Jules Verne — Un oras plutitor

JULES VERNE 


UN ORAȘ PLUTITOR 


CA PEPOATAIT Ie 

Pe 18 martie 1887, ajungeam la Liverpool, iar vasul Great-Eastern 
urma să plece, doar câteva zile mai târziu, spre Nenm-Y ork. Avearn să 
urc la bordul său ca pasager, dar nu făceam altceva decât o 
călătorie de plăcere. Mă tenta o traversare a Atlanticului la bordul 
acelui vapor urias, Voiam să vizitez America de Nord nurmna datorită 
conjuncturii, nu pentru un scop anume. În primul rând mă interesa 
Great-Eastern, Vasul cu aburi era o adevărată capodoperă a 
construcțulor navale. Un orag plutitor, a bucată de cormtat detazată 
din solul englezesc gi care, după traverzarea oceanului, se va suda 
de continentul american! Îrmu închipuiara masa aceea enormă luată 
de valuri, lupta ei cu vânturile pe care le sfhda, îndrăzneala pe care 
a manifesta în fața măru neputincioase, indiferența sa, stabilitatea 
în mijlocul acelui turnult care scutură, ca pe nizte galupe, nave 
precum Warnor şi Solferinos. Dar imaginația rnea se oprea cam în 
acest punct... Toate lucrurile pe care urma să le observ în timpul 
traversării, din care majoritatea nu țineau de domeniul maritim, mă 
interesau foarte mult. Great-Easterm nu era doar o maşină nautică, 
ciur rmuerocosmos care purta cu el a lurne întreagă, de aceea orice 
observator nu s-ar îi rurat să întâlnească acolo, ca pe scena unui 
teatru urias, toate instinctele, toate lucrunle ridicole, toate paziurule 
arneneşti,. 


JULES VERNE 


UN ORAȘ PLUIIIOR 


CAPITOLUL 1. 

Pe 18 martie 1867, ajungeam la Liverpool, iar vasul Great- 
Eastern urma să plece, doar câteva zile mai târziu, spre 
New-York. Aveam să urc la bordul său ca pasager, dar nu 
făceam altceva decât o călătorie de plăcere. Mă tenta o 
traversare a Atlanticului la bordul acelui vapor uriaş. Voiam 
să vizitez America de Nord numai datorită conjuncturii, nu 
pentru un scop anume. În primul rând mă interesa Great- 
Eastern. Vasul cu aburi era o adevărată capodoperă a 
construcţiilor navale. Un oraş plutitor, o bucată de comitat 
detaşată din solul englezesc şi care, după traversarea 
oceanului, se va suda de continentul american! Îmi 
închipuiam masa aceea enormă luată de valuri, lupta ei cu 
vânturile pe care le sfida, îndrăzneala pe care o manifesta 
în faţa mării neputincioase, indiferența sa, stabilitatea în 
mijlocul acelui tumult care scutură, ca pe nişte şalupe, nave 
precum Warrior şi Solferinos. Dar imaginaţia mea se oprea 
cam în acest punct... Toate lucrurile pe care urma să le 
observ în timpul traversării, din care majoritatea nu ţineau 
de domeniul maritim, mă interesau foarte mult. Great- 
Eastem nu era doar o maşină nautică, ciun microcosmos 
care purta cu el o lume întreagă, de aceea orice observator 
nu s-ar fi mirat să întâlnească acolo, ca pe scena unui teatru 


uriaş, toate instinctele, toate lucrurile ridicole, toate 
pasiunile omeneşti... 

Lăsând în urmă gara, mă îndreptai către hotelul Adelphi. 
Plecarea vasului Great-Eastem era anunţată pentru data de 
20 martie. Pentru că doream să fac ultimele preparative, 
am cerut permisiunea de a mă instala imediat la bord. 
Căpitanul Anderson, comandantul navei, mi-a dat voie, 
politicos. 

A doua zi, am coborât spre bazinele care formau o dublă 
margine a docurilor de pe malurile râului Mersey. Podurile 
rotitoare mi-au permis să ajung pe cheiul New-Prince, un 
fel de plută mobilă, care urmează mişcările mării. 
Reprezenta locul de îmbarcare pentru numeroase nave ce 
făceau curse câtre Birkenhead, anexa Liverpoolului, situat 
pe malul stâng al lui Mersey. 

Acest Mersey, ca şi Tamisa, nu este decât un râu 
nesemnificativ, nedemn de a purta titlul de fluviu, chiar 
dacă se varsă direct în mare, fără să fie, aşadar, afluentul 
vreunei alte ape curgătoare. Reprezintă doar o groapa 
adâncă, plină cu lichid, o adevărată gaură a cărei adâncime 
o face aptă să preia nave de mare tonaj. Aşa se explică de 
ce pe acolo putea naviga Great-Eastem, căruia cea mai 
mare parte a porturilor din lume îi era strict interzisă. 
Datorită acestor dispoziţii naturale, râuleţele Tamisa şi 
Mersey au văzut fondându-se la gurile lor două imense 
oraşe comerciale: Londra şi Liverpool. La fel, aproape în 
condiţii identice, s-au petrecut lucrurile cu Glasgow, pe râul 
Clyde. 

În cala de la New-Prince era pregătit un tender, mic vas cu 
aburi ce făcea anumite servicii pentru Great-Eastern. M-am 
instalat pe puntea sa, printre nenumăraţii muncitori şi 
manevranţi care se îndreptau spre uriaşul steam-ship. Când 
orologiul din turnul Victoria bătu ora şapte, tenderul îşi 
ridică ancora şi pomi să urce pe Mersey cu mare viteza, o 
data cu marea. 


De abia porni, că am observat pe cala un tânăr înalt, cu 
fizionomie aristocratica specifica ofițerului englez. Mi s-a 
părut a recunoaşte în el pe unul dintre prietenii mei, 
căpitan în armata Indiilor, cu care nu mă mai întâlnisem de 
mulţi ani. Trebuia să mă fi înşelat însă, căci căpitanul Mac 
Elwin nu putea sa fi părăsit Bombay ui. Aş fi aflat acest 
lucru, dacă s-ar fi petrecut. De altfel, Mac Elwin era un tip 
vesel, nepăsător, un tovarăş vioi, iar cel din faţa mea, chiar 
dacă îmi oi'erea trăsăturile prietenului meu, părea totuşi 
trist şi frământat de o durere tainică. Oricum ar fi fost, nu 
am avut timpul necesar să-l observ mai bine, căci tenderul 
s-a îndepărtat rapid, iar impresia fondată pe acea 
asemănare s-a şters ceva mai târziu din cugetul meu. 

Great-Eastern era ancorat cam la trei mile în amonte, în 
dreptul primelor case din Liverpool. Nu se putea zări de pe 
cheiul de la New-Prince. Abia după prima cotitură a râului, 
am văzut masa lui impresionantă. S-ar fi zis că era o insulă 
pe jumătate ascunsa în ceața. Stătea cu partea din faţă spre 
mine, ca să evite mareea. Curând, tenderul îl înconjură, şi 
sleam-ship-use arătă pe toată lungimea sa. Mi s-a părut aşa 
cum era: enorm! Trei sau patru transportoare de cărbune, 
acostate în flancurile sale, deversau prin sabordurile 
deschise, deasupra liniei de plutire, întreaga lor 
încărcătură. Pe lângă GreatEastern, acele nave cu trei 
catarge păreau nişte bărci. Coşurile lor nu atingeau nici 
măcar linia hublourilor care se evidenţiau în coca sa. 
Vârfurile catargelor nu-i depăşeau puntea. Uriaşul ar fi 
putut ridica navele acelea pe scripeţii portmantou, unde 
stăteau atârnate şalupele de salvare. 

Tenderul se apropie de el. Trecu pe sub etrava dreapta a 
lui Great-Eastern, ale cărui lanţuri se întindeau violent sub 
forţa valurilor. Apoi, aliniindu-se la babord, opri la baza 
imensei scări ce urca pe flancul său precum un şarpe. Din 
acea poziţie, puntea tenderului ajungea abia până la linia 
de Great-Eastern mi s-a părut aşa cum, de fapt, era: 
enorm...! 


Muncitorii debarcau grăbiţi şi se repezeau să urce 
nenumăratele trepte ale scării care se termina abia pe 
puntea vasului. Eu, cu capul dat pe spate, ca un turist care 
priveşte un edificiu înalt, contemplam roţile lui Great- 
Eastern. 

Văzute dintr-o parte, acele roţi păreau subţiri, scofâlcite, 
deşi lungimea paletelor era mai mare de patru metri. Din 
faţă însă, aveau un aspect monumental. Eleganta lor 
armură, dispunerea axului masiv, punctul de susţinere al 
întregului sistem, proptelele intercalate destinate să 
suporte ecartamentul jantei triple, acea aureolă de spiţe 
roşii care adăposteau dispozitivul, tot ansamblul impresiona 
şi trezea ideea unei forţe sălbatice şi misterioase. 

Cu câtă energie trebuiau să lovească apele, pe care fluxul 
le izbea de ele, paletele de lemn, atât de temeinic fixate cu 
buloane! Ce vârtejuri produceau pânzelor lichide, ce 
maşină puternică le punea în mişcare! Câte tunete 
absorbite de caverna tamburilor, atunci când Great-Eastern 
naviga cu toată presiunea, împins de acele roţi ce măsurau 
cincizeci şi trei de picioare în diametru şi o sută şaizeci şi 
şase de picioare în circumferință, cântărind nouăzeci de 
tone şi învârtindu-se de unsprezece ori pe minut! 

Tenderul îşi debarcase pasagerii. Am păşit pe scările de 
fier canelate şi, după câtva timp, am ajuns pe puntea steam- 
ship-ului. 

CAPITOLUL II. 

Puntea nu era decât un imens şantier ce aparţinea unei 
armate de lucrători. Nu mă puteam crede la bordul unei 
nave. Mai multe mii de oameni, muncitori, membri ai 
echipajului, mecanici, ofiţeri, manevranţi ciudaţi se 
intersectau, se înghesuiau fără să se jeneze unul pe altul, 
atât pe punte, cât şi pe la maşini, pe catarge şi pe scheletul 
velaturii, toţi într-un amestec de nedescris. 

Aici, macaralele enorme ridicau blocuri imense de fontă. 
Mai încolo, bârnele grele erau înălțate cu trolii puse în 
mişcare de vapori. Deasupra sălii maşinilor, se balansa un 


cilindru de fier, adevărat trunchi de metal. Mai în faţă, 
vergile urcau în geamătul catargelor lungi. Mai în spate,se 
ridica un eşafodaj care ascundea, fără îndoială, un edificiu 
aflat în construcţie. Se însăila, se ajusta, se lucra 
cheresteaua, se ungeau dispozitivele mecanice, se peria, în 
mijlocul unei dezordini de nedescris. 

Bagajele mele fuseseră transbordate. Am cerut să-l văd pe 
căpitanul Anderson. Comandantul nu sosise încă. Unul 
dintre stewarzi se îngriji de instalarea mea şi-mi transportă 
coletele în cabinele din spate. 

— Prietene, i-am zis, plecarea vasului Great-Eastern era 
anunţată pentru 20 martie, dar e imposibil ca pregătirile să 
se termine în douăzeci şi patru de ore. Ştiţi cam pe când 
vom pleca din Liverpool? 

În această privinţă, stewardul nu ştia mai multe decât 
mine. Mă lăsă singur. M-am hotărât atunci să vizitez toate 
colţişoarele acelui furnicar imens şi mi-am început 
plimbarea aşa cum ar fi făcut un turist într-un oraş 
necunoscut. Un glod negru, aşa cum se întâlneşte pe 
pavajul din oraşele englezeşti, acoperea şi puntea 
steamerului. Două şanţuri infecte şerpuiau încoace şi încolo. 
Te credeai într-unul dintre cele mai murdare pasaje din 
strada Upper-Thames, de lângă podul Londrei. Mergeam 
razant cu acele construcţii din spatele navei. între acestea 
şi bastingaje, de fiecare parte, se distingeau două străzi 
largi sau, mai curând, două bulevarde acoperite de o 
mulţime compactă. Am ajuns astfel chiar în centrul navei, 
între tambururile unite de un sistem dublu de pasarele. 

Acolo se deschidea spaţiul destinat să conţină organele 
maşinii ce punea în mişcare roţile. Am privit acea minune. 
Vreo cincizeci de muncitori erau repartizaţi pe pasarelele 
metalice ale construcţiei din fontă, unii agăţaţi de lungile 
pistoane înclinate sub cele mai diverse unghiuri, alţii 
suspendaţi de biele, câţiva reglând piesa numită excentric, 
alţii înşurubând cu ajutorul unor chei imense cuzineţii 
lagărelor. Trunchiul de metal care cobora încet prin 


tambuchi era un nou arbore cotit destinat să transmită 
roţilor mişcările bielelor. Din acel infern venea un zgomot 
continuu, format din sunete ascuţite şi discordante. 

După ce am aruncat o privire rapidă asupra lucrărilor de 
pregătire, mi-am reluat plimbarea şi am ajuns pe puntea 
din faţă. Acolo tapiţerii tocmai terminaseră de decorat o 
încăpere destul de vastă, cunoscută sub denumirea de 
smoking-room, cameră pentru fumat, o adevărata cafenea a 
oraşului plutitor, luminată de paisprezece ferestre, cu 
plafonul alb şi auriu şi cu lambriuri din panouri din lemn de 
lămâi. Apoi, după ce am traversat un fel de zonă 
triunghiulară ce constituia partea din faţă a punţii, am 
ajuns la etrava care cobora până la suprafaţa apei. 

Din acel punct extrem, am zărit, când m-am întors, printr- 
o spărtură în ceaţă, partea din spate a lui Great-Eastern 
aflată la o distanţă de mai mult de doi hectometri. Nu se 
puteau folosi decât asemenea unităţi de măsură pentru a 
descrie colosul. 

Am revenit pe bulevardul de la tribord, trecând printre 
clădiri şi pavilioane, evitând şocul scripeţilor care se 
balansau prin aer şi loviturile de bici ale frânghiilor pe care 
briza le mişca încolo şi încoace, ferindu-mă ba de izbiturile 
unei macarale, ba de zgura inflamata aruncată de vreo forjă 
ca pe un buchet de artificii. Abia zăream vârfurile 
catargelor înalte de două sute de picioare, ce se pierdeau în 
ceața cu care îşi amestecau fumul negru tenderele de 
serviciu şi navele care alimentau gigantul cu cărbuni. După 
ce am depăşit tambuchiul maşinăriei cu roţi, am remarcat 
un „mic hotel” care se ridica în stânga mea, apoi lunga 
faţadă laterală a unui palat aflat deasupra unei terase ale 
cărei balustrade erau curățate. în sfârşit, am ajuns în 
partea din spate a steam-ship-uhu, în locul unde se ridica 
eşafodajul pe care l-am mai pomenit. Acolo, între ultima 
încăpere şi vastul panou cu zăbrele deasupra căruia se 
aflau cele patru roţi ale cârmei, mecanicii terminau de 
instalat o maşină cu aburi. Aceasta se compunea din doi 


cilindri orizontali şi prezenta un sistem de piuioane, leviere, 
întrerupătoare, care mi se păru foarte complicat. 

Nu i-am înţeles destinaţia de la început, dar am avut 
impresia că şi acolo, ca peste tot de altfel, pregătirile erau 
departe de a se termina. 

Dar cărui fapt se datorau întârzierile acelea, pentru ce 
erau necesare atâtea noi aranjamente la bordul lui Great- 
Eastern, o navă relativ nouă? Ar trebui spus în câteva 
cuvinte. 

După vreo douăzeci de traversări între Anglia şi America, 
a urmat una marcata de accidente foarte grave, iar 
exploatarea vasului a fost abandonată pentru un timp. 
Imensul vas, folosit pentru transportul pasagerilor, nu mai 
părea bun de ceva şi se văzu dat la rebut, datorită spaimei 
pe care le-o insufla călătorilor. Când primele tentative de a 
pune cablul telegrafic pe platoul submarin atlantic au eşuat, 
incident datorat în parte navelor ce-l transportau, inginerii 
s-au gândit la Great-Eastern. Doar el putea să 
înmagazineze la bord cele trei mii patru sute de kilometri 
de fir metalic, având o greutate de patru mii cinci sute de 
tone. Doar el putea, datorită indiferenţei pe care o 
manifesta faţă de mare, să deruleze, spre a fi scufundat, 
imensul cablu. Dar pentru a prinde firul înfăşurat pe 
tambur de flancurile vaporului erau necesare amenajări 
speciale. Au trebuit eliminate două cazane din cele şase şi 
un Coş din cele trei ce aparţineau maşinilor pentru elice. în 
locul lor s-au instalat recipiente mari pentru a deplasa 
cablul pe care o pânza de apa îl. proteja de alterările 
cauzate de aer. Firul trecea astfel din acele lacuri plutitoare 
direct în mare, fără a mai suporta contactul cu straturile 
atmosferice. 

Operaţiunea de punere a cablului s-a încheiat cu succes, 
şi, după ce rezultatul dorit a fost obţinut, Great-Eastem a 
revenit la starea sa de vas abandonat. A intervenit însă 
Expoziţia Universală din 1867. O societate franceza, numită 
Societatea Celor Speriaţi de Great-Eastem, cu răspundere 


limitata, luă naştere, având un capital de două milioane de 
franci, cu intenţia de a întrebuința nava uriaşă pentru 
transportul vizitatorilor transoceanici. De unde reapăru 
necesitatea de a pregăti steamerul pentru această 
destinaţie, necesitatea de a acoperi recipientele şi a 
reinstala cazanele, de a mări saloanele unde trebuiau să 
locuiască atâtea mii de călători şi de a construi încăperile 
folosite ca săli de masă suplimentare. Trebuiau amenajate şi 
trei mii de paturi în flancurile acelei coci uriaşe. 

Great-Eastern fu închiriat pentru două luni, la preţul de 
douăzeci şi cinci de mii de franci. Două contracte au fost 
făcute cu firma G. Forrester and C&. din Liverpool. Primul, 
în valoare de cinci sute treizeci şi opt de mii şapte sute 
cincizeci de franci, pentru instalarea unor noi cazane care 
să pună în mişcare elicea. Al doilea, în valoare de şase sute 
şaizeci şi două de mii cinci sute de franci, pentru reparația 
generala a navei. 

Înainte de a întreprinde aceste ultime lucrări, The Board 
ot'Trade a cerut ca nava să fie urcată pe un grătar pentru a 
i se verifica foarte riguros coca. În cursul acestei operaţiuni 
foarte costisitoare, s-a reparat o fisură lungă la partea 
exterioară, lucru care a înghiţit o grămada de bani. Apoi s-a 
trecut la instalarea noilor cazane. A trebuit schimbat şi 
arborele motor al roţilor, care fusese deformat în cursul 
ultimei călătorii. Acest arbore, îndoit chiar în mijlocul său 
pentru a primi biela pompelor, a fost înlocuit cu un altul 
dotat cu doua excentrice, ceea ce asigura rezistenţa acestei 
piese foarte importante pe care se exercita întregul efort. în 
sfârşit, pentru prima oară, cârma urma să fie acționată cu 
aburi. 

Acestei delicate manevre îi destinau mecanicii maşina pe 
care o ajustau în partea din spate a navei. 

Timonierul, aflat pe pasarela din centru, între aparatele de 
semnalizare ale roţilor şi elicei, avea sub ochi un cadran 
prevăzut cu un ac mobil, care îi dădea în orice clipă poziţia 
barei cârmei. Pentru a o modifica, el se mulțumea să 


imprime o uşoară mişcare unei roţi ce măsura abia un 
picior în diametru şi era plasata vertical, la îndemână. 
Imediat se deschideau valvele. Aburii din cazane se 
precipitau prin lungile conducte în cei doi cilindri ai micuţei 
maşini. Pistoanele se mişcau rapid, transmisiile acționau şi 
cârma asculta imediat, făcând vasul să-şi schimbe cursul. 
Dacă sistemul acela ar fi reuşit, un singur om ar fi putut 
conduce, cu un singur deget, masa colosală a lui Great- 
Eastern. 

Timp de cinci zile, lucrările au continuat cu o intensitate 
deosebită, întârzierile produceau multe necazuri 
întreprinzătorilor, dar antreprenorii nu puteau face nimic în 
plus. Plecarea a fost fixată irevocabil pe 26 martie. Pe 25, 
puntea steam-ship-ului era încă plină de tot felul de utilaje 
suplimentare. 

În sfârşit, în acea ultimă zi, căile de acces şi pasarelele se 
degajară încet-încet. Schelele fură demontate. Macaralele 
dispărură. Probele maşinilor se încheiară. Ultimele cuie 
fură bătute. Piesele polizate fură acoperite cu o vopsea alba 
pentru a fi protejate împotriva oxidării în timpul călătoriei. 
Rezervoarele de ulei fură umplute. Cea din urmă placă fu 
pusă pe suportul ei de metal. Chiar inginerul şef încercă 
toate cazanele. O uriaşă cantitate de aburi se precipită în 
sala maşinilor. Aplecat deasupra tambuchiului, acoperit de 
emanaţiile calde, nu mai vedeam nimic. Auzeam însă 
pistoanele gemând în interiorul carcaselor, cilindrii groşi 
oscilând cu zgomot în buloanele solide. Un clocot intens se 
produse din direcţia tamburelor, în timp ce paletele loveau 
încet apele înspumate ale râului Mersey. în spate, elicea 
bătea valurile cu cele patru ramuri ale sale. Cele două 
maşini, absolut independente una faţă de alta, erau gata să 
intre în funcţiune. 

Către ora cinci după-amiaza, o şalupă cu motor acostă 
vasul. Era pregătită special pentru Great-Eastern. 
Locomotiva sa fu detaşată, apoi urcată pe punte cu ajutorul 
cabestanelor. Dar şalupa nu a putut fi îmbarcată. Coca ei de 


oţel era de o asemenea greutate, încât pistoletele pe care 
erau montate palanele se pliară sub încărcătură, efect care 
nu s-ar fi produs, fără îndoială, dacă ar fi fost susţinute prin 
intermediul balansinelor. 

Şalupa trebui, aşadar, abandonată. îi rămânea încă lui 
Great-Eastern un şir de şaisprezece ambarcaţiuni agăţate 
de portmantourile-macara. 

În seara aceea totul fu terminat. Bulevardele măturate nu 
mai aveau deloc noroi, căci armata de curăţători trecuse pe 
acolo. încărcarea vasului se încheiase. Alimentele, 
mărfurile, cărbunii ocupau cambuzele, cala şi buncărele. 
Totuşi, steamerul nu atinsese încă linia de plutire. Era un 
inconvenient, căci roţile, insuficient scufundate, trebuiau să 
producă o împingere minimă pentru ca vaporul să se 
deplaseze. în acele condiţii se putea însă pleca. M-am culcat 
cu speranţa că a doua zi vom porni pe mare. Nu m-am 
înşelat. Pe 26 martie, la revărsatul zorilor, am văzut 
fluturând pe catargul velei foc pavilionul american, pe 
catargul cel mare, steagul francez, iar pe cel de lângă 
cârmă, steagul englez. 

CAPITOLUL III. 

Great-Eastern se pregătea, într-adevăr, de plecare. Cele 
cinci coşuri scoteau deja rotocoale de fum negru. Un abur 
cald ieşea din puţurile profunde care permiteau accesul la 
maşini. Câţiva mateloţi pregăteau patru tunuri groase care 
trebuiau să salute oraşul Liverpool la trecerea noastră. 
Gabierii alergau pe vergi şi efectuau o mulţime de manevre. 
Se întindeau la maxim corzile de la capetele lor agăţate de 
bastingaje, iar către orele unsprezece tapiţerii terminară 
de bătut ultimele cuie şi vopsitorii de zugrăvit ultimele 
panouri. 

Apoi se îmbarcară toţi pe tenderul care-i aştepta. De 
îndată ce fu suficientă presiune, aburii fură trimişi în 
cilindrii maşinii motrice a cârmei, iar mecanicii recunoscură 
că ingeniosul aparat funcţiona perfect. 


Vremea era destul de bună. Soarele apărea mai mereu 
printre norii ce se deplasau cu viteză. Deşi pe mare vântul 
trebuia să fi fost destul de puternic şi să sufle tare, lucrul 
acesta îi preocupa prea puţin pe cei de pe Great-Eastern. 

Toţi ofiţerii erau la bord, repartizaţi în puncte diverse ale 
navei, pentru a pregăti aparatele. Statul major se 
compunea dintr-un căpitan, un secund, doi ofiţeri secunzi, 
cinci locotenenţi, printre care un francez, şi un voluntar, tot 
francez. 

Căpitanul Anderson era un marinar cu mare reputaţie în 
domeniul comercial britanic. Lui i se datora dispunerea 
cablului transatlantic. A reuşit acolo unde predecesorii săi 
eşuaseră, deşi e adevărat că a lucrat în condiţii mult mai 
bune decât ceilalţi, dispunând de Great-Eastern. Oricum a 
fost, succesul acela i-a adus titlul de „Sir”, care i-a fost 
conferit chiar de regină. L-am găsit ca fiind un om foarte 
amabil. Avea în jur de cincizeci de ani, părul blond 
menţinându-şi nuanţa în ciuda timpului şi a vârstei. Era 
înalt, cu faţa mare şi surâzătoare, o fizionomie calmă, 
aspect englezesc, mergea cu un pas sigur şi uniform, avea 
vocea plăcută, clipea des din ochi, nu-şi ţinea niciodată 
mâinile în buzunare, întotdeauna purta mânuşi, îmbrăcat cu 
eleganţă, cu un semn particular - o bucăţica din batista sa 
albă ieşea din buzunarul hainei sale albastre cu trei şireturi 
aurite. 

Secundul navei contrasta vizibil cu căpitanul Anderson. 
Era uşor de descris: un om plin de viaţă, bronzat, ochii 
puţin înroşiţi, barba neagră şi deasă, picioarele crăcănate 
ce-l scuteau de orice surpriză pricinuită de ruliu. Marinar 
activ, alert, studia orice detaliu, dădea ordine cu voce aspră, 
ordine pe care le repeta şeful de echipaj cu un răget de leu 
gripat, specific marinei engleze. Cred că era un ofiţer al 
flotei detaşat pentru un timp la bordul lui Great-Easterm. în 
sfârşit, avea alură de lup de mare şi trebuia să fi trecut pe 
la şcoala acelui amiral francez, un om de toată isprava, 


care, în momentul luptei, le striga de fiecare dată 
marinarilor săi: 

— Hai, copii, nu vă împiedicaţi, fiindcă ştiţi că am obiceiul 
să mă enervez repede! 

În afara acelui stat. major, maşinile se mai aflau sub 
comanda unui inginer şef, ajutat de opt sau zece ofiţeri 
mecanici. Sub ordinele sale se găseau două sute cincizeci 
de oameni, un batalion, atât instalatori, cât şi fochişti, sau 
ungători care nu părăseau niciodată adâncurile vasului. 

De altfel, cu zece cazane, având fiecare câte zece 
cuptoare, adică o sută de focuri de condus, batalionul era la 
datorie zi şi noapte. 

Cât despre echipajul propriu-zis al steam-ship-ului, 
maiştri, ajutori de maiştri, gabieri, timonieri şi muşi, acesta 
cuprindea în jur de o sută de oameni. în plus, mai erau două 
sute de stewarzi, necesari pentru servirea pasagerilor. 

Aşadar, toată lumea se afla la post. Pilotul care trebuia să-l 
scoată pe Greal-Eastern de pe râul Mersey era la bord încă 
din ajun. Am zărit şi pilotul francez, de pe insula Molene, de 
lângă Ouessant, care trebuia să conducă traversarea 
Liverpool-New-York, iar la întoarcere, să introducă nava în 
rada portului Brest. 

— Încep să cred că vom pleca totuşi azi, i-am zis unui 
locotenent. 

— Nu-i mai aşteptăm decât pe călătorii noştri, mi-a 
răspuns compatriotul meu. 

— Sunt mulţi? 

— O mie doua sute, o mie trei sute. Era populaţia unui 
oraş! 

La unsprezece şi jumătate se semnală tenderul, plin de 
pasageri ascunşi prin cabine, agăţaţi de pasarele, întinşi pe 
tambure, cocoţaţi pe muntele de colete care se vedea pe 
punte. Aşa cum am aflat mai târziu, erau californieni, 
canadieni, yankei, peruvieni, englezi, nemți şi doi sau trei 
francezi. între toţi se distingeau celebrul Cyrus Field, din 
New-York, onorabilul Mac Alpine, din New-York, onorabilul 


John Rose, din Canada, domnul şi doamna Alfred Cohen, din 
San Francisco, domnul şi doamna Whitney, din Montreal. 
Printre francezi se găsea fondatorul Societăţii Celor 
Speriaţi de Great-Eastern, reprezentantul acelei Telegraph 
Conslruction and Maintenance Company, care contribuise 
în afacerea respectivă cu douăzeci de mii de livre. 

