Jules Verne — In fata steagului

Jules Verne 


Jules Verne 


ÎN FAŢA STEAGULUI 


FACE AU DRAPEAU 1896 


CUPRINS: 
1 HEALTHFUL-HOUSE 4 
II CONTELE D'ARTIGAS 14 
III O DUBLĂ RĂPIRE 26 
IV GOELETA EBBA 39 
V UNDE MĂ AFLU? 54 
VI PE PUNTE 67 
VII DOUĂ ZILE DE NAVIGAŢIE 79 
VIII BACK-CUP 91 
IX ÎN INTERIOR 104 
X KER KARRAJE 116 
XI TIMP DE CINCI SĂPTĂMÂNI 130 
XII SFATURILE INGINERULUI SERKO 141 
XIII CU DUMNEZEU ÎNAINTE! 154 
XIV SWORD ÎN LUPTĂ CU „REMORCHERUI” 162 
XV AŞTEPTAREA 177 
XVI ÎNCĂ CÂTEVA ORE 190 
XVII UNUL CONTRA CINCI 200 
XVIII LA BORDUL LUI TONNANT 210 


I. 

HEALTHFUL-HOUSE. 

Pe cartea de vizită pe care o primi directorul sanatoriului 
Healthful-House în ziua aceea, adică în 15 iunie 1890, era 
scris corect acest simplu nume, fără blazon şi fără coroană: 
CONTELE D'ARTIGAS. 


Dedesubt, în colţul cărţii de vizită, cineva adăugase cu 
creionul următoarea adresă: „La bordul goeletei Ebba, 
ancorată în New-Berne, Pamplico-Sound”. Capitala 
Carolinei de Nord - unul din cele patruzeci şi patru de state 
ale Uniunii în acea vreme - este Raleigh, oraş destul de 
important, situat spre interiorul provinciei, la o distanţă de 
vreo sută cincizeci de mile de coastă. Iocmai graţie poziţiei 
sale centrale a ajuns acest oraş reşedinţa provinciei; sunt 
alte oraşe la fel de importante, altele îl depăşesc chiar din 
punct de vedere industrial şi comercial, cum ar fi de pildă 
Wilmington, Charlotte, Fayetteville, Edenton, Washington, 
Salisbury, Tarboro, Halifax, New-Berne. Acesta din urmă se 
ridică la capătul estuarului râului Neuze, care se varsă în 
Pamplico-Sound - un fel de vast lac marin, ocrotit de 
insulele şi de insuliţele litoralului Carolinian, care alcătuiesc 
un dig natural. 

Directorul lui Healthful-House n-ar fi ghicit pentru nimic în 
lume din ce motiv primea această carte de vizită, dacă ea n- 
ar fi fost însoţită de un bilet în care se cerea pentru contele 
d'Artigas permisiunea de a vizita spitalul său. Acest 
personaj îşi exprima nădejdea că directorul va binevoi să-i 
satisfacă cererea, îngăduindu-i să se prezinte chiar în 
dupămasa aceea în tovărăşia căpitanului Spade, 
comandantul goeletei Ebba. 

Dorinţa unui străin de a pătrunde în interiorul lui 
Healthful-House, care avea pe atunci mare faimă şi era un 
sanatoriu foarte căutat de bolnavii bogaţi din Statele Unite, 
părea foarte firească. Şi alţi străini, care nu purtau un 
nume atât de răsunător ca al contelui d'Artigas, vizitaseră 
această instituţie şi nimeni nu-şi cruţase complimentele la 
adresa directorului. Acesta se grăbi să acorde autorizaţia 
cerută şi răspunse că se va considera onorat, deschizând 
porţile sanatoriului pentru contele d'Artigas. 

Healthful-House, care avea un personal ales şi se bucura 
de concursul unor medici dintre cei mai renumiţi, era o 
instituţie particulară. Nu ţinea de administraţia spitalelor şi 


ospiciilor, totuşi era controlată de stat şi oferea toate 
condiţiile de confort şi de igienă, necesare instituţiilor de 
acest fel, destinate să primească o clientelă bogată. 

Cu greu s-ar fi putut găsi o poziţie mai fericită pentru un 
spital decât cea de care se bucura Healthful-House. Pe 
coasta unei coline se întindea un parc de 200 de acri, în 
care creşteau esenţele minunate ce se găsesc din belşug în 
America septentrionalăl, la o latitudine egală cu cea a 
insulelor Canare şi a Maderei. La poalele parcului se 
deschidea estuarul larg al râului Neuze, răcorit neîncetat 
de brizele lui Pamplico-Sound şi de vânturile venite din 
largul mării, de deasupra barajului îngust al litoralului. 

La Healthful-House, unde bolnavii bogaţi erau îngrijiţi în 
condiţii igienice fără cusur, erau tratate în general bolile 
cronice; totuşi, administraţia nu-i refuza pe cei care 
sufereau de tulburări intelectuale, când aceste afecţiuni nu 
păreau a fi incurabile. 

De optsprezece luni, un personaj foarte cunoscut se afla 
internat aici sub o observaţie cu totul specială, împrejurare 
care era menită să atragă atenţia asupra sanatoriului 
Healthful-House şi motiva, poate, vizita contelui d'Artigas. 

Personajul pomenit era un francez, Thomas Roch, în vârstă 
de patruzeci şi cinci de ani. Nu încăpea nici o îndoială că 
omul acesta suferea de o boală mintală. Totuşi, până atunci 
specialiştii în boli nervoase nu putuseră constata la el 
pierderea definitivă a facultăţilor intelectuale. Era foarte 
evident că, în ce priveşte actele cele mai simple ale vieţii de 
toate zilele, era lipsit de o justă noţiune a lucrurilor. Totuşi 
raţiunea sa rămânea întreagă, puternică, invulnerabilă, 
când se făcea apel la geniul său - şi toată lumea ştie că 
geniul şi nebunia sunt prea adesea învecinate. E adevărat 
că facultăţile sale afective şi senzoriale fuseseră serios 
zdruncinate. Ori de câte ori ar fi trebuit să intre în 
funcţiune, nu se manifestau decât prin delir şi incoherenţă. 
Memoria îl trăda atenţia, nu se mai putea concentra, 
conştiinţa şi judecata dispăreau. În aceste momente 


Thomas Roch nu mai era decât o fiinţă fără judecată, 
neajutorată, lipsită de acel instinct natural al conservării pe 
care-l găsim până şi la animale, astfel încât era nevoie să-i 
porţi de grijă ca unui copil pe care nu-l poţi pierde din. 
Ochi. lată de ce, în pavilionul nr. 17, pe care-l ocupa în 
partea de jos a parcului lui Healthful-House, paznicul său 
era obligat să-l supravegheze zi şi noapte. 

Când nu este incurabilă, nebunia obişnuită nu poate fi 
vindecată decât prin mijloace morale, căci medicina şi 
terapeutica sunt neputincioase împotriva ei şi specialiştii le- 
au recunoscut de mult ineficacitatea. Dar oare aceste 
mijloace morale puteau fi aplicate în cazul lui Thomas 
Roch? Lucru îndoielnic, chiar în mediul liniştit şi sănătos de 
la Healthful-House. Într-adevăr, neliniştea, schimbările de 
dispoziţie, iritabilitatea, ciudăţeniile de caracter, tristeţea, 
apatia, refuzul de a se îndeletnici cu ocupaţii serioase sau 
de a se distra, toate aceste diverse simptome erau foarte 
evidente la pacientul nostru. Ele n-ar fi putut înşela nici un 
medic şi nici un tratament nu părea în stare să le vindece 
sau să le diminueze intensitatea. 

S-a spus pe drept cuvânt că nebunia înseamnă 
subiectivitate excesivă, adică o stare în care spiritul e 
preocupat prea mult de îndeletnicirile sale interioare şi 
insuficient de impresiile venite din exterior. La Thomas 
Roch, indiferența aceasta era aproape absolută. Nu trăia 
decât în interiorul propriei sale persoane, pradă unei idei 
fixe, a cărei obsesie îl adusese în starea în care se afla. Era 
puţin probabil, dar nu imposibil ca o anumită împrejurare 
sau un şoc să-l proiecteze în exterior, să-l „exteriorizeze”, 
ca să folosim un cuvânt destul de exact. 

Se cuvine să povestim acum în ce împrejurări îşi părăsise 
ţara acest francez, ce interese îl atrăseseră în Statele-Unite 
şi de ce considerase guvernul federal prudentă şi necesară 
internarea lui în această casă de sănătate, unde tot ce avea 
să-i scape în mod inconştient în cursul crizelor bolii trebuia 
să fie notat cu o deosebită grijă. 


Cu un an şi jumătate în urmă, ministrul Marinei de la 
Washington primise o cerere de audienţă în legătură cu o 
comunicare pe care voia să i-o facă numitul Thomas Roch. 

Acest nume era de-ajuns pentru ca ministrul să înţeleagă. 
Deşi ştia despre ce fel de comunicare era vorba şi ce 
pretenţii o vor însoţi, el nu şovăi o clipă să acorde 
numaidecât audiența. 

Într-adevăr, renumele de care se bucura Thomas Roch era 
atât de mare, încât, plin de grijă faţă de interesele a căror 
reprezentare îi fusese încredinţată, ministrul nu putea să 
nu primească un astfel de solicitator şi să ia cunoştinţă de 
propunerile pe care voia să i le înainteze personal. 

Thomas Roch era un inventator, un inventator genial. 
Câteva descoperiri însemnate puseseră până acum în 
lumină personalitatea sa, în jurul căreia se făcea destulă 
vâlvă. Graţie lui, anumite probleme, de pură teorie până 
atunci, căpătaseră o aplicaţie practică. Numele său era 
cunoscut în lumea ştiinţei. Thomas Roch ocupa un loc de 
prim rang printre savanţi. Vom urmări treptat necazurile, 
supărările, decepţiile, chiar insultele cu care fusese 
împroşcat de diferiţi ziarişti glumeţi şi care îl făcuseră să 
ajungă la faza de nebunie care provocase internarea la 
Healthful-House. 

Ultima lui invenţie în domeniul armamentului purta 
numele de Fulguratorul Roch. Dacă ar fi fost să i se dea 
crezare, acest aparat avea o superioritate atât de mare 
asupra oricăror alte arme, încât statul care l-ar fi dobândit 
ar fi devenit stăpân absolut pe uscat şi pe mare. 

Sunt binecunoscute greutăţile de care se lovesc 
inventatorii când e vorba de invențiile lor, mai ales când 
încearcă, să obţină adoptarea lor de către comisiile 
ministeriale. Un mare număr de exemple - şi încă dintre 
cele mai vestite - sunt şi azi prezente în minţile tuturor. E 
inutil să stăruim asupra acestui punct, căci întâmplările de 
genul acesta au uneori dedesubturi greu de limpezit. 


Totuşi, în ce-l priveşte pe Thomas Roch, trebuie să 
recunoaştem că, asemeni celor mai mulţi dintre 
predecesorii săi, pretenţiile îi erau atât de exagerate, 
valoarea la care-şi preţuia noua armă atingea sume atât de 
colosale, încât era aproape cu neputinţă să tratezi cu el. 

Trebuie să mai subliniem că faptul acesta avea o 
explicaţie: cu ocazia unor invenţii precedente, a căror 
aplicare dăduse roade bogate, fusese exploatat cu o 
îndrăzneală neobişnuită. Cum nu putuse să obţină de pe 
urma acelor invenţii profiturile la care era îndreptăţit, 
începuse să se acrească. 

Devenise neîncrezător şi nu-şi mai oferea serviciile decât 
ştiind la ce se poate aştepta, voia să impună condiţii 
aproape inacceptabile, să fie crezut pe cuvânt şi, în orice 
caz, cerea, chiar înainte de începerea oricărei experienţe, o 
sumă de bani atât de mare, încât exigenţele lui părură 
inadmisibile. 

Francezul acesta prezentă în primul rând Franţei 
Fulguratorul Roch şi expuse comisiei care avea calitatea să- 
i asculte comunicarea în ce consta invenţia lui. Era vorba de 
un fel de proiectil autopropulsat, de o fabricaţie cu totul 
deosebită, încărcat cu un explozibil compus din substanţe 
noi, care nu-şi produce efectul decât sub acţiunea unui 
focos, şi el nou. 

În clipa în care, indiferent de felul cum fusese expediat, 
acest aparat exploda, fără să atingă țelul vizat, ci la o 
distanţă de câteva sute de metri, acţiunea sa asupra 
straturilor atmosferei era atât de puternică, încât orice 
obiectiv - să zicem un fort descoperit sau o navă de război - 
ar fi fost distrus, pe o rază de zece mii de metri pătraţi. 
Acesta era şi principiul obuzului pe care-l folosea tunul 
pneumatic Zalinski, experimentat cu puţin înainte, dar 
rezultatele promise de Roch aveau să fie cel puţin însutite. 

Dacă Fulguratorul ar fi avut într-adevăr o putere atât de 
mare, el ar fi asigurat ţării sale superioritatea ofensivă sau 
defensivă. Dar oare inventatorul nu exagera - deşi îşi 


dovedise capacitatea cu prilejul unor alte aparate al căror 
randament era incontestabil? Numai experienţele ar fi 
putut demonstra acest lucru. Dar Thomas Roch se 
încăpăţâna să nu consimtă la aceste experienţe decât după 
ce va fi obţinut milioanele pe care le cerea în schimbul 
Fulguratorului său. 

E de la sine înţeles că, încă de atunci, intervenise un 
oarecare dezechilibru în facultăţile intelectuale ale lui 
Thomas Roch. El nu mai avea stăpânire deplină asupra 
funcţiilor sale cerebrale. Îţi dădeai seama că intrase pe un 
făgaş care avea să-l conducă treptat la nebunia definitivă. 
Nici un guvern n-ar fi putut accepta să trateze în condiţiile 
pe care dorea el să le impună. 

Comisia franceză fu nevoită să întrerupă orice tratative şi 
ziarele, chiar cele care exprimau opinia opoziţiei radicale, 
trebuiră să admită că era greu să dai curs acestei 
probleme. Propunerile lui Thomas Roch fură respinse, fără 
teamă de altfel că un alt stat le-ar fi putut accepta. 

Datorită subiectivităţii excesive, care de atunci nu înceta 
să crească în sufletul atât de adânc zguduit al lui Thomas 
Roch, nimeni nu trebuie să se mire că struna patriotismului 
său, destinsă din ce în ce mai mult, încetă la un moment dat 
să mai vibreze. Spre cinstea naturii umane, trebuie să 
repetăm că, în acea perioadă, Thomas Roch ajunsese într-o 
stare de inconştienţă. Singurul domeniu în care rămăsese 
acelaşi era cel ce se referea direct la invenţia sa. În această 
direcţie, nu-şi pierduse nimic din capacităţile lui geniale. 
Dar în ce priveşte amănuntele cele mai obişnuite ale vieţii, 
prăbuşirea sa morală se accentua zilnic şi-l lipsea de 
răspunderea deplină a acţiunilor sale. 

Aşadar, Thomas Roch fu respins. Poate că în momentul 
acela ar fi trebuit să fie împiedicat să-şi ducă invenţia în altă 
parte... Nimeni nu o făcu şi asta fu o greşeală. 

Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă. Sub imperiul 
unei irascibilităţi crescânde, sentimentele patriotice, care 
fac parte din însăşi esenţa oricărui cetăţean - care înainte 


de a-şi aparţine lui aparţine ţării sale - aceste sentimente se 
stinseră în sufletul inventatorului decepţionat. Thomas Roch 
îşi îndreptă privirile spre alte ţări, trecu graniţa, uită un 
trecut de neuitat şi-şi oferi Fulguratorul Germaniei. 

Acolo, odată cunoscute pretenţiile sale exorbitante, 
guvernul refuză să-i asculte comunicarea, în afară de 
aceasta, ministerul de război german era tocmai pe punctul 
de a examina fabricaţia unei noi arme balistice şi se crezu 
în drept să nu se sinchisească de proiectul inventatorului 
francez. 

În sufletul acestuia, alături de mânie, încolţi atunci ură - o 
ură instinctivă împotriva umanităţii - mai ales după ce şi 
demersurile pe lângă consiliul Amiralității britanice suferiră 
un eşec. Cum englezii sunt oameni practici, nu-l respinseră 
de la început pe Thomas Roch, ci sondară ce gândeşte şi 
încercară să-l convingă. Dar Thomas Roch nu voia să audă 
nimic. Secretul său valora milioane şi era hotărât să obţină 
aceste milioane sau să nu cedeze nimănui secretul. În cele 
din urmă, Amiralitatea rupse tratativele cu el. 

În aceste împrejurări, adică într-o perioadă când 
tulburările lui mintale creşteau zi de zi, Thomas Roch făcu o 
ultimă încercare pe lângă guvernul american, aproximativ 
cu un an şi jumătate înainte de începutul întâmplării de 
faţă. 

Americanii, oameni cu şi mai mult simţ practic decât 
englezii, nu se tocmiră pentru Fulguratorul Roch, căruia, 
dat fiind renumele de care se bucura chimistul francez, îi 
recunoşteau o valoare excepţională. Considerând pe bună 
dreptate că Roch este un om genial, luară măsuri justificate 
de starea sănătăţii sale, cu gândul de a-l indemniza mai 
târziu într-o proporţie echitabilă. 

Deoarece Thomas Roch dădea dovezi evidente de alienaţie 
mintală, în însuşi interesul invenţiei sale, administraţia, 
consideră oportun să-l interneze. 

După cum se ştie, Thomas Roch nu fu dus la balamuc, ci la 
Healthful-House, care prezenta toate garanţiile pentru 


tratamentul bolii sale. Şi totuşi, deşi nu-i lipseau îngrijirile 
cele mai atente, până în momentul de faţă scopul nu fusese 
atins. 

Încă o dată - căci este cazul să stăruim asupra acestui 
aspect - ori de câte ori atenţia lui Thomas Roch, chiar în 
starea de inconştienţă în care se afla, era îndrumată spre 
descoperirile sale, îşi venea în fire. Atunci se însufleţea, 
vorbea cu hotărârea unui om sigur de el şi cu o autoritate 
care impunea tuturor. Cu o elocvenţă înflăcărată, descria 
însuşirile minunate ale Fulguratorului şi rezultatele lui cu 
adevărat extraordinare. Cât despre natura explozibilului şi 
a focosului, despre elementele care îl compuneau, despre 
fabricarea lor, despre finisajul de care aveau nevoie se 
încăpăţâna să păstreze o rezervă din care nimic nu-l putea 
scoate. O dată sau de două ori până atunci, în toiul unei 
crize, toată lumea crezu că secretul avea să-i scape şi se 
luară toate măsurile de precauţiune... Dar în zadar. Dacă 
Thomas Roch nu mai avea instinctul propriei sale 
conservări, în schimb îşi asigura conservarea descoperirii 
sale. 

Pavilionul 17 din parcul de la Healthful-House se afla în 
mijlocul unei grădini înconjurate de un gard viu, în care 
Thomas Roch se putea plimba sub supravegherea unui 
paznic. Acesta locuia în acelaşi pavilion cu el, dormea în 
camera lui, îl observa zi şi noapte şi nu-l părăsea nici o 
clipă. Îi pândea cele mai neînsemnate cuvinte, rostite în 
cursul unor halucinaţii care se produceau în general în 
starea intermediară dintre veghe şi somn, ba îl pândea 
chiar şi când visa. 

Paznicul lui Roch se numea Gaydon. Puțin timp după 
internarea inventatorului, aflând că se căuta un 
supraveghetor care să vorbească bine limba acestuia, 
Gaydon se prezentase la Healthful-House şi fusese primit. 

În realitate, pretinsul Gaydon era un inginer francez, cu 
numele de Simon Hart, care se afla de mai multă vreme în 
serviciul unei societăţi de produse chimice din New-Jersey. 


Simon Hart, un bărbat în vârstă de patruzeci de ani, avea o 
frunte largă, străbătută de cuta caracteristică celui care 
ştie să observe şi o atitudine hotărâtă, dovedind energie şi 
perseverenţă. Foarte priceput în diferitele probleme de 
care ţine perfecţionarea armamentului modern, precum şi 
în invențiile, care ar putea să-i modifice valoarea, Simon 
Hart ştia tot ce se realizase în materie de explozibile, care 
în acea epocă depăşeau cifra de o mie o sută - şi aprecia cu 
atât mai mult un om ca Thomas Roch. Convins de puterea 
Fulguratorului, Hart nu se îndoia că Roch ar fi fost în 
posesia unei arme în stare să schimbe orice condiţii de 
război pe mare sau pe uscat, fie în ofensivă, fie în defensivă. 
El mai ştia că nebunia respectase în Roch pe omul de ştiinţă 
şi că în creierul său, lovit numai în parte, strălucea încă o 
lumină, ba chiar o flacără - şi anume flacăra geniului. În 
aceste împrejurări îi trecu prin minte următoarea idee: 
dacă în timpul crizelor Roch şi-ar fi dezvăluit taina, invenţia 
acestui francez ar fi putut servi interesele unei alte ţări 
decât Franţa. lată de ce se hotări să se prezinte în calitate 
de paznic al lui Roch, dându-se drept un american foarte 
familiarizat cu limba franceză. Pretinse că trebuia să facă o 
călătorie în Europa, îşi dădu demisia şi-şi schimbă numele. 
Pe scurt, servită de împrejurări favorabile, propunerea lui 
fu primită şi iată de ce Simon Hart funcţiona de 
cincisprezece luni în calitate de supraveghetor al 
pacientului de la Healthful-House. 

Această hotărâre era o dovadă de devotament patriotic rar 
şi nobil, dat fiind că era vorba de o slujbă penibilă pentru un 
om din categoria şi având educaţia lui Simon Hart. Dar nu 
trebuie să uităm că inginerul nu înţelegea nicidecum să-l 
jefuiască pe Thomas Roch; dacă ar fi izbutit să surprindă 
taina invenţiei sale, l-ar fi lăsat desigur să se bucure de 
drepturile sale legitime. 

De cincisprezece luni, Simon Hart - sau mai bine-zis 
Gaydon - trăia în preajma acestui nebun, observând, 
pândind, punând chiar întrebări, fără a fi ajuns însă la 


vreun rezultat. De altfel, mai mult ca oricând, era convins 
de importanţa descoperirii lui Roch. De aceea faptul de 
care se temea cel mai mult era ca nu cumva nebunia 
parţială a bolnavului său să degenereze într-o nebunie 
generală sau ca vreo criză definitivă să nu-l zdrobească 
împreună cu secretul lui. 

Aceasta era situaţia lui Simon Hart şi misiunea căreia, în 
interesul ţării sale, jertfea întreaga fiinţă. 

Totuşi, în ciuda atâtor decepţii şi necazuri, graţie unei 
constituţii viguroase, sănătatea lui Thomas Roch nu fusese 
compromisă. Mobilitatea sistemului său nervos îi îngăduise 
să reziste la numeroşi factori de distrugere. Inventatorul 
era un om de talie mijlocie, avea un cap puternic, o frunte 
largă, craniul voluminos, părul cărunt, privirea rătăcită 
uneori, dar vie, fixă şi autoritară, ori de câte ori un gând 
dominant făcea să-i strălucească o licărire în ochi, mustaţa 
deasă sub nasul cu nări palpitânde, o gură cu buze strânse, 
ca şi cum s-ar fi închis pentru a nu lăsa să le scape o taină, o 
expresie gânditoare - atitudinea unui om care a luptat 
îndelung şi care e hotărât să lupte încă. 

Astfel era inventatorul Thomas Roch, închis într-unul din 
pavilioanele de la Healthful-House, neavând, poate, 
conştiinţa faptului că era închis, că era încredinţat 
supravegherii inginerului Simon Hart, devenit paznicul 
Gaydon. 

II. 

CONTELE D'ARTIGAS. 

Cine era de fapt acest conte d'Artigas? Un spaniol? 
Numele său părea să indice o asemenea origine. Totuşi, la 
pupa goeletei sale se putea citi în litere de aur numele 
Ebba, a cărui origine este pur norvegiană. Şi dacă cineva l- 
ar fi întrebat pe acest personaj cum se numea căpitanul 
Ebbei, ar fi răspuns - Spade, şeful echipajului - Effrondat, 
iar bucătarul-şef - Helim, toate aceste nume având 
provenienţe ciudat de disparate şi indicând naţionalităţi 
foarte diferite. 


Dacă cineva ar fi examinat înfăţişarea contelui d'Artigas, s- 
ar fi putut opri, oare, la o ipoteză plauzibilă? E greu de 
spus. Deşi culoarea pielii sale, părul foarte negru şi graţia 
atitudinii trădau o origine spaniolă, luată în întregime 
persoana sa nu prezenta, totuşi, caracterele specifice celor 
născuţi în peninsula Iberică. 

Era un bărbat în vârstă de cel mult patruzeci şi cinci de 
ani, destul de înalt şi având o constituţie foarte robustă. 
Mersul lui liniştit şi impunător îi dădea înfăţişarea unui 
nobil hindus, în ale cărui vine ar fi curs sângele unor 
exemplare superbe din Malaezia. Dacă nu era rece din fire, 
în orice caz se silea să pară astfel, cu gesturile sale 
poruncitoare şi cu frazele lui scurte. Limba pe care o 
vorbeau în mod obişnuit el şi echipajul lui era unul din 
dialectele folosite în insulele din Oceanul Indian şi din 
mările învecinate. Este foarte adevărat însă că, ori de câte 
ori, în cursul peregrinărilor sale pe mare, se oprea pe 
litoralul Europei sau al Americii, contele d'Artigas se 
exprima în engleză cu o deosebită uşurinţă, trădându-şi 
originea străină doar printr-un uşor accent. 

Nimeni nu ştia nimic şi nimeni n-ar fi îndrăznit să-i pună 
contelui d'Artigas vreo întrebare cu privire la trecutul său şi 
la diferitele peripeții ale unei existenţe dintre cele mai 
misterioase, nimeni n-ar fi îndrăznit să îl întrebe cum trăia 
în prezent şi ce provenienţă avea averea lui, evident foarte 
mare, o dată ce-i îngăduia să trăiască o viaţă fastuoasă de 
aristocrat; nimeni nu îndrăznea să-l întrebe care era 
reşedinţa sa obişnuită şi nici măcar care era portul de ataş 
al goeletei sale, atât de puţin comunicativ părea. N-ai fi zis 
că omul acesta e în stare să se compromită într-un interviu, 
nici măcar pentru a fi pe placul unor reporteri americani. 

Nu se ştia despre el decât ce se afla din ziarele care 
semnalau prezenţa Ebbei în vreun port şi mai ales în 
porturile de pe coasta de răsărit a Statelor Unite. Într- 
adevăr, goeleta venea aici aproape periodic, ca să se 
aprovizioneze cu toate cele necesare pentru o navigaţie 


îndelungată. Ea făcea nu numai provizii de alimente, adică 
de făină, biscuiţi, bovine şi ovine vii, de vin, bere şi băuturi 
alcoolice, ci totodată provizii de haine, unelte, obiecte de 
lux şi de uz casnic, totul plătit la preţ ridicat, fie în dolari, fie 
în lire sau în alţi bani de provenienţă diferită. 

Urmează de aici că, dacă nu se ştia nimic despre viaţa 
particulară a contelui d'Artigas, în schimb era foarte 
cunoscut în diferitele porturi de pe litoralul american, 
începând cu cele din peninsula Florida şi până la cele din 
Noua Anglie. 

lată de ce nu e cazul să ne mirăm că directorul lui 
Healthful-House se consideră foarte onorat de cererea 
contelui d'Artigas şi că-l primi cu toată graba. 

Goeleta Ebba făcea escală pentru prima dată în portul 
New-Berne. Fără îndoială că numai capriciul proprietarului 
său o adusese la gurile râului Neuze. Căci ce treabă ar fi 
putut avea în acest loc? Să se aprovizioneze? Nu, în 
Pamplico-Sound nu putea găsi resursele oferite de alte 
porturi, cum ar fi Boston, New York, Dover, Savannah, 
Wilmington în Carolina de Nord sau Charleston în Carolina 
de Sud. În acest estuar al râului Neuze, pe piaţa 
neînsemnată din New-Berne, ce mărfuri ar fi putut 
cumpăra contele d'Artigas, ca să aibă prilejul să-şi schimbe 
piaştrii şi bancnotele? Această capitală a comitatului Craven 
numără doar cinci sau şase mii de locuitori. Comerţul ei se 
mărgineşte la exportul de grâne, de porci, de mobilă şi de 
muniții navale. 

În afară de asta, cu câteva săptămâni înainte, în timpul 
unei escale de zece zile la Charleston, goeleta făcuse o 
aprovizionare completă în vederea unui voiaj a cărui 
destinaţie rămânea ca de obicei necunoscută. 

Oare acest personaj enigmatic nu venise decât pentru a 
vizita Healthful-House? Poate că da - şi lucrul acesta n-ar fi 
surprins pe nimeni, pentru că era o instituţie care se 
bucura de o faimă reală şi binemeritată. 


Contele d'Artigas avusese poate şi inspiraţia de a se întâlni 
cu Thomas Roch. Renumele internaţional al inventatorului 
francez ar fi justificat această curiozitate. Un nebun de 
geniu, ale cărui invenţii făgăduiau o revoluţie în metodele 
artei militare moderne! 

În după-amiaza aceea, aşa cum era indicat în cererea lui, 
contele d'Artigas se înfăţişă la poarta sanatoriului 
Healthful-House, întovărăşit de căpitanul Spade, 
comandantul goeletei Ebba. 

În conformitate cu ordinele date, amândoi fură conduşi în 
cabinetul directorului. Acesta îl primi pe contele d'Artigas 
cu multă politeţe, se puse la dispoziţia lui, refuzând să 
cedeze altcuiva cinstea de a-i servi drept călăuză şi primi 
mulţumiri sincere pentru amabilitatea sa. 

În timp ce vizitau sălile comune, precum şi pavilioanele 
particulare ale sanatoriului, directorul nu înceta să facă 
elogiul îngrijirilor acordate bolnavilor, care, după el, erau 
mult superioare celor pe care bolnavii le-ar fi primit în 
sânul familiilor lor. Erau tratamente de lux, repeta 
directorul, tratamente ale căror rezultate însemnaseră 
pentru Healthful-Honse un succes binemeritat. 

Contele d'Artigas, care îl asculta fără să-şi părăsească 
calmul obişnuit, se arăta interesat de această limbuţie 
nesfârşită, pentru a ascunde, probabil, scopul în care 
venise. 

Totuşi, după o oră consacrată plimbării prin spital, se 
crezu îndreptăţit să spună: 

— Nu aveţi oare şi un bolnav despre care s-a vorbit mult în 
ultima vreme, care a contribuit chiar în bună măsură să 
atragă atenţia publică asupra sanatoriului dumneavoastră? 

— Cred că vă referiţi la Thomas Roch, domnule conte? 
Întrebă directorul. 

— Într-adevăr... francezul acela... un inventator, a cărui 
rațiune pare să fie foarte atacată... 

— Da, domnule conte, e grav atacată şi poate că e mai bine 
aşa. După părerea mea, omenirea n-are nimic de câştigat 


de pe urma unor asemenea descoperiri, a căror punere în 
practică sporeşte doar mijloacele de distrugere, oricum 
destul de numeroase... 

— Sunteţi un înţelept, domnule director. În privinţa asta, 
sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Adevăratul 
progres nu trebuie căutat în această direcţie şi consider că 
cei ce se îndreaptă pe acest drum sunt nişte genii 
răufăcătoare. Dar oare Thomas Roch şi-a pierdut în 
întregime folosinţa facultăţilor intelectuale? 

— În întregime? Nu, domnule conte, nu le-a pierdut decât 
în legătură cu acţiunile obişnuite ale vieţii de toate zilele. În 
această direcţie, e lipsit de orice înţelegere şi de orice 
responsabilitate. Totuşi, geniul său de inventator a rămas 
intact şi a supravieţuit degenerescenţei mintale. Dacă 
pretenţiile sale lipsite de orice bun simţ ar fi fost 
satisfăcute, nu mă îndoiesc că din mâinile lui ar fi ieşit într- 
adevăr o nouă armă de distrugere... Dar o astfel de nevoie 
nu se face de loc simțită... 

— Deloc, domnule director - repetă contele d'Artigas şi 
căpitanul Spade păru să fie de aceeaşi părere. 

— De altfel, domnule conte, veţi putea să vă daţi seama 
singur de starea lui. Lată-ne ajunşi în faţa pavilionului în 
care locuieşte Thomas Roch. Dacă internarea sa e foarte 
justificată din punct de vedere al securităţii publice, aceasta 
nu înseamnă că nu e tratat cu toată atenţia meritată, că e 
lipsit de toate îngrijirile necesare stării sale. De altfel, la 
Healthful-House se află la adăpost de orice indiscreţi, care 
ar putea dori... 

Directorul îşi întregi fraza cu o clătinare din cap plină de 
semnificaţii, ceea ce provocă apariţia unui zâmbet abia 
perceptibil pe buzele străinului. 

— Nu-l lăsaţi niciodată singur? Întrebă contele d'Artigas. 

— Nu, domnule conte, niciodată. Un paznic care vorbeşte 
limba franceză şi în care avem perfectă încredere îl 
supraveghează în permanenţă. În cazul că, într-un fel sau 
altul, Roch ar lăsa să-i scape vreo indicație cu privire la 


descoperirea sa, această indicație ar fi înregistrată imediat 
şi am vedea ce putem face cu ea. 

În clipa aceea, contele d'Artigas schimbă o privire scurtă 
cu căpitanul Spade, care răspunse printr-un gest ce părea 
să însemne: am înţeles. De fapt, dacă cineva ar fi observat 
atitudinea căpitanului în cursul acestei vizite, ar fi remarcat 
că cerceta cu o deosebită minuţiozitate acea porţiune a 
parcului care împrejmuia pavilionul nr. 17 şi diferitele 
deschideri care duceau spre el, probabil în vederea 
executării unui plan dinainte stabilit. 

Grădina acestui pavilion era mărginită de zidul 
înconjurător al lui Healthful-House, în afara lui, zidul acesta 
tăia însăşi baza colinei al cărei povârniş se înclina în pantă 
lină până pe malul drept al râului Neuze. 

Pavilionul locuit de Thomas Roch avea doar un parter, 
încheiat cu o terasă în stil italian. Parterul era compus din 
două camere şi o anticameră, cu gratii de fier la ferestre. 
De fiecare parte a locuinţei creşteau arbori frumoşi, 
acoperiţi în momentul acela cu belşug de frunze. În faţă se 
întindeau peluze verzi, proaspete şi catifelate, din care nu 
lipseau nici diferiţi copăcei şi nici flori în culori 
strălucitoare. Toată proprietatea se întindea pe o suprafaţă 
de aproximativ jumătate de acru şi era pusă în exclusivitate 
la dispoziţia lui Thomas Roch, care avea libertatea să 
cutreiere în voie grădina sub supravegherea paznicului. 

Când contele d'Artigas, căpitanul Spade şi directorul 
pătrunseră în acest loc împrejmuit, primul om pe care-l 
zăriră la uşa pavilionului fu paznicul Gaydon. 

Privirea contelui d'Artigas se aţinti numaidecât asupra 
acestui paznic, pe care păru să-l examineze cu o ciudată 
stăruinţă, rămasă neobservată de director. 

Şi totuşi nu se întâmpla pentru prima oară ca nişte străini 
să-l viziteze pe oaspetele pavilionului nr. 17, fiindcă 
inventatorul francez trecea pe bună dreptate drept cel mai 
ciudat bolnav din Healthful-House. 


Dar atenţia lui Gaydon fu atrasă de înfăţişarea originală a 
celor două personaje, a căror naţionalitate n-o cunoştea. E 
drept că numele contelui d'Artigas nu-i era străin, dar 
niciodată nu avusese prilejul să-l întâlnească pe acest bogat 
gentleman în cursul escalelor sale în porturile coastei 
răsăritene şi nu ştia că goeleta Ebba era ancorată în acel 
moment la gura râului Neuze, la poalele colinei lui 
Healthful-House. 

— Gaydon, întrebă directorul, unde-i Thomas Roch? 

— Acolo, răspunse paznicul, arătând cu mâna un om care 
se plimba gânditor în umbra arborilor dindărătul 
pavilionului. 

— Domnul conte d'Artigas a căpătat învoirea să viziteze 
sanatoriul nostru şi n-a vrut să plece mai înainte de a-l 
vedea pe Thomas Roch, despre care s-a vorbit atât de mult 
în ultima vreme. 

— Şi despre care s-ar vorbi încă şi mai mult, interveni 
contele d'Artigas, dacă guvernul federal n-ar fi avut grijă 
să-l închidă în această casă de sănătate. 

— A fost o măsură necesară, domnule conte. 

— Într-adevăr e necesară, domnule director, e mai bine ca 
taina acestui inventator să dispară o dată cu el, pentru 
liniştea întregii lumi. 

Gaydon îl privi pe contele d'Artigas, apoi, fără să rostească 
o singură vorbă, o luă înaintea celor doi străini, 
îndreptându-se spre un tufiş din fundul grădinii. 

După câţiva paşi, vizitatorii se pomeniră în faţa lui Thomas 
Roch. 

Inventatorul nu-i văzuse venind şi s-ar putea presupune 
că nici când oaspeţii se aflau la o mică distanţă de el nu le 
observă prezenţa. 

Între timp, fără să dea loc la nici un fel de bănuială, 
căpitanul Spade nu înceta să cerceteze locul în care se afla 
pavilionul nr. 17, la poalele parcului lui Healthful-House. 
După ce urcă aleile în pantă, deosebi cu uşurinţă vârfurile 
unor catarge care se zăreau dincolo de zidul împrejmuitor. 


Îi fu de ajuns să arunce o singură privire într-acolo, ca să îşi 
dea seama că erau catargele goeletei Ebba şi putu să se 
asigure astfel că, în partea asta, zidul se întindea de-a 
lungul malului drept al râului Neuze. 

Între timp, contele d'Artigas îl cerceta cu privirea pe 
inventatorul francez. Îşi dădu seama că era un om voinic 
încă, sănătatea sa nu părea să fi suferit de pe urma 
internării care dura de peste un an şi jumătate. Dar 
atitudinea sa ciudată, gesturile incoerente, privirea rătăcită 
şi lipsa de interes faţă de tot ce se întâmpla în jurul lui 
trădau prea bine o desăvârşită stare de inconştienţă şi o 
serioasă scădere a facultăţilor mintale. 

Thomas Roch se aşezase tocmai pe o bancă şi, cu vârful 
unui beţişor pe care-l ţinea în mâini, desena pe nisipul aleii 
profilul unei fortificaţii. Apoi îngenunchie şi începu să 
clădească mici forme de nisip care înfăţişau în mod vădit 
nişte bastioane. După ce rupse câteva frunze dintr-un 
arbust din apropiere, Roch le fixă pe vârfurile acestor forme 
de nisip, asemenea unor steaguri mici, procedând cu multă 
seriozitate şi fără să se preocupe cât de cât de cei care-l 
priveau. 

Era un joc de copii, dar un copil n-ar fi avut această 
gravitate. 

— E cu desăvârşire nebun? Întrebă contele d'Artigas, 
care, în ciuda impasibilităţii sale obişnuite, păru oarecum 
dezamăgit. 

— V-am prevenit, domnule conte, că nu se poate scoate 
nimic de la el, răspunse directorul. 

— Dar n-ar putea cel puţin să ne acorde oarecare atenţie? 

— Cred că ar fi cam greu să-l convingem. Directorul se 
întoarse către paznic şi-i spuse: 

— Întreabă-l ceva, Gaydon, poate că, dacă-ţi aude vocea, 
are să-ţi răspundă. 

— Fiţi sigur că are să-mi răspundă, domnule director, 
spuse Gaydon. 

Apoi atinse umărul bolnavului: 


— Thomas Roch... spuse el, cu un glas destul de blând. 

Acesta înălţă capul şi, cu siguranţă, dintre toate 
persoanele care erau de faţă, nu-l văzu decât pe paznic, 
deşi contele d'Artigas şi căpitanul Spade, care se 
apropiaseră, alcătuiau împreună cu directorul un cerc în 
jurul său. 

— Thomas Roch, spuse Gaydon în engleză, iată nişte 
străini care au vrut să te vadă. Se interesează de sănătatea 
dumitale... de munca dumitale... 

Ultimul cuvânt fu singurul care păru să-l scoată pe 
inventator din nepăsarea lui obişnuită. 

— Ce lucrez? Spuse el tot în engleză, pe care o vorbea ca 
şi cum ar fi fost limba sa maternă. 

Apoi, luând o pietricică între arătător şi degetul mare, pe 
care le îndoi, aşa cum un ştrengar ar fi luat între degete o 
bilă, o zvârli în direcţia formelor de nisip, lovi una dintre ele 
şi o dărâmă. Un strigăt de bucurie îi scăpă printre buze. 

— La pământ! Bastionul e la pământ! Explozibilul meu a 
distrus totul dintr-o singură lovitură! 

Thomas Roch se ridicase şi o flacără de triumf îi strălucea 
în ochi. 

— Vedeţi, spuse directorul, adresându-se contelui 
d'Artigas, gândul invenţiei nu-l părăseşte niciodată... 

— Şi va muri o dată cu el! Afirmă paznicul. 

— Spune-mi, Gaydon, nu l-ai putea convinge să vorbească 
despre Fulgurator? 

— Dacă-mi porunciţi, domnule director, voi încerca... 

— Da, îţi poruncesc; cred că asta l-ar putea interesa pe 
contele d'Artigas. 

— Da, într-adevăr, răspunse contele d'Artigas, fără ca 
expresia rece a feţei sale să trădeze sentimentele care-l 
frământau. 

— Trebuie să vă previn că risc să provoc o nouă criză, 
observă paznicul. 

— Poţi să întrerupi convorbirea când ai să găseşti de 
cuviinţă. Spune-i lui Thomas Roch că un străin doreşte să 


trateze cu el cumpărarea Fulguratorului... 

— Dar nu vă temeţi că taina i-ar putea scăpa? Replică 
contele d'Artigas. 

Cuvintele acestea fură rostite cu atâta însufleţire, încât 
Gaydon nu îşi putu stăpâni o privire bănuitoare, care însă 
nu păru să-l neliniştească pe acest personaj impenetrabil. 

— N-avem de ce să ne temem, răspunse el, nici o 
făgăduială nu va smulge taina din gura lui Thomas Roch. 

Atâta timp cât nu va avea în mână milioanele pe care le 
cere... 

— Nu le-am adus cu mine, răspunse liniştit contele 
d'Artigas. Gaydon se întoarse către pacientul lui, şi, aşa 
cum procedase şi prima oară, îi atinse umărul şi-i spuse: 

— Thomas Roch, străinii aceştia au de gând să cumpere 
invenţia dumitale. 

Thomas Roch se ridică în picioare. 

— Invenţia mea? Strigă el. Explozibilul! Focosul meu? 

O însufleţire crescândă arăta foarte bine cât de iminentă 
era criza aceea de care vorbise Gaydon şi pe care o 
dezlănţuiau totdeauna întrebări de acest fel. 

— Cât vreţi să-mi daţi pe ea? Cât? Continuă Thomas Roch. 
Nici un motiv nu-i împiedica să-i promită o sumă, oricât ar fi 
fost ea de colosală. 

— Cât... cât? Repeta Roch. 

— Zece milioane de dolari, răspunse Gaydon. 

— Zece milioane? Strigă Thomas Roch. Zece milioane... un 
fulgurator a cărui putere e de zece milioane de ori mai 
mare decât tot ce s-a construit până acum? Zece milioane? 
Un proiectil autopropulsat, care, explodând, poate să-şi 
extindă puterea de distrugere pe o suprafaţă de zece mii de 
metri pătraţi! Zece milioane? Singurul focos în stare să-i 
provoace explozia! Dar nici cu toate bogăţiile lumii nu s-ar 
putea cumpăra taina armei mele şi, decât s-o cedez pentru 
preţul ăsta, prefer să-mi tai limba cu dinţii! Zece milioane 
pentru o invenţie care valorează un miliard... un miliard... 
un miliard! 


Roch dovedea că este într-adevăr un om lipsit de orice 
noţiune a lucrurilor, când era vorba să duci tratative cu el. 
Dacă Gaydon i-ar fi oferit zece miliarde, nebunul ăsta i-ar fi 
cerut şi mai mult. 

Contele d'Artigas şi căpitanul Spade nu încetaseră să-l 
observe de la începutul crizei - contele îşi păstrase calmul, 
deşi fruntea i se posomorâse, în timp ce căpitanul clătina 
din cap cu aerul omului care spune: „într-adevăr, nu-i nimic 
de făcut cu nenorocitul ăsta”! 

De altfel, Roch o luase la fugă şi acum străbătea în goană 
grădina, strigând cu o voce sugrumată de furie: 

— Miliarde... miliarde! 

Adresându-se directorului, Gaydon îi spuse: 

— V-am prevenit că va fi aşa! 

Apoi, porni în urma bolnavului, îl ajunse din urmă, îl apucă 
de braţ şi, fără să întâmpine nici o rezistenţă, îl aduse 
înapoi spre pavilion, a cărui uşă se închise numaidecât după 
aceea. 

Contele d'Artigas rămase singur cu directorul, în timp ce 
căpitanul Spade străbătea pentru ultima oară grădina, de-a 
lungul zidului din partea de jos a clădirii. 

— N-am exagerat, domnule conte, declară directorul. E 
limpede că boala lui Thomas Roch progresează zilnic. După 
mine, putem spune de pe acum că nebunia lui e incurabilă. 
Chiar dacă i s-ar pune la dispoziţie toţi banii pe care-i cere, 
tot nu s-ar putea scoate nimic de la el. 

— E foarte probabil, răspunse contele d'Artigas, şi totuşi, 
deşi pretenţiile lui financiare merg până la absurd, nu e mai 
puţin adevărat că a inventat o armă a cărei putere este, ca 
să spun aşa, nelimitată... 

— Asta e părerea celor competenţi, domnule conte. Dar 
descoperirea lui va dispărea în curând o dată cu el, în 
cursul uneia din crizele care devin din ce în ce mai 
puternice şi din ce în ce mai dese. În curând, până şi 
interesul material, singurul mobil care pare să fi 
supravieţuit în sufletul său, va dispărea... 


— Poate că singurul mobil care va supravieţui va fi ura! 
Murmură contele d'Artigas, în timp ce căpitanul Spade se 
apropia de poarta grădinii, ca să-l întâmpine. 

III. 

O DUBLĂ RĂPIRE. 

O jumătate de oră mai târziu, contele d'Artigas şi căpitanul 
Spade mergeau pe drumul mărginit de fagi seculari, care 
desparte Healthful-House de malul drept al râului Neuze. 
Directorul se declarase foarte onorat de vizita lor, ei îi 
mulţumiseră la rândul lor pentru primirea amabilă ce le 
rezervase. O sută de dolari, destinaţi personalului de 
serviciu al sanatoriului, dovedeau cât de generoase erau 
sentimentele contelui d'Artigas. Nu mai încăpea îndoială că, 
pentru cine apreciază distincţia cuiva după generozitatea 
lui, contele era un străin foarte distins. 

După ce ieşiră pe poarta care închide Healthful-House la 
jumătatea povârnişului colinei, contele d'Artigas şi 
căpitanul Spade dădură ocol zidului împrejmuitor, a cărui 
înălţime putea descuraja orice încercare de escaladare. 

Contele era dus pe gânduri şi, ca de obicei, tovarăşul lui 
aştepta să i se adreseze cuvântul. 

Contele d'Artigas nu se hotări s-o facă decât în clipa când, 
oprindu-se în drum, putu să măsoare cu privirea creasta 
zidului, îndărătul căruia se ridica pavilionul 17. 

— Ai avut timp să te familiarizezi cu locurile? Întrebă el. 

— Da, domnule conte, răspunse căpitanul Spade, stăruind 
asupra titlului pe care-l acorda străinului. 

— Nu ţi-a scăpat nimic? 

— Nimic din ce era necesar să ştiu. Cum e situat îndărătul 
acestui zid, la pavilion se poate ajunge cu uşurinţă şi, dacă 
proiectele dumneavoastră au rămas aceleaşi... 

— Aceleaşi, Spade. 

— În ciuda dezechilibrului mintal de care suferă Thomas 
Roch? 

— Da, în ciuda lui şi dacă izbutim să-l răpim. 


— Asta e treaba mea. La căderea nopţii, voi pătrunde în 
parcul lui Healthful-House, apoi în curtea pavilionului, fără 
să fiu zărit de nimeni. 

— Pe poarta de intrare? 

— Nu... pe aici. 

— Dar în partea asta e zidul şi după ce-l treci, cum ai să-l 
sari iar, cu 'Thomas Roch cu tot? Dacă nebunul începe să 
strige? Dacă opune vreo rezistenţă? Dacă paznicul lui dă 
alarma? 

— Nu vă temeţi de aşa ceva... N-avem decât să intrăm, şi 
să ieşim pe poarta asta. 

Căpitanul Spade arătă spre o portiţă mică, la câţiva paşi 
depărtare, portiţă în zidul împrejmuitor, folosită fără 
îndoială numai de personalul de serviciu, când trebuia să 
coboare pe marginea râului Neuze. 

— Pe aici, reluă căpitanul Spade, vom putea intra în parc, 
Chiar şi fără a fi nevoiţi să folosim o scară. 

— Dar poarta asta e încuiată. 

— Se va descuia. 

— Dar nu e zăvorâtă din interior? 

— Am tras zăvoarele în timp ce mă plimbam prin grădină 
şi directorul n-a băgat de seamă. 

Contele d'Artigas se apropie de portiţă şi spuse: 

— Cum ai s-o descui? 

— Asta-i cheia, răspunse căpitanul Spade. 

Şi-i arătă o cheie pe care o scosese din broască, după ce 
trăsese zăvoarele. 

— Cum nu se poate mai bine, Spade, spuse contele 
d'Artigas. E foarte probabil că răpirea nu va prezenta nici o 
dificultate. Să ne întoarcem la bord. Pe la ora opt, după 
căderea nopţii, una din bărci te va aduce aici cu încă cinci 
oameni. 

— Da... cu cinci oameni, răspunse căpitanul Spade, îmi 
ajung atâţia, chiar pentru cazul că paznicul va da alarma şi 
că va trebui să ne descotorosim de el. 


— Să vă descotorosiţi... răspunse contele d'Artigas. Bine, 
fie, dacă este neapărat necesar. Dar aş prefera să puneţi 
mâna pe acest Gaydon şi să-l aduceţi la bordul Ebbei. Cine 
ştie dacă nu a şi surprins până acum o parte din taina lui 
Thomas Roch? 

— Într-adevăr. 

— Şi apoi, Thomas Roch s-a obişnuit cu el şi sunt hotărât 
să nu-i schimb cu nimic obiceiurile. 

Contele d'Artigas întovărăşi acest răspuns cu un surâs 
destul de semnificativ pentru ca Spade să nu mai aibă nici o 
îndoială în privinţa rolului rezervat supraveghetorului de la 
Healtful-House. 

Aşadar, planul acestei duble răpiri era hotărât şi părea să 
aibă sorţi de izbândă. 

Afară doar dacă în cele două ore care mai rămâneau până 
la lăsarea serii, cineva n-ar fi observat că lipsea cheia din 
poarta parcului şi că zăvoarele fuseseră trase, căpitanul 
Spade şi oamenii lui erau siguri că vor putea, pătrunde în 
interiorul parcului din Healthful-House. 

Trebuie să menţionăm de altfel că, exceptând pe Thomas 
Roch, care era obiectul unei supravegheri speciale, ceilalţi 
bolnavi ai sanatoriului nu erau supuşi la vreo măsură de 
acest gen. Ei locuiau în pavilioanele sau în camerele 
clădirilor principale, situate în partea superioară a parcului. 

Totul îndreptăţea speranţa că Thomas Roch şi paznicul 
Gaydon, surprinşi separat şi împiedicaţi să opună o 
rezistenţă serioasă sau să strige după ajutor, vor cădea 
victime răpirii pe care avea s-o încerce căpitanul Spade în 
folosul contelui d'Artigas. 

Străinul şi tovarăşul său se îndreptară spre un mic golf 
unde-i aştepta una din bărcile de pe Ebba. Goeleta 
ancorase la o distanţă de vreo patru sute de metri, velele 
sale erau strânse în învelitoarele lor gălbui, iar verigile 
adunate şi ele reglementar, aşa cum se obişnuieşte pe 
bordurile iahturilor de agrement. Nici un pavilion nu era 
înălţat la pupa. În vârful catargului mare flutura doar o 


flamură roşie, uşoară, pe care briza de răsărit, pe cale să se 
potolească, abia o desfăşura. 

Contele d'Artigas şi căpitanul Spade urcară în barcă. 
Câteva clipe mai târziu, loviturile celor patru vâsle îi duseră 
până la goeleta, pe puntea căreia cei doi urcară pe o scară 
laterală. 

Contele d'Artigas se îndreptă numaidecât spre cabina sa 
de la pupa, în timp ce căpitanul Spade porni spre prova, 
pentru a da ultimele ordine. 

Ajuns în faţa deschizăturii de la prova, se aplecă deasupra 
marginii tribordului şi căută din ochi un obiect care plutea 
la suprafaţa apei, la o depărtare de câteva braţe. 

Era o geamandură de dimensiuni mici, care tresărea în 
freamătul refluxului Neuzei. 

Noaptea se lăsa încet. Spre malul stâng al râului şerpuitor, 
silueta nehotărâtă a oraşului New-Berne începea să se 
topească în întuneric. Casele se profilau în negru pe 
orizontul tăiat încă de o lungă dâră de foc la marginea de 
vest a norilor. În partea cealaltă, culoarea cerului se 
estompa în aburi deşi. Dar nu s-ar fi zis că avea să plouă, 
căci aburii aceia pluteau în zonele ridicate ale cerului. 

