James Fenimore Cooper — Cuceritorii Pacificului

James Fenimore Cooper 


Editura «CARTEA MOLDOVEI» IAŞI, 1943 


Zie 


James Fenimore Cooper 


CUCERITORII 
PACIFICULUI 


(The Crater) 


Prelucrare în româneşte cu un studiu biografic 
şi o introducere de Dr. |. Fr. Botez 


Editura «CARTEA MOLDOVEI» Arh. Gheorghiu 
IAŞI (cca. 1943) 


VIAŢA ŞI OPERA LUI JAMES FENIMORE COOPER 
(După G. W. Green şi Aug. Moireau) 


Viaţa ilustrului scriitor american James Fenimore Cooper cât şi 
opera sa, au fost cercetate de numeroşi biografi şi critici literari. 
Intre aceştia, cu toată vechimea relativă a studiului publicat, G. W. 
Green ocupă un loc aparte. Studiul său asupra lui Cooper, poate fi 
socotit şi azi, drept cel mai complet. De el şi de un interesant 
articol al scriitorului Aug. Moireau, colaborator al „Marii Enciclopedii 
Franceze”, ne-am servit în special în rândurile care urmează. 

J. F. Cooper s-a născut la Burlington (New-Jersey), la 15 
septembrie 1789, ca fiu al judecătorului William Cooper, care se 
trăgea dintr-o familie engleză stabilită în Statele Unite, în oraşul 
menţionat, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea. Un an după naşterea 
micului James, familia s-a instalat la Cooperstown, pe un vast 
domeniu din vecinătatea lacului Otsego (New-York), proprietatea 
judecătorului şi unde acesta întemeiase o importantă exploatare. 
Copilăria viitorului vestit romancier american s-a desfăşurat în 
mijlocul acestui peisaj sălbatic, pe domeniul părintesc aflat atât de 
aproape de frontiera civilizaţiei. Locuitorii regiunii erau coloni şi 
aventurieri, pioneri de o îndrăzneală excepţională, amestecați cu 
resturi de triburi indiene, care odinioară stăpâniseră toate 
teritoriile, departe spre nord şi spre sud. Din acest mediu deosebit 
a cules scriitorul multe dintre subiectele romanelor sale, care, l-au 
înscris în literatura mondială. 

La 13 ani, J. F. Cooper este trimis la liceul din Yale (Connecticut), 
unde a studiat trei ani. El îşi dă repede seama, că viaţa liniştită şi 
metodică a internatului nu-i convine şi visuri pline de vrajă, pentru 
o existenţă aventuroasă, încep să-l frământe. De-abia împlinise 16 
ani, când reuşi să fie angajat pe un vapor de comerţ. Un an au ţinut 
cursele sale de-a lungul mărilor, an în care gustul de călătorii şi 
experienţa şi le-a mărit într-o egală măsură. După aceea, tânărul 
James a fost primit în calitatea de „midshipman” (aspirant de 
marină), pe un vas de război. Aici şi-a petrecut cinci ani dintre cei 
mai frumoşi ai vieţii, în ciuda greutăților felurite pe care a trebuit să 
le învingă. Amintirile de elev marinar, dramatizate, i-au servit 
subiecte pentru multe dintre romanele sale cele mai bune. În anul 
1811, renunţă la carieră şi se căsătoreşte cu domnişoara de 


— 3 — 


Lancey, care făcea parte dintr-o bună familie newyorkeză, 
stabilindu-se într-un sat, Mamaroneck, în apropiere de New-York. 

Viaţa de familie l-a absorbit o bucată de timp şi Cooper a început 
destul de târziu să scrie. lată cum povesteşte Green, interesanta 
împrejurare: „Intr-o zi, viitorul romancier citea soţiei sale un roman 
englez. Pe neaşteptate un val de entuziasm îl cuprinde. El întrerupe 
lectura şi cu ochii plutind parcă în lacrimi de fericire, declară soţiei 
că se simte în stare să scrie o carte cu mult mai bună, decât cea pe 
care o citea”. Din acest elan neaşteptat al sufletului dornic să-şi 
imortalizeze freamătul în pagini alese, s-a născut prima lucrare a lui 
Cooper intitulată „Precaution”, pictură a vieţii rurale şi de castel, 
din Anglia. Succesul cărţii a fost sub mediocru, imitaţia scriitorilor 
britanici fiind prea fidelă. De-abia în anul 1821, apare romanul 
„Spionul”, una dintre cele mai bune lucrări ale lui Cooper şi care a 
fost socotit drept un eveniment în istoria literaturii americane. 
Subiectul era desprins, din înalta idee morală a sacrificiului pentru 
patrie. Doi ani mai târziu, romancierul a cărui reputaţie fusese 
stabilită, publică „Pionerii”. Această carte a fost tipărită până azi în 
milioane de exemplare şi în toate limbile globului. Eroul, devenit 
repede popular, este „trapeurul” cu sentimente înalte; acel 
„backwoodman”, care a învăţat şcoala vieţii în mijlocul naturii 
sălbatice şi care vorbeşte fără preţiozităţi stilistice, din inimă. 
Cavalerul pădurilor virgine, omul cu ciorapi lungi de piele (Bas-de- 
Cuir), a răsărit din amintirea tumultoasă a trecutului, aşa cum l-a 
cunoscut în copilăria sa Cooper. 

Din experienţa marinărească, excelentul scriitor a extras primul 
său roman de aventuri maritime. Acesta este „Pilotu/”, carte 
reamintind „Piratul” de Walter Scott. Urmează „Lionel Lincoln”, 
lucrare scoasă din câmpul războiului revoluţionar, dar care n-a mai 
avut succesul „Spionului”. 

lată cum defineşte Aug. Moireau opera lui Cooper şi volumele de 
succes publicate de acesta după anul 1824. 

„In „Ultimul Mohican” (povestire din 1757), cartea cea mai 
completă şi mai gustată a lui Cooper, apare din nou trapeurul „Bas- 
de-Cuir”, dar mai tânăr, într-o epocă în care indienii erau stăpânii 
necontestaţi ai terenurilor de vânătoare. Autorul a fost învinuit că a 
prezentat în acest roman, atât de iubit de tinerime, indieni 
închipuiţi, mai frumoşi şi mai buni decât în realitate. In prefața 
ediţiei revăzute a „Povestirilor Trapeurului” (Leather stocking Tales) 
publicată în anul 1850, Cooper se apără împotriva acestei 


A, 


obiecţiuni, afirmând că nu-i totuna să judeci indienii prin prisma 
sentimentelor obişnuite şi în stadiile ridicate ale vieţii lor morale, 
ori a existenţei lor ca fiinţe având un suflet şi o conştiinţă; 
comparativ cu judecata care trebuie făcută despre ei, când încheie 
un tratat cu agenţii guvernământului federal şi când întrecându-se 
în şiretenie cu aceştia, dau liber frâu pasiunilor sălbatice de care 
sunt frământaţi. Cooper conchide, că a urmărit să înfăţişeze 
„frumosul ideal” al vieţii sentimentale a indienilor. 

Cea mai mare parte a romanelor lui Cooper au fost traduse în 
limbi străine şi în deosebi în limbi europene. Interesul trezit a fost 
extraordinar, ca un fel de revelaţiune o poeziei şi farmecului Lumii 
Noi. În anul 1827, Cooper a vizitat continentul nostru şi a stat şapte 
ani la Londra, Paris şi Florenţa. Aici publică, în primul an „Preria”, 
roman în care prietenul nostru „trapeurul” reapare pentru a-şi 
încheia cariera în marele West. El a părăsit pădurile supuse 
defrişării, pentru a pătrunde în câmpiile care se întind din văile 
fluviului Mississippi până la Munţii Stâncoşi. Aici se stinge eroul ca 
un adevărat filosof al deşertului. In acelaşi an apare „Corsarul/ 
roşu”, al doilea roman maritim, care s-a bucurat de acelaşi succes 
ca şi primul. In „Notions of the Americans, by a travelling 
Bachelor”, Cooper combate unele păreri satirice a câtorva călători 
englezi, privind obiceiurile yankee, păreri care au supărat profund 
pe americani. Halleck ironizează această apologie în poema „Red 
Jacket. „Se spune că suntem, potrivit unui Act votat de Congres, 
poporul cel mai luminat de pe pământ, că întreaga săptămână 
petrecem, tot aşa cum se întâmplă numai duminica la Paris, când 
lumea dansează, cântă şi râde; că de la Noul Orleans până în golful 
Fundy nu se întâlneşte niciun paznic de închisoare şi niciun epitaf; 
că într-o bună zi, în cel mult 50 de ani, vom exporta versuri şi vin; şi 
că faimoasa noastră flotă (opt fregate şi un „schooner”) va curâăţi 
mările din Noua Zemblă la Ecuator”. 

In anul 1829 a văzut lumina tiparului lucrarea „The Wept of 
Wishston-Wish”. Cooper a participat la revoluţia din 1830. Prieten 
intim al lui La Fayette, la primirea călduroasă a căruia, în Statele 
Unite, a luat parte activă în anul 1824, îl sfătuia să restabilească pe 
tron, ca rege constituţional pe Henric al V-lea, prin abolirea 
Pairatului, înlocuit printr-un Senat ales de naţiune; departamentele 
alegând pe membrii Camerei, etc. 

Din anul 1830-1832, apărură: „Water-Witch”, mai multe scrisori 
apologetice în „Waţionalul”, o povestire semi-politică, semi- 


= 5 


romantică „Bravo” ale cărei scene se petrec la Veneţia şi unde se 
profilează un tip încântător de fată de temnicer; pe urmă „The 
Heidenmauer” şi în anul 1833, „Călăul din Berna”. 

Când Cooper s-a reîntors în America, aducea, repartizate mai 
târziu în 12 volume („Recollections Of Europe”, „England”, „Italy”, 
„Excursions în Switzerland”, „Residence în France”, „Homeward 
Bound”, etc.), o serie de observaţii amuzante, ingenioase, ori pur şi 
simplu familiare, anecdote, descrieri, şi interesante reeditări după 
scenele vieţii sale zilnice, ori după convorbirile avute în Europa. 
Bogat, dornic să trăiască în societate, vorbitor neobosit, iubind 
controversa, Cooper a petrecut la Londra şi la Paris, într-un cerc 
larg de politicieni, scriitori şi artişti. Reîntors în Statele Unite, a 
lămurit într-o „Scrisoare adresată concetățenilor”, motivele pentru 
care a început în Europa discuţii atât de vii, cu privire la obiceiurile 
americanilor. Admiraţia pe care o resimțea, cu spiritul sau puritan 
şi republican, pentru instituţiile ţării sale, nu-l orbea să nu vadă 
defectele mari şi imperfecţiunile felurite ale concetăţenilor. A 
publicat, de altfel, în acea perioadă, o serie de opere satirice: „The 
Monikins”, „The American democrat” (adevăratul titlu trebuia să fie 
„Anti-Cant”). Cooper, în tablourile acestea înfăţişând societatea 
timpului şi în cele din „Home as Found” (1838) n-a iertat nimic, din 
ceea ce se dovedea a fi supărător. Glumele sale au atras violente 
atacuri şi astfel s-au născut interminabile procese împotriva mai 
multor directori de ziare, pe care-i tratase brutal şi care i-au 
răspuns cu vârf şi îndesat. 

In anul 1839, romancierul american publică o „/storie maritimă a 
Statelor Unite”, a cărei exactitate a fost mult contestată, cu toate 
că paginile descriptive s-au dovedit minunate. Se găsesc acolo, 
frumoase povestiri a bătăliilor navale, povestiri care au devenit 
clasice în literatura americană. 

In anul 1840, în sfârşit, Cooper revine la indieni, cu romanele 
„The Pathfinder” şi „The Deerslayer”. Intre aceste două cărţi, 
publică lucrarea „Mercedes din Castilia”. Urmează „Vânătorul de 
cerbi”, scena de desfăşurare fiind situată în pădurile din jurul 
lacului Otsego, aşa cum se înfăţişau acum un secol. Aventurile lui 
Tom Hutter, „singuraticul” şi a fiicelor sale, Judith şi Hetty, au 
încântat nenumărați cititori din cele două continente. „Trapeurul” 
mai apare o dată, aşa cum arăta în prima tinereţe, erou simplu şi 
mare, aşezat pe linia mijlocie dintre viaţa sălbatică şi cea civilizată, 
fiinţă primordială, epurată prin creştinism şi model al virtuţilor 


Gia. 


cavalereşti. 

Acest roman rămâne fără îndoială unul dintre cele mai bune ale 
lui Cooper; dar a atras prea puţin atenţia, la data publicării. 

In anul 1842, au apărut: „Cei doi amirali” şi „Wing and Wing”, 
minunate povestiri maritime; în 1843 „Wyanadotte” sau „The Hutted 
Knoll” reminiscență, descriind instalarea unei familii engleze (a sa), 
lângă lacul Otsego, în timpul revoluţiei. Mai cităm: „Autobiografia 
unei batiste”, „Ned Myers”, „Pe apă şi pământ” şi „Miles 
Wallingford”, toate povestiri marinăreşti. 

In anul 1845, Cooper publică o interesantă trilogie, în care se 
desfăşoară, timp de aproape trei generaţii, aventurile familiei 
Littlepage. Seria o deschide „Satanstoe”, în paginile căreia este 
înfăţişată viaţa la Albany, acum 140 de ani şi unde se mai află 
frumoasa descriere a unei bătălii, din ultimul război al coloniilor 
împotriva francezilor din Canada. Urmează „The Chain-Bearer” şi 
„Pieile Roşii” sau „Indian and Ingin”. |n anul 1847, a apărut „The 
Crater” sau „Vulcan's Peak”, povestire extraordinară de pe coastele 
Pacificului, operă a maturității, în care talentul de povestitor al lui 
Cooper atinge apogeul. (Cititorul va avea prilejul să se convingă, 
din paginile acestei cărţi, pe care i-o prezentăm pentru prima oară 
în prelucrare românească). 

Cooper a mai avut încă timp, înaintea morţii sale (1851) să 
publice: „Oak openings” sau „Vânătorul de albine”; „Jack Tier” sau 
„Stânca din Florida”; „Leii de mare” sau „The Lost Sealers”, istoria 
a două corăbii pierdute între ghetari; „The Ways of the hour”. 

A murit, având în curs de executare romanul „Towns of 
Manhattan” şi în proiect al şaselea roman, consacrat eroului său 
legendar „Trapeurul” (Bas-de-Cuir). In anul 1852, Webster şi Bryant 
i-au ţinut discursul funebru în faţa unei adunări, având ca scop 
adunarea de fonduri pentru a i se ridica un monument. 

După moartea sa, Cooperstown a fost vândut, transformat în 
hotel. Un incendiu l-a distrus anul următor (1853). 

Operele complete ale lui Cooper au apărut la New-York (1865) în 
32 de volume. Miss Susan, fiica lui J. F. Cooper, este autoarea, între 
altele, a două descrieri ale vieţii rurale: „Rural Hours” (1850) şi 
„The Rhyme and Reason of Country Life” (1854). 


Încheiem aici lungul citat pe care am fost nevoiţi a-l face după 


Aug. Moireau. În rândurile care urmează vom căuta să definim 
personalitatea lui Cooper şi valoarea literară a operei sale. 


zF 


Considerat drept iniţiatorul literaturii americane alături de Irving, 
acest prozator dublat de un mare poet, a reuşit să creeze pagini în 
care vioiciunea tablourilor şi măreţia nobilă a caracterelor eroilor 
săi, impresionează în chip deosebit. Pădurea virgină, preria, 
continentele îndepărtate şi misterioasele mări sunt descrise într-un 
chip realist, care dă atitudinii sale scriitoriceşti o notă de strictă 
originalitate. Reformator prin simţăminte şi prin felul de a vedea, 
Cooper se găsea cu un mare avans faţă de epoca literară 
romantică, a acelor timpuri. Unii critici au afirmat că 
„Minuţiozitatea detaliilor, prolixitatea povestirilor, cât şi răceala 
coloritului său”, constituie tot atâtea defecte. Acest mod stângaci 
de a judeca lucrurile, nu ni-l putem însuşi. Cooper a iubit realitatea 
vieţii în complexitatea ei. El şi-a dat seamă că romantismul pur, nu 
mai corespunde aspirațiilor literare serioase. Eroii lui sunt vii şi 
poate prea nobili pentru a fi înţeleşi de cei blazaţi şi incorigibili. Dar 
tot ceea ce-i frământă sufleteşte, este atât de omenesc şi de 
admirabil, încât pare greu să nu identificăm ceva din propria 
noastră personalitate, în vreme ce le urmărim cu o vădită 
curiozitate aventurile de-a lungul continentelor şi mărilor 
îndepărtate. 

Ani şi ani vor trece, fără ca emoția pe care o trezesc paginile lui 
Cooper, să nu rămână tot atât de vie, în inimile lectorilor săi. 
„Cuceritorii Pacificului” („The Crater”), trădează cu prisosinţă 
maniera cooperiană. Este o carte prețioasă, de pe care desfăcând 
poleiala unei fantezii minunate, găsim în straturile inferioare pagini 
glorioase, pagini mereu actuale, de luptă pentru adevăr, dreptate şi 
progres. Americanul erou dispare şi astfel rămâne omul erou, 
pionerul, creatorul de valori, nu americane, nici engleze, ci de valori 
în sine, de vitejii, de gesturi nobile în sine. Din frământarea ceasului 
de faţă, care a prins în mrejele războiului întregul Pacific, va răsări 
ordinea de mâine pur omenească, universală, fără etichetă anglo- 
americană. 


Dr. |. Fr. Botez 


OCEANUL PACIFIC ÎN PERSPECTIVA CUNOŞTINŢELOR 
VECHI ŞI MODERNE 


Oceanul Pacific, numit adeseori Marele Ocean şi cu mult mai rar 
Marea Sudului, este cea mai vastă întindere de apă a planisferului 
nostru. Pentru a cerceta în trăsături generale importanţa politică şi 
economică a acestui ocean, în lumina datelor mai vechi şi actuale, 
ne vedem obligaţi să împărţim studiul de faţă în două subdiviziuni 
şi anume: /. Descoperitorii Pacificului; II. Ţelurile războiului mondial 
şi perspectivele lui viitoare privind problema Pacificului. 


lI. Descoperitorii Pacificului. Se pare că una dintre cele mai vechi 
menţiuni despre acest ocean se datoreşte unui negustor arab, cu 
numele de Su/eiman, care a vizitat China în sec. IX după Hristos. 
Povestiri fantastice continuă să se răspândească după aceea, în 
toată perioada evului mediu. Descoperirea Lumii Noi, deschide însă 
o perspectivă mai serioasă călătoriilor geografice. 

Navigatorului spaniol Vasco Núñez de Balboa îi revine gloria, de 
a fi atins cel dintâi, (urmând ideea lui C. Columb, că există o cale 
maritimă către India, prin vest) ţărmul american al Pacificului, în 
regiunea istmului de Panama. 

Memorabila dată, este cea de 29 Septembrie 1513, ziua 
Sfântului Mihai. Şapte ani mai târziu Fernand Magellan, portughez 
în serviciul Spaniei, încearcă să asigure ţării care l-a adoptat, o cale 
maritimă spre India, pe la sudui Americii. 

Călătoria începe în anul 1519. După ce înaintează de-a lungul 
coastelor Braziliei şi ale Argentinei, Magellan descopere 
strâmtoarea care-i poartă numele şi pătrunde în Oceanul Pacific, pe 
care îl străbate în 16 săptămâni. El atinge insulele Mariane 
(Filipinele) în anul 1521, şi este ucis într-o luptă cu indigenii. Astfel 
Spania îşi asigură pe la sudul Americii un drum spre India, 
concurând pe portughezi, care deţineau drumul pe la Capul Bunei 
Speranţe. Magellan a fost primul european care a făcut ocolul lumii. 
De-abia în anul 1577 englezul Francis Drake realizează a doua 
călătorie în jurul lumii. El străbate oceanul Pacific şi determină 
situaţia arhipelagului Moluştelor. Cu 10 ani mai devreme A/varo de 
Mendana descoperise insulele Salomon (1567) şi Marchize (1568). 

Veacul al XVI-lea cunoaşte trei nume mari de călători, care au 


— 9 — 


făcut descoperiri importante în Pacific. Aceştia sunt: Tasman, 
Torres şi Dampier. 

Abel Janssen Tasman (1603-1659) călător olandez, atinge cel 
dintâi în anul 1642, ţara lui Van Diamen, adică Tasmania, din care 
englezii vor face mai târziu o insulă a deţinuţilor, menţinând 
această situaţie până în anul 1813. Tot lui Tasman i se datoreşte 
descoperirea Noii Zeelande şi recunoaşterea coastei de vest şi de 
sud a Australiei. El a mai cercetat şi arhipelagul Fiji. 

Numele lui Ludovic de Torres, se leagă de cel al strâmtorii, pe 
care a străbătut-o pentru prima oară în anul 1606. Ea desparte 
Australia de Noua Guinee şi are o lungime de 150 Km. Din cauza 
numeroaselor insulițe coraliene aflate în strâmtoare, străbaterea ei 
prezenta mari dificultăţi pentru primii navigatori. 

Pedro  Quciros (1560-1614) vizitează Insulele Societăţii şi 
Arhipelagul Tahiti. William Dampier, spre deosebire de navigatorii 
dinaintea sa, care toţi erau spanioli, portughezi sau olandezi, era 
englez. S-a născut în anul 1652 şi a întreprins două călătorii în jurul 
lumii. Prima între anii 1673-1691 şi a doua de la 1699-1701. Acest 
navigator a străbătut Pacificul în lung şi lat. Numele său se leagă 
de cel al unui arhipelag din Papuasia. Tot în această perioadă, a 
secolului al XVII-lea, trebuie situată şi explorarea mai amănunţită a 
coastelor Australiei. Se ştie că insula a fost văzută de Magellan 
(1520), dar se mai pune şi în seama francezului Gonnevi/le (1503), 
prima relatare asupra existenţei ei. 

Olandezii au numit-o pitoresc „Pământul Austral” şi de aici i-a 
rămas numele de Australia. Coastele occidentale ale insulei au fost 
vizitate în anul 1616, de olandezul Dick Hartog. Cercetări 
interesante au mai făcut Zaachen în anul 1617 şi Van Edel (1619). 

Secolul al XVIII-lea este mai bogat în exploratori ai regiunilor 
Pacificului. Astfel, Jacob Roggerveen (1669-1733) olandez, 
întreprinde o lungă călătorie în jurul lumii, descoperind insule noi, 
între care un grup situat la nord-vest de Arhipelagul Societăţii. 
Călătoria sa se termină dezastros. Ofiţeri ai Companiei Indiilor 
Orientale îl arestează, îl pun în lanţuri şi îl trimit în Olanda, într-o 
stare de plâns. George Anson (lord) amiral englez (1697-1762) a 
publicat în limba engleză relatarea călătoriei sale în Pacific, dintre 
anii 1740-1745. Bun strateg naval, Anson nu s-a ilustrat însă prea 
mult prin descoperiri geografice. 

Un chirurg al marinei engleze Baas, a descoperit în anul 1798, 
strâmtoarea care-i poartă până azi numele, situată între Australia şi 


= i 


Tasmania. Strâmtoarea de la nordul Pacificului, dintre Asia şi 
America a fost descoperită de exploratorul Vitus Bering (1680- 
1741) în anul 1728, într-o primă expediţie de 3 ani, făcută în 
regiunile septentrionale ale Siberiei. O a doua expediţie începută în 
anul 1731 a ţinut 10 ani şi s-a terminat cu moartea lui Bering, pe 
insula care-i poartă până azi numele. L. Ant. de Bougainville (1729- 
1811) ilustrează cu personalitatea sa una dintre cele mai măreţe 
expediţii în Pacific, afară de cea a lui Cook. Lucrarea relatând 
amănuntele acestei călătorii, este cunoscută sub titlul de „Relation 
d'un voyage autour du monde” (Paris. 1771) şi s-a bucurat de un 
succes excepţional. In anul 1763, Bougainville a ocupat insulele 
Maluine din ordinul guvernului francez, după ce mai înainte se 
distinsese într-o expediţie în Canada (1759), fiind sub ordinele 
marchizului de Montcalm. Bougainville a descoperit numeroase 
insule mai mici în Pacific. Will. Robert Brughton (1763-1825) a fost 
asociatul unui alt vestit navigator Vancovoer. El comanda vaporul 
„Chatham”, care făcea parte din expediţia lui Vancouver. A 
descoperit arhipelagul care-i poartă numele, aflat la vărsarea 
fluviului Columbia, pe coasta de vest a Statelor Unite. 

Călătoria lui se întinde de-a lungul întregii coaste a Asiei de 
răsărit, în toată Oceania şi în special în Pacificul de Nord. În anul 
1797 a mai participat la ocuparea insulei Java. George Vancouver 
(1759-1798) a avut sub ordinele sale pe Brughton şi a luat parte la 
a doua şi a treia expediţie a lui Cook. Vancouver şi-a legat pentru 
totdeauna numele de îndrăzneaţa încercare pe care a făcut-o, 
pentru ca să descopere trecerea de la nordul Americii, permiţând 
legătura între oceanul Pacific şi oceanul Atlantic. Cu toate că n-a 
găsit această trecere, a vizitat toată coasta occidentală a Canadei 
şi a Statelor Unite; arhipelagul Regelui George, a Prințului de 
Galles, insula Amiralității şi a descoperit împreună cu Quadra, 
marea insulă care-i poartă numele, situată lângă coasta Columbiei 
britanice (Canada). Comandorul John Byron (1723-1786) a explorat 
Ţara lui Magelan şi a descoperit în anul 1765 mai multe insule din 
grupul Mulgravelor. James Cook (1728-1779) este cel mai ilustru 
dintre călătorii veacului al XVIII-lea. El a făcut trei mari călătorii 
pentru a lămuri ce ascund regiunile mai puţin cunoscute ale 
Pacificului. Viaţa acestui om de ştiinţă, căpitan şi geograf merită a 
fi mai îndeaproape cunoscută. 

De tânăr a iubit profesiunea marinărească, intrând ca mus (elev) 
pe o corabie de cărbuni. A fost apoi numit în marina regală şi a luat 


parte la Războiul de 7 ani, din America. Îl găsim la asediul 
Quebecului (1758), iar mai târziu se distinge prin lucrări de 
hidrografie, în regiunea Sfântului Laurenţiu şi a Ţării Noi (Terre- 
Neuve). Cunoştinţele nautice şi astronomice pe care le posedă îi 
dau prilejul să fie trimis în insulele Tahiti pentru a observa trecerea 
planetei Venus peste soare. In această primă călătorie (1768-1771) 
Cook fără a neglija misiunea sa specială, explorează oceanul 
Pacific, determină poziţia insulelor Societăţii şi a Noii Zeelande şi 
trasează harta coastei orientale a Australiei. Nu mult după aceea, 
cu două corăbii „Adventure” şi „Resolution”, întreprinde a doua 
călătorie de circumnavigaţie (1772-1775). In Pacific, cercetează 
iarăşi regiunea Tahiti, Noua Zeelandă şi înaintează spre Pol până la 
71°10’ latitudine sudică. Urcă apoi spre tropice pe lângă insulele 
Paştelui, insulele Marchize, ale Societăţii şi pe lângă insulele 
Amicilor, fixează poziţia Noilor Hebride şi a Noii Caledonii, 
navighează mai departe între a 54-a şi a 55-a paralelă până la 
Capul Horn şi în fine atinge înălţimea de la Capul Bunei Speranţe, 
ocolind sistematic ghețarii polari. După ce a demonstrat astfel 
inexistenţa continentului austral, care făcea parte din bagajul de 
credinţe a unora dintre contemporanii săi, Cook începe în anul 1776 
cea de a treia călătorie de explorare, urmărind găsirea unei treceri 
la nordul Americii, între Atlantic şi Pacific. După ce mai străbate 
odată Marele Ocean, descopere insulele Sandwich, cercetează 
coasta occidentală a Americii de Nord, începând de la al 45-lea 
grad de latitudine, ocoleşte peninsula Alaska, pătrunde prin 
strâmtoarea lui Bering în Oceanul Ingheţat şi se opreşte din cauza 
banchizei. Exploratorul Cook a murit în insulele Sandwich, unde s-a 
întors să ierneze. Locotenenţii acestuia au adus în patrie vasele 
„Resolution” şi  „Discowery”. Cook înfăţişează tipul cel mai 
desăvârşit de marinar şi navigator. Călătoriile sale de 
circumnavigaţie au lărgit cercul de cunoştinţe asupra Marelui 
Ocean şi i-au fixat definitiv hărţile. Cu Cook se deschide epoca 
explorărilor ştiinţifice, după ce s-a terminat perioada călătoriilor de 
descoperire. 

Mai puţin celebru decât Cook, La Pérouse (Jean-François de 
Galaup) şi-a legat numele de o serie de descoperiri maritime 
importante. 

S-a născut la Gua, în apropiere de Albi, în anul 1741 şi a murit 
într-un naufragiu în insula Vanikoro (1788). La vârsta de 15 ani a 
fost grav rănit şi făcut prizonier pe bordul vasului „Formidable”, la 


20 noiembrie 1759, în bătălia de lângă Belle-Isle, dată împotriva 
amiralului Hawke. In timpul războiului pentru Independenţa 
americană, a luat parte la bătălia Antilelor (1779). Căpitan de 
corabie în anul 1780, pe bordul „Astreei”, a făcut prizoniere cu 
ajutorul lui La Touche - Treville, două vase inamice, aproape de 
insula Regală. O croazieră în baia Hudson s-a terminat cu un succes 
deplin; forturile „Prince de Galles” şi „York” au fost luate cu asalt şi 
complet nimicite. La Perouse a primit odată cu semnarea păcii, 
conducerea unei expediţii de descoperiri, al cărei plan fusese 
întocmit personal de Regele Ludovic al XVI-lea. Cu fregatele „la 
Boussole” şi „Astrolabe” porneşte de la Brest la 1 august 1785. 
Unsprezece luni mai târziu, la 2 iulie 1786, după ce dublează capul 
Horn ajunge pe coasta nord-vestică a Americii, pe la 58*36' 
latitudine de nord, în „portul francezilor”. La 9 aprilie 1787, la 
Pérouse aruncă ancora în Insula Paştilor, în mijlocul Pacificului. Prin 
nordul insulelor Sandwich, unde descopere insula Necker, ajunge la 
Macao, pe urmă în Filipine şi de acolo urcă spre Japonia. La 2 
august 1787, străbate între insula Sakalin şi Corea o strâmtoare, 
care de atunci s-a numit strâmtoarea La Pérouse. Când aruncă 
ancora la Petropavlovsk, în Kamceatka, la 7 septembrie, află de 
înaintarea sa la gradul de şef de escadră şi dă misiune lui Jean- 
Baptiste de Lesseps să ducă în Franţa, jurnalul său de bord şi 
hărţile întocmite. De acolo, atinge spre sud Arhipelagul 
Navigatorilor unde camaradul său Langle a fost masacrat; insulele 
Trădării şi pe cele ale Prietenilor şi la 26 ianuarie 1788, de la 
Botnay-Bay a trimis un ultim raport ministrului marinei. Pe urmă, 
vreme de patruzeci de ani misterul a planat asupra acestei 
expediţii, nemaiştiindu-se nimic despre ea. 

In anul 1826, căpitanul englez Dillon, observând în mâinile unui 
insular din Ticopia un mâner de sabie, pe care a recunoscut 
inițialele lui La Pérouse, a aflat că provine ca şi alte numeroase 
obiecte, dintr-o insulă vecină. Această insulă era Vanikoro, unde 
Dumont d'Urville a regăsit în anul 1828, înfundate în mâlul 
țărmului, rămăşiţele „Busolei” şi „Astrolabei”. - La Pérouse şi 
tovarăşii săi au fost desigur masacrați de insulari după naufragiu. 
Această tragedie n-a redus însă cu nimic zelul exploratorilor 
Pacificului. 

Alte nume celebre de navigatori se adaogă mereu celor 
cunoscute. Astfel d'Entrecasteaux (Raymond Joseph Bruni) 1739- 
1793, trimis pentru a descoperi urmele lui La Pérouse, a murit în 


= ic — 


insula Java, în timp ce controla grupurile vecine. Numele acestui 
marinar îndrăzneţ a fost dat grupului de vest din arhipelagul 
Luisiadelor şi extremității sud-vestice a continentului australian. 
intre descoperirile mai însemnate trebuie să menționăm: 
cercetarea coastei occidentale a Noii Caledonii, care nu mai fusese 
până la el explorată; pe urmă cercetarea insulei Bougainville, a 
Australiei şi a Tasmaniei. 

Adam Jean de Krusenstern (1770-1846) a făcut o călătorie în 
jurul lumii de la anul 1803 la anul 1806. Cu acest prilej a descoperit 
insulele Orlov. in anul 1815 a explorat timp mai îndelungat 
strâmtoarea lui Bering. De la acest navigator şi geograf vestit a 
rămas un interesant „Atlas al Oceanului Pacific” şi o „Hartă 
generală a lumii după proiecția lui Mercator”. 

Etienne Marchand (1755-1793) căpitan din marina comercială 
franceză a făcut între anii 1790-1792 o călătorie în jurul lumii, 
publicată mai târziu de Fleurieu. Numele lui este legat de 
descoperirea grupului insulelor Marchize. Identifică rând pe rând 
Fatu-Hiva, Motane, Hivaoa, Tahuata şi ancorează în golful de la 
Vaitahu. De aici, nava lui „Solide” şi-a continuat drumul spre 
Alasca, de unde luând o încărcătură de blănuri le-a vândut la 
Macao. 

Matthew Flinders (1760-1814) călător englez, a făcut minuni cu 
o corabie mică, având numai opt oameni în echipaj. Intre Australia 
şi Pământul lui Van-Diemen, a descoperit strâmtoarea, botezată cu 
numele tovarăşului său de drum, chirurgul Georg Bass. In anul 
1802 Flinders recunoaşte de-a lungul coastei australiene grupurile 
Northumberland şi Cumberland, străbate strâmtoarea Torres, intră 
în golful Carpentaria şi ajunge în insula Rangurilor (Ţara lui 
Flinders). In anul 1803, face ocolul complet al Australiei, şi 
naufragiază în apropierea insulei Noua Caledonie, dar scapă cu 
viaţă. Reîntors la Londra a publicat interesantul volum intitulat 
„Călătorie în pământurile australe între anii 1801-1803”. 

Lista lungă a naufragiatorilor vestiți din Pacific mai trebuie 
completată în secolul al XIX-lea, cu numele lui Kotzebue, Freycinet, 
Baudin, Lutke, Dillon, Dumont d'Urville, Dupetit-Thouars, Wilkes, 
etc. 

Otto de Kotzebue (1787-1846) era fiul vestitului scriitor german. 
Fiind locotenent în marina rusă a luat parte, la o călătorie în jurul 
lumii pe puntea bricului Rurick (1815). Pe la capul Horn ia drumul 
Pacificului şi recunoaşte insulele Rurick, Krusenstern, Kutuzov, 


— 14 — 


Suvarov, etc. Înaintează astfel până la insula Bering, iar de acolo 
coboară prin San Francisco până la insulele Sandwich. În anul 1817 
mai descopere insula Anului Nou şi insula Radek. Călătoria lui plină 
de peripeții se încheie în anul 1818, când prin Oceanul Indian 
revine în Europa. 

__C. Freycinet (1779-1842) a fost tovarăşul căpitanului Baudin. 
intre anii 1817-1820 pe nava „Urania” a făcut o călătorie în jurul 
lumii şi şi-a legat numele de coasta meridională a Australiei. După 
ce dublează capul Horn, vizitează numeroase insule, între care 
Timor, Guam şi Arhipelagul Sandvich. Naturaliştii Quoy şi Pellion 
care-l întovărăşeau pe Freycinet au strâns mari cantităţi de plante 
şi de animale rare, pe care le-au adus în Europa. O furtună a 
aruncat fregata „Urania” de stâncile insulelor Maluine (14 febr. 
1820). Totuşi colecţiile şi hârtiile de valoare ale călătorilor au putut 
fi salvate. 

N. Baudin (1750-1803) a primit felurite misiuni ştiinţifice în India 
şi în Antile. Cu corvetele „Geograful” şi „Naturalistul” şi cu goeleta 
„Casuariana” a explorat coasta sud-vestică a Australiei. 

Th. Lutke a făcut patru călătorii de explorare în Noua Zemblă 
(1821-1824) şi doi ani mai târziu, din ordinul ţarului Nicolai | a 
pornit cu nava „Seniavin”, să cerceteze Carolinele, insulele 
Salomon, Noua lIrlandă şi Noua Hanovră. Lutke a mai vizitat insula 
Guam, Marianele şi insula Luçon, din grupul Filipinelor. 

C. Dumont d'Urville (1790-1842) şi-a legat numele împreună cu 
căpitanul englez Dillon despre care am amintit, de descoperirea 
rămăşiţelor vaselor expediției lui La Pérouse. Primul voiaj de 
circumnavigaţie îl face împreună cu căpitanul Duperrey, când 
identifică numeroase insule în arhipelagul Maluinelor. Cu nava 
„Astrolaba” străbate a doua oară Pacificul, face ocolul complet al 
insulei Noua Zeelandă şi explorează în amănunt insula Vanikoro, 
locul naufragiului, petrecut cu patru decenii înainte. A treia 
călătorie o începe în anul 1837, când cercetează mările australe şi 
descopere Ţara Adelaidei şi Ţara lui Ludovic Filip. 

A. Dupetit-Thouars (1795-1864) porneşte cu fregata „Venus” 
dublează capul Horn, atinge de-a lungul coastelor americane grupul 
Aleutinelor, pe urmă Kamceatka şi se coboară spre insulele 
Sandwich, de unde în ianuarie 1838, ajunge în arhipelagul 
Tuamotu. A fost un marinar viteaz, care a vegheat cu străşnicie 
corăbiile franceze ale pescuitorilor de balene. 

Incheind această lungă listă de navigatori, nu putem trece sub 


15 


tăcere numele americanului Charles Wilkes, însărcinat de 
Congresul Statelor Unite să conducă o expediţie în Pacific şi având 
un stat major compus din savanţi, naturalişti, mineralogi, filologi, 
pictori, etc. A explorat în chip ştiinţific insulele Samoa, Noua Galie 
de Sud, Fiji, Hawai, arhipelagul Solu, Borneo şi Filipinele. 

Intre călătoriile mai noi nu pot fi omise, cele ale vasului 
„Tuscarora” (1873-1874) cu care prilej s-a întocmit prima hartă 
batimetrică a Marelui Ocean, pe baza a peste 700 sondaje; cea a 
navei germane „Gazela” (1875-1876) în Pacificul austral, cea a 
„Albatrosului” (1888-1893) şi cea a vaporului „Scripps Institution”, 
trimis în misiune de Universitatea din California (1911-1913). 

Este interesant de ştiut că până în veacul al XX-lea se credea, că 
Oceanul Pacific are adâncimea maximă de 8513 metri. De-abia în 
ultimii ani s-a descoperit că adevărate prăpăstii se deschid în 
adâncurile lui. Astfel în anul 1927, vasul „Planet” a găsit cu prilejul 
unui sondaj, pe coasta răsăriteană a insulelor Filipine, o prăpastie 
de 10.700 metri. Natural şi astăzi mai există regiuni, unde 
adâncurile acestui ocean n-au fost cercetate. Dar hărţi exacte şi 
complete a tuturor grupelor de insule, a curenților marini, a florei şi 
a faunei, hărţi geologice şi politice, de mult au fost întocmite şi ele 
pot fi socotite definitive. Când popoarele şi-au dat seama de 
bogăţiile acestor regiuni, când zecile de mari exploratori care s-au 
succedat au ridicat în fine perdeaua misterioasă care acoperea 
îndepărtatele pământuri, o invazie de coloni, dornici de aventuri şi 
averi imense, s-a produs din toate colţurile lumii. Se vorbea de 
insule paradisiace, de munţi de aur, de colţuri de apă şi de cer pe 
care niciun pictor nu le-ar fi putut reda, oricât de imens i-ar fi fost 
talentul. Şi cu încetul, marile naţiuni au înţeles că interese vitale le 
leagă de pământurile acestui grandios ocean. Astfel s-a născut 
problema Pacificului. 


Dr. |. Fr. Botez 


ie 


Cuvânt înainte 


Cititorii acestei cărţi vor fi îndemnați desigur să întrebe pentru ce 
niciun manual de geografie, ori de istorie, nu aminteşte nici ţările, 
nici evenimentele despre care este aici vorba. Răspunsul pare 
destul de simplu şi de natură să satisfacă minţile cele mai exigente. 
Probabil că autorii acestor manuale n-au auzit niciodată de 
existenţa „Insulei Rancocus”, despre „Piscul lui Vulcan”, „Craterul” 
şi celelalte insule, de care se vorbeşte atât de mult în paginile ce 
urmează. 

Admitem în chip sincer, că în orice altă împrejurare, ar fi o 
prezumție puternică împotriva existentei acelor localități 
geografice, faptul că specialiştii păstrează asupra lor o tăcere 
totală. Dar să ne gândim totuşi, că a existat o vreme, şi această 
vreme nu era mai depărtată de trei veacuri jumătate, când 
geografii nu spuneau un cuvânt despre întreg continentul american 
şi că n-a trecut un secol de când au început să descrie Noua 
Zeelandă, Noua Olandă, Tahiti Oahu şi o mie de alte insule şi 
insulițe, citate azi prin cele mai neînsemnate ziare. Tratatele cele 
mai complete de geografie vorbesc destul de puţin despre anumite 
regiuni asiatice de exemplu. Intr-un cuvânt, acei care cunosc cel 
mai bine globul, sunt departe de o cunoaştere perfectă şi nu vedem 
pentru ce, persoanele dornice să se cultive, n-ar căuta lămuriri în 
cartea aceasta, tot aşa de bine ca şi în felurite alte volume 
anunţate cu mult zgomot, de trompetele literare, care glorifică 
preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii diferitelor societăţi savante. 

Este un lucru pe care îl susţinem şi aceasta faţă de toţi acei, care 
ar putea fi ispitiţi să scadă valoarea cercetărilor noastre: anume că 
nu există în acest volum un cuvânt care să n-aibă dreptul să fie 
socotit ca adevărat, în întregime. Nu iubim înşelăciunea. Dar pentru 
a reduce la tăcere pe bârfitori, vom arăta câteva din motivele, care 
demonstrează că ceea ce se povesteşte aici, poate fi tot aşa de 
adevărat, pe cât de adevărate sunt oricare din călătoriile lui Cook. 
Mai întâi, pământul este mare şi poate să cuprindă nu numai 
insulele despre care vom vorbi, dar încă o infinitate de alte insule. 
Pe urmă, la sfârşitul ultimului secol, şi chiar la începutul celui 
prezent, nu se cunoşteau nici jumătate din insulele Pacificului, care 
ne sunt cunoscute în prezent. Într-o asemenea lipsă de informaţiuni 


exacte, câte evenimente nu s-au petrecut, despre care azi nu ştim 
nimic! Câte generaţii nu s-au succedat în aceste regiuni 
îndepărtate, fără ca vreun om civilizat să fi auzit vorbindu-se 
despre ele! In timpul războaielor din vremea revoluţiei franceze, 
evenimente de a doua mână treceau neluate în seamă şi astfel se 
conturează încă o dovadă importantă, în sprijinul tezei pe care o 
susţinem. 

Dar orice-ar gândi cititorii despre autenticitatea incidentelor, 
nădăjduim cel puţin, că nu se va putea critica latura morală care se 
desprinde. Realitatea nu-i absolut necesară pentru a evidenția un 
principiu şi de multe ori fantezia se vede chemată să-i ia locul. 

Cititorul poate mai doreşte încă să ştie, pentru ce minunatele 
evenimente povestite în cartea aceasta, n-au fost atâta vreme date 
publicităţii. Cine mi-ar putea însă mie răspunde, câte mii de ani 
sunt, de când apele cad din înălțimile Niagarei şi cum se face, că 
numai de trei veacuri oamenii civilizaţi au auzit pomenindu-se 
despre această cataractă extraordinară? Adevărul este că pentru 
orice trebuie un început şi că de-abia acum a sosit vremea, ca 
lumea să cunoască istoria „Piscului lui Vulcan” şi a „Craterului”. Nu- 
i bine să învinovăţim veacul trecut de neglijenţă, că ne-a ascuns 
aceste eroice aventuri. Să ne aducem aminte, cum spuneam mai 
sus, că acum patruzeci de ani, nu erau decât ochi şi urechi pentru 
Napoleon şi pentru minunatele sale campanii, unde se află mai 
multe fapte extraordinare decât în aceste pagini, cu toate că de un 
gen deosebit. In materie de monopol, revoluţia franceză şi urmările 
ei, au făurit timp de un sfert de veac, lanţul tiranic care a încătuşat 
curiozitatea maselor populare. 

Doriţi alte explicaţii mai simple? Le vom da şi fie-zis, socotim că 
nu vor constitui argumente fără importanţă, pentru susţinerea 
adevărului. Familia Woolston există încă în Pennsylvania. Cel mai 
distins membru al familiei a decedat de curând şi „Jurnalul” lui, a 
servit drept document, pentru relatarea evenimentelor din această 
carte. A murit la vârsta de 70 ani, lăsând o avere importantă, o 
reputaţie excelentă şi încă ceva de mai mare valoare, adică 
amintirea unei vieţi bine utilate, în cursul căreia a încercat mai mult 
să placă lui Dumnezeu, decât oamenilor. 

Frumoasa şi credincioasa tovarăşă a principalului personagiu a 
murit de asemenea. S-ar fi spus că nu voiau să rămână multă 
vreme despărțiți. Când le-a sunat ceasul, aproape în acelaşi timp şi- 
au dat sufletul. La fel s-a petrecut cu prietenii noştri, Robert şi 


S-E 


Marta, care şi-au trăit cu mulţumire viaţa şi au plecat, trebuie să 
nădăjduim, pentru o lume mai bună. 

Câţiva dintre actorii mai tineri ai acestei drame trăiesc încă, dar 
se feresc cu îndărătnicie să amintească ceva despre întâmplările 
din adolescenţă. Tinereţea este vârsta iluziilor şi când iluziile 
dispar, nimănui nu-i place să-şi arunce ochii îndărăt. 

Dacă actualii locuitori ai Statelor Unite vor şti să tragă 
învăţămintele necesare din paginile acestei cărţi, s-ar putea ca 
bunătatea divină să le ofere o protecţie în unele împrejurări critice 
ale vieţii. 

Incă un amănunt. Scriind această carte, am căutat să păstrăm 
stilul simplu şi fără înflorituri al „Jurnalului” căpitanului Woolston. 
Dacă cititorul observă unele greşeli, îl rugăm să ne acorde 
îngăduinţă. 


James Fenimore Cooper 


— 19 — 


CUCERITORII 
PACIFICULUI 


Capitolul | 


Ocazia este bună; părăseşte debarcaderul; 
Vei găsi departe fericirea, sau moartea. 
Shakespeare 


Dintre toate licenţele pe care libertatea americană şi le-a permis, 
nu există mai mare, mai vizibilă, decât aceea a schimbului continuu 
de nume de botez. Biblia, mitologia, istoria antică, au adus 
contingentul lor de denumiri; dar când aceste izvoare au fost 
epuizate, creatorii s-au pus pe lucru desfăşurând o fantezie bogată 
şi cu totul extraordinară, pentru un popor atât de realist. Din ce 
expresii sunt derivate toate aceste nume ciudate, care succesiv au 
fost întrebuințate la nomenclatura umană, iată un amănunt, pe 
care filologii cei mai rutinaţi sunt în încurcătură să-l lămurească. 

Kate, Dolly, Bety nu mai par la modă; astăzi nu auzim vorbindu- 
se, decât de Philemas, Amindas, Marindas, etc. 

Din fericire eroul povestirii noastre, a venit pe lume cu 60 de ani 
mai devreme, înaintea invaziei numelor moderne. S-a născut în 
orăşelul Bristol, din comitatul Bucks, în Pennsylvania şi i s-a dat 
nepretenţiosul nume de Marc. 

Tatăl lui era medic, şi ţinând seama de ţară şi epocă, un medic 
bun şi învăţat. Doctorul Woolston, avea un confrate, care locuia la o 
milă! depărtare, cu numele de Yardley. Acesta poseda o situaţie 
socială excelentă, o învăţătură aproape egală celei a vecinului său, 
şi o avere considerabilă. N-avea decât o fiică, în vreme ce doctorul 
Woolston era şeful unei familii numeroase. Marc era cel mai mare şi 
desigur acestei împrejurări datora grija care se pusese în educarea 
sa. 

În anul 1777, un liceu în America nu însemna altceva decât o 
şcoală primară bine organizată. La literatură se studia numai 
gramatica; însă partea ştiinţifică era mai atent predată. Terminând 
liceul, candidatul putea aspira la titlul de bacalaureat şi Marc 
Woolston l-ar fi obţinut ca oricare altul, dacă nu se petrecea un 
eveniment, pe când avea 16 ani, care a produs o schimbare 
completă în planul său de viaţă strivind în germene ambițiile 


1 O milă terestră engleză reprezintă 1609 m. 


=J] = 


onorurilor academice, la care fusese chemat. 

Cu toate că-i rar să se întâlnească vapoare urcând cursul 
Delawarului, mai sus de Philadelphia, râul este navigabil pentru ele 
chiar până la Trenton Bridge. In anul 1793, când Marc Woolston 
împlinise 16 ani, o corabie având construcţia reamintind un pătrat, 
a aruncat ancora la extremitatea cheiului Burlingtonului, orăşel 
aşezat aproape în faţa Bristolului. Acolo era acum punctul de 
atracţie al tuturor tinerilor din vecinătate. Marc se găsea în vacanţă 
şi nu avea ochi decât pentru minunata corabie; în fiecare clipă ar fi 
vrut să treacă râul pentru a o admira mai de aproape. incepând din 
clipa aceea, nu se mai gândea decât la ocean şi nici lacrimile 
mamei, nici disperarea surorii mai mari, fiinţă încântătoare cu doi 
ani mai tânără decât el, nici sfaturile înțelepte ale tatălui său, nu i- 
au spulberat hotărârea. Cele şase săptămâni de vacanţă au trecut 
în discutarea acestei probleme şi doctorul a sfârşit prin a ceda, 
socotind desigur că va fi o grea sarcină pentru el să facă faţă 
educaţiei celorlalţi copii şi că rămânea o sumă economisită oricum; 
aceea care rezulta din dorinţa fiului mai mare, de a-şi clădi îndată, 
prin muncă, un mijloc de existenţă. 

În anul 1793, comerţul Americii era înfloritor şi Philadelphia 
trebuia socotită atunci cetatea comercială cea mai importantă a 
ţării. In special, cu Indiile Orientale legăturile luau zi cu zi o tot mai 
mare extindere şi doctorul Woolston ştia, că în chipul acesta se 
făcea repede avere. Un văr al său se căsătorise cu fiica unui 
căpitan de vas comercial. Tatăl lui Marc îi ceru sfatul şi sprijinul. 
Căpitanul Crutchely consimţi să-l ia pe tânăr pe bord şi făgădui să-l 
facă om, ba ceva mai mult, ofiţer. 

Marc avea 16 ani în ziua când văzu apele mării pentru prima 
oară. Era un băiat înalt de cinci picioare şi şase degete, puternic 
pentru vârsta lui şi dornic de muncă. Vorbind limpede, ar fi fost 
greu să se găsească cineva mai bine pregătit pentru cariera aleasă, 
decât Marc Woolston. Dacă după cei trei ani de liceu, nu ajunsese 
nici asemenea lui Newton, nici asemenea lui Bacon, învăţătura nu i- 
a fost zadarnică; deoarece adunase cu ajutorul ei o seamă de 
cunoştinţe variate din care după aceea avea să tragă foloase. Ştia 
câte puţin din toate şi în chipuri atât de felurite, că n-a întârziat să 
atragă atenţia ofiţerilor săi. De-abia ridicaseră pânzele şi el se 
simţea tot atât de bine pe puntea lui „Rancocus”, ca şi în casa 
părintească şi în aceeaşi zi, căpitanul Crutchely declară secundului: 

— lată un băiat care va ajunge departe! 


=i 


Sărmanul Marc n-a pierdut din ochi ţărmul, pentru prima dată în 
viaţa lui, fără a-şi simţi sufletul puţin tulburat. Işi iubea mult tatăl, 
mama, fraţii, surorile şi cum am făgăduit să nu ascundem nimic, 
vom completa că mai exista o fiinţă care-i apărea în minte mai mult 
decât celelalte împreună. Această fiinţă era Brigitta Yardley, unica 
fiică a preatemutului confrate al tatălui său. 

Cei doi medici se vedeau siliţi să ia atitudine unul faţă de altul, 
fiind foarte des chemaţi împreună, la consultaţii. Astfel războiul era 
deschis. Dacă cei doi capi de familie se mai găseau la căpătâiul 
unui bolnav, familiile între ele nu aveau niciun fel de relaţiuni. Chiar 
dacă întâmplător se întâlneau într-o seară, la o petrecere, nicio 
atenţie nu se acorda de o parte sau de cealaltă. Doamnele nu erau 
mai puţin gata de ceartă cu privire la părerile religioase, pe cât 
erau soţii lor, cu privire la valoarea medicamentelor. Nu-i vorbă, pe 
atunci nu apăruse homeopatia, nici alopatia, nici hidropatia, nici 
toate „opatiile” din lume; însă se găseau totuşi subiecte de discuţie 
destul de violente şi medicii se duşmăneau între ei ca şi astăzi. 
Religia nu avea o influenţă asupra adepților ei. Altfel, mistress 
Woolston şi mistress Yardley erau persoane foarte credincioase, îşi 
spuneau cu punctualitate rugăciunile, mergeau la biserică 
închipuindu-şi că au o doză suficientă de credinţă salvatoare, dar 
niciuna nici cealaltă nu manifestau milă pentru vecin şi după cum 
este uşor de înţeles, nu se vizitau niciodată. 

Cu totul deosebite apăreau sentimentele copiilor. Ana Woolston 
cea mai mare soră a lui Marc şi Brigitta Yardley aveau aceeaşi 
vârstă, erau tovarăşe de pension şi cele mai bune prietene din 
lume. In această privinţă mamele lor s-au purtat bine şi n-au stricat 
prietenia fetelor, lăsându-le dimpotrivă toată libertatea, ca şi cum 
le-ar fi ajuns ura personală, pe care nu înțelegeau să o transmită 
copiilor. Ana şi Brigitta se iubeau din tot sufletul, încredințate, în 
simplitatea inimii lor, că deoarece părinţii exercitau aceeaşi 
profesiune, era un motiv mai mult ca ele să rămână strâns unite. 
Amândouă aveau doi sau trei ani mai puţin decât Marc, însă 
crescuseră mult şi erau iubitoare şi bune, atât cât putea cineva să 
fie. Amândouă erau frumoase, fiecare în genul ei. Ana avea 
trăsături fine, culori vii, dinţi frumoşi şi o gură încântătoare; Brigitta 
avea toate acestea şi în plus, personalitate. Nimic nu era mai dulce, 
mai grațios decât figura Brigittei liniştită; şi nimic mai vesel, mai 
înflăcărat, mai tandru, de îndată ce anumite împrejurări făceau să-i 
bată inima tânără. De obicei Marc era trimis să-şi aducă sora, când 


293 


aceasta se găsea în vizită la prietena ei şi natural era admis ca al 
treilea în intimitatea lor. Mai întâi stabiliseră convenţia ca Marc să 
fie socotit fratele Brigittei, aşa cum era şi al Anei. Brigitta fiind 
singura fiică, părea normal să se caute o nivelare a diferenţelor de 
avere. Brigitta a mărturisit că dintre toţi tinerii din Bristol, pe Marc îl 
dorea de frate. Era atât de plăcut să aibă acelaşi frate cu Ana! În 
ciuda acestor manifestări romantice, Brigitta se dovedea înţeleaptă 
şi gata de cel mai sincer devotament, fără a cădea în exagerare. 
Sinceră în întreaga ei purtare, adoptându-l pe Marc de frate, ceda 
unei simpatii naturale, fără a-i înţelege nici întinderea, nici originea. 
Astfel, lega discuţii nesfârşite cu Ana asupra fratelui /or, asupra 
viitorului acestuia şi asupra ajutorului pe care i-l puteau da. Sora 
adevărată se dovedea mai puţin perspicace decât prietena ei şi 
asculta cu mulţumire toate aceste proiecte, nu fără a fi uimită. 

Rezultatul tuturor întrevederilor a fost, că între Marc şi Brigitta s- 
a născut o dragoste cu mult mai puternică, decât s-ar fi putut 
crede, avându-se în vedere tinereţea lor. Marc înţelesese pentru 
întâia oară puterea acestei atracţii, când pământul începu să-i 
dispară din vedere şi îşi închipui pe tânăra fată, discutând cu sora 
lui, plecarea şi pericolele prin care va trece noul marinar. Dar Marc 
avea suficientă stăpânire de sine, pentru a nu-şi neglija serviciul. 
Nu trecuse de capul Bunei-Speranţe şi îşi făcea slujba pe puntea 
catargului, iar când vasul intrase în mările Chinei i se încredinţă 
cârma. 

Astfel de călătorii ţineau în acea vreme un an, şi „Rancocus” n-a 
făcut excepţie. Dacă domnii din China ar fi realizat un sfert din ceea 
ce făceau americanii, n-ar fi trebuit nicio pătrime din timp; dar 
transportul ceaiului pe căile de navigaţie ale Cerescului Imperiu, nu 
atingea nici pe departe viteza brânzeturilor pe drumurile Marii 
Republici. 

„Rancocus” de-abia se întorsese de 24 de ore şi Marc Woolston 
stârnea invidia tuturor tinerilor din Bristol şi admiraţia tuturor 
fetelor. Devenise un flăcău de 17 ani, înalt, bine făcut, degajat, 
care dublase capul Bunei Speranţe, care văzuse ţări străine şi avea 
în fiecare buzunar a unei minunate veste albastre, capetele unui 
adevărat fular de India, al cărui colţ ieşea elegant, în vreme ce un 
alt fular legat neglijent în jurul gâtului, cădea peste cămaşa 
întredeschisă. El trebui să răspundă la nenumărate întrebări asupra 
balenelor, asupra picioarelor chinezeşti şi asupra valurilor înalte cât 
munţii. Cu toate că oraşul Bristol era aşezat pe un râu navigabil, 


3:94. 


străbătut de fregate în toate direcţiile în timpul Revoluţiei, locuitorii 
săi n-aveau idee de Ocean. Ei îşi închipuiau că valurile mării ating 
înălţimea munţilor. Nu-i mai puţin adevărat că şi noţiunea despre 
munţi le era neclară, deoarece în această parte a ţării nu exista o 
colină pe care să aşezi măcar o moară de vânt. 

Marc răspunse tuturor cu o răbdare îngerească. Era fericit! 
Fericit de a fi obiectul atâtor atenţii; mai fericit de a se găsi în 
mijlocul unei familii a cărui idol a fost totdeauna, dar îndeosebi cel 
mai mulţumit din lume, deoarece furase o sărutare pe obrazul 
înroşit de emoție al Brigittei Yardley. Douăsprezece luni au adus 
mari schimbări de o parte şi de alta şi seducătoarea soră a lui Marc 
nu putea pricepe cum o călătorie pe mare, a produs în timp atât de 
scurt, efecte atât de minunate. Rămasă acasă, Brigitta nu şi-a 
pierdut vremea şi bobocul de floare care dădea surâzătoare 
speranţe, devenise un trandafir dintre cei mai frumoşi. Marc era 
încântat şi luna pe care o petrecu la Bristol îi ajunsese pentru a-şi 
mărturisi dragostea şi pentru a primi răspunsul timid, că această 
dragoste era împărtăşită. Intre timp părinţii nu bănuiau ceea ce se 
petrecea între tinerii îndrăgostiţi, după cum aceştia nu-şi dădeau 
seama de gradul de ură, la care medicii ajunseseră. Nici la 
consultaţii cei doi nu se mai întâlneau, cu excepţia bolnavilor 
bogaţi, la căpătâiul cărora discuţiile savante degenerau în certuri 
ordinare. 

In sfârşit, după o lună prea scurtă, Marc fu rechemat pe puntea 
lui „Rancocus” şi trebui să renunţe la delicioasele întrevederi cu 
Brigitta. Ana le deveni confidentă şi sărmana copilă nu înţelegea 
pentru ce, fiul unui respectabil medic nu s-ar căsători cu fiica unui 
medic tot atât de respectabil. De aceea le încuraja promisiunile de 
credinţă şi primi jurământul lor, că vor deveni într-o zi soţ şi soţie şi 
aceasta cât se va putea mai repede. 

lată un lucru pripit şi mai ales nepotrivit, vor spune câţiva 
moralişti prea rigizi! De aceea, v-aş ruga domnilor, să luaţi în 
consideraţie starea societăţii, în care tinerii au trăit, moravurile 
câştigate şi felul de viaţă pe care l-au dus. Pe atunci, ca şi astăzi, 
părinţii în America, mai ales cei din clasa mijlocie, se interesau prea 
puţin de legăturile copiilor lor. Moravuri aşezate şi o poziţie socială 
suficientă era tot ce doreau. Ori, dacă ar fi vrut să ceară mai mult, 
lucrul se întâmpla de obicei prea târziu, după ce tinerii se 
îndrăgostiseră la extrem, pentru a mai asculta sfaturile prudente. 

Marc porni acum, lăsându-şi inima în urmă, dar, cel puţin, plin de 


=I 


speranţă. La vârsta lui, nimic nu te supără şi rămânând credincios 
prieteniei sale, la opt zile de la plecare devenise glumeţul întregului 
echipaj. De data aceasta nu călătoreau direct spre Canton, ca 
prima oară. „Rancocus” avea o încărcătură de zahăr, pentru 
Amsterdam şi de acolo porniră spre Londra, luând o altă 
încărcătură pentru Cadix. Era epoca în care revoluţia franceză 
arunca primele flăcări, şi când marina americană înlesnea cea mai 
mare parte a comerţului mondial. Căpitanul Crutchely avea ordinul 
să facă transporturi comerciale în Europa, până când ar fi strâns un 
număr îndestulător de dolari, pentru a cumpăra o încărcătură 
scumpă. De-abia atunci urma să ia drumul spre Canton. Cum se 
făcea escală din port în port, Marc avu prilejul să vadă lumea, atât 
cât se poate vedea în porturile maritime. Mare este într-adevăr 
deosebirea între oraşele care nu joacă decât rolul de antrepozite 
comerciale şi cele care însumează rolul de capitale politice ale unor 
vaste ţinuturi! Există şi unele, Londra de exemplu, care întrunesc 
amândouă avantajele şi atunci nu se mai întâlneşte limbajul 
provincial, spiritul acela strâmt, care a devenit din calea afară de 
comun în oraşele rezidenţiale simple. 

Pentru acest motiv Neapole, cu toată importanţa sa comercială 
restrânsă, este superior Vienei, Genevei şi Florenței. In ciuda 
diferenţelor, dacă Marc, în timpul vizitelor sale grăbite la 
Amsterdam, Londra, Cadix, Bordeaux, Marsilia şi Gibraltar şi în alte 
câteva porturi, pe care nu le mai înşir, n-a avut timp să 
aprofundeze ceea ce vedea şi auzea, lucrul nu l-a împiedicat să-şi 
îmbogăţească cunoştinţele, fapt care i-a adus foloase după aceea. 
Puțin câte puţin şi-a curăţit rugina provincială, în timp ce orizontul i 
se lărgea. Inainte de a pleca spre Canton, Marc se văzu avansat de 
la postul de elev pe punte, la cel de ofiţer. Cei doi ani petrecuţi pe 
mări îl formaseră şi educaţia primită îl ajutase să facă un studiu 
solid al artei navigaţiei. Ofițerii de marină nu se prea obişnuiau 
atunci în America şi un tânăr dotat cu calităţile lui Marc, atât fizice 
cât şi morale, avea norocul să-şi taie repede drum, cu singura 
condiţie să se poarte bine. Nu-i de aceea de mirare că tânărul 
nostru marinar, a fost numit locotenent secund al lui „Rancocus”, 
înainte de a fi împlinit 18 ani. 

Călătoria de la Londra la Canton şi pe urmă cea de la Canton la 
Philadelphia, ţinu zece luni. „Rancocusul” era un bun vas cu pânze, 
dar nu putea impune viteza sa corăbiilor chinezeşti. Astfel, Marc era 
pe punctul să împlinească 19 ani peste câteva săptămâni, când 


— 26 — 


vasul său dublă capul May. Odată ajunşi, căpitanul Crutchely îi 
făgădui să-l facă primul locotenent în cea mai apropiată călătorie şi 
încântat de această promisiune, Marc se grăbi să urce cursul 
fluviului până la Bristol. 

Brigitta Yardley era atunci o frumuseţe în adevăratul înţeles al 
cuvântului. Când Marc o întâlni, purta doliu după mama ei. Această 
nenorocire apropiase şi mai mult pe cele două fete, legătura 
inocentă ne dând motiv de îngrijorare părinţilor; dar nu acelaşi 
lucru s-ar putea spune despre vizitele tânărului marinar. Nu se 
reîntorsese încă de cinsprezece zile şi era deosebit de sârguitor pe 
lângă prietena surorii sale, când pe neaşteptate doctorul Yardley îi 
căută ceartă şi-i interzise să mai calce în casa lui. De unde 
provenea această furie  neaşteptată? Foarte simplu. Din 
împrejurarea că Brigitta devenise moştenitoare şi avea o avere 
independentă rămasă de la mama ei. Ori, gândul că această avere 
ar putea îmbogăţi pe fiul duşmanului său, întrecea puterea de 
răbdare a medicului. De îndată ce a ştiut că acest tânăr face curte 
fiicei sale, a luat hotărârea să-i închidă uşa casei şi de aceea a 
căutat primul prilej pentru a-i face o scenă chiar în faţa Brigittei, 
mirată şi profund emoţionată. N-a uitat nici insinuările cele mai 
răutăcioase împotriva Woolstonilor în general, exceptând pe Ana, 
care spunea el, nu trebuie confundată cu ceilalţi. Marc se arătă plin 
de moderație. El nu uită o clipă că un bătrân îi vorbea, şi că acest 
bătrân era tatăl Brigittei. Brigitta! Ce-l privea pe el averea? Habar 
nu avea că defuncta îi lăsase o fermă şi venituri destul de mari. 
Ceea ce iubea la ea, era sinceritatea, bunătatea, devotamentul; 
mai departe gândurile lui n-au mers niciodată. Marc ascultă pe 
doctor până la sfârşit, pe urmă, când se convinse că vizita o 
prelungeşte fără folos, îşi luă grăbit chipiul şi după felul neaşteptat 
în care părăsi casa, Brigitta era convinsă, că nu se vor mai revedea 
niciodată. Dar nu aceasta era intenţia lui Marc, după cum se va 
arăta mai departe. 


Capitolul Ii 


Lady Capulet: N-are încă paisprezece ani. 

Doica: Pe Dumnezeul meu 

Dacă nu mi-aş da paisprezece dinţi, Doamnă, 

- cu toate că n-am decât patru! - că această 

copilă n-are 14 ani. Staţi! Să socotim o clipă. 
„Romeo şi Julieta” 


înţelepciunea divină ne porunceşte să respectăm pe părinţii 
noştri. Observatori perspicace au băgat de seamă că în America 
părinţii sunt mai puţin respectaţi decât la celelalte naţiuni creştine, 
deoarece multe popoare păgâne, chinezii, de exemplu, merg până 
la adoraţie, desigur ca urmare a unei misterioase asociaţii de idei 
pe care n-o înţelegem. Părerea noastră este, că legăturile de 
familie sunt mai slabe în America decât pretutindeni în alte părţi şi 
aceasta se datorează obiceiurilor nomade a locuitorilor, cât şi 
superficialităţii rădăcinilor de rasă care merg în trecut. În acelaşi 
timp legile căsătoriei sunt atât de elastice, legăturile între tineretul 
de ambe sexe atât de uşoare şi de puţin controlate, că nu-i de 
mirare dacă această importantă hotărâre este prea adesea luată 
fără multă gândire şi împotriva voinţei părinţilor. Dar puterea lui 
Dumnezeu se află totdeauna prezentă şi suntem dintre acei care 
credem că ea nu se poate înfrunta fără pericol chiar în această 
lume. De aceea conchidem că dacă Marc şi Brigitta au avut aşa de 
mult de suferit mai târziu, faptul se datorează împrejurării că au 
bravat autoritatea părintească. 

Scena petrecută la doctorul Yardley, nu întârzie să fie cunoscută 
de doctorul Woolston. El o iubea pe Brigitta, atât cât putea fi inimă 
o Yardley; dar ofensa adusă fiului îi părea prea gravă pentru a fi 
uitată şi, la rândul său, interzise orice prietenie între tinerele fete. 
Brigitta o iubea pe Ana aproape la fel ca şi pe Marc şi nu se putea 
obişnui să n-o mai vadă. Sănătatea ei suferi până acolo, încât tatăl 
se alarmă. Pentru a o distra puţin, o trimise la o mătuşă din 
Philadelphia, uitând că tocmai acolo corabia lui Marc făcea escală şi 
că nicăieri în altă parte, tinerii nu s-ar fi întâlnit cu mai mare 
uşurinţă. Doctorul trecu cu vederea împrejurarea, ori dacă n-a 
trecut-o şi-a închipuit că sora sa va fi o bună păzitoare şi că de 


— 28 — 


asemenea, va închide uşa casei tânărului marinar. 

Lucrurile s-au petrecut aşa cum doctorul ar fi trebuit să le 
prevadă. Marc nu-şi reluase bine funcțiunile pe puntea vasului, 
unde era acum prim-locotenent şi începu să o caute pe Brigitta, 
nefiindu-i greu s-o găsească. Mătuşa voi să se arate severă; dar o 
mătuşă este mai puţin ascultată decât un părinte şi cei doi 
îndrăgostiţi îşi dădură pe ascuns întâlniri. O săptămână ori două, 
trecură astfel. Marc nu putea admite să plece într-o nouă călătorie, 
lăsându-şi iubita în mâinile celor pe care-i socotea duşmani. 
Nenorocirea lui era atât de vizibilă şi argumentele aduse atât de 
elocvente, încât Brigitta se lăsă convinsă. Astfel hotărâră să se 
căsătorească în secret şi de îndată ce, Marc va fi major, să-şi 
valorifice pe faţă drepturile sale matrimoniale. 

Odată lucrul admis, o astfel de combinaţie este uşoară de 
realizat în America. Printre colegii de liceu ai lui Marc se găsea un 
tânăr preot, cu câţiva ani mai mare decât el. Era un om bun la 
suflet, care auzind felul cum fusese tratat prietenul său, nu s-a 
lăsat mult rugat pentru a celebra căsătoria. Intr-o dimineaţă când 
Brigitta ieşise cu o prietenă, pentru a face plimbarea dinaintea 
dejunului, după cum socotea mătuşa sa, Marc o aştepta pe chei. Ei 
s-au urcat pe puntea lui „Rancocus” şi căsătoria a fost oficiată în 
cabina care, în lipsa căpitanului debarcat, aparţinea tânărului 
ofiţer; loc de altfel bine ales pentru o căsătorie a doi îndrăgostiţi, 
care vor avea nenumărate aventuri, după cum se va arăta. 

„Rancocusul” ieşise din şantierele de la Philadelphia, unde se 
construiau pe atunci cele mai bune corăbii. Era un vas frumos, cu 
toate că de dimensiuni mai mici. Capacitatea o avea cam de 400 
tone şi cabina căpitanului se înfăţişă spațioasă şi comodă. Nevasta 
acestuia, bună şi gospodină, veghease singură să nu lipsească 
nimic şi Brigitta găsi că această cameră unde a avut loc căsătoria, 
era cea mai frumoasă din lume. Desigur, nu existau coloane de 
marmură, nici lemn sculptat pe pereţi, ori mobile de stil; acestea 
sunt extravaganţe la care nimeni nu se gândea acum cincizeci de 
ani; dar nu lipsea nimic din ceea ce ar fi putut ajuta la mulţumirea 
şi confortul pasagerilor. 

Camera era pe punte, ceea ce contribuia să-i dea o excelentă 
înfăţişare; cele aflate mai jos fiind mai întunecate şi mai mici, 
întrucât o corabie cu pânze este cu atât mai bună, cu cât se 
îngustează mai mult în partea inferioară. 

Martorii căsătoriei au fost, prietena Brigittei, preotul şi un 


— 29 — 


marinar, care participase la toate călătoriile lui Marc şi care, fusese 
ales de căpitan păzitor al corabiei, gata să plece într-o nouă raită 
peste mări. li spuneau Robert, ori mai pe scurt Bob Betts. Era din 
statul New-Jersey. La data când povestim, să fi avut treizeci şi cinci 
de ani. Părea un convins celibatar. De la ferestrele casei părinteşti, 
Bob cuprindea cu ochii Oceanul Atlantic, aşa că, din leagăn, 
respirase atmosfera marină. La opt ani intrase ca mus pe puntea 
unui vas de cabotaj şi de atunci a rămas pentru vecie matelot. In 
vremea războiului Revoluţiei, Bob a servit în marină, când pe un 
vas când pe altul şi a avut fericirea să nu fie luat niciodată 
prizonier. Era o favoare de care se simţea mândru şi susţinea că 
numai proştii se lasă prinşi; de aceea manifesta faţă de aceştia un 
dezgust profund. În toate celelalte privinţe, Bob se arăta înţelept şi 
plin de bun simţ; dar în direcţia amintită, devenea intratabil şi 
absurd. Ce vreţi? Oamenii cei mai mari au slăbiciunile lor şi aceasta 
era slăbiciunea amicului nostru Bob. 

Căpitanul Crutchely îl angajase după pacea din 1783, şi de 
atunci a rămas mereu în serviciul său. Lui Bob îi fusese dat Marc în 
anul de ucenicie. Bob era foarte inventiv şi ca aproape toţi 
marinarii americani, nu exista lucru pe care să nu fi ştiut să-l facă, 
utilizând cele două mâini date de Dumnezeu. În special, era un 
mecanic foarte iscusit. Cu o forţă atletică, având o statură uriaşă, 
Bob era pentru prieteni de un devotament fără pereche. Nu găsea 
defecte celor pe care îi iubea, nici vreo calitate celor care-i 
displăceau. Dragostea lui pentru Marc era fără margini şi înaintarea 
în grad a prietenului său îl bucurase tot atât de mult, ca şi cum ar fi 
fost vorba de propria-i persoană. In ultima călătorie, vorbind cu 
mateloţii de pe puntea din faţă le-a spus: 

— II vedeţi pe Marc Woolston? Ei! ţineţi minte! Va fi un celebru 
lup de mare, la vremea lui. Cea mai frumoasă zi a vieţii mele, o voi 
socoti pe aceea, când o să mă găsesc pe puntea corabiei, 
comandată de căpitanul Marc Woolston. Eu l-am învăţat să muşte 
din pâinea marinarilor şi din prima clipă, a făcut-o cu voie bună. 
Pândiţi-l cum trage o funie! Ce om straşnic! Şi când te gândeşti, că 
acum doi ani era să leşine, din pricina mirosului de gudron! - Aici, 
Bob cădea pe panta minciunilor; fiindcă niciodată Marc n-a păţit 
astfel de lucruri. De altfel, el răspundea cu voioşie dragostei lui Bob 
şi erau cei mai nedespărţiţi prieteni. 

Cu toate că în afară de preot, n-au existat decât doi martori la 
căsătorie, Bob Betts şi Marie Bromley, se redactară totuşi două 


— 30 — 


contracte cu toate formele legale, unul pentru Marc, care-l încuie în 
birou şi unul pentru Brigitta, care-l ascunse în bluză. Cinci minute 
mai târziu, grupul se despărţi. Tinerele fete se înapoiară acasă. 
Preotul se duse la slujbă, iar cei doi marinari rămaseră pe punte. 
Bob nu spuse o vorbă, câtă vreme văzu ochii tânărului soţ, fixaţi 
asupra siluetei fine a Brigittei, care cobora repede cheiul, cu 
prietena sa. Dar odată Brigitta dispărută, socoti folositor să spună: 

— lată o corabie de cursă cu o minunată încărcătură, domnule 
Woolston, mormăi el, mestecând o bucată de tutun în gură; şi într-o 
bună zi, o să vă văd falnic comandant de fregată. 

— Ea este şi îmi va rămâne căpitan, Bob, răspunse Marc. De 
altfel, niciun cuvânt despre ceea ce s-a petrecut. 

— Nici pomeneală! Bob va înregistra în cartea de bord 
evenimentul aşa încât să nu aibă toate vecinele ce ronţăi, 
asemenea maimuţelor care au găsit un sac de nuci! Dar ce voia să 
spună preotul când mormăia: „lţi dau toate bunurile pe care le am 
în lume”. Vei fi mai bogat, ori mai sărac? 

— Niciuna, nici alta, răspunse Marc zâmbind. Rămân aşa cum 
sunt şi cred foarte probabil, că voi mai rămâne multă vreme. 

— Oare domnişoara n-are avere personală? De multe ori mi-am 
spus că se pot da bune lovituri de undiţă, în astfel de ocazii. 

— Brigitta are cât am şi eu, răspunse Marc. Dar de acum este a 
mea şi peste doi ani voi veni s-o iau, chiar dacă n-ar avea decât 
două rochii. Tatăl ei nu se încurcă în zgârcenie şi va proceda cu 
lăcomie când o să fie vorba de avere. 

Marc era de bună credinţă. El nu ştia că Brigitta avea 30.000 
dolari partea ei, care-i reveneau la majorat, sau dacă se va mărita 
după ce va împlini 18 ani. Lucrul l-a aflat câteva zile după 
căsătorie, de la prietena Brigittei care i-a cerut să renunţe la 
cariera marinărească, pentru a rămâne lângă soţia lui. In ciuda 
dragostei, Marc se simţea legat de meseria lui şi i se părea nedemn 
să trăiască cu banii Brigittei. Lupta fu violentă între dragoste şi 
mândrie; dar Brigitta stărui atât de mult şi ştiu atât de bine să 
utilizeze mângâierile şi lacrimile, că sfârşi prin a ceda. Toate aceste 
discuţii se desfăşurau în casa Mariei Brombley, cu prilejul 
întrevederilor pe care le permitea meseria tânărului locotenent. 
Rezultatul a fost că, Marc s-a dus la Bristol şi a început să 
povestească sincer tatălui său cele petrecute, mărturisind după 
numai opt zile, un secret pe care făgăduise să-l păstreze doi ani. De 
la primele cuvinte, doctorul Woolston sări în sus; totuşi existau în 


tai 22 


această întâmplare aspecte în stare să consoleze un părinte. În 
primul rând Brigitta era tânără şi frumoasă şi totodată, deosebit de 
bogată, pentru un oraş ca Bristol. Se găsise astfel leacul pentru 
rănile amorului propriu şi mijlocul de a uita rivalități profesionale şi 
antipatii personale. Nu putem afirma dacă doctorul Woolston n-a 
simţit o bucurie ascunsă, la gândul că averea soţiei colegului său, 
revenea lui Marc ca urmare a acestei căsătorii. De aceea, procedă 
ca un om educat. El aduse la cunoştinţă evenimentul doctorului 
Yardley, printr-o scrisoare delicată, permiţând tratative uşoare, 
dacă s-ar fi voit aceasta. Insă tatăl Brigittei căzu într-un astfel de 
acces de furie, încât avu un atac de apoplexie şi era aproape să se 
piardă. 