Tenderul ajunse la baza scării de la tribordul uriaşului 
vapor. începu apoi nesfârşita ascensiune a bagajelor şi a 
pasagerilor, fără grabă, fără ţipete, aşa cum fac oamenii 
echilibraţi. Francezii însă au crezut că trebuie să urce ca la 
asalt şi au făcut-o milităreşte. 

De îndată ce un pasager punea piciorul pe puntea steam- 
ship-ixlm, prima lui grijă era să ajungă în sala de mese şi să 
marcheze locul şi tacâmul ce aveau să-i aparţină. Cartea sa 
de vizită sau numele lui, scris pe o bucăţică de hârtie, erau 
suficiente pentru a-i asigura stăpânirea. De altfel, un prânz 
se servea chiar atunci, de aceea mesele erau pline de 
felurite mâncăruri. Nu trebuie uitat că anglo-saxonii ştiu 
bine să combată plictiselile unei traversări prin mânuitul 
furculiţei. 

Am rămas pe punte să urmăresc toate detaliile îmbarcării. 
La douăsprezece şi jumătate, toate bagajele erau 
transbordate. Am văzut acolo, amestecate, o mie de colete 
de toate formele, de toate mărimile, lăzi cât vagoanele, care 
puteau să conţină un întreg mobilier, truse de călătorie 
micuţe şi de o eleganţă perfecta, saci, valize americane sau 
englezeşti, recunoscute după luxul materialului din care 
erau confecţionate, după încuietorile multiple, după 
strălucirea aramei, după acoperitoarele din pânză pe care 
se detaşau două sau trei iniţiale. în curând, tot acel talmeş- 
balmeş dispăru în magazii, adică în depozitele uriaşe, iar 
ultimii manevranţi, hamali şi ghizi coborâră pe tenderul 
care pormi, după ce acoperi pavoazid lui Great-Eastern cu 
fumul său. 

M-am întors spre partea din faţă a vasului şi m-am trezit 
lângă tânărul pe care-l zărisem pe cheiul de la New-Prince. 


Văzându-mă, se opri şi-mi întinse o mână pe care i-am 
strâns-o imediat, plin de afecţiune. 

— Tu, Fabian, i-am strigat, tu aici? 

— Chiar eu, prietene! 

— Prin urmare, nu m-am înşelat atunci când am crezut că 
te-am zărit, acum câteva zile, pe cala destinată plecării. 

— Probabil că nu, dar eu nu te-am observat. 

— Şi mergi în America? 

— Desigur. Am un concediu de câteva luni şi cum aş putea 
să mi-l petrec mai bine decât alergând prin lume? 

— Binecuvântată fie întâmplarea care te-a făcut să alegi 
Great-Eastern pentru plimbarea asta! 

— N-a fost întâmplarea, dragul meu prieten. Am citit într- 
un ziar că vei merge cu acest vas şi, cum nu ne-am mai 
întâlnit de câţiva ani, am venit să găsesc Great-Eastern 
pentru a face traversarea împreună. 

— Vii din India? 

— Cu Godavery, care m-a debarcat la Liverpool alaltăieri. 

— Şi de ce călătoreşti, Fabian? l-am întrebat, observându-l 
că era palid şi trist. 

— Ca să mă distrez, dacă pot, îmi răspunse, strângându-mi 
mâna emoţionat, căpitanul Fabian Mac Elwin. 

CAPITOLUL IV. 

Fabian m-a părăsit apoi pentru a se instala în cabina 73, 
din seria saloanelor de lux, al cărei număr se găsea pe 
biletul său. în clipa următoare, mari rotocoale de fum au 
ieşit prin coşurile uriaşe ale steamerului. Se auzeau 
gemetele cazanelor din adâncul navei. Vaporii şuierau prin 
conducte, prin tuburile de eşapament şi cădeau apoi ca o 
ploaie fină pe punte. Câteva vibrații anunțau că maşinile 
erau încercate. Inginerul dăduse drumul la presiune. Vasul 
putea porni. 

Mai întâi, au trebuit să ridice ancora. Mareea urca încă, 
iar Great-Eastern, ca să-i evite forţa, o înfrunta cu partea 
din faţă. Era pregătit, aşadar, să coboare pe râu. Căpitanul 
Anderson alesese momentul acela pentru a pleca, fiindcă 


lungimea lui Great-Eastern nu-i permitea să evolueze pe 
Mersey. Nefiind împins de apă, ci, dimpotrivă, înfruntând-o, 
era mai stăpân pe navă şi mai sigur pe manevrele subtile în 
mijlocul construcţiilor numeroase care jalonau râul. Cea 
mai uşoară atingere a acelui colos ar fi fost un dezastru. 
Pentru a ridica ancora în acele condiţii era nevoie de 
eforturi considerabile. De altfel, steam-ship-u împins de 
curent, întindea la maximum lanţurile. în plus, un vânt 
violent dinspre sud-est sufla asupra sa şi îşi unea acţiunea 
cu cea a fluxului. Trebuiau folosite, prin urmare, maşini 
foarte puternice pentru a smulge ancorele grele de pe 
fundul noroios al apei. Un anchor-boat, un tip de vas 
destinat acestei operaţiuni, a venit să trudească la scosul 
lanțurilor, dar cabestanele n-au fost suficiente şi a trebuit să 
se folosească aparatura mecanică de care dispunea Great- 
Eastern. 

În partea anterioară a navei, era disponibila pentru 
ridicarea ancorelor o maşină de şaptezeci de cai-putere. 
Pentru a obţine imediat acea forţă considerabilă, trebuiau 
împinşi aburii proveniţi din cazane în cilindrii respectivei 
maşinării, care acţiona apoi direct asupra cabestanului ce 
trăgea greutatea. Ceea ce se şi întâmplă. Dar, oricâtă 
putere avea, maşina fu insuficientă. Fură obligaţi să-i vină 
în ajutor. Căpitanul Anderson improviza nişte pârghii, şi 
cincizeci de oameni din echipaj înfăşurară cablul gros. 

Steam-ship-ul îşi ridica ancorele, dar lucrul acesta se făcea 
foarte încet. Eram în momentele acelea pe duneta din faţa, 
împreună cu un mare număr de pasageri. Observam toate 
detaliile operaţiunii şi progresul manevrei de plecare. 
Lângă mine, unul dintre călători, nerăbdător şi dezamăgit 
de încetineala aceea, ridica des din umeri şi adresa 
neîncetat maşinii vorbe de duh. Era un om scund, slab şi 
nervos, cu mişcări febrile, ai cărui ochi abia se vedeau 
printre pliurile din jurul lor. Un fizionomist ar fi recunoscut, 
chiar de la început, că lucrurile importante ale vieţii 
trebuiau să-i apară numai prin partea lor plăcută acelui 


filosof al şcolii lui Democrit, ai cărui muşchi zigomatici, 
necesari în actul râsului, nu se odihneau nici o clipă. Era de 
aşteptat să fie, aşa cum am constatat mai târziu, un foarte 
bun tovarăş de drum. 

— Domnule, mi-a zis el, până azi am crezut că maşinile 
sunt făcute ca să-i ajute pe oameni, dar acum am înţeles că 
oamenii sunt făcuţi ca să ajute maşinile. 

Tocmai vroiam să-i răspund la acea observaţie justă, când 
se auziră strigăte puternice. Eu şi interlocutorul meu ne-am 
repezit imediat în partea din faţă. Fără excepţie, toţi 
oamenii care lucrau la pârghii fuseseră măturaţi. Unii se 
ridicau, alţii zăceau în continuare. Un pinion al maşinii se 
sfărâmase, cabestanul se învârtise irezistibil în sens contrar 
sub acţiunea impresionantă a lanțurilor. Oamenii fuseseră 
răsturnaţi, loviți violent în faţă sau în stomac... 

Scăpate din sâchetele lor sfărâmate, barele loviră în jurul 
lor, ucigând patru mateloţi şi rănind doisprezece. Printre 
cei din urmă se număra şi şeful de echipaj, un scoţian din 
Dundee. 

Ne repezirăm spre nefericiţi. Răniţii erau conduşi spre 
infirmerie, aflată în partea din spate. În privinţa celor patru 
morţi, aceia trebuiau debarcaţi imediat. De altfel, anglo- 
saxonii au o asemenea indiferenţă pentru viaţa oamenilor, 
încât evenimentul nu produsese un efect deosebit la bord. 
Nenorociţii, ucişi sau răniţi, nu erau decât o rotiţă dintr-un 
angrenaj şi puteau fi înlocuiţi fără mult zgomot. Se făcu 
semn tenderului să se întoarcă, deşi se îndepărtase deja. 
După câteva minute, acesta acostă iar nava. 

M-am îndreptat spre zona cu pricina. Scara nu fusese încă 
ridicată, iar cele patru cadavre, acoperite de cuverturi, fură 
coborâte şi depuse pe puntea tenderului. Unul dintre 
medicii de la bord plecă cu ei ca să-i însoţească până la 
Liverpool, cu recomandarea de a reveni de urgenţă pe 
Great-Eastern. Tenderul se îndepărtă apoi, iar mateloţii 
merseră pe puntea din faţă ca să spele sângele ce era 
împrăştiat pe jos. 


Trebuie spus, de asemenea, că un pasager, rănit uşor de o 
bară ruptă, profita de împrejurări ca să se întoarcă cu 
tenderul. Se săturase deja de Great-Eastern. 

Priveam micul vas care se îndepărta cu viteza maximă. 
Când m-am întors, tovarăşul meu cu figură ironică 
murmură aceste cuvinte: 

— Călătoria începe bine! 

— Foarte rău, domnule! Cu cine am onoarea? 

Cu doctorul Dean Pitferge. 

CAPITOLUL V. 

Operaţiunea fu reluată. Cu ajutorul acelui anchor-boat, 
lanţurile fură ridicate şi ancorele părăsiră, în sfârşit, fundul 
noroios. Ceasurile din Birkenhead anunțau ora unu. 
Plecarea nu mai putea fi întârziată, dacă se dorea utilizarea 
mareei pentru ieşirea steam-ship-ulm. Căpitanul şi pilotul 
urcară pe pasarelă. Un locotenent se plasă lângă aparatul 
de semnalizare al elicei, altul lângă cel de semnalizare al 
instalaţiilor de pornire. Timonierul se afla între ei, lângă 
mica roată destinată să modifice poziţia cârmei. Din 
prudenţă, în cazul că maşina cu aburi s-ar fi defectat, alţi 
patru timonieri vegheau în spatele sau, gata să facă 
manevrele necesare cu ajutorul unor roţi imense ce se 
ridicau deasupra panoului cu zăbrele. Great-Eastern, 
înfruntând curentul din faţă,.era la adăpost, şi nu mai lipsea 
decât ca apa să înceapă să se retragă pentru a cobori şi el 
pe râu. 

Se dădu ordinul de plecare. Paletele loviră încet apa, 
elicea începu să se bălăcească în spate, iar vasul enorm să 
se deplaseze. 

Cea mai mare parte a oamenilor, urcați pe duneta din faţă, 
priveau peisajul presărat cu coşuri de uzine, fiindcă în 
dreapta era amplasat Liverpoolul, iar în stânga, 
Birkenhead. Mersey, sufocat de nave, unele staționând, 
altele urcând sau coborând, nu oferea steam-ship-ulm decât 
o trecere sinuoasă... Dar, sub mâna pilotului său, sensibil la 
cele mai mici modificări ale cârmei, vasul luneca prin cursul 


îngust al râului, evoluând ca o balenieră sub vâsla unui 
timonier viguros. Pentru o clipă, am crezut că vom lovi un 
vas cu trei catarge care deviase în mijlocul curentului şi al 
cărui stâlp orizontal din faţă atinse coca lui Great-Eastern. 

Şocul fu însă evitat. Şi când, din înălţime, am privit nava 
aceea care nu cântărea mai mult de şapte sau opt sute de 
tone, mi s-a părut asemenea uneia dintre bărcuţele pe care 
copiii le lansează în bazinele din Green-Park sau pe 
Serpentine-River. 

Curând, Great-Eastern se găsi printre calele-debarcader 
din Liverpool. Cele patru tunuri care trebuiau să salute 
oraşul tăcură, din respect pentru morţii pe care tenderul îi 
aducea pe țărm chiar în clipele acelea. Dar strigătele 
formidabile înlocuiră detunăturile care sunt expresia 
politeţii naţionale. În curând se aplauda, se ridicară braţele, 
se fluturară batistele, cu entuziasmul de care sunt în stare 
englezii la plecarea unei nave, chiar dacă nu ar fi fost decât 
o barcă ce ar fi urmat să se plimbe printr-un golf. Şi cum se 
mai răspundea acelor saluturi! Ce ecouri provocaseră pe 
chei! Mii de curioşi acopereau zidurile din Liverpool şi 
Birkenhead. Bărcile, încărcate până la refuz cu spectatori, 
forfoteau pe Mersey. Marinarii de pe Lord Clyde, navă de 
război ce staţiona în faţa bazinelor, erau dispersaţi pe 
vergile de pe catarge şi aclamau uriaşul. Din înălţimea 
dunetelor de pe vasele ancorate pe râu, muzicile ne 
trimiteau armonii minunate, pe care zgomotul uralelor nu 
putea să le acopere. Steagurile urcau şi coborau neîncetat 
în onoarea lui Great-Eastern. Dar, în curând, strigătele 
începură să se stingă în depărtare. Steam-ship-ul nostru se 
alinie lângă Tripoli, un pachebot al liniei Cunard, folosit 
pentru transportul emigranților şi care, în ciuda capacităţii 
sale de două mii de tone, nu părea altceva decât o bărcuţă. 

Treptat, casele de pe cele două maluri începură să se 
rărească. Fumul nu mai întuneca peisajul. Câmpul luă locul 
pereţilor din cărămidă. Apoi, apărură vilele, iar pe malul 
stâng al lui Mersey, de la platforma farului şi de pe 


parapetul bastionului, câteva strigăte ne salutară pentru 
ultima oară. 

Pe la ora trei, Great-Eastern depăşise calea navigabila a 
lui Mersey şi intrase în canalul Saint-Georges. Vântul 
dinspre sud-vest sufla în rafale. Steagurile noastre, întinse 
rigid, nu făceau nici un pliu. Marea se agita deja, dar steam- 
ship-ul nu resimțea acest lucru. 

Către ora patru, căpitanul Anderson opri. lenderul făcea 
eforturi să ne ajungă din urmă. îl aducea pe cel de-al doilea 
doctor de bord. Când nava acostă, i se aruncă o scară de 
frânghie pe care respectivul o urcă, deşi cu mare greutate. 
Mai agil decât el, pilotul nostru cobori în acelaşi mod până 
la barca sa care-l aştepta şi ai cărei vâslaşi erau dotați cu 
câte o centură de salvare plutitoare. După câteva clipe, 
ajunse la micuța şi încântătoarea goeletă care-l aştepta sub 
rafalele de vânt. 

Ne reluarăm drumul imediat. Sub forţa roţilor de lemn şi a 
elicelor, viteza lui Great-Eastern crescu. Deşi vântul bătea 
din faţă, nu se constatau nici ruliul, nici tangajul. Curând 
întunericul acoperi marea, şi coasta din comitatul Galilor, 
marcată de înălţimea de la Holy-Head, se pierdu, în sfârşit, 
în noapte. 

CAPITOLUL VI. 

A doua zi, pe 27 martie, Great-Eastern naviga cu tribordul 
paralel cu coasta accidentată a Irlandei. îmi alesesem o 
cabină bine luminată prin intermediul a două hublouri. Un 
al doilea şir de cabine o separa de salonul din faţă, astfel că 
nici zgomotul conversaţiilor, nici muzica pianului, care nu 
lipseau deloc la bord, nu ajungeau până la mine. Era ca o 
cabană izolată în extremitatea unui oraş de munte. O 
canapea, un pat, o toaletă o mobilau suficient. 

La ora şapte dimineaţa, după ce am traversat primele 
două săli, am ajuns pe punte. Câţiva pasageri se plimbau 
deja încolo şi încoace. Un ruliu aproape imperceptibil 
balansa uşor steamerul. Vântul sufla în rafale, dar marea, 


mărginită de coastă, nu era foarte agitată. Oricum, mă 
bazam pe indiferența manifestată de Great-Eastern. 

Ajuns pe duneta fumoarului, am zărit întinderea lungă a 
țărmului, neuniform profilată, căreia eterna ei verdeață i-a 
adus numele de Coasta-de-Smarald. Câteva case 
singuratice, un drum de vamă, o tramă de abur alb ce 
marca trecerea unui tren printre două coline, un semafor 
izolat care se strâmba la navele din larg, iată ce anima 
ţinutul, ici şi colo. 

Intre coastă şi noi, marea prezenta o nuanţă murdară de 
verde, ca o placă neregulată pătată de sulfat de cupru. 
Vântul era încă rece. Ceaţa, în fâşii, zbura ca un praf. 
Numeroase nave, bricuri sau goelete, se pregăteau să plece 
în larg. Steamerele treceau scuipând fumul negru. Great- 
Eastern, deşi nu avea o viteză prea mare, le depăşea fără 
probleme. 

Făcurăm cunoştinţa curând cu Queen's Town, un mic port 
în dreptul căruia manevra o flotă pescărească. Acolo se 
găseau tot felul de nave, din America sau din Mările 
Sudului, vase cu aburi sau corăbii, transatlantice sau 
cargouri, şi îşi lăsau sacii cu corespondenţa. Un expres, 
care circula cu o viteză foarte mare, le ducea la Dublin în 
câteva ore. Un pachebot, fumegând, un steamer pur-sânge, 
cu maşinile în funcţiune, navă foarte utilă, ca Gladiateur sau 
FUle de l'air, lua scrisorile şi, traversând strâmtoarea cu o 
viteză de optsprezece mile pe oră, le depunea la Liverpool. 
Corespondenţa dusă astfel câştiga o zi faţă de cele mai 
rapide transatlantice. 

Către ora nouă, Great-Eastem îşi modifică drumul cu un 
cart înspre vestnord-vest. Abia ajunsesem pe punte, că se 
înfiinţa şi căpitanul Mac Elwin. îl întovărăşea unul dintre 
prietenii săi, un om ce avea şase picioare înălţime, barba 
blondă, iar mustăţile lungi, pierdute între favoriţi, lăsau 
bărbia descoperita, după cum era moda zilei. Voinicul acela 
reprezenta tipul de ofiţer englez: fruntea înaltă, dar fără a 
se citi severitate pe chipul său, privirea sigura, umerii 


degajaţi, uşurinţă şi libertate în mişcări, într-un cuvânt, 
toate semnele acelei calităţi atât de rare pe care o putem 
numi „curaj fără furie”. Nu mă înşelasem asupra profesiunii 
sale. 

— Prietenul meu Archibald Corsican, îmi zise Fabian, e, ca 
şi mine, căpitan al regimentului 22 din armata Indiei. 

După prezentări, căpitanul Corsican şi cu mine ne-am 
salutat. 

— Abia ne-am văzut ieri, dragul meu Fabian, i-am zis 
căpitanului Mac Elwin, strângându-i mâna. Eram cu atenţia 
atrasă de manevrele de plecare. Ştiu doar că nu datorez 
întâmplării faptul că te-am întâlnit la bordul Eastern-ului. 
Mărturisesc că, daca datorita mie ai luat decizia de a veni 
aici... 

— Pentru asta, prietene, îmi răspunse Fabiân. Căpitanul 
Corsican şi cu mine am sosit la Liverpool şi aveam intenţia 
să trecem la bordul navei China, care aparţine liniei 
Cunard, când am aflat ca Great-Eastem urma să încerce o 
nouă traversare între Anglia şi America. Era o ocazie 
deosebită. Am aflat că vei fi la bord: devenea o plăcere. Nu 
ne-am văzut de trei ani, de la minunata călătorie pe care 
am făcut-o împreună în ţările scandinave. N-am ezitat o 
clipă, şi iată că tenderul ne-a adus ieri lângă tine. 

— Dragul meu Fabiân, i-am răspuns, cred că nici tu, nici 
căpitanul Corsican nu veţi regreta decizia pe care aţi luat-o. 
O traversare a Atlanticului cu acest imens vas nu are cum 
să nu fie foarte interesanta, îndeosebi pentru voi, care nu 
sunteţi marinari de meserie. Ultima scrisoare pe care am 
primit-o de la tine, şi nu datează de mai mult de şase 
săptămâni, purta timbrul din Bombay. Aveam dreptul să te 
cred tot la regimentul tău din India. 

— Am fost până acum trei săptămâni, zise Fabiân. Ducem 
existenţă pe jumătate militară, pe jumătate ţărănească, 
specifică ofiţerilor indieni, în cursul căreia mai mult vânăm 
decât facem expediţii războinice. i-l prezint chiar pe 
căpitanul Archibald ca pe un mare nimicitor de tigri. E 


teroarea junglei. Totuşi, deşi suntem burlaci, am hotărât să 
lăsăm pentru un timp în pace carnivorele din peninsulă şi să 
venim să respirăm câteva molecule de aer european. Am 
obţinut un concediu de un an şi, imediat, prin Canalul Suez, 
Marea Roşie şi Franţa, am sosit foarte repede în bătrâna 
noastră Anglie. 

— Bătrâna noastră Anglie! zise, surâzând, căpitanul 
Corsican. Deja nu mai suntem acolo, Fabiân. într-adevăr, ne 
aflăm pe o navă englezească, dar e închiriată de o companie 
franceza şi ne duce în America. Trei flamuri diferite flutură 
deasupra capetelor noastre şi demonstrează că ne aflăm pe 
un teritoriu franco-anglo-american. 

— Ce contează, reluă Fabiân, iar fruntea sa se încreţi o 
clipă ca după o amintire dureroasă, ce contează din 
moment ce concediul nostru se scurge?! Ne trebuie 
mişcare. Aşa e viaţa. Trebuie să uităm trecutul, să ucidem 
prezentul, înnoind lucrurile din jur! Peste câteva zile vom fi 
la New-York, unde îmi voi îmbrăţişa sora şi nepoţii pe care 
nu i-am mai văzut de atâţia ani. Apoi vom vizita Marile 
Lacuri. Vom cobori pe Mississippi până la New-Orleans. 
Vom face o trecere pe Amazon. Din America vom merge în 
Africa, unde leii şi elefanții şi-au dat întâlnire pentru a 
sărbători venirea căpitanului Corsican, iar apoi ne vom 
întoarce să impunem cipailor voinţa metropolei! 

Fabian vorbea cu o volubilitate nervoasă, suspinând adânc 
din când în când. Exista, evident, o nenorocire în viaţa lui 
pe care încă mi-o ascundea şi despre care nu amintise nimic 
nici în scrisorile lui. Archibald Corsican mi s-a părut a fi la 
curent cu situaţia. li purta o prietenie adâncă lui Fabian, 
care era mai tânăr decât el cu câţiva ani. Părea a fi fratele 
mai marc al lui Mac Elwin acel înalt căpitan englez, al cărui 
devotament, dacă s-ar fi ivit ocazia, ar fi fost dus până la 
sacrificiu. 

În acea clipa, conversaţia noastră se întrerupse. Se auzi 
trompeta. Stewardul anunţa, cu un sfert de oră mai 
devreme, începerea mesei. De patru ori pe zi, spre marca 


satisfacţie a pasagerilor, instrumentul răguşit răsuna astfel: 
la ora opl şi jumătate pentru micul dejun, la douăsprezece 
şi jumătate pentru prânz, la patru după-amiaza pentru cină, 
la şapte şi jumătate seara pentru ceai. în câteva clipe, 
lungile bulevarde deveniră pustii, şi, curând, comesenii se 
aşezau pe locurile lor în vastele saloane, acolo unde am 
reuşit să mă plasez în apropierea lui Fabian şi a căpitanului 
Corsican. 

Patru rânduri de mese mobilau acele mari încăperi. 
Deasupra, sticlele şi paharele, dispuse în suporţi anti-ruliu, 
păstrau o imobilitate şi o perpendicularitate perfecte. 
Stecnm-ship-ul nu resimțea ondulaţiile valurilor. Comesenii, 
bărbaţi, femei şi copii, puteau mânca fără teama. Platourile 
cu bucate, pregătite cu măiestrie, circulau dintr-o parte în 
alta. Numeroşi stewarzi se grăbeau să servească. La 
cererea fiecăruia, menţionata pe o mică hârtie, cei care 
aduceau mâncarea veneau cu vinuri, lichioruri sau alte 
băuturi, care făceau obiectul unei plăţi separate. Dintre 
toţi, californicnii se distingeau prin aptitudinea lor de a bea 
multă şampanie. Se afla acolo, lângă soţul ei, fost vameş, o 
spălătoreasă îmbogăţită din San Francisco, care bea 
coniacuri fine de trei dolari sticla. Două sau trei 
domnişoare, slabe şi palide, devorau fripturile de vacă în 
sânge. Doamne înalte, cu dinţi din argint, goleau în pahare 
conţinutul unui Oeufa la coque. Alţii degustau cu evidentă 
satisfacţie tartele şi alte bunătăţuri ale desertului. Fiecare 
acţiona foarte convingător. Te-ai fi crezut într-un restaurant 
de pe bulevard, în mijlocul Parisului, nu pe valurile 
oceanului. 

Masa odată terminată, punţile se populară din nou. 
Oamenii se salutau şi se comportau de parcă s-ar fi plimbat 
prin Hyde-Park. Copiii ţipau, fugeau, îşi lansau baloanele, se 
jucau cu cercurile, aşa cum ar fi făcut daca s-ar fi aflat pe 
nisipul de la Tuileries. Cei mai mulţi dintre pasageri fumau 
şi se plimbau. Femeile, aşezate pe scaune pliante, lucrau, 
discutau sau citeau. Guvernantele şi îngrijitoarele 


supravegheau bebeluşii. Câţiva americani burduhănoşi se 
balansau pe scaunele lor. Ofițerii de bord se duceau şi se 
întorceau, unii făcând de cart pe pasarela şi supraveghind 
compâsele, alţii răspunzând întrebărilor, deseori ridicole, 
puse de călători. Se auzeau, în ciuda vâjâitului vântului, 
sunetele unei orgi plasate într-o mare încăpere din partea 
posterioară a vasului şi acordurile a două sau trei piane 
Pleyel care-şi făceau o deplorabilă concurenţa în saloanele 
inferioare. 

Către ora trei, râsete puternice se iscară din senin. 
Pasagerii invadară duneta. Grcnl-Eiistcm ajunsese la două 
lungimi de cablu de un pachebot, pe urmele căruia pornise. 
Era Propontis, care făcea cursa spre New-York şi care 
saluta uriaşul marilor ce trecea pe lângă el. Uriaşul îi 
înapoie, la rândul său, salutul. 

Pe la patru şi jumătate, pământul încă se mai vedea cam la 
trei mile distanţa de noi la tribord. Se distingea totuşi 
destul de greu, datorita cetii care anunţa o furtună. Curând 
se observă o lumină. Era farul de la Fastenet, plasat pe o 
stâncă izolata. Noaptea se apropia cu repeziciune, iar în 
cursul acesteia noi trebuia să depăşim Capul Clear, cel mai 
avansat punct al coastei irlandeze. 

CAPITOLUL VII. 

Am spus ca lungimea lui Greul-Eastern depăşea doi 
hectometri. Pentru cei doritori de comparații, aş putea 
spune că era cu o treime mai lung decât Podul Artelor. N-ar 
fi avut, aşadar, cum să evolueze pe Sena. Avea două sute 
şapte metri şi jumătate între perpendicularele ridicate, de o 
parte şi de alta, pe conturul dat de linia de plutire. Puntea 
superioară măsura doua sute zece metri, dintr-un capăt în 
altul, ceea ce însemna că lungimea vasului era dublă faţă de 
a oricărui pachebot transatlantic. Lăţimea lui era de 
douăzeci şi cinci de metri, iar dacă socoteai şi tamburele 
laterale, devenea de treizeci şi şase de metri, şaizeci şi cinci 
de centimetri. 