Pe la orele şapte, primele lumini ale oraşului licăriră la 
diferite etaje ale caselor, în timp ce luminile cartierelor 
situate mai jos, înspre râu, se reflectau în lungi zig-zaguri, 
tremurând uşor deasupra malurilor, căci briza se liniştea o 
dată cu lăsarea serii. Bărcile de pescari se întorceau uşurel, 
îndreptându-se spre micile golfuri ale portului, unele din ele 
căutând, cu velele întinse, o ultimă boare de vânt, altele 
împinse de vâslele ale căror lovituri seci şi ritmate se 
auzeau până în depărtare. Două stimere trecură, aruncând 
limbi de scântei prin ambele lor coşuri, încununate de un 
fum negru şi bătând apa cu paletele roţilor lor puternice, în 
timp ce cumpăna maşinii se ridica şi se cobora deasupra 
spardecului, nechezând ca un monstru marin. 

La orele opt, contele d'Artigas se ivi din nou pe puntea 
goeletei, întovărăşit de un personaj în vârstă de vreo 


cincizeci de ani, căruia îi spuse: 

— A sosit timpul, Serko... 

— Mă duc să-l anunţ pe Spade, răspunse Serko. Căpitanul 
se apropie de ei. 

— Pregăteşte-te de plecare, îi spuse contele d'Artigas. 

— Suntem gata. 

— Ai grijă ca nimeni să nu miroase ceva la Healthful-House 
şi să nu-şi poată închipui că Thomas Roch şi paznicul lui au 
fost duşi pe bordul Ebbei. 

— Unde, de altfel, nimeni nu i-ar găsi, chiar dac-ar veni să- 
i caute, adăugă Serko. 

Şi ridică din umeri, râzând cu voie bună. 

— "Totuşi, e mai bine să nu trezim nici un fel de bănuieli, 
răspunse contele d'Artigas. 

Barca era gata. Căpitanul Spade şi cinci oameni luară loc 
în ea. Patru dintre ei puseră mâna pe vâsle. Al cincilea, şeful 
echipajului, Effrondat, care trebuia să rămână de pază în 
barcă, se instala la cârmă, lângă căpitanul Spade. 

— Noroc, Spade! Strigă Serko zâmbind. Ai grijă să faci 
treaba fără zgomot, ca un îndrăgostit care-şi răpeşte iubita. 

— Bine... Numai Gaydon să nu... 

— Avem nevoie şi de Roch, şi de Gaydon, spuse contele 
d'Artigas. 

— Am înţeles! Răspunse căpitanul Spade. Barca porni şi 
marinarii o urmăriră cu privirea, până când se făcu 
nevăzută în întuneric. 

Trebuie să menţionăm că, în aşteptarea oamenilor săi, 
Ebba nu făcu nici un fel de pregătiri de plecare. Probabil că 
nu avea de gând să ridice ancora din New-Berne după 
răpirea celor doi. Şi, la drept vorbind, cum ar fi putut să 
ajungă în larg? În văzduh nu se mai simţea nici o suflare a 
brizei şi peste o jumătate de oră valul de maree înaltă avea 
să fie simţitor la mai multe mile în amont pe Neuze. Lată de 
ce goeleta nu se lăsă perpendicular pe ancoră. 

Ancorată la o depărtare de patru sute de metri de țărm, 
Ebba s-ar fi putut apropia şi mai mult de el, având totuşi 


încă cincisprezece sau douăzeci de picioare de apă sub ea, 
ceea ce ar fi înlesnit îmbarcarea, în clipa în care barca s-ar 
fi pregătit s-o acosteze. Dacă această manevră nu se 
efectuase, însemna că d'Artigas avea motive să n-o 
poruncească. 

Distanţa până la mal fu străbătută în câteva minute şi 
barca trecu neobservată. 

Malul era pustiu; pustiu era şi drumul, care, la umbra unor 
fagi bătrâni, mergea de-a lungul parcului lui Healthful- 
House. 

O ancoră mică fu azvârlită pe țărm şi înţepenită solid. 
Căpitanul Spade şi cei patru marinari debarcară, îl lăsară în 
urma lor pe şeful echipajului şi se făcură nevăzuţi sub bolta 
întunecată a copacilor. Odată ajunşi în faţa zidului care 
împrejmuia parcul, Spade se opri şi oamenii lui se înşiruiră 
de o parte şi de alta a portiţei. 

După ce căpitanul Spade luă aceste măsuri de precauţie, 
nu-i mai rămânea decât să introducă cheia în broască şi să 
împingă poarta, cu condiţia totuşi ca nu cumva unul din 
servitorii sanatoriului, observând că nu era încuiată ca de 
obicei, să n-o fi zăvorât pe dinăuntru. 

În cazul acesta, răpirea ar fi fost grea, admițând chiar că 
s-ar fi putut escalada creasta zidului. 

Căpitanul Spade îşi lipi mai întâi urechea de poartă. 

Nu se auzea nici un zgomot de paşi în parc, nici o forfotă 
în jurul pavilionului nr. 17. În ramurile fagilor care 
mărgineau drumul nu se mişca nici o frunză. Pretutindeni 
domnea liniştea înăbuşită a stepei în nopţile fără briză. 

Căpitanul Spade scoase cheia din buzunar şi o strecură în 
broască. Limba se răsuci şi, împinsă uşor, poarta se 
deschise dinafară înăuntru. 

Aşadar, lucrurile rămăseseră în aceeaşi stare în care le 
lăsaseră vizitatorii sanatoriului. 

Căpitanul Spade pătrunse în curte, asigurându-se mai 
întâi că nimeni nu se afla în apropierea pavilionului; 
marinarii intrară în urma lui. 


Poarta fu pur şi simplu împinsă în chenarul ei, ceea ce 
avea să îngăduie căpitanului şi marinarilor să iasă repede 
din parc. 

În partea aceea umbrită de arbori înalţi şi presărată de 
tufişuri era atâta întuneric, încât ar fi fost greu să 
deosebeşti pavilionul, dacă una din ferestrele lui n-ar fi fost 
puternic luminată. 

Fără îndoială că era fereastra camerei ocupată de Thomas 
Roch şi de paznicul Gaydon, dat fiind că acesta nu se mişca 
nici ziua, nici noaptea de lângă bolnavul încredinţat 
supravegherii sale. lată de ce căpitanul Spade se aştepta 
să-l găsească în pavilion. 

Cei patru oameni şi el însuşi înaintară cu băgare de 
seamă, atenţi ca nu cumva, lovind vreo piatră cu piciorul 
sau strivind vreo creangă, să nu facă un zgomot care să le 
trădeze prezenţa. Aşadar, se îndreptară spre pavilion, în 
aşa fel încât să ajungă în faţa uşii laterale, în apropierea 
căreia fereastra strălucea, dincolo de faldurile perdelelor. 
Dar dacă uşa aceasta era încuiată, cum aveau să pătrundă 
în camera lui Thomas Roch? Era o problemă pe care 
căpitanul Spade şi-o pusese, desigur. Cum nu avea o cheie 
cu care ar fi putut să descuie, nu va fi oare necesar să 
spargă unul din geamurile ferestrei, s-o deschidă dintr-o 
singură lovitură, să se năpustească în cameră, să-l 
surprindă pe Gaydon printr-un atac neaşteptat, să-l 
împiedice să strige după ajutor? Într-adevăr, cum puteau 
proceda altfel? 

Totuşi, această lovitură prezenta oarecari primejdii. 
Căpitanul Spade îşi dădea perfect seama de acest lucru, 
fiind un om care, de obicei, era mai curând viclean decât 
violent. 

Dar n-avea de ales. De altfel, esenţialul era să-l răpească 
pe Thomas Roch şi pe Gaydon o dată cu el, conform 
dorințelor contelui d'Artigas; operaţia trebuia înfăptuită cu 
orice preţ. 


Când ajunse sub fereastra pavilionului, căpitanul Spade se 
ridică în vârful picioarelor şi, printr-o crăpătură a 
perdelelor, putu să cuprindă cu privirea interiorul camerei. 

Gaydon se afla acolo, lângă Thomas Roch, a cărui criză 
continuase după plecarea contelui d'Artigas. Criza aceasta 
cerea îngrijiri speciale şi paznicul le dădea bolnavului după 
indicaţiile unui al treilea personaj. 

Era unul din medicii casei de sănătate, trimis imediat de 
director la pavilionul 17. Evident că prezenţa acestui medic 
avea să complice situaţia şi să îngreuneze răpirea. 

Thomas Roch era întins, îmbrăcat, pe un şezlong. În clipa 
aceea, părea destul de calm. Criza, care scădea încetul cu 
încetul din intensitate, avea să fie urmată de câteva ore de 
toropeală şi apoi de somn. 

În clipa în care căpitanul Spade se înălţase până la 
marginea ferestrei, medicul se pregătea să se retragă. 
Trăgând cu urechea, îl puteai auzi declarându-i lui Gaydon 
că noaptea va trece fără nici un alt accident şi că nu va fi 
cazul să mai intervină o dată. 

După ce spuse acestea, medicul se îndreptă spre uşă - nu 
trebuie să uităm că ea se deschidea lângă fereastra aceea 
în faţa căreia aşteptau căpitanul Spade şi oamenii săi. Dacă 
nu se ascundeau, dacă n-aveau grijă să se ghemuiască 
îndărătul tufişurilor din apropierea pavilionului, ar fi putut 
fi zăriţi nu numai de medic, ci şi de paznicul care se 
pregătea să-l însoţească. 

Mai înainte ca cei doi să-şi fi făcut apariţia pe peron, 
căpitanul Spade făcu un semn şi marinarii se împrăştiară, în 
timp ce el însuşi se aruncă la pământ, la picioarele zidului. 

Din fericire, lampa rămăsese în cameră şi nu riscau să fie 
trădaţi de vreo rază de lumină. 

Pregătindu-se să se despartă de Gaydon, medicul se opri 
pe prima treaptă şi spuse: 

— Asta a fost una din crizele cele mai serioase prin care a 
trecut bolnavul nostru! Ar fi de-ajuns încă două sau trei de 


acelaşi fel ca să-şi piardă şi bruma de judecată ce i-a mai 
rămas. 

— Păi atunci, răspunse Gaydon, de ce nu se hotărăşte 
directorul să interzică străinilor vizitarea acestui pavilion? 
Starea în care l-aţi găsit azi pe bolnavul nostru se datoreşte 
unui oarecare conte d'Artigas şi lucrurilor despre care a 
vorbit cu Thomas Roch. 

— Ai dreptate, am să-i atrag atenţia directorului asupra 
acestei chestiuni, răspunse medicul. 

Cobori treptele peronului şi Gaydon îl întovărăşi până la 
capătul aleii în pantă, după ce lăsase întredeschisă uşa 
pavilionului. 

Când cei doi se depărtară la o distanţă de vreo douăzeci 
de paşi, căpitanul Spade se ridică în picioare şi marinarii se 
apropiară de el. 

Nu era oare indicat să profite de o împrejurare pe care le- 
o oferea întâmplarea, să pătrundă în cameră, să-l înşface pe 
Thomas Roch, care în clipa aceea era pe jumătate cufundat 
în somn, apoi să aştepte întoarcerea lui Gaydon ca să pună 
mâna şi pe el? 

Dar îndată ce paznicul ar fi constatat dispariţia lui Thomas 
Roch, sar fi repezit să-l caute, ar fi strigat după ajutor, ar fi 
dat alarma. Medicul s-ar fi întors numaidecât... Personalul 
din Healthful-House ar fi fost în picioare... Căpitanul Spade 
n-ar fi avut timp să ajungă până la poarta sanatoriului, să 
iasă din parc, s-o închidă în urma lui. 

De altfel, nu mai avu răgaz să reflecteze asupra acestei 
idei. Un zgomot de paşi răsuna pe nisip şi anunţa 
întoarcerea lui Gaydon. Cel mai nimerit era să se repeadă 
asupra lui, să-i înăbuşe strigătele fără a-i lăsa timp să dea 
alarma şi să-l împiedice să se apere. Patru oameni, la nevoie 
chiar cinci, puteau cu uşurinţă să-i înfrângă rezistenţa şi să- 
| târască afară din parc. Cât despre răpirea lui Thomas 
Roch, nu avea să prezinte nici o dificultate, deoarece bietul 
nebun nici nu-şi va da seama ce se petrece cu el. 


Între timp, Gaydon ocolise tufişul, şi se îndrepta spre 
peron. Dar în clipa în care punea piciorul pe prima treaptă, 
cei patru marinari se repeziră asupra lui, îl trântiră la 
pământ fără a-i fi îngăduit să scoată un singur strigăt, îi 
înfundară în gură un căluş făcut dintr-o batistă, îi acoperiră 
ochii cu o cârpă şi-i legară braţele şi picioarele atât de 
strâns, încât îl transformară într-un corp inert. 

Doi dintre oameni rămaseră alături de el, în timp ce Spade 
şi ceilalţi intrau în cameră. 

După cum se aştepta căpitanul, în starea în care se afla 
Thomas Roch, zgomotul nu izbutise măcar să-l scuture din 
toropeală. Întins pe şezlong, cu ochii închişi, inventatorul 
putea fi luat drept mort, dacă n-ar fi respirat cu zgomot. 
Spade nu găsi că era absolut necesar să-l lege, nici să-i 
pună căluş. Era de-ajuns ca unul din cei doi oameni să-l 
apuce de picioare şi celălalt de cap ca să-l conducă până la 
barca păzită de şeful de echipaj. Lucrul acesta se făcu într-o 
clipă. 

Ultimul care ieşi din cameră fu căpitanul Spade, după ce 
avu grijă să stingă lampa şi să închidă uşa îndărătul lui. În 
felul acesta, era de aşteptat ca răpirea să fie descoperită 
abia a doua zi şi în nici un caz mai înainte de primele ore 
ale dimineţii. 

Pentru transportul lui Gaydon, care avu loc fără nici o 
dificultate, se procedă la fel. Ceilalţi doi oameni îl ridicară, 
coborând prin grădină, ocolind tufişurile, apoi se îndreptară 
spre zidul împrejmuitor. 

În această porţiune a parcului, totdeauna pustie, 
întunericul se făcea tot mai dens. De cealaltă parte a colinei 
nu se mai puteau vedea luminile clădirilor din nordul 
parcului şi ale celorlalte pavilioane ale sanatoriului. 

Ajuns în faţa porţii, căpitanul Spade se mulţumi s-o tragă 
spre el. 

Primii ieşiră oamenii care-l duceau pe gardian. După ei 
veneau ceilalţi, purtându-l pe braţe pe Thomas Roch. În 
cele din urmă ieşi şi căpitanul Spade, care încuie poarta cu 


cheia, hotărât s-o arunce în apele râului Neuze, de îndată 
ce vor fi ajuns la barcă. 

Nu întâlniră pe nimeni nici în drum şi nici pe mal. 

După ce făcură douăzeci de paşi, dădură peste Effrondat, 
şeful de echipaj, care aştepta sprijinit de povârnişul colinei. 

Thomas Roch şi Gaydon fură instalaţi la pupa bărcii, în 
care luară loc căpitanul Spade şi marinarii. 

— Aruncă ancora şi hai, repede! Porunci căpitanul Spade 
şefului de echipaj. 

Acesta execută ordinul, apoi, dându-şi drumul pe 
povârnişul abrupt al malului, sări în barcă, împingând-o 
spre larg. 

Cele patru vâsle începură să lovească apa şi barca se 
îndreptă spre goeletă. Un foc care licărea în vârful 
catargului de la prova arăta locul unde aceasta era 
ancorată şi, cu douăzeci de minute mai devreme, se 
legănase în bătaia valului. 

Câteva clipe după aceea, barca se afla bord la bord cu 
goeleta. 

Contele d'Artigas se sprijinea de marginea punţii, lângă 
scara laterală. 

— S-a făcut, Spade? Întrebă el. 

— S-a făcut. 

— Ai pus mâna pe amândoi? 

— Pe amândoi, şi pe paznic, şi pe cel păzit. 

— Nimeni nu bănuieşte ceva la Healthful-House? 

— Nimeni. 

Era greu de presupus că Gaydon, cu urechile şi ochii 
legaţi, ar fi putut recunoaşte vocea contelui d'Artigas sau 
pe aceea a căpitanului Spade. 

În afară de asta, trebuie să semnalăm şi faptul că nici 
Thomas Roch, nici el nu fură transportaţi numaidecât pe 
bordul goeletei. Se stârni o forfotă de-a lungul corpului 
vasului. Abia după o jumătate de oră Gaydon, care-şi 
păstrase tot sângele rece se simţi ridicat, apoi coborât iar în 
fundul calei. 


Răpirea fiind săvârşită, s-ar fi zis că Ebba avea să ridice 
ancora şi apoi să coboare apele estuarului, să străbată prin 
Pamplico-Sound şi să pornească în larg. Totuşi, niciuna din 
manevrele care întovărăşesc plecarea unui vas, nu avu loc 
la bord. 

Nu era deci primejdios ca goeleta să rămână în acelaşi loc, 
după dubla răpire care avusese loc în seara aceea? Contele 
d'Artigas îşi ascunsese oare atât de bine prizonierii, încât 
să-i ferească de a fi descoperiţi, în cazul că Ebba, a cărei 
prezenţă în apropierea lui Healthful-House trebuia să pară 
suspectă, ar fi fost vizitată de agenţii din New-Berne? 

În orice caz, o oră după întoarcerea bărcii, în afară de 
oamenii de cart întinşi la prova, toată lumea, adică echipajul 
în cabina lui, contele d'Artigas, Serko şi căpitanul Spade în 
cabinele lor - da, toată lumea dormea pe bordul goeletei, 
nemişcată în apele liniştite ale estuarului Neuzei. 

IV. 

GOELETA EBBA. 

Ebba îşi începu pregătirile de plecare abia a doua zi 
dimineaţa, dar fără să manifeste nici o grabă. De la capătul 
cheiului din New-Berne se putu vedea că, după spălarea 
punţii, sub conducerea nostromului3 Effrondat, echipajul 
desfăcea velele din tocuri, desfăcea şi gârbacele, pregătea 
otgoanele şi înălța bărcile în vederea plecării. 

La ora opt dimineaţa, contele d'Artigas nu se arătase încă. 
Nici tovarăşul său, inginerul Serko - acesta era numele sub 
care era cunoscut pe bord - nu ieşise încă din cabină. Cât 
despre căpitanul Spade, acesta dădea marinarilor diferite 
ordine, care arătau că plecarea va avea loc numaidecât. 

Ebba era un iaht foarte potrivit pentru cursă, deşi nu 
participase niciodată la concursurile care aveau loc în 
America de Nord şi în Regatul-Unit. Catargele sale înalte, 
suprafaţa velaturii, felul în care erau încrucişate vergile pe 
arbori, pescajul care-i asigura o mare stabilitate chiar când 
îşi desfăşura toate pânzele, formele sale zvelte la prova şi 
fine la pupa, liniile perfect desenate, totul dovedea că e un 


vas foarte rapid şi ţinând bine marea, în stare să reziste la 
cele mai mari furtuni. 

Într-adevăr, în plină bătaie a vântului, pe briză puternică, 
goeleta Ebba putea cu uşurinţă să facă douăsprezece mile 
pe oră. 

E drept că vasele cu pânză sunt totdeauna supuse 
capriciilor atmosferei. Când începe o perioadă de calm, 
vasele acestea trebuie să se resemneze şi să rămână pe loc. 
lată de ce, deşi calităţile lor nautice sunt superioare 
însuşirilor iahturilor cu aburi, ele nu reprezintă niciodată 
garanţiile pe care aburul le conferă celor din urmă. 

De aici s-ar părea că, dacă ne gândim bine, superioritatea 
e de partea navelor care unesc avantajele velelor cu cele 
ale elicei. Se vede, totuşi, că nu aceasta era părerea 
contelui d'Artigas, care se mulțumea cu o goeletă pentru 
peregrinările sale pe mări, chiar atunci când părăsea apele 
Atlanticului. 

În dimineaţa aceea, o briză uşoară bătea dinspre vest. 
Ebba părea deci favorizată, în primul rând pentru a ieşi din 
estuarul Neuzei şi apoi pentru a ajunge dincolo de 
Pamplico-Sound, până la un inlet4 - un fel de strâmtoare - 
din acelea care stabilesc comunicaţia între lac şi largul 
mării. 

Două ore mai târziu, Ebba se legăna încă în ancora al 
cărei lanţ, o dată cu scăderea mareei, începea să devină 
rigid. Goeleta, mişcată de apele refluxului, îşi întorcea 
prova spre gura Neuzei. Mica geamandură care, în ajun, 
plutea la babord, fusese ridicată probabil în timpul nopţii, 
căci nu se mai zărea nicăieri. 

Deodată, o lovitură de tun răsună la depărtare de o milă. 
Un fum uşor se adună ca o coroană deasupra bateriilor de 
pe coastă. Câteva bubuituri, trimise de tunurile înşirate pe 
insulele lunguieţe înlănţuite în larg, îi răspunseră. 

În clipa aceea, contele d'Artigas şi inginerul Serko se iviră 
pe punte. 

Căpitanul Spade se apropie de ei. 


— Bubuitură de tun, spuse el. 

— O aşteptam, răspunse inginerul Serko ridicând uşor din 
umeri. 

— Asta înseamnă că operaţia noastră a fost descoperită de 
personalul de la Healthful-House, reluă căpitanul Spade. 

— Desigur, răspunse inginerul Serko, bubuiturile de 
adineauri înseamnă ordinul de a închide strâmtorile. 

— În ce măsură poate să ne intereseze acest fapt? Întrebă 
contele d'Artigas, pe un ton liniştit. 

— Nu poate să ne intereseze, răspunse inginerul Serko. 
Căpitanul Spade avea dreptate când spunea că, în clipa 
aceea, dispariţia lui Thomas Roch şi a paznicului său fusese 
adusă la cunoştinţa personalului din Healthful-House. 

Într-adevăr, în zorii zilei, medicul care, la ora obişnuită, 
venise să-şi facă vizita la pavilionul 17, găsise camera goală. 
Îndată ce fusese prevenit, directorul porunci să se facă 
cercetări în interiorul curţii. Ancheta stabili că, deşi poarta 
aflată în zidul împrejmuitor al sanatoriului, la poalele 
colinei, era încuiată, cheia nu se mai afla în broască şi, în 
afară de asta, zăvoarele fuseseră trase. 

Nu mai rămânea nici o îndoială că răpirea avusese loc în 
cursul serii sau în cursul nopţii, folosindu-se această poartă. 
Cine era vinovatul? În privinţa asta, era cu neputinţă să se 
facă o presupunere cât de mică, nici să se arunce bănuiala 
asupra cuiva. Nu se ştia decât un singur lucru şi anume că, 
în ajun, pe la orele şapte şi jumătate seara, unul din medicii 
casei de sănătate venise să-l vadă pe Thomas Roch, care se 
afla pradă unei crize violente. După ce-i dăduse îngrijirile 
necesare, îl lăsase într-o stare care nu-i îngăduia să fie 
stăpân pe actele sale, apoi ieşise din pavilion, împreună cu 
paznicul Gaydon, care-l însoţise până la capătul aleii 
laterale. 

Ce se întâmplase după aceea? Nimeni nu ştia. Ştirea 
acestei duble răpiri fu telegrafiată la New-Berne şi de aici 
la Raleigh. Printr-o telegramă, guvernatorul Carolinei de 
Nord dădu numaidecât ordinul de a nu se permite ieşirea 


nici unei nave din Pamplico-Sound mai înainte de a fi fost 
percheziţionată minuţios. O altă telegramă anunţă 
crucişătorul de gardă Falcon că trebuie să ia parte la 
executarea acestor măsuri. În acelaşi timp se dădură 
dispoziţii severe pentru supravegherea oraşelor şi a satelor 
din întreaga provincie. 

Aşa se explică de ce, ca urmare a acestei hotărâri, contele 
d'Artigas putu zări crucişătorul Falcon care, la o depărtare 
de două mile în estul estuarului, îşi începea pregătirile de 
plecare. Dar, în timpul necesar navei de război pentru a se 
pune sub presiune, goeleta ar fi putut face o bucată de 
drum fără să se teamă de urmărire - cel puţin pentru o oră. 

— Ridicăm ancora? Întrebă căpitanul Spade. 

— Da, vântul e bun. Dar nu arăta că te grăbeşti, răspunse 
contele d'Artigas. 

— Desigur, adăugă inginerul Serko, ieşirile din Pamplico- 
Sound trebuie să fie supravegheate acum şi nici o corabie 
n-ar putea ajunge în larg fără să se supună controlului unor 
gentlemeni curioşi şi indiscreţi. 

— Să plecăm totuşi, ordonă contele d'Artigas. După ce 
ofiţerii crucişătorului sau agenţii vamali vor percheziţiona 
Ebba, vor ridica embargoul care o loveşte şi m-ar mira dacă 
nu-i vor îngădui să-şi vadă de drum. 

— După ce-i vor cere mii de scuze şi-i vor ura de mii de ori 
călătorie bună şi întoarcere grabnică, spuse şi inginerul 
Serko, care-şi isprăvi fraza într-un hohot de râs. 

Când ştirea dispariţiei se răspândi în New-Berne, 
autorităţile se întrebară mai întâi dacă Thomas Roch şi 
paznicul său fugiseră sau fuseseră răpiți. Dat fiind că 
pentru reuşita unei evadări ar fi fost neapărat nevoie de 
complicitatea lui Gaydon, ideea aceasta fu înlăturată. 
Pentru directorul sanatoriului şi pentru administraţia 
statului, purtarea paznicului Gaydon nu putea fi supusă nici 
unei bănuieli. 

Aşadar era vorba de o răpire şi îşi poate închipui oricine ce 
impresie produsese evenimentul acesta în oraş. Cum aşa! 


Inventatorul francez, păzit cu atâta severitate, dispăruse şi 
o dată cu el taina acestui Fulgurator, pe care nimeni n-o 
putuse încă pătrunde! Oare consecinţele acestei întâmplări 
nu aveau să fie foarte grave? Oare noua armă nu era acum 
definitiv pierdută pentru America? Presupunând că această 
lovitură ar fi fost pusă la cale de altă naţiune, spre avantajul 
acesteia, oare acea naţiune nu avea să obţină în cele din 
urmă de la Thomas Roch, care-i căzuse în mână, ceea ce nu 
obținuse guvernul federal? Şi cum putea admite un om de 
bună credinţă că răpitorii operaseră la ordinul unui simplu 
particular? 

lată de ce măsurile luate de autorităţi fură extinse pe 
teritoriul mai multor comitate ale Carolinei de Nord. Se 
organiză imediat o supraveghere specială de-a lungul 
şoselelor, a căilor ferate, în jurul locuinţelor din oraşe şi 
sate. Cât despre supravegherea mării, avea să se exercite 
de-a lungul întregului litoral de la Wilmington şi până la 
Norfolk. Nici o navă nu putea să se sustragă vizitei ofiţerilor 
sau a agenţilor, care trebuiau s-o oprească, la cea mai mică 
bănuială. Nu numai crucişătorul Falcon se pregătea de 
plecare; câteva team-launches ancorate în apele lui 
Pamplico Sound, erau gata să străbată aceste ape în toate 
direcţiile cu dispoziţia de a percheziţiona, până în fundul 
calei, navele de comerţ şi de croazieră, bărcile de pescuit, 
atât cele ancorate în punctele lor obişnuite, cât şi cele ce se 
pregăteau să pornească în larg. 

Între timp, goeleta Ebba se pregătea să ridice ancora. Nu 
s-ar fi putut spune că d'Artigas e câtuşi de puţin îngrijorat 
de măsurile de prevedere luate de autorităţi şi nici de 
riscurile la care era expus, în cazul că Thomas Roch şi 
gardianul Gaydon ar fi fost descoperiţi la bordul navei sale. 

Pe la ora nouă, ultimele manevre fură terminate şi 
echipajul goeletei începu să tragă la cabestan. Lanţul se 
ridică... şi, în clipa în care ancora deveni perpendiculară, 
velele fură desfăşurate cu rapiditate. Câteva clipe mai 
târziu, focurile, trinchetinul, mizena, vela mare şi săgețile 


erau întinse şi Ebba se îndrepta spre est, pregătindu-se să 
lase în urmă malul stâng al Neuzei. 

La douăzeci şi cinci de kilometri depărtare de New-Berne, 
estuarul coteşte brusc şi, pe o distanţă aproape tot atât de 
mare, urcă, lăţindu-se spre nord-vest. După ce trecu prin 
faţa porturilor Croatan şi Havelock, Ebba ajunse până în 
dreptul acestui cot şi o luă spre nord, în direcţia vântului, 
de-a lungul malului stâng. Pe la orele 11, favorizată de briză 
şi fără să fi întâlnit nici crucişătorul şi nici vreun steam- 
launch5, goeleta făcu volta în dreptul capului insulei Sivan, 
de unde se desfăşoară apele lui Pamplico-Sound. 

De la insula Sivan şi până la insula Roadoke, această vastă 
suprafaţă lichidă are vreo sută de kilometri pătraţi. Insule 
lungi şi înguste se înşiră, una după alta, spre mare, 
alcătuind un fel de mătănii şi putând fi considerate nişte 
diguri naturale, care pornesc de la sud spre nord, de la 
capul Look-out până la capul Hatteras şi de aici până la 
copul Henri, la nivelul oraşului Norfolk, situat în statul 
Virginia, care se mărgineşte cu Carolina de Nord. 

Pamplico-Sound e luminat de numeroase faruri, risipite pe 
diferite insule şi insulițe, în aşa fel încât să facă posibilă 
navigația în timpul nopţii. Asta înseamnă o mare înlesnire 
oferită navelor, care caută un refugiu împotriva hulelor 
Atlanticului şi care sunt sigure că vor găsi astfel locuri bune 
pentru ancorare. 

Câteva strâmtori stabilesc comunicaţia între Pamplico- 
Sound şi Oceanul Atlantic. La oarecare distanţă de farurile 
de pe insula Sivan se deschide strâmtoarea Ocrakoke, 
dincolo de strâmtoarea Hatteras, apoi, ceva mai sus, alte 
trei strâmtori, care poartă numele de: Logger-Head, New- 
Inlet şi Oregon. 

Ţinând seama de această poziţie şi de faptul că 
strâmtoarea de care se apropia goeleta era Ocrakoke, se 
putea presupune că Ebba va pătrunde aici, ca să nu-şi 
schimbe muzele. 


E adevărat că în momentul acela, crucişătorul Falcon 
supraveghea această porţiune din Pamplico-Sound şi 
percheziţiona vasele de comerţ şi bărcile de pescari care 
voiau să iasă în larg. De fapt, la ora aceea, în urma aplicării 
generale a ordinelor primite din partea autorităţilor, fiecare 
strâmtoare era supravegheată de navele statului, ca să nu 
mai vorbim de bateriile îndreptate spre larg. 

Când ajunse la travers de strâmtoarea Ocrakoke, Ebba nu 
încercă nici să se apropie, dar nici să se ferească de 
şalupele cu aburi care circulau prin Pamplico-Sound. S-ar fi 
zis că acest iaht de plăcere intenţiona doar să-şi facă 
plimbarea de dimineaţă, astfel încât îşi continuă mersul 
nepăsător spre Hatteras. 

Fără îndoială că pe aici, din motive cunoscute doar lui, 
avea de gând să iasă contele d'Artigas, căci, apropiindu-se 
oblic, goeleta se îndreptă spre strâmtoare. 

Până atunci, deşi nu făcuse nimic ca să evite acest lucru, 
Ebba nu fusese acostată nici de agenţii vamali, nici de 
ofiţerii crucişătorului. De altfel, cum ar fi izbutit să se 
sustragă supravegherii lor? Oare autorităţile îi acordau un 
privilegiu special şi acceptau s-o cruţe de plictiselile unei 
percheziţii? Socoteau că acest conte d'Artigas era un 
personaj prea important ca să-i stânjenească plimbarea, fie 
numai pentru o oră? 

O astfel de presupunere era cu totul neverosimilă, fiindcă, 
deşi era considerat drept un străin care duce viaţa bogată a 
favoriţilor soartei, în fond nimeni nu ştia nici cine era, nici 
de unde venea, nici încotro se îndrepta. 

Aşadar, goeleta îşi văzu de drum, păstrându-şi mersul 
grațios şi rapid pe apele liniştite ale lui Pamplico-Sound. 
Pavilionul ei - o semilună de aur în colţul unei pânze roşii - 
se desfăşura larg în bătaia brizei... 

Contele d'Artigas era instalat la pupa, într-unul din acele 
fotolii de paie, folosite la bordul vaselor de agrement. 
Inginerul Serko şi căpitanul Spade stăteau de vorbă cu el. 


— Domnii ofiţeri ai marinei federale nu se grăbesc să ne 
onoreze cu un salut, remarcă inginerul Serko. 

— Să vină când or pofti, răspunse contele d'Artigas, cu o 
nepăsare totală în glas. 

— Probabil că ne aşteaptă la intrarea în strâmtoarea 
Hatteras, observă căpitanul Spade. 

— Să ne aştepte, încheie bogatul proprietar al iahtului, 
care îşi păstra aerul de nepăsare şi sânge rece, cel de toate 
zilele. 

De altfel, s-ar fi zis că ipoteza căpitanului Spade avea să se 
realizeze, deoarece era limpede că Ebba se îndrepta spre 
strâmtoarea menţionată. Dacă crucişătorul Falcon nu se 
apropia încă de ea, ca s-o „viziteze”, o va face cu siguranţă, 
când goeleta se va prezenta la intrarea în strâmtoare. 
Odată ajunsă în acest punct, va fi cu neputinţă să se 
împotrivească percheziţiei ordonate, dacă intenţiona să iasă 
din Pamplico-Sound şi să pornească în larg. 

În afară de asta, nimeni n-ar fi zis că Ebba ivea vreun 
motiv să evite crucişătorul. Oare Thomas Roch şi Gaydon 
erau ascunşi atât de bine pe bordul ei, încât oamenii 
statului nu puteau să-i descopere? 

Era o presupunere admisibilă, dar poate că d'Artigas s-ar 
fi arătat mai puţin sigur de el, dac-ar fi ştiut că Ebba fusese 
semnalată în mod special atât Crucişătorului cât şi 
şalupelor vamale. 

Într-adevăr, vizita acestui străin la Healthful-House 
atrăsese atenţia asupra lui. Fireşte că directorul nu avusese 
nici un motiv să considere suspecte motivele vizitei. Totuşi, 
câteva ore după plecarea lui, atât pacientul cât şi 
supraveghetorul lui fuseseră răpiți şi, din momentul acela, 
nimeni nu mai intrase în pavilionul nr. 17, nimeni nu mai 
fusese în legătură cu Thomas Roch. În consecinţă, o serie 
de bănuieli se treziră şi autorităţile îşi puseseră întrebarea 
dacă nu cumva contele d'Artigas era amestecat în această 
chestiune. Poate că, după ce examinase aşezarea locurilor 
şi-şi dăduse seama de posibilităţile de acces spre pavilion, 


însoţitorul Contelui d'Artigas izbutise să tragă zăvoarele 
porţii, să scoată cheia din broască, să se întoarcă după 
căderea nopţii, să se strecoare în interiorul parcului şi să 
organizeze răpirea în condiţii relativ uşoare, deoarece 
goeleta era ancorată la o distanţă de numai patru sau şase 
sute de metri depărtare de zidul spitalului. 

Aceste bănuieli, care nu trecuseră prin mintea directorului 
şi nici a personalului instituţiei la începutul anchetei, luară 
proporţii, când se văzu că goeleta ridică ancora, coboară 
prin estuarul Neuze şi manevrează astfel încât să ajungă la 
una din strâmtorile lui Pamplico-Sound. 

Aşadar, potrivit ordinului autorităţilor din New-Berne, 
crucişătorul Falcon şi ambarcaţiile cu aburi ale vămii fură 
însărcinate să urmărească goeleta Ebba, s-o oprească 
înainte de a fi trecut prin strâmtoare, s-o percheziţioneze 
cu severitate şi să nu treacă cu vederea nici un colţişor din 
cabine, din rufie, din cabinele de gardă sau din cală. Nu va 
fi lăsată să-şi urmeze drumul decât dacă se va stabili cu 
certitudine că Thomas Roch şi Gaydon nu se aflau pe bordul 
ei. 

Fireşte, contele d'Artigas nu putea să-şi închipuie că era 
obiectul unor bănuieli grave şi nici că iahtul lui fusese 
semnalat în mod special ofiţerilor şi agenţilor vamali. Dar, 
presupunând chiar că ar fi ştiut, un om ca el, plin deo 
nepăsare suverană şi atât de arogant, ar fi catadicsit oare 
să se arate cât de cât îngrijorat? 

Pe la orele trei după masă, goeleta, care naviga în voltă la 
o distanţă mai mică de o milă de strâmtoarea Hatteras, 
manevră în aşa fel, încât să se îndrepte spre mijlocul ei. 

După ce percheziţiona câteva bărci de pescari, care 
porneau spre larg, crucişătorul Falcon se opri să aştepte la 
intrarea în strâmtoare. După toate probabilitățile, Ebba nu 
pretindea să iasă neobservată, nici să pornească în viteză, 
ca să se sustragă formalităţilor în vigoare pentru toate 
vasele din Pamplico-Sound. Un simplu velier cum era Ebba 
n-ar fi putut scăpa, în orice caz, de urmărirea unui vas de 


război şi, dacă nu sar fi supus ordinului de oprire, un 
proiectil sau două ar fi constrâns-o lesne să facă acest 
lucru. 

În clipa aceea, o ambarcaţie, având pe bordul ei doi ofiţeri 
şi vreo doisprezece marinari, se depărta de crucişător; 
apoi, cu vâslele întinse, lunecă pe apă, ca să taie drumul 
goeletei. 

La locul lui de la pupa, contele d'Artigas îşi aprinse o 
havană şi urmări cu nepăsare manevra. Când ambarcaţia se 
apropie la o distanţă de o sută de metri, unul dintre 
marinari se ridică în picioare şi flutură un pavilion. 

— Semnal de oprire, spuse inginerul Serko. 

— Într-adevăr, răspunse contele d'Artigas. 

— Ordin de a aştepta... 

— Să aşteptăm. Căpitanul Spade dădu imediat dispoziţii 
de oprire. Trinchetinul, focurile şi vela mare fură lăsate să 
fluture, în timp ce colţul trincăi era ridicat iar echea fu dată 
sub vânt. Goeleta îşi micşoră viteza şi nu întârzie să rămână 
nemişcată, supusă doar acţiunii refluxului, care gonea în 
direcţia strâmtorii. Câteva lovituri de vâslă apropiară barca 
crucişătorului bord la bord cu Ebba. Cu o cange se agăţă de 
port-sarturile marelui catarg. Scara laterală fu coborâtă şi 
cei doi ofiţeri, urmaţi de opt oameni, urcară pe punte, în 
timp ce doi marinari rămâneau să păzească barca. 

Echipajul goeletei se alinie lângă deschizătura de la prova. 
Ofiţerul care avea gradul cel mai înalt - un locotenent de 
vas - se apropie de proprietarul goeletei, care se ridicase 
de la locul lui. Iată întrebările şi răspunsurile schimbate 
între ei: 

— Goeleta aceasta aparţine contelui d'Artigas, în prezenţa 
căruia am onoarea să mă aflu? 

— Da, domnule. Cum se numeşte ea? 

— Ebba. 

— Şi cum se numeşte căpitanul ei? 

— Căpitanul Spade. 

— De ce naţionalitate? 


— Indo-malaeză. 

Ofiţerul ridică privirea spre pavilionul goeletei, în timp ce 
contele d'Artigas adăugă: 

— Aş putea să aflu, domnule, cărui motiv îi datorez 
plăcerea de a vă vedea la bordul navei mele? 

— Am primit ordin, răspunse ofiţerul, să percheziţionăm 
toate navele care sunt ancorate în momentul acesta în 
Pamplico-Sound sau care vor să iasă de aici. 

Ofiţerul nu găsi de cuviinţă să stăruie asupra faptului că, 
mai mult decât orice altă navă, Ebba trebuia să fie supusă 
neajunsurilor unei percheziţii riguroase. 

— Nu mă îndoiesc, domnule conte, că n-aveţi intenţia să ne 
refuzaţi... 

— De loc, domnule, răspunse contele d'Artigas. Goeleta 
mea vă stă la dispoziţie de la vârful catargelor până în 
fundul calei. Aş dori numai să vă întreb de ce navele care se 
află astăzi în Pamplico-Sound sunt supuse acestor 
formalităţi? 

— N-am nici un motiv să vă ascund acest lucrul domnule 
conte, răspunse ofiţerul. Guvernatorul Carolinei a primit 
vestea că o răpire ar fi avut loc la Healthful-House şi 
administraţia statului nostru vrea să se convingă că cei 
răpiți n-au fost îmbarcaţi în cursul nopţii... 

— Să fie cu putinţă? Întrebă contele d'Artigas, prefăcându- 
se surprins. Şi cine sunt persoanele care au dispărut de la 
Healthful-House? 

— Un inventator, un nebun, împreună cu gardianul lui, au 
căzut victimă acestei acţiuni... 

— Un nebun, domnule? Nu cumva e vorba despre 
francezul Thomas Roch? 

— Chiar despre el, domnule conte. 

— Thomas Roch? Omul pe care l-am văzut ieri în cursul 
vizitei mele la spital... pe care l-am întrebat o serie de 
lucruri, în prezenţa directorului... care a făcut o criză 
violentă, în clipa când căpitanul Spade şi cu mine ne-am 
despărţit de el? 


Ofiţerul îl examina cu multă atenţie pe străinul din faţa lui, 
încercând să surprindă în atitudinea sau în vorbele sale 
ceva suspect. 

— E de necrezut! Adăugă contele d'Artigas. Spuse lucrul 
acesta de parcă atunci ar fi auzit vorbindu-se pentru prima 
dată de răpirea de la Healthful-House. 

— Înţeleg foarte bine, domnule, reluă el, cât de îngrijorată 
trebuie să fie administraţia statului, dată fiind 
personalitatea acestui Thomas Roch şi sunt de acord cu 
măsurile care au fost luate. E inutil să vă declar că nici 
inventatorul francez şi nici supraveghetorul său nu se află 
pe bordul goeletei mele. De altfel, vă puteţi da singuri 
seama de acest lucru, percheziţionând goeleta cât veţi 
putea mai minuţios. Domnule căpitan, te rog să-i 
întovărăşeşti, pe aceşti domni. 

După ce dădu acest răspuns şi după ce-l salută cu răceală 
pe locotenentul de pe crucişător, contele d'Artigas îşi reluă 
locul în fotoliu şi îşi duse din nou ţigara la buze. 

Sub conducerea căpitanului Spade, cei doi ofiţeri şi cei opt 
marinari îşi începură numaidecât cercetările. 

Mai întâi coborâră prin intrarea tambuchiului în salonul de 
la pupa, mobilat elegant, având panouri de lemn scump, 
obiecte de artă de mare valoare, covoare şi tapiţerii de 
preţ. 

E de la sine înţeles că atât salonul, cât şi cabinele vecine şi 
camera contelui d'Artigas fură scotocite cu o grijă de care 
ar fi putut da dovadă cei mai experimentați poliţişti. De 
altfel, căpitanul Spade nu se opunea cu nimic acestor 
cercetări, fiindcă voia ca ofiţerii să nu păstreze nici cea mai 
mică bănuială cu privire la proprietarul goeletei. 

După ce terminară cu salonul şi cu camerele de la pupa 
trecură în sala de mâncare, bogat împodobită. Oficiile, 
bucătăria, cabinele căpitanului Spade şi ale şefului de 
echipaj, de la prova, apoi cabina marinarilor fură 
percheziţionate, fără ca să se fi putut da de urma lui 
Thomas Roch sau a lui Gaydon. 


Nu mai rămânea decât cala şi diferitele sale anexe, care 
necesitau o percheziţie foarte amănunţită. De aicea, după 
ce fură ridicate panourile, căpitanul Spade trebui să 
aprindă cele două felinare, ca să înlesnească cercetările. 

Cala aceasta nu conţinea decât nişte recipiente cu apă, 
provizii de tot felul, butoaie de vin, de alcool, de gin, de 
ţuică, de whisky, de bere, o provizie de cărbuni, totul din 
belşug, ca şi cum goeleta ar fi fost aprovizionată pentru o 
călătorie lungă. Între golurile încărcăturii, marinarii 
americani se strecurară până în interior, până în carlingă, 
intrând printre crăpăturile dintre baloturi şi saci. Dar 
osteneala lor rămase zadarnică. 

Era evident că d'Artigas fusese bănuit pe nedrept de 
complicitate la răpirea pacientului de la Healthful-House şi 
a paznicului său. 

Percheziţia dură vreo două ore şi se termină fără nici un 
rezultat. 

La ora cinci şi jumătate, ofiţerii şi marinarii de pe Falcon 
urcară din nou pe puntea goeletei, după ce îşi făcuseră cu 
conştiinciozitate datoria în interiorul ei şi se încredinţară pe 
deplin că nici Thomas Roch şi nici Gaydon nu se aflau pe 
vas. În exterior percheziţionară fără nici un rezultat 
deschizătura de la prova şi ambarcaţiile. În consecinţă, se 
încredinţară că Ebba fusese bănuită din greşeală. 

Celor doi ofiţeri nu le mai rămânea decât să-şi ia rămas 
bun de la contele d'Artigas, astfel încât se îndreptară spre 
el. 

— Vă rugăm să ne iertaţi că v-am supărat, domnule conte, 
spuse locotenentul de vas. 

— N-aveaţi încotro, domnilor, trebuia să vă supuneţi 
ordinelor a căror executare vă fusese încredinţată. 

— Nu era de altfel decât o simplă formalitate, se găsi 
obligat să adauge ofiţerul. 

Contele d'Artigas făcu o mişcare uşoară din cap, arătând 
că binevoia să accepte acest răspuns. 


— Vă prevenisem, domnilor, că nu aveam nici în clin, nici în 
mânecă cu această răpire. 

— Nu ne mai rămâne nici o îndoială, domnule conte, nu ne 
mai rămâne decât să ne întoarcem pe nava noastră. 

— Cum doriţi. Goeleta e liberă să plece? 

— Bineînţeles. 

— La revedere, domnilor. Spun la revedere, căci sunt un 
vizitator obişnuit al litoralului dumneavoastră şi nu voi 
întârzia să mă întorc curând. Sper că, până la înapoierea 
mea, veţi fi descoperit pe autorul răpirii şi-l veţi fi internat 
din nou pe Thomas Roch la Healthful-House. În interesul 
Statelor Unite şi, pot să adaug, în interesul omenirii întregi 
e de dorit să ajungeţi la acest rezultat. 

După ce schimbară aceste cuvinte, cei doi ofiţeri salutară 
politicos pe contele d'Artigas, care le răspunse cu o uşoară 
înclinare a capului. 

Căpitanul Spade îi întovărăşi până la scara laterală şi, 
urmaţi de marinarii lor, ofiţerii se întoarseră pe crucişător, 
care-i aştepta la o depărtare de patru sute de metri. 

Contele d'Artigas făcu un semn şi căpitanul Spade dădu 
ordin să se ridice din nou velele în poziţia în care se aflau 
înainte de oprirea goeletei. Briza se răcorise şi Ebba se 
îndreptă cu iuţeală spre strâmtoarea Hatteras. 

O jumătate de oră mai târziu, după ce trecuse prin 
strâmtoare, iahtul naviga în larg. 

Direcţia se mai păstră timp de o oră spre est-nord-est. Dar, 
aşa cum se întâmplă de obicei, la câteva mile depărtare de 
litoral, briza care sufla dinspre uscat nu se mai simţea. 
Ebba rămase pe loc, cu velele lovind în catarge, acţiunea 
cârmei încetă şi goeleta se opri pe suprafaţa oceanului, pe 
care nu-l mai tulbură nici cea mai mică adiere. 

S-ar fi zis că, din momentul acela, goeleta se va afla în 
imposibilitatea de a-şi continua drumul în cursul nopţii. 

Căpitanul Spade rămăsese în observaţie la prova. De 
îndată ce ieşiseră din strâmtoare, privirea lui se plimba 


mereu de la babord la tribord, ca şi cum ar fi încercat să 
zărească un anumit obiect pe acele meleaguri. 

Deodată, strigă cu glas puternic: 

— Strângeţi velele! 

Marinarii se grăbiră să execute acest ordin şi desfăcură 
odgoanele, în timp ce velele lăsate în jos fură adunate pe 
vergi, dar fără să fi fost strânse în tocuri. 

Oare contele d'Artigas avea de gând să aştepte în locul 
acela ivirea zorilor şi totodată suflarea brizei de dimineaţă? 
Dar se întâmplă rar ca un vas să nu-şi păstreze velele 
întinse, gata să le folosească la primele adieri prielnice. 

O barcă fu coborâtă pe apă şi căpitanul Spade luă loc în 
ea, însoţit de un marinar, care o călăuzea cu vâsla din spate 
în direcţia unui obiect ce plutea pe apă, la o distanţă de 
vreo zece stânjeni de babord. 

Obiectul acesta era o geamandură mică, asemănătoare cu 
aceea care plutea pe apele Neuzei când Ebba staţiona în 
apropiere de Healthful-House. 

De îndată ce această geamandură şi odgonul fixat de ea 
fură ridicate, barca le transportă la prova goeletei. 

La comanda şefului de echipaj, o remorcă trimisă de pe 
bord fu legată de parâma geamandurii. Apoi, căpitanul 
Spade şi marinarul urcară pe puntea goeletei şi ridicară 
barca pe suportul ei. 

Aproape numaidecât după aceea remorca se întinse şi, 
strângându-şi velele, Ebba se îndreptă spre est, cu o viteză 
care nu era mai mică de zece mile. 

Noaptea era întunecoasă şi luminile litoralului american 
dispărură curând în ceţuri, la orizont. 

V, 

UNDE MĂ AFLU? 


(Însemnările inginerului Simon Hart). 

Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat după atacul acela brusc, 
căruia i-am căzut victimă la o distanţă de câţiva paşi de 
pavilion? 


Mă despărţisem tocmai de doctor şi mă pregăteam să urc 
treptele peronului, să mă întorc în cameră, să închid uşa 
după mine şi să-mi reiau locul lângă Thomas Roch când, 
deodată, câţiva oameni m-au atacat şi m-au trântit la 
pământ. Cine sunt aceşti oameni? N-am putut să-i recunosc, 
fiindcă-mi acoperiseră ochii. N-am putut striga după ajutor, 
fiindcă aveam un căluş în gură. N-am putut să mă 
împotrivesc, fiindcă-mi legaseră mâinile şi picioarele... Pe 
urmă, în această stare, am simţit că eram ridicat şi 
transportat pe o distanţă de vreo sută de paşi. Apoi am fost 
ridicat iar, am fost coborât, am fost aşezat undeva... Unde? 
Unde anume? 

Dar ce s-a întâmplat cu Thomas Roch? Oare atacul era 
îndreptat mai curând împotriva lui, decât împotriva mea? 
Această, ipoteză este foarte probabilă. Pentru toată lumea 
nu eram decât paznicul Gaydon şi nu inginerul Simon Hart, 
a cărui veritabilă calitate, a cărui adevărată naţionalitate n- 
au fost niciodată bănuite. Şi de ce să fi ţinut cineva să pună 
mâna pe un simplu supraveghetor dintr-un ospiciu? 

Aşadar, a avut loc o răpire a inventatorului francez, nu mă 
îndoiesc o clipă de asta. Dar dacă cineva l-a răpit din 
Healthful-House, oare acest cineva nu speră cumva că-i va 
putea smulge taina? 

Raționamentul acesta este just numai dacă Thomas Roch a 
dispărut o dată cu mine. Aşa să fie oare? Da... aşa trebuie 
să fie, aşa este, nu era nici o îndoială în această privinţă... 
Nu mă aflu în mâinile unor răufăcători, al căror scop ar fi 
fost jaful, fiindcă asemenea răufăcători n-ar fi procedat 
astfel. După ce m-au pus în imposibilitatea de a striga după 
ajutor, după ce m-au azvârlit într-un colţ al grădinii, în 
mijlocul unui tufiş, după ce l-au răpit pe Ihomas Roch, nu 
m-ar fi închis în locul în care mă aflu acum... 

Dar unde mă aflu oare? Întrebarea asta îmi revine mereu 
în minte de câteva ceasuri şi nu izbutesc să-i găsesc un 
răspuns. 


Oricum, iată-mă amestecat într-o aventură extraordinară, 
care va lua sfârşit... Nu ştiu în ce fel... 

Nici nu îndrăznesc măcar să-i prevăd deznodământul, în 
orice caz, sunt hotărât să-mi întipăresc în memorie, clipă de 
clipă, până şi cele mai neînsemnate împrejurări, după care, 
dacă va fi cu putinţă, am să-mi aştern în scris impresiile de 
fiecare zi. Cine ştie ce-mi rezervă viitorul şi de ce n-aş crede 
că, în cele din urmă, în noile condiţii în care mă găsesc, voi 
izbuti să descopăr taina Fulguratorului Roch? Dacă-mi este 
dat să scap într-o zi, această taină trebuie să fie cunoscută 
şi, totodată, trebuie să se ştie cine e autorul - sau cine sunt 
autorii - acestui atac nelegiuit, ale cărui consecinţe pot fi 
atât de grave! 

Mă întorc mereu la aceeaşi întrebare, nădăjduind că un 
incident oarecare va interveni şi-i va da un răspuns: „Unde 
mă aflu?” 

Să luăm lucrurile de la început. 

După ce am fost transportat pe braţe dincolo de poarta lui 
Healthful-House, am simţit că sunt instalat, fără nici un fel 
de brutalitate de altfel, pe băncile unei ambarcaţiuni, care 
s-a înclinat imediat; cred că era o barcă de mici dimensiuni. 

