Jules Verne — Inchipuirile lui Jean-Marie Cabidoulin

Jules Verne 


Închipuirile 
lui Jean Marie Cabidoulin 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010 


-= Bap = EEF = 


Jules Verne 


| 


[i | 


i 


| 


| În | 


|] 


| 


ÎI 


p 


| 


[| 


Jules Verne 


ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN- 
MARIE CABIDOULIN 


I 
O PLECARE ÎNTÂRZIATĂ 
3 


— Hei! căpitane Bourcart, plecarea nu are loc azi? 

— Nu, domnule Brunei, şi mi-e teamă că nu vom putea 
pleca nici mâine... nici chiar peste opt zile... 

— Asta-i foarte neplăcut... 

— Şi mai ales îngrijorător, spuse domnul Bourcart 
clătinând din cap. Saint-Enoch trebuia să fi plecat încă de 
la sfârşitul lunii trecute, pentru a putea ajunge în sezonul 
favorabil în regiunea unde se pescuieşte... Veţi vedea că 
va fi lăsat în urmă de către englezi şi americani. 

— Şi astea toate din cauza celor doi oameni care vă 
lipsesc de la bord? 

— Da... domnule Brunei... de unul din ei nu mă pot lipsi, 
de celălalt, de care m-aş dispensa la nevoie dacă 
regulamentele marinăreşti nu m-ar sili... 

— Oare acesta din urmă să fie dogarul? întrebă domnul 
Brunei. 

— Nu, credeţi-mă, nu el! nu!... Pe corabia mea de dogar 
am la fel de mare nevoie ca şi de pânze, cârmă sau busolă, 
deoarece am două mii de butoaie în cală... 

— Şi din cîţi oameni se compune echipajul lui Saint- 
Enoch, căpitane Bourcart? 

— Ar fi 34, domnule Brunei, dacă echipajul ar fi complet. 
Vedeţi, este mult mai folositor un dogar care să aibă grijă 
de butoaie decât un medic care să îngrijească de oameni! 
Butoaiele au nevoie tot timpul să fie reparate, în timp ce 
oamenii... se repară şi singuri! De altfel oamenii nu suferă 
niciodată de boli pe mare. ` 

— Evident că n-ar trebui să se îmbolnăvească. În aerul 
de mare atât de curat, căpitane Bourcart... şi totuşi 
câteodată... 

— Domnule Brunei, mai va până să am eu un bolnav pe 
Saint-Enoch... 

— Felicitările mele, căpitane. Dar ce să faci? O corabie 
este o corabie şi ca atare trebuie să se supună 
regulamentelor maritime. Când un echipaj are un anumit 
număr de ofiţeri şi de marinari, trebuie să angajeze şi un 
medic... aşa se cade... însă dumneavoastră nu aveţi... 

— Acesta este şi motivul pentru care Saint-Enoch nu se 
află astăzi în dreptul istmului Saint-Vincent. unde ar fi 
trebuit să fie. 

Această discuţie între căpitanul Bourcart şi domnul 
Brunei avea loc pe la 11 dimineaţa, pe digul din Havre, la 


4 


oarecare distanţă de semafor. Cei doi se cunoşteau de 
multă vreme, unul din ei fost căpitan pe vasele de cabotaj, 
ajuns ofiţer de port, şi celălalt comandant al corăbiei cu 
trei catarge Saint-Enoch. Cu câtă nerăbdare aştepta 
acesta din urmă să-şi completeze echipajul pentru a putea 
ieşi în larg! 

Bourcart (Evariste-Simon), în vârstă de cincizeci de ani, 
era foarte prețuit în portul Havre, portul de ataş al navei. 
Celibatar, fără familie, fără rude apropiate, navigând încă 
din copilărie, fusese mus, elev marinar, matelot şi maistru 
militar de marină în serviciul statului. 

După multe călătorii ca locotenent şi ajutor de 
comandant în marina comercială, ajunsese să fie de zece 
ani comandantul vasului Saint-Enoch, o balenieră care-i 
aparţinea pe jumătate, ca asociat al firmei Fraţii Morice. 
Marinar excelent, fiind în acelaşi timp prudent, îndrăzneţ 
şi hotărât, păstra întotdeauna — contrar celor mai mulţi 
dintre colegii săi — o extremă politeţe în funcţiile ce le 
îndeplinea, fără să înjure sau să blesteme, dând ordinele 
într-un mod civilizat. Bineînţeles, nu ajungea până acolo 
încât să-i spună gabierului: „fii bun şi întinde terţarolele 
din vârful catargului", sau cîrmaciului — „fii atât de 
amabil şi ţine direcţia spre dreapta!" Dar se vorbea 
despre el ca despre cel mai politicos căpitan de cursă 
lungă. 

De notat de asemenea că domnul Bourcart, norocos în 
expedițiile făcute, avusese tot timpul rezultate excelente 
şi drumuri fără probleme. Niciodată, nici ofiţerii, nici 
marinarii nu se plinseseră de el. Deci, dacă echipajul lui 
Saint-Enoch nu era complet de data aceasta şi căpitanul 
nu reuşea să-l completeze, acest lucru nu trebuia pus în 
seama lipsei de încredere sau rezervelor din partea 
personalului maritim. 

Bourcart şi Brunei tocmai se opriseră aproape de 
suportul metalic al clopotului de pe terasa semicirculară 
care se afla la capătul digului. Mareometrul indica atunci 
cel mai coborât nivel al refluxului şi catargul fix al 
semnalizărilor nu arbora nici un steag sau fanion, nici o 
navă nu se pregătea să intre sau să iasă şi nici un barcaz 
de pescuit n-ar fi găsit destulă apă în canal în timpul 
mareei de lună nouă. De aceea curioşii nu se aflau pe dig 
ca atunci când marea era înaltă din cauza fluxului. 
Vapoarele din Honfleur, Trouville, Caen şi Southampton 


5 


se aflau legate la pontoanele lor. Până la ora trei după- 
amiaza nu se va face nici o mişcare în avanport. 

Timp de câteva momente, privirile căpitanului Bourcart 
îndreptate spre larg străbătură acest vast sector cuprins 
între îndepărtatele înălţimi ale Ouistrekam-lui şi masivele 
faleze ale farurilor din Heve. Vremea devenea ploioasă, 
cerul se acoperise de nori cenușii plutind foarte sus în 
văzduh. Vântul bătea din nord-est — o briză capricioasă 
care se va înteţi când va începe fluxul. 

Câteva nave străbăteau golful, unele cu pânzele umflate 
spre orizontul din est, celelalte brăzdând spaţiul cu dâre 
de fum. Desigur că domnul Bourcart privea plin de invidie 
pe colegii săi mai norocoşi care părăsiseră portul. Se 
înţelege de la sine că, până şi de la această distanţă, se 
exprima în termeni politicoşi şi nu şi-ar fi permis să-i 
trateze cum ar fi făcut-o un lup de mare. 

— Da, zise el domnului Brunei, aceşti oameni vrednici 
vor avea un drum bun, cu vântul în vergă, în timp ce eu 
mai sunt în bazin şi nu pot porni!... Vezi dumneata, eu 
numesc asta ghinion şi este pentru prima oară că se 
întâmplă aşa ceva. 

— Aveţi răbdare, domnule Bourcart, de vreme ce nu 
puteţi să plecaţi, răspunse râzând domnul Brunei... 

— Dar asta fac de cincisprezece zile nesfârşite! exclamă 
căpitanul 
nu fără oarecare amărăciune. 

— Nu-i nimic! nava are pânze bune şi veţi recâştiga 
repede timpul pierdut... Cu o viteză de 11 noduri, pe un 


vânt bun, străbaţi un drum lung!... Dar spuneţi-mi, 
domnule  Bourcart, nu se simte mai bine doctorul 
Sinoquet? 


— Nu, din păcate! Nu este nimic grav. Reumatismele îl 
ţin la pat nemișcat şi mai durează câteva săptămâni! Cine 
ar fi crezut că un om atât de obişnuit cu marea şi care 
timp de zece ani a cutreierat cu mine toate ţinuturile 
Pacificului o să păţească un asemenea necaz. 

— Ei! insinua ofiţerul de port, poate că s-a îmbolnăvit 
din cauza atâtor călătorii... 

— Aş, de unde! afirmă căpitanul Bourcart. Să capeţi 
reumatism la bordul lui Saint-Enoch! De ce nu holeră sau 
friguri galbene! Cum a putut să-ţi vină o asemenea idee, 
domnule Brunei?... 


Şi domnul Bourcart lăsă să-i cadă braţele, uluit că poţi 
spune o astfel de prostie... Saint-Enoch... o navă aşa de 
bine amenajată, confortabilă şi în care nu pătrunde 
umezeala!... Să capeţi reumatism!... Mai repede ai putea 
să capeţi această boală în sala de consiliu a primăriei sau 
în saloanele subprefecturii decât în cabinele sau în careul 
lui Saint-Enoch! Reumatism! Oare a suferit el vreodată de 
aşa ceva?... Şi totuşi nu părăsea niciodată nava, nici când 
era liber, nici când nava acosta în portul Havre. Să ai un 
apartament în oraş, de ce? când ai locuinţa ta la bord! Şi 
n-ar fi schimbat această locuinţă nici pentru cea mai 
confortabilă cameră de la Hotel de Bordeaux sau 
Terminus! Reumatism? Nu, nici măcar câte o răceală. Şi s- 
a auzit vreodată un strănut la bordul lui Saint-Enoch? 

Şi, întărâtându-se singur, vrednicul nostru comandant ar 
fi continuat mult şi bine pe această temă, dacă domnul 
Brunei nu l-ar fi întrerupt, zicând: 

— Fie, domnule Bourcart, reumatismul doctorului 
Sinoquet nu se datoreşte decât vacanţelor petrecute pe 
uscat! Îl are totuşi, ăsta-i adevărul, şi de aceea nu se 
poate îmbarca... 

— Mai rău, zise domnul Bourcart, este că nu-i pot găsi 
un înlocuitor, în pofida tuturor încercărilor mele... 

— Răbdare, vă repet, trebuie să aveţi răbdare, domnule 
căpitan! 

Veţi sfârşi prin a pune mâna pe un doctor tânăr, dornic 
să cutreiere lumea, setos de călătorii... Ce-ar putea fi mai 
ispititor decât să debutezi cu o minunată expediţie de 
pescuit balene în apele Pacificului! 

— Desigur, domnule Brunei, ar trebui să am numai grija 
să aleg ce-i mai bun... Cu toate astea, nimeni nu se- 
nghesuie şi mă găsesc încă în situaţia de a nu avea cine să 
mânuiască lanseta şi bisturiul, cleştele de dinţi sau 
rindeaua de dogărie! 

— Dar, fiindcă veni vorba, întrebă ofiţerul de port, nu tot 
reumatismul e de vină că nu mai aveţi dogar. 

— Nu! Vrednicul meu Brulard nu se mai poate sluji de 
braţul stâng, care este anchilozat, şi suferă şi de 
picioare... 

— Deci are articulațiile prinse? se informă domnul 
Brunei. 

— Da, se pare că Brulard nu mai este în stare să 
navigheze. Şi, să ştiţi, domnule Brunei, un vas echipat 


7 


pentru pescuitul balenei nu se poate dispensa de un 
dogar, tot aşa cum nu se poate lipsi de harponeri şi prin 
urmare trebuie să găsesc unul cu orice preţ! 

Domnul Brunei se arătă convins că Brulard nu suferea 
de reumatism, deoarece Saint-Enoch se prezenta ca un fel 
de sanatoriu şi că echipajul său călătorea în cele mai bune 
condiţii igienice, după spusele căpitanului. Dar nu era mai 
puţin adevărat că doctorul Sinoquet şi dogarul Brulard nu 
aveau cum să mai ia parte la această expediţie. 

Deodată domnul Bourcart, strigat pe nume, se-ntoarse 
să vadă cine-l cheamă. 

— Dumneata, Heurtaux? zise el strângând prieteneşte 
mâna secundului său. Incîntat să te văd; de data asta te 
aduce o veste bună? 

— Poate, căpitane, răspunse Heurtaux, poate... Vin să-ţi 
comunic că o persoană s-a prezentat la bord... încă de 
acum vreo oră. 

— Un dogar?... un medic? întrebă repede căpitanul 
Bourcart. i 

— Nu ştiu, căpitane. In tot cazul, această persoană 
părea contrariată de faptul că nu te-a găsit... 

— Un om mai în vârstă? 

— Nu, un tânăr, dar va reveni curând... M-am apucat 
deci să vă caut şi cum m-am gândit că vă pot întâlni pe 
dig... 

— Unde mă aflu întotdeauna, Heurtaux, când nu sunt la 
bord... 

— Da, ştiu... Astfel m-am îndreptat spre catargul de 
semnalizare... 

— Ai făcut foarte bine, Heurtaux, zise Bourcart, şi nu voi 
lipsi la 
întoarcerea omului. Domnule Brunei, îmi cer permisiunea 
de a vă părăsi... 

— Mergi, dragă domnule căpitan, răspunse ofiţerul de 
port, presimt că vei ieşi curând din încurcătură... 

— Pe jumătate numai, domnule Brunei, şi asta dacă 
persoana e medic sau dogar! 

Acestea spuse, ofiţerul de port şi căpitanul Bourcart îşi 
strânseră cu căldură mâna. Apoi acesta din urmă, însoţit 
de secund, se-ntoarse pe dig, trecu podul şi ajunse la 
bazinul Comerţului, oprindu-se apoi înaintea pasarelei 
care ducea spre Saint-Enoch. Îndată ce urcară pe punte, 
domnul Bourcart se duse în cabina sa, a cărei uşă dădea 


8 


spre careu şi a cărei fereastră dădea spre dunetă. După ce 
ordonă să fie prevenit de îndată ce soseşte vizitatorul, 
începu să aştepte citind un ziar local. 

Aşteptarea nu fu lungă. Zece minute mai târziu, tânărul 
anunţat se prezentă la bord şi fu dus în careu unde 
căpitanul Bourcart veni în întâmpinarea sa. 

După toate probabilitățile, dacă vizitatorul nu era dogar, 
n-ar fi fost imposibil să fie medic — un medic tânăr de 26 
—27 de ani. 

După ce se schimbară saluturile de rigoare — şi desigur 
că domnul Bourcart nu putea rămâne în urmă pe acest 
teren faţă de persoana care-l onora cu vizita sa — tânărul 
se exprimă în aceşti termeni: 

— Am aflat la Bursă că plecarea navei Saint-Enoch a fost 
întârziată din cauza îmbolnăvirii medicului său obişnuit... 

— Din păcate, e foarte adevărat, domnule... 

— Filhiol e numele meu, sunt doctorul Filhiol, domnule 
căpitan, şi vin să vă ofer serviciile mele pentru a-l înlocui 
pe doctorul Sinoquet la bordul navei dumneavoastră. 

Căpitanul Bourcart află că tânărul vizitator, originar din 
Rouen, aparţinea unei familii de industriaşi din acest. 
oraş. Dorinţa sa era să-şi exercite profesiunea în marina 
comercială. Totuşi, înainte de a intra în serviciul 
Companiei 'Transatlantice, ar fi fost fericit să poată lua 
parte la o expediţie de pescuit balene şi să debuteze astfel 
cu o navigaţie anevoioasă în apele Pacificului. Putea 
prezenta cele mai bune referinţe. Căpitanul Bourcart n- 
avea decât să ia informaţii despre el la diverşi comercianţi 
sau armatori din Havre. 

Domnul Bourcart îl cercetase cu atenţie pe doctorul 
Filhiol, care avea o înfăţişare plăcută şi simpatică. Nu 
încăpea nici o îndoială că era un om viguros care avea şi 
un caracter hotărât. Căpitanul se pricepea. Un om voinic 
şi sănătos ca ăsta nu va căpăta reumatism pe navă. De 
aceea îi spuse imediat: 

— Domnule, veniţi la momentul potrivit, nu vă ascund 
acest lucru şi, dacă, ceea ce de altfel sunt sigur dinainte, 
informaţiile despre dumneavoastră sunt favorabile, 
sunteţi angajat. Veţi putea începând chiar de mâine să vă 
instalaţi pe Saint-Enoch şi cred că n-o să vă pară rău... 

— Sunt sigur, domnule căpitan, răspunse doctorul 
Filhiol. Înainte să luaţi informaţii despre mine, vă 
mărturisesc că am luat eu despre dumneavoastră. 


9 


— Şi ai făcut foarte bine, spuse domnul Bourcart. Dacă 
nu trebuie niciodată să te îmbarci fără pesmeţi, cu atât 
mai puţin trebuie să-ţi înscrii numele în registrul unei 
nave fără să ştii cu cine ai de-a face. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Aţi avut dreptate, domnule Filhiol, şi, dacă nu mă- 
nşel, informaţiile pe care le-aţi primit au fost în favoarea 
mea. 

— Toate, în adevăr, şi vreau să sper că cele ce le veţi 
primi despre mine vor fi la fel de bune. 

Era limpede că atât căpitanul Bourcart, cât şi tânărul 
doctor, dacă se-ntreceau în sinceritate, o făceau şi în ceea 
ce priveşte politeţea. 

— V-aş pune încă o singură întrebare, reluă domnul 
Bourcart. Aţi mai călătorit pe mare, domnule doctor? 

— Am făcut câteva scurte traversări ale Canalului 
Mânecii. 

— Şi nu v-aţi simţit rău? 

— Nu, deloc şi cred că nu mă voi simţi niciodată rău pe 
mare. 

— Sunteţi de acord că un medic trebuie să ia în 
consideraţie această eventualitate? 

— Desigur, domnule Bourcart... 

— Acuma nu trebuie să vă ascund că expedițiile noastre 
de pescuit sunt grele şi periculoase! Nu suntem cruţaţi de 
neplăceri, adesea de lipsuri de tot felul şi ele constituie 
ucenicia aspră a vieţii de marinar... 

— Ştiu, domnule căpitan, şi nu mi-e teamă de această 
ucenicie... 

— Şi expedițiile noastre nu sunt numai primejdioase, 
domnule Filhiol, dar sunt şi lungi câteodată... Aceasta 
depinde de împrejurări mai mult sau mai puţin prielnice... 
Cine ştie dacă Saint-Enoch n-ar putea rămâne pe mare doi 
sau trei ani fără să se-ntoarcă. 

— Va reveni când va reveni, domnule căpitan, şi 
esenţialul este să readucă în port pe toţi cei ce i-a luat cu 
el la plecare! 

Domnul Bourcart nu putea fi decât foarte satisfăcut de 
sentimentele doctorului exprimate în acest fel şi desigur 
că se vor înţelege bine în toate privinţele dacă referinţele 
luate vor permite angajarea lui. 

— Domnule, îi spuse el, nu voi avea decât să mă felicit 
de a fi intrat în legătură cu dumneavoastră şi, începând de 


10 


mâine, după ce voi fi primit informaţiile, sper că numele 
dumneavoastră va figura în jurnalul de bord. 

— La revedere deci, domnule căpitan, răspunse 
doctorul, dar pe când plecarea? 

— Plecarea ar putea fi chiar şi mâine, la mareea de 
seară, dacă voi fi reuşit să-l înlocuiesc pe dogar, cum am 
reuşit cu doctorul... 

— Ah! nu aveţi încă întreg echipajul, domnule căpitan? 

— Nu, din nefericire, domnule Filhiol, şi este imposibil 
să mai pot conta pe sărmanul Brulard... 

— Este bolnav? 

— Da, dacă poţi fi considerat bolnav când ai un 
reumatism care-ţi înţepeneşte braţele şi picioarele... Şi, 
totuşi, fiţi sigur că nu l-a căpătat pe Saint-Enoch... 

— Dar cred, domnule căpitan, că pot să vă recomand eu 
un dogar... 

— Dumneavoastră? 

Şi căpitanul Bourcart era gata, ca de obicei, să exprime 
mulţumiri premature la adresa acestui providenţial 
doctor. I se părea că a şi început să audă răsunând 
loviturile ciocanului de lemn pe doagele butoaielor din 
cală. Dar, din păcate, bucuria lui fu de scurtă durată şi 
clătină jalnic din cap după ce domnul Filhiol adăugă: 

— Nu v-aţi gândit încă la meşterul Cabidoulin? 

— Jean-Marie Cabidoulin... din strada Tournettes? 
Exclamă domnul Bourcart. 

— Chiar el!... Ar putea oare exista doi Cabidoulin la 
Havre sau chiar în altă parte? 

— Jean-Marie Cabidoulin, repetă căpitanul Bourcart. 

— În persoană... 

— Şi cum de îl cunoaşteţi dumneavoastră pe Cabidoulin? 

— Pentru că eu l-am căutat şi îngrijit... 

— Atunci... şi el... este bolnav? Există o epidemie la 
dogari... 

— Nu, liniştiţi-vă, domnule căpitan... o rană la degetul 
mare, care acum este vindecată şi care nu-l mai poate 
împiedica să mânuiască rindeaua... Este un om sănătos, 
cu o constituţie bună, destul de robust pentru vârsta lui 
de vreo cincizeci de ani şi care s-ar potrivi foarte bine la 
nevoile navei. 

—  Fără-ndoială, răspunse domnul  Bourcart. Din 
nefericire, dacă îl cunoaşteţi pe Jean-Marie Cabidoulin, îl 


11 


cunosc şi eu şi cred că nici un căpitan n-ar consimţi să-l 
îmbarce... 

— De ce? 

— Îşi cunoaşte bine meseria şi a luat parte la destule 
expediţii de pescuit. Ultima datează de vreo cinci-şase 
ani... 

— Mi-aţi putea spune, domnule Bourcart, pentru ce 
lumea nu mai vrea să ştie de el? 

— Pentru că este o cobe, domnule Filhiol, pentru că tot 
timpul prezice calamităţi şi catastrofe... pentru că, 
auzindu-l, când faci o călătorie pe mare, că are să fie 
ultima ta călătorie, din care nu te vei mai întoarce! Şi apoi 
mai vorbeşte mereu despre monştri marini pe care 
pretinde că i-a văzut... şi pe care îi va mai întâlni!... Vezi 
dumneata, domnule Filhiol, acest om este capabil să 
demoralizeze un întreg echipaj!... 

— Sunteţi serios, domnule căpitan, sau glumiţi? 

— Foarte serios! 

— Totuşi... în lipsa altuia şi pentru că aveţi nevoie de un 
dogar... 

— Ştiu prea bine că în lipsa altuia... şi totuşi la acest 
dogar nu m-aş fi gândit niciodată!... În fine, când nu poţi 
porni spre nord... te îndrepţi spre sud... şi, dacă meşterul 
Cabidoulin ar voi... dar nu va fi de acord... 

— Se poate totuşi încerca... 

— Nu... n-are rost... şi apoi Cabidoulin... Cabidoulin! 
Repetă domnul Bourcart... 

— Dacă am merge să vorbim cu el? propuse domnul 
Filhiol. Căpitanul Bourcart şovăia, încurcat, încrucişa şi îşi 
desfăcea braţele, gândindu-se dacă să meargă sau nu; 
cîntărea alternativele şi clătina din cap ca şi cum se găsea 
într-un moment când trebuia să decidă dacă să o ia sau nu 
pe un drum greşit. În fine, dorinţa de a putea porni cât 
mai curând posibil îl împinse să accepte mai mult decât 
orice altceva. 

— Să mergem, răspunse el. 

După o clipă, amîndoi părăsiră bazinul comerţului şi se 
îndreptară spre locuinţa dogarului. 

Jean-Marie Cabidoulin era acasă, în odaia lui de la 
parter, care se găsea în fundul unei curţi. Era un om 
voinic, în vârstă de 52 de ani. li primi îmbrăcat cu 
pantaloni de catifea reiată şi surtuc, purtând pe cap o 
şapcă de lutru. Îşi pusese un şorţ lung, cafeniu pentru ca 


12 


să lucreze. Nu avea prea mult de lucru şi, dacă nu ar fi 
strâns ceva bani, n-ar fi putut face în fiecare seară partida 
lui de manila la cafeneaua din faţă cu un pensionar 
bătrân, fost gardian de faruri la Heve. 

Jean-Marie Cabidoulin era la curent cu tot ce se 
petrecea în Havre, sosirea şi plecarea transatlanticelor, 
schimbarea piloților, ştiri de pe mare, în fine cu tot ce se 
vorbea pe dig în timpul mareelor de zi. Meşterul 
Cabidoulin îl cunoştea deci de mult pe căpitanul Bourcart, 
încât, imediat ce-l văzu pe pragul atelierului, exclamă: 

— Ei bine, Saint-Enoch tot mai stă acostat la cheu în 
bazinul Comerţului, blocat ca şi cum ar fi prins de 
gheţuri?... 

— Da, meştere Cabidoulin, răspunse cam sec căpitanul 
Bourcart. 

— Şi fără doctor? 

— Ți-l prezint pe doctor. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule Filhiol? 

— Chiar eu şi, dacă l-am însoţit pe domnul Bourcart, a 
fost ca să te rog să te îmbarci cu noi... 

— Să mă îmbarc? Să mă îmbarc, repetă dogarul 
strângând în mână ciocanul. 

— Da, Jean-Marie Cabidoulin... zise căpitanul Bourcart. 
Nu este oare ispititor să faci un ultim drum pe o navă 
bună în tovărăşia unor oameni de treabă? 

— Dar, domnule Bourcart, nu m-aş fi aşteptat la o 
asemenea propunere! Ştiţi foarte bine că sunt la pensie... 
Nu mai navighez decât pe străzile din Havre, unde nu 
există nici ciocniri, nici pericol de furtuni... şi vreţi?... 

— Mai gândeşte-te, meştere Cabidoulin. Nu ai încă 
vârsta să mucegăieşti pe geamandura dumitale, să stai 
nemişcat ca un vechi ponton pe fundul unui port! 

— Ridică ancora, Jean-Marie, ridică ancora! spuse şi 
doctorul Filhiol în glumă, ca să-l ajute pe domnul 
Bourcart. 

Meşterul Cabidoulin făcu o mutră gravă, luându-şi 
probabil chipul de cobe şi cu o voce surdă răspunse: 

— Ascultă-mă bine, domnule căpitan, şi dumneata de 
asemenea, doctore Filhiol... este o idee pe care am avut-o 
întotdeauna şi care nu mi-o va scoate nimeni din cap... 

— Ce idee? întrebă domnul Bourcart. 

— Aceea că, tot navigând, sfârşeşti cu siguranţă prin a 
naufragia mai devreme sau mai târziu!... Desigur că Saint- 


13 


Enoch are un comandant bun... are un echipaj bun... Văd 
că va avea şi un doctor bun, dar am convingerea că, dacă 
m-aş îmbarca, am să trec prin peripeții prin care n-am mai 
trecut niciodată. 

— Nu mai spune!... exclamă domnul Bourcart. 

— Aşa cum vă prevestesc, afirmă meşterul Cabidoulin, 
nişte peripeții groaznice! De aceea mi-am promis să-mi 
termin liniştit viaţa pe uscat!... 

— Haide, astea-s închipuiri, zise doctorul Filhiol. Nu 
toate navele sunt sortite să piară cu oameni şi bunuri cu 
tot... 

— Nu, fără-ndoială, replică dogarul, dar ce vreţi, am eu 
aşa, o presimţire... că, dacă aş porni pe mare, nu mă voi 
mai întoarce. 

— Haida-de, Jean-Marie Cabidoulin, răspunse căpitanul 
Bourcart, nu-i serios ceea ce spui... 

— Ba-i foarte serios şi, între noi fie vorba, nu mai am de 
ce să fiu curios. N-am văzut oare, în timpul cât am 
călătorit pe mare, ţările calde, ţările reci, insulele 
Pacificului şi Atlanticului, aisberguri, banchize. 

—  Felicitările mele, n-ai a te plânge, zise doctorul 
Filhiol. 

— Şi ştiţi ce mai am de văzut? 

— Ce, meştere Cabidoulin? 

— Ceea ce n-am văzut încă... un monstru groaznic, 
marele şarpe al mării. 

— Pe care n-o să-l vezi niciodată... afirmă domnul Filhiol. 

— De ce? 

— Pentru că nu există!... Am citit tot ce s-a scris despre 
aceşti pretinşi monştri marini şi repet că şarpele de mare 
nu există! 

— Există! exclamă dogarul cu un glas atât de pătruns, 
încât n-ar fi avut nici un rost să-l contrazici. 

Pe scurt, după multe stăruinţe, convins până la urmă de 
salariul mare oferit de căpitanul Bourcart, Jean-Marie 
Cabidoulin se decise să facă o ultimă expediţie de pescuit 
şi chiar în aceeaşi seară se prezentă cu sacul în spinare la 
bordul lui Saint-Enoch. 


II 
SAINT-ENOCH 


14 


A doua zi, la 7 noiembrie 1863, Saint-Enoch părăsi 
portul Havre remorcat de Hercule, care-l scoase în larg în 
timpul fluxului. Vremea era destul de proastă. Nori joşi şi 
zdrenţuiţi goneau pe cer mânaţi de un vânt tare din nord- 
vest. 

Nava căpitanului Bourcart, cu o capacitate de circa 550 
de tone, era înzestrată cu toate uneltele întrebuințate în 
mod obişnuit pentru dificilul pescuit al balenelor din 
meleagurile îndepărtate ale Pacificului. Cu toate că fusese 
construită cu zece ani în urmă, se ţinea bine pe orice 
timp. Echipajul se ocupase întotdeauna să fie în perfectă 
stare atât velatura, cât şi coca şi tocmai terminase 
curățirea şi vopsirea la dana portului. 

Saint-Enoch, o corabie cu trei catarge, avea ca pânze 
trinca, vela mare, randa, gabierul mic şi gabierul mare, 
gabierul artimon, vela în cruce, artimon, rândunica mare 
şi rândunica mică, rândunica artimon, focul mare şi mic, 
focul săgeţii, zburătorii, velastraiurile şi bonetele. 

În aşteptarea plecării, domnul Bourcart montase la locul 
lor uneltele pentru vânarea balenelor. Patru baleniere 
erau fixate la locurile lor; la babord a secundului, precum 
şi ale primului şi celui de al doilea locotenent, iar la 
tribord cea a căpitanului. Alte patru de schimb erau 
aşezate pe cavaleţii de lemn ai punţii. Între arborele 
trinchet şi arborele mare, în faţa bocaportului au fost 
instalate, una lângă alta, cele două oale de fier 
împrejmuite cu un zid de cărămizi. Acestea servesc la 
topirea grăsimii. În spatele oalelor, două găuri proiectate 
în acest scop serveau la ieşirea fumului şi, în faţă, ceva 
mai jos de gura oalelor, două cuptoare slujeau la 
întreţinerea focului de dedesubtul lor. 

Iată şi lista ofiţerilor şi oamenilor echipajului îmbarcaţi 
pe Saint-Enoch: 

Căpitanul Bourcart (Evariste-Simon), vârsta 50 de ani 

Secundul Ffeurtaux (Jean-Frarftrois), 40 de ani 

Primul locotenent Coquebert (Yves), 32 de ani 

Al doilea locotenent Allotte (Romain), 27 de ani 

Şeful echipajului Ollive (Mathurin), 45 de ani 

Pescar harponer Thiebaut (Louis), 37 de ani 

Pescar harponer Kardek (Pierre), 32 de ani 

Pescar harponer Durut (Jean), 32 de ani 

Pescar harponer Ducrest. (Alain), 31 de ani 

Doctorul Filhiol, 27 de ani 


15 


Dogarul Cabidoulin (Jean-Marie), 52 de ani 

Fierarul Thomas (Gille), 45 de ani 

Dulgherul Ferut (Marcel), 36 de ani 

Opt mateloţi 

Unsprezece elevi marinari 

Un şef ospătar 

Un bucătar 

In total 34 de oameni, adică personalul obişnuit al unei 
baleniere de tonajul navei Saint-Enoch. 

Aproape jumătate din echipaj era alcătuită din mateloţi 
normanzi şi bretoni. Doar dulgherul Ferut era originar din 
Paris, cartierul Belleville, unde exercitase meseria de 
maşinist la diverse teatre din Capitală. 

Ofițerii mai fuseseră în expediţii la bordul lui Saint- 
Enoch şi se arătau vrednici de toată lauda. Aveau 
calităţile cerute de această meserie. In expediţia 
precedentă parcurseseră meleagurile din nordul şi sudul 
Pacificului. Călătorie fericită s-ar putea spune, căci timp 
de 44 de luni cât durase, nu avusese loc nici un incident 
grav; expediţia fusese de asemenea rodnică, deoarece 
nava adusese două mii de butoaie de ulei care se 
vânduseră la un preţ bun. 

Secundul Heurtaux se dovedea foarte priceput în ce 
privea reparaţiile de la bord. După ce servise în calitate 
de aspirant auxiliar în marina de stat, se îmbarcase apoi 
pe vase comerciale şi acum naviga aşteptând să ajungă 
comandant de navă. Trecea pe drept cuvânt ca un bun 
marinar şi era foarte sever în materie de disciplină. 

Despre primul locotenent, Coquebert, şi cel de al doilea 
locotenent, Allotte, şi ei excelenți ofiţeri, nu era nimic de 
spus, dacă nu că desfăşuraseră un zel extraordinar, 
aproape imprudent, în urmărirea balenelor; luptau cu 
vitejie şi îndrăzneală; căutau să se întreacă în muncă şi-şi 
riscau în mod aventuros balenierele, în pofida 
recomandărilor şi ordinelor ferme ale căpitanului de a fi 
prudenţi. Dar pasiunea pescarului la pescuit este la fel cu 
a vânătorului la vânat — o atracţie irezistibilă, o ardoare 
instinctivă. Cei doi locotenenţi le transmiteau, chiar prea 
mult, aceste sentimente şi oamenilor din subordine, mai 
ales locotenentul Romain Allotte. 

Câteva cuvinte despre şeful echipajului Mathurin Ollive. 
Acest om mic de stat, slab şi nervos, foarte rezistent la 
oboseală, priceput la treabă, numai ochi şi urechi, poseda 


16 


calităţile speciale care caracterizează pe căpitanii din 
marina de război. Cu siguranţă, între cei aliaţi la bord, el 
se interesa cel mai puţin de prinderea balenelor. Dacă o 
navă era înzestrată special pentru acest fel de pescuit sau 
pentru transportul altor mărfuri dintr-un port într-altul, o 
considera înainte de toate o navă şi şefului Ollive nu-i 
păsa decât de problemele de navigaţie. Căpitanul 
Bourcart îi acorda o mare încredere, pe care de altfel o 
merita. 

Cât despre cei opt mateloţi, cei mai mulţi dintre ei 
luaseră parte la precedenta cursă a lui Saint-Enoch şi 
alcătuiau un echipaj sigur şi foarte experimentat. 

Dintre cei 11 elevi marinari nu erau decât doi care 
debutau în această aspră expediţie a marelui pescuit. 
Aceşti băieţi, între 14 şi 18 ani, care îşi făcuseră practica 
în marina comercială, aveau să fie întrebuinţaţi alături de 
mateloţi la armarea balenierelor. 

Mai rămâneau fierarul Thomas, dogarul Cabidoulin, 
dulgherul Ferut, bucătarul şi şeful ospătar. In afară de 
dogar, toţi făceau parte din personalul navei de trei ani 
încoace şi-şi cunoşteau bine îndatoririle. Trebuie adăugat 
că meşterii Ollive şi Cabidoulin se ştiau de multă vreme 
deoarece navigaseră deseori împreună. Astfel, primul, 
obişnuit cu maniile celui de-al doilea, îl întâmpină cu 
aceste cuvinte: 

— Ei, bătrâne, ai venit deci! 

— Da, zise celălalt. 

— Mai faci o încercare? 

— Precum vezi. 

— Şi tot nu ţi-a ieşit din cap blestemata de idee că se va 
sfârşi rău? 

— Foarte rău, răspunse serios dogarul. 

— Bine, zise Mathurin Ollive, sper că ai să ne scuteşti de 
prezicerile tale... 

— Poţi fi sigur de contrariul! 

— Atunci te priveşte, dar dacă ni se-ntâmplă vreo 
nenorocire... 

— Ar însemna că nu m-am înşelat, replică Jean-Marie 
Cabidoulin. 

Cine ştie dacă dogarului nu începea să-i pară rău că a 
acceptat oferta căpitanului Bourcart? 

Îndată ce Saint-Enoch trecu de dig, vântul avind 
tendinţa de a se înteţi, s-a dat ordin să se întindă 


17 


gabierele, din care şeful echipajului scoase două terţarole. 
Apoi, imediat ce Hercule desprinse remorca, gabierele 
fură întinse şi de asemenea focul mic şi vela artimon, iar 
în acelaşi timp căpitanul Bourcart dispuse să se lege mura 
trincăi. 

În aceste condiţii, corabia putea să manevreze spre 
nord-est în aşa fel, încât să poată ocoli capul istmului 
Barfleur. 

Vântul îl obliga pe Saint-Enoch să navigheze aproape de 
țărm cu viteză mai mică. De altfel mersul navei era bun şi 
chiar la vânt de cinci carturi înainta cu zece mile pe oră. 

A trebuit să navigheze aproape de țărm trei zile înainte 
de a putea să-l debarce pe pilot la Hougue. Din acest 
moment mersul navei deveni normal în timp ce cobora pe 
Canalul  Mînecii. Băteau vânturi prielnice pentru 
navigaţie. Căpitanul Bourcart, după ce ordonă să se 
întindă rândunicile, velastraiurile şi zburătorii, putu să 
constate că Saint-Enoch nu pierduse nimic din calităţile 
sale nautice. Greementul fusese aproape în întregime 
refăcut în vederea acestei expediții în regiunile 
îndepărtate, în care o navă suportă solicitări foarte 
obositoare. 

— Timp frumos, mare liniştită şi vânt prielnic, spuse 
domnul Bourcart doctorului Filhiol, cu care se plimba pe 
dunetă. Iată o traversare care începe bine, lucru rar când 
trebuie să străbaţi Canalul Mînecii în acest anotimp! 

— Felicitările mele, căpitane, răspunse doctorul, dar ne 
aflăm abia la începutul călătoriei. 

— Oh! Ştiu, domnule Filhiol, nu ajunge să începi cu bine 
o călătorie, important este s-o termini cu bine! Nu vă fie 
teamă, avem o navă bună sub picioarele noastre şi, dacă 
n-a fost lansată chiar ieri, nu înseamnă că nu are o cocă 
solidă şi un greement bun... Pretind chiar că oferă mai 
multă garanţie decât o navă nouă şi credeţi-mă că-i 
cunosc destul de bine valoarea. 

— Aş adăuga, căpitane, că nu e vorba numai să facem o 
călătorie excelentă. Trebuie ca aceasta să dea şi foloase 
serioase, ceea ce nu depinde nici de corabie, nici de 
ofiţeri şi nici de echipaj... 

— Este aşa cum spuneţi, răspunse căpitanul. Balena se 
iveşte sau nu... Trebuie să avem noroc ca în orice 
împrejurare şi şansa nu se poate comanda. Te întorci cu 
butoaiele pline sau cu ele goale, bineînţeles!... Dar Saint- 


18 


Enoch este la a cincea sa expediţie de când a ieşit din 
şantierele din Honfleur şi cele precedente s-au soldat 
toate în favoarea sa... 

— Semn bun, căpitane. Şi socotiți să începeţi pescuitul 
când ajungeţi în Pacific? 

— Vreau, domnule Filhiol, să profit de toate ocaziile şi, 
dacă vom întâlni balene în Atlantic, înainte de a trece de 
Cap, bărcile noastre se vor grăbi să le vâneze. Totul este 
să le observi la mică distanţă şi să ajungi să le prinzi fără 
să pierzi prea mult timp în drum, respectând ruta. 

Câteva zile după plecarea din Havre, domnul Bourcart 
organiză serviciul de veghe: doi oameni la catarge, unul la 
trinchet şi celălalt la arborele mare. Acest serviciu era 
îndeplinit de harponeri şi mateloţi, în timp ce elevii 
marinari făceau cu rândul la timonă. 

De altfel, pentru a fi gata la nevoie, fiecare balenieră 
primi armamentul necesar pescuitului. Dacă deci o balenă 
ar fi semnalată în apropierea navei, n-aveau decât să 
coboare ambarcaţiunile, ceea ce s-ar efectua în câteva 
minute. Dar asemenea eventualitate nu se prevedea 
înainte ca Saint-Enoch să ajungă în plin Atlantic. 

Îndată ce văzu că se află la capătul Canalului Mânecii, 
căpitanul Bourcart urmă drumul spre vest pentru a putea 
ocoli Ouessant. In momentul când pământul Franţei 
trebuia să dispară, el i-l arătă doctorului Filhiol. 

— La revedere! exclamară amândoi. 

Adresând acest salut de ultimă oră ţării lor, se întrebau 
desigur câte luni, câţi ani vor trece poate înainte de a o 
revedea... 

Vântul bătând destul de tare spre nord-est, Saint-Enoch 
nu avu decât să slăbească scotele pentru a o lua spre 
capul Ortegal de la capătul limbii de pământ din nord- 
vestul Spaniei. Nu va mai fi nevoie să treacă prin golful 
Gascogne, unde drumul unei corăbii mici se face cu mari 
riscuri, când vântul suflă din larg şi o împinge spre coastă. 
De câte ori navele care nu reuşesc să ţină direcţia sunt 
obligate să se adăpostească în porturile franceze sau 
spaniole! 

Când căpitanul şi ofiţerii săi se stringeau la ora mesei, 
se discuta desigur despre ce se va întâmpla în această 
nouă expediţie. Ea debuta în condiţii prielnice. Nava se va 
găsi în plin sezon în regiunile de pescuit şi domnul 


19 


Bourcart arăta atâta încredere, încât putea s-o sădească 
în sufletele celor mai rezervaţi. 

— Dacă ţinem seama, declară el într-o zi, că plecarea 
noastră a fost întârziată cu 15 zile şi că acum ar fi trebuit 
să fim în dreptul insulelor Ascension şi Sfânta Elena, ar fi 
o mare nedreptate să ne plângem... 

— Cu condiţia, replică locotenentul Coquebert, cu 
condiţia ca vântul să sufle din direcţia bună cel puţin o 
lună şi atunci vom câştiga uşor timpul pierdut. 

— Totuşi, zise domnul Heurtaux, păcat că tânărul nostru 
doctor n-a avut mai devreme excelenta idee de a se 
îmbarca pe Saint-Enoch. 

— Şi eu regret, replică vesel domnul Filhiol, căci nu 
puteam găsi nicăieri o primire mai călduroasă şi o 
societate mai plăcută. 

— Părerile de rău n-au nici un rost, prieteni! zise 
domnul Bourcart. Ideile bune nu vin totdeauna când vrei... 

— Nici balenele, exclamă Romain Allotte. Aşa că, atunci 
când sunt semnalate, trebuie să fii pregătit... 

— De altfel, remarcă doctorul, nu numai medicul lipsea 
personalului de pe Saint-Enoch, lipsea şi dogarul... 

— E adevărat, răspunse căpitanul Bourcart, şi să nu 
uităm că dumneavoastră sunteţi acela, dragă domnule 
Filhiol, care mi-a vorbit de Jean-Marie Cabidoulin. Desigur 
că fără intervenţia dumneavoastră nu m-aş fi gândit nici 
un moment să mă duc la el... 

— În fine, se află la bord, încheie domnul Heurtaux şi 
asta-i esenţialul. Dar aşa cum îl cunosc, n-aş fi crezut 
niciodată că va consimţi să-şi părăsească prăvălia şi 
butoaiele... În mai multe rânduri, cu toate avantajele ce i 
se ofereau, a refuzat să plece pe mare şi trebuie că aţi 
avut darul convingerii... 

— Ei bine, zise căpitanul Bourcart, n-am întâmpinat o 
prea mare împotrivire... Spunea că e sătul de navigaţie... 
A avut şansa să fi scăpat cu bine până acum... De ce să 
puie soarta la încercare? Totdeauna sfârşeşti prin a-ţi lăsa 
oasele... Trebuie să ştii să te opreşti la timp... Pe scurt, 
cunoaşteţi cu toţii văicărelile acestui om vrednic! Şi apoi 
pretenţia că a văzut tot ce se putea vedea în cursul unei 
expediţii de pescuit... 

— Niciodată n-ai văzut totul, declară locotenentul 
Allotte, şi, în ceea ce mă priveşte, aştept totdeauna 
întâmplări noi... neobişnuite... 


20 


— Ceea ce ar fi neobişnuit, aş zice chiar de necrezut... 
afirmă domnul Bourcart, ar fi ca norocul să-l părăsească 
pe Saint-Enoch. Asta ar însemna ca expediţia de faţă să 
nu fie la fel de bună ca cele dinainte, din care am avut 
mari beneficii! Să primim, cum se zice, o lovitură pe la 
spate, iar nava noastră să nu aducă plinul său de balene şi 
de grăsime! Sunt însă foarte liniştit în această privinţă! 
Trecutul garantează viitorul şi, atunci când Saint-Enoch 
se va înapoia în bazinul comerţului, va avea cele 2 000 de 
butoaie pline ochi. 

Şi, pe legea mea, dacă l-ar fi auzit vorbind cu încrederea 
lui de nezdruncinat, chiar şi Jean-Marie Cabidoulin şi-ar fi 
zis, poate, că cel puţin în această expediţie nu avea să se 
teamă de nici un risc, atât de norocoasă era nava 
căpitanului Bourcart! 

După ce ajunse în sud-est în dreptul înălțimilor capului 
Ortegal, Saint-Enoch, favorizat de condiţiile atmosferice, 
se-ndrepta spre Madere pentru a trece apoi între Azore şi 
insulele Canare. La această latitudine, echipajul găsi un 
climat excelent, o temperatură medie, îndată ce trecură 
de tropice înainte de insulele Capului Verde. 

Ceea ce-l făcea pe căpitanul Bourcart, pe ofiţerii şi 
mateloţii săi să se mire, era că până atunci nu putuseră 
urmări nici o balenă. Dacă zăriră câteva de două-trei ori, 
ele erau la o distanţă atât de mare, că n-avea rost să 
coboare bărcile. Ar fi fost vreme şi osteneală pierdute fără 
nici un rezultat; mai bine să ajungă în regiunile de pescuit 
într-un timp cât mai scurt, fie pe mările din Noua 
Zeelandă — foarte solicitate în această epocă a anului — 
fie pe cele din Pacificul septentrional. lată de ce nu 
trebuiau să întârzie. 

Navele din porturile Europei, ca să ajungă în Oceanul 
Pacific, pot alege între două căi aproape egale ca parcurs: 
fie să treacă pe la Capul Bunei Speranţe din sudul Africii, 
fie să ocolească pe la capul Horn din sudul Ţării de Foc. 
Aşa se întâmpla atâta timp cât încă nu se deschisese 
Canalul Panama. Dar, în ce priveşte drumul pe la capul 
Horn, trebuia coborât până la paralela 55 a emisferei 
meridionale unde sunt furtuni puternice. Fără-ndoială, e 
mai bine ca o navă să se angajeze prin sinuozităţile 
strâmtorii Magellan şi să evite astfel marile furtuni ale 
capului. În ce priveşte corăbiile, ele nu s-ar putea 
aventura fără să aibă nesfârşite întârzieri, mai ales când 


21 


este vorba să treacă prin această strâmtoare de la est 
spre vest. 

În general este deci mult mai avantajos s-o iei pe la 
sudul Africii, apoi prin Oceanul Indian şi Marea de Sud, 
unde în numeroase porturi ale coastei australiene te poţi 
adăposti uşor până în Noua Zeelandă. 

Căpitanul Bourcart alesese mereu acest drum în 
precedentele sale călătorii şi o făcu şi acum. Nici nu avu 
nevoie să se îndrepte mult spre vest, fiind slujit de un vânt 
neschimbător şi după ce depăşi insulele Capului Verde, 
întâlni curând Ascension şi, după câteva zile, Sfânta- 
Elena. 

La această epocă a anului, dincolo de Ecuator, regiunile 
Atlanticului sunt foarte umblate. Nu se scurgeau nici 48 
de ore fără ca Saint-Enoch să nu întâlnească câteva 
vapoare care treceau cu mare viteză sau câte unul din 
acele clipere iuți şi subţiri, singurele care se pot lua la 
întrecere cu steamerul. Dar căpitanul Bourcart n-avea 
timp să le dea lecţii de cumpănire. De cele mai multe ori, 
se arătau numai pentru a ridica pavilionul care le indica 
naționalitatea şi de obicei nu aveau de transmis sau de 
primit nici un fel de informaţii maritime. 

Din insula Ascension, trecând între ea şi coastă, cei de 
pe Saint-Enoch n-au putut să zărească decât vârfurile 
vulcanilor care se-nalţă deasupră-i. Ajunsă în dreptul 
insulei Sfânta-Elena, nava o lăsă în urmă la tribord, la o 
distanţă de trei sau patru mile. Din tot echipajul, doctorul 
Filhiol era singurul care n-o văzuse şi timp de o oră 
privirea sa nu se putu desprinde de piscul Dianei, 
deasupra văgăunei unde se găsea închisoarea Longwood. 

Timpul, destul de schimbător, deşi direcţia vântului era 
constantă, favoriza mersul navei care, fără să-şi schimbe 
murele, n-avea nevoie decât să strânga sau să întindă din 
pânze. Oamenii de veghe postați pe vergi erau numai 
ochi. Şi totuşi balenele nu se iveau; ele se găseau probabil 
mai la sud la câteva mile depărtare de Cap. 

— La naiba, căpitane, spunea câteodată dogarul, nu era 
nevoie să mă îmbarcaţi dacă n-am de lucru la bord... 

— Va veni timpul... repeta domnul Bourcart. 

— Sau nu va veni, răspundea dogarul clătinând din cap, 
şi nu vom avea nici un butoi plin când vom ajunge în Noua 
Zeelandă... 


22 


— E posibil, meştere Cabidoulin, dar îl vom umple 
acolo... O să ai destulă treabă, fii sigur! 