Coca lui Greiit-Eastern rezista la cele mai puternice 
lovituri date de mare. Era dublă şi se compunea dintr-o 
încrengătură de celule, dispuse între bord şi stingher şi 
care aveau optzeci şi şase de centimetri înălţime. Mai erau 
treisprezece compartimente, separate prin pereţi etanşi, 
asigurându-le astfel securitatea din punct de vedere al 
inundaţiilor sau al incendiilor. Zece mii de tone de fier 
fuseseră folosite la construcţia acelei structuri şi trei 
milioane de nituri asigurau perfecta asamblare a plăcilor 
care formau bordul navei. 

Great-Eastern deplasa douăzeci şi opt de mii cinci sute de 
tone. Putea transporta zece mii de pasageri. Din cele trei 
sute şaptezeci şi trei de arondismente ale Franţei, două 
sute şaptezeci şi patru aveau fiecare mai puţină populaţie 
decât acea subprefectură plutitoare, când îşi ducea 
numărul maxim de călători. 

Liniile lui Great-Eastern erau foarte alungite. Etrava sa 
dreaptă era găurită de nări prin care ieşeau lanţurile 
pentru ancoră. Partea sa din faţă, foarte proeminenta, nu 
prezenta nici şanţuri, nici ridicături, fiind foarte reuşită. 

Pe punte se ridicau şase catarge şi cinci coşuri de fum. Din 
primele trei catarge, două erau pentru velele foc, iar 
ultimul, catargul cel mare. Celelalte trei din spate sunt 
numite after-main-mast, mizenne-mastşi after-gigger. Vele 
de anumite forme şi dimensiuni sunt prinse de aceste 
catarge şi de vergile orizontale. In total, suprafaţa de 
velatură a vasului era de cinci mii patru sute de metri 
pătraţi, din cea mai bună pânză realizată de fabrica regală 
din Edinburg. Pe velele imense ale celui de-al doilea şi ale 
celui de-al treilea catarg ar fi putut să facă, cu uşurinţă, 
manevre o companie de soldaţi. Cei şase stâlpi uriaşi erau 
susținuți de hobane şi gal-hobane metalice. Al doilea, al 
treilea şi al patrulea catarg erau făcute din ţevi fixate cu 
buloane, adevărate capodopere ale cazangeriei. Cel mai 
înalt stâlp de susţinere al velaturii avea o înălţime de două 


sute şapte picioare, aceasta fiind, prin urmare, superioară 
celei a turnurilor catedralei Notre-Dame. 

Cât despre coşuri, două dintre ele erau necesare pentru 
maşina care punea în mişcare enormele roţi de lemn, iar 
trei, pentru eliminarea aburului de la maşina elicei. Erau 
nişte cilindri enormi, înalţi de treizeci de metri şi cincizeci 
de centimetri. 

În interiorul lui Great-Eastern, vasta cocă fusese 
amenajata judicios. In partea din faţă fuseseră instalate 
spălătoria şi oficiul echipajului. Urma salonul damelor. După 
aceea, un alt mare salon, decorat cu lustre, lampadare, 
geamuri pictate. Acele încăperi minunate primeau lumina 
zilei prin vitraliile laterale, aşezate între elegantele coloane 
aurite şi comunicau cu puntea superioara prin scările largi 
cu trepte metalice. Mai erau dispuse patru rânduri de 
cabine pe care le separa un coridor, unele comunicau 
printr-un palier, altele erau plasate la etajul inferior, cu 
acces printr-o scară specială. Mai în spate, trei vaste dining- 
rooms prezentau aceeaşi dispunere faţă de cabinele din jur. 

Maşinile lui Great-Eastern puteau fi considerate adevărate 
capodopere. Nimic nu era mai uimitor decât să constaţi că 
imensele agregate funcționau cu precizia unui ceasornic. 
Puterea nominala a maşinii de abur era de o mie de cai. Se 
compunea din patru cilindri oscilanţi, cu un diametru de doi 
metri şi douăzeci şi şase de centimetri, cuplaţi perechi şi 
dezvoltând o cursă de patru metri douăzeci şi şapte de 
centimetri, măsurată la mijlocul pistoanelor articulate 
direct cu bielele. Presiunea medie era în jur de un kilogram 
şi şaptezeci şi şase de grame pe centimetru pătrat. 
Suprafaţa radiantă caloric a patru cazane era de şapte sute 
optzeci de metri pătraţi. Acel cngine-paddle funcţiona cu un 
calm maiestuos. Excentricul său, pus în mişcare de arborele 
motor, părea că se ridică precum un balon în aer. Avea o 
turație de douăsprezece rotații pe minut şi contrasta 
evident cu maşina elicei, care era mai rapidă, mai nervoasă, 


aceasta datorita forţei sale exercitate de cei o mie trei sute 
de cai putere. 

De asemenea, engine-screw-număra patru cilindri ficşi, 
dispuşi orizontal. Lucrau împreună doi câte doi, şi 
pistoanele lor, a căror cursă era de un metru şi optzeci de 
centimetri, acționau direct pe arborele elicei. Sub 
presiunea produsa de cele şase cazane, a căror suprafaţă 
radiantă era de o mic o sută şaptezeci şi cinci de metri 
pătraţi, elicea, cântărind şaizeci de tone, putea să realizeze 
până la patruzeci şi opt de rotații pe minut. 

Independent de aceste mecanisme, Great-Eastern mai 
avea încă şase maşini auxiliare pentru alimentare şi punere 
în funcţiune, precum şi cabestane. După cum se putea 
vedea, aburii jucau un rol important în manevrele vasului. 

Aşa arăta steam-ship-ul fără pereche şi uşor de recunoscut 
dintre celelalte. Ceea ce nu-l împiedică pe un căpitan 
francez să facă această menţiune naivă în jurnalul său de 
bord: „Am întâlnit azi o navă cu şase catarge şi cinci coşuri. 
Ar putea fi Great-Eastern ,. 

CAPITOLUL, VIII. 

Noaptea de miercuri spre joi fu destul de rea. Cabina mea 
se agita foarte tare, şi a trebuit să umblu în patru labe pe 
duşumea. Sacii şi valizele se apropiau şi se îndepărtau. Un 
tumult neobişnuit răzbea din salonul vecin, în mijlocul 
căruia două sau trei sute de colete, aranjate provizoriu, se 
înclinau într-o parte şi-n alta, izbind cu zgomot mesele şi 
băncile. Uşile se închideau şi se deschideau, scândurile se 
crăpau, pereţii gemeau, mai ales cei din lemn de fag, 
sticlele şi paharele se ciocneau în suspensiile lor mobile. 
Vesela se izbea de duşumea. Auzeam zgomotele neregulate 
ale elicei şi bătaia roţilor care, scufundându-se alternativ, 
loveau aerul cu paletele. După aceste semne, am înţeles ca 
vântul se intensificase şi că steam-ship-ul nu mai rămânea 
indiferent la valurile care îl luau pe sus în mijlocul mării. 

Pe la şase dimineaţa, după o noapte nedormită, m-am 
ridicat din pat. M-am agăţat cu o mâna de un perete, iar cu 


cealaltă m-am îmbrăcat chinuit. Dar, fără un punct de 
sprijin, nici nu m-aş fi putut ţine pe picioare şi a trebuit să 
mă lupt serios cu paltonul până ce am reuşit să-l pun pe 
umeri. Am ieşit apoi din cabină, am traversat salonul cu 
ajutorul mâinilor şi picioarelor, prin mijlocul movilei de 
bagaje. Urcam scările în genunchi, ca un ţăran roman care 
urca treptele dc la „Şcolă sania” a lui Pilat din Pont. în 
sfârşit, când am ajuns pe punte, m-am agăţat viguros de un 
tachet. 

Pământul nu se mai zărea. Capul Clear fusese depăşit în 
cursul nopţii. În jurul nostru nu era decât o imensă 
circumferință marcată de linia apei pe fondul cerului. 
Marea, de culoarea ardezici, era foarte zbuciumată. Grcat- 
Eastcm, lovit dintr-o parte de furtună şi neconlând pe nici o 
pânză, se deplasa deplorabil. 

Catargele sale, ca nişte lungi compasuri, descriau în aer 
imense arce de cerc. Recunosc, tangajul era nesemnificativ, 
dar raliul era foarte greu de suportat. Era imposibil să te iii 
pe picioare. Ofiţerul dc cart, bine înfipt pe pasarela, părea 
ca se balansează într-un leagăn pentru copii. 

Din tachet în tachet, am reuşit sa ajung până la tamburul 
de la tribord. Puntea, umezită de ceața, era foarte 
alunecoasa. mă pregăteam, aşadar, să mă proptesc de unul 
dintre pontilelc pasarelei, când un corp mi se rostogoli la 
picioare. 

Era doctorul Dean Pitfergc. Originalul personaj se ridică 
îndată în genunchi şi, privindu-mă, îmi zise: 

— Asta c! Amplitudinea arcului descris de pereţii lui Great- 
Eastern este de patruzeci de grade, mai bine zis, douăzeci 
dedesubt şi douăzeci deasupra nivelului marii. 

— Adevărat! i-am răspuns, râzând nu de observaţie, ci de 
condiţiile în care fusese făcută. 

— Adevărat, reluă doctorul. în timpul oscilaţiei, viteza 
pereţilor este de un metru şapte sute patruzeci şi patru de 
milimetri pe secundă. Un transatlantic, care ar fi pe 


jumătate în lungime cât Great-Eastern, ar face oscilaţia în 
acelaşi timp. 

— Atunci, i-am zis, daca vasul nostru revine aşa de repede 
la poziţia inițiala, înseamnă că e foarte stabil. 

— Ceea ce bine pentru el, dar nu şi pentru pasageri! 
replică, vesel, Dean Pitferge. După cum vedeţi, oamenii 
revin la orizontală mai repede decât şi-o doresc! 

Doctorul, încântat de replica sa, se ridică, şi, susţinându- 
ne reciproc, am reuşit sa ajungem pe una dintre băncile de 
pe dunetă. Dean Pitferge scăpase doar cu câteva zgârieturi, 
şi l-am felicitat, fiindcă ar fi putut să-şi spargă capul. 

— Staţi, ca încă nu s-a terminat, îmi răspunse el, şi, peste 
puţin timp, o s-o păţim! 

— Noi? 

— Adică nava, şi, în consecinţă, şi noi, pasagerii. 

— Daca vorbiţi serios, l-am întrebat, de ce v-aţi îmbarcat 
pe Great-Eastern'! 

— Pentru a fi martor la ceea se va petrece, fiindcă nu mi-ar 
displace să naufragiem. 

— E prima oară când navigaţi cu Great-Easternl 

— Nu. Am făcut deja mai multe traversări cu el. Din 
curiozitate... 

— Atunci nu trebuie să vă plângeţi. 

— Nici nu mă plâng. Constat faptele şi aştept foarte liniştit 
momentul catastrofei. 

Doctorul îşi bătea joc de mine? Nu mai ştiam ce să cred... 
Ochii săi mici mi se păreau tare ironici. Am simţit nevoia să 
aflu mai multe. 

— Doctore, i-am zis, nu ştiu pe ce fapte se bazează 
pronosticurile dumneavoastră pesimiste. Permiteţi-mi să vă 
amintesc, totuşi, că Great-Eastern a străbătut deja de 
douăzeci de ori Atlanticul şi că s-a comportat suficient de 
bine. 

— Ce contează! îmi spuse Dean Pitferge. Nu va scăpa de 
ceea ce îi este destinat. Se ştie acest lucru. Amintiţi-vă ce 
greutăţi au întâmpinat inginerii ca să-l lanseze! Nu voia să 


meargă la apă mai mult decât spitalul din Greenwich. Cred 
că însuşi Brunnel, cel care l-a construit, a murit „în urma 
operaţiei”, cum zicem noi, medicii. 

— Ah, doctore, dacă n-aţi fi materialist? 

— De ce? 

— Pentru că am remarcat faptul ca toţi oamenii care nu 
cred în Dumnezeu cred în orice altceva, chiar şi în deochi. 

— Glumiţi, domnule, replică doctorul, dar lăsaţi-mă să-mi 
prezint argumentele în continuare. Great-Eastern a ruinat 
deja mai multe companii. Construit pentru transportul 
emigranților şi pentru traficul de mărfuri cu Australia, n-a 
ajuns niciodată acolo. Realizat pentru a avea o viteză 
superioară transatlanticelor, le-a rămas totuşi inferior. 

— In concluzie... 

— Aşteptaţi, îmi zise el. Unul dintre căpitanii de pe Great- 
Eastern s-a înecat, şi era unul dintre cei mai îndemânatici, 
fiindcă reuşea să se ţină pe picioare pe un ruliu ca ăsta. 

— Ei bine, nu ne mai rămâne decât sa regretăm moartea 
unui om atât de îndemânatic, şi cu asta basta! 

— Apoi, reluă Dean Pitferge, fără a vă face griji de 
gândurile care mă frământă, se povestesc mai multe despre 
acest steam-ship. Se zice că un pasager s-a rătăcit în 
adâncurile sale şi n-a mai fost găsit niciodată. 

— Ah, am făcut ironic, asta e o dovada certa! 

— Se zice, de asemenea, reluă doctorul, ca, în timp ce se 
construiau cazanele, unul dintre mecanici a fost sudat, din 
neatenţie, în camera de ardere. 

— Bravo! am strigat eu. Un mecanic sudat. E ben trovatol 
Credeţi cu adevărat aşa ceva, doctore? 

— Cred, răspunse Dean Pitferge, cred că, într-adevăr, 
călătoria noastră a început prost şi aşa se va termina. 

— Dar Great-Eastern este o nava solidă, i-am replicat, şi 
are o rigiditate în construcţie care îi permite să reziste ca 
un bloc compact şi să sfideze marea furioasă. 

— E solid, fără îndoială, reluă doctorul. E un uriaş, fie, dar 
forţa lui nu este proporţională cu talia sa. Maşinile sunt 


prea slabe pentru el. Aţi auzit ce se spune despre cel de-al 
nouăsprezecelea drum pe care l-a făcut între Liverpool şi 
New-York? 

— Nu, doctore. 

— Ei, bine, eram la bord. Părăsisem Liverpoolul pe 10 
decembrie, într-o zi de marţi. Călătorii erau numeroşi şi 
încrezători. Lucrurile decurgeau bine, mai ales că 
fuseserăm apăraţi de valurile din larg de coastele irlandeze. 
Nu era ruliu, nu erau bolnavi. în ziua următoare, marea nu 
se agita deloc. Pasagerii erau încântați. Pe 12, spre 
dimineaţa, vântul s-a întețit. Furtuna ne-a luat din lateral, şi 
vasul a început sa se clatine. Pasagerii, bărbaţi şi femei, s- 
au făcut nevăzuţi în cabinele lor. Către ora patru, vântul 
sufla în rafale. Mobilele începură să danseze. Una dintre 
oglinzile din salon a fost spartă printr-o lovitură de cap pe 
care a dat-o chiar cel care vă vorbeşte. Toată vesela s-a 
spart. Ce zgomot înspăimântător! Opt ambarcaţiuni au fost 
smulse de pe suporţii lor portmantou. în clipa aceea, 
situaţia a devenit gravă. Maşina care pune în mişcare roţile 
a trebuit sa fie oprita. O bucată enormă de plumb, 
deplasată de ruliu, îi punea în pericol existenţa. în timpul 
acesta, elicea continua să ne împingă înainte. Curând, roţile 
începură să se învârtă cu viteză redusă, dar una dintre ele, 
datorită opririi, se fisurase. Spiţele şi paletele ei izbeau 
coca navei. A trebuit să oprim din nou maşina şi să ne 
mulţumim cu elicea, ca să păstram direcţia. Noaptea a fost 
oribila. Furtuna se înteţea. Great-Eastern căzuse pe o parte 
şi nu se mai ridica din pricina valurilor. în zori, nu mai 
rămăsese nimic din roţi. Am întins câteva pânze pentru a 
putea naviga şi a scoate vasul din imobilitate. Multe pânze 
au fost luate de vânt, altele erau încordate la maximum. 
Confuzia domnea peste tot. Lanţurile şi cablurile, smulse de 
la locul lor, se rostogoleau într-o parte şi în alta. Un ţarc de 
animale a cedat, şi o vaca a picat în salonul damelor prin 
tambuchi. Altă nenorocire! Manşa cârmei s-a sfărâmat. Nu 
mai. puteam conduce nava. Şocuri îngrozitoare s-au făcut 


auzite. Era un rezervor de ulei, cântărind peste trei mii de 
kilograme, ale cărui odgoane se rupseseră. Ziua de 
sâmbătă am petrecut-o într-o spaimă generală. Abia 
duminică vântul a început să se domolească. Un inginer 
american, pasager la bord, a reuşit să repare cârma cu 
nişte lanţuri. Puteam să controlăm, cât de cât, nava. Great- 
Eastern se redresa puţin şi, la opt zile după ce am părăsit 
Liverpoolul, am ajuns la Queen's Town. Or, se ştie, domnule, 
unde trebuia să fim după opt zile! 

CAPITOLUL IX. 

Trebuie sa vă mărturisesc faptul că doctorul Dean Pitferge 
nu mă liniştea deloc. Pasagerii nu l-ar fi putut asculta, fără 
să se înfioare. Glumea, sau vorbea serios? Era adevărat că 
el călătorise cu Great-Eastern de atâtea ori numai pentru a 
asista la o catastrofă? Totul era posibil din partea unui 
excentric, mai ales englez. 

În timp ce steam-ship-ul îşi continua drumul, deplasându- 
se ca o barcă, echipajul reuşea să păstreze linia 
loxodromica a navei. Se ştie că, pe o suprafaţă plană, 
drumul cel mai scurt dintre două puncte este segmentul de 
dreaptă. Pe o sferă, este linia curbă făcută de circumferința 
cercurilor mari. Pentru a scurta traversarea, navele 
încearcă să păstreze această linie. 

Pentru corăbii e mai greu, mai ales când bate vântul din 
faţă. Doar steamerele pot menţine o direcţie riguroasă, 
navigând pe circumferinţele indicate. Ceea ce făcea şi 
Great-Eastern, deviind uşor către nord-vest. 

Ruliul se făcea încă simţit. Oribilul rău de mare, în acelaşi 
timp contagios şi epidemic, făcea progrese rapide. Câţiva 
pasageri palizi, cu nasurile umflate, cu obrajii ciupiţi, 
rămăseseră totuşi pe punte pentru a respira aer curat. 
Pentru cei din jur, ei îşi manifestau furia împotriva 
nefericitului steam-ship care se comporta ca o barcă dusă 
de valuri, împotriva Societăţii Celor Speriaţi, ai cărei agenţi 
publicitari spuseseră că „răul de mare e o maladie 
necunoscută pe vas”. 


Către ora nouă dimineaţa, se semnala un obiect la trei sau 
patru mile depărtare, la babord. Era o epavă, o carcasă de 
balena sau un rest de navă? Nu se distingea încă nimic clar. 
Un grup de pasageri lipsiţi de probleme de sănătate, reuniți 
în partea din faţă a vasului, observau cu atenţie acel rest 
care plutea la trei sute de mile distanţă de cea mai 
apropiata coastă. 

În acest timp, Great-Eastern se îndrepta spre obiectul 
semnalat. Binoclurile se schimbau dintr-o mână în alta. Se 
făceau numeroase presupuneri, mai ales între americani şi 
englezi, pentru care contează foarte mult orice posibilitate 
de a câştiga ceva. De aceea se paria intens. Printre cei mai 
înrăiţi pariori am remarcat un om înalt, a cărui fizionomie 
m-a frapat prin semnele neechivoce ale unei duplicităţi 
profunde. Individul avea trăsăturile feţei impregnate de un 
sentiment de ură generala, fapt ce nu ar fi putut scăpa nici 
unui psiholog. 

Fruntea sa îi era ridată de o cută verticală, privirea îi era, 
în acelaşi timp, îndrăzneață şi neatentă, indiferentă, 
sprâncenele erau foarte apropiate, avea, într-un cuvânt, un 
aer viclean pe care cu greu reuşea să şi-l ascundă. Cine 
era? Nu ştiam, numai că îmi displăcea. Vorbea tare, pe un 
ton care aducea a insultă. Câţiva prieteni de-ai săi, de 
aceeaşi teapă, râdeau de glumele lui deocheate. Personajul 
respectiv pretindea că recunoaşte în acea epavă o carcasă 
de balenă şi îşi întărea afirmaţia prin pariuri consistente la 
care găsea imediat opozanți. 

Rămăşagurile, care deveniseră de câteva sute de dolari, le 
pierdu în totalitate. De fapt, epava se arăta a fi un rest 
dintr-o navă. Steam-ship-ul se apropie rapid de ea. Se putea 
vedea deja cuprul gri-verzui de pe carena sa. 

Fusese un vas cu trei catarge. Cântărise în jur de cinci sau 
şase sute de tone. Câteva lanţuri sfărâmate îngreunau încă 
nava. 

Fusese corabia abandonată de echipajul ei? Era 
întrebarea ce începuse să-i frământe pe toţi, sau, folosind 


expresia englezească, the great atraction a momentului. Nu 
se zărea nimeni pe acolo, deşi un fir de fum se ridica spre 
cer. Să se fi refugiat naufragiaţii în interiorul navei? Mai 
târziu am înţeles că nu era decât jarul rămas în urma unui 
foc, pe care îl stârnea vântul. 

De la distanţa de o jumătate de milă, toate detaliile 
carcasei deveniră vizibile. Era nouă şi părea foarte bună. 
încărcătura sa, care se deplasase datorită furtunii, o forţa 
să rămână aplecată spre tribord. Evident că nava, datorită 
furtunii, îşi pierduse toate catargele. 

Great-Eastern ajunse în dreptul epavei. îşi semnală 
prezenţa prin numeroase şuierături. Epava însă nu-i 
răspunse în nici un fel. în tot spaţiul acela circumscris de 
linia orizontului nu se vedea nimic în afară de apa mării. 
Nici măcar vreo barcă de salvare a navei naufragiate. 

Fără îndoială că echipajul avusese timp să se îndepărteze. 
Dar cum ar fi reuşit naufragiaţii să dea de pământul ce se 
afla la cel puţin trei sute de mile? 

Puteau bărcile uşoare să reziste acelor valuri care îl 
zguduiau atât de îngrozitor pe Great-Easternl Când se 
întâmplase catastrofa? Datorită vânturilor care suflau în 
perioada aceea, nu trebuia oare să căutăm spre vest locul 
unde se petrecuse naufragiul? Oare coca acelei corăbii se 
afla de mult în derivă sub influenţa dublă a curenților şi a 
brizei? Toate întrebările rămâneau fără răspuns. 

Când steam-ship-ul ajunse în spatele navei naufragiate, am 
citit foarte clar pe plăcuţă numele Lerida. Portul din care 
plecase nu era menţionat. După forma pe care o avea, după 
modul de construcţie imprimat liniilor sale, în mod 
particular, de avântul etravei, mateloţii de la bord afirmau 
că fusese făcută pe şantierele americane. 

Un vas de comerţ sau vreo navă de război n-ar fi ezitat nici 
o clipă să pună stăpânire pe epavă, care în mod cert 
ascundea o încărcătură de preţ. Se ştie că, în cazul salvării 
unei ambarcaţiuni, ordonanţele militare atribuiau 
salvatorilor o treime din valoarea respectiva. Dar Great- 


Eastern, aflat în cursa, nu-şi permitea sa remorcheze epava 
pentru mii şi mii de mile. Ca să se întoarcă pe drumul făcut 
şi să o ducă până în cel mai apropiat port era iar imposibil. 
A fost obligat, aşadar, să o abandoneze, spre marele regret 
al mateloţilor, şi, puţin mai târziu, resturile acelea nu mai 
constituiau decât un punct în spaţiul vast, punct care 
dispăru apoi cu totul. 

Grupul de pasageri se împrăştie. Unii se duseră în saloane, 
alţii în cabine, iar trompeta care anunţa masa nu reuşi nici 
măcar să-i trezească pe cei adormiţi, răpuşi de râul de 
marc. 

Către prânz, căpitanul Anderson instala două pânze 
goelele şi una artimon, pentru a controla mai exact drumul 
vasului. Mai bine echilibrată, nava oscila puţin. 

Marinarii încercară să desfăşoare şi brigantina, pentru a o 
întinde conform unui nou sistem. Dar probabil că sistemul 
era „prea nou”, şi brigantina nu putu fi folosită aproape tot 
drumul. 

CAPITOLUL X. 

În ciuda mişcărilor dezordonate ale navei, viaţa la bord se 
desfăşura organizat. Cu anglo-saxonii nu este foarte greu 
de realizat aşa ceva. Pachebotul reprezintă pentru un astfel 
de om chiar cartierul său, strada, casa cu care se 
deplasează, propriul lui cămin. Dimpotrivă, atunci când 
francezul călătoreşte, acest lucru se simte în tot 
comportamentul său. 

Când era vreme bună, lumea se plimba pe bulevarde. Toţi 
cei care reuşeau să se ţină drepţi, în ciuda înclinărilor 
produse de ruliu, păreau nişte oameni beţi. Când femeile nu 
urcau pe punte, ele rămâneau fie în salonul lor special, fie 
în sala cea mare. Se auzeau atunci zgomotoasele „armonii” 
care ieşeau din piane. Trebuie spus că acele instrumente, 
gălăgioase ca marea, n-ar fi putut să permită unui talent ca 
Liszt să se manifeste la toată valoarea lui. Sunetele joase 
lipseau, când nava se apleca spre babord, şi înaltele, când o 
făcea către tribord. De aceea existau pauze în melodie, fapt 


care nu preocupa prea mult urechile saxone. între toate 
acele virtuoze, am remarcat o damă înalta şi osoasa care 
părea o muziciana foarte bună. De altfel, pentru a-şi uşura 
lectura partiturii, ea însemnase toate notele cu câte un 
număr şi toate clapele pianului cu numărul corespunzător. 
Dacă nota avea poziţia douăzeci şi şapte, atingea şi ca clapa 
douăzeci şi şapte. Daca era nota cincizeci şi trei, atingea 
clapa cincizeci şi trei. Astfel, fără a-şi face probleme pentru 
zgomotul din jur, nici de celelalte piane care răsunau în 
saloanele vecine, nici de copiii rai care îi stricau acordurile 
lovind cu pumnii octavele neocupate, ea îşi desfăşura 
întregul talent. 

În timpul concertului, spectatorii luară la întâmplare cele 
câteva cărţi care se aflau pe mese. Unul dintre ei gaşca un 
pasaj interesant şi îl citea cu voce tare, iar ascultătorii lui îi 
mulţumeau la sfârşit. Câteva ziare zăceau pe canapele, din 
cele americane sau englezeşti, care par mereu învechite, 
chiar dacă nu le-a deschis încă nimeni. 

Mi-am petrecut întreaga după-amiază în salonul cel mare, 
discutând. Conversaţia era destul de interesanta, caci 
prietenul meu Dean Pitferge se aşezase lângă mine. 

— V-aţi refăcut după căzătura, l-am întrebat eu. 

— In totalilate, mi-a răspuns el. Dar treaba asta nu merge. 

— Care treabă'? 

— Vaporul nostru. Cazanclc de la elice funcţionează prost. 
Nu putem obţine suficienta presiune. 

— Doriţi, aşadar, foarte mult. sa ajungem la New-York? 

— Deloc. Vorbesc doar din punct de vedere mecanic. Mă 
simt bine aici şi voi regreta sincer când voi paraşi colecţia 
aceasta de specimene pe care întâmplarea a adus-o la bord 
spre... satisfacția mea. 

— Specimene! am strigat, eu, privindu-i pc pasagerii care 
se înghesuiau în salon. Dar seamănă toţi între ci! 

— Se vede că nu vă pricepeţi, îmi spuse doctorul. Specia e 
aceeaşi, sunt de acord, dar în cadrul ei exista atâta 
varietate... Vedeţi grupul acela de oameni nesimţiţi, cu 


picioarele întinse pe divane, cu pălăriile îndesate pe 
capete'? Sunt yankei, yankei puri din statele Mâine, 
Vermont, Connecticut, produsele Noii Anglii, oameni 
inteligenţi şi de acţiune, un pic prea influenţaţi de 
reverenzi, dar care fac greşeala de a nu pune mâna la gură 
când strănută. Sunt saxoni adevăraţi, domnule, şi daca 
închizi doi yankei în aceeaşi cameră, îndemânatici cum 
sunt, după o oră fiecare trebuie să fi câştigat zece dolari de 
la celălalt. 

— Nu vă mai întreb cum, i-am răspuns, râzând. Dar văd 
printre ei pe unul mic, cu nasul în vânt, un adevărat titirez. 
Este îmbrăcat într-o redingotă şi poartă un pantalon negru, 
puţin cam scurt. Cine o fi? 

— Un ministru protestant, un om foarte important din 
Massachusetts. Se va întâlni cu soţia sa, o fosta învăţătoare, 
compromisa în urma unui proces celebru. 