După această primă înclinare a urmat aproape 
numaidecât încă una, pe care mi-o explic prin îmbarcarea 
unei alte persoane. În aceste condiţii, mai încape îndoială că 
era vorba de Thomas Roch? Cu siguranţă că pentru el n-a 
fost nevoie de măsuri de precauţie, nimeni nu s-o fi gândit 
să-i pună şi lui un căluş, să-i acopere ochii, nici să-i lege 
mâinile şi picioarele. Trebuie să fi fost încă în starea aceea 
de prostraţie, care-l împiedică să opună cea mai mică 
rezistenţă şi să-şi dea seama că a fost victima unui atac. Cea 
mai bună dovadă că nu mă-nşel este mirosul specific de eter 
care s-a infiltrat sub căluşul meu. Înainte de a ne despărţi, 
doctorul îi dăduse bolnavului câteva picături de eter şi îmi 
amintesc că o mică cantitate din această substanţă, care se 
evaporează atât de repede, i se prelinsese pe haine, în timp 
ce se zbătea în paroxismul crizei. Aşadar, nu-i nici o mirare 


că mirosul acesta a stăruit şi nici că eu l-am simţit atât de 
puternic. Da... Thomas Roch se afla şi el în barca aceea, 
culcat lângă mine! Dacă aş fi întârziat cu câteva clipe să mă 
întorc în pavilion, nu l-aş mai fi găsit. Mă întreb de cea 
trebuit ca acest conte d'Artigas să aibă nefericita idee să 
viziteze Healthful-House? 

Dacă bolnavul meu n-ar fi fost adus în faţa contelui, nu s-ar 
fi întâmplat nimic. Discuţia despre invențiile lui a provocat 
la Roch criza asta de o violenţă neobişnuită. Cel care merită 
în primul rând reproşuri este directorul, care n-a ţinut 
seamă de avertismentele mele. Dacă m-ar fi ascultat, 
medicul n-ar fi fost chemat să-l îngrijească pe bolnavul meu, 
uşa pavilionului ar fi fost încuiată şi agresiunea n-ar fi 
reuşit. 

Cât despre scopul răpirii lui Thomas Roch, fie ea a fost 
efectuată în interesul unui particular sau în interesul unui 
stat european, n-are nici un rost să stărui în această 
privinţă. Cred că pot fi fără nici o grijă în direcţia asta. 
Nimeni nu va izbuti să obţină ceea ce n-am izbutit eu timp 
de cincisprezece luni. În starea de toropeală intelectuală în 
care a ajuns compatriotul meu, orice încercare de a-i 
smulge taina va rămâne fără rezultat. La drept vorbind, de 
acum înainte starea lui nu va putea decât să se 
înrăutăţească şi nebunia să se generalizeze, chiar în 
domeniile în care până acum judecata lui se păstrase 
neatinsă. 

Dar, în definitiv, în momentul de faţă, nu e vorba de 
Thomas Roch, ci de mine şi iată ce pot să constat: 

După câteva legănări destul de puternice, barca s-a pus în 
mişcare, împinsă de vâsle. Traseul n-a durat decât o clipă, 
apoi a avut loc o uşoară ciocnire. Fără îndoială că 
ambarcaţia noastră s-a lovit de corpul unei nave şi s-a 
rânduit lângă ea. S-a produs o oarecare forfotă 
zgomotoasă. Se vorbea, se dădeau ordine, se făceau 
manevre... Deşi cârpa aceea-mi lega ochii şi urechile şi nu 


puteam să înţeleg nimic, am distins un murmur învălmăşit 
de voci, care s-a prelungit timp de cinci, şase minute. 

Singura idee care mi-a putut veni în minte a fost că voi fi 
transbordat din barcă pe vasul căruia îi aparţine şi că voi fi 
închis în fundul unei cale, până în clipa în care acel vas va 
ajunge în larg. Atât timp cât va naviga pe apele lui 
Pamplico-Sound e de la sine înţeles că nici lui Thomas Roch, 
nici paznicului său nu li se va îngădui să se arate pe punte. 

Aşadar, fără să mi se scoată căluşul din gură am fost 
apucat de picioare şi de umeri. Am avut impresia că braţele 
celor care mă ridicau nu mă înălţau peste marginea punţii 
unui vas, ci, că, dimpotrivă, ele mă lăsau în jos... Oare aveau 
intenţia să-mi dea drumul? Să mă arunce în apă ca să se 
descotorosească de un martor neplăcut? Ideea aceasta mi-a 
trecut o clipă prin minte şi o tresărire de spaimă m-a 
străbătut din cap până-n picioare... Instinctiv am respirat 
adânc şi mi-am umplut pieptul de aerul care s-ar putea să- 
mi lipsească în curând. 

Dar nu! Am fost coborât cu anumite menajamente pe o 
podea solidă, care mi-a dat senzaţia de răceală metalică. 
Eram culcat în lung. Spre marea mea surprindere, 
legăturile care-mi împiedicau mişcările au fost desfăcute. În 
jurul meu forfota paşilor a încetat şi, o clipă mai târziu, am 
auzit zgomotul sonor al unei uşi metalice care se închidea... 

lată-mă Dar unde? Şi, mai întâi de toate, mă întreb dacă 
sunt singur. Îmi smulg căluşul din gură, şi cârpa de pe ochi. 
În jurul meu e întuneric, un întuneric deplin. Nu zăresc nici 
cea mai neînsemnată rază de lumină; nu era nici măcar 
impresia aceea vagă de lumină care-ţi rămâne în ochi în 
camerele închise ermetic... 

Strig... Strig de câteva ori, dar nimeni nu-mi răspunde. 
Vocea mea sună înăbuşit, ca şi cum ar străbate un mediu 
impropriu pentru transmiterea sunetelor. 

În afară de asta, aerul pe care-l respir este cald, greu, 
dens şi plămânii mei vor lucra cu dificultăţi din ce în ce mai 


mari, ba chiar le va fi cu neputinţă să lucreze dacă aerul 
acesta nu va fi schimbat... 

Atunci, întind braţele şi iată ce-mi este îngăduit să 
recunosc cu ajutorul pipăitului: mă aflu într-un 
compartiment cu pereţi de tablă, al cărui volum nu e mai 
mare de trei sau patru metri cubi. Când îmi plimb mâna pe 
aceşti pereţi de tablă, îmi dau seama că sunt nituiţi, 
întocmai ca pereţii etanşi ai unui vas. 

Cât despre posibilităţile de acces, mi se pare că pe unul 
din pereţi deosebesc cadrul unei uşi, ale cărei balamale 
depăşesc peretele cu câţiva centimetri. Uşa aceasta se 
deschide, probabil, dinafară înăuntru şi nu încape îndoială 
că pe aici am fost introdus în interiorul acestui 
compartiment strâmt. 

Îmi lipesc urechea de uşă, dar nu aud nici un fel de 
zgomot. Liniştea este tot atât de desăvârşită, pe cât este de 
desăvârşit întunericul, o linişte ciudată, tulburată doar de 
zgomotul pe care-l fac, când mă mişc, din cauza sonorităţii 
podelei metalice. Nu disting niciunul din zgomotele acelea 
surde care domnesc în mod obişnuit la bordul navelor, nu 
disting nici frecarea uşoară a curentului apei de-a lungul 
corpului navei, nici clipocitul mării când îi loveşte carena. 
Nici măcar balansul, care ar fi trebuit să se simtă, fiindcă, în 
estuarul Neuzei, mareea provoacă totdeauna o mişcare 
ondulatorie foarte sensibilă. În realitate însă, acest 
compartiment în care sunt prizonier aparţine oare unei 
nave? Pot să afirm oare, deşi am fost transportat de o 
ambarcaţie, al cărui drum n-a durat decât o clipă, că 
pluteşte pe apele Neuzei? De ce oare să nu-mi închipui că 
în loc să se întoarcă pe un vas care a aşteptat-o la poalele 
lui Healthful-House, ambarcaţia asta nu s-a îndreptat spre 
un alt punct al țărmului? În cazul acesta n-ar fi oare cu 
putinţă să mă aflu pe uscat, în fundul unei pivnițe? Aşa s-ar 
explica nemişcarea desăvârşită a compartimentului. E drept 
însă, că există pereţii ăştia metalici, tabla nituită, mai este şi 
mirosul de sare răspândit în jurul meu, miros sui-generis, 


care îmbibă, în general, aerul în interiorul navelor şi care 
nu mă poate înşela... 

De când am venit aici a trecut un timp pe care-l evaluez la 
patru ore. Asta înseamnă că trebuie să fie aproape miezul 
nopţii. Oare voi rămâne aşa până dimineaţa? Din fericire, 
potrivit regulamentului lui Healthful-House, mi-am luat cina 
la ora şase, aşa că nu mi-e foame, ci mai curând mi-e tare 
somn. Sper totuşi că voi avea destulă energie ca să rezist 
dorinţei de a dormi. Nu-i voi ceda... Trebuie să-mi adun 
minţile, călăuzindu-mă după factori externi... Dar ce factori 
anume? În cutia asta de tablă nu pătrund nici sunetul, nici 
lumina. Să aşteptăm! Poate că un zgomot oarecare, cât ar fi 
el de slab, are să-mi izbească totuşi urechea. Toate forţele 
mele vitale se concentrează acum în auz? De altfel, sunt 
mereu la pândă; în cazul că nu mă aflu pe uscat, aştept o 
mişcare, o oscilație, care până la urmă trebuie să se facă 
simțită. Presupunând că nava mai este încă ancorată, nu va 
întârzia să pornească... Căci, altfel... n-aş mai înţelege de ce 
am fost răpiți, Thomas Roch şi cu mine. 

În sfârşit... Asta nu mai e o iluzie. Un legănat uşor îmi dă 
certitudinea că nu mă aflu pe uscat? Deşi abia se face 
simţit, deşi nu remarc nici un fel de ciocnire, nici un fel de 
poticnire. Aş spune că mai curând o lunecare pe suprafaţa 
apei. 

Trebuie să gândesc cu sânge rece. Mă aflu pe bordul 
unuia din vasele ancorate la gura râului Neuze, vas care 
aştepta cu velele întinse sau cu motoarele sub presiune 
rezultatul răpirii. O barcă m-a transportat pe acest vas, 
deşi, repet, m-am avut senzaţia de a fi înălţat peste 
marginea punţii. M-au strecurat oare printr-un sabord 
practicat în corpul navei? Dar, în definitiv, ce importanţă 
are?! Fie că am fost sau nu coborât în fundul unei cale, fapt 
e că mă aflu pe un aparat care pluteşte şi se mişcă. 

Desigur că voi fi curând lăsat în libertate, împreună cu 
Thomas Roch, presupunând că a fost închis cu tot atâta 
grijă ca şi mine. Prin libertate, înţeleg dreptul de a umbla 


după plac pe puntea acestui vas. Iotuşi mai trebuie să 
aştept câteva ore până atunci, căci nimeni nu trebuie să ne 
zărească. Aşadar, nu vom putea respira la aer liber decât în 
clipa în care vasul va fi ieşit în larg. Dacă e un vas cu pânze, 
a aşteptat desigur să se ridice briza, briza aceea care în 
zorii zilei vine dinspre uscat şi înlesneşte navigația în 
Pamplico-Sound. Ce-i drept, dacă o navă cu aburi... Dar nu! 
La bordul unui Sicamer se răspândesc în mod inevitabil 
mirosul de huilă, de unsori, tot felul de miasme scăpate din 
compartimentul clădirilor şi ele ar fi trebuit să ajungă până 
la mine. De altfel, mişcările elicelor sau ale zbaturilor, 
trepidaţiile maşinilor, bătăile pistoanelor - toate acestea ar 
fi trebuit să le simt. 

Într-un cuvânt, cel mai bun lucru e să am răbdare. Abia 
mâine voi fi scos din gaura asta. De altfel, chiar dacă nu 
sunt pus în libertate, mi se va da ceva de mâncare. Căci de 
ce aş crede că răpitorii mei ar vrea să mă lase să mor de 
foame? Le-ar fi fost mult mai simplu să mă trimită în fundul 
apei, să mă mai îmbarce. Odată în largul mării, de ce s-ar 
mai teme de mine? Vocea mea nu va mai putea fi auzită. Cât 
despre reclamaţiile mele inutile sau protestele mele, şi mai 
inutile încă... în definitiv cine sunt eu pentru autorii acestui 
atentat? Un simplu supraveghetor în serviciul unei case de 
sănătate, un anume Gaydon, care nu prezintă nici o 
importanţă. Important era ca Thomas Roch să fie răpit din 
Healthful-House. Cât despre mine... Am fost luat doar aşa, 
pe deasupra... Şi nu doar fiindcă m-am întors în clipa aceea 
în pavilion. 

În orice caz, indiferent de ce s-ar întâmpla, indiferent de 
oamenii care au executat răpirea şi indiferent de locul în 
care mă transportă, numi pot schimba hotărârea: voi juca 
mai departe rolul meu de paznic. Nimeni, absolut nimeni nu 
va bănui că sub haina lui Gaydon se ascunde inginerul 
Simon Hart. În felul acesta am două avantaje: în primul 
rând, nimeni nu se va feri de un pârlit de supraveghetor şi, 
în al doilea rând, poate că voi izbuti să pătrund misterul 


acestei uneltiri şi să mă folosesc de ea, dacă izbutesc să 
scap. 

Dar gândirea mea se rătăceşte... Mai înainte de a putea să 
scap, trebuie să aştept sosirea la destinaţie. Voi avea destul 
timp să mă gândesc atunci la evadare, dacă mi se prezintă 
vreun prilej. Deocamdată esenţialul este că nu se ştie cine 
sunt şi, bineînţeles, nimeni nu va şti acest lucru. 

Am ajuns acum la convingerea desăvârşită că navigam. Şi 
totuşi revin asupra ideii mele iniţiale. Nu chiar dacă nava 
care ne transportă nu este un steamer, nu este nici o navă 
cu pânze. E incontestabil propulsat de un mijloc de 
locomoţie foarte puternic. Nu aud zgomotele acelea 
specifice ale maşinilor cu aburi, când acţionează elice sau 
zbaturi, sunt silit să mai admit că nava aceasta nu e 
zguduită de forfota pistoanelor din cilindri. Aş putea spune 
mai curând că e vorba de o mişcare continuă şi regulată, un 
fel de rotaţie directă, care se comunică propulsorului, 
indiferent de felul acestuia. Nu pot greşi în privinţa asta: 
mişcarea vasului se datoreşte unui mecanism special. Dar 
care e acest mecanism? 

Să fie vorba de una din acele turbine despre care s-a 
vorbit şi care, manevrate de un tub intern, sunt menite să 
înlocuiască elicele, fiindcă folosesc mai bine decât ele 
rezistenţa apei şi produc o viteză mai mare? 

Peste câteva ore voi şti ce să cred despre acest gen de 
navigaţie, care are loc, după cum se pare, într-un mediu 
absolut omogen. 

De altfel - şi faptul acesta e tot atât de extraordinar - atât 
ruliul cât şi tangajul nu se fac simţite în nici un fel. Dar cum 
se explică această linişte în apele lui Pamplico-Sound? De 
obicei singure curentele mareei, când urcă şi coboară, 
izbutesc să-i tulbure suprafaţa. 

E drept, poate că mareea a încetat să urce la această oră 
şi, după câte-mi amintesc, briza de pe uscat căzuse ieri 
seara. Dar n-are a face! Faptul mi se pare inexplicabil, căci 
un vas mişcat de un propulsor, indiferent ce viteză are, e 


supus totdeauna unor oarecari oscilaţii şi iată că nu pot 
observa cea mai mică oscilație de acest gen. Gândurile 
acestea obsedante îmi umplu creierul! Deşi simt o nevoie 
teribilă să dorm, deşi sunt cuprins de toropeală în 
atmosfera asta înăbuşitoare, am luat hotărârea să nu mă las 
pradă somnului. Voi veghea până dimineaţa; şi, de fapt, 
pentru mine dimineaţa nu va însemna decât clipa în care 
compartimentul acesta va fi scăldat în lumina de afară. 
Poate că nu va fi de ajuns ca uşa să se deschidă, poate va 
trebui să fiu scos din gaura asta şi urcat pe punte... 

Mă rezem într-un colţ al peretelui, căci n-am nici măcar o 
bancă pe care să şed. Dar fiindcă pleoapele-mi sunt grele, 
fiindcă-mi dau seama că cedez unei anumite somnolenţe, 
mă ridic iar. Mă cuprinde furia, lovesc cu pumnii în pereţi şi 
strig... Dar în zadar îmi rănesc mâinile de niturile tablei, 
căci strigătele mele nu aduc pe nimeni. 

Da! E nedemn de mine. Mi-am făgăduit să mă stăpânesc şi 
iată că, de la început, îmi pierd sângele rece şi mă port ca 
un copil. 

E absolut sigur că lipsa tangajului şi a ruliului dovedeşte 
cel puţin că nava n-a pătruns încă în larg. Dar în loc să 
străbată Pamplico-Sound a pornit în sus pe Neuze? Nu! Ce 
motiv ar avea să se piardă în mijlocul teritoriilor 
comitatului? Dacă Thomas Roch a fost răpit de la Healthful- 
House, înseamnă că răpitorii lui erau hotărâți să-l scoată 
din Statele Unite şi să-l ducă, probabil, pe o insulă 
îndepărtată din Atlantic sau într-un punct, oarecare din 
vechiul continent. Aşadar, vasul nostru nu urcă pe Neuze, 
care are o întindere destul de mică. Ne aflăm în apele lui 
Pamplico-Sound şi se vede că lacul e foarte liniştit. 

Fie în momentul când nava va ieşi în larg nu se va mai 
putea sustrage oscilaţiilor hulei, care, chiar după căderea 
brizei, se face totdeauna simțită pe navele de tonaj mijlociu. 
Afară doar dacă nu mă aflu pe bordul vreunui crucişător 
sau al unui cuirasat, ceea ce nu cred să fie cazul! 


În clipa asta, mi se pare că... Da, într-adevăr! Nu mă înşel! 
În interior s-a auzit un zgomot, un zgomot de paşi... Paşii se 
apropie de peretele de tablă, în care se află uşa 
compartimentului. Fără îndoială că sunt oameni din echipaj. 
Oare uşa se va deschide în sfârşit? Ascult... 

Vorbesc nişte oameni, le aud vocile, dar nu înţeleg ce spun, 
fiindcă folosesc o limbă pe care n-o cunosc. Chem... Strig... 
Nimeni nu-mi răspunde! 

Nu-mi mai rămâne decât să aştept, să aştept, să aştept! 
Cuvântul acesta mi-l repet mereu, sună în bietul meu craniu 
aşa cum sună limba unui clopot. 

Am să încerc să socotesc cât timp a trecut. 

În definitiv, cred că s-au scurs cel puţin patru sau cinci ore 
din clipa în care vasul s-a pus în mişcare. După socotelile 
mele, a trecut de miezul nopţii. Din nefericire, în mijlocul 
acestui întuneric adânc, ceasul nu-mi este de nici un folos. 

Dar dacă navigam de cinci ore, înseamnă că îl momentul 
de faţă nava e dincolo de Pamplico Sound, că a ieşit din el 
prin strâmtoarea Ocracoke sau prin Hatteras. Trag 
concluzia de aici că se află în largul litoralului, la o distanţă 
de o milă bună cel puţin. Şi totuşi nu simt hula din larg. 

lată faptul inexplicabil, neverosimil. Dar să vedem... nu 
cumva m-am înşelat? N-am fost victima unei iluzii? Nu mă 
aflu închis în fundul calei unei nave în mers? 

A mai trecut o oră şi deodată, trepidaţiile maşinii au 
încetat... Îmi dau perfect de bine seama că vasul care mă 
transportă e nemişcat. Să fi ajuns oare la destinaţie? În 
cazul acesta n-ar putea să fie decât unul din porturile de pe 
litoral, la nord nu la sud de Pamplico-Sound. Dar cum să-i 
vină a crede că Thomas Roch, răpit de la Healthful-House a 
fost coborât din nou pe uscat? Răpirea va ajunge curând la 
cunoştinţa tuturor şi cei care s-au făcut vinovaţi de ea ar 
risca să fie descoperiţi de autorităţile guvernamentale. 

De altfel, dacă în momentul de faţă nava se pregăteşte să 
arunce ancora, nu voi întârzia să aud zgomotul lanţului ei 
trecând prin ecubier, apoi, când goeleta va fi trasă pe 


ancoră, se va produce o zguduitură - zguduitură pe care o 
pândesc şi pe care o voi recunoaşte... Faptul acesta nu mai 
poate întârzia decât doar câteva clipe. 

Aştept... Ascult... 

La bord domneşte o tăcere mohorâtă şi îngrijorătoare. Mă 
întreb dacă pe nava asta mai există şi alte fiinţe vii în afară 
de mine... 

Simt cum mă cotropeşte un fel de toropeală. Atmosfera e 
viciată... Nu mai pot respira... E ca şi cum o greutate, de 
care nu mă pot descotorosi, mi-ar strivi pieptul... 

Aş vrea să rezist... Dar e cu neputinţă. Probabil iar m-am 
trântit într-un colţ şi m-am dezbrăcat pe jumătate, atât de 
cald e. Pleoapele mi se închid, mă prăbuşesc într-o stare de 
prostraţie, care mă va cufunda într-un somn greu, 
împotriva căruia nu pot rezista... Oare cât timp am dormit? 
Nu ştiu. Să fie noapte? Să se fi făcut ziuă? N-aş putea 
spune, lucrul de care-mi dau seama mai întâi este că pot 
respira cu mai multă uşurinţă. Plămânii mi se umplu de un 
aer pe care nu-l mai otrăveşte acidul carbonic. 

Oare în timp ce dormeam aerul acesta a fost împrospătat? 
Să fi deschis cineva uşa compartimentului în care mă aflu şi 
să fi intrat în camera asta strâmtă? Da... lată şi dovada. 

Mâna mea apucă la întâmplare un obiect, un recipient plin 
cu un lichid care miroase foarte îmbietor. Îl duc la buze - 
buzele mele sunt fierbinţi, sunt torturat de o sete atât de 
puternică, încât aş fi gata să beau şi o apă sălcie. 

Este cidru, un cidru de bună calitate, care mă răcoreşte, 
mă întăreşte. Beau o cană întreagă. Dar dacă n-am fost 
osândit să mor de sete, presupun că nici de foame nu sunt 
osândit să mor. 

Nu... Într-un colţ, cineva a lăsat un coş, care conţine o 
pâine şi o bucată de carne rece. 

Aşadar mănânc... Mănânc cu lăcomie şi iată că încetul cu 
încetul îmi recapăt puterile. 

Hotărât lucru, nu sunt chiar atât de părăsit pe cât mă 
temeam. Cineva a pătruns în gaura asta întunecoasă şi a 


lăsat să intre pe uşă puţin din oxigenul de afară, în lipsa 
căruia m-aş fi înăbuşit. 

Apoi mi s-a pus la dispoziţie băutură şi mâncare ca să-mi 
pot astâmpăra setea şi foamea, până voi fi lăsat în libertate. 

Dar cât timp va mai dura, oare, captivitatea asta? Zile? 
Luni? 

De altfel, mi-e cu neputinţă să socotesc cât timp am 
dormit, nici să stabilesc cu oarecare aproximaţie cât e 
ceasul. E drept că am avut grijă să-l întorc, dar eu n-am un 
ceas cu repetiţie... Poate că dacă aş pipăi arătătoarele... 
Da... Mi se pare că cel mic e îndreptat spre cifra opt... Opt 
dimineaţă fără îndoială... 

De un lucru sunt sigur şi anume că nava stă pe loc. Pe 
bord nu se produce nici cea mai mică clătinare, ceea ce 
înseamnă că propulsorul e în repaus. Dar orele trec, ore 
nesfârşite şi mă întreb dacă nu cumva abia la noapte va 
intra din nou cineva în compartimentul meu - ca să-l 
aerisească, aşa cum s-a întâmplat în timp ce dormeam - şi 
să-mi aducă totodată alte provizii. Da, fireşte că vor să 
profite de timpul cât dorm... De data asta însă sunt hotărât 
să rezist... Am să mă prefac chiar că dorm şi, indiferent cine 
va intra voi şti să-l silesc să-mi răspundă! 

VI. 

PE PUNTE. 

lată-mă în aer liber şi respirând cu nesaţ... În sfârşit am 
fost scos afară din cutia aceea înăbuşitoare şi adus sus pe 
puntea vasului. În primul rând, am cercetat orizontul cu 
privirea, dar n-am mai zărit nici o fâşie de pământ. Nimic 
altceva decât linia aceea circulară, care formează hotarul 
între mare şi cer! 

Nu! Nu se vede nici urmă de continent la vest, în direcţia 
în care litoralul Americii de Nord se desfăşoară pe distanţe 
de mii de mile. 

În clipa asta, soarele apune şi nu mai trimite decât raze 
oblice la suprafaţa oceanului. Trebuie să fie şase seara. Mă 


uit la ceas... Da, e într-adevăr ora şase şi treisprezece 
minute. 

lată ce s-a întâmplat în timpul nopţii de 17 iunie: după 
cum am mai spus, hotărât să nu cedez somnului, aşteptam 
să se deschidă uşa cămăruţei mele. Nu mă îndoiam că se 
făcuse ziuă, orele treceau, dar nimeni nu venea. Din 
proviziile care-mi fuseseră puse la dispoziţie nu mai 
rămăsese nimic. Începusem să sufăr de foame, dar nu de 
sete, pentru că mai păstrasem puţină băutură. 

Îndată după ce m-am trezit, unele tresăriri ale navei mă 
făcuseră să cred că aceasta se pusese din nou în mişcare, 
după ce rămăsese locului în ajun, oprit, probabil, în vreun 
mic golf pustiu de pe coastă - deoarece nu simţisem niciuna 
din zguduiturile care întovărăşesc manevra ancorării. 

Aşadar era ora şase când am auzit nişte paşi răsunând 
dincolo de peretele metalic al compartimentului meu. Se 
pregătea cineva să intre? Da. O cheie a scârţâit în broască 
şi uşa s-a deschis. Lumina unui felinar a risipit întunericul 
adânc în mijlocul căruia fusesem cufundat după sosirea mea 
pe vas. 

Doi oameni s-au ivit în uşă, dar nu am avut timp să le 
disting chipurile. Oamenii ăştia m-au apucat de braţe şi mi- 
au înfăşurat capul cu o bucată de pânză deasă, astfel încât 
mi-a fost cu neputinţă să mai văd ceva. 

Ce însemna, oare, această măsură de precauţie? Ce voiau 
să facă oamenii ăştia cu mine? Am încercat să mă zbat, dar 
cei doi mă ţineau zdravăn. Le-am pus întrebări, dar n-am 
căpătat nici un fel de răspuns. Cei doi au schimbat câteva 
cuvinte între ei, într-o limbă pe care n-o înţelegeam şi a 
cărei origine nu puteam s-o recunosc. 

Era limpede că nu-mi arătau prea multă consideraţie! E 
foarte adevărat că nu sunt decât un paznic de balamuc; 
pentru ce ar fi procedat altfel cu un personaj atât de 
mărunt? De altfel, nu sunt prea sigur că inginerul Simon 
Hart s-ar fi bucurat de un tratament mai bun. 


Totuşi, de data asta nu mi s-a pus nici un căluş, nu mi s-au 
legat nici mâinile, nici picioarele. Cei doi s-au mulţumit să 
mă strângă zdravăn, în aşa fel încât să nu pot fugi. 

O clipă după aceea am fost târât afară din compartiment şi 
împins într-un culoar îngust. Sub picioarele mele răsună 
treptele unei scări metalice. Puțin mai târziu aerul proaspăt 
mă izbeşte în faţă şi-l trag în piept cu lăcomie, prin bucata 
de pânză care-mi înfăşoară capul. 

Atunci mă simt ridicat şi cei doi oameni mă aşază pe o 
duşumea, care, de data asta, nu mai e alcătuită din plăci de 
tablă; trebuie să fie puntea unui vas. În sfârşit, braţele care 
mă strângeau îşi slăbesc strânsoarea. lată-mă liber să mă 
mişc după plac. Îmi smulg numaidecât pânza care-mi 
acoperă capul şi privesc în jur... 

Mă aflu pe bordul unei goelete în plin mers, goeleta care 
lasă în urmă o lungă dâră albă. 

Am fost nevoit să mă agăţ de un sart, ca să nu cad, fiindcă 
lumina zilei mă ameţise după încarcerarea de patruzeci şi 
opt de ore la care am fost supus, în mijlocul unui întuneric 
desăvârşit. 

Pe punte forfotesc încoace şi încolo vreo zece oameni, cu 
înfăţişare aspră, având chipuri foarte diferite unele de 
altele şi cărora n-aş putea să le atribui o origine anumită. 
De altfel, se sinchisesc foarte puţin de mine. 

Cât despre goeletă, cred că are cam vreo două sute 
cincizeci sau trei sute de tone. E destul de spațioasă, 
catargele sunt puternice şi suprafaţa velelor îi asigură, 
cred, o viteză destul de serioasă când briza suflă cu putere. 

La pupa, un om cu faţa bronzată e la timonă. Mâinile lui 
fixate pe roată feresc goeleta de valurile destul de 
puternice. 

Aş vrea să citesc numele acestui vas, care are înfăţişarea 
unui iaht de agrement. Dar nu ştiu dacă e înscris la pupa 
sau pe gallon la prova. Mă îndrept spre un marinar şi-l 
întreb: 

— Cum se numeşte nava asta? 


Nici un răspuns, îmi vine să cred chiar, că individul ăsta 
nici nu înţelege ce-i spun. 

— Dar căpitanul unde e? Adaug. Marinarul n-a răspuns 
nici la această întrebare, după cum nu răspunsese nici la 
prima. Mă îndrept spre prova. 

În acest punct, deasupra usciorilor vinciului atârnă un 
clopot. Cine ştie, poate că pe bronzul clopotului e gravat un 
nume, numele goeletei... Nu, nu văd nici un nume. 

Mă întorc iar la pupa şi, adresându-mă omului de la bară, 
repet întrebarea. 

Omul ăsta îmi aruncă o privire foarte puţin amabilă, ridică 
din umeri şi se opinteşte cu putere ca să restabilească 
poziţia goeletei înclinată la babord de o zguduitură 
puternică. 

Îi vine ideea să cercetez: dacă nu cumva şi Thomas Roch e 
pe acolo, dar nu-l zăresc. Oare el nu-i pe bord? Ar fi cu totul 
inexplicabil. De ce ar fi fost răpit numai gardianul Gaydon 
de la Healthful-House? Nimeni nu a putut bănui vreodată că 
aş fi inginerul Simon Hart, şi chiar dacă s-ar şti lucrul 
acesta, cine ar avea vreun interes să pună mâna pe mine? 
Ce s-ar putea aştepta de la mine? 

Aşadar, Thomas Roch nefiind vizibil pe punte, îmi închipui 
că trebuie să fie închis în vreo cabină. Dea Domnul să fi fost 
tratat cu mai multe menajamente decât fostul lui paznic! 

Dar să vedem - dar cum oare n-am fost izbit numaidecât 
de amănuntul acesta - să vedem cum se deplasează această 
goeleta? Velele sunt strânse! Nu văd un deget de pânză la 
exterior şi briza a scăzut! Cele câteva pale de vânt care 
suflă din când în când de la est sunt potrivnice, fiindcă noi 
navigăm tocmai în direcţia lor... 

Totuşi, goeleta lunecă foarte repede, aplecându-se puţin 
spre prova, în timp ce cu etrava spinteca apele, a căror 
spumă lunecă pe linia ei de plutire! Brazda se întinde 
departe în urmă. 

Oare vasul ăsta e un steam-iaht? Nu! Nu văd nici un coş 
între arborele mare şi catargul de la prova... Să fie o navă 


cu propulsie electrică, având o baterie de acumulatori sau 
nişte pile electrice de mare putere, care acţionează asupra 
elicei şi-i imprimă această viteză? 

Într-adevăr, n-aş putea să-mi explic în alt mod acest fel de 
a naviga. În orice caz, cum propulsorul nu poate să fie decât 
o elice, dacă m-aş apleca peste balustrada dinapoi, aş 
vedea-o cum funcţionează şi nu mi-ar rămâne decât să 
recunosc cărei surse mecanice îşi datorează mişcarea. 

Omul de la timonă mă lasă să mă apropii, aruncându-mi o 
privire ironică. 

Mă aplec în afară şi privesc... 

Nici urmă de clocotul pe care-l produce de obicei 
învârtirea unei elice... Nimic altceva decât o dâră dreaptă, 
care se întinde pe o distanţă de şase sute sau poate de opt 
sute de metri, asemenea dâre pe care o lasă în urmă 
oricare vas mişcat de pânze puternice... 

Dar ce aparat de propulsie poate să-i dea goeletei viteza 
sa excepţională? Am spus doar că vântul e destul de puţin 
prielnic, iar marea nu se ridică decât în unduiri prelungi, 
care nu se revarsă... 

Totuşi voi afla despre ce e vorba şi, în timp ce echipajul 
continuă să nu se sinchisească de mine, mă întorc spre 
prova. 

Când ajung lângă tambuchiul cabinei de gardă mă 
pomenesc în faţa unui om care mi se pare cunoscut... Omul 
ăsta e sprijinit în coate pe copastie la doi paşi de mine, mă 
lasă să mă apropii şi priveşte... S-ar zice că aşteaptă să-l 
întreb ceva. 

Îmi amintesc deodată! Este omul care l-a întovărăşit pe 
contele d'Artigas, când a venit în vizită la Healthful-House. 
Da... Nu mă înşel. 

Aşadar, Thomas Roch a fost răpit de bogătaşul ăsta străin 
şi eu mă aflu la bordul Ebbei. lahtul lui binecunoscut pe 
aceste meleaguri ale Americii de Est! Fie! Omul din faţa 
mea are să-mi dea informaţiile pe care sunt în drept să le 


cer. Îmi amintesc că d'Artigas vorbea englezeşte cu el. Are 
să mă înţeleagă şi nu poate refuza să-mi răspundă. 

După mine, omul ăsta trebuie să fie căpitanul goeletei 
Ebba. 

— Domnule căpitan, îi spun, v-am văzut la Healthful- 
House, mă recunoaşteţi? 

Omul se mulţumeşte să mă privească, dar nu binevoieşte 
să-mi dea un răspuns. 

— Sunt supraveghetorul Gaydon, am reluat eu, paznicul 
lui Thomas Roch. Aş vrea să ştiu de ce m-aţi răpit şi de ce 
m-aţi adus pe bordul acestei goelete? 

Căpitanul mă întrerupe cu un gest, un gest care nici 
măcar nu mi se adresează mie, ci câtorva marinari care 
şedeau de veghe aproape de teugă. 

Marinarii se reped la mine, mă apucă de mâini şi, fără să 
se sinchisească de gestul de mânie pe care nu mi-l pot 
stăpâni, mă obligă să cobor pe scara capotei echipajului. 

La drept vorbind, scara asta este alcătuită doar din nişte 
bare de fier, fixate perpendicular pe perete. Pe palier, de o 
parte şi de alta, se deschide câte o uşă, care stabileşte 
legătura între cabina de gardă, cabina căpitanului şi alte 
încăperi alăturate. 

Oare voi fi din nou cufundat în cămăruţa întunecoasă pe 
care am ocupat-o până acum în fundul calei? O iau la stânga 
şi sunt introdus în interiorul unei cabine care primeşte 
lumina printr-un hublou al vasului, hublou deschis pentru 
moment şi lăsând să pătrundă înăuntru un aer tare. 
Mobilierul se compune dintr-o cuşetă cu aşternut, o masă, 
un fotoliu, o toaletă şi un dulap. 

Pe masă e un tacâm. Nu-mi mai rămâne decât să mă aşez 
şi, în clipa în care ajutorul bucătar se pregăteşte să se 
retragă, după ce a adus câteva feluri de mâncare, mă 
adresez lui. 

Şi ăsta e mut, ori poate că acest negru tânăr nu înţelege 
limba în care-i vorbesc? 


Uşa se închide şi încep să mănânc cu poftă, amânând 
pentru mai târziu întrebările, care nu vor rămâne, cred, 
totdeauna fără răspuns. 

E adevărat că sunt prizonier, de data asta însă mă bucur 
de condiţii de confort mult superioare şi nădăjduiesc că vor 
rămâne aceleaşi până la sosirea noastră la destinaţie. 

Este cazul să mă las în voia unui şir întreg de gânduri, 
dintre care primul e următorul: răpirea asta a fost pregătită 
de contele d'Artigas, el e autorul dispariţiei lui Thomas 
Roch şi nu încape îndoială că inventatorul francez se află la 
bordul Ebbei, instalat într-o cabină cel puţin tot atât de 
confortabilă ca a mea. 

Dar, de fapt, cine e acest personaj? De unde vine străinul 
ăsta? Dacă a pus mâna pe Thomas Roch, înseamnă oare că 
e hotărât să afle cu orice preţ secretul Fulguratorului? E 
foarte probabil. Trebuie deci să bag bine de seamă să nu-mi 
trădez identitatea, căci dacă s-ar afla adevărul despre mine, 
orice perspectivă de a-mi recăpăta libertatea ar dispare. 

Dar câte mistere trebuie să pătrund, câte fapte 
inexplicabile să-mi explic! De pildă, originea acestui conte 
d'Artigas, intenţiile lui viitoare, direcţia în care se îndreaptă 
goeleta, portul de care ţine, precum şi modul acesta de a 
naviga, fără pânze şi fără elice, dar cu o viteză de cel puţin 
zece mile pe oră! 

În sfârşit, o dată cu lăsarea serii, un aer mai proaspăt 
pătrunde prin hubloul cabinei. Îl închid cu ajutorul 
şurubului şi, deoarece uşa mea e zăvorâtă din exterior, cel 
mai bun lucru ce-mi rămâne de făcut este să mă trântesc pe 
pat şi să adorm, legănat blajin de mersul acestei goelete 
ciudate pe apele Atlanticului. 

A doua zi mă scol în zori, îmi fac toaleta, mă îmbrac şi 
aştept. 

Mă gândesc numaidecât să cercetez dacă uşa cabinei e şi 
acum încuiată. 

Nu, nu mai este. O deschid, urc scara de fier şi iată-mă pe 
punte. 


La pupa, în timp ce marinarii se îndeletnicesc cu spălatul 
punţii, doi indivizi, dintre care unul e căpitanul, stau de 
vorbă. Căpitanul nu pare deloc surprins zărindu-mă şi, cu 
un gest al capului, mă arată tovarăşului său. 

Pe celălalt nu l-am văzut niciodată. E un individ de vreo 
cincizeci de ani, cu părul şi barba negre, în care se zăresc 
câteva fire argintii, cu o faţă ironică şi fină, cu privirea 
vioaie şi fizionomia inteligentă. Faţa sa are asemănări cu 
tipul grecesc şi, după ce l-am auzit pe căpitanul Ebbei 
dându-i numele de Serko - inginerul Serko - n-am mai avut 
nici o îndoială că e grec de origine. 

Cât despre celălalt, se numeşte Spade, căpitanul Spade, şi 
numele lui pare a fi de origine italiană. Prin urmare un 
grec, un italian, un echipaj alcătuit din oameni recrutaţi din 
toate colţurile globului şi îmbarcaţi pe o goeleta al cărei 
nume e norvegian. Amestecul ăsta mi se pare, pe bună 
dreptate, suspect. 

Dar de unde mai e şi contele d'Artigas, cu numele lui 
spaniol, cu figura lui de asiatic? 

Căpitanul Spade şi inginerul Serko discută cu glas scăzut. 
Primul îl supraveghează îndeaproape pe omul de la timona, 
care nu pare preocupat de indicaţiile compasului, instalat în 
habitaclul din faţa lui. S-ar zice că se orientează mai curând 
după gesturile unui marinar de la prova, care-i arată dacă 
trebuie să se îndrepte spre tribord sau la babord. 

Thomas Roch e acolo, lângă tambuchiul de la pupa 
Priveşte marea imensă şi pustie, pe care n-o mărgineşte la 
orizont nici o fâşie de uscat. Doi marinari sunt lângă el şi 
nu-l scapă din ochi. Te poţi aştepta la orice de la acest 
nebun, n-ar fi exclus chiar să se arunce peste bord. 

Nu ştiu dacă-mi va fi îngăduit să intru în legătură cu fostul 
meu bolnav. Mă îndrept spre el, urmărit de privirile 
căpitanului Spade şi ale inginerului Serko. Mă apropii de 
Thomas Roch, care nu mă vede venind şi, iată-mă lângă el. 

Thomas Roch nu pare să mă recunoască şi nu face nici o 
mişcare. Ochii lui strălucesc puternic şi străbat nesăţioşi 


spaţiul cu privirea. E fericit; că respiră aerul acela dătător 
de viaţă, încărcat cu miresme sărate şi pieptul i se ridică în 
aspirații prelungi. La aerul acesta supraoxigenat se adaugă 
lumina unui soare superb, care se revarsă din înaltul unui 
cer lipsit de nori, soare ale cărui raze îl scaldă în întregime. 
Oare-şi dă seama Thomas Roch ce schimbare a intervenit în 
situaţia lui? Oare nu-şi mai aminteşte de Healthful-House şi 
de pavilionul în care era prizonierul paznicului său Gaydon? 

E foarte puţin probabil. Trecutul s-a şters din amintirea 
lui, în momentul de faţă nu mai există pentru el decât 
prezentul. 

Dar, după părerea mea, chiar pe puntea Ebbei, chiar în 
largul mării, Thomas Roch este aceeaşi fiinţă inconştientă 
căreia i-am purtat de grijă timp de cincisprezece luni. 
Starea intelectului său nu s-a schimbat, judecata nu-i va 
reveni decât atunci când cineva va începe să-i vorbească 
despre descoperirile lui. Contele d'Artigas cunoaşte această 
dispoziţie mintală a inventatorului, fiindcă a experimentat-o 
în timpul vizitei la Healthful-House şi, e de la sine înţeles, că 
tocmai pe această dispoziţie se bizuie pentru a-i surprinde 
taina mai devreme sau mai târziu. Dar ce să facă cu ea? 

— Thomas Roch... am spus. 

Glasul meu îl trezeşte, îşi îndreaptă privirea o clipă 
asupră-mi, dar ochii i se întorc numaidecât în altă direcţie. 

Îi iau mâna, i-o strâng, dar el şi-o retrage brusc, apoi se 
îndepărtează fără să mă fi recunoscut şi se îndreaptă spre 
pupa goeletei, unde se află inginerul Serko şi căpitanul 
Spade. 

Oare e hotărât să se adreseze unuia din aceşti doi indivizi? 
Şi dacă ei îi vorbesc, le va răspunde? După ce a refuzat să- 
mi răspundă mie? 

Chiar în clipa asta figura lui a fost luminată de o licărire de 
inteligenţă şi - nu mai încape îndoială - că atenţia i-a fost 
atrasă de mersul ciudat al goeletei. 

Într-adevăr, privirile lui se îndreaptă spre catargele Ebbei, 
ale cărei vele sunt strânse şi care totuşi lunecă cu 


repeziciune pe suprafaţa acestor ape liniştite... 

Atunci Thomas Roch face câţiva paşi înapoi, urcă iar 
cursiva tribordului şi se opreşte în locul unde ar trebui să se 
înalțe un coş, dacă Ebba ar fi un iaht cu aburi, un coş din 
care să se reverse nori de fum negru... 

Şi lui i se pare ciudat, ceea ce mi-a părut ciudat şi mie. Nu- 
şi poate explica ceea ce am găsit inexplicabil şi eu şi se 
îndreaptă ca şi mine spre pupa, dornic să vadă cum 
funcţionează elicea. 

În ambele borduri ale goeletei se zbenguie un cârd de 
marsuini. Oricât de repede mergea Ebba, animalele astea 
sprintene o depăşesc fără greutate, zburdând, dându-se 
peste cap, jucându-se în elementul lor natural cu o 
splendidă supleţă. 

Dar 'Thomas Roch nu se osteneşte să le urmărească cu 
privirea. Se apleacă pe deasupra marginii punţii... 

În clipa aceea, inginerul Serko şi căpitanul Spade se 
apropie de el şi, temându-se ca nu cumva să cadă în apă, îl 
opresc cu hotărâre, apoi îl aduc înapoi pe punte. 

De altfel îmi dau seama - căci am o îndelungată experienţă 
în această privinţă - că Thomas Roch se află pradă unei 
violente agitaţii. Se învârteşte în jurul lui, gesticulează şi tot 
felul de fraze lipsite de înţeles, care nu se adresează 
nimănui, îi ies din gură... 

Este absolut evident că o criză se apropie, o criză 
asemănătoare celei care l-a apucat în ultima seară 
petrecută în pavilionul de la Healthful-House, criză ale cărei 
urmări au fost atât de nenorocite. 

Va trebui să fie luat şi coborât în cabină, unde aş fi chemat, 
poate, ca să-i dau îngrijirile speciale, cu care sunt obişnuit... 

Pentru moment, inginerul Serko şi căpitanul Spade nu-l 
pierd o clipă din ochi. Probabil că au intenţia să-l lase să 
facă ce vrea şi iată ce face Thomas Roch: după ce s-a 
îndreptat spre arborele mare, pe care ochii lui au căutat în 
zadar pânzele, ajunge lângă el, îl înconjoară cu braţele şi 


încearcă să-l zguduie, scuturând manivela de întors, ca şi 
cum ar vrea să-l dărâme. 

Atunci, văzând că eforturile sale rămân zadarnice, 
încearcă să facă la fel cu trinchetul. Nervozitatea lui creşte 
din ce în ce mai mult, cuvintelor nelămurite care-i scapă din 
gură le urmează strigăte nearticulate. 

Deodată, se repede asupra babordului şi se agaţă de 
şarturi. 

Mă întreb dacă nu cumva are să se repeadă spre săgeți, 
dacă nu cumva vrea să urce până la balustrada platformei 
catargului... Dacă nu-l opreşte nimeni, poate să cadă pe 
punte sau să fie aruncat în mare de o mişcare mai violentă a 
ruliului. 

La un gest al căpitanului Spade, câţiva marinari se reped 
asupra lui, îl apucă, dar nu izbutesc să-l smulgă de pe 
şarturi, atât de puternic îi sunt încleştate mâinile. În 
momentul crizelor - ştiu lucrul acesta - puterile lui sunt 
totdeauna înzecite. Ca să-l stăpânesc, am fost nevoit adesea 
să chem alţi paznici în ajutor. 

De data asta, oamenii de pe goeleta - nişte vlăjgani 
zdraveni - izbutesc să-l potolească pe bietul nebun. Thomas 
Roch este culcat pe punte şi, în ciuda uriaşei lui împotriviri, 
doi marinari îl împiedică să facă cea mai mică mişcare. 

Nu mai rămâne nimic altceva decât să fie coborât în 
cabină şi lăsat în pace până la sfârşitul crizei. Lucrul acesta 
se şi întâmplă din porunca unui nou venit, a cărui voce îmi 
izbeşte urechea... 

Mă întorc şi-l recunosc. 

E contele d'Artigas, cu faţa întunecată şi cu atitudinea 
poruncitoare, adică aşa cum l-am văzut şi la Healthful- 
House. 

Mă îndrept imediat spre el. Îmi trebuie oricum o 
explicaţie... şi o voi avea. 

— Cu ce drept, domnule? Îl întreb. 

— Cu dreptul celui mai tare! Îmi răspunde contele 
d'Artigas. 


Şi se îndreaptă spre pupa, în timp ce Thomas Roch este 
transportat în cabină. 

VII. 

DOUĂ ZILE DE NAVIGAŢIE. 

Poate că, dacă împrejurările o vor cere, voi fi silit să-i 
mărturisesc contelui d'Artigas că sunt inginerul Simon 
Hart. Cine ştie, poate că voi obţine într-un fel mai multe 
menajamente decât rămânând mai departe paznicul 
Gaydon? Totuşi, trebuie să mă mai gândesc înainte de a lua 
această hotărâre. Într-adevăr, sunt încă urmărit de ideea 
că, dacă proprietarul goeletei Ebba l-a răpit pe inventatorul 
francez, a făcut-o în speranţa de a pune mâna pe 
Fulguratorul Roch, pentru care nimeni, nici în Europa şi 
nici în America, n-a acceptat să ofere preţul inacceptabil 
care se cerea. Ei bine, pentru cazul că Thomas Roch ar 
ajunge să-şi trădeze taina, n-ar fi mai bine, oare, să pot 
păstra dreptul de acces pe lângă el, n-ar fi mai bine să mi se 
recunoască în continuare funcţiile de supraveghetor şi 
sarcina de a-l îngriji, potrivit cu starea sănătăţii lui? Da, 
trebuie să păstrez posibilitatea de a vedea şi de a auzi totul 
şi, poate, cine ştie? De a afla. În sfârşit ceea ce n-am izbutit 
să aflu la Healthful-House! 

Dar încotro se îndreaptă acum goeleta Ebba? Asta-i prima 
întrebare. 

Cine-i acest conte d'Artigas? Iată a doua întrebare. 

Prima din ele îşi va căpăta răspunsul în câteva zile, fireşte, 
dată fiind viteza cu care înaintează; acest fantastic iaht de 
agrement, acţionat de un propulsor, al cărui mecanism voi 
izbuti până la urmă să-l descopăr. 

Cât despre a doua întrebare, e mai puţin sigur că voi 
ajunge vreodată să-i găsesc răspunsul. 

După mine, personajul acesta enigmatic trebuie într- 
adevăr să aibă un deosebit interes să-şi ascundă originea, şi 
mă tem că nici un indiciu nu-mi va îngădui să-i stabilesc 
naționalitatea. Deşi contele d'Artigas vorbeşte engleza 
foarte curgător - de lucrul acesta m-am putut asigura şi în 


timpul vizitei pe care a făcut-o la pavilionul nr. 17 - accentul 
lui e aspru şi vibrează, un accent pe care nu-l găseşti la 
popoarele nordice şi nu-mi aminteşte nimic din ce am auzit 
în cursul călătoriilor mele prin cele două lumi, afară doar 
ceva din asprimea caracteristică dialectelor folosite în 
Malaezia. Şi, de fapt, dacă ţinem seama că d'Artigas are 
tenul închis, aproape măsliniu, amintind oarecum arama, 
părul creţ şi negru ca abanosul, privirea care iese din 
orbitele adânci şi ţâşneşte ca o săgeată din pupilele 
nemişcate, statura înaltă, forma umerilor şi muşchii foarte 
proeminenţi, indicând o mare forţă fizică, n-ar fi exclus să 
aparţină unei rase din Extremul Orient. 

Pentru mine, numele d'Artigas este un nume de împrumut, 
aşa cum tot de împrumut trebuie să fie şi titlul lui de conte. 
Dacă goeleta poartă un nume norvegian, sunt convins că, în 
ce-l priveşte, el nu-i de origine scandinavă. N-are nimic din 
însuşirile caracteristice locuitorilor Europei septentrionale, 
nici expresia lor calmă, nici părul blond, nici privirea aceea 
blândă a ochilor de un albastru şters. 

În sfârşit, oricine ar fi, omul acesta l-a răpit pe Thomas 
Roch - şi pe mine împreună cu el - şi cu siguranţă că 
intenţiile lui sunt urâte. 

Acum rămâne de văzut dacă a săvârşit această operaţie în 
interesul unei puteri străine, sau în propriul lui interes. A 
vrut oare să profite singur de invenţia lui Thomas Roch? Se 
găseşte aşadar în situaţia de a putea profita de ea? Asta eo 
a treia întrebare, la care nu pot răspunde încă. Poate că 
cele ce voi vedea şi voi auzi de acum înainte îmi vor ajuta 
să-i găsesc un răspuns, mai înainte de a fi izbutit să evadez, 
admițând că această evadare s-ar putea realiza. 

Ebba continuă să navigheze în condiţiile inexplicabile 
despre care am mai vorbit. Sunt liber să străbat puntea, 
dar nu să depăşesc cabina echipajului, al cărei tambuchi se 
află în faţa trinchetului. 

Într-adevăr, am vrut o dată să înaintez până la paza 
catargului din fruntea vasului, de unde, aplecându-mă peste 


bord, aş fi putut vedea etrava goeletei, despicând apele. 
Dar potrivit unor ordine pe care le-au primit, bineînţeles de 
la cineva, marinarii de cart s-au împotrivit trecerii mele şi 
unul dintre ei mi-a spus pe un ton brusc, într-o engleză 
aspră: 

— La pupa... la pupa! Stingheriţi manevra! Manevra? Dar 
nu se face nici o manevră. Să-şi fi dat seama cineva că 
voiam să descopăr secretul propulsorului goeletei? Se 
poate, căpitanul Spade, care a asistat la această scenă, a 
ghicit probabil că încercam să-mi dau seama cum merge 
nava. E normal ca şi un supraveghetor de ospiciu să se mire 
văzând că un vas înaintează cu o viteză atât de mare, deşi 
n-are nici vele şi nici elice? 

În sfârşit, dintr-un motiv sau altul, mi se interzice să mă 
apropii de prova Ebbei. 

Pe la orele zece se ridică briza - o briză de nord-vest 
foarte prielnică - şi căpitanul Spade dă ordine şefului de 
echipaj. 

Numaidecât acesta duce fluierul la gură şi porunceşte 
înălţarea pânzei mari, a mizenei şi a focurilor. Nici pe o 
navă de război nu s-ar putea lucra cu mai multă ordine şi 
disciplină. 

Ebba se înclină uşor pe babord şi viteza ei sporeşte 
simţitor. Totuşi motorul n-a încetat să funcţioneze, căci 
velele nu s-au umflat atât cât ar fi trebuit, dacă goeleta ar fi 
fost supusă numai acţiunilor vântului. Cu toate acestea, ele 
uşurează considerabil mersul Ebbei, graţie brizei răcoroase 
care a început să bată cu regularitate. 

Cerul e frumos, norii se împrăştie spre vest îndată ce 
ajung la zenit, iar marea străluceşte sub potopul razelor de 
soare. 