— Cândva, domnule căpitan, balenele mişunau în partea 
asta a Atlanticului... 

— De... recunosc şi este sigur că vor fi din ce în ce mai 
puţine, ceea ce este destul de trist! 

Într-adevăr, oamenii de veghe abia semnalară două-trei 
balene — una dintre ele destul de mare. Din nefericire, 
aflându-se prea aproape de navă, se scufundară 
numaidecât şi apoi nu se mai văzură. Cu viteza mare cu 
care înoată aceste cetacee, pot străbate o mare distanţă 
înainte de a reveni la suprafaţă. Coborând balenierele ca 
să le urmăreşti, ar fi însemnat să te expui la o mare 
oboseală fără şanse serioase de reuşită. 

Ajunseră la Capul Bunei Speranţe pe la mijlocul lunii 
decembrie. La acea vreme, de-a lungul coastei Africii 
întâlneai multe nave care aveau ca destinaţie marea 
colonie engleză. Se întâmpla rar ca orizontul să nu fie 
brăzdat de fumul vreunui bastiment. 

De mai multe ori, în timpul călătoriilor precedente, 
domnul Bourcart se oprise în portul Capetown, când 
Saint-Enoch se-ntorcea din expediţie, şi putuse vinde 
acolo o parte din încărcătură. N-avură deci de ce să 
coboare pe uscat. Corabia ocoli sudul Africii, ale cărei 
ultime înălţimi rămaseră în urmă cu vreo cinci mile la 
babord. Capul Bunei Speranţe se numea la început, pe 
bună dreptate, Capul Furtunilor. De data aceasta îşi 
justifică vechea denumire, cu toate că emisfera 
meridională se găsea în plină vară. Saint-Enoch trebui să 
înfrunte vânturi puternice care-l siliră să meargă cu viteză 
redusă. Totuşi suferi o mică întârziere şi câteva avarii fără 
mare importanţă, pe care meşterul Cabidoulin n-avu cum 
să le ia drept semne rele. Apoi, profitând de curentul 
antarctic care se-ndreaptă spre est înainte de a devia în 
apropierea insulelor Kerguelen, putu să-şi continue 
drumul în condiţii favorabile. 

În ziua de 30 ianuarie, puţin după răsăritul soarelui, 
unul din oamenii de veghe strigă de pe vergile arborelui 
trinchet: 

— Pământ pe direcţia vântului. 

Calculele căpitanului Bourcart situau vasul la 76 grade 
longitudine la est de meridianul Parisului şi la 37 grade 


23 


latitudine sudică, adică în apropierea insulelor Amsterdam 
şi Saint-Paul. 

La două mii de mile de aceasta din urmă, Saint-Enoch se 
opri. Pirogele secundului Heurtaux şi locotenentului 
Alloite fură trimise aproape de coastă cu undiţe şi plase, 
căci peşte se găseşte cât vrei pe lângă malurile insulei. In 
adevăr, după-amiază ele se întoarseră cu o cantitate de 
peşte de bună calitate şi de languste, nu mai puţin 
gustoase, care alcătuiră masa pentru câteva zile. 

După insuia Saint-Paul, după ce schimbă direcţia spre 
paralela 40, dus de un vânt care-i asigura viteza de 70— 
80 de leghe în 24 de ore, Saint-Enoch ajunse în dimineaţa 
zilei de 15 februarie la Snares, în partea de sud a Noii- 
Zeelande. 


III 
PE COASTA DE EST A NOII-ZEELANDE 


De vreo treizeci de ani balenierele exploatează aceste 
meleaguri ale Noii Zeelande unde pescuitul dă roade 
deosebit de bogate. În această perioadă a anului, era 
poate locul din Pacific unde balenele apăreau la suprafaţă 
în număr mare. Doar că sunt de obicei împrăştiate şi rar 
le întâlneşti în apropierea navei. Totuşi, preţul acestei 
specii de cetacee este atât de mare, încât căpitanii nu mai 
vor să ţină seama de oboseala şi de primejdiile la care te 
supune dificila lor captură. 

Tocmai asta-i explica domnul Bourcart doctorului 
Filhiol, când Saint-Enoch ajunse în dreptul insulei Tawai- 
Pounamou, marea insulă meridională a arhipelagului neo- 
zeelandez. 

— Desigur, adăugă el, o navă ca a noastră, dacă-i surâde 
norocul, ar putea să-şi facă aici plinul în câteva 
săptămâni. Dar ar trebui ca timpul să fie mereu frumos şi 
în aceste locuri eşti la cheremul unor furtuni zilnice, care 
sunt de o violenţă extraordinară. 

— Nu există pe insulă porturi în care să fie uşor să te 
refugiezi? întrebă domnul Filhiol. 


24 


— Fără-ndoială că sunt şi numai pe litoralul estic se 
găsesc Dunedin, Oamari, Akaroa, Christchurch, Blenheim, 
pentru a nu le înşira decât pe cele principale. Este însă 
adevărat că balenele nu vin să se zbenguie pe lângă 
porturi şi trebuie să le cauţi la câteva mile în largul 
mării... 

— Oricum, domnule căpitan, nu aveţi de gând să vă 
opriţi puţin în unul din porturi înainte de a pune echipajul 
la treabă? 

— Intenţia mea este să rămân trei sau patru zile, pentru 
a putea să reînnoim proviziile, mai ales cu carne 
proaspătă, ceea ce ar constitui o variaţie la sărăturile pe 
care le consumăm de obicei... 

— Şi unde are să arunce Saint-Enoch ancora? 

— În portul Akaroa. 

— Şi când va ajunge acolo? 

— Mâine dimineaţă. 

— Aţi mai oprit în acest port? 

— De mai multe ori... Cunosc trecerile şi, în caz de 
furtună mare, sunt sigur că găsesc un adăpost excelent. 

Totuşi, deşi cunoştea atât de bine locul, nu putu să 
ajungă în port decât cu mare greutate. Când începu să se 
zărească uscatul, Saint-Enoch trebui să manevreze cu 
vântul în faţă pe o briză puternică. Apoi, când nu mai avea 
de făcut decât două volte ca să intre în canal, mura 
focului mare se rupse şi fu nevoit să se întoarcă în larg. 

De altfel, vântul se înteţea, marea devenea furioasă şi 
după-amiază le fu cu neputinţă să ajungă la Akaroa. 
Nevrând să rămână în timpul nopţii prea aproape de 
coastă, căpitanul Bourcart retrase vasul până la şase 
seara, apoi reveni mai aproape reducând pânzele la una 
singură, şi aşteptă să se facă ziuă. 

A doua zi, la 17 februarie, Saint-Enoch putu în fine să 
intre pe acest canal întortocheat, strâns între două coline 
destul de înalte, care duce la Akaroa. Pe țărm apărură 
câteva ferme şi pe coasta colinelor se vedeau boi şi vaci 
care păşteau pe păşuni grase. 

După ce naviga pe o distanţă de opt mile şi jumătate, tot 
manevrând, Saint-Enoch aruncă ancora puţin înainte de 
amiază. 

Akaroa aparţine peninsulei Banks, care se desprinde de 
coasta Tawai-Pounamou, mai jos de paralela 44. Ea 
formează o anexă a provinciei Canterbury, una din cele 


29 


două mari părţi ale insulei. Oraşul nu era încă decât un 
mic târg zidit în dreapta strâmtorii, în faţa munţilor 
înşiraţi pe celălalt mal cât vedeai cu ochii. În această 
parte trăiau băştinaşii Maori în mijlocul unor păduri 
minunate de brazi care furnizau lemnul pentru 
construcţiile maritime. În orăşel locuiau trei mici colonii 
de englezi, germani şi francezi aduşi aici în 1840 de nava 
Robert de Paris. Guvernul concesionase acestor colonişti 
o anumită porţiune de terenuri, acordându-se câştigul pe 
care îl vor dobândi din exploatarea pământului. Astfel, 
lângă coastă s-au însămânţat ogoare cu grâu şi s-au 
cultivat, în jurul numeroaselor case de lemn, grădini în 
care cresc diverse specii de legume şi fructe — mai ales 
piersici, în mare cantiate şi foarte gustoase. 

I n locul unde ancoră Saint-Enoch se putea vedea un fel 
de ghiol în mijlocul căruia se afla o insuliţă pustie. Acolo 
se aflau câteva nave, între care şi una americană — Zireh 
Swif, care capturase un număr de balene. Domnul 
Bourcart se duse la bordul acestei nave să cumpere o 
lădiţă cu tutun, deoarece provizia sa începuse să scadă. În 
general, tot timpul escalei fu întrebuințat pentru a reînnoi 
rezervele de apă sau lemne şi pentru a curăţi coca. Apa 
dulce era procurată de lângă colonia engleză, dintr-un mic 
izvor limpede. Lemnul fu tăiat pe malul drept al canalului 
locuit de Maori. Aceştia începură chiar să se 
împotrivească, pretinzând o despăgubire. Atunci păru 
preferabil să se aprovizioneze de pe celălalt mal, unde 
lemnul nu costa decât oboseala de a-l dobori şi a-l tăia. 
Cât despre carnea proaspătă, bucătarul o găsea cu 
uşurinţă şi mai multe vite tăiate sau vii trebuiau să fie 
ambarcate în momentul plecării. 

Două zile după sosirea lui Saint-Enoch, o balenieră 
franceză — Caulaincourt — intra în portul Akaroa, cu 
pavilionul în vârful catargului. La politeţe trebuie răspuns 
cu politeţe. Când căpitanul Bourcart voi să arboreze 
pavilionul său, văzu însă că se-negrise de la praful de 
mangal cu care erau acoperite toate lăzile pentru a 
distruge şobolanii care se-nmulţiseră îngrozitor de la 
plecarea din Havre şi care împuţiseră nava. 

Marcel Ferut susţinea că trebuie să te fereşti să omori 
aceste animale inteligente. 

— Şi de ce? întrebă odată unul dintre elevii marinari. 


26 


— Pentru că, dacă Saint-Enoch ar fi în pericol de a 
naufragia, ne-ar preveni. 

— Şobolanii? 

— Da, şobolanii, care ar fugi. 

— Cum? 

— Înot... replică glumeţul dulgher. 

În aceeaşi după-amiază, domnul Bourcart, totdeauna cel 
mai politicos dintre oameni, îl trimise pe domnul Heurtaux 
la bordul lui Caulaincourt pentru a transmite scuzele sale 
de a nu fi putut răspunde la salut cu pavilionul său care, 
din tricolor, devenise unicolor şi încă ce unicolor! Un 
pavilion negru! 

Escala lui Saint-Enoch dură patru zile. In afara orelor de 
serviciu, căpitanul Bourcart găsi că e bine să lase 
echipajul să meargă în oraş. Cu toate că exista riscul ca 
unii să nu se mai întoarcă, deoarece în aceste locuri sunt 
foarte căutaţi oameni care despică buşteni în lung. 

Aici pădurile sunt nesfârşite, ceea ce determină pe 
marinari să părăsească vasul. 

De data aceasta însă echipajul fu complet la ora 
reglementară şi nici unul nu lipsea la apelul făcut în ziua 
plecării. 

Dacă oamenii nu avuseseră bani pentru cumpărături, s- 
au desfătat cel puţin gratuit cu piersicile pe care coloniştii 
francezi le-au îngăduit să le culeagă, precum şi cu un vin 
gustos preparat din aceste fructe. 

La 22 februarie domnul Bourcart dădu ordine pentru 
pregătirea plecării. Nu mai intenţiona să revină la Akaroa 
decât în cazul unei furtuni căreia nava sa n-ar fi putut să-i 
facă faţă. De altfel, în această dimineaţă, discutînd cu 
secundul, cei doi locotenenţi, doctorul Filhiol şi şeful 
echipajului, zise: 

— Expediția noastră, dacă împrejurările nu se vor 
opune, se va compune din două etape. În primul rând vom 
pescui în regiunile din Noua Zeelandă timp de cinci sau 
şase săptămâni. În al doilea rând, Saint-Enoch va pleca 
spre țărmurile Californiei de sud, unde în această 
perioadă a anului cred că va fi uşor să ne completăm 
încărcătura. 

— Ei! spuse domnul Heurtaux. nu s-ar putea întâmpla să 
he făcem plinul de ulei în mările Noii-Zeelande? 


2V, 


— Nu cred, răspunse domnul Bourean. Am discutat cu 
căpitanul navei americane... După părerea lui, balenele au 
şi pornit spre regiunile nordice... 

— Acolo unde vor merge, vom şti să le prindem, zise 
locotenentul Coquebert. Bizuiţi-vă pe mine, am să le iau 
urma, oricât de departe se vor duce. 

— Şi vă rog să credeţi, domnule căpitan, zise Romain 
Allotte, că şi eu voi ţine pasul cu camaradul meu... 

— Stărui, prieteni, zise domnul Bourcart, ca ambiția de 
a vă întrece unul pe celălalt să nu vă facă să comiteţi 
imprudenţe! Deci rămâne stabilit că, după regiunile Noii 
Zeelande, să urmeze meleagurile californiene de sud, 
unde de multe ori am pescuit cu bune rezultate. Apoi... 
vom vedea ce vom face, după împrejurări. Tu ce gândeşti, 
Ollive? 

— Cred, domnule căpitan, răspunse acesta, că Saint- 
Enoch se va îndrepta unde veţi dori să-l conduceţi, chiar şi 
până la marea Bering. Cât despre balene, vă urez să 
pescuiţi cu duzinile. Dar acest lucru îi priveşte pe şefii de 
baleniere şi pe harponeri şi nu pe şeful echipajului. 

— Bine, bătrânul meu camarad, replică surâzător 
domnul Bourcart, dacă asta-i părerea ta, rămii la ea, aşa 
cum Jean-Marie Cabidoulin rămâne la a lui! Lucrurile îşi 
vor urma cursul orişicum. 

— Şi eu cred la fel, zise Ollive. 

— Fiindcă veni vorba, tot vă mai luaţi peste picior tu şi 
cu dogarul? 

— Da, domnule căpitan. Cu mania lui de a prezice 
nenorociri, Cabidoulin crede că va sfârşi prin a mă 
înspăimânta. Dar îl cunosc de multă vreme şi m-am 
obişnuit cu el!... Cu atât mai mare este prostia lui, cu cât a 
scăpat teafăr din toate călătoriile pe care le-a făcut! Mai 
bine rămânea ancorat la el, în dugheană, în mijlocul 
butoaielor... 

— Lasă-i să trăncănească, Ollive, răspunse căpitanul 
Bourcart. Toate astea nu sunt decât vorbe! Jean-Marie 
Cabidoulin este totuşi un om de treabă! 

După-amiază. Saint Enoch manevră sub un vânt prielnic 
la patru mile de Akaroa, când o primă balenă fu semnalată 
de harponerul Louis 'Thiebault. Era ora două şi acest 
cetaceu mare respira la mică distanţă. Domnul Bourcart 
opri imediat nava. Apoi se lansară două din cele patru 
baleniere, cea a locotenentului Coquebert şi cea a 


28 


locotenentului Allotte. Ofițerii coborâră şi se aşezară în 
fundul bărcilor. Harponerii Durut şi Ducrest luaseră loc 
înainte pe puntea teugii. Unul din mateloţi apucă vâsla din 
pupa şi patru oameni începură să tragă la ramele laterale. 

Cu rivna care-i însufleţea, cei doi locotenenţi ajunseră 
aproape în acelaşi timp la locul de unde puteau să 
lanseze harponul şi să împungă balena. 

De harpon este prinsă o parâmă de circa trei sute de 
braţe, bine înfăşurată şi pusă într-un hârdău din mijlocul 
ambarcaţiunii, în aşa fel ca nimic să nu stingherească 
desfăşurarea ei. Cei doi harponeri lansară harpoanele. 
Atinsă în partea stângă, balena fugi cu o neînchipuită 
iuţeală. În acest moment, cu toate precauţiunile luate, 
parâma locotenentului Coquebert se-ncurcă şi fură siliţi s- 
o taie. Romain Allotte rămase singur pe urmele 
animalului, camaradul său fiind nevoit — nu fără părere 
de rău — să părăsească vânătoarea. 

În acest timp baleniera era trasă fără a se putea 
împotrivi izbiturii la suprafaţa valurilor, în timp ce vâsla 
din spate o ferea de devieri bruşte. Când balena se 
scufundă în apă pentru prima oară, i se dădu parâmă, în 
aşteptarea reapariţiei ei la suprafaţă. 


29 


Balena, în loc să răsufle singe. scoase ca 
de obicei apă curată pe nări 


“eee E DROP NOD, cea ma 
ad ui ARE e A A y rap Ay, 

Ea S FUG. af À, KT 

-x x Poy o J 

a . 2 m și 

d ? > Pa ARA 

Mi, & ză Se ai 


__—  Atenţiune! Atenţiune! strigă locotenentul Allotte. 
Îndată ce se va ivi, eu arunc cu o lance şi tu ţinteşti în 
acelaşi timp cu cealaltă. 

— Totu-i gata, răspunse harponerul aşezat în faţă, pe 
punte. La bordul balenierelor este obiceiul să ai totdeauna 
la tribord, odată cu două harpoane de schimb şi trei lăncii 
ascuţite ca un brici. La babord sunt aşezate şi cangea 
toporişca care servesc la tăierea arterelor balenei când 
aleargă cu o viteză atât de mare, încât ar fi cu neputinţă 
să te afli la remorca ei fără a primejdui siguranţa 
ambarcaţiunii. Atunci, zic oamenii de meserie, „trebuie 
lucrat cu lancea”. 

În momentul în care balena ieşi la suprafaţă la mică 
distanţă, baleniera trase cu putere de parâmă şi se 
apropie de ea. Atât locotenentul cât şi harponerul 
aruncară lăncile. Cum acestea nu atinseseră însă organe 
esenţiale, balena în loc să sufle sânge, scoase ca de obicei 
apă curată pe nări, fugind în direcţia nord-est. Aveau deci 
certitudinea că nu era rănită mortal. 

La bordul lui Saint-Enoch căpitanul şi echipajul 
urmăreau cu cel mai mare interes peripeţiile acestei 
vânători, care putea să se prelungească. Într-adevăr, nu 
era imposibil ca animalul să încerce să scape timp de 
câteva ore. Domnul Bourcart îndreptă nava mai aproape 
de pirogă de care-l despărţeau cel puţin două mile. 

Ambarcaţiunea alerga cu o viteză fantastică. După cât îl 
cunoşteau pe cel de-al doilea locotenent, el nu se va 
resemna să-şi părăsească prada, în pofida sfaturilor pe 
care le primise. Cât despre Yves Coquebert, după ce 
descurcă parâma, se pregătea să-l ajungă pe camaradul 
său. 

După o jumătate de oră le-a fost uşor să constate că 
balena începea să obosească. Scufundările ei nu durau 
decât câteva minute, dovadă că nu mai putea să respire. 

Romain Allotte, profitând de faptul că viteza ei scăzuse, 
strânse parâma şi, când fu ajuns din urmă de locotenentul 
Coquebert, harponerul Ducrest reuşi să taie una din 
înotătoarele balenei cu ajutorul toporiştii; alte lovituri îi 
fură date în coastă. După o ultimă scufundare, reapăru 
lovind apa cu o putere aşa de mare, încât una din bărci 
era să se răstoarne. În fine, scoase capul din apă şi suflă 
roşu, ceea ce arăta apropiatu-i sfârşit. 


31 


Totuşi, trebuia să te fereşti de ultimele zvârcoliri ale 
unui animal atât de puternic. În astfel de momente, 
balenierele sunt în mare primejdie şi o lovitură de coadă 
ajunge să le sfarme. De data aceasta, cei doi locotenenţi 
fură destul de îndemânateci ca să le ferească de vreo 
ameninţare, iar balena, după ce se întoarse pe o coastă, 
începu să plutească remorcată la suprafaţa mării. 

Cele două ambarcaţiuni se găseau atunci la mai mult de 
o milă şi jumătate de Saint-Enoch care manevră imediat 
ca să le economisească din drum. Hula creştea din cauza 
vântului care bătea din nord-vest. De altfel, balena 
capturată — o balenă enormă — avea o asemenea 
greutate, încât oamenii ar fi avut mari dificultăţi s-o 
deplaseze. Se-ntâmpla câteodată ca balenierele să fie 
trase la o distanţă de câteva leghe de navă. În acest caz, 
dacă merg împotriva curentului, sunt obligate să 
priponească balena cu ajutorul unei ancore mari şi 
animalul nu-i remorcat decât atunci când curentul ia 
direcţia inversă. 

Acum n-avură nevoie să aştepte. Pe la patru Saint-Enoch 
putu să se apropie până la câteva cabluri. Cele două 
baleniere traseră lângă navă şi, înainte de ora cinci, 
balena fu legată de-a lungul bordului. 

Locotenentul Allotte şi oamenii săi primiră felicitări din 
partea întregului echipaj. Animalul era într-adevăr 
impresionant de mare. Măsura aproape 22 de metri 
lungime şi avea o circumferință de 12 metri în spatele 
aripilor pectorale, ceea ce presupunea o greutate de cel 
puţin 70 de mii de kilograme. 

—  Felicitările mele, Allotte, felicitările mele! repeta 
domnul Bourcart. Iată un început fericit şi nu ne-ar trebui 
prea multe balene de această mărime, pentru a ne umple 
cala. Ce părere ai dumneata, meştere Cabidoulin ? 

— După părerea mea, răspunse dogarul, de la acest 
animal am umple cu ulei cel puţin o sută de butoaie şi, 
dacă cumva mă înşel cu zece, înseamnă că nu mai sunt în 
stare să cântăresc din ochi ca mai înainte. 

Fără-ndoială că Jean-Marie Cabidoulin se pricepea 
destul de bine ca să nu facă nici o greşeală. 

— Astăzi, zise atunci căpitanul Bourcart, e prea târziu. 
Vine refluxul, vântul se moaie şi vom rămâne aici cu o 
velatură redusă. Legaţi însă bine balena. Mâine ne vom 
ocupa cu tăierea ei. 


32 


Noaptea trecu calmă şi Saint-Enoch nu trebui să facă 
nici o manevră. Îndată ce răsări soarele, echipajul îşi 
împărţi munca; în primul rând se trecu la verificarea 
uneltelor pentru a vira balena spre vinci. li petrecură un 
lanţ pe sub aripa de sus, apoi înfăşurară cu el balena în 
aşa fel ca să nu poată aluneca. După ce harponerii 
înlăturară cealaltă aripă, mateloţii trecură la barele 
vinciului pentru a trage animalul. Aşa se întoarce singur 
pe spate şi operaţia se va face fără dificultate. Când 
balena se află în poziţia necesară, îi desfăcură capul în 
patru; buzele care fură tăiate şi agăţate pe un cârlig uriaş; 
gâtul şi limba care căzură împreună pe punte peste 
bastingaj; apoi capătul botului pe care sunt fixate 
fanoanele, în număr niciodată mai mic de cinci sute. 

Această muncă ceru cel mai mult timp, căci pentru a 
avea ultima parte a gâtului, trebuie să tai cu ferăstrăul 
osul destul de mare şi foarte tare care leagă capul de 
trup. În plus, meşterul Cabidoulin supraveghea toată 
treaba, iar echipajul se pricepea şi el. 

Îndată ce cele patru bucăţi ale capului fură depozitate 
pe punte, oamenii se ocupară să scoată grăsimea balenei, 
după ce o tăiaseră în felii mari, groase de un braţ şi lungi 
de 8—9 picioare. 

Când cea mai mare parte fu la bord, mateloţii putură să 
taie coada şi să arunce spre larg ce rămăsese din schelet. 
Se strânseră apoi cioturile de pe care era mai uşor de 
desfăcut grăsimea odată aflate pe punte, decât când 
trupul balenei plutea legat de coasta navei. 

Toată dimineaţa, fără a pierde nici o clipă, oamenii 
executară această muncă anevoioasă şi domnul Bourcart 
puse să fie reluată pe la ora unu, după masa de prânz. 

Mateloţii se apucară atunci să despice capul monstruos. 
Când harponerii răsturnară pe punte cele patru bucăţi, 
marinarii desprinseră cu toporul fanoanele care sunt mai 
mult sau mai puţin lungi, după grosimea lor. Dintre aceste 
lame fibroase şi cornoase, primele sunt scurte şi înguste, 
apoi se fac mai late când se apropie de mijlocul 
maxilarului şi se-ngustează din nou în fundul gurii. 

Înşirate cu o perfectă regularitate, îmbucate unele într- 
altele, ele formează un fel de grilaj sau plasă care reţine 
peştişorii şi planctonul cu care se hrănesc balenele. După 
scoaterea fanoanelor, Jean-Marie Cabidoulin le transportă 
lângă dunetă. Nu mai era nevoie decât să le cureţi, pentru 


33 


a desprinde materia albă care provine din gingie şi este 
de calitate superioară. 

Cât despre grăsimea conținută de creier, ea fu luată şi 
pusă deoparte. În fine, după ce goliră capul de toate 
părţile utilizabile, aruncară rămăşiţele în mare. In restul 
timpului şi în ziua următoare, echipajul se ocupă cu 
topirea grăsimii. Cum oamenii de veghe nu mai semnalară 
altă balenă, n-avură de ce să pregătească balenierele şi 
toată lumea luă parte la muncă. Meşterul Cabidoulin puse 
oamenii să rânduiască o mulţime de hârdaie pe punte 
între arborele mare şi teuga de la prova. După ce aşezară 
grăsimea în hârdaie bucată cu bucată, ea fu supusă unei 
presiuni mecanice pentru a se fragmenta în aşa fel încât 
să poată intra în oalele cuptorului unde trebuia să fie 
topită la foc. Apoi resturile — „escrabul" cum se mai zice 
— va servi la întreţinerea focului de la cuptor cât timp va 
funcţiona pentru topirea întregii grăsimi, transformînd-o 
în ulei. După ce vor termina, nu vor mai avea decât să 
umple butoaiele din cală. 

Această manoperă nu prezintă nici o dificultate. Ea 
constă în a lăsa să curgă printr-o deschizătură mică 
lichidul într-un vas plasat în interior cu ajutorul unui 
furtun de pânză care are un robinet la capăt. 

Cu asta treaba se isprăveşte şi reîncepe în aceleaşi 
condiţii când bărcile capturează alte balene. 

Seara, după ce înmagazinaseră uleiul, domnul Bourcart 
îl întrebă pe meşterul Cabidoulin dacă nu s-a înşelat în ce 
priveşte cantitatea de ulei dată de animal. 

— Nu, căpitane, zise dulgherul. Am scos 115 butoaie. 

— Aproape exact! exclamă doctorul Filhiol. Ei bine, dacă 
nu vezi, nu crezi! 

— De acord, răspunse Heurtaux, şi dacă nu mă-nşel 
această balenă a fost una din cele mai mari pe care am 
capturat-o vreodată. 

— O ispravă grozavă a locotenentului Allotte! adăugă 
căpitanul Bourcart. Dacă o repetă de zece ori, aproape că 
ne-am făcut plinul! 

După cum se vede, pronosticurile optimiste ale 
domnului Bourcart păreau a se adeveri în pofida 
prezicerilor funeste ale lui Jean-Marie Cabidoulin. 

Aceste regiuni ale Noii Zeelande sunt pe bună dreptate 
foarte căutate, înaintea sosirii lui Saint-Enoch, mai multe 
nave englezeşti şi americane se întorseseră după expediţii 


34 


excelente. Balenele de aici se lăsau mai uşor capturate ca 
altele. Deoarece au capul mai puţin fin, poţi să te apropii 
de ele, fără să le atragi atenţia. Din nefericire, vijeliile 
sunt atât de dese şi teribile pe aceste mări, că aproape în 
fiecare noapte trebuie să stai în larg cu majoritatea 
pânzelor strânse, ferindu-te să nu eşuezi. 

În timpul celor patru săptămâni pe care domnul 
Bourcart le petrecuse în apropierea Noii-Zeelande, 
echipajul captură unsprezece balene. Două fură prinse de 
secundul Heurtaux, trei de locotenentul Coquebert, patru 
de locotenentul Allotte şi două de căpitan. Dar nu fuseseră 
atât de mari şi profitabile ca prima. De altfel, suflătorii 
începeau să plece spre regiunile mai nordice. Astfel Saini- 
Enoch, neavând decât 900 de butoaie cu ulei, trebuia să 
caute ale regiuni de pescuit. Căpitanul Bourcart se gândi 
să plece în golful Iles, colonie engleză aşezată pe litoralul 
de est al lui lIka-Na-Maoui, insulă septentrională a 
arhipelagului. Poate că acolo îşi va putea dubla 
încărcătura înainte de a ajunge la coastele occidentale ale 
Americii. 

În acest golf, Saint-Ennch s-ar şi aproviziona cu cartofi, 
mult mai uşor decât în împrejurimile din Akarao, unde 
această legumă nu este cultivată decât în cantitate mică. 

Nava plecă în seara de 29 martie şi după două zile intră 
în golful Ues. Ancora fu aruncată la adâncimea de zece 
braţe, la mică distanţă de coastă. 

În acest port făceau escală mai multe baleniere, care se 
pregăteau să părăsească Noua-Zeelandă. 

Îndată ce strânseră pânzele, căpitanul Bourcart se 
informă unde ar putea găsi cartofi. I se zise de o fermă din 
interior, aflată la o depărtare de vreo douăsprezece mile. 
Cei doi locotenenţi plecară imediat cu un englez drept 
ghid. 

Bărcile urcară un râu întortochiat, care curgea între 
două coline înalte. 

De-a lungul râului se puteau observa case de lemn 
locuite de maori. Erau înconjurate de grădini bogate în 
legume, pe care indigenii le schimbă bucuros pe haine de 
fabricaţie europeană. 

La capătul râului se afla o fermă unde se găseau 
puzderie de cartofi. Cumpărară cât aveau nevoie şi-i 
băgară în mai mulţi saci de împletitură. Întorcându-se la 
bord în aceeaşi seară, ambarcaţiunile aduseră în plus o 


35 


cantitate de stridii de calitate excelentă, culese de pe 
stâncile de la mal. Adevărat ospăț pentru careu şi pentru 
popota echipajului! A doua zi, ospătarul navei putu să-şi 
procure ceapă din grădinile populaţiei maori. 

Ofițerii şi mateloţii lui Saint-Enoch n-avură de ce să se 
plângă în timpul acestei escale. Primiţi pretutindeni cu 
ospitalitate, intrau în casele locuitorilor, unde li se 
ofereau răcoritoare; nu limonadă sau bere — indigenilor 
nu le plac asemenea băuturi — ci nişte pepeni verzi 
gustoşi, care le umpleau grădinile, şi smochine nu mai 
puţin bune, care atârnau cu grămada pe crengile 


copacilor. 
Domnul Bourcart nu rămase decât trei zile în golful Iles. 
Știind că 


balenele părăseau aceste regiuni, luă măsurile necesare 
pentru următoarea lungă traversare de aproape patru mii 
de mile. 

În adevăr, Saint-Enoch trebuia să-şi încheie în golful 
Sainte-Marguerite, pe coasta de sud a Californiei, 
expediţia care începuse aşa de promiţător. 

Când i se repeta dogarului acest lucru, murmura printre 
dinţi: 

— Începutul este începutul, să aşteptăm sfârşitul... 

— Să aşteptăm sfârşitul, răspunse meşterul Ollive, 
ridicând din umeri. 


IV 
STRĂBĂTÂND PACIFICUL 


La 3 aprilie, în zori, Saint-Enoch părăsi portul din golful 
Iles. Nu-i mai lipseau pentru aprovizionare decât nucile de 
cocos, păsările şi nişte porci. Neputînd să şi le procure din 
cele două escale din Noua Zeelandă, căpitanul Bourcart 
îşi propunea să ajungă într-una din insulele Arhipelagului 
Navigatorilor, unde asemenea articole de consum se 
găsesc cu siguranţă. 

Vântul bătea din direcţia cea bună şi cele 900 de mile 
care despart Ika-Na-Maoui de tropicul Capricornului fură 
străbătute în opt zile cu pânzele întinse şi mura la babord. 

În acea zi, 12 aprilie, răspunzînd unei întrebări pe care 
i-o adresase doctorul Filhiol, domnul Bourcart zise: 

— Da, ne aflăm poate în locul dintre paralela 23 şi 
meridianul 175, unde Oceanul Pacific are cea mai mare 


36 


adâncime. În cursul sondajelor care au fost făcute de pe 
nava Penguin s-au depănat 4 900 de braţe de saulă, fără 
să se atingă fundul. 

— Credeam, zise doctorul Filhiol, că abisurile cele mai 
mari se află în mările Japoniei... 

— Eroare, declară căpitanu Bourcart. Aici sunt locuri 
mai adânci cu 245 de braţe, ceea ce dă un total de nouă 
mii de metri... 

— Ei, răspunse doctorul Filhiol, măsoară cât munţii din 
Himalaia: 8 600 metri Dhaulagiri! din Nepal sau 9 000 
metri Chamalari din Boutan... 

— Iată, iubite doctor, o comparaţie foarte instructivă. 

— Ea demonstrează, domnule căpitan, că cele mai înalte 
vârfuri de pe Pământ nu egalează hăurile submarine. În 
timpul formării sale, când globul nostru avea tendinţa să- 
şi ia forma definitivă, depresiunile au dobândit mai mare 
însemnătate decât ridicăturile scoarţei şi poate că aceste 
adâncimi nu vor fi niciodată cunoscute cu exactitate. 

Trei zile după aceea, la 15 aprilie, după ce trecuse de 
insulele Samoa din arhipelagul Navigatorilor, Saint-Enoch 
ancora la câteva cabluri de insula Savai, care este una 
dintre cele mai mari ale acestui grup. 

Vreo doisprezece indigeni, însoţindu-l pe regele lor, se 
urcară la bord, împreună cu un englez care le servea de 
interpret. Băştinaşii erau aproape goi. Nici regele lor nu 
era mai îmbrăcat decât supuşii. Dar o cămaşă de pânză pe 
care căpitanul Bourcart i-o dădu în dar nu întârzie să 
acopere goliciunea regală, după ce suveranul se 
încăpăţână la început să-şi treacă picioarele prin mâneci... 

Bărcile trimise la țărm, după sfatul englezului, aduseră 
la înapoiere un transport de nuci proaspete. 

După apusul soarelui, Saint-Enoch viră ancora, de teamă 
să nu fie prea aproape de coastă şi manevră apoi în larg 
toată noaptea. 

Odată cu sosirea zorilor, căpitanul Bourcart se-ntoarse 
şi aruncă ancora în locul unde fusese în ziua precedentă. 
Băştinaşii dădură şefului ospătar vreo douăzeci de broaşte 
țestoase foarte frumoase, cam tot atâţia porci din soiul 
celor mici şi o cantitate însemnată de păsări. Aceste 
provizii fură plătite cu obiecte ieftine, foarte căutate de 


1 Înălţimea exactă a acestui munte este de 8172 metri 


37 


samoezi, şi in special cu cuțite de proastă calitate, cu 
preţul de cinci soli? bucata. 

La trei zile după plecare, oamenii de veghe semnalară o 
ceată de caşaloţi care zburdau la o distanţă de 4—5 mile 
la babord. Vântul bătea slab şi Saint-Enoch ieşea cu 
greutate în larg. Se şi făcuse târziu, aproape de ora cinci. 
Cu toate acestea, căpitanul Bourcart nu vru să piardă 
ocazia de a captura unul sau mai multe exemplare din 
aceste animale. Două baleniere fură coborâte imediat, una 
a secundului Heurtaux şi cealaltă a locotenentului 
Coquebert. In ele luară loc aceşti ofiţeri cu harponerii şi 
mateloţii lor. Cu ajutorul ramelor, marea fiind destul de 
calmă, se-ndreptară spre grupul de caşaloţi. 

De pe dunetă, căpitanul Bourcart şi doctorul Filhiol 
aveau să urmărească cu mult interes peripeţiile 
pescuitului. 

— Este mult mai dificil decât pescuitul balenelor, zise 
domnul Bourcart, şi aduce un câştig mai mic. Îndată ce 
unul dintre caşaloţi este harponat, eşti adesea obligat să-i 
dai parâmă, căci se scufundă la mare adâncime cu o 
repeziciune extraordinară. Dar, dacă baleniera a reuşit să 
ţină parâma strâns în timpul primei scufundări, ai aproape 
certitudinea că ai prins prada. Odată ieşită la suprafaţă, 
toporişca şi lancea o ucid imediat. 

Aşa s-a şi întâmplat în acea zi. Cele două baleniere nu 
putură să atingă decât un singur caşalot de mărime 
mijlocie deşi există unii a căror lungime o depăşeşte pe-a 
unei balene. 

Noaptea începuse să se lase şi, cum se ridicau nori la 
est, era imprudent să întârzii. Aşa că seara echipajul se 
ocupă doar de acest unic exemplar. 

După două zile nu mai avu rost să încerce să pescuiască 
aici. Caşaloţii dispăruseră şi Saint-Enoch, servit de un 
vânt prielnic, îşi reluă drumul spre nord-est. 

În acea zi apăru o altă navă, care urma aceeaşi direcţie, 
la o dis- tanţă de trei sau patru mile. Era o corabie cu trei 
catarge a cărei naţionalitate n-o puteai recunoaşte la o 
depărtare atât de mare. Cu toate acestea, după forma pe 
care o avea coca şi câteva detalii în ce priveşte velatura, 
părea să fie engleză. 

În mijlocul zilei se dezlănţui una din vijeliile de la vest la 
est, foarte primejdioase prin violenţa dacă nu prin durata 


2 Sol: monedă peruviană 


38 


lor, provocând naufragii, dacă navele nu sunt pregătite să 
le înfrunte. 

Într-o clipă marea se montă şi valurile măturau bordul. 
Căpitanul Bourcart trebui să schimbe direcţia pentru a 
ţine piept rafalelor de vânt care izbeau în velele gabier, 
trincă, rândunici şi focul mic. 

În cursul manevrei, matelotul Gastinet se caţără până în 
partea din afară a focului mare pentru a desprinde o scotă 
şi-şi pierdu echilibrul, căzând în mare. 

— Om la apă! strigă unul din camarazii lui, care de pe 
teuga de la prova îl văzuse scufundându-se în valuri. 

Toată lumea, se repezi pe punte şi domnul Bourcart urcă 
repede pe dunetă ca să conducă operaţiile de salvare a 
matelotului. 

Dacă Gastinet n-ar fi fost un bun înotător, ar fi fost 
pierdut. Marea era prea agitată pentru a putea cobori o 
ambarcaţiune. Rămânea ca singur mijloc de a-l ajuta, să-i 
arunci colaci de salvare, ceea ce se făcu de altfel imediat. 

Din nefericire, Gastinet fusese luat de vânt şi, cum nava 
devia, colacii nu putură ajunge până acolo. Insă el îi văzu 
şi căută să se prindă de ei înotînd din răsputeri. 

—  Întindeţi trinca şi rândunica de furtună, comandă 
căpitanul Bourcart. 

Şi, virând, Saint-Enoch se apropie de omul care se 
zbătea în mijlocul valurilor. De altfel, Gastinet reuşise să 
apuce unul din colaci şi, cu condiţia să se ţină bine, era 
sigur că va fi readus pe navă îndată ce aceasta va fi ajuns 
lângă el. 

Deodată însă situaţia se complică înfiorător. 

— Un rechin... un rechin! strigară câţiva mateloţi de la 
bord. 

Unul din formidabilii rechini cu spini apărea şi dispărea 
în dreptul navei, după ce trecuse pe lângă pupa. Este 
cunoscută lăcomia şi forţa acestor monştri care — cum s-a 
spus pe drept cuvânt — nu sunt decât stomac şi fălci. Ce 
s-ar întâmpla dacă pe nenorocitul marinar l-ar înhăţa 
rechinul, dacă n-ar fi tras imediat la bord?! 

Dar, cu toate că monstrul se afla numai la o sută de 
picioare de el, Gastinet nu-l zări. Nu auzi nici măcar cei 
se striga de sus, de pe dunetă, şi nu-şi dădea seama de 
primejdia ce-l ameninţa. În acest moment răsunară câteva 
focuri de armă. Secundul Heurtaux şi Romain Allotte, 
smulgând carabinele din rastel, începură să tragă asupra 


39 


rechinului. Îl nimeriră? Greu de ştiut. Oricum, se scufundă 
şi nu i se mai ivi capul deasupra valurilor. 

Între timp, cu bara strânsă nava începu să manevreze în 
direcţia vântului. Dar, pe o mare atât de furtunoasă, va 
reuşi să facă abaterea? 

Dacă nu putea să întoarcă, ceea ce era de temut în 
asemenea condiţii — manevra ar fi fost inutilă... 

Trăiră o clipă de profundă îngrijorare. Saint-Enoch, în 
timp ce pânzele sale se umflau şi pocneau puternic, avu 
câteva secunde de ezitare. In fine, focurile intrară sub 
vânt şi astfel nava depăşi direcţia furtunii, după ce se 
înclinase transversal şi pârâise din toate încheieturile. 

Atunci, cu scotele întinse ţeapăn, se menţinu cât putu de 
aproape de colacul de care se agăţase matelotul. Oamenii 
avură cum să-i arunce un capăt de parâmă pe care îşi 
încleşta mâinile cu toată puterea, şi-l traseră peste 
bastingaj în momentul când monstrul, întorcându-se, se- 
ndrepta spre el cu fălcile deschise, gata să-i reteze 
piciorul. 

După ce-l aduseră pe punte, Gastinet îşi pierdu 
cunoştinţa. Dar doctorul Filhiol îl trezi din leşin fără nici o 
dificultate. 

Între timp, harponerul Ducrest îi aruncase monstrului 
un cârlig în care era înfipt un os cu carne de vacă. 

Rechinul însă părea că fugise, căci nu se mai vedea... 
Deodată simţiră o smucitură puternică şi parâma ar fi fost 
trasă în adânc dacă nu ar fi încolăcit-o şi amarat-o de una 
din cavilele bastingajului. Cârligul se agăţase de botul 
rechinului şi nu se desprindea. Şase oameni începură să 
tragă parâma şi scoaseră animalul din apă. Apoi îi 
prinseră coada într-un laţ, îl ridicară cu vinciul pe punte 
şi-l despicară cu câteva lovituri de topor. 

De obicei, mateloţii vor să vadă ce conţine stomacul 
monstrului al cărui nume, după cum se pretinde, e 
semnificativ, căci vine de la cuvântul latin „requiem". 

lată ce scoaseră din burta rechinului, în care ar fi fost 
loc şi pentru sărmanul Gastinet: o cantitate de obiecte 
căzute în mare, o sticlă goală, trei cutii de conserve şi ele 
goale, mai multe bucăţi de sfoară groasă, o bucată de 
mătase, diverse resturi de oase, o pălărie de pânză 
impermeabilă, o cizmă pescărească veche şi cadrul unui 
coteţ. 


40 


Se-nţelege că acest inventar îl interesa cel mai mult pe 
doctorul Filhiol. 

— Este o adevărată ladă de gunoi a mării! exclamă el. 

De fapt nu se putea imagina o caracterizare mai justă. 
Medicul adăugă: 

— Nu ne mai rămâne acum altceva de făcut decât să 
azvîrlim rechinul peste bord. 

— Nu, dragul meu Filhiol, spuse domnul Bourcart. 

— Şi ce vrei să faci cu acest rechin, domnule căpitan? 

— Să-l desfac şi să păstrez tot ce are o valoare. Şi numai 
în ceea ce te interesează pe dumneata, doctore, din aceşti 
rechini se extrage o untură care nu se încheagă niciodată 
şi care are toate calităţile medicinale ale unturii de 
morun. În ceea ce priveşte pielea, după ce este uscată şi 
lustruită, serveşte bijutierilor să fabrice giuvaeruri pline 
de fantezie, legătorilor de cărţi să facă scoarţe şi 
tâmplarilor să facă răzuitoare pentru lemn. 

— Te pomeneşti, domnule căpitan c-ai să-mi spui că se 
mănâncă şi carnea de rechin? 

—  Fără-ndoială şi aripile lui sunt foarte căutate pe 
pieţele cerescului imperiu şi se plăteşte până la şapte sute 
de franci tona... Dacă noi nu putem să ne ospătăm, 
precum chinezii, cu carne de rechin, putem face însă din 
ea un clei de peşte care este superior cleiului de nisetru la 
limpezirea vinului, a berii şi a lichiorurilor. În plus, cine-i 
suportă gustul uleios — un fileu de rechin este ceva foarte 
bun... Vezi deci că acest animal e de mare preţ. 

La data de 25 aprilie domnul Bourcart nota în jurnalul 
de bord că trecuseră linia ecuatorului. La ora nouă 
dimineaţa în ziua aceea, pe o vreme frumoasă, făcu cu 
ajutorul sextantului o primă operaţie fixând longitudinea 
— adică ora locului — şi va completa calculul când soarele 
va trece pe meridian, ţinând seama, cu lochul, de distanţa 
parcursă între cei doi timpi ai operaţiei; la prânz acest al 
doilea calcul îi indică latitudinea prin poziţia soarelui 
deasupra orizontului şi căpitanul determină definitiv ora 
la cronometru. 

Vremea se arătă prielnică şi cerul senin. De aceea 
domnul Bourcart considera calculele făcute de el ca foarte 
exacte. Apoi se adresă celor din jur: 

— Prieteni, am trecut ecuatorul iar Saint-Enoch s-a 
întors în emisfera nordică. 


41 


Cum doctorul Filhiol era singurul de la bord care nu 
trecuse încă linia ecuatorului şi nu fusese botezat când 
străbătuse Atlanticul, îl scutiră şi de data aceasta de 
ceremoniile mai mult sau mai puţin neplăcute ale lui moş 
Tropic. Ofițerii se mulţumiră să bea în careu pentru 
succesul expediției şi acelaşi lucru îl făcu şi echipajul.. 
Oamenii primiră o porţie dublă de rachiu, cum se obişnuia 
de fiecare dată când se captura o balenă. 

A trebuit, în pofida nesfârşitelor lui bombăneli, ca şi 
Jean-Marie  Cabidoulin să  ciocnească un pahar cu 
meşterul Ollive: 

— O duşcă bună nu se refuză, îi zise camaradul său. 

— Nu, fireşte, replică dogarul, dar asta nu mă va face 
să-mi schimb părerea! 

— Nu ţi-o schimba, bătrâne, şi bea totuşi cu mine! 

În partea asta a Pacificului vânturile sunt foarte slabe în 
această perioadă a anului şi Saint-Enoch abia se mişca. 
Zilele păreau nespus de lungi. 

Stând aproape locului din zori şi până seara şi de cu 
seara până dimineaţa, corabia devine o jucărie a hulei. 
Atunci lumea încearcă să se distreze cu lectura, cu 
conversaţia, când nu reuşeşte să uite dormind orele pe 
care trebuie să le petreacă în mijlocul căldurilor 
apăsătoare de la tropice. 

Într-o după-amiază, la 27 aprilie, domnul Bourcart, 
doctorul Filhiol, ofiţerii, meşterul Ollive şi meşterul 
Cabidoulin, adăpostiţi sub tenda dunetei, vorbeau de una 
şi de alta. 

Secundul, adresându-se dogarului, îi zise: 

— Hai, Cabidoulin, mărturiseşte că 900 de butoaie cu 
ulei în cală este un bun început pentru sezonul de pescuit. 

— Nouă sute de butoaie, domnule Heurtaux, răspunse 
dogarul, nu sunt două mii şi celelalte 1 100 nu se vor 
umple, poate, tot aşa de uşor cum se umple o ceaşcă la 
cambuză. 

— Doar dacă, spuse râzând locotenentul Coquebert, nu 
mai întâlnim nici o balenă... 

— Deoarece marele şarpe al mării le-a înghiţit pe toate, 
adăugă pe acelaşi ton locotenentul Allotte. 

— E posibil, răspunse dogarul fără să glumească. 

— Meştere Cabidoulin, interveni căpitanul Bourcart, tot 
mai crezi că există un astfel de monstru? 


42 


— Ba bine că nu, încăpăţânatul! zise meşterul Ollive. 
Numai despre asta trăncăneşte tot timpul pe puntea 
prova. 

— Şi n-o să-mi tacă gura nici de acum înainte, zise 
dogarul. 

— Bine, spuse domnul Heurtaux, nu-i nici o pagubă 
pentru oamenii noştri, nu cred ei în prostiile lui 
Cabidoulin! Dar în ce-i priveşte pe elevii marinari, asta-i 
altă poveste şi nu sunt sigur dacă nu va sfârşi prin a-i 
înfricoşa... 

— Deci... ai grijă să-ţi ţii gura, Cabidoulin, ordonă 
domnul Bourcart. 

— Şi de ce, căpitane? răspunse dogarul. Cel puţin 
echipajul prevenit şi atunci când îl va vedea pe şarpele 
mării... sau oricare alt monstru marin... 

— Cum, întrebă domnul Heurtaux, eşti convins că-l vom 
vedea pe faimosul şarpe al mării? 

— Nu încape nici o îndoială. 

— De ce? 

— De ce? Vezi, domnule Heurtaux, asta-i credinţa mea 
iar glumele domnului Ollive n-or să mi-o schimbe... 

— Totuşi, în patruzeci de ani de navigaţie pe oceanele 
Atlantic şi Pacific nu l-ai putut vedea, după câte ştiu, pe 
acest animal fantastic. 

— Ba chiar eram sigur că nu-l voi vedea niciodată, 
deoarece am ieşit la pensie, răspunse dogarul. Dar 
domnul Bourcart a venit să mă angajeze şi ştiu că de data 
asta nu voi mai scăpa! 

— Ei bine, pe mine nu m-ar supăra o asemenea 
întâlnire! exclamă locotenentul Allotte. 

— Nu spune asta, domnule locotenent, nu spune asta! 
Replică dogarul cu o voce gravă. 

