Jules Verne — Inchipuirile Lui Jean Marie Cabidoulin

Jules Verne 


Jules Verne 


ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN- 
MARIE CABIDOULIN 


IL, 

O PLECARE ÎNTÂRZIATĂ 

— Hei! Căpitane Bourcart, plecarea nu are loc azi? 

— Nu, domnule Brunei, şi mi-e teamă că nu vom putea 
pleca nici mâine... Nici chiar peste opt zile... 

— Asta-i foarte neplăcut... 

— Şi mai ales îngrijorător, spuse domnul Bourcart 
clătinând din cap. Saint-Enoch trebuia să fi plecat încă de la 
sfârşitul lunii trecute, pentru a putea ajunge în sezonul 
favorabil în regiunea unde se pescuieşte... Veţi vedea că va 
fi lăsat în urmă de către englezi şi americani. 

— Şi astea toate din cauza celor doi oameni care vă lipsesc 
de la bord? 

— Da... Domnule Brunei... De unul din ei nu mă pot lipsi, 
de celălalt, de care m-aş dispensa la nevoie dacă 
regulamentele marinăreşti nu m-ar sili... 

— Oare acesta din urmă să fie dogarul? Întrebă domnul 
Brunei. 

— Nu, credeţi-mă, nu el! Nu!... Pe corabia mea de dogar 
am la fel de mare nevoie ca şi de pânze, cârmă sau busolă, 
deoarece am două mii de butoaie în cală... 

— Şi din câţi oameni se compune echipajul lui Saint- 
Enoch, căpitane Bourcart? 

— Ar fi 34, domnule Brunei, dacă echipajul ar fi complet. 
Vedeţi, este mult mai folositor un dogar care să aibă grijă 
de butoaie decât un medic care să îngrijească de oameni! 
Butoaiele au nevoie tot timpul să fie reparate, în timp ce 


oamenii... Se repară şi singuri! De altfel oamenii nu suferă 
niciodată de boli pe mare. 

— Evident că n-ar trebui să se îmbolnăvească. În aerul de 
mare atât de curat, căpitane Bourcart... Şi totuşi 
câteodată... 

— Domnule Brunei, mai va până să am eu un bolnav pe 
Saint-Enoch... 

— Felicitările mele, căpitane. Dar ce să faci? O corabie 
este o corabie şi ca atare trebuie să se supună 
regulamentelor maritime. Când un echipaj are un anumit 
număr de ofiţeri şi de marinari, trebuie să angajeze şi un 
medic... Aşa se cade... Însă dumneavoastră nu aveţi... 

— Acesta este şi motivul pentru care Saint-Enoch nu se 
află astăzi în dreptul istmului Saint-Vincent. Unde ar fi 
trebuit să fie. 

Această discuţie între căpitanul Bourcart şi domnul Brunei 
avea loc pe la 11 dimineaţa, pe digul din Havre, la oarecare 
distanţă de semafor. Cei doi se cunoşteau de multă vreme, 
unul din ei fost căpitan pe vasele de cabotaj, ajuns ofiţer de 
port, şi celălalt comandant al corăbiei cu trei catarge Saint- 
Enoch. Cu câtă nerăbdare aştepta acesta din urmă să-şi 
completeze echipajul pentru a putea ieşi în larg! 

Bourcart (Evariste-Simon), în vârstă de cincizeci de ani, 
era foarte prețuit în portul Havre, portul de ataş al navei. 
Celibatar, fără familie, fără rude apropiate, navigând încă 
din copilărie, fusese mus, elev marinar, matelot şi maistru 
militar de marină în serviciul statului. 

După multe călătorii ca locotenent şi ajutor de comandant 
în marina comercială, ajunsese să fie de zece ani 
comandantul vasului Saint-Enoch, o balenieră care-i 
aparţinea pe jumătate, ca asociat al firmei Fraţii Morice. 
Marinar excelent, fiind în acelaşi timp prudent, îndrăzneţ şi 
hotărât, păstra întotdeauna - contrar celor mai mulţi dintre 
colegii săi - o extremă politeţe în funcţiile ce le îndeplinea, 
fără să înjure sau să blesteme, dând ordinele într-un mod 
civilizat. Bineînţeles, nu ajungea până acolo încât să-i spună 


gabierului: „fii bun şi întinde terţarolele din vârful 
catargului”, sau cârmaciului - „fii atât de amabil şi ţine 
direcţia spre dreapta!” Dar se vorbea despre el ca despre 
cel mai politicos căpitan de cursă lungă. 

De notat de asemenea că domnul Bourcart, norocos în 
expedițiile făcute, avusese tot timpul rezultate excelente şi 
drumuri fără probleme. Niciodată, nici ofiţerii, nici 
marinarii nu se plânseseră de el. Deci, dacă echipajul lui 
Saint-Enoch nu era complet de data aceasta şi căpitanul nu 
reuşea să-l completeze, acest lucru nu trebuia pus în seama 
lipsei de încredere sau rezervelor din partea personalului 
maritim. 

Bourcart şi Brunei tocmai se opriseră aproape de suportul 
metalic al clopotului de pe terasa semicirculară care se afla 
la capătul digului. Mareometrul indica atunci cel mai 
coborât nivel al refluxului şi catargul fix al semnalizărilor nu 
arbora nici un steag sau fanion, nici o navă nu se pregătea 
să intre sau să iasă şi nici un barcaz de pescuit n-ar fi găsit 
destulă apă în canal în timpul mareei de lună nouă. De 
aceea curioşii nu se aflau pe dig ca atunci când marea era 
înaltă din cauza fluxului. Vapoarele din Honfleur, Trouville, 
Caen şi Southampton se aflau legate la pontoanele lor. Până 
la ora trei după-amiaza nu se va face nici o mişcare în 
avanport. 

Timp de câteva momente, privirile căpitanului Bourcart 
îndreptate spre larg străbătură acest vast sector cuprins 
între îndepărtatele înălţimi ale Ouistrekam-lui şi masivele 
faleze ale farurilor din Heve. Vremea devenea ploioasă, 
cerul se acoperise de nori cenuşii plutind foarte sus în 
văzduh. Vântul bătea din nord-est - o briză capricioasă care 
se va înteţi când va începe fluxul. 

Câteva nave străbăteau golful, unele cu pânzele umflate 
spre orizontul din est, celelalte brăzdând spaţiul cu dâre de 
fum. Desigur că domnul Bourcart privea plin de invidie pe 
colegii săi mai norocoşi care părăsiseră portul. Se înţelege 
de la sine că, până şi de la această distanţă, se exprima în 


termeni politicoşi şi nu şi-ar fi permis să-i trateze cum ar fi 
făcut-o un lup de mare. 

— Da, zise el domnului Brunei, aceşti oameni vrednici vor 
avea un drum bun, cu vântul în vergă, în timp ce eu mai 
sunt în bazin şi nu pot porni!... Vezi dumneata, eu numesc 
asta ghinion şi este pentru prima oară că se întâmplă aşa 
ceva. 

— Aveţi răbdare, domnule Bourcart, de vreme ce nu puteţi 
să plecaţi, răspunse râzând domnul Brunei... 

— Dar asta fac de cincisprezece zile nesfârşite! Exclamă 
căpitanul nu fără oarecare amărăciune. 

— Nu-i nimic! Nava are pânze bune şi veţi recâştiga 
repede timpul pierdut... Cu o viteză de 11 noduri, pe un 
vânt bun, străbaţi un drum lung!... Dar spuneţi-mi, domnule 
Bourcart, nu se simte mai bine doctorul Sinoquet? 

— Nu, din păcate! Nu este nimic grav. Reumatismele îl ţin 
la pat nemişcat şi mai durează câteva săptămâni! Cine ar fi 
crezut că un om atât de obişnuit cu marea şi care timp de 
zece ani a cutreierat cu mine toate ţinuturile Pacificului o să 
păţească un asemenea necaz. 

— Ei! Insinua ofiţerul de port, poate că s-a îmbolnăvit din 
cauza atâtor călătorii... 

— Aş, de unde! Afirmă căpitanul Bourcart. Să capeţi 
reumatism la bordul lui Saint-Enoch! De ce nu holeră sau 
friguri galbene! Cum a putut să-ţi vină o asemenea idee, 
domnule Brunei...? 

Şi domnul Bourcart lăsă să-i cadă braţele, uluit că poţi 
spune o astfel de prostie... Saint-Enoch... O navă aşa de 
bine amenajată, confortabilă şi în care nu pătrunde 
umezeala!... Să capeţi reumatism!... Mai repede ai putea să 
capeţi această boală în sala de consiliu a primăriei sau în 
saloanele subprefecturii decât în cabinele sau în careul lui 
Saint-Enoch! Reumatism! Oare a suferit el vreodată de aşa 
ceva?... Şi totuşi nu părăsea niciodată nava, nici când era 
liber, nici când nava acosta în portul Havre. Să aiun 
apartament în oraş, de ce? Când ai locuinţa ta la bord! Şi n- 


ar fi schimbat această locuinţă nici pentru cea mai 
confortabilă cameră de la Hotel de Bordeaux sau Terminus! 
Reumatism? Nu, nici măcar câte o răceală. Şi s-a auzit 
vreodată un strănut la bordul lui Saint-Enoch? 

Şi, întărâtându-se singur, vrednicul nostru comandant ar fi 
continuat mult şi bine pe această temă, dacă domnul Brunei 
nu l-ar fi întrerupt, zicând: 

— Fie, domnule Bourcart, reumatismul doctorului 
Sinoquet nu se datoreşte decât vacanţelor petrecute pe 
uscat! Îl are totuşi, ăsta-i adevărul, şi de aceea nu se poate 
îmbarca... 

— Mai râu, zise domnul Bourcart, este că nu-i pot găsi un 
înlocuitor, în pofida tuturor încercărilor mele... 

— Răbdare, vă repet, trebuie să aveţi răbdare, domnule 
căpitan! 

Veţi sfârşi prin a pune mâna pe un doctor tânăr, dornic să 
cutreiere lumea, setos de călătorii... Ce-ar putea fi mai 
ispititor decât să debutezi cu o minunată expediţie de 
pescuit balene în apele Pacificului! 

— Desigur, domnule Brunei, ar trebui să am numai grija să 
aleg ce-i mai bun... Cu toate astea, nimeni nu se-nghesuie şi 
mă găsesc încă în situaţia de a nu avea cine să mânuiască 
lanseta şi bisturiul, cleştele de dinţi sau rindeaua de 
dogărie! 

— Dar, fiindcă veni vorba, întrebă ofiţerul de port, nu tot 
reumatismul e de vină că nu mai aveţi dogar. 

— Nu! Vrednicul meu Brulard nu se mai poate sluji de 
braţul stâng, care este anchilozat, şi suferă şi de picioare... 

— Deci are articulațiile prinse? Se informă domnul Brunei. 

— Da, se pare că Brulard nu mai este în stare să 
navigheze. Şi, să ştiţi, domnule Brunei, un vas echipat 
pentru pescuitul balenei nu se poate dispensa de un dogar, 
tot aşa cum nu se poate lipsi de harponeri şi prin urmare 
trebuie să găsesc unul cu orice preţ! 

Domnul Brunei se arătă convins că Brulard nu suferea de 
reumatism, deoarece Saint-Enoch se prezenta ca un fel de 


sanatoriu şi că echipajul său călătorea în cele mai bune 
condiţii igienice, după spusele căpitanului. Dar nu era mai 
puţin adevărat că doctorul Sinogquet şi dogarul Brulard nu 
aveau cum să mai ia parte la această expediţie. 

Deodată domnul Bourcart, strigat pe nume, se-ntoarse să 
vadă cine-l cheamă. 

— Dumneata, Heurtaux? Zise el strângând prieteneşte 
mâna secundului său. Încântat să te văd; de data asta te 
aduce o veste bună? 

— Poate, căpitane, răspunse Heurtaux, poate... Vin să-ţi 
comunic că o persoană s-a prezentat la bord... Încă de 
acum vreo oră. 

— Un dogar?... Un medic? Întrebă repede căpitanul 
Bourcari. 

— Nu ştiu, căpitane. În tot cazul, această persoană părea 
contrariată de faptul că nu te-a găsit... 

— Un om mai în vârstă? 

— Nu, un tânăr, dar va reveni curând... M-am apucat deci 
să vă caut şi cum m-am gândit că vă pot întâlni pe dig... 

— Unde mă aflu întotdeauna, Heurtaux, când nu sunt la 
bord... 

— Da, ştiu... Astfel m-am îndreptat spre catargul de 
semnalizare... 

— Ai făcut foarte bine, Heurtaux, zise Bourcart, şi nu voi 
lipsi la întoarcerea omului. Domnule Brunei, îmi cer 
permisiunea de a vă părăsi... 

— Mergi, dragă domnule căpitan, răspunse ofiţerul de 
port, presimt că vei ieşi curând din încurcătură... 

— Pe jumătate numai, domnule Brunei, şi asta dacă 
persoana e medic sau dogar! 

Acestea spuse, ofiţerul de port şi căpitanul Bourcart îşi 
strânseră cu căldură mâna. Apoi acesta din urmă, însoţit de 
secund, se-ntoarse pe dig, trecu podul şi ajunse la bazinul 
Comerţului, oprindu-se apoi înaintea pasarelei care ducea 
spre Saint-Enoch. Îndată ce urcară pe punte, domnul 
Bourcart se duse în cabina sa, a cărei uşă dădea spre careu 


şi a cărei fereastră dădea spre dunetă. După ce ordonă să 
fie prevenit de îndată ce soseşte vizitatorul, începu să 
aştepte citind un ziar local. 

Aşteptarea nu fu lungă. Zece minute mai târziu, tânărul 
anunţat se prezentă la bord şi fu dus în careu unde 
căpitanul Bourcart veni în întâmpinarea sa. 

După toate probabilitățile, dacă vizitatorul nu era dogar, n- 
ar fi fost imposibil să fie medic - un medic tânăr de 26-27 de 
ani. 

După ce se schimbară saluturile de rigoare - şi desigur că 
domnul Bourcart nu putea rămâne în urmă pe acest teren 
faţă de persoana care-l onora cu vizita sa - tânărul se 
exprimă în aceşti termeni: 

— Am aflat la Bursă că plecarea navei Saint-Enoch a fost 
întârziată din cauza îmbolnăvirii medicului său obişnuit... 

— Din păcate, e foarte adevărat, domnule... 

— Filhiol e numele meu, sunt doctorul Filhiol, domnule 
căpitan, şi vin să vă ofer serviciile mele pentru a-l înlocui pe 
doctorul Sinoquet la bordul navei dumneavoastră. 

Căpitanul Bourcart află că tânărul vizitator, originar din 
Rouen, aparţinea unei familii de industriaşi din acest. Oraş. 
Dorinţa sa era să-şi exercite profesiunea în marina 
comercială. Totuşi, înainte de a intra în serviciul Companiei 
Transatlantice, ar fi fost fericit să poată lua parte la o 
expediţie de pescuit balene şi să debuteze astfel cu o 
navigaţie anevoioasă în apele Pacificului. Putea prezenta 
cele mai bune referinţe. Căpitanul Bourcart n-avea decât să 
ia informaţii despre el la diverşi comercianţi sau armatori 
din Havre. 

Domnul Bourcart îl cercetase cu atenţie pe doctorul 
Filhiol, care avea o înfăţişare plăcută şi simpatică. Nu 
încăpea nici o îndoială că era un om viguros care avea şi un 
caracter hotărât. Căpitanul se pricepea. Un om voinic şi 
sănătos ca ăsta nu va căpăta reumatism pe navă. De aceea 
îi spuse imediat: 


— Domnule, veniţi la momentul potrivit, nu vă ascund 
acest lucru şi, dacă, ceea ce de altfel sunt sigur dinainte, 
informaţiile despre dumneavoastră sunt favorabile, sunteţi 
angajat. Veţi putea începând chiar de mâine să vă instalaţi 
pe Saint-Enoch şi cred că n-o să vă pară rău... 

— Sunt sigur, domnule căpitan, răspunse doctorul Filhiol. 
Înainte să luaţi informaţii despre mine, vă mărturisesc că 
am luat eu despre dumneavoastră. 

— Şi ai făcut foarte bine, spuse domnul Bourcart. Dacă nu 
trebuie niciodată să te îmbarci fără pesmeţi, cu atât mai 
puţin trebuie să-ţi înscrii numele în registrul unei nave fără 
să ştii cu cine ai de-a face. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Aţi avut dreptate, domnule Filhiol, şi, dacă nu mă-nşel, 
informaţiile pe care le-aţi primit au fost în favoarea mea. 

— Toate, în adevăr, şi vreau să sper că cele ce le veţi primi 
despre mine vor fi la fel de bune. 

Era limpede că atât căpitanul Bourcart, cât şi tânărul 
doctor, dacă se-ntreceau în sinceritate, o făceau şi în ceea 
ce priveşte politeţea. 

— V-aş pune încă o singură întrebare, reluă domnul 
Bourcart. Aţi mai călătorit pe mare, domnule doctor? 

— Am făcut câteva scurte traversări ale Canalului Mânecii. 

— Şi nu v-aţi simţit râu? 

— Nu, deloc şi cred că nu mă voi simţi niciodată râu pe 
mare. 

— Sunteţi de acord că un medic trebuie să ia în 
consideraţie această eventualitate? 

— Desigur, domnule Bourcart... 

— Acuma nu trebuie să vă ascund că expedițiile noastre de 
pescuit sunt grele şi periculoase! Nu suntem cruţaţi de 
neplăceri, adesea de lipsuri de tot felul şi ele constituie 
ucenicia aspră a vieţii de marinar... 

— Ştiu, domnule căpitan, şi nu mi-e teamă de această 
ucenicie... 


— Şi expedițiile noastre nu sunt numai primejdioase, 
domnule Filhiol, dar sunt şi lungi câteodată... Aceasta 
depinde de împrejurări mai mult sau mai puţin prielnice... 
Cine ştie dacă Saint-Enoch n-ar putea rămâne pe mare doi 
sau trei ani fără să se-ntoarcă. 

— Va reveni când va reveni, domnule căpitan, şi esenţialul 
este să readucă în port pe toţi cei ce i-a luat cu ella 
plecare! 

Domnul Bourcart nu putea fi decât foarte satisfăcut de 
sentimentele doctorului exprimate în acest fel şi desigur că 
se vor înţelege bine în toate privinţele dacă referinţele luate 
vor permite angajarea lui. 

— Domnule, îi spuse el, nu voi avea decât să mă felicit de a 
fi intrat în legătură cu dumneavoastră şi, începând de 
mâine, după ce voi fi primit informaţiile, sper că numele 
dumneavoastră va figura în jurnalul de bord. 

— La revedere deci, domnule căpitan, răspunse doctorul, 
dar pe când plecarea? 

— Plecarea ar putea fi chiar şi mâine, la mareea de seară, 
dacă voi fi reuşit să-l înlocuiesc pe dogar, cum am reuşit cu 
doctorul... 

— Ah! Nu aveţi încă întreg echipajul, domnule căpitan? 

— Nu, din nefericire, domnule Filhiol, şi este imposibil să 
mai pot conta pe sărmanul Brulard... 

— Este bolnav? 

— Da, dacă poţi fi considerat bolnav când ai un reumatism 
care-ţi înţepeneşte braţele şi picioarele... Şi, totuşi, fiţi 
sigur că nu l-a căpătat pe Saint-Enoch... 

— Dar cred, domnule căpitan, că pot să vă recomand eu 
un dogar... 

— Dumneavoastră? 

Şi căpitanul Bourcart era gata, ca de obicei, să exprime 
mulţumiri premature la adresa acestui providenţial doctor. | 
se părea că a şi început să audă răsunând loviturile 
ciocanului de lemn pe doagele butoaielor din cală. Dar, din 


păcate, bucuria lui fu de scurtă durată şi clătină jalnic din 
cap după ce domnul Filhiol adăugă: 

— Nu v-aţi gândit încă la meşterul Cabidoulin? 

— Jean-Marie Cabidoulin... Din strada Tournettes? 
Exclamă domnul Bourcart. 

— Chiar el!... Ar putea oare exista doi Cabidoulin la Havre 
sau chiar în altă parte? 

— Jean-Marie Cabidoulin, repetă căpitanul Bourcart. 

— În persoană... 

— Şi cum de îl cunoaşteţi dumneavoastră pe Cabidoulin? 

— Pentru că eu l-am căutat şi îngrijit... 

— Atunci... Şi el... Este bolnav? Există o epidemie la 
dogari... 

— Nu, liniştiţi-vă, domnule căpitan... O rană la degetul 
mare, care acum este vindecată şi care nu-l mai poate 
împiedica să mânuiască rindeaua... Este un om sănătos, cu 
o constituţie bună, destul de robust pentru vârsta lui de 
vreo cincizeci de ani şi care s-ar potrivi foarte bine la 
nevoile navei. 

— Fără-ndoială, răspunse domnul Bourcart. Din nefericire, 
dacă îl cunoaşteţi pe Jean-Marie Cabidoulin, îl cunosc şi eu 
şi cred că nici un căpitan n-ar consimţi să-l îmbarce... 

— De ce? 

— Îşi cunoaşte bine meseria şi a luat parte la destule 
expediţii de pescuit. Ultima datează de vreo cinci-şase ani... 

— Mi-aţi putea spune, domnule Bourcart, pentru ce lumea 
nu mai vrea să ştie de el? 

— Pentru că este o cobe, domnule Filhiol, pentru că tot 
timpul prezice calamităţi şi catastrofe... Pentru că, auzindu- 
|, când faci o călătorie pe mare, că are să fie ultima ta 
călătorie, din care nu te vei mai întoarce! Şi apoi mai 
vorbeşte mereu despre monştri marini pe care pretinde că 
i-a văzut... Şi pe care îi va mai întâlni!... Vezi dumneata, 
domnule Filhiol, acest om este capabil să demoralizeze un 
întreg echipaj...! 

— Sunteţi serios, domnule căpitan, sau glumiţi? 


— Foarte serios! 

— Totuşi... În lipsa altuia şi pentru că aveţi nevoie de un 
dogar... 

— Ştiu prea bine că în lipsa altuia... Şi totuşi la acest 
dogar nu m-aş fi gândit niciodată!... În fine, când nu poţi 
porni spre nord... 'Te îndrepţi spre sud... Şi, dacă meşterul 
Cabidoulin ar voi... Dar nu va fi de acord... 

— Se poate totuşi încerca... 

— Nu... N-are rost... Şi apoi Cabidoulin... Cabidoulin! 
Repetă domnul Bourcart... 

— Dacă am merge să vorbim cu el? Propuse domnul 
Filhiol. Căpitanul Bourcart şovăia, încurcat, încrucişa şi îşi 
desfăcea braţele, gândindu-se dacă să meargă sau nu; 
cântărea alternativele şi clătina din cap ca şi cum se găsea 
într-un moment când trebuia să decidă dacă să o ia sau nu 
pe un drum greşit. În fine, dorinţa de a putea porni cât mai 
curând posibil îl împinse să accepte mai mult decât orice 
altceva. 

— Să mergem, răspunse el. 

După o clipă, amândoi părăsiră bazinul comerţului şi se 
îndreptară spre locuinţa dogarului. 

Jean-Marie Cabidoulin era acasă, în odaia lui de la parter, 
care se găsea în fundul unei curţi. Era un om voinic, în 
vârstă de 52 de ani. Îi primi îmbrăcat cu pantaloni de 
catifea reiată şi surtuc, purtând pe cap o şapcă de lutru. Îşi 
pusese un şorţ lung, cafeniu pentru ca să lucreze. Nu avea 
prea mult de lucru şi, dacă nu ar fi strâns ceva bani, n-ar fi 
putut face în fiecare seară partida lui de manila la 
cafeneaua din faţă cu un pensionar bătrân, fost gardian de 
faruri la Heve. 

Jean-Marie Cabidoulin era la curent cu tot ce se petrecea 
în Havre, sosirea şi plecarea transatlanticelor, schimbarea 
piloților, ştiri de pe mare, în fine cu tot ce se vorbea pe dig 
în timpul mareelor de zi. Meşterul Cabidoulin îl cunoştea 
deci de mult pe căpitanul Bourcart, încât, imediat ce-l văzu 
pe pragul atelierului, exclamă: 


— Ei bine, Saint-Enoch tot mai stă acostat la cheu în 
bazinul Comerţului, blocat ca şi cum ar fi prins de 
gheţuri...? 

— Da, meştere Cabidoulin, răspunse cam sec căpitanul 
Bourcari. 

— Şi fără doctor? 

— Ţi-l prezint pe doctor. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule Filhiol? 

— Chiar eu şi, dacă l-am însoţit pe domnul Bourcart, a fost 
ca să te rog să te îmbarci cu noi... 

— Să mă îmbarce? Să mă îmbarce, repetă dogarul strângând 
în mână ciocanul. 

— Da, Jean-Marie Cabidoulin... Zise căpitanul Bourcart. 
Nu este oare ispititor să faci un ultim drum pe o navă bună 
în tovărăşia unor oameni de treabă? 

— Dar, domnule Bourcart, nu m-aş fi aşteptat la o 
asemenea propunere! Ştiţi foarte bine că sunt la pensie... 
Nu mai navighez decât pe străzile din Havre, unde nu 
există nici ciocniri, nici pericol de furtuni... Şi vreţi...? 

— Mai gândeşte-te, meştere Cabidoulin. Nu ai încă vârsta 
să mucegăieşti pe geamandura dumitale, să stai nemişcat 
ca un vechi ponton pe fundul unui port! 

— Ridică ancora, Jean-Marie, ridică ancora! Spuse şi 
doctorul Filhiol în glumă, ca să-l ajute pe domnul Bourcart. 

Meşterul Cabidoulin făcu o mutră gravă, luându-şi 
probabil chipul de cobe şi cu o voce surdă răspunse: 

— Ascultă-mă bine, domnule căpitan, şi dumneata de 
asemenea, doctore Filhiol... Este o idee pe care am avut-o 
întotdeauna şi care nu mi-o va scoate nimeni din cap... 

— Ce idee? Întrebă domnul Bourcart. 

— Aceea că, tot navigând, sfârşeşti cu siguranţă prin a 
naufragia mai devreme sau mai târziu!... Desigur că Saint- 
Enoch are un comandant bun... Are un echipaj bun... Văd 
că va avea şi un doctor bun, dar am convingerea că, dacă 
m-aş îmbarca, am să trec prin peripeții prin care n-am mai 
trecut niciodată. 


— Nu mai spune!... Exclamă domnul Bourcart. 

— Aşa cum vă prevestesc, afirmă meşterul Cabidoulin, 
nişte peripeții groaznice! De aceea mi-am promis să-mi 
termin liniştit viaţa pe uscat...! 

— Haide, astea-s închipuiri, zise doctorul Filhiol. Nu toate 
navele sunt sortite să piară cu oameni şi bunuri cu tot... 

— Nu, fără-ndoială, replică dogarul, dar ce vreţi, am eu 
aşa, o presimţire... Că, dacă aş porni pe mare, nu mă voi 
mai întoarce. 

— Haida-de, Jean-Marie Cabidoulin, răspunse căpitanul 
Bourcart, nu-i serios ceea ce spui... 

— Ba-i foarte serios şi, între noi fie vorba, nu mai am de ce 
să fiu curios. N-am văzut oare, în timpul cât am călătorit pe 
mare, ţările calde, ţările reci, insulele Pacificului şi 
Atlanticului, aisberguri, banchize. 

— Felicitările mele, n-ai a te plânge, zise doctorul Filhiol. 

— Şi ştiţi ce mai am de văzut? 

— Ce, meştere Cabidoulin? 

— Ceea ce n-am văzut încă... Un monstru groaznic, marele 
şarpe al mării. 

— Pe care n-o să-l vezi niciodată... Afirmă domnul Filhiol. 

— De ce? 

— Pentru că nu există!... Am citit tot ce s-a scris despre 
aceşti pretinşi monştri marini şi repet că şarpele de mare 
nu există! 

— Există! Exclamă dogarul cu un glas atât de pătruns, 
încât n-ar fi avut nici un rost să-l contrazici. 

Pe scurt, după multe stăruinţe, convins până la urmă de 
salariul mare oferit de căpitanul Bourcart, Jean-Marie 
Cabidoulin se decise să facă o ultimă expediţie de pescuit şi 
chiar în aceeaşi seară se prezentă cu sacul în spinare la 
bordul lui Saint-Enoch. 

ÎL. 

SAINT-ENOCH. 

A doua zi, la 7 noiembrie 1863, Saint-Enoch părăsi portul 
Havre remorcat de Hercule, care-l scoase în larg în timpul 


fluxului. Vremea era destul de proastă. Nori joşi şi 
zdrenţuiţi goneau pe cer mânaţi de un vânt tare din nord- 
vest. 

Nava căpitanului Bourcart, cu o capacitate de circa 550 de 
tone, era înzestrată cu toate uneltele întrebuințate în mod 
obişnuit pentru dificilul pescuit al balenelor din meleagurile 
îndepărtate ale Pacificului. Cu toate că fusese construită cu 
zece ani în urmă, se ţinea bine pe orice timp. Echipajul se 
ocupase întotdeauna să fie în perfectă stare atât velatura, 
cât şi coca şi tocmai terminase curățirea şi vopsirea la dana 
portului. 

Saint-Enoch, o corabie cu trei catarge, avea ca pânze 
trinca, vela mare, randa, gabierul mic şi gabierul mare, 
gabierul artimon, vela în cruce, artimon, rândunica mare şi 
rândunica mică, rândunica artimon, focul mare şi mic, focul 
săgeţii, zburătorii, velastraiurile şi bonetele. 

În aşteptarea plecării, domnul Bourcart montase la locul 
lor uneltele pentru vânarea balenelor. Patru baleniere erau 
fixate la locurile lor; la babord a secundului, precum şi ale 
primului şi celui de al doilea locotenent, iar la tribord cea a 
căpitanului. Alte patru de schimb erau aşezate pe cavaleţii 
de lemn ai punţii. Între arborele trinchet şi arborele mare, 
în faţa bocaportului au fost instalate, una lângă alta, cele 
două oale de fier împrejmuite cu un zid de cărămizi. 
Acestea servesc la topirea grăsimii. În spatele oalelor, două 
găuri proiectate în acest scop serveau la ieşirea fumului şi, 
în faţă, ceva mai jos de gura ocoalelor, două cuptoare slujeau 
la întreţinerea focului de dedesubtul lor. 

lată şi lista ofiţerilor şi oamenilor echipajului îmbarcaţi pe 
Saint-Enoch: 

Căpitanul Bourcart (Evariste-Simon), vârsta 50 de ani. 

Secundul Ffeurtaux (Jean-Frarftrois), 40 de ani. 

Primul locotenent Cogquebert (Yves), 32 de ani. 

Al doilea locotenent Allotte (Romain), 27 de ani. 

Şeful echipajului Ollive (Mathurin), 45 de ani. 

Pescar harponer Thiebaut (Louis), 37 de ani. 


Pescar harponer Kardek (Pierre), 32 de ani. 

Pescar harponer Durut (Jean), 32 de ani. 

Pescar harponer Ducrest. (Alain), 31 de ani. 

Doctorul Filhiol, 27 de ani. 

Dogarul Cabidoulin (Jean-Marie), 52 de ani. 

Fierarul Thomas (Gille), 45 de ani. 

Dulgherul Ferut (Marcel), 36 de ani. 

Opt mateloţi. 

Unsprezece elevi marinari. 

Un şef ospătar. 

Un bucătar. 

În total 34 de oameni, adică personalul obişnuit al unei 
baleniere de tonajul navei Saint-Enoch. 

Aproape jumătate din echipaj era alcătuită din mateloţi 
normanzi şi bretoni. Doar dulgherul Ferut era originar din 
Paris, cartierul Belleville, unde exercitase meseria de 
maşinist la diverse teatre din Capitală. 

Ofițerii mai fuseseră în expediţii la bordul lui Saint-Enoch 
şi se arătau vrednici de toată lauda. Aveau calităţile cerute 
de această meserie. În expediţia precedentă parcurseseră 
meleagurile din nordul şi sudul Pacificului. Călătorie fericită 
s-ar putea spune, căci timp de 44 de luni cât durase, nu 
avusese loc nici un incident grav; expediţia fusese de 
asemenea rodnică, deoarece nava adusese două mii de 
butoaie de ulei care se vânduseră la un preţ bun. 

Secundul Heurtaux se dovedea foarte priceput în ce 
privea reparaţiile de la bord. După ce servise în calitate de 
aspirant auxiliar în marina de stat, se îmbarcase apoi pe 
vase comerciale şi acum naviga aşteptând să ajungă 
comandant de navă. Trecea pe drept cuvânt ca un bun 
marinar şi era foarte sever în materie de disciplină. 

Despre primul locotenent, Cogquebert, şi cel de al doilea 
locotenent, Allotte, şi ei excelenți ofiţeri, nu era nimic de 
spus, dacă nu că desfăşuraseră un zel extraordinar, 
aproape imprudent, în urmărirea balenelor; luptau cu 
vitejie şi îndrăzneală; căutau să se întreacă în muncă şi-şi 


riscau în mod aventuros balenierele, în pofida 
recomandărilor şi ordinelor ferme ale căpitanului de a fi 
prudenţi. Dar pasiunea pescarului la pescuit este la fel cu a 
vânătorului la vânat - o atracţie irezistibilă, o ardoare 
instinctivă. Cei doi locotenenţi le transmiteau, chiar prea 
mult, aceste sentimente şi oamenilor din subordine, mai 
ales locotenentul Romain Allotte. 

Câteva cuvinte despre şeful echipajului Mathurin Ollive. 
Acest om mic de stat, slab şi nervos, foarte rezistent la 
oboseală, priceput la treabă, numai ochi şi urechi, poseda 
calităţile speciale care caracterizează pe căpitanii din 
marina de război. Cu siguranţă, între cei aliaţi la bord, el se 
interesa cel mai puţin de prinderea balenelor. Dacă o navă 
era înzestrată special pentru acest fel de pescuit sau pentru 
transportul altor mărfuri dintr-un port într-altul, o 
considera înainte de toate o navă şi şefului Ollive nu-i păsa 
decât de problemele de navigaţie. Căpitanul Bourcart îi 
acorda o mare încredere, pe care de altfel o merita. 

Cât despre cei opt mateloţi, cei mai mulţi dintre ei luaseră 
parte la precedenta cursă a lui Saint-Enoch şi alcătuiau un 
echipaj sigur şi foarte experimentat. 

Dintre cei 11 elevi marinari nu erau decât doi care 
debutau în această aspră expediţie a marelui pescuit. Aceşti 
băieţi, între 14 şi 18 ani, care îşi făcuseră practica în 
marina comercială, aveau să fie întrebuinţaţi alături de 
mateloţi la armarea balenierelor. 

Mai rămâneau fierarul Thomas, dogarul Cabidoulin, 
dulgherul Ferut, bucătarul şi şeful ospătar. În afară de 
dogar, toţi făceau parte din personalul navei de trei ani 
încoace şi-şi cunoşteau bine îndatoririle. Trebuie adăugat 
că meşterii Ollive şi Cabidoulin se ştiau de multă vreme 
deoarece navigaseră deseori împreună. Astfel, primul, 
obişnuit cu maniile celui de-al doilea, îl întâmpină cu aceste 
cuvinte: 

— Ei, bătrâne, ai venit deci! 

— Da, zise celălalt. 


— Mai faci o încercare? 

— Precum vezi. 

— Şi tot nu ţi-a ieşit din cap blestemata de idee că se va 
sfârşi rău? 

— Foarte rău, răspunse serios dogarul. 

— Bine, zise Mathurin Ollive, sper că ai să ne scuteşti de 
prezicerile tale... 

— Poţi fi sigur de contrariul! 

— Atunci te priveşte, dar dacă ni se-ntâmplă vreo 
nenorocire... 

— Ar însemna că nu m-am înşelat, replică Jean-Marie 
Cabidoulin. 

Cine ştie dacă dogarului nu începea să-i pară rău că a 
acceptat oferta căpitanului Bourcart? 

Îndată ce Saint-Enoch trecu de dig, vântul având tendinţa 
de a se înteţi, s-a dat ordin să se întindă gabierele, din care 
şeful echipajului scoase două terţarole. Apoi, imediat ce 
Hercule desprinse remorca, gabierele fură întinse şi de 
asemenea focul mic şi vela artimon, iar în acelaşi timp 
căpitanul Bourcart dispuse să se lege mura trincăi. 

În aceste condiţii, corabia putea să manevreze spre nord- 
est în aşa fel, încât să poată ocoli capul istmului Barfleur. 

Vântul îl obliga pe Saint-Enoch să navigheze aproape de 
țărm cu viteză mai mică. De altfel mersul navei era bun şi 
chiar la vânt de cinci carturi înainta cu zece mile pe oră. 

A trebuit să navigheze aproape de țărm trei zile înainte de 
a putea să-l debarce pe pilot la Hougue. Din acest moment 
mersul navei deveni normal în timp ce cobora pe Canalul 
Mânecii. Băteau vânturi prielnice pentru navigaţie. 
Căpitanul Bourcart, după ce ordonă să se întindă 
rândunicile, velastraiurile şi zburătorii, putu să constate că 
Saint-Enoch nu pierduse nimic din calităţile sale nautice. 
Greementul fusese aproape în întregime refăcut în vederea 
acestei expediţii în regiunile îndepărtate, în care o navă 
suportă solicitări foarte obositoare. 


— Timp frumos, mare liniştită şi vânt prielnic, spuse 
domnul Bourcart doctorului Filhiol, cu care se plimba pe 
dunetă. lată o traversare care începe bine, lucru rar când 
trebuie să străbaţi Canalul Mânecii în acest anotimp! 

— Felicitările mele, căpitane, răspunse doctorul, dar ne 
aflăm abia la începutul călătoriei. 

— Oh! Ştiu, domnule Filhiol, nu ajunge să începi cu bine o 
călătorie, important este s-o termini cu bine! Nu vă fie 
teamă, avem o navă bună sub picioarele noastre şi, dacă n-a 
fost lansată chiar ieri, nu înseamnă că nu are o cocă solidă 
şi un greement bun... Pretind chiar că oferă mai multă 
garanţie decât o navă nouă şi credeţi-mă că-i cunosc destul 
de bine valoarea. 

— Aş adăuga, căpitane, că nu e vorba numai să facem o 
călătorie excelentă. Trebuie ca aceasta să dea şi foloase 
serioase, ceea ce nu depinde nici de corabie, nici de ofiţeri 
şi nici de echipaj... 

— Este aşa cum spuneţi, răspunse căpitanul. Balena se 
iveşte sau nu... Trebuie să avem noroc ca în orice 
împrejurare şi şansa nu se poate comanda. Te întorci cu 
butoaiele pline sau cu ele goale, bineînţeles!... Dar Saint- 
Enoch este la a cincea sa expediţie de când a ieşit din 
şantierele din Honfleur şi cele precedente s-au soldat toate 
în favoarea sa... 

— Semn bun, căpitane. Şi socotiți să începeţi pescuitul 
când ajungeţi în Pacific? 

— Vreau, domnule Filhiol, să profit de toate ocaziile şi, 
dacă vom întâlni balene în Atlantic, înainte de a trece de 
Cap, bărcile noastre se vor grăbi să le vâneze. Totul este să 
le observi la mică distanţă şi să ajungi să le prinzi fără să 
pierzi prea mult timp în drum, respectând ruta. 

Câteva zile după plecarea din Havre, domnul Bourcart 
organiză serviciul de veghe: doi oameni la catarge, unul la 
trinchet şi celălalt la arborele mare. Acest serviciu era 
îndeplinit de harponeri şi mateloţi, în timp ce elevii marinari 
făceau cu rândul la timonă. 


De altfel, pentru a fi gata la nevoie, fiecare balenieră primi 
armamentul necesar pescuitului. Dacă deci o balenă ar fi 
semnalată în apropierea navei, n-aveau decât să coboare 
ambarcaţiunile, ceea ce s-ar efectua în câteva minute. Dar 
asemenea eventualitate nu se prevedea înainte ca Saint- 
Enoch să ajungă în plin Atlantic. 

Îndată ce văzu că se află la capătul Canalului Mânecii, 
căpitanul Bourcart urmă drumul spre vest pentru a putea 
ocoli Ouessant. În momentul când pământul Franţei trebuia 
să dispară, el i-l arătă doctorului Filhiol. 

— La revedere! Exclamară amândoi. 

Adresând acest salut de ultimă oră ţării lor, se întrebau 
desigur câte luni, câţi ani vor trece poate înainte de a o 
revedea... 

Vântul bătând destul de tare spre nord-est, Saint-Enoch nu 
avu decât să slăbească scotele pentru a o lua spre capul 
Ortegal de la capătul limbii de pământ din nord-vestul 
Spaniei. Nu va mai fi nevoie să treacă prin golful Gascogne, 
unde drumul unei corăbii mici se face cu mari riscuri, când 
vântul suflă din larg şi o împinge spre coastă. De câte ori 
navele care nu reuşesc să ţină direcţia sunt obligate să se 
adăpostească în porturile franceze sau spaniole! 

Când căpitanul şi ofiţerii săi se strângeau la ora mesei, se 
discuta desigur despre ce se va întâmpla în această nouă 
expediţie. Ea debuta în condiţii prielnice. Nava se va găsi în 
plin sezon în regiunile de pescuit şi domnul Bourcart arăta 
atâta încredere, încât putea s-o sădească în sufletele celor 
mai rezervaţi. 

— Dacă ţinem seama, declară el într-o zi, că plecarea 
noastră a fost întârziată cu 15 zile şi că acum ar fi trebuit să 
fim în dreptul insulelor Ascension şi Sfânta Elena, ar fi o 
mare nedreptate să ne plângem... 

— Cu condiţia, replică locotenentul Cogquebert, cu condiţia 
ca vântul să sufle din direcţia bună cel puţin o lună şi atunci 
vom câştiga uşor timpul pierdut. 


— Totuşi, zise domnul Heurtaux, păcat că tânărul nostru 
doctor n-a avut mai devreme excelenta idee de a se îmbarca 
pe Saint-Enoch. 

— Şi eu regret, replică vesel domnul Filhiol, căci nu 
puteam găsi nicăieri o primire mai călduroasă şi o societate 
mai plăcută. 

— Părerile de rău n-au nici un rost, prieteni! Zise domnul 
Bourcart. Ideile bune nu vin totdeauna când vrei... 

— Nici balenele, exclamă Romain Allotte. Aşa că, atunci 
când sunt semnalate, trebuie să fii pregătit... 

— De altfel, remarcă doctorul, nu numai medicul lipsea 
personalului de pe Saint-Enoch, lipsea şi dogarul... 

— E adevărat, răspunse căpitanul Bourcart, şi să nu uităm 
că dumneavoastră sunteţi acela, dragă domnule Filhiol, 
care mi-a vorbit de Jean-Marie Cabidoulin. Desigur că fără 
intervenţia dumneavoastră nu m-aş fi gândit nici un 
moment să mă duc la el... 

— În fine, se află la bord, încheie domnul Heurtausx şi asta-i 
esenţialul. Dar aşa cum îl cunosc, n-aş fi crezut niciodată că 
va consimţi să-şi părăsească prăvălia şi butoaiele... În mai 
multe rânduri, cu toate avantajele ce i se ofereau, a refuzat 
să plece pe mare şi trebuie că aţi avut darul convingerii... 

— Ei bine, zise căpitanul Bourcart, n-am întâmpinat o prea 
mare împotrivire... Spunea că e sătul de navigaţie... A avut 
şansa să fi scăpat cu bine până acum... De ce să puie soarta 
la încercare? 'lotdeauna sfârşeşti prin a-ţi lăsa oasele... 
Trebuie să ştii să te opreşti la timp... Pe scurt, cunoaşteţi cu 
toţii văicărelile acestui om vrednic! Şi apoi pretenţia că a 
văzut tot ce se putea vedea în cursul unei expediţii de 
pescuit... 

— Niciodată n-ai văzut totul, declară locotenentul Allotte, 
şi, în ceea ce mă priveşte, aştept totdeauna întâmplări noi... 
Neobişnuite... 

— Ceea ce ar fi neobişnuit, aş zice chiar de necrezut... 
Afirmă domnul Bourcart, ar fi ca norocul să-l părăsească pe 
Saint-Enoch. Asta ar însemna ca expediţia de faţă să nu fie 


la fel de bună ca cele dinainte, din care am avut mari 
beneficii! Să primim, cum se zice, o lovitură pe la spate, iar 
nava noastră să nu aducă plinul său de balene şi de 
grăsime! Sunt însă foarte liniştit în această privinţă! 
Trecutul garantează viitorul şi, atunci când Saint-Enoch se 
va înapoia în bazinul comerţului, va avea cele 2 000 de 
butoaie pline ochi. 

Şi, pe legea mea, dacă l-ar fi auzit vorbind cu încrederea 
lui de nezdruncinat, chiar şi Jean-Marie Cabidoulin şi-ar fi 
zis, poate, că cel puţin în această expediţie nu avea să se 
teamă de nici un risc, atât de norocoasă era nava 
căpitanului Bourcart! 

După ce ajunse în sud-est în dreptul înălțimilor capului 
Ortegal, Saint-Enoch, favorizat de condiţiile atmosferice, se- 
ndrepta spre Madere pentru a trece apoi între Azore şi 
insulele Canare. La această latitudine, echipajul găsi un 
climat excelent, o temperatură medie, îndată ce trecură de 
tropice înainte de insulele Capului Verde. 

Ceea ce-l făcea pe căpitanul Bourcart, pe ofiţerii şi 
mateloţii săi să se mire, era că până atunci nu putuseră 
urmări nici o balenă. Dacă zăriră câteva de două-trei ori, 
ele erau la o distanţă atât de mare, că n-avea rost să 
coboare bărcile. Ar fi fost vreme şi osteneală pierdute fără 
nici un rezultat; mai bine să ajungă în regiunile de pescuit 
într-un timp cât mai scurt, fie pe mările din Noua Zeelandă 
- foarte solicitate în această epocă a anului - fie pe cele din 
Pacificul septentrional. lată de ce nu trebuiau să întârzie. 

Navele din porturile Europei, ca să ajungă în Oceanul 
Pacific, pot alege între două căi aproape egale ca parcurs: 
fie să treacă pe la Capul Bunei Speranţe din sudul Africii, fie 
să ocolească pe la capul Horn din sudul Ţării de Foc. Aşa se 
întâmpla atâta timp cât încă nu se deschisese Canalul 
Panama. Dar, în ce priveşte drumul pe la capul Horn, 
trebuia coborât până la paralela 55 a emisferei meridionale 
unde sunt furtuni puternice. Fără-ndoială, e mai bine ca o 
navă să se angajeze prin sinuozităţile strâmtorii Magellan şi 


să evite astfel marile furtuni ale capului. În ce priveşte 
corăbiile, ele nu s-ar putea aventura fără să aibă nesfârşite 
întârzieri, mai ales când este vorba să treacă prin această 
strâmtoare de la est spre vest. 

În general este deci mult mai avantajos s-o iei pe la sudul 
Africii, apoi prin Oceanul Indian şi Marea de Sud, unde în 
numeroase porturi ale coastei australiene te poţi adăposti 
uşor până în Noua Zeelandă. 

Căpitanul Bourcart alesese mereu acest drum în 
precedentele sale călătorii şi o făcu şi acum. Nici nu avu 
nevoie să se îndrepte mult spre vest, fiind slujit de un vânt 
neschimbător şi după ce depăşi insulele Capului Verde, 
întâlni curând Ascension şi, după câteva zile, Sfânta-Elena. 

La această epocă a anului, dincolo de Ecuator, regiunile 
Atlanticului sunt foarte umblate. Nu se scurgeau nici 48 de 
ore fără ca Saint-Enoch să nu întâlnească câteva vapoare 
care treceau cu mare viteză sau câte unul din acele clipere 
iuți şi subţiri, singurele care se pot lua la întrecere cu 
steamerul. Dar căpitanul Bourcart n-avea timp să le dea 
lecţii de cumpănire. De cele mai multe ori, se arătau numai 
pentru a ridica pavilionul care le indica naționalitatea şi de 
obicei nu aveau de transmis sau de primit nici un fel de 
informaţii maritime. 

Din insula Ascension, trecând între ea şi coastă, cei de pe 
Saint-Enoch n-au putut să zărească decât vârfurile 
vulcanilor care se-nalţă deasupră-i. Ajunsă în dreptul insulei 
Sfânta-Elena, nava o lăsă în urmă la tribord, la o distanţă de 
trei sau patru mile. Din tot echipajul, doctorul Filhiol era 
singurul care n-o văzuse şi timp de o oră privirea sa nu se 
putu desprinde de piscul Dianei, deasupra văgăunei unde 
se găsea închisoarea Longwood. 

Timpul, destul de schimbător, deşi direcţia vântului era 
constantă, favoriza mersul navei care, fără să-şi schimbe 
murele, n-avea nevoie decât să strângă sau să întindă din 
pânze. Oamenii de veghe postați pe vergi erau numai ochi. 


Şi totuşi balenele nu se iveau; ele se găseau probabil mai la 
sud la câteva mile depărtare de Cap. 