Cu greu scăpă el şi îndată ce reuşi s-o facă, alergă la 
Philadelphia pentru a-şi readuce acasă fiica. Marc ar fi putut să-şi 
reclame soţia şi s-o aducă în casa tatălui său, legea fiind de partea 
lui; dar doctorul Woolston se opuse şi procedă după aceea cu mare 
abilitate. Un prieten îi aranjă o întrevedere cu confratele său şi 
explicaţiile urmară cu mai mult calm şi sânge rece. Se ajunse la 
concluzia că era mai bine ca tinerii să rămână despărțiți doi, trei 
ani, din pricina vârstei Brigittei. Nu s-a vorbit de avere, ceea ce 
convenea perfect doctorului Yardley, care astfel putea încasa 
veniturile în tihnă. In sfârşit doctorul Woolston, merse cu 
condescendenţa până acolo, încât ceru colegului său părerea, într- 
un caz grav al unui bolnav. Urmarea a fost că întrevederea s-a 
desfăşurat mult mai amical decât se nădăjduise şi că la despărţire, 
părţile căzuseră de acord asupra tuturor punctelor. 

Se hotărî ca Marc să rămână pe puntea lui „Rancocus”, pentru a 
patra mare călătorie. Corabia urma să se îndrepte spre câteva 
insule ale Oceanului Pacific, pentru a lua o încărcătură de lemn de 
santal, pentru pieţele din China. La reîntoarcere, Marc va fi major şi 
va putea lua comanda unei corăbii, dacă nu voia să renunţe la 
această meserie. Până la plecare, Marc are dreptul să-şi vadă soţia. 
Cât despre scrisori, aveau voie să-şi scrie oricâte le-ar fi făcut 
plăcere. Acestea au fost punctele tratatului încheiat între părţile 
contractante. Doctorul Yardley asculta fără îndoială de un 
sentiment părintesc, întârziind clipa, în care Brigitta, încă tânără, 
urma să răspundă îndatoririlor şi să suporte necazurile căsătoriei. 
Dar în fond, mai ascundea şi o speranţă secretă, că un incident 
neprevăzut ar fi nimicit această căsătorie, pe care n-o primise 
decât silit. În anul 1796, nu era prea uşor să desparţi un bărbat de 


—"32:2 


soţia sa. Astăzi, doctorul Yardley n-ar avea decât să se adreseze 
judecătorului, să-i înşire unele minciuni şi să stăruie asupra vârstei 
prea fragede a fiicei sale şi scoțând în lumină căsătoria secretă şi 
alte câteva amănunte, ar fi reuşit până la urmă să obţină divorţul. 
Lucrurile nu mergeau atât de repede atunci şi singura armă era 
răbdarea. Legăturile dintre Ana şi Brigitta fură restabilite ca şi în 
trecut şi Marc scria scrisoare după scrisoare, utilizând frazele cele 
mai pasionate. 

In acest timp corabia se pregătea de plecare şi Marc nu putea 
părăsi puntea decât duminica. El potrivi lucrurile să se găsească 
atunci la Bristol, îşi întâlnea soţia la biserică, făcu cu ea o lungă 
plimbare supravegheați de Ana şi plecă la vreme, pentru a fi la post 
luni dimineaţă, când se deschideau chepengurile de coborâre ale 
vasului. 

La o lună după căsătoria lui Marc Woolston şi a Brigittei Yardley, 
„Rancocus” porni să străbată oceanul Pacific până la Canton. Marc 
găsi mijlocul să petreacă o zi la Bristol şi doctorul Yardley, mişcat 
de durerea fiicei sale, consimţi s-o ducă la Philadelphia cu prietena 
ei, pentru a-şi lua rămas bun. Doctorul consimţi chiar să viziteze 
corabia pe care căpitanul Crutchely o numea glumeţ Capela 
Sfântului Marc, din pricina ceremoniei religioase care se celebrase 
acolo. Mistress Crutchely era de faţă şi priveghea să fie totul în 
ordine. Bunul căpitan nu uită să plaseze glume, care făcură pe 
Brigitta să roşească de mai multe ori, dar din dragoste pentru Marc, 
primi situaţia aceasta, decât să scurteze o vizită care-i era atât de 
scumpă. A 

Dar clipa despărțirii se apropia. In ciuda curajului său, Marc îşi 
simţi inima sfâşiată şi Brigitta izbucni în lacrimi. O despărţire de doi 
ani reprezenta un veac pentru aceia care n-au stat împreună 
douăzeci şi patru de ore complete. Ce-ar mai fi fost, dacă 
prevedeau prin ce mari şi misterioase evenimente acest timp avea 
să se prelungească. 

A trebuit să se utilizeze oarecare violenţă pentru îndepărtarea 
Brigittei şi de pe țărm ea a urmărit cât a fost posibil corabia. Marc 
nu-i mai putea deosebi trăsăturile, dar întrezărea batista care 
flutura în aer. Pe urmă depărtarea şi obiectele interpuse, şterseră 
tot la orizont. 

Marc regăsi în camera lui - fiindcă în sala lui „Rancocus” se 
despărţiseră patru compartimente, una pentru căpitan, două 
pentru locotenenţi şi a patra pentru supraveghetorul încărcăturilor, 


- numeroase dovezi a dragostei Brigittei. Mistress Crutchely 
singură, cu toată lunga experienţă, nu arătase mai multă grijă, nici 
mai multă râvnă să pregătească şi să adune tot ceea ce avea 
nevoie căpitanul, cât dovedise tânăra soţie la împodobirea cabinei 
lui Marc. Pe vremea aceea, artişti nu se găseau mulţi în America şi 
nu era uşor să găseşti pe cineva care să-ţi facă chipul; dar Brigitta 
ceruse să i se taie profilul, îl pusese într-o ramă frumoasă şi astfel 
pentru Marc a însemnat o plăcută surpriză, când, după cruda 
despărţire, încercând în singurătate să-şi aline durerea, a 
recunoscut chipul atât de drag, întrucât profilul era perfect şi 
Brigitta avea trăsături minunate, uşor de reprodus prin acest 
procedeu. Ea stătea cu capul puţin plecat, într-o atitudine 
fermecătoare. Marc privi ceasuri întregi această imagine pe care o 
împodobea cu toată graţia originalului. 

Se spune că pe punte nu există duminică; ceea ce înseamnă că 
trebuie veşnic să lucrezi, ziua şi noaptea, pe vreme liniştită şi pe 
furtună. „Rancocus” nu făcea excepţie şi exista totdeauna o 
manevră, pe care trebuiau s-o îndeplinească oamenii din echipaj. 
Nu-i însă în intenţia noastră să povestim această îndelungată 
călătorie, pentru două motive: întâi, fiindcă aceleaşi evenimente se 
întâmplă întotdeauna într-o călătorie spre coasta meridională a 
Americii; pe urmă, pentru că avem de relatat numeroase alte 
împrejurări, care cer o deosebită atenţie şi care vor fi mult mai pe 
gustul cititorilor. 

Căpitanul Crutchely, făcu escală la Rio de Janeiro, potrivit 
obiceiului, pentru a-şi reînnoi proviziile şi după o săptămână 
petrecută în cel mai frumos port, porni mai departe. In fine, după 
ce a dublat capul Horn, în mai puţin de 15 zile a ajuns la Valparaizo. 

De-abia acolo a început partea cu adevărat serioasă a călătoriei. 
Până atunci drumul pe ocean a fost cel obişnuit; dar momentul 
luptei cu apele se apropia. Incărcătura adusă pentru conducătorii 
spanioli fu descărcată, luară apă şi un supliment de alimente 
împotriva scorbutului şi după alte două săptămâni corabia porni pe 
valuri. 

In anul 1706, oceanul Pacific nu era atât de cunoscut de marinari 
ca astăzi. De-abia trecuseră 20 de ani de la călătoriile lui Cook şi 
de-abia se publicaseră memoriile acestuia. Dar Cook singur lăsase 
multe probleme nelămurite. Şi existau numeroase puncte de 
întunerec. Primul descoperitor îşi asigură celebritatea, dar şi cei 
care îi urmează nu sunt de disprețuit. Dacă am cunoaşte despre 


— 34 — 


America numai ceea ce Columb a descoperit, am fi foarte departe 
de izbânda adevărată. Comparativ cu întinderea, Pacificul nu-i un 
ocean periculos; dar aruncând ochii pe o hartă ne dăm seama, cât 
de mult insulele, stâncile şi prăpăstiile marine sunt mai numeroase 
decât în Atlantic. Cu toate acestea marinarii străbat cu îndrăzneală 
vastele întinderi; iar americanii se numără printre cei mai curajoşi 
şi mai hotărâți. Timp de aproape două luni după plecarea din 
Valparaizo, căpitanul Crutchely a sondat adâncurile, în căutarea 
insulelor pe care avea ordin să le găsească. Trebuia să ia lemn de 
santal, ramură comercială de care orice bun creştin trebuia să se 
ferească, întrucât acest lemn se întrebuința în China pentru a fi ars 
la picioarele idolilor. Ideea acestui păcat a revenit adeseori în 
punctul luminos al conştiinţei lui Marc Woolston, mai târziu când el 
se întreba ce cauze au provocat evenimentele extraordinare în care 
s-a văzut târât. Cu amănuntele referitoare, începem un nou capitol. 


Capitolul Ill 


O, Dumnezeu al mărilor! vocea ta străpungătoare 

A trezit din letargie valul ascultător, 

Înspumat se ridică muntele şi recade groaznic 

Pe urmă, iar se-nalţă şi iar scoboară valul 

Căzând cu vuiet infernal pe puntea corabiei; 

Fulgere uriaşe taie noaptea adâncă!... 

Un semn ajunge însă şi furtuna încetează, 

Vântul sălbatic se opreşte, liniştea domină. 
Peabody 


Ziua care a urmat a fost acoperită de ceaţă, şi vântul bătea din 
direcţia est-sud-est, împrejurare prielnică pentru „Rancocus”, care 
naviga spre sud-vest. Căpitanul Crutchely avea un nărav grav 
pentru un conducător de corabie; bea prea mult rom la masa de 
seară. Oricând, în timpul zilei, era sobru; dar atunci înghiţea pe 
nerăsuflate trei, ori patru pahare de băutură, amestecate cu prea 
puţină apă. Dar nu numai în felul acesta gusta el plăcerile mesei; 
nu mai puţin îi plăceau mâncărurile alese şi servite îmbelşugat, pe 
care avea grijă să şi le procure întotdeauna pe bord. 

În ziua despre care vorbim, se sărbătorea tocmai ziua de naştere 
a doamnei Crutchely şi căpitanul, în calitatea lui de soţ de treabă, 
înţelegea să închine câteva pahare mai mult ca de obicei. Ori, când 
porţia obişnuită întrece ceea ce este necesar sănătăţii, apare 
evident, că majorarea acestei porţii trebuia să provoace un rezultat 
fatal. În clipa în care părăsea masa, căpitanul era beat. Marc, care 
nu făcea niciodată excese, văzu cu durere starea superiorului său, 
cu atât mai mult cu cât un matelot care se coborâse de pe 
platforma externă a catargului, pretindea, că într-o clipă când se 
făcuse lumină, în zare observase un punct, unde marea era „albă”. 
Marc aduse la cunoştinţa căpitanului împrejurarea, adăugând că 
poate ar fi nimerit că coboare pânzele, să oprească vasul şi să 
arunce sonda. Căpitanul nu ţinu însă socoteală de sfaturi. Jură că 
toţi mateloţii sunt mereu gata să-şi închipuie că se vor izbi de 
bancurile coraliere şi că nu va mai ajunge în vecii vecilor la ţintă, 
dacă va asculta mereu asemenea palavre. 

Din nenorocire, al doilea locotenent era un vechi marinar care-şi 


datora postul, ca şi patronul său, consumării exagerate a băuturilor 
tari. Acest om încuraja pe căpitan în disprețul pe care trebuia să-l 
arate spaimelor prosteşti şi Marc se văzu redus la tăcere. 

Totuşi, tânărul ofiţer nu se simţea liniştit. Matelotul care 
raportase era un om dintr-o bucată, nefiind în stare să afirme un 
lucru pe care nu l-ar fi socotit adevărat. Erau orele 6 după amiază şi 
Marc, care-şi terminase serviciul de cart, profită de timpul liber 
pentru a se urca la catargul papagalului, spre a se bucura de 
ultimele raze ale zilei, urmând să facă singur observaţii. La început 
n-a reuşit să deosebească nimic mai departe de o milă din pricina 
ceţii; dar în clipa când soarele se scufunda în mare, se făcu senin 
spre apus şi Marc văzu atunci bine, stâncile la nivelul apei, care se 
întindeau pe o distanţă de mai multe mile, chiar în drumul corabiei. 

O asemenea descoperire nu mai lăsa posibilă nicio îndoială şi 
tânărul marinar răcni: 

— Stânci, în faţa noastră. 

Acest strigăt, scos de primul locotenent, scoase din somnolenţă 
pe căpitan, care începuse să-şi revină din efectele exceselor 
alcoolice; dar fu fără efect asupra locotenentului secund, care 
niciodată n-a iertat tânărului faptul ocupării unui post, pe care-l 
socotea îndeosebi sortit să fie deţinut de el, ca om mai plin de 
experienţă şi mai bătrân. 

De aceea făcu glume răutăcioase, cu privire la îndărătnicia de a 
vedea stânci, într-un punct al oceanului unde harta nu arăta, decât 
o mare perfect liberă. Dar căpitanul nu uita că hărţile nu spun 
decât ceea ce se ştie la epoca în care sunt făcute şi nu era dispus 
să meargă atât de departe cu incredulitatea. 

De aceea, strigă: „Toată lumea sus!”. Şi pânzele fură strânse. 
Marc se dădea jos de la postul de pândă pentru a participa la lucru, 
când la rândul său căpitanul urca, pentru a zări stâncile. Intâlnindu- 
se pe catarg, căpitanul îi spuse lui Marc să dea direcţie oblică navei 
spre sud, deîndată ce prin strângerea majorităţii pânzelor, manevra 
nu va mai prezenta risc. De-abia ajuns pe punte, Marc începu 
executarea ordinelor primite. Pânzele fură strânse în grabă, 
deoarece frica mărea zelul marinarilor, tânărul ofiţer inspirându-le 
multă încredere. Cu toate că nava avea toate pânzele întinse când 
manevra fusese ordonată, nu rămaseră în curând decât cele trei 
huniere, şi corabia se întoarse oblic, apucând în direcţia sudului. 
Când lucrul se termină, tânărul ofiţer simţi o mare uşurare, fiindcă 
datorită schimbării de direcţie, stâncile zărite în faţă se găseau 


E e 


acum lateral. Este adevărat că se mai găseau încă în direcţia 
vântului, ceea ce constituia o poziţie periculoasă; dar vântul n-avea 
destulă putere pentru a împiedica ocolirea, dacă nu se pierdea 
nicio clipă. 

Nu trecuseră cinci minute de când căpitanul Crutchely urcase pe 
catarg, la înălţimea pânzei papagalului, când strigă să fie trimis 
Bob. Bob avea reputaţia de a fi cel mai ager din echipaj şi pe el îl 
utilizau, ori de câte ori era în apropiere pământul, ori o corabie. El 
se căţără pe funii ca o veveriţă, şi fu repede alături de căpitan, 
amândoi privind cu înfrigurare în direcţia în care bătea vântul. La 
coborâre, se opriră pe platforma de jos a catargului, pentru a mai 
arunca o ultimă privire. 

Locotenentul secund aştepta reîntoarcerea căpitanului, având pe 
figura lui grosolană o expresie batjocoritoare, care părea să spună, 
că apa pe care Marc pretindea s-o fi văzut albă îşi schimbase 
culoarea, redevenind albastră. Dar căpitanul Crutchely n-a mers 
atât de departe, când a ajuns pe punte. Recunoscu a nu fi văzut 
ceva, care să poată fi declarat indiscutabil drept stânci, dar că 
totuşi, odată, ori de două ori, când zarea se înseninase puţin, a 
zărit ceva strălucind, lucru care-l intriga la culme. Putea să fie o 
spumă albă, ori tot atât de bine, efectul ultimelor raze ale soarelui 
în apus. Bob Betts nu era mai dumerit decât căpitanul şi o reflecţie 
a lui Hillson, locotenentul secund, sfârşi prin a arunca discreditarea 
asupra stâncilor lui Marc. 

— Priveşte pe hartă căpitane! Niciodată nu s-a redactat una mai 
exactă. Te poţi convinge că nu există pe aici, nici cea mai mică 
picătură de apă albă. Dacă va trebui să strângem pânzele şi să 
părăsim direcţia vântului, cu fiecare balenă moartă pe care o s-o 
întâlnim, nu vom fi deloc pe placul armatorilor. 

— Dar tu, Bob, n-ai zărit nimic acolo sus? întreabă Marc, 
accentuând cuvântul tu, în aşa fel, ca să arate că nu se consideră 
surprins, că bunul căpitan avusese ceața în faţa ochilor. 

— Nimic, domnule Woolston, răspunse Bob, trăgându-şi 
pantalonii şi fiţi sigur, am pândit cu înfrigurare. 

Această mărturie era hotărâtoare împotriva lui Marc. Căpitanul 
ceru să i se aducă harta. Incepu îndată o cercetare cu Hillson şi cei 
doi îndărătnici ajunseră la concluzia, că în chip indiscutabil marea 
era liberă în toate direcţiile, pe mai mult de o mie de mile împrejur. 
In împrejurările grele, se face de fapt un progres cert, când se 
afirmă că un lucru, trebuie să fie într-un fel anumit. Căpitanul 


Crutchely n-ar fi tras aceeaşi concluzie dacă ar fi avut mintea mai 
limpede; totuşi nu ajunsese până acolo, încât să-şi uite toate 
îndatoririle, într-o împrejurare atât de critică. Şi cum Marc protesta 
cu toată puterea, că văzuse stânci, căpitanul consimţi să se arunce 
sonda cea mare. 

Nu era tocmai uşor acest lucru, mai ales pe puntea unei corăbii 
de comerţ, unde se pierd de obicei 15-20 minute. Mai întâi corabia 
trebuie oprită; pe urmă se potriveşte sonda şi fiecare om îşi 
primeşte locul. În timpul acesta, noaptea înainta; o ploaie măruntă 
mărea întunericul şi Marc era mai mult ca totdeauna convins, 
despre poziţia periculoasă a navei. 

Sonda arăta că nu există fund la 400 de braţe?. Faptul nu era 
concludent, chiar pentru neîncrezătorul Hillson, fiindcă se ştie că 
insulele coraliene se ridică în mijlocul oceanelor, sub forma unor 
ziduri perpendiculare, fără a li se putea bănui prezenţa, chiar la a 
zecea parte dintr-o milă marină?. De altfel, Marc socotea, că 
apropierea nu putea fi prea mare, fiindcă vizibilitatea de pe bara 
pânzei papagalului are o rază imensă, iar spuma nu se arătase 
decât la limita orizontului occidental. 

După o nouă înţelegere cu ofiţerii săi, în care timp Hillson n-a 
fost zgârcit cu epigramele faţă de superiorul mai puţin 
experimentat, căpitanul Crutchely luă o decizie pe jumătate 
prudentă. Nimic nu dezgustă mai mult un marinar, decât spaima 
pentru un pericol nesigur. Dacă acest pericol ar fi constatat, în 
afară de îndoială, nimic nu-l opreşte să facă toate sforţările pentru 
a-l ocoli; dar când există îndoială, nenorocitul sentiment de 
vanitate ne sileşte să ne călcăm pe inimă, arătându-ne indiferenți, 
chiar când avem frică. In împrejurările în care căpitanul Crutchely 
se găsea, metoda cea mai simplă ar fi fost să se meargă metru cu 
metru, cu cât mai puţine pânze, până a doua zi dimineaţă, când s- 
ar fi putut înainta mai sigur. - Dar aşa se făcea o concesie indirectă 
influenţei unui pericol necunoscut şi bătrânul marinar s-ar fi socotit 
dezonorat, cedând unui sentiment de spaimă. Hotări de aceea să 
parcurgă acelaşi drum, cu hunierele întinse, dar cu un om de pândă 
pe catarg şi cu pânzele de jos în frânghii, spre a se acţiona repede, 
când ar fi fost nevoie, ieşindu-se din direcţia vântului. 

Apare sigur, că potrivit acestor măsuri, pericolul era micşorat şi 
când Marc îşi începu veghea de cart, îngrijorarea îi dispăruse în 


2 Măsură marină, cât două braţe lungite (1,62 m.). [n.trad.]. 
3 1852 m. [n.t.]. 


parte. Ceea ce-l frământa, era întunericul adânc din jurul lui, care 
nu-i dădea posibilitatea să zărească la o sută metri departe de 
corabie. Căpitanul şi Hillson se reîntoarseră în cabină, unde fiecare 
dădu peste cap câte un pahar mare de rom. 

Tânărul marinar, în picioare, pe punte, îşi îndoi încordarea şi 
fiindcă ochii nu-i puteau servi, asculta înfrigurat, pentru a surprinde 
zgomotul îndepărtat care i-ar fi anunţat stâncile; fiindcă inima îi 
spunea că se apropie tot mai mult de ele. Era aproape miezul nopţii 
şi gândul că în curând Hillson îi va lua locul, tocmai când abuzul de 
alcool îl făcuse cu desăvârşire impropriu, îi provoca un chin 
nesuferit. 

De data aceasta nu se înşelase; zgomotul groaznic al stâncilor 
lovite se auzea, nu înainte, dar la tribord. Pericolul se arăta atât de 
mare, încât era necesar să calce instrucţiunile. De aceea dădu 
ordin să se îndrepte bara în direcţia opusă tribordului, pentru ca 
vântul să bată împotrivă. Din nenorocire, după cum evenimentele 
au dovedit-o, datoria imperioasă îi cerea să raporteze căpitanului 
ceea ce făcuse. O clipă socoti că trebuie să tacă, să nu trezească 
pe locotenentul secund şi să rămână pe punte până dimineaţa; dar 
chibzuind se convinse că răspunderea era prea grozavă şi cu pas 
măsurat, cu inima tristă şi plină de grele presimţiri, intră în cabină. 

Nu era lucru uşor să trezeşti doi oameni, în felul în care căpitanul 
şi Hillson adormiseră. Hillson mai ales se găsea într-o stare vecină 
cu letargia; dar situaţia era prea gravă pentru a mai avea 
menajamente şi Marc îi scutură cu violenţă. 

— Ei! şi ce s-a întâmplat? întrebă căpitanul frecându-şi ochii. 

— Am auzit zgomotul distinct al valurilor lovite de stânci, venind 
din coasta vasului şi am dat direcţia sud. 

Declaraţia a fost urmată de un fel de mormăială, pe care Marc 
nu ştiu cum s-o interpreteze. Era cumva nemulţumire, ori era 
mirare? In acest timp, cum căpitanul se trezise complet şi se 
pregătea să vină pe punte, Marc socoti că făcuse tot ceea ce 
datoria îi poruncea şi se reîntoarse la locul de comandă. Partea 
dindărăt a corabiei înfăţişa cel mai bun post de observaţie; lipsa 
pânzelor de jos făcea ca vizibilitatea să fie tot aşa de bună ca pe 
puntea din faţă, iar ascultarea era înlesnită, fiindcă valurile nu se 
izbeau. Marc se instală şi nu întârzie să cheme pe Bob care-şi făcea 
cartul şi cu care trăia în cele mai prieteneşti raporturi, pe cât 
deosebirea gradelor o permitea. 

— Bob, ştiu că ai urechi tot atât de bune ca şi ochii; nu-ţi spun 


— 40 — 


ele nimic despre stânci? 

— lertare, domnule Woolston. De altfel, dacă trebuie să vă 
mărturisesc îmi pare când eram sus, că am zărit ceva care semăna 
din calea afară de bine cu apa înspumată. Dar căpitanul se jura atât 
de violent că nu-i nimic şi că are siguranţă că marea este liberă, 
încât n-am avut curajul să susţin contrariul. 

— Când eşti pe catarg, socotesc o mare greşeală să nu 
mărturiseşti tot ce vezi, reluă Marc pe un ton grav. 

— Aveţi dreptate, domnule, am greşit şi-mi pare foarte rău. Dar 
este atât de displăcut să-ţi contrazici căpitanul! 

— Las-o încurcată, acum. Vasăzică admiţi că ai auzit zgomotul 
valurilor care se izbeau de stânci. În ce direcţie? 

— In spate, mai întâi, pe urmă în faţă, iar în clipa în care m-ati 
strigat, în direcţia locului ancorei. 

— Tot ce spui Bob, este adevărat? _ 

— Foarte adevărat, domnule Marc. Intâmplarea de după amiază 
m-a făcut atent şi am stat cu ochii aţintiţi şi urechile ciulite. 
Domnule, corabia chiar în această secundă, se află în mijlocul 
stâncilor şi o să ne vedem aruncaţi dintr-o clipă în alta spre ele. 

— Cum dracu'! strigă căpitanul Crutchely, care în clipa aceea 
venea pe puntea din spate şi prinsese ultimele cuvinte. Cât despre 
mine nu aud nimic extraordinar şi desfid omul cu cea mai bună 
vedere, să zărească ceva în acest întuneric. 

De-abia spusese căpitanul aceste cuvinte, iar Hillson care nu se 
trezise încă din beţie, manifesta satisfacția lui printr-un râs 
prostesc, când zgomotul valurilor lovite de stânci se auzi, într-un 
chip care nu mai lăsa nicio îndoială. Prin manevra pe care o 
comandase Marc, pericolul fusese întârziat, dar nu anihilat şi acum 
era prea târziu. Căpitanul fără a-şi mai pierde vremea cu 
conversații inutile, urlă cu o voce tunătoare: 

— Toată lumea să vireze împotriva vântului! 

Ordinul era dat într-o formă care nu admitea replică şi Marc se 
supuse împreună cu ceilalţi unei munci istovitoare. Din nefericire, 
locul pentru manevră nu era suficient. 

In clipa în care corabia alerga abătându-se din drum, în ciuda 
puţinelor pânze întinse, spaţiul păru să se lumineze pe neaşteptate 
şi clocotul valurilor se transformă în mugetul unei cataracte. 
Prezenţa stâncilor era acum o realitate; ele înconjurau corabia şi 
într-o clipă aceasta atinse fundul. 

Intunericul de nepătruns mărea grozăvia momentului. Primul 


SS t e 


efect al catastrofei a fost să transforme complet pe căpitan, şi 
atunci se arătă marinarul îndrăzneţ şi calm de totdeauna. 

Ordinele fură date cu sânge rece, precizie şi claritate şi fură 
executate cu perfecțiunea care se putea aştepta de la nişte 
marinari experimentați, într-o asemenea clipă. Toate pânzele fură 
strânse, cele mai grele legate solid. In vreme ce Marc conducea 
manevra, Hillson primise însărcinarea să pregătească o ancoră. În 
timpul acesta, căpitanul urmărea mişcările corabiei. Aruncând 
sonda se convinse că era liberă în partea din faţă. Smuciturile nu se 
arătau violente şi valurile înspumate fură repede lăsate în urmă, 
fără ca vreunul să fi inundat puntea. Erau suficiente dovezi prin 
aceasta că, în chiar locul unde corabia atinsese fundul, exista apă 
suficientă pentru a fi redată plutirii nava, fapt pe care sonda îl 
confirma. 

Douăsprezece picioare de apă, era tot ce-i trebuia lui „Rancocus” 
în împrejurarea de faţă şi sonda indica uneori trei braţe. Numai 
când corabia intra în adâncitura valurilor, atingea fundul. Convins 
că nava lui va ieşi din această tristă situaţie, căpitanul pândea clipa 
când va fi o clipă liberă, pentru a arunca o ancoră cât mai aproape 
de stânci, din partea vântului, hotărât să aştepte zorile pentru a lua 
cea mai bună deciziune în această periculoasă situaţie. 

Pe puntea din faţă munca nu sporea, şi căpitanul Crutchely îşi 
făcu apariţia. Locotenentul secund de-abia ştia pe unde calcă şi 
comandorul îşi dădu seama că trebuie înlocuit. Totodată dădu ordin 
lui Marc să pregătească şalupa, spre a nu mai fi nevoie decât s-o 
lanseze pe apă. Hillson desfăşurase greşit cablul şi acum operaţia 
trebuia reîncepută. Furia se manifestă repede, când se comit astfel 
de prostii, în clipe atât de grave. Căpitanul, scos din sărite, smunci 
mânerul ancorei şi porunci lui Hillson să plece. 

— În timp ce lucra astfel, iar cablul fusese aruncat de marinarii 
care urcau acum pe punte, o zdruncinătură violentă scutură 
corabia, stâncile apărură din toate părţile, şi valuri înspumate se 
ridicară până la linia de sus a corabiei. Când valurile se retraseră, 
căpitanul nu mai era. Ce se întâmplase? lată ceea ce niciodată nu 
s-a ştiut în chip sigur. Probabil valul smuncise mânerul ancorei şi 
nefericitul căpitan fusese târât în direcţia unde bătea vântul, în 
mijlocul întunericului. 

Marc află repede nenorocirea şi grava răspundere care-i cădea 
pe umeri. Un sentiment de groază îl cuprinse, dar în curând fu 
iarăşi stăpân pe el. Avea nevoie de tot sângele rece, fiindcă nu mai 


S p 


era niciun minut de pierdut. Prima lui datorie îi impunea să încerce 
salvarea căpitanului. O barcă fu coborâtă pe apă şi şase oameni 
luară loc. Marc, în picioare, pe catargul exterior, îi văzu zburând ca 
o săgeată prin faţa corabiei şi pierzându-se în întunerecul acestui 
scenariu sinistru. Ei n-au mai revenit. O asemănător de crudă 
fatalitate, lovise în câteva minute pe căpitan şi pe şase din 
marinarii lui cei mai buni! 

Cu toate aceste pierderi succesive şi demne de plâns, munca nu 
încetă o clipă. Hillson părea că a înţeles în sfârşit că trebuia să 
plătească răul cu propria lui persoană; logica îi revenise şi reuşi să 
pună şalupa pe mare. Cu ajutorul zguduiturilor corabia ieşise 
aproape dintre stânci şi Marc stătea gata să arunce ancorele, 
deîndată ce adâncimea apei ar fi fost suficientă. Sonda arăta o 
derivație considerabilă, atât de mare, încât trebuia scoasă în 
fiecare clipă, pentru a fi aruncată din nou. După aceste indicaţii, 
Marc se aştepta din moment în moment să aibă patru braţe de apă 
şi era împrejurarea pândită, pentru aruncarea ancorei. În timpul 
acesta ordonă dulgherului să controleze pompele. Rezultatul arăta 
că nu există decât cantitatea de apă normală la fundul navei. 
Partea corabiei de sub linia de plutire nu fusese atinsă. 

In vreme ce Marc, cu sonda în mână controla cu îngrijorare 
evoluţia vasului şi adâncimea apei, Hillson se îngrijea să transporte 
provizii în şalupă. Exista şi o sumă de bani în cabină, care fură duşi 
potrivit ordinului locotenentului secund, fără ca Marc să ştie ceva. 
Ofiţerul lucra pe puntea dinainte, prea preocupat pentru a da 
atenţie la cele petrecute pe puntea dindărăt, unde Hillson 
rămăsese stăpân absolut cu câţiva marinari care-l înconjurau. 

In sfârşit Marc observă, plin de bucurie, că erau patru braţe de 
apă adâncime, cu toate că nava se mai apleca încă în partea din 
urmă. Bob stătea alături, cu un felinar în mână. Puțin câte puţin 
„Rancocusul” îşi reveni în poziţia normală. După ce aşteptă cu 
răbdare un sfert de oră, Marc socoti că momentul propice venise şi 
dădu ordin să se arunce ancora. Marinarul aflat la cablu execută. 
Printr-o fericită întâmplare ancora fu aruncată în clipa când fundul 
corabiei se ridicase de pe stânci. Cablul nefiind prea lung, nava 
după ce smuncind înainte îl întinse, se fixă. Ca şi cum ar fi răspuns 
chemării ancorei, un val uriaş, care străbătuse stâncile fără să se 
spargă, spălă întreaga punte. În clipa aceea Hillson se găsea pe 
şalupă cu tovarăşii săi. Valul a smuls oare barca, ori în zăpăceala 
generală care domnea pe punte, cineva tăiase frânghia ei? Fapt 


— 43 — 


cert rămâne, că în momentul în care Marc deschise ochii, o clipă 
acoperiţi de furtuna de apă, zări, ca prin ceaţă, şalupa pe creasta 
unui val. A mai striga, era vreme pierdută şi el rămase cu ochii 
fixaţi pe nenorocita barcă, până în clipa când, întunericul adânc 
care ascundea totul împrejur, o făcu să dispară. Marc nu bănuia 
încă întreaga întindere a nenorocirii sale. Numai după ce vizită 
cabina, camera mateloţilor şi postul din faţă, căpătă groaznica 
siguranţă, că din tot echipajul, nu mai rămăsese pe punte decât 
Bob Betts şi el! 

Se putea ca în direcţia vântului să fie pământ şi Marc avea 
dreptul să spere că ambele bărci vor reuşi să ajungă acolo; dar 
timpul, nu-i permitea să facă prea multe raționamente, întrucât 
păstrarea în bune condițiuni a corabiei, trebuia să-i absoarbă 
întreaga atenţie. Din fericire, ancora se fixase şi vântul care nu 
suflase până atunci prea violent, se liniştise. Căpitanul Crutchely 
avusese prevederea să ungă cablul cel scurt şi să-l îndepărteze de 
fund cât mai mult, ştiind că stâncile coraliene ar fi tăiat dintr-odată, 
ca o secure, cablurile de cânepă de care marinarii se serveau 
atunci exclusiv. Astfel, „Rancocus” se afla departe, numai la 40 
braţe de ancoră. Marc sondă alături de catargul mare şi găsi, că 
nava avea apă sub ea de nouă braţe. Descoperirea era 
îmbucurătoare şi auzind-o, Bob declară că nu era totul pierdut, 
dacă ar fi găsit măcar pe cei şase oameni de pe barcă. Pe de altă 
parte, şalupa dusese nouă oameni din echipaj, care avea în total 
18, înaintea nenorocitelor întâmplări din noaptea aceea. Marc primi 
această rază de nădejde, care-l făcu să vegheze cu multă ardoare 
la siguranţa corabiei. 

Fundul navei fu iarăşi sondat şi-l găsiră aproape gol. Faptul 
demonstra că nu existau avarii mari, avantaj care trezi în inima lui 
Marc un sentiment viu de recunoştinţă. Dacă regăsea câţiva 
marinari şi atingea din nou marea liberă, orice speranţă de a 
revedea America şi de a fi într-o zi alături de scumpa sa Brigitta, nu 
era pierdută. Timpul se amelioră puţin câte puţin şi înainte de 
revărsarea zorilor, norii s-au împrăştiat şi burniţa a încetat. Marc 
găsi noi motive de îngrijorare chiar în aceste împrejurări favorabile. 
Atât de aproape de pământ corabia suferea influenţa mareelor şi 
putea fi din nou zvârlită de stânci. Pentru a preveni pericolul, el 
pregăti cu Bob un nou cablu spre a arunca la fund o altă ancoră. 

Deoarece nu toţi cititorii sunt familiarizați cu activitatea de pe 
punte, trebuie să arătăm că navele când pornesc într-o lungă 


— 44 — 


călătorie, au ancorele vârâte în interior, sub punte, spre a fi mai în 
siguranţă şi la adăpost de valurile mari. Se vede din aceasta, că 
munca făcută de Marc şi Bob era foarte anevoioasă şi trebuia să 
ţină mai multe ore. 


— 45 — 


Capitolul IV 


O peşteră de mărgean stă ascunsă în fundul 
apelor. 

Chefalul, peştele auriu cu haină minunată 

Işi caută acolo adăpost, la răsăritul soarelui; 

Şi floarea marină, legănată de vânt, 

Niciodată atinsă de rouă, 

Deschide fericită splendidul ei caliciu albastru. 

Percival 


Tânărul nostru marinar şi singurul lui ajutor, Bob Betts, începură 
lucrul pentru a potrivi cablul şi ancora cea nouă. Amândoi erau 
foarte puternici şi sprinteni şi ştiau să manevreze pârghiile şi 
scripeţii. Totuşi soarele răsărise, când prin sforţarea lor reunită, au 
reuşit de-abia să ridice ancora la înălţimea punţii de jos, gata spre a 
fi fixată. În acest timp, „Rancocusul”, din pricină că marea se 
liniştise complet, nu se mai legăna. De îndată ce Marc s-a asigurat 
de această situaţie favorabilă, care făgăduia să ţină, îi spuse lui 
Bob să întrerupă lucrul. Era şi timpul. Oboseala neobişnuită le sleise 
cu totul forţele. 

Aşteptaseră zorile cu nerăbdare şi iată că pământul care îşi 
termina drumul său obişnuit, a adus soarele, permiţând începerea 
primelor observaţii, în direcţia orizontului oriental. Pentru a 
îndeplini lucrul cât mai bine, se urcară, Marc pe catargul mizen şi 
Bob pe marele catarg hunier, cercetând diferitele puncte ale stâncii 
şi mâncând din ochi tot ce părea posibil să zărească. Distanţa care- 
i despărţea, era atât de mică, că puteau discuta, ceea ce într-o 
astfel de împrejurare devenea extrem de folositor. 

Marinarii noştri îşi aruncară ochii mai întâi spre vest, încotro 
bătea vântul şi unde natural era partea cea mai întunecată a 
orizontului. Într-acolo sperau să descopere, dacă nu un grup de 
insule, măcar o insulă izolată; dar pământul nu se zărea. Desigur, 
întunericul făcea o greşeală posibilă. De această speranţă trebuiau 
să se agaţe pentru moment. Marc întrebă pe Bob ce crede. 

— Să mai aşteptăm câteva minute, domnule, ripostă tovarăşul, 
până se mai ridică un colţ al perdelei cereşti. Parc-ar fi la vreo 
leghe de aici, la babord, nu ştiu ce pe apă care încă nu-i bine 


— 46 — 


definit. Stâncile însă îmi sar în ochi. Se văd din toate părţile. Una nu 
sfârşeşte bine şi alta începe. Nu-mi pot explica cum de ne-am 
strecurat până aici, printre ele. 

Era realitatea. Din direcţia vântului, oceanul începea să se 
lumineze până în depărtări. Venise ceasul solemn al dimineţii când 
obiectele se arată distincte unele după altele, mai înainte chiar de 
a fi primit razele de soare şi când natura pare că iese întinerită şi 
mai frumoasă încă din mâinile Creatorului. Marea scăzuse şi dacă 
stâncile păreau mai puţin de temut în aparenţă, era greu să te 
înşeli asupra poziţiei lor. Apărea evident, că peste tot unde apa era 
în fierbere, se găseau dedesubt stânci. Cea mai mare parte dintre 
ele de-abia ieşeau la suprafaţă, astfel că valurile le măturau 
jucându-se, fără a lăsa altă urmă a trecerii lor, decât o slabă linie 
albă. Aşa se prezenta şi stânca unde se afla corabia, a cărei 
prezenţă era greu de bănuit la o jumătate leghe distanţă. Alte 
stânci prezentau un aspect diferit. Valurile se aruncau acolo 
asemeni cataractelor, ceea ce demonstra că erau mai adâncite sub 
apă. 

Cât despre numărul stâncilor şi greutatea de a le străbate, Bob 
nu se lăsa înşelat. Se întâmplă adeseori, că între insulele Oceanului 
Pacific, mai ales între cele de mărgean, există un recif exterior şi 
unul interior. Dar Marc începu să se îndoiască, că ar fi existat 
bancuri de corali în locul acela, din cauza poziţiei neregulate a 
stâncilor. Acestea se vedeau în toate direcţiile, nu într-o linie 
continuă, ci în blocuri detaşate şi atât de învecinate, că ochiul nu le 
mai deosebea marginea. Cum reuşise corabia să intre în această 
centură periculoasă, fără să se sfarme în mii de bucăţi, iată un 
lucru care aparţinea miracolului. 

Se întâmplă uneori pe mări, ca în întuneric şi ceaţă să fie trecute 
obstacole care, în plină zi, par de neînvins. Insă dacă rămâne greu 
de înţeles cum a pătruns acolo nava, era şi mai greu de conceput, 
cum avea să iasă. Această împrejurare servi drept primă observaţie 
lui Bob. 

— Ne-ar trebui o minune, domnule Marc, pentru a conduce 
„Rancocusul” printre aceste stânci marine, declară el. Stâncile 
noastre din Delaware nu sunt decât fărâme de nuci, comparativ. 

— lată o poziţie critică pentru un vas, Bob, răspunse Marc 
întristat şi nu prea văd cum o să-l scoatem pe al nostru, admițând 
că ne revin suficienţi oameni pentru manevră. 

— Sunt cu totul de părerea dumneavoastră, domnule, spuse Bob, 


= 4 


scoțând o priză din cutia lui de tutun şi nu m-aş mira, dacă există 
vreo fărâmă de pământ în direcţia vântului, să nu devenim doi 
Robinsoni Crusoe, până la sfârşitul vieţii. Frica aceasta nu dădea 
răgaz mamei mele, ori de câte ori porneam şi ea mă vedea în 
fiecare clipă mâncat de sălbatici. 

— Hai, uită-te, dacă nu se zăresc cumva bărcile noastre, reluă 
Marc. Figura Brigittei se înfăţişă în acea clipă atât de distinct în 
mintea lui, încât resimţi o puternică strângere de inimă. 

Până atunci o masă compactă de vapori de apă acoperise 
orizontul spre vest, şi împiedicase un examen atent în acea 
direcţie. Dar acţiunea soarelui destrămă dintr-odată ceața, şi 
pentru prima oară, Bob socoti că zăreşte ceva, care semăna a fi 
pământ. De unde stătea, Marc nu vedea nimic. De aceea se urcă 
până la pânza papagalului şi descoperi la rândul său, la două leghe 
de corabie, o pată care nu putea fi decât ori o porţiune cu stânci 
marine, ori o insulă joasă şi izolată. 

In această direcţie apucaseră tovarăşii lor. Bob se duse să caute 
o lunetă pentru Marc, care se convinse astfel, că în zare era o 
stâncă goală având nenumărate păsări marine, dar unde nu exista 
ţipenie de om. In zadar privi el toate celelalte puncte ale 
orizontului; stânca, nu mai mare de o milă întindere, era singura 
proeminentă de pământ şi astfel ajunse la trista constatare, că toţi 
tovarăşii lor pieriseră. 

Marc şi Bob se coborâră pe punte, după ce mai mult de o oră 
stătuseră să facă observaţii, amândoi fiind convinşi că situaţia le 
era aproape disperată, dar totodată amândoi fiind hotărâți să lupte 
până la capăt, datorită spiritului de îndrăzneală propriu adevăraţilor 
marinari, aceasta fără a se lăsa pradă unei deznădejdi 
nefolositoare. Hotărâră de aceea să-şi repare forţele şi luară loc pe 
drugul frânghiilor de pe punte, spre a mânca. Acestea sunt clipe, în 
care ofiţerul şi matelotul nu mai fac nazuri să stea la aceeaşi masă; 
dar Bob, care căpătase reputaţia unui vestit mâncău, ceea ce-l 
expunea uneori la glume reuşite din partea camarazilor, mărturisi 
că nu-i era deloc foame. De aceea dejunul nu ţinu timp lung şi făcu 
loc unei convorbiri serioase asupra situaţiei. 

— Crezi oare admisibil, Bob, întrebă pe neaşteptate Marc, după 
numeroase alte idei schimbate între ei, că numai noi doi vom reuşi 
vreodată să conducem corabia, dacă ajungem cumva s-o scoatem 
la larg? 

— Lucrul cere gândire, domnule Woolston, răspunse Bob. 


— 48 — 


Suntem zdraveni amândoi şi sănătatea nu ne lipseşte, ca de altfel 
şi curajul. Dar este o distanţă uriaşă de aici până la coasta 
americană şi numai acolo ne vom putea socoti salvaţi. Bătrâna 
corabie „Rancocus” se află aici prinsă într-un ancoraj, din care cu 
greu se va desface. Dar nu asta trebuie să ne intereseze în clipa de 
faţă. 

— Cum oare? Mie aceasta mi se pare problema capitală. Odată 
în larg, poate avem norocul să întâlnim pe cineva. 

— Da, odată în larg. Dar aici stă greutatea domnule Woolston. Şi 
tare mi-i teamă că nu vom ajunge niciodată în larg! 

— Admiţi posibilitatea să rămânem închişi aici pentru totdeauna? 

— Desigur, o admit domnule Woolston şi nu ştiu pentru ce aş 
mai face din lucrul acesta un secret. Uitaţi-vă, sărmanul căpitan 
Crutchely chiar de-ar fi pe punte cu întreg echipajul, cum eram 
înainte cu 24 de ore, şi-ar încrucişa şi el braţele. Impotriva tuturor 
cuvintelor poruncitoare din lume, bietul „Rancocus” va rămâne 
unde îl vedeţi. 

— Mă mâhneşte să te aud vorbind astfel, răspunse Marc, cu atât 
mai mult cu cât este şi părerea mea. 

— Bărbaţii sunt bărbaţi, domnule şi nu pot realiza nimic peste 
puterile lor. Ce să facem! Am cântărit bine poziţia noastră între 
stânci când eram sus pe catarg şi trag concluzia că-i o capcană 
închisă. Măcar dacă ar fi aranjate cu o anumită simetrie, dar atunci 
nu s-ar mai recunoaşte mâna diavolului. lţi sar în ochi peste tot. 
Incercaţi o ieşire printre ele. Comenzile n-ar înceta o clipă: „Pare! 
loffe! loffe! pare!” Fără să fie posibilă măcar începerea unei singure 
manevre. 

— Oricât de mică ar fi speranţa reuşitei, trebuie totuşi să 
încercăm să ieşim în larg; fiindcă alternativa îmi apare groaznică. 

— Alternativă ori nu, iată o încercare care întrece puterile 
omeneşti. 

— Dar atunci, ce vom deveni? 

— Trebuie să „robinsonăm” puţin, domnule Marc, până când ne 
va suna ceasul, ori poate Dumnezeu în bunătatea lui va socoti 
potrivit, să trimită pe cineva să ne scoată de aici. 

— Să robinsonăm! reluă Marc, neputându-se opri să surâdă de 
expresia lui Bob, în ciuda gravităţii situaţiei. Dar, cel puţin, 
Robinson avea o insulă, care nouă ne lipseşte. 

— Colo, în direcţia vântului se ridică o stâncă, unde după 
socoteala mea vom găsi posibilitatea să trăim într-un fel sau altul, 


— 49 — 


răspunse Bob, cu sânge rece. De altfel avem şi corabia! 

— Şi cât timp socoteşti că o frânghie de cânepă va rezista, într-o 
astfel de poziţie, când la fiecare val care ridică „Rancocusul”, ea se 
roade de stâncă? Nu, Bob, nu vom putea rămâne aici; iată un lucru 
indiscutabil. Dacă nu ajungem cu vântul în larg, învingând toate 
pericolele, va trebui atunci să ajungem împotriva vântului. 

— Ascultaţi-mă, domnule Marc! Am frământat întrebarea aceasta 
în toate chipurile şi uite ce cred. Ne mai rămâne barca cea mică din 
spatele corabiei, în foarte bună stare, după cum ştiţi. O să ne ducă 
uşor pe amândoi. După părerea mea, să-i dăm drumul pe apă, să 
coborâm în ea ceva provizii şi să pornim spre stânca din zare. Eu 
voi lopăta, iar dumneavoastră veţi arunca sonda, pentru a stabili 
dacă nu există o trecere în direcţia aceasta. Când vreodată corabia 
se va pune în mişcare, numai spre vest este posibil. De aceea, să 
luăm barca, să vizităm stânca, unde poate regăsim tovarăşii, iar 
după asta, vom şti cu mult mai bine ceea ce ne rămâne de făcut. 
Să pornim cât mai repede. Timpul este bun; trebuie să profităm. 

Sfatul era prea sănătos, pentru a nu fi urmat. Barca fu cercetată 
cu grijă. Apă nu intra pe nicăieri, deoarece căpitanul Crutchely 
avusese mereu grijă s-o ţină pe jumătate plină, de când începuse 
navigația pe apele Pacificului. Barca avea şi o pânză mică, 
excelentă în bătaia vântului. Coborârea pe mare n-a fost grea şi în 
vreme ce Bob se ocupa cu transportarea proviziilor, Marc făcea 
anumite pregătiri, pe care le socotea de cea mai mare importanţă. 

„Rancocusul” poseda o baterie cu mai multe tunuri, toate în 
poziţie de tragere, pentru a respinge eventual pe sălbaticii 
insulelor, unde s-ar fi făcut aprovizionarea cu lemn de santal. Erau 
două tunuri vechi de şase şi opt bombardiere de doisprezece. 
Primele funcționau bine când erau suficient încărcate. Tânărul ofiţer 
luă cheile magaziei, o deschise şi trase trei cartuşe, cu care încărcă 
trei tunuri. Pe urmă dădu foc, lăsând o distanţă între fiecare 
lovitură, în nădejdea că detunătura ar putea fi auzită de unul dintre 
camarazi şi astfel să-i dea curaj, să depună toate sforţările pentru a 
le ieşi în cale. Zgomotul artileriei a produs un efect ciudat în 
mijlocul acestei vaste pustietăţi, şi Bob Betts, care mai văzuse şi 
alteori scena, nu reuşi totuşi să se sustragă sentimentului viu 
resimţit. Cum explozia nu putea să aibă un rezultat imediat, Marc 
se grăbi să-l urmeze pe Bob, care pentru a treia oară îl anunţa că 
totul era gata şi se pregăti să părăsească corabia. Dar, înainte de a 
o face examină încă o dată cu scrupuloasă atenţie toate punctele 


orizontului, pentru a fi sigur că nu erau motive de teamă despre o 
schimbare a timpului, în lipsa lui. Semnele se arătau favorabile şi 
Marc scoboară în barcă, dar cu un sentiment vădit de părere de 
rău. Este o încercare grea pentru un marinar, chiar într-o astfel de 
situaţie, să-şi părăsească corabia aproape o zi. Nevoia poruncea 
lucrul acesta; dar, tot încurajându-se, Marc nu reuşea să alunge 
presimţirile sinistre, în ciuda semnelor favorabile ale atmosferei. 

Când Marc se aşeză în barcă, Bob, care se ţinuse prins de 
corabie dădu drumul; pe urmă întinse pânza. Adierea era bună; 
lucru însă mai puţin asigurător la întoarcere. imprejur stâncile 
răsăreau atât de numeroase, că marea la mijloc, rămânea complet 
liniştită. Dar oceanul, chiar în stare de repaos, nu are o alcătuire 
care să inspire siguranţă, când în drumul lui se află stânci şi bancuri 
de nisip; astfel că neprevăzutul era posibil şi trebuia cea mai mare 
atenţie pentru a-i face faţă; altfel barca, singura care rămăsese pe 
„Rancocus”, s-ar fi scufundat şi ar fi fost o pierdere ireparabilă. 

Barca se depărtă de vapor cu uşurinţă. Vântul sufla tocmai atât 
cât trebuie şi Bob începu să arunce sonda, Marc preferând să ţină 
cârma. Operația însă nu era uşoară pe o luntre atât de mică, cu 
viteza care-i fusese dată şi Bob trebui să renunţe. Cum la 
întoarcere va fi nevoie să întrebuinţeze lopeţile, Marc spuse râzând, 
că vor „simţi” atunci călătoria. Totuşi, cele câteva aruncări de 
sondă, încredinţară pe marinarii noştri că exista între stânci mai 
multă apă decât i-ar fi trebuit lui „Rancocus”. Lângă stânci, lucrul 
se schimba. 

După ce înlăturară pericolul de a se lovi de stâncile mărunte, 
chiar în clipa când vreun val mai mare pătrundea la intervale 
depărtate, între ele, cei doi prieteni se apropiară de stânca uriaşă 
care ieşea din apă şi pe care o inspectară de la distanţă, cu un viu 
şi explicabil interes. Această masă colţuroasă, avea o dublă 
însemnătate pentru ei: aici aveau să mai regăsească poate 
camarazii şi tot aici, urmau să petreacă. Capetele stâncilor printre 
care Marc a trecut, îi lăsară speranţă mai puţin ca niciodată, că va 
putea pe acolo scoate la larg corabia şi de-abia dacă nădăjduia, s-o 
târască măcar, până la stânca cea mare. Aceste gânduri, deveneau 
tot mai sfredelitoare în măsura în care înainta şi îi îndoiau atenţia, 
în timp ce examina insula din faţă. Bob, nu se gândea decât la clipa 
prezentă, fantezia lui nu lucra la fel cu fantezia superiorului; el nu 
lăsase departe o tânără soţie care să-l aştepte cu nerăbdare. De 
altfel, îşi fixase în gând, că numai prin hotărârea Providenţei, vor fi 


= 


Robinsonii acestei insule. Dar cum şi când vor ieşi ei din acele 
paragini, dacă vor ieşi vreodată; iată întrebări pe care nu şi le 
formulase. 

Cu cât se apropiau de insulă, cu atât exactitatea observaţiilor 
făcute din înălţimea catargelor se verifica. 

Lungimea stâncii avea o milă, iar lărgimea varia de la o 
jumătate, la o optime de milă. Pe margine, stânca nu ieşea 
deasupra mării decât cu câteva picioare, dar în extremitatea 
orientală înălţimea creştea mai mult de dublu. Direcţia insulei era 
de la est la vest. 

In mijlocul ei se ridica un fel de trunchi conic, cam de 60-80 
picioare, terminat printr-un platou circular, care cuprindea o mare 
parte din porţiunea cea mai sălbatică a insulei. Păsările marine nu 
erau în atât de mare număr, câte se vedeau de obicei în 
pustietăţile de acest fel; totuşi zburau cu miile pe stâncile aride, 
care nu se aflau la mare distanţă de insulă. 

In sfârşit, barca ajunse la destinaţie. In primul rând Marc fu mirat 
să găsească atât de puţin vârtej de valuri din direcţia vântului; dar 
aceasta depindea de imensa cantitate de stânci, care acopereau 
marea pe mai multe mile distanţă şi mai ales depindea de faptul că 
un zid de piatră cădea în linie dreaptă pe acest țărm, nelăsând 
decât un interval de două zecimi de milă (370 metri), ceea ce 
realiza o suprafaţă de lichid perfect liniştită, între stânci şi insulă. 

Este greu să descriem simţămintele lui Marc în momentul 
debarcării. Bob şi cu el, cât de departe privirile se puteau întinde, 
nu încetau să caute urmele tovarăşilor lor; dar nimic nu dovedea, 
nici pe insulă, nici în împrejurimi, că aceştia ar fi tras la țărm. 
Stânca pe care mergeau era goală şi avea o formă particulară. 
Examinând-o de aproape, recunoscură că nu-i un banc de corali, şi 
că origina ei este pur vulcanică. Ariditatea, era o trăsătură 
caracteristică a regiunii; descoperire deosebit de neplăcută şi la 
care nu erau pregătiţi, cu atât mai mult cu cât, din toate părţile 
stâncile observate pe drum, prezentau o bogată vegetaţie marină. 
Singurătatea şi pustiul acestui țărm, nu erau întrerupte decât de 
cârduri de păsări, care zburau pe deasupra capetelor şi care 
demonstrau cu ţipetele lor şi cu îndrăzneala ce-o aveau că vederea 
omului era ceva cu desăvârşire nou pentru ele. 

Colina înălţată în centrul insulei, era prea deosebită pentru a nu 
atrage atenţia marinarilor noştri şi spre acest punct se îndreptară 
îndată, sperând să aibă din vârf un orizont de vizibilitate mai larg. 


ED Dus 


Un nor de păsări îi urma. Mergând, Marc şi Bob se întorceau 
adeseori pentru a observa corabia, care acum era departe şi se 
vedea ancorată, exact în aceeaşi poziţie. Din partea aceea nu 
părea să existe niciun fel de teamă şi Marc mări viteza, pentru a 
ajunge în vârful colinei, cu toată suprafaţa alunecoasă şi 
prăpăstioasă a stâncilor. Acolo îi aştepta o surpriză, care le smulse 
o exclamaţie fără voie. In loc să găsească un platou potrivit 
prevederilor, stânca era săpată în forma unei caverne circulare şi 
Marc recunoscu repede, că era craterul stins al unui vulcan. După o 
primă mişcare de stupoare, începu să-l examineze cu atenţie. 

Bariera de lavă dimprejur era perfect circulară. In interior 
prăpastia se înfăţişa perpendiculară. Nu existau decât puţine colţuri 
ieşite, cu ajutorul cărora un om curajos putea să se coboare fără 
pericol. Suprafaţa interioară avea 100 de acri aproximativ, în vreme 
ce zidul prezenta o înălţime uniformă de 60 de picioare, afară de 
malul aşezat în direcţia vântului, unde prezenta o coborâre şi unde 
se vedea o trecere strâmtă, la nivel cu fundul craterului; un fel de 
poartă care intra în cavernă. Era în afară de orice îndoială, că 
această trecere fusese făcută de lava care, din vremuri imemoriale 
îşi tăiase drum, ridicând colina despre care vorbim. 

Poarta avea 20 picioare înălţime pe 30 picioare lăţime şi susţinea 
deasupra, un arc de piatră, natural. Când Marc se cobori pe pereţii 
craterului, nu fără pericole, găsi jos un fel de tăpşan unit şi înclinat 
puţin de la est la vest. Desigur apele oceanului, în timpul mareelor 
mari, ori a furtunilor, năvăliseră prin trecătoare şi măturaseră 
cenuşa din crater, îngrămădind-o pe margini. Această cenuşă se 
transformase în tuf prin acţiunea timpului. Dacă acest crater a avut 
forma de con, desfăşurarea infinită de anotimpuri nu mai lăsase 
urme. Era acoperit de o coajă foarte rezistentă. Odată, ori de două 
ori Marc o sparse, cum s-ar fi întâmplat cu o pojghiţă de gheaţă, iar 
ghetele i se umplură de cenuşă fină. Mari depozite de sare depuse, 
arătau în chip evident acţiunea apelor marine. Această sare era 
desigur obstacolul care se opunea creşterii vegetației. Marc 
observă că păsările evitau să zboare peste crater; instinctul părea 
să le spună că acolo există o zonă periculoasă. Zburau cu sutele 
împrejur, având grijă să-l ocolească, adică în limbaj marinăresc, 
rămânând precaute în larg. Dar vulcanul părea demult stins. 


Capitolul V 


Fiul regelui, prieteni, a debarcat în insulă. 
L-am văzut, cu ochii mei, pe ţărmul singuratic, 
Stând, cu braţele încrucişate, bătut de gânduri 
negre 
Şi oftând, asemeni vântului care înfrigurează 
zările. 
„Furtuna“. 


După ce terminară această primă cercetare a craterului, Marc şi 
Bob se urcară iar în vârful stâncii şi luară loc chiar deasupra arcului. 
De acolo vedeau mai bine, nu numai mica insulă în toată 
întinderea, dar şi oceanul înconjurător. Marc începu să înţeleagă 
caracteristicile ciudatei alcătuiri geologice, în mijlocul căreia 
„Rancocus” fusese purtat ca de mâna Providenţei. 

Stătea în acea clipă în punctul cel mai înalt al unui munte de 
origină vulcanică submarină. Afară de stânca principală, mai 
existau două, trei insulițe, la o zecime de milă distanţă şi câteva 
mai departe, loc unde păsările marine păreau să-şi dea întâlnire. 
Alt pământ nu se mai zărea, cât puteai cuprinde cu ochii. 

Marc încercă să facă socoteală până unde se întindeau stâncile 
de care se vedea înconjurat. Comparând observaţiile cu cele făcute 
pe bord, evaluă la o duzină de leghe marine, zona pe care se 
desfăşurau ramificaţiile muntelui vulcanic. Dacă, în acţiunea sa 
creatoare pământul ar mai fi făcut câteva eforturi, desigur ar fi 
răsărit o insulă frumoasă şi roditoare, în locul acestei stânci pe 
jumătate scufundată. 

Din prima clipă a sosirii la picioarele insulei botezată stânca lui 
Marc, gândul cumplit că va fi silit să-şi petreacă acolo restul zilelor, 
l-a chinuit pe eroul nostru. Ce perspectivă pentru un tânăr căsătorit 
şi câtă vreme oare va găsi mijloace de existenţă, în singurătatea 
aceasta aridă! Dar ascunzându-şi gândurile negre, Marc încercă să 
imite nepăsarea tovarăşului său. Acesta avea un fond sănătos de 
filosofie naturală şi odată convins că trebuie să „robinsoneze” 
câţiva ani, nu mai încerca altceva decât să se adapteze situaţiei. 
Intr-o atare stare de spirit, este uşor de înţeles cum s-a desfăşurat 
dialogul între cei doi naufragiaţi. 


— 54 — 


— Suntem zdravăn prinşi, domnule Marc, spuse Bob şi iată-ne 
asemenea lui Robinson, cu singura diferenţă că suntem doi, pe 
când el mai târziu l-a găsit pe Vineri. 

— Mi-ar plăcea să nu existe diferenţe Bob, dar nu-i aşa. Robinson 
avea o insulă, noi avem o stâncă; el avea apă dulce şi arbori, care 
nouă ne lipsesc complet. Toate acestea nu sunt încurajatoare. 

— Vorbiţi ca din carte, domnule, dar să nu ne pierdem cu firea. 
Avem o corabie solidă, tot aşa de bună ca în prima zi când am 
părăsit portul; în vreme ce Robison văzuse corabia lui scufundându- 
se. Cât mai există o scândură pe valuri, un adevărat marinar nu 
disperă. 

— Da, Bob, asta este şi convingerea mea; dar ar trebui să existe 
şi mijlocul pentru a ne servi de această corabie. 

— Desigur, locul cel mai bun de ancorare nu l-a ales 
„Rancocusul”, spuse Bob, aruncând capătul de ţigară în fundul 
craterului; dar, domnule Marc, socotesc că tot ne va folosi, dacă 
vom reuşi s-o menţinem pe valuri. Rezerva de apă ne mai poate 
ajunge un an şi când va veni anotimpul ploilor, ne-o vom reînnoi 
după chef. Corabia ne va folosi de locuinţă şi vă asigur, vom avea o 
frumoasă locuinţă... Dumneavoastră veţi locui pe puntea dindărăt, 
iar eu îmi voi instala hamacul pe cea din faţă. 

— Nu mai fă deosebiri de acest fel, Bob; nu vreau să te mai aud 
vorbind aşa. Nenorocirea, ca şi mormântul ne face pe toţi egali. 
Singura nădejde care ne rămâne, ar fi să demontăm „Rancocusul” 
şi cu materialul rezultat să construim o corabie mai mică. In felul 
acesta, Providența ajutându-ne, ne vom revedea poate odată 
prietenii. 

— Curaj, domnule Marc, curaj! Mi-i drag să vă aud vorbind aşa. 
Simt, când în faţa ochilor îţi stă chipul unei femei iubite, că ar fi 
groaznic să nu încerci totul pentru a o revedea. Până şi Robinson a 
sfârşit prin a-şi construi o barcă. Nu sunt un lemnar excepţional, 
este drept, de altfel ca şi dumneavoastră; dar socotesc că noi doi, 
oameni zdraveni şi hotărâți, care pe lângă celelalte trebuie să ne 
salvăm şi viaţa, vom şti să ducem la bun sfârşit construcţia unei 
şalupe. Şi îmi pare bine, dacă Dumnezeu a hotărât să naufragiez, 
că mi s-a întâmplat lucrul acesta fiind cu dumneavoastră. 

Marc nu reuşi să-şi ascundă un surâs de mulţumire. 

— Ascultă-mă, Bob, spuse el după o clipă de tăcere, m-am gândit 
cum am putea aduce corabia aici. Dacă reuşim s-o fixăm în 
extremitatea insulei, va rezista cu siguranţă pe valuri, mulţi ani; 


— 5 


într-un cuvânt atâta vreme cât scândurile vor rămâne prinse 
împreună. De altfel, aici avem şi locul ideal unde să instalăm un 
şantier pentru construirea şalupei, cât şi mijloacele de a o cobori pe 
apă. De aceea, cântărind bine împrejurările, cred că nu ne rămâne 
nimic mai bun de făcut, decât să căutăm să aducem corabia lângă 
insulă, unde este loc şi unde vom reuşi să realizăm planurile de 
care ţi-am vorbit. 

Bob îşi dădu aprobarea şi mai trase unele concluzii, pe care Marc 
nu le făcuse. În primul rând, s-ar putea ca din acest punct, printr-o 
atentă observare a curenților care merg spre vest, să se găsească 
o trecere în larg. Odată corabia ancorată în micul golf al insulei şi 
rezerva de apă dulce de pe „Rancocus” ar fi în siguranţă, deoarece 
în timp de furtună, acolo unde se găseşte, nava s-ar preface în 
bucăţi în mai puţin de o oră, şi întreaga încărcătură ar fi atunci 
pierdută. După ce au căzut cu desăvârşire la înţelegere, asupra 
acestor puncte, Marc şi Bob s-au coborât din vârful craterului 
pentru a se reîntoarce la luntre. 

Cum timpul se menținea frumos, Marc nu se grăbi. El îşi pierdu o 
jumătate de oră sondând micul golf, format prin linia de stânci 
afundate la capătul de est al craterului şi constată, că nu exista 
numai o cantitate de apă suficientă, dar, ceea ce-l surprinse, găsi 
un fund nisipos, format fără îndoială din părticelele rupte stâncilor 
vecine, prin acţiunea neîncetată a valurilor. Golful prezenta aşadar 
toate garanţiile posibile, pentru ca „Rancocusul” să fie în siguranţă. 
Nu mai trebuiau decât să-l aducă. In sfârşit, Bob cârmi spre corabie, 
în vreme ce Marc ţinea sonda în mână. Acesta din urmă recunoscu 
că existau două mari piedici, pentru a stabili o legătură între cele 
două puncte de coastă. Primul, era constituit printr-o dublă centură 
de stânci, care se prelungeau pe un sfert de milă, paralel şi care n- 
aveau între ele, decât vreo 90 metri depărtare. Apa era adâncă 
acolo, însă spaţiul de manevră lipsea cu desăvârşire. Al doilea 
obstacol era mai grav. Intr-un loc o stâncă ieşea în mare, 
nemairămânând decât o lărgime de o sută picioare. 

Cei doi marinari n-au ajuns pe puntea lui „Rancocus” decât pe la 
orele trei. Găsiră totul aşa cum au lăsat. Porcii, găinile şi capra, - 
părură fericiţi să-i revadă, fiindcă se întârziase cu turnarea hranei în 
trocurile lor. Porci şi găini se văd pe puntea oricărei corăbii, însă 
capre mai rar. Căpitanul Crutchely adusese una, care să-i dea lapte 
la ceai, lucru pentru el tot atât de preţios ca şi porţia de rom, ceea 
ce era un mod de a se exprima destul de convingător. După ce s-a 


ocupat de animale, Bob s-a aşezat lângă Marc şi au dejunat cu 
pesmeţi şi carne rece, fiindcă nu voiau să aprindă focul; îndată 
după aceea coborâră în luntre două semnalizatoare, cu 
crampoanele de fier necesare pentru a le fixa, şi imediat porniră. 

Le-a trebuit un ceas să găsească trecerea periculoasă şi un alt 
ceas pentru ca să aşeze semnalizatoarele. Odată lucrul terminat s- 
au reîntors pe punte fără a pierde o clipă, fiindcă o puternică 
furtună se apropia. Marc îşi făcu socoteală că trebuia să încerce 
imediat să pună în mişcare corabia. Orice întârziere ar fi fost fatală, 
în poziţia în care se găseau, dacă se rupea cablul ancorei. Bob se 
supuse hotărârii cu aceeaşi grabă, ca şi când Marc ar fi fost 
căpitanul şi sărind de la pânză la pânză, din frânghie în frânghie, 
desfăcu hunierul, brigantina şi alte pânze principale. In acelaşi timp 
Marc priveghea ancora cea mare, care fusese pregătită, în clipa în 
care căpitanul Crutchely dispăruse. 

Era şi timpul să se grăbească. Vântul se arunca în rafale, soarele 
se ascundea după o perdea strânsă de nori, şi întreaga linie a 
orizontului, din direcţia de unde furtuna venea, luă un aspect 
lugubru şi ameninţător. Când Bob strigă că totul era gata, Marc tăie 
cu mai multe lovituri hotărâte de topor, frânghia ancorei. Manevra 
era periculoasă şi Marc, după ce ajută la pregătirea pânzelor, sări la 
cârmă în ultima clipă, fixând direcţia. Intr-o astfel de călătorie, cea 
mai mică neatenţie putea fi fatală. De douăzeci de ori strigă Marc 
pe Bob, pentru a şti dacă zărise semnalizatoarele şi în sfârşit, spre 
marea lui satisfacţie, primi un răspuns afirmativ. Clipele pe care le- 
au trăit cei doi prieteni, până s-au văzut ajunşi dincolo de punctul 
cel mai periculos al trecerii, nu se pot descrie. De multe ori 
îndrăzneţii marinari au crezut că sunt pierduţi, dar nicio clipă cârma 
n-a fost lăsat din mâini, în ciuda furiei valurilor şi a vântului. Mai 
rămânea de realizat a doua parte a scurtei şi emoţionantei călătorii. 
Când recunoscu în chip sigur, cele două rânduri de stânci, şi văzu 
clar craterul, Marc nu se mai îngriji şi mări numărul pânzelor, 
pentru a manevra mai uşor. După o jumătate de oră „Rancocusul” 
se găsea în siguranţă în mijlocul micului golf. Atunci Bob îşi aruncă 
bereta în aer scoțând trei strigăte de victorie, în vreme ce Marc pe 
puntea din spate a vasului, mulțumea în gând lui Dumnezeu, că i-a 
dat putere să realizeze această dificilă trecere. 

Era incontestabil că situaţia lor, oricât se înfăţişa încă de tristă, 
fusese îmbunătăţită simţitor. Nu numai că „Rancocusul” era acum 
fixat cu cea mai bună ancoră şi cu cel mai bun cablu, pe un fund 


57: 


solid, în mijlocul unui golf sigur, unde valurile nu reuşeau să 
pătrundă decât oblic, dar şi luntrea putea merge sigur până la 
țărm, distanţa nefiind mai mare de 150 picioare. Intr-un cuvânt, nu 
era posibil să se dorească unei corăbii un adăpost mai serios şi în 
acelaşi timp mai convenabil, pentru viitorii locuitori ai insulei. 

Marc şi Bob nu întârziară să se felicite pentru reuşita lor. Valurile 
deveniră atât de mari în timpul nopţii, că era îndoielnic dacă vasul 
ar fi rezistat, aflându-se la vechiul ancoraj. Marc rămase pe punte 
până la miezul nopţii. Atunci, văzând că uraganul a început să se 
liniştească, intră în cabină şi adormi adânc până dimineaţă. Cât 
despre Bob, el îşi făcuse cartul de cu seară şi era târziu, când apăru 
pe punte. 

Marc se mai urcă odată pe prăjina papagalului spre a privi din 
nou marea, stâncile şi insula. Poziţia era schimbată şi el descoperi 
un spaţiu vast înspre vest. Dar nimic nu dovedea că exista 
posibilitatea, pentru ca „Rancocusul” să poată fi scos din 
închisoarea lui. Atunci se cobori pe punte şi împreună cu Bob luară 
dejunul la masa căpitanului, dejun de la care n-a lipsit nici cafeaua. 
Cerul era fără nori şi razele soarelui aveau o forţă deosebită. In 
timpul mesei, o nouă conversaţie începu în cabină. 

— După felul în care bătea vântul noaptea trecută, spuse Marc, 
mă îndoiesc mult că am fi avut acum o sală de mâncare atât de 
plăcută şi o masă atât de bine servită, dacă rămâneam acolo. 

— Am plecat la vreme, domnule Marc, răspunse Bob şi dacă îmi 
daţi voie să vorbesc cu inima deschisă, încercând aventura 
aceasta, credeam că nu vom mai ajunge la capăt. De aceea, aduc 
mulţumiri cerului, din fundul inimii, că am intrat în golful acesta. 

— Ai dreptate, Bob, şi cu toată nenorocirea care ne-a lovit, 
trebuie să fim recunoscători, comparând soarta noastră cu cea a 
camarazilor, - sărmanii! şi cu cea a atâtor marinari care şi-au 
pierdut corăbiile. 

— E drept! am realizat enorm salvând vasul nostru. De aceea nu 
ne putem socoti naufragiaţi. N-am făcut decât o escală periculoasă, 
iată adevărul. 

— Am auzit vorbindu-se de corăbii duse peste stânci, ori bancuri 
de nisip, în locuri pe care nu le-au mai putut părăsi, răspunse Marc. 
Dar gândeşte-te puţin, prietene, cât de tristă ar fi fost situaţia 
noastră, dacă eram aruncaţi pe stânca aceasta, numai cu 
sfărâmăturile corabiei. 

— Sunt fericit să vă aud vorbind cu atâta judecată domnule 


Marc. lată dovada că n-aţi pierdut curajul. Mă temeam că frumosul 
chip al doamnei Brigitta să nu vă împiedice să apreciaţi, măruntele 
consolări care ne-au rămas. 

— Despărțirea de ea, mă mâhneşte adânc, Bob, lucrul acesta nu- 
| pot ascunde, dar îmi pun nădejdea în Dumnezeu. Prin voia lui ne 
găsim în această situaţie extraordinară; şi am nădejdea că până la 
urmă nu ne va părăsi. 

— Fără îndoială, că nu ne va părăsi. lată cuvintele potrivite şi vă 
dau întru totul dreptate. In aşteptare, avem apă din belşug, carne 
de vită şi de porc pe vreo şase ani, pâine şi făină mai mult decât ne 
trebuie, fără a mai vorbi de alte felurite alimente. 

— Da, corabia, este bine aprovizionată şi după cum spui are de 
toate, pentru mai mult de un an. Dar de un lucru trebuie să ne 
temem şi urmează să luăm urgente măsuri. lată 50 de zile, de când 
consumăm numai carne sărată. Dacă mai continuăm 50 de zile, 
căpătăm sigur scorbut. 

— Vai! domnule. Dumnezeu să ne apere de această boală 
groaznică. l-am făcut odată cunoştinţa când dublam capul Horn şi 
n-aş voi să se mai repete împrejurarea. Dar peştele nu pare să 
lipsească între aceste stânci; iar pâine avem. Dacă uităm de carnea 
sărată trei-patru zile pe săptămână, nu îndepărtăm oare pericolul? 

— Peştele e lucru bun; broasca ţestoasă ar fi şi mai bună, dacă 
am găsi-o. Dar ceea ce ne lipseşte, este puţin teren vegetal, pentru 
legume. N-am zărit o tufă de iarbă, şi nicio plantă marină, ieri, în 
insulă. Dacă am găsi ceva pământ, cum seminţele nu lipsesc pe 
corabie, în acest climat, vegetaţia ar fi excepţională. 

— Da, desigur, domnule. De altfel am mai păstrat pentru frate- 
meu, fermier la Jersey, seminţele cele mai bune de fasole şi de 
pepeni, strânse cu prilejul ultimei noastre călătorii în Orient. Dacă 
am avea puţin pământ, pun rămăşag, că în două, trei luni am 
mânca fructe straşnice, ca nişte boieri adevăraţi. 

— lată o idee fericită Bob. Vom semăna pepenii. Dacă nu mă 
înşel ne-au rămas şi ceva cartofi. 

Imediat după dejun Marc alergă să adune seminţele, în vreme ce 
Bob strângea masa. Intre timp, cei patru porci fură coborâţi pe 
insulă. Marc şi Bob strânseră guano, pe care îl fabricau din belşug 
păsările marine şi amestecându-l cu cenuşă şi plante marine în 
descompunere, realizară mici suprafeţe, unde pepenii aveau toate 
condiţiile pentru a creşte din belşug. 

In felul acesta teama de scorbut era îndepărtată. Datorită unei 


agerimi deosebite, în ciuda tinereţii sale, Marc ştia să se gândească 
temeinic la viitor. 


— 60 — 


Capitolul VI 


Pâini de bucurie au salutat revenirea Soarelui 

Gustând cu inima fericită, farmecul dimineţii. 

Dar clipele sunt scumpe, Grădina îi aşteaptă. 

Numai ei doi trebuie să facă fată greutăților. 

Cum vor reuşi oare să înfăptuiască marele efort? 
Milton. 


Marinarii noştri nu duceau lipsă de unelte. Există de altfel puţine 
corăbii pe care să nu se găsească unelte de toate felurile. 
„Rancocusul” avea din belşug, datorită lungilor escale pe care 
trebuia să le facă în insulele îndepărtate. De aceea topoarele şi 
târnăcoapele umpleau lăzi întregi, fiindcă prevederile căpitanului 
Crutchely admiteau nevoia ridicării unor fortificaţii, în cazul 
atacurilor triburilor sălbatice. Marc se urcă pe crater cu târnăcopul 
pe umăr, având în jurul gâtului o frânghie şi un scripete. Tot 
înaintând se slujea de târnăcop pentru a săpa trepte, ceea ce pe 
viitor va face mersul foarte uşor în această direcţie. 

— Odată în vârf, găsi o bucată de stâncă ieşită în afară şi pe 
acolo cobori frânghia în crater, după ce o fixase de scripete. Bob 
prinse de ea panerul cu unelte, pe care Marc îl trase sus şi-l 
deşertă. Reîncepând de mai multe ori manevra, ei transportară pe 
stâncă tot ce le era necesar. 

— Bob se reîntoarse atunci la luntre şi rostogoli până la crater, 
butoiul cu guano. 

In vremea asta, Marc căuta locurile cele mai potrivite pentru 
semănat. După ce fărâmiţă piatra cu târnăcopul, turnă din belşug 
guano peste cenuşă, urmând sfaturile lui Betts. _ 

Peste acest amestec aruncă ierburi marine fărâmiţate. In acest 
strat semănară două specii de pepeni, bob, mazăre, fasole şi grâu 
din Turcia. Mai aveau şi seminţe de castraveți şi ceapă, cu care de 
asemenea încercară o experienţă. 