— Dar tipul acela înalt şi sinistru, care pare absorbit de 
calcule? 

— Omul acela chiar calculează, îmi răspunse doctorul. Şi o 
face aproape tot timpul. 

— Rezolvă probleme? 

— Nu, îşi socoteşte averea. în fiecare clipă ştie la centimă 
ceea ce are. E bogat. Un întreg cartier din New-York e 
construit pe terenurile sale. Acum un sfert de oră avea un 
milion şase sute douăzeci şi cinci de mii trei sute şaizeci şi 
şapte de dolari şi cincizeci de cenți. Acum mai are un milion 
şase sute douăzeci şi cinci de mii trei sute şaizeci şi şapte 
de dolari şi douăzeci şi cinci de cenți. 

— De ce apare diferenţa aceasta în a-i aprecia averea'? 

— Pentru că a fumat o ţigară de câţiva cenți. 

Doctorul Dean Pitferge avea replici atât de neaşteptate, 
încât mă lua pe nepregătite. Mă distra. l-am arătat un alt 
grup aflat într-o zonă a salonului. 

— Aceia, mi-a mărturisit, sunt oameni din Far-West. Cel 
mai înalt, care seamănă cu un preot-şef, este un om 
important, guvernatorul Băncii din Chicago. Are mereu sub 


braţ un album cu imagini din iubitul său oraş. Este mândru 
din acest motiv şi are dreptate: un oraş fondat în 1836, în 
plin deşert, şi care numără azi patru sute de mii de suflete, 
incluzându-l şi pe el! Alături puteţi vedea un cuplu 
californian. Tânăra doamnă este delicată şi încântătoare. 
Soţul, un tip foarte civilizat, este un fost căruţaş, care într-o 
bună zi a descoperit o mulţime de pepite... 

— Deci un om important, am adăugat eu. 

— Fără îndoială, căci activul său se cifrează la milioane. 

— Dar individul acela înalt, care-şi mişcă în sus şi în jos 
capul ca limba unui orologiu? 

— Acest personaj, răspunse doctorul, este celebrul 
Cokburn, de la Rochester, un statistician universal, care a 
cântărit, a măsurat, a dozat şi a numărat totul. întrebaţi-l 
ceva pe acest maniac inofensiv. O să vă spună câtă pâine a 
mâncat în viaţa sa de om de cincizeci de ani, numărul de 
metri cubi pe care i-a respirat. Vă va calcula câte volume in- 
quartose pot scrie din vorbele unui avocat şi câte mile face 
zilnic un factor poştal doar pentru a duce scrisorile de 
dragoste. Vă va da numărul văduvelor care stau câte o oră 
pe Podul Londrei şi înălţimea unei piramide construită din 
sandvişurile consumate de cetăţenii Statelor Unite într-un 
an. 

Doctorul, aprins, ar fi continuat mult timp pe acelaşi ton, 
dar alţi pasageri defilau prin faţa ochilor noştri şi provocau 
remarcile inepuizabilului meu tovarăş. Câţi tipi diverşi erau 
în mulţimea aceea! Nu era totuşi nici un gură-cască, 
întrucât nimeni nu se deplasează de pe un continent pe 
altul fără un motiv serios. în cea mai mare parte se duceau 
să-şi încerce norocul pe continentul american, uitând că, la 
douăzeci de ani, un yankeu şi-a câştigat deja poziţia, iar la 
douăzeci şi cinci de ani, e prea bătrân ca să mai intre în 
luptă. 

Printre acei aventurieri, inventatori, căutători de noroc, 
Dean Pitferge îmi arătă câţiva nu lipsiţi de interes. Un 
savant în chimie, rival al doctorului Liebig, pretindea că a 


găsit mijlocul de a condensa toate elementele nutritive ale 
unui bou într-o pastila de mărimea unei monede de cinci 
franci şi va face monede din toate rumegătoarele 
pampasului. Un altul, inventator al motorului portativ, un 
cal-putere într-o cutie de ceas, alerga să-şi exploateze 
brevetul în Noua Anglie. Un francez de pe strada Chapân 
aducea trei mii de păpuşi din carton care spuneau tata, cu 
un foarte reuşit accent american, şi nu se îndoia că avea să 
facă avere. 

În afara acelor oameni ciudaţi, mai erau destui ale căror 
secrete nici nu le bănuiam. Poate că, printre ei, vreun casier 
o tulise după ce-şi golise casieria, iar vreun detectiv, care 
făcea pe prietenul, nu aştepta decât ca Great-Eastern să 
ajungă la New-York pentru a pune mâna pe pradă. Poate că 
prin mulţime se găsea cineva preocupat de a începe afaceri 
interlope care prind mereu la funcţionarii creduli, chiar 
când afacerile poartă nume ciudate, precum „Compania 
oceanică pentru iluminatul cu gaz în Polinezia” sau 
„Societatea generală a cărbunilor care nu ard”. 

Dar, în clipa următoare, atenţia mea fu atrasă de intrarea 
unui cuplu tânăr ce părea împovărat de o plictiseală 
precoce. 

— Sunt peruvieni, scumpul meu domn, îmi zise doctorul, 
un cuplu căsătorit de un an, care s-a plimbat în luna de 
miere pe toate meridianele globului. Au părăsit Lima încă 
din seara nunţii. S-au adorat în Japonia, s-au iubit în 
Australia, s-au suportat în Franţa, s-au certat în Anglia, iar 
în America se vor despărţi, fără îndoială! 

— Dar cine este omul acela înalt şi cu un aer distant, care 
intră chiar în clipa aceasta? După mustaţa lui neagră aş 
zice că e un ofiţer. 

— Este un mormon, mi-a răspuns doctorul, un helder, 
domnul Hatch, unul dintre marii predicatori din Oraşul 
Sfinţilor. Ce tip bine! Are ochii oţeliţi, o figura demna şi o 
ţinuta atât de diferita de a yankeilor de rând... Domnul 
Hatch revine dintr-o călătorie în Germania şi în Anglia, 


unde a predicat cu succes mormonismul, fiindcă secta lor 
număra foarte mulţi adepţi în Europa. 

— Dar ştiam că în Europa e interzisă poligamia lor. 

— Fără îndoiala, domnul meu, dar poligamia nu este 
obligatorie pentru un mormon. Brigham Young are un 
harem pentru că aşa doreşte, dar adepţii săi de pe malul 
Lacului Sărat nu-l imita deloc. 

— Adevărat? Şi domnul Hatch? 

— Domnul Hatch nu are decât o femeie şi crede că e 
destul. De altfel, îşi propune să ne explice sistemul său într- 
o conferinţă pe care o va ţine într-una din aceste seri. 

— Salonul va fi plin, i-am zis. 

— Da, îmi răspunse Pitferge, dacă jocul nu-i va răpi prea 
mulţi auditori. Ştiţi că se joacă mult în încăperile de pe 
puntea din faţă? Un englez cu mutră urâtă, dezagreabilă, 
conduce parcă toţi jucătorii. E un om cu o reputaţie 
detestabila. L-aţi remarcat'? 

Câteva detalii oferite de doctor m-au ajutat să-l recunosc 
pe acel individ ca fiind chiar omul ce făcuse pariuri 
nesocotite cu privire la epavă. Presupunerea mea fusese 
valabila. Dean Pitferge îmi zise că se numea Harry Drake. 
Era fiul unui neguţător din Calcutta, un jucător, un 
desfrânat, un duelist, aproape ruinat, şi care pornea spre 
America pentru o nouă aventură. 

— Aceşti oameni, adăugă doctorul, găsesc mereu pe cei 
care să-i flateze şi să-i asculte precum credincioşii predica 
preotului. Acesta are deja un cerc de răufăcători în centrul 
căruia se află, iar printre ei am remarcat un om mic, cu faţa 
rotundă, nas coroiat, buze groase, ochelari cu rame de aur. 
Trebuie să fie un evreu german corcit cu un bordelez. Zice 
că e doctor şi călătoreşte la Quebec, dar eu mi-am dat 
seama că e un mincinos de cea mai joasă speţă şi un 
admirator al lui Drake. 

În clipa aceea, Dean Pitferge, care sărea uşor de la un 
subiect la altul, îmi făcu semn cu cotul. M-am uitat spre uşa 


salonului. Un tânăr de douăzeci şi doi de ani şi o fata de 
şaptesprezece tocmai intrau, ţinându-se de braţ. 

— Tineri căsătoriţi? am întrebat eu. 

— Nu, mi-a răspuns doctorul, pe un ton înduioşător, doi 
vechi logodnici care nu aşteaptă decât sosirea vasului la 
New-York pentru a se putea căsători. Au făcut turul 
Europei, desigur, cu permisiunea familiei, şi acum ştiu că 
sunt sortiţi unul celuilalt. Bravo lor! Ce plăcere să-i priveşti! 
[i văd uneori aplecaţi pe carcasa maşinii, numărând rotaţiile 
roţilor care nu se învârt destul de repede faţa de cum şi-ar 
dori ci. Ah, domnule, dacă ar fi incandescente şi cazanele 
vasului, aşa cum sunt inimile lor, ce călătorie am mai face! 

CAPITOLUL XI. 

În acea zi, pc la douăsprezece şi jumătate, pe uşa 
salonului cel mare, un timonier afişă biletul următor: 

Latitudine 5 f 15'nord Longitudine 18* 13' vest Distantă: 
Fastenet 323 mile. 

Ceea ce însemna că la ora aceea ne aflam la 323 mile de 
farul de la Fastenet, ultimul pc care îl zărisem pe coasta 
irlandeză, şi ne găseam la 51*15' latitudine nordică, 18*31' 
longitudine vestică faţă de meridianul Greenwich. Era o 
notă pe care căpitanul o afişa în fiecare zi, pentru ca 
pasagerii să ştie situaţia. Se putea urmări, în acelaşi timp, 
traiectoria lui Great-Eastern. Până acolo, stcamerul făcuse 
doar 323 mile în treizeci şi şase de ore. Era insuficient, 
fiindcă un pachebot care se respecta nu face în douăzeci şi 
patru de orc mai puţin de 300 de mile. 

După ce l-am părăsit pe doctor, am petrecut restul zilei cu 
Fabian. Ne-am refugiat în zona din spate, acolo unde 
doctorul spunea că „te plimbi pe câmp”. Izolaţi şi aplecaţi 
peste balustrada, priveam imensul ocean. Mirosuri 
puternice ajungeau până Ia noi. Mici curcubee, produse de 
razele reflectate, apăreau din spumă. Elicea fierbea la 
patruzeci de picioare sub ochii noştri şi, când prova se 
scufunda, tăia valurile cu furie, făcând să-i strălucească 
metalul din care era construită. Marea părea o vastă 


întindere de smaralde lichefiate. Dâra care se pierdea în 
zare se compunea din urmele elicei şi aburi. Albeaţa aceea 
mi se părea un voal imens şi lung, cu un capăt în Anglia şi 
altul aruncat peste ocean. 

Fabian privea magia valurilor fără să vorbească. Ce vedea 
el în oglinda lichidă care se pretează la orice interpretare 
posibilă? Petrecea, din privire, vreo imagine fugitivă care îi 
spunea adio? Zărea vreo umbră înecată în valuri? Mi se 
părea mai trist decât de obicei şi nu îndrăzneam să-l întreb 
din ce cauză era aşa. 

După o despărţire de durată, care ne îndepărtase pe unul 
de celălalt, era de datoria lui să mi se destăinuie, iar a mea 
să-l ascult. 

Mi-a spus tot ce doream să aflu din viaţa lui, felul în care 
trăia în garnizoana din India, vânătorile sale, aventurile... 
Dar despre emoţiile care îi umpleau inima, despre cauza 
suspinelor nu zicea nimic. Fără îndoială, Fabian nu făcea 
parte dintre oamenii care îşi uşurează povara povestind 
altora suferinţele lor. 

Am rămas, aşadar, aplecaţi deasupra mării, iar când m-am 
întors, am zărit cum roţile mari se scufundau pe rând în apă 
datorită ruliului. Deodată, Fabian îmi zise: 

— Dâra aceasta este cu adevărat minunată, s-ar spune că 
ondulaţiile se distrează trasând diverse litere. Priveşte, 
acolo un 1, dincolo un e. Mă înşel? Nu. Sunt litere. Mereu 
aceleaşi. 

Imaginaţia lui supraexcitată vedea în spumă ceea ce voia 
ea să vadă. Dar ce puteau însemna literele acelea? Ce 
amintiri evocau în inima lui Fabian? El tăcea iar, 
contemplând marea. Apoi îmi spuse brusc: 

— Ah, abisul mă atrage! 

— Ce ai, Fabian? l-am întrebat, prinzându-l de mâini. Ce ai, 
prietene? 

— Aici, îmi zise, apăsându-şi pieptul, am o boală care mă 
va ucide. 

— O boala? i-am zis. Nu e nici o speranţă de vindecare? 


— Niciuna. 

După aceasta, Fabian cobori în salon, apoi se retrase în 
cabina sa. 

CAPITOLUL XII. 

În ziua următoare, sâmbătă 30 martie, vremea era 
frumoasă. Vântul abia adia, marea era calmă. Focurile 
intense crescuseră presiunea. Elicea făcea treizeci şi şase 
de rotații pe minut. Viteza lui Great-Eastern depăşea în 
momentele acelea douăsprezece noduri. 

Secundul dădu ordin să se ridice două vele foc goeleta şi 
una artimon. Steam-ship-ul, mai bine echilibrat, nu mai 
oscila deloc. Sub frumosul cer însorit, locurile se animară. 
Damele apărură cu toalete noi. Unele se plimbau, altele 
stăteau pe bănci, era să zic pe iarbă, la umbra copacilor, 
copiii îşi reluară jocurile întrerupte timp de două zile, şi 
firavele căruţuri cu bebeluşi zburdau de colo-colo. Daca ar 
fi fost câţiva trupeţi în uniforme, mâini în buzunare şi nasul 
în vânt, ne-am fi putut crede la o plimbare tipic 
franţuzească. 

La douăsprezece fără un sfert, căpitanul Anderson şi doi 
ofiţeri urcară pe pasarela. Timpul era favorabil pentru 
observaţii. Fiecare ţinea în mână un sextant cu luneta şi, 
din timp în timp, priveau orizontul spre sud, către care 
oglinzile înclinate ale instrumentelor trebuiau să 
poziţioneze astrul zilei. 

— E ora douăsprezece fix, spuse, curând, căpitanul. 

Imediat, un timonier potrivi ceasul de pe pasarelă, şi toate 
ceasurile de la bord se reglară după soarele ce trecea pe 
cer. 

O jumătate de oră mai târziu, se afişă următoarea 
observaţie: 

Latitudine 51* 10' nord. 

Longitudine 24"13' vest. 

Cursa: 227/mile. 

Distanta: 550. 


Nu l-am văzut pe Fabian toată ziua. De mai multe ori, 
îngrijorat de absenţa lui, m-am apropiat de cabina sa şi m- 
am asigurat că nu o pâiasise. 

Probabil ca mulţimea care acoperea puntea îi displăcea. 
Fugea de tumult şi căuta singurătatea. Dar l-am întâlnit pe 
căpitanul Corsican şi ne-am plimbat preţ de un ceas pe 
duneta. Am vorbit despre Fabian. Nu m-am putut stăpâni să 
nu-i povestesc ceea ce se petrecuse în ajun între căpitanul 
Mac Elwin şi mine. 

— Da, îmi răspunse Corsican, cu o emoție pe care nu 
încerca să şi-o ascundă, timp de doi ani Fabian a avut 
dreptul să se creadă cel mai fericit dintre oameni şi acum 
este cel mai nefericit. 

Archibald Corsican îmi relată, în câteva cuvinte, cum 
Fabian cunoscuse la Bombay o tânără încântătoare, niiss 
Hodges. O iubea şi era iubit. Nimic nu părea să se opună 
căsătoriei între miss Hodges şi căpitanul Mac Elwin, când 
fata, din hotărârea tatălui ei, fu căutată de fiul unui 
neguţător din Calcutta. Era o „afacere”, o afacere pregătită 
de mult. Hodges, om practic, dur, nesentimental, se afla 
într-o situaţie delicata faţă de negustorul din Calcutta. 
Căsătoria ar fi aranjat foarte bine lucrurile, iar el sacrifică 
fericirea fetei pentru interesele averii lui. Copila nu avu 
cum să se opună. Acorda mâna fetei unui om pe care 
aceasta nu-l iubea şi de care nu era iubită. Afacere curată, 
proastă, deplorabilă. Soţul îşi luă nevasta chiar din 
următoarea zi după căsătorie şi plecară împreuna, iar 
Fabiân, nebun de durere, gata să moara, n-a mai văzu ţ-o 
niciodată pe cea pe care o iubea atât. 

Povestirea se termină astfel, şi cu am înţeles ca răul de 
care suferea Fabiân era foarte grav. 

— Cum se numea fata? l-am întrebat pe câpilanul 
Archibald. 

— Ellen Hodges. 

Ellen! Numele ci explica literele pe care Fabiân credea că 
le vede în urma vasului. 


— Iar soţul ci? l-am întrebat. 

— Harry Drakc. 

— Harry Drakc! am strigat. Dar omul acesta sc afla la 
bord! 

— EI! E aici! repeta Corsican, prinzându-mă dc mână şi 
privindu-mă în ochi. 

— Da, am repetat, c la bord. 

— Să dea Domnul să nu-l întâlnească Fabiân! zise, grav, 
căpitanul. Din fericire, nu se cunosc unul pe altul. Cel puţin, 
Fabiân nu-l cunoaşte pe Harry Drakc. Doar dacă pronunţi 
acest nume în faţa. lui şi face explozie! 

l-am povestit apoi căpitanului Corsican lot ce ştiam despre 
Harry Drake, adică ce aflasem de la doctorul Dean Pitfergc. 
I-ani spus ca acel aventurier, insolent şi scandalagiu, ruinat 
de joc şi dezmăţat, era în stare dc orice pentru a face avere. 
în clipa aceea, Harry Drake tocmai trecea pe lângă noi. IL l- 
am arătat căpitanului. Ochii lui se animară brusc. Avu o 
pornire furioasă, pe care i-am oprit-o. 

— Într-adevăr,mi-a zis el, are o faţă de tâlhar. Dar unde-i 
fata? 

— O fi părăsit-o? 

— De ce n-ar fi la bord? îmi zise căpitanul. 

Ideea îmi trecea pentru prima oară prin cap, dar am 
respins-o. Nu, nu era, nu putea fi. N-ar fi scăpat de privirea 
inchizitorială a doctorului Pitferge. Nu. Nu l-ar fi întovărăşit 
ea pe Drake în această traversare. 

— Pentru a va spune adevărul, domnule, mi-a zis căpitanul 
Corsican, doar imaginea bietei victime, trăind în mizerie, i- 
ar da o lovitura groaznică lui. Fabiân. Ştiu ce s-ar întâmpla. 
Fabiân e omul care l-ar ucide pe Drake ca pe un câine. în 
orice caz, fiindcă sunteţi prietenul lui Fabiân, ca şi mine, v- 
aş cere o dovadă a acestei prietenii. Să nu-l pierdem 
niciodată din vedere şi să fim pregătiţi să ne aruncăm între 
rivalul său şi el. înţelegeţi că o înfruntare cu armele între ei 
nu poate avea loc nici aici, nici în altă parte, o femeie n-ar 


putea să se căsătorească cu ucigaşul soţului ei, oricât de 
nedemn ar fi fost acel soţ. 

Am înţeles raţionamentul căpitanului Corsican. Fabian nu 
putea fi propriul său justiţiar. Evenimentele care ar fi putut 
urma trebuiau prevenite din timp. Un presentiment mă 
stăpânea. Era oare posibil ca în acea existenţă comună de 
la bordul vasului, în acea îngrămădire zilnică, 
personalitatea deosebită a lui Drake să-i scape lui Fabian? 
Un incident, un detaliu, un nume rostit, un nimic nu i-ar fi 
pus în mod fatal pe unul în faţa celuilalt? Aş fi vrut să 
grăbesc vaporul care-i ducea pe cei doi! înainte dea mă 
despărţi de căpitanul Corsican, i-am promis să-l 
supraveghez pe prietenul nostru şi să-l pândesc pe Drake, 
pe urmele căruia avea să fie şi el tot timpul. Apoi ne-am 
strâns mâinile şi ne-am despărţit. 

Spre seară, vântul dinspre sud-vest condensa ceața de pe 
ocean. Obscuritatea era accentuată. Saloanele, luminate 
orbitor, constrastau cu întunericul din jur. Se auzeau 
valurile şi romanţele ce se succedau. Aplauzele şi uralele nu 
lipseau. 

CAPITOLUL, XIII. 

A doua zi, 31 martie, era duminică. Cum se petrecea o 
asemenea zi la bord? Duminica, atât la englezi, cât şi la 
americani, barurile sunt închise, cuțitul măcelarului nu mai 
ameninţă gâtul victimei, lopata brutarului nu trece de gura 
cuptorului, se suspendă afacerile, se sting furnicarul 
uzinelor şi fumul fabricilor, se închid magazinele şi se 
deschid bisericile. 

Ca a primă observaţie, în acea zi, deşi timpul era foarte 
bun şi vântul favorabil, căpitanul nu dădu ordin să se ridice 
pânzele. S-ar fi câştigat câteva noduri, dar ar fi fost 
improper. Era, totuşi, foarte mulţumitor că li se permitea 
măcar marilor roţi şi elicei să-şi respecte turaţiile. L-am 
întrebat pe un puritan de la bord care poate fi cauza 
acestor toleranţțe. 


— Domnule, mi-a răspuns cu gravitate, trebuie respectat 
tot ceea ce vine direct de la Dumnezeu. Vântul este în mâna 
Lui, pe când aburii, în mâinile oamenilor! 

M-am mulţumit cu această explicaţie şi am început să 
observ ce se petrecea mai departe la bord. 

Echipajul era în ţinuta de gala, şi îmbrăcămintea 
membrilor era foarte îngrijită. Nu m-ar fi mirat să mi se 
spună că toţi cazangii munceau în costume negre. Ofițerii şi 
inginerii purtau uniforme minunate, cu nasturi auriţi. 
Pantofii sclipeau şi rivalizau, din acest punct de vedere, cu 
caschetele lustruite. Căpitanul şi secundul său serveau de 
model, gătiţi proaspăt, milităroşi, lustruiţi şi parfumaţi, 
plimbându-se pe pasarele. 

Marea era minunată şi strălucea sub primele raze ale 
primăverii. Nu se vedea nici o pânză în jur. Doar Great- 
Eastem ocupa întregul centru matematic al imensului 
orizont. La ora zece, clopotul de la bord bătu rar, la 
intervale regulate. Cel care-l făcea să sune, un timonier, în 
ţinută de gală, obținea de la clopot un fel de sonoritate 
religioasa, şi nu acele zgomote metalice care acompaniau 
ţiuitul sirenelor de la cazane, când steam-ship-ul naviga 
prin ceaţă. 

Tocmai atunci, numeroase grupuri apărură la uşile de la 
tambuchiurile din faţa şi din spate. Bărbaţi, femei, copii, cu 
toţii erau îmbrăcaţi cu grijă pentru respectiva împrejurare. 
Bulevardele se umplură în curând. Plimbăreţii se salutau 
discret. Fiecare ţinea în mână cartea de rugăciuni, şi toţi 
aşteptau ultimele ţiuituri ce ar fi anunţat începerea slujbei. 
In clipa aceea am văzut că erau aduse o mulţime de Biblii 
pe un platou care servea de obicei pentru sandvişuri. 

Aceste cărţi sfinte fură distribuite pe mesele templului. 

Prin templu înţelegeam sala cea mare unde se servea 
masa. Era o construcţie în zona din spate a navei, care, 
privită din exterior, amintea prin lungime şi regularitate de 
Ministerul de Finanţe de pe strada Rivoli. 


Am intrat. Cei aşezaţi la mese erau deja foarte numeroşi. 
Domnea cea mai profundă linişte. Ofițerii ocupau o masă 
mai înaltă. In mijlocul lor, căpitanul Anderson părea un 
păstor. Prietenul meu Dean Pitferge se aşeză lângă mine. 
Ochii săi mici se plimbau peste întreaga adunare. Eram 
acolo, îndrăznesc s-o spun, mai mult din curiozitate. 

La zece şi jumătate, căpitanul se ridică şi începu slujba. 
Citi în engleză un capitol din Vechiul Testament, al zecelea, 
cel al Exodului. Se auzeau distinct vocile subţiri ale copiilor 
şi de mezzo-soprane ale femeilor, detaşându-se de glasurile 
baritonale ale bărbaţilor. Acel dialog biblic dură cam o 
jumătate de oră. Ceremonia, simpla şi demnă în acelaşi 
timp, era completată de gravitate puritană, şi căpitanul 
Anderson, „stăpân după Dumnezeu”, vorbea acelei mulţimi 
suspendate pe o coajă de nucă în mijlocul oceanului imens, 
bucurându-se de respectul tuturor, chiar şi de al celor mai 
indiferenți. 

Dacă slujba s-ar fi limitat doar la acea lectura, totul ar fi 
fost bine. După căpitan, urmă un orator care aduse pasiune 
şi violenţă acolo unde trebuiau să domine toleranța şi 
reculegerea. Era vorba despre reverendul pe care l-am 
prezentat anterior, acel om mic de stat, foarte schimbător, 
intrigantul yankeu, unul dintre cei a căror influenţă era 
enormă în ţinuturile din Noua Anglie. 

Discursul său fusese pregătit dinainte, şi fiindcă avea 
ocazia sa se remarce, nu o lasă să-i scape. Ar fi făcut la fel şi 
abilul Yorick? L-am privit pe doctorul Pitferge. Nu clipea 
deloc şi părea dispus să suporte focul predicatorului. 

Acesta, grav, după ce îşi potrivi redingota neagra, îşi puse 
pălăria pe masă, îşi scoase batista şi îşi şterse uşor buzele, 
apoi îşi roti privirea peste întreaga adunare. 

— La început, zise el, Dumnezeu a creat America în şase 
zile şi într-a şaptea s-a odihnit. 

Auzind aşa ceva, am ieşit imediat. 

CAPITOLUL XIV. 


În timpul mesei, Dean Pitferge îmi povesti că reverendul 
îşi dezvoltase admirabil textul. Monitoarele, berbecii de 
asediu, forturile întărite, torpilele submarine, toate acele 
maşinării fuseseră prezente în discursul său. El însuşi 
crescuse cât toată America. Daca Amcricii îi plăcea să fie 
proslăvită aşa, n-aveam nimic împotrivă. Revenind în 
salonul cel marc, am citit următoarea notă: 

Latitudine 5,8' nord Longitudine 3,44r vest Cursă: 255 
mile. 

Acelaşi rezultat. Nu făcusem decât o mie o sută dc mile, cu 
cele trei sute zece mile care despart Fastenet de Liverpool. 
Cam o treime din drum. În restul zilei, ofiţeri, mateloţi, 
pasageri şi pasagere continuau sa se odihnească asemenea 
Creatorului, după ce „construise America”. Nici un pian nu 
răsuna în saloanele tăcute. Piesele de şah nu ieşiră din cutii, 
nici cărţile de joc. Salonul rămase pustiu. Am avut ocazia,în 
ziua aceea,să-i fac cunoştinţa doctorului Dean Pitferge cu 
căpitanul Corsican. Tipul, original, îl amuză mult pe căpitan, 
povestindu-i cronica secreta a lui Great -Eastern. îi 
demonstra că era. 

CAPITOLUL XV. 

În ziua următoare, prima din aprilie, oceanul avea un 
aspect primăvăratic. Era verde ca preria sub razele 
soarelui ce răsare. Venirea lunii aprilie deasupra 
Atlanticului a fost superbă. Valurile se rostogoleau cu 
voluptate, o navă condamnată, vrăjită, căreia în mod fatal 
urma să i se întâmple o nenorocire. Legenda mecanicului 
sudat îi plăcu căpitanului Corsican, care, fiind scoţian, gusta 
asemenea minunăţii, dar nu-şi putu reţine totuşi un zâmbet 
de neîncredere. 

— Înţeleg, zise doctorul, că domnul căpitan nu crede prea 
mult legendele mele. 

— Exageraţi, replică Archibald Corsican. 

— Mă veţi crede, căpitane, întrebă doctorul, pe un ton mai 
serios, dacă o să vă spun că nava e bântuită de fantome în 
timpul nopţii? 


— Fantome? Cum? Credeţi şi în astfel de lucruri? 