— La naiba, căpitane, spunea câteodată dogarul, nu era 
nevoie să mă îmbarcaţi dacă n-am de lucru la bord... 

— Va veni timpul... Repeta domnul Bourcart. 

— Sau nu va veni, răspundea dogarul clătinând din cap, şi 
nu vom avea nici un butoi plin când vom ajunge în Noua 
Zeelandă... 

— E posibil, meştere Cabidoulin, dar îl vom umple acolo... 
O să ai destulă treabă, fii sigur! 

— Cândva, domnule căpitan, balenele mişunau în partea 
asta a Atlanticului... 

— De... Recunosc şi este sigur că vor fi din ce în ce mai 
puţine, ceea ce este destul de trist! 

Într-adevăr, oamenii de veghe abia semnalară două-trei 
balene - una dintre ele destul de mare. Din nefericire, 
aflându-se prea aproape de navă, se scufundară 
numaidecât şi apoi nu se mai văzură. Cu viteza mare cu 
care înoată aceste cetacee, pot străbate o mare distanţă 
înainte de a reveni la suprafaţă. Coborând balenierele ca să 
le urmăreşti, ar fi însemnat să te expui la o mare oboseală 
fără şanse serioase de reuşită. 

Ajunseră la Capul Bunei Speranţe pe la mijlocul lunii 
decembrie. La acea vreme, de-a lungul coastei Africii 
întâlneai multe nave care aveau ca destinaţie marea colonie 
engleză. Se întâmpla rar ca orizontul să nu fie brăzdat de 
fumul vreunui bastiment. 

De mai multe ori, în timpul călătoriilor precedente, domnul 
Bourcart se oprise în portul Capetown, când Saint-Enoch 
se-ntorcea din expediţie, şi putuse vinde acolo o parte din 
încărcătură. N-avură deci de ce să coboare pe uscat. 
Corabia ocoli sudul Africii, ale cărei ultime înălţimi 
rămaseră în urmă cu vreo cinci mile la babord. Capul Bunei 
Speranţe se numea la început, pe bună dreptate, Capul 
Furtunilor. De data aceasta îşi justifică vechea denumire, cu 
toate că emisfera meridională se găsea în plină vară. Saint- 


Enoch trebui să înfrunte vânturi puternice care-l siliră să 
meargă cu viteză redusă. Totuşi suferi o mică întârziere şi 
câteva avarii fără mare importanţă, pe care meşterul 
Cabidoulin n-avu cum să le ia drept semne rele. Apoi, 
profitând de curentul antarctic care se-ndreaptă spre est 
înainte de a devia în apropierea insulelor Kerguelen, putu 
să-şi continue drumul în condiţii favorabile. 

În ziua de 30 ianuarie, puţin după răsăritul soarelui, unul 
din oamenii de veghe strigă de pe vergile arborelui 
trinchet: 

— Pământ pe direcţia vântului. 

Calculele căpitanului Bourcart situau vasul la 76 grade 
longitudine la est de meridianul Parisului şi la 37 grade 
latitudine sudică, adică în apropierea insulelor Amsterdam 
şi Saint-Paul. 

La două mii de mile de aceasta din urmă, Saint-Enoch se 
opri. Pirogele secundului Heurtaux şi locotenentului Allotte 
fură trimise aproape de coastă cu undiţe şi plase, căci peşte 
se găseşte cât vrei pe lângă malurile insulei. În adevăr, 
după-amiază ele se întoarseră cu o cantitate de peşte de 
bună calitate şi de languste, nu mai puţin gustoase, care 
alcătuiră masa pentru câteva zile. 

După insuia Saint-Paul, după ce schimbă direcţia spre 
paralela 40, dus de un vânt care-i asigura viteza de 70-80 
de leghe în 24 de ore, Saint-Enoch ajunse în dimineaţa zilei 
de 15 februarie la Snares, în partea de sud a Noii-Zeelande. 

III. 

PE COASTA DE EST A NOII-ZEELANDE. 

De vreo treizeci de ani balenierele exploatează aceste 
meleaguri ale Noii Zeelande unde pescuitul dă roade 
deosebit de bogate. În această perioadă a anului, era poate 
locul din Pacific unde balenele apăreau la suprafaţă în 
număr mare. Doar că sunt de obicei împrăştiate şi rar le 
întâlneşti în apropierea navei. Totuşi, preţul acestei specii 
de cetacee este atât de mare, încât căpitanii nu mai vor să 


ţină seama de oboseala şi de primejdiile la care te supune 
dificila lor captură. 

Tocmai asta-i explica domnul Bourcart doctorului Filhiol, 
când Saint-Enoch ajunse în dreptul insulei Tawai- 
Pounamou, marea insulă meridională a arhipelagului neo- 
zeelandez. 

— Desigur, adăugă el, o navă ca a noastră, dacă-i surâde 
norocul, ar putea să-şi facă aici plinul în câteva săptămâni. 
Dar ar trebui ca timpul să fie mereu frumos şi în aceste 
locuri eşti la cheremul unor furtuni zilnice, care sunt de o 
violenţă extraordinară. 

— Nu există pe insulă porturi în care să fie uşor să te 
refugiezi? Întrebă domnul Filhiol. 

— Fără-ndoială că sunt şi numai pe litoralul estic se găsesc 
Dunedin, Oamari, Akaroa, Christchurch, Blenheim, pentru a 
nu le înşira decât pe cele principale. Este însă adevărat că 
balenele nu vin să se zbenguie pe lângă porturi şi trebuie să 
le cauţi la câteva mile în largul mării... 

— Oricum, domnule căpitan, nu aveţi de gând să vă opriţi 
puţin în unul din porturi înainte de a pune echipajul la 
treabă? 

— Intenţia mea este să rămân trei sau patru zile, pentru a 
putea să reînnoim proviziile, mai ales cu carne proaspătă, 
ceea ce ar constitui o variaţie la sărăturile pe care le 
consumăm de obicei... 

— Şi unde are să arunce Saint-Enoch ancora? 

— În portul Akaroa. 

— Şi când va ajunge acolo? 

— Mâine dimineaţă. 

— Aţi mai oprit în acest port? 

— De mai multe ori... Cunosc trecerile şi, în caz de furtună 
mare, sunt sigur că găsesc un adăpost excelent. 

Totuşi, deşi cunoştea atât de bine locul, nu putu să ajungă 
în port decât cu mare greutate. Când începu să se zărească 
uscatul, Saint-Enoch trebui să manevreze cu vântul în faţă 
pe o briză puternică. Apoi, când nu mai avea de făcut decât 


două volte ca să intre în canal, mura focului mare se rupse 
şi fu nevoit să se întoarcă în larg. 

De altfel, vântul se înteţea, marea devenea furioasă şi 
după-amiază le fu cu neputinţă să ajungă la Akaroa. 
Nevrând să rămână în timpul nopţii prea aproape de 
coastă, căpitanul Bourcart retrase vasul până la şase seara, 
apoi reveni mai aproape reducând pânzele la una singură, 
şi aşteptă să se facă ziuă. 

A doua zi, la 17 februarie, Saint-Enoch putu în fine să intre 
pe acest canal întortocheat, strâns între două coline destul 
de înalte, care duce la Akaroa. Pe țărm apărură câteva 
ferme şi pe coasta colinelor se vedeau boi şi vaci care 
păşteau pe păşuni grase. 

După ce naviga pe o distanţă de opt mile şi jumătate, tot 
manevrând, Saint-Enoch aruncă ancora puţin înainte de 
amiază. 

Akaroa aparţine peninsulei Banks, care se desprinde de 
coasta Tawai-Pounamou, mai jos de paralela 44. Ea 
formează o anexă a provinciei Canterbury, una din cele 
două mari părţi ale insulei. Oraşul nu era încă decât un mic 
târg zidit în dreapta strâmtorii, în faţa munţilor înşiraţi pe 
celălalt mal cât vedeai cu ochii. În această parte trăiau 
băştinaşii Maori în mijlocul unor păduri minunate de brazi 
care furnizau lemnul pentru construcţiile maritime. În 
orăşel locuiau trei mici colonii de englezi, germani şi 
francezi aduşi aici în 1840 de nava Robert de Paris. 
Guvernul concesionase acestor colonişti o anumită porţiune 
de terenuri, acordându-se câştigul pe care îl vor dobândi 
din exploatarea pământului. Astfel, lângă coastă s-au 
însămânţat ogoare cu grâu şi s-au cultivat, în jurul 
numeroaselor case de lemn, grădini în care cresc diverse 
specii de legume şi fructe - mai ales piersici, în mare 
cantiate şi foarte gustoase. 

Î n locul unde ancoră Saint-Enoch se putea vedea un fel de 
ghiol în mijlocul căruia se afla o insuliţă pustie. Acolo se 
aflau câteva nave, între care şi una americană - Zireh Swif, 


care capturase un număr de balene. Domnul Bourcart se 
duse la bordul acestei nave să cumpere o lădiţă cu tutun, 
deoarece provizia sa începuse să scadă. În general, tot 
timpul escalei fu întrebuințat pentru a reînnoi rezervele de 
apă sau lemne şi pentru a curăţi coca. Apa dulce era 
procurată de lângă colonia engleză, dintr-un mic izvor 
limpede. Lemnul fu tăiat pe malul drept al canalului locuit 
de Maori. Aceştia începură chiar să se împotrivească, 
pretinzând o despăgubire. Atunci păru preferabil să se 
aprovizioneze de pe celălalt mal, unde lemnul nu costa 
decât oboseala de a-l dobori şi a-l tăia. Cât despre carnea 
proaspătă, bucătarul o găsea cu uşurinţă şi mai multe vite 
tăiate sau vii trebuiau să fie ambarcate în momentul 
plecării. 

Două zile după sosirea lui Saint-Enoch, o balenieră 
franceză - Caulaincourt - intra în portul Akaroa, cu 
pavilionul în vârful catargului. Lia politeţe trebuie răspuns 
cu politeţe. Când căpitanul Bourcart voi să arboreze 
pavilionul său, văzu însă că se-negrise de la praful de 
mangal cu care erau acoperite toate lăzile pentru a 
distruge şobolanii care se-nmulţiseră îngrozitor de la 
plecarea din Havre şi care împuţiseră nava. 

Marcel Ferut susţinea că trebuie să te fereşti să omori 
aceste animale inteligente. 

— Şi de ce? Întrebă odată unul dintre elevii marinari. 

— Pentru că, dacă Saint-Enoch ar fi în pericol de a 
naufragia, ne-ar preveni. 

— Şobolanii? 

— Da, şobolanii, care ar fugi. 

— Cum? 

— Înot... Replică glumeţul dulgher. 

În aceeaşi după-amiază, domnul Bourcart, totdeauna cel 
mai politicos dintre oameni, îl trimise pe domnul Heurtaux 
la bordul lui Caulaincourt pentru a transmite scuzele sale 
de a nu fi putut răspunde la salut cu pavilionul său care, din 


tricolor, devenise unicolor şi încă ce unicolor! Un pavilion 
negru! 

Escala lui Saint-Enoch dură patru zile. În afara orelor de 
serviciu, căpitanul Bourcart găsi că e bine să lase echipajul 
să meargă în oraş. Cu toate că exista riscul ca unii să nu se 
mai întoarcă, deoarece în aceste locuri sunt foarte căutaţi 
oameni care despică buşteni în lung. 

Aici pădurile sunt nesfârşite, ceea ce determină pe 
marinari să părăsească vasul. 

De data aceasta însă echipajul fu complet la ora 
reglementară şi niciunul nu lipsea la apelul făcut în ziua 
plecării. 

Dacă oamenii nu avuseseră bani pentru cumpărături, s-au 
desfătat cel puţin gratuit cu piersicile pe care coloniştii 
francezi le-au îngăduit să le culeagă, precum şi cu un vin 
gustos preparat din aceste fructe. 

La 22 februarie domnul Bourcart dădu ordine pentru 
pregătirea plecării. Nu mai intenţiona să revină la Akaroa 
decât în cazul unei furtuni căreia nava sa n-ar fi putut să-i 
facă faţă. De altfel, în această dimineaţă, discutând cu 
secundul, cei doi locotenenţi, doctorul Filhiol şi şeful 
echipajului, zise: 

— Expediția noastră, dacă împrejurările nu se vor opune, 
se va compune din două etape. În primul rând vom pescui 
în regiunile din Noua Zeelandă timp de cinci sau şase 
săptămâni. În al doilea rând, Saint-Enoch va pleca spre 
țărmurile Californiei de sud, unde în această perioadă a 
anului cred că va fi uşor să ne completăm încărcătura. 

— Ei! Spuse domnul Heurtaux. Nu s-ar putea întâmpla să 
he făcem plinul de ulei în mările Noii-Zeelande? 

— Nu cred, răspunse domnul Bourean. Am discutat cu 
căpitanul navei americane... După părerea lui, balenele au 
şi pornit spre regiunile nordice... 

— Acolo unde vor merge, vom şti să le prindem, zise 
locotenentul Coquebert. Bizuiţi-vă pe mine, am să le iau 
urma, oricât de departe se vor duce. 


— Şi vă rog să credeţi, domnule căpitan, zise Romain 
Allotte, că şi eu voi ţine pasul cu camaradul meu... 

— Stărui, prieteni, zise domnul Bourcart, ca ambiția de a 
vă întrece unul pe celălalt să nu vă facă să comiteţi 
imprudenţe! Deci rămâne stabilit că, după regiunile Noii 
Zeelande, să urmeze meleagurile californiene de sud, unde 
de multe ori am pescuit cu bune rezultate. Apoi... Vom 
vedea ce vom face, după împrejurări. Tu ce gândeşti, 
Ollive? 

— Cred, domnule căpitan, răspunse acesta, că Saint-Enoch 
se va îndrepta unde veţi dori să-l conduceţi, chiar şi până la 
marea Bering. Cât despre balene, vă urez să pescuiţi cu 
duzinile. Dar acest lucru îi priveşte pe şefii de baleniere şi 
pe harponeri şi nu pe şeful echipajului. 

— Bine, bătrânul meu camarad, replică surâzător domnul 
Bourcart, dacă asta-i părerea ta, rămâi la ea, aşa cum Jean- 
Marie Cabidoulin rămâne la a lui! Lucrurile îşi vor urma 
cursul orişicum. 

— Şi eu cred la fel, zise Ollive. 

— Fiindcă veni vorba, tot vă mai luaţi peste picior tu şi cu 
dogarul? 

— Da, domnule căpitan. Cu mania lui de a prezice 
nenorociri, Cabidoulin crede că va sfârşi prin a mă 
înspăimânta. Dar îl cunosc de multă vreme şi m-am obişnuit 
cu el!... Cu atât mai mare este prostia lui, cu cât a scăpat 
teafăr din toate călătoriile pe care le-a făcut! Mai bine 
rămânea ancorat la el, în dugheană, în mijlocul butoaielor... 

— Lasă-i să trăncănească, Ollive, răspunse căpitanul 
Bourcart. Toate astea nu sunt decât vorbe! Jean-Marie 
Cabidoulin este totuşi un om de treabă! 

După-amiază. Saint Enoch manevră sub un vânt prielnic la 
patru mile de Akaroa, când o primă balenă fu semnalată de 
harponerul Louis Thiebault. Era ora două şi acest cetaceu 
mare respira la mică distanţă. Domnul Bourcart opri 
imediat nava. Apoi se lansară două din cele patru baleniere, 
cea a locotenentului Cogquebert şi cea a locotenentului 


Allotte. Ofițerii coborâră şi se aşezară în fundul bărcilor. 
Harponerii Durut şi Ducrest luaseră loc înainte pe puntea 
teugii. Unul din mateloţi apucă vâsla din pupa şi patru 
oameni începură să tragă la ramele laterale. 

Cu râvna care-i însufleţea, cei doi locotenenţi ajunseră 
aproape în acelaşi timp la locul de unde puteau să lanseze 
harponul şi să împungă balena. 

De harpon este prinsă o parâmă de circa trei sute de 
braţe, bine înfăşurată şi pusă într-un hârdău din mijlocul 
ambarcaţiunii, în aşa fel ca nimic să nu stingherească 
desfăşurarea ei. Cei doi harponeri lansară harpoanele. 
Atinsă în partea stângă, balena fugi cu o neînchipuită 
iuţeală. În acest moment, cu toate precauţiunile luate, 
parâma locotenentului Cogquebert se-ncurcă şi fură siliţi s-o 
taie. Romain Allotte rămase singur pe urmele animalului, 
camaradul său fiind nevoit - nu fără părere de râu - să 
părăsească vânătoarea. 

În acest timp baleniera era trasă fără a se putea împotrivi 
izbiturii la suprafaţa valurilor, în timp ce vâsla din spate o 
ferea de devieri bruşte. Când balena se scufundă în apă 
pentru prima oară, i se dădu parâmă, în aşteptarea 
reapariţiei ei la suprafaţă. 

— Atenţiune! Atenţiune! Strigă locotenentul Allotte. Îndată 
ce se va ivi, eu arunc cu o lance şi tu ţinteşti în acelaşi timp 
cu cealaltă. 

— Totu-i gata, răspunse harponerul aşezat în faţă, pe 
punte. La bordul balenierelor este obiceiul să ai totdeauna 
la tribord, odată cu două harpoane de schimb şi trei lăncii 
ascuţite ca un brici. La babord sunt aşezate şi cangea 
toporişca care servesc la tăierea arterelor balenei când 
aleargă cu o viteză atât de mare, încât ar fi cu neputinţă să 
te afli la remorca ei fără a primejdui siguranţa 
ambarcaţiunii. Atunci, zic oamenii de meserie, „trebuie 
lucrat cu lancea”. 

În momentul în care balena ieşi la suprafaţă la mică 
distanţă, baleniera trase cu putere de parâmă şi se apropie 


de ea. Atât locotenentul cât şi harponerul aruncară lăncile. 
Cum acestea nu atinseseră însă organe esenţiale, balena în 
loc să sufle sânge, scoase ca de obicei apă curată pe nări, 
fugind în direcţia nord-est. Aveau deci certitudinea că nu 
era rănită mortal. 

La bordul lui Saint-Enoch căpitanul şi echipajul urmăreau 
cu cel mai mare interes peripeţiile acestei vânători, care 
putea să se prelungească. Într-adevăr, nu era imposibil ca 
animalul să încerce să scape timp de câteva ore. Domnul 
Bourcart îndreptă nava mai aproape de pirogă de care-l 
despărţeau cel puţin două mile. 

Ambarcaţiunea alerga cu o viteză fantastică. După cât îl 
cunoşteau pe cel de-al doilea locotenent, el nu se va 
resemna să-şi părăsească prada, în pofida sfaturilor pe care 
le primise. Cât despre Yves Coquebert, după ce descurcă 
parâma, se pregătea să-l ajungă pe camaradul său. 

După o jumătate de oră le-a fost uşor să constate că 
balena începea să obosească. Scufundările ei nu durau 
decât câteva minute, dovadă că nu mai putea să respire. 

Romain Allotte, profitând de faptul că viteza ei scăzuse, 
strânse parâma şi, când fu ajuns din urmă de locotenentul 
Cogquebert, harponerul Ducrest reuşi să taie una din 
înotătoarele balenei cu ajutorul toporiştii; alte lovituri îi 
fură date în coastă. După o ultimă scufundare, reapăru 
lovind apa cu o putere aşa de mare, încât una din bărci era 
să se răstoarne. În fine, scoase capul din apă şi suflă roşu, 
ceea ce arăta apropiatu-i sfârşit. 

Totuşi, trebuia să te fereşti de ultimele zvârcoliri ale unui 
animal atât de puternic. În astfel de momente, balenierele 
sunt în mare primejdie şi o lovitură de coadă ajunge să le 
sfarme. De data aceasta, cei doi locotenenţi fură destul de 
îndemânateci ca să le ferească de vreo ameninţare, iar 
balena, după ce se întoarse pe o coastă, începu să plutească 
remorcată la suprafaţa mării. 

Cele două ambarcaţiuni se găseau atunci la mai mult de o 
milă şi jumătate de Saint-Enoch care manevră imediat ca să 


le economisească din drum. Hula creştea din cauza vântului 
care bătea din nord-vest. De altfel, balena capturată - o 
balenă enormă - avea o asemenea greutate, încât oamenii 
ar fi avut mari dificultăţi s-o deplaseze. Se-ntâmpla 
câteodată ca balenierele să fie trase la o distanţă de câteva 
leghe de navă. În acest caz, dacă merg împotriva 
curentului, sunt obligate să priponească balena cu ajutorul 
unei ancore mari şi animalul nu-i remorcat decât atunci 
când curentul ia direcţia inversă. 

Acum n-avură nevoie să aştepte. Pe la patru Saint-Enoch 
putu să se apropie până la câteva cabluri. Cele două 
baleniere traseră lângă navă şi, înainte de ora cinci, balena 
fu legată de-a lungul bordului. 

Locotenentul Allotte şi oamenii săi primiră felicitări din 
partea întregului echipaj. Animalul era într-adevăr 
impresionant de mare. Măsura aproape 22 de metri 
lungime şi avea o circumferință de 12 metri în spatele 
aripilor pectorale, ceea ce presupunea o greutate de cel 
puţin 70 de mii de kilograme. 

— Felicitările mele, Allotte, felicitările mele! Repeta 
domnul Bourcart. lată un început fericit şi nu ne-ar trebui 
prea multe balene de această mărime, pentru a ne umple 
cala. Ce părere ai dumneata, meştere Cabidoulin? 

— După părerea mea, răspunse dogarul, de la acest 
animal am umple cu ulei cel puţin o sută de butoaie şi, dacă 
cumva mă înşel cu zece, înseamnă că nu mai sunt în stare 
să cântăresc din ochi ca mai înainte. 

Fără-ndoială că Jean-Marie Cabidoulin se pricepea destul 
de bine ca să nu facă nici o greşeală. 

— Astăzi, zise atunci căpitanul Bourcart, e prea târziu. 
Vine refluxul, vântul se moaie şi vom rămâne aici cu o 
velatură redusă. Legaţi însă bine balena. Mâine ne vom 
ocupa cu tăierea ei. 

Noaptea trecu calmă şi Saint-Enoch nu trebui să facă nici 
o manevră. Îndată ce răsări soarele, echipajul îşi împărţi 
munca; în primul rând se trecu la verificarea uneltelor 


pentru a vira balena spre vinci. Îi petrecură un lanţ pe sub 
aripa de sus, apoi înfăşurară cu el balena în aşa fel ca să nu 
poată aluneca. După ce harponerii înlăturară cealaltă aripă, 
mateloţii trecură la barele vinciului pentru a trage animalul. 
Aşa se întoarce singur pe spate şi operaţia se va face fără 
dificultate. Când balena se află în poziţia necesară, îi 
desfăcură capul în patru; buzele care fură tăiate şi agăţate 
pe un cârlig uriaş; gâtul şi limba care căzură împreună pe 
punte peste bastingaj; apoi capătul botului pe care sunt 
fixate fanoanele, în număr niciodată mai mic de cinci sute. 

Această muncă ceru cel mai mult timp, căci pentru a avea 
ultima parte a gâtului, trebuie să tai cu ferăstrăul osul 
destul de mare şi foarte tare care leagă capul de trup. În 
plus, meşterul Cabidoulin supraveghea toată treaba, iar 
echipajul se pricepea şi el. 

Îndată ce cele patru bucăţi ale capului fură depozitate pe 
punte, oamenii se ocupară să scoată grăsimea balenei, după 
ce o tăiaseră în felii mari, groase de un braţ şi lungi de 8-9 
picioare. 

Când cea mai mare parte fu la bord, mateloţii putură să 
taie coada şi să arunce spre larg ce rămăsese din schelet. 
Se strânseră apoi cioturile de pe care era mai uşor de 
desfăcut grăsimea odată aflate pe punte, decât când trupul 
balenei plutea legat de coasta navei. 

Toată dimineaţa, fără a pierde nici o clipă, oamenii 
executară această muncă anevoioasă şi domnul Bourcart 
puse să fie reluată pe la ora unu, după masa de prânz. 

Mateloţii se apucară atunci să despice capul monstruos. 
Când harponerii răsturnară pe punte cele patru bucăţi, 
marinarii desprinseră cu toporul fanoanele care sunt mai 
mult sau mai puţin lungi, după grosimea lor. Dintre aceste 
lame fibroase şi cornoase, primele sunt scurte şi înguste, 
apoi se fac mai late când se apropie de mijlocul maxilarului 
şi se-ngustează din nou în fundul gurii. 

Înşirate cu o perfectă regularitate, îmbucate unele într- 
altele, ele formează un fel de grilaj sau plasă care reţine 


peştişorii şi planctonul cu care se hrănesc balenele. După 
scoaterea fanoanelor, Jean-Marie Cabidoulin le transportă 
lângă dunetă. Nu mai era nevoie decât să le cureţi, pentru a 
desprinde materia albă care provine din gingie şi este de 
calitate superioară. 

Cât despre grăsimea conținută de creier, ea fu luată şi 
pusă deoparte. În fine, după ce goliră capul de toate părţile 
utilizabile, aruncară rămăşiţele în mare. În restul timpului 
şi în ziua următoare, echipajul se ocupă cu topirea grăsimii. 
Cum oamenii de veghe nu mai semnalară altă balenă, n- 
avură de ce să pregătească balenierele şi toată lumea luă 
parte la muncă. Meşterul Cabidoulin puse oamenii să 
rânduiască o mulţime de hârdaie pe punte între arborele 
mare şi teuga de la prova. După ce aşezară grăsimea în 
hârdaie bucată cu bucată, ea fu supusă unei presiuni 
mecanice pentru a se fragmenta în aşa fel încât să poată 
intra în oalele cuptorului unde trebuia să fie topită la foc. 
Apoi resturile - „escrabul” cum se mai zice - va servi la 
întreţinerea focului de la cuptor cât timp va funcţiona 
pentru topirea întregii grăsimi, transformând-o în ulei. 
După ce vor termina, nu vor mai avea decât să umple 
butoaiele din cală. 

Această manoperă nu prezintă nici o dificultate. Ea constă 
în a lăsa să curgă printr-o deschizătură mică lichidul într-un 
vas plasat în interior cu ajutorul unui furtun de pânză care 
are un robinet la capăt. 

Cu asta treaba se isprăveşte şi reîncepe în aceleaşi condiţii 
când bărcile capturează alte balene. 

Seara, după ce înmagazinaseră uleiul, domnul Bourcart îl 
întrebă pe meşterul Cabidoulin dacă nu s-a înşelat în ce 
priveşte cantitatea de ulei dată de animal. 

— Nu, căpitane, zise dulgherul. Am scos 115 butoaie. 

— Aproape exact! Exclamă doctorul Filhiol. Ei bine, dacă 
nu vezi, nu crezi! 

— De acord, răspunse Heurtaux, şi dacă nu mă-nşel 
această balenă a fost una din cele mai mari pe care am 


capturat-o vreodată. 

— O ispravă grozavă a locotenentului Allotte! Adăugă 
căpitanul Bourcart. Dacă o repetă de zece ori, aproape că 
ne-am făcut plinul! 

După cum se vede, pronosticurile optimiste ale domnului 
Bourcart păreau a se adeveri în pofida prezicerilor funeste 
ale lui Jean-Marie Cabidoulin. 

Aceste regiuni ale Noii Zeelande sunt pe bună dreptate 
foarte căutate, înaintea sosirii lui Saint-Enoch, mai multe 
nave englezeşti şi americane se întorseseră după expediţii 
excelente. Balenele de aici se lăsau mai uşor capturate ca 
altele. Deoarece au capul mai puţin fin, poţi să te apropii de 
ele, fără să le atragi atenţia. Din nefericire, vijeliile sunt atât 
de dese şi teribile pe aceste mări, că aproape în fiecare 
noapte trebuie să stai în larg cu majoritatea pânzelor 
strânse, ferindu-te să nu eşuezi. 

În timpul celor patru săptămâni pe care domnul Bourcart 
le petrecuse în apropierea Noii-Zeelande, echipajul captură 
unsprezece balene. Două fură prinse de secundul Heurtaux, 
trei de locotenentul Coquebert, patru de locotenentul 
Allotte şi două de căpitan. Dar nu fuseseră atât de mari şi 
profitabile ca prima. De altfel, suflătorii începeau să plece 
spre regiunile mai nordice. Astfel Sainî-Enoch, neavând 
decât 900 de butoaie cu ulei, trebuia să caute ale regiuni de 
pescuit. Căpitanul Bourcart se gândi să plece în golful Iles, 
colonie engleză aşezată pe litoralul de est al lui Ika-Na- 
Maoui, insulă septentrională a arhipelagului. Poate că acolo 
îşi va putea dubla încărcătura înainte de a ajunge la 
coastele occidentale ale Americii. 

În acest golf, Saint-Ennch s-ar şi aproviziona cu cartofi, 
mult mai uşor decât în împrejurimile din Akarao, unde 
această legumă nu este cultivată decât în cantitate mică. 

Nava plecă în seara de 29 martie şi după două zile intră în 
golful Ues. Ancora fu aruncată la adâncimea de zece braţe, 
la mică distanţă de coastă. 


În acest port făceau escală mai multe baleniere, care se 
pregăteau să părăsească Noua-Zeelandă. 

Îndată ce strânseră pânzele, căpitanul Bourcart se 
informă unde ar putea găsi cartofi. 1 se zise de o fermă din 
interior, aflată la o depărtare de vreo douăsprezece mile. 
Cei doi locotenenţi plecară imediat cu un englez drept ghid. 

Bărcile urcară un râu întortochiat, care curgea între două 
coline înalte. 

De-a lungul râului se puteau observa case de lemn locuite 
de maori. Erau înconjurate de grădini bogate în legume, pe 
care indigenii le schimbă bucuros pe haine de fabricaţie 
europeană. 

La capătul râului se afla o fermă unde se găseau puzderie 
de cartofi. Cumpărară cât aveau nevoie şi-i băgară în mai 
mulţi saci de împletitură. Întorcându-se la bord în aceeaşi 
seară, ambarcaţiunile aduseră în plus o cantitate de stridii 
de calitate excelentă, culese de pe stâncile de la mal. 
Adevărat ospăț pentru careu şi pentru popota echipajului! A 
doua zi, ospătarul navei putu să-şi procure ceapă din 
grădinile populaţiei maori. 

Ofițerii şi mateloţii lui Saint-Enoch n-avură de ce să se 
plângă în timpul acestei escale. Primiţi pretutindeni cu 
ospitalitate, intrau în casele locuitorilor, unde li se ofereau 
răcoritoare; nu limonadă sau bere - indigenilor nu le plac 
asemenea băuturi - ci nişte pepeni verzi gustoşi, care le 
umpleau grădinile, şi smochine nu mai puţin bune, care 
atârnau cu grămada pe crengile copacilor. 

Domnul Bourcart nu rămase decât trei zile în golful Iles. 
Ştiind că balenele părăseau aceste regiuni, luă măsurile 
necesare pentru următoarea lungă traversare de aproape 
patru mii de mile. 

În adevăr, Saint-Enoch trebuia să-şi încheie în golful 
Sainte-Marguerite, pe coasta de sud a Californiei, expediţia 
care începuse aşa de promiţător. 

Când i se repeta dogarului acest lucru, murmura printre 
dinţi: 


— Începutul este începutul, să aşteptăm sfârşitul... 

— Să aşteptăm sfârşitul, răspunse meşterul Ollive, 
ridicând din umeri. 

IV. 

STRĂBĂTÂND PACIFICUL. 

La 3 aprilie, în zori, Saint-Enoch părăsi portul din golful 
Iles. Nu-i mai lipseau pentru aprovizionare decât nucile de 
cocos, păsările şi nişte porci. Neputând să şi le procure din 
cele două escale din Noua Zeelandă, căpitanul Bourcart îşi 
propunea să ajungă într-una din insulele Arhipelagului 
Navigatorilor, unde asemenea articole de consum se găsesc 
cu siguranţă. 

Vântul bătea din direcţia cea bună şi cele 900 de mile care 
despart Ika-Na-Maoui de tropicul Capricornului fură 
străbătute în opt zile cu pânzele întinse şi mura la babord. 

În acea zi, 12 aprilie, răspunzând unei întrebări pe care i-o 
adresase doctorul Filhiol, domnul Bourcart zise: 

— Da, ne aflăm poate în locul dintre paralela 23 şi 
meridianul 175, unde Oceanul Pacific are cea mai mare 
adâncime. În cursul sondajelor care au fost făcute de pe 
nava Penguin s-au depănat 4 900 de braţe de saulă, fără să 
se atingă fundul. 

— Credeam, zise doctorul Filhiol, că abisurile cele mai 
mari se află în mările Japoniei... 

— Eroare, declară căpitanu Bourcart. Aici sunt locuri mai 
adânci cu 245 de braţe, ceea ce dă un total de nouă mii de 
metri... 

— Ei, răspunse doctorul Filhiol, măsoară cât munţii din 
Himalaia: 8 600 metri Dhaulagiril din Nepal sau 9 000 
metri Chamalari din Boutan... 

— lată, iubite doctor, o comparaţie foarte instructivă. 

— Ea demonstrează, domnule căpitan, că cele mai înalte 
vârfuri de pe Pământ nu egalează hăurile submarine. În 
timpul formării sale, când globul nostru avea tendinţa să-şi 
ia forma definitivă, depresiunile au dobândit mai mare 


însemnătate decât ridicăturile scoarţei şi poate că aceste 
adâncimi nu vor fi niciodată cunoscute cu exactitate. 

Trei zile după aceea, la 15 aprilie, după ce trecuse de 
insulele Samoa din arhipelagul Navigatorilor, Saint-Enoch 
ancora la câteva cabluri de insula Savai, care este una 
dintre cele mai mari ale acestui grup. 

Vreo doisprezece indigeni, însoţindu-l pe regele lor, se 
urcară la bord, împreună cu un englez care le servea de 
interpret. Băştinaşii erau aproape goi. Nici regele lor nu 
era mai îmbrăcat decât supuşii. Dar o cămaşă de pânză pe 
care căpitanul Bourcart i-o dădu în dar nu întârzie să 
acopere goliciunea regală, după ce suveranul se încăpăţână 
la început să-şi treacă picioarele prin mâneci... 

Bărcile trimise la țărm, după sfatul englezului, aduseră la 
înapoiere un transport de nuci proaspete. 

După apusul soarelui, Saint-Enoch viră ancora, de teamă 
să nu fie prea aproape de coastă şi manevră apoi în larg 
toată noaptea. 

Odată cu sosirea zorilor, căpitanul Bourcart se-ntoarse şi 
aruncă ancora în locul unde fusese în ziua precedentă. 
Băştinaşii dădură şefului ospătar vreo douăzeci de broaşte 
țestoase foarte frumoase, cam tot atâţia porci din soiul celor 
mici şi o cantitate însemnată de păsări. Aceste provizii fură 
plătite cu obiecte ieftine, foarte căutate de samoezi, şi în 
special cu cuțite de proastă calitate, cu preţul de cinci soli2 
bucata. 

La trei zile după plecare, oamenii de veghe semnalară o 
ceată de caşaloţi care zburdau la o distanţă de 4-5 mile la 
babord. Vântul bătea slab şi Saint-Enoch ieşea cu greutate 
în larg. Se şi făcuse târziu, aproape de ora cinci. Cu toate 
acestea, căpitanul Bourcart nu vru să piardă ocazia de a 
captura unul sau mai multe exemplare din aceste animale. 
Două baleniere fură coborâte imediat, una a secundului 
Heurtausx şi cealaltă a locotenentului Coquebert. În ele 
luară loc aceşti ofiţeri cu harponerii şi mateloţii lor. Cu 


ajutorul ramelor, marea fiind destul de calmă, se-ndreptară 
spre grupul de caşaloţi. 

De pe dunetă, căpitanul Bourcart şi doctorul Filhiol aveau 
să urmărească cu mult interes peripeţiile pescuitului. 

— Este mult mai dificil decât pescuitul balenelor, zise 
domnul Bourcart, şi aduce un câştig mai mic. Îndată ce unul 
dintre caşaloţi este harponat, eşti adesea obligat să-i dai 
parâmă, căci se scufundă la mare adâncime cu o 
repeziciune extraordinară. Dar, dacă baleniera a reuşit să 
ţină parâma strâns în timpul primei scufundări, ai aproape 
certitudinea că ai prins prada. Odată ieşită la suprafaţă, 
toporişca şi lancea o ucid imediat. 

Aşa s-a şi întâmplat în acea zi. Cele două baleniere nu 
putură să atingă decât un singur caşalot de mărime mijlocie 
deşi există unii a căror lungime o depăşeşte pe-a unei 
balene. 

Noaptea începuse să se lase şi, cum se ridicau nori la est, 
era imprudent să întârzii. Aşa că seara echipajul se ocupă 
doar de acest unic exemplar. 

După două zile nu mai avu rost să încerce să pescuiască 
aici. Caşaloţii dispăruseră şi Saint-Enoch, servit de un vânt 
prielnic, îşi reluă drumul spre nord-est. 

În acea zi apăru o altă navă, care urma aceeaşi direcţie, la 
o distanţă de trei sau patru mile. Era o corabie cu trei 
catarge a cărei naţionalitate n-o puteai recunoaşte la o 
depărtare atât de mare. Cu toate acestea, după forma pe 
care o avea coca şi câteva detalii în ce priveşte velatura, 
părea să fie engleză. 

În mijlocul zilei se dezlănţui una din vijeliile de la vest la 
est, foarte primejdioase prin violenţa dacă nu prin durata 
lor, provocând naufragii, dacă navele nu sunt pregătite să le 
înfrunte. 

Într-o clipă marea se montă şi valurile măturau bordul. 
Căpitanul Bourcart trebui să schimbe direcţia pentru a ţine 
piept rafalelor de vânt care izbeau în velele gabier, trincă, 
rândunici şi focul mic. 


În cursul manevrei, matelotul Gastinet se caţără până în 
partea din afară a focului mare pentru a desprinde o scotă 
şi-şi pierdu echilibrul, căzând în mare. 

— Om la apă! Strigă unul din camarazii lui, care de pe 
teuga de la prova îl văzuse scufundându-se în valuri. 

Toată lumea, se repezi pe punte şi domnul Bourcart urcă 
repede pe dunetă ca să conducă operaţiile de salvare a 
matelotului. 

Dacă Gastinet n-ar fi fost un bun înotător, ar fi fost pierdut. 
Marea era prea agitată pentru a putea cobori o 
ambarcaţiune. Rămânea ca singur mijloc de a-l ajuta, să-i 
arunci colaci de salvare, ceea ce se făcu de altfel imediat. 

Din nefericire, Gastinet fusese luat de vânt şi, cum nava 
devia, colacii nu putură ajunge până acolo. Însă el îi văzu şi 
căută să se prindă de ei înotând din răsputeri. 

— Întindeţi trinca şi rândunica de furtună, comandă 
căpitanul Bourcart. 

Şi, virând, Saint-Enoch se apropie de omul care se zbătea 
în mijlocul valurilor. De altfel, Gastinet reuşise să apuce 
unul din colaci şi, cu condiţia să se ţină bine, era sigur că va 
fi readus pe navă îndată ce aceasta va fi ajuns lângă el. 

Deodată însă situaţia se complică înfiorător. 

— Un rechin... Un rechin! Strigară câţiva mateloţi de la 
bord. 

Unul din formidabilii rechini cu spini apărea şi dispărea în 
dreptul navei, după ce trecuse pe lângă pupa. Este 
cunoscută lăcomia şi forţa acestor monştri care - cum s-a 
spus pe drept cuvânt - nu sunt decât stomac şi fălci. Ce s-ar 
întâmpla dacă pe nenorocitul marinar l-ar înhăţa rechinul, 
dacă n-ar fi tras imediat la bord?! 

Dar, cu toate că monstrul se afla numai la o sută de 
picioare de el, Gastinet nu-l zări. Nu auzi nici măcar ce i se 
striga de sus, de pe dunetă, şi nu-şi dădea seama de 
primejdia ce-l ameninţa. În acest moment răsunară câteva 
focuri de armă. Secundul Heurtaux şi Romain Allotte, 
smulgând carabinele din rastel, începură să tragă asupra 


rechinului. Îl nimeriră? Greu de ştiut. Oricum, se scufundă 
şi nu i se mai ivi capul deasupra valurilor. 

Între timp, cu bara strânsă nava începu să manevreze în 
direcţia vântului. Dar, pe o mare atât de furtunoasă, va 
reuşi să facă abaterea? 

Dacă nu putea să întoarcă, ceea ce era de temut în 
asemenea condiţii - manevra ar fi fost inutilă... 

Trăiră o clipă de profundă îngrijorare. Saint-Enoch, în 
timp ce pânzele sale se umflau şi pocneau puternic, avu 
câteva secunde de ezitare. În fine, focurile intrară sub vânt 
şi astfel nava depăşi direcţia furtunii, după ce se înclinase 
transversal şi pârâise din toate încheieturile. 

Atunci, cu scotele întinse ţeapăn, se menţinu cât putu de 
aproape de colacul de care se agăţase matelotul. Oamenii 
avură cum să-i arunce un capăt de parâmă pe care îşi 
încleşta mâinile cu toată puterea, şi-l traseră peste 
bastingaj în momentul când monstrul, întorcându-se, se- 
ndrepta spre el cu fălcile deschise, gata să-i reteze piciorul. 

După ce-l aduseră pe punte, Gastinet îşi pierdu cunoştinţa. 
Dar doctorul Filhiol îl trezi din leşin fără nici o dificultate. 

Între timp, harponerul Ducrest îi aruncase monstrului un 
cârlig în care era înfipt un os cu carne de vacă. 

Rechinul însă părea că fugise, căci nu se mai vedea... 
Deodată simţiră o smucitură puternică şi parâma ar fi fost 
trasă în adânc dacă nu ar fi încolăcit-o şi amarat-o de una 
din cavilele bastingajului. Cârligul se agăţase de botul 
rechinului şi nu se desprindea. Şase oameni începură să 
tragă parâma şi scoaseră animalul din apă. Apoi îi prinseră 
coada într-un laţ, îl ridicară cu vinciul pe punte şi-l 
despicară cu câteva lovituri de topor. 

De obicei, mateloţii vor să vadă ce conţine stomacul 
monstrului al cărui nume, după cum se pretinde, e 
semnificativ, căci vine de la cuvântul latin „requiem”. 

lată ce scoaseră din burta rechinului, în care ar fi fost loc 
şi pentru sărmanul Gastinet: o cantitate de obiecte căzute 
în mare, o sticlă goală, trei cutii de conserve şi ele goale, 


mai multe bucăţi de sfoară groasă, o bucată de mătase, 
diverse resturi de oase, o pălărie de pânză impermeabilă, o 
cizmă pescărească veche şi cadrul unui coteţ. 

Se-nţelege că acest inventar îl interesa cel mai mult pe 
doctorul Filhiol. 

— Este o adevărată ladă de gunoi a mării! Exclamă el. 

De fapt nu se putea imagina o caracterizare mai justă. 
Medicul adăugă: 

— Nu ne mai rămâne acum altceva de făcut decât să 
azvârlim rechinul peste bord. 

— Nu, dragul meu Filhiol, spuse domnul Bourcart. 

— Şi ce vrei să faci cu acest rechin, domnule căpitan? 

— Să-l desfac şi să păstrez tot ce are o valoare. Şi numai în 
ceea ce te interesează pe dumneata, doctore, din aceşti 
rechini se extrage o untură care nu se încheagă niciodată şi 
care are toate calităţile medicinale ale unturii de morun. În 
ceea ce priveşte pielea, după ce este uscată şi lustruită, 
serveşte bijutierilor să fabrice giuvaeruri pline de fantezie, 
legătorilor de cărţi să facă scoarţe şi tâmplarilor să facă 
răzuitoare pentru lemn. 

— 'Te pomeneşti, domnule căpitan c-ai să-mi spui că se 
mănâncă şi carnea de rechin? 

— Fără-ndoială şi aripile lui sunt foarte căutate pe pieţele 
cerescului imperiu şi se plăteşte până la şapte sute de 
franci tona... Dacă noi nu putem să ne ospătăm, precum 
chinezii, cu carne de rechin, putem face însă din ea un clei 
de peşte care este superior cleiului de nisetru la limpezirea 
vinului, a berii şi a lichiorurilor. În plus, cine-i suportă 
gustul uleios - un fileu de rechin este ceva foarte bun... Vezi 
deci că acest animal e de mare preţ. 

La data de 25 aprilie domnul Bourcart nota în jurnalul de 
bord că trecuseră linia ecuatorului. La ora nouă dimineaţa 
în ziua aceea, pe o vreme frumoasă, făcu cu ajutorul 
sextantului o primă operaţie fixând longitudinea - adică ora 
locului - şi va completa calculul când soarele va trece pe 
meridian, ţinând seama, cu lochul, de distanţa parcursă 


între cei doi timpi ai operaţiei; la prânz acest al doilea 
calcul îi indică latitudinea prin poziţia soarelui deasupra 
orizontului şi căpitanul determină definitiv ora la 
cronometru. 

Vremea se arătă prielnică şi cerul senin. De aceea domnul 
Bourcart considera calculele făcute de el ca foarte exacte. 
Apoi se adresă celor din jur: 

— Prieteni, am trecut ecuatorul iar Saint-Enoch s-a întors 
în emisfera nordică. 

Cum doctorul Filhiol era singurul de la bord care nu 
trecuse încă linia ecuatorului şi nu fusese botezat când 
străbătuse Atlanticul, îl scutiră şi de data aceasta de 
ceremoniile mai mult sau mai puţin neplăcute ale lui moş 
Tropic. Ofițerii se mulţumiră să bea în careu pentru 
succesul expediției şi acelaşi lucru îl făcu şi echipajul... 
Oamenii primiră o porţie dublă de rachiu, cum se obişnuia 
de fiecare dată când se captura o balenă. 

A trebuit, în pofida nesfârşitelor lui bombăneli, ca şi Jean- 
Marie Cabidoulin să ciocnească un pahar cu meşterul 
Ollive: 

— O duşcă bună nu se refuză, îi zise camaradul său. 

— Nu, fireşte, replică dogarul, dar asta nu mă va face să- 
mi schimb părerea! 

— Nu ţi-o schimba, bătrâne, şi bea totuşi cu mine! 

În partea asta a Pacificului vânturile sunt foarte slabe în 
această perioadă a anului şi Saint-Enoch abia se mişca. 
Zilele păreau nespus de lungi. 

Stând aproape locului din zori şi până seara şi de cu seara 
până dimineaţa, corabia devine o jucărie a hulei. Atunci 
lumea încearcă să se distreze cu lectura, cu conversaţia, 
când nu reuşeşte să uite dormind orele pe care trebuie să 
le petreacă în mijlocul căldurilor apăsătoare de la tropice. 

Într-o după-amiază, la 27 aprilie, domnul Bourcart, 
doctorul Filhiol, ofiţerii, meşterul Ollive şi meşterul 
Cabidoulin, adăpostiţi sub tenda dunetei, vorbeau de una şi 
de alta. 


Secundul, adresându-se dogarului, îi zise: 

— Hai, Cabidoulin, mărturiseşte că 900 de butoaie cu ulei 
în cală este un bun început pentru sezonul de pescuit. 

— Nouă sute de butoaie, domnule Heurtaux, răspunse 
dogarul, nu sunt două mii şi celelalte 1 100 nu se vor 
umple, poate, tot aşa de uşor cum se umple o ceaşcă la 
cambuză. 

— Doar dacă, spuse râzând locotenentul Coquebert, nu 
mai întâlnim nici o balenă... 

— Deoarece marele şarpe al mării le-a înghiţit pe toate, 
adăugă pe acelaşi ton locotenentul Allotte. 

— E posibil, răspunse dogarul fără să glumească. 

— Meştere Cabidoulin, interveni căpitanul Bourcart, tot 
mai crezi că există un astfel de monstru? 

Ba bine că nu, încăpăţânatul! Zise meşterul Ollive. Numai 
despre asta trăncăneşte tot timpul pe puntea prova. 

— Şi n-o să-mi tacă gura nici de acum înainte, zise 
dogarul. 

— Bine, spuse domnul Heurtaux, nu-i nici o pagubă pentru 
oamenii noştri, nu cred ei în prostiile lui Cabidoulin! Dar în 
ce-i priveşte pe elevii marinari, asta-i altă poveste şi nu sunt 
sigur dacă nu va sfârşi prin a-i înfricoşa... 

— Deci... ai grijă să-ţi ţii gura, Cabidoulin, ordonă domnul 
Bourcari. 

— Şi de ce, căpitane? Răspunse dogarul. Cel puţin 
echipajul prevenit şi atunci când îl va vedea pe şarpele 
mării... Sau oricare alt monstru marin... 

— Cum, întrebă domnul Heurtaux, eşti convins că-l vom 
vedea pe faimosul şarpe al mării? 

— Nu încape nici o îndoială. 

— De ce? 

— De ce? Vezi, domnule Heurtaux, asta-i credinţa mea iar 
glumele domnului Ollive n-or să mi-o schimbe... 

— Totuşi, în patruzeci de ani de navigaţie pe oceanele 
Atlantic şi Pacific nu l-ai putut vedea, după câte ştiu, pe 
acest animal fantastic. 