Marc nu era prea tare în legumicultură, dar Bob ştia bine să se 
descurce. Cu toate că pe înălţime bătea uneori (cam la 21 grade 
latitudine de sud), un vânt rece cei doi marinari avură grijă să-şi 
fixeze straturile în scobiturile stâncii, pentru a se aduna o cât mai 


=—61-— 


mare cantitate de apă de ploaie. f 

Era ora mesei de seară, când Marc şi Betts părăsiră Inălţimea, 
nume pe care începuseră să-l dea singurei ridicături care se găsea 
pe domeniile lor. Bob prevăzuse nevoia să se adăpostească şi 
aruncase în luntre, o pânză de papagal veche. Cu ajutorul ei şi a 
câtorva ţăruşi, ridicară în fundul craterului un cort, sub care Marc şi 
el cinară şi îşi tăcură siesta. Aşezaţi pe o altă pânză de schimb, 
prietenii noştri discutară ceea ce făcuseră şi ceea ce trebuiau să 
realizeze de acum înainte. 

In primul rând se gândiră să asigure corabia împotriva furtunilor 
mari, în care scop începură pregătirea, în afară de ancora bine 
fixată, a unor odgoane de siguranţă. Bob gândi că este momentul 
să dea de mâncare porcilor, care răscoliseră toată cenuşa din 
fundul craterului fără a găsi nimic. In movilele astfel formate, Marc 
aruncă la întâmplare seminţe de portocali, lămâi, curmali, şi plantă 
puţină viţă de vie. Era mai mult o experienţă care urma să dea sau 
nu, rezultate. Spre a-şi conserva plantaţia, Marc închise intrarea 
craterului cu o pânză de corabie. Nori groşi se adunau iarăşi pe cer. 
Furtuna se arăta atât de apropiată, încât cei doi marinari se grăbiră 
să se întoarcă pe punte, pentru a nu fi muiaţi până la piele. De-abia 
intraţi în cabină ploaia torențială începu să bată. O clipă teama îşi 
tăie iar drum în sufletele lor. Vântul părăsind brusc direcţia 
obişnuită a vânturilor alizee, se schimbă într-un curent de aer, care 
cădea în unghi drept asupra vasului. Acesta fu împins până lângă 
peretele de lavă, atingându-se de câteva ori. 

Cu toate că nu exista pericol ca lemnul corabiei să se rupă, Marc 
socoti că un anumit risc devenise posibil. Dar vânturile alizee 
reveniră aducând timpul frumos şi „Rancocusul” îşi reluă poziţia 
iniţială. Bob sugeră atunci ideea, să ducă pe țărm cea mai bună 
ancoră a lor, s-o fixeze în mijlocul stâncilor şi să lege de ea frânghii 
zdravene, care vor fi prinse de vapor şi cu ajutorul cărora, se va 
putea stabili o linie de comunicaţie, permiţând să nu se mai 
utilizeze mereu luntrea. Marc aprobă planul şi cum trebuia o plută 
pentru a duce ancora, hotărâră să amâne pentru a doua zi această 
lucrare. 

Restul zilei n-a fost utilizat decât pentru munci mai uşoare. Marc 
era curios să constate efectul ploii asupra plantațiilor şi cantitatea 
de apă care a rămas pe stânci. Au hotărât de aceea să mai întârzie 
o oră sau două după venirea nopţii pe insulă. Inainte de plecare, 
Bob atrase atenţia lui Marc asupra păsărilor domestice. Găsise şase 


— 62 — 


găini, un cucoş şi cinci rațe, într-o stare destul de rea. Hotărâră să 
le dea drumul pe insulă şi să aibă din vreme în vreme grijă de 
hrana lor. După ce păsările au fost puse în libertate, constatară că 
pe bord n-a mai rămas decât o vieţuitoare: capra, a cărei soartă 
urma să fie hotărâtă mai târziu. 

Debarcând, Marc găsi cele mai mici cavităţi ale stâncii pline cu 
apă. Era îndeajuns pentru a umple toate balercile de pe bord. 
Imprejurarea se dovedea încurajatoare pentru viitor, fiindcă frica 
lipsei de apă deschidea perspectiva cea mai tristă. Dacă alimentele 
ar fi lipsit, marea ar fi creat unele resurse, dar lipsa apei de băut, ar 
fi fost nimicitoare. 

Nu se poate descrie bucuria rațelor în mijlocul acestor lacuri 
improvizate. Privind jocul lor, Marc nu se sfia să-şi pună întrebarea, 
ce drepturi avea omul pentru a contraria instinctele creaturilor lui 
Dumnezeu. A condamna la închisoare o fiinţă nevinovată, iată un 
lucru absurd. El singur se găsea în închisoare şi cu toate că 
mergea, înota şi făcea orice mişcare cu corpul, nu simţea oare în 
adâncul inimii privaţiunile, pe care trebuia să le sufere? 

In noaptea aceea, marinarii noştri dormiră mai adânc decât de 
obicei. Cele două zile care urmară au fost întrebuințate, pentru 
fixarea perfectă a corabiei. Bob reuşi să facă o plută bună cu 
catargele de rezervă, tăind în două prăjinile huniere şi prăjinile de 
jos, pe care le-a fixat împreună. Dar Marc găsi mijlocul să coboare 
în insulă cele două ancore, fără a întrebuința pluta. Ele se aflau la 
pupă şi doi oameni le puteau ridica fără greutate. Marc şi Bob 
manevrară vasul până lângă peretele stâncos şi trimiseră astfel 
ancorele de la o minimă distanţă pe cablu. Odată aduse pe insulă, 
trebuiră să lucreze o jumătate de zi întreagă, pentru a le fixa între 
spărturile de lavă. De inelele de fier, legară câte trei frânghii pentru 
fiecare. În felul acesta „Rancocusul” se găsea la 100 picioare de 
insulă, fixat din faţă şi din spate, ceea ce-i favoriza veşnic o poziţie 
neschimbată. Din loc în loc, grupul de trei frânghii fu orânduit la 
acelaşi nivel, cu ajutorul unor scândurele foarte apropiate, 
stabilindu-se astfel, de la cele două ancore, două punți până pe 
corabie. 

Aceste lucrări nu fură terminate decât în după amiaza zilei a 
doua, care era o sâmbătă. Marc hotărâse să serbeze cu sfinţenie pe 
viitor, duminica, consacrând-o rugăciunilor. Făcea parte din biserica 
episcopală şi împărtăşi hotărârea luată lui Bob, care era „quaker”, 
convins, cu toate că ignorant. De aceea stabiliră că pentru un 


început bun, a doua zi va fi consacrată odihnei, după modelul 
creştinilor de pretutindeni şi că la fel se va proceda în toate 
duminicile. Marc simţise întotdeauna o înclinaţie pentru ideile 
religioase. Dragostea lui faţă de Brigitta, îl ferise de erorile în care 
cad numeroşi marinari şi în mai multe rânduri, convorbiri 
interesante asupra vieţii viitoare se legaseră între el şi soţia sa. 
Timpurile grele sunt acelea în care oamenii simt mai adânc 
îndatoririle lor faţă de Dumnezeu. Nu era de aceea nimic 
surprinzător în faptul, că tânărul ofiţer simţi că se deşteaptă în el, 
cu o putere necunoscută, pasiunea tot mai vie, care-l îndemna la 
recunoştinţă şi căință. 

In vreme ce în această stare de spirit îşi vizita domeniile, Bob 
sări în luntre, luându-şi instrumentele de pescuit. El se îndreptă 
spre un grup de stânci, care ieşeau din apă, în direcţia nord-vest de 
la crater. Erau acolo vreo douăzeci de blocuri, toate la mai puţin de 
o milă distanţă; cele mai mari măsurând în suprafaţă şase până la 
opt acri, iar celelalte neavând o sută de picioare în diametru. 
Închisă între aceste stânci, aşezate ca nişte diguri la distanţe 
neregulate, marea era liniştită şi în afară de câteva izbituri de vânt 
prea puternice, luntrea plutea fără frică, deîndată ce nu ieşea din 
graniţele statornicite de zidul de lavă. 

Betts era un pescar pasionat şi petrecea zile întregi dedându-se 
acestui sport, dacă tutunul nu-i lipsea. Una dintre serioasele 
mângâieri, în nenorocirea care-l lovise, constituia imensa rezervă 
care se găsea pe bord. Toţi marinarii de pe „Rancocus”, cu excepţia 
lui Marc, utilizau tutunul şi pentru o călătorie aşa de lungă fiecare 
se arătase precaut. Aşadar, avu prilejul să se dedea celor două 
ocupaţii favorite ale sale. 

Marc iubea vânătoarea, dar puşca nu-i prea slujea acum; dintre 
toate păsările care zburau în această regiune, nu exista una care în 
caz de foamete să poată fi întrebuințată. De aceea se plimbă pe 
insulă întovărăşit de capră. Văzând-o cum sare în jurul lui, Marc îşi 
reaminti fără să vrea caprele lui Robinson; pe urmă, printr-o 
asociaţie de idei foarte naturală, diferitele povestiri de călătorie 
citite îi reveniră în minte, şi astfel începu să-şi compare soarta, cu 
cea a nenorociţilor, care fuseseră siliţi să rămână mai mult, ori mai 
puţin, pe insule nelocuite. 

In multe privinţe comparaţia nu-i era avantajoasă. Mai întâi, 
insula nu avea niciun fel de vegetaţie. Pe urmă lipsea apa; şi cu 
toate că în prezent cădea zilnic o ploaie binefăcătoare, nu trebuia 


— 64 — 


uitat că era primăvară şi că marile călduri vor aduce în curând 
seceta. In sfârşit, insula era prea strâmtă; şi numai craterul aducea 
o diversiune în această vastă monotonie. Odată ce rezerva de 
lemne de pe bord va fi terminată, nu mai existau crengi sau 
stufişuri pentru a aprinde focul. 

Aceste grave neajunsuri erau compensate prin mari avantaje. 
„Rancocusul” le rămăsese cu întreg conţinutul, oferindu-le locuinţă, 
haine, merinde, apă şi combustibil pentru multă vreme. In vederea 
schimbului cu sălbaticii, armatorii urcaseră pe bord mari cantităţi 
de instrumente agricole şi meşteşugăreşti, stofe ordinare, farfurii, 
tacâmuri şi mii de alte mărunţişuri. In plus, căpitanul Crutchely 
aşezase în cabină un aparat de filtrare, prin care se putea trece apa 
înainte de a fi folosită. 

Intr-un cuvânt, cântărind situaţia, Marc găsi că era mai în drept 
să se felicite, decât să plângă. De aceea, luă hotărârea să dea 
dovadă de curaj şi îşi reluă călătoria plin de resemnare. 

Aruncându-şi ochii în jur, Marc trebui să-şi pună întrebarea ce să 
facă oare cu animalele domestice, care fuseseră coborâte în insulă. 
Proviziile de pe bord ar fi ajuns câteva luni, dar după aceea 
trebuiau sacrificate. Marc nu zărea pe stânci nimic, cu care o 
pasăre s-ar fi putut hrăni. Cu toate acestea găinile ciuguleau 
mereu. Existau desigur insecte mici care scăpau primei vederi. Cât 
despre rațe ele erau în elementul lor. Toate aceste creaturi ale lui 
Dumnezeu se bucurau în chip surprinzător, de dreptul la viaţă care 
le fusese acordat. Plimbându-se în mijlocul lor, tânărul marinar 
trăgea concluzii asupra sentimentului de gratitudine de care 
trebuia să-şi umple inima, pentru că fericirea pe care o gusta, era 
cu mult superioară celei de care beneficiau fiinţele inferioare. 

Nu avea el întotdeauna la îndemână resursele spirituale şi 
experienţa anilor de învăţătură şi raţiunea care-i arăta drumul spre 
Dumnezeu? lar dragostea lui pentru Brigitta, dacă ascundea păreri 
de rău, nu era oare şi ea plină de farmec? Cum să-şi aducă aminte 
de trăsăturile atât de fine şi de graţioase ale prietenei sale, fără 
adâncă emoție? 

Soarele apunea, când Bob se reîntoarse de la pescuit. Spre 
mirarea lui Marc, luntrea avea apă până aproape de margine şi de 
aceea se grăbi să alerge înaintea prietenului care se îndrepta spre 
intrarea Craterului. Bob prinsese o duzină de peşti, dintre care unii 
enormi, dar toţi de o specie necunoscută. Punând deoparte pe cei 
mai frumoşi, Marc aruncă restul peştilor pe stâncă, pentru porci şi 


găini. Porcii începură imediat să mănânce, fără a se preocupa de 
solzi; găinile ciuguliră mai greu din resturi. Cei doi marinari erau 
acum asiguraţi cu privire la punctul esenţial: mica turmă avea de 
mâncare, afară de sărmana Kitty. 

Dar peştii nu constituiau principala încărcătură a luntrii. Bob 
adăugase mari cantităţi dintr-un fel de mâl vegetal, găsit în 
scobiturile unor stânci şi care fusese format prin depozitarea de 
plante marine. 

— lată un material care seamănă până la mistificare cu 
pământul adevărat! exclamă Marc. Mai există oare mult, acolo, de 
unde l-ai adus? 

— Mult, domnule Marc. De ajuns, ca să încarci „Rancocusul” de 
două ori! Nu cunosc adâncimea stratului, dar suprafaţa ocupată nu- 
i mai mică decât a Craterului. 

— Bine, o să începem lucrul săptămâna viitoare. lată un import 
care nu trebuie neglijat. Dar nu pot părăsi nici ideea să construim o 
şalupă. Gândeşte-te Bob; gândeşte-te bine! Prudenţa ne cere de 
altfel, să căutăm să ne făurim aici mijloacele de trai, dacă voinţa 
cerului este să nu mai plutim pe mări. 

— Să plutim, domnule Marc? Credeţi oare? Nimeni pe lume nu va 
mai călători pe bătrânul „Rancocus”. Asta să n-o uitaţi niciodată. 
Cât despre mâlul meu, nu cred să se poată semăna ceva, fiindcă 
fiecare val marin îl spală. S-ar putea să închidem intrarea apei şi să 
încercăm totuşi. Sparanghelul cred, ar creşte minunat. Ceva 
seminţe există. Mă duc să văd unde stau ascunse pe corabie. 

— Toate seminţele rămase se află în două, ori trei lăzi, în 
magazia de sub punte. In timp ce mă urc la Crater să caut o lopată 
pentru a descărca luntrea, pune la fript peştii. De prea multă vreme 
mâncăm conserve. Câteva înghiţituri de carne proaspătă ne vor 
face bine. 

Fiecare îşi începu lucrul. Marc cu ajutorul unei roabe, duse în mai 
multe rânduri mâlul, în interiorul Craterului. Acolo făcu o movilă 
unde socotea să arunce cu timpul, resturile alimentare felurite pe 
care le va avea la îndemână. 

Bob urcase pe punte pentru a pregăti mâncarea. Luă doi peşti 
mari, îi curăţi, tăie pe cel mai frumos în bucăţi, pe care le aşeză 
într-o tigaie, împreună cu ceapă, bucăţi de slănină şi pesmeţi 
pentru a face o „mâncare marinărească” a doua zi. Cât despre al 
doilea peşte, prepară o friptură, pe care Marc şi cu el o consumară, 
găsind-o delicioasă 


Capitolul VII 


Mângâie-te, părăsitule! 
Ochiul divin care privighează cerul şi pământul, 
Îţi întrezăreşte nenorocirea. 
Ceasul eliberării o să bată îndată! 
Mistress Hemans 


Duminicile nu vin niciodată, pentru cei cucernici, fără a 
reînsufleţi sentimentele de recunoştinţă, datorate Creatorului, 
pentru toate binefacerile. Influenţa aceasta se resimte cu deosebire 
în anotimpurile, când natura renaşte şi mai ales la ţară, nu în 
marile oraşe, unde zgomotul din jur este o piedică pentru gândurile 
sănătoase. Ea este mai puternică într-o singurătate absolută, când 
ne simţim sub dependenţa directă a lui Dumnezeu. |n societate 
uităm această dependenţă; fiecare se bizuie pe el, exagerându-şi 
puterile şi omiţând de unde puterile acelea vin. Dar când omul se 
simte singur şi părăsit, îşi vede nemernicia şi se întoarce cu 
umilinţă spre veşnicul Creator, care cu mila Lui poate să-l mai 
ridice. 

Dominaţi de aceste gânduri, Marc şi Bob petrecură prima lor 
duminică pe insulă. Tânărul marinar citi dintr-un capăt în celălalt 
slujba de dimineaţă, în timp ce Bob asculta cu atenţie. Deosebirea 
între credinţele religioase nu se arătă, decât într-o împrejurare 
destul de ciudată, spre a fi trecută sub tăcere. Cu toate raporturile 
lor începute pe picior de egalitate, cu toată vârsta lui Bob şi 
comunitatea de interese făurită prin nenorocirile încercate, acesta 
n-a încetat să arate ofițerului său, respectul datorat gradului. 
Diferenţa nu s-a dezminţit niciodată şi niciodată Bob n-a intrat în 
cabina secundului, fără să-şi scoată bereta. Dar la începerea 
rugăciunii, Bob îşi puse bereta pe cap, spre a dovedi credinţa sa 
după cum a fost practicată de părinţi. După terminarea serviciului 
religios, „Robinsonii” noştri, care se bărbieriseră şi îmbrăcaseră 
haine de sărbătoare, au făcut o mică plimbare pe insulă, discutând 
problemele care-i interesau. Bob destăinui atunci lui Marc, că există 
în magazia vaporului, toate scândurile necesare şi toate 
materialele, pentru o barcă lungă, pe care căpitanul avea intenţia 
s-o construiască, odată ajuns la locul de destinaţie, spre a călători 


— 67 — 


mai comod în mijlocul insulelor, spre a face negoţul cu sălbaticii şi 
spre a transporta lemnul de santal. Marc mărturisi că nu auzise 
niciodată despre această luntre. Bob admise că nici el n-o văzuse, 
dar era sigur că auzise pe Abraham Whitte şi pe căpitanul 
Crutchely vorbind despre mărimea şi întrebuinţarea luntrii. Aceasta 
era mai mare ca şalupa, avea catarge, pânze şi o semi-punte. 

Marc ascultă cu răbdare amănuntele, convins totuşi că Bob 
greşeşte, deoarece nu putea admite, ca el, secundul vasului, să nu 
aibă cunoştinţă despre un astfel de proiect. 

Ziua de duminică trecu în discuţii felurite, cei doi tovarăşi 
înțelegând să întrerupă orice fel de muncă. A doua zi, în vreme ce 
apa pentru ceai fierbea, ei coborâră pe insulă două butoaie goale, 
pe care le-au umplut cu apa de ploaie căzută în timpul nopţii. După 
dejun, Marc se duse să vadă grămada de mâl din crater, în vreme 
ce Bob a pornit cu luntrea la pescuit, spre a lua şi o nouă 
încărcătură de mâl. Marc făgădui că data viitoare îl va întovărăşi şi 
el cu pluta. Ploaia pătrunsese mâlul şi diluase o mare parte a sării 
din el. Acest fapt făgăduia să încurajeze proiectele de grădinărit ale 
secundului. Primăvara de-abia începuse şi exista speranţa, că un 
strat va putea fi preparat pentru a semăna legume. 

Cu ajutorul scândurilor găsite pe „Rancocus”, Marc făcu o podea 
pe plută. De-abia o termină, când Bob aduse un nou transport de 
mâl. Se hotărâră să facă pe loc o nouă călătorie cu pluta şi luntrea 
împreună. Cantitatea de mâl descoperită era imensă. In cele două 
săptămâni care au urmat, marinarii noştri transportară zilnic de pe 
„Stânca mâlului”, cantităţi însemnate de materii organice putrezite. 

Pe bord toate butoaiele au fost umplute cu apă de ploaie şi Marc 
socoti că utilizând zece galoane pe zi pentru Bob şi el, ceea ce 
reprezenta o raţie mai mult decât suficientă, apa strânsă avea să le 
ajungă doi ani. Toate butoaiele de apă au fost apoi coborâte cu 
grijă la fundul vaporului şi acoperite cu o pânză veche. 

Betts, continuă mai departe să pescuiască, aducând mari 
cantităţi pentru dejunul lor şi pentru consumul porcilor. Într-o zi, îi 
veni în minte să arunce plasa în altă direcţie. 

Trecu astfel de „zidul de lavă” şi se îndreptă spre o stâncă mică, 
goală, unde nădăjduia să găsească o specie de peşti mărunți, care 
fripţi au un gust minunat. Erau aproape două ore de când Bob 
plecase, când Marc, care lucra în interiorul Craterului, îl auzi pe 
neaşteptate scoțând ţipete disperate ca şi cum ar fi chemat în 
ajutor. Aruncând târnăcopul din mână, Marc alergă să vadă ce s-a 


întâmplat. Mirarea sa se dovedi extremă când îşi dădu seamă de 
natura încărcăturii aduse de Bob. Părea că o grămadă imensă de 
ierburi marine le aruncase vântul lângă stâncile unde se dusese să 
pescuiască prietenul său. Bob reuşise să pună în stare de plutire 
această grămadă şi acum cerea ajutor lui Marc pentru a o aduce 
lângă Crater. Tânărul marinar înţelese repede situaţia, aruncă 
departe o frânghie, pe care Bob o prinse şi trăgând de ea, reuşi să 
conducă insuliţa plutitoare, către cel mai prielnic punct de 
debarcare. 

Noua bogăţie căzuse la vreme. Volumul încărcăturii era cât cel a 
două care mari cu fân. Se găseau acolo numeroase scoici, grăunţe 
pentru păsări şi ierburi gustoase, care plăcură în chip deosebit 
porcilor. Sărmana Kitty, era singura care nu-şi găsi ceva pe gustul 
ei. Cu toate că era târziu, Marc şi Bob luară două furci, din colecţia 
prietenului Abraham Whitte şi transportară cea mai mare cantitate 
de ierburi marine înăuntrul craterului, nelăsând afară decât ceea ce 
era necesar pentru consumul păsărilor de curte. 

La sfârşitul săptămânii a doua, colonii noştri ţinură sfat, şi se 
hotărî, că înaintea oricărei alte realizări, trebuia pregătită o 
suprafaţă de o jumătate de acru, unde să se aştearnă îngrăşământ, 
să se semene şi să se acopere totul cu un strat de ierburi marine. 
Marc nu era mulţumit de ce făcuse. Mâlul îi părea rece şi plin încă 
de sare, în ciuda efectului apei de ploaie şi nu cunoştea 
proprietăţile guanoului, decât din lămuririle nesigure şi incomplete 
ale lui Bob. Cum se explica oare, lipsa oricărei vegetaţii pe stâncă, 
dacă substanţele de la suprafaţă, conţineau felurite seminţe de 
plante? El citise, că terenurile din jurul vulcanilor activi, pe o mare 
distanţă, acolo unde lava nu-şi mai producea efectele, erau de 
obicei, de o extremă fertilitate, din pricina cenuşii şi a prafului din 
aer. Dar neobservând nici urmă de vegetaţie, presupunea că apele 
mării măturaseră pe rând, toate stâncile. De aceea, sub stăpânirea 
acestor gânduri, nu-i de mirare că Marc începuse experienţele sale 
agricole pe o porţiune mică de teren. 

Hotărâră să consacre o lună acestor lucrări, iar după aceea, vor 
aştepta ca restul să-l facă Providența. Marc îi propuse tot atunci să 
cerceteze din colţ în colţ corabia, pentru a-şi da seama, odată 
pentru totdeauna, de întregul ei conţinut. Dacă, de exemplu, 
materialele pentru o barcă existau, construcţia trebuia începută 
fără multă întârziere. In caz contrar, şi după părerea lui Marc 
aceasta era presupunerea adevărată, trebuiau să-şi dea singuri 


osteneala să construiască o luntre solidă. Poate cu ea, ar fi fost în 
stare, pe apele acestui ocean liniştit, să atingă coasta Americii de 
Sud, sau una din insulele unde prieteneşte erau primiţi oamenii 
albi. 

Prima lună a captivităţii lor se sfârşea, când executarea acestui 
plan, pus la cale mai demult, a fost definitiv fixată. 

A doua zi, o duminică, Marc râmase uimit de propunerea pe care 
i-o făcu Bob. 

— Secta „Amicilor” practică adunări lunare, spuse el; ce-ar fi să-i 
imităm? Când o veni Crăciunul îl voi sărbători din toată inima; dar 
poate ar fi nimerit să acordăm luare aminte şi sărbătorilor sectei 
„Amicilor”. 

Marc zâmbi auzind propunerea, totuşi se grăbi s-o admită. 
Acordul era stabilit principial; numai punerea lui în practică a fost 
amânată mai târziu. 

A doua zi, a plouat mereu, ceea ce a silit pe singuraticii noştri să 
rămână pe bord. Ei profitară de această împrejurare, pentru a vizita 
intervalul dintre punți şi cu deosebire lăzile, unde se găseau 
seminţele. Acolo fuseseră depozitate majoritatea sculelor şi o 
importantă rezervă de scânduri. Cât despre materialul bărcii, nici 
urmă. 

Totuşi, amândoi rămaseră fermi în convingeri: Bob susţinând, că 
auzise pe căpitan vorbind cu armatorul despre aceasta şi Marc, 
repetând că înţelesese greşit. Cantitatea seminţelor era imensă 
faţă de nevoile echipajului, dar nu trebuie uitat că prietenul 
Abraham, armatorul, voia să răspândească civilizaţia în mijlocul 
sălbaticilor. Era un fel de compromis făcut cu propria lui conştiinţă. 
Scopul călătoriei fusese să se ia o încărcătură de lemn de santal, 
care dusă la Canton, putea să fie înlocuită cu o încărcătură de ceai; 
dar se şoptea că lemnul acesta serveşte pentru practici idolatre, 
pricină din care era foarte căutat. Procurându-l, însemna o înlesnire 
indirectă a cultului idolilor şi în schimb, prietenul Abraham dorea să 
realizeze ceva pentru civilizarea triburilor sălbatice. Dacă ar fi făcut 
parte din biserica presbiteriană, încărca puntea cu cărţi religioase; 
dar amicul Abraham aparţinea unei secte pe cât de recomandabilă 
în practică, pe atât de ridicolă uneori în teorie. De aceea, pentru a 
răscumpăra miile de dolari pe care le-ar fi câştigat prin comerţul 
arătat, fără accidentul întâmplat lui „Rancocus” şi fără 
numeroasele chefuri ale căpitanului Crutchely, el cheltuise, 
cumpărând unelte, seminţe şi rezerve felurite, pregătite pentru a 


— 70 — 


îndulci soarta băştinaşilor din Vanua Levu şi Viti Levu, o sumă care 
nu era mai mică de o mie de dolari. 

Cercetând, Marc găsi seminţe de trifoi şi de alte plante erbacee, 
în cantitate îndestulătoare pentru a acoperi toate înălțimile 
Craterului. Cerul înseninându-se, porni cu Bob, care ducea un coş 
cu guano, în vreme ce el ducea seminţele. Era prima oară când se 
urcau pe Crater, după terminarea plantaţiei şi Marc privi moviliţele 
fără nădejde, fiindcă atunci nu avusese mâl, să-l amestece cu 
cenuşă şi guano. Mare-i fu bucuria, când văzu crenguţele târâtoare 
ale pepenilor. Greaua problemă era rezolvată! Vegetaţia îşi 
stabilise drepturile de existenţă pe stâncile pustii. Marc nu se mai 
îndoia acum despre valoarea guanoului descoperit de Betts. 

Bucuria lui Marc Woolston, atingea delirul. Foamea nu mai putea 
să-i amenințe în viitor. Alerga încântat printre moviliţe şi 
pretutindeni găsea plantele binecuvântate; unele de-abia răsărite, 
altele prezentând frunze destul de mari. Din fericire Kitty nu se mai 
urcase pe stânci de vreo 15 zile; altfel Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales 
din această grădină minunată. Marc se hotărî de aceea s-o lege pe 
punte, până când va fi luat măsurile ca s-o împiedice să urce sus, 
ceea ce nu era prea greu. 

In afara stâncii, existau numai trei locuri pe unde capra reuşea 
să se caţere. Incolo, peretele de piatră se prezenta ca un meterez 
până la înălţimea de 10-12 picioare. In două dintre aceste locuri un 
fel de trepte grosolane rezultau din movile de pietriş, care uşor 
puteau fi dărâmate. Al treilea punct, prezentând o trecere mai 
bună, prietenii hotărâră să-l închidă deocamdată printr-un gard. 

Deîndată ce Marc îşi potoli elanurile sufleteşti, trimise pe Bob să 
aducă sus, câteva găleți cu pământul transportat de pe Stânca 
Mâlului. Acest îngrăşământ îl aşezară împrejurul fiecărei plante şi 
experienţa a dovedit, cât de necesară era prevederea. Pare sigur 
că, fără această măsură salvatoare, pepenii s-ar fi uscat, neavând 
hrană îndestulătoare. Munca fiind lungă şi obositoare, Bob aşeză un 
scripete, care le-a adus foloase imense. Cei doi prieteni continuară 
apoi să pună guano şi pe pereţii laterali ai Craterului, semănând cu 
hărnicie fiecare colţ. O ploaie binefăcătoare, dăruită de Dumnezeu, 
a pregătit sămânţa pentru rodire. 

După aceea, bravii horticultori coborâră în fundul Craterului. 
Acolo voiau să facă o grădină. Marc dădu dovadă de o îndemânare 
strălucită. In interiorul grădinii, alei şerpuitoare încântau ochiul, 
făurite cu întreaga contribuţiune a unei fantezii bogate. Dintre 


toate seminţele amicului Abraham, unele vor fi fost rele; altele însă, 
dimpotrivă, în acest teren, aveau tot norocul să dea plante 
minunate. Existau acolo cartofi irlandezi, varză, morcovi, sfeclă, 
etc. Cincisprezece zile le-au trebuit marinarilor noştri pentru a 
termina lucrările horticole. 

In vremea aceasta seminţele aruncate pe înălţimi s-au dezvoltat 
repede, prin influenţa soarelui tropical. Cu cât primăvara înainta, 
Marc nutrea nădejdea, că micul său teritoriu va fi la adăpost de 
secetă. Vânturile alizee şi alte împrejurări pe care nu le cunoştea, 
aduceau mereu nori, care vărsau pretutindeni o ploaie 
îndestulătoare. 

Cum vara era aproape şi cum nu voia să aibă neplăceri, Marc 
ridică un cort în mijlocul Craterului. Mai încolo, în afara stâncilor, 
construi şi un adăpost pentru mica turmă, care fugi îndată să se 
ascundă acolo, de razele nemiloase ale soarelui. Deoarece vântul 
nu bătea în fundul Craterului şi aerul nu circula, Marc îşi clădi un 
mic pavilion, pe creastă. 

Toate aceste lucrări au mai luat cincisprezece zile, şi în felul 
acesta se încheiară primele trei luni pe care le-au petrecut pe 
stâncă. Incetul cu încetul, s-au obişnuit cu noua situaţie şi munca a 
fost aproape cronometrată. Dar căldura din ce în ce mai nemiloasă, 
le-a atras atenţia că nu trebuie să se obosească excesiv, mai ales la 
amiază, când razele de foc cădeau perpendicular. 


Capitolul VIII 


Uneori, dimineţile revărsau în plâns 
Picături de rouă peste câmpul înflorit; 
Alteori, stânca fierbinte, arunca val de lumină 
Din reflexele ei, depărtărilor. 
Savage 


De îndată ce micul pavilion de pe creastă a fost terminat, Marc 
îşi petrecu acolo tot timpul liber. Acolo îşi duse o parte a cărţilor, - 
avea destul de multe, - flautul şi hârtie, condei şi cerneală. Tot de 
acolo, reuşea să urmărească şi dezvoltarea grădinii sale aeriene. 
Cât despre Bob, el pescuia o mare parte din timp şi lucrul îi făcea 
plăcere şi-i aducea foloase, fiindcă porcii şi găinile se ospătau din 
belşug. Intr-un cuvânt buna stare domnea pretutindeni, numai 
sărmana Kitty târa puţin o labă. Caprei îi plăcea să-l urmeze pe 
Marc şi arunca priviri invidioase spre creastă, când, de jos, unde 
era silită să rămână, îl vedea plimbându-se în mijlocul plantațiilor. 

Legumele semănate mai devreme creşteau, văzând cu ochii. 
Pepenii, castraveţii, dovlecii şi dovleceii îşi întindeau pretutindeni 
vrejurile. Dar o nouă surpriză îi era rezervată lui Marc. Într-o zi, 
când stătea în pavilion, cu perdelele ridicate, spre a lăsa briza 
marină să pătrundă, zări câteva puncte întunecate, care se reliefau 
pe stânca fierbinte. Apropiindu-se şi-a dat seamă, că firişoare din 
gazonul semănat la întâmplare, au început să formeze petece de 
verdeață. 

Bob se arăta în arta pescuitului tot atât de expert ca şi Marc în 
grădinărit şi aducea mari cantităţi de peşte. Faptul îi sugeră lui 
Marc ideea să-l întrebuinţeze ca îngrăşământ. Bob nu scăpa din 
vedere nici aprovizionarea cu ierburi marine, care se ridicau movilă, 
amestecate cu guano şi mâl. Dar aceste munci variate, trebuiau 
încetinite pe măsură ce anotimpul înainta. 

Cu toată briza, soarele avea o forţă care, la amiază devenea 
nesuferită şi evapora repede apa adunată în cavitățile stâncii. De 
aceea, mai multe săptămâni porcii şi păsările primiră raţii de apă, 
din cantitatea strânsă în anotimpul ploios. 

Marc închină orele lui de răgaz corabiei. Profitând de vreme 
desfăcu pe rând toate pânzele, le uscă, le împături şi le depozită 


— 73 — 


între punti. Cortul fu instalat; puntea era spălată dimineaţa şi 
seara, fapt care aducea un dublu profit: păstra curăţenia şi 
împiedeca lemnul să se usuce prea tare. Tot atunci, magazia 
corabiei formă obiectul unei inspecții plină de minuţiozitate. Acolo 
găsiră multe obiecte folositoare şi între altele, două butoiaşe cu 
oţet pe care prietenul Abraham White le adusese pe bord, pentru a 
se fabrica marinat, utilizat ca aliment anti-scorbutic. Marc se arătă 
încântat de descoperire, şi fiindcă recolta lui de ceapă şi de 
castraveți se dovedea uriaşă, luă hotărârea să transforme o parte 
în murături. 

Intr-o dimineaţă, pe când Bob îşi făcea de lucru prin magazie şi 
Marc îl privea, matelotul apucă o bucată de lemn fasonat pe care 
se chinuia s-o scoată dintr-o grămadă, trântită într-un colţ 
întunecos. După multă trudă, bucata de lemn fu eliberată şi Marc, 
mirat de forma ei ciudată ceru s-o apropie de trapa coborâtoare, 
pentru a-şi da mai bine seama la lumină. El recunoscu îndată, că 
aceasta era o piesă din scheletul unei bărci de dimensiuni 
neobişnuite. 

— Am dat lovitura! exclamă Marc încântat. Aici se ascunde 
prietene Bob, barca de care tot vorbeai şi pe care disperasem s-o 
mai găsim. 

— Aveţi dreptate, domnule Marc. Sunt un prost că nu mi-am dat 
mai repede seama. Toate bucăţile se află desigur depozitate în 
colţul acela. 

Adevărul ieşi repede la iveală. Fiecare piesă găsită, fu dusă în 
atelierul de reparaţii. Nici Bob, nici Marc, nu erau dulgheri străluciți; 
dar noţiunile elementare nu le lipseau şi ştiau cum se încheie o 
luntre. 

Această descoperire provocă o adevărată revoluţie sentimentală 
în inima tânărului soţ. El nu pierduse încă nădejdea că o va revedea 
pe Brigitta. Inchipuirea lui era prea bogată pentru a se lăsa pradă 
totală amărăciunii. 

Totuşi, nădejdea devenea zi cu zi mai confuză. Dacă această 
crudă despărţire avea să se termine odată, cine o putea şti, cât se 
va mai prelungi oare? 

Acum, existenţa bărcii nu mai alcătuia un colţ din lumea visului. 
O ştia aproape, acolo sub ochii lui şi fericirea îi inunda fiinţa. Printre 
pleoapele întredeschise, viitorul îi apărea în alte culori. Acum nu se 
mai îndoia, că împreună cu Bob nu va fi în stare să încerce cu ea, 
chiar o călătorie de-a lungul oceanului. Cine oare îl aştepta pe 


ay y a 


țărm? Tânăra şi scumpa lui soţie, care surâzătoare îi întindea 
braţele. Nu mai era o nălucire. Problema fusese rezolvată, cu o 
siguranţă, cu o precizie matematică. 

Agitaţia febrilă care pusese stăpânire pe Marc se prelungi mai 
multe zile şi îl făcu incapabil de orice altă muncă. In ochii proprii, 
devenise de nerecunoscut. Gazonul începuse să se întindă sub 
aspectul unui covor de verdeață şi colinele frumoase, înlocuiau 
acum stâncile goale. Marc nu mai era în stare să admire şi nu 
vorbea decât de Brigitta şi de clipa salvatoare, când va părăsi 
Craterul. 

Bob privea lucrurile mai filozofic. El îşi fixase în minte o 
„robinsonare” de câţiva ani şi nu înţelegea să-şi modifice 
instantaneu programul. Dar deoarece Marc dăduse ordine precise, 
ascultă şi execută cu bunăvoința care-i era obişnuită. 

Dar soarele care nu fusese consultat, strică în parte aceste 
minunate proiecte. Căldura devenise nesuferită, aproape tot timpul 
zilei. Barca nu putea fi construită decât la malul apei, spre a fi uşor 
lansată. Ori, pe țărm, nu exista nicăieri umbră şi trebuiau găsite 
mijloace imediate pentru realizarea ei. Marc, a cărui nerăbdare nu 
mai cunoştea frâne, luă măsuri pripite. 

Mai întâi trebuia fixat locul noului şantier şi după o înţeleaptă 
chibzuire, cei doi marinari au ales punctul de apus al stâncii. In felul 
acesta greutăţile creşteau, fiindcă întreg materialul trebuia 
transportat pe o distanţă mai mare de o milă. Dar configuraţia 
specială a insulei în acel loc, oferea maximul de uşurinţă pentru 
lansarea bărcii. O altă împrejurare importantă apleca balanţa în 
această direcţie. Forma bazei exterioare a stâncii vulcanice, 
suprafaţa ei în general lustruită, arătau că insula suferise invazii 
periodice ale oceanului. Era evident că masa vulcanică, în afară de 
Crater, înregistrase nu de mult o vie acţiune a apei marine. Dacă 
niciun anotimp nu era lipsit de uragane, mai ales iarna, furtunile îşi 
dezlănţuiau întreaga violenţă, sub aceste latitudini. Ori, marinarii 
noştri nu apucaseră încă anotimpul de iarnă, dar văzuseră, la mică 
depărtare şi destul de des, valurile ridicându-se la mai multe 
picioare, la cea mai neînsemnată suflare de vânt. Dacă apele 
marine se vor arunca pe neaşteptate pe insulă, era sigur că barca 
va fi smulsă, mai înainte chiar de a fi terminată. Ori, construcţia 
necesita şase până la opt luni. Coasta occidentală prezenta tocmai 
acest avantaj, că era ferită de acţiunea vântului. În acelaşi timp, 
stânca avea în locul acela trei până la patru picioare în înălţime, 


75 


faţă de restul țărmului şi coborârea bărcii pe apă s-ar fi făcut uşor. 
Deîndată pluta fu rechiziţionată pentru încărcarea materialului şi o 
parte din scândurile necesare fură transportate. 

Inainte de a se fixa talpa bărcii, Marc o boteză „Neshamony”, 
după numele unui golf aflat aproape în faţa lui Rancocus, altă radă 
a Delawarului, de unde venea şi numele corabiei, din pricină că 
prietenul Abraham White, fusese născut prin acele meleaguri. Mai 
întâi trebuiau luate măsuri preliminare; în vederea posibilităţilor de 
lucru, la adăpost de arşiţă. Tot cu ajutorul plutei planul fu dus la 
bun sfârşit. O pânză mare de schimb scoasă din magazia corabiei şi 
două grămezi de frânghii, împreună cu o serie de pari, luară repede 
drumul spre punctul de coastă ales. Două ore dimineaţa şi două ore 
seara, acesta era timpul în care cei doi constructori, plini de curaj, 
realizau planul pus la cale. Mai întâi trebuiau săpate în lavă opt 
gropi, la o adâncime de două picioare. Era o muncă de aproape un 
an, dacă lui Marc nu-i venea în minte să întrebuinţeze praful de 
puşcă. El vărsă o grămăjoară în crăpătura făcută de târnăcop; lava 
explodă şi pietrele fură apoi scoase cu uşurinţă. O lună întreagă îşi 
depănă firul, până ce cu imense greutăţi cei doi marinari ridicară 
opt stâlpi. La capătul fiecărui stâlp legară un scripete cu ajutorul 
cărora ridicară pânza în aer. Centrul acestui cort uriaş fu întărit cu 
mai mulţi stâlpi, nefixaţi în stâncă. 

Bob rămase zăpăcit de frumuseţea noului şantier de construcţie, 
care asigura o umbră completă, în vreme ce pe margini lăsa să 
circule aerul. Marc se dovedi tot atât de satisfăcut şi chiar de a 
doua zi transportară talpa bărcii sub imensul cort. 

Ziua aceea s-a dovedit importantă şi din alt punct de vedere. 
Bob se urcase pe Creastă pentru a căuta o unealtă lăsată în 
pavilion. Aruncându-şi ochii prin grădină, văzu că pepenii erau copţi 
şi rupse trei, ori patru. Marc se convinse astfel, că erau delicioşi şi 
că cerul binecuvântase sforţările sale. În curând Marc făcând şi el o 
plimbare pe Creastă, constată că guliile, castraveţii, ceapa şi 
pătlăgelele roşii erau tot atât de bune şi de coapte. Cât despre 
grădina din vale, cu toate că semănată mai târziu, aspectul ei se 
dovedea la fel de înfloritor şi Marc făcu repede socoteala, că 
producţia de pe un singur acru era mai mult decât suficientă pentru 
nevoile amândurora. Dar să revenim la şantier. 

Controlând materialul, constructorii noştri s-au convins, că 
fiecare piesă, fiecare scândură, purta un număr de ordine. Găurile 
fuseseră făcute mai dinainte şi era evident că armatorii voiau să 


— 76 — 


uşureze munca celor chemaţi, într-un ţinut îndepărtat, să pună la 
punct lucrarea aceasta. Deîndată ce talpa fu fixată, Marc încheie 
legăturile, care constituiau scheletul. Deoarece bucăţile fuseseră 
lustruite, nu mai era nevoie să se utilizeze rindeaua. Prietenii noştri 
trebuiau doar să se înarmeze cu răbdare şi să schimbe între ele 
scândurile, până când fiecare îşi va găsi locul dinainte fixat. Marc 
avu noroc deplin şi tot învelişul bărcii era pus la punct în mai puţin 
de opt zile. 

Atunci se hotărî să măsoare luntrea. Fundul avea optzeci de 
picioare lungime; distanţa de la proeminenţa exterioară a bărcii 
până la „etambo” măsura şase picioare în plus şi magazia de sub 
punte avea cinci picioare adâncime; ceea ce dădea un total de 
unsprezece tone. Întrucât o barcă de unsprezece tone avea un 
aspect impunător pe apă, rezultatul fu primit cu strigăte de 
bucurie. 

Căptuşirea lui „Neshamony” cu scânduri nu ceru multă bătaie de 
cap, dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu calfatagiul (astuparea 
crăpăturilor). Cu toate că Bob nu era novice în această operaţie, îi 
trebuiră cincisprezece zile până să termine. Tot pe „Rancocus” 
descoperi el, într-o dimineaţă, plăcile de aramă cumpărate de 
prietenul Abraham, pentru a se face un înveliş apărător bărcii, 
împotriva viermilor care abundă în aceste latitudini. După ce plăcile 
au fost bătute, barca fu vopsită cu grijă. Opt săptămâni încheiate 
ţinură toate aceste lucrări şi vara înainta cu paşi repezi. Aşezarea 
punţii se termină şi ea cu bine, după ce în faţă instalară cabine 
pentru pasageri. Mai rămăsese o operaţie anevoioasă: lansarea pe 
apă a micului yacht. Când şi noile preparative se terminară, Marc 
declară, că după el toate măsurile erau luate şi hotărî, ca a doua zi 
barca să fie lansată. Dar Bob făcu o propunere care modifică 
planul, şi aduse o întârziere, provocatoare a unor grave consecinţe. 

De câteva zile cerul se acoperea de nori şi căpăta o înfăţişare 
amenințătoare. Bob crezu de cuviinţă să ceară demontarea pânzei 
uriaşe care forma cortul şi aşezarea catargului bărcii în carlingă, cu 
ajutorul scripeţilor, ceea ce le-ar fi uşurat munca. Marc admise. 
Pânza fu demontată şi dusă în interiorul craterului, în siguranţă, iar 
catargul fu fixat la locul lui. Totul părea să se desfăşoare în bune 
condiţii, când Bob interveni cu o nouă idee. 

De ce n-ar profita oare de faptul că transportul pe barcă era uşor 
acuma şi de ce n-ar urca pe punte toate proviziile? Întârzierea se 
prelungi prin încărcarea proviziilor, adică a unui butoi cu carne de 


vită, a altuia cu carne de porc, a unei lăzi de biscuiţi, şi prin 
instalarea unei ancore şi a unui cârlig, găsite pe corabie. 

Lucrul era terminat, însă ziua fiind prea înaintată, hotărâră ca 
lansarea să aibă loc a doua zi dimineaţă. Marc profită de ultimele 
ore înaintea apusului, pentru a urca pe crater şi a controla grădina. 
Acolo, constată urme noi de vegetaţie. Astfel găsi un rând de 
arbuşti, care se ridicau cu câteva degete şi aveau muguri. Işi aminti 
că în acel loc aruncase fără nădejde seminţe de portocali, de lămăi, 
palmieri şi de alţi arbori tropicali. Ideea că va părăsi insula în ciuda 
acestor daruri providenţiale, începuse în chip vag să-l mâhnească şi 
el îşi închipui cum se va reîntoarce odată cu Brigitta, în aceste 
meleaguri, pentru a se bucura câteva săptămâni de o linişte ideală. 

In noaptea aceea, Marc şi Bob s-au culcat pe puntea lui 
„Rancocus”. Işi spuneau că poate este ultima oară când fac acest 
lucru şi dragostea de corabia pe care aveau s-o părăsească, le 
încărcă ochii de tristeţe. 

Marc se trezi în zori, din pricina zgomotului pe care-i făcea vântul 
în funiile pânzelor, zgomot, de care se dezobişnuise, dar nu-i era 
neplăcut. Imbrăcându-se în grabă, alergă pe punte şi constată că 
un groaznic uragan se apropia. Niciodată nu mai văzuse o 
asemenea furtună în apele Pacificului. Valuri imense se aruncau 
asupra insulei, cu o putere care nu ţinea socoteală de nicio piedică. 
Neliniştit, Marc strigă pe Bob. 

Blocurile de lavă care apărau bazinul, rezistară asaltului 
valurilor; dar cu toate că sfărâmate de acest obstacol, ele ajungeau 
încă până la pereţii corabiei, fapt care provoca o tensiune 
extraordinară a cablului. Din fericire, ancora ţinea bine. Cu toate că 
le-ar fi fost dureros să vadă corabia sfărâmându-se de stânci, 
soarta micului yacht, îi preocupa îndeosebi acum şi nu puteau 
rămâne indiferenți pericolelor care o amenințau. O inundație 
generală părea să amenințe insula. 

O cantitate de obiecte felurite rămăseseră pe mal şi era nevoie 
să fie puse repede în siguranţă. In ciuda proiectelor de plecare, 
Marc se grăbi să transporte tot ce era posibil, în interiorul 
craterului. Afară, apa făcea progrese şi porcii, prin felul în care 
alergau nebuneşte încoace şi încolo, dovedeau instinctiv că un 
pericol se apropie. Marc deschise intrarea şi lăsă animalele să 
năvălească în Crater. Sărmana Kitty se dovedi încântată şi într-o 
clipă sărind pe scările din stâncă, ajunse sus. Din fericire pentru 
legume, iarba creştea abundentă şi cum era alimentul ei preferat, 


— 78 — 


nu mai dădu atenţie restului. 

In acest timp furtuna creştea, valurile se adunau spumegânde şi 
împrejurimile  Craterului erau inundate. Un curent năvalnic 
străbătea de la un capăt la celălalt câmpia exterioară şi Marc 
înţelese atunci, pentru ce stânca era atât de transformată prin 
acţiunea apelor. Marc stătu aproape o jumătate de oră în pavilion 
spre a baricada ferestrele şi a-şi pune la adăpost cărţile. Aruncând 
de acolo o privire asupra corabiei, se convinse că „Rancocusul” era 
încă în afară de pericol. 

Liniştit în această privinţă, Marc făcu pe culme ocolul craterului 
şi ajunse în punctul de unde se vedea foarte bine şantierul. Spre 
marea lui surprindere, Bob pe care-l credea la intrarea Craterului, 
ocupat să pună hainele lor în siguranţă, se găsea acum urcat pe 
puntea lui „Neshamony”, făcând pe străjerul improvizat. Cum 
distanţa dintre Marc şi Bob era de o jumătate de milă şi cum vântul 
bătea furios, strigătele n-ar fi ajuns până la micul yacht. Dar Marc 
reuşea să vadă bine pe prietenul său şi observă că acesta îi făcea 
semne disperate, chemându-l pe punte. O clipă mai târziu, drugii 
care susțineau barca, fură smulşi de valuri şi yachtul alunecă mai 
mulţi metri. Marc alergă spre poalele stâncii pentru a străbate înot 
distanţa şi a veni în ajutorul lui Bob, dar în clipa când voi să sară în 
apă, văzu barca ridicată de un val imens, înaintând repede spre 
larg. 


y e 


Capitolul IX 


Omul e bogat cu puţin, cât se arată harnic şi bun. 

Natura creează nevoi mici! dar viciul 

Dă totdeauna naştere, bunurilor pieritoare. 
Young 


Ar fi fost o nebunie ca Marc să continue înfăptuirea intenţiei sale. 
Nimeni în lume, cu excepţia insularilor care-şi petrec jumătate de 
viaţă în apă, n-ar fi reuşit să ajungă la barcă. De aceea tânărul 
marinar căzu fără putere pe stâncă. Disperarea sa era adâncă şi 
soarta lui Bob îl îngrijora mai mult decât soarta proprie, fiindcă nu 
întrezărea pentru amicul nefericit niciun mijloc de salvare. Cu toate 
acestea, bătrânul lup de mare nu-şi pierdu capul. În mijlocul 
valurilor imense, păstrându-şi admirabil sângele rece, el manevră 
cu destoinicie, pentru a întoarce micul yacht, care fusese smuls de 
curent de-a-ndoaselea. Manevra reuşi şi barca se aruncă furioasă 
înainte. Marc de-abia respira văzând cum înaintează spre stânci, ca 
un cal în galop, care vrea să câştige premiul cursei. Din punctul 
înalt în care se găsea, oceanul era vizibil la mare distanţă. Totuşi 
era greu să deosebeşti locul stâncilor, prin spuma albă obişnuită. 
Marea înfuriată oferea pretutindeni aceeaşi înfăţişare. 

De douăzeci de ori Marc se aştepta să vadă barca dispărând, dar 
când socotea că s-a sfărmat în mii de bucăţi, din nou se arunca 
înainte, asemenea unei păsări marine, care cu aripile atingând apa, 
îşi continuă înnebunită zborul. Atunci începu să nădăjduiască în 
salvarea prietenului, care scăpat din mijlocul stâncilor ar fi 
manevrat spre larg, în direcţia contrară vântului. 

Timp de un sfert de oră, Marc urmări barca în mijlocul furtunii, cu 
toate că de mai multe ori o pierduse din vedere, din pricina 
distanţei şi din cauză că n-avea pânze. Deodată o rafală de vânt 
uriaşă îl sili să închidă ochii şi când îi ridică iar, barca „Neshamony” 
dispăruse definitiv. 

Ce schimbare ciudată şi neaşteptată în situaţia lui Marc 
Woolston! Odată cu prietenul, pierdea şi orice mijloc de a mai 
părăsi insula. Fără îndoială, Bob era un simplu marinar, fără 
maniere şi fără şcoală înaltă, dar niciodată o inimă mai cinstită n-a 
bătut într-un piept omenesc şi niciodată un devotament mai adânc, 


— 80 — 


o dragoste mai camaraderească nu şi-a tăiat cărare mai sigură spre 
inima lui. Bob ştia să se ţină în afara stâncilor până ce uraganul va 
trece şi să se reîntoarcă printre ele, la insulă. Un singur lucru îl 
îngrijora pe Marc: prietenul său nu voia s-audă despre metodele de 
navigaţie. O iotă n-a fost în stare să înveţe. Odată n-a reuşit să 
deosebească longitudinea de latitudine. De zeci de ori Marc i-a dat 
lecţii. Pierdere de vreme totală! Elevul a confundat mereu gradele 
cu minutele şi minutele cu gradele. Marc şi-a spart pieptul 
repetându-i că orice număr mai mare de nouăzeci se referă la 
longitudine; Bob n-a fost în stare să-şi întipărească această 
diferenţă măruntă în memorie. Că insula se află la o sută douăzeci 
grade de latitudine, ori la zece grade, îi era perfect egal. Cum oare 
să tragi nădejdea că în atari împrejurări, va fi în stare vreodată să 
explice cuiva unde se găseşte Craterul, dacă împotriva 
evenimentelor ar reuşi să-şi taie drum bun pe ape? 

Şi cu toate acestea, în ciuda neştiinţei sale, puţini marinari 
cunoşteau bine ca Bob Betts cărările adevărate, prin simpla 
cercetare a orizontului. lşi dădea seamă suficient despre 
întrebuinţarea busolei, în afară de variațiile ei mărunte şi nimeni 
nu-l egala, când era vorba să judece culoarea apei. De câte ori a 
anunţat că vaporul a intrat într-un curent, că stă în vânt, sau în 
afara vântului, nici ofiţerii cu experienţă, nici hidrografii care au 
construit hărţile, n-ar fi ştiut s-o spună mai cu siguranţă. Zgomotul 
valurilor, înfăţişarea ierburilor marine, toate mişcările obişnuite ale 
oceanului, erau pentru dânsul tot atâtea semne, care niciodată nu-l 
înşelau. De aceea, pe cât de mică se arăta posibilitatea ca Bob să 
regăsească drumul insulei cu ajutorul observaţiilor şi a hărților, pe 
atât de mare era nădejdea reîntoarcerii, într-un scurt răstimp, cu 
ajutorul celorlalte mijloace de recunoaştere, care se oferă 
navigatorului. 

Din clipa dispariţiei căpitanului Crutchely, Marc nu mai resimţise 
o groază mai adâncă, decât cea care-i sfâşia inima, acum, când 
pierduse pe Bob şi barca „Neshamony”. 

Se văzu dintr-odată, singur, în faţa lui Dumnezeu. Atunci, 
stăpânit de sentimentele religioase care totdeauna l-au călăuzit, 
căzu în genunchi pe stâncă, pentru a-şi uşura inima printr-o 
rugăciune fierbinte. Pe urmă, întărit, prin acest act de devoțiune, 
tânărul marinar se ridică şi îşi concentră atenţia asupra lucrurilor 
înconjurătoare. 

Furia furtunii nu se micşorase. Din clipă în clipă apele creşteau 


=i 


pe insulă şi sfârşiră prin a năvăli în interiorul Craterului, prin 
spărturi tăiate în lavă. Părţile de jos erau deja acoperite pe o 
întindere de doi, până la trei acri. Cât despre “Rancocus”, în ciuda 
violentelor mişcări de tangaj, rămăsese solid fixat de ancoră şi nu 
părea să fi suferit avarii. 

Redus la imposibilitatea să acţioneze, Marc cobori câteva trepte 
şi se instală în hamacul din Crater, legat la oarecare înălţime. Acolo 
petrecu restul zilei şi întreaga noapte. Fără mugetul valurilor din 
afară, fără rafalele de vânt de pe creastă, fără tot ceea ce trăise, 
nimeni n-ar fi bănuit violenţa uraganului care se învârtea în jurul 
stâncilor. A doua zi, ploaia a căzut în torente. Din fericire Marc 
avusese prevederea să dea cortului o mare înclinare şi apa n-a 
făcut, decât să murmure în şuvoi sub pânză. Zdrobit de grelele 
încercări, bravul marinar căzu într-un somn profund de mai multe 
ore. 

Când îşi reveni, rămase o clipă culcat, căutând să-şi 
reamintească toate împrejurările. Pe urmă, aţinti urechea, să vadă 
dacă mai surprinde mugetul furtunii. Totul era liniştit afară şi când 
s-a sculat, a zărit strălucind soarele. Porcii sorbeau apa cu lăcomie 
şi rațele se scăldau în bălțile formate pe suprafaţa Craterului. 
Grădina avea o înfăţişare minunată şi turma nu stricase încă nimic. 

Marc porni repede, se spălă cu apă de ploaie şi alungă porcii şi 
păsările, închizând intrarea Craterului. Pe urmă se urcă în vârful 
stâncii. Apa se retrăsese de pe insulă. Vânturile alizee băteau iar, 
aducând o undă răcoritoare. „Rancocusul” stătea nemişcat, fixat de 
ancoră şi pretutindeni oceanul revenise în limitele sale vechi. 

Pe insulă, o cantitate imensă de peşti rămăsese aruncată şi Marc 
îşi dădu seama că trebuia repede să curețe stâncile. 

Porcii şi găinile mâncau cu lăcomie, dar niciodată bietele 
animale, oricâtă bunăvoință ar fi arătat, nu erau în stare să 
consume nici a suta parte din peştele adunat. De aceea Marc, după 
ce mâncă frugal pe puntea lui „Rancocus”, reveni la Crater şi luând 
o roabă, începu să strângă peştele, fiindcă dacă l-ar fi lăsat câteva 
ore sub soarele tropical, întreaga atmosferă s-ar fi infectat. 
Niciodată, în viaţa lui, tânărul marinar n-a lucrat cu mai multă 
aviditate. Tot ce strângea era aruncat într-o tranşee, iar deasupra 
Marc aşternea un strat gros de cenuşă. 

Timp de două zile, munca aceasta groaznică îi absorbi întreaga 
atenţie. Dar până la urmă ar fi fost învins, dacă zeci de mii de 
păsări marine nu şi-ar fi luat obligaţia să curețe întreg terenul. 


— 82 — 


După aceea tânărul nostru sihastru reveni pe punte, unde stătu 
timp de o săptămână. 

Una dintre marile ciudăţenii ale sufletului omenesc, este aceea 
care determină individul să suporte mai curajos marile nenorociri, 
decât pe cele mărunte. 

Cu toată durerea resimţită pentru pierderea lui Bob, cu toate 
tristele urmări ale dispariţiei bărcii, Marc se preocupa mai mult de 
dezastrul provocat de inundație. Din vreme în vreme însă, ochii lui 
scrutau orizontul, şi sus pe bara pânzei papagalului, veghea, câte o 
oră, aşteptând să salute cu strigăte de bucurie, reîntoarcerea lui 
Bob. De câte ori i s-a părut că zăreşte barca! Dar întotdeauna a 
confundat-o cu aripa unui goeland, sau cu marginea unei stânci 
depărtate. 

Cu încetul însă munca, marele consolator al celor chinuiţi, i-a 
venit în ajutor. Astfel luă hotărârea să semene gazon pe toată 
întinderea de teren, unde voise să facă grădină. Ploi mari ajutară 
această cultură şi Marc, reuşi cu încetul să arunce un butoi întreg 
de gazon, în pământul preparat cu guano. 

Seara însă, sărmanul tânăr cădea istovit, în hamacul din Crater. 

Intr-o dimineaţă, se trezi cu capul greu ca plumbul şi cu ochii 
injectaţi de febră. Atunci înţelese el imprudenţa comisă. Boala 
realiza progrese repezi şi Marc îşi făcea socoteală că prin orice 
mijloc trebuia să ajungă pe puntea corabiei, fiindcă numai acolo ar 
fi găsit cele trebuitoare. 

Sprijinindu-se într-un baston, Marc făcu pe jos aproape o milă, 
apărându-se de soarele arzător cu o umbrelă. De douăzeci de ori se 
prăbuşi el la pământ şi tot de atâtea ori se ridică, susţinut prin forţa 
pe care i-o dădea disperarea. 

In sfârşit, reuşi să pună piciorul pe podeaua cabinei. 

Acolo, se aruncă pe pat, în vreme ce-şi chinuia gândurile 
exaltate de febră, asupra felului în care trebuia să procedeze. Cutia 
de medicamente se găsea pe masă. Cu o ultimă sforţare Marc se 
târî până la ea, alese medicamentul febrifug şi-l înghiţi cu puţină 
apă. 

Mai târziu, prietenul nostru a admis în chip care nu suferea 
contradicţie, că medicamentul acesta i-a salvat viaţa. 

O oră a rămas întins pe podea şi de-abia după aceea, cu eforturi 
grele, a reuşit să se întoarcă îndărăt la pat, unde se prăbuşi în 
nesimţire. Cât timp a rămas astfel? n-a ştiut niciodată. Poate mai 
multe zile, poate mai multe săptămâni. 


Când febra a încetat, Marc şi-a dat seamă că se găsea într-un 
groaznic hal de slăbiciune. Dacă nu reacţiona era pierdut. Pe bord 
se aflau câteva sticle conţinând excelenta bere de Philadelphia, iar 
una dintre ele o zărea, pe o poliţă, deasupra patului... Privind-o îi 
veni gust să bea. Ridicându-se în picioare pe pat o putea apuca. 
Dar cum să-i scoată dopul? Niciodată n-ar fi avut puterea, în starea 
de slăbiciune prezentă. Găsi tot pe poliţă un ciocan şi dintr-o 
lovitură rupse gâtul sticlei. Işi turnă apoi un pahar, pe care-l sorbi 
dintr-o înghiţitură. Când termină sticla, constată că obiectele din 
jurul său încep să se învârtă şi după o jumătate oră de somn agitat, 
căzu într-o stare vecină cu letargia, în vreme ce transpira din 
belşug. 

Boala se sfârşise. La deşteptare Marc îşi dădu seama că 
sănătatea îi revenea. In primele clipe era împins să creadă că nu 
avea decât să se scoale din pat, să mănânce ceva şi să-şi reia 
ocupațiile întrerupte. Dar văzându-şi corpul slăbit şi greutatea cu 
care făcea mişcările, se convinse că fără o lungă convalescenţă, 
trecerea de la boală la sănătate nu era posibilă. O mare fericire 
pentru Marc, îndată după reîntoarcerea la viaţă, i-o dădea senzaţia 
plăcută că ideile sale se arătau la fel de limpezi, ca şi înaintea bolii. 

Marc socoti ca un semn bun pofta de mâncare care-i revenise. 
Cu toate că încurcase datele calendaristice şi nu reuşea să 
aprecieze timpul cât ţinuse boala, îşi amintea că nu luase nimic în 
gură decât puţină apă, din clipa în care febra se declarase. Câteva 
minute rămase liniştit, mulţumind Cerului că-i salvase viaţa, până 
când amintirile şi judecata i-au revenit. Atunci începu să se 
gândească, ce trebuia să facă. Pe o masă a cabinei, pe care o 
putea vedea din pat, se afla cheia pivniţei. Tânărul nostru prieten 
ştia că, acolo va găsi numeroase sticle cu vin de Porto, vin care era 
special recomandat convalescenţilor. Făcând o nouă sforţare să se 
ridice, reuşi. Vântul slab care ajungea până în cabină, îi dădu chiar 
puterea, răcorindu-i fruntea, să ia un pahar cu apă şi să ronţăie un 
biscuit găsit alături. Astfel, sprijinindu-se de pereţi, de masă, de 
scaune, ajunse Marc la uşa pivniţei, scoase o sticlă de vin şi îşi 
vărsă câteva picături. Efectul îl resimţi îndată. El reuşi să se 
reîntoarcă în cabină şi să ajungă lângă al doilea pat, care fusese 
pregătit pentru Bob, dar unde bravul marinar refuzase cu 
îndărătnicie să se culce, din respect pentru ofiţerul său. Astfel Marc 
găsi un pat curat, unde se lăsă pradă somnului reparator. 

Când se trezi, marinarul nostru îşi fixă un nou program. Fără 


— 84 — 


îndoială nu trebuia să se obosească, iar alimentarea urma să-i fie 
cât mai raţională. Foamea îl îmboldea, dar prudenţa îi dicta să fie 
cu băgare de seamă. La început se mulţumi să guste câte puţin vin 
şi să ronţăie biscuiţi muiaţi în alcoolul reparator. Cu greu se ridică 
din nou şi ajunse la sertarul, unde sărmanul căpitan Crutchely îşi 
ţinea albiturile. Alese o cămaşă curată şi cu paşi şovăitori ieşi din 
cabină. 

Singur aşezase mai demult, lângă cort, o balie unde strângea 
apa de ploaie. O găsi plină şi fără a sta mult pe gânduri făcu o baie 
reparatoare. După câteva minute ieşi din apă, simțindu-se alt om. 
Odată spălatul terminat, reveni în cabină cu un mers mai sigur şi se 
culcă din nou în pat. Adormi repede, odată cu apusul soarelui şi se 
trezi târziu, a doua zi, când soarele era sus pe cer. Primul zgomot 
pe care-l auzi fu behăitul lui Kitty, care-şi vârâse capul prin uşă. 
Marc întinse mâna spre ea, o strigă şi o mângâie plin de bucurie. 
Părăsit cum era, găsi o adâncă satisfacţie sufletească în această 
dovadă neaşteptată de afecţiune, din partea unui animal. 

Marc se sculă bine dispus. Mai dădu peste cap un pahar de vin, 
ronţăi câţiva biscuiţi şi mai făcu o baie. Tot timpul zilei nu ieşi din 
litera programului său de prudenţă şi de moderație. In cursul după- 
amiezii voi să se radă, dar mâna refuză să ţină bine briciul şi trebui 
să renunţe. 

A doua zi avu destulă putere să se ducă în bucătărie şi să 
aprindă focul. Işi pregăti o ceaşcă de ceai care i se păru excelentă 
şi începu să mănânce câte puţin din toate. In acelaşi timp continua 
băile şi schimba albiturile în fiecare dimineaţă. In a cincea zi reuşi 
să se radă şi la sfârşitul săptămânii se urcă pe punte, iar de acolo 
pe dunetă, de unde îşi contemplă cu lăcomie grădinile. 

Craterul se acoperea pretutindeni de verdeață. Kitty păştea 
liniştită pe o margine de stâncă. Ea învățase să sară peste pânza 
de la intrare şi urca ori cobora pe cărarea interioară, după cum îi 
era cheful. Marc de-abia îndrăznea să privească porcii; ei 
scormoneau peste tot şi păreau graşi şi mulţumiţi. Era o prevestire 
rea pentru grădinile sale, fiindcă altfel ar fi murit de foame în 
timpul când fusese bolnav, dacă nu şi-ar fi asigurat singuri hrana. 
Dar încă nu se putea gândi să coboare pe insulă, şi trebui să se 
mulţumească numai cu această ochire grăbită de pe dunetă. Cât 
priveşte păsările, ele ciuguleau pretutindeni şi i se păru chiar că 
observă un mic cârd de puişori, care alergau în jurul mamelor. 

După alte opt zile de convalescenţă, Marc se hotărî să meargă 


— 85 — 


până la crater. Intrând, îşi dădu seama că bănuielile lui erau 
întemeiate. Porcii, cu râturile lor puternice scormoniseră două 
treimi din grădină, mai bine chiar decât ar fi fost el în stare să facă, 
având o sapă bună. Peste tot se vedeau ramuri rupte, rădăcini 
scoase, fructe pe jumătate mâncate. Kitty fu prinsă în flagrant 
delict, în vreme ce ronţăia fasolea. Găinile nu făceau economie, nici 
de mazăre, nici de porumb. Intr-un cuvânt toate animalele trăiseră 
îmbelşugat, în vreme ce stăpânul lor, lipsit de orice ajutor, se 
chinuise între viaţă şi moarte. 

Marc îşi regăsi cortul în acelaşi loc şi se simţi fericit să se 
odihnească o oră sau două, în hamac, după ce-şi vizitase 
proprietăţile. In acest timp, porcii năvăliseră în crater, şi se 
ospătară îmbelşugat chiar sub ochii lui. Spre mirarea lui, scroafa 
era urmată de zece purceluşi destul de bine dezvoltați. O foame 
infernală îl chinuia fără milă pe convalescentul nostru. Cum într-un 
colţ al cortului se găsea o puşcă încărcată, ochi, şi împuşcă un 
purcel. După ce-l jupui, transportă carnea pe punte şi pregăti mai 
multe feluri de bucate, care i se părură excepţionale. In cursul lunii 
următoare alţi trei purcei şi mai mulţi pui de găină căzură victime 
lăcomiei nesăţioase a lui Marc. Fostul bolnav simţea că era în stare 
să mănânce chiar craterul, cu toate că nu reuşise încă să se urce 
până în vârf. 


Capitolul X 


Câtă vreme copilul naturii 
Îşi respectă altarele sfinte, 
Şi se fereşte de sacrificiile 
Criminale, care pătează mâinile; 
În lumea plină de frumuseți 
Este regele creaţiei, 
Pământul îi formează regatul, 
lar cerul îi înalţă tronul. 

Wilson. 


Două luni trebuiră tânărului nostru sihastru pentru a-şi redobândi 
puterile. De-abia atunci reuşi el să pună la punct lucrările cele mai 
urgente. Prima grijă i-a fost să fixeze o poartă, pentru a împiedica 
animalele să pătrundă în crater. Porcii nu s-au mulţumit să 
răstoarne straturile. Ei au început să pască gazonul şi grădinarul 
nostru nu voia să admită acest abuz. Până atunci răul nu luase prea 
mari proporţii. O parte din plantație era stricată, dar puterea 
reparatoare a soarelui tropical se dovedea imensă, faţă de cea a 
soarelui din clima temperată. 

Marc căută lemnele necesare porţii, pe punte şi trebui să desfacă 
o uşă de la cabina corpului de gardă. Prima lovitură de topor dată 
în schelăria „Rancocusului” îi umplu inima de jale. Dar restul 
grădinii trebuia salvat. De altfel, era şi timpul. Kitty nu respecta 
nimic, iar tovarăşii ei nu procedau cu mai multă ruşine. Munca 
porcilor s-a dovedit în unele privinţe foarte folositoare. Pământul 
răscolit astfel, era pregătit pentru a primi noi seminţe. Marc se 
hotărî să-l cultive, în speranţa că va avea astfel două recolte într-un 
singur an. 

Acestea au fost grijile mai deosebite ale tânărului convalescent, 
până când forţele i-au revenit în întregime. Dar în vreme ce corpul 
lucra, spiritul nu-i rămânea inactiv. Pericolele prin care a trecut şi 
credinţa, că va veni o zi, când pe patul de moarte mâna niciunui 
prieten nu-i va închide pleoapele, îl făcea să considere sub o altă 
înfăţişare, timpul de încercări pe care omul este condamnat să-l 
petreacă pe pământ şi viitorul necunoscut, cutremurător, spre care 
omenirea se îndreaptă. Marc primise o educaţie religioasă şi era 


— 87 — 


gata să acorde cercetării acestei probleme capitale, întreaga 
atenţie necesară. Imprejurările critice în care se găsea, contribuiau 
la luminarea îndoielilor din adâncurile sale sufleteşti. Lipsit de orice 
legătură cu semenii lui, aruncat pe o stâncă pustie din mijlocul 
oceanului, contactul dintre el şi Divinitate se dovedea mai profund, 
decât în oricare altă parte a lumii. Ceasurile de noapte sunt cele 
mai plăcute sub această latitudine, în anotimpul acela. Erau cele pe 
care solitarul nostru le-a ales, pentru a face mici exerciţii, când 
puterile au început să-i revină şi aspectul minunat al cerului 
înstelat, care scânteia deasupra capului său, părea foarte bine pus 
în concordanţă cu gândurile care-l frământau. 

Atât cât i-a fost dat spiritului omenesc să pătrundă adâncurile 
existenţei noastre terestre, lanţul care leagă trecutul şi viitorul 
rămâne fixat planului general, din care decurge armonia universală. 
Foarte mulţi am citit undeva despre credinţa ţiganilor, că oamenii 
sunt îngeri căzuţi, care se silesc să se ridice pe cărarea fatală, pe 
unde au fost alungaţi în neantul pierzaniei. Să aprofundăm ideea 
care a dat naştere acestei legende. Chiar dacă revelaţia nu ne-ar 
ajuta, nu simţim oare în forul nostru interior, că existenţa terestră 
nu-i altceva decât un act preparator, pentru o existenţă mai nobilă 
şi mai înaltă? De aceea se spune, că ştiinţa noastră îşi măreşte 
tezaurul, pe măsura în care ne apropiem de mileniu şi până când 
învăţătura Domnului se va fi răspândit peste întinderile pământului, 
asemeni apelor oceanului. Se poate şi este chiar probabil, că 
această zi binecuvântată să fie încă departe; dar oricine a trăit o 
jumătate de veac în mijlocul civilizaţiei noastre actuale, a închis 
ochii cu convingerea, că de pretutindeni se adună dovezile, care 
tind să demonstreze, realizarea poruncilor, anunţate de veacuri de 
marii inspirați. Mijloacele utilizate pentru îndeplinirea 
evenimentelor prezise sunt atât de naturale, încât cauza care le-a 
provocat scapă nepăsării noastre nebuneşti. Dar nu-i de admis să 
ne înşelăm, cu privire la semnele timpului. 

În numărul ştiinţelor chemate să  înfăţişeze omenirii 
atotputernicia şi bunătatea Providenţei, astronomia pare să deţină 
un loc central. Cu cât mai adânc pătrundem în secretele naturii, cu 
atât constatăm mai uşor, cum toate se înlănţuie. Ideea de 
Dumnezeu ne impresionează, ne învăluie în întregime şi suntem 
siliţi să înclinăm fruntea în faţa evidenţei. Dacă în epoca de care 
vorbim, această ştiinţă sublimă nu atinsese dezvoltarea la care a 
ajuns astăzi, teoria, dacă nu practica, făcuse importante progrese. 


— 88 — 


Desigur, nu pătrunsese în masele populare, nu era accesibilă 
tuturor minţilor, dar Marc cunoştea unele principii şi auzise de 
marile descoperiri ale lui Herschel. Astfel, când pe stâncă observa 
licărind stelele şi dincolo de aceste lumi îndepărtate şi necunoscute 
întrezărea cauzele prime, o făcea cu acea înţelegere generală a 
problemelor, care diferenţiază persoanele ce nu pot fi calificate 
savante, dar au primit o bună educaţie liberală. Primele principii le 
păstra din lecturile liceale. Studiile de mai târziu şi călătoriile pe 
mări le-au dezvoltat. Privirea lui inteligentă pătrundea senina 
atmosferă tropicală, pentru a ajunge până la picioarele tronului 
puterii invizibile, care a dat naştere totului, adică imensităţii unde 
plăpânda noastră planetă, cu alternativele ei de căldură şi de frig, 
cu bucuriile şi nenorocirile ei, nu-i altceva decât un punct 
neînsemnat al universului. Până atunci contemplase acest uriaş 
spectacol din curiozitate şi din dragoste pentru ştiinţă; acum găsea 
în el izvorul ideii de adevăr şi înţelepciune a puterii divine şi 
înţelegea chiar propria sa poziţie, în scara vieţuitoarelor creaţiunii. 

Tânărul nostru ermit nu avea numai ochii pentru a cerceta 
astrele. Pe bord erau două lunete foarte bune şi singur îşi 
cumpărase din economii un telescop, care în timpul călătoriei 
fusese pentru el, un izvor de distracţie şi învăţătură. Telescopul era 
montat pe un picior de aramă şi îl aşeză pe vârful stâncii. Cu 
ajutorul acestui instrument Marc reuşea să deosebească sateliții 
Jupiter, inelele lui Saturn, şi amănuntele configurației lunare. Mai 
bine de o lună, Marc îşi petrecu o mare parte a nopţilor, într-o mută 
contemplare. Nu urmărea să facă descoperiri, nici să se 
perfecţioneze; dar avea impresia că gândurile sale zboară astfel 
mai repede, spre Divinitate şi acolo unde râvna unui matematician 
ar fi fost încântată să descopere confirmarea unei teorii favorite, el 
vedea mâna lui Dumnezeu, în loc de soluţia unei probleme. 

Când Marc şi-a recăpătat deplin puterile, el pierduse orice 
nădejde de a mai revedea pe Betts. Era posibil ca sărmanul lui 
prieten să fi întâlnit vreo corabie, sau să fi ajuns la vreo insulă. 
Barca avea de toate, era nouă şi în stare să reziste oceanului, cu 
excepţia marilor furtuni, iar dacă Bob continua să ţină cârma spre 
est, poate era posibil să atingă un punct al coastei Americii de Sud. 
Dar lui, ce-i rămânea? Cine ar fi dat crezare povestirii unui marinar, 
pentru a trimite o corabie să-l caute pe Marc Woolston? Astăzi, 
desigur, guvernul n-ar mai fi stat la îndoială s-o facă, dacă niciun alt 


— 89 — 


mijloc de salvare nu exista. Dar la sfârşitul ultimului veac“, puterile 
lui nu mergeau până acolo. De-abia reuşea să-şi apere marinarii 
împotriva ziarelor engleze provocatoare, sau împotriva negustorilor 
de sclavi din Algeria; cu atât mai puţin s-ar fi gândit acel guvern să 
caute un nenorocit pierdut pe o stâncă, în mijlocul oceanului 
Pacific. Dacă vapoarele americane se expuneau primejdiilor prin 
acele pustietăţi, o făceau atât de rar, încât nu era posibil să se 
nutrească vreo nădejde. 

Toamna înainta. Sub latitudinea tropicală se ştie, că acest 
anotimp nu-i altceva, decât o continuare a verii. Toate legumele 
erau ajunse la maturitate şi o mare parte a fost dată hrană 
animalelor şi păsărilor marine. 

Portocalii, palmierii, lămâii, etc, aşezaţi în rând pe stâncă, 
crescuseră dincolo de aşteptări. Apa căzută din vârful ei, le 
menţinuse o umezeală suficientă. Arborii erau bine legaţi şi înalţi 
de un picior. Marc avu grijă să răscolească pământul cu târnăcopul, 
la rădăcina fiecăruia, adăugând şi câte o cantitate îndestulătoare 
de guano. O parte a pomilor o transplanta, alegând pentru fiecare, 
locul cel mai potrivit. 

Producţia de pepeni, pătlăgele roşii, pătlăgele vinete, ceapă, 
fasole şi cartofi se dovedise cu deosebire abundentă şi el îşi notă 
lucrul acesta, în vederea semănăturilor viitoare, care trebuiau 
preferate. 