Pentru moment, preocuparea mea este să stabilesc, în 
măsura posibilului, drumul pe care-l urmăm. Am călătorit 
destul de des pe mare ca să ştiu cum se calculează viteza 
unui vas. După mine viteza Ebbei e cam de vreo zece, 
unsprezece noduri. Cât despre direcţia ei, a rămas mereu 


aceeaşi, lucru pe care-l pot verifica cu uşurinţă apropiindu- 
mă de habitaclul instalat în faţa omului de la timonă. Dar 
paznicul Gaydon n-are voie să meargă la prova Ebbei; la 
pupa poate sta. Am izbutit în repetate rânduri să arunc o 
privire rapidă asupra busolei, al cărei ac arată statornic 
estul, sau, mai precis, est-sud-est. 

lată, deci, în ce condiţii traversăm această parte a 
Oceanului Atlantic, mărginită la apus de litoralul Statelor 
Unite ale Americii. 

Fac apel la amintirile mele şi mă întreb ce insule sau ce 
grupuri de insule vom întâlni în direcţia asta, înainte de a 
atinge ţărmul lumii vechi. 

Carolina de Nord, de pe coasta căreia goeleta a plecat 
acum patruzeci şi opt de ore, este străbătută de paralela 
35, paralelă care, prelungită spre răsărit, taie, dacă nu mă 
înşel, coasta africană cam în dreptul Marocului. În drumul 
său se află arhipelagul insulelor Azore, la o distanţă de 
aproximativ trei mii de mile de America. Dar putem 
presupune, oare, că Ebba are de gând să se apropie de 
acest arhipelag şi că portul ei de origine se află pe una din 
insulele care alcătuiesc domeniul insular al Portugaliei? Nu, 
nu pot să accept o astfel de ipoteză. 

De altfel, înainte de a ajunge în arhipelagul insulelor 
Azore, pe traseul paralelei 35 şi la o distanţă de numai o 
mie două sute de kilometri, se întinde grupul insulelor 
Bermude, care aparţin Angliei. 

Dacă acest conte d'Artigas şi-a luat sarcina să-l răpească 
pe Thomas Roch în interesul unei puteri europene, mi s-ar 
părea destul de verosimil ca această putere să fie Regatul 
Unit al Marii Britanii şi Irlandei. La drept vorbind, mai 
rămâne şi ipoteza că omul nostru a operat în propriul său 
interes. 

În cursul zilei de azi, contele d'Artigas a venit în trei-patru 
rânduri să se instaleze la pupa. De aici, mi s-a părut că 
privirea lui cerceta cu atenţie orizontul în diferite direcţii. 
Ori de câte ori se iveşte în larg o pânză sau fumul unui coş, 


le examinează îndelung, folosindu-se de un binoclu marin 
puternic. Trebuie să mai adaug că n-a binevoit nici măcar 
să observe prezenţa mea pe punte. 

Din când în când, căpitanul Spade se apropie de el şi 
atunci amândoi schimbă câteva cuvinte, într-o limbă pe care 
nu pot nici s-o înţeleg şi nici s-o identific. 

Dar proprietarul Ebbei discută, cu predilecție cu inginerul 
Serko, care pare foarte intim cu el. Inginerul acesta e 
destul de vorbăreţ, mai puţin antipatic şi mai puţin rezervat 
decât tovarăşii lui de călătorie... Dar cu ce titlu se află oare 
pe bordul goeletei? Să fie un prieten al contelui d'Artigas? 
Cutreieră mările alături de el, împărtăşind viaţa asta, 
demnă de invidiat, a unui bogat proprietar de iaht? 

De fapt, omul acesta este singurul care pare să-mi arate, 
dacă nu oarecare simpatie, cel puţin un anumit interes. 

Cât despre Thomas Roch nu l-am mai zărit toată 
dimineaţa, trebuie să fie închis în cabină, sub influenţa 
crizei din ajun care n-a luat încă sfârşit. 

M-am convins că avusesem dreptate azi, când, pe la orele 
trei după-amiază, în clipa în care se pregătea să coboare 
prin tambuchiul de la pupa, contele d'Artigas mi-a făcut 
semn să mă apropii. Nu ştiu ce vrea să-mi spună contele, 
dar ştiu în orice caz ce am să-i spun eu. 

— Crizele acestea ale lui Thomas Roch ţin mult? Mă 
întrebă el în engleză. 

— Uneori patruzeci şi opt de ore, îi răspund. 

— Şi ce-i de făcut? 

— Nimic. Lăsaţi-l liniştit până adoarme. După o noapte de 
somn, criza trece şi Thomas Roch cade din nou în starea lui 
obişnuită de inconştienţă. 

— Bine, Gaydon, dacă va fi nevoie, îl vei îngriji mai 
departe, cum făceai la Healthful-House. 

— Îl voi îngriji? 

— Da... Pe bordul goeletei... Până vom ajunge. 

— Unde? 


— Acolo unde vom sosi mâine după-masă, îmi răspunde 
contele d'Artigas. 

Mâine... Îmi spun. Aşadar nu coborâm pe coasta Africii şi 
nici măcar în arhipelagul Azorelor... Nu mai rămâne decât 
ipoteza că Ebba va face escală în insulele Bermude... 

Contele d'Artigas se pregătea să pună piciorul pe prima 
treaptă a tambuchiului, când i-am adresat cuvântul la 
rândul meu. 

— Domnule, i-am spus, vreau să ştiu... am dreptul să ştiu 
încotro mergem... şi... 

— Aici n-ai nici un fel de drept, paznice Gaydon. 
Mulţumegşte-te să răspunzi când eşti întrebat. 

— Protestez... 

— Protestează, îmi răspunde acest personaj autoritar şi 
arogant şi ochii lui îmi aruncă o privire rea. 

Apoi, coboară prin tambuchiul de la pupa şi mă lasă în faţa 
inginerului Serko. 

— În locul dumitale m-aş resemna, paznice Gaydon... 
spune acesta zâmbind. Când eşti prins într-un angrenaj... 

— Presupun că am voie să strig măcar... 

— La ce bun? Nimeni nu poate să te audă. 

— Voi fi auzit mai târziu, domnule... 

— Mai târziu? E cam mult până atunci! Dar, mă rog, strigă 
cât pofteşti! 

Şi după ce-mi dă acest sfat plin de ironie, inginerul Serko 
se depărtează, lăsându-mă pradă gândurilor. 

Pe la orele patru e semnalată la şase mile spre răsărit o 
navă mare, care se apropie de noi. Merge repede şi creşte 
văzând cu ochii. Valuri negre de fum se revarsă din cele 
două coşuri. E un vas de război, o flamură îngustă se 
desfăşoară în vârful marelui catarg şi, deşi nu zăresc nici un 
pavilion plutind deasupra, mi se pare că recunosc un 
crucişător al marinei federale. 

Mă întreb dacă Ebba îl va saluta cum se obişnuieşte, când 
va ajunge la travers de el. 


Nu, în clipa asta goeleta manevrează cu intenţia vădită de 
a se depărta. 

Manevra asta nu mă surprinde prea mult din partea unui 
iaht atât de suspect. Ceea ce mă surprinde însă, cu 
deosebire, este manevra căpitanului Spade. 

Într-adevăr, după ce s-a îndreptat spre prova lângă 
cabestanul orizontal, se opreşte în faţa unui mic aparat de 
semnalizare, asemănător cu cele destinate transmiterii 
ordinelor la compartimentul maşinilor pe navele cu aburi. 
Apasă pe unul din butoanele acestui aparat şi Ebba se 
îndreaptă numaidecât spre sud-est, în timp ce şi cotele 
velelor sunt slăbite uşor de marinarii de cart. 

E limpede că un „anumit” ordin a fost transmis 
mecanicului acelei „anumite” maşini, care imprimă goeletei 
inexplicabila ei deplasare, sub acţiunea unui „anumit” 
motor, al cărui principiu nu-l cunosc încă. 

Rezultatul manevrei este că Ebba se depărtează oblic de 
crucişător, a cărui direcţie nu s-a schimbat. De ce ar fi 
încercat o navă de război să întoarcă din drum un iaht de 
agrement, care nu poate să trezească nici un fel de 
bănuială? 

Însă Ebba ia cu totul altă atitudine când, pe la şase seara, 
o a doua navă se arată în direcţia ancorei babordului. De 
data asta în loc s-o evite, căpitanul Spade, după ce a datun 
ordin cu ajutorul aparatului, îşi reia direcţia spre est, ceea 
ce înseamnă că va ajunge în apropiere de nava semnalată. 

O oră după aceea, cele două nave se află la travers una de 
alta, la o distanţă de aproximativ trei sau patru mile. 

În acest moment, briza a încetat cu desăvârşire Este o 
navă de comerţ de cursă lungă, cu trei catarge, care îşi 
strânge velele înalte. E inutil să ne mai gândim că vântul se 
va stârni din nou în timpul nopţii; aşadar, mâine, pe o mare 
atât de calmă, nava cu trei arbori se va afla în mod 
inevitabil în acelaşi loc. Cât despre Ebba, pe care o mişcă 
propulsorul ei misterios, continuă să se apropie de nava de 
comerţ. 


E de la sine înţeles că Spade a dat ordin să se coboare 
velele şi că manevra a fost executată sub conducerea lui 
Effrondat, cu rapiditatea aceea care merită să fie admirată 
pe bordul iahturilor de cursă. 

În clipa în care începe să se lase întunericul, cele două 
nave se află doar la o distanţă de o milă şi jumătate una de 
cealaltă. 

Atunci căpitanul Spade se îndreaptă spre mine, mă ajunge 
lângă scara laterală din tribord şi, fără multe mofturi, îmi 
porunceşte să cobor în cabină. 

Nu-mi mai rămâne decât să mă supun. Totuşi, înainte de a 
părăsi puntea, mai am timp să observ că şeful echipajului 
nu aprinde luminile de poziţie, în timp ce nava cu trei 
catarge le-a aprins pe ale sale - adică o lumină verde la 
tribord şi una roşie la babord. Nu mai încape îndoială că 
goeleta are intenţia să treacă neobservată în apele acestei 
nave. În ceea ce priveşte înaintarea ei, a fost încetinită într- 
o oarecare măsură, fără să-i fi fost schimbată direcţia. 

După mine, de ieri din ajun, Ebba trebuie să fi făcut vreo 
două sute de mile spre est. 

Am coborât în cabină, apăsat de o teamă nelămurită. Cina 
mă aşteaptă pe masă, dar, îngrijorat cum sunt, fără să-mi 
dau seama din ce motiv, abia mă ating de ea, apoi mă culc, 
aşteptând somnul care nu mai vrea să vină. 

Starea aceasta neplăcută se prelungeşte timp de două ore. 
Liniştea nu e tulburată decât de tresăririle goeletei, de 
murmurul apei, care se prelinge pe lângă bordaj, de 
uşoarele zvâcnituri pe care le produce lunecarea sa pe 
suprafaţa mării liniştite. 

Mintea mi-e încărcată de amintirea tuturor evenimentelor 
petrecute în ultimele două zile şi nu-şi găseşte nici o 
împăcare. Mâine după-masă vom ajunge... Mâine îmi voi 
relua pe uscat funcţia de paznic pe lângă Thomas Roch: 
„dacă va fi necesar”, a spus contele d'Artigas. 

Când am fost încuiat pentru prima oară în fundul calei mi- 
am dat seama că goeleta se pusese în mişcare în largul lui 


Pamplico-Sound. În clipa asta - trebuie să fie ora zece - îmi 
dau seama că s-a oprit. 

De ce oare? Când căpitanul Spade mi-a poruncit să plec de 
pe punte, nu se vedea nici urmă de uscat. În direcţia asta, 
hărţile nu semnalează decât grupul insulelor Bermude şi, la 
căderea nopţii, aveam în faţa noastră încă cincizeci sau 
şaizeci de mile de drum, mai înainte ca santinelele de pe 
catarg să fi fost în măsură să le semnaleze. 

De altfel, Ebba şi-a oprit înaintarea, ba mai mult decât 
atât, nemişcarea ei e aproape desăvârşită. Abia dacă se mai 
leagănă de pe un bord pe altul, dar mişcarea e foarte 
blândă şi foarte egală. Hula abia se face simțită. Nici o 
adiere de vânt nu se propagă pe suprafaţa mării. 

De nava de comerţ ne despărţea doar o milă şi jumătate 
când am coborât în cabină. Dacă goeleta şi-a continuat 
drumul spre ea, trebuie să fi ajuns foarte aproape. Acum, 
după ce s-a oprit, cele două nave sunt doar la vreo două 
sute sau patru sute de metri una de cealaltă. Nava cu trei 
catarge, imobilizată încă în amurgul zilei precedente, nu şi- 
a mai putut continua drumul spre vest. E acolo şi, dacă 
noaptea ar fi luminoasă, aş zări-o prin hublou. 

Mă gândesc că aş avea acum o ocazie de care ar trebui 
poate să profit. De ce n-aş încerca să evadez, din moment 
ce mi-am pierdut orice speranţă de a-mi recăpăta vreodată 
libertatea? Nu ştiu să înot, e drept, dar, dacă m-aş arunca în 
mare cu una din geamandurile de la bord, mi-ar fi oare 
imposibil să ajung până la cealaltă navă? Cu condiţia, 
fireşte, să scap de supravegherea marinarilor de cart... 

Aşadar, în primul rând trebuie să ies din cabină şi să urc 
scara tambuchiului. Nici în cabina echipajului şi nici pe 
puntea Ebbei nu aud nici un zgomot. Probabil că, la ora 
asta, toată lumea doarme Să încercăm... 

Vreau să deschid uşa cabinei, dar îmi dau seama că e 
încuiată din exterior, lucru pe care trebuia să-l prevăd. 

Trebuie să renunţ la planul meu, care, de altfel, are prea 
puţini sorţi de izbândă! 


Cel mai bun lucru ar fi să dorm, căci, dacă trupul mi-e 
odihnit, în schimb mintea mi-e foarte obosită. Sunt pradă 
unor nesfârşite obsesii şi unor asociaţii de idei 
contradictorii, pe care aş vrea să le pot îneca în somn. 

Probabil că am izbutit să-mi realizez această dorinţă, 
fiindcă am fost trezit de un zgomot, un zgomot neobişnuit, 
pe care nu l-am mai auzit niciodată pe bordul goeletei. 

Văd prin hubloul meu, care dă spre est, că se luminează de 
zi. Mă uit la ceas... E patru şi jumătate dimineaţa. Prima 
întrebare pe care mi-o pun este: Ebba şi-a reluat mersul 
sau nu? 

Nu, cu siguranţă că nu... Nici velele, nici „motorul” 
misterios nu funcţionează. Dacă ar fi altfel, aş simţi o 
anumită trepidaţie, pe care mi-ar fi cu neputinţă s-o 
confund. De altfel, marea pare tot atât de liniştită acum, la 
răsăritul soarelui, pe cât era şi în ajun, la apusul lui. Dacă în 
cele câteva ore cât am dormit Ebba a navigat, în orice caz 
în clipa de faţă este nemişcată. 

Zgomotul despre care am vorbit e produs sus, pe punte, 
de un du-te vino rapid, de forfota de paşi a unor oameni 
greu încărcaţi. Totodată, mi se pare că un zgomot 
asemănător umple cala de sub podeaua cabinei mele, spre 
care se intră printr-un bocaport de la pupa trinchetului. Îmi 
mai pot da seama şi că goeleta se loveşte de ceva, în 
exterior, de-a lungul bordajului, deasupra liniei de plutire. 
Să-fi fost acostată oare de alte ambarcaţii? Oare oamenii ei 
încarcă sau descarcă mărfuri? 

Şi totuşi e cu neputinţă să fi ajuns la destinaţie. Contele 
d'Artigas mi-a spus că Ebba va sosi abia peste douăzeci şi 
patru de ore. Dar, repet, nava se afla ieri seara la o distanţă 
de cincizeci sau şaizeci de mile de uscatul cel mai apropiat, 
adică de insulele Bermude. E inadmisibil să se fi întors spre 
vest şi să se afle în apropierea coastei americane, dată fiind 
distanţa care ne separă de ea. Şi apoi, sunt îndreptăţit să 
cred că goeleta a stat pe loc toată noaptea. Înainte de a 


adormi, constatasem că s-a oprit. În această clipă îmi dau 
seama că nu s-a pus din nou în mişcare. 

lată de ce aştept să mi se îngăduie să urc iar pe punte. 
Uşa cabinei e încuiată şi acum pe dinafară m-am dus s-o 
încerc. Mi se pare puţin probabil să fiu împiedicat de a ieşi 
pe punte, când se va lumina de zi. 

Mai trece o oră. Lumina dimineţii pătrunde prin hublou. 
Privesc afară... O ceaţă uşoară acoperă oceanul, dar ceața 
asta se va topi în curând, la primele raze ale soarelui. 

Cum privirea mea poate ajunge până la o distanţă de 
jumătate de milă, dacă nu văd totuşi nava cu trei catarge, 
înseamnă că aceasta staţionează la babordul Ebbei, în 
partea unde nu pot s-o zăresc. Aud un zgomot. E un scârţâit 
de cheie răsucită în broască. Împing uşa, care acum e 
descuiată, urc scara de fier şi pun piciorul pe punte, în clipa 
în care oamenii închid panoul de la prova. 

Îl caut din ochi pe contele d'Artigas... Nu-i aici, nici n-a 
ieşit din cabină. 

Căpitanul Spade şi inginerul Serko supraveghează 
stivuirea unui anumit număr de baloturi, care au fost scoase 
fără îndoială din cală şi transportate la pupa. 

Operația asta ar explica forfota zgomotoasă pe care am 
auzit-o când m-am trezit. E de la sine înţeles că, dacă 
echipajul urcă marfa pe punte, sosirea noastră se apropie... 
Nu mai suntem prea departe de port, s-ar putea ca goeleta 
să arunce ancora peste câteva ore. 

Bine, dar ce s-a întâmplat cu velierul care se afla la travers 
în babordul nostru? Trebuie să fie în acelaşi loc, fiindcă 
briza nu s-a mai ridicat din ajun... 

Privirile mele se îndreaptă în direcţia lui... 

Nava cu trei arbori a dispărut, marea e pustie, nu se 
zăreşte nici o navă în larg, nici o pânză la orizont. Nici la 
nord, nici la sud... 

După ce am reflectat asupra acestui fapt, iată singura 
explicaţie pe care i-o pot da, deşi e acceptabilă numai cu 
anumite rezerve: fără ca eu să-mi fi dat seama, Ebba a 


pornit la drum în timp ce dormeam, a lăsat în urmă nava de 
comerţ imobilizată şi iată de ce n-o mai zăresc la travers de 
goeleta. 

De altfel, mă feresc să pun vreo întrebare în această 
privinţă căpitanului Spade şi chiar inginerului Serko. N-ar 
binevoi să mă învrednicească cu nici un răspuns. 

În clipa asta, căpitanul Spade se îndreaptă spre aparatul 
de semnalizare şi apasă un buton de pe placa superioară. 
Aproape numaidecât după asta Ebba e scuturată de o 
tresărire, care se face destul de bine simțită. Apoi, 
păstrându-şi velele mai departe strânse, îşi reia înaintarea 
inexplicabilă spre răsărit. Două ore mai târziu, contele 
d'Artigas îşi face apariţia prin tambuchiul de la pupa rufului 
şi-şi reia locul obişnuit lângă copastie, la extremitatea 
pupei. Inginerul Serko şi căpitanul Spade se apropie 
imediat, ca să schimbe câteva cuvinte cu el. 

Toţi îşi ridică binoclurile la ochi şi cercetează orizontul de 
la sud-est către nord-est. 

Nimeni nu trebuie să se mire că privirile mele se pironesc 
cu încăpățânare în aceeaşi direcţie. Cum însă nu am 
binoclu, nu pot distinge nimic în larg. 

După-masa de prânz ne-am urcat iar cu toţii pe punte - cu 
toţii, afară de Thomas Roch, care n-a ieşit din cabină. 

Pe la ora unu şi jumătate, pământul e semnalat de unul din 
marinari cocoţat pe cruceta trinchetului. Dar fiindcă Ebba 
merge cu o viteză excepţională, nu voi întârzia să zăresc 
desenându-se primele contururi ale unui țărm. 

Într-adevăr, două ore mai târziu, o siluetă vagă se 
rotunjeşte la o depărtare mai mică de opt mile. Pe măsură 
ce goeleta se apropie, profilul ei se accentuează tot mai 
mult. Este profilul unui munte, sau în orice caz al unui deal 
destul de înalt. În vârful lui flutură ceva ca un fum, care se 
înalţă spre zenit. 

Un vulcan pe meleagurile astea? Să fie oare? 

VIII. 

BACK-CUP 


După mine, e cu neputinţă ca Ebba să fi întâlnit în această 
parte a Atlanticului un alt grup de insule în afară de grupul 
Bermudelor. Lucrul acesta rezultă pe de-o parte din 
distanţa străbătută de la coasta americană până aici şi pe 
de altă parte din direcţia pe care a urmat-o după ieşirea din 
Pamplico-Sound. Direcţia s-a păstrat mereu spre sud-sud- 
est, cât despre distanţă, dacă o compar cu viteza de mers 
trebuie să o evaluez la aproximativ nouă sute sau o mie de 
kilometri. 

Între timp, goeleta nu şi-a încetinit viteza. 

Contele d'Artigas şi inginerul Serko se află la pupa, lângă 
omul de la timonă. Căpitanul Spade s-a dus la prova. 

Dar nu vom depăşi oare insuliţa asta, care pare izolată? N- 
o lăsăm spre vest? 

E puţin probabil, pentru că suntem în ziua şi ora stabilite 
pentru sosirea Ebbei în portul ei de origine... 

În clipa asta, toţi marinarii sunt pe punte, gata de 
manevră, în timp ce Effrondat, şeful de echipaj, ia măsuri 
pentru un apropiat ancoraj. 

Încă două ore şi voi şti despre ce e vorba. Va fi primul 
răspuns pe care-l voi putea da la una din întrebările ce m- 
au preocupat din clipa în care goeleta a ieşit în largul mării. 

Şi, totuşi, este de necrezut ca portul de origine al Ebbei să 
fie situat tocmai într-una din insulele Bermude, în mijlocul 
unui arhipelag englez. Afară doar dacă nu cumva contele 
d'Artigas l-a răpit pe Thomas Roch pentru Marea Britanie, 
ipoteză aproape inadmisibilă... 

E totuşi neîndoielnic că personajul ăsta ciudat ne 
examinează acum cu o stăruinţă cel puţin curioasă. Deşi nu 
poate bănui că sunt inginerul Simon Hart, e firesc să se 
întrebe ce părere am despre această, aventură. Chiar dacă 
paznicul Gaydon nu este decât un biet pârlit, acest biet 
pârlit trebuie totuşi să fie la fel de îngrijorat de soarta ce-l 
aşteaptă cum ar fi orice gentilom, fie el musafir al acestui 
ciudat iaht de agrement. lată de ce mă cam nelinişteşte 


stăruința cu care privirea lui d'Artigas se pironeşte asupra 
mea. 

Dar dacă contele d'Artigas ar putea ghici cum mi s-a 
luminat deodată mintea, nu am nici o dovadă că ar şovăi să 
mă arunce peste bord... 

Aşadar, prudenţa îmi porunceşte să fiu mai atent decât 
oricând. 

Într-adevăr, fără să trezesc vreo bănuială nici chiar în 
mintea inginerului Serko, oricât ar fi el de subtil - un colţ 
din vălul misterios s-a ridicat şi viitorul s-a luminat în ochii 
mei de o slabă licărire. 

La apropierea Ebbei, formele acestei insule - mai bine-zis, 
a acestei insulițe - spre care se îndreaptă nava, s-au 
conturat cu mai multă precizie, pe fundalul limpede al 
cerului. Soarele care a trecut de amiază îi scaldă din plin 
coasta occidentală. Insuliţa e izolată, în orice caz nici spre 
nord, nici spre sud nu zăresc vreun grup căreia ar putea să- 
i aparţină. Pe măsură ce distanţa dintre noi scade, unghiul, 
sub care se prezintă insula privirii noastre se deschide, iar 
orizontul se îndepărtează dincolo de ea. 

Insuliţa asta are o formă curioasă şi desenează cu destulă 
precizie o ceaşcă răsturnată, din fundul căreia se ridică 
aburi negri. Vârful ei, adică fundul ceştii, se ridică probabil 
la vreo sută de metri deasupra nivelului mării şi flancurile ei 
au nişte povârnişuri abrupte şi regulate, tot atât de golaşe 
ca şi stâncile de la bază, neîncetat bătute de talazurile care 
lovesc în ţărmuri. 

Dar o ciudăţenie a naturii, datorită căreia această insuliţă 
e recunoscută cu uşurinţă de navigatorii ce vin dinspre 
vest, e o stâncă cu totul deosebită: sub formă de arc natural 
ce alcătuieşte parcă toarta ceştii despre care am vorbit şi 
lasă să pătrundă vârtejul de stropi înfuriaţi ai valurilor, 
precum şi razele de soare, în timp ce discul ei se revarsă 
spre est, dincolo de orizont. Zărită în aceste condiţii, insula 
justifică foarte bine numele de Back-Cup, care i s-a dat. 


Ei bine, cunosc insuliţa asta, o recunosc! E situată înainte 
de arhipelagul Bermudelor. E „ceaşca răsturnată” pe care 
am avut prilejul să o vizitez acum mulţi ani... Nu! Nu mă 
înşel! Piciorul meu a păşit atunci pe rocile ei calcaroase şi a 
făcut ocolul bazei ei pe coasta de est. Da, e Back-Cup... 

Dacă n-aş fi fost atât de stăpân pe mine, aş fi lăsat să-mi 
scape o exclamaţie de surprindere... şi de satisfacţie, care 
ar fi atras, pe bună dreptate, atenţia contelui d'Artigas. 

Iată împrejurările în care am avut prilejul să explorez 
insuliţa Back-Cup, în perioada când mă aflam în Bermude: 

Arhipelagul acesta, situat la aproximativ o mie de kilometri 
depărtare de Carolina de Nord, e alcătuit din câteva sute 
de insule şi de insulițe. În centrul ei se încrucişează 
meridianul 64 şi paralela 32. După naufragiul englezului 
Lomer, care a fost azvârlit pe coastele lui în 1609, 
Bermudele aparţin Regatului Unit, a cărui populaţie 
colonială a crescut în urma acestui fapt cu zece mii de 
locuitori. De fapt nu pentru culturile de bumbac, de cafea, 
de indigo şi de rădăcina săgeţii a vrut Anglia să anexeze, 
sau, mai bine-zis, să acapareze grupul acesta de insule. 
Punând stăpânire pe el, putea însă să aibă o staţiune 
maritimă dintre cele mai prielnice pentru această parte a 
oceanului, în apropiere de Statele Unite ale Americii. 
Anexarea s-a produs fără să întâmpine vreun protest din 
partea celorlalte puteri şi, în momentul de faţă, insulele 
Bermude sunt administrate de un guvernator britanic, 
ajutat de un consiliu şi de o adunare generală. 

Insulele principale din acest arhipelag se numesc: Saint- 
David, Sommerset, Hamilton, Saint-Georges6. Ultima dintre 
ele are un porto-franco, iar oraşul cu acelaşi nume este 
totodată şi capitala întregului grup. 

Cea mai întinsă dintre insule nu depăşeşte douăzeci de 
kilometri în lungime şi patru în lăţime. Dacă nu ţinem 
seama de insulele de dimensiuni mijlocii, rămâne o puzderie 
de insulițe şi de recifuri, risipite pe o suprafaţă de 
douăsprezece leghe pătrate. 


Deşi clima Bermudelor este foarte sănătoasă şi salubră, 
insulele acestea sunt totuşi bântuite cumplit de marile 
furtuni de iarnă ale Atlanticului şi abordarea lor ridică 
greutăţi în faţa navigatorilor. 

Ceea ce lipseşte în special acestui arhipelag sunt râurile. 
Totuşi, deoarece plouă des, lipsa aceasta a fost remediată 
prin strângerea apei de ploaie în vederea satisfacerii 
nevoilor locuitorilor şi ale diferitelor culturi. În acest scop a 
fost nevoie să se construiască cisterne uriaşe, pe care 
aversele au grijă să le umple cu o nesfârşită generozitate. 
Aceste lucrări sunt demne de o dreaptă admiraţie şi fac 
cinste geniului omenesc. 

Tocmai construirea acestor cisterne, precum şi dorinţa de 
a cunoaşte această operă remarcabilă justificase pe 
vremuri călătoria mea. 

Am obţinut atunci de la societatea din New-Jersey, unde 
lucram ca inginer, un concediu de câteva săptămâni, am 
plecat şi m-am îmbarcat la New-York pentru insulele 
Bermude. 

Dar, în timp ce mă aflam pe insula Hamilton, în marele 
port Southampton s-a întâmplat un fapt care ar fi putut 
interesa pe geologi. 

Într-o zi am văzut sosind la Southampton-Harbour o flotilă 
întreagă de pescari, bărbaţi, femei şi copii. De vreo 
cincizeci de ani, familiile acestea se instalaseră în partea de 
răsărit a litoralului lui Back-Cup, unde construiseră cabane 
de lemn şi case de piatră. Oamenii trăiau aici în condiţii 
foarte prielnice, prin exploatarea acestor ape pline de peşte 
şi mai ales în vederea pescuitului de caşaloţi, care abundă 
în insulele Bermude în lunile martie şi aprilie. 

Până atunci, nimic nu tulburase nici liniştea, nici 
îndeletnicirile acestor pescari. Nu se plângeau de viaţa lor 
destul de aspră, îmblânzită totuşi de uşurinţa comunicaţiilor 
cu insulele Hamilton şi Saint-Georges. 

Bărcile lor solide, bine echipate, exportau peşte şi 
importau, în schimb, diferitele obiecte de consumaţie, 


necesare întreţinerii familiilor lor. 

Atunci de ce-şi părăsiseră insuliţa şi, după cum se află 
curând, de ce erau hotărâți să nu se mai întoarcă niciodată? 
Pentru că viaţa lor acolo nu mai era sigură, ca altădată. 

Cu două luni mai devreme, pescarii fuseseră surprinşi, mai 
întâi, şi tot mai îngrijoraţi, după aceea, de nişte bubuituri 
surde, care se produceau în interiorul insulei. În acelaşi 
timp, vârful ei - sau mai bine-zis fundul ceştii răsturnate - 
era încununat de aburi şi de flăcări. Dar nimeni nu bănuise 
până atunci că această insuliţă era de origine vulcanică şi 
că vârful ei alcătuia un crater; înclinarea pantelor sale fiind 
foarte mare, ar fi fost cu neputinţă să le urci. Nu mai 
rămânea, însă, nici o îndoială că Back-Cup era un fost 
vulcan, care ameninţa satul cu o erupție apropiată. 

În cursul acestor două luni se înteţiră bubuiturile interne, 
se produseră cutremure destul de serioase, izbucniri 
prelungi de flăcări în vârful craterului - mai cu seamă 
noaptea - uneori bubuituri îngrozitoare, adică simptome 
dovedind o frământare de natură vulcanică în substructura 
submarină şi prevestind în mod incontestabil o nouă erupție 
peste scurtă vreme. 

Familiile expuse la o catastrofă iminentă pe acest țărm, 
care nu le oferea nici un fel de adăpost împotriva scurgerii 
lavei, ba chiar le dădea prilej să se teamă de o totală 
distrugere a insuliţei Back-Cup, nu şovăiră nici un moment 
să fugă. Tot avutul lor fu îmbarcat în barcazele de pescuit, 
care porniră la drum şi veniră să se refugieze la 
Southampton-Harbour. 

În insulele Bermude, vestea că un vulcan, care adormise 
de mai multe secole, se trezea acum în capătul de vest al 
arhipelagului, stârni oarecare teamă, în acelaşi timp însă, o 
dată cu groaza pe care o manifestau unii, se deşteptă 
curiozitatea altora. Eu m-am numărat printre aceştia din 
urmă. În afară de asta, era interesant să studiezi fenomenul 
şi să-ţi dai seama dacă pescarii nu-i exagerau consecinţele. 


Back-Cup, care se înalţă dintr-o bucată în vestul 
arhipelagului, e legat de acesta printr-un şir capricios de 
mici insulițe şi de recifuri, la care e cu neputinţă să ajungi 
venind din răsărit. Nu zăreşti insuliţa nici din Saint- 
Georges, nici din Hamilton, fiindcă creştetul ei nu depăşeşte 
altitudinea de vreo sută de metri. 

Am plecat din Southampton-Harbour cu un grup de 
exploratori, la bordul unui cuter şi am debarcat pe ţărmul 
pe care rămăseseră doar cabanele părăsite ale pescarilor 
din Bermude. 

Trosnetele interioare se mai auzeau încă şi o jerbă de 
aburi se revărsa din crater. 

Nu ne mai rămânea nici o îndoială: sub acţiunea locurilor 
subterane, fostul vulcan din Back-Cup se trezise. Era cazul 
să ne aşteptăm la o erupție cu toate urmările ei, care se 
putea produce de la o zi la alta. 

În zadar am încercat să ne căţărăm până la buza 
craterului vulcanului. Era imposibil să urci aceste 
povârnişuri abrupte, netede şi lunecoase, unde n-aveai loc 
nici să pui piciorul, nici să te apuci cu mâna şi a căror pante 
aveau un unghi de 65* până la 70*. Nu întâlnisem niciodată 
un loc mai arid decât carapacea asta stâncoasă, a cărei 
vegetaţie era alcătuită numai din tufe rare de lucernă 
sălbatică în părţile unde exista puţin pământ arabil. 

După mai multe încercări rămase fără rezultat, am 
încercat să facem înconjurul insuliţei. Dar, în afară de 
partea unde pescarii îşi clădiseră sătucul, nu se putea trece 
pe nicăieri, din cauza sfărâmăturilor de stâncă venite din 
nord, din sud şi din vest. 

Acţiunea de recunoaştere a insuliţei se mărgini deci, la 
această explorare, cu totul neîndestulătoare, în definitiv, 
văzând fumul amestecat de flăcări, care ţâşneau din crater, 
în timp ce huruituri surde, întretăiate uneori de bubuituri îi 
zguduiau interiorul, nu-ţi mai rămânea decât să aprobi pe 
pescarii care-şi abandonaseră insula, prevăzând apropiata 
ei distrugere. 


Acestea sunt împrejurările în care am avut prilejul să fac o 
vizită pe Back-Cup şi nimeni nu trebuie să se mire că am 
recunoscut-o îndată ce silueta ei ciudată s-a înfăţişat 
privirilor mele. 

Nu! Trebuie să repet că asta n-ar fi fost pe placul contelui 
d'Artigas! N-ar fi fost pe placul lui ca paznicul Gaydon să 
recunoască insuliţa, presupunând că Ebba avea să se 
oprească aici - fapt care, din lipsa unui port, mi se părea cu 
totul inadmisibil. 

Pe măsură ce goeleta se apropie, examinez insula Back- 
Cup, unde niciunul din locuitorii ei n-a mai vrut să se 
întoarcă după ce o părăsise. Chiar pentru centrul acela de 
pescari care e pustiu în momentul de faţă şi nu-mi pot 
explica cum s-ar putea ca Ebba să facă escală aici. 

Dar, în fond, poate că d'Artigas şi tovarăşii lui nici nu se 
gândesc să debarce pe ţărmul insulei Back-Cup. Chiar în 
cazul că goeleta şi-ar fi găsit un adăpost temporar între 
stâncile unui golfuleţ strâmt, de ce să cred că proprietarul 
bogat al unui iaht ar fi hotărât să-şi stabilească reşedinţa pe 
conul acesta arid, expus celor mai cumplite furtuni ale 
Atlanticului de vest? Viaţa pe astfel de meleaguri poate fi 
acceptabilă pentru nişte pescari rustici dar nu pentru 
contele d'Artigas, pentru inginerul Serko, pentru căpitanul 
Spade şi pentru echipajul său. 

Acum, Back-Cup se află doar la o depărtare de jumătate de 
milă şi înfăţişarea insulei n-are nimic comun cu aspectul 
celorlalte insule ale arhipelagul lui, îmbrăcate în verdeaţa 
întunecată a colinelor. 

Abia dacă printre cutele sau crăpăturile stâncilor izbutesc 
să crească nişte ienuperi şi să se înfiripe câteva exemplare 
degenerate ale unor cedări care alcătuiesc bogăţia 
principală a Bermudelor. Cât despre stâncile țărmului, ele 
sunt acoperite de straturi groase de varec, împrospătate 
mereu de hulă, precum şi de vegetale filamentoase, acele 
sargase nenumărate, care plutesc în marea cu acelaşi 
nume, între insulele Canare şi insulele Capului Verde şi pe 


care curenţii le aruncă în cantităţi uriaşe pe recifurile lui 
Back-Cup. 

Cât despre fauna acestei biete insulițe, singurele fiinţe pe 
care le poţi întâlni sunt câteva păsări, nişte bot-groşi, „mota 
cyllas cyalis” cu penaj albăstrui, în timp ce goelanzii şi 
pescăruşii, adunaţi în cârduri de miliarde, străbat în zbor 
iute aburii clocotitori ai craterului. 

Când ajunge la o distanţă de numai patru sute de metri de 
insulă, goeleta îşi încetineşte mersul, stopează - ăsta-i 
termenul cel mai potrivit - la intrarea unei strâmtori care 
străbate o îngrămădire de stânci aflate la suprafaţa apei. 

Mă întreb dacă Ebba se va aventura prin strâmtoarea 
întortocheată... 

Nu, ipoteza cea mai acceptabilă este că, după o escală de 
câteva ceasuri - şi încă nu bănuiesc pentru ce are nevoie de 
această escală - îşi va relua drumul spre est. 

E sigur totuşi că nu se face nici o pregătire pentru ancoraj. 
Ancorele rămân pe grinzi, lanţurile nu sunt pregătite şi 
echipajul nu are de gând să coboare bărcile în mare. 

În clipa aceea, contele d'Artigas, inginerul Serko şi 
căpitanul Spade se instalează la prova şi atunci are loc o 
manevră căreia nu-i găsesc nici o explicaţie. 

Trecând de-a lungul copastiei din babord, cam în dreptul 
trinchetului, zăresc o mică geamandură plutitoare, pe care 
un marinar la prova o trage la bord. 

Aproape numaidecât după aceea, apa, care în locul ăsta e 
foarte limpede, se întunecă şi mi se pare că văd un fel de 
masă neagră care se ridică de la fund. Să fie oare un 
caşalot uriaş care vine să respire la suprafaţa mării? Oare 
Ebba e ameninţată de o cumplită lovitură de coadă? 

Am înţeles totul... Ştiu acum datorită cărui aparat 
înaintează goeleta fără vele şi fără elice această viteză 
extraordinară. lată propulsorul ei neobosit, iată-l ridicându- 
se la suprafaţă, după ce a remorcat-o de la litoralul 
american şi până în arhipelagul Bermudelor... lată-l aici, 
pluteşte alături de ea... e un submarin, un remorcher 


submarin un tug, care se mişcă cu ajutorul unei elice şi sub 
acţiunea curentului unei baterii de acumulatori sau a unor 
pile puternice, folosite în vremea aceea. 

La partea superioară a acestui remorcher submarin, 
având forma unui fus lunguieţ de tablă, se află o punte ca 
platformă, în centrul căreia un tambuchi stabileşte 
comunicaţia cu interiorul, în prova acestei platforme se 
vede un periscop şi un „look-out”, un fel de habitaclu ai 
cărui pereţi, prevăzuţi cu hublouri cu sticle lenticulare, 
îngăduie luminarea electrică a adâncurilor. În momentul de 
faţă, uşurat de balastul de apă, submarinul s-a ridicat la 
suprafaţă. Capacul tambuchiului se va deschide şi aerul 
curat va pătrunde până în măruntaiele lui. Ba chiar, de ce 
n-aş presupune că, dacă în timpul zilei e scufundat, în 
timpul nopţii se ridică şi remorchează Ebba rămânând aşa, 
la suprafaţa apei? 

Totuşi, mai rămâne o problemă. Dacă într-adevăr forţa 
mecanică a acestui remorcher se datoreşte electricităţii, e 
obligatoriu ca ea să fie produsă de o sursă de energie, 
indiferent de originea ei. Dar unde se găseşte această 
sursă? Nu cred că pe insula Back-Cup. 

Şi apoi, de ce recurge goeleta la acest gen de remorcher, 
care navighează în fundul apelor? De ce nu are ea însăşi un 
mijloc de locomoţie propriu ca atâtea alte iahturi de 
agrement? 

Dar, pentru moment, nu am răgazul să mă adâncesc în 
acest gen de cugetări, sau mai bine-zis, să caut o explicaţie 
pentru atâtea lucruri inexplicabile. 

Submarinul se afla acum lângă Ebba. Tambuchiul s-a 
deschis. Mai mulţi oameni s-au ivit pe punte. Este echipajul 
acestui „remorcher”, cu care căpitanul Spade poate să 
comunice prin mijlocirea semnalelor electrice de la prova 
goeletei, legată de submarin printr-un fir. Într-adevăr, 
indicaţiile asupra direcţiei ce trebuie urmată pornesc de la 
bordul Ebbei. 


Inginerul Serko se apropie de mine şi-mi spune un singur 
cuvânt: 

— Să ne îmbarcăm. 

— Să ne îmbarcăm? Am întrebat eu. 

— Da... În remorcher... Şi repede! 

Ca întotdeauna, nu-mi rămâne decât să mă supun acestor 
cuvinte poruncitoare şi mă grăbesc să trec peste copastie. 

Chiar în clipa asta, Thomas Roch urcă pe punte întovărăşit 
de un marinar. Pare foarte calm şi foarte nepăsător totodată 
şi nu opune nici o rezistenţă ca să treacă pe bordul 
„remorcherului”. Când ajunge lângă mine, la gura 
tambuchiului, contele d'Artigas şi inginerul Serko ne ajung 
din urmă. 

Cât despre căpitanul Spade şi echipajul său, ei rămân pe 
goeleta, în afară de patru oameni care coboară în barca cea 
mică lăsată la apă. Oamenii aceştia iau cu ei o parâmă 
lungă, destinată probabil pentru remorcarea iahtului. 
Aşadar, în mijlocul acestor stânci există şi un golf, unde 
iahtul contelui d'Artigas găseşte un adăpost sigur împotriva 
hulei din larg. Să fie acesta portul lui de ataş? 

Când Ebba se depărtează de „remorcher”, parâma care o 
leagă de barcă se încordează şi, la o distanţă de o sută de 
metri, câţiva marinari o leagă cu odgoane de nişte stâlpi de 
fier ţintuiţi de recifuri. Atunci echipajul goeletei 
recuperează remorca. 

Cinci minute mai târziu, Ebba a dispărut îndărătul unor 
grămezi de roci îngrămădite şi nu încape îndoială că, din 
larg, nu i se poate zări nici măcar vârful arboradei. 

Cine să-şi închipuie, în insulele Bermude, că o navă 
obişnuieşte să facă escală în acest mic golf tainic? Cine să-şi 
închipuie, în Statele Unite, că bogatul proprietar de iaht, 
atât de cunoscut în toate porturile din vest, e oaspetele 
singurătăţilor din insula Back-Cup? 

După douăzeci de minute, barca se întoarce spre 
„remorcher”, aducând înapoi pe cei patru marinari. 


E limpede că submarinul îi aştepta înainte de a pleca mai 
departe... pentru a merge unde? 

Într-adevăr, întregul echipaj coboară pe punte, barca e 
legată la pupa, se produce o mişcare, elicea începe să bată 
mărunt şi, rămânând la suprafaţa apei, submarinul se 
îndreaptă spre Back-Cup, ocolind pe la sud recifurile. 

La distanţă de şase sute de metri din acest punct se 
formează o nouă strâmtoare, care duce la insuliţă, 
strâmtoare ale cărei meandre le urmează „remorcherul”, 
îndată ce ajunge la primele stânci se dă ordin oamenilor să 
tragă barca pe o plajă îngustă de nisip, care nu poate fi 
atinsă nici de hulă, nici de loviturile talazurilor şi de unde 
poate fi luată cu uşurinţă, când Ebba porneşte într-o nouă 
călătorie. 

Când această manevră e terminată, cei doi marinari urcă 
iar pe bordul „remorcherului” şi inginerul Serko îmi face 
semn să cobor în interior. 

Câteva trepte ale unei scări de fier duc spre o sală 
centrală, unde sunt îngrămădite tot felul de colete şi de 
baloturi, care n-au putut găsi loc, fireşte, în cala ticsită. 

Cineva mă împinge într-o cabină laterală, uşa ei se închide 
în urma mea, iată-mă din nou cufundat într-un întuneric 
adânc. 

Am recunoscut cabina, chiar în clipa în care am intrat în 
ea. E cabina unde am petrecut ceasurile nesfârşite după 
răpirea mea de la Healthful-House şi de unde n-am ieşit 
decât în largul lui Pamplico-Sound. 

E limpede că acelaşi lucru se întâmplă şi cu Thomas Roch, 
care trebuie să fie găzduit ca şi mine într-o altă cabină. 

Se aude un zgomot metalic - e capacul tambuchiului care 
se închide - şi submarinul se scufundă fără întârziere. 

Într-adevăr, simt o mişcare de coborâre, datorită 
introducerii apei în tancurile de imersiune. După această 
mişcare verticală urmează alta orizontală, ce împinge 
submarinul către o ţintă necunoscută. 


Trei minute mai târziu, „remorcherul” stopează şi am 
impresia că ne ridicăm la suprafaţă... 

Din nou aud zgomotul capacului tambuchiului care se 
deschide de data asta. les pe uşa cabinei şi în câteva salturi, 
iată-mă pe punte. 

Privesc... „Remorcherul” a pătruns chiar în interiorul 
insulei Back-Cup... Aici se află ascunzătoarea tainică în care 
contele d'Artigas s-a retras cu tovarăşii lui şi unde trăieşte, 
ca să zic aşa, în afara umanităţii! 

IX. 

ÎN INTERIOR. 

A doua zi, cum nimeni nu mă împiedică să mă învârtesc 
încoace şi încolo, am putut efectua o primă recunoaştere 
prin uriaşa cavernă alcătuită din insula Back-Cup. 

Nimeni nu-şi poate închipui ce noapte am petrecut, 
stăpânit de viziuni stranii şi nici cu câtă nerăbdare am 
aşteptat lumina zilei. 

Fusesem condus în fundul unei grote, la vreo sută de paşi 
de malul în apropierea căruia se oprise submarinul. O uşă, 
care a fost încuiată în urma mea, ducea la grota asta având 
o suprafaţă de zece pe douăsprezece picioare şi luminată 
de un bec cu incandescenţă. 

Nu trebuie să mă mir că agentul luminos folosit în 
interiorul acestei caverne e electricitatea. Doar tot cu 
electricitate e luminat şi „remorcherul” submarin. Dar ce 
sursă are ea? De unde vine? Oare în interiorul acestei 
cripte uriaşe este instalată o uzină cu maşinării, cu 
dinamuri şi cu acumulatori? 

Celula mea are drept mobilier o masă, pe care sunt 
instalate nişte alimente, un pat cu aşternut, un fotoliu de 
paie şi un dulap în care se află rufe şi ceva haine de schimb. 
În sertarul mesei găsesc hârtie, călimară şi peniţe. În colţul 
din dreapta e o toaletă cu toate cele necesare. Totul e foarte 
curat. 

Lista de mâncare a primei mele mese e alcătuită din peşte 
proaspăt, conserve de carne, pâine de bună calitate, cidru 


şi whisky. Am mâncat doar din vârful buzelor, pe o măsea, 
cum s-ar spune, atât de enervat sunt. 

Totuşi, va trebui să mă stăpânesc, să-mi recapăt liniştea 
minţii şi a inimii, să-mi ridic moralul. Am să descopăr taina 
acestui mănunchi de oameni, ascunşi în măruntaiele 
insulei... Vreau s-o descopăr... 

Aşadar, contele d'Artigas s-a stabilit sub carapacea insulei 
Back-Cup. Cavitatea asta, a cărei existenţă n-o bănuieşte 
nimeni, îi serveşte în mod obişnuit drept locuinţă în 
perioadele când Ebba nu-l plimbă de-a lungul litoralului 
lumii noi şi poate chiar până pe meleagurile lumii vechi. Aici 
se află refugiul secret pe care l-a descoperit, „poarta de 
apă” care se deschide la o adâncime de douăsprezece sau 
cincisprezece picioare sub suprafaţa oceanului. 

Dar de ce s-a despărţit de locuitorii uscatului? Ce s-a 
întâmplat oare în trecutul acestui personaj? Dacă, după 
cum bănuiesc, numele d'Artigas şi titlul de conte sunt 
împrumutate, ce motiv a avut omul ăsta să-şi ascundă 
identitatea? Să fie oare un exilat, un proscris, care a 
preferat să se exileze în locul acesta şi nu în altă parte? 
Oare nu cumva am de-a face mai curând cu un răufăcător, 
care, dornic să se asigure că crimele sale vor rămâne 
nepedepsite şi că orice urmărire judiciară e zadarnică, se 
ascunde în măruntaiele unei formaţiuni geologice ce nu 
poate fi descoperită? Fiind vorba de un străin atât de 
suspect, am dreptul să emit tot felul de bănuieli şi, într- 
adevăr, îl bănuiesc de orice. 

În clipa aceasta îmi vine în minte acea întrebare căreia nu 
i-am putut găsi încă un răspuns satisfăcător: de ce a fost 
răpit Thomas Roch de la Healthful-House în condiţiile 
ştiute? Oare contele d'Artigas nădăjduieşte să-i smulgă 
taina Fulguratorului şi s-o folosească pentru apărarea 
insulei în cazul că, din întâmplare, refugiul lui ar fi 
descoperit? Dar dacă s-ar întâmpla aşa ceva, insula Back- 
Cup, pe care submarinul n-ar izbuti s-o aprovizioneze 
îndeajuns, ar putea fi cucerită prin foamete! Pe de altă 


parte, goeleta n-ar mai avea nici o posibilitate să treacă 
dincolo de încercuire şi, în afară de asta, ar fi semnalată în 
toate porturile! Atunci la ce-ar mai putea servi invenţia lui 
Thomas Roch în mâinile contelui d'Artigas? Zău aşa, nu 
înţeleg nimic! 

Pe la şapte dimineaţa sar din pat. Dacă sunt prizonier între 
zidurile peşterii, cel puţin nu sunt silit să rămân în 
interiorul celulei. Nimic nu mă împiedică s-o părăsesc, aşa 
că ies afară... La o distanţă de treizeci de metri în faţa mea 
se prelungeşte o platformă stâncoasă, alcătuind un fel de 
chei care se desfăşoară în dreapta şi în stânga. 

Câţiva marinari de pe Ebba debarcă baloturile şi golesc 
cala submarinului, care e acostat la suprafaţa apei de-a 
lungul unui mic dig de piatră. 

În peşteră domneşte o lumină nehotărâtă, cu care ochii 
mei se obişnuiesc treptat, căci peştera are o boltă deschisă 
în centru. 

„Pe aici, îmi spun eu, ieşeau aburii aceia, sau mai bine-zis 
fumul, care ne-a semnalat apropierea insulei la o depărtare 
de trei sau patru mile în clipa aceea, nenumărate gânduri 
îmi străbat mintea. 

Aşadar, nu-i vorba de un vulcan, cum se credea şi cum 
credeam eu însumi, Back-Cup nu e un vulcan. Aburii şi 
flăcările zărite acum câţiva ani erau artificiale, bubuiturile 
care i-au îngrozit pe pescarii bermudieni nu se datorau 
luptei dintre mai multe forţe subterane... Toate aceste 
fenomene diverse erau artificiale şi se produceau numai la 
ordinul proprietarului acestei insulițe, omul care voia să-i 
îndepărteze pe locuitorii instalaţi pe litoralul ei. Şi iată că 
acest conte d'Artigas a izbutit... A rămas singurul stăpân pe 
insulă. Numai prin zgomotul bubuiturilor şi prin fumul de 
varec şi de sargase, împinse de curenţi, zvârliţi prin crater, 
a izbutit să trezească convingerea în existenţa unui vulcan, 
deşteptat brusc şi în iminenţa unei erupții, care n-a avut loc 
niciodată! 


Aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile şi, într-adevăr, după 
plecarea pescarilor bermudieni, din vârful lui Back-Cup n- 
au încetat să se împrăştie volute groase de fum. 

Între timp, lumina din interiorul peşterii creşte şi ziua 
pătrunde prin falsul crater, pe măsură ce soarele urcă la 
orizont. Aşadar voi putea să calculez destul de precis 
dimensiunile acestei caverne. lată, de altfel, cifrele, pe care 
le-am putut stabili ulterior. 

La exterior, insula Back-Cup are o formă aproape 
circulară, are o circumferință de o mie două sute de metri şi 
o suprafaţă de cincizeci de mii de metri pătraţi, adică cinci 
hectare. La bază, grosimea pereţilor ei variază între 
treizeci şi o sută de metri. 

De aici urmează că, dacă scădem grosimea pereţilor, 
scobitura asta ocupă întregul masiv al insulei Back-Cup, 
care se ridică deasupra mării. Cât despre lungimea 
tunelului submarin, care stabileşte comunicaţia între 
exterior şi interior, tunel prin care a pătruns „remorcherul”, 
cred că are vreo patruzeci de metri. 

Aceste cifre aproximative ne îngăduie să ne facem o idee 
despre dimensiunile peşterii. Dar oricât ar fi ea de mare, 
trebuie să amintesc că, atât în Europa cât şi în America, 
există câteva, ale căror dimensiuni sunt şi mai mari şi care 
au format obiectul unor studii speologice foarte exacte. 

Într-adevăr, în Carolina, în Northumberland, în 
Derbyshire, în Piemont, în Moreea, în insulele Baleare şi în 
California există grote mai mari decât cea de la Back-Cup. 
Aşa mai sunt, de pildă, cele de la Hansur-Lesse în Belgia, 
cele din Statele Unite, grotele de la Mammouth din 
Kentucky, în care găsim nu mai puţin de două sute douăzeci 
şi şase de domuri, şapte râuri, opt cataracte, treizeci şi 
două de puțuri, a căror adâncime e necunoscută, o mare 
exterioară, care se întinde pe o suprafaţă de cinci sau şase 
leghe şi al cărei capăt n-a putut fi atins de exploratori. 