— Ba chiar eram sigur că nu-l voi vedea niciodată, 
deoarece am ieşit la pensie, răspunse dogarul. Dar domnul 
Bourcart a venit să mă angajeze şi ştiu că de data asta nu 
voi mai scăpa! 

— Ei bine, pe mine nu m-ar supăra o asemenea întâlnire! 
Exclamă locotenentul Allotte. 

— Nu spune asta, domnule locotenent, nu spune asta! 
Replică dogarul cu o voce gravă. 

— Haida-de, Jean-Marie Cabidoulin, reluă domnul 
Bourcart, ceea ce spui n-are nici o noimă... Marele şarpe al 
mării!... Ţi-o repet pentru a suta oară... Nimeni nu l-a văzut 
vreodată şi nimeni nu-l va vedea, pentru simplul motiv că nu 
există şi nu poate exista... 

— Există, domnule căpitan, şi încă în aşa fel, încât Saint- 
Enoch va face cunoştinţă cu el înainte de terminarea 
expediției şi cine ştie dacă ea nu se va termina chiar din 
această cauză! 

Trebuie să recunoaştem că Jean-Marie Cabidoulin era atât 
de sigur, că nu numai elevii marinari, dar chiar o parte din 
mateloţi începeau să creadă în ameninţătoarele preziceri 
ale dogarului. Va reuşi oare căpitanul Bourcart să-i închidă 
gura unui om atât de convins de ceea ce spune? 

Doctorul Filhiol, întrebat de domnul Bourcart ce părere 
are despre pretinsul şarpe al mării, zise: 

— Am citit aproape tot ce s-a scris cu privire la acest 
subiect şi cunosc şi glumele care s-au făcut pe seama 
ziarului „Constitutionel” care a înfăţişat legendele despre el 
drept realitate... Asemenea istorii nu sunt noi, domnule 
căpitan. Au apărut încă de la începutul erei noastre. De pe 
atunci credulitatea oamenilor atribuia dimensiuni gigantice 
unor animale precum caracatiţa, sepia, calmarul sau alte 
cefalopode, care în mod obişnuit nu măsurau mai mult de 
70-80 de centimetri cu tentacule cu tot. E o mare diferenţă 
între aceste dimensiuni şi cele atribuite de imaginaţie unor 
uriaşi ai speciei care voiau să te prindă cu braţe de 30, 60 şi 
chiar 100 de picioare lungime. Şi nu s-a vorbit oare de un 


krakeu lung de o jumătate de leghe, care apuca navele şi le 
trăgea în fundul oceanului? 

Jean-Marie Cabidoulin asculta cu mare atenţie spusele 
doctorului, dar nu înceta, clătinând din cap, să li se- 
mpotrivească. 

— Nu, continuă domnul Filhiol, toate sunt nişte poveşti 
cărora, poate, le dădeau crezare cei din vechime. Chiar în 
timpul lui Pliniu se vorbea despre un şarpe amfibiu cu un 
cap mare ca de câine, cu urechi îndoite spre spate, cu 
trupul acoperit de solzi gălbui, care se arunca asupra 
bărcilor şi le scufunda. Apoi, după 10-12 secole, episcopul 
norvegian Pontoppidan afirma că există un monstru marin 
ale cărui coarne se asemuie cu nişte catarge armate cu 
vergi şi, când pescarii credeau că se află deasupra unor 
hăuri, de fapt se aflau la abia câteva picioare adâncime, 
deoarece animalul înota sub chila şalupelor! Şi după câte 
istoriseau, animalul avea un cap enorm de cal, ochi negri, o 
coamă albă şi, când se deplasa, disloca un asemenea volum 
de apă, încât marea se dezlănţuia în vârtejuri aidoma 
curentului Măel-Strom. 

— Şi de ce să nu fi istorisit dacă l-au văzut? Întrebă 
dogarul. 

— Ei! L-au văzut sau au crezut că l-au văzut, bietul meu 
Cabidoulin! Rosti căpitanul Bourcart. 

— Şi apoi, adăugă doctorul Filhiol - chiar aceşti oameni de 
bună credinţă nu erau de acord între ei, unii afirmând că 
pretinsul monstru avea botul ascuţit şi că scotea apă pe 
nară, alţii susţinând că avea aripi în formă de ureche de 
elefant. După aceea a fost vorba de marea balenă albă de 
pe coastele Groenlandei, faimosul Moby Dick, pe care 
balenierele scoțiene au căutat-o mai mult de două secole 
fără s-o poată captura, pentru bunul motiv că n-au zărit-o 
niciodată... 

— Ceea ce nu i-a împiedicat să fie convinşi că există... Zise 
râzând domnul Bourcart. 


— Bineînţeles, încuviinţă domnul Filhiol, tot aşa a fost şi cu 
şarpele nu mai puţin legendar, despre care se vorbea acum 
vreo patruzeci de ani că a venit pentru prima oară să se 
zbenguiască în plin golf Gloucester şi pentru a doua - la 30 
de mile distanţă de Boston, în apele americane. 

Jean-Marie Cabidoulin fu oare clătinat în credinţa sa de 
argumentele doctorului? Nu, fără îndoială; şi ar fi putut să-i 
răspundă: „De vreme ce în mare se găsesc tot felul de 
plante extraordinare, alge cu o lungime de 800-1 000 de 
picioare, de ce n-ar fi şi monştrii de dimensiuni enorme, 
organizaţi să trăiască la mari adâncimi, pe care nu le 
părăsesc decât în rare răstimpuri?” 

— Sigur e, continuă doctorul, că în 1819, un sloop - adică 
o ambarcaţiune cu un singur catarg - numit Concordia, 
aflându-se la 15 000 de mile de Race-Point, a întâlnit un fel 
de reptilă al cărei trup ieşea la suprafaţa mării cu 5-6 
picioare; avea pielea negricioasă şi un cap de cal, dar nu 
măsura în lungime decât vreo 50 de picioare, fiind deci mai 
mică decât caşaloţii şi balenele. 

În 1848, la bordul lui Peking, echipajul a crezut că vede un 
animal enorm având peste 100 de picioare lungime, care se 
mişca la suprafaţa mării. În timpul cercetărilor s-a constatat 
că nu era decât o algă nemăsurat de mare, acoperită de tot 
felul de paraziți marini. 

În 1849, în strâmtoarea care separă insula Osterssen de 
continent, căpitanul Schielderup declara că a întâlnit un 
şarpe de 600 de picioare care dormea pe apă. 

În 1857, oamenii de veghe de pe Castillan semnalaseră 
prezenţa unui monstru cu capul mare în formă de butoi, a 
cărui lungime putea fi estimată la 200 de picioare. 

În 1862, comandantul Bouyer al avizoului Alecton... 

— Mă scuzaţi că vă întrerup, domnule Filhiol, zise 
meşterul Cabidoulin, eu cunosc un matelot care era la 
bord... 

— La bordul lui Alecton întrebă domnul Bourcart. 

— Da... 


— Şi acest matelot a văzut ceea ce a povestit comandantul 
avizoului? 

— Cum mă vezi şi cum te văd, şi echipajul a tras la bord un 
adevărat monstru... 

— Fie, răspunse doctorul Filhiol, dar s-a dovedit până la 
urmă că nu era decât un enorm cefalopod de culoare brun- 
roşiatică, cu ochii în vârful capului, cu o gură ca un cioc de 
papagal, cu corpul fusiform mai gros la mijloc, aripi 
rotunjite în două loburi cărnoase care se găseau la capătul 
posterior şi opt braţe în jurul capului... Această masă de 
carne moale nu cântărea mai puţin de 2 000 de kilograme, 
cu toate că animalul măsura doar 5-6 metri de la cap la 
coadă... Nu era deci un şarpe de mare... 

— Când există caracatiţe şi calmari de felul acesta, 
răspunse dogarul, mă întreb de ce n-ar exista şi şarpele de 
mare...? 

Iată, de altfel, descoperirile făcute mai târziu în legătură 
cu specimenele teratologice care se află în adâncurile mari: 

În 1864 la câteva sute de mile în largul portului San- 
Francisco, nava olandeză Cornelis se ciocni de o caracatiţă 
care îşi înfăşurase una din tentaculele cu ventuze în jurul 
subarbelor bompresului, împingându-l până la suprafaţa 
apei. Când acest tentacul fu tăiat cu lovituri de topor, alte 
două se agăţară de şarturile arborelui trinchet şi de 
cabestan. Apoi, după amputarea lor, a trebuit să se mai taie 
alte opt tentacule care făceau ca nava să capete o mare 
înclinare spre tribord. 

Câţiva ani mai târziu, în golful Mexic a fost văzut un 
batracian cu cap de broască, cu ochii bulbucaţi, care avea 
două braţe verzi-albăstrui; cu mâinile lui mari prinse 
copastia unei ambarcaţiuni. Şase focuri de revolver abia 
reuşiră să facă această „manta” să dea drumul prăzii. 
Braţele animalului se legau de trup printr-un înveliş 
asemănător cu al liliecilor. Batracianul băgă groaza în 
această parte a golfului. 


În 1863 de pe cuterul Lida s-a zărit, în strâmtoarea Sleat, 
între insula Skye şi uscat, o masă mişcătoare de-a 
curmezişul dârei de apă lăsată de vapor. De asemenea nava 
Nestor a trecut nu departe de un gigant oceanic lung de 
250 de picioare şi lat de 50, cu un cap pătrat, dungat cu 
benzi negre şi galbene, asemănător cu o salamandră. În 
fine, în 1875, la 20 de mile distanţă de capul San-Roque din 
nord-estul Braziliei, comandantului navei Pauline, George 
Drivor, i se păru că zăreşte un şarpe enorm încolăcit în jurul 
unei balene ca un şarpe boa constrictor. Acest şarpe de 
culoarea unui ţipar de mare, măsurând vreo 160-170 de 
picioare, se lupta cu prada şi sfârşi prin a o trage în adânc. 

lată fapte relatate în ultimii 30 de ani în rapoartele 
căpitanilor de nave. Ele arată că există, fără-ndoială, 
anumite animale de mare destul de neobişnuite. Făcând 
abstracţie de unele exagerări şi refuzând să admitem că 
oceanele sunt bântuite de fiinţe al căror volum este de 10 
sau de 100 de ori mai mare decât al celor mai puternice 
balene, este foarte probabil că trebuie acordată oarecare 
crezare povestirilor referitoare la asemenea fenomene. Dar, 
până a pretinde, împreună cu Jean-Marie Cabidoulin, că în 
mare se găsesc şerpi, caracatiţe sau calmari de dimensiuni 
şi puteri care le-ar îngădui să scufunde nave de tonaj 
mijlociu, mai e cale lungă. Dacă un număr de nave dispar, 
fără a se mai putea şti ceva de ele, asta se datorează 
faptului că a avut loc o ciocnire, că s-au sfărâmat de stânci, 
sau că au pierit într-o furtună. Sunt destule, chiar prea 
multe, cauzele naufragiilor, fără să mai fie nevoie, cum o 
făcea încăpăţânatul de dogar, să ne gândim neapărat la 
pitoni, himere şi hidre extra-naturale. 

Între timp acalmia se prelungea spre marea plictiseală a 
ofiţerilor şi echipajului lui Saint-Enoch. Nimic nu permitea 
să se prevadă sfârşitul ei, când deodată, la 5 mai, condiţiile 
atmosferice se schimbară. Un vânt tare înverzi suprafaţa 
mării şi nava îşi reluă drumul spre nord-est. În aceeaşi zi, 


nava, despre care ştiau că urmează acelaşi drum, reapăru 
şi se apropie chiar de Saint-Enoch la mai puţin de o milă. 

Nimeni de la bord nu se îndoi că este o balenieră. Fie că 
nu-şi începuse încă expediţia de pescuit, fie că aceasta nu 
fusese fructuoasă, nava părea destul de uşoară şi cala ei 
trebuia să fie aproape goală. 

— Cred, zise domnul Bourcart, că această corabie caută să 
ajungă ca şi noi pe coastele Californiei de sud... Poate chiar 
în golful Marguerite... 

— E posibil, răspunse domnul Heurtaux, şi, dacă este aşa, 
am putea face drumul împreună... 

— Ce-o fi, americană, germană, engleză, norvegiană?... 
Întrebă locotenentul Coguebert. 

— Putem afla, zise căpitanul Bourcart. Să ridicăm 
pavilionul şi ea îl va ridica pe al său. Aşa vom şti ce dorim. 

După o clipă, culorile franceze fluturau pe vârful 
artimonului lui Saint-Enoch. 

Nava cealaltă nu avu însă politeţea să răspundă. 

V, 

GOLFUL MARGUERITE. 

După ce avură din nou vânt prielnic, domnul Bourcart se 
gândi, pe bună dreptate, că nu trebuie să-i mai fie teamă de 
acalmie în apropierea tropicului Cancerului. Putea ajunge 
fără întârziere la golful Marguerite însă de-abia la finele 
sezonului. Balenele care se află în golf nu vin aici în mod 
obişnuit decât în perioada când dau naştere puilor, apoi 
pleacă din nou spre regiunile Pacificului septentrional... 

Totuşi, Saint-Enoch, după ce strânsese jumătate din 
încărcătura de ulei, va mai găsi probabil prilejul să umple 
cele câteva sute de butoaie de care avea nevoie. Dar dacă 
nava întâlnită încă nu-şi începuse, cum se presupunea, 
expediţia şi dacă, aşa cum se părea, voia să se apuce să 
pescuiască în golful Marguerite, era mai mult ca sigur că 
din cauza sezonului avansat nu-şi va putea face plinul. 

Coasta americană li se arătă la 13 mai în dreptul 
tropicelor. Din primele ore zăriră capul Saint-Lucas în 


partea sudică a peninsulei din California veche, care 
mărgineşte golful îngust ce poartă acelaşi nume şi al cărui 
mal opus îl formează litoralul Sonorei mexicane. 

Mergând de-a lungul acestei coaste, Saint-Enoch trecu 
prin faţa mai multor insule unde trăiau iezi, lupi de mare şi 
nenumărate cârduri de păsări acvatice. Barca trimisă la 
țărm cu domnul Heurtaux, care era un bun vânător, nu se 
întoarse goală. Lupii de mare au fost jupuiţi pentru a se 
păstra pielea, iar iezii au fost tăiaţi pentru carnea lor care, 
din punct de vedere comestibil, este de excelentă calitate. 

Continuând să urce de-a lungul litoralului la mică distanţă, 
ajutat de un vânt uşor din sud-vest, Saint-Enoch trecu, la 
babord, de golful Tortue. La capătul golfului văzură 
ancorate un număr de vase care vânau probabil elefanţi de 
mare. 

La 7 mai, pe la şapte seara, căpitanul Bourcart se găsea la 
intrarea golfului Marguerite, în care intenţiona să 
ancoreze. Prevăzător, deoarece noaptea trebuia să se lase 
în curând, se-ndreptă spre largul mării şi manevră în aşa 
fel, încât a doua zi dimineaţa, la răsăritul soarelui, se- 
ntoarse la intrarea în golf. 

Curentul cobora atunci împotriva vântului, iscând un 
clipocit aidoma celui când te afli aproape de fundul mării. 
Se putea teme ca apa să nu fie aici destul de adâncă. De 
aceea domnul Bourcart trimise două bărci cu sonde pentru 
a se asigura cu exactitate. Se linişti însă când se stabili cu 
sondele că apa este adâncă de 15-20 de braţe. Nava intră 
deci în canal şi ajunse imediat în golful Marguerite. 

Oamenii de veghe nu mai zăriseră corabia care nu-şi 
ridicase pavilionul. Poate că la urma urmei era în căutarea 
altor locuri mai populate de balene. 

Cum golful este plin cu bancuri de nisip, Saint-Enoch nu 
înainta decât cu mare grijă. Domnul Bourcart mai vizitase 
acest golf, dar nisipul se deplasa tot timpul şi deci era 
important să recunoşti direcţia canalului. Din această cauză 


Saint-Enoch ancoră într-un mic golfuleţ foarte bine 
adăpostit. 

Îndată ce pânzele fură strânse şi ancora aruncată, cele 
trei baleniere de la bord coborâră şi traseră la mal, pentru 
a aduce scoici comestibile, care se găseau cu duiumul pe 
stânci şi pe mal. De altfel apele golfului sunt pline de peşti 
de diferite specii, de barbuni, somoni şi altele. Lupii de 
mare şi broaştele țestoase nu lipsesc, la fel nici rechinii. Îţi 
poţi procura cu uşurinţă lemne din pădurile dese de la 
marginea mării. 

Golful Marguerite măsoară 30-35 de mile, adică vreo 12 
leghe. Pentru a naviga fără avarii, este necesar să urmezi în 
toată lungimea un canal îngust pe alocuri de 40-50 de metri 
şi care e plin de bancuri de nisip şi stânci. 

În scopul securităţii drumului, căpitanul Bourcart puse să 
se adune câteva pietroaie mari care fură legate la capătul 
unei parâme, celălalt capăt al parâmei era prins de câte un 
butoi bine închis, alcătuind astfel un soi de geamanduri, pe 
care oamenii le plasau de fiecare parte a canalului, pentru a 
indica unde se află cotiturile. 

Le trebuiră patru zile pentru a putea ajunge la o lagună 
mai adâncă, de cel puţin două leghe. Între timp, refluxul îi 
sili să ancoreze de două ori. 

Profitând de aceste opriri, domnul Heurtaux, însoţit de doi 
locotenenţi, cobori pe uscat şi vână în împrejurimi. 
Doborâră mai multe perechi de iezi, precum şi câţiva şacali 
ce se găsesc în număr mare în pădurile din apropiere. Între 
timp mateloţii făceau provizii de stridii gustoase şi mai 
pescuiau ceva peşte. 

În fine, la 11 mai după-amiază Saint-Enoch ajunse la locul 
unde voia să rămână. 

Hotărâră să arunce ancora într-un golfuleţ, la o distanţă 
de trei cabluri de fundul apei, mărginit la nord de movile 
împădurite. Din celelalte părţi ale malului, care era neted, 
având toate plaje cu nisip, porneau două limbi de pământ 
rotunjite, presărate de stânci negre foarte tari. Acest 


golfuleţ se deschidea în litoralul de vest al lagunei şi era 
totdeauna destulă apă, chiar pe mare joasă, pentru ca nava 
să nu eşueze. În plus, cum se-ntâmplă în mările Pacificului, 
mareele nu erau prea mari nici pe lună plină sau lună nouă 
şi nu exista o diferenţă de mai mult de două braţe şi 
jumătate între fluxul maxim şi refluxul minim. 

Alegerea era foarte nimerită. Echipajul nu trebuia să se- 
ndepărteze pentru a aduce lemne. Un pârâu, care curgea 
între movile, forma o sursă de apă dulce de unde te 
aprovizionai uşor. 

Se-nţelege de la sine că Saint-Enoch nu urma să rămână 
aici ancorat definitiv. Când ambarcaţiunile vor fi coborâte 
pentru capturarea unei balene, fie în lagună, fie în afara ei, 
va fi totdeauna gata să plece repede, pentru a sprijini 
vânătoarea, dacă va avea un vânt prielnic. 

Patruzeci şi opt de ore după sosirea navei, o corabie cu 
trei catarge se arătă la patru mile depărtare în larg. 
Echipajul recunoscu imediat nava întâlnită înainte. Era o 
corabie engleză. Aflară mai târziu că se numea Repton şi 
venea din Belfast. Pe căpitan îl chema King şi pe secund 
Strok. Sosiseră aici pentru a-şi începe campania de pescuit 
în golful Marguerite. Nava nu căută să ancoreze în 
golfuleţul unde se găsea Saint-Enoch. Se-ndreptă, 
dimpotrivă, spre ultima parte a lagunei şi aruncă ancora 
aproape de țărm. Cum se afla doar la vreo două mile 
jumătate depărtare, nu o puteau pierde din ochi. 

lar de data aceasta pavilionul francez nu o salută la 
trecerea sa. 

Alte nave, de naţionalitate americană, navigau în diverse 
părţi ale golfului Marguerite şi de aici puteai trage 
concluzia că balenele nu părăsiseră definitiv golful. 

Încă în prima zi, aşteptând ocazia să se coboare 
balenierele, meşterul Cabidoulin, dulgherul Ferut şi fierarul 
Thomas, însoţiţi de câţiva mateloţi, se duseră la liziera 
pădurii ca să doboare câţiva copaci. Trebuiau să 
reînnoiască urgent provizia de lemne, atât pentru nevoile 


bucătăriei, cât şi pentru alimentarea cuptorului de pe 
punte. Era o treabă foarte importantă, pe care o au mereu 
în vedere căpitanii balenierelor. Munca se arătă destul de 
uşoară, cu toate că se făcuse foarte cald. Arşiţa se explică 
deoarece paralela 25 străbate aproape în întregime golful 
Marguerite şi în emisfera nordică, această latitudine este 
cea care traversează nordul Indiei şi al Africii. 

La 25 mai, cu o oră înainte de apusul soarelui, harponerul 
Kardek, care se afla pe o vergă a arborelui trinchet, zări, la 
două mile depărtare de golfuleţ, mai multe cetacee, fără- 
ndoială în căutarea fundului de apă ridicat, prielnic puilor 
de balenă. 

Se decise ca a doua zi, la prima oră, să fie pregătite 
bărcile; probabil că şi alte nave vor lua aceleaşi măsuri 
pentru a începe pescuitul. 

În seara aceea, când domnul Filhiol îl întrebă pe căpitanul 
Bourcart dacă această operaţie se va efectua în aceleaşi 
condițiuni ca şi în Noua Zeelandă, primi acest răspuns: 

— Nu chiar la fel, dragă doctore, şi trebuie să fim mai 
precauţi. Aici vom avea de-a face cu femele care, dacă dau 
mai mult ulei decât masculii, sunt însă mult mai 
primejdioase... Când una din ele vede că este urmărită, nu 
întârzie să o ia la fugă şi nu numai că părăseşte golful fără 
să se mai întoarcă tot sezonul, dar e urmată şi de celelalte. 
Şi pe urmă n-ai decât să te duci să le cauţi în larg, în Pacific! 

— Şi când sunt împreună cu puii, domnule căpitan? 

— Atunci, zise domnul Bourcart, balenierele au toate 
şansele să reuşească. Balena care ia parte la zbenguielile 
puiului uită să mai fie bănuitoare. Te poţi apropia până la a 
o atinge cu toporişca, tăindu-i înotătoarele. Dacă n-ai prins- 
o cu harponul, e suficient să porneşti în urmărirea ei, chiar 
dacă va trebui să dureze câteva ore. Puiul îi întârzie fuga, 
căci oboseşte şi-şi pierde forţele. Şi, cum mama nu vrea să-l 
părăsească, ai toate şansele să te afli în condiţii bune 
pentru a o împunge... 


— Dar, domnule căpitan, nu spuneaţi că femelele sunt mult 
mai primejdioase decât masculii? 

— Da, domnule Filhiol, şi trebuie ca harponerul să fie 
foarte atent ca să nu-i rănească puiul. Altminteri mama 
devine furioasă şi face mari stricăciuni, aruncându-se 
asupra balenierelor, lovindu-le cu coada şi sfărâmându-le. 
De aici accidente grave. De aceea, după o campanie de 
pescuit în golful Marguerite, nu rareori se-ntâmplă să 
întâlneşti numeroase rămăşiţe de ambarcaţiuni şi destui 
oameni au plătit cu viaţa o imprudenţă sau o neîndemânare 
a harponerului! 

Înainte de ora şapte dimineaţa, echipajul era gata să- 
nceapă vânarea cetaceelor zărite în ajun. În afară de 
harpoane, lănci şi topoare, căpitanul Bourean şi cei doi 
locotenenţi luară cu ei tunuri de tranşee, întrebuințate 
totdeauna cu succes la capturarea acestui gen de balene. 
La o jumătate de milă distanţă de golfuleţ se zări o femelă 
cu puiul ei şi balenierele ridicară pânzele pentru a o putea 
acosta fără să-i atragă atenţia. 

Desigur că Romain Allotte o luase înaintea celorlalţi şi 
ajunsese primul la şapte braţe de animal. Acesta, care se 
pregătea să se scufunde, zări probabil barca. Imediat 
Ducrest ridică harponul şi-l lansă cu atâta putere, că se 
înfipse în animal până la mâner. 

În aceeaşi clipă sosiră şi celelalte trei baleniere, gata să 
întoarcă animalul şi să-l tragă la vas. Dar, datorită 
ghinionului pe care-l au deseori vânătorii de balene, 
harponul se rupse şi, urmată de pui, femela începu să fugă. 

Se repeziră după ea cu o îndârjire nemaipomenită. 
Cetaceul fugea înaintea ambarcaţiunilor la o distanţă de 
vreo 60-80 de braţe. Răsuflarea lui - vapori de apă 
condensată într-o ploaie fină - se ridica până la 8-10 metri 
şi, cum apa era curată, însemna că nu fusese rănit mortal. 

Între timp mateloţii se opinteau din răsputeri la rame. 
Timp de două ore a fost imposibil să te apropii într-atât, 


încât să arunci harponul. Poate că ar fi putut lovi puiul, dar 
căpitanul, prevăzător, se opuse. 

Doctorul Filhiol, dornic să nu piardă desfăşurarea luptei, 
luase loc la pupa, în ambarcaţiunea domnului Bourcart. 
Împărtăşea înflăcărarea care-i însufleţea pe tovarăşii săi şi- 
şi exprimă temerea să nu se istovească înainte de a ajunge 
animalul. 

Într-adevăr, balena scăpa scufundându-se des şi 
reapărând după câteva minute. Nu se depărtase prea mult 
de golfuleţ - vreo trei patru mile - şi acum se apropia din 
nou de el. Se părea chiar că-şi încetineşte viteza, căci puiul 
rămânea în urmă. 

Pe la ora unsprezece şi jumătate, un al doilea harpon fu 
lansat din ambarcaţiunea domnului Heurtaux. De data 
aceasta nu trebuiră să-i dea decât puţin drumul la parâmă. 
Celelalte baleniere se apropiară şi ele, nu fără a se feri de 
loviturile de coadă. Îndată ce atacară animalul cu toporiştile 
şi lănciile, balena suflă cu sânge şi muri la suprafaţa apei, în 
timp ce puiul dispăru în adânc. 

Curentul fiind prielnic, remorcară balena cu uşurinţă la 
bordul lui Saint-Enoch, unde domnul Bourcart ordonă să se 
pregătească uneltele pentru a o întoarce în aceeaşi după- 
amiază. 

A doua zi sosi la bord un spaniol care ceru să intre la 
căpitan. Era unul dintre acei oameni denumiți carcasieri, 
cărora li se dă grăsimea care rămâne în interiorul 
scheletului. Când spaniolul examină balena suspendată 
lângă coasta navei, zise: 

— Este într-adevăr una din cele mai mari care au fost 
văzute vreodată capturate în golful Marguerite, de trei luni 
încoace... 

— Sezonul a fost bun? Întrebă domnul Bourcart. 

— Nu cine ştie ce, răspunse spaniolul, şi n-am avut de 
curăţat decât vreo şase schelete. Aşa că aş dori să mi-l 
cedaţi pe acesta. 

— Cu plăcere. 


În timpul următoarelor 48 de ore, spaniolul rămase la 
bord şi asistă la toate operaţiile necesare topirii grăsimii. 
Aceasta balenă dădu nu mai puţin de 125 de butoaie de ulei 
de bună calitate. Cât despre schelet, spaniolul îl duse la 
întreprinderea sa, care se afla pe litoralul lagunei, la două 
mile distanţă de golfuleţ. 

Când plecă, doctorul Filhiol îi zise căpitanului: 

— Ştiţi, domnule Bourcart, ce obţine acest om de la un 
schelet de balenă? 

— Cel mult câteva bidoane de ulei... 

— Vă înşelaţi; chiar el mi-a spus că îmbucătăţirea procură 
câteodată cel puţin vreo 15 butoaie... 

— Cincisprezece, domnule Filhiol! Ei bine, este ultima oară 
că am fost păcălit; de acum înainte vom curăța scheletele 
noi înşine. 

Saint-Enoch rămase până la 17 iunie în golful Marguerite 
pentru a-şi completa încărcătura. 

În acest timp echipajul putu să captureze mai multe 
balene, între altele nişte masculi foarte greu de prins, dacă 
nu chiar foarte primejdioşi, când erau harponaţi, într-atât 
se arătau de furioşi. 

Unul dintre masculi fu vânat de locotenentul Coquebert la 
intrarea în golf. Îi trebui o zi şi o noapte ca să-l aducă în 
golfuleţ. 'Tot timpul cât dura curentul potrivnic, balenierele 
ancorau animalul cu ajutorul unor ancore mici şi oamenii 
dormeau aşteptând schimbarea mareei. 

Şi celelalte nave urmăreau cetaceele până la capătul 
golfului. Americanii, în special, erau destul de mulţumiţi de 
campania lor. 

Căpitanul uneia din aceste nave, Iwing, din San-Diego, 
veni să-i facă o vizită domnului Bourcart la bordul lui Saint- 
Enoch. 

— Domnule căpitan, îi zise el după ce schimbaseră 
saluturile de rigoare, văd că v-a reuşit din plin campania de 
pescuit din Noua Zeelandă. 


— În adevăr, zise domnul Bourcart, şi sper să-mi termin 
aici expediţia... Asta îmi va permite să mă-ntorc în Europa 
mai devreme decât credeam şi să fiu la Le Havre înainte de 
trei luni. 

— Vă felicit, domnule căpitan, dar, dacă şansa vă 
favorizează, de ce vă îndreptaţi direct spre Le Havre? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că vă puteţi vinde avantajos încărcătura 
fără să părăsiţi mările Pacificului. Aceasta v-ar putea 
permite să reîncepeţi pescuitul în insulele Kurile sau în 
Marea Ohotsk tocmai când acolo e timpul cel mai prielnic. 

— Explicaţi-mi, domnule, unde mi-aş putea vinde 
încărcătura? 

— La Vancouver. 

— La Vancouver? 

— Da, pe piaţa oraşului Victoria. În acest moment, uleiul 
este foarte cerut de negustorii americani şi aţi putea obţine 
preţuri foarte bune. 

— Pe legee mea, răspunse domnul Bourcart, este o idee şi 
încă una excelentă! Vă mulţumesc pentru informaţie, 
domnule căpitan, şi probabil că voi profita de ea. 

Insula Vancouver, situată în apele americane în dreptul 
Columbiei engleze, se află la vreo 25 de grade la nord de 
golful Marguerite. Pe un vânt bun, Saint-Enoch putea 
ajunge acolo în circa 15 zile. 

Era limpede că norocul îi surâdea domnului Bourcart. 
Jean-Marie Cabidoulin avea să rămână de căruţă cu 
profeţiile lui întunecate. După campaniile din Noua 
Zeelandă şi golful Marguerite, o expediţie în insulele Kurile 
şi Marea Ohotsk în acelaşi an însemna ceva! De altfel, tot la 
Vancouver s-ar fi dus şi balenierele americane şi probabil şi 
Repton, dacă şi-ar fi făcut plinul, deoarece cursul uleiului 
era în foarte mare urcare. 

Când domnul Bourcart îl întrebă pe căpitanul lui Iwing, 
dacă a avut vreo relaţie cu acest Repton, răspunsul fu 
negativ. 


Nava engleză se ţinea tot timpul deoparte şi poate că nu 
saluta nici pavilionul înstelat al Statelor-Unite, cum nu 
salutase pavilionul francez. De mai multe ori, totuşi, 
aflându-se în urmărirea balenelor din mijlocul golfului, 
balenierele engleze se apropiaseră de cele franceze. De 
altfel nu porniseră să prindă aceeaşi balenă, ceea ce ar fi 
putut provoca contestaţii, cum se-ntâmpla uneori. Şi, 
desigur, în starea de spirit care domnea de o parte şi de 
alta, contestaţiile ar fi putut ajunge la ceartă... De aceea 
domnul Bourcart nu înceta să recomande oamenilor săi să 
evite orice contact cu echipajul de pe Repton, fie pe mare, 
când navigau în aceleaşi regiuni, fie când plecau după 
lemne sau să pescuiască între stânci. 

În definitiv nu se ştia dacă Repton reuşea sau nu în 
campania sa şi, la drept vorbind, de lucrul ăsta nici că se 
sinchisea cineva. Saint-Enoch întâlnise nava engleză în 
drumul dintre Noua Zeelandă şi coasta americană. Când va 
părăsj golful, nu o va mai revedea probabil în cursul acestei 
expediţii. Înainte de plecare, mai fu semnalat un caşalot la 
trei mile depărtare de lagună. Era unul din cei mai mari pe 
care-i întâlniseră până acum. De data aceasta şi 
ambarcaţiunile lui Repton începură să-l urmărească, e 
drept, cu oarecare întârziere. 

Pentru a nu trezi atenţia caşalotului, baleniera 
locotenentului Allotte, care mergea cu un vânt slab, 
manevră în aşa fel, încât să nu sperie animalul. 

Totuşi, când ajunse la o distanţă potrivită, caşalotul se 
scufundă şi trebuiră să aştepte revenirea lui la suprafaţă. 

Treizeci şi cinci de minute trecuseră de la ultima lui 
scufundare şi, deci, nu le rămânea decât să-i pândească 
ieşirea, căci cam tot atâta vreme va sta sub apă. 

Apăru, într-adevăr, la timpul prevăzut, la 7-8 cabluri 
distanţă de balenieră, care şi porni spre el cu toată viteza. 

Harponerul Ducrest era în picioare pe teugă, iar Romain 
Allotte ţinea toporişca în mână. Dar, în acest moment, 


caşalotul, simțind primejdia, izbi marea cu atâta putere, 
încât un val umplu pe jumătate ambarcaţiunea. 

Cum harponul îl atinsese în partea dreaptă, sub aripa 
pectorală, animalul se scufundă brusc în apă şi trebuiră să-i 
dea parâmă cu o asemenea iuţeală, că fură nevoiţi s-o ude 
ca să nu ia foc. 

Când reapăru, suflă apă cu sânge şi câteva lovituri de 
lance îl uciseră fără greutate. 

Deci treaba se sfârşise înaintea sosirii balenierelor 
engleze, care nu mai avură altceva de făcut decât să se 
întoarcă la Repton. 

După topirea grăsimii, meşterul Cabidoulin atribui 
caşalotului umplerea a 80 de butoaie de ulei. 

Plecarea fusese fixată la 17 iunie. Domnul Bourcart, după 
informaţiile primite de la căpitanul american, se pregătea 
să se-ndrepte spre insula Vancouver. Saint-Enoch era atunci 
în posesia a 1 700 de butoaie de ulei şi a cinci mii de 
kilograme de fanoane de balenă. După ce le va vinde în 
oraşul Victoria, căpitanul nu va ezita să întreprindă o a 
doua campanie în nord-estul Pacificului. O sută cincizeci de 
zile trecuseră de la plecarea lui din Le Havre şi escala din 
golful Marguerite durase de la 9 mai la 17 iunie. Coca şi 
greementul erau în bună stare şi la Vancouver putea să-şi 
reînnoiască proviziile. 

În ajunul plecării, echipajul avu prilejul să intre în contact 
cu oamenii de pe Repton. lată în ce împrejurări. Balenierele 
secundului şi locotenentului Cogquebert, trimise la țărm, 
trebuiau să aducă un ultim transport de lemne şi apă dulce. 

Domnii Heurtaux, Cogquebert şi mateloţii se şi aflau pe mal 
când unul din ei exclamă: „Balenă!... Balenă...!” într- 
adevăr, o femelă de dimensiuni mari, însoţită de puiul ei, 
trecea la vreo milă şi jumătate distanţă de golfuleţ, 
îndreptându-se spre partea din fund a golfului. 

Cu toţii regretară, desigur, că nu puteau s-o vâneze. Dar 
nişte baleniere, trimise să facă un alt serviciu, nu erau 
capabile să urmărească balena, neavând nici harpoane, nici 


parâme. Acelaşi lucru se-ntâmplă şi cu Saint-Enoch care, cu 
vinciurile fără parâme şi materialul de manevră demontat, 
era gata să ridice ancora. Dar, din spatele unei limbi de 
pământ de la capătul golfului, apărură deodată două 
ambarcaţiuni. 

Erau bărcile lui Repton care urmăreau balena semnalată. 
Cum se apropiau, cu intenţia de a ataca animalul pe la 
spate, puteau să nu le piardă din ochi. Balenierele 
înaintară, fără zgomot, la distanţă de aproape o milă una de 
alta, a doua plecând probabil ceva mai târziu. Prima ridică 
pavilionul la pupa ambarcaţiunii, pentru a vesti că se 
pregăteşte să atace. Cât despre Repton, acesta aştepta cu 
pânzele strânse la vreo trei mile depărtare, spre est. 

Domnii Heurtaux. Cogquebert şi oamenii lor urcară pe o 
movilă din spatele pinului, de unde îmbrăţişau cu privirea 
întreaga lagună. 

Era ora două şi jumătate când harponerul primei 
ambarcaţiuni văzu că este la o distanţă potrivită de animal. 
Balena, care se zbenguia cu puiul ei, nu zărise încă 
baleniera, când, deodată, un harpon străbătu văzduhul. 
Desigur, că englezii ştiau că este primejdios să ataci un pui 
de balenă. Or. Tocmai puiul, care se afla lângă barcă, primi 
lovitura de harpon în buză. Era lovit de moarte şi, după 
câteva zvârcoliri, rămase nemişcat la suprafaţa apei. Cum 
mânerul harponului ieşea afară din mare, mateloţii ziseră 
că puiul are aerul că fumează o pipă, iar apa care ieşea din 
gura lui seamănă leit cu fumul de tutun. 

Balena fu apucată atunci de un acces de furie. Bătea cu 
coada apa care ţâşnea ca o trombă. Apoi se repezi spre 
balenieră. Oamenii încercară zadarnic să dea înapoi 
ambarcaţiunea, nu se putură feri de atac. 

Încercară atunci să lanseze un al doilea harpon, s-o 
lovească cu toporiştile şi lănciile, dar totul fu zadarnic, cum 
degeaba traseră asupră-i cu tunul de tranşee. 

A doua ambarcaţiune, găsindu-se în acel moment la trei 
sute de stânjeni, sub vânt, nu putea să ajungă în timp util în 


ajutorul celei dintâi. Aceasta, care tocmai primise o 
formidabilă lovitură de coadă, se scufundă imediat cu 
mateloţi cu tot. În cazul în care câţiva dintre ei mai apăreau 
la suprafaţă, admițând că n-ar fi fost decât răniţi, cine putea 
şti dacă a doua ambarcaţiune ar fi sosit la timp să-i salveze? 

— Întoarcerea, îmbarcarea! Strigă domnul Heurtaux, 
făcând semn locotenentului să-i urmeze. 

Oamenii său văzând nişte mateloţi în pericol, nu şovăiră să 
le sară în ajutor. În câteva clipe coborâră în goană movila, 
străbătură plaja, desfăcură parâmele şi, vâslind din 
răsputeri, ieşiră cu bărcile din golfuleţ. 

Pe locul în care balena mai tulbura cu furie apa, din nouă 
oameni aruncaţi în mare, numai şapte se iviră la suprafaţă. 
Doi lipseau. 

Cât despre balenă, după ce se-ndreptă spre puiul ei, pe 
care curentul îl târâse la o distanţă de un cablu, dispăru în 
adâncime. 

Secundul şi locotenentul tocmai erau gata să îmbarce 
câţiva englezi naufragiaţi, când ofiţerul de pe Repton, care 
ajunsese la faţa locului, strigă cu o voce foarte înciudată: 

— Plecaţi!... N-avem nevoie de nimeni... Plecaţi! 

Şi nu-ncăpea nici o îndoială că, dacă regreta moartea celor 
doi marinari, ofiţerul nu regretă mai puţin faptul de a fi 
pierdut o pradă aşa de grozavă. 

Când domnii Heurtaux şi Allotte se-ntoarseră la bord, 
povestiră căpitanului Bourcart şi doctorului Filhiol cum s-au 
petrecut lucrurile. 

Domnul Bourcart îi felicită că s-au dus să dea ajutor 
ambarcaţiunii de pe Repton, iar când auzi răspunsul 
ofițerului spuse: 

— Atunci înseamnă că nu ne-am înşelat asupra oamenilor 
de pe această navă. 

VI. 

VANCOUVER. 

Insula Vancouver, aflată lângă coasta occidentală a 
Americii de Nord, lungă de 500 de kilometri şi lată de 130, 


este situată între a 48-a şi a 5l-a paralelă. Se-nvecinează cu 
Canada, care o mărgineşte la est. 

Cu o sută de ani în urmă, Compania de la golful Hudson 
înființase un port comercial la capul de sud-vest al insulei, 
aproape de vechiul port Cardoba, fost Camosin, cum îi 
ziceau indienii. Era un fel de luare în posesiune a insulei de 
către guvernul britanic. Dar în 1789 o ocupară spaniolii. 
Puţin timp mai târziu, fu retrocedată Angliei, printr-un 
tratat între ofiţerul spaniol Quadra şi ofiţerul englez 
Vancouver, al cărui nume e singurul care apare în 
cartografia modernă. 

Satul nu întârzie să devină curând un oraş, graţie 
descoperirii unui filon de aur în bazinul lui Fraser, unul din 
râurile insulei. El deveni Victoria City şi capitala oficială a 
Columbiei britanice. Apoi se întemeiară şi alte oraşe, ca 
Nanaimo, la 24 de leghe de Victoria, fără a mai vorbi de 
micul port San-Juan, care se găseşte în partea meridională 
a insulei. 

În perioada când se desfăşoară această poveste, Victoria 
era departe de a avea dezvoltarea pe care o are azi. Spre 
insula Vancouver nu mergea linia ferată lungă de 96 de km 
care leagă capitala de Nanaimo. 

Abia cu un an mai târziu, adică în 1864, avea să fie 
întreprinsă o expediţie în interiorul insulei de către doctorul 
Brow din Edimbourg, inginerul Leech şi Frederic Wymper. 

Căpitanul Bourcart va găsi la Victoria toate posibilităţile 
pentru tranzacţiile lui, precum şi resursele cerute de noua 
sa campanie de pescuit. Nu încăpea nici o îndoială în 
această privinţă. 

În primele ore ale dimineţii, Saint-Enoch ridică ancora 
pentru a părăsi laguna. Ajutat de reflux, cobori canalul 
golfului Marguerite şi ieşi în larg. 

Vânturile prielnice care băteau din est spre sud-est îi 
permiseră să navigheze de-a lungul coastei şi la adăpostul 
uscatului, la câteva mile depărtare de această lungă 
peninsulă a vechii Californii. 


Domnul Bourcart nu mai trimisese oameni de veghe pe 
catarge, pentru că nu mai aveau de vânat balene. Cel mai 
important lucru era să se ajungă cât mai repede la 
Vancouver, pentru a profita de preţurile ridicate pe care le 
putea obţine pentru mărturile sale. De altfel nu mai fură 
semnalaţi decât vreo 3-4 „suflători” la mare distanţă, a 
căror urmărire ar fi fost dificilă pe o mare agitată. Echipajul 
se mulţumi să le dea întâlnire în insulele Kurile şi în Marea 
Ohotsk. 

Distanţa până la strâmtoarea Juan de Fuca, care separă 
insula Vancouver de teritoriul Washington, situat la capătul 
Statelor Unite, era de aproximativ 1 400 de mile. Cu o 
viteză mijlocie de 90 mile în 24 de ore, Saint-Enoch o putea 
parcurge în nu mai mult de 15 zile, având toate pânzele 
întinse, inclusiv bonetele, velastraiurile şi rândunicile. 

Norocul, care însoţise această expediţie, nu-i părăsi. Cam 
la o treime a drumului, nava manevra în dreptul portului 
San-Diego, capitala Californiei de Sud. Patru zile mai târziu 
se găsea în faţa oraşului San-Francisco, în mijlocul a 
numeroase bastimente, care aveau ca punct de destinaţie 
acest mare port american. 

— Poate că-i păcat, îi zise domnul Bourcart secundului, că 
nu putem să vindem la San-Francisco ceea ce vrem să 
vindem la Victoria. 

— Fără îndoială, răspunse domnul Ffeurtaux, pentru că am 
fi ajuns la destinaţie. Dar drumul făcut este un bun câştigat. 
Căci, dacă trebuie să reîncepem pescuitul în apropierea 
Kurilelor, va trebui să ne ducem mult mai spre nord. 

— Ai dreptate, Heurtaux, şi, de altfel, informaţiile 
căpitanului de pe Iwing sunt precise. După părerea lui, 
Saint-Enoch va putea fi reparat cu uşurinţă la Victoria şi se 
va aproviziona pe câteva luni. 

Între timp vântul, care avea oarecare tendinţă de slăbire, 
începu să bată din largul mării. Viteza lui Saint-Enoch fu 
puţin încetinită, dar fără pricină de îngrijorare la bord, căci 
nava nu trebuia să ajungă la o dată care nu suporta 


întârziere. De altfel, în dimineaţa zilei de 3 iulie omul de 
veghe semnală capul Flattery, de la intrarea în strâmtoarea 
Juan de Fuca. 

Traversarea durase deci 16 zile - cu una mai mult decât 
prevăzuse domnul Bourcart - nava neputând atinge viteza 
medie de 90 de mile. 

— Ei bine, bătrâne, îi zise meşterul Ollive lui Cabidoulin, 
iată-ne la intrarea în port şi totuşi nu-ncetezi să gemi... 

— Eu? Replică dogarul. 

— Da, tu! 

— Nu spun nimic. 

— Nu spui nimic, dar e ca şi cum ai spune. 

— Da? 

— Da, şi aud cum te scurmă în piept. Mormăi pe 
dinăuntru. 

— Voi mormăi şi cu glas tare când am să am chef! Ripostă 
Jean-Marie Cabidoulin. 

După formalităţile sanitare şi vamale, Saint Enoch ancoră 
lângă un debarcader care facilita descărcarea mărfurilor. În 
orice caz escala la Victoria va dura vreo 15 zile. Nu va 
putea pleca, înainte ca echipajul să facă unele reparaţii, în 
vederea fie a unei noi campanii în regiunile septentrionale 
ale Pacificului, fie a întoarcerii în Europa. 

Secundul, cei doi locotenenţi şi meşterii vor avea destule 
de dus la bun sfârşit în acest interval, încât să le ia tot 
timpul. Vor trebui să descarce pe cheu nu mai puţin de 1 
700 de butoaie. În plus, căpitanul Bourcart va trebui să-şi 
supravegheze oamenii de aproape. Sunt de temut 
dezertările în aceste centre, frecventate de căutătorii de 
aur şi de exploratorii de mine de aur din insula Vancouver şi 
din şesurile Caribou ale Columbiei britanice. 

Chiar în portul Victoria se aflau două nave, Chantenay din 
Nantes şi Forward din Liverpool, care aveau mari greutăţi 
de întâmpinat din cauza dezertării unui număr de mateloţi. 
Totuşi, domnul Bourcart credea, atât cât se poate crede, că 
se poate bizui pe oamenii săi. Nu vor fi reţinuţi la bord de 


speranţa că vor participa la beneficiile acestei expediţii la 
fel de fructuoasă pentru ei ca şi pentru armatorii lui Saint 
Enoch? Cu toate acestea se impunea o supraveghere destul 
de severă şi permisiile de a merge în oraş trebuiau 
acordate foarte rar. Mai bine era să se dubleze raţia la bord 
după grelele zile de lucru, decât să vezi echipajul prin 
cârciumi şi baruri, unde făceau cunoştinţă cu tot soiul de 
puşlamale. 

Cât despre domnul Bourcart, va trebui în primul rând să 
se ocupe să-şi plaseze caricul pe piaţa din Victoria. Aşa că, 
imediat ce debarcă, se duse la domnul William Hope, unul 
din principalii agenţi maritimi. 

Doctorul Filhiol, neavând de îngrijit nici un bolnav, avea tot 
timpul să viziteze oraşul şi împrejurimile. Poate se gândise 
să parcurgă toată insula, dar mijloacele de comunicaţie 
lipseau. Nu exista nici o şosea, doar câteva poteci duceau 
prin pădurile dese din interior. Era deci nevoit să-şi 
restrângă explorarea. În general oraşul îi păru interesant, 
ca toate acele oraşe ce prosperă atât de rapid pe pământul 
Americii, care le permite să se întindă la nesfârşit. Zidită 
simetric, străbătută de străzi care se întretaie în unghiuri 
drepte, umbrite de arbori falnici, poseda un parc vast. 
Există oare un oraş american care să nu aibă unul sau mai 
multe parcuri? Cât despre apa dulce, i-o furniza un 
rezervor construit la patru kilometri depărtare, alimentat 
de cele mai curate izvoare ale insulei. 

Portul Victoria, adăpostit în fundul unui mic golf şi situat în 
condiţiunile cele mai favorabile, este punctul unde se- 
ntâlnesc strâmtorile Juan de la Fuca şi Reine Charlotte. 
Navele pot pătrunde în port fie prin vest, fie prin nord-vest. 
Mişcarea maritimă a portului, destinată să crească în viitor, 
va cuprinde întreaga navigaţie din aceste regiuni. 

