Jules Verne — Capitan la 15 ani

Jules Verne 


Jules Verne 


Capitan la cincisprezece ani 


Partea întâi. 

Capitolul 1. 

BRICUL-GOELETĂ PILGRIM. 

În ziua de 2 februarie 1873, bricul-goeletă Pilgrim se afla 
la 43*57' latitudine sudică şi la 165* 19' longitudine vestică 
faţă de meridianul de la Greenwich. 

Nava aceasta, de patru sute de tone, armată special la San 
Francisco pentru marile vânători de balene din Mările 
Sudului, aparţinea lui James W. Weldon, un armator 
californian bogat, care de mai mulţi ani încredinţase 
căpitanului Hull comanda vasului. Pilgrim era una dintre 
cele mai mici, dar şi din cele mai bune nave din flotila pe 
care James W. Weldon o trimitea la pescuit în fiecare sezon, 
atât dincolo de strâmtoarea Behring, până în mările 
nordice, cât şi prin apele Tasmaniei sau ale Capului Horn, 
până în Oceanul Antarctic. Pilgrim naviga minunat. 
Greementul( 1) era foarte uşor de manevrat, aşa că nava 
putea să se aventureze cu un echipaj redus până în 
apropierea banchizelor de nepătruns din emisfera de sud. 
Căpitanul Hull ştia - vorba marinarilor - «să se descurce» în 
mijlocul ghețarilor, care în timpul verii rătăcesc mânaţi de 
valuri până prin dreptul Noii Zeelande sau al Capului Bunei 
Speranţe, la o latitudine cu mult mai mică decât cea pe care 
o ating în mările nordice ale globului. E drept însă că e 
vorba doar de nişte ghețari mici, măcinaţi din cauza deselor 
ciocniri dintre ei, roşi de apele calde şi care se topesc mai 
toţi în Pacific sau în Atlantic. 


Căpitanul Hull, marinar cu experienţă şi unul dintre cei 
mai dibaci vânători cu harponul din toată flotila, avea sub 
comanda sa un echipaj compus din cinci marinari şi un elev- 
marinar. Erau puţini pentru o vânătoare de balene, care 
cere un personal destul de numeros. E nevoie de oameni 
atât pentru manevrarea bărcilor de atac, cât şi pentru 
hăcuirea animalelor prinse. Dar, urmând pilda altor 
armatori, James W. Weldon socotea că este mai economic să 
îmbarce la San Francisco numai atâţia marinari câţi erau 
necesari pentru manevrarea corăbiei, în Noua Zeelandă se 
găseau destui vânători cu harponul, marinari de toate 
naţionalităţile, dezertori sau nu, care căutau de lucru pe 
timpul sezonului şi se pricepeau destul de bine în meseria 
de pescar. După ce trecea vremea pescuitului, oamenii 
aceştia erau plătiţi şi apoi debarcaţi pe țărm, unde aşteptau 
să vină anul următor ca să fie din nou angajaţi pe vasele de 
pescuit balene. Era mai bine, aşadar, să foloseşti marinari 
neangajaţi permanent, profitul de pe urma muncii lor fiind 
mai mare. 

Tot astfel se petrecuseră lucrurile şi la bordul vasului 
Pilgrim. 

Bricul-goeletă terminase pescuitul din acest sezon în 
regiunea Cercului polar antarctic, dar nu-şi completase 
încărcătura de butoaie cu untură de balenă şi cea de 
fanoane(2). Încă de pe vremea aceea, pescuitul de balene 
ajunsese un lucru greu. Cetaceele, vânate fără măsură, 
deveneau din ce în ce mai rare. Balena propriu-zisă, numită 
«nord-caper» în Oceanul îngheţat de Nord şi «sulpher- 
boltone» în Oceanul îngheţat de Sud, era pe cale de 
dispariţie. Pescarii fuseseră siliţi să se repeadă asupra 
balenelor din specia «jubart> - un mamifer uriaş, ale cărui 
atacuri erau destul de primejdioase. 

Aşa făcuse şi căpitanul Hull în cursul acestei campanii de 
pescuit; avea de gând însă ca în viitoarea călătorie să 
înainteze mai departe spre Pol, chiar dacă ar fi trebuit să 
pătrundă până în preajma insulelor Clarie şi Adelie, insule 


descoperite, fără îndoială, de ilustrul comandant al 
corăbiilor Astrolabe şi Zelee, francezul Dumont d'Urville, 
deşi americanul Wilkes contestase acest lucru. 

Pe scurt, sezonul nu fusese deloc prielnic pentru Pilgrim. 
Cam pe la începutul lunii ianuarie, adică spre mijlocul verii 
australe, căpitanul Hull fusese silit să părăsească locurile de 
vânătoare, deşi încă nu era timpul de înapoiere pentru 
baleniere. Cei din echipajul auxiliar - o adunătură de 
puşlamale - începuseră «să-i caute nod în papură», încât se 
gândi să se descotorosească de ei cât mai degrabă. 

Aşadar, Pilgrim se îndreptă spre nord-vest, către Noua 
Zeelandă, care putu fi zărită la orizont în ziua de 15 
ianuarie. Sosi la Waitemata, portul oraşului Auckland, situat 
în fundul golfului Chouraki, pe coasta de răsărit a insulei 
nordice, şi debarcă pescarii angajaţi pentru sezon. 

Echipajul nu era mulţumit. Din încărcătura corăbiei 
lipseau cel puţin două sute de butoaie cu grăsime de 
balenă. Niciodată nu avuseseră o vânătoare atât de slabă. 
Din această călătorie, căpitanul Hull se înapoia dezamăgit, 
ca un vânător iscusit care pentru prima dată s-ar întoarce 
cu tolba goală... sau aproape goală. Era în joc mândria lui şi 
nu putea să-i ierte pe acei oameni de nimic a căror 
nesupunere compromisese rezultatele vânătorii. 

În zadar încercă să mai recruteze la Auckland un alt 
echipaj de vânătoare. Toţi marinarii fără angajament 
permanent se îmbarcaseră pe celelalte baleniere. Aşadar, 
se văzu silit să renunţe la gândul de a completa încărcătura 
lui Pilgrim. Se pregătea tocmai să părăsească definitiv 
Auckland-ul, când i se făcu pe neaşteptate o cerere de a lua 
pe cineva la bord, cerere pe care nu o putea refuza. 

Doamna Weldon, soţia armatorului corăbiei Pilgrim, se afla 
atunci în Auckland, însoţită de fiul ei Jack, în vârstă de cinci 
ani, şi de o rudă căreia i se spunea «vărul Benedict». James 
W. Weldon, pe care afacerile îl obligau uneori să viziteze 
Noua Zeelandă, îi adusese acolo pe toţi trei, cu gândul ca 
tot el să-i ducă înapoi la San Francisco. 


Dar tocmai când întreaga familie era gata de plecare, 
micul Jack se îmbolnăvi destul de grav, şi tatăl său, chemat 
într-altă parte de o afacere urgentă, trebui să părăsească 
Auckland-ul, lăsându-şi aici soţia, fiul şi pe vărul Benedict. 
Trecuseră de atunci trei luni - timp lung de despărţire, pe 
care doamna Weldon îl suportase cu greu. Între timp, 
copilul se făcuse bine, aşa că ar fi putut pleca imediat, când 
i se aduse la cunoştinţă sosirea navei Pilgrim. 

Pentru a se înapoia la San Francisco, doamna Weldon ar fi 
trebuit, pe vremea aceea, să se ducă mai întâi în Australia, 
unde să aştepte plecarea unuia din vasele companiei 
transoceanice «Golden-Age» care făceau drumul de la 
Melbourne la istmul Panama, trecând prin Papeiti. Pe urmă, 
odată ajunşi la Panama, urmau să aştepte plecarea 
vaporului american care făcea regulat cursa între istm şi 
California. O asemenea călătorie însemna, deci, întârzieri şi 
transbordări, care sunt întotdeauna neplăcute pentru o 
femeie şi un copil. Tocmai atunci sosi şi Pilgrim la Auckland. 
Fără a şovăi o clipă, doamna Weldon îl rugă pe căpitanul 
Hull s-o ia la bord împreună cu fiul ei, vărul Benedict şi 
Nan, o negresă bătrână care o servea din copilărie, pentru 
a-i duce înapoi la San Francisco. O călătorie de trei mii de 
leghe marine, adică peste şaisprezece mii de kilometri pe 
un vas cu pânze! Dar corabia căpitanului Hull era aşa de 
bine îngrijită şi timpul se menținea încă atât de frumos de 
ambele părţi ale Ecuatorului! Căpitanul Hull acceptă 
cererea doamnei Weldon şi puse de îndată cabina sa la 
dispoziţia pasagerei. Dorea ca în tot timpul călătoriei, care 
putea să dureze între patruzeci şi cincizeci de zile, soţia 
armatorului să se simtă cât mai bine cu putinţă la bordul 
balenierei. 

Călătorind în asemenea condiţii, desigur că doamna 
Weldon se bucura de o mulţime de avantaje. Singurul 
dezavantaj era că această călătorie avea să dureze mai mult 
din pricină că Pilgrim urma să facă un ocol, spre a ajunge 
mai întâi la Valparaiso, în Chile, unde trebuia să-şi descarce 


marfa. După aceea, nu-i mai rămânea decât să urce de-a 
lungul coastei americane, mânat de vânturile dinspre 
continent, care fac atât de plăcută clima acestor meleaguri. 

De altfel, doamna Weldon era o femeie curajoasă, pe care 
marea nu o înspăimânta. Avea treizeci de ani, era sănătoasă 
şi, deoarece înfruntase cu soţul ei oboselile multor drumuri 
pe mare, se obişnuise cu călătoriile lungi; poate că şi din 
această pricină nu se temea să se îmbarce pe o corabie de 
mic tonaj. Pe căpitanul Hull îl ştia ca pe un marinar foarte 
bun, în care James W. Weldon avea toată încrederea. 
Pilgrim era un vas solid, care naviga bine şi era prețuit în 
flotila balenierelor americane. Şi cum doamnei Weldon i se 
prezentase această fericită ocazie, ea n-o lăsă să-i scape. 

De bună seamă, vărul Benedict urma s-o însoţească. 

Vărul acesta era un om cumsecade, în vârstă cam de 
cincizeci de ani. Dar cu toţi cei cincizeci de ani ai săi, n-ar fi 
fost prudent să-l laşi de capul lui. Mai curând lung decât 
înalt, mai curând subţire decât slab, cu chipul osos, cu 
craniul enorm şi acoperit de o claie de păr, recunoşteai 
imediat în făptura lui deşirată pe unul din acei respectabili 
savanţi cu ochelari de aur, fiinţe inofensive şi bune, sortite 
să rămână toată viaţa copii mari şi să sfârşească la adânci 
bătrâneţe asemenea unor oameni care ar rămâne prunci, 
deşi ar împlini o sută de ani. 

«Vărul Benedict», cum îi spuneau toţi, chiar şi cei ce nu 
erau rudă cu el, era într-adevăr unul dintre acei oameni 
care par să fie veri primari cu toată lumea. Stânjenit mereu 
de lungimea braţelor şi a picioarelor, vărul Benedict n-ar fi 
fost în stare să se descurce singur nici măcar în 
împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. E drept că, prin 
felul lui de a fi, nu supăra pe nimeni cu nimic, ci cel mult îi 
încurca şi pe alţii aşa cum se încurca şi pe el. Deloc 
mofturos, obişnuindu-se cu orice situaţie, uitând chiar să 
mănânce sau să bea dacă nu i se da de mâncat şi de băut, 
nebăgând de seamă dacă era frig sau cald, vărul Benedict 
părea să facă parte mai curând din regnul vegetal decât din 


regnul animal. închipuiţi-vă un copac absolut nefolositor, 
fără fructe şi aproape fără frunze, nefiind în stare nici să 
hrănească, nici să adăpostească pe cineva, dar care ar avea 
totuşi o inimă bună. Aşa era vărul Benedict. Ar fi făcut de 
bunăvoie multe servicii oamenilor, dacă - aşa cum vine 
vorba - ar fi fost în stare să le facă. 

În sfârşit, era iubit tocmai pentru slăbiciunile lui. Doamna 
Weldon îl privea ca pe copilul ei, ca pe un frate mai mare al 
micului ei Jack. 

Trebuie însă adăugat că, în ciuda tuturor aparenţelor, 
vărul Benedict nu era nici trândav, nici lipsit de ocupaţie. 
Dimpotrivă, era un om muncitor. Ştiinţele naturii, singura 
lui pasiune, îl absorbeau cu totul. 

A spune însă «ştiinţele naturii» ar însemna să mergem 
cam departe... 

Se ştie ca ramurile din care se compune această ştiinţă 
sunt: zoologia, botanica, mineralogia şi geologia. Dar vărul 
Benedict nu era câtuşi de puţin nici botanist, nici 
mineralog, nici geolog. 

Atunci era oare un zoolog în toată puterea cuvântului, un 
fel de Cuyvier al Lumii Noi, care descompune animalul prin 
analiză sau îl reconstituie prin sinteză, unul dintre acei 
adânci cunoscători ai celor patru tipuri în care ştiinţa 
modernă înglobează pe oricare din animale, şi anume 
vertebrate, moluşte, articulate sau radiate? Oare naivul, 
dar studiosul nostru savant îşi concentrase atenţia asupra 
diverselor clase, cercetase el oare ordinele, familiile, 
subfamiliile, genurile, speciile şi varietățile care 
caracterizează aceste patru diviziuni? 

Nu. 

Se dedicase oare vărul Benedict studiului vertebratelor, 
adică mamifere, păsări, reptile şi peşti? 

Nicidecum. 

Preferase oare să se ocupe de moluşte, de la cefalopode 
până la briozoare, cu atâta migală şi competenţă încât 
ştiinţa malacologiei să nu mai aibă nici un secret pentru el? 


Nici pomeneală de aşa ceva! 

Atunci, oare radiatele, adică echinodermele, acalefele, 
polipii, entozoarele, spongierii şi infuzorii erau de vină că 
arsese atâta vreme uleiul din lampă, în lungile sale ore de 
studiu? 

Trebuie să mărturisim că nici radiatele nu-l interesau. 

Şi cum nu mai rămâne de citat din zoologie decât 
diviziunea articulatelor, este de la sine înţeles că unica 
pasiune a vărului Benedict era îndreptată asupra acestei 
diviziuni. 

Asta-i situaţia; dar tot mai trebuie precizat ceva. 

Încrengătura articulatelor numără şase clase: insectele, 
miriapodele, arahnidele, crustaceele, chilopodele şi 
anelidele. 

Dar vărul Benedict n-ar fi ştiut să deosebească, 
ştiinţificeşte vorbind, o râmă de o lipitoare, un păianjen de 
casă de un scorpion, o crevetă de un rac sau o scolopendră 
de o urechelniţă. 

Dar ce era, atunci, vărul Benedict? 

Un simplu entomolog, şi atâta tot. 

O să se spună însă, desigur, că, în înţelesul etimologic al 
cuvântului, entomologia este partea ştiinţelor naturii care 
se ocupă de toate articulatele. E adevărat, în general, dar 
se obişnuieşte să se dea acestui cuvânt un sens mult mai 
restrâns. El nu se aplică decât studiului insectelor, adică al 
«tuturor vietăţilor al căror corp compus din inele aşezate 
cap la cap formează trei segmente distincte, vietăţi care au 
trei perechi de picioare, din care cauză au fost numite 
hexapode». 

Prin urmare, deoarece vărul Benedict se mărginise doar la 
studiul articulatelor din această clasă, el nu era decât un 
simplu entomolog. 

Dar să nu ne înşelăm! În clasa aceasta a insectelor există 
nu mai puţin de zece ordine(3): ortopterele (lăcuste, 
greieri), neuropterele (leii-furnicilor, libelule), 
himenopterele (albine, viespi, furnici), lepidopterele 


(fluturi), coleopterele (cărăbuşi, licurici), hemipterele 
(păduchi de flori, purici), dipterele (țânțari, muşte), 
rhipipterele (stilopi(4)), paraziţii (acarieni) şi tisanurele 
(peştişorul-de-argint, peştişorul-de-sobă). Dar cum în cadrul 
unora dintre aceste ordine, cum ar fi la coleoptere, de pildă, 
sunt cunoscute vreo treizeci de mii de specii, iar la diptere 
şaizeci de mii, subiecte de studiu erau destule şi trebuie să 
recunoaştem că ar fi ajuns pentru a răpi tot timpul unui om. 

Aşadar, viaţa vărului Benedict era consacrată în întregime 
numai şi numai entomologiei. Ştiinţei acesteia îi închina fără 
excepţie toate orele, până şi pe cele de somn, pentru că şi 
în vis vedea numai şi numai hexapode. Nici nu s-ar fi putut 
număra acele cu gămălie înfipte în manşetele şi în gulerul 
hainei, în fundul pălăriei şi în şiretul cu care era tivită vesta! 
De câte ori se întorcea din vreo preumblare ştiinţifică, 
preţioasa-i pălărie, mai ales, arăta ca un adevărat insectar, 
fiind plină atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară cu tot felul 
de insecte străpunse cu ace. 

Şi nu mai rămâne nimic de spus despre acest om ciudat, 
dacă se va arăta cinstit că tot din pasiune pentru 
entomologie îi însoţise pe domnul şi doamna Weldon în 
Noua Zeelandă. Acolo îşi îmbogăţise colecţia cu câteva 
exemplare rare şi se înţelege cât era de nerăbdător să se 
întoarcă acasă, pentru a le clasa în vitrinele din biroul său 
de la San Francisco. 

Cum doamna Weldon şi fiul ei se întorceau în America la 
bordul lui Pilgrim, era foarte firesc ca vărul Benedict să-i 
însoţească şi în această călătorie. Numai că nu pe dânsul 
trebuia să se bizuie doamna Weldon dacă s-ar fi găsit în 
vreo situaţie critică. Din fericire, nu era vorba decât de o 
călătorie destul de uşoară, pe timp de vară, la bordul unui 
vas al cărui căpitan merita toată încrederea. 

În cele trei zile cât poposi Pilgrim la Waitemata, doamna 
Weldon îşi făcu în grabă pregătirile, căci nu voia să întârzie 
plecarea bricului-goeletă. Indigenii care o serviseră în 
locuinţa sa din Auckland fură concediaţi, aşa că la 22 


ianuarie doamna Weldon se îmbarcă pe Pilgrim, luând cu ea 
numai pe micuțul Jack, pe vărul Benedict şi pe Nan, bătrâna 
negresă. 

Vărul Benedict ducea într-o cutie specială toată colecţia lui 
de insecte. În colecţie figurau, între altele, câteva 
exemplare noi de staphylinide, un fel de coleoptere 
carnivore, cu ochii aşezaţi deasupra capului şi despre care 
se crezuse până atunci că s-ar găsi numai în Noua 
Caledonie. E drept că în Noua Zeelandă i se atrăsese 
atenţia asupra unui anumit păianjen veninos, numit 
«katipo» de către băştinaşii maori, a cărui muşcătură este 
adesea mortală. Dar păianjenul nu face parte din ordinul 
propriu-zis al insectelor; el îşi are locul în cel al arahnidelor 
şi, ca atare, nu preţuia nimic în ochii vărului Benedict. Prin 
urmare, nu catadicsise să-i dea atenţie, aşa că mărgăritarul 
colecţiei sale rămânea o remarcabilă staphylinidă 
neozeelandeză. 

Bineînţeles că vărul Benedict plătise o sumă straşnică 
pentru a-şi asigura colecţia, care, de altfel, i se părea mult 
mai prețioasă decât toată încărcătura de grăsime şi fanoane 
de balenă, depozitată în cala vasului. 

În timpul pregătirilor de plecare, doamna Weldon şi 
tovarăşii săi de călătorie veniră pe puntea bricului-goeletă. 
Căpitanul Hull se apropie de pasagera sa şi-i spuse: 

— Aşadar, ne-am înţeles, doamnă Weldon: dacă vreţi să 
călătoriţi pe Pilgrim, o faceţi pe răspunderea 
dumneavoastră. 

— De ce-mi spui asta, domnule Hull? întrebă doamna 
Weldon. 

— Pentru că n-am primit nici un ordin de la soţul 
dumneavoastră în legătură cu această îmbarcare pe Pilgrim 
şi pentru că, în general, un bric-goeletă nu vă poate oferi 
garanţia unei călătorii bune, aşa cum ar fi cazul cu un 
pachebot special amenajat pentru transportul pasagerilor. 

— Dacă soţul meu ar fi aici, răspunse doamna Weldon, 
crezi oare, domnule Hull, că ar pregeta o clipă să se 


îmbarce pe Pilgrim, împreună cu soţia şi copilul lui? 

— Nu, doamnă Weldon, desigur că n-ar pregeta o clipă, 
cum de altfel n-aş pregeta nici eu! La urma urmei, Pilgrim 
este o corabie straşnică, deşi n-a avut noroc în această 
campanie de pescuit. Sunt sigur de ea, în măsura în care 
poate fi sigur un marinar de corabia pe care o conduce de 
mai mulţi ani. V-am spus toate acestea, doamnă Weldon, 
numai pentru a mă pune la adăpost de răspunderea 
îmbarcării dumneavoastră şi pentru a vă repeta că nu veţi 
avea aici confortul cu care sunteţi obişnuită. 

— Deoarece nu e vorba decât despre confort, domnule 
Hull, lipsa acestuia nu mă poate opri, răspunse doamna 
Weldon. Nu sunt una din pasagerele acelea mofturoase, 
care se plâng tot timpul că-i cabina strâmtă sau că-i masa 
proastă. 

Apoi, după ce îl privi câteva clipe pe micul Jack, pe care-l 
ţinea de mână, doamna Weldon adăugă: 

— Să plecăm, domnule Hull! 

Ordinul de plecare fu dat imediat, pânzele fură ridicate şi 
Pilgrim manevră în aşa fel, încât să iasă din golf pe drumul 
cel mai scurt, îndreptându-se spre coasta americană. 

Dar, după trei zile de la plecare, bricul-goeletă, împiedicat 
de vânturi puternice dinspre est, fu obligat să pună murele 
velelor în babord, pentru a înainta totuşi. 

Din această pricină, la 2 februarie, Pilgrim se afla încă la o 
latitudine mult mai spre sud decât ar fi trebuit; căpitanul 
Hull părea că ar voi mai curând să ocolească extremitatea 
de sud a continentului american pe la Capul Horn, decât să 
ajungă la coasta Noului Continent pe drumul cel mai scurt. 

Capitolul II 
DICK SAND. 

Marea era liniştită şi călătoria pe corabie se desfăşura în 
condiţii mulţumitoare, numai că vasul nu înainta destul de 
repede. 

Doamna Weldon fusese instalată pe Pilgrim cât mai 
confortabil cu putinţă. În partea din spate a punţii nu exista 


nici obişnuita dunetă şi nici vreo altă cabină care ar fi putut- 
o adăposti pe tânăra femeie, aşa că ea trebui să se 
mulţumească cu cabina căpitanului Hull - o modestă 
cămăruţă de marinar, situată la pupa. Căpitanul se văzuse 
însă silit să insiste mult pentru a o face să primească până şi 
cabina aceasta. Acolo, în cămăruţa aceea strâmtă, doamna 
Weldon se instalase împreună cu copilul şi cu bătrâna Nan. 
Tot acolo luau masa, împreună cu căpitanul şi cu vărul 
Benedict, pentru care se aranjase alături un fel de odăiţă. 

În ce-l priveşte pe căpitanul Hull, el se instalase într-o 
cabină din postul echipajului, cabină care ar fi fost ocupată 
de secund, dacă ar fi existat un secund la bord. Dar, după 
cum se ştie, bricul-goeletă naviga în condiţii care permiteau 
să se renunţe la serviciile unui ofiţer secund. 

Oamenii de pe Pilgrim, marinari vânjoşi şi cu experienţă, 
erau foarte uniţi prin ideile şi obiceiurile lor comune. Acest 
sezon de vânătoare era al patrulea pe care-l petreceau 
împreună. Erau cu toţii americani din vest, se cunoşteau de 
multă vreme şi locuiau pe acelaşi țărm al Californiei. 

Oamenii aceştia de treabă se arătau foarte îndatoritori 
faţă de doamna Weldon, soţia armatorului lor, căruia îi erau 
devotați. Trebuie să spunem că erau cointeresaţi la ceea ce 
se câştiga de pe urma vânătorii de balene şi că realizaseră 
până acum sume destul de bune de pe urma călătoriilor 
întreprinse. Munceau din răsputeri, deoarece făceau 
singuri toată treaba; ştiau însă că la sfârşitul sezonului de 
vânătoare, când se încheiau socotelile, munca aceasta le 
mărea câştigul. E drept că de data asta câştigul era o 
nimica toată şi tocmai acest lucru îi făcea să tune şi să 
fulgere împotriva pungaşilor acelora din Noua Zeelandă. 

Un singur om de la bord nu era de origine americană. 
Portughez de neam, dar vorbind bine limba engleză, omul 
acesta se numea Negoro şi îndeplinea modesta slujbă de 
bucătar al echipajului de pe bricul-goeletă. 

Fostul bucătar de pe Pilgrim dezertase la Auckland, iar 
acest Negoro, pe atunci fără slujbă, se oferise să-i ia locul. 


Era un om scump la vorbă şi care nu prea da ghes nimănui 
cu prietenia, veşnic retras şi necăutând prilej de 
conversaţie, dar făcându-şi cu destulă pricepere meseria. 
După cât se părea, căpitanul Huli o nimerise bine 
angajându-l, căci de la îmbarcare şi până acum bucătarul 
nu dăduse niciodată prilejul să i se facă vreo observaţie. 

Cu toate acestea, căpitanul Hull nu era împăcat în cugetul 
său, pentru că nu avusese destul timp să se intereseze mai 
amănunţit asupra trecutului acestui om. Figura sau, mai 
curând, privirea acestuia nu-i prea plăcea, şi apoi ştiut este 
că atunci când e vorba să introduci un străin în viaţa de pe 
navă, viaţă atât de apropiată, de restrânsă, trebuie să faci 
totul pentru a lua cât mai multe informaţii asupra trecutului 
noului venit. Negoro părea să aibă vreo patruzeci de ani. 
Era slab, nervos, de statură mijlocie, cu părul foarte negru 
şi faţa oacheşă, iar după înfăţişare arăta foarte puternic. Că 
avea oarecare educaţie, se putea deduce după anumite 
expresii care-i scăpau uneori. încolo, nu vorbea niciodată de 
trecut şi nu pomenea nimic despre familie. Nimeni nu putea 
ghici nici de unde venea, nici unde trăise până atunci. Şi 
nici ce avea să facă de acum înainte nu se putea ghici mai 
uşor. Spunea doar că are de gând să debarce la Valparaiso. 
Hotărât lucru, era un om ciudat. În orice caz, nu părea să fi 
fost marinar de meserie. Ba chiar părea să fie mai străin de 
viaţa de marinar decât este de obicei un bucătar care şi-ar 
petrece o bună parte din viaţă pe mare. Totuşi nu era 
stingherit de ruliul sau tangajul(5) navei, cum se întâmplă 
cu cei care n-au călătorit niciodată pe mare; şi asta e destul 
de mult pentru un bucătar de vas. 

De fapt, nici nu prea era văzut. În timpul zilei stătea 
mereu retras în bucătăria lui strâmtă, în faţa plitei de tuci, 
care ocupa aproape tot locul. Când se înnopta, după ce 
stingea focul în cuptor, Negoro se ducea în «vizuina» care-i 
fusese rezervată în fundul postului echipajului. Se culca 
îndată şi adormea. 


După cum s-a mai spus, echipajul bricului Pilgrim era 
compus din cinci marinari şi un elev-marinar. 

Tânărul elev-marinar, în vârstă de cincisprezece ani, era 
un copil găsit. Bietul băiat, părăsit de la naştere, fusese luat 
şi crescut de asistenţa publică. Se numea Dick Sand şi era, 
probabil, originar din statul New York, ba, aproape sigur, 
chiar din capitala acestui stat. 

I se dăduse numele Dick - prescurtare de la Richard - 
pentru că aşa se numea trecătorul milos care-l găsise la 
câteva ore după ce se născuse. Numele de Sand îi fusese 
dat în amintirea locului unde fusese găsit, adică pe Sandy- 
Hook4(6) - limba de pământ de la estuarul fluviului Hudson 
care formează intrarea în portul New York. 

Se cunoştea de pe acum că nici atunci când va fi matur 
Dick Sand nu va trece de talia mijlocie, dar era bine legat. 
Totul în înfăţişarea lui îţi spunea că e de origine anglo- 
saxonă. Deşi era brun, avea ochi albaştri scânteietori. 
Meseria de marinar îl pregătise destul de bine pentru lupta 
cu viaţa. Figura lui inteligentă arăta energie. Nu avea chip 
de om îndrăzneţ, ci de om cutezător. Se citează adesea 
aceste trei cuvinte dintr-un vers neterminat al lui Vergiliu: 

Audaces for luna juvat... 

dar se citează incorect. în realitate, poetul a spus: 

Audentes fortuna juvat...47) 

Cutezătorilor, nu îndrăzneţilor le surâde aproape 
întotdeauna norocul. Îndrăzneţul poate merge la 
întâmplare; cutezătorul, însă, mai întâi chibzuieşte şi abia 
după aceea acţionează. În aceasta constă deosebirea. 

Dick Sand era un audens. La cincisprezece ani, ştia să ia o 
hotărâre şi, odată luată, s-o ducă până la capăt, fără 
şovăire. Înfăţişarea sa vioaie şi totodată serioasă atrăgea 
atenţia. Nu-şi pierdea vremea pălăvrăgind sau făcând 
gesturi inutile, cum obişnuiesc băieţii de vârsta lui. La o 
vârstă când altora de seama lui nici nu le trece prin minte 
să-şi pună problema existenţei, el cugetase adânc asupra 
situaţiei grele în care se afla şi luase hotărârea să ajungă un 


«om» în toată puterea cuvântului. Şi se ţinuse de cuvânt, 
ajungând aproape un adevărat bărbat la o vârstă când alţii 
nu sunt decât nişte copii. 

Fiind în acelaşi timp şi foarte sprinten şi foarte priceput la 
toate exerciţiile fizice, Dick Sand era una din acele fiinţe 
înzestrate de la natură cu multă îndemânare şi pricepere. 

După cum s-a mai spus, micul orfan fusese crescut de 
asistenţa publică. La început a fost dus într-un orfelinat, aşa 
cum sunt multe în America, iar mai târziu, pe la patru ani, 
Dick învățase să citească, să scrie şi să socotească într-una 
din şcolile din New York întreţinute cu generozitate prin 
subscripţie publică. La opt ani, dragostea de mare, pe care 
Dick o purta în sânge, îl făcu să se îmbarce ca mus pe un 
vas de cursă lungă din Mările Sudului. Acolo a învăţat 
meseria de marinar aşa cum trebuie ea învățată, adică încă 
din fragedă copilărie. Puțin câte puţin, se instrui sub 
supravegherea ofiţerilor, care se interesau mult de 
omuleţul acesta. Astfel, Dick Sand nu întârzie să ajungă 
elev-marinar, ţintind, bineînţeles, şi mai departe. Copilul 
care înţelege dintru început că munca este legea vieţii, cel 
care află de timpuriu că pâinea se câştigă cu sudoarea 
frunţii sale - precept vechi care este lege pentru omenire - 
acela este desigur hărăzit unor fapte mari, căci odată şi- 
odată va avea nu numai voinţa, dar şi puterea de a le 
înfăptui. 

Căpitanul Hull îl remarcase pe Dick încă de pe când 
băieţaşul era mus pe o corabie de comerţ. Bravului marinar 
îi plăcu imediat acest flăcăiandru dârz şi îl prezentă mai 
târziu armatorului său, James W. Weldon. Acesta arătă un 
interes deosebit pentru orfan, dându-l mai departe la o 
şcoală din San Francisco, unde fu crescut în religia catolică, 
religie care era şi a familiei Weldon. 

În timpul studiilor, lui Dick Sand îi plăcu mai ales 
geografia, ca şi tot ce era în legătură cu călătoriile pe apă, 
aşteptând cu nerăbdare să ajungă la vârsta când avea să 
înveţe şi acea parte a matematicilor care privea navigația. 


Apoi nu neglijă să-şi completeze prin practică, instrucţia 
teoretică pe care o primise. Aşa se face că, atunci când se 
îmbarcase pentru prima dată pe Pilgrim, o făcuse în calitate 
de elev-marinar. Un bun marinar trebuie să cunoască tot 
atât de bine cum se vânează balenele, ca şi navigația de 
cursă lungă. Meseria de marinar cere să fii pregătit pentru 
orice împrejurare. De altfel, Dick Sand se îmbarcase pe o 
corabie a lui James W. Weldon, binefăcătorul său, şi 
comandată de căpitanul Hull, protectorul său. Se afla, deci, 
în condiţiunile cele mai favorabile. 

Este inutil să se mai spună cât de devotat era faţă de 
familia Weldon, căreia îi datora totul. Dar mai bine să lăsăm 
faptele să vorbească. 

E uşor de înţeles cât de mare a fost bucuria tânărului elev- 
marinar când a aflat că doamna Weldon va călători la 
bordul lui Pilgrim. Timp de câţiva ani, doamna Weldon 
fusese o adevărată mamă pentru el, şi Dick îl considera pe 
Jack un frate mai mic. Sămânţa cea bună, după cum ştiau 
prea bine protectorii săi, căzuse pe pământ rodnic. Inima 
orfanului era plină de recunoştinţă, şi dacă ar fi trebuit 
vreodată să-şi dea viaţa pentru cei care-i ţinuseră loc de 
părinţi, apoi tânărul marinar n-ar fi şovăit o clipă. Într-un 
cuvânt, un băieţandru de cincisprezece ani, cu capul şi cu 
voinţa unui bărbat de treizeci - iată cine era Dick Sand. 

Doamna Weldon ştia cât preţuieşte protejatul ei. Putea să 
i-l încredinţeze fără grijă pe micul Jack. Dick Sand îndrăgise 
copilul, care, la rândul său, simțindu-se iubit de acest «frate 
mai mare», căuta să fie mereu cu el. În lungile şi desele 
răgazuri dintr-o călătorie pe apă, când marea-i liniştită şi 
pânzele nu cer noi manevre aşa cum era cazul cu Pilgrim 
acum Dick şi Jack erau aproape întotdeauna împreună. 
Tânărul elev îi arăta băieţaşului tot ce l-ar fi putut distra în 
legătură cu meseria de marinar. Doamna Weldon rămânea 
liniştită când îl vedea pe Jack alături de Dick Sand, 
lansându-se de-a lungul parâmelor, căţărându-se până la 
gabia arborelui trinchet sau pe cruceta arborelui gabier şi 


coborând ca o săgeată de-a lungul şarturilor. Dick Sand era 
când în faţa, când în urma lui Jack, gata să-l sprijine sau să-l 
oprească dacă braţele copilului de cinci ani ar fi obosit în 
timpul exerciţiilor. Toată joaca aceasta îi făcea bine micului 
Jack, pe care boala îl slăbise. Rumeneala îi revenise treptat 
în obraji mulţumită acestor exerciţii zilnice şi 
înviorătoarelor brize ale mării. 

Aşa decurgea călătoria şi, de n-ar fi fost timpul 
nefavorabil, nici pasagerii, nici echipajul lui Pilgrim n-ar fi 
avut de ce să se plângă. 

Dar vânturile care băteau neîncetat dinspre răsărit îl 
necăjeau mereu pe căpitanul Hull căci din pricina lor nu 
reuşea să aducă nava pe drumul cel bun. Îi era teamă că 
mai târziu, când corabia se va găsi aproape de Tropicul 
Capricornului, va da peste regiuni lipsite de vânturi, care îl 
vor încurca şi mai mult, fără a mai vorbi de curentul 
ecuatorial, care îl va arunca spre vest, fără să-i poată 
rezista. Îi era grijă mai ales de doamna Weldon, gândindu- 
se că vasul va întârzia pe drum, deşi nu avea nici o vină 
pentru această întârziere. Şi, cum era preocupat tot timpul 
de acest lucru, hotărâse ca, în caz că ar întâlni vreun vapor 
de pasageri în drum spre America, să o sfătuiască pe 
doamna Weldon să se îmbarce pe el. Din nefericire, însă, 
era silit să navigheze la o latitudine mult mai spre sud de 
drumul pe care l-ar ţine vreun vas cu aburi navigând spre 
Panama. De altfel, pe vremea aceea, comunicațiile prin 
Pacific, între Australia şi Lumea Nouă, nu erau atât de dese 
cum au devenit mai târziu. 

Lucrurile trebuiau deci lăsate să se desfăşoare în voia lor. 
Se părea că nimic nu va tulbura acest drum monoton, când, 
în ziua de 2 februarie, avu loc un prim incident, la 
latitudinea şi longitudinea arătate la începutul acestei 
povestiri. 

Către ora nouă dimineaţa, pe o vreme foarte frumoasă, cu 
cer senin, Dick Sand şi Jack se găseau cocoţaţi pe 
traversele arborelui trinchet. De acolo puteau vedea toată 


corabia şi o mare parte din ocean, pe o rază întinsă. În 
spate, perimetrul orizontului nu era tăiat decât de catargul 
mare care susţinea pânzele numite brigantina şi săgeata. 
Velele acestea le ascundeau o parte din mare şi din cer. În 
faţă, însă, puteau vedea cum se întinde pe valurile mării 
umbra bompresului, cu cele trei focuri desfăşurate ca trei 
aripi din ce în ce mai mici. Dedesubt se umfla vela trincă, 
iar deasupra, zburătorul şi rândunica, ale căror margini de 
întinsură zbârnâiau sub presiunea brizei. Bricul-goeletă 
naviga cu murele la babord şi strângea vântul pe cât era 
posibil. 

Dick Sand tocmai îi explica lui Jack de ce Pilgrim, deşi se 
apleca tare spre tribord, nu se putea răsturna, deoarece 
încărcătura fusese bine aşezată şi bine echilibrată, când 
băieţaşul îl întrerupse. 

— Ce se vede acolo? spuse el. 

— Vezi ceva, Jack? Unde? întrebă Dick Sand, ridicându-se 
în picioare. 

— Uite colo! răspunse micul Jack, arătând un punct pe 
mare, printre două din pânzele bompresului. 

Dick Sand privi cu atenţie spre punctul arătat şi strigă 
imediat, cu glas puternic: 

— O epavă pe direcţia vântului, la tribord48Y înainte! 

Capitolul III 
E PAVA. 

La strigătul lui Dick Sand, tot echipajul sări în picioare. Cei 
ce nu erau de cart se urcară pe punte. leşind din cabină, 
căpitanul Hull se îndreptă spre prova. 

Doamna Weldon, Nan şi până şi nepăsătorul văr Benedict 
veniră cu toţii pe punte şi se sprijiniră în coate pe 
balustrada de la tribord ca să poată vedea mai bine epava 
semnalată de tânărul elev-marinar. 

Numai Negoro nu părăsi cabina care-i servea de bucătărie 
şi, ca întotdeauna, el fu singurul din tot echipajul pe care 
părea că nu-l interesează descoperirea unei epave. 


Toată lumea privea cu atenţie obiectul plutitor pe care 
valurile îl legănau la trei mile de Pilgrim. 

— Ei, ce mai poate fi şi asta? întrebă un marinar. 

— Vreo plută părăsită! răspunse un altul. 

— Poate că pe pluta asta se găsesc nişte bieţi naufragiaţi, 
spuse doamna Weldon. 

— O să vedem, răspunse căpitanul Huli. Dar epava asta 
nu-i o plută, ci o corabie răsturnată pe o coastă. 

— Ei! Nu credeţi mai curând că este vreun animal marin, 
vreun mamifer uriaş? intră în vorbă vărul Benedict. 

— Nu cred, răspunse elevul-marinar. 

— Dar tu ce crezi că e, Dick? întrebă doamna Weldon. 

— Este o corabie răsturnată, doamnă Weldon, aşa cum a 
spus şi căpitanul. Ba chiar mi se pare că-i văd carena de 
aramă strălucind în soare. 

— Da... într-adevăr... răspunse căpitanul Hull. Pe urmă se 
adresă timonierului: Prova sub vânt, Bolton! Laşi să devieze 
un cart spre dreapta, aşa încât să ne apropiem dintr-o parte 
de epavă. 

— Am înţeles, răspunse timonierul. 

— Şi totuşi, începu din nou vărul Benedict, sunt sigur de 
ceea ce am spus. Cu siguranţă că-i un animal. 

— Atunci trebuie să fie un cetaceu de aramă, răspunse 
căpitanul Hull, pentru că tot cu atâta siguranţă văd şi eu 
cum luceşte la soare! 

— În orice caz, vere Benedict, adăugă doamna Weldon, 
trebuie să ne faci hatârul să recunoşti că cetaceul ar părea 
să fie mort, căci e lucru sigur că nu face nici o mişcare! 

— Ei, verişoară Weldon, răspunse vărul Benedict, care 
ţinea cu încăpățânare la părerea lui, n-ar fi prima dată când 
se întâlneşte o balenă adormită pe valuri. 

— Într-adevăr, n-ar fi prima dată, răspunse căpitanul Hull, 
dar în cazul nostru nu e vorba de o balenă, ci de un vas. 

— O să vedem noi, răspunse vărul Benedict, care, de 
altminteri, ar fi dat toate mamiferele din mările arctice sau 
antarctice pentru o insectă dintr-o specie rară. 


— Cârmeşte, Bolton, cârmeşte, strigă din nou căpitanul 
Hull, şi nu ciocni epava! Apropie-te până la un cablu(9). 
Dacă noi nu-i mai putem face mult rău acestei corăbii, ea în 
schimb ne-ar putea pricinui oarecări stricăciuni, aşa că n- 
am poftă să se ciocnească de coastele lui Pilgrim. Cârmeşte 
să prinzi vântul la pupa, Bolton. 

Prova navei, care fusese îndreptată spre epavă, îşi 
schimbă direcţia în urma unei scurte mişcări a timonei. 

Bricul-goeletă se afla încă la o milă depărtare de corabia 
naufragiată. Marinarii o priveau cu ochi lacomi: poate că 
avea vreo încărcătură de preţ care s-ar putea transborda 
pe Pilgrim! Se ştia doar că în asemenea cazuri o treime din 
valoare aparţine salvatorilor şi, dacă încărcătura aceasta nu 
ar fi fost încă avariată, oamenii echipajului ar fi prins, cum 
se spune, «un flux straşnic». Ar fi fost o oarecare consolare 
după rezultatul atât de slab al pescuitului. Peste un sfert de 
oră, epava se afla la mai puţin de o jumătate de milă de 
Pilgrim. 

Era într-adevăr o corabie care plutea cu coasta tribordului 
în sus. Cufundată până la parapet, epava era atât de culcată 
pe o parte, încât nimeni n-ar fi putut sta pe punte. Din 
catarge nu se mai vedea aproape nimic. De port-sarturi nu 
mai atârnau decât bucăţi de parâme şi lanţurile rupte ale 
capetelor de berbec. În tribord se căsca o gaură între coca 
de metal şi coastele bordului. 

— Corabia aceasta a fost ciocnită! strigă Dick Sand. 

— Fără îndoială, răspunse căpitanul Hull, şi este o 
adevărată minune că nu s-a scufundat pe loc. 

— Dacă a fost ciocnită, interveni doamna Weldon, să 
sperăm că echipajul ei a fost salvat de cei care au ciocnit-o. 
— Să sperăm, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull, 
dacă nu cumva echipajul s-a salvat cu propriile lui bărci 

după ciocnire, în cazul când nava care i-a lovit şi-a 
continuat drumul, aşa cum din nefericire se întâmplă 
câteodată. 


— Să fie oare cu putinţă? Ar fi o dovadă de mare lipsă de 
omenie, domnule Hull. 

— Aveţi dreptate, doamnă Weldon... aveţi dreptate!... Şi 
totuşi asemenea cazuri se-ntâmplă destul de des. Cât 
despre oamenii din echipaj, cred că au părăsit corabia, 
deoarece nu văd nici o barcă de salvare; bănuiesc că au 
încercat să ajungă singuri la țărm, dacă n-or fi fost salvaţi 
de vreun vas. Dar tare mă tem că, găsindu-se la o distanţă 
atât de mare de continentul american sau de insulele 
Oceaniei, n-au să poată reuşi! 

— Poate că niciodată n-o să se afle taina acestei catastrofe! 
spuse doamna Weldon. Şi totuşi, s-ar putea să se mai 
găsească la bord vreun marinar din echipaj. 

— Nu cred, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull. 
Apropierea noastră l-ar fi făcut să dea vreun semnal. Dar o 
să aflăm îndată. Cârmeşte mai mult, Bolton, mai mult! 
strigă căpitanul Hull, arătând direcţia cu mâna. 

Pilgrim se găsea acum doar la vreo trei cabluri de epavă; 
nu mai încăpea nici o îndoială că vasul fusese părăsit de tot 
echipajul. 

Dar în clipa aceea, Dick Sand făcu un gest care impunea 
tăcere. 

— Ascultaţi! Ascultaţi! spuse el. 

— Ascultară toţi, cu urechile ciulite. 

— Parcă aud un lătrat! strigă Dick Sand. 

Într-adevăr, un lătrat îndepărtat răsuna dinăuntrul epavei. 
Cu siguranţă că se afla acolo un câine viu, poate încuiat în 
vreo încăpere, căci se putea ca uşile să fie ermetic închise. 
Dar deocamdată nu se ştia încă nimic, deoarece puntea 
navei răsturnate nu se vedea din partea aceea. 

— Chiar de-ar fi numai un câine, domnule Hull, tot o să-l 
salvăm! spuse doamna Weldon. 

— Da... da, strigă micul Jack, o să-l salvăm! Eu am să-i dau 
de mâncare... iar el o să ne iubească... Mămico, mă duc să 
caut o bucăţică de zahăr...! 


— Stai liniştit, puiule, îl potoli doamna Weldon, zâmbind. 
Cred că sărmanul animal e mort de foame, aşa că ar fi mai 
bucuros să înfulece o bucată de pâine în loc de zahăr! 

— Bine, atunci dă-i supa mea! strigă micul Jack. I-o 
dăruiesc bucuros! 

În clipa aceea, lătratul începu să se audă mai desluşit. 
Între cele două nave era o distanţă de cel mult trei sute de 
picioare(10). Aproape în acelaşi timp, un dulău se ivi pe 
parapetul tribordului şi se sprijini pe labele dinainte, 
lătrând mai deznădăjduit ca niciodată. 

— Howik, spuse căpitanul Huli, întorcându-se spre şeful 
echipajului, opreşte corabia şi lasă la apă barca mică! 

— Aşteaptă niţel, cuţule, aşteaptă niţel! îi strigă micul Jack 
animalului, care păru că-i răspunde printr-un scheunat. 

Pânzele lui Pilgrim fură imediat orientate în aşa fel, încât 
nava rămase aproape nemişcată la mai puţin de o jumătate 
de cablu de epavă. 

Barca fu lăsată la apă. Căpitanul Huli, Dick Sand şi doi 
marinari se îmbarcară imediat. 

Câinele lătra mereu. Încerca să se ţină de parapet, dar 
aluneca mereu pe punte. S-ar fi putut spune că lătratul nu 
se mai adresa celor care veneau spre el. Se adresa oare 
unor marinari sau pasageri închişi în nava naufragiată? 

«Să mai fie oare vreun supravieţuitor pe bord?» se întreba 
doamna Weldon. 

După câteva lovituri de vâslă, barca de pe Pilgrim ajunse 
foarte aproape de corabia naufragiată. 

Deodată însă atitudinea câinelui se schimbă. După primele 
lătrături, prin care chemase salvatorii, urmă un lătrat plin 
de furie. Acum, ciudatul animal era mânia întruchipată. 

— Dar ce-i cu câinele ăsta? spuse căpitanul Hull, în timp ce 
barca ocolea epava pentru a ajunge la puntea intrată sub 
apă. 

Ceea ce nu putea să observe atunci căpitanul Hull şi ceea 
ce nu putea să fie văzut nici de la bordul lui Pilgrim era 
faptul că furia câinelui se dezlănţuise exact în clipa în care 


Negoro, ieşind din bucătărie, se îndreptase spre balustrada 
punţii. 

Să-l fi recunoscut,oare, câinele pe bucătar? Nu prea era 
de crezut. 

După ce se uită la câine fără să arate cea mai mică 
surprindere, Negoro, ale cărui sprâncene se încruntaseră 
totuşi o clipită, intră în postul echipajului. 

Între timp, barca ocolise pupa vasului naufragiat pe care 
era scris un singur nume: Waldeck. În afară de Waldeck nu 
era indicat nici un nume de port. Dar după formele carenei, 
după unele amănunte, pe care un marinar le observă de la 
prima vedere, căpitanul Hull îşi dădu îndată seama că 
această navă era de construcţie americană. De altminteri, 
chiar numele vasului întărea această constatare. Acum, 
însă, dintr-un bric de cinci sute de tone, mai rămăsese 
numai coca. 

În partea din faţă a vasului, o spărtură largă arăta locul în 
care se produsese ciocnirea. În urma răsturnării, spărtura 
se ridicase cu vreo cinci-şase picioare deasupra apei; aşa se 
explica de ce epava nu se scufundase încă. Pe puntea pe 
care căpitanul Hull o vedea acum în întregime nu era 
țţipenie de om. 

Câinele părăsise parapetul: se lăsase să alunece în jos, 
până la bocaportul din mijlocul punţii, care era deschis, şi 
lătra când spre interiorul vasului, când în afară. 

— Animalul ăsta nu-i singur pe bord, zise Dick Sand. 

— Nu, sigur că nu, răspunse căpitanul Hull. 

Barca pluti de-a lungul parapetului de la babord, care era 
pe jumătate scufundat. Dacă marea ar fi fost ceva mai 
agitată, cu siguranţă că Waldeck s-ar fi scufundat în câteva 
minute. 

Puntea bricului fusese măturată de la un capăt la altul. Nu 
mai rămăseseră decât ciotul arborelui mare şi cel al 
arborelui trinchet, rupte la două picioare deasupra 
etambreului? Catargele trebuie să se fi rupt chiar în clipa 
ciocnirii, trăgând după ele toate straiurile, şarturile şi 


manevrele. Cât cuprindeai cu ochii nu se vedea nici o epavă 
în jurul lui Waldeck, fapt care arăta că trecuseră câteva zile 
de la catastrofă. 

— Dacă unii nefericiţi vor mai fi supravieţuit ciocnirii, 
spuse căpitanul Hull, probabil că foamea sau setea i-a 
doborât, căci apa a pătruns cu siguranţă în cambuză. De 
aceea cred că la bord nu mai pot fi decât cadavre. 

— Ba nu, strigă Dick Sand, nu! Atunci câinele n-ar mai 
lătra aşa! Trebuie să fie acolo oameni în viaţă! 

În clipa aceea, animalul, răspunzând chemării tânărului 
marinar, se aruncă în valuri şi începu să înoate cu greu spre 
barcă, părând istovit. 

Când fu scos din apă, câinele se azvârli cu înfrigurare nu 
spre bucata de pâine pe care i-o întindea Dick Sand, ci spre 
o găleată în care se mai găsea puţină apă dulce. 

— Bietul animal e mort de sete! strigă Dick Sand. 

Vâslaşii căutară un loc bun pentru a se apropia mai uşor 
de epavă; pentru aceasta, barca se îndepărtă puţin. 
Câinelui i se păru, desigur, că salvatorii lui nu mai aveau de 
gând să urce pe epavă, căci îl apucă cu colții de haină pe 
Dick Sand şi începu din nou să scheaune jalnic. 

L-au înţeles. Privirea şi lătrăturile câinelui erau atât de 
grăitoare, cum numai vorba omenească ar mai fi putut fi. 
Barca înaintă imediat spre vinciul ancorei babord. Acolo, cei 
doi marinari o amarară temeinic, în timp ce căpitanul Hull 
şi Dick Sand se urcară pe punte, căţărându-se nu fără 
greutate până la bocaportul deschis între cioturile celor 
două catarge. 

Prin acest bocaport intrară amândoi în cala pe jumătate 
plină de apă; aici nu era nici un fel de marfă. Bricul naviga 
cu balast, fiind încărcat doar cu nisip, care alunecase spre 
babord, făcând astfel ca vasul să rămână aplecat pe o 
coastă. Aşadar, nu mai era vorba de salvat nimic. 

— Nu-i nimeni aici! spuse căpitanul Huli. 

— Nimeni, răspunse elevul-marinar, după ce se duse până 
în partea din faţă a calei. 


Dar câinele, care rămăsese pe punte, lătra mereu şi părea 
că vrea să atragă cu mai multă tărie atenţia căpitanului. 

— Să ne întoarcem, spuse căpitanul Hull elevului-marinar. 

leşiră amândoi din nou pe punte. 

Câinele, alergând spre ei, căută să-i ducă spre dunetă. Ei îl 
urmară. Acolo, în careul ofiţerilor, cinci trupuri omeneşti, 
fără îndoială cinci leşuri, zăceau întinse pe podea. 

La lumina zilei, care pătrundea în voie prin luminator, 
căpitanul Hull recunoscu cinci trupuri de negri. Dick Sand, 
mergând de la unul la altul, avu impresia că sărmanii mai 
respiră încă. 

— Pe bord! Pe bord! strigă căpitanul Hull. 

Cei doi marinari care păzeau barca fură chemaţi şi ajutară 
la scoaterea naufragiaţilor din dunetă. 

N-a fost prea uşor, dar după două minute cei cinci negri 
erau culcaţi în barcă, fără ca vreunul din ei să-şi fi venit în 
fire. Câteva picături de vin întăritor, apoi puţină apă 
proaspătă, dată cu grijă, i-ar fi putut probabil aduce din nou 
la viaţă. 

Pilgrim se găsea tot la vreo jumătate de cablu de epavă, 
aşa că barca ajunse curând la el. 

Se aduse o pânză şi fiecare negru fu ridicat separat, fiind 
apoi culcaţi toţi pe puntea bricului. Câinele îi întovărăşise. 

— Sărmanii de ei! şopti doamna Weldon, privind la bietele 
fiinţe care păreau nişte trupuri neînsufleţite. 

— Trăiesc, doamnă Weldon! O să-i salvăm! Da, o să-i 
salvăm! strigă Dick Sand. 

— Dar ce li s-a întâmplat? întrebă vărul Benedict. 

— Aşteptaţi să-şi recapete graiul şi au să ne spună totul, 
răspunse căpitanul Hull. Acum o să le dăm să bea puţină 
apă cu câteva picături de rom. Apoi, întorcându-se, strigă: 
Negoro! 

Auzind numele acesta, câinele ciuli urechile, părul i se 
zbârli şi-şi arătă colții. Bucătarul nu se arătă. 

— Negoro! repetă căpitanul Hull. 

Câinele dădu din nou semne de mare furie. 


Negoro ieşi din bucătărie. Îndată ce se arătă pe punte, 
câinele se repezi la el şi voi să-i înfigă colții în grumaz. 
Bucătarul respinse animalul, lovindu-l cu vătraiul pe care-l 
ţinea în mână. Câţiva marinari de-abia reuşiră apoi să ţină 
câinele pe loc. 

— Cunogşti cumva câinele ăsta? îl întrebă căpitanul pe 
bucătar. 

— Eu? răspunse Negoro. Nu l-am văzut niciodată! 

— Ciudat lucru! şopti Dick Sand. 

Capitolul IV. 

SUPRAVIEŢUITORII DE PE WALDECK. 

Pe vremea când se petreceau cele povestite, negoţul cu 
sclavi se făcea încă pe o scară întinsă în toată Africa 
ecuatorială. Cu toate patrulările vaselor franceze şi 
engleze, nave încărcate cu sclavi părăseau în fiecare an 
coastele Angolei sau ale Mozambicului, pentru a transporta 
negri în diverse puncte ale lumii, şi trebuie spus: ale lumii 
civilizate. 

Căpitanul Hull ştia aceasta şi,cu toate că meleagurile 
acelea nu prea erau străbătute de corăbiile neguţătorilor 
de sclavi, se întreba dacă negrii pe care îi salvase nu erau 
cumva supraviețuitorii vreunei încărcături de sclavi, pe care 
Waldeck urma s-o vândă în vreo colonie din Pacific. În orice 
caz, dacă aşa stăteau lucrurile, negrii aceştia îşi 
recăpătaseră libertatea prin simplul fapt că puseseră 
piciorul pe corabia Pilgrim; căpitanul Hull era nerăbdător 
să le facă cunoscut aceasta. 

Între timp, naufragiaţilor de pe Waldeck li se dădeau în 
grabă toate îngrijirile. Doamna Weldon, ajutată de Nan şi 
Dick Sand, le dăduse să bea puţină apă proaspătă, apa de 
care fuseseră lipsiţi câteva zile, şi aceasta, împreună cu 
puţină hrană, fu de ajuns pentru a-i aduce la viaţă. 

Cel mai bătrân dintre ei, care putea să aibă vreo şaizeci de 
ani, fu curând în stare să vorbească şi putu să răspundă în 
limba engleză întrebărilor ce i se puneau. 


— Nava care vă ducea a fost lovită? întrebă mai întâi 
căpitanul Hull. 

— Da, răspunse bătrânul negru. Sunt zece zile de când 
nava noastră a fost lovită într-o noapte foarte întunecoasă. 
Dormeam... 

— Cu oamenii de pe Waldeck ce s-a întâmplat? 

— Când am urcat pe punte împreună cu tovarăşii mei, nu 
mai erau acolo, domnule. 

— Echipajul a putut să sară pe bordul navei care l-a ciocnit 
pe Waldeck? întrebă căpitanul Hull. 

— Poate că da; şi ar fi bine să se fi petrecut lucrurile aşa... 

— Şi nava aceea, după ciocnire, nu s-a întors să vă ia şi pe 
voi ceilalţi? 

— Nu! 

— S-a scufundat şi ea? 

— Nu s-a scufundat, răspunse bătrânul negru scuturând 
din cap. Căci am văzut-o înaintând repede în noapte. 

Lucrul acesta, confirmat de toţi supraviețuitorii 
naufragiului, poate să pară de necrezut. Şi totuşi mai 
existau căpitani care, după ce provocaseră o ciocnire, 
dispăreau în cea mai mare grabă cu corăbiile, fără să le 
pese de nenorociţii pe care îi lăsau în urmă, fără să încerce 
a le veni în ajutor. 

Dacă unii vizitii se poartă în felul acesta şi lasă altora grija 
de a îndrepta nenorocirile pricinuite de ei pe şosele, lucrul 
acesta este, bineînţeles, condamnabil, deşi victimele lor au 
posibilitatea să primească un ajutor imediat. Dar ca omul să 
lase astfel pe om să piară în largul mării este de necrezut, 
este o ticăloşie. 

Căpitanul Hull cunoştea şi el multe asemenea cazuri de 
neomenie şi trebui să repete doamnei Weldon că astfel de 
fapte, oricât ar părea de monstruoase, din nefericire nu 
erau rare. 

După aceasta continuă să-l întrebe pe bătrânul negru: 

— De unde venea Waldeck? 

— De la Melbourne. 


— Aşadar, nu sunteţi sclavi...? 

— Nu, domnule, răspunse repede bătrânul negru, 
îndreptându-şi spatele. Suntem locuitori ai statului 
Pennsylvania şi cetăţeni liberi ai Americii. 

— Prieteni, răspunse căpitanul Huli, să ştiţi că nu v-aţi 
pierdut libertatea trecând pe bordul bricului american 
Pilgrim. 

Cei cinci negri de pe Waldeck erau într-adevăr cetăţeni ai 
statului Pennsylvania. Cel mai în vârstă fusese vândut ca 
sclav în Africa, la vârsta de şase ani, iar mai pe urmă 
ajunsese în Statele Unite; fusese însă eliberat de mulţi ani, 
prin actul de emancipare. Cât despre tovarăşii lui, cu mult 
mai tineri, erau fii de sclavi eliberaţi înainte de naşterea 
acestora: prin urmare, fuseseră născuţi liberi şi nici un alb 
nu avusese asupra lor vreun drept de proprietate. Nici nu 
vorbeau limbajul acela care nu foloseşte articolul şi nu 
cunoaşte decât infinitivul verbelor, limbă care a dispărut de 
altfel, încet-încet, din timpul războiului de secesiune. Aceşti 
negri plecaseră deci ca oameni liberi şi tot ca oameni liberi 
se înapoiau în Statele Unite. 

După cum îi povestiră căpitanului Hull, se angajaseră ca 
muncitori la un englez care avea o moşie întinsă la 
Melbourne, în Australia meridională. Acolo petrecuseră trei 
ani, câştigând binişor; la terminarea angajamentului 
voiseră să se întoarcă în ţară. 

Se îmbarcaseră aşadar pe Waldeck, plătindu-şi fiecare 
costul călătoriei, ca orice călător. La 5 decembrie 
părăsiseră Melbourne, iar după şaptesprezece zile, pe o 
noapte întunecoasă, Waldeck fusese lovit de un vapor mare. 

În momentul acela, negrii dormeau. Câteva secunde după 
năprasnica lovitură, alergaseră cu toţii pe punte. Pânzele şi 
catargele navei se prăbuşiseră şi Waldeck se aplecase pe o 
coastă; dar nu avea să se scufunde, deoarece apa năvălise 
în cala vasului într-o cantitate destul de mică. 

Căpitanul şi echipajul lui Waldeck dispăruseră. Poate că 
unii fuseseră zvârliţi în mare, poate că alţii se agăţaseră de 


vaporul străin, care, după ciocnire, pierise fără urmă. 

Cei cinci negri rămăseseră singuri la bord, pe o corabie 
jumătate răsturnată, la o mie două sute de mile depărtare 
de orice țărm. 

Cel mai bătrân dintre ei se numea Tom. Vârsta, caracterul 
său energic şi experienţa pusă adesea la încercare în lunga 
sa viaţă de muncă făcuseră dintr-însul conducătorul firesc 
al tovarăşilor săi. 

Ceilalţi negri erau tineri, de douăzeci şi cinci până la 
treizeci de ani. Ei se numeau: Bat(11), fiul lui Iom, 
bătrânul Austin, Acteon şi Hercule. Toţi patru erau voinici şi 
ar fi prețuit mult pe pieţele de sclavi din Africa centrală. 
Deşi înduraseră lipsuri groaznice, se putea recunoaşte în ei 
exemplare minunate din această rasă puternică, asupra 
căreia educaţia din numeroasele şcoli nord-americane îşi 
pusese pecetea. 

Aşadar, Iom şi tovarăşii săi rămăseseră singuri pe Waldeck 
după catastrofă. Nu aveau nici un mijloc de a pune în 
mişcare această corabie ţintuită locului şi nici s-o 
părăsească nu puteau, pentru că cele două bărci de la bord 
fuseseră sfărâmate şi ele. Nu le rămânea altceva de făcut 
decât să aştepte trecerea vreunei nave, în timp ce epava 
era mereu mânată de curenţi. Aşa se explica faptul că 
fusese întâlnită atât de departe de ruta obişnuită, căci 
Waldeck, care plecase din Melbourne, ar fi trebuit să se 
găsească la o latitudine mult mai nordică. 

În timpul celor zece zile care trecuseră între ciocnire şi 
momentul în care Pilgrim sosise în ajutorul naufragiaţilor, 
cei cinci negri se hrăniseră cu puţinele alimente găsite în 
bucătărie. Dar, neputând pătrunde în cambuză pe care apa 
o înecase în întregime, ei nu avuseseră nici o băutură cu 
care să-şi potolească setea şi suferiseră groaznic, deoarece 
vasele cu apă aflate pe punte fuseseră sparte în timpul 
ciocnirii. Tom şi tovarăşii săi, chinuiţi de sete, îşi pierduseră 
cunoştinţa încă din ajun. Pilgrim sosise tocmai la timp spre 
a-i salva. 


Aceasta fu povestea pe care 'Tom o spuse în puţine cuvinte 
căpitanului Hull. Nu era cazul să se pună la îndoială 
cuvântul bătrânului negru. Tovarăşii lui confirmară totul; de 
altminteri, faptele vorbeau de la sine. 

O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială 
cu aceeaşi sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba 
de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe 
Negoro - ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo - acesta era 
numele câinelui - făcea parte din renumita rasă de dulăi din 
Noua Olandă... Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui 
Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, 
pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii prin 
meleagurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul 
lui Waldeck luase cu el frumosul animal, care rămase însă 
foarte puţin prietenos, părând să tânjească după vreun 
stăpân de care fusese despărţit în chip năprasnic şi pe care 
îi era cu neputinţă să-l mai găsească prin locurile acelea 
pustii. S. V. - două litere gravate pe zgarda lui - era tot ce 
mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost 
căutată în zadar. 

Mare şi puternic, mai voinic chiar decât câinii din Pirinei, 
Dingo era un specimen minunat al acelei varietăţi de dulăi 
din Noua Olandă. Când se ridica în două labe, dând capul 
pe spate, era cât un om de înalt. Sprinteneala şi forţa 
mușchilor săi făceau din el unul din acele animale care 
atacă fără şovăire jaguarii sau panterele şi care nu se tem 
să ţină piept ursului. Cu blana deasă, coada stufoasă şi 
ţeapănă ca o coadă de leu, cu părul roşcat-închis, Dingo 
avea numai pe bot câteva pete albe. Când îl apucau furiile, 
animalul acesta putea să devină primejdios; se înţelege deci 
pentru ce Negoro nu fusese deloc încântat de primirea pe 
care i-o făcuse acest straşnic exemplar al rasei canine. 

Cu toate că nu era prietenos, Dingo nu era un câine rău. 
Părea să fie mai curând trist. 

Bătrânul 'lom observase, când era pe Waldeck, că acest 
câine nu-i iubea pe negri. Nu căuta să le facă nici un rău, 


dar îi ocolea. Poate că pe coasta africană, pe unde 
pribegise, avusese de suferit din partea băştinaşilor. De 
aceea, deşi Iom şi tovarăşii lui erau oameni de treabă. 
Dingo nu se apropiase niciodată de ei. 

În timpul celor zece zile pe care naufragiaţii le 
petrecuseră pe Waldeck, Dingo se ţinuse departe de locul 
unde se aflau negrii, hrănindu-se nu se ştie cu ce, dar 
suferind şi el groaznic de sete. 

Aceştia erau supraviețuitorii epavei, pe care prima 
izbitură mai puternică a valurilor urma să o scufunde. Ea n- 
ar fi dus în adâncimile oceanului decât nişte cadavre, dacă 
sosirea neaşteptată a lui Pilgrim n-ar fi permis căpitanului 
Hull, întârziat el însuşi de lipsa vâniurilor prielnice, să facă 
o faptă de omenie. 

Pentru ca binefacerea să fie desăvârşită, mai trebuia ca 
naufragiaţii de pe Waldeck, care-şi pierduseră economiile 
agonisite timp de trei ani de muncă, să fie repatriați. Aşa 
urma să se întâmple. După ce avea să-şi lase încărcătura la 
Valparaiso, Pilgrim trebuia să urce de-a lungul coastei 
americane până la nivelul țărmului californian. Acolo, Tom, 
şi tovarăşii săi aveau să fie bine primiţi de James W. Weldon 
- după cum îi asigura buna lui soţie - şi înzestrați cu toate 
cele necesare pentru a se întoarce în Pennsylvania. 

Oamenii aceştia de treabă erau liniştiţi asupra viitorului 
lor, mulţumită doamnei Weldon şi căpitanului Hull. Le erau 
desigur foarte îndatoraţi, şi deşi nu erau decât nişte negri 
sărmani, poate că totuşi trăgeau nădejde să-şi poată plăti 
odată şi odată această datorie de recunoştinţă. 

Capitolul V 
S.V. 

Pilgrim pornise din nou spre est, încercând să înainteze 
cât mai repede. Căpitanul Hull era tot timpul necăjit din 
pricină că nu aveau vânt prielnic; asta nu pentru că o 
întârziere de o săptămână sau două pe drumul Noua 
Zeelandă - Valparaiso l-ar fi îngrijorat prea mult, ci din 
cauza oboselii pe care această întârziere o putea pricinui 


pasagerei sale. Dar doamna Weldon nu se plângea şi îndura 
cu răbdare greutăţile. 

Chiar în ziua aceea, la 2 februarie, către seară, epava fu 
lăsată în urmă. 

Căpitanul Hull se ocupă în primul rând de instalarea în 
condiţii cât mai bune a lui Tom şi a tovarăşilor săi. Postul 
echipajului de pe Pilgrim, amenajat pe punte în formă de 
şopron, ar fi fost prea mic pentru toţi. Atunci dădu dispoziţii 
să se facă un fel de paturi sub puntea de la prova. De 
altminteri, oamenii aceştia de treabă, obişnuiţi cu muncile 
grele, erau modeşti din fire. Pe o vreme frumoasă, caldă şi 
uscată, această locuinţă îi va putea adăposti tot drumul. 

Viaţa de la bord, trezită o clipă din monotonia de fiecare zi, 
îşi reluă cursul. 

Tom, Austin, Bat, Acteon şi Hercule ar fi vrut să le fie cât 
mai de folos celor de pe Pilgrim. Dar cu vânturile astea, 
bătând din aceeaşi direcţie, nu mai era nimic de făcut odată 
ce pânzele erau întinse. De câte ori era însă vorba de vreo 
schimbare a direcţiei pânzelor, bătrânul negru şi tovarăşii 
lui se grăbeau să dea ajutor echipajului: şi trebuie să 
mărturisim că, de câte ori uriaşul Hercule punea mâna, se 
cunoştea. Negrul acesta viguros, înalt de şase picioare, 
făcea singur cât o macara! 

Era o fericire pentru micul Jack să-l privească pe uriaş. 
Nu-i era frică de el, iar când Hercule îl sălta în braţe ca pe o 
păpuşă, copilul scotea ţipete de bucurie care nu se mai 
terminau. 

— Ridică-mă sus de tot! spunea micul Jack. 

— Poftim, domnule Jack! răspundea Hercule. 

— Nu-i aşa că sunt greu? 

— Nici nu simi! 

— Bine, atunci mai sus! cât ţi-e braţul de lung! 

Şi Hercule, ţinând în palma lui mare picioruşele copilului, 
îl plimba pe sus, aşa cum fac acrobaţii la circ. Jack se vedea 
mare, mare, şi tare-i mai plăcea! Căuta chiar «să se lase 
greu», lucru de care colosul nici nu-şi dădea seama. 


Aşadar, Dick Sand şi Hercule erau cei doi prieteni ai 
micului Jack. Curând îşi făcu şi un altreilea prieten. Pe 
Dingo. 

Am spus mai înainte că Dingo era un câine nu prea 
prietenos. Aceasta se datora, fără îndoială, faptului că nu se 
împăca cu oamenii de pe Waldeck. Pe bordul lui Pilgrim, 
însă, lucrurile se schimbară. Pesemne că Jack înmuiase 
inima acestui frumos animal, căci începu să se joace cu 
băieţaşul, căruia îi plăcea tare mult acest joc. Se dovedi 
îndată că Dingo era unul dintre câinii care se împacă bine 
cu copiii. La rândul lui, Jack nu-i făcea nici un rău. Plăcerea 
lui cea mai mare era să-l prefacă pe Dingo într-un «cal» 
tare focos. Şi trebuie să recunoaştem că Jack avea toate 
motivele să fie încântat de «calul» său, care era, bineînţeles, 
mai bun decât un patruped de carton, fie el chiar cu rotiţe 
la picioare. Jack galopa pe deşelate pe Dingo, iar acesta era 
bucuros să se lase călărit; la drept vorbind, Jack nu era mai 
greu pentru el decât ar fi fost o jumătate de jocheu pentru 
un cal de curse. Dar şi provizia de zahăr din cămară scădea 
în fiecare zi! 

Dingo ajunse curând răsfăţatul întregului echipaj. Numai 
Negoro continua să evite orice întâlnire cu el. Ura câinelui 
faţă de omul acesta era pe cât de vie, pe atât de 
inexplicabilă. 

Deşi-l iubea atât de mult pe Dingo, micul Jack nu-l uitase 
nici pe Dick Sand, prietenul lui de demult. Elevul-marinar 
îşi petrecea tot timpul liber alături de băieţaş. Doamna 
Weldon, bineînţeles, era foarte mulţumită de această 
prietenie. 

Într-una din zile, şi anume la 6 februarie, doamna Weldon, 
discutând cu căpitanul Hull, aduse vorba despre Dick Sand. 
Acesta, la rându-i, îi aduse lui Dick Sand cele mai mari 
laude. 

— Băiatul ăsta, îi spuse doamnei Weldon, o să fie într-o zi 
un marinar straşnic; sunt sigur de asta. Are într-adevăr 
instinctul mării, şi acest instinct îi înlocuieşte lipsurile în 


cunoaşterea acelor taine ale meseriei pe care nu le 
stăpâneşte încă. Este uimitor cât de multe ştie. Când te 
gândeşti la puţinul timp pe care l-a avut pentru învăţătură! 

— Şi unde mai pui că este şi un element bun, un băiat de 
încredere, mult superior celor de vârsta lui şi care nu şi-a 
atras nici cea mai mică observaţie de când îl cunoaştem, 
răspunse doamna Weldon. 

— Da, este un element bun, iubit şi apreciat de toţi, întregi 
căpitanul Hull. 

— Ştiu că soţul meu are de gând să-l înscrie la un curs de 
hidrografic după această călătorie, ca să poată obţine mai 
târziu brevet de căpitan, spuse doamna Weldon. 

— Domnul Weldon are dreptate, răspunse căpitanul Hull. 
Dick va face cu siguranţă cinste marinei. 

— Bietul orfan şi-a început viaţa atât de trist! observă 
doamna Weldon. Viaţa i-a fost o şcoală grea! 

— Fără îndoială, doamnă Weldon, dar lecţiile nu i-au fost în 
zadar: a înţeles că trebuie să se descurce singur în viaţă şi 
este pe drumul cel bun! 

— Da, pe drumul datoriei! 

— Priviţi-l acum, doamnă Weldon, reluă căpitanul Huli. 
Şade la cârmă cu privirea aţintită în direcţia arborelui 
trinchet. Nici cea mai mică neatenţie din partea acestui 
tânăr marinar, deci nici o deviere a vasului. Dick Sand are 
de pe acum siguranţa unui timonier bătrân! Bun început 
pentru un marinar! Meseria noastră, doamnă Weldon. este 
din acelea pe care trebuie să le începi de copil. Cine nu a 
fost mai întâi mus n-o să ajungă niciodată un marinar cum 
trebuie, cel puţin nu în marina comercială. Pentru un om al 
mării totul trebuie să fie prilej de învăţătură, astfel ca 
atunci când urmează să ia vreo hotărâre sau să acţioneze, 
să facă aceasta şi din instinct, dar şi cu mintea. 

— Dar şi în marina de război sunt destui ofiţeri buni, 
adăugă doamna Weldon. 

— Desigur, răspunse căpitanul Hull, dar, după mine, cei 
mai buni sunt aceia care şi-au început cariera din copilărie. 


Fără să mai vorbesc de Nelson şi de alţi câţiva, cei mai buni 
marinari au fost mai întâi muşi. 

Tocmai atunci apăru prin tambuchiul de la pupa şi vărul 
Benedict, mereu dus pe gânduri şi cu totul absent la cele ce 
se petreceau în jurul lui. Vărul Benedict începu să meargă 
încoace şi încolo pe punte, ca un apucat de ducă-se pe 
pustii, scormonind cu privirea crăpăturile bastingajului, 
scotocind pe sub coteţele de găini, plimbându-şi palma pe la 
încheieturile punţii unde se scorojise răşina. 

— Ce mai faci, vere Benedict? întrebă doamna Weldon. 
Cum stai cu sănătatea? 

— Bine... verişoară Weldon... bineînţeles că bine... dar 
abia aştept să ajungem la țărm. 

— Dar ce căutaţi atât de grijuliu sub bancă, domnule 
Benedict? întrebă căpitanul Hull. 

— Insecte, domnule, insecte! răspunse vărul Benedict. Ce 
altceva aţi vrea să caut, dacă nu insecte? 

— Insecte?! Trebuie să vă resemnaţi, căci nu pe mare vă 
veţi îmbogăţi colecţia! 

— De ce nu, domnule? Nu-i deloc imposibil să dau chiar 
aici pe bord peste câteva exemplare de... 

— Vere Benedict, îl întrerupse doamna Weldon, ai tot 
dreptul să-l blestemi pe căpitanul Hull! Nava sa este atât de 
bine întreţinută, încât n-o să poţi vâna nimic. 

Căpitanul Hull începu să râdă. 

— Doamna Weldon exagerează, răspunse dânsul. Totuşi, 
domnule Benedict, cred că vă pierdeţi timpul cotrobăind 
prin cabine! 

— O ştiu prea bine! izbucni vărul Benedict, dând din 
umeri. Am căutat degeaba până acum... 

— Poate să găsiţi libărci pe fundul calei, continuă 
căpitanul. Cred că asemenea gândaci nu prezintă interes 
pentru dumneavoastră. 

— Credeţi că nu prezintă nici un interes aceste ortoptere 
nocturne care au atras asupra lor blestemele lui Vergiliu şi 
ale lui Horaţiu? răspunse vărul Benedict, scoţându-şi 


pieptul în afară... Să nu prezinte nici un interes aceste rude 
apropiate ale «periplanetei orientalis» şi ale kakerlacului 
american, care locuiesc... 

— Care mişună... îl corectă căpitanul Hull. 

— Care domnesc pe bord... răspunse cu mândrie vărul 
Benedict. 

— Plăcută domnie! 

— Cum, dumneata nu eşti entomolog, domnule? 

— Niciodată, şi mai ales nu pe propria-mi spinare! 

— Ei, vere Benedict, spuse doamna Weldon zâmbind, te 
rog nu ne dori să fim mâncaţi de insecte numai de dragul 
ştiinţei. 

— Eu nu doresc nimic altceva, verişoară Weldon, răspunse 
pătimaşul entomolog, decât să adaug la colecţia mea câteva 
exemplare rare, care să-i facă cinste. 

— Nu eşti mulţumit de ceea ce ai cucerit în Noua 
Zeelandă? 

— Ba da, verişoară Weldon. Am avut norocul să găsesc una 
din acele staphylinide care n-au fost descoperite până acum 
decât la câteva sute de mile mai departe, în Noua 
Caledonie. 

În momentul acela, Dingo, care se juca cu Jack, se apropie 
zburdând de vărul Benedict. 

— Pleacă de-aici! mormăi acesta, împingând animalul. 

— Să te-mpaci cu libărcile şi să urăşti câinii! exclamă 
căpitanul Hull. Vai, domnule Benedict! 

Un câine atât de bun! spuse micul Jack, cuprinzând cu 
mânuţele capul mare al lui Dingo. 

— E drept... nu zic nu... răspunse vărul Benedict, dar ce 
vreţi? Animalul ăsta nu mi-a îndreptăţit speranţele pe care 
le-am avut când am dat cu ochii de el! 

— Vai de mine! strigă doamna Weldon. Nu cumva sperai 
să-l poţi clasa în ordinul dipterelor sau al himenopterelor? 

— Nu, răspunse foarte serios vărul Benedict. Dar nu e aşa 
că Dingo, cu toate că e de rasă neozeelandeză, a fost găsit 
pe coasta occidentală a Africii? 


— E foarte adevărat, răspunse doamna Weldon. Tom l-a 
auzit adesea pe căpitanul de pe Waldeck spunând aceasta. 

— Ei bine, credeam... speram... că acest câine va aduce cu 
sine câteva specimene de hemiptere, caracteristice faunei 
africane... 

— Doamne sfinte! exclamă doamna Weldon. 

— Şi s-ar mai fi putut, adăugă vărul Benedict, ca vreun 
purice care intră-n piele sau care irită pielea... de o specie 
necunoscută încă... 

— Auzi, Dingo? spuse căpitanul Hull. Auzi, dulăule? Nu ţi- 
ai făcut datoria! 

— Degeaba l-am puricat... adăugă entomologul cu mare 
părere de rău, n-am găsit nici măcar o insectă...! 

— Pe care nădăjduiesc că aţi fi ucis-o imediat şi fără nici o 
cruţare! izbucni căpitanul Hull. 

— Domnule, răspunse scurt vărul Benedict, află că sir John 
Franklin îşi făcea mustrări de conştiinţă pentru uciderea 
celei mai mici insecte, fie chiar şi un ţânţar, a cărui 
înţepătură este mai primejdioasă decât a puricelui; şi totuşi, 
John Franklin, trebuie să recunoaşteţi, a fost un om al mării 
ca puţini alţii! 

— Aşa e, spuse căpitanul Hull, făcând o plecăciune. 

— Într-o zi, când a fost pişcat îngrozitor de o dipteră, suflă 
peste ea şi o goni, spunându-i, fără măcar să o tutuiască: 
«la du-te, mătăluţă, lumea este destul de mare, aşa că e loc 
pentru amândoi!» 

— Hm! făcu căpitanul Hull. 

— Chiar aşa, domnule! 

— Ei bine, domnule Benedict, răspunse căpitanul Hull, 
altcineva a spus vorbele astea, cu mult înainte de sir John 
Franklin. 

— Altcineva? 

— Da, şi acel cineva este unchiul Toby. 

— Un entomolog? întrebă repede vărul Benedict. 

— Nu, unchiul Toby al lui Stemei( 12). Acest unchi a rostit 
aceleaşi cuvinte făcând vânt unui ţânţar care îl tot necăjea, 


dar pe care a crezut totuşi că poate să-l tutuiască: «Du-te, 
dragul meu, i-a spus el, lumea este destul de mare şi pentru 
mine, şi pentru tine!» 

— De treabă om acest unchi Toby! răspunse vărul 
Benedict. A murit? 

— Cred şi eu, răspunse serios căpitanul Hull, deoarece nici 
n-a existat. 

Izbucniră cu toţii în hohote de râs, uitându-se la vărul 
Benedict. 

Asemenea discuţii cu privire la entomologie şi multe altele 
aveau loc adesea între cei de la bord. Datorită lor, multe ore 
lungi din această călătorie plictisitoare păreau mai plăcute 
şi mai uşor de suportat. Marea era mereu frumoasă, dar 
lipsa vântului făcea ca bricul-goeletă să stea aproape pe loc. 
Pilgrim nu înainta decât foarte încet înspre est, din cauza 
brizei slabe; dorinţa cea mai vie a tuturor era să ajungă cât 
mai degrabă pe nişte meleaguri cu vânturi mai prielnice. 

Trebuie să spunem că, în timpul acesta, vărul Benedict 
încercase să-l iniţieze pe tânărul elev-marinar în tainele 
entomologiei, dar Dick Sand se arăta destul de refractar 
faţă de aceste propuneri. Din lipsă de elevi, savantul îi luase 
în primire pe negri, care nu înțelegeau nimic din povestea 
asta. Tom, Acteon, Bat şi Austin sfârşiră prin a da bir cu 
fugiţii, aşa că profesorul se trezi cu un singur elev, Hercule, 
pe care îl socotea având oarecări înclinări pentru a putea 
deosebi un parazit de o tisanură. 

Aşadar, uriaşul negru trăia în lumea coleopterelor, a 
carnivorelor, a groparilor, a racilor de mare, a cărăbuşilor, a 
rădaştelor, a gărgăriţelor, studiind toată colecţia vărului 
Benedict, nu fără ca acesta să tremure văzând gingaşele 
exemplare între degetele groase ale lui Hercule, care aveau 
duritatea şi forţa unei menghine. Dar uriaşul elev asculta cu 
atâta răbdare lecţiile profesorului, încât acesta avea de ce 
să-şi permită unele riscuri. 

În timp ce vărul Benedict lucra astfel,doamna Weldon nu-l 
lăsa pe micul Jack să stea fără ocupaţie: îl învăţa să citească 


şi să scrie cât despre socotit, prietenul lui mai mare, Dick 
Sand, îi dădea primele cunoştinţe. 

La vârsta de cinci ani, copilul este încă destul de fraged, 
aşa că învăţătura prin jocuri practice este mai potrivită 
decât lecţiile teoretice, desigur mai puţin atrăgătoare. 

Jack învăţa să citească nu după abecedar, ci cu ajutorul 
unor cuburi de lemn, care aveau pe ele litere imprimate cu 
roşu. Copilul se juca cu aceste cuburi, potrivindu-le în aşa 
fel, încât să formeze cuvinte. Uneori, doamna Weldon lua 
cuburile, forma un cuvânt, pe urmă le amesteca şi era 
rândul lui Jack să le aşeze în aceeaşi ordine. 

Băieţaşului îi plăcea mult acest fel de a învăţa să citească. 
Petrecea câteva ore pe zi, când în cabină, când pe punte, 
amestecând şi potrivind literele alfabetului. 

Joaca aceasta dădu loc într-o zi unei întâmplări atât de 
neaşteptate, încât merită să fie povestită mai amănunţit. 

În dimineaţa zilei de 9 februarie, Jack, tolănit pe punte, se 
juca formând un cuvânt, pe care bătrânul Tom trebuia să-l 
reconstituie după ce literele ar fi fost amestecate. Iom, cu 
mâna la ochi, aşa cum stabiliseră, nu trebuia să vadă nimic 
şi nici nu vedea nimic din ceea ce făcea băieţaşul. 

Din mulţimea aceea de litere - cam vreo cincizeci - unele 
erau litere mari, altele litere mici. Unele cuburi aveau şi o 
cifră, ceea ce îngăduia să se formeze şi numere, pe lângă 
cuvinte. 

Cuburile erau orânduite pe punte şi micul Jack lua când 
unul, când altul, pentru a compune un cuvânt - lucru greu 
de tot. 

Dingo, care se învârtea de câteva minute în jurul copilului, 
se opri la un moment dat cu privirea fixă, cu laba dreaptă 
ridicată, dând nervos din coadă. Deodată, se repezi asupra 
unui cub, îl luă în gură şi apoi îl lăsă jos pe punte, la câţiva 
paşi de Jack. 

Cubul acela avea o literă mare: litera «S». 

— Dingo, ce faci? Dingo! strigă băieţaşul care se temuse 
mai întâi că litera «S» o să fie înghițită de câine. 


Dar Dingo se înapoiase şi, făcând aceeaşi mişcare, apucă 
alt cub şi-l puse lângă primul. Pe cubul acesta era un «V» 
mare. 

De data aceasta, Jack scoase un țipăt. 

Auzindu-l ţipând, doamna Weldon, căpitanul Huli şi tânărul 
elev-marinar, care se plimbau pe punte, veniră în grabă la 
el. Micul Jack le povesti imediat cele întâmplate. 

Dingo cunoştea literele; Dingo ştia să citească. Era lucru 
sigur! Jack, cu ochii lui, văzuse asta! 

Dick Sand voi să ia cele două cuburi ca să le dea înapoi 
prietenului său Jack, dar Dingo mârâi, arătându-şi colții. 
Totuşi, elevul-marinar reuşi să ia două cuburi şi le puse la 
un loc cu celelalte. Dingo se repezi din nou, înşfăcă aceleaşi 
litere şi le duse iarăşi mai la o parte. De data aceasta puse 
amândouă labele deasupra lor, părând hotărât să le 
păstreze cu orice preţ. Cât despre celelalte litere ale 
alfabetului, păreau să nici nu existe pentru el. 

— Ciudat lucru! spuse doamna Weldon. 

— Foarte ciudat, într-adevăr, răspunse căpitanul Hull, 
uitându-se cu atenţie la cele două litere. 

— S. V., rosti doamna Weldon. 

— S. V., repetă căpitanul Hull. Tocmai literele de pe zgarda 
lui 

— Dingo! Apoi se întoarse brusc spre bătrânul negru, 
întrebându-l: Tom, nu mi-ai spus oare dumneata că acest 
câine a fost găsit de puţină vreme de căpitanul de pe 
Waldeck? 

— Ba da, domnule, răspunse Tom. Dingo nu se afla pe bord 
decât de cel mult doi ani. 

— Şi n-ai mai spus că acest câine fusese găsit de căpitanul 
de pe Waldeck pe coasta occidentală a Africii? 

— Da, domnule, în jurul gurilor fluviului Congo. L-am auzit 
adesea pe căpitan spunând aceasta. 

— Prin urmare, nu s-a aflat niciodată al cui a fost câinele şi 
de unde se pripăşise acolo? 


— Niciodată, domnule. Un câine de pripas e mai de plâns 
decât un copil de pripas! Nu are cu el nici o hârtie care să 
arate al cui e şi, mai mult încă, nu ştie să vorbească. 

Căpitanul Huli tăcu şi rămase dus pe gânduri. 

— Aceste două litere trezesc în dumneata vreo amintire? 
întrebă doamna Weldon, după câteva clipe de tăcere. 

— Da, doamnă Weldon, o amintire sau mai curând o 
bănuială ciudată. 

— Care? 

— Aceste două litere ar putea foarte bine să capete un 
sens şi să ne lămurească asupra sorții unui călător 
îndrăzneţ... 

— Ce vrei să spui? întrebă doamna Weldon. 

— Iată, doamnă Weldon. În anul 1871 - sunt deci doi ani 
de atunci - un călător francez a plecat din îndemnul 
Societăţii de geografie din Paris, pentru a traversa Africa de 
la vest spre est. Punctul de plecare era locul de vărsare al 
fluviului Congo. Punctul de sosire trebuia să fie, pe cât 
posibil, capul Deldago, la gurile fluviului Rovuma, al cărui 
curs trebuia să-l urmeze. Călătorul francez se numea 
Samuel Vernon. 

— Samuel Vernon! repetă doamna Weldon. 

— Da, doamnă Weldon, şi aceste două nume încep tocmai 
cu cele două litere pe care Dingo le-a ales dintre toate 
literele lui Jack. Ele sunt săpate şi pe zgarda lui. 

— Chiar aşa... răspunse doamna Weldon. Şi ce s-a mai 
aflat despre acest călător? 

— Acest călător a plecat, dar de atunci nu s-a mai auzit 
nimic de dânsul, continuă căpitanul Hull. 

— Nimic? întrebă elevul-marinar. 

— Nimic, repetă căpitanul Huli. 

— Ce concluzie trageţi? întrebă doamna Weldon. 

— Că Samuel Vernon nu a putut să ajungă pe coasta 
orientală a Africii, fie din cauză că a fost luat prizonier de 
indigeni, fie din cauză că moartea l-a doborât pe drum. 

— Şi atunci... câinele acesta...? 


— S-ar putea ca acest câine să fi fost al lui. Mai norocos 
decât stăpânul, în cazul în care ipoteza mea e justă, câinele 
s-a înapoiat pe malul fluviului Congo, pentru că acolo şi cam 
pe atunci a fost găsit de căpitanul lui Waldeck. 

— Dar, observă doamna Weldon, călătorul acela francez 
fusese întovărăşit, oare, de un câine la plecare? Nu cumva 
faci o simplă presupunere? 

— E drept că nu-i decât o presupunere, doamnă Weldon, 
răspunse căpitanul Hull. Dar ceea ce este sigur e că Dingo 
cunoaşte aceste două litere «S» şi «V», care sunt tocmai 
inițialele celor două nume: Samuel Vernon. În ce 
împrejurări a învăţat animalul acesta să le deosebească nu 
pot să ştiu, dar, repet, câinele le cunoaşte foarte bine şi iată 
cum le împinge cu laba, de parcă ne îndeamnă să le citim. 

— Într-adevăr, nu te puteai înşela asupra intenţiilor lui 
Dingo. 

— Samuel Vernon fusese singur atunci când părăsise 
gurile fluviului Congo? întrebă Dick Sand. 

— Asta n-o ştiu, răspunse căpitanul Hull. Este posibil să fi 
luat însă cu el o escortă de indigeni. 

În momentul acela, Negoro ieşi din cabina comună şi veni 
pe punte. Mai întâi, nimeni nu-i remarcă prezenţa şi nici nu 
putu să observe privirea ciudată pe care i-o aruncă lui 
Dingo când zări cele două litere în faţa cărora câinele parcă 
stătea de gardă. Dar Dingo, zărindu-l pe bucătar, începu să 
dea semne de furie. Negoro se întoarse imediat în postul 
echipajului, lăsând să-i scape totuşi un gest de ameninţare 
la adresa câinelui. 

— Aici e ceva la mijloc! şopti căpitanul Hull, care urmărise 
cu atenţie toată scena. 

— Dar, domnule, răspunse elevul-marinar, nu este uimitor 
ca un câine să cunoască literele alfabetului? 

— Ba nu! strigă micul Jack. Mămica mi-a povestit de multe 
ori despre un câine care ştie să citească, să scrie şi chiar să 
joace domino, ca un adevărat profesor! 


— Dragul meu, răspunse doamna Weldon zâmbind, câinele 
acesta se numea Munito şi nu era deloc un savant cum crezi 
tu. După câte mi s-a spus şi mie, câinele nu putea să 
deosebească literele care îi serveau la compunerea 
cuvintelor. Dar stăpânul lui, un american şmecher, 
observând că Munito are auzul foarte fin, începu să-i 
exerseze simţul acesta, pentru a trage anumite foloase, 
uimind lumea cu anumite trucuri. 

— Dar cum făcea, doamnă Weldon? întrebă Dick Sand, pe 
care povestea îl interesa aproape tot atât de mult ca şi pe 
micul Jack. 

— Iată cum, dragul meu: de câte ori Munito trebuia să 
«dea o reprezentaţie» în faţa publicului, litere 
asemănătoare acestora erau întinse pe o masă pe care 
câinele se învârtea încoace şi încolo, aşteptând să i se spună 
din public un cuvânt fie cu glas tare, fie încet. O condiţie 
esenţială era însă ca stăpânul lui să ştie cuvântul. 

— Care va să zică, în lipsa stăpânului... spuse elevul- 
marinar. 

— Câinele nu ar fi putut face nimic, răspunse doamna 
Weldon. Şi iată pentru ce: literele erau aşezate pe masă şi 
Munito se plimba printre ele. Cum ajungea înaintea acelora 
pe care trebuia să le aleagă pentru a forma cuvântul cerut, 
se şi oprea; câinele se oprea, însă, numai din pricină că 
auzea un zgomot, imperceptibil pentru altcineva: stăpânul 
său rupea în buzunar o scobitoare. Zgomotul acela era 
pentru Munito semnalul să ia litera din faţa lui şi să o aşeze 
în ordinea dorită. 

— Care va să zică, ăsta e secretul! izbucni Dick Sand. 

— Ăsta-i secretul, răspunse doamna Weldon. E foarte 
simplu, ca de altfel tot ce se face în materie de scamatorie. 
În lipsa stăpânului său,Munito nu ar fi fost Munito. De aceea 
mă miră că, deşi nu-i este de faţă stăpânul - dacă Samuel 
Vernon i-a fost vreodată stăpân - Dingo a recunoscut totuşi 
aceste două litere. 


— Într-adevăr, răspunse căpitanul Hull. E foarte ciudat. 
Dar observați că aici nu este vorba decât de două litere, 
două litere anumite, şi nu de un cuvânt ales la întâmplare. 
La urma urmei, este ştiută povestea cu câinele care suna la 
poarta unei mănăstiri pentru a lua farfuria destinată 
trecătorilor săraci. La fel şi a aceluia care, împreună cu un 
altul, fusese învăţat să învârtă frigarea din două în două zile 
şi refuza să facă aceasta dacă nu era rândul lui; aceşti doi 
câini cred că îl întreceau pe Dingo în ce priveşte inteligenţa. 
De altfel, ne aflăm acum în faţa unui lucru indiscutabil. Din 
toate literele alfabetului, Dingo nu a ales decât pe acestea 
două: «S» şi «V». Pe celelalte pare că nu le cunoaşte deloc! 
Trebuie, deci, să tragem concluzia că, dintr-un motiv pe 
care nu-l putem şti, atenţia lui a fost atrasă îndeosebi 
asupra acestor două litere. 

— Oh, căpitane Hull! răspunse tânărul elev-marinar. Dacă 
Dingo ar putea să vorbească! Poate că ne-ar spune ce 
înseamnă aceste două litere şi ce are împotriva bucătarului, 
căruia îi tot arată colții. 

— Şi încă ce colţi! răspunse căpitanul Hull, când Dingo 
căscă botul, arătându-şi dinţii mari şi puternici. 

Capitolul VI. 

O BALENĂ ÎN ZARE. 

Este uşor de închipuit că în convorbirile care aveau loc la 
pupa vasului Pilgrim între doamna Weldon, căpitanul Hull şi 
tânărul elev-marinar a venit de multe ori vorba despre 
această întâmplare ciudată. Mai cu seamă Dick Sand simţea 
o neîncredere instinctivă faţă de Negoro, căruia însă nu i se 
putea reproşa nimic. 

Se vorbea despre această întâmplare şi la prova, dar nu se 
ajungea la aceleaşi concluzii. Acolo, în postul echipajului, 
Dingo trecea pur şi simplu drept un câine care ştie să 
citească şi poate chiar să scrie mai bine decât mulţi dintre 
marinarii de pe bord. Şi dacă tăcea, apoi asta însemna că 
pesemne avea el motivele lui să tacă. 


— Dar într-o bună zi, spuse cârmaciul Bolton, câinele o să 
vină să ne întrebe încotro ne îndreptăm, dacă vântul bate 
de la vest, nord-vest sau nord-est, iar noi o să trebuiască să- 
i răspundem! 

— Sunt pe lume dobitoace care vorbesc, ca, de pildă, 
coţofenele sau papagalii, răspunse un alt marinar. Ei bine, 
de ce n-ar face la fel şi un câine, dacă ar avea poftă? E mai 
greu de vorbit cu pliscul decât cu botul! 

— Bineînţeles, răspunse contramaistrul Howik. Numai că 
aşa ceva nu s-a mai pomenit. 

Grozav s-ar mai fi mirat oamenii aceştia dacă li s-ar fi spus 
că s-a pomenit aşa ceva şi că un oarecare savant danez 
avea un câine care rostea lămurit vreo douăzeci de cuvinte. 
Dar de aci şi până la a spune că animalul acesta pricepe ce 
spune era o prăpastie. Bineînţeles că acel câine, a cărui 
limbă era astfel formată încât să poată scoate sunete 
precise, nu-şi dădea seama de înţelesul cuvintelor rostite de 
el, cum nu-şi dau seama nici papagalii, gaiţele sau 
coţofenele de înţelesul cuvintelor pe care le rostesc. Pentru 
aceste animale, fraza nu este altceva decât un fel de cântec 
sau strigăte luate dintr-o limbă străină, cu totul fără sens 
pentru ele. 

Oricum ar sta lucrurile, Dingo ajunsese un adevărat erou; 
părea însă că aşa ceva nu-l interesează şi nu se fudulea cu 
asta. 

Căpitanul Hull făcu de mai multe ori experienţa cu literele. 
Cuburile din lemn, având pe ele literele alfabetului, erau 
puse şi amestecate înaintea lui Dingo; mereu, fără greş, 
fără şovâire, cele două litere, S. V, erau alese de acest 
ciudat animal, pe când celelalte litere nu-i atrăgeau 
niciodată atenţia. 

Cât despre vărul Benedict, cu toate că experienţa aceasta 
fusese adesea repetată înaintea lui, părea că nu-l 
interesează. Într-o bună zi, catadicsi totuşi să spună: 

— Nu trebuie să se creadă că privilegiul de a fi inteligent 1- 
ar avea numai câinii. Şi alte animale ating acelaşi nivel de 


înţelegere, dezvoltându-şi doar instinctul. Aşa sunt şoarecii, 
care părăsesc corabia sortită să se scufunde, castorii, care 
ştiu să prevadă creşterea apelor şi înalţă diguri de apărare, 
caii lui Nicomed, Scanderbeg şi Oppian, a căror durere la 
moartea stăpânilor lor a fost atât de mare, încât au murit şi 
ei, asinii, remarcabili prin ţinerea lor de minte şi, în sfârşit, 
atâtea alte dobitoace care fac cinste animalelor în general! 
Nu s-au văzut, oare, şi păsări uimitor de bine dresate, care 
scriu fără greşeală cuvintele dictate de profesorii lor, sau 
papagali care numără tot atât de bine ca un matematician 
de la observatorul astronomic persoanele aflate într-o 
odaie? Nu a existat, oare, un papagal, plătit cu 100 de 
galbeni, care spunea pe dinafară, fără să greşească măcar 
un cuvânt, tot crezul în faţa cardinalului, stăpânul său? Şi 
oare un entomolog nu poate să fie nemaipomenit de 
mândru când priveşte cu admiraţie la furnicile acelea care, 
prin construcţiile pe care le ridică, pot servi drept exemplu 
primarilor din cele mai mari oraşe, sau argyroneţii acvatici, 
care fabrică clopote de scafandru fără să fi învăţat vreodată 
mecanica, puricii, care trag după ei căleşti ca nişte 
adevăraţi caretaşi, care fac instrucţie tot atât de bine ca 
ostaşii, care trag cu tunul mai bine decât artileriştii cu 
diplomă din West-Point413)? Nu! Dingo nu merită atâtea 
laude; fără îndoială că este atât de tare pe literele 
alfabetului deoarece face parte dintr-o specie de câini 
neclasată încă în ştiinţa zoologică şi anume din specia 
«caniş alphabeticus» din Noua Zeelandă! 

În ciuda acestor discursuri ale invidiosului entomolog, 
Dingo nu pierdea nimic din prețuirea de care se bucura din 
partea tuturor; în convorbirile care aveau loc între 
marinari, el era socotit mai departe drept un fenomen. 

Numai Negoro părea să nu împărtăşească entuziasmul 
celorlalţi cu privire la animal. Poate că îl socotea prea 
inteligent! La rândul lui, câinele arăta aceeaşi ură faţă de 
bucătar, şi fără îndoială că aceasta ar fi putut să-l coste 
scump dacă nu ar fi fost pe de o parte în stare să se apere 


singur, iar pe de altă parte apărat de dragostea întregului 
echipaj. Negoro se ferea acum mai mult ca oricând să se 
pomenească faţă-n faţă cu Dingo. Dar lui Dick Sand nu-i 
scăpase faptul că, de la întâmplarea cu literele, ura 
reciprocă dintre om şi câine crescuse. Faptul acesta era 
chiar de neînțeles. 

La 10 februarie, vântul de nord-est, care urmase după 
acea lungă şi obositoare acalmie, în timpul căreia Pilgrim 
rămăsese aproape pe loc, începu să cedeze. Căpitanul Hull 
putu, în sfârşit, să spere că va avea loc o schimbare în 
direcţia curenților atmosferici. Poate că bricul-goeletă va da 
peste un vânt favorabil. Trecuseră numai nouăsprezece zile 
de când părăsise portul Auckland. Întârzierea nu era prea 
mare şi, favorizat de vânt, Pilgrim ar fi putut foarte uşor să 
câştige timpul pierdut. Dar trebuiau să mai aştepte destule 
zile până când vânturile aveau să bată vreme mai 
îndelungată dinspre vest. 

Această parte a Pacificului este întotdeauna pustie. Nici un 
vas nu se arată prin aceste meleaguri. Se aflau la o 
latitudine cu totul părăsită de navigatori. Vânătorii de 
balene din mările australe nu se pregăteau încă să treacă 
tropicul. Silit de împrejurări să părăsească locurile de 
pescuit înainte de sfârşitul sezonului, Pilgrim nu se putea 
deci aştepta să întâlnească vreo corabie de pescari. Cât 
despre pacheboturile transpacifice, s-a mai amintit că ele 
nu navigau la o latitudine atât de sudică pe drumul lor între 
Australia şi continentul american. 

Cu toate acestea, şi tocmai pentru că marea era pustie, cei 
de la bord trebuiau să o scruteze cu atenţie până la orizont. 
Oricât de plictisitoare ar părea unui spirit superficial, 
marea oferă un aspect infinit de variat acelora care ştiu să o 
înţeleagă. Cele mai neobservate schimbări ale ei farmecă 
imaginaţia acelora care simt poezia oceanului. E de ajuns să 
vezi o algă marină plutind unduitoare pe apă, o ramură de 
iarbă de mare a cărei urmă uşoară brăzdează suprafaţa 
valurilor, o bucată de scândură a cărei poveste ai dori s-o 


cunoşti - şi asta îţi ajunge. Înaintea acestei nemărginiri, 
spiritul nu mai este oprit de nimic. Închipuirea îşi dă frâu 
liber. Fiecare din moleculele acelea de apă, care, prin 
evaporare, se află când în mare, când în văzduh, ascunde 
poate taina vreunei catastrofe! De aceea sunt de invidiat 
oamenii ale căror gânduri ştiu să pătrundă tainele 
oceanului. 

De altfel, viaţa freamătă atât deasupra, cât şi în adâncurile 
mărilor. Pasagerii de pe Pilgrim priveau stolurile de păsări 
care fugeau de ger, înainte de venirea iernii la pol, şi nu o 
dată Dick Sand, elev al lui James W. Weldon şi din acest 
punct de vedere, dădu dovadă de o minunată îndemânare la 
ochit cu puşca sau cu pistolul, doborând câte una din aceste 
zburătoare. 

Ici şi colo puteau vedea pescăruşi albi şi pescăruşi ale 
căror aripi erau tivite cu o dungă cafenie. Uneori treceau 
unii din acei pinguini al căror mers pe pământ este atât de 
greoi şi de caraghios. Totuşi, după cum spunea căpitanul 
Hull, servindu-se de picioarele lor butucănoase ca de nişte 
adevărate lopeţi, aceşti pinguini pot să întreacă în înot 
peştii cei mai repezi, aşa că marinarii îi confundă adeseori 
cu un soi de lacherdă. 

Mai sus, albatroşi uriaşi loveau aerul cu bătăi puternice 
din aripile care măsurau mai bine de zece picioare de la un 
capăt la altul. Se lăsau apoi pe suprafaţa apei, unde îşi 
căutau hrana. 

Toate scenele acestea ofereau un spectacol variat, pe care 
numai sufletele închise în faţa farmecelor naturii le-ar fi 
putut găsi neinteresante. 

În ziua aceea, doamna Weldon se plimba pe puntea-pupa, 
când un fapt destul de curios îi atrase atenţia. Apele mării 
se înroşiseră deodată; parcă erau pătate cu sânge. 
Culoarea aceasta ciudată se întindea cât puteai cuprinde cu 
privirea. 

Dick Sand se afla împreună cu micul Jack lângă doamna 
Weldon. 


— Ia te uită, Dick, spuse dânsa tânărului elev-marinar, ce 
ciudată culoare a căpătat Pacificul. Oare din pricina 
vreunor ierburi marine? 

— Nu, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand. Această 
culoare este pricinuită de milioane de crustacee mici, care 
servesc de obicei drept hrană mamiferelor mari. Pescarii le 
numesc, nu fără motiv, «hrana balenelor». 

— Crustacee? întrebă doamna Weldon. Dar sunt atât de 
mici, încât li s-ar putea spune insecte ale mării. Poate că 
vărul Benedict ar fi grozav de încântat să facă o colecţie din 
ele! Şi doamna Weldon strigă: Vere Benedict! 

Vărul Benedict apăru din cabină aproape în acelaşi timp 
cu căpitanul Hull. 

— Vere Benedict, continuă dânsa, priveşte această imensă 
suprafaţă roşie, care se întinde cât cuprinzi cu ochii. 

— Aha! exclamă căpitanul Hull. lată hrana balenelor! 
Domnule Benedict, aveţi un prilej deosebit de a studia 
această ciudată specie de crustacee! 