Cât despre sol, cu ajutorul guanoului, a ierburilor marine şi a 
îngrăşămintelor felurite, devenise excelent. Marc socoti că era bine 
să-l lucreze la începutul iernii. 

Porcii fură din nou însărcinaţi să-şi dovedească arta şi în mai 
puţin de trei zile, folosind râturile lor puternice, treaba era 
terminată. Porcul cel mai gras fu după aceea sacrificat şi pus la 
saramură. 

Marc făcu după aceea o călătorie la Stânca Mâlului, spre a aduce 
noi rezerve. Cu acest prilej tânărul singuratic îşi dădu mai bine 
seama, despre ceea ce pierduse odată cu dispariţia lui Bob. Reuşi 
totuşi să-şi facă încărcătura, şi înaintea plecării, îi veni ideea să 
privească colţul, unde semănase sparanghelul. Planta crescuse 
abundent şi numeroase tulpini nu cereau decât să fie culese. Era o 
legumă după care Marc tânjea şi acum căpătase siguranţă că nu-i 
va lipsi tot timpul anului. Era şi un antidot împotriva scorbutului 
care împreună cu pepenii, celelalte legume, oule, puii şi peştele 


4 Înainte de anul 1800. [n.t.]. 


proaspăt, constituiau o hrană suculentă şi sănătoasă. 

Văzând că se restabilise complet după boală, Marc îşi împărţi 
timpul în trei părţi: una pentru muncă, a doua pentru lectură şi 
meditaţie, iar a treia pentru distracţie. Distracţie! lată un cuvânt 
care poate părea pretenţios în situaţia în care se găsea singuraticul 
nostru. Totuşi, însemnătatea lui nu era complet artificială. Marc 
studia obiceiurile păsărilor marine care se adunau cu miile, pe 
stâncile vecine. Două luni îi trebuiră până reuşi să construiască un 
fel de moară, de care avea de gând să se folosească la primăvară. 
larnă propriu-zisă nu există, cu singura diferenţă că în acel 
anotimp, iarba creştea mai înaltă şi parcă mai verde, datorită 
scăderii valului de căldură. Kitty, cu toată pofta ei de mâncare, nu 
mai reuşea să micşoreze cantitatea. De aceea Marc se văzu silit să 
recurgă încă odată, la ajutorul porcilor şi a găinilor. 

Cam pe la mijlocul iernii, după socotelile singuraticului nostru, 
Marc începu o importantă lucrare, care în acelaşi timp constituia 
pentru el o plăcută distracţie şi putea avea mari consecinţe în 
viitor. 

El proiectase mai demult să construiască o şalupă destul de 
mare pentru a explora împrejurimile muntelui de lavă şi a călători 
în larg. Barca cea mică, cu toate serviciile apreciabile aduse, era 
insuficientă. Pluta, nu slujea la mare lucru fiind cu totul la discreţia 
valurilor şi a curenților marini. Acest proiect de construire, era în 
acelaşi timp un prilej de activitate şi pentru corp şi pentru spirit şi 
ambele erau necesare lui Marc, în situaţia în care se afla. 

Marc câştigase multă experienţă lucrând la micul yacht şi se 
crezu în stare să ducă la bun sfârşit marea lucrare. Existau pe 
bordul lui „Rancocus” lemne de toate formele şi dimensiunile, cu 
care se puteau construi o duzină de şalupe. Magazia unei corăbii 
este un fel de arcă a lui Noe, unde lucrurile stau aşa de îngrămădite 
unele peste altele, încât pentru cel care n-a asistat la încărcarea 
vasului, pare foarte greu să-şi închipuie ce poate găsi acolo. Acesta 
era cazul lui Marc, care ocupat mereu să se întâlnească cu Brigitta, 
cam neglijase o parte a serviciului său. In fiecare clipă făcea noi 
descoperiri. În locul scândurilor căutate, găsi părţi dintr-o şalupă de 
optsprezece picioare. Prietenul nostru se grăbi, încântat, să ducă la 
şantier, cu pluta, acest material preţios. 

In cele două luni care urmară, Marc lucră cu multă râvnă la 
şalupă. Era pentru el o muncă grea, cu deosebire, fiindcă 
singurătatea îl întrista. De aceea se chinui în chip deosebit pentru a 


— 91 — 


ridica din nou pe pari pânza, care forma învelişul şantierului. Ceea 
ce-i luă timp, era planul şalupei. Marc ştia uşor să recunoască dacă 
o barcă se înfăţişa frumoasă; dar construirea unei astfel de bărci 
rămânea cu totul altceva. Cunoştinţe de desen nu avea şi numai 
siguranţa ochiului trebuia să-i servească drept călăuză. El aplică o 
metodă ingenioasă, dar care ar fi fost greu să se utilizeze pentru o 
corabie mare. 

Cum găsise mult lemn de brad, tăie de două ori atâtea scânduri 
de câte ar fi avut nevoie pentru o singură parte laterală a şalupei, 
şi le puse în lucru, micşorându-le pe toate, până când a crezut că 
le-a dat mărimea potrivită. Nemulțumit cu atât, a continuat să le 
ajusteze cu barda de dulgher şi să le dea la rindea. După ce 
materialul îl socoti pregătit, tăie scândurile două câte două, pentru 
a le încheia şi cu mare osteneală reuşi să termine învelişul şalupei. 
Era partea cea mai grea a construcţiei, dar lucrările nu le mai putea 
continua din pricina sezonului înaintat, care îl silea să renunţe la 
şantier, pentru a munci la grădină. 

Ceea ce pe Marc îl înspăimânta acum mai mult, era să nu cadă 
iar bolnav. Legumele nu-i lipseau. Ouă avea din belşug. Proviziile 
de ceai, de zahăr şi cafea pe „Rancocus”, întreceau toate 
aşteptările. Cât despre peştele proaspăt, ar fi inutil să mai vorbim. 

Marc nu se mai sătura să admire vegetaţia bogată care se 
întindea, tot mai mult, pe suprafaţa întregii insule. Kitty nu mai 
părăsea înălțimile, unde găsea din belşug hrană suculentă. Ea avu 
în curând tovarăşi, deoarece Marc învăţă şi porcii să se caţăre pe 
scările grosolan săpate în stâncă. Aceştia l-au ajutat la tunsul ierbii, 
care creştea cu o repeziciune deosebită. 

Rămâne de la sine înţeles că Marc renunţă să mai semene pe 
înălţimi pepeni şi legume. El transplantă numai câţiva arbori, refăcu 
geometric straturile şi le înconjură cu garduri de pari, legaţi între ei 
prin frânghii vechi, care existau din belşug pe bordul lui 
„Rancocus”. Acest aranjament îl punea la adăpost de orice grijă şi îl 
scutea de priveghere, când iarba ar fi avut nevoie la rândul ei să 
primească vizita, cosaşilor săi, de un gen cu totul nou. 

Timpul însămânţării fundului Craterului venise. Marc se hotărî de 
această dată să urmeze o metodă de lucru diferită şi să nu arunce 
grăunţele în acelaşi timp, peste tot. El pregăti un singur strat, unde 
aruncă sămânţa, sau puse răsaduri, pe urmă aşteptă câteva zile 
înainte de a lucra la al doilea. Experienţa îl învățase că în acest 
climat privilegiat, pământul nu se odihneşte şi că în toate epocile 


— 92 — 


anului, plantele cresc cu o uşurinţă de necrezut. Trebuia numai să 
se aibă în grijă, să se semene legumele care conveneau fiecărei 
epoci. Cu această prevedere, rezultatele întreceau aşteptările. Cum 
avea o clipă liber, tânărul horticultor reîncepea lucrul său de 
dulgher. În felul acesta, şalupa şi grădina înaintau paralel şi ultima 
scândură fu bătută, tot în vremea când izbea şi ultima lovitură de 
cazma. Astfel, când un strat dădea roade, un altul avea numai 
răsaduri, iar al treilea de-abia primise sămânţa. 

Două lucruri îl amărau pe Robinsonul nostru: faptul că-şi 
pregătea singur mâncarea şi faptul că nu avea la îndemână un 
izvor de apă. Dar repede nimicea revoltele interioare, gândindu-se 
la belşugul de care se vedea înconjurat şi comparând situaţia sa, cu 
cea a multor nenorociţi  naufragiaţi, care în împrejurări 
asemănătoare, au fost prada unor grele şi supraomeneşti suferinţe. 

Primăvara trecu repede şi Marc s-ar fi socotit fericit până la un 
punct, unde începea amintirea Brigittei, care uneori devenea 
chinuitoare. Cu timpul, tânărul pustnic îşi semănă şi flori şi avu 
bucuria, să vadă într-o dimineaţă trandafiri sălbatici. 

Pe Marc îl încânta cu deosebire faptul, că nicăieri nu creşteau 
buruieni. Munca îi era simplificată în felul acesta, cu toate că nu 
putea nădăjdui că va fi veşnic aşa. Singura explicaţie posibilă a 
faptului, rămânea următoarea. Desigur cenuşa Craterului nu 
conţinea niciun element necesar culturii plantelor, iar 
îngrăşămintele utilizate nu purtau alte seminţe, decât cele ale 
ierburilor marine. 


Capitolul XI 


Dormim în zgomotul furtunilor, 
Şi în ciuda focului mistuitor 
Care izbucneşte din măruntaiele pământului, 
În mijlocul ruinelor, sărbătorim viaţa 
Şi dansăm pe culmile vulcanilor! 
Yung 


Vara venise mai devreme ca şalupa să fi fost terminată. Marc ar 
fi voit să sfârşească toate amănuntele construcţiei, înainte de a o 
lansa pe apă. De frica viermilor de lemn, a dublat bordajul cu 
bucăţile de aramă rămase pe bord şi a vopsit barca în interior şi pe 
dinafară, cu mult gust şi dragoste. Cu toate că nu avea decât pe 
Kitty, drept martoră a fericirii sale, nu uită să scrie cu litere 
frumoase, numele şalupei, într-un loc de unde uşor se vedea. Acest 
nume era: „Brigitta Yardley”. Când în sfârşit, toate fură puse la 
punct, când catargele şi pânzele au fost montate, tânărul marinar 
nu se mai gândi la altceva, decât la lansarea micului bastiment. 

Dându-şi seama că redus la forţele sale, nu era în stare s-o 
mişte, avusese grijă să aşeze talpa şalupei pe acelaşi plan înclinat, 
pe care se afla şi „Neshamony”. Construirea leagănului de 
susţinere a cerut numai câteva zile şi rămăsese doar să se 
îndepărteze bucăţile de lemn sprijinitoare, pentru ca „Brigitta” să 
alunece spre apă. 

În această clipă supremă, Marc simţi în inimă năvala unei 
infinităţi de simţăminte pe care nu le putea stăpâni. Genunchii îi 
slăbiră şi se văzu nevoit să se aşeze o clipă. 

Care vor fi urmările evenimentului care se pregătea? Cine putea 
şti dacă nu cumva „Brigitta” îl va transporta, potrivit voinţei 
destinului, lângă aceea al cărei nume îl purta? In clipa supremă, i 
se părea că existenţa lui întreagă depinde de lansarea pe apă a 
şalupei şi tremura, ca nu cumva un accident neprevăzut să nu-i fie 
piedică. Îi trebuiră câteva minute până când să-şi recapete sângele 
rece. 

La urmă, Marc reuşi să se stăpânească şi se apucă de lucru. 
Ultimele proptele căzură şi cum şalupa rămăsese nemişcată, îi 
dădu o lovitură de ciocan. Atunci bastimentul porni la vale şi 


— 94 — 


alunecă până pe luciul apei, în care intră tăind valurile, asemeni 
unei rațe care bate din aripi. Marc era fermecat. „Brigitta” avea o 
formă elegantă şi făcea cea mai bună impresie. Se subînţelege că o 
fixase cu o frânghie, într-un mic bazin natural, tocmai de mărimea 
trebuincioasă. Atât de mare era frica lui Marc să n-o piardă, încât 
legătura frânghiei în stâncă o controlă de mai multe ori, asigurând- 
o printr-un inel special, găsit pe „Rancocus”. 

„Brigitta” nu avea mai mult de sfert din dimensiunile lui 
„Neshamony”, cu toate că lungimea era cam de jumătate. Totuşi 
plutea bine şi Marc, ştiind că nu se poate bizui decât pe pânze 
pentru a o pune în mişcare, construise în faţă o mică punte, care să 
împiedece trecerea valurilor şi totodată să-i servească drept 
depozit de alimente, apărat împotriva ploii. Câteva mici butoaie cu 
apă dulce formau lestul. Cum era încă devreme, Marc nu avu 
puterea să reziste tentaţiei. El hotărî să facă o croazieră în jurul 
muntelui de lavă şi să împingă recunoaşterea mult mai departe, 
decât încercase cu barca. De aceea transportă câteva alimente pe 
bord, desfăcu frânghiile şi ridică pânza. 

Din clipa în care „Brigitta” porni şi începu să asculte de cârmă, 
Marc încercă senzaţia regăsirii unui tovarăş. Până atunci nu o 
avusese decât pe Kitty; dar bastimentul acesta îi reamintea toate 
bucuriile copilăriei. Nu-şi avea el barca pe Delaware şi câte curse 
minunate nu făcuse cu ea pe râu! Nici nu realizase o jumătate de 
milă şi se trezi vorbind „Brigittei” şi dându-i ordine, ca şi cum l-ar fi 
putut auzi. Fiindcă vântul bătea mereu în aceeaşi direcţie, şalupa 
trecu între insulă şi Stânca Mâlului, dublă punctul extrem al stâncii 
şi ajunse în golful, unde „Rancocusul” se găsea ancorat. Acolo făcu 
ocolul corabiei, şi profitând de vânt, intră în trecerea pe unde Bob 
şi el au ajuns până la insulă. 

Era uşor să ocolească stâncile care prezentau pericole pentru 
şalupă. Spuma albă a mării o arăta îndeajuns. Marc înaintă de 
aceea, prin mici zig-zaguri, până când găsi cele două semne, 
printre care „Rancocus” reuşise să treacă. „Brigitta” se strecură 
uşor şi Marc porni în direcţia unde se aştepta să găsească 
primejdioasa stâncă, de care „Rancocusul” se lovise. Nu întârzie s-o 
vadă. Capătul de la ancora de post plutea mereu, în acelaşi loc, 
asemenea unei santinele. Marc apucă frânghia şi se servi de ea 
pentru a-şi fixa şalupa. 

Acolo, îi veni în gând să se folosească de o anumită împrejurare. 
Locul avea belşug de peşte. Marc aruncă undiţa şi scoase îndată un 


peşte minunat. Fiecare încercare fu urmată de un rezultat 
asemănător, şi aproape nu avea timpul să prindă nada de cârlig. 
Într-o jumătate de oră se convinse, că dacă ar sta o zi, ar prinde 
mai mult decât era în stare să ducă şalupa. De aceea se mulţumi 
cu câteva duzini, desfăcu barca, ridică pânzele şi începu să 
manevreze pentru a intra în bătaia vântului. 

Dorinţa lui Marc era ca să se asigure de felul şi de întinderea 
stâncilor submarine, în această direcţie. În curând ajunse la zece 
mile depărtare. Catargul corabiei îi servea de indicator, deoarece 
Craterul dispăruse la orizont. Un ajutor preţios îi aducea şi busola. 

Cât despre stânci, niciun colţ periculos nu răsărea din apă, dar 
semne indiscutabile arătau, că acolo există un stăvilar la adâncime. 
Acest stăvilar invizibil cuprindea o suprafaţă marină de cel puţin 
douăzeci de mile, cum ar fi fost o insulă scufundată. La 
cincisprezece mile depărtare de Crater, Marc opri şi luă o masă 
frugală. Orele treceau şi el socoti prudent să întoarcă şalupa şi să 
se înapoieze la insulă. După o jumătate de oră, observă din nou 
catargele lui „Rancocus” şi zece minute mai târziu, Craterul se 
profilă la orizont. 

Tânărul nostru marinar avea intenţia să rămână toată noaptea în 
larg, dacă timpul ar fi fost potrivit. Dorea să experimenteze cum se 
comportă şalupa în vreme ce el doarme şi să atingă limita extremă 
a stăvilarului submarin. Cum nu-i mai era frică că va rămâne 
cândva fără alimente, dată fiind fertilitatea surprinzătoare a 
Craterului şi cum reuşea să aibă timp liber fără a se mai chinui 
muncind, proiectase o croazieră de mai multe zile, în afara 
stâncilor, în speranţa că va întâlni o corabie, care l-ar fi luat pe 
bord. 

Niciodată un vapor nu se apropia de Crater din cauza stâncilor; 
dar întâmplarea „Rancocusului” dovedea, că exista în această 
direcţie un drum de navigaţie. Marc nu-şi făcea iluzii. Ştia că pânda 
lui putea să ţină trei sute de zile, fără a zări ceva la orizont. Dar în 
schimb, ce bucurie, dacă în a trei suta una zi, speranţele lui s-ar fi 
realizat! 

Natural, în această primă tentativă, timpul nu-i dădea curaj să-şi 
prelungească excursia. În clipa în care Craterul începu să răsară din 
apă, Marc gândi, că niciodată cerul n-a avut o înfăţişare mai 
mohorâtă. Atmosfera supraîncălzită, avea o culoare roşietică rău 
prevestitoare şi ar fi vrut să fie mai repede pe insulă, pentru a da 
drumul turmei în Crater. Totul vestea un uragan, urmat desigur de 


— 96 — 


o inundație la fel cu aceea despre care păstra încă o amintire 
groaznică. 

Exact în clipa în care „Brigitta” naviga prin canalul de stânci, 
pânza şalupei se umflă năprasnic. Prevestirea era sinistră, fiindcă 
anunţa o schimbare a vântului, care sub această latitudine devenea 
alarmantă. Marc se găsea încă la două mile de insulă. Păsările 
marine păreau îngrijorate; ele zburau cu miile în jurul şalupei, 
descriind cercuri din ce în ce mai mici şi scoțând ţipete ascuţite. 
Mai întâi Marc crezu că şalupa le înspăimântă, constituind ceva nou 
pentru ele. Dar îşi reaminti repede, că de multe ori trecuse cu 
barca cea mică pe lângă stâncile unde stăteau de preferinţă, fără 
ca vreuna să se fi clintit. De aceea trebuia admis că exista o altă 
împrejurare care provoca această agitaţie extraordinară. 

Soarele apuse în mijlocul flăcărilor roşiatece care luminau 
întregul orizont şi „Brigitta” mai avea încă o milă de străbătut 
pentru a ajunge la insulă. O nouă teamă punea stăpânire pe tânărul 
marinar. Dacă o furtună ar fi schimbat complet direcţia vântului, 
ceea ce nu era decât foarte probabil în actualele împrejurări, şalupa 
ar fi fost împinsă în larg şi chiar dacă rezista valurilor, putea fi 
târâtă la mari depărtări, încât Marc n-ar mai fi revăzut insula. Cât n- 
ar fi dat să se vadă iar pe puntea „Rancocusului”. Totuşi, prin 
manevre meşteşugite, marinarul nostru reuşi să ajungă la mal, fără 
obligaţia niciunui sacrificiu. 

Pe la ora nouă seara, „Brigitta” intră în micul bazin şi Marc după 
ce legă frânghia de ancorare, se urcă pe puntea corabiei şi intră în 
cabină. Cum era foarte obosit, se aruncă pe pat şi nu întârzie să 
adoarmă adânc. 

Când se trezi dimineaţa, avu senzaţia că se sufocă. Deschise 
ochii şi rămase înspăimântat de strălucirea lividă care umplea 
cabina. O clipă crezu că „Rancocusul” a luat foc şi năvăli pe punte. 
De-abia pusese piciorul, când simţi întreaga corabie cutremurându- 
se şi apele mişcându-se furioase în jur, gata parcă să pornească la 
asalt. Şuierături stridente răsunau şi lumini groaznice brăzdau 
atmosfera. Era o clipă hotărâtoare şi s-ar fi putut crede că venise 
sfârşitul pământului. 

Marc Woolston înţelese atunci adevărul, cu toată puterea 
întunericului, în care se rupeau uneori arcuri de strălucire murdară. 
Ceea ce simţise erau zguduirile violente ale unui cutremur. 
Vulcanul îşi întrerupse somnul îndelungat. O atmosferă de cenuşă 


A 


şi de fum îl înconjura şi tânărul sihastru îşi îndrepta instinctiv 


— 97 — 


privirile spre crater, de unde se aştepta să vadă ieşind flăcări. 

Dar totul era liniştit în direcţia aceasta. Erupția avea loc desigur, 
în altă parte. Aburii erau atât de deşi, că formau o perdea în faţa 
ochilor, în vreme ce tăiau respiraţia. O clipă Marc crezu că se 
înăbuşă, dar un vârtej de vânt mătură miasmele şi limpezi 
atmosfera. 

Tânărul marinar aştepta cu nerăbdare zorii zilei. Fiecare clipă îi 
părea un veac. Dar în sfârşit, semnele prevestitoare ale 
reîntoarcerii luminii îşi declanşară mecanismul şi Marc se urcă pe 
catarg, pentru a vedea mai bine. Ochii lui ţinteau răsăritul, pândind 
fiecare rază de lumină, care tăia înaltul, când pe neaşteptate fu 
izbit de modificarea produsă în această parte a oceanului şi care 
explica suficient violenţa sforţărilor, pe care pământul le încercase. 
Stânci goale răsăreau acolo, unde cu câteva ore mai devreme, 
Marc ar fi jurat că nu există decât apele oceanului. Zidul de lavă 
care forma marginea bazinului şi care nu trecea de câteva degete 
peste nivelul mării, atingea acum o înălţime, care în unele locuri 
varia de la zece la cincisprezece picioare. Dovadă evidentă a 
smuciturii uriaşe, care ridicase o mare parte a muntelui de lavă şi-i 
modificase cu desăvârşire înfăţişarea. Natura făcuse o nouă 
sforţare şi într-o clipă, insule noi fuseseră create. 

Marc alergă îndată la pupa corabiei, pentru a se asigura de 
modificările survenite în regiunea craterului. Acesta fusese înălţat, 
ca toate stâncile înconjurătoare, aflate pe o rază de mai multe mile, 
dar suprafaţa nu suferise transformări. Insula care până atunci nu 
se ridicase decât cu şase picioare peste nivelul oceanului, atingea 
acum o înălţime de douăzeci picioare; o singură titanică sforţare a 
naturii îi triplase înălţimea. Platforma care ducea de pe puntea lui 
„Rancocus” la țărm, în loc să mai prezinte un plan înclinat, era la 
acelaşi nivel, atât de multă apă se retrăsese din bazin. Totuşi mai 
rămânea suficientă pentru a susţine bastimentul pe linia de plutire. 

Nerăbdător să constate ceea ce s-a întâmplat, Marc alergă pe 
țărm, fiindcă acum se luminase bine şi se grăbi să intre în crater, 
spre a se urca apoi pe vârf. Nimic nu i se păru schimbat, totul se 
găsea la loc şi în aceeaşi poziţie şi mica turmă, împrăştiată ici şi 
colo, îşi căuta hrana după obicei. Numai stâncile erau acoperite de 
cenuşă, pe care urma paşilor săi rămânea însemnată, ca pe o 
zăpadă prăfuită. Marc nu se înspăimântă prea mult, deoarece ştia 
că la prima ploaie, acest strat cenuşiu se va afunda în pământ şi va 
ajuta la îngrăşarea lui. 


De-abia după ce se urcă pe stâncă, tânărul marinar reuşi să-şi 
facă o idee completă despre surprinzătoarele transformări care au 
avut loc, prin ridicarea neaşteptată a scoarţei pământeşti. Peste tot 
marea părea transformată în stâncă. Toate regiunile înspumate 
dispăruseră şi în locul lor se ridicau blocurile de stâncă de toate 
dimensiunile, ori suprafeţe de nisip, ori de mâl. Cu deosebire 
bancurile de nisip erau imense şi începeau chiar din vecinătatea 
Craterului. Apele formau în jurul noii insule tot felul de intrări, de 
tuneluri şi chiar pâraie; dar impresia rămânea că se putea acum 
face o plimbare cu piciorul de mai multe leghe, pornindu-se de la 
crater şi urmându-se linia stâncilor, ori a bancurilor de nisip care 
răsăriseră de pretutindeni. Metamorfoza era prea completă pentru 
a nu părea durabilă şi Marc întrevăzu speranţa, că toate bunurile 
preţioase pe care le avea de la Providenţă, îi vor rămâne pentru 
totdeauna. O schimbare neaşteptată se produsese în situaţia lui. 
Nu mai era silit de acum să întrebuinţeze barca pentru micile sale 
plimbări. Avea unde să se învârtă ore întregi şi cine ştie? poate zile 
întregi, pe bancuri, coline şi promontorii. O lume nouă se înfăţişa 
ochilor săi dornici de a cunoaşte. 

Craterul părea să fie centrul acestei noi creaţii. Numai spre 
ţărmul sudic, ochiul nu reuşea să vadă mai departe de două, ori de 
trei leghe. Un nor imens se înălța în această direcţie, amestecând 
în ceaţă pământul şi cerul. Cu toate acestea Marc era convins, că în 
mijlocul negurii, pe o suprafaţă mai mult ori mai puţin apropiată, 
forţele ascunse ale pământului îşi tăiaseră în afară drum. Ştiinţa 
geologică se găsea atunci, în faza primelor dibuiri; dar Marc 
cunoştea suficiente noţiuni pentru a-şi da socoteală, despre ceea 
ce se întâmplase. Presupunea că în punctul acela focul intern 
dezvoltase aburi, care au deschis prăpăstii în mijlocul oceanului; că 
apa s-a infiltrat prin spărturi şi a produs o masă uriaşă de vapori, 
care au ridicat toate aceste stânci şi au provocat cutremurul de 
pământ. 

În acelaşi timp, focul intern a ajutat şi printr-o anumită spărtură, 
a ajuns până aproape de suprafaţă, spre a-şi tăia o trecere şi a 
forma astfel un nou crater, a cărui existenţă, - după toate semnele 
vizibile, în direcţia sudului, - era tot atât de sigură pentru Marc, ca 
şi cum l-ar fi văzut cu propriii săi ochi. 

Această teorie putea să fie adevărată, în total ori în parte, după 
cum putea să fie greşită. Există atâtea efecte extraordinare, care 
se produc sub atâtea forme neaşteptate, că rămâne adesea ori 


greu de precizat cauza, ori că ar fi vorba despre fenomene cereşti, 
ori că ar fi vorba despre analiza variatelor mobile ale acţiunilor 
omeneşti. 

La prima vedere, lui Marc îi venea greu, să determine caracterul 
dominant al diferitelor pânze de apă care-l înconjurau. Unele 
formau mici lacuri, pe care evaporarea le va face să dispară, nicio 
legătură neexistând între ele şi ocean. Altele erau adevărate braţe 
de mare, fiindcă se întindeau fără întrerupere până le pierdeai din 
ochi. Insula de guano şi Stânca Mâlului păreau unite într-o masă 
compactă. Nu mai erau acum insule izolate, ci părţi cuprinse în 
masa marelui munte vulcanic. Braţul de mare care curgea 
împrejurul insulei vechi, scălda acum şi aceste două antrepozite 
importante şi Marc observă cu plăcere, că astfel va reuşi să 
transporte preţiosul îngrăşământ, cu ajutorul plutei, sau a bărcii. 

Situaţia „Rancocusului” a devenit după aceea pentru Marc, 
obiectul unei cercetări atente. El se urcă în luntre şi începu să 
controleze vasul împrejur. Apa era atât de limpede, că se zărea 
fundul la o adâncime de câteva braţe, şi văzu că între talpa corabiei 
şi fund nu existau, decât două până la trei picioare de apă. De 
acum trebuia să se renunţe complet la ideea, că vasul va mai putea 
fi pus în mişcare şi scos în larg. 

Aceste fapte stabilite, Marc porni pe jos, cu puşca pe umăr, 
pentru a vizita noile domenii, care se adăugaseră teritoriilor sale. 
Mai întâi, se îndreptă în direcţia unde părea că regiunea răsărită din 
adânc spre vest, a devenit parte integrantă a vechii insule. Această 
coeziune, dacă exista realmente, era făcută prin două limbi de 
pământ, de înălţime egală. Bancuri de nisip răsăreau pe margine. 

Marc, în nerăbdarea lui, grăbea pasul pentru a se apropia de 
punctul de care vorbim şi care nu era departe de şantier, când, 
ajungând aproape de unul dintre bancurile de recentă formaţiune, 
zări o şuviţă de apă izvorând prin nisip. Era pentru el un spectacol 
atât de atractiv să vadă apa, încât se aplecă şi luă puţină în palmă. 
Mare i-a fost bucuria, constatând că apa nu avea gust sărat şi 
poseda o răcoreală minunată. 

lată, aşadar, izvorul, pe care îl aştepta de atâta vreme şi care îi 
venise ca un dar ceresc! Nici avarul care găseşte o comoară, n-ar fi 
fost mai mulţumit, decât sihastrul nostru. 

Marc săpă îndată, în nisip, o mică groapă pe care o înconjură cu 
pietre. In mai puţin de zece minute groapa se umplu cu apă extrem 
de limpede şi foarte bună la gust. Marc nu mai era în stare să se 


— 100 — 


clintească, dar pentru a rezista tentaţiei şi pentru a nu bea prea 
mult, porni mai departe. 

Ajuns la punctul cel mai îngust al stâncii, constată că malul opus 
nu se unea şi că vechea insulă, tot insulă rămăsese. Canalul care 
despărţea cele două maluri nu avea mai mult de douăzeci picioare 
lăţime, cu toate că era de două ori mai adânc. Intorcându-se la 
şantier, luă o scândură, făcu o punte şi cu ajutorul ei trecu pe noul 
său teritoriu, într-o clipă. Acolo, găsi printre stânci o mare cantitate 
de peşti, pe care oceanul îi lăsase când s-a retras şi mai descoperi 
un izvor, mult mai mare decât primul. Apa lui forma un mic lac, iar 
ceea ce prisosea se vărsa în mare. 

Incântat, Marc nu voi să se bucure singur de acest noroc şi 
întorcându-se, îşi aduse turma la adăpat. Porcii şi rațele se dovediră 
foarte ascultători. Cât despre Kitty, îl urma ca un câine şi niciodată 
nu se arăta mai fericită, decât atunci când îl întovărăşea în 
plimbările sale. 

Porcii îşi manifestau mulţumirea. Ei găseau acolo tot ce le poftea 
inima: hrană din belşug, nisip de scormonit, apă de băut şi bălți de 
scăldat. De aceea Marc se hotărî să pună o poartă la intrarea punţii 
şi să le stăvilească terenul de activitate pe noua proprietate. 

Marinarul nostru îşi urmă după aceea călătoria, care ţinu toată 
ziua. Astfel, a parcurs aproape patru mile, făcând variate ocoluri. La 
fiecare pas întâlnea bălți mari de apă sărată. Uneori găsea mici 
lacuri, alteori întinderea era imensă, dar desigur că acţiunea 
soarelui nu se va lăsa aşteptată şi va evapora lichidul. 

Marc urmărise malul canalului, care comunica cu braţul de mare 
înconjurător al Craterului şi ajunse astfel la o stâncă, înaltă de vreo 
sută de picioare. Din vârful ei avea un cerc de vizibilitate uriaş. 
Canalul se vărsa în mare, la câteva leghe de acolo, spre nord-vest. 
Mai existau şi alte râuri şi un mare număr de lacuri, care se 
deosebeau destul de greu unele de altele. Marc porni după aceea în 
direcţia sudului şi rămase uimit. Perdeaua de aburi începuse să se 
risipească la orizont, şi acum se vedea bine o coloană de fum, care 
părea să iasă din mare. Acolo zări el o masă întunecată, care nu 
era altceva decât un munte de vreo mie picioare înălţime. Această 
dovadă a puterii naturii a umplut sufletul tânărului de respect, 
pentru Fiinţa Atotputernică, care după voinţa ei mişca blocuri atât 
de mari de stânci. 

Nu departe de munte, aburi întunecaţi continuau să iasă din 
ocean şi lui Marc i se păru, în anumite clipe, că deosebeşte spre 


— 101 — 


fund, centrul arzător al unui crater. 

După ce a privit mult timp aceste transformări fantastice, cobori 
de pe înălţime şi reluă drumul vechii insule, urmat de Kitty. Cu o 
milă înainte de a ajunge la ea, trecu prin faţa porcilor, care tolăniţi 


într-un strat bogat de mâl, păreau să doarmă în chipul cel mai 
fericit din lume. 


— 102 — 


Capitolul XII 


Voi înlătura din Regatul meu, neagra trădare, 

Intriga, pumnalele, puştile şi tunurile. 

Risipindu-şi darurile, în fiecare zi natura, 

Poporului meu inocent le împarte gratis. 
Furtuna 


În cele zece zile care au urmat, Marc Woolston n-a făcut altceva, 
decât să-şi exploreze „domeniile”. Trecând peste braţul de mare 
care înconjura vechea insulă şi pe care-l numise Brăţişorul - fiindcă 
tânărul solitar iubea să dea nume la tot ceea ce vedea, - ajunse la 
zidul de lavă care închidea bazinul şi de acolo înaintă pe jos, de-a 
lungul aceloraşi stânci, peste care călătorise nu de mult pe puntea 
„Brigittei”. Trecerea pe unde adusese „Rancocusul” mai exista, dar 
cele două semne care fixau limitele erau acum mult peste nivelul 
apei. 

Timp de două zile Marc înaintă în această direcţie, până la locul 
unde întorsese din croazieră „Brigitta”, loc calculat aproximativ, 
după cât şi-l mai aducea aminte. Terenurile de formaţiune recentă 
aveau aceleaşi caracteristice, găsite în direcţia opusă. Lacuri mari 
de apă sărată, depozite de nisip şi de mâl, foarte întinse şi din 
vreme în vreme colţuri de stâncă de cincisprezece până la douăzeci 
de picioare, formau trăsăturile caracteristice ale vastului domeniu. 
Cum piedicile se măreau pe măsură ce înainta, Marc hotărî, în după 
amiaza zilei a doua, să se oprească şi să se reîntoarcă pe apă cu 
şalupa, spre a vedea dacă nu poate trece mai departe, în direcţia 
vântului. 

Patru zile după cataclismul care schimbase total înfăţişarea 
terenului, Marc porni pe puntea „Brigittei”. El se folosi de vânt, 
ieşind din Brăţişor printr-o trecere îngustă, până ajunse într-un braţ 
de mare, care mergea aproape în linie dreaptă spre nord-est. Acest 
braţ de mare putea să aibă o jumătate milă lăţime şi aproape peste 
tot, exista apă suficientă pentru plutirea unei corăbii oricât de mari. 
Nu era prea greu, ca pe acolo, o corabie să ajungă până în preajma 
Craterului. Ideea aceasta, cu toată improbabilitatea ei, umplea de 
fericire inima sihastrului nostru. 

Braţul de mare a fost botezat Canalul Speranţei. La trei leghe de 


— 103 — 


Crater, canalul se desparte în două braţe, dintre care unul merge 
spre nord, în vreme ce altul se prelungeşte cât vezi cu ochii spre 
sud-est. Stânca formând punctul de unire a fost botezată Furca din 
Zare şi Marc apucă pe al doilea braţ, unde avea vânt prielnic. 
„Brigitta” îşi continuă drumul, până când Marc ajunse la alte 
canale. Fu ales cel care ducea spre nord-est. Apa era adâncă şi la 
intrare, trecerea avea cam o jumătate de milă; dar canalul se 
termina pe neaşteptate printr-un bazin rotund, de o milă lărgime în 
diametru şi străjuit de un lanţ de stânci, care se ridicau la douăzeci 
de picioare peste nivelul apei. Fundul bazinului îl forma un nisip ca 
aurul, şi sonda arăta o adâncime de douăzeci de braţe. Era un port 
natural, pe care mâna omului cu greu ar fi reuşit să-l construiască, 
mai sigur şi mai comod. 

Marc îşi pierdu mai bine de o jumătate oră alergând în Portul 
Circular înainte de a băga de seamă că suprafaţa netedă a apei 
părea să fie mişcată de o ondulaţie uşoară, care venea din 
extremitatea de nord-est. El porni repede în direcţia aceea şi 
descoperi că stâncile se deschideau, pentru a lăsa o trecere de 
aproape o sută de yarzi” lărgime. Vântul ajutând, Marc intră în tunel 
şi se simţi repede purtat de valurile furtunoase ale oceanului. Mai 
întâi avu o tresărire, la mugetul şuvoiului de apă, care se arunca în 
dantela stâncoasă şi tremura, ca şalupa lui uşoară să nu se sfarme 
de malurile periculoase, unde o singură atingere ar fi fost 
suficientă, pentru a preface barca în bucăţi. Dar prea bun marinar 
pentru a-şi pierde capul, rezistă şi văzu că virând la timp, reuşea să 
ocolească stâncile care-i ieşeau în cale. După ce alergă astfel, 
făcând două trei cotituri, ajunse la o jumătate milă distanţă de un 
parapet înalt de douăzeci, până la douăzeci şi cinci de picioare. 
Acolo se opri, aruncă sonda şi găsi patruzeci de braţe adâncime, 
fără să fi atins fundul. Ajunsese la ocean, adică la limita vechilor 
stânci submarine, care erau acum transformate în insulă. 

Nu era uşor să calculezi distanţa exactă dintre tunelul care 
ducea la Portul Circular şi la Crater. Marc, din ochi şi după timpul 
necesar parcursului, presupunea că sunt vreo douăzeci şi cinci de 
mile, în linie dreaptă. Craterul nu mai era vizibil, nici vârfurile 
catargelor; dar Piscul îndepărtat şi coloana de fum se vedeau 
mereu la orizont. 

Să fi trecut o oră, de când tânărul marinar, se găsea pe valurile 


5 Yard - unitate de măsură anglo-saxonă a lungimii; 1 yard = 3 picioare 
= 0,9144m; 100 yarzi = 91,44m. 


— 104 — 


oceanului, îndepărtându-se gradat de țărm, pentru a evita stâncile, 
când socoti că trebuie să se întoarcă. Era necesar mult sânge rece, 
pentru a cârmi în direcţia stâncilor, spre a găsi trecerea. 

Vântul se înteţea şi Marc trebui să mai strângă pânzele. 
Zgomotul produs de valuri în malul perpendicular, este mai uşor de 
închipuit, decât de scris. Spuma era aruncată la mari înălţimi, aşa 
că zidul de granit fusese acoperit pe toată întinderea. 

Marc nu-şi fixase pe țărm, puncte de recunoaştere pentru a 
regăsi drumul. Nu-i rămânea altceva de făcut, decât să caute un 
loc, unde linia de spumă se întrerupea. Işi reamintea, totuşi, că 
trecerea se prezenta oblic, nu perpendicular pe coastă, şi era 
posibil să fie la o sută de braţe, fără s-o zărească. Timp de o oră 
căută zadarnic şi ajunse la concluzia că trebuia să petreacă 
noaptea în plin ocean, ceea ce reprezenta o perspectivă groaznică. 
De aceea, Marc se hotărî să se îndrepte spre nord, cât mai era ziuă, 
pentru a căuta o altă trecere. 

Vreme de patru ore, urmări linia întunecată a țărmului. După 
socotelile lui, cu vântul care sufla din spate, făcuse pe puţin treizeci 
mile şi putea acuma aprecia întinderea noului său teritoriu. 

Pe la ora cinci seara, ajunse la un promontoriu, după care coasta 
se îndrepta brusc spre vest. Acolo era unghiul imensului munte 
vulcanic şi Marc îl boteză, Capul Nord-Est. Pânza triunghiulară din 
faţa corabiei fu întinsă şi „Brigitta” tăie cu putere valurile spre vest, 
timp de o oră, foarte aproape de ţărmul, care acum nu mai părea 
periculos. 

Era prea târziu spre a se mai gândi să ajungă la vechea insulă. 
De aceea căută un loc potrivit, să arunce ancora, până a doua zi. În 
clipa în care soarele apunea, şi o răcoare plăcută, urma unei călduri 
înăbuşitoare, ţărmul prezentă o spărtură destul de mare, care-l 
invita parcă să intre. Marc îndreptă barca într-acolo şi „Brigitta” 
ascultă supusă. Cu cât înainta, cu atât trecerea devenea mai largă 
şi sfârşi prin a lua proporţiile unui golf. O plajă de nisip imensă, se 
prezenta ochilor, şi Marc o urmă, până când vederea unui izvor îl 
ademeni să se oprească. El aruncă ancora şi debarcă. 

Apa izvorului era rece şi minunată la gust. Nisipul plajei părea 
aur prefăcut în pulbere şi era acoperit de scoici, de o frumuseţe şi o 
mărime deosebită. De aceea Marc numi golful: Baia Scoicilor. După 
ce mâncă lângă izvor, Marc întinse pe plajă o saltea, adusă cu el, şi 
nu întârzie să adoarmă. A doua zi, înaintea plecării, Marc se scăldă 
după cum îi era obiceiul. Ce şi-ar mai fi putut dori? Mâncare avea 


— 105 — 


din belşug, iar colecţia de haine găsită pe bord, îi ajungea pentru 
toată viaţa. Izvoare de apă bună, se aflau pretutindeni, iar moşiile 
lui deveniseră uriaşe. Peste tot puterea lui Dumnezeu era prezentă. 
De aceea în fiecare zi, Marc îşi făcea rugăciunea, purtând în inimă 
icoana nemăsuratei bunătăţi cereşti. 

După ce străbătu Baia Scoicilor, „Brigitta” îşi urmă drumul, în 
direcţia sud-vest, printr-o trecere destul de largă care ajungea la 
un punct, recunoscut de Marc, că ar fi Furca. De aici nu avea decât 
să urmeze drumul de ieri, pentru a ajunge la Crater. Pe la ora zece, 
pusese piciorul pe puntea lui „Rancocus”, unde găsi totul, în starea 
în care lăsase. După ce aprinse focul, pentru a pregăti de mâncare, 
în vederea unei alte călătorii, urcă până la pânza papagalului, spre 
a observa mai cu atenţie, în direcţia Sudului. 

Norul întunecat care învăluise o bucată de vreme locul, recentei 
erupții vulcanice, se destrămase. Un singur punct mai păstra o 
uşoară dâră de fum; dar peste tot, atmosfera se limpezise de aburi 
şi numai distanţa făcea grea o bună vizibilitate. 

Piscul, care răsărea pe neaşteptate din mijlocul oceanului, oferea 
o privelişte sublimă. Ilnălţimea lui nu era de o mie de picioare, cum 
Marc o calculase la început, ci de vreo două mii de picioare. Acest 
colos merita pe drept cuvânt denumirea de Piscul lui Vulcan. După 
ce-l admiră îndelung, Marc luă hotărârea să-l viziteze mai 
îndeaproape. Această decizie avea pentru el toată atracţia noutăţii. 

După amiaza fu închinată pregătirilor călătoriei, care lua pentru 
el proporţiile unui eveniment. Pământul părea să se repauzeze 
după lungile şi violentele convulsiuni încercate; zgomotele surde pe 
care le mai auzise noaptea, încetaseră cu desăvârşire. Nu mai 
exista aşadar, nicio teamă de pericol; totuşi, în clipa în care Marc 
trebuia să se apropie de punctul unde forţele naturii îşi 
desfăşuraseră puterile ascunse, resimţi un fel de spaimă. Gândurile 
care-l chinuiau, îl urmăriră până târziu noaptea şi când se trezi, 
pleoapele nu-i stătuseră aproape închise, cu toate că nu resimțea 
nicio oboseală. 

Acum trebuia să călătorească într-o direcţie cu totul nouă şi 
pentru a ajunge în apele oceanului prin trecerea cea mai potrivită, 
urma să străbată mica strâmtoare, care despărţea craterul de 
lungul lanţ de stânci, pe unde făcuse călătoria, a doua zi după 
cutremurul de pământ. Turma lui se aclimatizase repede şi Kitty 
părăsise singură, înălţimea veche, fără păreri de rău, spre a se 
duce pe noile domenii. 


— 106 — 


După ce străbătu prin mai multe treceri, care se urmau, unele 
strâmte şi periculoase, altele largi şi directe, „Brigitta” ajunse la 
amiază, la punctul meridional. Marc calculă că se găsea la douăzeci 
mile de crater, dar de-abia dacă Piscul părea să fie puţin mai 
aproape. Acest fapt îl făcu să socotească drept foarte serioasă 
problema distanțelor şi rezultatul fu, că Marc se hotărî să rămână 
toată ziua în acelaşi loc, înainte de a porni mai departe. Nu era 
supărat, ca în timpul acesta să cerceteze ţărmul şi insulele vecine, 
spre a cunoaşte bine întregul grup. De aceea căută un loc potrivit 
pentru ancorare şi porni pe jos, cu puşca în bandulieră, potrivit 
obiceiului. 

Trecerea care, la sudul grupului înainta până la ocean, era 
deosebită de aceea pe care o urmase spre est. Golful care o 
închidea avea în direcţia vântului, la capăt, un promontoriu, care 
înainta adânc în mare. Intrarea, ca şi ieşirea, erau uşoare din golf şi 
promontoriul se ridica îndestulător, pentru a servi drept punct 
indicator. 

Din pricina marii cantităţi de nisip şi de mâl, aruncate de erupția 
vulcanică, apa dulce nu lipsea şi Marc descoperi chiar un râuşor, de 
o limpezime deosebită, care se vărsa aproape de locul unde 
ancorase. El înaintă de-a lungul lui vreo două mile şi a ajunse la un 
punct de întâlnire a douăsprezece izvoare, care răsăreau dintr-un 
banc de nisip, de vreo câteva mile lungime. Acest banc era de 
formaţiune nouă? lată un lucru greu de stabilit. Fie că lava a fost 
aruncată de secole, fie că ea este de formaţiune recentă, oferă 
aceeaşi înfăţişare. 

Amurgul de-abia începuse, când prietenul nostru îngenunche pe 
nisip, aproape de şalupă, pentru a se pune o ultimă dată în contact 
cu Divinitatea, înainte de a adormi. Nu se închină multă vreme, dar 
toată frământarea inimii i se ridica spre buze şi rugăciunile lui, 
aveau ceva din devoţiunea sublimă a primilor creştini. 

Cu două ore înaintea răsăritului, Marc se sculă şi porni mai 
departe. Timpul era prielnic şi „Brigitta” se îndreptă spre sud-vest, 
cu ajutorul busolei. Odată cu lumina zilei Piscul întunecat reapăru. 
Marc avu ocazia să se felicite de iuţeala şalupei. Amănuntele 
terenului începeau să se desprindă clar din munte, şi mai avea încă 
de străbătut nouă leghe, aşa de mult se înşelase la primele 
evaluări. 

Începând din clipa aceea, nu străbătea o milă fără să facă noi 
descoperiri. Soarele se ridica şi colinele şi râpele se conturau unele 


— 107 — 


după altele, colorându-se diferit, după poziţia în care se găseau. 
De-abia când ajunse la o milă distanţă, Marc îşi dădu bine seama 
de măreţia priveliştii. Socotit ca o insulă, Piscul lui Vulcan nu avea 
mai puţin de opt până la zece mile lungime, cu toate că lărgimea 
nu întrecea două mile. Inaintând de la sud spre nord, el oferea 
malul mai strâmt observatorului nostru, când pândea de pe 
catargul lui „Rancocus”; motiv pentru care se înşelase şi cu privire 
la distanţă. 

Dintre sutele de milioane de locuitori ai planetei noastre, Marc 
Woolston era singurul sortit să ia parte la acest spectacol formidabil 
al naturii! 

Vântul se înteţise spre sfârşitul călătoriei şi Marc nu era supărat 
să-şi vadă şalupa ajunsă la umbra uriaşelor stânci, care formau 
extremitatea nordică a Piscului. Aproape le atingea, dar cu tot 
adăpostul oferit împotriva vântului, mugetul necontenit al valurilor 
spre țărm îl făcu să se teamă, că nu va fi în stare să ancoreze. Spre 
marea lui părere de rău, aproape se hotărâse să se întoarcă pentru 
a profita de restul zilei, când ajunse într-un loc unde arta, mai mult 
decât natura, părea să-i satisfacă prima dorinţă. 

O intrare strâmtă se arăta între două stânci, de înălţime aproape 
egală, dintre care una înainta în mare ascunzând aproape defileul. 
Trecând prin această poartă, spre care îl împingea un vânt 
favorabil, Marc intră într-un bazin de o sută braţe diametru, care nu 
numai că era înconjurat de bancuri de nisip, dar avea şi un fund 
nisipos. Marc socoti că abordajul este uşor, de aceea strânse 
pânzele, aruncă ancora şi debarcă. 

Din bazin pornea o râpă care urca şerpuitor până la un punct 
înalt, de unde, spumegând, curgea o apă. La început, Marc socoti 
că era apă de mare, dar gustând, văzu că nu-i sărată. Cu puşca pe 
umăr şi cu sacul de merinde în spate, Marc intră în râpă şi urmând 
cursul apei începu să urce. 

Astfel avansă cu unele dificultăţi, două mile, înainte de a ajunge 
pe un teren plat. După trei sferturi din drum, situaţia se schimbă pe 
neaşteptate. În locul pustietăţii sălbatice care întrista privirea, se 
înfăţişa un teren, care cu siguranţă nu răsărise numai de câteva 
zile din adâncimile oceanului. Marc Woolston, trase concluzia că 
vârful Piscului lui Vulcan, forma o insulă cu mult înaintea erupției. 
Dar această insulă era desigur prea joasă, spre a fi zărită de pe 
Crater. 

Un strigăt de bucurie porni din pieptul călătorului nostru, când 


— 108 — 


platoul Piscului i se înfăţişă ochilor. Cocotieri, banani şi o întreagă 
vegetaţie tropicală îşi arăta bogăţiile. După marşul său obositor, 
Marc se aşeză la umbra unui grup de arbori şi culese câteva nuci de 
cocos, pe care le găsi foarte gustoase. Nuci de acestea erau cu 
miile. 

După o odihnă de un ceas la umbra binefăcătoare Marc porni în 
recunoaştere prin pădure. Pe crengi vedea păsări cu pene 
multicolore, dintre care unele i se părură bune de mâncat. Erau din 
specia prepeliţei şi vânătorul nostru dobori mai multe, cu un singur 
foc de puşcă. Lemne se găseau din belşug şi lucrul acesta îl încântă 
pe Marc. De aceea aprinse focul şi pregăti o friptură delicioasă, la 
care adăugă biscuiţi din sac şi câteva înghiţituri dintr-o sticlă de 
rom. Nimic nu-i mai lipsea pentru a fi complet fericit, decât o 
conversaţie prietenească. Atunci, fără să vrea chipul Brigittei îi 
apăru suav, în faţa ochilor. 

lnălţimea muntelui ozonă atmosfera şi respirând-o, Marc simţea 
un fel de beţie. Cât ar fi dorit el să aibă un tovarăş, cu care să se 
bucure de această privelişte. Era departe să-şi închipuie, că se 
găsea chiar în vecinătatea unui semen şi că dorinţele lui cele mai 
scumpe se vor realiza repede. Dar incidentul despre care facem 
aluzie este prea neaşteptat şi prea important, pentru ca să nu-i 
închinăm un capitol special. 


— 109 — 


Capitolul XIII 


Obiceiuri patriarhale ale bătrânului Albion! 

Seara, lângă foc, cu cântece minunate 

Tata, răscolind jarul, îşi înveseleşte copiii. 

Ultimul născut zâmbeşte în braţele mamei, 

În vreme ce soţii plini de fericire 

Schimbă pe ascuns o privire de dragoste! 
Mistress Hemans 


Piscul, adică partea cea mai ridicată a insulei, se găsea la 
extremitatea de nord, la două mile de grupul de arbori, sub care 
Marc Woolston mâncase. Spre deosebire de câmpie, nu avea pomi 
de niciun fel şi se ridica prin culmi prăpăstioase la o mare înălţime. 
Pe coastele lui se zăreau urme de verdeață, care dispăreau de 
unde începea vârful. 

Era evident că din înălţime, întreaga suprafaţă a insulei şi 
oceanul pe o mare întindere, deveneau perfect vizibile. Marc 
reîncepu ascensiunea şi într-o oră ajunse în punctul culminant. 
Câmpia întreagă se desfăşura sub ochii lui, cu arborii şi cu poamele 
sale, cu verdeaţa frunzişului şi a poienilor. Insula părea cultivată şi 
parcă în fiecare clipă se aştepta să vadă grupuri omeneşti 
mişcându-se. Marc purta pe umeri cea mai bună lunetă de pe 
„Rancocus” şi o îndreptă către toate punctele insulei, în speranţa 
să descopere vreo aşezare omenească; dar nădejdea îi fu 
zadarnică. Nu se zăreau măcar urme de patrupede, ori reptile. 
Păsările singure sălăşluiau în grădinile Elysee. Era micul lor paradis. 

Marc începu după aceea să cerceteze Piscul. Existau mari 
grămezi de guano, care rupându-se, în decurs de veacuri, au 
contribuit să mărească fertilitatea câmpiei de la poale. Un râu, mai 
larg decât se putea aştepta, şerpuia la vale, izvorând de la o mică 
înălţime. Într-un punct, la două leghe aproape de Pisc, se forma un 
lac ale cărui ape unduiau mici valuri, în locul unde prisosul de apă 
trecând peste mal, se revărsa spre mare. 

Îşi poate oricine uşor închipui, cu cât viu interes a îndreptat Marc 
luneta spre nord, pentru a căuta grupul de insule, de unde plecase 
chiar în dimineaţa aceea. Era uşor de deosebit, de pe înălţimea 
unde se afla. Imensa suprafaţă, astfel cum se întindea de la nord 


— 110 — 


spre sud, ocupând aproape un grad de latitudine, era comparabilă 
cu o întunecată hartă, întinsă peste suprafaţa apelor, pentru ca să 
o poată examina după plac. Părea o imagine lunară, cu continente 
închipuite şi cu limite neprecise. Marc deosebea cu ochiul liber 
bălțile de apă, împrăştiate ici şi colo, între stânci. Distanţa era atât 
de mare, încât Craterul nu se zărea fără lunetă. 

După ce admiră multă vreme vechile sale domenii, Marc străbătu 
pe rând toate punctele orizontului, pentru a-şi da seama dacă nu va 
găsi alte pământuri. De-abia fixase focarul lunetei şi primul obiect 
care-i izbi ochii, îl făcu să sară în sus. Era un pământ bine distinct 
spre orizontul occidental. Distanţa să fi fost de o sută de mile, 
poate mai mult. Exista aşadar o insulă care putea să fie locuită. 
Emoţia resimţită la vederea acestor regiuni necunoscute, nu se 
poate compara, decât cu cea a astronomului care descoperă o 
nouă planetă. Aproape o oră îşi concentră Marc atenţia asupra 
acestui pământ providenţial. 

Când în sfârşit lăsă în jos luneta, începu să se plimbe în lung şi în 
lat pe Pisc, spre a-şi stăpâni emoția. Pe neaşteptate un obiect şi 
mai uimitor îi fixă privirea şi aproape îi opri respiraţia. Zărise o 
pânză! 

Era prima oară după dispariţia lui Betts, de când ochii lui 
contemplau o corabie. Şi această corabie nu se găsea departe. Ea 
înainta spre insulă ca şi cum ar fi venit să se adăpostească. Văzută 
din înălţime, rămânea încă un punct pe suprafaţa oceanului, dar 
Marc avea ochiul deprins spre a nu se înşela. Era o corabie cu mai 
multe pânze, ori poate cu mai puţine, ce importanţă avea! Punctul 
esenţial rămânea, că era o corabie! 

Marc simţi genunchii slăbindu-i, aşa încât fu silit să se lase la 
pământ pentru a găsi un punct de sprijin. Astfel rămase câteva 
minute nemişcat, multumind lui Dumnezeu în gând pentru darul 
neaşteptat. Apoi, de îndată ce forţele i-au revenit, se ridică nu fără 
teamă, ca nu cumva vasul să fi dispărut şi el să fi fost jucăria unei 
crude iluzii. 

Nu! Nu se înşelase. Micul punct alb se zărea mereu! Marc luă 
luneta pentru a-l cerceta mai îndeaproape şi un strigăt îi scăpă de 
pe buze: 

— Micul yacht! „Neshamony”! 

Sihastrul nostru începu să alerge ca un nebun şi să-şi fluture 
batista ca şi cum era posibil să fie zărit. Marc recunoscu, după 
pânza mică, corabia care fusese târâtă de furtună, cu Bob pe bord. 


— 111 — 


După o trecere de paisprezece luni, ea revenise pe plaja unde 
fusese construită. De îndată ce Marc îşi recăpătă sângele rece, el 
întrebuinţă mijlocul cel mai bun pentru a atrage atenţia şi a-şi face 
cunoscută prezenţa. Trase două tocuri de puşcă şi încărcând, trase 
din nou, până-n clipa în care, un drapel a fost ridicat pe puntea 
corabiei, aflată chiar sub Pisc. In acelaşi timp, un foc de armă 
răsună de pe „Neshamony”. 

La acest semnal Marc începu să alerge nebuneşte prin prăpastia 
pe unde venise, cu riscul să-şi rupă de o mie de ori gâtul. In mai 
puţin de un sfert de oră, pustnicul nostru, strivit de oboseală, se 
găsea pe puntea „Brigittei”, tremurând de spaimă că nu-şi va 
întâlni prietenul, fiindcă fără îndoială, Bob era cel care căuta 
Craterul. Despre aceasta nu mai putea fi îndoială! Şalupa porni cu 
toată puterea pânzelor şi când ieşi în afara stâncii, un strigăt îi 
scăpă lui Marc, care zărise pe „Neshamony”, la o sută de braţe de 
el, căutând un loc pentru ancorare. Strigătul fu repetat de pe 
cealaltă punte şi Marc şi Bob se recunoscură în acelaşi timp. Bob îşi 
aruncă bereta în aer şi scoase trei strigăte de bucurie, în vreme ce 
Marc cădea pe bancă, în imposibilitate de a mai sta în picioare. 
Frânghia pânzei îi scăpă din mâini şi n-ar fi fost în stare să spună ce 
s-a mai întâmplat, până în clipa în care s-a trezit în braţele 
prietenului său, pe puntea micului yacht. 

Trecu aproape o jumătate de oră până când Marc să-şi vină pe 
de-a-ntregul în fire. La sfârşit, lacrimile îl uşurară şi nu-i fu ruşine de 
emoția cu care-şi primi vechiul prieten. Acum zări că mai era cineva 
pe punte; dar cum avea pielea colorată, îşi dădu seamă că avea de- 
a face cu un băştinaş, dintr-o insulă vecină, unde Bob ancorase, 
fără îndoială, şi care primise să-l întovărăşească. Bob rupse primul 
tăcerea. 

— Pe legea mea, domnule Marc, nu m-aş fi aşteptat la o mai 
mare bucurie decât să te revăd, exclamă bravul marinar. Când am 
pornit în croazieră, emoția mă copleşea şi credeţi-mă, aveam 
siguranţa că o să vă întâlnesc. 

— iți mulţumesc, Bob, îţi mulţumesc. Dumnezeu fie lăudat 
pentru marea sa bunătate! S-ar părea după tovărăşia în care te 
găsesc, că ai stat undeva, într-o insulă. Dar ceea ce-mi pare 
minunat, este că ai regăsit Craterul, tu care nu-ţi prea băteai capul 
cu metodele de recunoaştere marinăreşti. 

— Craterul! muntele acesta este Craterul? Al dracului s-a mai 
schimbat pe aici pământul, de la plecarea mea, domnule Marc. 


— 112 — 


Sihastrul nostru îi povesti cataclismul care avusese loc, scurta sa 
istorie, construirea şalupei şi ultimele călătorii şi descoperiri. Betts 
era numai urechi. Din vreme în vreme arunca o privire mirată 
asupra grămezii imense de stânci, care răsărise din mare pe 
neaşteptate, ori fixa dâre de fum, însemnând craterul submarin al 
vulcanului. 

— Atunci, toate cutremurele de la noi, îşi au explicaţia, strigă el, 
când Marc termină. Inchipuiţi-vă, mă găseam la cel puţin cinzeci de 
leghe depărtare şi ne loviseră acolo nişte cutremure, că nu era chip 
să rămână omul o clipă în picioare. O corabie a venit două zile după 
aceea şi marinarii povesteau, că la o sută leghe mai spre nord, au 
crezut că pământul şi cerul aveau să se unească definitiv, în 
mijlocul oceanului. 

— A fost un cutremur de pământ extraordinar, pentru a provoca 
astfel de prefaceri; dar presupuneam că Providența m-a învrednicit 
să fiu singurul martor. Dar, ia spune-mi? Vorbeai despre o corabie. 
Ai întâlnit vreuna? Imi pare imposibil. 

— Am întâlnit domnule Marc, fără îndoială. Dar aşi proceda mai 
bine, povestindu-vă pe îndelete aventurile mele. Este mult de 
înşirat. Să debarcăm întâi, să arunc şi eu o privire pe insula aceasta 
atât de lăudată şi să spun două cuvinte păsărelelor, care aţi afirmat 
că sunt atât de gustoase. M-am născut la Jersey şi mă pricep la 
vânat. 

Marc ardea de nerăbdare să audă povestirea lui Bob, cu 
deosebire de când era vorba de întâlnirea unei corăbii; dar 
sărmanul lui prieten murea de foame şi trebui să-i dea dreptate. 

Intrarea în stâncă era aproape. Cele două bărci se îndreptară 
împreună şi ancorară. 

Prietenii, întovărăşiţi de omul de culoare, începură ascensiunea. 
Marc culese în drum bereta, puşca şi celelalte obiecte, pe care în 
goana lui nebună le aruncase. In timpul urcuşului schimbară puţine 
cuvinte; dar ajunşi pe tăpşan, Bob şi tovarăşul său nu erau în stare 
să-şi oprească strigătele de satisfacţie. Spre mirarea lui Marc, 
pielea întunecată vorbea aceiaşi limbă ca şi Bob! Intorcându-se să-l 
privească mai bine, recunoscu o figură destul de familiară. 

— Ce-mi văd ochii, Bob, exclamă Marc. Nu cumva acesta-i 
Socrate? 

— Ba da, domnule „Soc” în persoană. Şi Didona soţia lui, nu-i 
decât la o depărtare de o sută de mile. 

Răspunsul acesta pe cât de simplu părea, făcu asupra tânărului 


— 113 — 


marinar o impresie neobişnuită. Socrate şi Didona erau sclavii 
Brigittei, în clipa în care el părăsise America şi făceau parte din 
proprietatea pe care o moştenise de la bunica sa. Marc îi cunoştea 
bine şi Didona, cu familiaritatea unei servitoare favorite, avea 
obiceiul să-l numească „tânărul stăpân”. O mulţime de îndoieli, de 
presupuneri, de spaime au pus în aceeaşi clipă stăpânire pe 
gândurile eroului nostru; dar se temea să formuleze vreo întrebare. 

Cu paşi repezi, aproape neştiind ce face, se îndreptă spre 
buchetul de arbori unde mâncase. Câteva prepeliţe erau încă 
neatinse. Scormonind cenuşa reaprinse focul şi în câteva minute, 
Bob se văzu servit cu o friptură suculentă, udată cu romul excelent 
pe care-l ştia de multă vreme. 

Bob mănâncă fără grabă. Se temea ca nu cumva povestirea lui 
să nu provoace o prea adâncă emoție lui Marc. De aceea era 
încântat că acesta îl recunoscuse pe negru, ceea ce-l pregătise 
oarecum să afle evenimentele excepţionale. In sfârşit Betts, îşi 
termină masa şi după o serie de aluzii preparatorii, se hotărî să 
intre în materie. Ar fi prea greu să-l urmărim în toate întortochelile 
dialectice şi Marc rezistă cu dificultate să nu-l întrerupă de o sută 
de ori, cu deosebire când trată despre curenţi, despre vânturile 
prielnice sau contrarii şi despre toate împrejurările materiale ale 
călătoriei. De aceea ne vom mărgini să amintim miezul acestei 
discuţii. 

Când Betts a fost dus departe de Crater, de uraganul anului 
trecut, el nu avea altceva de făcut decât să lase pe „Neshamony” 
să alerge înainte, nebuneşte. Din fericire, vântul avea o putere atât 
de mare, încât valurile purtau micul yacht peste stânci fără 
aproape să le atingă. Astfel ajunse în mijlocul mării, unde pluti la 
întâmplare, fără a fi posibil să întindă pânzele. Timp de opt zile, 
Bob încercă în zadar să se reîntoarcă spre a revedea prietenul, dar 
nu reuşi. Ceea ce realiza pe drum ziua, pierdea în timpul nopţii, 
când dormea. Aşa explica lucrurile Bob, dar Marc presupunea mai 
degrabă că n-a ştiut cum să se orienteze. 

In a opta zi coasta unui pământ mare se arătă şi Bob cârmi în 
acea direcţie, în speranţa să găsească locuitori; dar nădejdea îi fu 
zadarnică. Găsi acolo un munte vulcanic, având mare asemănare 
cu Piscul lui Vulcan, şi complet nelocuit. II boteză „Rancocus” şi 
rămase acolo mai multe zile. După descrierea făcută, după poziţia 
arătată, Marc nu se îndoia că era vorba de insula zărită din vârful 
Piscului. 


— 114 — 


Din punctul cel mai înalt al insulei Rancocus, se vedeau alte 
pământuri spre nord şi spre vest şi Bob se hotărî să se îndrepte 
într-acolo, în speranţa să întâlnească acolo corăbii, venite să se 
aprovizioneze cu lemn de santal şi ceară. La o sută de leghe de 
muntele vulcanic, găsi un grup de insule joase, care erau locuite. 
Băştinaşii erau obişnuiţi cu oamenii albi şi erau foarte blânzi. Fără 
îndoială, apariţia neaşteptată a a yachtului „Neshamony” cu un 
singur marinar drept întreg echipajul, li s-a părut ceva de domeniul 
miraculosului; şi astfel când Bob debarcă, i se dădură toate 
onorurile posibile lui şi bărcii sale. Hâtrul nostru şi-a dat repede 
seama de profitul pe care-l putea trage din această confuzie şi nu 
manifestă niciun fel de rezistenţă. Astfel legă prietenie cu şeful 
sălbaticilor, făcându-şi jurăminte de prietenie şi frecându-şi în semn 
distinctiv nasurile. Acest şef se numi Betto, prin schimbarea 
numelui, iar Bob primi numele de Ooroony. După o lună de răgaz 
fericit, Bob fu dus de prietenul său într-un alt grup de insule, aflat la 
două până la trei sute mile spre nord, unde găsi o corabie sud- 
americană cu pescuitori de perle, gata de plecare. 

Din cauza unei neînţelegeri cu căpitanul spaniol, Bob fu părăsit 
de şeful sălbaticilor. Neavând altă soluţie mai bună, Betts se 
îmbarcă pe bricul care pleca a doua zi. Debarcat la Panama, 
străbătu istmul şi ajunse la Philadelphia, cam la cinci luni după ce 
părăsise Craterul. 

Armatorii lui „Rancocus” cărora Bob le-a povestit tot ce se 
întâmplase, părăsiră ideea să salveze corabia din pricina 
cheltuielilor pe care le-ar fi necesitat o nouă expediţie. Ei căutară 
să se despăgubească prin asigurare şi-l făcură pe Bob să jure că 
vasul se pierduse; jurământ care fie spus, a format baza unui 
proces celebru tot timpul vieţii prietenului Abraham White. 

Brigitta află şi ea mărturisirile lui Bob şi le primi cu torente de 
lacrimi. Sora eroului nostru, Ana nu se arătă mai puţin mişcată. Bob 
venise la timp. Cum se împliniseră aproape trei luni, de când 
corabia trebuia să se fi întors, doctorul Yardley se sili să-şi 
determine fata să admită că este văduvă, dacă faimoasa căsătorie 
mai putea fi socotită legitimă. 

Intr-adevăr, războiul reîncepuse între cei doi medici din Bristol, 
mai groaznic ca întotdeauna, din pricina unor bolnavi veniţi să se 
caute, în vreme ce frigurile galbene bântuiau la Philadelphia. 
Doctorii nu cădeau deloc la înţelegere asupra tratamentului care 
trebuia urmat; unii recomandau excitante, alţii calmante. Doctorul 


— 115 — 


Woolston devenise şeful unui grup, iar doctorul Yardley al celuilalt 
grup. Care dintre ei avea dreptate? Mai degrabă ar fi trebuit să 
admitem că amândoi greşeau. Nu de mult timp, Ana Woolston se 
căsătorise cu un medic tânăr, când s-a produs faimoasa ruptură pe 
motivul tratamentului frigurilor galbene. Soţul ei, se numea Heaton 
şi avu nenorocirea să aibă o altă părere decât a socrului său, ceea 
ce duse repede la o răcire a raporturilor. Pe de altă parte, doctorul 
Yardley nu putea da pe deplin dreptate ginerelui doctorului 
Woolston şi îşi modifică în parte teoria, pentru a evidenția 
dezacordul, în aşa fel, încât sărmanul doctor Heaton se trezi având 
lumea întreagă împotrivă, fiindcă avusese curajul să rămână ferm 
pe poziţia sa şi în convingerile sale. 

Toate aceste împrejurări, adăugate la lipsa prelungită a lui Marc, 
au mâhnit adânc pe Brigitta şi Ana. Mistress Yardley murise de 
câteva luni. Culmea nenorocirii era că doctorul Yardley şi-a pus în 
gând să conteste legitimitatea căsătoriei, de pe bordul vasului. El 
avea o mare influenţă în ţinut şi spera să ajungă la un rezultat. 
Merse până acolo, încât începu un fel de procedură în numele 
Brigittei, pentru a obţine o despărţire legală. In plus, argumentul 
care mărea furia doctorului, dacă ar fi să credem persoanele 
caritabile, era în legătură cu noua moştenire a Brigittei. O rudă îi 
lăsase în testament cinci mii de dolari. A lăsa să treacă toate 
aceste bogății într-o familie pe care o ura, era prea mult. Nu, mai 
bine să aibă o mie de procese până la obţinerea divorţului, ori mai 
simplu, să desfacă o căsătorie care era nulă de drept, decât să 
cedeze. 

Brigitta, după cum se întâmplă totdeauna cu o femeie frumoasă, 
avea de partea ei simpatia publică. Ea nu renunţase la speranţa de 
a-şi revedea bărbatul şi se socotea fericită să poată împărţi cu el o 
avere care ar fi dat posibilitatea lui Marc să renunţe la călătoriile 
sale pe mare. 

Betts, sosi la Bristol chiar în ziua când se dăduse o hotărâre într- 
o chestiune incidenţă a procesului: „Yardley contra Woolston”, 
Această hotărâre nu prejudicia cu nimic fondul. Era o chestiune de 
formă, care însă dădea nădejdi tatălui şi umplea de spaimă inima 
fiicei sale şi a prietenei acesteia, Ana. Sărmanele copile nu 
cunoşteau legile, pentru a-şi da seamă de situaţie şi doctorul 
Yardley le înspăimânta, cu un pretendent la mâna Brigittei, în 
persoana unui student la medicină, care împărtăşise în totul 
părerile tatălui fetei. 


— 116 — 


Situaţia precară a doctorului Heaton complica lucrurile. Era 
sărac, fără clientelă şi doctorul Woolston nu se gândea deloc să-i 
facă una. Cum putea trimite el bolnavi la un medic care voia să-i 
trateze prin calmante? De aceea îl lăsa pe John, bărbatul Anei, să 
moară de foame, pentru a rămâne împăcat cu conştiinţa şi 
principiile sale. 

Astfel stăteau lucrurile, când Bob apăru la Bristol, pentru a vesti 
pe Brigitta că Marc trăieşte. Ştiind condiţiile în care se făcuse 
căsătoria, Bob avu o întrevedere secretă cu soţia superiorului său, 
căreia în povesti totul. Zguduită de emoție, Brigitta izbucni în plâns. 
După ce îşi recăpătă sângele rece şi găsi puteri noi în rugăciune, 
luă hotărârea să plece singură, în căutarea bărbatului ei. Mai mult, 
hotărî să rămână cu el în insulă, spre a nimici orice nădejdi de 
despărţire, făurite de doctorul Yardley. 

La această expediţie îndrăzneață, mai luau parte Bob, doctorul 
Heaton şi soţia sa. Proiectul a fost discutat şi adoptat repede. Nu 
mai rămăsese decât să se vadă cu ce mijloace va fi realizat. 

John Heaton avea un frate care locuia la New-York, unde se 
ducea des să-l vadă. Acolo avea şi Brigitta cei cinci mii de dolari 
depuşi, de aceea i se dădu voie să plece cu Ana. Un vapor 
newyorkez se pregătea să ridice ancora pentru coasta de nord-vest 
a Americii. Grupul de călători opri în secret locuri. Cumpărăturile 
trebuitoare, făcute în grabă, au fost trimise pe bord. In clipa plecării 
din New-York, scrisori de adio erau trimise la Bristol. Bob se găsea 
pe punte cu Socrate, Didona şi Junona, care fugiseră din casa 
părintească potrivit ordinului stăpânei lor şi a unei anume Marta 
Waters. Aceasta era o veche cunoştinţă a lui Bob, făcând parte ca 
şi el din „Secta Amicilor”. li mai în tovărăşia şi Jana Waters, sora 
Martei. 

Toate măsurile fuseseră în aşa fel luate, încât fugarii noştri, în 
număr de nouă, se treziră în largul oceanului, fără a fi întâmpinat 
cea mai mică piedică. In timpul călătoriei, nicio furtună nu-i supără 
şi ajunseră fără întârzieri la Panama, cinci luni, zi după zi, de la 
plecarea din New-York. Acelaşi bric care-l adusese pe Bob, trebuia 
din nou să plece pentru mările de sud. Călătorii fură primiţi pe bord 
fără greutăţi, înainte de a părăsi portul Panama se mai adăugă un 
fugar. Era un tânăr tâmplar american, cu numele de Bigelow, care 
dezertase de pe corabia lui acum un an, pentru a se căsători cu o 
spaniolă şi care nu mai era în stare să sufere felul de viaţă din 
Panama. El îşi luă soţia şi un copilaş, cu obligaţia să rămână în 


— 117 — 


slujbă la Heaton doi ani, în schimbul unui salariu convenit. 

De la Panama la insula Perlelor, călătoria a fost lungă, dar lipsită 
de dificultăţi prea mari. In şaizeci de zile, călătorii au debarcat cu 
toate bagajele lor. Incărcătura cuprindea două vaci, un taur, doi 
mânji de un an, câteva capre, şi unelte de agricultură. In insulele 
Perlelor, Bob îşi regăsi prietenii. După ce le împărţi daruri potrivite, 
căzură la înţelegere cu ei, să-i transporte cu tot ce aveau, în 
insulele lui Betto, adică pe o distanţă de vreo trei sute de mile. Caii 
şi vacile au fost aşezate pe un „catamaran” un fel de plută enormă, 
utilizată pe mările liniştite. 

In insulele lui Betto, găsiră micul yacht, exact în locul şi starea în 
care îl lăsase. Nicio mână nu atinsese lemnăria de pe 
„Neshamony”, barca fiind socotită sfântă. Ooroony primi o puşcă şi 
câteva muniții, drept plată pentru credinţa sa. Un nou aranjament 
fu încheiat în vederea transportării coloniei pe insula „Rancocus”. 
Bob îşi amintea atât de bine direcţia urmată cu prilejul primei 
traversări, încât ancoră fără nicio greutate. 

Dacă băştinaşii se mirară mult văzând vacile şi caii, înfăţişarea 
insulei Rancocus nu prezentă pentru ei un subiect mai mic de 
încântare. Până atunci niciunul dintre ei nu ştia ce este un munte. 
Insulele unde locuiau erau foarte puţin înalte şi vederea unei coline 
lua proporţiile unui fenomen. 

Heaton şi Bob socotiră prudent să le dea drumul, fără a-i duce 
mai departe. Nici despre Crater nu le amintiră nimic, 
necunoscându-le intenţiile. 

Părea imposibil să plece mai departe cu toţii. Yachtul 
„Neshamony” nu era suficient să-i transporte, împreună cu 
proviziile. Pe urmă mai exista un motiv: doamna Heaton născuse şi 
bărbatul ei se simţea în imposibilitate s-o lase singură. Prezenţa 
Brigittei era de asemenea foarte utilă. Astfel se luă hotărârea, ca 
Bob să pornească singur în căutarea lui Marc. 

Deoarece Betts nu ştia să se orienteze decât instinctiv, el îşi fixă 
un plan de acţiune, admițând că insula era în direcţia vântului şi 
într-o rază de o sută de mile. Plimbându-se pe stâncile insulei 
Rancocus, zări Piscul lui Vulcan şi făcu presupunerea, că mult 
căutatul Crater se găsea la nord de acest munte ciudat, fără să ştie 
marile transformări întâmplate. 

De aceea când Bob plecă pe „Neshamony” cu Socrate, el 
manevră spre Pisc, fiind sigur că se găseşte pe calea cea bună. 
După zece ore de mers, zări craterul noului vulcan. Spre acest 


— 118 — 


punct se îndreptă mai întâi şi după ce alergă în jurul lui o bună 
parte din noapte, profită de primele raze ale dimineţii, spre a căuta 
un punct de debarcare în insula necunoscută. 

Negăsindu-l, se pregătea să plece mai departe, când auzi 
focurile de puşcă. 


— 119 — 


Capitolul XIV 


Nicio pasăre nu învaţă să zboare. 

Nici cerbul să alerge, nici izvorul să murmure; 

Fiecare îşi urmează instinctul, iar inima 

Singură bate şi învaţă să iubească. 
Churchyard 


Nu mai încercăm să precizăm emoția lui Marc în timpul acestei 
povestiri. Brigitta, pe care o iubea atât de mult, şi al cărei chip nu 
încetase o clipă să-i poarte în amintire, Brigitta, care era mai 
demnă decât oricând de dragostea lui, se găsea acum într-o insulă, 
de unde putea să vină în câteva ore! Nu va mai rămâne singur! De- 
abia îi venea să creadă! De aceea îi trebuia oarecare timp pentru a 
se obişnui cu această minunată schimbare, întâmplată în viaţa lui. 
De câte ori, dimineaţa, trezindu-se, uita că are tovarăşi şi când 
aducerea aminte îi revenea, cât de arzătoare se ridica rugăciunea 
lui către cer! Această intensificare a credinţei a continuat să-l 
stăpânească tot restul vieţii şi semnele milei divine s-au întețit în 
jurul lui. Dar să nu anticipăm evenimentele. 

Marc şi Bob hotărâră, după o îndelungă chibzuială, că cel mai 
bun lucru ce-l aveau de făcut, era să aducă pe Crater micul grup. 
Acum, când sălbaticii cunoşteau existenţa insulei Rancocus, vizitele 
lor aveau să devină mai dese şi cine putea garanta, că buna 
înţelegere va ţine multă vreme? Fără îndoială, de pe insula 
Rancocus se vedea Piscul lui Vulcan şi de pe Pisc, Craterul; şi era 
nevoie deîndată să ia măsurile de apărare, împotriva oricărui atac. 
Se ştie că indigenii străbat adeseori mari distanţe pe luntrile şi 
plutele lor, dar poate vederea vulcanului în activitate îi va ţine în 
respect, deoarece vor atribui fenomenul influenţei unui zeu, ori 
demon, care nu va lăsa nepedepsită invadarea domeniilor sale. 