—  Haida-de, Jean-Marie Cabidoulin, reluă domnul 
Bourcart, ceea ce spui n-are nici o noimă... Marele şarpe 
al mării!... Ţi-o repet pentru a suta oară... nimeni nu l-a 
văzut vreodată şi nimeni nu-l va vedea, pentru simplul 
motiv că nu există şi nu poate exista... 

— Există, domnule căpitan, şi încă în aşa fel, încât Saint- 
Enoch va face cunoştinţă cu el înainte de terminarea 
expediției şi cine ştie dacă ea nu se va termina chiar din 
această cauză! 

Trebuie să recunoaştem că Jean-Marie Cabidoulin era 
atât de sigur, că nu numai elevii marinari, dar chiar o 


43 


parte din mateloţi începeau să creadă în ameninţătoarele 
preziceri ale dogarului. Va reuşi oare căpitanul Bourcart 
să-i închidă gura unui om atât de convins de ceea ce 
spune? 

Doctorul Filhiol, întrebat de domnul Bourcart ce părere 
are despre pretinsul şarpe al mării, zise: 

— Am citit aproape tot ce s-a scris cu privire la acest 
subiect şi cunosc şi glumele care s-au făcut pe seama 
ziarului „Constitutionel" care a înfăţişat legendele despre 
el drept realitate... Asemenea istorii nu sunt noi, domnule 
căpitan. Au apărut încă de la începutul erei noastre. De pe 
atunci  credulitatea oamenilor atribuia dimensiuni 
gigantice unor animale precum caracatița, sepia, calmarul 
sau alte cefalopode, care în mod obişnuit nu măsurau mai 
mult de 70—80 de centimetri cu tentacule cu tot. E o 
mare diferență între aceste dimensiuni şi cele atribuite de 
imaginaţie unor uriaşi ai speciei care voiau să te prindă cu 
braţe de 30, 60 şi chiar 100 de picioare lungime. Şi nu s-a 
vorbit oare de un krakeu lung de o jumătate de leghe, 
care apuca navele şi le trăgea în fundul oceanului? 

Jean-Marie Cabidoulin asculta cu mare atenţie spusele 
doctorului, dar nu înceta, clătinând din cap, să li se- 
mpotrivească. 

— Nu, continuă domnul Filhiol, toate sunt nişte poveşti 
cărora, poate, le dădeau crezare cei din vechime. Chiar în 
timpul lui Pliniu se vorbea despre un şarpe amfibiu cu un 
cap mare ca de câine, cu urechi îndoite spre spate, cu 
trupul acoperit de solzi gălbui, care se arunca asupra 
bărcilor şi le scufunda. Apoi, după 10—12 secole, 
episcopul norvegian Pontoppidan afirma că există un 
monstru marin ale cărui coarne se asemuie cu nişte 
catarge armate cu vergi şi, când pescarii credeau că se 
află deasupra unor hăuri, de fapt se aflau la abia câteva 
picioare adâncime, deoarece animalul înota sub chila 
şalupelor! Şi după câte istoriseau, animalul avea un cap 
enorm de cal, ochi negri, o coamă albă şi, când se 
deplasa, disloca un asemenea volum de apă, încât marea 
se dezlănţuia în vârtejuri aidoma curentului Măel-Strom. 

— Şi de ce să nu fi istorisit dacă l-au văzut? întrebă 
dogarul. 

— Ei! L-au văzut sau au crezut că l-au văzut, bietul meu 
Cabidoulin! rosti căpitanul Bourcart. 


44 


— Şi apoi, adăugă doctorul Filhiol — chiar aceşti oameni 
de bună credinţă nu erau de acord între ei, unii afirmând 
că pretinsul monstru avea botul ascuţit şi că scotea apă pe 
nară, alţii susţinând că avea aripi în formă de ureche de 
elefant. După aceea a fost vorba de marea balenă albă de 
pe coastele Groenlandei, faimosul Moby Dick, pe care 
balenierele scoțiene au căutat-o mai mult de două secole 
fără s-o poată captura, pentru bunul motiv că n-au zărit-o 
niciodată... 

— Ceea ce nu i-a împiedicat să fie convinşi că există... 
zise râzând domnul Bourcart. 

— Bineînţeles, încuviinţă domnul Filhiol, tot aşa a fost şi 
cu şarpele nu mai puţin legendar, despre care se vorbea 
acum vreo patruzeci de ani că a venit pentru prima oară 
să se zbenguiască în plin golf Gloucester şi pentru a doua 
— la 30 de mile distanţă de Boston, în apele americane. 

Jean-Marie Cabidoulin fu oare clătinat în credinţa sa de 
argumentele doctorului ? Nu, fără îndoială; şi ar fi putut 
să-i răspundă: „De vreme ce în mare se găsesc tot felul de 
plante extraordinare, alge cu o lungime de 800—1 000 de 
picioare, de ce n-ar fi şi monştrii de dimensiuni enorme, 
organizaţi să trăiască la mari adâncimi, pe care nu le 
părăsesc decât în rare răstimpuri ?" 

— Sigur e, continuă doctorul, că în 1819, un sloop — 
adică o ambarcaţiune cu un singur catarg — numit 
Concordia, aflindu-se la 15 000 de mile de Race-Point, a 
întâlnit un fel de reptilă al cărei trup ieşea la suprafaţa 
mării cu 5—6 picioare; avea pielea negricioasă şi un cap 
de cal, dar nu măsura în lungime decât vreo 50 de 
picioare, fiind deci mai mică decât caşaloţii şi balenele. 

În 1848, la bordul lui Peking, echipajul a crezut că vede 
un animal enorm avind peste 100 de picioare lungime, 
care se mişca la suprafaţa mării. In timpul cercetărilor s-a 
constatat că nu era decât o algă nemăsurat de mare, 
acoperită de tot felul de paraziți marini. 

În 1849, în strâmtoarea care separă insula Osterssen de 
continent, căpitanul Schielderup declara că a întâlnit un 
şarpe de 600 de picioare care dormea pe apă. 

În 1857, oamenii de veghe de pe Castillan semnalaseră 
prezenţa unui monstru cu capul mare în formă de butoi, a 
cărui lungime putea fi estimată la 200 de picioare. 

În 1862, comandantul Bouyer al avizoului Alecton... 


45 


— Mă scuzaţi că vă întrerup, domnule Filhiol, zise 
meşterul Cabidoulin, eu cunosc un matelot care era la 
bord... 

— La bordul lui Alecton întrebă domnul Bourcart. 

— Da... 

— Şi acest matelot a văzut ceea ce a povestit 
comandantul avizoului ? 

— Cum mă vezi şi cum te văd, şi echipajul a tras la bord 
un adevărat monstru... 

— Fie, răspunse doctorul Filhiol, dar s-a dovedit până la 
urmă că nu era decât un enorm cefalopod de culoare 
brun-roşiatică, cu ochii în vârful capului, cu o gură ca un 
cioc de papagal, cu corpul fusiform mai gros la mijloc, 
aripi rotunjite în două loburi cărnoase care se găseau la 
capătul posterior şi opt braţe în jurul capului... Această 
masă de carne moale nu cântărea mai puţin de 2 000 de 
kilograme, cu toate că animalul măsura doar 5—6 metri 
de la cap la coadă... Nu era deci un şarpe de mare... 

— Când există caracatiţe şi calmari de felul acesta, 
răspunse dogarul, mă întreb de ce n-ar exista şi şarpele 
de mare ?... 

Iată, de altfel, descoperirile făcute mai târziu în legătură 
cu specimenele teratologice care se află în adâncurile 
mari: 

În 1864 la câteva sute de mile în largul portului San- 
Francisco, nava olandeză Cornelis se ciocni de o 
caracatiţă care îşi înfăşurase una din tentaculele cu 
ventuze în jurul subarbelor bompresului, împingându-l 
până la suprafaţa apei. Când acest tentacul fu tăiat cu 
lovituri de topor, alte două se agăţară de şarturile 
arborelui trinchet şi de cabestan. Apoi, după amputarea 
lor, a trebuit să se mai taie alte opt tentacule care făceau 
ca nava să capete o mare înclinare spre tribord. 

Câţiva ani mai târziu, în golful Mexic a fost văzut un 
batracian cu cap de broască, cu ochii bulbucaţi, care avea 
două braţe verzi-albăstrui; cu mâinile lui mari prinse 
copastia unei ambarcaţiuni. Şase focuri de revolver abia 
reuşiră să facă această „manta" să dea drumul prăzii. 
Braţele animalului se legau de trup printr-un înveliş 
asemănător cu al liliecilor. Batracianul băgă groaza în 
această parte a golfului. 

În 1863 de pe cuterul Lida s-a zărit, în strâmtoarea 
Sleat, între insula Skye şi uscat, o masă mişcătoare de-a 


46 


curmezişul dârei de apă lăsată de vapor. De asemenea 
nava Nestor a trecut nu departe de un gigant oceanic lung 
de 250 de picioare şi lat de 50, cu un cap pătrat, dungat 
cu benzi negre şi galbene, asemănător cu o salamandră. 
Ín fine, în 1875, la 20 de mile distanţă de capul San-Roque 
din nord-estul Braziliei, comandantului navei Pauline, 
George Drivor, i se păru că zăreşte un şarpe enorm 
încolăcit în jurul unei balene ca un şarpe boa constrictor. 
Acest şarpe de culoarea unui ţipar de mare, măsurând 
vreo 160—170 de picioare, se lupta cu prada şi sfârşi prin 
a o trage în adânc. 

lată fapte relatate în ultimii 30 de ani în rapoartele 
căpitanilor de nave. Ele arată că există, fără-ndoială, 
anumite animale de mare destul de neobişnuite. Făcând 
abstracţie de unele exagerări şi refuzând să admitem că 
oceanele sunt bântuite de fiinţe al căror volum este de 10 
sau de 100 de ori mai mare decât al celor mai puternice 
balene, este foarte probabil că trebuie acordată oarecare 
crezare povestirilor referitoare la asemenea fenomene. 
Dar, până a pretinde, împreună cu Jean-Marie Cabidoulin, 
că în mare se găsesc şerpi, caracatiţe sau calmari de 
dimensiuni şi puteri care le-ar îngădui să scufunde nave 
de tonaj mijlociu, mai e cale lungă. Dacă un număr de 
nave dispar, fără a se mai putea şti ceva de ele, asta se 
datorează faptului că a avut loc o ciocnire, că s-au 
sfărâmat de stânci, sau că au pierit într-o furtună. Sunt 
destule, chiar prea multe, cauzele naufragiilor, fără să mai 
fie nevoie, cum o făcea încăpăţânatul de dogar, să ne 
gândim neapărat la pitoni, himere şi hidre extra-naturale. 

Intre timp acalmia se prelungea spre marea plictiseală a 
ofiţerilor şi echipajului lui Saint-Enoch. Nimic nu permitea 
să se prevadă sfârşitul ei, când deodată, la 5 mai, 
condiţiile atmosferice se schimbară. Un vânt tare înverzi 
suprafaţa mării şi nava îşi reluă drumul spre nord-est. În 
aceeaşi zi, nava, despre care ştiau că urmează acelaşi 
drum, reapăru şi se apropie chiar de Saint-Enoch la mai 
puţin de o milă. 

Nimeni de la bord nu se îndoi că este o balenieră. Fie că 
nu-şi începuse încă expediţia de pescuit, fie că aceasta nu 
fusese fructuoasă, nava părea destul de uşoară şi cala ei 
trebuia să fie aproape goală. 


47 


— Cred, zise domnul Bourcart, că această corabie caută 
să ajungă ca şi noi pe coastele Californiei de sud... poate 
chiar în golful Marguerite... 

— E posibil, răspunse domnul Heurtaux, şi, dacă este 
aşa, am putea face drumul împreună... 

— Ce-o fi, americană, germană, engleză, norvegiană?... 
întrebă locotenentul Coquebert. 

— Putem afla, zise căpitanul Bourcart. Să ridicăm 
pavilionul şi ea îl va ridica pe al său. Aşa vom şti ce dorim. 

După o clipă, culorile franceze fluturau pe vârful 
artimonului lui Saint-Enoch. 

Nava cealaltă nu avu însă politeţea să răspundă. 


V 
GOLFUL MARGUERITE 


După ce avură din nou vânt prielnic, domnul Bourcart se 
gândi, pe bună dreptate, că nu trebuie să-i mai fie teamă 
de acalmie în apropierea tropicului Cancerului. Putea 
ajunge fără întârziere la golful Marguerite însă de-abia la 
finele sezonului. Balenele care se află în golf nu vin aici în 
mod obişnuit decât în perioada când dau naştere puilor, 
apoi pleacă din nou spre regiunile Pacificului 
septentrional... 

Totuşi, Saint-Enoch, după ce strânsese jumătate din 
încărcătura de ulei, va mai găsi probabil prilejul să umple 
cele câteva sute de butoaie de care avea nevoie. Dar dacă 
nava întâlnită încă nu-şi începuse, cum se presupunea, 
expediţia şi dacă, aşa cum se părea, voia să se apuce să 
pescuiască în golful Marguerite, era mai mult ca sigur că 
din cauza sezonului avansat nu-şi va putea face plinul. 

Coasta americană li se arătă la 13 mai în dreptul 
tropicelor. Din primele ore zăriră capul Saint-Lucas în 
partea sudică a peninsulei din California veche, care 
mărgineşte golful îngust ce poartă acelaşi nume şi al cărui 
mal opus îl formează litoralul Sonorei mexicane. 

Mergând de-a lungul acestei coaste, Saint-Enoch trecu 
prin faţa mai multor insule unde trăiau iezi, lupi de mare 
şi nenumărate cârduri de păsări acvatice. Barca trimisă la 
țărm cu domnul Heurtaux, care era un bun vânător, nu se 
întoarse goală. Lupii de mare au fost jupuiţi pentru a se 
păstra pielea, iar iezii au fost tăiaţi pentru carnea lor care, 
din punct de vedere comestibil, este de excelentă calitate. 


48 


Continuând să urce de-a lungul litoralului la mică 
distanţă, ajutat de un vânt uşor din sud-vest, Saint-Enoch 
trecu, la babord, de golful Tortue. La capătul golfului 
văzură ancorate un număr de vase care vânau probabil 
elefanţi de mare. 

La 7 mai, pe la şapte seara, căpitanul Bourcart se găsea 
la intrarea golfului Marguerite, în care intenţiona să 
ancoreze. Prevăzător, deoarece noaptea trebuia să se lase 
în curând, se-ndreptă spre largul mării şi manevră în aşa 
fel, încât a doua zi dimineaţa, la răsăritul soarelui, se- 
ntoarse la intrarea în golf. 

Curentul cobora atunci împotriva vântului, iscând un 
clipocit aidoma celui când te afli aproape de fundul mării. 
Se putea teme ca apa să nu fie aici destul de adâncă. De 
aceea domnul Bourcart trimise două bărci cu sonde 
pentru a se asigura cu exactitate. Se linişti însă când se 
stabili cu sondele că apa este adâncă de 15—20 de braţe. 
Nava intră deci în canal şi ajunse imediat în golful 
Marguerite. 

Oamenii de veghe nu mai zăriseră corabia care nu-şi 
ridicase pavilionul. Poate că la urma urmei era în căutarea 
altor locuri mai populate de balene. 

Cum golful este plin cu bancuri de nisip, Saint-Enoch nu 
înainta decât cu mare grijă. Domnul Bourcart mai vizitase 
acest golf, dar nisipul se deplasa tot timpul şi deci era 
important să recunoşti direcţia canalului. Din această 
cauză Saint-Enoch ancoră într-un mic golfuleţ foarte bine 
adăpostit. 

Îndată ce pânzele fură strânse şi ancora aruncată, cele 
trei baleniere de la bord coborâră şi traseră la mal, pentru 
a aduce scoici comestibile, care se găseau cu duiumul pe 
stânci şi pe mal. De altfel apele golfului sunt pline de peşti 
de diferite specii, de barbuni, somoni şi altele. Lupii de 
mare şi broaştele țestoase nu lipsesc, la fel nici rechinii. 
Îţi poţi procura cu uşurinţă lemne din pădurile dese de la 
marginea mării. 

Golful Marguerite măsoară 30—35 de mile, adică vreo 
12 leghe. Pentru a naviga fără avarii, este necesar să 
urmezi în toată lungimea un canal îngust pe alocuri de 40 
—50 de metri şi care e plin de bancuri de nisip şi stânci. 

În scopul securităţii drumului, căpitanul Bourcart puse 
să se adune câteva pietroaie mari care fură legate la 
capătul unei parâme, celălalt capăt al parâmei era prins 


49 


de câte un butoi bine închis, alcătuind astfel un soi de 
geamanduri, pe care oamenii le plasau de fiecare parte a 
canalului, pentru a indica unde se află cotiturile. 


50 


Cind spaniolul examină balena... 


Le trebuiră patru zile pentru a putea ajunge la o lagună 
mai adâncă, de cel puţin două leghe. Între timp, refluxul îi 
sili să ancoreze de două ori. 

Profitând de aceste opriri, domnul Heurtaux, însoţit de 
doi locotenenţi, cobori pe uscat şi vână în împrejurimi. 
Doborâră mai multe perechi de iezi, precum şi câţiva 
şacali ce se găsesc în număr mare în pădurile din 
apropiere. Între timp mateloţii făceau provizii de stridii 
gustoase şi mai pescuiau ceva peşte. 

In fine, la 11 mai după-amiază Saint-Enoch ajunse la 
locul unde voia să rămână. 

Hotărâră să arunce ancora într-un golfuleţ, la o distanţă 
de trei cabluri de fundul apei, mărginit la nord de movile 
împădurite. Din celelalte părţi ale malului, care era neted, 
având toate plaje cu nisip, porneau două limbi de pământ 
rotunjite, presărate de stânci negre foarte tari. Acest 
golfuleţ se deschidea în litoralul de vest al lagunei şi era 
totdeauna destulă apă, chiar pe mare joasă, pentru ca 
nava să nu eşueze. În plus, cum se-ntâmplă în mările 
Pacificului, mareele nu erau prea mari nici pe lună plină 
sau lună nouă şi nu exista o diferenţă de mai mult de două 
braţe şi jumătate între fluxul maxim şi refluxul minim. 

Alegerea era foarte nimerită. Echipajul nu trebuia să se- 
ndepărteze pentru a aduce lemne. Un pârâu, care curgea 
între movile, forma o sursă de apă dulce de unde te 
aprovizionai uşor. 

Se-nţelege de la sine că Saint-Enoch nu urma să rămână 
aici ancorat definitiv. Când ambarcaţiunile vor fi coborâte 
pentru capturarea unei balene, fie în lagună, fie în afara 
ei, va fi totdeauna gata să plece repede, pentru a sprijini 
vânătoarea, dacă va avea un vânt prielnic. 

Patruzeci şi opt de ore după sosirea navei, o corabie cu 
trei catarge se arătă la patru mile depărtare în larg. 
Echipajul recunoscu imediat nava întâlnită înainte. Era o 
corabie engleză. Aflară mai târziu că se numea Repton şi 
venea din Belfast. Pe căpitan îl chema King şi pe secund 
Strok. Sosiseră aici pentru a-şi începe campania de 
pescuit în golful Marguerite. Nava nu căută să ancoreze în 
golfuleţul unde se găsea Saint-Enoch.  Se-ndreptă, 
dimpotrivă, spre ultima parte a lagunei şi aruncă ancora 
aproape de țărm. Cum se afla doar la vreo două mile 
jumătate depărtare, nu o puteau pierde din ochi. 


52 


Iar de data aceasta pavilionul francez nu o salută la 
trecerea sa. 

Alte nave, de naţionalitate americană, navigau în diverse 
părţi ale golfului Marguerite şi de aici puteai trage 
concluzia că balenele nu părăsiseră definitiv golful. 

Încă în prima zi, aşteptând ocazia să se coboare 
balenierele, meşterul Cabidoulin, dulgherul Ferut şi 
fierarul Thomas, însoţiţi de câţiva mateloţi, se duseră la 
liziera pădurii ca să doboare câţiva copaci. Trebuiau să 
reînnoiască urgent provizia de lemne, atât pentru nevoile 
bucătăriei, cât şi pentru alimentarea cuptorului de pe 
punte. Era o treabă foarte importantă, pe care o au mereu 
în vedere căpitanii balenierelor. Munca se arătă destul de 
uşoară, cu toate că se făcuse foarte cald. Arşiţa se explică 
deoarece paralela 25 străbate aproape în întregime golful 
Marguerite şi în emisfera nordică, această latitudine este 
cea care traversează nordul Indiei şi al Africii. 

La 25 mai, cu o oră înainte de apusul soarelui, 
harponerul Kardek, care se afla pe o vergă a arborelui 
trinchet, zări, la două mile depărtare de golfuleţ, mai 
multe cetacee, fără-ndoială în căutarea fundului de apă 
ridicat, prielnic puilor de balenă. 

Se decise ca a doua zi, la prima oră, să fie pregătite 
bărcile; probabil că şi alte nave vor lua aceleaşi măsuri 
pentru a începe pescuitul. 

În seara aceea, când domnul Filhiol îl întrebă pe 
căpitanul Bourcart dacă această operaţie se va efectua în 
aceleaşi condițiuni ca şi în Noua Zeelandă, primi acest 
răspuns: 

— Nu chiar la fel, dragă doctore, şi trebuie să fim mai 
precauţi. Aici vom avea de-a face cu femele care, dacă dau 
mai mult ulei decât masculii, sunt însă mult mai 
primejdioase... Când una din ele vede că este urmărită, nu 
întârzie să o ia la fugă şi nu numai că părăseşte golful fără 
să se mai întoarcă tot sezonul, dar e urmată şi de 
celelalte. Şi pe urmă n-ai decât să te duci să le cauţi în 
larg, în Pacific! 

— Şi când sunt împreună cu puii, domnule căpitan? 

— Atunci, zise domnul Bourcart, balenierele au toate 
şansele să reuşească. Balena care ia parte la zbenguielile 
puiului uită să mai fie bănuitoare. Te poţi apropia până la 
a o atinge cu toporişca, tăindu-i înotătoarele. Dacă n-ai 
prins-o cu harponul, e suficient să porneşti în urmărirea 


53 


ei, chiar dacă va trebui să dureze câteva ore. Puiul îi 
întârzie fuga, căci oboseşte şi-şi pierde forţele. Şi, cum 
mama nu vrea să-l părăsească, ai toate şansele să te afli în 
condiţii bune pentru a o împunge... 

— Dar, domnule căpitan, nu spuneaţi că femelele sunt 
mult mai primejdioase decât masculii? 

— Da, domnule Filhiol, şi trebuie ca harponerul să fie 
foarte atent ca să nu-i rănească puiul. Altminteri mama 
devine furioasă şi face mari stricăciuni, aruncându-se 
asupra balenierelor, lovindu-le cu coada şi sfărâmându-le. 
De aici accidente grave. De aceea, după o campanie de 
pescuit în golful Marguerite, nu rareori se-ntâmplă să 
întâlneşti numeroase rămăşiţe de ambarcaţiuni şi destui 
oameni au plătit cu viaţa o imprudenţă sau o 
neîndemânare a harponerului! 

Înainte de ora şapte dimineaţa, echipajul era gata să- 
nceapă vânarea cetaceelor zărite în ajun. În afară de 
harpoane, lănci şi topoare, căpitanul Bourean şi cei doi 
locotenenţi luară cu ei tunuri de tranşee, întrebuințate 
totdeauna cu succes la capturarea acestui gen de balene. 
La o jumătate de milă distanţă de golfuleţ se zări o femelă 
cu puiul ei şi balenierele ridicară pânzele pentru a o putea 
acosta fără să-i atragă atenţia. 

Desigur că Romain Allotte o luase înaintea celorlalţi şi 
ajunsese primul la şapte braţe de animal. Acesta, care se 
pregătea să se scufunde, zări probabil barca. Imediat 
Ducrest ridică harponul şi-l lansă cu atâta putere, că se 
înfipse în animal până la mâner. 

În aceeaşi clipă sosiră şi celelalte trei baleniere, gata să 
întoarcă animalul şi să-l tragă la vas. Dar, datorită 
ghinionului pe care-l au deseori vânătorii de balene, 
harponul se rupse şi, urmată de pui, femela începu să 
fugă. 

Se repeziră după ea cu o îndârjire nemaipomenită. 
Cetaceul fugea înaintea ambarcaţiunilor la o distanţă de 
vreo 60—80 de braţe. Răsuflarea lui — vapori de apă 
condensată într-o ploaie fină — se ridica până la 8—10 
metri şi, cum apa era curată, însemna că nu fusese rănit 
mortal. 

Între timp mateloţii se opinteau din răsputeri la rame. 
Timp de două ore a fost imposibil să te apropii într-atât, 
încât să arunci harponul. Poate că ar fi putut lovi puiul, 
dar căpitanul, prevăzător, se opuse. 


54 


Doctorul Filhiol, dornic să nu piardă desfăşurarea luptei, 
luase loc la pupa, în ambarcaţiunea domnului Bourcart. 
Împărtăşea înflăcărarea care-i însufleţea pe tovarăşii săi 
şi-şi exprimă temerea să nu se istovească înainte de a 
ajunge animalul. 

Într-adevăr, balena scăpa scufundându-se des şi 
reapărând după câteva minute. Nu se depărtase prea mult 
de golfuleţ — vreo trei patru mile — şi acum se apropia 
din nou de el. Se părea chiar că-şi încetineşte viteza, căci 
puiul rămânea în urmă. 

Pe la ora unsprezece şi jumătate, un al doilea harpon fu 
lansat din ambarcaţiunea domnului Heurtaux. De data 
aceasta nu trebuiră să-i dea decât puţin drumul la 
parâmă. Celelalte baleniere se apropiară şi ele, nu fără a 
se feri de loviturile de coadă. Îndată ce atacară animalul 
cu toporiştile şi lănciile, balena suflă cu sânge şi muri la 
suprafaţa apei, în timp ce puiul dispăru în adânc. 

Curentul fiind prielnic, remorcară balena cu uşurinţă la 
bordul lui Saint-Enoch, unde domnul Bourcart ordonă să 
se pregătească uneltele pentru a o întoarce în aceeaşi 
după-amiază. 

A doua zi sosi la bord un spaniol care ceru să intre la 
căpitan. Era unul dintre acei oameni denumiți carcasieri, 
cărora li se dă grăsimea care rămâne în interiorul 
scheletului. Când spaniolul examină balena suspendată 
lângă coasta navei, zise: 

— Este într-adevăr una din cele mai mari care au fost 
văzute vreodată capturate în golful Marguerite, de trei 
luni încoace... 

— Sezonul a fost bun? întrebă domnul Bourcart. 

— Nu cine ştie ce, răspunse spaniolul, şi n-am avut de 
curăţat decât vreo şase schelete. Aşa că aş dori să mi-l 
cedaţi pe acesta. 

— Cu plăcere. 

În timpul următoarelor 48 de ore, spaniolul rămase la 
bord şi asistă la toate operaţiile necesare topirii grăsimii. 
Aceasta balenă dădu nu mai puţin de 125 de butoaie de 
ulei de bună calitate. Cât despre schelet, spaniolul îl duse 
la întreprinderea sa, care se afla pe litoralul lagunei, la 
două mile distanţă de golfuleţ. 

Când plecă, doctorul Filhiol îi zise căpitanului: 

— Ştiţi, domnule Bourcart, ce obţine acest om de la un 
schelet de balenă? 


55 


— Cel mult câteva bidoane de ulei... 

— Vă înşelaţi; chiar el mi-a spus că îmbucătăţirea 
procură câteodată cel puţin vreo 15 butoaie... 

— Cincisprezece, domnule Filhiol! Ei bine, este ultima 
oară că am fost păcălit; de acum înainte vom curăța 
scheletele noi înşine. 

Saint-Enoch rămase până la 17 iunie în golful 
Marguerite pentru a-şi completa încărcătura. 

În acest timp echipajul putu să captureze mai multe 
balene, între altele nişte masculi foarte greu de prins, 
dacă nu chiar foarte primejdioşi, când erau harponaţi, 
într-atât se arătau de furioşi. 

Unul dintre masculi fu vânat de locotenentul Coquebert 
la intrarea în golf. Îi trebui o zi şi o noapte ca să-l aducă în 
golfuleţ. Tot timpul cât dura curentul potrivnic, 
balenierele ancorau animalul cu ajutorul unor ancore mici 
şi oamenii dormeau aşteptând schimbarea mareei. 

Şi celelalte nave urmăreau cetaceele până la capătul 
golfului. Americanii, în special, erau destul de mulţumiţi 
de campania lor. 

Căpitanul uneia din aceste nave, Iwing, din San-Diego, 
veni să-i facă o vizită domnului Bourcart la bordul lui 
Saint-Enoch. 

— Domnule căpitan, îi zise el după ce schimbaseră 
saluturile de rigoare, văd că v-a reuşit din plin campania 
de pescuit din Noua Zeelandă. 

— În adevăr, zise domnul Bourcart, şi sper să-mi termin 
aici expediţia... Asta îmi va permite să mă-ntorc în Europa 
mai devreme decât credeam şi să fiu la Le Havre înainte 
de trei luni. 

— Vă felicit, domnule căpitan, dar, dacă şansa vă 
favorizează, de ce vă îndreptaţi direct spre Le Havre? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că vă puteţi vinde avantajos 
încărcătura fără să părăsiţi mările Pacificului. Aceasta v- 
ar putea permite să reîncepeţi pescuitul în insulele Kurile 
sau în Marea Ohotsk tocmai când acolo e timpul cel mai 
prielnic. 

—  Explicaţi-mi, domnule, unde mi-aş putea vinde 
încărcătura? 

— La Vancouver. 

— La Vancouver ? 


56 


— Da, pe piaţa oraşului Victoria. În acest moment, uleiul 
este foarte cerut de negustorii americani şi aţi putea 
obţine preţuri foarte bune. 

— Pe legee mea, răspunse domnul Bourcart, este o idee 
şi încă una excelentă! Vă mulţumesc pentru informaţie, 
domnule căpitan, şi probabil că voi profita de ea. 

Insula Vancouver, situată în apele americane în dreptul 
Columbiei engleze, se află la vreo 25 de grade la nord de 
golful Marguerite. Pe un vânt bun, Saint-Enoch putea 
ajunge acolo în circa 15 zile. 

Era limpede că norocul îi surâdea domnului Bourcart. 
Jean-Marie Cabidoulin avea să rămână de căruţă cu 
profeţiile lui întunecate. După campaniile din Noua 
Zeelandă şi golful Marguerite, o expediţie în insulele 
Kurile şi Marea Ohotsk în acelaşi an însemna ceva! De 
altfel, tot la Vancouver s-ar fi dus şi balenierele americane 
şi probabil şi Repton, dacă şi-ar fi făcut plinul, deoarece 
cursul uleiului era în foarte mare urcare. 

Când domnul Bourcart îl întrebă pe căpitanul lui Iwing, 
dacă a avut vreo relaţie cu acest Repton, răspunsul fu 
negativ. 

Nava engleză se ţinea tot timpul deoparte şi poate că nu 
saluta nici pavilionul înstelat al Statelor-Unite, cum nu 
salutase pavilionul francez. De mai multe ori, totuşi, 
aflându-se în urmărirea balenelor din mijlocul golfului, 
balenierele engleze se apropiaseră de cele franceze. De 
altfel nu porniseră să prindă aceeaşi balenă, ceea ce ar fi 
putut provoca contestaţii, cum se-ntâmpla uneori. Şi, 
desigur, în starea de spirit care domnea de o parte şi de 
alta, contestaţiile ar fi putut ajunge la ceartă... De aceea 
domnul Bourcart nu înceta să recomande oamenilor săi să 
evite orice contact cu echipajul de pe Repton, fie pe mare, 
când navigau în aceleaşi regiuni, fie când plecau după 
lemne sau să pescuiască între stânci. 

În definitiv nu se ştia dacă Repton reuşea sau nu în 
campania sa şi, la drept vorbind, de lucrul ăsta nici că se 
sinchisea cineva. Saint-Enoch întâlnise nava engleză în 
drumul dintre Noua Zeelandă şi coasta americană. Când 
va părăsj golful, nu o va mai revedea probabil în cursul 
acestei expediţii. Înainte de plecare, mai fu semnalat un 
caşalot la trei mile depărtare de lagună. Era unul din cei 
mai mari pe care-i întâlniseră până acum. De data aceasta 


57 


şi ambarcaţiunile lui Repton începură să-l urmărească, e 
drept, cu oarecare întârziere. 

Pentru a nu trezi atenţia caşalotului, baleniera 
locotenentului Allotte, care mergea cu un vânt slab, 
manevră în aşa fel, încât să nu sperie animalul. 

Totuşi, când ajunse la o distanţă potrivită, caşalotul se 
scufundă şi trebuiră să aştepte revenirea lui la suprafaţă. 

Treizeci şi cinci de minute trecuseră de la ultima lui 
scufundare şi, deci, nu le rămânea decât să-i pândească 
ieşirea, căci cam tot atâta vreme va sta sub apă. 

Apăru, într-adevăr, la timpul prevăzut, la 7—8 cabluri 
distanţă de balenieră, care şi porni spre el cu toată viteza. 

Harponerul Ducrest era în picioare pe teugă, iar Romain 
Allotte ţinea toporişca în mână. Dar, în acest moment, 
caşalotul, simțind primejdia, izbi marea cu atâta putere, 
încât un val umplu pe jumătate ambarcaţiunea. 

Cum harponul îl atinsese în partea dreaptă, sub aripa 
pectorală, animalul se scufundă brusc în apă şi trebuiră 
să-i dea parâmă cu o asemenea iuţeală, că fură nevoiţi s-o 
ude ca să nu ia foc. 

Când reapăru, suflă apă cu sânge şi câteva lovituri de 
lance îl uciseră fără greutate. 

Deci treaba se sfârşise înaintea sosirii balenierelor 
engleze, care nu mai avură altceva de făcut decât să se 
întoarcă la Repton. 

După topirea grăsimii, meşterul Cabidoulin atribui 
caşalotului umplerea a 80 de butoaie de ulei. 

Plecarea fusese fixată la 17 iunie. Domnul Bourcart, 
după informaţiile primite de la căpitanul american, se 
pregătea să se-ndrepte spre insula Vancouver. Saint- 
Enoch era atunci în posesia a 1 700 de butoaie de ulei şi a 
cinci mii de kilograme de fanoane de balenă. După ce le 
va vinde în oraşul Victoria, căpitanul nu va ezita să 
întreprindă o a doua campanie în nord-estul Pacificului. O 
sută cincizeci de zile trecuseră de la plecarea lui din Le 
Havre şi escala din golful Marguerite durase de la 9 mai 
la 17 iunie. Coca şi greementul erau în bună stare si la 
Vancouver putea să-şi reînnoiască proviziile. 

În ajunul plecării, echipajul avu prilejul să intre în 
contact cu oamenii de pe Repton. lată în ce împrejurări. 
Balenierele  secundului şi locotenentului Coquebert, 
trimise la țărm, trebuiau să aducă un ultim transport de 
lemne şi apă dulce. 


58 


Domnii Heurtaux, Coquebert şi mateloţii se şi aflau pe 
mal când unul din ei exclamă: „Balenă!... Balenă!..." într- 
adevăr, o femelă de dimensiuni mari, însoţită de puiul ei, 
trecea la vreo milă şi jumătate distanţă de golfuleţ, 
îndreptându-se spre partea din fund a golfului. 

Cu toţii regretară, desigur, că nu puteau s-o vâneze. Dar 
nişte baleniere, trimise să facă un alt serviciu, nu erau 
capabile să urmărească balena, neavând nici harpoane, 
nici parâme. Acelaşi lucru se-ntâmplă şi cu Saint-Enoch 
care, cu vinciurile fără parâme şi materialul de manevră 
demontat, era gata să ridice ancora. Dar, din spatele unei 
limbi de pământ de la capătul golfului, apărură deodată 
două ambarcaţiuni. 

Erau bărcile lui hRepton care urmăreau balena 
semnalată. Cum se apropiau, cu intenţia de a ataca 
animalul pe la spate, puteau să nu le piardă din ochi. 
Balenierele înaintară, fără zgomot, la distanţă de aproape 
o milă una de alta, a doua plecând probabil ceva mai 
târziu. Prima ridică pavilionul la pupa ambarcaţiunii, 
pentru a vesti că se pregăteşte să atace. Cât despre 
Repton, acesta aştepta cu pânzele strânse la vreo trei mile 
depărtare, spre est. 

Domnii Heurtaux. Coquebert şi oamenii lor urcară pe o 
movilă din spatele pinului, de unde îmbrăţişau cu privirea 
întreaga lagună. 

Era ora două şi jumătate când harponerul primei 
ambarcaţiuni văzu că este la o distanţă potrivită de 
animal. Balena, care se zbenguia cu puiul ei, nu zărise 
încă baleniera, când, deodată, un harpon străbătu 
văzduhul. Desigur, că englezii ştiau că este primejdios să 
ataci un pui de balenă. Or. tocmai puiul, care se afla lângă 
barcă, primi lovitura de harpon în buză. Era lovit de 
moarte şi, după câteva zvârcoliri, rămase nemişcat la 
suprafaţa apei. Cum mânerul harponului ieşea afară din 
mare, mateloţii ziseră că puiul are aerul că fumează o 
pipă, iar apa care ieşea din gura lui seamănă leit cu fumul 
de tutun. 

Balena fu apucată atunci de un acces de furie. Bătea cu 
coada apa care ţâşnea ca o trombă. Apoi se repezi spre 
balenieră. Oamenii încercară zadarnic să dea înapoi 
ambarcaţiunea, nu se putură feri de atac. 


59 


Încercară atunci să lanseze un al doilea harpon, s-o 
lovească cu toporiştile şi lănciile, dar totul fu zadarnic, 
cum degeaba traseră asupră-i cu tunul de tranşee. 

A doua ambarcaţiune, găsindu-se în acel moment la trei 
sute de stânjeni, sub vânt, nu putea să ajungă în timp util 
în ajutorul celei dintâi. Aceasta, care tocmai primise o 
formidabilă lovitură de coadă, se scufundă imediat cu 
mateloţi cu tot. In cazul în care câţiva dintre ei mai 
apăreau la suprafaţă, admițând că n-ar fi fost decât răniţi, 
cine putea şti dacă a doua ambarcaţiune ar fi sosit la timp 
să-i salveze ? 

— Intoarcerea, îmbarcarea! strigă domnul Heurtaux, 
făcând semn locotenentului să-i urmeze. 

Oamenii său văzând nişte mateloţi în pericol, nu şovăiră 
să le sară în ajutor. În câteva clipe coborâră în goană 
movila, străbătură plaja, desfăcură parâmele şi, vâslind 
din răsputeri, ieşiră cu bărcile din golfuleţ. 

Pe locul în care balena mai tulbura cu furie apa, din 
nouă oameni aruncaţi în mare, numai şapte se iviră la 
suprafaţă. Doi lipseau. 

Cât despre balenă, după ce se-ndreptă spre puiul ei, pe 
care curentul îl târâse la o distanţă de un cablu, dispăru în 
adâncime. 

Secundul şi locotenentul tocmai erau gata să îmbarce 
câţiva englezi naufragiaţi, când ofiţerul de pe Repton, 
care ajunsese la faţa locului, strigă cu o voce foarte 
înciudată: 

— Plecaţi!... n-avem nevoie de nimeni... plecaţi! 

Şi nu-ncăpea nici o îndoială că, dacă regreta moartea 
celor doi marinari, ofiţerul nu regretă mai puţin faptul de 
a fi pierdut o pradă aşa de grozavă. 

Când domnii Heurtaux şi Allotte se-ntoarseră la bord, 
povestiră căpitanului Bourcart şi doctorului Filhiol cum s- 
au petrecut lucrurile. 

Domnul Bourcart îi felicită că s-au dus să dea ajutor 
ambarcaţiunii de pe Repton, iar când auzi răspunsul 
ofițerului spuse: 

— Atunci înseamnă că nu ne-am înşelat asupra 
oamenilor de pe această navă. 


60 


VI 
VANCOUVER 


Insula Vancouver, aflată lângă coasta occidentală a 
Americii de Nord, lungă de 500 de kilometri şi lată de 
130, este situată între a 48-a şi a 5l-a paralelă. Se- 
nvecinează cu Canada, care o mărgineşte la est. 

Cu o sută de ani în urmă, Compania de la golful Hudson 
înființase un port comercial la capul de sud-vest al insulei, 
aproape de vechiul port Cardoba, fost Camosin, cum îi 
ziceau indienii. Era un fel de luare în posesiune a insulei 
de către guvernul britanic. Dar în 1789 o ocupară 
spaniolii. Puțin timp mai târziu, fu retrocedată Angliei, 
printr-un tratat între ofiţerul spaniol Quadra şi ofiţerul 
englez Vancouver, al cărui nume e singurul care apare în 
cartografia modernă. 

Satul nu întârzie să devină curând un oraş, graţie 
descoperirii unui filon de aur în bazinul lui Fraser, unul 
din râurile insulei. El deveni Victoria City şi capitala 
oficială a Columbiei britanice. Apoi se întemeiară şi alte 
oraşe, ca Nanaimo, la 24 de leghe de Victoria, fără a mai 
vorbi de micul port San-Juan, care se găseşte în partea 
meridională a insulei. 

În perioada când se desfăşoară această poveste, Victoria 
era departe de a avea dezvoltarea pe care o are azi. Spre 
insula Vancouver nu mergea linia ferată lungă de 96 de 
km care leagă capitala de Nanaimo. 

Abia cu un an mai târziu, adică în 1864, avea să fie 
întreprinsă o expediţie în interiorul insulei de către 
doctorul Brow din Edimbourg, inginerul Leech şi 
Frederic Wymper. 

Căpitanul Bourcart va găsi la Victoria toate posibilităţile 
pentru tranzacţiile lui, precum şi resursele cerute de noua 
sa campanie de pescuit. Nu încăpea nici o îndoială în 
această privinţă. 

În primele ore ale dimineţii, Saint-Enoch ridică ancora 
pentru a părăsi laguna. Ajutat de reflux, cobori canalul 
golfului Marguerite şi ieşi în larg. 

Vânturile prielnice care băteau din est spre sud-est îi 
permiseră să navigheze de-a lungul coastei şi la adăpostul 


61 


uscatului, la câteva mile depărtare de această lungă 
peninsulă a vechii Californii. 

Domnul Bourcart nu mai trimisese oameni de veghe pe 
catarge, pentru că nu mai aveau de vânat balene. Cel mai 
important lucru era să se ajungă cât mai repede la 
Vancouver, pentru a profita de preţurile ridicate pe care 
le putea obţine pentru mărfurile sale. De altfel nu mai 
fură semnalaţi decât vreo 3—4 „suflători' la mare 
distanţă, a căror urmărire ar fi fost dificilă pe o mare 
agitată. Echipajul se mulţumi să le dea întâlnire în 
insulele Kurile şi în Marea Ohotsk. 

Distanţa până la strâmtoarea Juan de Fuca, care separă 
insula Vancouver de teritoriul Washington, situat la 
capătul Statelor Unite, era de aproximativ 1 400 de mile. 
Cu o viteză mijlocie de 90 mile în 24 de ore, Saint-Enoch o 
putea parcurge în nu mai mult de 15 zile, având toate 
pânzele întinse, inclusiv  bonetele,  velastraiurile şi 
rândunicile. 

Norocul, care însoţise această expediţie, nu-i părăsi. 
Cam la o treime a drumului, nava manevra în dreptul 
portului San-Diego, capitala Californiei de Sud. Patru zile 
mai târziu se găsea în faţa oraşului San-Francisco, în 
mijlocul a numeroase bastimente, care aveau ca punct de 
destinaţie acest mare port american. 

— Poate că-i păcat, îi zise domnul Bourcart secundului, 
că nu putem să vindem la San-Francisco ceea ce vrem să 
vindem la Victoria. 

— Fără îndoială, răspunse domnul Ffeurtaux, pentru că 
am fi ajuns la destinaţie. Dar drumul făcut este un bun 
câştigat. Căci, dacă trebuie să reîncepem pescuitul în 
apropierea Kurilelor, va trebui să ne ducem mult mai spre 
nord. 

— Ai dreptate, Heurtaux, şi, de altfel, informaţiile 
căpitanului de pe Iwing sunt precise. După părerea lui, 
Saint-Enoch va putea fi reparat cu uşurinţă la Victoria şi 
se va aproviziona pe câteva luni. 

intre timp vântul, care avea oarecare tendinţă de 
slăbire, începu să bată din largul mării. Viteza lui Saint- 
Enoch fu puţin încetinită, dar fără pricină de îngrijorare la 
bord, căci nava nu trebuia să ajungă la o dată care nu 
suporta întârziere. De altfel, în dimineaţa zilei de 3 iulie 
omul de veghe semnală capul Flattery, de la intrarea în 
strâmtoarea Juan de Fuca. 


62 


Traversarea durase deci 16 zile — cu una mai mult 
decât prevăzuse domnul Bourcart — nava neputând atinge 
viteza medie de 90 de mile. 

— Ei bine, bătrâne, îi zise meşterul Ollive lui Cabidoulin, 
iată-ne la intrarea în port şi totuşi nu-ncetezi să gemi... 

— Eu ? replică dogarul. 

— Da, tu! 

— Nu spun nimic. 

— Nu spui nimic, dar e ca şi cum ai spune. 

— Da ? 

— Da, şi aud cum te scurmă în piept. Mormăi pe 
dinăuntru. 

— Voi mormăi şi cu glas tare când am să am chef! 
ripostă Jean-Marie Cabidoulin. 

După formalităţile sanitare şi vamale, Saint Enoch 
ancoră lângă un debarcader care facilita descărcarea 
mărfurilor. În orice caz escala la Victoria va dura vreo 15 
zile. Nu va putea pleca, înainte ca echipajul să facă unele 
reparaţii, în vederea fie a unei noi campanii în regiunile 
septentrionale ale Pacificului, fie a întoarcerii în Europa. 

Secundul, cei doi locotenenţi şi meşterii vor avea 
destule de dus la bun sfârşit în acest interval, încât să le 
ia tot timpul. Vor trebui să descarce pe cheu nu mai puţin 
de 1 700 de butoaie. In plus, căpitanul Bourcart va trebui 
să-şi supravegheze oamenii de aproape. Sunt de temut 
dezertările în aceste centre, frecventate de căutătorii de 
aur şi de exploratorii de mine de aur din insula Vancouver 
şi din şesurile Caribou ale Columbiei britanice. 

Chiar în portul Victoria se aflau două nave, Chantenay 
din Nantes şi Forward din Liverpool, care aveau mari 
greutăţi de întâmpinat din cauza dezertării unui număr de 
mateloţi. Totuşi, domnul Bourcart credea, atât cât se 
poate crede, că se poate bizui pe oamenii săi. Nu vor fi 
reţinuţi la bord de speranţa că vor participa la beneficiile 
acestei expediţii la fel de fructuoasă pentru ei ca şi pentru 
armatorii lui Saint Enoch? Cu toate acestea se impunea o 
supraveghere destul de severă şi permisiile de a merge în 
oraş trebuiau acordate foarte rar. Mai bine era să se 
dubleze raţia la bord după grelele zile de lucru, decât să 
vezi echipajul prin cârciumi şi baruri, unde făceau 
cunoştinţă cu tot soiul de puşlamale. 

Cât despre domnul Bourcart, va trebui în primul rând să 
se ocupe să-şi plaseze caricul pe piaţa din Victoria. Aşa 


63 


că, imediat ce debarcă, se duse la domnul William Hope, 
unul din principalii agenţi maritimi. 

Doctorul Filhiol, neavînd de îngrijit nici un bolnav, avea 
tot timpul să viziteze oraşul şi împrejurimile. Poate se 
gândise să parcurgă toată insula, dar mijloacele de 
comunicaţie lipseau. Nu exista nici o şosea, doar câteva 
poteci duceau prin pădurile dese din interior. Era deci 
nevoit să-şi restrânga explorarea. În general oraşul îi păru 
interesant, ca toate acele oraşe ce prosperă atât de rapid 
pe pământul Americii, care le permite să se întindă la 
nesfârşit. Zidită simetric, străbătută de străzi care se 
întretaie în unghiuri drepte, umbrite de arbori falnici, 
poseda un parc vast. Există oare un oraş american care să 
nu aibă unul sau mai multe parcuri ? Cât despre apa 
dulce, i-o furniza un rezervor construit la patru kilometri 
depărtare, alimentat de cele mai curate izvoare ale 
insulei. 

Portul Victoria, adăpostit în fundul unui mic golf şi situat 
în condiţiunile cele mai favorabile, este punctul unde se- 
ntâlnesc strâmtorile Juan de la Fuca şi Reine Charlotte. 
Navele pot pătrunde în port fie prin vest, fie prin nord- 
vest. Mişcarea maritimă a portului, destinată să crească în 
viitor, va cuprinde întreaga navigaţie din aceste regiuni. 

Trebuie să adăugăm că, încă din acea perioadă, portul 
oferea mari posibilităţi navelor obligate să facă reparaţii 
după lungi traversări, majoritatea foarte grele. Un arsenal 
bine utilat, antrepozite pentru depozitat mărfuri şi un 
bazin de carenaj, unde se făceau reparaţii sub linia de 
plutire, se aflau la dispoziţia lor. 

Căpitanul de pe Iwing dăduse domnului Bourcart 
informaţii exacte. Cursul uleiurilor marine era în creştere. 
Iar Saint-Enoch ajunsese la momentul potrivit pentru a 
profita de conjunctură. Cererile soseau nu numai la 
Vancouver, dar şi la New-Westminster. Important oraş al 
Columbiei, situat în golful Gedrgie, puţin mai la nord-est 
de Victoria. Două baleniere, una americană Flower şi una 
norvegiană — Fugg, îşi vânduseră caricul şi — ceea ce va 
face şi Saint-Enoch — plecaseră la pescuit în nordul 
Pacificului. 