Cunosc grotele din Kentucky, fiindcă le-am vizitat, aşa cum 
le-au vizitat mii de turişti. Cea mai importantă din ele are 


să-mi servească drept termen de comparaţie cu Back-Cup. 
La Mammouth, ca şi aici, bolta e susţinută de stâlpi de 
diferite forme şi înălţimi, care-i dau aspectul unei catedrale 
gotice, cu naosuri, contra-naosuri şi bolți laterale, care de 
altfel nu au nimic comun cu ordinea arhitectonică a 
edificiilor religioase. 

Singura diferenţă este că, dacă tavanul grotelor din 
Kentucky se desfăşoară la o înălţime de o sută treizeci de 
metri, cel din Back-Cup nu depăşeşte vreo şaizeci de metri 
în acea parte a boltei, care e găurită circular de 
deschizătura centrală. Pe aici ieşeau fumul şi flăcările. 

O altă particularitate, foarte importantă şi care trebuie 
menţionată, este că majoritatea grotelor, al căror nume le- 
am citat, sunt uşor accesibile şi prin urmare era normal să 
fie descoperite într-o zi sau alta. 

Altfel stau lucrurile cu Back-Cup. Fiind menţionată pe 
hărţile acestor locuri ca o insuliţă făcând parte din grupul 
Bermudelor, cine ar fi putut bănui că în interiorul masivului 
său se află o peşteră uriaşă. Ca să ştii lucrul acesta, trebuia 
să pătrunzi înăuntru şi, ca să poţi pătrunde, trebuia să 
dispui de un vas submarin, asemănător cu „remorcherul” 
contelui d'Artigas. 

Părerea mea este că acest ciudat proprietar de iaht 
datorează unei simple întâmplări descoperirea tunelului, 
care i-a îngăduit să întemeieze neliniştitoarea colonie din 
Back-Cup. 

Acum, când examinez porţiunea de mare cuprinsă între 
pereţii peşterii, îmi dau seama că proporţiile ei sunt destul 
de reduse. Abia dacă măsoară trei sute sau trei sute 
cincizeci de metri în circumferință. La drept vorbind nu e 
decât o lagună, încadrată de stânci perpendiculare, dar 
asta e suficient pentru manevrele „remorcherului”, fiindcă, 
după cât am aflat, adâncimea ei nu e mai mică de patruzeci 
de metri. 

Dată fiind situaţia şi structura acestei cripte, e de la sine 
înţeles că ea intră în categoria celor formate, prin 


invadarea apelor mării. Originea ei e marină şi vulcanică în 
acelaşi timp, cum se întâmpla şi cu grotele de la Crozon şi 
Morgate din golful Douarnenez din Franţa, sau cu grotele 
de la Bonifacio pe malul Corsicii, cu cele de la Thorgatten 
pe coasta Norvegiei, a căror înălţime e socotită la nu mai 
puţin de cinci sute de metri, sau, în sfârşit, cu grotele 
subterane din Grecia, grotele Gibraltarului în Spania, cele 
din Turana în Cochinchina. De fapt, structura carapacei lor 
arată că sunt produsul acestui dublu efort geologic. 

Insuliţa Back-Cup e în mare parte alcătuită din roci 
calcaroase. Pornind de la malul lagunei, rocile acestea urcă 
spre pereţi, în povârnişuri cu pantă dulce şi lasă între ele 
covoare de nisip cu bobul foarte mărunt, printre care se 
zăresc, ici şi colo, buchete aspre şi înghesuite de molotri. 
Apoi, se întind în straturi dese grămezile de varec şi de 
sargase, primele fiind foarte uscate, celelalte umede şi 
răspândind încă miresmele iuți ale mării. După ce fluxul le-a 
împins prin tunel, le aruncă pe malurile lagunei. De altfel, 
acesta nu e singurul combustibil folosit pentru 
nenumăratele nevoi ale insulei; zăresc un stoc uriaş de 
cărbune, adus probabil de „remorcher” şi de goeletă. Repet 
însă că fumul ce se revarsă pe craterul insuliţei provine din 
arderea maselor ierboase, uscate în prealabil. 

Îmi continui plimbarea şi deosebesc pe coasta de nord a 
lagunei locuinţele în care se adăposteşte colonia asta de 
troglodiţi - oare nu merită acest nume? Partea aceasta a 
peşterii, numită Bee-Hive, adică „stupul”, îşi justifică din 
plin numele. Într-adevăr mâna omului a săpat în masivul 
calcaros al pereţilor mai multe rânduri de alveole, în care 
locuiesc viespile acestea omeneşti. 

Spre răsărit, aşezarea peşterii se deosebeşte foarte mult. 
În această direcţie se profilează, se înalţă, se multiplică şi se 
încolăcesc sute de stâlpi naturali care susţin interiorul 
bolţii. E o adevărată pădure de arbori de piatră, a cărui 
suprafaţă se întinde până la cele mai îndepărtate limite ale 


peşterii. Printre stâlpii aceştia se încrucişează poteci 
şerpuitoare, care duc spre fundul insulei. 

Dacă numeri alveolele lui Bee-Hive ajungi la concluzia că 
numărul tovarăşilor contelui d'Artigas variază între optzeci 
şi o sută de oameni. 

Chiar în clipa asta, în faţa unei celule, situată mai izolat, îl 
zăresc pe acest domn, de care căpitanul Spade şi inginerul 
Serko s-au apropiat adineauri. După ce au schimbat câteva 
cuvinte, coboară toţi trei spre țărm şi se opresc în faţa 
digului, în vecinătatea căruia e acostat submarinul. 

În acest moment vreo doisprezece oameni, care au 
debarcat mărfurile, le transportă în barcă pe celălalt țărm, 
unde spaţii mari, scobite în masivul lateral, alcătuiesc 
depozitele de pe Back-Cup. 

Deschizătura tunelului de sub apele lagunei nu e vizibilă. 
Într-adevăr, am observat că pentru a pătrunde în el când a 
venit din larg, „remorcherul” a trebuit să se cufunde cu 
câţiva metri sub apă. Aşadar, grota de pe Back-Cup nu 
seamănă cu grotele din Stafia sau Morgate, a căror intrare 
rămâne totdeauna liberă, chiar şi în momentul mareei 
înalte. Să mai existe oare şi o altă trecere, care face 
comunicaţia cu litoralul, vreun coridor natural sau 
artificial? E necesar să aflu acest lucru. 

Adevărul e că insula Back-Cup îşi merită numele. Este o 
uriaşă ceaşcă răsturnată şi nu numai la exterior are această 
formă, dar - faptul acesta nu e recunoscut până acum - îi 
reproduce forma şi în interior. 

Am mai spus că Bee-Hive ocupă acea porţiunea peşterii 
care se rotunjeşte în nordul lagunei, adică stânga ei pentru 
cine vine dinspre tunel. În partea opusă, sunt instalate 
magaziile, unde se depozitează provizii de tot felul, baloturi 
de mărfuri, butoaie de vin şi de ţuică, butoiaşe de bere, lăzi 
de conserve şi alte nenumărate colete având mărci din 
diferite colţuri ale lumii. Ai zice că în locul acesta au fost 
debarcate încărcăturile a douăzeci de nave. Ceva mai 
departe se înalţă un edificiu destul de însemnat înconjurat 


de un zid de scânduri şi a cărui destinaţie e lesne de 
recunoscut. Pornind de la un stâlp, care domină, pleacă 
firele groase de aramă, care alimentează cu curent lămpi 
electrice puternice, atârnate sub boltă, precum şi becurile 
cu incandescenţă, folosite pentru fiecare alveolă a stupului. 
Mai există un mare număr de aparate de luminat, instalate 
între stâlpii peşterii şi care îngăduie luminarea ei până la 
cea mai mare adâncime. 

Acum, se iveşte o altă problemă: oare voi fi lăsat să mă 
plimb în libertate în interiorul, insulei? Nădăjduiesc că da. 
Ce motiv ar avea contele d'Artigas să-mi îngrădească 
libertatea şi să mă împiedice să circul pe domeniul lui 
misterios? Oare îi sunt prizonier între pereţii insuliţei? E 
oare posibil să ies şi altfel decât străbătând tunelul? Dar 
cum aş putea trece dincolo de poarta asta de apă, 
totdeauna închisă? 

Şi apoi, în ce mă priveşte, admițând că aş izbuti să străbat 
tunelul, ar fi cu neputinţă ca dispariţia mea să nu fie 
descoperită numaidecât. Doisprezece oameni, îmbarcaţi pe 
submarin, ar sosi numaidecât pe litoral şi l-ar scotoci până 
în cele mai tainice colţuri. Aş fi prins, e inevitabil să fiu 
prins, adus înapoi la Bee-Hive şi de data asta n-aş mai avea 
nici o libertate de a umbla încolo şi încoace... 

Aşadar trebuie să renunţ la orice idee de evadare atâta 
timp cât nu m-am asigurat de o perspectivă serioasă de 
izbândă. Dar dacă se prezintă o împrejurare prielnică, n-am 
s-o las să scape. 

Tot circulând de-a lungul şirurilor de alveole am putut să 
examinez pe câţiva dintre tovarăşii contelui d'Artigas, care 
au acceptat viaţa asta monotonă în adâncurile lui Back-Cup. 
După cum am mai spus, numărul lor poate să se ridice cam 
la o sută, dacă-l socotim după numărul celulelor stupului. 

Când trec pe lângă ei, oamenii ăştia nu-mi dau nici o 
atenţie. l-am examinat de aproape şi am avut impresia că 
au fost recrutaţi la întâmplare, cam de pretutindeni. Nu văd 
nici o comunitate etnică între ei, nici măcar un indiciu care 


să-mi spună că ar fi americani din nord, europeni sau 
asiatici. Pielea lor are cele mai variate culori, albă, arămie 
sau neagră, dar o nuanţă de negru care trădează mai 
curând Asia de Sud decât Africa. Într-un cuvânt, par să 
aparţină raselor malaeze, tipul acesta fiind chiar foarte 
evident la cei mai mulţi dintre ei. Trebuie să mai adaug că şi 
contele d'Artigas face parte fără îndoială din rasa aceea 
caracteristică, insulelor olandeze ale Pacificului de vest, în 
timp ce inginerul Serko pare levantin, iar căpitanul Spade 
de origine italiană. 

Dar dacă locuitorii aceştia din Back-Cup nu sunt legaţi 
între ei prin comuniuni rasiale, în schimb e limpede că ceea 
ce-i apropie e comunitatea de instincte şi de pofte. Ce 
expresii neliniştitoare, ce figuri cumplite, ce tipuri 
sălbatice! Se vede cât de colo că sunt firi violente, care n-au 
ştiut niciodată să-şi stăpânească patimile, nici să dea înapoi 
în faţa exceselor. Şi atunci mă întreb dacă nu cumva au avut 
ideea să se refugieze în fundul acestei peşteri, unde se pot 
crede apăraţi cu desăvârşire de orice pedeapsă, fiindcă au 
în urma lor un nesfârşit lanţ de crime, de furturi, de 
incendii, de asasinate şi de atentate de tot felul săvârşite în 
comun? În acest caz, contele d'Artigas n-ar mai fi decât 
şeful unei bande de răufăcători, avându-i pe Spade şi pe 
Serko drept locotenenţi, în timp ce Back-Cup e un cuib de 
pirați... 

Iată gândul care s-a înrădăcinat cu încăpățânare în 
creierul meu. M-aş mira foarte mult dacă viitorul mi-ar 
dovedi că m-am înşelat. De altfel, lucrurile pe care le observ 
în cursul primei mele explorări sunt de natură să-mi 
confirme părerea şi să-mi justifice bănuielile cele mai grave. 
În orice caz, oricine ar fi ei şi oricare ar fi împrejurările 
care i-au adunat în locul ăsta, tovarăşii contelui d'Artigas 
par să fi acceptat fără nici o rezervă autoritatea lui 
atotputernică. În schimb, dacă o disciplină aspră îi ţine sub 
mâna lui de fier, e probabil că au anumite avantaje, care 


compensează genul ăsta de sclavie pe care l-au acceptat. 
Dar care sunt aceste avantaje? 

După ce am făcut ocolul acelei porţiuni din țărm, 
dedesubtul căreia se deschide tunelul, am ajuns pe malul 
opus al lagunei. După cum mi-am mai dat seama, pe malul 
acesta e instalat depozitul de mărfuri, pe care goeleta Ebba 
le transportă la întoarcerea din fiecare călătorie. Scobituri 
uriaşe, săpate în pereţi, pot să cuprindă şi cuprind chiar un 
mare număr de baloturi. 

Mai încolo se află uzina de energie electrică. Când trec pe 
sub ferestrele ei zăresc anumite aparate, foarte moderne, 
uşor de mânuit şi foarte perfecţionate. Nu văd maşini cu 
abur, care cer folosirea cărbunelui şi au nevoie de 
mecanisme complicate. După cum bănuisem, pile foarte 
puternice aprovizionează lămpile peşterii şi dinamurile 
„remorcherului” cu curent electric. Bineînţeles că acest 
curent e folosit şi pentru diferite nevoi domestice, pentru 
încălzirea stupului şi pentru prepararea alimentelor. Îmi 
dau seama că, într-o scobitură vecină, tot curentul electric e 
aplicat la nişte alambicuri care, prin distilare, produc apă 
de băut. Colonii de pe Back-Cup nu sunt nevoiţi să adune 
pentru băut apa ploilor care cad cu îmbelşugare pe litoralul 
insuliţei. La o distanţă de câţiva paşi de uzina electrică se 
rotunjeşte o cisternă mare, pe care, păstrând proporţiile, 
pot s-o asemăn cu cisternele vizitate pe vremuri în insulele 
Bermude. 

Dar acolo era vorba de nevoile unei populaţii de zece mii 
de locuitori, pe când aici sunt doar o sută de... Nu-mi dau 
încă seama ce calificare trebuie să le dau. Este bătător la 
ochi că atât şeful lor, cât şi ei înşişi au avut motive serioase 
când au venit să locuiască în măruntaiele insulei. Dar care 
sunt aceste motive? E foarte normal ca nişte călugări să se 
despartă de restul omenirii când se retrag între zidurile 
unei mânăstiri. Dar, la drept vorbind, supuşii contelui 
d'Artigas nu au aerul unor benedictini sau al unor trapişti! 


Plimbându-mă mai departe prin pădurea de stâlpi am 
ajuns la capătul cel mai îndepărtat al peşterii. Nimeni nu m- 
a oprit, nimeni nu mia adresat cuvântul şi nimeni n-a părut 
să se sinchisească de persoana mea. Porțiunea asta a insulei 
este foarte ciudată şi poate fi comparată cu aspectele cele 
mai măreţe ale grotelor din Kentucky sau din Baleare. E de 
la sine înţeles că mâna omului nu se vede nicăieri. Nu se 
vede decât efortul naturii şi te gândeşti cu o oarecare 
mirare, în care intră şi spaima, la forţele acestea telurice, în 
stare să producă formaţiuni geologice atât de fantastice. 
Porțiunea situată dincolo de lagună nu primeşte decât 
pieziş razele luminoase din craterul central. Seara, când e 
luminată de lămpile electrice, trebuie să aibă o înfăţişare 
fantastică. În ciuda cercetărilor mele, n-am găsit nicăieri o 
ieşire care să comunice cu exteriorul. 

Trebuie să menţionez că insuliţa e un adăpost pentru 
numeroase perechi de păsări, goelanzi, pescăruşi sau 
rândunici de mare - musafiri întâlniți de obicei pe toate 
plajele insulelor Bermude. S-ar zice că aici nimeni nu i-a 
vânat vreodată, că sunt lăsaţi să se înmulțească în voie, 
astfel încât au ajuns să nu se mai sperie de apropierea 
omului. 

În Back-Cup se întâlnesc şi alte animale în afară de 
păsările acestea marine. În direcţia stupului se află ţarcuri 
în care se văd vaci, porci, miei şi păsări de casă. Aşadar, 
alimentaţia este asigurată şi totodată variată graţie, în 
acelaşi timp, produselor pescuitului, care se practică fie 
între stâncile de pe coastă, fie în apele lagunei, unde se 
găsesc din belşug peşti de specii foarte diferite. 

Deci mi-e de-ajuns să-i privesc pe locuitorii din Back-Cup 
ca să-mi dau seama că nu duc lipsă de nimic. Ioţi sunt 
bărbaţi voinici, tipuri robuste de marinari arşi de soarele 
mărilor calde, având un sânge bogat şi saturat în oxigen de 
brizele oceanice. Nu există pe insulă nici copii şi nici 
bătrâni, nu vezi decât oameni a căror vârstă variază între 
treizeci şi cincizeci de ani. 


Dar ce i-a determinat să accepte o astfel de viaţă? Şi apoi 
oare nu părăsesc niciodată adăpostul ăsta de pe insulă? 
Poate că voi afla lucrul acesta fără întârziere. 

X. 

KER KARRAJE. 

Alveola în care locuiesc se află la o depărtare de 
aproximativ o sută de paşi de locuinţa contelui d'Artigas, 
una dintre ultimele alveole ale acestui sit din Bee-Hive. 
Dacă nu sunt găzduit în aceeaşi încăpere cu Thomas Roch, 
îmi închipui cel puţin că trebuie să fiu vecin cu el. Pentru ca 
paznicul Gaydon să-l poată îngriji mai departe pe bolnavul 
de la Healthful-House, cele două celule trebuie să se 
găsească în imediata apropiere. Mă gândesc că în curând 
voi afla şi amănuntul acesta. 

Căpitanul Spade şi inginerul Serko au locuinţele separate, 
lângă palatul contelui d'Artigas. 

Palatul? Da, de ce să nu-i dau acest nume din moment ce 
locuinţa lui a fost împodobită cu oarecare grijă artistică? 
Mâini îndemânatice au săpat stânca în aşa fel încât să 
construiască o faţadă bogată. O poartă mare alcătuieşte 
intrarea. Lumina zilei pătrunde în interior prin mai multe 
ferestre săpate în calcar, ferestre care se închid cu ajutorul 
unor cercevele, prevăzute cu geamuri colorate. Înăuntru, 
locuinţa are câteva camere, o sufragerie şi un salon 
luminate printr-un vitraliu, totul fiind amenajat în aşa fel 
încât aerisirea să se efectueze în condiţii perfecte. 
Mobilierul acestor încăperi e de provenienţă diferită, are 
forme foarte fanteziste şi e fabricat în Franţa, Anglia şi 
America. E limpede că proprietarul ei ţine la varietatea 
stilurilor. Cât despre oficiu şi bucătărie, au fost instalate în 
nişte celule anexe, îndărătul stupului. 

După-masă, în clipa în care ieşeam din camera mea, 
hotărât „să obţin o audienţă” la contele d'Artigas, îl zăresc 
pe acest domn, tocmai în clipa când întorcându-se de pe 
malul lagunei se îndrepta spre Bee-Hive. Nu ştiu dacă nu 


m-a văzut, sau dacă a vrut numai să mă evite, în orice caz a 
grăbit pasul şi n-am putut să-l ajung. 

„Iotuşi trebuie să mă primească!” mi-am spus. 

Am mers repede şi m-am oprit în faţa locuinţei lui, a cărei 
uşă se închisese tocmai atunci. 

Un fel de diavol voinic, malaez de origine, cu pielea de 
culoare foarte închisă, se iveşte numaidecât în prag şi-mi 
porunceşte cu o voce aspră să mă depărtez. 

Mă împotrivesc ordinului şi stărui, repetând de două ori 
următoarea frază, într-o engleză perfectă: „Ie rog să-l 
anunţi pe contele d'Artigas că vreau să mă primească chiar 
acum”. 

E ca şi cum m-aş fi adresat stâncilor din Back-Cup! Se 
vede că sălbaticul ăsta nu înţelege nici o boabă englezească 
şi nu-mi răspunde decât printr-un strigăt ameninţător. 

Atunci îmi vine în minte să mă năpustesc pe uşă şi să strig 
destul de tare ca să fiu auzit de conte. Dar, după toate 
probabilitățile, n-aş izbuti decât să stârnesc furia 
malaezului, care trebuie să aibă o putere de Hercule. 

Amân pentru mai târziu explicaţia, care mi se datorează şi 
pe care mai devreme sau mai târziu trebuie s-o capăt. 

Continuându-mi drumul spre est, de-a lungul şirului de 
alveole ale stupului, gândul mi se îndreaptă către Thomas 
Roch. Mă miră foarte mult că nu l-am zărit încă în cursul 
acestei prime zile. Să fie oare pradă unei noi crize? 

O astfel de ipoteză nu e admisibilă. Dacă ar fi să cred ce 
mi-a spus contele d'Artigas, ar fi avut grijă să-l cheme pe 
paznicul Gaydon la inventator. 

Abia am făcut o sută de paşi că mă întâlnesc cu inginerul 
Serko. 

Zărindu-mă, omul acesta ironic îmi zâmbeşte cu 
amabilitatea şi voia bună de toate zilele şi nu se fereşte de 
mine. Dacă ar şti că-i sunt confrate, că sunt şi eu inginer - 
presupunând că el are într-adevăr această profesie - poate 
că m-ar trata cu mai multă bunăvoință... Dar o să am grijă 
să nu-mi declin numele şi calitatea. 


Inginerul Serko s-a oprit, are ochii strălucitori şi un 
zâmbet batjocoritor pe buze. Îşi întovărăşeşte salutul cu un 
gest plin de graţie. 

Îi răspund cu răceală, dar se preface că nu observă. 

— Sfântul Ionatan să te ocrotească, domnule Gaydon! Îmi 
spune el cu o voce proaspătă şi sonoră. Sper că n-ai să te 
plângi de fericita împrejurare care ţi-a îngăduit să vizitezi 
peştera asta minunată... Da! E una din cele mai frumoase, 
deşi dintre cele mai puţin cunoscute totodată de pe 
sferoidul nostru! 

Cuvântul acesta, care aparţine vocabularului ştiinţific, 
rostit în cursul unei conversații cu un simplu paznic de 
spital, mă surprinde, o recunosc, Mă mulţumesc să-i 
răspund: 

— Nu voi avea de ce să mă plâng, domnule Serko, cu 
condiţia ca, după ce-am avut plăcerea s-o vizitez, să fiu liber 
de a ieşi din peştera asta! 

— Cum, te şi gândeşti să ne părăseşti, domnule Gaydon? 
Te şi gândeşti să te întorci iar în pavilionul dumitale 
mohorât de la Healthful-House? Dar abia ai apucat să 
explorezi splendida noastră proprietate, abia ai apucat să-i 
admiri neasemuitele frumuseți, care se datoresc toate 
numai naturii... 

— Ceea ce am văzut îmi ajunge, i-am răspuns. Şi dacă aţi 
avea de gând să-mi vorbiţi serios, v-aş răspunde la fel de 
serios că nu mai doresc să văd altceva. 

— Dar bine, domnule Gaydon, dă-mi voie să-ţi atrag 
atenţia că n-ai avut încă timp să preţuieşti foloasele unei 
vieţi petrecute în acest cadru fără pereche! O viaţă blândă 
şi liniştită, lipsită de orice grijă, un viitor asigurat, condiţii 
materiale cum nu mai întâlneşti nicăieri, o climă egală, care 
nu se teme de furtunile ce pustiesc aceste meleaguri ale 
Atlanticului, nu se teme nici de îngheţul iernii şi nici de 
arşiţa verii... Trecerea anotimpurilor nu aduce decât uşoare 
modificări în atmosfera asta temperată şi sănătoasă! Aici n- 


avem motiv să ne temem nici de mânia lui Pluton şi nici de 
mânia lui Neptun... 

Evocarea acestor nume mitologice nu mi se pare de loc la 
locul ei. E foarte limpede că inginerul Serko îşi bate joc de 
mine. De unde să fi auzit vreodată supraveghetorul Gaydon 
vorbindu-se despre Pluton sau despre Neptun? 

— Domnule, i-am spus eu, se poate ca clima de aici să fie 
foarte potrivită pentru dumneavoastră, poate că apreciaţi 
aşa cum se cuvine binefacerile unei vieţi în fundul grotei 
din... 

Am fost cât pe-aci să scap numele de Back-Cup, dar m-am 
stăpânit la timp. Ce s-ar întâmpla dacă aş trezi bănuiala că 
ştiu numele insulei şi, prin urmare, cunosc şi poziţia ei la 
marginea de vest a arhipelagului Bermundelor? 

Aşadar, am continuat în felul următor: 

— Dar dacă pentru mine această climă nu e potrivită, cred 
că am tot dreptul s-o schimb... 

— Într-adevăr, ai dreptul. 

— Şi vreau să mi se îngăduie să plec, să mi se pună la 
dispoziţie mijlocul de a mă întoarce în America. 

— N-am nici un argument valabil cu care să te contrazic, 
domnule Gaydon, răspunde inginerul Serko. Mai mult chiar, 
pretenţiile dumitale sunt pe deplin justificate. Totuşi, 
trebuie să ţii seama că noi trăim aici într-o independenţă 
aristocratică, măreaţă, că nu ascultăm de nici o putere 
străină, că suntem liberi faţă de orice autoritate dinafară, 
că nu suntem coloniştii nici unui stat din lumea veche sau 
din lumea nouă... Faptul acesta merită să fie luat în 
consideraţie de orice fiinţă, care are suflet mândru şi inimă 
aleasă... Şi apoi gândeşte-te numai la amintirile pe care le 
evocă în mintea unui om cultivat grotele acestea, care par 
să fi fost săpate de mâna unor zei, în interiorul cărora îşi 
rosteau pe vremuri oracolele prin intermediul lui 
Trofonius... 

Hotărât lucru, inginerului Serko îi plac citatele mitologice! 
Trofonius după Pluton şi Neptun! Nu, zău! Crede oare că 


un paznic de balamuc ştie cine a fost Trofonius? 

E limpede că zeflemistul ăsta continuă să-şi bată joc de 
mine. Trebuie să fac apel la toată răbdarea mea ca să nu-i 
răspund pe acelaşi ton. 

— Adineauri, spun eu scurt, am vrut să intru în locuinţa 
asta, care, dacă nu mă înşel, aparţine contelui d'Artigas, 
dar am fost împiedicat... 

— De cine, domnule Gaydon? 

— De un individ care e în serviciul contelui. 

— Se vede că omul ăsta are ordine precise în privinţa 
dumitale. 

— Totuşi, cu voie sau fără voie, contele d'Artigas trebuie să 
audă ce am să-i spun... 

— Mă tem că are să fie cam greu... Aş spune chiar cu 
neputinţă, răspunde zâmbind inginerul Serko. 

— Şi de ce? 

— Pentru că aici nu mai există nici un fel de conte 
d'Artigas. 

— Cred că glumiţi! L-am zărit adineauri... 

— Nu pe contele d'Artigas l-ai zărit, domnule Gaydon... 

— Dar pe cine mă rog? 

— Pe piratul Ker Karraje. 

Numele acesta a fost rostit cu o voce aspră, după care 
inginerul Serko s-a îndepărtat, fără să-mi fi trecut prin 
minte să-l opresc. Piratul Ker Karraje! 

Da! Numele ăsta e o revelaţie pentru mine! Îl cunosc şi îmi 
evocă nişte amintiri! Singur acest nume îmi explică tot ce 
consideram până acum drept inexplicabil! El îmi spune 
cine-i omul în mâinile căruia am căzut! 

Cu ceea ce ştiam dinainte şi cu ceea ce am aflat după 
sosirea mea la Back-Cup din gura inginerului Serko însuşi, 
iată ce pot să povestesc despre trecutul şi despre prezentul 
acestui Ker Karraje. 

Acum vreo opt-nouă ani, mările Pacificului de vest erau 
pustiite de nenumărate atacuri, de acte piratereşti, 
săvârşite cu o îndrăzneală nemaipomenită. La acea epocă, o 


ceată de răufăcători de diferite naţionalităţi, dezertori din 
contingentele coloniale, evadați din puşcării, marinari care- 
şi părăsiseră navele, cu toţii acționau sub conducerea unui 
şef de temut. Nucleul acestei bande se alcătuise mai întâi 
din oameni de un anumit gen, drojdia populațiilor europene 
şi americane, atraşi de descoperirea unor bogate zăcăminte 
aurifere în noua Galie de Sud şi în Australia. Printre aceşti 
căutători de aur erau căpitanul Spade şi inginerul Serko, 
doi declasaţi, pe care o anumită comunitate de idei şi de 
caractere îi apropie curând, legându-i foarte strâns. 

Oamenii aceştia, cultivați şi hotărâți, ar fi izbutit cu 
siguranţă în orice carieră, fie chiar numai prin inteligenţa 
lor. Dar, lipsiţi de conştiinţă şi de scrupule, hotărâți să se 
îmbogăţească prin indiferent ce mijloace, dorind să obţină 
prin speculaţii şi jocuri de noroc ceea ce nu izbutiseră să 
obţină printr-o muncă răbdătoare şi ordonată, indivizii 
aceştia se aruncară în vălmăşagul unor aventuri dintre cele 
mai neverosimile, când îmbogăţindu-se, când ruinându-se, 
aşa cum se întâmpla cu cei mai mulţi indivizi de felul acesta, 
lipsiţi de simţ moral, veniţi să caute avere la aceste 
zăcăminte aurifere. 

În momentul acela se afla la zăcămintele din noua Galie de 
Sud un om plin de o îndrăzneală nemaipomenită, unul din 
acei cutezători care nu se dau îndărăt de la nimic - nici 
chiar din faţa crimelor şi a căror influenţă asupra firilor 
violente şi rele este irezistibilă. 

Omul acesta se numea Ker Karraje. 

Nimeni nu izbutise să stabilească, în cursul anchetelor 
desfăşurate în jurul persoanei sale, care erau originea şi 
naționalitatea acestui pirat şi nici ce antecedente avea. Dar 
deşi se pricepuse să scape de orice urmărire, numele lui - 
în orice caz numele pe care şi-l dădea - străbătuse toată 
lumea. Era un nume pe care toată lumea îl rostea numai cu 
groază şi cu spaimă, ca şi cum ar fi aparţinut unui personaj 
legendar, invizibil şi cu neputinţă de prins. 


În ce mă priveşte, am motive să cred azi că acest Ker 
Karraje e malaez. De altfel, lucrul acesta e puţin important. 
Sigur e că a fost considerat pe bună dreptate un hoţ de 
mare periculos, autor a nenumărate atacuri săvârşite în 
apele acestea îndepărtate. 

După ce petrecu câţiva ani la zăcămintele aurifere din 
Australia, unde legă cunoştinţă cu inginerul Serko şi cu 
căpitanul Spade, Ker Karraje reuşi să pună mâna pe un 
vapor în portul Melbourne din provincia Victoria. Vreo 
treizeci de derbedei, al căror număr crescu în curând de 
trei ori pe atât, legară tovărăşie cu el. În părţile acestea ale 
Oceanului Pacific, unde pirateria se practică şi azi cu atâta 
uşurinţă şi, trebuie s-o spunem, e atât de bănoasă, câte 
vase n-au fost jefuite, câte echipaje măcelărite şi câte 
expediţii tâlhăreşti n-au fost organizate pe anumite insule 
din vest, ai căror colonişti nu erau în stare să se apere! Deşi 
corabia lui Ker Karraje, sub comanda căpitanului Spade, 
fusese semnalată de mai multe ori, nimeni nu izbuti să pună 
mâna pe ea. Ai fi zis că ştia să dispară după bunul ei plac, în 
mijlocul unui labirint de arhipelaguri, ale căror strâmtori şi 
golfuri erau cunoscute piratului. 

Groaza domnea, deci, pe aceste meleaguri. Englezii, 
francezii, nemţii, ruşii şi americanii trimiseseră în zadar 
diferite vase în urmărirea acestui vas-fantomă, care se 
năpustea nu se ştie de unde şi se făcea nevăzut nu se ştie 
unde, după săvârşirea unor jafuri şi a unor masacre, pe 
care nimeni nu mai nădăjduia să le poată împiedica sau 
pedepsi vreodată. 

Dar, într-o bună zi, crimele acestea luară sfârşit şi nimeni 
nu mai auzi vorbindu-se despre Ker Karraje. Să fi părăsit 
oare Oceanul Pacific, preferându-i alte mări? Şi actele lui 
nelegiuite aveau să reînceapă în altă parte? Deoarece ele 
nu se mai produseră un anumit timp, toată lumea crezu 
astfel. Cu atât mai mult cu cât, în afară de sumele pe care le 
risipise probabil în orgii şi destrăbălare, îi mai rămăsese cu 
siguranţă destul din produsul jafurilor efectuate timp atât 


de îndelungat, ca să dispună de o comoară uriaşă. Şi fără 
îndoială că acum Ker Karraje şi tovarăşii săi trăiau din 
sumele acestea, după ce le puseseră la loc sigur, în cine ştie 
ce ascunzătoare, cunoscută numai de ei. 

Dar unde se refugiase întreaga bandă după ce dispăruse 
de pe întinsul mărilor? 'Toate cercetările în acest domeniu 
rămaseră infructuoase. Cum neliniştea trecuse o dată cu 
primejdia, uitarea începu să coboare asupra tâlharilor care 
acţionaseră în Oceanul Pacific. 

lată ce se petrecuse - iată amănuntele pe care nimeni nu 
le va cunoaşte vreodată, dacă nu voi izbuti să evadez din 
Back-Cup. 

Da, în clipa când renunţaseră la mările Pacificului de vest, 
răufăcătorii ăştia erau stăpâni pe mari bogății, îşi 
distruseseră vasul şi pe căi diferite se împrăştiaseră după 
ce se învoiseră să se întâlnească din nou în America. 

În acest moment, inginerul Serko, un om foarte priceput în 
meseria sa şi bun specialist în mecanică, după ce studiase 
mai ales sistemul navelor submarine, îi propuse lui Ker 
Karraje să construiască un aparat de acest gen, ca să-şi reia 
viaţa ticăloasă în împrejurări mai tainice şi care să inspire 
mai multă teamă. 

Ker Karraje îşi dădu seama cât de practică era ideea 
complicelui său şi, fiindcă nu duceau lipsă de bani, se 
porniră pe treabă. 

Pretinsul conte d'Artigas comandă goeleta Ebba în Suedia, 
la şantierele din Gotteborg şi transmise în acelaşi timp 
şantierelor Cramps din Philadelphia, în America, planurile 
unui submarin, a cărui construire nu trezi nici un fel de 
bănuială. De altfel, după cum vom avea prilejul să vedem, 
acest submarin avea să dispară cu desăvârşire peste puţin 
timp. 

Aparatul fu executat după proiectul inginerului Serko şi 
supravegherea lui specială, folosindu-se tot felul de 
perfecţionări ale ştiinţei nautice din vremea aceea. Un 
curent electric produs de nişte pile de un tip nou, care 


acționau receptoarele dispuse pe arborele elicei, avea să 
dea motorului său o putere uriaşă. 

E de la sine înţeles că nimeni n-ar fi putut bănui în 
persoana contelui d'Artigas pe Ker Karraje, pe fostul pirat 
al Pacificului şi nici în persoana inginerului Serko pe cel mai 
energic dintre complicii lui. D'Artigas era luat drept un 
străin de neam mare, un bogătaş care, de un an de zile, 
frecventa cu goeleta Ebba porturile Statelor Unite, fiindcă 
goeleta îşi începuse cursele cu mult înainte ca remorcherul 
sub marin să fi fost terminat. 

Această operaţie nu ceru mai mult de optsprezece luni de 
muncă. Odată terminat, submarinul trezi admiraţia tuturor 
celor care se interesau de aceste instrumente de navigaţie 
submarină. Datorită înfăţişării sale exterioare, amenajărilor 
sale interioare, sistemului de aerisire, posibilităţilor de 
cazare la bord, stabilităţii, rapidităţii de a se scufunda, 
uşurinţei de a fi manevrate, de a naviga la suprafaţă şi 
imersiune, facilităţii de a fi cârmit, vitezei extraordinare, 
puterii bateriilor care acționau propulsorul, depăşea - şi 
încă cu mult - tipurile de nave care succedaseră 
submarinelor Goubet, Gymnote, Zede, sau altele 
asemănătoare, atât de perfecţionate la acea epocă. 

De altfel, lumea avea să-şi dea seama de faptul acesta căci, 
după câteva încercări foarte reuşite, o experienţă publică 
avu loc în largul mării, la o depărtare de patru mile de 
portul Charleston, în prezenţa unui mare număr de nave de 
război, de comerţ şi de agrement, americane sau străine, 
invitate în acest scop. 

Nu mai încape vorbă că Ebba făcea parte dintre aceste 
nave şi că la bordul ei se aflau contele d'Artigas, inginerul 
Serko, căpitanul Spade cu echipajul lui - în afară de vreo 
şase oameni care trebuiau să facă manevra submarinului 
condus de mecanicul Gibson, un englez foarte îndrăzneţ şi 
foarte iscusit. 

Programul acestei experienţe concludente cuprindea 
diferite evoluţii la suprafaţa oceanului, apoi o imersiune 


care trebuia să dureze câteva ceasuri, după care aparatul 
avea ordin să iasă la suprafaţă, în clipa în care va fi ajuns 
până la o geamandură, situată la o depărtare de câteva mile 
în larg. 

Clipa sosi, capacul tambuchiului fu închis, apoi vasul făcu 
mai întâi diferite manevre la suprafaţă, dând rezultate bune 
de viteză şi executând încercări de viraje care provocară o 
admiraţie justificată în rândurile asistenţei. 

Apoi, la un semnal transmis de pe Ebba, submarinul se 
scufundă încet şi dispăru din privirile tuturor. 

Câteva nave se îndreptară spre punctul fixat pentru 
ridicarea la suprafaţă. 

Trecură trei ore, dar submarinul nu se ivi la suprafaţa 
mării. 


Nimeni nu putea şti că potrivit înţelegerii cu contele 
d'Artigas şi cu inginerul Serko, aparatul acesta care trebuia 
să remorcheze nevăzut goeleta, nu avea să se ridice la 
suprafaţă decât la o depărtare de multe mile de acolo. Dar 
în afară de cei care ştiau acest lucru nimeni nu se mai îndoi 
că dispariţia lui se datora unei avarii întâmplate fie în 
corpul lui, fie la maşini. Pe bordul Ebbei toată lumea izbuti 
perfect să simuleze uimirea, în timp ce pe bordul celorlalte 
vase consternarea era foarte reală. Se făcură sondaje, se 
trimiseră scafandri pe presupusul parcurs al navei, dar 
toate cercetările rămaseră zadarnice şi ipoteza scufundării 
în adâncurile Atlanticului păru foarte convingătoare. 

Două zile mai târziu, contele d'Artigas pornea iar pe mare 
cu goeleta, iar după alte două zile îşi găsea „remorcherul” 
în locul dinainte stabilit. 

Aşa se face că piratul Ker Karraje ajunse stăpân pe un 
aparat admirabil, având o destinaţie dublă să remorcheze 
goeleta şi să atace alte vase. Cu acest excepţional 
instrument de distrugere, a cărui existenţă n-o bănuia 
nimeni, contele d'Artigas putea să-şi reînceapă actele 
piratereşti în cea mai perfectă siguranţă şi fără nici o teamă 
de pedeapsă. 

Amănuntele acestea le-am aflat de la inginerul Serko, care 
era foarte mândru de opera lui şi totodată foarte sigur că 
prizonierul din Back-Cup nu va putea niciodată să-i 
dezvăluie taina. Într-adevăr îşi poate închipui oricine cât de 
mare era puterea ofensivă de care dispunea Ker Karraje. În 
timpul nopţii, submarinul se năpustea asupra unor nave, 
care n-aveau nici un motiv să ocolească un iaht de 
agrement. După ce spinteca vasele cu pintenul lui, goeleta 
le aborda şi oamenii ei măcelăreau echipajele şi jefuiau 
încărcăturile. Aşa se explică de ce un mare număr de nave 
nu mai sunt menţionate de ştirile care vin de pe mare decât 
în coloanele acelei deznădăjduite rubrici: dispărute cu 
desăvârşire. 


Timp de un an după dezgustătoarea comedie din golful 
Charleston, Ker Karraje explora meleagurile, Atlanticului în 
largul Statelor Unite. Bogăţiile lui crescură în proporţii 
uriaşe. Cu mărfurile cărora nu le găsea întrebuințare făcea 
negoţ pe pieţe îndepărtate şi transforma produsul jafurilor 
în aur şi argint. Dar ceea ce le lipsea încă piraţilor era un 
loc tainic unde să-şi poată depune comorile, aşteptând 
momentul când aveau să şi le împartă. 

Întâmplarea le veni în ajutor. În timp ce explorau straturile 
submarine din apropierea Bermudelor, inginerul Serko şi 
mecanicul Gibson descoperiră la baza insuliţei tunelul 
acela, care ducea în interiorul lui Back-Cup. Unde ar fi 
putut găsi Ker Karraje un adăpost mai ferit de orice 
cercetări? Aşa se face că una dintre insuliţele arhipelagului 
Bermudelor, care fusese pe vremuri ascunzătoare de pirați, 
deveni acum ascunzătoarea unei bande mult mai temute. 

După ce aleseră adăpostul acesta din Back-Cup, contele 
d'Artigas şi tovarăşii săi îşi organizară sub bolta lui uriaşă o 
viaţă nouă, o viaţă pe care aveam acum prilejul s-o 
urmăresc. 

Ca să nu mai recurgă la nişte maşini a căror construire în 
străinătate ar fi putut să pară suspectă, inginerul Serko 
instala pe insulă o uzină electrică, dotată cu nişte simple 
pile, uşor de montat, care foloseau doar plăci de metal şi 
substanţe chimice, pe care Ebba putea să le încarce în 
cursul escalelor sale în Statele Unite. 

E uşor de ghicit ce se întâmplase în noaptea de 19 spre 20 
ale lunii. Dacă nava comercială, care nu se putea deplasa 
fără vânt, nu se mai zărea în zorii zilei - înseamnă că fusese 
abordată de submarin, atacată de goeletă, jefuită şi 
scufundată cu tot echipajul... lar încărcătura de pe puntea 
Ebbei era o parte din încărcătura ei, după ce dispăruse în 
adâncurile Atlanticului! 

În mâinile cui am căzut şi cum va lua sfârşit această 
aventură? Oare voi putea să evadez vreodată din 
închisoarea de pe Back-Cup, voi putea să-l denunţ pe acest 


pseudo-conte d'Artigas şi să mântui mările de piraţii lui Ker 
Karraje? 

Puterea cumplită a lui Ker Karraje nu va spori când el va 
stăpâni Fulguratorul Roth? Va deveni de o sută de ori mai 
teribil! Dacă ajunge să folosească noile arme de distrugere, 
nici o navă de comerţ nu-i va mai putea rezista şi nici o navă 
de război nu va mai scăpa de distrugere totală. 

Gândurile acestea, sugerate de dezvăluirea nume lui Ker 
Karraje, mă urmăresc multă vreme. Tot ce ştiam în legătură 
cu piratul acesta faimos îmi vine în minte, toate amănuntele 
în legătură cu viaţa lui în perioada când bântuia 
meleagurile Pacificului precum şi expedițiile întreprinse de 
puterile maritime împotriva vasului său şi inutilitatea lor. 
Lui trebuia să-i atribuim dispariţiile inexplicabile din ultimii 
ani ale atâtor nave care navigau în largul continentului 
american... Nu schimbase decât teatrul jafurilor... Toată 
lumea credea că se descotorosise de Ker Karraje, în timp ce 
el îşi continua tâlhăriile în apele atât de frecventate ale 
Atlanticului, cu ajutorul acestui submarin despre care se 
credea că fusese înghiţit de apele golfului Charleston... 
„Acum, mi-am spus, ştiu care e numele lui adevărat, ştiu şi 
unde se adăposteşte - Ker Karraje din Back-Cup! Dar dacă 
Serko a rostit numele acela în faţa mea, înseamnă că era 
autorizat s-o facă. Oare asta nu înseamnă a-mi da de înţeles 
că trebuie să renunţ pentru totdeauna să-mi recapăt 
libertatea?” 

E limpede că inginerul Serko observase efectul pe care 
această dezvăluire îl avusese asupra mea îmi aduc aminte 
că, despărţindu-se de mine, se îndreptase către locuinţa lui 
Ker Karraje, în dorinţa fireşte, de a-i comunica cele 
petrecute. După o plimbare destul de lungă pe malurile 
lagunei, mă pregăteam tocmai să mă întorc în celulă când 
am auzit un zgomot de paşi îndărătul meu. M-am întors. 

Era contele d'Artigas, în tovărăşia căpitanului Spade. Mi-a 
aruncat o privire inchizitorială. Atunci într-o pornire de 


mânie pe care n-am putut să mi-o stăpânesc, mi-au scăpat 
cuvintele următoare: 

— Domnule, n-aveţi nici un drept să mă ţineţi aici! Dacă m- 
aţi adus ca să-l îngrijesc pe Thomas Roch, dacă pentru asta 
m-aţi răpit de la Healthful-House, vă anunţ că refuz s-o fac 
şi vă somez să mă trimiteţi înapoi... 

Căpetenia piraţilor nu face nici un gest, nu rosteşte nici un 
cuvânt. Atunci, furia mea nu mai cunoaşte nici o margine. 

— Răspunde, conte d'Artigas! Sau, mai bine-zis, căci acum 
ştiu cine eşti... răspunde... Ker Karraje... 

Şi-mi răspunde: 

— Contele d'Artigas este Ker Karraje, după cum paznicul 
Gaydon este inginerul Simon Hart şi Ker Karraje nu-l va 
lăsa niciodată în libertate pe inginerul Simon Hart, care-i 
cunoaşte tainele! 

XI. 

TIMP DE CINCI SĂPTĂMÂNI. 

Situaţia e limpede, Ker Karraje ştie cine sunt... Ştia lucrul 
ăsta şi în clipa în care a poruncit dubla răpire a lui Thomas 
Roch şi a gardianului său... 

Dar cum a izbutit omul ăsta să ştie, cum a aflat ceea ce 
putusem să ascund faţă de întregul personal al spitalului, 
de unde a ştiut că un inginer francez juca rolul de 
supraveghetor al lui Thomas Roch? Nu ştiu cum, ştiu numai 
că a izbutit. 

E limpede că omul ăsta avea mijloace de informaţie, care-l 
costau bani grei, dar îi aduceau profituri serioase. De altfel, 
un individ de teapa lui nu se uită la bani când vrea să-şi 
atingă scopul. 

De acum înainte acest Ker Karraje, sau mai curând 
complicele lui, inginerul Serko, mă va înlocui în rolul pe 
care-l îndeplineam pe lângă inventatorul Thomas Roch. 
Oare eforturile lui vor fi încununate de mai mult succes 
decât ale mele? Deie Domnul să nu se întâmple aşa, deie 
Domnul ca lumea civilizată să fie cruţată de o astfel de 
nenorocire! 


N-am răspuns nimic la ultimele cuvinte ale lui Ker Karraje, 
dar mi-au făcut aceeaşi impresie pe care mi-ar fi făcut-o un 
glonte tras de la doi paşi. Totuşi, nu m-am prăbuşit, cum se 
aştepta poate pretinsul conte d'Artigas. 

Nu! Privirea mea a susţinut-o pe a lui, care n-a coborât şi 
care arunca scântei. Amândoi aveam braţele încrucişate şi, 
totuşi, Ker Karraje era stăpân pe viaţa mea... Ar fi fost de 
ajuns să facă un semn pentru ca un glonte de revolver să 
mă culce la pământ în faţa lui... Apoi, trupul meu ar fi fost 
azvârlit în apele lagunei şi, străbătând tunelul, aş fi ieşit în 
largul insulei. 

După această scenă am fost lăsat în libertate, ca şi până 
atunci. Nici o măsură n-a fost luată împotriva mea. Pot să 
circul mai departe printre stâlpii peşterii, până la marginile 
ei cele mai îndepărtate. E foarte sigur că, în afară de tunel, 
peştera nu are altă ieşire. 

După ce m-am întors în alveola mea, situată în 
extremitatea stupului şi m-am lăsat pradă miilor de gânduri 
trezite în mine de noua situaţie în care mă aflam, mi-am 
spus: „Dacă acest Ker Karraje ştie că sunt inginerul Simon 
Hart, cel puţin să nu afle niciodată că ştiu exact poziţia 
insulei Back-Cup”. 

Cât despre proiectul de a-l încredința pe Thonas Roch 
îngrijirilor mele, îmi închipui că d'Artigas nu s-a gândit 
niciodată cu adevărat la aşa ceva, dat fiindcă îmi cunoştea 
identitatea. De fapt, regret asta, că e neîndoios - 
inventatorul va fi ţinta unor străduinţe serioase, şi inginerul 
Serko va folosi tot felul de mijloace pentru a afla compoziţia 
explozibilului şi a focosului, pe care le va utiliza într-un mod 
atât de ticălos în cursul viitoarelor sale jafuri. Da! Ar fi fost 
mai bine să fi rămas paznicul lui Thomas Roch, aici ca şi la 
Healthful-House. 

În primele două săptămâni care au urmat, nu mi-am zărit 
o singură dată fostul pacient. Nimeni, repet, nimeni nu mi-a 
stingherit plimbările zilnice. În ce priveşte latura materială 
a vieţii, e o problemă care mă preocupă. Mesele îmi sosesc 


cu o regularitate exemplară, expediate din bucătăria 
contelui d'Artigas (nu m-am dezobişnuit să folosesc numele 
şi titlul acesta şi uneori i le acord încă). E drept că nu sunt 
mofturos în privinţa alimentaţiei, totuşi, ar fi nedrept să 
formulez cea mai mică plângere în privinţa asta. Graţie 
aprovizionării mereu împrospătate, cu prilejul fiecărei 
călătorii a goeletei, alimentaţia nu lasă de dorit. 

Din fericire am şi putinţa de a scrie, care nu mi-a lipsit 
niciodată, în cursul ceasurilor lungi, lipsite de ocupaţie. În 
felul acesta am putut consemna în carnetul meu de note 
până şi cele mai neînsemnate fapte, petrecute după răpirea 
de la Healthful-House şi am putut să-mi ţin notele la zi. Voi 
continua această muncă atâta timp cât nimeni nu-mi va 
smulge pana din mână. Poate că, în viitor, carnetul meu va 
servi la dezvăluirea tainelor de pe Back-Cup. 

De la 5 la 25 iulie. Au trecut două săptămâni şi niciuna din 
încercările mele de a mă apropia de Thomas Roch n-a 
izbutit. E limpede că au fost luate măsuri pentru a-l feri de 
influenţa mea, oricât de ineficace a rămas ea până în 
această clipă. 

Singura mea speranţă este că atât contele d'Artigas, cât şi 
inginerul Serko şi căpitanul Spade îşi pierd timpul şi se 
istovesc degeaba, încercând să-şi însuşească secretele 
inventatorului. 

De vreo trei-patru ori până acum cel puţin aşa ştiu eu - 
Thomas Roch s-a plimbat cu inginerul Serko în jurul 
lagunei. După cât am putut să-mi dau seama, primul părea 
să asculte cu oarecare atenţie ce-i spunea celălalt. Acesta I- 
a dus să viziteze întreaga peşteră, i-a arătat uzina electrică 
şi i-a explicat în cele mai mici amănunte mecanismul 
„remorcherului”. E evident că starea mintală a lui Thomas 
Roch s-a îmbunătăţit de când a părăsit Healthful-House. 

Thomas Roch are o cameră separată în locuinţa lui Ker 
Karraje. Nu mă îndoiesc că este amăgit zilnic, prin viclenii 
mai ales de către inginerul Serko. Oare va avea puterea să 
reziste ofertei de a i se plăti aparatul cu preţul exorbitant 


pe care-l cere? Şi-şi mai dă el seama de valoarea banilor? 
Ticăloşii ăştia sunt în stare să-l zăpăcească cu aurul lor, 
procurat prin jafurile săvârşite de-a lungul atâtor ani! Oare 
în starea de spirit în care se găseşte nu se va lăsa convins 
să le comunice secretul Fulguratorului? În cazul acesta, ar 
fi de-ajuns să se aducă substanţele necesare la Back-Cup, 
pentru ca Thomas Roch să poată lucra în voie la 
combinaţiile lui chimice. Cât despre aparate, nimic mai uşor 
decât să-i comanzi câteva din ele într-o uzină, de pe 
continent în aşa fel ca fiecare piesă să fie fabricată separat, 
pentru a înlătura orice bănuieli. Mi se ridică părul măciucă 
numai, gândindu-mă la ce poate însemna o asemenea armă 
„de distrugere” în mâinile piraţilor ăstora! 

Temerile acestea insuportabile nu-mi dau o clipă de răgaz, 
mă frământă şi sănătatea mea suferă din cauza lor. Deşi 
interiorul insulei e plin de un aer foarte curat, am uneori 
sufocări. Mi se pare că pereţii aceştia groşi mă strivesc cu 
greutatea lor. Şi apoi, sunt izolat de restul lumii ca şi cum aş 
fi în afara globului pământesc - şi nu ştiu nimic din ce se 
petrece în ţările de peste mare. Ah! Dacă mi-ar fi cu putinţă 
să evadez prin deschizătura bolţii, scobită deasupra 
lagunei. Dacă aş putea să fug prin vârful insuliţei... Să 
cobor la baza ei! 

În dimineaţa zilei de 25 iulie îl întâlnesc în sfârşit pe 
Thomas Roch. E singur pe celălalt mal şi mă întreb chiar, 
fiindcă de ieri nu i-am mai văzut nici pe Ker Karraje, nici pe 
inginerul Serko şi pe căpitanul Spade, dacă n-au plecat 
cumva în vreo „expediţie” în afara insulei... 

Mă îndrept spre Thomas Roch şi, înainte ca el să mă fi 
putut zări, îl examinez cu atenţie. 