In timpul discuţiilor, Socrate îşi trecu vremea vânând câteva 
duzini de prepeliţe. Această friptură delicioasa spunea Bob, lipseşte 
pe insula Rancocus şi desigur micul grup de acolo va fi fericit s-o 
guste. 

Soarele apunea, când „Neshamony” ieşi din Micul Golf - cum îl 
botezase Marc. Acum observară cu atenţie împrejurimile, pentru ca 
să-l găsească repede şi în viitor. Bun marinar pe râuri, negru 


— 120 — 


conducea perfect yachtul, talent pe care-l câştigase pe râul 
Delaware, unde din copilărie se ocupa cu vâslitul. De altfel, pentru 
a trece de la o insulă la alta era de ajuns să urmezi direcţia 
vântului, care rămânea neschimbată, cu excepţia timpului când se 
dezlănţuiau furtuni neaşteptate. 

Marc se entuziasmă de felul în care micul yacht plutea. Bob îi 
explică toate calităţile acestei corăbii minunate, trăgând concluzia 
că la nevoie, se putea încerca cu ea şi o călătorie spre continent. 
Era un ajutor preţios, în excursiile viitoare, fiindcă „Neshamony” 
rezista în larg, chiar unui vânt potrivnic. „Brigitta” înfăţişa o luntre 
mai modestă şi rămăsese ancorată în Micul Golf. Nu mai este 
nevoie să spunem, că în timpul nopţii conversaţia n-a fost mai puţin 
vie, deoarece Marc se interesa mereu de soţia sa, de cum îi merge 
şi de alte o mie de mărunţişuri. 

De-abia răsărise soarele, când insula Rancocus se ivi la orizont. 
Astfel, în zece ore, „Neshamony” străbătuse o distanţă de şaptezeci 
de mile. Insula nu mai era decât la zece leghe. Marc nu mai ştia 
cum să-şi stăpânească nerăbdarea. Aceasta nu-l împiedecă să-şi 
îndrepte puţin hainele, să-şi spele faţa şi să se pieptene îngrijit, 
pentru a apărea într-o lumină cât mai favorabilă în ochii Brigittei. 
Părul îi crescuse prea mare şi o clipă plănui să-i ceară lui Bob, să 
pună foarfeca în mişcare. Dar renunţă, gândindu-se că amănuntul 
acesta nu-l dezavantajează şi că mai târziu va cere prietenei sale, 
să-i facă serviciul în cauză, lucru care dinainte îl umplea de 
încântare. 

„Neshamony” se apropia tot mai mult. Acum se găsea numai la o 
leghe de coasta septentrională, când Bob ridică un mic fanion, în 
vârful catargului. Era semnalul convenit, în cazul când căutarea 
izbândise. Intre lucrurile aduse de Heaton erau trei corturi, pe care 
acesta le cumpărase la o licitaţie de efecte militare. Aceste trei 
corturi fuseseră ridicate între stânci şi plajă şi constituiau provizoriu 
locuinţele coloniei. Bob i le arătă lui Marc, a cărui inimă bătea să-i 
spargă pieptul. Vacile şi mânjii păşteau în libertate. Pe o mică 
platformă, care servea de debarcader, o femeie tânără stătea în 
picioare, făcând semne. La un moment dat ea căzu în genunchi, 
nemaifiind în stare să reziste emoţiei. Bob manevră în aşa fel, încât 
să dea posibilitate lui Marc să sară pe țărm, în vreme ce ancorarea 
o făcu mai departe, pentru a nu stânjeni cu nimic fericirea, acestei 
prime întâlniri. 

De-abia după o jumătate de oră Marc şi Brigitta reuşiră să se 


— 121 — 


smulgă unul din braţele celuilalt, pentru a se apropia de grupul 
prietenilor lor. Marc îşi sărută cu încântare sora şi strânse mâna 
cumnatului său. A fost o zi de emoţii adânci şi mereu reînnoite. 
Intrebările şi răspunsurile nu mai conteneau. Marc trebui să 
povestească tot ce i s-a întâmplat şi produse un val de emotie, 
când aminti despre cutremurul de pământ, provocat de vulcan. Dar 
povestitorul îi făcu să înţeleagă că îndeosebi erupția aceasta 
demonstra, că vor avea de acum înainte o epocă de o anumită 
siguranţă. 

Colonii noştri au rămas o săptămână pe insula Rancocus, 
bucuroşi să guste în linişte fericirea. Dar anumite măsuri de 
siguranţă trebuiau repede luate. Zvonul sosirii lor nu va întârzia să 
se răspândească şi era posibil să aibă vizitatori neplăcuţi. În grupul 
insulelor lui Betto, ca peste tot, existau partide în duşmănie şi 
trebuise întreaga influenţă a prietenului lor, şeful Ooroony, pentru 
ca Bob să iasă cu bine din mâinile insularilor, unde căzuse. Dacă 
evenimentele ar fi răsturnat pe Ooroony, aducând în locul său un 
duşman periculos, era grav. De altfel bărcile cu războinici se puteau 
pune în mişcare, chiar fără ştirea lui şi fără să i se ceară voie. 
Prudenţa dicta coloniei să plece repede. Transportarea vacilor şi a 
mânjilor era cea mai grea; deoarece micul yacht nu fusese 
construit pentru a primi astfel de oaspeţi. Totuşi se calculă un 
spaţiu rezervat unei singure vite, în vreme ce mai rămânea loc 
suficient pentru cinci, şase persoane. Primul transport trebuia să 
pună în siguranţă femeile şi ceea ce era mai preţios din lucruri. 
Conducerea o avea Marc, împreună cu Heaton şi Socrate. Bob şi 
Bigelow urmau să rămână spre a păzi mica turmă şi tot ce rămânea 
din mobilă, unelte şi alimente. Făcură socoteală că micul yacht se 
putea întoarce în opt zile. Despărţindu-se de prietena Marta, Bob îi 
atrase luarea aminte asupra prepeliţelor de pe Piscul lui Vulcan, şi 
o lăsă să înţeleagă că pentru o duzină de astfel de păsări, 
preparate după cea mai bună reţetă, i-ar rămâne pentru totdeauna 
recunoscător. 

A doua călătorie era mult mai grea decât prima, deoarece 
trebuia mers împotriva vântului. După sfatul lui Bob, Marc micşoră 
puterea pânzelor. Cârma o îndreptă spre sud pentru a lăsa micului 
yacht libertatea înaintării, hotărât să nu vireze decât când se va 
apropia de vulcan, lucru care reuşise de minune prietenului său. 
Pornise la apusul soarelui. A doua zi dimineaţă vulcanul era vizibil şi 
se îndreptă către el. După două zig-zaguri, nu se mai găsea decât 


— 122 — 


la o leghe. Atunci cârmi spre nord-est. Vulcanul era liniştit. Se mai 
auzeau zgomote subterane şi din vreme în vreme, pietre mari erau 
aruncate în aer; dar toate acestea semănau cu ultimele pâlpâiri ale 
unui foc de artificii. Modificările care au avut loc în toată alcătuirea 
fizică a acestei zone erau încheiate; şi ceea ce mărea siguranţa lui 
Marc, se datora constatării că fundul oceanului se ridica progresiv. 
La o leghe de noul crater, sondajul arăta de-abia douăzeci braţe 
adâncime. 

intre vulcan şi Piscul lui Vulcan, spre care se îndrepta, vântul 
sporea şi avu prilejul sa constate calităţile micului yacht. Valul era 
lung şi înalt, totuşi corabia înainta cu o siguranţă care nu s-ar fi 
putut bănui. Nu-i mai rămânea acum decât să urmeze vreo două, 
până la trei mile coasta, spre a intra în Micul Golf. Marc povestise 
prietenilor săi ce ascunzătoare bună avea acolo pentru yacht, aşa 
de sigură, că-şi pierdu singur o mulţime de vreme până s-o 
regăsească, fapt care stârni râsul general. Acolo se găsea ancorată 
şi „Brigitta”, omonimul soţiei sale. Adevărata Brigitta surâse când îi 
arătă mica şalupă care o înlocuise atât de mult timp pe lângă el şi îl 
sărută pentru a-i mulţumi de această infidelitate plăcută. 

Marc şi Socrate, Didona, Tereza şi soţia lui Bigelow îşi luară 
însărcinarea să transporte bagajele mai grele; Heaton îşi sprijinea 
soţia care ducea în braţe copilul. Brigitta, zvăpăiată ca o căprioară 
şi doritoare să vadă mai repede priveliştea pe care Marc i-o 
descrisese elocvent, porni înainte şi ajunse pe tăpşan, cu un sfert 
de oră mai devreme decât ceilalţi. In clipa în care grupul ajunse şi 
el pe tăpşan, văzură încântătoarea fiinţă alergând, culegând fructe 
şi jucându-se ca un copil. Marc simţi cum i se umple sufletul de 
încântare. Cu câteva zile mai înainte, nu admirase decât cadrul 
magnific al acestui tablou. De câte ori nu se asemăna el lui Adam, 
în Paradisul pământesc, înainte de a i se fi trimis femeia drept 
tovarăşă. Paradisul exista mai departe, dar cea mai minunată Evă 
venise să-i dea viaţă! 

Obiectele transportate, cuprindeau şi tot ceea ce era necesar 
pentru pregătirea dejunului. Focul fu aprins, iar oala de fiert 
aşezată deasupra. Sărmanele prepelite erau atât de blânde, încât 
îţi făcea milă să le înşeli încrederea. Heaton, cu două focuri de 
puşcă, dobori mai multe decât era nevoie pentru întregul grup. 
Marc adusese mai de mult de pe Crater, un paner cu ouă proaspete 
şi Brigitta îl transportase sus, cu multă plăcere. Ouăle, prepeliţele, 
curmalele, laptele nucilor de cocos, iată felurile cu care-şi potoliră 


— 123 — 


colonii foamea, după călătoria destul de lungă pe apă şi pe munte. 

Le trebuiră apoi două zile spre a transporta, toată încărcătura de 
pe „Neshamony”, sus, adică în Eden, pentru a întrebuința numele 
dat de Brigitta! Două dintre corturi fură întinse. Ele aveau funduri 
de scândură şi erau mari şi comode. De altfel, aproape nu se vedea 
nevoia unui acoperiş, într-o astfel de climă. O magazie, acoperită 
cu buruieni fu clădită alături. A treia zi, instalaţia era completă şi 
Marc începu pregătirile pentru întoarcerea în insula Rancocus. 
Despărțirea aceasta, provocă mult plâns Brigittei şi ea îl sfătui cu 
deosebire să se păzească de insulari, dacă între timp îşi vor fi făcut 
apariţia. 

Trecerea între cele două insule devenea mereu mai uşoară. De 
fiecare dată Marc cunoştea mai bine direcţia curenților şi înălţimea 
valurilor. Acum îi trebuiră trei ore mai puţin pentru a străbate 
distanţa şi pornit la răsăritul soarelui, ajunse la amiază în insula 
Rancocus. Nimic important nu se petrecuse în timpul lipsei sale şi 
fără întârziere grupul începu încărcarea yachtului. O vacă cu vițel fu 
ridicată pe punte şi chiar în seara aceea „Neshamony” porni 
îndărăt. 

Brigitta se afla la debarcader, când yachtul intră în Micul Golf şi o 
clipă după aceea Marc o strângea cu bucurie în braţe. Cât de 
deosebite i se păreau acum toate, sărmanului solitar! Văzându-şi 
soţia, uită într-o clipă întreaga oboseală. 

La început a fost imposibil să se împingă vaca spre înălţimea 
stâncoasă. Numai după ce-i luară viţelul, auzindu-i glasul, ea porni 
să-l ajungă. Intr-o oră convoiul se afla în Eden şi vederea pajiştii 
uriaşe, provocă imensă bucurie animalelor, care nu mai ştiau unde 
să pască întâi. 

Marc nu mai participă la a treia călătorie. Ana îşi recăpătase 
forţele şi se însănătoşise complet, astfel că soţul ei putea la rândul 
lui să plece. Heaton lăsase câteva lăzi cu o încărcătură prețioasă şi 
ar fi dorit să supravegheze singur la transportul lor. De aceea se 
oferi să plece, cu Socrate, pentru a nu mai despărţi iar tânăra 
pereche. Cumnatul Marc îi dădu toate sfaturile necesare şi folosind 
propriile sale cunoştinţe de navigaţie, reuşi să ducă la bun sfârşit 
operaţia. Condusă de noul ei căpitan, „Neshamony” reveni în port a 
patra zi de la plecare, aducând ultima vacă, viţelul ei şi o parte 
dintre capre. 

Văzând că acum putea să aibă încredere în tânărul doctor pentru 
a manevra micul yacht şi că drumurile până la insula Rancocus nu 


— 124 — 


vor suferi întârzieri, Marc se hotărî să nu mai amâne satisfacerea 
dorinţei vii a soţiei sale, de a vizita Craterul, cu amândouă 
„Brigittele”. li părea bine să mai arunce o privire asupra moşiilor 
sale, pe care le părăsise în ultima vreme şi Brigitta ardea de dorinţa 
să vadă locurile, unde bărbatul ei trăise aşa de multă vreme în 
singurătate. Nu exista un amănunt care să nu-i fie familiar şi pe 
care să nu-l fi pomenit de douăzeci de ori în discuţiile ei cu Marc; 
dar simţea infinită plăcere să vadă această lume cu ochii, 
transformând astfel tabloul imaginativ în realitate. Kitty cu 
deosebire o încânta şi chiar pentru turma de porci resimțea o 
anumită atracţie şi milă, totul fiind învăluit în fumul celei mai 
romantice desfăşurări de fapte. 

Ana se arătă veselă să rămână pe Pisc cu Tereza şi Didona. Ea 
găsea în tovărăşia copilului o lume nouă care nu-i dădea o clipă 
răgaz şi nimeni nu se pricepea mai bine ca Didona, în îngrijirea 
copiilor mici. 

Dimineaţa şalupa ieşi din adăpostul ei, mânată de o briză 
răcoroasă. Soarele răsărea minunat din adâncul oceanului, 
împrăştiind raze de aur pretutindeni. Niciodată Piscul lui Vulcan n-a 
desfăşurat mai strălucitor sublima lui întruchipare, sub cerul 
tropical. Brigitta era fermecată şi cu ochii fixaţi asupra acestui 
tablou de basm spuse: 

— Craterul o fi atrăgător, iubite Marc şi întrucât mă priveşte, nu 
voi uita niciodată ce ajutor providenţial ai găsit acolo. Dar priveşte 
te rog Edenul! Vom avea oare curajul să-l mai părăsim? 

— Toate se pot aranja, scumpa mea. Desigur, Piscul oferă 
imense posibilităţi; dar dacă ne gândim în chip serios să făurim o 
colonie, nu ne vor fi prea mult, ambele domenii. Chiar şi insula 
Rancocus o să ne folosească, drept teren de fâneaţă pentru 
turmele noastre. Cât despre Crater, el ne va da peşte din belşug. 

— Craterul acesta Marc, Craterul, oare îl voi vedea vreodată? 

Marc îi închise gura cu o sărutare şi o rugă să-şi modereze 
nerăbdarea. Mai trecură câteva ore înainte de a fi observat măcar 
stâncile. Craterul apăru întâi şi după aceea zăriră catargele 
corabiei. Marc dublă promontoriu despre care am mai vorbit şi pe 
care-l boteză Capul Sud. Brigitta fu viu impresionată de contrastul 
dintre stâncile acestea joase, întunecate şi lipsite de viaţă, în 
comparaţie cu Edenul atât de strălucitor. Ochii i se umplură de 
lacrimi, amintindu-şi că soţul ei, fusese prizonier în aceste 
singurătăţi triste, fără altă apă decât aceea care putea să i-o trimită 


— 125 — 


cerul, sau care fusese păstrată în butoaiele corabiei. Dar Marc o 
rugă să aibă răbdare şi când va ajunge la poalele Craterului, îşi va 
da seama dacă este sau nu cazul să mulţumească lui Dumnezeu, 
de toate bunurile care i-au fost dăruite. 

Trecând prin faţa câmpiei, Marc văzu cu surprindere toţi porcii, 
mari şi mici, cam vreo douăzeci, alergând de-a lungul stâncilor, la o 
distanţă de peste cinsprezece mile depărtare de locuinţa lor. Toţi 
păreau graşi şi mulţumiţi. Apa care acoperise ierburile marine se 
evaporase în bună măsură şi porcii, într-o regiune mai ales, 
sfărmaseră aşa de bine solul, amestecând ierburile cu mâlul, încât 
Marc nu se îndoi că în scurtă vreme va avea acolo unul dintre cele 
mai productive terenuri. 

Pe la amiază şalupa fu trasă la debarcaderul obişnuit şi acolo 
Marc, îi ură Brigittei bun venit, îmbrăţişând-o cu dragoste. Fiecare 
lucru era la locul lui. Kitty păştea pe o înălţime şi făcu o mulţime de 
sărituri nebuneşti, bucuroasă că şi-a revăzut stăpânul. Marc se 
gândi o clipă să transporte frumosul animal pe Pisc, pentru a-i da 
drumul în turmă; dar văzu după aceea, că în felul acesta ar fi lipsit 
Craterul de un ornament natural, şi de un muncitor spornic, 
deoarece Kitty păştea iarba într-o proporţie perfectă. De pe şalupă 
fu coborâtă o tovarăşă de acelaşi neam, pe care Kitty o primi cu 
plăcere şi amândouă îşi împărţiră terenul de nutreţ, pâine de 
bucurie. 

Vizita pe corabie constitui pentru Brigitta o împrejurare 
emoţionantă. Era imposibil să vezi puntea goală, pânzele strânse, 
să simţi singurătatea adâncă, fără a fi dominat de atmosfera 
apăsătoare. Acum, amândoi coborau pe scările cabinei, unde îşi 
juraseră odinioară credinţă. Câte amintiri! Ce zbor fantastic de 
gânduri, legând laolaltă trecutul şi prezentul! Brigitta îşi simţi ochii 
umezi de lacrimi, în vreme ce Marc îi şoptea cuvinte duioase. 
Repede însă reveniră la realitate. Marc se duse să vadă în ce stare 
erau grădinile, în vreme ce tânăra lui soţie făcu ordine în cabine. Pe 
urmă trecu în bucătărie şi pregăti un dejun gustos. Faptele 
dovedeau că Brigitta Woolston era desăvârşită din toate punctele 
de vedere. 

De-abia cu puţin înaintea apusului, tânăra pereche fericită, vizită 
Craterul şi vârful lui. Bogăția vegetală a grădinii umplu de admiraţie 
pe Brigitta. Mâncară un pepene, care avea un parfum necunoscut 
în regiunile temperate. Cârdul de găini se mărise simţitor. Două 
generaţii de pui alergau acum lângă păsările mai bătrâne. 


— 126 — 


Întorcându-se pe corabie, Marc aduse un paner încărcat de ouă 
proaspete. 

Totul părea să capete o nouă viaţă, numai prin prezenţa iubitei 
sale Brigitta. O fericire neînchipuită inunda sufletul lui Marc. Seara, 
în cabină, amândoi îngenuncheară cutremuraţi de emoție, pentru a 
aduce cerului prinosul de recunoştinţă adâncă, care îi copleşea. 


— 127 — 


Capitolul XV 


Dumnezeule, dă-mi sănătate 

Şi tot ce-mi trebuie neapărat, 

Departe de zgomotul din cetate, 

Lângă izvorul sfânt şi curat, 

Dă-mi prietenia celui bun, 

Şi tovarăşa vieţii, pe care-o sper, 

Să zbor în larg asemeni unui lăstun, 

Altceva, Doamne, nu-ţi cer! 
Anonim. 


Marc şi Brigitta au rămas singuri pe insula Craterului o 
săptămână, care li s-a părut o zi. Erau atât de fericiţi, încât 
aşteptau cu spaimă clipa întoarcerii. Cele mai mici colţuri ale 
insulei au fost vizitate; nu lipsiră nici câteva excursii pe mare. Locul 
catastrofei nu-l puteau uita şi Brigitta nu se mai sătura ascultând 
aventurile povestite de Marc. Cu o bucurie deosebită se urcă pe 
puntea lui „Rancocus”. Bătrâna corabie era legată în gândurile ei, 
cu cele mai frumoase amintiri. De aceea când veni vorba să plece, 
protestă şi spuse că cu toată dragostea pe care o avea pentru Ana, 
ar fi dorit să rămână şi să petreacă acolo măcar o lună. 

Dar guvernatorul - era titlul pe care Heaton îl dăduse lui Marc şi 
Brigittei îi plăcea să-l repete, - afirmă, cu toată dragostea pe care o 
avea pentru Crater şi cu toată dorinţa de a rămâne cât mai mult 
singur cu Brigitta, că nu-şi putea părăsi prietenii şi că era prudent 
să se reîntoarcă la Pisc, deoarece o anumită nelinişte îl chinuia, de 
când aflase că în apropiere existau insule locuite. 

Drumul a fost încântător şi sosirea „Brigittei” în micul golf s-a 
potrivit odată cu cea a lui „Neshamony”, fapt care dădea 
debarcaderului un miniatural aspect de port marin. Yachtul adusese 
de pe insula Rancocus, ultima încărcătură. Mai rămâneau două 
capre, lăsate să pască în munţi. Bigelow se găsea printre călători, 
în aşa fel că grupul de pe Pisc era complet. 

Dar Bob adusese o ştire, care a pus repede pe gânduri pe 
guvernator. Când yachtul se pregătea să plece, a fost zărită în larg 
o flotilă de bărci şi de catamarane, care înainta repede spre insula 
Rancocus. Flotila venea cu siguranţă din insulele lui Beto: Bob, 


— 128 — 


servindu-se de lunetă, a recunoscut pe puntea luntrii principale, 
mutra unui anume Waally, ceea ce nu părea deloc liniştitor, fiindcă 
acest Waally era duşmanul cel mai neînduplecat al lui Ooroony. Ori 
faptul că se găsea în fruntea unei astfel de escadre, arăta că 
devenise mai puternic decât cinstitul Betto şi că punea la cale vreo 
ticăloşie. 

Dându-şi seama de situaţie, Bob s-a îndreptat repede spre larg. 
Era sigur că niciun fel de luntre nu va fi în stare să urmărească 
micul yacht şi de aceea manevră o oră în jurul flotilei, pentru a 
observa tot ce se întâmplă. Fără îndoială era vorba de o expediţie 
de război şi Bob deosebi doi oameni albi care făceau parte. Ei erau 
îmbrăcaţi asemenea sălbaticilor şi se găseau în aceeaşi luntre cu 
îngrozitorul Waally. Nu se întâmpla rar, ca mateloţii naufragiaţi să 
intre în rândurile indigenilor. Faptul era cunoscut. Prezenţa acestor 
indivizi nu prevestea nimic bun. Era vădit, că prin orice mijloace 
trebuia să-i înşele. De aceea în loc să pornească spre insulă, cârmi 
în direcţia opusă, având grijă să rămână departe de mal, pentru a 
nu intra în atmosfera fără vânt a stâncilor, fiindcă îşi dădea seamă 
că acolo, luntrile indigenilor l-ar fi ajuns. 

Era obiceiul colonilor noştri să plece la apusul soarelui. Bob 
procedase la fel, aşa că în scurtă vreme noaptea întinse mantia 
neagră şi îi dădu posibilitatea să pornească în direcţia dorită. Atunci 
reveni spre punctul de plecare, luptând contra vântului. Pe la ora 
unsprezece, yachtul ocolise malul nordic al insulei şi se afla 
aproape de coastă. Nu existau focuri aprinse care să arate tabăra 
sălbaticilor, dar Bob era îndrăzneţ şi voia cu orice chip să afle 
adevărul. El strânse pânzele şi ancoră la debarcader, deoarece ştia 
că flotila alesese o altă radă mai puţin sigură. Atunci sări pe 
pământ şi porni de-a lungul stâncilor, în direcţia unde socotea că se 
află sălbaticii. 

Dar Bob era urmărit fără să ştie şi în clipa în care se târa spre 
crâng pentru a fi mai aproape, simţi o mână pe umăr. Bob se 
pregătea să riposteze cu violenţă, când cineva îi şopti într-o corectă 
limbă engleză: 

— Incotro, camarade? 

El recunoscu atunci pe cei doi oameni albi, desigur marinari 
naufragiaţi, care se ascunseseră în ierburi pentru a spiona mişcările 
yachtului. Ei dădură asigurări lui Bob să nu-i fie frică de nimic, 
deoarece sălbaticii dormeau mai departe şi îl întovărăşiră pe 
„Neshamony”. 


— 129 — 


Sosirea străinilor se transformă repede într-o bucurie generală. 
Aceşti doi marinari serviseră pe aceeaşi corabie cu Bigelow. Mai 
mult, erau din acelaşi sat. Aventurile lor ofereau multe puncte de 
asemănare. Toţi trei plecaseră de pe o balenieră, al cărei căpitan 
era un beţiv. Bigelow ajunsese în Panama, unde frumoşii ochi ai 
Terezei îl ţintuiseră după cum s-a povestit. Peters îl regăsise pe 
Jones într-o călătorie şi de doi ani, ambii vagabondau în insulele 
Perlelor, neştiind de ce să se apuce, când Waally le-a propus să-i 
întovărăşească într-o expediţie. Tot ceea ce-au reuşit să înţeleagă 
era, că se punea la cale un jaf şi un masacru, împotriva unor coloni 
creştini. Au primit propunerea în nădejdea că vor putea veni în 
ajutorul nenorociţilor. 

Peters de-abia încheiase povestirea, când ţipete sălbatice au 
pornit din tabăra indigenilor. Nu mai era prudent să întârzie o 
secundă. Jones se urcă pe punte dintr-un salt; Peters avu o clipă de 
îndoială. După aceea s-a aflat că era căsătorit cu o indigenă, de 
care-i venea greu să se despartă, dar sări şi el. Când micul yacht 
ajunse la o jumătate milă în larg, Jones îl mângâie, spunându-i că 
va veni prilejul să dea de veste Petrinei - aşa o botezase el pe 
indigenă - şi mai târziu vor fi iarăşi împreună. 

Cu ajutoare atât de preţioase, Bob întinse toate pânzele, lăsând 
pe Waally să descopere ce-i va fi posibil. Dacă sălbaticii se căţărau 
pe vârful munţilor, nu vor întârzia să observe fumul vulcanic de pe 
Piscul lui Vulcan, cu toate că insula Craterului, din fericire, nu era 
vizibilă. Poate vor încerca să străbată drumul de la un munte la 
altul; dar vâslind în linie dreaptă, contra vântului, erau în mare 
pericol. Dacă cei doi albi ar fi rămas cu ei, reuşeau să învingă 
vântul şi valurile, dar de capul lor, nu vor şti să manevreze cu 
succes luntrile, pe o distanţă de o sută de mile, în astfel de condiţii. 

Colonii făcură o bună primire noilor tovarăşi. Brigitta zâmbi, când 
Marc îi spuse lui Jones, că ar fi un bărbat potrivit pentru Jana şi că 
nu se îndoia că într-o zi îi va căsători, în calitatea sa oficială de 
ofiţer de marină. Dar acum nu putea fi vorba de nunţi. Atacul 
sălbaticilor trebuia socotit ca posibil şi îndată ţinură sfat pentru a 
hotărî ce anume trebuie făcut. Marc era socotit drept conducătorul 
coloniei şi având mai multă experienţă, deciziile lui au fost 
aprobate cu unanimitate. 

Existau pe puntea lui Rancocus, opt caronade (tunuri) de 
doisprezece, montate pe afeturi şi uşor de manevrat. Magazia cu 
pulbere era plină. Marc propuse, ca a doua zi să pornească până la 


— 130 — 


Crater pe yacht, pentru a aduce două tunuri, cu muniţia necesară. 
Am mai pomenit de râpa pe care Marc o botezase Scara; era 
singura trecere posibilă şi singura care trebuia apărată. Două 
caronade aşezate pe stânci, vor domina ambele maluri şi vor 
ajunge pentru a împiedica orice încercare de apropiere. In acelaşi 
timp va putea fi păzit şi Micul Golf, unde nicio luntre n-ar reuşi să 
pătrundă, fără a fi nimicită într-o clipă. 

Bob, aprobă întru totul planul. El făcuse singur ocolul Piscului şi 
ştia că nu există altă trecere posibilă spre Eden decât prin râpa 
constituind Scara. Mai rămânea insula cea mare, care putea fi 
expusă incursiunilor inamice; dar cu doi trei oameni pe puntea lui 
„Rancocus” care să manevreze tunurile, Marc se socotea în stare 
să ţină piept la cinci sute de sălbatici. Cât despre Crater, acesta 
putea uşor fi făcut inexpugnabil. 

In timpul sfatului, Heaton propuse crearea unui consiliu 
conducător, căruia toţi vor jura să-i dea ascultare. Marc fu numit 
guvernator prin aclamații. Heaton şi Betts primiră titlul de consilieri 
pe viaţă. Legea suverană era Dreptul, consiliului revenindu-i grija 
să redacteze regulamentele speciale. Este uşor oricărui grup să se 
constituie după principii sănătoase, când interesele sunt 
asemănătoare şi nevoile puţine. Numai dacă lucrurile se complică, 
ideile devin false şi moravurile se pervertesc. In micul grup, părea 
cu totul potrivit să se dea educaţiei şi experienţei, întâietatea în 
cârmuirea colectivităţii; otrava demagogică neavând cum să se 
infiltreze acolo. 

Investit cu comanda, Marc dădu ordine subalternilor săi. Punctul 
capital îl constituia apărarea Piscului. Armele de foc nu lipseau; 
Heaton adusese o mare cantitate. Muniția era suficientă, dar totul 
trebuia pus la loc sigur. Peters şi Jones primiră însărcinarea să 
pregătească în acest scop o peşteră, care se găsea la mică 
depărtare de capătul Scării şi unde apele niciodată n-ar fi putut 
ajunge. 

Transportară apoi pe coama cea mai înaltă a Piscului un mare 
număr de crengi. Trebuia să li se dea foc noaptea, dacă din 
întâmplare bărcile vor apărea în timpul lipsei sale, fiindcă nu se 
îndoia că flacăra va fi vizibilă de pe Crater. După ce hotărî aceste 
măsuri, guvernatorul plecă cu Betts, Bigelow şi Socrate. De 
asemenea luară pe Didona şi Junona, care în afară de bucătărie, 
trebuiau să se ocupe să spele toată rufăria murdară de pe corabie, 
care luase proporţii formidabile. Celelalte femei rămaseră pe Pisc, 


— 131 — 


în grija lui Heaton şi a celor doi mateloţi. 

Bob Betts nu mai contenea să se mire de schimbările întâmplate 
pe insulă. Acum se mergea pe jos, acolo unde trecuse cu pluta. Şi 
Craterul devenise de nerecunoscut, cu imensele lui covoare de 
verdeață. Vizitând partea interioară rămase tot aşa de mirat. 
Gradina se înfăţişa minunată. Mai exista o pajişte deasă, care nu 
cerea altceva decât să fie cosită. Marc băgase de seamă amănuntul 
cu prilejul ultimei vizite de aceea Socrate adusese coasa. 

A doua zi dimineaţa, toată lumea începu cu hărnicie munca. 
Spălătoresele îşi aşezară albiile lângă izvor şi intrară repede până 
la coate în spuma de săpun. In vreme ce Socrate cosea cu foc 
iarba, ceilalţi duceau tunurile de pe „Rancocus” pe puntea micului 
yacht. Muniția veni la rând şi mai adăugară câteva butoaie cu carne 
sărată de vită şi de porc. Marc nu prea dorea o astfel de mâncare, 
acum când avea carne proaspătă şi ouă din belşug, dar marinarii 
nu erau de aceeaşi părere. 

Ziua trecu astfel repede. Porcii se apropiaseră să le facă o vizită. 
Marc împuşcă unul pentru nevoile bucătăriei. Pe Bob îl trimise să 
pescuiască la locul lui favorit, lângă Stânca Mâlului şi vrednicul 
prieten se întoarse cu vreo sută de peşti. Pe la ora zece seara, 
„Neshamony” ridică ancora. Marc ţinu cârma până ajunse în larg, 
pe urmă i-o trecu lui Bob. Bigelow rămase pe puntea lui „Rancocus” 
pentru a inspecta rezerva de lemne de construcţie, care părea să 
fie foarte bogată, în vreme ce familia Socrate muncea de zor la 
albituri şi la strângerea fâneţei. 

Inainte de a adormi, Marc privi atent în direcţia sudului, pentru a 
se convinge dacă nu cumva focul a fost aprins. Nezărind nimic, se 
culcă fără grijă. In zori, Bob îl trezi, anunţându-l că au ajuns în faţa 
Piscului, dar nu reuşeşte să găsească Micul Golf. 

Râzând, Marc îi arătă drumul cel bun. Pe urmă dădu foc unui tun 
şi îndată întreaga colonie alergă la debarcader, şi se înhămă la 
tunuri, care fură urcate sus. Pentru început, guvernatorul ordonă să 
fie încărcate cu bucăţi mărunte de piatră, metal şi pulbere. Tunul 
de deasupra râpei îl îndreptă singur spre intrarea golfului şi sute de 
proiectile pătrunzând în apă, ridicară torente de spumă. Celălalt tun 
era fixat asupra Scării, şi urmele loviturilor arătau, că scopul pentru 
care fusese adus va fi pe deplin realizat. Lângă fiecare caronadă, 
clădiră în stânci câte o mică magazie şi limitară acolo, pentru 
moment, pregătirile de apărare. 

Acum trebuiau transportate proviziile. Marc, cu spiritul sau 


— 132 — 


inventiv, ochi o stâncă chiar deasupra locului de debarcare şi care 
prezenta la o înălţime de trei sute de picioare o platformă imensă. 
Acolo fixă o macara şi toate greutăţile fură ridicate destul de 
repede. Această platformă putea la nevoie să servească, drept loc 
de tragere împotriva inamicului şi controlând-o mai bine, hotărî să 
aducă acolo un tun; era o excelentă poziţie, de unde devenea 
uşoară supravegherea întregului țărm. 

Patru zile trecură şi nu se zărea urmă de luntre străină. Era 
timpul să plece iar. Guvernatorul, Brigitta şi Bob porniră pe 
„Neshamony”. Cabina micului yacht îi plăcu în chip deosebit soţiei 
lui Marc în comparaţie cu cortul. 

La întoarcere, guvernatorul constată cu mirare că Bigelow 
începuse construirea unei corăbii şi mai mari decât yachtul. 
Aceasta avea cam paisprezece tone, dar era mai degrabă bună de 
transport, decât de călătorie. Cercetând peste tot Bigelow găsise 
acest material gata pregătit în magazia „Rancocusului” şi alt 
material pentru o barcă, mai mare decât „Brigitta”. Se vedea uşor 
că armatorii au fost oameni prevăzători şi că norocul colonilor 
noştri atingea aproape miracolul. In luna următoare, câţiva oameni 
au rămas mereu la lucru pe şantier, până când cele două corăbii au 
fost gata. Corabia mare o botezară „Maria”, reamintind numele 
mamei lui Heaton, iar pe cea mică „Didona”, deoarece era toată 
vopsită în negru; fapt care aduse fericirea în mijlocul familiei 
Socrate. 

In timpul acestor lucrări, micul yacht nu rămăsese la ancoră. De 
şase ori a făcut drumul între Pisc şi Crater, aducând pe Pisc, provizii 
de pe corabie, peşte, ouă, păsări şi câţiva porci vii şi întorcându-se 
cu rezerve de prepeliţe şi alte specii de păsări, cu banane, nuci de 
cocos, igname şi un fruct descoperit de Heaton, cu gust delicios, 
amintind fragii cu smântână. Marc află mai târziu că fructul acesta 
era „charramoya”, vestit drept cel mai gustos din lume. Brigitta a 
trimis Anei un paner de căpşune sălbatice, de o mărime 
excepţională, culese pe Crater. Ana în schimb, a trimis smântână, 
lapte şi unt, deoarece vacile dădeau aceste produse în cantitate 
mai mult decât îndestulătoare. 

Pe Crater, Socrate îşi terminase lucrările. Pajiştea era cosită, 
după cum o dovedea un imens stog, ridicat la mijloc; grădina de 
legume fusese îngrijită bine şi mărită, pentru a da produse 
îndestulătoare coloniei întregi. 

Pe Pisc, Peters care fusese câţiva ani fermier, lucrase o altă 


— 133 — 


grădinărie. Săpând doi acri de teren, îi înconjurase cu spini şi sfătui 
pe Heaton să semene felurite legume. De asemenea îşi puse în 
minte să amelioreze câţiva smochini sălbatici. De aceea alese 
câţiva pomi tineri cu fructele mai dulcege, făcu rarişte în jurul lor 
spre a le da aer şi soare, le tăie crengile şi le săpă pământul la 
rădăcină, îngrăşându-l cu guano. 

Guvernatorul şi soţia sa, care acum erau numiţi domnul şi 
doamna Marc Woolston, se pregăteau să se îmbarce pe micul 
yacht, spre a se reîntoarce pe Piscul lui Vulcan, după o lună 
petrecută pe Crater, când călătoria fu contramandată din pricina 
unor îngrijorătoare semne atmosferice, prevestind un uragan. 
Furtuna se dezlănţui, dar fără urmările grave de anul trecut. Lângă 
Crater apa se ridică de un braţ, dar suprafaţa insulei n-a fost atinsă, 
şi colonii noştri s-au convins repede, că insulele lor prezentau 
condiţii optime, pentru întemeierea unor bogate domenii. După 
aversele de ploaie Marc aruncă la întâmplare gazon, din sacul 
prietenului Abraham White, spre a ajuta natura în eforturile ei. In 
mai puţin de o lună stâncile au început să se acopere ici şi colo cu 
tufe de iarbă. 

Prevederea lui Marc nu se opri aici. De aproape două luni porcii 
alergau prin câmpie, scormonind cu hărnicie pământul. Socrate 
primi sarcina să însămânţeze acest teren. Socrate era un băiat 
deştept şi care avea picioare iuți în acelaşi timp. El descoperise un 
lucru de mare importanţă pentru lucrările de mai târziu ale 
colonilor. Câmpia era cuprinsă într-o peninsulă, uşor de pus la 
adăpostul dobitoacelor cu ajutorul unui gard. Ce uriaşă recoltă se 
putea ridica, de pe un teren având o suprafaţă de o mie de acri! 
imprejur, în locurile potrivite, Socrate înfipsese puieţi de arbori, 
aduşi de pe Pisc, fiindcă lemnul lipsea cu deosebire pe Crater şi pe 
insulă şi era important să se asigure un teren împădurit, măcar 
pentru viitor. 

Când s-a întors pe Pisc, Marc găsi lucrările de grădinărit 
înaintate. Piscul începuse în multe privinţe să nu mai fie tributar 
Craterului, având pepeni proprii şi aproape toate legumele. 
Hotărâră de aceea să ducă o vacă pe Crater, pentru ca laptele să 
fie împărţit între cele două colonii. 

In timpul acesta dulgherul Bigelow concepu planul unui bric de 
optzeci de tone, plan care şi primise un început de executare. În 
păduricea Piscului se găsea lemn foarte bun pentru corăbii. Odată 
având un astfel de vas, nu va mai exista porţiune a oceanului 


— 134 — 


Pacific, unde colonii noştri să nu ajungă. În acelaşi timp înarmându-l 
cu două caronade, bricul devenea invulnerabil şi avea supremaţia 
mărilor, măcar cu privire la sălbatici. Marc găsise cărţi de 
construcţie navală şi Bigelow lucrase odinioară, la un bric de o sută 
tone. In general, fierăria nu lipsea pe „Rancocus” şi niciodată n-ar fi 
putut primi o mai bună întrebuințare. In amintirea vechiului 
armator, Marc hotărî să numească noua corabie „Amicul Abraham 
White”, ori mai pe scurt „Abraham”. 

Să taie arbori nu era mare lucru pentru nişte lemnari americani, 
având topoare ascuţite ca bricele, dar transportul lemnului în Micul 
golf, rămânea partea grea a operaţiei. Om precaut Heaton aduse 
cu el şi roţi de căruţă şi cu ajutorul lor, un vehicul fu repede 
construit. Fără acest preţios ajutor, transportul tălpii de corabie ar fi 
rămas impracticabil. Talpa a fost dusă legată cu lanţuri şi ajutând 
toţi bărbaţii şi toate femeile, au reuşit s-o împingă până la 
marginea Scării. De acolo o lăsară să alunece de-a lungul rampei. 
Cum o masă de material atât de grea nu era în stare să plutească 
singură, trebuiră să lege în jurul ei butoaie plutitoare. „Maria” târî 
talpa pe apă până la vechiul şantier, unde fu ridicată pe uscat cu 
oarecare pompă, întreaga colonie fiind de faţă. 

Trebuiră şase săptămâni, până când să construiască pereţii 
corabiei. Fiecare a dat o mână de ajutor. La un moment dat, colonia 
nu mai sperase să mai poată găsi material pentru pereţii interiori şi 
se propuse chiar sfărmarea unor părţi din „Rancocus”. Brigitta 
suferea mult, fiindcă o adevărată dragoste o lega de această 
minunată corabie, pe care o numea prietena ei. Din fericire 
scândurile de pe o punte fură de ajuns şi clipa marelui sacrificiu, o 
amânară pentru multă vreme. 

Heaton avea o imaginaţie foarte activă. El băgase de seamă că 
în special unde apa izvoarelor cobora în râpă pentru a ajunge la 
mare, exista un loc potrivit, pentru instalarea unei mori. Să ai o 
astfel de bogăţie la îndemână şi să n-o întrebuinţezi, era un lucru 
pe care niciodată nu şi l-ar fi iertat. De aceea împreună cu Peters, 
care ca şi el avea multă aplicaţie la mecanică, începură să 
construiască o moară, sau mai degrabă un ferestrău de tăiat 
scânduri. Instrumentul de căpetenie, ferestrăul, exista şi după trei 
luni de muncă şi încercări, succesul se dovedi complet şi fabrica de 
scânduri intră în activitate. 

Aceste lucrări cu toate că era făcute cu îndărătnicie, nu aduceau 
piedică obişnuitelor călătorii. Trebuiră să se mai gândească şi la 


— 135 — 


construirea locuinţelor, pentru anotimpul ploilor, care se apropia. 
Cu toate că frigul nu era de luat în seamă, n-ar fi fost plăcut să 
rămână zile întregi în nişte colibe, expuşi umezelii. Acum când 
aveau la îndemână ferestrăul, pentru a-şi tăia oricâte scânduri, 
clădirea caselor nu li se părea grea. Heaton făcu unele rezerve; el 
voia să se lucreze nu numai locuinţe moderne, dar şi estetice. Până 
la urmă făuriră o singură clădire, lungă de o sută picioare şi lată de 
cincizeci de picioare. Pereţii din scânduri au fost repede construiți şi 
palatul s-a ridicat ca prin minune. Podelele au fost bine netezite. 
Aşezară ferestre şi încă ferestre cu geamuri, datorită unei cantităţi 
de sticlă adusă de coloni. Până şi pictarea pereţilor îi preocupă, 
astfel încât executară totul cu mult gust şi artă. 

Un singur lucru îl încurca pe Heaton; construirea unui cămin 
pentru foc. li lipseau şi cărămizile şi varul. Până la urmă cărămizi 
reuşi el să fabrice, arzându-le bine în foc. Dar varul? De unde să-l 
ia? Socrate îi veni în ajutor, sfătuindu-l să ardă carapacea de la 
stridii. Nu mai rămânea decât să găsească stridiile. După multă 
muncă au descoperit într-un canal din vecinătatea Craterului un 
banc uriaş şi bărcile transportară o cantitate suficientă, pentru 
fabricarea varului preţios. 

Toată lumea muncea, belşugul domnea pretutindeni. Sub 
influenţa acestui climat minunat, bucuria de a trăi lua forme 
vrăjitoreşti. Toţi membrii coloniei se simțeau fericiţi, afară de 
Peters. Sărmanul tânăr nu-şi putea strămuta gândul de la frumoasa 
păgână, Petrina, soţia sa, pe care o părăsise, pentru a-şi urma 
tovarăşii. 


— 136 — 


Capitolul XVI 


Lângă fiecare tun stă o santinelă; 

Limbile de foc se văd, sus, lângă turelă, 

Bărci fugare taie des, apele de argint, 

Şi păzesc cu străşnicie malul; 

Cai în goană, călăreţi, paloşe sticlind, 

În imensele câmpii îşi frământă valul. 
„Armada Espagnola”: Macaulay 


Locuinţa era terminată înainte de începerea anotimpului ploios, 
dar lucrările pe şantier nu mergeau atât de repede şi timpul frumos 
revenise, înainte ca bricul să fi fost lansat pe mare. Fiecare simte 
un îndemn interior să uite toate pericolele, când situaţia îi este 
prosperă, de aceea zilele treceau fericite, fie pe Crater, fie pe Piscul 
lui Vulcan. Indigenii fuseseră uitaţi demult şi numai anumite 
evenimente neprevăzute, pe care suntem datori să le povestim, au 
scos colonia din plăcuta dar periculoasa senzaţie de siguranţă, care 
pusese stăpânire pe toţi. 

De un an, numărul locuitorilor coloniei se mărise. Prietena Marta 
dăruise prietenului Betts un mic Robert şi cam în aceeaşi vreme 
Brigitta devenise mama unei fetiţe încântătoare. După cum Marc 
prevăzuse, Jones nu mai avea răbdare să suspine după Jana Waters 
şi de aceea se luă hotărârea căsătoriei lor. Guvernatorul îndeplini 
formalităţile. Mai întâi citi rugăciunile bisericeşti cu gravitatea 
necesară şi pentru a potoli scrupulele miresei, Bob şi Marta ţinură 
sfat, când se hotărî, că nimic mai potrivit nu se putea face, în 
împrejurările în care se găseau. 

În vremea aceasta sărmanul Peters, văzând toată lumea fericită 
în jurul lui şi nemaifiind în stare să aştepte zadarnic pe Petrina, sau 
Peggy cum îi spunea el, rugă pe guvernator să-i încredinţeze una 
dintre bărci, spre a ajunge până la insulele lui Waally, ca să-şi caute 
tovarăşa. Marc suferise de ajuns, el singur, ca anahoret, aşa că i se 
făcu milă de durerea marinarului. Dar nu voia să-l lase să plece 
singur, şi cum de multă vreme nu mai trecuse prin insula Rancocus, 
se hotărî să-l întovărăşească, mai ales că voia să ducă şi câţiva 
porci, pentru a perpetua speța, în stare sălbatică, pe înălțimile 
acestei insule nelocuite. 


— 137 — 


Când s-a aflat că este vorba de o călătorie pe insula Rancocus, o 
mare fierbere începu în colonie şi fiecare se întrecea să ceară să 
participe. În ciuda dorinţei de a-şi mulţumi tovarăşii, Marc se văzu 
silit să le modereze nerăbdarea. Fiindcă nu-i putea lua pe toţi, 
supuse consiliului alegerea. Astfel Bob, Bigelow şi Socrate au fost 
adăugaţi lui Marc şi Peters. Bob, în calitatea de consilier al 
guvernatorului, Socrate pentru arta lui de bucătar şi lemnarul ca să 
aleagă lemnul, pentru completarea bricului. 

După ce Brigitta se mai însănătoşi, Marc o aduse cu copilul pe 
Pisc, ca în timpul lipsei sale să stea cu Ana, în grădina imensă a 
Edenului. 

În ziua hotărâtă, „Neshamony” ridică ancora, având şi trei porci 
în numărul călătorilor. Hotărâră că mai întâi vor observa vulcanul 
de aproape, întrucât niciunul dintre coloni nu-l cunoştea. Marc 
ajunsese la o leghe de baza lui, Bob se apropiase şi mai mult cu 
prilejul primei călătorii spre Pisc, dar niciunul nu-l cercetase cum se 
cuvine. Aceasta însemna un ocol de cincisprezece leghe, dar fiindcă 
nimic nu-i grăbea, curiozitatea lor se dovedea legitimă. 

Briza era slabă şi ziua înaintată, când „Neshamony” ajunse 
aproape de vulcan. Marc cârmi cu băgare de seamă. Sonda arăta 
că apa devenea mai puţin adâncă, pe măsura în care distanţa se 
micşora. Muntele era circular, cu margini regulate şi avea de la 
şase la opt sute de picioare înălţime. Temelia lui de stâncă şi de 
lavă cuprindea o întindere de vreo mie de acri. Totul dădea 
aparenţa de soliditate şi durată şi nimic nu arăta, că această 
formaţie vulcanică se va mai prăbuşi a doua oară în adânc. 

Cum vulcanul nu era încă stins, ancorarea trebuia făcută cu 
prudenţă. Marc alese un loc unde stânca avea o intrare şi sărind pe 
pământ se apropie de con, atât cât permitea ploaia de pietre. El 
cercetă cu atenţie natura terenului, şi se convinse că într-o epocă 
anterioară această insulă era bogată în vegetaţie. Astăzi mai oferea 
singurul avantaj că lăsa o ieşire forţelor ascunse, mereu acumulate 
în interiorul pământului. 

Trecuse peste o oră de când micul grup străbătea insula şi 
tocmai se pregăteau să plece, când o descoperire dintre cele mai 
neaşteptate îi umplu de emoție. Bob zărise o barcă legată în 
mijlocul stâncilor şi un om stând alături. In prima clipă crezu că 
ostilitățile aveau să înceapă, dar o cercetare mai amănunţită îl 
convinse pe Marc, că nu exista niciun pericol şi se hotărî să 
înainteze. 


— 138 — 


Peters însă îl precedase şi cu un strigăt de bucurie se aruncă 
înaintea altei fiinţe, care sărise din barcă şi acum venea spre el, în 
mici sărituri, asemenea unei gazele. Era Peggy, femeia indigenă a 
sărmanului Peters. După multe îmbrăţişări şi lacrimi, marinarul care 
înţelegea bine limba soţiei sale, repetă astfel explicaţiile căpătate. 

Se pare că după fuga lui Jones şi a bărbatului ei, cearta între 
Ooroony şi Waally, reîncepuse cu o furie nestăpânită. Norocul, după 
cum se întâmplă ades, favoriză de data aceasta pe Waally. Inamicul 
său, învins în mai multe lupte, se văzu silit să se retragă într-o mică 
insulă cu un grup de devotați. Stăpân pe situaţie, Waally reveni la 
primul proiect de a urmări albii, care fuseseră zăriţi pornind spre 
sud cu atâtea obiecte preţioase şi în acelaşi timp concepu planul 
să-şi întindă proprietăţile, luând în stăpânire muntele, pe care-l 
vizitase anul trecut. De aceea pregăti o mare expediţie şi o sută de 
bărci au fost lansate, purtând o mie de războinici. 

Fratele lui Peggy, Uncus, războinic de oarecare renume, se afla 
între membrii expediției, ca şi cincizeci de femei ale tribului. Pentru 
a duce la bun sfârşit tentativa, poate cea mai însemnată din 
întreaga lui carieră, Waally aşteptase anotimpul prielnic al anului. 
In toate verile, există o epocă de câteva săptămâni, când vânturile 
alizee băteau mai puţin vitreg decât de obicei. Indigenii erau 
navigatori îndrăzneţi, având mai ales în vedere dimensiunile şi 
calităţile luntrilor. Călătoria până la insula Rancocus, pe o distanţă 
de o sută leghe, s-a desfăşurat fără incidente şi flota întreagă a 
debarcat, chiar în locul unde, la întoarcere, Betts făcuse tabără cu 
noii coloni. 

Aproape o lună au pierdut sălbaticii pentru explorarea muntelui 
şi pentru terminarea pregătirilor în vederea continuării expediției. 
In vremea aceasta, un mare număr dintre ei zăriseră Piscul lui 
Vulcan, cât şi fundul Vulcanului, cu toate că de acolo, Craterul şi 
grupul de insule rămâneau invizibile. Piscul deveni astfel ţinta 
dorințelor, fiindcă nu se îndoiau că în direcţia lui au fugit albii cu 
Betts, pentru a-şi ascunde comorile. Desigur, insula Rancocus nu 
era de disprețuit şi Waally dăduse ordinele necesare pentru 
întemeierea unei aşezări. Dar muntele din depărtare părea că 
reprezintă un domeniu mult mai de preţ, ţinând socoteală că albii 
îşi luaseră cu ei soțiile, să locuiască acolo. Uncus şi Peggy au aflat 
despre toate pregătirile. Waally ameninţase că va aplica o 
pedeapsă exemplară celor doi dezertori. Auzind aceasta, 
credincioasa indigenă îşi convinse fratele să fugă cu ea pe o pirogă. 


— 139 — 


Ea reuşi uşor, deoarece Uncus ura pe Waally şi era partizanul 
secret al lui Ooroony. 

Fratele şi sora fugiră într-o noapte de pe insula Rancocus, 
îndreptându-se cum spuneau ei spre Pisc. A doua zi dimineaţă, 
zăriră fumul vulcanic în faţă, dar Piscul nu era de găsit. Probabil, 
piroga înaintase prea mult spre sud şi se îndepărtase în diagonală 
de ţinta propusă, în loc să se apropie. După ce au vâslit treizeci şi 
şase de ore cu mari greutăţi, au debarcat lângă vulcan, 
înspăimântați de priveliştea care li se oferea, dar siliţi să-şi caute 
un adăpost, asemeni păsărilor, care au avut de luptat cu furtuna. 

In clipa când au fost zăriţi, fratele şi sora se pregăteau să plece 
mai departe, fiindcă de pe vulcan se zărea Piscul. 

Marc le mai ceru lămuriri asupra proiectelor lui Waally. Uncus se 
dovedea inteligent pentru un sălbatic şi ştia să explice lucrurile 
foarte bine. Credinţa lui rămânea, că indigenii vor profita de prima 
zi liniştită şi fără vânt puternic, pentru a încerca trecerea. Tribul era 
numeros şi viteaz. Poseda o duzină de puşti vechi cu puţine gloanţe 
şi praf, care nu mai aveau să servească la mare lucru, de când 
fugiseră cei doi marinari. Totuşi, ţinând socoteală de numărul lor şi 
de armele primitive pe care ştiau să le mânuiască în mod strălucit, 
era bine, socotea Uncus, ca albii să fugă de îndată în vreo altă 
insulă cunoscută de ei, cu riscul să părăsească toată avuţia în 
mâna duşmanilor. 

Guvernatorul nu era de aceeaşi părere. El ştia că poziţia 
strategică a Piscului oferea o siguranţă totală. Mai îngrijorat se 
arăta pentru insulele de lângă Crater, foarte greu de apărat. Cum 
să pui Craterul, corabia, bricul în construcţie şi turmele împrăştiate 
pe un teren atât de imens, la adăpost de atacul furios al indigenilor 
din cele o sută de bărci? Chiar bizuindu-se pe Uncus, care s-a 
înrolat cu grabă sub comanda lui Marc, efectivul nu era mai mare 
de opt oameni. Aceste gânduri îl chinuiau, în timp ce Peters 
traducea cuvânt cu cuvânt, relatările lui Uncus şi ale surorii sale. 

O hotărâre grabnică era necesară. Vizita în insula Rancocus nu-şi 
mai avea rost, deoarece Peggy fusese găsită. Porcii au fost lăsaţi 
pe plaja vulcanului, unde valurile le aduceau numeroase resturi şi 
s-a hotărât reîntoarcerea imediată la Pisc. 

Mai era o oră până la apusul soarelui. Ajutat de vânt 
„Neshamony”, cu toate că remorca piroga, alergă destul de repede 
şi în zorii zilei au ajuns lângă Micul Golf, unde s-au grăbit să 
ancoreze. Guvernatorul se temea ca tribul lui Waally să nu 


— 140 — 


zărească pânzele yachtului, înainte ca el să semnaleze pirogile. 

Intoarcerea neaşteptată a yachtului „Neshamony”, provocă 
multă mirare în Eden. Marc ajunsese la uşa locuinţei, înainte ca 
Brigitta să fi bănuit prezenţa lui. Imediat, Bigelow fu trimis cu o 
lunetă să pândească oceanul, în vreme ce Heaton, care se găsea în 
pădure, era vestit prin sunete de corn, să se reîntoarcă. In douăzeci 
de minute, consiliul era întrunit şi în vreme ce se sfătuiau, bărbaţii 
îşi pregăteau armele. Peters şi Jones au primit ordinul să scoată 
muniții din magazie şi să alerge pentru a încărca tunurile. 

Ştiri de la Bigelow veniră repede. Soţia lui, care îl întovărăşise, se 
întorcea în goană să anunţe, că oceanul era acoperit de pirogi şi de 
catamarane şi că flota nu se găsea mai departe de trei leghe de 
insulă. Această veste cu toate că o aşteptau, provocă consternare 
în întreaga colonie. Marc avea grijă în special de Crater, unde nu se 
găseau decât negresele. Este adevărat că insulele din jur fiind prea 
puţin înalte, indigenii nu le puteau zări cât timp vor fi în bărci, dar 
mai exista un moment de îngrijorare. 

Nu trecea o săptămână fără ca una dintre negrese să nu vină la 
Pisc spre a aduce lapte şi unt. Junona ştia de minune să manevreze 
o barcă cu pânze şi nu pierdea niciun prilej pentru a demonstra 
aceasta. Ori, trecuseră opt zile de când nu mai venise şi erau 
temeri că în clipa aceea se găsea în drum. Barca pe care trebuia să 
vină era „Didona”, luntre excelentă pe timp liniştit, dar înaintând 
încet cu pânzele, ceea ce mărea şansele de captură, în cazul când 
ar fi fost urmărită. 

Nemaiavând răbdare, Marc alergă la malul mării spre a-şi da 
personal seamă, din înălţime, de situaţie. Toată lumea îl urmă, 
afară de Bigelow, Peters şi Jones, care trebuiau să păzească cu 
tunurile, intrarea Micului Golf. Cât timp colonii rămâneau în câmpie, 
nu puteau fi zăriţi de pe ocean. Însă nu mai aveau răbdare. În clipa 
în care micul grup a ajuns pe înălţime, flota inamică era vizibilă cu 
ochiul liber şi se zăreau trei coloane de pirogi, înaintând în ordine 
spre insulă, dar parcă fără a căuta un punct determinat. 

Privind spre nord, Bob observă un punct alb şi admise că era o 
pânză. Luneta fu îndreptată în direcţia arătată. Nu mai încăpea 
îndoială: era „Didona”, care se găsea la o distanţă de zece mile şi 
trebuia să ajungă în Micul Golf în cel mult două ore. 

Poziţia devenea critică şi niciodată un consiliu n-a fost chemat să 
ia hotărâri mai repezi şi mai grave. Nu numai barca era ameninţată, 
dar cu ajutorul ei, putea fi descoperit Craterul, ceea ce ar dus 


4 


probabil la distrugerea întregii colonii. Deoarece pirogile indigenilor 
mai aveau de vâslit o leghe până la insulă, Bob socoti că mai are 
vreme să iasă cu „Brigitta” în întâmpinarea „Didonei”. Astfel, cele 
două bărci vor alerga una lângă alta până la căderea nopţii, când 
va fi posibilă ori reîntoarcerea la Crater, ori intrarea în Micul Golf. In 
lipsă de altceva mai bun, guvernatorul îşi dădu aprobarea, când 
întreg planul fu modificat, printr-o propunere, socotită nebunească 
în primul moment, dar care nu era lipsită de o bază serioasă de 
judecată. Uncus se oferi să ajungă înot la barca negresei, pentru a-i 
da de veste ce trebuia să facă. 

După ce Marc, Heaton şi Brigitta manifestară temerile lor, după 
ce Peters arătă, că de repetate ori Uncus străbătuse înot distanţa 
dintre mai multe insule şi că n-aveau de ce să se teamă, hotărâră 
să primească această propunere. Dar mai exista o dificultate. Omul 
de culoare nu ştia limba engleză şi odată ajuns la barcă, în ce chip 
oare se va înţelege cu Junona? Negresa putea crede că sălbaticul 
vrea s-o atace. Şi atunci îl va lovi cu lopeţile. Brigitta nu era de 
aceeaşi părere. Junona avea inimă prea bună spre a răni o fiinţă. 
Văzând un om în apă îi va da mai degrabă ajutor. De aceea soţia lui 
Marc scrise în grabă câteva rânduri negresei, care ştia carte, 
sfătuind-o să aibă cea mai deplină încredere în Uncus şi vestind-o 
de pericol. Astfel indigenul se îndreptă spre țărm, întovărăşit de 
Marc, Peters şi Peggy, primul pentru a-i da sfaturi, ceilalţi pentru a-i 
servi de interpreţi. j 

Tânărul fu repede gata. lşi fixă biletul în părul bogat şi 
aruncându-se în apă, începu să înoate cu uşurinţa unui peşte. 
Peggy bătea din palme de bucurie; pe urmă alergă cu Peters la 
tunuri, unde era nevoie urgentă să stea de veghe. Marc urcă spre 
Pisc pe scară. 

Odată ajuns sus, guvernatorul îşi dădu seama că se apropie clipa 
hotărâtoare. Luntrile se găseau la o mie metri de insulă şi lopeţile 
erau uşor vizibile, cum loveau în cadență valurile. Până atunci 
sălbaticii n-au putut zări „Didona”, care mai avea cinci mile până la 
extremitatea nordică a insulei, în vreme ce flota se găsea la 
aceeaşi distanţă spre sud, ceea ce dădea cam zece mile depărtare 
între ele, cu toate că de sus, păreau la o lovitură de tun. 

Uncus era pentru moment marele punct de atracţie. Datorită 
seninătăţii atmosferice se zărea ca un punct negru pe suprafaţa 
mişcătoare a oceanului. Cu ajutorul lunetei era uşor să i se 
urmărească toate mişcările. Felul în care tăia valurile cele mai 


— 142 — 


amenințătoare umplea toate inimile de admiraţie. 

In timpul acesta Junona înainta plină de încredere. Uncus se 
apropie cu mult meşteşug de barcă şi dintr-un salt ieşi din apă, 
tocmai în clipa în care negresa îl zărise. Sărmana era gata să 
scoată un strigăt de groază, când Uncus se grăbi să-i arate 
scrisoarea, pronunţând cât mai bine cuvântul „Stăpâna”. În vreme 
ce Junona citea cu aviditate, Uncus strânse pânza corabiei. Acesta 
era mijlocul cel mai sigur de a ascunde prezenţa bărcii miilor de 
ochi pătrunzători, care de pe luntrile inamice, s-ar fi îndreptat în 
acea parte a oceanului. 

Deîndată ce Marc, văzu această manevră, strigă: „Totul este în 
regulă!” şi coborî repede Piscul, pentru a ajunge într-un punct, de 
unde era necesar să urmărească mişcările lui Waally şi ale flotei 
sale. 


— 143 — 


Capitolul XVII 


Bravi cavaleri, ridicaţi steagurile, 

lar voi, copilelor, aruncaţi flori, 

Glasul tunarilor să rupă tăcerile, 

Războinici, luptaţi din noapte în zori. 
Macaulay 


În ciuda iuţelii cu care Uncus executase cele hotărâte, trecuse 
destul timp de la prima apariţie a liotei, astfel că pirogile au ajuns 
sub stânci, când guvernatorul s-a apropiat de extremitatea coastei 
de nord. Acest punct se găsea la vreo două mile de Micul golf şi 
bărcile indigenilor erau duse încă mai spre sud, de curent. Câtă 
vreme această stare de lucruri se va menţine, colonii n-aveau a se 
teme, fiindcă ştiau că golful este singurul loc posibil de debarcare. 
Se dăduse ordin ca fiecare să rămână ascuns, lucru uşor de realizat 
în câmpie, fiindcă un brâu de arbori, înconjura coasta din toate 
părţile. 

Flota lui Waally avea un aspect impunător. Luntrile erau 
spaţioase şi pline de războinici. Toate se vedeau bogat 
ornamentate. Pene şi drapele, simboluri de luptă şi zei, răsăreau la 
toate prorele, în vreme ce indigenii erau vopsiți cu strălucitoare 
culori. Totuşi în acţiunea lor, se întrevedea o anumită nehotărâre. 
Ei zăreau fumul vulcanic şi peretele de stâncă de netrecut, din faţa 
lor. Aici nu mai exista plajă ca pe insula Rancocus. Valurile se 
aruncau tumultuoase în zidul de granit, inspirând îngrijorare chiar 
celui mai îndrăzneţ corăbier. Ignoranţi şi superstiţioşi, indigenii nu 
erau în stare să atribuie aceste împrejurări, decât unor forţe 
supranaturale; şi Heaton era convins că Waally, după cât băgase de 
seamă, stătea la îndoială ce drum să apuce. 

Auzind cum se desfăşoară lucrurile, guvernatorul propuse să se 
tragă o lovitură de tun, în nădejdea că zgomotul infernal şi mai ales 
ecoul, va contribui să alunge banda întreagă. Heaton avea unele 
îndoieli în această privinţă, socotind că Waally şi războinicii lui vor 
mai fi auzit salve de artilerie. Este drept că reflectarea sunetelor 
prin ecou, ascundea natura mugetului. După un schimb repede de 
păreri, hotărâră să pună planul în aplicare şi Betts, care ştia locurile 
cele mai potrivite, fu trimis la bateria superioară, pentru a trage o 


= dA 


lovitură de tun, cât mai asurzitoare. 

Efectul nu se lăsă aşteptat. In clipa în care Waally strânsese pe 
ceilalţi şefi în jurul luntrii sale pentru a se sfătui, un zgomot uriaş se 
ridică dintre stânci. Sălbaticii nu vedeau fumul, ascuns de arbori şi 
peretele de granit; de aceea mirarea lor se transformă într-o clipă, 
în groază de nedescris. Crezând că zeii regiunii îşi manifestă în 
acest chip mânia, toţi apucară lopeţile şi timp de o jumătate de oră 
vâsliră nebuneşte înapoi. 

Până aici planul guvernatorului reuşise dincolo de toate 
aşteptările. Dacă putea să scape de sălbatici fără vărsare de sânge, 
era un lucru minunat, fiindcă îl scârbea să tragă cu tunul în această 
hoardă primitivă. In vreme ce se felicita împreună cu Heaton de 
acest rezultat fericit, un trimis veni în goană din partea Brigittei, 
care rămăsese la postul de observaţie, pentru a vesti că „Didona” 
se îndrepta spre insulă şi era vizibilă în partea nordică. Se 
convenise să facă semne dacă intrarea în golf era liberă şi Brigitta 
întreba dacă momentul este bine ales. Guvernatorul socoti că da, 
deoarece sălbaticii îşi continuau fuga dezordonată şi semnalul fu 
executat. 

Drept răspuns corabia ridică pânza. Era evident că Uncus ţinea 
acum bara de direcţie. Auzise şi el, desigur, lovitura de tun, care 
părea ieşită din stânci, dar îi atribuia origina, puterii pe care albii o 
aveau asupra acestor mase gigantice şi tremurând, îşi spunea că 
fenomenul se desfăşura în favoarea lor, ceea ce-i dădu încredere să 
înainteze. 

Venirea Junonei provocă o explozie de bucurie în mijlocul 
colonilor. Nici chiar retragerea duşmanilor nu le-a produs atâta 
satisfacţie. Deoarece corabia n-a fost văzută, Marc bănuia că 
indigenii vor rămâne pentru multă vreme, dacă nu pentru 
totdeauna, cât mai departe, fiindcă vor crede că bubuitura, fumul 
vulcanului şi toate misterele acestor ţinuturi groaznice, se datoresc 
unor puteri supranaturale. 

Uncus primi felicitări generale şi părea omul cel mai fericit. El 
rugă pe Peggy să arate simţămintele pe care le avea. Ura pe 
Waally. Acest monstru i se părea cel mai groaznic tiran şi ar fi dorit 
mai bine moartea, decât să-i mai asculte ordinele. Junona arătă 
aceeaşi stare de spirit şi simţi o profundă dragoste pentru Peggy. 
Această ură împotriva tiraniei este înnăscută în om; dar trebuie să 
ne ferim a confunda teroarea barbară cu restricţiile în societate, 
fără de care viaţa colectivă ar fi imposibilă. 


— 145 — 


Cât despre flotă, ea dispăruse către sud-vest, pe linia 
orizontului, fugind cu cea mai mare viteză. Waally avea unele 
îndoieli asupra fenomenului întâmplat, dar descurajarea generală, 
pe care nu era în stare s-o vindece, îl determină să dea semnalul de 
retragere. 

Cu multă părere de rău renunţă guvernatorul la proiectul său de 
a pune stăpânire pe insula Rancocus. Dacă Waally întemeia acolo o 
colonie, era imposibil ca mai devreme ori mai târziu, războiul să nu 
izbucnească între două aşezări atât de apropiate. Cu vremea 
sălbaticii îşi vor da seama, în mijlocul dealurilor insulei Rancocus, 
de ceea ce este ecoul şi atunci, prestigiul misterios al grupului de 
insule din jurul Craterului se va evapora. Intr-un cuvânt, părea 
probabil, că ostilitățile vor reîncepe în maximum şase luni, dacă 
Waally îşi fixa reşedinţa atât de aproape. De aceea Marc îşi puse 
întrebarea, dacă nu era bine să profite de acest prim succes, 
alungând sălbaticii, departe, în insulele lor? Posibilităţile au fost pe 
larg dezbătute de coloni şi discuţiile au fost mai vii, decât dacă s-ar 
fi tratat despre finanţe, aboliţionism, schimb liber, sau 
antimasonerie. După cum se întâmplă totdeauna, soluţia au dat-o 
evenimentele, în vreme ce părerile contradictorii nu duceau la 
niciun rezultat. În starea de slăbiciune a coloniei, nu se putea trece 
la ofensivă. Waally avea forţe prea mari la îndemână, ca să nu ţină 
cu succes piept unei duzini de inamici. Trebuiau mai întâi să 
aştepte, ca „Amicul Abraham” să deschidă glasul lui de tunet, în 
favoarea lor. Odată având corabia, Marc nu se temea că nu va reuşi 
să alunge pe Waally şi chiar să-l răstoarne, pentru a pune în loc pe 
Ooroony. De aceea trebuia cât mai repede terminat şi lansat pe 
apă bricul. După o săptămână de deliberare, hotărârea era luată: 
lucrul va fi reînceput cu toate puterile. In împrejurările actuale, 
trebuia lucrat cu multă prevedere. Nu se puteau trimite lucrători 
spre Crater, lipsindu-se Piscul de apărători, în cazul unei noi invazii. 
Pe de altă parte, nu se putea încerca o bătălie pe apă, cu 
„Neshamony”, „Didona”, „Brigitta” şi „Maria”. 

Micul tun instalat pe puntea yachtului nu era suficient să pună 
pe fugă indigenii, care erau familiarizați cu armele de foc. Trebuia 
înainte de orice, să se termine bricul, fără de care restul flotei 
rămânea neputincioasă. lată măsurile hotărâte de consiliu: Heaton 
va rămâne pe Pisc cu Peters şi Uncus pentru a păzi această 
importantă redută, în vreme ce Marc se va duce pe Crater cu restul 
coloniei. Bigelow va porni cu două zile înaintea tuturor, spre a 


— 146 — 


termina unele lucrări grabnice. 

Zece zile mai târziu după fuga lui Waally, Marc porni cu mica sa 
escadră, compusă din yacht, „Brigitta” şi „Maria”. „Didona” a 
rămas la Pisc pentru a sluji apărătorilor. Deoarece distanţa era prea 
mare spre a se stabili o comunicaţie de la o insulă la alta cu 
ajutorul semnalizărilor, iată ce metodă a imaginat Marc, în loc. 

Un pom singuratic stătea atât de sus aşezat, pe culmea Piscului, 
că devenea vizibil la o mare depărtare. Heaton trebuia să-l taie, de 
îndată ce va stabili, că Waally pune la cale un nou atac. 
Guvernatorul va trimite în fiecare dimineaţă o barcă în larg, pentru 
ca să se asigure că pomul a rămas în picioare. 

Era o zi splendidă, zi în care climatul tropical exercită o magică 
influenţă asupra spiritelor şi nu mai lasă loc liber decât valului de 
fericire, care inundă inima omului. Brigitta uitase toate supărările, 
zâmbea soţului ei şi făcea jucării copilului, parcă n-ar mai fi existat 
sălbatici. Micul grup era plin de hotărâre şi de bucurie, ca şi cum 
bricul care trebuia terminat le-ar fi adus pentru totdeauna 
stăpânirea. 

Având un vânt favorabil, escadra ajunse după patru ore în 
canalul care duce spre domeniile guvernatorului. Câmpia prezenta 
un nou aspect, datorită muncii neîntrerupte a porcilor, care se 
înmulţiseră extraordinar. j 

Plantaţiile făcute de Socrate nu se dezvoltau mai puţin. In câţiva 
ani vor exista pretutindeni grupe de arbori, dând o umbră deasă. 
Marc observă că micii cocotieri plantați de el cu trei ani înainte, se 
ridicau acum la o înălţime de treizeci de picioare. Se ştie că acest 
arbore dă un fruct delicios, din coajă se fabrică vase, iar din 
filamentele lui, frânghii şi diverse împletituri; lemnul fiind bun la 
construcţie. Odată cu intrarea în port a grupului, viaţa activă a 
reînceput pe insulă. Bigelow, terminase misiunea lui şi o zi întreagă 
ajutând şi noii veniţi, bricul a fost gata. Hotărâră a doua zi să 
lanseze pe „Amicul Abraham”. Marc se folosi de ultimele ore 
înaintea apusului, pentru a face cu soţia lui, pe „Brigitta”, o 
plimbare în larg. Scopul călătoriei era să se asigure dacă arborele, 
care le va da semnalul, nu fusese tăiat. Constatând că totul este 
aşa cum dorea, întoarse barca şi reluă direcţia Craterului. Soarele 
apunea în clipa când „Brigitta” intra în canal şi Marc, cu un gest 
larg, arătă fiinţei iubite, noile domenii, turmele numeroase şi toate 
amănuntele unei scene, care pentru ei prezenta un mare interes. 
Porcii dormeau în mare număr pe plajă şi la zgomotul făcut de 


— 47 


corabia care tăia valurile, săriră în sus şi adulmecând aerul 
începură să alerge în toate direcţiile. 

— Sărmanii, cât s-au speriat, exclamă Marc, râzând. Am vârât 
groaza în întreaga turmă. 

— In întreaga turmă? Da de unde, iubite domnule guvernator, 
răspunse Brigitta. Priveşte colo, în celălalt capăt al câmpiei. Sunt o 
mulţime de porci care n-au mişcat. Dacă ar porni ar fi un bal 
complet. 

— Ce tot îmi spui, Brigitta? Cred că faci o confuzie. 

— Da de unde. li văd foarte bine, la o milă distanţă de noi, pe 
marginea apei, în celălalt canal. 

— Mai întâi, nu există alt canal. Ceea ce-mi arăţi este un mic golf 
dincolo de insula noastră. Pe urmă... dar... Dumnezeule! Brigitta, 
ceea ce-mi arăţi tu, sunt sălbaticii! Nicio îndoială nu mai era 
posibilă. Se zăreau în depărtare capetele şi umerii a vreo douăzeci 
de indieni, care aplecaţi, urmăreau mişcările bărcii. In apropiere 
văzură luntrile de război gata pregătite. 

Descoperirea era excepţională! Marc nădăjduise că insulele 
Craterului vor rămâne multă vreme pentru sălbatici, pământuri 
necunoscute. Nu exista siguranţă pentru coloni, decât în felul 
acesta. Forţele lor unite de-abia ar fi fost în stare să opună 
rezistenţă războinicilor lui Waally, într-o fortăreață. Nu mai era nicio 
clipă de pierdut în chibzuieli nefolositoare. Trebuiau luate măsuri 
repezi şi hotărâtoare. 

In primul rând Marc se gândi să-şi anunţe tovarăşii. Cum barca 
fusese zărită de indigeni, mai ales că pânzele erau întinse, hotărî să 
nu-şi schimbe direcţia. Craterul era în faţă, dar corabia şi bricul, 
aflate cam la două mile depărtare, se desenau în lumina apusului, 
tot aşa de bine. Vederea corabiei putea produce asupra sălbaticilor 
două impresii, perfect antitetice: ori va trezi lăcomia lui Waally şi-l 
va grăbi să încerce atacul, în nădejdea că va pune mâna pe o astfel 
de comoară, ori îl va intimida, făcându-l să bănuiască acolo 
existenţa unor puternice mijloace de apărare. Aceste idei se luptau 
în închipuirea lui Marc, în vreme ce intra în port. 

Brigitta s-a purtat admirabil. O clipă simţi cum o copleşeşte 
emoția, şi îşi strânse instinctiv copilul la piept. Pe urmă regăsindu-şi 
prezenţa de spirit, dovedi un curaj şi o hotărâre demnă de soţia 
guvernatorului. 

Trecuse o oră de când au zărit sălbaticii. Colonii părăseau lucrul, 
îndreptându-se spre cortul unde îi aştepta mâncarea, când Marc 


— 148 — 


ancoră. În primul moment nu le strica cheful. Dimpotrivă, le vorbi 
glumeţ, felicitându-i pentru frumoasele rezultate. Profitând de o 
clipă, chemă pe Betts la o parte şi-i povesti în câteva cuvinte 
întâmplarea. Betts rămase de gheaţă. Ca şi guvernatorul, el credea 
că insula Craterului reprezenta cel mai ascuns punct al globului şi 
nu i-a trecut vreodată prin minte, că din această parte ar putea să 
vină pericolul. Dar îşi reveni repede, deoarece era nevoie de multă 
prezenţă de spirit în astfel de momente şi conversaţia urmă 
grăbită: 

— Vasăzică, şerpii se vor târî să ne atace, chiar în noaptea 
aceasta, spuse Bob furios? 

— Nu cred, răspunse Marc. Canalul pe unde au apucat nu-i va 
aduce la noi şi vor trebui să se reîntoarcă de mai multe ori. Lucrul 
acesta este imposibil de făcut în timpul nopţii. Odată intraţi în 
labirintul canalelor nu vor mai şti pe unde să apuce. De aceea 
dragă Bob, fii pe pace! Nu avem ce să ne temem până mâine 
dimineaţă. 

— Ce nenorocire, totuşi, că au descoperit Craterul! 

— Da, este o mare nenorocire şi trebuie să mărturisim, că nu 
eram deloc pregătiţi. Dar nu avem ce face, Bob. Datoria, mai 
presus de orice, iată singura noastră lege. Norocul nu ne-a părăsit, 
prietene, în împrejurări mult mai critice, de ce ar face-o acum? Noi 
n-am avut soarta celorlalţi tovarăşi. 

