Jules Verne — Farul De La Capatul Lumii

JULES VERNE 


JULES VERNE 


FARUL DE LA CAPĂTUL 
LUMII 


CAPITOLUL 1. 

INAUGURARE. 

Soarele scăpăta în spatele dealurilor care mărgineau spre 
vest priveliştea. Timpul era frumos. În zare, deasupra mării, 
despărțită printr-o linie de cer, înspre nord-est şi est, câţiva 
norişori reflectau ultimele raze care nu vor întârzia să se 
stingă în umbrele înserării. Amurgul e de lungă durată pe 
această latitudine de 55 grade a emisferei sudice. În clipa 
când din discul însângerat nu rămase decât o fâşie, se auzi 
o lovitură de tun de la bordul canonierei Santa-Fe şi în 
vârful brigantinei steagul Republicii Argentina se înălţă 
fâlfâind în bătaia vântului. În aceeaşi clipă licări lumina 
farului, construit la o bătaie de puşcă distanţă, în spatele 
golfului Elgor, unde ancorase Santa-Fe. Doi dintre paznicii 
farului, lucrătorii de pe mal şi echipajul adunat în prova 
navei salutară cu îndelungi urale prima lumină aprinsă pe 
această coastă îndepărtată. Alte două lovituri de tun, care 
răsunară până departe, răspunseră celei dintâi. 

După această manifestare, pavilioanele canonierei fură 
coborâte, conform regulamentului navelor de război, şi 
liniştea se lăsă din nou pe Insula Statelor, aşezată în 
punctul unde se unesc apele Atlanticului cu ale Pacificului. 

Lucrătorii se îmbarcară neîntârziat la bordul navei Santa- 
Fe şi nu mai rămaseră pe uscat decât cei 3 paznici ai 
farului. 


Unul era de serviciu în camera de cart, ceilalţi 2 nu se duc 
imediat în locuinţa lor, dar se plimbă de-a lungul coastei, 
discutând între ei. 

— Ştii, Vasquez, zise cel mai tânăr, mâine canoniera va 
pleca în larg... 

— Da, Felipe, răspunse Vasquez, şi sper că va avea vreme 
bună până să ajungă în port... 

— E cam departe, Vasquez...! 

— Nu e mai departe când vii decât atunci când te întorci, 
Felipe. 

— Mă cam îndoiesc, răspunse, Felipe râzând. 

— Şi câteodată, băiete, zise Vasquez, faci mai mult la 
ducere decât la întoarcere, doar dacă vântul nu bate de 
fiecare dată la fel! La urma urmelor, 1.500 de mile nu e cine 
ştie ce, când nava are maşini şi pânze bune. 

— Şi apoi, Vasquez, comandantul Lafayate cunoaşte bine 
drumul... 

— Care e un drum drept, băiete. A luat-o spre sud ca să 
vină încoace şi o va lua spre nord ca să se întoarcă şi, dacă 
vântul continuă să sufle dinspre uscat, va fi la adăpostul 
coastei şi va naviga ca pe fluviu. 

— Dar pe un fluviu care n-ar avea decât un singur mal, 
zise Felipe. 

— Ce importanţă are, dacă este malul cel bun şi e 
întotdeauna cel bun când vântul ţi-e prielnic. 

— E adevărat, aprobă Felipe, dar dacă mergi împotriva 
vântului... 

— Asta ar însemna ghinion, Felipe, şi cred că nu-l va avea 
tocmai Santa-Fe. În 15 zile poate să parcurgă cele 1500 
mile şi să ancoreze în rada portului Buenos Aires... Dar 
dacă vântul ar bate dinspre est... 

— Atunci n-ar găsi un port de refugiu nici aici, pe coastă şi 
nici în altă parte, în larg! 

— Aşa cum spui, băiete. În Ţara de Foc sau în Patagonia nu 
te poţi opri. Trebuie să ieşi în larg, căci altfel rişti să te urci 
pe mal. 


— Dar, în sfârşit, după părerea mea, vremea bună va mai 
ţine. 

— Părerea ta este şi a mea, Felipe. Suntem aproape de 
începutul verii... 3 luni bune înaintea ta, e ceva... 

— Şi lucrările au fost terminate tocmai la timp. 

— Ştiu, băiete, ştiu. La începutul lui decembrie. Sau, cum 
s-ar spune, începutul lui iunie pentru marinarii din Nord. În 
acest anotimp bântuie mai rar furtuni din acelea care 
răstoarnă o navă încărcată tot aşa de uşor cum ţi-ar smulge 
pălăria din cap... Şi apoi, atâta timp cât Santa-Fe se găseşte 
în port, poate să se dezlănţuie vântul, furtuna sau vijelia cât 
i-o plăcea!... Nu-i nici o primejdie ca insula noastră să se 
scufunde cu far cu tot! 

— Desigur, Vasquez. De altfel, după ce va transmite acolo 
ştiri despre noi, când canoniera se va întoarce cu celălalt 
schimb... 

— Peste 3 luni, Felipe... 

— Va găsi insula pe locul ei... 

— Şi pe noi pe ea, răspunse Vasquez, frecându-şi mâinile 
după ce trase adânc din pipă, învăluindu-se într-un nor de 
fum. Vezi, băiete, nu suntem aici la bordul unei nave pe care 
vijelia o mână încoace şi încolo, sau dacă vrem s-o numim 
navă, ea este bine înfiptă în coada Americii şi nu va fi 
smulsă din ancora sa... Ştiu prea bine că aceste meleaguri 
sunt primejdioase şi că mările de la capul Horn au, pe drept 
cuvânt, o tristă faimă. Că naufragiile pe Insula Statelor au 
fost nenumărate şi că jefuitorii de epave n-ar putea alege 
un loc mai nimerit pentru a strânge avere! Dar toate 
acestea se vor schimba, Felipe! lată că acum Insula Statelor 
are un far, şi nici un uragan, ori de unde ar sufla el, nu va 
reuşi să-l stingă! 

Navele îl vor vedea la timp pentru a-şi găsi drumul!... Se 
vor călăuzi după lumina sa şi nu vor mai risca să se lovească 
de stâncile capului San-Juan, de ale lui San-Diego sau 
Fallows, chiar şi pe nopţile cele mai întunecoase! Noi vom fi 
aceia care vom avea grijă de far şi o vom face cum trebuie. 


Vasquez vorbea cu atâta însufleţire, încât sfârşi prin a-l 
linişti pe camaradul său. Poate că Felipe nu se gândea cu 
inima uşoară la lungile săptămâni pe care trebuia să le 
trăiască pe această insulă pustie, fără să aibă vreo legătură 
cu semenii săi, până în ziua când le va veni schimbul. 

Pentru a termina, Vasquez adăugă: 

— Vezi tu, băiete, timp de 40 de ani am colindat toate 
mările vechiului şi noului continent, ca mus, elev marinar, 
marinar, maistru. Ei bine, acum, când a sosit vârsta să mă 
pensionez, nu puteam să-mi 3 doresc ceva mai bun decât să 
fiu paznicul unui far, şi încă ce far! Farul de la Capătul 
Lumii...! 

În adevăr, farul merita o asemenea denumire, aşezat cum 
era la capătul acestei insule pierdute, atât de departe de 
orice pământ locuit sau care putea fi locuit! 

— Spune-mi, Felipe, zise Vasquez care-şi scutură pipa în 
căuşul palmei, la ce oră iei locul lui Moriz? 

— La 10 noaptea. 

— Bine, atunci eu voi fi acela care te voi schimba de la 2 
dimineaţa până la răsăritul soarelui. 

— În regulă, Vasquez. Aşadar, ceea ce avem mai bun de 
făcut amândoi acum este să dormim. 

— La culcare, Felipe, la culcare! 

Vasquez şi Felipe urcară spre mica incintă în mijlocul 
căreia se găsea farul şi intrară în locuinţa paznicilor, iar 
poarta se închise după ei. 

Noaptea fu liniştită. În momentul în care se făcu ziuă, 
Vasquez stinse flacăra care arsese 12 ore. Mareele, în 
general slabe în Pacific, mai ales de-a lungul coastelor 
Americii şi Asiei, sunt din contră foarte puternice pe 
suprafaţa Atlanticului şi violenţa lor este resimţită până în 
îndepărtatele regiuni ale arhipelagului Magellan. 

În acea zi, refluxul începând la 6 dimineaţa, canoniera 
trebuia să profite de el ridicând ancora în zori. Dar nefiind 
gata cu pregătirile, comandantul se decise să iasă din golful 
Elgor abia la mareea de seară. 


Santa-Fe, navă din marina militară a Republicii Argentina, 
cu o capacitate de 200 de tone, cu o maşină de 260 cai 
putere, comandată de un căpitan şi un secund, având 50 de 
oameni echipaj, cu maistru cu tot, slujea la paza coastelor 
de la gurile lui Rio de la Plata şi până la strâmtoarea 
Lemaire din Oceanul Atlantic. În acel timp geniul maritim 
nu construise încă navele sale rapide, crucişătoarele, 
torpiloarele şi altele. 

Astfel că Santa-Fe, sub acţiunea elicei sale, nu depăşea 
viteza de 9 mile pe oră, viteză suficientă, de altfel, pentru 
poliţia de coastă a Patagoniei şi a Ţării de Foc, căci apele lor 
erau străbătute numai de vase de pescari. 

În acel an canoniera avea misiunea să urmărească 
construcţia farului pe care guvernul argentinian hotărâse 
să-l ridice la intrarea golfului Lemaire. 

La bordul său fură transportate personalul şi materialele 
necesare acestei lucrări, dusă la bun sfârşit după planurile 
unui priceput inginer din Buenos Aires. 

Se împlineau aproape 3 săptămâni de când Santa-Fe era 
ancorată în golful Elgor. După ce debarcase proviziile 
pentru 4 luni, după ce se convinsese că nimic nu va lipsi 
paznicilor noului far până în ziua când vor fi schimbaţi, 
comandantul Lafayate avea să readucă în patrie pe 
muncitorii trimişi pe Insula Statelor. Dacă anumite 
împrejurări neprevăzute n-ar fi întârziat terminarea 
lucrărilor, Santa-Fe ar fi trebuit să fie încă de-acum o lună 
înapoi în portul său. 

De altfel, în tot timpul petrecut aici, comandantul Lafayate 
putea fi liniştit în acest golf foarte bine apărat contra 
vânturilor din nord, sud şi vest. Numai vijelia dinspre mare 
putea să-l stingherească. Dar primăvara se arătase blândă, 
şi acum, la începutul verii, se putea spera că nu se vor 
dezlănţui decât mici furtuni trecătoare în regiunile 
magellanice. 

Era ora 7 când căpitanul Lafayate şi secundul său Riegal 
ieşiră din cabinele lor situate pe duneta, la pupa navei. 


Marinarii terminau cu spălatul punţii şi oamenii de serviciu 
împingeau apa spre orificiile de scurgere. În acelaşi timp, 
maistrul principal lua măsuri ca totul să fie gata pentru ora 
plecării. Cu toate că trebuiau să ridice ancora abia 
dupăamiază, se scoteau velele din apărători, se curăţau 
trombele de aer, arama de pe habitaclu şi spiraiuri, se 
aşeza barca mare pe cavaleţii de pe punte, cea mică 
rămânând la apă, pentru serviciul curent. La răsăritul 
soarelui, pavilionul fu ridicat la picul brigantinei. După 3 
sferturi de oră răsunau cele 4 bătăi ale clopotului din prova 
pentru marinarii de cart, care îşi luară în primire posturile. 
După ce mâncară împreună, cei 2 ofiţeri urcară pe dunetă, 
cercetară cerul destul de senin datorită vântului dinspre 
uscat şi dădură ordin maistrului să-i debarce. 

Comandantul voia să inspecteze pentru ultima oară, în 
această dimineaţă, farul cu anexele sale, locuinţa paznicilor, 
magazia de provizii şi combustibil şi să se asigure de buna 
funcţionare a aparatelor. 

Cobori deci pe coastă, însoţit de secund, şi se îndreptă 
spre incinta farului. 

Mergând într-acolo, îşi mărturisi îngrijorarea pentru cei 3 
oameni care vor rămâne în posomorâta singurătate a 
Insulei Statelor. 

— E într-adevăr greu, zise căpitanul. Totuşi trebuie ţinut 
seama că aceşti oameni vrednici au dus întotdeauna o viaţă 
aspră, deoarece cea mai mare parte din ei sunt vechi 
marinari. Pentru ei serviciul la far este într-un fel o odihnă. 

— Fără îndoială, răspunse Riegal, dar una este să fii paznic 
de far pe o coastă populată care comunică uşor cu uscatul 
şi alta să trăieşti pe o insulă pustie, pe care navele nu fac 
decât s-o privească în treacăt şi încă de cât mai departe 
posibil. 

— Recunosc, Riegal. Dar oamenii vor fi schimbaţi din 3 în 3 
luni. 

Vasquez, Felipe şi Moriz îşi vor începe serviciul în perioada 
cea mai puţin grea. 


— Într-adevăr, domnule comandant, şi nu vor avea de 
suferit iernile teribile ale capului Horn... 

— 'Teribile, desigur, încuviinţă căpitanul. De când am făcut, 
acum câţiva ani, o recunoaştere în strâmtoare, în [ara de 
Foc, în Insula Dezolării, de la capul Virgenes la capul Pilar, 
nu mai am nimic de învăţat în materie de furtuni! Dar, în 
fine, paznicii noştri au o locuinţă solidă, pe care vijeliile nu o 
vor dărâma. Nu le vor lipsi nici alimentele şi nici cărbunii, 
chiar dacă straja lor la far s-ar prelungi cu două luni. Îi 
lăsăm sănătoşi şi tot aşa îi vom regăsi, căci dacă aerul este 
tare, cel puţin e 5 curat la răscrucea dintre Atlantic şi 
Pacific!... Şi apoi, Riegal, mai e ceva: atunci când 
autorităţile militare au avut nevoie de paznici pentru Farul 
de la Capătul Lumii, nu mai ştiau pe cine să aleagă, atâtea 
cereri erau. 

Cei 2 ofiţeri sosiră înaintea incintei unde-i aşteptau 
Vasquez şi camarazii săi. Poarta fu deschisă şi ei se opriră 
pentru a răspunde salutului reglementar al celor 3 oameni. 

Comandantul Lafayate, înainte de a le vorbi, îi examina de 
la picioarele încălţate cu cizme groase până la capetele 
acoperite de glugile pelerinelor impermeabile. 

— Totul a mers bine în noaptea asta? întrebă el adresându- 
se paznicului şef. 

— Bine, domnule comandant, răspunse Vasquez. 

— N-aţi văzut nici o navă în larg...? 

— Niciuna şi, cum cerul era senin, am fi observat orice 
lumină, chiar de la 4 mile. 

— Farul a funcţionat bine? 

— Fără întrerupere, domnule comandant, până la răsăritul 
soarelui. 

— N-aţi suferit de frig în camera de cart? 

— Nu, domnule comandant. E bine închisă şi vântul nu 
intră prin ferestrele duble. 

— Vom inspecta întâi locuinţa voastră şi apoi farul. 

— La ordinele dumneavoastră, comandante, răspunse 
Vasquez. 


Locuinţa paznicilor, construită la baza turnului, avea ziduri 
groase care puteau înfrunta toate vijeliile magellane. Cei 
doi ofiţeri inspectară diferitele încăperi destul de bine 
rânduite. Cei ce rămâneau nu aveau a se teme nici de 
ploaie, nici de viscolele foarte puternice pe această 
latitudine aproape polară. 

Odăile erau despărțite de un culoar, la capătul căruia se 
afla o uşă pe unde se intra înăuntrul farului. 

— Să urcăm, zise căpitanul Lafayate. 

— La ordinele dumneavoastră, repetă Vasquez. 

— E suficient să ne însoţeşti numai dumneata. 

Vasquez făcu un semn celorlalţi 2 paznici să rămână la 
intrarea pe culoar. Apoi împinse uşa dinspre scară şi cei doi 
ofiţeri îl urmară. 

Această scară îngustă, în spirală, cu trepte de piatră 
încastrate în zid, nu era întunecoasă, deoarece 10 
ferestruici o luminau la fiecare etaj. 

Când ajunseră în camera de cart, deasupra căreia erau 
lanterna şi instalaţia de luminat, ofiţerii se aşezară pe o 
bancă circulară fixată de perete. Prin cele 4 ferestre din 
această cameră se putea privi spre toate punctele 
orizontului. 

Cu toate că briza era uşoară, sufla destul de tare la 
această înălţime, fără însă a acoperi strigătele ascuţite ale 
pescăruşilor şi albatroşilor care treceau fâlfâind din aripi. 

Căpitanul Lafayate şi secundul său, pentru a privi mai bine 
insula şi marea din jur, se căţărară pe scăriţa care ducea la 
galeria ce împrejmuia farul. 

Toată partea insulei care se vedea spre vest era pustie, ca 
şi marea pe care o puteau cerceta de la nord-vest spre sud 
şi care forma un vast arc de cerc, întrerupt numai spre 
nord-est de înălțimile capului San-Juan. 

La poalele turnului se afla golful Elgor, al cărui mal era 
însufleţit de forfota marinarilor de pe Santa-Fe. Nici o 
pânză, nici o dâră de fum nu se vedea în larg. Nimic decât 
imensitatea oceanului. Rămaseră acolo un sfert de oră, apoi 


ofiţerii, urmaţi de Vasquez, coborâră şi se întoarseră la 
bordul navei. 

După ce prânziră, căpitanul Lafayate şi secundul Riegal 
veniră din nou pe uscat. În orele care mai rămâneau până 
la plecare, voiau să cerceteze malul de nord al golfului. De 
mai multe ori, şi fără pilot, căci se înţelege de la sine că nu 
exista pilot pe Insula Statelor, comandantul sosise în timpul 
zilei pentru a putea ancora în micul golf de la poalele 
farului. Dar, din prudenţă, făcea întotdeauna o nouă 
recunoaştere a acestei regiuni puţin sau deloc cunoscută. 

Ofițerii îşi prelungiră deci plimbarea. Traversând istmul 
îngust care uneşte insula cu capul San-Juan, examinară 
malul portului natural cu acelaşi nume, care de partea 
cealaltă a istmului formează o limbă de pământ ca şi a 
golfului Elgor. 

— Portul San-Juan, spuse comandantul, este foarte bun. 
Peste tot apa este destul de adâncă, chiar şi pentru nave de 
tonaj mai mare. E păcat că intrarea în port este atât de 
dificilă. Un far, chiar cu lumină mai slabă, construit în 
aceeaşi linie cu farul din Elgor, ar permite navelor în 
dificultate să găsească uşor un adăpost. 

— Şi este ultimul care se găseşte după ieşirea din 
strâmtoarea Magellan, adăugă secundul Riegal. 

La ora 4 ofiţerii se întoarseră. Suiră la bordul navei după 
ce îşi luară rămas bun de la Vasquez, Felipe şi Moriz, care 
rămaseră pe chei aşteptând plecarea ei. 

La ora 5 presiunea începu să urce în cazanul canonierei, 
din al cărei coş se revărsau vârtejuri de fum negru. Marea 
nu va întârzia să se retragă şi Santa-Fe va ridica ancora 
imediat ce va începe refluxul. 

La 6 fără un sfert, comandantul dădu ordin să se vireze 
ancora şi să se pregătească maşinile. 

La prova, secundul supraveghea manevra; ancora fu 
ridicată la postul ei şi apoi fixată. 

Santa-Fe porni, salutată de cei 3 paznici. Şi orice ar fi 
gândit Vasquez, dacă el şi camarazii săi priveau cu emoție 


cum se depărta canoniera, ofiţerii şi echipajul încercau o 
emoție mult mai profundă, lăsându-i pe cei 3 pe această 
insulă de la capătul Americii. 

Santa-Fe înainta cu o viteză medie de-a lungul coastei de 
nord-vest a golfului Elgor. Nu era nici 8 când intră în larg. 
După ce trecu de capul 7 

San-Juan, înainta cu toată viteza, lăsând strâmtoarea la 
vest; iar când se făcu noapte, luminile Farului de la Capătul 
Lumii apăreau doar ca o stea deasupra orizontului. 

CAPITOLUL Il 

INSULA STATELOR. 

Insula Statelor, denumită şi Pământul Statelor, este situată 
la capătul de sud-est al noului continent. Este ultima şi cea 
mai estică din arhipelagul magellanic, pe care erupțiile 
epocii vulcanice l-au format în regiunile paralelei a 55-a, la 
mai puţin de 7 grade de Cercul Polar sudic. 

Scăldată de apele ambelor oceane, este căutată de navele 
care trec dintr-unul în celălalt, fie că ele vin din nord-est, fie 
din sud-vest, după ce au lăsat în urmă capul Horn. 

Strâmtoarea Lemaire, descoperită în secolul al XVII-lea de 
către navigatorul olandez cu acelaşi nume, desparte Insula 
Statelor de [ara de Foc, care se află la 25-30 kilometri 
depărtare. Ea oferă navelor în trecere un drum mai scurt şi 
mai uşor, scutindu-le de puternica hulă din dreptul Insulei 
Statelor. Aceasta o mărgineşte la est pe o lungime de circa 
10 mile de la capul San-Antonio la capul Kempe, şi navele 
cu aburi sau pânze sunt mai puţin expuse decât dacă trec 
pe la sudul insulei. 

Insula Statelor măsoară 39 de mile de la vest la est, de la 
capul San-Bartolome până la capul San-Juan, pe o lăţime de 
11 mile între capul Colnett şi capul Webster. Malul Insulei 
Statelor este extrem de accidentat, o adevărată succesiune 
de golfuri, golfuleţe şi intrânduri, din care în unele nu se 
poate răzbate din cauza unor cordoane de insulițe şi recife 
de corali. Astfel că au avut loc multe naufragii pe aceste 
meleaguri, din cauza ţărmurilor prăpăstioase, cu ieşituri 


ascuţite, sau mărginite de roci enorme. Chiar pe timp 
liniştit oceanul se izbeşte de faleză cu o neasemuită furie. 

Insula este nelocuită, dar se poate trăi aici, cel puţin în 
timpul sezonului frumos, adică în cele 4 luni: noiembrie, 
decembrie ianuarie şi februarie, cât ţine vara la această 
înaltă latitudine. Cirezile şi turmele ar găsi hrană 
îndestulătoare pe întinsele câmpi din interior, mai ales în 
regiunea situată la est de Port Parry şi cu prinsă între limba 
Conway şi capul Webster. Când stratul gros de zăpadă se 
topeşte sub razele soarelui antarctic, iarba se iveşte destul 
de verde şi solul păstrează până la iarnă o umezeală 
binefăcătoare. Rumegătoarele obişnuite să trăiască în 
regiunile magellanice ar putea să se simtă bine aici. Dar 
odată cu sosirea frigului cirezile ar trebui duse în câmpii 
mai călduroase, în Patagonia sau chiar în [ar de Foc. 

Totuşi se întâlnesc în stare sălbatică câteva lame, 
asemănătoare ca înfăţişare cu cerbii şi a căror carne este 
destul de bună, când este bine prăjită sau friptă. Aceste 
animale nu mor de foame în timpul lung 8 perioade de 
iarnă, pentru că ele ştiu să găsească sub zăpadă rădăcini şi 
muşchi cu care stomacul lor trebuie să se mulţumească. 

Din centrul insulei, într-o parte şi în alta, se întind câmpiile 
şi pot zări câţiva copaci cu frunzişul rar, mai mult galben 
decât verde. Sunt mai ales fagi antarctici cu trunchiul înalt 
de vreo 60 de picioare, cu crengi orizontale, apoi mărăcini 
spinoşi de esenţă foarte dură, cu fructe a căror coajă are 
proprietăţi asemănătoare cu vanilia. 

În realitate, aceste câmpii şi pădurici nu acoperă nici 
măcar un sfert din suprafaţa insulei. Restul cuprinde un 
podiş stâncos, unde domină cuarțul, trecători adânci, lungi 
şiruri de blocuri neregulate care s-au împrăştiat în urma 
erupţiilor foarte vechi, căci acum ai căuta în zadar cratere 
de vulcani stinşi în această parte a Ţării de Foc sau a 
Magellaniei. În mijlocul insulei, câmpiile mai întinse capătă 
aparenţa de stepe când, în timpul celor 8 luni de iarnă, nici 
o ridicătură nu tulbură uniformitatea stratului de zăpadă. 


Apoi, pe măsură ce te îndrepţi spre vest, relieful este mai 
variat, falezele litoralului devin mai înalte şi mai abrupte. 
Aici se ridică munţi în formă de con, cu vârfuri foarte înalte 
care ajung până la 3.000 de picioare deasupra nivelului 
mării, de unde poţi cuprinde cu privirea întreaga insulă. 
Acestea sunt ultimele şiruri muntoase ale Anzilor, care 
constituie de la nord la sud imensul schelet al noului 
continent. 

Desigur că în asemenea condiţii climaterice, expusă 
asprelor şi teribilelor uragane, flora insulei se reduce la 
nişte rare specii care nu se aclimatizează deloc cu 
vecinătatea strâmtorii Magellan, la fel cu cea din 
arhipelagul Maluinelor la aproximativ 100 de leghe 
depărtare de Ţara de Foc. Sunt plante ca drobul, cebarea, 
broniul, iarba-şarpelui, năgara, foarte decolorate. Prin 
păduri, între ierburile câmpiei, aceste floricele palide îşi 
arată corolele care se vestejesc înainte de se nască. 

La poalele stâncilor de pe litoral, pe povârnişurile unde se 
strânge puţin humus, un naturalist ar putea să mai 
găsească ceva muşchi şi la adăpostul copacilor nişte 
rădăcini comestibile, urmele unor azalee de pildă, pe care 
triburile din Ţara de Foc le consumă în loc de pâine, dar 
care sunt foarte puţin hrănitoare. În zadar ai căuta un curs 
regulat de apă pe suprafaţa Insulei Statelor. Nici un râu sau 
pârâu nu izvorăşte din acest sol de piatră. Zăpada se 
strânge în straturi groase; ea durează 8 luni pe an şi în 
timpul anotimpului cald, mai bine zis mai puţin friguros, se 
topeşte sub razele oblice ale soarelui şi întreţine o 
umiditate permanentă. Atunci se formează mici bălți şi 
lacuri, pe ici pe colo, unde apa se păstrează până la primul 
îngheţ. În momentul în care începe această povestire, 
pâraie de apă cădeau din înălțimile de lângă far şi, şerpuind 
sprinţare, se pierdeau în limanul Elgor sau în portul San- 
Juan. 

Dacă fauna şi flora se găsesc atât de slab reprezentate pe 
insulă, în schimb peştele se află în abundență pe tot 


litoralul. Astfel că, în ciuda primejdiilor prin care trec 
ambarcaţiunile în strâmtoarea Lemaire, oamenii din Ţara 
de Foc fac câteodată un pescuit bogat. 

Speciile sunt foarte variate. Sezonul cel mare de pescuit 
ar putea chiar să atragă numeroase vase, căci atunci aceste 
meleaguri sunt străbătute de cetacee, balene, caşaloţi ca şi 
de foci şi morse. Marile animale marine au fost vânate cu 
atâta cruzime, încât ele se refugiază acuma în mările 
antarctice unde pescuitul este pe cât de greu, pe atât de 
primejdios. 

E uşor de înţeles că pe toate malurile insulei, pe 
prundişuri, printre stânci, mişună scoici, iar alte specii de 
crustacee comestibile se strecoară cu miile printre recife. 
Cât despre păsări, ele sunt nenumărate. 

Totuşi nu trebuie crezut după această descriere a Insulei 
Statelor că ea ar fi stârnit râvna chilienilor sau a Republicii 
Argentina. În definitiv, insula nu este decât o stâncă enormă 
pe care nu se poate locui. A cui era ea în anii când începe 
această povestire?... Tot ce se poate spune este că făcea 
parte din arhipelagul magellanic care ţinea de cele două 
republici de la capătul continentului american. 

În timpul sezonului frumos, oamenii din Ţara de Foc se 
opreau rareori pe insulă, doar când vremea rea îi obliga să- 
şi găsească aici adăpost. Cât despre navele comerciale, un 
mare număr preferau să meargă prin strâmtoarea 
Magellan, trecută pe toate hărţile maritime şi pe care o 
puteau străbate fără pericol, pentru a intra dintr-un ocean 
în celălalt, fie că veneau din est sau din vest, mai ales 
datorită dezvoltării navigaţiei cu aburi. Singurele 
bastimente care luau cunoştinţă de Insula Statelor erau 
cele ce se pregăteau să depăşească sau depăşiseră capul 
Horn. E de remarcat că Republica Argentina a avut o 
iniţiativă fericită construind Farul de la Capătul Lumii şi 
toate naţiunile trebuie să-i fie recunoscătoare. În adevăr, 
nici o lumină nu exista la acea epocă prin meleagurile 
Magellaniei, de la intrarea în strâmtoarea Magellan la capul 


Virgenes, pe Atlantic, şi până la ieşirea din strâmtoare, la 
capul Pilar, din Pacific. Farul de pe Insula Statelor avea să 
aducă foloase incontestabile navigaţiei prin aceste regiuni. 
Nici măcar la capul Horn nu era un far care ar fi putut evita 
multe catastrofe, asigurând navelor care veneau din Pacific 
un plus de siguranţă la intrarea în strâmtoarea Lemaire. 

Guvernul argentinian decisese deci construirea acestui far 
în fundul golfului Elgor. După un an de lucrări desfăşurate 
în bune condiţii, inaugurarea se făcuse la 9 decembrie 
1859. 

La 150 de metri de limanul golfului, solul avea o ridicătură 
pe o suprafaţă de 4-500 de metri pătraţi, cu o înălţime de 
30-40 de metri. Un zid de pietre închise, această terasă 
stâncoasă avea să servească drept temelie turnului. Farul 
se ridică în mijlocul terasei, înconjurat fiind de anexele 
formate din locuinţe şi magazii. 

Anexele cuprindeau: 1) camera paznicilor, mobilată cu 
paturi, dulapuri, mese şi scaune şi încălzită de o sobă cu 
cărbuni, al cărei burlan ieşea deasupra acoperişului; 2) sala 
comună, având şi ea o sobă de încălzit şi care servea ca 
sufragerie, cu o masă în mijloc, lămpi atârnate de tavan, 
dulapuri în perete, care conţineau diverse instrumente: 
lunetă, 10 barometru, termometru, apoi lămpile de schimb 
ale farului şi, în fine, o pendulă aşezată pe un perete lateral; 
3) magazia unde se găseau provizii pentru un an, cu toate 
că aprovizionarea şi schimbarea oamenilor se făceau la 
fiecare 3 luni, plină cu diferite conserve, carne sărată, 
corned-beefl, slănină, legume uscate, pesmeţi, ceai, cafea, 
zahăr, butoiaşe de whisky şi rachiu, medicamente uzuale; 4) 
magazia cu rezerva de ulei pentru lămpile farului; 5) 
magazia unde se găsea combustibilul, în cantitate 
suficientă, pentru nevoile paznicilor pe toată durata iernii 
antarctice. Acesta era ansamblul de construcţii, alcătuind o 
clădire circulară. 

Turnul, foarte solid, era construit cu materiale de pe 
insulă. Pietrele dure, prinse între ele cu buloane de fier, 


asamblate cu mare precizie şi îmbucate una în alta în 
„coadă de rândunică”, formau un zid capabil să reziste 
celor mai puternice furtuni, uraganelor atât de frecvente în 
această regiune care se găseşte la răscrucea dintre două 
oceane, cele mai mari de pe glob. Aşa cum spusese 
Vasquez, vântul nu va disloca acest turn. Felinarul străjuit 
de el şi de camarazii lui va fi bine păzit, în pofida vijeliilor 
magellanice! 

Turnul avea 32 metri şi, adăugind şi înălţimea terasei, 
lumina se găsea la 223 de picioare deasupra nivelului 
mării2. Putea fi deci zărită din larg de la o distanţă de 15 
mile, distanţă pe care o străbate raza vizuală de la această 
înălţime. Dar în realitate nu se vedea la mai mult de 10 
mile. La acea epocă nu existau încă faruri funcţionând cu 
hidrogen carburat sau cu lumină electrică. De altfel, pe 
această insulă îndepărtată care comunica greu cu statele 
apropiate, se impunea sistemul cel mai simplu, care 
necesita şi un minimum de reparaţii. S-a adoptat atunci 
luminatul cu ulei, înzestrat cu toate perfecţionările pe care 
le posedau atunci ştiinţa şi industria. 

Vizibilitatea la 10 mile era suficientă. Le rămânea navelor 
care veneau din nord-est şi din sud-est destule posibilităţi 
să ajungă la strâmtoarea Lemaire sau să se îndrepte spre 
sudul insulei. Toate primejdiile puteau fi evitate, urmând cu 
exactitate instrucţiunile publicate de autorităţile maritime: 
având farul în nord-nord-vest în al doilea caz şi la sud-sud- 
vest în primul caz, capul San-Juan şi limba de pământ 
Several sau Fallows vor fi depăşite la timp, unul la babord şi 
celălalt la tribord, pentru ca nava să nu fie deviată de vânt 
sau curenţii de apă. 

Între altele, dacă o navă ar fi constrânsă să se oprească în 
golful Elgor, ceea ce se întâmpla rar, orientându-se după far 
va avea toate şansele să poată ancora. La întoarcere, Santa- 
Fe va putea deci cu uşurinţă să ajungă la liman chiar şi în 
timpul nopţii. Golful, având o lungime de circa 3 mile până 
la capul San-Juan şi puterea luminii fiind de 10 mile, 


canoniera va avea înaintea sa 7 mile până la primele limbi 
de pământ ale insulei. 

1 Carne de vită, conservată (în limba engleză în text); 2 
Aproximativ 68 metri. 

Se înţelege de la sine că Farul de la Capătul Lumii avea o 
lumină fixă. Nici o teamă să fie confundat cu o altfel de 
lumină de către căpitani, pentru că nu exista alta în aceste 
regiuni, nici măcar la capul Horn. Nu era deci necesar să o 
deosebească, fie prin eclipse, fie prin clipiri, ceea ce 
permitea să fie înlăturat un mecanism delicat, ale cărui 
eventuale reparaţii ar fi fost foarte anevoioase pe această 
insulă locuită numai de cei 3 paznici. 

Părăsind insula pe un timp senin, comandantul canonierei 
putu în adevăr să constate că nimic nu mai era de refăcut la 
instalaţia şi buna funcţionare a farului. Era limpede că 
bunul mers depindea acum numai de punctualitatea şi 
vigilenţa paznicilor. Cu condiţia de a ţine lămpile în perfectă 
stare, de a reînnoi cu grijă fitilurile, de a fi atenţi la 
introducerea uleiului în proporţii potrivite, de a regla tirajul 
întinzând sau scurtând manşoanele sticlelor ce le 
înconjurau, de a aprinde luminile seara şi a le stinge la 
răsăritul soarelui şi de a nu slăbi nici un moment 
supravegherea farului, farul era menit să aducă cele mai 
mari servicii navigaţiei de pe meleagurile îndepărtate ale 
oceanului Atlantic. Nimeni nu se îndoia de altfel de 
bunăvoința şi zelul lui Vasquez şi al celor 2 camarazi ai săi. 

Aleşi în urma unei selecţii riguroase dintr-un mare număr 
de candidaţi, toţi 3 dăduseră dovadă de conştiinciozitate, 
curaj şi rezistenţă în posturile ce le ocupaseră anterior. 

Trebuie să repetăm că siguranţa celor 3 paznici părea 
absolută, cu toate că Insula Statelor era izolată, la 1.500 
mile de Buenos Aires, singurul loc de unde puteau să le vină 
proviziile şi ajutoarele. Cei câţiva locuitori din Ţara de Foc 
şi din insulele arhipelagului, care soseau câteodată în 
sezonul cald, nu rămâneau multă vreme şi pe deasupra 
aceşti sărmani oameni erau complet inofensivi. După ce 


terminau să pescuiască, erau grăbiţi să facă drumul întors 
prin strâmtoarea Lemaire şi să ajungă la țărmurile Ţării de 
Foc sau ale insulelor arhipelagului. 

Alţi străini nu fuseseră văzuţi pe aici niciodată. Coastele 
insulei erau prea temute de navigatori, pentru ca vreo navă 
să caute un adăpost pe care l-ar fi găsit mai uşor şi mai 
sigur în alte puncte ale Magellaniei. 

Cu toate acestea, toate precauţiunile fuseseră luate în 
eventualitatea sosirii unor indivizi suspecți în golful Elgor. 
Anexele farului aveau porţi solide, care se închideau pe 
dinăuntru, şi nu s-ar fi putut forţa gratiile ferestrelor de la 
magazii şi locuinţe. De asemenea, Vasquez, Moriz şi Felipe 
posedau carabine şi revolvere pentru care aveau destulă 
muniţie. 

În fine, la capătul culoarului care ducea la intrarea 
turnului se pusese o uşă de fier care nu putea fi cu niciun 
chip forţată sau spartă. 

Cum ar fi fost deci posibil să pătrunzi în interiorul turnului 
prin ferestruicile înguste ale scării, apărate şi ele prin cruci 
de fier, şi cum s-ar fi putut ajunge la galeria care înconjura 
lanterna, altfel decât să te fi căţărat pe lanţul 
paratrăsnetului? 

Astfel au fost făcute lucrările de mare importanţă ale 
farului, care fură duse la bun sfârşit pe Insula Statelor prin 
grija guvernului Republicii Argentina. 

CAPITOLUL III 

CEI TREI PAZNICI. 

În această epocă, din noiembrie până în martie, în 
regiunile arhipelagului Magellan este cea mai activă 
navigaţie. Marea este totdeauna furtunoasă. Dar dacă nimic 
nu poate opri şi linişti valurile mari care vin din ambele 
oceane, starea vremii este mai puţin schimbătoare şi 
uraganele care o tulbură din când în când, răscolind marea 
până în zonele cele mai depărtate, sunt trecătoare. Navele 
cu aburi şi cele cu vele profită de acest timp mai blând 
pentru a face ocolul capului Horn. 


Trecerea navelor spre strâmtoarea Lemaire sau pe la sud 
de Insula Statelor nu poate însă schimba monotonia 
lungilor zile ale acestui anotimp. Aici navele n-au fost 
niciodată numeroase şi au devenit şi mai rare încă de când 
s-a dezvoltat navigația cu aburi şi s-au perfecţionat hărţile 
maritime, care au făcut mult mai puţin primejdioasă 
strâmtoarea Magellan, drum şi mai scurt şi mai uşor. 

Totuşi, această monotonie, inerentă vieţii în faruri, nu o 
resimt prea mult oamenii însărcinaţi de obicei cu paza. Ei 
sunt în cea mai mare parte marinari sau pescari încercaţi. 
Acest fel de oameni nu stau să numere zilele şi orele; ei ştiu 
să-şi caute de lucru şi să se distreze. Serviciul nu se 
mărgineşte numai la a asigura aprinderea farului în amurg 
şi stingerea lui la răsăritul soarelui. Lui Vasquez şi 
camarazilor săi li se dăduse şi sarcina de a supraveghea cu 
grijă apropierea navelor de golful Elgor, de a merge de mai 
multe ori pe săptămână la capul San-Juan, de a inspecta 
coasta până la punctul Several, fără însă a se îndepărta mai 
mult de 3-4 mile. Trebuiau să ţină la zi Jurnalul farului, să 
noteze toate întâmplările ce ar putea surveni, trecerea 
vaselor cu aburi sau vele, căror ţări aparţineau, denumirea 
lor, înălţimea mareelor, direcţia şi forţa vântului, 
schimbarea vremii, durata ploilor, frecvenţa furtunilor, 
variațiile de presiune şi temperatură şi alte fenomene, ceea 
ce ar fi permis să se stabilească harta meteorologică a 
acestor regiuni. 