Are o figură serioasă şi gânditoare, care nu mai arată ca 
figura unui nebun. Merge cu paşi rari şi-şi pironeşte 
privirile în jos, fără să se uite în jurul lui. Sub braţ are o 
planşetă pe care e prinsă o foaie de hârtie cu schiţele a tot 
felul de lucruri. Deodată ridică capul, face un pas înainte şi 
mă recunoaşte: 


— Ah! Tu eşti, Gaydon! Strigă el. Va să zică ţi-am scăpat 
din gheare! Sunt liber! 

Într-adevăr, Thomas Roch poate să creadă că e liber, mai 
liber la Back-Cup decât era odinioară la Healthful-House. 
Dar prezenţa mea poate să-i trezească amintiri urâte şi să-i 
provoace o criză, căci mă apostrofează cu o însufleţire 
excepţională: 

— Da... tu eşti... Gaydon! Nu te apropia de mine... Nu te 
apropia! Vrei să pui iar mâna pe mine... să mă duci înapoi în 
chilie. Dar nu... niciodată! Aici am prieteni care mă apără! 
Sunt puternici şi bogaţi! Contele d'Artigas e comanditarul 
meu! Inginerul Serko îmi e tovarăş! Vom exploata împreună 
invenţia mea, vom fabrica aici Fulguratorul Roch... Du-te! 
Du-te! Thomas Roch e pradă furiei. Vocea lui creşte, dă din 
mâini şi scoate din buzunar teancuri de dolari-hârtie şi de 
bancnote, monezi de aur englezeşti, franţuzeşti, americane 
şi germane, care-i scapă printre degete. De unde-i vin banii 
ăştia dacă nu de la Ker Karraje în schimbul tainei pe care i- 
a vândut-o? 

Între timp, la zgomotul pe care-l produce această scenă 
penibilă, vin repede câţiva oameni, care ne observau de la o 
mică depărtare. Pun mâna pe Thomas Roch, îl domină şi-l 
târăsc după ei. De altfel, îndată ce nu mă mai vede, nu se 
mai împotriveşte şi-şi recapătă liniştea trupească şi 
sufletească. 

27 iulie. Două zile după aceea am coborât spre mal dis-de- 
dimineaţă şi am mers până la capătul micului dig de piatră. 

„Remorcherul” nu se mai afla în locul obişnuit de 
ancorare, de-a lungul stâncilor şi nu se mai zăreşte în nici 
un alt punct al lagunei. De altfel, Ker Karraje şi inginerul 
Serko nu erau plecaţi aşa cum crezusem, căci i-am zărit ieri 
seara. 

Astăzi însă, am toate motivele să cred că s-au îmbarcat pe 
bordul „remorcherului” împreună cu Spade şi cu echipajul 
lui, că au ajuns la goeleta ancorată în micul golf al insuliţei 
şi că, în acest moment, Ebba navighează undeva în larg. 


Să fie vorba de vreo lovitură piraterească? Poate. Totuşi, e 
la fel de posibil ca piratul Ker Karraje, redevenit contele 
d'Artigas la bordul iahtului său de agrement, să se fi 
îndreptat spre vreun punct al litoralului, pentru a-şi 
procura substanţele necesare preparării Fulguratorului 
Roch. 

Ah! Dacă aş fi putut să mă ascund la bordul 
„remorcherului”, să mă strecor în cala Ebbei, să rămân 
ascuns până la sosirea în vreun port! Poate că în felul 
acesta aş fi putut scăpa... Şi aş fi salvat lumea de banda 
asta de pirați... 

lată care sunt gândurile care mă obsedează cu 
încăpățânare. Să fug... Să fug cu orice preţ din vizuina asta! 
Însă fuga nu e posibilă decât prin tunel şi cu ajutorul 
submarinului! Nu-i oare nebunie să mă gândesc la aşa 
ceva? Ba da! O nebunie... Şi totuşi, ce alt mijloc îmi mai 
rămâne ca să evadez din Back-Cup... În timp ce mă las 
pradă acestor gânduri, apele lagunei se despică la o 
depărtare de douăzeci de metri de dig şi „remorcherul” îşi 
face drum printre ele. Aproape îndată după aceea panoul 
lui se deschide şi pe punte urcă mecanicul Gibson cu 
oamenii lui. Alţii se reped pe stânci ca să prindă odgoanele. 
Pun mâna pe ele, le trag şi aparatul se întoarce la locul de 
ancorare. 

Aşadar, de data asta, goeleta circulă fără ajutorul 
„remorcherului”, care a ieşit numai ca să-l ducă pe Ker 
Karraje şi pe tovarăşii lui la bordul goeletei, ca s-o 
desprindă din strâmtorile insulei. E un fapt care-mi 
întăreşte convingerea că această călătorie n-are alt scop 
decât sosirea într-un port american, unde contele d'Artigas 
putea să-şi procure materiile ce compun explozibilul şi să 
comande aparatele într-o uzină. Apoi în ziua hotărâtă 
pentru întoarcerea lui, „remorcherul” va străbate din nou 
tunelul şi Ker Karraje se va întoarce la Back-Cup. 

Hotărât lucru, planurile acestui răufăcător sunt în curs de 
executare şi ele înaintează mai repede decât aş fi putut 


bănui! 

3 august. Astăzi a avut loc un incident, al cărui teatru a 
fost laguna, incident foarte ciudat şi, probabil, foarte rar. 

Pe la orele trei după-amiază un clocot puternic a tulburat 
apele o clipă, s-a potolit două-trei minute, apoi a reînceput 
în centrul lagunei. 

Vreo cincisprezece pirați, a căror atenţie a fost atrasă de 
fenomenul ăsta destul de inexplicabil, au coborât pe țărm 
dând semne de mirare, amestecate cu un fel de groază, 
după câte mi se pare. 

Agitaţia aceasta a apelor nu e produsă de „remorcher”, 
care a acostat în apropiere de dig. A presupune că un alt 
aparat submersibil a izbutit să se introducă prin tunel, pare 
cel puţin neverosimil. 

Aproape îndată după aceea nişte strigăte răsună pe malul 
celălalt. Alţi oameni se adresează primilor veniţi într-o 
limbă de neînțeles şi, după ce, cu glas răguşit, schimbă 
câteva fraze între ei, se întorc în grabă spre Bee-Hive. 

Să fi zărit oare vreun monstru marin care a pătruns sub 
apele lagunei? Se duc să caute arme ca să-l atace şi unelte 
de pescuit ca să-l prindă? 

Am ghicit. O clipă după aceea îi văd întorcându-se pe 
maluri înarmaţi cu puşti cu gloanţe explozibile şi cu 
harpoane prevăzute cu cârlige lungi. 

Într-adevăr, o balenă - din specia acelor caşaloţi atât de 
numeroşi pe coastele Bermudelor - a străbătut tunelul şi se 
zbate acum în adâncurile lagunei. Dacă animalul a fost 
constrâns să se refugieze în interiorul lui Back-Cup, pot 
oare să trag concluzia că a fost urmărit şi că e vânat de 
nişte baleniere? 

Mai trec câteva minute înainte ca cetaceul să se ridice la 
suprafaţa lagunei. Vedem cum se zbate masa lui enormă, 
strălucitoare şi verzuie, ca şi cum ar lupta împotriva unui 
duşman de temut. Când se iveşte iar, două coloane de lichid 
ţâşnesc cu zgomot mare din nările lui. 


„Dacă animalul ăsta, îmi spun eu, s-a aruncat în tunel, 
fiindcă era nevoit să scape de baleniere, înseamnă că o 
navă se află în apropiere de Back-Cup... Poate chiar la 
câteva sute de metri de litoral. Asta înseamnă că 
ambarcaţiile lui au străbătut strâmtorile din vest până la 
poalele insuliţei. Şi eu, care nu pot să le dau nici un semn 
de viaţă! 

Dar chiar dacă ar fi aşa, oare aş putea să ajung până la 
ele, dincolo de pereţii insulei?” 

În afară de asta, nu trece mult şi aflu ce motiv a provocat 
apariţia caşalotului. Nu e vorba de nişte pescari, care să-l fi 
urmărit cu înverşunare, ci de o bandă de rechini, dintre 
rechinii aceia formidabili, care infectează meleagurile 
Bermudelor. Îi disting fără nici o greutate între două valuri. 
Sunt vreo cinci-şase la număr, îi văd răsturnându-se pe o 
parte şi desfăcându-şi mazxilarele uriaşe, pline de dinţi, ca o 
ţesală plină de vârfuri ascuţite. Se aruncă asupra balenei, 
care nu se poate apăra împotriva lor decât lovindu-i cu 
coada. Mamiferul are răni mari şi a colorat apele în nuanţe 
roşiatice în timp ce coboară, urcă şi se scufundă iar, fără să 
izbutească să se ferească de muşcăturile rechinilor. 

Şi totuşi, din lupta asta nu vor ieşi învingătoare animalele 
astea lacome. Prada asta le va scăpa, căci omul, cu 
instrumentele lui de luptă, e mai puternic decât ele. Pe 
maluri se află acum numeroşi tovarăşi ai lui Ker Karraje, 
care nu fac mai multe parale decât rechinii aceştia, căci 
pirați, sau tigri de mare sunt doar unul şi acelaşi lucru! 
Oamenii de pe mal vor încerca să pună mâna pe caşalot. O 
balenă înseamnă o pradă bună pentru cei din Back-Cup! 

În momentul acesta, balena se apropie de digul pe care 
sunt instalaţi malaezul contelui d'Artigas şi alţi câţiva 
indivizi dintre cei mai zdraveni. Malaezul nostru e înarmat 
cu un harpon de care e legată o saulă lungă. Agită harponul 
cu braţul lui puternic şi-l aruncă cu putere şi cu 
îndemânare. 


Balena e rănită grav sub înotătoarea stângă şi se cufundă 
brusc, escortată de rechinii care coboară în apă după ea. 
Saula harponului se desfăşoară pe o lungime de cincizeci- 
şaizeci de metri. Nimic altceva de făcut decât să tragi de ea, 
pentru ca animalul să se ridice la suprafaţă şi să-şi dea 
ultima suflare. 

Lucrul acesta îl fac malaezul şi tovarăşii lui, fără să se 
grăbească totuşi prea tare, pentru ca nu cumva să smulgă 
harponul din coastele balenei, care nu întârzie să se ivească 
lângă peretele în dreptul căruia se deschide tunelul. 

Lovit de moarte, mamiferul uriaş se zbate într-o agonie 
furioasă, zvârlind adevărate jerbe de aburi, coloane de aer 
şi de apă, în care se amestecă un flux de sânge. Atunci, cu o 
lovitură teribilă izbeşte pe unul din rechini, viu încă, de 
stânci. 

Din cauza zguduirii, harponul a ieşit din rană şi caşalotul 
se cufundă din nou. Când apare iar pentru ultima oară, se 
mulţumeşte să bată apa cu o lovitură de coadă atât de 
formidabilă, încât produce o depresiune puternică şi lasă 
descoperită o parte din intrarea tunelului. 

Rechinii se năpustesc asupra prăzii, dar o grindină de 
gloanţe îi loveşte pe unii şi-i pune pe fugă pe ceilalţi. 

Oare banda de rechini a izbutit să găsească deschiderea, 
să iasă din Back-Cup şi să ajungă în larg? Tot ce se poate. În 
orice caz, însă, va fi mai prudent ca nimeni să nu se scalde 
câteva zile în apele lagunei. Cât despre balenă, doi oameni 
s-au urcat în barcă şi pornesc s-o lege cu parâme. Apoi, 
după ce a fost trasă spre dig, e tăiată în bucăţi de malaez, 
care nu pare a fi novice în această muncă. 

În sfârşit, cunosc locul exact unde se deschide tunelul prin 
peretele de vest... Orificiul se află la o distanţă de numai 
trei metri sub mal. Dar la ce poate să-mi folosească asta? 

7 august. Sunt douăzeci de zile de când contele d'Artigas, 
inginerul Serko şi căpitanul Spade au plecat pe mare. 
Nimic nu dă de bănuit că goeleta se va întoarce curând. 
Totuşi, am observat că remorcherul e gata de plecare, ca un 


vapor sub presiune şi că mecanicul Gibson ţine mereu 
bateriile în tensiune. Deşi goeleta Ebba nu se sfieşte să 
intre la lumina zilei în porturile din Statele Unite, e probabil 
totuşi că va prefera să pătrundă seara în canalul din Back- 
Cup. lată de ce îmi spun că piratul Ker Karraje şi tovarăşii 
lui se vor întoarce la noapte. 

10 august. leri seara, pe la orele opt, submarinul s-a 
scufundat, după cum prevăzusem, a străbătut tunelul 
tocmai la timp ca să remorcheze goeleta prin strâmtoare şi 
i-a adus pe pasageri împreună cu oamenii echipajului. 

Azi-dimineaţă, când am ieşit, i-am zărit pe Thomas Roch şi 
pe inginerul Serko stând de vorbă, în timp ce coborau spre 
lagună. E uşor de ghicit despre ce discutau. Mă aflu la 
douăzeci de paşi depărtare de ei, ceea ce-mi îngăduie să-mi 
examinez fostul pacient... Ochii lui strălucesc, fruntea i se 
înseninează, expresia feţei se transformă pe măsură ce 
inginerul Serko răspunde întrebărilor lui. Abia-şi găseşte 
locul. Şi iată-l că porneşte în grabă spre dig. 

Inginerul Serko îl urmează şi amândoi se opresc pe mal, 
lângă „remorcher”. 

Echipajul, care descarcă materialul adus, a depus tocmai 
pe stâncă zece lăzi de o mărime mijlocie. Capacul acestor 
lăzi e însemnat cu litere roşii deosebite; sunt nişte iniţiale, 
pe care Thomas Roch le examinează cu atenţie. 

Atunci inginerul Serko porunceşte ca lăzile, al căror 
conţinut poate să cântărească aproximativ un hectolitru 
fiecare, să fie transportate în magaziile de pe malul stâng. 
Transportul este executat numaidecât cu barca. 

După mine, lăzile acestea conţin substanţele care, 
combinându-se ori amestecându-se între ele, produc 
explozibilul şi deflagratorul. Cât despre aparate, probabil 
că ele au fost comandate într-o uzină de pe continent. După 
ce vor fi terminate, goeleta se va duce să le ia şi le va 
transporta pe insulă. 

Aşadar, de data asta Ebba nu s-a întors încărcată cu 
mărfuri furate şi nu s-a făcut vinovată de noi acte de 


piraterie. Dar cât de teribilă va fi puterea ofensivă şi 
defensivă pe mare de care va dispune Ker Karraje! Dacă ar 
fi să-i dăm crezare lui Thomas Roch, Fulguratorul lui e în 
stare să distrugă dintr-o singură lovitură globul pământesc. 
Şi cine ştie dacă posibilitatea aceasta nu-l va ispiti într-o zi? 

XII. 

SFATURILE INGINERULUI SERKO. 

Thomas Roch s-a pus pe treabă şi stă ore întregi într-un 
hangar de pe malul stâng, care a fost transformat în 
laborator. Nimeni nu intră acolo în afară de el. Oare vrea să 
lucreze singur la combinaţiile lui chimice, fără să dezvăluie 
nimănui formulele? Tot ce se poate. Cât despre dispozitivele 
necesare Fulguratorului Roch, am motive să cred că sunt 
foarte simple. Într-adevăr, proiectilul acesta nu are nevoie 
nici de tun, nici de mortier, nici de tub de lansare, cum se 
întâmplă la obuzul Zalinski. Fiind autopropulsat, poartă în 
el însuşi energia de mişcare necesară şi orice navă, trecând 
în interiorul unei anumite zone, riscă să fie distrusă numai 
printr-o tulburare uriaşă a straturilor atmosferice. Ce 
măsuri se vor putea lua împotriva lui Ker Karraje dacă va 
dispune vreodată de o asemenea armă de distrugere? 

De la 11 la 17 august. În săptămâna asta Thomas Roch a 
lucrat fără întrerupere. În fiecare dimineaţă, inventatorul 
se duce la laborator şi rămâne acolo până la căderea nopţii. 
Nici nu încerc măcar să mă iau după el şi să-i vorbesc. Deşi 
continuă să fie nepăsător la tot ce nu se referă la opera lui, 
pare să fie cu desăvârşire stăpân pe el. Şi de ce nu s-ar 
bucura de toate facultăţile mintale? N-a ajuns oare la 
deplina satisfacere a geniului său? Nu e pe cale să-şi 
execute planurile concepute de atâta vreme? 

Noaptea din 17 spre 18 august. La ora 1, înaintea zorilor, 
nişte bubuituri care vin dinafară m-au trezit deodată. 

„Să fie un atac îndreptat împotriva lui Back-Cup? M-am 
întrebat. Oare comportarea goeletei contelui d'Artigas a 
trezit bănuieli? A fost fugărită până la intrarea în strâmtori? 
Încearcă cineva să distrugă insula cu lovituri de tun? 


Răufăcătorii aceştia îşi vor primi în sfârşit pedeapsa, mai 
înainte ca Thomas Roch să-şi fi fabricat explozibilul, mai 
înainte ca aparatele să fi fost aduse la Back-Cup...” 

Bubuiturile acestea foarte violente izbucnesc în câteva 
rânduri, la intervale aproape regulate. Îmi vine în minte 
ideea că, dacă Ebba e distrusă, neexistând altă posibilitate 
de a ajunge pe continent, insuliţa nu va mai putea fi 
aprovizionată. 

E adevărat că submarinul ar fi de ajuns pentru a-l 
transporta pe contele d'Artigas în orice punct al litoralului 
american şi că el are destui bani ca să-şi construiască un alt 
vas. Dar n-are a face! Cerul fie lăudat dacă îngăduie ca 
insula să fie distrusă înainte ca Fulguratorul Roch să intre 
în posesia lui Ker Karraje! 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, mă năpustesc afară din 
celulă... 

Nimic deosebit în apropiere de Bee-Hive. 

Oamenii îşi văd de treburile de fiecare zi. „Remorcherul” 
se află la locul lui de ancorare. Îl văd pe Thomas Roch 
îndreptându-se spre laborator. Ker Karraje şi inginerul 
Serko se plimbă liniştiţi pe malul lagunei. Nimeni n-a atacat 
insuliţa astă-noapte... Totuşi am fost trezit de zgomotul 
unor bubuituri apropiate... 

În clipa asta, Ker Karraje se îndreaptă spre locuinţa lui, iar 
inginerul Serko se apropie zâmbitor de mine, cu aerul lui 
batjocoritor dintotdeauna. 

— Ei, domnule Simon Hart, îmi spune el, te-ai obişnuit, în 
sfârşit, cu existenţa noastră, în mediul acesta atât de 
liniştit? Ai început să apreciezi cum se cuvine calităţile 
grotei noastre fermecate? Ai renunţat la speranţa de a-ţi 
recăpăta într-o bună zi libertatea, de a fugi din peştera 
noastră încântătoare... de a părăsi, adăugă el fredonând 
vechea romanţă franceză: „... aceste locuri fermecate. 

Unde cu dulce încântare. 

Pe Silvia o contemplam...” 


La ce mi-ar sluji furia împotriva omului acesta ironic? Îi 
răspund liniştit: 

— Nu domnule, n-am renunţat şi continui să sper că voi fi 
pus în libertate... 

— Cum aşa, domnule Hart! Să ne despărţim de un om pe 
care-l preţuim cu toţii, să mă despart de un confrate, care a 
surprins poate, în ciuda incoerenţelor lui Thomas Roch, 
ceva din tainele lui! Cred că nu vorbeşti serios! 

Deci ăsta-i motivul pentru care se încăpăţânează să mă 
ţină în temniţa lor din Back-Cup, îşi închipuie că măcar în 
parte invenţia lui Thomas Roch mi-e cunoscută. 
Nădăjduiesc că mă vor obliga să vorbesc dacă Thomas Roch 
se încăpăţânează să tacă... lată de ce am fost răpit o dată 
cu el, iată de ce n-am fost încă azvârilit în lagună cu o piatră 
de gât! E bine de ştiut! 

Atunci, la ultimele cuvinte ale inginerului Serko, răspund 
în felul următor: 

— Ba foarte serios. 

— Ei bine, reia interlocutorul meu, dacă aş avea onoarea 
să fiu inginerul Simon Hart mi-aş face socoteala următoare: 
date fiind, pe de o parte personalitatea lui Ker Karraje, 
motivele care l-au îndemnat să aleagă un refugiu misterios 
cum e această peşteră, nevoia ca menţionata peşteră să fie 
apărată de orice încercare de surprindere, nu numai în 
interesul contelui d'Artigas, dar şi în interesul tovarăşilor 
săi... 

— Al complicilor săi, dacă-mi daţi voie... 

— Fie, al complicilor săi... şi, pe de altă parte, dat fiind că 
ştii adevăratul nume al contelui d'Artigas şi locul unde se 
află misterioasa casă de bani, în care sunt păstrate bogăţiile 
noastre... 

— Bogăţii jefuite şi pătate de sânge, domnule Serko! 

— Bine, fie şi asta! Trebuie să înţelegi, deci, că problema 
asta a libertăţii nu se va putea soluţiona niciodată după 
placul dumitale. 


E inutil să mai discut în aceste condiţii. Atunci îndrept 
conversaţia în altă direcţie: 

— Pot să ştiu oare, l-am întrebat, cum aţi aflat că 
supraveghetorul Gaydon era inginerul Simon Hart? 

— Nu văd nici un inconvenient să-ţi comunic asta, scumpul 
meu coleg... A fost oarecum o întâmplare... Aveam legături 
cu uzina unde lucrai dumneata şi pe care ai părăsit-o într-o 
bună zi în împrejurări atât de ciudate... În cursul unei vizite 
pe care am făcut-o la Healthful-House, cu câteva luni 
înaintea contelui d'Artigas, te-am văzut şi... te-am 
recunoscut. 

— Dumneata? 

— Eu însumi. Şi din clipa aceea mi-am făgăduit să te am 
tovarăş de drum, la bordul goeletei. 

Nu-mi aminteam să-l fi întâlnit vreodată pe acest Serko la 
Healthful-House; probabil însă că spunea adevărul. 

„Şi sper, mi-am spus, că într-o bună zi capriciul acesta are 
să te coste scump!” Apoi am reluat brusc: 

— Dacă nu mă înşel, aţi izbutit să-l hotărâți pe Thomas 
Roch să vă dezvăluie taina Fulguratorului său... 

— Da, domnule Hart, i-am dat milioane pentru asta... Ei, 
dar nouă milioanele ne cer doar efortul de a le lua! lată de 
ce am avut posibilitatea să-i umplem buzunarele! 

— Şi la ce-i vor servi aceste milioane, dacă nu-i liber să le 
ia cu el şi să le folosească în afară? 

— Faptul ăsta nu-l îngrijorează, domnule Hart! Viitorul nu 
intră în preocupările acestui om de geniu! Oare nu aparţine 
el cu desăvârşire prezentului? În timp ce acolo, în America, 
se construiesc aparatele comandate după planurile lui, aici 
Thomas Roch mânuieşte substanţele chimice, pe care le are 
la dispoziţie din belşug... Ehei! E grozavă arma asta 
autopropulsată, care-şi întreţine singură viteza şi o 
accelerează până la atingerea obiectivului, graţie 
proprietăţilor unei anumite pulberi cu combustiune 
progresivă! E o invenţie care va produce o schimbare 
radicală în arta războiului... 


— A războiului defensiv, domnule Serko? 

— Defensiv şi ofensiv, domnule Hart. 

— Fireşte, am răspuns. 

Şi, încercând să-l trag de limbă, am adăugat: 

— Aşadar... ceea ce n-a izbutit încă nimeni să obţină de la 
Roch... 

— Am obţinut noi fără prea mare greutate. 

— Plătind cu... 

— Cu un preţ fabulos... şi, în afară de asta, făcând să 
vibreze o coardă foarte sensibilă. 

— Ce coardă? 

— A răzbunării! 

— A răzbunării? Împotriva cui vrea să se răzbune? 

— Împotriva tuturor acelora care i-au devenit duşmani, 
descurajându-l, respingându-l, izgonindu-l şi silindu-l să 
cutreiere dintr-o ţară într-alta, cerşind preţul unei invenţii a 
cărei superioritate e atât de incontestabilă! Acum, orice 
idee de patriotism s-a stins în sufletul lui! Nu mai are decât 
un singur gând, o singură dorinţă sălbatică: să se răzbune 
pe cei care nu i-au recunoscut meritele, ba chiar pe 
întreaga omenire! Zău aşa! Guvernele ţărilor 
dumneavoastră din America şi Europa n-au nici o justificare 
pentru refuzul de a plăti Fulguratorul Roch la justa lui 
valoare! 

Şi inginerul Serko îmi descrie cu entuziasm avantajele 
noului explozibil, incontestabil superior, spune el, faţă de 
cel fabricat din nitrometan prin înlocuirea unuia dintre cei 
trei atomi de hidrogen cu un atom de sodiu şi despre care 
se vorbea foarte mult în vremea aceea. 

— Şi ce efect distrugător are! Adăugă el. Un efect analog 
celui produs de obuzul Zalinski, dar de o sută de ori mai 
mare şi fără să aibă nevoie de un aparat complicat de 
lansare, fiindcă zboară prin spaţiu, ca să spun aşa, cu 
propriile lui aripi! 

Ascultam, nădăjduind că voi surprinde o parte a 
secretului. Dar nu, inginerul Serko n-a spus nimic mai mult 


decât voia să spună. 

— Şi Thomas Roch, am mai întrebat, v-a dezvăluit 
compoziţia acestui explozibil? 

— Da, domnule Hart, cu voia dumitale. În curând vom avea 
cantităţi mari din acest explozibil, pe care le vom depozita 
la loc sigur. 

— Şi nu există o primejdie... o primejdie de fiecare clipă... 
să îngrămădiţi cantităţi atât de mari din această substanţă? 
Ar fi de-ajuns să se producă un accident şi explozia ar 
distruge insula... 

Şi de data asta am fost pe punctul de a lăsa să-mi scape 
numele insulei. Dacă s-ar şti că inginerul Simon Hart 
cunoaşte, pe lângă identitatea lui Ker Karraje, şi poziţia 
peşterii, poate că s-ar considera că e prea bine informat. 
Din fericire, inginerul Serko n-a remarcat rezerva mea şi 
mi-a răspuns: 

— N-avem nici un motiv să ne temem. Explozibilul lui 
Thomas Roch are nevoie de un focos special. Nici izbiturile 
şi nici focul nu ar putea provoca explozia... 

— Thomas Roch v-a vândut şi secretul acestui focos? 

— Încă nu, domnule Hart, dar peste puţin vom cădea la 
învoială. Vă repet deci că nu există nici o primejdie şi că 
puteţi dormi în linişte. Mii de draci! N-avem nici un chef să 
sărim în aer cu peştera şi cu toate comorile noastre! Mai 
avem nevoie de câţiva ani de afaceri frumoase, apoi ne vom 
împărţi câştigul, care va fi destul de important pentru ca 
partea fiecăruia să alcătuiască o avere serioasă, de care să 
se bucure după pofta inimii... după lichidarea societăţii Ker 
Karraje and Co.! Trebuie să mai adaug că, dacă suntem 
feriţi de primejdia vreunei explozii, ne temem tot atât de 
puţin de un denunţ. Numai dumneata, scumpul meu domn 
Hart, ai fi în măsură să faci acest lucru! În consecinţă, te 
sfătuiesc să te resemnezi, ca orice om practic, şi să ai 
răbdare până la lichidarea societăţii. Când va veni ziua 
aceea, vom vedea ce ne dictează problema securităţii 
noastre în privinţa dumitale! 


Aceste cuvinte sunt prea puţin liniştitoare. E adevărat, 
până atunci vom vedea. Singurul lucru pe care-l rețin din 
această convorbire este că Thomas Roch a vândut 
explozibilul societăţii Ker Karraje and Co., dar în schimb a 
păstrat taina focosului, fără de care explozibilul are tot 
atâta valoare ca praful de pe drum. 

Totuşi, înainte de a isprăvi această discuţie, mă cred 
obligat să fac inginerului Serko o observaţie, foarte 
firească: 

— Domnule, îi spun, cunoaşteţi acum compoziţia 
explozibilului Fulguratorului Roch. Dar are într-adevăr 
puterea de distrugere pe care i-o atribuie inventatorul? L- 
aţi încercat vreodată? Nu cumva aţi cumpărat o substanţă 
inertă ca o priză de tutun? 

— Poate că, în această privinţă, eşti mult mai informat 
decât ai vrea să pari, domnule Hart. Totuşi, îţi mulţumesc 
pentru interesul pe care-l manifeşti faţă de problemele 
noastre şi vreau să te liniştesc pe deplin. Noaptea trecută 
am efectuat câteva experienţe hotărâtoare. Numai cu 
câteva grame din substanţa asta am distrus stânci uriaşe, 
transformându-le într-o pulbere imperceptibilă. 

E limpede că această explicaţie se referea la bubuiturile 
pe care le auzisem. 

— Aşadar, scumpul meu coleg, continuă inginerul Serko, 
pot să te asigur că nu ne aşteaptă nici o decepţie. Efectele 
acestui explozibil depăşesc tot ce se poate imagina. E destul 
de puternic pentru ca, folosind o încărcătură de câteva mii 
de tone, să distrugem Pământul nostru şi să-i împrăştiem 
rămăşiţele în spaţiu, aşa cum s-a întâmplat cu planeta care 
s-a sfărâmat între Marte şi Jupiter. Fii sigur că poate 
distruge orice navă la o distanţă care depăşeşte cele mai 
lungi traiectorii ale proiectilelor actuale şi pe o zonă de 
pericol de mai bine de o milă. Singurul punct slab al 
invenţiei constă încă în reglarea tirului, care are nevoie de 
un timp destul de lung înainte de a putea fi modificat... 


Inginerul Serko se opreşte - îţi face impresia unui om care 
nu vrea să spună mai mult - şi adaugă: 

— Aşadar, termin cum am început, domnule Hart. Trebuie 
să te resemnezi! Acceptă viaţa asta nouă, fără să te mai 
gândeşti la altceva! Obişnuieşte-te cu desfătările liniştite ale 
vieţii noastre subterane! Aici îţi păstrezi sănătatea, dacă 
eşti sănătos şi te vindeci, dacă eşti bolnav... Asta s-a şi 
întâmplat cu compatriotul dumitale! Da! Împacă-te cu 
soarta... Este lucrul cel mai înţelept pe care-l poţi face! 

Acestea fiind zise, sfetnicul meu cel cumsecade mă 
părăseşte, adresându-mi un salut prietenesc, un om a cărui 
amabilitate merită să fie preţuită. Dar cât de ironice sunt 
vorbele, privirile, atitudinea lui! Voi izbuti oare să mă 
răzbun vreodată? În orice caz, din convorbirea asta am 
reţinut că reglarea tirului este destul de complicată. Este, 
deci, probabil că zona asta de aproximativ o milă, în 
interiorul căreia efectele Fulguratorului Roch sunt 
cumplite, nu poate fi modificată cu uşurinţă şi că, atât 
dincolo cât şi dincoace de ea, orice navă e ferită de 
distrugere... O, dacă aş putea da informaţiile acestea celor 
interesaţi! 

20 august. Trec două zile şi nu se întâmplă nimic care să 
merite a fi menţionat. Mi-am prelungit plimbările zilnice 
până la limitele peşterii. Seara, când lămpile electrice 
luminează perspectiva nesfârşită a arcurilor bolţii, nu-mi 
pot goni din suflet o impresie aproape religioasă, privind 
splendorile naturale ale acestui lăcaş, care a devenit o 
închisoare pentru mine. De altfel, nu mi-am pierdut 
niciodată speranţa de a descoperi în pereţii lui vreo 
crăpătură pe care piraţii n-o cunosc şi prin care aş putea să 
fug! E adevărat că, o dată ce m-aş afla afară, ar trebui să 
aştept trecerea unei nave prin apropiere... Evadarea mea 
ar fi descoperită curând la Bee-Hive... Aş fi prins foarte, 
repede... doar dacă... mă gândesc... barca... barca goeletei, 
adăpostită în golf... Dacă aş reuşi să pun mâna pe ea... să 
trec dincolo de strâmtori... să pornesc spre Saint-Georges, 


sau spre Hamilton... În cursul serii - să fi fost ora nouă - m- 
am dus să mă întind pe covorul de nisip de la picioarele 
unui stâlp, la distanţă de vreo sută de metri spre est de 
lagună. Câteva clipe după aceea, am auzit în apropiere întâi 
nişte paşi, apoi voci. 

Ghemuindu-mă cât am putut mai bine îndărătul bazei 
stâncoase a stâlpului, am ascultat cu atenţie... 

Recunosc vocile. Ker Karraje şi inginerul Serko s-au oprit 
şi discută în englezeşte, limbă întrebuințată în mod obişnuit 
la Back-Cup. Asta înseamnă că am să pot înţelege ceea ce 
spun. 

E vorba tocmai de Thomas Roch, sau mai precis de 
Fulguratorul lui. 

— Peste opt zile, spune Ker Karraje, am de gând să plec cu 
Ebba, ca să aduc diferitele piese care trebuie să fie 
terminate la uzina din Virginia... 

— Când vor fi aici, răspunde inginerul Serko, le voi monta 
şi voi construi rampele de lansare. Dar mai înainte de asta, 
trebuie neapărat să facem o treabă care mi se pare absolut 
necesară... 

— Şi ce anume? Întreabă Ker Karraje. 

— Să străpungem peretele insulei... 

— Să-l străpungem? 

— Nu ne trebuie decât un coridor îngust, prin care să nu 
poată trece decât un singur om. Are să fie un fel de maţ şi o 
să-l putem astupa lesne. Orificiul exterior va fi camuflat de 
stânci. 

— De ce ne trebuie aşa ceva, Serko? 

— M-am gândit de multe ori la necesitatea de a avea încă o 
comunicare cu exteriorul în afară de tunelul submarin... 
Cine ştie ce se poate întâmpla în viitor... 

— Dar pereţii ăştia sunt groşi şi materialul din care sunt 
făcuţi e foarte tare... ripostează Ker Karraje. 

— Cu câteva grăunţe din explozibilul Roch, răspunde 
inginerul Serko, îmi iau sarcina să transform roca asta într- 


o pulbere atât de fină, încât o să fie de ajuns să suflăm ca s- 
o risipim! 

Oricine îşi poate da seama cât de mult mă interesează 
subiectul acestei convorbiri. lată că se discută deschiderea 
unui nou mijloc de comunicaţie între interiorul şi exteriorul 
insulei, în afara de tunel... Cine ştie dacă nu voi avea vreo 
posibilitate? 

Dar tocmai în clipa în care-mi spuneam asta, Ker Karraje 
răspundea: 

— Ne-am înţeles, Serko. Şi dacă într-o bună zi va fi nevoie 
să apărăm insula şi să împiedicăm apropierea vreunei 
nave... E drept că pentru asta ar trebui ca ascunzătoarea 
noastră să fi fost descoperită, fie printr-o întâmplare... fie 
printr-un denunţ... 

— N-avem a ne teme nici de o întâmplare şi nici de un 
denunţ, răspunde inginerul Serko. 

— Din partea tovarăşilor noştri nu, bineînţeles, dar din 
partea lui Simon Hart... 

— Asta-i! Strigă inginerul Serko. Dar atunci ar însemna că 
a izbutit să evadeze şi din Back-Cup nu poate să evadeze 
nimeni... De altfel, îţi mărturisesc că e un om de treabă şi 
mă interesează... În fond, e un coleg şi-l bănuiesc mereu că 
ştie mai mult decât spune în legătură cu invenţia lui Thomas 
Roch. Am să-l dăscălesc atâta, până vom ajunge să ne 
înţelegem, să discutăm probleme de fizică, de mecanică şi 
de balistică, ca doi prieteni... 

— N-are a face! Reia omul mărinimos şi sensibil care se 
numeşte contele d'Artigas. Când explozibilul lui Roch nu va 
mai prezenta nici o taină pentru noi, ar fi mai bine să ne 
descotorosim de... 

— Avem tot timpul, Ker Karraje... „Dacă are să vă rabde 
Dumnezeu, ticăloşilor!”... m-am gândit eu, apăsându-mi 
inima cu mâinile, fiindcă bătea cu putere. Dar, în afară de 
cine ştie ce apropiată intervenţie a providenţei, ce nădejde 
îmi mai rămâne? 


În clipa aceea, discuţia ia alt curs şi Ker Karraje face 
următoarea observaţie: 

— Acuma cunoaştem compoziţia explozibilului, Serko, dar 
trebuie neapărat ca Thomas Roch să ne-o dezvăluie şi pe a 
focosului... 

— Ai dreptate, răspunde inginerul Serko, fac tot ce pot ca 
să-l conving. Din nefericire, Thomas Roch nu vrea nici să 
discute despre problema asta. De altfel, a fabricat câteva 
picături din compoziţia focosului, ca să experimentăm 
explozibilul şi are să ne mai dea câteva ca să străpungem 
culoarul... 

— Bine, dar... pentru expedițiile noastre pe mare? Întrebă 
Ker Karraje. 

— Răbdare... Până la urmă, toate trăsnetele 
Fulguratorului Roch vor fi în mâinile noastre. 

— Eşti sigur, Serko? 

— Sigur... dacă oferim preţul cerut, Ker Karraje. 

Cu aceste vorbe, discuţia dintre ei se sfârşeşte şi cei doi se 
depărtează, fără să mă fi zărit, spre marea mea fericire. 
Dacă inginerul Serko a luat oarecum apărarea unui coleg, 
contele d'Artigas pare să fie însufleţit de intenţii mai puţin 
binevoitoare în ce mă priveşte. La cea mai mică bănuială, 
m-ar trimite în fundul lagunei şi n-aş mai străbate acest 
tunel decât în calitate de cadavru purtat de apele refluxului. 

21 august. A doua zi, inginerul Serko a pornit în 
recunoaştere, ca să vadă în ce loc anume ar fi mai potrivit 
să străpungă coridorul, în aşa fel ca dinafară să nu-i poată 
bănui nimeni existenţa. După cercetări minuţioase, rămâne 
hotărât ca străpungerea să se efectueze în peretele nordic, 
la douăzeci de metri distanţă, înainte de primele celule ale 
stupului. 

Sunt nerăbdător să văd terminat acest coridor. Cine ştie 
dacă nu-mi va ajuta să evadez? Dacă aş fi ştiut să înot, 
poate că aş fi încercat să evadez prin tunel, cunoscând 
exact locul unde se află orificiul. Cu prilejul luptei care s-a 
dat în interiorul lagunei, în momentul când apele ei şi-au 


schimbat nivelul, împinse de ultima lovitură de coadă a 
balenei, partea de sus a orificiului s-a zărit o clipă... da, am 
văzut-o. Ei bine, oare marile maree nu o descoperă? În 
perioada de lună plină şi de lună nouă, când marea ajunge 
la punctul maxim de coborâre sub nivelul ei mediu, poate 
că... dar am să aflu lucrul acesta! 

Nu ştiu încă la ce-mi va putea servi constatarea asta, ştiu 
doar că nu trebuie să nesocotesc nimic, dacă vreau să fug 
din Back-Cup. 

29 august. Azi dimineaţă am asistat la plecarea 
submarinului. E vorba, fără îndoială, de călătoria aceea 
către unul din porturile Americii, pentru a încărca 
aparatele care trebuie să fie gata. Contele d'Artigas mai 
schimbă câteva fraze cu inginerul Serko, care nu-l va 
întovărăşi - pare-se - şi căruia am impresia că-i dă anumite 
dispoziţii, poate şi cu privire la mine. Apoi, după ce a pus 
piciorul pe punte, coboară în interior, urmat de căpitanul 
Spade şi de echipajul goeletei. Îndată ce capacul 
tambuchiului a fost închis, submarinul se cufundă sub ape, 
tulburând o clipă suprafaţa lor cu un clocot uşor. 

Orele trec şi ziua se apropie de sfârşit. Submarinul nu s-a 
întors, ceea ce mă face să cred că va remorca goeleta în 
timpul călătoriei... poate să şi distrugă vasele care circulă 
pe meleagurile astea... 

Totuşi, probabil că goeleta nu va lipsi mult, căci în opt zile 
poate să facă drumul dus şi întors. 

De altfel, judecând după liniştea care domneşte în 
interiorul peşterii, Ebba e favorizată de starea timpului. 
Fireşte - pentru că, dacă ţinem seama de latitudinea 
Bermudelor, suntem în anotimpul frumos. Doamne, ce n-aş 
da să găsesc o ieşire prin pereţii temniţei mele! 

XIII. 

CU DUMNEZEU ÎNAINTE! 

Între 29 august şi 10 septembrie. Au trecut treisprezece 
zile şi Ebba tot nu s-a întors încă. Poate că nu s-a îndreptat 
direct spre coasta americană? Să se fi dedat oare mai întâi 


unor acţiuni piratereşti în largul lui Back-Cup? Totuşi, cred 
că în momentul de faţă Ker Karraje nu ar trebui să aibă altă 
preocupare decât să aducă aparatele. Dar poate că uzina 
din Virginia nu le-a terminat încă... În afară de asta, 
inginerul Serko nu pare deloc nerăbdător. Mă întâmpină ca 
de obicei cu aerul lui de om cumsecade, căruia n-am nici un 
motiv să-i dau crezare. Se preface că se interesează de 
starea sănătăţii mele, mă sfătuieşte să mă resemnez cu 
desăvârşire, mă porecleşte Ali-Baba şi mă asigură că pe 
toată suprafaţa pământului nu există nici un loc mai 
fermecător decât peştera asta din „O mie şi una de nopţi”, 
unde am hrană, căldură, locuinţă, haine, fără a trebui să 
plătesc nici impozite, nici taxe. Îmi mai spune că nici măcar 
locuitorii micului principat fericit care se numeşte Monaco 
nu se bucură de o viaţă mai scutită de griji. 

Uneori, în faţa acestei limbuţii ironice, simt cum îmi 
năvăleşte sângele în obraji. Mă ispiteşte gândul să-l apuc de 
gât pe zeflemistul ăsta necruţător şi să-l sugrum într-o 
clipă... Pe urmă am să fiu ucis... Ei şi! Oare nu-i preferabil s- 
o sfârşesc aşa decât să fiu osândit să trăiesc ani de zile în 
mediul ăsta ticălos din Back-Cup? 

Totuşi, judecata este mai tare şi, în cele din urmă, mă 
mărginesc să ridic din umeri. 

Cât despre Thomas Roch, abia dacă l-am zărit în primele 
zile după plecarea goeletei. E zăvorât în laborator şi 
absorbit fără încetare de nenumăratele lui experienţe. Dacă 
ar folosi toate substanţele ce i se pun la dispoziţie, ar avea 
material suficient ca să arunce în aer întreaga insulă şi 
Bermudele o dată cu ea! 

Mă agăţ mereu de speranţa că nu va accepta niciodată să 
dezvăluie secretul compoziţiei focosului şi că eforturile 
inginerului Serko nu vor izbuti să i-l smulgă... Oare 
nădejdea asta nu va fi iluzorie? 

13 septembrie. Am putut constata azi cu ochii mei puterea 
explozibilului şi am observat totodată procedeul de utilizare 
a focosului. 


În cursul dimineţii, oamenii au început să străpungă 
peretele insulei, în locul fixat în prealabil pentru stabilirea 
unei comunicaţii cu baza exterioară a insulei. 

Sub conducerea inginerului, muncitorii au început prin a 
izbi într-un punct la picioarele zidului, al cărui calcar, foarte 
tare, ar putea fi comparat cu granitul. 

Braţe zdravene, înarmate cu târnăcoape, au dat primele 
lovituri. Dacă s-ar fi folosit numai instrumentele astea, 
munca s-ar fi prelungit multă vreme şi ar fi fost foarte grea, 
pentru că aici peretele de la temelia insulei are cel puţin 
douăzeci până la douăzeci şi cinci de metri grosime. Dar 
graţie Fulguratorului Roch, munca se va putea termina într- 
un timp destul de scurt. 

Ceea ce am văzut m-a uluit. Dezagregarea peretelui pe 
care târnăcopul o începuse cu mare cheltuială de eforturi s- 
a efectuat cu o uşurinţă extraordinară. 

Da! Câteva grame din acest explozibil sunt suficiente 
pentru a dărâma masa stâncoasă, a o transforma în fărâme, 
într-o pulbere aproape imperceptibilă, pe care cea mai mică 
suflare o împrăştie de parc-ar fi un abur! Da! Repet: cinci 
până la zece grame de substanţă, a căror explozie produce 
o gaură de un metru cub, făcând un zgomot sec, asemenea 
bubuitului unui tun, care se datorează unei zguduiri 
formidabile a straturilor de aer. 

Când acest explozibil a fost folosit pentru prima oară, deşi 
într-o doză extrem de mică, nişte oameni care erau prea 
aproape de perete au fost trântiţi la pământ. Doi dintre ei s- 
au ridicat, grav răniţi; însuşi inginerul Serko, care fusese 
azvârlit, la câţiva paşi depărtare, s-a ales cu câteva contuzii 
serioase. 

lată în ce mod se lucrează cu această substanţă, a cărei 
forţă distrugătoare depăşeşte tot ce s-a inventat până în 
ziua de azi: mai întâi se găureşte roca în sens oblic, pe o 
distanţă de cinci centimetri lungime, cu o secţiune de zece 
milimetri. Se introduc câteva grame de explozibil, fără să 
fie măcar nevoie de a se astupa gaura cu nişte câlţi. 


În momentul acela intervine Thomas Roch. Are în mână o 
mică eprubetă de sticlă, conţinând un lichid albăstrui, uleios 
la înfăţişare şi care se coagulează cu mare repeziciune, 
îndată ce se află în contact cu aerul. Thomas Roch varsă o 
picătură din acest lichid în gaură şi se retrage fără prea 
mare grabă, fiindcă e nevoie de un anumit timp - 
aproximativ treizeci şi cinci de secunde - până să se 
producă o combinaţie între lichidul focosului şi explozibil. 
Apoi, după ce combinaţia a avut loc, puterea de 
dezagregare e atât de mare - subliniez acest lucru - încât ai 
crede că e nesfârşită sau, în orice caz, de mii de ori mai 
mare decât forţa explozibilelor pe care le cunoaştem azi. 

În aceste condiţii, e de la sine înţeles că străpungerea 
acestui perete gros şi tare va fi executată în aproximativ opt 
zile. 

19 septembrie. De la un timp încoace, am observat că 
fluxul şi refluxul, care sunt foarte accentuate în tunelul 
submarin, produc curente contrarii, de două ori în douăzeci 
şi patru de ore. Prin urmare, nu încape îndoială că un 
obiect plutitor, aruncat la suprafaţa lagunei, ar putea fi 
târât în afara insulei de apele refluxului, dacă deschizătura 
tunelului s-ar descoperi în partea superioară. Dar oare 
această mişcare de descoperire nu are loc la nivelul cel mai 
jos al mareelor echinocţiului? 

Mă voi putea convinge de acest lucru, fiindcă ne aflăm 
tocmai în epoca cea mai potrivită. Poimâine suntem în 21 
septembrie şi azi, adică în 19, am văzut, în momentul 
refluxului, desenându-se deasupra apei partea superioară a 
curburii tunelului submarin. 

Ei bine, dacă, în ce mă priveşte, nu mă pot încumeta să 
încerc trecerea prin tunel, poate că o sticlă, azvârlită la 
suprafaţa lagunei, ar avea oarecari şanse să o străbată în 
ultimele minute ale refluxului. Şi de ce să nu cred căâo 
întâmplare - întâmplare ultraprovidenţială, trebuie să 
recunosc - ar face ca sticla mea să fie culeasă de o navă 
care ar trece în largul insulei Back-Cup? De ce n-aş crede 


chiar că ar putea fi aruncată de curenţi pe una din plajele 
Bermudelor? Şi dacă această sticlă ar cuprinde o 
însemnare... 

lată ce gânduri mă frământă. Apoi îmi fac mie însumi o 
serie de obiecţii şi iată una dintre ele: o sticlă riscă să se 
spargă, fie în timp ce străbate tunelul, fie din cauză că se 
loveşte de recifurile exterioare, înainte de a ajunge în larg. 
Bine... dar dacă în loc de o sticlă folosesc un butoiaş 
ermetic închis, asemănător celor pe care se sprijină plasele 
de pescuit, butoiaşul acesta nu va fi expus riscului de a se 
sparge ca o sticlă fragilă şi va putea să ajungă în largul 
mării... 

20 septembrie. În seara asta am intrat, fără să mă observe 
cineva, într-una din magaziile unde se îngrămădesc diferite 
obiecte provenite din jefuirea corăbiilor şi am putut să pun 
mâna pe un butoiaş foarte potrivit pentru nevoile mele. 

L-am ascuns sub haină, m-am întors la Bee-Hive şi am 
intrat în celula mea. Apoi, fără să pierd o clipă, m-am 
apucat de lucru. Nu duc lipsă nici de hârtie, nici de 
cerneală, nici de peniţe; sunt doar trei luni de când mi-am 
putut face însemnările zilnice. 

Scriu pe o foaie de hârtie următoarele rânduri: „De la data 
de 19 iunie, după o dublă răpire care a avut loc în ziua de 
15 din aceeaşi lună, Thomas Roch, împreună cu paznicul 
său, Gaydon - sau mai bine zis inginerul francez Simon Hart 
- care erau găzduiţi în pavilionul 17 de la Healthful-House, 
în apropiere de New-Berne, în provincia Carolina de Nord 
din Statele Unite ale Americii, au fost duşi cu forţa pe 
bordul goeletei Ebba, aparţinând contelui d'Artigas. În 
momentul de faţă, amândoi sunt prizonieri în interiorul unei 
peşteri, care serveşte drept refugiu numitului conte 
d'Artigas - numele său adevărat fiind Ker Karraje, piratul 
care acţiona odinioară în apele Pacificului de vest - şi unui 
grup de oameni în număr de o sută, din care e alcătuită 
banda acestui răufăcător de temut. Când va fi în posesia 
Fulguratorului Roch, a cărui forţă se poate spune că e 


nelimitată, Ker Karraje îşi va putea continua tâlhăriile pe 
mare în condiţii în care crimele lui vor fi la adăpost de orice 
pedeapsă. 

lată de ce este urgent ca statele interesate să-i distrugă 
vizuina în timpul cel mai scurt cu putinţă. 

Peştera unde s-a refugiat piratul Ker Karraje se deschide 
în interiorul insuliţei Back-Cup, care e greşit considerată 
drept un vulcan în erupție. Situată la marginea de vest a 
arhipelagului Bermudelor şi apărată de recife la est, ea 
poate fi abordată prin sud, vest şi nord. 

Cât despre comunicaţia între exteriorul şi interiorul ei, 
aceasta nu poate fi realizată decât prin tunelul care se 
deschide la câţiva metri sub nivelul mediu al apelor, în 
fundul unei strâmtori înguste din vestul insulei. Aşadar, cine 
vrea să pătrundă în interiorul lui Back-Cup, trebuie să aibă 
la dispoziţie un submarin, cel puţin până în momentul în 
care piraţii vor fi isprăvit un culoar care va străpunge 
masivul în direcţia nord-vest. 

Piratul Ker Karraje dispune de un astfel de submarin, 
construit pe vremuri pe numele contelui d'Artigas şi despre 
care s-a crezut că a dispărut în cursul probelor de navigaţie 
din golful Charleston. Remorcherul acesta submarin e 
folosit nu numai în scopul de a înlesni intrările şi ieşirile 
prin tunel, ci, de asemenea, pentru a remorca goeleta, 
precum şi pentru a ataca navele de comerţ care circulă în 
apele Bermudelor. 

Singurul port de ataş al goeletei Ebba, binecunoscută pe 
litoralul Americii de vest, se află într-un golf mic, adăpostit 
îndărătul unei îngrămădiri de stânci, care nu poate fi văzut 
din larg şi e situat în vestul insuliţei. 

Înainte de efectuarea unei debarcări pe Back-Cup - de 
preferinţă pe coasta de vest, unde locuiau altădată pescarii 
din Bermude - ar fi nimerit să se deschidă o spărtură în 
peretele stâncos, cu ajutorul celor mai puternice proiectile 
cu melinită care există. După debarcare, spărtura aceasta 
ar permite pătrunderea în interiorul insulei. 


Trebuie să ţinem seama şi de faptul că la un moment dat 
Fulguratorul Roch ar fi în măsură să funcţioneze. S-ar 
putea ca, surprins de un atac, piratul Ker Karraje să încerce 
să-l folosească pentru apărarea insulei. E bine să se ştie că, 
dacă puterea lui distrugătoare depăşeşte tot ce s-a putut 
închipui până în ziua de azi, ea nu trece totuşi dincolo de o 
zonă de o mie şapte sute până la o mie opt sute de metri. 
Cât despre distanţa la care poate fi lansat proiectilul în 
cadrul acestei zone periculoase, ea e foarte variabilă; dar 
după ce a fost reglată, modificarea zonei periculoase e 
foarte greu de realizat şi o navă care a trecut de zona 
menţionată se poate apropia fără nici o grijă de insulă. 

Acest document a fost scris azi, 20 septembrie, la ora opt 
seara şi a fost semnat cu numele meu, inginer Simon Hart”. 

Aşa-i alcătuită nota pe care am redactat-o. În ea am spus 
tot ce se putea spune în legătură cu insula, a cărei poziţie 
exactă e însemnată pe hărţile moderne; am mai spus tot ce 
trebuia atât despre apărarea pe care Ker Karraje va 
încerca poate s-o organizeze pe Back-Cup, cât şi despre 
nevoia de a se lua măsuri neîntârziate. Am mai adăugat un 
plan al peşterii, indicându-i configuraţia interioară, 
aşezarea lagunei, poziţia lui Bee-Hive şi punctele la care se 
află locuinţa lui Ker Karraje, celula mea şi laboratorul lui 
Thomas Roch. Ar trebui însă, ca rândurile mele să fie găsite 
de cineva; de unde să ştiu că asta se va întâmpla vreodată? 