— Da, răspunse Pitferge, cred în ceea ce povestesc 
persoane ce nu pot fi contestate. Am aliat de la ofiţerii de 
cart şi de la câţiva mateloţi că, în nopţile adânci, o umbră, 
de o formă vagă, se plimba pe punte. Cum apare'? Nu se 
ştie. Unde dispare'? Nimeni nu poate spune... 

— Pe Sfântul Dustan! strigă căpitanul Corsican. O vom 
pândi împreună. 

— In noaptea asta? 

— Şi-n noaptea asta, dacă vreţi. Dumneavoastră, domnule, 
adăugă căpitanul, întorcându-se către mine, ne veţi ţine 
companie? 

— Nu, le-am zis, nu vreau să tulbur misterul acestei 
fantome. De altfel, îmi place să cred că doctorul nostru 
glumeşte. 

— Deloc, răspunse, încăpățânat, Pitferge. 

— Atunci, doctore, i-am zis, chiar credeţi serios în morţii 
care se întorc la bordul navei? 

— Ştiu că morţii învie, replică doctorul, deşi poate că acest 
lucru vi se pare ciudat, fiindcă sunt medic. 

— Medic! exclamă căpitanul Corsican, dându-se înapoi, ca 
şi cum acel cuvânt l-ar fi îngrijorat. 

— Staţi liniştit, căpitane, răspunse Dean Pitferge, 
surâzând amabil, în vacanţa nu exagerez! şi câţiva 
marsuini, rude apropiate ale delfinului, săreau ca nişte 
clovni în urma vasului. 

De cum l-am întâlnit pe căpitanul Corsican, m-a şi 
înştiinţat că spectrul despre care vorbise doctorul n-a avut 
de gând să apară în cursul nopţii. N-o fi fost destul de 
întuneric pentru el... îmi trecu prin cap că totul fusese o 
minciuna de-a lui Pilfergc cu ocazia zilei de 1 aprilie, căci în 
America şi în Anglia, ca de altfel şi în Franţa, acest obicei 
este păstrat cu grijă. Mincinoşii, ca şi cei minţiţi nu lipsesc 
niciodată. Unii râd, alţii se supară... Sc mai schimbă şi 
câţiva pumni, dar, între saxoni, aceşti pumni nu se 
transforma niciodată în lovituri de sabie. Se ştie, de altfel, 


că în Anglia duelul atrage pedepse foarte severe. Ofițerii şi 
soldaţii nu au voie sa sc bata, sub nici un pretext. Cel care 
ucide este condamnat la cele mai grele pedepse, iar cu îmi 
amintesc faptul că doctorul îmi citase numele unui ofiţer 
care sc afla la ocna de peste zece ani pentru că rânise 
mortal un adversar, deşi întâlnirea fusese foarte cinstita. Se 
înţelegea deci că, datorită acelei legi deosebit de excesive, 
duelurile dispăruseră dintre îndeletnicirile britanicilor. 

Datorită unui soare frumos, observarea exacta a orei 
douăsprezece se făcu foarte precis. Am aflat şi latitudinea 
de 48"47', longitudinea de 36*48' şi ca parcursesem numai 
două sute cincizeci de mile. Cel mai lent transatlantic ar fi 
avut dreptul să nc remorcheze. 

Acest fapt îl supăra pe căpitanul Anderson. Inginerul 
atribuia lipsa de presiune ventilării insuficiente a noilor 
cuptoare. Eu mă gândeam că defectul provenea mai ales de 
la roţi, ale căror diametre fuseseră diminuate imprudent. 

Totuşi, în acea zi, către ora doua, sc produse o 
îmbunătăţire în ceea ce privea viteza steam-shipAtitudinea 
celor doi tineri logodnici îmi relevă acest lucru. Aplecaţi pc 
balustradele de la tribord, îşi murmurau cuvinte frumoase 
şi băteau din palme. Priveau surâzători conductele de 
eşapament care se ridicau în jurul coşurilor lui Great- 
Eastern, prin deschiderea cărora ieşeau vaporii albi. 
Presiunea urcase în cazanele elicei. Puternicul agent termic 
forţa supapele cu mai mult dc douăzeci şi una de livre pe un 
deget pătrat. Totuşi, nu era decât o expiraţie slaba, vagă 
răsuflare, dar tinerii o sorbeau din priviri. Nu! Nici Denis 
Papin nu fusese mai fericit când văzuse că aburii ridicau 
capacul celebrei sale marmite! 

— Iese fum! Iese fum! strigă tânăra, de îndată ce câţiva 
aburi scăpară din conducte. 

— Să mergem să vedem maşina, propuse tânărul, 
strângându-şi în braţe logodnica. 

Dean Pitferge apăru lângă mine. Urmărirăm cuplul 
îndrăgostit printre cabine. 


— Ce frumoasa e lumea la vârsta lor! îmi zise el. 

— Da, mai ales în doi... 

Curând stăteam aplecaţi asupra tambuchiului maşinii cu 
elice. Acolo, în adâncul puţului întunecat, la şaizeci de 
picioare sub ochii noştri, am zărit cele patru pistoane 
orizontale care se grăbeau unul spre altul, umezindu-se, în 
cursul fiecărei mişcări, cu puţin ulei lubrifiant. In acest 
timp, tânărul îşi scosese ceasul, şi fata, aplecată pe umărul 
său, urmărea tic-tacul care marca secundele. Cât ea 
socotea secundele scurse, el număra rotaţiile elicei. 

— Un minut! zise ea. 

— Treizeci şi şapte de rotații! 

— Trezeci şi şapte şi jumătate, completă doctorul, care 
urmărise operaţiunea. 

— Şi jumătate! strigă domnişoara. Ai auzit, Edward? 
Mulţumesc, domnule, adăugă ea, adresându-i lui Pitferge 
cel mai amabil surâs. 

CAPITOLUL XVI. 

Revenind în salonul cel mare, am citit pe uşă: 

This Night First Part. 

Ocean Time... 

Song: Beautiful isle of the sea. Piano solo: Chant du 
berger... Scotch song... 

Mr. Mac Alpine. Mr. Ewing. Mrs. Alloway. Doctor Trent 
Intermission often minutes Piano solo... 

Burlesque. Lady of Lyons. Entertainement... 

Mr. Paul Vert... Doctor Trent Sir James Anderson Song: 
Happy moment. Song: You remember... 

Mr. Norvjlle. Mr. Ewing Finale God save the Queen! 

După cum se vede, era un concert întreg, în două acte. Se 
părea că, totuşi, îi lipsea ceva, fiindcă am auzit în spatele 
meu: 

— Păcat! N-au nimic de Mendelssohn! 

M-am întors. Era un simplu steward care protesta astfel 
pentru ca muzica lui preferata fusese omisă. 


Am urcat iar pe punte şi am pornit să-l caut pe Mac Elwin. 
Corsican tocmai îmi spusese că Fabian ieşise din cabina sa, 
şi voiam, fără să-l încurc, să-l scot totuşi din izolarea în care 
se găsea. L-am întâlnit pe puntea din faţă a steam-ship'ulm. 
Am discutat un timp. N-a făcut nici o aluzie la trecutul său. 
După câteva momente, a tăcut şi a devenit gânditor, închis 
în sine, nu mă mai auzea şi îşi apăsa pieptul ca pentru a 
comprima ceva dureros. în timp ce ne plimbam împreuna, 
Harry Drake ne-a ieşit în cale de mai multe ori. Gesticula 
aprins de fiecare dată, încât părea o moară de vânt. Mă 
înşelam oare? Mi se părea că Harry Drake îl privea pe 
Fabian cu o anumită insistenţă. Cred că Fabian a remarcat 
şi el acelaşi lucru, fiindcă îmi zise: 

— Cine e omul acesta? 

— Nu ştiu, i-am răspuns. 

— Nu-mi place deloc! adăugă el. 

Dacă două nave se află în mijlocul mării, fără vânt, fără 
curenţi care să le poarte, atunci, în cele din urmă, se vor 
aborda. Dacă s-ar afla în spaţiu două planete imobile, atunci 
vor cădea una peste alta. Puneţi doi duşmani în mijlocul 
unei mulţimi şi se vor întâlni, inevitabil. E fatal. E doar o 
problemă de timp. 

Cum veni seara, începu concertul. Salonul, plin de 
spectatori, era luminat intens. Printre tambuchiurile 
întredeschise se vedeau feţele oacheşe şi mâinile groase ale 
marinarilor. Pe uşile care se închideau şi se deschideau se 
înghesuiau stewarzii... Cea mai mare parte a celor prezenţi, 
bărbaţi şi femei, stăteau aşezaţi pe divanele laterale şi pe 
fotolii sau pe scaune. 

S-a început cu Ocean-Time. Acesta era jurnalul zilnic, 
politic, comercial, literar, pe care îl făceau câţiva pasageri 
pentru nevoile de la bord. Americanii şi englezii apreciau 
mult aşa ceva. 

Onorabilul Mr. Ewing a început să cânte „Frumoasa insulă 
de pe mare. 


Numărul de 1 aprilie conţinea politică generală, faptul 
divers, cursul bursei, bineînţeles că în glumă, telegrame 
foarte naive. Trebuie recunoscut însă că distracţiile acelea 
nu-i amuzau decât pe cei care le redactaseră. Onorabilul 
Mac Alpine, un american dogmatic, citi cu convingere 
divagaţiile sale prea puţin plăcute, fiind aplaudat furtunos 
de spectatori, şi îşi termină lectura cu următoarele noutăţi: 

— Anunţăm că preşedintele Johnson a abdicat în favoarea 
generalului Grant. Dăm ca sigură alegerea Alteţei Sale 
Imperiale ca succesor al Papei Pius IX. Ferdinand l-a atacat 
pe împăratul Napoleon III ca răspuns la cucerirea franceza 
din Mexic. 

După ce Ocean-limc a fost aplaudat suficient, onorabilul 
Mr. Ewing, un tenor care arăta foarte bine, a început sa 
cânte „Frumoasa insula de pe mare”. 

„Cântecul pastorului” pentru pian solo, susţinut de Mrs. 
Ailoway, o englezoaica, şi o farsa scoțiană a doctorului Trent 
încheiară primul act al programului. 

După o pauza de zece minute, în caic nici un spectator nu 
se ridică de la locul sau, începu a doua parte. Francezul 
Paul Vert interpretă două valsuri încântătoare, inedite, care 
fură îndelung aplaudate. 

După „burlesca”, urma distracţia. Sir Anderson se ridică, 
surâzător, scoase un joc de cărţi din buzunar, îşi sufleca 
mânecile albe şi făcu fel de fel de scamatorii. După „Happy 
moment” al lui Mr. Norville şi „You remember” al lui Mr. 
Ewing, urmară imnurile naţionale ale Franţei şi Angliei. în 
concluzie, în cursul spectacolului s-au produs feluriţi 
amatori, iar reuşita a fost pentru autori şi prietenii lor. 
Fabian nu s-a arătat deloc. 

CAPITOLUL XVII. 

În cursul nopţii dinspre luni spre marţi, oceanul a fost 
foarte zbuciumat. Pereţii despărțitori începură iar să 
scârţâie, iar pachetele îşi reluară cursele prin saloane. 
Când am urcat pe punte, pe la ora şapte, am constatat că 
ploua. 


Ofiţerul de cart dăduse ordin să se strângă velatura. în 
cursul acelei zile de 2 aprilie, puntea rămase pustie. Chiar 
şi saloanele erau goale. Pasagerii se refugiaseră în cabine, 
două treimi din comeseni nu veniseră nici la prânz, nici la 
cină. Nu se putu juca whist, câci mesele fugeau de sub 
mâinile jucătorilor. Şahul era impracticabil. Pe punte 
înfruntai ploia şi vântul. Acolo, mateloţii, îmbrăcaţi în 
pelerine şi purtând căşti, se plimbau filosofând. Secundul, 
urcat pe pasarelă, protejat de o manta din cauciuc, făcea de 
cart. Sub rafalele de ploaie, ochii lui scânteiau de plăcere. 
Vremea îi convenea, şi steamerul se deplasa după voia lui! 

Cerul şi oceanul se confundau prin ceaţă. Atmosfera era 
apăsătoare. Câteva păsări se auzeau zburând pe deasupra 
noastră. Spre ora zece, se anunţă că la tribord se zărise o 
corabie cu trei catarge care naviga în sens opus. Nu se putu 
stabili sub ce pavilion era. 

Către unsprezece, vântul se înmuic şi îşi schimba direcţia. 
Azurul cerului se arătă prin găurile dintre nori. Soarele 
apăru pentru câteva clipe, şi se făcură observaţiile zilnice, 
mai mult sau mai puţin exacte. Se întocmi următoarea notă: 

Latitudine 45*29' nord Longitudine 4?25' vest Distanţă: 
256 mile. 

Aşadar, presiunea crescuse în cazane, dar viteza, nu. 
Trebuia însă recunoscut că totul era din cauza vântului ce 
halca dinspre vest, lovind steatn-ship-ul din faţă şi 
întârziindu-l. 

Pe la două, ceața se intensifica iar. Vântul deveni foarte 
rece. Vizibilitatea era redusă, iar ofiţerii aflaţi pe pasarele 
nu mai zăreau oamenii din partea din faţă a vasului. Aburii 
scoşi de valuri erau un pericol major pentru navigaţie. 
Abordajele nu se mai puteau evita, şi aceste lucruri erau 
mai grave chiar decât incendiile. 

Astfel, în mijlocul cetii, ofiţerii şi mateloţii vegheau cu cea 
mai mare atenţie. Dintr-o dată, apăru o corabie cu trei 
catarge, la mai puţin de două sute de metri de Great- 
Eastern. Datorită vântului, nu avea cum să evite ciocnirea, 


dar steamerul reuşi la timp să se îndepărteze, datorita 
promptitudinii cu care oamenii de cart îl anunţară pe 
timonier. Semnalele, bine reglate, se făceau cu ajutorul 
unui clopot aflat pe duneta din faţă. Un dangănit însemna: o 
navă în faţă. Două dăngânituri: navă la tribord. Trei: nava la 
babord. Imediat omul de la cârmă manevra astfel încât să 
evite accidentul. 

Vântul bătu până spre seară. Ruliul scăzu treptat pentru 
că oceanul se mai liniştise. Se anunţă o nouă distracţie cu 
Sir James Anderson. Salonul se umplu iar. Dar de data 
aceasta nu mai fu vorba despre scamatorii cu cărţi. 

James Anderson povesti cum a pus cablul telegrafic pe 
fundul marii. A prezentat chiar câteva fotografii cu maşinile 
folosite atunci. A fost aplaudat şi felicitat chiar de câtre 
iniţiatorul acestei expediţii, Cyrus Field, prezent acolo în 
seara aceea. 

CAPITOLUL XVIII. 

Pe 3 aprilie, în primele ore ale zilei, orizontul oferea o 
culoare albicioasă, ceea ce anunţa că gheţurile nu erau 
departe. Curând, Great-Eastcm începu sa navigheze printr- 
o zonă unde pluteau primele iceberguri, detaşate din 
banchiză şi provenite din Strâmtoarea Davis. Se organiză o 
pază specială pentru a se evita lovirea vasului de blocurile 
uriaşe. 

Dinspre vest, vântul bătea destul de taie. Norii, adevărate 
batalioane de vapori, atingeau suprafaţa oceanului. Prin 
găurile dintre ei se zărea albastrul cerului. Un clipocit surd 
ieşea din valurile împinse de vânt, şi stropi de apă erau 
împrăştiaţi în jur de spuma talazurilor. 

Pe punte nu se urcaseră încă nici căpitanul Corsican, nici 
Fabian sau doctorul Pitferge. M-am dus în partea din faţă a 
navei, unde pereţii alcătuiau un fel de adăpost în care un 
pustnic se putea retrage din lume. M-am refugiat acolo, 
aşezându-mă pe un spirai. Vântul, care lovea nava din faţă, 
spărgându-se de etrava, îmi trecea pe deasupra capului 
fără să mă atingă. Locul era foarte bun pentru a visa. 


Privirile cuprindeau întreaga imensitate a vasului. Marinarii 
furnicau pe catarge şi în jurul maşinilor... De pe ocean nu 
distingeam nimic în afară de linia albăstruie a orizontului, 
marcată dincolo de tambure. 

Pe la douăsprezece şi jumătate, notiţa afişată indica 
latitudinea de 44*53' nord şi longitudinea de 47*6' vest. 
Numai două sute douăzeci şi şapte de mile parcurse în 
douăzeci şi patru de ore! Tinerii logodiţi trebuiau să 
blesteme roţile acelea care nu se prea învârteau, elicea 
care abia se mişca, lipsa de aburi care se împotrivea 
dorinţei lor. 

Către ora trei, cerul, curăţat de vânt, strălucea iar. Liniile 
orizontului deveniseră clare şi păreau că se îndepărtează 
de acel punct central în care se găsea Great-Eastem. 
Valurile erau încă foarte mari, prin urmare, Atlanticul mai 
fierbea încă. 

Pe la trei şi treizeci şi cinci de minute, o corabie cu trei 
catarge fu semnalată la babord. Era un vas american, 
Ilinois, care străbătea ruta spre Anglia. 

În acea clipă, un locotenent mă făcu atent că treceam pe la 
coada bacului de la New-Found-Land, nume dat de englezi 
pentru Terra Nova. Sunt zone bogate în peşte. Mai ales 
morun. 

Ziua s-a scurs fără nici un incident. Puntea a fost 
frecventata de plimbăreţii obişnuiţi. Până atunci, nici o 
întâmplare nu-i adusese faţă în faţă pe Fabiân şi pe Harry 
Drake, pe care atât eu, cât şi căpitanul Corsican îi 
supravegheam neîntrerupt. Seara ne-am strâns în salon. 
Izbucni o discuţie destul de aprinsă între un nordist şi un 
texan. Unul dintre ei cerea un împărat pentru Statele din 
Sud. Din fericire, acea discuţie politica, ce ameninţa să se 
transforme în confruntare, fu întreruptă de sosirea unei 
depeşe imaginare adresata lui Ocean-Time şi concepută 
astfel: „Căpitanul Semmes, ministrul de război, a pus Sudul 
să plătească pentru pierderile de la Alabama”. 

CAPITOLUL XIX. 


leşind din salonul atât de puternic luminat, am urcat pe 
punte cu căpitanul Corsican. Noaptea era adâncă. Nu se 
zărea nici o constelație pe boltă, întunericul era de 
nepătruns în jurul navei. Ferestrele construcţiilor păreau 
adevărate guri de foc. Abia se mai vedeau oamenii de cart 
de pe dunetă. 

Aerul era proaspăt, iar căpitanul îşi umplea plămânii. 

— Mă sufocam în salon, îmi mărturisi el. Aici e mult mai 
bine. Atmosfera e aşa de curată! îmi trebuie cam două sute 
de metri cubi de aer proaspăt în douăzeci şi patru de ore, 
sau sunt pe jumătate asfixiat. 

— Respiraţi, căpitane, respiraţi în voie, i-am răspuns. 
Oxigenul e un lucru minunat, ar trebui să spunem asta şi 
londonezilor sau parizienilor care nu-l cunosc decât din 
auzite. 

— Da, replică el, lor nu le place decât acidul carbonic. 
Fiecare cu gustul lui. Eu detest aşa ceva, chiar în paharul 
cu vin de Champagne. 

Discutând astfel, ne plimbam pe bulevardul de la tribord, 
adăpostiţi de vânt, datorită pereţilor de la cabine. Am 
observat că se luaseră numeroase măsuri de prevedere 
împotriva blocurilor de gheaţă. Se măsura mereu 
temperatura apei de mare şi, de îndată ce se observa un 
grad mai puţin, căpitanul schimba cursul. Ştia că vasele se 
puteau bloca uşor în gheţurile de la acea latitudine, de 
aceea voia să evite un asemenea pericol. Ordinele sale 
pentru desfăşurarea activităţii în timpul nopţii erau 
îndeplinite întocmai. Căpitanul însuşi nu dormea în acea 
perioada. Numeroşi ofiţeri se ocupau de buna funcţionare a 
maşinilor, roţilor, elicei. Pasagerii puteau sta liniştiţi. 

După ce am observat toate aceste lucruri, căpitanul 
Corsican şi cu mine am revenit în partea din spate a navei. 
Am ajuns într-un loc ce ni se părea pustiu. Deşi se vedea 
foarte greu, am zărit totuşi un om aplecat peste o 
balustradă, la marginea vasului. Privea oceanul, dar ce 
putea zări în noaptea adânca? Corsican se apropie de el: 


— Fabian? 

Fabian nu-i răspunse. Nu-l auzise. Corsican îl strigă din 
nou. Fabian tresări, întoarse capul spre el şi îi l'acu semn să 
tacă. 

Apoi, cu mâna, îi arătă o umbra care se mişca încet, ceva 
mai departe. Era o forma abia vizibila... 

Fabian zise, surâzând: 

— Doamna în negru! 

Am tresărit. Căpitanul Corsican mă luă de braţ, şi am 
simţit că şi el era agitat. Acelaşi gând ne fulgerase minţile. 
Umbra era fantoma despre care ne vorbise doctorul 
Pitferge. 

Mac Elwin recăzusc în contemplarea sa visătoare. Eu, cu 
respiraţia tăiată, cu privirea tulburata, ma uitam la forma 
aceea umana, abia desprinsă din întuneric. Aceasta avansa, 
ezita, se ducea, sc oprea, îşi relua drumul, părea mai 
curând să alunece deasupra punţii decât să păşească. 
Deodată, ajunse la zece paşi dc noi şi ramase pe loc. Am 
putut să disting atunci silueta unei femei a cărei faţa era 
acoperită cu un voal gros. 

— O nebuna! Nu-i aşa ca e o nebună? murmura Fabian. 
Aşa era, dar Fabian nu ne întreba pe noi, ci pe el însuşi. 

Biata creatura sc apropie mai mult de noi. Am avut 
impresia că ochii ei, în spatele voalului, sc fixează asupra 
căpitanului Mac Elwin. Acesta se ridică, electrizat. Femeia îi 
puse mâna pe inima ca pentru a-i număra bătăile. Apoi o lua 
la fuga spre nişte construcţii apropiate. 

— Ea! murmura Fabian. 

Apoi îşi scutura capul, adăugând: 

— Ce halucinație! 

Căpitanul Corsican îl luă de mână. 

Vino Fabian, îi zise, ducându-l de acolo. 

CAPITOLUL XX. 

Corsican şi cu mine nu puteam să ne înşelăm. Era Ellen, 
logodnica lui Fabian, soţia lui Harry Drake. Fatalitatea îi 
adusese pe toţi trei la bordul aceleiaşi nave. Fabian n-o 


W 


recunoscuse, deşi strigase: „Ea! Ea!” Nu se înşelase 
considerând-o nebună. Devenise astfel datorita disperării, 
durerii, cu dragostea din inimă ucisă, trăind ca un om 
nedemn, smulsă de lângă Fabian, în mizerie, ruşine şi ruină. 
Despre asta vorbeam a doua zi cu căpitanul Corsican. Nu 
ne îndoiam deloc de identitatea acelei femei. Harry Dnţke o 
ducea pe continentul american şi o silea să-i suporte viaţa 
lui aventuroasă. Privirea căpitanului se aprinse de un foc 
interior care nu prevestea nimic bun. Eu însa înţelegeam ca 
nu puteam face nimic împotriva soţului şi stăpânului ei. Cel 
mai important lucru era să împiedicăm o nouă întâlnire 
între Fabian şi Ellen, caci până la urmă ar fi recunoscut-o. 
Nefericita fată nu ieşea niciodată ziua, nici pe punte, nici în 
saloane. Doar noaptea reuşea să-şi înşele temnicerul. Ştiam 
însă că peste patru zile urma să ajungem la New-York şi 
speram sa împiedicăm un eveniment fatal în acea perioadă. 

Timpul trecu şi, după prânz, mulţi începură să parieze pe 
pilotul ce avea sa ducă nava în rada portului New-York. Nu 
se ştia cine avea să fie de cart atunci, şi jucătorii îşi riscau 
banii într-un asemenea mod. 

Onorabilul Mac Alpine luă conducerea afacerii. Reuşi uşor 
să adune optzeci şi şase de pariori, printre care şi câteva 
femei. 

Am coborât în salon şi am citit că seara urma să aibă loc o 
adunare, prezidata de misionarul din Utah, domnul Hatch. 
Era o conferinţă a mormonilor. Pasagerii primiră foarte 
favorabil anunţul. Pe notiţă se mai putea citi: 

Latitudine 42*32' nord Longitudine 51*59' vest Cursă: 
245 mile. 

Către ora trei după-amiază, timonierii semnalară 
apropierea unui steamer mare, cu patru catarge. Nava 
aceea îşi modifica puţin cursul, pentru a se apropia de 
Great-Eastern, cu intenţia de a-l saluta. Era Atlanta, unul 
dintre transatlanticele ce făceau legătura între New-York şi 
Londră, trecând pe la Brest. Ne salută şi îi răspunserăm la 


rândul nostru. Puțin mai târziu, cum mergea în sens opus, 
dispăru pe întinsul oceanului. 

După aceasta, Dean Pitferge mă înştiinţa, fără plăcere, că 
întrunirea condusă de domnul Hatch nu putea fi audiată şi 
de noi. Puritanii de la bord interziseseră tuturor să se 
iniţieze în secretele mormonismului! 

CAPITOLUL XXI. 

Pe la ora patru, cerul se degaja de nori şi deveni senin. 
Oceanul era foarte liniştit. Nava părea că stă pe loc. Ni se 
năzărea că ne găseam pe pământ. Nemişcarea lui Grcat- 
Eastem dădu pasagerilor ideea de a organiza curse. 

Noutatea se răspândi repede. Imediat se strânseră 
sportivii, iar spectatorii ieşiră din saloane şi din cabine. Un 
englez, onorabilul Mac Karthy, fu numit comisar, şi 
concurenţi se prezentară de îndată. Erau vreo jumătate de 
duzină de maieloţi ce arătau precum centaurii, jumătate 
cal, jumătate om, gata să-şi dispute marele premiu al 
vasului. 

Locul cursei îl formau cele două bulevarde. Concurenţii 
trebuiau să facă de trei ori turul navei, să parcurgă un 
traseu de o mie şi trei sute de metri. Era suficient. în 
curând, tribunele, adică dunetele, fură invadate de 
mulţimea curioşilor, înarmaţi cu ocheane. 

Fabian, căpitanul Corsican, doctorul Pitferge şi cu mine 
ne-am aşezat pe duneta din faţă. Acolo se afla lumea bună. 
în faţa noastră se găseau locul de plecare şi linia de sosire. 
Pariurile se făcură imediat. Fură riscate sume 
considerabile. L-am văzut pe Harry Drake amestecându-se 
printre ceilalţi cu aplombul său obişnuit, discutând, 
certându-se, vorbind pe un ton ce nu admitea replică. Din 
fericire, Fabian, deşi angajase ceva bani în cursă, mi se 
păru destul de indiferent la zarva din jur. Se ţinea deoparte, 
gânditor, cu atenţia în altă parte. 

Dintre concurenţii care se prezentaseră, doi atrăseseră 
într-un mod cu totul deosebit privirile publicului. Primul, un 
scoţian din Dundee, pe nume Wilmore, era scund, slab, 


osos, cu pieptul lat, ochii sclipitori şi părea principalul 
favorit. Celălalt, un irlandez înalt pe nume O'Kelly, ca un cal 
de curse, cântărea din priviri şansele pe care le aveau cei 
din jurul său. Tocmai voiam să risc pe el câţiva dolari, când 
doctorul m-a prins de mână: 

— Jucaţi pe cel mic, credeţi-mă. Cel înalt nu merită. 

— Ce vreţi sa spuneţi? 

— Nu e un pur-sânge. Iniţial va avea o viteza bună, dar se 
va pierde pe parcurs. Cel mic, dimpotrivă, e un scoţian de 
rasă. Ilrupul i se ţine bine pe picioare, pieptul e bine 
dezvoltat. Cred că tipul e antrenat în treburi de astea. 
Pariaţi pe el, nu veţi regreta. 

Am urmat sfatul dat de doctor şi am jucat pe Wilmore. 
Ceilalţi patru concurenţi nici nu intrau în discuţie. 

S-au tras apoi la sorţi locurile. Norocul îl favoriza pe 
irlandez, care avea cea mai avansata poziţie. 

Apoi se dădu semnalul de plecare, în vacarmul general. 
Cunoscătorii îşi dădură imediat seama că Wilmore şi O'Kelly 
erau alergători de profesie. Fără a se preocupa de rivalii 
lor, ei fugeau, cu trupul uşor aplecat înainte, cu capul drept, 
antebraţul lipit de stern. Erau cu picioarele goale. Călcâiul 
nu atingea deloc solul, lăsându-le elasticitatea necesară 
pentru a-şi conserva forţa. În concluzie, toate mişcările lor 
se completau reciproc. 