Vasquez, argentinian de origine, ca şi Felipe şi Moriz, 
fusese numit şef al pazei farului din Insula Statelor. Avea 
vârsta de 47 de ani, o sănătate de fier, era foarte rezistent, 
cum îi stă bine unui marinar care a străbătut în toate 
sensurile cea mai mare parte a celor 180 paralele. 

Hotărât, energic, era obişnuit cu primejdiile şi în mai 
multe împrejurări ştiuse să facă faţă situaţiei, chiar cu riscul 
vieţii. Datora funcţia de şef al echipei nu numai vârstei, ci şi 
caracterul său ferm care inspira o încredere totală. Fără să 
fi ajuns la un grad mai mare decât cel de maistru principal 


în marina de război a Republicii, el a părăsit serviciul 13 
fiind stimat de toţi. Astfel, când solicită acest loc în Insula 
Statelor, autorităţile maritime i-l încredinţară fără nici o 
ezitare. 

Felipe şi Moriz erau de asemenea marinari, unul de 40 şi 
altul de 37 de ani. Vasquez îi cunoştea de mult pe ei şi 
familiile lor şi îi propusese autorităţilor. Primul rămăsese 
neînsurat, ca şi dânsul. Singurul căsătorit, Moriz, n-avea 
copii, iar nevasta lui, pe care o va revedea peste 3 luni, avea 
o slujbă la un mic hotel din portul Buenos Aires. 

După 3 luni, Vasquez, Felipe şi Moriz se vor reimbarca pe 
Santa-Fe, care va aduce alţi 3 paznici în Insula Statelor, pe 
care-i vor schimba tot ei, 3 luni mai târziu. Îşi vor relua 
serviciul în iunie, iulie şi august, adică în mijlocul iernii. 

Din ziua de 10 decembrie serviciul fu organizat 
reglementar. În fiecare noapte lămpile funcționau sub 
supravegherea unuia din paznici rămas în camera de cart, 
în timp ce ceilalţi doi se odihneau în dormitor în timpul zilei, 
aparatele erau cercetate, curățate, înzestrate cu fitiluri noi, 
la nevoie, încât să emită puternicele lor raze de lumină, 
după asfinţitul soarelui. 

Între timp, conform ordinelor primite, Vasquez şi 
camarazii lui coborau până la mare, prin golful Elgor, fie pe 
jos de-a lungul unui mal sau altuia, fie în ambarcaţiunea 
lăsată la dispoziţia lor, un fel de şalupă cu o mică punte, 
având o randă şi un foc, şi care se adăpostea într-un mic 
golfuleţ unde era apărată de malurile înalte contra vântului 
de est singurul primejdios. 

E de la sine înţeles că atunci când Vasquez, Felipe şi Moriz 
făcea aceste recunoaşteri în golf sau prin împrejurimi, unul 
din ei rămânea totdeauna de gardă pe galeria superioară a 
farului. În adevăr, se putea întâmpla ca vreo navă să treacă 
prin dreptul Insulei Statelor şi să dorească să le facă 
cunoscută matricola sa. Era deci necesar ca unul din 
paznici să fie la post. De pe terasă nu se putea privi decât 
spre est nord-est. În celelalte direcţii, malurile stăvileau 


vederea la câteva sute de stânjeni de incintă. De aici nevoia 
ca cineva să fie în permanenţă în camera de cart, pentru a 
putea comunica cu navele. 

Primele zile după plecarea canonierei nu se întâmplă 
nimic. Timpul rămase frumos şi temperatura destul de 
ridicată. Termometrul arăta câteodată 10 grade peste zero. 
Vântul sufla din larg, îndeobşte ca o briză uşoară, între 
răsăritul şi apusul soarelui; apoi seara bătea dinspre uscat, 
adică spre nord-est, şi venea din vastele câmpii ale 
Patagoniei şi ale Ţării de Foc. Plouase însă câteva ore şi, 
cum căldura creştea, erau de aşteptat în curând furtuni 
care să schimbe situaţia atmosferică. Sub influenţa razelor 
solare, care aveau o putere mai mare, începuse să se arate 
flora. Pe câmp, în jurul incintei, mantia de zăpadă pierise şi 
ieşise la iveală un covor de un verde palid. În pădurea de 
fagi antarctici ai fi avut plăcerea să te întinzi sub frunzişul 
nou. Pârâul alerga umflat de ape spre limanul din vale. 
Muşchiul şi lichenii reapăreau la poalele arborilor şi 
împodobeau povârnişurile stâncilor; ca şi scoicile 
comestibile, atât de 14 bune ca remediu contra scorbutului. 
În fine, dacă nu primăvara, căci acest frumos cuvânt nu e 
cunoscut în arhipelagul Magellan, vara era cea care mai 
domnea câteva săptămâni pe cel mai îndepărtat hotar al 
continentului american. 

În acest sfârşit de zi, înainte de a se aprinde farul, 
Vasquez, Felipe şi Moriz, toţi 3 pe galeria circulară, stăteau 
ca de obicei de vorbă. Şeful pazei conducea şi întreţinerea 
conversaţia. 

— Ei bine, băieţi, spuse el după ce-şi umplu pipa, exemplu 
urmat şi de ceilalţi, a început să vă placă noua voastră 
existenţă?... Începeţi să vă obişnuiţi cu ea? 

— Desigur, Vasquez, răspunse Felipe. Nu te poţi nici 
plictisi, nici obosi foarte tare într-un timp atât de scurt. 

— Într-adevăr, adăugă Moriz, cele 3 luni vor trece mai 
repede decât aş fi crezut... 

— Da, băiatule, vor zbura ca o corvetă cu velele întinse! 


— Fiindcă veni vorba de nave, zise Felipe, n-am văzut azi 
niciuna, nici măcar la orizont... 

— Vor veni, Felipe, vor veni, replică Vasgquez făcând palma 
pâlnie şi uitându-se prin ea ca printr-o lunetă. Degeaba s-a 
mai ridicat acest frumos far pe Insula Statelor, un far care 
trimite razele sale la 10 mile în larg, dacă nici o navă nu va 
profita de existenţa lui. 

— De altfel, farul nostru este cu totul nou, spuse Moriz. 

— Aşa cum spui, băiete, replică Vasquez, şi trebuie timp 
pentru ca să afle căpitanii că această coastă este acum 
luminată. Când vor şti, nu vor ezita să se apropie de ea şi să 
intre în strâmtoare, spre binele lor! 

Dar nu e totul să afli de far, trebuie să fii şi sigur că este 
aprins totdeauna, de la apusul soarelui până în zori. 

— Vestea nu se va răspândi, remarcă Felipe, decât după 
întoarcerea lui Santa-Fe la Buenos Aires. 

— E adevărat, băiete, spuse Vasquez, şi când raportul 
căpitanului Lafayate va fi publicat, autorităţile se vor grăbi 
să-l aducă la cunoştinţa tuturor cercurilor maritime. Dar 
chiar acuma mulţi navigatori trebuie că ştie ce s-a făcut 
aici. 

— Iar drumul lui Santa-Fe, care n-a plecat decât de 5 zile, 
va dura... 

— Cât va dura, îl întrerupse Vasquez. Cred că nu mai mult 
de o săptămână! Timpul e frumos, marea calmă, vântul 
prielnic... Canoniera are vânt bun în vele, întinse zi şi 
noapte şi, cu ajutorul maşinilor, m-ar mira dacă n-ar face 8- 
9 noduri. 

— În momentul de faţă trebuie să fi trecut de strâmtoarea 
Magellan şi să fi lăsat în urmă capul Virgenes cu cel puţin 
15 mile. 

— Mai mult ca sigur, băiete, zise Vasquez. În momentul 
acesta navighează de-a lungul coastei Patagoniei şi poate să 
se întreacă în iuţeală cu caii patagonezi. Deşi, cine poate să 
ştie dacă în acea ţară oamenii şi animalele aleargă ca o 
fregată de primă mână cu velele în vânt? 


Era de înţeles de ce aceşti vrednici marinari se gândeau 
tot timpul la Santa-Fe. Nava, care tocmai îi părăsise, nu era 
ea oare ca o parte din pământul patriei lor unde se ducea? 
Aşa că o vor însoţi cu gândul până la sfârşitul călătoriei. 

— Ai avut noroc astăzi la pescuit? îi spuse Vasquez lui 
Felipe. 

— Destul noroc, Vasquez, am prins cu undiţa o duzină de 
guvizi şi cu mâna un crab de vreo 3 livrel, care se strecura 
printre stânci. 

— E foarte bine, spuse Vasquez, şi nu-ţi fie frică că vei 
sărăci golful. 

Peştii, cu cât prinzi mai mulţi, cu atât se înmulţesc mai 
tare, cum s-ar zice, şi asta ne va permite să economisim 
proviziile noastre de carne uscată şi de slănină sărată! Cât 
despre legume... 

— Eu, zise Moriz, am coborât până la pădurea de fagi. Am 
dezgropat câteva rădăcini şi vă voi face o mâncare tot aşa 
de grozavă ca a priceputului bucătar de pe canoniera. 

— Va fi binevenită, declară Vasquez, căci nu trebuie să 
mănânci prea multe conserve, chiar din cele mai bune! 
Nimic nu-i mai sănătos decât ce e proaspăt vânat, pescuit 
sau cules! 

— Eh, făcu Felipe, dacă ne-ar pica vreo rumegătoare 
dinăuntrul insulei... o pereche de lame sau altceva. 

— N-ar fi râu un fileu sau o pulpă de lama, replică 
Vasquez. O bucată bună de vânat cărui stomac nu i-ar 
place? Aşa că, dacă se va prezenta ocazia, vom căuta să nu 
o pierdem. Dar, băieţi, fiţi atenţi să nu vă îndepărtați de 
incintă ca să vânaţi un animal mare sau mic. 

Important este să te conformezi instrucţiunilor de a nu fi 
departe de far, în afară de cazul când te duci să vezi ce se 
întâmplă în golful Elgor şi în larg, între capul San-Juan şi 
capul Diegos. 

— Totuşi, reluă Moriz, mare iubitor de vânătoare, dacă ar 
apare o pradă frumoasă în bătaia puştii... 


— La o bătaie de puşcă, la două sau chiar la 3, nu zic nu, 
răspunse Vasquez. Dar ştiţi, lama este prea sălbatică pentru 
a căuta înalta societate... adică pe a noastră, şi aş fi foarte 
surprins să zăresc măcar o pereche de coarne deasupra 
stâncilor, în dreptul pădurii de fagi sau pe lângă incinta 
farului! 

Într-adevăr, de la începutul lucrărilor nu se văzuse nici un 
animal în apropierea golfului Elgor. Secundul de pe Santa- 
Fe, un adevărat Nemrod2, încercase de mai multe ori, dar 
în zadar, să vâneze o lamă. 

Încercările sale rămăseseră infructuoase, cu toate că 
înaintase cam 6 mile în interior. Dacă vânatul mare nu 
lipsea, el nu se lăsa însă văzut decât la distanţe prea mari 
spre a putea fi nimerit. Poate, dacă ar fi trecut înălțimile de 
după portul Parry, dacă ar fi ajuns până la celălalt capăt al 
insulei, secundul ar fi avut şanse mai mari. Dar acolo unde 
se ridicau vârfurile înalte ale munţilor, în partea 
occidentală, urcuşul ar fi fost foarte 1 1 livră = 453 grame; 

2 Nemrod - rege biblic mesopotamian, vânător legendar. 

anevoios, astfel că nici el, nici altul din echipajul navei 
Santa-Fe n-au mers niciodată până în împrejurimile capului 
San-Bartolome. 

În timpul nopţii de 16 spre 17 decembrie, Moriz făcând de 
gardă în camera de cart de la ora 6 la 10, o lumină apăru în 
larg înspre est, la 5-6 mile depărtare. Era limpede că era 
lumina unei nave, prima care se arăta în apele insulei, de la 
terminarea farului. 

Moriz se gândi pe bună dreptate că acest lucru i-ar putea 
interesa şi pe camarazii lui care nu dormeau încă şi se duse 
să-i înştiinţeze. 

Vasquez şi Felipe urcară imediat cu el şi, cu luneta la ochi, 
se aşezară înaintea ferestrei deschise spre est. 

— Este o lumină albă, zise Vasquez. 

— Atunci nu este o lumină de poziţie, zise Felipe, pentru că 
nu este nici verde, nici roşie. 


Observaţia era justă. Nu erau lumini de poziţie care se 
aşează, după culoare, una la tribord şi una la babord. 

— Şi dacă e albă, adăugă Vasquez, e cea de la straiul 
focului, ceea ce înseamnă că nava se apropie de insulă. 

Asupra acestui lucru nu încăpea îndoială. Era sigur vorba 
de un vapor care se îndrepta spre capul San-Juan. Va trece 
oare prin strâmtoarea Lemaire, sau o va lua pe la sud? 
Aceasta era întrebarea pe care şi-o puneau paznicii. 

Urmăriră deci mersul navei, pe măsură ce se apropia, şi 
după o jumătate de oră se dumeriră de direcţia urmată. 

Nava, lăsând farul la babord spre sud-vest, se îndrepta 
direct spre strâmtoare. Putură observa lumina sa roşie în 
momentul când trecea în dreptul portului San-Juan, apoi 
dispăru în noapte. 

— lată prima navă care a descoperit Farul de la Capătul 
Lumii! 

exclamă Felipe. 

— Da, dar nu va fi ultima! zise Vasquez. 

A doua zi dimineaţă, Felipe semnală un velier mare care 
apărea la orizont. Cerul era senin, fără nici o urmă de 
negură, ceea ce permitea să vezi nava de la cel puţin 10 
mile depărtare. Chemaţi, Vasquez şi Moriz urcară până la 
galeria farului. Se putea vedea nava în dreptul ultimelor 
faleze ale litoralului, puţin la dreapta golfului Elgor, între 
capul Diegos şi capul Several. 

Înainta repede, cu o viteză de cel puţin 12-13 noduri. Dar 
cum se îndrepta direct spre Insula Statelor, nu se putea şti 
dacă va trece pe la nordul sau sudul ei. 

Ca oameni ai mării pe care asemenea chestiuni îi interesau 
foarte mult, Vasquez, Felipe şi Moriz căutau în discuţia lor 
să stabilească direcţia navei. În cele din urmă Moriz fu cel 
ce avu dreptate, când susţinuse că velierul nu se îndrepta 
spre strâmtoare. În adevăr, când era la vreo milă şi 
jumătate de coastă, întoarse pentru a avea vântul în spate şi 
a putea trece de capul Several. Era o corabie mare de cel 
puţin 1.800 de tone, un bare cu 3 catarge de tipul acelor 


clippere construite în America, a căror viteză este în adevăr 
extraordinară. 

— Să mi se facă luneta umbrelă, exclamă Vasquez, dacă 
această navă n-a ieşit de pe şantierele din Noua Anglie! 

— Poate ne va transmite matricola, zise Moriz. 

— Nu şi-ar face decât datoria, răspunse şeful pazei. 

Aşa se şi întâmplă, în momentul când velierul trecu de 
capul Several. O serie de pavilioane apărură în vârful 
brigantinei, semnale pe care Vasquez le descifra imediat, 
consultând codul ce se afla în camera de cart. 

Era Montank din Boston, Noua Anglie, aparţinând Statelor 
Unite ale Americii. Paznicii îi răspunseră ridicând pavilionul 
Argentinei în vârful paratrăsnetului şi nu încetară să 
urmărească nava până în momentul când catargul său 
dispăru pe după înălțimile capului Webster, de pe coasta 
sudică a insulei. 

— Şi acum, zise Vasquez, drum bun, Montank, şi să-ţi ajute 
Cerul să nu te prindă vreo vijelie în largul capului Horn. 

În timpul zilelor următoare marea rămase aproape pustie. 
Abia dacă se mai zăriră vreo două pânze la orizont. În 
dimineaţa zilei de 21, Felipe se plimba fumând pe terasă, 
când i se păru că zăreşte un animal înspre pădurea de fagi. 
După ce privi câteva momente, se duse să ia luneta din sala 
comună. Recunoscu fără greutate o lamă mare. Era poate 
ocazia să dea lovitura. 

Îndată Vasquez şi Moriz, pe care-i chemă, ieşiră pe terasă. 
Se înţeleseră să pornească la vânat. Dacă reuşeau să 
doboare lama, aceasta însemna un supliment de carne 
proaspătă, care ar fi fost o schimbare plăcută a tainului 
obişnuit. 

lată ce hotărâră: Moriz, înarmat cu o carabină, va părăsi 
incinta şi va încerca, fără să fie văzut, să facă în aşa fel încât 
animalul, care stătea nemişcat, s-o apuce spre golf, unde îl 
va pândi Felipe. 

— În orice caz, luaţi seama, băieţi, le spuse Vasquez. 
Lamele au auzul foarte ascuţit şi adulmecă de la mari 


distanţe. Dacă îl va vedea sau simţi pe Moriz de foarte 
departe, va fugi atât de repede că nu veţi mai putea trage 
asupra ei, şi nici să-i schimbaţi drumul. Lăsaţi-o atunci să 
scape, căci nu trebuie să vă îndepărtați... Ne-am înţeles...? 

— Desigur, răspunse Moriz. 

Vasquez şi Felipe rămaseră pe terasă şi, servindu-se de 
lunetă, constatară că lama nu se mişcase din locul unde se 
arătase la început. 

Atenţia lor se concentra asupra lui Moriz. 

Acesta se îndrepta spre pădurea de fagi. Va înainta 
neobservat şi poate, fără a speria animalul, să ajungă la 
stânci, pentru a-i cădea în spate şi a-l face să fugă spre golf. 
Camarazii îl putură urmări cu privirea până în momentul 
când ajunse la pădure, în care dispăru. 

Trecu o jumătate de oră. Lama stătea tot nemişcată şi 
Moriz trebuia să se afle pe aproape, pentru a o dobori. 
Vasquez şi Felipe aşteptau să audă o împuşcătură şi 
animalul să cadă rănit sau s-o ia la goană. 

Totuşi nu fu tras nici un foc de armă şi, spre cea mai mare 
mirare a lui Vasquez şi Felipe, iată că lama, în loc să fugă, se 
întinse pe stâncă. 

Copitele îi atârnau în gol şi trupul istovit se lăsase la 
pământ, ca şi cum nu mai avea putere să se ţină pe 
picioare. 

Aproape imediat, Moriz, care reuşise să se strecoare între 
stânci. 

apăru şi se repezi către lama care nu se mişcă; se aplecă 
asupra animalului, îl pipăi cu mâna şi se ridică brusc. 

Apoi, întorcându-se spre far, făcu un gest care era uşor de 
înţeles. 

El cerea în mod evident camarazilor săi să vină cât mai 
repede. 

— S-a întâmplat ceva neobişnuit, zise Vasquez. Să 
mergem, Felipe. 

Şi amândoi, sărind de pe terasă, alergară spre pădurea de 
fagi. Nu făcură mai mult de 10 minute până acolo. 


— Ei bine... şi lama?... întrebă Vasquez. 

— Iat-o, răspunse Moriz arătând spre animalul de la 
picioarele sale. 

— E moartă? întrebă Felipe. 

— Moartă, răspunse Moriz. 

— A murit de bătrâneţe? strigă Vasquez. 

— Nu... de pe urma unei răni! 

— Rănită, a fost rănită?! 

— Da, de un glonte, în coastă! 

— Un glonte!... repetă Vasquez. 

Nimic mai adevărat. După ce fusese lovită de un glonte, 
lama se târâse până în acest loc şi căzuse moartă. 

— Există deci vânători pe insulă... murmură Vasquez. 
Nemişcat şi gânditor, privi îngrijorat în jurul lui. 

CAPITOLUL IV 
BANDA KONGRE. 

Dacă Vasquez, Felipe şi Moriz ar fi mers până-n capătul 
vestic al Insulei Statelor, ar fi constatat cât de mult se 
deosebea acest litoral de cel care se întinde între capul 
San-Juan şi capul Several. Nu erau decât faleze care aveau 
aproape 200 de picioare înălţime, cele mai multe abrupte, 
prelungindu-se până sub apele adânci şi care erau fără 
încetare bătute de valuri, chiar şi pe timp frumos. 

În faţa acestor coaste sterpe, ale căror spărturi, crăpături 
şi falii adăposteau mii de păsări de mare, se aflau o mulţime 
de bancuri şi recife, o parte văzându-se până la o depărtare 
de două mile în timpul refluxului. Între ele şerpuiau canale 
înguste şi treceri practicabile numai pentru ambarcaţiuni 
uşoare. Ici-colo, fâşii de plajă, nisipuri, unde creşteau 
câteva plante marine jigărite, presărate cu scoici sfărâmate 
de iureşul valurilor mari din timpul fluxului. Peşterile nu 
lipseau în interiorul 19 acestor maluri: grote adânci, uscate, 
întunecoase, cu intrări înguste care nu erau vânturate de 
furtuni, nici inundate de hulă, chiar şi în perioada 
echinoxului. Ajungeai la ele pe nişte cărări întortocheate 
pline de grohotiş, răscolit câteodată de fluxul marin. 


Şanţuri greu de trecut te duceau până la creastă, dar 
pentru a ajunge la podişul din centrul insulei, ar fi trebuit 
să treci peste creste mai înalte de 900 de metri şi să 
străbaţi o distanţă nu mai mică de 15 mile. În general, solul 
era mult mai sălbatic şi pustiu pe aceste locuri decât pe 
litoralul opus unde se găsea golful Elgor. 

Cu toate că vestul Insulei Statelor se afla la adăpost de 
vânturile din nord-vest, datorită înălțimilor Ţării de Foc şi 
ale arhipelagului Magellan, marea se dezlănţuia cu tot atâta 
furie ca şi la capul San-Juan, capul Diegos şi capul Several. 
Aşa că dacă un far fusese construit pe coasta Atlanticului, 
un altul ar fi fost la fel de necesar pe coasta Pacificului 
pentru navele care se îndreptau spre strâmtoarea Lemaire 
venind de la capul Horn. Poate că guvernul chilian se 
gândea la acea epocă să urmeze exemplul guvernului 
argentinian. 

În orice caz, dacă astfel de lucrări ar fi fost întreprinse în 
acelaşi timp la cele două capete ale insulei, n-ar fi fost cu 
putinţă ca o bandă de răufăcători să se pripăşească în 
vecinătatea capului San-Bartolome. 

Cu câţiva ani înainte, aceşti răufăcători îşi găsiseră sălaş la 
intrarea golfului Elgor, unde descoperiseră o grotă adâncă, 
săpată în stânca de pe mal. Grota le oferea un adăpost sigur 
şi cum nici o navă nu se oprea la Insula Statelor, se aflau în 
perfectă siguranţă. 

Aceşti indivizi, în număr de 12, aveau un şef cu numele de 
Kongre, căruia un anume Careante îi servea de secund. 

Nu erau decât o adunătură de indivizi, originari din 
America de Sud, 5 dintre fiind de naţionalitate argentiniană 
şi chiliană. Cât despre ceilalţi, băştinaşi probabil din "Ţara 
de Foc, fuseseră recrutaţi de Kongre, deoarece trebuiseră 
numai să traverseze strâmtoarea Lemaire pentru a 
completa banda de pe insula pe care o cunoşteau, căci 
veneau acolo la pescuit în timpul sezonului frumos. 

Despre Careante se ştia doar că este chilian, dar era greu 
de spus în ce oraş sau sat se născuse, sau din ce familie 


făcea parte. Având vârsta între 31 până la 40 de ani, de 
statură mijlocie, slab, dar numai vine şi muşchi şi deci 
extrem de puternic, viclean, prefăcut, nu s-ar fi dat înapoi 
niciodată de la jaf sau omor. 

Cât despre şeful bandei, nu se ştia nimic. Nu vorbise 
niciodată despre naționalitatea sa. Se numea în adevăr 
Kongre? Nu ştia nimeni. 

Un astfel de nume este destul de răspândit la indigenii din 
arhipelagul Magellan şi din Ţara de Foc. În timpul unei 
călătorii a navelor Astrolabe şi Zelle, căpitanul Dumont 
d'Urville, la o oprire în portul Peckett din strâmtoarea 
Magellan, primise la bord un patagonez care se numea 
astfel. Dar era îndoielnic ca acesta să fie originar din 
Patagonia. Nu avea faţa îngustă în partea superioară şi lată 
în partea inferioară cum o au 20 locuitorii din acele regiuni, 
nici fruntea lor strâmtă şi piezişă, ochii alungiţi, nasul turtit 
şi statura îndeobşte înaltă. Chipul său era departe de a fi 
blând ca la mai toate aceste popoare. 

Kongre avea un temperament pe cât de energic pe atât de 
violent. 

Aceasta se vedea uşor din trăsăturile lui întunecate, pe 
care nu izbutea să le ascundă o barbă deasă, încărunţită, 
deşi nu împlinise decât 40 de ani. Era un adevărat bandit, 
un răufăcător periculos, făptaşul multor crime, care nu 
putuse să-şi găsească alt sălaş decât această insulă pustie 
din care se cunoştea numai coasta. 

Dar de când se adăpostiseră aici, cum au putut Kongre şi 
tovarăşii săi să-şi ducă viaţa? Acest lucru îl vom explica pe 
scurt. 

Când Kongre şi complicele său Careante fugiseră din 
Punta-Arenas, portul principal în strâmtoarea Magellan, în 
urma nelegiuirilor pentru care trebuiau să atârne în 
ştreang, ei se refugiară în Ţara de Foc, unde era greu să fie 
urmăriţi. Acolo aflară de la populaţie cât de frecvente erau 
naufragiile pe Insula Statelor, care încă nu avea nici un far. 
Fără îndoială că malurile ei fuseseră acoperite de tot felul 


de epave şi sfărâmături, dintre care unele desigur aveau o 
mare valoare. Kongre şi Careante se gândiră atunci să 
organizeze o bandă de jefuitori ai epavelor, împreună cu 2 
sau 3 ticăloşi ca dânşii întâlniți în Ţara de Foc. Li se 
asociară alţi 10 patagonezi de aceeaşi teapă. O 
ambarcaţiune indigenă îi transportă pe celălalt mal al 
strâmtorii Lemaire. Dar deşi Kongre şi Careante fuseseră 
marinari şi navigaseră mult timp prin meleagurile nesigure 
din Pacific, nu putură evita o catastrofă. O furtună îi aruncă 
spre est şi valurile spumegânde sfărâmară ambarcaţiunea 
de stâncile capului Calnett, în momentul când încercaseră 
să intre în apele liniştite ale portului Parry. 

Atunci porniră pe jos spre golful Elgor. Nu fură 
decepţionaţi în planurile lor. Plajele între capul San-Juan şi 
capul Several erau acoperite cu sfărâmăturile unor 
naufragii mai vechi sau mai recente, cu baloturi de mărturi 
încă intacte, cu lăzi cu provizii care puteau să asigure hrana 
bandei pe multe luni. Găsiră revolvere şi puşti uşor de 
reparat, muniții bine păstrate în cutiile lor metalice, 
lingouri de aur şi argint de mare valoare, provenind de la 
bogatele transporturi australiene, mobile, scânduri, lemne 
de tot felul, ici şi colo câteva resturi de schelete, dar nici un 
supravieţuitor al catastrofelor maritime. 

De altfel, primejdioasa Insulă a Statelor era cunoscută de 
navigatori. 

Orice navă pe care furtuna o izbea de această coastă se 
pierdea cu tot ce avea pe ea, oameni şi mărfuri. 

Kongre şi tovarăşii săi nu se aşezară în fundul golfului 
Elgor, ci la intrarea lui, ceea ce convenea mai bine 
planurilor lor de a supraveghea capul San-Juan. 
Întâmplarea îi făcu să descopere o peşteră a cărei 
deschizătură se ascundea în dosul unor tufişuri dese de 
plante marine, alge şi varec, şi care era destul de 
încăpătoare pentru toată banda. 

Aşezată în spatele unor stânci ale falezei de pe malul de 
nord al golfului, se afla la adăpost de vântul din larg. 


Transportară aici din resturile 21 naufragiilor tot ce putea 
servi ca mobilă, paturi, haine, o cantitate mare de conserve 
de carne, lăzi cu pesmet, butoiaşe cu rachiu şi vin. 

O a doua grotă, lângă prima, servea să se depoziteze tot 
ce avea o valoare deosebită, ca aur, argint sau bijuterii 
preţioase găsite pe plajă. 

Dacă mai târziu Kongre va reuşi să pună mâna pe vreo 
navă atrasă mişeleşte în golf, atunci va încărca toată prada 
şi se va întoarce în acele insule ale Pacificului în care 
săvârşise primele piraterii. 

Până atunci, căci ocazia încă nu se ivise, răufăcătorii nu 
putuseră părăsi Insula Statelor. E adevărat că timp de doi 
ani averea lor nu încetă să sporească. Avură loc alte 
naufragii, din care traseră mari foloase. Şi după exemplul 
jefuitorilor de epave de pe anumite coaste periculoase din 
Lumea Veche şi Nouă, de multe ori provocară ei aceste 
catastrofe. 

Noaptea, când se dezlănţuiau furtunile din est, dacă o 
navă ajungea în dreptul insulei, o atrăgeau cu focuri 
aprinse în direcţia recifelor, şi dacă prin minune unul din 
naufragiaţi scăpa de furia valurilor, el era imediat masacrat. 
Aşa se desfăşurau acţiunile criminale ale acestor bandiți, a 
căror existenţă nu era cunoscută. 

Totuşi, banda continua să fie prizonieră pe insulă. Kongre 
a putut provoca naufragiul câtorva nave, dar n-a reuşit să le 
atragă în golful Elgor pentru a pune mâna pe ele. Pe de altă 
parte, nici o navă n-a venit să se adăpostească înăuntrul 
golfului, puţin cunoscut de căpitani, şi chiar dacă ar fi 
întrebat, ar fi trebuit să aibă un echipaj prea slab ca să nu 
se apere de cei 15 bandiți. Timpul trecea şi grota se umplea 
de lucruri de mare valoare. E lesne de închipuit furia lui 
Kongre şi a bandei sale. De altfel, acesta era veşnicul 
subiect de discuţie între Careante şi şeful lui. 

— Să eşuăm pe această insulă, ca o navă oarecare, repeta 
el, când avem o încărcătură care valorează mai mult de 
100.000 de piaştri...! 


— Da, răspundea Kongre, va trebui să plecăm cu orice 
preţ! 

— Când şi cum? întreba Careante. 

Şi această întrebare rămânea totdeauna fără răspuns. 

— Proviziile noastre se vor termina, bombănea Careante. 
Când găseşti ce să pescuieşti, lipseşte vânatul!... Şi ce ierni 
petrecem pe această insulă! Mii de draci! Şi când mă 
gândesc la ce o să mai avem de îndurat! 

La toate acestea, ce putea să spună Kongre! Era puţin 
vorbăreţ şi nu prea prietenos. Dar fierbea de furie când se 
vedea atât de neputincios! Nu, nu putea face nimic... nimic! 
Nu neapărat o navă ancorată pe care bandiții să o 
captureze, ci chiar o mică ambarcaţiune din Ţara de Foc, ce 
s-ar fi aventurat în estul insulei, ar fi fost de ajuns dacă ar fi 
putut Kongre pune mâna pe ea cu uşurinţă. Şi dacă nu el, 
cel puţin Careante şi unul din chilieni s-ar fi servit de ea 
spre a ajunge în strâmtoarea Magellan, unde s-ar fi 
prezentat ocazia să plece la Buenos Aires sau Valparaiso. 
Cu bani, care nu le lipseau, ar fi cumpărat o navă de 150- 
200 tone, pe care Careante cu câţiva marinari ar fi adus-o 
în golful Elgor. Această navă odată ajunsă în liman, s-ar fi 
descotorosit de 22 echipaj aşa cum ştiau... Apoi, întreaga 
bandă s-ar fi îmbarcat cu bogăţiile strânse, cu destinaţia 
insulele Solomon sau Noile Hebride. 

Aşa stăteau lucrurile când, cu 15 luni înainte de această 
povestire, situaţia se schimbă brusc. 

La începutul lui octombrie 1858, un vapor sub pavilion 
argentinian apăru în dreptul insulei şi începu manevra 
pentru a pătrunde în golful Elgor. 

Kongre şi asociaţii săi recunoscură imediat o navă de 
război, contra căreia nu puteau întreprinde nici o acţiune. 
După ce înlăturară orice urmă a prezenţei lor şi camuflară 
intrările celor două grote, se retraseră în interiorul insulei 
pentru a aştepta plecarea navei. 

Era Santa-Fe care venea din Buenos Aires, având la bord 
un inginer însărcinat cu construirea unui far pe Insula 


Statelor şi care trebuia să stabilească locul pe care avea să 
fie clădit. 

Canoniera nu rămase decât câteva zile în golful Elgor şi 
apoi plecă fără să fi observat vizuina lui Kongre şi a bandei 
sale. 

Cu toate acestea, Careante, care se strecurase noaptea 
până la liman, putuse afla motivul pentru care Santa-Fe 
acostase pe Insula Statelor. Un far urma să fie construit 
înăuntrul golfului Elgor! Se părea că banda era nevoită să- 
şi părăsească sălaşul, şi ar fi făcut-o desigur dacă ar fi 
putut. Kongre luă deci singura hotărâre posibilă în această 
împrejurare. El cunoştea partea de vest a insulei în jurul 
capului San-Bartolome, unde se găseau alte caverne care 
puteau să-i asigure un refugiu. Fără a pierde nici o zi, 
deoarece canoniera trebuia să revină cu o echipă de 
muncitori pentru a începe lucrul, el începu să transporte tot 
ce era necesar pentru a putea trăi timp de un an, fiind 
convins, pe bună dreptate, că la această depărtare de capul 
San-Juan nu avea să se teamă că va fi descoperit. Totuşi, îi 
lipsea timpul să golească ambele grote. Trebuie deci să se 
mulţumească să scoată cea mai mare parte din provizii, 
conserve, băuturi, aşternuturi de pat, haine şi alte câteva 
lucruri de valoare, apoi, astupând cu grijă intrările cu 
pietre şi ierburi uscate, le lăsă pe celelalte în plata 
Domnului. 

După 5 zile de la plecarea lor, Santa-Fe apăru din nou la 
intrarea golfului Elgor şi apoi ancoră în liman. Muncitorii 
coborâră pe uscat şi debarcară materialele transportate. 
Aleseră ca teren o mică înălţime şi lucrările începură de 
îndată, şi se isprăviră după cum se ştie. 

lată de ce banda Kongre fusese nevoită să se refugieze la 
capul San-Bartolome. Un pârâu format de topirea zăpezilor 
le furniza apa necesară. Pescuitul şi într-o oarecare măsură 
vânatul le îngădui să economisească proviziile cu care 
veniseră din golful Elgor. 


Dar cu câtă nerăbdare aşteptau Kongre, Careante şi 
tovarăşii lor ca farul să fie terminat şi Santa-Fe să plece, 
pentru a nu se întoarce decât peste 3 luni, cu schimbul! 

Era de la sine înţeles că şi Kongre, şi Careante voiau să 
afle tot ce se făcea în fundul golfului. Fie că mergeau de-a 
lungul coastei de la sud 23 la nord sau că se apropiau prin 
interiorul insulei, fie că-i urmăreau de pe înălțimile care 
mărginesc partea de sud a portului New-Year, ei putură să- 
şi dea seama de mersul lucrărilor şi să ştie când se vor 
termina. 

Kongre propuse atunci să pună în aplicare planul pe care-l 
pregătise de multă vreme. Cine ştie dacă acum, când golful 
era luminat, vreo navă nu se va opri, navă pe care apoi o va 
putea fura după ce va fi masacrat întregul echipaj? 

Cât despre o excursie pe care ofiţerii canonierei ar vrea s- 
o facă la extremitatea sudică a insulei, Kongre gândea că n- 
avea de ce să se teamă. Nimeni nu va fi ispitit, cel puţin în 
acest an, să se aventureze până la capul San-Bartolome 
prin podişurile golaşe sau râpele aproape de neumblat, căci 
toată această regiune muntoasă nu putea fi străbătută 
decât cu preţul unor eforturi imense. Comandantul 
canonierei, e drept, putea să facă înconjurul insulei. Dar era 
foarte puţin probabil să caute să debarce pe coasta plină de 
stânci, şi în orice caz banda va lua toate măsurile să nu fie 
descoperită. 

De altfel, acest lucru nu se întâmplă până în luna 
decembrie, iar lucrările farului erau pe sfârşite. Paznicii 
rămâneau singuri şi Kongre va fi încunoştinţat de plecarea 
navei atunci când farul îşi va trimite în noapte primele sale 
raze. 

În ultimele săptămâni, câte unul din bandă observa ce se 
petrece, de pe vreo înălţime de unde se putea vedea turnul, 
de la o distanţă de 7 sau 8 mile, cu ordinul de a se întoarce 
imediat când se va aprinde lumina farului pentru întâia 
dată. 


Careante fu acela care în noaptea de 9 spre 10 decembrie 
aduse această veste la capul San-Bartolome. 

— Da, exclamă el, găsindu-l pe Kongre în cavernă, diavolul 
a aprins în sfârşit lumina acestui far, pe care tot diavolul o 
va stinge. 

— Nu vom avea nevoie de el! răspunse Kongre, a cărui 
mână se întinse ameninţător spre est. 

După câteva zile, la începutul săptămânii următoare, 
vânând pe lângă portul Parry, Careante se întâmplă să 
nimerească o lamă. Se ştie că animalul îi scăpă şi veni să se 
prăbuşească acolo unde-l văzuse Moriz, pe râpa de lângă 
pădurea de fagi. Din acea zi, Vasquez şi echipa sa, dându-şi 
seama că nu mai sunt singurii locuitori ai insulei, începură 
să supravegheze mai atent împrejurimile golfului Elgor. 

Sosise deci momentul când Kongre avea să părăsească 
capul San-Bartolome, pentru a se întoarce la capul San- 
Juan. Bandiţii hotărâră să lase materialele lor în cavernă. 
Vor lua cu ei numai alimente pentru drumul de 3-4 zile ce-l 
aveau de făcut, socotind că se vor aproviziona din 
depozitele farului. Era 22 decembrie. Plecând în zori şi 
urmând o potecă ştiută doar de ei, puteau străbate în prima 
zi o treime de distanţă. La sfârşitul acestei etape, în timpul 
căreia parcurgeau 10 mile de teren muntos, halta avea să 
se facă la adăpostul copacilor sau într-o văgăună oarecare. 

După haltă, a doua zi, înainte de răsăritul soarelui, Kongre 
va începe a doua etapă aproape la fel cu cea dintâi, apoi, 
după încă o zi de mers, va ajunge la golful Elgor în a treia 
seară. 

Kongre credea că în serviciul farului fuseseră lăsaţi numai 
2 oameni, pe când în realitate erau 3. Dar nu avea nici o 
importanţă. Vasquez, Moriz şi Felipe nu se vor putea 
împotrivi bandei, neavând nici o bănuială că răufăcătorii se 
află în apropierea incintei. Doi vor fi ucişi în locuinţă şi al 
treilea va fi răpus cu uşurinţă în camera de cart. Kongre va 
deveni astfel stăpânul farului. Va avea apoi tot timpul să 


aducă materialele de la capul San-Bartolome şi să le 
depoziteze din nou în grota din golful Elgor. 