Tranzacţiile lui Saint-Enoch, între agentul Hope şi 
căpitanul  Bourcart,  se-ncheiară repede. Vânzarea 
încărcăturii se făcu la nişte preţuri neatinse până atunci şi 
pe care în nici un caz nu le-ar fi putut obţine în Europa. 


64 


Nu mai rămânea decât să debarce butoaiele şi să le 
transporte la antrepozit, de unde vor fi livrate 
cumpărătorului. 

Când  se-ntoarse la bord, domnul Bourcart zise 
secundului: 

— Heurtaux, afacerea s-a încheiat şi nu putem decât să 
ne felicităm că am urmat sfaturile vrednicului căpitan al 
lui wing. 

— Uleiul şi fanoanele, domnule Bourcart ? 

— Uleiul şi fanoanele au fost vândute unei companii 
columbiene din New-Westminster. 

— Atunci oamenii noştri se pot pune pe lucru ? 

— Chiar de azi şi sper ca nava să fie în măsură să plece 
în cel mult o lună, după ce va fi trecut pe la bazinul de 
carenaj. 

— Toată lumea pe punte! comandă secundul, de la care 
meşterul Ollive tocmai venise să ceară instrucţiuni. 

O mie şapte sute de butoaie de debarcat nu-i un lucru 
care se termină în mai puţin de opt zile, chiar dacă se face 
cu metodă şi zel. Bigile fură ridicate deasupra panourilor 
şi jumătate din mateloţi coborâră în cală, în timp ce 
cealaltă jumătate rămase pe punte. Te puteai bizui pe 
dorinţa şi străduinţa lor de a duce treaba la bun sfârşit, 
ceea ce făcea inutilă tocmirea unor hamali din port. 

Dar, dacă cineva nu-şi mai vedea capul de atâta muncă 
acela era Jean-Marie Cabidoulin. Nu lăsa să fie ridicat nici 
un butoi pe care să nu-l cerceteze cu grijă, pentru a se 
asigura că sună a plin şi că nu va da naştere nici unei 
reclamaţii. Se găsea în permanenţă lângă debarcader şi 
ciocănea fiecare butoi cu câte-o lovitură puternică. Cât 
despre ulei, nu trebuiau să se teamă, căci era de calitate 
superioară. 

Pe scurt, debarcarea se făcea în cele mai bune 
condițiuni şi lucrul continuă aşa toată săptămâna. 

De altfel, treaba meşterului Cabidoulin nu se termina cu 
debarcarea încărcăturii. Trebuiau înlocuite butoaiele pline 
cu acelaşi număr de butoaie goale, în vederea noii 
expediţii. Din fericire domnul  Bourcart găsi în 
antrepozitul din Victoria un stoc pe care-l achiziționa cu 
un preţ convenabil. Totuşi, butoaiele trebuiau reparate şi 
pregătite să păstreze uleiul. O muncă grea, pentru care 
zilele abia ajungeau şi, dacă dogarul nu înceta să mormăie 
în sinea lui sau chiar cu glas tare, o făcea în zgomotul a 


65 


mii de lovituri de ciocan, pe care fierarul Thomas şi 
dulgherul Ferut le dădeau în apropierea lui. 

Saint-Enoch, dezlegat de debarcader, fu condus în 
bazinul de carenaj. Trebuia cercetată coca în exterior 
pentru a se asigura că nu fusese avariată. Secundul şi 
şeful de echipaj îi făcură o inspecţie amănunţită. Domnul 
Bourcart avea încredere în experienţa lor. 

Nu existau propriu-zis avarii serioase, dar nava avea 
nevoie de câteva reparaţii: înlocuirea a două sau trei plăci 
ale dublajului de cupru, fixarea câtorva ţăruşi de stejar în 
scândurile bordajului şi ale coastei, astuparea cu câlţi a 
îmbinării scândurilor şi revopsirea părţilor de sus ale 
navei. Această muncă se efectua fără răgaz şi fără-ndoială 
că escala la Vancouver n-avea să se prelungească peste 
timpul prevăzut. 

De aceea era de înţeles că domnul Bourcart nu înceta o 
clipă să-şi arate satisfacția. lar doctorul Filhiol îi repeta 
întruna: 

— Şansa dumitale, domnule căpitan, şansa care te 
însoţeşte! Măcar dacă ar ţine-o aşa şi de-acum încolo. 

— Va ţine, domnule Filhiol. Ştii ce lucru bun mi s-ar mai 
putea întâmpla? 

— Vă rog să-mi spuneţi... 

— Ca, după două luni, după cea de-a doua campanie, 
Saini-E- 
noch să revină la Victoria pentru a vinde o nouă 


încărcătură la ace- 
leaşi preţuri!... Dacă balenele din preajma insulelor Kurile 
şi din 


Marea Ohotsk nu vor fi prea sălbatice... 

— Vai de mine, domnule căpitan. Unde vor găsi vreodată 
o ocazie mai bună să-şi livreze uleiul la preţuri atât de 
mari ? 

— Nicăieri, nicăieri, răspunse rizînd domnul Bourcart. 

Cum am mai spus, doctorul Fi Un ol nu putuse să facă 
excursii x în 
afara oraşului, aşa cum ar fi dorit. În apropierea litoralului 
întâlnise 
câteodată câţiva băştinaşi. Nu erau cele mai reuşite tipuri 
ale  Pieilor roşii, din care se mai pot găsi încă 
reprezentanţi remarcabili în Far-West. Nu! erau nişte 
oameni cu trăsături comune, greoi, urâţi la faţă, cu nişte 
capete enorme, cu ochi mici, buze groase, cu nasuri 


66 


lătăreţe, ale căror nări găurite erau împodobite cu inele 
de metal sau beţişoare de lemn. Şi, ca şi cum chipul lor 
nearătos nu le era suficient, îşi mai aplicau pe faţă, în 
timpul ceremoniilor şi de sărbători, câte o mască hidoasă 
de lemn, care cu ajutorul unor sfori făcea strâmbături 
oribile. 

În locurile din interiorul insulei existau păduri superbe 
de pini şi chiparoşi. Echipajului i-a fost uşor să-şi procure 
lemnul pentru Saint-Enoch. Nu trebuia decât tăiat şi 
transportat. Nici vânatul nu lipsea. Domnul Heurtaux, 
însoţit de locotenentul Allotte, putu să doboare câteva 
perechi de căprioare din care bucătarul pregăti mâncăruri 
gustoase. Pădurea mişuna de lupi, vulpi şi hermine, greu 
de capturat, dar foarte căutate pentru valoarea blănurilor. 
De asemenea se puteau vedea şi numeroase veveriţe cu 
coada stufoasă. 

Cea mai lungă plimbare a doctorului Filhiol îl duse până 
aproape de Nanaimo. Pentru această excursie luă un 
cuter care făcea legătura între cele două oraşe. Acolo găsi 
un târg destul de prosper, al cărui port oferă navelor o 
escală excelentă. 

Traficul din Nanaimo tinde să se dezvolte pe an ce trece. 
Cărbunele de acolo, de excelentă calitate, se exportă la 
San-Francisco şi în toate porturile din vestul Pacificului, 
chiar şi până în China şi în arhipelagul Sandwich. Încă de 
multă vreme, zăcămintele sale bogate erau exploatate de 
Compania golfului Hudson. Huila — mai mult decât aurul 
— este de altfel marea, s-ar putea spune inepuizabila, 
bogăţie a insulei. Fără-ndoială se vor mai descoperi noi 
zăcăminte. Cât despre minele din Nanaimo, exploatarea 
lor nu cere decât o muncă uşoară şi asigură oraşului o 
reală prosperitate. In plus, extragerea aurului din 
regiunea Caribou a Columbiei britanice este scumpă şi, 
pentru a obţine metal în valoare de un dolar, trebuie 
cheltuiţi doi. 

Când doctorul Filhiol se-ntoarse din această excursie, 
coca lui Saint-Enoch era vopsită din nou până la banda de 
lemn care acoperă primul şir de plăci ale dublajului 
carenei, iar aceeaşi bandă avea o dungă albă ca neaua. 
Câteva reparaţii fură făcute la velatură şi la greement, 
precum şi la balenierele izbite aşa de des de coada 
balenelor. Pe scurt, nava, după trecerea prin bazin, 


67 


aruncă ancora în mijlocul portului şi plecarea fu fixată 
definitiv la data de 19 iulie. 

Cu două zile în urmă, o navă americană intră în portul 
Victoria şi aruncă ancora la o jumătate de cablu de Saint- 
Enoch. Era Iwing, înapoiat din golful Marguerite. N-aţi 
uitat desigur bunele relaţii stabilite între căpitanul navei 
şi căpitanul Bourcart şi tot aşa de cordiale între ofiţerii şi 
echipajul celor două nave. 

Îndată ce Iwing ancoră, căpitanul Forth se duse la 
bordul lui Saint-Enoch unde fu primit cu multă căldură ca 
urmare a recunoştinţei pentru sfaturile sale atât de utile. 
Domnul Bourcart, totdeauna bucuros să facă un gest de 
politeţe, voi să-l reţină la cină. Era aproape de ora mesei 
şi fără multă vorbă domnul Forth acceptă invitaţia, pe 
care se gândise s-o facă şi el căpitanului Bourcart pentru 
a doua zi, la bordul vasului /wing. 

Conversaţia fu foarte interesantă în careul în care se 
reuniră domnul Bourcart, domnul Heurtaux, cei doi 
locotenenţi, doctorul Filhiol şi căpitanul american. Se 
vorbi mai întâi despre incidentele de navigaţie din timpul 
cursei celor două nave de la golful Marguerite la insula 
Vancouver. Apoi, după ce povesti în ce condiţii 
avantajoase îşi vânduse încărcătura, domnul Bourcart îl 
întrebă pe căpitanul de pe Iwing dacă pescuitul a fost bun 
după plecarea lui Saint-Enoch. 

— Nu, răspunse domnul Forth, a fost o campanie din 
cele mai slabe şi, în ce mă priveşte, n-am putut să umplu 
mai mult de un sfert din butoaie. Balenele nu s-au arătat 
niciodată atât de rar. 

— Aceasta se explică, poate, zise domnul Heurtaux, prin 
faptul că acum puii nu mai au nevoie de mamele lor şi atât 
puii cât şi balenele mari părăsesc golful pentru a se duce 
în largul oceanului. 

—  Fără-ndoială, acesta poate fi un motiv, răspunse 
domnul Forth. Totuşi, eu am pescuit des în golf şi nu-mi 
amintesc să mai fi fost atât de puţine la finele lunii iunie... 
Treceau zile întregi fără să avem de ce să coborâm 
bărcile, cu toate că timpul a fost frumos şi marea calmă. 
Aţi avut noroc că v-aţi început campania în apele Noii 
Zeelande. N-aţi fi putut să vă faceţi plinul numai în golful 
Marguerite. 


68 


— Am avut, declară domnul Bourcart, cu atât mai mult 
cu cât nu am întâlnit în golful Marguerite decât balene de 
mărime mijlocie. 

— Şi noi chiar mici, replică domnul Forth. Am capturat 
unele care n-au dat decât 30 de butoaie de ulei! 

— Spune-mi. te rog, domnule căpitan. întrebă domnul 
Bourcart, ai intenţia să vinzi pe piaţa din Victoria ? 

— Da, dacă se menţine cursul la fel de favorabil. 

— Da, preţurile sunt bune şi nu sezonul slab din golful 
Marguerite le va face să scadă... Pe de altă parte, nu se 
aşteaptă încă nici un transport din Kurile, Marea Ohotsk 
sau strâmtoarea Bering. 

— Într-adevăr, zise domnul Heurtaux, pentru că acolo 
pescuitul nu va lua sfârşit înainte de şase săptămâni sau 
două luni... 

— Şi sperăm să avem şi noi partea noastră, declară 
Romain Allotte. 

—  Căpitane Forth, reluă locotenentul Coquebert, 
celelalte baleniere din golful Marguerite au fost oare mai 
norocoase decât a voastră ? 

— Nu, răspunse domnul Forth. De acea, atunci când 
Iwing a întins pânzele, cele mai multe se pregăteau şi ele 
să ridice ancora pentru a ieşi în larg. 

— IÎncotro se vor îndrepta ? Spre coastele de nord-est 
ale Asiei ? întrebă domnul Heurtaux. 

— Cred că da. 

— Eh! atunci vom fi mulţi! exclamă locotenentul 
Coquebert. 

— Cu atât mai bine! replică Romain Aliotte. Te 
stimulează când sunt două sau trei nave în urmărirea unei 
balene. Dai din vâsle să le sfarmi, nu alta!... Şi ce cinste 
pentru baleniera care aruncă prima harponul... 

—  Potoleşte-te, domnule locotenent, îl întrerupse 
domnul Bourcart. Deocamdată nu-i nici o balenă la 
orizont. 

— Atunci, zise domnul Forth, v-aţi hotărât să faceţi o a 
doua campanie? 

— Desigur. 

— Şi când porniţi ? 

— Poimâine. 

— Aşa de repede ? 

— Saint-Enoch e gata şi trebuie numai să ridice ancora. 


69 


— Mă felicit că am sosit la timp pentru a reînnoi 
cunoştinţa noastră şi a ne putea strânge încă o dată 
mâinile... 

— Şi noi ne felicităm de a fi putut să reluăm bunele 
noastre relaţii, răspunse domnul Bourcart. Dacă Iwing ar 
fi intrat în golful Victoria în momentul când Saint-Enoch 
ieşea, am fi simţit o mare părere de rău... 

După aceste cuvinte, căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi 
ridicară paharul în sănătatea domnului Forth. 

— La urma urmei, zise domnul Heurtaux, chiar dacă nu 
ne-am fi revăzut la Victoria, poate că Saint-Enoch şi Iwing 
vor face împreună o a doua campanie în regiunea 
Kurilelor ? 

— Oare n-aveţi intenţia, îl întrebă domnul Bourcart pe 
căpitan, să vă încercaţi norocul în nordul Pacificului ? 

— N-aş putea, domnilor, răspunse domnul Forth. Iwing 
ar sosi cam târziu pe locurile acelea de pescuit. Peste 
două luni primele sloiuri de gheaţă încep să se formeze în 
strâmtoarea Bering ca şi pe Marea Ohotsk, iar acum nu 
sunt în situaţia de a pleca imediat. Reparaţiile navei 
trebuie să dureze trei până la patru săptămâni... 

— Vă exprimăm sincerele noastre păreri de rău, 
domnule Forth, declară domnul Bourcart. Dar aş vrea să 
revin asupra unui lucru despre care aţi vorbit şi care are 
nevoie de ceva explicaţii... 

— Despre ce este vorba, domnule căpitan ? 

— Spre sfârşitul escalei în golful Marguerite, când aţi 
observat că balenele deveneau tot mai rare, nu arătau o 
grabă ciudată pentru a pleca în larg ? 

— Ba da, declară căpitanul Forth. Fugeau în împrejurări 
parcă neobişnuite... Nu cred că exagerez dacă afirm că 
suflătorii păreau că se tem de o primejdie extraordinară, 
că ascultă de un sentiment de groază, ca şi cum ar fi 
intrat în panică... Balenele săreau la suprafaţa apei şi 
scoteau nişte gemete cum n-am mai auzit... 

— Este foarte bizar, fără-ndoială, zise domnul Heurtaux 
şi nu ştiţi, desigur, căror cauze să atribuiţi acest fenomen. 

— Nu, domnilor, răspunse domnul Forth, în afară de 
cazul când ar exista acolo vreun monstru formidabil... 

— Ei! domnule căpitan, replică locotenentul Coquebert, 
dacă v-ar auzi dogarul nostru, meşterul Cabidoulin, ar 
exclama pe loc: „Marele şarpe al mării!" 


70 


— Pe legea mea, locotenente, replică domnul Forth, 
şarpe de mare sau nu, balenele, speriate, au fugit cu toată 
graba... 

— Şi, reluă Romain Allotte, nu s-ar fi putut bara canalul 
golfului Marguerite... şi să fie harponate vreo câteva 
duzini ? 

— Vă asigur că nimeni nu s-a gândit la aşa ceva, 
răspunse domnul Forth. Bărcile noastre nu s-ar fi putut 
întoarce fără mari avarii şi poate chiar cu pierderi de vieţi 
omeneşti. Dar repet că s-a întâmplat ceva neobişnuit. 

— Fiindcă veni vorba, întrebă domnul Bourcart, ce s-a 
făcut cu nava Repton? A reuşit să pescuiască mai mult 
decât celelalte ? 

— Nu, după câte ştiu... 

— Credeţi că a rămas în golful Marguerite ? 

— Se pregătea să plece când Iwing a ridicat ancora. 

— Unde ? 

După câte se zvonea, pleca să-şi continue campania în 
nord-vestul Pacificului.. 

— Ei bine, adăugă domnul Heurtaux, ar fi de dorit să nu 
ne întâlnim cu ea! 

La căderea nopţii, căpitanul Forth se întoarse la bord, 
unde-l primi a doua zi pe domnul Bourcart şi pe ofiţerii 
săi. Se mai vorbi din nou despre evenimentele petrecute 
în golful Marguerite. Apoi, când cei doi căpitani se 
despărţiră, îşi exprimară speranţa că Saint-Enoch şi Iwing 
se vor mai întâlni într-o zi la pescuit de balene. 


VII 
A DOUA CAMPANIE 


Căpitanul Bourcart porni în dimineaţa zilei de 19 iulie. 
După ridicarea ancorei ieşiră cu destulă greutate din golf. 
Vântul bătea potrivnic din sud-est, dar avea să devină 
prielnic îndată ce Saint-Enoch va fi ocolit ultimele capuri 
ale insulei Vancouver şi va ajunge în larg, la câteva mile 
depărtare. 

Nava nu cobori din nou prin strâmtoarea Juan de Fuca, 
pe unde sosise, ci urcă spre nord, prin strâmtoarea Reine- 
Charlotte şi golful Geodrgie. Două zile mai târziu, după ce 
înconjurase coasta nordică a insulei, se îndreptă spre vest 
şi, înainte de căderea nopţii, nu mai puteai zări uscatul. 


71 


Distanţa între Vancouver şi insulele Kurile este de 
aproximativ 1300 de leghe. Dacă are condiţii bune, o navă 
le poate străbate uşor în mai puţin de cinci săptămâni şi 
domnul Bourcart spera să nu aibă nevoie de mai mult 
timp, dacă nu-l părăsea norocul. 

Sigur era că navigația începea în condiţii excelente. Un 
vânt potrivit, o mare cu hule lungi, permiseseră lui Saint- 
Enoch să meargă cu toate pânzele sus. Astfel, cu mura la 
babord, nava luă direcţia vest-nord-vest. Dacă acest lucru 
prelungea puţin ruta, îi îngăduia cel puţin să se ferească 
de curentul Pacificului, care se deplasează spre est după 
ce înconjoară insulele Aleutine. 

În total traversarea decurgea fără piedici. Trebuia 
numai din timp în timp să slăbească sau să strânga mai 
tare scotele. În felul acesta echipajul va fi odihnit şi vioi, 
gata să înceapă expediţia anevoioasă care îl aştepta în 
Marea Ohotsk. 

Jean-Marie-Cabidoulin era cel mai ocupat om de la bord: 
rânduia definitiv butoaiele în cală, punea la punct unelte, 
furtune de pânză şi hîrdaie pentru a transporta jos uleiul. 
Dacă se ivea prilejul de a captura o balenă înainte ca 
Saint-Enoch să ajungă la coasta siberiană, căpitanul 
Bourcart nu-l va lăsa să-i scape. 

— Ar fi şi de dorit, domnule Filhiol. Sezonul este avansat 
şi pescuitul nostru în Marea Ohotsk nu se va putea 
prelungi mai mult de câteva săptămâni. Nu vor întârzia să 
se formeze sloiurile şi navigația ar deveni dificilă. 

— Eu mă mir, zise doctorul, că balenierele rămân 
dependente de starea vremii şi mai procedează atât de 
primitiv. De ce nu întrebuinţează mai bine vapoare, şalupe 
cu aburi şi în special arme mai perfecţionate? Expediţiile 
ar da un randament mult mai mare... 

— Ai dreptate, doctore, şi aşa se va-ntâmpla într-o bună 
zi. Dacă noi am rămas credincioşi vechilor procedee, a 
doua jumătate a acestui secol nu se va încheia fără ca să 
te supui progresului care se impune în toate domeniile! 

— Cred, domnule căpitan, şi pescuitul va fi organizat cu 
mijloace mai moderne, în afară de cazul, de vreme ce 
balenele devin tot mai rare, că va trebui să le închizi într- 
un ţarc. 

— Un ţarc cu balene! exclamă domnul Bourcart. 

— Glumesc declară doctorul Filhiol, deşi am avut un 
prieten căruia îi venise această idee. 


72 


— E posibil? 

— Da... Să strângi balenele într-un golf, aşa cum se 
strâng vitele într-o păşune... Acolo hrana lor n-ar costa 
nimic şi li s-ar putea vinde foarte ieftin laptele... 

— Să li se vândă laptele, doctore? 

— Care preţuieşte, pare-se, cât cel al vacilor. 

— Da, dar cum să le mulgi? 

— lată ceea ce-l încurca şi pe prietenul meu. De aceea a 
şi abandonat acest admirabil proiect... 

— Şi n-a greşit, zise domnul Bourcart, râzând din toată 
inima. Dar, pentru a reveni la Saint-Enoch, v-am spus că 
nu-şi va putea prelungi campania în nordul Pacificului şi 
vom fi obligaţi să plecăm din acele locuri la începutul lui 
octombrie. 

— Încotro se va îndrepta Saint-Enoch ca să ierneze când 
va părăsi Marea Ohotsk? întrebă domnul Filhiol. 

— Încă nu ştiu. 

— Nu ştiţi, căpitane? 

— Nu, asta va depinde de împrejurări, dragă doctore... 
A-ţi face un plan dinainte înseamnă să te expui la 
dezamăgiri... 

—  N-aţi mai pescuit în regiunile de dincolo de 
strâmtoarea Bering? 

— Ba da... şi am întâlnit acolo mai mult foci decât 
balene. De altfel iarna în Oceanul Arctic vine timpuriu şi 
încă din primele săptămâni ale lunii septembrie navigația 
este stânjenită de sloiuri de gheaţă. De aceea nu cred să 
depăşesc anul acesta al şaizecilea grad de latitudine. 

— Am înţeles, domnule căpitan; dar, în cazul că 
pescuitul se va dovedi bun în Marea Ohotsk, Saint-Enoch 
va reveni în Europa? 

— Nu, doctore, zise domnul Bourcart, e mai bine — după 
părerea mea — să vând uleiul la Vancouver unde preţurile 
sunt mari. 

— Şi aveţi de gând să iernaţi acolo? 

— Probabil că o să rămânem aproape de regiunile de 
pescuit la începutul sezonului viitor. 

— Totuşi, reluă domnul Filhiol, trebuie prevăzute toate 
posibilităţile. Dacă Saint-Enoch nu reuşeşte în Marea 
Ohotsk, aveţi intenţia să aşteptăm acolo până la revenirea 
vremii frumoase? 


73 


— Nu, cu toate că se poate ierna la Nikolaievsk sau la 
Ohotsk. Dar mai curând m-aş întoarce pe coasta 
americană sau chiar în Noua-Zeelandă. 

— Aşadar, domnule căpitan, orice s-ar întâmpla, noi nu 
trebuie să ne aşteptăm să revenim în Europa în acest an? 

— Nu, dragă doctore, şi asta n-are de ce să te mire... 
Rareori expedițiile noastre durează mai puţin de 40 până 
la 50 de luni. Echipajul o ştie foarte bine. 

— Credeţi-mă, răspunse domnul Filhiol, că timpul nu-mi 
va părea lung şi, oricât ar dura această campanie, nu voi 
regreta niciodată de a mă fi îmbarcat la bordul lui Saint- 
Enoch! 

Se-nţelege de la sine că, încă din primele zile ale 
traversării, oamenii de veghe şi-au ocupat posturile. 
Marea era cercetată cu grijă. De două ori dimineaţa şi de 
două ori după-amiază, locotenentul Allotte se urca pe 
vergile arboretului şi cerceta şi el întinderea de ape. 
Uneori, o ţâşnitură vestea prezenţa cetaceelor, dar la o 
distanţă prea mare pentru ca domnul Bourcart să se 
gândească la coborârea bărcilor. 

Jumătate de drum trecuse fără nici un incident, când, la 
data de 5 august, pe la 10 dimineaţa, căpitanul Bourcart, 
după 17 zile de navigaţie, zări insulele Aleutine. Aceste 
insule făceau parte la acea epocă din imperiul rus, care 
poseda imensa provincie Alaska, a cărei prelungire 
naturală o constituie Aleutinele. Această lungă salbă de 
insule, care se-întind pe aproape zece grade latitudine, 
este formată din nu mai puţin de cincizeci şi una de 
bucăţi. Ea este împărţită în trei grupe: Aleutinele propriu- 
zise, insulele Andreanov şi insulele Lisii. Acolo trăiesc 
câteva mii de locuitori grupaţi pe cele mai importante 
insule ale arhipelagului, unde se ocupă cu vânatul, 
pescuitul şi cu comerţul de blănuri. 

Recunoscură una din insulele mai mari, numită 
Oumanak, la o distanţă de vreo cinci mile nord de navă, 
după vulcanul ei Chicaldinskoi, de 9 000 de picioare 
înălţime, care era în plină erupție. Domnul Bourcart găsi 
că nu-i momentul să se apropie mai mult, temându-se, cu 
vânturile astea din vest, să nu aibă parte de o mare 
furioasă. 

Acest grup al Aleutinelor închid la sud bazinul Bering, 
pe care America, cu litoralul Alaska, şi Asia, cu litoralul 
Kamciatka, îl mărginesc la est şi vest. Acesi grup prezintă 


74 


particularitatea de a descrie o curbă, a cărei convexitate 
dă în plină mare — particularitate pe care o oferă şi 
dispunerea geometrică a insulelor Kurile, Liou-Khieocu, 
Filipine şi ansamblul insulelor Japoniei. 

În cursul navigaţiei, doctorul Filhiol putu urmări cu 
privirea  capricioasele contururi ale arhipelagului, 
presărat cu munți vulcanici şi ale cărui maluri sunt 
extrem de periculos de abordat pe timp de furtună. 

Navigând lângă această convexitate, Saint-Enoch putu 
să evite curenții potrivnici. Favorizat de un vânt 
neschimbător, îi mai rămânea doar să treacă unul din 
braţele lui Kouro-Sivo care, în vecinătatea Kurdelor, urcă 
oblic la nord-vest spre strâmtoarea de Bering. 

Când Saint-Enoch depăşi ultima insuliţă a Aleutinelor, 
dădu de vuituri care băteau din nord-est. Era o 
împrejurare foarte prielnică pentru o navă care trebuia să 
se-ndrepte spre sud-vest, în direcţia Kurilelor. După ce va 
fi străbătut acest grup, domnul Bourcart spera să ajungă 
la capătul peninsulei Kamciatka, în cel mult 15 zile. Dar, 
cum intră în marea Bering, se dezlănţui o vijelie căreia o 
navă mai puţin solidă şi mai puţin bine manevrată nu i-ar 
fi putut ţine piept. A căuta un adăpost în fundul unui 
golfuleţ din Aleutine ar fi fost o mare imprudenţă, căci 
ancorele n-ar fi rezistat şi corabia s-ar fi sfărâmat de 
stânci. Această vijelie, însoţită de fulgere amestecate cu 
ploaie şi grindină, dură 48 de ore. In timpul primei nopţi 
nava era gata să se scufunde. Cum rafalele urlau cu furie 
crescândă, velatura fu redusă pe cât era posibil, 
rămânând numai cu vela foc şi gabierul mare terţarolat. 

În această primejdioasă furtună doctorul Filhiol nu putu 
decât să admire sângele rece al căpitanului Bourcart, 
curajul ofiţerilor săi, îndemânarea şi devotamentul 
echipajului. Meşterul Ollive primi toate laudele pentru 
repeziciunea şi priceperea cu care execută ordinele. 

Puțin a lipsit ca ambarcaţiunile de la tribord, cu toate că 
fuseseră retrase în interior, să nu se sfărâme când vântul 
împroşca o asemenea cantitate de apă, încât părea că 
întreaga mare intră în gurile de scurgere ale navei. 

În asemenea condiţii se-nţelege că Saint-Enoch n-a 
putut să se menţină pe direcţie. A trebuit să fugă cu 
vântul în spate şi chiar o întreagă jumătate de zi, fără să- 
ntindă pânzele. Este un mers foarte periculos, căci nava 
riscă să fie înghițită de valuri. Când navighează pe 


75 


direcţia vântului cu atâta repeziciune, cârma nu mai poate 
acţiona şi este dificil să împiedici corabia să se aplece 
când spre babord, când spre tribord. Atunci talazurile 
sunt cel mai de temut, pentru că nu izbesc la prova, 
construită pentru a le rezista, ci la pupa, unde nava le 
suportă cu greu asaltul. Mai multe trombe de apă 
măturară puntea principală a lui Saint-Enoch. Echipajul 
era gata să desfacă sabordurile pentru a facilita scurgerea 
apei. Din fericire, gurile de scurgere fură suficiente şi 
capacele de pe bocaport, bine fixate, rezistară. Oamenii 
de la cârmă, sub supravegherea lui Ollive, putură ţine 
direcţia spre vest. 

Saint-Enoch scăpă fără avarii grave. Căpitanul Bourcart 
nu avu de regretat decât pierderea unui trinchetin de 
vreme rea, pus la pupa, din care nu mai rămase nimic 
altceva decât nişte fâşii, şuierând ca nişte lovituri de bici 
în bătaia rafalelor. Numai după această încercare 
nereuşită de a păstra direcţia, căpitanul Bourcart se 
hotări să fugă cu vântul la pupa. Puterea vijeliei scăzu 
treptat în noaptea de 10 spre 11 august. La ivirea zorilor, 
meşterul Ollive putu să întindă o velatură convenabilă. 
Era însă de temut ca vârful să nu bată spre vest, atunci 
când Saint-Enoch se mai găsea încă la vreo 800 de mile de 
coasta Asiei. Ar fi fost nevoit să meargă împotriva vântului 
şi ar fi întârziat mult. Pe de altă parte, manevrând, 
însemna să rişti să intri în cuentul rapid din Kouro-Sivo şi 
să fii dus spre nord-est, ceea ce ar fi compromis poate 
întreaga camapanie din Marea Ohotsk. 


76 


Monstrul râminea nemiscat 


Căpitanul Bourcart se arătă destul de nehotărât. Sigur 
de soliditatea navei, ca şi de meritele ofiţerilor şi ale 
echipajului, nu avusese altă temere decât că se va isca 
această schimbare de vânt, care ar putea să întârzie 
sosirea în Kurile. 

— Oare ne părăseşte norocul, cum prezicea Cabidoulin? 
Repeta din când în când. 

— Cabidoulin nu ştie ce vorbeşte şi ar fi bine să-şi 
înghită limba, replica meşterul Ollive. Dar cuvintele îi ies 
pe gură ca apa pe care o scot balenele pe nări! Numai că 
el suflă întotdeauna sânge! 

Şi dacă meşterul fu încântat de acest răspuns, nu este 
de mirare. Totuşi, o întârziere chiar de numai 15 zile ar fi 
fost foarte păgubitoare. Pe la începutul lui septembrie 
primii ghețari se formează în Marea Ohotsk şi în general 
balenierele nu vin acolo decât la sfârşitul iernii. 

Oricum, după trecerea furtunii uitară repede că Saint- 
Enoch fusese o dată sau de două ori gata să piară. De 
aceea se înteţiră glumele la adresa lui Jean-Marie 
Cabidoulin. 

— Vezi, bătrâne, îi zise meşterul Ollive, tu eşti cel care 
ne-a adus furtuna şi, dacă pierdem campania, va fi tot din 
vina ta! 

— Ei bine, răspunse dogarul, căpitanul nu trebuia să 
vină să mă ia din prăvălia mea din strada Tournette ca să 
mă îmbarce pe Saint-Enoch. 

— Desigur, Cabidoulin, desigur! Dar, dacă eu aş fi 
căpitanul Bourcart, ştiu bine ce aş face... 

— Şi ce-ai face? 

— 'Ţi-aş atârna câte o ghiulea de fiecare picior şi te-aş 
arunca peste bord! 

— E poate lucrul cel mai bun care mi s-ar putea 
întâmpla, răspunse Jean-Marie Cabidoulin cu o voce 
gravă. 

— Să-l ia naiba! exclamă meşterul Ollive, pare că 
vorbeşte serios... 

— Pentru că este ceva serios şi vei vedea cum se va 
sfârşi această campanie... 

— La fel de bine cum a început, bătrâne... cu o singură 
condiţie însă. Să te debarcăm în larg! 

De altfel, dacă viitorul va da sau nu dreptate lui Jean- 
Marie Cabidoulin, nu se ştie, cert e că nu s-a ivit ocazia în 
cursul acestei traversări între Vancouver şi Kurile ca 


78 


echipajul să aprindă cuptorul de topit grăsimea. Degeaba 
stătură oamenii de veghe cu ochii în patru. Cetaceele 
foarte rare se arătau numai la distanţe mari. Şi totuşi, în 
această epocă a anului, meleagurile din apropierea mării 
Bering sunt cutreierate de balene uriaşe cu pântecele 
vărgat, de balene din oceanul Arctic, lungi de aproape 30 
de metri, culammaki şi umgulliki, care măsoară până la 50 
de metri. Care să fie cauza că erau atât de rare acum? 
Nici domnul Bourcart şi nici domnul Heurtaux nu-şi 
puteau explica acest fenomen. Oare să fi fost faptul că 
animalele prea mult urmărite în mările arctice îşi căutau 
de pe acum un adăpost — lucru care ar fi trebuit să se 
întâmple mai târziu — în sud, până în mările antarctice? 

— Nu... nu! exclamă locotenentul Allotte. Ceea ce nu 
găsim în această parte a Kurdelor, vom găsi în partea 
cealaltă. Balenele nu aşteaptă în Marea Ohotsk şi ne vom 
face plinul folosindu-ne numai de uleiul lor. 

Chiar dacă visele locotenentului aveau să se-mplinească, 
sigur era, în orice caz, faptul că nu se coborâse până 
acum nici o balenieră. Trebuie notat de asemenea că nu 
se zărea nici o altă navă, deşi de obicei în luna august 
balenierele nu părăseau aceste regiuni. Poate că pescuiau 
în Marea Ohotsk unde balenele mişunau, după spusele 
locotenentului Romain Allotte. Şi cine ştie dacă printre ele 
nu era şi Repton care, după informaţiile căpitanului Forth, 
părăsise golful Marguerite pentru regiunile din nord- 
vestul Pacificului? 

— Ei bine, oricât de norocoasă i-ar fi fost campania, 
spuneau oamenii, nu va fi capturat totul şi vor rămâne 
câteva balene şi pentru Saint-Enoch! 

Vântul nu se schimbă, aşa cum se temeau. După o 
acalmie de 24 de ore, începu să bată din nou spre sud-est. 
Trecură mai multe zile. Păsările de mare, din acelea care 
se aventurează la câteva sute de mile în larg, se şi aflau în 
jurul navei şi se odihneau câteodată la capătul vergilor. 
Nava mergea cu murele la babord cu o viteză medie de 10 
—11 noduri. Traversarea decurgea în aşa fel, încât 
domnul Bourcart nu avea de ce să se plângă. La 21 
august, după dubla calculare de poziţie de la ora zece şi 
jumătate şi de la amiază, pe o lumină bună, se aflau la 65 
de grade şi 37 minute longitudine şi 49 grade şi 13 minute 
latitudine. La ora unu, căpitanul şi ofiţerii se strânseră pe 


79 


dunetă. Saint-Enoch, înclinat spre tribord, lăsa în urma lui 
o dâră netedă. Deodată, secundul zise: 

— Ce se vede colo? 

Toate privirile se-ndreptară spre o lungă bandă 
negricioasă care părea că se târăşte în mod ciudat. 
Această bandă, văzută prin lu- netă, măsura vreo 250— 
300 de picioare. 

— Uite! exclamă locotenentul Allotte în glumă, n-o fi 
marele şarpe al mării, de care vorbeşte meşterul 
Cabidoulin? 

Nici n-apucă să-şi termine vorba, că văzu că pe teuga de 
la provă, cu mâna streaşină deasupra ochilor, dogarul 
privea în acea direcţie fără să scoată un cuvânt. 
Doctorului  Filhiol, care tocmai urcase pe dunetă, 
căpitanul Bourcart, întinzându-i luneta, îi spuse: 

— Priveşte, te rog... 

— Asta seamănă cu o stâncă deasupra căreia zboară o 
mulţime de păsări, zise domnul Filhiol după câteva minute 
de atenţie. 

— Nu ştiu să fie vreo stâncă în acest loc, declară domnul 
Bourcart. 

— Şi de altfel, adăugă locotenentul Coquebert, e 
limpede că banda se deplasează. 

Cinci sau şase mateloţi se adunară în jurul dogarului, 
care nu deschidea gura, dar privea cu ochii holbaţi. Şeful 
echipajului îi spuse atunci: 

— Ei bine, bătrâne, să fie oare... 

In loc de răspuns, Jean-Marie Cabidoulin făcu un gest 
care însemna: poate! 

Monstrul — dacă monstru era — sau şarpele — dacă era 
un şarpe — unduia la suprafaţa apei, aproape la trei mile 
de Saint-Enoch. Capul său enorm, dacă era un cap, părea 
să aibă o coamă deasă, aşa cum l-au descris întotdeauna 
legendele norvegiene pe kraken, pe calmar sau alte 
specimene ale teratologiei marine. 

Sigur că nici o balenă, chiar si din cele mai puternice, n- 
ar fi putut rezista atacurilor unui asemenea gigant 
oceanic. Şi, de fapt, oare nu prezenţa lui explica de ce ele 
au fugit din această parte a Pacificului? O navă de 500— 
600 de tone s-ar fi putut desprinde dacă un asemenea 
animal enorm s-ar fi încolăcit în jurul ei? Deodată întregul 
echipaj strigă într-un singur glas: „Şarpele de mare... 
şarpele de mare!" 


80 


Şi privirile nu se mai dezlipiră de monstrul din faţa 
corăbiei. 

— Căpitane, întrebă locotenentul Allotte, n-aţi fi curios 
să ştiţi dacă acest animal ne-ar putea da aceeaşi cantitate 
de ulei ca o balenă obişnuită? Eu pariez că scoate 250 de 
butoaie, dacă reuşim să-l capturăm! 

Din clipa în care animalul fusese semnalat, el se 
apropiase fără-ndoială cu o jumătate de milă sub acţiunea 
curentului. I se puteau observa mai bine inelele pe care le 
derula cu mişcări de vierme, coada în lungi zigzaguri, al 
cărei vârf se ridica uneori, uriaşul cap cu coama zbârlită, 
de unde nu ieşea nici o suflare de aer şi de apă. 

La întrebarea pusă şi apoi repetată de locotenent — 
dacă să coboare balenierele pe mare — căpitanul Bourcart 
încă nu răspunsese. 

Între timp, domnii Heurtaux şi Coquebert se asociară la 
cererea locotenentului. Domnul Bourcart, după o ezitare 
destul de firească, dădu ordin să se întrebuinţeze bărcile, 
dar nu ca să atace monstrul, ci ca să-l cerceteze mai de- 
aproape, căci Saint-Enoch nu s-ar fi putut deplasa spre 
arătare fără risc. Când dogarul văzu că oamenii se apucă 
să pregătească ambarcaţiunile, se duse la căpitanul 
Bourcart, şi-i zise cu glas tremurător: 

— Căpitane... căpitane Bourcart... vreţi să... 

— Da, meştere Cabidoulin, vreau să ştiu odată pentru 
totdeauna despre ce este vorba. 

— Este prudent? 

— In tot cazul, trebuie făcut! 

— Du-te cu ei! adăugă meşterul OUive. 

Dogarul se-ntoarse la teugă fără să răspundă. La urma 
urmei, îşi bătuseră atâta joc de şarpele său de mare, că 
aproape nu-i părea rău de această întâlnire care avea să-i 
dea dreptate... 

Se coborâră cele două baleniere, fiecare cu câte patru 
mateloţi la rame. În una din ele se afla locotenentul 
Allotte şi harponerul Ducrest. In cealaltă — secundul 
Heurtaux şi harponerul Kardek. Desfăcând parâmele, se 
îndreptară spre animal. Recomandarea căpitanului era 
formală: trebuia acţionat cu cea mai mare prudenţă. 

Domnul Bourean, domnul Coquebert, doctorul Filhiol şi 
meşterul Ollive rămăseseră pe dunetă, urmărind operaţia 
după ce se opri mersul navei. Dogarul, fierarul şi 
dulgherul, ceilalţi doi harponeri, şeful ospătar, bucătarul 


81 


şi mateloţii se adunară la prova. Cât despre elevii 
marinari, aplecaţi deasupra bastingajului îşi manifestau 
curiozitatea împletită cu puţină frică. Toate privirile 
urmăreau ambarcaţiunile. Ele înaintară încet, totuşi se 
aflară curând la o jumătate cablu de nemaipomenitul 
animal şi toată lumea se aştepta ca el să se ridice pe 
neaşteptate. Dar monstrul rămânea nemişcat şi coada sa 
nu lovea marea. Atunci balenierele se apropiară, merseră 
pe lângă animal, apoi aruncară asupra lui parâmele fără 
ca monstrul să facă vreo mişcare; văzând acestea, îl 
remorcară să-l ducă la navă. Nu fusese decât o algă 
gigantică, a cărei rădăcină reprezenta un cap, o vegetală 
asemănătoare acelei panglici imense pe care Peking o 
întâlnise în 1848 în apele Pacificului. 

Meşterul Ollive spuse dogarului fără să-l scutească de 
zeflemele: 

— Poftim, animalul tău... faimosul tău şarpe de mare! O 
legătură de ierburi... O algă brună! Ei bine, mai crezi încă, 
bătrâne? 

— Cred ceea ce cred, răspunse Jean-Marie Cabidoulin, şi 
veţi fi nevoiţi să mă credeţi şi voi într-o bună zi! 


VIII 
MAREA OHOTSK 


Kurilele, mai puţin numeroase decât Aleutinele, sunt în 
cea mai mare parte nelocuite. Trei sau patru dintre ele 
pot fi considerate ca insule; aşa sunt Paramusir, 
Owekotan, Ouchichir şi Matoua. Destul de împădurite, ele 
posedă un sol fertil. Celelalte, nisipoase şi presărate de 
stânci, sunt sterpe, improprii oricăror culturi. 

Locuitorii insulelor, păroşi şi mici de stat, sunt cunoscuţi 
sub denumirea de kamciadali. 

Domnul Bourcart nu se gândea să facă o escală în acest 
grup de insule, unde nu avea ce face. Se grăbea să freacă 
de această barieră, care mărgineşte Marea Ohotsk la sud, 
pentru a-şi putea începe a doua campanie. 

După ce ocoli capul Lopatka al peninsulei Kamciatka, 
lăsând Paramucirul la babord, Saint-Enoch pătrunse în 
apele siberiene la 23 august, după 36 de zile de navigaţie, 
de când pornise din Vancouver. 

Vastul bazin Ohotsk, foarte adăpostit de lungul şir al 
Kurilelor, are o suprafaţă de trei-patru ori mai mare decât 


82 


Marea Neagră. Ca şi oceanul, e bântuit de furtuni foarte 
puternice. 

Când Saint-Enoch trecu prin strâmtoare, avu loc un 
accident uşor, dar care ar fi putut fi foarte grav. Nava se 
găsea în partea cea mai îngustă a strâmtorii, când, din 
cauza unui curent, etrava se ciocni de un fund de mare 
ridicat, a cărui poziţie fusese indicată greşit pe hartă. 
Căpitanul Bourcart se afla atunci pe dunetă, aproape de 
cârmaci, iar secundul sta la bastingajul babordului. Îndată 
după ciocnire, care fu destul de uşoară, se auzi comanda: 
Mascaţi cele trei gabiere! 

Imediat echipajul manevră vergile, care fură orientate în 
aşa fel, încât vântul să bată pânzele invers, astfel ca Saint- 
Enoch să poată să se desprindă, dând îndărăt. 

Dar căpitanul Bourcart văzu că această manevră era 
insuficientă. Trebuia să se arunce o ancoră la pupa, ca, 
trăgând lanţul, să se imprime navei o mişcare înapoi. 

În aceeaşi clipă o barcă fu lansată pe mare cu o ancoră 
şi locotenentul Coquebert însoţit de doi elevi marinari se 
ocupară s-o arunce într-un loc potrivit. 

Izbitura, cum am mai spus, n-a fost mare. O navă aşa 
solid construită ca Saint-Enoch trebuia să scape fără nici 
o avarie. În plus, cum se produsese pe mare joasă, îndată 
ce va veni fluxul, ancora împiedicând-o să se afunde mai 
tare, nava se va ridica de la sine. 

Prima grijă a domnuiui Bourcart fu să trimită la pompă 
pe şeful echipajului şi pe dulgher. Amândoi se convinseră 
că bastimentul nu ia apă. Nici o urmă de avarie nu se 
observa nici la bordaj şi nici la coaste. 

Nu le mai rămânea decât să aştepte mareea care nu 
întârzie şi, după câteva hârjâieli ale chilei, Saint-Enoch 
scăpă din locul unde se petrecuse accidentul. Pânzele sale 
fură imediat orientate din nou şi, după o oră de drum, 
Saint-Enoch intra în Marea Ohotsk. Oamenii de veghe îşi 
reluară posturile pe vergile arborelui mare şi pe cele ale 
arborelui trinchet, pentru a putea semnala balenele care 
se vor găsi la distanţă potrivită. Nimeni nu se-ndoia că vor 
reuşi aici, ca în golful Marguerite şi Noua Zeelandă. 
Înainte de două luni, Saint-Enocbh, întors la Vancouver, va 
vinde şi al doilea transport la preţuri nu mai puţin bune 
decât obținuse pe primul. 

Cerul era senin. Un vânt uşor bătea din sud-est. Marea 
avea hule lungi, fără valuri înspumate, şi nimic nu 


83 


împiedica mersul ambarcaţiunilor. Se vedeau câteva nave, 
cele mai multe dintre ele fiind baleniere. Probabil că 
explorau de câteva săptămâni aceste meleaguri şi-şi vor 
continua campania până la iarnă. Celelalte corăbii se- 
ndreptau spre Nikolaevsk, Ohotsk şi Ayan, principalele 
porturi ale ținutului, de unde vor pleca apoi în larg. 

Încă din acea epocă Nikolaevsk, capitala provinciei 
Amur, situată aproape de gura marelui fluviu cu acelaşi 
nume, era un oraş important, al cărui comerţ se dezvolta 
an de an. Avea un port foarte bine adăpostit în 
strâmtoarea Tartaria, care desparte litoralul de lunga 
insulă Sahalin. 

Poate că în sufletul lui Jean-Marie Cabidoulin eşuarea 
navei  Saint-Enoch însemna că începuse o eră de 
nenorociri. Nu o spunea ritos, dar nu trebuia să-l zgândări 
prea mult. 

Trebuie să recunoaştem că începutul campaniei în 
Marea Ohotsk nu se arătase prea fericit. 

În timpul dimineţii o balenă suflă la vreo două mile 
depărtare şi domnul Bourcart pregăti imediat cele patru 
baleniere. Dar în zadar se apucară s-o urmărească. Le fu 
cu neputinţă s-o revadă după ce se scufundă de trei ori şi 
oricum ajunsese prea departe. 

A doua zi dimineaţa, o încercare asemănătoare dădu 
greş şi ea. Ambarcaţiunile reveniră la bord fără ca 
harponerii să fi avut prilejul să lanseze harponul. 

Deci balenele nu lipseau în această mare. Oamenii de 
veghe mai semnalară câteva. Dar, foarte sperioase, nu se 
lăsau capturate. Celelalte nave erau oare mai norocoase ? 
Căpitanul n-avea de ce să creadă aşa ceva. 

Este lesne de închipuit că echipajul simţi o îndreptăţită 
dezamăgire. Mai mult decât oricine, locotenentul Allotte 
clocotea de furie şi te puteai teme că, dacă şi data 
următoare pierde urma balenei, să nu comită vreo 
imprudenţă, cu toate recomandările repetate ale 
căpitanului Bourcart. 

Acesta luă atunci hotărârea să-l ducă pe Saint-Enoch în 
insulele Chantar, unde mai fusese timp de două sezoane 
în condiţii excelente. 

Cu trei luni mai devreme, balenierele din Marea Ohotsk 
ar fi întîlnit ultimele sloiuri din iarna trecută. Nefiind încă 
dezagregate şi topite, le-ar fi făcut pescuitul mai dificil. 
Navele sunt silite să meargă de-a lungul acestor câmpuri 


84 


de gheaţă ca să le poată ocoli pe la capete. Deseori trec 
două-trei zile înainte de a descoperi un ochi de apă pe 
unde să-şi continue drumul. 

Dar în luna august marea este liberă chiar şi în partea ei 
septentrională. Mai degrabă aveau a se teme că se 
formează  sloiuri noi, acele „young-ices", înainte de 
terminarea celei de-a doua campanii. 

La 29 ajunseseră în dreptul insulelor Chantar, grupate 
în fundul golfului, un golfuleţ îngust care scobeşte mai 
adânc litoralul provinciei Amur. 

Dincolo de acest golfuleţ se deschide un altul, numit 
Finisto sau de Sud-Vest, unde apa nu este prea adâncă. 
Domnul Bourcart îl cunoştea şi se duse să ancoreze la 
vechiul loc. 