— Ptiu! făcu entomologul. 

— Cum ptiu! se miră căpitanul. Nu aveţi dreptul să arătaţi 
o asemenea indiferenţă! Dacă nu mă-nşel, crustaceele 
acestea formează una din cele şase clase ale articulatelor şi, 
ca atare... 

— Ptiu! făcu din nou vărul Benedict, scuturând din cap. 

— Nu, zău! Mi se pare că sunteţi puţin cam indiferent 
pentru un entomolog! 

— Entomolog, mă rog, răspunse vărul Benedict, dar mai 
cu seamă hexapodist, căpitane Hull, vă rog să nu uitaţi! 

— De! Se poate ca aceste crustacee să nu vă intereseze; 
vă asigur însă că aţi vorbi cu totul altfel dacă aţi avea 
stomac de balenă! Ce ospăț aţi mai trage atunci! lată de ce, 
doamnă Weldon, când noi, vânătorii de balene, dăm peste o 
asemenea grămadă de crustacee în timpul sezonului de 
pescuit, ne pregătim harpoanele. Suntem siguri atunci ca 
vânatul nu e departe! 


— Cum se poate ca nişte animale atât de mici să servească 
drept hrană unor animale atât de mari? întrebă Jack. 

— Ei, dragul meu, răspunse căpitanul Hull, grăunţele fine 
de griş, făina de grâu, făina de cartofi nu dau oare supele 
cele mai bune? Natura a întocmit astfel lucrurile: de câte 
ori o balenă pluteşte în mijlocul acestor ape roşii, ea 
găseşte supa pregătită. Nu are decât să deschidă gura-i 
imensă. Milioane şi milioane de crustacee pătrund înăuntru; 
fanoanele - adică nenumăratele lame elastice prinse de 
cerul gurii balenei - se întind ca o plasă, şi atunci nimic nu 
mai poate trece înapoi. Grămada de crustacee se prăvale în 
stomacul uriaş al balenei, întocmai ca o supă în stomacul 
tău. 

— Poţi să-ţi închipui, Jack, observă Dick Sand, că doamna 
balenă nu-şi pierde timpul să curețe unul câte unul 
crustaceele, cum faci tu cu crevetele! 

— Trebuie să adaug, spuse căpitanul Hull, că atunci când 
animalul ăsta mâncăcios îşi ia masa, este mai uşor să te 
apropii de el fără să-i trezeşti bănuiala. E cel mai bun prilej 
ca să-nfigi cangea în el. 

Chiar în clipa aceea, ca o îndreptăţire a vorbelor 
căpitanului Hull, se auzi glasul unui marinar dinspre prova 
navei: 

— O balenă, înainte la babord! 

Căpitanul Huli tresări. 

— O balenă?... strigă el. 

Şi, împins de instinctul său de pescar, se repezi la prova. 
Doamna Weldon, Jack, Dick Sand, chiar şi vărul Benedict îl 
urmară îndată. 

Într-adevăr, la vreo patru mile depărtare, apele fierbeau în 
vârtejuri, semn că un uriaş mamifer marin se mişca în 
mijlocul valurilor roşii. Vânătorii de balene nu se puteau 
înşela în această privinţă. Dar distanţa era încă prea mare 
pentru a se recunoaşte specia căreia îi aparţinea mamiferul 
acela. Aceste specii sunt destul de deosebite unele de altele. 


Să fi fost una din acele balene obişnuite, căutate mai cu 
seamă de pescarii din mările de nord? Cetaceele acestea, 
cărora le lipseşte înotătoarea dorsală, dar sub a căror piele 
se găseşte un strat gros de grăsime, pot să atingă o lungime 
de optzeci de picioare, în timp ce media este de şaizeci de 
picioare; unul singur din aceşti monştri poate da până la o 
sută de butoaie de grăsime. 

Să fi fost, dimpotrivă, un «hump-back», care aparţine 
speciei balenopterelor - denumire a cărei terminaţie ar fi 
putut să-i atragă stima entomologului nostru? Acestea au 
pe spate două înotătoare de culoare albă, lungi cât 
jumătate din lungimea totală a corpului şi asemenea unei 
perechi de aripi, dând balenei aspectul unui animal 
zburător. 

Nu era oare mai curând un «fin-back», mamifer cunoscut 
şi sub numele de «jubart», care are o înotătoare dorsală şi a 
cărui lungime poate ajunge cât a unei balene obişnuite? 

Căpitanul Hull şi oamenii din echipaj nu puteau spune încă 
nimic. Priveau însă cu toţii animalul mai mult cu poftă decât 
cu admiraţie. 

Dacă este adevărat că un ceasornicar nu poate sta într-un 
salon în faţa unei pendule fără să fie împins de dorinţa 
irezistibilă de a-i întoarce mecanismul, cu atât mai mult un 
vânător de balene trebuie să fie cuprins de dorinţa de a 
avea animalul atunci când îl zăreşte. Se spune că vânătorii 
de animale mari sunt mai înverşunaţi decât cei care 
vânează animale mai mici. Deci cu cât un vânat este mai 
mare, cu atât trezeşte mai mult dorinţa vânătorului. 
înţelegeţi, aşadar, ce trebuie să simtă un vânător de elefanţi 
sau de balene! Mai era apoi şi dezamăgirea întregului 
echipaj de pe Pilgrim de a se înapoia cu încărcătura 
incompletă...! 

Căpitanul Hull se străduia să-şi dea seama de specia 
animalului semnalat în larg, ceea ce nu era deloc uşor de la 
o asemenea depărtare. Dar ochiul unui vânător de balene 


nu se putea înşela asupra unor amănunte mai uşor de 
observat de departe. 

Într-adevăr, coloana de aburi şi apă, pe care balena o 
arunca prin răsuflători, trebuia să atragă atenţia 
căpitanului Hull şi să-i arate precis specia căreia aparţinea 
cetaceul acela. 

— Nu este o balenă obişnuită! strigă dânsul. Coloana de 
apă pe care o aruncă ar fi mai înaltă şi totodată de un volum 
mai mic. Pe de altă parte, dacă zgomotul pe care îl face ar fi 
asemănător zgomotului unui tun îndepărtat, aş putea crede 
că balena aparţine speciei «hump-back». Dar zgomotul e cu 
totul diferit şi, ascultând mai atent, înţelegi bine că este de 
altă natură. Tu ce crezi, Dick? întrebă căpitanul Hull, 
întorcându-se spre elevul-marinar. 

— Aş crede mai curând, căpitane, răspunse Dick Sand, că 
avem de-a face cu un jubart. Priviţi cu câtă violenţă azvârle 
în aer, prin răsuflători, coloana aceea de apă. Nu vi se pare 
- şi asta ar însemna că am dreptate - că ţâşnitura conţine 
mai multă apă decât vapori condensaţi? Şi, dacă nu mă- 
nşel, lucrul acesta este caracteristic jubartului. 

— Ai dreptate, Dick, răspunse căpitanul Hull. Nu mai 
poate fi nici o îndoială. La suprafaţa apelor roşii pluteşte un 
jubart. 

— Ce frumos e! strigă micul Jack. 

— Da, puiule! Şi când te gândeşti că animalul ăsta uriaş 
stă tacticos la masă şi nici nu visează că vânătorii de balene 
se uită la el! 

— Aş îndrăzni să spun că este un jubart mare, observă 
Dick Sand. 

— Desigur, răspunse căpitanul Hull, care se înflăcăra din 
ce în ce. Îi dau cel puţin şaptezeci de picioare lungime! 

— Bun! adăugă şeful echipajului. Ar fi de ajuns vreo 
jumătate de duzină de balene de această talie pentru a 
umple un vas mare cât al nostru! 

— Da, ar fi de ajuns! răspunse căpitanul Hull, urcându-se 
pe bompres pentru a vedea mai bine. 


— Cu acesta, adăugă şeful echipajului, am umple în câteva 
ceasuri jumătate din cele două sute de butoaie care au 
rămas goale. 

— Da... Hm... Da... îngână căpitanul Hull. 

— Chiar aşa! reluă Dick Sand. Dar e foarte greu, uneori, 
să ataci aceşti jubarţi uriaşi! 

— Foarte greu!... Foarte greu!... exclamă căpitanul Huli. 
Aceste balenoptere au nişte cozi formidabile, de care 
trebuie să te apropii cu multă băgare de seamă. Nici cea 
mai solidă barcă nu rezistă la o asemenea lovitură. Dar 
câştigul merită riscul! 

— La naiba! exclamă unul dintre marinari. Un jubart 
dolofan ca ăsta înseamnă o pradă frumoasă! 

— Şi mănoasă! răspunse un altul. 

— Ar fi păcat să nu-l salutăm cu harponul, aşa, în 
trecere...! 

Fireşte că aceşti curajoşi marinari se înflăcărau pe măsură 
ce priveau balena. Pentru ei, reprezenta o întreagă 
încărcătură de butoaie cu grăsime care plutea la îndemâna 
lor. După felul cum vorbeau, se părea că nu le mai rămăsese 
decât să ducă butoaiele cu grăsime în cala lui Pilgrim, spre 
a completa încărcătura. 

Câţiva marinari, căţăraţi pe şarturile arborelui trinchet, îşi 
manifestau prin strigăte pofta de a vâna balena. Căpitanul 
Hull nu mai scotea o vorbă şi îşi rodea unghiile. Parcă un 
magnet uriaş ar fi atras, fără putinţă de împotrivire, atât 
corabia, cât şi întreg echipajul. 

— Mămico, mămico! strigă deodată micul Jack. Şi eu aş 
vrea balena asta, ca să văd cum e făcută! 

— Aha! Ai vrea balena asta, dragul meu? Păi de ce nu, 
prieteni? răspunse căpitanul Hull, cedând în sfârşit dorinţei 
sale ascunse. Pescari de ajutor nu mai avem, e drept, dar 
chiar numai noi singuri... 

— Aşa e! Aşa e! strigară marinarii într-un glas. 

— Nu e pentru prima oară când o să-mi fac meseria de 
aruncător cu harponul, adăugă căpitanul Hull, şi o să vedeţi 


dacă mai ştiu sau nu să-l arunc! 

— Uraa! Uraa! Uraa! răspunse echipajul. 

Capitolul VII. 

PREGĂTIRI. 

E lesne de înţeles înfrigurarea oamenilor de pe Pilgrim, 
pricinuită de apariţia acestui mamifer uriaş. 

Balena care înota în mijlocul apelor roşii părea într-adevăr 
uriaşă. Prinderea ei, şi, deci, completarea încărcăturii, era 
desigur ceva foarte ademenitor! Se putea, oare, ca nişte 
vânători să piardă un asemenea prilej? 

Doamna Weldon crezu însă de cuviinţă să-l întrebe pe 
căpitanul Hull dacă nu există nici o primejdie pentru el şi 
echipaj în cazul când se hotărăsc să atace o balenă în 
condiţiile în care se aflau ei. 

— Nu-i nici o primejdie, doamnă Weldon, răspunse 
căpitanul Hull. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să pornesc 
cu o singură barcă la vânarea unei balene şi am reuşit 
întotdeauna. Vă repet: nu-i nici o primejdie pentru noi şi, 
deci, nici pentru dumneavoastră. 

Doamna Weldon, pe deplin liniştită, nu mai insistă. 

Căpitanul Hull începu îndată pregătirile pentru capturarea 
jubartului. Ştia din experienţă că urmărirea acestui 
balenopter nu se face fără oarecare greutăţi şi voia să fie 
pregătiţi pentru orice eventualitate. 

Vânarea balenei era îngreuiată şi de faptul că echipajul 
bricului-goeletă nu putea să se folosească decât de o 
singură ambarcaţiune. E drept că Pilgrim avea o şalupă 
aşezată între arborele mare şi arborele trinchet, precum şi 
trei baleniere, dintre care două erau agăţate de gruie în 
babord şi tribord, iar a treia la pupa, în afara punţii. 

De obicei, aceste trei baleniere erau folosite în acelaşi 
timp, pentru urmărirea cetaceelor. Dar, după cum se ştie, în 
timpul sezonului de vânătoare, un echipaj auxiliar adunat 
de prin porturile Noii Zeelande venea în ajutorul 
marinarilor de pe Pilgrim. 


În împrejurările de acum, însă, Pilgrim nu dispunea decât 
de cei cinci marinari de la bord, adică exact numărul 
necesar pentru a completa o singură balenieră. Ca să fie 
mânuită de Tom şi tovarăşii lui, care se oferiseră imediat, 
era cu neputinţă, căci manevrarea ambarcaţiunii de 
vânătoare cere marinari bine instruiți. O mişcare greşită 
din cârmă sau din vâsle ar fi putut avea urmări grave 
pentru balenieră şi pentru cei care se aflau în ea. 

Pe de altă parte, căpitanul Hull nu voia să părăsească nava 
fără să lase pe bord măcar un om din echipaj în care să 
poată avea toată încrederea. Trebuia să aibă în vedere 
orice eventualitate. Deoarece era nevoie să aleagă numai 
marinari puternici pentru a arma baleniera, căpitanul Hull 
se văzu nevoit să lase pe seama lui Dick Sand grija de a păzi 
corabia. 

— Dick, îi spuse dânsul, pe tine te-am ales să rămâi pe 
bord în lipsa mea, lipsă care sper că va fi de scurtă durată! 

— Prea bine, domnule căpitan, răspunse tânărul elev- 
marinar. 

Dick Sand ar fi vrut să ia parte la pescuitul jubartului, căci 
vânătoarea aceasta îl atrăgea foarte mult, dar înţelese 
imediat că braţele unui bărbat în toată firea sunt mai utile 
decât ale lui pentru vâslele balenierei. Apoi, pe de altă 
parte, îşi dădu seama că numai el putea să-l înlocuiască pe 
căpitanul Hull. De aceea se resemnă. 

Echipajul balenierei trebuia să fie format din cinci oameni 
împreună cu maistrul Howik, adică din întregul echipaj de 
pe Pilgrim. Cei patru marinari trebuiau să ia loc la vâsle, iar 
Howik, să mânuiască vâsla de la pupa balenierei, vâslă care 
serveşte drept cârmă la asemenea ambarcaţiuni. O cârmă 
obişnuită nu poate fi mânuită destul de repede; prin 
urmare, în cazul în care vâslele laterale nu mai puteau fi 
folosite, vâsla aceasta, bine mânuită, putea feri baleniera de 
primejdia de a fi lovită de monstru. 

Căpitanul Hull îşi rezervase sarcina de a arunca harponul; 
după cum spusese mai înainte, nu făcea aceasta pentru 


prima dată. Trebuia mai întâi să înfigă harponul în trupul 
balenei, apoi să supravegheze desfăşurarea parâmei cu 
care era legat şi, în sfârşit, să ucidă animalul cu lovituri de 
lance, după ce acesta va fi revenit la suprafaţa oceanului. 

Vânătorii de balene folosesc uneori arme de foc. Cu 
ajutorul unei maşini speciale, un fel de mic tun aşezat fie la 
bordul vasului, fie la prova balenierei, vânătorii aruncă un 
harpon, care trage după sine o parâmă fixată la 
extremitatea lui, sau mici proiectile care fac explozie şi 
provoacă răni grave în trupul animalului. 

Pilgrim nu era înzestrat cu asemenea maşinării. De altfel, 
aparatele acestea erau foarte scumpe şi destul de greu de 
mânuit, aşa că pescarii preferau să folosească armele 
primitive, adică harponul şi lancea, pe care le mânuiau cu 
dibăcie. 

Căpitanul Hull încerca, aşadar, să captureze prin 
mijloacele obişnuite jubartul semnalat la cinci mile de nava 
sa. 

De altfel, vremea era prielnică pentru vânătoare. Marea 
liniştită era foarte potrivită pentru manevrele unei 
baleniere. Vântul începuse să se domolească. Pilgrim avea 
să navigheze foarte puţin în derivă, în timpul cât echipajul 
său va fi ocupat în larg cu vânătoarea. 

Baleniera de la tribord fu lansată îndată şi cei patru 
marinari se suiră în ea. 

Howik le dădu două din acele sulițe mari, care servesc 
drept harpoane, pe urmă alte două lănci mai lungi, foarte 
ascuţite. În afară de aceste arme de atac, au mai fost luaţi 
cinci colaci de parâmă subţire, dar rezistentă, căreia 
vânătorii de balene îi spun «strună de undiţă». Fiecare 
parâmă are o lungime de şase sute de picioare. E nevoie de 
atâtea pentru că se întâmplă adesea ca aceste coarde 
legate cap la cap să nu fie suficient de lungi pentru a ajunge 
până la adâncimea la care se cufundă balena. 

Aceste unelte diferite au fost aşezate cu grijă la prova 
ambarcaţiunii. 


Howik şi cei patru marinari nu aşteptau decât ordinul de a 
dezlega parâmele. 

Un singur loc mai rămăsese liber în partea din faţă a 
balenierei: cel care trebuia să fie ocupat de căpitanul Hull. 

Se înţelege de la sine că, mai înainte de a părăsi bordul, 
echipajul lui Pilgrim aşezase velele în pană, încât corabia să 
stea nemişcată. Cu alte cuvinte, aşezaseră vergile în aşa fel, 
încât pânzele să fie umflate de vânt în direcţii contrarii, 
bricul-goeletă rămânând aproape pe loc. 

În clipa îmbarcării, căpitanul Hull aruncă o ultimă privire 
asupra navei sale şi se asigură că totul era în ordine: 
parâmele bine întinse, iar pânzele orientate cum trebuie. 
Deoarece lăsa pe bord numai un tânăr elev-marinar, în 
timpul unei absenţe care putea să dureze câteva ceasuri, 
căpitanul Hull voia, pe bună dreptate, ca Dick să nu aibă de 
executat vreo manevră decât în caz de urgenţă. 

În clipa plecării îi dădu ultimele dispoziţii, spunându-i: 

— Dick, te las singur. Ai grijă de toate! Dacă, prin 
imposibil, o să fie nevoie să pui corabia în mişcare, în cazul 
în care noi am ajunge prea departe urmărind jubartul. Tom 
cu tovarăşii lui pot foarte bine să-ţi vină în ajutor. Arătându- 
le precis ce anume au de făcut, sunt sigur că au să facă 
treaba aşa cum se cuvine. 

— Chiar aşa va fi, căpitane Hull, răspunse bătrânul 'lom. 
Domnul Dick poate să se bizuie pe noi. 

— Porunciţi ce să facem! Porunciţi ce să facem! strigă Bat. 
Tare mult dorim să vă fim de folos! 

— De unde trebuie să trag?... întrebă Hercule, suflecându- 
şi mânecile largi. 

— De nicăieri deocamdată, răspunse Dick Sand, zâmbind. 

— La ordinele dumneavoastră, mai spuse uriaşul. 

— Dick, continuă căpitanul Hull, vremea e frumoasă. 
Vântul nu mai suflă deloc. Nu-i nici un semn că o să înceapă 
din nou. Dacă totuşi s-ar întâmplă ceva, nu cobori nici o 
barcă pe mare şi nu părăseşti nava! 

— Am înţeles! 


— Dacă o să fie nevoie ca Pilgrim să ne ajungă, am să-ţi 
dau de veste legând un steguleţ de vârful unei căngi. 

— Fiţi liniştit, domnule căpitan. N-am să slăbesc din ochi 
baleniera, răspunse Dick Sand. 

— Bine, dragul meu, spuse căpitanul Hull. Curaj şi sânge 
rece! lată-te căpitan secund. Poartă cu cinste acest grad. 
Nimeni nu l-a avut la vârsta ta. 

Dick Sand nu răspunse, dar zâmbi şi obrajii i se 
împurpurară. Căpitanul Hull înţelese roşeaţa şi zâmbetul 
său. «Bun băiat, îşi spuse el. Mereu modest şi plin de voie 
bună.» 

Toate recomandările acestea insistente pe care căpitanul 
Hull i le făcuse lui Dick Sand arătau limpede că, deşi nu 
părea să fie nici o primejdie, căpitanul nu părăsea cu inima 
uşoară corabia, cu toate că nu era vorba decât de o absenţă 
de câteva ore. Dar instinctul de pescar şi mai cu seamă 
dorinţa arzătoare de a completa încărcătura de grăsime şi 
de a îndeplini astfel angajamentele luate la Valparaiso de 
James W. Weldon îl împingeau să-şi încerce norocul. De 
altminteri, marea atât de liniştită oferea condiţii minunate 
pentru urmărirea unui cetaceu. Nici căpitanul, nici 
echipajul nu ar fi putut rezista unei asemenea ispite. 
Campania de pescuit avea să fie totuşi încununată de 
succes, şi acest ultim argument valora mai mult decât orice 
pentru căpitanul lui Pilgrim. 

Căpitanul Hull se îndreptă spre scară. 

— Noroc! îi ură doamna Weldon. 

— Mulţumesc, doamnă Weldon. 

— Vă rog să nu loviți prea rău biata balenă! strigă micul 
Jack. 

— Nu, dragul meu! răspunse căpitanul Hull. 

— Apucaţi-o încetişor de tot, domnule. 

— Da... cu mănuşi, puiule! 

— Uneori, intră în vorbă vărul Benedict, pot fi găsite 
insecte destul de interesante pe spatele acestor mari 
mamifere! 


— Domnule Benedict, răspunse râzând căpitanul Hull, veţi 
avea dreptul să «entomologizaţi» cât voiţi, atunci când 
jubartul nostru o să fie întins de-a lungul lui Pilgrim. Apoi se 
întoarse spre Tom şi-i spuse: Tom, mă bizui pe tovarăşii 
dumitale şi pe dumneata, că o să ne ajutaţi să hăcuim 
balena, când o să fie adusă lângă corabie, adică nu peste 
prea multă vreme. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule căpitan, răspunse 
bătrânul negru. 

Căpitanul Hull adăugă: 

— Dick, oamenii aceştia de treabă au să-ţi dea o mână de 
ajutor ca să pregăteşti butoaiele goale. Aduceţi-le pe punte 
cât timp lipsim noi. În felul acesta, treaba o să meargă mai 
repede când ne întoarcem. 

— Aşa o să facem, domnule căpitan! 

Pentru cei ce nu ştiu cum se procedează cu balenele 
vânate, e bine să le spunem că jubartul, odată ucis, trebuia 
să fie remorcat până la Pilgrim şi legat la tribord. După 
aceea, marinarii, încălţaţi cu cizme cu colţari pe talpă, 
aveau să se caţăre pe spinarea cetaceului uriaş şi să-l 
ciopârţească metodic în hălci paralele, pornind de la cap 
spre coadă. Hălcile acelea trebuiau să fie pe urmă tăiate în 
fâşii late de un picior şi jumătate, apoi împărţite în bucăţi şi 
aşezate în butoaie, care erau în sfârşit duse în fundul calei. 

De obicei, nava de pescuit balene manevrează în aşa fel 
după sfârşitul pescuitului, încât să ajungă cât mai repede la 
țărm, ca să-şi poată termina lucrul. Echipajul coboară pe 
uscat, unde trece la topirea grăsimii, din care, sub acţiunea 
căldurii, se scoate tot ce este utilizabil, adică untura114). 
Dar căpitanul Hull nu se putea gândi să se întoarcă pe uscat 
pentru a termina operaţia. El se gândea să topească tocmai 
la Valparaiso această grăsime. De altminteri, cu vânturile 
acelea care trebuiau să înceapă în curând să bată şi dinspre 
vest, spera să ajungă pe coasta americană înainte de 
douăzeci de zile; în timpul acesta, încărcătura nu se putea 
strica. 


Veni şi clipa plecării. Înainte de a fi oprit, Pilgrim se 
apropiase puţin de locul în care jubartul continua să-şi 
semnaleze prezenţa prin ţâşniturile de vapori şi de apă. 

Jubartul înota mereu în mijlocul nesfârşitului câmp roşu de 
crustacee, deschizând automat gura-i largă şi înghițind de 
fiecare dată milioane şi milioane de vietăţi mărunte. 

După spusele cunoscătorilor de pe vas, nu se puteau teme 
că o să fugă. Nu mai încăpea nici o îndoială că era unul din 
acele animale numite de pescari «balenă luptătoare». 
Căpitanul Hull trecu peste balustrada punţii, cobori pe 
scara de frânghie şi ajunse la prova balenierei. 

Doamna Weldon, Jack, vărul Benedict, Tom şi tovarăşii lui 
îi urară încă o dată noroc căpitanului. Până şi Dingo se 
ridică pe labele dinapoi, ajungând cu capul dincolo de 
marginea parapetului, de părea că vrea şi el să-şi ia rămas 
bun de la echipaj. Pe urmă se întoarseră cu toţii pe puntea- 
prova, pentru a nu pierde nici un amănunt din peripeţiile 
atât de emoţionante ale unei asemenea vânători. Baleniera 
se dezlipi de corabie şi începu să înainteze, împinsă de cele 
patru lopeţi mânuite cu vigoare. 

— Ai grijă, Dick, ai grijă! strigă încă o dată căpitanul Huli 
tânărului elev-marinar. 

— Aveţi toată încrederea, domnule căpitan! 

— Fii cu un ochi la navă şi cu altul la balenieră, dragul 
meu, nu uita! 

— Aşa voi face, domnule căpitan! răspunse Dick Sand, 
luându-şi locul la cârmă. 

Baleniera uşoară se afla acum la câteva sute de picioare 
de navă. Căpitanul Hull nu mai putea fi auzit, dar îşi repeta 
recomandările prin gesturi expresive. 

Deodată, Dingo, care stătea mereu cu labele sprijinite de 
marginea parapetului, scoase un scheunat jalnic. Un om cât 
de cât superstiţios ar fi fost impresionat. Scheunatul acesta 
o făcu pe doamna Weldon să tresară. 

— Dingo, spuse dânsa, Dingo! Oare aşa-i încurajezi tu pe 
prietenii tăi? Ia latră o dată şi vesel! 


Dar câinele nu mai lătră, ci îşi luă labele de pe balustradă 
şi veni încetişor spre doamna Weldon, căreia îi linse mâna 
cu dragoste. 

— Nu se gudură!... Nu-i bucuros de fel! şopti Iom cu 
jumătate de glas. Semn rău! Semn rău! 

Dar aproape în aceeaşi clipă, Dingo se încordă şi începu să 
latre furios. Doamna Weldon se întoarse. Negoro ieşise din 
cabină şi se îndrepta spre puntea-prova. Desigur că voia şi 
el să urmărească cu privirea manevrele balenierei. 

Dingo se aruncă asupra bucătarului, pradă celei mai vii şi 
neînchipuite furii. Negoro puse mâna pe o rangă de fier şi 
luă poziţie de apărare. Câinele era gata să-i sară la gât. 

— Aici, Dingo, aici! strigă Dick Sand, care părăsise o clipă 
postul de observaţie şi alergase într-acolo. 

Doamna Weldon încercă şi dânsa să liniştească animalul. 
Dingo ascultă în silă şi se întoarse mârâind încet, 
îndreptându-se apoi spre tânărul elev-marinar. 

În tot acest timp, Negoro nu scosese un cuvânt, dar faţa i 
se îngălbenise o clipă. Lăsă ranga din mână şi se întoarse în 
cabină. 

— Hercule, spuse atunci Dick Sand, îţi ordon să-l 
supraveghezi în mod special pe omul acesta! 

— Am să-l supraveghez! răspunse simplu Hercule, ai cărui 
pumni enormi se închiseră în semn de aprobare. 

Doamna Weldon şi Dick îşi întoarseră apoi privirile spre 
baleniera care se îndepărta repede, împinsă de cele patru 
lopeţi. în momentul acela nu se mai vedea decât ca un 
punct pe mare. 

Capitolul VIII 
JUBARTUL. 

Căpitanul Hull, vechi şi priceput vânător de balene, ştia că 
nu trebuie să lase nimic la voia întâmplării. Prinderea unui 
jubart e un lucru destul de greu. Nici o măsură nu trebuie 
uitată într-o asemenea împrejurare; şi, într-adevăr, 
căpitanul Hull avusese grijă ca să fie luate toate măsurile. 


Încă de la început, voia să se apropie de balenă contra 
vântului, astfel încât nici un zgomot să nu semnaleze 
mamiferului apropierea bărcii. Howik a trebuit, deci, să 
conducă baleniera de-a lungul curbei, destul de lungi, pe 
care o desena grămada roşiatică în mijlocul căreia plutea 
jubartul. S-a făcut deci un ocol până dincolo de balenă. 
Şeful echipajului, care făcea această manevră, era un 
marinar cu mult sânge rece şi căpitanul Hull avea mare 
încredere în el. Nu era de aşteptat din partea lui nici o 
şovăire, nici o lipsă de atenţie. 

— Atenţie la cârmă, Howik, spuse căpitanul Huli. O să 
încercăm să surprindem jubartul. Să nu ne lăsăm simţiţi 
decât atunci când o să ajungem la distanţa de unde să 
putem arunca harpoanele. 

— Am înţeles, domnule căpitan, răspunse şeful echipajului. 
Ţin barca de-a lungul limitei acestor ape roşietice, ca să fim 
mereu în vânt. 

— Bine, spuse căpitanul Huli. Băieți, cât mai puţin zgomot 
cu putinţă. 

Vâslele, învelite cu împletitură de papură, se mişcau în 
tăcere. Ambarcaţiunea, condusă cu dibăcie de şeful 
echipajului, atinsese bancul de crustacee. Vâslele din 
tribord se afundau în apa verde şi limpede, în timp ce 
vâslele din babord ridicau lichidul roşiatic, care se 
prelingea apoi de pe ele ca nişte şiroaie de sânge. 

— Vin şi apă! spuse unul din marinari. 

— Da, răspunse căpitanul Hull, dar o apă pe care n-o poţi 
bea şi un vin pe care nu-l poţi da de duşcă! Hai, băieţi, să nu 
mai vorbim şi să tragem vârtos la rame! 

Baleniera, condusă de şeful echipajului, aluneca fără 
zgomot pe suprafaţa apei, parcă uleioasă, ca şi cum ar fi 
plutit pe un strat de grăsime. 

Jubartul nu se mişca deloc şi părea că nu observă 
ambarcaţiunea care-i dădea ocol. Făcând această manevră, 
căpitanul Hull se îndepărtă fără să vrea de Pilgrim, care 
părea din ce în ce mai mic. 


Tare ciudată mai pare repeziciunea cu care se micşorează 
obiectele văzute pe mare! Parcă ar fi privite printr-o lunetă 
întoarsă. 

Iluzia aceasta optică se datoreşte faptului că pe întinsul 
nesfârşit al mării lipsesc punctele de reper. Aşa se întâmpla 
şi cu Pilgrim, care descreştea văzând cu ochii, părând să fie 
mult mai îndepărtat decât era în realitate. După o jumătate 
de oră de la plecare, căpitanul Hull şi tovarăşii săi se aflau 
exact pe direcţia vântului, dincolo de balenă. Jubartul se 
găsea acum la jumătatea distanţei dintre navă şi 
ambarcaţiune. 

Sosise momentul să se apropie făcând cât mai puţin, 
zgomot cu putinţă. Nu era un lucru imposibil să se apropie 
de animal din flanc şi să arunce harponul în el, mai înainte 
ca atenţia să-i fi fost trezită. 

— Vâsliţi mai uşor, băieţi, şopti căpitanul Hull. 

— Mi se pare că a simţit ceva! răspunse Howik. Suflă cu 
mai puţină violenţă decât până acum! 

— Linişte!... Linişte!... repetă căpitanul Hull. 

După cinci minute, baleniera se găsea cam la un cablu de 
jubart. Şeful echipajului, în picioare la pupa bărcii, manevra 
în aşa fel încât să se apropie de flancul stâng al 
mamiferului, având însă mare grijă să nu treacă prin 
dreptul cozii enorme, a cărei lovitură ar fi fost de ajuns să 
sfarme ambarcaţiunea. La prova, căpitanul Hull, cu 
picioarele puţin depărtate pentru a-şi păstra mai bine 
echilibrul, ţinea unealta cu care avea să dea prima lovitură. 
Se putea bizui pe îndemânarea sa. Harponul trebuia să se 
împlânte adânc în mormanul de carne care se ridica 
deasupra apei. Lângă căpitan, într-un hârdău, se afla prima 
din cele cinci corzi, fixată solid de harpon. De această 
parâmă puteau fi legate rând pe rând celelalte patru, în 
cazul când balena s-ar fi scufundat la adâncimi mari. 

— Gata, băieţi? întrebă pe şoptite căpitanul Hull. 

— Da, răspunse Howik, apucând şi mai strâns cârma în 
mâinile lui mari. 


— Aproape! Mai aproape! 

Şeful echipajului ascultă ordinul şi baleniera se opri la o 
distanţă de mai puţin de zece picioare de animal. Jubartul 
nu se mişca deloc şi părea că doarme. Balenele surprinse în 
timpul somnului se capturează mai uşor şi se întâmplă 
adesea ca prima lovitură ce li se dă să fie mortală. 

«Nemişcarea aceasta este destul de ciudată! se gândea 
căpitanul Huli. Trândava asta nu doarme, şi totuşi... Trebuie 
să fie ceva la mijloc!» 

Aşa se gândea şi şeful echipajului, care căuta să vadă 
flancul celălalt al animalului. 

Dar nu mai era vreme de gândit - sosise clipa atacului. 
Căpitanul Hull prinse harponul de mijlocul cozii şi-l legănă 
de mai multe ori, pentru a se asigura că lovitura va fi 
precisă, ţinti coasta jubartului, apoi îl aruncă cu toată 
puterea. 

— Înapoi, înapoi! strigă îndată. 

Marinarii se opintiră toţi în vâsle, îndepărtând baleniera, 
pentru a o pune la adăpost de loviturile cozii cetaceului. În 
clipa aceea, un strigăt al şefului de echipaj îi făcu să 
înţeleagă de ce stătea balena în nemişcare de atâta vreme 
la suprafaţa marii. 

— Un pui de balenă! spuse Howik. 

Într-adevăr, după ce fusese lovit de harpon, jubartul se 
rostogolise aproape de tot pe o coastă, descoperind astfel 
un pui de balenă pe care tocmai îl alăpta. 

Căpitanul Hull ştia prea bine că această împrejurare urma 
să îngreuieze cu mult prinderea jubartului. De bună seamă 
că mama avea să se apere cu mai multă furie, luptându-se 
atât pentru ea, cât şi pentru «micuțul» ei, dacă se poate 
spune astfel despre un animal care măsoară nu mai puţin 
de douăzeci de picioare. 

Cu toate acestea, jubartul nu se aruncă imediat asupra 
ambarcaţiunii, după cum era de aşteptat, aşa că nu a fost 
nevoie să se taie brusc coarda cu care era legat harponul, 
pentru ca echipajul să poată fugi repede. Dimpotrivă, aşa 


cum se întâmplă de cele mai multe ori, balena urmată de 
pui se afundă mai întâi aproape drept în jos; după aceea ieşi 
la suprafaţă printr-un salt uriaş şi începu să înoate cu o 
repeziciune îngrozitoare aproape de suprafaţa apei. 

Dar mai înainte ca jubartul să se fi cufundat, căpitanul Hull 
şi şeful echipajului, aflaţi amândoi în picioare, avură timp 
să-l vadă şi deci să-l preţuiască la adevărata lui valoare. 

Jubartul acesta era într-adevăr o balenopteră dintre cele 
mai mari. De la cap la coadă avea pe puţin optzeci de 
picioare. Pielea lui, de un cafeniu gălbui, era pătată de 
numeroase porţiuni de un cafeniu mai închis. Ar fi fost într- 
adevăr păcat ca, după un atac reuşit la început, să fie 
nevoiţi să părăsească o pradă atât de bogată. 

Urmărirea sau mai degrabă remorcarea începuse. 
Baleniera, ale cărei rame fuseseră ridicate, înainta ca o 
săgeată, alunecând pe crestele valurilor. Howik o menținea 
în echilibru, în ciuda rapidelor şi înfricoşătoarelor ei 
oscilaţii. Căpitanul Huli, cu ochii la pradă, nu înceta de a 
repeta eternul refren: 

— Atenţie, Howik, atenţie! 

Şi putea fi sigur că vigilenţa şefului de echipaj nu slăbea 
deloc. 

Cu toate acestea, pentru că barca nu alerga tot atât de 
repede ca balena, coarda harponului se desfăşura cu o 
asemenea viteză, încât ar fi putut să ia foc prin continua 
frecare de copastie. De aceea, căpitanul Hull avea grijă s-o 
ţină mereu udă, umplând necontenit cu apă hârdăul pe 
fundul căruia era încolăcită. 

Jubartul nu părea că se va opri din fugă şi nici că va 
încetini. A doua coardă fu deci înnodată de prima, începând 
şi ea să se desfăşoare cu aceeaşi viteză. După cinci minute, 
trebuiră să înnoade şi cea de a treia coardă, care se afundă 
imediat sub apă. 

Jubartul nu se oprea. Harponul nu pătrunsese, desigur, în 
vreo parte vitală a corpului. Ba chiar se putea observa, 
după direcţia tot mai oblică a coardei, că animalul se afunda 


în straturi de apă din ce în ce mai adânci, în loc să revină la 
suprafaţă. 

— Ei drăcie! exclamă căpitanul Hull. Nemernica asta o să 
ne înghită toate cele cinci strune! 

— Şi o să ne târască departe de Pilgrim! răspunse şeful 
echipajului. 

— Dar tot o să trebuiască să vină la suprafaţă ca să 
respire! Adăugă căpitanul Hull. Doar nu-i peşte, aşa că are 
nevoie de aer ca şi omul! 

— Şi-o fi ţinând respiraţia ca să alerge mai iute! glumi unul 
dintre marinari. 

Realitatea era că struna se desfăşura mereu cu aceeaşi 
viteză. După a treia coardă trebuiră să o lege pe a patra, 
lucru care-i puse pe gânduri pe marinari, în ce priveşte 
partea de câştig din acest vânat, ce li se cuvenea. 

— Ei drăcie! Ei drăcie! mormăia căpitanul Hull. N-am mai 
pomenit aşa ceva! Al naibii jubart...! 

În sfârşit, fu legată şi a cincea coardă. Era pe jumătate 
cufundată în apă, când începu să slăbească. 

— Bine! Bine! strigă căpitanul Hull. Struna e mai puţin 
întinsă. Jubartul a obosit. 

În momentul acela, Pilgrim se afla la mai mult de cinci mile 
de balenieră. Căpitanul Hull înălţă un fanion în vârful unei 
căngi, ca semn să se apropie. Şi aproape imediat văzu cum 
Dick Sand, ajutat de Tom şi tovarăşii lui, începu să 
manevreze vergile în aşa fel, încât pânzele să poată prinde 
vântul cât mai bine. Dar briza era slabă şi instabilă. Nu adia 
decât în izbucniri de scurtă durată. Era sigur că Pilgrim va 
ajunge cu greu la balenieră, dacă o va putea ajunge. 

În timpul acesta jubartul, cu harponul înfipt în coastă, se 
întoarse să respire la suprafaţa apei, aşa cum prevăzuseră. 
Stătea aproape nemişcat, părând să-şi aştepte puiul, pe 
care goana aceea furioasă îl lăsase în urmă. Căpitanul Hull 
trebui să înteţească vâslitul ca să-l ajungă. În curând se afla 
la o distanţă destul de mică de animal. 


Două vâsle fură ridicate şi doi marinari se înarmară, după 
cum făcuse şi căpitanul, cu două lănci lungi, destinate să 
lovească jubartul. Howik cârmi atunci cu dibăcie, fiind gata 
să întoarcă rapid barca, dacă balena s-ar fi năpustit brusc 
asupra ei. 

— Atenţie! strigă căpitanul Hull. Nici o lovitură greşită! 
Ochiţi bine, băieţi! Gata, Howik? 

— Gata, domnule căpitan, răspunse şeful echipajului, dar 
un lucru mă pune pe gânduri: animalul ăsta stă prea liniştit 
acum, după ce a fugit atât de repede. 

— Ai dreptate, Howik, asta mă pune şi pe mine pe gânduri. 

— Să băgăm bine de seamă! 

— Da, dar să mergem înainte! 

Căpitanul Hull se înflăcăra din ce în ce. 

Ambarcaţiunea se apropie şi mai mult. Jubartul nu făcea 
altceva decât să se învârtească pe loc. Puiul nu mai era 
lângă el şi poate că încerca să-l găsească. Deodată făcu o 
mişcare din coadă, care-l îndepărtă cu vreo treizeci de 
picioare. O va lua iarăşi la goană şi va trebui începută din 
nou urmărirea aceea nesfârşită? 

— Atenţie! strigă căpitanul Hull. Animalul îşi ia avânt şi o 
să se repeadă asupra noastră! Cârmeşte, Howik, cârmeşte! 

Într-adevăr, jubartul se întorsese cu faţa spre balenieră. Pe 
urmă, bătând violent apa cu enormele lui înotătoare, se 
năpusti înainte. 

Şeful echipajului, care se aşteptase la această lovitură 
directă, cârmi astfel, încât jubartul trecu de-a lungul bărcii 
fără s-o atingă. 

Căpitanul Hull şi cei doi marinari îi dădură trei lovituri 
puternice de lance, căutând să atingă vreun organ vital. 
Jubartul se opri şi, aruncând la o mare înălţime două 
coloane de apă amestecată cu sânge, se întoarse din nou şi 
se năpusti asupra bărcii făcând un salt înspăimântător. 

Trebuia ca marinarii aceia să fi fost încercaţi vânători, ca 
să nu-şi piardă cumpătul într-o asemenea împrejurare! 


Howik evită din nou, cu dibăcie, atacul jubartului, 
îndreptând barca într-o parte. 

Alte trei lovituri bine date pricinuiră alte trei răni 
animalului. Dar, în trecere, acesta bătu atât de tare apa cu 
coada lui enormă, încât un val uriaş se ridică, ca şi cum s-ar 
fi iscat brusc o furtună. 

Baleniera fu cât pe-aci să se răstoarne, iar apa trecu peste 
copastie, umplând-o pe. jumătate. 

— Găleata, găleata! strigă căpitanul Hull. 

Cei doi marinari de la rame îşi părăsiră locurile şi începură 
să golească repede baleniera, în timp ce căpitanul tăia 
coarda, care acum nu mai folosea la nimic. 

Animalul, turbat de durere, nu se mai gândea la fugă. 
Ataca el acum şi agonia lui se arăta a fi înspăimântătoare... 
Se întoarse pentru a treia oară - «prova la prova», cum ar fi 
spus un marinar - şi se aruncă din nou asupra bărcii. 

Dar baleniera, pe jumătate plină cu apă, nu mai putea 
manevra cu uşurinţă. Aşa stând lucrurile, cum ar mai fi 
izbutit oare să scape de lovitura care o ameninţa? Dacă nu 
era în stare să ia direcţia dorită, cu atât mai mult nu mai 
putea să fugă. 

De altfel, oricât de iute s-ar fi deplasat barca, rapidul 
jubart tot ar fi ajuns-o din câteva salturi. Nu mai era vorba 
acum de a ataca, ci de a se apăra. 

Căpitanul Hull nu se înşelase deloc. Al treilea atac al 
animalului nu putu fi evitat cu totul. În trecere jubartul 
atinse baleniera cu enorma lui înotătoare dorsală izbind-o 
cu atâta putere, încât Howik fu răsturnat. 

Din nefericire, cele trei sulițe, deviate de oscilație, nu-şi 
atinseră ţinta de această dată. 

— Howik! Howik! strigă căpitanul Hull, care se ţinuse cu 
greu să nu cadă. 

— Prezent! răspunse şeful echipajului, ridicându-se. 

Observă însă că vâsla care servea drept cârmă se rupsese. 

— O altă vâslă! strigă căpitanul Hull. 

— Gata! răspunse Howik. 


În clipa aceea, apa începu să fiarbă doar la câţiva paşi de 
luntre. Puiul de balenă apăruse din nou. Balena îl văzu şi se 
repezi la el. 

Această împrejurare nu putea decât să dea luptei un 
caracter şi mai groaznic. Acum, jubartul avea să se bată 
pentru doi. 

Căpitanul Hull privi înspre Pilgrim. Mâna lui clătina cu 
înfrigurare încoace şi încolo prăjina de care era legat 
fanionul. Dar ce putea face Dick Sand mai mult decât făcuse 
după primul semnal al căpitanului? Pânzele lui Pilgrim erau 
bine orientate şi vântul începuse să le umfle. Din nefericire, 
bricul-goeletă nu avea o elice cu care să-şi poată mări 
viteza. Să lanseze la apă una dintre bărci şi să alerge în 
ajutorul căpitanului, împreună cu negrii, ar fi însemnat o 
pierdere de timp considerabilă, şi, de altminteri, elevul- 
marinar avea ordin să nu părăsească nava orice s-ar fi 
întâmplat. 'Totuşi cobori la apă barca de la pupa, trăgând-o 
la remorcă, pentru a oferi, în caz de nevoie, un refugiu 
căpitanului Hull şi tovarăşilor săi. 

În clipa aceea, jubartul, acoperindu-şi puiul cu trupul, 
porni din nou la atac. De data aceasta se întoarse astfel, 
încât să lovească ambarcaţiunea în plin. 

— Atenţie, Howik! strigă încă o dată căpitanul Hull. 

Dar şeful echipajului era dezarmat. În locul unei pârghii 
lungi, care constituia toată forţa sa, avea acum în mână o 
vâslă relativ scurtă, încercă să cârmească... Fu cu 
neputinţă... 

Marinarii înţeleseră că erau pierduţi. Se ridicară cu toţii în 
picioare, scoțând ţipete îngrozitoare, care, poate, au fost 
auzite până pe Pilgrim. 

O groaznică lovitură de coadă a monstrului izbi baleniera 
pe dedesubt. Barca, aruncata în aer cu o violenţă 
nemaipomenită, căzu sfărâmată în trei, amestecându-se cu 
valurile biciuite de salturile balenei. 

Nenorociţii marinari, deşi grav răniţi, poate că ar mai fi 
avut puterea să se menţină la suprafaţă, fie înotând, fie 


agăţându-se de vreun rest al balenierei. Chiar aşa şi făcu 
căpitanul Hull, care fu zărit o clipă împingându-l pe şeful 
echipajului pe o epavă... 

Dar jubartul, cuprins de o furie turbată, se întoarse, făcu 
un salt, poate în ultimele zvârcoliri ale unei agonii 
groaznice, şi izbi năprasnic cu coada apele învolburate în 
care nenorociţii aceia înotau încă! Timp de câteva minute 
nu se mai văzu decât un vârtej de apă împrăştiindu-se de 
jur împrejur în trâmbe lichide. 

După un sfert de oră, Dick Sand - care se repezise într-o 
barcă, urmat de negri - ajunse la locul nenorocirii, dar nu 
mai găsi pe nimeni. Se mai vedeau doar câteva resturi din 
balenieră plutind pe apa înroşită de sânge. 

Capitolul IX. 

CĂPITANUL SAND. 

Prima impresie a pasagerilor de pe Pilgrim în faţa acestei 
zguduitoare catastrofe a fost un amestec de milă şi de 
groază. Ei nu se mai gândeau decât la sfârşitul 
înspăimântător al căpitanului Hull şi al celor cinci marinari. 
Această scenă înfricoşătoare se întâmplase aproape sub 
ochii lor, fără ca vreunul să poată face ceva pentru a-i salva. 
Nu putuseră nici măcar să ajungă la timp pentru a-i smulge 
din valuri pe bieţii lor tovarăşi răniţi, dar încă în viaţă, şi 
pentru a opune corpul lui Pilgrim loviturilor formidabile ale 
jubartului. Căpitanul Hull şi oamenii săi dispăruseră pentru 
totdeauna. 

Când bricul-goeletă ajunse la locul nenorocirii, doamna 
Weldon căzu în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer. 

— Să ne rugăm, spuse evlavioasa femeie. 

Lângă ea îngenunche, plângând, micul Jack. Bietul copil 
înţelesese totul. Dick Sand, Nan, Tom şi ceilalţi negri 
stăteau în picioare, cu capetele plecate. Repetau toţi 
rugăciunea prin care doamna Weldon cerea lui Dumnezeu 
îndurare pentru cei ce veniseră în faţa lui. 

Apoi doamna Weldon se adresă tovarăşilor săi de drum: 


— Acum, prieteni, să cerem şi pentru noi, Cerului, putere 
şi curaj. 

Într-adevăr, nu aveau altceva de făcut decât să se roage 
Atotputernicului să le vină în ajutor, căci situaţia lor era 
dintre cele mai grele. Nava pe care se aflau nu mai avea 
nici căpitan pentru a o comanda, nici echipaj pentru a o 
manevra. Se afla în mijlocul acestui imens Ocean Pacific, la 
sute de mile de orice țărm, în voia vânturilor şi a valurilor. 

Ce întâmplare nenorocită făcuse ca în drumul lui Pilgrim 
să se ivească balena aceea? Ce-l determinase pe sărmanul 
căpitan Hull, atât de chibzuit de obicei, să înfrunte o 
asemenea primejdie, numai pentru a-şi completa 
încărcătura? Şi cât de mari erau proporţiile acestei 
catastrofe - una dintre cele mai mari pomenite vreodată în 
istoria vânătorii de balene - deoarece nu izbutise să se 
salveze nici măcar un singur om de pe balenieră! 

Hotărât, fusese o întâmplare nenorocită! 

Oare nu mai rămăsese în viaţă nici un marinar de la bordul 
lui Pilgrim? Ba da! Unul singur! Dick Sand, dar care nu era 
decât elev-marinar şi nu avea decât cincisprezece ani! 
Căpitan, şef de echipaj, marinari, se putea spune că tot 
echipajul era acum întruchipat de el. 

La bord se afla o pasageră, o mamă cu un copil, şi 
prezenţa ei făcea ca situaţia să fie şi mai grea. Mai erau 
câţiva negri, oameni de treabă, curajoşi şi muncitori, fără 
îndoială, gata să asculte de oricine ar fi fost în stare să le 
dea ordine, dar lipsiţi de cea mai elementară noţiune în 
meseria de marinar. 

Dick Sand rămase nemişcat, cu braţele încrucişate, privind 
locul în care se scufundase căpitanul Hull, protectorul său, 
pe care îl iubise ca pe un adevărat părinte. Cercetă apoi 
orizontul cu privirea, căutând să descopere vreo navă, 
căreia să-i ceară ajutor şi sprijin, căreia ar fi putut cel puţin 
să i-o încredinţeze pe doamna Weldon. El nu ar fi părăsit 
bricul - asta sigur nu! - mai înainte de a fi încercat totul 
pentru a-l aduce într-un port. Dar doamna Weldon şi cu 


băieţaşul ar fi fost în siguranţă. N-ar mai fi avut de ce se 
teme pentru fiinţele acestea, cărora le era devotat trup şi 
suflet. 

Oceanul era pustiu. De la dispariţia jubartului, nici un 
punct nu mai păta luciul mării. De jur împrejurul lui Pilgrim 
- numai cer şi apă. Tânărul elev-marinar ştia prea bine că 
se află în afara drumurilor urmate de navele de comerţ şi că 
celelalte corăbii se aflau încă foarte departe, prin locurile 
prielnice pescuitului. Şi totuşi, trebuia să privească situaţia 
în faţă, să vadă lucrurile aşa cum erau. Şi Dick Sand chiar 
aşa făcu. 

Ce hotărâre avea să ia? 

În momentul acela, Negoro, care părăsise puntea imediat 
după catastrofă, apăru din nou. Nimeni nu ar fi putut spune 
ce simţea în faţa acestei ireparabile nenorociri o fiinţă atât 
de enigmatică. Privise tot timpul dezastrului fără să facă un 
gest, fără să scoată o vorbă. Ochii lui urmăriseră cu sete 
toate amănuntele. Dacă cineva s-ar fi uitat la el în clipele 
acelea, ar fi rămas uimit văzând că nici un muşchi nu 
tresărea pe faţa lui nepăsătoare. Nici măcar nu răspunsese 
chemării doamnei Weldon, care se rugase pentru echipajul 
înghiţit de valuri. 

Negoro înaintă spre puntea-pupa, acolo unde stătea 
nemişcat Dick Sand, şi se opri la trei paşi de elevul-marinar. 

— Ai de spus ceva? întrebă Dick Sand. 

— Am de vorbit cu căpitanul Hull sau, în lipsa lui, cu 
maistrul Howik, răspunse cu răceală Negoro. 

— Ştii prea bine că amândoi au pierit! strigă tânărul 
marinar. 

— Atunci, cine comandă? întrebă Negoro, plin de 
obrăznicie. 

— Eu! răspunse fără şovăire Dick Sand. 

— Dumneata! exclamă Negoro, ridicând din umeri. Un 
căpitan de cincisprezece ani! 

— Da, un căpitan de cincisprezece ani! răspunse tânărul 
înaintând spre bucătarul-şef, care se dădu înapoi. 


— Să nu se uite, spuse atunci doamna Weldon, că nu există 
decât un singur căpitan pe bord... Căpitanul Sand. Şi socot 
că e bine ca fiecare să ţină seama că Dick Sand va şti să se 
facă ascultat...! 

Negoro se înclină, murmură pe un ton ironic câteva 
cuvinte pe care nu le auzi nimeni şi se întoarse la locul său. 

După cum se poate vedea, hotărârea lui Dick Sand fusese 
luată. 

Între timp, împins de briza care începuse să sufle mai tare, 
bricul-goeletă lăsase în urmă marele banc de crustacee. 

Dick Sand cercetă starea velelor. Pe urmă cobori privirea 
jos, pe punte. Abia atunci îşi dădu seama că asupra lui 
apăsa o răspundere uriaşă şi că va trebui să aibă puterea s- 
o ducă bine până la capăt. Cuteză să-şi ridice privirea către 
supraviețuitorii de pe Pilgrim, ai căror ochi erau fixaţi 
asupra lui şi, citind în privirile lor că putea avea încredere 
în ei, le spuse în două cuvinte că şi ei se puteau bizui pe el. 

Dick Sand îşi făcuse cu toată sinceritatea examenul de 
conştiinţă. 

E drept că putea să schimbe sau să fixeze pânzele bricului- 
goeletă. După împrejurări, folosind braţele lui Tom şi ale 
tovarăşilor lui, dar nu avea totuşi toate cunoştinţele 
necesare pentru a-şi da seama, prin calcule, de locul în care 
se află. Peste vreo patru sau cinci ani, Dick Sand ar fi 
cunoscut temeinic această grea şi frumoasă meserie de 
marinar. Ar fi ştiut să se folosească de sextant, instrumentul 
acela pe care-l mânuia zilnic căpitanul Hull şi cu care afla 
înălţimea stelelor, ar fi ştiut să citească pe cronometru ora 
meridianului de la Greenwich şi ar fi dedus longitudinea 
prin unghiul orar. Soarele i-ar li fost sfetnicul de fiecare zi. 
Luna, planetele i-ar fi spus: aici, în acest punct al oceanului, 
se află nava ta. Bolta cerească pe care se mişcă stelele, 
aidoma acelor unui ceasornic perfect, pe care nici o 
zguduire nu le poate abate şi a căror exactitate este 
absolută, bolta aceasta i-ar fi spus orele şi distanţele. Prin 
observaţii astronomice ar fi stabilit, aşa cum stabilea în 


fiecare zi căpitanul Huli. locul unde se afla Pilgrim, cu 
aproximaţie de o milă, drumul urmat, ca şi drumul pe care 
trebuia să-l urmeze. 

Pe când aşa, doar prin deducție, adică după distanţa 
parcursă, măsurată cu lochul, după indicaţiile busolei şi cu 
corecţia derivei, putea să-şi dea seama de drumul pe care-l 
avea de parcurs. 

Dar Dick Sand nu se lăsă copleşit. 

Doamna Weldon înţelegea tot ce se petrecea în inima atât 
de hotărâtă a tânărului elev-marinar. 

— Mulţumesc, Dick, spuse dânsa, fără ca glasul să-i 
tremure. Căpitanul Hull nu mai este. Tot echipajul a pierit 
odată cu el. Soarta navei e în mâinile tale. Dick, ştiu bine că 
ai să salvezi corabia şi pe cei ce călătoresc pe ea! 

— Da, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand. Da, voi 
încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu. 

— 'Tom cu tovarăşii lui sunt oameni de treabă, pe care te 
poţi bizui. 

— Ştiu! Am să fac din ei marinari pricepuţi şi vom munci 
toţi laolaltă, ca să ducem totul la bun sfârşit. Dacă va fi 
vremea frumoasă, ne va fi uşor! Pe vreme rea... ei, pe 
vreme rea vom lupta şi tot vă vom salva, doamnă Weldon, 
pe dumneavoastră, pe micul Jack, pe toţi!... Da, cred că am 
să reuşesc! Şi repetă...: Cu ajutorul lui Dumnezeu. 

— Acum, Dick, poţi să afli care e poziţia lui Pilgrim? 
întrebă doamna Weldon. 

— Foarte uşor, răspunse tânărul marinar. Nu am decât să 
consult harta de bord, pe care a fost însemnat ieri, de 
căpitanul Hull, punctul unde se afla corabia. 

— Şi poţi să conduci nava pe direcţia bună? 

— Da, pot s-o îndrept spre est, în direcţia litoralului 
american, unde trebuie să acostăm. 

— Dar, Dick, reluă doamna Weldon, tu trebuie să înţelegi 
că această catastrofă poate, şi chiar trebuie, să modifice 
primele noastre proiecte. Nu mai poate fi vorba ca Pilgrim 


să meargă la Valparaiso. Portul nostru de destinaţie trebuie 
să fie acum portul cel mai apropiat de pe coasta americană. 

— Fără îndoială, doamnă Weldon, răspunse tânărul. De 
altfel, fiţi fără grijă: coasta americană înaintează adânc spre 
sud, aşa că nu se poate să nu dăm peste ea. 

— Încotro se află? întrebă doamna Weldon. 

— Acolo, în direcţia aceasta, răspunse Dick Sand, arătând 
cu degetul spre est, punct cardinal pe care-l găsise cu 
ajutorul busolei. 

— Bine, Dick, fie că atingem Valparaiso, fie că acostăm în 
orice alt punct de pe litoral, puţin interesează. Principalul 
este să ajungem la țărm! 

— Vom ajunge, doamnă Weldon, şi vă voi debarca într-un 
loc sigur! răspunse elevul-marinar cu glas hotărât. De altfel, 
sper că atunci când ne vom apropia de uscat, o să dăm 
peste vreuna din navele care navighează din port în port 
de-a lungul coastei. Oh, doamnă Weldon, vântul începe să 
sufle stabil înspre nord-est! Dacă o să bată mereu aşa, apoi 
atunci o să înaintăm, şi încă bine de tot! O să înaintăm cu 
toate pânzele sus, de la brigantină, până la focul mic. 

Dick Sand vorbise hotărât, ca un marinar stăpân pe o navă 
bună din toate punctele de vedere. Se pregătea să treacă la 
timonă şi să-şi cheme tovarăşii de călătorie pentru a orienta 
pânzele, când doamna Weldon îi aminti că primul lucru ce 
trebuia făcut era stabilirea poziţiei vasului. 

Într-adevăr, era primul lucru care trebuia făcut. Dick Sand 
aduse din cabina căpitanului harta pe care era însemnat 
punctul din ajun, şi putu să-i arate astfel doamnei Weldon 
că bricul-goeletă se alia la 43*35' latitudine şi 164* 13! 
longitudine, căci de douăzeci şi patru de ore nu înaintaseră 
aproape deloc. 

Doamna Weldon se aplecase peste hartă. Privea culoarea 
cafenie care indica pământul pe partea dreaptă a oceanului 
acesta atât de întins. Era litoralul Americii de Sud, o imensă 
stavilă aruncată între Pacific şi Atlantic, de la Capul Horn 
până la ţărmul Columbiei. Privind harta astfel desfăşurată 


sub ochii lor, hartă pe care se întindea un ocean întreg, 
puteai crede că era uşor să repatriezi pasagerii de pe 
Pilgrim. Era o iluzie pe care o are orice om neobişnuit cu 
hărţile marine, unde o distanţă de un centimetru înseamnă 
în realitate zeci şi sute de mile. Într-adevăr, doamnei 
Weldon i se părea că pământul trebuia să se vadă în curând, 
aşa cum îl vedea pe bucata aceea de hârtie. 

Dar dacă în mijlocul acelei pete albastre, care închipuia 
oceanul, Pilgrim ar fi figurat la o scară exactă, el ar fi fost 
mai mic decât cel mai microscopic dintre infuzori. Acel 
punct matematic, fără dimensiuni posibil de apreciat, ar fi 
părul că se pierde, după cum şi era în realitate, în 
imensitatea Pacificului! 

Dick Sand nu avusese aceeaşi impresie ca doamna 
Weldon. El ştia cât de departe este pământul şi că nici 
câteva sute de mile nu ar li fost de ajuns pentru a măsura 
distanţa care-i despărţea de țărm. Dar hotărârea lui era 
luată: în faţa răspunderii care apăsa acum pe umerii lui, 
devenise un bărbat în toată puterea cuvântului. 

Sosise momentul să acţioneze! Trebuia să se folosească 
din plin de briza care se înteţea. Vântul potrivnic făcuse loc 
unui vânt favorabil şi câţiva nori împrăştiaţi la zenit, sub 
formă de nori Cirus, arătau că timpul se va menţine 
neschimbat, cel puţin câtăva vreme. 

Dick Sand îl strigă pe Tom şi pe tovarăşii lui. 

— Prieteni, le spuse el, nava noastră nu are alt echipaj în 
afară de voi. Nu pot manevra fără ajutorul vostru. Nu 
sunteţi marinari, dar aveţi braţe puternice. Puneţi-le în 
serviciul lui Pilgrim şi vom putea să-l manevrăm. Trebuie ca 
totul să meargă bine la bord, pentru că de aceasta depinde 
salvarea noastră, a tuturor. 

— Domnule Dick, răspunse Tom, tovarăşii mei şi cu mine 
suntem marinarii dumitale. Bunăvoinţa n-o să ne lipsească. 
O să facem tot ce ne-o sta în putere. 

— Ai vorbit bine, bătrâne 'Tom, spuse doamna Weldon. 


— Da, a vorbit bine, zise şi Dick Sand. Dar trebuie să fim 
prevăzători şi să nu întindem prea multe pânze. Mai puţină 
viteză, dar mai multă siguranţă, iată ce ne poruncesc 
împrejurările. Am să vă arăt, prieteni, ce are de făcut 
fiecare în parte pentru manevrarea pânzelor. În ce mă 
priveşte, eu am să rămân la cârmă, până când oboseala o să 
mă facă s-o las din mâini. Câteva ceasuri de somn, din când 
în când, au să-mi fie de ajuns ca să mă odihnesc. Dar în 
aceste câteva ceasuri va trebui ca unul din voi să mă 
înlocuiască. Tom, am să-ţi arăt cum să conduci corabia cu 
ajutorul busolei. Nu-i greu şi, cu puţină atenţie, o să înveţi 
repede să ţii nava în direcţia bună. 

— Oricând doriţi, domnule Dick, răspunse bătrânul negru. 

— Atunci, îi spuse elevul-marinar, rămâi lângă mine la 
cârmă până la sfârşitul zilei. Dacă mă doboară oboseala, ai 
să şi poţi să mă înlocuieşti câteva ceasuri. 

— Dar eu, spuse micul Jack, eu nu pot să-l ajut puţin pe 
prietenul meu Dick? 

— Ba da, dragul meu, răspunse doamna Weldon, 
îmbrăţişându-l, ai să înveţi şi tu să conduci corabia şi sunt 
sigură că atâta vreme cât ai să fii la cârmă, o să bată vântul 
cel bun! 

— Sigur, sigur, mamă, îţi promit! răspunse băieţaşul, 
bătând din palme. 

— Sigur! spuse şi elevul-marinar, zâmbind. Este lucru ştiut 
de toţi mateloţii că un mus bun se pricepe să păstreze un 
vânt bun. Pe urmă se adresă lui Tom şi celorlalţi negri: 
Prieteni, să îndreptăm vergile în direcţia vântului. Să faceţi 
numai ce vă spun eu! 

— La ordinele dumneavoastră! răspunse Tom. La ordinele 
dumneavoastră, căpitane Sand! 

Capitolul X. 

CELE PATRU ZILE CARE AU URMAI. 

Aşadar, Dick Sand era căpitanul lui Pilgrim. Fără să piardă 
o clipă, el luă toate măsurile pentru ca vasul să navigheze 
cu toate pânzele sus. 


Bineînţeles că pasagerii nu puteau nutri decât o singură 
nădejde, şi anume să ajungă în orice port de pe litoralul 
american, dacă nu chiar Valparaiso. 

Dick Sand avea de gând să ţină seama de viteza şi direcţia 
lui Pilgrim pentru a putea calcula astfel media vitezei cu 
care navigau. Pentru aceasta, era de ajuns să însemne pe 
hartă, în fiecare zi, drumul parcurs, aşa cum avea să 
stabilească cu ajutorul lochului şi al busolei. Desigur, la 
bord se găsea unul din acele «patent-loch», cu cadran şi 
elice, care indică foarte exact viteza pe un timp anumit. 
Instrumentul acesta folositor şi foarte uşor de manevrat 
urma să le aducă cele mai mari servicii; chiar şi negrii ar fi 
putut foarte bine să-l mânuiască. 

Rămânea o singură posibilitate ca să se ivească vreo 
greşeală în calcule: curenţii. În privinţa acestora, o corecție 
aproximativă nu ar fi fost de nici un folos. Numai calculele 
astronomice ar fi putut să dea o situaţie exactă. Dar tânărul 
marinar nu era încă în stare să facă asemenea observaţii şi 
calcule. 

Dick Sand se gândise o clipă să întoarcă nava din drum şi 
s-o îndrepte spre Noua Zeelandă. Drumul era mai scurt şi 
ar fi făcut cu siguranţă manevra de întoarcere, dacă vântul, 
potrivnic până atunci, n-ar fi devenit prielnic. De aceea 
socoti că e mai bine să se îndrepte spre America. 

Într-adevăr, vântul se schimbase aproape în direcţia 
contrară şi sufla acuma spre nord-vest, cu tendinţa de a se 
înteţi. Trebuia folosit din plin pentru a parcurge un drum 
cât mai lung. Dick Sand se pregăti, deci, să întindă toate 
pânzele. 

Pe un bric-goeletă, arborele trinchet are patru pânze 
pătrate: jos de tot, trinca, apoi, deasupra, gabierul; pe urmă 
a treia - zburătorul - şi, sus de tot, o pânză mică, numită 
rândunică. 

Catargul mare, dimpotrivă, are mai puţine pânze. În 
partea de jos are brigantina, iar deasupra, săgeata. 


Între aceste două catarge, pe straiurile care le susţin spre 
prova, se poate aşeza încă un triplu etaj de pânze 
triunghiulare. 

În sfârşit, la bompres - catargul orizontal din prova, cu 
vârful în afară - se leagă cele trei pânze triunghiulare: 
focurile. 

Focurile, brigantina, săgeata şi pânzele de pe straiuri sunt 
uşor de mânuit. Ele pot fi înălțate de pe punte, fără să fie 
nevoie să te urci în arboradă, pentru că nu sunt strânse pe 
vergi cu parâme, care ar trebui mai întâi desfăcute. 

Dimpotrivă, manevrarea pânzelor de pe arborele trinchet 
cere o mai largă practică a meseriei de marinar. Într- 
adevăr, atunci când e vorba să le aşezi, trebuie să te urci pe 
şarturi, fie la gabia trinchetului, fie pe vergile zburătorului, 
fie pe verga rândunică, şi aceasta atât pentru a le desfăşura 
sau a le strânge, cât şi pentru a le micşora suprafaţa, 
înfăşurându-le parţial pe vergi. De aici, necesitatea de a te 
deplasa repede, călcând pe nişte parâme întinse dedesubtul 
vergilor - de a lucra cu o mână în vreme ce cu cealaltă te 
sprijini - manevră primejdioasă pentru cine nu este 
obişnuit. Legănările navei dinspre un bord spre celălalt şi 
dinainte-înapoi - ruliul şi tangajul - foarte accentuate de 
înălţimea catargului, ca şi vibraţiile pânzelor umflate de o 
adiere mai puternică, pot arunca uşor de tot un om peste 
bord. Pentru Tom şi tovarășii lui, manevra la pânzele de pe 
arborele trinchet era, aşadar, o operaţie cu adevărat 
primejdioasă. 

Din fericire, vântul nu bătea prea tare. Marea nu avusese 
încă timp să se umfle. Legănarea navei era foarte slabă, 
aproape nesimţită. Când Dick Sand se îndreptă spre locul 
catastrofei, la semnalul căpitanului Hull, Pilgrim nu avea 
întinse decât focurile, brigantina, trinca şi gabierul. Pentru 
a pune corabia în mişcare elevul-marinar nu trebuise decât 
să inverseze poziţia pânzelor arborelui trinchet. 

Acum trebuia să manevreze altfel, orientând pânzele pe 
direcţia vântului; urma să ridice zburătorul, rândunică, 


săgeata şi velele de strai. 

— Prieteni, spuse elevul-marinar celor cinci negri, urmaţi 
întocmai indicaţiile mele şi atunci totul o să meargă bine... 

Dick Sand rămase la roata cârmei. 

— Începeţi! strigă el. Tom, slăbeşte această manevră! 

— Să slăbesc... manevra?... spuse Tom, care nu înţelegea 
deloc expresia. 

— Da... Desfă-o! Dumneata, Bat... acelaşi lucru... Bine!... 
Trageţi!... întindeţi tare!... Trageţi în jos! 

— Cum, aşa? întrebă Bat. 

— Da, aşa, foarte bine!... Haide, Hercule... cu putere! O 
dată! 

Să-i spui «cu putere» lui Hercule era foarte imprudent. 
Fără să-şi dea prea bine seama de ce se va întâmpla, uriaşul 
trase o dată de parâmă, de era să se năruiască o parte din 
pânze. 

— Ei, nu chiar atât de tare, viteazule! strigă Dick Sand, 
zâmbind. O să dobori toată velatura. 

— Păi, abia am tras! răspunse Hercule. 

— Atunci, doar fă-te că tragi! O să fie de ajuns şi atât!... 
Bine!... Slăbiţi legăturile!... Daţi drumul!... Luaţi mâinile!... 
Prindeţi... Aşa!... Bine!... Toţi odată!... Trageţi!... Daţi 
drumul...! 

Şi toate pânzele arborelui trinchet, ale cărui vergi 
fuseseră slăbite spre babord, se întoarseră încetişor. Vântul 
le umflă, dând corăbiei o oarecare viteză. Dick Sand slăbi 
atunci şi şcotele focurilor. După aceea îi chemă pe negri la 
pupa. 

— Bravo, prieteni, aţi făcut treabă bună! Să ne ocupăm 
acum de catargul mare. lar tu, Hercule, vezi să tragi mai 
uşurel, ca nu cumva să fărâmi ceva... 

— Am să mă străduiesc, răspunse uriaşul, fără să promită 
mai mult. 

Această a doua manevră fu destul de uşoară. Parâma 
ghiului fu slăbită puţin câte puţin şi brigantina prinse vânt 
mai uşor, adăugând acţiunea ei puternică la forţa pânzelor 


dinainte. Fu ridicată apoi şi săgeata deasupra brigantinei. 
Cum pânza aceasta nu era înfăşurată pe vergă, nu a fost 
nevoie decât să fie trasă funga pentru a o întinde în direcţia 
vântului şi apoi a o fixa. Dar Hercule trase cu atâta putere, 
împreună cu prietenul său Acteon - fără să-l mai socotim pe 
micul Jack, care se amestecase şi el în treabă - încât 
parâma se rupse. Toţi trei căzură pe spate - dar fără să se 
lovească, din fericire. Jack nu mai putea de bucurie! 

— Nu face nimic! Nu face nimic! strigă elevul-marinar. 
Înnodaţi provizoriu capetele şi ridicaţi pânza mai încet. 

Aşa şi făcură, sub privirea lui Dick Sand, care nu părăsise 
timona nici o clipă. Pilgrim înainta acum cu repeziciune 
spre est şi nu mai trebuia făcut nimic altceva decât să fie 
menţinut pe direcţie - lucru destul de uşor, pentru că vântul 
era lin şi nu se mai temeau să se întâmple vreo deviere 
neprevăzută. 

— Bine, prieteni! spuse tânărul comandant. O să ajungeţi 
nişte marinari straşnici înainte de sfârşitul călătoriei! 

— O să facem tot ce ne stă în putinţă, căpitane Sand, 
răspunse 'lom. 

Doamna Weldon îi felicită de asemenea pe aceşti oameni 
curajoşi şi harnici. Chiar şi micul Jack îşi primi partea lui de 
laude, căci muncise şi el cu tragere de inimă. 

— Ba eu cred, domnule Jack, spuse Hercule râzând, că 
mătăluţă ai rupt frânghia! Ce mai pumnişori ai! Fără matale 
n-am fi putut face nimic. 

Micul Jack, foarte mândru de el, scutură cu putere mâna 
prietenului său Hercule. 

Dar nu toate pânzele fuseseră întinse. Lipseau velele de 
sus, a căror acţiune este destul de importantă. Zburătorul, 
rândunica şi velastraiurile erau de cel mai mare folos 
pentru ca bricul-goeletă să navigheze în cele mai bune 
condiţii, şi Dick Sand se hotări să le folosească. Manevra 
aceasta avea să fie mai grea decât celelalte, nu din cauza 
velelor de pe straiuri, care puteau fi orientate în direcţia 
vântului şi fixate de jos, ci din cauza pânzelor arborelui 


trinchet; trebuia să te urci până la vergi pentru a le da 
drumul. Dick Sand nu voia să expună pe nimeni din 
echipajul său improvizat, aşa că se urcă singur. 

Îl chemă pe Tom şi îl aşeză la roata timonei, arătându-i 
cum trebuie păstrată direcţia. Pe urmă, după ce îi puse pe 
Hercule, Bat, Acteon şi Austin, unii la fungile rândunicii, 
alţii la ale zburătorului, se sui pe catarg. Căţăratul pe 
trinchet, pe crucetă sau pe vergi era un joc pentru tânărul 
elev-marinar. Într-un minut se şi afla sus pe crucea 
catargului, la verga zburătorului, de unde slăbi legăturile 
care ţineau pânza strânsă. 

Pe urmă puse din nou piciorul pe traversă, urcă scara de 
pisică de-a lungul arboretului până la verga pe care se afla 
stânsă rândunica şi o desfăşură în bătaia vântului. 

Dick Sand termină de făcut toate aceste operaţiuni şi 
apucă una din parâmele de la tribord, lăsându-se să 
alunece până jos pe punte. Acolo, după indicaţiile lui, cele 
două pânze fură îndreptate în direcţia vântului şi fixate 
puternic; apoi cele două velastraiuri fură ridicate dintr-o 
dată. Pânzele susţinute de parâme fură aşezate între 
catargul mare şi arborele trinchet, manevra fiind astfel 
terminată. 

De data. aceasta, Hercule nu rupsese nimic. Pilgrim 
înainta cu toate pânzele întinse. Dick Sand ar fi putut, 
desigur, să desfăşoare şi pânzele mici de la babord, dar 
aceasta era o manevră grea în împrejurările de faţă şi, dacă 
ar fi trebuit să le strângă în caz de vijelie, treaba aceasta ar 
fi cerut prea mult timp. Elevul-marinar se mulţumi deci 
doar cu atât. Tom fu schimbat din postul său de la timonă, 
pe care îl luă din nou Dick Sand. 

Vântul bătea din ce în ce mai tare şi Pilgrim, aplecat puţin 
spre tribord, aluneca repede pe suprafaţa mării, lăsând în 
urmă un siaj nu prea adânc, mărturie a măiestritei sale 
construcţii. 

— lată-ne pe drumul cel bun, doamnă Weldon, spuse Dick 
Sand. Să sperăm că vântul acesta favorabil se va menţine! 


Doamna Weldon strânse mâna tânărului. Pe urmă, 
copleşită de toate emoţiile din ziua aceea, se întoarse în 
cabină şi căzu într-un fel de amorţeală grea, căreia nu i se 
putea spune somn. 

Noul echipaj rămase pe puntea bricului-goeletă, veghind 
lângă trinchet, gata să dea ascultare ordinelor lui Dick 
Sand, adică să modifice direcţia pânzelor după variațiile 
vântului. Cât timp briza îşi menținea aceeaşi forţă şi aceeaşi 
direcţie, nu era absolut nimic de făcut. 

Dar cu ce se ocupa oare vărul Benedict în vremea asta? 
Vărul Benedict se ocupa cu studierea unui articulat, pus 
sub lupă, pe care îl descoperise, în sfârşit, pe bord, un biet 

ortopter, o insectă cu elitrele plate, cu abdomenul 
burduhănos, cu aripile destul de lungi, care aparţinea 
familiei libărcilor, şi anume speciei de libarcă americană. 
Făcuse această prețioasă descoperire tot scotocind prin 
bucătăria lui Negoro, tocmai în clipa în care bucătarul se 
pregătea să strivească fără milă gângania de care am 
vorbit, fapt care îl făcuse pe entomolog să-şi iasă din 
pepeni. Dar toate cuvintele entomologului nu reuşiseră să-l 
scoată pe Negoro din nepăsarea lui. 

Ştia oare acest văr Benedict ce se petrecuse cu cei de la 
bord din clipa în care căpitanul Hull şi tovarăşii săi 
porniseră la funesta vânătoare a jubartului? Da, fără 
îndoială. Se aflase chiar pe punte când Pilgrim sosise lângă 
sfărâmăturile balenierei. Echipajul bricului-goeletă pierise 
sub ochii lui. 

Dacă s-ar pretinde că groaznica nenorocire nu-l mişcase, 
ar însemna să fie învinuit pe degeaba. Sentimentul de milă 
faţă de semenii lui, sentiment pe care-l are toată lumea, l-a 
făcut să se înduioşeze, cu siguranţă, şi pe dânsul. Totodată 
era mişcat şi de situaţia verişoarei sale. Venise să-i strângă 
mâna doamnei Weldon, vrând parcă să-i spună: «Nu-ţi fie 
teamă! sunt aici!». 

Pe urmă, vărul Benedict pornise spre cabina lui, fără 
îndoială pentru a se gândi la consecinţele acelui eveniment 


dezastruos şi la măsurile energice care trebuiau luate... 
Dar pe drum dăduse peste libarca de care am pomenit şi, 
cum pretenţia lui - justificată de altfel, deşi unii entomologi 
sunt de altă părere - era de a dovedi că libărcile din genul 
phoraspeelor, remarcabile prin coloritul lor, au obiceiuri 
foarte deosebite de libărcile propriu-zise, se apucase să o 
studieze, uitând că până nu de mult pe navă se aflase 
căpitanul Hull, comandantul lui Pilgrim, şi că acest nefericit 
pierise împreună cu echipajul său. Şi acum libarca îl 
absorbea în întregime. O admira din tot sufletul şi se 
interesa de ea, de parcă această gânganie scârboasă ar fi 
fost un cârâbuş de aur. 

Aşadar, viaţa pe navă îşi reluase cursul obişnuit, cu toate 
că fiecare rămase încă multă vreme impresionat de această 
catastrofă, atât de dureroasă şi de neaşteptată. 

Dick Sand munci din răsputeri toată ziua, pentru ca totul 
să fie pus în ordine şi gata pentru orice împrejurare. Negrii 
îl ascultau cu multă tragere de inimă. Ordinea cea mai 
desăvârşită domnea la bord. Se putea deci nădăjdui că totul 
va merge bine. 

În ceea ce-l priveşte pe Negoro, acesta nu mai făcu nici o 
încercare de a se împotrivi autorităţii lui Dick Sand. Se 
părea că înţelesese să se supună. Era mereu ocupat în 
bucătăria lui îngustă şi nu se arăta mai des ca înainte. De 
altfel, Dick Sand era hotărât ca la cea mai mică abatere, la 
prima dovadă de nesupunere, să-l trimită în fundul calei, 
pentru tot timpul călătoriei. La un semn al său, Hercule şi- 
ar fi înfipt mâna în gâtul bucătarului şi i-ar fi făcut imediat 
de petrecanie. Într-un asemenea caz, Nan, care ştia să 
gătească, l-ar fi înlocuit pe bucătar în atribuţiile sale. 
Pesemne că Negoro îşi dăduse seama că nu era neapărată 
nevoie de el şi, pentru că era supravegheat îndeaproape, 
părea că nu vrea să dea nici un motiv de nemulţumire. 

Deşi vântul se înteţi către seară, poziţia pânzelor de pe 
Pilgrim nu fu schimbată. Catargele solide şi scheletul de fier 
i-ar fi permis să suporte un vânt şi mai puternic. 


În timpul nopţii se obişnuieşte adesea să se reducă 
numărul pânzelor şi mai cu seamă să se strângă velele de 
sus: săgețile, zburătorul, rândunică şi celelalte. Aceasta se 
face ca măsură de prevedere, pentru cazul în care s-ar isca 
pe neaşteptate vreo furtună. Dar Dick Sand crezu de 
cuviinţă că poate renunţa la o asemenea măsură de 
precauţie. Starea atmosferei nu lăsa să se prevadă nimic 
supărător; de altfel, tânărul elev-marinar hotărâse să 
petreacă pe punte această primă noapte, pentru a 
supraveghea el însuşi mersul navei. Şi apoi, voia să 
înainteze cât mai repede, fiind nerăbdător să ajungă într-o 
regiune a oceanului mai puţin pustie. 

S-a mai spus că lochul şi busola erau singurele 
instrumente de care se putea folosi Dick Sand pentru a-şi 
da seama cu aproximaţie de drumul parcurs de Pilgrim. În 
cursul zilei, elevul-marinar aruncase lochul în apă la fiecare 
jumătate de ceas şi notase indicaţiile date de instrument. 

Busole (busola se mai numeşte şi compas) existau două pe 
bord. Una era aşezată într-un habitaclu(15), chiar sub 
privirea timonierului. Cadranul ei, luminat ziua de soare, iar 
noaptea de două lămpi laterale, arăta în orice moment 
direcţia pe care o urma nava. Cealaltă busolă era aşezată 
pe tocul ferestrei cabinei pe care o ocupase până atunci 
căpitanul Hull. În felul acesta, fără să-şi părăsească odaia, 
căpitanul putea să ştie în fiecare clipă dacă direcţia indicată 
este urmată întocmai sau dacă omul de la cârmă, din lipsă 
de îndemânare sau din neglijenţă, lasă nava să facă ocoluri 
prea mari. 

De altfel, nu există navă de cursă lungă care să nu aibă cel 
puţin două busole, aşa cum arc şi două cronometre. Datele 
acestor instrumente sunt comparate între ele şi, prin 
urmare, indicaţiile lor trebuiesc mereu controlate. 

Aşadar, Pilgrim era destul de bine înzestrat din acest 
punct de vedere. Dick Sand ceruse oamenilor să aibă cea 
mai mare grijă de cele două busole, care îi erau atât de 
necesare. 


Dar din nefericire, în cursul nopţii de 12 spre 13 februarie, 
în timp ce tânărul marinar era de serviciu şi mânuia timona, 
se produse un accident supărător. Busola, care era fixată cu 
o verigă de aramă de tocul ferestrei cabinei, se desfăcu şi 
căzu pe podea. Faptul a fost descoperit de-abia în dimineaţa 
următoare. 

Cum de căzuse busola? Era greu de închipuit. Se putea 
totuşi ca veriga să fi fost mâncată de rugină şi tangajul sau 
ruliul navei s-o fi desfăcut de tocul ferestrei. În noaptea 
aceea, marea fusese ceva mai agitată. Oricum s-ar fi 
întâmplat însă, busola se stricase şi nu se mai putea repara. 

Dick Sand fu foarte necăjit. Era nevoit de-acum încolo să 
se folosească numai de busola din habitaclu. Bineînţeles că 
nimeni nu era vinovat de spargerea busolei, dar faptul 
putea să aibă urmări supărătoare. Elevul-marinar luă 
imediat măsuri pentru ca a doua busolă să fie pusă la 
adăpost de orice accident. 

Până acum, în afară de întâmplarea aceasta, totul mersese 
bine pe bordul lui Pilgrim. 

Văzând cât de liniştit era Dick Sand, doamna Weldon îşi 
recăpătase încrederea. Şi nici nu s-ar fi lăsat vreodată 
pradă desperării, fiindcă era o fire hotărâtă şi curajoasă. 

Dick Sand aranjase să rămână numai el la timonă în timpul 
nopţii. Dormea cinci sau şase ore în timpul zilei şi părea să-i 
fie de ajuns, pentru că nu se simţea prea obosit. În timpul 
acesta, Tom sau fiul său, Bat, îl înlocuiau şi, urmând 
sfaturile lui Dick, începeau să se descurce binişor în 
meseria de timonier. 

Doamna Weldon stătea deseori de vorbă cu tânărul 
marinar. Dick Sand primea bucuros sfaturi de la această 
femeie inteligentă şi curajoasă. În fiecare zi, el îi arăta, pe 
harta de bord, drumul parcurs. Se adânceau amândoi în 
socoteli, dar nu puteau stabili decât cu aproximaţie calea 
parcursă, deoarece calculele lor se întemeiau numai pe 
direcţia şi viteza navei. 


— Doamnă Weldon, îi spunea el adeseori, cu vânturile 
acestea care ne împing înainte, nu se poate să nu atingem 
coasta Americii de Sud. Nu vreau să spun cu siguranţă, dar 
cred că atunci când vom vedea pământul, nava noastră nu 
va fi departe de Valparaiso! 

Doamna Weldon nu putea avea nici o îndoială ca direcţia 
pe care o urma nava n-ar fi cea bună, mai cu seamă că era 
favorizată de vânturile acelea de la nord-vest. Dar cât de 
departe de litoralul american i se părea că se află încă 
Pilgrim! Câte primejdii mai aveau de trecut până să atingă 
pământul, socotindu-le numai pe acelea care se puteau 
întâmpla în urma unei schimbări intervenite în atmosferă 
sau pe mare... 

Jack, la fel de nepăsător cum sunt toţi copiii de vârsta lui, 
începuse din nou să se joace ca mai înainte, alergând pe 
punte şi hârjonindu-se cu Dingo. Îşi dădea seama, desigur, 
că prietenul lui, Dick, nu mai stătea cu el tot atât de mult ca 
mai înainte, dar mama sa îl făcuse să înţeleagă că elevul- 
marinar trebuia lăsat în pace, ca să se ocupe de treburile 
lui. Micul Jack înţelesese şi nu-l mai sâcâia pe «căpitanul 
Sand». 

Aşa se petreceau lucrurile la bord. Negrii îşi îndeplineau 
însărcinările cu pricepere şi erau pe zi ce trecea tot mai 
dibaci în noua lor meserie. Tom fu numit, fireşte, şeful 
echipajului, şi desigur că tot pe el l-ar fi ales şi tovarăşii săi 
pentru această funcţie! Tom comanda serviciul de cart, în 
timp ce elevul-marinar se odihnea. Avea cu el pe fiul său, 
Bat, şi pe Austin. Acteon şi Hercule făceau parte din cartul 
de sub conducerea lui Dick Sand. În felul acesta, în timp ce 
unul stătea la cârmă, ceilalţi stăteau de veghe. Cu toate că 
meleagurile acelea erau pustii şi nu se puteau teme de vreo 
ciocnire, Dick Sand ceruse totuşi supraveghere atentă în 
timpul nopţii. Nu navigau niciodată fără să aibă luminile de 
poziţie: o lumină verde la tribord, una roşie la babord: 
această măsură era cât se poate de cuminte. 


Totuşi, în timpul nopţilor pe care Dick Sand le petrecea în 
întregime la cârmă, simţea uneori cum îl cuprinde o 
moleşeală căreia nu-i putea rezista. Mâna lui conducea 
atunci în mod instinctiv. Era efectul oboselii de care nu voia 
să ţină seama. 

Aşa se întâmplă că, în timpul nopţii de 13 spre 14 
februarie, Dick Sand, foarte obosit, se duse să se culce 
câteva ore, lăsându-se înlocuit la cârmă de bătrânul Tom. 

Cerul era acoperit de nori grei, care se iviseră odată cu 
seara, sub influenţa aerului rece. Era întuneric beznă; ar fi 
fost cu neputinţă să desluşeşti pânzele de sus, pierdute în 
noaptea neagră. Hercule şi Acteon stăteau de veghe la 
prova. Pe puntea-pupa, felinarele de la habitaclul busolei nu 
lăsau să se zărească decât o lucire slabă, reflectată de 
garnitura metalică a timonei. Felinarele îşi proiectau lateral 
razele, lăsând puntea navei în beznă. 

Către ora trei dimineaţa se produse un fel de fenomen 
hipnotic, de care bătrânul Tom nici nu-şi dădu seama. Ochii 
lui, care se fixaseră prea multă vreme asupra unui punct 
luminos al cutiei busolei, îşi pierdură deodată simţul văzului 
şi omul căzu în somnolenţă, ca în urma unei anestezii. Nu 
numai că nu vedea, dar ar fi putut fi atins sau ciupit tare, 
fără ca el să simtă ceva. Din această pricină nu văzu o 
umbră care aluneca pe punte. Era Negoro. Ajuns la pupa, 
bucătarul aşeză sub habitaclul busolei un obiect greu, pe 
care-l ţinea în mână. Pe urmă, după ce se uită o clipă atent 
la cadranul luminat al busolei, se retrase fără să fie văzut. 

Dacă Dick Sand ar fi observat a doua zi obiectul acela pus 
de Negoro sub cutie, s-ar fi grăbit să-l dea la o parte 
imediat. Era o bucată de fier, a cărei influenţă schimbase 
indicaţiile busolei. Acul magnetic deviase şi, în loc să arate 
nordul magnetic, care se deosebeşte puţin de nordul 
geografic, arăta acum nord-est. Era, aşadar, o deviaţie de 
patru carturi sau, mai bine-zis, de o jumătate de unghi 
drept. 


Tom îşi reveni din amorţeală aproape imediat. Ochii i se 
îndreptară spre busolă... şi i se păru că Pilgrim nu mai era 
pe direcţia bună. Roti, deci, timona cu putere, ca să 
îndrepte din nou corabia spre est... Aşa cel puţin gândea el. 
Dar din pricina deviaţiei acului magnetic, deviaţie pe care 
nu o putea bănui, direcţia navei fu schimbată cu patru 
carturi, îndreptând-o spre sud-est. 

Şi astfel, în timp ce sub acţiunea favorabilă a vântului cei 
de pe Pilgrim erau îndreptăţiţi să creadă că urmează 
direcţia voită, corabia naviga în realitate cu o eroare de 
patruzeci şi cinci de grade. 

Capitolul XI 
FURTUNA. 

În săptămâna care urmă după acest eveniment, de la 14 la 
21 februarie, la bord nu se mai întâmplă nimic de seamă. 
Vântul de nord-vest bătea din ce în ce mai tare, iar Pilgrim 
înainta repede, cu o viteză medie de o sută şaizeci de mile 
în douăzeci şi patru de ore. Era aproape tot ce se putea 
cere de la o corabie de asemenea dimensiuni. 

După părerea lui Dick Sand, bricul-goeletă trebuia să se 
apropie în curând de regiunile oceanului mai frecventate de 
vapoarele care circulă dintr-o emisferă în cealaltă. Elevul- 
marinar trăgea mereu nădejde să întâlnească vreo astfel de 
navă, căci avea de gând fie să treacă pasagerii pe bordul ei, 
fie să ceară să-i împrumute câţiva marinari de ajutor, poate 
chiar şi un ofiţer. Dar deşi zările erau cercetate cu grijă, 
nici o navă nu fusese semnalată, iar marea rămânea mereu 
pustie. Faptul acesta îl cam uimea pe Dick Sand. Cu prilejul 
celor trei campanii de pescuit în mările australe, traversase 
de mai multe ori această parte a Pacificului; prin locurile 
acestea, aflate pe latitudinea şi longitudinea stabilite de el, 
rareori se întâmpla să nu se ivească vreun vas englez sau 
american, care venea de la Capul Horn spre Ecuator, sau 
care cobora către vârful Americii de Sud. 

Dar ceea ce nu ştia Dick Sand, ceea ce nici nu putea 
măcar să bănuiască, era că Pilgrim se afla pe o latitudine 


mai mare, adică mai la sud decât îşi închipuia el. Şi aceasta 
din două motive: 

În primul rând, curenţii din regiunile acelea, a căror viteză 
elevul-marinar nu putea s-o aprecieze cu prea multă 
exactitate, făcuseră ca nava să se abată din drum, fără ca el 
să-şi fi putut da seama. 

În al doilea rând, busola, a cărei funcţionare fusese 
falsificată de mâna mârşavă a lui Negoro, dădea acum 
indicaţii greşite. După pierderea celei de a doua busole, 
indicaţiile nu mai puteau fi controlate de Dick Sand. În felul 
acesta, el credea - şi era firesc să creadă - că înainta spre 
est, pe când în realitate înainta spre sud-est. Doar avea 
mereu busola înaintea ochilor, iar lochul era mereu aruncat 
în apă! Instrumentele acestea îi îngăduiau, într-o oarecare 
măsură, să conducă nava şi să-şi dea seama de numărul de 
mile parcurs. Dar era oare suficient? 

Cu toate acestea, tânărul o îmbărbăta mereu pe doamna 
Weldon, găsind cuvintele cele mai nimerite pentru a potoli 
neliniştea pe care i-o provocaseră adesea cele întâmplate în 
cursul acestei călătorii. 

— Vom ajunge, vom ajunge la ţintă! o asigura el. Vom 
atinge coasta americană într-un loc sau altul, n-are 
importanţă unde, dar până la urmă nu se poate să nu 
ajungem! 

— Am toată încrederea, Dick! 

— Bineînţeles, doamnă Weldon, că aş fi fost mult mai 
liniştit dacă n-aţi fi fost şi dumneavoastră la bord, dacă ar fi 
trebuit să răspundem numai de noi, dar... 

— Dacă nu aş fi fost pe navă, răspunse doamna Weldon, 
dacă vărul Benedict, Jack şi cu mine n-am fi venit pe Pilgrim 
şi dacă, pe de altă parte, Iom cu tovarăşii lui n-ar fi fost 
găsiţi în largul mării, nu ar fi fost decât doi oameni la bord: 
tu şi Negoro... Ce-ai fi făcut tu, singur, cu omul acesta rău, 
în care nici măcar nu poţi avea încredere? Da, dragul meu, 
spune-mi, ce-ai fi făcut? 


— În primul rând, l-aş fi pus în situaţia de a nu-mi putea 
face rău, răspunse cu hotărâre Dick Sand. 

— Şi ai fi condus singur corabia? 

— Da... singur... 

Hotărârea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte avu 
darul să întărească speranţele doamnei Weldon. Şi totuşi, 
când se uita la micuțul ei Jack, era de multe ori cuprinsă de 
îngrijorare! Dacă femeia nu lăsa să se vadă nimic din ceea 
ce simţea ca mamă, ea nu reuşea totuşi să-şi înăbuşe 
neliniştea aceea ascunsă, care-i strângea inima! 

Deşi tânărul elev-marinar nu ajunsese prea departe cu 
studiile hidrografice, el poseda în cel mai înalt grad 
instinctul omului de mare, când era vorba să presimtă 
vremea. Înfăţişarea cerului, pe de o parte, indicaţiile 
barometrului, pe de alta, îi îngăduiau să-şi ia măsurile 
necesare. Căpitanul Hull, bun meteorolog, îl învățase să 
consulte instrumentul acesta, ale cărui prevestiri sunt 
deosebii de precise. 

Iată, în câteva cuvinte, ce se poate spune despre modul 
cum trebuiesc interpretate indicaţiile barometruluit 16). 

1.când barometrul începe să coboare în mod brusc şi 
continuu după o vreme frumoasă, care a durat destul de 
mult, sunt semne sigure că va începe să plouă. Dar dacă 
vremea frumoasă a durat mult, mercurul poate scădea cu 
două-trei zile mai înainte de a se observa vreo schimbare în 
starea atmosferică. Atunci, cu cât va trece mai mult timp 
între coborârea mercurului şi sosirea ploii, cu atât mai mult 
va dura vremea ploioasă. 

2. Dacă, dimpotrivă, pe o vreme ploioasă, care durează de 
multă vreme, barometrul începe să se urce încet şi regulat, 
atunci cu siguranţă că va fi timp frumos, şi vremea bună va 
dura cu atât mai mult, cu cât a trecut un interval mai lung 
între începutul timpului frumos şi începutul urcării coloanei 
de mercur. 

3.în amândouă cazurile de mai sus, dacă schimbarea 
vremii are loc imediat după mişcarea coloanei barometrice, 


această schimbare nu va dura decât foarte puţin. 

4. Dacă barometrul arată o urcare înceată şi continuă timp 
de două-trei zile sau chiar mai mult, atunci se anunţă vreme 
bună, chiar dacă ploaia nu încetează în zilele acelea, şi 
invers; dar dacă barometrul se ridică două zile sau mai 
mult, pe timp de ploaie, şi dacă începe vremea bună şi el 
coboară din nou, vremea bună va ţine foarte puţin, şi 
invers. 

5. Primăvara sau toamna, o coborâre bruscă a coloanei 
barometrului anunţă vânt. Vara, dacă este foarte cald, 
anunţă furtună. larna, după un ger de câteva zile, o 
coborâre rapidă a coloanei barometrice anunţă o schimbare 
a vântului, însoţită de moină şi ploaie; dar o urcare pe timp 
geros care a durat mai mult anunţă zăpadă. 

6. Oscilaţiile rapide ale barometrului nu trebuiesc 
interpretate ca prevestitoare de vreme uscată sau ploioasă 
de mai lungă durată. Asemenea indicaţii sunt date exclusiv 
de ridicarea sau coborârea care se face încet şi continuu. 

7. Spre sfârşitul toamnei, dacă barometrul se ridică după o 
vreme ploioasă şi cu vânt care ţine de mai mult timp, 
aceasta arată că vântul va începe să bată dinspre nord şi se 
va lăsa ger. 

Acestea sunt indicaţiile generale care se pot deduce din 
observarea acestui preţios instrument. Dick Sand le 
cunoştea foarte bine, în urma constatărilor ce le făcuse în 
diverse împrejurări din viaţa sa de marinar. Aceasta îi 
permitea să ia în orice situaţie măsurile cele mai potrivite. 

Către 20 februarie, oscilaţiile coloanei barometrice 
începură să-i dea de gândit tânărului marinar, care le 
înregistra de câteva ori pe zi cu multă grijă. Într-adevăr, 
barometrul începu să coboare încet şi continuu, fapt care 
prevestea ploaie. Ploaia întârziind să cadă, Dick Sand 
ajunse la concluzia că vremea rea va ţine mai mult. Şi aşa 
trebuia să se şi întâmple. 

Dar ploaia înseamnă vânt şi, într-adevăr, la data aceea 
vântul începu să bată destul de tare, aerul deplasându-se cu 


o viteză de şaizeci de picioare pe secundă, adică treizeci şi 
una de mile pe oră (57,5 kilometri). 

Dick Sand trebui să ia atunci unele măsuri de prevedere, 
pentru a nu primejdui catargele şi pânzele lui Pilgrim. 
Pusese mai înainte să se strângă rândunică, săgeata şi focul 
mare şi hotări să facă acelaşi lucru acum cu zburătorul, iar 
mai pe urmă să strângă pe vergă două terţarole de la 
gabierul trinchet. Această ultimă operaţie trebuia să 
prezinte oarecări greutăţi, cu un echipaj atât de puţin 
experimentat. Dar nu era vreme de şovăială, şi nimeni nu se 
dădu înapoi de la muncă. 

Dick Sand, însoţit de Bat şi Austin, se sui în greementul 
arborelui trinchet şi izbuti, nu fără greutate, să strângă 
zburătorul. Dacă timpul ar fi fost mai puţin ameninţător, ar 
fi lăsat cele două vergi pe catarg: dar prevăzând că va fi 
nevoit să coboare această parte de catarg sau chiar să o 
demonteze, desfăcu cele două vergi şi le cobori pe punte. E 
de la sine înţeles că atunci când vântul bate prea tare, 
trebuie redus nu numai numărul pânzelor ci şi cel al 
vergilor, ca şi unele părţi din accesoriile catargelor. Măsura 
aceasta aduce o mare uşurare navei. Fiind mai puţin 
încărcată în partea de sus, nu mai este atât de zdruncinată 
şi de legănată înainte şi înapoi sau dintr-o parte într-alta de 
loviturile valurilor. 

După ce termină ce avusese de făcut, muncind două ore 
încheiate, Dick Sand şi tovarăşii lui se ocupară de 
reducerea suprafeţei velei gabier. Pilgrim nu avea, ca mai 
toate navele moderne, un gabier dublu, care ar fi uşurat 
mult manevrarea. Trebui, aşadar, să lucreze ca pe vremuri, 
adică să urce pe şarturi, să facă sul o pânză bătută de vânt 
şi să o fixeze solid, cu propriile ei legături. Toată munca 
fusese anevoioasă şi primejdioasă, dar până la urmă 
gabierul fu micşorat, prinzând acum vânt mai puţin. În felul 
acesta, bricul-goeletă era cu mult mai uşor decât înainte. 

După ce sfârşi toată treaba, Dick Sand cobori împreună cu 
Bat şi Austin. Pilgrim se afla aşadar în condiţiile potrivite de 


a naviga pe o vreme cunoscută în meteorologie sub numele 
de «vânt puternic». 

În timpul celor trei zile care urmară, şi anume la 20, 21 şi 
22 februarie, forţa şi direcţia vântului nu se schimbară prea 
mult. Totuşi, mercurul continua să coboare în tubul 
barometrului şi, în această ultimă zi, elevul-marinar observă 
că rămăsese staționar sub douăzeci şi opt de şchioape117) 
şi şapte linii(18|. 

De altfel, nu era nici un semn că barometrul ar putea 
curând urca. Cerul era întunecat şi învolburat de vânturi, 
fiind acoperit mereu de o ceaţă deasă. Pătura de negură 
era atât de groasă, încât nu se mai vedea nici soarele, şi era 
greu de ghicit unde e răsăritul şi unde apusul. 

Dick Sand începu să fie cuprins de îngrijorare. Nu mai 
pleca deloc de pe punte. Dormea foarte puţin. Cu toate 
acestea, tăria lui morală îi dădea putinţa să-şi ascundă 
temerile în ungherele cele mai tăinuite ale inimii. 

A doua zi, la 23 februarie, vântul păru că se potoleşte 
oarecum în timpul dimineţii, dar Dick Sand nu se încrezu 
prea mult. Avu dreptate, căci în cursul după-amiezii vântul 
se înteţi şi marea începu să fie şi mai agitată. 

Către ora patru, Negoro, care putea fi văzut numai 
rareori, ieşi din cabină şi se duse înspre puntea-prova. 
Dingo dormea desigur în vreun colţ, căci nu lătră ca de 
obicei. Fără să scoată o vorbă, Negoro cercetă orizontul cu 
privirea timp de o jumătate de ceas. 

Valuri mari urmau unul după altul, fără să se ciocnească 
încă. Erau însă mai înalte decât le-ar fi putut ridica forţa 
vântului, de unde se putea trage concluzia că la vest era 
vreme foarte rea. Probabil că distanţa care-l despărţea pe 
Pilgrim de locurile unde bântuia vijelia era destul de mică. 
Nu mai încăpea nici o îndoială că furtuna va sosi în curând 
şi pe meleagurile acelea. 

Negoro privi marea nesfârşită, adânc răscolită de jur 
împrejurul lui Pilgrim. Pe urmă, privirea lui rece şi 
întunecată se îndreptă spre cer. 


Starea cerului dădea de gândit. Norii se fugăreau cu 
viteze foarte diferite. Cei din zona superioară alergau mai 
repede decât cei din straturile de jos ale atmosferei. 
Trebuia să se presupună că aceste mase grele se vor lăsa 
curând în jos. Atunci, ceea ce în momentul de faţă nu era 
decât un vânt puternic, adică o deplasare de aer cu 
aproximativ patruzeci şi trei de mile pe oră, putea să se 
transforme într-o furtună sau chiar într-un uragan. 

Fie că Negoro nu era omul care să se înspăimânte, fie că 
nu pricepea nimic din amenințările vremii, fapt e că nu 
părea să fie deloc impresionat. Ba chiar îi apăru pe buze un 
zâmbet răutăcios. S-ar fi putut spune, la urma urmei, că 
starea aceasta de lucruri părea mai curând să-i placă decât 
să-i displacă. Se sui o clipă pe bompres şi se căţără până 
aproape de vârful său, ca să poată cuprinde cât mai mult cu 
privirea, ca şi când ar fi căutat unele semne la orizont. Pe 
urmă cobori liniştit, fără să scoată un singur cuvânt, fără să 
facă cel mai mic gest, şi se retrase în postul echipajului. 

Dar în pofida tuturor acestor posibilităţi îngrozitoare, 
călătorii de pe Pilgrim nu puteau trece cu vederea o 
împrejurare fericită, care îi interesa pe toţi cei de la bord: 
aceea că vântul le era favorabil, oricât de violent ar fi fost 
sau ar fi devenit. Datorită acestei împrejurări, Pilgrim părea 
să aibă şansa de a ajunge repede pe coasta americană. 
Călătoria ar fi putut continua fără mari greutăţi, dacă 
vântul nu s-ar fi transformat în uragan; adevăratele 
primejdii nu urmau să se ivească decât în cazul când ar fi 
fost vorba să acosteze într-un punct necunoscut de pe 
litoral. 

Numai la eventualitatea aceasta se gândea acum Dick 
Sand. Oare ce urma să facă odată ce va zări pământul şi 
dacă nu va întâlni din timp un pilot care să cunoască bine 
ţărmul? În cazul în care vremea rea îl va sili să caute un 
port de adăpost, cum va proceda, de vreme ce litoralul 
acela îi era cu desăvârşire necunoscut? Dar fără îndoială că 
nu era cazul să se preocupe încă de pe acum de această 


eventualitate. Şi, totuşi, o să vină şi clipa când va trebui să 
ia o hotărâre. Ei bine, Dick Sand o va lua, atunci când va 
trebui! 

În timpul celor treisprezece zile care se scurseră de la 24 
februarie la 9 martie, starea atmosferică nu se schimbă în 
mod simţitor. Cerul era mereu acoperit de straturi groase 
de ceaţă. Vântul se domolea vreme de câteva ceasuri, apoi 
continua să bată cu aceeaşi tărie. De vreo două-trei ori, 
barometrul se urcă, dar oscilaţiile lui, care depăşeau 10-12 
linii, erau prea bruşte pentru a anunţa o schimbare de timp 
şi o domolire a vânturilor. De altfel, coloana de mercur 
cobora din nou imediat şi nimic nu putea să dea speranţa că 
vremea rea se va sfârşi curând. Câteodată izbucneau rafale 
de vânt puternic, care-l puneau pe gânduri pe Dick Sand. 
De câteva ori, trăsnetul căzu pe crestele valurilor, la numai 
câteva sute de metri de navă. Pe urmă începu o ploaie 
torențială şi se formară vârtejuri de vapori pe jumătate 
condensaţi, care învăluiră corabia într-o pâclă deasă. 
Ceasuri în şir, omul de veghe care cerceta cu privirea largul 
mării nu mai putu vedea nimic, astfel că nava înainta la 
întâmplare. 