Acesta era planul întocmit de temutul bandit. Nu se îndoia 
că va reuşi pe deplin. Dar şansa îl va favoriza oare după 
aceea? lată ce nu mai era atât de sigur, întrucât lucrurile 
nu mai depindeau de el. Va trebui ca o navă să ancoreze în 
golful Elgor. E adevărat că acest popas va fi cunoscut de 
navigatori după călătoria lui Santa-Fe. Deci se putea foarte 
bine ca o navă de tonaj mijlociu să prefere să se refugieze 
în golful luminat de far decât să străbată prin strâmtoare, 
sau ocolind pe la sud insula, o mare dezlănţuită. Kongre se 
hotărâse ca, într-un asemenea caz, să pună mâna pe nava 
care-i dădea posibilitatea atât de mult aşteptată, să fugă în 
Pacific, scăpând de pedeapsa pentru crimele săvârşite. Dar 
trebuia ca totul să se petreacă înainte de întoarcerea 
canonierei pentru schimbarea paznicilor. Dacă nu ar fi 
putut părăsi insula în timp util, Kongre şi ai lui trebuiau să 
se întoarcă la capul San-Bartolome. Şi atunci nu va mai fi 
acelaşi lucru. Când comandantul Lafayate va afla de 
dispariţia celor 3 paznici ai farului, nu va avea nici o 
îndoială că au fost victimele unei răpiri sau ale unui 
asasinat. Se vor întreprinde cercetări şi canoniera nu va 
pleca decât după ce îi va căuta de la un capăt la altul al 
insulei. Cum ar putea atunci banda să scape de această 
urmărire şi cum va putea supravieţui dacă situaţia s-ar 
prelungi? 

În caz de nevoie, guvernul argentinian va trimite 
neîndoielnic şi alte nave. Şi chiar dacă ar reuşi Kongre să 
pună mâna pe o ambarcaţiune a friegienilor, şansă puţin 
probabilă, strâmtoarea va fi supravegheată în aşa fel, încât 
nu va mai putea s-o traverseze pentru a se refugia în Ţara 
de Foc. Îi va ajuta oare norocul pe bandiți să poată părăsi 
insula la timp? 

În seara zilei de 22, Kongre şi Careante se plimbau 
discutând la extremitatea capului San-Bartolome şi, după 
obiceiul marinarilor, scrutau cerul şi marea. Careante zise: 


— E deci stabilit că vom lăsa tot materialul la capul San- 
Bartolome? 

— Da, răspunse Kongre. Va fi mai uşor să-l ridicăm mai 
târziu... 

când vom fi stăpâni acolo... şi când... 

Nu apucă să termine. Cu ochii îndreptaţi spre largul mării, 
se opri şi zise: 

— Careante... priveşte acolo... în dreptul capului. 

Careante privi marea în direcţia indicată. 

— Ah, făcu el, dacă nu mă înşel, este o navă...! 

— Care vrea să ajungă la insulă, spuse Kongre, şi se ţine 
aproape de coastă, căci are vântul din faţă. 

Într-adevăr, o navă, cu toate pânzele întinse, manevra la 
vreo două mile de capul San-Bartolome. 

Cu toate că avea vântul din faţă, nava înainta puţin câte 
puţin şi, în caz că voia să treacă prin strâmtoare, avea să 
intre în ea înainte de a se întuneca. 

— E o goeletă, zise Careante. 

— Da... o goeletă de 150-200 tone, răspunse Kongre. 

Nu încăpea îndoială că goeletă voia mai degrabă să treacă 
prin strâmtoare decât să o ia pe la capul San-Bartolome. 
Totul era dacă va ajunge în apropierea lui înainte să se lase 
întunericul. Cu vântul care sufla, nu risca să fie aruncată de 
curent pe recif? 

Toată banda se strânse la extremitatea capului. 

Nu era pentru prima oară de când se aflau aici, ca o navă 
să apară la o distanţă atât de mică de insulă. Se ştie că, în 
asemenea împrejurări, jefuitorii căutau s-o atragă în 
dreptul stâncilor, prin focuri amăgitoare. Şi de data aceasta 
cineva propuse să se recurgă la acest mijloc. 

— Nu, răspunse Kongre, nu trebuie ca această goeletă să 
se sfărâme. Să încercăm să punem mâna pe ea... Vântul şi 
curentul îi sunt potrivnice... Noaptea va fi neagră. Va fi 
imposibil să pătrundă în strâmtoare. Mâine ea va mai fi în 
dreptul capului şi vom vedea ce vom face... 


O oră mai târziu, nava dispăru în beznă fără ca vreo 
lumină să arate prezenţa sa în larg. 

În timpul nopţii, vântul se schimbă şi începu să bată 
dinspre sud-vest. A doua zi în zori, când Kongre şi însoțitorii 
săi ieşiră pe țărm, zăriră goeletă eşuată pe recifele capului 
San-Bartolome. 


CAPITOLUL V. 

GOELETA MAULE. 

Kongre cunoştea ca nimeni altul meseria de marinar. Dacă 
a avut vreodată comanda unei corăbii, se punea întrebarea, 
ce fel de navă şi în ce mări? Singur Careante, marinar ca şi 
dânsul, altădată secundul său în cursul acestei vieţi 
rătăcitoare dusă pe Insula Statelor, ar fi putut s-o spună. 
Dar nu o spunea. 

Desigur că nu era calomnie să arunci în faţă celor doi 
ticăloşi numele de pirat. Această viaţă de criminali au dus-o 
şi în insulele Solomon sau în Noile Hebride, unde navele 
mai erau atacate destul de des la acea dată. Şi fără îndoială 
că, după ce scăpaseră de expedițiile Angliei, Franţei şi 
Americii în aceste părţi ale oceanului Pacific, ei s-au 
refugiat în arhipelagul Magellan, apoi pe Insula Statelor, 
unde au devenit jefuitori de epave. 

5 sau 6 din însoțitorii lui Kongre şi Careante fuseseră şi ei 
pescari sau marinari ai flotei comerciale, şi deci erau 
obişnuiţi cu marea. Cât despre friegieni, ei vor putea 
completa echipajul dacă banda va reuşi să pună mâna pe 
goeletă. Această goeletă, după cum arătau coca şi 
arborada, n-avea mai mult de 150-160 de tone. O rafală din 
vest o împinsese în cursul nopţii pe un banc de nisip 
presărat cu roci, pe care se putea sfărâma. Dar coca părea 
că nu fusese avariată. Înclinată la babord, cu etrava 
întoarsă oblic spre uscat, stătea cu tribordul către larg. 

În această poziţie se vedea toată puntea. Arborada era 
intactă, de asemenea şi velele strânse pe jumătate, afară de 
cele mici care fuseseră strânse complet. 


În seara precedentă, când goeletă fusese văzută în dreptul 
capului San-Bartolome, ea lupta cu un vânt din nord-est 
destul de puternic şi cu o viteză destul de mică încerca să 
ajungă la intrarea strâmtorii Lemaire. 

În momentul când Kongre şi ai săi o pierduseră din ochi 
din cauza întunericului, vântul avea tendinţa să slăbească şi 
curând nu mai suflă destul de tare pentru a permite unei 
nave să înainteze cu viteza obişnuită. Probabil că, târâtă de 
curenţi în direcţia recifelor, se apropiase prea mult de 
coastă şi nu mai putuse să-şi reia direcţia spre larg când, în 
timpul nopţii, vântul îşi schimbă direcţia brusc, cum se- 
ntâmplă în aceste regiuni. Orientarea vergilor arăta că 
echipajul făcuse toate eforturile pentru a veni în vânt. Dar 
fără îndoială că fusese prea târziu, pentru că până la urmă 
goeletă eşua pe bancul de nisip. 

În ceea ce privea pe căpitan şi echipajul său, nu se puteau 
face decât presupuneri. Dar probabil că, văzându-se împinşi 
de vânt şi de curenţi spre o coastă periculoasă, plină de 
recife, au coborât cu barca pe mare, fiind siguri că nava lor 
se va sfărâma de stânci şi că vor pieri astfel cu toţii. 
Inspirația se dovedi nefericită. Rămânând la bord, căpitanul 
şi oamenii săi ar fi scăpat teferi. Dar nu mai încăpea 
îndoială că pieriseră, căci barca se vedea cu chila în sus la 
două mile distanţă spre nord-est, împinsă de vânt în golful 
Franklin. 

Nu era greu să urce la bordul goeletei cât timp marea mai 
scădea. 

Pornind de la capul San-Bartolome, puteai, sărind din 
stâncă în stâncă, să ajungi până la locul unde eşuase nava, 
care era la o depărtare de cel mult o jumătate de milă. 
Acest lucru îl făcură Kongre şi Careante, însoţiţi de 2 din 
oamenii lor. Ceilalţi rămaseră pe mal pentru a observa dacă 
nu se mai zărea vreun supravieţuitor al naufragiului. 

Când Kongre şi ai lui ajunseră pe bancul de nisip, goeleta 
era în întregime pe uscat. Dar cum apa trebuia să urce cu 
7-8 picioare la următoarea maree, nu încăpea nici o 


îndoială că nava va putea pluti din nou dacă fundul ei nu 
era avariat. Kongre nu se înşelase când evaluase nava ca 
având 160 de tone. Făcând înconjurul ei, văzu partea din 
spate pe care sta scris: Maule, Valparaiso. Goeleta care 
eşuase pe Insula Statelor în noaptea de 22 spre 23 
decembrie era deci o navă chiliana. 

— Asta-i tocmai ce ne trebuie, zise Careante. 

— Dacă goeleta n-are o spărtură în cocă, îşi dădu cu 
părerea unul din bandiți. 

— O spărtură sau orice altă avarie se repară, se mulţumi 
să răspundă Kongre. 

Merse apoi să cerceteze carena. Bordajul părea că nu 
avusese de suferit. Etrava puţin îngropată în nisip era parcă 
neatinsă, iar cârma se afla la locul ei. Cât despre partea de 
cocă culcată pe nisip, neputând fi cercetată din exterior, nu 
se cunoştea starea ei. După două ore de plutire pe mare, 
Kongre va şti la ce să se aştepte. 

— La bord! spuse el. 

Dacă înclinarea navei făcea uşoară îmbarcarea prin 
babord, ea nu permitea însă mersul pe punte. Trebuia să te 
târăşti urcând de-a lungul parapetului. Kongre şi ceilalţi îl 
trecură, sprijinindu-se de şartul catargului mare. 

Zdruncinătura din timpul eşuării nu fusese prea puternică 
şi, în afară de câteva obiecte neamarate, totul era la locul 
său. Goeleta nu avea forme prea fine, coca ei era destul de 
plată şi, ca urmare, nu era prea înclinată şi era sigur că se 
va ridica singură în timpul fluxului, dacă în urma vreunei 
avarii nu se va umple cu apă. 

Prima grijă a lui Kongre fu să se strecoare până la 
comandă, a cărei uşă o deschise cu oarecare greutate. Găsi 
cabina căpitanului. Intră sprijinindu-se de pereţi, luă 
hârtiile de bord din sertarul unui dulap şi se întoarse pe 
punte unde îl aştepta Careante. 

Amândoi examinară jurnalul de bord şi aflară următoarele: 
Goeleta Maule din Valparaiso, Chile, având 157 de tone, 
căpitan Pailha, cu 6 oameni echipaj, plecase cu lest la 23 


noiembrie, cu destinaţia insulele Falkland. După ce trecuse 
cu bine capul Horn, Maule se pregătea să intre în 
strâmtoarea Lemaire, când eşua pe recifele Insulei Statelor. 
Nici căpitanul Pailha şi nici vreunul din oamenii echipajului 
n-au scăpat din naufragiu, căci, dacă vreunul din ei ar fi 
supravieţuit, trebuia să se fi salvat pe capul San-Bartolome. 
Dar, deşi de două ore se făcuse ziuă, nimeni nu apăruse 
până acum. 

După cum se vede, goeleta nu avea nici o încărcătură, 
deoarece plecase spre Maluine cu lest la bord. Dar esenţial 
pentru Kongre era să aibă la dispoziţie o navă pentru a 
părăsi insula, cu stocul de pradă, şi va avea această navă 
dacă reuşea s-o pună pe Maule pe linia de plutire. 

Ar fi trebuit să deplaseze lestul ca să poată examina 
interiorul calei. 

Lestul se compunea din fier vechi, aruncat grămadă. 
Pentru a-l scoate, se cerea un anumit timp şi goeleta ar fi 
fost prea expusă dacă vântul s-ar fi întețit din larg. Era mai 
bine dacă putea fi mişcată de pe bancul de nisip la ora 
fluxului. El nu va întârzia şi în puţin timp marea va urca. 

Kongre îi spuse lui Careante: 

— Vom pregăti totul pentru a mişca nava de îndată ce va 
avea destulă apă sub chilă. E posibil să nu aibă o avarie 
mare şi să nu intre multă apă. 

— Vom şti în curând, răspunse Careante, căci marea 
începe să urce; apoi ce vom face, Kongre? 

— Vom scoate nava în afara recifelor şi o vom duce de-a 
lungul istmului până la golfuleţul Pinguinilor, în faţa 
cavernelor. Acolo nu va atinge fundul nici la mareea cea mai 
joasă, căci nu calcă mai mult de 6 picioare. 

— Şi apoi? întrebă Careante. 

— Vom îmbarca tot ce am adus din golful Elgor... 

— Şi mai departe?... zise Careante. 

— Vom vedea, răspunse Kongre. 

Începură să lucreze în aşa fel ca să nu piardă următoarea 
maree, ceea ce ar fi întârziat cu 12 ore recuperarea 


goeletei. Trebuia cu orice preţ să fie ancorată în golfuleţ 
înainte de prânz. Acolo va fi pe linia de plutire şi în relativă 
siguranţă, dacă timpul se menținea frumos. 

În primul rând Kongre, ajutat de tovarăşii săi, ridică 
ancora din tribord care fu fixată în afara bancului de nisip, 
întinzându-se lanţul pe toată lungimea lui. În felul acesta, 
îndată ce chila va pluti deasupra nisipului, va fi posibil ca 
goeleta să fie trasă până la locul unde apa e adâncă. Înainte 
ca mareea să scadă, se va putea ajunge la golfuleţ, şi după- 
amiază se va putea examina cala. 

Aceste măsuri luate fără şovăire au fost puse în aplicare 
până în momentul când începu fluxul. Bancul de nisip avea 
să fie acoperit în curând de apă. 

Apoi Kongre, Careante şi 6 oameni urcară la bord, pe când 
ceilalţi se îndreptară spre țărm. Acum trebuia aşteptat, nu 
era altceva de făcut. 

De multe ori vântul se înteţeşte odată cu fluxul, bătând din 
larg, şi acest lucru era de temut, căci goeleta ar fi putut să 
se-mpotmolească mai adânc în bancul de nisip. Cum ea se 
găsea aproape de mal, mareea n-ar mai fi fost suficientă 
pentru a o degaja, dacă ar mai fi fost împinsă spre uscat 
chiar cu numai o jumătate de cablul. 

Dar se părea că împrejurările favorizau planurile lui 
Kongre. Vântul bătea acum spre sud, astfel că el ajută la 
degajarea navei. 

Kongre şi oamenii săi erau la prova, care trebuia să 
plutească mai curând decât pupa. Cum se putea spera pe 
drept cuvânt, goeleta putea să se rotească pe chilă şi n-ar 
mai fi fost nevoie decât să virezi cabestanul ancorei pentru 
a abate etrava spre larg; apoi, trasă de lanţul lung de 
aproape 160 de metri, nava ar fi ajuns în elementul ei. Între 
timp, marea urca încetul cu încetul. Anumite zvâcniri 
indicau că nava simţea acţiunea mareei. Fluxul venea cu 
valuri mari dar domoale, niciunul nu se spărgea în larg. 
Kongre nu şi-ar fi putut dori împrejurări mai fericite. Deşi 
era acum sigur că va degaja goeleta, punând-o apoi în 


siguranţă într-una din adânciturile golfului Franklin, o 
eventualitate îl mai îngrijora. Oare coca lui Maule nu fusese 
găurită la babord, în partea care se aflase 1 Cablu - unitate 
de măsură pentru distanţe, egală cu a 10-a parte dintr-o 
milă marină, adică 185,2 m. 

Îngropată în bancul de nisip şi care nu putuse fi cercetată? 
Dacă avea acolo o spărtură, n-ar fi avut suficient timp s-o 
găsească sub lest şi s-o astupe. Atunci goeleta n-ar putea să 
se ridice, cala s-ar umple cu apă şi ar fi nevoiţi s-o 
abandoneze, iar prima furtună ar distruge-o. 

Aceasta este marea lor grijă. E lesne de înţeles cu câtă 
nerăbdare urmăreau bandiții creşterea fluxului. Dacă vreo 
bucată din bordaj era desfăcută sau călăfătuirea distrusă, 
apa nu va întârzia să năvălească în cală şi Maule nu se va 
putea ridica din nisip. 

Dar încetul cu încetul spiritele se potoliră. Marea creştea. 
Cu fiecare moment, coca intra tot mai mult în apa care urca 
în jurul navei, fără a pătrunde în interior. Câteva zguduituri 
arătară că era intactă şi puntea îşi recăpăta orizontalitatea 
normală. 

— Nici o gaură de apă! Nici o gaură! exclamă Careante. 

— Atenţie la cabestan! comandă Kongre. 

Manivelele erau gata. Oamenii nu aşteptau decât un ordin 
ca să le manevreze. Kongre, aplecat peste copastie, 
urmărea cum apa urca încontinuu, de două ore şi jumătate. 
Etrava începea să se urnească din loc şi partea dinainte a 
chilei nu mai atingea nisipul. Dar etamboul rămânea încă 
înfundat în nisip şi cârma nu se mişca liberă. Va mai trebui o 
jumătate de oră ca şi partea dinapoi a navei să fie degajată. 

Kongre vru atunci să grăbească operaţia de ridicare şi, tot 
rămânând în prova, strigă: 

— Vira! 

Manivelele, împinse puternic, nu putură decât să întindă 
lanţul, dar etrava nu se întoarse spre larg. 

— Atenţie! strigă Kongre. 


Era de temut în adevăr ca ancora să nu derapeze, şi ar fi 
fost greu să fie fixată din nou. 

Goeleta se ridicase complet şi Careante, examinând cala, 
se asigură că nu intrase apa. Aşadar, chiar dacă exista vreo 
avarie, cel puţin bordajul nu era spart. Se putea deci spera 
că Maule nu avusese de suferit nimic nici în timpul eşuării, 
nici în cele 12 ore cât stătuse pe bancul de nisip. În aceste 
condiţii, staționarea navei în golfuleţul Pinguinilor nu avea 
să dureze mult timp. Va fi încărcată în această dupămasă şi 
mâine va putea să navigheze pe mare. De altfel, trebuia 
profitat de starea vremii. Vântul le era prielnic fie că nava 
se va îndrepta spre strâmtoarea Lemaire, fie că va merge 
de-a lungul coastei meridionale a Insulei Statelor, pentru a 
trece în Atlantic. 

La ora 9 mareea trebuia să înceteze şi se ştie că mareele 
în timpul primului pătrar de lună nu sunt prea puternice. 
Dar, avându-se în vedere faptul că goeleta nu călca prea 
mult la apă, se putea spera că va reîncepe să plutească. 

Într-adevăr, puţin după ora 8 şi jumătate, pupa începu să 
se ridice. 

Maule nu mai suferi nici o avarie datorită bancului de nisip 
şi mării calme. 

Kongre, după ce examina situaţia, ajunse la concluzia că 
putea din nou încerca să tragă nava pe lanţul ancorei, spre 
larg. La ordinul său, oamenii începură să vireze şi, după ce 
traseră vreo 20 de metri de lanţ, prova navei fu în sfârşit 
îndreptată spre larg. Ancora era bine înfiptă. 

Ghearele ei intraseră în crăpăturile rocilor şi mai curând 
s-ar fi rupt decât să se desprindă la tracţiunea cabestanului. 

— Haide, băieţi! strigă Kongre. 

Şi toată lumea puse umărul, chiar şi Careante, în timp ce 
Kongre, aplecat peste balustradă, observa pupa goeletei. 
Urmară câteva momente de dezamăgire, căci jumătate din 
chilă se freca încă de nisip. 

Kongre şi ceilalţi începură să fie din nou îngrijoraţi. Marea 
nu va mai urca decât încă douăzeci de minute şi trebuia ca 


goeleta să fie pusă pe linia de plutire înainte, căci altfel ar 
rămâne ţintuită până la mareea viitoare. Mareea urma să 
fie în scădere încă două zile şi nu va începe să crească 
decât peste 48 de ore. 

Sosise momentul să se facă o sforţare supremă. 

E lesne de închipuit furia acestor oameni, sau chiar 
turbarea lor, dacă s-ar fi dovedit neputincioşi. 

Să ai sub picioare nava pe care o doreai de atâta vreme, 
care îţi asigură libertatea şi te scapă de pedeapsă, şi să nu 
poţi să o smulgi de pe acest banc de nisip...! 

Şi înjurăturile, blestemele izbucniră pe când gâfâiau la 
cabestan, cu teama ca ancora să nu se rupă sau să 
derapeze! Va trebui atunci să aştepte fluxul de seară, 
pentru a putea fixa din nou ancora sau pentru a o adăuga 
pe cea de-a doua. Dar cine putea şti ce o să se mai întâmple 
sau ce condiţii atmosferice vor fi după 24 de ore! 

Şi într-adevăr, câţiva nori destul de negri se arătară spre 
nord-est. E drept că, dacă ar urma să rămână pe loc, 
situaţia navei nu s-ar înrăutăţi, căci bancul de nisip se găsea 
adăpostit de faleza înaltă a litoralului. Dar marea nu va 
deveni furioasă şi valurile nu vor desăvârşi ceea ce eşuarea 
începuse cu o noapte înainte? 

Şi apoi, aceste vânturi de nord-est chiar dacă sunt mai 
domoale, nu vor ajuta trecerea prin strâmtoare. În loc să 
aibă vântul plin în vele, Maule va fi forţat să navigheze cu 
vânt de bulină câteva zile şi, când e vorba de navigaţie, o 
întârziere poate avea consecinţe foarte grave. 

Marea era acum liniştită şi în câteva minute refluxul se va 
face simţit. Bancul de nisip era încă acoperit. Câteva vârfuri 
de recife începeau să se arate, totuşi. Extremitatea capului 
San-Bartolome nu se mai vedea şi pe plajă apăreau ultimele 
băltoace în urma mareei care scădea. 

Era evident că marea începea să se retragă încet şi că 
stâncile vor începe în curând să apară în jurul bancului de 
Nisip. 


Atunci se auziră noi înjurături. Oamenii, istoviţi, gâfâind, 
erau gata să se dea bătuţi, socotind că nu mai puteau reuşi. 
Kongre sări la ei, cu ochii scoşi din orbite, spumegând de 
furie. Apucând un topor, ameninţa 31 să-l lovească pe 
primul care şi-ar părăsi postul şi toţi ştiau foarte bine că nu 
va şovăi să o facă. 

Se apucară, aşadar, din nou de lucru la manivele şi 
eforturile lor întinseră lanţul aproape să se rupă, strivind 
căptuşeala de aramă a nării ancorei. 

În fine se auzi un zgomot. Piedica de siguranţă a 
cabestanului intrase în locaşul său. Goeleta făcuse o mică 
mişcare către larg. Echea cârmei redeveni mobilă, indicând 
că aceasta se degajă încetul cu încetul din nisip. 

— Ura! Ura! strigară oamenii, simțind că nava se 
eliberează. Chila alunecase pe nisip. Rotirea cabestanului 
se acceleră şi în câteva minute, trasă de ancoră, goeleta 
sfârşi prin a pluti în afara bancului. 

Imediat Kongre se repezi la timonă, lanţul slăbi, ancora 
derapa şi fu ridicată la post. Nu mai trebuia decât să treacă 
printre recife pentru a intra în golful Franklin. 

Kongre puse să se ridice focul mare care era suficient 
pentru mersul navei. Marea o înconjura din toate părţile. O 
jumătate de oră după ce ocolise ultimele stânci de-a lungul 
malului, goeleta ancoră în golfuleţul Pinguinilor, la două 
mile depărtare de capul San-Bartolome. 


CAPITOLUL VI. 

ÎN GOLFUL ELGOR. 

Operaţiunea de readucere pe linia de plutire reuşise din 
plin. Dar asta încă nu era totul. Goeleta nu se prea afla în 
siguranţă în acest adăpost săpat în ţărmul capului San- 
Bartolome. Era prea expusă la furtunile de nord-vest şi la 
hula din larg. În sezonul mareelor înalte ale echinoxului, n- 
ar fi putut rămâne aici nici 24 de ore. 

Kongre ştia acest lucru. Aşa că intenţia sa era să 
părăsească acest adăpost în timpul refluxului de a doua zi, 


de care voia să se folosească pentru a străbate în parte 
strâmtoarea Lemaire. 

Înainte de asta, trebuia totuşi neapărat să cerceteze în 
amănunt nava şi să verifice starea interioară a cocii. Cu 
toate că avea siguranţa că apa nu pătrundea, se putea 
totuşi ca nu bordajul, ci scheletul să fi suferit din cauza 
eşuării şi să fie necesare anumite reparaţii în vederea unei 
călătorii mai lungi. 

Kongre puse imediat oamenii să deplaseze lestul care 
umplea cala până la partea superioară a varangelori. Nu 
va trebui neapărat descărcat, ceea ce va economisi timp şi 
muncă, şi mai ales timpul, atât de important în situaţia 
puţin sigură în care se afla Maule. Mai întâi, fierul vechi din 
care era format lestul fu transportat în cală dinspre prova 
spre pupa, pentru a se putea cerceta partea dinainte a 
bordajului interior. 

Această cercetare fu făcută în mod minuţios de Kongre şi 
Careante, 1 Varangă - element structural din osatura 
transversală a fundului navei, care face legătura între 
coaste, chilă, carlingi şi bordajul exterior. 

ajutat de un chilian numit Vargas, care lucrase altădată ca 
dulgher în atelierele de construcţii din Valparaiso şi 
cunoştea bine această meserie. 

Nu se constată nici o avarie în toată partea cuprinsă între 
etravă şi călcâiul catargului de mizenă. Varangele, coastele 
şi bordajul erau în stare bună; întărite cu aramă, nu se 
resimţiseră de şocul produs de eşuarea pe bancul de nisip. 

După ce lestul fu apoi împins din nou în faţă, coca fu găsită 
neatinsă şi de la catargul de mizenă până la catargul mare. 
Pontifii nu erau îndoiţi sau deformaţi şi scara care ducea 
spre puntea centrală nu fusese deplasată. 

Se ocupară apoi de a treia porţiune a calei, de catargul 
mare până la etambou. Aici găsiră o avarie de oarecare 
importanţă. Deşi nu exista o spărtură, coastele din babord 
aveau o adâncitură pe o lungime de un metru şi jumătate. 
Aceasta probabil se făcuse din cauza izbiturii de un vârf de 


stâncă, înainte ca goeleta să fi fost împinsă pe bancul de 
Nisip. 

Dacă bordajul nu cedase complet, dacă umplutura de câlţi 
rămăsese pe loc, ceea ce împiedicase apa să pătrundă în 
cală, totuşi această avarie prezenta o anumită gravitate şi 
orice marinar trebuia să o ia în seamă. 

O reparaţie se impunea deci în momentul când nava 
trebuia să iasă în larg, în afară de cazul când ar fi fost vorba 
de o scurtă traversare pe timp frumos. De altfel, mai mult 
ca sigur că o asemenea reparaţie ţinea o săptămână 
întreagă dacă existau materialele şi uneltele necesare. 

Când Kongre şi ai lui ştiură despre ce este vorba, 
blestemele, îndreptăţite de situaţia în care se aflau, urmară 
uralelor care însoţiseră repunerea pe linia de plutire a 
navei Maule. Oare goeleta nu le va putea servi la nimic? 
Oare nu vor putea părăsi Insula Statelor? 

Kongre interveni atunci zicând: 

— Avaria este într-adevăr gravă... În starea actuală nu 
putem să ne încredem în Maule, care pe timp de furtună ar 
risca să se spargă... Sunt de parcurs sute de mile înainte de 
a ajunge în insulele Pacificului! Ar însemna să riscăm să ne 
scufundăm pe drum. Dar această avarie se poate repara şi 
o vom repara. 

— Unde? întrebă unul din chilieni, care nu-şi ascundea 
îngrijorarea. 

— Nu aici, în orice caz, spuse un alt bandit. 

— Nu, răspunse hotărât Kongre. În golful Elgor. 

Goeleta putea să străbată distanţa până la golf în 48 de 
ore. Nu aveau decât să navigheze de-a lungul litoralului 
insulei, pe la sud sau pe la nord. În grota unde se afla toată 
prada, dulgherul va avea la dispoziţie lemnul şi uneltele 
necesare acestei reparaţii. Chiar dacă era nevoie de 15 zile, 
de 3 săptămâni, Maule va putea aştepta. Timpul bun 
trebuia să mai dureze cel puţin două luni şi în felul acesta 
Kongre şi banda sa vor putea să părăsească Insula Statelor 


la bordul unei nave care, odată reparaţiile făcute, oferea 
toate garanţiile de securitate. 

În plus, Kongre avusese întotdeauna intenţia să rămână 
câtva timp în golful Elgor după ce va părăsi capul San- 
Bartolome. N-ar fi vrut cu nici 33 un preţ să piardă 
obiectele de tot felul lăsate în grotă, când lucrările farului îl 
obligaseră să se refugieze în celălalt capăt al insulei. Astfel 
planurile sale nu vor fi modificate şi doar oprirea în golf va 
fi mai îndelungată. 

Din nou încrezători în soarta lor, bandiții făcură pregătirile 
necesare pentru ca nava să plece a doua zi, în timpul 
mareei înalte. 

Cât despre prezenţa paznicilor farului, ea nu-i neliniştea 
pe pirați, în câteva cuvinte, Kongre arătă ce soartă le 
pregătea. 

— Înainte de sosirea goeletei, îi zise el lui Careante între 
patru ochi, eram decis să pun stăpânire pe baia Elgor. 
Intenţiile mele nu s-au schimbat. Numai că, în loc să ajung 
neobservat acolo, prin insulă, vom ajunge pe calea mării, la 
vedere. Goeleta va ancora în golfuleţ. Vom fi primiţi fără să 
stârnim bănuieli şi apoi... Un gest, pe care Careante îl 
înţelese, sfârşi gândul lui Kongre. Şi în adevăr, acest ticălos 
avea toate şansele să reuşească. Doar printr-o minune 
Vasquez, Moriz şi Felipe puteau să scape de soarta care-i 
ameninţa. 

După-amiaza fu destinată pregătirilor de plecare. Kongre 
dădu ordin să se pună la loc lestul şi se ocupă de încărcatul 
proviziilor, armelor şi a altor obiecte aduse la capul San- 
Bartolome. 

Totul se făcu cu repeziciune. De la plecarea din golful 
Elgor, adică de mai bine de 1 an, Kongre şi oamenii săi se 
hrăniseră îndeosebi din rezervele lor şi nu mai rămăsese 
din ele decât o cantitate foarte mică, pe care o aşezară în 
cambuză. Cât despre rufe, haine, unelte, obiecte de aur şi 
argint, ele fură depuse în bucătărie în cazarma echipajului, 


în magazia de la pupa şi în cala vasului, unde aveau să ţie 
depozitate şi lucrurile aflate în caverna din dreptul golfului. 

Pe scurt, se munci în aşa fel încât, la ora 4 după-masă, 
toată încărcătura era la bord. Goeleta putea pleca imediat, 
dar Kongre se feri să navigheze noaptea de-a lungul unui 
litoral plin de recife. Nu ştia nici dacă va trece prin 
strâmtoarea Lemaire, pentru a ajunge în dreptul capului 
San-Juan. Aceasta depindea de direcţia vântului. Da, va 
trece, dacă va bate din sud, şi nu va trece dacă va bate din 
nord, cu tendinţa de a se înteţi. Atunci era mai bine să 
înconjoare insula pe la sud, ceea ce ar face ca goeleta să fie 
apărată de coastă. În plus, oricare ar fi drumul ales, această 
traversare, după părerea lui, nu trebuia să dureze mai mult 
de vreo 30 de ore, adăugându-se şi oprirea din timpul 
nopții. 

Seara nu aduse nici o schimbare a vremii. Nici urmă de 
negură la apusul soarelui şi linia orizontului care despărţea 
cerul de mare era aşa de desluşită, că o rază verde traversă 
spaţiul când discul soarelui dispăru îndărătul zării. 

Se părea deci că noaptea va fi calmă, şi chiar aşa se 
întâmplă. Cea mai mare parte a oamenilor o petrecură la 
bord, unii în cazarmă, alţii în cală. Kongre ocupa cabina 
căpitanului Pailha, la dreapta, şi Careante pe cea a 
secundului, în stânga careului. 

La prima oră a dimineţii, Kongre ajunse cu o barca la mal 
şi, în dreptul capului San-Bartolome, se urcă printr-o 
viroagă, pe coama falezei. 

De la această înălţime, privirea sa putea cuprinde marea 
pe o vastă întindere. Numai spre est câmpul vizual era 
închis din cauza şirului de munţi care se ridicau între capul 
San-Antonio şi capul Kempe. 

Marea, calmă în regiunea din sud, era destul de agitată la 
intrarea în strâmtoare, pentru că vântul devenea mai tare şi 
mai rece. În rest nu se vedea în larg nici o pânză sau urmă 
de fum şi goeleta nu va întâlni cu siguranţă nici o navă în 
scurta traversare până la capul San-Juan. 


Kongre se hotări imediat. Fiindu-i teamă că vine furtuna şi 
nevrând să supună goeleta la mari eforturi, expunând-o 
hulei din strâmtoare, totdeauna puternică în timpul 
refluxului, se decise să facă drumul de-a lungul coastei 
meridionale a insulei şi să ajungă la baia Elgor, trecând pe 
la capurile Kempe, Webster, Several şi Diegos. Pe la sud sau 
pe la nord, distanţa era aproape aceeaşi. 

Kongre cobori, reveni pe mal, apoi plecă spre grotă, unde 
constată că nici un obiect nu fusese uitat. Nimic nu va da în 
vileag deci, prezenţa unui grup de oameni la capătul de 
vest al Insulei Statelor. 

Se făcuse ceva mai mult de ora 7. Refluxul care începea va 
ajuta la ieşirea din golfuleţ. 

Ridicară ancora, ridicară vela trincă şi focul, suficiente să 
scoată goeleta din zona bancurilor de nisip, cu briza care 
bătea din nord-est. 

Kongre ţinea timona în timp ce Careante veghea în prova. 
10 minute fură destul pentru a degaja nava dintre 
grămezile de recife şi goeleta începu să simtă, puţin ruliul 
mării. 

Din ordinul lui Kongre, Careante desfăşură mizena şi 
brigantina, care înseamnă la o goeleta vela cea mare, apoi 
ridică vela gabie. Cu velele întinse, Maule o porni în larg 
spre sud-vest, pentru a trece de capul San-Bartolome. 

După o jumătate de oră, Maule ocolise stâncile. Întoarse 
apoi mult şi luă direcţia spre est, în aşa fel încât să aibă 
vântul cât mai din spate. 

Vântul îi era favorabil la adăpostul coastei meridionale a 
insulei, de care nava nu se îndepărta la mai mult de 3 mile. 

Între timp, Kongre şi Careante putură să constate că 
această navă uşoară se comportă bine la toate vitezele. 
Desigur că vara nu era nici un pericol să te aventurezi cu ea 
în apele Pacificului, după ce-ai lăsat în urmă ultimele insule 
ale arhipelagului Magellan. 

Kongre ar fi putut să ajungă la intrarea băii Elgor în 
aceeaşi seară, dar preferă să se oprească într-un punct 


oarecare al litoralului, înainte de apusul soarelui. Nu forţă 
deci velele, se sluji numai de o parte din ele şi se mulţumi 
cu o viteză de 5-6 mile pe oră. 

În această primă zi, Maule nu întâlni nici o altă navă şi 
când se lăsă noaptea, se opri la est de capul Webster, după 
ce făcuse cam o jumătate de drum. Aici se îngrămădeau 
stânci uriaşe şi se vedeau cele mai înalte 35 maluri ale 
insulei. Goeleta ancoră la un cablu de mal, într-o adâncitură 
adăpostită de o limbă de pământ; o navă nu putea fi mai 
bine aşezată înăuntrul unui port şi chiar al unui bazin 
portuar. Desigur că dacă vântul începea să bată din spre 
sud, Maule ar fi fost foarte expus în acest loc, unde marea, 
când se umflă în timpul furtunilor polare, este tot aşa de 
agitată ca la capul Horn. 

Dar vremea rămânea frumoasă, vântul bătea de la nord- 
est şi norocul continua să favorizeze planurile lui Kongre şi 
ale oamenilor săi! 

Noaptea de 25 spre 26 decembrie fu una dintre cele mai 
liniştite. 

Vântul, care încetase către ora 10 seara, începu din nou să 
sufle dis-de-dimineaţă, pe la ora 4. 

La prima licărire a zorilor, Kongre luă măsuri de plecare. 
Se întinseră velele care fuseseră strânse în timpul nopţii. 
Cabestanul readuse ancora la post şi goeleta se puse în 
mişcare. 

Capul Webster se prelungeşte în mare cu 4-5 mile de la 
nord spre sud. Goeleta trebuia să urce pentru a ajunge la 
coasta care merge spre est şi care până la capul Several, 
are o lungime de aproape 20 de mile. 

Maule îşi reluă drumul în aceleaşi condiţii ca în ziua 
precedentă îndată ce ajunse lângă litoral, unde regăsi 
aceleaşi ape liniştite la adăpostul malurilor înalte. 

Ce coastă îngrozitoare! Şi mai înfricoşătoare chiar decât 
cea din strâmtoare! O îngrămădire de blocuri imense într- 
un echilibru nesigur, multe din ele umplând plajele până la 
distanţa acoperită de maree, enormă întindere de recife 


negre, care nu lăsau nici un loc liber între ele nu numai 
pentru o navă de mic tonaj, dar nici măcar pentru ca o 
simplă barcă să poată acosta. 

Goeleta mergea cu jumătate din vele, la vreo 3 mile de 
litoral. 

Kongre, necunoscând această coastă, se temea, pe drept 
cuvânt, să se apropie prea tare. Pe de altă parte, nevrând 
să solicite prea mult goeleta, o menținea în apele liniştite pe 
care nu le putea întâlni mai în larg. 

Pe la ora 10, ajuns în dreptul intrării golfului Blossom, nu 
mai putu să evite complet hula. Vântul bătând spre golful 
care intra adânc în insulă, ridica valuri mari pe care Maule 
le primea în coastă, gemând. 

Kongre menţinu viteza pentru a depăşi capul care 
limitează golful spre est, apoi, acest punct odată trecut, 
strânse vântul la maximum şi cu murele la baborăd se 
îndreptă în larg. 

Kongre apucase el însuşi timona şi, cu velele întinse, căuta 
să se slujească de vânt cât mai mult. Abia pe la 4 după-masă 
socoti că urcase în vânt destul pentru ca să-şi atingă ţinta în 
linie dreaptă. Manevrând apoi pentru a avea vântul cât mai 
în spate, schimbă murele şi luă direcţia spre golful Elgor, 
lăsând în acel moment în urmă capul Several, la 4 mile spre 
nord-est. De la această distanţă coasta se putea vedea 
toată, până la capul San-Juan. 