Acolo se întâmplă un nou accident — de data asta foarte 
grav. În momentul când ancora atinse fundul, doi mateloţi 
se căţărară pe verga micului gabier pentru a face o 
manevră la arborele trinchet. Când lanţul ancorei se- 
ntinsese ţeapăn, meşterul Ollive primi ordinul să strângă 
velele  gabierului. Din nenorocire, uită să strige 
mateloţilor să se ferească şi să se ţină bine. In clipa când 
fungile fură desprinse, vela căzu în dreptul colierului în 
care era fixată verga, când unul din mateloţi avea un 
picior pe şarturi, iar celălalt pe tapapia vergii. Surprins în 
această poziţie, nu mai avu timp să se agaţe cu mâinile de 
şarturi şi se prăbuşi pe bordul bărcii secundului, de unde 
fu azvârlit în mare. 

De data aceasta, nefericitul, care se numea Rollat şi nu 
împlinise încă 30 de ani, mai puţin norocos decât 
camaradul său care fusese salvat în împrejurări identice 
în Noua Zeelandă, dispăru pentru totdeauna înghiţit de 
valuri. 

De îndată se cobori barca şi se aruncară colaci de 
salvare pe deasupra bastingajului. Dar fără-ndoială că 
Rollat se rănise grav, îşi rupsese probabil o mână sau un 
picior. El nu reveni la suprafaţă şi camarazii săi îl căutară 
în zadar. 

A tost prima victimă a acestei campanii a lui Saint- 
Enoch, primul dintre oamenii care nu se mai întorc în 
port. Accidentul făcu o impresie adâncă în sufletul 
tuturor. Nu-l vor mai revedea niciodată pe Rollat, bunul 
matelot prețuit de şefi şi iubit de toţi. 

Dulgherul îi spuse şefului de echipaj: 


85 


— Oare asta nu înseamnă că vom avea ghinion ? 

Mai multe zile trecură de la această nenorocire şi, dacă 
se zăriră câteva balene, nici una nu putu fi prinsă. 
Căpitanul unei nave norvegiene, care făcea escală în 
golful Finisto, declară că, de când ţine minte, nimeni n-a 
văzut un sezon atât de prost. După părerea lui, Marea 
Ohotsk va fi curând părăsită ca loc de pescuit. 

Într-o dimineaţă, în momentul când o corabie intra în 
golf, locotenentul Coquebert exclamă: 

— Ei bine... iată-l! 

— Pe cine ? întrebă domnul Heurtaux. 

— Pe Repton! 

Într-adevăr, baleniera engleză, mergând spre nord-est 
se arătă la mai puţin de două mile depărtare. 

Dacă fusese recunoscut de Saint-Enoch, nu-ncăpea 
îndoială că şi el recunoscuse corabia franceză. De altfel şi 
acum, ca şi prima dată, căpitanul King nu încercă să intre 
în relaţii cu căpitanul Bourcart. 

— Să-l ia naiba! exclamă Romain Allotte. 

— Se pare că n-a avut mai mult noroc în Marea Ohotsk 
decât în golful Marguerite, zise domnul Heurtaux. 

Într-adevăr, adăugă locotenentul Coquebert, nu văd să 
aibă un caric prea mare şi m-ar mira să-şi fi umplut mai 
mult de un sfert din butoaie... 

— La urma urmei s-ar zice că nici celelalte nave nu s-au 
bucurat de un pescuit bun anul ăsta. Trebuie să credem 
că, dintr-o cauză sau alta, balenele au părăsit aceste 
meleaguri pentru a nu se mai întoarce niciodată! 

În orice caz părea îndoielnic ca Saint-Enoch să facă o 
campanie bună înainte de apariţia gheţurilor. Aici, fără să 
vorbim de alte porturi pe care le posedă, coasta nu este 
cu desăvârşire pustie. Băştinaşii coboară deseori din 
munţi fără să-i stingherească pe pescari. Dar, când 
oamenii merg pe uscat să taie lemne, dacă nu au a se 
teme de bipezi, trebuie să fie foarte precauţi cu anumite 
patrupede periculoase. Urşii, numeroşi în ţinut, ies în cete 
din pădurile vecine, atraşi de scheletele balenelor eşuate 
pe mal, de care par să fie foarte amatori. De aceea 
oamenii de corvoadă de pe Saint-Enoch luau cu ei lănci 
pentru a se apăra împotriva agresiunilor acestor 
plantigrazi. 

Ruşii procedează altfel. În prezenţa unui urs operează 
cu o îndemânare specială. Aşteptând animalul cu curaj, 


86 


îngenunchează pe sol şi-şi pun deasupra capului 
amândouă mâinile în care ţin un cuţit. Îndată ce ursul s-a 
repezit la ei, îşi bagă singur cuțitul în burtă şi cade lângă 
vitejii săi adversari. 

Aproape în fiecare zi, după ce ridica ancora, Saint- 
Enoch, manevrând, ieşea din golful Finisto în căutarea 
balenelor şi se-ntorcea seara la locul de ancorare fără nici 
un rezultat. 

Alte dăţi, când avea un vânt prielnic, ieşea în larg, cu 
oamenii de veghe la posturile lor de observaţie şi 
balenierele gata de acţiune. Dar cel mult un cetaceu era 
semnalat o dată în 24 de ore şi la distanţe aşa de mari, 
încât nu putea fi urmărit. Saint-Enoch ajunse apoi în 
dreptul micului port Ayan, de pe coasta occidentală, unde 
comerţul de blănuri a căpătat o mare dezvoltare. 

Acolo echipajul reuşi să captureze un pui de balenă de 
mărime mijlocie — din specia celor pe care americanii le 
numesc „Krampsess". Plutea mort şi nu dădu decât şase 
butoaie de un ulei asemănător cu al caşaloţilor. 

Cum se vede, rezultatele acestei campanii în nordul 
Pacificului amenințau să fie proaste. 

— Şi încă, spuse domnul Heurtaux către doctorul Filhiol, 
dacă eram aici iarna, am fi putut vâna lupi de mare... 
Începând din octombrie, ei populează gheţurile Mării 
Ohotsk şi blănurile lor se vând la preţuri destul de mari. 

— Din nefericire, domnule Heurtaux, iarna nu va veni 
decât peste câteva săptămâni şi la acea epocă Saint- 
Enoch va fi părăsit aceste regiuni. 

— Atunci, domnule Filhiol, vom reveni cu cala sau — 
cum se mai spune — cu... burta goală!... 

Este foarte adevărat că îndată ce se formează primele 
sloiuri, amfibiile, lupii de mare sau altele apar cu sutele, 
dacă nu cu miile, pe suprafaţa câmpurilor de gheaţă. In 
timp ce se-încălzesc la soare, este uşor să le capturezi, cu 
condiţia să-i surprinzi dormind. Balenierele se apropie cu 
pânzele întinse, câţiva oameni debarcă, apucă animalul de 
picioarele dinapoi şi îl transportă în ambarcaţiune. De 
altfel aceşti lupi de mare, foarte bănuitori, au auzul 
extrem de fin şi văzul de o agerime surprinzătoare, încât, 
când unul din ei dă alarma, toţi se bulucesc, dispărând 
repede sub gheţuri. 


87 


La 4 septembrie, locotenentul Coquebert mai întâlni o 
balenă moartă. După ce îi legă parâma de coadă, o aduse 
lângă bord, unde fu aşezată pentru a fi întoarsă a doua zi. 

Se făcu deci foc în cuptor şi întrebuinţară ziua întreagă 
să pregătească topirea grăsimii. 

Remarcară că animalul fusese rănit de curând în coapsă, 
dar nu de harpon. Rana se datora muşcăturii vreunui 
rechin cu spini. Balena nu dădu decât 45 de butoaie de 
ulei. 

De obicei, la pescuitul din Marea Ohotsk se procedează 
altfel decât în alte regiuni. Balenierele trimise departe de 
navă rămân acolo cinci sau şase zile înainte de a reveni la 
bord. Dar nu stau tot timpul pe mare. Seara trag la mal şi 
sunt scoase pe uscat ca să nu le ia fluxul. Oamenii îşi 
construiesc nişte colibe de frunziş unde iau masa şi rămân 
până în zori, ferindu-se de atacurile urşilor. Apoi îşi 
continuă vânătoarea. 

Mai multe zile trecură până când Saint-Enoch ancoră 
din nou în golful Finisto. Se-ndreptă chiar spre nordul 
golfului, până în dreptul târgului Ohotsk, port frecventat 
al litoralului, dar nu se opri. 

Domnul Bourcart, care nu pierduse orice speranţă, vru 
să înainteze până la peninsula Kamciatka, unde poate că 
se adăpostiseră balenele, aşteptând perioada când aveau 
să treacă din nou printre insulele Kurile. Era exact ceea 
ce făcuse şi Repton după ce încărcase la bord câteva sute 
de butoaie. 

Saint-Enoch, profitând de un vânt prielnic din sud-vest, 
se-ndreptă către partea îngustă a Mării Ohotsk, cuprinsă 
între peninsulă şi coasta siberiană. 

După ce alese locul de ancorare la 2—3 mile depărtare 
de mal, cam în dreptul micului port Yamsk, căpitanul 
Bourcart se hotărî să trimită trei bărci în căutarea 
balenelor, fără să le fixeze timpul de întoarcere, dar cu 
condiţia să nu se separe unele de altele. 

Balenierele secundului şi celor doi locotenenţi fură 
desemnate să navigheze împreună având ca harponeri pe 
Kardek, Durut şi Ducrest, patru oameni şi doi novici, 
precum şi toate armele necesare ca lănci, tunuri de 
tranşee şi toporişti. Plecate la ora opt, balenierele se- 
ndreptară spre nord-vest, luînd-o de-a lungul coastei. 

Un vânt uşor le favoriza mersul şi pierdură curând din 
ochi, ocolind o limbă de pământ, locul de ancorare de 


88 


unde porniseră. Toată dimineaţa nu se zări nici o balenă 
în larg. Îşi puneau întrebarea, dacă poate nu fugiseră din 
aceste locuri din aceeaşi cauză ca şi din Marea Ohotsk şi 
golful Marguerite. 

Totuşi, pe la orele patru după-amiază, mai multe jeturi 
de apă se ridicară la trei mile distanţă spre nord-est, nişte 
jeturi curate, la intervale regulate. Câteva balene zburdau 
la suprafaţă, cât se poate de vii. Din nefericire amurgea şi 
era prea târziu ca să le urmărească. Soarele apunea în 
spatele munţilor siberieni din vest. Seara ar fi coborât 
înainte să fi fost posibil să lansezi harponul şi prudenţa 
cerea să nu rămâi noaptea pe mare. Domnul Heurtaux 
dădu celor două baleniere, care se aflau la vreo jumătate 
de milă depărtare, semnalul de întoarcere şi, când se 
aflară toate una lângă alta, spuse: „Debarcarea! Mâine în 
zori, vom porni în larg!" 

Poate că Romain Alotte ar fi preferat să nu-şi întrerupă 
vânătoarea, dar trebui să se supună. Hotărârea domnului 
Heurtaux era înţeleaptă. Dacă mergeai în aceste condiţii, 
nu se putea şti până unde riscau să fie antrenate 
ambarcatiunile. 

Şi nu trebuia să țină seama şi de distanţa de 11—12 mile 
care-i despărţea de Saint-Enoch? 

Când traseră la mal, în fundul unui liman îngust, 
oamenii aduseră bărcile pe nisip. Pentru cele 7—8 ore, cât 
vor rămâne pe coastă, domnul Heurtaux nu crezu de 
cuviință să pună să se construiască neapărat o colibă. 
Mâncară sub un pâlc de stejari stufoşi, apoi se culcară pe 
pământ să doarmă. Domnul Heurtaux avu prevederea să 
pună un om de pază, înarmat cu o lance şi un harpon. 
Avea să fie schimbat din două în două ore, cu sarcina de a 
apăra tabăra improvizată împotriva urşilor. 

Şi iată cum, după spusele locotenentului Allotte, din 
lipsă de balene pescuiau urşi! 

Noaptea nu fu tulburată decât de nişte urlete 
îndepărtate şi, când se iviră zorile, toată lumea era gata 
de plecare. În câteva clipe, mateloţii duseră bărcile la apă 
şi porniră în larg. 

Timpul era ceţos, ceea ce se-ntâmpla destul de des în 
acea lună şi la această latitudine. Vederea se mărginea la 
o distanţă de o jumătate de milă. Ceaţa se va risipi 
probabil după câteva ore de soare. În cursul dimineţii se 
lumină şi, deşi cerul rămânea acoperit în straturile înalte, 


89 


se putea vedea acum până la orizont. Balenierele se- 
ndreptară spre nord-est, fiecare având libertate de 
mişcare şi nu era de mirare că locotenentul Allotte, 
îndemnându-şi oamenii, se afla în fruntea lor. Semnală 
deci primul o balenă care sufla la trei mile depărtare şi se 
luară toate măsurile ca să fie prinsă. Cele două 
ambarcaţiuni manevrară pentru a ajunge până la animal. 
Trebuiră, pe cât posibil, să nu-i atragă atenţia. De altfel 
tocmai se scufundase şi aveau de aşteptat ieşirea la 
suprafaţă. Când balena apăru la mai puţin de un cablu 
depărtare, locotenentul Coquebert era la cea mai potrivită 
distanţă pentru a împunge. Harponerul Durut, în picioare 
în faţă, în timp ce mateloţii trăgeau vârtos la rame, sta 
gata să lanseze harponul. 

Uriaşul mamifer marin, cu capul îndreptat spre larg, nu 
simţea primejdia. Întorcându-se, trecu atât de aproape de 
ambarcaţiune, încât Durut cu multă îndemânare putu să-i 
înfigă ambele harpoane sub înotătoarele pectorale. 

Mamiferul nu făcu nici o mişcare, ca şi cum n-ar fi simţit 
înţepătura. Era un noroc, căci în acest moment, jumătate 
din trupul său aflându-se sub ambarcaţiune, ar fi fost de 
ajuns o singură lovitură de coadă ca să fărâmiţeze barca. 

Deodată se scufundă, dar pe neaşteptate şi la asemenea 
adâncime, încât parâma scăpă din mâinile locotenentului 
şi acesta nu avu timp decât să-şi fixeze la capătul ei 
colacul de salvare. Când animalul ieşi la suprafaţă, 
domnul Heurtaux se găsea în imediata sa apropiere şi 
Kardek îşi lansă harponul. De data aceasta nu mai fu 
nevoie să dea frânghie. 

Celelalte două baleniere sosiră şi ele. Aruncară cu 
lănciile, toporişca tăie una din înotătoarele mamiferului, 
care, după ce suflă apa cu sânge, muri fără să se fi 
zvârcolit prea mult. 

Acum se punea problema remorcării animalului până la 
Saint-Enoch. Distanţa era mare, aproape cinci mile, ceea 
ce însemna o muncă foarte grea. 

Atunci domnul Heurtaux zise primului locotenent: 

— Coquebert, întinde vela şi profită de vântul prielnic 
pentru a ancora la Yamsk... Căpitanul Bourcart se va 
grăbi să pornească şi ne va întâlni în drum, dacă merge 
spre nord-est... 

— Am înţeles, răspunse locotenentul. 


90 


— Cred că vei ajunge la Saint-Enoch înainte de căderea 
nopţii, reluă domnul Heurtaux. În orice caz, dacă trebuie 
să aşteptăm până se face ziuă, vom aştepta. Cu o 
asemenea masă la remorcă, cred că nu vom parcurge nici 
o milă pe oră. 

Era cel mai bun lucru de făcut. Astfel, baleniera după ce 
întinse vela şi-şi puse în mişcare ramele o luă spre coastă. 

Cât despre celelalte două ambarcaţiuni, curentul fiind 
prielnic, îşi urmară încet drumul în aceeaşi direcţie. În 
aceste condiţii nu mai putea fi vorba să-şi petreacă 
noaptea pe litoralul care era la mai mult de patru mile 
depărtare. De altfel, dacă barca locotenentului Coquebert 
nu va suferi o întârziere, Saint-Enoch va ajunge la ei până- 
n seară. 

Din nefericire, pe la cinci ceţurile începură să se 
îngroaşe, vântul se opri şi raza de vizibilitate se reduse la 
100 de stânjeni. 

— Negura îl va împiedica pe căpitanul Bourcart să vină 
la timp, zise domnul Heurtaux. 

— În cazul că barca a găsit locul de ancorare, rosti 
harponerul Kardek. 

— N-avem altceva de făcut decât să rămânem lângă 
balenă, adăugă locotenentul Allotte. 

— Într-adevăr, răspunse domnul Heurtaux. 

Scoaseră din sac proviziile: carne sărată şi pesmeţi, apă 
dulce şi rachiu. Oamenii mâncară şi se-ntinseră să doarmă 
până în zorii zilei. Totuşi noaptea nu fu prea liniştită. Pe la 
ora unu dimineaţa, pirogile, scuturate de un ruliu 
puternic, riscau să-şi rupă parâmele care trebuiră dublate. 

De unde venea ciudata agitaţie a mării? Nimeni nu putu 
găsi o explicaţie. 

Domnul Heurtaux se gândi că vreun mare steamer 
trecea în imediata apropiere şi-şi arătă temerea să nu 
izbească balenierele care se aflau în plină ceaţă. 

Îndată unul din mateloţi suflă de câteva ori din cornet, 
dar nu primi nici un răspuns. Nu se auzi de altfel nici 
zgomotul unor elice, nici nu se văzu fumul care însoţeşte 
un vapor în mers, după cum nu se întrezăriră nici lumini 
de poziţie. 

Apa clocoti vreo 40 de minute, învârtejirea ei fu atât de 
mare în anumite momente, încât domnul Heurtaux se 
gândi chiar să abandoneze mamiferul, dar în cele din 
urmă luă sfârşit şi noaptea se-ncheie în linişte. 


91 


Care fusese cauza tulburării apelor? Nici domnul 
Heurtaux, nici locotenentul Allotte nu puteau să-şi 
închipuie. Un vapor!... 

Dar în acest caz fenomenul n-ar fi ţinut atât de mult. 
Apoi toţi credeau că au auzit nişte nechezări formidabile, 
nişte sforăituri, zgomote foarte diferite de cele scoase de 
vaporii care trec prin supapele vaselor cu aburi. 

Dimineaţa următoare, ceața se risipi ca în ajun. Saint- 
Enoch încă nu apăruse. Vântul într-adevăr bătea foarte 
slab. Totuşi, pe la orele 9 dimineaţa, când briza deveni 
mai puternică, unul din harponeri îl semnală la sud-vest, 
mergând destul de repede. 

La distanţă de o jumătate cablu de baleniere, domnul 
Bourcart opri nava până ce se aduse mamiferul, căruia i 
se legă şi parâma la coadă îndată ce se află lipit de bord. 
Avură nevoie de aproape o zi întreagă pentru a-l întoarce, 
căci era enorm. A doua zi încinseră cuptorul şi, după o 
muncă de 48 de ore, dogarul estimă la 125 de butoaie 
cantitatea de ulei dus în cală. 

Câteva zile mai târziu Saint-Enoch ancora din nou 
aproape de coasta Kamciatkăi. Bărcile îşi reîncepură 
căutările. Dar nu avură prea mult succes; două balene, de 
un volum mic, fură împunse şi alte trei fură întâlnite 
moarte, cu pântecele deschis, cu maţele sfâşiate, încât nu 
putură alege nimic din ele. Au fost atacate de cineva? Era 
inexplicabil. 

Era limpede că şansa nu mai ţinea cu Saint-Enoch şi, 
fără a ajunge la pronosticurile negre ale lui Jean-Marie 
Cabidoulin, totul te făcea să crezi că această a doua 
campanie va fi proastă. 

În adevăr, sezonul de pescuit se apropia de sfârşit. 
Niciodată balenierele nu-l prelungesc în apele siberiene 
dincolo de luna septembrie. Frigul începuse să pişte şi 
oamenii trebuiră să-şi pună hainele de iarnă. Colona 
termometrului oscila în jur de zero grade. Cu scăderea 
temperaturii, marile furtuni vor domni în Marea Ohotsk. 
Gheţarii vor începe să se formeze de-a lungul litoralului. 
Apoi câmpurile de gheaţă se vor întinde cu încetul către 
larg şi, în aceste condiţii, se ştie cât de dificil, dacă nu 
chiar imposibil, devine pescuitul. 

În plus, dacă Saint-Enoch nu se bucurase de cine ştie ce 
noroc, parcă nici celelalte baleniere nu avuseseră mai 
mult succes, după informaţiile culese de căpitanul 


92 


Bourcart fie în insulele Chantar, fie la Ayan şi la Yamsk. 
De aceea, cele mai multe nave căutau să-şi găsească 
adăpost pentru iernat. 

Acelaşi lucru se-ntâmpla şi cu Repton, pe care un om de 
veghe îl semnală în dimineaţa zilei de 31. Tot aşa de puţin 
încărcat, naviga cu toate pânzele întinse spre est, cu 
scopul de a trece fără-ndoială bariera Kurilelor. Foarte 
probabil, Saint-Enoch era ultima navă care părăsea Marea 
Ohotsk. Sosise ziua s-o facă, altfel risca să fie blocat de 
ghețari. 

După spusele meşterului Cabidoulin, încărcătura nu 
atinsese până acum mai mult de 550 de butoaie — abia o 
treime din ceea ce putea conține cala. 

— Cred, zise domnul Heurtaux, că nu mai avem nimic de 
făcut aici şi nu trebuie să întârziem... 

— E şi părere mea, răspunse domul Bourcart. Să 
profităm, atâta timp cât trecerile din Kurile sunt încă 
libere. 

— Aveţi intenţia, domnule căpitan, întrebă doctorul 
Filhiol, să vă întoarceţi la Vancouver? 

— Probabil, răspunse domnul Bourcart. Dar, înaintea 
acestei lungi traversări, Saint-Enoch va face o escală la 
Kamciatka. Această escală este neceară în vederea 
reînnoirii proviziei de carne proaspătă. La nevoie, putem 
chiar ierna la Petropavlovsk. 

Saint-Enoch porni deci spre sud-est şi cobori de-a lungul 
coastei. După ce ocoli capul Lopatka, urcă spre nord şi la 
4 octombrie după-amiază se găsi în faţa 
Petropavlovskului. 


IX 
ÎN KAMCIATKA 


Kamciatka este o lungă peninsulă siberiana, udată de 
fluviul cu acelaşi nume, care se află situată între Marea 
Ohotsk şi Oceanul Arctic. Ea are o lungime de 1 350 
kilometri şi o lăţime de 400 kilometri. 

Această provincie aparţine ruşilor din anul 1806. După 
ce făcuse parte din gubernia Irkutsk, forma în acea 
perioadă una din cele opt provincii ale Siberiei. 

Kamciatka are relativ puţini locuitori — abia unul singur 
pe kilometru pătrat. De altfel solul pare prea arid pentru 
culturi, cu toate că temperatura medie este mai puţin 


93 


scăzută decât în alte părţi ale Siberiei. Este plin de lavă, 
de pietre poroase şi de cenuşă, provenite din erupții 
vulcanice. Osatura îi este în principal alcătuită de un lanţ 
de munţi întretăiaţi, care se-ntinde spre nord şi spre sud, 
mai apropiat de litoral în partea de est. Posedă vârfuri 
foarte înalte. Acest lanţ nu se opreşte la marginea 
peninsulei. Dincolo de capul Lopatka el se prelungeşte şi 
prin şirul insulelor Kurile până în apropierea Japoniei. 
Numeroase porturi se află pe coasta occidentală pe istmul 
care uneşte Kamciatka cu continentul asiatic. Cel mai 
important, fără discuţie, este Petropavlovsk, situat la vreo 
250 de kilometri de capul Lopatka. 

In acest port, Saint-Enoch ancoră pe la cinci seara, la 
data de 4 octombrie. Ancora căzu la adâncimea îngăduită 
de fundul apei din golful Avatcha, destul de vast încât să 
încapă în el toate flotele din lume. Acolo îl găsiră pe 
Repton, care ajunsese înaintea lor. 

Dacă doctorul Filhiol visase vreodată să viziteze capitala 
Kamciatkăi, îşi va putea împlini visul în împrejurările cele 
mai fericite. Clima prielnică, cu un aer sănătos şi umed, 
rar îngăduia ca aerul să fie perfect senin. In această zi, 
totuşi, la intrarea navei în golful Avatcha, se putea vedea 
clar lunga linie a şirului de munţi, care formau o privelişte 
unică. In acest lanţ muntos se pot observa numeroşi 
vulcani;  Schiwelusch, Schiwelz, Kronosker, Kortazker, 
Powbrotnaja, Asatchinska şi, în fine, în spatele târgului 
atât de pitoresc încadrat, vulcanul Koriatski, alb de 
zăpadă, al cărui crater aruncă aburi fulginoşi amestecați 
cu flăcări. 

Oraşul, care era încă într-un stadiu rudimentr de 
dezvoltare, se compunea dintr-o aglomerare de case de 
lemn. La poalele munţilor înalţi, ele păreau nişte jucării 
pentru copii împrăştiate fără nici o noimă. Din diversele 
clădiri, cea mai curioasă este o bisericuţă bizantină de un 
roşu aprins, cu un acoperiş verde şi clopotniţa la o 
distanţă de 50 de paşi. 

Doi navigatori, unul danez şi altul francez, sunt onoraţi 
la Petropavlovsk de monumente comemorative: Bering şi 
comandantul de Laperouse. O coloană se înalţă pentru 
primul şi o construcţie ortogonală, acoperită cu plăci de 
fier, pentru al doilea. 

În această provincie, doctorul Filhiol n-ar fi putut întâlni 
aşezări agricole mai însemnate. Datorită umidității 


94 


permanete, solul este bogat în păşuni şi dă câte trei 
recolte de fin pe an. Cereale sunt puţine şi legumele nu 
cresc decât în mică măsură, afară de conopidă, care 
atinge proporţii colosale. Nu se văd decât lanuri de orz şi 
ovăz, poate mai productive decât în alte părţi ale Siberiei 
septentrionale, clima de aici fiind mai puţin aspră între 
cele două mări care scaldă peninsula. 

Domnul Bourcart avea de gând să facă o escală scurtă la 
Petropavlovsk, numai pentru a-şi putea procura carne 
proaspătă. Dar încă nu hotărâse locul unde va ierna Saint- 
Enoch. Această chestiune constituia obiectul unei 
convorbiri între el şi domnul Heurtaux, menită luării unei 
decizii definitive. lată ce spuse căpitanul Bourcart: 

— Nu cred că-i bine să petrecem iarna la Petropavlovsk, 
cu toate că aici o navă nu trebuie să se teamă că ar putea 
fi blocată de gheţuri, deoarece golful Avatcha rămâne 
totdeauna liber, chiar pe gerurile cele mai mari. 

— Domnule căpitan, întrebă secundul, vă gândiţi să vă 
întoarceţi la Vancouver? 

— Probabil, chiar dacă ar fi numai ca să vând acolo 
uleiul din butoaiele noastre. 

— Adică o treime din caric, cel mult, răspunse secundul. 

— Ştiu, Heurtaux. Dar de ce să nu profităm de preţurile 
mari şi cine ştie dacă vor fi aceleaşi anul viitor? 

— Nu vor scădea, domnule căpitan, dacă balenele — aşa 
cum se pare — vor să fugă din regiunile Pacificului 
septentrional. 

— Este într-adevăr un lucru inexplicabil, răspunse 
domnul Bourcart, şi poate că balenierele nu vor mai fi 
ispitite să se întoarcă în Marea Ohotsk. 

— Dacă ne întoarcem la Victoria, reluă domnul 
Heurtaux, Saint-Enoch va ierna acolo? 

— Asta vom hotări mai târziu... Traversarea de la 
Petropavlovsk la Victoria va dura 6—7 săptămâni, dacă se 
va face fără nici un impediment şi, cine ştie, poate că 
prindem în drum 2—3 balene! Trebuie să se găsească pe 
undeva, dacă nu le mai întâlneşti nici în Marea Ohotsk, 
nici în golful Marguerite... 

— E posibil să caute refugiu în strâmtoarea Bering, 
domnule căpitan. 

— Da, Heurtaux, dar sezonul este prea avansat ca să 
urcăm la latitudini atât de înalte. Am fi curând opriţi de 


95 


banchize... Nu... să încercăm în timpul traversării să dăm 
câteva lovituri de harpon... 

— La drept vorbind, spuse secundul, n-ar fi mai bine să 
ne întoarcem în Noua Zeelandă în loc să iernăm la 
Victoria? 

— M-am gândit şi la această soluţie, răspunse domnul 
Bourcart. Totuşi, înainte de a decide, să aşteptăm ca 
Saint-Enoch să fi ajuns la Vancouver. 

— Deci, căpitane, nu poate fi vorba în nici un caz să ne 
întoarcem în Europa?! 

— Nu, nu înainte de a fi făcut un sezon încheiat anul 
viitor. 

— Atunci, întrebă domnul Heurtaux, terminând 
convorbirea, nu vom întârzia să părăsim Petropavlovskul? 

— Îndată ce vom termina cu aprovizionarea, răspunse 
domnul Bourcart. 

Aceste proiecte, aduse la cunoştinţa echipajului, primiră 
aprobarea generală — mai puţin cea a dogarului. 

Într-o zi, când meşterul Olive îl întâlni în una din 
cârciumile din 
târg înaintea unei sticle de vodcă, îl întrebă: 

— Ei bine, bătrâne, care este părerea ta cu privire la 
hotărârea căpitanului? 

— Părerea mea, răspunse Jean-Marie Cabidoulin, este că 
Saint-Enoch ar face mai bine să nu se-ntoarcă la 
Vancouver. 

— De ce? 

— Pentru că drumul nu este sigur! 

— Ai vrea să iernezi la Petropavlovsk? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Atunci cel mai bine ar fi să mergem spre sud şi să ne- 
ntoarcem în Europa... 

— Asta-i ideea ta? 

— Este ideea mea şi este cea bună! 

Saint-Enoch, în afară de câteva mici reparaţii, nu avea 
decât să se reaprovizioneze cu carne proaspătă şi cu 
combustibil. Era o treabă care nu suferea amânare şi 
echipajul se ocupă cât mai grabnic de ea. 

Se vedea de altfel că şi Repton face acelaşi lucru, ceea 
ce arăta că are aceleaşi intenţii. Mai mult ca sigur că şi 
căpitanul King va ridica în scurt timp ancora. Încotro se 
va îndrepta? Domnul Bourcart nu reuşi să afle. 


96 


Doctorul Filhiol profită de această escală pentru a vizita 
împrejurimile, aşa cum făcuse şi la Victoria, e drept, pe o 
rază mult mai restrânsă. Din punct de vedere al 
mijloacelor de deplasare, Kamciatka nu ajunsese încă la 
nivelul insulei Vancouver. 

Cât depre locuitori, aceştia aveau o înfăţişare cu totul 
diferită de a indienilor care trăiesc în Alaska şi Columbia 
engleză. Erau cu pieptul lat, ochi bulbucaţi, fălci 
puternice, buze groase şi părul negru — oameni robuşti, 
dar cu trăsături greoaie. Şi cât de inteligentă fusese 
natura când i-a înzestrat cu un nas cât mai mic cu putinţă 
într-o ţară unde resturile de peşte, lăsate în aer liber, 
afectează atât de neplăcut nervul olfactiv. Oamenii au 
pielea de culoarea roşie-gălbuie, dar mai albă la femei, 
atât cât e la vedere. De obiei, cele cochete îşi acoperă faţa 
cu o băşică de oaie lipită cu clei şi se boiesc cu un suc 
roşu de plante, amestecat cu grăsime de peşte. 

Imbrăcămintea este alcătuită din piei vopsite în galben 
cu coajă de răchită, din cămăşi de pânză sosite din Rusia 
sau Buhara şi din pantaloni pe care-i poartă şi bărbaţii şi 
femeile. Cei din Kamciatka ar putea fi uşor confundati în 
această privinţă cu locuitorii Asiei septentrionale. 

Trebuie să adăugăm că, graţie aerului sănătos, cei din 
Kamciatka se bucură de o sănătate de fier şi bolile sunt 
foarte rare în acest ţinut. 

Medicii n-ar face avere! trebuie să fi spus doctorul 
Filhiol, văzând bărbaţii şi femeile plini de vigoare şi de o 
svelteţe neobişnuită, datorită exerciţiilor fizice. Unde mai 
pui, că nu încărunţesc niciodată înainte de vârsta de 60 de 
ani. In rest, populaţia din Petropavlovsk se arată 
binevoitoare şi ospitalieră. Dacă le poţi găsi vreun cusur, 
ar fi că prea sunt petrecăreţi. Nu trudesc din greu, 
deoarece se pot hrăni fără mare bătaie de cap sau 
cheltuială. Peştele, mai ales somonul, fără să mai vorbim 
de delfin, se găseşte în mare cantitate şi chiar câinii 
mănâncă aproape numai peşte. Aceşti câini, slabi dar 
robuşti, sunt întrebuinţaţi la tragerea săniilor. Un instinct 
foarte sigur le permite să se orienteze în mijlocul 
viscolelor atât de frecvente pe-aici. Locuitorii din 
Kamciatka nu sunt numai pescari, ci şi vânători. În păduri 
se găsesc cu prisosinţă diverse patrupede ca zibeline, 
hermine, vidre, reni, lupi şi oi sălbatice — un vânat care le 
aduce un câştig bun. Urşi negri se întâlnesc de asemenea 


97 


în număr mare în munţii peninsulei. Tot aşa de primejdioşi 
ca şi cei din golful Ohotsk. Atunci când te aventurezi în 
împrejurimile Petropavlovskului, trebuie să-ţi iei toate 
măsurile de prevedere, căci totdeauna există posibilitatea 
unor atacuri din partea lor. 

Capitala Kamciatkăi nu număra pe atunci mai mult de 1 
100 de locuitori. Sub Nicolae I a fost înconjurată de 
fortificaţii, pe care flotele anglo-franceze le-au distrus în 
parte în războiul din 1855. Meterezele vor fi fără-ndoială 
ridicate din nou, deoarece Petropavlovsk este un punct 
strategic de mare importanţă, iar superbul golf Avatcha 
trebuie păzit de orice agresiune. 

Echipajul de pe Saint-Enoch se ocupă totodată să-şi 
refacă provizia de lemne, atât în vederea drumului lung 
pe care-l avea de făcut, cât şi pentru cazul când va fi 
capturată vreo balenă în timpul traversării. Dar 
procurarea combustibilului pe litoralul Kamciatkăi se 
dovedi mai grea decât pe malul Mării Ohotsk. Oamenii 
trebuiră să se depărteze cu trei sau patru mile pentu a 
ajunge la o pădure care acoperă primele pante ale 
vulcanului Kocratski. Erau deci nevoiţi să transporte 
lemnele cu sănii trase de câini ca să le aducă la bord. 

Din 6 octombrie, meşterul Cabidoulin, dulgherul Thomas 
şi alţi şase oameni luară ferăstraie şi topoare şi se urcară 
pe o sanie închiriată de căpitanul Bourcart şi condusă de 
un băştinaş cu îndemânarea unui adevărat mujic. La 
ieşirea din oraş, sania o luă pe un drum, mai degrabă un 
fel de potecă, care şerpuia printre câmpuri de orz şi ovăz. 
Apoi trecu prin întinse păşuni secerate de curând şi udate 
de numeroase pâraie. După ce sania goni pe acest traseu, 
ajunseră la pădure pe la şapte şi jumătate. De fapt, era 
doar o pădure de pini, lariţă şi alţi copaci răşinoşi, care 
nu-şi pierd frunzele tot anul şi rămân veşnic verzi. 
Douăsprezece baleniere ar fi putut cu greu să găsească 
aici lemnul necesar. Ceea ce-l făcu pe dulgherul Thomas 
să spună: 

— Sigur că nu Kamciatka ne va încinge cuptoarele! 

— Se află aici mai multe lemne decât vom arde noi, 
răspunse 
meşterul Cabidoulin. 

— Cum asta? 

— Pentru că balenele s-au dus pe copcă şi n-are rost să 
tăiem copacii, dacă nu va fi nevoie să aprindem cuptorul. 


98 


— Fie, răspunse dulgherul, dar alţii nu sunt de aceeaşi 
părere şi mai speră să dea câteva lovituri de harpon! 

Într-adevăr, în acelaşi loc mai lucra o echipă la 
marginea potecii. 

Erau şase mateloţi de pe Repton, care în ajun 
începuseră lucrul sub ordinele secundului Strok. Poate că 
nava engleză trebuia să plece spre Vancouver ca şi Saint- 
Enoch. 

Oricum, dacă în faţa lor nu s-ar fi înălţat decât 100 de 
copaci, amândouă balenierele şi-ar fi făcut rost de lemnul 
de care aveau nevoie. Aşadar nu vor avea de ce să se 
certe pentru o rădăcină sau o creangă. Şi nici cuptorul 
englezului, nici cel al francezului nu vor sta din lipsă de 
combustibil. 

În plus, dulgherul prevăzător nu-şi duse oamenii în 
partea unde lucrau cei de pe Repton. Nu intraseră în 
legătură pe mare, nu o vor face nici pe uscat. Pe bună 
dreptate, domnul Bourcart recomandase că, dacă-i 
întâlnesc pe mateloţii de pe Repton, să se ferească de 
orice contact cu ei. Astfel că echipa de pe Saint-Enoch 
începu să lucreze în celălalt capăt al potecii şi după prima 
zi aduse la bord doi steri de lemne. Dar iată ce se 
întâmplă. În ultima zi, în pofida recomandărilor 
căpitanului Bourcart, oamenii de pe Repton şi Saint-Enoch 
se-ntilniră în cele din urmă şi începu o ceartă pentru un 
copac. Englezii nu erau răbdători, francezii nici atât şi, în 
plus, nu te aflai nici în Franţa, nici în Anglia, ci pe un 
teren neutru, cum s-ar zice. Curând începu să plouă cu 
înjurături şi de la cuvinte la pumni nu-i o cale prea lungă, 
mai ales că echipajul de pe Saint-Enoch încă de acum 
câteva luni le purta pică celor de pe Repton. 

Iar în timpul certei, pe care nici meşterul Cabidoulin şi 
nici Thomas nu putură s-o împiedice, dulgherul navei 
engleze îl îmbrânci îndârjit pe matelotul Germinet. Cele 
două echipe începură să înainteze una împotriva 
celeilalte. În primul rând, Germinet, nefiind dispus să 
primească un brânci fără a-l înapoia, sări asupra 
matelotului englez şi-i smulse şapca, pe care o călcă în 
picioare exclamînd: 

— Dacă Repton nu l-a salutat pe Saint-Enoch, cel puţin 
acest marinar şi-a scos pălăria în faţa noastră! 

— Bună! rostiră camarazii săi. 


99 


Nu se putea şti care dintre cele două echipe, cu acelaşi 
număr de oameni, va câştiga lupta. Toţi mateloţii, a căror 
supărare creştea, erau înarmaţi cu topoare şi cuțite. Dacă 
se aruncau unii asupra altora, avea să curgă sânge şi 
chiar să se facă moarte de om. 

De aceea, mai întâi dulgherul şi meşterul Cabidoulin 
căutară să-i liniştească pe oamenii lor porniţi să le dea o 
lecţie adversarilor. Pe de altă parte, secundul Strok, 
înțelegând gravitatea unei încăierări, reuşi să-i ţină în 
frâu pe ai lui. Pe scurt, nu avu loc decât un schimb de 
cuvinte în două limbi şi francezii se-ntoarseră la lucru. De 
altfel, doborârea copacilor luă sfârşit în acea zi şi echipele 
nu mai avură deci ocazia să se întâlnească. 

După două ore, dogarul, dulgherul şi toţi oamenii se- 
ntoarseră cu sania până la bordul navei. lar când domnul 
Bourcart află ceea ce se petrecuse zise: 

— Din fericire, Saint-Enoch nu va întârzia să ridice 
ancora, căci altfel treaba ar putea să se termine prost! 

Într-adevăr, aveai a te teme că mateloţii celor două 
nave, din ce în ce mai mânioşi, să nu ajungă să se bată pe 
străzile din Petropavlovsk, cu riscul de a fi arestaţi. Incât, 
pentru a evita o ciocnire şi urmările ei, prin cârciumi sau 
birturi, căpitanul Bourcart şi căpitanul King nu mai 
îngăduiră să se coboare pe uscat. 

Este adevărat că cele două nave erau ancorate la mai 
puţin de un cablu una de alta şi provocările porneau şi se 
auzeau de pe ambele borduri. Cel mai bun lucru rămânea 
să se grăbească cu pregătirile de plecare, să îmbarce 
ultimele provizii şi să ridice ancora cât mai curând. Apoi, 
odată în larg, să nu navigheze împreună şi mai ales să nu 
se-ndrepte spre acelaşi port. 

între timp avu loc un incident de natură să-ntârzie şi 
plecarea navei franceze şi a navei engleze. 

În după-amiaza zilei de 8 octombrie, cu toate că bătea o 
briză uşoară din larg, foarte prielnică pescuitului, toată 
lumea fu surprinsă văzând şalupele pescarilor din 
Kamciatka încercând, cu toate pânzele întinse, să ajungă 
mai iute în port. Atât de mare le era graba, că multe 
dintre ele se-ntorceau fără năvoade, părăsite la intrarea în 
golful Avatcha. 

Şi iată ce nu întârzie să afle populaţia din Petropavlovsk. 
La o jumătate milă departe de golf, toată această flotilă de 
pescuit a fost îngrozită de vederea unui uriaş monstru 


100 


marin. Plutea la suprafaţa apei, biciuind-o cu coada, 
nemaipomenit de furios. Fără-ndoială că povestea se 
datora în parte închipuirii şi spaimei de care fuseseră 
cuprinşi pescarii. Dacă le dădeai ascultare, animalul 
măsura nu mai puţin de 300 de picioare lungime şi 15—20 
de picioare grosime. Pe cap avea o coamă, corpul îi era 
foarte umflat la mijloc şi câţiva mai ziceau că zăriseră la el 
nişte cleşti formidabili, cum posedă crustaceele enorme. 
Chiar dacă nu era şarpele de mare al lui Jean-Marie 
Cabidoulin şi cu condiţia ca fenomenul să nu fi fost o 
iluzie, însemna că în această parte de mare, în largul 
golfului Avatcha existase sau mai exista încă unul din 
animalele teribile, căruia nu i se va mai putea atribui o 
origină legendară. Trebuia exclusă ipoteza că fusese o 
algă imensă, de felul celei întâlnite de Saint-Enoch dincolo 
de Aleutine. Acum era vorba de o fiinţă vie, aşa cum 
afirmau cei 50—60 de pescari care se refugiaseră în port. 
Fiind de o asemenea mărime, avea probabil o forţă căreia 
nu-i putea rezista o navă de felul lui Repton sau Saint- 
Enoch. 

La auzul întâmplării, domnul Bourcart, ofiţerii şi 
echipajul se întrebară dacă prezenţa acestui monstru în 
regiunile Pacificului de nord n-a provocat fuga balenelor, 
dacă gigantul oceanic nu gonise cetaceele mai întâi din 
golful Marguerite şi apoi din marea Ohotsk şi dacă nu era 
acelaşi despre care vorbise căpitanul de pe /wing, 
aflându-se acum, după ce traversase oceanul, în apele 
peninsulei Kamciatka. 

Iată ce gândea fiecare la bordul lui Saint-Enoch, oare nu 
avusese dreptate Jean-Marie  Cabidoulin, deşi era 
contrazis de toată lumea, când se arăta convins de 
existenţa marelui şarpe al mării sau a vreunui alt monstru 
marin de genul acesta? 

Se iscară deci mari şi pătimaşe discuţii pe acest subiect, 
atât în careu cât şi în postul echipajului. 

Pescarii, intraţi în panică, nu putură însă crede că văd 
ceea ce de fapt nu văzuseră? 

Aceasta era părerea domnului Bourcart, a secundului, a 
doctorului  Filhiol şi a meşterului Ollive. Cei doi 
locotenenţi se arătară mai puţin convinşi, iar echipajul în 
marea majoritate nu admitea să fi fost o greşeală. Pentru 
ei apariţia monstrului era neîndoielnică. 


101 


— La urma urmelor, zise domnul Heurtaux, fie că e 
adevărat sau nu că acest animal neobişnuit există, cred că 
nu ne vom amâna plecarea. 

— Nici gând, răspunse domnul Bourcart, şi n-avem de ce 
să schimbăm ceva din planurile noastre. 

— Ce naiba! exclamă Romain Allotte, monstrul, oricât ar 
fi el de monstruos, nu-l va înghiţi pe Saint-Enoch, cum 
înghite un rechin o bucată de slănină. 

— De altfel, zise doctorul Filhiol, în interesul general e 
mai bine să nu ne pierdem cumpătul. 

— Asta-i şi părerea mea, răspunse domnul Bourcart, şi 
poimâine vom ieşi în larg. 

În principiu, hotărârea căpitanului nu întâmpină vreo 
împotrivire. 

— Ei bine, bătrâne, zise meşterul Ollive dogarului, 
ridicăm totuşi ancora şi dacă o să ne pară rău... 

— Va fi prea târziu! răspunse Jean-Marie Cabidoulin. 

— Atunci ar trebui să nu mai plecăm niciodată pe mare? 

— Niciodată. 

— Deraiezi, bătrâne! 

— Hai, mărturiseşte că, din noi doi, eu am avut 
dreptate! 

— Fii serios! replică meşterul Ollive, ridicând din 
umeri. 

— Eu îţi spun... e acolo... şarpele de mare. 

— Vom vedea. 

— Gata, s-a văzut. 

În fond, dogarul pe de o parte se temea de o eventuală 
apariţie a monstrului, pe de alta avea satisfacția de a fi 
crezut întotdeauna în existenţa acestuia. 

Până la proba contrarie, groaza domnea în târgul 
Petropavlovsk. Erau destui cei care, datorită superstiţiilor, 
nu puneau la îndoială sosirea acestui animal fabulos în 
apele siberiene şi n-ar fi crezut că pescarii să se fi înşelat. 

Locuitorii nu încetau să supravegheze golful Avatcha, 
temându-se ca groaznica arătare să nu caute să se 
adăpostească acolo. Orice val mai mare, ce se forma pe 
întinsul oceanului, îi era pus în seamă. El era acel care 
tulbura apele până-n adâncimi! Orice şuierat de vânt mai 
puternic le părea zgomotul pe care-l făcea când izbea 
aerul cu lunga-i coadă. Şi, dacă ajungea să intre în port, 
dacă această fiinţă totodată şarpe şi şopârlă, această 
amfibie va ieşi din apă şi se va arunca asupra oraşului? 


102 


Monstrul nu va fi mai puţin primejdios pe uscat decât în 
apă! Şi cum poţi să scapi de el? 

Între timp, Saint-Enoch şi Repton îşi grăbeau pregătirile 
de plecare. Oricare ar fi fost părerile englezilor despre 
neobişnuita făptură, se pregăteau să ridice ancora în 
aceeaşi zi, probabil, ca şi francezii. De vreme ce căpitanul 
King şi echipajul său nu ezita să plece, căpitanul Bourcart 
si ai lui puteau să nu urmeze şi ei acest exemplu? 

Astfel că la 10 octombrie, dimineaţa, cele două nave 
porniră la aceeaşi oră pentru a profita de flux. Apoi, cu 
pavilioanele la pic, servite de un vânt prielnic, care bătea 
dinspre uscat, traversară golful Avatcha, luînd-o spre est, 
încât păreau că vor să facă drumul împreună. 

La urma urmei, în cazul unei întâlniri primejdioase, cine 
ştie dacă, în ciuda picii pe care şi-o purtau una alteia, nu 
ar fi fost nevoiţi să-şi dea o mână de ajutor! 

Cât despre cei din Petropavlovsk, care erau încă 
înspăimîntaţi de monstru, sperau că, după ce animalul se 
va înverşuna împotriva navelor Saint-Enoch şi Repton, se 
va îndepărta de apele siberiene. 


X 
LOVITURA DUBLĂ 


În timp ce ambele nave ieşeau în larg, ia o distanță de 6 
—7 cabluri una de alta, apele fură supravegheate cu grijă 
şi nelinişte. Este adevărat că trecuseră mai mult de 48 de 
ore şi că, de la întoarcerea grabnică a pescarilor, liniştea 
golfului nu fusese tulburată. 

Totuşi, îngrijorarea locuitorilor din Petropavlovsk nu va 
trece încă multă vreme. larna nu putea să-i apere 
împotriva atacurilor monstrului, deoarece apele golfului 
Avatcha nu îngheaţă niciodată. De altfel, chiar dacă ar fi 
îngheţat, târgul n-ar fi fost la adăpost în cazul când 
animalul se mişca tot aşa de uşor pe uscat ca şi pe mare. 

Cert era faptul că echipajele nu văzuseră nimic suspect 
nici de la bordul lui Saint-Enoch şi, fără îndoială, nici de la 
cel al lui Repton. Lunetele se-ndreptaseră spre toate 
punctele orizontului şi litoralului... Nici o singură dată 
suprafaţa apelor nu trăda vreo agitaţie dinăuntru. Sub 
acţiunea brizei, marea se umfla în hule lungi şi abia dacă 
valurile se rostogoleau dinspre larg. 


103 


Saint-Enoch şi nava sa însoţitoare — dacă putem s-o 
numim astfel — navigau cu toate pânzele sus, cu mura la 
babord. Căpitanul Bourcart mergea înaintea căpitanului 
King şi, cârmuind cu un cart, reuşi să mărească distanţa 
dintre cele două corăbii. La ieşirea din golf, marea era 
pustie. Nici urmă de fum sau de pânză la orizont. Probabil 
că vor trece multe săptămâni până când pescarii golfului 
Avatcha vor risca să iasă în larg. Şi cine ştie dacă aceste 
regiuni ale Pacificului de nord nu vor fi părăsite tot timpul 
iernii? 