Pilgrim se legăna îngrozitor, ca şi când ar fi fost o coajă de 
nucă. Din fericire, doamna Weldon suporta ruliul şi tangajul 
fără să sufere câtuşi de puţin. Dar băieţaşul ei fu greu 
încercat din pricina legănărilor puternice şi trebui să-l 
îngrijească. Cât despre vărul Benedict, el era tot atât de 
puţin bolnav ca şi libărcile americane care îl pasionau, şi îşi 
petrecea tot timpul studiind, ca şi cum ar fi fost instalat 
liniştit în biroul său din San Francisco. 

Din fericire, Tom şi tovarăşii săi erau şi ei prea puţin 
sensibili la răul de mare, aşa că putură continua să-l ajute 
pe tânărul marinar, care, la rândul lui, era obişnuit cu 
clătinările dezordonate ale unei nave ce fuge din faţa 
furtunii. 

Pilgrim înainta cu repeziciune, deşi avea pânzele reduse 
simţitor. Dick Sand prevedea însă că în curând va trebui să 


le mai reducă numărul. Dar el voia să le mai lase, atât timp 
cât aceasta nu ar fi însemnat o primejdie. După părerea lui, 
coasta nu putea fi departe. Echipajul veghea deci cu grijă. 
Cu toate acestea, elevul-marinar nu se putea bizui pe 
vederea tovarăşilor săi pentru descoperirea primelor indicii 
care ar fi vestit apropierea de o coastă oarecare. Într- 
adevăr, oricât de bună vedere ar avea, cel care nu este 
învăţat să cerceteze orizonturile mării nu e în stare să 
desluşească primele linii ale coastei, mai cu seamă în 
mijlocul ceţii. De aceea, Dick Sand stătea de veghe el însuşi 
şi adesea se suia până în vârful catargului, pentru a vedea 
mai bine. Dar nu se zărea încă nimic din litoralul american. 

Faptul acesta îl uimea, şi doamna Weldon, în urma câtorva 
vorbe spuse la întâmplare de elevul-marinar, pricepu starea 
lui sufletească. 

Era 9 martie. Elevul-marinar privea când marea, când 
cerul, când catargurile lui Pilgrim, care începeau să se 
clatine sub continua bătaie a vântului. 

— Nu vezi nimic, Dick? întrebă doamna Weldon, profitând 
de un moment de răgaz, în care Dick lăsase ocheanul din 
mână. 

— Nimic, doamnă Weldon! răspunse tânărul. Şi totuşi 
orizontul pare să se lumineze; sunt semne că vântul va 
deveni şi mai puternic. 

— După părerea ta, Dick, coasta americană nu poate să fie 
prea departe, nu-i aşa? 

— Nu poate să fie prea departe, doamnă Weldon; ba ceea 
ce mă uimeşte este că n-am zărit-o încă! 

— Dar, continuă doamna Weldon, nava a urmat tot timpul 
numai drumul cel bun, nu-i aşa? 

— Desigur! Şi asta de când a început să bată vântul 
dinspre nord-vest, răspunse Dick Sand, adică din ziua în 
care l-am pierdut pe nefericitul nostru căpitan şi echipajul. 
Era atunci 10 februarie, iar azi suntem în 9 martie. De 
atunci au trecut deci 27 de zile! 


— În ziua aceea la ce depărtare de coastă ne aflam? 
întrebă doamna Weldon. 

— La vreo patru mii cinci sute de mile, doamnă Weldon. 
Dacă am îndoieli asupra anumitor lucruri, cel puţin de 
această cifră sunt sigur. 

— Şi care a fost viteza navei? 

— În medie, o sută optzeci de mile pe zi, de când s-a 
înăsprit vântul, răspunse elevul-marinar. Tocmai de aceea 
sunt surprins că nu apare încă ţărmul! Dar ceea ce îmi pare 
mai curios este faptul că nu întâlnim nici măcar o singură 
navă din cele care trec de obicei prin locurile acestea. 

— Nu te-ai înşelat oare, Dick, la calcularea vitezei lui 
Pilgrim? continuă doamna Weldon. 

— Nu, doamnă Weldon. Nu m-am putut înşela asupra 
acestui lucru. Lochul a fost aruncat la fiecare jumătate de 
ceas şi am însemnat cu exactitate toate măsurătorile. lată, îl 
voi arunca din nou şi veţi vedea că mergem cu zece mile pe 
oră, ceea ce face mai mult de două sute de mile pe zi! 

Dick Sand îl chemă pe Tom şi îi dădu ordin să arunce 
lochul - operaţie cu care bătrânul negru era acum foarte 
obişnuit. 

Lochul, bine legat cu o parâmă, fu azvârlit în apă. Abia se 
desfăşuraseră douăzeci şi cinci de brase(19), când coarda 
slăbi în mâinile lui Tom. 

— Vai, domnule Dick! strigă el. 

— Ce este, Iom? 

— S-a rupt frânghia! 

— S-a rupt! strigă Dick Sand. S-a pierdut lochul! 

Bătrânul 'lom arătă capătul corzii care îi rămăsese în 
mâini. Era adevărat. Parâma nu se desfăcuse de la capătul 
unde era legată de loch, ci se rupsese de pe la mijloc. Dar 
parâma era trainică de tot, fiind împletită din fire de cânepă 
dintre cele mai solide. Ar fi trebuit ca în locul unde s-a rupt 
să fi fost uzată... Şi era într-adevăr, după cum constată Dick 
Sand, când luă în mâini crâmpeiul rupt. Dar era uzată oare 


prin întrebuințare? Iată ce se întreba tânărul, care 
începuse să fie bănuitor. 

Orice s-ar fi întâmplat, lochul era acum pierdut şi Dick 
Sand nu mai avea nici un mijloc de a calcula exact viteza 
navei. Drept unic instrument, mai poseda acum doar o 
busolă, fără să ştie că şi indicaţiile ei erau false! 

Doamna Weldon îl văzu atât de abătut din pricina acestui 
accident, încât nu mai voi să insiste şi, întristată, se retrase 
în cabina sa. 

Dacă viteza lui Pilgrim şi, prin urmare, drumul parcurs nu 
mai putea fi calculat, era totuşi uşor de constatat că dâra 
lăsată de navă pe apă nu se schimba, ceea ce arăta că nava 
merge cu aceeaşi viteză. 

A doua zi, la 1 martie, barometrul cobori la două 
zecimi( 20). Se anunţa una din acele vijelii în care vântul 
ajunge până la viteza de şaizeci de mile pe oră. Era nevoie 
să se modifice cât mai degrabă situaţia pânzelor, pentru a 
nu se primejdui nava. Dick Sand se hotări să strângă 
pânzele de jos, astfel încât să navigheze numai cu focul mic 
şi gabierul trinchet. Îi chemă pe Tom şi pe tovarăşii lui, ca 
să-l ajute la operaţia aceasta grea, care din nefericire nu se 
putea executa repede. 

Dar manevra trebuia făcută în cea mai mare grabă, căci 
furtuna se dezlănţuia cu violenţă. Dick Sand, Austin, Acteon 
şi Bat se urcară pe catarg, în timp ce Tom rămase la cârmă, 
iar Hercule pe punte, ca să elibereze fungile de îndată ce i 
s-ar fi spus. 

După nenumărate eforturi, săgeata şi zburătorul fură 
strânse, dar nu fără ca aceşti oameni de treabă să fi fost de 
nenumărate ori ameninţaţi să cadă în mare, într-atât ruliul 
înclina catargele într-o parte şi-ntr-alta. După ce gabierul fu 
micşorat, iar trinca strânsă, bricul-goeletă nu mai rămase 
decât cu focul mic şi gabierul foarte puţin întins. 

Cu toate că pânzele fuseseră reduse la limită, Pilgrim 
înainta totuşi cu cea mai mare viteză. 


În ziua de 12, timpul se înrăutăţi şi mai mult. În acea 
dimineaţă, Dick Sand văzu cu spaimă barometrul coborând 
la douăzeci şi şapte de şchioape şi nouă linii421). Se 
anunţa o adevărată furtună, aşa că Pilgrim nu mai putea să 
păstreze nici măcar puţinele pânze care-i mai rămăseseră. 

Văzând că furtuna se abate cu furie asupra pânzelor şi că 
va fi sfâşiat gabierul, Dick Sand dădu ordin să fie strâns. 
Dar zadarnic. O pală de vânt mai violentă se abătu în 
momentul acela asupra navei şi smulse pânza. Austin, care 
se afla pe verga micului gabier, fu lovit de şcota de la 
marginea de jos a pânzei. Rănit destul de uşor, reuşi să se 
coboare pe punte. 

Dick Sand, îngrijorat la culme, nu mai avea decât o 
singură teamă: aceea că nava, împinsă cu asemenea furie, 
se va sfărâma dintr-o clipă într-alta, căci, după părerea lui, 
stâncile de pe litoral nu puteau fi departe. Se întoarse 
aşadar pe puntea-prova, dar nu văzu nimic care să poată 
însemna pământ şi reveni la cârmă. 

O clipă după aceea, Negoro se sui pe punte. Acolo, fără 
voia lui, întinse braţul spre un punct al orizontului. S-ar fi 
spus că desluşea prin pâclă pămâântul îndepărtat...! 

Pentru a doua oară, zâmbi cu răutate şi, fără să spună o 
vorbă despre ceea ce văzuse, se întoarse în cabina lui. 

Capitolul XII 
LA ORIZONI. 

Furtuna luă cele mai îngrozitoare proporţii, 
transformându-se în uragan. Vântul se rotise către sud-vest 
şi sufla cu o viteză de nouăzeci de mile pe orâ(22|. 

Era un uragan înspăimântător, una din acele răbufniri 
puternice care aruncă pe coastă toate navele dintr-o radă şi 
în faţa căreia nu rezistă nici cele mai solide construcţii 
făcute pe uscat. Un astfel de uragan pustiise Guadelupa la 
25 iulie 1825. Când tunuri grele, de calibrul 24, sunt smulse 
de furtună de pe afeturile lor, ce se poate alege de un vas 
care nu are alt punct de sprijin decât marea dezlănţuită? Şi 
totuşi, corabia poate fi salvată tocmai datorită mobilităţii ei. 


Ea alunecă împinsă de vânt şi, dacă este solid construită, 
poate să înfrunte cele mai teribile lovituri ale mării. Aşa se 
petreceau lucrurile şi cu Pilgrim. 

Câteva minute după ce gabierul fusese sfâşiat în bucăţi, a 
fost smuls şi focul mic. Dick Sand renunţă să mai aşeze 
până şi aşa-zisa pânză pentru furtună, făcută din pânză 
tare, şi care ar fi ajutat să se conducă mai uşor corabia. 

Pilgrim naviga acum cu pânzele strânse, dar vântul 
şfichiuia coca, bordajul, catargele, greementul; şi nici nu 
trebuia mai mult pentru ca nava să fie mânată cu o viteză 
peste măsură de mare. Uneori, chiar, corabia părea că 
ţâşneşte din valuri, pe care de-abia le atingea. 

În aceste condiţii, ruliul corăbiei, zbuciumată de uriaşele 
talazuri ridicate de furtună, era înspăimântător. Dick Sand 
putea să se teamă oricând de o groaznică lovitură a mării, 
în pupa corăbiei. Aceste valuri uriaşe alergau mai repede 
decât bricul-goeletă şi amenințau să-l lovească în pupa, 
dacă nu se ridica destul de iute pe creasta lor. Aceasta este 
una dintre cele mai mari primejdii care ameninţă corăbiile 
silite să fugă în faţa furtunii. 

Dar ce se putea face pentru a înlătura această 
eventualitate? Lui Pilgrim nu i se putea da o viteză mai 
mare, căci n-ar fi rezistat vântului nici măcar un petic de 
pânză. Trebuia deci să încerce a-l ţine în echilibru, pe cât 
era cu putinţă, numai cu ajutorul cârmei, a cărei acţiune 
era adeseori neputincioasă. 

Dick Sand nu mai părăsea roata timonei. Îşi legase o 
parâmă în jurul trupului, pentru a nu fi smuls de vreun 
talaz. Tom şi Bat, legaţi şi ei, erau gata să-i vină în ajutor. 
Hercule şi Acteon, legaţi de nişte babale(23 7, stăteau de 
veghe la prova. 

Cât priveşte pe doamna Weldon, micul Jack, vărul Benedict 
şi Nan, ei şedeau în cabinele din pupa, aşa cum ordonase 
tânărul marinar. Doamna Weldon ar fi preferat să stea pe 
punte, însă Dick Sand se împotrivise. Ar fi fost o imprudenţă 
cu totul inutilă. 


Toate bocapoartele fuseseră ermetic închise. Trăgeau 
nădejde că ele vor rezista, în cazul când vreo trombă uriaşă 
de apă s-ar fi prăbuşit pe punte. Dacă, din nenorocire, ele s- 
ar fi rupt sub greutatea avalanşelor, corabia s-ar fi umplut 
cu apă în scurt timp, fiind astfel în primejdie de a se 
scufunda. Din fericire, şi încărcătura fusese bine aşezată, 
aşa că, cu toate legănările înspăimântătoare, nu se clinti din 
loc. 

Dick Sand micşorase şi mai mult numărul orelor de somn, 
aşa că doamna Weldon începu să se teamă că va cădea 
bolnav. De aceea îi ceru stăruitor să se odihnească, iar el îi 
făgădui că se va duce să aţipească puţin. 

Şi tot în timpul când el dormea, în noaptea de 13 spre 14 
martie, se petrecu o nouă întâmplare. 

Tom şi Bat se aflau pe puntea-pupa, când Negoro, care 
venea rareori pe acolo, se apropie şi păru că ar vrea să 
intre în vorbă cu dânşii. Dar 'lom şi fiul său nu-i răspunseră. 

Deodată, din pricina unei mişcări puternice a corăbiei, 
Negoro căzu şi fără îndoială că s-ar fi prăbuşit în mare dacă 
nu s-ar fi agăţat de habitaclu. 

Tom scoase un țipăt, temându-se să nu se fi spart busola. 

Dick Sand, care dormea iepureşte, auzi ţipătul lui Iom şi 
ieşi afară din cabină, alergând pe punte. 

Negoro se ridicase, ţinând în mână o bucată de fier pe 
care tocmai o scosese de sub cutia busolei. Elo făcu să 
dispară mai înainte ca Dick Sand să-l fi observat. 

Avea oare interes Negoro ca acul magnetic să-şi reia 
adevărata direcţie? Da, căci aceste vânturi dinspre sud-vest 
erau acum bine-venite pentru dânsul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă elevul-marinar. 

— Blestematul ăsta de bucătar a căzut peste busolă! 
răspunse 'lom. 

Auzind aceste cuvinte, Dick Sand, neliniştit în cel mai înalt 
grad, se aplecă asupra habitaclului... Era în stare bună, şi 
cadranul busolei, luminat de felinare, ca şi mai înainte, se 
sprijinea pe cele două cercuri concentrice. 


Bătăile inimii tânărului marinar se potoliră. Sfărâmarea 
unicei busole de la bord ar fi fost o nenorocire ireparabilă. 

Însă ceea ce Dick Sand nu putuse observa era că, de când 
fusese luată bucata de fier, acul îşi reluase poziţia normală 
şi arăta exact nordul magnetic, în direcţia în care trebuia să 
fie pe acest meridian. 

Dar dacă Negoro nu putea fi tras la răspundere de faptul 
că i se întâmplase să cadă, fiindcă părea să o fi făcut fără 
voie, Dick Sand avea dreptate să se mire de prezenţa lui, la 
ora aceea, pe puntea-pupa. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă dânsul. 

— Mă priveşte! răspunse Negoro. 

— Ce-ai spus? strigă Dick Sand, care nu-şi putu opriun 
gest de mânie. 

— Am spus, răspunse bucătarul-şef, că nu există nici o 
dispoziţie care să mă oprească să mă plimb pe punte, la 
pupa. 

— Ei bine, am să dau acum această dispoziţie, răspunse 
Dick Sand, şi-ţi interzic să mai vii pe aici! 

— Zău? răspunse Negoro. 

Şi omul acesta, atât de stăpân pe sine până atunci, făcu un 
gest de ameninţare. Dick Sand scoase din buzunar un 
revolver şi-l îndreptă asupra bucătarului. 

— Negoro, îi spuse el, află că acest revolver nu mă 
părăseşte niciodată şi că,la cel dintâi act de nesupunere, îţi 
zbor creierii! 

În clipa aceea, Negoro simţi că o putere uriaşă îl 
cocoşează spre punte. Era Hercule, care doar îşi pusese 
mâna lui grea pe umărul bucătarului. 

— Căpitane Sand, spuse uriaşul, vreţi să-l arunc peste 
bord pe acest ticălos? Le-ar face plăcere peştilor, care nu-s 
deloc mofturoşi! 

— Încă nu, răspunse Dick Sand. 

Negoro se sculă imediat ce simţi că mâna negrului nu-l 
mai apasă. Trecând prin faţa lui Hercule, şopti: 

— Negru blestemat, ai să mi-o plăteşti tu! 


Între timp, vântul îşi schimbă direcţia, sau cel puţin părea 
că şi-a schimbat-o cu patruzeci şi cinci de grade. Şi totuşi, 
lucru ciudat, care îl izbi pe micul marinar: nimic din starea 
mării nu arăta această schimbare. Corabia avea aceeaşi 
direcţie însă vânturile şi talazurile, în loc s-o lovească din 
spate, o loveau acum din babord - situaţie destul de 
primejdioasă, căci expunea coasta navei la loviturile grele 
ale talazurilor. De aceea, Dick Sand fu silit să schimbe cu 
patru carturi direcţia, pentru a continua să fugă în faţa 
furtunii. 

Atenţia lui era acum mai trează ca oricând. Se întreba 
dacă nu există vreo legătură între căderea lui Negoro şi 
spargerea primei busole. Ce treabă avusese acolo 
bucătarul? Avea oare vreun interes ca nici a doua busolă să 
nu mai poată fi folosită? Dar de ce să dorească aşa ceva? 
Nu putea găsi nici un motiv. Oare nu dorea şi Negoro, aşa 
cum doreau toţi, să ajungă cât mai curând cu putinţă pe 
țărmul american? 

Când Dick Sand îi vorbi despre incident doamnei Weldon, 
aceasta, deşi îi împărtăşea într-o oarecare măsură 
neîncrederea, nu putu să găsească un motiv plauzibil care 
să dovedească limpede că bucătarul ar fi pus la cale cu 
intenţii mârşave acea întâmplare. 

Totuşi, din prudenţă, Negoro fu supravegheat foarte 
îndeaproape. De altfel, el ţinu seama de ordinele elevului- 
marinar şi nu mai îndrăzni să vină pe puntea din pupa, 
unde nu-l chemau îndatoririle serviciului său. De altfel, 
Dingo fu adus să stea de pază în permanenţă la locul acela 
şi bucătarul se feri să se mai apropie. 

În tot timpul săptămânii, furtuna nu se domoli de fel. 
Barometrul scăzu şi mai mult. De la 14 la 26 martie a fost 
cu neputinţă să se folosească măcar o clipă de linişte pentru 
a instala câteva pânze. Pilgrim alerga spre nord-est cu o 
viteză care nu putea fi mai mică de o sută de mile în 
douăzeci şi patru de ore, dar pământul tot nu se zărea! Şi 
totuşi, pământul acesta trebuia să existe, exista! Aruncat ca 


o stavilă uriaşă între Atlantic şi Pacific, pe o lungime de mai 
bine de o sută douăzeci de grade, pământul acela alcătuia 
un continent - continentul american. 

Dick Sand se întreba dacă nu era nebun, dacă mai avea 
simţul realităţii, dacă nu cumva alerga de atâtea zile într-o 
direcţie greşită! Nu! Nu se putea înşela în aşa hal! Soarele, 
deşi nu-l putea zări prin ceaţă, se ridica mereu în faţa lui, 
pentru a se culca înapoia lui! Atunci, dispăruse oare acest 
pământ? Acea Americă, de care poate că se va sfărâma 
corabia sa, unde se afla, dacă nu aici? Fie continentul de 
sud, fie cel de nord - căci totul era cu putinţă în acest haos - 
Pilgrim ar fi trebuit să ajungă la unul din ele! Ce se 
întâmplase oare de la începutul acestei înspăimântătoare 
furtuni? Ce se mai întâmpla, oare, pentru ca această coastă 
- fie ea salvarea sau pierzania lor - să nu se zărească încă? 
Dick Sand trebuia oare să-şi închipuie că era înşelat de 
busolă, ale cărei indicaţii nu le mai putea controla, fiindcă îi 
lipsea a doua busolă, cu care ar fi putut face controlul? Da, 
această teamă, această nelinişte care-l rodea era pe deplin 
întemeiată, din pricină că pământul nu apărea în zare. 

Când nu se afla la timonă, Dick Sand mânca din ochi harta 
tot timpul! Dar în zadar o întreba, căci ea nu putea să-i dea 
cheia unei taine care - aşa cum o ticluise Negoro - era de 
neînțeles pentru el, după cum ar fi fost şi pentru oricare 
altul! 

Totuşi, în ziua de 21 martie, către orele opt şi jumătate 
dimineaţa, avu loc o întâmplare de cea mai mare 
însemnătate. 

Hercule, care stătea de veghe la prova, strigă deodată: 

— Pământ! Pământ! 

Dick Sand sări la prova. Nu se înşelase oare Hercule, care 
nu avea ochi de marinar? 

— Pământ? strigă Dick Sand. 

— Acolo! răspunse Hercule, arătând un punct aproape 
imperceptibil la orizont, spre nord-est. 


Cuvintele abia se auzeau în larma pricinuită de mugetul 
mării şi al vântului. 

— Ai văzut pământ? întrebă elevul-marinar. 

— Da! răspunse Hercule, făcând semn cu capul. 

Şi mâna i se întinse din nou înainte, spre babord. 

Elevul-marinar privi cu atenţie, dar nu văzu nimic... 

În clipa aceea, doamna Weldon, care auzise strigătul lui 
Hercule, se urcă pe punte, deşi făgăduise să nu vină acolo. 

— Doamnă!... strigă Dick Sand. 

Doamna Weldon, neputând să se facă auzită, încercă şi ea 
să zărească pământul pe care-l semnalase negrul; părea că- 
şi concentrase întreaga viaţă în privire. 

Pesemne că mâna lui Hercule arăta greşit punctul din zare 
pe care voia să-l indice, căci nici doamna Weldon şi nici 
micul marinar nu putură să vadă nimic. Dar deodată Dick 
Sand întinse şi el mâna, exclamând: 

— Da! Da! Pământ! 

Un fel de pisc se ivise într-un luminiş al ceţii. Ochii lui de 
marinar nu-l puteau înşela. 

— În sfârşit! strigă el. În sfârşit! 

Se prinsese înfrigurat cu mâinile de parapet. Doamna 
Weldon, sprijinită de Hercule, sorbea din ochi acest pământ, 
la care aproape că nu mai nădăjduia să ajungă. 

În momentul acela, coasta formată din acest pisc înalt se 
ridica la vreo zece mile, ivindu-se din pâclă înspre babord. 
Norii se zdrenţuiseră, făcând luminişul mai larg, aşa că 
acum se putea vedea mai lămurit. Era fără îndoială un 
promontoriu al continentului american. Cum Pilgrim naviga 
acum fără pânze, bineînţeles că n-ar fi fost în stare să se 
îndrepte spre el, dar mai devreme sau mai târziu tot urma 
să ajungă la coastă. Era vorba doar de o întârziere de 
câteva ore. Acum era ceasul opt dimineaţa; cu siguranţă că 
Pilgrim se va apropia de pământ mai înainte de amiază. 

La un semn al lui Dick Sand, Hercule o conduse pe 
doamna Weldon la pupa, căci n-ar fi putut să reziste multă 
vreme violenţei tangajului. 


Tânărul marinar mai rămase o clipă pe puntea-prova, apoi 
se înapoie la cârmă, lângă bătrânul Tom. 

În sfârşit, vedea coasta pe care o dorise atât de mult, 
coasta atât de târziu descoperită!... Dar acum o privea cu 
un simţământ de teamă. 

Într-adevăr, în condiţiile în care se afla Pilgrim, adică 
fugind de furtună şi având pământul în faţă, o încercare de 
acostare însemna sfărâmarea corăbiei cu toate urmările ei 
îngrozitoare. 

Trecură două ore. Promontoriul se arăta acum la traversul 
navei. 

În acea clipă, Negoro fu văzut urcându-se pe punte. De 
astă dată privi coasta cu o mare atenţie. Mişcă apoi capul ca 
un om care ştie despre ce este vorba şi cobori din nou, după 
ce spuse un nume pe care nimeni nu-l putu auzi. 

Dick Sand încerca în acest timp să zărească şi coasta care 
trebuia să se întindă dincolo de promontoriu. 

Trecură alte două ore. Promontoriul se ridica la baborăd, în 
spate, însă coasta încă nu se arăta. 

Dar cerul se luminase la orizont, aşa că o coastă înaltă, 
cum ar trebui să fie pământul american, mărginit de uriaşul 
lanţ al Anzilor, s-ar fi putut vedea de la peste douăzeci de 
mile depărtare. 

Dick Sand îşi luă ocheanul şi îl plimbă încet asupra 
întregului orizont dinspre răsărit. 

Nimic. Nu vedea nimic! 

La ora două după-amiază, înapoia lui Pilgrim dispăruse 
orice urmă de pământ. În faţă, ocheanul nu putea să 
zărească profilul vreunei coaste înalte sau joase. 

Un țipăt îi scăpă atunci lui Dick Sand. Elevul-marinar 
părăsi îndată puntea şi cobori grăbit în cabina unde se aflau 
doamna Weldon împreună cu micul Jack, Nan şi vărul 
Benedict. 

— O insulă! N-a fost decât o insulă! spuse el. 

— O insulă, Dick! Dar care? întrebă doamna Weldon. 


— O să ne spună harta! răspunse elevul-marinar şi alergă 
în cabină, de unde aduse harta de bord. 

— Aici,doamnă Weldon, aici! spuse el. Pământul pe care l- 
am văzut nu poate fi decât punctul acesta pierdut în 
mijlocul Pacificului! Nu poate fi decât Insula Paştilor! Nu 
există altă insulă prin regiunea asta! 

— Am lăsat-o în urmă? întrebă doamna Weldon. 

— Da! 

Doamna Weldon privea cu atenţie Insula Paştilor, care nu 
forma decât un punct ce abia se zărea pe hartă. 

— Şi la ce distanţă de coasta americană se află această 
insulă? 

— La treizeci şi cinci de grade. 

— Ceea ce înseamnă...? 

— Cam vreo două mii de mile. 

— Dar oare Pilgrim nu s-a mişcat de fel din loc, dacă 
suntem încă atât de departe de continent? 

— Nu ştiu, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand, care îşi 
trecu pentru o clipă mâna pe frunte, ca şi cum ar fi căutat 
să-şi adune gândurile... nu pot să explic această întârziere 
de necrezut! Nu! Nu pot... Afară dacă nu cumva indicaţiile 
busolei au fost false!... Însă această insulă nu poate fi decât 
Insula Paştilor, pentru că am plutit cu vântul în spate, către 
nord-est. Şi să mulţumim Cerului, care ne-a dat putinţa, în 
felul acesta, să ne dăm seama de locul în care ne aflăm. Da! 
Este Insula Paştilor. Da! Ne aflăm la două mii de mile de 
coastă! Ştiu, în sfârşit, unde ne-a mânat furtuna şi, dacă se 
linişteşte, vom putea acosta pe ţărmul american cu destule 
şanse de salvare. Acum, cel puţin, corabia noastră nu mai 
este pierdută în nesfârşitul Pacificului! 

Încrederea pe care o arăta tânărul marinar era 
împărtăşită de toţi cei care-l auzeau vorbind; însăşi doamna 
Weldon fu câştigată de optimismul lui. Părea, într-adevăr, că 
aceşti bieţi oameni se aflau la capătul suferințelor, ca şi 
când Pilgrim s-ar fi găsit în apropiere de portul său, 
aşteptând numai refluxul pentru a pătrunde în el. 


Insula Paştilor - pe numele ei adevărat Vai Hu - 
descoperită de David în 1686, vizitată de Cook şi La 
Perouse, este situată la 27* latitudine sudică şi 112* 
longitudine estică. Dacă bricul-goeletă fusese împins astfel 
cu mai mult de cincisprezece grade spre nord, aceasta se 
datora, desigur, furtunii din sud-est, dinaintea căreia fusese 
nevoit să fugă. 

Aşadar, Pilgrim se afla încă la două mii de mile de coastă. 
Dar nu încăpea nici o îndoială că, împins de acest vânt iute 
ca fulgerul, trebuia să atingă un punct oarecare de pe 
ţărmul sud-american în mai puţin de zece zile. 

De altfel, după cum spusese elevul-marinar, puteau trage 
nădejdea ca vântul să se mai potolească, aşa încât să poată 
întinde vreo câteva pânze atunci când se va zări pământul. 

Aşa nădăjduia Dick Sand. El îşi spunea că uraganul, care 
ţinea de atâtea zile, va sfârşi prin «a se sinucide». Acum, 
datorită ivirii Insulei Paştilor, cunoştea exact poziţia navei. 
Avea deci toate motivele să creadă că, odată ajuns din nou 
stăpân pe corabia lui, va şti să o conducă spre o ţintă 
sigură. Faptul că dăduse peste acest punct singuratic în 
mijlocul mării îl făcuse să-şi capete din nou încrederea în 
sine; chiar dacă mergea mereu după pofta uraganului, pe 
care nu-l putea stăpâni, cel puţin nu mai mergea cu totul 
orbeşte. 

De altfel, Pilgrim, solid construit şi bine echipat, suferise 
puţin de pe urma asprelor atacuri ale furtunii, fiind 
înzestrat cu toate cele necesare unei corăbii de cursă 
lungă. Avariile se reduceau la pierderea gabierului şi a 
focului mic, pierdere uşor de reparat. Nici o picătură de 
apă nu pătrunsese prin îmbinările cocii şi ale punţii. 
Pompele erau în stare perfectă. În această privinţă nu era 
nimic de temut. Rămânea de luptat numai împotriva acestui 
uragan care nu se mai termina odată şi a cărui furie părea 
că nu va putea fi domolită de nimic. Dacă Dick Sand putea, 
într-o oarecare măsură, să-şi pună corabia în stare să lupte 
împotriva furtunii, nu putea totuşi porunci vântului să se 


domolească, talazurilor să se liniştească şi nici cerului să se 
însenineze. 

Capitolul XIII. 

PĂMÂNT! PĂMÂNT! 

Încrederea aceasta, pe care Dick Sand o nutrea în mod 
instinctiv, avea să fie până la urmă justificată în parte. 

A doua zi, la 27 martie, coloana de mercur se ridică în 
tubul barometrului. Oscilaţia nu era nici prea bruscă, nici 
prea mare - numai câteva linii - însă ridicarea părea să fie 
continuă. Fără îndoială că furtuna urma să intre în perioada 
de descreştere; şi, deşi marea era încă furioasă, se putea 
totuşi constata că vântul se domolea, îndreptându-se lin 
către vest. 

Dick Sand nu se gândea încă să întindă velele, căci cea mai 
mică pânză ar fi fost smulsa de vânt. Nădăjduia însă ca, în 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore, să poată ridica o velă 
de furtună. 

Într-adevăr, în cursul nopţii, vântul se linişti simţitor în 
comparaţie cu ceea ce fusese până atunci, şi nava fu mai 
puţin zgâlţâită de ruliul violent care ameninţase s-o desfacă 
din încheieturi. 

Călătorii începură să vină iarăşi pe punte. Nu mai erau în 
primejdie să fie luaţi de vreo trombă de apă. 

Doamna Weldon părăsi cea dintâi locul unde Dick Sand, 
din prudenţă, îi ceruse să stea închisă în tot timpul acestei 
furtuni lungi. Ea veni să vorbească elevului-marinar, pe 
care o voinţă într-adevăr supraomenească îl făcuse în stare 
să reziste atâtor greutăţi. Slăbit, de o paloare pe care tenul 
bronzat nu o putea ascunde, ar fi trebuit să fie zdrobit din 
pricina lipsei de somn, atât de necesar la vârsta lui. Dar 
construcţia sa viguroasă rezista la toate. Poate că odată va 
plăti scump această vreme de grele încercări! Dar în clipa 
aceasta nu era el omul care să se lase doborât. Aşa îşi 
spusese Dick Sand, iar doamna Weldon îl găsi mai energic şi 
mai plin de hotărâre decât oricând. Şi apoi avea încredere, 


iar dacă încrederea nu se poate comanda, apoi ea poate 
comanda. 

— Dick, dragul meu copil, dragul meu căpitan! spuse 
doamna Weldon, întinzând tânărului marinar mâna. 

— Aşadar, doamnă Weldon, strigă Dick Sand zâmbind, iar 
nu-l ascultați pe căpitanul dumneavoastră. Veniţi din nou pe 
punte, din nou vă părăsiţi cabina, în ciuda... rugăminţilor 
lui. 

— Da, nu te ascult, răspunse doamna Weldon, dar inima 
îmi spune că furtuna se linişteşte sau se va linişti. 

— Se linişteşte, într-adevăr, doamnă Weldon, răspunse 
tânărul marinar. Nu vă înşelaţi. Barometrul n-a mai coborât 
de ieri. Vântul s-a domolit şi am motive să cred că 
încercările noastre cele mai grele au trecut. 

— Cerul să te audă,Dick. Ai suferit destul, dragul meu 
copil! Ţi-ai făcut... 

— Numai datoria, doamnă Weldon. 

— Cred că de acum încolo ai să te poţi odihni omeneşte. 

— Odihnă! răspunse elevul-marinar. N-am nevoie de 
odihnă, doamnă Weldon. Sunt sănătos, slavă Domnului, şi 
trebuie să-mi duc misiunea la bun sfârşit! M-aţi numit 
căpitan şi am să rămân căpitan până ce toţi pasagerii de pe 
Pilgrim vor fi în siguranţă. 

— Dick, răspunse doamna Weldon, soţul meu şi cu mine nu 
vom uita niciodată ce ai făcut tu pentru noi. Copilul meu, îţi 
repet că, prin tăria ta sufletească şi trupească, te-ai arătat 
bărbat, un bărbat demn de a comanda. Peste puţină vreme, 
adică după ce vei termina studiile, îi voi propune soţului 
meu, şi sunt sigură că va fi de acord, să preiei comanda 
unuia din vasele firmei «James W. Weldon». 

— Eu... eu!... strigă Dick Sand, ai cărui ochi se 
împăinjeniră de lacrimi. 

— Dick, răspunse doamna Weldon, până acum erai copilul 
nostru de suflet; acum eşti fiul nostru, salvatorul mamei tale 
şi al frăţiorului tău Jack! Dragul meu Dick, te îmbrăţişez în 
numele soţului meu şi al meu. 


Curajoasa femeie ar fi dorit să nu se înduioşeze 
îmbrăţişându-l pe tânărul marinar, dar era prea copleşită 
de emoție. Cât priveşte frământările lui Dick Sand, ce pană 
le-ar putea descrie? Se întreba ce ar putea face mai mult 
decât de a-şi da viaţa pentru binefăcătorii lui şi accepta fără 
şovăire toate încercările la care l-ar mai fi putut supune 
soarta în viitor. 

După această întrevedere, Dick Sand se simţi mai sigur de 
sine. Numai vântul de-ar fi mai lin, pentru a-i îngădui să 
întindă câteva pânze! Atunci, fără îndoială că va putea 
îndrepta corabia către un port, unde toţi cei pe care ea îi 
purta îşi vor găsi, în cele din urmă, salvarea. 

În ziua de 29, vântul se mai domoli puţin, aşa că Dick Sand 
se gândi să întindă trinca şi gabierul mic, pentru ca să 
mărească viteza lui Pilgrim, asigurându-i totodată direcţia. 

— Haide, Tom! Prieteni! strigă el când se urcă pe punic în 
zorii zilei. Veniţi! Am nevoie de braţele voastre. 

— Suntem gata, căpitane Sand, răspunse bătrânul Tom. 

— Gata la orice, adăugă Hercule. Am stat prea mult de 
pomană în timpul furtunii şi începusem să cam ruginesc! 

— Trebuia să fi suflat în pânze cu gura ta cea mare, spuse 
micul Jack. Pun rămăşag că ai fi fost tot aşa de puternic ca 
vântul! 

— E o idee, Jack! îl vom pune pe Hercule să sufle în pânze. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule Dick! răspunse 
viteazul negru, umflându-şi obrajii ca un uriaş zeu al 
vânturilor. 

— Acum, dragii mei prieteni, continuă elevul-marinar, să 
începem prin a pune pe vergă o velă de schimb, căci 
gabierul nostru a fost luat de furtună. Poate că o să fie cam 
greu, dar trebuie s-o facem şi pe asta. 

— Se va face! răspunse Acteon. 

— Pot să vă ajut? întrebă micul Jack, mereu gala să facă şi 
el ceva. 

— Sigur, Jack, răspunse elevul-marinar. Iu ai să stai la 
timonă lângă prietenul nostru Bat, şi ai să-l ajuţi să 


cârmească. 


Este de prisos să mai spunem cât de mândru era micul 
Jack când s-a văzut ajutor de cârmaci pe Pilgrim. 

— Şi acum, la lucru! continuă Dick Sand. Dar ţineţi seama 
de un sfat: pe cât se poate, să nu ne punem viaţa în 
primejdie. 

Sub conducerea şi supravegherea elevului-marinar negrii 
începură de îndată lucrul. Să întindă un gabier pe vergă era 
un lucru destul de greu pentru Tom şi tovarăşii lui. 
Trebuiau mai întâi să ridice pânza înfăşurată şi apoi s-o 
fixeze pe vergă. 

Dar Dick Sand conduse atât de bine lucrul şi fu atât de 
bine ascultat, încât după un ceas de muncă pânza era pusă 
pe vergă şi aceasta ridicată pe catarg. 

Cât priveşte trinca şi focul mare, strânse înaintea furtunii, 
ele au fost întinse fără prea mare greutate, deşi vântul 
bătea încă destul de tare. 

În cele din urmă, pe la ora zece din dimineaţa aceea, 
Pilgrim naviga cu trinca, micul gabier şi focul. 

Dick Sand considera că nu ar fi bine să ridice mai multe 
pânze. Velatura întinsă trebuia să-i asigure, câtă vreme 
vântul nu s-ar fi domolit, o viteză de cel puţin două sute de 
mile în douăzeci şi patru de ore. Nici nu-i trebuia o viteză 
mai mare pentru a atinge coasta americană în cel mult zece 
zile. 

Elevul-marinar fu într-adevăr satisfăcut când se înapoie la 
timonă, luându-şi din nou postul în primire. El mulţumi cu 
vorbe calde maistrului Jack, ajutorul de cârmaci de pe 
Pilgrim, pentru că-l înlocuise un timp. De astă dată nu se 
mai afla în voia talazurilor. Corabia putea fi manevrată 
acum după voia omului. Bucuria sa poate fi înţeleasă de toţi 
cei care cunosc cit de cât viaţa pe mare. 

A doua zi, norii alergau tot atât de repede, dar nu în masă 
compactă ci lăsând între ei mari spaţii senine, prin care 
razele soarelui se strecurau până la suprafaţa apelor. 
Uneori, Pilgrim era potopit de lumină. Bine-venită era 
această lumină dătătoare de viaţă! Din când în când, lumina 


se stingea îndărătul unei mase întinse de vapori care 
zburau spre est, apoi apărea din nou, ca să dispară iarăşi. 
Timpul, însă, se făcea din ce în ce mai frumos. 

Bocapoartele fuseseră deschise ca să se aerisească 
interiorul vasului. Aerul proaspăt, sănătos pătrundea în 
toată corabia, în careul din pupa, în postul echipajului. 
Pânzele umede fuseseră puse la uscat pe parâme întinse de 
la un catarg la altul. Puntea fu şi ea curățată. Dick Sand nu 
voia ca nava să ajungă în port înainte de a o dichisi puţin. 
Câteva ore folosite zilnic în acest scop aveau să ducă lucrul 
la bun sfârşit, fără să obosească echipajul. 

Deşi nava nu mai avea loch, tânărul marinar avea destulă 
experienţă pentru a-şi da seama de viteza ei, după siajul 
lăsat în urmă. Era sigur că va zări pământul înainte de a 
trece săptămâna. Împărtăşi această părere şi doamnei 
Weldon, după ce îi arătase pe hartă poziţia probabilă a 
vasului. 

— Şi în care punct al coastei vom ajunge, dragul meu 
Dick? îl întrebă dânsa. 

— Aici, doamnă Weldon, răspunse elevul-marinar arătând 
lungul cordon al litoralului care se întinde de-a lungul 
coastelor statelor Peru şi Chile. N-aş putea fi mai precis. 
Iată Insula Paştilor, pe care am lăsat-o la vest. Ţinând seama 
de direcţia vântului, care s-a menţinut neschimbată, socot 
că vom întâlni pământul la est. Porturile de refugiu sunt 
destul de numeroase pe această coastă, dar ca să spun 
care-i cel în care vom căuta să aruncăm ancora, asta n-o pot 
face acum. 

— Dragă Dick, oricare ar fi portul acela, pentru noi o să fie 
bine-venit. 

— Aşa-i, doamnă Weldon. Şi sunt sigur că, odată ajunşi 
într-un port, o să găsiţi uşor mijlocul de a ajunge repede la 
San Francisco. Compania de navigaţie a Pacificului are 
serviciul foarte bine organizat pe acest litoral. Vapoarele 
sale trec prin toate centrele mai însemnate de pe coastă, 
aşa că o să fie foarte uşor să ajungeţi în California. 


— Va să zică, n-ai de gând să-l duci pe Pilgrim până la San 
Francisco? întrebă doamna Weldon. 

— Ba da, dar numai după ce am să vă debarc pe 
dumneavoastră, doamnă Weldon. Dacă putem găsi un ofiţer 
şi echipajul necesar, lăsăm încărcătura la Valparaiso, după 
cum urma să facă şi căpitanul Hull. După aceea ne 
întoarcem în portul nostru de bază. Dar asta v-ar întârzia 
prea mult, şi cu toate că-mi pare foarte rău să mă despart 
de dumneavoastră... 

— Bine, Dick, răspunse doamna Weldon. O să vedem mai 
târziu cum e mai bine de făcut. Dar, ia spune-mi: mi se pare 
că te cam temi de primejdiile pe care le-am putea întâmpina 
lângă coastă... 

— Sunt de temut destule primejdii, e drept, însă 
nădăjduiesc să întâlnesc vreun vas prin meleagurile astea şi 
sunt chiar foarte mirat că nu văd niciunul. Dacă ar trece 
măcar unul singur, am intra în legătură cu el; ne-ar indica 
exact poziţia în care ne aflăm şi asta ne-ar uşura mult 
apropierea de uscat. 

— Pe coasta asta nu sunt şalupe-pilot care fac de serviciu? 
întrebă doamna Weldon. 

— Trebuie să fie, răspunse Dick Sand, însă mult mai 
aproape de țărm, aşa că trebuie să mergem mereu înainte. 

— Şi dacă nu întâlnim nici o şalupă-pilot?... întrebă 
doamna Weldon, care insista pentru a afla cum va face faţă 
tânărul marinar oricărei evantualităţi. 

— În acest caz, doamnă Weldon, dacă vremea rămâne 
senină şi vântul domol, am să încerc să merg de-a lungul 
coastei, cât mai aproape de țărm, până o să dăm de vreun 
refugiu, iar dacă vântul se înteţeşte, atunci... 

— Atunci?... Ce-ai să faci atunci, Dick? 

— Atunci, ţinând seama de starea în care se găseşte 
Pilgrim, dacă o să se împotmolească în apropierea țărmului, 
o să fie foarte greu să-l mai urnim... 

— Dar ce-ai să faci? întrebă din nou doamna Weldon. 


— Dacă vântul se înteţeşte, o să fiu silit să trag la țărm, 
indiferent de locul unde o să ne aflăm, răspunse elevul- 
marinar, a cărui frunte se întunecă o clipă. Asta e o situaţie 
extremă şi să dea Dumnezeu să nu ajungem acolo. Vă mai 
spun o dată, doamnă Weldon, că cerul pare liniştit şi nu se 
poate să nu dăm peste vreun vas sau vreo şalupă-pilot, aşa 
că să nădăjduim că totul va decurge în cele mai bune 
condițiuni! Prova corăbiei este îndreptată spre pământ şi-l 
vom zări în curând. 

Eşuarea navei pe țărm este o manevră care se face numai 
în cazurile cele mai desperate şi nici cei mai curajoşi 
marinari nu se gândesc la ea fără să fie cuprinşi de groază. 
Nici Dick Sand nu voia să se gândească la această 
eventualitate atâta timp cât mai avea încă vreo posibilitate 
de scăpare. 

Vreme de câteva zile, starea atmosferică suferi schimbări 
care-l neliniştiră din nou pe tânărul marinar. Vântul 
continua să sufle puternic şi oscilările coloanei 
barometrului arătau că tindea să se înteţească. Dick Sand 
se gândea îngrijorat dacă n-o să fie din nou silit să fugă fără 
pânze în faţa furtunii. Avea mare nevoie să-şi păstreze 
măcar gabierul şi era hotărât să-l păstreze atâta vreme cât 
nu era primejdie de a fi smuls de vijelie. Ca să asigure 
rezistenţa catargelor, le întinse mai tare parâmele de 
susţinere. În primul rând trebuia să aibă cea mai mare grijă 
de starea navei, care ar fi ajuns destul de gravă dacă s-ar fi 
pierdut catargele. 

De câteva ori, când coloana barometrului se urcă din nou, 
Dick Sand se temu ca nu cumva vântul să înceapă să bată 
din direcţie contrară, adică dinspre est. Atunci ar fi avut din 
nou de furcă! 

Teama aceasta îi strecură în suflet o nouă nelinişte. Ce-ar 
fi făcut în faţa unui vânt potrivnic? Ar fi plutit cu pânzele 
aşezate pieziş? Dacă ar fi silit să facă asta, la câtă întârziere 
ar fi expus, cât de ameninţat ar fi să fie azvârlit din nou în 
larg! 


Din fericire, teama se dovedi neîntemeiată. Vântul se 
stabili definitiv dinspre vest, după ce fusese schimbător 
câteva zile, bătând când dinspre nord, când dinspre sud. 
Era însă tot un vânt puternic, punând la încercare trăinicia 
catargelor. 

Era în ziua de 5 aprilie. Se împliniseră mai mult de două 
luni de când Pilgrim părăsise Noua Zeelandă. Timp de 
douăzeci de zile, un vânt potrivnic şi lungi răstimpuri în 
care vântul nu bătuse de loc îi întârziaseră mersul. După 
aceea se găsise în condițiuni prielnice pentru a atinge 
degrabă uscatul. Viteza lui trebuie să fi fost chiar foarte 
mare pe timpul furtunii. Dick Sand socotea viteza mijlocie la 
nu mai puţin de două sute de mile pe zi. Atunci cum de nu 
ajunsese încă la coastă? Fugea din faţa lui Pilgrim? 
Fenomenul nu putea fi explicat. 

Şi totuşi, nici o geană de pământ nu fusese semnalată, deşi 
unul dintre negri stătea continuu de pază, sus, la cruceta 
catargului. 

De multe ori Dick Sand se urca chiar el pe catarg, de unde 
căuta să vadă cu ocheanul dacă nu se zăreşte creasta 
vreunui munte. Lanţul Anzilor este foarte înalt, aşa că 
trebuia să caute sus, printre nori, vreun pisc care ar fi 
străpuns pâcla din zarea îndepărtată. 

De multe ori. Tom şi tovarăşii lui s-au lăsat înşelaţi, 
părându-li-se că văd pământ. În realitate, însă, erau numai 
neguri cu forme ciudate, care se ridicau în depărtare. Se 
întâmpla chiar ca oamenii aceştia de treabă să se 
încăpăţâneze în părerile lor, dar, după câtăva vreme, erau 
nevoiţi să recunoască deschis că fuseseră înşelaţi de o iluzie 
optică. Aşa-zisul pământ se mişca de la locul lui, îşi schimba 
forma şi până la urmă dispărea cu totul. 

Dar la 6 aprilie n-a mai putut fi vorba de nici o îndoială. 

Era ora opt dimineaţa. Dick Sand tocmai se urcase pe 
catarg. În clipa aceea, pâcla se risipi sub primele raze ale 
soarelui şi orizontul se însenină. Din pieptul lui Dick izbucni 
în sfârşit: 


— Pământ! Pământ în faţa noastră! 

La acest strigăt, toată lumea alergă pe punte: micul Jack, 
curios cum sunt toţi copiii de vârsta lui; doamna Weldon, ale 
cărei grele încercări urmau să se sfârşească; Tom şi 
tovarăşii lui, care aveau să pună din nou piciorul pe pământ 
american; şi vărul Benedict, care nădăjduia să i se ivească 
prilejul de a culege o întreagă colecţie de insecte noi. 

Numai Negoro nu veni pe punie. 

Fiecare văzu apoi ceea ce văzuse Dick Sand. Unii zăriră 
punctul foarte lămurit, alţii credeau doar că-l văd. Nu se 
putea ca tânărul marinar, atât de obişnuit să cerceteze 
orizonturile mărilor, să se fi înşelat. După o oră, toată lumea 
trebui să recunoască deschis că nu se înşelase câtuşi de 
puţin! 

La o distanţă de vreo patru mile spre est se zărea o geană 
de pământ, un țărm nu prea înalt, sau cel puţin aşa părea. 
Desigur că în spatele coastei se întindea lanţul înalt al 
Anzilor, dominând regiunea, dar stratul de nori nu îngăduia 
să li se zărească culmile. 

Pilgrim se îndrepta cu cea mai mare repeziciune înspre 
litoralul care se lăţea văzând cu ochii. După două ore nu se 
mai găsea decât la trei mile depărtare de țărm. 

Această parte a coastei se sfârşea către nord-est printr-un 
cap destul de ridicat, care acoperea un golfuleţ cu aspect 
sălbatic. În schimb, înspre sud-est, coasta se prelungea ca o 
limbă subţire de pământ. Câţiva arbori încununau ţărmul 
râpos, dar nu prea înalt, care se profila pe cer. Ţinând însă 
seama de caracterul geografic al ținutului, era evident că 
lanţul înalt al munţilor Anzi se întindea ceva mai în fundul 
zării. 

Încolo, de-a lungul țărmului nu se vedea nici o locuinţă, 
nici un port, nici o gură de fluviu care ar fi putut servi drept 
refugiu pentru o corabie. 

Pilgrim gonea drept spre pământ. Dick Sand nu-l putea 
împiedica din goana lui, căci bricul avea doar câteva pânze 


şi nu putea fi manevrat după voie, iar vântul bătea puternic, 
drept spre coastă. 

În faţa țărmului se desena un brâu lung de stânci, lovite 
neîncetat de apele înspumate ale mării. Talazurile se 
rostogoleau, ajungând până la jumătatea coastelor 
prăpăstioase, unde se spărgeau apoi, mugind. în locurile 
acelea, frământarea către țărm şi apoi retragerea în 
bulboane a talazurilor părea să fie uriaşă. 

După ce zăbovi o vreme pe puntea-prova, cercetând atent 
coasta cu privirea, Dick Sand se întoarse la pupa corăbiei şi, 
fără să spună un cuvânt, apucă timona. 

Vântul se înteţea mereu. Bricul-goeletă se afla acum doar 
la o milă de țărm. 

Dick Sand observă atunci un fel de golfuleţ şi se hotări să 
intre în el; dar mai înainte de a ajunge acolo, trebuia să 
străbată brâul de stânci, printre care cu greu putea fi găsit 
un loc de trecere. Din felul cum se retrăgeau valurile, după 
ce se izbiseră de țărm, se putea vedea că apa nu este prea 
adâncă. 

În clipa aceea, Dingo, care alerga încoace şi încolo, se 
repezi spre prova şi, privind cu luare-aminte ţărmul, începu 
să scheaune jalnic. S-ar fi zis că acest câine recunoştea 
litoralul şi instinctul lui îi amintea de unele întâmplări triste. 

Fără îndoială că Negoro îl auzise, deoarece un simţământ 
pe care nu şi-l putu înăbuşi îl împinse afară din cabină. Cu 
toate că se temea de Dingo, străbătu cu iuţeală puntea şi, 
rezemându-şi coatele de parapet, începu să privească spre 
coastă. Spre norocul lui, Dingo, care scheuna jalnic, 
uitându-se mereu spre țărm, nu-l zări. 

Negoro privea spre locul unde valurile jucau într-un vârtej 
ameţitor şi sălbatic, dar clocotul talazurilor nu păru totuşi 
să-l înspăimânte. Doamna Weldon, care privea cu atenţie, 
avu impresia că-l vede roşind uşor şi că, pentru o clipă, 
trăsăturile feţei i se înăspresc. Cunoştea oare Negoro acest 
punct al continentului înspre care gonea Pilgrim mânat de 
vânt? 


În clipa aceea, Dick Sand părăsi cârma, încredinţând-o 
bătrânului Tom. Mai privi pentru ultima dată golful care se 
deschidea înaintea lor, apoi spuse cu glas hotărât: 

— Doamnă Weldon, nu mai trag nici o nădejde că aş putea 
găsi vreun refugiu. În mai puţin de o jumătate de oră, 
Pilgrim se va ciocni de stânci, în pofida oricăror sforţări pe 
care le-aş face. Trebuie să-l pun pe uscat! N-am să mai pot 
duce corabia în portul ei. Sunt silit s-o pierd pentru a vă 
salva; între salvarea dumneavoastră şi a navei nu trebuie să 
şovăi câtuşi de puţin! 

— Dick, ai tăcut tot ce-ţi este în putere? întrebă doamna 
Weldon. 

— "Tot! răspunse elevul-marinar. 

Şi apoi începu imediat pregătirile pentru eşuare. 

Doamna Weldon, Jack, vărul Benedict şi Nan trebuiră să-şi 
pună imediat colacii de salvare. Dick Sand, Tom şi ceilalţi 
negri, deşi erau înotători pricepuţi,se pregătiră de 
asemenea să poată ajunge cu bine la țărm, în cazul când ar 
fi fost aruncaţi în mare. 

Hercule trebuia să aibă în mod deosebit grijă de doamna 
Weldon. În ce-l privea pe Dick Sand, el avea în grijă pe 
micul Jack. Vărul Benedict, foarte liniştit de altfel, îşi făcu 
apariţia pe punte cu cutia de entomolog atârnată pe umăr 
cu o curea. Tânărul marinar îl dădu în primire lui Bat şi lui 
Austin. Cât despre Negoro, calmul său ciudat arăta 
îndeajuns că nu are nevoie de ajutorul nimănui. 

Ca o ultimă măsură de prevedere, Dick Sand puse să se 
urce pe puntea-prova vreo zece butoaie din încărcătură, 
pline cu grăsime de balenă. Vărsată la vreme potrivită, şi 
anume când Pilgrim urma să se găsească în mijlocul 
valurilor care se retrăgeau după ce se loviseră de țărm, 
grăsimea de balenă trebuia să liniştească pentru un 
moment zbuciumul mării, ungând, ca să spunem aşa, toată 
masa moleculelor de apă. Prin această manevră s-ar fi 
uşurat, poate, trecerea navei printre stânci. Dick Sand nu 


voia să neglijeze nimic din ceea ce ar fi putut asigura 
salvarea tuturor. 

După ce luă toate aceste măsuri de prevedere, tânărul 
marinar veni să-şi ia din nou locul la timonă. 

Pilgrim nu mai era decât la vreo două cabluri depărtare de 
mal, adică aproape să atingă stâncile. Coasta tribordului 
era acum scăldată în spuma albă a talazurilor care-l izbeau 
retrăgându-se de la țărm. Tânărul marinar se aştepta în 
fiece clipă ca nava să se ciocnească cu chila de vreo stâncă. 

Deodată, Dick Sand îşi dădu seama, după schimbarea care 
se produse în culoarea mării, că printre stânci se deschidea 
o cărăruie de apă. Trebuia să apuce numaidecât cu 
îndrăzneală pe cărarea aceea, pentru ca bricul să eşueze 
cât mai aproape de țărm. 

Tânărul marinar nu şovăi nici măcar o clipă. Cu o mişcare 
bruscă a cârmei, Dick Sand manevră corabia în aşa fel, 
încât o tăcu să intre în canalul strâmt şi întortocheat. 

În locul acela, marea era şi mai furioasă, iar talazurile 
năvăleau până pe punte. 

Negrii se aflau postați în faţă, lângă butoaie, aşteptând 
ordinele elevului-marinar. 

— Vărsaţi grăsimea! strigă Dick Sand. 

Sub acţiunea unturii de balenă care se revărsa în valuri, 
marea se linişti, ca prin farmec. Era desigur numai o clipă 
de acalmie de care trebuiau să se folosească, fiindcă ceva 
mai târziu marea putea să fie şi mai înspăimântătoare. Dar 
Pilgrim folosi acea clipă de linişte, alunecând cu repeziciune 
peste apele uleioase, şi se îndreptă direct spre țărm. 

Deodată, o izbitură puternică zgudui corabia. Ridicată de 
un talaz uriaş, goeleta fusese împinsă înainte şi se izbise de 
pământ, împotmolindu-se. Catargele se prăbuşiră, fără să 
rănească pe nimeni. 

În coca lui Pilgrim, crăpată de izbitură, apa năvăli cu furie. 
Dar ţărmul se afla la mai puţin de o sută de metri, iar un 
lanţ de mici stânci negricioase îngăduia să se ajungă la el 
destul de uşor. 


Şi aşa s-a făcut că, după vreo zece minute, toţi cei care 
călătoriseră pe Pilgrim au putut să ajungă pe uscat, la 
poalele malului râpos. 

Capitolul XIV. 

CE ERA DE FĂCUT. 

Aşadar, după o călătorie pe ocean, stingherită multă 
vreme de lipsa vântului, iar apoi ajutată de vânturile 
dinspre nord-vest şi sud-vest, Pilgrim ajunsese în sfârşit la 
țărm. Călătoria durase nu mai puţin de şaptezeci şi patru 
de zile! 

Doamna Weldon şi tovarăşii săi mulţumiră Providenţei de 
îndată ce fură în siguranţă. într-adevăr, furtuna îi aruncase 
pe un continent şi nu pe una din insulele sinistre ale 
Polineziei. în orice punct al Americii de Sud ar fi atins 
ţărmul, înapoierea lor acasă părea să nu fie o problemă 
grea. 

Pilgrim însă era pierdut. Nu mai rămăsese decât un 
schelet fără valoare, ale cărui rămăşiţe urmau să fie 
împrăştiate de talazuri în câteva ore. Era cu neputinţă de 
salvat ceva. Dick Sand nu avusese norocul de a aduce 
înapoi armatorului său un vas intact, dar, graţie 
îndemânării şi curajului lui, cei care fuseseră pe Pilgrim 
erau acum teferi, pe o coastă ospitalieră. Şi printre aceşti 
oameni se aflau şi soţia, şi copilul lui James W. Weldon. 

Dar încă nu puteau şti exact în ce parte a litoralului 
american eşuase bricul-goeletă. Se aflau oare, după cum 
bănuia Dick Sand, pe ţărmul republicii Peru? Poate că aşa 
era. Dick ajunsese să facă această presupunere în urma 
descoperirii Insulei Paştilor, fapt care-i arătase că Pilgrim 
fusese gonit către nord-est, sub acţiunea vânturilor şi, fără 
îndoială, şi sub influenţa curenților zonei ecuatoriale. De la 
paralela patruzeci şi trei putuse foarte bine să ajungă, fără 
ca cineva să-şi fi dat seama, până la paralela cincisprezece. 

Era, deci, lucru foarte important să stabilească neapărat, 
precis şi cât mai curând cu putinţă, poziţia exactă a coastei 
de care se zdrobise bricul-goeletă. De vreme ce coasta 


aparţinea republicii Peru, desigur că existau de-a lungul ei 
destule porturi, sate şi orăşele, aşa că era destul de uşor să 
ajungă la vreo aşezare omenească. În ce priveşte partea de 
litoral unde acostaseră, aceasta părea însă cu totul pustie. 

Era o plajă îngustă, presărată cu stânci negre, pe care o 
curma o râpă de înălţime mijlocie, foarte neregulat tăiată 
de văgăuni, datorită prăbuşirii malurilor stâncoase. Ici şi 
colo, câteva pante uşoare îşi făceau drum până la creastă. 
În partea de nord, la un sfert de milă de locul naufragiului, 
se adâncea gura unui mic fluviu, care nu putuse fi zărită din 
larg. Pe malurile lui se plecau numeroşi «rizofori», un fel de 
manghier cu totul deosebit de semenii lui din India. 

Creasta râpei era dominată de o pădure deasă, a cărei 
întindere verde se vălurea uşor în faţa ochilor şi se întindea 
până la munţii din fund. Dacă vărul Benedict ar fi fost 
botanist, ar fi găsit acolo nenumărați copaci care i-ar fi 
trezit admiraţia. Pe locurile acelea creşteau baobabi - 
cărora li s-a atribuit de altfel o extraordinară longevitate - 
cu coaja semănând cu sienita egipteană, pini albi, 
tamarinieri, arbori de piper de o anumită speţă şi sute de 
alte plante, pe care un american nu le poate vedea în 
partea de nord a Noului Continent. 

Era curios însă că în toată această vegetaţie nu se întâlnea 
nici măcar un exemplar din bogata familie a palmierilor, 
care cuprinde mai bine de o mie de specii, răspândite din 
belşug pe mai toată suprafaţa globului. 

Deasupra țărmului zbura un număr mare de păsări tare 
gureşe, făcând mai toate parte din deosebitele varietăţi de 
rândunele cu penele negre. Penele acestor zburătoare erau 
strălucitoare, bătând în albastru, cu reflexe de oţel, iar 
puful de deasupra capului era gălbui-închis. Ici-colo se 
ridicau şi câteva potârnichi de culoare cenuşie, cu gâtul în 
întregime golaş. 

Doamna Weldon şi Dick Sand observară că aceste 
zburătoare nu păreau să fie prea sălbatice. Te puteai 
apropia de ele fără să le sperii. Nu învăţaseră să se teamă 


de prezenţa omului? Oare această coastă era atâta de 
pustie, încât pe aici nu fusese auzită încă niciodată 
detunătura vreunei arme de foc? 

La marginea stâncilor se preumblau câţiva pelicani din 
specia «pelican minor», ocupați să-şi umple cu peştişori 
sacul pe care-l poartă în partea de jos a ciocului. 

Câţiva pescăruşi, veniţi din larg, începeau să se rotească în 
jurul lui Pilgrim. 

Păsările erau singurele vieţuitoare care păreau să 
locuiască prin această parte a țărmului, fără să socotim, 
desigur, mulţimea de gângănii interesante, pe care vărul 
Benedict urma să le descopere. Dar, din păcate - şi în ciuda 
părerii lui Jack - niciuna din aceste vieţuitoare nu putea fi 
întrebată de numele ținutului. Ca să se afle ceea ce îi 
preocupa, ar fi trebuit să se adreseze neapărat unui 
băştinaş. 

Nu exista însă niciunul, sau cel puţin nu se vedea niciunul. 
cât despre locuinţă, colibă sau baracă, nici atât; nici la nord, 
dincolo de micul fluviu, nici la sud, nici pe partea superioară 
a râpei, în mijlocul copacilor din pădurea cea deasă. Nici o 
dâră de fum nu se ridica în aer. Nici un semn sau vreo urmă 
nu arătau că această parte a continentului ar fi fost locuită 
de fiinţe omeneşti. 

Dick Sand era nespus de mirat. 

«Unde ne aflăm? Unde ne putem afla? se întreba el. Oare 
nu există nimeni pe aici cu care să putem schimba o 
vorbă?» 

Nu se afla nimeni, într-adevăr - şi de altfel cu siguranţă că 
Dingo ar fi simţit şi i-ar fi anunţat printr-un lătrat dacă 
vreun băştinaş s-ar fi apropiat de locul unde se găseau. 
Câinele alerga încoace şi încolo pe plajă, cu nasul 
adulmecând pământul, cu coada lăsată în jos şi mârâind 
încet. Purtarea lui era ciudată, fără îndoială, dar nu arăta 
apropierea vreunui om sau animal. 

— Dick, ia priveşte-l pe Dingo! spuse doamna Weldon. 


— Da, are o purtare ciudată! răspunse tânărul marinar. 
Pare că încearcă să regăsească o urmă pierdută. 

— Într-adevăr, foarte ciudată... şopti doamna Weldon. Apoi 
întrebă: Negoro ce face? 

— Exact ce face şi Dingo, răspunse Dick Sand. Se duce, se 
întoarce... La urma urmei, aici e liber să facă ce-l taie capul. 
Nu mai am dreptul să-i poruncesc. Serviciul lui a luat sfârşit 
după nautfragiul lui Pilgrim! 

Într-adevăr, Negoro mergea cu paşi mari pe plajă, se 
întorcea, privea ţărmul şi râpa, ca un om care caută să-şi 
adune amintirile şi să şi le fixeze în gând. Cunoştea oare 
ţinutul acesta? Probabil că ar fi refuzat să răspundă la o 
astfel de întrebare, dacă i-ar fi fost pusă. Cel mai bine era 
să nu se ocupe nimeni de acest personaj atât de puţin 
prietenos. Dick Sand îl văzu curând îndreptându-se spre 
fluviu şi, după ce Negoro dispăru la o cotitură a râpei, 
încetă să se mai gândească la el. 

Dingo lătrase furios când bucătarul ajunsese pe mal, dar 
tăcuse aproape îndată. 

Acum trebuiau luate măsuri urgente. Cel mai urgent lucru 
era, desigur, găsirea unui adăpost oarecare, unde să poată 
să se instaleze deocamdată şi să îmbuce câte ceva. Apoi se 
vor sfătui pentru a hotări ce aveau de făcut. 

De hrană nu trebuiau să se îngrijească. Fără să mai vorbim 
de resursele pe care trebuia să le ofere ţinutul, cambuza 
vasului se golise în avantajul supravieţuitorilor naufragiului. 
Talazurile aruncaseră ici-colo, în mijlocul stâncilor pe care 
le descoperea refluxul, o mulţime de lucruri. Tom şi 
tovarăşii săi adunaseră câteva butoaie cu biscuiţi, cutii cu 
conserve şi lăzi cu pastramă. Nefiind deloc stricate de apă, 
alimentaţia micului grup era asigurată pentru mai multă 
vreme decât îi trebuia până să ajungă în vreun sat sau târg 
din apropiere. Din punctul acesta de vedere nu aveau de ce 
să se teamă. Aceste provizii scoase din mare au fost aşezate 
în locuri sigure, ca să nu fie luate de flux. 


Nici apa dulce nu lipsea. Încă de la început, Dick Sand 
avusese grijă să-l trimită pe Hercule să aducă doi-trei litri 
de apă de la fluviu. Puternicul negru aduse însă pe umăr un 
butoi întreg, plin cu apă proaspătă şi limpede, care era 
bună de băut, marea fiind retrasă din pricina refluxului. 

În ce priveşte focul, dacă ar fi fost nevoie să fie aprins, era 
destul lemn uscat prin împrejurimi, şi rădăcinile 
manghierilor puteau să procure tot combustibilul de care ar 
fi fost nevoie. Bătrânul Tom, fumător pasionat, era 
aprovizionat cu o cantitate de iască bine păstrată într-o 
cutie ermetic închisă, şi dacă ar fi trebuit să aprindă focul, 
n-avea decât să lovească cu amnarul cremenea luată de pe 
plajă. 

Rămânea doar să găsească un loc adăpostit în care să 
poposească pasagerii de pe Pilgrim, în cazul în care ar fi 
avut nevoie de o noapte de odihnă, înainte de a-şi începe 
marşul. 

Şi zău că micul Jack fu cel ce găsi camera de culcare de 
care aveau nevoie! Alergând pe la poalele râpei, el 
descoperi un fel de peşteră care se deschidea în dosul unui 
cot făcut de stâncă. Grota din stâncă avea pereţii foarte 
netezi. Era adânc scobită, aşa cum sapă marea atunci când 
valurile zvârlite de furtună bat mânioase coasta. 

Băieţaşul era încântat. Îşi chemă mama cu strigăte de 
bucurie şi-i arătă, mândru descoperirea lui. 

— Bine, Jack! răspunse doamna Weldon. Dacă am fi 
robinsoni sortiţi să trăim multă vreme pe acest țărm, nu am 
uita să dăm acestei peşteri numele tău! 

Peştera nu avea decât zece până la douăsprezece picioare 
în adâncime şi tot atâtea în lăţime, dar în ochii micului Jack 
părea o cavernă uriaşă. În orice caz, era destul de mare 
spre a-i adăposti pe toţi naufragiaţii, şi - lucru pe care 
doamna Weldon şi Nan îl constatară cu mulţumire - era 
foarte uscată. Luna se afla în primul pătrar şi nu se puteau 
teme că fluxul va atinge marginea râpei, deci nici peştera. 


Aşadar, era locul cel mai potrivit pentru o odihnă de câteva 
ceasuri. 

După zece minute, toată lumea era întinsă pe un covor de 
iarbă de mare. Până şi Negoro socotise că este mai bine să 
se înapoieze şi să ia parte la masa care urma să aibă loc în 
comun. Fără îndoială că socotise mai potrivit să nu se 
aventureze singur în pădurea deasă în care se înfunda 
micul fluviu şerpuitor. 

Era ora unu după-amiază. Carnea conservată, pesmeţii, 
apa dulce în care fuseseră turnate câteva picături de rom, 
din care Bat salvase un butoiaş, au fost la mare cinste. 

Deşi Negoro luă parte la masă, nu se amestecă de fel în 
cele discutate cu privire la măsurile necesare cerute de 
situaţia naufragiaţilor. Totuşi, fără a lăsa să se observe, el 
asculta şi, fără îndoială, trăgea concluzii din cele auzite. 

În vremea aceasta, Dingo, care nu fusese nici el uitat, 
veghea la gura peşterii. În această privinţă puteau fi 
liniştiţi: nici o fiinţă nu s-ar fi arătat pe plajă, fără ca acest 
animal credincios să nu dea alarma. 

Doamna Weldon, ţinându-l în braţe pe micul Jack, pe 
jumătate adormit, spuse: 

— Dick, prietene, îţi mulţumesc în numele tuturor pentru 
devotamentul de care ai dat dovadă până în prezent. Dar 
rolul tău nu s-a terminat. Vei rămâne mai departe călăuza 
noastră pe pământ, aşa cum ai fost căpitanul nostru pe 
bord. Avem toţi încredere în tine! Spune, ce-i de făcut? 

Doamna Weldon, bătrâna Nan, Iom şi tovarăşii lui aveau 
cu toţii ochii aţintiţi asupra tânărului marinar. Până şi 
Negoro îl privea cu o insistenţă curioasă. Desigur că ceea 
ce avea să răspundă Dick Sand îl interesa în mod deosebit. 

Dick Sand se gândi câteva clipe, apoi spuse: 

— Doamnă Weldon, cel mai important lucru este să ştim 
mai întâi unde ne aflăm. Cred că nava noastră nu a putut 
acosta decât pe porţiunea litoralului american care 
formează coasta peruviană. Probabil că vânturile şi curenţii 
au împins-o până la această latitudine. Ne aflăm, oare, într- 


o provincie meridională a Perului, adică în partea cea mai 
puţin locuită, care se învecinează cu pampasul? Se prea 
poate. Aş fi îndemnat să cred acest lucru, mai ales când 
privesc plaja atât de pustie şi care pare atât de puţin 
umblată. în cazul acesta s-ar putea să fim destul de departe 
de târguşorul cel mai apropiat, ceea ce ar fi neplăcut. 

— Ei bine, ce-i de făcut? întrebă din nou doamna Weldon. 

— Părerea mea, continuă Dick Sand, este să nu părăsim 
adăpostul mai înainte de a şti sigur unde ne aflăm. Mâine, 
după o noapte de odihnă, doi dintre noi s-ar putea duce în 
recunoaştere. Fără să se îndepărteze prea mult, ei vor 
încerca să dea peste vreun băştinaş, căruia să-i ceară toate 
lămuririle. Se vor întoarce apoi la peşteră. Este imposibil să 
nu li se ivească cineva în drum pe o rază de zece sau 
douăsprezece mile. 

— Să ne despărţim? întrebă doamna Weldon. 

— Mi se pare necesar s-o facem, răspunse tânărul marinar. 
Dar dacă nu vom putea culege nici o informaţie, dacă, prin 
imposibil, ţinutul e cu desăvârşire pustiu, ei bine, atunci 
urmează să ne sfătuim din nou şi să vedem cum altfel 
putem ieşi din încurcătură. 

— Şi cine dintre noi are să plece în recunoaştere? întrebă 
doamna Weldon, după o clipă de gândire. 

— Asta rămâne s-o hotărâm acum, răspunse Dick Sand. 
Totuşi, socotesc că dumneavoastră, doamnă Weldon, Jack, 
domnul Benedict şi cu Nan nu trebuie să părăsiţi peştera. 
Bat, Hercule, Acteon şi Austin au să rămână lângă 
dumneavoastră, iar Tom şi cu mine vom merge înainte. 
Negoro... fără îndoială că va fi mai mulţumit să rămână aici, 
adăugă Dick Sand, uitându-se la bucătar. 

— Poate că da... răspunse Negoro în doi peri. 

— O să-l luăm cu noi şi pe Dingo, continuă tânărul marinar. 
O să ne fie de folos în cercetările noastre. 

Dingo, auzind că i se rosteşte numele, apăru din nou la 
intrarea peşterii şi păru că aprobă printr-un lătrat scurt 
planurile lui Dick Sand. 


De când elevul-marinar făcuse această propunere, 
doamna Weldon stătea mereu pe gânduri. Era împotriva 
unei despărţiri, fie cât de scurtă. Nu se putea întâmpla, 
oare, ca naufragiul lui Pilgrim să fi fost imediat cunoscut de 
triburile indiene care vânează de-a lungul litoralului atât în 
partea de nord, cât şi în partea de sud? Nu era mai bine să 
fie cu toţii împreună, pentru ca în cazul când s-ar fi ivit unii 
jefuitori de epave să-i poată pune pe goană? 

Această obiecţie faţă de propunerea elevului-marinar 
merita într-adevăr să fie discutată. Ea fu înlăturată totuşi în 
faţa argumentelor lui Dick Sand, care atrase atenţia că 
indienii nu trebuiesc socotiți totuna cu sălbaticii din Africa 
sau din Polinezia şi că nu era de temut o agresiune din 
partea lor. Dar a pătrunde în adâncul acestui ţinut, fără a 
şti măcar în care provincie a Americii de Sud se găseau şi 
nici la ce depărtare se află cel mai apropiat sat din această 
provincie, însemna a te expune la multe greutăţi. 
Despărțirea putea să aibă şi ea neajunsuri, dar totuşi mai 
puţine decât o călătorie făcută orbeşte de-a curmezişul unei 
păduri care părea că se prelungeşte până la poalele 
munţilor. 

— De altfel, insistă Dick Sand, nu cred că această 
despărţire o să dureze prea multă vreme, ba chiar 
dimpotrivă. Dacă în cel mult două zile 'Tom şi cu mine n-o să 
dăm peste nici o locuinţă sau nici un locuitor, ne întoarcem 
la peşteră. Dar un asemenea caz este de necrezut; n-o să 
pătrundem nici douăzeci de mile înlăuntrul ținutului şi o să 
fim lămuriţi asupra situaţiei lui geografice. Poate că m-am 
înşelat în aprecierile mele, deoarece mi-au lipsit mijloacele 
de calcul astronomic, aşa că nu-i deloc imposibil să ne 
găsim mult mai la nord sau mai la sud decât am crezut. 

— Da... desigur că ai dreptate, copilul meu, răspunse 
doamna Weldon, foarte neliniştită. 

— Dumneavoastră, domnule Benedict, întrebă Dick Sand, 
ce credeţi despre acest plan? 

— Eu?... întrebă vărul Benedict. 


— Da, ce părere aveţi? 

— N-am nici o părere, răspunse el. Găsesc că orice 
propunere e bună şi o să fac tot ce se hotărăşte. E vorba să 
mai rămânem aici o zi sau două? Mie îmi convine de 
minune, căci am să folosesc timpul studiind ţărmul din 
punct de vedere pur entomologie. 

— Fă atunci cum crezi că e mai bine, îi spuse doamna 
Weldon lui Dick Sand. Noi rămânem aici şi tu pleci cu 
bătrânul Tom. 

— Ne-am înţeles, spuse vărul Benedict, cu aerul cel mai 
liniştit din lume. Eu am să fac o vizită insectelor din ţinut. 

— Să nu vă îndepărtați prea mult, domnule Benedict, îi 
spuse tânărul marinar, vă rugăm insistent. 

— Fii fără grijă, dragul meu. 

— Şi, mai ales, să nu ne aduceţi prea mulţi țânțari, adăugă 
bătrânul Tom. 

După câteva clipe, entomologul părăsea peştera, având 
agăţată pe umăr preţioasa lui cutie de tablă. 

Aproape în acelaşi timp, Negoro o părăsea şi el. Acestui 
om i se părea foarte firesc să se ocupe numai de ceea ce-l 
privea. Dar în vreme ce vărul Benedict urca pantele râpei 
pentru a explora marginea pădurii, Negoro, întorcându-se 
către fluviu, se îndepărtă agale şi dispăru a doua oară, 
urcându-se pe mal. 

Jack dormea dus. Doamna Weldon îl lăsă pe genunchii lui 
Nan şi cobori spre plajă. Dick Sand şi tovarăşii lui o urmară. 
Trebuiau să vadă dacă marea le va îngădui să meargă până 
la scheletul lui Pilgrim, unde se mai găseau încă destule 
lucruri care le puteau fi de folos. 

Stâncile între care se oprise bricul-goeletă erau 
descoperite, marea fiind retrasă. În mijlocul rămăşiţelor de 
tot felul, se ridica prova navei, pe care marea o acoperise în 
parte din pricina fluxului. Asta îl miră oarecum pe Dick 
Sand, căci ştia că fluxul este foarte redus pe coasta 
americană a Pacificului. Acest fenomen se putea explica 
totuşi prin furia vântului, care bătea către coastă. 


La vederea bricului, doamna Weldon şi tovarăşii săi fură 
cuprinşi de un sentiment de durere. La bordul lui 
petrecuseră atâtea zile şi tot acolo le fusese dat să îndure 
atâtea suferinţe! Priveliştea acestei nave, pe jumătate 
sfărâmată, lipsită de pânze şi de catarge, culcată pe o 
coastă ca o fiinţă fără de viaţă, le strânse dureros inima. 

Corabia trebuia vizitată mai înainte ca marea să-şi 
desăvârşească opera ei de distrugere. 

Dick Sand şi negrii putură să pătrundă uşor înăuntru, 
căţărându-se pe punte cu ajutorul parâmelor care atârnau 
de-a lungul bordurilor. În vreme ce Tom, Hercule, Bat şi 
Austin se străduiau să scoată din cambuză tot ce putea fi de 
folos ca mâncare şi băutură, elevul-marinar pătrunse în 
careu. Spre norocul lor, apa nu ajunsese până în această 
parte a corăbiei, care avea înecată numai pupa, din pricină 
că eşuase aproape de țărm. Acolo Dick Sand găsi patru 
carabine în stare bună şi vreo sută de cartuşe împachetate 
în cartuşierele lor. Avea acum cu ce să-şi înarmeze mica 
trupă şi s-o poată face să reziste dacă, împotriva oricărei 
aşteptări, indienii ar fi atacat-o pe drum. 

Tânărul marinar luă şi o lampă de buzunar. Hărțile de 
bord însă, aflate într-o cabină din prova, erau distruse de 
apă, aşa că nu mai puteau fi folosite. 

Mai existau în arsenalul lui Pilgrim câteva cuțite trainice - 
instrumente care slujeau la hăcuirea balenelor. Dick Sand 
alese şase din ele, pentru a completa armamentul 
tovarăşilor săi; nu uită nici mica puşcă inofensivă a lui Jack. 

Cât priveşte celelalte obiecte care se mai găseau pe navă, 
ele ori fuseseră împrăştiate, ori nu mai puteau fi folosite. De 
altfel, era inutil ca naufragiaţii să se încarce peste măsură, 
pentru cele câteva zile cât avea să dureze călătoria. 
Alimente, arme şi muniții aveau mai mult decât le trebuia. 
Totuşi, după sfatul doamnei Weldon, Dick Sand nu uită să ia 
toţi banii care se găseau la bord - vreo cinci sute de dolari. 

Erau puţini, într-adevăr! Doamna Weldon avusese cu ea o 
sumă mult mai mare decât aceasta, dar ceilalţi bani nu erau 


de găsit. Cine oare, dacă nu Negoro, putuse să se ducă pe 
epavă înaintea lor şi să fure banii căpitanului Hull şi ai 
doamnei Weldon? Desigur că nimeni, afară de el, nu putea fi 
bănuit. Totuşi, Dick Sand şovăi o clipă. Ştia şi bănuia din 
purtarea lui Negoro că te puteai aştepta la orice de la acest 
om ursuz, căruia suferinţa aproapelui îi putea smulge doar 
un rânjet! E adevărat că Negoro era un om rău, dar era 
pare şi un răufăcător? Dick Sand era un om drept şi nu 
putea să meargă atât de departe cu presupunerile. Dar, 
oare, puteau fi îndreptate bănuielile către un altul? Nu! 
Aceşti negri de treabă nu părăsiseră nici o clipă peştera, în 
timp ce Negoro rătăcise pe plajă. Numai el putea fi 
vinovatul. Aşadar, Dick Sand se hotări să-l întrebe, la nevoie 
chiar să-l percheziţioneze, de îndată ce se va întoarce. Voia 
neapărat să afle adevărul. 

Soarele cobora acum spre orizont; în anotimpul acela, încă 
nu trecuse dincolo de Ecuator, ca să răspândească lumină şi 
căldură în emisfera boreală, dar nu mai era mult până 
atunci. Cădea, aşadar, aproape perpendicular pe această 
linie circulară unde marea se uneşte cu cerul, inserarea 
ţinu puţin, făcându-se întuneric brusc, fapt care-i întări 
părerea tânărului marinar că acostase într-un punct al 
țărmului aflat între Tropicul Capricornului şi Ecuator. 

Doamna Weldon, Dick Sand şi negrii se înapoiaseră la 
peşteră, ca să se odihnească vreo câteva ore. 

— O să fie o noapte grea şi asta! spuse Tom, arătând zarea 
încărcată de nori ameninţători. 

— Da, răspunse Dick Sand. O să fie vânt puternic. Dar ce 
însemnătate mai are acum? Biata noastră corabie este 
pierdută şi furtuna nu ne mai poate atinge. 

— Facă-se voia Domnului! spuse doamna Weldon. 

Se înţeleseră ca în cursul nopţii, care era foarte 
întunecată, fiecare negru să vegheze pe rând la intrarea 
peşterii. Se puteau bizui foarte bine şi pe Dingo. 

Atunci observară că vărul Benedict nu se întorsese încă. 
Hercule îl strigă din toată puterea uriaşilor săi plămâni, şi 


aproape imediat entomologul fu văzut coborând pe coasta 
râpei, cu riscul de a-şi rupe gâtul. 

Vărul Benedicf era foarte furios. Nu găsise în pădure nici o 
gânganie necunoscută, nici măcar un gândac care să merite 
să facă parte din colecţia lui! Scorpioni, scolopendre şi alte 
miriapode - câte pofteşti, ba chiar mai multe decât 
trebuiau! Se ştie însă că vărul Benedict nu se omora cu 
firea după miriapode. 

— Nu merită osteneala, adăugă el, să umbli cinci sau şase 
mii de mile, să te lupţi cu furtuna, să fii aruncat pe o coastă, 
iar aici să nu dai măcar peste un singur hexapod american, 
care ar face cinste oricărui muzeu entomologie. Nu! Nu 
merită osteneala! 

Drept urmare, vărul Benedict cerea să plece imediat de 
acolo. Nu mai voia să stea nici măcar un ceas pe ţărmul 
acesta de nesuportat. 

Doamna Weldon îl linişti cu greu pe acest copil mare, 
făcându-l să spere că poate a doua zi avea să fie mai 
norocos. După ce vărul Benedict se lăsă convins, se duseră 
în peşteră ca să doarmă până la răsăritul soarelui. 

Tom observă că Negoro încă nu se întorsese, deşi se 
făcuse noapte. 

— Pe unde să fie? întrebă doamna Weldon. 

— Puțin ne pasă! spuse Bat. 

— Dimpotrivă, răspunse doamna Weldon, aş prefera să-l 
ştiu pe omul acesta printre noi! 

— Ar fi bine să fie aici, doamnă Weldon, răspunse Dick 
Sand, dar dacă a dat bir cu fugiţii de bună voie, nu văd cum 
l-am putea sili să se întoarcă. Cine ştie dacă n-are motive să 
nu mai dea niciodată ochii cu noi? 

Şi luând-o deoparte pe doamna Weldon, Dick Sand îi 
împărtăşi bănuielile sale. Nu se miră când îşi dădu seama 
că şi dânsa gândea la fel. Numai asupra unui lucru părerile 
lor erau diferite. 

— Dacă Negoro vine din nou, spuse doamna Weldon, asta 
înseamnă că şi-a pus la loc sigur suma furată. Dar întrucât 


nu avem încă posibilitatea de a-l descoperi, socot că lucrul 
cel mai înţelept pe care-l putem face este să nu-i arătăm că- 
| bănuim, lăsându-l să creadă că a reuşit să ne înşele. 

Doamna Weldon avea dreptate şi Dick Sand îi primi 
povaţa. 

Negoro fu strigat de mai multe ori, dar nu răspunse: sau 
era prea departe ca să-i audă, sau nu mai voia să se 
înapoieze. 

Negrii nu regretau c-au fost scutiţi de prezenţa lui, însă, 
după cum spusese doamna Weldon, gândeau ca şi ceilalţi că 
poate era mai de temut de departe decât de aproape. Şi 
apoi, cum s-ar fi putut explica faptul că Negoro luase 
hotărârea să se aventureze singur în ţinutul acesta 
necunoscut? Nu cumva se rătăcise în noaptea asta 
întunecoasă şi căuta zadarnic drumul spre peşteră? 

Doamna Weldon şi Dick Sand nu ştiau ce să creadă. Dar 
indiferent ce se întâmplase, ei nu puteau să se lipsească de 
o odihnă atât de necesară tuturor, tot aşteptându-l pe 
Negoro să se întoarcă. 

În clipa aceea, câinele, care alerga pe plajă, începu să 
latre cu furie. 

— Ce-i cu Dingo? întrebă doamna Weldon. 

— Trebuie să aflăm neapărat ce se întâmplă, răspunse 
tânărul marinar. Poate că se întoarce Negoro. 

Hercule, Bat, Austin şi Dick Sand se îndreptară îndată 
spre malul râului. Dar când ajunseră la râpă, nu văzură şi 
nu auziră nimic. Dingo tăcea acum. Dick Sand şi negrii se 
înapoiară în peşteră. 

Popasul peste noapte fu organizat cât mai bine cu putinţă. 
Negrii se pregătiseră să stea pe rând de veghe afară. 

Din cauza neliniştii, doamna Weldon nu putea să aţipească 
deloc. I se părea că pământul acesta dorit cu atâta 
înflăcărare nu-i oferea ceea ce nădăjduise: siguranţă pentru 
ai săi şi odihnă pentru dânsa. 

Capitolul XV 
HARRIS. 


A doua zi, la 7 aprilie, Austin, care era de pază în zori, îl 
auzi pe Dingo lătrând şi-l văzu cum aleargă spre micul 
fluviu. Aproape îndată, doamna Weldon, Dick Sand şi negrii 
ieşiră din peşteră. Fără îndoială că se întâmplase ceva 
neobişnuit. 

— Dingo a simţit prin preajmă vreo vietate, un om sau un 
animal, spuse elevul-marinar. 

— În orice caz, nu-i Negoro, observă Tom, căci Dingo ar 
lătra mai furios. 

— Dacă nu-i Negoro, atunci unde poate fi? întrebă doamna 
Weldon, aruncând lui Dick Sand o privire care nu fu 
înţeleasă decât de el. Şi dacă nu e el, cine să fie oare? 

— Vom afla îndată, doamnă Weldon, răspunse elevul- 
marinar. Apoi se adresă lui Bat, Austin şi Hercule: înarmaţi- 
vă, prieteni, şi haideţi cu mine. 

Fiecare negru luă câte o puşcă şi un cuţit, urmând 
exemplul lui Dick Sand. Puştile fură încărcate şi, astfel 
înarmaţi, se îndreptară toţi patru spre malul râului. 
Doamna Weldon, 'lom şi Acteon rămaseră la gura peşterii, 
înăuntrul căreia se aflau Jack şi Nan. 

Soarele tocmai răsărea. Razele sale, împiedicate de munţii 
înalţi din răsărit, nu ajungeau direct la faleză; dar, cât 
vedeai cu ochii, marea scânteia în strălucirea celor dintâi 
raze de lumină. 

Dick Sand şi tovarăşii săi mergeau de-a lungul țărmului, a 
cărui curbă se întâlnea cu gura fluviului. Acolo, Dingo se 
opri şi începu să latre. Fără îndoială că vedea sau simţea 
vreun băştinaş prin apropiere. 

Într-adevăr, de data asta Dingo nu mai lătra la Negoro, 
duşmanul său de bord, ci la altcineva. 

Un om se ivi în clipa aceea de după un cotalţărmului 
râpos. Înainta cu grijă pe plajă şi încerca să-l liniştească pe 
Dingo, făcându-i semne de prietenie. Se vedea că nu se 
teme să înfrunte furia puternicului animal. 

— Nu-i Negoro! spuse Hercule. 

— N-avem decât de câştigat, răspunse Bat. 


— Nu-i el, spuse şi elevul-marinar. Probabil că-i un 
băştinaş, aşa că n-o să mai fie nevoie să ne despărţim. În 
sfârşit, o să aflăm exact unde suntem. 

Şi toţi patru, punându-şi din nou puştile pe umăr, se 
îndreptară grăbiţi spre necunoscut. Acesta, văzându-i că se 
apropie, dădu la început semne de uimire. Cu siguranţă că 
nu se aştepta să întâlnească străini în această parte a 
coastei. Fără îndoială că încă nu zărise epava lui Pilgrim; 
altminteri, prezenţa naufragiaţilor nu l-ar fi mirat. De altfel, 
în timpul nopţii, talazurile sfârşiseră de sfărâmat scheletul 
vasului, din care nu mai rămăsese decât epava, care plutea 
în larg. în prima clipă, necunoscutul, văzând că aceşti patru 
oameni înarmaţi se îndreaptă către el, făcu o mişcare ca 
pentru a se întoarce. Purta o puşcă în bandulieră, pe care, 
la vederea lor, o trecu repede în mână şi din mână la umăr. 
Se vedea că este cuprins de nelinişte. 

Dick Sand făcu un gest de salut, pe care fără îndoială că 
necunoscutul îl pricepu, căci după câteva şovăieli continuă 
să înainteze. 

Dick Sand putu să-l cerceteze cu atenţie. 

Era un bărbat voinic, cel mult de patruzeci de ani, cu ochi 
vioi, cu părul şi barba puţin încărunţite, cu chipul bronzat 
ca al unui nomad care trăieşte tot timpul în aer liber, în 
pădure sau pe câmpie. Un fel de bluză din piele tăbăcită îi 
acoperea trupul; pe cap avea o pălărie cu boruri late. 
Cizmele de piele îi ajungeau până sub genunchi, iar la 
tocurile înalte zăngăneau pinteni cu rotiţe mari. Dick Sand 
îşi dădu seama de la început că avea în faţa lui nu unul din 
indienii care cutreieră în mod obişnuit pampasul, ci unul 
dintre acei aventurieri fără patrie, oameni în care nu 
totdeauna te poţi încrede, care se întâlnesc adesea prin 
aceste meleaguri îndepărtate. După înfăţişarea lui destul de 
ţeapănă şi după culoarea roşcată a câtorva fire din barbă, 
părea chiar că necunoscutul poate fi de origine anglo- 
saxonă. În orice caz, nu era nici indian, nici spaniol. 


Această părere se adeveri când Dick Sand, strigându-i în 
limba engleză: «Fii binevenit», necunoscutul îi răspunse în 
aceeaşi limbă, fără ca pronunția să fie stricată de vreun 
accent străin. 

— Fii binevenit şi dumneata, tinere prieten, zise 
necunoscutul, înaintând către elevul-marinar, căruia îi 
strânse mâna. 

Cât priveşte pe negri, se mulţumi să le facă un semn fără 
să le spună vreun cuvânt. 

— Sunteţi englezi? îl întrebă străinul pe elevul-marinar. 

— Americani, răspunse Dick Sand. 

— Din America de Sud? 

— Nu, de Nord. 

Părea că răspunsul acesta îi făcea plăcere necunoscutului, 
căci scutură mai puternic, americăneşte, mâna tânărului 
marinar. 

— Pot să aflu şi eu, tinere prieten, întrebă străinul, cum 
de-aţi ajuns pe ţărmul ăsta? 

În clipa aceea, fără să mai aştepte răspunsul la întrebare, 
necunoscutul îşi scoase pălăria şi salută. Doamna Weldon 
înaintase pe plajă şi se găsea acum în faţa lui. Dânsa fu 
aceea care răspunse întrebării: 

— Domnule, suntem naufragiaţi. Corabia noastră s-a 
zdrobit ieri de aceste stânci! 

O expresie de compătimire se aşternu pe chipul 
necunoscutului, iar privirile începură să caute nava care 
eşuase pe coastă. 

— N-a mai rămas nimic din ea! adăugă elevul-marinar. 
Talazurile, în timpul nopţii, au sfărâmat corabia complet. 

— Cea dintâi rugăminte a noastră, reluă doamna Weldon, 
este să ne spui unde ne aflăm. 

— Sunteţi pe ţărmul Americii de Sud! răspunse 
necunoscutul, care păru mirat de întrebare. Aveţi vreo 
îndoială? 

— Da, domnule, căci furtuna ar fi putut să ne abată din 
drumul nostru, pe care nu l-am putut calcula cu precizie, 


răspunse Dick Sand. Aşa că te rog să ne spui mai precis: 
suntem oare pe coasta Perului? 

Nu, nu! Puțin mai la sud! Aţi naufragiat pe coasta 
boliviană. 

— Ah! exclamă Dick Sand. 

— Şi vă aflaţi chiar în partea sudică a Boliviei, vecină cu 
Chile. 

— Atunci, ce pisc e acela? întrebă Dick Sand, arătând 
promontoriul dinspre nord. 

— N-aş putea să vă spun numele, răspunse necunoscutul, 
căci deşi cunosc destul de bine ţinutul din interior, pe care 
l-am străbătut adesea, pe coasta aceasta vin pentru prima 
dată. 

Dick Sand se gândea la cele auzite. Vorbele 
necunoscutului nu-l mirau peste măsură, căci calculele lui 
putuseră fi, ba chiar trebuiseră să fie greşite, din pricină că 
nu putuse să ţină seama de influenţa curenților asupra 
mersului navei. De fapt, greşeala nu era prea gravă: el 
socotise că se află aproximativ între paralelele douăzeci şi 
şapte şi treizeci, luând ca bază latitudinea Insulei Paştilor, şi 
acum aflase că naufragiase pe paralela douăzeci şi cinci. Nu 
era deloc cu neputinţă ca Pilgrim să se fi abătut de la 
drumul său, făcând această mică deviere, într-o călătorie 
atât de lungă. 

De altfel, nimic nu te îndreptăţea să te îndoieşti de 
afirmaţiile necunoscutului şi, de vreme ce această coastă se 
afla în partea de sud a Boliviei, nu era de mirare că arăta 
atât de pustie. 

— Domnule, spuse apoi Dick Sand, după răspunsul 
dumitale, trebuie să trag concluzia că ne aflăm destul de 
departe de Lima. 

— O, Lima e departe... încolo, spre miazănoapte! 

Doamna Weldon, neîncrezătoare încă din pricina 
dispariţiei lui Negoro, se uita cu mare atenţie la noul venit, 
dar nu surprinse, nici în înfăţişarea lui, nici în felul de a 


vorbi, ceva care te-ar fi putut face să te îndoieşti de buna lui 
credinţă. 

— Domnule, spuse dânsa, nu vreau să-ţi pun o întrebare 
indiscretă, dar nu pari a fi de origine peruviană. 

— Sunt american, ca şi dumneavoastră, doamnă... spuse 
drumeţul, aşteptând o clipă ca să-i facă cunoscut numele ei. 

— Weldon, spuse dânsa. 

— Eu mă numesc Harris şi m-am născut în Carolina de 
Sud. S-au scurs douăzeci de ani de când mi-am părăsit ţara 
pentru pampasul din Bolivia şi vă daţi seama cât mă bucur 
să văd nişte compatrioți. 

— Locuiţi prin apropiere, domnule Harris? întrebă doamna 
Weldon. 

— Nu, doamnă Weldon, răspunse Harris. Locuiesc în sud, 
lângă frontiera chiliană. Acum însă mă duc la Atacama, în 
nord-est. 

— Nu cumva ne aflăm la marginea pustiului cu acest 
nume? întrebă Dick Sand. 

— Ba chiar aşa, tinere. Pustiul ăsta se întinde până dincolo 
de munţii care se văd în zare. 

— Pustiul Atacama? repetă Dick Sand. 

— Da, răspunse Harris. Pustiul ăsta formează un fel de 
regiune aparte în această uriaşă Americă şi se deosebeşte 
de ea în multe privinţe. Este în acelaşi timp partea cea mai 
interesantă, dar şi cea mai puţin cunoscută din acest 
continent. 

— Şi călătoreşti singur prin el? întrebă doamna Weldon. 

— Nu sunt la prima călătorie pe aici, răspunse americanul. 
La două sute de mile de aici se află o hacienda(24Y mare, 
San Felice, care aparţine unui frate de-al meu. Acum mă 
duc într-acolo, pentru nişte treburi de-ale mele. Dacă doriţi 
să mergeţi cu mine, o să fiţi bine primiţi; o să găsiţi acolo şi 
mijloacele de transport cu care să puteţi ajunge în oraşul 
Atacama. Are să vi le dea bucuros chiar fratele meu. 

Propunerea aceasta - făcută fără ocoluri - avu darul să-l 
ridice în ochii lor pe drumeţul care înnodă din nou firul 


vorbei, adresându-se doamnei Weldon şi arătând spre Tom 
şi tovarăşii lui: 

— Negrii ăştia sunt sclavii dumneavoastră? 

— Acum nu mai avem sclavi în Statele Unite, răspunse 
doamna Weldon. Statele din nord au desfiinţat de multă 
vreme sclavia, iar cele din sud au fost nevoite să le urmeze 
exemplul. 

— Ah! Aşa e! răspunse Harris. Uitasem că războiul din 
1862 a pus capăt tărăşeniei ăsteia. Să mă ierte aceşti 
oameni de treabă, adăugă Harris, cu un pic de ironie în 
glas, aşa cum face americanul din Sud când vorbeşte cu 
negrii. Văzându-i pe aceşti gentlemeni în slujba 
dumneavoastră, am crezut că... 

— Nu sunt şi nu au fost niciodată în slujba mea, domnule, 
răspunse apăsat doamna Weldon. 

— Ar fi o cinste pentru noi să ne aflăm în slujba 
dumneavoastră, doamnă Weldon! spuse atunci bătrânul 
Tom, adăugând apoi: Dar să ştie domnul Harris că nu 
suntem robii nimănui. Eu unul am fost rob, fiind vândut în 
Africa pe când n-aveam decât şase ani, dar fiul meu Bat, 
care-i de faţă, s-a născut dintr-un tată eliberat; în ce-i 
priveşte pe ceilalţi tovarăşi ai noştri, ei s-au născut din 
părinţi liberi. 

— Nu pot decât să vă felicit! răspunse Harris pe un ton pe 
care doamna Weldon nu-l găsi destul de serios. Nici pe 
acest pământ al Boliviei nu avem sclavi. Aşadar, n-aveţi de 
ce să vă temeţi şi puteţi circula tot atât de liberi aici, ca şi în 
statele Noii Angliiţ25 |. 

În clipa aceea, micul Jack ieşi din peşteră, urmat de Nan. 
Era încă somnoros şi-şi freca ochii ca să se trezească de-a 
binelea. Zărindu-şi mama, alergă spre dânsa. Doamna 
Weldon îl sărută cu dragoste. 

— Ce băieţaş drăguţ! spuse străinul, apropiindu-se de 
Jack. 

— Este fiul meu, răspunse doamna Weldon. 


— Vai, doamnă Weldon, aţi avut de îndurat de două ori mai 
multe suferinţe, ştiind că şi fiul dumneavoastră se află într-o 
primejdie atât de mare! 

— Din mila Domnului, a scăpat teafăr, ca şi noi toţi, 
răspunse doamna Weldon. 

— Îmi îngăduiţi să-l sărut pe obrăjori? întrebă Harris. 

— Poftim, răspunse doamna Weldon. 

Se pare însă că figura «domnului Harris» nu-i plăcu 
micului Jack. căci se ghemui mai tare lângă mama sa. 

— la te uită! Nu vrei să te pup? Ie sperii de mine, 
micuţule? 

— Nu i-o lua în nume de rău, e sfios, se grăbi să spună 
doamna Weldon. 

— Bine, o să ne împrietenim cu timpul! răspunse Harris. 
Odată ajunşi la fermă, o să încalece pe un ponei drăguţ, 
care o să-i spună numai lucruri bune despre mine! 

Dar nici făgăduiala unui «ponei drăguţ» nu păru să-l 
câştige pe Jack, cum nu-l câştigase nici perspectiva de a fi 
sărutat de domnul Harris. 

Doamna Weldon, foarte stingherită de cele petrecute, 
căuta să schimbe vorba. Nu trebuia să-l jignească pe omul 
care-şi oferise serviciile cu atâta bunăvoință. 

În această vreme, Dick Sand se gândea la propunerea, 
sosită tocmai la timp, de a merge la hacienda San Felice. 
După cum spusese Harris, urmau să facă un drum de mai 
bine de două sute de mile, când prin păduri, când peste 
câmpii. Era o călătorie foarte obositoare, fără îndoială, 
pentru că lipseau cu desăvârşire mijloacele de transport. 
Tânărul marinar făcu câteva observaţii în această privinţă şi 
aşteptă răspunsul pe care avea să-l dea americanul. 

— Călătoria e cam lungă, ce-i drept, răspunse Harris, dar 
la câteva sute de paşi de țărm am un cal pe care-l pot pune 
la dispoziţia doamnei Weldon şi a copilului. Pentru noi nu e 
nici greu şi nici măcar prea obositor ca să facem drumul 
ăsta pe jos. De altfel, când am vorbit de două sute de mile, 
m-am gândit la drumul de-a lungul fluviului, aşa cum am 


mers eu până acum. Dar dacă o să tăiem de-a curmezişul 
pădurii, scurtăm drumul cu pe puţin optzeci de mile. Şi 
dacă o să facem zece mile pe zi, o să ajungem la fermă fără 
să ne chinuim prea mult. 

Doamna Weldon îi mulţumi străinului. 

— Cel mai bun fel de a-mi mulţumi, răspunse Harris, este 
să-mi primiţi invitaţia. Deşi n-am străbătut niciodată 
această pădure, cred că n-o să-mi fie greu s-o fac acum, căci 
sunt destul de obişnuit cu pampasul. Rămâne o singură 
problemă mai importantă: alimentele. Eu n-am cu mine 
decât atât cât îi trebuie unui singur om pentru a ajunge la 
fermă. 

— Domnule Harris, răspunse doamna Weldon, din fericire, 
noi avem alimente în cantitate mai mare şi vom fi bucuroşi 
să le împărţim cu dumneavoastră. 

— Atunci, doamnă Weldon, mi se pare că totul o să meargă 
de minune şi nu ne mai rămâne decât s-o pornim la drum. 

Harris se îndreptă spre ţărmul râului, vrând să se ducă să- 
şi ia calul din locul unde-l lăsase, când Dick Sand îl opri încă 
o dată pentru a-i mai pune o întrebare. 

De fapt, tânărului marinar nu-i prea venea să părăsească 
ţărmul, ca să se afunde înăuntrul ținutului, prin această 
pădure fără de sfârşit. Marinarul dintr-însul îşi spunea 
cuvântul: i-ar fi plăcut mai mult să meargă de-a lungul 
coastei. 

— Domnule Harris, spuse el, în loc să călătorim o sută 
douăzeci de mile în deşertul Atacama, de ce să nu facem 
drumul ăsta pe coastă? Dacă este vorba de aceeaşi distanţă, 
de ce n-am încerca să ajungem la cel mai apropiat oraş 
dinspre sud sau dinspre nord? 

— Tinere, răspunse Harris, încruntând uşor sprâncenele, 
după câte ştiu, nici nu există un oraş la mai puţin de trei sau 
patru sute de mile depărtare de aici pe această coastă, pe 
care e drept că o cunosc prea puţin. 

— La nord, poate să fie aşa cum spui dumneata, răspunse 
Dick Sand, dar la sud...? 


— La sud, continuă americanul, trebuie să cobori până în 
Chile. Drumul este aproape tot atât de lung şi, în locul 
dumneavoastră, n-aş căuta defel să pribegesc de-a lungul 
pampasului republicii argentiniene. În ce mă priveşte, 
trebuie să vă spun cu mare părere de rău că n-am să vă pot 
însoţi pe drumul ăsta. 

— Corăbiile care merg din Chile spre Peru nu pot fi văzute 
de pe coasta aceasta? întrebă atunci doamna Weldon. 

— Nu, răspunse Harris. Navighează mult mai spre larg, de 
aceea nu aţi putea vedea niciuna. 

— Va să zică, asta era cauza! exclamă doamna Weldon. 
Dick, mai ai să-i pui vreo întrebare domnului Harris? 

— Una singură, doamnă Weldon, răspunse elevul-marinar, 
căruia îi venea greu să fie de acord. L-aş ruga pe domnul 
Harris să ne spună în ce port crede că am putea găsi o 
corabie ca să ne întoarcem la San Francisco? 

— Ei, prietene, nu prea aş putea să-ţi spun mare lucru, 
răspunse acesta. Tot ce ştiu este că, odată ajuns la ferma 
San Felice, eu şi cu fratele meu o să vă punem la dispoziţie 
toate mijloacele pentru a ajunge în oraşul Atacama. Dar de 
acolo... 

— Domnule Harris, spuse atunci doamna Weldon, să nu 
credeţi că Dick şovâie să vă primească propunerile! 

— Nu, doamnă Weldon, desigur că nu şovăi, răspunse 
tânărul marinar, dar îmi este tare ciudă că naufragiul 
nostru n-a avut loc la câteva grade mai spre nord sau mai 
spre sud! Ne-am fi găsit în apropierea vreunui port şi nu ar 
mai fi fost nevoie să-l supărăm pe domnul Harris, care ne 
arată atâta bunăvoință. În afară de aceasta, ne-ar fi fost 
mult mai uşor să ne întoarcem acasă. 

— Să nu vă fie teamă că mă stingheriţi sau mă supăraţi cu 
ceva, doamnă Weldon, răspunse Harris. Vă mai spun încă o 
dată că am arareori prilejul să dau ochii cu compatrioți. E o 
adevărată plăcere pentru mine că vă pot fi de folos. 