În acelaşi timp, în spatele capului Diegos apărea turnul 
Farului de la Capătul Lumii, pe care Kongre îl vedea pentru 
prima oară. Cu luneta 36 găsită în cabina căpitanului 
Pailha, putu chiar să-l zărească pe unul din paznici care, de 
pe galerie, cerceta marea. Soarele mai trebuia să rămână 3 
ore deasupra orizontului şi fără îndoială că goeleta va putea 
ancora înainte de căderea nopţii. 

Era sigur că nava fusese reperată de paznici şi că sosirea 
sa în apele Insulei Statelor era semnalată. Atâta timp cât 
Vasquez şi camarazii săi îl văzuseră îndreptându-se spre 
larg, putuseră crede că nava mergea spre Maluine. Dar de 


când venea cu vântul din tribord, nu mai aveau probabil nici 
o îndoială că voia să intre în golf. 

Puțin îi păsa de altfel lui Kongre că Maule fusese zărită şi 
nici că se bănuia că va ancora aici. Aceasta nu schimba cu 
nimic planurile sale. 

Spre satisfacția lui, ultima parte a călătoriei se făcea în 
condiţii favorabile. Vântul bătea ceva mai tare din est. Cu 
velele braţate la maximum, goeleta nu mai trebuia să 
înfrunte valurile cele mari pentru a trece de capul Diegos. 

Împrejurarea era cât se poate de fericită, căci coca, în 
starea în care era, nu ar fi suportat diverse manevre care 
puteau s-o şubrezească, ba chiar să-i facă vreo spărtură 
înainte de a fi intrat în golf. 

Aşa se şi întâmplă. Când Maule era la vreo două mile de 
golf, unul din oamenii echipajului, ducându-se în cală, urcă 
înapoi strigând că apa pătrundea printr-o crăpătură în 
bordaj. 

Era exact în locul unde coca cedase la ciocnirea cu o 
stâncă. Dacă bordajul rezistase până aici, crăpase acum pe 
o întindere de câteva degete. De fapt, avaria nu avea mare 
importanţă. Deplasând lestul, Vargas reuşi să astupe fără 
mare greutate crăpătura cu nişte câlţi. Dar bineînţeles că 
mai târziu era necesară o reparaţie făcută cu grijă, în 
starea în care rămăsese după eşuarea de la capul San- 
Bartolome, goeleta nu avea nici o şansă să înfrunte apele 
Pacificului. 

Era ora 6 când Maule apăru la o milă şi jumătate de gura 
Căii Elgor. 

Kongre dădu ordin să se strângă velele superioare de care 
nu mai avea nevoie. Fură lăsate numai gabierul, focul mare 
şi brigantina. Cu aceste vele, Maule va ajunge fără greutate 
să ancoreze în golfuleţul din fundul băii Elgor, sub comanda 
lui Kongre care cunoştea perfect drumul şi care ar fi putut 
sluji ca pilot şi altor vase. 

De altfel, la ora 6 jumătate seara se proiectă pe apă un 
fascicol de raze luminoase. Se aprinsese farul şi prima navă 


căreia avea să-i lumineze calea prin acest golf era o goeletă 
chiliană, căzută în mâinile unei bande de pirați. 

Era aproape 7 şi soarele tocmai scăpata după înălțimile 
Insulei Statelor,când Maule lăsa la tribord capul San-Juan. 
Golful se deschidea în faţa sa. Kongre intră cu vântul din 
pupa. 

Kongre şi Careante, trecând în dreptul cavernelor, 
constataseră că intrările lor nu fuseseră descoperite, căci 
mai erau astupate cu pietre şi cu o perdea de mărăcini. 
Nimic deci nu trădase prezenţa lor pe această parte a 
insulei şi vor găsi prada la locul ei, aşa cum o lăsaseră. 

— Totul merge bine, zise Careante către Kongre, în 
spatele căruia se afla. 

— Şi în curând va merge şi mai bine! răspunse Kongre. 

După 20 de minute, Maule ar fi ajuns la locul unde trebuia 
să ancoreze. 

În acest moment nava fu „interceptată” de 2 oameni care 
tocmai coborâseră de pe terasă pe faleză. 

Erau Felipe şi Moriz. Ei pregătiră şalupa pentru a urca la 
bordul goeletei. Vasquez era de serviciu în camera de cart. 

Când goeleta ajunse în mijlocul golfului, brigantina şi 
gabierul fuseseră strânse şi Maule nu mai avea altă velă 
întinsă decât focul mare, pe care Careante o cobora. 

În momentul când aruncară ancora, Moriz şi Felipe săriră 
pe puntea navei. 

La ordinul lui Kongre, primul fu izbit cu toporul în cap şi 
căzu. În acelaşi timp, două focuri de revolver doborâră pe 
Felipe lângă camaradul său. Amândoi muriră pe loc. Printr- 
una din ferestrele camerei de cart, Vasquez auzi focurile de 
armă şi văzu cum sunt ucişi camarazii săi. 

Aceeaşi soartă îl aştepta şi pe el dacă îl prindeau bandiții. 
De la aceşti asasini nu te puteai aştepta la milă. Sărmanul 
Felipe, sărmanul Moriz, el nu avusese ce face pentru a-i 
salva şi rămăsese acolo sus, înspăimântat de această crimă 
oribilă, săvârşită în câteva clipe! 


După primul moment de uimire, îşi recapătă sângele rece 
şi examina repede situaţia. Trebuia să nu cadă cu nici un 
preţ în mâinile acestor ticăloşi. Poate că nu ştiau de 
existenţa lui, dar era de presupus că, manevra de ancorare 
odată terminată, mai mulţi dintre ei se vor gândi să urce în 
far cu scopul de a-i stinge luminile şi de a împiedica astfel 
intrarea altor nave în golf, cel puţin până a doua zi 
dimineaţă. 

Fără întârziere, Vasquez părăsi camera de cart şi se repezi 
pe scările ce duceau la locuinţa de jos. 

Nu era nici un moment de pierdut. Se şi auzea zgomotul 
şalupei depărtându-se de goeletă şi aducând câţiva oameni 
din echipaj care să debarce pe țărm. 

Vasquez luă două revolvere pe care şi le puse la brâu, 
băgă câteva provizii într-un sac pe care-l luă în spate şi apoi 
ieşi din dormitor, cobori repede panta incintei şi, fără a fi 
fost văzut, dispăru în întuneric. 

CAPITOLUL VII 

GROTA. 

Ce noapte groaznică va petrece nenorocitul de Vasquez şi 
în ce situaţie jalnică se găsea! Camarazii săi fuseseră 
masacrați, apoi aruncaţi peste bord şi cadavrele lor erau 
acum târâte în larg de reflux! Nu se gândea că şi el ar fi 
avut aceeaşi soartă dacă nu era de pază la far. Se gândea 
numai la camarazii pe care-i pierduse. „Sărmanul Moriz, 38 
sărmanul Felipe, îşi spunea, s-au dus să-şi ofere serviciile 
lor acelor ticăloşi, cu toată încrederea, şi li s-a răspuns cu 
focuri de revolver! Nu-i voi mai vedea, iar ei nu-şi vor mai 
vedea ţara şi familia! Şi soţia lui Moriz... care-l aştepta 
peste două luni... când va afla de moartea lui...!”. 

Vasquez era zdrobit. Simţea o dragoste sinceră pentru cei 
2 paznici, el, şeful lor... Îi cunoştea de mulţi ani!... La 
sfaturile lui ceruseră să fie luaţi la far... Şi acum rămăsese 
singur!... Singur! 

Dar de unde oare venea această goeletă şi ce fel de 
echipaj de bandiți avea la bordul său? Sub ce pavilion 


mergea şi de ce se oprise în golful Elgor?... O cunoşteau?... 
Şi ce veniseră să facă aici?... De ce nici nu debarcaseră bine 
că şi stinseseră farul? Voiau deci să împiedice ca vreo navă 
să-i urmărească în golf?... Aceste întrebări se perindau prin 
mintea lui Vasquez, fără să le poată găsi vreun răspuns. Nici 
nu se gândea la primejdia care-l pândea. Cu toate acestea, 
răufăcătorii îşi vor da seama în curând că dormitorul 
trebuia să fi fost ocupat de 3 paznici. 

Vor începe atunci să-l caute pe al treilea! Şi nu vor reuşi în 
cele din urmă să-l descopere? 

Din locul unde se refugiase pe malul golfului, la mai puţin 
de 200 de paşi de ancoraj, Vasquez vedea mişcându-se 
lumina felinarelor, când la bordul goeletei, când pe terasa 
farului sau prin ferestrele dormitorului. 

Asculta cum se strigau acei oameni cu voce tare în limba 
lor maternă. 

Erau oare compatrioți, chilieni, peruvieni, bolivieni sau 
mexicani, care toţi vorbeau limba spaniolă, sau poate 
brazilieni? 

În fine, pe la ora 10, luminile se stinseră şi nici un zgomot 
nu mai tulbură liniştea nopţii. 

Totuşi, Vasquez nu putea rămâne pe loc. Când se va face 
ziuă, va fi descoperit. Cum nu putea aştepta nici o milă de la 
aceşti bandiți, trebuia să ajungă undeva unde nu aveau să-l 
găsească. În ce parte să-şi îndrepte paşii? Spre interiorul 
insulei unde ar fi oarecum în mai mare siguranţă? Sau, 
dimpotrivă, spre intrarea în golf, în speranţa că va fi luat de 
vreo navă care ar trece pe lângă țărm? Dar fie în interior, 
fie pe litoral, cum va putea să-şi asigure existenţa până în 
ziua când va veni schimbul? Proviziile sale se vor termina 
repede, înainte de 48 de ore nu-i va mai rămâne nimic. Cum 
să-şi mai procure hrană? Nici măcar nu luase o unealtă de 
pescuit! Şi cum să-şi facă foc, prin ce mijloc? Va fi oare 
nevoit să se hrănească numai cu scoici? 

Energia lui obişnuită îl ajută. Trebuia să ia o hotărâre şi o 
luă. Aceea de a ajunge pe litoralul capului San-Juan, pentru 


a-şi petrece noaptea. 

Când vor veni zorile, va vedea ce mai are de făcut. 

Vasquez părăsi deci locul de unde observa goeleta. Nu se 
mai auzea nici un sunet, nu se mai zărea nici o lumină. 
Răufăcătorii se ştiau în siguranţă în golf şi probabil că 
nimeni nu sta de pază la bord. 

Vasquez o porni pe malul nordic de-a lungul falezei. Nu 
mai auzea decât clipocitul mării care se retrăgea şi din 
când în când strigătul vreunei păsări întârziate care se 
întorcea la cuibul ei. 

Era ora 11 când se opri la extremitatea capului. Acolo, pe 
mal, nu găsi un alt adăpost decât o adâncitură îngustă, 
unde rămase până se făcu ziuă. 

Înainte ca soarele să lumineze orizontul, Vasquez coborî 
pe malul mării şi se uită dacă nu vine cineva dinspre far sau 
dinspre cotitura falezei unde începea capul San-Juan. 

Tot litoralul era pustiu pe ambele maluri ale golfului. Nici o 
ambarcaţiune nu se vedea, cu toate că acum echipajul 
goeletei avea două la dispoziţia sa, barca de pe Maule şi 
şalupa farului. 

Nici o navă nu apărea în largul insulei. Vasquez se gândi 
cât de periculoasă devenea navigația în apropierea Insulei 
Statelor din cauză că nu mai funcţiona farul. În adevăr, 
navele din larg nu vor mai putea să îşi dea seama de poziţia 
lor. Cu credinţa de a găsi luminile farului din fundul băii 
Elgor, ele se vor îndrepta liniştite către vest şi vor risca să 
se izbească de această coastă periculoasă, cuprinsă între 
capul San-Juan şi Capul Several. 

— 'Ticăloşii au stins luminile farului! exclamă Vasquez. Şi 
cum n-au interes, nu le vor aprinde din nou! 

Stingerea farului era într-adevăr un fapt foarte grav, de 
natură să provoace naufragii din care bandiții să se înfrupte 
în timpul şederii lor în golf. Nu vor mai avea nevoie, ca 
altădată, să atragă cu focuri de pe uscat navele, căci 
acestea, nebănuind nimic, vor veni să găsească farul. 


Vasquez, aşezat pe o stâncă, se gândea la tot ce se 
petrecuse în ajun... Se uita dacă trupurile nefericiţilor săi 
camarazi nu erau târâte de curenţi... Nu, refluxul îşi 
desăvârşise opera şi fuseseră înghiţiţi de adâncurile mării. 

Situaţia i se înfăţişa în toată realitatea ei înfricoşătoare. Ce 
putea să facă? Nimic... nimic, în afară de a aştepta 
întoarcerea canonierei Santa-Fe. Dar mai trebuiau să 
treacă două luni ca ea să-şi facă apariţia la intrarea băii 
Elgor. Admiţând că Vasquez n-ar fi fost descoperit înainte, 
cum va putea el să-şi procure hrana? Un adăpost va găsi 
întotdeauna în interiorul vreunei grote a falezei şi, de altfel, 
timpul frumos trebuia să se prelungească cel puţin până la 
sosirea schimbului. Dacă nenorocirea se întâmpla iarna, 
Vasquez n-ar fi putut rezista la aceste temperaturi joase 
care fac ca termometrul să arate 30 până la 40 de grade 
sub zero. Ar fi murit de frig înainte de a fi murit de foame. 

În primul rând Vasquez începu să caute un adăpost. 
Locuinţa arătase cu siguranţă piraţilor că serviciul la far 
era încredinţat unui număr de 3 paznici. Fără îndoială că 
vor voi cu orice chip să scape de cel de-al 3-lea, care fugise, 
şi nu vor întârzia să-l caute în împrejurimi. 

Vasquez îşi recăpătase întreaga energie. Disperarea nu 
putuse copleşi mult timp acest caracter atât de călit. 

După câteva căutări, găsi în fine o crăpătură îngustă, cu 
adâncimea de 10 picioare şi cu lăţimea de 5-6, în 
apropierea soitului pe care faleza îl făcea cu plaja capului 
San-Juan. Un nisip moale acoperea solul, care 40 era în 
afara pericolului de a fi atins de cele mai multe maree şi 
care era ferit şi de şfichiuirea puternică a vânturilor din 
larg. Vasquez intră în această văgăună unde puse cele 
câteva lucruri luate din locuinţa farului, precum şi puţinele 
provizii din sac. Cât despre apa dulce, un mic râu, alimentat 
de topirea zăpezilor şi care curgea de la poalele falezei spre 
golf, îi putea astâmpăra setea. Vasquez îşi potoli foamea cu 
pesmeţi şi o conservă de carne. Când voi să iasă pentru a 


bea puţină apă, auzi la mică distanţă un zgomot şi se opri. 
„Sunt ei”, îşi zise. 

Culcându-se în dreptul peretelui, pentru a putea vedea 
fără a fi văzut, privi în direcţia golfului. 4 oameni într-o 
barcă erau duşi de curent. 

2 stăteau în faţă. Ceilalţi 2, din care unul ţinea cârma, se 
aflau în spate. 

Era barca goeletei şi nu şalupa farului. 

„Ce caută aici? se întrebă Vasquez. Mă caută pe mine...?”. 
După modul cum navigase goeleta în golf, era sigur că 
aceşti ticăloşi cunoşteau bine locurile şi că nu era prima 
oară când puneau piciorul pe pământul insulei... Desigur, 
nu pentru a cerceta coasta veniseră până aici!... „Dacă nu 
vor să mă prindă pe mine, care este atunci scopul lor?” 
Vasquez urmărea oamenii. După părerea lui, acela care era 
la cârma bărcii, cel mai în vârstă din cei 4, trebuia să fi fost 
şeful, căpitanul goeletei. N-ar fi putut spune de ce 
naţionalitate era, dar i se păru, după înfăţişare, că atât el 
cât şi însoțitorii lui aparţineau rasei spaniole din America de 
Sud. 

În acest moment ambarcaţiunea se găsea aproape de 
intrarea băii, după ce plutise de-a lungul malului nordic, la 
100 de paşi de crăpătura unde se ascundea Vasquez. 
Paznicul nu o pierdea din ochi. 

Şeful făcu un semn şi lopeţile încetară să vâslească. O 
întoarcere a cârmei, profitând de mersul încetinit al bărcii, 
o făcu să acosteze la mal. 

Cei 4 oameni debarcară de îndată, după ce unul din ei 
înfipse cangea în nisip. 

lată cuvintele care ajunseră la urechile lui Vasquez: 

— Aici este? 

— Da, caverna este acolo. 20 de paşi înainte de colţul pe 
care-l face faleza. 

— Mare noroc că nu au descoperit-o oamenii de la far! 

— Niciunul, din cei care au lucrat 15 luni la construcţia 
farului! 


— Erau prea ocupați în interiorul golfului. 

— Apoi deschizătura era atât de bine astupată, încât era 
greu s-o observi. 

— Să mergem, zise şeful. 

Vreo 2 oameni din cei ce-l însoțeau urcară împreună cu el 
pieziş pe plajă, lată în acest loc de vreo 100 de paşi. 

Din ascunzişul său, Vasquez le urmărea toate mişcările şi 
era atent să nu piardă nici un cuvânt. Sub paşii lor, nisipul 
plin de scoici scârţâia. 

Dar zgomotul acesta încetă şi Vasquez nu-l mai văzu decât 
pe omul care se tot învârtea pe lângă ambarcaţiune. 

„Au pe-acolo vreo cavernă”, îşi zise el. 

Vasquez nu se mai îndoia că goeleta a adus o bandă de 
paraziți ai mărilor, de pirați stabiliţi pe Insula Statelor încă 
înainte de începerea lucrărilor. Să fi ascuns oare în această 
cavernă prăzile lor?... Şi le vor duce acum la bordul 
goeletei? 

Deodată îi veni gândul că ar trebui să se găsească acolo o 
rezervă de provizii, de care el ar putea profita. O rază de 
speranţă îi încălzi sufletul. Îndată ce barca va porni spre 
locul unde nava ancorase, va ieşi din ascunzătoare, va căuta 
intrarea în cavernă, unde va găsi cu ce să trăiască până la 
sosirea canonierei! Şi va avea grijă, dacă avea posibilitatea 
să supravieţuiască cele câteva săptămâni, să împiedice 
plecarea de pe insulă a acestor ticăloşi! 

Da! Să mai fie pe insulă când Santa-Fe va reveni, şi atunci 
comandantul Lafayate să facă dreptate! 

Dar i se va îndeplini oare dorinţa? Gândindu-se bine, 
Vasquez îşi zicea că goeleta trebuie să fi intrat în golful 
Elgor numai pentru 2-3 zile. 

Adică timpul necesar pentru a încărca lucrurile ascunse în 
cavernă, după care va părăsi Insula Statelor pentru a nu se 
mai întoarce niciodată. 

Vasquez va fi însă în curând lămurit în această privinţă. 

După o oră petrecută în interiorul cavernei, cei 3 oameni 
reapărură şi se plimbară pe plajă. Din crăpătura unde se 


adăpostise, Vasquez putea să audă vorbele ce le schimbau 
între ei cu voce tare şi de care el putea să se folosească 
neîntârziat. 

— Vrednicii constructori nu ne-au furat nimic în timpul 
şederii lor aci! 

— Maule, când o va porni, va încărca-toate lucrurile. 

— Şi provizii suficiente pentru traversare, ceea ce ne 
scoate din toate buclucurile. 

— În adevăr, nu am fi putut să ne asigurăm hrana şi 
băutura până-n insulele Pacificului, cu ceea ce am găsit pe 
goeletă! 

— Imbecilii! În 15 luni n-au fost în stare să găsească 
comorile noastre, nici să ne descopere pe capul San- 
Bartolome! 

— Le mulţumim din tot sufletul! N-ar mai fi avut rost să 
atragem atâtea nave pe recifele insulei, pentru a pierde 
apoi tot ce-am adunat! 

Ascultând aceste cuvinte pe care ticăloşii le rosteau 
râzând în hohote, Vasquez, cuprins de furie, era ispitit să se 
arunce asupra lor cu revolverul în mână şi să le găurească 
ţeasta la toţi. Dar se stăpâni. Era mai bine să nu piardă 
nimic din convorbirea lor. El află în felul acesta ce făcuseră 
bandiții pe această parte a insulei şi nu fu surprins când 
adăugară: 

— Cât despre acest faimos Far de la Capătul Lumii, pe 
care căpitanii îl caută acum, va fi ca şi cum ar fi orbi...! 

— Şi ca orbii vor continua să se îndrepte spre insulă, unde 
navele lor nu vor întârzia să fie sfărâmate. 

— Vreau să sper că, înainte de plecarea goeletei Maule, 
una sau două nave vor naufragia pe stâncile capului San- 
Juan! Trebuie să încărcăm bine goeleta, de vreme ce 
diavolul ne-a trimis-o. 

— Şi diavolul a potrivit bine lucrurile!... O navă bună care 
ne soseşte la capul San-Bartolome, fără echipaj, căpitan sau 
marinari, de care, de altfel, ne-am fi descotorosit... 


Astfel i se dezvălui lui Vasquez că goeleta se chema Maule, 
în ce condiţii căzuse în mâinile bandiţilor la capătul vestic al 
insulei şi cum pieriseră mai multe nave cu tot ce aveau în 
ele, atrase de aceşti jefuitori de epave pe recifele insulei. 

— Şi acum, Kongre, întrebă unul din cei 3 oameni, ce vom 
face? 

— Ne vom întoarce pe Maule, Careante, răspunse Kongre, 
în care Vasquez recunoscuse, cu drept cuvânt, pe şeful 
bandei. 

— Nu începem să mutăm lucrurile din cavernă? 

— Nu înainte să fi reparat avariile, şi sigur că asta va dura 
mai multe săptămâni... 

— Atunci să luăm în barcă, zise Careante, câteva unelte. 

— Da... şi să ne întoarcem când va fi nevoie. Vargas va găsi 
aici tot ce are nevoie pentru lucrări. 

— Să nu pierdem timpul, zise Careante. Mareea va veni în 
curând. 

— Desigur, răspunse Kongre, când goeleta va fi reparată, 
vom încărca totul la bord. Nu avem să ne temem că cineva o 
să ne jefuiască. 

— Eh, Kongre, să nu uităm că la far erau 3 paznici şi că 
unul din ei ne-a scăpat. 

— Nu mă îngrijorează deloc, Careante. Nu vor trece nici 
două zile şi va muri de foame, afară doar dacă va putea să 
se hrănească cu muşchi şi scoici... De altfel, vom închide 
bine şi intrarea în cavernă. 

— Oricum, zise Careante, e păcat că avem de făcut 
reparaţii. Altfel, Maule ar fi putut pleca chiar mâine... E 
drept că, în timpul cât vom mai rămâne, poate că o navă va 
veni să se sfărâme de coastă, şi asta fără ca măcar să avem 
nevoie s-o atragem... Şi dacă ea va fi pierdută, noi nu vom 
pierde! 

Kongre şi oamenii săi ieşiră din cavernă ducând cu ei 
unelte, scânduri de bordaj şi bucăţi de lemn pentru 
repararea coastelor. Apoi avură grijă să astupe intrarea, 


după care coborâră la barcă şi plecară în momentul când 
fluxul ajungea în golf. 

Barca porni pe dată şi, cu ajutorul lopeţilor, nu întârzie să 
dispară la o cotitură a malului. 

Când nu mai era primejdie să fie văzut, Vasquez ieşi pe 
plajă. Ştia acum tot ce voia şi, între altele, două lucruri 
importante: primul, că putea să-şi procure provizii 
suficiente pentru câteva săptămâni, al doilea că goeleta 
avea avarii, ale căror reparaţii aveau să ţină vreo 15 zile 
sau chiar mai mult, dar în nici un caz atâta pentru a mai fi 
găsită la întoarcerea canonierei. 

Cât despre a-i întârzia plecarea când goeleta va fi gata de 
drum, cum putea Vasquez să se gândească la aşa ceva? 
Dar... dacă vreo navă ar trece la mică distanţă de capul 
San-Juan, ar putea să-i transmită semnale, la nevoie ar 
putea să ajungă înotând până la ea... Odată ajuns la bord, 
ar pune pe căpitan la curent cu situaţia... şi dacă acest 
căpitan ar dispune de un echipaj destul de numeros, elnu 
va ezita să intre în golful Elgor şi să pună mâna pe 
goeletă... Dacă răufăcătorii s-ar refugia atunci în interiorul 
insulei... n-ar mai putea s-o părăsească şi, la întoarcerea 
canonierei Santa-Fe, comandantul Lafayate va şti cum să-i 
prindă sau să-i nimicească până la ultimul!... Dar se va 
arăta oare o asemenea navă în dreptul capului San-Juan?... 
Şi dacă ar trece vreuna, vor fi zărite semnalele lui 
Vasquez...? 

În ceea ce-l privea pe el personal, deşi Kongre ştia despre 
existenţa unui al treilea paznic, nu-i era nici o teamă, va şti 
el cum să scape de cercetările bandiţilor. Important era 
pentru moment să-şi asigure hrana până la sosirea 
canonierei. Şi se îndreptă, fără să aştepte, spre grotă. 


CAPITOLUL, VIII. 

VASUL MAULE ÎN REPARAŢIE. 

Reparaţiile de la coca navei Maule erau o treabă destul de 
grea. Dar dulgherul Vargas era bun meseriaş şi nu-i vor 


lipsi nici uneltele, nici materialele; deci lucrarea se va 
executa în bune condițiuni. 

În primul rând, trebuia descărcat lestul din goeletă, apoi 
ea va trebui trasă pe plajă, unde va fi aşezată pe tribord, 
pentru ca reparaţiile să poată fi făcute în exterior, 
înlocuindu-se coastele şi bordajul avariat. Se putea ca să 
dureze destul de mult, dar Kongre avea timp, căci calcula 
că vremea bună va mai ţine încă cel puţin două luni. Cât 
despre sosirea schimbului, ştia la ce să se aştepte. 

Jurnalul farului găsit în locuinţa paznicilor îl lămurise. 
Schimbul trebuind să se facă trimestrial, canoniera Santa- 
Fe nu va reveni în golful Elgor înaintea primelor zile din 
Martie, şi acum nu se aflau decât în ultimele zile ale lui 
decembrie. 

În acelaşi timp, în jurnal erau trecute numele celor 3 
paznici. Moriz, Felipe şi Vasquez. De altfel, lucrurile din 
cameră arătau că ea fusese locuită de trei inşi. Unul dintre 
ei putuse deci să scape de soarta nefericită pe care o 
avuseseră camarazii săi. Unde se refugiase? Kongre nu se 
prea sinchisea. Singur, fără resurse, fugitul va pieri curând 
de mizerie şi foame. 

Dacă timp pentru repararea goeletei era suficient, trebuia 
totuşi ţinut seama de unele întârzieri posibile, şi iată că fură 
nevoiţi să întrerupă lucrul pe care abia îl începuseră. 

Nici nu se terminase bine descărcarea goeletei pe care 
Kongre hotărâse s-o tragă pe uscat a doua zi, când, în 
noaptea de 3 spre 4 ianuarie, se produse o bruscă 
schimbare atmosferică. 

În timpul acestei nopţi, nori mari se strânseseră la sud. În 
timp ce temperatura se ridica până la 16 grade, barometrul 
arătă deodată furtună. Fulgerele brăzdau cerul. Vântul se 
dezlănţui cu o violenţă extraordinară, marea spumegând 
trecea peste recife şi valuri mari se spărgeau de faleză. 
Noroc că Maule era ancorată în baia Elgor, bine adăpostită 
contra acestui vânt sălbatic din sud-est. Pe un astfel de 
timp, orice navă de mare tonaj, cu vele sau aburi, trecea 


prin primejdia de a fi aruncată pe coastele insulei. Mai ales 
o navă mică, cum era Maule. Atât de îngrozitoare era 
puterea acestei furtuni şi a valurilor din larg, că o 
adevărată hulă cuprinse tot golfuleţul. În timpul mareei 
înalte, apele creşteau atât de mult, încât plaja era complet 
inundată. Valurile ajungeau la locuinţa paznicilor şi 
stropeau până la păduricea de fagi, situată la o jumătate de 
milă distanţă. 

Toate sforţările lui Kongre şi ale oamenilor săi erau 
îndreptate spre menţinerea navei în locul ancorat. De multe 
ori ancora aluneca, nava fiind ameninţată să eşueze pe 
țărm. Trebuiră să lase o a doua ancoră, pentru a o putea 
întări pe prima. De două ori crezură că se va produce un 
dezastru total. Între timp, supraveghind zi şi noapte nava 
Maule, banda se instalase în anexele farului, unde n-aveau a 
se teme de furtună. Aşternutul din cabine şi din cazarma 
echipajului a fost adus şi se găsi destul loc pentru toţi cei 15 
oameni. Nu locuiseră niciodată mai bine în tot timpul 
şederii lor în Insula Statelor. 

Cât despre provizii, n-aveau nici o grijă. Acelea care se 
aflau în depozitul farului ar fi ajuns, chiar dacă trebuiau 
hrăniţi de două ori pe atâţia oameni. Şi, de altfel, în caz de 
nevoie, s-ar fi putut recurge la rezervele din grotă. De 
altfel, aprovizionarea goeletei era asigurată pentru lunga 
traversare prin apele Pacificului. 

Vremea rea ţinu până la 12 ianuarie şi nu se schimbă 
decât în noaptea de 12 spre 13. O săptămână întreagă 
pierdură, căci nu se putuse lucra deloc. Chiar Kongre 
considera că era prudent să se aducă din nou pe navă o 
parte din lestul descărcat, căci goeleta juca pe valuri ca o 
barcă. A fost destul de greu să fie ferită de rocile de fund de 
care se putea izbi, ca şi de cele de la intrarea în baia Elgor. 

Vântul îşi schimbă direcţia în cursul nopţii şi începu să 
bată din vest-sud-vest. Marea deveni foarte agitată la capul 
San-Bartolome şi vântul sufla cu furie. Dacă Maule ar mai fi 
fost ancorată lângă cap, ar fi fost cu siguranţă sfărâmată. 


În timpul acestei săptămâni o navă trecu prin dreptul 
Insulei Statelor. 

Era ziuă. Nu putuse deci să-şi dea seama de starea farului 
şi să constate că nu era luminat între apusul şi răsăritul 
soarelui. Venea din nord-est şi îşi strânsese o parte din vele 
în strâmtoarea Lemaire; se vedea la catarg pavilionul 
francez. De altfel, trecea la 3 mile de coastă şi trebuia să 
priveşti cu luneta pentru a-i desluşi naționalitatea. Deci, 
dacă Vasquez îi transmise semnale din capul San-Juan, ele 
nu puteau fi observate şi chiar nu fură văzute, căci un 
căpitan francez n-ar fi ezitat să trimită o 45 barcă pentru a 
aduce la bord un naufragiat. În dimineaţa zilei de 13, lestul 
de fier vechi fu din nou debarcat, pus grămadă pe nisip, la 
adăpostul mareei, şi cercetările în interiorul calei putură să 
fie mai complet făcute decât la capul San-Bartolome. 
Dulgherul constată avarii mult mai grave decât se 
presupusese. Maule suferise mult în timpul traversării, în 
luptă cu o mare dezlănţuită. Se produsese o spărtură la 
pupa. Nava n-ar fi putut naviga mai departe de baia Elgor. 
Era deci nevoie să fie trasă pe uscat, pentru a se putea 
înlocui două varange, 3 coaste şi bordajul de lemn pe o 
lungime de aproape 6 picioare. 

Se ştie că materialele nu lipseau, căci în grotă se găseau 
obiecte de toate felurile şi pentru toate nevoile. Dulgherul 
Vargas, ajutat de tovarăşii lui, nu se îndoia nici un moment 
că va termina la vreme lucrarea. Dacă nu izbutea, i-ar fi fost 
imposibil goeletei, incomplet reparată, să se aventureze în 
Pacific. Ceea ce trebuia considerat ca un noroc era că 
velatura, catargele şi greementul nu suferiseră nici o 
avarie. 

Primul lucru era ca goeleta să fie trasă pe nisip şi aşezată 
pe tribord. 

Această operaţiune nu putea fi făcută decât la maree. 
Aşadar, o nouă întârziere de două zile de aşteptare, până la 
mareea înaltă a lunii pline, care să permită ca goeleta să fie 


dusă destul de departe pe plajă, pentru a putea rămâne pe 
uscat până la o nouă lună plină. 

Kongre şi Careante profitară de această întârziere pentru 
a se întoarce la grotă, şi de data asta o făcură cu şalupa 
farului, mai mare decât barca goeletei. Cu ea se puteau 
aduce o parte din obiectele de valoare, aurul şi argintul, 
bijuterii şi alte materiale preţioase, care vor fi depozitate în 
magaziile anexei. Şalupa plecă în dimineaţa zilei de 14 
ianuarie. Refluxul se făcea simţit de vreo două ore şi şalupa 
se putea întoarce cu fluxul de după-masă. 

În timp ce şalupa cobora dusă de curent, Kongre cercetă 
cu atenţie cele două maluri ale golfului. Unde s-ar fi putut 
ascunde cel de-al treilea paznic care scăpase de masacru? 
Cu toate că pentru el acest lucru nu putea fi un subiect de 
îngrijorare, ar fi fost mai bine dacă l-ar fi înlăturat, ceea ce 
şi voia să facă la prima ocazie. 

Uscatul era tot atât de pustiu ca şi golful. Nu era animat 
decât de zborul şi strigătele a mii de păsări care-şi aveau 
cuibul pe faleză. 

Către ora 11, şalupa acosta în dreptul grotei, după ce 
viteza ei fusese mărită nu numai de reflux, dar şi de o briză 
prielnică. 

Kongre şi Careante debarcară, lăsând de pază doi dintre 
oameni şi se îndreptară spre cavernă, ieşind de acolo o 
jumătate de oră mai târziu. 

Lucrurile păreau să fie în starea în care le lăsaseră. De 
altfel, erau acolo atâtea obiecte de tot soiul, aruncate unele 
peste altele, încât ar fi fost greu, chiar şi la lumina unui 
felinar, să-ţi dai seama dacă lipsea ceva. 

Kongre şi însoţitorul său scoaseră două lăzi bine închise, 
provenite de la naufragiul unei corăbii englezeşti cu 3 
catarge, care conţineau o mare sumă de monezi de aur şi 
de pietre preţioase. Le puseră în şalupă şi se pregăteau să 
plece, când Kongre îşi arătă dorinţa să meargă până la 
capul San-Juan. De acolo ar putea cerceta litoralul la sud şi 
la nord. 


Împreună cu Careante urcară deci pe faleză şi coborâră 
capul până la extremitatea sa. 

Din acest loc se putea vedea pe de-o parte malul care 
mergea până-n strâmtoarea Lemaire pe o distanţă de două 
mile, iar pe de alta, malul până la capul Several. 

— Nimeni! zise Careanite. 

— Nu... nimeni! răspunse Kongre. 

Amândoi reveniră apoi la şalupă şi, cum începea fluxul, ea 
luă cursul curentului. Înainte de ora 3 erau înapoi, în fundul 
băii Elgor. 

După două zile, în dimineaţa de 16, Kongre şi oamenii săi 
aduseră goeleta pe uscat. La ora 11 trebuia să fie mareea 
ce mai înaltă şi toate dispoziţiunile fuseseră date în 
consecinţă. O parâmă fixată pe mal va ajuta la trasul 
goeletei pe plajă, când apa va fi suficient de înaltă. 

În sine, această operaţiune nu prezenta nici o dificultate 
sau risc şi mareea făcea toată treaba. 

Când marea se linişti, se trase parâma şi Maule fu adusă 
cât mai departe posibil deasupra plajei. 

Nu mai era de aşteptat decât refluxul. Către ora 1 apa 
începu să se retragă, se iviră treptat stâncile cele mai 
apropiate de faleză şi chila goeletei atinse nisipul. La ora 3 
era complet aşezată pe uscat şi îşi arăta tribordul. Putea 
deci să se pună pe lucru. Numai că, neputând fi adusă 
goeleta la poalele falezei, lucrarea va fi întreruptă câteva 
ore pe zi, pentru că nava va pluti la revenirea mareei. Dar, 
pe de altă parte, cum, începând de la această dată, mareea 
va pierde mereu din înălţime, întreruperea lucrului va 
scade din ce în ce şi două săptămâni vor putea munci fără 
pauză. 

Dulgherul se puse pe treabă. 

Partea de bordaj avariată fu scoasă cu uşurinţă, după ce 
fură înlăturate foile de aramă cu care era acoperit. Această 
operaţiune lăsa libere coastele şi varangele care trebuiau 
înlocuite. Lemnul adus de la grotă, plăci şi scânduri curbe, 
va ajunge şi nu va mai fi nevoie să dobori un arbore din 


pădurea de fagi, să-l tai, să-l fasonezi, ceea ce ar fi 
constituit o muncă foarte grea. 

În următoarele 15 zile, Vargas şi ceilalţi făcuseră o treabă 
foarte bună, fiind ajutaţi şi de un timp frumos. Mai greu era 
să scoţi varangele şi legăturile dintre ele, care trebuiau 
îndepărtate şi înlocuite. Aceste diverse piese erau prinse în 
aramă şi fixate cu cepuri de stejar. Totul ţinea bine şi fără 
îndoială că goeleta Maule ieşise dintr-unul din cele mai 
bune şantiere de construcţii din Valparaiso. Vargas putu, cu 
destule eforturi, să termine această primă parte a lucrului 
său şi, sigur că fără uneltele de tâmplărie adunate în 
cavernă, n-ar fi putut face cine ştie ce. 

Se înţelege că în primele zile, din cauza apelor crescute 
ale mării, lucrul a trebuit să fie întrerupt temporar. Mai 
târziu însă mareea deveni atât de slabă, că abia atingea 
marginea înclinată a plajei. Chila nu mai 47 avea contact cu 
apa şi se putea lucra în interiorul cocii. Dar era totuşi 
important să se repare bordajul înainte ca marea să 
înceapă din nou să urce. 

Din prudenţă, fără a desprinde câptuşeala de alamă, 
Kongre puse să se refacă toate cusăturile sub linia de 
plutire. Se refăcu călăfătuiala cu gudronul şi câlţii luaţi de 
la epave. 

Lucrarea continuă în aceste condiţii până la sfârşitul lunii 
ianuarie, aproape fără întrerupere. Timpul rămânea 
favorabil. Plouase dacă nu zile întregi, dar destule ore, 
adesea cu găleata; în general însă nu au fost ploi de durată. 

În această perioadă au fost văzute în preajma Insulei 
Statelor două nave. Prima era un steamerl englez venit din 
Pacific, care, după ce trecu de strâmtoarea Lemaire, luă 
direcţia nord-est, pentru a se îndrepta apoi spre vreun port 
european. Trecuse în timpul zilei, în dreptul capului San- 
Juan. Se ivi după răsăritul soarelui şi nu mai fu zărit după 
apusul lui. 

Căpitanul navei nu putuse deci constata că farul era stins. 


A doua navă era o corabie mare cu 3 catarge, dar nu se 
putu desluşi cărei ţări aparţinea. Tocmai se lăsa noaptea, 
când se arătă la capul San-Juan, pentru a naviga apoi pe 
lângă coasta orientală a insulei până la capul Several. 
Careante, care stătea de veghe în camera de cart, nu-i zări 
decât lumina verde de la tribord. Dar căpitanul şi echipajul 
corăbiei, dacă navigau pe mare de mai multe luni, nu 
puteau şti că farul fusese între timp terminat. 

Corabia mergea destul de aproape de coastă ca oamenii să 
poată să observe semnalele, ca de exemplu un foc aprins la 
extremitatea capului. 