Trecură trei zile. Oamenii de veghe de pe Saint-Enoch 
nu observară nimic care să indice prezenţa gigantului 
oceanic. Şi totuşi cei trei harponeri de pe vergile celor trei 
catarge fuseseră foarte atenţi. 

Dar, chiar dacă marele şarpe al mării nu se arătă, 
domnul Bourcart nu avu nici un prilej să-şi coboare 
bărcile. Nici caşaloţi şi nici balene. Echipajul se descuraja 
tot mai mult văzând că rezultatele celei de-a doua 
campanii vor fi proaste. 

— Într-adevăr, nu înceta s-o repete domnul Bourcart, 
pare de neînțeles. Trebuie să existe o cauză, dar încă nu 
ne dăm seama despre ce e vorba. În această perioadă a 
anului, în nordul Pacificului, balenele erau de obicei cu 
duiumul şi puteau fi pescuite până la mijlocul lunii 
noiembrie... iar noi nu zărim nici una... şi, în acelaşi timp, 
ca şi cum ar fi fugit din aceste locuri, nu se văd nici 
baleniere, parcă au pierit odată cu suflătorii. 


104 


Marea începu să fiarbă, se acoperi de spumă. 
se denivelă 


— Totuşi, interveni doctorul Filhiol, dacă cetaceele nu 
sunt aici, se află probabil în altă parte, căci nu cred că aţi 
ajuns să credeţi că a dispărut întreaga specie. 

— În afară de cazul când monstrul a înghiţit toate 
balenele până la ultima, răspunse locotenentul Allotte... 

— Pe legea mea, continuă domnul Filhiol, când am 
părăsit Petropavlovsk nu credeam în existenţa acestui 
animal extraordinar şi nici acum nu cred! Pescarii au fost 
victimele unei iluzii... Au văzut probabil vreo caracatiţă la 
suprafaţa apei şi, înspăimântați, i-au atribuit dimensiuni 
fantastice! Un şarpe de mare lung de 300 de picioare este 
o legendă care trebuie trimisă unui ziar ca vechiul 
Constitutionnel. 

Totuşi nu asta era părerea celorlalţi de la bordul lui 
Saint-Enoch. Elevii şi cea mai mare parte din mateloţi îl 
ascultau pe dogar, care nu înceta să-i îngrozească cu nişte 
poveşti care-ţi făceau părul măciucă... cum spunea 
dulgherul Ferut. Şi totuşi, prin faptul că nu vedeau nimic, 
nu vor sfârşi prin a nu-l mai crede pe dogar? 

Jean-Marie Cabidoulin nu se dădea bătut. După părera 
sa, pescarii din Petropavlovsk nu se înşelaseră. Monstrul 
marin exista în realitate şi nu în imaginaţia bieţilor 
oameni. Dogarul nu avusese nevoie de această nouă 
întâlnire pentru a se fi lămurit definitiv şi, când câţiva îl 
luară peste picior, răspunse: 

— Chiar dacă de pe Saint-Enoch nu s-a zărit animalul şi 
nu-l vom găsi în drumul nostru, asta tot nu schimbă nimic. 
Pescarii din Kamciatka l-au văzut şi alţii îl vor mai vedea 
şi poate că nu vor scăpa atât de uşor... Şi sunt convins că 
şi noi... 

— Când? întrebă meşterul Ollive. 

— Mai curând decât crezi, declară dogarul, şi va fi 
nenorocire... 

— Pun rămăşag pe o sticlă de rachiu, bătrâne, că noi nu 
vom vedea nici măcar vârful cozii marelui tău şarpe 
înainte de sosirea lui Saint-Enoch la Vancouver. 

— Poţi să pariezi pe două... trei şi chiar o jumătate de 
duzină de sticle... 

— De ce? 

— Pentru că nu vei ajunge niciodată să le plăteşti, nici la 
Victoria şi nici în altă parte... 


106 


În mintea căpăţânosului de Jean-Marie Cabidoulin, 
răspunsul său însemna că Saint-Enoch nu se va mai 
întoarce din această călătorie. 

În dimineaţa de 13 octombrie cele două nave se 
pierdură din vedere. De 24 de ore încoace nu mai urmau 
aceeaşi direcţie, iar Repton se găsea pe o latitudine mai 
înaltă. Vremea era tot frumoasă şi marea calmă. Vântul 
bătea din sud-vest spre nord-est şi, prin urmare, era 
prielnic mersului spre țărmurile Americii. Calculele făcute 
de domnul Bourcart arătau că se găseau la 400 de mile de 
litoralul asiatic, adică la aproximativ o treime din 
traversare. Pacificul era cu desăvârşire pustiu de când 
baleniera engleză pornise spre nord. Cât vedeai cu ochii, 
nimic nu se ivea pe tot întinsul apelor abia tulburate de 
dâra lăsată de navă. Păsările călătoare nu ajungeau la o 
asemenea distanţă de coastă. Dacă vântul nu se oprea, 
Saint-Enoch nu va întârzia să ajungă la Aleutine. 

Trebuie spus că în năvoadele aruncate de la pupa navei 
nu se prinsese nici un peşte de la plecare până acum. În 
felul acesta, hrana se reducea numai la proviziile de la 
bord. De obicei, totuşi, în această parte a oceanului navele 
pescuiesc mult. Năvoadele se umpleau de sute de bonite, 
tipari, rechini, dorade şi alte specii de peşti. Navigau 
chiar în mijlocul bancurilor de rechini, marsuini, delfini şi 
peşti sabie. Părea aşadar cu totul bizar că orice fiinţă vie 
fugise din aceste regiuni. 

Oamenii de veghe nu semnalară prezenţa vreunui 
animal fabulos prin forma şi dimensiunile sale. Oricum, 
apariţia lui n-ar fi scăpat ochilor vigilenţi ai lui Jean-Marie 
Cabidoulin. Aşezat pe călcâiul bompresului, cu mâna 
streaşină la ochi ca să vadă mai bine, scrutând marea fără 
întrerupere, nu răspundea nimănui care-i adresa vreo 
vorbă. Mateloţii îl auzeau murmurând printre dinţi, dar 
numai pentru sine, nu pentru alţii. 

Către orele trei, în după-amiaza zilei de 13, spre marea 
mirare a ofiţerilor şi a echipajului, iată că un strigăt 
răsună din înaltul arborelui mare: 

— Balenă la tribord înapoi! 

Harponerul Durut zărise un cetaceu în zona lui Saint- 
Enoch. 

Într-adevăr, în direcţia nord-est, o masă negricioasă era 
legănată de unduirile hulei. 


107 


Harponerul nu se-nşela? Era vorba de o balenă sau de 
coca vreunui vas naufragiat? Se auziră diverse păreri. 

— Dacă este o balenă, spuse locotenentul Allotte, ea 
pare absolut nemişcată... 

— Poate, răspunse locotenentul Coquebert, se 
pregăteşte să se scufunde. 

— Sau o fi adormit, replică domnul Heurtaux. 

— În orice caz, reluă Romain Allotte, să vedem ce este. 
Căpitanul, dacă vrea să dea ordinul... 

Domnul Bourcart tăcea şi nu înceta să observe animalul 
prin ochean. 

Lângă el, rezemat de balustradă, doctorul Filhiol, care 
privea cu aceeaşi atenţie, zise în cele din urmă: 

— S-ar putea să fie tot una din acele balene moarte, cum 
am mai întâlnit în drumul nostru... 

— Moartă? exclamă locotenentul Allotte... 

— Şi chiar nici să nu fie o balenă... adăugă căpitanul 
Bourcart. 

— Atunci ce-ar putea să fie? întrebă locotenentul 
Coquebert. 

— O epavă... o navă părăsită... 

Era greu de ştiut adevărul, căci masa plutea la nu mai 
puţin de şase mile de Saint-Enoch. 

— Domnule căpitan, reluă locotenentul Allotte. 

— Da, răspunse domnul Bourcart, care înţelegea 
nerăbdarea tânărului ofiţer. 

Şi comandă numaidecât să se cârmească într-acolo şi să 
se strângă mai tare scotele. Nava, schimbându-și uşor 
direcţia, o luă spre nord-est. 

Înainte de ora patru, Saint-Enoch ajunsese la o distanţă 
de o jumătate milă marină de ţintă. 

Imposibil să te mai înşeli, nu era o cocă în derivă, ci 
chiar un cetaceu foarte mare, despre care însă nu se 
putea spune dacă-i mort sau viu. 

Atunci domnul Heurtaux, lăsând ocheanul deoparte, 
spuse: 

— Dacă această balenă a adormit, nu ne va fi greu s-o 
împungem. 

Baleniera secundului şi cele ale locotenenţilor fură 
lansate spre animal. Dacă era viu, vor începe să-l vâneze, 
dacă era mort, urma să fie remorcat până la Saint-Enoch. 
Avea să dea fără-ndoială o sută de butoaie, căci domnul 


108 


Bourcart întâlnise rar o balenă de o asemenea 
dimensiune. 

Cele trei ambarcaţiuni porniră în timp ce nava se opri. 
De data aceasta ofiţerii, lăsând la o parte amorul lor 
propriu, nu căutară să se-ntreacă. Cu pânza întinsă, 
balenierele mergeau împreună şi nu traseră la rame decât 
cu un sfert de milă înainte de a acosta balena. Se 
despărţiră atunci pentru a putea să-i taie drumul, în cazul 
când ar vrea să fugă. 

Atâtea măsuri de prevedere nu păreau necesare şi-l 
făcură pe secund să exclame imediat: 

— N-are de ce să ne fie teamă că va fugi sau se va 
scufunda. 

— Nici că se va deştepta din somn! adăugă locotenentul 
Coquebert. E moartă! 

— Bineînţeles, replică Romain Allotte, în aceste regiuni 
nu există decât balene sfârtecate! 

— S-o legăm, totuşi, răspunse Heurtaux, merită 
osteneala! 

Era un mamifer enorm, care nu părea să fie într-o stare 
de descompunere avansată şi moartea sa nu putuse 
surveni decât cel mult cu 24 de ore înainte. Această masă 
plutitoare nu răspândea nici un miros de putrefacție. 

Din nefericire, când balenierele înconjurară animalul, 
observară că are o rană mare pe partea stângă. 
Intestinele pluteau la suprafaţa apei. O bucată de coadă 
lipsea. Capul prezenta urmele unei izbituri puternice şi 
din gura larg deschisă lipseau fanoanele care, desprinse 
din gingie, căzuseră în adânc. Cât priveşte grăsimea 
acestui trup sfârtecat şi îmbibat de apă, ea nu mai avea 
nici o valoare. 

— Păcat, zise domnul Heurtaux, că nu se poate lua nimic 
din această carcasă! 

— Atunci, întrebă locotenentul Allotte, nu merită s-o 
remorcăm? 

— Nu, răspunse harponerul Kardek, se află într-o 
asemenea stare, că vom pierde jumătate pe drum! 

— Inapoi spre Saint-Enoch! comandă domnul Heurtaux. 
Oamenii din cele trei baleniere începură să tragă la rame 
cu vântul în faţă. Cum nava, după ce îşi aşezase pânzele în 
bătaia vântului, se apropiase, bărcile o ajunseră curând şi 
fură ridicate la bord. După ce domnul Bourcart auzi 
raportul secundului, zise: 


109 


— Era deci un mamifer? 

— Da, domnule Bourcart. 

— Şi nu fusese împuns? 

— Nu, declară domnul Heurtaux, harpoanele nu fac 
asemenea răni. Mai degrabă aş zice că animalul a fost 
strivit. 

— De cine? 

Nu lui Jean-Marie Cabidoulin trebuia să-i fie pusă o 
asemenea întrebare. Ceea ce ar fi răspuns, se înţelege de 
la sine. Nu avusese el dreptate împotriva tuturor şi aceste 
regiuni nu erau pustiite de un monstru marin de 
dimensiuni extraordinare şi de o putere nemaipomenită? 

Navigaţia continuă şi domnul Bourcart nu se putea 
plânge de starea timpului. Niciodată traversarea nu 
fusese atât de favorizată de vânt, făgăduind să fie de 
scurtă durată. În cazul în care condiţiile atmosferice nu se 
schimbau, Saint-Enoch nu avea nevoie, ca să ajungă la 
Vancouver, decât de trei sferturi din timpul folosit ca să 
se ducă în Kurile. Dacă ar fi avut noroc la pescuit în 
aceste regiuni, ar fi sosit la momentul potrivit să-şi vândă 
uleiul pe piaţa din Victoria. 

Din nefericire campania nu fusese deloc bună, nici în 
Marea Ohotsk, nici după plecarea din Petropavlovsk. 
Oamenii nu aprinseseră niciodată cuptorul şi două treimi 
din butoaie rămăseseră goale. 

Dar n-aveai decât să faci haz de necaz şi să te resemnezi 
cu speranţa că, după câteva luni, te vei despăgubi în 
regiunile din Noua Zeelandă. 

De aceea, meşterul Ollive se adresa deseori elevilor, 
care nu aveau încă experienţa mateloţilor. A 

— Vedeţi voi, băieţi, aşa e meseria asta! Intr-un an 
reuşeşti, în alt an nu reuşeşti şi nu trebuie nici să te miri 
şi nici să-ţi pierzi încrederea! Nu balenele aleargă după 
balenieră, ci nava aleargă după ele şi, când au fugit în 
larg, totul e să ştii unde să le găseşti. Dar înarmaţi-vă cu 
răbdare, băgaţi-o în desaga voastră, puneţi-vă basmaua 
deasupra... şi aşteptaţi! 

Ce cuvinte înțelepte! Şi era mai bine să-l asculţi pe 
meşterul Ollive decât pe meşterul Cabidoulin, cu care 
primul termina totdeauna discuţia zicând: 

— Mai ţii rămăşagul cu sticla de rachiu? 

— Da! replică dogarul. 


110 


Într-adevăr, cu trecerea timpului, părea că evenimentele 
îi dădeau dreptate lui Jean-Marie Cabidoulin. Dacă Saint- 
Enoch nu întâlnise în drum nici o balenă, în schimb se 
văzură câteodată la suprafaţa mării resturi de baleniere 
sfărâmate şi cocile unor nave în derivă. Şi demn de notat 
era că epavele păreau să fie urmarea unor ciocniri... Dacă 
navele fuseseră părăsite de echipajele lor, însemna că nu 
mai puteau pluti. 

În ziua de 20 octombrie, monotonia acestei traversări fu 
întreruptă. În sfârşit se ivi ocazia ca Saint-Enoch să-şi mai 
umple o parte din butoaiele din cală. 

Vântul, slăbind puţin din ajun, domnul Bourcart trebui 
să întindă velastraiurile şi bonetele. Un soare minunat 
lumina cerul fără nori şi linia orizontului se vedea clar pe 
întreaga ei întindere. 

Pe la trei, căpitanul Bourcart, doctorul Filhiol şi ofiţerii 
stăteau de vorbă sub tenda dunetei, când se auzi strigătul: 

— Balenă... balenă! 

Strigătul fusese scos de harponerul Ducrest, care se afla 
pe vergile arborelui mare. 

— În ce direcţie? îl întrebă numaidecât şeful echipajului. 

— La trei mile, sub vânt. 

De data aceasta nu mai încăpea nici o îndoială, căci un 
jet de apă ţâşnea deasupra mării. Ridicându-se la 
suprafaţă după ce se scufunda, Ducrest zărise limpede în 
chiar acea clipă coloana de aer şi de apă pe care o scosese 
animalul. Un al doilea jet nu întârzie să urmeze celui 
dintâi. 

Nu era de mirare că locotenentul Allotte făcu pe loc 
următoarea remarcă: 

— În fine, asta trăieşte! 

— Da, replică domnul Heurtaux, şi nici nu pare rănită, 
căci coloana de apă este curată! 

— Coborâţi cele trei baleniere! ordonă domnul Bourcart. 
Niciodată nu începuseră vânătoarea în împrejurări mai 
favorabile. 

Marea era liniştită, un vânt uşor sufla să le umfle 
pânzele şi mai aveau câteva ore de lumină a zilei, care 
îngăduiau o eventuală prelungire a urmăririi. În câteva 
minute, bărcile secundului şi locotenenţilor fură coborâte 
la apă cu armamentul lor obişnuit. In ele luară loc domnii 
Heurtaux, Coquebert, Allotte, cu un matelot la cârmă, 
patru la rame şi harponerii Kardek, Durut şi Ducrest în 


111 


faţă. Apoi se-ndreptară repede spre nord-est. Domnul 
Heurtaux recomandă celor doi locotenenţi să fie foarte 
prevăzători. Era important să nu sperie animalul, ca să-l 
poată ataca prin surprindere. Balena părea să fie mare şi, 
câteodată, apa biciuită de o puternică lovitură de coadă 
ţâşnea la mare înălţime. 

Saint-Enoch, cu velatura redusă, se apropia încetişor. 
Cele trei baleniere mergeau pe aceeaşi linie şi, după 
recomandările stăruitoare ale domnului Bourcart, nu 
trebuiau să se depăşească una pe alta. Era mai bine să fie 
alături în momentul atacării animalului. 

Deci locotenentul Allotte trebui să-şi stăpânească 
nerăbdarea. O făcea cu greutate şi domnul Heurtaux era 
din când în când obligat să-i strige: 

— Nu atât de repede... nu atât de repede, Allotte, rămâi 
în rând! Când zăriseră balena, animalul ieşea la suprafaţă 
la aproximativ trei mile de navă, distanţă pe care bărcile o 
străbătură uşor într-o jumătate de oră. 

Strânseră pânzele, culcară catargele sub bănci, în aşa 
fel încât să nu stânjenească manevra. Fiecare harponer 
avea la dispoziţia sa două harpoane, câte unul de schimb. 
Lăncile bine ascuţite, ca şi toporiştile, erau puse la 
îndemână. Se asigurară ca parâmele încolăcite în lădiţe să 
nu se încurce în gaura cetluită cu plumb de la prova şi că 
vor putea fi uşor răsucite pe tachetul din spatele teugii. 
Dacă animalul, odată harponat, fugea la suprafaţa mării 
sau se scufunda adânc, atunci îi vor da parâmă. 

Era un mamifer care măsura nu mai puţin de 28—29 
metri, făcând parte din specia culammak. Cu înotătoarele 
pectorale lungi de trei metri şi o coadă triunghiulară de 
şase până la şapte metri, trebuia să cântărească aproape 
100 de tone. Culammakul, fără să dea semne de nelinişte, 
se lăsa legănat de hulă cu capul său uriaş întors spre 
ambarcaţiuni. Cu siguranţă că Jean-Marie Cabidoulin ar fi 
declarat că se va putea obţine din animal un minim de 200 
de butoaie de ulei. 

Cele trei baleniere, câte una de fiecare parte a balenei şi 
una în spatele ei — gata să treacă la dreapta sau la stânga 
— ajunseseră fără a atrage atenţia animalului. 

Durut şi Ducrest, în picioare pe teugă, balansau 
harpoanele, aşteptând momentul să le lanseze deasupra 
înotătoarelor balenei, în aşa fel încât s-o rănească mortal. 
Dacă era atinsă de o lovitură dublă, capturarea ar fi fost 


112 


cu atât mai sigură. În cazul când una din parâme s-ar 
rupe, va fi ţinută de cealaltă, fără teama de a o pierde în 
timpul scufundării. 

Dar, în momentul când baleniera locotenentului Allotte 
voia să-l acosteze, culammakul, înainte ca harponul să-l fi 
putut împunge, se-ntoarse brusc, mai-mai să sfarme 
ambarcaţiunea, apoi se scu fundă, după ce dădu o lovitură 
de coadă atât de violentă, încât apa ţâşni până la o 
înălţime de douăzeci de metri. 

Mateloţii începură să strige: 

— A naibii balenă!! 

— Uite-o că fuge! 

— Şi nici măcar nu i-am dat o lovitură bună de lance! 

— Şi nici n-am agăţat-o de parâmă! 

— Când o să iasă din nou la suprafaţă? 

— Şi unde? 

Sigur era că balena nu va ieşi din apă înainte de o 
jumătate de oră, timp egal cu acela care trecuse de la 
prima ei suflare. 

După ce învolburarea stârnită de lovitura de coadă se 
linişti, marea redeveni calmă. Cele trei bărci se alăturară 
din nou. Domnul Heurtaux şi cei doi locotenenţi erau 
foarte hotărâți să nu abandoneze o pradă aşa de 
frumoasă. 

Acum nu mai aveau decât de aşteptat ca balena să 
revină la suprafaţă, de vreme ce nu reuşiseră s-o 
urmărească folosind parâma. Era de dorit să iasă sub 
vânt, pentru ca balenierele s-o poată urmări cu vela 
întinsă şi cu oamenii trăgând totodată la rame. 

De altfel nici un alt cetaceu nu se arătă în aceste 
regiuni. Era puţin după ora patru, când culammakul 
reapăru la suprafaţă. Scoase două jeturi enorme, care 
şuierară ca gloanţele. Numai o jumătate de milă 
despărţea animalul de balenierele aflate sub vânt. 

— Pânzele sus şi la rame! strigă domnul Heurtaux. 

După un minut, ambarcaţiunile se-ndreptară cu iuţeală 
spre balenă. 

Între timp, animalul continua să se depărteze spre nord- 
est şi, cu spinarea ieşită din apă, înota cu o anumită 
viteză. Briza înteţindu-se puţin, bărcile se apropiau de el 
văzând cu ochii. La rândul lui, căpitanul Bourcart, 
temându-se ca balenierele să nu fie antrenate prea 
departe, orienta pânzele pentru a nu le scăpa din vedere. 


113 


Drumul pe care-l va face spre nord-est îl va scuti de 
pierdere de timp şi oboseală atunci când ambarcaţiunile 
vor căuta să ajungă la bordul navei cu animalul la 
remorcă. Urmărirea continuă în aceste condiţii. 
Culammakul fugea şi harponerii nu reuşeau să ajungă 
suficient de aproape pentru a-l împunge. 

Dacă s-ar fi tras numai la rame, bărcile n-ar fi putut 
menţine această viteză multă vreme. Din fericire, vântul le 
veni în ajutor, iar marea se preta la o lunecare rapidă. 
Totuşi, noaptea nu-i va obliga oare pe domnul Heurtaux şi 
pe oamenii săi să revină la bordul lui Saint-Enoch? Nu 
aveau nici măcar destule provizii pentru a putea rămâne 
în larg până a doua zi dimineaţa. Dacă nu vor ajunge 
mamiferul până la căderea nopţii, atunci vor fi siliţi să 
renunţe să-l mai urmărească. 

Părea că aşa se va întâmpla şi era aproape ora şase şi 
jumătate când harponerul Durut, care se afla în picioare 
pe teugă, strigă: 

— Navă la prova! 

Domnul  Heurtaux se ridică în momentul când 
locotenenţii Coquebert şi Allotte căutau să zărească nava 
semnalată. 

O corabie cu trei catarge, mergând cât mai în bătaia 
vântului, apăru la distanţă de patru mile, din direcţia 
nord-est. Că era o bale- nieră nu încăpea nici o îndoială. 
Posibil ca oamenii de veghe ai acestei nave să fi zărit 
culammakul, care se găsea la jumătate drum între bărci şi 
corabie. 

Deodată Romain  Allotte strigă, lăsînd deoparte 
ocheanul: 

— E Repton! 

— Da, este Repton! răspunse domnul Heurtaux. Se pare 
că vrea să ne taie drumul... 

— Cu murele la babord... adăugă Yves Coquebert. 

— Poate vine să ne salute! replică ironic locotenentul 
Allotte. Opt zile trecuseră de când nava engleză şi cea 
franceză se despărţiseră după ce părăsiseră în acelaşi 
timp Petropavlovskul. Repton o luase ceva mai spre nord, 
probabil cu intenţia de a ajunge la Marea Bering, şi iată-l 
că reapărea fără a fi ocolit capătul Aleutinelor. 

Căpitanul King voia oare şi el să ajungă animalul pe care 
balenierele lui Saint-Enoch îl urmăreau de peste trei ore 
nesfârşite? 


114 


Lucrul acesta deveni cert când harponerul Kardek se 
adresă domnului Heurtaux: 

— Au coborât bărcile la apă... 

— Bineînţeles, ca să captureze balena, zise locotenentul 
Coquebert. 

— N-o vor avea! răspunse hotărât Romain Allotte. Şi toţi 
îi ţinură isonul, ceea ce nu era de mirare. 

Între timp, cu toate că marea începea să se-ntunece, 
balenierele navei Repton mergeau ca săgeata spre 
culammakul care rămăsese nemişcat, ca şi cum nu ştia 
încotro să fugă, spre est sau spre vest. Cât despre 
mateloţii lui Saint-Enoch, vâsleau din răsputeri pentru a-şi 
depăşi rivalii, căci, vântul încetând, trebuiseră să strângă 
pânzele. 

— Hai, copii, hai! repeta domnul Heurtaux şi 
locotenenţii îşi îndemnau oamenii cu vorba şi cu fapta. 
Aceştia, vâslind vârtos, strigau: 

— Nu! n-o vor avea... n-o vor avea! 

De fapt distanţa pe care trebuiau s-o străbată era 
aproape aceeaşi. Se putea crede că toate balenierele vor 
ajunge la mamifer în acelaşi moment, dacă acesta nu va 
dispare scufundându-se iar. 

Acum, se înţelege de la sine, nu mai era cazul să 
înainteze alături, aşa cum ordonase domnul Heurtaux. 
Fiecare ambarcaţiune înainta pe cont propriu. Ca de 
obicei, locotenentul Allotte se afla în frunte şi nu înceta să 
repete: 

— Hai, băieţi! înainte! 

Englezii, la rândul lor, mergeau repede şi chiar 
culammakul parcă voia să se apropie de ei. 

De altfel, în zece minute chestiunea avea să fie 
rezolvată: sau vor împunge animalul, sau acesta va 
dispărea sub apă. 

Câteva clipe mai târziu, balenierele se găseau faţă în 
faţă la mai puţin de un cablu depărtare. Ce se va 
întâmpla, ţinând seama de starea în care se aflau 
amândouă echipajele? 

— Animalul ăsta vrea să-şi ducă uleiul la English! 
exclamă un matelot din barca lui Coquebert, văzînd că 
balena o ia spre Repton. Nu; culammakul se opri când 
ambarcaţiunile nu mai erau decât la vreo 300 de picioare 
de el. În fine, pentru a fi mai sigur că va scăpa, poate că 
se pregătea să se scufunde... 


Mig 


În această clipă, Ducrest, din baleniera Allotte, ridicând 
harponul, îl lansă, în timp ce harponerul din baleniera 
Strok, aparţinând navei Repton, îl lansa pe al său. 

Culammakul fu atins. Un jet cu sânge îi ţâşni pe nări. 
Suflă roşu, izbi marea cu o ultimă lovitură de coadă şi, 
după ce se-ntoarse cu burta în sus, rămase nemişcat. 

Dar, din această dublă lovitură, care din cei doi 
harponeri reuşise să rănească mortal balena? 


XI 
ÎNTRE ENGLEZI ŞI FRANCEZI 


Sentimentul de pică pe care şi-l purtau unul altuia 
echipajele de pe Repton şi Saint-Enoch nu putu găsi o mai 
bună împrejurare ca să izbucnească făţiş. 

Că balena fusese mai întâi zărită de oamenii de veghe 
de pe Saint-Enoch, că francezii începuseră primii 
urmărirea ei, erau lucruri de netăgăduit. Cu trei ore 
înainte bărcile secundului şi  locotenenţilor francezi 
fuseseră coborâte pentru a porni în urmărirea 
culammakului. Dacă ar fi fost lovit pe locul unde fusese 
văzut, nu ar fi putut fi semnalat niciodată de pe nava 
engleză, care încă nu apăruse la orizont. Dar animalul 
fugise spre nord-est, acolo unde, după două ore, avea să 
răsară hRepton. Deşi căpitanul King văzuse că balena era 
urmărită de ambarcaţiunile franceze, ordonase să se 
coboare balenierele la apă. 

Totuşi, dacă cele două harpoane se-nfipseşeră în acelaşi 
timp în trupul balenei, cel al englezului nu atinsese 
culammakul decât în partea posterioară, acolo unde 
începea coada, în timp ce harponul lui Ducrest atinsese 
înotătoarea din stânga şi pătrunsese până la inima 
animalului, care începu să sufle cu sânge. 

În rest, admițând că ar fi fost drept să se atribuie câte o 
parte egală celor două nave, fiecare din ele putea să se 
felicite de această captură. Nici Saint-Enoch şi nici 
Repton nu prinseseră în acest ultim sezon un mamifer 
care să se poată compara cu acesta. 

Se înţelege de la sine că nici francezii, nici englezii nu 
înțelegeau să facă o astfel de împărţire. Fără-ndoială, unul 
din cele două harpoane făcuse rana din care i se trăsese 


116 


animalului moartea — lovitură fericită şi rară, dar şi 
celălalt atinsese balena. 

Ca urmare, în momentul când oamenii domnului 
Heurtaux se pregăteau să remorcheze animalul, trecându- 
i parâma în jurul cozii, oamenii domnului Strok se 
pregăteau să facă acelaşi lucru. 

Englezii, într-o franceză stâlcită, pe care cei de pe Saint- 
Enoch o înţeleseră foarte bine, strigară: 

— În larg bărcile de pe Saint-Enoch, în larg! 
Locotenentul Allotte replică fără întârziere: 

— In larg să plecaţi voi! 

— Această balenă ne aparţine de drept, declară 
secundul de pe Repton. 

— Nu! — Nouă, căci noi am capturat-o, declară domnul 
Heurtaux. 

— Legaţi! comandă domnul Strok, ordin care fu dat în 
aceeaşi clipă şi de către secundul de pe Saint-Enoch. 

Pe loc, baleniera locotenentului Allotte aborda uriaşul 
animal şi-l legă, ceea ce făcură şi mateloţii de pe Repton. 
Dacă cele trei baleniere ale englezilor şi cele trei 
baleniere ale francezilor ar fi început să tragă, nu numai 
că animalul n-ar fi fost dus nici la Saint-Enoch, nici la 
Repton, dar cu siguranţă că remorcile n-ar fi întârziat să 
se rupă din cauza acestei duble tracţiuni în sens invers. 

Aşa se-ntâmplă, după câteva eforturi simultane. 

Atunci,  lămurite în această privinţă, balenierele 
renunţară să mai tragă. Apoi manevrară pentru a se-ntâlni 
aproape bord la bord. 

În starea de spirit în care se aflau, se putea întâmpla ca 
echipajele să ajungă să se bată. Armele nu lipseau — 
harpoane de schimb, lănci, toporişti, fără a mai pune la 
socoteală cuțitul de care nu se desparte nici un matelot. 
Conflictul ar fi degenerat într-o încăierare. Ar fi fost 
vărsare de sânge până când navele ar fi luat fiecare 
apărarea bărcilor sale. 

În acel moment, secundul Strok, cu un gest ameninţător 
şi o voce mânioasă, adresându-se domnului Heurtaux, a 
cărui limbă o vorbea foarte bine, zise: 

— Aveţi oare pretenţia să contestaţi că această balenă 
trebuie să ne aparţină? Vă previn că nu vom tolera... 

— Şi pe ce vă bazaţi pretenţiile? replică domnul 
Heurtaux, după ce făcu un semn locotenenţilor să-l lase să 
vorbească. 


AZ 


— Mă întrebaţi pe ce se bazează? reluă secundul de pe 
hRepton. 

— Da, vă întreb! 

— Pe faptul că balena venea spre noi şi n-aţi fi putut s-o 
ajungeţi dacă nu-i baram drumul... 

— Iar eu afirm că balenierele noastre au urmărit-o mai 
mult de două ore... 

— Nu! exclamă domnul Strok. 

— în orice caz, a fost semnalată în primul rând la bordul 
lui Saint-Enoch, atunci când Repton nici nu se ivise la 
orizont. 

— Ce importanţă are, dacă n-aţi fost în stare să vă 
apropiaţi de ea ca să aruncaţi harponul! 

— Toate astea-s vorbe! reluă domnul Heurtaux, care 
începea să se-nfurie. La urma urmei, balena nu este a 
celui care o vede, ci e a celui care o ucide... 

— Harponul nostru, nu uitaţi, a fost lansat înainte de al 
vostru, afirmă domnul Strok. 

— Da, da! strigară englezii cu armele ridicate. 

— Nu, nu! ripostară francezii, amenințând la rândul lor 
pe oamenii de pe Repton. 

De data aceasta, domnul Heurtaux n-ar mai fi putut să-i 
facă să tacă. Poate nici să-i împiedice să-şi verse mânia. 
Într-adevăr, oamenii erau gata să sară unii asupra 
celorlalţi. Domnul Heurtaux, voind să facă o ultimă 
încercare, zise secundului de pe Repton: 

— Chiar dacă, ceea ce nu este cazul, harponul vostru ar 
fi fost primul, el n-a putut răni mortal, al nostru a 
provocat moartea animalului. 

— Uşor de spus, greu de dovedit! 

— Deci nu vreţi să cedaţi? 

— Nu! urlară englezii. 

Mateloţii, fiind înfuriaţi la culme, nu mai rămânea decât 
să sară la bătaie. 

Întâmplarea făcea ca în acea clipă cei de pe Repton să 
fie în stare de inferioritate, dacă nu pentru a începe, cel 
puţin pentru a continua lupta. Dacă se ajungea la 
încăierare, francezii ar fi sfârşit prin a-i sili să bată în 
retragere. 

Într-adevăr, Repton, împins sub vânt, n-ar fi putut să se 
apropie cu briza uşoară care sufla. Era încă la o depărtare 
de o milă şi jumătate, în timp ce Saint-Enoch se afla la 
câteva cabluri de bărcile sale. Domnul Strok, dându-şi 


118 


seama de acest lucru, nu se hotăra să declanşeze o 
ciocnire. Şi, cum englezii sunt oameni practici, înţeleseră 
că nu ar putea obţine o victorie în aceste condiţii 
dezavantajoase. Tot echipajul de pe Saint-Enoch s-ar fi 
năpustit asupra lor şi ar fi fost bătuţi înainte ca Repton să 
le poată veni în ajutor. De altfel, căpitanul Bourcart cobori 
la apă şi cea de-a patra balenieră, ceea ce însemna că 
francezilor le veneau întăriri, numărul lor fiind sporit cu 
alţi zece oameni. 

Atunci domnul Strok comandă mateloţilor săi, care 
văzură că intraseră în încurcătură: 

— La bord! 

Totuşi, înainte de a abandona balena, adăugă cu un glas 
în care se-mpleteau furia şi dezamăgirea: 

— Las' că ne mai întâlnim noi! 

— Cu cea mai mare plăcere! răspunse domnul Heurtaux. 
lar tovarăşii săi repetau batjocoritor: „Vi s-a-nfundat... 
English, vi s-a-nfundat!" 

Balenierele domnului Strok se-ndreptară spre Repton, 
care se găsea la o depărtare de cel puţin o milă, oamenii 
vâslind vârtos. 

Rămânea de văzut dacă domnul Strok proferase nişte 
ameninţări zadarnice sau cearta va duce la înfruntare 
între cele două nave. 

Căpitanul Bourcart, care se îmbarcase şi el pe a patra 
balenieră, sosi în acel moment. Fu imediat pus la curent 
cu cele întâmplate şi, după ce aprobă conduita domnului 
Heurtaux, se mulţumi să răspundă: 

— Dacă Repton vine să ne dea lecţii, Saint-Enoch îi va 
arăta ce poate. Până atunci, prieteni, remorcaţi balena! 

Aceste cuvinte satisfăcură în aşa măsură sentimentul 
general, încât echipajul răspunse cu urale, pe care 
englezii putură să le audă. Ah! Repton nu i-a salutat! Ei 
bine, îl săturau ei acum cu nişte glume mai sărate decât 
apele Pacificului! 

Mamiferul fu remorcat şi avea o greutate atât de mare, 
încât mateloţii celor patru ambarcaţiuni trebuiră să 
vâslească din răsputeri ca să-l ducă până la Saint-Enoch. 
Meşterul Ollive, dulgherul Ferut şi fierarul Thomas se 
aflau pe puntea de la prova. Jean-Marie Cabidoulin fu de 
părere că se vor obţine 200 de butoaie de ulei de la acest 
culammak. Cu ceea ce mai avea Saint-Enoch în cală 
însemna că realizase o jumătate din caric. 


119 


— Ei bine, ce zici, bătrâne? îl întrebă meşterul Ollive pe 
dogar. 

— Zic că va fi destul ulei ca să se scurgă în mare la 
viitoarea furtună... replică meşterul Cabidoulin. 

— Haida-de!... n-o să ne lipsească nici un singur butoi 
când vom ajunge la Vancouver... Mai ţii rămăşagul? 

— Ba bine că nu. 

Unul din elevi tocmai bătu clopotul pentru ora şapte şi 
jumătate seara. Era prea târziu pentru a întoarce balena. 
Se mulţumiră deci s-o lege lângă bordul navei. A doua zi, 
în zori, echipajul o va tăia în bucăţi, apoi va topi grăsimea. 
Aveau nevoie de două zile întregi pentru a duce totul la 
bun sfârşit. De fapt se puteau felicita. Traversarea de la 
Petropavlovsk la Victoria îi va permite domnului Bourcart 
să se înapoieze cu o jumătate de caric. Mai mult decât 
puteau spera în aceste împrejurări. Cum, probabil, 
preţurile nu scăzuseră pe piaţa din Victoria, această a 
doua campanie le va mai aduce beneficii destul de 
însemnate. 

Pe de altă parte, Saint-Enoch nu întâlnise nimic rău în 
cale. În loc să se lupte cu monstrul marin văzut de 
pescarii din Kamciatka, fusese prins acest minunat 
culammak! 

În timpul nopţii, cu pânzele strânse, corabia nu mai avea 
altceva de făcut decât să aştepte răsăritul soarelui. 

Odată cu căderea serii, briza de-abia se mai făcea 
simțită. Marea era liniştită cât vedeai cu ochii, iar ruliul 
neînsemnat. N-aveai deci a te teme că balena se va putea 
dezlega. Ce pierdere şi ce regrete în cazul când, în timpul 
nopţii, ar fi fost smulsă şi s-ar fi scufundat în adâncul 
oceanului. Totuşi, trebuiau luate câteva măsuri de 
prevedere sau cel puţin de pază. Cine ştie, poate căpitanul 
King va vrea să dea curs amenințărilor rostite de secundul 
său şi va încerca să pună mâna pe culammak - atacându-l 
pe Saint-Enoch. 

— O asemenea agresiune este realmente posibilă? 
întrebă doctorul Filhiol. 

— Ştiu eu? zise domnul Heurtaux. Cei de pe Repton au 
plecat foarte furioși... 

— Nu-i de mirare! exclamă locotenentul Allotte, să le 
scape o pradă aşa frumoasă! 

— Aşa că, reluă domnul Heurtaux, n-aş fi deloc surprins 
dacă ar veni... 


120 


— Să poftească, răspunse căpitanul Bourcart. Vom fi 
gata să-i primim! 

Vorbea în felul acesta, pentru că avea o încredere oarbă 
în întreg echipajul său. N-ar fi fost pentru prima oară că 
asemenea dispute aveau loc între baleniere pentru o 
aruncare de harpon contestată — dispute deseori 
agravate de acte de violenţă foarte regretabile. 

Se institui deci o pază severă la bordul lui Saint-Enoch şi 
oamenii de cart erau cu ochii în patru. Dacă din cauza 
lipsei de vânt Repton ar ajunge cu greu la Saint-Enoch, 
putea să-şi trimită ambarcaţiunile şi nu se cădea să se 
lase surprinşi în timpul nopţii. 

De altfel pe la orele 10 seara se lăsă o ceaţă destul de 
deasă asigurând securitatea navei franceze. Era foarte 
dificil să descoperi locul unde se oprise Saint-Enoch. 

Orele trecură fără nici un incident. Când se făcu ziuă, 
negura, care nu se risipise, oricum l-ar fi ascuns pe 
Repton privirii, chiar la o distanţă de jumătate de milă. 
Dar poate că englezii nu renunţaseră să-şi pună 
amenințările în aplicare şi vor încerca să atace nava 
îndată ce se va ridica ceața. Dar vântul nu-i va ajuta. Nici 
o adiere nu străbătea văzduhul şi starea atmosferică nu se 
schimbă toată dimineaţa. Echipajul de pe Saint-Enoch 
putu deci să-şi reia lucrul la bord fără nici o teamă. 

În zorii zilei de 21 octombrie, domnul Bourcart dădu 
ordin să se treacă la întoarcerea balenei, recomandând să 
se accelereze lucrul. Se muncea fără întrerupere şi 
oamenii făcură cu schimbul la vinci. 

În prealabil, meşterul Ollive, ajutat de câţiva mateloţi, 
înfăşurase cu un lanţ înotătoarea exterioară şi animalul se 
roti, ceea ce avea să uşureze tăierea. Capul fu despărţit 
de trup şi nu fără mare efort îl ridicară şi-l depuseră pe 
punte. Apoi îi tăiară buzele, limba şi fanoanele, lucru mai 
lesnicios, după ce-l desfăcură în patru. 

Se  încinse cuptorul, lemnele  nelipsind, datorită 
proviziilor făcute la Petropavlovsk, şi bucătarul putu să 
întreţină focul sub ambele cazane. 

În aceste căldări fu topită mai întâi grăsimea rămasă din 
cap, limbă şi buze, care este mai fină. Apoi tăiară trupul în 
bucăţi de câte 8—9 braţe, reduse apoi la câte două 
picioare, pentru a putea fi băgate în cuptor. 

Toată dimineaţa şi o parte din după-amiază fură 
întrebuințate pentru această operaţie. Abia pe la orele trei 


121 


ceața se risipi puţin. Vaporii formaţi din stropi de apă 
împiedicau privirea să pătrundă la mai mult de o jumătate 
de milă împrejurul lui Saint-Enoch. 

Despre Repton nici urmă. N-ar fi putut să se apropie, din 
lipsă de vânt, decât numai dacă ar ti fost remorcat de 
ambarcaţiunile sale, ceea ce ar fi însemnat o trudă 
nemaipomenită. 

Totuşi, domnul Bourcart nu se culcă pe-o ureche. 
Trimise chiar în recunoaştere spre nord-est barca 
locotenentului Allotte. Ea reveni fără a fi avut nimic de 
semnalat, deoarece nu se-ndepărtase la mai mult de o 
jumătate de leghe spre nord. 

Lucrul continua în condiţii excelente. Domnul Bourcart 
socotea că jumătate din grăsime va fi topită în timpul 
acestei zile. Spera deci, dacă vântul se înteţea, să poată să 
plece peste două zile cu două sute de butoaie în plus în 
cală. 

O dată, totuşi, pe la orele patru, se dădu alarma. 
Fierarul Thomas se afla în barca cea mică, fiind pe cale să 
consolideze cârma, când i se păru că aude un clipocit 
dinspre vest. 

Era oare un zgomot de vâsle, care vestea apropierea 
balenierelor de pe Repton? Englezii descoperiseră poziţia 
navei Saint-Enoch? 

Fierarul urcă imediat şi-l preveni pe domnul Bourcart. 
Cine ştie dacă nu sosise momentul să ia puştile din 
rastelul careului şi să fie gata de apărare? 

Lucrul se întrerupse şi oamenii, ocupați cu tăierea 
animalului, trebuiră să se pregătească pentru orice 
eventualitate. Deoarece ochii nu le slujeau să vadă prin 
ceaţă, toţi ciuliră urechile. O tăcere deplină domnea la 
bord. Lăsară chiar să se stingă focul de la cuptor, care 
duduia. S-ar fi auzit şi cel mai mic zgomot venit din larg. 
Se scurseră câteva minute. Nu se ivi nici o barcă. Din 
partea căpitanului King ar fi fost o mare îndrăzneală să 
încerce atacarea lui Saint-Enoch în aceste condiţii. 

Ceaţa, deşi pe de o parte îi împiedica să vadă, pe de 
alta, dacă localizau nava franceză, le-ar fi îngăduit să se 
apropie fără a fi zăriţi. Dar trebuiau să-şi închipuie că 
domnul Bourcart e cu ochii în patru. 

Curând îşi dădură seama că era o alarmă falsă. 
Clipocitul nu putea să vină decât de la vreo briză uşoară, 
care trecuse prin ceaţă, fără să aibă puterea s-o 


122 


risipească.  Observară chiar că vântul voia să se 
înteţească, dar prin pale intermitente şi fără o direcţie 
precisă. Dacă nu începea să bată mai tare, cerul avea să 
rămână înceţoşat până la răsăritul soarelui. După o astfel 
de acalmie, destul de rară în acest sezon şi în această 
parte septentrională a oceanului Pacific, va urma probabil 
o vreme foarte proastă. Se putea ca navigația să nu mai 
fie atât de favorabilă ca de la Petropavlovsk până aici. 
Totuşi, cum corabia cu trei catarge ţinuse întotdeauna 
bine la furtună, fără a suferi avarii grave, Jean-Marie 
Cabidoulin ar fi făcut mai bine dacă n-ar fi răspândit 
poveştile lui amenințătoare la bordul lui Saint-Enoch din 
Le Havre, care era comandat de căpitanul Evariste-Simon 
Bourcart! 

La urma urmei, de ce nava n-ar avea din nou noroc, ca 
în prima campanie şi nu ar întâlni balene ca să-şi 
completeze caricul înainte de a ancora la Vancouver? 
Probabil că noaptea va fi tot aşa de întunecoasă ca cea 
precedentă. Oricum, se luaseră din nou toate măsurile de 
prevedere sus, la bord. 

În definitiv, pentru ceea ce mai rămânea de făcut, ar fi 
fost mai bine ca Saint-Enoch să stea pe loc încă 24 de ore, 
cu condiţia ca apoi un vânt prielnic să-l împingă spre 
coasta americană. 

Deodată, puţin înainte de ora cinci, şuierături puternice 
şi ascuţite străbătură văzduhul. In acelaşi timp marea se 
tulbură până în adâncuri. Un imens covor de spumă o albi 
pe întreaga întindere. Saint-Enoch, ridicat pe coama unui 
val enorm, fu scuturat de un ruliu şi un tangaj din cele 
mai violente. Pânzele, care atârnau pe vergi, erau plesnite 
cu mare zgomot şi echipajul se temea să nu se 
prăbuşească toate catargele. Noroc că trupul balenei, 
bine legat de-a lungul bordului, ca prin minune, nu se 
desprinse cu toate că nava se aplecase aproape de tot pe 
o parte. 

— Ce se-ntâmplă? exclamă domnul Bourcart, ieşind 
repede din cabină. Apoi se urcă pe dunetă, unde secundul 
şi locotenenţii săi se grăbiră să vină şi ei. 

— Trebuie să fie un val seismic, zise domnul Heurtaux, 
şi am văzut momentul când Saint-Enoch era să... 

— Da, un val seismic, repetă meşterul Ollive, căci vântul 
nu suflă nici cât să mişte o frunză. 


123 


— Dar, cum ar putea fi însoţit de furtună, răspunse 
domnul Bourcart, dă ordin, domnule Heurtaux, să se 
strângă toate pânzele. Nu trebuie să ne lăsăm luaţi pe 
nepregătite. j; 

Aşa era prudent, oportun şi chiar grabnic. Într-adevăr, 
după câteva minute vântul bătea destul de tare pentru a 
mâna o parte din ceţuri spre nord. 

— Navă la babord, la pupa! 

Acest strigăt, scos de unul din mateloţi, căţărat pe 
şarturile velei foc, făcu toate privirile să se-ndrepte într- 
acolo. Nava semnalată să fie Repton?... 

Da, era nava engleză, la vreo trei mile depărtare de 
Saint-Enoch. 

— E tot pe acelaşi loc, observă locotenentul Coquebert. 

— Ca şi noi, răspunse domnul Bourcart. 

— S-ar zice că se pregăteşte să-ntindă pânzele, remarcă 
locotenentul Allotte. 

— Nici o îndoială... va porni... declară domnul Heurtaux. 

— Împotriva noastră? întrebă doctorul Filhiol. 

— Ar fi în stare! exclamă meşterul Ollive. 

— Vom vedea, se mulţumi să mormăie căpitanul 
Bourcart. 

Şi, cu luneta la ochi, nu înceta să privească spre 
baleniera engleză. Avea toate motivele să creadă că 
Repton voia să profite de vântul care bătea acum din est, 
pentru a se apropia acum de Saint-Enoch. Se vedea cum 
oamenii legau velele pe vergi. Curând, gabierele, vela foc 
şi brigantina fură întinse cu murele la tribord, apoi marele 
şi micul foc menite să-i uşureze navei intrarea sub vânt. 

Întrebarea era dacă-şi va continua ruta spre est, 
mergând în bătaia vântului, cu scopul de a ajunge într-un 
port al Columbiei britanice. 

Nu, nu aceasta era intenţia căpitanului King şi în curând 
îşi dădură seama că Repton, în loc s-o ia spre est, pornise 
să taie drumul lui Saint-Enoch. 

— Vrea să dea peste noi! exclamă Allotte. Să-şi ia partea 
lui de balenă! Ei bine, nu va primi nici măcar un vârf de 
coadă! 

Echipajul repetă ceea ce spusese locotenentul. Dacă 
Repton avea de gând să-l atace pe Saint-Enoch, va avea cu 
cine să stea de vorbă! I se va răspunde aşa cum se cuvine 
— cu focuri de puşcă şi de pistol şi cu lovituri de topor! 


124 


Era ora şase şi câteva minute. Soarele ajungea repede 
spre orizontul din sud-est. Cerul se limpezi de ceţuri în 
partea de unde bătea vântul. Nu pierdeau din ochi nici o 
mişcare pe care o făcea Repton, care înainta cu o viteză 
mijlocie. În mai puţin de o jumătate de oră avea să fie 
bord la bord cu Saint-Enoch, dacă nu-şi schimba direcţia, 
în vederea unui atac, se dădu ordinul de a pregăti armele. 
Se încărcară cele două aruncătoare de pietre, cu care 
balenierele sunt dotate în mod obişnuit. În cazul când 
căpitanul King ar trage nişte ghiulele de câte 5—6 livre, 
căpitanul Bourcart îi va răspunde cu tot atâtea ghiulele de 
aceeaşi greutate. 