— Primim propunerea dumitale, domnule Harris, răspunse 
doamna Weldon, dar n-aş vrea să te lipsesc de cal. Sunt 


obişnuită să umblu pe jos. 

— Dar eu sunt şi mai obişnuit, răspunse Harris, făcând o 
plecăciune. Învăţat cum sunt cu drumuri lungi prin pampas, 
vă asigur că n-o să dau prilej de întârziere caravanei 
noastre. Nu, doamnă Weldon, dumneavoastră şi micuțul 
Jack vă veţi folosi de cal! De altfel, se prea poate ca în drum 
să dăm peste vreun argat de la fermă, şi cum oamenii ăştia 
umblă numai călare, o să ne dea frumugşel calul lui. 

Dick Sand îşi dădu seama că dacă ar mai face noi 
obiecţiuni, ar însemna s-o supere pe doamna Weldon. 

— Domnule Harris, spuse el, când o pornim? 

— Chiar azi, tinere prieten, răspunse Harris. Anotimpul 
rău începe cam cu luna aprilie, aşa că, dacă e cu putinţă, ar 
trebui să ajungem la San Felice până nu ne apucă vremea 
rea. La urma urmei, drumul prin pădure este cel mai scurt 
şi poate că şi cel mai sigur. Este mai puţin expus, decât 
coasta, atacurilor date de indienii nomazi, puşi mereu pe 
jaf. 

— Tom, prieteni, spuse Dick Sand, întorcându-se către 
negri, nu ne mai rămâne decât să facem pregătirile de 
plecare. Să alegem dintre proviziile de pe bord doar pe 
acelea care se pot transporta mai uşor şi să facem baloturi, 
pe care să le împărţim între noi. 

— Domnule Dick, spuse Hercule, dacă vreţi, iau eu în 
cârcă toate baloturile! 

— Nu, bravul meu Hercule! răspunse elevul-marinar. E 
mai bine să împărţim baloturile între noi. 

— Eşti un straşnic tovarăş de drum, Hercule, spuse atunci 
Harris, care-l privea pe negru ca şi cum acesta ar fi fost de 
vânzare. Pe pieţele Africii ai fi prețuit la o sumă 
respectabilă. 

— Preţuiesc cât preţuiesc, răspunse Hercule râzând. 
Cumpărătorii n-au decât să alerge mult şi bine ca să mă 
prindă! 

Erau înţeleşi acum să pornească la drum şi, pentru a grăbi 
plecarea, se apucă fiecare de lucru. De altfel, elevul- 


marinar nu trebui să se îngrijească prea mult de hrana 
tovarăşilor săi. Călătoria de la țărm până la fermă avea să 
dureze doar vreo zece zile. 

— Mai înainte de a porni, domnule Harris, mai înainte de a 
primi să fim oaspeţii dumitale, te rog să primeşti şi 
dumneata să fii oaspetele nostru. Te invităm din toată inima, 
spuse doamna Weldon. 

— Primesc, doamnă Weldon, primesc bucuros! răspunse 
vesel Harris. 

— În câteva minute, prânzul va fi gata. 

— Mulţumesc, doamnă Weldon. Voi folosi aceste câteva 
minute ca să-mi aduc calul. Cred că ela mâncat până acum! 

— Vrei să vin cu dumneata? îl întrebă Dick Sand. 

— Cum doreşti, tinere, îi răspunse Harris. Vino! Am să-ţi 
arăt partea de jos a fluviului. 

Porniră amândoi. 

Între timp, Hercule fusese trimis în căutarea 
entomologului. Vărului Benedict prea puţin îi păsa de ceea 
ce se petrecea în jurul lui. Tocmai rătăcea pe culmea râpei, 
în căutarea unei insecte «de negăsit», pe care, de altfel, nici 
n-o găsea. Hercule îl aduse mai cu binele, mai cu răul. 
Doamna Weldon îl anunţă că hotărâseră să plece şi că timp 
de zece zile vor trebui să călătorească în interiorul 
ținutului. Vărul Benedict răspunse că e gata de plecare şi că 
nu se dă în lături, chiar dacă trebuie să traverseze toată 
America, numai să fie lăsat să «colecţioneze» pe drum. 

Doamna Weldon se ocupă, cu ajutorul lui Nan, de 
pregătirea unui prânz întăritor. Era o bună măsură de 
prevedere înainte de a porni la drum. 

Între timp, Harris, însoţit de Dick Sand, cotise după râpă. 
Merseră amândoi vreo trei sute de paşi de-a lungul 
fluviului. Un cal legat de un copac necheză vesel la 
apropierea stăpânului său. Era un animal puternic, de o 
rasă pe care Dick Sand nu o putu recunoaşte. Cu gâtul 
lung, şoldurile scurte şi greabănul prelungit, cu coapsele 


netede şi botul aproape arcuit, calul avea toate 
caracteristicile cailor arăbeşti. 

— Iată, tinere, spuse Harris, ce înseamnă să ai la drum un 
animal puternic! Poţi fi sigur că o să ne fie de mare folos. 

Harris îşi dezlegă calul, îl luă de căpăstru şi cobori pe mal 
înaintea lui Dick Sand. Acesta aruncase o privire rapidă 
spre fluviu şi spre pădurea care cuprindea cele două 
maluri, dar nu zări nimic care să-l neliniştească. Totuşi, 
când îl ajunse din urmă pe american, îi puse pe neaşteptate 
următoarea întrebare, la care acesta nu se putea aştepta: 

— Domnule Harris, n-ai întâlnit cumva azi-noapte un 
portughez cu numele Negoro? 

— Negoro? răspunse Harris, cu glasul unui om care nu 
înţelege ce vrei să-i spui. Cine-i Negoro ăsta? 

— A fost bucătar pe corabie şi a dispărut, răspunse Dick 
Sand. 

— Nu cumva s-a înecat? întrebă Harris. 

— Nu, nu! răspunse Dick Sand. Aseară era tot cu noi, dar 
peste noapte ne-a părăsit. Mă gândesc că poate o fi luat-o 
de-a lungul țărmului acestui fluviu şi de aceea te-am 
întrebat pe dumneata dacă nu l-ai întâlnit, fiindcă ştiam că 
ai venit dintr-acolo. 

— N-am întâlnit pe nimeni, răspunse americanul, dar dacă 
bucătarul dumneavoastră s-a aventurat singur în pădure, 
apoi e în primejdie să se rătăcească. Poate că o să-l 
ajungem din urmă. 

— Da, s-ar putea, răspunse Dick Sand. 

Când ajunseră la peşteră, prânzul era gata. Se compunea, 
ca şi cina din seara trecută, din conserve de carne, 
pastramă şi pesmeţi. Harris făcu cinste prânzului, ca un om 
pe care natura l-a dăruit cu multă poftă de mâncare. 

— După felul cum m-aţi ospătat, zise el, îmi dau seama că 
n-o să murim de foame pe drum! N-aş putea spune însă 
acelaşi lucru despre nenorocitul de portughez despre care 
mi-a vorbit tânărul nostru prieten. 


— Ah! exclamă doamna Weldon. Ţi-a spus Dick Sand că nu 
l-am mai văzut pe Negoro? 

— Da, doamnă Weldon, interveni elevul-marinar. Voiam să 
aflu dacă nu cumva l-a întâlnit domnul Harris. 

— Nu l-am întâlnit, răspunse Harris. Dar să-l lăsăm pe 
fugar acolo unde o fi şi să ne ocupăm mai bine de plecare. 
Pornim când hotărâți dumneavoastră, doamnă Weldon. 

Îşi luă fiecare balotul pe care trebuia să-l ducă. Ajutată de 
Hercule, doamna Weldon se sui pe cal. Nerecunoscătorul de 
Jack, care-şi purta mica puşcă în bandulieră, încălecă fără 
măcar să se gândească să mulţumească celui care-i pusese 
la îndemână acest cal de preţ. Spuse apoi, grozăvindu-se, 
mamei sale, care se afla în şa înapoia lui, că o să conducă 
foarte bine «calul lui domnu». 1 se dădu, prin urmare, hăţul 
în mână şi din clipa aceea nu mai avu nici o îndoială că el 
era adevăratul conducător al caravanei. 

Capitolul XVI 
LA DRUM. 

După cei trei sute de paşi făcuţi pe prundiş, până la ţărmul 
râului, Dick Sand pătrunse în pădurea deasă cu oarecare 
strângere de inimă, senzaţie care, de altfel, părea că nu-i cu 
nimic justificată. Înainte-i se întindea pădurea, ale cărei 
poteci şerpuitoare avea să le cutreiere cu tovarăşii săi 
vreme de zece zile. 

Doamna Weldon, dimpotrivă, era cu totul încrezătoare, 
deşi, ca femeie şi ca mamă, s-ar fi putut teme de două ori 
mai mult. Avea însă două motive foarte serioase pentru a se 
simţi liniştită: mai întâi, faptul că în această regiune a 
pampasului nu aveau să se teamă nici de băştinaşii şi nici de 
animalele care se găseau pe acolo; în al doilea rând, faptul 
că se aflau sub conducerea lui Harris - o călăuză atât de 
sigură de sine, pe cât părea să fie americanul - o 
îndreptăţea să nu ducă grijă că s-ar putea rătăci. 

Ordinea care trebuia să fie păstrată pe cât posibil în tot 
timpul călătoriei era următoarea: Dick Sand şi Harris, 
amândoi înarmaţi, unul cu puşcă cu ţeavă lungă, altul cu 


carabină, se aflau în fruntea micii coloane. Urmau apoi Bat 
şi Austin, de asemenea înarmaţi cu câte o carabină şi câte 
un cuţit. În spatele lor veneau doamna Weldon şi Jack, 
călare pe calul lui Harris; apoi Nan şi Iom. După aceştia 
urma Acteon, înarmat cu a patra carabină, iar Hercule, cu o 
secure la brâu, încheia coloana. 

Dingo alerga încoace şi încolo şi, după cum observă Dick 
Sand, era mereu neliniştit, părând că adulmecă o urmă. 
Purtarea lui se schimbase de când naufragiul lui Pilgrim îi 
aruncase pe acest țărm. Părea agitat şi aproape fără 
întrerupere lăsa să-i scape un mârâit uşor, mai mult jalnic 
decât furios. Neliniştea animalului fusese observată de toţi, 
deşi nimeni nu putea lămuri motivul. 

Fixarea unui loc în coloană pentru vărul Benedict se 
dovedise un lucru tot atât de imposibil ca şi fixarea unui loc 
pentru Dingo. Ca să-l facă să stea în rând, ar fi trebuit să i 
se pună zgardă. Cu cutia de tablă petrecută în bandulieră la 
spate, cu plasa în mână, cu lupa mare atârnată de gât, vărul 
Benedict o lua prin bălării, când înaintea coloanei, când în 
urmă, pândind ortopterele sau orice altă insectă a cărei 
denumire sfârşeşte în «pteră», chiar cu riscul de a fi muşcat 
de vreun şarpe veninos. 

La începutul călătoriei, doamna Weldon, neliniştită, îl 
strigă de zeci de ori; dar degeaba. 

— Vere Benedict, îi spuse în cele din urmă, te rog foarte 
serios să nu te mai depărtezi, şi-ţi spun pentru ultima oară 
să ţii seama de vorbele mele. 

— Dar, verişoară, răspunse neînduplecatul entomolog, 
când am să văd o insectă... 

— Când ai să vezi o insectă, continuă doamna Weldon, ai 
să fii atât de bun şi ai s-o laşi să zboare în pace, că, dacă nu, 
am să pun să-ţi ia cutia. 

— Să-mi ia cutia?! ţipă vărul Benedict, de parcă ar fi fost 
vorba să-i smulgă cineva rărunchii. 

— Să-ţi ia cutia şi plasa! adăugă fără milă doamna Weldon. 


— Plasa mea, verişoară? Şi de ce nu şi ochelarii? N-ai să 
îndrăzneşti! Nu! N-ai să îndrăzneşti! 

— Ba chiar şi ochelarii, pe care îi uitasem! Îţi mulţumesc, 
vere Benedict, că mi-ai adus aminte că mai am şi mijlocul de 
a-ţi lua vederea... în felul ăsta cred că am să te forţez să fii 
cuminte! 

Această întreită ameninţare îl făcu pe răzvrătitul văr 
Benedict să stea liniştit cam vreo oră. După aceea începu 
din nou să se îndepărteze şi, deoarece tot aşa ar fi făcut 
Chiar şi fără plasă, şi fără cutie, şi fără ochelari, n-au mai 
avut încotro şi l-au lăsat să-şi facă mendrele. Hercule se 
obligă însă să-l supravegheze în mod special, lucru cu care 
era de altfel obişnuit. Urma să se poarte faţă de dânsul 
întocmai ca şi vărul Benedict faţă de o insectă, adică, la 
nevoie, să-l înşface şi să-l aducă lângă ceilalţi, tot atât de 
gingaş cum ar fi procedat entomologul cu cea mai rară 
dintre lepidoptere. 

După ce toate acestea au fost puse la punct, nu se mai 
îngriji nimeni de vărul Benedict. 

După cum s-a văzut, micul grup era bine înarmat şi-şi 
luase măsuri de pază severe. Dar, aşa cum spuse din nou 
Harris, nu aveau a se teme de altă întâlnire, decât de aceea 
cu indieni nomazi şi, după toate probabilitățile, părea că 
nici cu aceştia nu aveau să dea ochii. în orice caz, măsurile 
luate erau de ajuns ca să-i ţină la distanţă. 

Cărările care şerpuiau prin pădurea deasă nu meritau 
deloc acest nume. Erau mai multe poteci de fiare sălbatice, 
nu poteci pentru oameni. Înaintarea prin ele era foarte 
anevoioasă, aşa că bine socotise Harris când spusese că 
micul grup o să facă în medie vreo cinci sau şase mile în 
douăsprezece ore de mers. 

De altfel, timpul era foarte frumos, soarele se urca spre 
zenit, răspândind valuri de raze aproape perpendiculare. În 
câmpie, avu grijă Harris să spună, căldura aceasta ar fi fost 
greu de suportat, dar frunzişul de nepătruns al pădurii îi 
ocrotea. 


Cei mai mulţi copaci erau necunoscuţi atât de doamna 
Weldon, cât şi de tovarăşii ei - negri sau albi. Un specialist 
ar fi observat însă că arborii se deosebeau mai mult prin 
speciile lor decât prin înălţime. Ici creştea «bauhinia» sau 
arborele de fier, colo «molompi». identic cu pterocarpul, 
lemn tare şi uşor, bun de făcut vâsle sau pagaie, şi din al 
cărui trunchi se scurgea o răşină abundentă; mai departe 
se înălţau «fusteţi» încărcaţi cu materie colorantă şi 
«gaiaci», care aveau cam vreo douăsprezece picioare 
diametru, fiind însă de o calitate inferioară gaiacilor 
obişnuiţi. 

În timp ce mergea, Dick Sand căuta să afle de la Harris 
numele diferiților arbori. 

— N-ai mai fost niciodată pe coasta Americii de Sud? îl 
întrebă Harris, mai înainte de a-i răspunde la întrebare. 

— Niciodată, răspunse elevul-marinar. În călătoriile de 
până acum, n-am avut niciodată prilejul să vizitez părţile 
astea. Şi, ca să fiu sincer, nu cred ca vreun cunoscător al 
acestor meleaguri să-mi fi vorbit vreodată despre ele. 

— Dar, cel puţin, ai călătorit pe coastele Columbiei, cele 
ale republicii Chile sau ale Patagoniei? 

— Nu, niciodată! 

— Dar poate că doamna Weldon a vizitat această parte a 
noului continent, se interesă Harris. Americancele nu se 
tem de călătorii şi fără îndoială că... 

— Nu, domnule Harris, răspunse doamna Weldon. 
Interesele comerciale ale soţului meu l-au făcut să se ducă 
numai în Noua Zeelandă, aşa că n-am avut unde să-l 
însoțesc în altă parte. Nimeni dintre noi nu cunoaşte partea 
aceasta a Boliviei de Sud. 

— Ei bine, doamnă Weldon, dumneavoastră şi însoțitorii 
dumneavoastră aveţi acum prilejul să vedeţi un ţinut 
straniu, ale cărui ciudăţenii îl fac să se deosebească cu totul 
de regiunile din Peru, Brazilia şi Argentina. Flora sau fauna 
de aici ar uimi pe un naturalist. Zău că s-ar putea spune că 


aţi naufragiat tocmai unde trebuia! Aţi putea mulţumi 
întâmplării care v-a adus aici... continuă Harris. 

— Aş vrea să cred că nu întâmplarea, ci bunul Dumnezeu 
ne-a adus încoace, domnule Harris. 

— Dumnezeu! Hm, Dumnezeu! spuse americanul, cu tonul 
unui om care nu admite amestecul ceresc în cele 
pământeşti. 

Aşadar, cum nimeni din micul convoi nu cunoştea nici 
ţinutul şi nici flora sau fauna, Harris începu bucuros să 
spună numele celor mai ciudaţi copaci din pădure. 

Păcat că vărul Benedict, entomologul, nu era şi botanist! 
Dacă până acum nu găsise insecte rare sau necunoscute, 
apoi ar fi făcut, în schimb, descoperiri frumoase în domeniul 
botanicii. Erau acolo arbori şi plante de toate mărimile, 
despre care încă nu se ştia că ar exista în pădurile tropicale 
ale Lumii Noi. Vărul Benedict şi-ar fi legat cu siguranţă 
numele de o descoperire în acest domeniu. Dar nu-i era 
dragă botanica şi nu se pricepea deloc în acest domeniu. Ba 
chiar nu putea suferi florile, lucru, de altfel, firesc, din 
pricină că unele din ele îşi îngăduie să închidă insecte în 
corole şi să le otrăvească cu sucul lor veninos. 

Pădurea era uneori plină de mlaştini. Se simţea sub 
picioare mustind o întreagă reţea de firicele de apă, care 
alimentau afluenții râului. Unele pârâiaşe, ceva mai late, nu 
puteau fi trecute decât căutându-se anumite vaduri. Pe 
malurile lor creştea trestie, căreia Harris îi dădu numele de 
«papirus». El nu se înşela câtuşi de puţin asupra acestor 
plante, care creşteau din belşug la poalele malurilor umede. 
Apoi, odată mlaştina trecută, desişul copacilor acoperea din 
nou potecile înguste ale pădurii. 

Harris atrase atenţia doamnei Weldon şi lui Dick Sand 
asupra unor abanoşi foarte frumoşi, mai mari decât cei 
obişnuiţi, care dau un lemn mai negru şi mai tare decât cel 
cunoscut în comerţ. Manghierii erau încă destul de 
numeroşi, deşi se aflau la o mare depărtare de țărm. Un fel 
de blană de licheni acoperea trunchiurile copacilor până la 


coroană. Umbra lor deasă, fructele lor minunate fac ca 
manghierii să fie nişte copaci de preţ; totuşi, după cum 
spunea Harris, nici un băştinaş n-ar fi îndrăznit să-i cultive. 
«Cine sădeşte un manghier, moare!» spune o zicală, 
arătând o superstiție de prin aceste meleaguri. 

În a doua jumătate a acestei prime zile de călătorie, după 
ce făcu un popas la prânz, mica trupă începu să urce pe un 
teren uşor înclinat. Nu erau încă pantele primului lanţ de 
munţi, ci un fel de podiş plin de văi şi vâlcele, care unea 
câmpia cu muntele. 

Pe aici, copacii nu erau atât de deşi şi uneori creşteau în 
grupuri; această împrejurare ar fi putut face ca drumul să 
fie mai uşor, dacă pământul n-ar fi fost năpădit de tot felul 
de buruieni: parcă erau în junglele Indiei orientale! 
Vegetaţia părea mai puţin luxuriantă decât în valea joasă a 
râului, însă era mai bogată decât în regiunile temperate ale 
Vechiului sau ale Noului Continent. Indigoul creştea din 
belşug şi, după cum spunea Harris, această leguminoasă 
era socotită, pe drept cuvânt, buruiana cea mai 
cotropitoare din întreaga regiune. De îndată ce o bucată de 
pământ rămânea necultivată, parazitul acesta, tot atât de 
disprețuit ca scaiul sau urzica, îl şi năpădea. 

Un singur copac părea că lipseşte din pădurea aceasta, un 
copac pe care ar fi trebuit să-l întâlnească foarte des în 
această parte a Noului Continent. E vorba de arborele de 
cauciuc. În adevăr, «ficus prinoides», «castilloa elastica», 
«cecropia peltata», «collophora utilis», «cameraria latifolia» 
şi mai cu seamă «syphonia elastica», care fac parte din 
familii de arbori diferite, se găsesc din belşug în provinciile 
Americii de Sud. Şi totuşi, lucru destul de ciudat, nu 
văzuseră niciunul măcar în tot lungul drumului. 

Dar Dick Sand apucase să-i făgăduiască prietenului său 
Jack că are să-i arate arbori de cauciuc, aşa că băieţaşul era 
foarte dezamăgit. El îşi închipuia că pe aceşti arbori cresc 
în mod obişnuit păpuşi care vorbesc, paiaţe care dau din 
mâini şi din picioare, mingi elastice şi alte jucării şi, de 


aceea, începu să se smiorcăie, cerând să le vadă cât mai 
curând. 

— Răbdare, puiule, îi răspunse Harris. O să găsim sute de 
astfel de arbori, în jurul fermei. 

— Frumoşi şi elastici? întrebă micul Jack. 

— Cum nu se poate mai elastici! Dar până atunci am să-ţi 
dau un fruct bun, ca să-ţi potoleşti setea. 

— Spunând aceasta, Harris se duse să culeagă dintr-un 
copac câteva fructe care păreau să fie tot atât de gustoase 
ca piersicile. 

— Eşti sigur, domnule Harris, că fructul acesta e bun de 
mâncat? întrebă doamna Weldon. 

— Doamnă Weldon, am să vă conving imediat, răspunse 
americanul, muşcând cu poftă dintr-una din aceste poame. 
Asta e rodul manghierului. 

Fără să se mai lase rugat, micul Jack urmă pilda lui Harris. 
În timp ce mânca, mărturisi că «perele astea» erau foarte 
gustoase, aşa că tăbărâră toţi pe arbore. 

Aceşti manghieri făceau parte dintr-o specie ale cărei 
fructe se coc în martie-aprilie şi nu în septembrie, ca la 
speciile obişnuite; prin urmare, roadele lor erau numai 
bune de mâncat. 

— Da! E bun, bun!... spunea mereu micul Jack, cu gura 
plină. Dar prietenul meu Dick mi-a făgăduit c-o să-mi arate 
jucării de gumă în nişte pomi, dacă am să fiu cuminte. 
Vreau jucăriile! 

— O să le capeţi curând, dragă Jack, răspunse doamna 
Weldon. Doar ţi-a făgăduit şi domnul Harris! 

— Bine, bine, dar asta nu e tot ce vreau! continuă Jack. 
Prietenul meu Dick mi-a mai făgăduit ceva. 

— Ce ţi-a făgăduit prietenul Dick? îl întrebă Harris 
zâmbind. 

— Păsări-muşte, domnule. 

— O să capeţi şi păsări-muşte, puiule, dar mai încolo, când 
o să ajungem mai departe! răspunse Harris. 


Bineînţeles că micul Jack avea tot dreptul să vrea să vadă 
aceşti încântători colibri, căci se aflau într-un ţinut unde 
păsărelele acestea minunate trebuiau să roiască cu zecile 
de mii. Indienii, care ştiu să-şi împletească artistic în păr 
penele păsărilor colibri, au dat cele mai poetice nume 
acestor exemplare minunate ale neamului păsărilor. Ei le 
numesc când «razele» sau «părul soarelui», când «micul 
rege al florilor», când «floarea din cer, care vine în zbor să 
dezmierde floarea de pe pământ», sau «mănunchiul de 
nestemate care străluceşte în lumina zilei». Şi e posibil 
chiar ca imaginaţia lor să fi putut iscodi un nume poetic 
pentru fiecare din cele o sută cincizeci de specii de colibri, 
câte se cunosc. 

Totuşi, oricât de numeroase trebuiau să fie aceste specii 
de păsări-mugşte în pădurile Boliviei, micul Jack trebui să se 
mulţumească deocamdată tot numai cu făgăduiala lui 
Harris. După cum spunea americanul, erau încă prea 
aproape de coastă, şi păsărilor colibri nu le plac pustietăţile 
din apropierea oceanului. Prezenţa omului nu le sperie însă, 
şi la hacienda se auzea cât e ziulica de mare numai ciripitul 
lor «terr-teerr» şi zumzetul aripilor lor, asemănător 
zgomotului făcut de o vârtelniţă. 

— Ah, cum aş vrea să fiu acolo! strigă micul Jack. 

Cel mai sigur mijloc de a fi acolo, adică de a ajunge la 
hacienda San Felice, era de a nu sta pe loc. De aceea, 
doamna Weldon şi tovarăşii ei nu poposeau decât pentru a 
se odihni puţin. 

De la un timp, pădurea începu să-şi schimbe înfăţişarea. 
Copacii nu mai erau atât de deşi, ici-colo se deschideau 
poiene întinse. Pământul ieşea la iveală de sub covorul de 
iarbă, arătându-şi compoziţia de granit trandafiriu şi de 
sienit, cu care se amesteca o rocă asemănătoare unor plăci 
de lapis-lazuli(26). Pe unele înălţimi creştea «salseparila» - 
plantă cu tubercule cărnoase, care forma un desiş de 
nestrăbăâtut. De bună seamă că era de preferat pădurea cu 
potecile ei înguste. 


Înainte de apusul soarelui, mica trupă se găsea cam la opt 
mile depărtare de punctul de unde plecase. Drumul fusese 
făcut fără nici un incident, ba chiar fără mare oboseală. 
Este drept că nu era decât prima zi de mers, aşa că se prea 
putea să urmeze şi zile mai grele. Căzură toţi la învoială să 
facă popas chiar pe locul unde ajunseseră. Nu era vorba de 
organizat o tabără, ci doar de a-şi face un loc de mas peste 
noapte. Un om de gardă, schimbat la două ore, era de ajuns 
pentru paza din timpul nopţii, deoarece nu aveau să se 
teamă nici de băştinaşi şi nici de sălbăticiuni. 

Aleseră ca adăpost un manghier uriaş, ale cărui crengi 
foarte lungi şi foarte stufoase formau un fel de şopron 
natural. La nevoie, se puteau cuibări în frunzişul lui. Numai 
că la venirea micii trupe, un concert asurzitor izbucni în 
vârful copacului. Manghierul servea drept adăpost peste 
noapte şi unei colonii de papagali cenuşii, gureşi şi 
certăreţi, zburătoare sălbatice, care atacă păsările şi 
asupra cărora te-ai fi înşelat amarnic dacă le-ai fi judecat 
după confrații pe care europenii îi ţin în colivii. 

Papagalii aceştia cârâiau atât de tare, încât Dick Sand se 
gândi să tragă un foc de puşcă, pentru a-i sili să tacă sau 
pentru a-i pune pe goană. Dar Harris îl povăţui să nu facă 
aşa ceva, arătând că prin pustietăţile acelea e mai bine să 
nu-ţi trădezi prezenţa prin detunătura unei arme de foc. 

— Dacă trecem fără zgomot, apoi trecem şi fără primejdii, 
spuse el. 

Cina fu pregătită îndată; nici n-a mai fost nevoie să se 
fiarbă alimentele, căci era compusă din conserve şi pesmeţi. 
Un pârâiaş care şerpuia pe sub ierburi le dădu apă bună de 
băut, care fu amestecată cu câteva picături de rom. Cât 
despre desert, manghierul îi îmbia cu fructele sale 
zemoase: papagalii nu-i lăsară să le culeagă fără să 
protesteze prin ţipete stridente. 

Către sfârşitul cinei, începu să se întunece. Umbrele 
amurgului se ridicară încet de la pământ spre vârful 
copacilor, al căror frunziş se profilă curând, ca o dantelă 


gingaşă, pe bolta senină a cerului. Cele dintâi stele păreau 
nişte flori strălucitoare, scânteind printre ultimele ramuri 
din vârful copacilor. Vântul se domoli odată cu noaptea şi nu 
mai fremăta prin ramuri. Papagalii amuţiră şi ei. Natura 
adormea şi îndemna pe fiecare vieţuitoare s-o urmeze în 
acest somn adânc. Pregătirile de culcare au fost cât se 
poate de simple. 

— Nu aprindem un foc mare peste noapte? îl întrebă Dick 
Sand pe american. 

— La ce bun? răspunse Harris. Din fericire, nopţile nu sunt 
friguroase şi copacul ăsta uriaş o să ne apere şi de 
umezeală, şi de răcoare, îţi mai spun o dată, tinere prieten, 
ceea ce ţi-am mai spus adineauri: să trecem neobservaţii 
Dacă se poate, nu trebuie nici să facem foc şi nici să tragem 
cu puşca! 

— Eu însă cred, spuse atunci doamna Weldon, că nu 
trebuie să ne fie teamă de indieni, nici chiar de aceia care - 
după cum ne-ai spus dumneata, domnule Harris - cutreieră 
pădurile. 

— Dar, oare, nu sunt şi alte fiinţe, cu patru labe, pe care 
focul le-ar ţine departe de noi? 

— Doamnă Weldon, faceţi prea multă cinste sălbăticiunilor 
de prin meleagurile astea, răspunse americanul. Adevărul e 
că mai mult se tem ele de om, decât omul de ele! 

— Dar ne găsim într-o pădure, spuse Jack, şi în pădure 
sunt mereu fiare sălbatice! 

— Sunt păduri şi păduri, puiule, după cum sunt fiare şi 
fiare! răspunse Harris, râzând. Închipuiţi-vă că vă găsiţi 
acum în mijlocul unui parc. Nu degeaba spun indienii 
despre acest ţinut: «Es como el paradiso!» E ca raiul pe 
pământ! 

— Sunt oare şerpi? 

— Nu, dragul meu Jack, răspunse doamna Weldon, nu sunt 
şerpi, aşa că poţi dormi liniştit. 

— Nici lei? întrebă Jack. 

— Nici urmă de lei, puiule, răspunse Harris. 


— Dar tigri? 

— Întreab-o pe mămica dacă a auzit vreodată că ar fi tigri 
pe acest continent. 

— Niciodată! răspunse doamna Weldon. 

— Mda!... mormăi vărul Benedict, care din întâmplare se 
afla de faţă. Dar dacă-i foarte adevărat că nu există nici lei, 
nici tigri în Lumea Nouă, se găsesc, în schimb, o mulţime de 
cuguari127) şi jaguari. 

— Sunt răi? întrebă micul Jack. 

— Da' de unde! exclamă Harris. Băştinaşii nu se tem să 
înfrunte singuri aceste animale, iar noi suntem atâţia... 
Uite, Hercule e destul de voinic ca să sugrume doi jaguari 
deodată, fiecare cu câte o mână. 

— Să ne păzeşti bine, Hercule, spuse micul Jack, şi dacă 
vine vreo fiară să ne muşte... 

— Am s-o muşc eu pe ea, domnule Jack! răspunse Hercule, 
arătându-i gura ferecată cu dinţi puternici. 

— Ai să veghezi, Hercule, desigur, dar n-ai să fii singur. 
Tovarăşii dumitale şi cu mine te vom înlocui pe rând, spuse 
Dick Sand. 

— Nu, domnule Dick, răspunse Acteon. Hercule, Bat, 
Austin şi cu mine suntem de ajuns pentru asta. Dumneata 
trebuie să te odihneşti toată noaptea. 

— Mulţumesc, Acteon, răspunse Dick Sand, dar trebuie... 

— Nu, dragă Dick, lasă-i pe oamenii aceştia de treabă să 
facă singuri de pază în noaptea asta! interveni atunci 
doamna Weldon. 

— Am să stau şi eu de veghe! adăugă Jack somnoros. 

— Desigur, dragul meu! Ai să stai şi tu de veghe!... îl 
aprobă doamna Weldon, nevrând să-l supere. 

— Bine, dar dacă nu-s lei, dacă nu-s nici tigri, atunci or fi 
lupi în pădure!... continua copilul, gata să adoarmă. 

— Oh, nişte lupi tare caraghioşi, răspunse americanul. Pe 
aici nu există nici măcar lupi adevăraţi, ci un soi de vulpi 
sau, mai curând, câini de pădure numiţi «guaras». 

— Şi aceşti guaras muşcă? întrebă micul Jack. 


— Da' de unde! Dingo ar putea să înghită dintr-o dată o 
sălbăticiune de-asta... 

— Şi ce are a face? răspunse Jack, căscând din nou. Eu 
cred că guaraşii sunt lupi, deoarece Li se spune lupi... 

Şi, imediat apoi, Jack aţipi în braţele lui Nan, care se 
rezemase de trunchiul manghierului. Doamna Weldon se 
întinse lângă Nan şi îşi sărută încă o dată băieţaşul. Ochii ei 
osteniţi nu întârziară să se închidă de îndată pentru tot 
timpul nopții. 

După câteva clipe, Hercule îl aducea înapoi în tabără pe 
vărul Benedict, care o luase razna în căutare de pirofore, 
acei «cocuyos», sau muşte luminoase, pe care băştinaşele îi 
pun în păr ca pe nişte pietre scumpe, vii. Aceste insecte, 
care răspândesc o puternică lumină albăstrie prin două 
puncte aflate la baza toracelui, sunt foarte numeroase în 
America de Sud. 

Vărul Benedict socotea să-şi facă o provizie serioasă, dar 
Hercule nu-i dădu vreme şi, cu toate împotrivirile lui, îl 
aduse Ia locul de odihnă. Hercule ştia să execute ordinele 
milităreşte. Intervenţia lui a mai avut o urmare: numeroase 
muşte luminoase, care urmau să aibă trista soartă de a fi 
închise în cutia de tablă a entomologului, au fost salvate de 
la pieire. 

Câteva minute după aceea, toţi erau cufundaţi într-un 
somn adânc, în afară de Hercule, care stătea de veghe. 

Capitolul XVII. 

O SUTĂ DE MILE ÎN ZECE ZILE. 

Călătorii care străbat codri şi câmpii, când se culcă în 
pădure sub cerul liber, sunt deşteptaţi de obicei de urlete 
fantastice şi neplăcute, în concertul acesta de dimineaţă 
distingi cotcodăceli, grohăieli, cârâituri, mârăieli, chelălăieli 
şi aproape şi glasuri omeneşti. 

Maimuţele sunt cele care salută în felul acesta zorii zilei. 
Printre ele se găseşte mica «marichina», apoi maimuța cu 
mască pestriță, numită «mono cenuşiu», a cărei blană este 
folosită de indieni pentru a-şi îmbrăca paturile puştilor, 


«saguanii», pe care-i recunoşti după cele două smocuri 
lungi de păr, şi alte multe specii din această numeroasă 
familie. 

Dintre aceste maimuțe, cele mai interesante sunt, fără 
îndoială, aşa-numitele «gueribas», cu chip ca de diavol şi 
care stau agăţate de pomi, cu coada înfășurată de vreo 
creangă. în zorii zilei, maimuţoiul cel mai bătrân din grup 
intonează cu glas gros şi înfiorător o psalmodie monotonă. 
Este baritonul trupei. Tinerii tenori repetă după el simfonia 
dimineţii. Indienii spun atunci că maimuţele gueribas îşi fac 
rugăciunea. 

Dar în dimineaţa aceea, se pare că maimuţele nu-şi 
«făceau rugăciunea», căci nu au fost auzite, deşi glasul lor 
răsună de obicei până departe, fiind produs de vibrația 
rapidă a unui zgârci, în formă de tobă, aflat în gâtlej. 

Pe scurt, dintr-un motiv sau altul, nici maimuţele gueribas, 
nici saguanii şi nici alte cuadrumane128) din această 
uriaşă pădure nu intonară în această dimineaţă concertul 
lor obişnuit. 

Liniştea aceasta i-ar fi nemulţumit pe indienii nomazi. Asta 
nu din pricină că băştinaşii s-ar da în vânt după acest fel de 
muzică corală, ci pentru că tare le place să vâneze 
maimuțe, deoarece carnea acestora este foarte bună de 
mâncat, mai ales când e şi afumată. 

Cu siguranţă că Dick Sand şi tovarăşii lui nu cunoşteau 
obiceiurile maimuţelor gueribas, căci altfel liniştea care 
domnea i-ar fi pus pe gânduri. Se deşteptară, aşadar, unul 
după altul, întremaţi după cele câteva ceasuri de odihnă 
netulburate de nici un motiv de alarmă. Micul Jack n-a fost 
printre ultimii care-şi întindeau braţele să le dezmorţească. 
Primul lui gând a fost să-l întrebe pe Hercule dacă a mâncat 
vreun lup peste noapte. Dar nu venise pe-acolo nici un lup, 
aşa că Hercule nu luase încă gustarea de dimineaţă. 

De altfel, toţi erau tot atât de flămânzi ca Hercule, aşa că 
Nan începu imediat să pregătească masa. 


Felurile de mâncare erau aceleaşi ca la cina de ieri-seară, 
dar nu făcu nimeni mofturi, căci pofta de mâncare le era şi 
mai mult mărită de aerul proaspăt al dimineţii. Şi, mai ales, 
trebuiau să recapete puteri pentru o zi întreagă de drum. 
Vărul Benedict înţelese poate pentru întâia oară că a mânca 
nu e un act indiferent sau fără de folos în viaţă. Declară 
numai că nu venise doar «în vizită» prin aceste meleaguri, 
pentru a se plimba cu mâinile în buzunare, şi-i atrase 
atenţia lui Hercule că o să aibă de-a face cu el, în cazul când 
o să-l împiedice din nou să prindă «cocuyos» şi alte muşte 
luminoase. 

Părea însă că ameninţarea aceasta nu-l sperie prea mult 
pe uriaş. Totuşi, doamna Weldon îl luă deoparte şi-i spuse că 
putea să-l mai lase pe «copilul ei cel mare» să o ia razna în 
dreapta şi în stânga. Dar numai să nu-l piardă din ochi. 
Vărul Benedict nu trebuia oprit cu totul de la îndeletniciri 
atât de plăcute pentru vârsta lui. 

La ora şapte dimineaţa, mica trupă o porni din nou către 
răsărit, păstrând aceeaşi ordine de marş ca în ajun. 

În faţa lor se întindea mereu numai pădure. Pe acest 
teritoriu virgin, unde căldura şi umezeala se îngemănau 
pentru a face să crească vegetaţia, trebuia să te aştepţi ca 
regnul vegetal să se arate în toată splendoarea lui. 
Latitudinea pe care se afla acest podiş era cuprinsă 
aproape în zona tropicală, aşa că în unele luni ale verii 
soarele trecea la zenit potopind pământul cu razele sale 
perpendiculare. Exista, aşadar, o cantitate uriaşă de 
căldură înmagazinată în aceste terenuri, ale căror straturi 
adânci păstrau tot timpul umezeala. Nimic mai măreț decât 
această succesiune de păduri sau, mai curând, această 
pădure fără sfârşit...! 

Totuşi, Dick Sand constatase ceva: după cum spunea 
Harris, se aflau în regiunea pampasului. Dar, în limba 
indienilor quichna, cuvântul «pampas» înseamnă câmpie. 
Dacă nu-l înşela memoria, aceste câmpii prezintă 
următoarele caracteristici: lipsă totală de apă, de arbori, de 


stânci; belşug luxuriant de scaieţi în anotimpul ploilor, 
scaieţi care ajung aproape arbuşti în anotimpul cald şi 
formează tufe de nepătruns; de asemenea, foarte mulţi 
arbori pitici şi arbuşti spinoşi. Toate acestea dau 
pampasului o înfăţişare de câmpie stearpă şi pustie. 

Dar priveliştea nu era deloc aşa, de când mica trupă 
condusă de american părăsise ţărmul oceanului. 
Dimpotrivă, pădurea se întindea mereu până la marginea 
zării. Nu! Nu ăsta era pampasul aşa cum şi-l închipuise 
tânărul elev-marinar! Oare - aşa cum spusese Harris - 
natura glumise creând o regiune cu totul deosebită în acest 
podiş al Atacamei, despre care, de altfel, nu ştia nimic 
altceva decât că este unul din cele mai mari pustiuri ale 
Americii de Sud, între Anzi şi Oceanul Pacific? 

În ziua aceea, Dick Sand puse americanului câteva 
întrebări în această privinţă şi-i împărtăşi nedumerirea lui, 
pricinuită de această înfăţişare ciudată a pampasului. Dar 
Harris îl lămuri repede, dându-i amănuntele cele mai exacte 
asupra acestei părţi a Boliviei. În cursul discuţiei, Dick Sand 
putu să-şi dea seama că Harris avea cunoştinţe foarte 
bogate asupra ținutului. 

— Ai dreptate, tinere, spuse el. Adevăratul pampas este 
chiar aşa cum ai citit în cărţile de călătorii, adică o câmpie 
aproape pustie şi de multe ori greu de străbătut. Seamănă 
cu savanele noastre din America de Nord, numai că acelea 
sunt mai mlăştinoase. Aşa cum este pampasul din Rio 
Colorado, aşa sunt şi stepele numite «llanos», din Orinoco şi 
din Venezuela. Dar aici ne aflăm într-un ţinut a cărui 
înfăţişare mă uimeşte până şi pe mine. E adevărat că merg 
pentru prima oară pe această cale, de-a curmezişul 
podişului, ştiind însă că, în felul acesta, scurtăm drumul. 
Dar, deşi n-am mai străbătut niciodată regiunea asta, ştiu 
că se deosebeşte cu totul de adevăratul pampas, pe care îl 
poţi găsi nu între Cordilierii de Vest şi lanţul înalt al 
munţilor Anzi, ci dincolo de aceşti munţi, în toată partea 
răsăriteană a continentului, până la malurile Atlanticului. 


— Aşadar, o să trebuiască să trecem peste lanţul Anzilor? 
întrebă repede Dick Sand. 

— Nu, prietene, nu, răspunse americanul, zâmbind. Am 
spus doar «îl poţi găsi» şi nu «îl vei găsi». Linişteşte-te! N-o 
să părăsim podişul ăsta, a cărui cea mai mare înălţime nu 
trece de o mie cinci sute de picioare. îţi spun drept că dacă 
ar fi trebuit să trecem peste Cordilieri numai cu mijloacele 
de transport pe care le avem, apoi nu v-aş fi îndemnat 
niciodată la o asemenea aventură. 

— Desigur că, într-un asemenea caz, ar fi fost mult mai 
bine s-o pornim de-a lungul coastei, spre nord sau spre sud, 
răspunse Dick. 

— Oh, de o sută de ori mai bine! răspunse Harris. Dar 
hacienda San Felice e aşezată dincoace de Cordilieri, aşa că 
n-o să ne fie prea greu nici acum, la început, şi nici către 
sfârşitul drumului. 

— Şi nu ţi-e teamă că te-ai putea rătăci prin pădurile astea 
pe care le străbaţi pentru întâia oară? întrebă Dick Sand. 

— Nu, tinere, nu! răspunse Harris. Ştiu prea bine că 
pădurea asta e ca o mare uriaşă sau, mai bine-zis, ca fundul 
unei mări, de unde nici un marinar n-ar putea să se ridice la 
suprafaţă ca să-şi dea seama unde se află. Dar cum sunt 
obişnuit cu călătoriile prin pădure, ştiu să-mi găsesc calea 
după felul cum cresc anumiţi copaci, după direcţia 
frunzelor lor, după ondulaţia sau compoziţia pământului şi 
după o mie de alte amănunte care scapă unui ochi 
neexperimentat. Fii sigur că am să te conduc atât pe 
dumneata, cât şi pe ai dumitale acolo unde trebuie să 
ajungeţi! 

Toate aceste lucruri erau spuse pe un ton foarte sigur. 
Dick Sand şi cu Harris mergeau tot timpul în fruntea 
grupului, aşa că puteau sta de vorbă adesea, fără ca 
altcineva să-i audă. Dacă elevul-marinar se simţea cuprins 
de vreo nelinişte, pe care americanul nu putea s-o 
împrăştie, prefera să n-o mai spună şi celorlalţi. Zilele de 8, 
9, 10, 11 şi 12 aprilie trecură una după alta, fără să se 


întâmple ceva neobişnuit. Nu făceau mai mult de opt până 
la nouă mile în douăsprezece ore. Orele de masă sau de 
odihnă erau respectate cu regularitate şi, deşi arătau puţin 
cam obosiţi, starea sănătăţii lor era satisfăcătoare. 

Doar micul Jack începuse să sufere puţin în urma acestei 
vieţi duse în pădure, viaţă cu care nu era obişnuit şi care 
începea să fie destul de monotonă pentru el. Şi apoi, cei 
mari nu-şi ţinuseră toate făgăduielile pe care le făcuseră! 
Paiaţele de cauciuc şi păsările-muşte, toate aceste minunâăţii 
păreau că se îndepărtează mereu. Fusese vorba să i se 
arate şi cei mai frumoşi papagali din lume, care se găseau 
fără îndoială în aceste păduri bogate. Unde erau oare 
papagalii cu pene verzi, a căror patrie este ţinutul acesta? 
Dar papagalii «aras», cu cozi lungi, ascuţite şi viu colorate, 
care nu se aşează niciodată pe pământ, şi papagalii 
«camindes» care trăiesc numai în ţinuturile tropicale? Dar 
micii papagali multicolori şi, în sfârşit, toate speciile de 
astfel de păsări guralive, care, după spusele indienilor, mai 
vorbesc încă în limba triburilor dispărute? 

Dar dintre aceşti papagali, micul Jack nu-i vedea decât pe 
cei «jako», cenuşii, cu coada roşie, care mişunau prin 
copaci. Aceşti jako nu-i erau însă necunoscuţi, căci pot fi 
întâlniți în toate părţile lumii. Pe ambele continente, aceşti 
papagali umplu casele cu trăncănitul lor nesuferit, căci din 
toată familia papagalilor ei învaţă cel mai uşor să 
vorbească. 

Mai trebuie adăugat că dacă Jack nu era mulţumit, apoi 
nici vărul Benedict nu se simţea mai bine. E drept că fusese 
lăsat să mai alerge niţeluş încolo şi încoace. Totuşi, nu găsea 
nici o insectă demnă de a-i îmbogăţi colecţia. Seara, licuricii 
refuzau cu încăpățânare să-i iasă în cale şi să-l atragă prin 
fosforescenţa toracelui lor. Natura părea că-şi bate joc de 
nefericitul entomolog, care devenise nemaipomenit de 
ursuz. 

Marşul către nord-est continuă în aceleaşi condițiuni timp 
de patru zile. La 16 aprilie, drumul pe care-l parcurseseră 


de la coastă nu putea fi socotit la mai puţin de o sută de 
mile. Dacă Harris nu se rătăcise - şi el susţinea acest lucru 
cu tărie - hacienda San Felice nu mai era decât la douăzeci 
de mile depărtare de punctul unde poposiseră în ziua 
aceea. Nu vor mai trece, deci, nici patruzeci şi opt de ore 
până când micul grup va avea un adăpost bun, unde va 
putea în sfârşit să se odihnească, după atâtea greutăţi 
îndurate. 

Dar deşi podişul fusese străbătut aproape în întregime 
prin partea de mijloc, nici un băştinaş, nici un călător 
pribeag nu fusese întâlnit prin pădurea uriaşă. 

Dick Sand era din ce în ce mai necăjit, dar fără să spună 
cuiva, că nu eşuaseră într-un alt punct al țărmului. Mai la 
sud sau mai la nord ar fi dat peste vreun orăşel, sat sau 
plantație, aşa că doamna Weldon şi tovarăşii săi ar fi găsit 
de multă vreme un adăpost. 

Dar dacă ţinutul părea părăsit de om, animalele se arătară 
mai des în ultimele zile. Uneori se auzea un țipăt lung şi 
plângător, pe care Harris îl atribuia unuia din acele mari 
tardigrade, obişnuite în aceste nesfârşite regiuni 
împădurite, şi care se numesc «ais». 

Tot în ziua aceea, în timpul popasului de prânz, un şuierat 
spintecă aerul, răsunând atât de straniu, încât o nelinişti pe 
doamna Weldon. 

— Ce este oare? întrebă dânsa, ridicându-se repede. 

— Un şarpe! strigă Dick Sand, care, cu puşca încărcată, se 
repezi în faţa doamnei Weldon. 

Era foarte posibil ca o reptilă să se fi furişat prin ierburi 
până la locul de popas. N-ar fi fost de mirare să fie unul din 
uriaşii «sucurus», un fel de boa care ajunge uneori la o 
lungime de patruzeci de picioare. 

Harris o linişti îndată pe doamna Weldon şi îl chemă înapoi 
pe Dick Sand, care fusese imediat urmat de credincioşii 
negri. După părerea lui Harris, şuieratul acesta nu putea fi 
produs de un şarpe «sucurus», deoarece el nu şuieră, ci 


arăta prezenţa unor patrupede inofensive, destul de 
numeroase în acest ţinut. 

— Liniştiţi-vă şi nu faceţi nici o mişcare care ar putea să 
sperie aceste animale! spuse Harris. 

— Ce fel de animale? întrebă Dick Sand, care îşi făcea o 
datorie de conştiinţă să întrebe şi să-l facă pe american să 
vorbească. 

Acesta, de altfel, nu se lăsa niciodată prea mult rugat. 

— Sunt antilope, prietene, spuse Harris. 

— Oh! Cum aş vrea să le văd! izbucni Jack. 

— E destul de greu, puişorule, spuse americanul. Foarte 
greu! 

— N-am putea încerca să ne apropiem de aceste antilope 
şuierătoare? continuă Dick Sand. 

— Oh, n-o să faci nici trei paşi, răspunse americanul 
clătinând din cap, şi o să le şi pui pe fugă, aşa că te sfătuiesc 
să nu te osteneşti! 

Însă Dick Sand avea motivele lui să fie curios. Voia să se 
convingă, şi cu puşca în mână se furişă prin iarbă. Dar, 
imediat, vreo zece gazele zvelte, cu coarne mici şi ascuţite, 
trecură prin faţa lui ca vântul. Blana lor, de un roşcat 
aprins, părea un nor de foc prin bălăriile înalte. 

— Nu ţi-am spus eu? îi zise Harris, după ce elevul-marinar 
se înapoie. 

Dacă antilopele acelea, atât de uşoare, au fost cu adevărat 
greu de văzut, nu acelaşi lucru se întâmplă cu un alt grup 
de animale, peste care au dat în aceeaşi zi. Acestea au 
putut fi văzute - deşi nu prea limpede - dar apariţia lor 
prilejui o convorbire destul de ciudată între Harris şi unii 
din tovarăşii lui. 

Seara, pe la orele patru, mica trupă se oprise o clipă lângă 
o poiană. Deodată, vreo trei-patru animale cu picioare lungi 
năvăliră dintr-un tufiş, la vreo sută de paşi depărtare, apoi o 
rupseră la fugă. 

În ciuda sfaturilor americanului, de astă dată tânărul 
marinar puse repede puşca la umăr şi trase într-unui din 


animale. Dar în clipa în care glonţul pornise pe ţeavă, 
Harris îi dădu o lovitură peste armă. 

Aşa că Dick Sand greşi ţinta, cu toate că ochise cu dibăcia- 
i obişnuită. 

— Fără împuşcături! Fără împuşcături! spuse americanul. 

— Nemaipomenit! Astea-s girafe! strigă Dick Sand, fără să 
dea alt răspuns observaţiei lui Harris. 

— Girafe? repetă Jack, ridicându-se în şaua calului. Unde 
sunt animalele astea mari? 

— Girafe! exclamă doamna Weldon. Apoi adăugă: Te înşeli, 
dragă Dick. Nu există girafe în America. 

— Chiar aşa, spuse şi Harris, care părea destul de mirat. 
În ţara asta nu există girafe! 

— Atunci?... spuse Dick Sand. 

— Nu ştiu ce că mai cred! răspunse Harris. Oare nu te-au 
înşelat ochii, prietene, iar animalele astea nu vor fi fost mai 
curând struţi? 

— Struţi? repetară Dick Sand şi doamna Weldon, uitându- 
se surprinşi unul la altul. 

— Da! Doar nişte struţi... repetă Harris. 

— Dar struţii sunt păsări, continuă Dick Sand. N-au decât 
două picioare! 

— Ei bine, răspunse Harris, mie mi s-a părut că animalele 
acelea care au fugit atât de repede erau bipede! 

— Bipede! exclamă tânărul marinar. 

— Ba eu cred că am văzut destul de bine că erau animale 
cu patru picioare! spuse atunci doamna Weldon. 

— Şi eu la fel, adăugă bătrânul Tom, iar Bat, Austin şi 
Acteon spuseră că tot aşa au văzut şi ei. 

— Struţi cu patru picioare! exclamă Harris, izbucnind în 
râs. lată un lucru caraghios. 

— Desigur că ar fi caraghios! răspunse Dick Sand. Numai 
că noi am crezut că vedem girafe şi nu struţi. 

— Nu, tinere, nu! adăugă Harris. sunt sigur că aţi văzut 
greşit. Aceasta se explică prin repeziciunea cu care au fugit 
animalele acelea. De altfel,s-a întâmplat de multe ori ca unii 


vânători să se înşele la fel cum te-ai înşelat şi dumneata 
acum, fiind totuşi de cea mai perfectă bună credinţă. 

Ceea ce spunea americanul era cu putinţă. Privind de la o 
oarecare distanţă un struţ înalt şi o girafă de înălţime 
mijlocie, e greu de făcut vreo deosebire. Fie că e vorba de 
Cioc, fie că e vorba de bot, şi unul şi altul sunt cocoţate la 
capătul unui gât lung, răsturnat pe spate, aşa că la nevoie 
se poate spune că un struţ este o jumătate de girafă. Nu-i 
lipsesc decât picioarele dinapoi. Aşadar, acest biped şi acest 
patruped, trecând repede şi pe neaşteptate prin faţa 
ochilor, pot uneori să fie luaţi unul drept celălalt. 

De altfel, cea mai sigură dovadă că doamna Weldon şi 
ceilalţi se înşelau e faptul că în America nu există girafe. 
Dick Sand făcu atunci această reflecţie: 

— Dar eu credeam că nu numai girafele, dar nici struţii nu 
trăiesc în Lumea Nouă. 

— Te înşeli, tinere, răspunse Harris. în America de Sud 
există o specie numită «nandu», din care fac parte şi struţii 
pe care i-ai văzut. 

Harris avea dreptate. Nandu, o pasăre cu picioare lungi, 
este destul de obişnuită în câmpiile Americii de Sud şi 
carnea ei e bună de mâncat când pasărea e tânără. Această 
vietate voinică, a cărei înălţime depăşeşte uneori doi metri, 
are ciocul drept, aripile lungi şi acoperite cu pene stufoase 
de culoare albăstrie şi picioare cu trei degete, terminate cu 
gheare - deosebire esenţială faţă de struţii din Africa. 

Aceste amănunte exacte i-au fost spuse de Harris, care 
părea să cunoască foarte bine caracteristicile păsării. Dick, 
doamna Weldon şi tovarăşii ei trebuiră să-şi recunoască 
greşeala. 

— De altfel, adăugă Harris, e cu putinţă să mai întâlnim alt 
cârd de struţi. Căutaţi atunci să vă uitaţi mai bine la ei şi să 
nu mai luaţi păsările drept patrupede! Dar, mai ales, tinere, 
nu uita sfatul meu şi nu mai trage cu puşca în nici un fel de 
animal! Nu suntem nevoiţi să vânăm ca să ne facem rost de 


hrană, şi îţi repet că nu trebuie ca prezenţa noastră în 
această pădure să fie trădată prin bubuituri de armă. 

Totuşi, Dick Sand stătea pe gânduri. O nouă bănuială îşi 
croise drum în mintea lui. 

A doua zi, 17 aprilie, porniră din nou la drum. Americanul 
îi asigură că nu vor trece nici douăzeci şi patru de ore până 
când mica trupă va poposi la hacienda San Felice. 

— Acolo, doamnă Weldon, adăugă el, veţi primi toate 
îngrijirile de care aveţi nevoie. Vă veţi odihni şi sunt sigur 
că, în câteva zile, o să fiţi pe deplin întremată. Poate că nu o 
să vă simţiţi în această fermă ca în locuinţa dumneavoastră 
din San Francisco, cu care sunteţi obişnuită, dar veţi vedea 
că nici locuinţele noastre nu sunt lipsite cu totul de confort. 
Nu suntem nici noi chiar nişte sălbatici. 

— Domnule Harris, răspunse doamna Weldon, dacă nu vă 
putem oferi decât mulţumiri pentru binevoitorul 
dumneavoastră ajutor, cel puţin fiţi sigur că vi le oferim din 
toată inima. De altfel, e şi timpul să ajungem! 

— Aţi obosit, doamnă Weldon? 

— De mine puţin îmi pasă, dar văd cum micul meu Jack se 
topeşte pe zi ce trece! A început să aibă friguri la anumite 
ore. 

— Vedeţi, răspunse Harris, clima acestui podiş e foarte 
sănătoasă, dar, din nenorocire, în martie şi în aprilie 
bântuie uneori frigurile. 

— Aşa este, spuse atunci Dick Sand, dar natura, care 
totdeauna şi pretutindeni este prevăzătoare, a pus leacul 
alături de boală. 

— Cum asta, prietene? întrebă Harris, care părea că nu 
înţelege. 

— Nu suntem oare în ţinutul arborelui quingquinas429) 
răspunse Dick. 

— Într-adevăr, spuse Harris, ai perfectă dreptate. Arborii 
care dau preţioasa coajă febrifugă1 30) sunt aici la ei acasă. 

— Mă miră chiar, adăugă Dick Sand, că n-am văzut 
niciunul. 


— Ei, prietene, răspunse Harris, arborii aceştia nu se pot 
deosebi uşor. Deşi uneori sunt înalţi, cu frunzele mari, cu 
flori trandafirii şi mirositoare, totuşi nu pot fi descoperiţi 
uşor. Arareori cresc în tufe. De obicei sunt presăraţi prin 
pădure, iar indienii, care recoltează coaja de chinină4 31), 
nu-i recunosc decât după frunzişul lor mereu verde. 

— Domnule Harris, se rugă doamna Weldon, dacă dăm 
peste vreun arbore, arată-mi-l şi mie. 

— De bună seamă, doamnă Weldon. Veţi găsi însă la fermă 
sulfat de chinină. E mai bun pentru febră decât simpla coajă 
a copacului. 

Această ultimă zi a călătoriei trecu fără să se mai întâmple 
ceva deosebit. Veni seara şi popasul pentru noapte fu 
organizat ca de obicei. până atunci nu plouase. Vremea 
începea să se schimbe însă, căci o boare umedă şi caldă se 
ridică de pe pământ şi formă în curând o ceaţă de 
nepătruns. 

Trebuia să înceapă anotimpul ploilor. Din fericire, mica 
trupă avea să se bucure chiar a doua zi de un adăpost 
confortabil, oferit cu multă ospitalitate. Doar câteva ore mai 
trebuiau să treacă până să ajungă acolo. 

Deşi după părerea lui Harris - care nu putea socoti 
distanţa parcursă decât după timpul cât durase călătoria - 
se aflau doar la şase mile de fermă, au fost totuşi luate ca 
de obicei toate măsurile de prevedere pentru noapte. Tom 
şi tovarăşii săi trebuiau să stea de veghe pe rând. Dick Sand 
ţinu ca nimic să nu fie neglijat în această privinţă. Acum, 
mai mult ca oricând, nu voia să renunţe la prudenţa lui 
obişnuită, căci o bănuială îngrozitoare începea să i se 
strecoare în suflet. Deocamdată însă nu voia să spună 
NIMIC. 

Adăpostul fusese orânduit sub un pâlc de arbori mari. Din 
pricina oboselii, doamna Weldon şi ai săi adormiră imediat, 
când deodată fură treziţi de un țipăt puternic. 

— Ei! Ce s-a întâmplat? întrebă Dick Sand, care sări 
primul în picioare. 


— Eu! Eu am ţipat! răspunse vărul Benedict. 

— Ce ai? întrebă doamna Weldon. 

— Am fost muşcat! 

— De un şarpe?... întrebă înspăimântată doamna Weldon. 

— Nu, nu! Nu e şarpe, e insectă! răspunse vărul Benedict. 
Aha, am prins-o! Am prins-o! 

— Ei bine, striveşte gângania şi lasă-ne să dormim în pace, 
domnule Benedict, spuse Harris. 

— Să strivesc o insectă?! strigă vărul Benedict. Nu se 
poate! Nu se poate! Trebuie să văd ce este! 

— Vreun ţânţar, spuse Harris, dând din umeri. 

— Ba deloc! E o muscă, răspunse vărul Benedict, şi încă o 
muscă dintre cele mai ciudate. 

Dick Sand aprinse o mică lanternă de mână şi o apropie de 
vărul Benedict. 

— Sfântă milostivire! strigă acesta. În sfârşit, o mângâiere 
şi pentru mine! Am făcut o mare descoperire! 

Sărmanul om delira de fericire. Îşi privea musca cu nişte 
ochi în care se citea bucuria triumfului. Ar fi sărutat-o cu 
cea mai mare plăcere. 

— Dar ce naiba este? întrebă doamna Weldon. 

— Un dipter, verişoară, un dipter faimos! 

Şi vărul Benedict le arătă o muscă mai mică decât o albină, 
de culoare închisă, cu dungi galbene pe partea de dedesubt 
a trupului. 

— Nu e veninoasă? întrebă din nou doamna Weldon. 

— Nu, verişoară, cel puţin pentru oameni, nu. Dar pentru 
animale, pentru antilope, pentru bivoli, pentru elefanţi... e 
altceva... Ah! Iubita mea insectă! 

— O să ne spuneţi odată, domnule Benedict, ce fel de 
muscă mai e şi asta? izbucni Dick Sand cu nerăbdare. 

— Musca aceasta, răspunse entomologul, musca aceasta 
pe care o ţin între degete, musca aceasta... este o muscă 
ţeţe! Dipterul acesta faimos face cinste unui întreg ţinut, şi 
până acum nu s-a găsit niciodată o muscă ţeţe în America! 


Dick Sand nu îndrăzni să-l întrebe pe vărul Benedict care 
este singura parte a lumii unde se găseşte înfricoşătoarea 
muscă ţeţe. 

Curând după această întâmplare, tovarăşii elevului- 
marinar se adânciră din nou în somnul întrerupt. Dick Sand 
însă nu mai închise ochii toată noaptea, cu toată oboseala 
care îl copleşea. 

Capitolul XVIII. 

GROAZNICUL CUVÂNT. 

Era vremea să ajungă la fermă. Doamna Weldon se simţea 
atât de obosită, încât n-ar mai fi putut continua multă 
vreme o călătorie făcută în condițiuni atât de grele, iar Jack 
îţi făcea milă să-l vezi cât de aprinşi îi erau obrajii în timpul 
acceselor de friguri şi cât de palid era după aceea. Doamna 
Weldon nu voise să-şi lase copilul nici măcar în grija bunei 
Nan, ci îl ţinea culcat pe braţele ei. 

Da! Era vremea să ajungă! După spusele americanului, 
chiar în seara zilei care începea acum, seara de 18 aprilie, 
mica trupă avea să fie la adăpost, la hacienda San Felice. 

Cele douăsprezece zile de călătorie şi cele douăsprezece 
nopţi petrecute sub cerul liber o doborâseră pe doamna 
Weldon, cu toate că era atât de robustă. Copilul îndurase 
toate acestea şi mai greu. Starea micului Jack, bolnav şi 
lipsit de cea mai elementară îngrijire, zdrobea inima 
mamei. 

Dick Sand, Nan, Tom şi tovarăşii lui înduraseră mai bine 
ostenelile călătoriei. Hrana, deşi pe sfârşite, nu le lipsise 
niciodată până acum. 

Cât priveşte pe Harris, omul acesta parcă era făcut pentru 
încercările acestor drumuri lungi prin păduri. Părea că 
oboseala nu-l poale dobori. Numai că, pe măsură ce se 
apropiau de fermă, Dick Sand observă că americanul era 
mai îngândurat şi mai posomorât ca înainte. Firesc ar fi fost 
să fie tocmai invers. Cel puţin aceasta era părerea tânărului 
marinar, care devenise bănuitor faţă de american. Dar ce 
interes l-ar fi putut împinge pe Harris să-i înşele? Dick Sand 


nu putea să-şi dea seama, dar supraveghea acum călăuza 
foarte de aproape. 

Pesemne că americanul îşi dădu seama că este bănuit de 
Dick Sand şi fără îndoială că această neîncredere îl făcea să 
fie şi mai tăcut faţă de «tânărul său prieten». 

Porniseră din nou la drum. în pădurea din ce în ce mai 
rară, copacii creşteau în grupuri răzlețe şi nu mai formau o 
perdea de nepătruns. Era oare adevăratul pampas despre 
care vorbise Harris? 

În timpul primelor ore ale dimineţii, nu se mai întâmplă 
nimic deosebit care să mărească neliniştea lui Dick Sand. 
Totuşi, el mai observă două lucruri. Poate că nu aveau mare 
însemnătate, însă în împrejurările de acum nu trebuia 
trecut cu vederea nici un amănunt. 

Mai întâi se schimbă purtarea lui Dingo, fapt care atrase 
atenţia tânărului marinar în chip deosebit. 

Într-adevăr, câinele, care tot timpul cât durase călătoria 
părea că se ţine după o anumită urmă, îşi schimbă dintr-o 
dată purtarea. Până acum mersese cu nasul în pământ, 
amuşinând întruna prin bălării şi tufişuri. Tăcea mai tot 
timpul sau scotea un fel de scheunat jalnic, ca şi cum ar fi 
exprimat o mare durere sau părere de rău. În ziua aceea, 
însă, ciudatul animal începu să latre tare şi uneori chiar 
furios, aşa cum făcea de mult, când Negoro apărea pe 
puntea lui Pilgrim. 

Prin mintea lui Dick Sand trecu o bănuială pe care Iom o 
întări, spunându-i: 

— Mare ciudăţenie, domnule Dick! Dingo nu mai miroase 
pământul, cum făcea ieri! Acum adulmecă mereu aerul, cu 
nasul în vânt, nu stă locului o clipă, părul i se zbârleşte la 
tot pasul. S-ar spune că-l miroase de departe... 

— Pe Negoro, nu-i aşa? răspunse Dick Sand, care apucă 
braţul bătrânului negru şi-i făcu semn să vorbească mai 
încet. 

— Negoro, domnule Dick! Nu cumva s-o fi luat pe urmele 
noastre? 


— Da, Tom, şi poate că în clipa asta nu e prea departe. 

— Dar... pentru ce? spuse Iom. 

— Sau Negoro nu cunoaşte acest ţinut, spuse Dick Sand, şi 
atunci avea tot interesul să nu ne piardă din vedere... 

— Sau?... îl întrebă Tom, care-l privea neliniştit pe elevul- 
marinar. 

— Sau, continuă Dick Sand, îl cunoaşte şi atunci... 

— Dar de unde să cunoască Negoro acest ţinut? N-a fost 
niciodată pe aici! 

— N-a fost niciodată pe aici... murmură Dick Sand. În 
sfârşit, fapt neîndoielnic este că Dingo se poartă ca şi cum 
omul acesta, pe care nu-l poate suferi, ar fi pe aproape! 

Întrerupse apoi convorbirea şi strigă câinele, care şovăi 
câteva clipe, dar veni totuşi lângă el. Dick Sand strigă: 
«Negoro! Negoro!» Un lătrat furios fu răspunsul lui Dingo. 
Acest nume avu asupra lui efectul obişnuit. Se repezi 
înainte, ca şi cum Negoro ar fi fost ascuns după un tufiş. 
Harris văzuse toată scena. Cu buzele strânse, se apropie de 
elevul-marinar şi-l întrebă: 

— Ce-i cereţi lui Dingo? 

— Mai nimic, domnule Harris, răspunse bătrânul Tom în 
glumă, îi cerem veşti de la tovarăşul de călătorie pe care l- 
am pierdut. 

— Aha! mormăi americanul. Este vorba de portughezul 
acela, bucătarul de pe navă de care mi-aţi vorbit? 

— Da, răspunse Tom. Auzindu-l pe Dingo cât de furios 
latră, mai că s-ar putea spune că Negoro e prin apropiere. 

— Dar cum să fi putut ajunge până aici? întrebă Harris. 
După câte ştiu, n-a fost niciodată prin regiunile astea. 

— Poate că nu ne-a spus nouă, răspunse Tom. 

— Ar fi de mirare, adăugă Harris. Dar dacă vreţi, hai să 
cercetăm desişurile. Poate că nenorocitul are nevoie de 
ajutor, poate să i se fi întâmplat ceva... 

— Nu-i nevoie, domnule Harris, răspunse Dick Sand. Dacă 
Negoro a ştiut cum să vină până aici, o să ştie să meargă şi 


mai departe. E un om care se pricepe să iasă din 
încurcătură. 

— Cum vreţi, răspunse Harris. 

— Hai, Dingo, taci! spuse Dick Sand, punând totodată 
capăt convorbirii. 

Al doilea fapt observat de tânărul marinar era în legătură 
cu calul, care nu părea să «simtă grajdul», aşa cum fac 
animalele din specia lui. Nu adulmeca aerul, nu-şi grăbea 
pasul, nu-şi umfla nările, nu necheza anunțând sfârşitul 
unei călătorii. Dacă îl observai bine, părea să fie tot atât de 
indiferent, ca şi cum hacienda la care fusese de câteva ori şi 
pe care trebuia s-o cunoască bine s-ar fi găsit la o depărtare 
de câteva sute de mile. 

«Nu arată a cal care ajunge la capătul călătoriei», gândea 
elevul-marinar. 

Totuşi, după cum spusese Harris cu o zi mai înainte, nu 
mai erau decât şase mile de făcut şi, din aceste ultime şase 
mile, patru fuseseră cu siguranţă parcurse până către ora 
cinci după-amiază. Dar aşa cum calul nu simţea câtuşi de 
puţin grajdul de care trebuia să aibă atâta nevoie, nimic nu 
anunţa nici apropierea vreunei plantaţii mari, aşa cum 
trebuia să fie hacienda San Felice. 

Doamna Weldon, deşi preocupată numai de copilul ei, era 
mirată văzând ţinutul atât de pustiu. Cum, nici un băştinaş, 
niciunul din argaţii fermei nu se arăta la o distanţă atât de 
mică? Se rătăcise oare Harris? Nu! Respinse această idee. 
O nouă întârziere ar fi însemnat pierderea micului Jack. 

Dar Harris mergea mereu înainte. Părea că cercetează 
adâncimile pădurii şi că se uită la dreapta şi la stânga, ca un 
om care nu-i sigur de el... sau de drumul lui! Doamna 
Weldon închise ochii. Mai bine să nu mai vadă nimic. 

Străbătură o câmpie lată, cam de vreo milă, apoi pădurea 
apăru din nou, deşi mai puţin deasă decât în ţinutul de vest. 
Mica trupă începu iarăşi să meargă pe sub copacii mari. 

La ora şase seara ajunseră în dreptul unui desiş, pe unde 
părea că trecuse o turmă de animale puternice. Dick Sand 


se uită cu mare atenţie în jurul său. La o înălţime care 
depăşea cu mult statura unui om, crengile fuseseră smulse 
sau rupte. Totodată, bălăriile date cu violenţă la o parte 
lăsau să se vadă pe pământul noroios urme de labe care nu 
puteau să fie de jaguari sau de cuguari. Să fi fost oare urme 
de «ais» sau alte tartigrade? Atunci cum se explica ruperea 
crengilor la o asemenea înălţime? Numai nişte elefanţi ar fi 
putut lăsa urme atât de mari, numai ei ar fi putut să facă o 
asemenea spărtură în desişul de nepătruns. Dar aceste 
uriaşe pachiderme nu se găsesc pe continentul american! 
Nici măcar nu au fost aclimatizate în aceste regiuni. 

Ipoteza că pe acolo au trecut elefanţi era absolut de 
necrezut. 

Dick Sand nu-şi dezvălui gândurile care îl frământau în 
legătură cu acest fapt şi nici pe american nu-l mai întrebă 
nimic în această privinţă. Ce mai putea aştepta de la un om 
care încerca să-i facă să iii girafele drept struţi? Harris ar 
mai fi dat şi acum vreo explicaţie mai mult sau mai puţin 
bine născocită, care nu ar fi schimbat cu nimic situaţia. 

Oricum, Dick îşi formase părerea sa asupra americanului. 
Îşi dădea seama că acesta este un trădător! Nu aştepta 
decât un prilej potrivit ca să-i dea în vileag necinstea. Totul 
îi spunea că acest prilej se apropie. 

Dar ce scop tainic urmărea Harris? Ce viitorii aştepta pe 
supraviețuitorii de pe Pilgrim? Dick Sand îşi repeta mereu 
că răspunderea sa nu încetase odată cu naufragiul. Acum 
trebuia mai mult ca oricând să se îngrijească de salvarea 
acelora pe care naufragiul îi aruncase pe această coastă. 
Era datoria lui să-i salveze pe doamna Weldon, pe Jack, pe 
negri - să-i salveze pe toţi tovarăşii lui de nenorocire! Dar 
dacă pe navă se simţea sigur de sine, bizuindu-se pe 
pregătirea sa de marinar, aici, în vălmăşagul încercărilor 
grele pe care le întrevedea, cum trebuia să procedeze? 

Dick Sand nu voia să închidă ochii în faţa 
înspăimântătoarei realităţi pe care fiecare clipă o făcea mai 
sigură. În aceste împrejurări, care se anunțau atât de grele, 


el,căpitanul de cincisprezece ani, care comandase pe 
Pilgrim, îşi luă din nou sarcina de conducător al micii trupe. 
Se hotări însă să nu spună nimic care ar fi îngrijorat-o pe 
sărmana mamă, mai înainte de clipa în care vor trebui luate 
măsuri. 

Şi nu spuse nimic, nici chiar atunci când, rămânând în 
urma celorlalţi cu vreo sută de paşi, pe malul unei ape 
destul de mari, observă nişte animale uriaşe, care o luară la 
goană pe sub ierburile înalte ale malului. «Hipopotami! 
Hipopotami!» era cât pe-aci să strige. 

Erau, într-adevăr, câteva din acele pachiderme cu capul 
uriaş, cu botul mare şi umflat, a căror gură este înarmată 
cu dinţi mai lungi de un picior. Îndesaţi pe picioarele lor 
scurte, aceste animale au pielea fără păr şi de culoare 
roşcată, ca pielea tăbăcită. Hipopotami în America...! 

Merseră mai departe toată ziua, dar din ce în ce mai greu. 
Oboseala începu să facă până şi pe cei mai voinici să 
încetinească pasul. Era într-adevăr timpul să ajungă, căci 
altfel ar fi trebuit să se oprească. 

Preocupată numai de micul Jack, poate că doamna Weldon 
nici nu mai simţea osteneala, dar din toată înfăţişarea sa se 
vedea că era la capătul puterilor. De altfel, toţi erau mai 
mult sau mai puţin doborâţi de oboseală. Dick Sand rezista 
printr-o supremă încordare a voinţei, izvorâtă din 
sentimentul datoriei. 

Către ora patru seara, bătrânul Iom găsi în iarbă un 
obiect care-i atrase atenţia. Era o armă,un fel de cuţit de o 
formă specială, alcătuit dintr-o lamă lată şi curbă, prinsă în 
nişte plăsele de fildeş destul de grosolan împodobite. 
Cuţitul fu adus de Tom lui Dick Sand, care-l luă în mână, îl 
cercetă şi apoi îl arătă americanului, spunând: 

— Aşa-i că băştinaşii nu mai sunt departe? 

— Cu siguranţă! răspunse Harris. Şi totuşi... 

— Totuşi? repetă Dick Sand, privindu-l pe Harris în albul 
ochilor. 


— Ar fi trebuit să fi ajuns foarte aproape de fermă, 
continuă Harris şovâitor, dar nu cunosc nimic pe aici... 

— Care va să zică,te-ai rătăcit? întrebă repede Dick Sand. 

— De rătăcit nu m-am rătăcit... Ferma nu poate fi mai 
departe de trei mile de aici. Dar vrând să iau calea cea mai 
scurtă prin pădure, poate c-am greşit. 

— Poate... îl îngână Dick Sand. 

— Cred că aş face mai bine s-o iau puţin înainte, de unul 
singur, spuse Harris. 

— Nu, domnule Harris, să nu ne despărţim! răspunse Dick 
Sand. 

— Cum vrei, continuă americanul. Dar în timpul nopţii o 
mi-ar fie greu să vă conduc. 

— Nu-i nimic, răspunse Dick Sand. O să facem un popas. 
Doamna Weldon va accepta să mai petreacă o ultimă noapte 
sub copaci, iar mâine, când se va lumina, pornim mai 
departe. Cele două sau trei mile câte ne-au mai rămas le 
facem într-o oră. 

— Bine, răspunse Harris. 

În clipa aceea, Dingo începu să latre din nou, înfuriat. 

— Ce-i Dingo, ce-i? strigă Dick Sand. Doar ştii bine că nu-i 
nimeni pe aici, căci locurile sunt pustii! 

Hotărâră deci să se oprească pentru acest ultim popas. 
Doamna Weldon lăsă totul în seama tovarăşilor ei şi nu 
spuse tot timpul nici măcar o vorbă. Micul Jack, moleşit de 
friguri, se odihnea în braţele ei. 

Căutară locul cel mai ferit pentru a petrece noaptea. Dick 
Sand se gândea să-l aleagă sub frunzişul des al unui pâlc de 
copaci, dar bătrânul Tom, care se ocupa de aceste pregătiri 
împreună cu tânărul marinar, se opri deodată şi strigă: 

— Domnule Dick! Uită-te! Uită-te! 

— Ce-i, Tom? întrebă Dick Sand cu glasul liniştit, ca al unui 
om care se aşteaptă la orice. 

— Acolo... acolo, spuse Tom... pe copacii... aceia, urme de 
sânge. lar pe pământ... mădulare de om, ciopârţite! 


Dick Sand se repezi spre locul arătat de bătrânul Tom. 
Apoi, întorcându-se spre negru, îi spuse: 

— Taci, Iom, taci! 

Într-adevăr, pe pământ zăceau mai multe mâini tăiate, iar 
lângă aceste resturi omeneşti se aflau câteva furci 
sfărâmate şi un lanţ rupt. 

Din fericire, doamna Weldon nu văzuse nimic din acest 
spectacol îngrozitor. Cât despre Harris, el se ţinea la 
distanţă; dacă cineva s-ar fi uitat mai cu atenţie la el în clipa 
aceea, ar fi fost izbit de cruzimea care i se întipărise pe 
faţă. Era înfiorător la vedere. 

Dingo veni lângă Dick Sand şi începu să latre cu furie în 
faţa acestor resturi însângerate. Elevul-marinar izbuti să-l 
izgonească numai cu mare greutate. 

În vremea aceasta, bătrânul Tom, care văzuse cel dintâi 
furcile şi lanţul rupt, rămăsese nemişcat, ca şi cum ar fi 
prins rădăcini în pământ. Cu ochii holbaţi, cu mâinile 
încleştate, privea ţintă, bolborosind cuvinte fără şir. 

— Am văzut... am mai văzut astfel de furci... când eram 
mic de tot... am mai văzut...! 

Fără îndoială că amintirile copilăriei sale îi reveneau în 
minte încet-încet, iar el se străduia să-şi aducă aminte... Cu 
siguranţă că avea să vorbească... 

— Taci, Tom! repetă Dick Sand. Taci! Pentru liniştea 
doamnei Weldon, pentru salvarea noastră a tuturor, taci...! 

Şi elevul-marinar îl trase după sine pe bătrânul negru. 

Aleseră un alt loc de popas, ceva mai departe, şi apoi totul 
fu pregătit pentru noapte. 

Cina rămase aproape neatinsă. Oboseala întrecea foamea. 
Erau cu toţii cuprinşi de o nelinişte vecină cu groaza. 

Întunericul se lăsa încetul cu încetul. în curând se făcu 
beznă. Cerul era acoperit de nori prevestitori de furtună. 
Printre copaci se vedeau din când în când licăriri de 
fulgere, în partea dinspre apus a orizontului. Vântul 
încetase; nici o frunză nu se mai mişca. O tăcere adâncă lua 
locul larmei de peste zi, de parcă atmosfera grea, îmbibată 


de electricitate, ajunsese să nu mai poată transmite 
sunetele. 

Dick Sand, Austin şi Bat stăteau tustrei de veghe. Căutau 
să zărească sau să audă, în această noapte de nepătruns, 
dacă nu scânteiază vreo licărire de lumină, dacă nu răsună 
vreun zgomot suspect. Dar nimic nu tulbura liniştea şi 
întunericul pădurii. 

Tom nu putea să aţipească deloc. Năpădit de amintiri, 
stătea nemişcat, cu capul plecat, ca şi cum ar fi fost izbit de 
o lovitură neaşteptată. 

Într-adevăr, pe pământ zăceau resturi omeneşti, lângă 
care se aflau câteva furci sfărâmate şi un lanţ rupt. 

Doamna Weldon îşi legăna copilul în braţe, gândindu-se ce 
se va mai întâmplă de acum încolo. 

Poate că numai vărul Benedict dormea ca un prunc 
nevinovat, căci numai el nu era copleşit de îngrijorarea şi 
teama care-i cuprinsese pe toţi. El nu avea atât de dezvoltat 
simţul presimţirii. 

Deodată, câtre ora unsprezece noaptea, se auzi un răcnet 
prelung şi înfiorător, urmat de un fel de mârâit mai ascuţit. 
Tom sări în picioare şi mâna i se întinse spre un desiş aflat 
cam la o milă de acolo. Dick Sand îl apucă de braţ, dar nu-l 
putu împiedica pe Tom să strige: 

— Leul! Leul! 

Acest răget, pe care-l auzise atât de des în copilărie, 
fusese recunoscut îndată de bătrânul negru. 

— Leul! repetă el. 

Dick Sand, nemaiputând să se stăpânească, se repezi cu 
cuțitul în mână spre locul unde dormea Harris. Dar Harris 
nu mai era acolo, iar calul dispăruse odată cu el. 

În mintea lui Dick Sand se făcu deodată lumină... Nu se 
aflau acolo unde crezuseră că se află! Pilgrim nu acostase 
pe ţărmul american! Nu Insula Paştilor era aceea pe care 
elevul-marinar o descoperise în larg, ci cu totul altă insulă 
aşezată la vestul acestui continent, aşa cum Insula Paştilor 
se află la vestul Americii. Busola îl înşelase o bună parte a 


călătoriei, şi se ştie de ce. Mânat de furtună pe o cale 
greşită, Pilgrim ocolise Capul Horn şi trecuse din Oceanul 
Pacific în Oceanul Atlantic! Viteza navei, pe care nu o 
putuse calcula decât cu multă aproximaţie, fusese de două 
ori mai mare din pricina urganului, iar el nu-şi dăduse 
seama de aceasta! lată din ce pricină arborii de cauciuc şi 
de chinină, care cresc din belşug în America, lipseau din 
acest ţinut care nu era nici podişul Atacama, nici pampasul 
bolivian. Da, girafe, nu struţi, alergaseră prin poiană! 
Elefanţi fuseseră animalele acelea mari care traversaseră 
desişul pădurii! Hipopotami au fost matahalele pe care Dick 
Sand le tulburase din odihna lor sub bălăriile înalte. Musca 
țeţe era dipterul găsit de vărul Benedict, groaznica muscă 
țeţe, care face să piară, prin pişcătura ei, animalele 
caravanelor! Şi răget de leu, nu de alt animal, fusese 
răcnetul care cutremurase pădurea. lar furcile, lanţurile, 
cuțitul de o formă speciali erau unelte ale neguţătorilor de 
sclavi. Mâinile acelea ciopârţite erau mâini de oameni ţinuţi 
în fiare! Portughezul Negoro şi americanul Harris trebuie 
să fi fost înţeleşi între ei. 

Şi buzele lui Dick Sand rostiră aceste cuvinte îngrozitoare, 
pe care el le bănuise încă de multă vreme! 

— Africa! Africa ecuatorială! Africa neguţătorilor de sclavi 
şi a sclavilor! 

Partea a doua 
Capitolul 1. 

NEGOŢUL DE SCLAVI. 

Negoţul de sclavi! Toată lumea ştie ce înseamnă vorbele 
acestea, vorbe care ar fi trebuit să nu existe în nici o limbă 
omenească. Acest îngrozitor comerţ de sclavi, practicat 
multă vreme în folosul ţărilor europene care aveau colonii 
peste mări, a fost interzis cu mulţi ani în urmă. El continuă 
totuşi pe o scară largă, mai cu seamă în Africa 
centrală(32). Chiar în plin secol al XIX-lea, încă mai exista 
câteva state ce se pretind creştine, dar care nu au semnat 
convenţia cu privire la desfiinţarea sclaviei. 


S-ar putea crede că acest negoţ nu se mai face, că această 
cumpărare şi vânzare de fiinţe omeneşti a încetat! Dar nu-i 
deloc aşa, şi cititorul nu trebuie să ignore acest fapt, dacă 
vrea să se intereseze mai îndeaproape de întâmplările din 
cea de a doua parte a acestei povestiri. El trebuie să afle ce 
anume sunt aceste vânători de oameni, care ameninţă să 
despopuleze un continent întreg pentru a întreţine câteva 
colonii cu munca gratuită a sclavilor, el trebuie să afle în ce 
locuri şi în ce chip se făptuiesc aceste vânători barbare, cât 
sânge se varsă, câte incendii şi jafuri se dezlănţuie cu un 
asemenea prilej şi, în sfârşit, în folosul cui se fac toate 
acestea. 

Negoţul de negri a început dc-abia în secolul al XV-lea, în 
următoarele împrejurări: 

După ce musulmanii au fost alungaţi din Spania, ei s-au 
refugiat dincolo de strâmtoarea Gibraltar, pe coasta Africii. 
Dar portughezii, care stăpâneau pe atunci această parte a 
țărmului, i-au urmărit cu înverşunare. Unii din aceşti fugari 
au fost luaţi prizonieri şi aduşi în Portugalia. Ajunşi robi, ei 
au format primul grup de sclavi africani, din Europa 
apuseană, din era creştină. 

Dar aceşti musulmani făceau parte mai toţi din familii 
bogate, care erau gata să-i răscumpere cu bani grei. 
Portughezii au respins însă oferta de răscumpărare; nu le 
păsa de preţul oferit. N-aveau ce să facă cu aurul străin. 
Ceea ce lipsea acum erau braţele de muncă necesare 
exploatării primelor colonii: braţe de rob - ca să spunem 
lucrurilor pe nume. 

Familiile musulmane, neputând să-şi răscumpere rudele cu 
aur, s-au oferit atunci să dea în schimbul prizonierilor un 
număr foarte mare de negri africani, pe care îi puteau 
captura foarte uşor. Portughezii au primit acest târg, care 
era spre folosul lor şi, în felul acesta, a început negoţul de 
sclavi în Europa. 

Spre sfârşitul veacului al XVI-lea, acest negoţ îngrozitor 
era îngăduit de mai toată lumea. Moravurile încă barbare 


ale societăţii de pe vremea aceea nu erau cu nimic jenate. 
Toate statele proteguiau acest negoţ, pentru a izbuti să 
colonizeze cât mai repede şi cât mai sigur insulele din 
Lumea Nouă. Într-adevăr, sclavii de culoare neagră rezistau 
în regiunile unde albii ar fi pierit cu miile, deoarece nu erau 
obişnuiţi cu climatul şi nu puteau să îndure căldura climei 
tropicale, în curând, transportarea negrilor în coloniile din 
America a început să se facă regulat cu vase speciale; 
această ramură a comerţului transatlantic a dus apoi la 
crearea unor importante pieţe de sclavi în diferitele puncte 
ale țărmului african. «Marfa» era foarte ieftină la 
cumpărare şi câştigurile foarte mari. 

Dar indiferent de motivele care au dus la formarea 
coloniilor de peste mări, ele nu puteau îndreptăţi pieţele de 
carne omenească, împotriva negoţului de negri se ridicară 
glasurile unor oameni de suflet, care protestau şi cereau 
guvernelor europene, în numele principiilor umanitare, 
desfiinţarea sclaviei. 

În 1751, quakerii se puseră în fruntea mişcării 
aboliţioniste, chiar în sânul acelei Americi de Nord unde, 
peste o sută de ani, avea să izbucnească războiul de 
secesiune, căruia nu i-a fost străină chestiunea sclaviei. 
Diferite state din nord - Virginia, Connecticut, 
Massachusetts, Pennsylvania - decretară abolirea 
comerţului de sclavi şi eliberară sclavii aduşi cu cheltuială 
mare pe teritoriile lor. 

Dar campania începută de quakeri nu s-a mărginit la 
statele nordice ale Lumii Noi. Adepții sclaviei au fost 
puternic atacați şi dincoace de Atlantic. Mai ales Franţa şi 
Anglia au dat partizani ai acestei cauze drepte. «Mai bine 
să piară coloniile decât principiul!» - aceasta a fost lozinca 
generoasă care a răsunat în toată Lumea Veche şi, în ciuda 
intereselor politice şi comerciale angajate în această 
problemă, lozinca s-a răspândit şi a avut urmări în toată 
Europa. 


Calea fusese deschisă. În 1807, Anglia a desfiinţat 
comerţul de negri din coloniile ei; Franţa i-a urmat pilda în 
1814. Cele două naţiuni puternice încheiară în această 
privinţă un tratat, care fu întărit de Napoleon în timpul 
celor o sută de zile. 

Totuşi nu era vorba decât de o declaraţie pur teoretică. 
Vasele cu negri străbăteau mai departe mările şi debarcau 
în porturile coloniale «încărcătura lor de abanos». 

Mai târziu a trebuit să se ia măsuri mai practice pentru a 
se pune capăt acestui negoţ. Statele Unite în 1820 şi Anglia 
în 1624 au declarat negoţul de sclavi drept act de piraterie, 
iar pe cei care-l practicau - pirați. Ca atare, negustorii de 
negri puteau fi pedepsiţi cu moartea şi erau urmăriţi cu 
asprime. Franţa aderă şi ea curând la noul tratat. Dar 
statele din America de Sud, coloniile spaniole şi portugheze 
nu au iscălit şi ele tratatul, aşa că exportul de negri a 
continuat în folosul lor, cu toată recunoaşterea dreptului de 
vizitare a vasului, care de fapt se mărginea la verificarea 
pavilionului navelor bănuite că ar transporta sclavi. 

Noua lege pentru desfiinţarea comerţului de sclavi nu 
avea însă şi efect retroactiv. E adevărat că acum nu se mai 
capturau alţi sclavi, dar vechii sclavi nu-şi dobândiseră 
libertatea. 

În aceste împrejurări, Anglia dădu, prima, exemplul. La 14 
mai 1833,0 «declaraţie generală» i-a eliberat pe toţi negrii 
din coloniile Marii Britanii, iar în august 1838 au fost 
declaraţi liberi 670 000 de sclavi. 

Zece ani mai târziu, în 1848, Republica franceză eliberă 
pe toţi sclavii din coloniile franceze, adică 260 000 de negri. 

În 1859, războiul civil dintre statele din nord şi cele din 
sudul Statelor Unite ale Americii a desăvârşit opera de 
emancipare a sclavilor şi a extins această emancipare în 
toată America de Nord. 

Aşadar, cele trei puteri mari desăvârşiră această operă de 
omenie. Pe vremea când se petrec cele povestite în cartea 
de faţă, negoţul de sclavi nu se mai făcea decât în folosul 


coloniilor spaniole sau portugheze, cum şi pentru acela al 
populațiilor turceşti sau arabe din Orient. Dacă Brazilia nu 
a eliberat încă pe vechii ei sclavi, totuşi nu mai primea alţii 
noi, iar copiii de negri se năşteau acolo ca oameni liberi. 

În interiorul Africii, în urma războaielor sângeroase duse 
de diferiţii şefi de triburi pentru această vânătoare de 
oameni, sunt înrobite triburi întregi. Caravanele cu sclavi 
iau unul din aceste două drumuri opuse: spre apus, către 
colonia portugheză Angola, sau spre răsărit, către 
Mozambic. Dintre acei puţini nenorociţi care mai ajung la 
destinaţie, unii sunt trimişi fie în Cuba, fie în Madagascar, 
iar ceilalţi - în provinciile arabe sau turceşti din Asia, la 
Mekka sau la Mascat. Crucişătoarele engleze sau franceze 
nu pot împiedica acest negoţ decât într-o slabă măsură, 
întrucât supravegherea unor ţărmuri atât de întinse este 
deosebit de anevoioasă. 

Dar numărul unor asemenea exporturi îngrozitoare mai 
este încă atât de însemnat? 

Da! Se crede că încă aproape 80 000 de sclavi ajung pe 
țărm şi că acest număr nu reprezintă decât a zecea parte 
din numărul băştinaşilor măcelăriți. În urma acestor 
măceluri înspăimântătoare, câmpiile pârjolite rămân pustii, 
satele mistuite de flăcări rămân fără locuitori, fluviile 
rostogolesc cadavre şi jivinele pun stăpânire pe tot. 
Livingstone povesteşte că de câte ori se înapoia printr-o 
regiune prin care trecuse cu câteva luni înainte şi unde 
între timp avuseseră loc asemenea vânători de oameni, n-o 
mai recunoştea. Şi toţi ceilalţi călători, Grant, Spekc. 
Burton, Cameron şi Stanley, vorbesc în aceiaşi termeni 
despre desele încăierări războinice care au loc între diferiţii 
şefi de triburi pe acest podiş împădurit al Africii centrale, 
principalul lor teatru de război. În ţinutul marilor lacuri, 
peste toată această întindere imensă dintre Bornu şi 
Fezzan, mai spre sud, pe malurile Nyassei şi ale 
Zambeziului, apoi la vest, în regiunile Zairului superior - pe 
care le-a străbătut îndrăzneţul Stanley - în toate aceste 


locuri care alimentează cu sclavi târgul din Zanzibar, 
călătorii întâlnesc mereu acelaşi spectacol: măceluri, ruine, 
vetre pustii. Oare sclavia nu va înceta în Africa decât odată 
cu dispariţia tuturor negrilor, iar soarta acestei rase va fi 
aceeaşi cu a rasei australiene din Noua Olandă133)? 

Dar piaţa din coloniile spaniole şi portugheze se va închide 
într-o bună zi, iar locul acesta de desfacere va dispărea. 
Popoarele civilizate nu mai pot îngădui multă vreme negoţul 
cu negri! 

Da, fără îndoială, şi chiar anul acesta - 1878 - trebuie să 
aducă eliberarea tuturor sclavilor pe care îi mai au statele 
creştine. Totuşi, încă mulţi ani după aceasta, naţiunile 
musulmane vor continua traficul care pustieşte continentul 
african. Într-adevăr, spre ele se trimit cei mai mulţi sclavi; 
numărul băştinaşilor smulşi cu sila de la vetrele lor şi 
îndreptaţi spre coasta de răsărit depăşeşte în fiecare an 40 
000 de suflete. Cu mult înainte de expediţia din Egipt, 
negrii din Sennaar erau vânduți cu miile negrilor din 
Darfur, şi invers. Generalul Bonaparte a putut cumpăra, 
astfel, un număr de negri pe care i-a făcut soldaţi, 
organizându-i după exemplul mamelucilor. De atunci, în 
cursul secolului al XIX-lea, din care până acum au trecut 
patru cincimi, negoţul cu sclavi nu a scăzut. Ba, dimpotrivă. 

La urma urmei, islamismul închide ochii la negoţul de 
sclavi, în provinciile musulmane, sclavul negru a înlocuit pe 
sclavul alb de odinioară. Totodată, negustorii de sclavi, de 
toate naţiile, continuă pe scară mare această meserie 
îngrozitoare. Ei furnizează astfel un supliment de populaţie 
acelor seminţii care se sting şi vor pieri, deoarece nu se 
regenerează prin muncă. Ca şi pe timpul lui Bonaparie. 
Sclavii ajung adesea soldaţi. În unele triburi de pe Nigerul 
superior, din ei sunt alcătuite aproape jumătate din 
armatele căpeteniilor africane. În aceste condiţii, situaţia 
lor nu este cu mult inferioară celei de om liber. De altfel, 
când nu-i soldat, sclavul reprezintă o monedă de schimb 
care are curs chiar şi în Egipt, iar în Bornu plata ofiţerilor şi 


a funcţionarilor se face cu astfel de monedă. Guillaume 
Lejean a văzut şi a spus asta. 

lată, deci, situaţia actuală a negoţului cu sclavi. 

Mai e nevoie să se spună că un mare număr de agenţi ai 
statelor europene nu se ruşinează să arate pentru comerţul 
de sclavi o indulgență demnă de disprețuit? În timp ce 
crucişătoarele supraveghează coastele Atlanticului şi ale 
Oceanului Indian, în interior comerţul se desfăşoară 
nestingherit. Caravanele de sclavi trec pe sub ochii unora 
dintre aceşti funcţionari, iar măcelurile în care pier zece 
negri pentru a se pune mâna pe unul singur, care să fie 
vândut ca sclav, sunt hotărâte dinainte la date stabilite cu 
precizie. 

Se înţelege acum grozăvia cuvintelor rostite de Dick Sand: 
«Africa! Africa ecuatorială! Africa neguţătorilor de sclavi şi 
a sclavilor!» 

Şi nu se înşela: era într-adevăr Africa, cu toate primejdiile 
care îl păşteau pe el şi pe tovarăşii lui. 

Dar în ce parte a continentului african îi aruncase soarta? 
De bună seamă, pe coasta de vest: şi tânărul marinar se 
temea că Pilgrim se ciocnise tocmai de ţărmul Angolei, 
adică acolo unde vin caravanele care deservesc toată 
această parte a Africii. 

Şi într-adevăr acolo se aflau: în ţinutul pe care Cameron şi 
Stanley aveau să-l străbată peste câţiva ani, cu preţul atâtor 
primejdii, primul venind dinspre sud, iar al doilea - dinspre 
nord. Pe vremea aceea, din ţinutul acesta întins, format din 
trei provincii: Benguela, Congo şi Angola, nu era cunoscut 
decât ţărmul. El se întinde între Nurse, la sud, şi Zair, la 
nord, şi are două porturi principale: Benguela şi Sf. Paul de 
Loanda(34), acesta din urmă fiind şi capitala coloniei care 
aparţine Portugaliei. 

În interior, ţinutul era pe atunci aproape neumblat. Puţini 
călători îndrăzniseră să se aventureze în acele locuri. Climă 
nesănătoasă, pământuri calde şi umede, bântuite de friguri, 
băştinaşi în stare de primitivism, încăierări permanente 


între triburi, neîncrederea negustorilor de sclavi faţă de 
orice străin care încearcă să pătrundă tainele comerţului 
lor odios iată greutăţile şi primejdiile pe care urmau să le 
înfrunte şi să le învingă în această provincie, Angola, una 
din regiunile cele mai de temut al Africii ecuatoriale. 

În 1816, Tuckey mersese în susul fluviului Congo, până 
dincolo de cascadele Yellala, dar nu parcursese mai mult de 
200 de mile în interior. Drumul acesta scurt nu era de ajuns 
pentru o cunoaştere serioasă a ținutului, dar a pricinuit 
totuşi moartea celor mai mulţi dintre savanții şi ofiţerii care 
alcătuiau expediţia. 

După treizeci şi şapte de ani, doctorul Livingstone înaintă 
de la Capul Bunei Speranţe până pe cursul superior al 
fluviului Zambezi. În luna noiembrie 1853, el plecă din 
acest punct şi, cu o îndrăzneală nemaipomenită, străbătu 
Africa de la sud spre nord-vest, trecu peste Coango, unul 
din afluenții fluviului Congo, şi ajunse la 31 mai 1854 la Sf. 
Paul de Loanda. Era prima explorare în necunoscutul marii 
colonii portugheze. 

Optsprezece ani mai târziu, doi călători îndrăzneţi aveau 
să străbată Africa de la răsărit la apus şi să ajungă unul la 
sud, altul la nord de Angola, cu preţul unor greutăţi 
nemaipomenite. 

Primul a fost locotenentul englez de marină Verney- 
Howett Cameron. În 1872, toată lumea credea că expediţia 
americanului Stanley, trimisă pentru a-l găsi pe Livingstone 
în regiunea marilor lacuri, nu se va mai întoarce. 
Locotenentul Cameron se oferi să plece pe urmele 
expediției. Oferta lui fu primită. Cameron, întovărăşit de 
doctorul Dillon, de locotenentul Cecil Murphy şi de Robert 
Moffat, nepotul lui Livingstone, plecă din Zanzibar. După ce 
străbătu Ugogo, dădu peste trupul neînsufleţit al lui 
Livingstone, pe care oamenii lui credincioşi îl transportau 
spre coasta răsăriteană. Continuându-şi atunci drumul spre 
apus, cu voinţa dârză de a ajunge de la un țărm la celălalt, 
străbătu Unyanyembe, Ugunda şi Kahuele, unde strânse 


toate însemnările marelui călător. Trecu apoi peste 
Tanganyika, peste munţii Bambarre şi peste Lualaba, pe al 
cărui curs nu putu cobori, vizită toate provinciile pustiile de 
război şi rămase aproape fără locuitori din cauza 
comerţului de sclavi, trecu prin regiunile Kilemba, Urua, pe 
la izvoarele râului Lomane, apoi prin Uluda şi Lovale. După 
ce străbătu Coanza şi pădurile uriaşe, în care Harris îi 
făcuse pe Dick Sand şi pe tovarăşii lui să se rătăcească, 
energicul locotenent Cameron reuşi, în sfârşit, să zărească 
Oceanul Atlantic şi ajunse până la localitatea Sf. Filip de 
Benguela. Această călătorie de trei ani şi patru luni costase 
viaţa a doi dintre tovarăşii lui, doctorul Dillon şi Robert 
Moffat. 

Pe această cale a descoperirilor, englezului Cameron avea 
să-i urmeze aproape imediat americanul Henry Moreland 
Stanley. Se ştie că acest curajos corespondent al ziarului 
New York Herald, trimis să-l caute pe Livingstone, îl găsise 
pe explorator la 30 octombrie 1871, la Ujiji, pe malurile 
lacului Tanganyika. Dar tot ceea ce făptuise până atunci, cu 
succes, doar dintr-un sentiment de omenie, Stanley se 
hotări să continue în interesul ştiinţei geografice. inta lui 
fu de a explora cursul fluviului Lualaba, pe care îl văzuse 
doar în treacăt. Cameron se afla încă pierdut în provinciile 
Africii centrale, când, în noiembrie 1874, Stanley părăsea 
Bagamoyo de pe coasta răsăriteană. După douăzeci şi una 
de luni, adică la 24 august 1876, Stanley părăsi regiunea 
pustiită de o epidemie de vărsat, străbătu în şaptezeci şi 
patru de zile drumul de la lac la N'yangwe, mare târg de 
sclavi, vizitat mai înainte de Livingstone şi de Cameron, şi 
asistă la cele mai îngrozitoare scene de vânătoare de sclavi 
făcute de ofiţerii sultanului din Zanzibar pe teritoriile 
triburilor Marungu şi Manyuema. 

Stanley socoti că de aici poate porni la cercetarea cursului 
fluviului Lualaba, coborând pe elpână la vărsare. O sută 
patruzeci de hamali pentru bagaje, angajaţi la N'yangwe, şi 
nouăsprezece bărci alcătuiau materialul şi personalul 


expediției sale. Încă de la început a trebuit să dea lupte 
împotriva canibalilor din tribul Ugusu, şi tot de la început a 
fost silit să ia măsuri ca bărcile să fie duse în spinare de 
oameni, pe uscat, pentru a ocoli cascadele ce nu puteau fi 
trecute cu barca. Ceva mai spre sud de Ecuator, în punctul 
în care Lualaba o apucă spre nord, nord-est, cincizeci şi 
patru de bărci, pline cu mai multe sute de băştinaşi, atacară 
mica flotă a lui Stanley, care reuşi să-i pună pe fugă. După 
aceea, urcând până la paralela a doua din latitudinea 
nordică, curajosul american constată că fluviul Lualaba nu 
era altceva decât chiar cursul superior al fluviului Zair, care 
mai era cunoscut şi sub numele de Congo, şi că dacă îi urma 
cursul ajungea direct la mare. Şi chiar aşa făcu, războindu- 
se aproape zilnic cu triburile de pe ţărmuri. La 3 iunie 
1877, în timp ce trecea cataractele de la Massassa, pierdu 
pe unul din tovarăşii lui, Francis Pocock; el însuşi fu târât cu 
barcă cu tot, la 18 iulie, în cascada M'belo, de unde nu 
scăpă cu viaţă decât printr-o minune. 

În sfârşit, la 6 august, Henry Stanley ajunse în satul Ni 
Sanda, aflat la o depărtare de patru zile de coastă. După 
două zile, el găsi la Banza M'buko proviziile trimise de doi 
negustori din Emboma şi se odihni, în sfârşit, în acest orăşel 
de pe litoral. La treizeci şi cinci de ani se simţea îmbătrânit 
din cauza oboselii şi a lipsurilor pe care trebuise să le 
îndure străbătând tot continentul african, într-o călătorie 
care durase doi ani şi nouă luni. 

Dar cursul fluviului Lualaba era acum cunoscut până la 
Atlantic, şi dacă Nilul e cea mai mare arteră din nord, dacă 
Zambezi e cea mai însemnată arteră din est, se ştie acum că 
Africa mai are în vest cel de al treilea mare fluviu din lume, 
care curgând pe o distanţă de două mii nouă sute de 
mile435), sub numele de Lualaba, de Zair şi de Congo, face 
legătura între regiunea marilor lacuri şi Oceanul Atlantic. 

Deşi situată între cele două drumuri unui urmai de Stanley 
şi celălalt de Cameron. provincia Angola era necunoscută ca 
şi în anul 1873, an în care vasul Pilgrim naufragiase pe 


coasta Africii. Tot ce se ştia despre ea era faptul că pe 
teritoriul acestei provincii se desfăşura comerţul de sclavi, 
datorită importantelor târguri de la Bihe, de la Cassange şi 
de la Kazonde. 

Or, tocmai în acest ţinut fusese atras Dick Sand. la mai 
mult de o sută de mile de coastă, având ca tovarăşi de drum 
o femeie istovită de oboseală şi durere, un copil sfârşit de 
boală şi câţiva negri, pradă tare râvnită de lăcomia 
negustorilor de sclavi. 

Da, era Africa şi nicidecum acea Americă unde nici 
băştinaşii, nici fiarele sălbatice şi nici clima nu sunt cu 
adevărat de temut. Nu era acea regiune prietenoasă, 
aşezată între Cordilieri şi coastă, unde orăşelele sunt 
numeroase. Erau tare departe aceste provincii ale Perului şi 
Boliviei, spre care furtuna ar fi îndreptat cu siguranţă vasul, 
dacă o mână criminală nu i-ar fi schimbat drumul, 
împiedicându-i astfel pe naufragiaţi să găsească posibilităţi 
sigure de întoarcere în patrie. 

Era îngrozitoarea Angola. Şi nici măcar coasta 
supravegheată direct de autorităţile portugheze, ci mijlocul 
acestei colonii, unde se încrucişau caravanele de sclavi, 
mânate de harapnicul havildarilor. 

Ce ştia Dick Sand despre aceasta ţară unde îl aruncase 
trădarea? 