Vasquez căutase oare să le atragă atenţia?... Oricum ar fi 
fost, nava dispăruse spre sud la răsăritul soarelui. Şi alte 
nave şi corăbii mai fură văzute la orizont, în drumul lor spre 
insulele Maluine. Probabil însă că nici nu ştiau de existenţa 
Insulei Statelor. 

În ultima zi a lunii ianuarie, în momentul când mareele 
deveneau foarte mari din cauza lunii pline, timpul suferi, 
mari schimbări. Vântul de la est se înteţi şi bătea direct spre 
intrarea golfului Elgor. 

Dacă reparaţiile nu se isprăviseră încă, cel puţin coastele, 
varangele şi bordajul, acum înlocuite, făceau etanşă coca 
vasului Maule. Nu aveai să te temi că apa va pătrunde în 
interiorul calei. 

Avuseseră noroc, căci, timp de 48 ore, în plin flux, marea 
se ridica în jurul cocii şi goeleta se redresa, fără să 
desprindă chila din nisip. 

Kongre şi oamenii lui trebuiră să ia toate măsurile ca să 
evite noi avarii care ar fi putut să le întârzie plecarea. 
Printr-o întâmplare fericită, goeleta continua să se ţină 
bine. Ea se înclina într-o parte şi în alta destul de tare, dar 
nu risca să fie aruncată pe stâncile golfului. 

1 Navă a cărei principală metodă de propulsie este 
puterea aburului, de obicei, condusă către elice sau către 
padele. 


De altfel, de la 2 februarie mareea începu să scadă şi 
Maule se imobiliza din nou pe plajă. Fu atunci posibilă 
călăfătuirea cocii şi în partea ei superioară, şi ciocanul de 
lemn se auzea bătând de dimineaţă până seara. 

Astfel, încărcarea mărfurilor din cavernă nu va fi aceea 
care va întârzia plecarea. Şalupa vasului făcea dese 
drumuri la grotă, cu oamenii care nu lucrau cu Vargas. Fi 
erau însoţiţi când de Kongre, când de Careante. 

Cu fiecare drum, ambarcaţiunea aducea o parte din 
obiectele ce trebuiau încărcate în cala goeletei. Aceste 
obiecte erau depuse în mod provizoriu în magazia farului. 
Astfel încărcarea lor se va face mai uşor şi mai sistematic, 
decât dacă goeleta le-ar fi luat direct din faţa grotei sau de 
la intrarea golfului, unde operaţiunea putea fi stânjenită de 
vânt. Pe această coastă, care se prelungea de la capul San- 
Juan, nu exista alt adăpost decât golfuleţul de la poalele 
farului. 

Câteva zile încă şi, cu reparaţiile definitiv terminate, 
Maule va fi în măsură să iasă în larg şi lucrurile vor fi 
încărcate pe navă. Pe data de 12, ultimele cusături ale 
punţii şi cocii fuseseră călăfătuite. Maule fusese chiar 
revopsită, folosindu-se câteva oale cu vopsea găsite pe 
navele eşuate. Kongre schimbă cu această ocazie numele 
goeletei, pe care, în onoarea secundului său, o boteză 
Careante. Avusese grijă şi să controleze toate piesele de pe 
punte şi se făcură mici reparaţii la vele care, de altfel, 
fuseseră probabil noi când nava părăsise portul Valparaiso. 

Goeleta era deci gata să fie ancorată în golfuleţ încă de la 
12 februarie şi ar fi putut fi imediat încărcată, dacă, spre 
marele necaz al lui Kongre şi al oamenilor săi, atât de 
grăbiţi să părăsească Insula Statelor, n-ar fi trebuit să 
aştepte luna nouă, ca să vină mareea pentru a repune nava 
pe apă. Această maree avu loc la 14 februarie. În acea zi 
chila navei se ridică din nisip şi goeleta alunecă uşor în apa 
adâncă, unde urma numai să se facă încărcarea lucrurilor. 
Fără evenimente neprevăzute, Careante va putea porni în 


câteva zile, să iasă din golful Elgor şi, trecând prin 
strâmtoarea Lemaire, să brăzdeze, cu toate velele întinse, 
apele Pacificului. 

CAPITOLUL IX 
VASQUEZ. 

De când goeleta ancorase în golful Elgor, Vasquez 
rămăsese pe litoralul capului San-Juan, de care nu voia să 
se îndepărteze. Dacă vreo navă ar fi făcut escală în golf, ar 
fi putut să-i semnaleze prezenţa sa. 

Atunci ar fi fost luat la bord şi l-ar fi putut preveni pe 
căpitan de pericolul de a naviga în direcţia farului; l-ar fi 
încunoştinţat că o bandă de răufăcători pusese stăpânire pe 
el şi, dacă acest căpitan n-ar fi avut 49 destui oameni să 
pună mâna pe bandiți sau să-i alunge în interiorul insulei, 
ar fi avut cel puţin timp să întoarcă nava spre larg. 

Dar cât de vagă era această eventualitate! De ce vreo navă 
ar face nesilită escală în acest golf, abia cunoscut de 
navigatori? 

Ar fi fost un noroc ca o asemenea navă să se îndrepte spre 
arhipelagul Maluinelor, un drum de numai câteva zile, şi 
astfel să prevină repede autorităţile engleze de cele ce se 
petreceau pe Insula Statelor. 

Atunci o navă de război ar fi putut să sosească imediat în 
baia Elgor, înainte de plecarea goeletei Maule, să-i 
nimicească până la unul pe Kongre şi ceata lui şi să pună 
imediat farul din nou în funcţiune. Pentru aceasta, se 
gândea Vasquez, va trebui oare să aştepte întoarcerea 
canonierei Santa-Fe? Încă două luni?... Până atunci goeleta 
va fi departe... Şi unde ar mai putea fi găsită în mijlocul 
tuturor insulelor din Pacific...? 

După cum se vede, bravul Vasquez, uitând de sine, se 
gândea tot timpul la camarazii săi asasinați fără milă şi la 
faptul că aceşti răufăcători ar putea să rămână nepedepsiţi 
după ce ar părăsi insula. De asemenea, îşi punea problema 
gravelor pericole care amenințau navigația prin aceste 
locuri, de când fusese stins Farul de la Capătul Lumii. 


Altminteri, de la venirea piraţilor la grotă, avea asigurate 
resursele de hrană, cu condiţia să nu fie descoperită 
ascunzătoarea sa. 

Grota, foarte mare, pătrundea adânc în interiorul falezei. 
Aici se adăpostise banda timp de mai mulţi ani. Aici 
strânsese de pe toate epavele aur, argint şi obiecte 
preţioase, rămase după reflux de la navele eşuate pe litoral. 
Aici Kongre şi oamenii săi trăiseră luni îndelungate, 
hrănindu-se mai întâi din proviziile ce le aveau în momentul 
debarcării lor, apoi din cele procurate de un număr mare de 
naufragii, din care multe fuseseră provocate de ei. 

Din aceste provizii, Vasquez nu luă decât strictul necesar, 
în aşa fel încât Kongre şi ceilalţi să nu poată observa vreo 
lipsă: el se rezumă la o lădiţă cu pesmeţi, un butoiaş cu 
carne conservată, o sobiţă pentru gătit, un ceainic, o 
ceaşcă, o cuvertură de lână, o cămaşă şi ciorapi de schimb, 
o manta de ploaie, două revolvere cu 20 de gloanţe, un 
amnar, un felinar şi nişte iască. Mai luă şi două livre de 
tutun de pipă. De altfel, după cele auzite, reparaţiile 
goeletei trebuiau să dureze mai multe săptămâni şi va 
putea eventual să-şi reînnoiască proviziile. 

Trebuie spus că, din precauţie, găsind că îngusta grotă pe 
care o ocupa era prea aproape de cavernă şi fiindu-i teamă 
să nu fie descoperit, îşi căutase un adăpost mai depărtat şi 
mai sigur. Îl aflase în spatele litoralului, la vreo 500 de paşi 
depărtare, dincolo de capul San-Juan, în partea de țărm 
care mărginea strâmtoarea. Acolo se deschidea o peşteră a 
cărei intrare nu putea fi văzută, între două stânci înalte 
care se aflau în josul falezei. Pentru a ajunge acolo trebuia 
să te strecori printre aceste stânci, pe care abia le 
deosebeai în grămada de blocuri. În timpul fluxului, marea 
ajungea aproape de stânci, dar nu se ridica 50 niciodată 
atâta ca grota să fie inundată, şi pe nisipul fin dinăuntru nu 
se vedeau nici un fel de scoici şi nici o urmă de umezeală. 

S-ar fi putut trece de sute de ori pe dinaintea peşterii, fără 
să-i bănuieşti existenţa şi a fost o întâmplare că Vasquez o 


descoperise cu câteva zile înainte. El transportă aici 
diversele obiecte luate din caverna piraţilor, pe care avea să 
le folosească. De altfel, Kongre, Careante sau alţii veneau 
foarte rar pe această parte a litoralului. Singura dată când 
sosiseră a fost când luaseră al doilea transport al lucrurilor 
din grotă. 

Vasquez îi zărise oprindu-se la capul San-Juan. Culcat între 
cele două stânci, el nu putea fi văzut şi ei nici nu-l văzură. 

A luat cele mai mari precauţiuni. leşea de preferinţă 
seara, mai ales când se ducea la grotă. Înainte de a trece de 
colţul falezei de la intrarea în golf, se asigura mai întâi că 
nici barca, nici şalupa nu se aflau la țărm. 

Dar cât de nesfârşit îi părea timpul în singurătatea lui şi ce 
amintiri dureroase i se perindau fără încetare prin minte! 
Acea scenă a măcelului de care scăpase! Felipe şi Moriz 
căzând sub loviturile asasinilor! O dorinţă nemăsurată îl 
cuprindea să-l întâlnească pe şeful acestei bande şi să 
răzbune cu propriile-i mâini moartea nefericiţilor săi 
camarazi! „Nu. 

nu! repeta el. Vor fi pedepsiţi, mai devreme sau mai târziu! 
Nu le va fi îngăduit să scape de pedeapsă! Vor plăti cu viaţa 
lor crimele săvârşite!” 

Uita că şi viaţa lui atârna de un fir, atâta timp cât goeleta 
se va găsi în golful Elgor. 

„Şi totuşi... exclamă el, să nu plece aceşti ticăloşi! Să mai 
fie aici când va reveni Santa-Fe... Cerul să le împiedice 
plecarea...!”. 

Această dorinţă îi va fi îndeplinită? Trebuiau să treacă mai 
mult de 3 săptămâni pentru ca Santa-Fe să fi putut apare în 
dreptul insulei! 

Pe de altă parte, durata rămânerii goeletei în golf îl mira 
pe Vasquez. Avariile ei erau oare atât de mari încât o lună 
nu fusese de ajuns să fie complet reparate? Jurnalul farului 
trebuia să-i fi dezvăluit lui Kongre data când venea 
schimbul. Ei ştiau, aşadar, că dacă nu plecau înaintea 
primelor zile ale lunii martie, atunci... 


Acum era 16 februarie. Vasquez, plin de nerăbdare şi 
nelinişte, voia să afle cum stau lucrurile. Când apuse 
soarele, se îndreptă spre intrarea golfului şi o luă pe malul 
nordic, în direcţia farului. Cu toate că se întunecase de-a 
binelea, el putea totuşi să fie întâlnit de careva din bandă 
care ar fi venit pe acest drum. Se strecură deci de-a lungul 
falezei cu multă băgare de seamă, scrutând întunericul, 
oprindu-se şi ciulind urechea dacă nu se auzea vreun 
zgomot suspect. 

Vasquez avea de străbătut aproximativ 3 mile pentru a 
ajunge în fundul golfului. Făcea calea întoarsă spre far pe 
acelaşi drum pe care fugise după omorârea camarazilor săi. 
Ca şi atunci, nu fu văzut de nimeni. Pe la ora 9 se opri la 
vreo 200 de metri de incinta farului şi de acolo zări câteva 
lumini la ferestrele anexei. Avu o pornire de mânie şi făcu 
un gest ameninţător, la gândul că aceşti bandiți se aflau în 
locul 51 paznicilor pe care-i uciseseră şi al aceluia pe care l- 
ar mai fi ucis dacă le-ar cădea în mână! 

De unde se găsea, Vasquez nu putea să vadă goeleta în 
întuneric. 

Trebuia să se apropie cu încă 100 de paşi, fără a ţine 
seama de pericolul la care se expunea. Toată banda stătea 
închisă în locuinţă. Nimeni probabil n-avea să iasă din casă. 

Vasquez se apropie şi mai mult. Se strecură până la malul 
micului golf. Goeleta fusese scoasă de pe bancul de nisip cu 
o seară înainte. 

Acum, ancorată, se legăna pe apă. 

Ah! Dac-ar fi putut, dacă n-ar fi depins decât de el, cu ce 
plăcere i-ar fi distrus coca şi ar fi făcut-o să se ducă la fund! 
Aşadar avariile erau reparate. Totuşi Vasquez observă că, 
deşi goeleta plutea, ea ieşea afară din apă cu două picioare 
mai sus de linia de plutire. Aceasta arăta că nu fusese adus 
pe navă nici lestul şi nici încărcătura. Era deci probabil că 

plecarea va mai întârzia cu câteva zile. 

Dar desigur că acesta va fi ultimul răgaz şi Maule va porni 
peste 48 de ore, va depăşi capul San-Juan şi va pieri în zare 


pentru totdeauna. 

Vasquez nu mai avea decât o mică cantitate de provizii. 
Astfel că a doua zi se duse la cavernă spre a se 
reaproviziona. 

Era în zori, dar, înțelegând că în această dimineaţă şalupa 
va veni spre a ridica tot ce trebuia îmbarcat pe goeleta, se 
grăbi, nu fără a-şi lua toate precauţiile. Vasquez intră deci 
în cavernă. 

Se găseau încă destule lucruri din cele fără prea mare 
valoare, cu care Kongre n-ar fi vrut să îngreuneze cala 
goeletei Maule. Dar când Vasguez căută pesmeţi şi carne, 
avu o mare dezamăgire! 

Toate alimentele fuseseră scoase!... Şi peste 48 de ore îi va 
lipsi hrana!... Vasquez nu avea timp să se lase pradă 
gândurilor. În acest moment se auzi un zgomot de lopeţi. 
Şalupa venea, având la bord pe Careante şi încă doi. 

Vasquez se repezi până la intrarea cavernei şi, scoțând 
capul afară, privi. 

Şalupa tocmai acosta. Nu avu timp decât să se tragă 
înapoi şi să se ascundă în colţul cel mai întunecos, în spatele 
unui morman de vele şi de obiecte pe care goeleta nu le 
putea încărca şi care vor rămâne în grotă. 

Vasquez era hotărât să-şi vândă scump pielea dacă ar fi 
fost descoperit. Se va servi de revolverul pe care-l purta la 
cingătoare. Dar singur contra 3! Numai 2 trecură prin 
deschizătură, Careante şi dulgherul Vargas. Deci Kongre 
nu-i însoţise. 

Careante ţinea un felinar aprins şi, urmat de Vargas, alese 
diferite obiecte care completau încărcătura goeletei. 

Tot căutând, vorbeau între ei. Dulgherul spuse: 

— lată-ne la 17 februarie. E timpul să plecăm. 

— Ei bine, vom pleca, răspunse Careante. 

— Chiar mâine? 

— Chiar mâine, cred, pentru că suntem gata. 

— Dar va trebui să avem o vreme favorabilă, zise Vargas. 


— Fără îndoială, şi pare să se cam strice... dar se va 
schimba. 

— Dacă am mai fi reţinuţi aici 8 sau 10 zile... 

— Da, zise Careante, am risca să înfruntăm schimbul care 
vine... 

— Asta nu! Asta nu! exclamă Vargas. Nu suntem în stare 
să nimicim o navă de război. 

— Nu, ea ne va nimici pe noi, până o să ne facă praf şi 
pulbere, rosti Careante scăpând o înjurătură grozavă. 

— În fine, spuse celălalt, deocamdată ce-aş vrea este să fiu 
pe mare la vreo 100 de mile de aici! 

— Mâine, îţi repet, mâine! strigă Careante. Afară doar 
dacă va fi un vânt încât să le smulgă lamelor coarnele! 

Vasquez asculta nemişcat aceste vorbe, ţinându-şi 
răsuflarea, între timp, Careante şi Vargas căutau cu 
felinarul în mână. Ei mişcau din loc anumite obiecte, 
alegeau unele din ele punându-le deoparte. Câteodată se 
apropiau atât de mult de colţul în care se găsea Vasquez, 
încât acesta n-avea decât să întindă braţul pentru a le pune 
revolverul în piept. 

Căutarea şi strângerea lucrurilor dură o jumătate de oră. 
Careante chemă omul care rămăsese în şalupă. Acesta se 
grăbi să sosească şi ajută la transport. Careante aruncă 
apoi o ultimă privire în interiorul cavernei. 

— E păcat de ce lăsăm, zise Vargas. 

— Trebuie, răspunse Careante. Ah, dacă goeleta ar fi fost 
de 300 de tone!... Dar am luat tot ce este mai de preţ şi 
cred că acolo vom face treabă bună cu ele. 

Apoi plecară şi în curând ambarcaţiunea, mergând cu 
vântul în spate, dispăru dincolo de capătul insulei. Vasquez 
ieşi şi el şi plecă spre adăpostul lui. Aşadar, după 48 de ore 
nu va mai avea nimic de mâncare şi nu încăpea îndoială că, 
dacă Kongre şi ai săi plecau, vor lua cu ei şi toate rezervele 
farului, astfel că Vasquez nu va mai găsi nimic. Ce va face el 
ca să poată rezista până la întoarcerea canonierei, care, 


admițând că nu va avea întârziere, nu va putea fi aci înainte 
de 15 zile? 

După cum se vede, situaţia era dintre cele mai grele. Nici 
curajul, nici energia lui Vasquez n-aveau cum să o 
îmbunătăţească, decât dacă s-ar fi putut hrăni cu rădăcini 
din pădurea de fagi sau cu peşte din golf. 

Dar şi pentru asta trebuia ca goeleta Maule să fi părăsit 
definitiv Insula Statelor. Dacă vreo împrejurare obliga nava 
să mai rămână câteva zile în golf, Vasquez avea să moară 
negreşit de foame în grota sa de la capul San-Juan. 

Se făcea ziuă şi cerul devenea tot mai ameninţător. 
Grămezi de nori deşi, cenuşii, veneau din răsărit. Forţa 
vântului creştea pe măsură ce bătea dinspre larg. 
Încreţiturile care brăzdau suprafaţa mării se schimbară în 
valuri lungi, cu creste încununate de spumă, care în curând 
53 se vor sparge cu vuiet de stâncile capului. Dacă acest 
timp continua, goeleta nu va putea porni cu mareea de a 
doua zi. 

Nici seara nu aduse vreo schimbare în starea atmosferică. 
Din contră, vremea se înrăutăţi. Nu era vorbă de o furtună 
a cărei durată să fi fost numai de câteva ore. Se isca un 
uragan. Aceasta se putea vedea după culoarea cerului şi a 
mării, după vârtejul norilor, care goneau cu o viteză din ce 
în ce mai mare, şi viitoarea valurilor răscolite de vânt, care 
se izbeau mugind de stânci. Un marinar ca Vasquez nu 
putea să se înşele. În locuinţa farului, coloana barometrului 
căzuse cu siguranţă sub gradaţia de furtună. 

În acest timp, cu toate că bătea un vânt turbat, Vasquez nu 
rămase în grotă. Umbla pe plajă privind orizontul care se 
întuneca treptat. 

Ultimele raze ale soarelui care cobora spre apus nu 
dispărură, înainte ca Vasquez să fi observat o umbră neagră 
care se mişca în larg. 

— O navă! exclamă el. O navă care pare că se îndreaptă 
spre insulă! 


Era în adevăr o navă care venea din est, vrând fie să intre 
în strâmtoare, fie să treacă pe la sud. 

Furtuna se dezlănţui atunci cu o violenţă extraordinară. 
Era mai mult decât o furtună, era un uragan căruia nu-i 
rezista nimic şi care duce la pieire şi cele mai puternice 
nave. Dacă n-au „un acoperiş”, cum spun marinarii, adică 
dacă nu dau de o coastă înaltă care să-i apere de vânt, 
atunci foarte rar scapă de naufragiu. 

— Şi farul pe care aceşti ticăloşi nu vor să-l aprindă! 
exclamă Vasquez. Această navă, care-l caută, nu-l va zări! 
Nu va şti că înaintea ei, la numai câteva mile, se află 
coasta... Vântul o împinge şi se îndreaptă spre stâncile de 
care se va sfărâma! 

Da! Era posibil să se întâmple o nenorocire care să fie 
provocată de Kongre şi oamenii săi. Desigur că din 
înălţimea farului ei zăriseră această navă care nu putuse să 
ţină drumul şi era obligată să navigheze pe o mare 
dezlănţuită, având vântul în spate. Era mai mult ca sigur că, 
neputându-se orienta după luminile farului, pe care 
căpitanul le va căuta zadarnic spre vest, nava nu va putea 
să treacă de capul San-Juan pentru a intra în strâmtoare, 
nici de capul Several pentru a trece pe la sudul insulei! 
Peste cel mult jumătate de oră ea va fi aruncată pe recifele 
de la intrarea băii Elgor, fără a fi văzut coasta pe care nu 
avea cum s-o zărească în ultimele ore ale zilei. 

Furtuna ajunsese atunci la culme. Noaptea se anunţa 
groaznică, iar după noapte şi ziua de mâine, căci nu părea 
posibil ca uraganul să se liniştească în 24 de ore. 

Vasquez nu se mai gândea să intre în adăpostul său şi 
privirile lui nu părăseau orizontul. Dacă nu mai putea 
desluşi nava în neagra întunecime, câteodată totuşi îi 
apăreau luminile, când, sub izbiturile valurilor, se apleca fie 
pe o parte fie pe alta. Cu un asemenea mers, era limpede: 
cârma nu mai lucra ferm. Abia dacă mai putea să guverneze 
54 nava. Poate că aceasta era chiar avariată, poate că nu 
mai avea arborada întreagă. În orice caz, cu siguranţă că 


nu mai mergea cu velele ridicate. În mijlocul stihiilor, o navă 
abia dacă mai putea folosi vela de furtună. 

Deoarece Vasquez vedea numai lumini verzi sau roşii, 
însemna că nava era un velier, un vapor ar fi avut o lumină 
albă atârnată la catargul prova. Nu avea deci maşini care 
să-i permită să lupte cu vântul. 

Vasquez măsura plaja mergând încoace şi încolo, desperat 
de neputinţa sa de a împiedica naufragiul. Ceea ce ar fi 
trebuit era ca lumina farului să străbată întunericul... Şi 
Vasquez privea spre baia Elgor. Mâna sa se întindea 
zadarnic spre far. Farul nu se va aprinde în noapte aceasta, 
aşa cum nu se aprinsese de aproape două luni în nopţile 
precedente şi nava era sortită să piară pe stâncile capului 
San-Juan, cu oameni şi tot ce avea pe ea. 

Atunci, iată ce-i fulgeră lui Vasquez prin minte. Poate că 
această corabie ar mai putea să ocolească uscatul dacă ar 
lua cunoştinţă că se apropie de el. Chiar dacă nu va putea 
face faţă valurilor, poate că, schimbându-şi puţin drumul, va 
putea să se ferească de litoralul care, între capul San-Juan 
şi capul Several, nu măsura mai mult de 8 mile. 

Dincolo de el, marea i se va deschide înaintea etravei. 

Se găseau pe plajă lemne, resturi de epave, bucăţi de 
cocă. Dacă transporta câteva din ele la extremitatea 
capului, putea face un rug şi, băgând ceva varec uscat, ar 
aprinde un foc, lăsând vântului grija de a-l înteţi. Nu era 
oare cu putinţă?... Şi flacăra aceasta nu va fi observată de 
pe corabie, care, la o milă depărtare de coastă, ar avea încă 
timpul s-o ocolească...? 

Vasquez se puse imediat pe lucru. Strânse mai multe 
bucăţi de lemne şi le duse la extremitatea capului. Varecul 
uscat nu lipsea, căci, dacă vântul bătea tot timpul, ploaia 
încă nu începuse. Apoi, când rugul fu gata, încercă să-l 
aprindă. 

Prea târziu!... O masă enormă apăru atunci în întuneric. 
Ridicată de valuri uriaşe, era aruncată spre țărm cu o 
iuţeală ameţitoare, înainte ca Vasquez să fi putut face cel 


mai mic gest, corabia ajunse ca o trombă pe bariera de 
recife. Răsună un bubuit scurt şi înfricoşător şi câteva 
strigăte de groază care se stinseră imediat. Apoi nu se mai 
auziră decât şuieratul vântului şi urletul mării care se 
spărgea de țărm. 


CAPITOLUL X. 

DUPĂ NAUFRAGIU. 

A doua zi la răsăritul soarelui, furtuna se dezlânţuia cu 
aceeaşi furie. 

Marea înspumată se întindea albă, până la îndepărtata 
zare. La extremitatea capului, valurile spumegânde se 
ridicau până la 15-20 picioare înălţime şi stropii lor, duşi de 
vânt, zburau deasupra plajei. 

Mareea care se retrăgea şi rafalele, întâlnindu-se la 
intrarea băii Elgor, se ciocneau cu o violenţă deosebită. Nici 
o navă n-ar fi putut pătrunde sau ieşi. După aspectul 
cerului, tot atât de ameninţător, era probabil că furtuna va 
dura câteva zile, ceea ce nu putea mira pe nimeni în aceste 
regiuni ale arhipelagului Magellan. 

Era deci sigur că goeleta nu va putea părăsi golful în 
dimineaţa aceasta. E uşor de închipuit că un asemenea 
ghinion stârnea furia lui Kongre şi a bandei sale. 

Aceasta era situaţia de care Vasquez îşi dădu seama când 
se trezi în zori, în mijlocul vârtejurilor de nisip. Şi iată ce 
văzu înaintea ochilor. 

La vreo 200 de paşi, pe versantul de nord al capului, deci 
în afara golfului, zăcea nava naufragiată. Era o corabie cu 3 
catarge, de aproximativ 500 de tone. Din arborada ei nu 
mai rămăseseră decât 3 bucăţi rupte la nivelul parapetului; 
fie că fusese nevoit căpitanul să ordone tăierea catargelor 
spre a uşura nava, fie că se sfărâmaseră în momentul 
eşuării. Nici o epavă nu plutea la suprafaţa mării; dar era 
probabil ca rămăşiţele să fi fost mânate de vânt în fundul 
băii Elgor. Dacă aşa se întâmplase, atunci Kongre aflase că 
o navă eşuase pe recifele capului San-Juan. 


Vasquez trebuia deci să fie prevăzător şi nu înainta decât 
după ce se asigură că nimeni din bandă nu sosise încă la 
intrarea golfului. 

În câteva minute ajunse la locul catastrofei. Marea fiind 
joasă, putu să facă înconjurul navei eşuate şi la pupa ei citi: 
Century-Mobile. 

Era deci o corabie americană, având ca port de ataş 
capitala statului Alabama, din sudul Uniunii, aşezată în 
golful Mexic. 

Century pierise cu tot ce avea pe el. Nu se vedea nici un 
supravieţuitor al naufragiului, iar din corabie nu mai 
rămăsese decât o carcasă turtită. În timpul izbiturii, coca se 
rupsese în două. Hula scosese şi împrăştiase încărcătura. 
Resturi de bordaj, de schelet, de arboradă se aflau ici-colo, 
printre stâncile care, cu toată furia valurilor, se vedeau 
acum datorită refluxului. 

Lăzi, baloturi, butoaie erau împrăştiate de-a lungul plajei 
şi a capului San-Juan. Coca lui Century aflându-se pe uscat, 
Vasquez putu să intre înăuntru. 

Interiorul era complet distrus. Valurile pustiiseră totul. Ele 
smulseseră scândurile punţii, distruseseră cabinele dunetei 
şi teugii, demontaseră cârma, iar ciocnirea cu recifele 
făcuse restul. Şi nu rămăsese nici un supravieţuitor, ofiţer 
sau om din echipaj! 

Vasquez chemă cu voce tare, fără a obţine vreun răspuns. 
Pătrunse în fundul calei, dar nu găsi nici un cadavru. Ori 
aceşti nenorociţi fuseseră măturaţi de pe navă de vreun val 
năprasnic, ori se înecaseră când Century se sfărâmase de 
stânci. Vasquez cobori din nou pe plajă, se convinse că nici 
Kongre sau alţii din bandă nu se îndreptau către locul 
naufragiului, apoi urcă din nou până la extremitatea capului 
San-]Juan, cu toate că furtuna nu se potolise. 

„Poate, gândi el, voi găsi pe vreunul din oamenii de pe 
Century care mai respiră şi voi putea să-l ajut!” 

Căutările lui fură zadarnice. Revenind pe litoral, Vasquez 
începu să cerceteze resturile de tot felul aruncate de valuri. 


„N-ar fi imposibil, gândi el, să dau de o ladă cu conserve 
care să-mi asigure hrana pe vreo 2-3 săptămâni!” 

Găsi în adevăr un butoiaş şi o lădiţă, pe care marea le 
aruncase dincolo de recife. Pe ele se afla scris conţinutul lor. 
Lădiţa era de pesmeţi, iar butoiaşul de carne conservată. 
Avea astfel asigurate pâinea şi carnea pentru cel puţin două 
luni. 

Vasquez transportă mai întâi lădiţa până la grota, care se 
găsea la vreo 200 de metri, apoi rostogoli până acolo şi 
butoiaşul. 

Când termină, se întoarse la extremitatea capului pentru a 
mai arunca o privire asupra golfului. Nu se îndoia că şi 
Kongre ştia de naufragiu. Cu o seară înainte putuse să 
vadă, înainte de căderea nopţii, din vârful farului, cum 
această navă era târâtă spre uscat. Şi cum Maule se găsea 
în golfuleţ, blocată de furtună, banda va alerga cu siguranţă 
la intrarea în baia Elgor, să-şi ia partea de pradă din 
naufragiu. Dacă erau de găsit diverse sfărâmături ale navei, 
poate unele obiecte de valoare, cum ar fi putut aceşti 
jefuitori să lase să le scape o asemenea ocazie? 

Când ajunse la cotitura falezei, Vasquez fu surprins de 
violenţa vântului care se învârtejea în golf. Ar fi fost 
imposibil ca goeleta să înainteze contra lui şi, chiar dacă ar 
fi ajuns până la capul San-Juan, nu ar fi putut în nici un caz 
să iasă în largul mării. 

Deodată, în timpul unei scurte acalmii, se auziră nişte 
strigăte. Era o chemare dureroasă a unei voci pe jumătate 
stinsă. 

Vasquez alergă în direcţia acestei voci care venea dinspre 
prima văgăună unde se refugiase, el, în apropierea 
cavernei. După numai 50 de paşi, zări un om care zăcea la 
poalele unei stânci. Flutura mâna ca pentru a cere ajutor. 

Într-o secundă Vasquez fu lângă el. 

Omul care zăcea acolo putea avea între 30 şi 35 de ani şi 
părea voinic. Îmbrăcat cu haine de marinar, culcat pe 
partea dreaptă, avea ochii închişi, respiraţia gâfâitoare şi 


era scuturat de friguri. Dar nu părea să fi fost rănit şi nu se 
observa nici o urmă de sânge pe hainele sale. 

Acest om, poate singurul supravieţuitor de pe Century, nu 
auzi când Vasquez se apropie de el. Totuşi, când acesta 
puse mâna pe pieptul său, făcu un efort zadarnic să se 
ridice şi, foarte slăbit, căzu din nou pe nisip. Dar ochii i se 
deschiseră o clipă şi buzele sale rostiră cuvintele: 

— Ajutor!... Ajutor...! 

Vasquez, îngenuncheat lângă el, îl sprijini încet de stânci 
zicând: 

— Prietene... prietene... sunt lângă tine. Priveşte-mă Te voi 
salva... 

Nenorocitul putu doar să întindă mâna, apoi leşină. 

Trebuia să i se dea imediat îngrijirile pe care le cerea 
neapărat starea lui de slăbiciune. 

„Deie Domnul să nu fie prea târziu!” îşi zise Vasquez. 

În primul rând trebuia luat din acest loc. Banda putea în 
orice moment să sosească cu şalupa sau barca, sau chiar pe 
jos, de-a lungul țărmului. Trebuia deci transportat la grotă 
unde va fi în siguranţă, şi Vasquez făcu acest lucru. După un 
drum de vreo 100 de stânjeni, care fu străbătut într-un 
sfert de oră, se strecură, cu omul în spate, între cele două 
stânci şi îl întinse pe o pătură, cu capul pe un pachet de 
haine. 

Omul nu-şi revenise, dar respira. Cu toate că nu avea nici 
o rană aparentă, nu-şi fracturase oare braţele sau 
picioarele când fusese rostogolit peste recife? Iată de ce se 
temea Vasquez, care în acest caz nu ştia ce să-i facă. EL îl 
pipăi, îi mişcă membrele şi i se păru că tot corpul îi era 
neatins. Vasquez turnă puţină apă într-o ceaşcă, adăugă 
câteva picături de rachiu pe care le avea în ploscă şi vărsă o 
înghiţitură între buzele naufragiatului; apoi îi fricţionă 
braţele şi pieptul, după ce-i schimbase hainele ude cu altele 
pe care le găsise în caverna piraţilor. 

Mai mult nu avea ce să facă. 


Avu satisfacția să vadă că bolnavul îşi recapătă cunoştinţa. 
El reuşi chiar să se ridice puţin şi, privindu-l pe Vasquez 
care-l sprijinea cu amândouă braţele, îi zise cu o voce ceva 
mai puţin slabă: 

— Mi-e sete... mi-e sete! 

Vasquez îi întinse ceaşca plină de apă amestecată cu 
rachiu. 

— 'Ţi-e mai bine? întrebă Vasquez. 

— Da!... Da!... răspunse naufragiatul. 

Şi ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva nedesluşit, întrebă 
strângând uşor mâna salvatorului său: 

— Aici?... Dumneata?... Unde mă găsesc? 

Vorbea englezeşte, limbă pe care şi Vasquez o cunoştea, 
aşa că îi răspunse: 

— Eşti în siguranţă. Te-am găsit pe plajă după naufragiul 
lui Century. 

— Century... Da, îmi amintesc... 

— Cum te cheamă? 

— Davis... John Davis. 

— Căpitanul corăbiei? 

— Nu... secundul! Şi ceilalţi...? 

— Toţi au pierit, răspunse Vasquez, toţi! Eşti singurul 
supravieţuitor al naufragiului. 

— Toţi...? 

— Toţi! 

John Davis rămase ca înlemnit după cele aflate. El, 
singurul supravieţuitor! Şi cum se întâmplase că a putut să 
supravieţuiască? 

Deodată înţelese: îşi datora viaţa acestui necunoscut, 
aplecat cu atâta grijă asupra lui. 

— Mulţumesc, mulţumesc!... zise el, cu ochii în lacrimi. 

— 'Ţi-e foame?... Vrei să mănânci?... Puțin pesmet şi carne? 
întrebă Vasquez. 

— Nu... nu... vreau să mai beau! 

Apa proaspătă amestecată cu rachiu îi făcuse foarte bine 
lui John Davis, căci putu în curând să răspundă la toate 


întrebările. Iată, în puţine cuvinte, ce povesti: 

Century, corabie cu trei catarge, de 500 de tone, din 
portul Mobile, părăsise coasta americană cu 20 de zile 
înainte. Echipajul său era compus din căpitanul Harry 
Steward, secundul John Davis şi 12 oameni dintre care 
făceau parte musul şi bucătarul. Vasul era încărcat cu 
nichel şi marfă scutită de navlu pentru Melbourne, 
Australia. Drumul fusese foarte bun până la al 55-lea grad 
latitudine sudică, în Atlantic. Aci se dezlănţui furtuna 
violentă, care începuse să bântuie în aceste regiuni cu o zi 
înainte. 

Chiar de la început, Century, surprins de vijelie, pierdu, 
odată cu catargul artimon, toate velele din pupa. Puțin după 
aceea, un val imens care veni din babord mătură puntea, 
sfărâmă în parte duneta şi luă cu el doi marinari care nu 
putură fi salvaţi. Intenţia căpitanului Steward fusese să 
caute un adăpost în spatele Insulei Statelor, în strâmtoarea 
Lemaire. 

Era sigur de latitudinea la care se afla, căci fusese 
calculată în cursul zilei. Preferase acest drum, decât să fi 
înconjurat capul Horn şi apoi să o ia spre coasta 
australiană. 

Noaptea furtuna devenise şi mai mare. Toate velele 
fuseseră strânse afară de focul mic şi de vela-gabier, iar 
corabia înainta cu vântul din pupa. 

În acel moment căpitanul se mai credea în larg, la peste 
20 de mile de coastă. Socotea că nu era nici un pericol să 
înainteze până când va zări farul. Se îndreptase deci mult 
spre sud, evitând astfel riscul de a se izbi de recifele capului 
San-Juan, fiind sigur că va intra fără greutate în 
strâmtoare. 

Century continuă deci să meargă cu vântul din pupa, 
Harry Steward aşteptând să vadă farul abia după o oră, 
căci ştia că el luminează pe o rază de 10 mile. 

Dar nu zărise nici o lumină. Pe când el mai credea că este 
la o bună distanţă de insulă, avu loc o izbitură îngrozitoare. 


3 marinari, care lucrau în arboradă, dispărură, odată cu 
catargul prova şi cu catargul mare. În acelaşi timp valurile 
sparseră coca şi căpitanul, secundul şi ceilalţi 
supraviețuitori ai echipajului fură azvârliţi peste bord în 
mijlocul vârtejului de ape, din care nu mai putea scăpa 
nimeni. 

Astfel Century pierise cu tot ce avea pe el. Singur 
secundul John Davis scăpase de la moarte, graţie lui 
Vasquez. 

Şi acuma, ceea ce nu înţelegea Davis, era pe ce țărm 
eşuase corabia. 

EI îl întrebă din nou pe Vasquez: 

— Unde ne aflăm? 

— Pe Insula Statelor. 

— Insula Statelor! exclamă John Davis, uluit de acest 
răspuns. 

— Da... pe Insula Statelor, zise Vasquez, la intrarea în baia 
Elgor. 

— Dar farul...? 

— Nu era aprins! 

John Davis, pe chipul căruia se întipărise cea mai mare 
surpriză, aştepta ca Vasquez să-l lămurească, dar acesta se 
ridică brusc ciulind urechea. I se părea că aude un zgomot 
neobişnuit şi voia să se asigure dacă banda nu dădea 
târcoale prin împrejurimi. Se strecură deci între cele două 
stânci şi privi litoralul până la capul San-Juan. 

Totul era pustiu. Uraganul nu pierduse nimic din puterea 
sa. Valurile se rostogoleau cu aceeaşi violenţă fantastică şi 
nori tot mai ameninţători goneau spre orizont, pe cerul 
îmbâcsit de ceţuri. 

Zgomotul auzit de Vasquez venea de la alunecarea navei 
Century. 

Sub puterea vântului, partea dinapoi a corpului ei se 
răsturnase şi rafalele pătrunzând în interior, o împingeau 
spre plajă. Ea se rostogolea ca un imens butoi şi în cele din 
urmă se sfărâmă de colţul falezei. Pe locul sinistrului, 


acoperit de mii de resturi, nu mai rămăsese decât cealaltă 
jumătate a corăbiei. Vasquez se întoarse şi se întinse pe 
nisip alături de John Davis. Secundul îşi revenea în puteri. 
Ar fi putut să se ridice şi să iasă pe plajă, sprijinindu-se pe 
braţul tovarăşului său. Dar acesta îl opri şi atunci John 
Davis îl întrebă de ce în noaptea aceea farul nu fusese 
aprins. 