Repton se afla la o distanţă de trei sferturi de milă, când 
starea mării se modifică pe neaşteptate, fără nici o 
schimbare în condiţiile atmosferice. Vântul nu se înteţise 
şi cerul nu se acoperise. Nici un nor ameninţător nu se 
ridica la orizont. Un calm desăvârşit domnea în straturile 
înalte şi joase ale văzduhului. Fenomenul extraordinar 
care se pregătea trebuia să se localizeze numai în această 
parte a oceanului. Deodată, în mijlocul unor mugete 
îngrozitoare, a căror natură sau cauză nu o recunoscu 
nimeni la bordul lui Saint-Enoch, marea începu să fiarbă, 
se acoperi de spumă, se denivelă, ca şi cum o erupție 
submarină ar fi dislocat-o în adânc. 

Fenomenul se produse exact pe locul unde se afla 
baleniera engleză, în timp ce baleniera franceză nu simţea 
încă efectele acestei inexplicabile dezlănţuiri. 

Căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi, surprinşi la început, 
se uitau la Repton şi, ceea ce văzură, după ce le trecu 
uimirea, îi înfiora de groază. 

Repton fu înălţat pe creasta unui val imens şi apoi 
dispăru în spatele acestuia. Din uriaşul talaz ţâşneau 
puternice jeturi de apă, aşa cum ar fi putut să iasă din 
nara unui gigantic monstru marin care şi-ar fi vârât capul 
sub navă şi coada ar fi biciuit marea la o jumătate de 
cablu distanţă, adică la aproape o sută de metri... 

Când nava se ridicase, era dezechilibrată, cu catargele 
rupte, cu greementul distrus, cu coca aplecată spre 
babord şi izbită de apele furioase. Un minut mai târziu, 
rostogolit pentru ultima oară de un val monstruos, Repton 
fu înghiţit de abisurile Pacificului. 

Căpitanul Bourcart, ofiţerii şi echipajul scoaseră un 
strigăt de spaimă, uluiţi de acest inexplicabil şi groaznic 


125 


cataclism. Dar, poate că oamenii de pe Repton n-au pierit 
cu toţii împreună cu nava! Poate că unii din ei au putut 
fugi cu barca la timp şi n-au fost târâţi în hău? Poate că ar 
putea salva pe câţiva din aceşti nefericiţi înainte ca marea 
să fie învăluită de întunericul nopţii? Toate cauzele de 
duşmănie se uită în faţa unor asemenea catastrofe! 
Trebuiau să-şi îndeplinească datoria de om şi şi-o vor 
îndeplini! 

— La apă toate ambarcaţiunile! strigă căpitanul 
Bourcart. 

Nu trecuseră nici două minute de la dispariţia lui 
Repton şi mai era încă timp să vină în ajutorul 
supravieţuitorilor naufragiului. 

Deodată, înainte ca balenierele să fie coborâte, avu loc o 
ciocnire nu prea puternică. Saint-Enoch, ridicat la pupa cu 
vreo 7—8 degete, ca şi cum s-ar fi izbit de o stâncă, se- 
nclină spre tribord şi rămase nemişcat. 


XII 
EŞUARE 


Vântul, ce sufla din est pe la cinci după-amiază şi de 
care voise să profite Repton, se potoli. După apusul 
soarelui slăbi şi apoi încetă cu totul. Dezlănţuirea mării se 
reduse la un clipocit uşor, la suprafaţă. Dar reveniră 
negurile dese, care stăruiau de 48 de ore în această parte 
a Pacificului. 

Cât despre Saint-Enoch, în momentul când echipajul 
încerca să coboare ambarcaţiunile la apă, nava s-a izbit de 
ceva. Era un accident de aceeaşi natură cu cel căruia i se 
atribuia pierderea lui Repton. Mai puţin norocoasă decât 
Saint-Enoch, nava engleză s-a sfărâmat, lovindu-se de o 
stâncă? 

Oricum a fost, chiardacă nu s-a scufundat, Saint-Enoch 
eşuase. Şi, cum risca în fiecare moment să fie înghiţit de 
ape, nu putu să-şi întrebuinţeze balenierele pentru 
salvarea marinarilor englezi. 

La început, pe domnul Bourcart şi pe tovarăşii săi îi 
încercă un simţământ de uluire. Cărei cauze se datora 
eşuarea? Saint-Enoch abia începuse să simtă acţiunea 
brizei uşoare care pornise să bată pe la orele cinci după- 
amiază. Pentru a ajunge să se izbească de o stâncă fusese 


126 


dus fără să-şi dea seama, de un curent, a cărui existenţă 
n-o bănuia nimeni? 

Se întâmplaseră anumite lucruri inexplicabile şi de altfel 
nu era momentul să cauţi explicaţii. Zdruncinătura, cum s- 
a mai spus, fusese destul de slabă. Dar, după două izbituri 
care nu stricaseră nimic din cârmă, nava fu măturată de 
un val puternic. Din fericire, catargele nu se prăbuşiră, iar 
straiurile şi şarturile rezistară. Dacă nu suferise avarii pe 
fundul navei, nu părea ameninţată de naufragiu ca 
Repton. Poate că nu-i lipseau decât câteva degete de apă 
pentru a putea pluti din nou, ceea ce se va întâmpla la 
venirea fluxului. Totuşi, izbitura avu ca primă urmare 
ruperea legăturilor care ţineau balena şi curentul luă cu 
el trupul animalului. Dar aveau altceva de făcut decât să 
se îngrijoreze de pierderea unei sute de butoaie de ulei. 
Trebuiau să facă nava să meargă. 

După accident, meşterul Ollive se feri să-l întrebe ceva 
pe Jean-Marie Cabidoulin. Dogarul i-ar fi răspuns cu 
oarecare satisfacţie; „Stai, ăsta nu-i decât începutul 
sfârşitului!" 

Intre timp, domnul Bourcart şi secundul se sfătuiau pe 
dunetă. 

— Există deci un fund de mare ridicat în această parte a 
Pacificului! zise domnul Heurtaux. 

— Nu ştiu ce să cred, declară domnul Bourcart. Sigur e 
că nici o hartă nu indică vreunul între Kurile şi Aleutine. 

Într-adevăr, cele mai moderne hărţi nu arătau nici 
terenuri ridicate, nici stânci în această parte a oceanului. 
Este adevărat că de 60 de ore încoace ceţurile îl 
împiedicaseră pe căpitanul  Bourcart să calculeze 
înălţimea. Dar ultima stabilire de poziţie îl situase la mai 
mult de 200 de mile de arhipelagul Aleutinelor. Or, nu era 
posibil ca de la ultimul calcul, din 19 octombrie, vântul 
sau curenţii să fi dus nava la această distanţă. Totuşi nu 
se putea ca Saint-Enoch să fi eşuat altundeva decât pe 
stâncile din faţa Aleutinelor. 

După ce cobori în careu, domnul Bourcart întinse hărţile 
pe masă, le studie, punctă cu compasul poziţia pe care 
vasul o ocupa, evaluând drumul parcurs în trei zile. Chiar 
extinzîndu-l până la 200 de mile în această direcţie, adică 
până la insulele Aleutine, nu întâlnea vreun indiciu despre 
stânci. 


127 


— Totuşi, observă doctorul Filhiol, nu s-ar putea ca, 
după ce au fost tipărite hărţile, să se fi produs o ridicare 
de teren pe locul acesta? 

— O ridicare a fundului mării... răspunse domnul 
Bourcart, care nu excludea o astfel de ipoteză. 

Şi în lipsă de alta, era oare ilogic s-o accepti? De ce 
printr-o presiune înceată sau o dezlănţuire neaşteptată, 
datorită forţelor vulcanice, solul submarin să nu se fi 
putut ridica până la suprafaţa mării? Nu există oare 
exemple de asemenea fenomene telurice în regiunile unde 
mai au loc erupții? Şi meleagurile pe care se aflau nu erau 
vecine cu un arhipelag vulcanic? Cu două luni şi jumătate 
înainte, trecând pe aici, nu se observaseră în nord 
flăcările lui Chihaldinskoi de pe insula Oumamak? 

Cu toate că această explicaţie părea, într-o oarecare 
măsură, demnă de crezare, majoritatea echipajului o 
respingea, cum se va vedea în curând. 

La urma urmei, oricare ar fi fost cauza, eşuarea lui 
Saint-Enoch era un fapt limpede. Făcând sondaje la prova, 
apoi la pupa, meşterul Ollive nu găsi mai mult de 4—5 
picioare de apă sub chilă. Prima grijă a căpitanului 
Bourcart a fost să cerceteze cala. Jean-Marie Cabidoulin şi 
dulgherul Ferut îşi dădură seama că marea nu pătrunsese 
prin bordaj şi nici o spărtură prin care să intre apă nu se 
observase în urma ciocnirii. Se putea deci aştepta ziua de 
mâine pentru a se stabili natura acestei stânci submarine 
necunoscute din Pacific. Cine ştie, poate vor reuşi, înainte 
de venirea vremii proaste, să scoată nava de acolo! 

Noaptea le păru nesfârşită. Nici ofiţerii nu se duseră în 
cabinele lor şi nici oamenii echipajului în post. Trebuiau 
cu toţii să fie gata pentru orice eventualitate. Câteodată 
chila se freca de recif. Nu se putea ca, sub influenţa unui 
curent, nava să fie desprinsă de stânci? Nu se putea 
întâmpla să alunece într-o parte, ieşind din albia de 
piatră, şi să-şi regăsească linia de plutire? De altfel, 
prevăzător, căpitanul Bourcart coborâse bărcile la apă, 
încărcate cu câte merinde se putea, pentru cazul că ar fi 
fost nevoiţi să părăsească vasul. Cine ştie dacă nu vor 
trebui să se îmbarce cu toţii ca să ajungă până la coasta 
cea mai apropiată. Şi uscatul avea să fie una din insulele 
Aleutine, în afară de cazul când, ca urmare a unor 
împrejurări cu totul inexplicabile, nava n-a fost deviată din 
drum. 


128 


La naiba! exclamă meşterul Olive 


Altminteri, corabia nu era ameninţată să se scufunde, 
ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă balena ar fi rămas 
suspendată încă de coasta corăbiei. 

intre alte eventualităţi, care puteau contribui la 
degajarea lui Saint-Enoch, domnul Bourcart se mai bizuia 
şi pe venirea fluxului. Mareele sunt în general slabe pe 
toată întinderea Pacificului şi el ştia acest lucru. Dar dacă 
o ridicare a apei de câteva degete ar contribui la 
repunerea navei pe linia de plutire? Nu părea că săltase 
prea mult pe stâncă, pe care se afla numai cu pupa. 

Fluxul începu să se facă simţit la ora 11 şi marea va fi 
înaltă pe la două noaptea. Căpitanul şi ofiţerii săi 
urmăreau deci cu atenţie progresul mareei, anunţat de un 
clipocit care se auzea în mijlocul acestei nopţi atât de 
liniştite. 

Din nefericire, când sosi momentul, nu se simţi nici o 
schimbare. Saint-Enoch se clătină doar un pic, iar chila 
alunecă uşor pe ridicătura submarină. La această dată din 
octombrie, după ce trec mareele de echinox, şansele de 
degajare vor scădea în nopţile cu lună plină. 

Şi acum, când refluxul se accentua, nu aveau a se teme 
că situaţia se va înrăutăţi? Inclinarea nu se va mări, pe 
măsură ce apele se vor retrage şi vasul nu risca să se 
scufunde la mare joasă? 

Acest grav motiv de nelinişte nu încetă să-i frământe 
decât la ora patru şi jumătate dimineaţa. De altfel, în 
vederea prevenirii oricărei primejdii, căpitanul Bourcart 
dădu ordin să se pregătească proptele din vergile velei 
mari, dar nu fu nevoie de ele. 

Puțin înainte de ora şapte, o lumină înroşi ceţurile spre 
est. Soarele, care apăru la orizont, nu putu să le destrame 
şi greementul se umezi. 

Se-nţelege de la sine că ofiţerii de pe dunetă şi mateloţii 
de pe bastingajul de la prova căutau să străpungă cu 
privirea prin ceaţă în zona unde zăcea nava, până când 
bărcile îi vor putea da ocol. Fiecare voia să afle poziţia 
recifelor submarine. Stâncile se-ntindeau pe o suprafaţă 
mare? Formau o ridicătură de teren unică? Vârfuri de 
stâncă se observau în larg, când marea era joasă? 

Dar era imposibil să vezi măcar la câţiva metri de 
bastingaj. Totuşi, nu se auzea cum se izbesc valurile de 
stâncile ieşite la suprafaţa mării. Deci nu era nimic de 
făcut înainte ca ceața să se fi risipit şi poate că ea nu se 


130 


va ridica, ca şi în zilele precedente, decât odată cu 
amiaza. Atunci, dacă împrejurările o vor permite, domnul 
Bourcart va încerca să calculeze poziţia cu sextantul sau 
cu cronometrul. 

Se gândiră apoi să facă o cercetare mai amănunţită a 
calei. Meşterul  Cabidoulin şi  dulgherul Ferut se 
convinseră din nou, după ce deplasară o serie de butoaie 
din spate, că apa nu pătrunsese în cală. Nici coastele, nici 
bordajul vasului nu cedaseră în momentul eşuării. Dar, 
manevrând butoaiele, dogarul îşi spunea în sinea lui că 
vor trebui neapărat urcate pe punte şi aruncate în mare 
atât cele pline cât şi cele goale, pentru a uşura nava. 

Între timp, dimineaţa trecea, dar cerul nu se limpezea. 
O recunoaştere făcută de domnul Bourcart şi de secund în 
jurul lui Saint-Enoch pe o rază de jumătate de cablu nu 
lămuri cu nimic natura şi poziţia stâncii submarine. 
Înainte de toate ar fi trebuit să ştie dacă se aflau în 
apropiere de uscat, unde ambarcaţiunile ar putea să 
acosteze, în cazul când ar trebui părăsită nava. Domnul 
Bourcart nu putea admite că s-ar găsi vreun continent sau 
un arhipelag în aceste regiuni. Doctorului, care îl 
întrebase despre o astfel de posibilitate, îi răspunse cu 
siguranţă în glas: 

— Nu, domnule Filhiol, nu! acum câteva zile, repet, am 
putut stabili bine poziţia... mi-am revăzut acum calculele, 
sunt exacte şi trebuie că ne găsim la cel puţin 200 de mile 
distanţă de capătul Kurilelor. 

— Revin deci la explicaţia mea, reluă doctorul Filhiol. 
Trebuie că s-a produs o ridicare a solului submarin, de 
care s-a ciocnit Saint-Enoch. 

— Posibil, replică domnul Bourcart şi refuz să cred că o 
eroare sau o deviere ne-a aruncat la o atare distanţă spre 
nord. 

Era în adevăr un mare ghinion că vântul nu voia să bată 
mai tare. Mai întâi ar fi risipit ceața şi ar fi limpezit 
orizontul. Apoi, dacă ar fi suflat din vest, echipajul, 
întinzând toată velatura, ar fi putut, poate, să smulgă nava 
de pe pragul stâncos. 

— Să aşteptăm... să aşteptăm, prieteni! repeta căpitanul 
Bourcart, care simţea cum creşte nerăbdarea şi neliniştea 
oamenilor săi. Sper că ceața se va ridica în această după- 
amiază; ne vom lămuri atunci care-i situaţia şi cred că 
vom ieşi din impas fără mari daune! 


131 


Dar când mateloţii şi elevii îl priveau pe Jean-Marie 
Cabidoulin şi-l vedeau clătinând din capul lui mare şi 
zbârlit, în semn că nu împărtăşea acest optimism, n-aveau 
cum să se liniştească. 

Între timp, ca să împiedice mareea, care venea din est, 
să împingă şi mai mult nava pe stâncă, domnul Bourcart, 
de acord cu secundul, hotări să arunce o ancoră la pupa. 

Meşterul Ollive şi doi mateloţi pregătiră una din 
baleniere, pentru a duce la bun sfârşit această delicată 
operaţie, sub comanda locotenentului Allotte. 

Baleniera porni, în timp ce parâma ancorei era 
desfăşurată de pe Saint-Enoch. 

Executând ordinele căpitanului Bourcart, locotenentul 
aruncă o sondă când se află la o distanţă de vreo cincizeci 
de picioare de navă. Spre marea lui mirare, chiar după ce 
cercetă locul până la douăzeci de braţe adâncime, nu găsi 
nici un fund de mare. 

Operația, reluată în mai multe puncte de această parte, 
dădu acelaşi rezultat şi plumbul nu întâlni nicăieri altceva 
decât apă. În aceste condiţii n-avea rost să arunci o 
ancoră, pentru că ea n-ar fi putut să se prindă de ceva. 
Trebuia dedus că feţele stâncii erau abrupte, cel puţin pe 
latura cercetată. Când barca reveni, locotenentul Allotte 
raportă căpitanului situaţia. Domnul Bourcari se arătă 
destul de surprins. În mintea sa, stânca trebuia mai 
curând să aibă pante laterale foarte alungite, deoarece 
eşuarea se produsese aproape fără zdruncinare, ca şi cum 
nava ar fi alunecat pe o suprafaţă lină şi puţin înclinată. 

Trebuiră atunci să efectueze sondaje în jurul corăbiei 
pentru a putea determina, pe cât posibil, mărimea stâncii 
şi adâncimea apei la suprafaţa ei. Căpitanul Bourcart se 
îmbarcă pe balenieră împreună cu secundul, şeful 
echipajului şi doi mateloţi. Duceau cu ei o sondă, a cărei 
coardă măsura două sute de braţe. După ce reluară 
operaţia locotenentului Allotte, văzură şi ei că în nici un 
fel capătul sondei nu atinge fundul. Renunţară aşadar la 
aruncarea unei ancore la pupa, ceea ce ar fi putut să 
permită desprinderea navei, manevrând cu vinciul. 

— Căpitane, zise domnul Heurtaux, am face bine să 
sondăm puţin la mică distanţă de carenă. 

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse domnul Bourcart. 
Meşterul Ollive prinse cangea de unul din port-sarturi, în 
aşa fel încât să înconjoare coca vasului la o depărtare de 


132 


cel mult 5—6 picioare. Din trei în trei metri, secundul 
arunca sonda. Nicăieri ea nu întâlni fundul, nici chiar la 
200 de braţe adâncime. 

Prin urmare, stânca ocupa o întindere foarte mică, la o 
adâncime de unul sau doi stânjeni. Se putea presupune că 
Saint-Enoch eşuase pe vârful unui con submarin care nu 
era indicat pe hărţile acestor regiuni. 

Între timp orele treceau şi nimic nu anunţa ridicarea 
cetii. Atunci, domnul Bourcart voi să încerce, în momentul 
când marea atingea cea mai mare înălţime, să desprindă 
nava cu ajutorul bărcilor. Trăgând-o pe la pupa, era 
posibil s-o repună pe linia de plutire. Această manevră se 
execută în condiţiile cele mai favorabile. Cele şase bărci 
se reuniră într-un efort comun şi mateloţii vâsliră din 
răsputeri. Nava făcu oare o uşoară mişcare înapoi? Abia 
un picior. Asta-i tot ce se obţinu şi până la urmă echipajul 
îşi pierdu speranţa să smulgă corabia de pe stâncă. 

Dar, ceea ce nu putură face ambarcaţiunile, dacă nu o 
va face vântul, ce se va întâmpla cu Saint-Enoch la prima 
dezlănţuire a unei furtuni? Va fi răsturnat pe suprafaţa 
acestei ridicături a fundului de mare şi nu vor rămâne din 
el decât nişte rămăşiţe de nerecunoscut... Şi în această 
perioadă a anului cât vor întârzia furtunile care se 
dezlănţuie cu atâta furie în această parte a Pacificului? 

Le mai rămânea să încerce încă o operaţie pentru a 
pune nava pe linia de plutire. Căpitanul Bourcart, după ce 
reflectă multă vreme şi după ce discută cu ofiţerii şi 
meşterii, trebui să se hotărască s-o întreprindă, dar 
amânând-o cu câteva ore, pentru că nu părea să fie de 
temut o schimbare a timpului. Operația despre care era 
vorba avea ca scop să uşureze nava, azvârlind încărcătura 
în mare. Descărcat, după aruncarea a 800—900 de 
butoaie de ulei, poate s-ar ridica suficient pentru a pluti la 
suprafaţa mării. 

Mai aşteptară, socotind că în această zi, ca şi în ajun, 
ceața se va risipi în cursul după-amiezii. Era una din 
cauzele pentru care domnul Bourcart nu-şi puse imediat 
în aplicare planul de a sacrifica încărcătura. În adevăr, 
dacă nava s-ar fi ridicat, putea fi manevrată în mijlocul 
ceţii? Din cele arătate de sondaje despre marile adâncimi 
din jurul stâncii, însemna oare că nu mai existau în 
apropiere alte stânci pe care Saint-Enoch risca să eşueze 
din nou? Oare Repton, la mai puţin de o milă depărtare, 


133 


nu se izbise de recife şi încă atât de tare, încât se 
scufundase aproape numaidecât? 

Aceste gânduri care frământau pe fiecare aduseră din 
nou vorba despre soarta balenierei engleze. Se punea 
întrebarea dacă n-au supravieţuit câțiva oameni 
naufragiului? Bărcile corăbiei engleze nu încercaseră să 
ajungă la Saint-Enoch! Atunci domnul Bourcart şi 
echipajul începură să ciulească urechile. Nu se auzi nici 
un strigăt şi nu încăpea îndoială că nici unul din mateloții 
de pe Repton nu putuse să scape din această groaznică 
catastrofă... 

Se scurseră alte trei ore. Mareea se retrăgea şi prin 
urmare puteau spera ca nava să se desprindă singură. De 
altfel diferenţa între flux şi reflux era foarte mică. Stânca 
nu ieşea probabil niciodată din mare decât, eventual, în 
timpul refluxului de lună plină. Domnul Heurtaux putuse 
chiar constata, după reperele trasate pe bordaj, că apa nu 
scăzuse simţitor şi, oricât cercetai în jur, lăncile atingeau 
fundul ei zgrunţuros la adâncimea constantă de cinci 
picioare. 

Asta era situaţia. Care va fi deznodământul? Saint- 
Enoch îşi va relua oare cursul navigaţiei? Oamenii nu vor 
fi obligaţi să-l părăsească înainte ca o furtună dezlănţuită 
să-l nimicească? Erau 33 la bord şi puteau găsi loc în 
ambarcaţiuni, luînd cu ei şi provizii pentru câteva zile. 
Dar la ce distanţă vor putea găsi coasta cea mai 
apropiată? Şi dacă erau de parcurs sute de mile? 

Domnul Bourcart se decise să sacrifice încărcătura. 
Poate că nava, uşurată de câteva sute de tone, se va ridica 
destul pentru ca echipajul s-o poată trage spre larg. 

După luarea acestei hotărâri, oamenii se puseră pe 
treabă, nu fără să blesteme ghinionul care-i făcea să 
piardă beneficiile acestei ultime campanii. 

Meşterul Ollive îi îndemna cu vorba şi cu fapta. Cu 
ajutorul unor macarale instalate peste cele două panouri 
ale calei, butoaiele fură ridicate pe punte, apoi aruncate 
în mare. Unele se duceau imediat la fund. Altele, 
sfărâmate în căderea pe stânci, se goleau de conţinutul 
lor, care urca la suprafaţă. Saint-Enoch fu curând 
înconjurat de un strat de grăsime, ca şi cum ar fi vărsat 
ulei în apă pentru a linişti valurile în timpul unei furtuni. 
Niciodată marea nu fusese mai calmă. Nici cea mai mică 
încreţitură nu se putea observa pe întinderea ei sau pe 


134 


perimetrul terenului unde fundul se-nălţase, cu toate că 
domnul Heurtaux constatase existenţa unui curent venind 
din nord-est. Fluxul trebuia să-nceapă curând. Totuşi, 
efectul uşurării navei nu se va vedea decât în momentul 
când mareea va atinge înălţimea maximă. Cum mai erau 
de aşteptat trei ore până atunci, operaţia va fi terminată 
la momentul potrivit. Deci nu aveau vreme de pierdut sau 
Saint-Enoch va rămâne împotmolit până în noaptea 
următoare şi era mai bine dacă putea să se depărteze de 
stâncă în plină zi. Să scoţi din cală aproape opt sute de 
butoaie cerea ceva timp, fără să mai vorbim de oboseală. 

Pe la cinci terminaseră jumătate din treabă. Mareea 
urcase cu 3-4 picioare şi Saint-Enoch, uşurat în parte, ar fi 
putut să înceapă să se mişte. Dar rămase la fel de 
înţepenit. 

— La naiba! S-ar zice că nava noastră-i ţintuită pe acest 
loc, spuse meşterul Ollive. 

— Şi nu vei fi tu acela care-o va scoate de aici! Murmură 
Jean-Marie Cabidoulin. 

— Ce mormăi... bătrâne? 

— Nimic... replică dogarul aruncând un butoi gol în 
mare. 

Pe de altă parte, speranţa de care se agăţau, ca ceața să 
se risipească după-amiază, nu se împlini. Noaptea urma să 
fie înnegurată. Dacă deci nava nu se va desprinde decât la 
mareea viitoare, căpitanul Bourcart va avea mari greutăţi 
pentru a o scoate din aceste regiuni primejdioase. 

Puțin după ora şase, atunci când semiobscuritatea 
cuprindea văzduhul, auziră strigăte dinspre vest, unde 
mai pâlpâia o lumină palidă. 

Meşterul Ollive, aflat pe teugă la prova, veni imediat la 
căpitanul Bourcart, care se găsea în faţa dunetei. 

— Căpitane, ascultă... ascultă... acolo... parcă... 

— Da, strigă cineva, adăugă locotenentul Coquebert. Se 
stârni o oarecare rumoare în rândurile echipajului. 

— Tăcere! ordonă domnul Bourcart. Şi toţi ciuliră 
urechile. 

Într-adevăr, strigăte de ajutor, încă îndepărtate, 
ajungeau până la bord. Fără nici o îndoială, se adresau lui 
Saint-Enoch. De pe navă. la un semn al căpitanului, li se 
răspunse. 

— Ohe... ohe... pe aici... 


135 


Erau oare nişte băştinaşi de pe coastă sau de pe vreo 
insulă din apropiere care veneau cu ambarcaţiunile lor? 
Nu puteau fi mai curând supraviețuitori de pe Repton? 
Bărcile lor nu căutau din ajun în mijlocul negurii dese să 
ajungă la baleniera franceză? 

Această ipoteză, cea mai demnă de crezare, se dovedi 
întemeiată. Câteva minute mai târziu, călăuziţi de strigăte 
şi de câteva focuri de armă, două ambarcaţiuni veniră să 
se alăture lui Saint-Enoch. 

Erau balenierele de pe Repton, în care se aflau 23 de 
oameni, inclusiv căpitanul King. Sărmanii, zdrobiţi de 
oboseală, erau şi nemâncaţi, deoarece nu avuseseră timp 
să îmbarce provizii, atât de neaşteptată fusese catastrofa. 
După ce rătăciseră 24 de ore, mureau de foame şi de sete. 

Supraviețuitorii de pe Repton fură primiţi de domnul 
Bourcart cu acea politeţe care-l caracteriza întotdeauna. 
Cu toate că purtarea lor de până acum lăsase de dorit, 
înainte de a afla de la căpitanul King ce se întâmplase, 
înainte de a întreba în ce împrejurări pierise nava şi 
înainte de a-i relata în ce situaţie se găsea Saint-Enoch, 
domnul Bourcart dădu ordin să se servească de mâncare 
şi de băut noilor pasageri. 

Căpitanul King fu poftit în careu, iar mateloţii coborâră 
în post. "Treisprezece oameni lipseau din echipajul 
căpitanului King, treisprezece  înghiţiţi de ape în 
naufragiul lui Repton! 


SUE i : 
O STÂNCĂ MIŞCĂTOARE 


Când căpitanul King şi tovarăşii săi abordaseră lângă 
Saint-Enoch, ceața era atât de deasă, încât, dacă 
strigătele celor de pe baleniere nu s-ar fi auzit, aceştia ar 
fi trecut mai departe de stâncă. Coborând spre sud, 
englezii nu ar fi putut să ajungă nici la coasta asiatică şi 
nici la cea americană. Admiţind chiar că vântul ar fi risipit 
ceața, cum ar fi navigat sute de mile spre est sau spre 
vest? Şi de altfel fără pesmeţi, care să le astâmpere 
foamea, fără apă dulce ca să le potolească setea, n-ar fi 
rămas, după 48 de ore, nici un om viu dintre naufragiaţii 
lui Repton. 

Numărul celor de pe Repton — ofiţeri şi mateloţi — era 
de 36 de oameni. Numai 23 dintre ei au sărit în 


136 


ambarcaţiuni şi, adăugându-se personalului de pe Saint- 
Enoch, redus după moartea matelotului Rollat, se obţinu 
cifra de 56 de oameni. În cazul când ar putea desprinde 
nava, care va fi soarta căpitanului Bourcart, a oamenilor 
săi vechi şi a noilor săi tovarăşi? Chiar în ipoteza că 
uscatul, continent sau insulă, n-ar fi prea departe, 
ambarcaţiunile de la bord n-ar putea să-i ducă pe toţi! La 
prima furtună, şi ele sunt frecvente în aceste regiuni ale 
Pacificului, Saint-Enoch, asaltat de valurile imense care se 
vor izbi de această stâncă, ar fi sfărâmat în câteva minute! 
Vor trebui deci să părăsească nava. Dar atunci proviziile, 
pe care domnul Bourcart spera să le completeze la 
Vancouver, nu se vor sfârşi, trebuind să hrănească un 
echipaj ajuns aproape dublu de la sosirea naufragiaţilor 
de pe Repton? 

Ceasurile de la bord arătau ora opt. Nici un semn de 
vânt nu se simţise la apusul soarelui sub perdeaua groasă 
a ceţii. Noaptea, care se lăsa încetişor, va fi calmă şi 
totodată neagră. N-aveai de ce să tragi vreo nădejde că 
nava s-ar putea degaja în plinul fluxului, viitoarea maree 
fiind mai puţin înaltă decât cea dinainte; în plus nu se mai 
putea arunca din balast decât sacrificând arborada. 

Toate acestea le află căpitanul King, când se găsi în 
careu cu domnul Bourcart, domnul Heurtaux, doctorul 
Filhiol şi cu cei doi locotenenţi. Faptul că el şi tovarăşii săi 
găsiseră un adăpost la bord nu însemna că salvarea le era 
asigurată. In scurt timp, viitorul nu-i rezerva lui Saint- 
Enoch soarta care-l lovise pe Reptoni!. 

Era important de ştiut în ce condiţii se produsese 
naufragiul navei engleze. Iată ce le povesti căpitanul King: 

Repton se oprise în mijlocul ceţii, când în ajun o 
înseninare parţială le permise să-l vadă pe Saint-Enoch la 
distanţa de trei mile sub vânt. De ce se îndrepta Repton 
spre el? Cu o intenţie mai mult sau mai puţin ostilă de a 
tranşa chestiunea balenei harponată de ambele echipaje? 
Căpitanul King nu răspunse la această întrebare. De altfel 
nu era acum momentul învinuirilor. Se mărgini să spună 
că Repton, atunci când doar o singură milă despărţea cele 
două nave, simţi deodată o izbitură, din cele mai 
puternice. Coca se crăpă pe fund la babord şi marea 
năvăli înăuntru. Secundul Strok şi doisprezece oameni din 
echipaj fură unii aruncaţi peste bord, alţii striviţi sub 
arborada care se prăbuşi. Căpitanul King şi ceilalţi ar fi 


APA 


pierit şi ei dacă nu s-ar fi urcat în două baleniere care se 
aflau la apă. Rămăseseră 23. Timp de mai mult de 24 de 
ore, supraviețuitorii lui Repton rătăciseră la întâmplare, 
fără nici un fel de provizii, încercând să-l descopere pe 
Saint-Enoch şi, în cele din urmă, hazardul îi duse spre 
locul unde eşuase nava franceză. 

— Dar, adăugă căpitanul King, care vorbea curent limba 
franceză, ceea ce nu-mi pot explica, este că există stânci 
submarine în aceste regiuni. Eram sigur de poziţia mea în 
latitudine şi longitudine. 

— Ca şi mine, de poziţia mea, răspunse domnul 
Bourcart, şi în afară de cazul că o ridicare de fund nu s-a 
produs recent... 

— Este într-adevăr singura ipoteză admisibilă, declară 
domnul Heurtaux. 

— În tot cazul, reluă domnul King, Saint-Enoch a fost 
mai puţin lovit de această nenorocire. 

— Fără-ndoială, mărturisi domnul Bourcart, dar cum şi 
când va putea porni din nou? 

— Nu are avarii grave? 

— Nu, şi coca este intactă. Dar se pare că-i țintuit pe 
această stâncă şi, chiar după ce am sacrificat toată 
încărcătura, nu l-am putut aduce la linia de plutire. 

— Ce hotărâre ar trebui luată? întrebă căpitanul King, a 
cărui privire se aţinti întâi asupra domnului Bourcart, apoi 
asupra ofiţerilor săi. 

Această întrebare rămase fără răspuns. Ceea ce 
echipajul încercase până acum pentru a-l repune pe Saint- 
Enoch pe linia de plutire nu dăduse nici un rezultat... 
Oare elementele naturii vor putea face ceea ce n-au putut 
face oamenii? Cât despre soluţia de a se îmbarca în 
baleniere, nu însemna pieire curată? Atât spre nord, cât şi 
spre est, sute de mile îi despărţeau de pământ, fie de 
Kurile, fie de Aleutine. Sfârşitul lui octombrie se apropia... 
Vremea rea va veni în curând. Micile ambarcaţiuni fără 
punte ar fi la cheremul ei. N-ar rezista nici la prima 
vijelie. De altfel, 56 de oameni nu vor încăpea cu toţii în 
ele. Şi cei rămaşi ce şansă de salvare ar avea? Doar să 
spere că i-ar lua vreo navă, dacă ar trece prin această 
parte a Pacificului? 

Doctorul  Filhiol adresă deodată căpitanului King 
următoarea întrebare: 


138 


— Când am părăsit împreună Petropavlovsk, aţi auzit 
fără îndoială că pescarii semnalaseră în larg prezenţa 
unui monstru marin, de care fugiseră în grabă mare? 

— Da, răspunse căpitanul King şi mărturisesc că 
echipajul lui Repton a rămas înspăimântat. 

— Credea în existenţa acestui monstru? reluă domnul 
Heurtaux. 

— Credea că era o sepie, un kraken sau o caracatiţă 
gigantică şi nu văd de ce n-ar fi crezut... 

— Din rațiune, răspunse doctorul, pentru că asemenea 
caracatiţe, krakeni sau şerpi nu există, căpitane... 

— Să nu fim aşa de siguri, domnule Filhiol, zise Romain 
Allotte. 

— Stai să ne înţelegem, dragă domnule locotenent. S-au 
găsit în adevăr specimene de astfel de monştri, au fost 
urmăriţi câţiva dintre ei, unii au fost ridicaţi la bord. Dar 
nu aveau dimensiunile colosale ce li se atribuiau şi care 
sunt doar rodul închipuirii... Giganţi din aceste specii, 
dacă vreţi — hai să zicem — ar fi putut să distrugă o 
ambarcaţiune, dar să tragă în adâncul mării o navă de 
câteva sute de tone mi se pare cu neputinţă. 

— Aşa cred şi eu, întări domnul Bourcart şi monştrii cu 
asemenea putere sunt de căutat numai printre animalele 
legendare. 

— Totuşi, insistă locotenentul Coquebert, pescarii din 
Petropavlovsk vorbeau despre un şarpe de mare enorm, 
pe care-l zăriseră... 

— Şi, adăugă căpitanul King, aşa de mare le-a fost 
spaima, încât au fugit în grabă spre port. 

— Ei bine, de la plecarea dumneavoastră din 
Petropavlovsk, întrebă doctorul Filhiol, v-a apărut în faţa 
ochilor acest Briareu cu 50 de capete şi 100 de braţe, 
descendent al faimosului gigant din antichitate, care, 
fiindcă a ameninţat cerul, a fost închis de Neptun sub 
muntele Etna? 

— Nu. domnule, declară căpitanul King. Totuşi, atât 
Repton cât şi Saint-Enoch au întâlnit, desigur, la suprafaţa 
mării epave şi resturi de bărci, sau trupuri de balene care 
nu păreau a fi harponate; nu se poate ca vreun monstru 
marin să fi făcut acel prăpăd prin partea locului? 

— Nu numai că este posibil, dar este şi foarte probabil, 
declară locotenentul Allotte, nu le fie cu supărare 
căpitanului Bourcart şi doctorului Filhiol... 


139 


— Ce vrei, domnule locotenent, replică doctorul; cât 
timp nu-l voi vedea cu ochii mei, nu voi crede. 

— In orice caz, reluă domnul Bourcart adresându-se 
căpitanului King, nu cred că atribuiţi pierderea lui Repton 
vreunui atac al unei sepii, şarpe de mare sau caracatiţe? 

— Nu, răspunse căpitanul King, nu, şi totuşi — după unii 
din oamenii mei — biata noastră corabie a fost apucată de 
nişte braţe gigantice cu cleşti formidabili, care au 
răsturnat-o şi apoi au tras-o în adâncuri... Despre asta 
vorbeau mereu în timp ce bărcile noastre îl căutau pe 
Saint-Enoch. 

— Ei! zise domnul Bourcart, să ştii că spusele 
mateloţilor de pe Repton vor găsi mare răsunet la bord... 
în marea lui majoritate, echipajul nostru este convins că 
acest monstru există... Dogarul n-a încetat o clipă să-i 
împuie capul cu tot soiul de poveşti pe această temă... 
După părerea sa, distrugerea lui Repton se datorează unui 
animal extraordinar, care ar avea înfăţişare deopotrivă de 
şarpe şi caracatiţă. E drept că, până la proba contrarie, eu 
aş afirma că navele noastre au eşuat pe nişte stânci de 
formaţiune recentă, care incă nu sunt indicate în hărţile 
actuale ale Pacificului. 

— După părerea mea, este absolut sigur şi să-l lăsăm pe 
Jean-Marie Cabidoulin să ticluiască tot soiul de istorii de 
crezut sau de necrezut. 

Se făcuse nouă seara. Trebuiau să-şi piardă nădejdea că 
Saint-Enoch se va desprinde la noapte. Creşterea fluxului, 
cum se ştie, avea să fie mai mică decât la mareea 
precedentă. Cu toate acestea, nevrând să lase nimic 
neîncercat, căpitanul Bourcart ordonă să fie lansate toate 
ambarcaţiunile, după ce încărcă în ele cele mai lungi şi 
grele bucăţi de lemn din arboradă, care să servească 
eventual drept catarge. N-avea rost să se mai gândească 
să uşureze nava, în afară de cazul că ar fi demontat 
arborii gabieri şi arboretul împreună cu greementul, cu 
pânzele şi cu cergile lor. Acest lucru ar fi cerut o muncă 
foarte mare şi, admițând că Saint-Enoch ar ajunge să se 
desprindă, ce s-ar întâmpla dacă vreo furtună l-ar 
surprinde când „va fi 
lipsit de aceste piese atât de necesare? În fine, a doua zi, 
dacă ceața se va ridica, dacă soarele va permite calcule 
bune, care să determine cu precizie poziţia navei, se va 
vedea ce este de făcut mai departe. 


140 


Nici căpitanul Bourcart şi nici ofiţerii săi nu se gândeau 
să se ducă să se odihnească. Oamenii se întinseră pe 
punte, în loc să se culce în post. Îngrijorarea nu-i lăsa să 
închidă ochii. Numai câţiva elevi după ce se luptaseră în 
zadar împotriva somnului adormiră buştean. Nici bubuitul 
tunului nu i-ar fi putut trezi pe aceşti tineri şi pe cea mai 
mare parte a mateloţilor de pe Repton, zdrobiţi de 
oboseală. Meşterul Ollive umbla cu paşi mari de colo-colo 
pe dunetă, în timp ce un grup de 5—6 oameni, strânşi în 
jurul dogarului, ascultau cum Jean-Marie Cabidoulin 
povestea ceea ce lesne vă puteţi închipui. 

Convorbirea care continua în careu trebuia să ducă la 
obişnuitul rezultat şi anume că fiecare se încăpăţâna mai 
tare în ideile sale despre existenţa sau inexistenţa 
monstrului marin. Schimbul de cuvinte între doctorul 
Filhiol şi locotenentul Allotte începuse chiar să devină 
tăios. 

Deodată, un incident curmă discuţia. 

— Atenţiune, atenţiune! exclamă domnul Heurtaux, care 
sări de pe scaun. 

— Nava este pusă pe linia de plutire, adăugă 
locotenentul Coquebert. 

— Va pluti... pluteşte! rosti Romain Allotte, al cărui 
scaun, dat deoparte, alunecă pe podea gata să se 
răstoarne. 

Câteva scuturături urniseră coca lui Saint-Enoch... Chila 
se degajase parcă, răzuind suprafaţa ascuţită a stâncii. O 
oarecare legănare se produse de la tribord la babord şi 
aplecarea pe care o avusese nava nu mai era atât de 
mare. 

Într-o clipă domnul Bourcart şi tovarăşii săi ieşiră din 
careu. 

În mijlocul acestei nopţi întunecoase, pe care ceața o 
făcea şi mai neagră, nu se zărea nici o licărire, nici o 
sclipire! Nu se simţea nici o boare de vânt! Marea se 
umflase şi forma o hulă domoală, iar valul nu clipocea 
deloc trecând peste povârnişul stâncii submarine. 

Înainte ca domnul Bourcart să fi ajuns pe punte, 
mateloţii se treziseră în grabă. Şi ei, simțind zguduiturile, 
îşi spuneau că nava se despotmoleşte. Legănat încolo şi- 
ncoace de ruliu, Saint-Enoch se-ndreptase uşor... Cârma 
se clinti deodată în aşa fel, încât meşterul Ollive trebui să 
lege roata. 


141 


Şi atunci strigătele echipajului se uniră cu cele ale 
locotenentului Allotte: 

— Pluteşte!... pluteşte! 

Căpitanul Bourcart şi căpitanul King, aplecaţi deasupra 
bastingajului, căutau să cerceteze întinderea neagră a 
mării. Şi, ceea ce-i miră, ceea ce mira pe toţi cei care 
stăteau să se gândească, era că se aflau în acest moment 
în plin reflux. Deci ridicarea navei pe chilă nu putea fi 
atribuită mareei. 

— Ce s-a petrecut? îl întrebă domnul Heurtaux pe 
meşterul Ollive. 

— Nava s-a uşurat probabil, răspunse acesta, şi mi-e 
teamă să nu i se fi demontat cârma... 

— Şi acum? 

— Acum, domnule Heurtaux, suntem tot aşa de 
înţepeniţi ca înainte! 

Domnul Bourcart, doctorul Filhiol şi locotenenţii urcară 
pe dunetă şi un matelot aduse două felinare aprinse, care 
le îngăduiau să se vadă cel puţin unul pe altul. 

Căpitanul se gândise poate să trimită oameni în 
ambarcaţiuni, pentru a încerca printr-un nou efort să-l 
degajeze pe Saint-Enoch. Dar nava, rămânând din nou 
nemişcată, el înţelese că manevra ar fi inutilă. Mai bine să 
aştepte următoarea maree şi, în plină zi, să încerce să 
desprindă corabia, dacă zguduirile ar urni-o iar din loc. 
Cât despre cauza acestor mişcări şi urmarea pe care au 
avut-o, cum să le lămureşti? Chila navei se desprinsese de 
pe fundul stâncos, sau i se înfundase şi mai mult călcâiul 
— ceea ce explica oarecum demontarea probabilă a 
cârmei? 

— Asta trebuie să fie, îi zise domnul Bourcart 
secundului, şi noi ştim că marea este adâncă în jurul 
stâncii... 

— Atunci, căpitane, răspunse domnul Heurtaux, ar fi 
suficient poate să dăm nava înapoi cu câteva picioare 
pentru ca să plutească. Dar cum am putea face această 
manevră? 

— Sigur e, reluă domnul Bourcart, că poziţia navei s-a 
modificat şi cine ştie dacă în noaptea asta sau mâine, când 
marea va fi staţionară, nava nu se va degaja singură? 

— Nu îndrăznesc să sper, căci mareea, în loc să crească, 
va scădea! Şi dacă trebuie să aşteptăm până la lună plină? 


142 


— Ar fi să stăm încă o săptămână în aceste condiţii, 
Heurtaux. Pe o mare calmă Saint-Enoch este ferit de mari 
primejdii. Adevărat că timpul nu va întârzia să se schimbe 
şi de obicei se dezlănţuie vijelii puternice după o ceaţă 
atât de densă. 

— Cel mai rău, spuse secundul, este că n-avem habar 
unde ne aflăm... 

— Dacă soarele s-ar arăta mâine dimineaţă, chiar dacă 
numai pentru o oră, zise domnul Bourcart, voi calcula 
poziţia şi vom şti unde suntem! In orice caz, fii sigur, 
scumpe domnule Heurtaux, ne aflam pe drumul bun când 
am eşuat... Nu! curenţii nu ne-au împins mai la nord decât 
trebuia... Revin deci la explicaţia care mi se pare cea mai 
demnă de crezut... Deoarece nu-i cu putinţă ca hărţile să 
nu fi menţionat poziţia acestei stânci submarine, 
înseamnă că s-a format recent. 

— Şi eu gândesc la fel, căpitane, şi ghinionul a vrut ca 
Saint-Enoch să treacă exact deasupra ei şi să eşueze. 

— Ca şi Repton, care a dat peste o stâncă de aceeaşi 
natură, zise domnul Bourcart. Din fericire, nava noastră 
nu s-a scufundat şi trag nădejdea s-o pot scoate de aici. 

Aceasta era explicaţia pe care o dădea domnul Bourcart 
şi la fel de convinşi de ea erau şi domnul Heurtaux, 
doctorul Filhiol, şeful echipajului şi poate şi căpitanul 
King. Cei doi locotenenţi nu se pronunţară în această 
chestiune. Cât despre echipaj, părerea lui se vădi în 
următoarele împrejurări. 

Oamenii stăteau de vorbă lângă arborele mare. Nu 
țineau seama decât de un singur lucru, şi anume că 
zdruncinăturile n-au putut fi provocate nici de apa mării, 
care era foarte calmă, nici de flux. Apoi, aceste 
zdruncinături încetaseră cu desăvirşire şi, dacă Saint- 
Enoch se ridicase puţin la babord, acum rămăsese absolut 
nemişcat. Harponerul Pierre Kardek, după ce aminti 
faptele, încheie astfel: 

— Trebuie că stânca... da... stânca a fost cea care s-a 
mişcat... 

— Stânca? exclamară doi sau trei oameni. 

— Lasă, Kardek, replică fierarul Gille Thomas, ne iei 
drept nişte ageamii gata să înghită o astfel de gogoaşă? 

Cuvintele batjocoritoare ale fierarului îşi atinseră ţinta. 
O stâncă ce se mişcă precum o geamandură, sau care se 
clatină ca o corabie pe hulă! lată ceea ce nu se putea 


143 


spune unor bravi marinari, cunoscători ai tainelor mării! 
Nici unul dintre ei n-ar fi putut crede că o mişcare 
submarină ar fi tulburat acest loc al Pacificului. 

— Spune altora aceste baliverne! exclamă dulgherul 
Ferut. Am văzut de toate ca fost maşinist, dar nu suntem 
aici pe scena Operei sau a Teatrului Chatelet! Nu găseşti 
nici o echipă care să pună o stâncă în mişcare, dacă nu-i 
de carton sau de pânză vopsită... 

— Bun răspuns... adăugă harponerul Louis Thiebaut şi 
nici măcar un elev de la bord n-ar înghiţi asemenea 
poveşti! 

Nu, desigur, şi decât să accepţi această explicaţie, 
destul de naturală la urma urmei, toţi erau gata să-şi 
închipuie mai curând cele mai mari bazaconii. 

În acest moment, harponerul Jean Durut vorbi destul de 
tare, încât domnul Bourcart să-l poată auzi de pe dunetă, 
pe care tocmai se afla. 

— Nimic nu se alege din toată vorbăria asta. Fie că 
stânca s-a mişcat sau nu, am vrea să ştim dacă vom 
ajunge din nou pe linia de plutire. 

Aceste cuvinte oglindeau ce-i frământa pe toţi. Dar, cum 
este lesne de înţeles, nu se putea da nici un răspuns. 

— Hei, prieteni... reluă Ferut rânjind, să nu vorbim toţi 
odată! Oare Saint-Enoch va rămâne veşnic agăţat de 
stâncă, precum o stridie? 

— Nu! răspunse o voce pe care echipajul o cunoştea 
bine. 

— Tu ai spus nu, meştere Cabidoulin? întrebă Jean 
Kardek. 

— Eu... 

— Vrei să ne asiguri că nava va sfârşi prin a pleca de 
aici? 

— Da! 

— Când? 

— Când va voi monstrul. 

— Care monstru? exclamară mai mulţi mateloţi şi novici. 

— Monstrul care l-a apucat pe Saint-Enoch şi care-l 
înlănţuie cu braţele sau îl ţine cu cleştii, monstrul care-l 
va duce la capătul călătoriei poate chiar în adâncurile 
Pacificului! 

Trecuse vremea când echipajul îşi bătea joc de Jean- 
Marie Cabidoulin cu privire la krakeni sau alţi şerpi de 
mare. Credea chiar că dogarul avea dreptate, în pofida 


144 


căpitanului, secundului, doctorului Filhiol şi tuturor celor 
care până atunci refuzau să-i împărtăşească vederile. 