Foarte puţine lucruri din cele spuse de misionarii din 
veacul al XVI-lea şi al XVII-lea, de negustorii portughezi, 
care străbăteau drumul de la Sf Paul de Loanda prin San- 
Salvaaor către Zair, şi din ce povestise doctorul Livingstone 
despre călătoria lui din 1853. Dar şi acestea ar fi fost de 
ajuns ca să zdruncine un suflet mai puţin oţelit decât al lui 
Dick Sand. 

Se aflau într-adevăr într o situaţie groaznică! 

Capitolul II. 

HARRIS ŞI NEGORO. 

A doua zi, după ce Dick Sand şi tovarăşii lui tăcuseră 
ultimul popas în pădure, doi oameni se întâlneau la trei mile 


de acolo, aşa cum se înţeleseseră dinainte. Cei doi oameni 
erau Harris şi Negoro. Se va vedea în curând care e locul 
jucat de întâmplare în faptul că pe ţărmul Angolei s-au 
întâlnit portughezul venit din Noua Zeelandă şi americanul 
pe care meseria de negustor de sclavi îl silea să străbată 
deseori această provincie din vestul Africii. 

Harris şi Negoro stăteau la poalele unui bananier uriaş, pe 
malul unui pârâu năvalnic, care curgea printre două 
perdele de papirus. 

Portughezul şi americanul, care se întâlniseră tocmai în 
momentul acela, începură să vorbească despre întâmplările 
care avuseseră loc cu câteva ceasuri în urmă. 

— Aşadar, Harris, spuse Negoro, n-ai putut să-i atragi mai 
în adâncul Angolei pe cei din mica trupă a căpitanului Sand, 
cum îi zic ei băieţaşului aceluia de cincisprezece ani? 

— Nu, prietene, răspunse Harris, şi e chiar de mirare că 
am izbutit să-i aduc şi până aici, la cel puţin o sută de mile 
de coastă. De mai multe zile, tânărul meu prieten Dick Sand 
mă privea cu ochi bănuitori şi bănuielile i se schimbau 
încet-încet în siguranţă, aşa că, zău... 

— Numai încă o sută de mile de i-ai mai fi dus, Harris, am 
fi fost şi mai siguri de ei. Dar nu trebuie să ne scape nici 
acum! 

— Ei, asta e!... Cum s-ar putea să ne scape? răspunse 
Harris, dând din umeri. Îţi repet, Negoro, că era timpul s-o 
şterg!... Am citit în ochii tânărului meu prieten că tare i-ar 
mai fi plăcut să-mi tragă un glonte în burtă şi, după cum 
ştii, am un stomac delicat, care nu poate mistui corcoduşe 
de-astea, cam douăşpe bucăţi la oca. 

— Bine! spuse Negoro. Am şi eu o socoteală de aranjat cu 
elevul ăsta marinar. 

— Pe care ai să i-o plăteşti cu vârf şi îndesat, prietene. Şi 
acum să-ţi spun ce-am făcut: în primele zile ale călătoriei 
am izbutit să-i fac să creadă că se găsesc în deşertul 
Atacama, pe care îl vizitasem pe vremuri. Dar, într-o zi, 
mucosul ăla mic îmi ceru să-i arăt arbori de cauciuc şi 


păsări-muscă, ba mamă-sa ceru quinquinas... Ce să mai 
vorbesc de vărul Benedict ăla, care se încăpăţâna să 
găsească gângănii americane... Zău că nu mai ştiam ce să 
născocesc. După ce i-am făcut cu multă trudă să ia nişte 
girafe drept struţi - asta imaginaţie, Negoro, nu-i aşa? - nu 
mai ştiam cum să fac ca să scap cu faţa curată şi mai 
departe. De altfel, vedeam limpede că tânărul meu prieten 
nu se mai mulțumea cu explicaţiile pe care i le dădeam. În 
drum am dat peste urme de elefanţi. Apoi au apărut şi nişte 
hipopotami!... Şi ştii şi tu. Negoro, că a spune că în America 
sunt elefanţi şi hipopotami e totuna cu a spune că în 
temniţele din Benguela sunt oameni cinstiţi. În sfârşit, ca să 
mă dea gata de tot, iată că pe negrul ăla bătrân îl puse 
naiba să dea lângă un copac peste nişte furci şi lanţuri de 
care se descotorosiseră niscaiva sclavi ca să poată fugi! Şi, 
colac peste pupăză, chiar în clipa aceea se auzi şi un răcnet 
de leu, care puse vârfla toate. Şi cum n-ar fi fost deloc 
cuminte să spun că n-a fost răcnet de leu, ci doar un 
miorlăit de pisică nevinovată, am sărit pe cal şi... p-aci ţi-e 
drumul! 

— 'Te înţeleg! răspunse Negoro. Dar tare mi-ar fi plăcut să- 
i ştiu cu o sută de mile mai în adânc. 

— Face omul ce poate, prietene, răspunse Harris. Cât 
despre tine, să ştii că bine ai făcut că te-ai ţinut mai la o 
parte, urmărind caravana de pe coastă până aici. Dar te-au 
simţit! Au cu ei un câine, Dingo, care se pare că nu prea te 
iubeşte. Ce naiba i-ai făcut potăii ăsteia? 

— Nimic, răspunse Negoro, dar cred că în curând o să 
primească un glonte în cap! 

— Aşa cum ai fi primit şi tu unul de la Dick Sand, dacă te-ai 
fi arătat în bătaia puştii lui. Grozav mai ţinteşte tânărul meu 
prieten! Şi, între noi fie vorba, trebuie să mărturisesc că în 
felul lui e un băiat şi jumătate. 

— Oricât de grozav ar fi, o să-mi plătească scump 
obrăzniciile, răspunse Negoro, pe al cărui chip se aşternu o 
expresie de o cruzime înfiorătoare. 


— Ai rămas aşa cum te ştiu, murmură Harris. Nu te-au 
schimbat deloc călătoriile! Apoi, după o clipă de tăcere, 
continuă: când te-am întâlnit pe neaşteptate la locul 
naufragiului, la gura fluviului Longa, n-am avut răgazul să 
vorbim mai pe îndelete. Mi-ai înfăţişat în câteva cuvinte pe 
fiecare dintre aceşti preacinstiţi oameni, rugându-mă să-i 
duc cât pot mai adânc în această aşa-zisă Bolivie, dar nu mi- 
ai spus ce-ai făcut în ăşti doi ani de când nu ne-am mai 
văzut! Doi ani. În viaţa noastră zbuciumată, e timp, nu 
glumă! Îmi aduc aminte că într-o zi, după ce-ai luat 
conducerea unei caravane de sclavi pentru bătrânul Alvez, 
ai cărui umili agenţi suntem, ai părăsit Cassange şi nu s-a 
mai auzit vorbindu-se de tine! Am crezut c-ai avut niscai 
neplăceri cu vasele de pază engleze, că te-au spânzurat. 

— Era cât pe-aci s-o păţesc chiar aşa, prietene Harris... 

— O să vie şi asta! 

— Mulţumesc. 

— Ce să-i faci? răspunse Harris pe un ton de indiferenţă 
filosofică. Asta-i riscul meseriei! Nu poţi să te ocupi cu 
comerţul de sclavi pe coastele Africii, fără să te gândeşti că 
n-o să mori în propriul tău pat. Ei, dar până la urmă te-au 
prins? 

— Da. 

— Englezii? 

— Nu! Portughezii. 

— Înainte,sau după ce-ai livrat marfa? întrebă Harris. 

— După... răspunse Negoro, care şovăi puţin înainte de a 
răspunde. Portughezii ăştia fac acum pe grozavii. Nu mai 
vor să audă de sclavie, deşi până mai ieri au tras foloase, nu 
glumă, de pe urma ei! Mă denunţase cineva, aşa că eram 
supravegheat şi m-au prins... 

— Şi te-au condamnat? 

— Să-mi sfârşesc zilele în închisoarea din Sf. Paul de 
Loanda. 

— Mii de draci! exclamă Harris. O închisoare! Ce loc 
nesănătos pentru oameni ca noi, obişnuiţi să trăiască numai 


în aer liber! Mie mi-ar fi plăcut mai curând să fiu spânzurat. 

— De pe podişca spânzurătorii nu mai scapi, pe când de la 
închisoare... de! răspunse Negoro. 

— Ai putut să evadezi? 

— După cum vezi, Harris! La vreo cincisprezece zile după 
ce m-au întemnițat, am izbutit să mă ascund în fundul calei 
unui vapor englez care pleca spre Auckland, în Noua 
Zeelandă. Un butoiaş cu apă şi o ladă cu conserve, între 
care mă ascunsesem, mi-au asigurat mâncarea şi băutura 
pe tot timpul călătoriei. Vai de mine cât am suferit din 
pricină că nici după ce am ajuns în largul mării nu puteam 
să ies la iveală! Dacă aş fi făcut prostia asta, cu siguranţă că 
m-ar fi trimis tot în fundul calei, aşa că de voie, de nevoie, 
aş fi îndurat aceleaşi chinuri! Afară de asta, cu siguranţă că, 
ajuns la Auckland, aş fi fost din nou pe mâna autorităţilor 
engleze şi, până-n cele din urmă, m-ar fi dus tot la 
închisoarea din Loanda, sau poate, aşa cum spuneai şi tu, 
m-ar fi spânzurat. lată de ce mi-am zis că e mai bine să 
călătoresc pe ascuns. 

— Fără măcar să-ţi plăteşti biletul de drum! exclamă 
Harris, râzând. Vezi asta nu-i frumos din partea ta! Să 
călătoreşti şi să mănânci pe degeaba... 

— Da, cam aşa €... reluă Negoro. Dar ştii tu ce înseamnă 
să călătoreşti treizeci de zile în fundul calei unui vapor? 

— Ei, şi ce-a mai urmat? Spuneai că ai plecat spre Noua 
Zeelandă, în ţara maorilor, şi acum te văd aici... Te-ai întors 
tot în felul ăsta? 

— Nu, Harris. îţi închipui că acolo nu mă rodea decât un 
singur gând: cum să mă întorc în Angola şi să-mi încep iar 
meseria de negustor de sclavi. 

— Aşa e: când te obişnuieşti cu meseria, apoi începe şi să- 
ţi placă... răspunse Harris. 

— Timp de optsprezece luni... 

După ce rosti aceste cuvinte, Negoro se opri brusc. Îl 
apucă de braţ pe prietenul lui şi ascultă cu atenţie. 


— Harris, spuse el în şoaptă, n-ai auzit un fel de foşnet în 
tufişul de papirus? 

— Ba parcă da, răspunse Harris apucând puşca, gata să 
tragă. 

Negoro şi Harris se ridicară de pe iarbă, priviră împrejur 
şi ascultară cu atenţia încordată. 

— Nu-i nimic, spuse Harris. Pârâul ăsta s-a umflat în urma 
ploilor şi curge acum cu zgomot mai tare. Hei, prietene, în 
ăşti doi ani ţi-ai pierdut obişnuinţa de-a desluşi zgomotele 
pădurii, dar ai să ţi-o capeţi din nou. Mai bine zi-i mai 
departe cu povestirea întâmplărilor prin care ai trecut. 
După ce-am să ştiu bine ce-a fost, o să vorbim şi despre ce-o 
să mai fie. 

Negoro şi Harris se aşezară din nou la rădăcina copacului. 
Portughezul continuă: 

— La Auckland am stat degeaba aproape optsprezece luni. 
Imediat ce vaporul cu care călătorisem a tras la țărm, am 
putut cobori, fără să fiu văzut, dar n-aveam nici un piastru, 
nici un dolar în buzunar! Şi ca să nu crăp de foame a 
trebuit să fac tot felul de meserii... 

— Până şi meseria de om cinstit, Negoro? 

— Da! până şi pe asta... 

— Bietul băiat! 

— Tot aşteptam o împrejurare favorabilă, dar nu se ivea 
niciuna, până când, în cele din urmă, sosi în portul Auckland 
baleniera Pilgrim. 

— E vorba de vasul care a naufragiat pe coasta Angolei? 
întocmai, Harris. Pe el urmau să se îmbarce ca pasageri 
doamna 

— Weldon cu copilul şi vărul ei. Ca vechi marinar ce sunt - 
am fost chiar secund pe un vas ce transporta negri - n- 
aveam de ce pregeta să mă angajez pe un vas. M-am 
înfăţişat deci căpitanului corăbiei, dar echipajul era 
complet. Din fericire pentru mine, bucătarul acestui bric- 
goeletă dezertase. Dar cum nu există marinar care să nu 
ştie să gătească, m-am oferit să fiu angajat ca bucătar. M-au 


primit pentru că nu aveau pe altul. După câteva zile, Pilgrim 
se depărta de pământurile Noii Zeelande. 

— Toate bune, dar,după câte mi-a spus tânărul meu 
prieten, Pilgrim nu urma să se îndrepte spre coasta Africii. 
Cum de a ajuns aici? 

— Dick Sand n-a putut pricepe nici până azi ce s-a 
petrecut şi poate că n-o să priceapă niciodată, răspunse 
Negoro. Ţie, Harris, îţi pot spune însă ce s-a întâmplat şi, 
dacă-ţi face plăcere, poţi s-o spui mai departe tânărului tău 
prieten. 

— Cum de nu! răspunse Harris. Vorbeşte, prietene, 
vorbeşte! 

— Pilgrim, continuă Negoro, se îndrepta spre Valparaiso. 
când m-am îmbarcat, credeam că am să merg doar până în 
Chile. Asta însemna jumătate din drumul dintre Noua 
Zeelandă şi Angola, apropiindu-mă cu mai multe mii de mile 
de coasta Africii. Se întâmplă însă că, la trei săptămâni după 
ce părăsisem portul Auckland, căpitanul Hull, care 
conducea vasul, să piară... cu echipaj cu tot, vrând să 
vâneze o balenă. În ziua aceea nu se mai aflau pe bord 
decât doi marinari: elevul Dick Sand şi bucătarul Negoro. 

— Şi ai luat comanda vasului? întrebă Harris. 

— Mă păştea la început gândul ăsta, dar mi-am dat seama 
că n-au încredere în mine. Pe bord se aflau şi cinci negri 
vânjoşi, nu sclavi, ci oameni liberi! N-aş fi putut ajunge să 
iau comanda cu forţa, aşa că, după ce am chibzuit mai bine, 
am rămas ceea ce fusesem de la început: bucătar pe 
Pilgrim. 

— Va să zică, doar întâmplarea a îndreptat vasul spre 
coasta Africii? 

— Ba deloc, Harris, răspunse Negoro. În toată aventura 
asta, nimic nu s-a petrecut întâmplător, afară de faptul că 
am dat peste tine pe când te aflai în una din expedițiile tale 
de negustor de negri, tocmai în această parte a țărmului 
unde a naufragiat Pilgrim. Cât despre faptul că am ajuns în 
dreptul Angolei, apoi asta se datoreşte voinţei mele şi fără 


ştirea cuiva. Tânărul tău prieten, încă începător în ale 
meseriei de marinar, nu putea stabili poziţia vasului decât 
cu ajutorul lochului şi al busolei. Ei bine, într-o zi lochul a 
rămas în mare. Într-o noapte, busola a fost măsluită şi 
Pilgrim, mânat de o furtună puternică, a început s-o ia pe 
un drum greşit. Chiar pentru un marinar mai încercat - cu 
atât mai mult pentru Dick Sand - lungimea drumului ar fi 
rămas inexplicabilă. Fără ca tânărul căpitan s-o ştie, fără ca 
măcar să bănuiască, am ocolit Capul Horn. Dar numai eu l- 
am recunoscut prin ceaţă. Atunci, de-abia atunci acul 
busolei şi-a căpătat din nou datorită mie, direcţia 
adevărată, aşa încât corabia târâtă spre nord-est de un 
uragan înspăimântător, a naufragiat pe coasta africană, 
tocmai pe aceste meleaguri ale Angolei, unde voiam să 
ajung! 

— Şi tocmai în acea clipă, frăţioare, răspunse Harris, m-a 
scos norocul în calea ta, ca să te primesc aşa cum se cuvine, 
iar oamenilor ălora să le fiu călăuză, ducându-i cât mai 
înăuntrul ținutului. Erau convinşi - şi nici nu le putea trece 
prin minte altceva - că se află în America. Aşa că mi-a fost 
uşor să-i fac să ia această provincie drept Bolivia inferioară, 
cu care, de altfel, are o oarecare asemănare. 

— Da, te-au crezut, aşa cum tânărul tău prieten era sigur 
că vede Insula Paştilor când am trecut pe lângă insula 
Tristan da Cunha. 

— Oricine s-ar fi putut înşela, Negoro. 

— Ştiu, Harris, şi tocmai pe asta mă bizuiam. Ei... şi acum 
iată-i pe doamna Weldon şi pe tovarăşii ei la o sută de mile 
în interiorul acestui continent în care voiam să-i târăsc! 

— Dar acum ei ştiu unde sunt! răspunse Harris. 

— Ei, şi!... Ce mai contează asta acum? răspunse Negoro. 

— Şi ce-ai de gând să faci cu ei? întrebă Harris. 

— Ce-am de gând să fac cu ei? Mai înainte de a-ţi 
răspunde, Harris, spune-mi tu ce mai face stăpânul nostru, 
negustorul de sclavi Alvez, pe care nu l-am mai văzut de doi 
ani. 


— O, bătrânului ticălos îi merge de minune! răspunse 
Harris. Şi o să fie foarte încântat să te vadă din nou. 

— E la târgul de sclavi din Bihe? întrebă Negoro. 

— Nu, prietene, se află de un an la taraba lui din Kazonde. 

— Merg bine treburile? 

— Bine al dracului! exclamă Harris. Deşi negustoria asta e 
din ce în ce mai grea, cel puţin pe ţărmul de aici. 
Autorităţile portugheze, pe de o parte, crucişătoarele 
engleze, pe de alta, ne stânjenesc rău de tot exportul. În 
ziua de azi, îmbarcarea negrilor se mai poate face, cu 
oarecare posibilităţi de reuşită, numai în apropiere de 
Mossamedes, în partea sudică a Angolei. Chiar în clipa de 
faţă, barăcile sunt pline de sclavi şi se aşteaptă corăbiile 
care trebuie să-i încarce ca să-i ducă în coloniile spaniole. 
Nici pomeneală să-i mai poţi trece prin Benguela sau prin 
Sf. Paul de Loanda! Guvernatorii,şi cu atât mai puţin toţi 
aceşti «chefes»1360) de aici,nici nu vor să mai audă de aşa 
ceva. Trebuie să ne întoarcem spre târgurile din interior, şi 
tocmai asta vrea să facă bătrânul Alvez. O să plece spre 
N'yangwe şi langanyika, pentru ca să schimbe acolo pe 
fildeş şi sclavi stofele pe care le duce cu sine. Afacerile cu 
Egiptul superior şi cu coasta Mozambicului, care 
aprovizionează tot Madagascarul, sunt foarte rodnice. Dar 
tare mi-e teamă că o să vină vremea când n-o să se mai 
poată face negoţ de sclavi. Englezii pătrund tot mai adânc 
în interiorul Africii. Misionarii înaintează şi se ridică 
împotriva noastră. Livingstone ăsta, lua-l-ar dracu', după ce 
a cutreierat toată regiunea lacurilor, vrea acum - după câte 
se spune - să se îndrepte spre Angola. Pe urmă se mai 
vorbeşte de un locotenent Cameron, care vrea să străbată 
continentul de la est la vest. Sunt temeri că şi americanul 
Stanley vrea să facă la fel. Nu se poate ca aceste expediţii 
să nu ne încurce iţele, Negoro, aşa că dacă ne cunoaştem 
interesele, apoi niciunul din aceşti călători nu trebuie să se 
mai înapoieze ca să povestească în Europa ceea ce a avut 
indiscreţia să vadă în Africa. 


Auzindu-i vorbind pe aceşti ticăloşi, ai fi spus că era vorba 
de niscaiva negustori care discută despre o criză 
comercială ce le stânjenea deocamdată afacerile. Cine ar fi 
crezut că, în loc de saci de cafea sau de căpăţâni de zahăr, 
era vorba de fiinţe omeneşti! Aceşti vânzători de sclavi nici 
nu-şi mai dădeau seama ce e drept şi ce e nedrept. Erau cu 
totul lipsiţi de simţul moral, şi chiar dacă l-ar fi avut 
vreodată, cu siguranţă că l-ar fi pierdut repede în 
vălmăşagul cruzimilor înspăimântătoare ale comerţului de 
sclavi din Africa. 

Harris avea dreptate când spunea că civilizaţia începea să 
pătrundă încetul cu încetul în aceste ţinuturi sălbatice, 
datorită expedițiilor acelor călători îndrăzneţi, al căror 
nume urma să fie legai pentru totdeauna de descoperirile 
făcute în Africa ecuatorială. Primul care explorase o bună 
parte din acest teritoriu necunoscut fusese David 
Livingstone. După el urmaseră: Grant, Speke, Burton, 
Cameron, Stanley. Ioţi aceşti eroi vor avea renumele de 
binefăcători ai omenirii. 

Când discuţia lor ajunse la acest punct, Harris aflase tot ce 
făcuse Negoro în ultimii doi ani de când fuseseră despărțiți. 
Vechiul agent al neguţătorului de sclavi Alvez, evadat din 
închisoarea din Loanda, era şi acum aşa cum îl cunoscuse 
dintotdeauna: gata la orice mârşăvie. Dar Harris nu ştia 
încă ce voia să facă Negoro cu naufragiaţii de pe Pilgrim, şi 
de aceea îl întrebă pe complicele său: 

— Şi acum, ce-ai de gând să faci cu oamenii ăştia? 

— O să-i împart în două grupuri, răspunse Negoro, ca om 
al cărui plan era hotărât de multă vreme. Unii pe care o să-i 
vând ca sclavi, şi alţii pe care... 

Portughezul nu-şi termină vorba, dar expresia 
înfricoşătoare a chipului său arăta limpede intenţiile pe 
care le avea. 

— Şi pe care o să-i vinzi? întrebă Harris. 

— Pe negrii care o întovărăşesc pe doamna Weldon, 
răspunse Negoro. Bătrânul Iom nu prea face parale, dar 


ceilalţi sunt patru vlăjgani zdraveni, pe care o să iau bani 
buni la târgul din Kazonde! 

— Cred şi eu, Negoro! răspunse Harris. Patru negri 
vânjoşi, obişnuiţi cu munca, şi care nu seamănă deloc cu 
animalele astea care ne vin din interior! Sigur că ai să-i 
vinzi scump! Sclavi născuţi în America şi expediaţi pe 
pieţele Angolei - iată o marfă rară! Dar, adăugă americanul, 
nu mi-ai spus dacă ai găsit ceva bani pe bordul vasului! 

— A, doar vreo câteva sute de dolari, pe care nu i-am lăsat 
să-i ia apa! Noroc că mă bizui pe nişte câştiguri... 

— Pe care, frate dragă? întrebă curios Harris. 

— Ei... nimic! Am spus şi eu aşa... răspunse Negoro, căruia 
îi părea rău acum că a spus mai multe decât ar fi trebuit. 

— Rămâne, dar, să punem mâna pe marfa asta de preţ, 
spuse Harris. 

— E chiar atât de greu? întrebă Negoro. 

— Ba deloc, prietene! La zece mile de aici, pe Coanza, se 
află caravana de sclavi, condusă de arabul Ibn Hamis, care 
nu aşteaptă decât întoarcerea mea pentru a se îndrepta 
spre Kazonde. Acolo se găsesc războinici băştinaşi mai 
mulţi decât ne trebuie pentru a-i prinde pe Dick Sand şi pe 
tovarăşii lui. Este de ajuns deci ca tânărul meu prieten să se 
îndrepte spre Coanza... 

— Dar o să se gândească la aşa ceva? întrebă Negoro. 

— Desigur, răspunse Harris, fiindcă e deştept şi fiindcă nu 
poate bănui primejdia care-l pândeşte. Nu cred că Dick 
Sand se gândeşte să se întoarcă pe coastă pe drumul pe 
care l-am făcut împreună, fiindcă e sigur că s-ar rătăci în 
mijlocul acestor păduri uriaşe. Nu mă îndoiesc câtuşi de 
puţin că o să caute să ajungă la unul din râurile care curg 
spre țărm, pentru a putea cobori pe o plută cursul râului. 
Altceva nu-i rămâne de făcut şi sunt sigur că la hotărârea 
asta o să ajungă. 

— Da... poate!... răspunse Negoro dus pe gânduri. 

— Nu trebuie să spui «poate», ci «sigur»! Vezi tu, Negoro, 
asta e totuna ca şi cum i-aş fi dat tânărului meu prieten 


întâlnire pe malurile Coanzei... 

— Păi, dacă-i aşa, atunci să plecăm, răspunse Negoro. Îl 
cunosc pe Dick Sand. N-o să zăbovească nici măcar un ceas, 
aşa că trebuie să i-o luăm înainte. 

— La drum, prietene! 

Tocmai se sculau, când se auzi din nou zgomotul care 
atrăsese atenţia portughezului. Foşneau din nou frunzele 
tufişului de papirus. Negoro se opri şi îl prinse de mână pe 
Harris. Deodată se auzi un lătrat înăbuşit. Pe mal apăru un 
câine, cu botul deschis, gata să se repeadă. 

— Dingo! strigă Harris 

— Aha, de data asta n-o să-mi mai scape! spuse Negoro. 

Dingo tocmai se pregătea să se repeadă asupra lui, dar 
Negoro, smulgând puşca din mâinile lui Harris,ochi şi trase. 

Detunăturii îi răspunse un lung urlet de durere şi Dingo 
dispăru printre arbuştii de pe malul apei. 

Negoro cobori imediat pe mal, până lângă apă. 

Picături de sânge pătau pe alocuri trestia de papirus şi o 
lungă dâră roşie colora pietrele dinspre pârâu. 

— În sfârşit, animalul ăsta blestemat şi-a primit pedeapsa! 
strigă Negoro. 

Harris asistase, fără să scoată un cuvânt, la tot ce se 
petrecuse. 

— După cum se pare, Negoro, câinele ăsta avea mare pică 
pe tine... 

— Cam aşa cred şi eu, Harris, dar de acum încolo n-o să 
mai aibă. 

— Şi de ce te ura atâta, frăţioare? 

— Eh!... O răfuială veche. 

— O răfuială veche? întrebă Harris. 

Negoro nu mai spuse nimic, aşa că Harris înţelese că 
portughezul îi ascunde vreo întâmplare din trecut, dar nu 
ceru să i-o spună şi lui. 

După câteva minute, începură să coboare de-a lungul 
râului, îndreptându-se spre Coanza, de-a curmezişul 
pădurii. 


Capitolul III. 

PE DRUMUL DE ÎNAPOIERE. 

Africa! Acest cuvânt atât de îngrozitor, în asemenea 
împrejurări, acest nume cu care trebuia să-l înlocuiască în 
cele din urmă pe cel de America, nu putea să se şteargă nici 
măcar o clipă din mintea lui Dick Sand. Când se gândea la 
săptămânile din urmă, o făcea numai pentru a se întreba 
cum de sfârşise Pilgrim prin a acosta pe acest țărm 
primejdios, cum de ocolise Capul Horn şi cum de trecuse 
dintr-un ocean într-altul? Desigur că acum îşi explica 
pentru ce se arătase uscatul atât de târziu, cu toată iuţeala 
cu care naviga Pilgrim, căci, fără ca el să ştie, corabia 
parcursese o cale de două ori mai lungă decât drumul pe 
care l-ar fi avut de făcut pentru a atinge coasta americană. 

— Africa! Africa! repeta Dick Sand. 

Apoi, deodată, în timp ce se frământa să-şi aducă aminte 
incidentele acestei călătorii de neînțeles, îi veni ideea că 
busola fusese în aşa fel deranjată, încât să dea indicaţii 
false. Îşi aminti de asemenea că prima busolă fusese spartă, 
că parâma lochului fusese ruptă luându-i-se astfel putinţa 
de a verifica viteza vasului. 

«Da! gândi el. Pe bord nu mai rămăsese decât o singură 
busolă, ale cărei indicaţii nu le puteam controla... şi într-o 
noapte am fost trezit de un țipăt al bătrânului Tom... 
Negoro era acolo, la pupa!... Căzuse peste busolă!... Oare 
nu cumva o stricase atunci...?». 

În mintea lui Dick Sand începea să se facă lumină. Vedea 
adevărul din ce în ce mai limpede. Acum înţelegea tot ceea 
ce i se păruse nelămurit şi ciudat în purtarea lui Negoro. Îl 
vedea amestecat în acest şir de întâmplări care duseseră la 
pierderea lui Pilgrim şi care primejduiseră atât de grav 
viaţa călătorilor de pe corabie. 

Dar cine era acest ticălos? Fusese vreodată marinar deşi 
tăinuise totdeauna un asemenea fapt? Se pricepea oare să 
urzească o suită de maşinaţii atât de mârşave, care urmau 
să arunce vasul pe coastele Africii? 


În orice caz, dacă privind trecutul mai avea încă unele 
nelămuriri, prezentul era cât se poate de limpede. Tânărul 
ştia acum prea bine că se află în Africa şi foarte probabil în 
primejdioasa provincie Angola, la mai mult de o sută de mile 
de coastă. Ştia, de asemenea, că trădarea din partea lui 
Harris nu putea fi pusă la îndoială. De aici trăgea imediat 
concluzia sigură că americanul şi portughezul se cunoşteau 
mai de mult, că o întâmplare nefericită îi făcuse să se 
întâlnească pe acest ţărm şi că amândoi puseseră la cale un 
plan al cărui rezultat trebuia să fie fatal pentru naufragiaţii 
de pe Pilgrim. 

Dar pentru ce toate acestea? Se putea admite că Negoro 
voia să pună mâna pe Iom şi pe tovarăşii lui ca să-i vândă ca 
sclavi şi că, mânat de ură, căuta să se răzbune pe Dick 
Sand, fiindcă acesta se purtase cu el aşa cum meritase. Dar 
ce avea de gând ticălosul cu doamna Weldon şi cu copilaşul? 

Dacă Dick Sand ar fi putut auzi măcar un crâmpei din 
conversaţia dintre Harris şi Negoro, ar fi ştiut la ce să se 
aştepte şi ce primejdie o ameninţa pe doamna Weldon, pe 
negri şi pe el însuşi! 

Situaţia era îngrozitoare, dar tânărul marinar nu-şi pierdu 
curajul. Căpitan pe bord, va continua să rămână căpitan şi 
pe uscat! Numai el putea s-o salveze pe doamna Weldon, pe 
micul Jack şi, în sfârşit, pe toţi cei a căror soartă se afla în 
mâinile lui. Misiunea lui de abia începea! Şi o va duce până 
la capăt! 

După vreo două-trei ore, în timpul cărora examină situaţia 
şi posibilităţile - bune sau rele, acestea din urmă, din 
păcate, mai numeroase - pentru a ieşi din impas, Dick Sand 
se ridică dârz şi hotărât. Primele licrăriri ale zorilor 
luminau creasta înaltă a pădurii. În afară de Dick Sand şi de 
Tom, toţi ceilalţi dormeau. 

Dick Sand se apropie de bătrânul negru. 

— Tom, îi spuse el încetişor, ai auzit răgetul leului, ai văzut 
uneltele neguţătorilor de sclavi, aşa că ţi-ai dat seama că ne 
aflăm în Africa. 


— Da, domnule Dick, mi-am dat seama! 

— Ei bine, Tom, să nu spui un cuvânt nici doamnei Weldon, 
nici tovarăşilor tăi. Numai noi doi trebuie să ştim adevărul, 
numai noi trebuie să purtăm teama în suflet! 

— Numai noi doi... aşa €... trebuie!... răspunse Tom. 

— Tom, continuă tânărul, trebuie să fim cu ochii-n patru 
mai mult ca oricând. Suntem într-o ţară duşmană. Ce ţară! 
Şi ce duşmani! Cred că o să fie de ajuns să le spunem 
tovarăşilor noştri că am fost trădaţi de Harris, pentru ca să 
se păzească şi ei. Au să creadă doar că ne putem aştepta la 
atacul vreunui trib de indieni nomazi, şi asta o să fie destul. 

— Te poţi bizui pe curajul şi devotamentul lor, domnule 
Dick. 

— Ştiu ca mă pot bizui pe ei, aşa cum mă bizui şi pe bunul 
simţ şi experienţa ta. Bunule Tom, o să-mi fii de ajutor? 

— Pe deplin şi pretutindeni, domnule Dick. 

Dick Sand luase o hotărâre, iar hotărârea lui fusese 
aprobată şi de bătrânul negru. Deoarece Harris se văzuse 
descoperit ca trădător mai înainte de a putea da lovitura, 
aceasta însemna că tânărul marinar şi tovarăşii lui nu erau 
ameninţaţi de o primejdie imediată. Într-adevăr, pricina 
dispariţiei neaşteptate a americanului fusese răgetul leului 
şi găsirea celor câteva lanţuri părăsite de niscaiva sclavi. 
Înţelesese că a fost descoperit şi fugise, probabil, mai 
înainte ca micul grup pe care-l călăuzea să fi ajuns la locul 
unde trebuia să fie atacat. Cât despre Negoro, a cărui 
prezenţă fusese simțită de Dingo în ultimele zile, cu 
siguranţă că se întâlnise cu Harris ca să se înţeleagă cu el. 
În orice caz, aveau să treacă vreo câteva ore până să fie 
atacați; răgazul acesta trebuia folosit cât mai bine. 

Singura cale de scăpare era să ajungă cât mai repede pe 
coastă. Tânărul credea, şi pe bună dreptate, că era coasta 
Angolei. Odată ajuns la țărm, Dick Sand avea să se 
străduiască să găsească, fie spre nord. fie spre sud, aşezări 
portugheze, unde tovarăşii lui puteau aştepta în siguranţă 
să se ivească un mijloc de a se întoarce în patrie. 


Dar pentru a se înapoia la țărm trebuiau oare să meargă 
neapărat tot pe drumul pe care veniseră? Dick Sand era 
împotriva unui asemenea plan şi Harris avusese dreptate 
când spusese că împrejurările au să-l silească pe tânărul 
marinar să ia drumul cel mai scurt... 

Într-adevăr, ar fi însemnat să facă o greşeală, ca să nu 
spunem chiar o imprudenţă, dacă s-ar fi înapoiat pe acelaşi 
drum, prin pădure, ca să ajungă în cel mai bun caz tot acolo 
de unde plecaseră. În felul acesta ar fi îngăduit complicilor 
lui Negoro să se ia pe urmele lor pe o cale cunoscută. 
Singura posibilitate de a călători fără să lase urme era să 
plutească în josul unui râu. În felul acesta erau şi mai feriţi 
de atacurile fiarelor sălbatice, care din fericire nu se iviseră 
până atunci. Plutind pe un râu, ar fi fost mai puţin de temut 
chiar un atac al băştinaşilor. Odată îmbarcaţi pe o plută 
solidă şi bine înarmaţi, Dick Sand şi tovarăşii lui ar fi fost în 
stare să facă faţă oricărui atac. Rămânea doar de găsit 
cursul de apă. 

Trebuie să spunem că, ţinând seama de starea în care se 
aflau acum doamna Weldon şi micul Jack, acest fel de 
transport le-ar fi convenit mai mult. Fireşte, la nevoie s-ar fi 
găsit cine să ducă în braţe copilul bolnav, iar în lipsa calului 
lui Harris s-ar fi putut înjgheba o targă din crengi pe care 
să fie dusă doamna Weldon. Dar, în felul acesta, din cei cinci 
negri, doi ar fi fost ocupați să ducă targa; Dick Sand însă 
dorea, şi pe bună dreptate, ca toţi tovarăşii lui să se poată 
mişca liberi, în cazul unui atac neaşteptat. Şi apoi plutirea 
de-a lungul unui curs de apă însemna pentru Dick Sand să 
fie din nou în elementul lui. 

Mai rămânea doar să ştie dacă se află prin împrejurimi 
vreo apă pe care să poată călători cu pluta. Dick Sand era 
sigur de aceasta, şi iată de ce: 

Fluviul care se vărsa în Atlantic în locul unde naufragiase 
Pilgrim nu putea curge nici prea la nord, nici prea la est, de 
vreme ce un lanţ de munţi, destul de apropiaţi unii de alţii - 
aceia pe care călătorii îi luaseră drept Cordilieri - închidea 


orizontul în aceste două părţi. Prin urmare, fluviul trebuia 
fie să izvorască din acele înălţimi, fie să cotească spre sud. 
În amândouă cazurile, nu se putea ca Dick Sand să nu dea 
peste cursul apei. Ba chiar era cu putinţă ca mai înainte de 
a întâlni fluviul - i se putea da acest nume, deoarece se 
vărsa direct în ocean - să dea peste unul din afluenții lui, pe 
care micul grup să poată naviga cu ajutorul unei plute. În 
orice caz, nu încăpea nici o îndoială că prin apropiere se 
afla un curs de apă. 

Într-adevăr, pe ultimele mile parcurse în timpul călătoriei, 
înfăţişarea terenului se schimbase. Povârnişurile erau mai 
adânci şi mai umede. Printre bălării, ici şi colo, şerpuiau 
pârâiaşe repezi, dovedind că subsolul ascundea o întreagă 
reţea de apă. În ultima zi de marş, caravana trecuse pe 
lângă unul din aceste pârâiaşe, ale cărui ape colorate în 
roşu, datorită oxidului de fier, rodeau malurile surpate. 
Pârâul acesta putea fi găsit uşor. Cursul lui era, de bună 
seamă, prea năvalnic pentru a putea fi coborât pe o plută, 
dar era uşor să meargă de-a lungul lui până la vărsarea în 
vreun afluent mai important şi, deci, bun de navigat. 

După ce se sfătui şi cu bătrânul Tom, Dick Sand se hotări 
pentru acest plan foarte simplu. 

Când mijiră zorile, tovarăşii săi se treziră unul după altul. 
Doamna Weldon îl puse în braţele lui Nan pe micul Jack, 
care dormita încă. Îţi era mai mare mila să vezi cât de palid 
era copilaşul, între două accese de friguri. 

Doamna Weldon se-apropie de Dick Sand. 

— Dick, întrebă dânsa după ce îl privi îndelung, unde e 
Harris? Nu-l văd. 

Tânărul marinar socoti că, deşi urma să-i lase pe tovarăşii 
săi să creadă că se află pe pământul Boliviei, era bine să 
dea în vileag trădarea americanului. De aceea spuse fără să 
şovăie: 

— Harris nu mai e cu noi! 

— A plecat înainte? continuă doamna Weldon. 


— A fugit, doamnă Weldon. răspunse Dick Sand. Harris 
este un trădător şi ne-a târât până aici în bună înţelegere 
cu Negoro! 

— În ce scop? întrebă repede doamna Weldon. 

— Nu ştiu, răspunse Dick Sand, dar e sigur că trebuie să 
ne înapoiem cât mai curând pe coastă. 

— Omul ăsta... un trădător! repetă doamna Weldon. Mi-o 
spunea mie inima! Şi tu crezi, Dick, că este înţeles cu 
Negoro? 

— Aşa trebuie să fie, doamnă Weldon. Acest nemernic era 
pe urmele noastre. Întâmplarea a făcut ca acei doi ticăloşi 
să se întâlnească şi... 

— Şi nădăjduiesc că atunci când o să-i întâlnesc din nou, 
au să fie tot împreună! spuse Hercule. Am să-i bat cap în 
cap până o să le sară ţăndări din ţeastă! adăugă uriaşul, 
arătându-şi pumnii mari. 

— Dar copilaşul?... spuse doamna Weldon. Îmi făcusem 
atâtea speranţe că am să-l pot îngriji la ferma San Felice... 

— Jack o să se însănătoşească atunci când o să ne 
apropiem de ţinuturile mai sănătoase de lângă țărm, 
răspunse bătrânul Tom. 

— Dick, continuă doamna Weldon, eşti sigur că acest 
Harris ne-a trădat? 

— Da,doamnă Weldon, răspunse tânărul marinar, care se 
ferea să dea prea multe explicaţii în legătură cu acest 
subiect. Pe aceea se şi grăbi să adauge, privind către 
bătrânul negru: Noaptea trecută am descoperit împreună 
cu Iom că Harris e un trădător. Dacă n-ar fi zbughit-o 
călare, l-aş fi ucis! 

— Dar ferma de care vorbea? 

— Prin împrejurimi nu-i nici o fermă, nici un sat, nici un 
orăşel, răspunse Dick Sand. Vă repet, trebuie să ne 
înapoiem pe coastă. 

— Pe acelaşi drum, Dick? 

— Nu, doamnă Weldon, ci coborând pe o apă care ne va 
duce, fără oboseală şi fără primejdii, până la mare. Mai 


avem câteva mile de străbătut pe jos şi nu mă îndoiesc că... 

— O! sunt în stare să merg! răspunse doamna Weldon, 
răzvrătindu-se împotriva propriei ei slăbiciuni. Am să merg 
pe jos şi am să-mi duc şi copilul în braţe! 

— Mai suntem şi noi pe aici, doamnă Weldon, răspunse 
Bat. Vă putem duce şi pe dumneavoastră. 

— Da! Da!... adăugă Austin. Facem o targă din două 
crengi, peste care punem de-a curmezişul ramuri şi 
frunze... 

— Mulţumesc, prieteni, răspunse doamna Weldon, dar 
vreau să merg pe jos... şi am să merg! Să pornim! 

— Să pornim! răspunse tânărul marinar. 

— Daţi-mi-l mie pe Jack! spuse Hercule, care-i luă lui Nan 
copilul din braţe. Dacă nu duc nimic, încep să obosesc! 

Şi bunul negru îl luă cu gingăşie în braţele-i vânjoase pe 
băieţaşul adormit, care nici nu se trezi. 

Cercetară cu grijă armele şi strânseră ceea ce mai 
rămăsese din provizii într-un singur balot, pe care-l luă în 
cârcă Acteon, astfel că tovarăşii săi aveau mâinile libere. 

Vărul Benedict, ale cărui picioare lungi şi oţelite sfidau 
orice oboseală, era şi el gata de drum. Observase oare 
dispariţia lui Harris? Greu de spus aşa ceva! În orice caz, 
asta l-ar fi interesat foarte puţin, fiindcă în clipa aceea era 
lovit de cea mai cumplită nenorocire; într-adevăr, mare 
pacoste - vărul Benedict îşi pierduse lupa şi ochelarii. 

Din fericire, însă, Bat găsise aceste două obiecte preţioase 
în iarba în care dormise vărul Benedict, dar, sfătuit de Dick 
Sand, el nu i le dăduse, pentru că numai aşa puteau fi siguri 
că acest copil mare va fi liniştit în timpul mersului, 
neputând să vadă mai departe de vârful nasului. 

De aceea, obligat să meargă între Acteon şi Austin şi 
primind ordin să nu se depărteze de ei, bietul văr Benedict 
nu protestase şi mergea ca un orb dus de mână. 

Micul grup nu făcuse nici cincizeci de paşi, când bătrânul 
Tom se opri. 

— Unde e Dingo? întrebă el. 


— Adevărat, Dingo nu-i aici! răspunse Hercule. 

Şi, cu glasul lui puternic, negrul strigă de mai multe ori 
câinele. Dar nici un lătrat nu-i răspunse. 

Dick Sand rămase pe gânduri. Lipsa câinelui era un lucru 
destul de grav, fiindcă el i-ar fi putut păzi de orice surpriză 
neplăcută. 

— S-o fi luat după Harris? întrebă 'Iom. 

— După Harris nu s-a luat el, nu... răspunse Dick Sand, 
dar poate să se fi dus după Negoro. îl simţise tot timpul că-i 
pe urmele noastre! 

— Te pomeneşti că blestematul de bucătar o să-l împuşte! 
exclamă Hercule. 

— Numai dacă nu i-o face Dingo de petrecanie mai înainte! 
răspunse Bat. 

— Se prea poate! spuse tânărul marinar. Dar nu putem sta 
pe loc ca să-l aşteptăm pe Dingo. De altfel, dacă mai 
trăieşte, o să ne găsească, fiindcă e inteligent. Şi acum, 
înainte! 

Era mare zăpuşeală. încă din zori, nori groşi întunecau 
orizontul, în văzduh se arătau semne amenințătoare de 
furtună. Aproape sigur că ziua nu avea să sfârşească fără să 
se audă tunetul. Din fericire, pădurea, deşi nu prea deasă, 
păstra puţină răcoare la suprafaţa pământului. Din loc în 
loc, tufişuri dese înconjurau pajişti acoperite cu buruieni 
înalte şi ţepoase. În unele locuri, trunchiuri uriaşe, 
împietrite, zăceau pe pământ, arătând că acolo se găsesc 
terenuri carbonifere, care se întâlnesc destul de des pe 
continentul african. În luminişuri, al căror covor verde era 
smălţuit cu flori de toate culorile, puteai vedea cimbru 
albastru, lobelii galbene şi orhidee roşii, în jurul cărora 
roiau tot timpul insecte care le polenizau. 

Arborii nu mai formau ziduri de nepătruns, dar erau de 
cele mai felurite specii. Se găseau acolo «elais,» un fel de 
palmieri care dau un ulei foarte căutat în Africa, arbuşti de 
bumbac, formând tufişuri înalte de opt până la zece 
picioare, şi ale căror trunchiuri lemnoase produc un fel de 


fire „de bumbac, lungi şi mătăsoase, asemănătoare cu cele 
produse de bumbacul din Fernambuc. «copaii», care lăsau 
să se prelingă, din găurile făcute de unele insecte, o răşină 
aromată pe care indigenii aveau să o strângă de pe pământ, 
lămâi, rodii sălbatice şi zeci de alte plante arborescente - 
mărturie a uimitoarei rodnicii a acestui podiş al Africii 
centrale. În unele locuri erai izbit de parfumul delicat al 
copacului de vanilie, fără să-l poţi descoperi unde se află. 

Toţi aceşti arbori şi toate aceste plante erau verzi, în ciuda 
anotimpului secetos, deşi aceste ţinuturi cu vegetaţie atât 
de bogată erau udate de ploaie doar când erau bântuile de 
vreo furtună. Acum era anotimpul frigurilor. Dar, după cum 
observase Livingstone, poţi să scapi de friguri doar 
depărtându-te de locul unde te-ai îmbolnăvit. Dick Sand 
cunoştea această observaţie a marelui explorator şi spera 
că nu va fi dezminţită nici în cazul micului Jack. El îi spuse 
aceasta şi doamnei Weldon, după ce constatase că accesul 
periodic, de care se temeau atât, nu se produsese şi că 
băieţaşul se odihnea liniştit în braţele lui Hercule. 

Mergeau astfel cu băgare de seamă şi cât puteau mai 
repede. Uneori dădeau peste locuri unde se vedea că pe 
acolo trecuseră de curând animale sau oameni. Ramurile 
tufişurilor şi bălăriilor, date la o parte sau rupte, le 
îngăduiau atunci să meargă ceva mai repede. Dar, spre 
necazul lui Dick Sand, înaintarea micului grup era 
întârziată mai tot timpul de piedici numeroase, care 
trebuiau învinse. Erau lianele încâlcite, pe care le puteai 
asemui cu greementul încurcat al unei corăbii, unii curpeni 
agăţători, încovoiaţi ca nişte iatagane cu tăişul plin de spini 
lungi, şerpi vegetali lungi de cincizeci sau şaizeci de 
picioare, care au proprietatea de a se răsuci în aşa fel încât 
să-i înţepe pe trecători cu acele lor ascuţite. Negrii 
străbăteau această vegetaţie tâind-o cu toporişca, dar 
mereu alte liane se înălţau până în vârful celor mai înalţi 
copaci, pe care-i împodobeau ca nişte ghirlande. 


Nici regnul animal nu era mai puţin ciudat în această 
parte a provinciei Angola. Stoluri de păsări zburau pe sub 
bolta de ramuri, dar se înţelege că n-aveau de ce să se 
teamă de nişte oameni care voiau să se strecoare cât mai în 
grabă şi neştiuţi de nimeni. Erau cârduri de bibilici, 
francoline de toate soiurile, de care era foarte greu să te 
apropii, şi unele din acele păsări pe care americanii din 
nord le-au numit onomatopeic «whip-poor-will», prin trei 
silabe care reproduc întocmai strigătele lor. Pe bună 
dreptate, Dick Sand şi Tom s-ar II putut crede într-una din 
provinciile Noului Continent. Dar, vai, ştiau prea bine 
despre ce este vorba! 

Până atunci, fiarele, care sunt atât de primejdioase în 
Africa, nu se apropiaseră de aceşti călători singuratici. În 
prima parte a drumului, zăriseră numai girafe, despre care 
Harris ar fi continuat să spună că sunt struţi - dar în zadar 
de data asta. Animalele acestea iuți treceau în goană, 
speriate de apariţia unei caravane prin aceste coclauri atât 
de puţin umblate. În depărtare, la marginea câmpiilor, se 
înălța din când în când un nor gros de praf. Era vreo turmă 
de bivoli ce galopau zguduind pământul, de parcă ar fi 
trecut nişte care pline. 

Cale de vreo două mile, Dick Sand urmă cursul unui 
pârâu, care trebuia să ajungă la vreun râu mai mare. Zorea 
întruna, căutând să încredinţeze cât mai repede soarta 
tovarăşilor săi unuia dintre fluviile care se îndreptau spre 
țărm. Credea că în felul acesta primejdiile şi încercările vor 
fi mai mici. 

Spre prânz străbătuseră vreo trei mile, fără să li se 
întâmple nimic. Nici urmă de Harris sau Negoro, şi nici 
Dingo nu apăruse. 

Se opriră să se odihnească şi să mănânce. Poposiră într-un 
tufiş de bambuşi, care ascundea întregul grup. 

În timpul mesei schimbară doar câteva cuvinte. Doamna 
Weldon îşi luase din nou băieţaşul în braţe; nu-l mai slăbea 
din ochi şi nu putea să mănânce nimic. 


— Trebuie să mâncaţi cât de cât, doamnă Weldon, îi spuse 
de mai multe ori Dick Sand. Cum veţi putea rezista altfel? 
Mâncaţi, doamnă Weldon, mâncaţi! Vom porni îndată şi apa 
unui râu o să ne ducă fără osteneală până la coastă. 

În timp ce Dick Sand îi vorbea, doamna Weldon îl privea 
ţintă. Ochii lui înflăcăraţi arătau că tânărul marinar era 
însufleţit de o mare voinţă. Văzând cât de hotărât era Dick 
Sand şi cât de inimoşi se arătau negrii, doamna Weldon, 
femeie şi mamă, nu voi să-şi piardă nădejdea. La urma 
urmei, de ce s-ar fi lăsat pradă desperării? Nu credea ea, 
oare, că se află într-un ţinut ospitalier? În ochii ei, trădarea 
lui Harris nu putea avea urmări prea grave. Dick Sand îi 
ghicea gândurile şi parcă se simţea obligat să-şi plece 
capul. 

Capitolul IV 
GROAZNICELE DRUMURI ALE ANGOLEI. 

În clipa aceea, micul Jack se trezi din somn şi îşi trecu 
braţele pe după gâtul mamei. Înfăţişarea lui arăta că se 
simte mai bine. Frigurile nu-l mai apucaseră. 

— 'Ţi-e mai bine, puiul mamei? întrebă doamna Weldon, 
strângând la piept copilul bolnav. 

— Da, mămico, răspunse Jack, dar mi-e sete. 

— Nu i se putu da decât apă proaspătă şi el sorbi cu 
plăcere câteva înghiţituri. 

— Unde e prietenul meu Dick? întrebă el. 

— Iată-mă, Jack, răspunse Sand, luându-l de mână. 

— Şi prietenul meu Hercule? 

— Prezent, domnule Jack! răspunse uriaşul, apropiindu-se. 

— Şi calul? întrebă micul Jack. 

— Calul? S-a dus, domnule Jack, răspunse Hercule. Acum 
eu sunt calul dumitale. Eu te duc călare. [i se pare câ nu 
merg destul de lin la trap? 

— Nu, răspunse micul Jack, dar acuma n-o să mai am 
hăţuri de care să trag! 

— Atunci, dacă vrei, pune-mi un frâu în gură, spuse 
Hercule, deschizând gura lui mare, şi pe urmă o să poţi 


trage de el cât pofteşti! 

— Ştii tu că n-o să trag aproape deloc! 

— N-ai face bine! Am gura destul de tare! 

— Dar ferma domnului Harris? începu iar băieţaşul cu 
întrebările. 

— Ajungem acuşica şi acolo, scumpule, răspunse doamna 
Weldon, da... acuşica! 

— Vreţi să pornim din nou? spuse Dick Sand, pentru a 
pune capăt convorbirii. 

— Bine, Dick, să plecăm! răspunse doamna Weldon. 

Tabăra fu strânsă şi plecară din nou la drum, în aceeaşi 
ordine. 

Ca să nu se îndepărteze de cursul pârâului, trebuiau să 
treacă prin tufişuri. Odinioară, pe aici fuseseră câteva 
cărărui, dar acum potecile erau «moarte» - după expresia 
băştinaşilor - adică năpădite de mărăcini şi de bălării. Ca să 
străbată o milă în asemenea condiţii grele, le-au trebuit 
aproape trei ore. Negrii munceau fără încetare. Hercule îl 
încredinţă pe micul Jack lui Nan şi începu să ajute şi el. 
Învârtea toporişca prin aer şi, lovind în plin, făcea spărturi 
uriaşe în tufişurile încâlcite, de parcă ar fi fost un foc 
mistuitor. 

Din fericire, această muncă obositoare nu avea să dureze 
prea mult. După ce străbătură prima milă, dădură peste un 
fel de spărtură largă, care ducea pieziş prin tufişuri spre 
pârâu. Era un loc pe unde trecuseră elefanţi. Animalele 
acestea, care merg în cete de câteva sute, aveau obiceiul să 
coboare întotdeauna prin această parte a pădurii. 
Picioarele uriaşelor pachiderme se înfundaseră în pământul 
îmbibat de apă ca un burete, lăsând urme adânci. 

Îşi dădură însă în curând seama că pe acolo nu trecuseră 
numai elefanţi, ci şi fiinţe omeneşti luaseră de nenumărate 
ori această cale, fiinţe omeneşti mânate ca vitele la abator. 
Ici şi colo, pământul era presărat de oase, de resturi de 
schelete, pe jumătate roase de fiare, şi din care unele mai 
purtau crâmpeie din lanţurile de sclavi! 


În Africa Centrală sunt multe drumuri lungi şi anevoioase 
presărate cu asemenea rămăşiţe omeneşti. Caravanele 
străbat sute de mile şi câţi nenorociţi nu cad pe drum sub 
biciul agenţilor negustorilor de sclavi, ori seceraţi de 
oboseală, de lipsuri sau de boli! Şi câţi alţii nu erau 
măcelăriți chiar de către aceşti negustori, de îndată ce 
alimentele erau pe sfârşite! Da! când nu mai aveau cu ce-i 
hrăni, îi ucideau împuşcându-i, tăindu-i cu sabia, cu cuțitul; 
şi asemenea măceluri nu sunt deloc rare. 

Fără îndoială că pe drumul acesta merseseră şi caravane 
de sclavi. Timp de o milă, Dick Sand şi tovarăşii săi dădură 
peste tot felul de resturi omeneşti şi trebuiră să pună pe 
goană corbi uriaşi care zburau speriaţi, bătând greu din 
aripi la apropierea lor şi apoi plutind în văzduh deasupra. 

Doamna Weldon privea fără să înţeleagă. Dick Sand 
tremura la gândul că-i va pune întrebări şi trăgea nădejde 
că vor ajunge la coastă mai înainte de a fi silit să-i spună că 
trădătorul Harris îi rătăcise într-o provincie africană. Din 
fericire, doamna Weldon nu căuta explicaţia lucrurilor pe 
care le vedea. Voise doar să-şi ia din nou copilul în braţe, şi 
micul Jack, adormit, îi absorbea acum toate gândurile. Nan 
mergea lângă ea, şi niciuna, nici alta nu-i puseră tânărului 
elev-marinar întrebările de care acesta se temea atât. 

Bătrânul Tom mergea cu capul plecat. El înţelegea foarte 
bine de ce locul de trecere era plin de oase omeneşti. 
Tovarăşii lui priveau în dreapta şi în stânga cuprinşi de 
mirare, ca şi cum ar fi străbătut un cimitir fără de sfârşit, 
ale cărui morminte ar fi fost răscolite de un cataclism. 
Mergeau, dar nu spuneau nimic. 

Pe măsură ce înaintau, albia pârâului se făcea mai adâncă 
şi totodată mai largă. Apa nu mai curgea atât de vijelios. 
Dick Sand nădăjduia că va deveni în curând navigabil sau 
că nu prea departe avea să se verse în vreun râu mai mare, 
care să-i ducă până la Atlantic. 

Tânărul era hotărât să urmeze cu orice preţ acest curs de 
apă. De aceea, când poteca de trecere, urcând pieziş, se 


îndepărtă de pârâu, nu şovăi s-o părăsească. 

Mica ceată se aventură încă o dată prin tufărişul des, 
croindu-şi drum cu toporişca printre lianele şi tufişurile 
încâlcite. Dar deşi vegetaţia era foarte abundentă la sol, 
totuşi nu mai era pădurea aceea deasă care pornise de pe 
coastă. Copacii erau din ce în ce mai rari. Doar bambuşii se 
mai înălţau deasupra bălăriilor, atât de sus încât îl întreceau 
chiar şi pe Hercule. Numai clătinatul trestiilor de bambus 
putea trăda trecerea micului grup. 

În ziua aceea, către ora trei, înfăţişarea terenului începu 
să se schimbe. Ajunseră pe nişte câmpii întinse, care 
probabil că în timpul ploilor erau complet inundate. 
Pământul, mustind de apă, era acoperit de un covor de 
muşchi des, din care răsăreau ferigi încântătoare. Acolo 
unde povârnişul era mai repede, vedeai apărând hematita 
cafenie - semn al bogatelor zăcăminte minerale pe care le 
conţinea pământul acesta. 

Dick Sand îşi aduse atunci aminte de ceea ce citise despre 
călătoriile lui Livingstone. Nu o dată fusese în primejdie 
îndrăzneţul medic să se scufunde în aceste mlaştini atât de 
înşelătoare. 

— Băgaţi de seamă, prieteni! spuse el trecând în fruntea 
grupului, încercaţi pământul cu piciorul înainte de a păşi. 

— Da, zău, răspunse Tom. S-ar zice că pământurile astea 
au fost potopite de ploaie, deşi n-a plouat în ultimele zile. 

— Nu, n-a plouat, dar o să plouă, căci se apropie furtuna, 
răspunse Bat. 

— Un motiv în plus să ne grăbim să ieşim din acest ţinut 
mlăştinos înainte de izbucnirea furtunii, spuse Dick Sand. 
Hercule, ia-l pe băieţaş în braţe. Bat, Austin, staţi lângă 
doamna Weldon, ca să-i veniţi în ajutor la nevoie. 
Dumneavoastră, domnule Benedict... dar ce faceţi, domnule 
Benedict? 

— Cad..., răspunse, simplu, vărul Benedict, care se 
afundase în pământ de parcă i s-ar fi deschis pe neaşteptate 
un chepeng sub picioare. 


Într-adevăr, bietul om călcase pe pământul mlăştinos şi se 
scufundase până la brâu într-un noroi cleios. I se întinse 
mâna şi, cu mari sforţări, fu scos din mlaştină, plin de noroi, 
dar foarte mulţumit că nu şi-a stricat preţioasa cutie de 
entomolog. Acteon se apropie de el, rămânând apoi pe 
seama lui grija de a împiedica orice altă cădere a 
ghinionistului miop. 

De altfel, vărul Benedict alesese destul de rău terenul 
unde să se scufunde. Când îl traseră afară din nămol, un 
mare număr de băşici urcară la suprafaţă şi, spărgându-se, 
făcură să se răspândească în aer gaze cu miros înăbuşitor. 
Livingstone, care intrase uneori până la piept în astfel de 
mlaştini, le asemuia cu nişte bureţi uriaşi, alcătuiți dintr-un 
lut negru şi poros în care piciorul, afundându-se, făcea să 
ţâşnească numeroase şuviţe de apă. Locurile acestea erau 
foarte primejdioase. 

Cale de aproape o jumătate de milă, Dick Sand şi tovarăşii 
lui trebuiră să meargă pe acest pământ îmbibat de apă ca 
un burete. Uneori, doamna Weldon era nevoită să se 
oprească, simțind că intră până la genunchi în mâl. Hercule, 
Bat şi Austin, care voiau s-o scutească mai mult de 
neplăcerile decât de oboseala străbaterii acestei câmpii 
mlăştinoase, făcură o targă de bambus, pe care ea acceptă 
să se urce, ţinându-l în braţe pe Jack. Oamenii se grăbeau 
să străbată cât mai repede aceasta mlaştină rău 
mirositoare. 

Era tare greu de mers. Acteon îl ţinea zdravăn pe vărul 
Benedict, iar Iom o ajuta pe Nan, care, dacă n-ar fi fost el, 
ar fi dispărut cu siguranţă în vreun ochi de mlaştină. Ceilalţi 
trei negri duceau targa. Dick Sand mergea în frunte, 
sondând terenul. Era destul de anevoios să aleagă locul 
unde să pună piciorul. Cel mai bun lucru era să păşească pe 
marginea porţiunilor mocirloase, acolo unde creştea un fel 
de iarbă deasă şi aspră. Dar de multe ori lipsea orice punct 
de sprijin şi piciorul se afunda până la genunchi în noroi. 


În sfârşit, pe la cinci seara, mlaştina fusese străbătută şi 
pământul începu să fie mai tare datorită straturilor 
argiloase. Îl simţeai însă sub pas că e tot îmbibat de apă. Cu 
siguranţă că terenul se afla sub nivelul râurilor din 
apropiere, aşa că apa se furişa prin pământul afinat. 

Căldura începuse să devină înăbuşitoare. N-ar fi putut fi 
îndurată dacă între razele arzătoare ale soarelui şi pământ 
nu s-ar fi aflat un strat de nori groşi care prevesteau 
furtuna. În depărtare, fulgerele începură să sfâşie norii şi 
vuietele surde ale tunetelor răscoleau văzduhul. O furtună 
formidabilă sta gata să izbucnească. 

În Africa, un asemenea potop este îngrozitor: ploi 
torențiale, pale de vânt, în faţa cărora nu mai pot sta în 
picioare nici arborii cei mai solizi, trăsnete unul după altul. 
Aşa se luptă elementele naturii în această parte a 
pământului. Dick Sand ştia toate acestea, aşa că era din ce 
în ce mai neliniştit. Nu putea petrece noaptea fără un 
adăpost. Câmpia avea să fie înecată foarte repede şi pe 
întinsul ei nu se găsea nici un dâmb pe care micul grup de 
oameni să se fi putut refugia. 

Unde să găsească adăpost în această pustietate, fără un 
copac, fără măcar un tufăriş? Nici măruntaiele pământului 
nu te puteau adăposti, căci la o adâncime de două picioare 
gâlgâia apa. 

Totuşi, se părea că spre nord un şir de dealuri, nu prea 
înalte, puneau capăt câmpiei mlăştinoase. Parcă era o 
margine a văii. Câţiva copaci se profilau printr-o spărtură a 
norilor, pe o geană de cer senin, în zare. 

Chiar dacă acolo nu ar fi găsit nici un adăpost, micul grup 
ar fi fost cel puţin scutit de primejdiile unei inundaţii. Poate 
că acolo le era salvarea. 

— Înainte, prieteni, înainte! repetă Dick Sand. Încă trei 
mile şi o să fim mai în siguranţă decât în valea asta. 

— Să ne grăbim! Să ne grăbim! strigă Hercule. 

Viteazul negru ar fi vrut să-i ia pe toţi aceşti oameni în 
braţe şi să-i ducă singur până acolo. 


Cuvintele acestea îi însufleţiră pe curajoşii drumeţi şi, cu 
toată oboseala unei zile de mers, porniră mai repede decât 
la începutul drumului. 

Când se dezlănţui furtuna, se aflau la o depărtare de încă 
două mile de ţinta pe care voiau s-o atingă. Dar ploaia nu 
începu - aşa cum era de aşteptat - odată cu primele fulgere 
care se încrucişară pe cer, între pământ şi norii încărcaţi cu 
electricitate. Deşi soarele nu dispăruse la orizont, se făcu 
întuneric beznă. Dar bolta norilor se lăsa mereu mai în jos, 
ca şi cum ar fi fost gata să se năruie - iar năruirea ar fi 
însemnat o ploaie torențială. Fulgere roşcate şi albăstrii 
sfâşiau cerul în mii de locuri, cuprinzând câmpia într-o 
reţea încâlcită de flăcări. 

Dick Sand şi tovarăşii lui erau mereu ameninţaţi de 
primejdia de a fi loviți de trăsnet. Pe acest podiş lipsit de 
arbori, ei erau singurele puncte mai înalte care ar fi putut 
atrage descărcările electrice. Jack, trezit de bubuitul 
tunetelor, se ghemuise în braţele lui Hercule. Dar, cu toate 
că i se făcuse tare frică, nu lăsa să se vadă acest lucru, ca să 
n-o supere şi mai mult pe mama sa. Hercule înainta cu paşi 
mari şi căuta să-l liniştească pe băieţaş cum putea mai bine. 

— Nu te teme, Jack, spunea el. Dacă se apropie trăsnetul, 
îl rup în două c-o singură mână! Sunt mai puternic ca el! 

Şi, într-adevăr, puterea uriaşului îl liniştea pe micul Jack. 

Ploaia sta să se dezlănţuie dintr-o clipă-n alta. Un potop de 
apă urma să se reverse pe pământ din norii condensaţi. Ce 
s-ar fi ales de doamna Weldon şi de tovarăşii săi dacă nu 
aveau să găsească degrabă un adăpost? 

Dick Sand se opri o clipă lângă bătrânul Tom şi-l întrebă: 

— Ce-i de făcut? 

— Să mergem înainte, domnule Dick, răspunse Tom. Nu 
putem rămâne pe câmpul ăsta, pe care ploaia o să-l prefacă 
în mlaştină. 

— Nu, Tom! Fireşte că nu! Dar avem nevoie de un 
adăpost! Unde, cum să-l găsim? Ah, de-ar fi măcar o 
colibă...! 


Dick Sand îşi întrerupse brusc fraza. Un fulger mai 
puternic luminase toată câmpia. 

— Ce-am văzut acolo, la vreun sfert de milă de aici? 
exclamă Dick. 

— Da, şi eu am văzut ceva! răspunse bătrânul Tom, dând 
din cap. 

— O tabără, nu-i aşa? 

— Da, domnule Dick, trebuie să fie o tabără... dar o tabără 
de băştinaşi...! 

Din nou, un fulger le îngădui să vadă mai limpede această 
aşezare de oameni, care ocupa o parte din câmpia întinsă. 
Într-adevăr, în depărtare se înălţau vreo sută de corturi 

ţuguiate, rânduite simetric şi având fiecare câte 
douăsprezece până la cincisprezece picioare înălţime. Nici 
un paznic înarmat nu se vedea prin apropierea lor. Să se fi 
adăpostii oare toţi războinicii în corturi, aşteptând trecerea 
furtunii, sau, poate, era o tabără părăsită? În primul caz, 
oricât de puternice ar fi fost amenințările cerului, Dick 
Sand ar fi trebuit să fugă cât mai repede. În al doilea caz, 
poate că ar fi găsit acolo adăpostul pe care-l căutau. 

«O să aflu îndată!» îşi spuse Dick Sand. 

Apoi se adresă bătrânului Tom: 

— Rămâi aici! Să nu mă urmeze nimeni! Mă duc în 
recunoaştere. 

— Domnule Dick, îngăduie să te întovărăşească măcar 
unul din noi. 

— Nu, Iom. Mă duc singur. Aşa o să mă pot furişa lară să 
fiu zărit. Rămâneţi aici. 

Micul grup de călători, în fruntea căruia mergeau Tom şi 
Dick Sand, se opri. Tânărul elev-marinar se depărtă şi 
dispăru în întuneric. Bezna se risipea numai când fulgerele 
sfâşiau norii. Picături mari de ploaie începuseră să cadă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă doamna Weldon, apropiindu- 
se de bătrânul negru. 

— Am zărit o tabără, doamnă Weldon, răspunse 'Iom, o 
tabără... sau poate chiar un sat, şi căpitanul nostru a plecat 


în recunoaştere înainte de a ne duce pe toţi acolo. 

Doamna Weldon se mulţumi cu acest răspuns. 

Trei minute mai târziu, Dick Sand se întorcea. 

— Haideţi, haideţi! strigă el cu un glas în care se citea 
toată bucuria de care era cuprins. 

— E o tabără părăsită? întrebă 'Tom. 

— Nu-i nici tabără şi nici sat! răspunse tânărul. Sunt nişte 
furnicare! 

— Furnicare? strigă vărul Benedict, trezit ca din somn la 
auzul acestui cuvânt. 

— Da, domnule Benedict, dar nişte furnicare înalte de 
douăsprezece picioare, în care vom încerca să ne ghemuim 
şi noi! 

— Păi atunci, răspunse vărul Benedict, sunt furnicarele 
termitelor războinice, sau ale termitelor devoratoare! 
Numai insectele astea geniale pot înălța asemenea 
monumente, cu care s-ar făli chiar şi cei mai mari arhitecţi! 

— 'Termite sau nu, domnule Benedict, răspunse Dick Sand, 
trebuie să le evacuăm şi să le luăm locul. 

— Dar au să ne mănânce de vii! Şi au dreptul s-o facă. 

— Să pornim, să pornim...! 

— Dar, ia stai puţin! mai spuse vărul Benedict. până acum 
credeam că asemenea furnicare nu există decât în Africa...! 

— La drum! strigă încă o dată Dick Sand cu oarecare 
violenţă, temându-se ca doamna Weldon să nu fi auzit 
cumva ultimul cuvânt rostit de entomolog. 

Îl urmară toţi în mare grabă. Vântul bătea năprasnic. 
Picături mari izbeau cu zgomot pământul. Peste câteva 
clipe, nimic nu va mai putea sta în faţa palelor de vânt. 

Ajunseră curând la unul din aceste conuri care împânzeau 
câmpia. Oricât de amenințătoare ar fi fost termitele, nu 
trebuiau să şovăie deloc daca să stea sau nu în furnicar 
împreună cu ele, în cazul când nu aveau să reuşească să le 
alunge. 

La poalele conului, construit dintr-un fel de argilă roşcată, 
se alia o deschizătură foarte strâmtă, pe care Hercule o 


lărgi cu cuțitul în câteva minute, pentru a face loc de 
trecere chiar şi unui om de talia lui. 

Spre marea mirare a domnului Benedict, însă, nu se ivi 
niciuna din miile de termite care ar fi trebuit să ocupe 
furnicarul. Conul era oare părăsit? 

După ce deschizătura fu lărgită, Dick şi tovarăşii lui se 
furişară înăuntru. Hercule dispăru ultimul, chiar în clipa 
când ploaia se dezlănţuia cu atâta furie, încât părea că are 
să stingă până şi fulgerele. 

Acum nu mai aveau să se teamă însă de furia vântului. O 
întâmplare fericită pusese la îndemâna curajoşilor călători 
acest adăpost solid, mai bun decât orice cort, mai bun decât 
orice colibă de băştinaşi. 

Era una din acele construcţii conice făcute de termite, 
despre care locotenentul Cameron spunea că, deoarece au 
fost zidite de insecte atât de mici, sunt cu mult mai 
valoroase decât piramidele Egiptului, înălțate de mâna 
omului. 

«E ca şi cum un popor ar fi clădit Everestul, unul din 
piscurile cele mai înalte ale munţilor Himalaia», spunea 
Cameron. 

Capitolul V. 

LECŢIE DESPRE FURNICI ŢINUTĂ ÎNTR-UN FURNICAR. 

Furtuna însoţită de ploaie se dezlănţuise cu o violenţă 
necunoscută în regiunile cu climă temperată. Era într- 
adevăr un mare noroc că Dick Sand şi tovarăşii lui găsiseră 
un adăpost. 

Ploaia nu cădea în picături distincte, ci în şuviţe de apă, 
mai groase sau mai subţiri. Uneori formau o masă 
compactă, o trâmbă de apă, curgând ca o cataractă, ca 
Niagara. Închipuiţi-vă un bazin aerian, de volumul unei 
mări, răsturnându-se dintr-o dată! Sub o asemenea 
revărsare, pământul este mâncat de curgerea apelor, 
câmpiile se prefac în lacuri, pâraiele în torente, iar fluviile 
ieşite din albii îneacă teritorii întinse. Contrar celor ce se 
întâmplă în zonele temperate, unde violenţa furtunilor este 


invers, proporţională cu durata lor, în Africa, oricât de 
puternice ar fi ele, durează zile întregi. E greu de înţeles 
cum de pot norii să strângă în ei atâta electricitate. Şi totuşi 
aşa se întâmplă, încât parcă te-ai trezi dintr-o dată în 
vremurile extraordinare ale perioadei diluviene. 

Din fericire, furnicarul avea pereţii foarte groşi, fiind cu 
totul impermeabili. Chiar o vizuină de castori, făcută din 
pământ bine bătătorit, nu ar fi fost atât de rezistentă la apă. 
Dacă asupra lui s-ar fi revărsat un torent întreg, nici măcar 
o picătură de apă n-ar fi pătruns prin porii furnicarului. 

De îndată ce se instalară în furnicar, Dick Sand şi tovarăşii 
săi începură să-i cerceteze interiorul. Aprinseră un felinar şi 
furnicarul fu luminat destul de bine. Conul avea o înălţime 
de douăsprezece picioare în interior şi o lărgime de 
unsprezece picioare, afară de partea superioară, unde se 
îngusta ca o căpăţână de zahăr. Grosimea pereţilor era 
pretutindeni de aproape un picior, iar între caturile de 
celule prinse jur-împrejur de pereţi era loc gol. Omul 
rămâne uimit văzând asemenea monumente construite prin 
munca fără preget a unei armate de insecte, construcţii 
care se găsesc destul de des în interiorul Africii. Un călător 
olandez din veacul trecut, Smeathman, a avut loc să stea cu 
alţi patru din tovarăşii lui pe vârful unui asemenea con. La 
Lunde, Livingstone a studiat mai multe furnicare zidite din 
argilă roşie, a căror înălţime atingea între cincisprezece şi 
douăzeci de picioare. Locotenentul Cameron a luat de 
multe ori drept aşezări omeneşti puzderia de conuri 
întâlnite în câmpia din N'yangwe. El a dat chiar peste 
adevăratele palate, care atingeau nu douăzeci, ci patruzeci- 
cincizeci de picioare înălţime, nişte uriaşe conuri rotunjite, 
înconjurate de nişte mici clopotniţe ca turlele unei 
catedrale şi care se întâlnesc foarte des în Africa de 
miazăzi. 

Ce specie de furnici construiesc aceste minunate 
furnicare? «Termita războinică», ar fi răspuns fără să şovăie 


vărul Benedict, de îndată ce şi-ar fi dat seama de 
materialele folosite pentru construirea lor. 

După cum am mai spus, pereţii erau făcuţi din argilă 
roşcată. Dacă ar fi fost făcuţi din pământ aluvionar cenuşiu 
sau negru, furnicarele ar fi putut fi atribuite fie termitelor 
«Mordax>» 137), fie termitelor «Atrox»4138)? După cum se 
vede, aceste insecte au nişte nume destul de puţin 
liniştitoare, care nu pot încânta decât urechile unui 
entomolog pătimaş ca vărul Benedict. 

Partea centrală a conului unde se refugiaseră la început, şi 
care forma principalul spaţiu gol din interior, nu ar fi putut 
să-i cuprindă pe toţi. Dar largi goluri suprapuse formau un 
fel de vetre, în care o persoană de statură mijlocie putea să 
se ghemuiască cu uşurinţă. închipuiţi-vă un şir de sertare 
deschise, în fundul cărora se află milioane de alveole unde 
stătuseră termitele. Aceste sertare erau suprapuse, cum 
sunt cuşetele pe un vapor, şi doamna Weldon, micul Jack, 
Nan şi vărul Benedict se putură refugia în cele de sus. Cu 
un cat mai jos se instalară Austin, Bat şi Acteon. Dick Sand, 
Tom şi Hercule rămaseră în partea inferioară a conului. 

— Prieteni, le spuse tânărul elev-marinar celor doi negri, 
pământul începe să se îmbibe cu apă. Trebuie să pomostim 
partea de jos, surpând argila de la baza furnicarului, dar să 
nu acoperim deschizătura prin care pătrunde aerul; am 
risca să ne sufocăm în furnicarul ăsta! 

— Avem de petrecut o singură noapte aici, răspunse 
bătrânul Tom. 

— Să căutăm atunci ca în noaptea aceasta să ne odihnim 
bine, după atâta oboseală! Asta e prima noapte, din ultimele 
zece zile, în care nu mai suntem siliţi să dormim afară! 

— Zece zile! repetă Tom. 


— De altfel, adăugă Dick Sand, de vreme ce furnicarul e 
un adăpost trainic, poate că e mai bine să rămânem aici o 
noapte şi o zi. Între timp eu am să mă duc în recunoaştere, 
încercând să dau peste cursul de apă pe care-l căutăm şi 
care nu poate fi prea departe. Cred că cel mai nimerit 
lucru, până ce vom construi pluta, este să nu părăsim acest 
adăpost. Aici nu ne pasă de furtună şi de ploaie. Aşadar, să 
pomostim baza furnicarului, ca să-l ţinem zvântat. 

Cele spuse de Dick Sand fură urmate întocmai. Hercule 
sparse cu toporişca primul cat de alveole, făcut dintr-o 
argilă destul de sfărâmicioasă. El înălţă astfel cu aproape 
un picior partea interioară a furnicarului care era construit 
pe un teren mlăştinos. Dick Sand se asigură că aerul putea 
pătrunde cu uşurinţă înăuntrul conului prin deschizătura 
de la bază. 

Desigur, faptul că furnicarul fusese părăsit de termite era 
o împrejurare fericită. Dacă ar fi fost ocupat de câteva mii 
de furnici, cu siguranţă că nimeni n-ar fi putut rămâne în el. 
Dar fusese oare părăsit de mai multă vreme, sau aceste 
insecte lacome de-abia plecaseră? Întrebarea nu era fără 
rost. Primul care şi-o puse fu vărul Benedict, tare mirat de 
un asemenea eveniment. Şi se convinse repede că furnicile 
emigraseră de curând. 

Într-adevăr, el coborî repede în partea de jos a conului şi 
acolo, la lumina felinarului, începu să cotrobăie prin 
ungherele cele mai tainice ale furnicarului. 

Descoperi astfel ceea ce el numea «magazia generală» a 
termitelor, adică locul unde aceste insecte harnice 
îngrămădeau proviziile coloniei. 

Era o scobitură în perete, nu departe de celula regală, pe 
care Hercule o făcuse să dispară odată cu celulele hărăzite 
tinerelor larve. 

În această «magazie», vărul Benedict găsi o oarecare 
cantitate de bucățele de clei şi sucuri de plante, de-abia 
întărite, ceea ce dovedea că termitele aduseseră de curând 
aceste provizii dinafară. 


— Ei bine, nu! exclamă el, ca şi cum ar fi răspuns cuiva 
care-l contrazice. Nu! Acest furnicar n-a fost părăsit de 
multă vreme! 

— Nimeni nu susţine contrariul, domnule Benedict, 
răspunse Dick Sand. Că l-au părăsit mai de mult sau mai de 
curând e totuna. Important e că termitele l-au părăsit, 
deoarece trebuia ca noi să le luăm locul! 

— Important ar fi să ştim din ce pricină l-au părăsit. Ieri, 
ba chiar azi-dimineaţă, insectele astea înțelepte mai locuiau 
încă aici, de vreme ce am găsit sucuri nesolidificate pe 
deplin. lar astă-seară... 

— La ce concluzie vrei să ajungi, domnule Benedict? 
întrebă Dick Sand. 

— Cred că o presimţire tainică le-a făcut să părăsească 
furnicarul. Nu numai că niciuna din aceste termite nu a 
rămas în alveole, dar au şi avut grijă să ia cu ele tinerele 
larve, din care nu pot să găsesc niciuna. Ei bine, repet că n- 
au făcut asta fără motiv şi că aceste insecte isteţe au 
prevăzut o primejdie apropiată...! 

— Prevedeau probabil că o să dăm noi năvală în locuinţa 
lor, răspunse Hercule râzând. 

— Ei, nu zău! răspunse vărul Benedict, vădit supărat de 
răspunsul negrului. Te socoţi chiar atât de grozav, încât să 
poţi fi socotit o primejdie pentru aceste insecte curajoase? 
câteva mii de asemenea nevroptere te-ar transforma foarte 
repede într-un schelet, dacă te-ar întâlni mort în drum! 

— Dacă aş fi mort, cu siguranţă! răspunse Hercule, care 
nu voia să se dea bătut. Dar viu, aş putea terciui mii de 
termite! 

— Ai terciui o sută de mii, cinci sute de mii, un milion! 
răspunse vărul Benedict, înflăcărându-se. Dar nu un 
miliard! Un miliard te-ar mânca, viu sau mort, până la 
ultima părticică! 

În timpul acestei discuţii, care nu era chiar atât de fără 
rost pe cât s-ar putea crede, Dick Sand se gândea la 
observaţia pe care o făcuse vărul Benedict. Fără îndoială că 


savantul cunoştea destul de bine obiceiul termitelor, ca să 
nu se înşele în cele spuse. Dacă afirma că un instinct tainic 
le prevenise să părăsească în grabă furnicarul, asta 
însemna că era în adevăr primejdios să rămână acolo. 

Cu toate acestea, nu putea fi vorba să părăsească 
adăpostul, acum când furtuna izbea cu o putere fără 
seamăn. Dick Sand nu mai căută explicaţii unor lucruri care 
păreau inexplicabile, ci se mulţumi să spună: 

— Ei bine, domnule Benedict, dacă termitele şi-au lăsat 
proviziile în acest furnicar, să nu uităm că noi le-am adus pe 
ale noastre! De aceea, să mâncăm. Mâine, după ce se va 
potoli furtuna, o să vedem ce hotărâre trebuie să luăm. 

Îşi pregătiră masa de seară, căci oricât de mare ar fi fost 
oboseala, ea nu tăiase pofta de mâncare a acestor drumeţi 
vajnici. Dimpotrivă, conservele care trebuiau să le ajungă 
pe încă două zile fură întâmpinate cu bucurie. Pesmeţii nu 
fuseseră pătrunşi de umezeală şi timp de câteva minute nu 
se auzi decât ronţăitul dinţilor solizi ai lui Dick Sand şi ai 
tovarăşilor săi. În gura lui Hercule, pesmeţii se sfărâmau ca 
grăunţele sub piatra morii. El nu ronţăia, ci măcina. 

Numai doamna Weldon mâncă puţin, şi asta doar în urma 
rugăminţilor tânărului marinar. Lui Dick i se părea că 
această femeie curajoasă era mai dusă pe gânduri şi mai 
tristă decât fusese până atunci, cu toate că micul ei Jack se 
înzdrăvenise simţitor. Accesele de friguri nu se mai 
repetaseră. Jack se odihnea acum sub ochii mamei sale, 
într-o firidă căptuşită cu haine. Dick Sand nu ştia ce să mai 
creadă. 

E de prisos să mai spunem că vărul Benedict cinsti cum se 
cuvine masa, şi asta nu pentru că ar fi dat vreo atenţie 
cantităţii sau calităţii alimentelor pe care le devora, ci 
pentru că găsise în sfârşit un prilej fericit ca să ţină o lecţie 
de entomologie - despre termite. Ah! Dacă ar fi putut găsi o 
termită, măcar una, în furnicarul părăsit! Dar nu găsise 
nimic! 


— Aceste insecte admirabile, spuse el fără să vadă dacă 
este ascultat sau nu, fac parte din încrengătura minunată a 
nevropterclor, care au antenele mai lungi decât capul, 
mandibulele foarte pronunţate şi aripile inferioare egale cu 
cele superioare. Această încrengătură este constituită din 
cinci clase: panorpartele, myrmileonienele, hemerobinele, 
termitinele şi perlidele. Inutil să adaug că insectele a căror 
locuinţă o ocupăm - poate pe nedrept - sunt termitine. 

Dick Sand îl asculta cu luare-aminte pe vărul Benedict. Nu 
cumva faptul că dăduseră peste aceste termite trezise în el 
gândul că se află pe continentul african, fără a şti prin ce 
întâmplare ajunsese aici? Neliniştit, tânărul marinar căuta 
să-şi dea seama dacă bănuiala sa era întemeiată. Dar 
savantul se afla în elementul său şi-i dădea înainte cu lecţia: 

— Aceste termitine se caracterizează prin patru articulaţii 
ale torsului, prin mandibule cornoase, de o putere 
remarcabilă. Există mai multe specii: specia mantisp, specia 
rafidie şi specia termită, cunoscută mai ales sub numele de 
furnica albă. Din specia aceasta fac parte: termita ucigaşă, 
termita cu pieptar galben, termita care fuge de lumină, cea 
care muşcă, cea care distruge... 

— Dar cele care au construit acest furnicar? întrebă Dick 
Sand. 

— Acestea sunt termitele războinice, răspunse vărul 
Benedict, rostind numele de parcă ar fi vorbit despre 
macedoneni sau despre vreun alt popor antic, renumit 
pentru vitejia arătată în războaie. Da! Războinice şi de 
staturi felurite! Între Hercule şi un pitic ar fi o deosebire 
mai mică decât între cea mai mare şi cea mai mică dintre 
aceste insecte. Dacă printre ele se găsesc furnici 
lucrătoare, lungi de cinci milimetri, soldaţi, lungi de zece, 
masculi şi femele, lungi de douăzeci, există de asemenea şi 
o altă specie, foarte ciudată, numită «sirafus», care numără 
exemplare lungi de o jumătate de şchioapă şi care au un soi 
de cleşti în loc de mandibule şi capul mai mare decât trupul, 
aidoma rechinilor. Aceste furnici sunt rechinii insectelor; 


ba, dacă nişte furnici «sirafus» s-ar încăiera cu un rechin, aş 
pune rămăşag că furnicile ar fi biruitoare! 

— Şi unde se găsesc de obicei aceste insecte? întrebă 
atunci Dick Sand. 

— În Africa, răspunse vărul Benedict, şi anume în regiunile 
ei centrale şi meridionale. Africa e prin excelenţă patria 
furnicilor. Trebuie să citeşti ce spune Livingstone despre ele 
în ultimele lui note, găsite de Stanley! Mai fericit decât 
mine, doctorul Livingstone a putut asista la o bătălie 
homerică dată între o armată de furnici negre şi o armată 
de furnici roşii. Au învins acestea din urmă, cărora noi le 
spunem «drivers» şi pe care băştinaşii le numesc «sirafus». 
Celelalte, numite «tciungus», au luat-o la fugă, ducând cu 
ele ouăle şi larvele, după ce se apăraseră vitejeşte. 
Niciodată, relatează Livingstone, nici la om, nici la vreun 
animal, spiritul războinic nu a fost mai dezvoltat. Cu 
mandibulele lor puternice, care sfâşie ca nişte gheare, 
aceste «sirafus» fac să dea înapoi chiar pe omul cel mai 
viteaz. Până şi cele mai puternice animale, leii şi elefanții, 
fug din faţa lor. Nimic nu le stă în cale: nici arborii, pe care 
se caţără până în vârf, şi nici pâraiele, pe care le trec 
formând un adevărat pod suspendat din trupurile lor 
înlănţuite unul de altul. Şi cât de multe sunt! Un alt călător 
african, Du Chaillu, a asistat timp de douăsprezece ore la 
defilarea unei coloane de furnici care nu se opreau nici o 
clipă din drum! De altfel, de ce să ne mire numărul lor atât 
de mare? Fecunditatea insectelor e uimitoare. Cât priveşte 
termitele războinice, s-a constatat că o femelă face până la 
şaizeci de mii de ouă pe zi! Aceste nevroptere constituie 
pentru băştinaşi şi o hrană aleasă! Dragii mei prieteni, nu 
cunosc nimic mai bun în lume decât furnici fripte! 

— Ai mâncat vreodată, domnule Benedict? întrebă 
Hercule. 

— Niciodată, răspunse savantul, dar aş mânca cu plăcere. 

— Unde? 

— Aici! 


— Aici nu suntem în Africa! spuse repede 'Tom. 

— Nu... Nu! răspunse vărul Benedict... Şi totuşi, până 
acum aceste termite războinice şi asemenea furnicare n-au 
fost observate decât pe continentul african. lată, ăştia sunt 
călătorii! N-au ştiut să vadă în jurul lor. La urma urmei, cu 
atât mai bine. Tot eu am descoperit o muscă ţeţe în 
America! La această glorie - vă daţi seama - voi adăuga-o şi 
pe aceea de a fi semnalat prezenţa termitelor războinice pe 
continentul american! Ce material pentru o comunicare! O 
să facă senzaţie în cercurile ştiinţifice europene, şi poate că 
o să-mi ajungă chiar pentru o lucrare,cu planşe şi gravuri în 
afara textului! 

Era limpede că vărul Benedict nu descoperise încă 
adevărul. Ca şi toţi ceilalţi, în afară de Dick Sand şi Tom, 
bietul om credea, şi nu avea cum să nu creadă, că se află 
într-o regiune unde în realitate nu se aflau! Era nevoie să se 
mai întâmple şi altceva, să se producă fapte şi mai grave 
decât aceste curiozităţi ştiinţifice, pentru ca să vadă cu toţii, 
în sfârşit, realitatea. 

Se făcuse aproape ora nouă noaptea, dar vărul Benedict 
tot mai vorbea... Oare nu-şi dăduse seama că ascultătorii lui 
adormiseră rând pe rând în culcuşurile lor, în timpul lecţiei 
lui de entomologie? Nu, fără îndoială că nu. Ţinea lecţia de 
dragul lecţiei. Nici Dick Sand nu-i mai punea întrebări, ci 
stătea nemişcat, deşi nu dormea. Cât despre Hercule, el 
rezistase mai mult decât toţi ceilalţi. Dar oboseala îl făcuse 
şi pe el să închidă ochii şi, deci, şi urechile. 

Vărul Benedict continuă să mai vorbească o vreme. Totuşi, 
somnul îl birui şi pe el, aşa că se urcă până la firida de sus a 
conului, pe care şi-o alesese drept domiciliu. 

În interiorul furnicarului se aşternu o tăcere adâncă, în 
timp ce afară furtuna umplea văzduhul de bubuituri şi 
fulgere. Nimic nu părea să arate că acest cataclism se 
apropie de sfârşit. 

Felinarul se stinse. Interiorul conului era cufundat într-o 
beznă adâncă. Probabil că toţi dormeau. Doar Dick Sand 


nu-şi afla în somn odihna, care i-ar fi fost şi lui atât de 
necesară. Era năpădii de gânduri. Cugeta mereu la 
tovarăşii lui, pe care voia să-i salveze cu orice preţ. 
Naufragiul vasului Pilgrim nu însemnase sfârşitul crudelor 
încercări prin care trecuseră, ci, dimpotrivă, puteau să 
înceapă altele mult mai îngrozitoare, dacă ar fi căzut în 
mâinile băştinaşilor. 

Dar cum să se ferească de această groaznică primejdie, 
cea mai amenințătoare din toate, acum, în drum spre 
coastă? Era sigur că Harris şi Negoro nu-i aduseseră la o 
sută de mile în interiorul Angolei fără să fi pus la cale în 
taină prinderea lor. Dar ce planuri avea ticălosul de 
portughez? Pe care dintre călători îl ura atât de mult? 
Tânărul marinar îşi spunea că numai pe el avea motive să-l 
urască. Îşi aducea aminte de toate întâmplările din timpul 
călătoriei - cum au dat peste epava cu negri, cum au pornit 
la vânarea balenei, cum a pierit căpitanul Hull cu echipaj cu 
tot...! 

La 15 ani, Dick Sand trebuie să preia sarcina de a conduce 
un vas, care avea să fie lipsit, în urma manevrelor criminale 
ale lui Negoro, şi de busolă, şi de loch. Se vedea din nou 
impunându-şi voinţa faţă de obraznicul bucătar, 
ameninţându-l că-l va pune în lanţuri sau că-l împuşcă! Ah, 
de ce-i şovăise mâna? Cadavrul lui Negoro ar fi fost aruncat 
peste bord şi nu ar mai fi avut loc atâtea nenorociri. 

Acesta era firul gândurilor tânărului marinar. Îşi aduse 
apoi aminte de naufragiul care încheiase călătoria lui 
Pilgrim. Atunci a apărut şi trădătorul Harris, şi această 
provincie a Americii de Sud începuse să se transforme 
încetul cu încetul. Bolivia devenea groaznicul teritoriu 
angolez, cu animalele sale sălbatice şi cu atâtea alte 
primejdii! O să reuşească, oare, micul grup să ajungă 
nevătămat până pe coastă? Fluviul pe care Dick Sand îl 
căuta cu înfrigurare, şi pe care nădăjduiau să-l întâlnească, 
îi va duce cu mai multă siguranţă şi cu mai puţină oboseală 
până la țărm? Nu voia să pună la îndoială asta, căci ştia 


foarte bine că un marş de o sută de mile prin acest ţinut 
neprimitor, plin de ameninţări, nu era cu putinţă! 

«Din fericire, îşi spunea el, doamna Weldon şi toţi ceilalţi 
nu-şi dau seama de gravitatea situaţiei! Doar Tom şi cu 
mine ştim că Negoro ne-a aruncat pe coasta Africii şi că 
Harris ne-a târât în adâncurile Angolei». 

Dick Sand era în prada acestor gânduri, când simţi pe 
frunte ca o adiere uşoară. O mână îl atinse pe umăr şi un 
glas plin de emoție îi şopti la ureche: 

— Ştiu tot, sârmanul meu Dick! Doar bunul Dumnezeu 
poate să ne scape. Facă-se voia lui! 

Capitolul VI 
CLOPOTUL SCAFANDRULUI. 

În faţa unei destăinuiri atât de neaşteptate, Dick Sand nu 
mai putea răspunde nimic! De altfel, doamna Weldon îţi 
relua imediat locul lângă micul Jack. Fără îndoială că nu 
voia să spună mai mult, şi tânărul elev-marinar nu avu 
curajul să o mai reţină. 

Aşadar, doamna Weldon ştia despre ce e vorba. Probabil că 
cele petrecute în timpul drumului, sau poate chiar numai 
cuvântul «Africa», rostit în ajun de vărul Benedict, o 
făcuseră să înţeleagă totul. 

«Doamna Weldon ştie totul... îşi spunea mereu în gând 
Dick Sand. Dar poate că e mai bine aşa. Dacă această 
femeie curajoasă nu-şi pierde nădejdea, apoi nu trebuie să 
mi-o pierd nici eu!» 

De-abia aştepta să se lumineze mai curând de ziuă, ca să 
poată cerceta împrejurimile acestui sat de termite. Un 
fluviu care să se verse în Atlantic, un curs de apă repede - 
atât avea nevoie să găsească, pentru a putea transporta 
micul grup; şi parcă presimţea că un asemenea fluviu se 
află pe aproape. În primul rând, însă, trebuia să aibă grijă 
ca nu cumva să dea peste băştinaşii care poate şi plecaseră 
în urmărirea lor, călăuziţi de Harris şi Negoro. 

Dar nu era nici un semn că se crapă de ziuă. Nici o rază de 
lumină nu se furişa prin deschizătura de jos a conului. 


Bubuiturile tunetului se auzeau înfundat prin grosimea 
zidurilor, arătând că furtuna nu se potolise încă. De câte ori 
îşi încorda auzul, Dick auzea răpăitul furios al ploii la 
temelia furnicarului. Stropii grei nu mai cădeau pe pământ 
tare, aşa că trase concluzia că toată câmpia fusese 
inundată. 

Se făcuse aproape unsprezece noaptea când Dick Sand 
simţi că este cuprins de un fel de toropeală, poate chiar de 
somn. În orice caz, avea să se odihnească. Dar când era pe 
cale să se lase pradă acestei destinderi, îi trecu prin minte 
gândul că deschizătura de jos s-ar putea astupa prin 
îngrămădirea argilei îmbibate de apă. Dispărând astfel 
orice mijloc de comunicare cu aerul din exterior, respiraţia 
celor zece persoane ar fi viciat aerul din interior, 
încărcându-l de acid carbonic. 

Dick Sand se lăsă să lunece până atinse pământul pomostit 
cu argila primului etaj de alveole. Pe jos era încă uscat. Prin 
deschizătură, aerul pătrundea cu uşurinţă şi, odată cu el, şi 
scânteierea fulgerelor, şi zgomotele furtunii, pe care 
potopul de ploaie nu putea s-o potolească. 

Dick Sand văzu că totul era în ordine. Părea că nici o 
primejdie nu ameninţă deocamdată aceste termite 
omeneşti, care luaseră locul coloniei de nevroptere. Tânărul 
se hotări să se odihnească vreo câteva ceasuri, lăsându-se 
furat de somnul care-l toropea. Dar, ca o ultimă prevedere, 
se culcă pe mormanul de argilă pe care-l bătătoriseră la 
temelia conului, aproape de deschizătura îngustă. În felul 
acesta, dacă afară s-ar fi petrecut ceva, ar fi fost primul 
care s-o ştie şi să-i anunţe pe ceilalţi. Se va scula apoi în 
revărsat de zori şi va porni să cerceteze câmpia. 

Dick Sand se culcă rezemat cu capul de perete, cu puşca 
în mână, şi adormi de îndată. 

N-ar fi putut spune cât stătuse în toropeala asta, când se 
trezi simțind ceva rece. Se sculă şi, cuprins de o mare 
nelinişte, îşi dădu seama că apa pătrundea în furnicar, şi 


încă atât de repede, încât peste câteva clipe avea să ajungă 
până la culcuşul lui Tom şi Hercule. 

Dick Sand îi trezi din somn pe cei doi şi le arătă noua 
complicaţie. Felinarul fu aprins şi interiorul conului se 
lumină pe dată. Apa se oprise la o înălţime de aproape cinci 
picioare şi nu mai creştea. 

Ce se întâmplă, Dick? întrebă doamna Weldon. 

— Mai nimic, răspunse tânărul. A fost inundată partea de 
jos a conului. Cred că vreun râu din apropiere s-a revărsat 
peste câmpie din pricina ploii. 

— Asta-i bine! spuse Hercule. E cea mai bună dovadă că 
râul se află pe aproape. 

— Da, răspunse Dick Sand. Râul ăsta o să ne ducă pe 
coastă. Fiţi liniştită, doamnă Weldon; apa n-o să poată 
ajunge până la dumneavoastră şi nici până la Jack, Nan sau 
vărul Benedict. 

Doamna Weldon nu răspunse. Cât despre vărul Benedict, 
el dormea ca o adevărată termită. 

În timpul acesta, negrii aplecaţi deasupra pânzei de apă în 
care se oglindea lumina felinarului aşteptau ca Dick Sand, 
care măsura înălţimea apei, să le spună ce trebuiau să facă. 

Dar Dick Sand nu spuse o vorbă, ci se îngriji numai să 
pună alimentele şi armele la adăpost, ferindu-le din calea 
apei. 

— Apa a pătruns prin deschizătură? întrebă 'Tom. 

— Da, răspunse Dick Sand, şi acum împiedică aerul din 
interior să se reîmprospăteze. 

— N-am putea face o gaură în perete, deasupra nivelului 
apei? întrebă bătrânul negru. 

— Ba da... Tom, dar dacă înăuntru sunt cinci picioare de 
apă, afară trebuie să fie vreo şase-şapte, dacă nu şi mai 
mult. 

— De ce crezi asta, domnule Dick? 

— Cred asta pentru că apa, pătrunzând în furnicar, a 
comprimat aerul în partea de sus. El constituie acum un fel 
de piedică la ridicarea ei. Dar dacă facem în perete o gaură 


prin care să iasă aerul, apa ar continua să urce până ar 
atinge nivelul pe care îl are afară, sau, dacă apa este mai 
sus de gaură, nivelul ei s-ar urca aici până când ar presa 
din nou aerul. lată-ne, deci, ca nişte scafandri, într-unul din 
acele clopote cu care se cercetează adâncimile mărilor... 

— Atunci, ce-i de făcut? întrebă Tom. 

— Să chibzuim bine înainte de a lua vreo hotărâre. Lipsa 
de prevedere ne-ar putea costa viaţa, răspunse Dick Sand. 

Observaţia tânărului marinar era foarte justă. Avusese 
dreptate să asemuiască furnicarul cu un clopot de 
scafandru. Numai că, în asemenea aparate, aerul este 
împrospătat fără încetare cu ajutorul unor pompe, iar 
scafandrii respiră destul de bine şi nu au altceva de îndurat 
decât oboseala pricinuită de rămânerea mai îndelungată 
într-o atmosferă supusă la alte presiuni decât presiunea 
normală. 

Dar aici, spaţiul fusese redus cu aproape o treime prin 
însăşi năvala apei, iar aerul nu ar fi putut fi împrospătat 
decât dacă se stabilea o legătură cu exteriorul printr-o 
gaură făcută în perete. Dar n-ar fi fost oare mai rău dacă 
străpungeau peretele, pentru că ar fi urmat să întâmpine 
după aceea toate primejdiile de care vorbise Dick Sand? 

Lucru sigur este că apa din interior se menținea la acelaşi 
nivel. Numai două cauze ar fi putut s-o facă să-l 
depăşească: sau perforarea peretelui, dacă nivelul apei ar fi 
fost mai înalt afară decât înăuntru, sau creşterea continuă a 
nivelului apei dinafară. În amândouă cazurile, în interiorul 
furnicarului n-ar mai fi rămas decât un spaţiu strâmt, în 
care aerul neîmprospătat ar fi fost comprimat din ce în ce 
mai mult. 

Dar nu s-ar fi putut, oare, ca întreg furnicarul să fie smuls 
de pe pământ şi răsturnat de inundație, punând în cea mai 
mare primejdie pe cei ce se aflau într-însul? Nu, căci 
furnicarul, asemenea bordeielor de castori, era bine 
închegat cu pământul la temelia lui. 


Lucrul cel mai de temut era, aşadar, ca furtuna să 
continue şi astfel inundația să ia proporţii tot mai mari. 
Dacă apa din câmpie ar fi atins înălţimea de treizeci de 
picioare, conul ar fi fost acoperit de o pătură de apă groasă 
de optsprezece picioare, socotite de la vârful lui în sus. care 
ar fi împins aerul dinăuntru cu o presiune de o atmosferă. 

Dar pe măsură ce se gândea mai bine, Dick Sand se temea 
tot mai mult că inundația va creşte. Părea că înecul nu se 
datoreşte numai potopului dezlănţuit din nori. Aproape 
sigur că un curs de apă din împrejurimi, umflat de ploaie, 
ieşise din albie şi se revărsase peste câmpia care se afla la 
un nivel mai jos. Dacă aşa stăteau lucrurile, cine putea să-l 
asigure că furnicarul nu fusese cu totul acoperit de apă şi 
că vor mai putea ieşi din el măcar prin partea de sus, pe 
care ar fi putut s-o dărâme destul de repede şi de uşor? 

Neliniştit la culme, Dick Sand se întreba ce să facă. Să mai 
aştepte, sau să încerce dezlegarea problemei, ştiind prea 
bine la ce se putea aştepta? 

Era ora trei noaptea. Stăteau cu toţii nemişcaţi, tăcuţi şi 
ascultau. Zgomotele de afară nu mai pătrundeau decât 
foarte slab prin deschizătura astupată. Totuşi, un vuiet 
surd, dar puternic şi necurmat, arăta că lupta stihiilor nu 
încetase. 

În clipa aceea, bătrânul Tom le atrase atenţia că nivelul 
apei creştea încetul cu încetul. 

— Ai dreptate! răspunse Dick Sand. Deşi aerul n-are pe 
unde să iasă afară, nivelul apei se urcă, pentru că apele 
cresc şi presează aerul din ce în ce mai mult. 

— Până acum, încă nu-i primejdie, spuse Tom. 

— Fără îndoială, răspunse Dick Sand, dar cine ştie când se 
va opri? 

— Domnule Dick, spuse Bat, vrei să mă duc afară să văd ce 
se întâmplă? Mă las la fund şi am să încerc să mă strecor 
prin deschizătură... 

— Mai bine să încerc chiar eu, răspunse Dick Sand. 


— Nu, domnule Dick, nu! răspunse iute bătrânul Tom. 
Lasă-l pe feciorul meu şi ai încredere în dibăcia lui. În caz 
că nu se mai întoarce, prezenţa dumitale aici e mai 
necesară. Pe urmă, vorbind mai încetişor, adăugă: Nu-i uita 
pe doamna Weldon şi pe micul Jack! 

— Fie!... răspunse Dick Sand. Du-te, Bat. Dacă furnicarul e 
acoperit cu apă, nu mai încerca să intri din nou. Osă 
căutăm să ieşim şi noi ca tine. Dar dacă vârful conului este 
încă deasupra apelor, caută să-l dărâmi, lovindu-l cu 
toporişca asta. Când te vom auzi, asta va fi un semnal ca şi 
noi să facem la fel, pe dinăuntru. Ne-am înţeles? 

— Da, domnule Dick, răspunse Bat. 

— Du-te, băiete, adăugă bătrânul Tom, strângând mâna 
fiului său. 

După ce trase aer mult în plămâni, Bat se scufundă în 
masa lichidă, a cărei adâncime era mai mare de cinci 
picioare. Era o treabă destul de grea, căci trebuia să 
găsească pe dibuite deschizătura de la temelia furnicarului, 
să se furişeze prin ea şi apoi să iasă la suprafaţa apelor 
dinafară. Acţiunea aceasta trebuia făcută repede. 

Trecură aproape treizeci de secunde. Dick Sand credea că 
Bat a reuşit să iasă afară, când negrul se ivi din nou. 

— Ei?! strigă Dick Sand. 

— Deschizătura e astupată de dărâmături! răspunse Bat, 
după ce-şi trase răsuflarea. 

— Astupată? repetă Tom. 

— Da! răspunse Bat. Probabil că apa a înmuiat întăritura 
de argilă. Am pipăit pereţii cu mâna, de jur-împrejur. Nu 
mai există nici o gaură! 

Dick Sand clătină din cap. Se aflau închişi ermetic în acest 
con, care poate că era acoperit în întregime de apă. 

— Dacă nu mai există nici o deschizătură, spuse atunci 
Hercule, să facem una. 

— Aşteaptă! răspunse tânărul marinar, oprindu-l pe 
Hercule, care se pregătea să sară în apă cu toporişca în 
mână. 


Dick Sand chibzui câteva clipe, apoi spuse: 

— Vom face altfel. Cel mai important lucru e să ştim dacă 
apa acoperă furnicarul sau nu. Dacă am face o mică 
deschizătură în vârful conului, am putea şti ce se petrece 
afară. Dar, în caz că furnicarul e în întregime acoperit de 
apă, ea ar năvăli înăuntru şi am fi pierduţi. Să încercăm 
tatonând. 

— Dar repede! spuse Tom. 

Într-adevăr, apa continua să urce încet. În interiorul 
conului atinsese înălţimea de şase picioare. Cu excepţia 
doamnei Weldon, a fiului ei, a vărului Benedict şi a lui Nan, 
care se refugiaseră în firidele de sus, toţi ceilalţi erau 
cufundaţi până Ia brâu în apă. Trebuiau să se grăbească. 