În sfârşit, după ce am învelit documentul într-o bucată de 
pânză groasă, gudronată, l-am băgat în butoiaşul cu doage 
de fier, care are aproximativ o lungime de cincisprezece 
centimetri şi o lăţime de opt centimetri. Am putut să mă 
conving că e perfect etanş, de asemeni că e în stare să 
reziste loviturilor, atât în timpul cât va străbate tunelul, cât 
şi după ce se va izbi de stâncile din trecătoare. 

E drept că, în loc să ajungă în mâini sigure, riscă să fie 
azvârlit de reflux pe stâncile insulei şi să fie descoperit de 
echipajul Ebbei, când goeleta se va îndrepta spre fundul 
golfului. Dacă documentul acesta cade în mâinile lui Ker 


Karraje, purtând semnătura mea şi dezvăluind numele lui, 
nu voi mai avea nici un motiv să-mi fac probleme în ce 
priveşte posibilităţile de fugă din Back-Cup; în cazul acesta, 
soarta mea se va hotări repede. 

S-a lăsat noaptea. Îşi poate da seama oricine cu câtă 
nerăbdare febrilă am aşteptat clipa aceasta. După socotelile 
mele, întemeiate pe observaţii precedente, apogeul 
refluxului trebuia să se producă pe la orele opt şi patruzeci 
şi cinci de minute. În acest moment, partea superioară a 
orificiului va fi descoperită pe o suprafaţă de aproximativ 
cincizeci de centimetri. Distanţa dintre nivelul apelor şi 
bolta tunelului va fi mai mult decât suficientă pentru ca 
butoiaşul să poată trece. De altfel, am de gând să-i dau 
drumul cu o jumătate de oră înainte de punctul culminant, 
pentru ca refluxul, care se va propaga încă dinăuntru în 
afară, să-l poată lua cu el. 

Pe la orele opt, când e aproape întuneric, ies din celulă. Pe 
mal nu-i nimeni. Mă îndrept spre peretele în care a fost 
străpuns tunelul submarin. La lumina ultimei lămpi 
electrice, care arde în partea asta, văd deschizătura 
rotunjindu-şi arcul superior deasupra apelor şi curentul de 
maree pornind în această direcţie. 

După ce cobor pe stânci până la nivelul lagunei, arunc 
butoiaşul, care conţine nota prețioasă şi, o dată cu ea, 
întreaga mea nădejde: „Cu Dumnezeu înainte, am exclamat, 
cu Dumnezeu înainte!” aşa cum spun marinarii noştri 
francezi. 

Butoiaşul rămâne mai întâi nemişcat, apoi se întoarce spre 
mal, împins de o mişcare contrară a apei. Sunt nevoit să-i 
fac vânt din toate puterile, pentru ca refluxul să-l ia cu el... 
S-a făcut în mai puţin de douăzeci de secunde a dispărut 
prin tunel! 

Da! Cu Dumnezeu înainte! Cerul să te călăuzească, micul 
meu mesager! Să-i apere pe toţi acei ameninţaţi de Ker 
Karraje; fie ca banda asta de pirați să nu scape nepedepsită 
de justiţia oamenilor. 


XIV. 

SWORD ÎN LUPTĂ CU „REMORCHERUL 

N-am dormit toată noaptea şi am urmărit cu gândul 
butoiaşul. De câte ori mi s-a părut că-l văd izbindu-se de 
stânci, aruncat pe coastă, în golf, ori oprindu-se într-o 
scobitură... O sudoare rece mă scaldă din cap până-n 
picioare... În sfârşit, a trecut de tunel... Acum se strecoară 
prin strâmtoare şi refluxul îl călăuzeşte spre larg... 
Dumnezeule mare! Dacă valul îl va aduce înapoi spre 
intrare, apoi în interiorul insulei şi dacă dimineaţa îl voi 
zări... 

Mă trezesc o dată cu zorile şi mă îndrept spre plajă... 

Nici un obiect nu pluteşte pe apele liniştite ale lagunei. 

În zilele următoare, oamenii au continuat să lucreze la 
străpungerea coridorului în condiţiile despre care am 
vorbit. În ziua de 23 septembrie, la orele patru după masă, 
inginerul Serko aruncă în aer ultima stâncă. Comunicaţia 
cu exteriorul a fost stabilită. E un maţ strâmt, prin care 
trebuie să te târăşti încovoiat. În exterior, deschiderea lui se 
pierde printre dărâmăturile litoralului şi, dacă o astfel de 
măsură ar fi necesară, ar putea fi astupat cu uşurinţă. 

E de la sine înţeles că, începând de azi, coridorul va fi 
păzit cu străşnicie. Nimeni nu-l va putea străbate fără 
autorizaţie, nici ca să intre în peşteră, nici ca să iasă din ea. 
Aşadar e cu neputinţă să scap pe acolo. 

25 septembrie. Astăzi, în cursul dimineţii, „remorcherul” s- 
a ridicat din adâncurile lagunei. Contele d'Artigas, 
căpitanul Spade şi echipajul goeletei trec pe dig. Are loc 
debarcarea mărfurilor pe care le aduce goeleta. Zăresc 
baloturi cu provizii, lăzi de carne şi de conserve, butoaie de 
vin şi de ţuică. În afară de asta mai sunt o seamă de colete 
pentru 'Thomas Roch. Totodată, oamenii debarcă diferitele 
piese ale unor aparate, în formă de discuri. 

Thomas Roch asistă la această operaţie şi ochii lui au o 
strălucire extraordinară. Pune mâna pe o piesă, o 
cercetează şi clatină din cap în semn de satisfacţie. Observ 


că bucuria lui nu mai izbucneşte în fraze incoerente, că n-a 
mai rămas în el nici urmă din fostul pacient de la Healthful- 
House. Mai că-mi vine să mă întreb dacă nebunia aceea 
parţială, considerată drept incurabilă, n-a fost cu 
desăvârşire vindecată. 

În cele din urmă, Thomas Roch ia loc în barca destinată 
traversării lagunei şi inginerul Serko îl întovărăşeşte până 
la laborator. Într-o singură oră, întreaga încărcătură a 
remorcherului a fost transportată pe celălalt mal. 

Cât despre Ker Karraje, s-a mărginit să schimbe doar 
câteva cuvinte cu inginerul Serko. Mai târziu, după-amiaza, 
cei doi s-au întâlnit şi au discutat timp îndelungat, 
plimbându-se prin faţa stupului. 

După ce au isprăvit convorbirea, s-au îndreptat spre 
coridor şi au pătruns în el, urmaţi de căpitanul Spade. De 
ce nu pot să vin şi eu cu ei! De ce nu mă pot duce să respir 
măcar o clipă aerul acela întăritor al Atlanticului, care nu 
pătrunde în Back-Cutp decât, hai să zicem, în răbufniri 
istovite! 

De la 26 septembrie la 10 octombrie. Au trecut 
cincisprezece zile. Sub conducerea inginerului Serko şi a lui 
Thomas Roch, oamenii au lucrat la montarea aparatelor. 
Apoi s-a efectuat montarea dispozitivelor de lansare. Sunt 
pur şi simplu nişte şevalete prevăzute cu mici jgheaburi, cu 
înclinaţie variabilă putând fi lesne instalate la bordul 
goeletei sau chiar, pe puntea submarinului, când se află la 
suprafaţă. 

Aşadar Ker Karraje va fi de acum înainte stăpânul 
oceanelor, chiar dacă ar naviga numai cu goeleta! Nici o 
navă de război nu va putea străbate zona periculoasă şi 
Ebba va rămâne departe de proiectilele sale. Vai! Cel puţin 
dacă nota mea ar fi ajuns în mâinile cuiva... Dacă în 
momentul de faţă s-ar şti unde se află vizuina din Back-Cup! 
În acest caz s-ar cunoaşte dacă nu metoda de a o distruge, 
cel puţin posibilitatea de a-i împiedica aprovizionarea! 


20 octombrie. Spre marea mea surprindere, azi dimineaţă 
n-am mai zărit remorcherul la locul lui obişnuit. Îmi 
amintesc că, în ajun, elementele pilelor sale electrice au fost 
înlocuite, dar mă gândeam că scopul acestei operaţii era 
pregătirea lor pentru orice eventualitate. Dacă 
„remorcherul” a plecat, acum, când coridorul cel nou este 
practicabil, înseamnă că va face vreo expediţie prin 
împrejurimi, într-adevăr, la Back-Cup există acum toate 
piesele şi toate substanţele necesare lui Thomas Roch. 

Dar iată-ne în anotimpul echinocţiului. Marea Bermudelor 
e frământată de furtuni dese. La suprafaţa ei, rafalele se 
dezlănţuie cu o violenţă cumplită. Asta se simte din 
puternicele răbufniri de aer care coboară prin craterul lui 
Back-Cup, din aburii amestecați cu ploaie care se 
învârtejesc şi umplu peştera uriaşă, precum şi din 
neastâmpărul apelor lagunei, care mătură cu apele lor 
stâncile de pe țărm. 

Dar e sigur, oare, că goeleta a părăsit golful insulei? Nu e 
prea slabă pentru ca - deşi ajutată de „remorcher” - să 
înfrunte o mare atât de duşmănoasă? 

Pe de altă parte, cum să admit că submarinul, chiar fără să 
aibă motiv să se teamă de hulă (la câţiva metri adâncime 
apele mării sunt liniştite) ar întreprinde o călătorie fără să 
întovărăşească goeleta? 

Nu ştiu cărui motiv trebuie să-i atribui plecarea asta a 
submarinului - plecare ce se va prelungi, căci nu s-a întors 
în cursul zilei. 

De data asta, inginerul Serko a rămas pe insulă. Numai 
Ker Karraje şi căpitanul Spade, cu echipajul 
„remorcherului” şi al Ebbei au părăsit insula. Viaţa merge 
mai departe în monotonia ei obişnuită şi ştearsă, în mijlocul 
acestei colonii de oameni zidiţi de vii. Ore întregi rămân în 
alveola mea, pierdut în gânduri, însufleţit de speranţă, sau 
plin de disperare, agăţându-mă cu o nădejde care slăbeşte 
pe zi ce trece de butoiaşul acela, părăsit în voia curenților şi 
redactându-mi notele, care nu-mi vor supravieţui probabil. 


Thomas Roch e veşnic ocupat în laborator cu fabricarea 
focosului. Sunt obsedat mereu de ideea că nu va accepta să 
vândă secretul compoziţiei acestui lichid, indiferent de 
preţul ce i s-ar oferi... Dar mai ştiu totodată că nu va şovăi 
să-şi pună invenţia la dispoziţia lui Ker Karraje. 

Mă întâlnesc adesea cu inginerul Serko, când, în cursul 
plimbărilor mele, trec prin preajma stupului. Individul ăsta 
e totdeauna dispus să stea de vorbă cu mine, deşi pe un ton 
de frivolitate obraznică. 

Vorbim ba de una, ba de alta, dar rar de situaţia mea; doar 
e inutil să mă plâng; nu vreau să atrag noi zeflemeli din 
partea lui. 

22 octombrie. Azi am socotit de cuviinţă să-l întreb pe 
inginerul Serko dacă goeleta a plecat în larg împreună „cu 
remorcherul”. 

— Da, domnule Simon Hart, răspunde el şi, deşi în larg 
timpul e foarte prost, insuportabil chiar, nu trebuie să te 
temi pentru scumpa noastră Ebba! 

— Va lipsi mai mult timp? 

— O aşteptăm cam peste două zile... E ultima călătorie pe 
care s-a hotărât s-o facă contele d'Artigas, mai înainte ca 
viscolele iernii să fi făcut imposibilă navigația prin aceste 
locuri. 

— E o călătorie de plăcere... sau de afaceri? Am întrebat. 
Inginerul Serko îmi răspunde zâmbind: 

— De afaceri, domnule Hart, de afaceri! În momentul de 
faţă aparatele noastre sunt gata şi, o dată cu întoarcerea 
anotimpului frumos, nu ne va mai rămâne decât să pornim 
iar ofensiva... 

— Împotriva unor sărmane nave comerciale... 

— Pe cât de sărmane, pe atât de bogat încărcate! 

— Sunt acte tâlhăreşti şi nu veţi rămâne veşnic 
nepedepsiţi, cel puţin aşa sper! Am strigat eu. 

— Linişteşte-te, colega, linişteşte-te! De altfel, ştii prea 
bine că nimeni nu va descoperi vreodată refugiul de pe 
Back-Cup şi nimeni nu-i va putea dezvălui taina. Şi apoi, cu 


nişte arme care se mânuiesc cu atâta uşurinţă şi sunt atât 
de puternice, ar fi foarte simplu să distrugem orice navă 
care ar trece în apele insulei pe o anumită rază de 
acţiune... 

— Cu condiţia, am spus eu, ca Thomas Roch să vă vândă 
secretul focosului, aşa cum vi l-a vândut pe cel al 
Fulguratorului... 

— S-a făcut şi asta, domnule Hart, n-avea nici o grijă. 

Din acest răspuns categoric ar trebui să trag concluzia că 
nenorocirea s-a întâmplat, dar din tonul şovăielnic al 
inginerului Serko am simţit că nu era cazul să cred ce-mi 
spune. 

25 octombrie. Am fost amestecat într-o aventură 
îngrozitoare, nici nu ştiu cum am scăpat cu viaţă! Numai 
datorită unei minuni pot să-mi reiau azi aceste însemnări, 
întrerupte timp de patruzeci şi opt de ore! Dacă aş fi avut 
mai mult noroc, aş fi fost salvat! În momentul de faţă, m-aş 
afla într-unul din porturile arhipelagului Bermudelor, la 
Saint-Georges sau la Hamilton şi misterele din Back-Cup ar 
fi dezvăluite tuturor. Goeleta, semnalată tuturor popoarelor, 
n-ar mai putea intra în nici un port şi aprovizionarea 
insuliţei ar deveni imposibilă... În felul acesta bandiții lui 
Ker Karraje ar fi osândiţi să moară de foame. 

lată ce s-a întâmplat: 

În seara zilei de 23 octombrie, pe la orele opt, am ieşit din 
celulă, pradă unei stări nelămurite de nervozitate, de parc- 
aş fi presimţit că un eveniment grav trebuie să se petreacă 
foarte curând. În zadar am încercat să caut liniştea în somn 
şi, după ce mi-am pierdut nădejdea că aş mai putea dormi, 
am ieşit... 

Cred că dincolo de pereţii insulei vremea era foarte rea. 
Rafalele de vânt pătrundeau prin crater şi ridicau un fel de 
hulă la suprafaţa lagunei. 

M-am îndreptat spre malul din dreptul stupului. Lia ora 
aceea n-am întâlnit pe nimeni. Temperatura era destul de 


scăzută şi atmosfera plină de umezeală. Toţi bondarii care 
alcătuiesc populaţia stupului se ghemuiseră în alveolele lor. 

Un singur om păzea deschiderea coridorului, deşi, ca 
exces de prevedere, ieşirea spre litoral a coridorul lui 
fusese astupată. Din locul unde se afla, omul acesta nu 
putea zări malurile. În afară de asta, am văzut că numai 
două lămpi ardeau deasupra malului drept şi a malului 
stâng al lagunei, aşa că un întuneric adânc domnea în 
pădurea aceasta de stâlpi calcaroşi... 

Mergeam aşa prin beznă, când cineva a trecut pe lângă 
mine. 

L-am recunoscut pe Thomas Roch. Inventatorul păşea 
încet, cufundat ca de obicei în gânduri, cu imaginaţia veşnic 
încordată, cu spiritul veşnic activ. 

Nu mi se oferea oare, de data aceasta, o împrejurare 
favorabilă pentru a-i vorbi, pentru a-l înştiinţa de unele 
lucruri pe care era foarte probabil că nu le cunoştea? Elnu 
ştie... se vede că nu ştie în ce mâini a căzut. Nu poate să 
bănuiască că d'Artigas este una şi aceeaşi persoană cu 
piratul Ker Karraje... Nu poate să bănuiască în mâinile 
cărui bandit a pus o parte din invenţia lui. Trebuie să-i spun 
că nu se va putea bucura niciodată de milioanele cu care a 
fost plătit. Ca şi mine, nu va fi niciodată liber să părăsească 
închisoarea din Back-Cup... Da! Voi face apel la 
sentimentele lui de umanitate; îi voi explica nenorocirile de 
care se va face responsabil, dacă nu-şi păstrează ultimele 
taine... 

Ajunsesem aici cu gândurile, când am simţit că cineva mă 
apucă cu putere pe la spate. 

Doi oameni îmi imobilizaseră braţele, iar un al treilea se ivi 
deodată în faţa mea. 

Am vrut să strig după ajutor. 

— Nici un cuvânt! Mi-a spus omul acesta în engleză. 
Dumneavoastră nu sunteţi Simon Hart? 

— De unde ştiţi? 

— V-am văzut ieşind din celulă. 


— Dar dumneavoastră cine sunteţi? 

— Locotenentul Davon, din Marina Britanică, ofiţer la 
bordul lui Standard, care staţionează în arhipelagul 
Bermudelor. 

N-am putut să-i răspund nimic, fiindcă vocea îmi era 
sugrumată de emoție. 

— Am venit să vă smulgem din mâinile lui Ker Karraje şi o 
dată cu dumneavoastră să-l luăm şi pe inventatorul francez 
Thomas Roch, a adăugat locotenentul Davon. 

— Thomas Roch? Am bolborosit eu. 

— Da... documentul semnat de dumneavoastră a fost găsit 
pe o plajă la Saint-Georges. 

— Într-un butoiaş, domnule locotenent... Un butoiaş, pe 
care l-am aruncat în apele acestei lagune... 

— Şi conţinând o notă, răspunse ofiţerul, în care ne făceaţi 
cunoscut că insula Back-Cup serveşte drept adăpost lui Ker 
Karraje şi bandei lui, Ker Karraje, falsul conte d'Artigas, 
care a înfăptuit dubla răpire de la Healthful-House... 

— Domnule locotenent... 

— N-avem nici o clipă de pierdut... Trebuie să profităm de 
întuneric. 

— Numai un cuvânt, domnule locotenent... cum aţi putut 
pătrunde în interiorul lui Back-Cup? 

— Cu ajutorul submarinului Sword, care se afla în probe, 
de şase luni de zile, la Saint-Georges. 

— Un submarin? 

— Da... Ne aşteaptă la poalele acestor stânci. 

— Acolo... acolo! Am repetat eu. 

— Domnule Hart, unde se află submarinul lui Ker Karraje? 

— E plecat... A plecat acum trei săptămâni... 

— Asta înseamnă că piratul nu e la Back-Cup. 

— Nu... Însă îl aşteptăm dintr-o zi într-alta, ba chiar din 
oră în oră... 

— N-are importanţă! Răspunse locotenentul Davon. Nu de 
Ker Karraje e vorba, ci de Thomas Roch, pe care avem 
sarcina să-l luăm cu noi - şi pe dumneavoastră o dată cu el, 


domnule Hart... Sword nu va părăsi apele lagunei, decât 
după ce veţi fi amândoi la bord... Dacă nu ne întoarcem la 
Saint-Georges, asta va însemna că expediţia mea a dat 
greş... şi alţii vor repeta încercarea mea... 

— Unde se află vasul, domnule locotenent? 

— În partea aceea, ascuns de umbra malului. Graţie 
indicaţiilor dumneavoastră, atât eu cât şi echipajul meu am 
putut găsi intrarea în tunelul submarin... Sword l-a 
străbătut fără incidente şi acum zece minute s-a ridicat la 
suprafaţa lagunei. Doi din oamenii mei m-au întovărăşit pe 
mal. V-am zărit ieşind din celula pe care aţi indicat-o pe 
plan... Dar nu ştiţi cumva unde se află Thomas Roch? 

— La câţiva paşi de aici... adineauri a trecut pe lângă 
mine, îndreptându-se spre laborator. 

— Dumnezeu fie binecuvântat, domnule Hart! 

— Da! Să fie binecuvântat, domnule locotenent! 
Locotenentul, cei doi oameni şi cu mine am pornit pe poteca 
ce face ocolul lagunei. După ce am mers vreo zece metri, l- 
am zărit pe lhomas Roch. Ne-am aruncat asupra lui, i-am 
pus un căluş, mai înainte de a fi izbutit să scoată un strigăt, 
l-am legat, mai înainte de a fi putut face o mişcare şi l-am 
transportat la locul unde ancorase submarinul Sword. Toate 
acestea s-au întâmplat în mai puţin de un minut. 

Acest Sword era un mic submarin cu un deplasament de 
numai douăsprezece tone, adică mult inferior 
„remorcherului” lui Ker Karraje, atât ca dimensiune cât şi 
ca forţă. Două dinamuri, acţionate de nişte baterii de 
acumulatori, care fuseseră încărcate cu douăsprezece ore 
mai devreme în portul Saint-Georges, mişcau elicea. Dar, 
oricum ar fi fost, ne mulţumeam cu acest Sword ca să ieşim 
din închisoare, ca să ne recăpătăm libertatea, o libertate în 
care nici nu mai credeam! În sfârşit, Thomas Roch avea să 
fie smuls din ghearele lui Ker Karraje şi ale inginerului 
Serko... Ticăloşii ăştia nu-i vor mai putea folosi invenţia... Şi 
nimic nu va putea împiedica navele să se apropie de insulă, 


să debarce, să pătrundă cu forţa prin coridor şi să pună 
mâna pe pirați! 

Nu ne întâlnisem cu nimeni, în timp ce cei doi oameni îl 
transportau pe Thomas Roch. Am coborât cu toţii în 
interiorul submarinului, tambuchiul de pe punte s-a închis, 
tancurile de imersiune s-au umplut de apă, Sword s-a 
scufundat... Eram salvaţi... 

Submarinul Sword, împărţit în trei compartimente de 
nişte pereţi etanşi, era amenajat în felul următor: primul 
compartiment, în care se aflau bateriile de acumulatori şi 
maşinile, se întindea de la cuplul maestru până la pupa. Al 
doilea compartiment, al comenzii, postul central, se afla la 
mijlocul ambarcaţiei, fiind prevăzut cu un periscop cu sticle 
lenticulare, de unde porneau razele unui felinar electric, 
care îngăduia orientarea sub ape. În cel de al treilea 
compartiment, situat la prova, am fost introduşi Thomas 
Roch şi cu mine. 

E de la sine înţeles că, deşi tovarăşului meu i se scosese 
căluşul din gură, nu fusese dezlegat şi nu cred că-şi dădea 
seama ce se petrece cu el. 

Eram grăbiţi să plecăm, în speranţa că vom ajunge încă în 
noaptea aceea la Saint-Georges, dacă nu ni se ivea nici o 
piedică în cale. 

Am împins uşa şi am trecut în postul central, unde se aflau 
locotenentul Davon şi omul de la timonă. 

În compartimentul de la pupa, alţi trei oameni, printre 
care şi mecanicul, aşteptau ordinele locotenentului ca să 
pună motoarele în mişcare. 

— Domnule locotenent, i-am spus eu, cred că nu e niciun 
pericol să-l lăsăm pe Thomas Roch singur... dacă pot să vă 
fiu de folos ca să găsiţi deschiderea tunelului... 

— Da, rămâneţi lângă mine, domnule Hart. Erau orele opt 
şi treizeci şi şapte de minute. Razele electrice, proiectate 
prin periscop, luminau vag apa la adâncimea unde se 
menținea submarinul. Pierind din dreptul malului, în 
apropierea căruia acostasem, aveam de străbătut laguna în 


toată lungimea ei. Desigur că ne va fi greu să găsim 
deschiderea tunelului, dar această greutate nu era de 
netrecut. Chiar dacă va trebui să navigam de-a lungul 
acestor maluri abrupte, era cu neputinţă să n-o descoperim, 
ba chiar într-un timp destul de scurt. Apoi, după ce vom fi 
trecut prin tunel, cu viteză mică, ferindu-ne să ne lovim de 
pereţii lui, Sword se va ridica la suprafaţa mării şi va porni 
spre Saint-Georges. 

— La ce adâncime ne aflăm? L-am întrebat pe locotenent. 

— La patru metri cincizeci. 

— Nu-i nevoie să ne scufundăm mai mult, i-am spus eu. 
După câte mi-am dat seama în timpul mareei joase 
echinocţiale, presupun că ne aflăm în axa tunelului. 

— All right! A răspuns locotenentul. 

— Da! „All right”. În clipa aceea mi se părea că providenţa 
rostea aceste cuvinte prin gura ofițerului... De fapt, ea n-ar 
fi putut găsi un agent mai bun pentru îndeplinirea voinţei 
sale. 

L-am examinat pe locotenent la lumina felinarului. Era un 
bărbat de vreo treizeci de ani, rece şi flegmatic, cu o 
expresie hotărâtă - tipul de ofiţer englez cu toată 
impasibilitatea lui nativă - care nu manifesta mai multă 
emoție decât dacă s-ar fi aflat pe bordul lui Standard, 
acţionând cu un sânge rece extraordinar, aş spune chiar cu 
precizia unei maşini. 

— Când am străbătut tunelul, mi-a spus el, am calculat că 
trebuie să aibă o lungime de vreo patruzeci de metri. 

— Da domnule locotenent... de la o extremitate la alta 
trebuie să fie vreo patruzeci de metri... 

Într-adevăr, cifra aceasta era probabil exactă, deoarece 
coridorul străpuns la nivelul litoralului avea o lungime de 
numai treizeci de metri. 

Mecanicul primi ordinul să pună în mişcare elicea. Sword 
înainta cu mare încetineală, de teamă să nu se lovească de 
pereţii de stâncă ai lagunei. 


Uneori se apropia de ei atât de mult, încât o masă 
negricioasă se profila în fundul fascicolului luminos al 
proiectorului. În clipa aceea, o mână sigură manevră 
timona, rectificând direcţia. 

Dar dacă dirijarea unui vas submarin este destul de grea 
în largul mării, cu cât e mai complicată sub apele acestei 
lagune! 

După cinci minute de mers, submarinul, care în clipa 
aceea naviga la o adâncime de patru sau cinci metri, nu 
ajunsese încă la deschiderea tunelului. 

În clipa aceea am spus: 

— Domnule locotenent, poate că ar fi mai cuminte să ne 
ridicăm iar la suprafaţă, ca să putem examina mai bine 
peretele în care se află deschiderea tunelului. 

— Asta e şi părerea mea, domnule Hart, dacă puteţi să ne 
indicaţi locul cu precizie. 

— Pot. 

— Bine. 

Ca măsură de prevedere, curentul proiectorului fu 
întrerupt şi mediul lichid se întunecă iar. Mecanicul primi 
ordinul să pună pompele în funcţie şi Sword, uşurat de apă, 
se ridică treptat la suprafaţa lagunei. 

Am rămas la locul meu, ca să pot repera poziţia peretelui 
prin lentilele periscopului. În cele din urmă, Sword îşi opri 
mişcarea de ascensiune, ieşind la suprafaţă cu cel mult un 
picior. 

În direcţia aceea, am recunoscut Bee-Hive, luminat de 
lampa de pe țărm. 

— Ce părere aveţi? M-a întrebat locotenentul Davon. 

— Suntem prea la nord... Deschiderea tunelului se află 
spre vestul peşterii. 

— Nu e nimeni pe mal? 

— Nimeni. 

— Foarte bine, domnule Hart. Vom rămâne la suprafaţa 
apei. Când Sword, potrivit indicaţiilor dumneavoastră, va 
ajunge în faţa peretelui, se va scufunda... 


Era soluţia cea mai înţeleaptă. Timonierul orienta 
submarinul chiar pe direcţia axei tunelului, depărtându-l 
mai întâi de malul de care-l apropiase prea tare. Cârma fu 
îndreptată uşor şi, împins de mişcarea elicei, submarinul 
porni în direcţia cea bună. 

Când am ajuns la o depărtare de numai zece metri am dat 
ordin de oprire. Îndată ce curentul fu întrerupt, Sword se 
opri, îşi deschise supapele pentru apă, îşi umplu tancurile şi 
se scufundă încet. În clipa aceea, proiectorul periscopului 
intră în acţiune şi desenă în partea întunecată a peretelui 
un soi de cerc negru, care nu reflecta razele proiectorului. 

— Acolo, acolo... uite tunelul! Am strigat eu. 

Era poarta prin care aveam să evadez din închisoare... Era 
libertatea, care mă aştepta în larg... 

Submarinul înainta încet în direcţia orificiului. 

Vai! Ce nenorocire îngrozitoare! Cum am putut să suport o 
astfel de lovitură? Cum de nu mi s-a sfâşiat sufletul? O 
lumină slabă se zărea prin adâncurile tunelului, la o 
distanţă mai mică de douăzeci de metri în faţa noastră. 
Lumina asta, care se îndrepta spre noi, nu putea fi decât 
raza proiectorului din chioşcul submarinului lui Ker 
Karraje. 

— Remorcherul,! Am strigat eu. Domnule locotenent... 
ăsta e „remorcherul”, care se întoarce la Back-Cup. 

— Maşinile înapoi! Porunci locotenentul Davo şi Sword se 
dădu înapoi, tocmai în clipa în care se pregătea să intre în 
tunel. 

Poate că ne mai rămânea o posibilitate de scăpare căci 
locotenentul stinsese repede proiectorul poate că nici 
căpitanul Spade, nici vreunul din tovarăşii lui nu zăriseră 
submarinul nostru. Poate că dându-se la o parte, Sword va 
lăsa să treacă, „remorcherul”... Poate că silueta lui 
întunecată va fi observată în apele de la fundul lagunei... 
Poate că „remorcherul” va trece fără să-l vadă... 

După ce va acosta, Sword îşi va relua drumul şi se va 
strecura prin deschiderea tunelului. Elicea lui Sword 


începu să se învârtească la marş înapoi şi am făcut cale- 
ntoarsă spre malul de sud. Peste câteva clipe va trebui însă 
să se oprească... 

Dar nu! Căpitanul Spade recunoscu prezenţa unui 
submarin, gata să pătrundă prin tunel şi se pregătea să-l 
urmărească sub apele lagunei... Cum avea să se apere 
ambarcaţia asta fragilă, când va fi atacată de submarinul 
puternic al lui Ker Karraje? Atunci, locotenentul Davon îmi 
spuse: 

— Domnule Hart, duceţi-vă în compartimentul în care se 
află şi Thomas Roch. Închideţi poarta etanşă şi eu o voi 
închide pe aceea a compartimentului de la pupa... Dacă 
vom fi abordaţi, s-ar putea ca, graţie pereţilor lui etanşi, 
Sword să se menţină în echilibru între două ape... 

I-am strâns mâna locotenentului, care nu-şi pierduse 
sângele rece în faţa primejdiei şi m-am întors la prova, 
lângă Thomas Roch... Am închis poarta etanşă şi am 
aşteptat într-un întuneric desăvârşit. 

Atunci am simţit, sau, mai bine-zis, am avut impresia că 
Sword manevra, căutând să scape de „remorcher”, i-am 
simţit evoluţiile şi scufundările. Ba manevra brusc ca să 
evite o izbire, ba se urca la suprafaţă ori se scufunda până 
la cea mai mare adâncime a lagunei. Cine-şi poate imagina 
lupta asta, sub apele tulburi, între două submarine care 
evoluează ca doi monştri marini de putere inegală? 

Au trecut câteva minute. Mă întrebam tocmai dacă nu 
cumva urmărirea încetase, dacă nu cumva Sword izbutise 
în cele din urmă să răzbească prin tunel... O izbitură avu 
loc. Mi se păru că lovitura nu fusese prea violentă. Dar era 
cu neputinţă să-mi fac vreo iluzie, cel care fusese abordat la 
tribord era submarinul nostru... Dar poate că rezistase 
carcasa lui de tablă... Şi chiar, în cazul contrar, poate că apa 
inundase numai unul din compartimentele lui... 

Aproape numaidecât după aceea, o a doua izbitură zgudui 
submarinul, de data asta cu o violenţă cumplită. Sword fu 
ridicat de pintenul „remorcherului”, căzu peste el şi, ca să 


spun aşa, fu aproape spintecat ca de un ferăstrău. Apoi am 
simţit cum se ridica cu prova în sus şi cum se scufunda 
vertical, apăsat de încărcătura de apă care pătrunsese în 
compartimentul de la pupa... 

Deodată, fără să ne fi putut ţine de pereţi, Thomas Roch şi 
cu mine am fost azvârliţi unul peste celălalt, în sfârşit, după 
o ultimă lovitură, care stârni un zgomot de tablă sfâşiată, 
Sword zgârie fundul lagunei şi apoi rămase nemişcat... 

Ce s-a întâmplat după aceea? Nu mai ştiu nimic, îmi 
pierdusem cunoştinţa. 

Am aflat că s-au scurs apoi ore întregi, multe ore. Îmi 
amintesc doar că ultimul meu gând a fost acesta: „Chiar 
dacă mor, cel puţin Thomas Roch şi taina lui mor împreună 
cu mine... Şi piraţii din Back-Cup nu vor scăpa de pedeapsa 
cuvenită crimelor lor!” 

XV. 

AŞTEPTAREA. 

Îndată ce mi-am revenit în simţiri, am observat că sunt 
întins pe patul din celula mea, unde se pare că mă aflu de 
treizeci de ore. 

Nu sunt singur. Inginerul Serko e lângă mine. A dat 
dispoziţii să fiu îngrijit, ba chiar m-a îngrijit el însuşi, nu 
cum ar fi procedat faţă de un prieten, îmi închipui, ci faţă de 
un om de la care se aşteaptă lămuriri indispensabile, chiar 
dacă s-ar descotorosi apoi de mine, în cazul că interesul 
confraţilor săi va cere asta. Sunt încă destul de slab, aş fi 
incapabil să fac un pas. Am fost cât pe-aci să mă înăbuş în 
fundul compartimentului îngust de pe Sword, când zăcea 
sub apele lagunei. Oare sunt în stare să răspund 
întrebărilor pe care inginerul Serko abia aşteaptă să mi le 
pună? Da... Dar voi păstra o oarecare rezervă. 

În primul rând, mă întreb unde se află locotenentul Davon 
şi echipajul de pe Sword. Oare englezii aceia îndrăzneţi au 
pierit în timpul ciocnirii? Sau poate sunt şi ei teferi şi 
nevătămaţi, cum suntem noi, căci presupun că Thomas 


Roch a supravieţuit, ca şi mine, după dubla izbitură dintre 
„remorcher” şi Sword. 

Prima întrebare a inginerului Serko sună astfel: 

— Te rog să-mi explici ce s-a întâmplat, domnule Hart. În 
loc să-i răspund, mă hotărăsc să-l întreb eu: 

— Dar Thomas Roch? 

— E bine sănătos, domnule Hart. Ce s-a întâmplat? Repetă 
el cu un glas poruncitor. 

— Înainte de toate, spune-mi, te rog, am răspuns eu, ce s-a 
întâmplat... cu ceilalţi? 

— Care ceilalţi? Replică inginerul Serko şi ochii lui încep 
să arunce priviri sinistre. 

— Oamenii aceia, care s-au aruncat asupra mea şi asupra 
lui Thomas Roch, oamenii care ne-au pus căluş la gură... 
care ne-au luat pe sus, care ne-au închis... Dar unde? Habar 
n-am! 

Chibzuind bine, mi-am spus că lucrul cel mai potrivit este 
să afirm că în seara aceea am fost surprins de un atac 
neaşteptat în timpul căruia n-am apucat să-mi dau seama 
nici ce se petrece cu mine şi nici cine sunt autorii 
agresiunii. 

— Vei afla, răspunde inginerul Serko, în ce fel s-a terminat 
pentru oamenii aceia toată povestea... mai întâi însă vreau 
să-mi spui cum s-au petrecut lucrurile. 

Şi după tonul ameninţător cu care repetă întrebarea asta, 
pentru a treia oară, înţeleg ce fel de bănuieli planează 
asupra mea. Totuşi, pentru a mă putea învinui de legături 
cu exteriorul, ar trebui ca butoiaşul care conţinea 
însemnarea mea să fi căzut în mâinile lui Ker Karraje... Dar 
lucrul acesta nu s-a întâmplat, butoiaşul a fost găsit de 
autorităţile din Bermude. O astfel de învinuire la adresa 
mea n-ar avea nici o bază serioasă. 

Aşadar, m-am mărginit să-i povestesc că, în ajun, pe la ora 
opt seara, după ce-l văzusem pe Thomas Roch îndreptându- 
se spre laborator, mă plimbam pe mal, când trei oameni m- 
au apucat pe la spate... Mi-au pus un căluş în gură, mi-au 


legat ochii, apoi m-au tras după ei şi m-au coborât într-un 
fel de gaură, laolaltă cu altcineva. După gemetele acestei 
fiinţe, am crezut că-l recunosc pe fostul meu pacient. Mi-am 
spus că ne aflăm probabil la bordul unui submarin şi că, 
bineînţeles, era vorba de „remorcher”, care trebuie să se fi 
întors. Apoi mi s-a părut că vasul acesta se scufundă sub 
apă. După aceea, o izbitură m-a trântit în fundul găurii 
unde ne aflam, aerul a început curând să ne lipsească şi, în 
cele din urmă, mi-am pierdut cunoştinţa. Mai mult decât 
atât nu ştiam... 

Inginerul Serko mă ascultă cu multă atenţie, cu privirea 
aspră, cu fruntea încruntată; totuşi, n-are nici un motiv să 
creadă că nu i-am spus adevărul. 

— Aşadar, susţii că trei oameni s-au năpusti asupra 
dumitale... spune el. 

— Da. Şi am crezut că erau oameni de-ai voştri. Nu i-am 
văzut apropiindu-se... cine erau? 

— Nişte străini. Ar fi trebuit să-i recunoşti după limba pe 
care o vorbeau. 

— Dar n-au scos nici o vorbă. 

— Nu bănuieşti de ce naţionalitate erau? 

— De loc. 

— Nu ştii nici ce intenţii aveau, când au intrat în peşteră? 

— Nu ştiu. 

— Şi ce părere ai despre toată povestea asta? 

— Ce părere am, domnule Serko? Ţi-am mai spus, am 
crezut că doi sau trei pirați de-ai voştri aveau ordin să mă 
arunce în apele lagunei, din porunca contelui d'Artigas... Că 
acelaşi lucru trebuiau să-l facă şi cu Thomas Roch, 
deoarece, fiind în stăpânirea secretelor lui - aşa mi-ai spus 
doar - nu vă mai rămânea decât să vă descotorosiţi de noi 
amândoi. 

— Într-adevăr, domnule Hart? O astfel de idee s-a putut 
naşte în mintea dumitale? Spune inginerul Serko, dar fără 
obişnuitul lui ton batjocoritor. 


— Da... Dar am renunţat la ea, când mi-am scos legătura 
de pe ochi şi mi-am putut da seama că fusesem coborât într- 
unul din compartimentele „remorcherului”. 

— Nu era „remorcherul” nostru, era un alt vas de acelaşi 
gen, care a pătruns în tunel. 

— Un vas submarin? Am strigat eu. 

— Da... La bordul lui se aflau nişte oameni însărcinaţi să te 
răpească, împreună cu Thomas Roch. 

— Să ne răpească? Am spus eu, continuând să mă prefac 
foarte surprins. 

— Şi, adăugă inginerul Serko, te întreb ce părere ai 
despre toată povestea asta? 

— Ce părere am? Mi se pare că nu i se poate da decât o 
singură explicaţie plauzibilă. Dacă taina ascunzătorii 
voastre n-a fost trădată - şi nu văd cum s-ar fi putut 
produce o trădare şi nici ce fel de imprudenţă aţi putut 
săvârşi voi sau oamenii voştri - cred că submarinul acela, în 
timp ce făcea exerciţii prin împrejurimi, a descoperit din 
întâmplare deschizătura tunelului, a pătruns în interiorul 
lui şi s-a ridicat după aceea la suprafaţa lagunei. Probabil că 
echipajul lui, foarte mirat că se află în interiorul unei 
peşteri locuite, a pus mâna pe primii locuitori care i-au ieşit 
în cale, adică pe Thomas Roch... pe mine... pe alţi câţiva... 
aşa cred, căci nu ştiu nimic... 

Inginerul Serko şi-a recăpătat seriozitatea. Îşi dă seama 
oare de netemeinicia ipotezei pe care încerc să i-o sugerez? 
Îşi închipuie că ştiu mai mult decât sunt dispus să spun? În 
orice caz, pare să-mi accepte răspunsul şi adaugă: 

— Într-adevăr, domnule Hart, cred că lucrurile trebuie să 
se fi petrecut în felul acesta şi când nava aceea străină a 
vrut să pătrundă în tunel, tocmai în clipa în care 
„remorcherul” ieşea din el, s-a petrecut ciocnirea, o 
ciocnire căreia i-a căzut victimă... Dar noi nu suntem în 
stare să-i lăsăm pe semenii noştri să se prăpădească. De 
altfel, dispariţia dumitale şi a lui Thomas Roch fuseseră 
constatate aproape numaidecât. Trebuia să salvăm cu orice 


preţ două vieţi atât de preţioase, aşa că ne-am apucat de 
treaba... Printre oamenii noştri se află scafandri iscusiţi... 
care au coborât în adâncurile lagunei şi au petrecut nişte 
parâme sub carcasa Sword-ului... 

— Sword? Am rostit eu. 

— Acesta e numele pe care l-am citit pe prova vasului, 
când l-am adus la suprafaţă. Şi cât de mulţumiţi am fost 
când v-am regăsit - în nesimţire, e drept - dar respirând 
încă şi ce fericiţi am fost că v-am putut readuce în simţiri! 
Din nefericire, în ce priveşte pe ofiţerul care comanda 
submarinul străin şi echipajul lui, îngrijirile noastre nu le-au 
mai putut fi de folos. Din cauza izbiturii, compartimentul 
central şi cel de la pupa, în care se aflau ei, au fost grav 
avariate, încât toţi şi-au plătit cu viaţa ghinionul... datorită 
unei simple întâmplări, după cum bine ai spus... Întâmplării 
de a fi pătruns în misteriosul nostru adăpost. 

Aflând de moartea locotenentului Davon şi a tovarăşilor 
săi, am simţit o cumplită strângere de inimă. Dar ca să-mi 
joc rolul până la capăt, ca şi cum ar fi fost vorba de oameni 
pe care nu-i cunoşteam, pe care trebuia să nu-i cunosc, am 
fost nevoit să mă stăpânesc. Într-adevăr, e esenţial să nu 
dau naştere nici unei bănuieli că ar fi existat o înţelegere 
între ofiţerul de pe Sword şi mine. În definitiv, cine ştie dacă 
inginerul Serko nu atribuie într-adevăr sosirea 
submarinului străin unei „simple întâmplări”, dacă nu are 
anumite motive să admită, cel puţin pentru moment, 
explicaţia pe care am născocit-o? 

lată cum un prilej nesperat de a-mi recăpăta libertatea s-a 
irosit... Se va mai ivi un astfel de prilej? În orice caz, acum 
se ştie adevărul despre piratul Ker Karraje, deoarece 
însemnările mele se află în mâinile autorităţilor engleze din 
arhipelag. 

Cum submarinul Sword nu se va mai întoarce în insulele 
Bermude, nu încape îndoială că se vor lua noi măsuri 
împotriva insuliţei Back-Cup, unde, fără această coincidenţă 
nefericită (adică întoarcerea „remorcherului” în chiar 


momentul intrării submarinului lui Davon în tunel) n-aş mai 
fi prizonier în momentul de faţă. 

Mi-am reluat viaţa de toate zilele şi, deoarece nu dau 
nimănui de bănuit, sunt şi acum liber să umblu încoace şi 
încolo în interiorul peşterii. 

Rămâne faptul că această ultimă aventură n-a avut nici un 
fel de urmări supărătoare pentru Thomas Roch. S-a 
bucurat de îngrijiri judicioase care l-au salvat, după cum mă 
salvaseră şi pe mine. Şi-a recăpătat în întregime facultăţile 
intelectuale şi şi-a reluat munca, petrecându-şi zile întregi 
în laborator. 

Cât despre Ebba, din ultima ei călătorie s-a întors 
încărcată cu baloturi, lăzi şi tot felul de obiecte de diferite 
provenienţe, de unde trag concluzia că, în cursul acestei 
ultime campanii piratereşti, a fost jefuit un mare număr de 
vase. 

Între timp, toată lumea munceşte cu sârguinţă la ridicarea 
dispozitivelor de lansare. Numărul acestor aparate se ridică 
la vreo cincizeci. Dacă Ker Karraje şi inginerul Serko ar fi 
nevoiţi să apere insula, numai cu trei sau patru din ele ar 
putea să-şi ferească ascunzătoarea de apropierea oricui, 
dat fiind că acţiunea lor s-ar extinde asupra unei zone în 
interiorul căreia nici un vas n-ar putea pătrunde fără să fie 
distrus. Şi mă gândesc că s-ar putea să facă toate 
pregătirile de apărare pe Back-Cup, după ce şi-au făcut 
următoarea socoteală: „Dacă apariţia submarinului străin în 
apele lagunei n-a fost decât consecinţa unei întâmplări, nu 
s-a schimbat nimic în situaţia noastră şi nici o putere, nici 
chiar Anglia, nu se va gândi să caute Sword-ul sub 
carapacea insulei noastre. Dar dacă, dimpotrivă, ca urmare 
a unei revelații de neînțeles, s-a aflat că Back-Cup este 
astăzi refugiul lui Ker Karraje, dacă expediţia lui Sword a 
fost o primă acţiune împotriva insulei, trebuie să ne 
aşteptăm la a doua, în alte condiţii: fie un atac de la 
distanţă, fie o încercare de debarcare. Aşadar, mai înainte 
de a fi putut pleca din Back-Cup, mai înainte de a ne fi putut 


lua cu noi bogăţiile, trebuie să folosim Fulguratorul Roch în 
defensivă”. 

După mine, raţionamentul acesta a fost împins chiar şi mai 
departe, fiindcă răufăcătorii trebuie să-şi fi spus: „Există 
oare o legătură între aflarea secretului nostru, indiferent în 
ce fel s-a produs ea şi dubla răpire de la Healthful-House? 
Se ştie că Thomas Roch şi paznicul lui sunt prizonieri pe 
insulă? Se ştie că răpirea lor s-a produs în interesul 
piratului Ker Karraje? Şi în cazul acesta, americanii, 
englezii, francezii, nemţii şi ruşii au motiv să se teamă că 
orice atac împotriva insuliţei e osândit eşecului?” 

Totuşi, presupunând că aceste fapte sunt cunoscute, oricât 
de mari ar fi primejdiile, Ker Karraje trebuie să fi înţeles că 
cei din afară nu vor da înapoi. Un interes major, o datorie 
care priveşte securitatea publică şi totodată o obligaţie faţă 
de umanitate cer distrugerea vizuinei lui. După ce şi-a făcut 
altădată mendrele în mările Pacificului de Vest, piratul şi 
complicii lui periclitează în momentul de faţă navigația în 
zona Atlanticului de Vest. Trebuie să-i distrugem cu orice 
preţ! 

În orice caz, chiar ţinându-se seama doar de această 
ultimă ipoteză, locuitorii peşterii din Back-Cup sunt obligaţi 
să fie mereu de veghe. Iată de ce, începând de azi, a fost 
organizată o supraveghere drastică. Graţie coridorului şi 
fără să mai fie nevoie să străbată tunelul, piraţii 
supraveghează neîncetat exteriorul. Ascunzându-se printre 
rocile scunde ale litoralului, ţin sub observaţie zi şi noapte 
diferite puncte la orizont, în grupuri de câte doisprezece 
oameni, care se schimbă dimineaţa şi seara. Apariţia 
oricărei nave în larg, apropierea oricărei ambarcaţii ar fi 
numaidecât reperate. 

În zilele următoare, care trec una după alta, cu o 
monotonie îngrozitoare, nu se întâmplă nimic nou. În 
realitate, toată lumea îşi dă seama că insula nu se mai 
bucură de securitatea de altădată. În interiorul ei domneşte 
acum o nelinişte vagă şi descurajantă. Din clipă în clipă te 


temi că vei auzi strigătul: alarmă! Alarmă! Care ar putea 
izbucni din pieptul vreunei sentinele de pe litoral. Nu mai e 
aceeaşi situaţie ca înainte de sosirea submarinului Sword. 
Viteaz locotenent Davon, viteaz echipaj! Anglia, şi celelalte 
state civilizate o dată cu ea, nu trebuie să uite niciodată că 
v-aţi sacrificat viaţa pentru cauza umanităţii. 

E de la sine înţeles că acum, indiferent de puterea 
mijloacelor lor de apărare, mai mari chiar decât cele 
garantate de un baraj de torpile, Ker Karraje, inginerul 
Serko şi căpitanul Spade sunt pradă unei tulburări pe care 
încearcă în zadar s-o ascundă. Între ei au loc dese 
convorbiri. Poate că, discută problema părăsirii insulei, 
după ce vor fi luat cu ei toate bogăţiile căci, dacă adăpostul 
lor e cunoscut, până la urmă li se va veni de hac oricum, fie 
chiar numai prin foamete. 

Nu ştiu cât adevăr este în presupunerea mea; esenţialul e 
să nu fiu bănuit că am azvârlit în tunel butoiaşul acela, cules 
în mod providenţial pe litoralul Bermudelor. Am constatat 
că inginerul Serko nu mi-a făcut niciodată vreo aluzie în 
această privinţă. Nu! Nu sunt nici suspectat, nici suspect. 
Dacă n-ar fi aşa, cunosc destul de bine caracterul contelui 
d'Artigas, ca să-mi dau seama că m-ar fi trimis de mult în 
fundul apelor, în urma locotenentului Davon şi al oamenilor 
din echipajul lui. 

Locurile noastre sunt bântuite acum zilnic de furtunile 
iernii. Rafale cumplite urlă în creştetul insulei. 

Vârtejuri de aer, care se propagă prin pădurea de stâlpi, 
produc sonorități splendide, ca şi cum peştera noastră ar fi 
cutia de rezonanţă a unui instrument gigantic. Mugetele 
astea sunt uneori atât de puternice, încât ar acoperi 
bubuiturile artileriei unei escadre întregi. Un mare număr 
de păsări marine care fug de furtună pătrund în interior şi, 
în momentele rare de acalmie, ne asurzesc cu strigătele lor 
ascuţite. 

Trebuie să presupunem că, pe un timp atât de rău, goeleta 
nu s-ar putea aventura pe mare. De altfel, în momentul de 


faţă nici nu-i vorbă de aşa ceva, pentru că aprovizionarea 
insulei e asigurată pentru tot sezonul. Totodată, îmi mai 
închipui că de acum înainte, contele d'Artigas nu se va 
grăbi prea tare să-şi plimbe goeleta de-a lungul litoralului 
american, unde ar risca să nu mai fie primit cu 
menajamentele cuvenite unui bogătaş, proprietar de iaht, ci 
cu atitudinea meritată de piratul Ker Karraje! 

Totuşi, cred că dacă apariţia submarinului Sword a 
însemnat începutul unei campanii împotriva acestei insule, 
semnalată răzbunării publice, se mai pune o problemă 
foarte gravă pentru viitorul ei. 

lată de ce, într-una din zile, cu multă prudenţă, pentru că 
nu vreau să trezesc nici o bănuială, am încercat să-l descos 
pe inginerul Serko în această privinţă. 

Ne aflam tocmai în apropierea laboratorului lui Thomas 
Roch. Conversaţia noastră se înfiripase cu câteva minute 
înainte, când inginerul Serko mi-a vorbit iar despre apariţia 
aceea, extraordinară în apele lagunei, a unui submarin de 
naţionalitate engleză. De data asta, mi s-a părut înclinat să 
presupună că fusese, poate, o expediţie împotriva bandei lui 
Ker Karraje. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, i-am răspuns, vrând să 
ajung la întrebarea ce-mi stătea pe buze. 

— De ce? M-a întrebat el. 

— Pentru că dacă refugiul vostru ar fi cunoscut, până 
acum s-ar fi făcut o nouă încercare, dacă nu de a se 
pătrunde în peşteră, cel puţin de a se distruge insula. 

— De a se distruge insula! Strigă inginerul Serko. Insula 
Back-Cup? Ar fi o încercare foarte periculoasă, date fiind 
mijloacele de apărare de care dispunem în momentul de 
faţă! 

— Asta nu o ştie nimeni, domnule Serko. Nici în Europa şi 
nici în America nu se ştie că răpirea de la Healthful-House a 
fost săvârşită de dumneavoastră. Nu se ştie că aţi putut 
trata cu Thomas Roch pentru invenţia lui... 


Inginerul Serko nu răspunde nimic la această observaţie, 
care de altfel nu aşteaptă nici un răspuns. Reiau firul 
convorbirii şi spun: 

— Aşadar, o escadră trimisă de o putere maritimă, 
interesată să distrugă insula, n-ar şovăi să se apropie, nici s- 
o bombardeze... Dar, cum lucrul acesta nu s-a întâmplat 
încă, înseamnă că nici nu se va întâmpla şi mai înseamnă că 
nu se ştie nimic despre Ker Karraje... Trebuie să recunoşti 
că ipoteza asta este cea mai fericită pentru voi toţi. 

— Într-adevăr, răspunde inginerul Serko, totuşi ce s-a 
întâmplat, s-a întâmplat. Fie că se ştie sau nu ceva despre 
noi, dacă vreo navă de război s-ar apropia la o distanţă de 
patru sau cinci mile de insulă ar fi scufundată, înainte de a 
ne fi putut bombarda. 

— Bine, spun, dar după aceea? 

— După aceea? E probabil că alte nave nu vor mai risca să 
se apropie de noi. 

— Şi asta e bine! Dar navele astea ar putea să vă asedieze 
dincolo de zona periculoasă şi, pe de altă parte, Ebba nu va 
mai putea intra în porturile pe care le frecventa altă dată 
contele d'Artigas... Atunci, cum veţi mai izbuti să vă 
aprovizionaţi? Inginerul Serko tace. 

Probabil că întrebarea asta şi-a pus-o şi el şi, fără îndoială, 
n-a putut s-o rezolve. Cred că piraţii se gândesc să plece de 
pe insulă... Totuşi, fiindcă nu vrea să se dea bătut, reia: 

— Ne rămâne „remorcherul”, spune el, ceea ce nu va 
putea face Ebba va face el... 