— Apropo de tovarăşi, domnule Marc, trebuie să vă spun ce-am 
aflat de la Jones, care a trăit mulţi ani între sălbatici, de când 
prietenul lui s-a căsătorit cu Peggy. Jones susţine, că acum trei ani, 
după cât îşi aduce aminte, o şalupă a ancorat în Ţara lui Waally, 
aducând şapte oameni. Cine erau? lată un lucru pe care Jones nu-l 
ştie, fiindcă nu i-a văzut. Waally i-a pus la munci foarte grele, din 
zori în noapte. Totuşi a mai aflat despre ei unele amănunte. 

— Cum ar fi posibil, oamenii aceia să fi fost tovarăşii noştri? 
Parcă nu-mi vine să cred! 

— Dimpotrivă, domnule Marc, sunt convins. Sălbaticii i-au spus 
lui jones că barca avea o pasăre pictată; ori şalupa, dacă vă 
amintiţi, purta pe margine un vultur cu aripile deschise. Altceva! 
Mai spuneau, că unul dintre străini avea un semn roşu pe faţă şi 
socotesc că n-aţi uitat, că Bill Brown purta pe figură o rană veche. 
Nicio îndoială domnule Woolston; unii dintre camarazii noştri 
trăiesc. 

Această veste neaşteptată schimbă puţin cursul gândurilor lui 


— 149 — 


Marc. El chemă pe Jones, îi puse felurite întrebări şi văzu că Bob 
avea dreptate. Străinii erau ţinuţi pe o insulă unde Jones n-a fost 
niciodată. Jumătate dintre ei muriseră pe drum, nemaiavând 
merinde. Ceilalţi căzuseră în mâna lui Waally. Erau naufragiaţii unei 
corăbii, lovită departe de stânci. Omul cu rana în obraz era meşter 
la construit corăbii şi amănuntul coincidea. Brown, cel cu cicatricea 
era dulgherul de pe „Rancocus”. 

Astfel se confirma presupunerea, că o parte dintre nenorociţii lor 
tovarăşi, au căzut în mâinile brutei de Waally, care ameninţa acum 
cu distrugerea, întreaga colonie. Nu mai era însă timp să se 
continue ancheta. Imprejurări hotărâtoare atrăgeau în altă direcţie, 
întreaga atenţie a guvernatorului. 


— 150 — 


Capitolul XVIII 


Dumnezeu te-a făurit pentru mine, câmpie! 
Asemeni copilului cuminte, câmpie a tăcerilor! 
Wilson 


Când guvernatorul a povestit tovarăşilor săi vestea gravă despre 
venirea sălbaticilor pe grupul lor de insule, panica i-a cuprins pe 
toţi. Dar după câteva minute, recăpătându-şi încrederea, au fost în 
stare să ia măsurile necesare, pentru siguranţa lor imediată. 

Deoarece Craterul fusese fortificat cu grijă, el înfăţişa o 
adevărată citadelă. Unii şi-au dat părerea că de pe corabie 
apărarea ar fi mai uşoară. Dar Marc nu se putea hotărî să 
părăsească atâtea bogății. Un tun a fost aşezat pentru a apăra 
intrarea Craterului. Alte două tunuri se găseau pe culmi, îndreptate 
cu meşteşug în baterie. Restul tunurilor, erau împărţite pe 
„Abraham” şi pe vechea corabie. De asemenea nu trebuia uitat 
amănuntul preţios, că pereţii Craterului nu se puteau escalada fără 
scări, ceea ce pentru sălbatici constituia un obstacol de netrecut. 

Marc îşi împărţi prudent forţele garnizoanei pentru noapte. 
Brigitta rămase în cabina lui „Rancocus”, iar pe punte făceau de 
strajă Bigelow, Socrate şi familiile lor. Betts luă comanda Craterului, 
având pe Jones ca locotenent. Garnizoanele erau mici, trebuie s-o 
recunoaştem, dar fortărețele erau puternice. In plus, duşmanii nu 
cunoşteau aproape deloc uzul armelor de foc. La orele nouă totul 
era în ordine, iar femeile şi copiii stăteau culcaţi în paturi, cu 
singura precauţie, că au rămas îmbrăcaţi. 

Marc şi Betts au convenit să se întâlnească lângă bric, ori de 
câte ori funcțiunile lor de răspundere nu-i vor chema în altă parte. 

Cum Craterul rămăsese în realitate o insulă, ei ştiau că niciun 
duşman nu va putea veni decât de pe mare, sau de pe puntea de 
care am mai vorbit şi care se găsea în apropierea izvorului. Acest 
gând le dădea o anumită siguranţă şi Marc îşi convinse tovarăşul, 
că era imposibil ca pirogile să vină mai devreme de câteva ore. Cu 
toate acestea niciunul nu se gândea să doarmă. Le-ar fi fost 
imposibil să rămână în hamacuri. De aceea au preferat să-şi ţină 
tovărăşie unul altuia, stând cu urechile aţintite şi împărtăşindu-şi 
gândurile. 


— 151 — 


— Cred, domnule, că suntem cam puţini pentru a primi cum se 
cuvine bestiile acestea de indigeni, spuse Betts, răspunzând unei 
observaţii a guvernatorului. Am numărat, data trecută, o sută trei 
pirogi şi fiecare dintre ele nu avea mai puţin de patru oameni, fără 
a vorbi de luntrile mari, care aveau câte cincizeci de războinici. 
Socotesc, după mine, domnule Marc, să fi fost o mie două sute, 
până la o mie cinci sute de luptători. 

— La fel cred şi eu, Bob, dar chiar de vor fi cinsprezece mii îi vom 
sili să se lupte, fiindcă aceasta este pentru noi singura posibilitate 
de salvare. 

— Da, da, domnule, să ne batem şi mai ales să-i batem, 
răspunse Betts, scuipând departe în felul marinarilor. Dacă vom fi 
învinşi să nu se spună, că lucrul s-a petrecut fără de luptă 
glorioasă. Cum s-au schimbat stâncile acestea şi cum se schimbă 
vremurile! leri pacea, azi războiul! Odinioară liniştea deplină şi 
acum ameninţarea cea mai directă. 

— Acum avem soțiile cu noi. Cred că îţi dai seama de importanţa 
acestui amănunt, Bob. Cât ne-am străduit până am ajuns la acest 
minunat rezultat. 

— Desigur, domnule, femeile sunt îngeri coborâţi din cer şi... 

— Hei! Cine-i pe vapor? răsună o voce marinărească, în tăcerea 
nopţii. 

Strigătul venea din direcţia insulei vecine, din locul unde cele 
două maluri erau legate printr-o punte. 

— Dumnezeule! exclamă Betts, oare ce înseamnă asta 
guvernatorule? 

— Cunosc vocea, spuse repede Marc. Hei! Cine strigă 
„Rancocusul”? 

— Această corabie este „Rancocus”? reluă vocea. 

— „Rancocus” în persoană. Dar tu, nu eşti cumva Bill Brown, 
dulgherul nostru? 

— Chiar el. Dumnezeu să vă binecuvânteze domnule Woolston, 
vă recunosc glasul. Sunt Bill, încântat de a vă găsi aici. Bănuiam pe 
jumătate adevărul când am zărit catargele corabiei şi cu toate 
acestea ieri, nu mai nădăjduiam să revăd vreodată „Rancocusul”. 
Cum aş face să trec prin strâmtoarea asta, domnule? 

— Eşti singur Bill, ori ai tovarăşi? 

— Suntem doi, domnule, Jim Wattles şi cu mine. Nouă dintre noi 
s-au salvat pe şalupă; Willson şi supraveghetorul au murit înainte 
să fi atins uscatul şi am rămas în viaţă, şapte, dintre care doi, aici 


— 152 — 


de faţă. 

— Nu aveţi poate, vreun indigen cu voi? 

— Niciunul, domnule. De două ore le-am spus pe faţă ce gândim. 
Cum am zărit catargele corabiei, ne-am hotărât să fugim cât mai 
repede. Incă odată, domnule Woolston, n-avea frică pentru noaptea 
asta. Ei sunt cu mile şi mile departe de aici, prinşi în vârtejul unor 
curenţi, de unde nu vor scăpa uşor. Poate mâine dimineaţă o să-i 
vedeţi. Jim şi cu mine ne-am strecurat din bandă, cârmind în 
direcţia aceasta. Pe urmă am stat cu grijă ascunşi şi în sfârşit iată- 
ne. Acum, luaţi-ne pe puntea corabiei, domnule Woolston, dacă vă 
este milă de doi sărmani camarazi în nenorocire. 

Acesta a fost ciudatul dialog care a urmat, după strigătul 
neaşteptat al marinarului şi care a schimbat radical faţa lucrurilor 
pe Crater. Cum Brown era om care merita să fie crezut pe cuvânt, 
Marc îi arătă unde se află puntea şi îi ieşi în întâmpinare cu Betts. 

Cei doi marinari regăsiţi, de pe „Rancocus”, erau singuri. Ei 
procedaseră cu o perfectă bună credinţă faţă de vechiul lor ofiţer, 
care-i conduse la cort, le dădu de mâncare şi băutură şi le ceru să 
povestească ce s-a întâmplat. Povestirea lui Jones făcută tot în ziua 
aceea, se dovedi perfect exactă. Când şalupa părăsise corabia, 
fusese târâtă de vânt şi după ce trecu aproape de Crater, oamenii 
de pe ea zăriseră insula vecină, dar n-au reuşit să se apropie. 
Hillson se interesa doar, ca şalupa să nu se răstoarne, 
nemaigândindu-se la altceva. Toată lumea credea că „Rancocusul” 
este definitiv pierdut şi nu s-au mai silit să se reîntoarcă. Deoarece 
nicio insulă nu se arăta la orizont, Hillson porni spre vest, sperând 
să întâlnească pământ, pentru a ancora. Proviziile şi apa s-au 
terminat repede şi atunci au început scenele groaznice, care uneori 
se petrec în largul mării. Hillson a fost prima victimă, deoarece 
organismul său alcoolizat nu avea putere să reziste. Şapte oameni 
mai trăiau, când şalupa a ajuns la o insulă, din grupul lui Waally, 
despre care am vorbit. Naufragiaţii căzură în mâinile acestui şef 
crud şi războinic. Waally îi trată asemenea sclavilor şi le făgădui o 
uşurare a situaţiei, dacă îl vor asculta orbeşte. Brown, în calitatea 
lui de dulgher deveni favoritul şefului, care-l utiliză la construirea 
unei pirogi, cu ajutorul căreia nădăjduia să-şi dezvolte cuceririle. 
Marinarii au fost închişi pe o insulă mică şi păziţi asemenea unei 
comori. Orice mijloc de comunicaţie cu albii aflaţi în vecinătate, le-a 
fost interzis. De aceea, în vreme ce Bob stătuse aproape două luni 
cu Ooroony, iar Heaton cu tovarăşii lui la fel, aceşti nenorociţi n-au 


— 153 — 


avut posibilitatea să comunice cu ei. Această barbarie rezultă din 
starea de război existentă între cei doi şefi; Ooroony era atunci mai 
puternic, dar Waally nădăjduia, cu ajutorul prizonierilor, să-şi 
mărească flota şi să învingă definitiv pe rivalul său. 

In sfârşit Waally a pornit în călătorie, când s-a arătat cu forţe aşa 
de impunătoare sub zidurile Piscului. In ultima vreme Brown 
câştigase atât de complet favoarea şefului, că acesta îi dădu voie 
să-l întovărăşească, şi Wattles fu luat la pe bord, ca tovarăş al 
dulgherului. Ceilalţi cinci au rămas pentru ca să termine o luntre, la 
care se lucra de multă vreme şi care trebuia să fie neînvinsa 
corabie de luptă a sălbaticilor. Brown şi Wattles erau pe puntea 
corabiei lui Waally, când se auzi formidabilul ecou, care înnebuni de 
groază pe toţi indigenii. Tot gândindu-se asupra fenomenului, 
Brown ajunse la concluzia, că albii, care deţineau insula, au tras o 
lovitură de tun, repetată în zeci de ecouri. Cum toată dragostea lui 
Brown era pentru acest popor necunoscut, de aceeaşi culoare cu el, 
îşi păstră descoperirea şi se hotărî să conducă pe Waally într-o 
direcţie opusă, faţă de aceea a stâncilor unde se pierduse 
„Rancocus”. _ 

Bill Brown era un om inteligent. Işi amintea bine drumul urmat 
de şalupă şi avea noţiunea distanțelor. După socotelile lui, Craterul 
nu era prea departe de Pisc, spre nord şi din vârful insulei 
Rancocus, văzu, ori crezu că vede pământ, în această parte a 
oceanului. li veni atunci ideea să încerce o fugă spre Crater, unde 
desigur mai există fiinţa care l-ar putea ajuta. Waally ascultă o 
parte din explicaţiile lui Brown şi întreaga flotă porni a doua zi, în 
căutarea comorilor. Ajunseră repede în faţa Piscului, Brown puse 
atunci bara în direcţia nord-est, manevră care după douăzeci şi 
patru de ore îi descoperi prezenţa Craterului. Stânca părea fără 
importanţă, dar Waally nădăjduia mai mult. Acum sfaturile lui 
Brown erau socotite adevărate oracole şi comenzile lui erau urmate 
orbeşte. C. Columb a fost desigur un personaj important la curtea 
lui Ferdinand şi a Isabelei; dar Bill Brown nu se arăta mai prejos la 
curtea sălbaticului Waally. 

Sărmanul Bill care crezuse că va găsi acolo sfărmături de corabie 
pentru a-şi mai îmbuna stăpânul, propuse ca două pirogi să se 
desprindă din grup pentru a explora ţărmul. Restul flotei rămase 
într-un golf, lângă un izvor de apă dulce. Oamenii acestui grup au 
fost acei care au alarmat pe guvernator. Bill descoperi atunci şi 
corabia mică, dar şi pe cea mare. Waally trase concluzia că acolo 


— 154 — 


se găseau pământurile pe care Heaton şi tovarăşii lui le căutau cu 
nerăbdare. Acolo se găseau, desigur şi vacile colonilor, care în ochii 
lui valorau o avere. Ooroony a avut slăbiciunea să dea voie unor 
străini, cu obiecte atât de preţioase, să-i străbată insulele: dar el, 
Waally, nu va imita o clipă asemenea nebunie. Brown socoti îndată 
că albii pe care îi căuta se găseau acolo, mai ales prezenţa corabiei 
devenea o dovadă indiscutabilă. Poate erau pescuitori de perle care 
aprovizionau pieţele din Canton. Poate erau coloni necunoscuţi. 
Însă o clipă nu-i veni în minte lui Bill că acele catarge pe care le 
vedea înălțându-se, erau cele de pe „Rancocus”, socotit de mult 
sfărmat. Bănuind că albii sunt anglo-saxoni, creştini ca şi ei, cei doi 
marinari se hotărâră să fugă şi să se unească grupului din Crater. 

Ei credeau că vor găsi o corabie înarmată, echipată şi gata să 
pornească în larg, dacă pericolul s-ar fi dovedit prea grav. 

Libertatea are un farmec deosebit pentru orice fiinţă omenească 
şi ca doi lupi de mare, care şi-au petrecut trei ani din viaţă, într-o 
sclavie umilitoare, iubeau mai bine să lopăteze pe galere, decât să 
se mai reîntoarcă la Waally. Fuga a fost uşoară, la adăpostul 
întunericului şi Brown şi Wattles au ajuns cu bine, până la Marc şi 
Bob. 

Acestea erau explicaţiile celor doi marinari, făcute vechiului lor 
ofiţer. In schimb, guvernatorul le-a lămurit pe scurt, felul în care 
corabia a fost salvată, cât şi istoria întregii colonii. După ce 
schimbul de vederi s-a terminat, au ţinut sfat asupra măsurilor de 
luat. Brown şi tovarăşul său cu toată bucuria revederii, erau 
dezamăgiţi că n-au găsit o corabie gata de plecare, cum se 
aşteptau. Acum regretau fuga, fiindcă dacă ar fi rămas cu Waally, 
reuşeau să aducă mult mai mari servicii amicilor lor, decât aşa. Dar 
repede şi-au schimbat gândul, dându-şi seama că uniţi, îşi vor 
comunica umăr la umăr sfaturile şi impresiile frăţeşti. 

Guvernatorul şi Bob îşi dădură seama din povestirea lui Brown, 
că Waally era un excepţional şef militar, plin de îndrăzneală şi de 
şiretenie. Brown spuse lui Marc că numărul războinicilor nu trecea 
de şase sute. Confuzia evaluării provenea, din pricina marelui 
număr de femei, aduse de sălbatici. Waally de asemenea avea 
arme de foc şi anume vreo douăsprezece muschete vechi şi chiar 
un tun de patru centimetri, cu trei proiectile drept muniţie. Aceste 
trei bombe au servit în războiul contra lui Ooroony şi după ce erau 
trase, sălbaticii alergau zile întregi să le regăsească, spre a le 
depozita iar în magazia şefului. Brown n-ar fi putut spune dacă 


— 155 — 


aceste ghiulele provocau pagube mari, deoarece tirul se făcea la 
întâmplare şi la distanţe enorme. Insă groaznice erau lăncile şi 
măciucile, pe care insularii le mânuiau cu o siguranţă deosebită şi 
mai trebuia ţinut încă socoteală de marea disproporţie numerică. 

Când Brown auzi că bricul era gata spre a fi lansat, rugă pe 
guvernator să-i permită să lucreze cu Bigelow, pentru a-l pune 
imediat pe valuri. Existau pe el tot ceea ce era necesar unei lungi 
călătorii, chiar şi rezerva de apă dulce. S-au luat măsurile să fie 
lansat cu pânzele întinse, fiindcă odată pe apă, bricul devenea un 
puternic auxiliar al apărării. In cel mai rău caz puteau fugi pe 
puntea lui şi străbătând canalul să ajungă în larg. Acolo, Waally nu-i 
va mai putea urmări şi vor acţiona potrivit împrejurărilor. 

Woolston vedea lucrurile altfel. lubea Craterul, acest colţ 
pământesc unde a suferit, unde şi-a regăsit prietenii şi ideea să-l 
părăsească i se părea absurdă. Corabia, vechiul „Rancocus” era de 
asemenea prețioasă. Pe puntea ei se căsătorise, acolo i se născuse 
fiica şi desigur sălbaticii îi vor da foc, pentru a extrage metalul 
garniturilor. Niciodată nu va ceda el fără luptă aceste bogății. Marc 
socoti că nu poate câştiga nimic, lipsindu-şi oamenii de binefacerile 
somnului. 

Din zori de zi, Bigelow se va duce să lucreze la bric. Nu era bine 
să înceapă activitatea în plină noapte. Lansarea unei corăbii nu se 
face la întâmplare şi în întuneric un accident nu-i exclus. După ce 
şi-au luat toate măsurile de pază, bărbaţii s-au dus să se 
odihnească, lăsând o femeie pe Crater şi o alta pe punte. 

In zorii zilei toţi erau sculaţi. Niciun accident nu se întâmplase în 
timpul nopţii şi lucru excepţional, santinelele feminine n-au dat 
alarme false. Deîndată ce de pe culme, guvernatorul s-a asigurat că 
nu există urmă de Waally, măsurile au fost luate pentru lansarea 
bricului  „Abraham”. Două ore de muncă s-au dovedit 
îndestulătoare deoarece fiecare şi-a făcut datoria în grabă, dar 
bine. 

Femeile au pregătit dejunul; altele au dus muniţia lângă tunuri, 
în timp ce Bob le încărcă unul după altul. Ceilalţi duceau obiectele 
de valoare pe bord şi în Crater. 

Controlând din nou fortificația, guvernatorul a hotărât să se 
fixeze o poartă, care să închidă bine de tot intrarea în Crater. 
Frânghii au mai fost întinse în jur, pentru a împiedica pe insularii 
din Fejee să înainteze repede. Când întreaga colonie s-a aşezat la 
masă, bricul nu plutea încă, dar o simplă lovitură ar fi fost 


— 156 — 


suficientă. Marc anunţă atunci, că nu există niciun motiv de grabă, 
că luntrile duşmanilor nu se vedeau şi că se va proceda, păstrându- 
se o perfectă ordine. 

Această siguranţă era să devină fatală întregii colonii. Bărbaţii 
mâncau sub cort, lângă şantier, femeile făceau la fel în altă parte. 
Câţiva se găseau pe punte şi pe Crater. Ne amintim că locul unde 
fusese aşezat cortul nu era departe de izvor şi de puntea legând 
Craterul cu o insulă vastă. Acolo îşi duceau şi porcii viaţa. Puntea 
era formată din două scânduri lungi, trecerea neavând decât 
cincizeci, până la şaizeci de picioare lărgime. 

Guvernatorul lua rar masa cu ceilalţi. El cunoştea prea bine 
natura omenească, pentru ca să-şi dea seamă că ideea de 
autoritate interzice o prea mare familiaritate. In ziua aceea 
dejunase ca de obicei în cabina lui „Rancocus”. Acum se cobora 
spre cort, pentru a veghea ca tovarăşii lui să-şi reia lucrul. De-abia 
dăduse ordinile necesare, când răcnete groaznice, cutremurară 
stâncile. O bandă de sălbatici ieşind de după o colină se năpustea 
împotriva Craterului. 

Guvernatorul îşi păstră întreg sângele rece şi dădu ordinele 
repede şi clar. Chemând pe Bigelow şi pe Jones le porunci să tragă 
puntea, lucru uşor, datorită roţilor aşezate în acest scop. Puntea 
odată trasă, colonii aveau un braţ de mare între ei şi insulari. 
Războinicii lui Waally nu bănuiau existenţa canalului. Ei se aruncau 
în direcţia şantierului siguri de rezultat. Mirarea lor dădu loc la noi 
strigăte sălbatice, când se văzură despărțiți de albi în felul acesta. 
Natural, căutară punctul de legătură între insulă şi Crater, dar 
scândurile erau luate acum şi comunicaţia întreruptă. Atunci Waally 
trase o salvă cu toate armele lui de foc şi cu tunul instalat pe 
piroga unde se găsea. Această salvă nu provocă nicio pagubă, 
decât zgomot violent. Ori zgomotul era mult pentru concepţia 
sălbaticilor. 

Venise rândul colonilor. De la prima alarmă toată lumea alergă la 
tunuri şi într-o clipă, bărbaţi şi femei se găseau la posturi. Pe pupa 
corabiei fusese instalată o caronadă, care ţintea locul punţii 
ridicate. Distanţa este adevărat, era aproape de o milă, dar Bob 
înălţase tunul, aşa încât loviturile să cadă potrivit. Celelalte 
caronade fură ţintite astfel, încât se mătura partea cea mai 
apropiată din Parcul Porcilor, unde se găseau numeroşi duşmani. 
Waally se afla în fruntea trupelor sale şi tocmai dădea ordine unui 
detaşament să treacă înot canalul, aceasta fiind ultima nădejde 


— 157 — 


care-i rămânea. Nu mai era vreme de pierdut. Junona, ca o 
adevărată eroină, stătea lângă tunul de la pupă, iar Didona era pe 
Crater, fiecare dintre ele învârtind câte o torţă aprinsă. 
Guvernatorul dădu celei din urmă semnalul convenit, torţa se 
aplecă şi lovitura cu sute de schije, lovi doisprezece indieni. Trei au 
fost ucişi, ceilalţi au căpătat răni grave. Intr-o clipă, un şef tânăr se 
aruncă înot cu ţipete sălbatice şi fu urmat de o sută de sălbatici. 
Marc făcu semn Junonei şi instantaneu o lovitură şi mai groaznică 
porni, care seceră complet rândurile atacatorilor, dintre care numai 
vreo zece au rămas teferi. Waally îşi dădu seama că situaţia este 
gravă şi sforţările făcute pentru a recâştiga terenul pierdut s-au 
dovedit demne de un şef cu reputaţie. La un semn al acestuia, o 
mulţime de înotători se aruncară în apă, în vreme ce-i încuraja cu 
gestul şi glasul. 

Jones şi Bigelow se găseau pe puntea lui „Abraham”, unde două 
caronade îşi arătau ţevile, formând o baterie în spatele bricului, 
orânduită acolo pentru a lovi în plin Parcul Porcilor. Cât despre 
Marc, întovărăşit de Brown şi Wattles, amândoi înarmaţi până în 
dinţi, constituia corpul de rezervă, care trebuia să intervină repede, 
unde era mai multă nevoie. 

In clipa aceea grea, o idee strălucită îi veni în minte tânărului 
guvernator. Bricul putea fi lansat. Marc şi cu Brown se apropiară. 

— Pune jos armele Brown, îi strigă guvernatorul, şi dă lovitura de 
graţie. Atenţiune, pe punte, lansăm bricul. 

De-abia terminase de spus, când bricul porni la vale. Toţi colonii 
scoteau strigăte de victorie şi „Abraham” se năpusti, asemenea 
unui berbece imens, în mijlocul înotătorilor îngroziţi. În vremea 
aceasta, Bigelow şi Jones dădură foc caronadelor şi întreg bazinul 
se umplu de spuma provocată, prin miile de schije. Aceste mijloace 
combinate de atac, erau mai mult decât ar fi trebuit pentru 
sălbatici. 

Infrângerea lui Waally s-a dovedit completă. Indigenii au rupt-o 
imediat de fugă spre locul, unde-i aşteptau bărcile, în vreme ce 
înotătorii se salvau cum reuşeau mai bine. 

Colonii n-aveau nicio clipă de pierdut. „Abraham” fu tras la mal 
cu un cablu, după cum se obişnuieşte, şi Marc, Brown şi Wattles 
urcară pe punte. Cu un echipaj de cinci oameni manevra acum era 
uşoară. Bob fu lăsat să comande pe Crater, având restul colonilor. 
Potriviră după vânt pânzele şi porniră repede. Insula mâlului fu 
ocolită şi „Abraham” se îndreptă spre locul unde Waally îşi adunase 


— 158 — 


forţele. Acolo exista o trecere, largă de un sfert de milă, unde 
manevrară cu succes, apropiindu-se cu încetul, încărcând şi 
descărcând mereu tunurile şi aruncând o spaimă de moarte în 
rândurile indigenilor. Intreaga autoritate a lui Waally nu mai folosea 
la nimic. Sălbaticii pe bărci lopătau nebuneşte şi la întâmplare, 
silindu-se să fugă din faţa unui duşman, pe care-l socoteau titanic 
şi dornic să-i ucidă până la unul. Niciodată o luptă nu s-a terminat 
într-un chip mai neîndoielnic. 

Guvernatorul era neîmblânzit la faptă, dar nu avea intenţia să 

nimicească total pe sălbatici, după cum credeau indigenii. Ajuns în 
mijlocul mării, Waally socoti că urmărirea va fi oprită, dar de-abia 
acolo ea începu cu adevărat. 
_ Aruncându-se împotriva a trei bărci, Marc luă una prizonieră. 
intre sălbatici se găsea un tânăr războinic pe care Bill, Brown şi 
Wattles l-au recunoscut, fiul favorit al şefului. Captura era bună şi 
Marc se hotărî să profite. Alese pe unul dintre prizonieri şi-l trimise 
purtător al unei ramuri de palmier la Waally, cu propuneri de 
schimb. După oarecare ezitare, dragostea părintească învingând, 
Marc văzu urcându-se pe puntea bricului, fără arme, chiar pe 
groaznicul şef în persoană. Sălbaticul era şiret şi inteligent. El oferi 
multe lucruri pentru fiul său, dar Marc nu ceru altceva decât pe cei 
cinci marinari prizonieri. Dacă nu, va reîncepe ostilitățile. 

După două ore de luptă interioară Waally consimţi şi un tratat a 
fost încheiat în următoarele condiţii: Bricul va merge cu flota până 
la grupul insulelor Betto. Acolo cei cinci marinari vor fi aduşi, iar 
Waally rămas până la urmă pe puntea corabiei îşi va primi fiul. Intre 
timp, Bob îngrijorat se apropiase cu „Neshamony” de „Abraham” şi 
Marc îi comunică toate cele hotărâte, trimiţându-l înapoi să anunţe 
despre rezultat, pe colonii de pe Crater. Waally ar fi vrut să-l aibă 
acum aliat pe Marc, împotriva lui Ooroony, dar el refuză cu 
indignare. In această stare de spirit guvernatorul porni spre nord- 
vest, urmat de flota indigenilor. 


— 159 — 


Capitolul XIX 


Adio! Pentru ce cuvântul ne-nspăimântă? 

Şi ochii tăi frumoşi se umplu de lacrimi? 

Durerea şi fericirea dispar repede! 

Nădejdea, mereu, ne promite întoarcerea. 
Bernard Barton 


„Abraham” pluti cu puţine pânze întinse şi aproape trei zile 
navigă, mai înainte de a ajunge în faţa insulelor lui Waally. Acolo, 
se opri în larg, în vreme ce luntrile intrară în porturile respective. A 
doua zi Waally reveni, aducând pe Dickinson, Harris, Johnson, 
Edwards şi Bright, cei cinci marinari de pe „Rancocus”, pe care de 
vreme îndelungată îi ţinea prizonieri. 

Sălbaticul dădea cu greu drumul prăzii; dar ambiția fu învinsă de 
sentimentul patern. Cât despre mateloţi, nimeni n-ar mai fi în stare 
să descrie bucuria lor. Erau fericiţi, nu numai că li se reda 
libertatea, dar mai ales fiindcă au căzut în mâinile unui astfel de 
salvator. Prin creşterea echipajului, bricul devenea o forţă în 
această parte a lumii. Cu doisprezece oameni, puternici, curajoşi şi 
plini de sănătate, cu două caronade şi un tun de şase, guvernatorul 
socoti că va fi în stare să stabilească importante legături politice cu 
vecinii săi. Waally gândea la fel, fiindcă făcu noi sforţări spre a 
obţine prin tratat o clauză, care-i va da sprijinul colonilor împotriva 
lui Ooroony, ca să poată păstra singur, supremaţia teritoriilor. 
Woolston îl întrebă pe Waally, ce îi poate oferi în schimb, pentru a 
face o asemenea politică? Şiretul sălbatic, cu mult sânge rece 
ripostă, că-i acordă insula Rancocus. Guvernatorul mulţumi 
puternicului său prieten pentru dar şi-i răspunse că insula îi 
aparţine de mult. Dacă Waally va mai îndrăzni să se apropie de ea, 
îl va pedepsi crunt şi-l va ataca chiar în posesiunile sale. 
Discuţiunea deveni violentă şi Waally trecu la ameninţări, dar Marc 
îl pofti să părăsească bricul fără prea multe formalităţi. 

După aceea se gândi la ceea ce avea de făcut. Jones cunoştea 
bine pe Ooroony, lângă care trăise până la victoria lui Waally; 
guvernatorul îl alese şi-l trimise să-l caute, urcându-l într-una din 
bărcile sălbaticilor. Tunurile de pe „Abraham” apărară luntrea până 
când ajunse la țărm şi şase ore mai târziu, Marc avu plăcerea să 


— 160 — 


primească pe bric, pe bunul, cinstitul şi generosul Ooroony. Şeful 
suferise mult şi avusese pierderi grele în timpul ultimilor doi ani. 
Marc îi mulţumi pentru marea lui bunătate arătată faţă de coloni, 
şi-i făgădui întreg sprijinul împotriva duşmanului său. Ooroony 
vărsă lacrimi de bucurie, văzând că acţiunile sale bune, erau 
apreciate şi recompensate. 

Există o problemă veche, care mulţi ani a preocupat pe moralişti. 
Aceea de a şti dacă binele şi răul primesc chiar în această lume 
răsplata ori pedeapsa meritată. Ar fi periculos să afirmăm, ori să 
negam faptul. In loc să legăm orice speranţă şi orice teamă de 
viaţa de dincolo, nu-i oare mult mai bine, să ne purtăm ca nişte 
buni creştini în viaţa prezentă? 

intreg echipajul de pe „Abraham” auzise vorbindu-se despre 
Ooroony şi minunatele sale calităţi. Bunătatea lui era cauza 
nenorocirilor care l-au lovit. Dacă pedepsea mai demult pe Waally 
după cum merita, când deţinea puterea, acest şef ucigaş, născut 
tributar al său, n-ar mai fi avut posibilitatea să se ridice şi să-l 
amenințe cu nimicirea. De aceea toţi marinarii îi strângeau cu 
dragoste mâna lui Ooroony şi-i făgăduiau un concurs nelimitat, 
împotriva inamicului comun. După această scenă duioasă, Marc 
tinu sfat pe dunetă. Acolo discutară despre raporturile existente 
între insule şi despre nevoile şi pericolele care-l amenințau pe 
Ooroony. 

In sânul naţiunilor civilizate, ca şi în insulele îndepărtate şi 
sălbatice, ascendenţa răului se datorează mai mult activităţii 
îndrăzneţe a câtorva instigatori, decât dorinţei maselor. Indigenii 
preferau caracterul şefului lor loial şi generos, violenţei şi 
exagerărilor războinice ale celui care voia să-i ia locul şi mulţi se 
căiau amar de greşeala făptuită. Exista cu deosebire o insulă, care 
putea fi privită drept sediul autorităţii, faţă de întregul grup. 
Ooroony se născuse acolo, trăise acolo multă vreme cu familia sa şi 
fusese alungat de Waally, care se instalase şef, în ciuda dezgustului 
general provocat în rândurile populaţiei. Dacă Ooroony redevenea 
conducătorul acestei insule, lovitura era îndestulătoare pentru a se 
restabili echilibrul între cei doi şefi şi războiul putea reîncepe cu 
şanse egale. Acţiunea era posibilă cu ajutorul bricului şi efectul 
moral al unei astfel de alianţe, va asigura supremaţia lui Ooroony, 
câtă vreme se va bucura de protecţia colonilor din insulă. 

Astfel un mic bastiment de o sută tone, cu un echipaj de 
doisprezece oameni şi cu trei tunuri, era mai mult decât suficient, 


— 161 — 


spre a reda un şef poporului său şi spre a răsturna un altul ai cărui 
tovarăşi se numărau cu miile. Marc voia pe cât posibil să restrângă 
vărsarea de sânge şi când ştiu bine cum stau lucrurile, procedă cu 
multă prudenţă. 

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să ducă bricul la o lovitură de 
tun distanţă de fortăreaţa lui Waally. Acolo stăteau şefii şi o parte 
dintre partizanii lor; nemernici, care de frică prădau insula, după 
bunul plac al stăpânilor. Cetatea fu somată să se predea, iar 
comandantul ei primi ordin să părăsească insula. Răspunsul a fost 
negativ. Atunci începură ostilitățile. Ooroony debarcă în persoană şi 
fu primit cu bucurie de toţi prietenii din insulă, care ajutaţi de 
artileria bricului luară armele ca un singur om şi constituiră o 
armată, în stare să arunce în ocean toată banda lui Waally. 
Asediaţii s-au apărat cu îndârjire până când Marc lăsă să vorbească 
tunul de şase. Şrapnelele au sfărâmat pereţii exteriori şi fără a râni 
pe nimeni, au făcut un zgomot atât de infernal, încât comandantul 
a ridicat ramura de palmier a supunerii. Această cucerire fără 
vărsare de sânge a provocat revoluţia în majoritatea micilor insule 
şi în patruzeci şi opt de ore, Ooroony s-a găsit în situaţia de şef 
necontestat, aşa cum îl găsise Bob Betts când a venit pe şalupa 
„Neshamony”. Waally încercă să dea evenimentelor cea mai bună 
întorsătură; de aceea îşi recunoscu crimele public, obţinu iertarea şi 
plăti tribut. Efectul acestei supuneri a fost deosebit. Ooroony 
deveni mai puternic decât oricând şi nădăjduia să rămână astfel 
până la sfârşitul zilelor sale. Totul se termină în mai puţin de o 
săptămână de la încercarea de invazie a Craterului. 

Guvernatorul dorea mult să curme neliniştea celor rămaşi acasă, 
spre a mai primi invitaţia unei îndelungate şederi în insule. 
Constatând că lemnul de santal, rar pe insula Rancocus se găseşte 
din belşug aici, încheie un tratat, potrivit căruia sălbaticii urmau să 
taie şi să clădească o mare cantitate de astfel de lemne pe țărm, 
de unde bricul va veni să le încarce peste trei luni. Acest acord 
încheiat, „Abraham” întinse pânzele. 

In loc să urmeze curenţii marini, Marc cârmi spre nord, printr-o 
trecere care l-a dus direct către Stânci; acesta era numele generic 
dat acum Craterului şi insulelor vecine. Bricul fu zărit cu o oră mai 
înainte şi toată colonia era la debarcader pentru a aclama echipajul 
victorios. Bucuria se dovedi fără margini când aflară rezultatul 
luptelor. Brigitta plângea la pieptul lui Marc, în vreme ce Marta nu 
ştia ce să facă de emoție. 


— 162 — 


Ultimele evenimente au provocat, din alt punct de vedere, unele 
griji guvernatorului. Numărul colonilor se mărise; noii veniţi erau 
marinari şi încă marinari de pe „Rancocus”. Care rămâneau 
îndatoririle lui Marc faţă de armatorii corabiei? Câtă vreme s-a 
socotit un om pierdut în mijlocul oceanului, el întrebuinţase corabia 
ca şi cum i-ar fi aparţinut. Acum lucrurile erau schimbate şi trebuia 
să redea bunul cui aparţinea de drept. A doua zi dimineaţa, Marc 
îmbarcă pe bric coloniştii şi luă direcţia Piscului. Drumul ţinu zece 
ore. „Abraham” intră în Micul Golf, aruncă ancora şi în scurtă vreme 
fu convocat un consiliu general. Fură admişi şi cei şapte marinari, 
cu excepţia unui singur om rămas pe Crater şi discuţia începu într-o 
atmosferă destul de solemnă. Patru dintre noii veniţi au semnat 
constituţia insulei şi au fost primiţi în calitatea de buni cetăţeni ai 
Stâncilor. Era dorinţa lor să-şi petreacă restul vieţii în climatul 
acesta admirabil, în mijlocul insulelor bogate şi rodnice. Ceilalţi trei 
s-au angajat sub ordinele lui Marc pentru un timp limitat; după 
aceea doreau să se reîntoarcă în America. Colonia n-avea femei şi 
guvernatorul îşi dădu seama că această privaţiune ar fi crudă 
pentru tovarăşii săi. Intre noi fie zis când o femeie intră în casa 
soţului, faptul este de multe ori o nenorocire, nu o fericire. Dar, în 
materia aceasta, fiecare doreşte să facă o experienţă personală, 
decât să se sprijine pe experienţa altora. 

Guvernatorul arătă îndată scrupulele care-l chinuiau. S-a crezut 
mult timp că „Rancocusul” nu poate fi scos din bazinul unde Marc şi 
Bob l-au adus. Erupția îl ţinea închis într-o gaură, unde de-abia 
exista apă până la linia de plutire. Dar Brown sugerase metoda, 
prin care s-ar putea da corabiei optsprezece până la douăzeci braţe 
de apă, spre a fi scoasă dintre stâncile unde stătea prizonieră. 
Odată eliberată, nimic mai uşor decât manevrarea lor spre larg, 
ţinând socoteală că în canalul dinspre nord, sonda dădea 
pretutindeni adâncimea necesară. 

Odată ce exista posibilitatea de a scoate corabia în larg, se 
punea şi greaua problemă, a conştiinţei marinăreşti. „Rancocusul” 
aparţinea unor armatori din Philadelphia, ca atare trebuia redat 
proprietarilor.  Amicul Abraham White, este, drept, fusese 
despăgubit prin asigurare, aşa auzise Brigitta, dar cei care plătiseră 
asigurarea aveau tot aşa de mari drepturi, să fie despăgubiţi la 
rândul lor. Corabia cu anumite reparaţii, putea foarte bine servi 
unei noi călătorii pe ocean. Guvernatorul îşi spunea, că dacă va 
încărca magazia vasului cu lemn de santal, pe care-l va schimba cu 


— 163 — 


ceai la Canton, va realiza câştiguri importante, pe cât a fost de 
păgubitor începutul călătoriei. In curând Brigitta va fi majoră şi va 
avea o avere care înţelept administrată, va putea servi la 
prosperitatea coloniei. 

In desfăşurarea acestor planuri Marc nu uita să introducă 
proiectul lui de colonizare al insulelor. Dar exista o piedică. Nimeni 
afară de el nu ştia să conducă o corabie. Trebuia aşadar să 
lipsească aproape un an pentru a duce armatorilor pe „Rancocus”. 
Dar ce consecinţe grave ar putea avea pentru colonie această 
lipsă! Şi Brigitta îl va urma oare, ori va trebui s-o lase pe insulă? 

Hotărârea de luat, devenea astfel extrem de delicată. Heaton şi 
Betts mai întâi, pe urmă toţi ceilalţi, au formulat părerea că 
„Rancocusul” trebuie dus în America, spre folosul proprietarilor săi 
legitimi. Ceaiul de la Canton vândut, vor putea fi din belşug 
acoperite cheltuielile călătoriei şi preţul, pentru proprietatea asupra 
corabiei, pe care o revendicau colonii. lată după noi, care trebuie să 
fie regula în materie: după cum orice marinar are drepturi asupra 
corabiei până la concurenţa sumei care i se datorează, tot aşa 
fiecare armator are dreptul să-şi recapete corabia, de îndată ce a 
acoperit acele datorii. 

Luaseră atunci hotărârea solemnă, să încerce orice sforţare, 
pentru a scoate corabia din bazin şi după această operaţie, 
atitudinea de urmat va fi discutată într-un nou consiliu. In acelaşi 
timp, daruri au fost trimise lui Ooroony şi lui Waally, compuse din 
sticlărie, cuțite, topoare, etc., şi li s-a cerut în schimb să taie, cât 
mai mult lemn de santal le va fi posibil şi să-l transporte la țărm. 
Bob, purtătorul darurilor a plecat pe „Neshamony” întovărăşit de 
Jones, care vorbea limba sălbaticilor. 

Lucrările pentru descătuşarea lui „Rancocus” au început fără 
întârziere. Heaton şi Uncus au rămas mai departe pe Pisc, ocupați 
cu funcţionarea ferăstrăului. Ceilalţi coloni s-au întors pe Stânci şi 
au căutat să scoată corabia în larg. Mai întâi au fost deşertate toate 
butoaiele cu apă. Pe urmă au coborât pe uscat proviziile, lemnăria 
şi uneltele. Ca urmare corabia s-a ridicat cu câteva degete. Când 
au venit mareele, guvernatorul s-a hotărât să profite de 
împrejurare, pentru a încerca să treacă bariera. Folosindu-se de 
vânt, Marc a reuşit să mişte vasul, să-l încline şi să-l conducă în 
sfârşit în canal. Puternice aclamații au întovărăşit această operaţie 
anevoioasă încununată de succes. 

Chiar în ziua aceea „Rancocusul” a fost fixat în vecinătatea 


— 164 — 


Stâncilor, ca şi cum s-ar fi găsit lângă cheiul portului Philadelphia. 
Apoi a început calfatarea. Când nava a fost calfatată şi curățată i s- 
a dat un strat de vopsea, pe urmă s-au revizuit şi reparat catargele 
şi pânzele. Un sfert dintre butoaie, pline cu apă dulce au fost 
coborâte la fundul corabiei, ca lest şi toate cele necesare călătoriei 
au fost readuse pe punte. Câţiva boi şi porci tăiaţi au completat 
rezervele de carne, iar lăzile de grâu au fost umplute. Guvernatorul 
era atât de încurcat de chipul cum va rezolva problema echipajului, 
încât convocă un nou consiliu. Bob se întoarse cu vestea, că o mare 
cantitate de lemn de santal se găsea depozitată la țărm; cele două 
grupe de indieni dovedind în materie, o râvnă excepţională. In mai 
puţin de o lună „Rancocusul” îşi va termina încărcătura şi va ridica 
pânzele pentru America. 

Consiliul se adunase, când, spre mirarea generală, Brigitta îşi 
făcu apariţia, manifestându-şi dorinţa de a rămâne pe insulele 
Stâncilor, în vreme ce soţul ei va duce „Rancocusul” armatorilor. Ea 
ştia care-i este datoria şi şi-o îndeplinea până la sfârşit. Marc 
rămase uimit de admiraţie, văzând eroicul devotament al Brigittei, 
şi în inima lui se dădu o luptă violentă. Totuşi, un fapt îl liniştea. 
Heaton era plin de prudenţă şi cu vecinii lor indienii, situaţia se 
schimbase mult. În sfârşit, datoria lui de marinar o întrevăzu atât 
de imperioasă, încât consimţi să pornească, fără a lăsa să i se vadă 
emoția. 

Acum trebuia să-şi aleagă oamenii echipajului. Cei trei marinari 
care şi-au manifestat dorinţa să se reîntoarcă, adică Johnson, 
Edwards şi Bright au fost desemnaţi primii. Bob ar fi primit postul 
de secund, dar şi Bigelow era bun. De altfel Bob nu cunoştea 
navigația ca Bigelow, dar compensa prin practică, ceea ce-i lipsea 
ca teorie. Pentru motivele arătate Marc numi pe Bob primul său 
locotenent, iar pe Bigelow locotenentul secund. Brown rămânea pe 
Stânci şi trebuia să îndeplinească în lipsa lui Marc funcţia de 
guvernator. La plecare Brown îl rugă să-i caute o soţie bună la 
inimă, harnică şi potrivită cu el, pe care să i-o aducă, ceea ce Marc 
consimţi. 

După ce îşi formă echipajul cu opt oameni albi, Marc se gândi să 
mai ceară lui Ooroony şi câţiva indigeni. Wattles preferă să rămână 
cu Brown, în vreme ce Dickinson şi Harris, au pornit cu 
„Rancocusul”, dornici să-şi caute fiecare câte o soţie şi să se 
reîntoarcă. Wattles singur nu s-a explicat asupra preferințelor sale. 
Intre timp fusese celebrată căsătoria lui Uncus cu Junona. Tinerii 


— 165 — 


căsătoriţi s-au instalat pe Pisc, unde Uncus şi-a clădit o cabană 
confortabilă. 

Ziua plecării a sosit în sfârşit. „Rancocusul” se găsea ancorat 
într-o radă bună. Echipajul s-a urcat pe punte. Brigitta a plâns mult 
timp în braţele soţului ei, dar a sfârşit prin a-şi stăpâni emoția şi a 
luat chiar o înfăţişare resemnată, pentru a da exemplul celorlalte 
femei. Amica Marta a părăsit pe amicul Bob cu o aparenţă liniştită, 
care ascundea un furtunos clocot al inimii. Bob o iubea mult, dar 
când pornea în larg, o emoție specială punea stăpânire pe acest lup 
de mare. Oceanul îi scălda trupul şi sufletul, cu o putere 
neînchipuită. 

În zorii zilei „Rancocusul” îşi întinse pânzele; iar Brown şi Wattles 
îl urmau pe „Neshamony”, până la grupul insulelor Betto. Marc ceru 
lui Ooroony să-şi adune şefii şi vrăjitorii şi să le pretindă, timp de un 
an, să întrerupă orice relaţii cu albii. La întoarcere le va aduce 
daruri bogate. Waally nu va fi uitat nici el. Oarecum asigurat asupra 
viitorului, mai ales că bricul rămânea colonilor şi cu el puteau 
alunga uşor o flotă de indigeni, Marc dădu ordinul să se încarce 
lemnul de santal. Ooroony îi oferi lui Marc opt oameni harnici şi 
„Rancocus” ridică ancora cu direcţia Canton. Trebuie să mai 
amintim că la plecare Marc ceruse lui Heaton să păzească bine 
bricul, să-l ţină pregătit zi şi noapte, iar la câte două luni să facă cu 
el o excursie, în ţara lui Ooroony, pentru a cerceta care este starea 
de lucruri. 

După cincizeci de zile de călătorie, corabia intră în portul Canton, 
unde marfa fu avantajos vândută. Cumpărând ceaiul cu care-şi 
umplu magaziile de pe „Rancocus”, lui Marc îi rămânea încă o 
sumă destul de bună, cu care cumpără un mic bric american, la un 
preţ convenabil. Pe bric încărcă tot ce i se părea necesar şi între 
altele şase vaci din Anglia, lăsate de un armator. Mai cumpără fier, 
muniții şi felurite arme. Cheltuiala totală nu întrecea suma de 7000 
dolari, sumă pe care Marc socotea s-o primească la Philadelphia, 
din averea personală a Brigittei. Cu aceşti bani va plăti preţul 
lemnului de santal, dacă cei în cauză îi vor cere. Bricul era înarmat 
cu zece tunuri de şase, puţin cam vechi este drept, dar încă în stare 
să reziste ani îndelungaţi, fiind dublat cu aramă. Deplasa două sute 
de tone şi se numea „Sirena”. Hârtiile de proprietate erau 
americane şi le-a găsit în perfectă regulă. 

Guvernatorul nu cumpăra bricul, dacă nu întâlnea la Canton un 
prieten vechi, care se căsătorise la Calcutta cu o tânără 


— 166 — 


englezoaică. Saunders avea vreo trei ani mai mult decât Marc şi 
dovedea un caracter minunat. Când a aflat despre existenţa 
coloniei, fiind bun marinar, a propus să se ducă acolo, angajând un 
echipaj de americani, liberi ca şi el. 

Convenţia a fost încheiată. „Sirena” porni spre Crater în aceeaşi 
zi în care „Rancocus” pleca pentru Philadelphia. Bigelow trecu pe 
puntea „Sirenei” ca pilot şi prim locotenent; iar Woolston a angajat 
un alt ofiţer să-l înlocuiască. 

Amândouă corăbiile s-au întâlnit în mările Chinei şi au navigat 
împreună o săptămână. Guvernatorul se simţea mulţumit, 
gândindu-se că tot ceea ce a făcut era pentru binele coloniei. 

Nu mai amănunţim călătoria „Rancocusului”. In timpul socotit a 
sosit la Delaware, uimind pe armatori, cu această neaşteptată 
prezenţă. Amicul Abraham White murise şi societatea se lichidase, 
iar proprietatea fusese transmisă asigurătorilor, după plata sumei 
cuvenită. Marc făcu un raport detaliat al evenimentelor, vându bine 
ceaiul şi îşi asigură aprobarea generală. Din suma rezultată 
asigurătorii îşi opriră capitalul şi dobânzile, lăsând corabia şi 
surplusul vânzării căpitanului Woolston, drept despăgubire pentru 
serviciile aduse şi loialitatea arătată. Astfel Woolston se trezi 
stăpânitorul importantei sume de unsprezece mii de dolari, bani 
numărați. Incă o dată, cinstea se dovedise a fi cea mai bună 
metodă politică. 

Este nevoie să mai spunem că după acest succes Marc Woolston 
devenise o celebritate? Nu numai familia l-a primit cu braţele 
deschise, dar chiar doctorul Yardley i-a întins ruşinat mâna. Toţi 
banii tutelei i se încredinţară, aşa că acum avea un capital de 
douăzeci de mii dolari. Indată după aceea începu pregătirile pentru 
a se reîntoarce la Crater. Acolo dorea să se instaleze pentru 
totdeauna, ori poate chiar pe Pisc. Părerile erau de altfel pe de-a- 
ntregul împărtăşite şi de scumpa lui soţie şi fericirea lor depindea 
de aceste realizări. 


— 167 — 


Capitolul XX 


Te plângi de nenoroc muncitorule? 
Durerea ta este incrustată în cel mai 
frumos colţ de rai. Mai târziu, orice 
chin va fi recompensat. Cântă de aceea 
imnul recunoştinţei. 

Alchimia morală 


Marc Woolston trebuia să acţioneze cu multă prudenţă. Ar fi 
putut să facă o nouă încărcătură de lemn de santal şi să continue 
comerţul, dar clima parcă-l vrăjise. Vântul marin păstra o răcoare 
plăcută pretutindeni, iar pe Pisc, în lunile cele mai calde, rar era 
întreruptă munca, chiar la amiază. Clima se asemăna cu aceea din 
Pennsylvania; numai că în aceste insule binecuvântate nu exista 
iarnă. Nimic nu influenţează mai mult fiinţa omenească, decât o 
climă dulce. Toţi călătorii recunosc acest farmec al climatului, 
farmec superior frumuseţilor naturii. Alpii şi Apeninii fac dovadă. 
Rămânem muţi de admiraţie privind aspectele naturii în Elveţia, dar 
şi mai mult iubim Italia, pentru clima minunată. 

Marc Woolston nu avea dorinţa să părăsească vreodată Craterul 
şi Piscul. Nici nu voia să le colonizeze la întâmplare, şi formând o 
colectivitate politică să arunce astfel sămânţa neînţelegerii, care va 
distruge repede totul. Dimpotrivă, dorinţa lui era să caute să 
menţină liniştea şi buna armonie, care, mai mult decât puterea şi 
numărul, aduc foloasele civilizaţiei, lăsând naturii grija să 
înmulțească populaţia. Aceste gânduri determinau toate acţiunile 
lui Woolston. Cititorul va băga de seamă că guvernatorul nu se lăsa 
stăpânit de acel spirit materialist şi comercial, atât de cunoscut în 
vremea noastră şi că prefera fericirea averii şi realitatea etică, 
forţei. 

Între cunoştinţele lui Marc, se afla un tânăr anume Pennock, care 
i-a părut omul potrivit, pentru a-şi aduce la îndeplinire planul. 
Pennock se căsătorise foarte tânăr şi avea trei copii. Susţinând 
greutăţile familiare, ar fi dorit să muncească mai cu folos. Era un 
fermier excelent, căruia Marc îi istorisi, sub jurământ de a păstra 
secretul, istoria coloniei sale şi-i propuse să-l ia, cu soţia, cu copiii şi 
două surori. După un scurt timp de gândire Pennock primi 


— 168 — 


propunerea. Din clipa aceea guvernatorul lăsă în grija lui Pennock, 
alegerea emigranților, ceea ce-i dădu timp liber să-şi termine 
cumpărăturile şi să ia toate măsurile pentru o apropiată plecare. 
Doi fraţi ai lui Marc, Carol şi Abraham Woolston, exprimându-şi 
dorinţa să plece în colonie au fost notaţi pe listă. Cinci sau şase 
postulanţi au mai fost admişi direct de guvernator, fără intervenţia 
lui Pennock. Toate măsurile erau luate în cel mai mare secret, Marc 
dorind, pentru multe motive, să nu atragă atenţia publică asupra 
coloniei sale. N 

Motivele erau foarte serioase. În primul rând, era vorba să se 
menţină monopolul unui comerţ, foarte remuneratoriu. De aceea 
câtă vreme lemnul de santal va fi din belşug, colonia se va socoti 
prosperă. Altfel, numeroşi alţi compeţitori se vor arunca asupra 
insulelor şi vor începe împotriva colonilor o luptă criminală. Era 
periculos de asemenea, ca guvernul unei alte ţări să descopere 
situaţia prosperă a coloniei. Lăcomia ar fi năruit orice alt sentiment 
umanitar. Marc avea drepturi câştigate asupra insulei, dar ce putea 
dreptul împotriva forţei? 

Societăţile care trăiesc pe baza unui sistem au obiceiul să plângă 
pe toţi acei care nu le imită; dar oamenii n-au devenit atât de chiori 
încât să nu zărească soarele în plină zi. O naţiune declară război 
pentru o lovitură de evantai primită de consulul ei. Şi iată un ţinut 
întreg cu origine, credinţă şi obiceiuri diferite, intrând sub noua 
autoritate. O altă naţiune incendiază oraşele şi ucide mii de 
locuitori, deoarece guvernul a interzis vânzarea unor stupefiante. 
Aşadar o ofensă adusă legilor comerciale, care nu poate fi spălată 
decât prin invazie. Ce importă! In vremea când Noua Zeelandă şi 
Tahiti sunt puse la jug, California poate fi admisă să se 
împărtăşească din drepturile cetăţenilor americani. 

Guvernatorul ştia, că dacă demasca existenţa insulelor, i-ar fi 
venit din toate părţile cereri de admitere în colonie; de aceea 
procedă în secret. Sosirea lui „Rancocus” a fost amintită incidental 
de ziare. Se vorbea numai de pierderea unei părţi din echipaj. Pe 
vremea aceea nu se făcuse încă descoperirea, că oamenii pot fi şi 
altceva decât subiecte pentru articole de ziar şi lumea avea 
nebunia să creadă, că ziarele constituie numai un incident în viaţa 
colectivităţilor, fără a fi nervul motor şi cauza marilor activităţi şi 
speculaţiuni. 

Marc şi insulele lui scăpară astfel de comentarii. Cum au ajuns cu 
corabia în larg, guvernatorul făcu inventarul încărcăturii. 


— 169 — 


Transporta un mare număr de articole, a căror utilitate o cunoştea 
din experienţă, între altele o colecţie de instrumente agricole şi 
seminţe, care nu făceau parte din rezervele decedatului prieten 
Abraham White şi sortite indigenilor din insulele Fejee. Mai ducea o 
jumătate duzină de vaci şi o specie îmbunătăţită de porci, cât şi o 
pereche de cai. Unul dintre coloni îşi transporta perechea lui de boi, 
care va fi desigur foarte folositoare. Trăsuri şi căruţe fuseseră 
îmbarcate în număr suficient. Marc a luat şi o provizie suficientă de 
fier în bare, în afară de cuie şi diverse obiecte de metal. in plus n-a 
uitat câteva mii de dolari, schimbaţi în monetă măruntă, afară de 
banii pe care fiecare emigrant îi avea asupra sa. În fundul magaziei 
au pus o anumită cantitate de lemn de construcţie gata fasonat. 
Exista şi muniţie din belşug în afară de noile tunuri cumpărate şi 
anume: patru de campanie, două de trei şi două obuziere de 
doisprezece, cu afeturi. Caronadele lăsate colonilor au fost înlocuite 
cu şase tunuri de bord moderne. Depozitul mai cuprindea două 
sute de muschete şi cincizeci perechi de pistoale. După cum se 
vede, nimic n-a fost uitat, pentru a se asigura o bună apărare a 
coloniei. 

Alegerea emigranților a fost făcută şi ea cu grijă. Prima condiţie 
a admiterii era moralitatea. Mai întâi au fost preferaţi meseriaşii. 
Existau lemnari, dogari, fierari, croitori, cizmari, etc. Toţi erau 
călătoriţi, cu excepţia câtorva surori şi fraţi mai tineri, dintre care o 
duzină au fost acceptaţi împreună cu părinţii. Intregul antrepozit a 
fost amenajat pentru a primi pe coloni, în număr de două sute 
şapte, fără a mai număra copiii. 

Marc Woolston era prea chibzuit pentru ca să cadă în vreuna 
dintre acele absurdităţi moderne, cu privire la egalitate şi 
comunitatea bunurilor. Părerea lui fermă rămânea, că întreaga 
civilizaţie nu poate exista fără proprietate şi că proprietatea singură 
nu poate avea fiinţă, fără un interes direct şi personal, care să 
vegheze la prosperitatea şi conservarea ei. Pe de altă parte, aceste 
utopii pretind că munca în comun este preferabilă muncii 
individuale, şi că o sută de indivizi ale căror personalităţi ar fi 
comprimate în una singură, ar avea mai multe posibilităţi morale, 
decât dacă ar rămâne izolaţi. 

Din sofismele arătate Marc Woolston făcuse un pachet murdar, 
pe care-l aruncase în gunoiul uitării. Tot ceea ce privea colonia, 
urma să fie esenţial practic. Guvernatorul, care examinase amplu 
problemele, spre a mai găsi piedici în calea lui, avea un plan bine 


— 170 — 


definit. De aceea, când doi tineri, cunoscători ai ştiinţei dreptului, 
au manifestat dorinţa să-i întovărăşească, n-a stat la îndoială şi i-a 
primit. Dreptul, ca ştiinţă, este un studiu de o utilitate netăgăduită, 
dar guvernatorul se gândea cu drept cuvânt, că tovarăşii săi, 
puteau trăi în fericire încă multă vreme, fără să fie savanţi. Un 
medic şi-a oferit de asemenea serviciile, dar Marc, amintindu-şi 
certurile tatălui său şi ale socrului său, gândi că ajungea Heaton, şi 
că era preferabil să mori printr-o singură metodă, decât prin două 
metode. Cea mai mare greutate o crea problema religioasă. Existau 
la Bristol numeroşi membri ai bisericii anglicane din care familia lui 
Marc făcea parte. Brigitta era presbiteriană, iar cea mai mare parte 
a noilor coloni erau „quateri blânzi”, adică oameni cu convingeri 
maleabile. Deoarece un acelaşi preot nu va fi ascultat de toţi 
sectanţii, Marc se întreba din ce sectă anume trebuia să-l aleagă? 
Guvernatorul nu spera să rezolve această chestiune, când ea se 
lămuri oarecum, într-un chip natural. Între rudele lui Heaton se 
găsea un tânăr, cu numele Horndlower, care fusese numit preot de 
către directorul White şi a cărui sănătate şubredă, cerea o climă 
mai dulce. Acest motiv, scos în evidenţă, nu mai ridică obiecţiuni 
din partea colonilor şi preotul fu primit pe corabie, cu soţia, cu sora 
lui şi doi copii. 

Nu stă în intenţia noastră să urmărim „Rancocusul”, zi cu zi, în 
toată durata călătoriei. Corabia a ajuns la Rio, şi a pornit mai 
departe după patruzeci şi opt de ore. Trecerea a înregistrat puţine 
incidente demne să fie semnalate. La ieşirea din apele Capului, o 
vacă a fost răsturnată de o lovitură a furtunii şi n-a mai putut fi 
salvată. Câteva zile mai târziu, un copil murea; dar alţi trei se 
năşteau în aceeaşi săptămână. 

Erau o sută şaizeci de zile de când corabia plutea pe ape şi 
călătorii deveniseră nerăbdători, dorind să ajungă odată. Unii dintre 
emigranţi începeau să se îndoiască de ştiinţa guvernatorului în a 
regăsi poziţia grupului de insule. Totuşi, indigenii au declarat că 
presimt apropierea pământului şi această asigurare venită din 
partea unor oameni ignoranţi, a avut mai multă greutate, decât 
toate măsurătorile cu instrumente, făcute de Marc. 

Intr-o zi, cu puţin înaintea amiezii, guvernatorul ieşi pe punte cu 
un compas şi tot încercând sticlele instrumentului, anunţă, că 
potrivit convingerii sale, corabia va intra în curând în apele 
Craterului. Un curent marin îi ducea mai la nord decât trebuie, dar 
cârmind spre sud-vest, şi calculând la amiază latitudinea va 


— 171 — 


cunoaşte exact situaţia. Ştirea a fost primită cu aclamații de echipaj 
şi de emigranţi. Toţi ochii s-au îndreptat spre punctul unde 
nădăjduiau să observe în curând pământ. La amiază, guvernatorul 
şi-a făcut observaţiile găsind că era la treizeci de mile spre nord de 
insulele pe care le căuta. Calculele arătând că naviga prea la est, 
cârmi în direcţia unde credea că există pământ. După trei ore, 
oamenii la pândă pe bara papagalului, strigară că nu zăresc nimic 
înainte. O groaznică îndoială fulgeră în mintea lui Marc: oare un nou 
cutremur catastrofal n-a scufundat grupul de insule? Dar frica nu 
tinu decât o clipă, şi strigătul „Catarg!” răsună, fiind repetat de 
întreg echipajul. 

Era prima corabie pe care o întâlnea „Rancocusul” de la plecarea 
din Rio. După o oră, cele două vase se apropiaseră îndeajuns, aşa 
încât, cu ajutorul lunetei obiectele deveneau distincte. 

— Este „Sirena”, spuse Marc lui Bob. Sunt absolut sigur. Dar ce 
drum face în larg? Nu-mi pot explica! 

— Poate, fac o croazieră în onoarea noastră domnule, răspunse 
Bob. Aş paria că „mistress” Woolston şi amica Marta şi-au pus în 
cap să ne întâmpine. 

Aceste cuvinte provocară un surâs guvernatorului, care-şi 
continuă observaţiile în tăcere, 

— Merge tare ciudat „Sirena” noastră, reîncepu Bob. Priviţi-o! Se 
opinteşte ca o galeră izbită de vânt, şi dă lăturile ca un om beat. 
Cred, că nu-i nimeni la cârmă. 

— Şi pânzele îi sunt halandala. la priveşte marele hunier! O 
corabie părăsită. 

Foarte intrigat, guvernatorul se plimbă pe punte cinci minute, 
oprindu-se din vreme în vreme pentru a examina corabia, care nu 
mai era decât la o leghe de „Rancocus”. Pe neaşteptate, îl chemă 
pe Bob. 

— Dă alarma! strigă el. Toată lumea să fie la post! Ordinul se 
execută îndată. Femeile şi copiii au coborât, iar bărbaţii au pregătit 
armele. Tunurile dezlegate, muniţia fu aşezată alături. Intr-un 
cuvânt se pregăteau de luptă. Cele două corăbii nu se mai găseau 
acum decât la distanţă de o lovitură de tun. Nimeni de pe puntea 
lui „Rancocus” nu reuşea să înţeleagă manevrele „Sirenei”. Uneori 
se învârtea pe loc, alteori sărea într-o direcţie, ori alta, asemeni 
mersului unui nebun. 

Marc pândea aceste mişcări cu multă atenţie, ca şi înfăţişarea 
echipajului urcat pe frânghii. 


— 172 — 


— Pregătiţi un tun! strigă el lui Betts; s-a întâmplat o catastrofă. 
Bricul este în stăpânirea sălbaticilor, care nu ştiu să-l conducă. 

Efectul produs de această veste a fost neînchipuit. Dacă 
sălbaticii erau stăpânii bricului, acest lucru însemna, că au ajuns pe 
Crater şi pe Pisc, şi atunci care poate fi soarta sărmanilor coloni? 
Astfel trecu un sfert de oră de aşteptare groaznică pentru întreg 
echipajul şi de spaimă omorâtoare pentru Marc. Bob nu era mai 
liniştit. Să fi fost posibil ca Ooroony să-i trădeze? Marc nu putea 
crede şi la fel cu Bob, admitea că o astfel de trădare ar fi 
imposibilă. 

— Tunul este gata? întrebă guvernatorul. 

— Da, da, domnule comandant. Gata. 

— Atunci, foc! Foc şi direcţia în sus. Să-i speriem puţin. Dacă 
rezistă, nenorocire lor! 

Bob trase şi spre mirarea întregului echipaj, bricul răspunse cu o 
salvă. Dar această energică ripostă a fost singura. Loviturile date 
de indigeni şi trase la întâmplare n-au avut niciun rezultat. Lovitura 
lui Bob însă, a omorât trei sau patru indigeni. Îndată nicio aparenţă 
de ordine n-a mai domnit pe puntea bricului. „Rancocus” înainta 
mereu, cu intenţia să încerce un abordaj; dar guvernatorul nu voia 
să-şi expună oamenii la o luptă corp la corp şi ordonă să se tragă 
din nou asupra bricului. N-a trebuit mai mult, pentru a se hotărî 
victoria. Şase alţi indigeni au fost ucişi, ori răniţi; unii s-au ascuns în 
cala bricului, alţii s-au urcat pe catarg. Cei mai mulţi însă au sărit în 
apă. Spre mirarea privitorilor, ei începură să înoate în direcţia 
vântului, ceea ce demonstra că ştiau că vor găsi pământ, ori bărci, 
în partea aceea. Văzând cum stau lucrurile, Marc se îndreptă spre 
bric şi aruncă cârligele de abordaj. În aceeaşi clipă trecu pe punte 
în fruntea a douăzeci de oameni şi fără nicio greutate deveni 
stăpânul corabiei. 

Repede coborâră în interiorul bricului. În cabină găsi pe căpitanul 
Saunders, cu mâinile şi picioarele legale. Cantinierul avusese 
aceiaşi soartă, şi Bigelow la fel, fiind găsit în cabina mateloţilor. 
Aceştia erau toţi colonii aflaţi pe bord şi echipajul nu mai număra 
decât doi oameni în plus, când bricul a fost capturat. 

Căpitanul Saunders nu ştia nici el mai mult, decât văzuse Marc 
cu propriii săi ochi. Curenţii duseseră pe „Rancocus” mai la vest, 
decât crezuseră. Corabia ar fi ajuns la insula Rancocus la răsăritul 
soarelui, dacă îşi continua direcţia urmată, când a fost zărită 
„Sirena”. 


— 173 — 


Marc se linişti repede asupra sorții femeilor din colonie. Toate se 
găseau pe Pisc, de unde n-au mai plecat de şase luni, de când 
moartea lui Ooroony readusese pe Waally la putere. Indată după 
moartea părintelui său, fiul lui Ooroony fusese răsturnat şi Waally 
călcă anatema religioasă, spunând că lucrul nu are importanţă, 
fiind vorba de albi. El făgădui jefuirea coloniei şi numai aşa reuşi să- 
şi câştige partizani. Cu toate acestea războiul n-a început îndată. 
Politician abil, Waally se hotărî să dea noi dovezi de amiciţie 
colonilor, pentru a le câştiga încrederea. Astfel permise să se 
transporte pe Crater o mare cantitate de lemn de santal. Intr-un 
cuvânt, nimeni nu se aştepta la un atac; dar se făceau pregătiri în 
cinstea lui Marc, care trebuia să vină dintr-o zi în alta. 

Cu o zi înainte „Sirena” încărcase în insulele lui Betts o nouă 
cantitate de lemn de santal, pe care a descărcat-o la Crater. Pe 
urmă a întins pânzele, cu intenţia să iasă în întâmpinarea 
„Rancocusului”, spre a aduce lui Marc veşti bune despre colonie, în 
afară de moartea lui Ooroony. Echipajul „Sirenei” era compus din 
căpitanul Saunders, Bigelow, bucătarul, cantinierul şi doi oameni 
angajaţi la Canton, dintre care unul, chinez de naştere, nu era bun 
la nimic. Aceşti doi nenorociţi, fiind de strajă noaptea, s-au îmbătat 
şi au lăsat să se apropie o flotilă de bărci inamice. Ei au plătit cu 
viaţa lipsa de vigilenţă, fiindcă încercând să reziste, sălbaticii i-au 
masacrat. Restul echipajului îşi datora salvarea faptului că fusese 
găsit dormind. Inamicii s-au mulţumit să-i lege zdravăn, pe urmă au 
tăiat cablul bricului, au întins pânzele la întâmplare şi au încercat 
să ducă vasul capturat la insulele Betto. Dumnezeu ştie care ar fi 
fost soarta nenorocitului echipaj, fără apariţia neaşteptată a 
corabiei lui Marc. 

Saunders socotea că „Sirena” fusese atacată de o mică parte a 
trupei lui Waally. Prin câteva cuvinte auzite în timp ce stătea legat, 
Saunders a înţeles că restul sălbaticilor au intrat în canal, cu 
intenţia să ajungă la Crater. Socrate, Uncus şi Wattles, locuiau 
acolo cu familiile şi „Sirena” plecând, nu mai lăsase alţi apărători. 
In Crater se construiseră noi locuinţe de o mare valoare pentru 
întreaga colonie. Pe câmpia de o mie acri, porcii, râmând 
pretutindeni, rătăceau la întâmplare. Inmulţindu-se repede, 
numărul lor crescuse peste două sute. Mai existau în acel moment 
la Crater mari cantităţi de provizii şi bare de fier aduse de la 
Canton. Toate acestea urmau să cadă pradă furiei cotropitoare a 
hoardelor lui Waally. 


— 174 — 


De îndată ce guvernatorul a aflat cum stau lucrurile şi-a făcut 
planul de bătaie. El cârmi spre a trece cât mai aproape de locul 
unde înotau indigenii fugari. Erau inamici, dar erau oameni şi de 
aceea le lăsă două bărci pentru a se salva. 

Existau trei canale prin care „Rancocus” putea ajunge la Crater. 
Marc alese pe cel de la nord, fiindcă era cel mai apropiat şi pentru 
că putea fi străbătut, fără a fi nevoie să arunce mereu sonda. Cum 
îşi ştia acum exact poziţia, n-a avut dificultăţi până să descopere 
canalul. Guvernatorul lăsase pe puntea „Sirenei” un echipaj de 
doisprezece oameni şi i-a trimis către rada de est, pentru a tăia 
retragerea lui Waally, dacă voia să fugă cu prada făcută la Crater. 
Cât despre „Rancocus” după o oră, ajunse în faţa țărmului şi la 
apusul soarelui, aruncă ancora în rada de la nord, unde găsea 
adăpost împotriva vântului şi o adâncime îndestulătoare. Corabia 
petrecu acolo noaptea, guvernatorul nedorind să meargă mai 
departe, prin trecerile înguste ale canalului. 


— 175 — 


Capitolul XXI 


să fii acasă, ce fericire! 
Cât de bucuros revine fiecare! 
Perceval 


Marc Woolston aruncând ancora pentru o noapte, nu uită să 
trimită o echipă de recunoaştere. Bob primi această însărcinare. El 
porni cu o barcă bine echipată şi înarmată şi se îndreptă spre 
Stânci, pentru a vedea ceea ce se petrece acolo. După sfaturile 
guvernatorului, urma să înainteze cât se va putea mai departe şi să 
încerce chiar să vorbească cu Socrate, care pe punctul atacat 
trebuia socotit comandantul. 

Această măsură a guvernatorului a fost binevenită. Bob, cu 
şalupa corabiei, care avea două pânze, înaintă repede şi înainte de 
miezul nopţii ajunse în faţa Stâncilor. Spre uimirea lui, totul părea 
liniştit şi un gând groaznic îl înfioră: poate sălbaticii şi-au pus planul 
în aplicare şi acum au plecat. Dar Bob nu era omul care să se 
mulţumească cu jumătăţi de măsură, de aceea porni spre țărm şi 
debarcă. Aproape fugind înaintă spre Crater. Poarta era neglijent 
deschisă şi intrând în incintă, marinarii găsiră peste tot linişte, fără 
urmă de violenţă. Bob amintindu-şi că vârful Craterului era preferat 
noaptea, urcă până la cabane. Acolo, spre bucuria lui găsi mica 
garnizoană dormind adânc şi neavând idee despre pericolul care o 
ameninţă! Era neîndoios că sălbaticii nu s-au arătat şi că Socrate 
nu ştia ce se întâmplase bricului. 

Este greu de descris bucuria negrului, când a strâns mâna lui 
Bob şi a aflat că stăpânul Marc se găsea atât de aproape, cuo 
puternică garnizoană. De altfel şi Bob venise cu douăzeci şi cinci de 
oameni bine înarmaţi, pe care lăsându-i la Crater, avea dreptul să 
socotească această poziţie de neînvins. De aceea trimise îndărăt, 
cu şalupa, numai patru marinari pentru a raporta guvernatorului. 
Pe urmă începu să organizeze apărarea. 

După spusele lui Socrate nu erau motive deosebite de 
îngrijorare, Stâncile fiind uşor de apărat de o invazie. „Abraham” se 
găsea la Pisc, în Micul golf; la fel şi „Neshamony” şi cele mai multe 
dintre bărci. Porcii şi vacile erau mai expuşi; cu toate că o parte 
dintre vite le ţineau şi pe Pisc. Bob, se temea însă mai mult de 


— 176 — 


porci, pe care indigenii îi vor ucide cu săgețile, în vreme ce vitele 
cornute voiau să le prindă vii. 

Socrate îi povesti lui Bob progresele mari ale vegetației. Peste 
tot gazonul crescuse, formând o iarbă deasă, minunată pentru vite. 
Arborii de tot felul se înălţau văzând cu ochii şi Socrate asigură pe 
Bob, că nu va recunoaşte insula, când o va vedea în plină zi. Astfel 
de convorbiri aveau un răsunet imediat în sufletele noilor coloni, 
pentru care ogoarele şi plantațiile, constituia un vis paradisiac. Dar 
Bob asculta numai cu o ureche. Intreaga atenţie trebuia acum 
închinată apărării. 

Nu exista, venind pe mare, decât un singur drum spre Crater. 
Acest drum trecea pe lângă Parcul Porcilor şi înainta peste puntea 
de scânduri. De aceea dădu ordin lui Socrate să vegheze lângă 
poartă, unde aşeză un post. Cât despre el, cu zece oameni bine 
înarmaţi s-a pus la pândă lângă punte. Trupele lui Waally, este 
drept, puteau trece şi înot, dar era avantajos să le lovească astfel, 
pe apă, cu ajutorul caronadelor care au fost încărcate. 

După cum şi era de aşteptat, Waally începu atacul când se crăpa 
de ziuă. Şalupa avusese timp să se întoarcă la bric. Şi acesta 
înainta repede spre Crater. „Sirena” urmând sfaturile lui Marc, 
intrase în golfuleţele de vest şi se silea să prindă flota lui Waally 
prin spate. Aceasta era situaţia, când răsună strigătul de război al 
indigenilor. 

Waally îşi îndreptă primul atac împotriva punţii, pe care socotea 
s-o ocupe fără rezistenţă. Ştiind că bricul a plecat, nu se mai 
temea; dar auzise că există tunuri pe Crater şi nădăjduia să pună 
mâna pe ele, prin impetuozitatea acţiunii. Era necesară de aceea o 
mare rapiditate de mişcări. Din informaţiile luate, credea că nu va 
întâmpina niciun fel de rezistenţă, admițând că, după ce capturase 
„Sirena”, duşmanii lui erau reduşi la o jumătate de duzină. Calculul 
nu era lipsit de logică şi desigur, Socrate cu ai lui ar fi fost decimaţi 
până la unul, fără neaşteptata sosire a ajutoarelor. Indigenii 
scoaseră noi ţipete, când văzură că puntea era trasă şi de îndată 
garnizoana descarcă asupra îndrăzneţilor o puternică salvă. Astfel 
s-a început lupta, care s-a desfăşurat cu o furie şi cu răcnete 
spăimântătoare. Waally nu ştia încotro să tragă, fiindcă nu vedea 
grupele de apărători. Atunci se hotărî să dea asaltul, după o inutilă 
salvă a muschetelor sale. Mai multe sute de sălbatici se aruncară 
înot şi străbătând braţul de apă au apărut pe Crater. Bob se retrase 
cu oamenii lui în ordine şi dându-şi seama că o rezistenţă 


— 177 — 


exterioară ar fi prea grea, intrară în Crater şi baricadară poarta. 

Platoul care servea de citadelă, nu avea, ne amintim, mai puţin 
de o sută ari în suprafaţă şi această întindere făcea insuficientă 
garnizoana, pentru a susţine un asediu. Dar ştiind că forţe mari de 
ajutor vin, garnizoana hotărî să reziste cu dârzenie. Bob îşi împărţi 
oamenii în mici detaşamente de câte doi, şi-i înşiră împrejurul 
platoului, cu ordinul să vegheze fără încetare şi să se susţină 
reciproc. El ştia că nu se putea pătrunde în Crater decât pe poartă, 
ori aducându-se scări şi maşini de asediu. Până atunci se va face 
bine ziuă şi colonii vor avea posibilitatea să apere cu forţe 
suficiente orice punct ameninţat. Poarta, de altfel, era apărată de o 
caronadă şi un post de ţintaşi. 