Vasquez îi povesti faptele îngrozitoare care se 
petrecuseră, cu 7 săptămâni înainte, în baia Elgor. 

— Ticăloşii... ticăloşii! rosti John Davis. Bandiţii sunt acum 
stăpânii farului, pe care nu-l mai aprind. Ei poartă vina 
naufragiului lui Century, morţii căpitanului şi a tuturor 
oamenilor noştri! 

— Da, ei sunt acum stăpânii, zise Vasquez, şi, surprinzând 
conversaţia şefului lor cu unul din bandă, am putut lua 
cunoştinţă de planurile lor. 

— Şi cum se face că goeleta bandiţilor n-a părăsit încă 
Insula Statelor, cu lucrurile furate? întrebă John Davis. 

— Din cauza unor reparaţii importante care i-au reţinut 
până acum... 

Dar m-am asigurat eu însumi că reparaţiile sunt 
terminate, că au încărcat lucrurile şi că plecarea trebuia să 
aibă loc azi-dimineaţă. 

— În ce direcţie...? 

— Spre insulele Pacificului, unde aceşti bandiți cred că vor 
fi în siguranţă şi vor putea să-şi facă mai departe meseria 
de pirați. 

— Goeleta nu poate totuşi să iasă în larg cât va dura 
furtuna... 

— Sigur că nu, răspunse Vasquez, şi, după cum se arată 
vremea, e probabil că această întârziere o să se 
prelungească o săptămână întreagă. 

— Şi tot timpul cât vor fi aci farul nu se va aprinde...? 

— Nu, Davis. 

— Şi alte nave riscă să naufragieze aşa cum a naufragiat 
Century? 


— Din păcate, acesta este adevărul. 

— Nu s-ar putea deci semnala uscatul marinarilor care se 
apropie în timpul nopţii? 

— Da, poate cu focuri aprinse pe plajă, la capul San-Juan. 
E ceea ce am încercat să fac, ca să avertizez pe Century. Am 
vrut să aprind sfărâmături de lemn de la epave şi iarbă 
uscată. Dar vântul sufla cu atâta furie, încât n-am reuşit. 

— Ei bine, ceea ce nu ai reuşit singur, Vasquez, o vom face 
împreună, zise John Davis. Lemnele nu ne vor lipsi. 
Resturile sărmanei mele corăbii... şi din nefericire ale 
atâtor altele ne vor servi cu prisosinţă. 

Căci, dacă plecarea goeletei este întârziată şi dacă farul 
Insulei Statelor nu poate fi văzut de navele care vin din 
larg, cine ştie câte naufragii vor mai putea avea loc? 

— În orice caz, remarcă Vasquez, Kongre şi banda lui nu-şi 
pot prelungi şederea pe insulă şi goeleta va pleca, sunt 
sigur, imediat ce timpul îi va permite să iasă în larg. 

— De ce? întrebă Davis. 

— Pentru că ei ştiu că schimbul echipei de la far trebuie să 
se facă în curând. 

— Schimbul? 

— Da, în primele zile ale lunii martie, şi acum este 18 
februarie. 

— O navă va sosi în acest schimb? 

— Da, canoniera Santa-Fe trebuie să sosească din Buenos 
Aires... 

cam pe la 10 martie şi poate chiar mai devreme. 

John Davis avu acelaşi gând ca şi Vasquez. 

— Ah, dar asta-i eu totul altceva!... Fie ca timpul rău să 
ţină până atunci şi ca aceşti ticăloşi să se mai afle aici când 
Santa-Fe va ancora golful Elgor. 

CAPITOLUL XI 
JEFUITORII DE EPAVE. 

Erau în total vreo 12 oameni, împreună cu Kongre şi 
Careante, atraşi de pornirea de jaf. 


Cu o zi înainte, în momentul când soarele apunea, 
Careante văzuse din galeria farului o corabie cu 3 catarge 
care venea din est. Kongre, prevenit, credea că această 
navă, care fugea din faţa furtunii, voia să ajungă în 
strâmtoarea Lemaire şi apoi să găsească adăpost lângă 
coasta occidentală a insulei. Atât cât îi îngădui lumina zilei, 
el supraveghe mişcarea navei, iar când se lăsă noaptea îi 
urmări luminile. 

Reuşi să observe că nava nu mai guverna bine şi speră că 
va eşua pe această coastă pe care nu o putea vedea. Dacă 
ar fi aprins farul, orice pericol ar fi fost înlăturat. Dar nici 
prin gând nu-i trecea să facă aşa ceva şi când luminile de pe 
Century se stinseră, nu se mai îndoi că nava 61 pierise cu 
oamenii şi încărcătura sa între capul San-Juan şi capul 
Several. 

A doua zi uraganul bântuia cu aceeaşi furie. Era imposibil 
să iasă cu goeleta. Era o nouă întârziere, care putea dura 
câteva zile, şi lucrul devenea periculos, sub ameninţarea 
continuă a sosirii schimbului. Oricât era de mare necazul lui 
Kongre şi alor săi, trebuiau totuşi să aştepte cu orice preţ. 
La urma urmelor, nu era decât 19 februarie. Furtuna se va 
linişti totuşi până la sfârşitul lunii. La prima înseninare, 
Careante va ridica ancora şi va ieşi în larg. 

Dar dacă o navă eşuase pe coastă, nu trebuia folosit 
naufragiul spre a strânge din sfărâmăturile ei ceea ce ar 
prezenta oarecare valoare, şi astfel să mărească preţul 
încărcăturii ce va fi transportată de goeletă? 

Creşterea beneficiului va compensa cel puţin riscul la care 
se expuneau. 

Nici vorbă că asta aveau de făcut. Astfel încât toate aceste 
păsări răpitoare îşi luară în grabă zborul. Şalupa fu 
pregătită imediat şi cei 12 oameni, cu şeful lor în frunte, se 
urcară în ea. Au trebuit să ducă o luptă aprigă, vâslind 
contra vântului care sufla vijelios şi mâna apele înapoi spre 
golf. Abia după o oră şi jumătate reuşiră să ajungă la 


ultimele faleze, dar, cu ajutorul velei, întoarcerea avea să fie 
mult mai rapidă. 

Şalupa acostă pe malul de nord al golfului, în faţa 
cavernei. Toţi debarcară şi se grăbiră spre locul 
naufragiului. Atunci izbucniră nişte strigăte, care 
întrerupseră discuţia între John Davis şi Vasquez. 

Acesta se târi numaidecât până la intrarea în grotă, luând 
seama să nu fie văzut. Peste o clipă, John Davis se strecură 
lângă el. 

— Ah! îi zise Vasquez. Lasă-mă singur!... Ai nevoie de 
odihnă. 

— Nu, răspunse John Davis. Mă simt bine acum. Şi vreau 
să văd şi eu această ceată de bandiți. 

Secundul de pe Century era un om energic; nu mai puţin 
hotărât ca Vasquez, unul din acei fii ai Americii cu o voinţă 
de fier. Sigur că trebuie să fi dus o viaţă aspră, ca 
naufragiul corăbiei să nu-l fi descumpănit. 

Totodată era şi un marinar priceput. Servise mai întâi ca 
subofițer în flota Statelor Unite înainte de a naviga pe nave 
comerciale şi, la întoarcerea lui Century la Mobile, când 
Harry Steward trebuia să iasă la pensie, armatorii 
hotărâseră să-i încredinţeze pe viitor comanda navei. 

Era deci un motiv în plus ca să fie plin de mânie şi ură. Din 
nava pe care urma să devină căpitan nu mai vedeau acum 
decât nişte rămăşiţe răzlețe, la cheremul unei bande de 
jefuitori. Dacă Vasquez ar fi avut nevoie să fie îmbărbătat de 
cineva, atunci acesta era omul potrivit! 

Dar oricât de decişi şi curajoşi ar fi fost amândoi, ce ar fi 
putut face contra lui Kongre şi a oamenilor săi? 

Adăpostindu-se în spatele stâncilor, Vasquez şi John Davis 
scrutau cu prudenţă litoralul până la extremitatea capului 
San-Juan. 

Kongre, Careante şi ceilalţi se opriseră mai întâi în colţul 
unde uraganul aruncase jumătate din coca navei Century, 
transformată în sfărâmături de lemne îngrămădite la 
poalele falezei. 


Jefuitorii se aflau la mai puţin de 200 de paşi de grotă, de 
unde puteai să le vezi feţele cu uşurinţă. Erau îmbrăcaţi cu 
mantale de cauciuc, strânse pe talie pentru a împiedica 
vântul să-i pătrundă, şi pe cap cu nişte glugi strânse şi ele 
sub bărbie. Se vedea că le era greu să reziste rafalelor de 
vânt. Câteodată trebuiau să se proptească de o stâncă sau 
de epavă ca să nu fie trântiţi la pământ. Vasquez îi arătă lui 
John Davis pe cei pe care-i cunoştea de atunci de când îi 
văzuse la prima lor venire în cavernă. 

— Celui înalt, îi zise, de lângă etrava lui Century, îi spune 
Kongre. 

— Şeful lor? 

— Da, şeful lor. 

— Şi omul cu care vorbeşte? 

— E Careante, secundul... L-am văzut bine de pe far. E 
unul din cei care i-au lovit pe camarazii mei. 

— Şi i-ai crăpa cu plăcere capul? zise John Davis. 

— Lui şi şefului său, ca pe al unor câini turbaţi! răspunse 
Vasquez. 

Trecuse aproape o oră înainte ca jefuitorii să fi terminat 
cercetarea acestei părţi a cocii. Voiseră să scotocească 
fiecare colţ. Nichelul, care forma încărcătura de pe Century, 
nu putea să le folosească la nimic şi deci urma să fie lăsat 
pe plajă. Dar în ceea ce priveşte marfa scutită de navlu, 
poate că le convenea. În adevăr, fură văzuţi transportând 2- 
3 lăzi şi tot atâtea baloturi, pe care Kongre le încarcă pe 
şalupă. 

— Dacă aceşti netrebnici caută aur, argint, bijuterii de 
preţ sau piaştri, nu vor găsi nimic din toate astea, zise John 
Davis. 

— Astea-s bineînţeles pe gustul lor, răspunse Vasquez. Şi 
aveau din ele în cavernă, căci probabil că navele care au 
eşuat pe litoral avuseseră la bord anumite cantităţi de 
lucruri preţioase. Acum goeleta trebuie să aibă o 
încărcătură de valoare, Davis. 


— Înţeleg de ce, replică acesta, sunt acum atât de grăbiţi 
s-o pună în siguranţă! Dar poate nu vor avea norocul! 

— Pentru asta ar trebui ca vremea rea să ţină încă 15 zile, 
spuse Vasquez. 

— Sau să găsim vreun mijloc... 

John Davis nu termină ce avea de spus... De altfel, cum 
puteau împiedica goeleta să iasă în larg îndată ce timpul ar 
deveni mai blând, după ce furtuna se va potoli şi marea va fi 
mai liniştită? 

Între timp jefuitorii, părăsind jumătatea navei, se 
îndreptară spre cealaltă jumătate, pe locul unde eşuase, la 
extremitatea capului. De unde se găseau, Vasquez şi John 
Davis puteau să-i mai vadă, deşi distanţa era ceva mai 
mare. 

Mareea scădea şi, cu toate că era răscolită de furtună, 
reciful începu să apară în mare parte. Kongre şi alţi 2-3 
oameni intrară pe navă. 

— La pupa, sub dunetă, este cambuza, îi spuse Davis lui 
Vasquez. 

Probabil că această cambuză fusese golită de valurile 
mării. Era totuşi posibil ca o parte din provizii să se mai 
găsească acolo. 

Într-adevăr, mai mulţi oameni scoaseră lăzi cu conserve, 
câteva butoiaşe şi butoaie, pe care le rostogoliră pe nisip 
până la şalupă. Găsiră şi baloturi cu îmbrăcăminte între 
sfărâmăturile dunetei şi le transportară în aceeaşi direcţie. 

Cercetările ţinură aproape 2 ore; apoi Careante şi 2 din 
oamenii săi, înarmaţi cu topoare, începură să sfărâme 
partea de la pupa a navei. 

— Ce învârtesc pe-acolo? întrebă Vasquez. Oare corabia 
nu este destul de distrusă? De ce dracu' vor să o facă 
bucățele? 

— Ceea ce vor e uşor de înţeles, răspunse Davis. Vor să nu 
mai rămână nimic ce ar putea arăta numele şi 
naționalitatea navei. Vor să nu se ştie niciodată că Century a 
pierit în aceste locuri ale Atlanticului! 


John Davis nu se înşelase. După puţin timp Kongre ieşi din 
dunetă cu pavilionul american găsit în cabina căpitanului şi 
îl rupse în mii de bucăţi. 

— Ah, ticăloşii! exclamă John Davis. Pavilionul, pavilionul 
patriei mele! 

Vasquez abia mai avu timp să-l apuce de braţ în momentul 
când, nemaifiind stăpân pe sine, voia să se repeadă pe 
plajă!... După ce isprăviră cu jaful şi şalupa fu încărcată 
ochi, Kongre şi Careante se întoarseră la poalele falezei. 
Plimbându-se, trecură de vreo 2-3 ori în faţa celor două 
stânci care închideau grota. Vasquez şi John Davis putură 
atunci să audă ce-şi spuneau: 

— Va fi imposibil să plecăm mâine. 

— Da. Mi-e teamă chiar ca vremea rea să nu mai ţină 
câteva zile. 

— Ei! N-am pierdut nimic cu această întârziere... 

— Desigur, dar speram să găsesc mai mult într-o corabie 
americană de acest tonaj!... Nava, pe care am atras-o pe 
recif înaintea ăsteia, ne-a adus 50.000 de dolari... 

— Naufragii pot fi multe, dar nu-ntâlneşti două la fel, 
răspunse înţelept Careante. Am avut de-a face cu nişte 
sărăntoci, asta-i tot. 

John Davis, scos din sărite, apucase revolverul şi, cu o 
pornire de furie nestăpânită, ar fi zdrobit capul şefului 
bandei, dacă Vasquez nu l-ar fi oprit din nou. 

— Da, ai dreptate, recunoscu John Davis. Dar nu mă pot 
obişnui cu ideea ca aceşti ticăloşi să rămână nepedepsiţi... 
Şi totuşi, dacă goeleta lor reuşeşte să părăsească insula, 
unde ar mai putea fi găsiţi... unde să fie urmăriţi? 

— Furtuna nu pare să se liniştească, spuse Vasquez. Chiar 
dacă vântul slăbeşte, marea va mai rămâne agitată câteva 
zile. Nu vor ieşi din golf, crede-mă. 

— Da, Vasquez, dar canoniera nu poate veni înainte de 
începutul lunii viitoare, aşa mi-ai spus, nu? 

— Poate mai devreme, Davis, cine ştie! 

— Deie Domnul, Vasquez, să fie aşa! 


Era vădit că furtuna nu pierdea nimic din violenţa ei şi, la 
aceste latitudini, chiar şi în timp de vară perturbațiile 
atmosferice durează câteodată 15 zile. Dacă vântul ar bate 
dinspre sud, ar aduce cu el nori din marea antarctică, unde 
iarna nu va întârzia să înceapă. De pe acum balenierele se 
pregăteau să părăsească regiunile polare, căci, începând 
din luna martie, noile gheţuri se formează în faţa banchizei. 

Totuşi era de temut ca peste 4-5 zile să nu vină o acalmie 
de care goeleta va profita ca să iasă în larg. 

Era ora 4 când Kongre şi oamenii săi se îmbarcară. După 
ridicarea velei, şalupa dispăru imediat de-a lungul malului 
din nordul golfului. Spre seară furtuna se înteţi. O ploaie 
rece şi biciuitoare cădea cu găleata din norii veniţi din sud- 
est. 

Vasquez şi John Davis nu putură părăsi grota. Frigul fu 
destul de puternic şi trebuiră să facă focul pentru a se 
încălzi. Îl aprinseră la capătul dinspre stânci. Litoralul fiind 
pustiu şi întunericul complet, nu aveau de ce să se teamă. 

Noaptea fu îngrozitoare. Marea izbea poalele falezei. Se 
putea crede că un mascaret sau mai curând un val uriaş de 
maree năvălea pe coasta de est a insulei. Desigur că o hulă 
înfiorătoare trebuia să pătrundă în golf şi Kongre va avea 
mult de furcă pentru a-l putea menţine pe Careante la 
ancoră. 

— Vedea-l-aş făcut praf, spuse John Davis, iar rămăşiţele 
lui să plutească în larg, cu mareea următoare! 

Cât despre coca lui Century nu aveau să mai rămână din 
ea, a doua zi, decât sfărâmăturile adunate între stâncile de 
lângă mal. 

Oare furtuna ajunsese la punctul culminant? Acest lucru 
Vasquez şi tovarăşul său putură să-l constate a doua zi, în 
zori. Nimic nu vestea sfârşitul uraganului. 

O asemenea dezlănţuire a stihiilor era cu neputinţă de 
închipuit. 

Apele cerului se contopeau cu cele ale mării. Şi asta dură 
toată ziua şi noaptea următoare. Timp de 48 de ore nicio 


navă nu fu văzută în jurul insulei şi era de înţeles că voiseră 
să se ferească de meleagurile periculoase ale Magellaniei, 
bătute fără apărare de furtună. Ele nu s-ar fi putut adăposti 
de uragan nici în strâmtoarea Magellan, nici în strâmtoarea 
Lemaire. Salvarea lor era fuga şi aveau nevoie de larga 
întindere a apelor în faţa etravelor lor. 

Aşa cum prevăzuseră John Davis şi Vasquez, coca lui 
Century era complet sfărâmată şi nenumărate rămăşiţe 
acopereau plaja până la poalele falezei. 

Din fericire, hrana nu constituia o preocupare pentru 
Vasquez şi tovarăşul său. Cu conservele de pe Century 
puteau să se hrănească o lună întreagă, şi chiar mai mult. 
Dar curând, poate peste vreo 12 zile, va sosi Santa Fe. 
Până-atunci va trece vremea rea şi canoniera nu se va teme 
să vină în recunoaştere la capul San-Juan. 

Despre nava pe care o aşteptau cu atâta înfrigurare se 
întreţineau adesea. 

— Ah, să ţină furtuna pentru a împiedica goeleta să plece 
şi să înceteze apoi, pentru ca Santa-Fe să poată veni, iată ce 
ar trebui să se întâmple! exclamă cu naivitate Vasquez. 

— Ah, răspunse John Davis, dacă am stăpâni vânturile 
mării, ar fi ca şi făcut! 

— Din păcate, aceasta nu e în puterea noastră. 

— Nu, nu se poate ca ticăloşii să scape de pedeapsa ce o 
merită pentru crimele lor, spuse John Davis, repetând 
cuvintele întrebuințate de Vasquez cu câtăva vreme înainte. 
Amândoi, având aceleaşi motive de ură şi aceeaşi sete de 
răzbunare, erau uniţi prin acelaşi gând. 

În zilele de 21 şi 22 situaţia nu se schimbă, cel puţin în 
mod vizibil. 

Poate că vântul arăta o oarecare tendinţă să-şi schimbe 
direcţia spre nord-est. Dar după o oră de şovăială reveni şi 
aduse din nou asupra insulei tot cortegiul îngrozitoarelor 
sale rafale. 

Nici Kongre şi niciunul din oamenii săi nu se mai arătară. 
Erau ocupați, fără îndoială, să păzească goeleta de avarii, 


căci uraganul umfla enorm mareele în golfuleţ. 

În ziua de 23 dimineaţa condiţiunile atmosferice se 
ameliorară puţin. 

Marea rămânea însă agitată şi valurile se rostogoleau cu 
furie pe mal. 

Intrarea în golf tot nu putea fi folosită şi goeleta n-avea 
cum să pornească în larg nici în acea zi şi nici în cea 
următoare. Oare Kongre şi Careante nu vor profita de 
această acalmie ca să revină la capul San-Juan, spre a 
cerceta mai bine marea? 

Era posibil, ba chiar probabil, şi de aceea îşi luară toate 
măsurile de siguranţă. Dar sosirea bandiţilor dis-de- 
dimineaţă nu era de temut. 

Aşadar, John Davis şi Vasquez riscară să iasă din grota pe 
care n-o părăsiseră de 48 de ore. 

— Oare vântul bate tot aşa? întrebă Vasquez. 

— Mi-e teamă că da, răspunse John Davis, pe care 
instinctul său de marinar nu-l înşela. Ne-ar fi trebuit încă 10 
zile de vreme rea... 10 zile...! 

Şi nu le vom avea. 

Cu braţele încrucişate privea când cerul, când marea, 
între timp Vasquez, depărtându-se puţin, merse de-a lungul 
falezei. John Davis îl urmă. Deodată, lângă o stâncă, piciorul 
său se izbi de un obiect pe jumătate îngropat în nisip, care 
scoase un sunet metalic. Se aplecă şi recunoscu lada care 
conţinea pulberea ce se afla pe bord, atât pentru puşti cât 
şi pentru două din cele 4 tunuri pe care Century le 
întrebuința pentru semnalizare. 

— Nu avem ce face cu ea, zise el. Ah, dac-am putea să-i 
dăm foc în cala goeletei pe care se află aceşti bandiți! 

— Nici nu ne putem gândi la aşa ceva, zise Vasquez 
clătinând din cap. Oricum, voi lua această lădiţă la 
întoarcere şi o voi duce în grotă. 

Continuară să meargă pe plajă şi se îndreptară spre cap. 
Dar nu puteau ajunge până la capătul falezei din cauza 
hulei. Deodată, printre recife, Vasquez zări într-o scobitură 


de stâncă una din acele mici guri de foc, care plutise până 
atunci cu afetul său, după eşuarea corăbiei Century. 

— Iată ceva ce-ţi aparţine, îi spuse el lui John Davis, 
împreună cu cele câteva ghiulele pe care valurile le-au 
aruncat acolo. 

Şi, ca şi prima oară, John Davis repetă: 

— N-avem ce face cu ele...! 

— Cine ştie? spuse Vasquez. Fiindcă avem acum cu ce să 
încărcăm acest mic tun, poate că întâmplarea face să ne 
servim de el... 

— Mă îndoiesc, răspunse tovarăşul său. 

— De ce, Davis? Deoarece farul nu este luminat noaptea, 
dacă s-ar ivi o navă în condiţiile în care a mers Century, i-am 
putea semnaliza prezenţa coastei cu lovituri de tun. 

John Davis îşi privi ţintă tovarășul. Părea că-i trece prin 
minte cu totul alt gând. Se mulţumi să-i răspundă: 

— Aceasta este ideea care ţi-a venit, Vasquez...? 

— Da, Davis, şi nu cred că este proastă. Sigur că zgomotul 
detunăturilor va fi auzit în golf... El va trăda prezenţa 
noastră pe această parte a insulei... Bandiţii vor începe să 
ne caute poate chiar ne vor descoperi... iar aceasta ne va 
costa viaţa!... Dar câte vieţi nu vom fi salvat în schimbul 
vieților noastre şi, în sfârşit, ne vom fi făcut datoria! 

— Există poate şi o altă cale de a ne face datoria! 
murmură John Davis, fără să mai adauge vreo explicaţie. 
Dar nu mai făcu nici o obiecţie şi, după cum zisese Vasquez, 
micul tun fu târât până la grotă; apoi transportară afetul, 
ghiulelele şi lada cu pulbere. Munca fu grea şi dură un timp 
îndelungat. Când Vasquez şi John Davis intrară să mănânce 
ceva, soarele deasupra orizontului arăta că trebuia să fie 
aproape 10. 

Dar abia intrară când Kongre, Careante şi dulgherul 
Vargas se iviră de după colţul falezei. Şalupa ar fi avut prea 
mari greutăţi cu vântul şi mareea care începea să urce în 
golf. Făcuseră drumul pe jos, de-a lungul malului. De data 
aceasta nu voiau să jefuiască. 


Se deciseseră să vină, aşa cum prevăzuse Vasquez, spre a 
observa cum se prezintă cerul şi marea de când se 
înseninase dimineaţa. 

Desigur vor vedea cât de mult ar fi riscat Careante dacă 
voia să iasă din golf şi că nu va putea să lupte contra 
valurilor imense care se rostogoleau venind din larg. 
Înainte de a ajunge în strâmtoare sau în vestul insulei, s-ar 
găsi cu vântul în spate şi, până să treacă de capul San-Juan, 
ar putea fi izbit de coastă sau răsturnat de valuri. 

Aceasta fu într-adevăr părerea lui Kongre şi a lui 
Careante. 

Opriţi pe locul naufragiului, unde nu mai rămăseseră 
decât puţine rămăşiţe din pupa lui Century, abia se ţineau 
pe picioare din pricina vântului. Vorbeau cu însufleţire, 
făceau gesturi arătând orizontul cu 67 mâna şi dându-se 
înapoi când vreun val cu creasta înspumată se rostogolea 
pe mal. 

Nici Vasquez, nici tovarăşul său nu-i pierdură din ochi în 
jumătatea de oră cât cercetară intrarea în golf. Plecară în 
sfârşit, nu fără a privi înapoi destul de des, apoi dispărură 
după colţul falezei şi luară drumul spre far. 

— Uf, s-au dus! spuse Vasquez. Aş da o mie de milioane de 
triliarde ca să-i mai văd venind câteva zile pentru a cerceta 
marea din largul insulei! 

Dar John Davis clătină din cap. Era evident pentru el că 
furtuna va înceta în 48 de ore. Hula se va potoli, dacă nu cu 
totul, cel puţin atât încât să permită goeletei să treacă de 
capul San-Juan. 

Această zi Vasquez şi John Davis o petrecură în parte pe 
litoral. 

Schimbarea stării atmosferice se accentua. Vântul bătea 
dinspre nord-nord-est şi orice navă n-ar fi întârziat să-şi 
întindă velele pentru a intra în strâmtoarea Lemaire. Când 
veni seara, Vasquez şi John Davis intrară în grotă. Îşi 
astâmpărară foamea cu pesmeţi şi carne şi setea cu rachiu 


amestecat cu apă. Apoi Vasquez se pregăti să se acopere cu 
pătura, când fu oprit de tovarăşul său: 

— Înainte de a te culca, Vasquez, ascultă o propunere pe 
care vreau să ţi-o fac. 

— Spune, Davis. 

— Vasquez, îţi datorez viaţa şi n-aş dori să fac ceva fără 
încuviințarea ta... lată ideea pe care vreau să ţi-o supun. 
Examineaz-o şi răspunde-mi apoi, fără teama dea mă 
nemulţumi. 

— Te ascult, Davis. 

— Vremea se schimbă, furtuna a încetat, marea va deveni 
iar calmă. Mă aştept ca goeleta să pornească în cel mult 48 
de ore. 

— Din păcate, e foarte adevărat, spuse Vasquez, 
completând gândul său cu un gest care însemna: „Nu 
putem să facem nimic!” John Davis continuă: 

— Da, înainte de două zile va ieşi din golf, va trece de cap, 
va dispare spre vest, va intra în strâmtoare şi nu va mai fi 
văzută, iar camarazii tăi, Vasquez, şi căpitanul cu tovarăşii 
mei de pe Century nu vor fi răzbunaţi! 

Vasquez plecă fruntea; apoi, ridicându-şi capul, îl privi pe 
Davis a cărui faţă era luminată de ultimele flăcări ale vetrei. 
— O singură împrejurare ar putea să împiedice plecarea 

goeletei, sau cel puţin s-o întârzie până la sosirea 
canonierei: o avarie care ar obliga-o să se întoarcă în golf... 
Ei bine, avem un tun, pulbere şi ghiulele... Să aşezăm tunul 
pe afetul său, la colţul falezei, să-l încărcăm şi, când goeleta 
va trece, să tragem în plin asupra ei... E posibil să nu se 
scufunde imediat, dar echipajul ei nu va porni cu o nouă 
avarie în lunga călătorie pe care o are de făcut... Ticăloşii 
vor fi obligaţi să se întoarcă în 68 golf pentru ca să-şi 
repare corabia. Vor trebui să descarce totul... Vor avea 
nevoie poate de o săptămână întreagă şi în acest timp 
Santa-Fe... 

John Davis tăcu şi luă mâna tovarăşului său pe care o 
strânse cu putere. Fără să şovăie, Vasquez îi răspunse: 


— Fă cum spui! 


CAPITOLUL XII. 

LA IEŞIREA DIN GOLE. 

Aşa cum se întâmplă adesea după o mare furtună, zarea 
era înnegurată în dimineaţa de 25 februarie. Dar, 
schimbându-şi direcţia, vântul se potolise şi semnele unei 
schimbări a vremii erau evidente. 

În acea zi se decisese că goeleta va ridica ancora şi Kongre 
făcea pregătirile pentru a porni după-amiază. Se 
presupunea că soarele va fi risipit până atunci ceţurile care- 
l înconjuraseră când răsărise. Mareea care trebuia să se 
retragă la 6 seara va favoriza ieşirea din baia Elgor. 

Goeleta va ajunge în dreptul capului San-Juan către 7 
seara şi lunga înserare de pe aceste latitudini ridicate îi va 
permite să depăşească capul înainte de căderea nopţii. 

Desigur, ar fi putut să pornească cu refluxul de dimineaţă 
dacă nu ar fi fost negură. Totul era gata la bord, se isprăvise 
cu încărcatul, alimente aveau suficiente, cele care 
proveneau de pe Century, pe lângă cele scoase din magazia 
farului. Nu mai rămăsese în anexele farului decât mobilierul 
şi uneltele cu care Kongre nu voia să mai îngreuneze cala, 
destul de plină. Cu toate că fusese uşurată de o parte din 
lest, goeleta era afundată cu câteva degete în plus peste 
linia normală de plutire şi nu era prudent să supraîncarci 
nava. 

Puțin după prânz, pe când se plimbau pe terasa farului, 
Careante îi zise lui Kongre: 

— Ceaţa începe să se ridice şi vom putea vedea largul 
mării. Odată cu ceața, vântul se potoleşte de obicei şi marea 
devine mai repede calmă. 

— Cred că de data aceasta vom ieşi în fine, răspunse 
Kongre, şi că nimic nu va stânjeni navigația noastră până la 
strâmtoare... 

— Şi dincolo de ea, sper, adăugă Careante. Noaptea va fi 
totuşi întunecoasă, Kongre. Luna e abia în primul pătrar şi 


va dispare aproape în acelaşi timp cu soarele... 

— N-are importanţă, Careante. N-am nevoie nici de lună, 
nici de stele, pentru a naviga de-a lungul insulei!... Cunosc 
toată coasta de nord şi sper să trec de insulele New-Year şi 
de capul Colnett la o distanţă destul de mare pentru a 
putea să mă feresc de stâncile lor...! 

— Mâine vom fi departe, Kongre, cu vântul acesta de nord- 
est şi cu ajutorul velelor. Mâine nu vom mai zări capul San- 
Bartolome şi sper că, odată cu sosirea nopţii, vom lăsa în 
urmă Insula Statelor cu cel puţin 20 de mile. 

— Nu-i prea devreme, Kongre, dacă ne gândim la timpul 
de când suntem aici. 

— Oare îl regreţi, Careante? 

— Nu acum, când totul s-a sfârşit şi când am strâns avere, 
cum se spune, şi o navă bună ne poartă împreună cu 
bogăţiile noastre!... Dar, mii de draci, crezusem că totul era 
pierdut când Maule... când goeleta Careante a sosit în golf 
cu o spărtură prin care intra apa! Dacă n-am fi putut face 
reparaţiile avariei, cine ştie câtă vreme ar fi trebuit să mai 
rămânem pe insulă! La venirea canonierei am fi fost obligaţi 
să ne întoarcem la capul San-Bartolome... Şi eu sunt sătul 
de capul San-Bartolome. 

— Da, răspunse Kongre, al cărui chip aspru se întunecă, şi, 
de altfel, situaţia ar fi devenit foarte gravă!... Văzând farul 
fără paznici, comandantul de pe Santa-Fe ar fi luat măsuri... 
S-ar fi pus pe cercetări... 

Ar fi răscolit toată insula şi cine ştie dacă nu descoperea 
ascunzătoarea noastră. Şi apoi, n-ar fi putut să fie înştiinţat 
de al treilea paznic care ne-a scăpat? 

— Nu cred, Kongre. N-am găsit niciodată vreo urmă de-a 
lui şi n-ar fi putut să trăiască două luni fără hrană. Căci au 
trecut aproape două luni de când Careante... vezi, de data 
aceasta nu am uitat noul său nume, a ancorat în baia Elgor, 
şi doar dacă acest brav paznic a trăit tot acest timp numai 
cu peşte crud sau cu rădăcini... 


— În orice caz, vom fi plecaţi înainte de sosirea canonierei, 
zise Kongre, şi asta e mai sigur. Nu trebuie să sosească 
decât peste o săptămână, după jurnalul farului, adăugă el, 
iar atunci noi vom fi departe de capul Horn, în drum spre 
insulele Solomon sau Noile Hebride. 

— În regulă, Kongre. Voi urca pentru ultima oară pe 
galerie, să scrutez marea. Dacă văd vreo navă... 

— Eh! Şi ce ne pasă, zise Kongre ridicând din umeri. 
Atlanticul şi Pacificul aparţin tuturor. Careante are acte în 
regulă. S-a făcut tot ce era necesar în această privinţă, poţi 
să te bizui pe mine. Şi chiar dacă Santa-Fe l-ar întâlni la 
intrarea în strâmtoare, îi va înapoia salutul, căci la 
bunăcuviinţă răspunzi cu bună-cuviinţă. 

Cum se vede, Kongre n-avea nici o îndoială asupra reuşitei 
planurilor sale. De altfel, se părea că totul se-ntrecea să le 
favorizeze. 

În timp ce căpitanul cobori spre golfuleţ, Careante urcă 
scările şi, ajuns la galerie, rămase de veghe o oră întreagă. 

Cerul era senin şi linia orizontului, retrasă cu vreo 12 mile, 
se arăta desluşit. Marea, încă agitată, nu mai era albită de 
spuma valurilor dezlănţuite şi hula, puternică încă, nu 
putea fi o piedică pentru plecarea goeletei. De altfel, când 
nava va intra în strâmtoare, marea va fi liniştită şi se va 
merge ca pe un fluviu, la adăpostul malurilor şi cu vântul 
din pupa. 

În larg, nici o navă, afară de o corabie cu 3 catarge care 
apăru un moment în est, pe la ora două, la o asemenea 
distanţă încât fără lunetă. 

Careante nu i-ar fi putut recunoaşte velatura. De altfel, 
mergea spre nord. Nu avea deci destinaţia spre oceanul 
Pacific şi nu întârzie să dispară în zare. 

E adevărat că, o oră mai târziu, Careante avu o pricină de 
îngrijorare şi se întrebă dacă nu trebuia s-o comunice lui 
Kongre. 

Înspre nord-nord-est, un fum se vedea la mare depărtare. 
Era deci un vapor care se îndrepta spre Insula Statelor sau 


spre '[ara de Foc. 

Conştiinţa tulbure te face temător. Acest fum îl sperie pe 
Careante. „Să fie oare canoniera?” îşi zise el. 

De fapt, erau abia în 25 februarie şi Santa-Fe trebuia să 
ajungă în primele zile ale lui martie!... Să fi plecat înainte? 
Dacă era ea, atunci în două ore va fi în dreptul capului San- 
Juan... Totul ar fi pierdut... Va fi oare nevoit să renunţe la 
libertate, în momentul când era pe cale s-o dobândească, şi 
să se întoarcă la oribila existenţă de la capul San- 
Bartolome? 

La picioarele sale, Careante vedea goeleta care se legăna 
graţioasă, ca şi când voia să-l sfideze. Totul era pregătit. Nu 
trebuia decât să ridice ancora spre a porni... Dar n-ar fi 
putut s-o facă cu vântul în faţă, să învingă fluxul care 
începea să urce; or, marea nu va fi liniştită înainte de două 
ore şi jumătate. Cu neputinţă deci să iasă în larg înainte de 
sosirea acestui vapor, şi dacă ar fi canoniera... 

Careante nu-şi putut stăpâni înjurătura care-i sta pe buze. 

Nu vru totuşi să-l anunţe pe Kongre, care era foarte 
ocupat cu ultimele pregătiri, înainte de a fi sigur de 
presupunerea lui, şi rămase mai departe singur de veghe 
pe galeria farului. 

Vaporul se apropia repede, având vânt şi curenţi prielnici. 
Căpitanul dăduse presiune maximă la cazane, căci pe coş 
ieşea un fum gros pe care Careante încă nu putea să-l vadă 
în spatele velelor întinse, în plus, nava era puternic 
înclinată la tribord. Păstrând această viteză, nu va întârzia 
să se găsească curând în dreptul capului San-Juan. 

Careante privea tot timpul cu luneta şi neliniştea sa 
creştea pe măsură ce se apropia vaporul. Distanţa fu în 
curând redusă la numai câteva mile şi coca vasului deveni 
parţial vizibilă. 

Dar deodată temerile lui Careante, care deveneau din ce 
în ce mai puternice, se risipiră. 

Vaporul manevră astfel încât să se îndrepte spre 
strâmtoare şi Careante reuşi să vadă întregul său 


greement. 

Era un vapor cu aburi de vreo 1.200 - 1.500 tone şi care 
nu putea fi confundat cu Santa-Fe. Careante, la fel cu 
Kongre şi oamenii săi, cunoştea bine canoniera, pe care o 
zărise în mai multe rânduri în timpul lungii sale şederi în 
baia Elgor. Ştia că era construită ca o goeletă cu două 
catarge, pe când vaporul acesta avea 3 catarge. 

Ce uşurare simţi Careante, care se felicită că n-a turburat 
fără rost liniştea bandei! Mai rămase o oră pe galerie şi 
văzu cum vaporul trecea prin nordul insulei, la distanţă de 
vreo 3 sau 4 mile, adică prea departe 71 pentru a comunica 
farului matricola, semnalizare care, de altfel, ar fi rămas 
fără răspuns din cauzele pe care le cunoaştem. 

După 40 de minute, vaporul care mergea cu cel puţin 12 
noduri, dispăru în dreptul capului Colnett. 

Careante cobori, după ce fu sigur că nici o altă navă nu se 
vedea la orizont. Între timp ora retragerii mareei se 
apropia. Era momentul fixat pentru plecarea goeletei. 
Pregătirile se isprăviseră şi velele se puteau ridica. Odată 
întinse, vor primi la travers vântul, care din direcţia est-sud- 
est va sufla în velele lui Careante ce va porni ca săgeata 
spre mare. 

La ora 6 Kongre şi cea mai mare parte din oamenii săi 
erau la bord. 

Barca aduse pe cei ce aşteptau la poalele terasei, apoi fu 
ridicată pe cavaleţi. 

Mareea începea încet să se retragă. Ea începuse să 
descopere locul unde fusese aşezată goeleta în timpul 
reparațiilor. De cealaltă parte a golfuleţului, stâncile îşi 
arătară vârfurile ascuţite. Vântul pătrundea prin crăpăturile 
falezei şi valurile se izbeau mai uşor de ea. 

Momentul plecării sosise. Kongre dădu ordin să se vireze 
cabestanul. Lanţul se întinse, scârţâi pe nară şi ancoră fu 
ridicată pe macara, apoi fixată în vederea unei călătorii 
care trebuia să fie lungă. 


Velele fură orientate şi goeleta începu să se mişte spre 
mare. 

Vântul suflând din est-sud-est, Careante va trece uşor de 
capul San-Juan. De altfel, nu era nici un pericol să se 
meargă de-a lungul acestei faleze foarte abrupte. Kongre o 
ştia, cunoştea bine golful. Stând în picioare la timonă, el 
manevra nava astfel încât să-i mărească pe cât posibil 
viteza. 