Meşterul Ollive exclamă supărat: 

— N-ai terminat odată, flecar bătrân? 

Dar un murmur se ridică şi era limpede că echipajul 
ţinea partea dogarului. 

Da! pentru toţi cei care-i ascultau, acesta era adevărul 
adevărat. Un monstru gigantic pustia meleagurile 
Pacificului şi fără-ndoială că nu altul decât cel semnalat 
de pescarii din Petropavlovsk. El  sfărâmase 
ambarcaţiunile şi coca navelor ale căror epave le 
întâlniseră pe drum! El sfârtecase balenele ce pluteau 
moarte pe suprafaţa mării! El se aruncase asupra lui 
Repton şi-l trăsese în adâncul apelor! Şi tot el îl apucase 
pe Saint-Enoch şi-l ţinea într-o încleştare formidabilă! 

Domnul Bourcart, auzindu-l pe meşterul Cabidoulin, se 
întreba dacă vorbele sale nu vor stârni panică. Cobori cu 
secundul şi ofiţerii săi de pe dunetă. 

Era şi timpul, sau poate că venise chiar prea târziu! Da! 
groaza îi făcea pe oameni să-şi piardă sângele rece... 
Gândul că se găseau la cheremul acestui animal 
înspăimîntător îi îmboldea să nu asculte de observaţiile şi 
ordinele căpitanului. Nu mai voiau să audă nimic şi căutau 
să se arunce în ambarcaţiuni! Câţiva dintre meşteri, care 
nu mai erau stăpâni pe ei, dădeau exemplu! 

—  Opriţi-vă!... opriţi-vă, strigă căpitanul Bourcart. 
Primul care va încerca să părăsească bordul îi zbor 
creierii. 

Şi, întinzând mâna prin fereastra deschisă a cabinei 
sale, apucă un revolver care se găsea pe masă. 

Domnul Heurtaux, locotenentul Coquebert şi Allotte se 
alăturară şefului lor. Meşterul Ollive se repezi în mijlocul 
marinarilor pentru a menţine ordinea. Cât despre 
căpitanul King, nici el nu mai era ascultat de mateloţii de 
pe Repton. 

Cum să opreşti oamenii înnebuniţi la gândul că monstrul 
putea 
să-i tragă în abisurile oceanului? 

Dar deodată noi zdruncinături clintiră nava. Oscilaţiile 
se simțeau când la babord, când la tribord. Coca părea că 
se deplasează. Catargele gemură în călcâiele lor bine 
înfipte. Câteva pataraţine se desprinseră. Bara cârmei fu 
împinsă înapoi atât de brusc, încât una din troţe se rupse 


145 


pe loc şi roata se-nvârti în direcţia inversă cu o asemenea 
forţă, încât doi timonieri n-ar fi putut s-o ţină pe loc. 

— La ambarcaţiuni! la ambarcaţiuni! 

Acesta fu strigătul care izbucni din toate piepturile; şi 
totuşi n-ar fi avut loc în ele toţi câţi erau. 

Domnul Bourcart înţelese că nu va mai putea stăpâni 
bordul dacă nu-l va pedepsi pe autorul acestei dezordini. 
Prin urmare, îndreptându-se spre dogar, care era în 
picioare, sprijinit de arborele mare, zise: 

— Cabidoulin, tu eşti vinovat de ceea ce se-ntâmplă! 

— Eu... domnule căpitan? 

— Da... tu! 

Şi, adresîndu-se meşterului Ollive, zise: 

— Pune-l în lanţuri şi du-l în fundul calei! 

Se ridicară câteva proteste. Atunci dogarul se adresă 
căpitanului cu o voce calmă: 

— Eu... în lanţuri, căpitane! Asta pentru că am spus 
adevărul? 

— Adevărul? exclamă domnul Bourcart. 

— Da! adevărul! repetă Jean-Marie Cabidoulin. 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să-i întărească spusele, nava se 
ridică de la prova spre pupa într-o puternică mişcare de 
tangaj. În acelaşi timp, mugete teribile se auziră dinspre 
sud, la câteva cabluri depărtare. Apoi un val imens se 
înălţă în faţa lui Saint-Enoch şi, prin beznă, nava fu 
smulsă şi dusă cu o viteză de necalculat pe suprafaţa 
Pacificului. 


XIV 
SPRE NORD 


Încotro se-ndrepta astfel Saint-Enoch sub acţiunea unui 
motor de o putere nemaipomenită, aflat în coastele sale, 
luînd-o când spre nord-est, când spre nord-vest? 

În întunericul de nepătruns nu se putea desluşi nimic. 

Căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi căutau în zadar să 
recunoască direcţia. Echipajul era în culmea spaimei. Nu 
mai rămăsese nici o ambarcaţiune în care s-ar fi putut 
refugia, deoarece parâmele cu care erau legate se 
rupseseră în momentul când nava se pusese în mişcare. 

Între timp, Saint-Enoch mergea cu o repeziciune atât de 
mare, încât oamenii, stând în picioare, ar fi fost trântiţi jos 
de rezistenţa aerului. Trebuiră să se-ntindă pe lângă 


146 


pereţi, să se culce la poalele catargelor, să se prindă de 
tacheţi şi să părăsească duneta pentru a nu fi aruncaţi 
peste bord. Cei mai mulţi dintre mateloţi se buluciră în 
post sau se refugiară sub teuga de la prova. Cât despre 
domnul  Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol, 
secundul şi locotenenţii, se adăpostiră cu toţii în careu. 
Era primejdios să ieşi pe punte, căci arborada ameninţa 
să se prăbuşească. A 

Şi apoi ce ar fi putut face? In mijlocul acestei nopţi 
întunecate nu se vedea om cu om, ba nici măcar nu se 
auzeau unul pe altul. Văzduhul răsuna de vuiete 
neîncetate, la care se adăugau şuierăturile aerului prin 
greement, cu toate că afară nu bătea nici un vânt. Dacă 
vântul s-ar fi dezlănţuit cu o asemenea furie, ar fi risipit 
ceața şi pe petecele de cer ivite printre norii destrămaţi s- 
ar fi zărit câteva stele 

— Nu... zise domnul Heurtaux, timpul n-a încetat să fie 
liniştit şi rafalele puternice nu se datorează decât vitezei! 

— Trebuie că forţa acestui monstru e extraordinară, 
adăugă locotenentul Allotte. 

— Monstru... monstru! repetă domnul Bourcart. 

Şi, în pofida celor ce se petreceau şi păreau de 
netăgăduit, ca şi doctorul Filhiol, secundul şi meşterul 
Ollive, căpitanul refuza încă să admită existenţa unui 
animal, şarpe gigantic sau şopârlă colosală, capabilă să 
poarte cu sine, cu o iuţeală năvalnică, o navă de 500 de 
tone. O ridicare bruscă de teren provocată de un 
cutremur submarin, un val seismic care ar avea o putere 
nesfârşită, în fine, orice îşi putea închipui, dar nu credea 
în absurdele poveşti ale lui Jean-Marie Cabidoulin. 
Noaptea trecu în aceste condiţii. Nici direcţia şi nici 
poziţia navei nu se schimbară. La primele licăriri ale 
zorilor, căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi voiră să 
constate starea mării, în cazul în care dogarul ar fi avut 
dreptate, cine ştie dacă animalul nu-şi arăta anumite părţi 
ale trupului? Şi atunci l-ar putea răni mortal scoțând 
astfel nava din înlănţuirea lui formidabilă. Aparţinea oare 
acelei specii de cefalopode cunoscute sub numele de 
caracatiţe, cu cap de cal, cioc de vultur şi tentacule, care 
s-au încolăcit strâns în jurul cocii lui Saint-Enoch? Ori 
făcea mai curând parte din clasa vertebratelor acoperite 
cu o carapace groasă, ca ihtiosaurii, plesiosaurii sau 
crocodilii gigantici? Ori poate era vreunul din şerpii, 


147 


krakenii sau mantele cu dimensiuni de neînchipuit din 
anumite regiuni ale Atlanticului sau Pacificului? 

Se lumină de ziuă; o lumină palidă răzbătea prin 
perdeaua de ceaţă. Nimic nu prevestea că negurile se vor 
risipi sau vor mai pierde din desime. Viteza lui Saint- 
Enoch era aşa de mare, încât aerul biciuia feţele tăios ca 
briciul. Nu se putea sta pe punte. Domnul Bourcart şi 
ofiţerii săi fură nevoiţi să intre din nou în careu. Meşterul 
Ollive încercă să se târască până la bastingaj, dar nu putu 
să ajungă şi fu aruncat înapoi cu atâta violenţă, încât era 
gata să se izbească de scara dunetei. 

— La naiba! exclamă el, când cei doi locotenenţi îl 
ridicară, am crezut că nu voi mai fi în stare să plătesc 
sticla de rachiu acestui dobitoc bătrân de Cabidoulin. 

Totuşi, căpitanul Bourcart constată că Saint-Enoch 
părea gata să se răstoarne. Se-nţelege de la sine că 
echipajul nu părăsise postul sau teuga de la prova. Era de 
altfel foarte greu, mai ales pe o astfel de ceaţă, să 
comunici de la prova la pupa. Din fericire, cambuza 
conţinea destule provizii — pesmeţi şi conserve, pentru a 
se putea asigura hrana la bord. 

— Ce este de făcut? zise secundul. 

— Vom vedea, Heurtaux, răspunse domnul Bourcart. 
Această si- tuaţie nu se poate prelungi prea mult. 

— Numai să nu fim duşi până la Marea Arctică! replică 
locotenentul Allotte. 

— Şi Saint-Enoch să poată rezista, adăugă locotenentul 
Coquebert. 

În acest moment urletele, care păreau că ies din fundul 
oceanului, fură însoţite de o trosnitură îngrozitoare. 

Îndată meşterul Ollive, care se târî spre uşa dunetei, 
strigă: 

— Arborada s-a prăbuşit! 

Noroc că nimeni nu se putuse aventura pe punte. 
Şarturile, pataraţinele şi straiurile se desprinseseră din 
cauza scuturăturilor, tangajului şi ruliului. Arboretul şi 
arborii gabieri se prăbuşiseră cu vergi cu tot. Unele dintre 
ele fuseseră menținute în afară de greement şi riscau să 
năruie bordajul. Nu mai rămăseseră decât coloanele 
arborilor cu gabiile lor izbite de pânzele desfăcute care se 
făcură curând fâşii-fâşii. Nava dezechilibrată nu pierdu 
nimic din viteză şi toate aceste rămăşiţe o urmau în 
necurmata-i goană spre nordul Pacificului. 


148 


— Ah! sărmanul meu Saint-Enoch! 

Aceste cuvinte disperate scăpară de pe buzele 
căpitanului Bourcart. Până atunci nu pierduse speranţa că 
nava îşi va putea relua navigația, când se va afla iar în 
condiţii normale. 

Într-adevăr, dacă admiteai existenţa unui monstru 
marin, era evident că acest monstru, oricât de puternic ar 
fi fost, nu avea forţa să-l tragă pe Saint-Enoch în abis. Ar 
fi făcut-o până acum. Deci va sfârşi prin a obosi ducând 
asemenea povară şi nu se va zdrobi odată cu ea de 
litoralul coastei asiatice sau americane. 

Da! Domnul Bourcart sperase până acum că nava va 
scăpa teafără şi nevătămată. Dar în prezent iat-o fără 
catarge şi pânze. Puşi în imposibilitatea de a-i drege 
avariile, la ce le-ar mai servi? 

Situaţie, în adevăr, neobişnuită! Jean-Marie Cabidoulin 
avea dreptate să spună: 

— Nu poţi niciodată zice că ştii totul despre mare, 
întotdeauna mai rămâne ceva de aflat. 

Totuşi, căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi nu erau oameni 
pe care deznădejdea să-i copleşească. Atâta timp cât vor 
avea coca sub picioare, nu credeau c-au pierdut orice 
şansă de salvare. Dar vor putea oare stăvili groaza care 
cuprinsese echipajul? 

Cronometrele arătau ora opt dimineaţa. 

Evident, forţa de tracţiune — oricare ar fi fost ea — 
trebuie că era uimitoare, nu mai puţin uimitoare ca viteza 
imprimată navei. Anumiți savanţi au calculat — dar ce n- 
au mai calculat şi câte nu vor mai calcula în viitor! — 
puterea marilor cetacee. O balenă lungă de 23 de metri, 
cântărind circa 70 de tone are 140 de cai putere, adică 
forţa a 42 de cai de ham, pe care nu au dobândit-o încă 
locomotivele cele mai perfecţionate. Aşa cum zicea 
doctorul Filhiol, poate că într-o zi navele vor putea fi 
remorcate de un atelaj de balene şi balenele de un atelaj 
de vulturi, condori sau de acvile. Ţinând seama de aceste 
cifre, închipuiţi-vă care putea fi valoarea mecanică a unui 
monstru marin care trebuie că măsura 400—500 picioare 
lungime! 

Când doctorul Filhiol îl întrebă pe căpitanul Bourcart cu 
ce viteză socotea că merge Saint-Enoch, viteză care de 
altfel părea constantă, acesta răspunse: 

— Nu poate fi mai mică de 40 de leghe pe oră. 


149 


— Atunci înseamnă că am parcurs aproape 500 de leghe 
în 12 ore? 

— Da, aproape 500 de leghe! 

Cu toate că pare surprinzător, există exemple de viteză 
şi mai mare. Chiar în Oceanul Pacific, iată fenomenul care 
a fost semnalat cu câţiva ani în urmă de un comandant de 
port: 

După un cutremur puternic pe coasta Perului, o imensă 
ondulaţie a oceanului s-a întins până pe litoralul 
australian. Cu salturi repezi, valul lung de două leghe 
parcursese aproape un sfert de glob cu o viteză 
vertiginoasă, apreciată la 183 de metri pe secundă, adică 
cu 658 de kilometri pe oră. Izbindu-se de numeroase 
arhipelaguri ale Pacificului, precedată de o depărtată 
oscilație submarină, sosirea lui se anunţa printr-un mare 
freamăt în apropierea uscatului; şi, după ce trecea sau 
înconjura obstacolul, valul se deplasa cu o viteză şi mai 
mare. Faptul a fost relatat în Journal de Havre şi domnul 
Bourcart îl cunoştea; după ce aminti de el tovarășilor săi, 
adăugă: 

— Nu m-ar mira prea tare să fim şi noi martorii şi 
victimele unui asemenea fenomen. O erupție vulcanică a 
avut loc probabil pe fundul oceanului şi acolo trebuie 
căutată originea acestei stânci necunoscute pe care a 
eşuat Saint-Enoch. Apoi, la fel ca după cutremurul din 
Peru, a luat naştere un val enorm, un extraordinar val 
seismic, care ne-a smuls de pe stâncă şi acum ne duce 
spre nord. 

— Da, declară domnul Heurtaux, văzând că şi căpitanul 
King încuviinţează din cap, pare mult mai demn de crezut 
decât existenţa unui monstru marin. 

— Şi ce monstru! adăugă domnul Filhiol. Unul care este 
în stare să transporte nava noastră cu o viteză de 400 de 
leghe pe oră! 

— Bine, răspunse meşterul Ollive, duceţi-vă de-i 
explicaţi acest lucru lui Jean-Marie Cabidoulin şi veţi 
vedea dacă-şi va părăsi șopârla, krakenul sau şarpele de 
mare! 

În fond, n-avea însemnătate că dogarul se încăpăţâna în 
poveştile sale fantastico-marine. Important, chiar esenţial, 
era să ştii la ce latitudine putea să fi ajuns Saint-Enoch 
până la această dată. Domnul Bourcart luă harta şi 
încercă să stabilească poziţia navei. Mai mult ca sigur că 


150 


se-ndreptaseră spre nord. Se putea deci presupune că 
nava, după ce trecuse de lungul lanţ al insulelor Kurile, 
traversase Marea Bering. Altfel s-ar fi sfărâmat de mult, 
fie izbindu-se de unul din pământurile acestui arhipelag, 
fie de cel al Aleutinelor, situat mai la est. La suprafaţa 
apei nu se găsea însă acum nici un uscat care i-ar fi putut 
sta în cale. Probabil că, dat fiind viteza navei, Saint-Enoch 
depăşise strâmtoarea lată de numai 15 leghe. Trecând de 
ea, ar fi fost suficient ca imensul val să-şi schimbe direcţia 
cu câteva mile spre est sau spre vest, pentru a-i arunca pe 
Capul Orient din Asia sau pe Capul Prince Wales din 
America. Dar, pentru că această deviere nu se produsese, 
nu mai încăpea îndoială că Saint-Enoch a şi ajuns în plin 
Ocean Arctic. 

Doctorul Filhiol îl întrebă aşadar pe domnul Bourcart: 

— La ce distanţă se află marea polară de stânca 
submarină? 

— La aproximativ 17 grade, răspunse căpitanul, ceea ce, 
socotind 25 de leghe de fiecare grad, ne arată că se găsea 
la circa 425 leghe depărtare. 

— Prin urmare, declară domnul Heurtaux, suntem, 
probabil în preajma paralelei 70! 

Paralela 70 mărgineşte Oceanul Arctic şi în această 
perioadă a anului banchiza polară trebuia să fie aproape. 

Cei 56 de oameni îmbarcaţi pe Saint-Enoch erau expuşi 
la cea mai îngrozitoare catastrofă. Nava lor avea să se 
piardă în mijlocul pustietăţilor polare. La această 
latitudine vor întâlni de pe acum sloiurile imobilizate 
dincolo de strâmtoarea Bering, câmpurile de gheaţă, 
aisbergurile şi banchiza arctică, care este de netrecut. 

Ce se va întâmpla cu echipajul, în cazul când nu va fi 
înghiţit de ape în urma unei puternice ciocniri? Ce soartă 
îl aştepta, dacă se va refugia pe un câmp de gheaţă, pe 
unul din arhipelagurile acestor regiuni ca Noua Siberie, 
Ţara lui Vranghel sau oricare alt grup insular, situat la 
mai multe sute de mile de coastele Asiei şi ale Americii, pe 
una din acele insule nelocuite şi de nelocuit, fără provizii 
şi fără adăpost, expus la gerurile teribile, care din luna 
octombrie se lasă peste regiunile Mării Arctice? Nu va 
putea ierna acolo şi nici să ajungă în provinciile Siberiei 
sau Alaskăi. 

E drept că, la ieşirea din strâmtoarea Bering, enorma 
undă, având un spaţiu mai larg unde să se-ntindă, trebuia 


151 


să piardă din forţă şi viteză. Şi apoi nu se cădea să ţină 
seama şi de scăderea pe care o arăta coloana 
barometrică? În mijlocul rafalelor, pe o mare dezlănţuită, 
când vântul se preschimbă în vijelie, gândeau că, poate, 
odată cu epuizarea puterii stihiilor i se va reda lui Saint- 
Enoch libertatea. Totuşi, dezechilibrată şi avariată, cum 
să reziste nava furtunilor în acest început de iarnă arctică 
şi ce se va alege din ea? Şi ce perspective îngrozitoare 
pentru căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi pe nava pe care 
nu o vor mai putea stăpâni, rătăcind în aceste îndepărtate 
meleaguri! 

Iată care era situaţia şi nici energia, nici inteligenţa, nici 
curajul nu puteau s-o schimbe. 

Toată dimineaţa Saint-Enoch fu purtat în aceeaşi goană 
nebună, când spre travers, când spre pupa sau spre 
prova, ca o epavă în voia toanelor mării. Ceea ce făcea şi 
mai înfricoşătoare această situaţie era că privirea nu 
putea răzbate prin perdeaua de ceaţă. Dată fiind 
imposibilitatea de a sta pe punte, domnul Bourcart şi 
ofiţerii săi n-aveau cum să cerceteze largul mării altfel 
decât prin ferestrele înguste ale careului. Nu ştiau dacă 
nava trecea pe lângă o coastă, pe lângă unul sau celălalt 
mal al strâmtorii Bering, sau dacă se ivea vreo insulă a 
arhipelagurilor arctice, de care avea să se izbească 
formidabilul val şi Saint-Enoch împreună cu el! 

În orice caz, sfârşitul nu putea fi decât un naufragiu 
care va avea loc în scurt timp şi nimeni nu va scăpa cu 
viaţă. 

—  Risipeşte-te odată, ceaţă blestemată! exclamă 
locotenentul Allotte. 

Ceaţa se destramă după-amiază datorită scăderii 
barometrului. Vaporii ei se ridicară în zonele înalte şi, 
dacă tot nu se putea zări soarele, cel puţin se vedea până 
la orizont. 

Către orele patru, viteza lui Saint-Enoch începu să 
scadă. Se va desprinde în sfârşit? N-ar mai fi rămas din el 
decât o navă dezechilibrată, dar în cazul când căpitanul 
Bourcart ar fi reuşit să întindă vreo pânză, poate ar fi 
ajuns totuşi să se întoarcă spre sud. 

— Orice... zise domnul Heurtaux, orice ar fi mai bine 
decât să ne izbim de banchiză. 

În acest moment meşterul Ollive încercă să iasă din 
careu. Rezistenţa aerului, fiind mai puţin puternică, izbuti. 


152 


Domnul Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol şi 
locotenenţii îl urmară şi, ţinându-se de tacheţi, ajunseră la 
bastingajul de la tribord, de care se rezemară. 


153 


Nimeni nu-şi putea face vreo iluzie 


Jean-Marie Cabidoulin, dulgherul şi fierarul, harponerii 
şi doisprezece mateloţi englezi şi francezi ieşiră din post 
şi se aşezară, ca să poată cerceta marea, pe cursiva dintre 
parapet şi cuptor. 

Saint-Enoch se-ndrepta atunci spre nord-nord-est, dus 
de la pupa de val, a cărui înălţime scădea în timp ce-i 
descreştea şi viteza. 

Împrejurul lor nu se vedea nici un uscat. 

Cât despre monstrul marin, care înhăţase de vreo 20 de 
ore nava, după câte credeau, nu se zărea nicăieri, orice ar 
fi spus dogarul. 

Cu toţii începură să spere şi să prindă curaj, ascultând 
cuvintele de îmbărbătare rostite de căpitanul Bourcart. 
Meşterul Ollive socoti chiar potrivit să-l ia peste picior pe 
Jean-Marie Cabidoulin pe seama crocodililor, caracatiţelor 
şi tuturor monştrilor marini. 

— Ai pierdut sticla... bătrâne! îi zise el bătându-l pe 
umăr. 

— Am ciîştigat-o, replică meşterul Cabidoulin, dar nici tu 
nici eu nu vom mai ajunge s-o bem! 

— Ce? pretinzi că monstrul tău... 

— E tot aici şi, dacă te uiţi cu atenţie, îi zăreşti când 
coada, când capul! 

— Toate astea sunt închipuiri ieşite din căpăţâna ta 
afurisită! 

— Şi ne ţine în clești... şi nu ne va da drumul... şi ştiu 
bine unde ne duce... 

— Ne duce acolo de unde ne vom întoarce, bătrâne, 
ripostă meşterul Ollive. Şi, după sticla de rachiu, să mai 
punem rămăşag şi pe o sticlă de rom că vom scăpa teferi 
şi nevătămaţi! 

Jean-Marie  Cabidoulin ridică din umeri şi aruncă 
meşterului Ollive o privire mai dispreţuitoare ca niciodată. 
Aplecat deasupra balustradei, avea credinţa de neclintit 
că vede capul monstrului, un fel de cap de cal cu un cioc 
enorm care ieşea dintr-o coamă deasă, apoi câteva sute de 
picioare mai încolo — coada sa monstruoasă bătând cu 
furie apele răscolite pe o mare întindere! Şi trebuie să 
mărturisim că elevii şi mateloţii vedeau şi ei toate acestea 
prin ochii încăpăţânatului dogar. 

Între timp, dacă înspre nord nu zăreau uscatul, în 
schimb sloiurile se vedeau plutind pe o mare întindere. Nu 
încăpea îndoială că Saint-Enoch străbătea regiunile polare 


155 


de dincolo de strâmtoare. Cu câte grade peste paralela 70 
nu se putea stabili decât calculând poziţia, lucru cu 
neputinţă de făcut la această oră târzie. 

În plus, peste mai puţin de zece minute, matelotul 
Gastinet, care se urcase în gabia arborelui trinchet, strigă 
cu o voce răsunătoare: 

— Banchiză la babord prova! 

Un câmp de gheaţă apărea la o distanţă de trei mile 
spre nord. Neted ca oglinda, el răsfrângea ultimele raze 
ale soarelui. În fund apăreau primele blocuri ale 
banchizei, a cărei creastă se profila la vreo sută de 
stânjeni deasupra nivelului mării. Pe întinderea de gheaţă 
se putea vedea o lume de păsări, pescăruşi, pinguini, 
gării, fregate, în timp ce perechi numeroase de foci se 
târau pe margini. 

Banchiza se găsea la o depărtare de 3—4 mile şi vântul 
care se-nteţea bătea într-acolo. Marea era mai agitată 
decât ar fi trebuit după puterea brizei, din cauză că 
enormul val mai înainta în mijlocul sloiurilor, care se 
izbeau între ele. Fără îndoială, talazul avea să se spargă 
de neclintita barieră arctică. 

Valurile mari măturau puntea lui Saint-Enoch, ai cărui 
parapeţi fură dărâmaţi pe la traversul arborelui trinchet. 
La un moment dat se aplecă atât de mult, încât apa năvăli 
până la dunetă. Dacă n-ar fi rezistat bocaporturile, corabia 
s-ar fi scufundat. 

Odată cu sosirea serii, vijelia creştea şi se dezlănţuiră 
rafale groaznice, amestecate cu fulgi de zăpadă. 

In fine, pe la orele şapte, Saint-Enoch, ridicat de val 
pentru ultima oară, fu aruncat pe câmpul de gheaţă, pe 
care-l străbătu alunecând pe suprafaţa netedă şi sfârşi 
prin a se lovi de blocurile banchizei. 


„XV 
ÎNCHEIERE 


În ce parte a Mării Arctice fusese dus Saint-Enoch din 
momentul când se desprinsese de stânci, adică de vreo 24 
de ore încoace? După ce se ridicase ceața, domnul 
Bourcart putuse constata că nava se îndrepta spre nord- 
nord-vest. Dacă nu deviase de la această direcţie la ieşirea 
din strâmtoarea Bering, el şi tovarăşii săi ar fi putut 
ajunge pe coasta Siberiei sau a insulelor învecinate. 


156 


Repatrierea s-ar efectua mai uşor decât dacă ar trebui să 
străbată nesfârşitele întinderi ale Alaskăi americane. 

Se lăsase noaptea — o noapte neagră şi îngheţată, cu o 
temperatură de minus zece grade. 

Ciocnirea fusese destul de puternică pentru ca să se 
rupă toate catargele şi să se sfarme coca. Era o minune că 
n-aveau nici un rănit grav şi oamenii se aleseseră numai 
cu câteva contuzii. Mateloţii, izbindu-se de bastingaj, 
putură să coboare pe câmpul de gheaţă, unde domnul 
Bourcart şi ofiţerii săi îi ajunseră imediat din urmă. Nu le 
mai rămânea decât să aştepte să se lumineze de ziuă. 
Totuşi, decât să stea în aerul rece timp de mai multe ore, 
era mai bine să urce înapoi la bord. Căpitanul le dădu 
ordin s-o facă. Dacă nu le va fi cu putinţă să aprindă focul 
nici în careu nici în post, ambele fiind distruse aproape în 
întregime, echipajul va găsi cel puţin unde să se 
adăpostească împotriva viscolului, care se dezlănţuise cu 
furie. 

În zorii zilei domnul Bourcart va lua măsurile ce se 
cuveneau. 

Saint-Enoch se-ndreptase după ce se izbise de baza 
banchizei. Dar cu ce avarii de nereparat! Coca era spartă 
în mai multe locuri sub linia de plutire, puntea desfundată 
sau desfăcută, iar pereţii interiori ai cabinelor se 
dizlocaseră. Totuşi, ofiţerii putură — de bine, de rău — să 
se instaleze în interiorul dunetei, iar mateloţii în cală şi în 
post. 

lată deznodămîntul acestor împrejurări în ceea ce 
priveşte cel puţin fenomenul provocat de o irezistibilă 
mişcare seismică a pragului oceanic între paralelele 50— 
70. 

Acum ce se va-ntâmpla cu naufragiaţii de pe Saint- 
Enoch şi Repton? 

Domnul Bourcart şi secundul îşi putuseră regăsi hârtiile 
printre dărâmăturile careului. La lumina unui felinar 
căutau să stabilească poziţia navei. 

— Începând din seara de 22 până-n seara de 23 
octombrie, zise domnul Bourcart, valul seismic a dus nava 
spre nord-vestul mării polare... 

— Şi cu o viteză care nu poate fi estimată la mai puţin 
de 40 de leghe pe oră... rosti domnul Heurtaux.. 

— Încât, declară căpitanul, n-aş fi surprins dacă am fi 
ajuns până-n regiunile Ţării lui Vranghel. 


157 


Dacă domnul Bourcart nu greşise, dacă banchiza se 
sprijinea pe acest pământ învecinat cu coasta siberiana, 
nu ar trebui decât să traverseze strâmtoarea De Long 
pentru a ajunge în Ţara Tchouktchis, al cărei capăt pe 
oceanul polar este Capul Nord. Dar poate că era păcat că 
Saint-Enoch nu fusese aruncat ceva mai la vest, pe 
arhipelagul Noii  Siberii. La gurile fluviului Lena, 
repatrierea s-ar fi putut face în condiţii mai bune, căci 
orăşelele nu lipsesc în ţinutul iacuţilor, prin care trece 
cercul polar. 

La drept vorbind, situaţia nu era disperată. Naufragiaţii 
aveau destule şanse de a fi salvaţi. Este adevărat că 
trebuiau să îndure multe oboseli, lipsuri şi mizerie. Să 
parcurgi sute de mile pe aceste câmpuri de gheaţă, fără 
adăpost, expus la toate rigorile climei în plină iarnă! In 
plus, trebuia ca strâmtoarea De Long să fie acoperită cu 
un strat gros de gheaţă pe toată lăţimea, pentru ca să se 
poată ajunge la coasta siberiana! 

— Cea mai mare nenorocire, zise domnul Heurtaux, este 
că avariile lui Saint-Enoch nu se pot repara! Am fi săpat 
un canal prin câmpul de gheaţă şi nava noastră şi-ar fi 
reluat navigația. 

— Şi, adăugă domnul Bourcart, nu mai avem nici măcar 
o singură ambarcaţiune! Ca să construim una cu 
rămăşiţele lui Saint-Enoch, în care să încapă vreo 50 de 
oameni, ar fi greu, căci proviziile ne vor lipsi înainte s-o fi 
terminat. 

Se făcu ziuă şi soarele abia îşi arătă deasupra zării 
discul palid fără căldură şi aproape fără lumină. Câmpul 
de gheaţă se desfăşura cât vedeai cu ochii spre vest şi 
spre est. 

La sud se afla strâmtoarea De Long plină de sloiuri din 
care iarna va face o suprafaţă neîntreruptă până la 
litoralul asiatic. 

Este adevărat că, atâta timp cât aceste regiuni vor fi 
îngheţate pe toată întinderea lor, domnul Bourcart şi 
tovarăşii săi nu le vor putea străbate pentru a ajunge până 
la continent. Toţi părăsiră bordul şi căpitanul începu să 
cerceteze starea lui Saint-Enoch. 

Nimeni nu-şi putea face vreo iluzie. Coca se sfărâmase 
la ciocnirea cu banchiza, nava avea coastele rupte, 
bordajul  crăpat, chila desprinsă la călcâi, cârma 
demontată, etamboul retezat — avarii imposibil de 


158 


reparat, aşa cum declarară, după examinarea lor, 
dulgherul Ferut şi fierarul Thomas. 

Nu le mai rămânea deci de ales decât între două soluţii: 
ori să pornească la drum în aceeaşi zi, luându-şi tot ce mai 
aveau din provizii şi să se îndrepte spre vest, către acea 
parte din mare care era, poate, îngheţată până la litoral, 
sub influenţa curentului polar, ori să ridice o tabără la 
poalele banchizei şi să rămână acolo aşteptind ca 
strâmtoarea De Long să devină practicabilă pentru 
pietoni. 4 

La ambele soluţii existau argumente pentru şi contra. În 
tot cazul, nu puteau ierna în acest loc până la venirea 
anotimpului cald. Chiar dacă ar fi săpat un adăpost 
dedesubtul banchizei, aşa cum au mai făcut oamenii de pe 
baleniere, cum să trăieşti aici încă şapte sau opt luni? Să 
nu uităm că trebuiau hrăniţi 56 de oameni, a căror 
alimentaţie nu era asigurată decât pentru vreo două 
săptămâni, cel mult trei, dacă raţia se reducea la strictul 
necesar. A te bizui pe vânătoare sau pescuit ar fi fost 
foarte nesigur. Apoi, cum să organizezi încălzirea dacă nu 
arzând toate rămăşiţele corăbiei? Şi după aceea ce se va 
alege de naufragiaţi? 

Cât despre sosirea vreunei nave, care să ajungă până la 
banchiză, se vor scurge încă două treimi din an înainte ca 
aceste meleaguri să devină navigabile! 

Căpitanul Bourcart hotări deci să se plece imediat ce se 
va termina construirea câtorva sănii care, în lipsă de 
câini, vor fi trase de oameni. 

Trebuie să spunem că acest proiect, făcut de echipajul 
lui Saint-Enoch, fu adoptat fără discuţii de oamenii de pe 
Repton. 

Naufragiaţii nu ştiau exact poziţia câmpului de gheaţă. 
Aveau oare măcar certitudinea că se află în vecinătatea 
Ţării lui Vranghel? 

Atunci când doctorul Filhiol îl rugă pe căpitan să-i dea 
câteva lămuriri, acesta răspunse: 

— Nu pot să vă spun nimic sigur. Cu instrumentele mele 
aş fi stabilit poziţia, dar s-au stricat. Cred că acest câmp 
de gheaţă trebuie să fie în apropierea Ţării lui Vranghel, 
în caz că n-a suferit influenţa vreunui curent care să-l fi 
deplasat la vest sau la est de strâmtoarea Bering. Dar, 
fără puncte de reper, cum să afli, dacă întinderea de 


159 


gheaţă este nemişcată sau în derivă, împreună cu 
banchiza? 

Într-adevăr, două curente puternice străbat aceste 
regiuni, unul vine din nord-vest, ocolind Capul Orient al 
peninsulei Tchouktchis, celălalt vine din nord pentru a se 
uni cu primul care urcă pe lângă coasta Alaskăi până la 
Point Barrow. 

În orice caz, plecarea era hotărâtă. La ordinul 
căpitanului, meşterul Cabidoulin, dulgherul şi fierarul se 
puseră pe treabă. Voiau să construiască trei sănii din 
scândurile şi stinghiile scoase de pe Saint-Enoch, a cărui 
cocă le va sluji mai departe drept adăpost. Pentru 
combustibil, care trebuia luat în cantităţi cât de mari cu 
putinţă, vor folosi catargele şi vergile. 

Îşi propuseră ca această operaţie să dureze trei zile, 
ceea ce era posibil dacă nu pierdeau timp. Englezii îşi 
oferiră şi ei serviciile şi domnul Bourcart se gândi să 
recurgă la ele mai ales în timpul mersului. Nici aşa nu vor 
fi destule braţe pentru a trage aceste sănii grele în cursul 
unui drum atât de lung. 

În mai multe rânduri, cei doi căpitani, locotenenţii şi 
doctorul Filhiol urcară pe creasta banchizei, ale cărei 
pante puteau fi suite destul de lesne. De la această 
înălţime de 300 de picioare, raza de vizibilitate era de 
aproape cincizeci de kilometri. Nici un fel de pământ nu 
apărea în câmpul ocheanelor. 

În direcţia sud se zărea aceeaşi mare presărată cu 
sloiuri şi nu un câmp de gheaţă neîntrerupt! Era de 
presupus că vor mai trece câteva săptămâni înainte ca 
strâmtoarea De Long să îngheţe pe toată întinderea ei... 
dacă într-adevăr cea care se vedea era strâmtoarea De 
Long. 

Timp de trei zile cât lucrară la sănii tabăra nu fu 
tulburată de urşii albi. 

Două sau trei din aceste animale, care sunt foarte 
primejdioase, după ce se arătară între sloiuri, se retraseră 
când se văzură urmărite. 

In fine, la data de 26 octombrie, pe seară, terminară 
construcţia săniilor. Le încărcară cu lăzi de conserve, 
carne, legume şi pesmeţi, precum şi cu o mare cantitate 
de lemne şi un balot de pânze pentru ridicarea corturilor 
în cazul când viscolul ar împiedica mersul convoiului. 


160 


A doua zi, după o ultimă noapte petrecută în post şi în 
careu şi după o ultimă masă luată la bord, domnul 
Bourcart cu tovarăşii săi şi căpitanul King cu mateloţii lui 
porniră la drum. Nu plecară fără o profundă emoție şi 
strângere de inimă! Nu-şi desprinseră privirile de la epava 
care fusese odată Saint-Enoch, până când nu pieri în 
spatele banchizei înalte. 

Meşterul Ollive, plin de încredere ca întotdeauna, îi 
spuse dogarului: 

— Ei bine, bătrâne! Ne vom descurca până la urmă şi 
vom revedea cheul din Havre! 

— Noi... cine ştie? Dar nu şi Saint-Enoch, se mulţumi să 
răspundă Jean-Marie Cabidoulin. 

Nu este cazul să descriem în amănunt incidentele 
petrecute în timpul drumului pe suprafaţa câmpului de 
gheaţă. Cea mai mare primejdie era să le lipsească hrana 
şi combustibilul, dacă vor trebui să meargă prea mult. 

Micuța caravană păşea într-o ordine perfectă. Cei doi 
locotenenţi se găseau în frunte. Ei se depărtau câteodată 
în recunoaştere, pe o distanţă de una sau două mile, când 
blocurile de gheaţă barau drumul. Trebuiau atunci să 
înconjure aisberguri înalte, ceea ce lungea etapele. 

Cât despre temperatură, ea oscila între 20 şi 30 de 
grade sub zero, media obişnuită la această latitudine în 
perioada începutului de iarnă. 

Zilele treceau una câte una şi la sudul câmpului de 
gheaţă se arăta aceeaşi privelişte a mării acoperită de 
sloiuri plutitoare. Domnul Bourcart observă, de altfel, că 
un curent destul de rapid ducea aceste sloiuri spre vest, 
adică spre strâmtoarea De Long a cărei intrare de la apus 
fusese depăşită de sănii. Spre sud se desfăşura probabil 
braţul larg de mare care mărgineşte insulele Ljahov şi 
arhipelagul Noua Siberie. 

Căpitanul Bourcart, când stătea de vorbă cu ofiţerii săi 
în privinţa eventualităţilor ce se puteau prevedea, îşi 
exprima teama de a fi obligat să meargă până la aceste 
insule, pe care le despart mai multesute de mile de 
continentul asiatic. 

Caravana străbătea abia douăsprezece mile în 24 de ore, 
din care12 erau necesare, noaptea, pentru odihnă, şi cum 
zilele lui octombrie sunt destul de scurte la această 
latitudine înaltă, cum soarele nu mai descrie deasupra 
orizontului decât o curbă din ce în ce mai strânsă, 


161 


mergeau aproape pe întuneric, cu preţul unor eforturi 
istovitoare. 

Totuşi, aceşti oameni curajoşi nu se plângeau. Nu aveai 
nimic de spus despre englezi, care trăgeau la sănii cum se 
stabilise. Când domnul Bourcart dădea semnalul de 
oprire, se ridicau imediat corturile cu ajutorul pânzelor şi 
grinzilor, apoi se distribuia hrana, se aprindea maşina de 
gătit, se prepara câte o băutură caldă, grog sau cafea şi 
toţi adormeau până în momentul plecării. 

Dar câte suferinţe, când rafalele se dezlănţuiau cu o 
violenţă nemaipomenită, când viscolul spulbera zăpada pe 
câmpul de gheaţă sau când mergeau împotriva vântului, 
în mijlocul unei pulberi albe, dese şi orbitoare! Nu se 
vedea om cu om la câţiva metri depărtare. Direcţia nu 
putea fi stabilită decât cu busola, al cărei ac înnebunit nu 
mai indica ce trebuie. Domnul Bourcart — şi acest lucru 
nu-l încredința decât domnului Heurtaux — se simţea 
pierdut prin aceste imense pustietăţi... Era obligat să 
meargă la marginea câmpului de gheaţă de care se izbeau 
valurile în loc s-o pornească drept spre sud. Dar marea se- 
ntindea tot într-acolo... Va fi oare nevoit să se îmbarce pe 
aceste sloiuri în derivă şi să se lase în voia întâmplării ca 
să ajungă la coasta siberiana?... Nu, pe măsură ce 
temperatura va scădea, sloiurile, înghesuite unul într- 
altul, vor sfârşi prin a forma un câmp solid de gheaţă pe 
suprafaţa Bazinului polar. Dar dacă ar trece săptămâni 
înainte ca marea să îngheţe, proviziile de hrană, cu toate 
economiile ce se făceau, lemnele, al căror consum se 
reducea numai la încălzirea alimentelor, nu se vor 
termina? 

Şi acum mai mulţi elevi erau la capătul puterilor şi 
doctorul Filhiol îi îngrijea cum putea mai bine. Ah! de câte 
oboseli ar fi fost scutiţi dacă săniile ar fi avut atelaje de 
câini obişnuiţi cu câmpiile Siberiei şi Kamciatkăi! 
Înzestraţi cu un admirabil simţ de orientare, aceste 
animale ştiu să găsească drumul prin viscolul turbat, 
atunci când stăpânii lor sunt reduşi la neputinţă. 

În fine, s-a mers în felul acesta până la 19 noiembrie. 
Douăzeci şi patru de zile trecuseră din momentul plecării. 
N-a fost cu putinţă să coboare spre sud-vest, acolo unde 
domnul Bourcart spera să ajungă la capurile continentului 
din apropierea insulelor Ljahov. 


162 


Hrana era pe sfârşite şi în mai puţin de 48 de ore 
naufragiaţilor nu le va rămâne altceva de făcut decât să se 
oprească la ultima lor tabără şi să aştepte acolo cea mai 
groaznică moarte! 

— Navă... navă... 

În fine se auzi acest strigăt scos de Romain Allotte în 
dimineaţa zilei de 20 noiembrie! In faţa tuturor privirilor 
se ivi corabia semnalată de locotenent. 

Era o navă cu trei catarge, o balenieră care, cu toate 
pânzele întinse, pe un vânt bun din nord-vest, se-ndrepta 
spre strâmtoarea Bering. 

Domnul Bourcart şi tovarăşii săi, părăsind săniile, avură 
încă destulă putere să alerge spre marginea câmpului de 
gheaţă. Făcură semne şi traseră focuri de puşcă. 

Curând fură zăriţi şi auziţi. Corabia se opri imediat şi 
două ambarcaţiuni porniră spre ei. 

După o jumătate de oră, naufragiaţii se aflau la bord, 
salvaţi de această intervenţie, pe drept cuvânt 
providenţială. Această navă, World, din Belfast, avînd 
căpitan pe domnul Morris, după ce-şi încheiase cu 
întârziere campania de pescuit, se îndrepta acum spre 
Noua-Zeelandă. 

De prisos să spunem că primirea făcută echipajului de 
pe Saint-Enoch, ca şi celui de pe Repton, fu din cele mai 
calde. Şi, când cei doi căpitani povestiră în ce împrejurări 
extraordinare se pierduseră navele lor, toată lumea abia 
îşi putea crede urechilor. 

După o lună de zile, World îi debarca la Dunedin pe 
supraviețuitorii groaznicului naufragiu. 

Căpitanul King zise căpitanului Bourcart, luându-și 
rămas bun: 

— Ne-aţi primit la bordul lui Saint-Enoch, şi vă 
mulţumim... 

— Aşa cum şi noi mulțumim compatriotului 
dumneavoastră, căpitanul Morris, care ne-a primit la 
bordul navei World, răspunse domnul Bourcart. 

— Aşadar suntem chit... declară englezul. 

— Cum doriţi... 

— Bună seara! 

— Bună seara! 

Şi asta a fost tot. 

Cât despre monstrul marin — sepie, cefalopod, şarpe de 
mare sau cum vreţi să-l numiţi — World, în pofida 


163 


prevestirilor cu care meşterul Cabidoulin nu se zgârcea, 
avu norocul să nu-l întâlnească în timpul traversării din 
marea polară în Noua Zeelandă. Pe de altă parte, nici 
domnul Bourcart şi tovarăşii săi nu zăriră fantasticul 
animal în timpul călătoriei lor din Noua Zeelandă până în 
Europa. 

Locotenenţii Coquebert şi Allotte îşi dădură în sfârşit 
seama că fusese vorba de un val imens, avînd o viteză 
nemaipomenită, care dusese nava Saint-Enoch până la 
banchiză. 

Cât despre Jean-Marie Cabidoulin, el tot mai credea că 
peripeţiile lor se datorau uriaşului şarpe al mării. 

În orice caz, nu avem nici o dovadă că oceanele ar 
adăposti asemenea animale. Astfel, până când ihtiologii 
vor constata că există şi vor decide în ce familie, gen sau 
specie să le clasifice, mai bine să punem ceea ce se 
povesteşte despre ele pe seama legendelor. 

Căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi ajunseră apoi teferi la 
Le Havre. Din păcate de data aceasta nu la bordul navei 
cu care plecaseră. Totuşi, graţie vânzării primei 
încărcături la Victoria din Vancouver, campania le aduse 
destule beneficii. 

În ce-l priveşte pe Saint-Enoch, pierderea lui fu 
acoperită de societatea de asigurări. Dar căpitanului îi 
veneau lacrimi în ochi când se gândea la nefericita lui 
navă, părăsită la poalele banchizei arctice! 

Meşterul Ollive şi meşterul Cabidoulin îşi oferiră unul 
altuia sticlele de rachiu şi rom pe care puseseră rămăşag 
în cursul călătoriei, după cum le pierduseră şi le 
câştigaseră pe rând fiecare. Primul spuse celui de-al 
doilea: 

— Ei bine, bătrâne, tot mai crezi în prezicerile tale? 

Iar acesta răspunse: 

— Cum să nu cred după tot ce ni s-a întâmplat! 

— Prin urmare susţii că ai văzut animalul? 

— Cum te văd pe tine în carne şi oase! 

— Vrei să spui cu alte cuvinte că seamănă cu mine? 

— Da... pentru că nu vrei să mă crezi! 

— Mulţumesc. 

Cum se vede, dogarul nu şi-a schimbat părerea. El e mai 
departe încredinţat de existenţa monstrului şi în veşnicele 
lui poveşti aminteşte fără încetare de peripeţiile lui Saint- 


164 


Enoch. Dar puteţi fi siguri că această campanie de pescuit 
a fost ultima la care a luat parte Jean-Marie Cabidoulin. 


CUPRINS 


ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN-MARIE CABIDOULIN 


I O plecare 
INCALZIALA” niy Ae e EE A, a e DOE 
„4 

II Saint- 
E DOOR IRC a E co pal VI E a ci o 0 santa e oara ziar IRA 

212 

III Pe coasta de est a Noii- 
Zeelande a na ar Moe: E na a EBA Îi oa 20 

IV Străbătând 
Pa Gu fIGUI Ea A a A a n ae 2 NERA e, Na ba PE n A 29 

V Golful 
MAnTEroLA. 
38 


VI 


XII 


XIV 


166 


EA NAN 


JULES VERNE 


. O CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL PĂMÎNTULUI 
. OCOLUL PĂMÎNTULUI ÎN OPTZECI DE ZILE 
. CINCI SĂPTĂMÎNI ÎN BALON 

. STEAUA SUDULUI 


CĂPITANUL HATTERAS 


. ŞCOALA ROBINSONILOR. RAZA VERDE 
. DOCTORUL OX 

. DOI ANI DE VACANTĂ 

9. 


UN BILET DE LOTERIE. FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII 
. UIMITOAREA AVENTURĂ A MISIUNII BARSAC 
. CELE 500 MILIOANE ALE BEGUMEI. ŞARPELE DE MARE 
. VULCANUL DE AUR 
„20 000 DE LEGHE SUB MĂRI 
. DE LA PĂMÎNT LA LUNĂ. ÎN JURUL LUMII 
. UIMITOARELE PERIPEȚII ALE JUPÎNULUI ANTIFER 
. INSULA CU ELICE 
. BURSE DE CĂLĂTORIE 
. CASA CU ABURI 
. INDIILE NEGRE. GOANA DUPĂ METEOR 
. INSULA MISTERIOASĂ (voL. 1) 
. INSULA MISTERIOASĂ (voL. Il) 
. MINUNATUL ORINOCO 
. CASTELUL DIN CARPAȚI. ÎNTÎMPLÂRI NEOBIȘNUITE 
TINUTUL BLĂNURILOR (voL. 1) 
. ȚINUTUL BLĂNURILOR (voL. II) 
. CĂPITAN LA CINCISPREZECE ANI 
800 LEGHE PE AMAZON 
COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. 1) 
. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. II) 
TESTAMENTUL UNUI EXCENTRIC 
. ROBUR CUCERITORUL. STĂPÎNUL LUMII 
. CLOVIS DARDENTOR. SECRETUL LUI WILHELM STORITZ 
. AGENJIA THOMPSON 
. HECTOR SERVADAC 
. UN ORAŞ PLUTITOR. SPĂRGĂTORII BLOCADEI. INVAZIA MĂRII 
. PILOTUL DE PE DUNĂRE 
SATUL AERIAN. ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN MARIE CABIDOULIN 
. PRICHINDEL 


39. CESAR CASCABEL 
40. CLAUDIUS BOMBARNAC. KERABAN ÎNCĂPĂȚÎINATUL 


EDITURA ION CREANGĂ