Trebuie să adăugăm că, încă din acea perioadă, portul 
oferea mari posibilităţi navelor obligate să facă reparaţii 
după lungi traversări, majoritatea foarte grele. Un arsenal 
bine utilat, antrepozite pentru depozitat mărfuri şi un bazin 


de carenaj, unde se făceau reparaţii sub linia de plutire, se 
aflau la dispoziţia lor. 

Căpitanul de pe Iwing dăduse domnului Bourcart 
informaţii exacte. Cursul uleiurilor marine era în creştere. 
Iar Saint-Enoch ajunsese la momentul potrivit pentru a 
profita de conjunctură. Cererile soseau nu numai la 
Vancouver, dar şi la New-Westminster. Important oraş al 
Columbiei, situat în golful Gehrgie, puţin mai la nord-est de 
Victoria. Două baleniere, una americană Flower şi una 
norvegiană - Fugg, îşi vânduseră caricul şi - ceea ce va face 
şi Saint-Enoch - plecaseră la pescuit în nordul Pacificului. 

Tranzacţiile lui Saint-Enoch, între agentul Hope şi 
căpitanul Bourcart, se-ncheiară repede. Vânzarea 
încărcăturii se făcu la nişte preţuri neatinse până atunci şi 
pe care în nici un caz nu le-ar fi putut obţine în Europa. Nu 
mai rămânea decât să debarce butoaiele şi să le transporte 
la antrepozit, de unde vor fi livrate cumpărătorului. 

Când se-ntoarse la bord, domnul Bourcart zise secundului: 

— Heurtaux, afacerea s-a încheiat şi nu putem decât să ne 
felicităm că am urmat sfaturile vrednicului căpitan al lui 
Iwing. 

— Uleiul şi fanoanele, domnule Bourcart? 

— Uleiul şi fanoanele au fost vândute unei companii 
columbiene din New-Westminster. 

— Atunci oamenii noştri se pot pune pe lucru? 

— Chiar de azi şi sper ca nava să fie în măsură să plece în 
cel mult o lună, după ce va fi trecut pe la bazinul de 
carenaj. 

— Toată lumea pe punte! Comandă secundul, de la care 
meşterul Ollive tocmai venise să ceară instrucţiuni. 

O mie şapte sute de butoaie de debarcat nu-i un lucru care 
se termină în mai puţin de opt zile, chiar dacă se face cu 
metodă şi zel. Bigile fură ridicate deasupra panourilor şi 
jumătate din mateloţi coborâră în cală, în timp ce cealaltă 
jumătate rămase pe punte. Te puteai bizui pe dorinţa şi 


străduinţa lor de a duce treaba la bun sfârşit, ceea ce făcea 
inutilă tocmirea unor hamali din port. 

Dar, dacă cineva nu-şi mai vedea capul de atâta muncă 
acela era Jean-Marie Cabidoulin. Nu lăsa să fie ridicat nici 
un butoi pe care să nu-l cerceteze cu grijă, pentru a se 
asigura că sună a plin şi că nu va da naştere nici unei 
reclamaţii. Se găsea în permanenţă lângă debarcader şi 
ciocănea fiecare butoi cu câte-o lovitură puternică. Cât 
despre ulei, nu trebuiau să se teamă, căci era de calitate 
superioară. 

Pe scurt, debarcarea se făcea în cele mai bune condițiuni 
şi lucrul continuă aşa toată săptămâna. 

De altfel, treaba meşterului Cabidoulin nu se termina cu 
debarcarea încărcăturii. Trebuiau înlocuite butoaiele pline 
cu acelaşi număr de butoaie goale, în vederea noii expediţii. 
Din fericire domnul Bourcart găsi în antrepozitul din 
Victoria un stoc pe care-l achiziţiona cu un preţ convenabil. 
Totuşi, butoaiele trebuiau reparate şi pregătite să păstreze 
uleiul. O muncă grea, pentru care zilele abia ajungeau şi, 
dacă dogarul nu înceta să mormăie în sinea lui sau chiar cu 
glas tare, o făcea în zgomotul a mii de lovituri de ciocan, pe 
care fierarul Thomas şi dulgherul Ferut le dădeau în 
apropierea lui. 

Saint-Enoch, dezlegat de debarcader, fu condus în bazinul 
de carenaj. Trebuia cercetată coca în exterior pentru a se 
asigura că nu fusese avariată. Secundul şi şeful de echipaj îi 
făcură o inspecţie amănunţită. Domnul Bourcart avea 
încredere în experienţa lor. 

Nu existau propriu-zis avarii serioase, dar nava avea 
nevoie de câteva reparaţii: înlocuirea a două sau trei plăci 
ale dublajului de cupru, fixarea câtorva ţăruşi de stejar în 
scândurile bordajului şi ale coastei, astuparea cu câlţi a 
îmbinării scândurilor şi revopsirea părţilor de sus ale navei. 
Această muncă se efectua fără răgaz şi fără-ndoială că 
escala la Vancouver n-avea să se prelungească peste timpul 
prevăzut. 


De aceea era de înţeles că domnul Bourcart nu înceta o 
clipă să-şi arate satisfacția. lar doctorul Filhiol îi repeta 
întruna: 

— Şansa dumitale, domnule căpitan, şansa care te 
însoţeşte! Măcar dacă ar ţine-o aşa şi de-acum încolo. 

— Va ţine, domnule Filhiol. Ştii ce lucru bun mi s-ar mai 
putea întâmpla? 

— Vă rog să-mi spuneţi... 

— Ca, după două luni, după cea de-a doua campanie, 
Saini-Enoch să revină la Victoria pentru a vinde o nouă 
încărcătură la aceleaşi preţuri!... Dacă balenele din 
preajma insulelor Kurile şi din Marea Ohotsk nu vor fi prea 
sălbatice... 

— Vai de mine, domnule căpitan. Unde vor găsi vreodată o 
ocazie mai bună să-şi livreze uleiul la preţuri atât de mari? 

— Nicăieri, nicăieri, răspunse râzând domnul Bourcart. 

Cum am mai spus, doctorul Fi Un ol nu putuse să facă 
excursii în afara oraşului, aşa cum ar fi dorit. În apropierea 
litoralului întâlnise câteodată câţiva băştinaşi. Nu erau cele 
mai reuşite tipuri ale Pieilor roşii, din care se mai pot găsi 
încă reprezentanţi remarcabili în Far-West. Nu! Erau nişte 
oameni cu trăsături comune, greoi, urâţi la faţă, cu nişte 
capete enorme, cu ochi mici, buze groase, cu nasuri 
lătăreţe, ale căror nări găurite erau împodobite cu inele de 
metal sau beţişoare de lemn. Şi, ca şi cum chipul lor 
nearătos nu le era suficient, îşi mai aplicau pe faţă, în 
timpul ceremoniilor şi de sărbători, câte o mască hidoasă de 
lemn, care cu ajutorul unor sfori făcea strâmbături oribile. 

În locurile din interiorul insulei existau păduri superbe de 
pini şi chiparoşi. Echipajului i-a fost uşor să-şi procure 
lemnul pentru Saint-Enoch. Nu trebuia decât tăiat şi 
transportat. Nici vânatul nu lipsea. Domnul Heurtaux, 
însoţit de locotenentul Allotte, putu să doboare câteva 
perechi de căprioare din care bucătarul pregăti mâncăruri 
gustoase. Pădurea mişuna de lupi, vulpi şi hermine, greu de 
capturat, dar foarte căutate pentru valoarea blănurilor. De 


asemenea se puteau vedea şi numeroase veveriţe cu coada 
stufoasă. 

Cea mai lungă plimbare a doctorului Filhiol îl duse până 
aproape de Nanaimo. Pentru această excursie luă un cuter 
care făcea legătura între cele două oraşe. Acolo găsi un 
târg destul de prosper, al cărui port oferă navelor o escală 
excelentă. 

Traficul din Nanaimo tinde să se dezvolte pe an ce trece. 
Cărbunele de acolo, de excelentă calitate, se exportă la 
San-Francisco şi în toate porturile din vestul Pacificului, 
chiar şi până în China şi în arhipelagul Sandwich. Încă de 
multă vreme, zăcămintele sale bogate erau exploatate de 
Compania golfului Hudson. Huila - mai mult decât aurul - 
este de altfel marea, s-ar putea spune inepuizabila, bogăţie 
a insulei. Fără-ndoială se vor mai descoperi noi zăcăminte. 
Cât despre minele din Nanaimo, exploatarea lor nu cere 
decât o muncă uşoară şi asigură oraşului o reală 
prosperitate. În plus, extragerea aurului din regiunea 
Caribou a Columbiei britanice este scumpă şi, pentru a 
obţine metal în valoare de un dolar, trebuie cheltuiţi doi. 

Când doctorul Filhiol se-ntoarse din această excursie, coca 
lui Saint-Enoch era vopsită din nou până la banda de lemn 
care acoperă primul şir de plăci ale dublajului carenei, iar 
aceeaşi bandă avea o dungă albă ca neaua. Câteva reparaţii 
fură făcute la velatură şi la greement, precum şi la 
balenierele izbite aşa de des de coada balenelor. Pe scurt, 
nava, după trecerea prin bazin, aruncă ancora în mijlocul 
portului şi plecarea fu fixată definitiv la data de 19 iulie. 

Cu două zile în urmă, o navă americană intră în portul 
Victoria şi aruncă ancora la o jumătate de cablu de Saint- 
Enoch. Era Iwing, înapoiat din golful Marguerite. N-aţi uitat 
desigur bunele relaţii stabilite între căpitanul navei şi 
căpitanul Bourcart şi tot aşa de cordiale între ofiţerii şi 
echipajul celor două nave. 

Îndată ce Iwing ancoră, căpitanul Forth se duse la bordul 
lui Saint-Enoch unde fu primit cu multă căldură ca urmare 


a recunoştinţei pentru sfaturile sale atât de utile. Domnul 
Bourcart, totdeauna bucuros să facă un gest de politeţe, voi 
să-l reţină la cină. Era aproape de ora mesei şi fără multă 
vorbă domnul Forth acceptă invitaţia, pe care se gândise s- 
o facă şi el căpitanului Bourcart pentru a doua zi, la bordul 
vasului Iwing. 

Conversaţia fu foarte interesantă în careul în care se 
reuniră domnul Bourcart, domnul Heurtaux, cei doi 
locotenenţi, doctorul Filhiol şi căpitanul american. Se vorbi 
mai întâi despre incidentele de navigaţie din timpul cursei 
celor două nave de la golful Marguerite la insula Vancouver. 
Apoi, după ce povesti în ce condiţii avantajoase îşi vânduse 
încărcătura, domnul Bourcart îl întrebă pe căpitanul de pe 
Iwing dacă pescuitul a fost bun după plecarea lui Saint- 
Enoch. 

— Nu, răspunse domnul Forth, a fost o campanie din cele 
mai slabe şi, în ce mă priveşte, n-am putut să umplu mai 
mult de un sfert din butoaie. Balenele nu s-au arătat 
niciodată atât de rar. 

— Aceasta se explică, poate, zise domnul Heurtaux, prin 
faptul că acum puii nu mai au nevoie de mamele lor şi atât 
puii cât şi balenele mari părăsesc golful pentru a se duce în 
largul oceanului. 

— Fără-ndoială, acesta poate fi un motiv, răspunse domnul 
Forth. Totuşi, eu am pescuit des în golf şi nu-mi amintesc să 
mai fi fost atât de puţine la finele lunii iunie... Treceau zile 
întregi fără să avem de ce să coborâm bărcile, cu toate că 
timpul a fost frumos şi marea calmă. Aţi avut noroc că v-aţi 
început campania în apele Noii Zeelande. N-aţi fi putut să 
vă faceţi plinul numai în golful Marguerite. 

— Am avut, declară domnul Bourcart, cu atât mai mult cu 
cât nu am întâlnit în golful Marguerite decât balene de 
mărime mijlocie. 

— Şi noi chiar mici, replică domnul Forth. Am capturat 
unele care n-au dat decât 30 de butoaie de ulei! 


— Spune-mi. Te rog, domnule căpitan. Întrebă domnul 
Bourcart, ai intenţia să vinzi pe piaţa din Victoria? 

— Da, dacă se menţine cursul la fel de favorabil. 

— Da, preţurile sunt bune şi nu sezonul slab din golful 
Marguerite le va face să scadă... Pe de altă parte, nu se 
aşteaptă încă nici un transport din Kurile, Marea Ohotsk 
sau strâmtoarea Bering. 

— Într-adevăr, zise domnul Heurtaux, pentru că acolo 
pescuitul nu va lua sfârşit înainte de şase săptămâni sau 
două luni... 

— Şi sperăm să avem şi noi partea noastră, declară 
Romain Allotte. 

— Căpitane Forth, reluă locotenentul Coquebert, celelalte 
baleniere din golful Marguerite au fost oare mai norocoase 
decât a voastră? 

— Nu, răspunse domnul Forth. De acea, atunci când Iwing 
a întins pânzele, cele mai multe se pregăteau şi ele să ridice 
ancora pentru a ieşi în larg. 

— Încotro se vor îndrepta? Spre coastele de nord-est ale 
Asiei? Întrebă domnul Heurtaux. 

— Cred că da. 

— Eh! Atunci vom fi mulţi! Exclamă locotenentul 
Cogquebert. 

— Cu atât mai bine! Replică Romain Aliotte. Te stimulează 
când sunt două sau trei nave în urmărirea unei balene. Dai 
din vâsle să le sfarmi, nu alta!... Şi ce cinste pentru 
baleniera care aruncă prima harponul... 

— Potoleşte-te, domnule locotenent, îl întrerupse domnul 
Bourcart. Deocamdată nu-i nici o balenă la orizont. 

— Atunci, zise domnul Forth, v-aţi hotărât să faceţi o a 
doua campanie? 

— Desigur. 

— Şi când porniţi? 

— Poimâine. 

— Aşa de repede? 

— Saint-Enoch e gata şi trebuie numai să ridice ancora. 


— Mă felicit că am sosit la timp pentru a reînnoi cunoştinţa 
noastră şi a ne putea strânge încă o dată mâinile... 

— Şi noi ne felicităm de a fi putut să reluăm bunele 
noastre relaţii, răspunse domnul Bourcart. Dacă Iwing ar fi 
intrat în golful Victoria în momentul când Saint-Enoch 
ieşea, am fi simţit o mare părere de rău... 

După aceste cuvinte, căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi 
ridicară paharul în sănătatea domnului Forth. 

— La urma urmei, zise domnul Heurtaux, chiar dacă nu 
ne-am fi revăzut la Victoria, poate că Saint-Enoch şi Iwing 
vor face împreună o a doua campanie în regiunea Kurilelor? 

— Oare n-aveţi intenţia, îl întrebă domnul Bourcart pe 
căpitan, să vă încercaţi norocul în nordul Pacificului? 

— N-aş putea, domnilor, răspunse domnul Forth. Iwing ar 
sosi cam târziu pe locurile acelea de pescuit. Peste două 
luni primele sloiuri de gheaţă încep să se formeze în 
strâmtoarea Bering ca şi pe Marea Ohotsk, iar acum nu 
sunt în situaţia de a pleca imediat. Reparaţiile navei trebuie 
să dureze trei până la patru săptămâni... 

— Vă exprimăm sincerele noastre păreri de rău, domnule 
Forth, declară domnul Bourcart. Dar aş vrea să revin 
asupra unui lucru despre care aţi vorbit şi care are nevoie 
de ceva explicaţii... 

— Despre ce este vorba, domnule căpitan? 

— Spre sfârşitul escalei în golful Marguerite, când aţi 
observat că balenele deveneau tot mai rare, nu arătau o 
grabă ciudată pentru a pleca în larg? 

— Ba da, declară căpitanul Forth. Fugeau în împrejurări 
parcă neobişnuite... Nu cred că exagerez dacă afirm că 
suflătorii păreau că se tem de o primejdie extraordinară, că 
ascultă de un sentiment de groază, ca şi cum ar fi intrat în 
panică... Balenele săreau la suprafaţa apei şi scoteau nişte 
gemete cum n-am mai auzit... 

— Este foarte bizar, fără-ndoială, zise domnul Heurtaux şi 
nu ştiţi, desigur, căror cauze să atribuiţi acest fenomen. 


— Nu, domnilor, răspunse domnul Forth, în afară de cazul 
când ar exista acolo vreun monstru formidabil... 

— Ei! Domnule căpitan, replică locotenentul Cogquebert, 
dacă v-ar auzi dogarul nostru, meşterul Cabidoulin, ar 
exclama pe loc: „Marele şarpe al mării!” 

— Pe legea mea, locotenente, replică domnul Forth, şarpe 
de mare sau nu, balenele, speriate, au fugit cu toată 
graba... 

— Şi, reluă Romain Allotte, nu s-ar fi putut bara canalul 
golfului Marguerite... Şi să fie harponate vreo câteva 
duzini? 

— Vă asigur că nimeni nu s-a gândit la aşa ceva, răspunse 
domnul Forth. Bărcile noastre nu s-ar fi putut întoarce fără 
mari avarii şi poate chiar cu pierderi de vieţi omeneşti. Dar 
repet că s-a întâmplat ceva neobişnuit. 

— Fiindcă veni vorba, întrebă domnul Bourcart, ce s-a 
făcut cu nava Repton? A reuşit să pescuiască mai mult 
decât celelalte? 

— Nu, după câte ştiu... 

— Credeţi că a rămas în golful Marguerite? 

— Se pregătea să plece când Iwing a ridicat ancora. 

— Unde? 

După câte se zvonea, pleca să-şi continue campania în 
nord-vestul Pacificului... 

— Ei bine, adăugă domnul Heurtaux, ar fi de dorit să nu ne 
întâlnim cu ea! 

La căderea nopţii, căpitanul Forth se întoarse la bord, 
unde-l primi a doua zi pe domnul Bourcart şi pe ofiţerii săi. 
Se mai vorbi din nou despre evenimentele petrecute în 
golful Marguerite. Apoi, când cei doi căpitani se despărţiră, 
îşi exprimară speranţa că Saint-Enoch şi Iwing se vor mai 
întâlni într-o zi la pescuit de balene. 

VII. 

A DOUA CAMPANIE. 

Căpitanul Bourcart porni în dimineaţa zilei de 19 iulie. 
După ridicarea ancorei ieşiră cu destulă greutate din golf. 


Vântul bătea potrivnic din sud-est, dar avea să devină 
prielnic îndată ce Saint-Enoch va fi ocolit ultimele capuri ale 
insulei Vancouver şi va ajunge în larg, la câteva mile 
depărtare. 

Nava nu cobori din nou prin strâmtoarea Juan de Fuca, pe 
unde sosise, ci urcă spre nord, prin strâmtoarea Reine- 
Charlotte şi golful Gehrgie. Două zile mai târziu, după ce 
înconjurase coasta nordică a insulei, se îndreptă spre vest 
şi, înainte de căderea nopţii, nu mai puteai zări uscatul. 

Distanţa între Vancouver şi insulele Kurile este de 
aproximativ 1300 de leghe. Dacă are condiţii bune, o navă 
le poate străbate uşor în mai puţin de cinci săptămâni şi 
domnul Bourcart spera să nu aibă nevoie de mai mult timp, 
dacă nu-l părăsea norocul. 

Sigur era că navigația începea în condiţii excelente. Un 
vânt potrivit, o mare cu hule lungi, permiseseră lui Saint- 
Enoch să meargă cu toate pânzele sus. Astfel, cu mura la 
babord, nava luă direcţia vest-nord-vest. Dacă acest lucru 
prelungea puţin ruta, îi îngăduia cel puţin să se ferească de 
curentul Pacificului, care se deplasează spre est după ce 
înconjoară insulele Aleutine. 

În total traversarea decurgea fără piedici. Trebuia numai 
din timp în timp să slăbească sau să strângă mai tare 
scotele. În felul acesta echipajul va fi odihnit şi vioi, gata să 
înceapă expediţia anevoioasă care îl aştepta în Marea 
Ohotsk. 

Jean-Marie-Cabidoulin era cel mai ocupat om de la bord: 
rânduia definitiv butoaiele în cală, punea la punct unelte, 
furtune de pânză şi hârdaie pentru a transporta jos uleiul. 
Dacă se ivea prilejul de a captura o balenă înainte ca Saint- 
Enoch să ajungă la coasta siberiană, căpitanul Bourcart nu-l 
va lăsa să-i scape. 

— Ar fi şi de dorit, domnule Filhiol. Sezonul este avansat şi 
pescuitul nostru în Marea Ohotsk nu se va putea prelungi 
mai mult de câteva săptămâni. Nu vor întârzia să se 
formeze sloiurile şi navigația ar deveni dificilă. 


— Eu mă mir, zise doctorul, că balenierele rămân 
dependente de starea vremii şi mai procedează atât de 
primitiv. De ce nu întrebuinţează mai bine vapoare, şalupe 
cu aburi şi în special arme mai perfecţionate? Expediţiile ar 
da un randament mult mai mare... 

— Ai dreptate, doctore, şi aşa se va-ntâmpla într-o bună zi. 
Dacă noi am rămas credincioşi vechilor procedee, a doua 
jumătate a acestui secol nu se va încheia fără ca să te supui 
progresului care se impune în toate domeniile! 

— Cred, domnule căpitan, şi pescuitul va fi organizat cu 
mijloace mai moderne, în afară de cazul, de vreme ce 
balenele devin tot mai rare, că va trebui să le închizi într-un 
ţarc. 

— Un ţarc cu balene! Exclamă domnul Bourcart. 

— Glumesc declară doctorul Filhiol, deşi am avut un 
prieten căruia îi venise această idee. 

— E posibil? 

— Da... Să strângi balenele într-un golf, aşa cum se strâng 
vitele într-o păşune... Acolo hrana lor n-ar costa nimic şi li s- 
ar putea vinde foarte ieftin laptele... 

— Să li se vândă laptele, doctore? 

— Care preţuieşte, pare-se, cât cel al vacilor. 

— Da, dar cum să le mulgi? 

— Iată ceea ce-l încurca şi pe prietenul meu. De aceea a şi 
abandonat acest admirabil proiect... 

— Şi n-a greşit, zise domnul Bourcart, râzând din toată 
inima. Dar, pentru a reveni la Saint-Enoch, v-am spus că nu- 
şi va putea prelungi campania în nordul Pacificului şi vom fi 
obligaţi să plecăm din acele locuri la începutul lui 
octombrie. 

— Încotro se va îndrepta Saint-Enoch ca să ierneze când 
va părăsi Marea Ohotsk? Întrebă domnul Filhiol. 

— Încă nu ştiu. 

— Nu ştiţi, căpitane? 

— Nu, asta va depinde de împrejurări, dragă doctore... A- 
ţi face un plan dinainte înseamnă să te expui la 


dezamăgiri... 

— N-aţi mai pescuit în regiunile de dincolo de strâmtoarea 
Bering? 

— Ba da... Şi am întâlnit acolo mai mult foci decât balene. 
De altfel iarna în Oceanul Arctic vine timpuriu şi încă din 
primele săptămâni ale lunii septembrie navigația este 
stânjenită de sloiuri de gheaţă. De aceea nu cred să 
depăşesc anul acesta al şaizecilea grad de latitudine. 

— Am înţeles, domnule căpitan; dar, în cazul că pescuitul 
se va dovedi bun în Marea Ohotsk, Saint-Enoch va reveni în 
Europa? 

— Nu, doctore, zise domnul Bourcart, e mai bine - după 
părerea mea - să vând uleiul la Vancouver unde preţurile 
sunt mari. 

— Şi aveţi de gând să iernaţi acolo? 

— Probabil că o să rămânem aproape de regiunile de 
pescuit la începutul sezonului viitor. 

— Totuşi, reluă domnul Filhiol, trebuie prevăzute toate 
posibilităţile. Dacă Saint-Enoch nu reuşeşte în Marea 
Ohotsk, aveţi intenţia să aşteptăm acolo până la revenirea 
vremii frumoase? 

— Nu, cu toate că se poate ierna la Nikolaievsk sau la 
Ohotsk. Dar mai curând m-aş întoarce pe coasta americană 
sau chiar în Noua-Zeelandă. 

— Aşadar, domnule căpitan, orice s-ar întâmpla, noi nu 
trebuie să ne aşteptăm să revenim în Europa în acest an? 

— Nu, dragă doctore, şi asta n-are de ce să te mire... 
Rareori expedițiile noastre durează mai puţin de 40 până la 
50 de luni. Echipajul o ştie foarte bine. 

— Credeţi-mă, răspunse domnul Filhiol, că timpul nu-mi va 
părea lung şi, oricât ar dura această campanie, nu voi 
regreta niciodată de a mă fi îmbarcat la bordul lui Saint- 
Enoch! 

Se-nţelege de la sine că, încă din primele zile ale 
traversării, oamenii de veghe şi-au ocupat posturile. Marea 
era cercetată cu grijă. De două ori dimineaţa şi de două ori 


după-amiază, locotenentul Allotte se urca pe vergile 
arboretului şi cerceta şi el întinderea de ape. Uneori, o 
ţâşnitură vestea prezenţa cetaceelor, dar la o distanţă prea 
mare pentru ca domnul Bourcart să se gândească la 
coborârea bărcilor. 

Jumătate de drum trecuse fără nici un incident, când, la 
data de 5 august, pe la 10 dimineaţa, căpitanul Bourcart, 
după 17 zile de navigaţie, zări insulele Aleutine. Aceste 
insule făceau parte la acea epocă din imperiul rus, care 
poseda imensa provincie Alaska, a cărei prelungire naturală 
o constituie Aleutinele. Această lungă salbă de insule, care 
se-întind pe aproape zece grade latitudine, este formată din 
nu mai puţin de cincizeci şi una de bucăţi. Ea este împărţită 
în trei grupe: Aleutinele propriu-zise, insulele Andreanov şi 
insulele Lisii. Acolo trăiesc câteva mii de locuitori grupaţi pe 
cele mai importante insule ale arhipelagului, unde se ocupă 
cu vânatul, pescuitul şi cu comerţul de blănuri. 

Recunoscură una din insulele mai mari, numită Oumanak, 
la o distanţă de vreo cinci mile nord de navă, după vulcanul 
ei Chicaldinskoi, de 9 000 de picioare înălţime, care era în 
plină erupție. Domnul Bourcart găsi că nu-i momentul să se 
apropie mai mult, temându-se, cu vânturile astea din vest, 
să nu aibă parte de o mare furioasă. 

Acest grup al Aleutinelor închid la sud bazinul Bering, pe 
care America, cu litoralul Alaska, şi Asia, cu litoralul 
Kamciatka, îl mărginesc la est şi vest. Acesi grup prezintă 
particularitatea de a descrie o curbă, a cărei convexitate dă 
în plină mare - particularitate pe care o oferă şi dispunerea 
geometrică a insulelor Kurile, Liou-Khieou, Filipine şi 
ansamblul insulelor Japoniei. 

În cursul navigaţiei, doctorul Filhiol putu urmări cu 
privirea capricioasele contururi ale arhipelagului, presărat 
cu munţi vulcanici şi ale cărui maluri sunt extrem de 
periculos de abordat pe timp de furtună. 

Navigând lângă această convexitate, Saint-Enoch putu să 
evite curenţii potrivnici. Favorizat de un vânt neschimbător, 


îi mai rămânea doar să treacă unul din braţele lui Kouro- 
Sivo care, în vecinătatea Kurdelor, urcă oblic la nord-vest 
spre strâmtoarea de Bering. 

Când Saint-Enoch depăşi ultima insuliţă a Aleutinelor, 
dădu de vuituri care băteau din nord-est. Era o împrejurare 
foarte prielnică pentru o navă care trebuia să se-ndrepte 
spre sud-vest, în direcţia Kurilelor. După ce va fi străbătut 
acest grup, domnul Bourcart spera să ajungă la capătul 
peninsulei Kamciatka, în cel mult 15 zile. Dar, cum intră în 
marea Bering, se dezlănţui o vijelie căreia o navă mai puţin 
solidă şi mai puţin bine manevrată nu i-ar fi putut ţine piept. 
A căuta un adăpost în fundul unui golfuleţ din Aleutine ar fi 
fost o mare imprudenţă, căci ancorele n-ar fi rezistat şi 
corabia s-ar fi sfărâmat de stânci. Această vijelie, însoţită de 
fulgere amestecate cu ploaie şi grindină, dură 48 de ore. În 
timpul primei nopţi nava era gata să se scufunde. Cum 
rafalele urlau cu furie crescândă, velatura fu redusă pe cât 
era posibil, rămânând numai cu vela foc şi gabierul mare 
terţarolat. 

În această primejdioasă furtună doctorul Filhiol nu putu 
decât să admire sângele rece al căpitanului Bourcart, 
curajul ofiţerilor săi, îndemânarea şi devotamentul 
echipajului. Meşterul Ollive primi toate laudele pentru 
repeziciunea şi priceperea cu care execută ordinele. 

Puţin a lipsit ca ambarcaţiunile de la tribord, cu toate că 
fuseseră retrase în interior, să nu se sfărâme când vântul 
împroşca o asemenea cantitate de apă, încât părea că 
întreaga mare intră în gurile de scurgere ale navei. 

În asemenea condiţii se-nţelege că Saint-Enoch n-a putut 
să se menţină pe direcţie. A trebuit să fugă cu vântul în 
spate şi chiar o întreagă jumătate de zi, fără să-ntindă 
pânzele. Este un mers foarte periculos, căci nava riscă să 
fie înghițită de valuri. Când navighează pe direcţia vântului 
cu atâta repeziciune, cârma nu mai poate acţiona şi este 
dificil să împiedici corabia să se aplece când spre babord, 
când spre tribord. Atunci talazurile sunt cel mai de temut, 


pentru că nu izbesc la prova, construită pentru a le rezista, 
ci la pupa, unde nava le suportă cu greu asaltul. Mai multe 
trombe de apă măturară puntea principală a lui Saint- 
Enoch. Echipajul era gata să desfacă sabordurile pentru a 
facilita scurgerea apei. Din fericire, gurile de scurgere fură 
suficiente şi capacele de pe bocaport, bine fixate, rezistară. 
Oamenii de la cârmă, sub supravegherea lui Ollive, putură 
ţine direcţia spre vest. 

Saint-Enoch scăpă fără avarii grave. Căpitanul Bourcart 
nu avu de regretat decât pierderea unui trinchetin de 
vreme rea, pus la pupa, din care nu mai rămase nimic 
altceva decât nişte fâşii, şuierând ca nişte lovituri de bici în 
bătaia rafalelor. Numai după această încercare nereuşită de 
a păstra direcţia, căpitanul Bourcart se hotări să fugă cu 
vântul la pupa. Puterea vijeliei scăzu treptat în noaptea de 
10 spre 11 august. La ivirea zorilor, meşterul Ollive putu să 
întindă o velatură convenabilă. Era însă de temut ca vârful 
să nu bată spre vest, atunci când Saint-Enoch se mai găsea 
încă la vreo 800 de mile de coasta Asiei. Ar fi fost nevoit să 
meargă împotriva vântului şi ar fi întârziat mult. Pe de altă 
parte, manevrând, însemna să rişti să intri în cuentul rapid 
din Kouro-Sivo şi să fii dus spre nord-est, ceea ce ar fi 
compromis poate întreaga camapanie din Marea Ohotsk. 

Căpitanul Bourcart se arătă destul de nehotărât. Sigur de 
soliditatea navei, ca şi de meritele ofiţerilor şi ale 
echipajului, nu avusese altă temere decât că se va isca 
această schimbare de vânt, care ar putea să întârzie sosirea 
în Kurile. 

— Oare ne părăseşte norocul, cum prezicea Cabidoulin? 
Repeta din când în când. 

— Cabidoulin nu ştie ce vorbeşte şi ar fi bine să-şi înghită 
limba, replica meşterul Ollive. Dar cuvintele îi ies pe gură 
ca apa pe care o scot balenele pe nări! Numai că el suflă 
întotdeauna sânge! 

Şi dacă meşterul fu încântat de acest răspuns, nu este de 
mirare. Totuşi, o întârziere chiar de numai 15 zile ar fi fost 


foarte păgubitoare. Pe la începutul lui septembrie primii 
ghețari se formează în Marea Ohotsk şi în general 
balenierele nu vin acolo decât la sfârşitul iernii. 

Oricum, după trecerea furtunii uitară repede că Saint- 
Enoch fusese o dată sau de două ori gata să piară. De aceea 
se înteţiră glumele la adresa lui Jean-Marie Cabidoulin. 

— Vezi, bătrâne, îi zise meşterul Ollive, tu eşti cel care ne-a 
adus furtuna şi, dacă pierdem campania, va fi tot din vina 
ta! 

— Ei bine, răspunse dogarul, căpitanul nu trebuia să vină 
să mă ia din prăvălia mea din strada Tournette ca să mă 
îmbarce pe Saint-Enoch. 

— Desigur, Cabidoulin, desigur! Dar, dacă eu aş fi 
căpitanul Bourcart, ştiu bine ce aş face... 

— Şi ce-ai face? 

— 'Ţi-aş atârna câte o ghiulea de fiecare picior şi te-aş 
arunca peste bord! 

— E poate lucrul cel mai bun care mi s-ar putea întâmpla, 
răspunse Jean-Marie Cabidoulin cu o voce gravă. 

— Să-l ia naiba! Exclamă meşterul Ollive, pare că vorbeşte 
serios... 

— Pentru că este ceva serios şi vei vedea cum se va sfârşi 
această campanie... 

— La fel de bine cum a început, bătrâne... cu o singură 
condiţie însă. Să te debarcăm în larg! 

De altfel, dacă viitorul va da sau nu dreptate lui Jean- 
Marie Cabidoulin, nu se ştie, cert e că nu s-a ivit ocazia în 
cursul acestei traversări între Vancouver şi Kurile ca 
echipajul să aprindă cuptorul de topit grăsimea. Degeaba 
stătură oamenii de veghe cu ochii în patru. Cetaceele foarte 
rare se arătau numai la distanţe mari. Şi totuşi, în această 
epocă a anului, meleagurile din apropierea mării Bering 
sunt cutreierate de balene uriaşe cu pântecele vărgat, de 
balene din oceanul Arctic, lungi de aproape 30 de metri, 
culammaki şi umgulliki, care măsoară până la 50 de metri. 
Care să fie cauza că erau atât de rare acum? Nici domnul 


Bourcart şi nici domnul Heurtaux nu-şi puteau explica acest 
fenomen. Oare să fi fost faptul că animalele prea mult 
urmărite în mările arctice îşi căutau de pe acum un adăpost 
- lucru care ar fi trebuit să se întâmple mai târziu - în sud, 
până în mările antarctice? 

— Nu... Nu! Exclamă locotenentul Allotte. Ceea ce nu 
găsim în această parte a Kurdelor, vom găsi în partea 
cealaltă. Balenele nu aşteaptă în Marea Ohotsk şi ne vom 
face plinul folosindu-ne numai de uleiul lor. 

Chiar dacă visele locotenentului aveau să se-mplinească, 
sigur era, în orice caz, faptul că nu se coborâse până acum 
nici o balenieră. Trebuie notat de asemenea că nu se zărea 
nici o altă navă, deşi de obicei în luna august balenierele nu 
părăseau aceste regiuni. Poate că pescuiau în Marea 
Ohotsk unde balenele mişunau, după spusele locotenentului 
Romain Allotte. Şi cine ştie dacă printre ele nu era şi 
Repton care, după informaţiile căpitanului Forth, părăsise 
golful Marguerite pentru regiunile din nord-vestul 
Pacificului? 

— Ei bine, oricât de norocoasă i-ar fi fost campania, 
spuneau oamenii, nu va fi capturat totul şi vor rămâne 
câteva balene şi pentru Saint-Enoch! 

Vântul nu se schimbă, aşa cum se temeau. După o acalmie 
de 24 de ore, începu să bată din nou spre sud-est. Trecură 
mai multe zile. Păsările de mare, din acelea care se 
aventurează la câteva sute de mile în larg, se şi aflau în 
jurul navei şi se odihneau câteodată la capătul vergilor. 
Nava mergea cu murele la babord cu o viteză medie de 10- 
11 noduri. Traversarea decurgea în aşa fel, încât domnul 
Bourcart nu avea de ce să se plângă. La 21 august, după 
dubla calculare de poziţie de la ora zece şi jumătate şi de la 
amiază, pe o lumină bună, se aflau la 65 de grade şi 37 
minute longitudine şi 49 grade şi 13 minute latitudine. La 
ora unu, căpitanul şi ofiţerii se strânseră pe dunetă. Saint- 
Enoch, înclinat spre tribord, lăsa în urma lui o dâră netedă. 
Deodată, secundul zise: 


— Ce se vede colo? 

Toate privirile se-ndreptară spre o lungă bandă 
negricioasă care părea că se târăşte în mod ciudat. Această 
bandă, văzută prin lunetă, măsura vreo 250-300 de 
picioare. 

— Uite! Exclamă locotenentul Allotte în glumă, n-o fi 
marele şarpe al mării, de care vorbeşte meşterul 
Cabidoulin? 

Nici n-apucă să-şi termine vorba, că văzu că pe teuga de la 
provă, cu mâna streaşină deasupra ochilor, dogarul privea 
în acea direcţie fără să scoată un cuvânt. Doctorului Filhiol, 
care tocmai urcase pe dunetă, căpitanul Bourcart, 
întinzându-i luneta, îi spuse: 

— Priveşte, te rog... 

— Asta seamănă cu o stâncă deasupra căreia zboară o 
mulţime de păsări, zise domnul Filhiol după câteva minute 
de atenţie. 

— Nu ştiu să fie vreo stâncă în acest loc, declară domnul 
Bourcart. 

— Şi de altfel, adăugă locotenentul Coquebert, e limpede 
că banda se deplasează. 

Cinci sau şase mateloţi se adunară în jurul dogarului, care 
nu deschidea gura, dar privea cu ochii holbaţi. Şeful 
echipajului îi spuse atunci: 

— Ei bine, bătrâne, să fie oare... 

În loc de răspuns, Jean-Marie Cabidoulin făcu un gest care 
însemna: poate! 

Monstrul - dacă monstru era - sau şarpele - dacă era un 
şarpe - unduia la suprafaţa apei, aproape la trei mile de 
Saint-Enoch. Capul său enorm, dacă era un cap, părea să 
aibă o coamă deasă, aşa cum l-au descris întotdeauna 
legendele norvegiene pe kraken, pe calmar sau alte 
specimene ale teratologiei marine. 

Sigur că nici o balenă, chiar şi din cele mai puternice, n-ar 
fi putut rezista atacurilor unui asemenea gigant oceanic. Şi, 
de fapt, oare nu prezenţa lui explica de ce ele au fugit din 


această parte a Pacificului? O navă de 500-600 de tone s-ar 
fi putut desprinde dacă un asemenea animal enorm s-ar fi 
încolăcit în jurul ei? Deodată întregul echipaj strigă într-un 
singur glas: „Şarpele de mare... Şarpele de mare!” 

Şi privirile nu se mai dezlipiră de monstrul din faţa 
corăbiei. 

— Căpitane, întrebă locotenentul Allotte, n-aţi fi curios să 
ştiţi dacă acest animal ne-ar putea da aceeaşi cantitate de 
ulei ca o balenă obişnuită? Eu pariez că scoate 250 de 
butoaie, dacă reuşim să-l capturăm! 

Din clipa în care animalul fusese semnalat, el se apropiase 
fără-ndoială cu o jumătate de milă sub acţiunea curentului. 
I se puteau observa mai bine inelele pe care le derula cu 
mişcări de vierme, coada în lungi zigzaguri, al cărei vârf se 
ridica uneori, uriaşul cap cu coama zbârlită, de unde nu 
ieşea nici o suflare de aer şi de apă. 

La întrebarea pusă şi apoi repetată de locotenent - dacă 
să coboare balenierele pe mare - căpitanul Bourcart încă 
nu răspunsese. 

Între timp, domnii Heurtaux şi Coquebert se asociară la 
cererea locotenentului. Domnul Bourcart, după o ezitare 
destul de firească, dădu ordin să se întrebuinţeze bărcile, 
dar nu ca să atace monstrul, ci ca să-l cerceteze mai de- 
aproape, căci Saint-Enoch nu s-ar fi putut deplasa spre 
arătare fără risc. Când dogarul văzu că oamenii se apucă să 
pregătească ambarcaţiunile, se duse la căpitanul Bourcart, 
şi-i zise cu glas tremurător: 

— Căpitane... Căpitane Bourcart... Vreţi să... 

— Da, meştere Cabidoulin, vreau să ştiu odată pentru 
totdeauna despre ce este vorba. 

— Este prudent? 

— În tot cazul, trebuie făcut! 

— Du-te cu ei! Adăugă meşterul OUive. 

Dogarul se-ntoarse la teugă fără să răspundă. La urma 
urmei, îşi bătuseră atâta joc de şarpele său de mare, că 


aproape nu-i părea rău de această întâlnire care avea să-i 
dea dreptate... 

Se coborâră cele două baleniere, fiecare cu câte patru 
mateloţi la rame. În una din ele se afla locotenentul Allotte 
şi harponerul Ducrest. În cealaltă - secundul Heurtaux şi 
harponerul Kardek. Desfăcând parâmele, se îndreptară 
spre animal. Recomandarea căpitanului era formală: 
trebuia acţionat cu cea mai mare prudenţă. 

Domnul Bourean, domnul Coquebert, doctorul Filhiol şi 
meşterul Ollive rămăseseră pe dunetă, urmărind operaţia 
după ce se opri mersul navei. Dogarul, fierarul şi dulgherul, 
ceilalţi doi harponeri, şeful ospătar, bucătarul şi mateloţii se 
adunară la prova. Cât despre elevii marinari, aplecaţi 
deasupra bastingajului îşi manifestau curiozitatea împletită 
cu puţină frică. Toate privirile urmăreau ambarcaţiunile. 
Ele înaintară încet, totuşi se aflară curând la o jumătate 
cablu de nemaipomenitul animal şi toată lumea se aştepta 
ca el să se ridice pe neaşteptate. Dar monstrul rămânea 
nemişcat şi coada sa nu lovea marea. Atunci balenierele se 
apropiară, merseră pe lângă animal, apoi aruncară asupra 
lui parâmele fără ca monstrul să facă vreo mişcare; văzând 
acestea, îl remorcară să-l ducă la navă. Nu fusese decât o 
algă gigantică, a cărei rădăcină reprezenta un cap, o 
vegetală asemănătoare acelei panglici imense pe care 
Peking o întâlnise în 1848 în apele Pacificului. 

Meşterul Ollive spuse dogarului fără să-l scutească de 
zeflemele: 

— Poftim, animalul tău... Faimosul tău şarpe de mare! O 
legătură de ierburi... O algă brună! Ei bine, mai crezi încă, 
bătrâne? 

— Cred ceea ce cred, răspunse Jean-Marie Cabidoulin, şi 
veţi fi nevoiţi să mă credeţi şi voi într-o bună zi! 

VIII. 

MAREA OHOTSK. 

Kurilele, mai puţin numeroase decât Aleutinele, sunt în cea 
mai mare parte nelocuite. Trei sau patru dintre ele pot fi 


considerate ca insule; aşa sunt Paramusir, Owekotan, 
Ouchichir şi Matoua. Destul de împădurite, ele posedă un 
sol fertil. Celelalte, nisipoase şi presărate de stânci, sunt 
sterpe, improprii oricăror culturi. 

Locuitorii insulelor, păroşi şi mici de stat, sunt cunoscuţi 
sub denumirea de kamciadali. 

Domnul Bourcart nu se gândea să facă o escală în acest 
grup de insule, unde nu avea ce face. Se grăbea să freacă 
de această barieră, care mărgineşte Marea Ohotsk la sud, 
pentru a-şi putea începe a doua campanie. 

După ce ocoli capul Lopatka al peninsulei Kamciatka, 
lăsând Paramucirul la babord, Saint-Enoch pătrunse în 
apele siberiene la 23 august, după 36 de zile de navigaţie, 
de când pornise din Vancouver. 

Vastul bazin Ohotsk, foarte adăpostit de lungul şir al 
Kurilelor, are o suprafaţă de trei-patru ori mai mare decât 
Marea Neagră. Ca şi oceanul, e bântuit de furtuni foarte 
puternice. 

Când Saint-Enoch trecu prin strâmtoare, avu loc un 
accident uşor, dar care ar fi putut fi foarte grav. Nava se 
găsea în partea cea mai îngustă a strâmtorii, când, din 
cauza unui curent, etrava se ciocni de un fund de mare 
ridicat, a cărui poziţie fusese indicată greşit pe hartă. 
Căpitanul Bourcart se afla atunci pe dunetă, aproape de 
cârmaci, iar secundul sta la bastingajul babordului. Îndată 
după ciocnire, care fu destul de uşoară, se auzi comanda: 
Mascaţi cele trei gabiere! 

Imediat echipajul manevră vergile, care fură orientate în 
aşa fel, încât vântul să bată pânzele invers, astfel ca Saint- 
Enoch să poată să se desprindă, dând îndărăt. 

Dar căpitanul Bourcart văzu că această manevră era 
insuficientă. Trebuia să se arunce o ancoră la pupa, ca, 
trăgând lanţul, să se imprime navei o mişcare înapoi. 

În aceeaşi clipă o barcă fu lansată pe mare cu o ancoră şi 
locotenentul Coquebert însoţit de doi elevi marinari se 
ocupară s-o arunce într-un loc potrivit. 


Izbitura, cum am mai spus, n-a fost mare. O navă aşa solid 
construită ca Saint-Enoch trebuia să scape fără nici o 
avarie. În plus, cum se produsese pe mare joasă, îndată ce 
va veni fluxul, ancora împiedicând-o să se afunde mai tare, 
nava se va ridica de la sine. 

Prima grijă a domnuiui Bourcart fu să trimită la pompă pe 
şeful echipajului şi pe dulgher. Amândoi se convinseră că 
bastimentul nu ia apă. Nici o urmă de avarie nu se observa 
nici la bordaj şi nici la coaste. 

Nu le mai rămânea decât să aştepte mareea care nu 
întârzie şi, după câteva hârjăieli ale chilei, Saint-Enoch 
scăpă din locul unde se petrecuse accidentul. Pânzele sale 
fură imediat orientate din nou şi, după o oră de drum, 
Saint-Enoch intra în Marea Ohotsk. Oamenii de veghe îşi 
reluară posturile pe vergile arborelui mare şi pe cele ale 
arborelui trinchet, pentru a putea semnala balenele care se 
vor găsi la distanţă potrivită. Nimeni nu se-ndoia că vor 
reuşi aici, ca în golful Marguerite şi Noua Zeelandă. Înainte 
de două luni, Saint-Enoch, întors la Vancouver, va vinde şi al 
doilea transport la preţuri nu mai puţin bune decât 
obținuse pe primul. 

Cerul era senin. Un vânt uşor bătea din sud-est. Marea 
avea hule lungi, fără valuri înspumate, şi nimic nu împiedica 
mersul ambarcaţiunilor. Se vedeau câteva nave, cele mai 
multe dintre ele fiind baleniere. Probabil că explorau de 
câteva săptămâni aceste meleaguri şi-şi vor continua 
campania până la iarnă. Celelalte corăbii se-ndreptau spre 
Nikolaevsk, Ohotsk şi Ayan, principalele porturi ale 
ținutului, de unde vor pleca apoi în larg. 

Încă din acea epocă Nikolaevsk, capitala provinciei Amur, 
situată aproape de gura marelui fluviu cu acelaşi nume, era 
un oraş important, al cărui comerţ se dezvolta an de an. 
Avea un port foarte bine adăpostit în strâmtoarea Tartaria, 
care desparte litoralul de lunga insulă Sahalin. 

Poate că în sufletul lui Jean-Marie Cabidoulin eşuarea 
navei Saint-Enoch însemna că începuse o eră de nenorociri. 


Nu o spunea ritos, dar nu trebuia să-l zgândări prea mult. 

Trebuie să recunoaştem că începutul campaniei în Marea 
Ohotsk nu se arătase prea fericit. 

În timpul dimineţii o balenă suflă la vreo două mile 
depărtare şi domnul Bourcart pregăti imediat cele patru 
baleniere. Dar în zadar se apucară s-o urmărească. Le fu cu 
neputinţă s-o revadă după ce se scufundă de trei ori şi 
oricum ajunsese prea departe. 

A doua zi dimineaţa, o încercare asemănătoare dădu greş 
şi ea. Ambarcaţiunile reveniră la bord fără ca harponerii să 
fi avut prilejul să lanseze harponul. 

Deci balenele nu lipseau în această mare. Oamenii de 
veghe mai semnalară câteva. Dar, foarte sperioase, nu se 
lăsau capturate. Celelalte nave erau oare mai norocoase? 
Căpitanul n-avea de ce să creadă aşa ceva. 

Este lesne de închipuit că echipajul simţi o îndreptăţită 
dezamăgire. Mai mult decât oricine, locotenentul Allotte 
clocotea de furie şi te puteai teme că, dacă şi data 
următoare pierde urma balenei, să nu comită vreo 
imprudenţă, cu toate recomandările repetate ale 
căpitanului Bourcart. 

Acesta luă atunci hotărârea să-l ducă pe Saint-Enoch în 
insulele Chantar, unde mai fusese timp de două sezoane în 
condiţii excelente. 