Dick Sand se hotări să facă o gaură în peretele de argilă, 
la un picior deasupra nivelului apei dinăuntru, deci la şapte 
picioare de la pământ. Dacă prin gaura aceasta se stabilea 
o legătură cu aerul dinafară, însemna că vârful furnicarului 
ieşea deasupra apei. Dacă, dimpotrivă, gaura ar fi fost sub 
nivelul apei din exterior, aerul presat dinăuntru ar fi ţâşnit 
afară şi, în acest caz, gaura ar fi trebuit imediat astupată, 
căci altfel apa ar mai fi crescut până la nivelul orificiului. 
După aceea, experienţa ar trebui repetată, făcându-se 
încercarea la o înălţime mai mare cu un picior, şi aşa mai 
departe. Dar dacă nu s-ar fi dat de aerul din exterior nici 
prin sfredelirea părţii de sus a vârfului, asta ar fi însemnat 
că apa din câmpie are o înălţime de peste cincisprezece 
picioare şi că întregul sat de termite dispăruse, fiind înecat! 
Şi atunci, ce şansă le mai rămânea prizonierilor din furnicar 
ca să scape de cea mai îngrozitoare moarte, moartea prin 
asfixiere? 

Deşi ştia toate acestea, Dick Sand nu-şi pierdu sângele 
rece nici o clipă. În acelaşi timp, însă, îşi dădu bine seama 
de toate consecinţele pe care le-ar fi putut avea experienţa 
lui. Dar nu era cu putinţă să mai aştepte. Amenințarea de a 
se asfixia toţi în acest spaţiu strâmt, din ce în ce mai strâmt, 


în această atmosferă încărcată de acid carbonic, creştea 
necontenit. 

Unealta cea mai nimerită de care se putea servi Dick Sand 
pentru a face o gaură în perete era o vergea de curăţat 
puşca, prevăzută la un capăt cu ghinturi. Învârtind repede 
vergeaua, argila ar fi fost găurită. Deschizătura nu putea să 
aibă un diametru mai mare decât cel al vergelei, dar era 
suficient pentru ca aerul să poată pătrunde înăuntru. 

Hercule ţinea sus felinarul, care îşi arunca razele spre 
Dick Sand. Mai aveau câteva lumânări, aşa că nu se temeau 
că le va lipsi lumina. 

La câteva clipe după ce tânărul începuse să sfredelească, 
vergeaua trecu prin perete şi imediat se auzi un bolborosit 
înfundat, ca acela tăcut de bulele de aer care trec printr-o 
pătură de apă. Aerul ţâşnea afară şi, în acelaşi timp, nivelul 
apei din con creştea, oprindu-se abia când atinse 
deschizătura, ceea ce dovedea că fusese sfredelită prea jos, 
adică sub masa lichidă. 

— Trebuie să o luăm de la început! spuse liniştit tânărul, 
după ce astupa repede gaura cu un pumn de argilă. 

Apa din con nu mai creştea, dar spaţiul liber se redusese 
cu încă vreo opt şchioape. Respirau cu toţii din ce în ce mai 
anevoios, deoarece oxigenul se împuţinase şi mai mult. 
Lucrul acesta se putea vedea şi după lumina felinarului, 
care devenise mai roşcată, pierzându-şi o parte din 
strălucire. 

Dick Sand făcu o a doua gaură, prin acelaşi procedeu, la 
un picior deasupra primei. Dacă nici această experienţă nu 
izbutea, apa urma să se urce şi mai mult în interiorul 
conului... dar experienţa trebuia încercată. 

În timp ce Dick Sand mânuia vergeaua, vărul Benedict 
exclamă deodată: 

— Ei, drace! lată... iată... iată de ce! 

Hercule ridică felinarul şi-l lumină pe vărul Benedict, a 
cărui figură exprima cea mai deplină satisfacţie. 


— Da! repetă el. lată de ce au părăsit furnicarul aceste 
termite inteligente! Presimţiseră inundația! Ah! Instinctul, 
prieteni, instinctul! sunt mai deştepte ca noi termitele 
astea, mult mai deştepte! 

Asta era singura învăţătură trasă de vărul Benedict din 
situaţia în care se aflau! 

În clipa aceea, Dick Sand scoase vergeaua care 
străpunsese peretele. Se auzi un gâlgâit, şi apa se mai 
înălţă cu încă un picior. Gaura răspunsese tot sub nivelul 
apei din exterior. 

Se aflau într-o situaţie îngrozitoare. Doamna Weldon îl 
luase pe micul Jack în braţe, căci apa se ridicase până 
aproape de ei. Se sufocau toţi în acest spaţiu strâmt. 
Urechile le vâjâiau. Felinarul nu mai arunca decât o lumină 
foarte palidă. 

— Oare tot conul să fie sub apă? murmură Dick Sand. 

Trebuia să afle neapărat acest lucru şi, de aceea, socotea 
necesar să facă o gaură chiar în vârful calotei. 

Dacă şi această încercare dădea greş, îi aştepta asfixia, 
moartea imediată. Aerul dinăuntru ar fi ţâşnit prin 
deschizătură şi apa ar fi umplut tot furnicarul! 

— Doamnă Weldon, spuse atunci Dick Sand, vă daţi seama 
de situaţie. Dacă mai zăbovim, nu vom mai avea aer. Dacă 
nici cea de a treia încercare nu ne reuşeşte, apa va umple şi 
spaţiul rămas. Singura noastră nădejde e ca vârful conului 
să fie deasupra apei. Vreţi să facem şi această ultimă 
încercare? 

— Da, Dick! răspunse doamna Weldon. 

În clipa aceea, felinarul se stinse, fiindcă oxigenul se 
împuţinase şi mai mult. Doamna Weldon şi tovarăşii ei se 
treziră cufundaţi în întunericul cel mai adânc. 

Dick Sand se urcase pe umerii lui Hercule, care se 
prinsese cu mâinile de pereţii uneia din firidele laterale şi 
stătea în apă până la gât. Doamna Weldon, Jack şi vărul 
Benedict se ghemuiseră în ultimul cat. 


Dick Sand începu să scobească peretele şi vergeaua 
pătrunse uşor prin argilă. Dar deoarece peretele era aici 
mai gros şi mai tare, era mai greu de găurit. Dick Sand se 
grăbea, dar era totuşi grozav de neliniştit, căci prin această 
deschizătură strâmtă putea pătrunde fie aerul - adică viaţa, 
fie apa - adică moartea! 

Deodată se auzi un şuierat ascuţit. Aerul comprimat ieşea 
prin deschizătură... dar o rază de lumină pătrunse în 
furnicar. Apa se înălţă cu încă vreo opt degete şi apoi se 
opri, fără ca Dick Sand să fie nevoit să astupe gaura. Între 
nivelul apei dinăuntru şi cel al apei din exterior se stabilise 
un echilibru. Aşadar, vârful conului ieşea deasupra apei. 
Doamna Weldon şi tovarăşii ei erau salvaţi! 

După un «ura» puternic, în care se putea distinge glasul 
tunător al lui Hercule, cuţitele fură puse la lucru. Calota 
începu să se fărâmiţeze încetul cu încetul. Deschizătura 
devenea din ce în ce mai mare. Prin ea intrau valuri de aer 
curat şi, odată cu ele, primele raze ale soarelui care 
răsărea. După ce vârful conului va fi tăiat, va fi uşor pentru 
cei dinăuntru să se caţăre până sus pe el, de unde vor 
încerca să ajungă la vreun loc mai înalt din apropiere, unde 
să fie feriţi de inundație. 

Dick Sand se urcă primul în vârful furnicarului... 

Şi scoase un țipăt. 

Prin văzduh se auzi acel zgomot caracteristic, foarte 
cunoscut celor ce călătoresc prin Africa: şuieratul săgeţilor 
slobozite din arc. 

Dick Sand avusese timp să observe o tabără la vreo sută 
de paşi de satul furnicilor şi, la zece paşi de con, în câmpia 
inundată, nişte bărci lungi, pline cu băştinaşi. 

Norul de săgeți plecase dintr-una din aceste bărci, în clipa 
în care capul tânărului ieşise afară din furnicar. 

Dick Sand explică totul tovarăşilor săi, în câteva cuvinte. 
Luând puşca, el se urcă din nou în vârful conului, urmat de 
Hercule, Acteon şi Bat, şi cu toţii deschiseră focul asupra 
bărcii care se apropia. 


Se prăbuşiră mai mulţi băştinaşi. Urlete şi împuşcături 
răspunseră focurilor de puşcă trase de cei din furnicar. Dar 
ce puteau face Dick Sand şi tovarăşii lui împotriva a o sută 
de războinici africani, care-i înconjuraseră din toate părţile? 

Furnicarul fu luat cu asalt. Doamna Weldon, fiul ei, vărul 
Benedict şi toţi ceilalţi fură târâţi afară şi, fără a avea vreme 
să-şi spună măcar un cuvânt sau să-şi strângă pentru ultima 
oară mâinile, se văzură despărțiți unii de ceilalţi, desigur 
potrivit unor porunci primite cu mult înainte. 

O primă luntre îi luă pe doamna Weldom, pe micul Jack şi 
pe vărul Benedict, şi Dick Sand îi văzu dispărând în mijlocul 
taberei. El, împreună cu Nan, cu bătrânul Tom, cu Hercule, 
Bat, Acteon şi Austin fură aruncaţi într-o altă luntre, care se 
îndreptă spre colină. 

În prima luntre se aflau douăzeci de băştinaşi. În urma ei 
veneau alte cinci. Orice rezistenţă era imposibilă. Cu toate 
acestea, Dick Sand şi tovarăşii lui o încercară. Răniră câţiva 
soldaţi din caravană şi desigur că ar fi plătit această 
împotrivire cu viaţa, dacă păzitorii lor nu ar fi avut porunca 
să-i cruţe. 

Distanţa până la colină fu străbătută în câteva minute. Dar 
în clipa când barca trase la țărm, Hercule se smuci de nu-l 
mai putu ţine nimeni şi sări pe pământ. Doi băştinaşi se 
repeziră asupra lui, dar uriaşul învârtea arma ca pe o 
măciucă şi băştinaşii căzură la pământ, cu capetele 
sfărâmate. 

În clipa următoare, Hercule dispărea în desişul pădurii, în 
mijlocul unei ploi de gloanţe, în timp ce Dick Sand şi 
tovarăşii lui, debarcaţi pe colină, erau puşi în lanţuri, ca 
nişte sclavi. 

Capitolul VII. 

O TABĂRĂ PE MALURILE COANZEI. 

Înfăţişarea ținutului se schimbase. Inundaţia prefăcuse 
într-un lac întins câmpia unde se ridicau aşezările 
termitelor. Vreo douăzeci de furnicare străpungeau cu 
vârfurile lor pânza de apă. 


Toate acestea se datorau fluviului Coanza, care se 
revărsase în timpul nopţii, deoarece afluenții lui ieşiseră din 
albie. 

Coanza, unul din fluviile Angolei, se varsă în Oceanul 
Atlantic la vreo sută de mile de punctul unde se scufundase 
Piligrim. Locotenentul Cameron avea să treacă peste acest 
fluviu, câţiva ani mai târziu, mai înainte de a ajunge la 
Benguela. Coanza e hărăzită să devină principala cale de 
transport în interiorul acestei părţi a coloniei portugheze. 
Încă de pe acum, vaporaşele circulă pe cursul inferior al 
fluviului, dar peste zece ani ele vor începe să circule şi pe 
cursul superior. Dick Sand avusese dreptate, deci, să caute 
spre nord vreun curs de apă navigabil. Pârâul al cărui curs 
îl urmase era unul din afluenții Coanzei. Dacă nu ar fi avut 
loc acest atac neaşteptat, care nu putea fi prevăzut, ar fi 
dat peste fluviu la o milă mai departe de locul unde se aflau. 
Atunci, el şi tovarăşii lui s-ar fi putut îmbarca pe o plută 
uşor de construit şi, coborând pe Coanza, ar fi avut mari 
şanse să ajungă până la târgurile portugheze unde se 
opresc vapoarele. În felul acesta, salvarea lor ar fi fost 
asigurată. 

Dar nu se întâmplase aşa. 

Tabăra zărită de Dick Sand era aşezată pe o înălţime din 
apropierea furnicarului în care soarta îl aruncase ca într-o 
capcană. În vârful acestei înălţimi creştea un sicomor uriaş, 
care ar fi putut adăposti cu uşurinţă cinci sute de oameni 
sub frunzişul lui des. Cel ce nu a văzut cu ochii lui aceşti 
arbori uriaşi din Africa centrală cu greu poate să şi-i 
imagineze. Crengile lor formează o adevărată pădure, în 
care te poţi rătăci. Ceva mai încolo, nişte bananieri uriaşi, 
din acea speţă ale cărei seminţe nu se transformă în fructe, 
completau peisajul. 

La umbra acestui sicomar, ascunsă ca într-un adăpost 
tainic, poposise o caravană. Era chiar aceea a cărei sosire o 
vestise Harris lui Negoro. Acest uriaş convoi de băştinaşi, 
luaţi cu forţa din satele lor de către agenţii negustorului de 


sclavi Alvez, se îndrepta spre târgul din Kazonde. De acolo, 
sclavii erau trimişi, după cum se simţea nevoia, ori în 
barăcile de pe coasta de vest, ori spre N'yangwe sau spre 
regiunea marilor lacuri, pentru a fi îndreptaţi fie spre 
târgurile de sclavi din Egiptul superior, fie spre plantațiile 
din Zanzibar. 

După ce au sosit în tabără, Dick Sand şi tovarăşii lui au 
fost trataţi ca orice sclavi. Bătrânul Tom, Bat, Austin, Acteon 
şi Nan, care erau negri, au fost socotiți, deşi nu aparţineau 
rasei africane, ca nişte prizonieri băştinaşi. După ce au fost 
dezarmaţi, cu toată împotrivirea lor, au fost legaţi, cu gâtul 
într-un fel de jug, doi câte doi. Jugul era o prăjină lungă de 
vreo şase-şapte picioare, cu capetele terminate în formă de 
furcă şi închise cu un resteu de fier. În felul acesta, ei erau 
siliţi să meargă unul în urma celuilalt, fără să se poată 
depărta la dreapta sau la stânga. Ca o prevedere 
suplimentară, au fost legaţi de brâu cu un lanţ greu... 
Braţele le aveau libere pentru a putea duce poveri, 
picioarele tot libere, pentru a putea merge, dar n-ar fi putut 
fugi. Urmau să străbată astfel sute de mile, sub loviturile de 
bici ale vreunui havildar. Acum stăteau întinşi ceva mai la o 
parte, istoviţi de lupta pe care o duseseră cu negrii; nu mai 
puteau face nici o mişcare! De ce nu reuşiseră să-l urmeze 
pe Hercule, care fugise? Şi totuşi, ce nădăjduia fugarul? 
Oricât de voinic ar fi fost, ce se putea alege de el în această 
regiune neprimitoare, unde foamea, singurătatea, fiarele 
sălbatice, băştinaşii - într-un cuvânt, totul era împotriva lui? 
N-o să ajungă odată şi odată chiar să-ipară rău cănua 
împărtăşit soarta tovarăşilor lui? Dar nici aceştia nu se 
puteau aştepta să fie trataţi cu blândeţe de către 
conducătorii arabi sau portughezi ai caravanei, a căror 
limbă nu o înțelegeau şi care nu comunicau cu ei decât prin 
priviri şi gesturi amenințătoare. 

Dick Sand nu era legat de nici un sclav. Era un alb şi fără 
îndoială că nu îndrăzniseră să se poarte cu el aşa cum se 
purtau cu ceilalţi. Era dezarmat, cu mâinile şi picioarele 


libere, dar un havildar nu-l slăbea din ochi. Tânărul privea 
prin tabără şi se aştepta în fiecare clipă să-i vadă apărând 
pe Harris sau pe Negoro... Dar aştepta degeaba. Totuşi, nu 
avea nici cea mai mică îndoială că aceşti doi ticăloşi 
conduseseră atacul împotriva furnicarului. 

Era absolut convins că doamna Weldon, micul Jack şi vărul 
Benedict fuseseră duşi în altă parte tot din ordinul 
americanului sau al portughezului. Nevăzând pe niciunul 
din ei, bănui că cei doi complici îşi întovărăşeau poate 
victimele. Unde îi duceau? Ce voiau să facă cu ei? Aceasta 
era grija lui cea mare. Căci Dick Sand nu se mai gândea la 
situaţia lui, ci doar la salvarea doamnei Weldon şi alor săi. 

Caravana, care poposise sub sicomorul uriaş, era formată 
din nu mai puţin de vreo opt sute de persoane, dintre care 
vreo cinci sute de sclavi, bărbaţi şi femei, două sute de 
soldaţi, hamali,şi hoţi cu sarcina specială de a face rost de 
hrană prin jefuirea ținuturilor pe unde treceau, la care se 
adăugau gardienii, havildarii şi căpeteniile caravanei. 

Aceste căpetenii erau arabi sau portughezi. E greu de 
închipuit cruzimea cu care se purtau aceste fiinţe neumane 
faţă de captivi, îi loveau fără încetare, iar pe aceia dintre 
sclavi care cădeau istoviţi, şi deci nu mai puteau fi vânduți, 
îi împuşcau sau îi înjunghiau. Se făceau ascultați prin 
teroare; rezultatul acestei purtări era că, la sosirea 
caravanei, cincizeci la sută din sclavi lipseau din socotelile 
negustorului, fie că unii putuseră să scape, fie că oasele 
celor care muriseră în chinuri se înşiruiau de o parte şi de 
alta a lungilor drumuri care duc din interior spre coastă. 

Agenţii de origine europeană, în majoritate portughezi, nu 
sunt decât nişte netrebnici lepădaţi de ţara lor de origine: 
ocnaşi condamnaţi, care evadaseră, negustori de negri, 
care nu fuseseră încă prinşi şi spânzurați - într-un cuvânt, 
lepădăturile societăţii. Negoro şi Harris tăceau şi ei parte 
din această tagmă, aflându-se în slujba unuia dintre cei mai 
mari negustori de sclavi din Africa centrală, Jose-Antonio 
Alvez, binecunoscut de ceilalţi negustori din provincia 


Angola şi despre care locotenentul Cameron ne-a dat 
informaţii foarte curioase. 

Soldaţii care-i escortează pe prizonieri sunt de obicei 
băştinaşi în slujba negustorilor. Dar aceştia din urmă nu 
erau singurii care dădeau loviturile banditeşti prin care îşi 
procurau sclavi. Şefii de triburi duceau între ei războaie 
sălbatice pentru acelaşi scop. Învinşii - adulţi, femei şi copii 
- erau luaţi sclavi şi vânduți de către învingători 
negustorilor, pentru câţiva coţi de stambă, praf de puşcă, 
arme, mărgele trandafirii sau roşii, şi uneori - după cum 
spune Livingstone - în epocile de foamete, pentru câteva 
boabe de porumb. 

Privindu-i pe soldaţii care escortau caravana bătrânului 
Alvez, îţi puteai face o idee destul de exactă despre ceea ce 
însemnau poterele africane. Era o adunătură de tâlhari. 
îmbrăcaţi sumar, purtând pe umeri puşti cu cremene, ale 
căror ţevi erau împodobite cu multe inele de aramă. Cu o 
asemenea escortă, la care se adăugau hoţii de aceeaşi 
teapă, agenţii aveau deseori mult de furcă. Soldaţii discutau 
ordinele, dacă să le îndeplinească sau nu, impuneau locurile 
şi orele de popas şi-i amenințau mereu pe agenţi că-i lasă 
baltă. De aceea, agenţii erau nevoiţi de multe ori să le 
îndeplinească pretenţiile. 

Deşi sclavii, bărbaţi şi femei, erau siliţi să ducă greutăţile, 
în timp ce caravana se afla în mers, totuşi exista şi un 
număr de hamali. Hamalii aceştia purtau numele de 
«pagazis», şi ei duceau în spate baloturile cu obiecte de 
preţ, în primul rând fildeşul. Uneori, dinţii de elefant sunt 
atât de groşi - unii cântăresc până la şaizeci de livre încât e 
nevoie de doi «pagazis» pentru transportarea lor la 
agenţiile de unde această marfă prețioasă este dusă la 
târgurile din Khartoum, Zanzibar şi Natal. La sosire, aceşti 
«pagazis» erau plătiţi potrivit învoielii şi se alegeau cu vreo 
douăzeci de coţi de pânză de bumbac sau de stofă, numită 
«merikani», puţin praf de puşcă, un pumn de «cauris»439), 
câteva mărgele sau chiar câţiva sclavi - din cei care s-ar fi 


vândut mai greu - atunci când vânzătorul n-avea altă 
monedă. 

Printre cei cinci sute de sclavi din caravană se aflau puţini 
oameni în vârstă. Aceasta se explica prin faptul că la 
sfârşitul fiecărei «razii» satul era incendiat, orice băştinaş 
de peste patruzeci de ani fiind măcelărit fără milă şi 
spânzurat de cel mai apropiat copac. Numai tinerii de 
ambele sexe şi copiii erau vânduți la târguri. De-abia dacă a 
zecea parte din numărul învinşilor supravieţuiau acestor 
vânători de oameni. Aşa se explică înspăimântătoarea 
depopulare care preschimba în pustietăţi întinsele ţinuturi 
ale Africii centrale. 

Îmbrăcămintea adulţilor şi copiilor din această caravană 
se rezuma doar la câteva fâşii de împletitură, făcută din 
scoarţa unor arbori, pe care băştinaşii o numesc «mbuzu». 
Nu se putea închipui spectacol mai jalnic decât turma 
aceasta de fiinţe omeneşti: femei pline de răni din pricina 
loviturilor de bici ale havildarilor, copii gălbejiţi, slabi, cu 
picioarele sângerânde, pe care mamele se străduiau să-i 
ducă în braţe, deşi duceau şi alte poveri, tineri strâns legaţi 
unul de altul prin furca aceea mai chinuitoare decât 
lanţurile ocnaşilor. Pe bună dreptate, starea acestor 
nenorociţi, abia trăgându-şi sufletul, cu glasurile aproape 
stinse, starea acestor «schelete de abanos», după expresia 
lui Livingstone, ar fi înduioşat chiar şi inima fiarelor 
sălbatice. Dar toate aceste mizerii nu-i impresionau câtuşi 
de puţin pe aceşti arabi nemiloşi sau pe portughezii care, 
după spusele locotenentului Cameron, sunt şi mai 
cruzi( 40). 

Se înţelege de la sine că prizonierii erau păziţi cu 
străşnicie atât în timpul marşului, cât şi al popasului. Dick 
Sand înţelese repede că nici măcar nu trebuia să încerce să 
fugă. Dar atunci cum avea s-o poată găsi pe doamna 
Weldon? Nu mai încăpea nici o îndoială că Negoro o răpise 
şi pe ea, şi pe fiul ei Jack. Portughezul voia s-o despartă de 
tovarăşii ei, din motive pe care tânărul marinar nu le 


cunoştea încă. Era sigur că Negoro este amestecat şi în 
întâmplările de acum; i se frângea inima la gândul atâtor 
primejdii care o amenințau pe doamna Weldon. 

«Ah! îşi spunea el. Când mă gândesc că i-am avut pe aceşti 
doi ticăloşi în faţă, în bătaia puştii mele, şi că nu i-am 
ucis...!» 

Era unul din gândurile care-l frământau fără încetare. 
Moartea binemeritată a lui Harris şi a lui Negoro i-ar fi 
cruțat de multe nenorociri nu numai pe ei, ci şi pe toţi 
aceştia pe care vânzătorii de oameni îi tratau acum ca 
sclavi. 

Dick Sand îşi dădea seama de toată grozăvia situaţiei în 
care se aflau doamna Weldon şi micul Jack. Nici mama, nici 
copilul nu se puteau bizui pe vărul Benedict. Bietul om de- 
abia dacă se putea ajuta pe sine! Fără îndoială că toţi trei 
erau târâţi în vreun loc ascuns al provinciei Angola. Dar 
cine ducea în braţe copilul încă bolnav? «Mama lui! Cu 
siguranţă că mama lui! îşi spunea Dick Sand. Pentru micul 
Jack, ea va găsi puterea necesară! Va face aşa cum fac şi 
aceste sclave nenorocite. Şi oare se va prăbuşi şi dânsa ca 
aceste sclave? Ah! Dacă aş mai da o dată ochii cu câălăii...!» 

Dar era prizonier! Nu era altceva decât un sclav făcând 
parte din această turmă pe care havildarii o mânau spre 
interiorul Africii! Nu ştia nici măcar dacă Negoro şi Harris 
conduc ei înşişi convoiul din care făceau parte victimele lor! 
Dingo nu se mai afla printre ei, pentru a da de urma 
portughezului, pentru a da de veste că-i prin apropiere. 
Doar Hercule putea veni în ajutor nefericitei doamne 
Weldon. Dar putea nădăjdui într-o asemenea minune? 

Cu toate acestea, Dick Sand nu-şi pierdea nădejdea. Îşi 
spunea întruna că negrul cel voinic este liber. Şi nu se 
îndoia de devotamentul lui. Era sigur că Hercule va face tot 
ce va fi omeneşte cu putinţă pentru a o salva pe doamna 
Weldon. Da, Hercule va încerca să dea de urma doamnei 
Weldon, va încerca să-l găsească pe Dick şi poate să-l 
răpească din lagăr sau să-l elibereze cu forţa! În timpul 


popasurilor de noapte, profitând de faptul că nu se 
deosebea de aceşti prizonieri, fiind negru ca şi ei, n-ar fi 
putut Hercule oare să înşele vigilenţa soldaţilor de pază, să 
ajungă până la Dick, să-l răpească şi să fugă cu el în 
pădure? Ce n-ar face ei, împreună, pentru salvarea 
doamnei Weldon! Cursul unui fluviu repede le-ar da putinţa 
să ajungă până la coastă, şi Dick Sand ar încerca din nou să 
pună în practică, cu noi posibilităţi de succes şi cu o mai 
adâncă cunoaştere a greutăților, planul pe care atacul 
băştinaşilor îl zădărnicise. 

Tânărul elev-marinar se lăsa în voia gândurilor, fiind 
cuprins când de temeri, când de nădejdi. Dar nu se dădea 
bătut! Dimpotrivă: datorită firii sale energice, se pregătea 
să se folosească de cea mai mică posibilitate pe care i-ar fi 
oferit-o evenimentele. 

În primul rând, voia să ştie spre ce târg de sclavi se 
îndrepta convoiul acesta de robi. Dacă se ducea spre 
vreunul din târgurile din Angola, apoi mai aveau de mers 
doar câteva zile: dar dacă mai aveau de făcut sute de mile 
prin Africa centrală? Târgul principal al vânzătorilor de 
sclavi era cel din N'yangwe, în Manyema, situat pe acel 
meridian care desparte continentul african în două părţi 
aproape egale. Pe acolo se întindea ţinutul marilor lacuri pe 
care Livingstone îl străbătea tocmai atunci. Dar de la tabăra 
de pe malurile Coanzei şi până la acel târg era un drum 
foarte lung; ar fi trebuit să treacă luni şi luni de zile ca să 
ajungă până acolo! 

Acesta era unul din gândurile care-l munceau mereu pe 
Dick Sand. Chiar în cazul în care doamna Weldon, Hercule, 
ceilalţi negri şi el însuşi ar fi izbutit să scape din N'yangwe, 
ar fi fost foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să ajungă la 
coastă, înfruntând primejdiile unui drum atât de lung. 

Dick Sand avea dreptate să creadă că se apropia de 
destinaţie. Deşi nu înţelegea limba folosită de conducătorii 
caravanei, care vorbeau când araba, când vreun dialect 
african, auzea pomenindu-se tot mai des în discuţie numele 


unui important târg de sclavi din regiune. Era vorba de 
Kazonde. Dick Sand ştia că în târgul acela comerţul de 
sclavi era în floare. Era firesc, deci, să tragă concluzia că 
acolo se va hotări soarta prizonierilor, fie în folosul regelui 
acelui district, fie în folosul vreunui bogat negustor de sclavi 
din regiune. Şi nu se înşela. Deoarece se interesa de tot ce 
se întâmplă în domeniul geografiei, Dick Sand cunoştea 
destul de bine tot ceea ce se ştia în legătură cu Kazonde. De 
la Sf. Paul de Loanda şi până la acel târg de sclavi nu erau 
mai mult de patru sute de mile şi, prin urmare, de la lagărul 
aşezat pe malurile Coanzei şi până acolo puteau fi cel mult 
două sute cincizeci de mile. Dick Sand făcea această 
socoteală cu aproximaţie, luând drept punct de comparaţie 
drumul străbătut de mica ceată condusă de Harris. În 
împrejurări obişnuite, pentru călătoria aceasta nu ar fi fost 
nevoie de mai mult de zece-douăsprezece zile de drum. 
Chiar socotind un timp de două ori mai lung, deoarece era 
vorba de o caravană istovită de drum, Dick Sand ajunse la 
concluzia că durata călătoriei de la Coanza până la Kazonde 
era de trei săptămâni. Ar fi vrut să le comunice şi lui Tom şi 
tovarăşilor lui toate aceste lucruri. Faptul că nu erau târâţi 
în centrul Africii, într-unui din acele ţinuturi blestemate din 
care nu mai poţi nădăjdui să scapi, ar fi fost o mângâiere 
pentru ei. Doar câteva cuvinte, spuse în treacăt, ar fi fost de 
ajuns pentru a le anunţa ceea ce ei nu ştiau. Dar oare va 
putea să le spună aceste cuvinte? 

O întâmplare fericită făcuse ca 'Tom şi cu Bat - tatăl şi fiul - 
ca şi Acteon şi Austin să fie legaţi împreună doi câte doi. 
Acum se găseau la extremitatea din dreapta a taberei, unde 
erau păziţi de un havildar şi vreo zece soldaţi. 

Dick Sand avea putinţa să facă mişcări, nefiind legat; se 
hotări deci să micşoreze puţin câte puţin distanţa de 
cincizeci de paşi ce-l despărţea de grupul în care se aflau 
tovarăşii lui. Începu deci să se apropie. 

Probabil că bătrânul Tom ghicise ce voia să facă Dick 
Sand, căci şopti câteva cuvinte, atrăgând celorlalţi atenţia 


să fie cu luare-aminte. Nu se mişca niciunul, ca şi când nu s- 
ar fi petrecut nimic, dar erau toţi numai ochi şi urechi. 

În curând, Dick Sand străbătu cei vreo cincizeci de paşi cu 
un aer indiferent. Chiar din locul unde se afla acum ar fi 
putut să strige numele de Kazonde, în aşa fel încât să fie 
auzit de Tom, comunicându-i în acelaşi timp şi care va fi 
durata probabilă a călătoriei. Dick Sand socoti însă că ar fi 
mai bine să le poată da mai multe amănunte şi să se 
înţeleagă cu ei asupra felului cum să se poarte în timpul 
călătoriei. Continuă deci să se apropie de ei. Cu inima plină 
de nădejde, Dick Sand ajunse la câţiva paşi de cei patru; 
dar atunci, ca şi când i-ar fi înţeles gândurile, havildarul se 
repezi deodată la el. Auzind zbierătele pline de furie ale 
acestuia, vreo zece soldaţi veniră în goană într-acolo şi Dick 
Sand fu târât înapoi cu forţa, în timp ce Tom şi ai lui erau 
duşi în cealaltă extremitate a taberei. 

Înfuriat la culme, Dick Sand se aruncă asupra havildarului. 
Rupse în două puşca, pe care aproape izbutise să i-o smulgă 
din mâini, dar vreo şapte-opt soldaţi tăbărâră asupra lui, 
aşa că fu silit să-i dea drumul. Furioşi, soldaţii l-ar fi 
măcelărit cu siguranţă dacă unul din conducătorii 
caravanei, un arab înalt cu o înfăţişare cruntă, n-ar fi 
intervenit. Acest arab era chiar şeful Ibn Hamis, despre 
care vorbise Harris. El rosti câteva cuvinte, pe care Dick 
Sand nu le putu înţelege, şi soldaţii fură nevoiţi să lase 
prada din mâini şi să se depărteze. 

Din cele întâmplate reieşea limpede că se dăduse poruncă 
strictă ca, pe de o parte, tânărul elev-marinar să nu fie lăsat 
să schimbe vreo vorbă cu tovarăşii lui, iar, pe de alta, să-i fie 
cruţată viaţa. Cine altul decât Harris sau Negoro ar fi putut 
da astfel de ordine? 

În clipa aceea - erau orele 9 din ziua de 19 aprilie - 
răsunară semnalele răguşite date dintr-un corn de 
cudu(41) şi apoi bătăi de tobă. Popasul luase sfârşit. 'Toţi 
conducătorii - soldaţi, hamali şi sclavi - se sculară în 
picioare. După ce baloturile fură luate în cârcă, mai multe 


grupuri de prizonieri se strânseră sub conducerea unui 
havildar, care desfăşură un steag în culori vii. Semnalul de 
plecare fusese dat. 

Văzduhul fu străbătut de cântece. Dar erau cântecele 
învinşilor, nu ale învingătorilor. Şi iată ce spuneau ei în 
aceste cântece - ameninţare plină de credinţă naivă, 
adresată asupritorilor lor, călăilor lor: «M-aţi mânat voi spre 
țărm, dar când o să fiu mort, n-o să mai am jug şi atunci o 
să vin eu înapoi să vă ucid!» 

Capitolul VIII. 

CÂTEVA ÎNSEMNĂRI ALE LUI DICK SAND. 

Deşi furtuna din ajun încetase, vremea era tot mohorâtă. 
De altfel, se aflau în epoca «masika», a doua perioadă a 
anotimpului ploios de prin aceste meleaguri ale Africii. 
Nopțile, mai ales, urmau să fie ploioase timp de două sau 
trei săptămâni, ceea ce avea să mărească şi mai mult 
mizeria în care se zbătea caravana care, după ce părăsise 
malurile Coanzei pe o vreme posomorâtă, o luase aproape 
direct spre răsărit. 

Vreo cincizeci de soldaţi mergeau în fruntea caravanei, alţi 
vreo sută - de fiecare parte a convoiului, iar ceilalţi păzeau 
coloana la urmă. Chiar dacă nu ar fi fost în lanţuri, 
prizonierilor tot le-ar fi fost greu să fugă. Femei, copii, 
bărbaţi mergeau de-a valma, iar havildarii îi zoreau cu 
lovituri de bici. Câte o biată mamă îşi alăpta pruncul din 
mers, ţinând totodată un al doilea copil de mână. Altele îi 
târau pe bieţii ţânci, despuiaţi, cu picioarele goale, prin 
ierburile tăioase care acopereau pământul. 

Conducătorul caravanei, cruntul Ibn Hamis, care 
intervenise în lupta dintre Dick Sand şi slujitorul său, 
supraveghea toată această turmă, mergând când spre 
capul, când spre coada coloanei. Dar dacă atât lui cât şi 
slujitorilor săi le păsa prea puţin de nenorocirile 
prizonierilor lor, trebuiau să fie mereu cu ochii în patru fie 
la soldaţii care cereau vreun supliment de hrană, fie la 
hamalii care voiau să facă vreun popas. De aici, certuri 


urmate adesea de încăierări. Până în cele din urmă, 
havildarii îşi vărsau focul tot pe sclavi. Nu se auzeau decât 
ameninţări dintr-o parte şi ţipete de durere de cealaltă. Cei 
ce se aflau în ultimele rânduri călcau pe pământul stropit cu 
sângele celor dinaintea lor. 

Ţinuţi cu grijă în fruntea convoiului, tovarăşii lui Dick Sand 
nu puteau să comunice deloc cu acesta. Înaintau unul după 
altul, cu grumazul prins în furca aceea grea, care nu le 
îngăduia nici măcar să-şi mişte capul, şi primeau tot atâtea 
lovituri de bici ca şi ceilalţi tovarăşi de nenorocire. 

Bat mergea înaintea tatălui său, căznindu-se să nu 
zdruncine prea mult furca prin care erau fixaţi unul de altul 
şi alegând locurile pe unde trebuiau să calce, fiindcă 
bătrânul 'Tom urma să treacă după el. Din când în când, 
profitând de faptul că havildarul rămânea mai în urmă, 
şoptea câteva vorbe de încurajare, dintre care doar unele 
ajungeau până la Tom. Ori de câte ori simţea că Tom 
obosea, încerca să-şi încetinească mersul. Faptul că nu 
putea măcar să-şi întoarcă o clipă capul, ca să-şi vadă tatăl 
pe care-l iubea atât de mult, era un adevărat chin pentru 
acest fiu bun. În ce-l priveşte pe Tom, el era mulţumit că se 
află alături de fiul său. Dar plătea scump această 
mulţumire. De câte ori nu-l podidise plânsul văzând cum 
biciul havildarului îl loveşte pe Bat! Simţea o durere mai 
mare decât dacă ar fi primit el loviturile... 

Austin şi Acteon mergeau la câţiva paşi mai în urmă, legaţi 
unul de altul şi brutalizaţi în fiecare clipă. Ah! cât de mult 
invidiau soarta lui Hercule! Oricât de mari ar fi fost 
primejdiile care-l amenințau, el putea, cel puţin, să se bizuie 
pe puterile lui şi să-şi apere viaţa. 

Încă din primele clipe ale captivităţii lor, bătrânul Tom le 
spusese tot adevărul. Spre marea lor mirare, ei aflaseră de 
la el că se găseau în Africa şi că şi Negoro, şi Harris îi 
trădaseră, târându-i până aici. De asemenea, le atrase 
atenţia că nu trebuiau să se aştepte la nici o milă din partea 
actualilor lor stăpâni. 


Nici Nan nu era tratată mai bine. Făcea parte dintr-un 
grup de femei care mergeau în mijlocul convoiului. Fusese 
legată de o tânără mamă, care avea doi copii. Pe unul îl 
purta la sân, iar celălalt, în vârstă de trei ani, abia se mai 
târa lângă ea. Înduioşată, Nan îl luase în braţe pe micuţ şi 
sărmana sclavă îi mulţumise printr-o lacrimă. Nan ducea 
copilul în braţe, ferindu-l nu numai de oboselile drumului, 
care ar fi putut să-l răpună, dar şi de loviturile havildarului. 
Pentru bătrâna Nan, copilul era însă o greutate prea mare. 
Se temea că au s-o lase puterile, dar atunci se gândea la 
micul Jack! Şi-l închipuia în braţele mamei sale. Boala îl 
slăbise, dar era încă greu pentru braţele obosite ale 
doamnei Weldon! Unde era? Ce se alesese de ea? Oare avea 
s-o mai revadă vreodată bătrâna Nan? 

Dick Sand fusese aşezat în coada convoiului. Din locul 
acela nu-i putea zări nici pe Tom, nici pe tovarăşii lui şi nici 
pe Nan. Nu putea vedea capul coloanei decât atunci când 
caravana străbătea vreo câmpie. Mergea abătut, în prada 
celor mai triste gânduri, din care nu reuşeau să-l smulgă 
nici măcar zbieretele havildarilor. Nu se gândea nici la el, 
nici la truda pe care trebuia să o mai îndure, şi nici la 
chinurile pe care probabil i le rezerva Negoro. Nu se 
gândea decât la doamna Weldon. Tot timpul era cu ochii în 
pământ, căutând prin spini, prin ramurile mai scunde ale 
copacilor, urma trecerii ei. Căuta în zadar... Dar nu pierdea 
nădejdea şi gândul i se oprea, încăpățânat, asupra aceleiaşi 
preocupări. Dacă, după cum era probabil, fusese târâtă 
spre Kazonde, nu putuse lua alt drum. Ce n-ar fi dat să 
găsească vreo dovadă că şi ea se îndrepta spre acelaşi târg 
unde erau duşi ei! 

lată situaţia în care se găsea tânărul elev-marinar şi 
tovarăşii lui. Dar oricât de mult s-ar fi temut pentru ei înşişi 
şi oricât de mari ar fi fost propriile lor suferinţe, nu puteau 
să nu se înduioşeze de înspăimântătoarea mizerie în care se 
afla această turmă de prizonieri şi să nu se revolte văzând 


cruzimea stăpânilor lor. Din nefericire, însă, nu puteau să-i 
ajute pe primii şi nici să se împotrivească celorlalţi! 

În toată partea de la răsărit de Coanza se întindea o 
pădure de vreo douăzeci de mile. Dar copacii erau mai rari 
decât în ţinutul din vecinătatea țărmului, fie că piereau din 
cauza insectelor dăunătoare, fie că turmele de elefanţi îi 
rupeau de tineri. Din pricina aceasta, mersul prin pădure 
era mult mai uşor. Arbuştii de bumbac creşteau puzderie, 
atingând o înălţime de şapte-opt picioare. Bumbacul servea 
la fabricarea acelor stofe în dungi albe şi negre, care se 
poartă în interiorul provinciei. 

În unele locuri, pădurea se transforma într-o junglă deasă, 
în care convoiul dispărea cu totul! Dintre toate animalele 
ținutului, numai elefanții şi girafele ar fi putut întrece ca 
înălţime trestiile, asemănătoare bambusului, şi buruienile 
cu tulpini groase de o şchioapă. Havildarii trebuiau să 
cunoască foarte bine regiunea ca să nu se rătăcească. 

În fiecare zi, caravana pleca în zori şi abia la prânz făcea 
un popas de o oră. Se deschideau atunci câteva baloturi cu 
manioc şi acest aliment era împărţit cu zgârcenie sclavilor. 
Li se mai dădeau un fel de cartofi cu carne de capră şi vițel, 
dar asta numai atunci când soldaţii prădau în trecere vreun 
sat. Dar oboseala era atât de mare şi odihna atât de scurtă, 
ba chiar imposibilă în cursul acestor nopţi ploioase, încât 
atunci când venea timpul împărţirii alimentelor, prizonierii 
de-abia puteau să mai mănânce. De aceea, la opt zile după 
plecarea de pe malurile Coanzei, vreo douăzeci de sclavi 
căzuseră pe drum, pradă fiarelor care mişunau în urma 
convoiului. Lei, pantere şi leoparzi îşi aşteptau victimele, 
care nu se putea să nu le pice în gheare. În fiecare seară 
după apusul soarelui, răcnetele lor se auzeau de la o 
depărtare atât de mică, încât se putea crede că fiarele au să 
atace direct convoiul. 

Ascultând aceste răgete, pe care întunericul le făcea şi mai 
înfiorătoare, Dick Sand se gândea cu groază la piedicile pe 
care le-ar constitui pentru Hercule asemenea întâlniri, la 


primejdiile care-l pândeau la fiecare pas. Totuşi, nici el n-ar 
fi stat câtuşi de puţin la îndoială dacă s-ar fi ivit un prilej să 
fugă. 

De altfel, iată însemnările lui Dick Sand din timpul acestei 
călătorii de la Coanza la Kazonde! Pentru a străbate drumul 
de două sute cincizeci de mile, trebuiseră să facă douăzeci 
şi cinci de «marşuri», fiecare marş însemnând în limbajul 
negustorilor de sclavi zece mile parcurse, plus popasul de zi 
şi cel de noapte. 

De la 25 la 27 aprilie. 

— Văzut un sat înconjurat de ziduri de trestie înaltă de 
opt-nouă picioare. Câmpuri semănate cu porumb, bob, mei 
şi diferite arachide. Doi negri prinşi şi luaţi prizonieri. 
Cincisprezece ucişi. Populaţia fugărită. 

A doua zi, trecut peste un râu năvalnic, lat de o sută 
cincizeci de yarzi. Pod plutitor, făcut din trunchiuri de 
copaci legaţi cu liane. Pilonii podului pe jumătate mâncaţi 
de ape. Două femei înjugate la aceeaşi furcă au căzut în 
apă. Una îşi ducea copilul în braţe. Apele se învolburează şi 
se colorează de sânge omenesc. Crocodilii se furişează 
printre trunchiurile de lemn ale punţii. Primejdie să-ţi vâri 
piciorul în botul căscat al vreunuia din ei... 

28 aprilie. 

— Străbătut o pădure de bauhinias. Arbori înalţi, cu lemn 
de esenţă tare, foarte căutaţi de portughezi. 

Ploaie cu găleata. Pământul desfundat. Marş deosebit de 
anevoios. 

În mijlocul convoiului am zărit-o pe sărmana Nan, ducând 
în braţe un mic negru. Abia se târăşte. Sclava prinsă în 
aceeaşi furcă şchioapătă, şi din umărul sfâşiat de lovituri de 
bici şiroieşte sângele. 

Poposit seara sub un baobab uriaş, cu flori albe şi frunze 
de un verde deschis. Noaptea, răgete de lei şi leoparzi. Foc 
de armă tras de unul din băştinaşi într-o panteră. Ce-are să 
se aleagă de Hercule? 

29 şi 30 aprilie. 


— Primele semne de răcoare, a ceea ce se numeşte 
«iarnă» africană. Rouă multă. Cu venirea lunii aprilie se 
sfârşeşte anotimpul ploios, început în noiembrie. Câmpiile 
încă inundate. Vânturi dinspre răsărit, care zvântă 
transpiraţia oamenilor, făcându-i să se îmbolnăvească mai 
uşor de friguri. 

Nici urmă de doamna Weldon şi vărul Benedict... Unde să-i 
fi dus, dacă nu la Kazonde? Trebuie să fi plecat înaintea 
noastră, pe acelaşi drum. Sunt ros de griji. Poate că micul 
Jack a fost din nou prins de friguri în aceste ţinuturi 
nesănătoase... Dar o mai fi trăind oare? 

De la 1 la 6 mai. 

— Străbătut, timp de mai multe etape, întinse câmpii 
înecate, încă nezvântate. Câteodată, apa ajunge până la 
brâu. Sumedenie de lipitori ni se prind de piele. Trebuie 
totuşi să înaintăm. Pe câteva grinduri care ies din apă, 
lotuşi şi papiruşi. Sub apă, în mâlul de pe fund, alte plante, 
cu frunze mari ca de varză, de care piciorul se împiedică la 
tot pasul. Mulţi se poticnesc. 

În aceste ape mişună peşti din familia somnului, pe care 
indigenii îi abat în heleşteie făcute anume şi-i prind în 
cantităţi imense, ca să-i vândă caravanelor. 

Imposibil de găsit un loc de popas pentru noapte. Câmpia 
înecată pare să n-aibă margini. Trebuie să mergem 
orbecăind prin întuneric. Cu «siguranţă că mâine vor lipsi 
din convoi foarte mulţi sclavi! Groaznică situaţie! Când cazi, 
de ce să te mai scoli? Câteva clipe sub apă şi totul s-ar 
sfârşi! Ciomagul havildarului nu te mai ajunge! 

Da! Dar doamna Weldon şi fiul ei? N-am dreptul să-i 
părăsesc! Voi rezista până la capăt. E datoria mea! 

Ţipete deznădăjduite în noapte! Vreo douăzeci de soldaţi 
au smuls câteva ramuri îmbibate de răşină din nişte pomi 
care nu fuseseră cu totul acoperiţi de apă şi le-au aprins. 
Pâlpâiri palide în beznă. 

lată motivul ţipetelor auzite: un atac al crocodililor. 
Doisprezece sau cincisprezece monştri s-au aruncat prin 


întuneric asupra caravanei. Femei şi copii au fost prinşi şi 
târâţi de crocodili până la «păşunile» lor, aşa cum le spune 
Livingstone gropilor adânci în care aceste amfibii îşi depun 
prada, după ce au înecat-o, căci n-o mănâncă decât după ce 
a început să putrezească. 

Solzii unuia din crocodili mi-au răzuit piciorul. Un sclav în 
puterea vârstei a fost înhăţat chiar de lângă mine. Jugul 
care-l ţinea legat de gât s-a rupt în bucăţi. Ce țipăt de 
deznădejde, ce urlet de durere a scos bietul om! Parcă-l aud 
şi acum! 

7 şi 8 mai. 

— A doua zi, se numără victimele! Au dispărut doisprezece 
sclavi. 

Încă din zori i-am căutat pe Tom şi tovarăşii lui. Slavă 
Domnului! Trăiesc! Dar oare trebuie spus «slavă 
Domnului»? Nu sunt mai fericiţi cei ce au scăpat de toate 
aceste chinuri? Tom e în fruntea convoiului. La un moment 
dat, Bat s-a poticnit, furca s-a întors pieziş şi Tom m-a zărit 
şi el. O caut zadarnic pe bătrâna Nan. N-o fi cumva în 
grupul din mijloc? Sau a pierit în noaptea asta îngrozitoare! 

A doua zi, trecut de câmpia inundată, după douăzeci şi 
patru de ore în apă. Poposim pe un deal. Soarele ne zvântă 
puţin. Mâncăm, dar ce hrană groaznică! Puțin manioc, 
câţiva pumni de porumb... De băut, numai apă tulbure. Câţi 
din prizonierii întinşi acum pe pământ au să se mai scoale? 

Nu! Nu e cu putinţă ca doamna Weldon şi micul Jack să fi 
trecut prin atâtea chinuri! Poate că au luat un alt drum spre 
Kazonde. Nenorocita mamă n-ar fi putut îndura atâtea! 

În caravană, noi cazuri de vărsat, aşa-numitul «ndue». 
Bolnavii nu vor putea merge mai departe. Vor fi părăsiţi? 

9 mai. 

— Plecat în zori. Nimeni nu întârzie. Bicele havildarilor 
aupus în picioare pe toţi cei doborâţi de oboseală şi boală! 
Sclavii aceştia au o valoare. Reprezintă o monedă. Agenţii 
nu-i vor lăsa pe drum, atâta timp cât vor mai avea putere să 


umble. Sunt înconjurat de schelete vii. Nu mai au nici 
măcar glas să se plângă. 

Am zărit-o în sfârşit pe bătrâna Nan! Ţi-e mai mare mila s- 
o vezi. Nu mai duce în braţe pe micul negru. E singură, de 
altfel! Îi va fi mai uşor aşa, dar lanţul de fier îi atârnă încă 
de brâu şi ea a fost nevoită să-i arunce capătul pe umăr. 

Grăbindu-mi paşii, m-am putut apropia de dânsa. S-ar fi 
zis că nu mă mai recunoaşte. M-am schimbat oare într-atât? 

— Nan! am strigat-o. 

Bătrâna m-a privit îndelung şi apoi a murmurat: 

— Ah...!Dumneata, domnule Dick! Eu... Eu... am să mor 
curând. 

— Nu, n-ai să mori, curaj! i-am răspuns plecându-mi ochii 
ca să nu mai văd chipul străveziu al acestei nenorocite, care 
părea o arătare. 

— Am să mor... şi n-am să-i mai văd niciodată pe scumpa 
mea doamnă Weldon şi pe micul Jack. 

Am vrut s-o sprijin pe bătrâna Nan, care tremura ca varga 
în veşmintele ei sfâşiate!... M-aş fi lăsat bucuros înjugat 
alături de ea, ca să port la cingătoare o parte din acel lanţ, 
a cărui greutate era silită s-o ducă singură de la moartea 
tovarăşei ei. Dar un braţ vânjos mă îmbrânci cât colo şi 
biata Nan, încolăcită de şfichiul unui bici, fu împinsă în 
gloata sclavilor. Am vrut să mă năpustesc asupra fiarei cu 
biciul, dar se ivi conducătorul arab, care, apucându-mă de 
braţ, mă ţinu tare, până când mi-am luat din nou locul în 
ultimul rând. Apoi rosti un nume: «Negoro!» 

Negoro! Aşadar, din ordinul portughezului se poartă cu 
mine altfel decât cu tovarăşii mei de nenorocire! 

Oare ce soartă mă aşteaptă? 

10 mai. 

— Trecut azi pe lângă două sate în flăcări. Colibele ard în 
pălălăi. Nenumărate cadavre spânzură de copacii scăpaţi 
de foc. Populaţia fugărită. Lanurile devastate. Şi pe aici au 
trecut negustorii de sclavi... Peste două sute de oameni 
ucişi, ca să prindă vreo zece-doisprezece sclavi. 


S-a înserat. Popas de noapte. Tabăra aşezată sub nişte 
copaci uriaşi. Bălării înalte, care formează un crâng la 
marginea pădurii. 

Câţiva prizonieri fugiseră în ajun, după ce sfărâmaseră 
furcile. Au fost prinşi şi pedepsiţi cu o cruzime fără seamăn. 
Soldaţii şi havildarii supraveghează acum cu mai multă 
străşnicie. 

S-a lăsat noaptea. Răgete de lei şi de hiene. Sforăit 
îndepărtai de hipopotami. Prin apropiere trebuie să fie 
vreun lac sau vreun râu. 

Cu toată oboseala, nu pot să dorm! Mă gândesc la atâtea şi 
atâtea! 

Deodată mi se pare că aud cum foşneşte ceva prin bălării. 
Poate-i vreo fiară sălbatică. Oare va îndrăzni să pătrundă 
până în tabără? 

Ascult. Nimic! Ba da! Un animal trece printre trestii. Sunt 
neînarmat! Totuşi mă voi apăra. Voi striga după ajutor! 
Viaţa mea poate fi de folos doamnei Weldon şi tovarăşilor 
mei! 

Caut să străpung întunericul cu privirea. Nu e lună. Bezna 
e de nepătruns. Doi ochi sticlesc în noapte, printre papiruşi. 
Ochi de hienă sau de leopard! Dispar... şi apar din nou. În 
sfârşit, un foşnet de iarbă. Şi deodată, pe neaşteptate, un 
animal se repede asupra mea. 

Vreau să strig, să dau alarma... 

Din fericire, m-am putut opri la timp...! 

Nu-mi vine să-mi cred ochilor!... E Dingo... Dingo e lângă 
mine!... Ce câine viteaz! Cum de s-a întors? Cum de m-a 
găsit? Ah! Instinctul!... Dar poate oare instinctul să explice 
asemenea minuni de fidelitate? Îmi linge mâinile. Ah! Câine 
drag, eşti acum singurul meu prieten! Aşadar, n-au reuşit să 
te ucidă...! 

Îl mângâi şi eu. Mă înţelege! Ar vrea să latre... 

Îl potolesc. Nu trebuie să-l audă nimeni! Va urma caravana 
fără să fie zărit, şi poate că... Dar ce-o fi cu el? Îşi freacă cu 
insistenţă gâtul de mâinile mele, de parcă ar vrea să-mi 


spună: «Caută aici!» Caut şi simt că are legat ceva de 
zgardă... O bucată de trestie vârâtă în zgarda pe care sunt 
săpate cele două litere S. V., al căror mister nu l-am 
dezlegat până acum. 

Am scos bucata de trestie, am spart-o şi înăuntru am găsit 
un bilet... Dar nu-l pot citi! Trebuie să aştept să se 
lumineze... Aş vrea să-l opresc pe Dingo, dar câinele, deşi 
continuă să-mi lingă mâinile, pare grăbit. A înţeles că şi-a 
îndeplinit misiunea...! 

Dintr-un salt, dispare fără zgomot printre ierburi. 

Dumnezeu să-l apere de colții leilor şi ai hienelor! 

Dingo s-a întors desigur la acela care mi l-a trimis. 

Biletul acesta, pe care nu-l pot citi încă, îmi arde mâinile. 
Cine l-a scris? Doamna Weldon? Hercule? Cum de s-a putut 
întâlni credinciosul animal, pe care îl socoteam mort, cu 
vreunul din ei? Ce veşti îmi va aduce biletul? Au pus la cale 
un plan de evadare, sau voi primi doar ştiri despre cei care 
îmi sunt dragi? Oricum ar fi, faptul acesta m-a mişcat adânc 
şi m-a liniştit puţin. 

Ah, cât de greu se crapă de ziuă! Pândesc cea mai slabă 
lumină la orizont. Nu pot să închid defel ochii. În auz îmi 
stăruie încă răgetele fiarelor! Bietul meu Dingo! De-ai 
putea scăpa teafăr! 

În sfârşit se face ziuă aproape brusc, fără revărsat de zori, 
aşa cum se întâmplă destul de des prin aceste regiuni 
tropicale. Mă întorc în aşa fel ca să nu fiu văzut...! 

Încerc să citesc biletul, dar nu pot încă. În sfârşit, l-am 
citit! E scris de Hercule, pe o bucată de hârtie, cu 
creionul... 

lată ce scrie în el: 

Doamna Weldon e dusă cu micul Jack într-o «kitanda». 
Vărul Benedict e cu ei. Harris şi Negoro îi însoțesc. Sunt 
mai înainte, la o depărtare de trei sau patru etape de 
caravană. N-am putut intra în legătură cu dânsa. L-am găsit 
pe Dingo, care trebuie să fi fost rănit de un glonte, dar 
acum e vindecat. Nu-ţi pierde speranţa, domnule Dick, nu 


mă gândesc decât la dumneavoastră toţi! De aceea am 
fugit, ca să vă pot fi cât mai de folos! 

Hercule. 

Ah! Doamna Weldon şi fiul ei trăiesc! Slavă Domnului!... 
Nu au de suferit ca noi chinurile acestor marşuri grele!... O 
kitanda e un fel de targă din ierburi uscate, atârnată de 
nişte pari de bambus şi purtată pe umeri de doi oameni. De 
obicei e acoperită cu o perdea de pânză. Doamna Weldon şi 
micul Jack călătoresc într-o astfel de kitanda. Ce vor să facă 
Harris şi Negoro cu ei? Aceşti ticăloşi îi îndreaptă desigur 
spre Kazonde. Da! Am să-i găsesc! Ah, în acest noian de 
chinuri. Dingo mi-a adus o veste bună, mi-a adus o bucurie. 

De la 11 la 15 mai. 

— Caravana îşi continuă drumul. Prizonierii se târăsc din 
ce în ce mai greu. Cei mai mulţi dintre ei lasă dâre de sânge 
pe unde trec. Cred că mai avem încă zece zile de mers până 
la Kazonde. Câţi vor scăpa de suferinţe între timp? Eu însă 
trebuie să ajung cu orice preţ! Şi voi ajunge! 

E groaznic. Sunt în convoi femei al căror trup e numai o 
rană. Frânghiile cu care sunt legate le intră adânc în carne. 
O mamă îşi duce în braţe, de ieri, copilul care a murit de 

foame! Nu vrea să se despartă de el...! 

Drumul nostru e semănat cu leşuri. Vărsatul bântuie tot 
mai tare. 

Am trecut pe lângă un arbore de care erau legaţi de gât 
câţiva sclavi. Fuseseră lăsaţi acolo să moară de foame. 

De la 16 la 24 mai. - sunt aproape la capătul puterilor, dar 
n-am dreptul să mă las doborât. Ploile au încetat cu totul. 
Acum facem «marşuri forţate». Vânzătorii de sclavi le 
numesc «tirikesa» sau marşuri de după-amiază. Trebuie să 
mergem mai repede, dar dăm peste dealuri tot mai greu de 
urcat. 

Trecem prin ierburi înalte, foarte rezistente, cunoscute 
sub numele de «nyassi». Tulpinile îmi jupoaie obrajii şi 
grăunţele lor ţepoase mi se strecoară până la piele. Din 
fericire, încălţămintea rezistă încă. 


Havildarii lasă în drum pe sclavii prea bolnavi, care nu pot 
merge mai departe. De altfel, merindele încep să lipsească. 
Soldaţii şi hamalii s-ar răzvrăti dacă li s-ar micşora raţia. Şi 
cum conducătorii nu îndrăznesc să facă aşa ceva, atunci au 
să reducă din mâncarea sclavilor! 

«N-au decât să se mănânce între ei!» a spus şeful 
caravanei. 

Se întâmplă uneori ca unii sclavi tineri, destul de voinici 
încă, să cadă morţi, fără nici un semn de boală. În această 
privinţă, îmi amintesc de cuvintele doctorului Livingstone: 
«Aceşti nenorociţi se plâng că-i doare inima; ei îşi duc 
mâinile la piept şi se prăbuşesc. Şi aşa este: li se frânge 
inima. Aşa se întâmplă cu oamenii liberi, luaţi în robie cu 
totul pe neaşteptate». 

Astăzi, douăzeci de prizonieri care nu mai puteau să se 
târască au fost măcelăriți cu lovituri de secure de către 
havildari! Conducătorul caravanei nu s-a împotrivit acestui 
măcel. 

Scena a fost îngrozitoare! Biata Nan a căzut şi ea victimă 
acestui măcel înfiorător. În mers, m-am împiedicat de 
cadavrul ei! Nu pot nici măcar s-o îngrop creştineşte. 

E prima dintre supraviețuitorii de pe Pilgrim pe care 
Dumnezeu o cheamă la el. Biata Nan! 

În fiecare noapte îl aştept pe Dingo. Dar nu mai vine. 1 s-a 
întâmplat oare vreo nenorocire? Sau poate lui Hercule! 
Nu!... Nu!... Nu vreau să-mi închipui astfel de lucruri! 
Tăcerea aceasta, care-mi pare atât de lungă, nu-mi 
dovedeşte decât un lucru, şi anume că Hercule n-are nimic 
nou să-mi comunice. De altfel, trebuie să fie prudent şi să ia 
seama la tot ce face... 

Capitolul IX 
KAZONDE. 

La 26 mai, caravana de sclavi sosea la Kazonde. Cincizeci 
la sută dintre prizonierii capturați în această ultimă 
expediţie muriseră pe drum. Cu toate acestea, pentru 
negustorii de sclavi era încă o afacere bună. Cererile erau 


din ce în ce mai mari, şi pe pieţele Africii preţul sclavilor 
avea să fie în continuă creştere. 

Pe vremea aceea, Angola făcea comerţ cu negri pe scară 
mare. Autorităţile portugheze de la Sf. Paul de Loanda sau 
din Benguela n-ar fi putut împiedica acest comerţ decât cu 
foarte multă greutate, căci convoaiele se îndreptau spre 
interiorul continentului african. Barăcile de pe litoral erau 
pline până la refuz cu captivi. Cele câteva vase de 
transportat sclavi, care reuşeau să treacă neobservate 
printre crucişătoarele din larg, erau neîncăpătoare pentru 
a-i îmbarca pe negrii hărăziţi coloniilor spaniole din 
America. 

Aşezată la trei sute de mile de gura fluviului Coanza, 
Kazonde este una din principalele «lakoni», adică una din 
cele mai de seamă pieţe de sclavi din provincia Angola. 
Târgul se face în piaţa centrală, numită «citoka». Acolo sunt 
expuşi şi vânduți sclavii. De aici, caravanele se îndreaptă 
spre regiunea marilor lacuri. 

Ca mai toate oraşele mari din Africa centrală, Kazonde se 
împarte în două părţi distincte: într-o parte e cartierul 
negustorilor arabi, portughezi sau băştinaşi, şi cuprinde 
barăcile acestora, iar în cealaltă parte se află reşedinţa 
regelui negru, vreun beţiv fără pereche, încoronat, care 
domneşte prin teroare asupra băştinaşilor şi trăieşte din 
nenumăratele daruri în natură pe care i le fac negustorii de 
sclavi. 

Pe vremea aceea, cartierul comercial din Kazonde 
aparţinea acelui Jose-Antonio Alvez despre care vorbiseră 
Harris şi Negoro - simpli agenţi în slujba lui. La Kazonde se 
afla principala întreprindere comercială a acestui negustor, 
care mai avea o a doua întreprindere la Bihe şi o a treia la 
Cassange, în Benguela, unde locotenentul Cameron avea 
să-l întâlnească peste câţiva ani. 

Târgul avea o uliţă principală, de-a lungul căreia se înşirau 
grupuri de case, aşa-numitele «tembe» - un fel de colibe cu 
acoperişul teşit, cu pereţi din lut spoiţi pe dinafară, cu curţi 


pătrate care serveau drept ocol de vite. La capătul uliţei se 
întindea o piaţă mare, «citoka», împrejmuită de barăci. 
Deasupra acestei îngrămădiri de locuinţe se înălţau câţiva 
bananieri uriaşi, al căror frunziş era foarte bogat, ici şi colo 
palmieri drepţi ca nişte mături uriaşe înfipte cu coada în 
pulberea drumului, apoi vreo douăzeci de păsări de pradă, 
care se îngrijeau să curăţe orăşelul de mortăciuni. lată 
înfăţişarea cartierului comercial al Kazondei. 

În apropierea pieţei curgea Luhi, un râu al cărui curs nu 
fusese încă explorat şi care era probabil un afluent sau un 
subafluent al lui Coango, la rândul lui afluentul Zairului. 

Reşedinţa regelui din Kazonde se învecina cu cartierul 
comercial; nu era decât o adunătură de colibe murdare, 
împrăştiate pe o suprafaţă de peste un kilometru pătrat. În 
unele din aceste colibe se putea intra direct, dar altele erau 
împrejmuite cu un gard de trestie sau înconjurate de un 
tufiş de smochini mici. O curte împrejmuită cu un gard de 
papirus, vreo treizeci de colibe care serveau drept locuinţă 
sclavilor, un alt grup de colibe destinate femeilor, un 
«tembe» mai încăpător şi mai înalt, aproape pierdut în 
lanuri de manioc - iată reşedinţa regelui din Kazonde. 
Acesta era un om de vreo cincizeci de ani, pe nume Moini 
Lungga. El nu mai avea situaţia înfloritoare a înaintaşilor 
săi. Nu-i mai rămăseseră nici măcar patru mii de soldaţi, 
faţă de douăzeci de mii câţi găsiseră primii negustori 
portughezi, şi nu-şi mai putea permite, ca în vremurile 
bune, să poruncească să se sacrifice douăzeci şi cinci sau 
treizeci de sclavi în fiecare zi. 

De altfel, regele îmbătrânise înainte de vreme, din cauza 
vieţii desfrânate pe care o ducea, a rachiurilor care-i 
arseseră măruntaiele. Ajunsese un nebun fioros, găsind o 
distracţie în schilodirea supuşilor, ofiţerilor sau miniştrilor 
săi, punând ca unora să li se taie nasul sau urechile, altora 
să li se smulgă un picior sau o mână. Moartea lui, aşteptată 
curând-curând, n-avea să facă pe nimeni să plângă. 


Poate că un singur om din toată Kazonde ar fi avut de 
pierdut prin moartea lui Moini Lungga. Era negustorul de 
sclavi Jose-Antonio Alvez, care se înţelegea foarte bine cu 
beţivanul acesta, al cărui cuvânt era ascultat în tot ţinutul. 
Negustorul se temea că dacă după moartea regelui n-ar fi 
fost primită să domnească regina Moina, prima dintre 
nevestele beţivanului, atunci regatul lui Moini Lungga ar fi 
fost cotropit de un rival vecin, unul din regii din Ukusu. 
Acesta, mai tânăr şi mai îndrăzneţ, cucerise mai de mult 
câteva sate care aparținuseră regatului din Kazonde. Era 
sprijinit de un alt negustor de sclavi şi duşman de moarte al 
lui Alvez. E vorba de acel negru mahomedan Tipo-Tipo, care 
avea să-l viziteze pe Cameron la N'yangwe. 

lată, de altfel, cine era acest Alvez, adevăratul stăpân al 
ţării în timpul domniei unui rege abrutizat, căruia îi 
dezvoltase şi-i exploatase viciile. 

Jose-Antonio Alvez, bătrân şi el, nu era, aşa cum s-ar fi 
putut crede, un «msungu», adică un om de rasă albă. Doar 
numele îi era portughez şi îl împrumutase, fără îndoială, 
pentru nevoile comerţului său. Era un negru sadea, 
binecunoscut în lumea negustorilor de sclavi. Adevăratul lui 
nume era Kendele şi se născuse la Donndo, pe malurile 
Coanzei. Fusese la început un simplu agent al vânătorilor 
de sclavi. Acum ajunsese negustor de mare vază printre cei 
ce se îndeletniceau cu comerţul de sclavi. Un ticălos 
îmbătrânit în rele, care se credea cel mai cinstit om din 
lume. Peste acest Alvez avea să dea Cameron pe la sfârşitul 
anului 1874, la Kilemba, capitala districtului Kassonngo din 
provincia Urua, iar Alvez avea să-l călăuzească cu caravana 
până la sediul său din Bihe, pe un drum de şapte sute de 
mile. 

Când ajunse la Kazonde, convoiul de sclavi fu îndreptat 
imediat spre piaţa mare. 

Era ziua de 26 mai. Aşadar, Dick Sand făcuse bine 
socotelile. Călătoria durase treizeci şi opt de zile - de când 
plecaseră din tabăra de pe malurile Coanzei. Cinci 


săptămâni petrecute în cele mai îngrozitoare chinuri sortite 
să fie îndurate vreodată de o fiinţă omenească! 

Convoiul intră în Kazonde pe la prânz. Tobele răpăiau, iar 
semnalele din corn de cudu se amestecau cu detunăturile 
de armă. Soldaţii din caravană trăgeau nenumărate focuri 
în vânt, iar servitorii lui Jose-Antonio Alvez le răspundeau 
trăgând şi ei. Toţi aceşti ticăloşi erau fericiţi că se văd din 
nou, după o despărţire de patru luni. În sfârşit, acum aveau 
să se odihnească mai mult şi să câştige timpul pierdut, 
petrecând şi îmbătându-se. 

Prizonierii, cei mai mulţi dintre ei la capătul puterilor, se 
ridicau încă la un număr de două sute cincizeci de suflete. 
După ce fuseseră mânaţi ca o turmă, urmau să fie închişi în 
nişte barăci, pe care fermierii din America nu le-ar fi folosit 
nici ca grajduri. În barăci se mai aflau alţi o mie două sute 
sau o mie cinci sute de sclavi, care trebuiau să fie expuşi 
peste două zile la marele târg din Kazonde. Tot în aceste 
barăci au fost înghesuiți şi sclavii din caravană. Li se 
scoseseră furcile grele, dar rămăseseră tot ferecaţi în 
lanţuri. 

Hamalii se opriseră în piaţă, după ce descărcaseră fildeşul 
pe care aveau să-l ia în primire negustorii din Kazonde. 
După ce-şi primiră plata, adică vreo câţiva coţi de stambă 
colorată sau altă stofă mai scumpă, plecară să caute altă 
caravană la care să se angajeze. 

Bătrânul Tom şi tovarăşii lui fură eliberaţi de jugul pe 
care-l purtaseră timp de cinci săptămâni. Bat şi tatăl său se 
îmbrăţişară. Îşi strânseră toţi mâinile, dar de-abia 
îndrăzneau să vorbească. Ce cuvinte ar fi putut rosti fără ca 
în ele să li se citească deznădejdea? Bat, Acteon şi Austin, 
toţi trei vânjoşi şi obişnuiţi cu muncile grele, putuseră 
rezista oboselii, dar bătrânul Iom, slăbit de chinuri şi 
lipsuri, era la capătul puterilor. Dacă drumul ar mai fi durat 
câteva zile, leşul bătrânului ar fi fost părăsit pradă fiarelor, 
aşa cum fusese lăsat leşul bătrânei Nan. 


Toţi patru fură băgaţi într-o baracă strâmtă, a cărei uşă se 
închise imediat în urma lor. Găsiseră acolo ceva de mâncare 
şi aşteptau vizita negustorului de sclavi, faţă de care voiau 
să protesteze, arătând că sunt cetăţeni americani, dar, 
bineînţeles, zadarnic. 

Dick Sand rămăsese în piaţă, sub supravegherea atentă a 
unui havildar. Ajunsese în sfârşit la Kazonde, unde nu se 
îndoia că sosiseră mai înainte şi doamna Weldon, micul Jack 
şi vărul Benedict. în timp ce străbătea diferitele cartiere ale 
oraşului, îi căutase cu privirea, cercetând acele «tembe» 
care mărgineau ulițele şi această «citoka», acum aproape 
pustie. 

Dar doamna Weldon nu era acolo! 

«Oare să n-o fi adus aici? se întreba Dick Sand. Dar atunci 
unde poate fi? Nu! Hercule nu s-ar fi înşelat. Toate acestea 
făceau doar parte din planurile tainice ale lui Harris şi 
Negoro! Şi totuşi, nici pe aceştia nu-i văd nicăieri!» 

Dick Sand se simţea lot mai mult cuprins de nelinişte. Îşi 
explica el faptul că n-o văzuse pe doamna Weldon, deoarece 
era prizonieră. Dar Harris şi Negoro?... Mai cu seamă 
acesta din urmă trebuia să ardă de nerăbdare să dea ochi 
cu tânărul elev-marinar, aflat acum în mâinile lor, fie numai 
ca să se bucure de triumful lor, să-l insulte, să-l chinuie, să 
se răzbune. Faptul că nu se aflau acolo nu însemna, oare, că 
luaseră o altă direcţie şi că doamna Weldon fusese târâtă 
spre o altă regiune a Africii centrale? Chiar dacă prezenţa 
americanului şi a portughezului ar fi apropiat clipa 
răzbunării acestora asupra lui. Dick Sand dorea totuşi să se 
întâlnească cu ei. Dacă Harris şi Negoro ar fi la Kazonde, 
asta i-ar dovedi cu siguranţă că şi doamna Weldon şi micul 
Jack se aflau acolo. 

Dick Sand se mai întreba şi din ce pricină nu se mai ivise 
Dingo din noaptea în care îi adusese biletul de la Hercule. 
De aceea nu putuse face să ajungă la destinaţie răspunsul 
pe care îl pregătise pentru orice eventualitate şi prin care îl 
sfătuia pe Hercule să nu se gândească decât la doamna 


Weldon, să nu-i piardă urma şi s-o informeze pe cât posibil 
despre tot ce se petrece. Oare din ce pricină nu încercase 
Hercule să-l mai trimită încă o dată pe Dingo, aşa cum 
făcuse prima oară, când câinele se strecurase printre 
rândurile caravanei? Nu cumva credinciosul animal îşi 
pierduse viaţa în vreo încercare ce dăduse greş? Sau 
Hercule, ţinându-se mereu pe urmele doamnei Weldon, aşa 
cum ar fi făcut şi Dick Sand dacă ar fi fost în locul lui, poate 
că pătrunsese împreună cu Dingo în adâncurile acestui 
podiş împădurit, trăgând nădejde să ajungă la vreo agenţie 
comercială aflată în interior! Ce altceva şi-ar fi putut 
închipui Dick Sand, de vreme ce nici doamna Weldon şi nici 
cei care o răpiseră nu se aflau acolo? Fusese atât de sigur - 
poate fără motiv - că-i va întâlni la Kazonde, încât faptul că 
nu-i vedea constituia pentru el o lovitură puternică. 
Deznădejdea îi era atât de mare, încât nu şi-o putea 
stăpâni. Era gata să moară acum, de vreme ce viaţa lui nu 
mai putea fi de folos celor ce-i erau dragi. Dar, gândind 
astfel, Dick Sand se înşela asupra propriului său caracter. 
În urma încercărilor prin care trecuse, copilul devenise un 
adevărat bărbat; deznădejdea care-l cuprinsese pentru o 
clipă nu putea fi datorată decât unei trecătoare slăbiciuni 
omeneşti. 

În clipa aceea izbucni o hărmălaie groaznică, un amestec 
de fanfare şi zbierăte omeneşti. Dick Sand, care stătuse 
prăvălit în praf, sări brusc în picioare. Orice nou incident 
putea să-l pună pe urmele celor pe care îi căuta. 
Deznădăjduitul de adineauri căpătase din nou curaj. 

— Alvez! Alvez...! 

Numele acesta era strigat întruna de o liotă de băştinaşi şi 
de soldaţi care năvăliseră în piaţă. În sfârşit, avea să apară 
omul în mâinile căruia se afla soarta atâtor nenorociţi. Şi ar 
fi fost posibil să-l însoţească şi cei doi agenţi ai lui, Harris şi 
Negoro. Dick Sand stătea în picioare, cu ochii larg deschişi, 
cu nările dilatate. Cei doi trădători îl vor găsi în faţa lor pe 
acest căpitan de cincisprezece ani stând drept, hotărât, 


privindu-i în albul ochilor. Că doar n-o să tremure căpitanul 
vasului Pilgrim în faţa fostului bucătar de pe bord! 

Un hamac, un fel de «kitanda» acoperită cu o perdea 
decolorată şi numai zdrenţe, apăru după colţul uliţei mari. 
Din ea cobori un negru bătrân. Era Jose-Antonio Alvez. 

Câţiva servitori îl însoțeau, zbierând şi făcând temenele. 

Odată cu el îşi făcu apariţia şi prietenul său Coimbra, fiul 
maiorului Coimbra din Bihe, care, după spusele 
locotenentului Cameron, se dovedise a fi cea mai mare 
canalie din toată provincia Angola. Era o fiinţă murdară, o 
arătare hodorogită, cu ochii urduroşi, părul aspru şi creţ şi 
faţa gălbejită, îmbrăcat într-o cămaşă numai zdrenţe. De la 
mijloc în jos, trupul îi era acoperit de un fel de fustă din 
ierburi. Aşa cum arăta cu pălăria-i jerpelită de pai, ai fi zis 
că-i o zgripţuroaică bătrână. Acest Coimbra era confidentul, 
geniul rău al lui Alvez, organizatorul vânători lor de sclavi, 
demn comandant al cetelor de bandiți ale negustorului. 

Alvez, îmbrăcat într-un costum turcesc ponosit, avea parcă 
o înfăţişare mai puţin respingătoare decât complicele său. 
Totuşi, te făcea să nu ai deloc o părere prea bună despre 
aceşti mari negustori care fac comerţ cu negri, pe scară 
largă. 

Spre marea dezamăgire a tânărului, nici Harris şi nici 
Negoro nu tăceau parte din alaiul lui Alvez. Trebuia să 
renunţe oare la nădejdea de a-i întâlni la Kazonde? 

Între timp, conducătorul caravanei, arabul Ibn Hamis, 
dădea mâna cu Alvez şi Coimbra, care-l firitiseau călduros. 
Aflând că jumătate din numărul sclavilor pieriseră pe drum, 
ceea ce însemna o pierdere din socoteala totală, Alvez se 
strâmbă. Totuşi, afacerea i se păru încă destul de bună. Cu 
sclavii pe care-i avea acum în barăci putea să facă faţă 
tuturor cererilor venite din interior şi să facă schimb de 
sclavi pe colţi de fildeş şi bare de aramă. 

Havildarii au fost şi ei lăudaţi; cât despre hamali, 
negustorul dădu ordin să li se plătească imediat ce li se 
cuvenea. 


Jose-Antonio Alvez şi Coimbra vorbeau un fel de 
portugheză amestecată cu multe cuvinte de-ale băştinaşilor. 
Un om născut la Lisabona ar fi înţeles cu greu jargonul 
celor doi. Dick Sand nu pricepea nimic din ceea ce-şi 
spuneau «negustorii» între ei. Era oare vorba şi de tovarăşii 
lui şi de el, înglobaţi prin trădare în acest convoi? 

Tânărul se dumeri însă curând, atunci când, la un gest al 
arabului Ibn Hamis, un havildar se îndreptă spre baraca în 
care erau închişi Tom, Austin, Bat şi Acteon. Cei patru 
americani fură aduşi pe dată în faţa lui Alvez. Dick Sand se 
apropie încet, pentru că nu voia să piardă nimic din această 
scenă. 

Chipul lui Jose-Antonio Alvez se lumină la vederea acestor 
negri vânjoşi, cărora odihna şi o hrană mai îmbelşugată 
aveau să le redea în curând vigoarea de altădată. În 
schimb, nu avu decât o privire plină de dispreţ pentru 
bătrânul Tom, care, din cauza vârstei, trebuia vândut mai 
ieftin. Pentru ceilalţi trei, negustorul era sigur că avea să 
obţină un preţ foarte bun Ia târgul din Kazonde. Atunci, 
Alvez îşi aminti cele câteva cuvinte englezeşti pe care le 
putuse învăţa cândva de la unii agenţi de teapa 
americanului Harris. Bătrânul maimuţoi se crezu dator să 
ureze ironic bun venit noilor săi sclavi. 

Tom înţelese cuvintele negustorului şi înaintă spre Alvez, 
arătând spre tovarăşii săi şi spre sine. 

— Suntem oameni liberi! spuse el. Oameni liberi! Cetăţeni 
ai Statelor Unite! 

Fără îndoială că Alvez înţelesese cele spuse de Tom. 
Răspunse printr-un fel de strâmbătură, care ar fi vrut să 
arate că e bine dispus, şi dădu din cap. 

— Da... Da... Americani! Bineveniţi... Bineveniţi! 

Fiul maiorului din Bihe se apropie de Austin şi, întocmai ca 
un negustor care examinează o mostră, voi să-l facă să 
deschidă gura, spre a-i vedea dinţii, după ce îi pipăise mai- 
nainte pieptul şi spinarea. Dar în clipa aceea, senor 


Coimbra primi drept în faţă cea mai straşnică lovitură de 
pumn dată vreodată vreunui fiu de maior! 

Omul de încredere al lui Alvez se rostogoli la pământ, la 
zece paşi de-acolo. Câţiva soldaţi se năpustiră asupra lui 
Austin, care poate că avea să plătească scump această 
ieşire dintr-o clipă de furie. Dar Alvez îi opri cu un gest. 
Râdea de păţania prietenului său Coimbra, care din cei 
cinci-şase dinţi pe care-i avusese mai rămăsese numai cu 
doi! 

Josd-Antonio Alvez nu înţelegea să i se vatăme «marfa». 

În afară de aceasta, el era un om vesel din fire şi nu mai 
avusese de multă vreme prilejul să râdă cu atâta poftă. Îl 
mângâie cum putu pe Coimbra, care, năucit de lovitură, se 
sculă împleticindu-se şi veni să-şi ia locul alături de 
negustor, ameninţându-l cu pumnul pe îndrăzneţul Austin. 

În clipa aceea, Dick Sand fu împins de un havildar înaintea 
lui Alvez. Acesta ştia cu siguranţă cine era tânărul marinar, 
de unde venea şi cum fusese prins în tabăra de lângă 
Coanza. De aceea, după ce-l privi cu un aer răutăcios, spuse 
într-o englezească stricată: 

— Mic yankeu! 

— Da! Yankeu! răspunse Dick Sand. Ce aveţi de gând să 
faceţi cu mine şi cu tovarăşii mei? 

— Yankeu, yankeu! Mic yankeu! repeta Alvez. 

Nu înţelesese, sau nu voia să înţeleagă ce-l întrebase Dick 
Sand? Acesta îi puse din nou aceeaşi întrebare, care-l 
privea pe el şi pe tovarăşii lui. Se adresă în acelaşi timp şi 
lui Coimbra, care nu părea a fi indigen, deşi abia i se mai 
distingeau trăsăturile pe faţa buhăită din cauza abuzului de 
băuturi alcoolice. Coimbra făcu din nou gestul cu care-l 
ameninţase mai înainte pe Austin şi nu răspunse. 

În acest timp, Alvez vorbea cu multă însufleţire cu arabul 
Ibn Hamis despre lucruri care-i priveau cu siguranţă pe 
Dick Sand şi pe prietenii lui. Fără îndoială că voiau să-i 
despartă din nou. Cine putea şti dacă vor mai avea prilejul 
să schimbe câteva vorbe între dânşii! 


— Prieteni, spuse Dick Sand pe şoptite, ca şi cum şi-ar fi 
vorbit lui însuşi, am să vă spun doar câteva cuvinte. Am 
primit prin Dingo un bilet de la Hercule. A mers pe urmele 
caravanei. Harris şi Negoro îi escortau pe doamna Weldon, 
pe Jack şi pe domnul Benedict. Unde i-au dus, asta nu mai 
ştiu, de vreme ce nu sunt aici, la Kazonde. Răbdare, curaj, 
fiţi gata oricând! Dumnezeu să se milostivească de noi! 

— Dar Nan? întrebă bătrânul Tom. 

— Nan a murit! 

— Cea dintâi...! 

— Şi cea din urmă, răspunse Dick Sand, căci vom şti... 

În clipa aceea, o mână îl apucă de umăr. Pe un ton 
politicos, care îi era foarte cunoscut, el auzi cuvintele: 

— O! Dacă nu mă înşel, iată-l şi pe tânărul meu prieten! 
Încântat de revedere! 

Dick Sand se întoarse. În faţa lui stătea Harris. 

— Unde e doamna Weldon? strigă Dick Sand, apropiindu- 
se de american. 

— Vai! răspunse Harris, prefăcându-se înduioşat. Biata 
mamă! Cum ar fi putut supravieţui... 

— Moartă! exclamă Dick Sand. Şi copilul ei? 

— Bietul copilaş! răspunse Harris pe acelaşi ton. Cum ar fi 
putut îndura oboseli atât de mari...? 

Aşadar, tot ceea ce Dick Sand iubise nu mai exista! Ce se 
petrecu oare atunci în sufletul lui? Cuprins de o mânie 
năvalnică, de o sete de răzbunare pe care trebuia s-o 
potolească cu orice preţ, se năpusti asupra lui Harris, îi 
smulse pumnalul de la brâu şi i-l împlântă în inimă. 

— Blestem!... exclamă americanul, prăvălindu-se. 

Peste câteva clipe, Harris era mort. 

Capitolul X. 

O ZI DE MARE TÂRG. 

Gestul lui Dick Sand fusese atât de iute, încât nu putuse fi 
împiedicat de nimeni. câţiva băştinaşi se aruncară asupra 
lui şi erau gata să-l masacreze, când apăru Negoro. 


La un semn al portughezului, băştinaşii se dădură la o 
parte, luând cu ei cadavrul lui Harris. Alvez şi Coimbra 
cerură ca Dick Sand să fie ucis imediat, dar Negoro le 
spuse în şoaptă că nu aveau nimic de pierdut dacă mai 
aşteptau câtăva vreme. Dădu apoi ordin ca tânărul marinar 
să fie dus de acolo şi supravegheat îndeaproape. 

În sfârşit, Dick Sand îl vedea din nou pe Negoro, pentru 
prima oară după plecarea de la țărm. De data aceasta, însă, 
Dick Sand ştia că ticălosul acesta era singurul vinovat de 
pierderea lui Pilgrim. Trebuia să-l urască mai mult decât pe 
complicele său. Şi totuşi, după ce-l pedepsise cum se 
cuvenea pe american, nu mai voia să-i adreseze lui Negoro 
nici măcar un cuvânt. 

Harris spusese că doamna Weldon şi copilul ei muriseră! 
Nu-l mai interesa nimic, orice i s-ar fi întâmplat. Fu târât 
undeva. Unde? Puţin îi păsa. 

Legat fedeleş, Dick Sand fu zvârlit în fundul unei barăci 
fără ferestre, un fel de temniţă, în care negustorul Alvez îi 
închidea pe sclavii condamnaţi la moarte pentru răzvrătire 
sau lovire. Din locul unde se afla nu mai putea avea nici o 
legătură cu cei dinafară. Dar acum nu-i mai părea rău. îi 
răzbunase pe cei pe care-i iubea şi care nu mai erau în 
viaţă. Era pregătit să înfrunte orice l-ar fi aşteptat. 

Se înţelege de la sine că Negoro nu-i oprise pe băştinaşii 
care voiau să răzbune uciderea lui Harris pentru că ar fi 
vrut să-l ocrotească pe Dick Sand; dimpotrivă, voia să-l 
ucidă în chinuri groaznice. Fostul bucătar al vasului îl avea 
în mână pe căpitanul de cincisprezece ani. Nu-i mai lipsea 
decât Hercule, pentru ca să se poată răzbuna din plin. 

După două zile, adică la 28 mai, se deschise târgul, marele 
«lakoni», unde urmau să se întâlnească negustorii din 
interior cu băştinaşii din provinciile învecinate. Târgul 
acesta din Angola nu se făcea numai pentru vânzarea de 
sclavi; aici veneau o sumedenie de oameni, cu tot felul de 
produse ale acestei Africi atât de roditoare. 


E greu de închipuit forfota care începuse încă din zori în 
marea «citoka» din Kazonde. Era îmbulzeală mare, vreo 
patru-cinci mii de persoane, în care erau cuprinşi şi sclavii 
lui Jose-Antonio Alvez. Printre aceştia se aflau şi Tom cu 
tovarăşii lui. Bieţii oameni aveau să fie mai căutaţi decât 
alţii de câtre aceşti samsari de carne omenească, tocmai 
pentru că ei nu erau negri din Africa. 

Alvez se afla în fruntea tuturor. însoţit de Coimbra, el 
oferea negustorilor din interior diferite loturi de sclavi, din 
care aceştia aveau să formeze o caravană. Printre negustori 
puteau fi zăriţi unii metişi din Ujiji, principalul târg de sclavi 
de lângă lacul Tanganyika, şi arabi, care erau mult mai 
meşteri decât metişii în acest fel de comerţ. Nici băştinaşii 
nu lipseau. Se înghesuiau aici copii, bărbaţi, femei, acestea 
din urmă neguţătoare pătimaşe şi care ar fi putut da lecţie 
semenelor lor de rasă albă, în ce priveşte negustoria. în 
pieţele marilor oraşe, chiar într-o zi de târg, nu s-ar fi putut 
auzi mai mare larmă şi nici nu s-ar fi putut face mai multe 
afaceri! La oamenii din ţările civilizate, poate că nevoia de a 
vinde predomină faţă de tendinţa de a cumpăra. La aceşti 
băştinaşi din Africa, oferta este făcută cu tot atâta pasiune 
ca şi cererea. 

Pentru băştinaşi, târgul este zi de sărbătoare. Chiar dacă 
nu-şi puneau cu toţii veşmintele cele mai frumoase, din 
simplul motiv că nu aveau veşminte, cel puţin purtau 
podoabele cele mai de preţ. Bărbaţii îşi răsuceau părul în 
diferite chipuri, împărţindu-l în patru părţi şi ungându-l cu 
un soi de pământ roşu şi cu ulei. Pe lângă părul lor propriu, 
foloseau cozi false, răsucite pe creştet în formă de melci, 
prinzându-le cu ajutorul unor pene roşii, cu diferite broşe, 
ace de fier sau din fildeş. Cei mai eleganţi dintre ei purtau 
adesea, înfipt în părul creţ, câte un cuţit de tatuaj. Coafura 
aceasta părea o adevărată broderie din pricina mărgelelor 
colorate pe care şi le împleteau în păr. Femeilor le plăcea 
să-şi împartă părul în mici moaţe rotunde, de mărimea unei 
cireşe. Altele îl purtau în formă de colac de cârlionţi, ale 


căror vârfuri formau un desen în relief, sau de cârlionţi care 
atârnau de-a lungul feţei. Cele cu gusturi mai simple - ba 
poate şi mai frumoase - îşi lăsau părul pe spate, ca 
englezoaicele, sau tăiat pe frunte, în formă de breton, ca 
franţuzoaicele. Şi aproape întotdeauna, pe deasupra acestei 
coafuri, fiecare femeie îşi dădea cu un amestec de grăsime, 
argilă şi «nkola» - ulei roşu din lemn de santal. Văzându-le 
de departe, ai fi zis că femeile acestea elegante purtau pe 
cap o construcţie de ţiglă roşie. 

Nu trebuie să ne închipuim însă că împodobirea se 
mărginea numai la pieptănătură. La ce-ar folosi urechile, 
dacă n-ar atârna de ele beţigaşe de lemn preţios, inele de 
alamă sau tigve mici, care le serveau drept tabachere? 
Uneori, din pricina greutăţii, lobul urechii se lungea, 
ajungând până în dreptul umerilor. La urma urmei, 
băştinaşii din Africa nu au buzunare, şi, de altfel, cum ar 
putea să aibă? De aici nevoia de a-şi pune unde pot, şi cum 
pot, cuţitele, pipele şi alte obiecte de care se folosesc de 
obicei. Gâtul, braţele, încheieturile mâinilor, pulpele 
picioarelor şi gleznele erau destinate să poarte brățări de 
aramă şi de bronz, şiraguri de mărgele roşii numite «samc- 
same» sau «talakas», care erau foarte la modă. Bogătaşii 
exagerau această dorinţă de împodobire şi păreau 
adevărate moaşte împopoţonate şi mişcătoare. 

Pe lângă aceasta, dacă natura dăruise dinţi indigenilor, păi 
nu 0 făcuse pentru ca să-şi smulgă incisivii de sus şi de jos 
sau să-i pilească în formă de ac sau arcuiţi ca dinţii 
şerpilor? Dacă unghiile creşteau la capătul degetelor, nu 
trebuiau oare lăsate să crească peste măsură, încât bieţii 
oameni abia să se mai poată folosi de mâini? Dacă trupul 
omului e învelit în piele neagră sau brună, păi pielea 
aceasta nu-i hărăzită să fie încrustată cu tot felul de tatuaje 
sau «temmbos» reprezentând arbori, păsări, semilune sau 
linii ondulate, care l-au făcut pe Livingstone să creadă că 
poate recunoaşte în ele unele asemănări cu vechile desene 
egiptene? Aceste tatuaje ale părinţilor, care se fac 


introducându-se o materie albastră în scrijelitură, sunt 
reproduse apoi aidoma pe trupurile copiilor, slujind drept 
semn de recunoaştere între triburi sau familii. La nevoie, 
poţi să-ţi gravezi blazonul pe piept, dacă nu poţi să ţi-l 
vopseşti pe trăsură! 

Acesta era felul de a se împodobi al băştinaşilor. Cât 
despre veşmintele propriu-zise, ele se rezumau, pentru 
bărbaţi, la un şorţ din piele de antilopă, lung până la 
genunchi, sau chiar la o fustă de ierburi împletite şi vopsite 
în culori vii, iar pentru femei, la o cingătoare de mărgele 
care susţinea pe talie o fustă verde, brodată cu mătase şi 
împodobită cu mărgele de sticlă sau cochilii de melci, sau 
câteodată la un fel de şorţ din «lambba» - țesătură din 
iarbă, vărgată în albastru, negru şi galben, foarte căutata 
de locuitorii din Zanzibar. 

Fireşte, asemenea veşminte purtau numai băştinaşii care 
făceau parte din «înalta societate». Ceilalţi, negustori sau 
sclavi, umblau aproape despuiaţi. De obicei femeile purtau 
poverile cu mărfuri de vânzare. Fie veneau în piaţă ducând 
în cârcă un fel de coşuri uriaşe, pe care le susțineau cu 
ajutorul unor curele trecute peste frunte. După ce-şi 
descărcau marfa, se ghemuiau în coşul gol. 

Uimitoarea rodnicie a ţării se putea vedea din tot soiul de 
produse alimentare de prima calitate, pe care le găseai din 
belşug la acest târg. Fuseseră aduse aici, spre vânzare, 
mari cantităţi din acel orez din care se recoltează o sută de 
boabe la un fir, porumb care, dând trei recolte pe an, aduce 
două sute de boabe la bobul însămânţat, susan, piper de 
Urua, mai tare decât cel din Cayenne, manioc, mei, anumite 
fructe cu miros de mosc, sare şi ulei de palmier. Sute de 
capre, de berbeci şi de porci, mari cantităţi de păsări de 
curte şi peşte erau oferite cumpărătorilor. Fot felul de oale, 
foarte simetric lucrate, atrăgeau privirile prin culorile lor 
țţipătoare. Băuturi felurite, al căror nume era strigai cu glas 
piţigăiat de micii băştinaşi, ispiteau pe amatori: vin de 
banane, numit «pombe» - o licoare foarte puternică şi 


căutată o bere dulce numită «malofu», făcută din banane şi 
dintr-un amestec de miere şi apă fermentată cu hamei. 

Dar ceea ce dădea importanţă târgului de la Kazonde era 
comerţul de stofe şi fildeş. 

În ceea ce priveşte stofele, găseai mii de metri de 
«şukkas», de «mericani» - stambă de culoare deschisă, 
adusă aici tocmai de la Salem din Massachusetts - «kaniki» 
- pânză de bumbac albastru, lată de aproape doi metri şi 
jumătate - «sohari» - stofă în pătrăţele albe şi albastre, cu 
marginea roşie şi cu mici dungi albastre, care era mult mai 
ieftină decât cea numită «diulis», din mătase de Surate, cu 
fondul verde, roşu sau galben; aceasta costa de la şapte 
până la optzeci de dolari bucata de trei coţi, când era ţesută 
cu aur. 

Fildeşul fusese adus aici din toate părţile Africii centrale, 
urmând să ia drumul pieţelor de desfacere din Khartoum, 
Zanzibar şi Natal, unde numeroşi negustori se ocupau în 
mod exclusiv cu această ramură a comerţului african. 

E greu de făcut socoteala câţi elefanţi sunt ucişi pentru a 
se ajunge la cele cinci sute de mii de kilograme de fildeş 
care se exportă anual în Europa şi mai cu seamă în Anglia. 
Numai acestei ţări îi trebuiesc 40 000 kg. Coasta 
occidentală a Africii furnizează singură aproape 140 de 
tone din această materie prețioasă. În medie, o pereche de 
colţi de elefant are o greutate de 28 de livre şi valorează 
până la 1 500 de franci, dacă socotim după preţurile din 
1874, dar există perechi care cântăresc până la 165 de 
livre. Amatorii de fildeş puteau vedea la târgul din Kazonde 
exemplare minunate, dintr-un fildeş translucid, uşor de 
lucrat, cu coajă brună, care îşi păstrează culoarea şi nu se 
îngălbeneşte cu timpul, ca fildeşul provenit din alte părţi. 

Dar în ce chip se efectuau diferitele operaţiuni comerciale 
dintre vânzători şi cumpărători, şi care era moneda 
curentă? Fireşte, pentru traficanţii de sclavi, singura 
monedă o constituia sclavul. Băştinaşii plăteau însă cu 
boabe de sticlă, de fabricaţie venețiană, numite «cacio- 


colos», când erau albe ca varul, «bubulus», când aveau o 
culoare neagră, şi «sicundereces», când băteau în 
trandafiriu. Asemenea mărgele, înşirate pe câte zece 
rânduri sau «khetes», erau văzute în şiraguri duble la gâtul 
femeilor, formând un «fundo» - podoabă foarte căutată. 
Măsura cea mai obişnuită pentru această podoabă era 
«frasilah». Adică 70 de livre. Livingstone, Cameron şi 
Stanley au avut întotdeauna grijă să aibă din belşug o 
asemenea monedă. În lipsa mărgelelor de sticlă, erau 
folosite pentru schimb «pise» - o monedă din Zanzibar de 
patru centime - şi scoica «viunguas», cu care se făceau 
plăţile, mai cu seamă pe coasta de răsărit. 

Cam aşa arăta marele târg. Către amiază, însufleţirea 
mulţimii atinse culmea; larma era asurzitoare. Ar fi greu de 
arătat prin cuvinte furia vânzătorilor care nu-şi putuseră 
desface marfa sau mânia pe care o arătau prin gesturi şi 
răcnete cumpărătorii păcăliţi. Din această pricină 
izbucneau adesea încăierări, pe care nu le potolea nimeni, 
pentru că, bineînţeles, în piaţă nu se aflau poliţişti pentru 
păstrarea ordinii. 

Către amiază, Alvez porunci să fie aduşi în piaţă sclavii pe 
care voia să-i vândă. Mulțimea se mări cu încă două mii de 
nenorociţi de toate vârstele, pe care negustorul îi ţinea în 
barăci de mai multe luni. «Stocul» acesta de marfă nu arăta 
prea rău. Odihna îndelungată şi o hrană mai substanţială îi 
făcuseră pe prizonieri să arate destul de bine, aici la 
«lakoni». cât priveşte pe ultimii sosiți, aceştia se aflau într-o 
stare jalnică. Alvez ştia că i-ar fi putut vinde pe un preţ mai 
bun dacă i-ar mai fi ţinut o lună în barăci. Dar cererile care 
îi veneau de la negustorii de pe coasta orientală erau atât 
de mari, încât se hotări să-i scoată la vânzare în starea în 
care se aflau. 

Hotărârea aceasta însemna o adevărată nenorocire pentru 
Tom şi prietenii lui. Havildarii îi împinseră în mijlocul pieţii 
împreună cu un grup mai mare de prizonieri. Ca şi ceilalţi 


sclavi, erau legaţi zdravăn cu lanţuri, şi privirile le erau 
pline de mânie şi ruşine. 

— Domnul Dick nu-i aici... spuse Bat, după ce-şi roti ochii 
prin piaţă, îndelung. 

— Nu! răspunse Acteon. Se vede că nu-l scot la vânzare. 

— Au să-l omoare, dacă n-au făcut-o până acum! adăugă 
bătrânul negru. cât despre noi, n-avem decât o singură 
nădejde: să fim cumpăraţi toţi de acelaşi negustor. Ne-am 
mai mângâia cu gândul că suntem toţi laolaltă. 

— Ah, să te ştiu departe de mine, muncind ca sclav, bietul 
meu tată! exclamă Bat, înăbuşindu-şi plânsul. 

— Nu... spuse Tom. N-au să ne despartă! Şi poate chiar să 
izbutim... 

— Dacă ar fi aici Hercule! exclamă Austin. 

Dar uriaşul nu mai dăduse nici un semn de viaţă. Din ziua 
când trimisese scrisoarea prin câine, nu mai aflaseră nimic 
nici despre Hercule şi nici despre Dingo. Era oare de 
invidiat soarta lui Hercule? Sigur că da! Chiar dacă pierise 
în vreo împrejurare oarecare, nu-i fusese dat să poarte 
lanţurile sclaviei! 

Între timp începuse vânzarea. Bărbaţi, femei şi copii erau 
plimbaţi în grupuri prin faţa mulţimii de către oamenii lui 
Alvez, cărora puţin le păsa dacă despărţeau mame de puii 
lor. Se poate vorbi astfel despre sclave şi pruncii lor, căci 
negustorii aceştia se purtau faţă de ele cum s-ar fi purtat cu 
nişte vite de povară. 

Tom şi tovarăşii lui fură trecuţi în felul acesta de la un 
cumpărător la altul. Un agent mergea înaintea lor, strigând 
preţul cu care urmau să fie vânduți. Samsarii arabi sau 
metişi din provinciile centrale îi opreau ca să-i examineze 
cu atenţie. Nu găseau la ei niciunul din semnele 
caracteristice rasei africane, care se modificaseră la aceşti 
negri născuţi în a doua generaţie pe pământul Americii. 
Negrii aceştia viguroşi, cu totul deosebiți de cei aduşi de pe 
meleagurile fluviului Zambezi sau Lualaba, aveau o mare 
valoare în ochii lor. Îi pipăiau, îi întorceau şi pe o parte şi pe 


alta, le cercetau dinţii, aşa cum fac geambaşii când vor să 
cumpere cai. Ca să-şi dea seama de felul cum merg, 
aruncau departe un băț şi-i sileau să alerge după ei. 

Metoda aceasta era folosită de toţi cumpărătorii şi nici un 
sclav nu scăpa de astfel de «examene» umilitoare. Să nu se 
creadă însă ca aceşti nenorociţi rămâneau nepăsători 
văzându-se trataţi astfel. În afară de copii, care nu puteau 
înţelege în ce stare de degradare fuseseră aduşi, toţi 
ceilalţi, bărbaţi şi femei, se simțeau umiliţi. Nu erau scutiţi 
de altfel nici de insulte, nici de lovituri. Coimbra, pe 
jumătate beat, şi agenţii lui Alvez îi tratau cu cea mai mare 
brutalitate. Şi nu erau întâmpinați mai bine nici de noii lor 
stăpâni, care-i cumpăraseră dând în schimb stofe sau 
mărgele! Sclavii erau despărțiți cu brutalitate unii de alţii, 
mama de copil, soţul de soţie, fratele de soră, 
neîngăduindu-li-se nici măcar să-şi ia rămas bun sau să se 
îmbrăţişeze, deşi la acest «lakoni» se vedeau pentru cea din 
urmă oară. 

Cerinţele comerţului de sclavi erau diferite şi, de aceea, 
bărbaţii urmau să fie vânduți în loturi separate de cele ale 
femeilor. Negustorii care cumpărau bărbaţi nu cumpărau şi 
femei. Acestea erau îndreptate mai ales spre ţările arabe, 
unde domnea poligamia, fiind schimbate pe fildeş. Cât 
despre bărbaţi, care erau sortiţi muncilor grele, aceştia 
erau trimişi spre locurile de îmbarcare, pentru a fi exportaţi 
fie în coloniile spaniole, fie pe pieţele din Mascat şi 
Madagascar. Despărţirile acestea dădeau loc la scene 
zguduitoare între cei ce erau smulşi unul de lângă altul şi 
care nu aveau să se mai vadă vreodată. 

Tom şi tovarăşii lui urmau să împărtăşească soarta 
celorlalţi sclavi. Dar, la drept vorbind, nu se temeau de 
această eventualitate. Pentru ei era mai bine să fie duşi într- 
o colonie cu sclavi, căci acolo tot ar mai fi putut să spună 
cine sunt şi să-şi ceară drepturile, pe când aici, pierduţi în 
cine ştie ce colţ al continentului african, n-ar mai fi putut 
nădăjdui să-şi câştige iarăşi libertatea. 


S-a întâmplat aşa cum doriseră. Ba chiar avură marea 
mângâiere de a nu fi despărțiți. Pentru cumpărarea lor s-a 
dus o luptă mare între mulţi negustori din Ujiji. Jose- 
Antonio Alvez îşi freca mâinile. Preţul sclavilor urca mereu. 
Mulțimea se îngrămădise în jurul lor, ca să-i vadă pe aceşti 
sclavi preţuiţi la o valoare încă necunoscută pe piaţa din 
Kazonde şi a căror provenienţă Alvez avusese grijă s-o 
ascundă. Cum Tom şi tovarăşii lui nu cunoşteau limba ţării, 
nici măcar nu puteau să protesteze. 

Noul lor stăpân, un bogat negustor arab, urma să-i trimită 
peste câteva zile spre lacul Tanganyika, de unde trebuiau să 
se îndrepte, împreună cu alte convoaie de sclavi, spre 
exploatările din Zanzibar. 

Dar aveau să ajungă oare vreodată acolo, când urmau să 
străbată cele mai nesănătoase şi mai primejdioase ţinuturi 
ale Africii centrale? O mie cinci sute de mile de străbătut în 
asemenea condiţii, nevoiţi să treacă prin regiuni stăpânite 
de triburi care se războiau necontenit şi să îndure un climat 
ucigător! Va avea oare bătrânul Tom puterea să suporte 
toate aceste suferinţe nemaipomenite? Nu va cădea şi el pe 
drum aşa cum căzuse sărmana Nan? 

Totuşi erau laolaltă! Lanţul care-i lega pe toţi patru li se 
părea mai puţin greu de purtat. Negustorul arab îi duse 
într-o baracă aparte: ţinea să păstreze în cele mai bune 
condițiuni «marfa» aceasta, pe care spera să ia un preţ bun 
la târgul din Zanzibar. 

Tom, Bat. Acteon şi Austin părăsiră deci piaţa, aşa că nu 
mai avură putinţa nici să vadă şi nici să afle ceva despre 
scena cu care avea să se încheie marele «lakoni» din 
Kazonde. 

Capitolul XI. 

UN PUNCH(42) OFERIT REGELUI DIN KAZONDE. 

Către ora patru după-amiază, un zgomot asurzitor din zeci 
de tobe, ţimbale şi alte instrumente de origine africană se 
auzi către capătul uliţei principale. Şi deodată forfota se 
înteţi în toate colţurile pieţei. O jumătate de zi de zbierăte şi 


încăierări nu stinsese glasurile şi nu obosise mâinile şi 
picioarele acestor negustori îndrăciţi. Mai rămăseseră 
nevândute încă multe loturi de sclavi şi neguţătorii se 
ciorovăiau pentru ele cu o înflăcărare despre care Bursa 
din Londra n-ar putea să ne dea decât o idee imperfectă, 
chiar într-o zi în care acţiunile ar fi în creştere mare. 