În cel de-al doilea tur, O'Kelly şi Wilmore se distanţaseră 
deja de adversarii lor epuizați. Demonstrau pe viu axioma 
pe care mi-o repetase doctorul: 

— Nu picioarele aleargă, ci pieptul. Trebuie să ai genunchi 
buni, dar mai ales plămâni buni. 

În penultima turnantă, strigatele spectatorilor salutară 
favoriţii, care se aflau unul lângă altul, pe aceeaşi linie. 
încurajările, uralele, ţipetele izbucniră de peste tot. 

— Ăla mic o să câştige, îmi zise Pitferge. Vedeţi, abia dacă 
respiră, în timp ce adversarul sau gâfâie. 

Adevărat, Wilmore avea o faţă palidă şi calmă. Cei doi se 
ţineau însă la acelaşi nivel, apropiindu-se de linia de sosire. 


— Ura! Ura pentru Wilmore! strigară unii. 

— Wilmore a câştigat! 

— Nu, au ajuns amândoi în acelaşi timp. 

Wimore câştigase, dar abia dacă-şi depăşise adversarul cu 
o jumătate de cap. Aşa decise onorabilul Mac Karthy. 
Izbucniră discuţiile şi cuvintele tăioase. Partizanii 
irlandezului, în special Harry Drake, susțineau că era vorba 
de o „cursa moartă”, fără câştigător, şi că trebuia reluată de 
la început. 

Antrenat de o mişcare involuntară, Fabian se apropie de 
Harry Drake şi îi zise: 

— Greşiţi, domnule, învingătorul este matelotul scoţian. 

Drake se îndreptă spre el: 

— Ce spuneţi!'? îl întrebă, pe un lon ameninţător. 

— Că greşiţi, răspunse, liniştit, Fabian. 

— Asta, ripostă Drake, fiindcă aţi pariat pe Wilmore. 

— Am pariat tot pe O' Kelly, ca şi dumneavoastră. Am 
pierdut şi plătesc. 

— Domnule, izbucni Drake, drept cine mă luaţi? 

Nu rosti nimic în plus, fiindcă imediat căpitanul Corsican 
se interpuse între el şi Fabian cu intenţia de a prelua 
discuţia. Il trata pe celălalt cu un dispreţ şi o duritate foarte 
semnificative. Dar, evident, Drake nu voia să aibă de a face 
cu el. După ce Corsican termina, Drake îşi încrucişa braţele 
şi i se adresă lui Fabian: 

— Domnule, aveţi nevoie de prieteni ca sa va puteţi apăra? 

Fabian păli. Apoi se aruncă asupra lui Harry Drake. L-am 
reţinut însă. Pe de altă parte, prietenii lui Drake îl duceau 
pe acesta din locul cu pricina, îndepărtându-l de noi. Mai 
apuca însă să-i arunce o privire plină de ură lui Fabian. 

Căpitanul Corsican şi cu mine coborârăm cu prietenul 
nostru, care se mulţumi să ne spună, cu o voce liniştita: 

Cu prima ocazie o să-l pălmuicsc pe acest personaj! 

CAFITOLUL XXII. 

În timpul nopţii dc vineri spre sâmbătă, Grcat-Eastern 
traversă curentul Gulfstream, ale cărui ape sunt închise la 


culoare şi calde. Suprafaţa curentului, aflat între valurile 
Atlanticului, este uşor convexa. E un adevărat fluviu care 
curge printre două maluri lichide, şi chiar unul dintre cele 
mai mari, de nivelul Amazonului sau al lui Mississippi. 

Ziua de 5 aprilie începu cu un minunat răsărit de soare. 
Bătea un vânt călduţ dinspre sud-vest. Soarele, care 
înverzise câmpiile de pe continent, usca pânzele umede. 
Vegetaţia mai întârzie câteodată, dar nu şi moda. Curând, 
bulevardele se umplură de numeroase grupuri de 
plimbăreţi. In cursul dimineţii, nu l-am văzut deloc pe 
căpitanul Corsican. Dorind să aflu noutăţi despre Fabian, m- 
am dus la cabina pe care o ocupa, lângă marele salon. 

Am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Atunci am deschis 
uşa. Fabian nu era acolo. 

Am urcat iar pe punte. Printre plimbareţi nu era nici un 
prieten de-al meu, nici măcar doctorul. Atunci mi-a trecut 
prin cap să aflu în ce loc era închisa nefericita Ellen. în ce 
cabină se alia? Unde o legase iar Harry Drake? Pe ce mâini 
era nefericita pe care soţul o abandona zile în şir? Dacă 
voiam sa aflu toate acele lucruri, era pentru că doream să 
evit o întâlnire între ea şi Fabian. Nu era, aşadar, din 
curiozitate. 

Am început să caut prin salonul cel marc al doamnelor şi 
am străbătut culoarele celor două etaje care deserveau 
acea porţiune a navei. Inspecţia se dovedi uşoară, numele 
pasagerilor erau afişate pe plăcuţe pe fiecare uşă, ceea ce 
simplifica şi serviciul stewarzilor. N-am găsit nicăieri 
numele lui Harry Drake, ceea ce m-a surprins puţin, 
înțelegând că omul preferase cabinele din spate ale lui 
Grcent-Eastern. Din punct dc vedere al confortului nu 
existau diferenţe între cabine, căci Societatea Celor 
Speriaţi nu admisese decât o singura clasa pentru pasageri. 

M-am îndreptat, prin urmare, către sălile pentru servirea 
mesei şi am străbătut cu atenţie culoarele laterale care se 
întindeau între cele două rânduri de cabine. Toate camerele 
erau ocupate, toate aveau câte un nume, numai cel al lui 


Harry Drake era de negăsit. Dc data asta, am fost mirat de 
absenţa lui, căci credeam ca am vizitat întregul oraş 
plutitor şi nu cunoşteam alt cartier mai retras decât acela. 
L-am întrebat însă pe un steward şi am aflat ca mai existau 
o suta de cabine sub sălile dc mese. 

— Cum cobor acolo'? 

— Pe o scară ce porneşte dc pe punte. 

— Mulţumesc! Şi ce cabină ocupă domnul Drake? 

— Nu ştiu, domnule. 

Am urcat pe punte şi, cercetând cu atenţie locurile, am 
ajuns la uşa dincolo de care începea scara respectivă. 
Aceasta nu ducea către saloane vaste, ci spre un hol pătrat, 
întunecat, în jurul căruia se găseau numeroase cabine. 
Harry Drake, urmărind să o izoleze pe Ellen, nu putea alege 
un loc mai potrivit pentru dorinţa sa. 

În cea mai mare parte, cabinele erau ocupate. Am parcurs 
holul şi culoarele laterale, cercetând fiecare uşă. Numele 
căutat nu era scris pe nicăieri... Dezamăgit, voiam să mă 
retrag, când un murmur vag, abia sesizabil, se ridică din 
capătul culoarului aflat în partea stângă. M-am întors 
surprins. Sunetele se intensificau, pe măsură ce mă 
apropiam. M-am îndreptat într-acolo. Am recunoscut un fel 
de cântec trist, ale cărui cuvinte nu le înţelegeam. 

Am ascultat. Cânta o femeie. în vocea ei se simţea o durere 
mare. Vocea trebuia să fie a bietei nebune. Presimţirea nu 
mă înşela. M-am apropiat încet de cabina cu numărul 775. 
Era ultima de pe culoarul acela întunecat. Pe uşă nu era pus 
nici un nume. Harry Drake n-avea nici un interes să facă 
ştiut locul unde era închisă Ellen. 

Vocea nefericitei ajunse distinct până la mine. Cântecul ei 
nu era decât o suita de fraze neîntrerupte, ceva suav şi 
trist, în acelaşi timp. 

Deşi nu aveam cum să-i stabilesc identitatea, eram convins 
că Ellen era cea care cânta astfel. 

Am ascultat timp de câteva minute şi tocmai voiam să mă 
retrag, când am auzit paşi în holul pătrat. Era oare Harry 


Drake? în interesul lui Ellen şi al lui Fabian, nu voiam sa fiu 
surprins acolo. Din fericire, culoarul, care ocolea cabinele, 
îmi permitea să urc pe punte fără să fiu văzut. Ţineam 
totuşi să ştiu cine era persoana ai cărei paşi îi auzisem. 
Puteam să văd, fără a fi văzut, datorită semiîntunericului ce 
stăpânea culoarul. 

Zgomotul înceta. Printr-o coincidenţă, tăcu şi Ellen. Am 
ascultat iar. Curând, cântecul reîncepu, parchetul scârţâind 
din nou sub presiunea unui pas de om. Am distins, în fundul 
culoarului, la lumina slabă ce se scurgea pe sub uşile 
cabinelor, silueta lui Fabian! 

Nefericitul! Ce instinct îl condusese în locul acela? 
Descoperise, ca şi mine, locul unde era ascunsă tânăra? Nu 
ştiam ce să cred. Fabian avansa încet, asculta şi părea că e 
tras de un fir invizibil. Ajunse în dreptul cabinei şi se opri 
acolo. 

Era imposibil ca vocea aceea să nu-i trezească amintiri 
foarte triste... Dar, din moment ce nu ştia despre prezenţa 
lui Harry Drake la bord, cum ar fi bănuit existenţa iubitei lui 
acolo? 

Fabian asculta în continuare. Ce urma să facă? să apeleze 
la forţă? Dacă Ellen ieşea tocmai în clipele acelea? Orice 
era posibil şi totul însemna pericol. M-am îndreptat spre el. 

M-a recunoscut. L-am tras după mine. N-a opus rezistenţă. 
Apoi mi-a zis cu o voce spartă: 

— Ştii cine este nefericita? 

— Nu. 

— E nebuna, îmi zise el. Vocea ei parcă vine de pe lumea 
cealaltă. Simt că puţină grijă, puţină iubire, ar vindeca-o pe 
femeia aceea. 

— Să mergem, Fabian, să mergem! 

Am urcat iar pe punte. Fabian, fără să mai spună un 
cuvânt, se îndepărtă imediat de mine, dar eu nu l-am 
pierdut din privire până ce nu l-am văzut că intră în cabina 
lui. 

CAPITOLUL XXIII. 


Câteva clipe mai târziu, m-am întâlnit cu căpitanul 
Corsican. l-am povestit scena la care asistasem. A înţeles, 
ca şi mine, că situaţia se complica. Puteam să prevenim 
pericolele? Aş fi vrut tare mult să grăbesc înaintarea 
vasului, să pun un ocean întreg între Fabian şi Harry Drake. 

Despărţindu-ne, căpitanul Corsican şi cu mine am convenit 
să-i supraveghem şi mai sever pe actorii acelei drame, al 
cărei deznodământ putea exploda în orice clipă! 

În ziua aceea îl aşteptam de Australasian, un pachebot al 
companiei Cunard, cântărind două mii şapte sute şaizeci de 
tone, care deservea linia Liverpool-New-York. Probabil că 
părăsise America miercuri dimineaţa şi trebuia să apară. îl 
aşteptam să treacă, dar el se încăpăţâna să nu se arate. 

Pe la unsprezece, pasagerii englezi organizară o 
subscripţie pentru răniții de pe bord, dintre care unii nu-şi 
putuseră părăsi paturile. Printre aceştia se afla şi şeful de 
echipaj, ameninţat de o infirmitate fără leac. Lista se 
acoperi de semnături, dar câteva dificultăţi de detaliu n-au 
putut fi ocolite, ceea ce dusese la schimburi de cuvinte 
urâte. 

La prânz, soarele ne permise o observare foarte exactă: 
Longitudine 58*37!' vest Latitudine 41* 11' nord Cursă: 257 
mile. 

Căpitanul Anderson interveni, ca să-i distreze pe pasagerii 
plictisiţi de o călătorie atât de lungă. Organiză exerciţii de 
gimnastică pe care le conduse personal. 

Altă distracţie fu anunţată pentru seara. N-am mai 
participat la aşa ceva, căci glumele, chiar înnoite, mă 
oboseau. 

Primele ore ale nopţii le-am petrecut pe punte. Pe ocean 
se anunţa iar vreme urâta, deşi cerul arata încă minunat. 
Ruliul începu să se accentueze. Admiram constelaţiile care 
străluceau pe firmament. Deşi ştiam că nu se pot număra 
mai mult de cinci mii de aştri pe întreaga boltă, în seara 
aceea am crezut că văd milioane. Pegasul, Pleiadele, 
Gemenii îmi apăreau în toată strălucirea lor. Taurul purta 


deasupra sa steaua Vega şi, nu departe, se zărea acel râu 
de diamante care formează coroana boreală. Constelaţiile 
imobile păreau că se deplasează o dată cu vasul, iar luna, 
joasă, scălda orizontul cu razele ei. 

CAPITOLUL XXIV. 

Noaptea fu foarte agitată. Vasul, lovit de talazuri, mergea 
ca un om nechibzuit. Mobilele se deplasau cu zgomot. 
Vântul sufla tare. 

Pe la ora şase, m-am târât până la scara ce ducea pe 
punte. Am reuşit să o urc, dar cu mare greutate. Apoi m-am 
îndreptat spre duneta din faţă. Locul era pustiu, nu se 
găsea acolo decât doctorul Pitferge. Se ţinea bine de pereţii 
din jur şi stătea cu spatele împotriva vântului. îmi făcu semn 
să mă apropii, dar din cap, nu cu mâna, pentru că l-ar fi 
dărâmat furtuna. Nici nu putea să-mi vorbească, fiindcă nu 
l-aş fi auzit de la distanţa aceea. Am ajuns până la el după 
mari sforţări. 

— Ai văzut, îmi zise el, ce ghinion are acest Great-Easterr. 
Exact când să ajungă în America, a început ciclonul, un 
adevărat ciclon, declanşat la comandă! 

Doctorul pronunţa numai fraze întretăiate. Vântul îi 
înghiţea jumătate din cuvinte. Totuşi, l-am înţeles. De altfel, 
cuvântul „ciclon” nu cerea lămuriri suplimentare. 

Se ştie că furtunile acelea rotitoare, numite uragane în 
Oceanul Indian şi în Atlantic, tornade pe coasta africană, 
taifunuri în Marea Chinei, au o forţă uimitoare şi pun în 
pericol serios navele cele mai sigure. 

Great-Eastem era prins într-un ciclon. Cum avea să-l 
înfrunte? 

— O să dea nenorocirea peste noi, îmi repeta Dean 
Pitferge. 

Etrava navei dispăru sub munţii de apă care ne atacau din 
faţă, dinspre babord. Nu se putea vedea nimic la mai mult 
de un metru în faţă. Pe la ora şapte, apele deveniră 
monstruoase. Oceanul era zguduit de valuri imense, ale 


căror vârfuri înspumate se prăbuşeau într-un zgomot 
infernal. 

Întorcându-mă, i-am văzut pe căpitan, pe secund şi pe 
primul inginer înfofoliţi în haine impermeabile, prinşi bine 
de balustrada pasarelelor. Erau învăluiţi în ceața cauzată de 
valuri. Căpitanul surâdea, după cum îi era obiceiul. 
Secundul râdea şi îşi arăta dinţii albi. 

Nu-mi puteam explica încăpăţânarea căpitanului, dorinţa 
lui de a se lupta cu oceanul. Ar fi putut să întoarcă vasul şi 
să o şteargă din calea furtunii, dar el înainta hotărât. Pe la 
şapte şi jumătate, aspectul Atlanticului era înspăimântător. 
Priveam acel spectacol unic, cu mare interes. Lupta 
colosului cu oceanul. Până la un punct, am înţeles opinia 
celui care era „stăpân după Dumnezeu” pe navă. Omul nu 
voia să cedeze. Dar uitase ca puterea mării e infinită şi nu-i 
poate rezista nimic făcut de mână omenească! Oricât de 
solid ar fi fost, uriaşul trebuia să fugă din calea furtunii... 

Dintr-o dată, aproape de ora opt, se produse şocul. Nava 
primi o lovitură formidabilă, din partea oceanului, în zona 
din faţă a babordului. 

— Asta nu e o palmă, e un pumn în bărbie, îmi zise 
doctorul. 

Lovitura ne năucise. Două bucăţi dintr-o epavă apărură pe 
culmea valurilor. Erau de la vasul nostru'? Great-Eastern 
tresărise la acel şoc, dar îşi continua drumul. Se vedeau mai 
multe resturi lăsate de apele furioase, care ajunseseră pe 
punte, deşi aceasta se afla la cincizeci de picioare deasupra 
nivelului mării. Fuga din faţa furtunii era mai necesară ca 
niciodată, dar, cu toate astea, vasul îi ţinea piept mai 
departe. Nu voia să cedeze şi nu avea să se dea înapoi! Un 
ofiţer şi câţiva marinari fură trimişi în partea din faţă a 
punţii ca să o curețe de resturi. 

— Atenţie, îmi zise doctorul, nenorocirea nu e departe. 

Marinarii se duseră la provă. Noi eram în dreptul celui dc- 
al doilea catarg. Priveam prin ceața din care apăreau 
valurile ce măturau puntea. Urmă o altă lovitura a 


talazurilor, mai violentă decât prima, care smulse o placă 
enormă de fontă ce acoperea baba din faţă, demola capota 
masiva situată deasupra postului echipajului şi, biciuind în 
plin pereţii de la tribord, îi deşiră şi îi târî ca pe nişte bucăţi 
de pânză. 

Oamenii fuseseră răsturnaţi. Unul dintre ei, un ofiţer, pe 
jumătate înecat, îşi scutura favoriţii uzi şi se ridica. Apoi, 
văzându-l pe unul dintre mateloţi zăcând fără cunoştinţa, se 
repezi la el, îl luă pe umeri şi îl duse de acolo. Oamenii se 
apropiară de capota zdrobită. In culoarul de sub ei, apa 
avea o înălţime de trei picioare. Alte resturi se zăreau pe 
mare, şi printre acestea, cele câteva mii de păpuşi pe care 
compatriotul meu de pe strada Chap6n voia să le 
aclimatizeze în America. 

Urmă o altă lovitură a talazurilor, mai violentă decât 
prima... 

Vasul începea să ia serios apă. Masa lichidă se grăbea să 
pătrundă prin orice gaură sau deschizătură. Invazia marii 
era atât de evidentă, încât, după raportul inginerului, 
Great-Eastern primise mai mult de două mii de tone de 
lichid în momentele acelea, cantitate care ar fi fost 
suficientă pentru a scufunda o fregată. 

— E bine! făcu doctorul, a cărui pălărie fu luată de o rafală 
de vânt. Vasul nu mai putea fi menţinut în situaţia aceea. 
Trebuia să fugă imediat din calea furtunii. Cu partea din 
faţă deformată, steamerul izbea valurile şi părea un om 
care înota printre vârtejuri, epuizat, cu gura deschisă. 

În sfârşit, căpitanul Anderson înţelese. L-am văzut 
alergând spre roata cea mică de pe pasarelă şi modificând 
poziţia cârmei. Imediat, aburii se precipitară către cilindrii 
din spate. Colosul, evoluând ca o barcă, îşi schimbă direcţia 
spre nord şi o şterse din calea furtunii. 

În acele momente, căpitanul, care era atât de calm de 
obicei, atât de stăpân pe situaţie, strigă furios: 

— Nava mea este dezonorată! 

CAPITOLUL XXV. 


De abia virase Great-Eastern şi-şi modificase cursul, că 
ruliul dispăru. Agitaţiei îi urmă imobilitatea absolută. Se 
servi apoi masa de dimineaţă. Cei mai mulţi pasageri, 
liniştiţi de nemişcarea navei, coborâră în dining-room şi 
mâncară, fără a resimţi nici o zguduire sau vreun şoc. Nici o 
farfurie nu lunecă pe pământ, nici un pahar nu-şi goli 
conţinutul. Dar, peste trei sferturi de oră, mobilele îşi 
reîncepură balansul, suspensiile se legănau în aer, 
porţelanurile se ciocniră, iar Great-Eastern îşi reluă drumul 
spre vest pe care fusese silit să şi-l întrerupă pentru scurt 
timp. 

Am urcat pe punte cu doctorul Pitferge. L-am recunoscut 
pe omul cu păpuşile. 

— Domnule, i-a zis doctorul, lumea dumneavoastră în 
miniatură a fost pusa la grea încercare. Bebeluşii nu vor 
mai vorbi în Statele Unite ale Americii. 

— Ce să-i faci? îi răspunse industriaşul parizian. Acolo vom 
confecţiona alţii. 

Se vedea că francezul acela nu era omul care să dispere. 
L-am salutat şi am pornit mai departe, spre zona din spate a 
vasului. Acolo, un timonier ne spuse că lanţurile cârmei 
fuseseră smulse în timpul când nava primise cele două 
lovituri din partea oceanului. 

— Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă accidentul s-ar fi 
produs în momentul manevrelor de întoarcere, îmi zise 
Pitferge, pentru că valurile izbeau foarte tare nava. 
Pompele au încercat să golească apa care a intrat în vas. 
Dar mai e destul de lucru. 

— Şi bietul matelot rănit? l-am întrebat eu. 

— E lovit râu la cap. Sărmanul! E un pescar tânăr, 
căsătorit, tatăl a doi copii, care îşi făcea prima călătorie 
peste mări. Medicul de la bord are grijă de el, şi mă tem 
pentru soarta lui. S-a răspândit şi zvonul că mai mulţi 
oameni au fost luaţi de valuri de pe vas, dar, din fericire, s-a 
dovedit a fi o minciuna. 

— Ne-am reluat, aşadar, drumul? 


— Da, răspunse doctorul, drumul spre vest, împotriva 
vântului şi a mării. Se simte, nu? adăugă el, agăţându-se de 
un tachet pentru a nu luneca pe punte. Ştiţi, domnule, ce aş 
face dacă Great-Eastern mi-ar aparţine? Aş face din el un 
transatlantic de lux, cu zece mii de franci locul. N-ar fi la 
bord decât milionari, oameni care să nu se grăbească. Aş 
face drumul din Anglia în America într-o lună sau şase 
săptămâni. Aş merge mereu cu vântul în faţă sau în spate. 
N-aş avea niciodată ruliu sau tangaj. Pasagerii mi-ar fi astfel 
întotdeauna asiguraţi împotriva râului de mare. 

— E o idee patetica, i-am zis. 

În acest timp, steamerul îşi continua drumul cu viteză 
redusă. Talazurile erau impresionante, dar etrava tăia 
valurile cu siguranţă. Un munte de metal înaintând 
împotriva unuia de apă era o imagine care nu mai 
corespundea realităţii. Puteam zice că o stâncă aştepta ca 
valurile să se spargă, neputincioase, de ea. De altfel, începu 
să plouă torențial, ceea ce ne obligă să căutăm adăpost sub 
capota marelui salon. Aversa avu ca efect diminuarea 
vântului şi calmarea oceanului. Cerul se curaţi de nori spre 
vest şi se lumină. Pe la ora zece, uraganul îşi dădu ultima 
suflare. 

La prânz, s-a putut observa cu destulă precizie locul unde 
ne aflam şi s-a afişat: 

Latitudine 41*50' nord Longitudine 61*57!' vest Cursă: 
193 mile. 

Diminuarea considerabilă a drumului parcurs nu trebuia 
să fie atribuită decât furtunii care, în cursul nopţii şi al 
dimineţii, suflase asupra noastră. Unul dintre pasageri, un 
adevărat locuitor al Atlanticului, pe care-l străbătea pentru 
a patruzeci şi patra oară, ne-a mărturisit că aşa ceva nu mai 
întâlnise până atunci şi nici un uragan nu mai produsese 
atâtea ravagii. Trebuie repetat însă că admirabilul 
steamship, chiar dacă naviga doar satisfăcător, chiar dacă 
se balansa cam tare, prezenta o perfecta siguranţă faţa de 
furiile oceanului, rezista ca un bloc masiv şi rigiditatea sa 


era datorată perfectei omogenităţi a construcţiei, dublei 
sale coci şi marginilor sale întărite. 

Numai că, oricât de mare ar fi fost puterea lui, nu trebuia 
opus cu orice preţ unui ocean înfuriat. O navă nu e 
niciodată „dezonorata” dacă fuge din cale uraganului, 
oricât de mare şi de rezistentă ar fi. Un comandant nu 
trebuie să uite ca viaţa unui om e mai importanta decât 
satisfacerea propriului orgoliu. In orice caz, să te abţii este 
periculos, sa te încăpăţânezi este condamnabil, iar un 
exemplu recent, o catastrofă regretabila, ce a afectat un 
pachebot transatlantic, a demonstrat ca un căpitan 
greşeşte când luptă peste măsură împotriva mării, chiar 
daca simte că pe urmele sale sc află un vas al unei companii 
concurente. 

CAPITOLUL XXVI. 

În acest timp, pompele continuau să extragă apa din lacul 
ce se formase în interiorul lui Great-Eastern. Puternice şi 
rapide, puse în funcţiune de aburi, ele restituiau 
Atlanticului ceea ce-i aparţinea. Ploaia încetase. Vântul se 
răcea iar. Cerul, curăţat de furtună, era senin. Când se făcu 
noapte, am rămas să mă plimb pe punte. Saloanele erau 
puternic luminate. Stele apăreau şi dipăreau printre norii 
duşi în viteză de vânt. în jur şi în depărtare, totul se stingea 
în noaptea întunecoasa. Revenind spre capota marelui 
salon, am fost surprins să văd o mulţime compacta de 
spectatori care aplaudau o trupă de acrobaţi. 

Oricât de interesant era programul lor, nu m-am oprit 
acolo. Am trecut pe lângă sala de joc, de unde se auzeau 
mereu strigate şi cuvinte fără perdea. Noroc că pe mine nu 
mă atrăgea aşa ceva. Consideram jocurile drept o plăcere 
bolnăvicioasa. Nici societatea celor care le practică nu mă 
atrage. La bord, aceasta era dominată de Harry Drake şi de 
credincioşii lui. Evitam contactul cu acei aventurieri care 
plecau sa facă avere în America. Treceam, aşadar, pe lângă 
sala respectivă, când o expozie violentă de strigăte şi injurii 
mă făcu să mă opresc. Am ascultat şi, după o clipă de 


linişte, spre marea mea mirare, mi s-a părut că aud vocea 
lui Fabian. Ce căuta el acolo? Se dusese după duşmanul lui? 

Am deschis imediat uşa. In clipa aceea, tumultul atinsese 
maximum de intensitate. în mijlocul mulţimii de jucători, l- 
am zărit pe Fabian. Era în picioare, faţă în faţă cu Drake. M- 
am repezit spre prietenul meu. Fără îndoială că Drake îl 
insultase grosolan, căci mâna lui Fabian se ridică să 
lovească şi, dacă nu atinse obrazul celuilalt, fu din cauza 
căpitanului Corsican, care-l opri cu un gest rapid. 

Inevitabilul se produsese, în ciuda măsurilor noastre, şi cei 
doi duşmani de moarte ajunseseră să se provoace. Era prea 
târziu ca să-i mai separi. Lucrurile trebuiau să-şi urmeze 
cursul. Căpitanul Corsican mă privi, şi în ochii lui am 
surprins mai multă tristeţe decât emoție. 

Pe cartea de vizită pe care duşmanul său i-o aruncase ca 
semn că primeşte provocarea, Fabian citi un nume. Un 
răcnet îi scăpă din piept: 

— Harry Drake! strigă el. Deci tu eşti! 

— Eu, căpitane Mac Elwin, îi răspunse, liniştit, rivalul. 

Nu ne înşelasem. Dacă Fabian nu ştiuse până atunci nimic 
despre Drake, acesta era foarte bine informat despre tot ce 
făcea căpitanul Mac Elwin la bordul navei. 

CAPITOLUL XXVII. 

Chiar a doua zi, în zori, am mers să-l caut pe căpitanul 
Corsican. L-am găsit în marele salon, petrecuse noaptea cu 
Fabian. Acesta era încă sub influenţa emoţiei pe care i-o 
provocase numele soţului iubitei sale. Oare o intuiţie 
secretă i-a dat ideea că Drake nu era singur la bord? Sau 
amintirea Ellenei îi revenise cu maximă intensitate datorită 
prezenţei acelui om? Ghicise că biata nebună era fata pe 
care o dorise atâţia ani? Corsican nu putea să-mi răspundă 
la întrebări, fiindcă Fabian nu rostise un cuvânt toată 
noaptea. 

Corsican avea pentru Fabian o dragoste de frate. Era 
descumpănit. 