Cu trei luni mai devreme, balenierele din Marea Ohotsk ar 
fi întâlnit ultimele sloiuri din iarna trecută. Nefiind încă 
dezagregate şi topite, le-ar fi făcut pescuitul mai dificil. 
Navele sunt silite să meargă de-a lungul acestor câmpuri de 
gheaţă ca să le poată ocoli pe la capete. Deseori trec două- 
trei zile înainte de a descoperi un ochi de apă pe unde să-şi 
continue drumul. 

Dar în luna august marea este liberă chiar şi în partea ei 
septentrională. Mai degrabă aveau a se teme că se 
formează sloiuri noi, acele „young-ices”, înainte de 
terminarea celei de-a doua campanii. 


La 29 ajunseseră în dreptul insulelor Chantar, grupate în 
fundul golfului, un golfuleţ îngust care scobeşte mai adânc 
litoralul provinciei Amur. 

Dincolo de acest golfuleţ se deschide un altul, numit 
Finisto sau de Sud-Vest, unde apa nu este prea adâncă. 
Domnul Bourcart îl cunoştea şi se duse să ancoreze la 
vechiul loc. 

Acolo se întâmplă un nou accident - de data asta foarte 
grav. În momentul când ancora atinse fundul, doi mateloţi 
se căţărară pe verga micului gabier pentru a face o 
manevră la arborele trinchet. Când lanţul ancorei se- 
ntinsese ţeapăn, meşterul Ollive primi ordinul să strângă 
velele gabierului. Din nenorocire, uită să strige mateloţilor 
să se ferească şi să se ţină bine. În clipa când fungile fură 
desprinse, vela căzu în dreptul colierului în care era fixată 
verga, când unul din mateloţi avea un picior pe şarturi, iar 
celălalt pe tapapia vergii. Surprins în această poziţie, nu 
mai avu timp să se agaţe cu mâinile de şarturi şi se prăbuşi 
pe bordul bărcii secundului, de unde fu azvârlit în mare. 

De data aceasta, nefericitul, care se numea Rollat şi nu 
împlinise încă 30 de ani, mai puţin norocos decât camaradul 
său care fusese salvat în împrejurări identice în Noua 
Zeelandă, dispăru pentru totdeauna înghiţit de valuri. 

De îndată se cobori barca şi se aruncară colaci de salvare 
pe deasupra bastingajului. Dar fără-ndoială că Rollat se 
rănise grav, îşi rupsese probabil o mână sau un picior. El nu 
reveni la suprafaţă şi camarazii săi îl căutară în zadar. 

A tost prima victimă a acestei campanii a lui Saint-Enoch, 
primul dintre oamenii care nu se mai întorc în port. 
Accidentul făcu o impresie adâncă în sufletul tuturor. Nu-l 
vor mai revedea niciodată pe Rollat, bunul matelot prețuit 
de şefi şi iubit de toți. 

Dulgherul îi spuse şefului de echipaj: 

— Oare asta nu înseamnă că vom avea ghinion? 

Mai multe zile trecură de la această nenorocire şi, dacă se 
zăriră câteva balene, niciuna nu putu fi prinsă. Căpitanul 


unei nave norvegiene, care făcea escală în golful Finisto, 
declară că, de când ţine minte, nimeni n-a văzut un sezon 
atât de prost. După părerea lui, Marea Ohotsk va fi curând 
părăsită ca loc de pescuit. 

Într-o dimineaţă, în momentul când o corabie intra în golf, 
locotenentul Coguebert exclamă: 

— Ei bine... lată-l! 

— Pe cine? Întrebă domnul Heurtaux. 

— Pe Repton! 

Într-adevăr, baleniera engleză, mergând spre nord-est se 
arătă la mai puţin de două mile depărtare. 

Dacă fusese recunoscut de Saint-Enoch, nu-ncăpea 
îndoială că şi el recunoscuse corabia franceză. De altfel şi 
acum, ca şi prima dată, căpitanul King nu încercă să intre în 
relaţii cu căpitanul Bourcart. 

— Să-lia naiba! Exclamă Romain Allotte. 

— Se pare că n-a avut mai mult noroc în Marea Ohotsk 
decât în golful Marguerite, zise domnul Heurtaux. 

Într-adevăr, adăugă locotenentul Cogquebert, nu văd să 
aibă un caric prea mare şi m-ar mira să-şi fi umplut mai 
mult de un sfert din butoaie... 

— La urma urmei s-ar zice că nici celelalte nave nu s-au 
bucurat de un pescuit bun anul ăsta. Trebuie să credem că, 
dintr-o cauză sau alta, balenele au părăsit aceste meleaguri 
pentru a nu se mai întoarce niciodată! 

În orice caz părea îndoielnic ca Saint-Enoch să facă o 
campanie bună înainte de apariţia gheţurilor. Aici, fără să 
vorbim de alte porturi pe care le posedă, coasta nu este cu 
desăvârşire pustie. Băştinaşii coboară deseori din munţi 
fără să-i stingherească pe pescari. Dar, când oamenii merg 
pe uscat să taie lemne, dacă nu au a se teme de bipezi, 
trebuie să fie foarte precauţi cu anumite patrupede 
periculoase. Urşii, numeroşi în ţinut, ies în cete din pădurile 
vecine, atraşi de scheletele balenelor eşuate pe mal, de 
care par să fie foarte amatori. De aceea oamenii de 


corvoadă de pe Saint-Enoch luau cu ei lănci pentru a se 
apăra împotriva agresiunilor acestor plantigrazi. 

Ruşii procedează altfel. În prezenţa unui urs operează cu 
o îndemânare specială. Aşteptând animalul cu curaj, 
îngenunchează pe sol şi-şi pun deasupra capului amândouă 
mâinile în care ţin un cuţit. Îndată ce ursul s-a repezit la ei, 
îşi bagă singur cuțitul în burtă şi cade lângă vitejii săi 
adversari. 

Aproape în fiecare zi, după ce ridica ancora, Saint-Enoch, 
manevrând, ieşea din golful Finisto în căutarea balenelor şi 
se-ntorcea seara la locul de ancorare fără nici un rezultat. 

Alte dăţi, când avea un vânt prielnic, ieşea în larg, cu 
oamenii de veghe la posturile lor de observaţie şi 
balenierele gata de acţiune. Dar cel mult un cetaceu era 
semnalat o dată în 24 de ore şi la distanţe aşa de mari, încât 
nu putea fi urmărit. Saint-Enoch ajunse apoi în dreptul 
micului port Ayan, de pe coasta occidentală, unde comerţul 
de blănuri a căpătat o mare dezvoltare. 

Acolo echipajul reuşi să captureze un pui de balenă de 
mărime mijlocie - din specia celor pe care americanii le 
numesc „Krampsess”. Plutea mort şi nu dădu decât şase 
butoaie de un ulei asemănător cu al caşaloţilor. 

Cum se vede, rezultatele acestei campanii în nordul 
Pacificului amenințau să fie proaste. 

— Şi încă, spuse domnul Heurtaux către doctorul Filhiol, 
dacă eram aici iarna, am fi putut vâna lupi de mare... 
Începând din octombrie, ei populează gheţurile Mării 
Ohotsk şi blănurile lor se vând la preţuri destul de mari. 

— Din nefericire, domnule Heurtaux, iarna nu va veni 
decât peste câteva săptămâni şi la acea epocă Saint-Enoch 
va fi părăsit aceste regiuni. 

— Atunci, domnule Filhiol, vom reveni cu cala sau - cum se 
mai spune - cu... Burta goală...! 

Este foarte adevărat că îndată ce se formează primele 
sloiuri, amfibiile, lupii de mare sau altele apar cu sutele, 
dacă nu cu miile, pe suprafaţa câmpurilor de gheaţă. În 


timp ce se-încălzesc la soare, este uşor să le capturezi, cu 
condiţia să-i surprinzi dormind. Balenierele se apropie cu 
pânzele întinse, câţiva oameni debarcă, apucă animalul de 
picioarele dinapoi şi îl transportă în ambarcaţiune. De altfel 
aceşti lupi de mare, foarte bănuitori, au auzul extrem de fin 
şi văzul de o agerime surprinzătoare, încât, când unul din ei 
dă alarma, toţi se bulucesc, dispărând repede sub gheţuri. 

La 4 septembrie, locotenentul Coquebert mai întâlni o 
balenă moartă. După ce îi legă parâma de coadă, o aduse 
lângă bord, unde fu aşezată pentru a fi întoarsă a doua zi. 

Se făcu deci foc în cuptor şi întrebuinţară ziua întreagă să 
pregătească topirea grăsimii. 

Remarcară că animalul fusese rănit de curând în coapsă, 
dar nu de harpon. Rana se datora muşcăturii vreunui 
rechin cu spini. Balena nu dădu decât 45 de butoaie de ulei. 

De obicei, la pescuitul din Marea Ohotsk se procedează 
altfel decât în alte regiuni. Balenierele trimise departe de 
navă rămân acolo cinci sau şase zile înainte de a reveni la 
bord. Dar nu stau tot timpul pe mare. Seara trag la mal şi 
sunt scoase pe uscat ca să nu le ia fluxul. Oamenii îşi 
construiesc nişte colibe de frunziş unde iau masa şi rămân 
până în zori, ferindu-se de atacurile urşilor. Apoi îşi 
continuă vânătoarea. 

Mai multe zile trecură până când Saint-Enoch ancoră din 
nou în golful Finisto. Se-ndreptă chiar spre nordul golfului, 
până în dreptul târgului Ohotsk, port frecventat al 
litoralului, dar nu se opri. 

Domnul Bourcart, care nu pierduse orice speranţă, vru să 
înainteze până la peninsula Kamciatka, unde poate că se 
adăpostiseră balenele, aşteptând perioada când aveau să 
treacă din nou printre insulele Kurile. Era exact ceea ce 
făcuse şi Repton după ce încărcase la bord câteva sute de 
butoaie. 

Saint-Enoch, profitând de un vânt prielnic din sud-vest, se- 
ndreptă către partea îngustă a Mării Ohotsk, cuprinsă între 
peninsulă şi coasta siberiană. 


După ce alese locul de ancorare la 2-3 mile depărtare de 
mal, cam în dreptul micului port Yamsk, căpitanul Bourcart 
se hotări să trimită trei bărci în căutarea balenelor, fără să 
le fixeze timpul de întoarcere, dar cu condiţia să nu se 
separe unele de altele. 

Balenierele secundului şi celor doi locotenenţi fură 
desemnate să navigheze împreună având ca harponeri pe 
Kardek, Durut şi Ducrest, patru oameni şi doi novici, 
precum şi toate armele necesare ca lănci, tunuri de tranşee 
şi toporişti. Plecate la ora opt, balenierele se-ndreptară 
spre nord-vest, luând-o de-a lungul coastei. 

Un vânt uşor le favoriza mersul şi pierdură curând din 
ochi, ocolind o limbă de pământ, locul de ancorare de unde 
porniseră. Toată dimineaţa nu se zări nici o balenă în larg. 
Îşi puneau întrebarea, dacă poate nu fugiseră din aceste 
locuri din aceeaşi cauză ca şi din Marea Ohotsk şi golful 
Marguerite. 

Totuşi, pe la orele patru după-amiază, mai multe jeturi de 
apă se ridicară la trei mile distanţă spre nord-est, nişte 
jeturi curate, la intervale regulate. Câteva balene zburdau 
la suprafaţă, cât se poate de vii. Din nefericire amurgea şi 
era prea târziu ca să le urmărească. Soarele apunea în 
spatele munţilor siberieni din vest. Seara ar fi coborât 
înainte să fi fost posibil să lansezi harponul şi prudenţa 
cerea să nu rămâi noaptea pe mare. Domnul Heurtaux dădu 
celor două baleniere, care se aflau la vreo jumătate de milă 
depărtare, semnalul de întoarcere şi, când se aflară toate 
una lângă alta, spuse: „Debarcarea! Mâine în zori, vom 
porni în larg!” 

Poate că Romain Alotte ar fi preferat să nu-şi întrerupă 
vânătoarea, dar trebui să se supună. Hotărârea domnului 
Heurtaux era înţeleaptă. Dacă mergeai în aceste condiţii, 
nu se putea şti până unde riscau să fie antrenate 
ambarcaţiunile. 

Şi nu trebuia să ţină seama şi de distanţa de 11-12 mile 
care-i despărţea de Saint-Enoch? 


Când traseră la mal, în fundul unui liman îngust, oamenii 
aduseră bărcile pe nisip. Pentru cele 7-8 ore, cât vor 
rămâne pe coastă, domnul Heurtaux nu crezu de cuviinţă să 
pună să se construiască neapărat o colibă. Mâncară sub un 
pâlc de stejari stufoşi, apoi se culcară pe pământ să 
doarmă. Domnul Heurtaux avu prevederea să pună un om 
de pază, înarmat cu o lance şi un harpon. Avea să fie 
schimbat din două în două ore, cu sarcina de a apăra tabăra 
improvizată împotriva urşilor. 

Şi iată cum, după spusele locotenentului Allotte, din lipsă 
de balene pescuiau urşi! 

Noaptea nu fu tulburată decât de nişte urlete îndepărtate 
şi, când se iviră zorile, toată lumea era gata de plecare. În 
câteva clipe, mateloţii duseră bărcile la apă şi porniră în 
larg. 

Timpul era ceţos, ceea ce se-ntâmpla destul de des în acea 
lună şi la această latitudine. Vederea se mărginea la o 
distanţă de o jumătate de milă. Ceaţa se va risipi probabil 
după câteva ore de soare. În cursul dimineţii se lumină şi, 
deşi cerul rămânea acoperit în straturile înalte, se putea 
vedea acum până la orizont. Balenierele se-ndreptară spre 
nord-est, fiecare având libertate de mişcare şi nu era de 
mirare că locotenentul Allotte, îndemnându-şi oamenii, se 
afla în fruntea lor. Semnală deci primul o balenă care sufla 
la trei mile depărtare şi se luară toate măsurile ca să fie 
prinsă. Cele două ambarcaţiuni manevrară pentru a ajunge 
până la animal. Trebuiră, pe cât posibil, să nu-i atragă 
atenţia. De altfel tocmai se scufundase şi aveau de aşteptat 
ieşirea la suprafaţă. Când balena apăru la mai puţin de un 
cablu depărtare, locotenentul Coguebert era la cea mai 
potrivită distanţă pentru a împunge. Harponerul Durut, în 
picioare în faţă, în timp ce mateloţii trăgeau vârtos la rame, 
sta gata să lanseze harponul. 

Uriaşul mamifer marin, cu capul îndreptat spre larg, nu 
simţea primejdia. Întorcându-se, trecu atât de aproape de 


ambarcaţiune, încât Durut cu multă îndemânare putu să-i 
înfigă ambele harpoane sub înotătoarele pectorale. 

Mamiferul nu făcu nici o mişcare, ca şi cum n-ar fi simţit 
înţepătura. Era un noroc, căci în acest moment, jumătate 
din trupul său aflându-se sub ambarcaţiune, ar fi fost de 
ajuns o singură lovitură de coadă ca să fărâmiţeze barca. 

Deodată se scufundă, dar pe neaşteptate şi la asemenea 
adâncime, încât parâma scăpă din mâinile locotenentului şi 
acesta nu avu timp decât să-şi fixeze la capătul ei colacul de 
salvare. Când animalul ieşi la suprafaţă, domnul Heurtaux 
se găsea în imediata sa apropiere şi Kardek îşi lansă 
harponul. De data aceasta nu mai fu nevoie să dea frânghie. 

Celelalte două baleniere sosiră şi ele. Aruncară cu lânciile, 
toporişca tăie una din înotătoarele mamiferului, care, după 
ce suflă apa cu sânge, muri fără să se fi zvârcolit prea mult. 

Acum se punea problema remorcării animalului până la 
Saint-Enoch. Distanţa era mare, aproape cinci mile, ceea ce 
însemna o muncă foarte grea. 

Atunci domnul Heurtaux zise primului locotenent: 

— Coquebert, întinde vela şi profită de vântul prielnic 
pentru a ancora la Yamsk... Căpitanul Bourcart se va grăbi 
să pornească şi ne va întâlni în drum, dacă merge spre 
nord-est... 

— Am înţeles, răspunse locotenentul. 

— Cred că vei ajunge la Saint-Enoch înainte de căderea 
nopţii, reluă domnul Heurtaux. În orice caz, dacă trebuie să 
aşteptăm până se face ziuă, vom aştepta. Cu o asemenea 
masă la remorcă, cred că nu vom parcurge nici o milă pe 
oră. 

Era cel mai bun lucru de făcut. Astfel, baleniera după ce 
întinse vela şi-şi puse în mişcare ramele o luă spre coastă. 

Cât despre celelalte două ambarcaţiuni, curentul fiind 
prielnic, îşi urmară încet drumul în aceeaşi direcţie. În 
aceste condiţii nu mai putea fi vorba să-şi petreacă noaptea 
pe litoralul care era la mai mult de patru mile depărtare. De 


altfel, dacă barca locotenentului Cogquebert nu va suferi o 
întârziere, Saint-Enoch va ajunge la ei până-n seară. 

Din nefericire, pe la cinci ceţurile începură să se îngroaşe, 
vântul se opri şi raza de vizibilitate se reduse la 100 de 
stânjeni. 

— Negura îl va împiedica pe căpitanul Bourcart să vină la 
timp, zise domnul Heurtaux. 

— În cazul că barca a găsit locul de ancorare, rosti 
harponerul Kardek. 

— N-avem altceva de făcut decât să rămânem lângă 
balenă, adăugă locotenentul Allotte. 

— Într-adevăr, răspunse domnul Heurtaux. 

Scoaseră din sac proviziile: carne sărată şi pesmeţi, apă 
dulce şi rachiu. Oamenii mâncară şi se-ntinseră să doarmă 
până în zorii zilei. Totuşi noaptea nu fu prea liniştită. Pe la 
ora unu dimineaţa, pirogile, scuturate de un ruliu puternic, 
riscau să-şi rupă parâmele care trebuiră dublate. 

De unde venea ciudata agitaţie a mării? Nimeni nu putu 
găsi o explicaţie. 

Domnul Heurtaux se gândi că vreun mare steamer trecea 
în imediata apropiere şi-şi arătă temerea să nu izbească 
balenierele care se aflau în plină ceaţă. 

Îndată unul din mateloţi suflă de câteva ori din cornet, dar 
nu primi nici un răspuns. Nu se auzi de altfel nici zgomotul 
unor elice, nici nu se văzu fumul care însoţeşte un vapor în 
mers, după cum nu se întrezăriră nici lumini de poziţie. 

Apa clocoti vreo 40 de minute, învârtejirea ei fu atât de 
mare în anumite momente, încât domnul Heurtaux se gândi 
chiar să abandoneze mamiferul, dar în cele din urmă luă 
sfârşit şi noaptea se-ncheie în linişte. 

Care fusese cauza tulburării apelor? Nici domnul 
Heurtaux, nici locotenentul Allotte nu puteau să-şi 
închipuie. Un vapor...! 

Dar în acest caz fenomenul n-ar fi ţinut atât de mult. Apoi 
toţi credeau că au auzit nişte nechezări formidabile, nişte 


sforăituri, zgomote foarte diferite de cele scoase de vaporii 
care trec prin supapele vaselor cu aburi. 

Dimineaţa următoare, ceața se risipi ca în ajun. Saint- 
Enoch încă nu apăruse. Vântul într-adevăr bătea foarte 
slab. Totuşi, pe la orele 9 dimineaţa, când briza deveni mai 
puternică, unul din harponeri îl semnală la sud-vest, 
mergând destul de repede. 

La distanţă de o jumătate cablu de baleniere, domnul 
Bourcart opri nava până ce se aduse mamiferul, căruia i se 
legă şi parâma la coadă îndată ce se află lipit de bord. Avură 
nevoie de aproape o zi întreagă pentru a-l întoarce, căci era 
enorm. A doua zi încinseră cuptorul şi, după o muncă de 48 
de ore, dogarul estimă la 125 de butoaie cantitatea de ulei 
dus în cală. 

Câteva zile mai târziu Saint-Enoch ancora din nou aproape 
de coasta Kamciatkăi. Bărcile îşi reîncepură căutările. Dar 
nu avură prea mult succes; două balene, de un volum mic, 
fură împunse şi alte trei fură întâlnite moarte, cu pântecele 
deschis, cu maţele sfâşiate, încât nu putură alege nimic din 
ele. Au fost atacate de cineva? Era inexplicabil. 

Era limpede că şansa nu mai ţinea cu Saint-Enoch şi, fără 
a ajunge la pronosticurile negre ale lui Jean-Marie 
Cabidoulin, totul te făcea să crezi că această a doua 
campanie va fi proastă. 

În adevăr, sezonul de pescuit se apropia de sfârşit. 
Niciodată balenierele nu-l prelungesc în apele siberiene 
dincolo de luna septembrie. Frigul începuse să pişte şi 
oamenii trebuiră să-şi pună hainele de iarnă. Colona 
termometrului oscila în jur de zero grade. Cu scăderea 
temperaturii, marile furtuni vor domni în Marea Ohotsk. 
Gheţarii vor începe să se formeze de-a lungul litoralului. 
Apoi câmpurile de gheaţă se vor întinde cu încetul către 
larg şi, în aceste condiţii, se ştie cât de dificil, dacă nu chiar 
imposibil, devine pescuitul. 

În plus, dacă Saint-Enoch nu se bucurase de cine ştie ce 
noroc, parcă nici celelalte baleniere nu avuseseră mai mult 


succes, după informaţiile culese de căpitanul Bourcart fie în 
insulele Chantar, fie la Ayan şi la Yamsk. De aceea, cele mai 
multe nave căutau să-şi găsească adăpost pentru iernat. 

Acelaşi lucru se-ntâmpla şi cu Repton, pe care un om de 
veghe îl semnală în dimineaţa zilei de 31. Tot aşa de puţin 
încărcat, naviga cu toate pânzele întinse spre est, cu scopul 
de a trece fără-ndoială bariera Kurilelor. Foarte probabil, 
Saint-Enoch era ultima navă care părăsea Marea Ohotsk. 
Sosise ziua s-o facă, altfel risca să fie blocat de ghețari. 

După spusele meşterului Cabidoulin, încărcătura nu 
atinsese până acum mai mult de 550 de butoaie - abia o 
treime din ceea ce putea conţine cala. 

— Cred, zise domnul Heurtaux, că nu mai avem nimic de 
făcut aici şi nu trebuie să întârziem... 

— E şi părere mea, răspunse domul Bourcart. Să profităm, 
atâta timp cât trecerile din Kurile sunt încă libere. 

— Aveţi intenţia, domnule căpitan, întrebă doctorul Filhiol, 
să vă întoarceţi la Vancouver? 

— Probabil, răspunse domnul Bourcart. Dar, înaintea 
acestei lungi traversări, Saint-Enoch va face o escală la 
Kamciatka. Această escală este neceară în vederea 
reînnoirii proviziei de carne proaspătă. La nevoie, putem 
chiar ierna la Petropavlovsk. 

Saint-Enoch porni deci spre sud-est şi cobori de-a lungul 
coastei. După ce ocoli capul Lopatka, urcă spre nord şi la 4 
octombrie după-amiază se găsi în faţa Petropavlovskului. 

IX. 

ÎN KAMCIATKA. 

Kamciatka este o lungă peninsulă siberiana, udată de 
fluviul cu acelaşi nume, care se află situată între Marea 
Ohotsk şi Oceanul Arctic. Ea are o lungime de 1 350 
kilometri şi o lăţime de 400 kilometri. 

Această provincie aparţine ruşilor din anul 1806. După ce 
făcuse parte din gubernia Irkutsk, forma în acea perioadă 
una din cele opt provincii ale Siberiei. 


Kamciatka are relativ puţini locuitori - abia unul singur pe 
kilometru pătrat. De altfel solul pare prea arid pentru 
culturi, cu toate că temperatura medie este mai puţin 
scăzută decât în alte părţi ale Siberiei. Este plin de lavă, de 
pietre poroase şi de cenuşă, provenite din erupții vulcanice. 
Osatura îi este în principal alcătuită de un lanţ de munţi 
întretăiaţi, care se-ntinde spre nord şi spre sud, mai 
apropiat de litoral în partea de est. Posedă vârfuri foarte 
înalte. Acest lanţ nu se opreşte la marginea peninsulei. 
Dincolo de capul Lopatka el se prelungeşte şi prin şirul 
insulelor Kurile până în apropierea Japoniei. Numeroase 
porturi se află pe coasta occidentală pe istmul care uneşte 
Kamciatka cu continentul asiatic. Cel mai important, fără 
discuţie, este Petropavlovsk, situat la vreo 250 de kilometri 
de capul Lopatka. 

În acest port, Saint-Enoch ancoră pe la cinci seara, la data 
de 4 octombrie. Ancora căzu la adâncimea îngăduită de 
fundul apei din golful Avatcha, destul de vast încât să încapă 
în el toate flotele din lume. Acolo îl găsiră pe Repton, care 
ajunsese înaintea lor. 

Dacă doctorul Filhiol visase vreodată să viziteze capitala 
Kamciatkăi, îşi va putea împlini visul în împrejurările cele 
mai fericite. Clima prielnică, cu un aer sănătos şi umed, rar 
îngăduia ca aerul să fie perfect senin. În această zi, totuşi, 
la intrarea navei în golful Avatcha, se putea vedea clar 
lunga linie a şirului de munţi, care formau o privelişte 
unică. În acest lanţ muntos se pot observa numeroşi 
vulcani; Schiwelusch, Schiwelz, Kronosker, Kortazker, 
Powbrotnaja, Asatchinska şi, în fine, în spatele târgului atât 
de pitoresc încadrat, vulcanul Koriatski, alb de zăpadă, al 
cărui crater aruncă aburi fulginoşi amestecați cu flăcări. 

Oraşul, care era încă într-un stadiu rudimentr de 
dezvoltare, se compunea dintr-o aglomerare de case de 
lemn. La poalele munţilor înalţi, ele păreau nişte jucării 
pentru copii împrăştiate fără nici o noimă. Din diversele 
clădiri, cea mai curioasă este o bisericuţă bizantină de un 


roşu aprins, cu un acoperiş verde şi clopotniţa la o distanţă 
de 50 de paşi. 

Doi navigatori, unul danez şi altul francez, sunt onoraţi la 
Petropavlovsk de monumente comemorative: Bering şi 
comandantul de Laperouse. O coloană se înalţă pentru 
primul şi o construcţie ortogonală, acoperită cu plăci de 
fier, pentru al doilea. 

În această provincie, doctorul Filhiol n-ar fi putut întâlni 
aşezări agricole mai însemnate. Datorită umidității 
permanete, solul este bogat în păşuni şi dă câte trei recolte 
de fân pe an. Cereale sunt puţine şi legumele nu cresc 
decât în mică măsură, afară de conopidă, care atinge 
proporţii colosale. Nu se văd decât lanuri de orz şi ovăz, 
poate mai productive decât în alte părţi ale Siberiei 
septentrionale, clima de aici fiind mai puţin aspră între cele 
două mări care scaldă peninsula. 

Domnul Bourcart avea de gând să facă o escală scurtă la 
Petropavlovsk, numai pentru a-şi putea procura carne 
proaspătă. Dar încă nu hotărâse locul unde va ierna Saint- 
Enoch. Această chestiune constituia obiectul unei 
convorbiri între el şi domnul Heurtaux, menită luării unei 
decizii definitive. lată ce spuse căpitanul Bourcart: 

— Nu cred că-i bine să petrecem iarna la Petropavlovsk, cu 
toate că aici o navă nu trebuie să se teamă că ar putea fi 
blocată de gheţuri, deoarece golful Avatcha rămâne 
totdeauna liber, chiar pe gerurile cele mai mari. 

— Domnule căpitan, întrebă secundul, vă gândiţi să vă 
întoarceţi la Vancouver? 

— Probabil, chiar dacă ar fi numai ca să vând acolo uleiul 
din butoaiele noastre. 

— Adică o treime din caric, cel mult, răspunse secundul. 

— Ştiu, Heurtaux. Dar de ce să nu profităm de preţurile 
mari şi cine ştie dacă vor fi aceleaşi anul viitor? 

— Nu vor scădea, domnule căpitan, dacă balenele - aşa 
cum se pare - vor să fugă din regiunile Pacificului 
septentrional. 


— Este într-adevăr un lucru inexplicabil, răspunse domnul 
Bourcart, şi poate că balenierele nu vor mai fi ispitite să se 
întoarcă în Marea Ohotsk. 

— Dacă ne întoarcem la Victoria, reluă domnul Heurtaux, 
Saint-Enoch va ierna acolo? 

— Asta vom hotări mai târziu... Traversarea de la 
Petropavlovsk la Victoria va dura 6-7 săptămâni, dacă se va 
face fără nici un impediment şi, cine ştie, poate că prindem 
în drum 2-3 balene! Trebuie să se găsească pe undeva, 
dacă nu le mai întâlneşti nici în Marea Ohotsk, nici în golful 
Marguerite... 

— E posibil să caute refugiu în strâmtoarea Bering, 
domnule căpitan. 

— Da, Heurtaux, dar sezonul este prea avansat ca să 
urcăm la latitudini atât de înalte. Am fi curând opriţi de 
banchize... Nu... Să încercăm în timpul traversării să dăm 
câteva lovituri de harpon... 

— La drept vorbind, spuse secundul, n-ar fi mai bine să ne 
întoarcem în Noua Zeelandă în loc să iernăm la Victoria? 

— M-am gândit şi la această soluţie, răspunse domnul 
Bourcart. Totuşi, înainte de a decide, să aşteptăm ca Saint- 
Enoch să fi ajuns la Vancouver. 

— Deci, căpitane, nu poate fi vorba în nici un caz să ne 
întoarcem în Europa?! 

— Nu, nu înainte de a fi făcut un sezon încheiat anul viitor. 

— Atunci, întrebă domnul Heurtaux, terminând 
convorbirea, nu vom întârzia să părăsim Petropavlovskul? 

— Îndată ce vom termina cu aprovizionarea, răspunse 
domnul Bourcart. 

Aceste proiecte, aduse la cunoştinţa echipajului, primiră 
aprobarea generală - mai puţin cea a dogarului. 

Într-o zi, când meşterul Ollive îl întâlni în una din 
cârciumile din târg înaintea unei sticle de vodcă, îl întrebă: 

— Ei bine, bătrâne, care este părerea ta cu privire la 
hotărârea căpitanului? 


— Părerea mea, răspunse Jean-Marie Cabidoulin, este că 
Saint-Enoch ar face mai bine să nu se-ntoarcă la Vancouver. 

— De ce? 

— Pentru că drumul nu este sigur! 

— Ai vrea să iernezi la Petropavlovsk? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Atunci cel mai bine ar fi să mergem spre sud şi să ne- 
ntoarcem în Europa... 

— Asta-i ideea ta? 

— Este ideea mea şi este cea bună! 

Saint-Enoch, în afară de câteva mici reparaţii, nu avea 
decât să se reaprovizioneze cu carne proaspătă şi cu 
combustibil. Era o treabă care nu suferea amânare şi 
echipajul se ocupă cât mai grabnic de ea. 

Se vedea de altfel că şi Repton face acelaşi lucru, ceea ce 
arăta că are aceleaşi intenţii. Mai mult ca sigur că şi 
căpitanul King va ridica în scurt timp ancora. Încotro se va 
îndrepta? Domnul Bourcart nu reuşi să afle. 

Doctorul Filhiol profită de această escală pentru a vizita 
împrejurimile, aşa cum făcuse şi la Victoria, e drept, pe o 
rază mult mai restrânsă. Din punct de vedere al mijloacelor 
de deplasare, Kamciatka nu ajunsese încă la nivelul insulei 
Vancouver. 

Cât depre locuitori, aceştia aveau o înfăţişare cu totul 
diferită de a indienilor care trăiesc în Alaska şi Columbia 
engleză. Erau cu pieptul lat, ochi bulbucaţi, fălci puternice, 
buze groase şi părul negru - oameni robuşti, dar cu 
trăsături greoaie. Şi cât de inteligentă fusese natura când i- 
a înzestrat cu un nas cât mai mic cu putinţă într-o ţară unde 
resturile de peşte, lăsate în aer liber, afectează atât de 
neplăcut nervul olfactiv. Oamenii au pielea de culoarea 
roşie-gălbuie, dar mai albă la femei, atât cât e la vedere. De 
obiei, cele cochete îşi acoperă faţa cu o băşică de oaie lipită 
cu clei şi se boiesc cu un suc roşu de plante, amestecat cu 
grăsime de peşte. 


Îmbrăcămintea este alcătuită din piei vopsite în galben cu 
coajă de răchită, din cămăşi de pânză sosite din Rusia sau 
Buhara şi din pantaloni pe care-i poartă şi bărbaţii şi 
femeile. Cei din Kamciatka ar putea fi uşor confundați în 
această privinţă cu locuitorii Asiei septentrionale. 

Trebuie să adăugăm că, graţie aerului sănătos, cei din 
Kamciatka se bucură de o sănătate de fier şi bolile sunt 
foarte rare în acest ţinut. 

Medicii n-ar face avere! Trebuie să fi spus doctorul Filhiol, 
văzând bărbaţii şi femeile plini de vigoare şi de o svelteţe 
neobişnuită, datorită exerciţiilor fizice. Unde mai pui, că nu 
încărunţesc niciodată înainte de vârsta de 60 de ani. În rest, 
populaţia din Petropavlovsk se arată binevoitoare şi 
ospitalieră. Dacă le poţi găsi vreun cusur, ar fi că prea sunt 
petrecăreţi. Nu trudesc din greu, deoarece se pot hrăni 
fără mare bătaie de cap sau cheltuială. Peştele, mai ales 
somonul, fără să mai vorbim de delfin, se găseşte în mare 
cantitate şi chiar câinii mănâncă aproape numai peşte. 
Aceşti câini, slabi dar robuşti, sunt întrebuinţaţi la tragerea 
săniilor. Un instinct foarte sigur le permite să se orienteze 
în mijlocul viscolelor atât de frecvente pe-aici. Locuitorii din 
Kamciatka nu sunt numai pescari, ci şi vânători. În păduri 
se găsesc cu prisosinţă diverse patrupede ca zibeline, 
hermine, vidre, reni, lupi şi oi sălbatice - un vânat care le 
aduce un câştig bun. Urşi negri se întâlnesc de asemenea în 
număr mare în munţii peninsulei. Tot aşa de primejdioşi ca 
şi cei din golful Ohotsk. Atunci când te aventurezi în 
împrejurimile Petropavlovskului, trebuie să-ţi iei toate 
măsurile de prevedere, căci totdeauna există posibilitatea 
unor atacuri din partea lor. 

Capitala Kamciatkăi nu număra pe atunci mai mult de 1 
100 de locuitori. Sub Nicolae I a fost înconjurată de 
fortificaţii, pe care flotele anglo-franceze le-au distrus în 
parte în războiul din 1855. Meterezele vor fi fără-ndoială 
ridicate din nou, deoarece Petropavlovsk este un punct 


strategic de mare importanţă, iar superbul golf Avatcha 
trebuie păzit de orice agresiune. 

Echipajul de pe Saint-Enoch se ocupă totodată să-şi refacă 
provizia de lemne, atât în vederea drumului lung pe care-l 
avea de făcut, cât şi pentru cazul când va fi capturată vreo 
balenă în timpul traversării. Dar procurarea combustibilului 
pe litoralul Kamciatkăi se dovedi mai grea decât pe malul 
Mării Ohotsk. Oamenii trebuiră să se depărteze cu trei sau 
patru mile pentu a ajunge la o pădure care acoperă primele 
pante ale vulcanului Kocratski. Erau deci nevoiţi să 
transporte lemnele cu sănii trase de câini ca să le aducă la 
bord. 

Din 6 octombrie, meşterul Cabidoulin, dulgherul Thomas şi 
alţi şase oameni luară ferăstraie şi topoare şi se urcară pe o 
sanie închiriată de căpitanul Bourcart şi condusă de un 
băştinaş cu îndemânarea unui adevărat mujic. La ieşirea 
din oraş, sania o luă pe un drum, mai degrabă un fel de 
potecă, care şerpuia printre câmpuri de orz şi ovăz. Apoi 
trecu prin întinse păşuni secerate de curând şi udate de 
numeroase pâraie. După ce sania goni pe acest traseu, 
ajunseră la pădure pe la şapte şi jumătate. De fapt, era doar 
o pădure de pini, lariţă şi alţi copaci răşinoşi, care nu-şi 
pierd frunzele tot anul şi rămân veşnic verzi. Douăsprezece 
baleniere ar fi putut cu greu să găsească aici lemnul 
necesar. Ceea ce-l făcu pe dulgherul Thomas să spună: 

— Sigur că nu Kamciatka ne va încinge cuptoarele! 

— Se află aici mai multe lemne decât vom arde noi, 
răspunse meşterul Cabidoulin. 

— Cum asta? 

— Pentru că balenele s-au dus pe copcă şi n-are rost să 
tăiem copacii, dacă nu va fi nevoie să aprindem cuptorul. 

— Fie, răspunse dulgherul, dar alţii nu sunt de aceeaşi 
părere şi mai speră să dea câteva lovituri de harpon! 

Într-adevăr, în acelaşi loc mai lucra o echipă la marginea 
potecii. 


Erau şase mateloţi de pe Repton, care în ajun începuseră 
lucrul sub ordinele secundului Strok. Poate că nava engleză 
trebuia să plece spre Vancouver ca şi Saint-Enoch. 

Oricum, dacă în faţa lor nu s-ar fi înălţat decât 100 de 
copaci, amândouă balenierele şi-ar fi făcut rost de lemnul 
de care aveau nevoie. Aşadar nu vor avea de ce să se certe 
pentru o rădăcină sau o creangă. Şi nici cuptorul 
englezului, nici cel al francezului nu vor sta din lipsă de 
combustibil. 

În plus, dulgherul prevăzător nu-şi duse oamenii în partea 
unde lucrau cei de pe Repton. Nu intraseră în legătură pe 
mare, nu o vor face nici pe uscat. Pe bună dreptate, domnul 
Bourcart recomandase că, dacă-i întâlnesc pe mateloţii de 
pe Repton, să se ferească de orice contact cu ei. Astfel că 
echipa de pe Saint-Enoch începu să lucreze în celălalt capăt 
al potecii şi după prima zi aduse la bord doi steri de lemne. 
Dar iată ce se întâmplă. În ultima zi, în pofida 
recomandărilor căpitanului Bourcart, oamenii de pe Repton 
şi Saint-Enoch se-ntâlniră în cele din urmă şi începu o 
ceartă pentru un copac. Englezii nu erau răbdători, 
francezii nici atât şi, în plus, nu te aflai nici în Franţa, nici în 
Anglia, ci pe un teren neutru, cum s-ar zice. Curând începu 
să plouă cu înjurături şi de la cuvinte la pumni nu-i o cale 
prea lungă, mai ales că echipajul de pe Saint-Enoch încă de 
acum câteva luni le purta pică celor de pe Repton. 

Iar în timpul certei, pe care nici meşterul Cabidoulin şi nici 
Thomas nu putură s-o împiedice, dulgherul navei engleze îl 
îmbrânci îndârjit pe matelotul Germinet. Cele două echipe 
începură să înainteze una împotriva celeilalte. În primul 
rând, Germinet, nefiind dispus să primească un brânci fără 
a-l înapoia, sări asupra matelotului englez şi-i smulse şapca, 
pe care o călcă în picioare exclamând: 

— Dacă Repton nu l-a salutat pe Saint-Enoch, cel puţin 
acest marinar şi-a scos pălăria în faţa noastră! 

— Bună! Rostiră camarazii săi. 


Nu se putea şti care dintre cele două echipe, cu acelaşi 
număr de oameni, va câştiga lupta. Toţi mateloţii, a căror 
supărare creştea, erau înarmaţi cu topoare şi cuțite. Dacă 
se aruncau unii asupra altora, avea să curgă sânge şi chiar 
să se facă moarte de om. 

De aceea, mai întâi dulgherul şi meşterul Cabidoulin 
căutară să-i liniştească pe oamenii lor porniţi să le dea o 
lecţie adversarilor. Pe de altă parte, secundul Strok, 
înțelegând gravitatea unei încăierări, reuşi să-i ţină în frâu 
pe ai lui. Pe scurt, nu avu loc decât un schimb de cuvinte în 
două limbi şi francezii se-ntoarseră la lucru. De altfel, 
doborârea copacilor luă sfârşit în acea zi şi echipele nu mai 
avură deci ocazia să se întâlnească. 

După două ore, dogarul, dulgherul şi toţi oamenii se- 
ntoarseră cu sania până la bordul navei. lar când domnul 
Bourcart află ceea ce se petrecuse zise: 

— Din fericire, Saint-Enoch nu va întârzia să ridice ancora, 
căci altfel treaba ar putea să se termine prost! 

Într-adevăr, aveai a te teme că mateloţii celor două nave, 
din ce în ce mai mânioşi, să nu ajungă să se bată pe străzile 
din Petropavlovsk, cu riscul de a fi arestaţi. Încât, pentru a 
evita o ciocnire şi urmările ei, prin cârciumi sau birturi, 
căpitanul Bourcart şi căpitanul King nu mai îngăduiră să se 
coboare pe uscat. 

Este adevărat că cele două nave erau ancorate la mai 
puţin de un cablu una de alta şi provocările porneau şi se 
auzeau de pe ambele borduri. Cel mai bun lucru rămânea 
să se grăbească cu pregătirile de plecare, să îmbarce 
ultimele provizii şi să ridice ancora cât mai curând. Apoi, 
odată în larg, să nu navigheze împreună şi mai ales să nu 
se-ndrepte spre acelaşi port. 

Între timp avu loc un incident de natură să-ntârzie şi 
plecarea navei franceze şi a navei engleze. 

În după-amiaza zilei de 8 octombrie, cu toate că bătea o 
briză uşoară din larg, foarte prielnică pescuitului, toată 
lumea fu surprinsă văzând şalupele pescarilor din 


Kamciatka încercând, cu toate pânzele întinse, să ajungă 
mai iute în port. Atât de mare le era graba, că multe dintre 
ele se-ntorceau fără năvoade, părăsite la intrarea în golful 
Avatcha. 

Şi iată ce nu întârzie să afle populaţia din Petropavlovsk. 
La o jumătate milă departe de golf, toată această flotilă de 
pescuit a fost îngrozită de vederea unui uriaş monstru 
marin. Plutea la suprafaţa apei, biciuind-o cu coada, 
nemaipomenit de furios. Fără-ndoială că povestea se datora 
în parte închipuirii şi spaimei de care fuseseră cuprinşi 
pescarii. Dacă le dădeai ascultare, animalul măsura nu mai 
puţin de 300 de picioare lungime şi 15-20 de picioare 
grosime. Pe cap avea o coamă, corpul îi era foarte umflat la 
mijloc şi câţiva mai ziceau că zăriseră la el nişte cleşti 
formidabili, cum posedă crustaceele enorme. Chiar dacă nu 
era şarpele de mare al lui Jean-Marie Cabidoulin şi cu 
condiţia ca fenomenul să nu fi fost o iluzie, însemna că în 
această parte de mare, în largul golfului Avatcha existase 
sau mai exista încă unul din animalele teribile, căruia nu i 
se va mai putea atribui o origină legendară. Trebuia exclusă 
ipoteza că fusese o algă imensă, de felul celei întâlnite de 
Saint-Enoch dincolo de Aleutine. Acum era vorba de o fiinţă 
vie, aşa cum afirmau cei 50-60 de pescari care se 
refugiaseră în port. Fiind de o asemenea mărime, avea 
probabil o forţă căreia nu-i putea rezista o navă de felul lui 
Repton sau Saint-Enoch. 

La auzul întâmplării, domnul Bourcart, ofiţerii şi echipajul 
se întrebară dacă prezenţa acestui monstru în regiunile 
Pacificului de nord n-a provocat fuga balenelor, dacă 
gigantul oceanic nu gonise cetaceele mai întâi din golful 
Marguerite şi apoi din marea Ohotsk şi dacă nu era acelaşi 
despre care vorbise căpitanul de pe Iwing, aflându-se acum, 
după ce traversase oceanul, în apele peninsulei Kamciatka. 

lată ce gândea fiecare la bordul lui Saint-Enoch, oare nu 
avusese dreptate Jean-Marie Cabidoulin, deşi era contrazis 
de toată lumea, când se arăta convins de existenţa marelui 


şarpe al mării sau a vreunui alt monstru marin de genul 
acesta? 

Se iscară deci mari şi pătimaşe discuţii pe acest subiect, 
atât în careu cât şi în postul echipajului. 

Pescarii, intraţi în panică, nu putură însă crede că văd 
ceea ce de fapt nu văzuseră? 

Aceasta era părerea domnului Bourcart, a secundului, a 
doctorului Filhiol şi a meşterului Ollive. Cei doi locotenenţi 
se arătară mai puţin convinşi, iar echipajul în marea 
majoritate nu admitea să fi fost o greşeală. Pentru ei 
apariţia monstrului era neîndoielnică. 

— La urma urmelor, zise domnul Heurtaux, fie că e 
adevărat sau nu că acest animal neobişnuit există, cred că 
nu ne vom amâna plecarea. 

— Nici gând, răspunse domnul Bourcart, şi n-avem de ce 
să schimbăm ceva din planurile noastre. 

— Ce naiba! Exclamă Romain Allotte, monstrul, oricât ar fi 
el de monstruos, nu-l va înghiţi pe Saint-Enoch, cum înghite 
un rechin o bucată de slănină. 

— De altfel, zise doctorul Filhiol, în interesul general e mai 
bine să nu ne pierdem cumpătul. 

— Asta-i şi părerea mea, răspunse domnul Bourcart, şi 
poimâine vom ieşi în larg. 

În principiu, hotărârea căpitanului nu întâmpină vreo 
împotrivire. 

— Ei bine, bătrâne, zise meşterul Ollive dogarului, ridicăm 
totuşi ancora şi dacă o să ne pară rău... 

— Va fi prea târziu! Răspunse Jean-Marie Cabidoulin. 

— Atunci ar trebui să nu mai plecăm niciodată pe mare? 

— Niciodată. 

— Deraiezi, bătrâne! 

— Hai, mărturiseşte că, din noi doi, eu am avut dreptate! 

— Fii serios! Replică meşterul Ollive, ridicând din umeri. 

— Eu îţi spun... E acolo... Şarpele de mare. 

— Vom vedea. 

— Gata, s-a văzut. 


În fond, dogarul pe de o parte se temea de o eventuală 
apariţie a monstrului, pe de alta avea satisfacția de a fi 
crezut întotdeauna în existenţa acestuia. 

Până la proba contrarie, groaza domnea în târgul 
Petropavlovsk. Erau destui cei care, datorită superstiţiilor, 
nu puneau la îndoială sosirea acestui animal fabulos în 
apele siberiene şi n-ar fi crezut că pescarii să se fi înşelat. 

Locuitorii nu încetau să supravegheze golful Avatcha, 
temându-se ca groaznica arătare să nu caute să se 
adăpostească acolo. Orice val mai mare, ce se forma pe 
întinsul oceanului, îi era pus în seamă. El era acel care 
tulbura apele până-n adâncimi! Orice şuierat de vânt mai 
puternic le părea zgomotul pe care-l făcea când izbea aerul 
cu lunga-i coadă. Şi, dacă ajungea să intre în port, dacă 
această fiinţă totodată şarpe şi şopârlă, această amfibie va 
ieşi din apă şi se va arunca asupra oraşului? Monstrul nu va 
fi mai puţin primejdios pe uscat decât în apă! Şi cum poţi să 
scapi de el? 

Între timp, Saint-Enoch şi Repton îşi grăbeau pregătirile 
de plecare. Oricare ar fi fost părerile englezilor despre 
neobişnuita făptură, se pregăteau să ridice ancora în 
aceeaşi zi, probabil, ca şi francezii. De vreme ce căpitanul 
King şi echipajul său nu ezita să plece, căpitanul Bourcart şi 
ai lui puteau să nu urmeze şi ei acest exemplu? 

Astfel că la 10 octombrie, dimineaţa, cele două nave 
porniră la aceeaşi oră pentru a profita de flux. Apoi, cu 
pavilioanele la pic, servite de un vânt prielnic, care bătea 
dinspre uscat, traversară golful Avatcha, luând-o spre est, 
încât păreau că vor să facă drumul împreună. 

La urma urmei, în cazul unei întâlniri primejdioase, cine 
ştie dacă, în ciuda picii pe care şi-o purtau una alteia, nu ar 
fi fost nevoiţi să-şi dea o mână de ajutor! 

Cât despre cei din Petropavlovsk, care erau încă 
înspăimântați de monstru, sperau că, după ce animalul se 
va înverşuna împotriva navelor Saint-Enoch şi Repton, se va 
îndepărta de apele siberiene. 


X. 

LOVITURA DUBLĂ. 

În timp ce ambele nave ieşeau în larg, ia o distanţă de 6-7 
cabluri una de alta, apele fură supravegheate cu grijă şi 
nelinişte. Este adevărat că trecuseră mai mult de 48 de ore 
şi că, de la întoarcerea grabnică a pescarilor, liniştea 
golfului nu fusese tulburată. 