— Remorcherul”! Am strigat. Dacă secretele lui Ker 
Karraje sunt cunoscute, e admisibil că existenta 
submarinului contelui d'Artigas a rămas necunoscută? 

Inginerul Serko îmi aruncă o privire bănuitoare: 

— Domnule Simon Hart, spune el, am impresia că 
deducţiile dumitale merg foarte departe. 

— Deducţiile mele, domnule Serko? 

— Da... am impresia că vorbeşti despre lucrurile astea ca 
un om care ştie mai mult decât ar trebui! 


Observaţia asta îmi taie tot avântul. E limpede că 
argumentele mele riscă să-i dea de bănuit că am putut 
contribui şi eu la desfăşurarea ultimelor evenimente. Ochii 
inginerului Serko sunt pironiţi fără cruţare asupra mea, îmi 
străpung craniul, îmi scotocesc creierul... 

Totuşi, nu-mi pierd sângele rece şi-i răspund liniştit: 

— Domnule Serko, atât meseria cât şi firea mea m-au 
obişnuit să judec tot felul de probleme. Iată de ce ţi-am 
comunicat rezultatul raţionamentelor mele, de care eşti 
liber să ţii sau să nu ţii seamă. 

Cu aceste cuvinte, ne despărţim. Dar fiindcă n-am păstrat 
cuvenita rezervă, poate că i-am inspirat bănuieli, împotriva 
cărora n-are să-mi mai fie lesne să reacţionez. 

În rezumat, de pe urma acestei discuţii rămân cu 
următoarea informaţie prețioasă: zona garantată de 
Fulguratorul Roch este stabilită între patru şi cinci mile... 
Poate că, în cursul viitoarei maree echinocţiale, aş putea 
trimite o însemnare într-un alt butoiaş? E drept că am de 
aşteptat multe luni înainte ca deschiderea tunelului să fie 
liberă în momentul refluxului! Şi apoi, această notiţă va 
ajunge şi ea la loc sigur, aşa cum s-a întâmplat cu prima din 
ele? 

Vremea rea continuă, viscolele sunt tot mai cumplite, aşa 
cum se întâmplă iarna în zona Bermudelor. Oare o nouă 
campanie împotriva insulei Back-Cup întârzie din cauza 
timpului? Totuşi, locotenentul Davon îmi declarase că, dacă 
expediţia lui nu va avea succes, dacă submarinul nu se va 
întoarce la Saint-Georges, se va relua, în alte condiţii, 
încercarea de a extermina vizuina asta de pirați. Mai 
devreme sau mai târziu trebuie să se facă dreptate, mai 
devreme sau mai târziu Back-Cup va fi cu desăvârşire 
distrus... Chiar dacă eu nu voi mai supravieţui acestei 
distrugeri! 

Vai! De ce nu mă pot duce să respir, măcar o clipă, aerul 
proaspăt de afară! De ce nu mi-e îngăduit să arunc o privire 
departe, în zare, în direcţia Bermudelor! Viaţa mea 


întreagă e concentrată acum în această dorinţă, dorinţa de 
a străbate coridorul, de a ajunge pe coastă, deamă 
ascunde printre stânci... Şi cine ştie dacă n-aş zări eu 
primul fumul unei escadre îndreptându-se spre insulă? 

Din nenorocire, proiectul acesta nu se poate realiza, 
fiindcă zi şi noapte, la cele două extremităţi ale coridorului, 
oamenii stau de gardă. Nimeni nu poate să pătrundă aici 
fără autorizaţia inginerului Serko. Dacă aş încerca s-o fac, 
aş fi ameninţat poate să-mi pierd libertatea de mişcare în 
interiorul peşterii, ba poate chiar mai mult decât atât... 

Într-adevăr, după ultima noastră convorbire, mi se pare că 
inginerul Serko şi-a schimbat atitudinea faţă de mine. 
Privirea lui, batjocoritoare până atunci, a devenit 
neîncrezătoare, bănuitoare, inchizitorială şi la fel de aspră 
ca privirea lui Ker Karraje. 

17 noiembrie. În după-amiaza zilei de astăzi, la Bee-Hive s- 
a produs o mare fierbere. Toată lumea se năpusteşte afară 
din celule... Din toate părţile izbucnesc strigăte. 

Sar din pat şi ies şi eu în grabă. Piraţii aleargă în direcţia 
coridorului, la intrarea căruia se află Ker Karraje, inginerul 
Serko, căpitanul Spade, şeful de echipaj Effrondat, 
mecanicul Gibson şi malaezul care-l serveşte pe falsul 
conte. 

Aflu fără întârziere că agitația asta a fost stârnită de 
sentinelele care s-au întors, dând alarma. 

Mai multe nave au fost semnalate spre nord-vest - sunt 
nave de război, care se îndreaptă cu toată viteza în direcţia 
noastră. 

XVI. 

ÎNCĂ CÂTEVA ORE. 

Ce efect a produs asupra mea această ştire şi ce emoție de 
nedescris mi-a cuprins tot sufletul! Simt că deznodământul 
situaţiei se apropie. Aş dori ca el să fie conform cerinţelor 
civilizaţiei şi ale omeniei! 

Până în clipa asta mi-am redactat notele la zi. De acum 
înainte, e necesar să le scriu oră de oră, clipă de clipă. Cine 


ştie dacă nu voi descoperi ultimul secret al lui Thomas 
Roch, dacă nu voi avea timpul să îl consemnez? Dacă mor în 
timpul atacului, să dea domnul ca povestirea despre cele 
cinci luni petrecute în peştera de pe Back-Cup să fie găsită 
asupra cadavrului meu! 

În primul rând, Ker Karraje, inginerul Serko, căpitanul 
Spade şi câţiva alţi confraţi ai lor s-au dus să-şi ocupe 
posturile de observare la baza exterioară a insuliţei. Ce n-aş 
da să pot merge după ei, să mă pot ghemui între stânci, ca 
să observ vasele semnalate în larg... 

O oră după aceea, toată lumea se întoarce la Bee-Hive, 
afară de douăzeci de oameni care au rămas de veghe pe 
coastă. Deoarece la această epocă zilele sunt foarte scurte, 
până mâine dimineaţă nu se poate întâmpla nimic. O dată 
ce nu-i vorba de o debarcare şi dată fiind puterea de 
apărare pe care asediatorii presupun că o vor întâmpina la 
Back-Cup, e inadmisibil ca ei să plănuiască un atac nocturn. 

Până seara toată lumea a lucrat la instalarea dispozitivelor 
de lansare în diferite puncte de pe litoral. Sunt vreo şase, 
care au fost transportate prin coridor până la locurile 
stabilite dinainte. 

După asta, inginerul Serko se duce la Thomas Roch în 
laborator. Vrea oare să-l informeze despre ce se întâmplă, 
să-l anunţe că o escadră se apropie de Back-Cup, să-i spună 
că Fulguratorul lui va fi folosit pentru apărarea insulei? 

Sigur e că vreo cincizeci de proiectile, având fiecare o 
încărcătură de câteva kilograme de explozibil şi de materie 
fuzantă, care le asigură o traiectorie superioară oricărui alt 
proiectil, sunt gata să-şi săvârşească opera de distrugere. 

Cât despre lichidul focosului, Thomas Roch a fabricat o 
cantitate care a umplut câteva eprubete şi - ştiu foarte bine 
lucrul ăsta - nu va refuza să dea ajutor piraţilor lui Ker 
Karraje. 

În timp ce aceste pregătiri au loc, s-a lăsat noaptea. În 
interiorul peşterii domneşte semi-obscuritatea, fiindcă n-au 
fost aprinse decât lămpile de la Bee-Hive. 


Mă întorc în celulă, fiindcă am grijă să mă arăt cât mai 
puţin. Oare bănuielile pe care i le-am inspirat inginerului 
Serko nu se vor trezi iar în clipa asta, când escadra se 
apropie de Back-Cup? 

Dar navele zărite îşi vor continua drumul spre insulă? Nu 
cumva vor trece în largul Bermudelor şi se vor face 
nevăzute la orizont? Îndoiala asta mi-a încolţit o clipă în 
minte. Dar nu... nu se poate! De altfel, după relevmentele 
pe care le-a făcut căpitanul Spade - l-am auzit spunând 
personal lucrul ăsta - e sigur că navele au rămas în vederea 
insulei. 

Cărei naţiuni îi aparţin ele? Oare, doritori să răzbune 
distrugerea lui Sword, englezii şi-au asumat singuri sarcina 
acestei expediţii? Nu cumva li s-au alăturat şi crucişătoarele 
altor naţiuni? Habar n-am... Mi-e cu neputinţă să ştiu ceva! 
De altfel, ce importanţă are? Un singur lucru e necesar şi 
anume ca vizuina asta să fie distrusă, chiar dacă ar trebui 
să rămân strivit sub ruinele ei, chiar dacă ar trebui să 
dispar şi eu, cum au dispărut eroicul locotenent Davon şi 
viteazul lui echipaj! 

Pregătirile de apărare sunt continuate cu sânge rece şi 
metodic, sub supravegherea inginerului Serko. E limpede 
că piraţii îşi închipuie că-i vor distruge în numai câteva ore 
pe asediatori, îndată ce aceştia vor pătrunde în zona 
periculoasă. Încrederea lor în Fulguratorul Roch este 
absolută! 

Stăpâniţi de gândul sălbatic că navele n-au nici o putere 
împotriva lor, nu se gândesc nici la greutăţi şi nici la 
amenințările viitorului. 

După câte bănuiesc, dispozitivele de lansare trebuie să fi 
fost instalate în partea de nord-vest a litoralului, cu 
jgheaburile pregătite pentru lansarea proiectilelor în 
direcţia nord, vest şi sud. În ce priveşte estul insulei, am 
mai spus că e apărat de stâncile care se prelungesc în 
direcţia primelor insule din grupul Bermudelor. 


Pe la ora nouă, îndrăznesc să ies din celulă. Nimeni n-are 
să-mi dea atenţie, s-ar putea să trec neobservat în mijlocul 
întunericului. Ah! Dacă aş izbuti să pătrund în coridor, să 
ajung până la litoral, sa mă ascund îndărătul unei stânci! 
Dacă aş putea să fiu acolo în zorii zilei! Şi de ce n-aş reuşi 
acum, când Ker Karraje, inginerul Serko, căpitanul Spade şi 
piraţii şi-au ocupat posturile de pe litoral? În clipa asta, 
malurile lagunei sunt pustii, dar intrarea coridorului e 
păzită de malaezul contelui d'Artigas. Totuşi ies şi, fără să 
hotărăsc ceva anume, mă îndrept spre laboratorul lui 
Thomas Roch. Gândurile mele sunt concentrate asupra 
compatriotului meu. Cu cât reflectez mai îndelung, cu atât 
sunt mai ispitit să cred că nu ştie nimic despre prezenţa 
unei escadre în apele insulei. 

Fără îndoială că abia în ultimul moment inginerul Serko îl 
va pune brusc în faţa actului de răzbunare pe care trebuie 
să-l săvârşească! 

Atunci îmi vine deodată în minte gândul că ar trebui să-i 
înfăţişez lui Thomas Roch răspunderea faptelor sale şi să-i 
fac cunoscut în clipa asta supremă cine sunt oamenii care 
vor să facă din el un complice al proiectelor lor criminale! 

Da, am să încerc şi poate că, în străfundurile sufletului lui 
răzvrătit împotriva nedreptăţii oamenilor, am să pot face să 
vibreze o rămăşiţă de patriotism. Thomas Roch s-a închis în 
laboratorul lui, unde trebuie să fie singur, căci nimeni n-a 
fost admis vreodată înăuntru, când îşi pregăteşte 
substanţele pentru focos. 

Mă îndrept într-acolo şi, trecând în apropierea malului 
lagunei, constat că submarinul e acostat ca de obicei de-a 
lungul micului dig. 

Când ajung în acest punct, mă gândesc că e mai prudent 
să mă strecor printre primele rânduri de stâlpi, în aşa fel 
încât să ajung lateral până la laborator, ceea ce îmi va 
îngădui să văd dacă mai e cineva cu Thomas Roch. 

Îndată ce mă aventurez sub bolțile acestea întunecate, în 
faţa ochilor îmi apare o lumină puternică, licărind pe 


celălalt mal al lagunei. Este lumina pe care o răspândeşte 
becul laboratorului, care-şi proiectează razele printr-o 
fereastră îngustă a fațadei. 

În afară de locul acesta, malul de sud este întunecat în 
timp ce, de cealaltă parte, Bee-Hive e luminat în parte, 
până la peretele de nord. În deschiderea superioară a bolţii, 
deasupra lagunei întunecate, strălucesc câteva stele 
scânteietoare. Cerul e curat, furtuna s-a potolit, clocotul ei 
nu mai pătrunde în interiorul lui Back-Cup. 

Când ajung în apropierea laboratorului, mă târăsc de-a 
lungul peretelui şi, după ce m-am înălţat până la geam, îl 
zăresc pe Thomas Roch... 

E singur. Capul lui, puternic luminat, se zăreşte pe trei 
sferturi. Trăsăturile îi sunt obosite, creţurile frunţii mai 
adânci, în schimb, expresia feţei denotă o linişte perfectă şi 
o desăvârşită stăpânire de sine. Nu, ăsta nu mai e pacientul 
din pavilionul 17, nebunul din Healthful-House! Mă întreb 
chiar dacă nu cumva e complet vindecat şi dacă mai există 
vreun motiv de teamă ca judecata lui să se piardă într-o 
ultimă criză. 

Thomas Roch a instalat chiar acum pe o masă de lucru 
două eprubete de sticlă şi mai are una în mână. O ridică 
spre lumina becului şi examinează limpezimea lichidului 
închis în eprubetă. 

Brusc îmi vine pofta să mă reped în laborator, să pun mâna 
pe aceste tuburi şi să le sparg... Dar parcă Thomas Roch nu 
va avea timp să fabrice altele? E mai bine să-mi menţin 
planul iniţial. 

Împing uşa, intru şi-i spun: 

— Thomas Roch? 

Nu m-a văzut şi nu m-a auzit. 

— Thomas Roch? Repet eu. 

Ridică uşor capul, se întoarce şi mă priveşte. 

— Aha! Dumneata eşti, Simon Hart! Răspunde el, pe un 
ton calm, aş putea spune chiar nepăsător. 


Îmi cunoaşte numele adevărat. Inginerul Serko a vrut să-l 
informeze că nu gardianul Gaydon, ci Simon Hart era 
supraveghetorul lui la Healthful-House. 

— Ştiai? Spun eu. 

— Da, aşa cum ştiu în ce scop îţi îndeplineai însărcinarea 
pe lângă mine! Da, ai sperat că vei putea surprinde o taină, 
pentru care nu mi se dădea preţul cuvenit. 

Thomas Roch ştie totul, poate că e preferabil să fie aşa, dat 
fiind ce vreau eu să-i spun. 

— Ei bine, n-ai izbutit, Simon Hart. Cât despre asta, 
adaugă el, clătinând tubul de sticlă din mână, nimeni n-a 
izbutit încă... şi nici n-are să izbutească să afle! 

Prin urmare, aşa cum îmi închipuiam, Thomas Roch n-a 
dezvăluit secretul compoziţiei focosului! Îl privesc drept în 
ochi şi răspund: 

— Cine sunt eu ştii, Thomas Roch, dar ştii şi unde te afli? 

— Mă aflu la mine acasă! Strigă el. 

Da! Ker Karraje l-a convins de lucrul ăsta! 

La Back-Cup, inventatorul se crede la el acasă... Bogăţiile 
îngrămădite în peştera asta sunt ale lui... Dacă cineva atacă 
insula, o face cu intenţia să-l jefuiască... Înseamnă că el 
trebuie s-o apere şi că are dreptul s-o facă. 

— Thomas Roch, am reluat eu, ascultă-mă... 

— Ce vrei să-mi spui, Simon Hart? 

— Peştera asta, în care am fost aduşi amândoi, e locuită de 
o bandă de pirați... 

Thomas Roch nu mă lasă să-mi isprăvesc fraza - nici nu 
ştiu măcar dacă m-a înţeles - şi strigă cu violenţă: 

— Îţi spun încă o dată că toate comorile îngrămădite aici 
sunt preţul invenţiei mele... Toate-mi aparţin... mi s-a plătit 
cât am cerut pentru Fulguratorul Roch... Mi s-a plătit ceea 
ce mi se refuzase pretutindeni... până şi în patria mea... 
care e şi patria dumitale... şi nu vreau să mă las jefuit! 

Ce să-i răspund la aceste afirmaţii nebuneşti? Totuşi, 
continui şi-i spun: 

— Thomas Roch, îţi aminteşti de Healthful-House? 


— De Healthful-House? Unde am fost închis, după ce 
paznicul Gaydon căpătase sarcina să-mi pândească fiecare 
vorbuliţă? Să-mi fure secretul? 

— Niciodată nu m-am gândit să te lipsesc de beneficiul 
acestui secret, Thomas Roch. Niciodată n-aş fi primit o 
astfel de sarcină... Dar erai bolnav, judecata dumitale fusese 
atinsă... Nu trebuia ca o asemenea invenţie să se piardă... 
Da... Dacă mi-ai fi dezvăluit acest secret în cursul unei 
crize, te-ai fi bucurat de toate avantajele şi de toată gloria 
pe care ţi-ar fi adus-o! 

— Într-adevăr, Simon Hart? Răspunde Thomas Roch pe un 
ton dispreţuitor. Glorie, beneficii... Îmi spui cam târziu 
lucrul ăsta! Uiţi că am fost azvârlit în fundul unei celule, sub 
pretext că aş fi nebun... Da! Pretext, căci judecata nu m-a 
părăsit niciodată, nici măcar un singur ceas; vezi foarte 
bine că e aşa, după câte am făcut de când mi-am recăpătat 
libertatea... 

— Libertatea! Crezi că eşti liber, Thomas Roch? Dar între 
pereţii acestei peşteri eşti mai puţin liber decât ai fost 
vreodată între zidurile lui Healthful-House! 

— Un om care se află în casa lui, răspunde Thomas Roch şi 
glasul lui începe să crească mânios, pleacă cum pofteşte şi 
când pofteşte! Mie mi-ar fi de-ajuns să rostesc un singur 
cuvânt ca toate uşile să se deschidă în faţa mea! Locuinţa 
asta îmi aparţine! Contele d'Artigas mi-a dat-o în stăpânire 
împreună cu tot ce se află în ea! Vai de cei care o vor ataca! 
Am cu ce să-i distrug, Simon Hart! 

Spunând asta, inventatorul clatină cu însufleţire eprubeta 
pe care o ţine în mână. Atunci îi strig: 

— Contele d'Artigas te-a înşelat, Thomas Roch aşa cum i-a 
înşelat pe mulţi alţii! Sub numele lui se ascunde un 
răufăcător de temut, care a pustiit mările Pacificului şi ale 
Atlanticului! E un pirat împovărat de crime... Este ticălosul 
Ker Karraje. 

— Ker Karraje! Repetă Thomas Roch. 


Şi mă întreb dacă numele ăsta nu-i face oarecare impresie, 
mă întreb dacă nu-şi aminteşte cumva cine a fost omul care- 
] poartă. În orice caz, îmi dau seama că această impresie 
dispare aproape numaidecât. 

— Nu-l cunosc pe acest Ker Karraje, spune Thomas Roch, 
întinzând mâna spre uşă ca să mă poftească afară. Nu-l 
cunosc decât pe contele d'Artigas. 

— Thomas Roch, am reluat eu într-un ultim efort, contele 
d'Artigas şi Ker Karraje sunt una şi aceeaşi persoană. Omul 
acesta ţi-a cumpărat secretul ca să se asigure că toate 
crimele sale vor rămâne nepedepsite şi că va putea face noi 
crime. Da... şefu acestor pirați, Ker Karraje. 

— Piraţii, strigă Thomas Roch, a cărui enervare creşte pe 
măsură ce se simte tot mai strâns cu uşa, pirați sunt acei 
care ar îndrăzni să mă amenințe în ascunzătoarea asta. 
Piraţi sunt cei care au încercat lucrul ăsta cu Sword... Căci 
Serko mi-a spus totul... Au vrut să-mi fure aici, la mine 
acasă, ceea ce-mi aparţine, ceea ce constituie preţul cuvenit 
pentru descoperirea mea. 

— Nu, Thomas Roch, cei care te-au închis în peştera asta 
din Back-Cup îţi vor exploata geniul ca să se apere şi se vor 
descotorosi de dumneata, în clipa în care vor fi pe deplin 
stăpâni pe secretele dumitale! 

Aici 'Thomas Roch mă întrerupe... Am impresia că nu mai 
aude nimic din ce-i spun... Că-şi urmăreşte propriile 
gânduri şi nu pe ale mele, gândul obsedant al răzbunării, 
alimentat cu îndemânare de inginerul Serko, gând în care 
s-a concentrat toată ura lui. 

— Piraţi sunt oamenii care m-au respins fără să vrea să mă 
asculte, spune el, care m-au împroşcat cu nedreptăţi, care 
m-au strivit sub disprețul şi refuzul lor, care m-au fugărit 
din ţară în ţară, deşi le ofeream superioritatea, 
invincibilitatea, puterea deplină! 

Da! lată veşnica poveste a inventatorului căruia nimeni nu 
vrea să-i dea ascultare, căruia indiferenţii sau invidioşii nu-i 
oferă posibilităţile de a-şi experimenta invenţia şi nu-i dau 


nici preţul pe care-l cere... Cunosc povestea asta... Şi mai 
ştiu şi câte pagini pline de exagerări s-au scris în acest 
domeniu... 

La drept vorbind, nu e momentul cel mai potrivit să discut 
cu Thomas Roch. Înţeleg doar că argumentele mele nu mai 
găsesc nici un răsunet în sufletul său răscolit, în sufletul 
ăsta în care deziluziile au aţâţat atâta ură, în fiinţa acestui 
nenorocit, victimă a lui Ker Karraje şi a complicilor lui! 
Când i-am dezvăluit adevăratul nume al contelui d'Artigas, 
când i-am vorbit despre banda asta şi despre şeful ei, am 
nădăjduit să-l smulg de sub influenţa lor şi să-i arăt scopul 
criminal spre care era împins... Dar m-am înşelat! Nu mă 
crede! Şi apoi, d'Artigas sau Ker Karraje - ce importanţă 
are asta pentru el? Oare el, Thomas Roch, nu-i stăpân la 
Back-Cup? Nu ele stăpân peste bogăţiile îngrămădite în 
peşteră, după douăzeci de ani de omoruri şi de jafuri? 

Sunt dezarmat în faţa unei asemenea degenerescenţe 
morale şi nu mai ştiu ce coardă a acestui spirit zdrobit aş 
putea face să vibreze, cum să trezesc sufletul acesta 
inconştient de responsabilitatea actelor lui; încet, încet, mă 
retrag spre uşa laboratorului... nu-mi mai rămâne decât să 
mă retrag... Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, 
n-a fost în puterea mea să împiedic deznodământul cumplit 
de care nu ne mai despart decât câteva ore. 

De altfel, Thomas Roch nici nu mă vede măcar... Am 
impresia că a uitat complet de prezenţa mea, cum a uitat 
tot ce ne-am spus mai adineauri. Şi-a reluat îndeletnicirile, 
fără să observe că nu e singur. 

Nu mai există decât o singură cale pentru a preveni o 
catastrofă iminentă! Să mă reped asupra lui Roch, să-l pun 
în afara oricărei posibilităţi de a face rău, să-l lovesc, să-l 
omor... Da! Să-l omor! E dreptul meu... E datoria mea... 

Nu am arme, dar pe masa asta zăresc nişte unelte... nişte 
foarfeci, un ciocan... Cine mă împiedică să fărâm capul 
inventatorului... După moartea lui, am să sparg eprubetele 
şi invenţia va muri o dată cu el! Vasele vor putea să se 


apropie, să-şi debarce oamenii pe Back-Cup şi să distrugă 
insula cu lovituri de tun! Ker Karraje şi complicii lui vor fi 
distruşi până la unul... Mai pot oare să şovăi în faţa unui 
omor, care va însemna pedeapsa unui număr atât de mare 
de crime? 

Fac un pas spre masă... Pe ea sunt nişte foarfece de oţel... 
Vreau să pun mâna pe ele... Thomas Roch se întoarce. 

E prea târziu să-l mai lovesc... Ar trebui să mă lupt cu el şi 
o luptă înseamnă zgomot... Strigătele noastre ar fi auzite... 
Mai sunt câţiva pirați prin apropiere... Aud chiar paşi, sub 
care scârţâie nisipul de pe țărm... Nu-mi rămâne decât timp 
să fug, dacă nu vreau să fiu surprins... 

Totuşi, pentru ultima oară, încerc să trezesc în inima lui 
sentimentul dragostei de ţară şi-i spun: 

— Thomas Roch, se apropie nişte nave de război care vor 
să distrugă vizuina asta. Poate că unul din ele navighează 
sub pavilion francez... 

Thomas Roch mă priveşte... Nu ştia că Back-Cup va fi 
atacat, eu sunt primul de la care află acest lucru. Cutele 
frunţii lui se adâncesc şi mai mult, privirea aruncă scântei. 

— Thomas Roch, ai să îndrăzneşti să tragi asupra 
pavilionului ţării dumitale... asupra pavilionului tricolor? 

Thomas Roch ridică capul, îl scutură nervos şi face un gest 
dispreţuitor. 

— Cum? E patria dumitale! 

— Nu mai am patrie, Simon Hart! Strigă el. Un inventator 
respins nu mai are patrie! Ţara lui e locul care i-a oferit 
azil! Dacă cineva vrea să pună mâna pe bunul meu, am să-l 
apăr... Vai... Vai de cei care vor îndrăzni să mă atace! 

Apoi, năpustindu-se spre uşa laboratorului, Thomas Roch o 
deschide cu violenţă: 

— leşi... ieşi afară! Repetă el cu o voce atât de puternică, 
încât poate fi auzită până pe malurile lui Bee-Hive. 

Nu-mi mai rămâne o clipă de pierdut şi o iau la goană. 

XVII. 

UNUL CONTRA CINCI. 


Am rătăcit timp de o oră sub bolțile întunecate ale insulei, 
între copacii ei de piatră, până la celălalt capăt al peşterii. 
În partea asta, am căutat de nenumărate ori o ieşire, o 
surpătură, o crăpătură în zid, prin care să mă pot strecura 
până pe litoralul lui Back-Cup. 

Dar toate căutările mele au dat greş. În starea în care mă 
aflu acum, pradă unor halucinaţii nelămurite, mi se pare că 
zidurile acestea se îngroaşă şi mai mult, că pereţii care-mi 
mărginesc închisoarea se apropie din ce în ce mai mult... că 
vor ajunge să mă strivească... 

Cât timp să fi ţinut acest zbucium? N-aş putea să spun. 

M-am pomenit în vecinătatea lui Bee-Hive, chiar în faţa 
celulei unde nu pot spera să găsesc nici linişte, nici somn. 
Să dorm când sunt pradă unei surescitări atât de mari? Să 
dorm, în clipa în care am ajuns în momentul 
deznodământului unei situaţii care ameninţa să dureze ani 
de zile? 

Dar în ce mă priveşte, care va fi acest deznodământ? Ce 
trebuie să aştept de la atacul ce se pregăteşte împotriva 
insulei, atac a cărui izbândă n-am izbutit s-o asigur, fiindcă 
nu l-am pus pe Thomas Roch în imposibilitatea de a face 
rău? Armele lui sunt gata să se avânte în clipa când navele 
de război vor pătrunde în zona primejdioasă şi, chiar fără 
să fi fost atinse, ele vor fi distruse... 

În orice caz, sunt osândit să petrec în fundul celulei mele 
ultimele ore ale acestei nopţi. A sosit clipa să intru în ea. În 
zori, îmi voi da seama ce-mi rămâne de făcut. Parcă ştiu 
măcar dacă în chiar noaptea asta stâncile din Back-Cup nu 
vor fi zguduite de bubuituri, bubuituri produse de 
Fulguratorul Roch, care vor trăsni navele, mai înainte ca ele 
să fi putut ancora de-a curmezişul insulei? 

În clipa aceea, arunc o ultimă privire în jurul lui Bee-Hive. 
De partea cealaltă, străluceşte o lumină... O singură 
lumină... E fereastra laboratorului, a cărei licărire tremură 
pe apele lagunei. Malurile sunt pustii, pe dig nu-i nimeni. 


Mă gândesc că Bee-Hive trebuie să fie pustiu în clipa asta, 
că piraţii s-or fi dus să-şi ocupe poziţiile de luptă... 

Atunci, cuprins de un impuls irezistibil, în loc să mă întorc 
în celulă, încep să mă strecor de-a lungul zidului, ascultând, 
pândind, gata să mă ghemuiesc în prima crăpătură dintre 
stânci, dacă aş auzi zgomot de paşi sau de glasuri. 

În felul acesta, mă pomenesc în faţa deschiderii 
coridorului. 

Dumnezeule atotputernic! Nici o sentinelă nu păzeşte 
locul ăsta... Trecerea e liberă... 

Fără să mai pierd timp să judec, mă năpustesc prin maţul 
ăsta întunecos, bâjbâind de-a lungul pereţilor. În curând un 
aer mai rece mă loveşte în faţă, un aer salin, aerul mării, pe 
care nu l-am mai respirat de cinci luni îndelungate... Un aer 
dătător de viaţă, pe care-l trag cu putere în piept. Cealaltă 
ieşire a coridorului se profilează pe un cer presărat de 
stele. 

Nici o umbră nu-l astupă... Poate că voi izbuti să ies din 
Back-Cup... 

Mă trântesc la pământ şi mă târăsc încet pe burtă, fără să 
fac nici un zgomot. Ajung în dreptul deschiderii, pe care o 
depăşesc cu capul şi privesc în jurul meu... 

Nimeni... nimeni! 

Strecurându-mă la baza insulei, înspre est, spre punctul 
care, graţie recifurilor, este de neatins şi care, probabil, nu 
e supravegheat, ajung până la o scobitură îngustă, la o 
depărtare de aproximativ două sute de metri de locul unde 
vârful ascuţit al litoralului se îndreaptă spre nord-vest. 

În sfârşit... am ieşit din peşteră! Asta nu înseamnă că sunt 
liber, înseamnă doar un început de libertate. În punctul 
acela al litoralului se profilează siluetele câtorva sentinele 
nemişcate, care ar putea fi confundate cu stâncile. Cerul e 
curat şi constelaţiile au strălucirea intensă din nopţile reci 
de iarnă. 

La orizont, spre nord-vest, luminile de poziţie ale navelor 
par o linie incandescentă. După formele diferite pe care le 


iau petele albe spre răsărit îmi fac socoteala că trebuie să 
fie aproximativ ora cinci dimineaţa. 

18 noiembrie. Lumina este acum destul de mare ca să-mi 
pot completa notele, povestind în amănunte vizita mea la 
laboratorul lui Thomas Roch. Poate că sunt ultimele rânduri 
pe care le mai scrie mâna mea. 

Încep să scriu şi, pe măsură ce se vor produce incidentele 
din timpul atacului, le voi hărăzi în acest carnet. 

Aburul uşor şi umed care se lasă deasupra mării nu 
întârzie să se împrăştie în suflarea brizei. În sfârşit, pot să 
deosebesc navele semnalate... În număr de cinci, ele sunt 
înşirate una după alta, la o distanţă de vreo şase mile de 
noi, prin urmare în afara bătăii proiectilelor lui Roch. 

lată deci că una din temerile mele e împrăştiată - şi anume 
teama că navele acestea, după ce ar fi trecut în largul 
arhipelagului Bermudelor, şi-ar fi continuat drumul în 
direcţia Antilelor şi a Mexicului... Nu! Sunt acolo, 
staţionează şi aşteaptă să se facă ziuă, ca să atace insula... 

În clipa aceea, o oarecare forfotă se trezeşte pe litoral. 
Vreo trei-patru pirați răsar printre ultimele stânci. 
Sentinelele postate în promontoriul litoralului se dau 
îndărăt. Toată banda s-a adunat, nimeni nu lipseşte. 

Oamenii lui Ker Karraje n-au încercat să se ascundă în 
interiorul peşterii, fiindcă ştiu prea bine că navele nu se pot 
apropia destul de mult ca să lovească insula cu proiectilele 
tunurilor lor de mare calibru. 

Din adâncul crăpăturii, în care m-am cufundat până la gât, 
nu risc să fiu descoperit şi e puţin probabil că piraţii s-ar 
îndrepta spre mine. Totuşi s-ar putea ivi o împrejurare 
nefericită şi anume e posibil ca inginerul Serko sau 
altcineva să vrea să se asigure că sunt în celulă şi, la nevoie, 
să mă încuie acolo... Dar, la drept vorbind, de ce s-ar teme 
de mine? 

La ora şapte şi douăzeci şi cinci, Ker Karraje, inginerul 
Serko şi căpitanul Spade se îndreaptă spre vârful 
promontoriului, de unde examinează orizontul în direcţia 


nord-vest. Îndărătul lor sunt instalate cele şase lansatoare, 
ale căror mici jgheaburi sprijină armele autopropulsate. Din 
acest punct vor pleca, după ce focosul le va aprinde şi vor 
descrie o lungă traiectorie, până în zona în care vor 
exploda, zguduind atmosfera din jur. 

E ora şapte treizeci şi cinci, câteva dâre de fum se 
desfăşoară deasupra navelor, care vor porni şi vor intra 
astfel în bătaia Fulguratoarelor de pe Back-Cup. 

Hoarda de bandiți izbucneşte în strigăte oribile de 
bucurie, o adevărată salvă de urale sau, mai bine zis, de 
urlete, asemenea celor pe care le-ar scoate nişte fiare 
sălbatice. 

În clipa aceea, inginerul Serko se depărtează de Ker 
Karraje, pe care-l lasă în tovărăşia căpitanului Spade şi se 
îndreaptă spre deschiderea coridorului, pătrunzând în 
peşteră, unde, bineînţeles, se duce să-l caute pe Thomas 
Roch. 

Când Ker Karraje îi va porunci să-şi trimită proiectilele 
împotriva acestor nave, oare îşi va aminti Thomas Roch de 
ce i-am spus? Nu va vedea cât de cumplită e crima lui? Va 
refuza să asculte? Nu... Din nefericire sunt foarte sigur că 
nu va fi aşa! Şi de ce-aş mai păstra vreo iluzie în acest sens? 
Inventatorul nu se simte oare la el acasă? Mi-a repetat 
lucrul ăsta... Aşa crede el... Dacă cineva îl atacă, se va 
apăra! 

Între timp, cele cinci nave se îndreaptă cu viteză mică spre 
promontoriul insulei. Poate că la bordul lor se ştie că 
Thomas Roch nu a dezvăluit încă ultimul lui secret piraţilor 
din Back-Cup. De fapt, asta era situaţia, în ziua când am 
aruncat butoiaşul în apele lagunei. Dar dacă comandanții 
navelor au de gând să execute o debarcare pe insulă, dacă 
se încumetă să intre în zona periculoasă, a cărei lăţime 
ajunge la o milă, nu se vor mai alege curând din ele decât 
nişte rămăşiţe fără formă pe suprafaţa apei! 

Iată-l pe Thomas Roch, însoţit de inginerul Serko. Au ieşit 
din coridor şi pornesc amândoi spre dispozitivul de lansare, 


îndreptat în direcţia navei din fruntea coloanei. 

Ker Karraje şi căpitanul Spade îi aşteaptă aici. 

După cât pot să-mi dau seama, Thomas Roch e liniştit. Ştie 
ce are de făcut. Nici o şovăire nu va tulbura inima acestui 
nenorocit care şi-a pierdut minţile de ură. 

În mâna lui străluceşte una din eprubetele acelea de sticlă, 
în care se află lichidul focosului. 

Privirile lui se îndreaptă atunci către vasul cel mai 
apropiat, care se găseşte la o distanţă de aproximativ cinci 
mile. 

E un crucişător de dimensiune medie, cel mult două mii 
cinci sute de tone. Pavilionul lui nu e ridicat, dar după formă 
nu mi se pare că ar aparţine unei naţiuni prea simpatice 
unui francez. Navele celelalte au rămas în urmă. 

Primul crucişător are misiunea să deschidă focul împotriva 
insulei. 

Foarte bine, să tragă deci, dacă piraţii îl lasă să se apropie 
şi, când va fi la distanţa cuvenită, să dea domnul ca primul 
proiectil să-l lovească pe Thomas Roch! 

În timp ce inginerul Serko controlează cu precizie mersul 
crucişătorului, Thomas Roch se instalează în faţa 
dispozitivului de lansare. Acolo se află trei arme încărcate 
cu explozibil, cărora materia fuzantă trebuie să le asigure o 
traiectorie lungă. Nu e nevoie să le imprime totodată o 
mişcare giratorie, aşa cum procedase inventatorul Turpin 
pentru proiectilele lui giroscopice. 

De altfel, e destul să explodeze la câteva sute de metri 
distanţă de vas pentru ca să-l distrugă numaidecât. 

A sosit momentul. 

— Thomas Roch! Strigă inginerul Serko. 

Îi arată cu degetul crucişătorul, care se îndreaptă încet 
spre promontoriul de nord-vest şi a ajuns la o distanţă între 
patru şi cinci mile. 

Thomas Roch face un semn afirmativ şi dă a înţelege cu un 
gest că vrea să rămână singur în faţa lansatorului. 


Ker Karraje, căpitanul Spade şi ceilalţi pirați se dau 
îndărăt cu vreo cincizeci de paşi. 

Atunci Thomas Roch scoate dopul eprubetei, pe care o ţine 
cu mâna dreaptă şi varsă pe rând în cele trei aparate, 
printr-o deschidere practicată în tija lor, câteva picături din 
lichidul care se amestecă cu materia fuzantă... 

Trec patruzeci şi cinci de secunde - timpul necesar pentru 
producerea combinației - patruzeci şi cinci de secunde în 
care am impresia că inima mea a încetat să bată. 

O şuierătură îngrozitoare sfâşie aerul şi cele trei 
proiectile, după ce au descris o curbă prelungă, la o sută de 
metri înălţime, depăşesc crucişătorul... 

Nu l-au atins oare? Primejdia s-a îndepărtat? 

Nu! Asemenea proiectilului discoidal al maiorului de 
artilerie Chapel, armele acestea fac cale întoarsă ca un 
boomerang australian. 

Aproape numaidecât, tot spaţiul este zguduit cu o violenţă 
ce se poate compara cu forţa exploziei unei pulberării de 
melinită sau de dinamită. Straturile inferioare ale 
atmosferei sunt împinse până spre insula noastră, care se 
cutremură din temelii... 

Mă uit... 

Crucişătorul a dispărut, dezmembrat, spintecat, 
scufundat. Efectul exploziei se aseamănă cu acela produs 
de obuzul Zalinski, dar e însutit de puterea infinită a 
Fulguratorului Roch. 

Dacă aţi şti ce strigăte scot bandiții ăştia, repezindu-se 
spre promontoriul insulei! Ker Karraje, inginerul Serko şi 
căpitanul Spade au rămas nemişcaţi şi abia le vine să 
creadă ce-au văzut cu propriii lor ochi! 

Cât despre Thomas Roch, a rămas locului, cu braţele 
încrucişate, cu privirea strălucitoare, cu faţa radiind de 
bucurie. 

Deşi mi-e groază de el, înţeleg triumful acesta al 
inventatorului, a cărui ură e dublată acum de sentimentul 
unei răzbunări satisfăcute. 


Şi dacă celelalte nave se apropie, vor păţi ceea ce a păţit şi 
primul crucişător. E limpede că vor fi distruse, în acelaşi fel; 
nimic nu le poate scăpa de această soartă! Ei bine! Deşi 
ultima mea speranţă va dispare o dată cu ele, e mai bine s-o 
ia la fugă, să se întoarcă în larg, să renunţe la acest atac 
inutil! Toate naţiunile trebuie să cadă de acord şi să 
procedeze altfel, dacă vor să distrugă insula! Back-Cup va fi 
înconjurată de o centură de nave, pe care piraţii n-o vor 
putea străbate şi vor muri de foame în ascunzătoarea lor, 
aşa cum mor animalele sălbatice în vizuini! 

Dar - ştiu lucrul acesta - unor nave de război nu li se 
poate cere să dea înapoi, chiar dacă ar şti că pieirea lor e 
sigură. Ele nu vor şovăi să intre în luptă unele după altele, 
chiar dacă urmează să fie înghiţite de adâncurile oceanului! 

Într-adevăr, iată că de la un bord la celălalt se schimbă un 
mare număr de semnale. Aproape numaidecât după asta, 
orizontul se întunecă de un fum des, împins de vântul de 
nord-vest şi cele patru nave se pun în mişcare. 

Una din ele le-o ia înainte, cu viteză mai mare, grăbindu-se 
să ajungă destul de aproape ca să poată trage cu tunurile 
de calibru mare... 

Cu orice risc, ies din gura în care sunt ascuns... privesc cu 
ochii învăpăiaţi şi aştept, fără s-o pot împiedica, a doua 
catastrofă... 

Nava creşte văzând cu ochii, e un crucişător al cărui tonaj 
e aproape egal cu al celui scufundat. Nici un pavilion nu 
pluteşte deasupra lui şi nu-mi pot da seama de ce 
naţionalitate e. E limpede că forţează focurile la căldări, ca 
să treacă de zona periculoasă, mai înainte ca o nouă serie 
de proiectile să-şi ia zborul. Dar cum să scape de puterea 
lor distrugătoare, doar îl pot ataca pe la spate? 

Thomas Roch s-a instalat în faţa celui de-al doilea lansator, 
în clipa când nava a trecut pe suprafaţa prăpastiei în 
adâncul căreia se va cufunda la rândul ei, ca şi cealaltă... 

Nimic nu tulbură liniştea văzduhului, deşi din larg sosesc 
câteva adieri. 


Deodată, pe bordul crucişătorului, începe să bată toba... O 
goarnă se aude. Glasul ei de aramă ajunge până la mine... 

Am recunoscut goarna asta... E o goarnă franceză... 
Dumnezeule mare! Nava care a luat-o acum înaintea 
celorlalte şi pe care un inventator francez se pregăteşte s-o 
distrugă este o navă a patriei mele! 

Nu! Asta nu se va întâmpla... Am să mă năpustesc asupra 
lui Thomas Roch... Am să-i strig că vasul ăsta e francez. 
Roch nu l-a recunoscut... dar are să-l recunoască... În clipa 
asta, la un semn al inginerului Serko, Thomas Roch ridică 
mâna în care ţine eprubeta... 

Atunci sunetul goarnei devine mai puternic. Este salutul în 
faţa steagului... Un pavilion se desfăşoară în adierea 
brizei... E tricolorul, pe cer se profilează luminos albastrul, 
albul şi roşul lui. 

Dar ce se întâmplă? Am înţeles! În faţa steagului ţării sale, 
Thomas Roch arată ca fascinat! Braţul lui coboară treptat, 
pe măsură ce pavilionul urcă încet! Apoi face câţiva paşi 
înapoi... şi-şi acoperă ochii cu mâna, ca şi cum ar vrea să-şi 
ferească privirea de faldurile pânzei în trei culori... 

Cerule atotputernic! Va să zică în inima asta rănită nu s-a 
stins încă orice sentiment patriotic, căci, iată, ea bate încă 
în faţa steagului ţării sale! 

Emoţia mea nu e mai mică decât a lui! Cu riscul de a fi 
observat - dar ce-mi mai pasă acum de asta? 

— Mă târăsc de-a lungul stâncilor... Trebuie să ajung acolo 
ca să-l sprijin pe Thomas Roch şi să-l împiedic să-şi piardă 
puterile! Chiar dacă ar trebui să plătesc cu viaţa acest act, 
vreau, pentru ultima oară, să mă adresez lui, în numele 
patriei! Vreau să-i strig: „Francezule! Pe vasul acesta e 
arborat steagul tricolor! Francezule, o părticică din Franţa 
se apropie de tine! Francezule... vei fi atât de nelegiuit ca 
să loveşti în el?” 

Dar nu mai e nevoie de intervenţia mea... Thomas Roch n- 
a căzut pradă uneia din acele crize care-l trânteau altădată 
la pământ... E stăpân pe el însuşi... Când s-a văzut în faţa 


steagului, a înţeles şi s-a dat înapoi... Câţiva pirați se 
apropie ca să-l împingă iar spre lansator... Dar el îi 
respinge şi se zbate... 

Ker Karraje şi inginerul Serko se reped asupra lui, îi arată 
nava care înaintează repede, îi poruncesc să lanseze 
proiectilele... Thomas Roch se împotriveşte, în culmea 
furiei, căpitanul Spade şi ceilalţi pirați îl ameninţă, îl insultă, 
îl lovesc, încearcă să-i smulgă eprubeta din mână... 

Dar 'Thomas Roch aruncă eprubeta la pământ şi o striveşte 
sub călcâi... 

Cât de mare e spaima care pune stăpânire în clipa aceea 
pe toţi ticăloşii ăştia! Crucişătorul a depăşit zona 
periculoasă şi acum ei nu mai pot răspunde proiectilelor, 
care încep să cadă pe insulă, sfârtecându-i stâncile... 

Dar unde-i acum Thomas Roch? A fost atins de vreun 
proiectil? Nu... Îl mai zăresc o dată, în clipa în care se 
năpusteşte prin coridor... 

Ker Karraje, inginerul Serko şi ceilalţi îl urmează, ca să-şi 
caute un adăpost în interiorul peşterii. 

Eu însă, cu riscul de a fi ucis chiar pe locul ăsta, nu accept 
cu nici un preţ să mă întorc în peşteră! Vreau să-mi fac 
ultimele însemnări şi, când marinarii francezi vor debarca 
în promontoriul insulei, voi... 

Sfârşitul însemnărilor inginerului Simon Hart. 

XVIII. 

LA BORDUL LUI TONNANI. 

După încercarea locotenentului Davon, care avusese 
misiunea de a pătrunde cu submarinul lui în interiorul 
insulei Back-Cup, autorităţilor engleze nu le mai rămase 
nici o îndoială că marinarii aceştia îndrăzneţi pieriseră. 
Într-adevăr, submarinul Sword nu se mai întorsese pe 
coastele Bermudelor. Se sfărâmase oare, lovindu-se de 
stâncile submarine, în timp ce căuta intrarea în tunel? 
Fusese distrus de piraţii lui Ker Karraje? Nimeni n-avea de 
unde să ştie. 


Scopul acestei expediţii, care trebuia să se supună 
indicaţiilor unui document găsit într-un butoi pe plaja din 
insula Saint-Georges, era să-l răpească pe Thomas Roch, 
mai înainte de a fi izbutit să-şi fabrice armele. După răpirea 
inventatorului francez - şi totodată a inginerului Simon 
Hart - Thomas Roch trebuia să fie predat autorităţilor din 
Bermude. După îndeplinirea acestei misiuni, nimeni n-ar 
mai fi avut a se teme de Fulguratorul Roch şi insula Back- 
Cup putea fi abordată. 

Dar după câteva zile, cum submarinul nu se întorcea, toată 
lumea înţelese că trebuie să-l considere dispărut. Atunci 
autorităţile hotărâră să pornească o nouă expediţie, în alte 
condiţii, de ofensivă. 

Într-adevăr, trebuia să se ţină seamă că, din ziua în care 
nota lui Simon Hart fusese încredinţată butoiaşului, 
trecuseră vreo opt săptămâni. Poate că în momentul de 
faţă, toate secretele lui Thomas Roch se aflau în posesia lui 
Ker Karraje. 

În urma unei învoieli, încheiată între toate puterile 
maritime, se hotări trimiterea unui convoi de cinci vase de 
război în direcţia Bermudelor. Deoarece în interiorul 
masivului insulei Back-Cup exista o peşteră vastă, se va 
încerca dărâmarea zidurilor ei - aşa cum s-ar fi procedat cu 
zidurile unui bastion - prin bombardarea ei cu puternicele 
mijloace ale artileriei moderne. 

Escadra se întruni la intrarea golfului Chesapeake, în 
statul Virginia, şi se îndreptă către arhipelag, în largul 
căruia sosi în seara zilei de 17 noiembrie. 

A doua zi dimineaţă, nava care trebuia să pornească prima 
la atac se puse în mişcare. Se afla la o depărtare de patru 
mile şi jumătate de insulă, când trei proiectile o depăşiră, 
apoi făcură cale întoarsă, o luară de-a curmezişul, făcură 
explozie la o distanţă de cincizeci de metri de bordul ei şi o 
scufundă în câteva secunde. 

Efectul exploziei, care se datora unei zguduiri formidabile 
a straturilor atmosferei, unei clătinări a văzduhului, 


întrecea tot ce putuseră produce până atunci ultimele 
explozibile şi fu instantaneu. 

Cele patru nave rămase în urmă îi simţiră forţa grozavă, 
izbite şi ele chiar la distanţa la care se aflau. 

Din această, catastrofă neaşteptată era cazul să se tragă 
două concluzii: 

I. Piratul Ker Karraje era stăpân pe Fulguratorul Roch. 

II. Noua armă avea într-adevăr puterea distrugătoare pe 
care i-o atribuia inventatorul ei. 

După dispariţia crucişătorului de avangardă, celelalte 
nave trimiseră câteva bărci să culeagă pe supraviețuitorii 
dezastrului, agăţaţi de epave. 

Apoi navele schimbară o serie de semnale între ele şi se 
năpustiră asupra insulei Back-Cup. 

Cel mai rapid dintre ele, vasul francez de război Ionnant, 
porni în fruntea lor, în timp ce celelalte făceau viteză ca să-l 
ajungă. 

Tonnant pătrunse pe o distanţă de o jumătate de milă în 
zona care fusese răscolită de explozie, cu riscul de a fi 
distrus de alte proiectile. În clipa în care evolua ca să-şi 
instaleze tunurile mari, arboră tricolorul. 

Din înaltul pasarelelor, ofiţerii puteau zări banda lui Ker 
Karraje, împrăştiată pe ţărmul stâncos al insulei. 

Prilejul de a-i zdrobi pe aceşti răufăcători, înainte de a le fi 
putut distruge refugiul cu lovituri de tun, era foarte 
prielnic. În acest scop, Tonnant îşi trase primele salve, care 
avură drept efect fuga dezordonată a piraţilor spre 
interiorul insulei... 

Câteva minute mai târziu, tot văzduhul fu zguduit de un 
cutremur atât de puternic, încât s-ar fi zis că întreaga boltă 
cerească se va prăbuşi în abisurile Atlanticului. 

În locul insulei nu se mai vedea decât o grămadă de stânci 
fumegânde, răsturnate unele peste altele, ca pietrele unei 
avalanşe. În locul „ceştii răsturnate”, insula arăta acum ca o 
ceaşcă spartă! În locul lui Back-Cup rămăsese o 


îngrămădire de stânci, pe care spumegau apele mării, 
ridicate de explozie, ca un uriaş val de maree! 

Ce provocase această explozie? Fusese produsă în mod 
voluntar de piraţii care-şi dădeau seama că orice apărare 
era cu neputinţă? 

Tonnant fusese doar uşor atins de sfărâmăturile insulei. 
Comandantul lui ordonă să se lase la apă toate bărcile, care 
se îndreptară spre rămăşiţele insulei Back-Cup. 

După ce debarcară sub comanda ofiţerilor lor, marinarii 
explorară aceste rămăşiţe, care se confundau cu bancul 
stâncos din direcţia Bermudelor. 

Ici-colo culeseră câteva cadavre îngrozitor de mutilate, 
membre împrăştiate, un adevărat noroi însângerat de carne 
de om... Din peşteră nu mai rămăsese nici o urmă, totul 
fusese îngropat sub ruine. 

Un singur trup rămăsese neatins în partea de nord-est a 
recifului. Deşi omul acesta abia mai respira, rămânea 
speranţa că va putea fi readus la viaţă. Întins pe o parte, 
mâna îi era crispată pe un carnet de însemnări, pe care se 
putea citi un ultim rând, rămas neisprăvit... 

Era inginerul francez Simon Hart, care fu transportat pe 
bordul vasului Tonnant. În ciuda îngrijirilor ce i se dădură, 
nu-şi reveni prea curând în simţiri. 

Totuşi, citindu-i-se însemnările, redactate până în clipa în 
care avusese loc explozia în peşteră, s-a putut reconstitui o 
parte din evenimentele petrecute în ultimele ore pe Back- 
Cup. 

De altfel, Simon Hart supravieţui totuşi acestei catastrofe, 
singur dintre toţi cei ce fuseseră, pe bună dreptate, 
victimele ei. De îndată ce fu în stare să răspundă 
întrebărilor ce i se puneau, povesti - şi iată ce se recunoscu 
valabil în urma relatărilor sale, căci aşa se petrecuseră în 
realitate faptele: 

Zguduit până în fundul sufletului la vederea steagului 
tricolor şi dându-şi seama, în sfârşit, de crima împotriva 
patriei pe care era s-o săvârşească, Thomas Roch se 


năpustise prin coridor şi ajunsese până la depozitul în care 
erau îngrămădite mari cantităţi de explozibil. Apoi, mai 
înainte ca cineva să-l fi putut împiedica, provocase explozia 
teribilă care distrusese insula Back-Cup. 

Acum, Ker Karraje şi piraţii lui au dispărut, aşa cum a 
dispărut şi Thomas Roch, o dată cu secretul invenţiei sale! 


SFÂRŞIT 


1 Septentrional - adjectiv de origine franceză, cu sensul 
de nordic, (n.r.). 

2 Un braţ - 1,82 metri, (n.r.). 

3 Nostrom - şef de echipaj (n.r.). 

4 Am adoptat în versiunea românească termenul folosit de 
Jules Verne în textul francez (n.r.). 

5 Steam-launch (în limba engleză în textul original) - 
torpilor (n.r.). 

6 Astăzi capitala este Hamilton (n.r.).