Waally rămăsese foarte abătut, dându-şi seama că escaladarea 
pereţilor Craterului nu se putea face, fără mijloace artificiale. A 
avut totuşi prudenţa să-şi retragă oamenii după stânci, spre a-i 
pune la adăpost de loviturile tunurilor. Dar în felul acesta războinicii 
lui erau reduşi la o totală inactivitate. Observând grămezi mari de 
fier şi alte obiecte, care-i măreau lăcomia la culme, Waally trimise 
un grup de luptători să-şi încerce norocul. Aceştia formară o 
piramidă, dar primul indigen care-şi arătă figura lângă culme, primi 
din plin o lovitură de armă groaznică. Toată piramida se prăbuşi şi 
mai mulţi indigeni s-au ales cu oasele frânte. Lovitura o dăduse 
Socrate. Poziţia complet singuratică a Craterului, îi mărea enorm 
puterea de rezistenţă şi Waally se simţea oprit de piedici, care 
desigur ar fi încurcat şi mulţi generali americani. Pentru prima dată 
în viaţa lui, acest războinic temut întâlnea o fortăreață, care nu 
putea ceda decât unui asediu lung sau unei curse ingenioase. 
Planul eşuând, indigenii nu ştiau ce-ar mai putea face şi nu mai 
corespundeau situaţiei. 

Obosit de atâta neactivitate, Waally se hotărî să încerce un atac 
disperat. Şantierul servea pentru repararea bărcilor, etc., şi exista 
acolo un depozit de materiale. Waally trimise o sută de oameni 
hotărâți, sub comanda celui mai îndrăzneţ şef, cu ordinul să ia cât 
mai multe lemne, scânduri, grinzi, etc., şi să le ducă la picioarele 
Craterului. Bob bănui acest plan; de aceea îndreptă un tun spre 
grămada de lemne. De-abia apăruseră sălbaticii şi el aprinse fitilul, 
dând foc. Zece indigeni au căzut fulgeraţi, iar restul au dispărut ca 
prin minune. 

In clipa aceea existau pe Stânci peste o mie o sută de războinici, 
în afară de o sută de sălbatici în bărci, ori în larg, aşteptând 


— 178 — 


rezultatul. Printr-un strigăt prelung, santinelele din vârful 
Craterului, au semnalat sosirea  „Rancocusului”. Desigur, 
guvernatorul a auzit lovitura de tun de pe Crater, fiindcă a răspuns 
imediat cu o altă lovitură, încurajând pe asediați. Un minut mai 
târziu o a treia lovitură se auzi în direcţia vestului şi Bob zări 
pânzele „Sirenei”, peste marginea Stâncilor. Este inutil să mai 
spunem, că zgomotul artileriei şi vederea celor două corăbii, au 
distrus toate planurile lui Waally, care începu o a doua retragere, 
îngropându-şi furia stupidă în inimă. 

Retragerea aceasta a fost, dacă nu demnă, cel puţin la vreme 
făcută. La un semnal dat, sălbaticii au sărit în mare şi au trecut 
înot. Bob putea mitralia cu tunurile fugarii, şi să ucidă un mare 
număr, dar acest procedeu îl dezgusta. De aceea îi lăsă să se 
retragă, ducându-şi morţii şi răniții peste puntea, pe care au reuşit 
s-o aşeze la loc. 

Greutatea era acum pentru Waally să găsească un drum de fugă. 
La vest „Sirena” îi tăia retragerea; de la nord „Rancocusul” se 
apropia repede. Pentru a trece spre est sau spre sud, urma să se 
întoarcă prin focul ucigător al artileriei Craterului. In faţa pericolului 
iminent, Waally era pe punctul să se predea, negăsind nicio ieşire 
pentru flota sa prinsă la strâmtoare. Totuşi, lopătând repede s-ar 
mai putea să intre în micile canale, unde pirogile scăpau de 
urmărire. Indigenii au întrevăzut acest mijloc de salvare şi au făcut 
sforţări violente pentru a fugi în direcţia estului. Bob îi lăsă din nou 
să treacă, fără a trage. Din fericire pentru ei, când „Rancocusul” 
sosi, ei ajungeau în locul de unde corabia a fost pentru prima dată 
cârmită spre Stânci, prin mijloacele ingenioase găsite de Marc şi 
Bob. 

Acesta din urmă a ieşit în întâmpinarea guvernatorului, pentru a- 
i face raportul. Pericolul era înlăturat şi Woolston nu se supăra că n- 
a avut nevoie să pună în funcţiune tunurile corabiei. „Rancocusul” 
fu ancorat la chei şi toată lumea alergă repede pe uscat, de îndată 
ce o punte a fost stabilită. 

Intr-o oră debarcară vacile, care-şi luară în primire păşunile şi 
restul animalelor. Cât despre indigeni, nimeni nu se mai gândea la 
ei. 

Un om, urcat pe catarg, strigă că-i vede îndepărtându-se repede 
şi că debandada retragerii este completă. Le-ar fi fost uşor 
corăbiilor să-i ajungă şi să-i vâneze fără cruţare, dar Marc nu iubea 
astfel de procedee. 


— 179 — 


După cinci luni petrecute pe vapor, Stâncile, Craterul şi Parcul 
Porcilor, păreau sublime colonilor. Peste tot verdeaţa era 
abundentă. Arborii se înmulţeau repede, şi dădeau fructe şi umbră 
din belşug. Socrate singur plantase cu mâna lui, cinci mii de sălcii. 

In sfârşit, după o atât de îndelungată călătorie, Marc se 
reîntorcea pe plaiurile dorite. Corabia lui stătea lângă țărm, 
încărcată cu mii de obiecte care trebuiau să asigure belşugul 
coloniei. Inima guvernatorului era inundată de fericire; dar 
amintindu-şi de Brigitta nu mai avu astâmpăr o clipă. De abia o 
jumătate de oră trecuse de la aceste evenimente, şi Bob pe puntea 
yachtului „Neshamony” pornea spre Pisc, pentru a duce bunele 
veşti şi pentru a readuce pe Stânci, pe soţia guvernatorului. 
Trebuia să se reîntoarcă la apusul soarelui, dar evenimentele s-au 
desfăşurat altfel. De-abia dublase Capul Sud şi intrase în 
strâmtoare, când zări bricul „Abraham” venind cu toate pânzele 
întinse spre Stânci. De pe Pisc se băgase de seamă după anumite 
semne, că intenţiile duşmănoase ale lui Waally deveneau evidente. 
Flota lui plecase de pe insula Rancocus, de aceea consiliul Piscului 
a hotărât să trimită bricul imediat, deoarece colonii Stâncilor erau 
în pericol. Brigitta dorea personal să vegheze asupra unor obiecte 
de valoare depozitate în „casa guvernatorului” pe Crater, aşa că 
urcase şi ea pe puntea lui „Abraham”, întovărăşită de Marta. 

Bucuria Brigittei, aflând despre reîntoarcerea „Rancocusului”, 
era delirantă. Hotărâră atunci, ca Bob s-o ia, împreună cu Marta, pe 
puntea yachtului „Neshamony”, în vreme ce Brown, care comanda 
bricul „Abraham” urma să se întoarcă în larg şi să observe ce face 
duşmanul. Cu tunurile va şti să impună lui Waally, o fugă cât mai 
grăbită, spre a-l împiedeca să se mai apropie de stânci, dacă 
fantezia i-ar veni iarăşi. 

Ziua aceea fusese atât de devreme începută, încât pe la amiază 
„Neshamony” se apropia de Crater. Guvernatorul zărind-o, simţi o 
mare îngrijorare. Socoti că Bob venise să ceară ajutoare, întrucât 
Waally tăindu-i drumul, îl oprise să înainteze spre Pisc. Dar în 
curând, cu luneta reuşi să deosebească figura plină de farmec a 
Brigittei. Din clipa aceea guvernatorul n-a mai fost în stare să dea 
alte ordine. S-o revadă pe Brigitta era singura lui dorinţă. 

Corăbiile venind dinspre sud erau silite să străbată o trecere 
îngustă, între Stânci şi Parcul Porcilor, pe lângă puntea mişcătoare 
despre care am vorbit. Exista acolo apă îndestulătoare pentru o 
fregată şi destul loc pentru manevră. Woolston veni pe mal, 


— 180 — 


aşteptând venirea lui „Neshamony”, cu o nerăbdare care întrecuse 
orice limită. 

În sfârşit şalupa apropiindu-se, Marc sări pe punte şi avu fericirea 
s-o strângă pe Brigitta aproape de inima lui. 

Străinii pretind, că noi copiii continentului occidental, nu ne 
lăsăm pradă emoţiilor cu aceeaşi forţă, cu care o fac locuitorii 
regiunilor din est; că inimile noastre egoiste, ca şi moravurile 
noastre, ne împiedecă să arătăm simţăminte nobile; în vreme ce 
pasiunile triviale le manifestăm în chip curent. Aceste păreri le 
socotim cu desăvârşire false. Soţiile noastre sunt pline de suflet şi 
foarte devotate familiei; într-un cuvânt existenţa lor este un 
exemplu de sacrificiu, pentru binele celor dragi. 

Se făcuse aproape noapte când guvernatorul reveni în mijlocul 
colonilor. Aceştia se şi orientară puţin, cu privire la stânci şi la 
insulele vecine, şi chiar cei mai neîncrezători dintre ei au trebuit să 
mărturisească, că pământul era excelent şi că domeniile erau 
foarte bogate. Puțin câte puţin, o mie de portocali au fost plantați 
pe Crater şi în împrejurimi. Recolta lor era extraordinară. Pentru 
oamenii aceştia veniţi din Penssylvania, ce plăcut era să se poată 
plimba prin aleile îmbălsămate de miros şi să mănânce după pofta 
inimii, câte fructe voiau! 

Cât despre smochine, pepeni, lămâi, nuci de cocos, existau 
cantităţi întrecând orice nevoie. Noutatea fascină câtva timp pe noii 
veniţi, dar în curând se auziră unele păreri de rău pentru merele şi 
piersicile din ţara natală. Mărul este între fructe, ceea ce cartoful 
reprezintă între legume şi ca produs minunat, piersica, ocupă rang 
de frunte. Gustul ei savuros, rămâne fără concurent şi niciodată, 
oricâte ar mânca cineva, nu poate spune că s-a săturat. Piersica şi 
poama, sunt două daruri dintre cele mai preţioase, pe care 
providenţa le-a făcut omului. 

In noaptea aceea mulţi dintre emigranţi s-au întors să se culce 
pe punte, unii pentru ultima dată. Pe la orele zece dimineaţa, 
Brown venind dinspre est, ancoră lângă Stânci. El raportă că, 
Waally plecase, plecase definitiv, fără a mai sta să privească 
îndărăt. Urma să se vadă, după o goană de patru sute de mile, 
dacă acest şef va mai şti să regăsească drumul moşiilor sale, 
fiindcă cea mai mică deviaţie putea să aibă pentru el grave urmări. 
De altfel, ce-i interesa lucrul acesta pe coloni? Cu cât Waally va 
întâlni mai multe piedici, cu atât va şti că nu trebuie să-şi 
reînnoiască vizita şi pierderea câtorva oameni în această retragere, 


— 181 — 


va fi desigur, pentru sălbatici o lecţie folositoare. Guvernatorul 
după ce ascultă raportul lui Brown, hotărî ca flota inamică să fie 
lăsată în pace, lecţia fiind suficientă, cu atât mai mult cu cât era 
probabil, că nu vor mai fi, de acum înainte supăraţi. 

Ziua următoare, colonii s-au ocupat cu debarcarea bagajelor, 
compuse din mobile, unelte şi provizii de toate felurile. Cum 
guvernatorul avea intenţia să trimită patruzeci de familii pe Pisc, 
„Abraham” a fost pregătit şi lucrurile acestor familii de-abia 
coborâte pe țărm, au luat drumul punţii bricului. Bărbaţi şi femei au 
ajutat cu dragă inimă încât debarcaderul Stâncilor, dădea impresia 
unui stup de albine. Bill Brown, care avea comanda bricului, profită 
de această împrejurare pentru a se apropia de guvernator, cu care 
avu următorul dialog: 

— Frumoasă societate, domnule Marc, urcăm acum pe bricul 
nostru. Aţi făcut o potrivită alegere! lertaţi-mă dacă vă întreb. M-aţi 
uitat oare? 

— Ştiu ce te interesează Bill, răspunse Marc zâmbind. Ce m-ai 
rugat am îndeplinit şi Phoebe este aici, gata să plece la primul 
semn. 

— Nimic mai uşor, răspunse Bill, când oamenii au bună voinţă. 
Dar fiţi bun, domnule Marc şi arătaţi-mi-o şi mie. Am început de pe 
acum s-o iubesc. E tânără? 

— Tânără? Cum se poate Bill să pretinzi aşa ceva? Mi-ai cerut o 
femeie, bună gospodină, asta-i tot. Am executat întocmai. Trebuie 
să ai în vedere greutăţile timpurilor de azi. Cu cât persoana este 
mai tânără, cu atât este mai mult căutată. 

— Bine, bine, domnule, nu vă supăraţi. N-o să vă las în 
încurcătură, chiar de-ar avea vârsta mamei mele. Dar sunt sigur 
domnule Woolston că v-a fost milă de un sărman marinar şi că pe 
viitoarea lui, aţi ales-o în raport cu vârsta unui tânăr care n-a 
împlinit încă treizeci şi doi de ani. 

— Vreau să-ţi dai singur seama, Bill. lată pe Phoebe. Socotesc că 
nu-ţi displace deloc. 

Bill era în al nouălea cer, şi perechea încântată a fost căsătorită 
chiar în seara aceea, pe puntea lui „Abraham”. 

Trei zile mai târziu „Abraham” porni spre Pisc, ducând o sută de 
coloni, în numărul cărora intrau şi femeile şi copiii. „Neshamony” îi 
preceda cu câteva ore, ducând pe guvernator şi familia sa. Marc 
ardea de dorinţa să-şi revadă sora. Intâlnirea a fost emoţionantă. 
Heaton îşi ridicase o locuinţă impunătoare, făurindu-şi o gospodărie 


— 182 — 


completă, deosebită de restul colonilor. Această distincţie i-a fost 
acordată, datorită naşterii şi educaţiei sale. La miezul nopţii 
„Abraham” intră în Micul Golf. Cei mai mulţi coloni s-au culcat sub 
cerul liber, lăsând pe a doua zi grija transportării lucrurilor. Toate 
visurile au fost fericite, în mijlocul vegetației luxuriante a insulei. 

A doua zi, în zori munca începu. Ochii noilor veniţi nu ştiau ce să 
admire mai întâi: cerul, oceanul minunat colorat, arborii încărcaţi 
de roade, grădinile, plaja, locuinţele în curs de construcţie, ori 
frumuseţea fără de seamă a depărtărilor. Mirajul era atât de mare 
încât fiecare se socotea transportat în mijlocul paradisului terestru. 


— 183 — 


Capitolul XXII 


Sunt oare oameni, aş putea să cred? 
Au inimă ca noi şi simt asemeni? 
Lord Byron 


La organizarea coloniei trebuia procedat cu metodă şi prudenţă. 
Urmau să fie precizate principiile călăuzitoare, la care guvernatorul 
a meditat multă vreme şi pe care le va aplica, chiar dacă va întâlni 
rezistenţă. Se temea mai ales de întârzierile inerente ale unor prea 
lungi discuţii, cât şi de o opoziţie făţişă. Lumea iubeşte variaţia şi 
de multe ori chiar dacă noua situaţie este inferioară celei vechi, 
metamorfoza este primită cu bucurie. 

Până atunci, cu excepţia câtorva privilegii acordate 
guvernatorului, avându-se în vedere situaţia acestuia mai mult 
decât drepturile sale, tot ceea ce ţinea de agricultură era stăpânit 
în comun. Dar bunul simţ îi arăta lui Marc, că o astfel de stare a 
lucrurilor nu putea, nici nu trebuia să existe mai mult timp. Teoriile, 
atât de la modă în zilele noastre, asupra binefacerilor asociaţiei, 
erau pe atunci puţin cunoscute şi nu se bucurau de niciun fel de 
credit. Guvernatorul admitea, că ajutorarea reciprocă este 
necesară pentru un scop determinat, dar nu înţelegea să existe pe 
insulă decât o singură autoritate; şi caracteristica acestei autorităţi 
era să încurajeze eforturile, nu să le distrugă. Câtă vreme o 
persoană lucrează pentru ea, ori pentru rudele ei, societatea este 
sigură că munceşte cu infinit mai multă tragere de inimă, decât 
dacă ar pune în comun fructele acestei munci. Datorită acestui 
adevăr elementar, tânărul guvernator a precizat elementele teoriei 
sale politice. Protecţie egală pentru toţi, dar libertate pentru fiecare 
să-şi aleagă în împlinirea scopului de viaţă propus, drumul care-i va 
plăcea; respectarea dreptului natural atât cât comportă menţinerea 
păcii şi a liniştii publice; într-un cuvânt, raţiunea pusă în slujba 
binelui şi a păcii. 

Primul act al guvernatorului a fost să numească pe fratele său, 
Abraham Woolston, secretar al coloniei. În America, respectul faţă 
de autoritate mai era pe atunci luat în seamă, şi domnul secretar 
Woolston a devenit repede o personalitate importantă, ca şi ceilalţi 
funcţionari numiţi de guvernator. 


— 184 — 


Intrând în funcţiune, Abraham Woolston a început prin a face 
recensământul populaţiei. Colonia se compunea din trei sute 
douăzeci de persoane. Intenţia guvernatorului nu era să majoreze 
acest număr, provocând o nouă emigrare, afară de cazurile 
neprevăzute şi aceasta, după o adâncă deliberare. Colonii fuseseră 
aleşi cu cea mai mare grijă şi a primi acum la întâmplare noii veniţi, 
ar fi însemnat să se distrugă tot binele realizat. Aceste lucruri au 
fost aduse la cunoştinţa noului consiliu şi părerea guvernatorului a 
fost admisă în unanimitate. 

Nu-i inutil să spunem câteva cuvinte şi despre acest consiliu. 
Numărul membrilor a fost ridicat la nouă, cu ajutorul unei noi 
elecţiuni şi au fost numiţi pe viaţă. Măsura era bună pentru a se 
preveni în viitor orice tentativă de corupţie electorală. Noul consiliu 
se compunea astfel: 

D-nii Heaton 

Pennock 

Bob Betts 

C. Woolston 

A. Woolston 

Charlton, 

Saunders, 

Willmot, şi 

Warrington. 


Aceste nume erau cele ale bărbaţilor deosebit de capabili din 
colonie, cu excepţia lui Betts, ale cărui drepturi nu puteau fi de 
nimeni contestate. Dar Bob avea suficient bun simţ şi mai ales o 
mare modestie, pentru a se face ridicol în gesturi, ori păreri. In 
plus, cunoştinţele sale practice îl făceau extrem de folositor 
consiliului, unde era ascultat întotdeauna cu atenţie şi chiar cu 
respect. Charlton şi Willmot erau comercianţi veniţi cu intenţia să 
facă trafic cu indigenii; Warringhton cel mai bogat colon după 
guvernator, îşi dădea singur modestul titlu de fermier, cu toate 
cunoştinţele înalte şi studiile liberale. 

Warringhton a fost numit judecător, cu un salariu mic, pe care l-a 
cedat pastorului, reverendul Hornblower. Carol Woolston, care 
studiase dreptul a primit titlul de avocat general, sau, cum era 
numit ceva mai puţin pompos, avocat al coloniei, funcţiune la care 
a adăugat pe aceea de inspector general. Carol care nu avea avere, 
primea două sute cincizeci de dolari salariu. Se propuse un salariu 


— 185 — 


şi guvernatorului dar Marc îl refuză cu hotărâre. Averea lui 
personală îi era mai mult decât îndestulătoare. Destul de repede 
Marc a fixat pe o bază de nezdruncinat, dreptul de proprietate, în 
accepțiunea cea mai largă a cuvântului. lată şi un exemplu care va 
arăta şi desluşi bine această problemă. 

Doi dintre coloni, Warner şi Harris, se certau. Warner îşi instalase 
familia într-un loc umbrit de arbori, unde şi-a construit şi o mică 
locuinţă. Pentru a-l supăra, Harris se plimba în lung şi în larg în faţa 
uşii lui Warner, umflându-se în pene asemenea unui curcan şi cu 
intenţia vădită să provoace scandal. Cel în cauză a depus plângere 
guvernatorului. Harris pretindea, că deoarece nu-i stricase cu nimic 
proprietatea, nu i se puteau cere despăgubiri. Guvernatorul 
Woolston a hotărât, că dreptul la protecţia legală nu-i legat numai 
de atingerea proprietăţii. Harris cu plimbările sale a stricat liniştea 
lui Warner, ceea ce potrivit legii, reprezintă indirect o violare a 
dreptului de proprietate. In consecinţă Harris a trebuit să plătească 
lui Warner daune interese. Dând această hotărâre, guvernatorul a 
găsit prilejul, odată pentru totdeauna să stabilească principiul, că în 
aplicarea legilor, fiecare cetăţean are dreptul la protecţia cea mai 
deplină, nu numai privitor la conflictele de bani, dar mai ales în 
ceea ce se raportează la onoare şi moralitate. Această deriziune, de 
o incontestabilă justeţe, a fost viu aprobată. Cea mai mare parte 
dintre coloni, au înţeles că libertatea nu înseamnă dezmăţ. 
Libertatea nu-i altceva decât deplina posibilitate de a te bucura de 
protecţia legilor şi de drepturile naturale, în afară de restricţiile 
necesare pentru respectarea autorităţii constituite. Toate popoarele 
pământului ar fi de trei ori mai fericite, indiferent de forma lor de 
guvernământ, dacă ar înţelege dreptatea acestei definiţii şi dacă ar 
pune-o în practică. 

Consiliul a fost convocat a doua zi după alegere. După câteva 
preliminarii discuţii, s-a trecut la marea problemă a repartizării 
proprietăţilor. Warington şi Carol Woolston, au propus ca 
guvernatorul să împartă toate bunurile aşa cum va crede de 
cuviinţă. Modestia, ori încă mai bine simţul de dreptate al lui Marc, 
l-au făcut să refuze această propunere. De aceea pământurile au 
fost declarate proprietatea statului. Concesiuni importante s-au 
făcut numai lui Marc şi lui Bob Betts, care au fost primii pioneri şi 
posesori ai insulelor. Un vot unanim le-a confirmat îndată 
drepturile. Guvernatorul Woolston a primit, ca parte a lui, o mie de 
acri teren de pe Pisc, din cele trei mii de acri întinderea insulei şi i 


— 186 — 


s-a mai dat o mică insulă de o întindere aproape egală, aşezată în 
centrul grupului, la o leghe de Crater. Bob Betts a primit o sută de 
acri, în vecinătatea Craterului, dar a refuzat orice alte daruri care i 
s-au mai oferit. 

Pe urmă consiliul a trebuit să hotărască partea care revine 
fiecărui colon. Heaton a primit două sute de acri pe Pisc, şi tot 
atâtea în insule, date fiind marile servicii aduse. Restul a fost 
împărţit cât mai echitabil. 

O statistică exactă a suprafeţelor repartizate s-a scris şi parafat 
cu stampila coloniei, care fusese special adusă din America. 
Principiul repartizării a fost următorul: fiecare cetăţean bărbat de 
douăzeci şi unu de ani a primit cincizeci de acri pe Pisc şi o sută de 
acri pe Stânci; cei care nu aveau vârsta aceasta trebuiau să mai 
aştepte. Pe urmă loturile au fost trase la sorţi, măsurate şi 
delimitate. Fiecare a primit un titlu de proprietate scris, semnat şi 
sigilat. De altfel pe puntea lui „Rancocus” exista între coloni un 
tipograf care-şi adusese litere şi o maşină de imprimat. 

Titlurile puteau fi vândute ca orice alt bun. Exista o diferenţă de 
valoare între feluritele terenuri, datorită faptului, că unele aveau 
pământ mai sărac, ori erau lipsite de izvoare de apă dulce. Heaton 
a dat un sfat, bun de aplicat. Anume, trebuiau amestecate 
pământurile bogate cu cele sărace pentru a se crea o suprafaţă 
uniformă, ca putere de cultură. 

Transportul mâlului s-a făcut mai repede decât au socotit colonii. 
Cum se găsea lângă apă, a putut fi încărcat pe bărci şi transportat 
prin nenumărate canale ale Stâncilor, la locul de destinaţie. 

A trebuit o lună până când toţi proprietarii au fost puşi în posesia 
terenurilor; dar în această vreme fiecare s-a convins, prin proprie 
experienţă, de rezultatele minunate ale sistemului lui Marc, relativ 
la proprietate. Un colon de-abia intrat în stăpânirea terenului, ştiind 
că totul îi aparţine, începea să lucreze cu o frenezie extraordinară. 

Pe lângă munca individuală se practica şi munca în comun. 
Colonii se ajutau cu dragă inimă între ei. In lipsă de prea multe 
căruţe, au fost construite roabe şi s-a băgat de seamă că serviciul 
pe care-l îndeplineau nu era de disprețuit. 

Locuinţele au format obiectul unor preocupări speciale. Lemnul 
din nenorocire, era cam rar pe insule şi trebuia procurat fără 
întârziere. Insula Rancocus fiind minunat împădurită, avea şi o 
pădure de brazi foarte înalţi. Bigelow a plecat pe puntea lui 
„Abraham” pentru a instala acolo un ferestrău, cu care să taie 


— 187 — 


arborii care vor fi apoi trimişi în colonie. Ferestrăul a procurat 
scânduri din belşug şi bricul a adus mari cantităţi la Crater. Au mai 
fost tăiaţi şi foarte mulţi cedri, care existau de asemenea în 
important număr. Transportul cedrilor însă era greu. 

Bigelow a săpat în insula Rancocus, un canal destul de ingenios, 
prin care lemnele erau aduse până la ferestrău. Cu ajutorul 
digurilor, apa înspumată străbătea, cam vreo două până la trei 
mile, o strâmtoare de munte şi se arunca după aceea cu putere, 
ducând şi trunchiurile de arbori, aruncaţi de pe pantele vecine. S-a 
observat de altfel, că mai jos de ferestrău, torentul putea duce şirul 
de butuci până la mare. 

Executarea tuturor acestor proiecte, nu l-au făcut pe guvernator 
să uite gravele raporturi pe care le avea cu vecinii săi. Trebuia 
supravegheat Waally şi apărat în drepturile sale fiul lui Ooroony. 
Consiliul a hotărât în unanimitate, că o demonstraţie era necesară, 
din partea coloniei, spre a impune respect turbulenţilor vecini. In 
consecinţă, o expediţie a fost pregătită, la care trebuiau să 
participe „Sirena”, „Abraham” şi o nouă barcă înarmată de cincizeci 
de tone. Acest bric mic era gata pentru lansare, puţin înainte de 
reîntoarcerea „Rancocusului” şi fu lăsat pe valuri cu prilejul amintit. 
Fusese construit într-un golf unde Bigelow găsise un şantier potrivit 
şi unde lemnul era mai la îndemână, decât pe Stânci. Cum insula 
Rancocus furniza material lemnos din belşug, consiliul a hotărât să 
stabilească un şantier permanent pentru repararea şi construirea 
corăbiilor. Insula aceasta, de altfel, oferea posibilităţi felurite; se 
găsea pământ bun de cărămidărie şi o cantitate de piatră de var. 
Din punct de vedere agricol, insula nu părea tot atât de folositoare, 
neavând mai mult de o mie acri pământ arabil. Munţii însă, 
închideau comori nesfârşite. 

Colonii construiră repede un cuptor pentru cărămizi şi un cuptor 
pentru var. Inainte de plecarea expediției împotriva lui Waally, o 
mare cantitate de cărămizi şi var a fost transportată la Stânci. Cum, 
în cele douăsprezece luni de lipsă ale guvernatorului, o enormă 
provizie de lemne de santal fusese adusă, „Rancocusul” luă o 
încărcătură pentru Canton. Marc nu mai avea intenţia să comande 
în persoană, de aceea încredința importantul post lui Saunders, pe 
care-l găsea deosebit de competent. 

Deîndată ce toate pregătirile au luat sfârşit, „Rancocusul”, 
„Sirena”, „Abraham” şi „Ana” (noul bric), au întins pânzele, pornind 
spre grupul insulelor lui Betto. Marc îşi avea planul făcut, de aceea 


— 188 — 


trecu cu întreaga flotă în apropierea insulelor, pentru a-şi intimida 
duşmanii. De la ultima revoluţie făcută de Waally, indigenii care, în 
călătoria precedentă se găseau pe bordul lui „Rancocus”, 
dezgustaţi de noul lor şef, s-au angajat cu mare bucurie, pentru o 
nouă expediţie comercială. Serviciile aduse de aceşti indigeni erau 
importante şi guvernatorul i-a primit cu inima deschisă, având 
intenţia să mai atragă şi pe alţii. 

Sosirea acestei escadre, hotărî pe Waally să se arate foarte 
pacifist. In timpul retragerii de la Stânci, flota lui suferise mult. Vreo 
douăzeci de corăbii s-au pierdut de rest şi de-abia târziu s-a auzit 
vorbindu-se despre ele. Trei sau patru au ajuns pe un țărm pustiu, 
având în interior pe toţi ocupanţii morţi de foame. Acest dezastru, a 
micşorat în chip deosebit popularitatea lui Waally, care şi-a atras 
mulţi duşmani, mai ales că expediţia contra albilor fusese complet 
falimentară. 

Succesul, iată prima condiţie a popularității. De aceea în fiecare 
clipă colectivitatea este văzută ridicând în nori pe acel împotriva 
căruia cu o clipă mai devreme aruncase piatra. Este de mirare oare 
că pe Dumnezeu îl uită prea adesea acei, care îşi pierd vreme, 
căutând să se bucure de atenţia populară? Va veni un timp, când, 
toţi aceşti ambiţioşi dezamăgiţi, vor spune, odată cu Wolsey al lui 
Shakespeare: 

„Dacă servind Cerului 

Aş fi pus jumătate din simţirea 

Mistuită pentru om, rămâneam oare 

Astăzi ca o zdreanță, aruncat duşmanilor mei?” 


Puterea lui Waally, născută în parte prin trecuta experienţă, se 
prăbuşi complet în faţa forţei navale a guvernatorului Woolston. Cu 
toate că acesta nu avea cu el decât vreo patruzeci de albi, când 
şefii indigeni au zărit tunurile, niciunuia nu i-a mai venit în minte să 
reacționeze. Waally a înţeles situaţia şi a avut înţelepciunea să se 
supună sorții. El trimise guvernatorului un sol, purtător al ramurii 
de palmier, oferindu-se să redea tânărului Ooroony tronul, iar el, să 
se retragă pe moşiile lui. Acestea au fost bazele tratatului încheiat 
pentru a cărui garantare s-au luat ostateci. Redăm pe scurt 
principalele puncte: 

In primul rând, o sută de tineri indigeni au fost aleşi şi daţi lui 
Marc, în calitate de elevi marinari. Guvernatorul începuse să 
nutrească nădejdea că va stabili între colonie şi indigeni, raporturi 


— 189 — 


de prietenie. Luând pe tinerii sălbatici pe puntea corăbiilor, Marc 
dădu ofiţerilor ordine precise şi le recomandă să fie buni cu tinerii 
lor elevi. În acelaşi timp trebuiau să înveţe să scrie şi să citească, 
cum şi primele elemente ale catehismului. Reverendul M. 
Hornblowes şi cea mai mare parte dintre femeile coloniei, au arătat 
un interes foarte viu pentru aceste noi ocupaţii. Dreptatea şi bunul 
tratament au dat repede rezultate. Marea a avut şi ea efecte, 
fiindcă orice om deprins cu viaţa de bord, greu se învaţă să mai 
vieţuiască pe uscat. 

Guvernatorul în plus, a îmbarcat din insulele Betto o sută de 
recruți, nu ca ostatici, dar ca lucrători salarizaţi, în general, oameni 
zdraveni şi buni la orice. Plata urma să le-o facă în grâne, în fierărie 
veche şi alte mărunţişuri, care existau din belşug pe stânci. 

Angajamentul lor nu era decât de două luni. O parte din coloni s- 
ar fi bucurat să silească pe aceşti oameni, să le muncească gratis, 
ca nişte sclavi, dar consiliul n-a permis să se vorbească despre un 
asemenea proiect. Guvernatorul ştia prea bine, că una dintre 
condiţiile esenţiale ale prosperității coloniei era ca totalitatea 
membrilor ei să contribuie la munci. 

Totuşi o creştere a randamentului, nu putea fi socotită decât un 
ajutor preţios pentru colonie, De aceea indigenii au fost luaţi ca 
auxiliari, fiind angajaţi de consiliu, care singur îşi rezerva controlul 
muncii lor, şi grija remuneraţiei. Fără îndoială, cât va domni tânărul 
Ooroony, se putea nădăjdui că relaţiile amicale dintre cele două 
colectivităţi nu vor fi rupte şi probabil strângerea raporturilor 
datorită comerţului cu lemn de santal, va consolida legăturile de 
prietenie dintre albi şi indigeni, datorită intereselor reciproce. 

Corăbiile au stat lângă insulele Betto, cincisprezece zile, după 
care „Rancocusul” a pornit în marea călătorie, iar bricul „Ana” a 
fost trimis la Stânci, spre a vesti că războiul se sfârşise. 

Cât despre Waally, a trebuit să-şi dea fiul ca ostatec la curtea 
tânărului Ooroony, care în felul acesta putea fi sigur de linişte şi de 
bunele intenţii ale vechiului său duşman. 


— 190 — 


Capitolul XXIII 


Dacă ţi-i gândul drept şi sufletul curat, 
La luptă du-te, bravule, fără frică! 
Drake 


Un an a trecut de la expediţia împotriva insulelor Betto, fără ca 
niciun eveniment memorabil să se mai întâmple. In vremea 
aceasta, Brigitta născu un băiat frumos şi Ana avu al patrulea copil. 
Naşterile numai într-un singur an, au atins cifra de şaptezeci şi opt. 
Puţină lume a murit: un singur adult din pricina unui accident. 
Statistica făcută la sfârşitul anului dădea un total de trei sute 
şaptezeci şi nouă de suflete, fără a număra kanacii, acesta fiind 
numele dat indigenilor. 

Puterea de lucru a sălbaticilor, întrecea toate prevederile 
guvernatorului. Nu munceau, este drept, ca nişte oameni civilizaţi, 
dar erau în stare să transporte greutăţi grozave. Prima grijă a 
guvernatorului a fost să le dea locuinţe bune şi în care apa nu 
putea pătrunde. Din fericire, nu apăruseră pe Stânci frigurile din 
ţinuturile tropicale şi câtă vreme colonii vor şti să se apere de 
umezeală, nu exista niciun fel de risc pentru sănătatea lor. 

Patru feluri, patru clase dacă vrem, de locuinţe au fost ridicate şi 
fiecare colon şi-a putut alege una, plătind bineînţeles o anumită 
contribuţie statului, fie în bani, fie în muncă. 

În principiu n-a fost posibil să se construiască locuinţe complete 
şi atunci s-au ridicat mici cabane, ale căror dimensiuni şi materiale 
variau după averea proprietarilor. Unele erau de lemn, altele de 
piatră, altele de cărămidă şi altele de vălătuci, toate executate cu 
multă artă. Se prefera îndeosebi piatra, care exista într-o imensă 
cantitate pe insula „Rancocus” şi care avea toate caracteristicele 
tufului. Pietrele mai mari le aduceau kanacii în bărci, în vreme ce 
pietrele mai mici erau depozitate pe țărm, după, nevoile colonilor. 

Câteva luni după sosirea emigranților, peste o sută de locuinţe 
se ridicau pe Pisc şi pe Crater, oferind un bun adăpost împotriva 
ploii şi fiind destul de practice. 

Casele cele mai mari aveau treizeci de picioare pătrate, iar cele 
mici cincisprezece picioare. Bucătăriile erau deoparte, sub un 
hangar, adăugat locuinţei. Au mai fost construite o serie de 


— 191 — 


cuptoare, hornurile fiind toate exterioare. Nu exista decât o singură 
clădire cu două etaje, cea a lui John Pennock, colon foarte bogat. 
Cât despre guvernator, de-abia după ce fiecare a fost instalat, a 
pus prima cărămidă a casei sale pe Pisc. Ea ocupa o suprafaţă de 
şaizeci picioare pătrate. O a doua clădire cu etaj a fost începută pe 
Stânci, pentru a servi drept sediu al guvernământului. Era 
construită din piatră şi avea două sute picioare lungime pe şaizeci 
lăţime. Edificiul cuprindea la parter birourile consiliului, iar la etaj 
celelalte servicii publice. Mai exista şi un al doilea etaj, care a 
rămas neterminat mult timp şi unde s-au orânduit mijloace de 
apărare. 

Casa guvernământului fusese construită şi în scopul de a fortifica 
intrarea din faţa punţii mişcătoare şi în această poziţie se găsea 
lângă izvor, avantaj cu atât mai mare, cu cât apa lipsea pe Stânci. 
Când guvernatorul însărcină pe fratele său, să construiască planul 
unui oraş, acesta socoti că una din primele griji trebuia să fie aceea 
de a remedia marele neajuns arătat. 

Astfel s-a ales un loc potrivit şi s-a săpat în stânci o cisternă care 
urma să primească apele de ploaie. Acest rezervor conţinea mai 
multe mii de galoane şi odată plin, ar fi îndestulat majoritatea 
nevoilor. 

Odată ce guvernatorul s-a hotărât să construiască pe Stânci 
noua sa capitală, a voit să procedeze metodic şi să nu uite nimic 
pentru a o înfrumuseţa. 

Dorind să activeze lucrările, a trimis bricul „Abraham” tânărului 
Ooroony pentru a-i cere ajutorul. Tânărul şef s-a arătat bucuros şi a 
venit cu cinci sute de supuşi, pentru a-şi ajuta aliatul. Aceşti 
destoinici lucrători au muncit două luni încheiate, la sfârşitul cărora 
guvernatorul a anunţat că totul era terminat şi oferind bogate 
daruri insularilor, le-a dat libertatea să se întoarcă acasă. 
Raporturile dintre coloni şi indigeni au fost dintre cele mai bune şi 
legăturile celor două popoare s-au strâns în chip deosebit. 
Guvernatorul era de altfel foarte iscusit în consolidarea acestei 
prietenii, arătându-se bun cu noii veniţi, în toate împrejurările. 

Dar dacă grupul kanacilor era primit pe Stânci, nu se putea 
spune acelaşi lucru despre Pisc, unde guvernatorul n-a dat voie 
niciunui indigen să se apropie. Misterul care plana asupra acestei 
insule, contribuia să ţină în respect pe sălbatici şi singur tânărul 
Ooroony n-ar fi fost în stare să precizeze ce se petrecea acolo. 
Vedea corăbiile venind şi plecând, vedea că guvernatorul debarca 


— 192 — 


des acolo. Uneori zărea figuri de străini, pe care îi socotea că 
locuiesc acolo, în insula misterioasă. De aceea gândea, că există pe 
Pisc un popor puternic, mult mai puternic decât poporul pe care-l 
cunoşteau pe Stânci. 

Guvernatorul avea un mijloc pe cât de simplu pe atât de ingenios 
să intereseze pe kanaci la lucru, făcându-i să se joace „de-a mina”. 
Vederea blocurilor de stâncă ieşind cu zgomot infernal din pământ, 
sub acţiunea unei puteri necunoscute, producea o atracţie 
deosebită asupra acestor copii mari. Toată ziua ar fi lucrat acolo, 
cărând piatra aruncată, numai să poată vedea o nouă explozie cu 
dinamită. A 

O deosebită îngrijire s-a dat grădinilor coloniei. In unele locuri 
pământul n-avea decât un picior adâncime, în altele se puteau 
planta chiar arbori. De aceea în afară de stratul de mâl s-a mai 
aşezat şi unul de ierburi marine, peste care s-a adăugat 
îngrăşământ. In felul acesta s-a format un sol în stare să producă 
cele mai bogate recolte. Dar guvernatorul nu voia de data aceasta 
să instaleze decât o grădină colonială. Plantaţiile Craterului erau 
suficiente pentru a face faţă tuturor nevoilor coloniei. Pericolul de 
care se temea mai mult guvernatorul, era ca o prea bogată recoltă 
să nu facă leneşi pe coloni; fiindcă lenea aduce invariabil după ea 
viciul şi grosolănia. De aceea pentru a îmboldi la hărnicie pe 
tovarăşii săi, Marc găsea mereu de executat noi lucrări, care cu 
toate că secundare, nu puteau fi amânate prea mult. 

Guvernatorul avea dreptate: gusturile vin pe cale de imitație şi 
repede ne domină dincolo de orice limită. Grădina colonială căpătă 
repede un aspect minunat. Toţi colonii, bărbaţi şi femei erau plini 
de mândrie şi nu s-a ridicat o casă, fără să se spargă stânca cu 
dinamita şi fără să se lucreze alături o grădină. Guvernatorul nu s-a 
mulţumit cu aceste rezultate horticole. Inainte de plecarea celor 
cinci sute de indigeni, a săpat gropi adânci, în mai mult de o sută 
de locuri, pe Stânci, unde a turnat din belşug îngrăşământ. Acolo a 
plantat cocotieri, arbori care prin excelenţă cresc repede şi sunt 
extrem de folositori. 

Toate aceste lucrări au metamorfozat cu desăvârşire Stâncile. 
Fără a mai vorbi de casele construite, de grădinile plantate în 
interiorul oraşului, întreaga suprafaţă a insulei era de 
nerecunoscut. Acolo, unde odinioară nu se vedeau decât stânci 
goale, era acum o verdeață abundentă, în vreme ce arborii îşi 
ridicau fruntea înflorită, în mijlocul straturilor şi gazonului. Cât 


— 193 — 


despre oraş, el nu avea decât douăzeci de case, locuite în special 
de meseriaşi. Comercianţii au trebuit să-şi fixeze sediul la Stânci, 
magazinele fiind construite în apropierea țărmului. Fiecare locuinţă 
se găsea la o mică distanţă de acest centru. Cum toţi colonii au 
venit bine aprovizionaţi cu mărunţişuri pentru a trafica cu oamenii 
de culoare, afacerile erau prospere şi fiecare primea mari cantităţi 
de lemn de santal. 

Mai există un lucru pe care nu putem să-l uităm, în lunga listă a 
menţiunilor făcute. Guvernatorul şi consiliul au promulgat un act 
privitor la navigaţie, care avea ca scop să rezerve coloniei, 
transportul produselor. Adevăratul motiv al acestui act, era să ţină 
pe indigeni sub control în anumite limite, mai mult decât să se 
asigure câştiguri importante coloniei. Legea arăta, că nicio barcă 
nu avea dreptul să vină de la insulele Betto la Stânci, sau Pisc, fără 
permisiunea specială a guvernatorului. 

In anumite zile, cele două colonii se întâlneau într-un sat al lui 
Ooroony, spre a face schimburile, după care corăbiile lui Marc 
aduceau pe Stânci lemnul de santal. În scopul de a transporta acest 
lemn mai departe, Saunders în instrucţiunile sale, primise ordinul 
să cumpere o corabie mare şi s-o aducă la întoarcerea 
„Rancocusului”, având grijă ca pe puntea ei să se urce vaci şi cai, 
de care acum colonia avea imperioasă nevoie. Saunders s-a 
îndreptat spre coasta occidentală a capului Horn, pentru ca să-şi 
facă toate cumpărăturile în America de Sud. Vitele nu erau acolo 
prea frumoase, dar în felul acesta evita dublarea Capului. 

După ce am vorbit despre toate îmbunătățirile făcute pe Stânci, 
este necesar să spunem un cuvânt şi de insula Rancocus. Prin 
construirea ferăstrăului, a cuptoarelor de var şi de cărămidă, a 
carierelor de piatră, insula prospera repede. 

Guvernatorul dădu ordin să se ridice şi o mică fortăreață, în care, 
la caz de nevoie, întreaga colonie să poată găsi un refugiu. Odată 
zidurile terminate au instalat pe creastă două tunuri. Nicăieri, 
mijloacele de apărare nu erau uitate. Piscul era fortificat prin 
poziţia sa naturală, în vreme ce despre Stânci, nu se putea spune 
acelaşi lucru. Fără îndoială prin construirea unor locuinţe de piatră, 
securitatea era mai bine garantată; dar guvernatorul a înţeles 
repede nevoia să făurească o poziţie de luptă, în direcţia mării. 
Patru treceri distincte, corespundeau celor patru puncte cardinale, 
înaintând de la Crater spre apă. 

Trecerea spre sud care se termina prin puntea mişcătoare, era 


— 194 — 


suficient fortificată, datorită noului palat al guvernământului. De 
aceea se instalară pe înălțimile Craterului trei baterii de tunuri, 
compuse fiecare din câte două guri de doisprezece, care ţinteau 
cele trei maluri descoperite. Pentru mai multă siguranţă, Marc a 
interzis kanacilor să se mai apropie de Crater. 

Lucrările de apărare, de construcţie şi terasamentele n-au 
concentrat exclusiv atenţia colonilor în timpul acestui an. Cei doi 
fraţi ai guvernatorului s-au căsătorit. Cel mai mare cu sora lui John 
Pennock, iar cel mai mic cu sora reverendului Hornblover. Nu exista 
o familie pe Stânci, despre care să se poată spune că aparţine 
clasei celei mai ridicate a Americii; dar între coloni se păstrau totuşi 
deosebirile necesare, care trebuiau să existe. Poate fi ceva mai 
fals, mai injust, decât superioritatea pe care o dă banul, pentru a 
statornici caste după avere? Şi cu toate acestea, omenirea este 
astfel alcătuită, încât atâta vreme cât va dăinui, moravurile vor trăi 
prin ea. Căsătorindu-se cu Sarah Pennock, Carol Woolston ştia, că 
sacrificiul material vine din partea lui; dar Sarah era frumoasă, 
modestă, tânără şi pe urmă alegeri multe nu se puteau face în 
colonie. In America, o asemenea căsătorie ar fi fost imposibilă. Pe 
Crater, n-a existat nicio piedică şi unirea s-a dovedit dintre cele mai 
fericite. 

Se credea că „Rancocusul” va aduce puţini emigranţi, cu toate 
că Saunders avea nenumărate scrisori ale colonilor, către unii 
dintre prietenii lor, prin care li se explicau amănunţit toate 
binefacerile insulelor. Nesiguranţa în această privinţă n-a fost de 
lungă durată, fiindcă exact un an şi opt luni după plecarea ” 
„Rancocusului” de la insulele Betto, corabia a fost semnalată. 
Iscoadele de pe Pisc au anunţat că se găsea la intrarea Golfului 
Nordic şi că arunca ancora. De îndată guvernatorul a plecat cu 
bricul „Ana”, întovărăşit de Bob şi s-a îndreptat spre „Rancocus”, 
pentru a-l întovărăşi până la Stânci. Marc şi Bob erau socotiți ca 
singurii coloni, cunoscând perfect adâncimile date de sondă, pentru 
ca să piloteze fără pericol, o corabie atât de mare, prin toate 
canalele. 

Când „Rancocusul” ajunse lângă „Ana”, căpitanul Saunders 
apăru la pupă şi strigă „Totul e bine”! Aceste cuvinte asigurătoare, 
ridicară o greutate imensă de pe inima lui Marc; fiindcă lipsa 
provoacă neliniştea şi nenumărate alte negre presimţiri. Pe punte 
totul părea în ordine şi spre mirarea lor, cei doi piloţi au zărit, în 
afară de echipaj, un mare număr de capete, profilându-se peste 


— 195 — 


marginea corabiei. Ceva mai departe, o altă navă se zărea. Era, 
după spusa căpitanului Saunders, bricul „Găina tânără”, care 
fusese cumpărat pentru nevoile coloniei, şi unde se încărcase tot ce 
putea să le fie necesar colonilor. 

Pe puntea lui „Rancocus” veneau o sută unsprezece emigranţi. 
Toate legăturile de prietenie au fost utilizate, fiecare s-a silit să facă 
noi prozeliţi, încât acţiunea a reuşit peste aşteptări. Marc se arătă 
vesel, mai ales când află, că noii veniţi erau foarte preţioşi pentru 
colonie, toţi fiind tineri, sănătoşi, de o moralitate incontestabilă şi 
unii destul de bogaţi. Aceşti emigranţi ridicară cifra populaţiei la 
mai mult de cinci sute persoane, între care se găseau aproape o 
sută cincizeci de copii mai mici de paisprezece ani. 

Călătorii au fost încântați la debarcare. Unul dintre coloni, om de 
bun simţ, numit Dunks, întrevăzuse importanţa unei mici insule 
aflată chiar lângă debarcader şi tratase cu consiliul pentru a obţine 
schimbarea acestui teren cu bucata lui de pământ. Cum 
proprietatea era expusă din toate părţile s-a construit acolo un fel 
de fortăreață de piatră, bună în caz de invazie, să primească pe toţi 
locuitorii şi în plus înconjurată, cu un gard înalt protector, pentru a 
se apăra cei unsprezece coloni aflaţi acolo, dacă s-ar fi produs un 
asediu. Guvernatorul le mai dăduse şi un tun. 

Noilor veniţi li se păru totul încântător. Recoltele erau minunate. 
Arborii se arătau încă mici, dar iarba atingea înălţimea unui lan de 
grâu. 

Guvernatorul trimise bricul „Ana”, cu ordinul să se pregătească 
locuinţe emigranților la Casa colonială, care era deosebit de 
încăpătoare. Cât despre el, aşteptă pe puntea lui „Rancocus” 
venirea „Găinii tinere”. Atunci urcă pe punte şi aruncă o ochire 
asupra încărcăturii. Saunders, ca un om cuminte şi deştept 
îmbarcase un mare număr de vaci şi cai. In total erau 45 de 
dobitoace, toate cumpărate la Valparaizo. Vântul fusese bun şi 
animalele n-au avut de suferit, dar deoarece durata călătoriei 
întrecuse toate prevederile, fânul lipsea şi sărmanele vite erau 
flămânde de douăzeci şi patru de ore. De asemenea apa fiind pe 
sfârşite, li se dădea numai jumătate de porţie. Işi poate oricine 
închipui cu câtă bucurie aşteptau să fie salvate din această jalnică 
situaţie. Lui Marc i se făcu milă şi dădu ordin să fie duse la păşune 
imediat. 

Bricul a fost ancorat în apropiere de un banc de nisip, străbătut 
de mai multe râuşoare şi care comunica direct cu o câmpie, având 


— 196 — 


fâneaţă bogată. S-a căzut la învoială cu Dunks şi cele două echipaje 
ale lui „Rancocus” şi a bricului; au început manevra pentru 
debarcarea călătorilor cu patru picioare, de pe „Găina tânără”. 
Animalele au ajuns una câte una pe țărm, în interval de două ore. 
După ce le-a lăsat potrivit să bea, Dunks le-a dus în câmpul de 
verdeață, unde sărmanele vite nu mai ştiau încotro să se îndrepte 
să mănânce mai repede. Indată apa şi măturile au intrat în 
funcţiune pe puntea bricului, dar a trebuit o lună întreagă, până 
când mirosul pasagerilor de pe „Găina tânără” a putut fi înlăturat. 

Oamenii n-au fost mai puţin bucuroşi decât animalele la 
coborâre. Dunks le-a făcut o primire frăţească şi le-a dat legume în 
abundență. Pepenii erau atât de mulţi şi călătorii atât de însetaţi, 
încât bucuria nu mai cunoştea margini. Caii şi vacile au rămas pe 
terenul lui Dunks mai multă vreme, până când au terminat toată 
iarba. Guvernatorul a fost atunci prevenit şi vitele au fost ridicate. 
De altfel, fânul în acest climat era atât de rar cosit, încât trebuia 
socotită o binefacere prezenţa vitelor. Ele au fost împărţite între 
diferite ferme; găinile şi porcii la fel, încât fiecare colon a căpătat o 
scroafă şi păsări de ogradă. Toate animalele acestea se înmulţeau 
atât de repede, încât era sigur că va exista carne de porc şi de 
pasăre, dincolo de orice nevoi. Porumbul creştea de asemenea 
minunat şi aproape fără cultură. 

Când s-au făcut toate pregătirile necesare, corăbiile au ridicat 
pânzele, îndreptându-se spre Stânci. Mare era bucuria rudelor şi a 
prietenilor, care se revedeau după ce au fost străbătute mii de 
mile. Noii veniţi aveau multe de spus, celor care-i precedaseră cu 
optsprezece luni; şi aceştia, fiind îndreptăţiţi să se creadă vechi 
coloni, nu mai conteneau cu descrierea minunilor din faimosul lor 
grup de insule. 


— 197 — 


Capitolul XXIV 


Cu trupul inelat, ca un fulger prinzi valurile. 
Aluneci şi umpli depărtările de spumă; 
Cu colții gata, cu ochi aprinşi, te arunci; 
Pentru ca apoi într-un salt să dispari 
Spre adâncurile fără fund! 

Brainard: Şarpele de mare 


Încărcăturile de pe corăbiile care soseau la Stânci, erau împărţite 
între guvernator şi Stat. Guvernatorul primea jumătate, în calitatea 
sa de proprietar al lui „Rancocus”, iar Statul cealaltă jumătate, în 
schimbul muncii colonilor şi a dreptului de a impune importul ca şi 
exportul. Din această a doua jumătate, o parte se dădea imediat 
colonilor, iar restul era depozitat. 

Comerţul cu lemne de santal, cu ceai etc., fusese foarte 
avantajos până atunci şi ajutase mult la buna stare a coloniei. O 
încărcătură de articole de mică valoare este drept, dar de mare 
utilitate, a fost cumpărată cu un preţ inferior celui realizat din 
vânzarea ceaiului; astfel că, Saunders, în afară de încărcătura 
corăbiilor sale, aducea o sumă importantă în bani, care a fost 
vărsată jumătate în casa Statului, iar jumătate în cea a 
guvernatorului Woolston. Erau douăsprezece luni de când banii 
circulau în colonie. Sosirea noului numerar a fost suficientă, ca să 
activeze tranzacţiile şi să limiteze tezaurizarea. 

Este greu să enumerăm toate articolele care au fost aduse la 
Stânci de corăbii. Existau acolo cele mai felurite instrumente, pietre 
de moară, căruţe, ceai, zahăr, etc. O parte dintre produse au fost 
date comercianților spre a le vinde în detaliu. Se aflau trei 
magazine pe Stânci şi una pe Pisc, preţurile fiind foarte modeste. 
Faptul se datora împrejurării, că Statul nu impunea importul. Câte 
nu s-au scris în vremea noastră, despre înşelătoarea teorie a 
liberului schimb? 

Acest mit, obiect de discuţie veşnică pentru strămoşii noştri din 
Anglia şi pe care nimeni n-a reuşit să-l explice, nu provoacă nicio 
frământare în America, unde comerţul totuşi este liber în adevărata 
accepţiune a cuvântului. Din fericire, teoriile nu erau discutate pe 
Stânci; comerţul fiind realmente liber, fără o sută de formule şi de 


— 198 — 


taxe deghizate. Guvernatorul Woolston proceda în chipul cel mai 
liberal. In afară de „Ana”, corabie construită de colonie, consiliul 
hotărâse, urmând cele mai stricte principii legale, că toate vasele 
erau proprietatea particulară a guvernatorului. Totuşi Marc 
Woolston a transferat proprietatea „Sirenei” şi a lui „Abraham” 
statului; prima pentru a servi de crucişător, al doilea pentru a duce 
mărfurile şi călătorii de la o insulă la alta. „Neshamony” a revenit în 
plină proprietate lui Bob Betts, care a organizat cu ajutorul ei un 
serviciu de cabotaj, foarte remunerator. Marc a hotărât să-i mai 
construiască şi un şlep, pe care să-l poată folosi pentru călători şi 
mărfuri. Lucrul a început cu sârguinţă şi în mai puţin de şase luni, 
şlepul având patruzeci şi cinci de tone a fost lansat pe valuri. Între 
timp, Bob renunţase singur la postul său din consiliul format din 
oameni mult mai învăţaţi decât dânsul. 

Noua corabie a primit numele de „Marta”, în onoarea 
muncitoarei şi credincioasei soţii a lui Bob. Era uşoară (corabia, nu 
doamna Betts) şi cu un mus şi cu kanac, Bob o manevra cu deplină 
siguranţă. Se ducea adeseori la Pisc şi în insula Rancocus, aducând 
mărfuri folositoare colonilor; iar în primele luni a făcut chiar câteva 
excursii la insulele Betts. Uneori aducea indigeni ca pasageri, ori 
ducea felurite mărunţişuri sălbaticilor, fiare vechi, cârlige, topoare 
şi câte puţin tutun. În schimb lua nuci de cocos, fructe încă rare în 
colonie, ori panere, ţesături indigene, lopeţi şi felurite plante 
folositoare. 

Cea mai lungă călătorie a lui Bob, a fost cea făcută cu şlepul 
încărcat de pepeni. Fructele acestea erau atât de multe în colonie, 
că se dădeau şi porcilor; indigenii dimpotrivă nu aveau deloc. De 
aceea deveniră repede lacomi şi Bob, a umplut cabina „Martei” cu 
lucruri obţinute în schimb. Între altele a primit o cantitate de lemn 
de santal, cu care şi-a cumpărat aromate, să-i ajungă vreme de un 
an. 

Lui Bob îi plăcea să amintească faptul, că începând de la această 
călătorie a făcut avere. Intrigile lui Waally n-au folosit la nimic, 
pentru a-l strica cu indigenii. 

In vremea aceasta „Rancocusul” se pregătea de plecare. 
Guvernatorul se gândea unde să-l trimită pentru a lua vreo 
încărcătură nouă, când pe neaşteptate, observaţia unui marinar cu 
numele de Walker a modificat intenţiile lui Marc. El a găsit repede 
ceea ce-i trebuia, împrejurare care a avut o influenţă hotărâtoare 
asupra viitorului coloniei. 


— 199 — 


Echipajul lui „Rancocus” în ultimele două călătorii semnalase 
prezenţa mai multor balene, în largul Craterului. Walker, care 
fusese secund pe puntea unei baleniere din Nantucket şi care, la fel 
cu alţi şase coloni, cunoştea cum se pescuiesc balenele, sfătuise pe 
căpitanul Saunders, al cărui locotenent era pe puntea lui 
„Rancocus”, să-şi procure tot ceea ce ar fi fost nevoie pentru 
pescuit, adică frânghii, harpoane, lănci, butoaie, etc. Cala „Găinii 
tinere” era de aceea plină cu tot acest instrumentar. 

Lemnul de santal devenise rar, în vreme ce pescuitul balenelor 
oferea o posibilitate imensă de venituri. Numai că o astfel de 
activitate cerea curaj, perseverenţă şi capitaluri. Colonia nu ducea 
lipsă de corăbii; la mijloacele de executare Saunders şi Walker s-au 
gândit; proviziile se găseau din belşug. 

Omul are nevoie să fie ţinut sub presiune printr-o muncă 
neîncetată, sub pedeapsa de a vedea altfel prosperitatea 
dispărând. De îndată ce cuvântul „pescuit” a fost spus, toată 
atenţia s-a fixat în această direcţie şi guvernatorul s-a folosit de 
buna dispoziţie generală, pentru a vesti că fiecare colon va avea 
din pescuit un venit, capitalul iniţial fiind acoperit în rate. Colonia, 
în calitate de societate în nume colectiv, va avea şi ea o parte din 
beneficiu, date fiind mărfurile pe care le va procura din magazinele 
de stat. Cât despre guvernator, el va primi o cincime, ceea ce 
trebuie să recunoaştem era modest, faţă de valoarea corăbiilor. 

„Rancocusul” n-a fost pregătit pentru vânătoare, urmând a servi 
drept depozit al grăsimii, până la terminarea operaţiilor, când va 
porni spre coastele Americii. De aceea, s-au luat pe corabie toate 
măsurile dictate de împrejurări. 

„Găina tânără”, bric solid, cu o punte încăpătoare a fost echipată 
ca vas balenieră; „Ana” trebuia s-o urmeze. Cinci şalupe baleniere 
au mai fost pregătite. Două au rămas lângă „Ana”, iar trei au fost 
ridicate pe puntea bricului. Alături de echipaj au mai fost luaţi 
numeroşi kanaci, vestiți ca vâslaşi şi vreo douăzeci de copii din 
colonie, având opt până la şaisprezece ani, spre a învăţa meseria. 

Atenţia tuturor era îndreptată spre „Găina tânără” şi „Ana”. 
Nenumărate femei, surori, fiice, ori logodnice ale pescarilor, ar fi 
dorit să-i întovărăşească. Elanul era atât de spontan, încât 
guvernatorul a hotărât să ia pe puntea „Sirenei” câţi călători de 
ambe sexe vor încăpea, pentru o excursie de câteva zile, când 
fiecare va putea participa la succesul balenierei. Bob trebuia să 
vină cu „Marta”, iar „Abraham” de asemenea lua parte. Cât despre 


— 200 — 


„Neshamony”, aceasta a fost trimisă în larg, pentru a pândi orice 
mişcare a sălbaticilor, în cazul când aceştia ar încerca să profite de 
lipsa a o sută dintre apărătorii Craterului. Este drept, că acei rămaşi 
în colonie erau uşor în stare să respingă orice atac al lui Waally şi al 
bandei sale; dar omul este astfel construit: când colonia nu avea 
decât douăzeci de apărători, toată lumea se credea în stare să 
izbândească; iar astăzi, când colonii erau de zece ori mai numeroşi, 
se luau măsurile cele mai serioase. 

Totul fiind gata, corăbiile porniră. Guvernatorul comanda 
„Sirena” unde se găseau pe punte vreo patruzeci de femei, printre 
care Brigitta şi Ana. leşirea s-a făcut prin trecerea din sud. 
Văzându-se uşurinţa cu care noul bric se legăna pe apă, femeile 
tremurau şi nu le venea să creadă, că o corabie atât de slabă va fi 
în stare să atace o balenă. 

Flota a trecut pe lângă ţărmul Piscului, ale cărui înălţimi erau 
pline de o populaţie avidă să privească spectacolul. „Marta” care 
avea mai multe pânze decât „Sirena”, din pricina proporţiilor ei mai 
mari, plutea în frunte. Datorită uneia dintre acele împrejurări care 
dejoacă toate calculele, apa a ţâşnit pe neaşteptate în zare, vestind 
prezenţa unei balene, în clipa în care şlepul era cu o leghe mai 
aproape decât celelalte corăbii. Fiecare şalupă balenieră îşi avea 
echipajul; dar, cu deosebirea mateloţilor de pe „Găina tânără”, 
majoritatea celorlalţi coloni nu aveau niciun fel de experienţă. Mulţi 
studiaseră metodele pescuitului, dar le lipsea practica. Bob însă nu 
era omul care să-şi propună ceva şi să nu facă toate sforţările 
pentru a aduce la îndeplinire acel lucru. Barca i-a fost gata într-o 
clipă şi el s-a pregătit cu Socrate să vâneze animalul enorm, care 
tăia furtunos valurile. Se întâmplă adeseori ca soldaţii tineri, 
înflăcăraţi dincolo de orice margine, să se arunce în încăierări, pe 
care grenadieri mai bătrâni le socotesc fatale. Acest lucru l-a făcut 
echipajul de pe şalupa „Marta”. Bob merse direct spre monstru; 
Socrate electrizat de gravitatea situaţiei aruncă harponul, în clipa 
când masa de carne era aproape să fie atinsă. 

Negrul îşi pusese toate puterile în această lovitură, dându-şi 
socoteală că era o problemă de viaţă şi de moarte. Balena rănită 
lăsă o lungă dâră de sânge. Toţi pescarii au admis că fapta era 
excepţională. De obicei cu harponul balena este fixată. Lovitura 
fatală i se aplică totdeauna cu lancea. 

Aşadar, cu un harpon Socrate omorâse prima balenă pe care a 
atacat-o vreodată şi din clipa aceea negrul deveni un personaj 


— 201 — 


important printre pescarii acelor mări. Lovitura prevestea cele mai 
mari succese. De acum se putea spune că cu Bob la cârmă şi cu 
Socrate la harpon, orice balenă putea să se socotească pierdută. 
Mai multe şalupe, este drept, au suferit stricăciuni şi doi indigeni s- 
au înecat în cursul verii, dar balenele au fost prinse şi Bob cu negrul 
au scăpat în afara oricărui pericol. 

Revenind la prima balenă, trebuie să adăugăm, că dacă mâna lui 
Socrate ar mai fi întârziat o clipă, şalupa era definitiv pierdută. 
Guvernatorul a venit la locul luptei, în clipa în care Bob ancorase un 
cârlig în balenă şi se pregătea să-şi târască prada spre trecerile de 
lângă Capul Sud. Corăbiile defilară în faţa corpului inamicului răpus, 
în vreme ce mateloţii scoteau strigăte de bucurie. Bob împins de un 
vânt favorabil îşi târî prada, cu o viteză de patru până la cinci 
noduri pe oră. „Marta” intră în strâmtoare şi de îndată ce balena a 
început să plutească, apa nemaifiind adâncă, Bob, împreună cu 
vreo douăzeci de kanaci, începu s-o taie după o metodă, dacă nu 
prea ştiinţifică, în orice caz foarte utilă. Operația a fost terminată în 
timpul nopţii şi a doua zi dimineaţă se scosese animalului stratul de 
grăsime, în vreme ce puntea „Martei” era acoperită cu nenumărate 
cazane, în care grăsimea clocotea. Butoaiele stăteau gata şi dintr- 
această primă balenă au fost scoase o sută unsprezece butoaie de 
untură, treizeci şi trei, fiind de prima calitate. Era o strălucită 
victorie şi plini de bucurie, Bob şi Socrate au transportat toată 
marfa în magazia de pe „Rancocus”. 

O săptămână mai târziu, guvernatorul înainta cu „Sirena”, 
„Găina tânără” şi „Abraham”, căutând balene la o sută mile 
depărtare de Pisc, când se întâlni cu Bob, care era pe puntea 
„Martei”. 

Marc îl rugă să urce pe bric şi cu privirea lui de Argus, să 
inspecteze depărtările, din vârful catargului. Nici n-au trecut zece 
minute şi Bob strigă din înălţime: 

— O balenă! O balenă! 

Cele trei corăbii se îndreptară în grabă spre locul arătat. La 
apusul soarelui se vedeau numeroase balene, dar după observaţiile 
lui Walker, acolo era locul unde animalele îşi găseau hrana, aşa că 
se putea aştepta până dimineaţă. 

La revărsatul zorilor şase şalupe au fost coborâte pe valuri, gata 
de atac. 

Walker, era în frunte, după cum cerea rangul său şi experienţa 
pe care o avea. În mai puţin de o oră se găsea lângă o enormă 


— 202 — 


balenă, soră cu cea vânată de Betts. Femeile care se aflau pe 
punte, văzură emoţionantul spectacol al şalupei dusă în remorcă de 
un monstru furios, cu o viteză de cel puţin douăzeci noduri pe oră. 
Obiceiul se păstrează între marinari, ca balenierele să fie mereu 
aproape de şalupe în timpul atacului, până când adversarul este 
răpus. Câteodată animalul înspăimântat înoată în linie dreaptă 
cincisprezece până la douăzeci de mile şi atunci alternativa pentru 
şalupă rămâne, ori să fie despărțită de balenieră, ori să renunţe la 
balenă. Astfel harponul este pierdut de multe ori cu o sută de metri 
de frânghie şi nu-i rar să se vâneze balene, având harpoane în corp 
de la primul atac şi târând după ele frânghii uşoare. 

Ne vom strădui să-i explicăm cititorului ce este un harpon. El are 
forma unei lănci cu margini, fiind legat de o frânghie subţire, dar 
solidă. Cârmaciul trebuie să fie foarte bun fiindcă apropierea de 
balenă devine extrem de periculoasă, în clipa în care a fost lovită. 
Balena harponată, se dă îndată la fund, desfăcând frânghia pe o 
bună distanţă, fiindcă altfel şalupa s-ar răsturna. Dar animalul ca şi 
omul are nevoie să respire şi cu cât s-a afundat mai repede, cu atât 
mai repede revine la suprafaţă. De îndată ce balena a devenit iar 
invizibilă şi se opreşte ori îşi încetineşte fuga, pescarii încep să 
scurteze frânghia, apropiindu-se treptat de victima lor. Uneori 
monstrul se afundă din nou şi atunci operaţia este repetată de mai 
multe ori. Când şalupa s-a apropiat suficient, ofiţerul care o 
comandă, îşi aruncă lancea vizând o parte vitală. Dacă sângele 
ţâşneşte, este bine. Dacă nicio parte vitală n-a fost atinsă, balena 
fuge din nou şi toată operaţia reîncepe. 

In clipa aceea, timonierul Walker, aruncase harponul cu 
meşteşug, fixându-l puternic în balenă. Animalul făcu un mare 
semicerc în jurul „Sirenei”, la o distanţă care permitea să se vadă 
bine toată scena de pe bric. Cetaceul ajunse lângă şalupă şi aruncă 
în sus un torent de apă, peste marginea bărcii. Văzând scena, 
Brigitta simţi pentru prima oară în viaţa ei gravitatea pericolului şi 
mulţumi cerului în gând, pentru împrejurarea, că Marc era 
guvernator şi în această calitate nu trebuia să lupte cu balenele. 
Totodată Marc ardea de dorinţa să participe la aceste lupte 
violente, cu toate că se îndoia dacă o atare ocupaţie ar fi de 
demnitatea lui. 

Bilanţul a stabilit următoarele cifre: Bob cu Socrate au vânat trei 
balene; „Tânăra găină” a vânat două şi „Abraham” una. Bob cu 
„Marta” şi guvernatorul cu „Sirena” au remorcat patru balene în 


— 203 — 


canalul sudic, într-un golfuleţ care a primit numele de Golful 
balenelor. Nava „Rancocus” se găsea alături, iar în apropiere se 
găsea apă de izvor din belşug. Acolo a fost stabilit centrul de 
activitate al pescarilor. 

„Abraham” fu trimis spre insula Rancocus pentru a căuta 
materiale. În acelaşi timp au fost ridicate hangare în care se 
depozitase cele o mie butoaie de untură aduse de „Tânăra găină” 
care mai avea în remorcă trei balene. „Rancocus” naviga între 
Stânci şi insula unde Marc organizase noile sale antrepozite. 
Drumul corăbiilor astfel devenise uşor, de când se cunoşteau bine 
canalele. 

Acestea au fost începuturile unui comerţ care avea să ia o mare 
dezvoltare. In croaziera care ţinuse două luni, şalupele adunaseră 
împreună două mii butoaie de untură, depozitate până la urmă 
toate în magaziile lui „Rancocus”. 

Dat fiind preţurile curente de pe pieţele Europei şi ale Americii, 
cele două mii de butoaie reprezentau o avere de aproape o sută mii 
de dolari; rezultat imens, pe care nu l-ar fi putut întrece nicio altă 
activitate, desfăşurată în condiţiile cele mai prielnice. 


— 204 — 


Capitolul XXV 


Sub Securea albului, tristă şi tremurătoare 
Cade pădurea, ca o sclavă ascultătoare, 
Pământul, acordă acestei rase toate favorurile. 
Îi dă grânele, fructele şi florile. 

Paulding 


Un asemenea succes nu putea decât mări dorinţa colonilor ca să 
pescuiască tot mai mult. In curând, furia la muncă pe baleniere a 
devenit generală şi chiar locuitorii Piscului se întreceau să participe 
la expediţie. 

Era natural ca înalții funcţionari ai coloniei, Heaton, preotul şi cei 
doi fraţi ai guvernatorului, să nu ia parte la vânătoare. Grupul 
acestora era prea plăpând pentru a mânui bine lopeţile. Dar 
guvernatorul rămăsese un marinar incorigibil şi toată lumea se 
aştepta să-l vadă într-o bună dimineaţă lovind cu harponul vreun 
imens cetaceu. Înainte de terminarea sezonului, Marc ieşise de 
patru ori în larg pe şalupe ale statului, şi de patru ori vână câte o 
balenă. Entuziasmul devenise delirant. Până şi copiii cereau să 
meargă pe urmele gloriosului şef. Kanacii făcând parte din echipaje 
deveniră şi ei vrednici de stima generală. Socotesc că în această 
colonie şi nu la Nantucket cum s-a crezut, a luat naştere obiceiul, 
ca un tânăr să nu poată dansa cu aleasa inimii sale, până ce mai 
întâi nu a ucis o balenă. 

Corăbiile existente s-au dovedit în curând neîndestulătoare. 
„Găina tânără” plecase spre Hamburg cu o încărcătură de o mie 
şapte sute de butoaie de untură. S-a luat atunci hotărârea să se 
construiască două bricuri de câte o sută optzeci de tone. Şase luni 
mai târziu „Dragonul” şi „Jonas” erau scoase în larg. În timpul 
acesta Betts, în special, realizase câştiguri atât de enorme, că într-o 
bună dimineaţă veni la prietenul său guvernatorul, în sala de 
audienţe a Palatului Colonial. Este bine să amintim, că primul 
funcţionar deţinea în clădire o serie de apartamente, mobilate 
somptuos, încât ar fi făcut impresie chiar la Philadelphia. Insula 
Rancocus avea lemn din belşug şi mobilierul se dovedea de prima 
calitate. Lemnul era lucrat în China şi la reîntoarcere, vapoarele 
aduceau mese şi scaune lăcuite, covoare deosebit de fine şi tot 


— 205 — 


felul de canapele, paravane, lămpi, etc. Brigitta aranjase cu mult 
gust camerele şi Marc simţea o slăbiciune pentru acest frumos 
interior, slăbiciune comună de altfel celor care încep să se 
îmbogăţească. 

— Intră, căpitane Betts, intră prietene şi ia loc, spuse 
guvernatorul oferind un fotoliu vechiului său prieten. Totdeauna vei 
fi binevenit, fiindcă n-am uitat nimic, din anii trecutului. 

— Mulţumesc,  guvernatorule, mulțumesc. Totul îmi pare 
schimbat aici, de o bucată de vreme; numai dumneata ai rămas 
acelaşi. Pentru mine eşti mereu domnul Marc Woolston, 
locotenentul viteaz şi vrednic. 

— Şi Marta nu s-a schimbat, presupun. Puțin mai grasă de cum ai 
cunoscut-o întâi, dar cu inima la fel de tânără ca la şaisprezece ani. 
Nu-i aşa? 

— Da, guvernatorule. Ce să spun? Marta mea cu patru copii, este 
tot Marta de altădată, după cum doamna Woolston a rămas aceeaşi 
frumoasă domnişoară Brigitta. Clima în care trăim pare excelentă. 

— Recunosc. Soţia mea arată minunat, de altfel ca toate femeile 
de pe aici. Aerul face minuni. Ştii, că după raportul domnului 
secretar s-au născut pe stânci două sute de copii, fără a mai 
număra pe acei veniţi cu părinţii lor? 

— Frumos început, domnule şi care promite un viitor prosper 
coloniei, când noi aceştia vom deveni oase şi piele. 

— Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni le-a dat. Cred 
că eşti de aceeaşi părere şi faci la fel ca mine, Betts? 

— Mă silesc pe cât pot domnule, cu toate că omul este tentat să 
creadă, că i se cuvine orice bun pe lumea aceasta. Marta, în 
special, binemerită adjectivul de evlavioasă. 

— Da, ai dreptate. Niciodată nu vom fi în stare să uităm lecţiile 
mari pe care ni le-a dat experienţa şi de care urmează să profităm. 

— Fii liniştit, domnule, voi merge pe drumul drept. Dar să nu vă 
mai fac să pierdeţi un timp preţios, în discuţii lăturalnice, iată 
despre ce este vorba. Mai întâi vă felicit pentru noile bricuri lansate 
pe apă. 

— Mulţumesc, prietene; oare vizita dumitale are vreo legătură cu 
unul dintre bricuri? 

— Exact; îmi place mult „Dragonul” şi aş dori să-l cumpăr. 

— Să-l cumperi? Ştii că valorează vreo opt mii de dolari? Unde 
vei găsi banii aceştia? 

— In monedă, ar fi greu; dar dacă untura face bani; am trei sute 


— 206 — 


de butoaie gata, dintre care o sută de calitate superioară. 

— Atunci s-a făcut, căpitane Betts. lţi cumpăr untura şi vei avea 
bricul. 

— Sunt încântat că-l ia un vechi camarad. 

— Intre noi, guvernatorule, nu crezi că la o întrecere bate pe 
„Jonas” cu o jumătate nod? Mie aşa mi se pare. 

— Mie, la fel; dar n-am voit s-o spun în gura mare, ca să nu 
descurajez pe constructorii lui „Jonas”. 

— Atunci sunt sigur că nu m-am înşelat; fiindcă punctul dumitale 
de vedere este totdeauna exact. Şi vă pot asigura domnule, că 
„Dragonul” nu va dormi, aflându-se în mâinile mele. 

Această importantă cumpărătură a mărit consideraţia de care 
Bob se bucura în mijlocul coloniei. Bricul justifica buna părere, pe 
care Betts şi-o făcuse. La aceste calităţi reale, se mai adăuga şi 
norocul care l-a ajutat mereu. 

„Jonas” a fost vândut unei societăţi de negustori. „Marta” reluată 
de la Betts făcea serviciul regulat între insule. De două ori pe 
săptămână, pleca de la Stânci spre Micul Golf, iar la fiecare 
cincisprezece zile făcea escală şi în insula Rancocus. Cu acest prilej 
ducea scrisorile. 

O lege privitoare la serviciul poştal a fost elaborată de consiliu şi 
aprobată de guvernator. Puţină vreme după organizarea acestui 
serviciu, care a fost socotit o mare binefacere, guvernatorul 
întovărăşit de principalii funcţionari s-a hotărât să viziteze toate 
întreprinderile coloniei, pentru a întocmi o statistică generală şi cu 
deosebire, pentru a culege date asupra legilor care trebuiau 
stabilite. Cum era în acelaşi timp şi o călătorie de plăcere, femeile 
au fost rugate să ia parte. De aceea vom urmări pe călători pas cu 
pas, pentru a ne da bine seama de progresele realizate. 

„Marta”, acum corabie guvernamentală, a fost aleasă pentru 
această călătorie. Ea a ridicat ancora din Micul Golf, la orele opt 
dimineaţa, având pe punte şaptesprezece călători, fără a mai 
număra doi sau trei coloni, care se duceau în insula Rancocus 
pentru afaceri personale. Şlepul n-a pornit totuşi în linie dreaptă; s- 
a îndreptat în primul rând către vulcanul, care nu părea să mai aibă 
aceeaşi activitate şi pe care Marc dorea să-l observe de aproape. In 
scurtă vreme „Marta” a aruncat ancora într-un mic golf al insulei. 

Era pentru prima oară, când se făcea ascensiunea craterului 
vulcanic. Cenuşa se adunase în mari cantităţi la poalele lui şi lava a 
început să curgă în două sau trei filoane. Insula putea să aibă 


— 207 — 


atunci două mile în diametru şi cum era aproape rotundă, 
circumferința număra şase mile în mijlociu. Craterul avea singur o 
jumătate de milă diametru şi se ridica o mie de picioare deasupra 
nivelului mării. In centrul acestei văi uriaşe, lava îşi tăiase trei 
cărări mai mici. 