Totuşi, îngrijorarea locuitorilor din Petropavlovsk nu va 
trece încă multă vreme. Iarna nu putea să-i apere împotriva 
atacurilor monstrului, deoarece apele golfului Avatcha nu 
îngheaţă niciodată. De altfel, chiar dacă ar fi îngheţat, 
târgul n-ar fi fost la adăpost în cazul când animalul se mişca 
tot aşa de uşor pe uscat ca şi pe mare. 


Cert era faptul că echipajele nu văzuseră nimic suspect 
nici de la bordul lui Saint-Enoch şi, fără îndoială, nici de la 
cel al lui Repton. Lunetele se-ndreptaseră spre toate 
punctele orizontului şi litoralului... Nici o singură dată 
suprafaţa apelor nu trăda vreo agitaţie dinăuntru. Sub 
acţiunea brizei, marea se umfla în hule lungi şi abia dacă 
valurile se rostogoleau dinspre larg. 

Saint-Enoch şi nava sa însoţitoare - dacă putem s-o numim 
astfel - navigau cu toate pânzele sus, cu mura la babord. 
Căpitanul Bourcart mergea înaintea căpitanului King şi, 
cârmuind cu un cart, reuşi să mărească distanţa dintre cele 
două corăbii. La ieşirea din golf, marea era pustie. Nici 
urmă de fum sau de pânză la orizont. Probabil că vor trece 
multe săptămâni până când pescarii golfului Avatcha vor 
risca să iasă în larg. Şi cine ştie dacă aceste regiuni ale 
Pacificului de nord nu vor fi părăsite tot timpul iernii? 

Trecură trei zile. Oamenii de veghe de pe Saint-Enoch nu 
observară nimic care să indice prezenţa gigantului oceanic. 
Şi totuşi cei trei harponeri de pe vergile celor trei catarge 
fuseseră foarte atenţi. 

Dar, chiar dacă marele şarpe al mării nu se arătă, domnul 
Bourcart nu avu nici un prilej să-şi coboare bărcile. Nici 
caşaloţi şi nici balene. Echipajul se descuraja tot mai mult 
văzând că rezultatele celei de-a doua campanii vor fi 
proaste. 

— Într-adevăr, nu înceta s-o repete domnul Bourcart, pare 
de neînțeles. Trebuie să existe o cauză, dar încă nu ne dăm 
seama despre ce e vorba. În această perioadă a anului, în 
nordul Pacificului, balenele erau de obicei cu duiumul şi 
puteau fi pescuite până la mijlocul lunii noiembrie... Iar noi 
nu zărim niciuna. Şi, în acelaşi timp, ca şi cum ar fi fugit din 
aceste locuri, nu se văd nici baleniere, parcă au pierit odată 
cu suflătorii. 

— Totuşi, interveni doctorul Filhiol, dacă cetaceele nu sunt 
aici, se află probabil în altă parte, căci nu cred că aţi ajuns 
să credeţi că a dispărut întreaga specie. 


— În afară de cazul când monstrul a înghiţit toate balenele 
până la ultima, răspunse locotenentul Allotte... 

— Pe legea mea, continuă domnul Filhiol, când am părăsit 
Petropavlovsk nu credeam în existenţa acestui animal 
extraordinar şi nici acum nu cred! Pescarii au fost victimele 
unei iluzii... Au văzut probabil vreo caracatiţă la suprafaţa 
apei şi, înspăimântați, i-au atribuit dimensiuni fantastice! 
Un şarpe de mare lung de 300 de picioare este o legendă 
care trebuie trimisă unui ziar ca vechiul Constitutionnel. 

Totuşi nu asta era părerea celorlalţi de la bordul lui Saint- 
Enoch. Elevii şi cea mai mare parte din mateloţi îl ascultau 
pe dogar, care nu înceta să-i îngrozească cu nişte poveşti 
care-ţi făceau părul măciucă... Cum spunea dulgherul 
Ferut. Şi totuşi, prin faptul că nu vedeau nimic, nu vor sfârşi 
prin a nu-l mai crede pe dogar? 

Jean-Marie Cabidoulin nu se dădea bătut. După părera sa, 
pescarii din Petropavlovsk nu se înşelaseră. Monstrul marin 
exista în realitate şi nu în imaginaţia bieţilor oameni. 
Dogarul nu avusese nevoie de această nouă întâlnire pentru 
a se fi lămurit definitiv şi, când câţiva îl luară peste picior, 
răspunse: 

— Chiar dacă de pe Saint-Enoch nu s-a zărit animalul şi 
nu-l vom găsi în drumul nostru, asta tot nu schimbă nimic. 
Pescarii din Kamciatka l-au văzut şi alţii îl vor mai vedea şi 
poate că nu vor scăpa atât de uşor... Şi sunt convins că şi 
noi... 

— Când? Întrebă meşterul Ollive. 

— Mai curând decât crezi, declară dogarul, şi va fi 
nenorocire... 

— Pun rămăşag pe o sticlă de rachiu, bătrâne, că noi nu 
vom vedea nici măcar vârful cozii marelui tău şarpe înainte 
de sosirea lui Saint-Enoch la Vancouver. 

— Poţi să pariezi pe două... Trei şi chiar o jumătate de 
duzină de sticle... 

— De ce? 


— Pentru că nu vei ajunge niciodată să le plăteşti, nici la 
Victoria şi nici în altă parte... 

În mintea căpăţânosului de Jean-Marie Cabidoulin, 
răspunsul său însemna că Saint-Enoch nu se va mai 
întoarce din această călătorie. 

În dimineaţa de 13 octombrie cele două nave se pierdură 
din vedere. De 24 de ore încoace nu mai urmau aceeaşi 
direcţie, iar Repton se găsea pe o latitudine mai înaltă. 
Vremea era tot frumoasă şi marea calmă. Vântul bătea din 
sud-vest spre nord-est şi, prin urmare, era prielnic mersului 
spre țărmurile Americii. Calculele făcute de domnul 
Bourcart arătau că se găseau la 400 de mile de litoralul 
asiatic, adică la aproximativ o treime din traversare. 
Pacificul era cu desăvârşire pustiu de când baleniera 
engleză pornise spre nord. Cât vedeai cu ochii, nimic nu se 
ivea pe tot întinsul apelor abia tulburate de dâra lăsată de 
navă. Păsările călătoare nu ajungeau la o asemenea 
distanţă de coastă. Dacă vântul nu se oprea, Saint-Enoch nu 
va întârzia să ajungă la Aleutine. 

Trebuie spus că în năvoadele aruncate de la pupa navei nu 
se prinsese nici un peşte de la plecare până acum. În felul 
acesta, hrana se reducea numai la proviziile de la bord. De 
obicei, totuşi, în această parte a oceanului navele pescuiesc 
mult. Năvoadele se umpleau de sute de bonite, ţipari, 
rechini, dorade şi alte specii de peşti. Navigau chiar în 
mijlocul bancurilor de rechini, marsuini, delfini şi peşti 
sabie. Părea aşadar cu totul bizar că orice fiinţă vie fugise 
din aceste regiuni. 

Oamenii de veghe nu semnalară prezenţa vreunui animal 
fabulos prin forma şi dimensiunile sale. Oricum, apariţia lui 
n-ar fi scăpat ochilor vigilenţi ai lui Jean-Marie Cabidoulin. 
Aşezat pe călcâiul bompresului, cu mâna streaşină la ochi 
ca să vadă mai bine, scrutând marea fără întrerupere, nu 
răspundea nimănui care-i adresa vreo vorbă. Mateloţii îl 
auzeau murmurând printre dinţi, dar numai pentru sine, nu 
pentru alţii. 


Către orele trei, în după-amiaza zilei de 13, spre marea 
mirare a ofiţerilor şi a echipajului, iată că un strigăt răsună 
din înaltul arborelui mare: 

— Balenă la tribord înapoi! 

Harponerul Durut zărise un cetaceu în zona lui Saint- 
Enoch. Într-adevăr, în direcţia nord-est, o masă negricioasă 
era legănată de unduirile hulei. 

Harponerul nu se-nşela? Era vorba de o balenă sau de 
coca vreunui vas naufragiat? Se auziră diverse păreri. 

— Dacă este o balenă, spuse locotenentul Allotte, ea pare 
absolut nemişcată... 

— Poate, răspunse locotenentul Cogquebert, se pregăteşte 
să se scufunde. 

— Sau o fi adormit, replică domnul Heurtaux. 

— În orice caz, reluă Romain Allotte, să vedem ce este. 
Căpitanul, dacă vrea să dea ordinul... 

Domnul Bourcart tăcea şi nu înceta să observe animalul 
prin ochean. 

Lângă el, rezemat de balustradă, doctorul Filhiol, care 
privea cu aceeaşi atenţie, zise în cele din urmă: 

— S-ar putea să fie tot una din acele balene moarte, cum 
am mai întâlnit în drumul nostru... 

— Moartă? Exclamă locotenentul Allotte... 

— Şi chiar nici să nu fie o balenă... Adăugă căpitanul 
Bourcari. 

— Atunci ce-ar putea să fie? Întrebă locotenentul 
Cogquebert. 

— O epavă... O navă părăsită... 

Era greu de ştiut adevărul, căci masa plutea la nu mai 
puţin de şase mile de Saint-Enoch. 

— Domnule căpitan, reluă locotenentul Allotte. 

— Da, răspunse domnul Bourcart, care înţelegea 
nerăbdarea tânărului ofiţer. 

Şi comandă numaidecât să se cârmească într-acolo şi să se 
strângă mai tare scotele. Nava, schimbându-şi uşor direcţia, 
o luă spre nord-est. 


Înainte de ora patru, Saint-Enoch ajunsese la o distanţă de 
o jumătate milă marină de ţintă. 

Imposibil să te mai înşeli, nu era o cocă în derivă, ci chiar 
un cetaceu foarte mare, despre care însă nu se putea spune 
dacă-i mort sau viu. 

Atunci domnul Heurtaux, lăsând ocheanul deoparte, 
spuse: 

— Dacă această balenă a adormit, nu ne va fi greu s-o 
împungem. 

Baleniera secundului şi cele ale locotenenţilor fură lansate 
spre animal. Dacă era viu, vor începe să-l vâneze, dacă era 
mort, urma să fie remorcat până la Saint-Enoch. Avea să 
dea fără-ndoială o sută de butoaie, căci domnul Bourcart 
întâlnise rar o balenă de o asemenea dimensiune. 

Cele trei ambarcaţiuni porniră în timp ce nava se opri. De 
data aceasta ofiţerii, lăsând la o parte amorul lor propriu, 
nu căutară să se-ntreacă. Cu pânza întinsă, balenierele 
mergeau împreună şi nu traseră la rame decât cu un sfert 
de milă înainte de a acosta balena. Se despărţiră atunci 
pentru a putea să-i taie drumul, în cazul când ar vrea să 
fugă. 

Atâtea măsuri de prevedere nu păreau necesare şi-l făcură 
pe secund să exclame imediat: 

— N-are de ce să ne fie teamă că va fugi sau se va 
scufunda. 

— Nici că se va deştepta din somn! Adăugă locotenentul 
Cogquebert. E moartă! 

— Bineînţeles, replică Romain Allotte, în aceste regiuni nu 
există decât balene sfârtecate! 

— S-o legăm, totuşi, răspunse Heurtaux, merită osteneala! 

Era un mamifer enorm, care nu părea să fie într-o stare de 
descompunere avansată şi moartea sa nu putuse surveni 
decât cel mult cu 24 de ore înainte. Această masă plutitoare 
nu răspândea nici un miros de putrefacție. 

Din nefericire, când balenierele înconjurară animalul, 
observară că are o rană mare pe partea stângă. Intestinele 


pluteau la suprafaţa apei. O bucată de coadă lipsea. Capul 
prezenta urmele unei izbituri puternice şi din gura larg 
deschisă lipseau fanoanele care, desprinse din gingie, 
căzuseră în adânc. Cât priveşte grăsimea acestui trup 
sfârtecat şi îmbibat de apă, ea nu mai avea nici o valoare. 

— Păcat, zise domnul Heurtaux, că nu se poate lua nimic 
din această carcasă! 

— Atunci, întrebă locotenentul Allotte, nu merită s-o 
remorcăm? 

— Nu, răspunse harponerul Kardek, se află într-o 
asemenea stare, că vom pierde jumătate pe drum! 

— Înapoi spre Saint-Enoch! Comandă domnul Heurtaux. 
Oamenii din cele trei baleniere începură să tragă la rame 
cu vântul în faţă. Cum nava, după ce îşi aşezase pânzele în 
bătaia vântului, se apropiase, bărcile o ajunseră curând şi 
fură ridicate la bord. După ce domnul Bourcart auzi 
raportul secundului, zise: 

— Era deci un mamifer? 

— Da, domnule Bourcart. 

— Şi nu fusese împuns? 

— Nu, declară domnul Heurtaux, harpoanele nu fac 
asemenea răni. Mai degrabă aş zice că animalul a fost 
strivit. 

— De cine? 

Nu lui Jean-Marie Cabidoulin trebuia să-i fie pusă o 
asemenea întrebare. Ceea ce ar fi răspuns, se înţelege de la 
sine. Nu avusese el dreptate împotriva tuturor şi aceste 
regiuni nu erau pustiite de un monstru marin de dimensiuni 
extraordinare şi de o putere nemaipomenită? 

Navigaţia continuă şi domnul Bourcart nu se putea plânge 
de starea timpului. Niciodată traversarea nu fusese atât de 
favorizată de vânt, făgăduind să fie de scurtă durată. În 
cazul în care condiţiile atmosferice nu se schimbau, Saint- 
Enoch nu avea nevoie, ca să ajungă la Vancouver, decât de 
trei sferturi din timpul folosit ca să se ducă în Kurile. Dacă 


ar fi avut noroc la pescuit în aceste regiuni, ar fi sosit la 
momentul potrivit să-şi vândă uleiul pe piaţa din Victoria. 

Din nefericire campania nu fusese deloc bună, nici în 
Marea Ohotsk, nici după plecarea din Petropavlovsk. 
Oamenii nu aprinseseră niciodată cuptorul şi două treimi 
din butoaie rămăseseră goale. 

Dar n-aveai decât să faci haz de necaz şi să te resemnezi 
cu speranţa că, după câteva luni, te vei despăgubi în 
regiunile din Noua Zeelandă. 

De aceea, meşterul Ollive se adresa deseori elevilor, care 
nu aveau încă experienţa mateloţilor. 

— Vedeţi voi, băieţi, aşa e meseria asta! Într-un an 
reuşeşti, în alt an nu reuşeşti şi nu trebuie nici să te miri şi 
nici să-ţi pierzi încrederea! Nu balenele aleargă după 
balenieră, ci nava aleargă după ele şi, când au fugit în larg, 
totul e să ştii unde să le găseşti. Dar înarmaţi-vă cu 
răbdare, băgaţi-o în desaga voastră, puneţi-vă basmaua 
deasupra... Şi aşteptaţi! 

Ce cuvinte înțelepte! Şi era mai bine să-l asculţi pe 
meşterul Ollive decât pe meşterul Cabidoulin, cu care 
primul termina totdeauna discuţia zicând: 

— Mai ţii rămăşagul cu sticla de rachiu? 

— Da! Replică dogarul. 

Într-adevăr, cu trecerea timpului, părea că evenimentele îi 
dădeau dreptate lui Jean-Marie Cabidoulin. Dacă Saint- 
Enoch nu întâlnise în drum nici o balenă, în schimb se 
văzură câteodată la suprafaţa mării resturi de baleniere 
sfărâmate şi cocile unor nave în derivă. Şi demn de notat 
era că epavele păreau să fie urmarea unor ciocniri... Dacă 
navele fuseseră părăsite de echipajele lor, însemna că nu 
mai puteau pluti. 

În ziua de 20 octombrie, monotonia acestei traversări fu 
întreruptă. În sfârşit se ivi ocazia ca Saint-Enoch să-şi mai 
umple o parte din butoaiele din cală. 

Vântul, slăbind puţin din ajun, domnul Bourcart trebui să 
întindă velastraiurile şi bonetele. Un soare minunat lumina 


cerul fără nori şi linia orizontului se vedea clar pe întreaga 
ei întindere. 

Pe la trei, căpitanul Bourcart, doctorul Filhiol şi ofiţerii 
stăteau de vorbă sub tenda dunetei, când se auzi strigătul: 

— Balenă... Balenă! 

Strigătul fusese scos de harponerul Ducrest, care se afla 
pe vergile arborelui mare. 

— În ce direcţie? Îl întrebă numaidecât şeful echipajului. 

— La trei mile, sub vânt. 

De data aceasta nu mai încăpea nici o îndoială, căci un jet 
de apă ţâşnea deasupra mării. Ridicându-se la suprafaţă 
după ce se scufunda, Ducrest zărise limpede în chiar acea 
clipă coloana de aer şi de apă pe care o scosese animalul. 
Un al doilea jet nu întârzie să urmeze celui dintâi. 

Nu era de mirare că locotenentul Allotte făcu pe loc 
următoarea remarcă: 

— În fine, asta trăieşte! 

— Da, replică domnul Heurtaux, şi nici nu pare rănită, căci 
coloana de apă este curată! 

— Coborâţi cele trei baleniere! Ordonă domnul Bourcart. 
Niciodată nu începuseră vânătoarea în împrejurări mai 
favorabile. 

Marea era liniştită, un vânt uşor sufla să le umfle pânzele 
şi mai aveau câteva ore de lumină a zilei, care îngăduiau o 
eventuală prelungire a urmăririi. În câteva minute, bărcile 
secundului şi locotenenţilor fură coborâte la apă cu 
armamentul lor obişnuit. În ele luară loc domnii Heurtaux, 
Coquebert, Allotte, cu un matelot la cârmă, patru la rame şi 
harponerii Kardek, Durut şi Ducrest în faţă. Apoi se- 
ndreptară repede spre nord-est. Domnul Heurtaux 
recomandă celor doi locotenenţi să fie foarte prevăzători. 
Era important să nu sperie animalul, ca să-l poată ataca 
prin surprindere. Balena părea să fie mare şi, câteodată, 
apa biciuită de o puternică lovitură de coadă ţâşnea la mare 
înălţime. 


Saint-Enoch, cu velatura redusă, se apropia încetişor. Cele 
trei baleniere mergeau pe aceeaşi linie şi, după 
recomandările stăruitoare ale domnului Bourcart, nu 
trebuiau să se depăşească una pe alta. Era mai bine să fie 
alături în momentul atacării animalului. 

Deci locotenentul Allotte trebui să-şi stăpânească 
nerăbdarea. O făcea cu greutate şi domnul Heurtaux era 
din când în când obligat să-i strige: 

— Nu atât de repede... Nu atât de repede, Allotte, rămâi 
în rând! Când zăriseră balena, animalul ieşea la suprafaţă 
la aproximativ trei mile de navă, distanţă pe care bărcile o 
străbătură uşor într-o jumătate de oră. 

Strânseră pânzele, culcară catargele sub bănci, în aşa fel 
încât să nu stânjenească manevra. Fiecare harponer avea la 
dispoziţia sa două harpoane, câte unul de schimb. Lăncile 
bine ascuţite, ca şi toporiştile, erau puse la îndemână. Se 
asigurară ca parâmele încolăcite în lădiţe să nu se încurce 
în gaura cetluită cu plumb de la prova şi că vor putea fi uşor 
răsucite pe tachetul din spatele teugii. Dacă animalul, odată 
harponat, fugea la suprafaţa mării sau se scufunda adânc, 
atunci îi vor da parâmă. 

Era un mamifer care măsura nu mai puţin de 28-29 metri, 
făcând parte din specia culammak. Cu înotătoarele 
pectorale lungi de trei metri şi o coadă triunghiulară de 
şase până la şapte metri, trebuia să cântărească aproape 
100 de tone. Culammakul, fără să dea semne de nelinişte, 
se lăsa legănat de hulă cu capul său uriaş întors spre 
ambarcaţiuni. Cu siguranţă că Jean-Marie Cabidoulin ar fi 
declarat că se va putea obţine din animal un minim de 200 
de butoaie de ulei. 

Cele trei baleniere, câte una de fiecare parte a balenei şi 
una în spatele ei - gata să treacă la dreapta sau la stânga - 
ajunseseră fără a atrage atenţia animalului. 

Durut şi Ducrest, în picioare pe teugă, balansau 
harpoanele, aşteptând momentul să le lanseze deasupra 
înotătoarelor balenei, în aşa fel încât s-o rănească mortal. 


Dacă era atinsă de o lovitură dublă, capturarea ar fi fost cu 
atât mai sigură. În cazul când una din parâme s-ar rupe, va 
fi ţinută de cealaltă, fără teama de a o pierde în timpul 
scufundării. 

Dar, în momentul când baleniera locotenentului Allotte 
voia să-l acosteze, culammakul, înainte ca harponul să-l fi 
putut împunge, se-ntoarse brusc, mai-mai să sfarme 
ambarcaţiunea, apoi se scu fundă, după ce dădu o lovitură 
de coadă atât de violentă, încât apa ţâşni până la o înălţime 
de douăzeci de metri. 

Mateloţii începură să strige: 

— A naibii balenă! 

— Uite-o că fuge! 

— Şi nici măcar nu i-am dat o lovitură bună de lance! 

— Şi nici n-am agăţat-o de parâmă! 

— Când o să iasă din nou la suprafaţă? 

— Şi unde? 

Sigur era că balena nu va ieşi din apă înainte de o 
jumătate de oră, timp egal cu acela care trecuse de la 
prima ei suflare. 

După ce învolburarea stârnită de lovitura de coadă se 
linişti, marea redeveni calmă. Cele trei bărci se alăturară 
din nou. Domnul Heurtaux şi cei doi locotenenţi erau foarte 
hotărâți să nu abandoneze o pradă aşa de frumoasă. 

Acum nu mai aveau decât de aşteptat ca balena să revină 
la suprafaţă, de vreme ce nu reuşiseră s-o urmărească 
folosind parâma. Era de dorit să iasă sub vânt, pentru ca 
balenierele s-o poată urmări cu vela întinsă şi cu oamenii 
trăgând totodată la rame. 

De altfel nici un alt cetaceu nu se arătă în aceste regiuni. 
Era puţin după ora patru, când culammakul reapăru la 
suprafaţă. Scoase două jeturi enorme, care şuierară ca 
gloanţele. Numai o jumătate de milă despărţea animalul de 
balenierele aflate sub vânt. 

— Pânzele sus şi la rame! Strigă domnul Heurtaux. 


După un minut, ambarcaţiunile se-ndreptară cu iuţeală 
spre balenă. 

Între timp, animalul continua să se depărteze spre nord- 
est şi, cu spinarea ieşită din apă, înota cu o anumită viteză. 
Briza înteţindu-se puţin, bărcile se apropiau de el văzând cu 
ochii. La rândul lui, căpitanul Bourcart, temându-se ca 
balenierele să nu fie antrenate prea departe, orienta 
pânzele pentru a nu le scăpa din vedere. Drumul pe care-l 
va face spre nord-est îl va scuti de pierdere de timp şi 
oboseală atunci când ambarcaţiunile vor căuta să ajungă la 
bordul navei cu animalul la remorcă. Urmărirea continuă în 
aceste condiţii. Culammakul fugea şi harponerii nu reuşeau 
să ajungă suficient de aproape pentru a-l împunge. 

Dacă s-ar fi tras numai la rame, bărcile n-ar fi putut 
menţine această viteză multă vreme. Din fericire, vântul le 
veni în ajutor, iar marea se preta la o lunecare rapidă. 
Totuşi, noaptea nu-i va obliga oare pe domnul Heurtaux şi 
pe oamenii săi să revină la bordul lui Saint-Enoch? Nu 
aveau nici măcar destule provizii pentru a putea rămâne în 
larg până a doua zi dimineaţa. Dacă nu vor ajunge 
mamiferul până la căderea nopţii, atunci vor fi siliţi să 
renunţe să-l mai urmărească. 

Părea că aşa se va întâmpla şi era aproape ora şase şi 
jumătate când harponerul Durut, care se afla în picioare pe 
teugă, strigă: 

— Navă la prova! 

Domnul Heurtaux se ridică în momentul când locotenenţii 
Coguebert şi Allotte căutau să zărească nava semnalată. 

O corabie cu trei catarge, mergând cât mai în bătaia 
vântului, apăru la distanţă de patru mile, din direcţia nord- 
est. Că era o balenieră nu încăpea nici o îndoială. Posibil ca 
oamenii de veghe ai acestei nave să fi zărit culammakul, 
care se găsea la jumătate drum între bărci şi corabie. 

Deodată Romain Allotte strigă, lăsând deoparte ocheanul: 

— E Repton! 


— Da, este Repton! Răspunse domnul Heurtaux. Se pare 
că vrea să ne taie drumul... 

— Cu murele la babord... Adăugă Yves Coquebert. 

— Poate vine să ne salute! Replică ironic locotenentul 
Allotte. Opt zile trecuseră de când nava engleză şi cea 
franceză se despărţiseră după ce părăsiseră în acelaşi timp 
Petropavlovskul. Repton o luase ceva mai spre nord, 
probabil cu intenţia de a ajunge la Marea Bering, şi iată-l că 
reapărea fără a fi ocolit capătul Aleutinelor. 

Căpitanul King voia oare şi el să ajungă animalul pe care 
balenierele lui Saint-Enoch îl urmăreau de peste trei ore 
nesfârşite? 

Lucrul acesta deveni cert când harponerul Kardek se 
adresă domnului Heurtaux: 

— Au coborât bărcile la apă... 

— Bineînţeles, ca să captureze balena, zise locotenentul 
Cogquebert. 

— N-o vor avea! Răspunse hotărât Romain Allotte. Şi toţi îi 
ținură isonul, ceea ce nu era de mirare. 

Între timp, cu toate că marea începea să se-ntunece, 
balenierele navei Repton mergeau ca săgeata spre 
culammakul care rămăsese nemişcat, ca şi cum nu ştia 
încotro să fugă, spre est sau spre vest. Cât despre mateloţii 
lui Saint-Enoch, vâsleau din răsputeri pentru a-şi depăşi 
rivalii, căci, vântul încetând, trebuiseră să strângă pânzele. 

— Hai, copii, hai! Repeta domnul Heurtaux şi locotenenţii 
îşi îndemnau oamenii cu vorba şi cu fapta. Aceştia, vâslind 
vârtos, strigau: 

— Nu! N-o vor avea... N-o vor avea! 

De fapt distanţa pe care trebuiau s-o străbată era aproape 
aceeaşi. Se putea crede că toate balenierele vor ajunge la 
mamifer în acelaşi moment, dacă acesta nu va dispare 
scufundându-se iar. 

Acum, se înţelege de la sine, nu mai era cazul să înainteze 
alături, aşa cum ordonase domnul Heurtaux. Fiecare 


ambarcaţiune înainta pe cont propriu. Ca de obicei, 
locotenentul Allotte se afla în frunte şi nu înceta să repete: 

— Hai, băieţi! Înainte! 

Englezii, la rândul lor, mergeau repede şi chiar 
culammakul parcă voia să se apropie de ei. 

De altfel, în zece minute chestiunea avea să fie rezolvată: 
sau vor împunge animalul, sau acesta va dispărea sub apă. 

Câteva clipe mai târziu, balenierele se găseau faţă în faţă 
la mai puţin de un cablu depărtare. Ce se va întâmpla, 
ţinând seama de starea în care se aflau amândouă 
echipajele? 

— Animalul ăsta vrea să-şi ducă uleiul la English! Exclamă 
un matelot din barca lui Coquebert, văzând că balena o ia 
spre Repton. Nu; culammakul se opri când ambarcaţiunile 
nu mai erau decât la vreo 300 de picioare de el. În fine, 
pentru a fi mai sigur că va scăpa, poate că se pregătea să se 
scufunde... 

În această clipă, Ducrest, din baleniera Allotte, ridicând 
harponul, îl lansă, în timp ce harponerul din baleniera 
Strok, aparţinând navei Repton, îl lansa pe al său. 

Culammakul fu atins. Un jet cu sânge îi ţâşni pe nări. Suflă 
roşu, izbi marea cu o ultimă lovitură de coadă şi, după ce 
se-ntoarse cu burta în sus, rămase nemişcat. 

Dar, din această dublă lovitură, care din cei doi harponeri 
reuşise să rănească mortal balena? 

XI. 

ÎNTRE ENGLEZI ŞI FRANCEZI. 

Sentimentul de pică pe care şi-l purtau unul altuia 
echipajele de pe Repton şi Saint-Enoch nu putu găsi o mai 
bună împrejurare ca să izbucnească făţiş. 

Că balena fusese mai întâi zărită de oamenii de veghe de 
pe Saint-Enoch, că francezii începuseră primii urmărirea ei, 
erau lucruri de netăgăduit. Cu trei ore înainte bărcile 
secundului şi locotenenţilor francezi fuseseră coborâte 
pentru a porni în urmărirea culammakului. Dacă ar fi fost 
lovit pe locul unde fusese văzut, nu ar fi putut fi semnalat 


niciodată de pe nava engleză, care încă nu apăruse la 
orizont. Dar animalul fugise spre nord-est, acolo unde, după 
două ore, avea să răsară Repton. Deşi căpitanul King 
văzuse că balena era urmărită de ambarcaţiunile franceze, 
ordonase să se coboare balenierele la apă. 

Totuşi, dacă cele două harpoane se-nfipseşeră în acelaşi 
timp în trupul balenei, cel al englezului nu atinsese 
culammakul decât în partea posterioară, acolo unde 
începea coada, în timp ce harponul lui Ducrest atinsese 
înotătoarea din stânga şi pătrunsese până la inima 
animalului, care începu să sufle cu sânge. 

În rest, admițând că ar fi fost drept să se atribuie câte o 
parte egală celor două nave, fiecare din ele putea să se 
felicite de această captură. Nici Saint-Enoch şi nici Repton 
nu prinseseră în acest ultim sezon un mamifer care să se 
poată compara cu acesta. 

Se înţelege de la sine că nici francezii, nici englezii nu 
înțelegeau să facă o astfel de împărţire. Fără-ndoială, unul 
din cele două harpoane făcuse rana din care i se trăsese 
animalului moartea - lovitură fericită şi rară, dar şi celălalt 
atinsese balena. 

Ca urmare, în momentul când oamenii domnului Heurtaux 
se pregăteau să remorcheze animalul, trecându-i parâma în 
jurul cozii, oamenii domnului Strok se pregăteau să facă 
acelaşi lucru. 

Englezii, într-o franceză stâlcită, pe care cei de pe Saint- 
Enoch o înţeleseră foarte bine, strigară: 

— În larg bărcile de pe Saint-Enoch, în larg! Locotenentul 
Allotte replică fără întârziere: 

— În larg să plecaţi voi! 

— Această balenă ne aparţine de drept, declară secundul 
de pe Repton. 

— Nu! 

— Nouă, căci noi am capturat-o, declară domnul Heurtaux. 

— Legaţi! Comandă domnul Strok, ordin care fu dat în 
aceeaşi clipă şi de către secundul de pe Saint-Enoch. 


Pe loc, baleniera locotenentului Allotte aborda uriaşul 
animal şi-l legă, ceea ce făcură şi mateloţii de pe Repton. 
Dacă cele trei baleniere ale englezilor şi cele trei baleniere 
ale francezilor ar fi început să tragă, nu numai că animalul 
n-ar fi fost dus nici la Saint-Enoch, nici la Repton, dar cu 
siguranţă că remorcile n-ar fi întârziat să se rupă din cauza 
acestei duble tracţiuni în sens invers. 

Aşa se-ntâmplă, după câteva eforturi simultane. 

Atunci, lămurite în această privinţă, balenierele renunţară 
să mai tragă. Apoi manevrară pentru a se-ntâlni aproape 
bord la bord. 

În starea de spirit în care se aflau, se putea întâmpla ca 
echipajele să ajungă să se bată. Armele nu lipseau - 
harpoane de schimb, lănci, toporişti, fără a mai pune la 
socoteală cuțitul de care nu se desparte nici un matelot. 
Conflictul ar fi degenerat într-o încăierare. Ar fi fost vărsare 
de sânge până când navele ar fi luat fiecare apărarea 
bărcilor sale. 

În acel moment, secundul Strok, cu un gest ameninţător şi 
o voce mânioasă, adresându-se domnului Heurtaux, a cărui 
limbă o vorbea foarte bine, zise: 

— Aveţi oare pretenţia să contestaţi că această balenă 
trebuie să ne aparţină? Vă previn că nu vom tolera... 

— Şi pe ce vă bazaţi pretenţiile? Replică domnul Heurtaux, 
după ce făcu un semn locotenenţilor să-l lase să vorbească. 

— Mă întrebaţi pe ce se bazează? Reluă secundul de pe 
Repton. 

— Da, vă întreb! 

— Pe faptul că balena venea spre noi şi n-aţi fi putut s-o 
ajungeţi dacă nu-i baram drumul... 

— lar eu afirm că balenierele noastre au urmărit-o mai 
mult de două ore... 

— Nu! Exclamă domnul Strok. 

— În orice caz, a fost semnalată în primul rând la bordul 
lui Saint-Enoch, atunci când Repton nici nu se ivise la 
orizont. 


— Ce importanţă are, dacă n-aţi fost în stare să vă 
apropiaţi de ea ca să aruncaţi harponul! 

— Toate astea-s vorbe! Reluă domnul Heurtaux, care 
începea să se-nfurie. La urma urmei, balena nu este a celui 
care o vede, ci e a celui care o ucide... 

— Harponul nostru, nu uitaţi, a fost lansat înainte de al 
vostru, afirmă domnul Strok. 

— Da, da! Strigară englezii cu armele ridicate. 

— Nu, nu! Ripostară francezii, amenințând la rândul lor pe 
oamenii de pe Repton. 

De data aceasta, domnul Heurtaux n-ar mai fi putut să-i 
facă să tacă. Poate nici să-i împiedice să-şi verse mânia. 
Într-adevăr, oamenii erau gata să sară unii asupra celorlalţi. 
Domnul Heurtaux, voind să facă o ultimă încercare, zise 
secundului de pe Repton: 

— Chiar dacă, ceea ce nu este cazul, harponul vostru ar fi 
fost primul, el n-a putut răni mortal, al nostru a provocat 
moartea animalului. 

— Uşor de spus, greu de dovedit! 

— Deci nu vreţi să cedaţi? 

— Nu! Urlară englezii. 

Mateloţii, fiind înfuriaţi la culme, nu mai rămânea decât să 
sară la bătaie. 

Întâmplarea făcea ca în acea clipă cei de pe Repton să fie 
în stare de inferioritate, dacă nu pentru a începe, cel puţin 
pentru a continua lupta. Dacă se ajungea la încăierare, 
francezii ar fi sfârşit prin a-i sili să bată în retragere. 

Într-adevăr, Repton, împins sub vânt, n-ar fi putut să se 
apropie cu briza uşoară care sufla. Era încă la o depărtare 
de o milă şi jumătate, în timp ce Saint-Enoch se afla la 
câteva cabluri de bărcile sale. Domnul Strok, dându-şi 
seama de acest lucru, nu se hotăra să declanşeze o ciocnire. 
Şi, cum englezii sunt oameni practici, înţeleseră că nu ar 
putea obţine o victorie în aceste condiţii dezavantajoase. Tot 
echipajul de pe Saint-Enoch s-ar fi năpustit asupra lor şi ar 
fi fost bătuţi înainte ca Repton să le poată veni în ajutor. De 


altfel, căpitanul Bourcart cobori la apă şi cea de-a patra 
balenieră, ceea ce însemna că francezilor le veneau întăriri, 
numărul lor fiind sporit cu alţi zece oameni. 

Atunci domnul Strok comandă mateloţilor săi, care văzură 
că intraseră în încurcătură: 

— La bord! 

Totuşi, înainte de a abandona balena, adăugă cu un glas în 
care se-mpleteau furia şi dezamăgirea: 

— Las” că ne mai întâlnim noi! 

— Cu cea mai mare plăcere! Răspunse domnul Heurtaux. 
Iar tovarăşii săi repetau batjocoritor: „Vi s-a-nfundat... 
English, vi s-a-nfundat!” 

Balenierele domnului Strok se-ndreptară spre Repton, 
care se găsea la o depărtare de cel puţin o milă, oamenii 
vâslind vârtos. 

Rămânea de văzut dacă domnul Strok proferase nişte 
ameninţări zadarnice sau cearta va duce la înfruntare între 
cele două nave. 

Căpitanul Bourcart, care se îmbarcase şi el pe a patra 
balenieră, sosi în acel moment. Fu imediat pus la curent cu 
cele întâmplate şi, după ce aprobă conduita domnului 
Heurtaux, se mulţumi să răspundă: 

— Dacă Repton vine să ne dea lecţii, Saint-Enoch îi va 
arăta ce poate. Până atunci, prieteni, remorcaţi balena! 

Aceste cuvinte satisfăcură în aşa măsură sentimentul 
general, încât echipajul răspunse cu urale, pe care englezii 
putură să le audă. Ah! Repton nu i-a salutat! Ei bine, îl 
săturau ei acum cu nişte glume mai sărate decât apele 
Pacificului! 

Mamiferul fu remorcat şi avea o greutate atât de mare, 
încât mateloţii celor patru ambarcaţiuni trebuiră să 
vâslească din răsputeri ca să-l ducă până la Saint-Enoch. 
Meşterul Ollive, dulgherul Ferut şi fierarul Thomas se aflau 
pe puntea de la prova. Jean-Marie Cabidoulin fu de părere 
că se vor obţine 200 de butoaie de ulei de la acest 


culammak. Cu ceea ce mai avea Saint-Enoch în cală 
însemna că realizase o jumătate din caric. 

— Ei bine, ce zici, bătrâne? Îl întrebă meşterul Ollive pe 
dogar. 

— Zic că va fi destul ulei ca să se scurgă în mare la 
viitoarea furtună... Replică meşterul Cabidoulin. 

— Haida-de!... N-o să ne lipsească nici un singur butoi 
când vom ajunge la Vancouver... Mai ţii rămăşagul? 

— Ba bine că nu. 

Unul din elevi tocmai bătu clopotul pentru ora şapte şi 
jumătate seara. Era prea târziu pentru a întoarce balena. 
Se mulţumiră deci s-o lege lângă bordul navei. A doua zi, în 
zori, echipajul o va tăia în bucăţi, apoi va topi grăsimea. 
Aveau nevoie de două zile întregi pentru a duce totul la bun 
sfârşit. De fapt se puteau felicita. Traversarea de la 
Petropavlovsk la Victoria îi va permite domnului Bourcart să 
se înapoieze cu o jumătate de caric. Mai mult decât puteau 
spera în aceste împrejurări. Cum, probabil, preţurile nu 
scăzuseră pe piaţa din Victoria, această a doua campanie le 
va mai aduce beneficii destul de însemnate. 

Pe de altă parte, Saint-Enoch nu întâlnise nimic rău în 
cale. În loc să se lupte cu monstrul marin văzut de pescarii 
din Kamciatka, fusese prins acest minunat culammak! 

În timpul nopţii, cu pânzele strânse, corabia nu mai avea 
altceva de făcut decât să aştepte răsăritul soarelui. 

Odată cu căderea serii, briza de-abia se mai făcea simțită. 
Marea era liniştită cât vedeai cu ochii, iar ruliul neînsemnat. 
N-aveai deci a te teme că balena se va putea dezlega. Ce 
pierdere şi ce regrete în cazul când, în timpul nopţii, ar fi 
fost smulsă şi s-ar fi scufundat în adâncul oceanului. Totuşi, 
trebuiau luate câteva măsuri de prevedere sau cel puţin de 
pază. Cine ştie, poate căpitanul King va vrea să dea curs 
amenințărilor rostite de secundul său şi va încerca să pună 
mâna pe culammak - atacându-l pe Saint-Enoch. 

— O asemenea agresiune este realmente posibilă? Întrebă 
doctorul Filhiol. 


— Ştiu eu? Zise domnul Heurtaux. Cei de pe Repton au 
plecat foarte furioşi... 

— Nu-i de mirare! Exclamă locotenentul Allotte, să le 
scape o pradă aşa frumoasă! 

— Aşa că, reluă domnul Heurtaux, n-aş fi deloc surprins 
dacă ar veni... 

— Să poftească, răspunse căpitanul Bourcart. Vom fi gata 
să-i primim! 

Vorbea în felul acesta, pentru că avea o încredere oarbă în 
întreg echipajul său. N-ar fi fost pentru prima oară că 
asemenea dispute aveau loc între baleniere pentru o 
aruncare de harpon contestată - dispute deseori agravate 
de acte de violenţă foarte regretabile. 

Se institui deci o pază severă la bordul lui Saint-Enoch şi 
oamenii de cart erau cu ochii în patru. Dacă din cauza lipsei 
de vânt Repton ar ajunge cu greu la Saint-Enoch, putea să- 
şi trimită ambarcaţiunile şi nu se cădea să se lase surprinşi 
în timpul nopţii. 

De altfel pe la orele 10 seara se lăsă o ceaţă destul de 
deasă asigurând securitatea navei franceze. Era foarte 
dificil să descoperi locul unde se oprise Saint-Enoch. 

Orele trecură fără nici un incident. Când se făcu ziuă, 
negura, care nu se risipise, oricum l-ar fi ascuns pe Repton 
privirii, chiar la o distanţă de jumătate de milă. Dar poate 
că englezii nu renunţaseră să-şi pună amenințările în 
aplicare şi vor încerca să atace nava îndată ce se va ridica 
ceața. Dar vântul nu-i va ajuta. Nici o adiere nu străbătea 
văzduhul şi starea atmosferică nu se schimbă toată 
dimineaţa. Echipajul de pe Saint-Enoch putu deci să-şi reia 
lucrul la bord fără nici o teamă. 

În zorii zilei de 21 octombrie, domnul Bourcart dădu ordin 
să se treacă la întoarcerea balenei, recomandând să se 
accelereze lucrul. Se muncea fără întrerupere şi oamenii 
făcură cu schimbul la vinci. 

În prealabil, meşterul Ollive, ajutat de câţiva mateloţi, 
înfăşurase cu un lanţ înotătoarea exterioară şi animalul se 


roti, ceea ce avea să uşureze tăierea. Capul fu despărţit de 
trup şi nu fără mare efort îl ridicară şi-l depuseră pe punte. 
Apoi îi tăiară buzele, limba şi fanoanele, lucru mai lesnicios, 
după ce-l desfăcură în patru. 

Se încinse cuptorul, lemnele nelipsind, datorită proviziilor 
făcute la Petropavlovsk, şi bucătarul putu să întreţină focul 
sub ambele cazane. 

În aceste căldări fu topită mai întâi grăsimea rămasă din 
cap, limbă şi buze, care este mai fină. Apoi tăiară trupul în 
bucăţi de câte 8-9 braţe, reduse apoi la câte două picioare, 
pentru a putea fi băgate în cuptor. 

Toată dimineaţa şi o parte din după-amiază fură 
întrebuințate pentru această operaţie. Abia pe la orele trei 
ceața se risipi puţin. Vaporii formaţi din stropi de apă 
împiedicau privirea să pătrundă la mai mult de o jumătate 
de milă împrejurul lui Saint-Enoch. 

Despre Repton nici urmă. N-ar fi putut să se apropie, din 
lipsă de vânt, decât numai dacă ar ti fost remorcat de 
ambarcaţiunile sale, ceea ce ar fi însemnat o trudă 
nemaipomenită. 

Totuşi, domnul Bourcart nu se culcă pe-o ureche. Trimise 
chiar în recunoaştere spre nord-est barca locotenentului 
Allotte. Ea reveni fără a fi avut nimic de semnalat, deoarece 
nu se-ndepărtase la mai mult de o jumătate de leghe spre 
nord. 

Lucrul continua în condiţii excelente. Domnul Bourcart 
socotea că jumătate din grăsime va fi topită în timpul 
acestei zile. Spera deci, dacă vântul se înteţea, să poată să 
plece peste două zile cu două sute de butoaie în plus în 
cală. 

O dată, totuşi, pe la orele patru, se dădu alarma. Fierarul 
Thomas se afla în barca cea mică, fiind pe cale să 
consolideze cârma, când i se păru că aude un clipocit 
dinspre vest. 

Era oare un zgomot de vâsle, care vestea apropierea 
balenierelor de pe Repton? Englezii descoperiseră poziţia 


navei Saint-Enoch? 

Fierarul urcă imediat şi-l preveni pe domnul Bourcart. 
Cine ştie dacă nu sosise momentul să ia puştile din rastelul 
careului şi să fie gata de apărare? 

Lucrul se întrerupse şi oamenii, ocupați cu tăierea 
animalului, trebuiră să se pregătească pentru orice 
eventualitate. Deoarece ochii nu le slujeau să vadă prin 
ceaţă, toţi ciuliră urechile. O tăcere deplină domnea la 
bord. Lăsară chiar să se stingă focul de la cuptor, care 
duduia. S-ar fi auzit şi cel mai mic zgomot venit din larg. Se 
scurseră câteva minute. Nu se ivi nici o barcă. Din partea 
căpitanului King ar fi fost o mare îndrăzneală să încerce 
atacarea lui Saint-Enoch în aceste condiţii. 

Ceaţa, deşi pe de o parte îi împiedica să vadă, pe de alta, 
dacă localizau nava franceză, le-ar fi îngăduit să se apropie 
fără a fi zăriţi. Dar trebuiau să-şi închipuie că domnul 
Bourcart e cu ochii în patru. 

Curând îşi dădură seama că era o alarmă falsă. Clipocitul 
nu putea să vină decât de la vreo briză uşoară, care trecuse 
prin ceaţă, fără să aibă puterea s-o risipească. Observară 
chiar că vântul voia să se înteţească, dar prin pale 
intermitente şi fără o direcţie precisă. Dacă nu începea să 
bată mai tare, cerul avea să rămână înceţoşat până la 
răsăritul soarelui. După o astfel de acalmie, destul de rară 
în acest sezon şi în această parte septentrională a oceanului 
Pacific, va urma probabil o vreme foarte proastă. Se putea 
ca navigația să nu mai fie atât de favorabilă ca de la 
Petropavlovsk până aici. Totuşi, cum corabia cu trei catarge 
ţinuse întotdeauna bine la furtună, fără a suferi avarii 
grave, Jean-Marie Cabidoulin ar fi făcut mai bine dacă n-ar 
fi răspândit poveştile lui amenințătoare la bordul lui Saint- 
Enoch din Le Havre, care era comandat de căpitanul 
Evariste-Simon Bourcart! 

La urma urmei, de ce nava n-ar avea din nou noroc, ca în 
prima campanie şi nu ar întâlni balene ca să-şi completeze 
caricul înainte de a ancora la Vancouver? Probabil că 


noaptea va fi tot aşa de întunecoasă ca cea precedentă. 
Oricum, se luaseră din nou toate măsurile de prevedere 
sus, la bord. 

În definitiv, pentru ceea ce mai rămânea de făcut, ar fi fost 
mai bine ca Saint-Enoch să stea pe loc încă 24 de ore, cu 
condiţia ca apoi un vânt prielnic să-l împingă spre coasta 
americană. 

Deodată, puţin înainte de ora cinci, şuierături puternice şi 
ascuţite străbătură văzduhul. În acelaşi timp marea se 
tulbură până în adâncuri. Un imens covor de spumă o albi 
pe întreaga întindere. Saint-Enoch, ridicat pe coama unui 
val enorm, fu scuturat de un ruliu şi un tangaj din cele mai 
violente. Pânzele, care atârnau pe vergi, erau plesnite cu 
mare zgomot şi echipajul se temea să nu se prăbuşească 
toate catargele. Noroc că trupul balenei, bine legat de-a 
lungul bordului, ca prin minune, nu se desprinse cu toate că 
nava se aplecase aproape de tot pe o parte. 

— Ce se-ntâmplă? Exclamă domnul Bourcart, ieşind 
repede din cabină. Apoi se urcă pe dunetă, unde secundul şi 
locotenenţii săi se grăbiră să vină şi ei. 

— Trebuie să fie un val seismic, zise domnul Heurtaux, şi 
am văzut momentul când Saint-Enoch era să... 

— Da, un val seismic, repetă meşterul Ollive, căci vântul nu 
suflă nici cât să mişte o frunză. 

— Dar, cum ar putea fi însoţit de furtună, răspunse domnul 
Bourcart, dă ordin, domnule Heurtaux, să se strângă toate 
pânzele. Nu trebuie să ne lăsăm luaţi pe nepregătite. 

Aşa era prudent, oportun şi chiar grabnic. Într-adevăr, 
după câteva minute vântul bătea destul de tare pentru a 
mâna o parte din ceţuri spre nord. 

— Navă la babord, la pupa! 

Acest strigăt, scos de unul din mateloţi, căţărat pe 
şarturile velei foc, făcu toate privirile să se-ndrepte într- 
acolo. Nava semnalată să fie Repton...? 

Da, era nava engleză, la vreo trei mile depărtare de Saint- 
Enoch. 


— E tot pe acelaşi loc, observă locotenentul Coguebert. 

— Ca şi noi, răspunse domnul Bourcart. 

— S-ar zice că se pregăteşte să-ntindă pânzele, remarcă 
locotenentul Allotte. 

— Nici o îndoială... Va porni... Declară domnul Heurtaux. 

— Împotriva noastră? Întrebă doctorul Filhiol. 