— Am intervenit prea târziu, îmi spuse el. înainte ca mâna 
lui Fabian să se ridice asupra nemernicului, ar fi trebuit să-l 
lovesc pe Drake. 

— Era o violenţă inutilă, i-am răspuns. Harry Drake nu v-ar 
fi urmat gestul şi n-ar fi răspuns provocării. El îl avea în 
vedere de mult pe Fabian. 

— Aveţi dreptate, recunoscu căpitanul. Banditul îl 
cunoaşte bine pe Fabian, îi ştie trecutul, iubirea. Poate că 
Ellen, înnebunind, i-a spus toate secretele. Sau poate i-a 
mărturisit chiar ea, înainte de căsătorie, dragostea ei 
pentru căpitan. împins de gânduri urâte, găsindu-se lângă 
Fabian, vrea să se răzbune, pozând în victimă. Banditul ăsta 
e, probabil, un duelist foarte bun. 

— Da, am murmurat eu, am aflat că a ucis în modul acesta 
trei sau patru oameni... 

— Domnul meu, îmi zise Corsican, nu pentru duel mă tem 
eu. Căpitanul Mac Elwin nu se sperie de nici un pericol. 
Urmările întâlnirii sunt de temut. Dacă Fabian îl ucide pe 
omul acesta, oricât de ticălos ar fi, se va produce o 
prăpastie de netrecut între Ellen şi iubitul ei. Doar 
Dumnezeu ştie că, în starea în care este, singura ei 
speranţă e să fie alături de Fabian pentru a reveni vreodată 
în lumea reală. 

— Adevărat. în ciuda a ceea ce poate să se întâmple, nu 
putem dori pentru Ellen şi Fabian altceva, decât ca Harry 
Drake să piară! Dreptatea e de partea noastră. 

— Desigur, dar eu tremur pentru prietenul meu şi regret 
nespus că n-am reuşit să-l fac să evite întâlnirea asta. Aş fi 
sacrificat orice să lupt eu în locul lui, mi-aş fi dat chiar şi 
viaţa. 

— Căpitane, i-am zis, strângându-i mâna, n-am primit încă 
vizita celor pe care Drake şi i-a ales ca martori. Poate că 
încă nu e totul pierdut. 

— Cunoaşteţi vreun mijloc de a împiedica înfruntarea? 

— Nu. Dar, dacă duelul acesta trebuie să aibă loc, mi se 
pare că nu se va desfăşura decât în America şi n-ar fi exclus 


ca până atunci să intervină ceva care să modifice situaţia. 

Căpitanul clătină din cap ca un om care nu admite că 
întâmplarea joacă un rol prea important în problemele 
omeneşti. Chiar atunci, Fabian urcă pe punte, în apropierea 
noastră. L-am văzut doar o clipă. Paloarea lui m-a pus pe 
gânduri. Rana ce se cicatrizase în sufletul său se deschisese 
iar. Nu mă vedea. L-am urmat. Rătăcea fără un scop anume 
şi căuta să ne evite. 

Prietenia nu e întotdeauna bine venită. Aşa că, atât 
căpitanul Corsican, cât şi eu însumi ne-am gândit că era mai 
bine să respectăm durerea lui şi să nu intervenim. Deodată, 
Fabian tresări, apoi veni spre noi. 

— Ea era nebuna? zise el. Ea era, nu? Biata Ellen! 

Nu era încă sigur de crudul adevăr şi plecă mai departe, 
aşteptând răspunsul pe care nu îndrăzneam să i-l dăm... 

CAPITOLUL XXVIII. 

Nu aflasem până la prânz dacă Harry Drake îşi trimisese 
martorii. Acele amănunte ar fi fost, fără îndoială, rezolvate 
până atunci, dacă soţul lui Ellen ar fi dorit o confruntare cât 
mai rapida. întârzierea lui ne dădea vreo speranţă? Ştiam 
că saxonii privesc altfel duelul şi că acesta dispăruse dintre 
obiceiurile lor. De data asta însă se căutase aşa ceva. 
întâlnirea dintre Fabian şi Drake părea inevitabilă. 

La douăsprezece şi jumătate, fură afişate următoarele 
observaţii: 

Latitudine 40*33'nord. 

Longitudine 66*2V vest. 

Cursa: 214 mile. 

Great-Eastern se afla la 348 de mile de Sandy-Hook, limba 
de nisip care forma intrarea în punga portului New-York. 
Curând va pătrunde în apele americane. 

În timpul prânzului, nu l-am văzut pe Fabian la locul său 
obişnuit, în timp ce Drake îl ocupa pe al său. Mizerabilul mi 
s-a părut îngrijorat. Încerca să-şi înece remuşcările în vin? 
De mai multe ori se uită spre mine, dar nu îndrăzni să mă 
fixeze din priviri. Oare îl căuta pe Fabian prin sală'? N-aş 


putea să o spun. Un lucru notabil a fost că a părăsit masa 
înainte de a o termina. M-am ridicat pentru a-l urmări, dar 
el s-a dus în cabina lui şi s-a încuiat înăuntru. 

Am urcat pe punte. Marea era admirabila, cerul senin. 
Doctorul Pitferge, pe care l-am întâlnit acolo, mi-a dat ştiri 
proaste despre matelotul rănit. Starea sa era foarte gravă, 
în ciuda eforturilor pe care le depunea doctorul. 

Pe la patru, fu semnalată o nava la babord. Secundul îmi 
zise că era City of Paris, de trei mii de tone, unul dintre cele 
mai bune steamere ale Companiei Inman, dar se înşelă. 
Apropiindu-se, puturăm citi numele pachebotului. Era 
Saxonia, de la Steam-National Company. Puntea acelui vas 
era plină de pasageri care ne salutau zgomotos. 

Pe la cinci, se ivi o altă navă la orizont, prea îndepărtată 
însă pentru a-i afla naționalitatea. Trebuia să fie City of 
Paris. întâlnirea între nave constituie o mare atracţie 
pentru cei de la bord, oaspeţi ai Atlanticului, care se salută 
când au ocazia. Pericolul comun pe care îl înfrunta 
reprezintă, fără îndoială, principala legătură între oameni 
care nu se cunosc. 

Pe la şase, întâlnirăm cea de-a treia navă, Philadelphia, a 
liniei Inman, utilizată pentru transportul imigranţilor de la 
Liverpool la New-York. Am înţeles că ne aflam pe un drum 
foarte frecventat şi că pământul nu putea să fie prea 
departe. Cum mai doream să-l ating! 

A urmat Europa, pachebot de trei mii două sute de tone şi 
1300 cai putere. Steamerul acesta aparţinea companiei 
transatlantice şi transporta pasagerii pe ruta Havre-New 
York. 

Pe la şapte şi jumătate, se făcu noapte. Luna apăru printre 
razele soarelui muribund. Un text religios, citit de către 
căpitanul Anderson în salonul cel mare şi completat cu 
cântece, dură până la nouă seara. 

Ziua se termina, fără ca eu sau căpitanul Corsican să 
primim vizita martorilor lui Drake. 

CAPITOLUL XXIX. 


Ziua următoare, luni 8 aprilie, fu foarte frumoasă. Soarele 
strălucea cu putere de când răsărise. Pe punte l-am întâlnit 
pe doctorul Pitferge care se scălda în lumină. Veni în 
întâmpinarea mea. 

— A murit bietul nostru rănit, îmi zise el. A murit în cursul 
nopţii. Pentru sfârşitul lui vor răspunde medicii, numai că ei 
nu se tem de nimeni. lată că ne părăseşte cel de-al cincilea 
nefericit, de când am plecat din Liverpool. Drumul nu s-a 
terminat încă! 

— Sărmanul! A murit tocmai când suntem aşa de aproape 
de coasta americană. Ce se va întâmpla cu soţia şi cu copiii 
lui? 

— Ce putem face'? îmi zise doctorul. Asta e marea lege în 
faţa căreia ne supunem toţi. Trebuie să ne retragem din 
calea celor care ne urmează. Părerea mea e că murim 
pentru că ocupăm un loc la care are dreptul altul. Ştiţi câţi 
oameni vor pieri în cursul existenţei mele, daca voi trăi 
şaizeci de ani? 

— Nu m-am gândit la aşa ceva, doctore. 

— Calculul e simplu, continuă Dean Pitferge. Şaizeci de ani 
înseamnă, în cifre rotunde, cam două miliarde de secunde. 
Aşadar, în acest timp vor pieri două miliarde de indivizi care 
îşi jenau succesorii, şi eu, la rândul meu, voi pleca atunci 
când voi deveni supărător pentru urmaşul meu. Problema e 
să devin astfel cât mai târziu. 

Doctorul mai continuă o vreme această teză. Nu aveam ce 
să discut asupra subiectului şi l-am lăsat să vorbească. Ne 
plimbam, el vorbea, eu ascultam, şi observam dulgherii care 
reparau stricăciunile cauzate de furtună. Dacă Anderson 
dorea să intre în portul New-York fără avarii, lucrătorii 
trebuiau să se grăbească, fiindcă Great-Eastern naviga 
rapid pe acele ape liniştite, şi cred că niciodată viteza lui nu 
fusese atât de mare. Am înţeles bucuria celor doi logodnici 
care, aplecaţi peste balustradă, supravegheau maşinile. 

Pe la prânz, ofiţerii au stabilit poziţia şi au ajuns la 
concluzia că pământul trebuia să fie semnalat în curând. 


În timp ce mă plimbam după masa de prânz, căpitanul 
Corsican se apropie de mine. Avea să-mi dea noutăţi. Am 
înţeles acest lucru după figura lui preocupata. 

— Fabian i-a primit pe martorii lui Drake, îmi zise el. Mă 
roagă să-i fiu martor. Vă întreabă dacă puteţi să fiţi alături 
de el în problema aceasta. 

— Da, căpitane. Aşadar, orice speranţa de a împiedica 
duelul s-a spulberat? 

— Da. 

— Spuneţi-mi, de la ce a pornit cearta dintre ei? 

— De la o discuţie din timpul jocului, un fleac... De fapt, 
dacă Fabian nu-l cunoştea pe Drake, ticălosul îl ştia foarte 
bine. Numele de Mac Elwin îi provoacă insomnii şi vrea să-l 
îngroape o dată cu omul care îl poartă. 

— Cine sunt martorii lui Drake? 

— Unul este doctorul Trent, un farsor... 

— Şi celalalt? 

— Un yankeu pe care nu-l cunosc. 

— Când trebuie să vă întâlniți? 

— [i aştept aici. 

În curând, cei doi martori ai lui Drake se îndreptară spre 
noi. Doctorul Trent luă cuvântul, după ce ne salută cu 
importanţă, salut la care căpitanul Corsican abia răspunse. 

— Domnilor, ne zise el, pe un ton solemn, prietenul nostru 
Drake, un gentleman ale cărui merite şi maniere au fost 
apreciate de toată lumea, ne-a trimis la dumneavoastră ca 
să tratăm o problemă delicată. Mai bine zis, căpitanul Mac 
Elwin, la care ne am prezentat iniţial, v-a desemnat drept 
reprezentanţii săi în această treabă. Cred că ne vom 
înţelege ca nişte oameni bine crescuţi, rezolvând toate 
aspectele delicate ale misiunii noastre. N-am răspuns şi l- 
am lăsat să bată mai departe câmpii. 

— Domnilor, reluă el, nu se discută ce vină îi revine 
căpitanului Mac Elwin sau lui Harry Drake. Amândoi au 
motive să se înfrunte şi poate că şi fără motive tot ar fi ajuns 
la această situaţie. 


Toată pălăvrăgeala aceea începuse să-l plictisească pe 
căpitanul Corsican, care îşi muşca mustaţa nerăbdător. 

— Să n-o mai lungim, domnule doctor, îi tăie el vorba. 
Lucrurile sunt simple. Prietenul dumneavoastră e cel 
ofensat. Are dreptul să-şi aleagă armele. Altceva? 

— Căpitanul Mac Elwin acceptă? întrebă doctorul, 
descumpănit de tonul lui Corsican. 

— Tot. 

— Harry Drake alege sabia. 

— Bine. Unde va avea loc confruntarea? La New-York? 

— Nu, aici, la bord. 

— Dacă ţineţi... Când? Mâine dimineaţă? 

— In seara asta, la ora şase, pe platoul din spate al navei, 
care va fi pustiu atunci. 

— Perfect. 

Zicând acestea, căpitanul Corsican mă apucă de braţ şi-i 
întoarse spatele doctorului Trent. 

CAPITOLUL XXX. 

Nu mai era posibil să îndreptăm lucrurile. Ne mai 
despărţeau doar câteva ore de momentul în care cei doi 
adversari urmau să se întâlnească. De ce atâta grabă? De 
ce Harry Drake nu aştepta să debarcăm mai întâi? Poate 
pentru că nava aceea, închiriată de o companie franceză, îi 
părea un teren mai propice pentru întâlnirea care trebuia 
să se încheie cu un omor. Sau Drake avea vreun interes 
ascuns pentru a se debarasa de Fabian, înainte ca el să 
pună piciorul pe continentul american şi să bănuiască 
prezenţa Ellenei la bord? 

— Nu contează asta, zise căpitanul Corsican. Trebuie ca 
totul să se termine odată. 

— Pot să-l rog pe doctorul Pitferge sa asiste la duel în 
calitate de medic? 

— Da, chiar aţi face bine. 

Corsican se desparţi de mine pentru a i se alătura lui 
Fabian. în acea clipă, începu să sune clopotul de pe 
pasarelă. L-am întrebat pe timonier ce semnifica. Mi-a spus 


că se anunţa „îngroparea” matelotului care murise în cursul 
nopţii. Urma să aibă loc trista ceremonie. Vremea, până 
atunci frumoasă, începea să se schimbe. Nori negri se 
ridicau dinspre sud. 

La chemarea clopotului, pasagerii se adunară la tribord. 
Pasarelele, tamburele, bastingajele, ambarcaţiunile 
suspendate pe portmantouri, toate se umplură de 
spectatori. Ofițerii, mateloţii, mecanicii care nu erau de 
serviciu se aliniară pe punte. 

Pe la ora două, apăru un grup de marinari din direcţia 
infirmeriei. Trupul matelotului, cusut într-o bucată de pânză 
şi fixat pe o targa, era dus de patru oameni. De picioarele 
mortului se legase o ghiulea. Matelotul era acoperit cu 
drapelul britanic. Cei care-l purtau pe sărmanul marinar, 
urmaţi de tovarăşii dispărutului, avansau încet în mijlocul 
mulţimii care se dădea la o parte din faţa lor. Ajuns în 
spatele roții mari de la tribord, cortegiul se opri, şi cadavrul 
fu depus pe un altar. 

În faţa mulţimii de spectatori căţăraţi pe un tambur, se afla 
căpitanul Anderson şi ofiţerii cei mai importanţi. Căpitanul 
avea în mână o carte de rugăciuni. îşi scoase pălăria şi, timp 
de câteva minute, în mijlocul unei linişti adânci, citi cu o 
voce gravă. 

Apoi, la un semn, trupul fu ridicat şi lunecă până în mare. 
O clipă se menţinu la suprafaţa, pluti, apoi dispăru în 
mijlocul unui cerc de spumă. 

În clipa aceea se auzi vocea matelotului: 

Pământ! 

CAPITOLUL XXXI. 

Pământul, anunţat chiar în clipa când marea înghiţea 
trupul matelotului, era gălbui şi abia se zarea. Linia dunelor 
ce se ridicau era Long-Island, un mare banc de nisip 
acoperit de vegetaţie, cu care începe coasta americană de 
la Montauk şi continuă până la Brooklyn, anexa New- 
Yorkului. Numeroase goelete stăteau aliniate lângă insula 


aceea acoperită de viile şi de casele de vacanţă. Era locul 
de relaxare preferat de new-yorkezi. 

Fiecare dintre pasageri salută cu mâna pământul atât de 
dorit, după o călătorie îndelungată şi presărată cu incidente 
penibile. Toate binoclurile se concentrară asupra primei 
mostre din continentul american, şi fiecare o vedea diferit, 
în funcţie de regretele sau de speranţele sale. Yankeii îşi 
salutau patria-mamă. Sudiştii priveau cu necaz spre 
ţinuturile din Nord. Canadienii, ca nişte oameni care nu 
aveau decât un pas de făcut pentru a deveni cetăţeni ai 
Uniunii. Mormonii abia examinau malurile, privind mai 
departe, spre deşertul lor inaccesibil, Lacul Sărat şi Oraşul 
Sfinţilor. Cât despre tinerii logodnici, continentul acela 
reprezenta pentru ei pământul promis. 

În acest timp, cerul se înnoura tot mai mult. Spre sud, tot 
orizontul era acoperit. Norii groşi se apropiau de zenit. 
Presiunea aerului scăzuse. O căldură sufocanta penetra 
peste tot, de parcă ne găseam în luna iulie. 

— Vreţi să vă spun ceva care o să vă mire? îmi zise 
doctorul Pitferge. 

— Spuneţi-mi. 

— Vom avea o puternică furtună chiar azi. Observaţii norii 
negri care se ridică. Par animale din alte ere geologice, 
care se vor devora între ele. 

— Mărturisesc că orizontul este ameninţător... 

— Vă repet, continua Dean Pitferge, că furtuna va izbucni 
peste câteva ceasuri. Uitaţi-vă la aburii care se maschează 
în înălțimile cerului. Observaţi norii cirus, aceste „cozi de 
pisica”, cum li se zice. Va urma curând o condensare rapida 
şi, prin urmare, vor începe descărcările electrice. De altfel, 
barometrul a scăzut subit la şapte sute douăzeci şi unu de 
milimetri, iar vânturile care domină sunt cele dinspre sud- 
vest, care aduc furtuna în timpul iernii. 

— Observațiile dumneavoastră pot fi juste, doctore, i-am 
răspuns, ca un om care nu vrea să se predea. Dar când s-a 


auzit de furtună cu descărcări electrice în această perioadă 
a anului şi încă la aceasta latitudine? 

— Am citit mai multe anuare, domnule. Iernile dulci sunt 
frecvent marcate de asemenea fenomene. Dacă aţi fi trăit în 
1712 sau măcar în 1824, aţi fi auzit tunetul în februarie, în 
primul caz, ori în decembrie, în cel de-al doilea. în 1837, 
trăsnetul a căzut la Drammen, în Norvegia, şi a făcut 
pagube mari. Anul trecut, pe Marea Mânecii, bărcile de 
pescari au fost trăsnite. V-aş putea aduce mai multe 
exemple, dacă aş avea vreun anuar statistic la dispoziţie. 

— In fine, doctore, m-aţi convins. Sper că nu vă sperie 
trăsnetul! 

— Pe mine? Trăsnetul îmi e prieten. Mai mult chiar, e 
medicul meu. 

— Adică? 

— Cum mă vedeţi, am fost trăsnit chiar în patul meu, pe 13 
iulie 1867, la Kiew, lângă Londra, şi aşa m-am vindecat de o 
paralizie a braţului drept, care până atunci nu putuse fi 
tratată de doctori! 

— Glumiţi? 

— Deloc. E un tratament puţin costisitor, mă refer la 
tratamentul cu electricitate. Scumpul meu domn, există 
numeroase alte cazuri care dovedesc ca fulgerele pot ţine 
locul celor mai buni doctori şi că intervenţiile lor fac minuni 
în situaţii disperate. 

— Ce contează? Eu n-am încredere deloc într-un 
asemenea medic şi nu l-aş chema niciodată să mă consulte. 

— Pentru că nu l-aţi văzut la lucru. îmi vine în minte un 
exemplu. În 1837, în Connecticut, un ţăran care suferea de 
un astm sufocant incurabil a fost trăsnit pe câmp şi s-a 
vindecat complet. 

După cum vorbea, doctorul era în stare să facă pilule din 
fulgere. 

Degeaba râdeţi ca un neştiutor! Nu cunoaşteţi nimic, nici 
despre vreme, nici despre medicina! 

CAPITOLUL XXXII. 


M-am despărţit apoi de Dean Pitferge. Am rămas pe punte, 
în aşteptarea furtunii care se anunţa. Fabian era încă închis 
în cabina lui, iar Corsican stătea cu el. Fără îndoiala, 
căpitanul Mac Elwin îşi lua unele măsuri în caz de 
nenorocire. îmi trecu prin minte că avea o soră la New-York 
şi m-am cutremurat la gândul că îi puteam anunţa sfârşitul 
fratelui ei, frate pe care-l aştepta de atâta vreme. Doream 
să-l văd pe Fabian, dar m-am gândit că era mai bine să nu-l 
tulbur. 

Pe la ora patru, am ajuns în dreptul unei limbi de pământ 
lângă Long-Island. Se numea Fire-Island. în mijlocul ei se 
ridica un far ce lumina în depărtări. în clipele acelea, 
pasagerii invadaseră punţile şi pasarelele. Toate privirile se 
îndreptară spre coasta care rămăsese cam la şase mile spre 
nord. Se aştepta momentul când sosirea pilotului va rezolva 
pariul important care se pusese în legătură cu acest lucru. 
Toată atenţia se concentra asupra celor şapte sau opt 
persoane pe care soarta urma să-i desemneze să facă de 
cart în timpul nopţii. 

Pe la patru şi şaisprezece minute, se semnala o mică 
goeletă la tribord, care se îndrepta spre steamship. Nu mai 
era nici îndoială, venea pilotul. Pariurile se înteţiră. Pilotul 
urma să ajungă la bord peste cincisprezece sau şaisprezece 
minute. 

— Pe zece dolari că pilotul e căsătorit! 

— Pe douăzeci că e văduv. 

— Pe treizeci de dolari că poartă mustaţa. 

— Pe cincizeci ca are favoriţi roşcaţi! 

— Pe şaizeci că are un neg pe nas! 

— Pariez o sută de dolari că va urca pe punte cu piciorul 
drept! 

— Fumează. 

— Are pipă! 

— Nu! Ţigară! 

— Nu! Da! Nu! 


În acest timp, goeleta, cu pânzele în vânt, se apropia cu 
repeziciune de steam-ship. 1 se distingeau bine formele 
elegante care-i dădeau aspectul unui yaht de distracţie. 
încântătoare şi solide, bine construite, pentru a rezista 
mării, acele ambarcaţiuni pentru pilotare cântăreau între 
cincizeci şi şaizeci de tone. Cu ele s-ar fi putut face 
înconjurul lumii, şi caravelele lui Magellan nu le depăşeau 
prin nimic. Când goeleta ajunse la două lungimi de cablu de 
Great-Eastern, o mică barcă fu lansată la apă. Căpitanul 
Anderson dădu ordin ca vasul să se oprească şi, pentru 
prima oară în decurs de paisprezece zile, roţile şi elicea se 
înfrânară. Un om se urcă în bărcuţa goeletei. Patru mateloţi 
vâsliră către steam-ship. O scară din frânghie fu aruncată 
pe flancul colosului, aproape de locul unde acosta coaja de 
nucă a pilotului. Acesta prinse scara, urcă pe ea cu agilitate 
şi sări pe punte. 

Il întâmpinară strigătele de bucurie ale câştigătorilor şi 
exclamaţiile celor care pierduseră. Se stabiliră 
următoarele: 

Pilotul era căsătorit. 

Nu avea neg. 

Avea mustăţi blonde. 

Sărise pe punte cu amândouă picioarele în acelaşi timp. 

În fine, momentul exact când ajunsese la bord era ora 
patru, treizeci şi şase de minute. 

Câştigătorul pariurilor obținea nouăzeci şi şase de dolari. 
Acesta era căpitanul Corsican, care nici nu se aşteptase la 
aşa ceva. Curând, apăru pe punte şi, când i se înmâna 
câştigul, îl ruga pe căpitanul Anderson sa păstreze banii 
pentru văduva tânărului matelot ucis în accident. 
Comandantul îi strânse mâna, fără a mai adăuga nimic. O 
clipă mai târziu, la Corsican veni un marinar, care îl salută 
şi-i vorbi bărbăteşte: 

— Domnule, îi zise, camarazii mei m-au trimis la 
dumneavoastră să vă spun că sunteţi un om pe cinste. Vă 


mulţumesc toţi în numele bietului Wilson, care nu mai poate 
să vă mulţumească. 

Emoţionat, căpitanul Corsican îi strânse mâna. 

Pilotul, un om scund, care purta o şapcă din pânza 
lucioasa, un pantalon negru, o redingotă maro şi o umbrela, 
devenise stăpânul vasului Grent-Eastern. 

După ce sărise pe punte, urcase pe pasarela şi aruncase o 
legătură de ziare asupra căreia se repeziră mai mulţi 
pasageri, cu foarte marc curiozitate. Erau ultimele ştiri din 
Europa şi din America. Era legătura politică şi civică 
renăscută dintre Great-Eastern şi cele doua continente. 

CAPITOLUL XXXIII. 

Furtuna era gata să înceapă. Lupta dintre elemente se 
pregătea. O pânză subţire de nori, de culoare uniformă, se 
întindea deasupra noastră. Atmosfera era închisă. Natura 
dorea să justifice presimţirea doctorului Pitferge. 
Steamship îşi încetinea viteza. Roţile nu făceau mai mult de 
trei sau patru turc pe minut. Prin supapele întredeschise 
ieşeau vârtejuri de vapori albi. Pe prăjina de lângă cârmă 
flutura pavilionul britanic. Căpitanul Anderson dăduse toate 
ordinele necesare pentru ancorare. Din înaltul tamburului 
de la tribord, pilotul conducea evoluţia navei prin 
trecătoarea îngustă. Dar refluxul începuse deja, şi linia care 
taie deschiderea golfului Hudson nu mai putea fi trecută de 
către Great-Eastern. Eram forţaţi să stăm în mijlocul mării 
până a doua zi. încă o zi pierdută! 

Pe la cinci fără un sfert, la ordinul pilotului, ancorele fură 
coborâte pe fundul apei. Lanţurile ieşiră prin nările lor din 
etrava, cu un zgomot ce putea fi comparat cu tunetul. Chiar 
am crezut, pentru o clipă, ca începea furtuna. După ce 
ghearele muşcară nisipul, nava se imobiliza. Great-Eastern 
redevenise o insulă. în clipa aceea, răsuna pentru ultima 
oară trompeta stewardului. Ne chema la cina de rămas bun. 
Nici un pasager nu a lipsit la acest apel. Un sfert de oră mai 
târziu, saloanele erau pline de meseni şi puntea devenise 
pustie. 


Şi, totuşi, şapte persoane îşi lăsaseră locurile neocupate. 
Era vorba de cei doi adversari care îşi riscau vieţile în duel, 
cei patru martori şi doctorul. Ora înfruntării fusese bine 
aleasă. La fel şi locul acesteia. Pe punte nu se afla nimeni. 
Pasagerii coborâseră în dining-room, mateloţii erau la 
posturile lor, ofiţerii serveau masa la cantina proprie. Nu se 
zărea nici măcar un timonier în zona din spate a lui Great- 
Eastern, care stătea imobil, țintuit de fundul mării prin 
ancorele sale. 

La cinci şi zece minute, doctorul şi cu mine am fost găsiţi 
de Fabian şi de căpitanul Corsican. Nu-l mai văzusem pe 
Fabian de la scena din sala de joc. îmi păru trist, dar foarte 
liniştit. înfruntarea nu-l preocupa. Gândul îi era în alta 
parte, iar privirile sale o căutau peste tot pe Ellen. Se 
mulţumi să-mi întindă mâna, fără a rosti vreun cuvânt. 

— Harry Drake n-a sosit încă? mă întreba căpitanul 
Corsican. 

— Nu. 

— Sa mergem în spate, la locul de întâlnire. 

Fabian, căpitanul Corsican şi cu mine am pornii într-acolo. 
Cerul se întunecase. Nori grei se rostogoleau la orizont. 
Câteva fulgere îndepărtate străpungeau pânza norilor. 
Atmosfera părea plină de electricitate. 

Harry Drake şi cei doi martori ai săi sosiră la cinci şi 
douăzeci de minute. Ne salutară şi le înapoiarăm salutul. 
Drake nu spuse nici un cuvânt, îl privi plin de ură pe Fabian. 
Acesta nici nu-l văzu. Era adâncit într-o contemplare 
profundă şi părea că nu se gândea la rolul pe care-l juca în 
drama aceea. 

Căpitanul Corsican se adresă yankeului, martor al lui 
Drake, cerându-i săbiile. Acesta le scoase la iveală imediat. 
Erau săbii de luptă, ale căror mânere protejează în 
întregime mâinile care le ţin. Corsican le luă, le îndoi, le 
măsură şi îl lăsă pe yankeu să-şi aleagă arma. în timpul 
acestor pregătiri, Harry Drake îşi aruncase pălăria, îşi 
scosese haina, îşi deschisese cămaşa la câţiva nasturi şi îşi 


suflecase mânecile. Atunci am văzut că era stângaci. Acesta 
era un avantaj incontestabil pentru el, căci era obişnuit să 
lupte cu dreptacii. 