Dar în clipa în care văzduhul vui din toate părţile de 
zgomotul asurzitor al tobelor, tocmelile fură întrerupte şi 
agenţii putură să-şi tragă sufletul. 

Regele din Kazonde, Moini Lungga, cinstea cu vizita lui 
marele «lakoni». Era urmat de un alai numeros de femei, 
«funcţionari», soldaţi şi sclavi. Alvez şi ceilalţi negustori îi 
ieşiră în întâmpinare, potopindu-l cu tot felul de linguşeli, 
lucru la care ţinea foarte mult această brută încoronată. 

Moini Lungga cobori în mijlocul pieţei dintr-o lectică 
veche, fiind ajutat de zeci de braţe. 

Regele avea vreo cincizeci de ani, dar i-ai fi dat cu uşurinţă 
optzeci. Părea o maimuţă bătrână, aşteptându-şi moartea 
de pe o zipe alta. Pe cap purta un fel de coroană regească, 
împodobită cu gheare de leopard vopsite în roşu şi 
înfrumuseţată cu nişte smocuri de păr albicios. Aceasta era 
coroana regilor din Kazonde. De cingătoare îi atârnau două 
şorţuri din piele de cudu brodate cu perle, mai murdare şi 
mai scorojite decât şorţul unui fierar. Pe piept avea tatuaje 
numeroase, care mărturiseau străvechea nobleţe a regelui. 
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Moini Lungga, genealogia sa 
se pierdea în negura vremurilor. La glezne, la încheieturile 
mâinilor şi pe braţe, «maiestatea sa» purta brățări de 
aramă, încrustate cu cristal de stâncă, iar în picioare era 
încălţat cu nişte cizme de lacheu, cu carâmbi de piele 
galbenă, răsfrânţi, pe care i le dăruise Alvez cu vreo 
douăzeci de ani în urmă. În mâna stângă avea un baston cu 
măciulie argintată, iar în dreapta, o apărătoare de muşte cu 
mânerul bătut în perle. Unul din slujitori îi ţinea deasupra 
capului o umbrelă cârpită cu zeci de petice, parcă toate 
tăiate, din pantalonii vreunei paiaţe. De gâtul monarhului 


atârna un lanţ de care era prinsă o lupă, iar pe nasi se 
proţăpea o pereche de ochelari - erau ochelarii şi lupa 
vărului Benedict - obiecte cărora acesta le ducea dorul şi 
care fuseseră furate din buzunarul lui Bat. lată portretul 
acestui monarh negru, în faţa căruia tremura toată 
provincia Angola, pe o distanţă de o sută de mile împrejur. 

Moini Lungga pretindea că-i de origină divină, prin simplul 
fapt că stătea pe un tron regal; dacă vreunul din supuşii lui 
ar fi pus la îndoială aceasta, l-ar fi trimis imediat pe lumea 
cealaltă, ca să se convingă singur. Mai spunea şi că elnue 
supus nici uneia din necesităţile vieţii pământeşti,odată ce 
este de esenţă divină. Mânca pentru că aşa voia el, bea 
numai pentru că-i făcea plăcere. De altfel, nici n-ar fi putut 
să bea mai mult decât bea. «Miniştrii» şi «funcţionarii» lui, 
nişte beţivi fără leac, ar fi trecut pe lângă el drept nişte 
oameni cumpătaţi. Era o maiestate alcoolizată în ultimul 
grad şi mereu îmbibată cu bere tare, cu pombe şi mai ales 
cu un anumit rachiu cu care avea grijă Alvez să-l 
aprovizioneze din belşug. 

Regele acesta avea în haremul lui neveste de tot soiul şi de 
toate vârstele. Cele mai multe dintre ele îl însoțeau acum în 
vizita pe care o făcea la «lakoni». Prima soţie, Moina, care 
purta şi titlul de regină, era o zgripţuroaică de vreo 
patruzeci de ani, de sânge regal, ca şi colegele sale. Ea 
purta pe umeri un fel de şal lat, în culori ţipătoare, o fustă 
împletită din ierburi şi brodată cu mărgele, salbe şi brățări 
peste tot unde puteau să atârne, şi o pieptănătură în etaje, 
ca o ramă uriaşă pentru ţeasta ei cât o tărtăcuţă; pe scurt - 
o dihanie. Celelalte soţii, care erau sau verişoarele, sau 
surorile regelui, erau mult mai sărăcăcios îmbrăcate, dar 
mai tinere decât Moina; ele mergeau în urma ei, gata să-şi 
îndeplinească la un semn al stăpânului funcţia lor de mobile 
umane, căci într-adevăr aceste nenorocite nu sunt nimic 
altceva. Dacă regele vrea să stea jos, două din aceste femei 
se apleacă la pământ şi îi slujesc drept scaun, în timp ce 


picioarele i se odihnesc pe alte trupuri de femei, ca pe un 
covor de abanos! 

În urma lui Moina Lungga veneau «funcţionarii», 
conducătorii de oşti şi vracii. Dar ceea ce te izbea de la 
început era faptul că tuturor acestor sălbatici, care se 
împleticeau aidoma stăpânului lor, le lipsea vreo parte 
oarecare a corpului: unuia o ureche, altuia un ochi, nasul 
sau o mână. Niciunul nu era teafăr. Şi aceasta se datora, 
fireşte, faptului că la Kazonde nu se cunoşteau decât două 
soiuri de pedepse: mutilarea sau moartea, totul depinzând, 
bineînţeles, de cheful regelui. Pentru cea mai mică greşeală 
urma o amputare oarecare. Cei mai nenorociţi erau cei 
cărora li se tăiaseră amândouă urechile, fiindcă nu mai 
puteau purta cercei. 

Căpitanii de «kilolos» - guvernatorii districtelor - numiţi 
pe viaţă sau pe patru ani, purtau tichii din piele de zebră, 
iar drept uniformă aveau nişte ilice roşii. În mână ţineau un 
fel de bastoane unse la cap cu leacuri magice. 

Armamentul de atac şi apărare al soldaţilor era compus 
din arcuri de lemn împodobite cu ciucuri, cuțite cu lama 
subţire şi încovoiată ca limba de şarpe, sulițe ascuţite şi 
scuturi din lemn de palmier împodobite cu desene. Pentru 
uniforme, vistieria maiestăţii sale nu trebuia să facă nici o 
cheltuială pentru că nici un soldat nu purta uniformă. 

Alaiul regal se termina cu vracii şi muzicanţii. 

Vracii, numiţi «mgannga», sunt medicii acestei ţări. 
Sălbaticii cred orbeşte în ghicit, descântece şi amulete - 
figurine de argilă vopsite în alb şi roşu, reprezentând 
animale fantastice sau figuri de bărbaţi şi de femei 
sculptate în lemn. De altfel, şi vracii erau tot atât de 
schilodiţi ca şi ceilalţi curteni. Fără îndoială că asta era 
răsplata dată de monarh vracilor pentru leacurile care nu 
fuseseră bune de nimic. 

Muzicanţii - bărbaţi şi femei - scoteau sunete piţigăiate 
din nişte morişti de lemn, băteau în tobe zgomotoase sau 
ciocăneau cu beţişoare prevăzute la capăt cu o bilă de 


cauciuc, în «marimeba» - un fel de ţimbal format din două 
rânduri de tigve de dimensiuni diferite - făcând o hărmălaie 
asurzitoare pentru orice om care avea o pereche de urechi 
normale. 

Pe deasupra acestei mulţimi care alcătuia alaiul regal 
fluturau câteva steaguri, iar în vârful suliţelor rânjeau 
craniile albite ale căpeteniilor rivale pe care Moini Lungga 
le învinsese. 

În clipa când Moini Lungga cobori din lectică, izbucniră 
aclamații de pretutindeni. Soldaţii din paza caravanelor îşi 
descărcară sâneţele lor vechi, ale căror detunături slabe 
nici nu reuşiră să se audă de hărmălaia mulţimii. Havildarii, 
după ce-şi frecară gura şi nasul cu praf de chinoros, pe 
care-l purtau într-un săculeţ legat la gât, începură să facă 
mătănii în faţa regelui. Se apropie apoi şi Alvez, oferind 
regelui o cantitate de tutun proaspăt - «iarba liniştitoare», 
cum i se spune prin aceste meleaguri. De altfel, Moini 
Lungga chiar avea mare nevoie să fie calmat, fiindcă, nu se 
ştie de ce, era foarte morocăânos. 

Odată cu Alvez veniră să se prosterneze în faţa 
puternicului suveran din Kazonde Coimbra, Ibn Hamis şi 
negustorii arabi şi metişi. «Marhaba!» rosteau negustorii 
arabi, urându-i astfel bun sosit în limba folosită în Africa 
centrală. Unii băteau din palme, ploconindu-se până la 
pământ, iar alţii se spoiau cu noroi pe faţă - cel mai 
puternic semn de slugărnicie faţă de acest monarh hidos. 

Moini Lungga abia catadicsea să se uite la această gloată 
şi păşea cu picioarele crăcănate, ca şi când pământul pe 
care călca ar fi avut clătinări de ruliu şi tangaj. Se plimbă 
aşa sau, mai degrabă, se învârti printre grupurile de sclavi; 
şi dacă negustorii se temeau ca nu cumva să-i vină gândul 
de a-şi trece câţiva sclavi pe numele lui, apoi şi sclavilor le 
era tot atât de frică să nu cadă în mâinile unei asemenea 
brute. 

Negoro nu-l părăsise nici o clipă pe Alvez; stătea lângă 
acesta şi-i spunea vorbe linguşitoare regelui. Vorbeau în 


limba băştinaşilor, dacă se poate spune că «vorbeau», când 
de fapt Moini Lungga lua parte la conversaţie doar 
bolborosind nişte monosilabe care-şi găseau cu greu drum 
printre buzele-i umflate de alcool. Cu toate că era beat 
turtă, nu înceta să-i ceară prietenului său Alvez să-i 
împrospăteze provizia de rachiu, pe care o terminase de 
curând. 

— Regele Lungga este binevenit la târgul din Kazonde! 
spuse negustorul. 

— Mi-e sete!... răspunse monarhul. 

— Şi o să aibă partea lui de câştig la toate afacerile care s- 
au încheiat în acest mare «lakoni», adăugă Alvez. 

— Dă-mi să beau! răspunse Moini Lungga. 

— Prietenul meu Negoro e fericit că-l vede din nou pe 
regele din Kazonde, după o absenţă atât de îndelungată. 

— Dă-mi să beau! repetă beţivul, a cărui întreagă făptură 
răspândea o dezgustătoare duhoare de alcool. 

— Prea bine! Aduceţi pombe şi hidromel! strigă Jose- 
Antonio Alvez, ştiind prea bine unde voia Moini Lungga să 
ajungă. 

— Nu!... Nu!... răspunse regele. Rachiu de la prietenul 
meu Alvez şi... am să-i dau pentru fiecare picătură din apa 
lui de foc... 

— O picătură din sângele unui alb! exclamă Negoro, după 
ce-i făcuse lui Alvez un semn, pe care acesta îl înţelesese şi- 
aprobase. 

— Un alb! Să ucidem un alb! răspunse Moini Lungga, ale 
cărui instincte sălbatice se treziseră la propunerea 
portughezului. 

— Un agent al lui Alvez a fost ucis de acest alb, continuă 
Negoro. 

— Da... Agentul meu Harris, răspunse negustorul. Trebuie 
ca moartea lui să fie răzbunată. 

— Să-l trimitem regelui Massongo, în Zairul de Sus, la 
assuaşi. Au să-l facă harcea-parcea şi-au să-l mănânce de 


| 


viu! Assuaşii n-au uitat gustul cărnii de om! exclamă Moini 
Lungga. 

Massongo domnea, într-adevăr, peste un trib de canibali. 
De altfel este foarte adevărat, din păcate, că în anumite 
provincii ale Africii centrale canibalismul se practică încă pe 
faţă. Şi Livingstone spune asta în notele lui de călătorie. 
Cameron a întâlnit astfel de canibali la Moene Bugga. 

Dar oricât de crud ar fi fost felul de moarte pe care-l 
propusese regele pentru Dick Sand, el nu-i putea conveni 
lui Negoro, care nu voia să-şi dea victima din mână. 

— O, rege, nu uita că albul mi-a ucis tovarăşul aici! spuse 
el. 

— Şi că aici trebuie să moară, adăugă Alvez. 

— Unde vrei tu, Alvez, răspunse Moini Lungga. Dar nu 
uita: o picătură de apă de foc pentru o picătură de sânge. 

— S-a făcut! răspunse negustorul. Am să-ţi dau apă de foc! 
Azi o să vezi singur că-şi merită numele! Ba chiar o s-o 
facem să ardă... Jose-Antonio o să-l cinstească pe regele 
Moini Lungga cu un punch...! 

Beţivul strânse mâinile prietenului său Alvez. Nu-şi mai 
încăpea în piele de bucurie. Femeile şi curtenii împărtăşeau 
delirul care-l cuprinsese. Nu mai văzuseră niciodată rachiu 
arzând şi, fără îndoială, se gândeau că o să-l bea aprins. 

Sărmanul Dick Sand! Ce chinuri groaznice îl aşteptau! 
Când te gândeşti la efectele oribile sau groteşti ale beţiei în 
ţările civilizate, îţi poţi da seama până unde poate împinge 
alcoolul aceste fiinţe înapoiate. 

Deodată se lăsă seara, o seară fără amurg, ziua fiind 
înlocuită aproape brusc de întunericul nopţii. Era ora cea 
mai potrivită pentru aprinderea alcoolului. 

Alvez avusese într-adevăr o idee grozavă când se gândise 
să-i ofere un punch lui Moini Lungga şi să-l robească şi mai 
mult acestui viciu, făcându-l să dorească rachiul sub o 
formă nouă. De la o vreme, Moini Lungga începuse să 
spună că apa de foc nu-şi îndreptăţeşte pe deplin numele. 


Poate că sub forma aceasta de flăcări avea să-i gâdile mai 
plăcut limba, care aproape că-şi pierduse simţul gustului. 

Programul din seara aceea cuprindea, aşadar, mai întâi o 
beţie şi apoi o ucidere prin chinuri cumplite. 

Dick Sand urma să iasă din temniţa lui întunecată numai în 
momentul când trebuia să fie dus spre locul unde avea să 
fie chinuit până la moarte. Ceilalţi sclavi, vânduți sau nu, au 
fost închişi din nou în barăci. în piaţă nu mai rămăseseră 
decât negustorii, havildarii şi soldaţii, gata să ia parte şi ei 
la beţie, dacă regele şi curtea le-ar fi îngăduit. 

Sfătuit de Negoro, Alvez orândui bine lucrurile. 

Fu adus şi aşezat în mijlocul pieţei un cazan mare de 
aramă, care putea să cuprindă pe puţin o sută de litri. în 
vas vărsară butoaie care conţineau un alcool de calitate 
inferioară, dar foarte bine contrafăcut. Nu se făcu economie 
nici de scorţişoară, nici de piper, nici de alte mirodenii care 
puteau să mărească efectul acestei băuturi îngrozitoare. 

Făcură toţi cerc în jurul regelui Moini Lungga, care 
înaintă, împleticindu-se, spre cazan. S-ar fi spus că acest 
vas plin cu alcool îl fascina şi că era gata-gata să se azvârle 
în el. Dar Alvez, mărinimos, îl opri şi îi puse în mână o făclie 
aprinsă. 

— Foc! strigă el, căutând să pară nemaipomenit de 
satisfăcut. 

— Foc! răspunse Moini Lungga, trăgând prin alcool 
capătul făcliei. 

Ce vâlvătaie şi ce efect grozav se produse în momentul în 
care flăcările albăstrui se întinseră pe toată suprafaţa 
vasului! Pentru a-l face şi mai pişcător, Alvez amestecase în 
alcool şi câţiva pumni de sare de mare. Din pricina aceasta, 
când izbucni vâlvătaia, pe chipurile celor de faţă se aşternu 
acea paloare verzuie pe care oamenii îşi închipuie că ar 
avea-o strigoii. Curtenii, beţi dinainte, începură să urle şi să 
gesticuleze, apoi, luându-se de mâini, încinseră o horă 
uriaşă în jurul regelui din Kazonde. 


Alvez amesteca cu un uriaş polonic de metal lichidul ce 
arunca scânteieri gălbui asupra acestor maimuțe cuprinse 
de delir. 

Moini Lungga tăcu câţiva paşi înainte, luă polonicul din 
mâinile negustorului, îl afundă în cazan, apoi îl scoase plin 
de; punch în flăcări şi îl duse la buze. Groaznic a fost atunci 
urletul scos de regele din Kazonde! 

O flacără izbucni pe neaşteptate: se produsese efectul 
numit «combustie spontană». Regele luase foc, de parcă ar 
fi fost un bidon de benzină. Deşi răspândea puţină căldură, 
focul ardea puternic. 

În faţa acestei privelişti, dansul se opri pe dată. Un sfetnic 
al lui Moini Lungga se aruncă asupra regelui, pentru a-l 
stinge, dar cum nu era mai puţin îmbibat de alcool decât 
stăpânul lui, luă şi el foc. De altfel, întreaga curte a lui Moini 
Lungga era în primejdie să ia foc din aceeaşi pricină! 

Alvez şi Negoro se fâstâciseră şi nu ştiau în ce chip ar 
putea să vină în ajutorul «maiestăţii sale». Cuprinse de 
spaimă, femeile o rupseră la fugă. Cât despre Coimbra, el o 
zbughi repede, şttiind bine cât era de inflamabil. 

Regele şi sfetnicul său se prăbuşiseră la pământ, 
zvârcolindu-se în prada unor chinuri groaznice. 

În materialele îmbibate mult cu alcool, arderea se; face cu 
o flăcăruie plăpândă şi albăstruie, dar care nu poate fi 
stinsă cu apă. Chiar dacă focul este stins la suprafaţă, el 
continuă să ardă în adâncul ţesuturilor. Când alcoolul a 
pătruns în toate țesuturile, nu mai există nici o posibilitate 
de a opri arderea. După câteva clipe, Moini Lungga şi 
sfetnicul său îşi dădură duhul, dar leşurile lor ardeau în 
continuare. Curând, pe locul unde se prăbuşiseră nu se mai 
vedeau decât câţiva pumni de scrum, două-trei vertebre din 
şira spinării, degetele de la mâini şi de la picioare, pe care 
focul nu le mistuie când arde repede, dar pe care le 
acoperă cu un fel de grăsime arsă, care duhneşte 
îngrozitor. Era tot ce mai rămăsese din regele Kazondei şi 
din sfetnicul lui. 


Capitolul XII. 

O ÎNMORMÂNTARE REGEASCĂ. 

A doua zi, la 29 mai, oraşul Kazonde căpătase o înfăţişare 
neobişnuită. Cuprinşi de spaimă, băştinaşii nu cutezau să 
mai iasă din colibele lor. Niciodată nu se mai întâmplase ca 
un rege, care-şi zicea coborâtor din zei,sau chiar un simplu 
sfetnic să piară de o moarte atât de îngrozitoare. Fireşte, 
băştinaşii mai arseseră şi în trecut alţi semeni de-ai lor, ba 
cei mai bătrâni nu puteau să uite chiar de unele preparative 
culinare din perioada canibalismului. Ştiau, aşadar, cât de 
încet arde un trup omenesc; dar iată că regele lor împreună 
cu sfetnicul lui arseseră de parc-ar fi fost de paie. Lucrul 
acesta li se părea de neînțeles şi, într-adevăr, era firesc să li 
se pară aşa! 

Jose-Antonio Alvez sta pitit acasă. Pesemne se temea să nu 
i se ceară socoteală de cele întâmplate. Negoro îi povestise 
tot ce se petrecuse în piaţă şi-l sfătuise să se păzească. 
Dacă ar fi fost învinuit de moartea lui Moini Lungga, s-ar fi 
găsit într-o situaţie neplăcută, din care poate că n-ar fi 
scăpat cu una, cu două. 

Dar Negoro avu o idee bună. Urmându-i sfatul, Alvez 
răspândi zvonul că moartea regelui din Kazonde este 
supranaturală şi că marele Manitu nu o hărăzea decât 
aleşilor săi. Locuitorii oraşului, atât de înclinați spre 
superstiții, acceptară cu uşurinţă această minciună 
gogonată. Focul ţâşnit din trupul regelui şi al sfetnicului său 
fu socotit foc sfânt. Nu mai rămânea decât ca lui Moini 
Lungga să i se facă o înmormântare demnă de un om înălţat 
în rândul zeilor. 

Înmormântarea aceasta, cu tot ceremonialul ei obişnuit la 
triburile africane, era un prilej bun pentru Negoro ca să 
scape şi de Dick Sand. Dacă exploratorii Africii centrale şi 
mai ales locotenentul Cameron nu ar fi povestit lucruri care 
azi nu mai pot fi puse la îndoială, de bună seamă că nimeni 
n-ar fi crezut că moartea regelui Moini Lungga avea să 
prilejuiască atâta vărsare de sânge. 


Moştenitoarea firească a regelui din Kazonde era regina 
Moina. Procedând imediat la ceremonia înmormântării, ea 
făcea un act de autoritate, putând în felul acesta să o ia 
înaintea celor ce râvneau tronul, printre aceştia găsindu-se 
mai ales regele din Ukusu, care ţinea să ştirbească 
drepturile regilor din Kazonde. Şi apoi Moina, prin însuşi 
faptul că devenea regină, scăpa de soarta crudă rezervată 
în asemenea împrejurări celorlalte soţii ale mortului şi în 
acelaşi timp se descotorosea şi de rivalele mai tinere, de 
care ea, ca primă soţie, avusese întotdeauna să se plângă. 
De altfel, o asemenea hotărâre se potrivea de minune cu 
firea crudă a acestei zgripţuroaice. Porunci să se vestească 
prin sunete de corn de cudu şi bătăi de marimeba că 
înmormântarea regelui mort avea să aibă loc în seara 
următoare, cu tot ceremonialul cuvenit. 

Nici cei de la curte, nici oamenii din gloată nu cutezară să 
cârtească. Alvez şi ceilalţi negustori n-aveau de ce se teme 
de înscăunarea reginei Moina. Cu câteva; daruri şi câteva 
linguşeli, aveau să ştie ei să facă din ea tot ce voiau. 
Problema moştenirii tronului fu deci soluţionată fără nici un 
incident. Numai în harem vestea stârni mare groază, şi nu 
fără motive. 

Pregătirile pentru înmormântare începură chiar în ziua 
aceea. 

La capătul uliţei celei mari din Kazonde curgea un râu 
adânc şi năvalnic, afluent al lui Coango. Apa acestui râu 
trebuia abătută, pentru ca în albia secată să se sape 
mormântul regelui. După înmormântare, avea să i se redea 
râului cursul lui firesc. 

Băştinaşii începură să construiască un dig, silind râul să-şi 
croiască o albie vremelnică prin câmpia Kazondei. La 
sfârşitul ceremoniei funebre, digul acela avea să fie 
dărâmat, torentul luându-şi din nou vechea lui matcă. 

Negoro hotărâse ca Dick Sand să nu lipsească dintre 
victimele care urmau să fie sacrificate pe mormântul 
regelui. El fusese martor la furiei de nestăpânit a tânărului 


elev-marinar atunci când Harris îi adusese la cunoştinţă 
moartea doamnei Weldon şi a micului Jack. Negoro, 
netrebnic fără curaj, nu s-ar fi expus la acelaşi risc ca 
tovarăşul său. Dar de un prizonier legat de mâini şi de 
picioare îşi spunea că nu trebuie să-i fie teamă şi hotări deci 
să-i facă o vizită. Negoro era unul dintre acei netrebnici 
care nu se mulţumesc doar să-şi chinuiască victimele, ci le 
place şi să se desfete privindu-le cum se chinuiesc. 

Aşadar, pe la amiază,intră în baraca în care Dick Sand era 
păzit de un havildar. Strâns legat, tânărul elev-marinar 
zăcea azvârlit într-un ungher al încăperii, lipsit de mâncare 
de aproape douăzeci şi patru de ore, istovit de suferinţele 
prin care trecuse, cu trupul săgetat de durerile pricinuite 
de legăturile ce-i pătrundeau în carne, de-abia putând să se 
întoarcă şi aşteptând moartea, oricât de crudă ar fi fost ea, 
ca o izbăvire care avea să pună, în sfârşit, capăt suferințelor 
ce ie îndura. 

Cu toate acestea, când îl zări pe Negoro, i se încrâncenat 
carnea pe el. Instinctiv făcu o sforţare ca pentru a rupe 
frânghiile care-l împiedicau să se năpustească asupra 
acestui mizerabil, ca să-i vină de hac. Dar nici măcar 
Hercule n-ar fi fost în stare să le rupă. Înţelese atunci că 
între ei trebuia să aibă loc o altfel de luptă. Se strădui deci 
să-şi păstreze cumpătul, mărginindu-se doar să-l privească 
dispreţuitor pe Negoro şi hotărât să nu-i facă cinstea de a-i 
răspunde, indiferent ce i-ar fi spus. 

— Am socotit că este de datoria mea, începu Negoro, să-l 
salut pentru ultima dată pe tânărul meu căpitan şi să-i 
mărturisesc adânca mea părere de rău că aici nu mai poate 
comanda, aşa cum comanda pe bordul lui Pilgrim. 

Şi fiindcă Dick Sand nu-i răspundea, Negoro continui: 

— Dar ce-i cu dumneata, căpitane? Nu cumva nu-l mai 
cunoşti pe fostul dumitale bucătar? Dar iată că el vine să-ţi 
primească ordinele şi să te întrebe ce trebuie să servească 
la masă! 


Rostind aceste cuvinte, Negoro îl lovea cu piciorul pe 
tânărul elev-marinar lungit la pământ. 

— De altfel, adăugă el, voiam să te mai întreb şi altceva, 
tânărul meu căpitan. Ai putea oare, în sfârşit, să mă 
lămureşti cum de-ai reuşit să ajungi aici, în Angola, deşi 
voiai să dai peste coasta Americii? 

Fără îndoială că Dick Sand nu mai avea nevoie de 
cuvintele portughezului pentru a înţelege că bănuiala sa 
era întemeiată. De mult îşi dăduse seama că busola de pe 
Pilgrim fusese măsluită de acest trădător. Dar întrebarea lui 
Negoro venea ca o mărturisire. Dick Sand nu răspunse nici 
de data aceasta decât printr-o tăcere dispreţuitoare. 

— Trebuie să recunoşti, căpitane, continuă Negoro, că, din 
fericire pentru voi toţi, pe bord se afla un marinar, un 
marinar adevărat. Unde am fi ajuns fără el, Dumnezeu ştie! 
În loc să pieriţi toţi pe cine ştie ce colţ de stâncă unde v-ar fi 
aruncat furtuna, iată-vă ajunşi, datorită acestui marinar de 
treabă, într-un port primitor; şi dacă trebuie să fi ţi 
recunoscători cuiva, apoi lui trebuie să-i fiţi; tânărul meu 
căpitan, să ştii că greşeşti dispreţuindu-l pe acest marinar! 

Spunând aceste cuvinte, Negoro, a cărui linişte aparentă 
nu era decât rezultatul unei sforţări uriaşe, se apropiase de 
Dick Sand. Chipul lui căpătase deodată o înfăţişare 
sălbatică, încât s-ar fi crezut că voia să-l înghită de viu. 
Mizerabilul nu mai putea să-şi stăpânească furia. 

— Fiecare la rândul lui! răcni el furios la culme, văzând cât 
de liniştită era victima sa. Astăzi, eu sunt căpitanul, eu sunt 
stăpânul! Viaţa ta de elev-marinar, încă neîmplinită, se află 
în mâinile mele! 

— Ia-o! îi răspunse Dick Sand fără şovăire în glas. Dar află 
că există un Dumnezeu care răzbună toate ticăloşiile, iar 
pedeapsa ta nu e departe! 

— Dacă Dumnezeului ăsta îi pasă de oameni, apoi e timpul 
să se gândească şi la tine. 

— Sunt gata să mă înfăţişez lui, răspunse liniştit Dick 
Sand, iar moartea nu mă înspăimântă. 


— O să vedem noi! urlă Negoro. Nu cumva îţi închipui că o 
să găseşti ajutor aici, la Kazonde, unde Alvez şi cu mine 
suntem atotputernic? Eşti nebun! Crezi, poate, că mai sunt 
aici tovarăşii tăi, bătrânul Tom cu ceilalţi! Părăseşte gândul 
ăsta, băiete! Au fost vânduți de mult şi trimişi în Zanzibar, 
dacă nu cumva or fi crăpat pe drum! 

— Dumnezeu găseşte mii de feluri şi chipuri ca să facă 
dreptate, răspunse Dick Sand. Îi este de ajuns o unealtă 
oricât de umilă. Hercule e liber! 

— Hercule! strigă Negoro, bătând din picior. Hercule a 
pierit de mult, sfâşiat de lei şi de pantere, şi nu-mi pare rău 
decât de un singur lucru, şi anume că aceste fiare sălbatice 
mi-au luat-o înainte. 

— Dacă Hercule? e mort, răspunse Dick Sand, în schimb 
Dingo trăieşte. Un câine ca acesta, Negoro, este mai mult 
decât e nevoie pertru a-i veni de hac unui om de teapa ta! 
Te cunosc bine, Negoro, ştiu că eşti laş! Dingo te caută; are 
să te găsească, şi până la urmă o să te sfâşie! 

— Mizerabile! strigă portughezul, scos din fire. Dingo a 
murit împuşcat de mine! E mort, aşa cum moartă e şi 
doamna Weldon, cum mort e şi fiul ei, şi aşa cum au să 
moară toţi cei ce-au scăpat cu viaţă de pe Pilgrim. 

— Şi aşa cum ai să mori şi tu, curând-curând! răspunse 
Dick Sand, a cărui privire liniştită îl făcea pe portughez să 
pălească. 

Turbând de furie, Negoro era gata să se repeadă asupra 
prizonierului dezarmat şi să-l sugrume cu mâinile lui. Se şi 
aruncase asupra lui, zgâlţâindu-l cu o furie sălbatică, dar se 
opri deodată, străfulgerat de un gând. Înţelese că, 
ucigându-şi victima, s-ar fi terminat totul, ceea ce ar fi 
însemnat s-o scutească de cele douăzeci şi patru de ore de 
chinuri pe care i le pregătise. Se ridică deci, şopti câteva 
cuvinte havildarului,îi porunci să nu scape din ochi 
prizonierul şi părăsi baraca. 

În loc să-l doboare, scena aceasta îl făcu pe Dick Sand să-şi 
recapete din nou forţa morală. În acelaşi timp parcă îşi 


simţea şi trupul mai înviorat. Oare atunci când Negoro, 
cuprins de furie, îl zgâlţăise cu putere, nu slăbise puţin 
legăturile care-l împiedicau pe Dick Sand să facă până şi 
cea mai mică mişcare? Probabil că da, căci tânărul elev- 
marinar băgă de seamă că-şi putea mişca mâinile mai în 
voie. Îşi zise deci că ar putea izbuti să şi le elibereze cu 
oarecare sforţări. În situaţia în care se găsea, întemnițat şi 
păzit cu străşnicie, faptul că-şi simţea mâinile ceva mai 
libere nu însemna, fireşte, mare lucru; cel mult,nu se mai 
chinuia atât. Dar există împrejurări în viaţă când o uşurare 
oricât de mică înseamnă foarte mult. 

Fără îndoială că Dick Sand nu mai avea nici o speranţă. 
Vreun ajutor de afară era cu neputinţă. Şi de unde oare ar 
fi putut veni? Aştepta acum sfârşitul cu resemnare. La drept 
vorbind, nici nu mai ţinea să trăiască! Îi treceau prin minte 
chipurile tuturor celor care-şi găsiseră moartea înaintea lui; 
şi nu mai avea altă dorinţă decât să-i întâlnească. Negoro îi 
repetase ceea ce îi spusese şi Harris: doamna Weldon şi 
micul Jack muriseră. Şi fără îndoială că Hercule, încolţit de 
atâtea primejdii, pierise şi el, poate chiar de o moarte 
crudă! Tom şi tovarăşii lui erau prea departe, pierduţi 
pentru totdeauna pentru el. În privinţa aceasta, Dick Sand 
nu mai putea avea nici o îndoială. Ar fi fost o nebunie să 
nădăjduiască altceva decât curmarea acestor suferinţe 
printr-o moarte care nu putea fi mai groaznică decât viaţa 
lui de acum. Se pregătea, aşadar, să întâmpine moartea cu 
seninătate. 

Ceasurile treceau. Se lăsa noaptea. Îngustele şuviţe de 
lumină care se furişau prin împletitura de paie a barăcii 
începură să pălească. Ultimele zgomote din citoka se 
stinseră şi ele; spre deosebire de învălmăşeala din ajun, 
larma din piaţă fusese mai potolită în ziua aceea, încetul cu 
încetul, întunericul năpădi încăperea strâmtă a închisorii. O 
linişte deplină pogori asupra micului oraş Kazonde. 

După un somn odihnitor de două ceasuri, Dick Sand se 
trezi mai înviorat. Reuşi să-şi smulgă din frânghii unul din 


braţe, care şi începuse să se dezumfle, şi i se păru o fericire 
nespusă când putu să-l întindă în voie. 

Trebuie să fi fost către miezul nopţii. Cu mâna încleştată în 
jurul gâtului unei sticle de rachiu, pe care o golise până la 
ultima picătură, paznicul căzuse într-un somn adânc. Dick 
Sand se hotări să ia de la paznic armele, care puteau să-i fie 
de mare ajutor în cazul unei evadări, dar chiar în clipa 
aceea i se păru că aude un râcâit în partea de jos a uşii. 
Folosind mâna liberă, reuşi să se târască până spre prag, 
fără să trezească paznicul. Auzul nu-l înşelase. Râcâiturile 
se auzeau tot mai desluşit. S-ar fi zis că cineva scormonea 
pământul în dreptul uşii. Vreun animal? Sau un om? 

«Hercule, de-ar fi Hercule!» îşi spuse tânărul elev-marinar. 

Ochii i se aţintiră asupra paznicului, dar omul zăcea 
nemişcat, pradă unui somn de plumb. Apropiindu-şi gura de 
pragul uşii, cuteză să rostească numele lui Hercule. îi 
răspunse un geamăt, asemenea unui scheunat plin de jale. 

«Nu este Hercule, îşi spuse Sand, este Dingo! M-a 
adulmecat până şi în această baracă! Îmi aduce oare vorbă 
de la Hercule? Dar dacă Dingo n-a murit, Negoro a minţit, 
şi atunci poate câ...» 

În clipa aceea, pe sub uşă se ivi o labă. Dick Sand o apucă 
şi recunoscu laba lui Dingo. Dar dacă avea un bilet, acesta 
nu putea să fie legat decât de gâtul animalului. Ce era de 
făcut? Ar fi putut oare să mărească gaura, într-atât încât 
Dingo să-şi poată trece capul? În orice caz, trebuia să 
încerce. 

Dar abia începuse Dick Sand să scormonească pământul 
cu unghiile, că din apropiere porniră lătrături, care nu erau 
ale lui Dingo. Câinii tribului mirosiseră urma câinelui străin. 
Nemaiavând încotro, credinciosul animal o luă la fugă. 
Câteva detunături sfâşiară liniştea nopţii. Paznicul deschise 
ochii, încă buimăcit de somn. Fiindcă nu mai putea fi vorba 
acum de evadare, deoarece se dăduse alarma, Dick Sand se 
ghemui din nou în ungherul său şi, după o aşteptare 


chinuitoare, văzu ivindu-se zorile zilei care pentru el 
trebuia să fie cea din urmă. 

În ziua aceea, oamenii însărcinaţi cu săparea mormântului 
avură mult de lucru. Numeroşi băştinaşi luau parte la 
aceste lucrări, sub supravegherea marelui sfetnic al reginei 
Moina. Până la ora hotărâtă, pregătirile trebuiau sfârşite, 
sub pedeapsa mutilării, căci regina se dovedea o demnă 
urmaşă a răposatului suveran, ale cărui procedee promitea 
să le urmeze punct cu punct. 

O dată apele abătute din matca lor, săpară o groapă 
adâncă în albia secată a râului. Groapa măsura cincizeci de 
picioare în lungime, zece picioare în lăţime şi zece picioare 
în adâncime. 

Spre sfârşitul zilei începură s-o căptuşească pe fund şi de- 
a lungul pereţilor cu femei vii, alese dintre sclavele lui Moini 
Lunjgga. De obicei, aceste nenorocite erau îngropate de vii. 
Dar datorită acestei ciudate şi poate miraculoase morţi a lui 
Moini Lungga, se hotări se ca ele să fie înecate lângă trupul 
stăpânului lor443|. 

Datina cerea ca trupul regelui răposat să fie îmbrăcat cu 
veşmintele cele mai bogate, înainte de a fi culcat în 
mormânt. Dar cum, în cazul de faţă, din mândrul rege nu 
mai rămăseseră decât nişte biete ciolane pe jumătate arse, 
a fost nevoie să se procedeze într-alt mod. S-a făcut din 
răchită un fel de momâie, care reprezenta destul de frumos, 
ba poate chiar prea frumos, pe Moini Lungga. înlăuntrul 
acestei momâi au fost puse rămăşiţele pe care focul nu le 
misituise. Momâia fu îmbrăcată cu veşmintele regale - adică 
zdrenţele acelea pe care le cunoaştem. Dintre podoabe nu 
lipseau nici faimoşii ochelari ai vărului Benedict. Toată 
această mascaradă era de un caraghioslăc înfiorător. 

Ceremonia urma să se desfăşoare la lumina făcliilor 
aprinse şi cu mult alai. Toată populaţia din Kazonde, 
băştinaşi sau nu, trebuia să ia parte. 

Când începu să se însereze, un cortegiu lung cobori încet 
pe strada principală, venind dinspre citoka şi îndreptându- 


se spre locul de înmormântare. Urlete, dansuri funebre, 
vrăji şi descântece, duruit de tobe, pocnete ale vechilor 
flinte - nimic nu lipsea. 

Jose-Antonio Alvez, Coimbra, Negoro, neguţătorii arabi, 
slugile lor îngroşaseră rândurile populaţiei din Kazonde. 
Nimeni nu părăsise încă târgul cel mare. Regina Moina n-ar 
fi îngăduit-o şi n-ar fi fost prea nimerit să înfrunţi ordinele 
celei care încerca să se obişnuiască cu meseria de regină. 

Momâia în chip de rege, culcată într-un palanchin,era 
dusă sus de cei din ultimele rânduri ale convoiului. Regele 
era înconjurat de soțiile de al doilea rang, dintre care unele 
trebuiau să-l însoţească şi în mormânt. Regina Moina, în 
veşminte de ceremonie, mergea în urma a ceea ce am 
putea numi catafalc. Se înnoptase de-a binelea când 
convoiul ajunse pe malurile râului, dar făcliile de răşină 
aruncau asupra mulţimii fâşii strălucitoare de lumină. 

Mormântul se vedea acum foarte bine. Fundul şi pereţii 
erau căptuşiţi cu trupuri negre, vii, care se zbăteau în 
lanţurile ce le ţintuiau de pământ. Cincizeci de sclave, mai 
toate tinere băştinaşe, aşteptau să fie acoperite de apele 
râului. Unele păreau resemnate şi stăteau ca mute, altele se 
zvârcoleau, scoțând vaiete jalnice. 

Soţiile sortite pieirii fuseseră alese de câtre regină, care 
poruncise să fie înveşmântate ca de sărbătoare. Una dintre 
victime, aceea care purta titlul de a doua soţie, fusese 
aşezată în genunchi şi cu mâinile proptite în pământ, 
pentru a servi drept scaun regal aşa cum servise şi în 
timpul cât regele fusese în viaţă; a treia soţie sprijinea 
trupul regelui, în timp ce a patra stătea culcată la picioarele 
lui. 

În faţa momâii, la celălalt capăt al gropii, era înfipt un 
stâlp vopsit în roşu. De acest stâlp era legat un om alb, 
sortit să se numere şi el printre victimele acestei 
înmormântări sângeroase. Albul acela era Dick Sand. 
Corpul lui, pe jumătate gol, mai păstra încă urmele 
chinurilor la care fusese supus din porunca lui Negoro. 


Legat de stâlp, îşi aştepta moartea ca un om care nu mai 
are nici o nădejde decât în lumea de dincolo de moarte. Dar 
încă nu sosise momentul ca digul care stăvilea apa să fie 
înlăturat. 

La un semn al reginei, a patra soţie, aceea trântită la 
picioarele regelui, fu înjunghiată de călăul din Kazonde şi 
sângele ei se scurse în groapă. Acesta a fost semnalul 
pentru începerea unui măcel îngrozitor. Cincizeci de sclave 
căzură sub cuţitele gealaţilor. Albia râului se înroşi de 
sângele vărsat. 

În cele din urmă, regina Moina făcu un semn şi stăvilarul 
care ţinea pe loc apele începu să se deschidă puţin câte 
puţin. Pentru a prelungi chinurile morţii, construiseră 
stăvilarul într-aşa chip, încât apa să pătrundă în groapă cu 
încetul, nu să năvălească, cum s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi 
spart digul. Moarte lentă, nu moarte rapidă. 

Apa acoperi mai întâi covorul de sclave întinse pe fundul 
gropii. Se vedeau zvâcnirile deznădăjduite ale celor care 
încă mai luptau împotriva înecului. Dick Sand, cufundat în 
apă până la genunchi, încercă cu o ultimă sforţare să-şi 
rupă legăturile. 

Dar albia se umplea tot mai mult cu apă. Capetele 
dispărură sub torentul care îşi luă din nou vechea matcă şi 
nimic nu mai arăta că în fundul acestui râu se afla un 
mormânt, în care mai mult de o sută de victime pieriseră în 
cinstea regelui din Kazonde. 

Capitolul XIII. 

ÎNTR-O FACTORIE (44) 

Harris şi Negoro minţiseră atunci când spuseseră că 
doamna Weldon şi micul Jack muriseră. Amândoi, împreună 
cu vărul Benedict, se aflau la Kazonde. 

După atacul de la furnicar, fuseseră târâţi dincolo de 
tabăra din Coanza de către Harris şi Negoro, întovărăşiţi de 
un grup de ostaşi băştinaşi. 

Doamna Weldon şi cu micul Jack erau transportaţi într-un 
palanchin - «kitanda», cum i se zice prin partea locului. De 


ce această grijă din partea unui om ca Negoro? 

Doamna Weldon nu cuteza să-şi răspundă la această 
întrebare. 

Drumul de la Coanza până la Kazonde se scurse repede şi 
fără oboseală. Vărul Benedict, asupra căruia nenorocirile 
păreau să n-aibă nici o înrâurire, călca în pas cu ceilalţi. 
Pentru că era lăsat să caute mereu gângănii, alergând când 
la dreapta, când la stânga potecii, nici prin gând nu-i trecea 
să se plângă. Mica trupă ajunse la Kazonde cu opt zile 
înaintea caravanei lui Ibn Hamis. Doamna Weldon fu închisă 
cu copilul ei şi cu vărul Benedict în agenţia lui Alvez. 

Trebuie să ne grăbim să spunem că micul Jack se simţea 
mult mai bine. Părăsind ţinuturile mlăştinoase, unde se 
îmbolnăvise de friguri, starea lui se îmbunătăţea treptat, şi 
acum era aproape însănătoşit. Fără îndoială că nici el, nici 
doamna Weldon nu ar fi putut îndura chinurile mersului pe 
jos în caravană. Dar datorită condiţiilor în care făcuseră 
această călătorie, în timpul căreia nu li se refuzaseră 
oarecări îngrijiri, se găseau acum într-o stare 
satisfăcătoare, cel puţin fiziceşte. 

Cât priveşte pe tovarăşii lor, doamna Weldon nu mai ştia 
nimic de ei. Pe Hercule îl văzuse fugind în pădure, dar nu 
ştia ce se mai întâmplase cu el. Iar în legătură cu Dick 
Sand, doamna Weldon nădăjduia că, fiind alb, va fi poate 
cruțat, mai ales că Harris şi Negoro nu mai erau acolo ca 
să-l chinuiască. În schimb, fără îndoială că soarta lui Nan, 
Tom, Bat, Austin, Acteon fusese mult mai vitregă, ei fiind 
negri. Bieţii oameni! N-ar fi trebuit niciodată să calce pe 
pământul acestei Africi, unde îi aruncase trădarea! 

Când caravana lui Ibn Hamis sosi la Kazonde, doamna 
Weldon nu putu afla despre ce era vorba, deoarece nu avea 
nici o legătură cu cei dinafară. Zgomotele din piaţă care 
pătrundeau până la dânsa nu-i spuneau nici ele nimic. Ea 
nu află că Iom cu ai săi fuseseră vânduți unui negustor din 
Ujiji şi că urmau să plece în curând. Nu află nici de moartea 
regelui Moini, la înmormântarea căruia căzuse victimă şi 


Dick Sand, printre atâtea alte victime. Biata femeie se afla 
aşadar singură la Kazonde, la cheremul neguţătorilor de 
sclavi, în puterea lui Negoro şi, fiindcă nu-şi putea părăsi 
copilul, trebuia să-şi alunge până şi gândul salvator al 
morţii! 

Soarta care o aştepta îi era cu totul necunoscută. În tot 
timpul călătoriei de la Coanza la Kazonde, Harris şi Negoro 
nu-i adresaseră o vorbă. De la sosire, ea nu-i văzuse nici pe 
unul, nici pe celălalt şi nici nu putea părăsi curtea care 
împrejmuia locuinţa bogatului negustor. 

Mai este oare nevoie să se spună că vărul Benedict - 
copilul ei cel mare - nu-i fusese de nici un ajutor doamnei 
Weldon? E de la sine înţeles. 

Când demnul savant află că nu se găseşte pe continentul 
american, după cum credea, nici prin minte nu-i trecu să se 
neliniştească, întrebându-se cum de se putuse întâmplă un 
asemenea lucru. Nu! Câtuşi de puţin! Prima lui reacţie 
fusese un gest de ciudă. Va să zică insectele acelea despre 
care îşi închipuia că le descoperise primul în America, 
musca ţeţe şi celelalte, nu erau altceva decât simple 
hexapode africane, pe care atâţia alţi naturalişti le găsiseră 
înaintea lui, pe locurile lor de baştină! Adio, deci, gloria de 
a-şi lega numele de aceste descoperiri! Într-adevăr, pe cine 
l-ar mai fi putut uimi o colecţie de insecte africane, din 
moment ce fuseseră colecţionate în Africa? 

Dar, după prima dezamăgire, vărul Benedict îşi spuse că 
«pământul faraonilor» - cum se încăpăţâna să-l numească - 
poseda nemaipomenite bogății entomologice şi că nu 
pierduse nimic prin faptul că nu era pe «pământul 
incaşilor». 

«Ei, îşi spunea el întruna şi o repeta chiar şi doamnei 
Weldon, care nici nu-l asculta, aici este patria manticorelor, 
adică a acelor coleoptere cu picioare lungi, păroase, cu 
elitre tăioase, cu mandibule enorme, dintre care cea mai 
interesantă este manticora buburoasă! Este patria 
calosomelor cu cap aurit, a goliaţilor de Guineea şi de 


Gabon, ale căror picioare sunt prevăzute cu ghimpi, a 
antidiilor pătate, care îşi depun ouăle în scoica goală a 
melcilor, patria scarabeilor sfinţi, pe care locuitorii din 
Egiptul de Nord îi venerau ca pe nişte zei! Aici s-au născut 
sfineşii aceia cu capete de morţi, răspândiţi acum în toată 
Europa, şi acei «idias bigoţi», de a căror înţepătură 
senegalezii de pe coastă se tem foarte mult. Da! Aici pot fi 
făcute descoperiri splendide, şi le voi face, dacă oamenii 
aceştia de treabă au să-mi dea voie». 

Se ştie cine erau acei «oameni de treabă» de care vărului 
Benedict nici prin gând nu-i trecea să se plângă. De 
altminteri, după cum am mai spus, entomologul, în 
tovărăşia lui Negoro şi a lui Harris, se bucurase de 
oarecare libertate, de care Dick Sand îl lipsise cu 
desăvârşire în timpul călătoriei de la coastă la Coanza. 
Naivul savant fusese deci foarte mişcat de atitudinea 
prevenitoare a acestor «oameni de treabă». 

Pe scurt, vărul Benedict ar fi fost cel mai fericit dintre 
entomologi, dacă n-ar fi suferit o pierdere pe care o simţea 
la tot pasul. E drept că mai avea cutia de tinichea, dar 
ochelarii nu-i mai împodobeau nasul şi lupa nu-i mai atârna 
de gât! Un naturalist fără lupă şi fără ochelari!... Aşa ceva 
nu se poate! Vărul Benedict era sortit să nu-şi mai revadă 
niciodată aceste două instrumente optice, dat fiind că 
fuseseră înmormântate împreună cu momâia în formă de 
rege. Din pricina aceasta, ori de câte ori găsea vreo insectă, 
era nevoit aproape să şi-o bage în ochi, pentru a deosebi 
chiar caracteristicile cele mai elementare. Aceasta era 
marea durere a vărului Benedict, care ar fi plătit oricât 
pentru o pereche de ochelari, dacă s-ar fi găsit un astfel de 
obiect în acel «lakoni» din Kazonde. Vărului Benedict i se 
îngăduise să umble în voie prin curtea în care se aflau 
colibele lui Jose-Antonio Alvez. Erau convinşi toţi că omul 
acesta nu era în stare să încerce să fugă. De altminteri, un 
gard foarte înalt despărţea factoria de celelalte cartiere ale 
oraşului; şi peste gardul acesta nu se putea sări uşor! 


Dar dacă era bine înconjurat, ţarcul măsura de jur 
împrejur nu mai puţin de o milă. Copaci şi arbuşti 
caracteristici Africii, ierburi înalte, câteva pâraie, 
acoperişurile de paie ale barăcilor şi colibelor, toate acestea 
erau mai mult decât trebuia pentru a aduna cele mai rare 
insecte de pe continent, spre marea mulţumire a vărului 
Benedict. De altfel, chiar descoperise câteva hexapode şi 
era gata-gata să-şi piardă vederea tot străduindu-se să le 
studieze, fără ochelari. În sfârşit îşi mărise preţioasa sa 
colecţie şi pusese temelia unui vast studiu asupra 
entomologiei africane. Dacă steaua lui bună l-ar ajuta să 
descopere o insectă necunoscută de care să-şi lege numele, 
apoi n-ar mai dori nimic pe lumea asta! 

Şi dacă această curte a lui Alvez era destul de mare 
pentru preumblările ştiinţifice ale vărului Benedict, ea 
părea nesfârşit de mare pentru micul Jack, căruia îi era de 
asemenea îngăduit să se plimbe în voie. Dar copilul acesta 
nu se arăta prea încântat de bucuriile atât de fireşti vârstei 
sale. Arareori se despărţea de maică-sa, care se temea 
mereu de vreo nenorocire şi se ferea să-l lase singur. Micul 
Jack vorbea adesea de tatăl său, pe care nu-l mai văzuse de 
atâta vreme! Spunea mereu că vrea să plece acasă. Întreba 
de toţi, de bătrâna Nan, de prietenul său Hercule, de Bat, 
de Austin, de Acteon şi de Dingo, care părea că-l părăsise şi 
el. Voia să-l revadă pe prietenul său Dick Sand. În mintea lui 
fragedă revenea necontenit amintirea celor petrecute. Dar 
la toate întrebările copilului, doamna Weldon nu putea să 
răspundă decât luându-l în braţe şi acoperindu-l cu 
sărutări. 'Tot ceea ce putea face era să-şi stăpânească 
plânsul! 

Doamna Weldon nu scăpase din vedere că pe toată durata 
călătoriei de la Coanza fusese scutită de orice neplăceri şi 
nimic nu arăta că pe domeniile lui Alvez va fi supusă 
vreunui tratament mai aspru. În factorie nu se mai găseau 
decât sclavii din serviciul neguţătorului. Toţi ceilalţi sclavi 
fuseseră mai întâi închişi în barăcile din piaţă, apoi vânduți 


negustorilor din interior. Magaziile negustorului de sclavi 
erau acum pline de stofe şi de fildeş. Stofele aveau să fie 
schimbate în provinciile din centrul Africii, iar fildeşul urma 
să fie exportat pe pieţele principale de pe continent. 

Aşadar, era puţină lume la factorie. Doamna Weldon cu 
Jack locuiau într-o colibă, vărul Benedict într-alta. Cu slugile 
neguţătorului n-aveau nici o legătură. La prânz şi seara 
mâncau împreună. Hrana - carne de capră sau de oaie, 
legume, tapioca, mei şi fructe din ţinut - le era de ajuns. 
Halima, o tânără sclavă din serviciul doamnei Weldon, îi 
arăta, după priceperea şi în felul ei, o afecţiune poate cam 
sălbatică, dar fără îndoială sinceră. 

Doamna Weldon îl vedea rar pe Jose-Antonio Alvez, care 
locuia în clădirea principală a agenţiei, şi deloc pe Negoro, 
care locuia în oraş. Această reţinere din partea lui Negoro o 
mira şi totodată o neliniştea. 

«Ce urmăreşte? Ce aşteaptă omul acesta? se întreba 
mereu doamna Weldon. De ce ne-a adus la Kazonde?» 

Aşa trecură cele opt zile până la sosirea caravanei lui Ibn 
Hamis, adică cu două zile înainte de ceremonia 
înmormântării, şi apoi alte şase zile. 

În mijlocul tuturor acestor frământări, doamna Weldon nu 
putea uita să soţul ei se afla, de bună seamă, în prada unei 
deznădejdi amarnice, văzând că nici soţia, nici copilul nu 
sosesc la San Francisco. Domnul Weldon nu avea de unde 
să ştie că soţia sa avusese nefericita idee de a se îmbarca pe 
Pilgrim, şi probabil credea că se îmbarcase pe unul din 
vapoarele companiei transpacifice. Dar aceste vapoare 
soseau cu regularitate; şi nici doamna Weldon, nici Jack, 
nici vărul Benedict nu se aflau la bordul lor! Şi apoi, chiar 
Pilgrim ar fi trebuit să sosească de mult în port; cum însă 
vasul nu venea, James Weldon trebuia să-l socotească 
printre vasele presupuse pierdute, din lipsă de veşti. Ce 
lovitură groaznică a primit desigur în ziua când 
corespondenţii săi din Auckland l-au vestit că Pilgrim 
plecase şi că doamna Weldon se îmbarcase pe această 


corabie! Ce-ar fi putut să facă? Dacă nu se împăcase cu 
gândul că soţia şi fiul său au pierit în valuri, atunci prin ce 
meleaguri începuse să-i caute? Desigur, prin insulele din 
Pacific, poate chiar pe ţărmul american. Dar nici o clipă, da, 
nici o clipă nu-i putea trece prin minte că supraviețuitorii de 
pe Pilgrim ar fi putut fi aruncaţi pe coasta Africii! 

Aşa îşi frământa mintea doamna Weldon. Dar ce putea 
face?... Să fugă?... Cum?... Era supravegheată 
îndeaproape!... Şi apoi să fugă ar fi însemnat să se 
aventureze în pădurile acelea dese, unde primejdiile o 
pândeau la tot pasul, să încerce să străbată mai mult de 
două sute de mile până la coastă! Doamna Weldon era 
hotărâtă s-o facă, dacă nu i s-ar fi oferit o altă posibilitate de 
a-şi recăpăta libertatea. Dar, mai înainte de toate, voia să 
cunoască planurile lui Negoro. 

Şi în curând îi fu dat să le cunoască. 

În ziua de 6 iunie, la trei zile după înmormântarea regelui 
din Kazonde, Negoro intră în curtea factoriei, unde nu mai 
pusese piciorul de când venise aici, şi se duse de-a dreptul 
în coliba în care locuia doamna Weldon. 

Doamna Weldon era singură. Vărul Benedict pornise într- 
una din obişnuitele sale preumblări ştiinţifice. Micul Jack, 
sub supravegherea sclavei Halima, se juca în curte. 

Negoro împinse uşa colibei şi spuse fără înconjur: 

— Doamnă Weldon, 'Tom şi cu tovarăşii lui au fost vânduți 
ca sclavi şi duşi spre târgul din Ujiji. 

— Dumnezeu să-i aibă în pază, spuse doamna Weldon, 
ştergându-şi o lacrimă. 

— Nan a murit pe drum, Dick Sand a pierit... 

— Nan a murit! Dick de asemenea! izbucni doamna 
Weldon. 

— Da. În ce-l priveşte pe tânărul dumitale căpitan de 
cincisprezece ani, el a plătit - pe bună dreptate - cu viaţa 
uciderea lui Harris, continuă Negoro. Acum eşti singură la 
Kazonde, singură în mâinile fostului bucătar de pe Pilgrim. 
Complet singură. Înţelegi, doamnă? 


Ceea ce spunea Negoro era foarte adevărat, chiar şi în 
ceea ce privea soarta lui Tom şi a tovarăşilor săi. Bătrânul 
negru, fiul său Bat, Acteon şi Austin plecaseră înainte cu o 
zi, împreună cu caravana negustorului din Ujiji, fără să fi 
avut mângâierea de a o mai vedea o dată pe doamna 
Weldon, fără să fi ştiut măcar că tovarăşa lor de nenorocire 
se afla la Kazonde, în casa lui Alvez. Fuseseră trimişi spre 
ţinuturile lacurilor. Din călătoria aceasta, la care iau parte 
sute de mii de sclavi, puţini sunt cei care izbutesc să ajungă 
până la capăt şi mai puţini cei care au norocul să scape de 
acolo! 

— Ei bine, continuă, şopti doamna Weldon privind ţintă la 
Negoro, fără a-i răspunde la întrebare. 

— Doamnă Weldon, reluă portughezul cu glas tăios, aş 
putea să mă răzbun pe dumneata pentru suferinţele pe 
care le-am îndurat pe Pilgrim. Dar moartea lui Dick Sand 
m-a răzbunat îndeajuns! Acum sunt iarăşi negustor şi iată 
care-mi sunt planurile în legătură cu dumneata. 

Doamna Weldon îl privea mereu, fără să scoată o vorbă. 

— Dumneata, continuă Negoro, copilul dumitale şi acest 
ţicnit care aleargă după muşte aveţi o valoare comercială 
pe care vreau s-o folosesc. De aceea am de gând să vă 
vând! 

— Aparţin unei ţări libere, răspunse doamna Weldon cu un 
ton hotărât. 

— În faţa mea nu eşti decât o sclavă. 

— Şi cine va cumpăra o femeie albă? 

— Un om care va plăti cât voi cere! 

Timp de o clipă, doamna Weldon plecă ochii în pământ; îşi 
dădea seama că totul era cu putinţă în ţara aceasta 
îngrozitoare. 

— M-ai înţeles? reluă Negoro. 

— Şi cine e omul acela căruia vrei să mă vinzi? întrebă 
doamna Weldon. 

— Să te vând, sau să te revând!... Cel puţin aşa presupun! 
adăugă portughezul rânjind. 


— Cum se numeşte omul acela? insistă doamna Weldon. 

— Omul acela... este James W. Weldon, soţul dumitale! 

— Soţul meu! strigă doamna Weldon, care nu-şi putea 
crede urechilor. 

— Chiar el, doamnă Weldon, soţul dumitale. Nu înţeleg să-i 
dau înapoi, gratuit, soţia, ci să-l silesc să şi-o răscumpere, 
împreună cu copilul şi cu vărul Benedict! 

Doamna Weldon se întreba dacă nu cumva Negoro îi 
întindea o cursă. Îşi spuse totuşi că vorbea foarte serios. 
Când un nemernic pentru care banul este totul îţi propune 
o afacere din care el are numai de câştigat, poţi să te 
încrezi în ce spune; şi acum era vorba tocmai de o astfel de 
afacere. 

— Şi când ai dori să faci acest târg? urmă doamna Weldon. 

— Cât mai curând cu putinţă. 

— Şi unde? 

— Chiar aici. Fără îndoială că James Weldon nu va pregeta 
să vină până la Kazonde ca să-şi caute soţia şi fiul. 

— Nu! Nu va pregeta! Dar cine îi va duce vestea? 

— Eu! Am să mă duc până la San Francisco ca să dau 
peste James Weldon. Bani pentru călătoria asta am destui. 

— Banii furaţi de pe Pilgrim? 

— Da... aceia... şi alţii, recunoscu fără ruşine Negoro. Dar 
dacă vreau să vă vând repede, asta nu înseamnă că vreau 
să vă vând şi ieftin. Socot că James Weldon n-o să se 
tocmească pentru o sută de mii de dolari... 

— Nu, nu se va tocmi dacă va putea să-i dea, răspunse cu 
dispreţ doamna Weldon. Numai că soţul meu, căruia de 
bună seamă îi vei spune că sunt prizonieră la Kazonde, în 
Africa centrală... 

— Fireşte... 

— Soţul meu nu te va crede fără dovezi, şi nu va fi atât de 
nesocotit să vină până aici numai pentru o simplă vorbă de- 
a dumitale. 

— Ba o să vină, răspunse Negoro, dacă-i aduc o scrisoare 
de la dumneata în care o să-i arăţi situaţia, iar pe mine ai să 


mă dai drept un servitor credincios care a reuşit să fugă din 
mâinile acestor sălbatici. 

— Niciodată nu voi scrie o astfel de scrisoare! răspunse 
doamna Weldon pe un ton şi mai dispreţuitor. 

— 'Te împotriveşti? strigă Negoro. 

— Mă împotrivesc! 

Gândul la primejdiile pe care le-ar fi întâmpinat soţul ei 
venind până la Kazonde, neîncrederea cu care trebuiau 
privite făgăduielile portughezului, posibilitatea ca acesta să- 
| ia prizonier pe James Weldon, după ce ar fi pus mâna pe 
bani, toate acestea făcură ca, din capul locului, doamna 
Weldon, uitând până şi de copilul ei, să respingă cu 
hotărâre propunerea lui Negoro. 

— Ai să scrii scrisoarea!... porunci Negoro. 

— Nu!... îl înfruntă din nou doamna Weldon. 

— la seama! strigă Negoro. Nu eşti singură aici! Copilul 
dumitale se află şi el în mâinile mele şi mă pricep destul de 
bine să... 

Doamna Weldon ar fi vrut să-i răspundă, spunându-i că nu 
se poate să se gândească la aşa ceva. Dar glasul îi pierise; 
inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

— Doamnă Weldon! strigă Negoro. Gândeşte-te bine la 
propunerea pe care ţi-am făcut-o! Peste opt zile, ori o să-mi 
dai scrisoarea către James Weldon, ori, dacă nu, o să te 
căieşti amarnic. 

După ce spuse aceste cuvinte, portughezul părăsi 
încăperea, fără să-şi fi dat frâu liber mâniei. Era limpede 
însă că nu se va da înapoi de la nimic centru a o sili pe 
doamna Weldon să-i dea ascultare. 

Capitolul XIV. 

VEŞTI DESPRE DOCTORUL LIVINGSTONE. 

Rămasă singură, doamna Weldon nu se mai gândea decât 
la faptul că în opt zile trebuia să-i dea lui Negoro răspunsul 
cerut. Avea destulă vreme să chibzuiască bine şi să ia o 
hotărâre. Această hotărâre trebuia să se întemeieze nu pe 
faptul că portughezul ar fi un om cumsecade, ci un om care 


are un anumit interes. «Valoarea comercială» pe care ea o 
reprezenta pentru el îl făcea pe acesta să se poarte bine cu 
prizoniera lui şi s-o ţină, cel puţin deocamdată, la adăpost 
de orice primejdie. Poate că până la urmă se va găsi o 
posibilitate să se înapoieze la soţul ei, fără a-l obliga pe 
James Weldon să vină el până la Kazonde. Era convinsă că 
de îndată ce ar primi o scrisoare din partea soţiei sale. 
James Weldon n-ar şovăi o clipă, ci ar pleca imediat să 
înfrunte pericolele unei călătorii prin coclaurile cele mai 
pline de primejdii ale Africii. Dar odată ajuns la Kazonde şi 
după ce Negoro va fi pus mâna pe cei o sută de mii de 
dolari, ce garanţie ar mai avea James Weldon, soţia sa, 
copilul, vărul Benedict că vor fi lăsaţi să plece? N-ar putea 
oare să-i împiedice o simplă toană a reginei Moina? N-ar fi, 
deci, mai nimerit ca «livrarea» prizonierilor să aibă loc 
undeva în apropierea coastei? în felul acesta, James Weldon 
ar fi scutit de primejdiile unei călătorii în interiorul Africii şi 
s-ar îndepărta greutatea, ca să nu spunem chiar 
imposibilitatea, de a pleca înapoi de acolo. 

Doamna Weldon se gândea la toate acestea. De aceea 
refuzase să accepte din capul locului propunerea lui 
Negoro şi să-i dea o scrisoare pentru soţul ei. Şi îşi mai 
spunea că Negoro îi dăduse un timp de gândire de opt zile 
fiindcă, de bună seamă, avea nevoie de acest răgaz pentru 
a se pregăti de drum. Altminteri n-ar fi pregetat să-i smulgă 
- consimţământul pe loc. 

— Oare chiar are de gând să mă despartă de copil? 
murmură ea. 

În clipa aceea, Jack intră în colibă. Cu o mişcare 
instinctivă, maică-sa se repezi la el şi-l înlănţui strâns în 
braţe, ca şi cum Negoro ar fi fost gata să i-l smulgă. 

— Eşti necăjită tare, mamă? întrebă copilul. 

— Nu, dragul meu, nu! răspunse doamna Weldon. Mă 
gândeam doar la tăticu'! Ţi-e dor de el? 

— Da, mamă! Vine încoace? 

— Nu... nu! Nu trebuie să vină! 


— Atunci, ne ducem noi la el? 

— Da, dragul meu | 

— Cu prietenul Dick... şi cu Hercule, şi cu bătrânul Tom? 

— Da... da! răspunse doamna Weldon, ferindu-şi ochii 
pentru a-şi ascunde lacrimile. 

— "Ţi-a scris tăticu'? întrebă micul Jack. 

— Nu, dragul meu. 

— Atunci îi scrii tu, mamă? 

— Da... da, poate... răspunse doamna Weldon. 

Fără să-şi dea seama, micul Jack nu făcea decât să 
continue gândurile mamei sale, care, pentru a nu-i da alt 
răspuns, îl acoperi de sărutări. 

Trebuie să spunem că printre multele motive care-o 
îndemnaseră pe doamna Weldon să respingă propunerile 
lui Negoro mai era încă unul, şi nu chiar lipsit de temei. Se 
gândea că s-ar putea ivi vreun prilej, cu totul neaşteptat, ca 
să-şi recapete libertatea, fără să fie nevoie de ajutorul 
soţului şi chiar împotriva planurilor lui Negoro. Nu era 
decât o slabă nădejde, chiar foarte slabă, dar era totuşi o 
nădejde. 

Într-adevăr, câteva cuvinte dintr-o convorbire surprinsă cu 
câteva zile înainte o făcuseră pe doamna Weldon să 
întrevadă putinţa ca într-un timp nu prea îndepărtat să 
capete un ajutor... un ajutor providenţial, s-ar putea spune. 

La câţiva paşi de coliba în care se afla doamna Weldon, 
Alvez stătuse de vorbă cu un metis din Ujiji. Fireşte, 
subiectul acestei discuţii nu putea fi altul decăt tot negoţul 
de sclavi. Cei doi traficanţi de carne omenească discutau 
despre perspectivele comerţului lor. Erau foarte îngrijoraţi 
din pricina străduinţelor englezilor de a pune capăt acestui 
negoţ, nu numai printr-un control al mărilor, ci şi prin 
expediţii în interiorul continentului, prin misionari şi 
exploratori. 

Jose-Antonio Alvez era de părere că expedițiile acestor 
curajoşi pionieri nu puteau decât să dăuneze negoţului lor. 


Celălalt era de aceeaşi părere şi adăugă că toţi aceşti 
călători trebuiau primiţi cu focuri de armă. 

Era, de altfel, cam ceea ce se şi făcea; dar, spre furia 
neguţătorilor, dacă unii dintre aceşti «curioşi» erau ucişi, 
alţii scăpau cu viaţă şi înapoiaţi în patria lor, povesteau «cu 
multe exagerări», cum spunea Alvez, despre ororile 
negoţului de sclavi. Şi lucrul acesta dăuna foarte mult 
afacerilor lor, care şi aşa erau prost privite. 

Metisul era de aceeaşi părere. Deplângea mai ales starea 
de lucruri de pe pieţele din N'yangwe, din Ujiji, din 
Zanzibar şi din toată regiunea marilor lacuri. Acolo sosiseră 
pe rând Speke, Grant, Livingstone, Stanley şi alţii. Era o 
adevărată năvală! În scurtă vreme, europenii şi americanii 
aveau să ocupe toată ţara! 

Alvez îşi plângea din toată inima prietenul şi mărturisea 
că, în această privinţă, provinciile din Africa occidentală 
fuseseră întrucâtva cruţate, adică mai puţin vizitate. Dar 
epidemia de exploratori lua proporţii tot mai mari. Dacă 
până acum Kazonde fusese scutită, nu acelaşi lucru se 
întâmplă cu Cassange şi cu Bihe, unde Alvez avea câte o 
agenţie pentru vânzarea de sclavi. Să ne amintim că şi 
Harris pomenise faţă de Negoro de un oarecare locotenent 
Cameron, despre care se spunea c-ar fi avut îndrăzneala să 
încerce să străbată Africa de la o coastă la cealaltă şi, 
plecând din Zanzibar, să-şi termine călătoria ieşind la țărm 
prin Angola. 

Temerile neguţătorului erau deci îndreptăţite. Într-adevăr, 
la numai câţiva ani după aceea, Cameron şi Stanley aveau 
să exploreze, unul din partea nordică şi celălalt prin partea 
sudică, provinciile acestea din apusul Africii atât de puţin 
cunoscute, să descrie ororile de neînchipuit ale negoţului 
de sclavi, să demaşte complicitatea agenţilor străini şi să 
tragă la răspundere pe cei vinovaţi. 

Dar despre aceste explorări făcute de Cameron şi de 
Stanley nu puteau şti încă nici Alvez, nici metisul; ceea ce 
ştiau însă, ceea ce discutaseră, ceea ce doamna Weldon 


auzise şi ceea ce pentru ea era de un interes atât de mare, 
pe scurt ceea ce o susţinuse în împotrivirea de a accepta pe 
loc propunerea lui Negoro era următorul lucru: 

În curând doctorul David Livingstone avea să sosească la 
Kazonde. 

Sosirea lui Livingstone şi a gărzii lui, puternica influenţă 
de care faimosul explorator se bucura în Africa, concursul 
dat de autorităţile portugheze din Angola, toate acestea ar 
fi putut să ducă la punerea în libertate a doamnei Weldon şi 
alor săi, împotriva voinţei lui Negoro, împotriva voinţei lui 
Alvez! Ar fi putut aduce chiar repatrierea lor într-un timp 
nu prea îndepărtat, fără ca James Weldon să mai fie nevoit 
să-şi rişte viaţa într-o călătorie al cărei rezultat nu putea fi 
decât dezastruos. 

Dar era oare întemeiat zvonul că doctorul Livingstone 
avea să viziteze în curând această parte a continentului? 
Da. Căci numai urmând acest drum putea să termine 
explorarea Africii centrale. 

Se cunoaşte viaţa plină de eroism a fiului unui mic 
negustor de ceai din Blantyre, orăşel din ţinutul Lanark. 
Născut la 13 martie 1813, David Livingstone, cel de al 
doilea din şase copii, a făcut studii de teologie şi medicină. 
După ce s-a pregătit într-o societate de misionari London 
missionary Society - el debarcă la Colonia Capului în 1840, 
cu intenţia de a-l întâlni pe misionarul Moffat în Africa 
meridională. 

De la Oraşul Capului, viitorul explorator trece în ţara 
beciuanilor, pe care o explorează pentru prima dală, se 
înapoiază la Kuruman. Se căsătoreşte cu fiica lui Moffat - 
această curajoasă tovarăşă de viaţă, care avea să se 
dovedească demnă de soţul ei - şi în 1843 întemeiază o 
misiune în valea Mabotsa. 

Peste patru ani, îl găsim stabilit la Kolobeng, localitate 
situată la două sute douăzeci şi cinci de mile spre nord de 
Kuruman, în ţara beciuanilor. 


După doi ani, în 1849, Livingstone, împreună cu soţia sa, 
cu cei trei copii şi cu doi prieteni, Oswell şi Murray, pleacă 
din Kolobeng. La 1 august al aceluiaşi an, Livingstone 
descoperă lacul N'gami şi, înapoindu-se la Kolobeng, 
coboară de-a lungul râului Zouga. 

În cursul acestei călătorii, Livingstone, oprit de 
îndărătnicia indigenilor, nu a putut să treacă de lacul 
N'gami. Cea de a doua încercare nu se dovedi nici ea mai 
fericită. Abia a treia avea să reuşească. Luând din nou 
drumul spre nord, împreună cu familia sa şi cu Oswell, după 
suferinţe groaznice, lipsă de alimente, de apă, care erau să- 
| coste viaţa copiilor săi, el ajunse, urmând cursul râului 
Ciobe, afluent al fluviului Zambezi, pe meleagurile tribului 
makalolo. Căpetenia de acolo, Sebituane, îi ieşi înainte la 
Linyanti. La sfârşitul lui iunie 1851, Zambezi era descoperit 
şi doctorul se întoarse în Oraşul Capului, pentru a-şi trimite 
familia în Anglia. Curajosul Livingstone voia să-şi rişte 
numai el singur viaţa în călătoria pe care îşi pusese de gând 
să o facă. 

De data aceasta era vorba ca, plecând de la Oraşul 
Capului, să străbată Africa de-a curmezişul, de la sud la 
vest, în aşa fel încât să ajungă la Sf. Paul de Loanda. 

Însoţit de câţiva băştinaşi, doctorul porni pe ziua de 3 
iunie 1852. Ajunse la Kuruman şi o luă de-a lungul 
deşertului Kalahari. La 31 decembrie intră în Litubaruba şi 
dădu peste ţinutul beciuanilor pustiit de buri - vechii 
colonişti olandezi care stăpâneau Colonia Capului înainte ca 
aceasta să devină posesiune engleză. 

Livingstone părăsi Litubaruba la 15 ianuarie 1853, 
pătrunse în inima ținutului bamanguatoşilor şi, la 23 mai, 
ajunse la Linyanti, unde tânărul rege al macalolilor, 
Sekeletu, îl primi cu mare cinste. 

Reţinut de friguri, doctorul studie acolo un timp obiceiurile 
țarii şi pentru prima dată putu să-şi dea seama de pustiirea 
pe care o aduce negoţul de sclavi în Africa. 


După o lună, cobori de-a lungul râului Ciobe, ajunse la 
Zambezi, intră în Naniele, vizită Katonga şi Libonta şi, 
ajungând la confluenţa fluviului Zambezi cu râul Leeba, îşi 
propuse să urce în susul acestuia, până la posesiunile 
portugheze din vest. Se înapoie, deci, la Linyanti după nouă 
săptămâni, ca să se pregătească pentru noua sa călătorie. 

La 11 noiembrie 1853, doctorul, întovărăşit de douăzeci şi 
şapte de macaloli, părăsi Linyanti şi la 27 decembrie atinse 
punctul de vărsare al râului Leeba. Înaintă apoi în susul 
acestui râu până la teritoriul balondaşilor, acolo unde Leeba 
se întâlneşte cu Makondo, care vine de la răsărit. Pentru 
prima dată pătrundea în această regiune un om alb. 

La 14 ianuarie, Livingstone ajunse la reşedinţa lui Şinte, 
cel mai puternic rege al balondaşilor, care-l primi bine, şi în 
ziua de 26 a aceleiaşi luni, după ce traversă Leeba, ajunse 
la reşedinţa regelui Katema. Primit şi aici cu multe onoruri, 
Livingstone cu mica sa trupă porni mai departe, iar la 20 
februarie se opri pe meleagurile lacului Dilolo. 

De aici înainte parcă totul era împotriva lui Livingstone: 
terenuri greu de străbătut, pretenţii din partea băştinaşilor, 
atacuri date de triburile localnice, răscoală între tovarăşii 
de drum, ameninţări cu moartea; poate că un om mai puţin 
energic ar fi părăsit lupta. Dar doctorul nu se dădu bătut şi, 
la 4 aprilie, ajunse la Coango, marele fluviu care formează 
graniţa posesiunilor portugheze şi se varsă, la nord, în Zair. 

După şase zile, Livingstone intră la Cassange, unde 
neguţătorul de sclavi Alvez îl văzu în trecere, iar la 31 mai 
ajunse la Sf. Paul de Loanda. Pentru prima dată şi după doi 
ani de călătorie, Africa fusese traversată de-a curmezişul, 
de la sud la vest. 

La 24 septembrie, în acelaşi an, David Livingstone părăsi 
Loanda. Porni de-a lungul malului drept al Coanzei, locul 
unde li se întâmplaseră atâtea nenorociri lui Dick Sand şi 
alor săi, şi ajunse la punctul de confluență cu Lombe, 
întâlnind în drum numeroase caravane de sclavi. Trecu din 
nou prin Cassange, plecă de acolo la 20 februarie, traversă 


Coango şi ajunse la Zambezi în punctul Kavava. La 8 iunie 
se înapoie la lacul Dilolo, îl revăzu pe Şinte, cobori de-a 
lungul fluviului Zambezi şi veni din nou la Linyanti, de unde 
plecă iarăşi la 3 noiembrie 1855. 

Această a doua parte a călătoriei, a cărei ţintă era coasta 
orientală, constituie ultima etapă a traversării Africii de la 
vest la est. 

După ce văzu vestitele căderi de apă Victoria - «fumul 
tunător» - David Livingstone părăsi Zambezi, plecând spre 
nord-est. Străbătu teritoriul batocilor, băştinaşi abrutizaţi 
din pricina obiceiului de a fuma frunze şi sămânță de 
cânepă, şi-l vizită pe Semalembue, căpetenia atotputernică 
a ținutului, traversă Kafue, reveni la Zambezi, se abătu pe 
la regele Mburuma, cercetă ruinele din Zumbo, vechi oraş 
portughez, se întâlni la 17 ianuarie 1856 cu căpetenia 
Mpende, pe atunci în război cu portughezii, şi, la 2 martie, 
ajunse în cele din urmă la Tete, pe malurile lui Zambezi. 
Acestea au fost principalele etape ale călătoriei. La 22 
aprilie, Livingstone părăsi orăşelul acesta, odinioară atât de 
bogat, cobori până la delta fluviului şi, în ziua de 20 mai, la 
patru ani după ce părăsise Colonia Capului, ajunse la 
Quelimane. La 12 iulie se îmbarcă, plecând spre insulele 
Mauriciu, iar la 22 decembrie se înapoia în Anglia, după o 
absenţă de şaisprezece ani. 

Premiul Societăţii de geografie din Paris, marea medalie a 
Societăţii de geografie din Londra, recepții strălucite 
cinstiră întoarcerea ilustrului explorator. Un altul s-ar fi 
gândit, poate, că şi-a câştigat cu prisosinţă dreptul la 
odihnă. Doctorul era însă de altă părere. întovărăşit de 
fratele său Charles, de căpitanul Bedindfield, de doctorii 
Kirk şi Meller, de Thornton şi Baines, Livingstone plecă la 1 
martie 1858, iar în mai debarcă pe coasta Mozambicului, 
având ca obiectiv studierea bazinului Zambezi. 

Nu toţi aveau să se înapoieze din această călătorie. 

Un mic vapor, Ma-Robert, îngădui exploratorilor să urce în 
susul marelui fluviu, trecând de locul de vărsare al lui 


Kongone. Sosiră la Tete la 8 septembrie. în ianuarie 1859 îşi 
încheiară cercetările asupra cursului inferior al lui Zambezi 
şi al unuia din afluenții săi de pe malul stâng, Şire. În aprilie 
vizitară lacul Şirua. La 10 septembrie explorară teritoriul 
manganjaşilor şi descoperiră lacul Nyassa, după care, la 9 
august 1860, se înapoiară la cascada Victoria. La 31 
ianuarie 1861 avu loc întâlnirea cu episcopul Mackenzie şi 
cu misionarii săi, la vărsarea lui Zambezi, după care, în 
martie, urmă explorarea lui Rovuma cu vasul Pionnier şi 
înapoierea la lacul Nyassa în septembrie 1861. Rămaseră 
acolo până la sfârşitul lui octombrie. Sosirea, la 30 ianuarie 
1862, a doamnei Livingstone şi a celui de al doilea vas, Lady 
Nyassa, au constituit aproape singurele întâmplări mai 
însemnate ale acestei noi expediţii. La data aceea, episcopul 
Mackenzie şi unul dintre misionari muriseră din pricina 
climei, iar la 27 aprilie doamna Livingstone se stinse în 
braţele soţului ei. 

În mai, doctorul încercă a doua explorare a lui Rovuma, 
apoi, la sfârşitul lui noiembrie, se întoarse pe Zambezi, ca 
să urce din nou cursul afluentului Şire. Pierzând în aprilie 
1863 pe tovarășul său Thornton, îi trimise în Europa pe 
fratele său Charles şi pe doctorul Kirk, amândoi măcinaţi de 
boală, iar la 10 noiembrie revăzu pentru a treia oară 
Nyassa, a cărei hartă hidrografică o completă. Peste trei 
luni se afla la vărsarea lui Zambezi, trecu prin Zanzibar şi, 
la 20 iulie 1864, după cinci ani de absenţă, ajunse la 
Londra, unde publică lucrarea intitulată: «Explorarea 
fluviului Zambezi şi a afluenților săi». 

La 28 ianuarie 1866, Livingstone debarcă din nou la 
Zanzibar. Începea a patra sa călătorie! 

La 8 august, după ce asistă la scenele înfiorătoare ale 
negoţului de sclavi de prin regiunile acelea, doctorul, care 
de data aceasta nu avea cu dânsul decât câţiva soldaţi 
hinduşi şi câţiva negri, ajunse la Mokalaose, pe malurile 
lacului Nyassa. După şase săptămâni, cei mai mulţi dintre 
oamenii care îl întovărăşeau fugiră şi, înapoindu-se la 


Zanzibar, răspândiră zvonul mincinos că Livingstone ar fi 
murit. 

În ciuda acestor împrejurări, doctorul Livingstone nu se 
dădu bătut. Voia să exploreze ţinutul cuprins între Nyassa şi 
lacul Tanganyika. La 10 decembrie, ajutat de câţiva 
băştinaşi, traversă fluviul Laongua şi, la 2 aprilie 1867, lacul 
Liemba. Rămase acolo o lună, bolnav, zbătându-se între 
viaţă şi moarte. Cum se făcu ceva mai bine, la 30 august, 
ajunse până la lacul Moero, al cărui mal nordic îl cercetă în 
amănunţime, iar la 21 noiembrie intră în oraşul Cazembe, 
unde rămase patruzeci de zile, timp în care mai cercetă de 
două ori lacul Moero. 

De la Cazembe, Livingstone se îndreptă spre nord, cu 
scopul de a vizita însemnatul oraş Ujiji, de pe ţărmul lacului 
Tanganyika. Surprins acolo de creşterea apelor, părăsit de 
călăuze, fu nevoit să se înapoieze la Cazembe. La 6 iunie 
cobori spre sud, iar peste şase săptămâni ajunse la marele 
lac Bangweulu. Rămase aici până la 9 august, încercând 
apoi să urce spre lacul Tanganyika. 

Ce călătorie! Începând de la 7 ianuarie 1869, acest erou 
era atât de slăbit, încât trebui să fie dus pe targă. În 
februarie ajunse în sfârşit la lacul Tanganyika şi intră în 
Ujiji, unde găsi câteva obiecte trimise pe adresa sa de către 
Compania Orientală din Calcutta. 

Livingstone nu mai avea decât un singur gând: să ajungă 
până la izvoarele sau la Valea Nilului, luând-o de-a lungul 
lacului Tanganyika. La 21 septembrie se afla la Bambarre, 
în Manyuema, ca să ajungă apoi la Lualaba, care - după 
cum bănuise Cameron şi avea s-o confirme Stanley - nu era 
decât Zairul superior sau Congo. La Mamohela, doctorul 
rămase optzeci de zile grav bolnav. Nu mai avea decât trei 
servitori. La 21 iulie 1871 plecă în sfârşit spre Tanganyika, 
şi de-abia la 23 octombrie intră în Ujiji. Dar doctorul David 
Livingstone nu mai era decât pielea şi osul! 

Fiindcă de multă vreme nu mai sosiseră în Europa veşti de 
la doctorul Livingstone, toţi îl socoteau mort. Dealtfel, şi el 


pierduse orice nădejde de a mai primi vreun ajutor. 

În ziua de 3 noiembrie, după unsprezece zile de la 
intrarea sa în Ujiji, focuri de puşcă răsunară la un sfert de 
milă de lac. Doctorul alergă la faţa locului. Un om, un alb, se 
afla înaintea lui. 

— Doctorul Livingstone, nu-i aşa? 

— Da, răspunse acesta cu un zâmbet binevoitor, scoţându- 
şi şapca din cap. 

Mâinile lor se strânseră cu căldură. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putinţa să vă 
întâlnesc. urmă omul alb. 

— Şi eu sunt fericit că mă aflu aici ca să vă primesc, zise 
doctorul Livingstone. 

Omul alb era Stanley, reporterul ziarului New York Herald, 
pe care domnul Benett, directorul ziarului, îl trimisese în 
căutarea lui David Livingstone. 

În luna octombrie 1860, omul acesta, un adevărat erou, 
fără şovăire, fără să spună vreo vorbă, se îmbarcase la 
Bombay cu destinaţia Zanzibar şi, plecând pe drumul 
parcurs de Speke şi Burton, după greutăţi fără număr, 
riscându-şi viaţa în nenumărate rânduri, ajunsese la Ujiji. 

Cei doi călători, deveniți doi prieteni, făcură împreună o 
expediţie la nord de lacul Tanganyika. Merseră cu bărcile 
până la Capul Magala, şi, după o explorare amănunţită, 
ajunseră la concluzia că marele lac alimenta un afluent al 
lui Lualaba. Cameron şi însuşi Stanley aveau să stabilească 
precis aceasta peste câţiva ani. La 12 decembrie, 
Livingstone şi tovarăşul său se înapoiară la Ujiji. 

Stanley se pregăti de plecare. La 27 decembrie, după o 
călătorie de opt zile, doctorul Livingstone şi Stanley 
ajunseră la Urimba, iar la 23 februarie intrară în Kuihara. 

Ziua de 12 martie a fost ziua de rămas bun. 

— Aţi făcut ceea ce puţini oameni ar fi făcut, şi mult mai 
bine decât mulţi dintre marii călători, i se adresă doctorul 
tovarăşului său. Vă sunt recunoscător din tot sufletul. 


Dumnezeu să vă călăuzească paşii, prietene, şi să vă 
binecuvânteze. 

— lar pe dumneavoastră, zise Stanley, să vă aducă sănătos 
printre noi, dragă doctore. 

Stanley se smulse repede din această îmbrăţişare, 
întorcându-se pentru a-şi ascunde lacrimile. 

— Bun rămas, doctore, prietene drag, spuse el cu glasul 
sugrumat de emoție. 

— Bun rămas, răspunse cu glasul stins Livingstone. 

Stanley plecă, şi la 12 iulie 1872 debarcă la Marsilia. 

Livingstone avea să-şi reia cercetările. La 25 august, după 
cinci luni petrecute la Kuihara, întovărăşit de servitorii săi 
negri Suzi, Şuma şi Amoda, de alţi doi servitori, de lacob 
Wainwright şi de cincizeci şi şase de oameni trimişi de 
Stanley, el se îndreptă spre sudul lacului Tanganyika. 

După o lună, caravana ajunse la M'ura, în mijlocul 
furtunilor dezlâănţuite de o secetă cumplită. Apoi urmară 
ploile, duşmănia băştinaşilor, pierderea vitelor de povară, 
căzute sub înţepăturile muştelor ţeţe. La 24 ianuarie 1873, 
mica trupă se afla la Citunkue. La 27 aprilie, după ce 
înconjurase pe la răsărit lacul Bangweulu, se îndreptă spre 
satul Citambo. 

lată locul unde îl lăsaseră pe Livingstone câţiva negustori 
de sclavi. lată ceea ce aflaseră de la ei Alvez şi prietenul lui 
din Ujiji. Părea întemeiată presupunerea că, după ce va fi 
explorat sudul lacului, doctorul se va aventura prin ţinutul 
Loanda şi se va îndrepta apoi spre vest, în căutare de 
ţinuturi necunoscute. Traversarea Angolei şi cercetarea 
ținuturilor acelora unde negoţul de sclavi era în floare, 
ajungând până la Kazonde, iată de bună seamă calea cea 
mai indicată şi pe care fără îndoială că doctorul Livingstone 
avea să o urmeze. 

Doamna Weldon se bizuia tocmai pe această sosire 
apropiată a marelui explorator, dat fiind că la începutul lui 
iunie se împliniseră mai bine de două luni de când 
exploratorul ar fi trebuit să atingă sudul lacului Bangweulu. 


Dar la 13 iunie, adică în ajunul zilei în care Negoro avea să-i 
ceară doamnei Weldon scrisoarea care să-i aducă o sută de 
mii de dolari, printre localnici se răspândi o veste de care 
Alvez şi negustorii nu aveau decât să se bucure: Doctorul 
David Livingstone murise în zorii zilei de 1 mai 1873. Într- 
adevăr, la 29 aprilie, caravana atinsese aşezarea Citambo, 
la sudul lacului. Doctorul era purtat pe o targă; în noaptea 
de 30 spre 1, pradă unei dureri chinuitoare, el scoase un 
geamăt abia auzit: «Ah! Vai! Vai!» şi căzu apoi într-o stare 
de toropeală. După un ceas, îl chemă pe servitorul său Suzi, 
ceru câteva medicamente, apoi rosti cu glasul stins: 

— Acum mi-e mai bine. Poţi pleca. 

Pe la orele patru dimineaţa, Suzi, împreună cu cinci 
oameni din escortă, intră în coliba doctorului. Îngenuncheat 
lângă patul său, cu capul proptit în mâini, David Livingstone 
părea că se roagă. Suzi atinse încetişor obrazul cu degetul: 
era rece. David Livingstone murise. 

După nouă luni, trupul lui, transportat de servitorii săi 
credincioşi cu preţul unor greutăţi extraordinare, fu adus la 
Zanzibar, iar la 12 aprilie 1874 fu înmormântat în catedrala 
Westminster din Londra, în mijlocul acelor oameni mari pe 
care Anglia îi cinsteşte la fel ca pe regi. 

Capitolul XV. 

UNDE POATE DUCE O MANTICORĂ. 

Când se află în nenorocire, nu se agaţă oare omul de cel 
mai neînsemnat fir de pai? Şi există oare o licărire de 
nădejde, oricât de slabă, pe care ochii celui condamnat să 
nu caute s-o descopere? Aceasta era situaţia doamnei 
Weldon. E lesne de înţeles, deci, ce a simţit când a aflat, 
chiar de la Alvez, că doctorul Livingstone murise într-un 
sătuc din Bangweulu. | se părea că acum e mai singură ca 
oricând; parcă se rupsese un fir prin care se simţea legată 
de acest călător şi, prin el, de lumea civilizată. Paiul de care 
voia să se agaţe îi scăpase din mâini, ultima licărire de 
nădejde se stinsese. Tom şi tovarăşii lui părăsiseră Kazonde, 
îndreptându-se spre regiunea lacurilor. Despre Hercule n- 


avea nici cea mai mică ştire. Hotărât lucru: doamna Weldon 
nu se mai putea bizui pe nimeni!... Nu-i mai rămânea 
altceva de făcut decât să primească propunerea lui Negoro, 
încercând să obţină condiţii mai bune şi să se asigure că ele 
vor fi aduse la îndeplinire. 

La 14 iunie, în ziua fixată, Negoro se înfăţişă în coliba 
doamnei Weldon. 

Ca de obicei, portughezul se dovedi - după cum îi plăcea s- 
o spună singur - un om practic; de altfel, n-a trebuit să 
scadă nimic din preţul de răscumpărare, pe care prizoniera 
nici măcar nu-l puse în discuţie. Dar, la rândul ei, doamna 
Weldon dădu şi ea dovadă de un ascuţit spirit practic, 
spunându-i: 

— Dacă vrei să închei o afacere, nu o face imposibilă prin 
condițiuni care nu pot fi acceptate. Obţinerea libertăţii 
noastre în schimbul sumei pe care o ceri se poate face fără 
ca soţul meu să vină într-o ţară în care vezi foarte bine cei 
se poate întâmplă unui alb! Sub nici un cuvânt nu voi 
accepta ca soţul meu să vină aici! 

După ce şovăi puţin, Negoro primi, aşa că doamna Weldon 
obţinu în cele din urmă ca James Weldon să nu se 
aventureze până la Kazonde. Un vapor avea să-l lase la 
Mossamedes, un mic port de pe coasta de sud a Angolei, 
destul de des vizitat de negustorii de sclavi şi bine cunoscut 
de Negoro. Portughezul avea să-l aducă pe James Weldon 
acolo, iar la o dată ce urma să fie stabilită, agenţii lui Alvez 
aveau să o aducă tot acolo pe doamna Weldon, cu Jack şi 
vărul Benedict. Suma urma să fie înmânată acestor agenţi, 
în schimbul prizonierilor. Negoro, care avea să joace faţă de 
James Weldon rolul unui om cinstit, trebuia să se facă 
nevăzut la sosirea vaporului. 

Izbutind să-şi impună condiţiile, doamna Weldon câştigase 
un punct foarte important: îl scăpase pe soţul său de 
primejdiile unei călătorii la Kazonde, de riscul de a fi luat 
prizonier, după ce va plăti suma cerută, sau de primejdiile 
drumului la înapoiere. Cât despre parcurgerea celor şase 


sute de mile de la Kazonde până la Mossamedes, dacă 
drumul era făcut în condiţiunile în care venise de la Coanza, 
doamna Weldon nu avea a se teme decât de puţină 
oboseală. Dealtminteri, interesul lui Alvez, căci şi el era 
amestecat în afacere, cerea ca prizonierii să ajungă vii şi 
nevătămaţi. 

După ce căzură de acord, doamna Weldon îi scrise soţului 
ei în sensul acesta, lăsându-i lui Negoro grija de a se da 
drept un servitor credincios scăpat din mâinile băştinaşilor. 
Negoro luă scrisoarea care trebuia să-l facă pe James 
Weldon să vină la Mossamedes. A doua zi, însoţit de vreo 
douăzeci de negri, porni spre nord. De ce luă această 
direcţie?! Intenţiona oare să se îmbarce pe vreunul din 
vapoarele, care străbat gurile fluviului Congo, ocolind astfel 
ţinuturile de sub stăpânire portugheză şi, deci, temniţele al 
căror oaspete fusese fără voie? Poate că da. Cel puţin 
aceasta a fost explicaţia pe care i-a dat-o lui Alvez. 

După plecarea lui, doamna Weldon se strădui să-şi 
orânduiască astfel viaţa, încât să-şi uşureze condiţiile de 
trai pe timpul cât avea să mai rămână la Kazonde, adică 
vreo trei sau patru luni, în cel mai bun caz. Călătoria lui 
Negoro nu putea să dureze mai puţină vreme. 

Doamna Weldon nu avea deloc de gând să părăsească 
factoria. Şi ea, şi copilul ei, şi vărul Benedict se găseau aici 
oarecum în siguranţă. Grija pe care le-o purta Halima 
îndulcea întrucâtva asprimea acestei captivităţi. De altfel, 
probabil că nici negustorul de sclavi nu i-ar li îngăduit să 
părăsească locul acela. Suma însemnată ce trebuia să-i 
revină din răscumpărarea prizonierei merita oboseala de a 
o păzi cu străşnicie. De aceea lui Alvez îi părea bine că nu 
era silit să plece din Kazonde pentru a inspecta celelalte 
două agenţii din Bihe şi din Cassange. Coimbra se dusese 
ca să-l înlocuiască la începerea de noi vânători de oameni şi 
nu avea nici un motiv să regrete absenţa acestui beţiv. 

De altfel, înainte de plecare, Negoro îi făcuse lui Alvez cele 
mai stăruitoare recomandări cu privire la doamna Weldon. 


Trebuia supravegheată îndeaproape. Nimeni nu ştia ce se 
întâmplase cu Hercule. Dacă nu pierise prin pădurile 
acestui ţinut îngrozitor, poate că avea să încerce să se 
apropie de prizonieră şi s-o smulgă din mâinile lui Alvez. 
Negustorul înţelesese foarte bine situaţia, văzută prin 
prisma unei mari sume de bani, pe care trebuia să pună 
mâna. O păzea, deci, pe doamna Weldon aşa cum îşi păzea 
buzunarul. 

Viaţa monotonă a prizonierei, în timpul primelor zile după 
sosirea la factorie, continua neschimbată. Cele petrecute 
aici, în agenţie, nu se deosebeau cu nimic de viaţa dusă de 
băştinaşii dinafară. Alvez nu încercase să schimbe felul de 
trai al localnicilor. Femeile munceau aşa cum făceau şi în 
târg, spre cea mai mare satisfacţie a soţilor sau a stăpânilor. 
Băteau orezul cu maiul în piuliţe de lemn până la decortica- 
rea totală; cojeau şi dădeau la ciur grăunţele de porumb şi 
făceau toate muncile necesare pentru extragerea acelei 
substanţe granuloase care serveşte la prepararea supei 
numită «mtyele»; culegeau costreiul - un fel de mei mare, a 
cărui recoltare începuse printr-o mare solemnitate; 
extrăgeau un ulei mirositor, din fructe de «mpafu» - un fel 
de măsline, din al căror suc se scoate un parfum foarte 
căutat de băştinaşi: scărmănau bumbacul, ale cărui fire 
erau toarse cu ajutorul unui fus lung de un picior şi 
jumătate şi pe care ţesătoarele îl răsuceau repede: băteau 
cu un fel de ciocănele stofele ţesute din scoarță de copac; 
smulgeau rădăcini de manioc şi pregăteau răsadurile 
necesare unor produse ale regiunii: «cassave», făină 
extrasă din manioc, bob ale cărui păstăi, lungi de 
cincisprezece centimetri, numite «mosiţanes», cresc în nişte 
copaci înalţi de douăzeci de picioare, alune din care se 
extrage ulei, mazăre de un albastru deschis, cunoscută sub 
numele de «cilobes», ale cărei flori amintesc de gustul puţin 
sălciu al supei de «costrei», cafeaua indigenă, trestia de 
zahăr, din al cărei suc se face siropul, ceapă, pere exotice, 
numite «goyave», susan, castraveți ale căror seminţe le 


prăjeau ca pe castane; preparau băuturi, îngrijeau de 
animalele domestice, de vacile care nu se lasă mulse decât 
în prezenţa viţelului lor sau a unui vițel împăiat, de juncile 
mici cu coarne scurte, dintre care unele au o cocoaşă, de 
caprele care, în unele regiuni, sunt crescute pentru carnea 
lor şi sunt un important obiect de schimb, ba se poate 
spune chiar o monedă la fel de obişnuită ca şi sclavul; în 
sfârşit, îngrijeau de orătăniile din ogradă şi de porci, oi, boi 
etc. Această lungă enumerare arată grelele munci pe care 
le fac femeile în regiunile sălbatice din continentul african. 

În acest timp, bărbaţii fumează tutun sau cânepă, vânează 
elefanţi sau bivoli, intră cu simbrie la negustorii de sclavi. 
Recoltele de porumb sau de sclavi sunt totuşi recolte care 
se fac în anotimpuri dinainte hotărâte. Aşa că din aceste 
felurite îndeletniciri, doamna Weldon nu cunoscuse la 
agenţia lui Alvez decât pe cele rezervate femeilor. 

Micul Jack îşi însoțea adesea mama în plimbările ei prin 
curtea îngrădită, dar ar fi dorit mult să treacă dincolo de 
gard. Zărise el, într-un baobab uriaş, cuiburi de «marabu», 
alcătuite din câteva nuiele, şi cuiburi de «suimangas» cu 
gâtul şi pieptul roşu, care semănau cu cele ale păsărilor 
ţesătoare(45); pe urmă, de «văduvioare», care strică 
acoperişurile colibelor în folosul puişorilor lor; «calaoşi», 
care cântă nespus de frumos, papagali de un cenuşiu 
deschis, cu coada roşie, cărora în Manjema li se spune 
«<roşcaţi», şi după care sunt numiţi şi şefii triburilor, 
«drugoşi» insectivori, care ar semăna cu câneparii cenuşii 
dacă ar avea un cioc mare, roşu. Se mai puteau vedea sute 
de fluturi de specii diferite, zburând mai cu seamă prin 
vecinătatea pârâiaşelor care străbăteau domeniul lui Alvez. 
Dar fluturii intrau mai degrabă în preocupările vărului 
Benedict decât într-ale micului Jack, căruia îi părea foarte 
rău că nu este mai înalt, pentru a putea privi peste gard. 
Ah! Unde era oare bunul său prieten Dick Sand, care îl suia 
aşa de sus pe catargele lui Pilgrim? Cum l-ar mai fi urmat 
prin ramurile acestor copaci, ale căror vârfuri se ridicau la 


mai bine de o sută de picioare! Cum s-ar mai fi jucat 
împreună! 

În schimb, vărul Benedict se simţea întotdeauna mulţumit 
oriunde s-ar fi găsit, numai să nu-i lipsească gângăniile. Din 
fericire, descoperise destule pe domeniul lui Alvez şi le 
studia cu mare atenţie, pe cât putea s-o facă fără lupă şi 
fără ochelari, indiferent dacă era vorba de o mică albină, 
care-şi construia alveolele în lemnul ros de carii, sau o 
viespe care îşi depunea ouăle în celulele străine, aşa cum 
cucul îşi depune ouăle în cuibul altor păsări. Nu lipseau nici 
ţânţarii din preajma apelor, care îl tatuau cu înţepăturile lor 
până ce-l făceau de nerecunoscut. Când doamna Weldon îl 
mustra că se lasă pişcat în aşa hal de aceste insecte 
răufăcătoare, vărul Benedict îi răspundea scărpinându-se 
de-i dădea sângele: 

— Bietele făpturi o fac din instinct de conservare şi nu 
trebuie să le-o luăm în nume de rău. 

Într-o bună zi, la 17 iunie, vărul Benedict era cât pe-aci să 
se socotească cel mai fericit dintre entomologi. Dar 
întâmplarea aceasta, care avu urmări neaşteptate, merită 
să fie povestită mai pe îndelete. 

Era pe la orele unsprezece dimineaţa. O zăpuşeală de 
nesuferit alungase în colibele lor pe toţi locuitorii din 
factorie. până şi ulițele din Kazonde erau pustii. 

Doamna Weldon aţipise lângă micul Jack, care dormea 
dus. Din pricina arşiţei dogoritoare a soarelui tropical, chiar 
şi vărul Benedict renunţase la vânătoarea sa favorită - lucru 
pe care nu-l făcuse deloc cu inima uşoară, căci auzea 
zumzăind în razele soarelui o întreagă lume de insecte. Se 
refugiase, cu multă părere de rău, în fundul colibei, şi 
somnul tocmai începuse să-l toropească. 

Deodată, în clipa când pleoapele erau gata să i se închidă, 
auzi un zumzet, adică un bâzâit supărător de insectă, 
pricinuit de bătaia aripilor; unele insecte pot atinge până la 
cincisprezece-şaisprezece mii de bătăi din aripi pe minut. 


— Un hexapod! strigă vărul Benedict trezit din toropeală 
şi trecând de la poziţia orizontală la cea verticală. 

Că în colibă bâzâia un hexapod nu mai încăpea nici o 
îndoială. Dacă vărul Benedict era foarte miop, avea în 
schimb auzul foarte ascuţit, atât de ascuţit, încât putea să 
deosebească o insectă de alta numai după intensitatea 
bâzâitului. Dar bâzâitul acela i se părea necunoscut, deşi nu 
putea fi pricinuit decât de un uriaş al speciei. 

«Ce hexapod o fi acesta?» se întrebă vărul Benedict. 

Şi iată-l străduindu-se să zărească insecta, lucru destul de 
anevoios pentru ochii săi, fără ochelari; încercă însă s-o 
identifice după bătăile aripilor. 

Instinctul său de entomolog îi spunea că era vorba de o 
descoperire însemnată şi că insecta care pătrunsese atât de 
providenţial în colibă nu putea fi un exemplar de rând. 

Vărul Benedict stătea în capul oaselor şi nu mai făcea nici 
o mişcare. Asculta. Câteva raze de soare pătrundeau până 
la dânsul. Ochii săi descoperiră atunci un punct mare, 
negru, ce se tot rotea în jurul lui, dar care nu se apropia 
îndeajuns de entomolog, pentru ca acesta să-l poată 
identifica. Abia mai cuteza să respire şi, chiar dacă ar fi 
simţit că-l pişcă de obraz sau de mâini, era hotărât să nu 
facă nici cea mai mică mişcare, temându-se să nu alunge 
hexapodul. 

În cele din urmă, după ce-i dăduse de câteva ori târcoale 
bâzâind neîncetat, insecta i se aşeză drept pe creştet. Gura 
vărului Benedict se lărgi un moment, ca pentru a schiţa un 
zâmbet, şi ce mai zâmbet! Simţea cum mica făptură îi 
aleargă prin păr şi avea o poftă nebună să ducă mâna la cap 
şi s-o prindă; se abţinu însă şi făcu foarte bine. 

«Nu, nu, chibzui el. O s-o scap sau, şi mai rău, am s-o ucid. 
Mai bine s-o las să-mi vină la îndemână. Na,c-a-nceput să 
meargă! Coboară! Îi simt picioruşele cum aleargă pe 
craniu! Trebuie să fie un hexapod straşnic! Doamne! Fă-l 
numai să coboare pe vârful nasului! Dacă mi-ar ajunge aici 
şi m-aş uita puţin şaşiu, poate că aş reuşi să-l văd şi să-mi 


dau seama din ce ordin, gen, specie sau varietate face 
parte!» 

Astfel gândea vărul Benedict. Era însă un drum lung din 
creştetul capului său, destul de ţuguiat, până pe vârful 
nasului destul de lung şi el. Dar capricioasa insectă putea 
foarte bine să-şi aleagă şi alte drumuri, cum ar fi pe lângă 
urechi, sau spre ceafă; aceste drumuri ar fi îndepărtat-o de 
privirea savantului, fără a mai socoti că în orice clipă ar fi 
putut să-şi ia din nou zborul, să iasă din colibă, să se piardă 
în razele soarelui în care îşi petrecea viaţa, plecând spre 
zumzetul semenelor ei, care până la urmă aveau s-o atragă 
afară! 

Vărul Benedict ştia toate acestea. Niciodată, în toată 
cariera lui de entomolog, nu trecuse prin clipe mai 
emoţionante. Un hexapod african, dintr-o specie, sau cel 
puţin dintr-o subvarietate nouă, era acolo, pe capul său, şi 
el nu-l putea identifica decât numai dacă gângania avea să 
se îndure să se apropie la mai puţin de o şchioapă de ochii 
lui. 