— Ar fi în stare! Exclamă meşterul Ollive. 

— Vom vedea, se mulţumi să mormăie căpitanul Bourcart. 

Şi, cu luneta la ochi, nu înceta să privească spre baleniera 
engleză. Avea toate motivele să creadă că Repton voia să 
profite de vântul care bătea acum din est, pentru a se 
apropia acum de Saint-Enoch. Se vedea cum oamenii legau 
velele pe vergi. Curând, gabierele, vela foc şi brigantina 
fură întinse cu murele la tribord, apoi marele şi micul foc 
menite să-i uşureze navei intrarea sub vânt. 

Întrebarea era dacă-şi va continua ruta spre est, mergând 
în bătaia vântului, cu scopul de a ajunge într-un port al 
Columbiei britanice. 

Nu, nu aceasta era intenţia căpitanului King şi în curând 
îşi dădură seama că Repton, în loc s-o ia spre est, pornise să 
taie drumul lui Saint-Enoch. 

— Vrea să dea peste noi! Exclamă Allotte. Să-şi ia partea 
lui de balenă! Ei bine, nu va primi nici măcar un vârf de 
coadă! 

Echipajul repetă ceea ce spusese locotenentul. Dacă 
Repton avea de gând să-l atace pe Saint-Enoch, va avea cu 
cine să stea de vorbă! I se va răspunde aşa cum se cuvine - 
cu focuri de puşcă şi de pistol şi cu lovituri de topor! 

Era ora şase şi câteva minute. Soarele ajungea repede 
spre orizontul din sud-est. Cerul se limpezi de ceţuri în 
partea de unde bătea vântul. Nu pierdeau din ochi nici o 
mişcare pe care o făcea Repton, care înainta cu o viteză 
mijlocie. În mai puţin de o jumătate de oră avea să fie bord 
la bord cu Saint-Enoch, dacă nu-şi schimba direcţia, în 
vederea unui atac, se dădu ordinul de a pregăti armele. Se 
încărcară cele două aruncătoare de pietre, cu care 


balenierele sunt dotate în mod obişnuit. În cazul când 
căpitanul King ar trage nişte ghiulele de câte 5-6 livre, 
căpitanul Bourcart îi va răspunde cu tot atâtea ghiulele de 
aceeaşi greutate. 

Repton se afla la o distanţă de trei sferturi de milă, când 
starea mării se modifică pe neaşteptate, fără nici o 
schimbare în condiţiile atmosferice. Vântul nu se înteţise şi 
cerul nu se acoperise. Nici un nor ameninţător nu se ridica 
la orizont. Un calm desăvârşit domnea în straturile înalte şi 
joase ale văzduhului. Fenomenul extraordinar care se 
pregătea trebuia să se localizeze numai în această parte a 
oceanului. Deodată, în mijlocul unor mugete îngrozitoare, a 
căror natură sau cauză nu o recunoscu nimeni la bordul lui 
Saint-Enoch, marea începu să fiarbă, se acoperi de spumă, 
se denivelă, ca şi cum o erupție submarină ar fi dislocat-o în 
adânc. 

Fenomenul se produse exact pe locul unde se afla 
baleniera engleză, în timp ce baleniera franceză nu simţea 
încă efectele acestei inexplicabile dezlănţuiri. 

Căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi, surprinşi la început, se 
uitau la Repton şi, ceea ce văzură, după ce le trecu uimirea, 
îi înfiora de groază. 

Repton fu înălţat pe creasta unui val imens şi apoi dispăru 
în spatele acestuia. Din uriaşul talaz ţâşneau puternice 
jeturi de apă, aşa cum ar fi putut să iasă din nara unui 
gigantic monstru marin care şi-ar fi vârât capul sub navă şi 
coada ar fi biciuit marea la o jumătate de cablu distanţă, 
adică la aproape o sută de metri... 

Când nava se ridicase, era dezechilibrată, cu catargele 
rupte, cu greementul distrus, cu coca aplecată spre babord 
şi izbită de apele furioase. Un minut mai târziu, rostogolit 
pentru ultima oară de un val monstruos, Repton fu înghiţit 
de abisurile Pacificului. 

Căpitanul Bourcart, ofiţerii şi echipajul scoaseră un strigăt 
de spaimă, uluiţi de acest inexplicabil şi groaznic cataclism. 
Dar, poate că oamenii de pe Repton n-au pierit cu toţii 


împreună cu nava! Poate că unii din ei au putut fugi cu 
barca la timp şi n-au fost târâţi în hău? Poate că ar putea 
salva pe câţiva din aceşti nefericiţi înainte ca marea să fie 
învăluită de întunericul nopţii? Toate cauzele de duşmănie 
se uită în faţa unor asemenea catastrofe! Trebuiau să-şi 
îndeplinească datoria de om şi şi-o vor îndeplini! 

— La apă toate ambarcaţiunile! Strigă căpitanul Bourcart. 

Nu trecuseră nici două minute de la dispariţia lui Repton 
şi mai era încă timp să vină în ajutorul supravieţuitorilor 
naufragiului. 

Deodată, înainte ca balenierele să fie coborâte, avu loc o 
ciocnire nu prea puternică. Saint-Enoch, ridicat la pupa cu 
vreo 7-8 degete, ca şi cum s-ar fi izbit de o stâncă, se-nclină 
spre tribord şi rămase nemişcat. 

XII. 

EŞUARE. 

Vântul, ce sufla din est pe la cinci după-amiază şi de care 
voise să profite Repton, se potoli. După apusul soarelui slăbi 
şi apoi încetă cu totul. Dezlănţuirea mării se reduse la un 
clipocit uşor, la suprafaţă. Dar reveniră negurile dese, care 
stăruiau de 48 de ore în această parte a Pacificului. 

Cât despre Saint-Enoch, în momentul când echipajul 
încerca să coboare ambarcaţiunile la apă, nava s-a izbit de 
ceva. Era un accident de aceeaşi natură cu cel căruia i se 
atribuia pierderea lui Repton. Mai puţin norocoasă decât 
Saint-Enoch, nava engleză s-a sfărâmat, lovindu-se de o 
stâncă? 

Oricum a fost, chiar-dacă nu s-a scufundat, Saint-Enoch 
eşuase. Şi, cum risca în fiecare moment să fie înghiţit de 
ape, nu putu să-şi întrebuinţeze balenierele pentru salvarea 
marinarilor englezi. 

La început, pe domnul Bourcart şi pe tovarăşii săi îi 
încercă un simţământ de uluire. Cărei cauze se datora 
eşuarea? Saint-Enoch abia începuse să simtă acţiunea 
brizei uşoare care pornise să bată pe la orele cinci după- 
amiază. Pentru a ajunge să se izbească de o stâncă fusese 


dus fără să-şi dea seama, de un curent, a cărui existenţă n-o 
bănuia nimeni? 

Se întâmplaseră anumite lucruri inexplicabile şi de altfel 
nu era momentul să cauţi explicaţii. Zdruncinătura, cum s-a 
mai spus, fusese destul de slabă. Dar, după două izbituri 
care nu stricaseră nimic din cârmă, nava fu măturată de un 
val puternic. Din fericire, catargele nu se prăbuşiră, iar 
straiurile şi şarturile rezistară. Dacă nu suferise avarii pe 
fundul navei, nu părea ameninţată de naufragiu ca Repton. 
Poate că nu-i lipseau decât câteva degete de apă pentru a 
putea pluti din nou, ceea ce se va întâmpla la venirea 
fluxului. Totuşi, izbitura avu ca primă urmare ruperea 
legăturilor care ţineau balena şi curentul luă cu el trupul 
animalului. Dar aveau altceva de făcut decât să se 
îngrijoreze de pierderea unei sute de butoaie de ulei. 
Trebuiau să facă nava să meargă. 

După accident, meşterul Ollive se feri să-l întrebe ceva pe 
Jean-Marie Cabidoulin. Dogarul i-ar fi răspuns cu oarecare 
satisfacţie; „Stai, ăsta nu-i decât începutul sfârşitului!” 

Între timp, domnul Bourcart şi secundul se sfătuiau pe 
dunetă. 

— Există deci un fund de mare ridicat în această parte a 
Pacificului! Zise domnul Heurtaux. 

— Nu ştiu ce să cred, declară domnul Bourcart. Sigur e că 
nici o hartă nu indică vreunul între Kurile şi Aleutine. 

Într-adevăr, cele mai moderne hărţi nu arătau nici 
terenuri ridicate, nici stânci în această parte a oceanului. 
Este adevărat că de 60 de ore încoace ceţurile îl 
împiedicaseră pe căpitanul Bourcart să calculeze înălţimea. 
Dar ultima stabilire de poziţie îl situase la mai mult de 200 
de mile de arhipelagul Aleutinelor. Or, nu era posibil ca de 
la ultimul calcul, din 19 octombrie, vântul sau curenţii să fi 
dus nava la această distanţă. Totuşi nu se putea ca Saint- 
Enoch să fi eşuat altundeva decât pe stâncile din faţa 
Aleutinelor. 


După ce cobori în careu, domnul Bourcart întinse hărţile 
pe masă, le studie, punctă cu compasul poziţia pe care vasul 
o ocupa, evaluând drumul parcurs în trei zile. Chiar 
extinzându-l până la 200 de mile în această direcţie, adică 
până la insulele Aleutine, nu întâlnea vreun indiciu despre 
stânci. 

— Totuşi, observă doctorul Filhiol, nu s-ar putea ca, după 
ce au fost tipărite hărţile, să se fi produs o ridicare de teren 
pe locul acesta? 

— O ridicare a fundului mării... Răspunse domnul 
Bourcart, care nu excludea o astfel de ipoteză. 

Şi în lipsă de alta, era oare ilogic s-o accepţi? De ce printr- 
o presiune înceată sau o dezlănţuire neaşteptată, datorită 
forţelor vulcanice, solul submarin să nu se fi putut ridica 
până la suprafaţa mării? Nu există oare exemple de 
asemenea fenomene telurice în regiunile unde mai au loc 
erupții? Şi meleagurile pe care se aflau nu erau vecine cu 
un arhipelag vulcanic? Cu două luni şi jumătate înainte, 
trecând pe aici, nu se observaseră în nord flăcările lui 
Chihaldinskoi de pe insula Oumamak? 

Cu toate că această explicaţie părea, într-o oarecare 
măsură, demnă de crezare, majoritatea echipajului o 
respingea, cum se va vedea în curând. 

La urma urmei, oricare ar fi fost cauza, eşuarea lui Saint- 
Enoch era un fapt limpede. Făcând sondaje la prova, apoi la 
pupa, meşterul Ollive nu găsi mai mult de 4-5 picioare de 
apă sub chilă. Prima grijă a căpitanului Bourcart a fost să 
cerceteze cala. Jean-Marie Cabidoulin şi dulgherul Ferut îşi 
dădură seama că marea nu pătrunsese prin bordaj şi nici o 
spărtură prin care să intre apă nu se observase în urma 
ciocnirii. Se putea deci aştepta ziua de mâine pentru a se 
stabili natura acestei stânci submarine necunoscute din 
Pacific. Cine ştie, poate vor reuşi, înainte de venirea vremii 
proaste, să scoată nava de acolo! 

Noaptea le păru nesfârşită. Nici ofiţerii nu se duseră în 
cabinele lor şi nici oamenii echipajului în post. Trebuiau cu 


toţii să fie gata pentru orice eventualitate. Câteodată chila 
se freca de recif. Nu se putea ca, sub influenţa unui curent, 
nava să fie desprinsă de stânci? Nu se putea întâmpla să 
alunece într-o parte, ieşind din albia de piatră, şi să-şi 
regăsească linia de plutire? De altfel, prevăzător, căpitanul 
Bourcart coborâse bărcile la apă, încărcate cu câte merinde 
se putea, pentru cazul că ar fi fost nevoiţi să părăsească 
vasul. Cine ştie dacă nu vor trebui să se îmbarce cu toţii ca 
să ajungă până la coasta cea mai apropiată. Şi uscatul avea 
să fie una din insulele Aleutine, în afară de cazul când, ca 
urmare a unor împrejurări cu totul inexplicabile, nava n-a 
fost deviată din drum. 

Altminteri, corabia nu era ameninţată să se scufunde, ceea 
ce s-ar fi putut întâmpla dacă balena ar fi rămas suspendată 
încă de coasta corăbiei. 

Între alte eventualităţi, care puteau contribui la degajarea 
lui Saint-Enoch, domnul Bourcart se mai bizuia şi pe 
venirea fluxului. Mareele sunt în general slabe pe toată 
întinderea Pacificului şi el ştia acest lucru. Dar dacă o 
ridicare a apei de câteva degete ar contribui la repunerea 
navei pe linia de plutire? Nu părea că săltase prea mult pe 
stâncă, pe care se afla numai cu pupa. 

Fluxul începu să se facă simţit la ora 11 şi marea va fi 
înaltă pe la două noaptea. Căpitanul şi ofiţerii săi urmăreau 
deci cu atenţie progresul mareei, anunţat de un clipocit 
care se auzea în mijlocul acestei nopţi atât de liniştite. 

Din nefericire, când sosi momentul, nu se simţi nici o 
schimbare. Saint-Enoch se clătină doar un pic, iar chila 
alunecă uşor pe ridicătura submarină. La această dată din 
octombrie, după ce trec mareele de echinox, şansele de 
degajare vor scădea în nopţile cu lună plină. 

Şi acum, când refluxul se accentua, nu aveau a se teme că 
situaţia se va înrăutăţi? Înclinarea nu se va mări, pe măsură 
ce apele se vor retrage şi vasul nu risca să se scufunde la 
mare joasă? 


Acest grav motiv de nelinişte nu încetă să-i frământe decât 
la ora patru şi jumătate dimineaţa. De altfel, în vederea 
prevenirii oricărei primejdii, căpitanul Bourcart dădu ordin 
să se pregătească proptele din vergile velei mari, dar nu fu 
nevoie de ele. 

Puţin înainte de ora şapte, o lumină înroşi ceţurile spre 
est. Soarele, care apăru la orizont, nu putu să le destrame 
şi greementul se umezi. 

Se-nţelege de la sine că ofiţerii de pe dunetă şi mateloţii 
de pe bastingajul de la prova căutau să străpungă cu 
privirea prin ceaţă în zona unde zăcea nava, până când 
bărcile îi vor putea da ocol. Fiecare voia să afle poziţia 
recifelor submarine. Stâncile se-ntindeau pe o suprafaţă 
mare? Formau o ridicătură de teren unică? Vârfuri de 
stâncă se observau în larg, când marea era joasă? 

Dar era imposibil să vezi măcar la câţiva metri de 
bastingaj. Totuşi, nu se auzea cum se izbesc valurile de 
stâncile ieşite la suprafaţa mării. Deci nu era nimic de făcut 
înainte ca ceața să se fi risipit şi poate că ea nu se va ridica, 
ca şi în zilele precedente, decât odată cu amiaza. Atunci, 
dacă împrejurările o vor permite, domnul Bourcart va 
încerca să calculeze poziţia cu sextantul sau cu 
cronometrul. 

Se gândiră apoi să facă o cercetare mai amănunţită a 
calei. Meşterul Cabidoulin şi dulgherul Ferut se convinseră 
din nou, după ce deplasară o serie de butoaie din spate, că 
apa nu pătrunsese în cală. Nici coastele, nici bordajul 
vasului nu cedaseră în momentul eşuării. Dar, manevrând 
butoaiele, dogarul îşi spunea în sinea lui că vor trebui 
neapărat urcate pe punte şi aruncate în mare atât cele 
pline cât şi cele goale, pentru a uşura nava. 

Între timp, dimineaţa trecea, dar cerul nu se limpezea. O 
recunoaştere făcută de domnul Bourcart şi de secund în 
jurul lui Saint-Enoch pe o rază de jumătate de cablu nu 
lămuri cu nimic natura şi poziţia stâncii submarine. Înainte 
de toate ar fi trebuit să ştie dacă se aflau în apropiere de 


uscat, unde ambarcaţiunile ar putea să acosteze, în cazul 
când ar trebui părăsită nava. Domnul Bourcart nu putea 
admite că s-ar găsi vreun continent sau un arhipelag în 
aceste regiuni. Doctorului, care îl întrebase despre o astfel 
de posibilitate, îi răspunse cu siguranţă în glas: 

— Nu, domnule Filhiol, nu! Acum câteva zile, repet, am 
putut stabili bine poziţia... Mi-am revăzut acum calculele, 
sunt exacte şi trebuie că ne găsim la cel puţin 200 de mile 
distanţă de capătul Kurilelor. 

— Revin deci la explicaţia mea, reluă doctorul Filhiol. 
Trebuie că s-a produs o ridicare a solului submarin, de care 
s-a ciocnit Saint-Enoch. 

— Posibil, replică domnul Bourcart şi refuz să cred că o 
eroare sau o deviere ne-a aruncat la o atare distanţă spre 
nord. 

Era în adevăr un mare ghinion că vântul nu voia să bată 
mai tare. Mai întâi ar fi risipit ceața şi ar fi limpezit 
orizontul. Apoi, dacă ar fi suflat din vest, echipajul, 
întinzând toată velatura, ar fi putut, poate, să smulgă nava 
de pe pragul stâncos. 

— Să aşteptăm... Să aşteptăm, prieteni! Repeta căpitanul 
Bourcart, care simţea cum creşte nerâbdarea şi neliniştea 
oamenilor săi. Sper că ceața se va ridica în această după- 
amiază; ne vom lămuri atunci care-i situaţia şi cred că vom 
ieşi din impas fără mari daune! 

Dar când mateloţii şi elevii îl priveau pe Jean-Marie 
Cabidoulin şi-l vedeau clătinând din capul lui mare şi 
zbârlit, în semn că nu împărtăşea acest optimism, n-aveau 
cum să se liniştească. 

Între timp, ca să împiedice mareea, care venea din est, să 
împingă şi mai mult nava pe stâncă, domnul Bourcart, de 
acord cu secundul, hotărî să arunce o ancoră la pupa. 

Meşterul Ollive şi doi mateloţi pregătiră una din baleniere, 
pentru a duce la bun sfârşit această delicată operaţie, sub 
comanda locotenentului Allotte. 


Baleniera porni, în timp ce parâma ancorei era 
desfăşurată de pe Saint-Enoch. 

Executând ordinele căpitanului Bourcart, locotenentul 
aruncă o sondă când se află la o distanţă de vreo cincizeci 
de picioare de navă. Spre marea lui mirare, chiar după ce 
cercetă locul până la douăzeci de braţe adâncime, nu găsi 
nici un fund de mare. 

Operația, reluată în mai multe puncte de această parte, 
dădu acelaşi rezultat şi plumbul nu întâlni nicăieri altceva 
decât apă. În aceste condiţii n-avea rost să arunci o ancoră, 
pentru că ea n-ar fi putut să se prindă de ceva. Trebuia 
dedus că feţele stâncii erau abrupte, cel puţin pe latura 
cercetată. Când barca reveni, locotenentul Allotte raportă 
căpitanului situaţia. Domnul Bourcart se arătă destul de 
surprins. În mintea sa, stânca trebuia mai curând să aibă 
pante laterale foarte alungite, deoarece eşuarea se 
produsese aproape fără zdruncinare, ca şi cum nava ar fi 
alunecat pe o suprafaţă lină şi puţin înclinată. 

Trebuiră atunci să efectueze sondaje în jurul corăbiei 
pentru a putea determina, pe cât posibil, mărimea stâncii şi 
adâncimea apei la suprafaţa ei. Căpitanul Bourcart se 
îmbarcă pe balenieră împreună cu secundul, şeful 
echipajului şi doi mateloţi. Duceau cu ei o sondă, a cărei 
coardă măsura două sute de braţe. După ce reluară 
operaţia locotenentului Allotte, văzură şi ei că în nici un fel 
capătul sondei nu atinge fundul. Renunţară aşadar la 
aruncarea unei ancore la pupa, ceea ce ar fi putut să 
permită desprinderea navei, manevrând cu vinciul. 

— Căpitane, zise domnul Heurtaux, am face bine să 
sondăm puţin la mică distanţă de carenă. 

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse domnul Bourcart. 
Meşterul Ollive prinse cangea de unul din port-sarturi, în 
aşa fel încât să înconjoare coca vasului la o depărtare de cel 
mult 5-6 picioare. Din trei în trei metri, secundul arunca 
sonda. Nicăieri ea nu întâlni fundul, nici chiar la 200 de 
braţe adâncime. 


Prin urmare, stânca ocupa o întindere foarte mică, la o 
adâncime de unul sau doi stânjeni. Se putea presupune că 
Saint-Enoch eşuase pe vârful unui con submarin care nu 
era indicat pe hărţile acestor regiuni. 

Între timp orele treceau şi nimic nu anunţa ridicarea cetii. 
Atunci, domnul Bourcart voi să încerce, în momentul când 
marea atingea cea mai mare înălţime, să desprindă nava cu 
ajutorul bărcilor. Trăgând-o pe la pupa, era posibil s-o 
repună pe linia de plutire. Această manevră se execută în 
condiţiile cele mai favorabile. Cele şase bărci se reuniră 
într-un efort comun şi mateloţii vâsliră din răsputeri. Nava 
făcu oare o uşoară mişcare înapoi? Abia un picior. Asta-i tot 
ce se obţinu şi până la urmă echipajul îşi pierdu speranţa să 
smulgă corabia de pe stâncă. 

Dar, ceea ce nu putură face ambarcaţiunile, dacă nu o va 
face vântul, ce se va întâmpla cu Saint-Enoch la prima 
dezlănţuire a unei furtuni? Va fi răsturnat pe suprafaţa 
acestei ridicături a fundului de mare şi nu vor rămâne din el 
decât nişte rămăşiţe de nerecunoscut... Şi în această 
perioadă a anului cât vor întârzia furtunile care se 
dezlănţuie cu atâta furie în această parte a Pacificului? 

Le mai rămânea să încerce încă o operaţie pentru a pune 
nava pe linia de plutire. Căpitanul Bourcart, după ce 
reflectă multă vreme şi după ce discută cu ofiţerii şi 
meşterii, trebui să se hotărască s-o întreprindă, dar 
amânând-o cu câteva ore, pentru că nu părea să fie de 
temut o schimbare a timpului. Operația despre care era 
vorba avea ca scop să uşureze nava, azvârlind încărcătura 
în mare. Descărcat, după aruncarea a 800-900 de butoaie 
de ulei, poate s-ar ridica suficient pentru a pluti la suprafaţa 
mării. 

Mai aşteptară, socotind că în această zi, ca şi în ajun, ceața 
se va risipi în cursul după-amiezii. Era una din cauzele 
pentru care domnul Bourcart nu-şi puse imediat în aplicare 
planul de a sacrifica încărcătura. În adevăr, dacă nava s-ar 
fi ridicat, putea fi manevrată în mijlocul ceţii? Din cele 


arătate de sondaje despre marile adâncimi din jurul stâncii, 
însemna oare că nu mai existau în apropiere alte stânci pe 
care Saint-Enoch risca să eşueze din nou? Oare Repton, la 
mai puţin de o milă depărtare, nu se izbise de recife şi încă 
atât de tare, încât se scufundase aproape numaidecât? 

Aceste gânduri care frământau pe fiecare aduseră din nou 
vorba despre soarta balenierei engleze. Se punea 
întrebarea dacă n-au supravieţuit câţiva oameni 
naufragiului? Bărcile corăbiei engleze nu încercaseră să 
ajungă la Saint-Enoch! Atunci domnul Bourcart şi echipajul 
începură să ciulească urechile. Nu se auzi nici un strigăt şi 
nu încăpea îndoială că niciunul din mateloţii de pe Repton 
nu putuse să scape din această groaznică catastrofă... 

Se scurseră alte trei ore. Mareea se retrăgea şi prin 
urmare puteau spera ca nava să se desprindă singură. De 
altfel diferenţa între flux şi reflux era foarte mică. Stânca nu 
ieşea probabil niciodată din mare decât, eventual, în timpul 
refluxului de lună plină. Domnul Heurtaux putuse chiar 
constata, după reperele trasate pe bordaj, că apa nu 
scăzuse simţitor şi, oricât cercetai în jur, lăncile atingeau 
fundul ei zgrunţuros la adâncimea constantă de cinci 
picioare. 

Asta era situaţia. Care va fi deznodământul? Saint-Enoch 
îşi va relua oare cursul navigaţiei? Oamenii nu vor fi obligaţi 
să-l părăsească înainte ca o furtună dezlănţuită să-l 
nimicească? Erau 33 la bord şi puteau găsi loc în 
ambarcaţiuni, luând cu ei şi provizii pentru câteva zile. Dar 
la ce distanţă vor putea găsi coasta cea mai apropiată? Şi 
dacă erau de parcurs sute de mile? 

Domnul Bourcart se decise să sacrifice încărcătura. Poate 
că nava, uşurată de câteva sute de tone, se va ridica destul 
pentru ca echipajul s-o poată trage spre larg. 

După luarea acestei hotărâri, oamenii se puseră pe treabă, 
nu fără să blesteme ghinionul care-i făcea să piardă 
beneficiile acestei ultime campanii. 


Meşterul Ollive îi îndemna cu vorba şi cu fapta. Cu ajutorul 
unor macarale instalate peste cele două panouri ale calei, 
butoaiele fură ridicate pe punte, apoi aruncate în mare. 
Unele se duceau imediat la fund. Altele, sfărâmate în 
căderea pe stânci, se goleau de conţinutul lor, care urca la 
suprafaţă. Saint-Enoch fu curând înconjurat de un strat de 
grăsime, ca şi cum ar fi vărsat ulei în apă pentru a linişti 
valurile în timpul unei furtuni. Niciodată marea nu fusese 
mai calmă. Nici cea mai mică încreţitură nu se putea 
observa pe întinderea ei sau pe perimetrul terenului unde 
fundul se-nălţase, cu toate că domnul Heurtaux constatase 
existenţa unui curent venind din nord-est. Fluxul trebuia să- 
nceapă curând. Totuşi, efectul uşurării navei nu se va vedea 
decât în momentul când mareea va atinge înălţimea 
maximă. Cum mai erau de aşteptat trei ore până atunci, 
operaţia va fi terminată la momentul potrivit. Deci nu aveau 
vreme de pierdut sau Saint-Enoch va rămâne împotmolit 
până în noaptea următoare şi era mai bine dacă putea să se 
depărteze de stâncă în plină zi. Să scoţi din cală aproape 
opt sute de butoaie cerea ceva timp, fără să mai vorbim de 
oboseală. 

Pe la cinci terminaseră jumătate din treabă. Mareea 
urcase cu 3-4 picioare şi Saint-Enoch, uşurat în parte, ar fi 
putut să înceapă să se mişte. Dar rămase la fel de înţepenit. 

— La naiba! S-ar zice că nava noastră-i ţintuită pe acest 
loc, spuse meşterul Ollive. 

— Şi nu vei fi tu acela care-o va scoate de aici! Murmură 
Jean-Marie Cabidoulin. 

— Ce mormăi... Bătrâne? 

— Nimic... Replică dogarul aruncând un butoi gol în mare. 
Pe de altă parte, speranţa de care se agăţau, ca ceața să 
se risipească după-amiază, nu se împlini. Noaptea urma să 
fie înnegurată. Dacă deci nava nu se va desprinde decât la 
mareea viitoare, căpitanul Bourcart va avea mari greutăţi 

pentru a o scoate din aceste regiuni primejdioase. 


Puțin după ora şase, atunci când semiobscuritatea 
cuprindea văzduhul, auziră strigăte dinspre vest, unde mai 
pâlpâia o lumină palidă. 

Meşterul Ollive, aflat pe teugă la prova, veni imediat la 
căpitanul Bourcart, care se găsea în faţa dunetei. 

— Căpitane, ascultă... Ascultă. Acolo. Parcă. 

— Da, strigă cineva, adăugă locotenentul Coguebert. Se 
stârni o oarecare rumoare în rândurile echipajului. 

— 'Tăcere! Ordonă domnul Bourcart. Şi toţi ciuliră 
urechile. 

Într-adevăr, strigăte de ajutor, încă îndepărtate, ajungeau 
până la bord. Fără nici o îndoială, se adresau lui Saint- 
Enoch. De pe navă. la un semn al căpitanului, li se 
răspunse. 

— Ohe... Ohe... pe aici... 

Erau oare nişte băştinaşi de pe coastă sau de pe vreo 
insulă din apropiere care veneau cu ambarcaţiunile lor? Nu 
puteau fi mai curând supraviețuitori de pe Repton? Bărcile 
lor nu căutau din ajun în mijlocul negurii dese să ajungă la 
baleniera franceză? 

Această ipoteză, cea mai demnă de crezare, se dovedi 
întemeiată. Câteva minute mai târziu, călăuziţi de strigăte 
şi de câteva focuri de armă, două ambarcaţiuni veniră să se 
alăture lui Saint-Enoch. 

Erau balenierele de pe Repton, în care se aflau 23 de 
oameni, inclusiv căpitanul King. Sărmanii, zdrobiţi de 
oboseală, erau şi nemâncaţi, deoarece nu avuseseră timp să 
îmbarce provizii, atât de neaşteptată fusese catastrofa. 
După ce rătăciseră 24 de ore, mureau de foame şi de sete. 

Supraviețuitorii de pe Repton fură primiţi de domnul 
Bourcart cu acea politeţe care-l caracteriza întotdeauna. Cu 
toate că purtarea lor de până acum lăsase de dorit, înainte 
de a afla de la căpitanul King ce se întâmplase, înainte de a 
întreba în ce împrejurări pierise nava şi înainte de a-i relata 
în ce situaţie se găsea Saint-Enoch, domnul Bourcart dădu 


ordin să se servească de mâncare şi de băut noilor 
pasageri. 

Căpitanul King fu poftit în careu, iar mateloţii coborâră în 
post. Treisprezece oameni lipseau din echipajul căpitanului 
King, treisprezece înghiţiţi de ape în naufragiul lui Repton! 

XIII. 

O STÂNCĂ MIŞCĂTOARE. 

Când căpitanul King şi tovarăşii săi abordaseră lângă 
Saint-Enoch, ceața era atât de deasă, încât, dacă strigătele 
celor de pe baleniere nu s-ar fi auzit, aceştia ar fi trecut mai 
departe de stâncă. Coborând spre sud, englezii nu ar fi 
putut să ajungă nici la coasta asiatică şi nici la cea 
americană. Admiţând chiar că vântul ar fi risipit ceața, cum 
ar fi navigat sute de mile spre est sau spre vest? Şi de altfel 
fără pesmeţi, care să le astâmpere foamea, fără apă dulce 
ca să le potolească setea, n-ar fi rămas, după 48 de ore, nici 
un om viu dintre naufragiaţii lui Repton. 

Numărul celor de pe Repton - ofiţeri şi mateloţi - era de 
36 de oameni. Numai 23 dintre ei au sărit în ambarcaţiuni 
şi, adăugându-se personalului de pe Saint-Enoch, redus 
după moartea matelotului Rollat, se obţinu cifra de 56 de 
oameni. În cazul când ar putea desprinde nava, care va fi 
soarta căpitanului Bourcart, a oamenilor săi vechi şi a noilor 
săi tovarăşi? Chiar în ipoteza că uscatul, continent sau 
insulă, n-ar fi prea departe, ambarcaţiunile de la bord n-ar 
putea să-i ducă pe toţi! La prima furtună, şi ele sunt 
frecvente în aceste regiuni ale Pacificului, Saint-Enoch, 
asaltat de valurile imense care se vor izbi de această 
stâncă, ar fi sfărâmat în câteva minute! Vor trebui deci să 
părăsească nava. Dar atunci proviziile, pe care domnul 
Bourcart spera să le completeze la Vancouver, nu se vor 
sfârşi, trebuind să hrănească un echipaj ajuns aproape 
dublu de la sosirea naufragiaţilor de pe Repton? 

Ceasurile de la bord arătau ora opt. Nici un semn de vânt 
nu se simţise la apusul soarelui sub perdeaua groasă a ceţii. 
Noaptea, care se lăsa încetişor, va fi calmă şi totodată 


neagră. N-aveai de ce să tragi vreo nădejde că nava s-ar 
putea degaja în plinul fluxului, viitoarea maree fiind mai 
puţin înaltă decât cea dinainte; în plus nu se mai putea 
arunca din balast decât sacrificând arborada. 

Toate acestea le află căpitanul King, când se găsi în careu 
cu domnul Bourcart, domnul Heurtaux, doctorul Filhiol şi 
cu cei doi locotenenţi. Faptul că el şi tovarăşii săi găsiseră 
un adăpost la bord nu însemna că salvarea le era asigurată. 
În scurt timp, viitorul nu-i rezerva lui Saint-Enoch soarta 
care-l lovise pe Reptonl. 

Era important de ştiut în ce condiţii se produsese 
naufragiul navei engleze. lată ce le povesti căpitanul King: 

Repton se oprise în mijlocul ceţii, când în ajun o înseninare 
parţială le permise să-l vadă pe Saint-Enoch la distanţa de 
trei mile sub vânt. De ce se îndrepta Repton spre el? Cu o 
intenţie mai mult sau mai puţin ostilă de a tranşa 
chestiunea balenei harponată de ambele echipaje? 
Căpitanul King nu răspunse la această întrebare. De altfel 
nu era acum momentul învinuirilor. Se mărgini să spună că 
Repton, atunci când doar o singură milă despărţea cele 
două nave, simţi deodată o izbitură, din cele mai puternice. 
Coca se crăpă pe fund la babord şi marea năvăli înăuntru. 
Secundul Strok şi doisprezece oameni din echipaj fură unii 
aruncaţi peste bord, alţii striviţi sub arborada care se 
prăbuşi. Căpitanul King şi ceilalţi ar fi pierit şi ei dacă nu s- 
ar fi urcat în două baleniere care se aflau la apă. 
Rămăseseră 23. Timp de mai mult de 24 de ore, 
supraviețuitorii lui Repton rătăciseră la întâmplare, fără 
nici un fel de provizii, încercând să-l descopere pe Saint- 
Enoch şi, în cele din urmă, hazardul îi duse spre locul unde 
eşuase nava franceză. 

— Dar, adăugă căpitanul King, care vorbea curent limba 
franceză, ceea ce nu-mi pot explica, este că există stânci 
submarine în aceste regiuni. Eram sigur de poziţia mea în 
latitudine şi longitudine. 


— Ca şi mine, de poziţia mea, răspunse domnul Bourcart, 
şi în afară de cazul că o ridicare de fund nu s-a produs 
recent... 

— Este într-adevăr singura ipoteză admisibilă, declară 
domnul Heurtaux. 

— În tot cazul, reluă domnul King, Saint-Enoch a fost mai 
puţin lovit de această nenorocire. 

— Fără-ndoială, mărturisi domnul Bourcart, dar cum şi 
când va putea porni din nou? 

— Nu are avarii grave? 

— Nu, şi coca este intactă. Dar se pare că-i țintuit pe 
această stâncă şi, chiar după ce am sacrificat toată 
încărcătura, nu l-am putut aduce la linia de plutire. 

— Ce hotărâre ar trebui luată? Întrebă căpitanul King, a 
cărui privire se aţinti întâi asupra domnului Bourcart, apoi 
asupra ofiţerilor săi. 

Această întrebare rămase fără răspuns. Ceea ce echipajul 
încercase până acum pentru a-l repune pe Saint-Enoch pe 
linia de plutire nu dăduse nici un rezultat... Oare 
elementele naturii vor putea face ceea ce n-au putut face 
oamenii? Cât despre soluţia de a se îmbarca în baleniere, 
nu însemna pieire curată? Atât spre nord, cât şi spre est, 
sute de mile îi despărţeau de pământ, fie de Kurile, fie de 
Aleutine. Sfârşitul lui octombrie se apropia... Vremea rea va 
veni în curând. Micile ambarcaţiuni fără punte ar fi la 
cheremul ei. N-ar rezista nici la prima vijelie. De altfel, 56 
de oameni nu vor încăpea cu toţii în ele. Şi cei rămaşi ce 
şansă de salvare ar avea? Doar să spere că i-ar lua vreo 
navă, dacă ar trece prin această parte a Pacificului? 

Doctorul Filhiol adresă deodată căpitanului King 
următoarea întrebare: 

— Când am părăsit împreună Petropavlovsk, aţi auzit fără 
îndoială că pescarii semnalaseră în larg prezenţa unui 
monstru marin, de care fugiseră în grabă mare? 

— Da, răspunse căpitanul King şi mărturisesc că echipajul 
lui Repton a rămas înspăimântat. 


— Credea în existenţa acestui monstru? Reluă domnul 
Heurtaux. 

— Credea că era o sepie, un kraken sau o caracatiţă 
gigantică şi nu văd de ce n-ar fi crezut... 

— Din rațiune, răspunse doctorul, pentru că asemenea 
caracatiţe, krakeni sau şerpi nu există, căpitane... 

— Să nu fim aşa de siguri, domnule Filhiol, zise Romain 
Allotte. 

— Stai să ne înţelegem, dragă domnule locotenent. S-au 
găsit în adevăr specimene de astfel de monştri, au fost 
urmăriţi câţiva dintre ei, unii au fost ridicaţi la bord. Dar nu 
aveau dimensiunile colosale ce li se atribuiau şi care sunt 
doar rodul închipuirii... Giganţi din aceste specii, dacă vreţi 
- hai să zicem - ar fi putut să distrugă o ambarcaţiune, dar 
să tragă în adâncul mării o navă de câteva sute de tone mi 
se pare cu neputinţă. 

— Aşa cred şi eu, întări domnul Bourcart şi monştrii cu 
asemenea putere sunt de căutat numai printre animalele 
legendare. 

— "Totuşi, insistă locotenentul Coquebert, pescarii din 
Petropavlovsk vorbeau despre un şarpe de mare enorm, pe 
care-l zăriseră... 

— Şi, adăugă căpitanul King, aşa de mare le-a fost spaima, 
încât au fugit în grabă spre port. 

— Ei bine, de la plecarea dumneavoastră din 
Petropavlovsk, întrebă doctorul Filhiol, v-a apărut în faţa 
ochilor acest Briareu cu 50 de capete şi 100 de braţe, 
descendent al faimosului gigant din antichitate, care, 
fiindcă a ameninţat cerul, a fost închis de Neptun sub 
muntele Etna? 

— Nu. Domnule, declară căpitanul King. Totuşi, atât 
Repton cât şi Saint-Enoch au întâlnit, desigur, la suprafaţa 
mării epave şi resturi de bărci, sau trupuri de balene care 
nu păreau a fi harponate; nu se poate ca vreun monstru 
marin să fi făcut acel prăpăd prin partea locului? 


— Nu numai că este posibil, dar este şi foarte probabil, 
declară locotenentul Allotte, nu le fie cu supărare 
căpitanului Bourcart şi doctorului Filhiol... 

— Ce vrei, domnule locotenent, replică doctorul; cât timp 
nu-l voi vedea cu ochii mei, nu voi crede. 

— În orice caz, reluă domnul Bourcart adresându-se 
căpitanului King, nu cred că atribuiţi pierderea lui Repton 
vreunui atac al unei sepii, şarpe de mare sau caracatiţe? 

— Nu, răspunse căpitanul King, nu, şi totuşi - după unii 
din oamenii mei - biata noastră corabie a fost apucată de 
nişte braţe gigantice cu cleşti formidabili, care au 
răsturnat-o şi apoi au tras-o în adâncuri... Despre asta 
vorbeau mereu în timp ce bărcile noastre îl căutau pe Saint- 
Enoch. 

— Ei! Zise domnul Bourcart, să ştii că spusele mateloţilor 
de pe Repton vor găsi mare răsunet la bord... În marea lui 
majoritate, echipajul nostru este convins că acest monstru 
există... Dogarul n-a încetat o clipă să-i împuie capul cu tot 
soiul de poveşti pe această temă... După părerea sa, 
distrugerea lui Repton se datorează unui animal 
extraordinar, care ar avea înfăţişare deopotrivă de şarpe şi 
caracatiţă. E drept că, până la proba contrarie, eu aş afirma 
că navele noastre au eşuat pe nişte stânci de formaţiune 
recentă, care incă nu sunt indicate în hărţile actuale ale 
Pacificului. 

— După părerea mea, este absolut sigur şi să-l lăsăm pe 
Jean-Marie Cabidoulin să ticluiască tot soiul de istorii de 
crezut sau de necrezut. 

Se făcuse nouă seara. Trebuiau să-şi piardă nădejdea că 
Saint-Enoch se va desprinde la noapte. Creşterea fluxului, 
cum se ştie, avea să fie mai mică decât la mareea 
precedentă. Cu toate acestea, nevrând să lase nimic 
neîncercat, căpitanul Bourcart ordonă să fie lansate toate 
ambarcaţiunile, după ce încărcă în ele cele mai lungi şi 
grele bucăţi de lemn din arboradă, care să servească 
eventual drept catarge. N-avea rost să se mai gândească să 


uşureze nava, în afară de cazul că ar fi demontat arborii 
gabieri şi arboretul împreună cu greementul, cu pânzele şi 
cu cergile lor. Acest lucru ar fi cerut o muncă foarte mare 
şi, admițând că Saint-Enoch ar ajunge să se desprindă, ce s- 
ar întâmpla dacă vreo furtună l-ar surprinde când va fi lipsit 
de aceste piese atât de necesare? În fine, a doua zi, dacă 
ceața se va ridica, dacă soarele va permite calcule bune, 
care să determine cu precizie poziţia navei, se va vedea ce 
este de făcut mai departe. 

Nici căpitanul Bourcart şi nici ofiţerii săi nu se gândeau să 
se ducă să se odihnească. Oamenii se întinseră pe punte, în 
loc să se culce în post. Îngrijorarea nu-i lăsa să închidă 
ochii. Numai câţiva elevi după ce se luptaseră în zadar 
împotriva somnului adormiră buştean. Nici bubuitul tunului 
nu i-ar fi putut trezi pe aceşti tineri şi pe cea mai mare 
parte a mateloţilor de pe Repton, zdrobiţi de oboseală. 
Meşterul Ollive umbla cu paşi mari de colo-colo pe dunetă, 
în timp ce un grup de 5-6 oameni, strânşi în jurul dogarului, 
ascultau cum Jean-Marie Cabidoulin povestea ceea ce lesne 
vă puteţi închipui. 

Convorbirea care continua în careu trebuia să ducă la 
obişnuitul rezultat şi anume că fiecare se încăpăţâna mai 
tare în ideile sale despre existenţa sau inexistenţa 
monstrului marin. Schimbul de cuvinte între doctorul Filhiol 
şi locotenentul Allotte începuse chiar să devină tăios. 

Deodată, un incident curmă discuţia. 

— Atenţiune, atenţiune! Exclamă domnul Heurtaux, care 
sări de pe scaun. 

— Nava este pusă pe linia de plutire, adăugă locotenentul 
Cogquebert. 

— Va pluti... Pluteşte! Rosti Romain Allotte, al cărui scaun, 
dat deoparte, alunecă pe podea gata să se răstoarne. 

Câteva scuturături urniseră coca lui Saint-Enoch... Chila 
se degajase parcă, răzuind suprafaţa ascuţită a stâncii. O 
oarecare legănare se produse de la tribord la baborăd şi 
aplecarea pe care o avusese nava nu mai era atât de mare. 


Într-o clipă domnul Bourcart şi tovarăşii săi ieşiră din 
careu. 

În mijlocul acestei nopţi întunecoase, pe care ceața o făcea 
şi mai neagră, nu se zărea nici o licărire, nici o sclipire! Nu 
se simţea nici o boare de vânt! Marea se umflase şi forma o 
hulă domoală, iar valul nu clipocea deloc trecând peste 
povârnişul stâncii submarine. 

Înainte ca domnul Bourcart să fi ajuns pe punte, mateloţii 
se treziseră în grabă. Şi ei, simțind zguduiturile, îşi spuneau 
că nava se despotmoleşte. Legănat încolo şi-ncoace de ruliu, 
Saint-Enoch se-ndreptase uşor... Cârma se clinti deodată în 
aşa fel, încât meşterul Ollive trebui să lege roata. 

Şi atunci strigătele echipajului se uniră cu cele ale 
locotenentului Allotte: 

— Pluteşte!... Pluteşte! 

Căpitanul Bourcart şi căpitanul King, aplecaţi deasupra 
bastingajului, căutau să cerceteze întinderea neagră a 
mării. Şi, ceea ce-i miră, ceea ce mira pe toţi cei care 
stăteau să se gândească, era că se aflau în acest moment în 
plin reflux. Deci ridicarea navei pe chilă nu putea fi 
atribuită mareei. 

— Ce s-a petrecut? Îl întrebă domnul Heurtaux pe 
meşterul Ollive. 

— Nava s-a uşurat probabil, răspunse acesta, şi mi-e 
teamă să nu i se fi demontat cârma... 

— Şi acum? 

— Acum, domnule Heurtaux, suntem tot aşa de înţepeniţi 
ca înainte! 

Domnul Bourcart, doctorul Filhiol şi locotenenţii urcară pe 
dunetă şi un matelot aduse două felinare aprinse, care le 
îngăduiau să se vadă cel puţin unul pe altul. 

Căpitanul se gândise poate să trimită oameni în 
ambarcaţiuni, pentru a încerca printr-un nou efort să-l 
degajeze pe Saint-Enoch. Dar nava, rămânând din nou 
nemişcată, el înţelese că manevra ar fi inutilă. Mai bine să 
aştepte următoarea maree şi, în plină zi, să încerce să 


desprindă corabia, dacă zguduirile ar urni-o iar din loc. Cât 
despre cauza acestor mişcări şi urmarea pe care au avut-o, 
cum să le lămureşti? Chila navei se desprinsese de pe 
fundul stâncos, sau i se înfundase şi mai mult călcâiul - ceea 
ce explica oarecum demontarea probabilă a cârmei? 

— Asta trebuie să fie, îi zise domnul Bourcart secundului, 
şi noi ştim că marea este adâncă în jurul stâncii... 

— Atunci, căpitane, răspunse domnul Heurtaux, ar fi 
suficient poate să dăm nava înapoi cu câteva picioare 
pentru ca să plutească. Dar cum am putea face această 
manevră? 

— Sigur e, reluă domnul Bourcart, că poziţia navei s-a 
modificat şi cine ştie dacă în noaptea asta sau mâine, când 
marea va fi staţionară, nava nu se va degaja singură? 

— Nu îndrăznesc să sper, căci mareea, în loc să crească, 
va scădea! Şi dacă trebuie să aşteptăm până la lună plină? 

— Ar fi să stăm încă o săptămână în aceste condiţii, 
Heurtaux. Pe o mare calmă Saint-Enoch este ferit de mari 
primejdii. Adevărat că timpul nu va întârzia să se schimbe şi 
de obicei se dezlănţuie vijelii puternice după o ceaţă atât de 
densă. 

— Cel mai rău, spuse secundul, este că n-avem habar unde 
ne aflăm... 

— Dacă soarele s-ar arăta mâine dimineaţă, chiar dacă 
numai pentru o oră, zise domnul Bourcart, voi calcula 
poziţia şi vom şti unde suntem! În orice caz, fii sigur, 
scumpe domnule Heurtaux, ne aflam pe drumul bun când 
am eşuat... Nu! Curenţii nu ne-au împins mai la nord decât 
trebuia... Revin deci la explicaţia care mi se pare cea mai 
demnă de crezut... Deoarece nu-i cu putinţă ca hărţile să 
nu fi menţionat poziţia acestei stânci submarine, înseamnă 
că s-a format recent. 

— Şi eu gândesc la fel, căpitane, şi ghinionul a vrut ca 
Saint-Enoch să treacă exact deasupra ei şi să eşueze. 

— Ca şi Repton, care a dat peste o stâncă de aceeaşi 
natură, zise domnul Bourcart. Din fericire, nava noastră nu 


s-a scufundat şi trag nădejdea s-o pot scoate de aici. 

Aceasta era explicaţia pe care o dădea domnul Bourcart şi 
la fel de convinşi de ea erau şi domnul Heurtaux, doctorul 
Filhiol, şeful echipajului şi poate şi căpitanul King. Cei doi 
locotenenţi nu se pronunţară în această chestiune. Cât 
despre echipaj, părerea lui se vădi în următoarele 
împrejurări. 

Oamenii stăteau de vorbă lângă arborele mare. Nu ţineau 
seama decât de un singur lucru, şi anume că 
zdruncinăturile n-au putut fi provocate nici de apa mării, 
care era foarte calmă, nici de flux. Apoi, aceste 
zdruncinături încetaseră cu desăvârşire şi, dacă Saint- 
Enoch se ridicase puţin la babord, acum rămăsese absolut 
nemișcat. Harponerul Pierre Kardek, după ce aminti 
faptele, încheie astfel: 

— Trebuie că stânca... Da... Stânca a fost cea care s-a 
mişcat... 

— Stânca? Exclamară doi sau trei oameni. 

— Lasă, Kardek, replică fierarul Gille Thomas, ne iei drept 
nişte ageamii gata să înghită o astfel de gogoaşă? 

Cuvintele batjocoritoare ale fierarului îşi atinseră ţinta. O 
stâncă ce se mişcă precum o geamandură, sau care se 
clatină ca o corabie pe hulă! lată ceea ce nu se putea spune 
unor bravi marinari, cunoscători ai tainelor mării! Niciunul 
dintre ei n-ar fi putut crede că o mişcare submarină ar fi 
tulburat acest loc al Pacificului. 