Fabian nu se clintise de la locul său. Se părea că 
pregătirile nu-l interesau. Căpitanul Corsican se apropie de 
el, îi atinse mâna şi îi dădu sabia. Fabian privi fierul 
scânteietor şi reveni la realitate. 

Luă hotărât sabia. 

— Aşa e just, murmură el. îmi amintesc tot. 

Apoi se plasă în faţa lui Harry Drake, care luă imediat 
poziţia de gardă, în spaţiul acela strâmt, eschivele erau 
aproape imposibil de executat. Cel care ar fi căzut ar fi avut 
şanse foarte mici să mai scape. 

— Începeţi, domnilor, le zise căpitanul Corsican. 

Săbiile se întretăiară. încă de la primele ciocniri ale 
lamelor, câteva un-doi-uri rapide, executate de luptători, 
câteva degajări şi riposte, am înţeles că Fabian şi Drake 
erau foarte buni. Căpitanul Mac Elwin era rece, stăpân pe 
sine, aproape indiferent, mai puţin emoţionat decât martorii 
săi. Dimpotrivă, Harry Drake îl privea cu ochii injectaţi. 
Dinţii i se zăreau sub buza uşor ridicata, întreaga sa 
fizionomie arăta semnele unei uri violente. Venise acolo ca 
să ucidă şi asta dorea să facă din tot sufletul. 

După o primă confruntare care dură câteva minute, săbiile 
coborâră. Niciunul dintre adversari nu fusese atins. O 
zgârietura se putea observa pe garda săbiei lui Fabian. 
Drake îşi ştergea fruntea plină de sudoare. 

Furtuna se declanşa cu toată furia. Tunetele bubuiau în 
serie, într-un zgomot asurzitor. Electricitatea se descărca 
prin şerpii de foc cu o asemenea intensitate, încât săbiile 
păreau adevărate paratrăsnete în mijlocul norilor furtunoşi. 

După cele câteva clipe de odihna, căpitanul Corsican făcu 
semn să înceapă cea de-a doua repriză. Fabian şi Harry îşi 
reluară poziţiile de apărare. 

Deodată, după o degajare în trei lovituri, Drake fanda. Am 
crezut că Fabian a fost atins în piept. Dar el se ferise de 


acea lovitură joasă şi para, izbind sec lama lui Harry. Acesta 
se ridică, apropiindu-se cu o trecere circulară, în timp ce 
fulgerele deşirau norii de deasupra noastră. 

Fabian putea profita pentru a riposta, dar nu o făcu. 
Aşteptă lăsându-şi adversarul să-şi revină. Mărturisesc, 
acea mărinimie nu era pe gustul meu. Harry Drake nu 
trebuia menajat. 

Deodată, fără nici un motiv aparent, sabia lui Fabian 
lunecă la pământ. Fusese atins mortal fără ca noi să ne dăm 
seama? Inima îmi bătu să-mi spargă pieptul... 

Privirea lui avea o strălucire neobişnuită. 

— Apăraţi-vă! urlă Drake, ridicându-se pe vârfuri ca un 
tigru, gata să se repeadă asupra victimei sale. 

Nimic nu-l putea opri să-l răpună pe adversarul său 
dezarmat. Căpitanul Corsican era gata să se arunce între 
ei, pentru a-l împiedica pe Drake să-şi ucidă partenerul de 
duel. Dar acesta, uimit, râmase nemişcat, la rândul său. 

M-am întors. Palidă ca o moartă, cu mâinile întinse în faţă, 
Ellen se apropia de luptători. Fabian, cu braţele deschise, 
fascinat de aceea apariţie, nu mai mişca. 

— Dumneata! strigă Harry Drake câtre Ellen. Dumneata 
aici! 

Sabia lui se ridică tremurătoare, cu vârful ei de foc. S-ar fi 
zis că era spada arhanghelului Mihail în mâinile unui 
demon. 

Un fulger orbitor, o lumină violenta acoperi întreaga parte 
din spate a vasului în clipa aceea. Am fost aruncat într-o 
parte şi am simţit că mă sufoc. Fulgerul şi tunetul au 
izbucnit deodată. Un miros de sulf se ridica din jurul nostru. 
Cu mari eforturi, am reuşit să-mi revin. Căzusem într-un 
genunchi. M-am ridicat. Am privit în jur. Ellen îl strângea în 
braţe pe Fabian. Harry Drake, pietrificat, rămăsese în 
aceeaşi poziţie, dar faţa îi era neagră! 

Nenorocitul fusese trăsnit, sabia sa de fier atrăgând 
fulgerul! 


Ellen îl părăsi pe Fabian, se apropie de Harry Drake, cu 
privirea plină de milă. îi puse mâna pe umăr... Acel contact 
uşor a fost suficient pentru a rupe echilibrul. Trupul lui 
Drake căzu asemenea unei mase inerte. 

Ellen se aplecă asupra cadavrului, în timp ce noi dădeam 
înapoi înspăimântați. Mizerabilul murise. 

— Trăsnit! murmură doctorul, apucându-mă de braţ. 
Trăsnit! Nu credeţi nici acum în intervenţia Cerului? 

Fusese Harry Drake trăsnit, aşa cum afirmase Dean 
Pitferge, sau i se rupsese un vas de sânge, cum susţinu mai 
târziu medicul de la bord? Nu ştiu nici azi. Era cert însă că 
aveam în faţa ochilor un cadavru. 

CAPITOLUL XXXIV. 

În ziua următoare, marţi 9 aprilie, pe la unsprezece 
dimineaţa, Great-Eastern ridica ancora şi se pregătea să 
intre în Hudson. Pilotul manevra cu mare siguranţă. 
Furtuna se terminase în cursul nopţii. Ultimii nori 
dispăreau la linia orizontului. Marea se anima. O flotilă de 
goelete se deplasa de-a lungul coastei. 

Fabian, cu braţele deschise, fascinat de acea apariţie, nu 
mai mişca... 

Pe la unsprezece şi jumătate, veni Sânte, un mic vas cu 
aburi care aducea comisia sanitară a New-Yorkului. Se 
apropia cu mare rapiditate şi îmi permise să îmi fac o 
imagine despre acele mici tendere americane construite 
după acelaşi model. De altfel, douăzeci de asemenea vase 
ne înconjurară mai târziu. 

Am trecut apoi Light-Boat, linie luminoasă plutitoare care 
marchează intrarea în Hudson. Punctul de la Sandy-Hook, 
acea limbă de nisip care se termină cu un far. fu depăşită 
ceva mai târziu, şi un grup de spectatori ne adresa urale. 

După ce am ajuns în mijlocul unei flote pescăreşti, am zărit 
înălțimile acoperite de verdeață de la New-Jersey, uriaşele 
forturi ale golfului, apoi marele oraş ce se întinde între 
Hudson şi Râul de Est, precum Lyonul între Ron şi Saone. 


O oră mai târziu, după ce am pătruns între cheiurile New- 
Yorkului, Great-Eastern arunca ancorele în Hudson, iar 
acestea agăţară cablurile telefonice subacvatice, pe care 
era cât pe ce să le rupă la plecare. 

Începu debarcarea tuturor celor care mă însoţiseră în 
cursul traversării, pe care aveam să nu-i mai revăd 
niciodată: californieni, sudişti, mormoni, tineri căsătoriţi... îi 
aşteptam pe Fabian şi pe Corsican. 

Îi povestisem căpitanului Anderson despre incidentele 
duelului ce avusese loc la bordul navei sale. Medicii îşi 
făcură rapoartele. Justiţia nu avea ce sa cerceteze în ceea 
ce priveşte moartea lui Harry Drake, şi se dădură ordine ca 
rămăşiţele sale să fie îngropate în America. 

Statisticianul Cokburn, care nu-mi vorbise tot drumul, se 
apropie de mine şi îmi zise: 

— Domnule, ştiţi câte ture au făcut roţile în cursul 
traversării? 

— Nu. 

— O suta de mii şapte sute douăzeci şi trei. 

— Într-adevăr? Dar elicea? 

— Şase sute opt mii o sută treizeci de ture. 

— Vă rămân îndatorat, domnule! 

Şi statisticianul Cokburn se despărţi de mine, fără a-şi lua 
măcar rămas bun. 

Atunci apărură Fabian şi căpitanul Corsican. Fabian îmi 
strânse mâna cu recunoştinţă. 

— Ellen, îmi zise el, se va vindeca! Pentru câteva clipe şi-a 
revenit! Ah! Dumnezeu este drept şi îi va reda mintea în 
întregime! 

Vorbind astfel, se gândea cu bucurie la viitor. Cât despre 
căpitanul Corsican, îşi luă rămas bun de la mine fără nici o 
ceremonie. 

— Să ne vedem cu bine! îmi mai strigă el, după ce luă loc 
pe tenderul pe care se aflau Fabian şi Ellen, sub îngrijirea 
doamnei Red, sora căpitanului Mac Elwin, venită în 
întâmpinarea fratelui ei. 


I-am privit cum se îndepărtau spre punctul vamal. Văzând- 
o pe Ellen între Fabian şi sora lui, nu mă îndoiam că 
îngrijirea, devotamentul şi dragostea vor reuşi să aducă la 
normal sufletul acela rătăcit din cauza durerii. 

În clipa aceea, ra-am simţit prins de braţ. Era doctorul 
Dean Pitferge. 

— Ei, m-a întrebat el, ce aveţi de gând să faceţi? 

— Pe legea mea, doctore, fiindcă Great-Eastern va rămâne 
o sută nouăzeci şi două de ore la New-York şi pentru că mă 
voi întoarce în ţară tot cu el, am să petrec acest timp în 
America. înseamnă opt zile, şi dacă sunt întrebuințate cu 
folos, vor fi suficiente pentru a vedea New-Yorkul, 
Hudsonul, valea Mohawk, lacul Erie, Niagara şi tot ţinutul 
acesta cântat de Cooper. 

— Aşadar, mergeţi la Niagara? Pe legea mea, nu m-ar 
deranja să o revăd, zise Dean Pitferge. 

Doctorul mă amuza. Era un ghid pregătit şi găsit pe 
neaşteptate. 

— Bateţi palma! i-am spus. 

După un sfert de oră, ne îmbarcam pe tender, şi după trei 
ore, venind de pe Broadway, ne instalam în două camere 
din Fifth Avenue Hotel. 

CAPITOLUL XXXV. 

Aveam să petrec opt zile în America! Great-Eastern urma 
să plece pe 16 aprilie, şi era 9, ora trei, când am pus 
piciorul pe pământul Statelor Unite. Opt zile! Există turişti 
bolnavi, aşa numiții „turişti expres”, pentru care acest timp 
ar fi fost suficient ca să viziteze întreaga Americă. Nu 
aveam 0 asemenea pretenţie. Nici măcar pe aceea dea 
vizita New-Yorkul în întregime sau de a scrie, după un 
examen ultrarapid, o carte despre obiceiurile şi caracterul 
americanilor. Dar New-Yorkul e uşor de văzut în ceea ce 
priveşte aspectul său fizic. Nu e prea variat. Arterele de 
circulaţie se întretaie în unghiuri drepte, fiind numite 
bulevarde când sunt longitudinale şi străzi când sunt 
transversale. Cine a văzut un cartier din oraş cunoaşte 


toată localitatea. Mai deosebită apare partea sudică, un 
vast spaţiu comercial. New-Yorkul este o limbă de pământ, 
şi zona cea mai animată este capătul respectivei limbi. în 
jurul acesteia se găsesc Hudson şi Râul de Est, adevărate 
braţe de mare înţesate de corăbii şi vapoare ce fac legătura 
cu Brooklyn, iar în stânga, cu malurile lui New-Jersey. O 
singura artera taie dintr-un capăt în altul aglomeraţia 
cartierelor marelui oraş şi aceasta este Broadway, 
echivalentul marilor bulevarde Strand din Londra şi 
Montmartre din Paris. E aproape impracticabil în partea de 
jos, unde mulţimea curge fără încetare, şi aproape pustiu în 
partea de sus. E un adevărat fluviu de oameni, autobuze, 
taxiuri, trăsuri. Pe acel bulevard ne-am plimbat întreaga 
scară, doctorul Pitfergc şi cu mine. 

După ce am servit cina la Fifth Avenuc Hotel, urma să 
facem o escală la Teatrul Bănuim. Se juca o picsă cu marc 
succes la public. N-am avut însă o seară liniştita. în cursul 
actului patru, a izbucnit un incendiu, iar panica şi pompierii 
veniţi în graba au constituit marea atracţie a zilei. 

În dimineaţa următoare, l-am lăsat pe doctor să-şi vadă de 
treburi. Trebuia sa nc întâlnim la hotel, la ora două. Am 
făcut o vizită sorei lui Fabian. Acolo am aflat că, la sfatul 
medicilor, prietenii mei părăsiseră oraşul. Doctorii îi 
recomandaseră Ellenci să-şi petreacă timpul în mijlocul 
naturii. Farmecul acesteia putea să o vindece dc boala ce o 
stăpânea, de aceea Fabian nu mai pierduse nici o clipă şi 
plecase la drum cu iubita sa, însoţiţi, bineînţeles, dc 
căpitanul Corsican. 

Pe la ora două, m-am întors la hotel. L-am găsit pe doctor 
la bar. 

— Când plecăm? 

— În seara asta, pe la şapte. 

— Luam trenul spre Hudson? 

— Nu, Saint-John, un minunat steamer, un adevărat Great- 
Eastern al râului. Din păcate, nu circula decât în cursul 
nopţii. Mi-ar fi plăcut tare mult să vad ziua locurile sălbatice 


pe unde trecem. Mâine dimineaţă vom fi la Albany. Seara 
vom lua trenul şi vom cina la Niagara-Falls. 

N-am mai comentat programul doctorului. Acceptam totul 
cu ochii închişi. 

CAPITOLUL XXXVI. 

Saint-John şi fratele lui geamăn, Dean-Richmond, erau 
cele mai frumoase vase de pe fluviu. O mulţime de pasageri 
luase cu asalt punţile navei cu care călătoream. Peste tot 
domneau confortul şi luxul. 

După ce am servit cina, m-am dus în cabina mea să mă 
odihnesc. Pe la ora unsprezece, am fost trezit de un şoc. 
Vaporul se oprise. Căpitanul nu mai putea manevra din 
pricina întunericului. 

Navigaţia fu reluată abia pe la patru dimineaţa. Am ieşit 
pe punte şi l-am întâlnit pe doctorul Pitferge. 

— 'Treburile se complică, prietene, mi-a zis el. Din cauza 
întârzierii nu vom ajunge la timp la Albany ca să luăm 
primul.tren. Va trebui să ne modificăm programul. 

— Nu e bine, doctore, avem puţine zile la dispoziţie. 

— Vom ajunge la Niagara-Falls noaptea, în loc să ajungem 
seara, într-adevăr, când am ajuns la Albany, trenul deja 
plecase. Am fost nevoiţi să-l aşteptăm pe următorul o oră şi 
patruzeci de minute. Am vizitat acel oraş curios, care era 
centrul legislativ al statului New-York. S-ar fi zis ca era un 
cartier al marelui New-York, ale cărui case şi străzi fuseseră 
mutate pe o colină pe care Albany se desfăşura ca un 
amfiteatru. 

Timpul a trecut iute. Am luat trenul şi am pornit mai 
departe. Am trecut peste vastele câmpii, pe lângă pădurile 
de curând defrişate, unde riscam sa ne izbim de 
trunchiurile uriaşe ce zăceau în jurul căii ferate, am văzut 
oraşele noi cu străzile marcate de urmele căruţelor şi 
trăsurilor, localităţi ce purtau cele mai poetice nume ale 
istoriei antice: Roma, Syrâcuza, Palmyra. Astfel trecu prin 
faţa ochilor noştri valea Mohawk, celebră prin cărţile lui 
Fenimore Cooper. 


Seara, la ora unsprezece, am schimbat trenul la 
Rochester. Am trecut pe lângă apele iuți ale râului 
Tennessee, care fugeau înspumate pe sub vagoanele 
noastre. Pe la două dimineaţa, după ce am înconjurat 
Niagara, fără însă a o vedea, am ajuns la destinaţia noastră, 
superbul hotel Cataract-House. 

CAPITOLUL XXXVII. 

Niagara nu-i un fluviu, nici măcar un râu, ci un canal lung 
de treizeci şi şase de mile. 

Prin acest canal se varsă apele Lacului Superior, ale 
Michiganului, Huronului şi Erie în Ontario. Cascada separa 
Statele Unite de Canada. 

La ora 10 dimineaţa, pe 12 aprilie, doctorul şi cu mine am 
ajuns pe străzile largi ale lui Niagara-Falls, orăşelul creat 
chiar la marginea cascadei, la trei sute de mile de Albany. 
Hotelurile luxoase şi vilele confortabile, pe care le 
frecventează yankeii şi canadienii, ne-au atras atenţia. 

După câteva minute, am ajuns la marginea cascadei a 
cărei prezenţă se făcuse simțită prin mugetul infernal ce 
răsuna pretutindeni. Am urcat pe un pod ce lega malul 
stâng al râului Niagara de cel drept. Cascada nu se putea 
vedea, fiindcă vaporii de apă rezultați din prăbuşirea 
lichidului înspumat formau o adevărata ceaţă, dincolo de 
care nu se desluşea nimic. 

— Închideţi ochii! îmi spuse doctorul. Să nu priviţi până nu 
vă voi zice eu! 

Nu l-am ascultat. După ce am trecut podul, am ajunspeo 
insulă, numită Goat-Island. Era un pământ de şaptezeci de 
acri pe care creşteau copaci uriaşi, înconjurați de aleile 
pline de maşini. Am fugit pe sub copaci. Tunetul apelor se 
auzea şi mai tare. 

— Priviţi acum! îmi zise doctorul. 

Niagara se putea vedea în toată splendoarea sa. în acel loc 
făcea o cotitură brusca, aşa că se puteau observa fără 
dificultate apele ei ce se prăbuşeau de la o înălţime de o 
sută cincizeci şi opt de picioare, pe o lungime de două mile. 


Acolo natura crease unul dintre cele mai minunate locuri 
din lume, parcă special pentru a vrăji ochiul. Combinaţiile 
de culori, jocul de lumini şi umbre, soarele care atingea 
apele din toate unghiurile posibile dădeau naştere unor 
efecte greu de imaginat. 

— Şi acum, să mergem în mijlocul cascadei, îmi zise 
doctorul. 

Ce voia să spună? Nu ştiam ce să cred, când am văzut un 
turn din piatră, la câteva sute de paşi, construit chiar la 
marginea apei. Acel monument măreț fusese ridicat în 1833 
de un oarecare Judge Porter şi era numit Terrapin-lower. 

Niagara se putea vedea în toată splendoarea sa... 

Am coborât apoi râpele de pe Goat-Island. Ajunşi la nivelul 
cursului superior al Niagarei, am văzut o punte sau, mai 
degrabă, nişte scânduri ce uneau capetele unor stânci. 
Puntea urma cascada de la numai câţiva paşi. Apele 
înspumate mugeau dedesubt. Ne-am aventurat pe 
scândurile acelea şi, după câteva clipe, am ajuns pe blocul 
de rocă principal care suporta pe Ten-apin-Iowcr. Turnul, 
rotund, înalt dc patruzeci şi cinci de picioare, era făcut 
numai din piatra. în vârf avea un balcon circular. Scara era 
din lemn. Mii de nume erau gravate pe treptele acesteia. 

Din vârful turnului, privirea plonjează în adâncuri. Poţi 
vedea până la gura monstrului lichid care înghite apele. 
Simţi cum vibrează stânca de la baza turnului. în jur se 
formează prăpăstii lichide, îngrozitoare. Nu se mai aud 
cuvintele. Spuma sare până în vârful construcţiei. Apa 
pulverizată se ridica în aer, dând naştere unui minunat 
curcubeu. Printr-un simplu efect optic, turnul parc a se 
deplasa o dată cu apele, dar în sens opus. 

Altfel, efectul ar fi fost atât de puternic, încât puţini turişti 
ar fi scăpat de leşin. 

După câteva minute, ne-am retras de pe terasa 
construcţiei. Atunci, doctorul mi-a zis: 

— Terrapin-Iower, domnul meu, va cădea într-o zi în 
prăpastie şi acest lucru se va întâmpla mai repede decât 


credem. 

— De ce? 

— Cascada canadiană se retrage încet şi foarte puţin, dar 
se retrage. Turnul, construit în 1833, se afla mult mai 
departe de apă. Geologii pretind că, în urmă cu treizeci şi 
cinci de mii de ani, căderea de apă se situa pe la Queen's 
Town, cam la şapte mile în aval de poziţia pe care o ocupă 
azi. După domnul Bakewcill, deplasarea e de vreun metru 
pe an. După sir Charles Lyell, de doar un picior. Va veni deci 
clipa când stânca pe care e construit turnul, roasa de ape, 
se va prăbuşi în adâncul cascadei. Ei bine, ţineţi minte ce vă 
spun: când se va prăbuşi stânca, se vor găsi câţiva 
excentrici care să coboare în Niagara o dată cu aceasta! 

CAPITOLUL XXXVIII. 

A doua zi, pe 13 aprilie, programul doctorului indica o 
vizită pe ţărmul canadian. O simpla plimbare. Am plecat pe 
la şapte dimineaţa. 

Pe la şapte şi jumătate, am ajuns la Suspension-Bridge. 
Era singurul pe care se putea ajunge în Canada. Podul 
suspendat era format dintr-o parte superioară, pe care 
treceau trenurile, şi dintr-una inferioară, pe care se 
deplasau pietonii şi maşinile. Fusese construit de 
îndrăzneţul inginer John A. Roebling, din Trendon, statul 
New-Jersey. Avea o lungime de opt sute de picioare şi o 
lărgime de douăzeci şi patru. Inaugurat în 1855, costase 
cinci sute de mii de dolari. în clipa când ne aflam pe la 
mijlocul său, pe deasupra noastră trecu un tren, şi am 
observat cum partea superioară s-a deformat sub noi cu 
mai mult de un metru! 

Am ajuns pe ţărmul canadian şi mergeam pe malul stâng 
al Niagarei pentru a surprinde alte aspecte noi. Am poposit 
la un hotel englezesc unde doctorul a comandat un dejun 
foarte convenabil. Pe acolo trecuseră multe celebrităţi, 
printre care şi Louis Napoleon. 

Am pornit iar să vedem cascada. Un negru ne-a condus 
într-un vestiar, de unde ne-am echipat cu un impermeabil, 


cizme şi pălării cauciucate. Astfel am putut ajunge în 
mijlocul norilor de apă pulverizată. Cascada se prăbuşea în 
faţa noastră asemenea unei cortine la teatru. 

Pe la ora nouă, am ajuns la hotel, unde ne-am dat jos 
hainele ude. Am revenit pe țărm şi, deodată, am scos un 
strigăt de uimire: 

— Căpitanul Corsican! 

M-a auzit şi a venit spre mine. 

— Dumneavoastră aici! Ce bucurie să vă revăd! 

— Şi Fabian? Şi Ellen? l-am întrebat, în timp ce-i 
strângeam mâna. 

— Sunt şi ei aici. Fabian e plin de speranţă, Ellen 
revenindu-şi, încet-încet. 

— Dar cum se face că vă găsesc aici? 

— Acest loc ne-a fost recomandat pentru recuperarea ei. 

— Dar l-a recunoscut pe Fabian? 

— Nu, nu încă, murmură căpitanul. Dacă o va face 
vreodată... E calmă, liniştită, doarme bine, iar în ochii ei 
poţi citi că încearcă să-şi amintească ceva. 

— Dar unde sunt cei doi? 

— Priviţi! îi puteţi vedea de aici. 

În direcţia indicată de căpitan, l-am zărit pe Fabian. Se 
afla lângă o stâncă şi, la câţiva paşi de el, stătea imobilă 
Ellen. Ea privea peisajul şi părea cufundata într-un extaz 
mut. Din poziţia ei se vedeau cele două cascade, americana 
şi canadiana. Deodată, tânărul făcu un pas spre ea. Ellen se 
ridicase brusc şi se îndreptase spre apa înspumată. Voia să 
se arunce în valuri? 

Mâna ei se întindea spre prăpastie. Dacă mai făcea un pas 
era pierdută. 

Se opri brusc. îşi duse mâna la frunte, ca şi când ar fi vrut 
să-şi alunge o anumită imagine. Fabian, palid ca un mort, se 
aruncase deja între ea şi prăpastie. Ellen îşi scutură 
minunatul pâr blond. Tresări. Oare îl vedea pe Fabian? Nu. 
Era ca o moartă care revenea la viaţă şi încerca să 
înţeleagă ce se petrecea în jurul ei. 


Căpitanul Corsican şi cu mine nu îndrăzneam să facem nici 
un pas. Cei doi se aflau atât de aproape de prăpastie, încât 
ne era teamă de o nenorocire. 

Deodată îi scăpară câteva cuvinte: 

— Dumnezeule, unde sunt? Ce e cu mine? 

Ellen îşi dădu seama, dintr-o data, că cineva se afla foarte 
aproape de ea. Se întoarse pe jumătate spre noi şi ne apăru 
metamorfozată. O altă privire scânteia în ochii săi. Fabian, 
tremurând, stătea în faţa ei, cu braţele deschise. 

— Oh, Fabian, iubitul meu Fabian! strigă ea. 

Tânărul o prinse în braţe, iar ea se prăbuşi fără putere. El 
scoase un urlet disperat, crezând-o moartă! Doctorul însă 
interveni: 

— Liniştiţi-vă, îi zise tânărului, această criză o va salva! 

Am dus-o apoi la Clifton-House şi am aşezat-o în patul ei, 
unde, după ce-i trecu leşinul, adormi adânc. 

Fabian, încurajat de doctor şi plin de speranţă, fiindcă 
Ellen îl recunoscuse, veni spre noi: 

— O vom salva, îmi zise, o vom salva. în fiecare zi văd cum 
se vindecă tot mai mult. Poate azi, poate mâine, Ellen va 
redeveni a mea. Ah, Cerule milos, fii binecuvântat! Vom 
rămâne aici cât va fi nevoie ca să se facă bine. Nu-i aşa, 
Archibald? 

Fabian ne privea cu tandreţe. Vindecarea fetei nu era 
departe... 

Dar trebuia să plecăm. Ne mai rămânea abia o oră ca să 
ajungem la Niagara-Falls. Când a venit clipa despărțirii de 
bunii noştri prieteni, Ellen încă dormea. Fabian ne-a 
îmbrăţişat. Căpitanul Corsican, emoţionat, după ce ne-a 
promis că ne va trimite telegrafic veşti despre fată, şi-a luat 
rămas bun de la noi, şi astfel am părăsit, în jurul prânzului, 
Clifton-House. 

Puntea vasului era plină de pasageri şi de colete... 

CAPITOLUL XXXIX. 

A doua zi, pe 15 aprilie, în compania doctorului meu 
neobosit, am ajuns la Brooklyn. Seara, mi-am luat la 


revedere de la el. îmi părea rău, fiindcă părăseam un 
prieten. 

Marţi, 16 aprilie, era ziua fixată pentru plecarea lui Great- 
Eastern. Puntea vasului era plină de pasageri şi de colete. 
în momentul când mă pregăteam să mă îndrept spre cabina 
mea, cineva m-a bătut pe umăr. Era doctorul Pitferge! 

— Dumneavoastră! am strigat, surprins. Reveniţi în 
Europa? 

— Desigur. 

— Cu Great-FEasterri? 

— Fără îndoială. Pot lipsi tocmai de la ultimul său drum? 
Mai mult ca sigur că de data asta se va scufunda! 

După douăsprezece zile ajungeam la Brest şi, în ziua 
următoare, la Paris. Traversarea avusese loc fără nici un 
accident, spre disperarea lui Dean Pitferge, care tot 
aşteptase să naufragieze! 

Apoi, timp de opt luni, n-am mai auzit nimic despre 
prietenul meu excentric. într-o zi însă, poştaşul îmi aduse 
un plic plin de timbre multicolore. Scrisoarea începea 
astfel: 

Sunt la bordul lui Coringuy, reciful Aukland. în sfârşit, am 
naufragiat... 

Şi se încheia în felul următor: 

Niciodată nu m-am simţit mai bine! Vă salută cordial al 
vostru prieten, Dean Pitferge. 


SFÂRŞIT