Mersul lui Careante era destul de neregulat. Încetinea 
când vântul slăbea, pentru a-şi mări viteza când vântul se 
înteţea. 

Atunci întrecea refluxul, lăsând în urmă-i un siaj destul de 
lin, ceea ce dovedea că nu era supraîncărcat şi că va avea o 
călătorie bună. 

La ora 6 şi jumătate pe Kongre nu-l mai despărţea de cap 
decât o singură milă. Vedea în faţa sa marea întinsă până la 
orizont. Soarele apunea şi în curând stelele vor străluci pe 
cerul care se întuneca sub vălurile amurgului. 

Careante se apropie în acest timp de Kongre. 

— În fine, în curând vom fi în afara golfului! zise el cu 
satisfacţie. 

— În 20 de minute, răspunse Kongre, vom ocoli capul San- 
Juan... 

— Va trebui oare să braţăm mai strâns când vom ajunge în 
strâmtoare? 

— Nu cred, răspunse Kongre. Odată trecuţi de capul San- 
Juan, vom schimba murele şi sper să le avem în babord 
până la capul Horn. 

Sezonul începe să avanseze şi cred că putem să ne bizuim 
pe statornicia vânturilor din est. În orice caz, în strâmtoare 
vom face tot ce e nevoie şi sper ca briza să nu ne oblige să 
navigam în volte. 

Dacă aşa cum spera Kongre vor putea să evite schimbarea 
murelor, ar câştiga foarte mult timp. La nevoie vor cobori 
velele pătrate şi nu vor 72 păstra decât velele aurice şi 
latine: brigantina, vela-trincă şi focurile. 


Astfel goeleta va merge cu vânt bun. În acest moment, un 
om din echipaj, postat lângă nara ancorei, strigă: 

— Atenţiune, în prova! 

Careante alergă spre omul care strigase şi se aplecă peste 
balustradă. 

— Vino repede! strigă el către Kongre. 

Goeleta se afla atunci în dreptul cavernei pe care banda o 
ocupase atâta timp. 

În această parte a golfului se afla în derivă o parte din 
chila vasului Century, pe care refluxul o împingea spre 
mare. O ciocnire putea să aibă urmări grave şi abia aveau 
timp pentru a o ocoli. 

Kongre manevră nava uşor spre stânga. Goeleta derivă cu 
câteva grade şi trecu de-a lungul chilei, care-i atinse numai 
uşor carena. 

Manevra avu drept rezultat să apropie pe Careante de 
malul nordic al golfului. Apoi nava îşi reluă direcţia. După 
încă 20 de stânjeni s-ar fi depăşit colţul falezei şi Kongre ar 
fi putut roti timona pentru a lua drumul spre nord. 

Deodată, un şuierat ascuţit sfâşie aerul şi o izbitură zgudui 
coca goeletei, urmată imediat de o detunătură puternică. 

În acelaşi timp, un fum albicios, pe care vântul îl duse 
înăuntrul golfului, se ridică de pe mal. 

— Ce se întâmplă? strigă Kongre. 

— S-a tras asupra noastră, răspunse Careante. 

Alergând la babord, privi peste balustradă şi observă o 
gaură în cocă, la o jumătate de picior peste linia de plutire. 

Tot echipajul veni imediat la prova. 

Să fii atacat de pe aceste meleaguri ale litoralului...! 

O ghiulea să-l lovească pe Careante la ieşirea din golf! 

Dacă ar fi nimerit puţin mai jos, cu siguranţă că l-ar fi 
scufundat...! 

Să recunoaştem că, dacă aveai de ce să fii speriat, o 
asemenea agresiune avea darul să te şi uimească. 

Ce puteau face Kongre şi oamenii săi...? 


Să coboare barca, să se urce în ea, să se repeadă pe malul 
de unde se ridica fumul şi să-i prindă pe cei ce trăseseră 
proiectilul, să-i masacreze sau cel puţin să-i alunge din acel 
loc?... Dar se putea oare şti dacă aceşti agresori nu erau 
mai numeroşi ca ei şi cel mai bine nu era oare să se 
îndepărteze, spre a constata mai întâi gravitatea avariei...? 

Această soluţie se impuse cu atât mai mult, cu cât se trase 
a doua lovitură de tun. Un fum alb se ridică din acelaşi loc. 
Goeleta mai fu lovită încă o dată. A doua ghiulea o izbi din 
plin, puţin mai jos ca prima. 

— Cârma sub vânt! urlă Kongre alergând spre Careante, 
care se grăbi să execute ordinul. 

De îndată ce goeleta simţi acţiunea cârmei, viră şi se 
înclină la tribord. În mai puţin de 5 minute începu să se 
depărteze de mal şi ieşi din bătaia tunului care fusese 
îndreptat spre dânsa. 

De altfel, nu mai răsună vreo altă lovitură. Plaja se arăta 
pustie până la capăt. Se putea presupune că atacul nu se va 
mai repeta. Cel mai grabnic era să se verifice starea cocii. 
În interior nu era posibil să se facă această verificare, căci 
ar fi trebuit să se deplaseze încărcătura. Dar era sigur că 
cele două ghiulele găuriseră bordajul şi intraseră în cală. 

Fu coborâtă barca, în timp ce Careante puse velele în 
pană şi se opri, legănată doar de reflux. Kongre şi dulgherul 
coborâră în barcă şi examinară coca pentru a vedea dacă 
avaria nu poate fi reparată pe loc. 

Observară că două ghiulele de 4 țoli nimeriseră goeleta şi 
străpunseseră bordajul. Din fericire, partea de sub linia de 
plutire nu fusese atinsă. Ambele găuri se găseau acolo unde 
începea carena, exact la linia de plutire. Cu câţiva 
centimetri mai jos, s-ar fi produs o gaură de apă pe care 
poate că echipajul n-ar fi avut timp s-o astupe. 

Cala s-ar fi umplut şi Careante s-ar fi scufundat la intrarea 
în golf. 

Neîndoielnic, Kongre şi oamenii săi ar fi putut ajunge cu 
barca la mal, dar goeleta ar fi fost pierdută. 


În definitiv, avaria nu era extrem de gravă, dar nu-ncăpea 
vorbă că-l împiedica pe Careante să se aventureze spre 
larg. La cea mai mică înclinare la babord, apa ar pătrunde 
în interior. Era deci necesar ca cele două găuri făcute de 
ghiulele să fie astupate înainte de a se continua drumul. 

— Dar cine este nemernicul care ne-a lovit? repeta mereu 
Careante. 

— Poate paznicul care ne-a scăpat!... răspunse Vargas. Şi 
poate şi vreun supravieţuitor de pe Century, pe care 
paznicul să-l fi salvat. Căci pentru a trage o ghiulea e nevoie 
de un tun şi acest tun nu poate cădea din lună. 

— Desigur, zise Careante. Nici o îndoială că provine de pe 
corabie. 

E destul de prost că nu l-am găsit noi. 

— Ce rost are să pălăvrăgim despre asta? întrerupse 
brutal Kongre. 

Trebuie să facem reparația cât mai repede. 

Într-adevăr, nu mai era cazul să se discute de 
împrejurările în care s-a produs atacul contra goeletei, ci de 
a se purcede imediat la reparaţiile necesare. S-ar putea 
duce eventual goeleta aproape de malul opus al golfului, 
lângă limba de pământ. Pentru aceasta ar fi suficientă o oră. 
Dar în acest loc ea ar fi fost prea expusă la vânturile din 
larg şi până la capul Several coasta nu oferea nici un 
adăpost. La prima înrăutăţire a vremii, s-ar fi sfărâmat de 
stânci. Kongre decise atunci să se revină în aceeaşi seară în 
baia Elgor, unde lucrul ar putea fi făcut în toată siguranţa şi 
cât mai repede posibil. 

Dar în acest moment mareea se retrăgea şi goeleta n-ar fi 
putut înainta contra refluxului. Erau deci obligaţi să aştepte 
fluxul, care nu va veni decât peste 3 ore. 

Careante începea să se clatine destul de tare din pricina 
hulei şi derivând putea să fie antrenat până la capul 
Several, riscând să se umple cu apă. Se şi auzea zgomotul 
apei care năvălea prin găurile cocii la fiecare ruliu mai tare. 


Kongre trebui să se resemneze să arunce ancora la câteva 
cabluri de capul San-Diego. 

Situaţia era destul de îngrijorătoare. Noaptea se lăsă şi 
îndată întunericul fu de nepătruns. Era nevoie de toată 
experienţa lui Kongre în cunoaşterea acestor regiuni, 
pentru a nu eşua pe unul din numeroasele recife care 
străjuiau coasta. 

În fine, către ora 10 începu fluxul. Ancora fu ridicată la 
bord şi, înainte de miezul nopţii, Careante, nu fără a trece 
prin multe pericole, ajunse la vechiul său punct de acostare, 
în golfuleţul din baia Elgor. 

CAPITOLUL XIII 
TIMP DE TREI ZILE. 

E lesne de închipuit la ce stare de exasperare ajunseseră 
Kongre, Careante şi ceilalţi. În momentul când erau să 
părăsească definitiv insula, i-a împiedicat un obstacol. În 
ultimul minut! Şi canoniera ar putea să-şi facă apariţia în 
baia Elgor în 4-5 zile sau chiar mai curând! Desigur că, 
dacă avariile goeletei ar fi fost mai mici, Kongre n-ar fi 
ezitat să ancoreze în altă parte. S-ar fi refugiat, de 
exemplu, în golful San-Juan care pătrunde adânc în coasta 
de nord a insulei, în spatele capului. Dar era o nebunie să te 
gândeşti că ei ar putea întreprinde acest drum în starea 
actuală a navei. S-ar fi trezit în fundul mării înainte de a 
ajunge până acolo. Pe timpul parcursului care trebuia făcut 
cu vântul din pupa, goeleta, prin tangaj, nu ar fi întârziat să 
se umple cu apă. În cazul cel mai bun ar fi fost pierdută 
toată încărcătura navei. 

Trebuiau să se întoarcă deci în golfuleţul farului, iar 
Kongre procedase cu înţelepciune resemnându-se să facă 
acest lucru. 

În timpul nopţii, în care nimeni nu a dormit, oamenii 
trebuiră să facă de cart şi să fie foarte atenţi tot timpul. 
Cine putea şti dacă nu vor fi din nou atacați? Nu era oare 
posibil ca o trupă numeroasă, superioară bandei lui Kongre, 
să fi debarcat pe o altă parte a insulei? Se aflase poate de 


prezenţa acestor pirați la Buenos Aires şi guvernul 
argentinian luase măsuri să-i nimicească? 

Careante emise cel dintâi această ipoteză: debarcarea pe 
Insula Statelor a unor soldaţi, cu misiunea de a urmări pe 
Kongre şi pe oamenii săi. Dar, admițând că banda nu ar fi 
avut de unde afla de debarcarea lor, nu astfel ar fi procedat 
o armată regulată. Ea ar fi atacat deschis, sau, dacă n-ar fi 
avut timp s-o facă, ar fi masat la intrarea golfului diverse 
ambarcaţiuni şi ar fi pus mâna pe goeleta în aceeaşi seară 
fie prin abordare, fie tăindu-i calea. În orice caz, nu s-ar fi 
ascuns după o singură încăierare, aşa cum făceau aceşti 
atacanţi necunoscuţi, a căror prudenţă trăda slăbiciunea 
lor. 

Careante trebui deci să renunţe la ipoteza sa şi reveni la 
părerea lui Vargas: 

— Da... cei care au dat lovitura aveau un singur scop, de a 
împiedica goeleta să părăsească insula şi, dacă sunt mai 
numeroşi, înseamnă că au supravieţuit câţiva oameni de pe 
Century... Ei îl vor fi întâlnit pe paznic şi au aflat de la el 
despre apropiata sosire a canonierei. 

Tunul găsit de ei este de pe nava eşuată! 

Canoniera nu este încă aici, zise Kongre, cu o voce 
tremurând de furie. Înainte de întoarcerea ei goeleta va fi 
departe! 

Într-adevăr, era puţin probabil, admițând că paznicul 
farului i-ar fi întâlnit pe naufragiaţii de pe Century, ca ei să 
fie mai mult de 2-3. Cum se putea crede că un asemenea 
uragan va fi cruțat mai multe vieţi? Ce ar putea face 
această mână de oameni contra unei cete numeroase şi 
bine înarmate? Goeleta, odată reparată, va ridica velele şi 
va ieşi în larg, urmând de data aceasta drumul din mijlocul 
golfului. Ceea ce s-a întâmplat prima oară, nu se va repeta. 

Era deci numai o chestiune de timp: câte zile vor fi 
necesare pentru repararea noilor avarii? Noaptea nu se 
petrecu nimic supărător şi a doua zi echipajul se apucă de 
treabă. 


Primul lucru era să se scoată o parte din încărcătura ce se 
afla în cală, la babord. A fost nevoie de o jumătate de zi 
pentru a se ridica lucrurile pe punte. De altfel, nu va mai fi 
nevoie să se descarce totul pe uscat şi nici să fie aşezată 
goeleta pe bancul de nisip. Găurile făcute de ghiulele se 
găseau puţin peste linia de plutire, încât se va ajunge uşor 
la ele, acostând cu barca lângă bordaj, de unde se vor putea 
astupa fără greutate. Important era să nu fi fost avariată de 
proiectile osatura navei. 

Kongre şi dulgherul coborâră în cală şi iată ce constatară: 
cele două ghiulele nu atinseseră decât bordajul, pe care-l 
străbătuseră cam la aceeaşi înălţime, şi au fost găsite când 
s-a dat încărcătura la o parte. Nu făcuseră decât să zgârie 
coastele, a căror tărie nu avusese de suferit. 

Găurile, aflate la o distanţă de 2-3 picioare una de alta, 
aveau marginile netede de parcă ar fi fost tăiate cu 
fierăstrăul. Puteau fi închise ermetic cu capace fixate de 
osatură, peste care s-ar fi aplicat o foaie de dublaj. 

În definitiv, avariile erau mici. Ele nu amenințau buna 
stare a cocii şi aveau să fie reparate imediat. 

— Când? întrebă Kongre. 

— Voi pregăti traverse interioare care vor fi aşezate în 
această seară, răspunse Vargas. 

— Şi capacele? 

— Capacele vor fi făcute mâine dimineaţă şi puse mâine 
seară. 

— Atunci vom putea stivui încărcătura mâine seară şi să 
plecăm poimâine dimineaţă? 

— Cu siguranţă, spuse dulgherul. 

Cam 60 de ore vor fi suficiente acestor reparaţii şi 
plecarea lui Careante nu va fi, în definitiv, întârziată decât 
cu două zile. 

Careante îl întrebă atunci pe Kongre dacă a doua zi 
dimineaţă sau după-amiază nu se gândeşte să meargă până 
la capul San-Juan. 

— Pentru a vedea puţin ce se petrece pe-acolo, zise el. 


— La ce bun? răspunse Kongre. Nu ştiu cu cine avem de-a 
face. Ar trebui să mergem în grup de 10-12 şi deci să nu 
lăsăm pentru paza goeletei decât 2-3 oameni. Şi cine ştie ce 
s-ar putea întâmpla în lipsa noastră...? 

— E drept, zise Careante, şi apoi ce-am avea de câştigat? 
Ducă-se dracului cei ce au tras în noi! Important este să 
părăsim insula, şi asta cât mai repede posibil. 

— Poimâine dimineaţă vom fi pe mare, zise categoric 
Kongre. 

Existau deci toate şansele ca sosirea canonierei, care 
trebuia să aibă loc abia peste câteva zile, să nu împiedice 
plecarea goeletei. 

De altfel, chiar dacă şeful bandei şi oamenii săi ar fi mers 
până la capul San-Juan, ei n-ar fi găsit nici o urmă a lui 
Vasquez şi a lui John Davis. lată ce se întâmplase între timp: 

Propunerea făcută de John Davis îi ocupase pe amândoi, în 
ajun, de după-amiază până seara. Locul ales pentru 
amplasarea tunului fu chiar colţul falezei. John Davis şi 
Vasquez putură cu uşurinţă aşeza afetul tunului între 
stâncile numeroase la această cotitură. Dar aducerea 
tunului se făcu cu foarte mare greutate. A trebuit să fie tras 
pe nisipul plajei şi apoi pe un teren plin de vârfuri de 
stâncă, unde târâtul nu mai era posibil. De unde nevoia de a 
ridica piesa cu pârghii, care ceru timp şi oboseală. 

Era aproape 6 când tunul putu fi aşezat pe afet şi 
îndreptat către intrarea golfului. 

John Davis începu apoi încărcarea şi introduse o cantitate 
mare de explozibil, care fu apoi înfundat cu smocuri de 
varec uscat, pe deasupra căruia fu pusă ghiuleaua. Urmă 
amorsarea. Nu mai era nevoie decât să tragă la momentul 
potrivit. John Davis zise atunci către Vasquez: 

— M-am gândit bine la ce trebuie făcut. Să nu scufundăm 
goeleta. 

Toţi aceşti ticăloşi ar înota spre mal şi n-am mai putea să 
scăpăm din ghearele lor. Important este ca goeleta să fie 


forţată să se întoarcă la locul de unde a aplecat, unde să 
rămână o bucată de vreme pentru a-şi repara avariile. 

— Fără îndoială, răspunse Vasquez, dar o gaură de ghiulea 
poate fi astupată într-o singură dimineaţă. 

— Nu, zise John Davis, pentru că vor avea nevoie să 
deplaseze încărcătura. Cred că aceasta va dura 48 de ore 
cel puţin, şi suntem în 28 februarie. 

— Şi dacă sosirea canonierei nu are loc decât peste o 
săptămână? 

Întrebă Vasquez. N-ar fi mai bine să tragem în arboradă 
decât în cocă? 

— Desigur, Vasquez, odată distrus catargul prova şi 
catargul mare şi nu ştiu cum ar putea fi înlocuite, goeleta ar 
fi reţinută mult timp pentru 77 reparaţii. Dar să nimereşti 
un catarg este mult mai greu decât coca şi trebuie ca 
loviturile noastre să-şi atingă sigur ţinta. 

— Da, răspunse Vasquez, cu atât mai mult cu cât, după 
toate probabilitățile, aceşti ticăloşi nu ies din golf decât cu 
mareea de seară şi va fi destul de întuneric. Fă deci cum e 
mai bine, Davis. 

Fiind pregătiţi, lui Vasquez şi tovarăşului său nu le mai 
rămânea decât să aştepte, şi se aşezară lângă tun, gata să 
tragă îndată ce goeleta ar trece în dreptul lor. 

Se ştie care a fost rezultatul acestei canonade şi în ce 
condițiuni Careante trebui să se întoarcă la locul de unde 
plecase. John Davis şi Vasquez nu-şi părăsiră postul înainte 
de a vedea nava intrând în golf. 

Şi acum era prudent să-şi găsească un refugiu în alt punct 
al insulei. 

Într-adevăr, aşa cum spusese Vasquez, poate că a doua zi 
Kongre şi o parte din oamenii săi vor veni la capul San-Juan. 
Poate că vor începe să-i urmărească. 

Decizia lor fu luată foarte repede. Să părăsească grota şi 
să caute un nou adăpost la o milă sau două depărtare, în 
aşa fel încât să poată observa orice navă care ar veni 
dinspre nord. Dacă va apare Santa-Fe, îi vor face semn 


după ce va ajunge la capul San-Juan. Comandantul Lafayate 
va trimite o barcă cu care să-i aducă la bord şi ei îl vor 
informa care e situaţia, ce-şi va găsi în sfârşit 
deznodământul, fie că goeleta s-ar mai afla în golf fie, ceea 
ce din nefericire era cu putinţă, că ar ieşi în largul mării. 

„Deie Domnul ca acest lucru să nu se întâmple!” gândeau 
John Davis şi Vasquez. 

La miezul nopţii amândoi plecară la drum, luând cu ei 
alimente, armele şi rezervele de pulbere. Merseră de-a 
lungul coastei aproape 6 mile, ocolind golful San-Juan. 
După mai multe cercetări, găsiră pe partea opusă a acestui 
golf o cavitate care era destul de încăpătoare spre a-i 
adăposti până la sosirea canonierei. 

De altfel, dacă goeleta va pleca, ei vor putea să se întoarcă 
la grotă. 

În timpul zilei următoare, Vasquez şi John Davis rămaseră 
de veghe. În timpul fluxului ştiau că goeleta nu poate pleca 
şi nu erau neliniştiţi. Dar odată cu refluxul îi cuprindea 
teama că reparaţiile au fost terminate în timpul nopţii. 
Kongre nu va mai întârzia nici cu o oră plecarea navei, 
imediat ce acest lucru va fi posibil. Nu se temea el să vadă 
apărând Santa-Fe tot aşa de mult pe cât Vasquez şi John 
Davis o doreau? în acest timp supravegheau şi litoralul. Dar 
nici Kongre, nici oamenii lui nu se arătară. 

Într-adevăr, cum se ştie, Kongre decisese să nu piardă 
timpul cu cercetările, care ar fi fost probabil cu adevărat 
zadarnice. Să accelereze lucrul şi să termine reparaţiile în 
cel mai scurt timp, iată ce era cel mai necesar de făcut, 
ceea ce de altfel şi făcea. Aşa cum spusese dulgherul 
Vargas, piesa de lemn fu pusă după-amiază între coaste. A 
doua zi capacele, pregătite şi ajustate, vor fi gata aşa cum 
promisese. Vasquez 78 şi John Davis nu trecură prin nici o 
primejdie în timpul zilei de 1 martie. 

Dar cât de lungă li se părul! 

Seara, după ce pândiră ieşirea goeletei, când avură 
siguranţa că nu părăsise locul unde era ancorată, intrară în 


cavitate, unde se putură odihni, căci erau foarte obosiţi. 

A doua zi în zori fură în picioare. Dar nu se vedea nici o 
navă. 

Santa-Fe nu apărea şi pe toată întinderea nu se arăta nici 
o dâră de fum. 

Oare goeleta va porni în larg cu prima maree a dimineţii? 
Refluxul începuse. Dacă profita de el, va trece de capul San- 
Juan după o oră. 

John Davis nu se mai putea gândi să tragă ca în ziua 
precedentă, căci Kongre va şti acum să se păzească. Va 
trece în afara bătăii tunului şi ghiulelele n-ar mai putea 
atinge goeleta. 

E uşor de înţeles cât de nerăbdători şi de îngrijoraţi fură 
John Davis şi Vasquez până când mareea se termină. În fine, 
pe la ora 7 începu fluxul. Acum Kongre nu va mai putea 
pleca până la viitoarea maree de seară. 

Timpul era frumos, vântul bătea din nord-est. Marea nu 
mai era tulbure după furtună. Soarele strălucea între nori 
uşori pe care, fiind la mare înălţime, vântul nu-i mâna. 

Încă o zi nesfârşită pentru Vasquez şi John Davis. Ca şi ieri, 
nu avu loc nici un fapt alarmant. Ceata lui Kongre nu 
părăsise golfuleţul. Era puţin probabil ca vreunul din 
bandiți să se îndepărteze în dimineaţa sau după-masa 
aceasta. 

— Asta înseamnă că ticăloşii sunt toţi la treabă, zise 
Vasquez. 

— Da! Se grăbesc, răspunse John Davis. În curând vor fi 
astupate găurile făcute de ghiulele. Nimic nu-i va mai 
reţine. 

— Şi poate că... în această seară... cu toate că mareea vine 
târziu, adăugă Vasquez. E drept, ei cunosc bine acest golf! 
N-au nevoie de focuri ca să-l lumineze. L-au străbătut abia 
noaptea trecută... Dacă pleacă în noaptea următoare, 
goeleta îi va duce departe... Ce nenorocire, zise el, că nu i- 
ai sfărâmat catargele! 


— Ce vrei, Vasquez, răspunse Davis, am făcut tot ce am 
putut! 

Soarta să facă restul! 

— O vom ajuta! mormăi printre dinţi Vasquez, care păru că 
ia imediat o hotărâre de nezdruncinat. 

John Davis, gânditor, umbla încoace şi încolo pe plajă, cu 
ochii îndreptaţi spre nord. Nimic la orizont... nimic! 
Deodată se opri. Veni lângă tovarăşul său şi-i zise: 

— Vasquez, dacă am merge să vedem ce fac acolo? 

— În golf, Davis? 

— Da... am vedea dacă goeleta a fost reparată..., dacă se 
pregăteşte de plecare... 

— Şi la ce ne-ar sluji? 

— Ca să ştim, Vasquez! exclamă Davis. Ard de nerăbdare! 
Nu mai pot sta locului. E peste puterile mele! 

Şi într-adevăr, secundul de pe Century nu se mai putea 
stăpâni. 

— Vasquez, întrebă el, cât este de aici până la far? 

— Cel mult 3 mile, trecând peste dealuri şi mergând în 
linie dreaptă până la golf. 

— Ei bine, voi merge, Vasquez... voi pleca pe la 4... voi 
ajunge înainte de 6... Mă voi strecura cât mai ocolit 
posibil... nu voi fi văzut... iar eu... voi vedea! 

Ar fi fost inutil să cauţi să-l împiedici pe John Davis. 
Vasquez, de altfel, nici nu încercă şi când tovarăşul său îi 
zise: 

— Ai să rămâi aici. Vei supraveghea marea... Mă voi 
întoarce seara... Voi pleca singur... 

El răspunse ca un om care ştia ce voia: 

— 'Te voi însoţi, Davis. Aş vrea şi eu să ajung prin partea 
farului. 

Hotărârea, odată luată, avea să fie dusă la îndeplinire. 

În timpul celor câteva ore care trebuiau să treacă până la 
plecare, Vasquez, lăsându-l pe tovarăşul său pe plajă, intră 
în cavitatea care le servise de adăpost şi se apucă de nişte 
treburi misterioase. Secundul de pe Century îl surprinse o 


dată ascuţindu-şi cu grijă cuțitul de un colţ de stâncă, altă 
dată, tăind o cămaşă în fâşii pe care apoi le împleti într-o 
funie groasă, dar suplă. 

La întrebările pe care i le puse. Vasquez răspunse evaziv, 
spunând că-i va explica totul mai clar, seara. John Davis nu 
stărui. 

La ora 4, după ce mâncară câte un pesmet şi o bucată de 
carne, amândoi, înarmaţi cu revolvere, plecară la drum. 

O râpă îngustă le înlesni urcarea dealurilor şi ajunseră la 
coastă fără mare greutate. În faţa lor se întindea un podiş 
vast unde creşteau numai câteva tufe de mărăcine. Cât 
vedeai cu ochii, nici un copac. Câteva păsări de mare, 
ţipătoare şi asurzitoare, zburau în stoluri fugind spre sud. 

Cât despre drumul de urmat până la baia Elgor, el era 
uşor de găsit. 

— Acolo, zise Vasquez. 

Şi cu mâna arătă farul care se găsea la mai puţin de două 
mile. 

— Haidem! răspunse John Davis. 

Amândoi mergeau cu pas grăbit. În ce priveşte precauţiile, 
le vor lua în apropierea golfuleţului. 

Abia după o jumătate de oră de marş se opriră gâfâind. 
Dar nu se simțeau obosiţi. Mai rămânea o jumătate milă de 
parcurs. Prudenţa se impunea pentru cazul când Kongre 
sau unul din oamenii săi erau de strajă pe galeria farului. La 
această distanţă puteau fi văzuţi. 

Fiind senin, galeria se vedea perfect. În acest moment nu 
se vedea nimeni, dar Careante sau oricare altul puteau să 
se afle în camera de cart, de unde, prin îngustele ferestre 
orientate către toate punctele cardinale, privirea cuprindea 
insula pe o vastă întindere. 

John Davis şi Vasquez se strecurară printre rocile 
presărate ici colo într-o mare neorânduială. Treceau de la o 
stâncă la alta, ascunzându-se, 80 târându-se câteodată, 
când trebuiau să treacă un loc descoperit. Mersul lor fu 
mult încetinit pe această ultimă bucată a drumului. 


Era aproape ora 6 când au ajuns la ultimele coline care 
înconjurau golful. Aruncară o privire în jos. 

Nu puteau fi văzuţi decât dacă vreunul din oameni ar fi 
urcat pe colină. Chiar de pe înălţimea farului nu puteau fi 
zăriţi, în mijlocul stâncilor cu care se confundau. 

Goeleta era acolo, plutind în golfuleţ, cu catargele şi 
vergile pregătite şi greementul în bună stare. Echipajul era 
ocupat să ducă din nou în cală încărcătura care fusese 
depusă pe punte în timpul reparațiilor. Barca era legată în 
pupa navei şi de vreme ce nu se mai găsea lângă bordajul 
din babord, însemna că lucrul s-a sfârşit şi că găurile 
ghiulelelor fuseseră astupate. 

— Sunt gata, murmură John Davis, stăpânindu-şi cu greu 
furia gata să izbucnească. 

— Cine ştie, poate vor porni înaintea mareei, adică peste 
vreo 2 ore. 

— Şi să nu poţi face nimic, nimic, repetă John Davis. 
Într-adevăr, dulgherul Vargas se ţinuse de cuvânt. Lucrul 
fusese făcut repede şi bine. Nu se mai vedea nici o urmă de 
avarie. Cele două zile fuseseră suficiente. Odată încărcătura 
aşezată la locul ei, tambuchiurile închise, Careante era gata 

de plecare. 

Între timp orele treceau; soarele apuse şi dispăru; căzu 
noaptea şi nimic nu arăta că goeleta se pregăteşte să 
pornească. 

Din adăpostul lor, Vasquez şi John Davis ascultau 
zgomotele care urcau din golf până la ei. Se auzeau râsete, 
strigăte, înjurături, fâşâitul coletelor târâte pe punte. Către 
orele 10 auziră clar cum se închidea un tambuchi. Apoi se 
făcu linişte. 

Davis şi Vasquez aşteptau cu inima strânsă. Fără îndoială 
că, lucrul fiind terminat, sosise momentul plecării. Nu, 
goeleta se legăna încă în golfuleţ, cu ancora lăsată şi cu 
pânzele strânse pe vergi. Trecu o oră. 

Secundul de pe Century apucă mâna lui Vasquez: 

— Mareea se întoarce, zise el. lată fluxul. 


— Nu vor pleca! 

— Azi, dar mâine...? 

— Nici mâine şi niciodată, spuse Vasquez. Să mergem, 
adăugă el, ieşind din adâncitura în care rămăseseră la 
pândă. 

Davis, foarte nedumerit, îl urmă pe Vasquez care se 
îndrepta prudent spre far. 

În câteva minute fură la poalele terasei ce servea drept 
piedestal turnului. Ajunşi aici, Vasquez, după o scurtă 
cercetare dădu la o parte o piatră mare, fără prea multă 
greutate. 

— Strecoară-te aici, îi zise lui Davis, arătându-i scobitura 
rămasă. 

lată o ascunzătoare pe care am descoperit-o din 
întâmplare, când eram la far. Nu credeam că îmi va servi 
într-o zi. Nu este o văgăună. Este o simplă crăpătură în care 
am încăpea amândoi cu greutate. S-ar putea 81 trece de 
1.000 de ori înaintea acestei spărturi, fără să se creadă că 
este cineva acolo. 

Davis, ascultând sfatul, se lăsă să alunece în cavitate, unde 
intră imediat şi Vasquez. Lipiţi unul de altul, aproape fără să 
se poată mişca, îşi şopteau gură lângă gură. 

— lată planul meu, zise Vasquez. Ai să mă aştepţi aici. 

— Să te aştept? repetă Davis. 

— Da, eu mă duc la goeleta. 

— La goeleta? spuse Davis uluit. 

— Am hotărât că ticăloşii nu vor pleca, zise ferm Vasquez. 
Scoase din haină două pachete şi un cuţit. 

— lată un exploziv pe care l-am făcut cu pulberea şi o 
cămaşă de-a noastră. Cu o altă bucată de cămaşă şi restul 
pulberii am făcut un fitil. 

Pun totul pe cap şi merg înot până la goeleta. Mă strecor 
de-a lungul cârmei şi cu acest cuţit fac o gaură la pupa, 
între cârmă şi etambou. În această gaură pun explozivul, 
aprind fitilul şi mă întorc. Acesta este planul meu pe care 
nimic în lume nu mă va împiedica să-l îndeplinesc. 


— E minunat! exclamă John Davis entuziasmat. Dar nu te 
voi lăsa să înfrunţi singur un asemenea pericol. Te voi însoţi. 

— La ce bun? replică Vasquez. Un om singur trece mai 
uşor şi un singur om ajunge pentru ceea ce vreau să fac. 

Davis insistă degeaba, căci Vasquez rămase neînduplecat. 
Ideea era a lui şi înţelegea s-o pună singur în aplicare. În 
cele din urmă Davis trebui să fie de acord. 

În adâncul nopţii, când întunericul era de nepătruns, 
Vasquez, după ce se dezbrăcă, ieşi pe brânci din crăpătură 
şi începu să coboare panta colinei. Ajuns la apă, intră şi 
începu să înoate cu forţă spre goeleta care se legăna uşor, 
la un cablu de mal. Pe măsură ce se apropia, masa goeletei 
devenea mai mare şi mai neagră. Nimic nu mişca la bord. 
Totuşi erau oameni de pază. În curând înotătorul văzu clar 
silueta unui om care sta de veghe. Aşezat la prova pe teuga, 
lăsându-şi picioarele să atârne deasupra apei, banditul 
fluiera un cântec marinăresc ale cărui note se înşirau 
limpezi în tăcerea nopţii. 

Vasquez făcu un ocol şi se apropie de navă pe la pupa, 
devenind astfel invizibil în umbra ei neagră. Cârma se 
arcuia deasupra lui. Apucă suprafaţa alunecoasă şi, cu 
preţul unor eforturi enorme, izbuti să se ridice, agăţându-se 
de barele de fier. După ce reuşi să se aşeze călare pe panta 
cârmei, o strânse între genunchi ca un cavaler care dă 
pinteni armăsarului. Mâinile devenindu-i astfel libere, putu 
să apuce sacul de pe cap şi, ţinându-l cu dinţii, să caute în el 
cuțitul, pe care-l scoase, şi se puse imediat pe treabă. 
Încetul cu încetul, gaura pe care o făcea între pana cârmei 
şi etambou deveni mai mare şi mai adâncă. După o oră de 
lucru, lama cuţitului ieşi de partea cealaltă, în această 
gaură destul de încăpătoare, Vasquez introduse explozibilul 
pregătit, puse fitilul, apoi căută amnarul în sac. 

În acest moment, genunchii obosiţi îşi desfăcură pentru o 
clipă strânsoarea. Atunci se simţi alunecând şi alunecarea 
însemna eşecul încercării sale. Fitilul, dacă se uda, nu se 
mai putea aprinde. În mişcarea fără voie pe care o făcu 


pentru a-şi recâştiga echilibrul, sacul se deplasă şi cuțitul, 
pe care-l pusese înapoi, scăpă în mare plescăind, iar apa 
ţâşni cu stropi deşi. 

Cântecul omului de pază încetă brusc. Vasquez îl auzi 
coborând de pe teugă, mergând pe punte şi urcând pe 
dunetă. Îi văzu umbra profilându-se pe suprafaţa mării. 
Marinarul, aplecat peste balustradă, căută să descopere 
cauza zgomotului neobişnuit care-i atrăsese atenţia. 

Multă vreme stătu încordat, în timp ce Vasquez, cu 
picioarele înţepenite şi unghiile înfipte în lemnul alunecos, 
simţea că puterile îl părăsesc. În fine, liniştit de calmul 
dimprejur, marinarul se îndepărtă întorcându-se la locul 
său şi începu din nou să cânte. Vasquez scoase amnarul din 
sac şi lovi încet în scăpărătoare. leşiră câteva scântei. Fitilul 
aprins începu să pârâie înăbuşit. Vasquez se lăsă să alunece 
iute de-a lungul cârmei. 

intră din nou în apă şi cu mişcări tăcute înotă spre mal. 

Timpul îi păru nemăsurat de lung lui John Davis, care 
rămăsese singur în ascunzătoarea sa. O jumătate de oră, 
trei sferturi, apoi o oră întreagă se scurseseră. Davis, 
nemaiputând răbda, ieşi din crăpătură şi privi cu 
îngrijorare spre mare. Ce a putut să i se întâmple lui 
Vasquez? În orice caz, nu fusese descoperit, căci nu se 
auzea nici un zgomot. 

Deodată, răsfrântă de ecoul dealului, o explozie surdă 
tulbură liniştea nopţii, explozie urmată imediat de o larmă 
asurzitoare, de tropăituri şi de strigăte. Câteva clipe mai 
târziu sosi alergând un om ud şi mânjit de nămol din cap 
până în picioare, îl împinse pe Davis şi se lipi de dânsul în 
ascunzătoare, făcând să cadă peste intrarea ei blocul de 
piatră care o masca. 

Aproape imediat trecu pe acolo, ţipând, o ceată de oameni. 
Bocancii care se izbeau de bolovani nu reuşeau să le 
acopere vocile. 

— Hai, băieţi, zise unul din ei, îl avem în mână! 


— L-am văzut cum te văd şi cum mă vezi, zise un altul. E 
singur. 

— Nu se putea depărta mai mult de o sută de metri. 

— Ah, canalia! îl prindem noi. Zgomotul descrescu, apoi se 
stinse. 

— S-a făcut? întrebă încet Davis. 

— Da, zise Vasquez. 

— Şi crezi că ai reuşit? 

— Sper, răspunse Vasquez. 

În zori, un zgomot de ciocane risipi orice îndoială. Dacă se 
lucra astfel la bordul goeletei, însemna că suferise avarii şi 
că acţiunea lui Vasquez reuşise. Dar cât de mari erau aceste 
avarii, iată ce nu putea şti niciunul, nici celălalt. 

— De-ar fi atât de mari încât să-i oprească în golf o lună! 
exclamă Davis, uitând că în cazul acesta el şi tovarăşul său 
ar muri de foame în ascunzătoarea lor. 

— Tăcere! şopti Vasquez apucându-l de mână. 

O nouă ceată de oameni se apropie, de data asta în tăcere. 
Poate erau cei care se întorceau cu mâna goală de la 
vânătoarea lor. În orice caz, oamenii care o alcătuiau nu 
scoteau nici o vorbă. 

Nu se auzea decât zgomotul paşilor. 

Toată dimineaţa Vasquez şi Davis auziră tropăit de picioare 
în jurul lor. Cete de oameni treceau, trimise în urmărirea 
atacatorului care nu putea fi prins. Totuşi, pe măsură ce 
timpul trecea, urmărirea părea să slăbească. De o bucată 
bună de timp nimic nu mai tulbura liniştea înconjurătoare, 
când, pe la amiază, 3 sau 4 oameni se opriră la doi paşi de 
gaura în care se ghemuiseră Vasquez şi Davis. 

— Hotărât, nu poate fi găsit! zise unul dintre ei, aşezându- 
se chiar pe piatra care astupa intrarea crăpăturii. 

— Mai bine ar fi să renunţăm, spuse altul. Ceilalţi au şi 
urcat la bord. 

— Şi noi vom face ca dânşii. Cu atât mai mult, de altfel, cu 
cât netrebnicului nu i-a reuşit lovitura. 


Nevăzuţi, Vasquez şi Davis tresăriră şi ascultară cu şi mai 
multă atenţie. 

— Da, aprobă un al patrulea. lete-te, a vrut să arunce în 
aer cârma! 

— Sufletul şi inima unei nave! 

— Bine-am mai fi arătat! zise un altul. 