Până la urmă, dorinţa vărului Benedict se împlini. După ce 
i se plimbă prin claia de păr ca pe un vârf de arbust 
sălbatic, gângania începu să coboare spre marginea frunţii. 
Vărul Benedict simţi crescând într-însul nădejdea că insecta 
se va aventura şi pe rădăcina nasului. Odată ajunsă acolo, 
de ce n-ar cobori şi spre vârf! 

«Eu, în locul ei, aş coborî», îşi spunea savantul. 

La drept vorbind, orice alt om în locul vărului Benedict şi- 
ar fi tras o scatoalcă puternică pe frunte, ca să omoare 
plicticoasa insectă sau măcar să o facă să zboare. Să simţi 
şase picioare care se plimbă pe pielea ta, fără a mai pomeni 
de primejdia de a fi muşcat, precum şi de teama dea nu 
alunga insecta printr-o mişcare involuntară - apoi aşa ceva 
e adevărat eroism! Spartanul care şi-a lăsat pieptul să-i fie 
sfâşiat de o vulpe, romanul care a ţinut jeratic în mână nu 
dăduseră dovadă de mai multă stăpânire de sine decât 


vărul Benedict, care de bună seamă că avea printre 
strămoşii săi şi pe aceşti doi eroi. 

După ce se roti de vreo douăzeci de ori, insecta se hotări 
să coboare pe nas. Când gângania stătu o clipă pe gânduri, 
vărul Benedict simţi că inima aproape încetează să-i mai 
bată. Va urca hexapodul spre frunte, sau va cobori pe nas? 

Şi hexapodul cobori. Vărul Benedict îi simţi picioruşele 
păroase înaintând spre baza nasului. Insecta nu se abătu 
nici la dreapta, nici la stânga, ci rămase între cele două 
nări, care fremătau, adică drept la rădăcina acestui nas 
puţin coroiat, de savant, anume făcut parcă pentru a purta 
ochelari. Trecu apoi peste micul şanţ produs de 
întrebuinţarea neîncetată a acelui instrument optic,de a 
cărui lipsă suferea atât de mult bietul văr Benedict,şi poposi 
chiar la extremitatea apendicelui nazal. 

Nu era loc mai bun pe care l-ar fi putut alege hexapodul. 
La distanţa aceea, ochii vărului Benedict, privind niţel 
cruciş, puteau să se aţintească asupra insectei ca focarele a 
două lentile. 

— Dumnezeule mare! nu-şi putu reţine un strigăt vărul 
Benedict. E o manticoră! O manticoră buburoasă! 

N-ar fi trebuit însă să strige, ci să se mulţumească doar să 
facă această constatare în gând. Dar n-ar fi însemnat oare 
să cerem prea mult înflăcăratului entomolog? Să ai pe 
vârful nasului o manticoră cu elitre mari, o insectă din tribul 
cicindeletelor, o mostră rară în colecţie, specifică regiunilor 
meridionale ale Africii, şi să nu scoţi un strigăt de 
admiraţie! Aşa ceva ar întrece puterile unui om! 

Din nefericire, manticora auzi strigătul, urmat aproape 
imediat de un strănut care scutură apendicele pe care 
poposise insecta. Vărul Benedict se repezi s-o prindă, 
întinse mâna şi o închise brusc, dar nu reuşi să-şi apuce 
decât vârful nasului. 

— Afurisit ghinion! strigă el. 

După aceea, însă, dădu dovadă de un sânge rece 
extraordinar. 


Ştia că manticora buburoasă zboară foarte încet, că mai 
mult merge decât zboară. Se lăsă aşadar în genunchi şi 
reuşi să descopere, la mai puţin de zece şchioape de ochiul 
său, punctul negru care aluneca repede într-o rază de 
soare. La drept vorbind, în poziţia aceasta putea să o 
studieze mai în voie. Dar cu nici un preţ nu trebuia să-i 
scape din vedere. 

«Dacă aş încerca s-o prind, aş risca s-o strivesc, îşi spuse 
vărul Benedict. Nu! Mai bine s-o urmăresc şi s-o admir! Am 
tot timpul s-o prind!» 

Se înşela oare vărul Benedict? Poate că da, poate că nu, 
dar iată-l de-a bugşilea, scurmând ţărâna cu nasul, ca un 
câine de vânătoare adulmecând vânatul, şi urmărind de 
aproape frumosul hexapod. Peste o clipă era afară din 
colibă, sub soarele de amiază, şi după câteva minute se afla 
la poalele gardului care împrejmuia domeniul lui Alvez. 

Nu cumva avea de gând manticora, odată ajunsă aici, să 
treacă dintr-o săritură dincolo de gard, punând un zid de 
netrecut între ea şi urmăritorul ei? Nu, hexapodul nu 
obişnuia să facă astfel de salturi, şi vărul Benedict o ştia 
prea bine. Continuă să se târască, deci, ca o şopârlă, fiind 
prea departe pentru a observa, entomologiceşte vorbind, 
insecta, dar destul de aproape pentru a observa punctul 
acela mare, mişcător, care mergea pe pământ. 

Ajunsă lângă gard, manticora dădu peste gura unui şanţ 
subteran destul de adânc, care trecea chiar pe sub gard. 
Gângania nu şovăi nici o clipă, ci se strecură în această 
galerie subterană, căci îi place să caute locuri întunecate. 
Vărul Benedict crezu că o va pierde din vedere. Dar, spre 
marea lui surprindere, deschizătura era mai largă de două 
picioare, şanţul formând un fel de galerie, prin care corpul 
lung şi slab al savantului se putu furişa uşor. Urmărea cu o 
încordare atât de pătimaşă mişcările insectei, încât nu băgă 
de seamă că, târându-se astfel, trecea pe dedesubtul 
gardului. Într-adevăr, galeria stabilea o comunicaţie 
naturală între interior şi exterior. În mai puţin de un minut, 


vărul Benedict se afla dincolo de factorie. Dar nu-l interesa 
deloc acest lucru! Era cucerit cu totul de frumoasa 
gânganie, care parcă îl ducea de nas. Fără îndoială însă că 
manticora se plictisise de atâta drum pe pământ, căci îşi 
depărtă elitrele şi îşi desfăcu aripile. Vărul Benedict simţi 
primejdia şi, întinzând mâna, se pregăti să prindă insecta în 
podul palmei... când, frrr!... manticora îşi luă zborul. 

Mare supărare! Noroc că manticora nu poate zbura prea 
departe! Vărul Benedict se ridică fără s-o scape din ochi şi 
se avântă pe urmele ei, cu palmele deschise... 

Insecta îi zbura pe deasupra capului şi vajnicul nostru 
savant nu mai zărea decât un punct mare, negru, fără o 
formă precisă. 

Oare manticora se va lăsa din nou pe pământ, după ce 
avea să descrie câteva cercuri la întâmplare în jurul capului 
ciufulit al vărului Benedict? Poate că da! 

Din nefericire pentru nenorocosul savant, această parte a 
domeniului lui Alvez, situată la capătul de nord al târgului, 
se mărginea cu o pădure mare, care acoperea teritoriul 
Kazondei pe o suprafaţă de mai mulţi kilometri pătraţi. 
Dacă manticora ajungea în desişul copacilor şi dacă acolo 
începea să zboare din creangă în creangă, savantul ar fi 
fost nevoit să renunţe la orice nădejde de a o mai avea în 
faimoasa cutie de tinichea, în care ar fi figurat la loc de 
cinste, fiind cea mai prețioasă bijuterie. 

Şi vai! Chiar aşa se întâmplă! Manticora se aşeză din nou 
pe pământ. Vărul Benedict, având de data aceasta 
neaşteptatul prilej de a o prinde, se năpusti imediat asupra 
ei, cu faţa în jos. Insecta însă nu mai mergea, ci se depărta 
cu sărituri mici. 

Obosit, cu genunchii şi degetele de la mâini însângerate, 
vărul Benedict sări după ea. Braţele sale, cu palmele 
desfăcute, se întindeau când la dreapta, când la stânga, 
după cum punctul acela negru sărea când ici, când colo. S- 
ar fi spus că înoată la suprafaţa pământului încins, făcând 
gesturile pe care un înotător le face la suprafaţa apei. 


Dar osteneală zadarnică! Mâinile sale frământau aerul 
fără să prindă nimic. Insecta îi scăpa mereu de parcă şi-ar fi 
bătut joc de el, până când, în cele din urmă, ajunsă în 
frunzişul verde, îşi luă din nou zborul, după ce mai întâi 
atinse urechea vărului Benedict cu bâzâitul foarte puternic 
şi parcă şi mai ironic al aripilor sale de coleopteră. 

— Afurisită gânganie! strigă din nou vărul Benedict. Iar 
mi-a scăpat! Blestemat hexapod! Şi când te gândeşti că îţi 
rezervasem un loc de cinste în colecţie! Ei bine, nu! Nu te 
las cu una, cu două! Am să mă ţin scai detine şitotam să te 
prind! 


Nenorocosul văr uită că, cu ochii săi miopi, nu putea să 
mai vadă manticora în frunziş. Dar nu-şi mai dădea seama 
ce se petrece cu el. Furia, necazul îl scoseseră din minţi. El 
şi numai el era de vină în toată întâmplarea! Dacă ar fi pus 
mâna de la început pe insectă, în loc s-o lase liberă, nimic 
din toate acestea nu s-ar mai fi întâmplat şi minunatul 
exemplar de manticoră africană, care poartă un nume de 
animal fabulos, cu cap de om şi trup de leu, s-ar afla acum 
în mâinile sale. 

Vărul Benedict îşi ieşise din fire. Nici nu-i trecea prin 
minte că o întâmplare cu totul neprevăzută îi dăduse 
libertatea. Încă nu se dumerise că galeria prin care se 
strecurase răspundea de partea cealaltă a gardului şi că, 
deci, ieşise din curtea lui Alvez. El nu ştia decât că se găsea 
în pădure, iar pe sub copaci zbura o manticoră pe care voia 
să pună mâna cu orice preţ! 

Ilată-l, aşadar, alergând prin pădurea aceea deasă, fără să- 
şi dea măcar seama de ce face, închipuindu-şi pesemne că 
vede mereu preţioasa insectă şi bătând aerul cu braţele 
sale lungi, ca un păianjen gigant. Nu se întreba nici încotro 
merge, nici cum va găsi drumul la înapoiere, dacă 
bineînţeles se va mai înapoia. Se afundă astfel aproape un 
kilometru în pădure, fără să-i treacă prin minte că s-ar 
putea întâlni cu vreun băştinaş sau că ar putea fi atacat de 
vreo fiară sălbatică. 

Deodată, trecând pe lângă un hăţiş, o făptură uriaşă se 
năpusti asupra lui. Pe urmă, aşa cum ar fi făcut şi vărul 
Benedict cu o manticoră, făptura aceea îl prinse cu o mână 
de ceafă, cu cealaltă de fundul pantalonilor şi, fără să-i dea 
răgaz să se dezmeticească, pieri cu el în desişul pădurii. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că vărul Benedict pierduse 
în ziua aceea cel mai bun prilej de a se putea numi cel mai 
fericit entomolog de pe toate cele cinci continente! 

Capitolul XVI 
UN MGANNGA. 


În acea zi de 17, doamna Weldon fu cuprinsă de cea mai 
vie nelinişte văzând că vărul Benedict nu se înapoiază la ora 
obişnuită. Nu-şi imagina ce i s-ar fi putut întâmpla copilului 
acestuia vârstnic. Părea cu neputinţă să fi izbutit să 
părăsească domeniul,al cărui gard nu putea să fie trecut! 
De altfel, doamna Weldon îşi cunoştea vărul. Omul acesta 
ciudat n-ar fi admis nici în ruptul capului să fugă, 
părăsindu-şi şi cutia de tinichea, şi colecţia sa de insecte 
africane. Dar cutia era acolo, în colibă, neatinsă, plină cu tot 
ceea ce savantul putuse aduna de când pusese piciorul pe 
continentul african. Era cu neputinţă ca vărul Benedict să 
se fi despărţit de bună voie de toate aceste comori 
entomologice. 

Şi totuşi, vărul Benedict nu se mai afla în cuprinsul 
domeniului lui Jose-Antonio Alvez. 

În tot timpul zilei aceleia, doamna Weldon îl căută 
pretutindeni. Micul Jack şi sclava Halima o însoțeau. Dar 
toate cercetările ei se dovediră zadarnice. 

Doamna Weldon se văzu atunci silită să admită o ipoteză 
destul de neliniştitoare: că prizonierul fusese răpit din 
ordinul neguţătorului de sclavi, pentru motive care ei îi 
erau încă necunoscute. Dar atunci ce făcuse Alvez cu el? Îl 
închisese într-una din barăcile din piaţa mare? 

Şi ce rost avea această răpire, după cele convenite între 
ea şi Negoro. de vreme ce şi vărul Benedict figura printre 
prizonierii pe care neguţătorul trebuia să-i aducă la 
Mossamedes, pentru a-i preda în schimbul sumei ce i-o va 
aduce James Weldon? 

Dacă doamna Weldon ar fi fost martoră mâniei lui Alvez 
atunci când acesta descoperi lipsa prizonierului, ar fi înţeles 
că această dispariţie avusese loc împotriva voinţei lui. Dar 
atunci, dacă vărul Benedict fugise de bună voie, de ce n-o 
înştiinţase şi pe ea? 

Cercetările lui Alvez şi ale servitorilor lui, făcute cu cea 
mai mare grijă, duseră la descoperirea tunelului care lega 
domeniul neguţătorului de sclavi cu pădurea învecinată. 


Alvez nu se mai îndoia nici o clipă că «prinzătorul de 
muşte» fugise prin această deschizătură îngustă. Îşi poate 
oricine închipui furia care îl cuprinse când îşi dădu seama 
că va fi făcut răspunzător de fuga prizonierului său şi că, de 
bună seamă, i se va scădea partea corespunzătoare din 
suma ce i se cuvenea. 

«Nu preţuia mare lucru acest zănatic, îşi spunea el, şi 
totuşi o să mă coste scump! Ah, dacă aş putea pune mâna 
pe el...!» 

Dar în ciuda tuturor cercetărilor făcute în cuprinsul 
domeniului şi deşi cutreierară pădurea pe o rază destul de 
întinsă, nu putură da de urma fugarului. Doamna Weldon 
trebui deci să se împace cu gândul că şi-a pierdut vărul, iar 
Alvez că a pierdut o parte din suma de bani ce i se cuvenea. 
Fiindcă nu se putea presupune că prizonierul ar fi stabilit 
legături cu exteriorul, nu mai încăpea îndoială că fuga 
savantului se datora doar faptului că descoperise printr-o 
simplă întâmplare tunelul, ceea ce-l îndemnase să o ia 
razna fără să se mai gândească la tovarăşii săi de 
captivitate, ca şi cum aceştia nici n-ar fi existat. 

Cu toate că doamna Weldon îşi dădea seama că numai 
astfel se petrecuseră lucrurile, totuşi nici prin minte nu-i 
trecea să aducă vreo învinuire acestui om, care nu putea fi 
făcut răspunzător de faptele sale. 

«Nenorocitul! Ce s-o fi ales de el?» se întreba ea. 

Bineînţeles că, în aceeaşi zi chiar, tunelul fu astupat cu cea 
mai mare grijă şi supravegherea se înăspri, atât înăuntrul 
cât şi în afara domeniului lui Alvez. 

Pentru doamna Weldon şi copilul ei începu din nou viaţa 
searbădă de prizonieri. 

Între timp, în regiune se produse un fenomen climateric 
foarte rar în acest anotimp. Către 19 iunie se porniră nişte 
ploi neîntrerupte, deşi trecuse încă din aprilie perioada 
ploilor, numită «masika». Cerul se acoperi de nori şi 
pământul Kazondei fu potopit de ploi torențiale. 


Dacă pentru doamna Weldon, care se vedea nevoită să 
renunţe la plimbările obişnuite, aceste ploi erau doar ceva 
supărător, pentru populaţia băştinaşă ele însemnau o 
adevărata nenorocire. Terenurile mai joase, pe care holdele 
începuseră să dea în pârg, fuseseră în întregime inundate. 
Locuitorii provinciei, care se vedeau dintr-o dată lipsiţi de 
recoltă, erau sortiţi să moară de foame. Toate muncile 
agricole erau compromise, şi regina Moina, împreună cu 
sfetnicii ei, nu ştia cum să facă faţă catastrofei. Cerură 
atunci ajutorul vracilor, dar nu al celor care se ocupă cu 
tămăduirea bolilor prin descântece şi vrăji sau ghicesc 
băştinaşilor viitorul. Fiind vorba de o nenorocire obştească, 
cei mai mari «mgannga» - vraci care au darul să încuie sau 
să descuie ploile - au fost rugaţi să înlăture năpasta. 

Dar şi aceştia se făcură de ruşine. Zadarnic boscorodeau 
cântecul lor monoton, sunau din tălăngi şi zornăiau 
zurgălăii, zadarnic făceau vrăji cu preţioasele lor amulete şi 
mai cu seamă cu un corn plin cu noroi şi scoarță de copac, 
al cărui vârf se termina prin trei mici ramificații, zadarnic 
desfăceau vrăji le, aruncând cocoloaşe de bălegar sau 
scuipând în obrazul marilor dregători ai curţii, căci tot nu 
reuşeau să alunge duhurile rele care hotărăsc alcătuirea 
norilor. 

Lucrurile se înrăutăţeau din zi în zi. Atunci regina Moina 
se gândi să cheme un vestit mgannga, care pe vremea 
aceea se pripăşise în nordul Angolei. Era un vraci 
neîntrecut, a cărui ştiinţă era cu atât mai uimitoare, cu cât 
niciodată nu fusese pusă la încercare în acest ţinut, în care 
de altfel niciodată nu-i călcase piciorul. Acum nu era vorba 
decât să arate ce poate în privinţa legării ploilor. 

În dimineaţa zilei de 25 iunie, vestitul vraci îşi anunţă cu 
mare tămbălău sosirea la Kazonde, zornăind tot felul de 
clopoței. 

Vraciul se îndreptă spre piaţa oraşului şi populaţia 
localnică se grăbi să-i iasă în întâmpinare. Norii care se mai 
risipiseră, vântul care înclina să-şi schimbe direcţia vădeau 


oarecare semne de înseninare; faptul că ele se petrecuseră 
odată cu sosirea vraciului dădeau mari speranţe tuturora. 

Vraciul era un bărbat falnic, bine clădit. Avea pe puţin şase 
picioare înălţime şi desigur că era neobişnuit de puternic. 
Statura lui tăcu impresie deosebită asupra mulţimii. 

De obicei, vracii se strâng câte trei-patru sau chiar cinci, 
atunci când colindă satele, şi mai totdeauna sunt însoţiţi de 
o numeroasă ceată de ucenici şi de gură-cască. Vraciul 
acesta era însă singur. Tot pieptul îi era vopsit în lung şi-n 
lat cu dungi de lut alb. De la brâu în jos, trupul îi era 
înfăşurat într-un fel de fustă largă făcută din pânză de 
iarbă, a cărei trenă ar fi fost o podoabă chiar şi pentru o 
femeie de lume din zilele noastre. La gât, un şirag de cranii 
de pasăre, pe cap un fel de coif de piele împodobit cu pene 
şi mărgele, în jurul şoldurilor un brâu de aramă de care 
atârnau câteva sute de zurgălăi mai zgomotoşi decât 
harnaşamentul unui catâr din Spania - iată cum era 
îmbrăcat acest ilustru reprezentant al tagmei vracilor 
indigeni. 

Toate sculele artei sale magice se limitau la un fel de coş, 
pe fundul căruia se găseau o tigvă plină cu scoici, amulete, 
idoli de lemn şi tot felul de alte fetişuri, apoi o însemnată 
cantitate de cocoloaşe de balegă, accesorii importante 
pentru descântece şi pentru vrăji în Africa centrală. 

Mulțimea îşi dădu în curând seama că vraciul acesta are 
un semn deosebit: era mut, dar acest beteşug nu făcea 
decât să-l ridice şi mai mult în ochii mulţimii. Vorba lui se 
reducea la un sunet gutural şi tărăgănat, cu totul lipsit de 
sens. Un motiv în plus ca să fie bine înţeles de duhuri, când 
face vrăji. 

Vrăjitorul dădu mai întâi ocol pieţei, executând un fel de 
dans turbat, care tăcea să zornăie clopoţeii atârnaţi de 
brâu. Mulțimea îl urma de aproape, imitându-i mişcările. 
Apoi, pe neaşteptate, vraciul coti pe strada principală din 
Kazonde, îndreptându-se spre reşedinţa regală. 


Îndată ce i se vesti sosirea marelui vraci, regina îi ieşi în 
întâmpinare, urmată de curteni. Vrăjitorul se înclină până la 
pământ, apoi înălţă capul, îndreptându-şi trupul uriaş. 
Braţele sale se ridicară spre cerul acoperit de norii fugăriţi 
de vânt. Spre norii aceştia arătă mâna vraciului şi el se 
porni să imite mişcările lor, îi arătă alergând spre apus, dar 
întorcându-se spre răsărit printr-o mişcare de rotaţie pe 
care nimeni n-o putea opri. 

Apoi, spre nespusa mirare a gloatei şi a curtenilor, vraciul 
prinse mâna temutei regine din Kazonde. Câţiva curteni 
încercară să împiedice acest gest, cu totul împotriva 
obiceiurilor de la curte, dar puternicul mgannga îl apucă de 
ceafă pe cel mai apropiat şi îl zvârli cât colo. 

Regina nu părea câtuşi de puţin supărată de purtarea 
semeaţă a vraciului. Întoarse spre ei faţa-i schimonosită de 
ceea ce ea socotea pesemne că ar fi un surâs. Vraciul porni 
mai departe, trăgând-o pe regină după el, însoţit de 
mulţimea care se îmbulzea pe urmele lui. Se îndreptă apoi 
spre domeniul lui Alvez şi ajunse în curând înaintea porţii 
zăvorâte. Dintr-o singură lovitură de umăr o azvârli la 
pământ, apoi o împinse pe supusa regină în interiorul 
factoriei. 

Neguţătorul, soldaţii şi sclavii săi veniră în goană să-l 
alunge pe cutezătorul care îşi îngăduia să sfarme porţile, 
fără să aştepte să i se deschidă. Când o văzură însă pe 
suverană, care nu i se împotrivea, se opriră într-o atitudine 
plină de respect. 

Alvez se pregătea s-o întrebe pe regină cărui prilej datora 
cinstea de a i se face această vizită, dar vrăjitorul nu-i dădu 
răgaz şi, făcând semn mulţimii să se dea înapoi şi să lase 
locul liber în jurul său, începu din nou pantomima, cu o şi 
mai mare însufleţire. Arătă norii cu mâna. Îi ameninţă, îi 
blestemă, tăcu un gest de a-i opri mai întâi şi apoi de a-i 
îndepărta. Îşi umflă obrajii uriaşi şi se porni să sufle asupra 
acestor greoaie îngrămădiri de vapori, ca şi cum ar fi avut 


puterea să-i risipească. Şi parcă nu era deloc cu neputinţă 
ca să-i pună pe goană, cu statura lui uriaşă. 

Superstiţioasa regină, prinsă de jocul acestui mare 
păcăliri, îşi pierdu cumpătul. Începu şi ea să urle, repetând 
instinctiv gesturile vraciului. Curtenii, gloata începură s-o 
imite, şi sunetele guturale ale mutului se pierdură atunci în 
mijlocul acestor cântece, strigăte şi urlete, atât de 
abundente în limba indigenilor. 

Vor înceta oare norii să se mai ridice în partea de răsărit şi 
să acopere soarele tropical? Se vor risipi oare, 
înspăimântați de blestemele marelui vraci? Nu. Căci chiar 
în clipa când regina şi poporul îşi spuneau că îmblânziseră 
duhurile răufăcătoare care-şi puseseră în gând să-i înece, 
iată că cerul, puţin înseninat în zorii aceleiaşi zile, începu să 
se întunece mai puternic. Stropi mari de ploaie, vestitori ai 
furtunii, căzură în ropot pe pământ. Un murmur se ridică 
atunci din mulţime împotriva acestui vrăjitor care se 
dovedea că nu-i cu nimic mai bun ca ceilalţi. După privirile 
încruntate ale reginei era lesne de înţeles că în cel mai 
fericit caz vraciul va rămâne fără urechi. Mulțimea se 
îmbulzi în jurul lui. Pumnii se ridicară ameninţători, şi poate 
că vraciul n-ar fi scăpat teafăr dacă o întâmplare 
neprevăzută n-ar fi abătut într-altă parte furia mulţimii. 
Vraciul, a cărui statură uriaşă se înălța deasupra acestei 
mulţimi furioase, întinse deodată braţul spre un punct din 
fundul curţii. Gestul acesta fusese atât de poruncitor, încât 
îşi întoarseră toţi privirile într-acolo. 

Doamna Weldon şi micul Jack, atraşi de această larmă, 
ieşiseră afară din colibă. Pe ei îi arăta acum cu mâna stângă 
vrăjitorul furios, în timp ce mâna lui dreaptă se ridica spre 
cer. Ei, ei erau vinovaţii! Femeia aceasta albă şi copilul ei 
erau pricina răului! De aici li se trag nenorocirile! Norii 
aceştia ei îi aduseseră din ţinuturile lor ploioase, pentru a 
pustii pământul Kazondei! 

Gesturile vrăjitorului fuseseră înţelese. Regina Moina făcu 
un semn de ameninţare, arătând spre doamna Weldon. 


Mulțimea se năpusti asupra ei, urlând înfiorător. 

Doamna Weldon se crezu pierdută şi, strângându-şi fiul în 
braţe, rămase nemişcată ca o stană de piatră, înaintea 
acestei mulţimi înnebunite. Vraciul se îndreptă şi el spre ea. 
Mulțimea se feri în lături, făcându-i loc. Se părea că, odată 
cu pricina răului, vrăjitorul acesta găsise şi leacul. Alvez, 
pentru care viaţa prizonierei era atât de prețioasă, se 
apropie de el, neştiind ce să facă. Vrăjitorul îl apucase pe 
micul Jack şi, smulgându-l din braţele mamei sale, îl ridică 
spre cer. S-ar fi zis că îi va sfărâma capul de pământ, pentru 
a-i îndupleca pe zei! Doamna Weldon scoase un strigăt 
sfâşietor şi se prăbuşi leşinată. După ce făcu reginei un 
semn ca pentru a o linişti cu privire la intenţiile lui, vraciul o 
ridică de jos pe nenorocita mamă şi, luând-o în braţe 
împreună cu copilul ei, se îndepărtă cu paşi repezi, în timp 
ce mulţimea, cu totul năucită de vrăjitor, îi făcea loc. 

Dar Alvez, turbând de furie, era de altă părere. Să piardă 
mai întâi un prizonier din cei trei câţi îi fuseseră daţi în 
pază, apoi să privească neputincios cum i se răpesc şi 
ceilalţi doi ce-i fuseseră încredinţaţi, şi odată cu ei şi marea 
răsplată ce urma să o primească de la Negoro, nu, lucrul 
acesta nu-l putea admite nici în ruptul capului, chiar dacă 
un nou potop ar fi trebuit să şteargă Kazonde de pe 
suprafaţa Pământului! Încercă să se împotrivească. 

Furia indigenilor se abătu atunci asupra lui. Regina 
porunci oltenilor să-l ţină pe loc, iar negustorul de sclavi, 
ştiind ce l-ar putea aştepta, fu nevoit să stea liniştit, 
blestemând în sine stupida superstiție a supuşilor augustei 
Moina. Sălbaticii aşteptau să vadă norii pierind odată cu 
străinii care îi atrăseseră. Erau siguri că vraciul va izbuti să 
stăvilească cu sângele străinilor furia apelor, de pe urma 
cărora suferiseră atât de mult. 

Între timp, mgannga se depărta cu victimele sale. Ducea în 
braţe pe micul Jack îngrozit şi pe doamna Weldon leşinată, 
cu aceeaşi uşurinţă cu care un leu ar fi dus o pereche de 
căprioare a căror greutate n-ar fi însemnat mai nimic 


pentru fălcile lui puternice. Gloata, în culmea furiei, îl urma 
urlând. Părăsind domeniul lui Alvez, vraciul străbătu 
Kazonde şi pătrunse în pădure, mergând drept înainte încă 
vreo trei mile, fără ca pasul său să şovăie câtuşi de puţin. 
când rămase singur - băştinaşii înţeleseseră în cele din 
urmă că nu mai voia să fie urmărit - se îndreptă spre un 
râu, al cărui curs cotea spre nord. 

Acolo, în fundul unei peşteri adânci, dincolo de bălăriile 
care ascundeau ţărmul, se găsea o pirogă acoperită cu un 
fel de rogojină. Vraciul îşi aşeză povara pe fundul pirogii, pe 
care apoi o împinse spre apă, sprijinindu-se cu piciorul de 
țărm. Luntrea pomi repede la vale, târâtă de curent. Atunci, 
vraciul rosti cu glas foarte lămurit: 

— Căpitane, iată-i pe doamna Weldon şi pe micul Jack! La 
drum! Şi toţi norii cerului să-şi reverse acum apele asupra 
acestor dobitoci din Kazonde! 

Capitolul XVII. 

ÎN VOIA CURENTULUI. 

Cel ce vorbea astfel era Hercule, de nerecunoscut sub 
masca lui de vraci. lar cel căruia i se adresa era Dick Sand - 
Dick Sand atât de slăbit, încât pentru a se ridica era nevoit 
să se sprijine de vărul Benedict, lângă care era culcat 
Dingo. 

Doamna Weldon, care se trezise din leşin, nu putu rosti 
decât aceste cuvinte: 

— Tu eşti, Dick! Tu...! 

Tânărul elev-marinar dădu să se ridice, dar doamna 
Weldon se şi repezise să-l îmbrăţişeze, în timp ce Jack nu 
mai contenea cu mângăierile. 

— Prietenul meu Dick! Prietenul meu Dick! repeta întruna 
băieţaşul. Se întoarse apoi spre Hercule şi-i zise: Şi când te 
gândeşti că nu te-am recunoscut deloc! 

— Era şi greu, aşa împopoţonat cum eram! răspunse 
Hercule, ştergându-şi tărcăturile care-i brăzdau pieptul. 

— Erai prea urât! se plânse micul Jack. 

— De! Făceam pe diavolul, şi diavolul numai frumos nu e! 


— Hercule! rosti doamna Weldon, întinzând mâna 
curajosului negru. 

— Elv-a salvat, adăugă Dick Sand. Aşa cum m-a salvat şi 
pe mine, deşi nu vrea s-o recunoască. 

— Salvaţi, salvaţi! Ba nu suntem deloc salvaţi până acum, 
răspunse Hercule. De altfel, dacă nu era domnul Benedict, 
care să vină să ne spună unde vă găsiţi, n-am fi putut face 
NIMIC! 

Într-adevăr, Hercule fusese acela care, cu cinci zile 
înainte, se năpustise asupra savantului rătăcit în pădure în 
urmărirea preţioasei sale manticore, la o depărtare de mai 
bine de două mile de agenţia comercială. Dacă nu s-ar fi ivit 
acea întâmplare, nici Dick Sand, nici negrul n-ar fi cunoscut 
locul unde era închisă doamna Weldon, iar Hercule nu s-ar 
fi putut aventura la Kazonde în zdrenţele unui vraci. 

În timp ce piroga aluneca repede pe această parte îngustă 
a râului, Hercule povesti tot ce se întâmplase de când fugise 
din lagărul de lângă Coanza; cum îi urmărise, fără să fie 
văzut, pe doamna Weldon şi pe fiul ei; cum îl găsise pe 
Dingo rănit; cum ajunseseră amândoi în împrejurimile 
Kazondei; cum îi trimisese un bilet lui Dick Sand, în care îl 
punea la curent cu cele întâmplate doamnei Weldon; cum, 
după sosirea neaşteptată a vărului Benedict, încercase 
zadarnic să pătrundă în factorie, păzită de la fuga 
savantului cu şi mai multă străşnicie; cum, în sfârşit, găsise 
prilejul de a o smulge pe prizonieră din mâinile groaznicului 
Jose-Antonio Alvez. Prilejul se oferise de la sine, în aceeaşi 
zi. Un mgannga pornit să colinde ţinutul pentru a-şi arăta 
meşteşugul său într-ale vrăjitoriei, acel vestit mgannga 
aşteptat cu atâta nerăbdare, trecuse prin pădurea prin care 
Hercule dădea târcoale în fiecare noapte, pândind, veghind, 
gata la orice. Sărise asupra vraciului, îl despuiase de straie, 
de podoabele de vrăjitor, îl legase de trunchiul unui copac, 
cu liane atât de strâns înnodate, încât nimeni nu le-ar fi 
putut desface, îşi vopsise trupul aşa cum era vopsit trupul 
vraciului şi jucase rolul de stăpânitor al ploilor; toate 


acestea nu i-au luat decât câteva ceasuri. Dar a fost 
neapărată nevoie de credulitatea superstiţioasă a 
localnicilor pentru a se lăsa traşi pe sfoară. 

În toată povestea aceasta, pe care Hercule se străduia s-o 
scurteze cât mai mult, nu fusese deloc vorba despre Dick 
Sand. 

— Şi tu, Dick? întrebă doamna Weldon. 

— Eu, doamnă Weldon, răspunse tânărul elev-marinar, nu 
pot să vă spun nimic. Ultimul meu gând a fost la 
dumneavoastră, la Jack!... M-am căznit în zadar să rup 
frânghiile cu care eram legal de stâlp... Apa mi-a trecut 
peste cap... Mi-am pierdut cunoştinţa... când mi-am venit 
din nou în fire, eram adăpostit într-o văgăună ascunsă de 
stufărişul de pe malul acestei ape, iar Hercule, în genunchi, 
se străduia să mă readucă în simţiri...! 

— Păi dacă sunt medic, ghicitor, vraci, mag... îi răspunse 
Hercule. 

— Hercule, întrebă doamna Weldon, spune-mi, te rog, cum 
l-ai salvat pe Dick Sand? 

— Eu l-am salvat, doamnă Weldon? răspunse uriaşul. N-ar 
fi fost cu putinţă oare ca apele repezi ale râului să smulgă 
stâlpul de care era legat căpitanul nostru şi apoi să fie târât 
de curent, în toiul nopţii, până la locul de unde l-am cules 
eu, mai mult mort decât viu? Şi apoi ce mare scofală ca, la 
adăpostul întunericului, să te furişezi printre victimele care 
pardoseau mormântul, să aştepţi năvala apelor, să înoţi 
aproape de fundul râului, şi apoi, cu o mică opintire, să 
smulgi cât ai clipi din ochi stâlpul de care era legat tânărul 
nostru căpitan? Nu-i cine ştie ce mare ispravă! Oricine în 
locul meu ar fi făcut la fel! Iată, de pildă, chiar domnul 
Benedict, sau chiar Dingo!... Şi, la drept vorbind, nu văd de 
ce n-ar fi făcut-o chiar el...! 

Auzindu-şi numele, Dingo începu să latre. Luând în mâini 
capul mare al câinelui, Jack îl mângâie, întrebându-l: 

— Dingo, tu l-ai salvat pe prietenul meu Dick? 


În acelaşi timp, el sili câinele să-şi mişte capul de la stânga 
la dreapta. 

— Spune că nu, Hercule! exclamă triumfător Jack. Vezi, 
dar, că nu ell-a salvat. Hercule l-a salvat pe căpitanul 
nostru, nu-i aşa, Dingo? 

— Şi băieţaşul împinse capul câinelui de cinci-şase ori de 
sus în jos. 

— Spune că da, Hercule! Spune că da! strigă micul Jack. 
Vezi că tu l-ai salvat...? 

— Prietene Dingo, răspunse Hercule, mângâind câinele, 
nu e frumos ce faci! Mi-ai făgăduit că n-ai să mă dai de gol! 
Da! Hercule îşi riscase viaţa pentru a salva viaţa lui Dick 

Sand. Dar modestia lui nu-i dădea voie s-o spună deschis. 
De altminteri, găsea totul foarte firesc şi repeta întruna că 
în asemenea împrejurări oricare dintre tovarăşii săi ar fi 
făcut, fără să şovăie, tot ceea ce făcuse el. 

Doamna Weldon îşi aminti acum de bătrânul Tom, de fiul 
lui, de Acteon, de Austin, nenorociţii lor tovarăşi. Fuseseră 
duşi toţi în regiunea lacurilor. Hercule îi văzuse trecând în 
mijlocul caravanei de sclavi. Îi urmărise, dar nu se ivise nici 
un prilej ca să intre în legătură cu ei. Plecaseră! Erau 
pierduţi! 

După ce râsese din toată inima, Hercule avea acum obrajii 
brăzdaţi de lacrimi, pe care nici nu încerca să le oprească. 

— Nu plânge, prietene, încercă să-l mângâie doamna 
Weldon. Cine ştie dacă n-o să-i vedem iarăşi într-o bună zi! 

În câteva cuvinte, Dick Sand fu pus la curent cu tot ceea 
ce se întâmplase cu doamna Weldon la factoria lui Alvez. 

— Poate c-ar fi fost mai bine dacă rămâneam la Kazonde, 
adăugă doamna Weldon. 

— Mare prostie am făcut! strigă Hercule. 

— Nu, Hercule, nu! răspunse Dick Sand. Acei nemernici ar 
fi găsit prilejul de a-l atrage pe domnul Weldon într-o cursă! 
Să fugim cu toţii, fără să mai pierdem vremea. O să 
ajungem la țărm înainte ca Negoro să se întoarcă la 
Mossamedes. Acolo vom cere ajutorul autorităţilor 


portugheze, iar când Alvez se va prezenta să primească cei 
o sută de mii de dolari... 

— O sută de mii de lovituri de ciomag în capul acestui 
bătrân nemernic, asta o să primească! strigă Hercule. Şi mă 
însărcinez să i le dau chiar eu! 

Deşi nici vorbă nu putea fi ca doamna Weldon să se 
înapoieze la Kazonde, totuşi mai era de rezolvat o 
problemă. Trebuiau să ajungă la țărm înaintea lui Negoro. 
Toate proiectele lui Dick Sand trebuiau de aici înainte să 
tindă spre acest lucru. 

Tânărul elev-marinar îşi punea în practică planul la care 
chibzuise de atâta vreme, şi anume de a ajunge la coastă 
folosindu-se de cursul unui râu sau al unui fluviu. Râul era 
găsit, cursul lui ducea spre nord şi poate că se vărsa chiar 
în Zair. În cazul acesta, în loc să ajungă la Sf. Paul de 
Loanda, ar fi ajuns la gurile acestui mare fluviu. Ajutoare 
vor găsi destule în coloniile din Guineea inferioară. 

După ce se hotări să se lase în voia apelor ca să fie duşi în 
josul acestui râu, Dick Sand se gândi la început să se 
îmbarce pe un plaur - insulă plutitoare formată din tot felul 
de ierburi, care sunt atât de numeroase pe fluviile 
africane146 |. 

Dar Hercule, tot cercetând ţărmul, avusese norocul să 
găsească o pirogă care plutea dusă de curent. Dick Sand n- 
ar fi putut dori alta mai bună... Soarta le fusese de mare 
ajutor. Într-adevăr, nu era vorba de una dintre bărcile 
acelea înguste de care se folosesc de obicei băştinaşii; 
luntrea găsită de Hercule avea o lungime de peste treizeci 
de picioare şi o lărgime de patru; mânată de câţiva vâslaşi, 
barca avea să lunece cu repeziciune pe apele marilor lacuri. 
Doamna Weldon şi însoțitorii ei puteau aşadar să se 
instaleze destul de confortabil, piroga urmând a fi lăsată să 
plutească în voia curentului; direcţia i se putea menţine 
doar cu ajutorul unei vâsle. 

Dick Sand avusese de gând la început să călătorească 
numai noaptea, ca să nu fie văzut; dar a pluti numai 


douăsprezece ore din douăzeci şi patru însemna a dubla 
durata unei călătorii care şi aşa putea să fie foarte lungă. 
Dick Sand avu atunci ideea să facă deasupra pirogii un fel 
de acoperiş, alcătuit din crengi şi ierburi şi susţinut de o 
prăjină arcuită, proptită în cele două capete. Acoperişul 
acesta se prelungea în faţa şi înapoia bărcii până la 
suprafaţa apei, ascunzând până şi vâsla cea mare. S-ar fi zis 
că-i un plaur acoperit cu ierburi, care cobora pe apa râului 
printre insulele plutitoare. până şi păsările se lăsară 
înşelate de ingeniosul camuflaj şi, ademenite de grăunţele 
de pe acoperiş, se ţineau după pirogă, pe care se lăsau din 
zbor când şi când. De altfel, acest acoperiş verde servea 
totodată drept adăpost împotriva arşiţei soarelui. O 
călătorie făcută în asemenea condiţii putea să decurgă 
aproape fără oboseală, însă nu fără primejdie. 

Călătoria urma să fie destul de lungă şi trebuiau să-şi 
procure hrana de fiecare zi. Erau deci nevoiţi să acosteze 
din când în când, pentru a vâna pe țărmurile împădurite, 
dacă nu ar fi putut prinde peşte îndeajuns. Singura armă de 
foc a lui Dick Sand era puşca luată de Hercule, după atacul 
de la furnicar. Îşi propusese însă să nu piardă nici un foc. 
Poate că, ascuns sub tufişul care acoperea ambarcaţiunea, 
va putea înşela mai lesne vânatul. 

Piroga continua să plutească la vale, purtată de curent cu 
o repeziciune pe care Dick Sand o aprecie la aproape două 
mile pe oră. Dacă avea să-şi păstreze această viteză, spera 
să facă cincizeci de mile între două răsărituri de soare. Dar 
tocmai din pricina acestei repeziciuni se impunea o 
supraveghere continuă, pentru a se feri de piedicile din 
cale: stânci, trunchiuri de arbori şi ridicăturile de pe fundul 
albiei. Şi apoi, trebuiau să se ferească de pragurile şi 
cataractele atât de obişnuite pe râurile africane. 

Dick Sand, care îşi recăpătase toate forţele de când 
avusese bucuria s-o vadă din nou pe doamna Weldon şi pe 
copilul ei, se aşezase în partea dinainte a pirogii. Printre 
ierburile înalte, privirea lui scruta cursul apei şi, fie printr-o 


vorbă, fie printr-un gest, îi arăta lui Hercule, care ţinea 
cârma în mâinile sale vânjoase, ce avea de făcut pentru a 
menţine luntrea pe direcţia bună. 

Doamna Weldon, culcată în mijlocul luntrii pe un pat de 
frunze uscate, căzuse pe gânduri. Vărul Benedict nu scotea 
un cuvânt, mulţumindu-se doar să încrunte sprâncenele 
când privirile sale îl întâlneau pe Hercule, căruia nu-i putea 
ierta intervenţia în chestiunea cu manticora. Cugetând la 
colecţia sa pierdută, la însemnările sale de entomolog, pe 
care de bună seamă că indigenii din Kazonde nu le vor 
preţui după merit, savantul stătea posomorât, cu picioarele 
întinse, cu braţele încrucişate pe piept, făcând uneori gestul 
instinctiv de a-şi ridica pe frunte ochelarii care nu-i mai 
împodobeau nasul. Cât despre micul Jack, înțelegând că nu 
trebuie să facă zgomot, dar fiindu-i totuşi îngăduit să se 
mişte, îl imita pe prietenul său Dingo şi alerga de-a buşilea 
de la un capăt la altul al luntrii. În primele două zile se 
hrăniră cu merindele pe care Hercule putuse să şi le 
procure înainte de plecare. Dick Sand nu se oprea decât 
pentru câteva ceasuri în timpul nopţii, atât cât să-şi 
îngăduie un pic de odihnă. Se ferea însă să debarce atâta 
timp cât nu i-o va cere nevoia de a-şi face noi provizii. 

Începutul călătoriei pe râul acesta necunoscut, care 
măsura în lărgime peste o sută cincizeci de picioare, se 
petrecu fără nici un incident. câteva insule plutitoare 
alunecau la vale cu aceeaşi viteză ca şi luntrea. Deci, o 
ciocnire era exclusă, afară de cazul că li s-ar fi ivit în drum 
vreo stavilă. De altmintcri, țărmurile păreau pustii. De bună 
seamă, aceste regiuni ale ținutului Kazonde erau prea puţin 
umblate. 

Malurile erau pline de plante sălbatice, care îmbrăcau 
pământul în culori vii. Asclepii cu flori mătăsoase, gladiole, 
crini, clematite, balsamine, diferite ombeliferc, aloe, ferigi 
arborescente, arbuşti mirositori tiveau țărmurile cu o fâşie 
strălucitoare. Pădurile îşi înmuiau din loc în loc crengile 
copacilor în apele repezi. Salcâmi cu frunze tari, arbori «de 


fier», cu trunchiul acoperit de un strat de muşchi în partea 
expusă vânturilor mai reci, smochini sprijinindu-se pe nişte 
rădăcini în formă de pari şi tot felul de alţi arbori ca în 
basme îşi plecau crengile deasupra apei. Vârfurile lor înalte 
se împreunau la peste o sută de picioare deasupra capului, 
alcătuind o boltă prin care nu putea străbate nici o rază de 
soare. Uneori, coroanele arborilor de pe un țărm se 
împreunau cu coroanele arborilor de pe celălalt țărm, 
alcătuind un fel de punte de liane. în ziua de 27, spre 
nespusa încântare a micului Jack, călătorii zăriră trecând 
pe una dintre aceste punți vegetale o ceată de maimuțe, 
ţinându-se una de coada celeilalte, ca măsură de prevedere 
pentru cazul când podeţul s-ar fi rupt sub greutatea lor. 

Aceste maimuțe din Africa centrală, care fac parte din 
specia de cimpanzei numită «soko», sunt unele din cele mai 
urâte exemplare din întreg neamul maimuţelor: au fruntea 
teşită, faţa de un gălbui deschis, urechile aşezate spre 
creştetul capului. Ele trăiesc în grupe de câte zece, latră ca 
dulăii şi sunt foarte temute de băştinaşi, cărora le fură 
uneori copiii ca să-i zgârie şi să-i muşte. Trecând pe podul 
de liane, maimuţele nu puteau bănui că sub acoperişul 
acela de ierburi, pe care torentul îl ducea la vale, se găsea 
un băieţaş cu care ar fi petrecut de minune. Ascunzătoarea 
născocită de Dick Sand era, se vede, foarte bine făcută, dat 
fiind că până şi făpturile acestea atât de isteţe se lăsau 
înşelate. 

În aceeaşi zi, după ce parcursese vreo douăzeci de mile, 
luntrea se opri pe neaşteptate. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hercule de la postul său. 

— O stavilă, răspunse Dick Sand, o stavilă naturală. 

— Trebuie s-o sfărâmăm, domnule Dick. 

— Da, Hercule, cu toporul. Câteva insule plutitoare s-au 
izbit de ea, dar n-au putut-o străpunge. 

— La lucru, căpitane, la lucru! răspunse Hercule, 
apropiindu-se de prova pirogii. 


Stavila aceasta era făcută din plasa deasă a acelei buruieni 
trainice numită «tikatika», buruiană cu frunzele ceruite şi 
care creşte des, făcând o masă aproape compactă şi foarte 
rezistentă. Pe o asemenea împletitură poţi trece de pe un 
mal pe altul, dacă nu te temi că are să ţi se afunde piciorul 
în încâlceala ierburilor. Minunate flori de lotus acopereau 
acest întreg baraj. 

Se întunecase, astfel că Hercule putu să-şi părăsească 
ascunzătoarea fără a risca prea mult şi, mânuind cu multă 
dibăcie securea, izbuti în două ore să înlăture cele două 
jumătăţi tăiate ale barajului, aşa că luntrea îşi putu 
continua drumul. 

Mai trebuie însă spus un lucru, fără înconjur: copilul acela 
mare, vărul Benedict, nădăjduise o clipă că n-au să poată 
trece de stavilă, aşa că vor fi nevoiţi să se înapoieze. 
Călătoria aceasta îl dezgusta la culme. Îi părea rău după 
factoria lui Jose-Antonio Alvez şi după coliba în care se mai 
afla încă preţioasa lui cutie de entomolog. Suferinţa lui era 
vădită şi, privindu-l, te cuprindea mila. Să nu aibă nici o 
insectă şi nici să poată prinde vreuna! 

Mare-i fu bucuria când Hercule, «elevul» lui la urma 
urmei, se apropie de el, aducându-i o gânganie mică şi 
urâtă, pe care o culesese de pe un fir de tikatika. Lucru 
ciudat: dându-i gângania, negrul părea oarecum stingherit! 

Dar cine ar putea reda exclamaţiile de bucurie ale vărului 
Benedict când văzu mica insectă, pe care o prinse între 
degetul mare şi cel arătător şi o apropie cât mai mult de 
ochii lui miopi, care nu mai puteau fi ajutaţi acum nici de 
ochelari, nici de lupă! 

— Hercule! strigă el. Hercule! Ah! Meriţi să te iert! 
Verişoară Weldon! Dick! Un hexapod unic în genul lui, şi de 
origine africană! Pe ăsta o să trebuiască să mi-l recunoască 
toţi savanții şi n-o să mă mai părăsească decât dacă o să 
Mor şi eu! 

— Este atât de preţios? întrebă doamna Weldon. 


— Dacă e preţios!... exclamă vărul Benedict. O insectă 
care nu e nici coleopteră, nici nevropteră, nici himenopteră, 
care nu aparţine nici uneia din cele zece ordine 
recunoscute de savanţi şi pe care am fi ispitiţi să o clasăm 
mai curând în a doua încrengătură a arahnidelor! Un soi de 
păianjen, care ar fi păianjen dac-ar avea opt picioare, şi 
care e totuşi un hexapod, pentru că nu are decât şase! Ah! 
Dragii mei prieteni, Cerul îmi datora această bucurie! Voi 
putea, în sfârşit, să-mi leg numele de o descoperire 
ştiinţifică! Această insectă se va numi «hexapodes 
benedictus»! 

Entuziasmul norocosului savant era atât de mare, încât 
uitase cu totul nenorocirile prin care trecuse şi pe cele care 
mai puteau veni. Doamna Weldon şi Dick Sand se grăbiră 
să-l felicite. 

Între timp, piroga continua să alunece pe apele întunecate 
ale râului. Liniştea nopţii nu era tulburată decât de 
scrâşnetul solzilor crocodililor sau de fornăitul 
hipopotamilor care se zbenguiau lângă țărm. 

Apoi luna răsări de după crestele copacilor, strecurându-şi 
razele argintii prin împletitura acoperişului de ierburi şi 
luminând până-n interiorul ambarcaţiunii. 

De pe malul drept răzbi acum o larmă îndepărtată, apoi un 
zgomot surd, pricinuit parcă de nişte pompe uriaşe lucrând 
în beznă. Erau câteva sute de elefanţi, care, sătui de 
rădăcinile lemnoase mâncate în timpul zilei, veneau să se 
adape înainte de a se culca. S-ar fi putut crede că trompele 
acestea, care se aplecau şi se ridicau cu aceeaşi mişcare 
ritmică, aveau să sece râul. 

Capitolul XVIII. 

DIFERITE ÎNTÂMPLĂRI. 

Timp de opt zile, piroga continuă să plutească,dusă la vale 
de curent. Nici o întâmplare deosebită nu veni să tulbure 
călătoria. Pe o întindere de câteva mile, apele râului scăldau 
marginile unei păduri minunate: apoi, despuiat de aceşti 


arbori frumoşi, ţinutul începea să facă loc junglei, a cărei 
întindere nu putea fi cuprinsă cu privirea. 

Dacă în această regiune nu se găseau băştinaşi - lucru de 
care lui Dick Sand nici prin minte nu-i trecea să se plângă - 
în schimb mişunau tot felul de animale. Zebre care se 
hârjoneau pe ţărmuri, cerbi şi un soi de antilope, numite 
«caamas», dispăreau odată cu venirea nopţii, când locul lor 
era luat de leoparzi, ale căror răcnete răsunau până 
departe, şi chiar de lei care alergau prin hăţişul înalt. 

Până acum, fugarii n-avuseseră nimic de suferit din partea 
acestor fiare sălbatice, care mişunau prin păduri şi ape. 
Totuşi, în fiecare zi, de obicei după-amiază, Dick Sand 
apropia luntrea de unul din maluri, alegea cu grijă un loc 
pentru debarcare şi cerceta apoi tufişurile de pe țărm. 

Trebuiau să-şi procure hrana de fiecare zi, iar prin 
ţinuturile acestea fără plante cultivate de om nu-ţi puteai 
pune nădejdea în manioc, mei, porumb şi nici în fructele 
care alcătuiesc hrana vegetală a triburilor băştinaşe. Aceste 
vegetale nu creşteau aici decât în stare sălbatică şi deci nu 
erau bune de mâncat. Dick Sand era nevoit să vâneze, deşi 
detunătura puştii ar fi putut duce la vreo întâlnire 
neplăcută. 

Focul îl făcea frecând un beţişor răşinos de o bucată de 
lemn de smochin sălbatic, după obiceiul indigenilor, sau 
chiar după cel al maimuţelor, pentru că se pare că unele 
gorile se folosesc de acelaşi mijloc ca să aprindă focul. Apoi 
frigeau câteva hălci de carne de cerb sau antilopă, 
împrospătându-şi proviziile pentru câteva zile. În ziua de 4 
iulie, Dick Sand izbuti să omoare dintr-un singur foc un 
«poku», aşa că făcură rost de carne pentru mai multe zile în 
şir. Era un animal de cinci picioare, cu coarne lungi, inelate, 
cu părul de culoare gălbui-roşcată, presărat cu mici pete 
lucioase, cu pântecele alb. Carnea acestui animal era foarte 
bună la gust. Punând la socoteală coborâările pe țărm făcute 
aproape în fiecare zi, precum şi ceasurile de odihnă în 
timpul nopţii, desigur că drumul străbătut până la 8 iulie nu 


putea fi socotit la mai mult de o sută de mile. Era totuşi 
foarte mult, şi Dick Sand începuse să se întrebe până unde 
oare avea să-i ducă râul acesta nesfârşit, care, deşi primise 
apele câtorva mici afluenţi, nu devenea mai mare. 

Numai cursul lui se modificase, părăsindu-şi direcţia 
nordică şi cotind spre nord-vest. 

Oricum, nul acesta le dădea o bună parte din hrană. Liane 
lungi, pe care prindeau spini în chip de undiţă, le dădeau 
putinţa să pescuiască peşti delicioşi ca «sangikas» - care, 
dacă sunt afumaţi, pol fi transportaţi în toată regiunea - 
«usakas» - peşti negri destul de preţuiţi - «monde» - cu 
capul lat şi ale căror gingii, în loc de dinţi, sunt prevăzute 
cu nişte firişoare de păr aspre ca o perie - mici «daga-las» - 
cărora le place să trăiască în apele repezi, asemănători 
întru-câtva cu peştii numiţi «whitebaits», din Tamisa. 

În ziua de 9 iulie, Dick Sand dădu dovadă de mult sânge 
rece. Se găsea singur pe țărm, pândind un cerb ale cărui 
coarne se vedeau deasupra unui desiş. Glontele tocmai 
pornise, când, de la vreo treizeci de paşi depărtare, se 
năpusti un al doilea vânător, înfricoşător la vedere, venind 
să-şi ceară prada la care de bună seamă că nu voia să 
renunţe. Era un leu uriaş, dintre cei numiţi de indigeni 
«karamos», nu din specia leilor fără coamă, numiţi «leii din 
Nyassi». Fiara era înaltă - peste cinci picioare; era, într- 
adevăr, un exemplar rar. Dintr-o săritură, leul se aruncă 
asupra cerbului culcat la pământ de glontele lui Dick Sand. 
Biata făptură, în care încă mai pâlpâia viaţa, se zbătea 
mugind jalnic sub laba cumplitei fiare. 

Dick Sand n-avusese timp să-şi încarce din nou arma. Leul 
îl zărise din primul moment, dar se mulţumi deocamdată să- 
| privească. Dick Sand se dovedi destul de stăpân pe sine 
pentru a nu face nici o mişcare, îşi aminti că în asemenea 
împrejurări, pentru a-ţi salva viaţa, cel mai bun lucru este 
să stai nemişcat. Nu încercă să-şi încarce arma şi nici măcar 
să fugă. Leul continua să-l privească ţintă cu ochii săi de 
pisică, roşii şi strălucitori. Şovăia între cele două prăzi, cea 


care i se zbătea sub labe şi cea care nu se clintea. Dacă 
cerbul nu s-ar fi zvârcolit în ghearele lui, Dick Sand ar fi 
fost pierdut. Trecură, aşa, două minute. Leul se uită la Dick 
Sand şi Dick Sand se uită la leu, fără măcar să clipească. În 
cele din urmă, înşfăcându-şi prada cu fălcile-i puternice, cu 
aceeaşi uşurinţă cu care un câine ar fi înşfăcat un iepure, 
leul dispăru în desiş, lovind cu coada sa vânjoasă crengile 
arbuştilor. 

Dick Sand mai rămase câteva clipe nemişcat, apoi se grăbi 
să plece. Ajunse din nou la tovarăşii săi de drum, dar nu le 
spuse nimic despre primejdia din care scăpase datorită 
stăpânirii de sine. Dacă în loc de a pluti la vale pe apele 
râului acestuia repede fugarii ar fi fost nevoiţi să străbată 
câmpiile şi pădurile locuite de asemenea fiare, poate că 
niciunul dintre naufragiaţii de pe Pilgrim nu ar mai fi fost în 
viaţă. 

Dar dacă ţinutul acesta era acum nelocuit, nu fusese 
totdeauna aşa. Adeseori, pe unele văi ale terenului puteai 
da peste urme de sate părăsite. Un călător obişnuit să 
străbată regiunile acestea, aşa cum tăcuse David 
Livingstone, nu s-ar fi lăsat înşelat. La vederea înaltelor 
garduri vii alcătuite din copaci,care odinioară 
împrejmuiseră îngrămădirea colibelor de stuf, a câte unui 
smochin singuratic în mijlocul unui loc îngrădit, 
exploratorul ar fi putut afirma, fără primejdia de a fi 
dezminţit, că nu cu mult în urmă fuseseră aici aşezăminte 
omeneşti, dar că, după obiceiurile băştinaşilor, moartea 
vreunei căpetenii fusese de ajuns pentru a-i face pe 
locuitori să-şi părăsească locuinţele, mutându-se într-altă 
parte a ținutului. Poate că pe țărmurile acestui râu triburile 
îşi făcuseră locuinţele sub pământ, întocmai ca în alte 
ţinuturi ale Africii. De aceea, Dick hotări să nu mai debarce 
decât atunci când era neapărată nevoie şi numai după ce-l 
sili pe Hercule să-i promită că la cea mai mică alarmă va 
împinge piroga spre larg. Curajosul negru făgăduise, dar 
ori de câte ori Dick Sand punea piciorul pe pământ, cu 


mare greutate reuşea să-şi ascundă faţă de doamna Weldon 
îngrijorarea care-l chinuia. 

În seara de 10 iulie, fură nevoiţi să sporească măsurile de 
prevedere. Pe ţărmul drept se ridica un sat de locuinţe 
lacustre. Albia, ceva mai largă, a râului formase acolo un fel 
de heleşteu, ale cărui ape scăldau vreo treizeci de colibe 
construite pe nişte stâlpi de lemn. Cursul apei cotea pe 
dedesubtul acestor colibe. Luntrea era nevoită să treacă tot 
pe acolo, deoarece partea stângă a râului, presărată cu 
stânci, nu era navigabilă. 

Satul era locuit. Câteva focuri licăreau sub acoperişuri şi 
se auzeau glasuri, semănând mai degrabă a răgete. Dacă, 
din nefericire, năvoadele ar fi fost întinse ca de obicei între 
stâlpi, desigur că piroga, încercând să-şi croiască un drum, 
ar fi atras atenţia locuitorilor colibelor. 

Dick Sand stătea în faţă, dând îndrumări în şoaptă şi 
străduindu-se să ocolească stâlpii mâncaţi de apă. Era o 
noapte senină şi se vedea destul de bine pentru a conduce 
piroga, dar şi pentru a putea fi văzuţi de băştinaşi. 

Urmară câteva clipe de groază. Doi băştinaşi vorbeau tare, 
stând ghemuiţi pe nişte bârne chiar la suprafaţa apei, 
printre care curentul împingea barca; direcţia acesteia nu 
putea fi schimbată, deoarece acolo locul de trecere era 
foarte strâmt. Oare n-au să observe oamenii aceştia luntrea 
şi să trezească apoi tot satul cu strigătele lor? Mai aveau de 
străbătut cel mult o sută de picioare, când Dick Sand îi auzi 
pe cei doi indigeni vorbind parcă cu mai multă însufleţire. 
Îşi arătau unul altuia grămada aceea de ierburi plutitoare, 
care se apropia amenințând să sfâşie plasele de liane de- 
abia întinse. Se zoreau acum să le ridice, chemându-şi 
totodată prin strigăte tovarăşii în ajutor. Alţi cinci sau şase 
negri se lăsară să lunece de-a lungul stâlpilor şi se aşezară 
călare pe bârnele care legau stâlpii unul de altul, zbierând 
şi făcând o larmă de neînchipuit. 

În pirogă, în schimb, domnea o linişte deplină, întreruptă 
doar de ordinele lui Dick Sand, rostite în şoaptă; nici o 


mişcare, afară de cea făcută de braţul lui Hercule care 
mânuia cârma. Uneori, Dingo mârâia înfundat şi atunci Jack 
îi prindea botul cu mânuţele sale şi-l ţinea strâns. Pe toată 
întinderea nu se auzea decât şopotul apei despicată de 
stâlpi, iar din colibele lacustre, răcnetele locuitorilor. 

Între timp, indigenii se zoreau să ridice năvoadele. Dacă 
izbuteau s-o facă la timp, luntrea putea trece nestingherită; 
altminteri avea să se încurce în ele şi toţi acei care se 
găseau în ea ar fi fost pierduţi! Orice încercare de a 
schimba direcţia sau de a opri ar fi fost zadarnică, dat fiind 
că tocmai în locul acela malurile erau apropiate şi deci râul 
curgea mai repede. 

În mai puţin de un minut, piroga ajunse între stâlpi. Printr- 
un noroc nemaipomenit, indigenii izbutiseră cu o ultimă 
sforţare să ridice năvoadele. Dar, aşa cum se temuse Dick 
Sand, în trecere pe dedesubtul colibelor, o parte din 
acoperişul de ierburi al ambarcaţiunii fusese smuls. Unul 
dintre indigeni scoase un strigăt. Avusese oare timp să 
zărească ce se ascundea sub acoperişul acela şi dăduse de 
veste tovarăşilor sâi?... Se prea poate...! 

Dar Dick Sand şi ai săi nu mai puteau fi ajunşi din urmă: 
peste câteva clipe, împinşi de curentul transformat aici într- 
un adevărat torent, satul lacustru dispăru din văzul lor. 

— Spre malul stâng! porunci prevăzător Dick Sand. Albia a 
devenit din nou navigabilă! 

— Spre malul stâng! repetă Hercule, şi împinse cârma cu 
braţul său vânjos. 

Dick Sand trecu lângă el scrulând întinderea apei pe care 
luna o lumina din plin. Nu zări nici o luntre pornită în 
urmărirea lor. Poate că indigenii aceia nici n-aveau luntre. 
Nici în dimineaţa următoare nu zăriră vreun indigen ivindu- 
se pe râu sau pe maluri. Cu toate acestea, ca o măsură de 
prevedere, poate exagerată, piroga era mereu ţinută pe 
partea stângă a râului. 

În timpul celor patru zile următoare, de la 11 la 14 iulie, 
doamna Weldon şi tovarăşii săi observară schimbări 


simţitoare în ce priveşte vegetaţia regiunii. Nu era numai 
un ţinut pustiu, ci pustiul însuşi, asemenea deşertului 
Kalahari, explorat de Livingstone în prima sa călătorie. 
Pământul sterp nu amintea cu nimic de mănoasele câmpii 
din ţinuturile pe lângă care trecuseră. 

Îşi continuară deci călătoria pe râul acesta nesfârşit, 
căruia i s-ar fi putut spune fluviu, pentru că părea că va 
sfârşi tocmai în Atlantic! 

Procurarea merindelor în ţinutul acesta sterp deveni acum 
o problemă greu de rezolvat. Proviziile erau pe sfârşite. 
Pescuitul aducea puţin; vânătoarea nu mai dădea nimic. 
Cerbi, antilope, «pokuşi» şi alte animale n-ar fi putut găsi 
nimic de mâncare în pustiu. Odată cu ele dispăruseră şi 
fiarele carnivore. 

Nopțile nu mai răsunau de răcnetele obişnuite. Liniştea nu 
era tulburată decât de orăcăitul broaştelor, zgomot pe care 
Cameron îl asemăna cu acela pricinuit de călăfătuitorii care 
călăfătuiesc o corabie, nituitorii care bat niturile, 
perforatorii care perforează pe un şantier de construcţii 
navale. De o parte şi de alta a țărmului se întindea regiunea 
despuiată de copaci, până la poalele îndepărtatelor coline 
care o mărgineau la răsărit şi la apus. Vegetaţia era 
alcătuită aproape în întregime numai din euforbiacee - nu 
din acele euforbiacee care dau făina de manioc, numită 
«cassave», ci dintr-acelea din care se scoate un fel de ulei 
necomestibil. 

Şi cu toate acestea trebuiau să-şi procure hrană. Dick 
Sand nu ştia cum s-o scoată la capăt. Hercule îi aminti 
atunci că băştinaşii obişnuiesc să mănânce mlădiţe tinere 
de ferigă şi miezul tulpinii de papirus. Chiar el fusese nevoit 
să-şi potolească foamea cu aceste buruieni tot timpul cât 
urmărise prin pădure caravana lui Ibn Hamis. Din fericire, 
ferigi şi papirus creşteau din belşug de-a lungul ţărmurilor. 
Miezul acela dulceag plăcu tuturor, mai ales micului Jack. 

Totuşi, felul acesta de alimentaţie nu era îndestulător. În 
ziua următoare însă, mulţumită vărului Benedict, putură 


face rost de hrană mai substanţială. 

De când cu descoperirea acelui «hexapodes benedictus», 
care trebuia să-i aducă nemurirea, vărul Benedict nu mai 
era atât de morocănos. Insecta fu pusă la loc sigur, adică 
prinsă cu un ac în calota pălăriei, iar savantul îşi începu 
iarăşi cercetările în timpul orelor de debarcare. În ziua 
acea, scotocind prin ierburile înalte, dădu peste o pasăre al 
cărei ciripit îi atrase luarea-aminte. Dick Sand tocmai se 
pregătea să tragă, dar vărul Benedict îl opri, strigându-i: 

— Nu trage, Dick, nu trage! O singură pasăre la cinci 
persoane tot nu-i de ajuns. 

— E de ajuns însă pentru Jack, răspunse Dick Sand, ochind 
pentru a doua oară pasărea, care nu părea grăbită să-şi ia 
zborul. 

— Nu trage! Nu trage! îl împiedică din nou vărul Benedict. 
Este o călăuză care ne poate procura multă miere! 

Dick Sand plecă ţeava puştii, socotind că, oricum,câteva 
livre de miere fac mai mult decât o biată pasăre. împreună 
cu vărul Benedict, începu să urmărească pasărea-călăuză, 
care când îşi lua zborul, când se lăsa la pământ, de parcă îi 
îndemna s-o urmeze. Nu merseră prea departe. După 
câteva minute zăriră nişte buturugi ascunse între 
euforbiacee, în jurul cărora albinele zumzăiau de zor. 

Vărul Benedict n-ar fi voit să le lipsească pe aceste 
himenoptere harnice de «rodul muncii lor», după cum 
spunea el. Dar Dick Sand nu era de aceeaşi părere. El 
izgoni albinele, făcând fum cu ierburi uscate, şi izbuti să ia 
o însemnată cantitate de miere. Pentru pasărea-călăuză 
lăsă fagurii de ceară, care reprezentau partea ce i se 
cuvenea. Apoi se înapoie la tovarăşii săi de pe luntre, însoţit 
de vărul Benedict. 

Mierea a fost primită cu bucurie; dar nici aceasta n-ar fi 
fost de ajuns şi ar fi suferit cu toţii de foame, dacă în ziua de 
12 luntrea nu s-ar fi oprit în apropierea unui golf în care 
lăcustele mişunau cu zecile de mii, acoperind în două sau 
trei rânduri suprapuse pământul şi arbuştii. Şi cum vărul 


Benedict avu grijă să le spună că indigenii obişnuiesc să se 
hrănească cu aceste ortoptere, lucru de altfel foarte 
adevărat, se grăbiră să dea iama în ele. Erau atât de multe, 
încât s-ar fi putut umple de zece ori luntrea. Prăjite 
deasupra unui foc domol, aceste lăcuste bune de mâncat ar 
fi părut foarte gustoase chiar şi unor oameni mai puţin 
flămânzi. Vărul Benedict înghiţi o cantitate însemnată - ce-i 
drept oftând - dar totuşi înghiţi. 

Dar acest neîntrerupt şir de încercări morale şi fizice 
trebuia să ia odată sfârşit! Deşi călătoria cu piroga era mai 
puţin obositoare decât fusese primul drum prin pădurile de 
pe litoral, totuşi zăpuşeala din timpul zilei, umezeala din 
timpul nopţii, pişcăturile necontenite ale ţânţarilor, toate 
acestea făceau destul de anevoioasă călătoria cu barca. Ar 
fi trebuit să ajungă la ţintă, dar Dick Sand nu putea să 
spună când se va sfârşi această călătorie. Peste opt zile? 
Peste o lună? Greu de spus! Dacă râul ar fi mers tot timpul 
spre vest, atunci de mult ar fi ajuns la coasta Angolei 
nordice. Cum însă râul avea direcţia mai degrabă spre 
nord, putea trece încă multă vreme până să ajungă la 
țărmul oceanului. 

Dick Sand era deci nespus de îngrijorat. Dar în dimineaţa 
zilei de 14 iulie, râul îşi schimbă pe neaşteptate direcţia. 
Micul Jack se afla în prova pirogii şi, la adăpostul 
acoperişului, privea în larg; o apă mare apăru la orizont. 

— Marea! strigă el. 

La auzul acestui cuvânt, Dick Sand tresări şi se apropie de 
copil. 

— Marea! repetă la rându-i. Nu, încă nu. Dar, oricum, este 
un fluviu care curge spre vest şi în care se varsă râul pe 
care am venit noi! S-ar putea să fie chiar Zairul! 

— Dumnezeu să te audă, Dick, răspunse doamna Weldon. 

Într-adevăr, dacă ar fi fost Zairul sau Congo, pe care 
Stanley avea să-l exploreze peste câţiva ani, era de ajuns să 
se lase purtaţi la vale de apele lui ca să ajungă la orăşelele 
portugheze aşezate în vecinătatea locului de vărsare al 


fluviului. Cel puţin aşa nădăjduia Dick Sand şi avea tot 
dreptul să nădăjduiască. 

În zilele de 15, 16, 17 şi 18 iulie, luntrea pluti pe apele 
argintii ale acestui fluviu, în mijlocul unui ţinut întrucâtva 
roditor. Totuşi nu renunţară la măsurile de prevedere şi nu 
îndepărtară acoperişul de crengi şi ierburi care ascundea 
luntrea. 

Încă vreo câteva zile şi supraviețuitorii vasului Pilgrim vor 
ajunge la capătul suferințelor. Atunci se va vedea mai bine 
cât de viteaz a fost fiecare din ei. Şi dacă tânărul elev- 
marinar nu va spune că ela dat dovadă de cel mai mare 
devotament, apoi acest lucru va fi spus de doamna Weldon, 
pentru el. 

Dar în noaptea de 18 iulie, un incident neprevăzut puse în 
mare primejdie viaţa celor de pe luntre. Către orele trei 
dimineaţa, un zgomot îndepărtat, încă înăbuşit, se auzi 
dinspre partea de apus a fluviului. Îngrijorat, Dick Sand se 
strădui să-i afle pricina. Ferindu-se să-i trezească pe 
doamna Weldon, pe Jack şi pe vărul Benedict, care dormeau 
pe fundul pirogii, Dick Sand îl chemă pe Hercule în partea 
din faţă a pirogii şi îi spuse să asculte cu cea mai mare 
atenţie. Noaptea era liniştită. Nu se simţea nici cea mai 
mică adiere. 

— Vuietul mării! spuse Hercule, cu ochii sclipind de 
bucurie. 

— Nu, răspunse Dick Sand, clătinând din cap. 

— Ce să fie atunci? întrebă Hercule. 

— Să aşteptăm să se lumineze de ziuă, dar să veghem cu 
cea mai mare grijă! 

După acest răspuns, Hercule trecu la locul său, în partea 
dinapoi a pirogii. Dick Sand, la postul său, continua să 
asculte atent. Zgomotul creştea din ce în ce. În curând se 
auzi ca un muget îndepărtat. 

În sfârşit se făcu brusc ziuă, fără zori. În josul fluviului, la o 
depărtare de vreo jumătate de milă, un fel de nor plutea 
deasupra apei. Dar norul nu putea fi format din vapori, 


fiindcă în clipa când primele raze ale soarelui îl străbătură 
refractându-se, un curcubeu de toată frumuseţea se arcui 
de pe un țărm pe celălalt. 

— Trage la țărm! strigă Dick Sand, a cărui voce o trezi pe 
doamna Weldon. E o cataractă! Norii aceia nu sunt decât 
stropi mici de apă! La țărm, Hercule! 

Dick Sand nu se înşela. Albia fluviului trecea aici peste o 
râpă de peste o sută de picioare, în care apele cădeau cu o 
superbă, dar distrugătoare năvală. Încă o jumătate de milă, 
şi luntrea ar fi fost târâtă în prăpastie. 

Capitolul XIX 
S.V. 

Cu o singură opintire a braţului său vânjos, Hercule cârmi 
piroga spre malul stâng. De altfel, în locul unde se alia 
luntrea, curentul nu era prea puternic, albia râului 
păstrându-şi înclinarea normală până aproape de cataractă. 
După cum s-a mai spus, era vorba de o desprindere bruscă 
a terenului, astfel că atracţia abisului nu se simţea decât cu 
trei-patru sute de picioare mai sus de cataractă. 

Păduri înalte străjuiau malul stâng al fluviului. Nici o 
lumină nu răzbătea prin perdeaua deasă a frunzişului. Dick 
Sand privea cu spaimă ţinutul acesta locuit de canibalii de 
pe cursul inferior al lui Congo, ţinut pe care acum erau 
nevoiţi să-l străbată pe jos, deoarece luntrea n-ar mai fi 
putut urma cursul apei şi nici nu putea fi transportată 
dincolo de cataractă. O nouă şi grea lovitură pentru aceşti 
oameni, primită chiar în ajunul sosirii în aşezările 
portugheze. Totuşi, până acum se descurcaseră. Oare 
soarta nu-i va ajuta şi de aici înainte? 

Piroga atinse în curând malul stâng al râului. Pe măsură ce 
se apropiau de țărm, Dingo dădea semne ciudate de 
nelinişte şi în acelaşi timp de durere. Dick Sand, care nu-l 
mai slăbea din ochi, căci până şi cel mai mic lucru putea 
însemna o primejdie, se întreba dacă printre înalții papiruşi 
de pe țărm nu se ascundea vreo fiară sau vreun băştinaş, 


înţelese însă curând că animalul nu era stăpânit de un 
simţământ de furie. 

— S-ar părea că plânge! se miră micul Jack, îmbrăţişându- 
şi câinele. 

Dingo însă se smulse din braţele lui, sări în apă când 
luntrea se afla la vreo douăzeci de picioare de țărm, se 
căţără pe malul înalt şi pieri în bălării. Nici Dick Sand, nici 
doamna Weldon, nici Hercule nu ştiau ce să creadă. 

După câteva clipe, barca fu trasă la mal în mijlocul unei 
spume verzi de mătasea broaştei şi alte plante de apă. 
Câţiva pescăruşi scoaseră ţipete ascuţite, şi nişte bâtlani, 
albi ca neaua, îşi luară zborul. Hercule legă zdravăn piroga 
de un trunchi de manghier. Se urcară apoi cu toţii pe țărm, 
deasupra căruia se aplecau crengile copacilor înalţi. Nici o 
potecă nu brăzda pădurea. Totuşi, stratul de muşchi care 
acoperea pământul era bătătorit pe alocuri, dovedind că 
locul acesta fusese călcat de curând fie de fiare sălbatice, 
fie de băştinaşi. 

Dick Sand, cu puşca încărcată, şi Hercule, cu securea în 
mână, nu făcură nici zece paşi şi dădură peste Dingo. 
Câinele adulmeca mereu cu botul în pământ, căutând o 
urmă şi lătrând din când în când. Parcă o presimţire tainică 
îl atrăsese în această parte a țărmului. Altă presimţire îl 
atrăgea acum spre inima pădurii. Faptul acesta era vădit 
pentru toţi. 

— Luaţi seama! atrase Dick Sand atenţia celorlalţi. 
Doamnă Weldon, domnule Benedict, Jack,nu vă depărtaţi! 
Fii cu băgare de seamă, Hercule! 

În clipa aceea, Dingo înălţă capul şi, sărind în jurul lor, îi 
îndemnă să-l urmeze. Peste câteva clipe, doamna Weldon şi 
însoțitorii ei îl ajunseră din urmă la rădăcina unui sicomor 
pierdut în desişul pădurii. 

Acolo se afla o cocioabă dărăpănată, cu scândurile 
desprinse, înaintea căreia Dingo scheuna jalnic. 

— Cine e acolo? strigă Dick Sand, intrând în cocioabă. 


Doamna Weldon împreună cu ceilalţi îl urmară. Pe jos se 
vedeau oseminte omeneşti, albite sub acţiunea decolorantă 
a aerului. 

— Un om a murit în această cocioabă! rosti doamna 
Weldon. 

— Dingo l-a cunoscut pe omul acesta! adăugă Dick Sand. 
Trebuie să fi fost stăpânul lui! Priviţi! 

Dick Sand arătă spre trunchiul sicomorului din fundul 
colibei. Pe trunchi se vedeau două litere mari, roşii, aproape 
şterse, dar care încă se mai puteau citi. Dingo pusese laba 
dreaptă pe trunchi şi părea că le arată literele. 

— S.V.! citi Dick Sand. Aceleaşi litere pe care Dingo le-a 
recunoscut dintre toate celelalte. Iniţialele pe care le poartă 
pe zgardă...! 

Nu sfârşi bine vorbele acestea şi se aplecă să ridice o 
cutiuţă de aramă coclită, azvârlită într-un ungher al colibei. 
Deschise cutia şi din ea căzu o bucată de hârtie, pe care 
Dick citi aceste cuvinte: 

Asasinat... jefuit de călăuza mea Negoro... 

3 decembrie 1871... aici... la 120 mile de coastă... 

Dingo!... Ajutor...! 

S. Vernon. 

Biletul lămurea întreaga taină. Samuel Vernon, plecat cu 
câinele său Dingo să exploreze centrul Africii, îl avusese 
călăuză pe Negoro! Banii pe care îi avea asupră-i aţâţaseră 
lăcomia ticălosului, care hotărâse să pună mâna pe ei. 
Exploratorul francez, ajuns pe ţărmul fluviului Congo, se 
adăpostise în coliba aceasta şi, tot acolo, fusese atacat, 
jefuit, părăsit... După făptuirea acestei fărădelegi, Negoro 
se grăbise să părăsească aceste locuri şi căzuse în mâinile 
portughezilor. Identificat drept unul din agenţii 
neguţătorului de sclavi Alvez, Negoro fusese transportat la 
Sf. Paul de Loanda şi condamnat să-şi sfârşească zilele într- 
una din închisorile coloniei. Se ştie că izbutise să evadeze, 
după care ajunsese în Noua Zeelandă şi se îmbarcase pe 
Pilgrim, spre nenorocirea tuturor celor care se aflau la 


bord. Dar ce se întâmplase după făptuirea crimei? Uşor de 
închipuit! Nenorocitul Vernon, înainte de a muri, avusese 
timp să scrie biletul, care, împreună cu dala şi cu motivul 
crimei, dădea numele criminalului. Biletul îl închisese în 
aceeaşi cutie în care de bună seamă se aflaseră banii. Apoi, 
cu o ultimă sforţare, trăsese cu degetul însângerat, ca o 
inscripţie pe mormânt, inițialele numelui său... Dingo 
trebuie să fi stat multe zile în faţa celor două litere roşii. 
învățase să le cunoască. Şi n-avea să le uite niciodată! Pe 
urmă, întors la țărm, fusese luat de căpitanul de pe 
Waldeck, ca apoi, pe bordul lui Pilgrim, să-l găsească pe 
Negoro. În timpul acesta, osemintele călătorului albeau în 
inima unei păduri din Africa centrală. Şi numai câinele lui îşi 
mai amintea de dânsul. 

Dick Sand şi Hercule se pregăteau să înmormânteze 
rămăşiţele lui Samuel Vernon, când Dingo, scoțând un urlet 
furios, se năpusti afară din colibă. Îndată după aceea, 
auziră în apropiere ţipete de spaimă. Pesemne că cineva 
fusese atacat de puternicul animal. Hercule, ca şi Dingo, se 
năpusti afară din colibă. Dick Sand, doamna Weldon. 
Benedict îl urmară şi-l văzură aruncându-se asupra unui 
om, care se zvârcolea pe jos, zdravăn înşfăcat de gât de 
colții înfricoşători ai câinelui. 

Era Negoro. 

În drum spre gurile Zairului, înainte de a se îmbarca 
pentru America, ticălosul îşi lăsase însoțitorii în urmă şi 
venise chiar la locul unde îl asasinase pe călătorul care 
avusese încredere în el. Fără îndoială că nu tăcuse asta fără 
vreun motiv temeinic, motiv pe care-l înţeleseră cu toţii 
când văzură câţiva pumni de galbeni francezi strălucind 
într-o groapă de curând săpată la rădăcina unui copac. Era 
vădit că, după făptuirea crimei şi înainte de a cădea în 
mâinile portughezilor, Negoro îşi ascunsese prada, cu 
gândul de a se înapoia cândva pentru a o ridica. Tocmai se 
pregătea să pună mâna pe tot aurul acela, când Dingo, 
simţindu-l prin apropiere, îl căută şi îşi înfipse colții în gâtul 


lui. Luat prin surprindere, nemernicul trăsese cuțitul şi 
lovise câinele, în clipa când Hercule se năpustise asupra lui, 
strigând: 

— A, tâlharule! În sfârşit, pot să te sugrum! 

Era însă prea târziu! Portughezul nu mai dădea semne de 
viaţă. Fusese pedepsit - de o justiţie imanentă, s-ar putea 
spune - chiar pe locul unde făptuise crima. Dar credinciosul 
animal primise o lovitură de moarte. Târându-se până la 
colibă, veni să moară pe acelaşi loc unde murise şi Samuel 
Vernon. 

Hercule îngropă adânc rămăşiţele exploratorului, iar 
Dingo, plâns de toţi, fu aşezat în aceeaşi groapă cu stăpânul 
său. 

Dacă Negoro murise, în schimb indigenii care îl însoţiseră 
de la Kazonde nu puteau fi prea departe. Văzând că nu se 
mai înapoiază, cu siguranţă că aceştia aveau să-l caute pe 
malul fluviului. Această împrejurare însemna o mare 
primejdie. 

Dick Sand şi doamna Weldon se sfătuiră asupra celor ce 
aveau de făcut, fiindcă nu se mai putea pierde nici o clipă. 

Asupra unui singur lucru nu mai aveau nici o îndoială, şi 
anume că fluviul pe care călătoriseră era Congo, fluviul pe 
care indigenii îl numesc Kwango sau Ikutu ya Kongo, şi 
căruia la o anumită longitudine i se spune Zair, iar la alta, 
Lualaba. Era artera aceea mare care străbate Africa 
centrală şi căreia eroicul Stanley îi dăduse numele glorios 
de «Livingstone», nume pe care geografii l-ar fi putut tot 
atât de bine înlocui cu acela al lui Stanley. 

Dar dacă nu mai încape nici o îndoială în ceea ce priveşte 
identitatea fluviului, în schimb biletul exploratorului francez 
dovedea că gurile de vărsare se aflau, socotind de la locul 
acesta, la o depărtare de mai bine de o sută douăzeci de 
mile. Din nefericire, pe toată această porţiune, fluviul nu 
mai era navigabil. Uriaşe căderi de apă, pesemne 
cataractele de la Ntamo, făceau cu neputinţă folosirea unei 
bărci. Trebuiau deci să continue călătoria pe unul din cele 


două maluri,cel puţin până ce vor trece de cataractă, ceea 
ce însemna că mai aveau de mers o distanţă de o milă sau 
două. Pe urmă vor putea să-şi construiască o nouă plută, pe 
care să se lase din nou purtaţi în voia curentului... 

— Aşadar, nu ne mai rămâne altceva de făcut, încheie Dick 
Sand, decât să hotărâm dacă ne vom continua călătoria pe 
malul stâng, unde ne aflăm, sau pe cel drept. Pe amândouă 
le socotesc la fel de primejdioase, dat fiind că şi pe unul şi 
pe celălalt riscăm să dăm peste indigeni. Totuşi, pe malul 
acesta se pare că primejdia e mai mare, deoarece putem să 
ne întâlnim şi cu însoțitorii lui Negoro. 

— Să trecem atunci pe malul celălalt, hotărî doamna 
Weldon. 

— Să fie cumva acesta un drum mai uşor? şovăi Dick Sand. 
Fără îndoială că drumul cel mai indicat spre gurile de 
vărsare ale fluviului Congo este pe malul stâng, deoarece 
pe acesta l-a ales Negoro. Oricum, noi nu putem alege. Dar 
înainte de a trece pe celălalt țărm, trebuie să ştiu dacă vom 
putea cobori până mai jos de cataracte. 

Procedând în felul acesta, tânărul marinar dădea dovadă 
de multă înţelepciune şi spirit de prevedere. Fără să mai 
piardă vremea, Dick Sand trecu la îndeplinirea planului său. 

În locul acela, fluviul nu era mai lat de trei-patru sute de 
picioare, distanţă pe care tânărul marinar, obişnuit să 
mânuiască o barcă, o putea străbate cu uşurinţă. Doamna 
Weldon, Jack şi vărul Benedict urmau să rămână pe țărm, 
sub paza lui Hercule, până la înapoierea lui Dick Sand. 
După ce luară toate aceste măsuri de prevedere şi Dick 
Sand se pregăti să pornească, doamna Weldon îi spuse: 

— Nu te temi că ai să fii târât spre cataractă, Dick? 

— Nu, doamnă Weldon. Am să ajung pe celălalt mal cu 
vreo patru sute de picioare mai sus de ea. 

— Dar pe malul celălalt...? 

— N-am să mă dau jos din luntre dacă am să simt cea mai 
mică primejdie. 

— Ia-ţi puşca. 


— Bine, am s-o iau. Dar nu-mi duceţi grija! 

— Poate că ar fi mai bine să te însoţim şi noi, adăugă 
doamna Weldon, având parcă o presimţire. 

— Nu... E mai bine să mă duc singur... răspunse Dick 
Sand. E necesar, pentru binele tuturor! în mai puţin de un 
ceas sunt înapoi! Hercule, fii cu băgare de seamă! 

Şi după aceste cuvinte, Dick Sand împinse piroga în larg, 
îndreptându-se spre celălalt țărm al Zairului. Doamna 
Weldon şi Hercule, ascunşi printre tulpinile papiruşilor, îl 
urmăreau cu privirea. Ajunse în curând în mijlocul fluviului. 
Curentul, deşi nu prea puternic, era totuşi ceva mai repede 
din pricina cataractei. 

La patru sute de picioare înaintea cataractei, vuietul 
puternic al apelor umplea văzduhul şi o bură subţire, 
purtată de vântul dinspre apus, ajungea până la tânărul 
elev-marinar. Dick Sand se înfiora gândindu-se că, dacă în 
noaptea trecută n-ar fi stat de veghe, luntrea târâtă de 
curent s-ar fi putut prăbuşi în adâncul cataractei, de unde 
valurile n-ar mai fi scos la suprafaţă decât nişte cadavre. 
Dar acum primejdia fusese înlăturată. Mânuită cu dibăcie, 
piroga îşi continua drumul spre țărm, menţinându-şi 
direcţia puţin pieziş faţă de cursul apei. În mai puţin de un 
sfert de oră, Dick Sand ajunse la țărm şi se pregăti să 
debarce. 

În clipa aceea însă izbucniră nişte urlete şi vreo zece 
indigeni se năpustiră asupra acoperişului de ierburi care 
ascundea luntrea. Erau indigenii din satul lacustru. Timp de 
opt zile merseseră la vale pe malul drept al râului. Sub 
acoperişul de ierburi smulse de stâlpii colibelor lor, îi 
zăriseră pe fugari şi, de bună seamă. Îşi tăcuseră socoteala 
că prada nu le putea scăpa, dat fiind că mai devreme sau 
mai târziu căderile de apă îi vor sili pe aceşti nenorociţi din 
luntre să debarce pe un mal sau altul. 

Dick Sand se socoti pierdut. Se întreba însă dacă 
sacrificiul vieţii sale nu i-ar putea salva pe prietenii săi. Fără 
să-şi piardă cumpătul, în picioare în partea dinainte a 


pirogii, cu degetul pe trăgaciul puştii, el îi ţinea la respect 
pe atacanţi. 

Totuşi, aceştia reuşiseră să smulgă acoperişul de ierburi, 
sub care bănuiau că se ascund şi alte victime. Când se 
încredinţară însă că tânărul elev-marinar era singur, fură 
cuprinşi de o furie care se manifestă prin urlete 
înspăimântătoare. Un băieţandru de cincisprezece ani la 
zece oameni! Deodată, unul dintre indigeni se ridică şi 
întinse braţul spre malul stâng. Doamna Weldon şi 
însoțitorii ei urmăriseră cele petrecute. Neştiind cum ar 
putea veni în ajutorul lui Dick Sand, părăsiseră adăpostul 
lor şi ieşiseră la țărm. Uitând situaţia în care se găsea, Dick 
Sand îşi frământa mintea să găsească un mijloc prin care 
să-i poată salva. 

Sălbaticii împinseră luntrea în larg, cu gând să treacă pe 
celălalt mal. Sub ameninţarea puştii, nu cutezau să se 
repeadă la tânărul marinar, cunoscând efectele armelor de 
foc. Dar unul dintre ei, apucând vâsla care servea drept 
cârmă şi mânuind-o cu pricepere, întoarse luntrea spre 
malul celălalt. În câteva minute se apropiară la o sută de 
picioare de malul stâng. 

— Fugiţi! strigă Dick Sand doamnei Weldon. Fugiţi! 

Dar nici doamna Weldon, nici Hercule nu se clintiră. S-ar fi 
spus că picioarele le erau înţepenite în pământ. Să fugă! La 
ce bun, când în mai puţin de o oră urmăritorii i-ar fi ajuns! 

Dick Sand înţelese. Atunci se ivi ideea salvatoare pe care o 
căutase cu atâta înfrigurare. întrevăzu mijlocul de a-i salva 
pe toţi aceia pe care-i iubea, sacrificându-şi el viaţa!... Nu 
şovăi nici o clipă! 

— Dumnezeu să le ajute şi să se milostivească şi de mine! 
Murmură el. 

În aceeaşi clipă, Dick Sand îndreptă puşca spre băştinaşul 
care mânuia cârma şi trase. Vâsla, sfărâmată de glonte, 
zbură în ţăndări. Atacanţii scoaseră un urlet de groază. 
Lipsită de cârmă, luntrea plutea acum în voia curentului, 
care o târa la vale cu o viteză din ce în ce mai mare. În 


câteva clipe ajunse la mai puţin de o sută de picioare de 
cataractă. 

Cei de pe țărm înţeleseră intenţia lui Dick Sand. Tânărul 
marinai încerca să-şi salveze prietenii, aruncându-i pe 
urmăritori, odată cu el însuşi, în prăpastie. Micul Jack şi 
mama sa, îngenuncheaţi pe mal, îi trimiteau un ultim rămas 
bun. Braţul acum neputincios al lui Hercule se întindea spre 
tânărul său prieten!... în clipa aceea, indigenii, socotind că 
înotând vor putea ajunge la țărm, se aruncară în apă. 
Sărind din piroga care se răsturnă din pricina mişcărilor 
lor. 

Dick Sand nu-şi pierdu cumpătul în faţa morţii care îl 
pândea de. aproape. O ultimă idee salvatoare îi străfulgeră 
atunci prin minte. 

Luntrea aceea, care plutea răsturnată, putea însemna 
salvarea lui. Într-adevăr, două primejdii îl pândeau din clipa 
în care avea să se prăbuşească în cataractă: asfixierea prin 
cădere sau înecul. Dar această cocă răsturnată era ca un fel 
de cutie, în care poate că va reuşi să-şi ţină capul deasupra 
apei. În acelaşi timp ea l-ar feri şi de sufocare, căci, căzând 
în gol, n-ar mai fi putut respira din pricina vitezei cu care s- 
ar fi prăbuşit. În aceste condiţii părea posibil să scape şi de 
sufocare şi de înec, chiar în mijlocul unei Niagare. 

Toate aceste gânduri trecură ca un fulger prin mintea lui 
Dick Sand. Cu o mişcare instinctivă, se agăţă de banca 
prinsă de marginile bărcii şi, la adăpost sub coca 
răsturnată, se strădui să-şi ţină capul deasupra apei. Târât 
de curentul puternic, tânărul elev-marinar simţi cum se 
prăbuşeşte aproape vertical... 

Piroga se afundă în prăpastia pe care apele o săpaseră la 
picioarele cataractei şi ieşi apoi din nou la suprafaţa. Dick 
Sand, înotător priceput, înţelese că salvarea depinde acum 
de vigoarea braţelor sale... 

În mai puţin de un sfert de oră ajunse pe malul stâng, 
unde-i găsi pe doamna Weidon, micul Jack şi vărul Benedict 
aduşi în grabă acolo de Hercule. 


Dar urmăritorii dispăruseră în vâltoarea apelor. Ei nu 
fuseseră ocrotiţi ca Dick Sand de barca răsturnată, aşa că 
încetaseră să mai trăiască înainte de a fi atins adâncimile. 
Cadavrele lor aveau să se zdrobească de stâncile ascuţite, 
de care se izbeau spumegând apele fluviului, mai la vale de 
cataractă. 

Capitolul XX. 

ÎNCHEIERE. 

După două zile, la 20 iulie, doamna Weldon şi însoțitorii ei 
dădură peste o caravană care se îndrepta spre Emboma - 
orăşel aflat la vărsarea fluviului Congo. De data aceasta, 
însă, caravana nu era alcătuită din neguţători de sclavi, ci 
de paşnici negustori portughezi, care se îndeletniceau cu 
comerţul de fildeş. 

Fugarii fură primiţi cu multă bucurie, şi ultima parte a 
călătoriei lor se desfăşură în condiţii mulţumitoare. 

Întâlnirea cu această caravană fusese de-a dreptul o 
milostivire a Cerului. Dick Sand n-ar mai fi putut să 
continue călătoria la vale cu pluta, pe apele Zairului. De la 
cataracta Ntamo şi până la Yellala, fluviul era plin de 
praguri şi cataracte. Stanley a numărat şaizeci şi două, şi 
nici o ambarcaţiune n-ar fi fost în stare să le înfrunte. Peste 
patru ani, tot aici, la gurile fluviului Congo, neîntrecutul 
explorator avea să dea ultima din cele treizeci şi două de 
bătălii pe care le-a avut cu indigenii. lar puţin mai la sud, la 
cataractele de la Mbelo, avea să scape ca prin minune de la 
moarte. 

La 11 august, doamna Weldon, Dick Sand, Jack, Hercule şi 
vărul Benedict sosiră la Emboma, unde domnii Motta Viega 
şi Harrisson îi primiră cu o generoasă ospitalitate. Un vapor 
era gata de plecare spre istmul Panama. Doamna Weldon şi 
însoțitorii ei se îmbarcară şi ajunseră cu bine pe pământul 
american. 

O telegramă expediată la San Francisco îl înştiinţa pe 
James W. Weldon de întoarcerea neaşteptată a soţiei şi a 
fiului său, pe care până atunci zadarnic îi căutase 


pretutindeni pe unde bănuia că ar fi putut naufragia 
Pilgrim. 

În sfârşit, la 25 august, trenul îi aduse pe naufragiaţi în 
capitala Californiei. Vai! Dacă bătrânul Tom şi tovarăşii săi 
ar fi fost cu ei...! 

Ce să mai spunem acum despre Dick Sand şi despre 
Hercule? Unul deveni fiul, celălalt prietenul familiei Weldon. 
James Weldon ştia tot ce datorează tânărului elev-marinar, 
tot ce datorează bravului negru. Pe de altă parte, era fericit 
că Negoro nu ajunsese până la el. Fără îndoială că, pentru 
a-şi răscumpăra soţia şi fiul, James Weldon n-ar fi şovăit să- 
şi sacrifice întreaga avere şi să pornească spre coasta 
Africii, unde nu se ştie la câte alte ticăloşii s-ar mai fi putut 
aştepta din partea lui Negoro. 

Acum, câteva vorbe şi despre vărul Benedict. Chiar în ziua 
sosirii sale, savantul, după ce strânse mâna lui James W. 
Weldon, se închise în biroul său, aşternându-se la lucru ca şi 
cum ar fi continuat o frază întreruptă în ajun. Îşi pusese în 
gând să scrie o lucrare monumentală asupra lui «hexapodes 
benedictus», operă de bază a ştiinţei entomologice. Acolo, 
în biroul său tapisat cu insecte, vărul Benedict găsi în 
primul rând o lupă şi nişte ochelari... Dar vai! Ce strigăt de 
desperare scoase când cercetă cu ajutorul acestor 
instrumente optice unicul exemplar pe care-l adusese din 
Africa! «Hexapodes benedictus» nu era un hexapod! Era un 
biet păianjen ca toţi păianjenii! Şi dacă nu avea decât şase 
picioare în loc de opt, apoi aceasta se datora faptului că-i 
lipseau cele două picioare din faţă. Şi dacă îi lipseau, apoi 
aceasta se datora faptului că Hercule, atunci când îl 
prinsese, i le rupsese din greşeală. Dar această mutilare îl 
reducea pe aşa-zisul «hexapodes benedictus» la situaţia 
unui biet invalid, înglobându-l în clasa arahnidelor celor mai 
banale - lucru de care vărul Benedict nu-şi putuse da 
seama din capul locului din pricina miopiei. De supărare, 
vărul Benedict se îmbolnăvi, dar din fericire se însănătoşi 
curând. 


Trei ani mai târziu, când micul Jack împlinise opt ani, Dick 
Sand îl ajuta să-şi facă lecţiile, deşi propriile sale studii îi 
dădeau destul de furcă. Într-adevăr, de cum pusese piciorul 
pe continent, elevul-marinar se aşternuse pe învăţătură cu 
multă râvnă şi parcă cu un fel de remuşcare: remuşcarea 
omului pe care lipsa de cunoştinţe îl pusese în situaţia de a 
nu putea face faţă obligaţiilor luate. 

— Trebuie să recunosc, repeta adeseori Dick Sand, că 
dacă pe bordul lui Pilgrim aş fi ştiut tot ceea ce trebuie să 
ştie un marinar, multe nenorociri ar fi putut fi evitate. 

La împlinirea celor 18 ani, el îşi termină studiile de 
hidrografie şi, cum primi în mod cu totul excepţional un 
brevet de absolvire, i se dădu comanda unui vas aparţinând 
firmei James W. Weldon. 

lată unde ajunsese, prin purtarea sa, prin munca şi 
străduinţele sale, micul orfan găsit pe limba de nisip din 
golfuleţul Sandy-Hook. Deşi foarte tânăr, se bucura de 
dragostea şi, s-ar putea spune, şi de respectul tuturor. Dar 
simplitatea şi modestia lui, care i se păreau ceva firesc, îl 
ajutară să nu ajungă un înfumurat. Nici prin minte nu-i 
trecea că dârzenia, curajul şi isteţimea de care dăduse 
dovadă în grelele încercări prin care trecuse făcuseră din el 
un erou. 

Îl muncea totuşi un gând. În scurtul răgaz pe care i-l 
îngăduiau studiile, se gândea la bătrânul Tom, la Bat, la 
Austin, la Acteon. Se socotea răspunzător de nenorocirea 
acestora. De altfel, faptul era o pricină de mâhnire şi pentru 
doamna Weldon. Nu-i de mirare, deci, că James Weldon, 
Dick Sand şi Hercule au pus să se răscolească cerul şi 
pământul pentru a da de urma lui Tom şi a tovarăşilor săi. 
Şi în cele din urmă, datorită agenţilor de legătură pe care 
cunoscutul armator îi avea pretutindeni, îi descoperiră în 
Madagascar, unde sclavia nu fusese încă desfiinţată. 

Dick Sand era gata să-şi jertfească micile sale economii ca 
să-şi răscumpere prietenii, dar James Weldon era de altă 
părere. Unul dintre agenţii săi duse totul la bun sfârşit şi, 


într-o bună zi, la 15 noiembrie 1877, patru negri băteau la 
uşa locuinţei familiei Weldon. Erau bătrânul Iom, Bat, 
Acteon şi Austin. Oamenii aceştia cumsecade, după ce 
scăpaseră de atâtea primejdii, erau cât pe aci să fie 
înăbuşiţi în ziua aceea de îmbrăţişările prietenilor lor. 

Dintre toţi cei pe care Pilgrim îi azvârlise pe coasta plină 
de primejdii şi nenorociri a Africii, nu mai lipsea decât 
sărmana Nan. Dar bătrâna femeie de serviciu nu mai putea 
fi înviată, aşa cum nu mai putea fi înviat nici Dingo. Era însă 
o adevărată minune că numai două fiinţe pieriseră în 
împrejurările acelea nenorocite. 

În ziua aceea a fost mare sărbătoare în casa negustorului 
californian. Cel mai cald cuvânt de laudă a fost cel rostit de 
doamna Weldon în cinstea lui Dick Sand, «căpitan la 
cincisprezece ani»! 


SFÂRŞIT 


11) Ansamblul de catarge, cu toate parâmele şi celelalte 
accesorii. 

12) Lamele cornoase din gura balenei. 

13) Datorită dezvoltării impetuoase a ştiinţei, astăzi 
împărţirea în subclase, supraordine, ordine şi subordine a 
clasei insectelor este mult mai vastă şi are cu totul alt 
aspect. 

14) Astăzi, stilopii fac parte din ordinul strepsiterelor. 

15) Ruliu - legănarea navei la dreapta şi la stânga: tangaj 
- legănarea înainte şi-napoi. 

16) «Sand» înseamnă «nisip» în limba engleză, (n.a.) 

17) Eneida, cartea a X-a, versul 284. Soarta îi ajută pe cei 
cutezători. 

18) Tribord - partea din dreapta a navei, privită dinspre 
pupa spre prova; babord - partea din stânga. 


19) A zecea parte dintr-o milă marină, adică 185,2 metri. 

110) Un picior = 0,324 metri, aşadar 300 de picioare - 
aproximativ 100 metri. 

111) Diminutiv de la Bartolomeu. (n.a.) 

112) L. Sterne, scriitor englez (1713-1768). 

113) Şcoală militară din statul New York. (n.a.) 

(14) În operaţia aceasta, grăsimea balenei pierde 
aproape o treime din greutate, (n.a.) 

115) Cutie din lemn sau metal nemagnetic, servind drept 
lăcaş busolei. 

116) Rezumat din Dictionaire Mustre de Vorepierre. (n.a.) 

1417) Măsură egală cu 0,027 m. 

2118) Barometrele englezeşti şi americane sunt 
însemnate prin şchioape şi linii. Douăzeci şi opt de şchioape 
şi şapte zecimi este egal cu 728 milimetri, (n.a.) 

119) Măsură egală cu 1,62 m. 

1207 716 milimetri, (n.a.) 

1217 709 milimetri (n.a.) 

14122) Aproximativ 166 km. (n.a.) 

123) Stâlpi groşi, din lemn sau metal, fixaţi pe punte. 

124) Fermă. 

14125) Nume care se mai dădea pe atunci Statelor Unite ale 
Americii. 

126) Piatră de culoare albastră. 

127) Un fel de pisici sălbatice. 

128) Nume care se mai dă maimuţelor, din pricină că se 
slujesc cu aceeaşi îndemânare de toate cele patru membre. 

14129) Se citeşte chinchinas - arborele de chinină. 

2130) Care vindecă frigurile. 

131) Pe vremuri, coaja era măcinată până ce se prefăcea 
într-o pulbere căreia i se spunea «praful iezuiţilor», pentru 
că în 1649 iezuiţii primiseră la Roma o mare cantitate de 
astfel de pulbere, trimisă de misiunile lor din America, (n.a.) 

132) Jules Verne a publicat acest roman în anul 1878. 

133) Nume dat continentului australian de către olandezi, 
care, la începutul secolului al XVII-lea, au explorat coasta 


vestică a insulei, întemeind colonii şi aducând de acolo 
numeroşi băştinaşi. 

134) Astăzi Luanda. 

135) 4 650 kilometri, (n.a.) 

136) Titlu care se dă guvernatorilor portughezi din 
aşezările omeneşti mai mici. (n.a.) 

1437) Muşcătoare, în limba latină. 

2138) Feroce, în limba latină. 

139) Scoici obişnuite în această regiune şi care servesc 
drept monedă, (n.a.). 

140Y Iată ce spune Cameron: «Pentru a pune mâna pe 
cele cincizeci de femei pe care Alvez le socotea drept 
proprietate a lui, zece sate au fost distruse, dintre care 
fiecare număra o sută până la două sute de suflete: deci 
aproape o mie cinci sute de locuitori. Unii dintre ei 
putuseră să scape, dar cei mai mulţi - aproape toţi - au 
pierit în flăcări, au fost ucişi în timp ce-şi apărau familiile 
sau au murit de foame în junglă, în afară de cazul când 
animalele de pradă au pus mai repede capăt suferințelor 
lor. 

Aceste crime făptuite în centrul Africii, de oameni care se 
fălesc că sunt creştini şi îşi zic portughezi, ar putea părea 
de necrezut locuitorilor din ţările civilizate. Este cu 
neputinţă ca guvernul din Lisabona să nu cunoască aceste 
atrocități făptuite de oameni care se laudă că sunt supuşi 
portughezi şi arborează stindardul portughez». 

N. B. în Portugalia s-au ridicat proteste foarte vii împotriva 
acestor afirmaţii ale lui Cameron. (n.a.) 

141) Un soi de rumegătoare din Africa (n.a.) 

142) Se citeşte «punci». Un amestec de băuturi alcoolice, 
căruia i se dă foc înainte de a fi băut (în limba engleză în 
text). 

143) E greu să ne închipuim proporţiile pe care le iau 
aceste oribile hecatombe, atunci când este vorba de a cinsti 
memoria unui şef puternic, la aceste triburi. Cameron 
spune că mai mult de o sută de victime au fost sacrificate în 


felul acesta la înmormântarea tatălui regelui din 
Kassonngo. (n.a.) 

144) Agenţie de comerţ într-o colonie; de data aceasta, 
agenţie de comerţ de sclavi. 

145) Păsări ţesătoare sau cusătorese, care-şi cos cuibul. 

146) Cameron vorbeşte adesea de asemenea insule 
plutitoare, (n.a.)