Din vreme în vreme, după un murmur surd şi prelungit, urma un 
şuier ascuţit, pe urmă se auzea o detunătură întovărăşită de fum şi 
pietre erau aruncate la o mare înălţime, de unde recădeau în vale. 
Dar aceste explozii deveneau tot mai rare. 

Rezultatul tuturor observaţiilor a dus la constatarea, că aceste 
treceri deschise frământărilor interne ale pământului se vor închide 
în curând şi atunci lava va căuta alt drum ca să iasă. Brigitta şi 
Marta n-au stat la îndoiala să întovărăşească pe bărbaţii lor în 
această ascensiune şi la plecare au declarat că frumuseţile ca şi 
grozăviile acestei insule, vor rămâne pentru totdeauna săpate în 
inimile lor. 

Părăsind vulcanul, „Marta” porni spre insula Rancocus, unde 
ajunse la apusul soarelui. Fortul era bine păzit, cu toate că o vizită 
a indienilor nu era deloc de temut. In afară de kanaci, utilizaţi pe 
diferitele corăbii ale coloniei, niciun indigen nu s-a arătat prin 
aceste părţi, din ziua când tânărul Ooroony, a adus cu el pe cei 
cinci sute de muncitori. Numărul şi forţa corăbiilor colonilor, părea 
să le asigure pentru totdeauna dominaţia acestor mări. 

Populaţia insulei Rancocus nu avea decât cincizeci de suflete, cu 
femei şi copii. Munca la fierăstrău, fabricarea cărămizilor, 
fabricarea varului, acestea erau lucrările obişnuite. Pământul se 
dovedea roditor, dar nu era prea mult lucrat. „Marta” aducea fructe 
şi legume dincolo de nevoile curente. Vizitatorii s-au interesat de 
situaţia turmelor, care păşteau în libertate pe câmpie. Porcii mai 
ales se înmulţeau într-o proporţie, care arăta că în scurt timp va fi 
nevoie de o vânătoare generală, pentru reducerea numărului lor. 

Din insula Rancocus „Marta” a navigat la stânci, unde s-a făcut o 
inspecţie generală. Sistemul adoptat de conducerea colonială cu 
privire la extinderea întreprinderilor, era diferit de acel practicat în 
America, unde populaţia se împrăştie, pe o suprafaţă imensă, ceea 
ce face progresele civilizaţiei rapide, dar foarte incomplete. Dacă 
locuitorii Statelor Unite ar fi concentrați pe o jumătate din teritoriul 
ocupat azi, este neîndoios că ar fi mai fericiţi, mai puternici, mai 
civilizaţi şi mai puţin grosolani în purtări şi sentimente, cu toate că 
ar însemna o crimă de înaltă trădare, după unii, să admiţi că ei nu 


— 208 — 


înfăţişează populaţia cea mai civilizată de pe suprafaţa globului. O 
medie trebuie păstrată în felul de acumulare al populaţiei; de aceea 
Marc Woolston studiase cu folos tot ceea ce se petrece în Europa şi 
practica se dovedea de acord cu teoria, pentru a-i demonstra cât 
de mult câştigă o forţă prin concentrare. 

De aceea, hotărâse, ca locuinţele să fie grupate unele lângă 
altele. Câteva excepţii au trebuit făcute în trei sau patru puncte, 
din pricina mai ales a pescuitului balenelor. Cea mai importantă 
dintre aceste întreprinderi izolate, se găsea în Golful balenelor, 
unde existau şi ateliere de construcţiuni, de frânghii, de încuietori, 
etc. Se profilau acolo vreo cincizeci de locuinţe, dintre care o treime 
erau ferme. Totul dovedea munca şi comerţul de untură luase 
proporţii gigantice. 

„Rancocusul” se reîntorsese din Hamburg, unde vânduse bine 
întreaga încărcătură şi se afla în radă, unde colonii încărcau o nouă 
cantitate de untură pe puntea lui. Saunders întrecuse toate 
aşteptările prin activitatea depusă şi doamna Saunders care tocmai 
îi ieşise în întâmpinare, primise din partea soţului bogate daruri, pe 
care le arăta nevestelor celorlalţi coloni. 

Pe stâncile propriu-zise, micul oraş, clădit cu mult gust şi după 
un plan uniform, oferea o înfăţişare plăcută. De când lucrările în 
legătură cu comerţul de untură au fost strămutate în Golf, ordinea 
şi curăţenia domnea pe toate străzile. Frumuseţea grădinilor, n-ar fi 
lăsat niciodată să se întrevadă că la o mică adâncime se întindea 
stratul de lavă solidificată. Străzile înguste, aşa cum trebuie să fie 
într-o climă tropicală, spre a da umbră şi a mări curenţii de aer, 
produceau aceeaşi impresie mulţumitoare. Clădirile erau în număr 
de şaizeci şi patru, iar cu edificiile publice şi magazinele treceau de 
o sută. Toate erau un fel de „verande”, înconjurate de viţă sălbatică 
şi plante agăţătoare, care măreau umbra în timpul căldurii 
arzătoare. 

Izvorul cel mai abundent fusese utilizat, spre a procura apă 
tuturor locuinţelor. Pentru aceasta s-au folosit mori de vânt şi 
jgheaburi de lemn, care treceau prin grădini. 

In afara oraşului, un sistem de cultură metodică fusese pus în 
practică. In prezent, distanţa care despărţea oraşul de Crater şi 
care avea un sfert de milă, înfăţişa o promenadă minunată, bogată 
în arbuşti şi gazon. 

Cât despre Crater, vegetaţia devenise acolo luxuriantă. Vârful 
era acoperit în câteva puncte de grupuri de arbori, care ascundeau 


— 209 — 


în mijlocul lor covoare de verdeață răcoritoare, permanent bătute 
de vânt. Kitty, urmată de o numeroasă turmă de descendenţi, 
părea să domnească asemenea unei suverane. Câmpia devenise 
grădina comună a coloniei. Fiecare locuitor era taxat cu anumite 
zile de muncă, în schimbul cărora primea o cantitate de fructe şi 
legume. 

Am amintit mai de mult existenţa întreprinderii lui Dunks. Mai 
exista una asemănătoare în golful de est. Pe acolo Marc ajunsese în 
largul mării, trecând printr-un canal. Acest canal devenise acum 
trecerea obişnuită a pescarilor, care găseau potrivit să remorcheze 
balenele în acest loc şi să le taie. Astfel s-a născut întreprinderea 
de care vorbim. 

In golful de vest exista un fel de staţiune navală, pentru a se 
observa activitatea locuitorilor din insulele vecine. In punctul 
acesta, nu exista decât o fermă, o mică baterie care păzea rada şi o 
casă fortificată, întrebuințată în acelaşi timp şi drept cârciumă. 

Populaţia cu adevărat agricolă, se fixase în apropierea canalelor, 
la o leghe distanţă. O cărare, bună şi pentru animale, lega fermele 
una de alta; dar canalele rămâneau cel mai bun mijloc de 
comunicaţie şi bărci felurite le străbăteau apele. 

Călătoria de inspecţie s-a terminat la Pisc. Acolo casele, toate de 
piatră, erau puţin înalte şi nu ocupau un spaţiu prea vast. Cea a 
guvernatorului, făcea singură excepţie. In ea stătea în mod obişnuit 
Brigitta, aerul fiind minunat pentru copii. Pe Pisc au mai fost clădite 
două localuri de şcoală, unde se predau numai materiile practice şi 
dragostea de Dumnezeu. Marc hotărâse astfel. El ştia bine ce 
dezastru aduceau pretutindeni pseudo-savanţii şi nu voia să-şi 
infecteze colonia cu asemenea personaje. 

Aceasta era, în rezumat, stadiul în care se prezenta colonia în 
acea epocă. Totul mergea bine. „Găina tânără” plecase din nou să 
vândă pe pieţe străine untura de balenă. Toţi cei interesaţi în acest 
remuneratoriu comerţ nu mai ştiau ce să facă de bucurie. 
Câştigurile se dovedeau excepţionale. Intr-un cuvânt, colonia părea 
să fi atins cel mai înalt grad de prosperitate, situaţie totdeauna 
critică pentru indivizi, fiindcă de obicei atunci se găsesc mai 
aproape de dezastru. 


— 210 — 


Capitolul XXVI 


Crud de inimă, dar puternic, 
Nu visează decât războaie; 
lar după luptă, prădă lumea, 
Violent, cu un rânjet sălbatic, 
Dă semnalul atacului. 
Richard Henry Dana: The Buccaneer 


După inspecţie, guvernatorul s-a oprit o săptămână pe Pisc, cu 
soţia şi copiii. Totdeauna dornic de fericire rămânea lângă Brigitta; 
o fiinţă plină de profundă dragoste şi devotament. Acolo, în 
interiorul casei sale frumoase, în sânul familiei sale, Marc iubea să 
se retragă departe de lume. 

Piscul, devenise promenada obişnuită a locuitorilor. Acolo stătea 
ore întregi guvernatorul, pândind depărtările oceanice şi se gândea 
la feluritele lui îndatoriri. Mai cu seamă de când începuse pescuitul 
balenelor, coasta Piscului era foarte căutată. Priveliştea bucura 
mult pe Ana şi Brigitta şi de multe ori, copiii zburdalnici alergau, 
strigând: „Vino repede, mamă, vino repede. Un peşte! Un peşte 
grozav!” 

În dimineaţa când Marc se hotărâse să pornească spre Stânci, 
urcă pe Pisc cu soţia sa, în clipa în care răsărea soarele. Ziua era 
minunată şi niciodată inimile lor nu s-au deschis mai cu vrednicie, 
dublului sentiment de dragoste pentru aproapele şi de recunoştinţă 
pentru Dumnezeu. Micul Marc era dus de mână de Brigitta, în 
vreme ce tatăl îşi ducea de mână fiica. Astfel îşi împărțeau de 
obicei copiii, în timpul excursiilor; desigur fiindcă fiecare simţea mai 
aproape, imagina în miniatură a celui drag. 

Guvernatorul şi Brigitta, discutau despre norocul care le surâdea 
mereu. Belşugul domnea peste tot, pământurile erau bogate, 
comerţul prospera. 

Guvernatorul nu avea secrete pentru fiinţa iubită şi-i plăcea să-i 
ceară părerea, în problemele mai dificile care depindeau de 
administraţia sa. De obicei Brigitta vedea lucrurile cu limpezime şi 
găsea în ea un bun sfătuitor. 

— Crezi oare, spuse el, ajutându-şi copila să se urce pe munte, 
că pacea religioasă domneşte deplin în colonie? In timpul 


— 211 — 


inspecției, am întrebat în dreapta şi în stânga pe coloni. Spre 
uimirea mea, am găsit părerile atât de contrarii, că mă tem deo 
apropiată furtună în liniştea de până acum. 

— Ştiu de multă vreme, că o mare parte dintre ei, nu sunt de 
acord cu felul în care preotul Hornblower îşi face slujba. Tu, care 
eşti din secta episcopalilor, n-ai avut cum să bagi de seamă; familia 
mea însă fiind presbiteriană, lumea nu s-a ascuns să-mi spună 
adevărul. 

— De ce nu mi-ai spus nimic, Brigitta? îi reproşă Marc. 

— Nu voiam să te mai supăr, scumpul meu! De altfel, leacul nu-i 
prea departe de rău, acum. lţi voi spune tot dacă vrei: „Găina 
tânără” va aduce doi preoţi, unul presbiterian, altul metodist. Cred 
că şi secta amicilor, nu-i departe să-şi pună planul în aplicare. 

— Dar există o lege, ripostă Marc rece, care interzice intrarea pe 
insule a oricărui emigrant, fără consimţământul guvernatorului şi 
consiliului? 

— Desigur, dar ar fi prea crud, să impui colonilor un model de 
rugăciune, care nu-i pe placul inimii lor. 

— Odată ce nu există decât un singur Dumnezeu, presupun că n- 
ar trebui să fie decât o singură rugăciune, pe buzele tuturor. 

— Dar există pe lumea asta un lucru, asupra căruia toţi să aibă 
aceeaşi părere, scumpul meu guvernator? Şi pe urmă, domnul 
Hornblower are un mare defect. In timpul slujbei atacă celelalte 
secte. 

— Adevărul nu trebuie niciodată ascuns. 

— Da, Marc, dar cine îl obligă să vorbească? Ar trebui să se 
gândească asupra faptului, că în întreaga colonie nu există decât 
cincizeci de sectanţi episcopali. 

— De aceea doreşte să-i convingă pe ceilalţi. 

— Dorinţa lui ar trebui limitată. Să aibă de-a face totdeauna cu 
creştini şi atât. Altfel, trece dincolo de misiunea care i s-a 
încredinţat. 

Ajungând în vârf, conversaţia dintre cei doi soţi se opri brusc. 
Fetiţa zărise în depărtare un catarg, pe urmă un al doilea şi în fine 
un al treilea. Erau într-adevăr trei corăbii, primele care se arătau în 
aceste locuri, în afară de cele ale coloniei. Prima navă avea trei 
catarge, celelalte păreau două bricuri. Ele înaintau în ordine, aşa 
cum nu obişnuiesc vasele comerciale să facă. Direcţia pe care o 
urmau era sud-est şi acum se găseau cam la jumătate de drum, 
între Pisc şi Crater, adică la vreo şase leghe de coastă. 


— 212 — 


Marc trimise un ciobănaş cu câteva rânduri lui Heaton, cu ordinul 
să împiedice prin orice mijloc, ca vreun pescar să iasă cu luntrea 
din Micul Golf. Până atunci existenţa golfului rămăsese ascunsă cu 
stricteţe, chiar kanacilor şi nu era momentul tocmai acum să se 
lămurească misterul Piscului. 

După ce luă această măsură de prevedere, guvernatorul începu 
să observe cu atenţie corăbiile. Se duse spre un punct de pândă şi 
îndreptă luneta către ele. Brigitta aştepta plină de spaimă, 
rezultatul. Văzând că Marc nu spune nimic, îl întrebă: 

— Ce s-a întâmplat dragul meu? Se zăreşte „Rancocus”? 

— Dacă era „Rancocus”, scumpo, nu venea spre Pisc. 

Corabia aceasta este mare şi bine înarmată, dar nu-i pot 
descoperi naționalitatea. 

— Nu mă miră, să fie înarmată, Marc. Ştii că ziarele aduse de 
căpitanul Saunders, anunţă mari bătălii în Europa. 

— Da, popoarele se luptă între ele, dar faptul nu explică 
prezenţa ciudată a acestor trei corăbii în apele noastre. Poate fac o 
călătorie de descoperiri. Oricum, trebuie să fim pregătiţi pentru 
orice eventualitate. Văd că se îndreaptă spre Pisc. Desigur, nu au 
idee despre existenţa Craterului, fiindcă acolo ancorarea ar fi mai 
uşoară. 

— Piscul le sare în ochi, de aceea vin spre noi. 

— Cred că judeci bine lucrurile, Brigitta, dar cum se văd trei 
corăbii, admit că una va porni spre Crater şi două vor veni aici. 
Numai Anglia îşi trimite aşa de departe corăbiile, dar acestea nu-mi 
par engleze. De altfel, dacă se pregătea o asemenea expediţie, am 
fi aflat din ziare. Mă tem să nu fie vorba de cu totul altceva. 

Guvernatorul trimise un nou ordin lui Heaton, prin care se 
interzicea aprinderea oricărui foc şi îl urmă cu un al treilea ordin, 
cerând să se adune colonii şi să se ia toate măsurile de apărare. O 
şalupă urma să fie pregătită spre a porni către Stânci la primul 
semnal. 

În timpul acesta, corăbiile străine se apropiau de Pisc, cu toată 
viteza. Când au ajuns la o milă distanţă, Marc îşi dădu seama, că 
vasul mai mare avea şase sute tone şi părea bine înarmat. Corabia 
era o fregată. Cele două bricuri nu aveau mai mult de două sute 
tone fiecare, dar echipajul lor se dovedea numeros. 

Pândind manevrele micii escadre, guvernatorul a tras concluzia, 
că aceasta făcea pregătirile să treacă prin faţa Piscului, ceea ce 
dovedea că nu cunoştea Micul Golf. Măsurile au fost dublate ca 


— 213 — 


nimic să nu trădeze prezenţa locuitorilor insulei. 

In sfârşit, escadra s-a apropiat aşa de mult, că se puteau, cu 
luneta, recunoaşte persoanele de pe puntea fregatei. Observând 
echipajul pentru a şti cărei naţiuni aparţine, guvernatorului i se 
păru că vede indigeni. Erau chiar şefi, îmbrăcaţi în costumele de 
război. Încordându-şi atenţia, i-a apărut în faţa ochilor Waally, 
având alăturea pe fiul său. De la înălţimea aceea s-ar fi putut 
înşela, dar Heaton care-l cunoştea bine pe Waally, a confirmat în 
totul prezenţa acestuia pe fregată. Brigitta întrebată la rândul ei, a 
fost de aceeaşi părere. 

Descoperirea avea cea mai mare însemnătate. Waally nu venea 
desigur, cu intenţii bune pentru coloni. Dacă timp de cinci ani, şi-a 
stăpânit în tăcere ura pe care o nutrea, acum desigur, făcea o nouă 
încercare să se răzbune. De mai multe luni albii, n-au mai pus 
piciorul în insulele lui Ooroony. Era posibil, ca în acest interval de 
timp, să se fi pus la cale lucruri despre care colonii, să nu aibă nici 
cea mai mică idee. 

Misterul nu putea îi lămurit, câtă vreme străinii vor rămâne în 
apropierea Piscului. Escadra dublă punctul meridional al insulei şi 
se îndreptă spre sud. Guvernatorul a trimis de îndată şalupa, cu 
ordinul să ajungă cât mai repede la Stânci, spre a preda lui 
Pennock şi celorlalţi membri ai consiliului, instrucţiuni complete. 
Toate forţele coloniei trebuiau imediat grupate, gata pentru orice 
împrejurare. Marc promitea să vină şi el, de îndată ce corăbiile 
străine, vor părăsi apele Piscului. 

In vremea aceasta Heaton călare, urmărea escadra, care făcea 
ocolul insulei. Din timp în timp, trimitea ştiri guvernatorului, pentru 
a-l vesti despre activitatea străinilor. Toţi colonii erau rechemaţi de 
la munca lor şi apărarea se organiza. După câteva ore, corăbiile 
străine, sătule de acest ocol inutil, au luat direcţia spre sud-est, 
îndreptându-se evident către vulcan. 

S-a pus repede întrebarea, dacă vor mai fi revăzute. 

Era natural ca navigatorii, să cerceteze în trecere insulele 
necunoscute. Totuşi, prezenţa indigenilor pe puntea fregatei, şi mai 
ales prezenţa lui Waally cu ei, trezea grave bănuieli. Temându-se, 
ca nu cumva corăbiile cu pricina, zărind insula Rancocus, să se 
îndrepte spre ea, s-a trimis o altă şalupă într-acolo, pentru a da 
alarma în rândurile lemnarilor, pietrarilor şi feluriţilor muncitori 
aflaţi acolo. 

Când escadra s-a apropiat de vulcan, din cauza distanţei, cei de 


— 214 — 


pe Pisc n-au mai zărit-o. Guvernatorul a tras concluzia că au 
ancorat acolo. 

Restul zilei şi toată noaptea următoare, au fost prilej de 
îngrijorare. A doua zi dimineaţă, s-a întors şalupa, care fusese 
trimisă în Stânci. Din raportul dat reieşea, că spre nord coasta era 
liberă. „Ana” plecase, pentru ca să recheme pe toţi pescarii, şi să 
explice situaţia căpitanului Betts şi tovarăşilor săi. „Dragonul” şi 
„Jonas”, se găseau cam la o sută mile depărtare de insulă, şi o 
măsură elementară de prudenţă cerea, să se ferească din calea 
străinilor. 

Guvernatorul găsi foarte bune aceste măsuri, cu atât mai mult, 
cu cât avea vreme să-şi întârzie plecarea. Piscul rămânea locul 
ideal de observaţie. Toată ziua colonii au stat la pândă, dar n-au 
mai văzut escadra. A doua zi, o balenieră, cu patru zdraveni 
lopătari, veni din insula Rancocus. Plecaseră de cu noapte şi au 
avut mult de luptat cu vânturile alizee. Veştile pe care le aduceau, 
au provocat şi spaimă şi mirare. 

Cele trei vase străine, au apărut pe neaşteptate, în zorii zilei 
trecute. Bigelow, care se găsea în insulă şi care se bucura de 
respectul colonilor, a luat repede conducerea operaţiilor. Femeile şi 
copiii s-au retras în munţi, unde două peşteri fuseseră pregătite, 
pentru a servi de refugiu în cazurile grele. Acolo au dus şi obiectele 
preţioase şi fierăstraiele de oţel, care odată distruse, nu mai puteau 
fi înlocuite. 

După ce a dat ordine, Bigelow s-a dus singur în întâmpinarea 
străinilor, care au debarcat în mare număr. Ajungând pe plajă, găsi 
o sută de oameni bine înarmaţi. Cum l-au zărit pe Bigelow, l-au luat 
pe sus, pentru a-l duce în, faţa şefului lor. Acesta părea un marinar 
deosebit de crud şi nu ştia boabă englezeşte. Bigelow încercă să-i 
vorbească spanioleşte, dar fără succes. In sfârşit apăru un 
interpret, care putea fi bănuit că-i englez, ori american, aşa de bine 
vorbea limba Albionului. Atunci începu un interogatoriu în formă. 

Bigelow a fost întrebat, câţi locuitori se aflau în diferitele insule, 
câte corăbii aveau la îndemână, natura încărcăturilor, locurile de 
antrepozite, etc. Comandantul insulei, şi-a dat astfel seama, că 
avea de-a face cu pirați. Pirateria continua pe o scară întinsă, în 
mările din est şi mai multe corăbii unite, procedau totdeauna la 
prădăciuni sălbatice. Piraţii aparţineau unor rase diferite, numai 
ofiţerii erau europeni. 

Bigelow a răspuns cu multă prudenţă, cu atât de multă chiar, 


— 215 — 


încât hoţii de mare au început să-şi piardă răbdarea. Când i s-a 
vorbit de Pisc, şi-a luat o înfăţişare misterioasă, afirmând că numai 
păsările cerului puteau ajunge acolo şi că uneori se auzeau mugete 
ca de tunet, ieşind dintre Stânci. Aceste informaţii au părut 
naturale interlocutorilor săi şi demne de crezare. Incurajat de acest 
succes, Bigelow a încercat să mintă şi cu privire la Stânci, dar 
străinii i-au tăiat-o scurt, spunând că-i înşală. Târât câţiva paşi mai 
departe, s-a trezit în faţa lui Waally. 

Deîndată şi-a dat seama, că orice minciună, devenea inutilă şi a 
recurs atunci la un sistem cu totul contrar. A exagerat numărul 
colonilor, ridicându-l la două mii şi pe cel al corăbiilor, transformând 
toate şalupele coloniei în vase de război. Comandantul piraţilor, 
căruia i se spunea amiral, a rămas supărat de cele aflate şi 
întorcându-se spre Waally l-a întrebat dacă este adevărat. Waally 
n-a ştiut ce să răspundă. El auzise că au mai venit noi coloni, dar nu 
putea preciza câţi anume erau războinici. Avea însă siguranţa că au 
mari bogății şi lemn fasonat, cu care s-ar fi construit numeroase 
corăbii. Acest amănunt trezise lăcomia piraţilor. 

Amiralul socoti că nu trebuie să pună noi întrebări şi porni, fără a 
mai pierde timp, să exploreze insula Rancocus, unde după cele ce-i 
spusese Waally, ştia că nu va găsi o pradă importantă. Locuinţele şi 
instalaţiile au fost prădate; câţiva porci şi un taur tânăr tăiaţi, dar, 
din fericire, restul turmei a scăpat, deoarece fusese mânată într-o 
vale ascunsă. Bandliţii, din pură răutate, au dat foc instalaţiei de 
ferestrău, care în scurtă vreme a devenit o movilă de cenuşă. O 
moară a scăpat dezastrului, fiindcă se găsea într-o văgăună de 
munte. Cuptorul de cărămizi a fost aruncat în aer, pentru sadica 
plăcere a piraţilor de a vedea miile de bucăţi zburând în aer. Pofta 
lor de distrugere creştea clipă cu clipă; dar pe Bigelow l-au lăsat în 
pace. Nimeni nu i-a mai dat atenţie şi cum a venit noaptea, 
adunându-şi câţiva tovarăşi, acest vrednic comandant, a pornit cu 
şalupa, pentru a raporta amănunţit guvernatorului, toate cele 
întâmplate. 


— 216 — 


Capitolul XXVII 


S-au dus! De acum a noastre pământurile rămân, 
Priveşte până-n zare; eşti singurul stăpân! 
Sprague 


Când Marc a auzit raportul lui Bigelow, nu s-a mai îndoit că avea 
de-a face cu una dintre escadrele de pirați, care pe vremuri 
străbăteau fără răgaz mările din est. Echipajele erau totdeauna 
compuse din drojdia naţiunilor. Odată ce Waally se găsea cu ei, 
părea inutil să se mai cerceteze ce lămuriri a dat despre colonie. 
Apărea neîndoios că acest şef avid, ar fi cerut o parte din pradă, 
dacă lovitura reuşea. Proiectul primitiv era probabil să se jefuiască 
unele corăbii întrebuințate la pescuitul perlelor. Dar informaţiile lui 
Waally, au dus trupa de pirați pe urmele unei prăzi, poate mai 
sigură şi mai bogată. 

Marc nu se temea de Pisc. Chiar dacă intrarea Golfului Mic ar fi 
fost descoperită, această fortăreață naturală, cu garnizoana 
existentă, devenea de necucerit. Dar Stâncile, prezentau plaje 
felurite, unde o debarcare era uşoară. Dacă aceste insule cădeau în 
mâinile piraţilor, trebuiau să treacă ani, pentru a se repara o astfel 
de pierdere. Guvernatorul Woolston, pregăti o şalupă şi porni chiar 
în după amiaza acelei zile. Brigitta ar fi vrut să-l întovărăşească, dar 
Marc n-a consimţit, fiindcă se aştepta la o luptă grea. 

Pe la jumătatea drumului, şalupa a întâlnit o corabie, care părea 
să urmeze aceeaşi direcţie. Era „Ana”, reîntoarsă din larg, unde 
dăduse de ştire pescarilor. Căpitanul Betts stătea pe punte. 
Guvernatorul socoti întâlnirea aceasta drept foarte fericită. „Ana” 
rămânea corabia cea mai rapidă a coloniei. Cea mai uşoară după 
ea era „Marta” şi şalupa a fost trimisă la Stânci, pentru a comunica 
ordinul guvernatorului, - ca „Marta” să plece, să-l întâlnească în 
golful Balenierilor. 

Ajuns în golf, Marc îşi dădu seama, că pescarii luau toate 
măsurile impuse de împrejurări. Mai rămânea o problemă grea. 
Colonia se putea încrede în kanaci? Chiar în punctul acela se 
găseau vreo patruzeci, angajaţi fie pentru a împacheta untura, fie 
pentru a ajuta la muncile generale. Indigenii trăiau în bună 
înţelegere cu colonii; dar nu se ştie ce vor face, când vor zări pe 


— 217 — 


şefii lor în tabăra adversă. Unele motive de nemulţumire totuşi 
existau. Colonii îi puneau la munci istovitoare, dându-le drept plată 
fleacuri. De aici, o atmosferă de îndoială. De aceea Marc nu-şi făcea 
prea multe iluzii, şi se gândi să procedeze în consecinţă. 

Numărul kanacilor utilizaţi în diferitele întreprinderi, se ridica la 
peste două sute. Ori, colonia nu putea pune în total, pe picior de 
luptă, decât trei sute şaizeci şi trei de soldaţi. Era posibil, ca o mare 
parte a acestei armate să fie nevoie să se adune într-un singur 
punct. Dar a lăsa pe Stânci cei două sute de kanaci, singuri cu 
femeile şi copiii, în vreme ce trupele regulate, vor lupta cu 
inamicul, iată o perspectivă cu desăvârşire neliniştitoare. De aceea, 
indigenii trebuiau concentrați într-un singur loc, unde să li se dea 
de lucru. Sarcina a revenit lui Bigelow, care porni îndată spre 
Stânci, cu toţi kanacii aflaţi în golf. Acolo urma să îmbarce şi restul 
de indigeni şi cu întreaga flotilă să lucreze în larg, douăzeci şi patru 
de ore, spre a nu mai da nicio posibilitate sălbaticilor, să se 
întâlnească cu Waally. 

In acelaşi timp, pentru a nu da ceva de bănuit kanacilor, Marc îşi 
păstră indigenii de pe puntea şalupei „Ana”, pe care avându-i direct 
sub ochi, nu-i inspirau teamă. 

Aceste măsuri odată luate, Marc ieşi în larg pentru a se 
reîntoarce la Crater. Lângă capul sud, întâlni pe Betts, care venea 
pe puntea „Martei”. Cele două corăbii întovărăşite de patru şalupe, 
începură să facă o cercetare amănunţită, în direcţia insulei 
Rancocus. Unghiul sud-vestic al micilor insule, care înconjurau 
Stâncile, formau o linie în dosul căreia se găseau debarcadere 
excelente. Acest cap era cunoscut printre coloni, sub denumirea de 
leul lui Rancocus. 

Acest loc fusese fixat de guvernator, drept centrul general de 
întâlnire al micii sale flote. Marc nu urmărea să organizeze un 
sistem de rezistenţă, cât unul de pândă. Avea siguranţă că Waally 
îşi ducea noii prieteni spre golfurile din vest, fiindcă partea aceea o 
cunoştea mai bine. 

„Ana” având pe punte pe guvernator, a ajuns prima. Celelalte au 
urmat şi toate au raportat, că nicăieri nu se zăreau duşmanii. 
Potrivit recomandării lui Marc, Betts a făcut o recunoaştere până 
lângă Pisc, unde a găsit totul în linişte. Seara, flota a rămas în 
aceeaşi nesiguranţă. La miezul nopţii, guvernatorul s-a hotărât să 
facă o croazieră. Fiecare corabie urma să străbată o distanţă de 
şapte leghe şi să aştepte acolo, la răsăritul soarelui. Raportul făcut 


— 218 — 


din vârful catargului „Anei” preciza: „Marta” se găsea la două leghe 
spre nord, iar „Neshamony” la două leghe spre sud. Celelalte 
şalupe erau eşalonate la nord de „Marta”, dar nu puteau fi văzute. 

Când soarele a luminat bine orizontul, „Neshamony” a venit în 
grabă să informeze pe guvernator, că nu se vede nimic în larg. 
Atunci a primit ordinul să se îndrepte în linie dreaptă, spre insula 
Rancocus. De acolo, dacă nu vor semnala piraţii, va porni spre Pisc 
şi apoi mai departe spre Stânci. 

„Ana” s-a apropiat de „Marta”, care de asemenea nu fusese mai 
fericită în cercetările făcute. Celelalte nave au venit să raporteze, 
că nimeni n-a mai dat de urma străinilor. 

Această nesiguranţă a provocat guvernatorului o profundă 
uimire. Nu cumva piraţii şi-au îndreptat atacul către un alt punct? 
Waally, este adevărat, nu cunoştea alte drumuri, dar dacă pe punte 
se găsea vreun marinar cu experienţă, care şi-a dat seamă de 
situaţie? 

Mâhnit, de aceste grave îndoieli, Marc dădu alte ordine. O şalupă 
porni spre rada de la nord spre Stânci; o alta a fost lăsată la pândă 
în faţa Acului, iar „Ana” şi „Marta” au pornit cu toate pânzele 
întinse, în larg, să dea de urmele piraţilor. Dacă guvernatorul îi va 
zări în sfârşit, era hotărât, să nu-i mai piardă din vedere. 

De aproape două ore „Ana” şi „Marta” alergau, la două leghe 
distanţă una de alta, spre insula Rancocus, fără a fi descoperit 
nimic. Guvernatorul nu mai înţelegea nimic, de aceea ceru lui Betts 
să continue singur cursa şi îşi dădu cu el întâlnire lângă 
extremitatea Acului. Apoi, porni singur spre Pisc, spre a se sfătui 
acolo cu Heaton. La orele patru dimineaţa, „Ana” intra în Golful Mic, 
unde găsi totul în linişte. „Neshamony” nu venise încă. De-abia 
ajuns, guvernatorul se văzu înconjurat de soțiile care cereau 
nerăbdătoare veşti de la bărbaţii lor. Marc povesti tot ceea ce ştiu, 
spulberând astfel grijile. Brigitta, cu toată dorinţa ei, nu avu curajul 
să-l oprească pe Marc şi la orele opt, „Ana” plecă, din nou. 

La orele zece era la locul de întâlnire. Trei şalupe făceau de 
strajă. Când a ajuns aproape, i s-a semnalat un catarg de corabie. 
Guvernatorul recunoscu pe „Abraham”. Bigelow, care-l comanda, 
nu ştia mai mult decât Marc despre pirați. Cum „Abraham”, nu 
figura în lista corăbiilor iuți, guvernatorul dădu ordin să rămână în 
apropierea țărmului, ca nu cumva piraţii să-i poată tăia legătura cu 
pământul. 

Acum, toate vasele erau adunate la locul de întâlnire, cu 


— 219 — 


excepţia lui „Neshamony”. Toate rapoartele comandanților afirmau 
răspicat: „corăbiile străine n-au fost zărite”. Marc nu mai ştia ce să 
creadă şi misterul acesta adânc îl îngrijora cumplit. „Neshamony” 
trebuia să-şi facă apariţia, iar „Marta” nu putea să fie departe. 
Gânduri negre îi treceau prin minte. Dacă vreunul dintre kanacii 
utilizaţi vreme îndelungată de coloni, va fi reuşit să facă înţelegere 
cu  Waally? Ei cunoşteau toate  întortocheturile canalelor, 
adâncimea apei şi amănunte preţioase asupra mijloacelor de 
apărare. In felul acesta, piraţii ar fi avut în mână o armă 
periculoasă, şi le era uşor să dea un atac prin surprindere. 

In sfârşit, câteva informaţii au putut fi aduse guvernatorului. 
„Marta” şi „Neshamony” se apropiau. „Neshamony” ajunsese la 
insula „Rancocus”, dar piraţii după ce au devastat tot ce le-a căzut 
sub mână, au pornit repede spre sud, ca şi cum ar fi luat direcţia 
către vulcan. „Marta”, care a făcut ocolul vulcanului, nu întâlnise 
acolo umbre de corabie, aşa încât găsea evident faptul, că vasele 
străine se găseau în altă direcţie. Să se fi dus oare spre grupul 
insulelor Betto? In timp ce Marc, se pregătea să trimită pe „Marta” 
în larg, în direcţia presupusă, o şalupă a dat semnalul, că vase 
străine erau vizibile, în direcţia vântului. 

O oră nu trecuse şi toate îndoielile s-au transformat în cea mai 
deplină certitudine. In larg, „Abraham”, fugea spre trecerea de 
lângă capul sud, vânat de corăbiile piraţilor. Distanţa dintre urmărit 
şi urmăritor, părea că scade mereu. Situaţia lui „Abraham”, 
devenea critică, şi în acelaşi timp, direcţia pe care o urma, ar fi dus 
pe pirați direct la Stânci. 

Guvernatorul n-a stat la îndoială. Porni repede spre pirați, în 
nădejdea că se vor diviza, pentru o dublă vânătoare. Betts îl ajuta 
cu îndemânare. Manevra aceasta a fost încununată de succes. Cele 
două bricuri, care se găseau mai la sud, şi-au modificat drumul, 
lăsând fregata să vâneze singură pe „Abraham”. Guvernatorul era 
mulţumit, fiindcă îşi dădea seama că o corabie aşa de mare, va sta 
la îndoială, mai înainte de a intra în strâmtorile, unde nici kanacii n- 
au văzut aventurându-se până atunci fregate. 

Vasul piraţilor avea şase până la şapte sute de tone; pe o parte, 
erau aşezate în baterie douăsprezece tunuri, iar în direcţia vântului, 
se zăreau alte douăsprezece guri de foc. 

Cele trei nave străine, păreau să aibă aripi. Norocul lui 
„Abraham” era, că se găsea aproape de port. În clipa în care capul 
a fost dublat, fregata voi să-i taie drumul şi nereuşind, o salvă 


— 220 — 


groaznică trasă de la tribord, tăie catargul principal al bricului, 
omorând un kanac, care stătea pe bara papagalului. Indigenii au 
fost astfel convinşi că duşmanii lor de moarte sunt piraţii, şi că 
războiul acesta de exterminare, le înfrăţeşte pentru totdeauna 
inimile, cu acele ale colonilor. 

După cum se aştepta guvernatorul, fregata n-a îndrăznit să 
urmărească pe „Abraham”. Nici Waally, nici amiralul, nu aveau 
nicio idee asupra canalului în cauză. Pentru a nu pierde timp, 
fregata cârmi, ca să poată lua parte la vânătoarea „Anei” şi a 
„Martei”, care atunci se aflau în mijlocul canalului ducând spre Pisc. 
Guvernatorul nu se îngrijea deloc de această urmărire şi de îndată 
ce văzu că „Abraham” a ieşit din raza periculoasă, schimbă 
direcţia, îndreptându-se spre insula Rancocus şi având vântul la 
babord. Cele trei nave duşmane, îl urmăreau cu îndârjire. Văzând 
că manevra i-a reuşit în întregime, guvernatorul îşi făuri un nou 
plan. Cum, în faţa lui, apăruse Vârful de Ac, şi cum ştia că stâncile 
erau periculoase, începu să se apropie şi făcu ocolul acestui cap, cu 
„Ana” şi cu „Marta”, într-un timp record. Piraţii care trebuiau să 
navigheze mai spre larg, au înregistrat astfel o întârziere de 
douăzeci minute. Totuşi vânătoarea era continuată cu furie, de 
îndărătnicii adversari. 

In acest punct al coastei, Marc voise să-i aducă pe pirați. Aici se 
deschidea canalul, pe care Waally îl cunoştea. Cu un astfel de pilot, 
piraţii ar fi ajuns la Stânci, de-abia după douăzeci şi patru de ore, 
fiind mereu sub tirul artileriei colonilor, care fusese grupată 
strategic mai demult, pentru a tăia calea indigenilor. 


— 221 — 


Capitolul XXVIII 


Văd durerea păcatului şi a răzbunării! 
Omule, lumea întreagă plânge că te-ai născut! 
Richard Henry Dana 


Colonii au căutat să aducă spre rada de vest, pe cei care-i 
urmăreau. La intrarea micii insule, lângă care corăbiile aveau 
obiceiul să arunce ancora, existau una sau două clădiri şi o baterie 
cu două tunuri de nouă livre. Acolo au debarcat echipajele, la 
adăpost în bazinul interior, şi toţi au alergat la tunuri, pe care le-au 
găsit gata de tragere, potrivit ordinelor date. 

Acolo se găsea punctul unde ostilitățile aveau să înceapă. O 
luntre a fost îndreptată spre insula cea mai apropiată, cu un trimis, 
având o scrisoare pentru Pennock, la Stânci. Debarcând, trimisul va 
mai avea încă şase mile de făcut pe jos; dar acolo poate găsi un cal 
şi atunci problema va fi rezolvată în şi mai scurt timp. 

Trecuse o oră de când „Ana” ancorase cu celelalte corăbii, când 
navele străine au intrat în golf şi au coborât pânzele, la o jumătate 
milă distanţă de baterie, oprind. Ele au ridicat fanioane albe, ca şi 
cum doreau să înceapă discuţii. Guvernatorul nu ştia prea bine cum 
să procedeze. Nu se sinchisea, dar nici nu dorea să se încreadă în 
astfel de oameni. Totuşi, prudenta îl oprea să refuze propunerile. 

De aceea s-a hotărât să plece cu o şalupă, la o mică distanţă de 
țărm, ridicând un fanion alb. Acolo va aştepta, sub protecţia 
tunurilor, urmarea pe care străinii vor socoti că trebuie s-o dea 
acestei atitudini. 

De-abia ajunsese guvernatorul la locul propus, când o barcă se 
desprinse de lângă fregată, ridicând acelaşi fanion şi cele două 
şalupe au ajuns să nu mai fie despărțite decât printr-o lungime de 
lopată. 

In şalupa duşmană, în afară de şase vâslaşi, mai stăteau trei 
indivizi, dintre care unul, după cum s-a aflat mai târziu, era însăşi 
amiralul; al doilea, un interpret, care vorbea perfect engleza, dar cu 
un accent străin; şi al treilea Waally în persoană. Guvernatorului i s- 
a părut că zăreşte o mulţumire sălbatică întipărită pe figura 
indigenului, cu toate că acesta n-a scos o vorbă. Interpretul a 
deschis convorbirea. 


— 222 — 


— Există cineva care are autoritatea să vorbească în numele 
autorităţilor insulare? întrebă el. 

— Da, răspunse guvernatorul, care nu socoti folositor să-şi arate 
rangul. Am puteri depline. 

— Cărei naţiuni aparţine această colonie? 

Intrebarea era supărătoare şi guvernatorul n-o prevăzuse. 

— Inainte de a mai răspunde, aş dori să ştiu cu cine stau de 
vorbă, ripostă domnul Woolston. Sub ce stindard navighează, 
vasele care au intrat în apele noastre? 

— Un vapor de război nu recunoaşte decât tot unui vapor de 
război, dreptul să pună întrebări, răspunse interpretul zâmbind. 

— Susţineţi că vorbiţi având calitatea de vas de răzbi? 

— Vom dovedi-o, dacă ne siliţi să întrebuinţăm forţa. De altfel n- 
am venit aici să răspundem, ci să punem noi întrebări. Colonia 
dumneavoastră aparţine unei anumite naţiuni, da sau nu? 

— Toţi suntem din Statele Unite ale Americii, ripostă 
guvernatorul şi stindardul american flutură pe catarg, lângă cel alb. 

— Americani, repetă interpretul plin de dispreţ. Se pot face 
capturi interesante printre corăbiile acestei naţiuni, după cum o 
ştiu bine marile naţiuni beligerante ale Europei; şi fiindcă atâţia alţii 
au profitat, nu vedem pentru ce n-am profita şi noi. 

Cititorii să nu uite că acest dialog avea loc cu patruzeci de ani 
înainte, când Statele Unite nu erau în stare să-şi apere nici flota, 
aflată lângă coastele americane. 

Totuşi guvernatorul Woolston şi-a ascuns nemulţumirea şi s-a 
rezumat să întrebe cu răceală, ce propuneri voiau străinii să-i facă. 

Interpretul îi explică în puţine cuvinte. Trebuia, înainte de orice, 
să predea flota coloniei şi să asigure diverse aprovizionări ale flotei 
inamice. Această condiţie acceptată, restul va merge de la sine. 
Trebuiau daţi şi o sută de porci, cu sarea şi butoaiele necesare, într- 
un termen de douăzeci şi patru de ore. Mai mult nu cereau, 
deoarece era tot ce puteau încărca, pe lângă cei cincizeci saci de 
făină luaţi de pe insula Rancocus. Se subînţelegea, că ostateci vor fi 
trimişi pe puntea fregatei, ca piloţi buni, amiralul dorind să viziteze 
capitala, care i s-a spus că se găseşte la douăzeci de mile în 
interior. Dacă toate condiţiile nu vor fi acceptate, războiul, un 
război de exterminare, va începe imediat. 

Inainte de a da răspunsul, guvernatorul a mai întrebat o dată cu 
răceală, cu cine avea a face? dar interpretul s-a închis într-o tăcere 
îndărătnică. Atunci Marc Woolston a făcut cunoscut răspicat refuzul 


— 223 — 


său. Străinii au părut foarte miraţi. În primele clipe, amiralul a 
izbucnit în imprecaţii violente şi o luptă între bărci era pe punctul 
să izbucnească; dar îndată, conducătorul străinilor s-a răzgândit, 
ordonând reîntoarcerea la fregată. 

Guvernatorul plin de calm a procedat la fel. Ostilitățile au 
început, printr-o primă lovitură de tun a corabiei amiralului. Bomba 
a căzut în baterie, sfărmând braţul unui kanac, care servea lângă 
un tun. Totuşi guvernatorul şi-a încurajat tovarăşii şi din amândouă 
părţile a pornit o violentă canonadă. Celor treizeci de guri de foc de 
pe fregată, Marc nu le putea opune decât două tunuri; dar ele 
făceau minuni, găsindu-se după un bun parapet de pământ. 
Guvernatorul singur, sau căpitanul Betts, ocheau şi nu era lovitură, 
care să nu rupă bucăţi din puntea vasului inamic. Dimpotrivă, 
salvele trase de pe fregată se înfigeau în pământul fortificaţiei, ori 
treceau peste baterie. După o oră de luptă, asediaţii nu aveau 
decât un rănit, kanacul de care am vorbit, în timp ce piraţii 
numărau şapte morţi şi peste douăzeci de răniţi. 

Dacă lupta ar mai fi continuat în felul acesta, s-ar fi ajuns repede 
la nimicirea inamicului. Văzând greşeala făcută, piratul se hotărî să 
întrebuinţeze altă metodă. 

Niciuna dintre corăbiile sale nu aruncase ancora, fiind nevoite să 
înainteze pe rând, pentru a trage salve asupra fortificaţiei. Amiralul 
a dat atunci ordin unui bric, să atace din coastă, în acelaşi timp în 
care, al doilea bric ataca din partea opusă. Marc văzu că situaţia 
devine critică, deoarece tunul lui nu trăgea decât din faţă. De 
aceea dădu ordin de retragere şi colonii părăsind fortificația, 
alergară spre corăbii. In timp ce se executa această manevră, unul 
dintre coloni a fost ucis, iar doi kanaci răniţi. In sfârşit garnizoana 
reuşi să se îmbarce pe „Ana” şi „Marta”. 

De îndată piraţii se năpustiră asupra fortificaţiei, aruncară 
tunurile de pe afeturi, dădură foc magaziei de muniții şi făcură tot 
răul de care erau capabili. In curând s-au urcat iar pe corăbiile lor şi 
au pornit cu toată viteza spre canalul din vest, urmărind cu 
îndărătnicie cele două corăbii. 

Canalul din vest era foarte întortocheat, fiind tăiat de alte mici 
canale, pe care cu greu le mai recunoşteai. Orice greşeală putea 
deveni fatală. Această împrejurare sugeră guvernatorului o acţiune 
care s-a bucurat de întreaga aprobare a căpitanului Betts. Exista, la 
o leghe distanţă, în interiorul insulelor, un canal înşelător, cu o 
aparenţă atrăgătoare, dar care se îndrepta după aceea spre nord, 


— 224 — 


departe de toate instalaţiile, îngustându-se aşa de mult, că se 
năştea întrebarea, dacă „Ana” şi „Marta” vor putea trece printre 
stânci, ca să ajungă în golful aflat lângă Insula Mâlului. Altfel, 
cădeau în chip sigur în mâinile piraţilor. Căpitanul Betts afirma că 
vor trece şi că era o condiţie esenţială pentru coloni să dea piraţilor 
iluzia unei fugi, pentru a-i îndepărta de Stânci. Guvernatorul era de 
aceeaşi părere, numai că trimise pe „Neshamony” direct la Crater, 
cu o scrisoare pentru Pennock, unde îi explica pe scurt situaţia şi 
planul adoptat şi îi cerea să trimită cât mai grabnic un tun de 
doisprezece cu afet, lângă punctul unde canalul se îngusta. 

Marc avu grijă să ţină corăbiile sale la o distanţă potrivită de 
pirați. Peste tot apa era adâncă, afară de locul ştiut, unde scădea 
brusc la şaisprezece picioare. Pe acolo bricurile mici ale 
guvernatorului aveau posibilitatea să treacă. S-ar fi putut să treacă 
şi bricurile piraţilor, dar fregata amiralului, odată căzută în capcană, 
nimic n-o mai putea salva. Marc şi Bob înaintau de aceea cu 
îndrăzneală, având vântul la pupă. Inamicul n-a stat la îndoială să-i 
urmeze, ridicând chiar pânzele suplimentare pentru a mări viteza. 
Canalul din vest avea o lungime de peste cincizeci de mile şi 
soarele apunea, când guvernatorul a intrat în zona periculoasă. 
Vasul amiral îşi încetini brusc mersul. Piraţii se dovedeau prudenti. 
Desigur ei se credeau pe drumul Stâncilor şi nu vedeau niciun profit 
să se aventureze în întuneric, deoarece prada nu putea să le scape. 

Şi dintr-o parte şi din cealaltă au fost aruncate ancorele. Totuşi, 
guvernatorul renunţă repede la aşteptare şi porni cu „Marta” spre 
Stânci. Dacă bricul acesta trecea prin defileu, fiind mai larg, era 
sigur că „Ana” va trece ca o săgeată. Prevederile lui Marc nu s-au 
dovedit bune. „Marta” a rămas prinsă între stânci într-o poziţie 
periculoasă. 

Imprejurările nu admiteau nicio întârziere. Fiecare înşfăca 
unealta care-i căzu sub mână şi printr-o muncă susţinută, au reuşit 
să îndepărteze un sfert din roca ce împiedeca trecerea. La miezul 
nopţii, operaţia a fost terminată şi „Marta” a trecut victorioasă 
defileul, aruncând ancora în golf, ceva mai departe. 

Guvernatorul a manevrat atunci şi bricul „Ana” cu o milă mai 
departe, de teamă ca piraţii să nu trimită bărci prin întuneric. 
Precauţia aceasta n-a fost zadarnică, fiindcă a doua zi, în zori, mai 
mult de şapte bărci reveneau la corăbiile piraţilor, după ce au 
căutat zadarnic toată noaptea, cele două vase. 

Când soarele a răsărit bine, piraţii şi-au reînceput operaţiile. Dar 


— 225 — 


această întârziere dăduse colonilor mari avantaje. Tunul cerut, 
sosise şi Pennock trimitea vorbă, că ştirea despre drumul greşit pe 
care l-au luat piraţii, produsese explozii de bucurie. Acum toţi 
colonii se găseau pe fortificațiile din jurul capitalei şi aşteptau plini 
de curaj, venirea duşmanilor. 

Corăbiile au pornit repede la drum. Amiralul mirat că nu mai 
vede bricul „Marta”, bănuia că a fugit în timpul nopţii şi acum voia 
să descopere unde se găseşte trecerea de urmat. De aceea trimise 
câte un bric în fiecare parte a strâmtorii, să facă cercetări, în vreme 
ce fregata rămânea la centru, observând pe „Ana” care stătea 
lângă stânci. La sfârşit, guvernatorul primi răsplata îndrăznelii sale. 
Amiralul ocoli capcana căutând să se apropie de „Ana” care 
manevra în partea opusă. În clipa aceea guvernatorul viră, ca şi 
cum ar fi voit să se reîntoarcă. Fregata viră la fel, pentru a nu da 
răgaz colonilor şi procedând astfel se izbi de fundul canalului, 
rămânând acolo fixată. 

Vasul amiral naufragiase cam la o jumătate milă distanţă de 
locul unde se găsea tunul de doisprezece. Fregata se prezenta pe o 
coastă şi loviturile toate cădeau în plin. Guvernatorul sări pe mal. 
După ce trecu bricul „Ana” printre stânci, spre zona unde nu mai 
exista pericolul, ordonă să se debarce o căldare specială şi nişte 
foale şi începu încălzirea proiectilelor. 

Piraţii de pe fregată făceau mari sforţări s-o libereze, dar focul 
tunului le strica toate planurile. Unul dintre bricuri încercând să 
intervină, primi o lovitură, care-i sfărâmă puntea, obligându-l să 
părăsească teatrul de operaţiuni. Celălalt bric procedă la fel. Pe 
puntea lor se vedeau oameni înspăimântați alergând. Pe fregată 
era şi mai rău. O dezordine cumplită domnea. Unii pirați puneau 
pompele în funcţiune, în vreme ce alţii îşi pregăteau bagajele şi 
bărcile. După două ore de canonadă, care făcuse adevărate gropi 
de iad în pereţii fregatei, guvernatorul scoase din căldare, o bombă 
înroşită şi ţintind cu atenţie, dădu foc. Lovitura intră întreagă în 
magaziile corabiei şi în curând flăcări puternice, urmate de nori de 
fum, îşi arătară strălucirea în jurul punţii. Din clipa aceea, rezultatul 
luptei nu mai păru îndoielnic. Pierzându-şi complet capul, piraţii nu 
s-au mai gândit la altceva decât să se salveze. Dar guvernatorul nu 
era omul care să le lase timpul să respire. „Marta” şi „Ana” au 
trecut înapoi printre stânci, cu tunul aşezat de această dată pe 
punte şi au început să fugărească bricurile duşmane. Acestea 
fugeau spre larg şi de teama exploziei fregatei care ardea ca o 


— 226 — 


torţă. Amiralul şi tovarăşii săi înnebuniţi, vâsleau din toate puterile 
în şalupele supraîncărcate. 

O pradă bogată rămânea pe bord. Mai mulţi pirați beţi fuseseră 
părăsiţi în magazia vasului, în vreme ce pe punte se vedeau răniţi 
rămaşi fără ajutor, între care se zărea şi Waally, care pierduse un 
braţ, rupt de o bombă. 

Pe neaşteptate fregata făcu explozie cu un zgomot infernal. 
Astfel a pierit duşmanul cel mai neîmblânzit al colonilor, duşmanul 
care prin lăcomia lui sălbatică, era de trei ori să aducă ruina 
poporului alb. 

Cei câţiva coloni rămaşi pe țărm au alergat repede să anunţe că 
inamicul bate în retragere şi că urmărirea a început necruțătoare. 
Intr-o clipă bărbaţi şi femei s-au înarmat. Nimic nu provoacă mai 
mult patriotismul, decât strigătul de victorie scos din toate 
piepturile. Amiralul, după pierderea lui Waally, nu mai voia altceva, 
decât să-şi scoată bricurile cu bine din blestematele canale. Totuşi 
îi fu greu să găsească drumul pe care venise şi să-l urmeze cu toată 
viteza. Dar mai există o dificultate. Amiralul părea la cuțite cu 
ofiţerii unuia dintre bricuri, deoarece, neavând încredere în ei, nu le 
dăduse partea din câştig, pe care o păstrase pe fregată. De aceea, 
în clipa în care cele două bricuri ieşeau din canal, o luptă susţinută 
începu între ele. Bricul cu piraţii revoltați, voia, nici mai mult nici 
mai puţin, să-l facă prizonier pe amiral, care se refugiase pe puntea 
celui de al doilea bric. 

Lupta ţinu astfel în larg, timp de mai multe ore, când focul încetă 
mutual, fiecare interesându-se să-şi repare puntea şi pereţii 
corabiei ciuruiţi. Guvernatorul dându-şi seama că nu mai exista 
niciun pericol din partea piraţilor, reluă drumul Stâncilor. In vreme 
ce duşmanul dispărea la orizont, i se păru că loviturile de tun au 
reînceput între adversari. Aceasta era cea mai evidentă dovadă, că 
victoria aparţinea întreagă şi definitivă colonilor. 


— 227 — 


Capitolul XXIX 


Vox populi, vox Dei! 
„Ințelepciunea națiunilor” 


După terminarea aşa-numitului război al piraţilor, colonia a 
beneficiat de o lungă perioadă de pace şi de prosperitate. Pescuitul 
balenelor a continuat cu deplin succes, aducând multora averi 
importante. Între aceştia s-a numărat şi guvernatorul, care şi-a 
plasat cea mai mare parte a banilor, în rente de stat, cu procent de 
şase la sută, în America. 

Cu toate că Dumnezeu binecuvântase colonia cu toate darurile, 
colonii au uitat repede aceasta. O schimbare importantă s-a produs 
în inima lor şi cu încetul, au început să exagereze dincolo de orice 
limită, importanţa şi puterea pe care o aveau. Tot ceea ce natura 
dăruise dincolo de nevoi, oamenii spuneau că au făcut ei. 

Din lenea provocată de o prea perfectă bunăstare au început să 
se nască defecte şi colectivitatea de pe Stânci s-a trezit împinsă 
spre cele mai grave erori, datorită următorilor trei factori 
determinanţi: legea, presa şi religia. - Vom vedea îndată care 
religie! 

Între noii emigranţi aduşi pe puntea lui „Rancocus” în ultimul 
timp şi pe care consiliul s-a văzut silit să-i admită, se numărau: un 
tipograf, un om de legi şi patru preoţi, adică un presbiterian, un 
metodist, un anabaptist şi un quaker. In scurtă vreme roadele 
acestui import au fost culese. Mai întâi preoţii au început să se 
sfâşie între ei, căutând să-şi răpească unul altuia credincioşii. 
Aceştia s-au devotat cu tot sufletul noilor păstori şi astfel războiul a 
fost gata. Într-un cuvânt, în aceste insule fericite, unde n-ar fi 
trebuit să se audă decât rugăciuni de slavă lui Dumnezeu, diavolul 
se strecurase în noul Eden, transformându-l într-o adevărată vale a 
plângerii. Omul nu mai vedea în om, pe aproapele său, ci un sectar 
care trebuia lovit fără de cruţare. 

Sosirea avocatului n-a dat roade mai fericite. Colonii n-au 
întârziat să afle că erau nedreptăţiţi de vecinii lor într-o mie de 
feluri, cum nici nu le-ar fi putut trece prin minte. Legea care până 
atunci nu fusese invocată decât pentru afirmarea dreptăţii, a trecut 
pe balanţa speculei şi a răzbunării. Atunci s-a ridicat o nouă clasă 


— 228 — 


de filantropi, gata să împrumute bani oricui ar fi avut nevoie, dar cu 
procente groaznice şi cu ipoteci sigure. Guvernatorul a băgat 
repede de seamă că la mijloc era o tâlhărie organizată şi că 
invocarea legilor se făcea, numai pentru a se nenoroci familii 
întregi, care nu mai ştiau cum să plătească. 

In sfârşit presa a completat ceea ce pretinsa religie şi ştiinţa 
juridică au început aşa de strălucit. Poporul a rămas convins că 
trăise până atunci sub o tiranie de nesuferit, că era vremea să 
scuture aceste lanţuri ticăloase şi că trebuia să se arate demn de 
adevăratul lui destin. Intrebări neobrăzate erau tipărite zilnic. Cine 
fusese întrebat asupra felului de guvernare? Numai o zecime a 
colonilor, cel mult. Restul erau siliţi să accepte tot ceea ce tiranii au 
hotărât. Şefii administrativi nu erau expresia majorităţii actuale. 
Totuşi poporul fericit, nu şi-ar fi dat seamă de relele care-l loveau 
aşa din senin, fără intervenţia domnului care debita verzi şi uscate. 
Cu toate că impozite nu se percepeau în colonie, glasul 
instigatorului urla, că nu există pe toată suprafaţa globului 
societate mai chinuită. 

Pe vremea aceea un lucru tipărit căpăta cu totul altă autoritate, 
decât dacă ar fi fost mărturisit verbal, de persoane cu cea mai 
mare bună credinţă. Chiar anonimă, o afirmaţie pusă într-un ziar, 
devenea literă de lege. In vremea noastră, acest prestigiu s-a 
evapora şi ziarele, prin excesele lor felurite au găsit mijlocul să-şi 
dea o lovitură de moarte. 

„Adevărul Craterului” scosese lumea din minţi şi manevra era 
continuată cu îndrăzneală. Dacă uneori pentru afirmaţii contrazise 
de fapte, creditul ziarului începea să se clatine, se trecea repede, la 
arpegiul marilor cuvinte. Poporul şi drepturile lui sfinte! Ori, 
răbdarea iubiţilor noştri concetăţeni are o margine! Şi trucul reuşea 
de minune, dată fiind ingeniozitatea formulelor. 

Marea teorie scoasă în evidenţă de acest politician josnic era, că 
în orice colectivitate, majoritatea are dreptul să facă tot ce-i 
trăsneşte prin minte. Guvernatorul a văzut de la început, nu numai 
falsitatea, dar pericolul acestei doctrine şi n-a mai stat la gânduri, 
coborând singur în arenă, pentru a da replica astfel: 

„Dacă teoria ar fi adevărată, spunea el, dacă majoritatea are 
acest drept şi poate să-l utilizeze cum vrea, are dreptul tot aşa să 
treacă şi peste poruncile divine şi să nu mai pedepsească incestul, 
crima, sperjurul şi toate nelegiuirile stigmatizate în Cap. XX al 
Exodului”. 


— 229 — 


Demagogul, destul de perplex în faţa acestei replici neaşteptate, 
a început să facă unele concesii, spunând că trebuiesc respectate 
doar comandamentele divine, la care subterfugiu, Marc a ripostat, 
că toate comandamentele divine stau obişnuit la baza legilor 
omeneşti. Când omul ascultă de o putere superioară lui, nu 
înseamnă că grupul de oameni poate să-şi facă de cap. Logica era 
de partea guvernatorului, dar cine mai respectă logica, în clipele de 
nebunie colectivă! De la o discuţie de ordin public, jurnalistul a 
ajuns repede la atacuri privind viaţa particulară, a celor care-i 
cereau să respecte adevărul. Neobrăzaţi, plătiţi de el, începură să 
controleze acţiunile lui Marc Woolston, să-i conteste autoritatea, să- 
| hărţuiască în faţa opiniei publice, să-l ridiculizeze. Se spunea că-i 
mândru, fiindcă-şi spală prea des dinţii, că mănâncă lucruri rare şi 
că scuipă în batistă, nu pe jos cum face toată lumea. 

Momentul a sosit în sfârşit, când demagogii s-au socotit tari pe 
situaţie. Cu toate că la votarea Constituţiei majoritatea colonilor a 
luat parte, s-a început propaganda pentru înlocuirea ei. Formula 
practică, împrumutată comunismului murdar, suna cam astfel: 
„Scoală-te tu, pentru ca să mă aşez eu!” De aceea ziarul propuse 
într-o bună dimineaţă un plebiscit, pentru modificarea pactului 
fundamental. Legea cerea pentru aceasta consimţământul 
guvernatorului, a consiliului şi la urmă a poporului. Dar 
nemulţumiţii afirmau, că voinţa poporului este mai mult decât 
suficientă şi că majoritatea n-avea decât să se dispenseze de o 
minoritate supărătoare. 

La întrunirea revoluţionară au luat parte numai un sfert dintre 
coloni. Toţi ceilalţi s-au abținut de la o atare acţiune, considerând 
măsura nu numai ilegală, dar chiar periculoasă. Propunerea ziarului 
s-a votat de-abia cu două voturi mai mult. Reieşea aşadar, că 
majoritatea cerea revizuirea. Astfel a luat fiinţă o nouă Constituţie, 
expresie a celor îndrăzneţi şi murdari, împotriva celor împăciuitori 
şi dornici de aşteptare comodă. Pentru a se găsi mijlocul să se 
îndepărteze guvernatorul, s-a redactat un articol, în care se 
spunea, că nimeni nu poate îndeplini funcțiunea supremă, într-o 
perioadă mai lungă de cinci ani. Vechiul consiliu a fost dizolvat şi 
două corpuri legislative au luat fiinţă. Prin viclenie şi neobrăzare, 
prin teroare şi neadevăr manevra demagogică a reuşit. 

Noua constituţie a fost supusă aprobării poporului. Şi de data 
aceasta n-a votat mai mult de o treime din numărul colonilor. 
Restul s-au obţinut. Procedeul cu desăvârşire republican a 


— 230 — 


sancţionat cea mai mare bătaie de joc politică. 

Pennock a fost numit guvernator pe doi ani; omul de legi a fost 
numit judecător; iar ziaristul a ajuns secretar de stat şi ministru de 
finanţe. Intreaga familie Woolston era astfel înlăturată. Dacă 
guvernatorul voia să întrebuinţeze forţa, i-ar fi fost uşor să silească 
la tăcere hoarda înnebunită. Kanacii îi erau devotați, ca şi o mare 
parte a coloniilor. Dar Marc iubea pacea şi de aceea a consimţit să 
rămână un simplu cetăţean, cu toate că nedreptatea era 
strigătoare la cer. 

Ceea ce l-a mâhnit, a fost să vadă că Pennock primea să-i ia 
locul, fără nicio ezitare, aşa cum şi-ar fi însuşit cineva iar, un obiect 
pierdut. 

Marc învățase un mare adevăr politic din proprie experienţă şi 
anume: „Cu cât o colectivitate caută să exercite o autoritate 
directă în afacerile de stat, cu atât mai puţin parvine să le 
controleze. După ce noii legislatori au fost numiţi, aceştia se dedau 
la cele mai grave abuzuri, spunând că lucrează în numele bietului 
popor. Demagogia democrată nu mai cunoştea margini”. Acest 
adevăr ar trebui scris cu litere de aur în toate colţurile străzilor, din 
oraşele mult cântatelor republici. 

Marc Woolston se mâhni o clipă că n-a avut la îndemână un ziar, 
pentru a strecura prin el antidotul otrăvii, dar se convinse repede- 
repede că nu prea mulţi merită o asemenea trudă. Lucrurile 
omeneşti trebuie să-şi urmeze cursul normal. Nu există nimic, aici 
jos, pe pământ, care repede să nu se transforme în abuz. În vreme 
ce nesocotinţa domneşte peste cuminţenie, pământul se învârte, 
oamenii se nasc şi mor, colectivităţile se prăbuşesc, binele luptă 
contra răului şi dreptatea contra infamiei, dar lupta este grea, 
mereu tot mai grea şi mai nefolositoare parcă. Numai că până la 
urmă soarele curăţeniei tot trebuie să strălucească. 

Suprema nebunie a epocii noastre este să-şi închipuie, că 
perfecțiunea va veni, mai repede decât a fost sortită de puterea 
absolută a destinului! 


— 231 — 


Capitolul XXX 


Omul se laudă mereu că stăpâneşte pământul, 
Lanurile, cerul şi pădurile sunt ale lui. 
De pe cea mai înaltă stâncă bravează, 
Ca un învingător depărtările! 
Dar tu, oceanule ştii ce să răspunzi, 
Mugetul tău întunecă urletul fiinţei, 
Dintr-un salt faci să dispară ţărmul 
Şi restabileşti puterile veşnice! 
Lunt 


Primele luni care au urmat după schimbarea guvernatorului, le-a 
întrebuințat Marc Woolston pentru a-şi pune totul în ordine, fiindcă 
se pregătea să plece departe. Brigitta îşi manifestase dorinţa să 
mai revadă odată America, deoarece copiii ajunseseră la vârsta 
când trebuiau să fie daţi la şcoli. Dorinţa tatălui a fost să-i trimită în 
Penssylvania, când va veni momentul şi să-i pună sub tutela unor 
prieteni, dar dezgustul pe care i l-au provocat ultimele evenimente, 
l-au hotărât să-i ducă singur. 

Situaţia coloniei nu mai era acum la fel de înfloritoare. Sectele 
religioase profitau de libertatea fără margini care li s-a dat, pentru 
a se război cu furie între ele. Moralitatea scăzuse şi ea. Clasa 
comercială s-a dedat în acelaşi timp la adevărate jafuri în dauna 
cumpărătorilor. Efectele noului regim politic, după cum vedem, nu 
s-au lăsat prea mult aşteptate. 

In sfârşit  „Rancocusul” s-a reîntors din America unde 
transportase o cantitate de untură de balenă. Fraţii lui Marc, 
Heaton cu soţia, căpitanul Betts şi prietena Marta, au manifestat 
dorinţa să-i întovărăşească. Fiecare simţea nevoia să mai revadă 
odată malurile Delawarului. Woolston a cumpărat untura care mai 
rămăsese în colonie şi a luat cu el şi o colecţie minunată de scoici. 
Văzând că totul nu încape pe „Rancocus”, l-a convins pe Bob să ia 
şi bricul său, care atunci era utilizat la pescuitul balenelor. 

Se pare că nici pescuitul nu mai mergea ca pe vremuri. Balenele 
fugeau acum din vecinătatea insulelor, ca şi cum şi-ar fi manifestat 
şi ele nemulţumirea, din pricina noului regim politic. 

După o lună de pregătiri corăbiile erau gata. Înainte de a părăsi 


— 232 — 


aceste locuri de care îl legau atâtea amintiri, Marc Woolston, a ţinut 
să le mai revadă o dată. „Ana” i-a fost împrumutată în acest scop 
de noul guvernator, care n-a uitat să stipuleze o despăgubire 
suficientă pentru stat. Marc a început cu insula Rancocus. Pagubele 
provocate aici de pirați erau de multă vreme reparate şi ferestrăul 
şi cuptoarele se găseau în plină activitate. 

O săptămână a consacrat-o după aceea grupului de insule. Toţi 
locuitorii care simțeau remuşcări, din pricină că n-au luat apărarea 
binefăcătorului lor, se arătau trişti şi stângaci. Revederea colonilor 
nu l-a bucurat mult pe Marc; în schimb frumuseţea naturii l-a 
umplut de încântare. Progresele agriculturii se dovedeau deosebite, 
iar vegetaţia era luxuriantă. La Stânci se putea vorbi chiar de o 
adevărată metamorfoză. Oraşul număra peste două sute de clădiri, 
iar populaţia întrecea cinci sute de suflete. 

Josnicia acestor coloni nerecunoscători mersese atât de departe, 
încât administraţia intentase un proces lui Marc Woolston, cu 
privire la dreptul său de proprietate asupra Craterului. Se pretindea 
că este o proprietate publică şi noii veniţi se socoteau legaţi într-un 
drept, pe care nu l-au avut niciodată. 

Procesul a ajuns în faţa unui juriu. Avocatul general a urzit fraze 
sforăitoare, cu privire la privilegiile aristocratice, care caută să 
surpe drepturile imprescriptibile ale poporului. Woolston care-şi mai 
amânase plecarea cu câteva zile pentru a fi de faţă la proces, s-a 
apărat prin cuvinte pline de nobleţe. Doi dintre juraţi au opus un 
veto categoric şi procesul a trebuit să fie amânat într-o nouă 
sesiune, adică peste şase luni. 

Marc nu-şi mai putea amâna plecarea şi a doua zi după judecată, 
se îmbarcă pe „Rancocus”, în vreme ce Betts se îmbarca pe bric. 
Amândouă corăbiile au părăsit Micul Golf, cu toate pânzele ridicate. 
Vom spune pe scurt cititorilor noştri, că trecând pe la Capul Horn, 
au ajuns cu bine la Rio, iar de aici la Philadelphia. 

Reîntoarcerea Woolstonilor a constituit un important eveniment 
în micul oraş Bristol. Multă lume nici nu ştia bine unde au stat. Unii 
spuneau că în Noua Olandă, alţii că în China; în sfârşit unii credeau 
că în Japonia. 

Cu deosebire în familiile Anei şi Brigittei, bucuria reîntoarcerii a 
luat proporţii enorme. Copilaşii erau îndrăgiţi de fiecare şi lacrimile 
de fericire nu mai secau. Cei doi fraţi ai lui Woolston făcuseră ceva 
avere şi n-au întârziat să anunţe că nu mai vor să se reîntoarcă în 
insulă. Cât despre ex-guvernatorul, el trecea drept bogat, dar inima 


— 233 — 


lui rămăsese legată departe, în ciuda nerecunoştinţei colonilor. 

Resimţea indulgenta dragoste şi slăbiciune a unui părinte, pentru 
defectele copiilor săi. Brigitta s-a hotărât să rămână un an lângă 
tatăl ei, care devenise infirm. Prietena Marta se simţea fericită să ia 
ca model felul de viaţă al Brigittei Woolston. Au convenit de aceea 
să vândă bricul, iar Bob să se îmbarce ca pasager pe puntea lui 
„Rancocus”, cu condiţia de data aceasta, să doarmă în patul din 
cabină şi să stea la masă cu vechiul său comandant. 

Heatonii au rămas şi ei în America. Domnul Heaton se simţea 
profund revoltat de ceea ce au făcut colonii. El ştia mai bine decât 
oricare, tot ceea ce Marc le-a dat şi nu avea cuvinte cu care să-şi 
exprime disprețul, pentru nişte nătărăi. Ana a regretat la început 
clima admirabilă a Piscului, dar era cu soţul şi copiii ei şi în mijlocul 
familiei se simţea pe deplin fericită. 

Când „Rancocusul” ridică pânzele, nu se mai găseau pe punte, în 
afară de oamenii echipajului, decât Marc Woolston şi Betts. 
Incărcătura se compunea din felurite obiecte necesare coloniei. 
Marc avu ocazia să le vândă cu câştig la Valparaiso; dar respinse 
toate ofertele. Chipul cel mai nobil după socoteala lui, ca să se 
răzbune pe coloni, era să le mai facă încă unele servicii. 

Între Valparaiso şi Crater drumul ţinea cinci săptămâni, cu toate 
că lucrul depindea puţin de stadiul vânturilor alizee. Marc voi de 
data aceasta să modifice itinerariul. In loc să meargă spre insule, 
Betts, a încercat cârmind mai spre sud, să ajungă direct la Piscul lui 
Vulcan. 

In una din cele mai frumoase dimineţi proprii acestei latitudini, 
căpitanul Saunders ieşi pe punte cu ex-guvernatorul şi-l anunţă, că 
doi mateloţi s-au şi urcat în vârful catargelor, pentru a semnala 
pământul, care trebuie să fie pe aproape. După calculele sale, 
corabia se găsea la douăzeci leghe de Pisc şi era destul de ciudat 
că nu se zăreşte nimic. 

„Rancocusul” continuă timp de mai multe ore să înainteze cu 
toată puterea vântului şi acelaşi gol înspăimântător de ape domnea 
pretutindeni. În sfârşit, o insulă a fost zărită şi vasul porni spre ea. 
Când au ajuns aproape, spre mirarea întregului echipaj s-a 
constatat că era necunoscută. Marc şi căpitanul calculau mereu. 
Aici trebuia să fie Piscul şi în locul lui apăruse o altă insulă 
neînsemnată, care ieşea din apă cam vreo trei sute de picioare. O 
barcă a fost coborâtă, pentru ca straniul fenomen să poată fi mai 
îndeaproape observat. 


— 234 — 


Apropiindu-se, Marc descoperi, unele aspecte care i se păreau 
familiare. Pe creastă se vedea un arbore singuratic. Zărindu-l, un 
strigăt îi scăpă, şi groaznicul adevăr îl înţelese într-o clipă, în 
întreaga lui cruzime. Acolo era vârful Piscului şi arborele era cel 
care le servise odinioară ca semnal de recunoaştere între insule. 
Restul paradisului se prăbuşise pentru totdeauna sub ape. 

Catastrofa fusese oribilă. Peste valuri nu mai rămânea decât o 
stâncă abruptă, iar câmpia, acel fermecător rai pe pământ, sonda o 
arăta acum la o sută de braţe în fundul oceanului. 

Ar fi imposibil să descriem întristarea lui Marc şi a tovarăşilor săi. 
Desigur, focul intern produsese noi convulsii şi munca lor de ani de 
zile se prăbuşise într-o clipă. Sonda verifică din plin marele 
dezastru. In jurul muntelui era aceeaşi configuraţie a terenului, pe 
care de sute de ori au admirat-o. 

Călătorii s-au reîntors pe corabie cu inima sfâşiată. Noaptea au 
petrecut-o lângă mica insulă, iar a doua zi s-au îndreptat spre 
vulcan. Ajunşi acolo, au făcut sondaje zadarnice, deoarece până la 
două sute braţe adâncime n-au găsit nimic. „Rancocusul” s-a 
îndreptat atunci spre insula care i-a purtat numele, i-au găsit locul, 
dar muntele fusese înghiţit de ocean. Într-un punct sonda arăta 
zece braţe. Au aruncat iar ancora. In zorii zilei, la pornire, ancora a 
adus o bucată din scheletul unei capre, care fără îndoială păştea pe 
vârful muntelui, în clipă în care cutremurul de pământ a înghiţit 
totul. 

„Rancocusul” luă atunci drumul Stâncilor. Când a ajuns la rada 
de vest, înaintarea nu s-a mai făcut decât cu sonda de mână, de 
frică să nu răsară pe neaşteptate colţurile stâncoase. Marc 
Woolston s-a convins repede, că asemeni primei dăţi, cutremurul 
cel mai violent a avut loc la Pisc. Stâncile au intrat sub apă mult 
mai puţin. Spre seară, când potrivit calculelor s-a ajuns în centrul 
grupului, marinarii din catarge au vestit că se zăreau părţi 
colţuroase, la o jumătate leghe distanţă, în direcţia babordului. 
Vasul a fost oprit şi Marc cu prietenul său Betts au pornit în 
recunoaştere, pe puntea unei şalupe. 

Locul semnalat era vârful Craterului. În mijloc, plumbul sondei a 
atins fundul la douăzeci de braţe. Tot la adâncimea aceea, aşadar, 
dispăruse şi oraşul cu locuitorii săi. Dacă obiectele au plutit pe 
valuri un timp, era destulă vreme de când curenţii le vor fi dus 
departe. 

După patruzeci şi opt de ore de căutări zadarnice, Marc porni cu 


— 235 — 


inima frântă, spre grupul insulelor Betts. Acolo găsi pe tânărul 
Ooroony care dormea liniştit. Nu se ştia nimic de soarta colonilor. 
Toţi kanacii fugiseră pe rând, de pe insula albilor. După plecarea lui 
Marc Woolston amicii poporului au uitat să le mai plătească 
salariile. Fuga a fost generală. Cu câteva luni înainte, avusese loc 
un groaznic cutremur de pământ. Atunci au pierit, probabil, insulele 
vulcanice într-un cataclism imens. 

Woolston lăsă numeroase daruri, tânărului Ooroony şi ridicând 

ancora porni spre Valparaiso, unde vându cu profit întreaga 
încărcătură. De aici reveni la Philadelphia, după o lipsă de nouă 
luni. 
_ Aceste evenimente au format obiectul discuţiilor la reîntoarcere. 
In mintea lui Marc se perindau de multe ori amintirile. El revedea 
naufragiul, primul cutremur, sosirea colonilor, luptele cu indigenii şi 
lupta tuturor pentru fericire. Pe urmă, o ceaţă îi ascundea figurile. 
Răutatea oamenilor, trădarea, procesul, toate dispăreau, aşa cum 
întregul grup de insule fusese înghiţit în imensitatea oceanului. 

Cei care mereu strigă: „Poporul! poporul!” în loc să aducă 
mulţumire cerului pentru tot ceea ce le-a dat, să mediteze adânc. 
Inspăimântaţi-vă, îndrăzneţilor, de puterea imensă a naturii. Lăsaţi 
duşmănia, invidia şi viclenia deoparte. Fugiţi de deşertăciunile 
succesului fluturat dincolo de graniţele pe care le-a fixat 
Dumnezeu. Marele vis al vieţii se mistuie neînțeles, în clipa în care 
rosturile acestei creaţii nu-şi mai au raţiunea de a fi! 


Sfârşit 


— 236 — 


a 


E 
pre e- 
"i 


Proiect Romania Inedit, 2014 


= 2 = 


— 238 —