— Spune altora aceste baliverne! Exclamă dulgherul 
Ferut. Am văzut de toate ca fost maşinist, dar nu suntem 
aici pe scena Operei sau a leatrului Chatelet! Nu găseşti 
nici o echipă care să pună o stâncă în mişcare, dacă nu-i de 
carton sau de pânză vopsită... 

— Bun răspuns... Adăugă harponerul Louis Thiebaut şi nici 
măcar un elev de la bord n-ar înghiţi asemenea poveşti! 

Nu, desigur, şi decât să accepţi această explicaţie, destul 
de naturală la urma urmei, toţi erau gata să-şi închipuie mai 
curând cele mai mari bazaconii. 


În acest moment, harponerul Jean Durut vorbi destul de 
tare, încât domnul Bourcart să-l poată auzi de pe dunetă, 
pe care tocmai se afla. 

— Nimic nu se alege din toată vorbăria asta. Fie că stânca 
s-a mişcat sau nu, am vrea să ştim dacă vom ajunge din nou 
pe linia de plutire. 

Aceste cuvinte oglindeau ce-i frământa pe toţi. Dar, cum 
este lesne de înţeles, nu se putea da nici un răspuns. 

— Hei, prieteni... Reluă Ferut rânjind, să nu vorbim toţi 
odată! Oare Saint-Enoch va rămâne veşnic agăţat de 
stâncă, precum o stridie? 

— Nu! Răspunse o voce pe care echipajul o cunoştea bine. 

— Tu ai spus nu, meştere Cabidoulin? Întrebă Jean 
Kardek. 

— Eu... 

— Vrei să ne asiguri că nava va sfârşi prin a pleca de aici? 

— Da! 

— Când? 

— Când va voi monstrul. 

— Care monstru? Exclamară mai mulţi mateloţi şi novici. 

— Monstrul care l-a apucat pe Saint-Enoch şi care-l 
înlănţuie cu braţele sau îl ţine cu cleştii, monstrul care-l va 
duce la capătul călătoriei poate chiar în adâncurile 
Pacificului! 

Trecuse vremea când echipajul îşi bătea joc de Jean-Marie 
Cabidoulin cu privire la krakeni sau alţi şerpi de mare. 
Credea chiar că dogarul avea dreptate, în pofida 
căpitanului, secundului, doctorului Filhiol şi tuturor celor 
care până atunci refuzau să-i împărtăşească vederile. 

Meşterul Ollive exclamă supărat: 

— N-ai terminat odată, flecar bătrân? 

Dar un murmur se ridică şi era limpede că echipajul ţinea 
partea dogarului. 

Da! Pentru toţi cei care-i ascultau, acesta era adevărul 
adevărat. Un monstru gigantic pustia meleagurile 
Pacificului şi fără-ndoială că nu altul decât cel semnalat de 


pescarii din Petropavlovsk. El sfărâmase ambarcaţiunile şi 
coca navelor ale căror epave le întâlniseră pe drum! El 
sfârtecase balenele ce pluteau moarte pe suprafaţa mării! 
EI se aruncase asupra lui Repton şi-l trăsese în adâncul 
apelor! Şi tot el îl apucase pe Saint-Enoch şi-l ţinea într-o 
încleştare formidabilă! 

Domnul Bourcart, auzindu-l pe meşterul Cabidoulin, se 
întreba dacă vorbele sale nu vor stârni panică. Cobori cu 
secundul şi ofiţerii săi de pe dunetă. 

Era şi timpul, sau poate că venise chiar prea târziu! Da! 
Groaza îi făcea pe oameni să-şi piardă sângele rece... 
Gândul că se găseau la cheremul acestui animal 
înspăimântător îi îmboldea să nu asculte de observaţiile şi 
ordinele căpitanului. Nu mai voiau să audă nimic şi căutau 
să se arunce în ambarcaţiuni! Câţiva dintre meşteri, care 
nu mai erau stăpâni pe ei, dădeau exemplu! 

— Opriţi-vă!... Opriţi-vă, strigă căpitanul Bourcart. Primul 
care va încerca să părăsească bordul îi zbor creierii. 

Şi, întinzând mâna prin fereastra deschisă a cabinei sale, 
apucă un revolver care se găsea pe masă. 

Domnul Heurtaux, locotenentul Coquebert şi Allotte se 
alăturară şefului lor. Meşterul Ollive se repezi în mijlocul 
marinarilor pentru a menţine ordinea. Cât despre căpitanul 
King, nici el nu mai era ascultat de mateloţii de pe Repton. 

Cum să opreşti oamenii înnebuniţi la gândul că monstrul 
putea să-i tragă în abisurile oceanului? 

Dar deodată noi zdruncinături clintiră nava. Oscilaţiile se 
simțeau când la babord, când la tribord. Coca părea că se 
deplasează. Catargele gemură în călcâiele lor bine înfipte. 
Câteva pataraţine se desprinseră. Bara cârmei fu împinsă 
înapoi atât de brusc, încât una din troţe se rupse pe loc şi 
roata se-nvârti în direcţia inversă cu o asemenea forţă, 
încât doi timonieri n-ar fi putut s-o ţină pe loc. 

— La ambarcaţiuni! La ambarcaţiuni! 

Acesta fu strigătul care izbucni din toate piepturile; şi 
totuşi n-ar fi avut loc în ele toţi câţi erau. 


Domnul Bourcart înţelese că nu va mai putea stăpâni 
bordul dacă nu-l va pedepsi pe autorul acestei dezordini. 
Prin urmare, îndreptându-se spre dogar, care era în 
picioare, sprijinit de arborele mare, zise: 

— Cabidoulin, tu eşti vinovat de ceea ce se-ntâmplă! 

— Eu... Domnule căpitan? 

— Da... Tu! 

Şi, adresându-se meşterului Ollive, zise: 

— Pune-l în lanţuri şi du-l în fundul calei! 

Se ridicară câteva proteste. Atunci dogarul se adresă 
căpitanului cu o voce calmă: 

— Eu... În lanţuri, căpitane! Asta pentru că am spus 
adevărul? 

— Adevărul? Exclamă domnul Bourcart. 

— Da! Adevărul! Repetă Jean-Marie Cabidoulin. 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să-i întărească spusele, nava se 
ridică de la prova spre pupa într-o puternică mişcare de 
tangaj. În acelaşi timp, mugete teribile se auziră dinspre 
sud, la câteva cabluri depărtare. Apoi un val imens se înălţă 
în faţa lui Saint-Enoch şi, prin beznă, nava fu smulsă şi dusă 
cu o viteză de necalculat pe suprafaţa Pacificului. 

XIV SPRE NORD. 

Încotro se-ndrepta astfel Saint-Enoch sub acţiunea unui 
motor de o putere nemaipomenită, aflat în coastele sale, 
luând-o când spre nord-est, când spre nord-vest? 

În întunericul de nepătruns nu se putea desluşi nimic. 

Căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi căutau în zadar să 
recunoască direcţia. Echipajul era în culmea spaimei. Nu 
mai rămăsese nici o ambarcaţiune în care s-ar fi putut 
refugia, deoarece parâmele cu care erau legate se 
rupseseră în momentul când nava se pusese în mişcare. 

Între timp, Saint-Enoch mergea cu o repeziciune atât de 
mare, încât oamenii, stând în picioare, ar fi fost trântiţi jos 
de rezistenţa aerului. Trebuiră să se-ntindă pe lângă pereţi, 
să se culce la poalele catargelor, să se prindă de tacheţi şi 
să părăsească duneta pentru a nu fi aruncaţi peste bord. 


Cei mai mulţi dintre mateloţi se buluciră în post sau se 
refugiară sub teuga de la prova. Cât despre domnul 
Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol, secundul şi 
locotenenţii, se adăpostiră cu toţii în careu. Era primejdios 
să ieşi pe punte, căci arborada ameninţa să se prăbuşească. 

Şi apoi ce ar fi putut face? În mijlocul acestei nopţi 
întunecate nu se vedea om cu om, ba nici măcar nu se 
auzeau unul pe altul. Văzduhul răsuna de vuiete neîncetate, 
la care se adăugau şuierăturile aerului prin greement, cu 
toate că afară nu bătea nici un vânt. Dacă vântul s-ar fi 
dezlănţuit cu o asemenea furie, ar fi risipit ceața şi pe 
petecele de cer ivite printre norii destrămaţi s-ar fi zărit 
câteva stele 

— Nu... Zise domnul Heurtaux, timpul n-a încetat să fie 
liniştit şi rafalele puternice nu se datorează decât vitezei! 

— Trebuie că forţa acestui monstru e extraordinară, 
adăugă locotenentul Allotte. 

— Monstru... Monstru! Repetă domnul Bourcart. 

Şi, în pofida celor ce se petreceau şi păreau de netăgăduit, 
ca şi doctorul Filhiol, secundul şi meşterul Ollive, căpitanul 
refuza încă să admită existenţa unui animal, şarpe gigantic 
sau şopârlă colosală, capabilă să poarte cu sine, cu o iuţeală 
năvalnică, o navă de 500 de tone. O ridicare bruscă de 
teren provocată de un cutremur submarin, un val seismic 
care ar avea o putere nesfârşită, în fine, orice îşi putea 
închipui, dar nu credea în absurdele poveşti ale lui Jean- 
Marie Cabidoulin. Noaptea trecu în aceste condiţii. Nici 
direcţia şi nici poziţia navei nu se schimbară. La primele 
licăriri ale zorilor, căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi voiră 
să constate starea mării, în cazul în care dogarul ar fi avut 
dreptate, cine ştie dacă animalul nu-şi arăta anumite părţi 
ale trupului? Şi atunci l-ar putea răni mortal scoțând astfel 
nava din înlănţuirea lui formidabilă. Aparţinea oare acelei 
specii de cefalopode cunoscute sub numele de caracatiţe, 
cu cap de cal, cioc de vultur şi tentacule, care s-au încolăcit 
strâns în jurul cocii lui Saint-Enoch? Ori făcea mai curând 


parte din clasa vertebratelor acoperite cu o carapace 
groasă, ca ihtiosaurii, plesiosaurii sau crocodilii gigantici? 
Ori poate era vreunul din şerpii, krakenii sau mantele cu 
dimensiuni de neînchipuit din anumite regiuni ale 
Atlanticului sau Pacificului? 

Se lumină de ziuă; o lumină palidă răzbătea prin perdeaua 
de ceaţă. Nimic nu prevestea că negurile se vor risipi sau 
vor mai pierde din desime. Viteza lui Saint-Enoch era aşa de 
mare, încât aerul biciuia feţele tăios ca briciul. Nu se putea 
sta pe punte. Domnul Bourcart şi ofiţerii săi fură nevoiţi să 
intre din nou în careu. Meşterul Ollive încercă să se târască 
până la bastingaj, dar nu putu să ajungă şi fu aruncat înapoi 
cu atâta violenţă, încât era gata să se izbească de scara 
dunetei. 

— La naiba! Exclamă el, când cei doi locotenenţi îl 
ridicară, am crezut că nu voi mai fi în stare să plătesc sticla 
de rachiu acestui dobitoc bătrân de Cabidoulin. 

Totuşi, căpitanul Bourcart constată că Saint-Enoch părea 
gata să se răstoarne. Se-nţelege de la sine că echipajul nu 
părăsise postul sau teuga de la prova. Era de altfel foarte 
greu, mai ales pe o astfel de ceaţă, să comunici de la prova 
la pupa. Din fericire, cambuza conţinea destule provizii - 
pesmeţi şi conserve, pentru a se putea asigura hrana la 
bord. 

— Ce este de făcut? Zise secundul. 

— Vom vedea, Heurtaux, răspunse domnul Bourcart. 
Această situaţie nu se poate prelungi prea mult. 

— Numai să nu fim duşi până la Marea Arctică! Replică 
locotenentul Allotte. 

— Şi Saint-Enoch să poată rezista, adăugă locotenentul 
Cogquebert. 

În acest moment urletele, care păreau că ies din fundul 
oceanului, fură însoţite de o trosnitură îngrozitoare. 

Îndată meşterul Ollive, care se târî spre uşa dunetei, 
strigă: 

— Arborada s-a prăbuşit! 


Noroc că nimeni nu se putuse aventura pe punte. 
Şarturile, pataraţinele şi straiurile se desprinseseră din 
cauza scuturăturilor, tangajului şi ruliului. Arboretul şi 
arborii gabieri se prăbuşiseră cu vergi cu tot. Unele dintre 
ele fuseseră menținute în afară de greement şi riscau să 
năruie bordajul. Nu mai rămăseseră decât coloanele 
arborilor cu gabiile lor izbite de pânzele desfăcute care se 
făcură curând fâşii-fâşii. Nava dezechilibrată nu pierdu 
nimic din viteză şi toate aceste rămăşiţe o urmau în 
necurmata-i goană spre nordul Pacificului. 

— Ah! Sărmanul meu Saint-Enoch! 

Aceste cuvinte disperate scăpară de pe buzele căpitanului 
Bourcart. Până atunci nu pierduse speranţa că nava îşi va 
putea relua navigația, când se va afla iar în condiţii 
normale. 

Într-adevăr, dacă admiteai existenţa unui monstru marin, 
era evident că acest monstru, oricât de puternic ar fi fost, 
nu avea forţa să-l tragă pe Saint-Enoch în abis. Ar fi făcut-o 
până acum. Deci va sfârşi prin a obosi ducând asemenea 
povară şi nu se va zdrobi odată cu ea de litoralul coastei 
asiatice sau americane. 

Da! Domnul Bourcart sperase până acum că nava va scăpa 
teafără şi nevătămată. Dar în prezent iat-o fără catarge şi 
pânze. Puşi în imposibilitatea de a-i drege avariile, la ce le- 
ar mai servi? 

Situaţie, în adevăr, neobişnuită! Jean-Marie Cabidoulin 
avea dreptate să spună: 

— Nu poţi niciodată zice că ştii totul despre mare, 
întotdeauna mai rămâne ceva de aflat. 

Totuşi, căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi nu erau oameni pe 
care deznădejdea să-i copleşească. Atâta timp cât vor avea 
coca sub picioare, nu credeau c-au pierdut orice şansă de 
salvare. Dar vor putea oare stăvili groaza care cuprinsese 
echipajul? 

Cronometrele arătau ora opt dimineaţa. 


Evident, forţa de tracţiune - oricare ar fi fost ea - trebuie 
că era uimitoare, nu mai puţin uimitoare ca viteza 
imprimată navei. Anumiți savanţi au calculat - dar ce n-au 
mai calculat şi câte nu vor mai calcula în viitor! - Puterea 
marilor cetacee. O balenă lungă de 23 de metri, cântărind 
circa 70 de tone are 140 de cai putere, adică forţa a 42 de 
cai de ham, pe care nu au dobândit-o încă locomotivele cele 
mai perfecţionate. Aşa cum zicea doctorul Filhiol, poate că 
într-o zi navele vor putea fi remorcate de un atelaj de 
balene şi balenele de un atelaj de vulturi, condori sau de 
acvile. Ţinând seama de aceste cifre, închipuiţi-vă care 
putea fi valoarea mecanică a unui monstru marin care 
trebuie că măsura 400-500 picioare lungime! 

Când doctorul Filhiol îl întrebă pe căpitanul Bourcart cu ce 
viteză socotea că merge Saint-Enoch, viteză care de altfel 
părea constantă, acesta răspunse: 

— Nu poate fi mai mică de 40 de leghe pe oră. 

— Atunci înseamnă că am parcurs aproape 500 de leghe în 
12 ore? 

— Da, aproape 500 de leghe! 

Cu toate că pare surprinzător, există exemple de viteză şi 
mai mare. Chiar în Oceanul Pacific, iată fenomenul care a 
fost semnalat cu câţiva ani în urmă de un comandant de 
port: 

După un cutremur puternic pe coasta Perului, o imensă 
ondulaţie a oceanului s-a întins până pe litoralul australian. 
Cu salturi repezi, valul lung de două leghe parcursese 
aproape un sfert de glob cu o viteză vertiginoasă, apreciată 
la 183 de metri pe secundă, adică cu 658 de kilometri pe 
oră. Izbindu-se de numeroase arhipelaguri ale Pacificului, 
precedată de o depărtată oscilație submarină, sosirea lui se 
anunţa printr-un mare freamăt în apropierea uscatului; şi, 
după ce trecea sau înconjura obstacolul, valul se deplasa cu 
o viteză şi mai mare. Faptul a fost relatat în Journal de 
Havre şi domnul Bourcart îl cunoştea; după ce aminti de el 
tovarăşilor săi, adăugă: 


— Nu m-ar mira prea tare să fim şi noi martorii şi victimele 
unui asemenea fenomen. O erupție vulcanică a avut loc 
probabil pe fundul oceanului şi acolo trebuie căutată 
originea acestei stânci necunoscute pe care a eşuat Saint- 
Enoch. Apoi, la fel ca după cutremurul din Peru, a luat 
naştere un val enorm, un extraordinar val seismic, care ne- 
a smuls de pe stâncă şi acum ne duce spre nord. 

— Da, declară domnul Heurtaux, văzând că şi căpitanul 
King încuviinţează din cap, pare mult mai demn de crezut 
decât existenţa unui monstru marin. 

— Şi ce monstru! Adăugă domnul Filhiol. Unul care este în 
stare să transporte nava noastră cu o viteză de 400 de 
leghe pe oră! 

— Bine, răspunse meşterul Ollive, duceţi-vă de-i explicaţi 
acest lucru lui Jean-Marie Cabidoulin şi veţi vedea dacă-şi 
va părăsi şopârla, krakenul sau şarpele de mare! 

În fond, n-avea însemnătate că dogarul se încăpăţâna în 
poveştile sale fantastico-marine. Important, chiar esenţial, 
era să ştii la ce latitudine putea să fi ajuns Saint-Enoch 
până la această dată. Domnul Bourcart luă harta şi încercă 
să stabilească poziţia navei. Mai mult ca sigur că se- 
ndreptaseră spre nord. Se putea deci presupune că nava, 
după ce trecuse de lungul lanţ al insulelor Kurile, 
traversase Marea Bering. Altfel s-ar fi sfărâmat de mult, fie 
izbindu-se de unul din pământurile acestui arhipelag, fie de 
cel al Aleutinelor, situat mai la est. La suprafaţa apei nu se 
găsea însă acum nici un uscat care i-ar fi putut sta în cale. 
Probabil că, dat fiind viteza navei, Saint-Enoch depăşise 
strâmtoarea lată de numai 15 leghe. Trecând de ea, ar fi 
fost suficient ca imensul val să-şi schimbe direcţia cu câteva 
mile spre est sau spre vest, pentru a-i arunca pe Capul 
Orient din Asia sau pe Capul Prince Wales din America. Dar, 
pentru că această deviere nu se produsese, nu mai încăpea 
îndoială că Saint-Enoch a şi ajuns în plin Ocean Arctic. 

Doctorul Filhiol îl întrebă aşadar pe domnul Bourcart: 


— La ce distanţă se află marea polară de stânca 
submarină? 

— La aproximativ 17 grade, răspunse căpitanul, ceea ce, 
socotind 25 de leghe de fiecare grad, ne arată că se găsea 
la circa 425 leghe depărtare. 

— Prin urmare, declară domnul Heurtaux, suntem, 
probabil în preajma paralelei 70! 

Paralela 70 mărgineşte Oceanul Arctic şi în această 
perioadă a anului banchiza polară trebuia să fie aproape. 

Cei 56 de oameni îmbarcaţi pe Saint-Enoch erau expuşi la 
cea mai îngrozitoare catastrofă. Nava lor avea să se piardă 
în mijlocul pustietăţilor polare. Lia această latitudine vor 
întâlni de pe acum sloiurile imobilizate dincolo de 
strâmtoarea Bering, câmpurile de gheaţă, aisbergurile şi 
banchiza arctică, care este de netrecut. 

Ce se va întâmpla cu echipajul, în cazul când nu va fi 
înghiţit de ape în urma unei puternice ciocniri? Ce soartă îl 
aştepta, dacă se va refugia pe un câmp de gheaţă, pe unul 
din arhipelagurile acestor regiuni ca Noua Siberie, [ara lui 
Vranghel sau oricare alt grup insular, situat la mai multe 
sute de mile de coastele Asiei şi ale Americii, pe una din 
acele insule nelocuite şi de nelocuit, fără provizii şi fără 
adăpost, expus la gerurile teribile, care din luna octombrie 
se lasă peste regiunile Mării Arctice? Nu va putea ierna 
acolo şi nici să ajungă în provinciile Siberiei sau Alaskăi. 

E drept că, la ieşirea din strâmtoarea Bering, enorma 
undă, având un spaţiu mai larg unde să se-ntindă, trebuia 
să piardă din forţă şi viteză. Şi apoi nu se cădea să ţină 
seama şi de scăderea pe care o arăta coloana barometrică? 
În mijlocul rafalelor, pe o mare dezlănţuită, când vântul se 
preschimbă în vijelie, gândeau că, poate, odată cu 
epuizarea puterii stihiilor i se va reda lui Saint-Enoch 
libertatea. Totuşi, dezechilibrată şi avariată, cum să reziste 
nava furtunilor în acest început de iarnă arctică şi ce se va 
alege din ea? Şi ce perspective îngrozitoare pentru 
căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi pe nava pe care nu o vor 


mai putea stăpâni, rătăcind în aceste îndepărtate 
meleaguri! 

lată care era situaţia şi nici energia, nici inteligenţa, nici 
curajul nu puteau s-o schimbe. 

Toată dimineaţa Saint-Enoch fu purtat în aceeaşi goană 
nebună, când spre travers, când spre pupa sau spre prova, 
ca o epavă în voia toanelor mării. Ceea ce făcea şi mai 
înfricoşătoare această situaţie era că privirea nu putea 
răzbate prin perdeaua de ceaţă. Dată fiind imposibilitatea 
de a sta pe punte, domnul Bourcart şi ofiţerii săi n-aveau 
cum să cerceteze largul mării altfel decât prin ferestrele 
înguste ale careului. Nu ştiau dacă nava trecea pe lângă o 
coastă, pe lângă unul sau celălalt mal al strâmtorii Bering, 
sau dacă se ivea vreo insulă a arhipelagurilor arctice, de 
care avea să se izbească formidabilul val şi Saint-Enoch 
împreună cu el! 

În orice caz, sfârşitul nu putea fi decât un naufragiu care 
va avea loc în scurt timp şi nimeni nu va scăpa cu viaţă. 

— Risipeşte-te odată, ceaţă blestemată! Exclamă 
locotenentul Allotte. 

Ceaţa se destramă după-amiază datorită scăderii 
barometrului. Vaporii ei se ridicară în zonele înalte şi, dacă 
tot nu se putea zări soarele, cel puţin se vedea până la 
orizont. 

Către orele patru, viteza lui Saint-Enoch începu să scadă. 
Se va desprinde în sfârşit? N-ar mai fi rămas din el decât o 
navă dezechilibrată, dar în cazul când căpitanul Bourcart ar 
fi reuşit să întindă vreo pânză, poate ar fi ajuns totuşi să se 
întoarcă spre sud. 

— Orice... Zise domnul Heurtaux, orice ar fi mai bine 
decât să ne izbim de banchiză. 

În acest moment meşterul Ollive încercă să iasă din careu. 
Rezistenţa aerului, fiind mai puţin puternică, izbuti. Domnul 
Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol şi locotenenţii îl 
urmară şi, ţinându-se de tacheţi, ajunseră la bastingajul de 
la tribord, de care se rezemară. 


Jean-Marie Cabidoulin, dulgherul şi fierarul, harponerii şi 
doisprezece mateloţi englezi şi francezi ieşiră din post şi se 
aşezară, ca să poată cerceta marea, pe cursiva dintre 
parapet şi cuptor. 

Saint-Enoch se-ndrepta atunci spre nord-nord-est, dus de 
la pupa de val, a cărui înălţime scădea în timp ce-i 
descreştea şi viteza. 

Împrejurul lor nu se vedea nici un uscat. 

Cât despre monstrul marin, care înhăţase de vreo 20 de 
ore nava, după câte credeau, nu se zărea nicăieri, orice ar fi 
spus dogarul. 

Cu toţii începură să spere şi să prindă curaj, ascultând 
cuvintele de îmbărbătare rostite de căpitanul Bourcart. 
Meşterul Ollive socoti chiar potrivit să-l ia peste picior pe 
Jean-Marie Cabidoulin pe seama crocodililor, caracatiţelor 
şi tuturor monştrilor marini. 

— Ai pierdut sticla... Bătrâne! Îi zise el bătându-l pe umăr. 

— Am câştigat-o, replică meşterul Cabidoulin, dar nici tu 
nici eu nu vom mai ajunge s-o bem! 

— Ce? Pretinzi că monstrul tău... 

— E tot aici şi, dacă te uiţi cu atenţie, îi zăreşti când coada, 
când capul! 

— Toate astea sunt închipuiri ieşite din căpăţâna ta 
afurisită! 

— Şi ne ţine în cleşti... Şi nu ne va da drumul... Şi ştiu bine 
unde ne duce... 

— Ne duce acolo de unde ne vom întoarce, bătrâne, 
ripostă meşterul Ollive. Şi, după sticla de rachiu, să mai 
punem rămăşag şi pe o sticlă de rom că vom scăpa teferi şi 
nevătămaţi! 

Jean-Marie Cabidoulin ridică din umeri şi aruncă 
meşterului Ollive o privire mai dispreţuitoare ca niciodată. 
Aplecat deasupra balustradei, avea credinţa de neclintit că 
vede capul monstrului, un fel de cap de cal cu un cioc 
enorm care ieşea dintr-o coamă deasă, apoi câteva sute de 
picioare mai încolo - coada sa monstruoasă bătând cu furie 


apele răscolite pe o mare întindere! Şi trebuie să 
mărturisim că elevii şi mateloţii vedeau şi ei toate acestea 
prin ochii încăpăţânatului dogar. 

Între timp, dacă înspre nord nu zăreau uscatul, în schimb 
sloiurile se vedeau plutind pe o mare întindere. Nu încăpea 
îndoială că Saint-Enoch străbătea regiunile polare de 
dincolo de strâmtoare. Cu câte grade peste paralela 70 nu 
se putea stabili decât calculând poziţia, lucru cu neputinţă 
de făcut la această oră târzie. 

În plus, peste mai puţin de zece minute, matelotul 
Gastinet, care se urcase în gabia arborelui trinchet, strigă 
cu o voce răsunătoare: 

— Banchiză la babord prova! 

Un câmp de gheaţă apărea la o distanţă de trei mile spre 
nord. Neted ca oglinda, el răsfrângea ultimele raze ale 
soarelui. În fund apăreau primele blocuri ale banchizei, a 
cărei creastă se profila la vreo sută de stânjeni deasupra 
nivelului mării. Pe întinderea de gheaţă se putea vedea o 
lume de păsări, pescăruşi, pinguini, gării, fregate, în timp 
ce perechi numeroase de foci se târau pe margini. 

Banchiza se găsea la o depărtare de 3-4 mile şi vântul care 
se-nteţea bătea într-acolo. Marea era mai agitată decât ar fi 
trebuit după puterea brizei, din cauză că enormul val mai 
înainta în mijlocul sloiurilor, care se izbeau între ele. Fără 
îndoială, talazul avea să se spargă de neclintita barieră 
arctică. 

Valurile mari măturau puntea lui Saint-Enoch, ai cărui 
parapeţi fură dărâmaţi pe la traversul arborelui trinchet. La 
un moment dat se aplecă atât de mult, încât apa năvăli până 
la dunetă. Dacă n-ar fi rezistat bocaporturile, corabia s-ar fi 
scufundat. 

Odată cu sosirea serii, vijelia creştea şi se dezlănţuiră 
rafale groaznice, amestecate cu fulgi de zăpadă. 

În fine, pe la orele şapte, Saint-Enoch, ridicat de val 
pentru ultima oară, fu aruncat pe câmpul de gheaţă, pe 


care-l străbătu alunecând pe suprafaţa netedă şi sfârşi prin 
a se lovi de blocurile banchizei. 

XV ÎNCHEIERE. 

În ce parte a Mării Arctice fusese dus Saint-Enoch din 
momentul când se desprinsese de stânci, adică de vreo 24 
de ore încoace? După ce se ridicase ceața, domnul Bourcart 
putuse constata că nava se îndrepta spre nord-nord-vest. 
Dacă nu deviase de la această direcţie la ieşirea din 
strâmtoarea Bering, el şi tovarăşii săi ar fi putut ajunge pe 
coasta Siberiei sau a insulelor învecinate. Repatrierea s-ar 
efectua mai uşor decât dacă ar trebui să străbată 
nesfârşitele întinderi ale Alaskăi americane. 

Se lăsase noaptea - o noapte neagră şi îngheţată, cu o 
temperatură de minus zece grade. 

Ciocnirea fusese destul de puternică pentru ca să se rupă 
toate catargele şi să se sfarme coca. Era o minune că n- 
aveau nici un rănit grav şi oamenii se aleseseră numai cu 
câteva contuzii. Mateloţii, izbindu-se de bastingaj, putură să 
coboare pe câmpul de gheaţă, unde domnul Bourcart şi 
ofiţerii săi îi ajunseră imediat din urmă. Nu le mai rămânea 
decât să aştepte să se lumineze de ziuă. Totuşi, decât să 
stea în aerul rece timp de mai multe ore, era mai bine să 
urce înapoi la bord. Căpitanul le dădu ordin s-o facă. Dacă 
nu le va fi cu putinţă să aprindă focul nici în careu nici în 
post, ambele fiind distruse aproape în întregime, echipajul 
va găsi cel puţin unde să se adăpostească împotriva 
viscolului, care se dezlănţuise cu furie. 

În zorii zilei domnul Bourcart va lua măsurile ce se 
cuveneau. 

Saint-Enoch se-ndreptase după ce se izbise de baza 
banchizei. Dar cu ce avarii de nereparat! Coca era spartă în 
mai multe locuri sub linia de plutire, puntea desfundată sau 
desfăcută, iar pereţii interiori ai cabinelor se dizlocaseră. 
Totuşi, ofiţerii putură - de bine, de rău - să se instaleze în 
interiorul dunetei, iar mateloţii în cală şi în post. 


lată deznodământul acestor împrejurări în ceea ce 
priveşte cel puţin fenomenul provocat de o irezistibilă 
mişcare seismică a pragului oceanic între paralelele 50-70. 

Acum ce se va-ntâmpla cu naufragiaţii de pe Saint-Enoch 
şi Repton? 

Domnul Bourcart şi secundul îşi putuseră regăsi hârtiile 
printre dărâmăturile careului. La lumina unui felinar căutau 
să stabilească poziţia navei. 

— Începând din seara de 22 până-n seara de 23 
octombrie, zise domnul Bourcart, valul seismic a dus nava 
spre nord-vestul mării polare... 

— Şi cu o viteză care nu poate fi estimată la mai puţin de 
40 de leghe pe oră... Rosti domnul Heurtaux... 

— Încât, declară căpitanul, n-aş fi surprins dacă am fi 
ajuns până-n regiunile Ţării lui Vranghel. 

Dacă domnul Bourcart nu greşise, dacă banchiza se 
sprijinea pe acest pământ învecinat cu coasta siberiana, nu 
ar trebui decât să traverseze strâmtoarea De Long pentru a 
ajunge în Ţara Tehouktchis, al cărei capăt pe oceanul polar 
este Capul Nord. Dar poate că era păcat că Saint-Enoch nu 
fusese aruncat ceva mai la vest, pe arhipelagul Noii Siberii. 
La gurile fluviului Lena, repatrierea s-ar fi putut face în 
condiţii mai bune, căci orăşelele nu lipsesc în ţinutul 
iacuţilor, prin care trece cercul polar. 

La drept vorbind, situaţia nu era disperată. Naufragiaţii 
aveau destule şanse de a fi salvaţi. Este adevărat că 
trebuiau să îndure multe oboseli, lipsuri şi mizerie. Să 
parcurgi sute de mile pe aceste câmpuri de gheaţă, fără 
adăpost, expus la toate rigorile climei în plină iarnă! În plus, 
trebuia ca strâmtoarea De Long să fie acoperită cu un strat 
gros de gheaţă pe toată lăţimea, pentru ca să se poată 
ajunge la coasta siberiana! 

— Cea mai mare nenorocire, zise domnul Heurtaux, este 
că avariile lui Saint-Enoch nu se pot repara! Am fi săpat un 
canal prin câmpul de gheaţă şi nava noastră şi-ar fi reluat 
navigația. 


— Şi, adăugă domnul Bourcart, nu mai avem nici măcar o 
singură ambarcaţiune! Ca să construim una cu rămăşiţele 
lui Saint-Enoch, în care să încapă vreo 50 de oameni, ar fi 
greu, căci proviziile ne vor lipsi înainte s-o fi terminat. 

Se făcu ziuă şi soarele abia îşi arătă deasupra zării discul 
palid fără căldură şi aproape fără lumină. Câmpul de 
gheaţă se desfăşura cât vedeai cu ochii spre vest şi spre est. 

La sud se afla strâmtoarea De Long plină de sloiuri din 
care iarna va face o suprafaţă neîntreruptă până la litoralul 
asiatic. 

Este adevărat că, atâta timp cât aceste regiuni vor fi 
îngheţate pe toată întinderea lor, domnul Bourcart şi 
tovarăşii săi nu le vor putea străbate pentru a ajunge până 
la continent. Toţi părăsiră bordul şi căpitanul începu să 
cerceteze starea lui Saint-Enoch. 

Nimeni nu-şi putea face vreo iluzie. Coca se sfărâmase la 
ciocnirea cu banchiza, nava avea coastele rupte, bordajul 
crăpat, chila desprinsă la călcâi, cârma demontată, 
etamboul retezat - avarii imposibil de reparat, aşa cum 
declarară, după examinarea lor, dulgherul Ferut şi fierarul 
Thomas. 

Nu le mai rămânea deci de ales decât între două soluţii: 
ori să pornească la drum în aceeaşi zi, luându-şi tot ce mai 
aveau din provizii şi să se îndrepte spre vest, către acea 
parte din mare care era, poate, îngheţată până la litoral, 
sub influenţa curentului polar, ori să ridice o tabără la 
poalele banchizei şi să rămână acolo aşteptând ca 
strâmtoarea De Long să devină practicabilă pentru pietoni. 

La ambele soluţii existau argumente pentru şi contra. În 
tot cazul, nu puteau ierna în acest loc până la venirea 
anotimpului cald. Chiar dacă ar fi săpat un adăpost 
dedesubtul banchizei, aşa cum au mai făcut oamenii de pe 
baleniere, cum să trăieşti aici încă şapte sau opt luni? Să nu 
uităm că trebuiau hrăniţi 56 de oameni, a căror alimentaţie 
nu era asigurată decât pentru vreo două săptămâni, cel 
mult trei, dacă raţia se reducea la strictul necesar. A te 


bizui pe vânătoare sau pescuit ar fi fost foarte nesigur. Apoi, 
cum să organizezi încălzirea dacă nu arzând toate 
rămăşiţele corăbiei? Şi după aceea ce se va alege de 
naufragiaţi? 

Cât despre sosirea vreunei nave, care să ajungă până la 
banchiză, se vor scurge încă două treimi din an înainte ca 
aceste meleaguri să devină navigabile! 

Căpitanul Bourcart hotări deci să se plece imediat ce se va 
termina construirea câtorva sănii care, în lipsă de câini, vor 
fi trase de oameni. 

Trebuie să spunem că acest proiect, făcut de echipajul lui 
Saint-Enoch, fu adoptat fără discuţii de oamenii de pe 
Repton. 

Naufragiaţii nu ştiau exact poziţia câmpului de gheaţă. 
Aveau oare măcar certitudinea că se află în vecinătatea 
Ţării lui Vranghel? 

Atunci când doctorul Filhiol îl rugă pe căpitan să-i dea 
câteva lămuriri, acesta răspunse: 

— Nu pot să vă spun nimic sigur. Cu instrumentele mele aş 
fi stabilit poziţia, dar s-au stricat. Cred că acest câmp de 
gheaţă trebuie să fie în apropierea "Ţării lui Vranghel, în caz 
că n-a suferit influenţa vreunui curent care să-l fi deplasat 
la vest sau la est de strâmtoarea Bering. Dar, fără puncte 
de reper, cum să afli, dacă întinderea de gheaţă este 
nemişcată sau în derivă, împreună cu banchiza? 

Într-adevăr, două curente puternice străbat aceste 
regiuni, unul vine din nord-vest, ocolind Capul Orient al 
peninsulei 'Tehouktchis, celălalt vine din nord pentru a se 
uni cu primul care urcă pe lângă coasta Alaskăi până la 
Point Barrow. 

În orice caz, plecarea era hotărâtă. La ordinul căpitanului, 
meşterul Cabidoulin, dulgherul şi fierarul se puseră pe 
treabă. Voiau să construiască trei sănii din scândurile şi 
stinghiile scoase de pe Saint-Enoch, a cărui cocă le va sluji 
mai departe drept adăpost. Pentru combustibil, care 


trebuia luat în cantităţi cât de mari cu putinţă, vor folosi 
catargele şi vergile. 

Îşi propuseră ca această operaţie să dureze trei zile, ceea 
ce era posibil dacă nu pierdeau timp. Englezii îşi oferiră şi 
ei serviciile şi domnul Bourcart se gândi să recurgă la ele 
mai ales în timpul mersului. Nici aşa nu vor fi destule braţe 
pentru a trage aceste sănii grele în cursul unui drum atât 
de lung. 

În mai multe rânduri, cei doi căpitani, locotenenţii şi 
doctorul Filhiol urcară pe creasta banchizei, ale cărei pante 
puteau fi suite destul de lesne. De la această înălţime de 
300 de picioare, raza de vizibilitate era de aproape 
cincizeci de kilometri. Nici un fel de pământ nu apărea în 
câmpul ocheanelor. 

În direcţia sud se zărea aceeaşi mare presărată cu sloiuri 
şi nu un câmp de gheaţă neîntrerupt! Era de presupus că 
vor mai trece câteva săptămâni înainte ca strâmtoarea De 
Long să îngheţe pe toată întinderea ei... Dacă într-adevăr 
cea care se vedea era strâmtoarea De Long. 

Timp de trei zile cât lucrară la sănii tabăra nu fu tulburată 
de urşii albi. 

Două sau trei din aceste animale, care sunt foarte 
primejdioase, după ce se arătară între sloiuri, se retraseră 
când se văzură urmărite. 

În fine, la data de 26 octombrie, pe seară, terminară 
construcţia săniilor. Le încărcară cu lăzi de conserve, carne, 
legume şi pesmeţi, precum şi cu o mare cantitate de lemne 
şi un balot de pânze pentru ridicarea corturilor în cazul 
când viscolul ar împiedica mersul convoiului. 

A doua zi, după o ultimă noapte petrecută în post şi în 
careu şi după o ultimă masă luată la bord, domnul Bourcart 
cu tovarăşii săi şi căpitanul King cu mateloţii lui porniră la 
drum. Nu plecară fără o profundă emoție şi strângere de 
inimă! Nu-şi desprinseră privirile de la epava care fusese 
odată Saint-Enoch, până când nu pieri în spatele banchizei 
înalte. 


Meşterul Ollive, plin de încredere ca întotdeauna, îi spuse 
dogarului: 

— Ei bine, bătrâne! Ne vom descurca până la urmă şi vom 
revedea cheul din Havre! 

— Noi... Cine ştie? Dar nu şi Saint-Enoch, se mulţumi să 
răspundă Jean-Marie Cabidoulin. 

Nu este cazul să descriem în amănunt incidentele 
petrecute în timpul drumului pe suprafaţa câmpului de 
gheaţă. Cea mai mare primejdie era să le lipsească hrana şi 
combustibilul, dacă vor trebui să meargă prea mult. 

Micuța caravană păşea într-o ordine perfectă. Cei doi 
locotenenţi se găseau în frunte. Ei se depărtau câteodată în 
recunoaştere, pe o distanţă de una sau două mile, când 
blocurile de gheaţă barau drumul. Trebuiau atunci să 
înconjure aisberguri înalte, ceea ce lungea etapele. 

Cât despre temperatură, ea oscila între 20 şi 30 de grade 
sub zero, media obişnuită la această latitudine în perioada 
începutului de iarnă. 

Zilele treceau una câte una şi la sudul câmpului de gheaţă 
se arăta aceeaşi privelişte a mării acoperită de sloiuri 
plutitoare. Domnul Bourcart observă, de altfel, că un curent 
destul de rapid ducea aceste sloiuri spre vest, adică spre 
strâmtoarea De Long a cărei intrare de la apus fusese 
depăşită de sănii. Spre sud se desfăşura probabil braţul 
larg de mare care mărgineşte insulele Ljahov şi arhipelagul 
Noua Siberie. 

Căpitanul Bourcart, când stătea de vorbă cu ofiţerii săi în 
privinţa eventualităţilor ce se puteau prevedea, îşi exprima 
teama de a fi obligat să meargă până la aceste insule, pe 
care le despart mai multesute de mile de continentul 
asiatic. 

Caravana străbătea abia douăsprezece mile în 24 de ore, 
din care12 erau necesare, noaptea, pentru odihnă, şi cum 
zilele lui octombrie sunt destul de scurte la această 
latitudine înaltă, cum soarele nu mai descrie deasupra 


orizontului decât o curbă din ce în ce mai strânsă, mergeau 
aproape pe întuneric, cu preţul unor eforturi istovitoare. 

Totuşi, aceşti oameni curajoşi nu se plângeau. Nu aveai 
nimic de spus despre englezi, care trăgeau la sănii cum se 
stabilise. Când domnul Bourcart dădea semnalul de oprire, 
se ridicau imediat corturile cu ajutorul pânzelor şi grinzilor, 
apoi se distribuia hrana, se aprindea maşina de gătit, se 
prepara câte o băutură caldă, grog sau cafea şi toţi 
adormeau până în momentul plecării. 

Dar câte suferinţe, când rafalele se dezlănţuiau cu o 
violenţă nemaipomenită, când viscolul spulbera zăpada pe 
câmpul de gheaţă sau când mergeau împotriva vântului, în 
mijlocul unei pulberi albe, dese şi orbitoare! Nu se vedea 
om cu om la câţiva metri depărtare. Direcţia nu putea fi 
stabilită decât cu busola, al cărei ac înnebunit nu mai indica 
ce trebuie. Domnul Bourcart - şi acest lucru nu-l încredința 
decât domnului Heurtaux - se simţea pierdut prin aceste 
imense pustietăţi... Era obligat să meargă la marginea 
câmpului de gheaţă de care se izbeau valurile în loc s-o 
pornească drept spre sud. Dar marea se-ntindea tot într- 
acolo... Va fi oare nevoit să se îmbarce pe aceste sloiuri în 
derivă şi să se lase în voia întâmplării ca să ajungă la coasta 
siberiana?... Nu, pe măsură ce temperatura va scădea, 
sloiurile, înghesuite unul într-altul, vor sfârşi prin a forma 
un câmp solid de gheaţă pe suprafaţa Bazinului polar. Dar 
dacă ar trece săptămâni înainte ca marea să îngheţe, 
proviziile de hrană, cu toate economiile ce se făceau, 
lemnele, al căror consum se reducea numai la încălzirea 
alimentelor, nu se vor termina? 

Şi acum mai mulţi elevi erau la capătul puterilor şi 
doctorul Filhiol îi îngrijea cum putea mai bine. Ah! De câte 
oboseli ar fi fost scutiţi dacă săniile ar fi avut atelaje de câini 
obişnuiţi cu câmpiile Siberiei şi Kamciatkăi! Înzestraţi cu un 
admirabil simţ de orientare, aceste animale ştiu să găsească 
drumul prin viscolul turbat, atunci când stăpânii lor sunt 
reduşi la neputinţă. 


În fine, s-a mers în felul acesta până la 19 noiembrie. 
Douăzeci şi patru de zile trecuseră din momentul plecării. 
N-a fost cu putinţă să coboare spre sud-vest, acolo unde 
domnul Bourcart spera să ajungă la capurile continentului 
din apropierea insulelor Ljahov. 

Hrana era pe sfârşite şi în mai puţin de 48 de ore 
naufragiaţilor nu le va rămâne altceva de făcut decât să se 
oprească la ultima lor tabără şi să aştepte acolo cea mai 
groaznică moarte! 

— Navă... Navăl!... 

În fine se auzi acest strigăt scos de Romain Allotte în 
dimineaţa zilei de 20 noiembrie! În faţa tuturor privirilor se 
ivi corabia semnalată de locotenent. 

Era o navă cu trei catarge, o balenieră care, cu toate 
pânzele întinse, pe un vânt bun din nord-vest, se-ndrepta 
spre strâmtoarea Bering. 

Domnul Bourcart şi tovarăşii săi, părăsind săniile, avură 
încă destulă putere să alerge spre marginea câmpului de 
gheaţă. Făcură semne şi traseră focuri de puşcă. 

Curând fură zăriţi şi auziţi. Corabia se opri imediat şi două 
ambarcaţiuni porniră spre ei. 

După o jumătate de oră, naufragiaţii se aflau la bord, 
salvaţi de această intervenţie, pe drept cuvânt 
providenţială. Această navă, World, din Belfast, având 
căpitan pe domnul Morris, după ce-şi încheiase cu 
întârziere campania de pescuit, se îndrepta acum spre 
Noua-Zeelandă. 

De prisos să spunem că primirea făcută echipajului de pe 
Saint-Enoch, ca şi celui de pe Repton, fu din cele mai calde. 
Şi, când cei doi căpitani povestiră în ce împrejurări 
extraordinare se pierduseră navele lor, toată lumea abia îşi 
putea crede urechilor. 

După o lună de zile, World îi debarca la Dunedin pe 
supraviețuitorii groaznicului naufragiu. 

Căpitanul King zise căpitanului Bourcart, luându-şi rămas 
bun: 


— Ne-aţi primit la bordul lui Saint-Enoch, şi vă 
mulţumim... 

— Aşa cum şi noi mulţumim compatriotului 
dumneavoastră, căpitanul Morris, care ne-a primit la bordul 
navei World, răspunse domnul Bourcart. 

— Aşadar suntem chit... Declară englezul. 

— Cum doriţi... 

— Bună seara! 

— Bună seara! 

Şi asta a fost tot. 

Cât despre monstrul marin - sepie, cefalopod, şarpe de 
mare sau cum vreţi să-l numiţi - World, în pofida 
prevestirilor cu care meşterul Cabidoulin nu se zgârcea, 
avu norocul să nu-l întâlnească în timpul traversării din 
marea polară în Noua Zeelandă. Pe de altă parte, nici 
domnul Bourcart şi tovarăşii săi nu zăriră fantasticul animal 
în timpul călătoriei lor din Noua Zeelandă până în Europa. 

Locotenenţii Cogquebert şi Allotte îşi dădură în sfârşit 
seama că fusese vorba de un val imens, având o viteză 
nemaipomenită, care dusese nava Saint-Enoch până la 
banchiză. 

Cât despre Jean-Marie Cabidoulin, el tot mai credea că 
peripeţiile lor se datorau uriaşului şarpe al mării. 

În orice caz, nu avem nici o dovadă că oceanele ar 
adăposti asemenea animale. Astfel, până când ihtiologii vor 
constata că există şi vor decide în ce familie, gen sau specie 
să le clasifice, mai bine să punem ceea ce se povesteşte 
despre ele pe seama legendelor. 

Căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi ajunseră apoi teferi la 
Le Havre. Din păcate de data aceasta nu la bordul navei cu 
care plecaseră. Totuşi, graţie vânzării primei încărcături la 
Victoria din Vancouver, campania le aduse destule beneficii. 

În ce-l priveşte pe Saint-Enoch, pierderea lui fu acoperită 
de societatea de asigurări. Dar căpitanului îi veneau lacrimi 
în ochi când se gândea la nefericita lui navă, părăsită la 
poalele banchizei arctice! 


Meşterul Ollive şi meşterul Cabidoulin îşi oferiră unul 
altuia sticlele de rachiu şi rom pe care puseseră rămăşag în 
cursul călătoriei, după cum le pierduseră şi le câştigaseră 
pe rând fiecare. Primul spuse celui de-al doilea: 

— Ei bine, bătrâne, tot mai crezi în prezicerile tale? 

lar acesta răspunse: 

— Cum să nu cred după tot ce ni s-a întâmplat! 

— Prin urmare susţii că ai văzut animalul? 

— Cum te văd pe tine în carne şi oase! 

— Vrei să spui cu alte cuvinte că seamănă cu mine? 

— Da... Pentru că nu vrei să mă crezi! 

— Mulţumesc. 

Cum se vede, dogarul nu şi-a schimbat părerea. El e mai 
departe încredinţat de existenţa monstrului şi în veşnicele 
lui poveşti aminteşte fără încetare de peripeţiile lui Saint- 
Enoch. Dar puteţi fi siguri că această campanie de pescuit a 
fost ultima la care a luat parte Jean-Marie Cabidoulin. 


SFÂRŞIT 


1 Înălţimea exactă a acestui munte este de 8172 metri 
2 Sol: monedă peruviană