— Noroc că explozibilul lui a ţâşnit spre babord şi tribord. 
Singurele stricăciuni sunt o gaură în pupa şi o ferecătură 
smulsă. Cât despre axul cârmei, abia dacă s-a pârlit lemnul. 

— Totul va fi reparat azi, zise primul, care începuse vorba. 
Şi în seara aceasta, înaintea fluxului, „vira ancora”, băieţi! 
După asta, n-are decât să şi crape de foame fugarul, dacă-i 
place! 

— Ei bine, Lopez, te-ai odihnit destul? întrerupse brutal o 
voce aspră. La ce bun atâta pălăvrăgeală? Să ne întoarcem 
pe navă. 

— Să ne întoarcem, ziseră ceilalţi 3 pornind la drum. 

În ascunzătoarea în care se aflau, Vasquez şi Davis, 
zdrobiţi de cele ce auziseră, se priveau în tăcere. 

Două lacrimi umplură ochii lui Vasquez şi-i alunecară de 
pe gene, fără ca asprul marinar să caute să ascundă 
mărturia disperării sale neputincioase. lată deci la ce 
rezultat bicisnic a dus încercarea sa eroică. 

Toate pierderile piraţilor se rezumaseră la o întârziere de 
12 ore. Chiar în această seară, după reparaţiile făcute, 
goeleta se va îndepărta pe marea nemărginită şi va dispare 
la orizont. 

Zgomotul ciocanelor, care se auzea de pe mal, dovedea cu 
câtă râvnă îi obliga Kongre pe oamenii săi să lucreze pentru 
a-l pune pe Careante în stare de plecare. Pe la ora 5 şi un 
sfert, spre marea disperare a lui Vasquez şi Davis, zgomotul 
încetă brusc. Ei înţeleseră că ultima lovitură de ciocan a 
însemnat terminarea lucrului. Câteva minute mai târziu, 
scârţâitul lanţului ancorei pe nară confirmă acest fapt. 
Kongre începuse manevrarea ancorei. Momentul plecării se 
apropia. 


Vasquez nu se mai putu stăpâni. Împingând stânca la o 
parte, se uită prevăzător afară. 

Spre vest, soarele cobora atingând vârfurile munţilor, care 
închideau vederea în această parte. La această dată, 
aproape de echinoxul de toamnă, nu va trece nici o oră 
până va apune. 

În partea opusă, goeleta se găsea în golfuleţ. Nu mai 
exista nici o urmă vizibilă a recentelor sale avarii. Totul 
părea în ordine la bord. Lanţul ancorei, acum vertical, arăta 
că un ultim efort o va scoate de la fund la momentul 
potrivit. 

Vasquez, uitând de orice prudenţă, ieşi pe jumătate din 
ascunzătoare. Davis se uită şi el peste umărul paznicului. 
Amândoi priveau cu sufletul la gură. Cei mai mulţi dintre 
pirați se urcaseră la bord. 

Totuşi, mai erau câţiva şi pe țărm. Dintre aceştia din urmă, 
Vasquez îl recunoscu foarte bine pe Kongre care se plimba 
prin preajma farului, însoţit de Careante. După 5 minute, se 
despărţiră şi Careante porni spre uşa anexei farului. 

— Să avem grijă, zise Vasquez în şoaptă. Sigur va urca la 
far. 

Amândoi se lăsară să alunece înăuntrul cavităţii. 

Într-adevăr, Careante se urcă la far pentru ultima oară. 
Într-o clipă goeleta urma să plece. Dar, mai înainte, el voia 
să privească departe pe mare şi să vadă dacă vreo navă nu 
apare cumva în apropierea insulei. 

De altfel, noaptea va fi calmă, căci vântul slăbise odată cu 
căderea serii, ceea ce promitea un timp frumos la răsăritul 
soarelui. 

Când Careante ajunse la galeria farului, John Davis şi 
Vasquez îl văzură foarte bine. Făcea înconjurul turnului, 
spre a privi cu luneta în toate părţile. Deodată scoase un 
adevărat urlet. Kongre şi ceilalţi ridicară capetele spre el. 
Cu o voce, care fu auzită de toţi, Careante strigă: 
„Canoniera! Canoniera!” 


CAPITOLUL XIV. 

CANONIERA SANIA-FE. 

Cum ar putea fi descrisă panica din acest colţ al golfului? 
Strigătul: „Canoniera... canoniera!” căzu ca un trăsnet 
asupra acestor ticăloşi şi suna ca o condamnare la moarte. 
Santa-Fe însemna dreptatea care sosea pe insulă, era 
pedeapsa atâtor crime, pedeapsă de care nu mai puteau 
scăpa! 

Dar oare Careante nu se înşelase? Această navă care se 
apropia era într-adevăr canoniera marinei argentiniene? 
Avea ca destinaţie baia Elgor? Nu se îndrepta pur şi simplu 
spre strâmtoarea Lemaire sau capul Several, pentru a trece 
apoi pe la sudul insulei? 

Imediat ce Kongre auzi strigătul lui Careante, urcă în 
goană movila, se repezi pe scara farului şi ajunse pe galerie 
în mai puţin de 5 minute. 

— Unde este nava? întrebă el. 

— Acolo, la nord-nord-vest. 

— La ce distanţă? 

— Cam la vreo 10 mile. 

— Deci nu va putea să fie la intrarea în golf înainte de 
căderea nopţii? 

— Nu. 

Kongre apucă luneta. Cercetă nava cu mare atenţie, fără 
să scoată un cuvânt. Era sigur că era un steamer. Se 
desluşea fumul gros care ieşea din coşurile sale, ceea ce 
arăta că merge cu viteză mare. 

Că acest vapor era canoniera, nici Kongre, nici Careante 
nu mai puteau avea vreo îndoială. Văzuseră deseori nava 
argentiniană în timpul lucrărilor de construire a farului, 
atunci când sosea sau pleca din Insula Statelor. De altfel, 
vaporul se îndrepta direct spre golf. Dacă intenţia 
căpitanului ar fi fost să intre în strâmtoarea Lemaire, ar fi 
mers mai spre vest, şi dacă ar fi vrut să treacă pe la capul 
Several, mai spre sud. 

— Da, zise Kongre, este în adevăr canoniera! 


— Blestemat ghinion care ne-a întârziat până acum! 
exclamă Careante. Fără aceşti netrebnici care ne-au oprit 
de două ori, am fi fost în plin Pacific. 

— Toate aceste vorbe nu ne pot sluji la nimic, grăi Kongre. 
Trebuie să luăm o hotărâre. 

— Care? 

— Să plecăm. 

— Când? 

— Numaidecât. 

— Da, dar înainte să ajungem prea departe, canoniera va 
fi lângă golf... 

— Da... dar va rămâne în afara lui... 

— De ce? 

— Pentru că nu va putea observa lumina farului şi nu va 
risca să înainteze spre coastă în întuneric. Acelaşi 
raţionament ca şi Kongre îl făceau şi Vasquez şi Davis. Ei nu 
voiau să-şi părăsească adăpostul atâta timp cât puteau fi 
văzuţi din galeria farului. În strâmta lor ascunzătoare, le 
venise şi lor gândul pe care şeful piraţilor îl împărtăşise lui 
Careante. Farul ar fi trebuit să fie aprins, căci soarele 
apusese. 

Neobservând luminile lui, comandantul Lafayate, deşi 
cunoştea bine insula, nu va ezita oare toată noaptea să intre 
în golf? E adevărat că el intrase până acum de zeci de ori în 
baia Elgor, dar numai în timpul zilei şi numai văzând farul 
care să-i indice drumul; cu siguranţă că nu va risca să intre 
în acest golf întunecos. În acelaşi timp el se va gândi că 
insula fusese teatrul unor evenimente grave, de vreme ce 
paznicii nu erau la postul lor. 

— Dar dacă, zise atunci Vasquez, comandantul n-a văzut 
uscatul şi continuă să înainteze în speranţa de a zări lumina 
farului? I s-ar putea întâmpla ceea ce s-a întâmplat cu 
Century. N-ar putea să eşueze pe recifele capului San-Juan? 

John Davis răspunse cu un gest evaziv. 

Era foarte adevărat că eventualitatea de care vorbea 
Vasquez putea să aibă loc. Fără îndoială însă că vântul nu 


bătea cu furie şi Santa-Fe nu se afla în aceleaşi împrejurări 
ca Century. Dar o catastrofă era în principiu posibilă. 

— Să ieşim pe litoral, spuse Vasquez. În două ore putem să 
fim la cap. Poate că va mai fi posibil să aprindem acolo un 
foc spre a le semnaliza uscatul. 

— Nu, răspunse John Davis, va fi prea târziu. Peste cel 
mult o oră canoniera va fi la intrarea în golf. 

— Atunci ce-i de făcut? 

— Să aşteptăm! răspunse John Davis. 

Era trecut de ora 6 şi amurgul începea să învăluie insula. 
În acest timp, pregătirile erau făcute cu multă energie la 
bordul lui Careante. Kongre voia să plece cu orice preţ. Pus 

pe jăratic, hotărâse să părăsească imediat locul unde se 
afla. Dacă aştepta mareea de a doua zi dimineaţa, risca să 
întâlnească canoniera. Văzând că această navă vrea să 
părăsească golful, comandantul Lafayate n-o va lăsa să 
treacă. 

Îi va da ordin să oprească şi va interoga pe căpitanul său. 
Desigur că va voi să afle de ce farul nu fusese aprins. 
Prezenţa navei Careante i-ar părea, pe drept cuvânt, 
suspectă. Când goeleta va fi oprită, va urca la bordul ei, îl 
va chema pe Kongre, va cerceta echipajul şi numai după 
mutra oamenilor va intra la cele mai fireşti bănuieli. Va 
obliga nava să întoarcă şi să-l urmeze, iar apoi o va reţine în 
golf până la primirea unor informaţii complete. 

Şi atunci când comandantul canonierei nu-i va mai găsi pe 
cei 3 paznici ai farului, el nu va putea să-şi explice absenţa 
lor decât prin faptul că au fost victimele unui atentat. Şi n- 
ar fi firesc să creadă imediat că autorii acestui atentat erau 
oamenii de pe nava care căuta să fugă? 

În fine, se putea ivi şi o altă complicaţie. 

Deoarece Kongre şi banda sa zăriseră în largul oceanului 
pe Santa-Fe, nu era probabil şi chiar sigur că l-au observat 
şi cei care îl atacaseră de două ori pe Careante în momentul 
când ieşea din golf? Aceşti duşmani necunoscuţi au urmărit 
probabil toate mişcările canonierei şi vor apărea la sosirea 


ei în liman, iar dacă printre ei, cum e mai mult ca sigur, se 
află şi al treilea paznic, Kongre şi ai săi nu vor putea să mai 
scape de pedeapsă pentru crimele lor. Kongre se gândise la 
toate aceste eventualităţi şi la consecinţele lor. De aceea, 
singura hotărâre la care se oprise era să pornească imediat 
şi, pentru că vântul care sufla din nord era prielnic, să 
profite de căderea nopţii pentru a ieşi în larg, forțând 
velele. Atunci goeleta ar fi în stare să ajungă la ocean. Poate 
canoniera, nevăzând farul şi nevrând să se apropie de uscat 
pe întuneric, să fi rămas în acest moment destul de departe 
de Insula Statelor. Dacă va fi nevoie, pentru mai multă 
prudenţă, în loc să se îndrepte spre strâmtoarea Lemaire, 
Kongre va lua-o spre sud, va trece de capul 87 

Several şi se va strecura în spatele coastei meridionale. 
lată de ce grăbea plecarea. 

John Davis şi Vasquez, înțelegând planul piraţilor, se 
întrebau cum ar putea să-l împiedice şi, în desperarea lor, 
îşi dădeau seama cât sunt de neputincioşi! 

Pe la 7 şi jumătate, Careante chemă la bord pe cei câţiva 
oameni care mai erau pe uscat. Îndată ce tot echipajul se 
află pe navă, fu ridicată barca şi Kongre ordonă şi ridicarea 
ancorei. 

John Davis şi Vasquez auziră zgomotul regulat al 
opritorului, în timp ce lanţul începea să urce sub acţiunea 
cabestanului. 

După 5 minute ancora se afla la post. Imediat goeleta 
începu manevrarea velelor. Porni cu toate velele întinse, ca 
să nu piardă nimic din puterea vântului care slăbea. Încet, 
nava ieşi din golfuleţ şi, pentru a primi mai bine vântul în 
vele, se ţinea în mijlocul golfului. 

Dar în curând navigația deveni foarte dificilă. Marea fiind 
joasă, goeleta nu era împinsă de curent, şi cu acest ritm nu 
progresa decât foarte încet. În curând nu va putea înainta 
deloc şi poate chiar va fi dată înapoi, dacă peste două ore va 
începe fluxul. În cel mai fericit caz nu va putea ajunge în 
dreptul capului San-Juan înainte de miezul nopţii. 


Dar nu avea nici o importanţă. Cum Santa-Fe nu va intra 
în golf, nu riscau s-o întâlnească. Aşteptarea mareei 
următoare însemna, fără îndoială, că la răsăritul soarelui ea 
va fi încă în afara golfului. 

Echipajul făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru a grăbi 
mersul lui Careante, dar era dezarmat contra pericolului 
evident care provenea din deriva navei. Încetul cu încetul, 
vântul o împingea către malul de sud al băii Elgor. Acest 
mal, pe care Kongre nu-l cunoştea prea bine, îl ştia totuşi 
mărginit cu şiruri de stânci. O oră după plecare, el se crezu 
atât de aproape de mal, încât i se păru prudent să vireze ca 
să se îndepărteze. 

Această manevră nu se putea executa decât cu mare 
greutate, din cauza vântului care scădea din ce în ce mai 
mult, odată cu lăsarea nopţii. 

Totuşi ea era foarte urgentă. Cu cârma la dreapta, scotele 
din spate fură întinse, în timp ce erau slăbite cele din faţă. 
Dar, din lipsă de viteză, goeleta nu izbuti să vireze şi 
continuă deriva spre coastă. 

Kongre înţelese pericolul. Îi rămânea un singur mijloc. Îl 
întrebuința. 

Barca fu lansată, 6 oameni coborâră pe frânghie şi, cu 
ajutorul văâslelor, reuşiră să facă să înainteze puţin goeleta 
care-şi întinse murele la tribord. După un sfert de oră izbuti 
să revină la vechiul drum, fără să se teamă că va fi izbită de 
recifele de la sud. 

Din păcate nu se mai simţea deloc vântul, velele atârnau 
pe catarge. 

Barca încerca în van să-l remorcheze pe Careante până la 
intrarea în golf. Tot ce ar fi putut face nava era să reziste 
fluxului care începea. Cât despre înaintare, nu mai putea fi 
vorba. Va fi oare Kongre obligat să arunce ancora în acest 
loc, la mai puţin de două mile depărtare de golfuleţ? 

După plecarea navei, John Davis şi Vasquez se ridicară şi 
coborâră până la mare, de unde urmăriră mişcările 
goeletei. Vântul se oprise cu totul şi ei înţeleseră că bandiții 


vor fi obligaţi să se oprească, spre a aştepta următorul 
reflux. Dar vor avea tot timpul, înainte de revărsatul zorilor, 
să ajungă la intrarea în golf şi le vor rămâne multe şanse să 
plece fără să fie văzuţi. 

— Nu! Am pus mâna pe ei! exclamă deodată Vasquez. 

— Cum? întrebă John Davis. 

— Vino... vino! 

Vasquez îl trase pe tovarăşul său în direcţia farului. 

După părerea sa, Santa-Fe trebuia să se afle în faţa 
insulei. Ar putea fi chiar foarte aproape, ceea ce, de altfel, 
nu era deloc periculos pe o mare atât de liniştită. Fără 
îndoială că, surprins de stingerea farului, comandantul 
Lafayate aştepta răsăritul soarelui, cu maşinile la mică 
presiune. 

Tot aşa gândea şi Kongre; dar acesta îşi spunea că are cele 
mai mari şanse să evite canoniera. Îndată ce refluxul va 
duce apele golfului spre mare, chiar şi fără vânt, Careante 
îşi va relua mersul şi în mai puţin de o oră va fi în larg. 

Odată ieşit din golf, Kongre nu se va depărta prea mult. I- 
ar fi suficientă o briză uşoară, din cele care de obicei suflă 
din când în când, chiar şi în nopţile calme, şi de un curent 
spre sud, pentru a merge lin, pe lângă coastă, în adâncul 
nopţii întunecoase. Imediat ce va fi trecut de capul Several, 
care se găseşte la o depărtare de 7-8 mile, goeleta, 
adăpostită de faleză, nu va mai avea de ce să se teamă. 
Singura primejdie era să fie observată de oamenii de veghe 
de pe Santa-Fe, dacă aceasta s-ar afla mai jos de golf şi nu 
spre capul San-Juan. 

Comandantul Lafayate n-ar lăsa desigur să se depărteze 
goeleta dacă ar fi văzută la ieşirea din golf, chiar şi numai 
pentru a-i pune căpitanului întrebări despre far. Cu ajutorul 
aburilor, ar fi ajuns nava care fugea, înainte ca aceasta să fi 
dispărut în spatele înălțimilor din sud. 

Era atunci 9 şi ceva. Kongre trebui să se mulţumească să 
se oprească şi să reziste în faţa mareei, ca să aştepte 
momentul când va începe refluxul. Dar mai erau aproape 6 


ore până la reflux. Curentul nu-i va fi prielnic înainte de ora 
3 dimineaţa. Goeleta evita fluxul, întorcând etrava către 
larg. Barca fu urcată din nou la bord. Când va sosi 
momentul, Kongre nu va pierde nici o clipă pentru a porni 
din nou. 

Deodată echipajul scoase un strigăt care putu fi auzit de 
pe ambele maluri ale golfului. 

O lungă rază de lumină străbătu întunericul. Luminile 
farului se vedeau în toată strălucirea lor aşternându-se pe 
apă, pe o mare suprafaţă dincolo de insulă. 

— Ah, ticăloşii! Sunt acolo! exclamă Careante. 

— Pe uscat! ordonă Kongre. 

Într-adevăr, pentru a scăpa de primejdia imediată care-i 
ameninţa, nu avea altceva de făcut: să debarce, lăsând la 
bord numai un mic număr de oameni, să alerge spre 
incintă, să pătrundă în anexă, să urce scara turnului şi să 
ajungă în camera de cart spre a se năpusti asupra acestui 
paznic şi a eventualilor săi tovarăşi, să se descotorosească 
de ei şi apoi să stingă farul. În cazul când canoniera pornise 
să intre în golf, se va opri cu siguranţă... Dacă era de-acum 
intrată, va încerca să iasă, nemaiavând lumina care s-o 
îndrume spre golfuleţ. În cel mai rău caz se va opri pe loc, 
aşteptând să se facă ziuă. 

Kongre ordonă coborârea bărcii. Careante şi alţi 12 
oameni, înarmaţi cu puşti, revolvere şi cuțite, luară loc 
alături de el. Într-o clipă vor acosta şi se vor repezi spre 
incinta farului, de care nu-i despărţea mai mult de o milă şi 
jumătate. 

Această distanţă fu parcursă într-un sfert de oră. Nu se 
depărtaseră unul de altul. Toată banda, afară de cei doi 
oameni aflaţi la bord, se găsea împreună la poalele farului. 

Da... John Davis şi Vasquez se aflau acolo. În goană, fără 
nici o precauţiune, căci ştiau că nu vor mai întâlni pe 
nimeni, ei urcaseră colina şi pătrunseseră în incintă. Ceea 
ce voia Vasquez era să aprindă luminile farului, pentru a 
arăta canonierei drumul spre golfuleţ, unde ea să poată 


ajunge înainte de venirea zorilor. Lucrul de care se temea, 
şi ce temeri îl mistuiau! era să nu fi distrus Kongre lentilele 
şi lămpile şi ca întreg aparatul să nu mai fie în stare de 
funcţionare. Atunci goeleta, după toate probabilitățile, va 
putea să scape fără să fie observată de Santa-Fe. 

Amândoi se repeziră spre locuinţă, intrară în culoar, 
împinseră uşa scării, pe care o închiseră în urma lor punând 
toate zăvoarele, urcară şi ajunseră la camera de cart... 

Lanterna era în bună stare, lămpile la locul lor, având încă 
fitilurile şi uleiul rămase din ziua în care fusese stinsă. Nu, 
Kongre nu distrusese aparatul dioptric al lanternei, el nu se 
gândise decât să împiedice funcţionarea farului pe tot 
timpul cât va rămâne în baia Elgor. Şi de altfel, cum ar fi 
putut el să prevadă împrejurările în care va fi nevoit să-l 
părăsească? 

Dar iată că farul lumina din nou! 

Canoniera putea să ajungă la vechiul său loc de ancorare, 
fără nici o greutate. 

Izbituri puternice se auziră la intrarea turnului. Întreaga 
bandă se năpusti spre uşă spre a urca pe galerie şi a stinge 
luminile. 'Toţi îşi riscau viaţa pentru a întârzia sosirea lui 
Santa-Fe. Nu găsiră pe nimeni pe terasă sau în locuinţă. Cei 
care se aflau în camera de cart nu puteau fi numeroşi. Îi vor 
învinge repede. Îi vor ucide şi farul nu va mai proiecta în 
noapte luminile lui primejdioase. 

Cum se ştie, poarta de jos, care se afla în fundul gangului, 
era făcută dintr-o placă groasă de fier. Era imposibil să 
forţezi zăvoarele care 90 o închideau. Tot aşa de imposibil 
era s-o spargi cu lovituri de rângi sau topoare. 

Careante, care încercase acest lucru, se convinse repede. 
După câteva eforturi zadarnice, veni lângă Kongre şi ceilalţi 
care se aflau în incintă. Ce era de făcut? Exista oare vreun 
mijloc de a urca prin exterior până la lanterna farului? Dacă 
acest mijloc nu exista, bandei nu-i mai rămânea altceva de 
făcut decât să se refugieze în interiorul insulei, pentru a nu 
cădea în mâinile comandantului Lafayate şi a echipajului 


său. Cât priveşte înapoierea la bordul goeletei, la ce le 
putea folosi? De altfel, nici nu mai aveau timp. Nici un fel de 
îndoială nu putea fi că Santa-Fe se afla în golf şi venea spre 
far. 

Dacă, din contră, în câteva minute farul ar fi stins, Santa- 
Fe nu numai că nu şi-ar putea continua drumul, dar ar fi 
nevoită să se întoarcă şi goeleta ar izbuti poate să treacă. 
Or, acest mijloc de a ajunge la galerie exista. 

— Sârma paratrăsnetului! exclamă Kongre. 

Într-adevăr, de-a lungul turnului cobora un lanţ de metal 
fixat din 3 în 3 metri de scoabe de fier. Căţărându-se de la 
un crampon la celălalt cu ajutorul mâinilor, era cu siguranţă 
posibil să ajungi la galerie şi chiar să-i iei prin surprindere 
pe cei ce ocupau camera de cart. 

Kongre va încerca acest ultim mijloc de salvare. Careante 
şi Vargas o luară înainte. Amândoi se urcară pe anexă, 
apucară lanţul şi începură să se caţere unul după altul, 
sperând că nu vor fi observați din cauza întunericului. 
Ajunseră la balustradă şi se apucară de bară. Nu mai 
trebuiau decât să sară peste ea... 

În această clipă răsunară două focuri de revolver. 

John Davis şi Vasquez se găseau acolo, cu urechile ciulite. 
Cei doi bandiți, loviți în cap, dădură drumul barei şi se 
zdrobiră de acoperişul anexei. 

Atunci se auzi o sirenă la poalele farului. Canoniera intra 
în golfuleţ şi sirena scotea sunete ascuţite. 

Abia mai aveau timp să fugă. În câteva minute Santa-Fe va 
ancora la locul ei obişnuit. 

Kongre şi oamenii săi, înțelegând că nu se mai putea face 
nimic, alergară pe terasă şi o luară la goană înspre 
interiorul insulei. 

După un sfert de oră, în clipa în care comandantul 
Lafayate arunca ancora, şalupa paznicilor, redobândită, 
acostă la nava de război din câteva lovituri de vâslă. 

John Davis şi Vasquez se găseau acum la bordul 
canonierei. 


CAPITOLUL XV. 

DEZNODĂMÂNTI. 

Canoniera Santa-Fe, ducând la bord schimbul de paznici 
pentru Insula Statelor, părăsise Buenos Aires la 19 
februarie. Cu un vânt 91 prielnic şi pe o mare liniştită, 
traversarea sa fu foarte rapidă. Uraganul care ţinuse 
aproape 8 zile nu se întinsese dincolo de strâmtoarea 
Magellan. Comandantul Lafayate nu suferise deci din 
pricina lui şi ajunsese la destinaţie mai devreme cu câteva 
zile. Dacă sosea cu 12 ore mai târziu, goeleta ar fi fost 
departe şi ar fi trebuit să renunţe la urmărirea bandei lui 
Kongre şi a şefului ei. 

Comandantul Lafayate nu lăsă să treacă noaptea înainte 
de a fi fost pus la curent cu ceea ce se întâmplase în baia 
Elgor de 3 luni încoace. 

Dacă Vasquez se găsea la bord, camarazii săi Felipe şi 
Moriz nu se aflau alături de el. Cât despre tovarăşul său, 
nimeni nu-l cunoştea şi nu-i ştia nici numele. Comandantul 
Lafayate îi chemă pe amândoi în careu şi primul său cuvânt 
fu: 

— Farul a fost aprins târziu, Vasquez. 

— Nu mai funcţionează de 9 săptămâni... răspunse 
Vasquez. 

— 9 săptămâni?! Ce însemnează asta?... Şi ceilalţi 2 
camarazi ai tâi...? 

— Felipe şi Moriz sunt morţi... 21 de zile după plecarea lui 
Santa-Fe, farul nu mai avea decât un singur paznic, 
domnule comandant! 

Vasquez povesti evenimentele întâmplate pe Insula 
Statelor, îşi termină povestirea trecând sub tăcere fapta pe 
care avusese meritul să o săvârşească. John Da vis 
interveni: 

— Ceea ce uită Vasquez să vă spună, domnule comandant, 
adăugă el, este că cele două proiectile ale noastre au fost cu 
totul insuficiente! 


Cu toate spărturile pe care i le-am făcut în cocă, Maule ar 
fi putut să plece chiar în această dimineaţă, dacă Vasquez, 
în cursul nopţii trecute, n-ar fi înotat până la navă, cu preţul 
vieţii sale, plasând un exploziv în pupa. E adevărat că nu a 
obţinut pe deplin rezultatul sperat. Avariile au fost uşoare şi 
au fost reparate în 12 ore. Dar aceste 12 ore au fost acelea 
care v-au permis să găsiţi goeleta în golf. Acest lucru i se 
datorează numai lui Vasquez, cum, de altfel, tot el este 
acela care, zărind canoniera, a avut ideea de a alerga la far, 
spre a aprinde luminile stinse de atâta vreme. 

Comandantul Lafayate strânse călduros mâna lui John 
Davis şi a lui Vasquez, care prin îndrăzneață lor intervenţie 
au permis navei Santa-Fe, să ajungă înaintea plecării 
goeletei, apoi explică în ce condiţii canoniera a putut vedea 
Insula Statelor cu o oră înainte de apusul soarelui. 

Comandantul Lafayate determinase poziţia navei pe hartă 
în dimineaţa aceasta şi era sigur unde se afla. Canoniera nu 
mai avea nevoie decât să navigheze în direcţia capului San- 
Juan, pe care trebuia să-l zărească înainte de căderea 
nopţii. În adevăr, la amurg, când cerul începu să se 
întunece, comandantul Lafayate desluşi foarte clar, dacă nu 
coasta de est a insulei, cel puţin piscurile înalte din spatele 
ei. Se găsea atunci la o distanţă de vreo 10 mile şi era sigur 
că va putea ancora după cel mai târziu două ore. 

În acest moment, Santa-Fe fusese zărită de John Davis şi 
Vasquez. 

Tot atunci Careante o semnală din vârful farului lui 
Kongre, care luă hotărârea de a porni cât mai repede, spre 
a putea ieşi din golf înainte ca Santa-Fe să fi intrat. 

În acest timp, Santa-Fe continua să navigheze spre capul 
San-Juan... Marea era liniştită şi de-abia se simțeau din larg 
ultimele adieri ale brizei. 

Desigur că, înainte ca Farul de la Capătul Lumii să fi fost 
construit, comandantul Lafayate n-ar fi comis imprudenţa 
să se apropie de uscat noaptea, şi cu atât mai puţin să 
pătrundă în baia Elgor spre a ancora în golfuleţ. Dar coasta 


şi golful erau acum luminate şi nu mai găsea că e nevoie să 
aştepte până dimineaţa. 

Canoniera îşi continuă deci drumul către sud-vest şi când 
se făcuse noapte ajunsese la mai puţin de o milă de baia 
Elgor. Canoniera rămase aici, cu maşinile la mică presiune, 
aşteptând ca farul să lumineze. 

Trecu o oră. Nici o rază de lumină nu apăruse pe insulă. 

Comandantul Lafayate nu putea să se fi înşelat asupra 
poziţiei... 

Baia Elgor era cu siguranţă în faţa lui. Era negregşit în 
bătaia luminii farului... Şi farul nu se aprindea...! 

Ce se putea gândi altceva la bordul canonierei, decât că se 
defectase aparatul? Poate că lanterna fusese spartă, 
lentilele stricate şi lămpile scoase din uz, în timpul ultimului 
uragan care fusese atât de puternic. Niciodată şi în ruptul 
capului nu i-ar fi trecut nimănui prin minte că cei 3 paznici 
fuseseră atacați de o bandă de pirați, că 2 dintre ei fuseseră 
ucişi de aceşti asasini şi că al treilea, pentru a nu avea 
aceeaşi soartă, fusese obligat să fugă. 

— N-am ştiut ce să fac, spuse atunci comandantul 
Lafayate. 

Noaptea era neagră. Nu puteam să risc să intru în golf. 
Trebuia să rămân în larg până la revărsatul zorilor. Ofițerii 
mei şi echipajul erau cu toţii foarte îngrijoraţi şi presimţeau 
că s-a întâmplat o nenorocire, în fine, după ora 9 farul 
străluci... Întârzierea aceasta se datora probabil unui 
accident... Am ridicat presiunea cazanelor şi am luat 
drumul către golf. 

După o oră Santa-Fe a pătruns înăuntru. La o distanţă de o 
milă şi jumătate am zărit în golfuleţ o goeletă ancorată, 
care părea părăsită... 

Tocmai voiam să trimit câţiva oameni într-acolo, când 
răsunară focuri de armă, şi aceste focuri erau trase de pe 
galeria farului!... Am înţeles atunci că paznicii noştri erau 
atacați, că se apărau probabil contra echipajului acestei 


goelete... Am dat drumul sirenei, pentru a-i speria pe 
agresori... 

şi după un sfert de oră Santa-Fe ancora. 

— La timp, domnule comandant! zise Vasquez. 

— Ceea ce n-ar fi putut face, răspunse comandantul 
Lafayate, dacă nu v-aţi fi riscat viaţa pentru a aprinde farul. 
Acum goeleta ar fi fost în larg. Nu am fi zărit-o la ieşirea din 
golf şi banda de pirați ne-ar fi scăpat. 

Toată povestea se răspândi imediat la bordul canonierei şi 
plouă cu felicitări asupra lui Vasquez şi a lui John Davis. 

Noaptea trecu liniştită şi a doua zi Vasquez făcu cunoştinţă 
cu schimbul alcătuit din alţi 3 paznici, pe care Santa-Fe îi 
aducea pe Insula Statelor. 

E de la sine înţeles că încă în timpul nopţii un detaşament 
puternic de marinari fusese trimis să ia în primire goeleta. 
Kongre, fără această măsură, ar fi încercat cu siguranţă să 
se îmbarce din nou şi odată cu refluxul ar fi ieşit repede în 
larg. 

Comandantul Lafayate, pentru a asigura securitatea noilor 
paznici, nu putu să aibă decât un singur obiectiv: să curețe 
insula de bandiții care o bântuiau şi care, după moartea lui 
Careante şi Vargas, erau în număr de 13 împreună cu şeful 
lor, deznădăjduit în neputinţa sa. 

Dată fiind întinderea insulei, urmărirea risca să fie lungă şi 
chiar să nu-şi atingă țelul. Cum ar putea echipajul de pe 
Santa-Fe să răscolească întreaga insulă? 

Kongre şi oamenii săi nu vor face, fără îndoială, greşeala 
să se întoarcă la capul San-Bartolome, căci secretul acestei 
ascunzători putuse fi descoperit. Dar cunoşteau tot restul 
insulei şi se vor scurge poate săptămâni şi luni înainte ca 
banda să fie capturată până la ultimul om. Şi totuşi, 
comandantul Lafayate n-ar fi consimţit să părăsească Insula 
Statelor înainte de a-i fi pus pe paznici la adăpost de orice 
agresiune şi de a fi asigurat funcţionarea regulată a farului. 

Ceea ce putea grăbi rezultatul dorit era lipsa de hrană de 
care vor avea de suferit Kongre şi oamenii săi. Provizii nu 


mai aveau nici în caverna de la San-Bartolome, nici în grota 
de la baia Elgor. 

Comandantul Lafayate, condus de Vasquez şi John Davis, 
constată, chiar în zorii zilei următoare, că în aceasta din 
urmă, cel puţin, nu se mai găsea nici o rezervă de pesmeţi, 
carne sărată şi nici un fel de alte conserve. Tot ce mai 
rămăsese ca alimente fusese duse la bordul goeletei. 
Aceasta fu adusă din nou în golfuleţ de marinarii 
canonierei. 

În cavernă nu se mai aflau decât rămăşiţe fără mare 
valoare, aşternut, haine şi unelte, care fură depozitate în 
anexele farului. 

Admiţând că în timpul nopţii Kongre ar fi revenit la vechiul 
depozit al jafurilor sale, n-ar mai fi găsit nimic care ar fi 
putut să servească de hrană pentru banda sa. Era probabil 
că nu aveau nici arme de vânătoare, judecând după puştile 
şi muniţiile care fuseseră descoperite la bordul lui 
Careante. Singurul lucru ce le mai rămânea era pescuitul. 
În asemenea condițiuni, ori vor fi nevoiţi să se predea, ori 
nu vor întârzia să moară de foame. Totuşi, cercetările fură 
începute imediat. Detaşamente de marinari, sub ordinele 
câte unui ofiţer sau subofițer, se îndreptară unele spre 
interiorul insulei, altele spre litoral. Comandantul Lafayate 
plecă personal la capul San-Bartolome, unde nu descoperi 
nici o urmă a bandei. 

Trecură mai multe zile fără să se semnaleze prezenţa 
vreunui pirat, când, în dimineaţa de 10 martie, veniră în 
incinta farului 7 ticăloşi din 94 

Ţara Focului, toţi palizi, slăbiţi, epuizați, morţi de foame. 
Aduşi la bordul lui Santa-Fe, după ce au fost hrăniţi, se 
luară măsuri să nu poată fugi. 

4 zile mai târziu, secundul Riegal, care cerceta coasta 
meridională în împrejurimile capului Webster, descoperi 5 
cadavre, printre care Vasquez putu să recunoască doi 
chilieni din bandă. 


Din resturile găsite pe sol în jurul lor, se putea constata că 
încercaseră să se hrănească cu peşte şi crustacee; dar nu 
se vedea nici o urmă de vatră, cărbuni stinşi sau cenuşă. Nu 
mai avuseseră desigur nici un mijloc să aprindă focul. 

În fine, a doua zi seara, puţin înainte de asfinţitul soarelui, 
un om se ivi în mijlocul stâncilor care mărgineau limanul, la 
vreo 500 de metri de far. Era aproape pe locul unde John 
Davis şi Vasquez, temându-se că goeleta va pleca, stătuseră 
la pândă în ajunul sosirii canonierei, în acea noapte în care 
Vasquez se hotărâse să facă o încercare supremă de ao 
reţine. Acest om era Kongre. 

Vasquez, care se plimba în incintă cu noii paznici, îl 
recunoscu imediat şi strigă: 

— Ilată-l!... lată-l...! 

La acest strigăt, comandantul Lafayate, care umbla pe 
plajă cu secundul său, alergă în grabă. 

John Davis şi câţiva marinari se repeziră şi ei şi, adunaţi pe 
terasă, putură să-l vadă pe şeful şi totodată pe unicul 
supravieţuitor al bandei pe care o comandase. 

Ce venise să facă în locul acela? De ce se arătase? Intenţia 
sa era să se predea? Cu toate acestea, nu putea să nu ştie 
ce soartă îl aşteaptă. Va fi dus la Buenos Aires şi va plăti cu 
capul întreaga sa viaţă de hoţii şi crime. 

Kongre stătea nemişcat pe o stâncă mai înaltă decât 
celelalte şi de care valurile mării se spărgeau încetişor. 
Privirile sale se îndreptau spre golf. Lângă canonieră putea 
vedea goeleta pe care norocul i-o trimisese tocmai când 
trebuise, la capul San-Bartolome, şi pe care nenorocul i-o 
luase înapoi. Câte gânduri trebuie că i-au trecut prin minte! 
Câte regrete! 

Fără sosirea canonierei, ar fi fost de mult în apele 
Pacificului, unde i-ar fi fost atât de uşor să fie ferit de orice 
urmărire şi să-şi asigure libertatea. 

Cum este lesne de înţeles, comandantul Lafayate ţinea 
neapărat să pună mâna pe Kongre. 


Dădu ordine şi secundul Riegal, urmat de 6 marinari, se 
strecură în afara incintei pentru a ajunge în pădurea de 
fagi, de unde, urcând pe bariera stâncoasă, îi va fi uşor să-l 
prindă pe bandit. 

Vasquez conducea micul grup pe drumul cel mai scurt. 

Nu se îndepărtaseră nici cu 100 de paşi de terasă când 
auziră răsunând un foc de armă şi un corp se prăbuşi în gol 
şi căzu în mare în mijlocul unei ţâşniri de spume. 

Kongre scosese un revolver de la brâu, şi-l lipise de 
frunte... 

Ticălosul îşi făcuse singur dreptate şi acum marea care 
scădea, târa cadavrul său spre larg. 

Aşa se termină drama de pe Insula Statelor. 

E de la sine înţeles că, în acest timp, din noaptea de 3 
martie, farul funcţiona după program. Pe noii paznici 
Vasquez îi puse la curent cu serviciul. Acum nu mai 
rămăsese nici un ticălos din banda piraţilor. 

John Davis şi Vasquez se vor îmbarca pe canonieră pentru 
a se întoarce la Buenos Aires; de acolo, primul se va duce la 
Mobile, unde nu va întârzia să obţină un binemeritat post 
de comandant de navă, pe măsura energiei, curajului şi 
valorii sale personale. 

Cât despre Vasquez, el va pleca în oraşul său natal, pentru 
a se odihni după atâtea grele încercări înfruntate cu atâta 
curaj... Dar se va întoarce singur, căci sărmanii săi 
camarazi nu vor mai fi cu el. 

În după-amiaza zilei de 18 martie, comandantul Lafayate, 
fără grijă de acum înainte în privinţa siguranţei noilor 
paznici, dădu semnalul plecării. Soarele apunea când nava 
ieşea din golf. 

În acelaşi timp, acolo, pe mal, ţâşni o lumină al cărei reflex 
juca în siajul navei. Şi canonieră, depărtându-se pe marea 
întunecată, părea că duce cu ea câteva din nenumăratele 
raze de lumină proiectate din nou de Farul de la Capătul 
Lumii. 


SFÂRŞIT