Jules Verne — Uimitoarele Peripetii Ale Jupanului Antifer

Jules Verne 


Jules Verne 


UVimitoarele peripeții ale 
jupânului Antifer 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI. 

Capitolul I. În care o corabie necunoscută, cu un căpitan 
necunoscut, pluteşte pe o mare necunoscută, în căutarea 
unei insule necunoscute 4 

Capitolul II. În care sunt date câteva explicaţii necesare 10 

Capitolul III. În care insuliţa necunoscută este 
transformată într-un seif straşnic încuiat 15 

Capitolul IV. În care jupân Antifer şi barcazierul Gildas 
Tregomain, doi prieteni care nu se aseamănă deloc, sunt 
prezentaţi cititorului 20 

Capitolul V. În care lui Gildas Tregomain îi este greu să nu- 
| contrazică pe jupân Antifer 26 

Capitolul VI. Prima ciocnire dintre Occident şi Orient - în 
care Orientul este bine zgâlţăit de Occident 34 

Capitolul VII. În care un secretar cam nervos, sub numele 
de Nazim, se face, vrând-nevrând, acceptat de Ben-Omar 
42 

Capitolul VIII. Unde asistăm la executarea unui quator 
fără muzică, în care Gildas Tregomain consimte să-şi cânte 
partitura 47 

Capitolul IX. În care un punct de pe o hartă din atlasul 
jupanului Antifer este atent însemnat cu creion roşu 55 

Capitolul X. Care cuprinde, pe scurt, călătoria cu 
steamerul Steersman din Cardiff, între Saint-Malo şi Port- 
Said 62 

Capitolul XI. În care Gildas Tregomain declară că prietenul 
său Antifer ar putea sfârşi prin a-şi pierde minţile 70 


Capitolul XII. În care Sauk se hotărăşte să sacrifice 
jumătate din comoara lui Kamylk-Paşa, pentru a-şi asigura 
cealaltă jumătate 76 

Capitolul XIII. În care Tregomain navighează destul de 
plăcut pe o „corabie a deşertului” 82 

Capitolul XIV. În care jupân Antifer, Gildas Tregomain şi 
Juhel petrec la Sohar o zi foarte plictisitoare 90 

Capitolul XV. În care Juhel calculează înălţimea aşteptată 
de unchiul său, pe cel mai frumos timp din lume 96 

Capitolul XVI. Care dovedeşte că bogatul Kamylk-Paşa a 
ajuns într-adevăr, în călătoriile sale maritime, până în apele 
golfului Oman 103 

PARTEA A DOUA. 

Capitolul I. Care cuprinde o scrisoare a lui Juhel către 
Enogate, în care sunt povestite aventurile al căror erou a 
fost jupân Antifer 110 

Capitolul II. În care colegatarul jupanului Antifer este 
prezentat cititorului, aşa cum se cuvine 114 

Capitolul III. În care jupân Antifer se află în faţa unei 
propuneri atât de năzdrăvane, încât o ia la fugă pentru a nu 
răspunde 119 

Capitolul IV. În care cumplita luptă dintre Occident şi 
Orient se sfârşeşte cu victoria celui din urmă 125 

Capitolul V. În care Ben-Omar este în măsură să compare 
cele două feluri de locomoţie: pe uscat şi pe mare 133 

Capitolul VI. În care sunt povestite peripeţiile călătorilor în 
timpul drumului cu trenul de la Bone la Alger şi cu 
pachebotul de la Alger la Dakar 139 

Capitolul VII. Care redă felurite discuţii şi întâmplări de la 
sosirea la Dakar până la sosirea la Loango 144 

Capitolul VIII. În care se arată că anumiţi călători nu sunt 
buni să se îmbarce pe o corabie africană 151 

Capitolul IX. În care jupân Antifer şi Zambuco declară că 
nu vor părăsi insuliţa care îi adăposteşte, înainte deaofi 
cercetat 159 


Capitolul X. În care nasul jupanului Antifer şi al 
bancherului Zambuco sfârşesc prin a se lungi nemăsurat 
164 

Capitolul XI. În care jupân Antiferşi tovarăşii săi asistă la o 
predicăa reverendului Iyrcomel, care nu prealeface plăcere 
171 

Capitolul XII. În care se vede cât de greu faci pe un om al 
bisericii să vorbească, atunci când este hotărât să tacă 177 

Capitolul XIII. La sfârşitul căruia vom vedea dispărând al 
treilea rol, şi anume al „trădătorului”, din această 
tragicomică povestire 184 

Capitolul XIV. În care jupân Antifer culege un nou 
document semnat cu monograma lui Kamylk-Paşa 192 

Capitolul XV. În care vom vedea degetul Enogatei 
descriind o circumferință şi urmările acestei nevinovate 
distracţii 200 

Capitolul XVI. Capitol urmând a fi consultat de către acei 
strănepoţi ai noştri care vor trăi peste câteva sute de ani 
207 


PARTEA ÎNTÂI. 

Capitolul I. În care o corabie necunoscută, cu un căpitan 
necunoscut, pluteşte pe o mare necunoscută, în căutarea 
unei insule necunoscute. 

În acea dimineaţă de 9 Septembrie 1831, căpitanul ieşi din 
cabină la orele 6 şi se urcă pe dunetă. 

Soarele se ivea la răsărit - mai bine zis refracția razelor 
sale se înălța deasupra păturilor joase ale atmosferei, 
fiindcă discul său mai întârzia sub orizont. 

O prelungă dâră de aburi luminoşi mângâia suprafaţa 
mării, larg vălurită de vântul de dimineaţă cu un plescăit 
abia auzit. 

După o noapte liniştită, se părea că ziua va fi frumoasă, 
una din acele zile de septembrie de care se bucură uneori, 


către sfârşitul sezonului cald, zona temperată. 

Căpitanul îşi potrivi luneta la ochiul drept şi, făcând o 
jumătate de întoarcere, plimbă obiectivul pe circumferința 
de-a lungul căreia marea se contopea cu cerul. 

Lăsând apoi luneta jos, se apropie de omul de la cârmă, un 
bătrân cu barba zbârlită, a cărui privire ageră răzbătea de 
sub pleoapele care tot clipeau. 

Când ai intrat în cart? îl întrebă. 

La ora patru, căpitane. 

Cei doi bărbaţi vorbeau o limbă destul de aspră pe care 
nici un european, englez, francez, german sau de alt neam, 
nu ar fi recunoscut-o, afară doar dacă ar fi trecut vreodată 
prin agenţiile comerciale din Levant. Trebuie că era un fel 
de dialect turc amestecat cu siriana. 

Nimic nou? 

Nimic, căpitane. 

Şi nici o corabie în zare, de astăzi dimineaţă? ... 

Una singură... o corabie mare cu trei catarge, care ne 
venea din coastă, împotriva vântului. Am făcut un sfert de 
întoarcere pe dunga vântului, ca să trec cât mai departe 
posibil. 

Bine ai făcut. Şi acum? ... 

Căpitanul cercetă cu o deosebită atenţie orizontul de jur 
împrejur. Apoi: 

Pregătiţi-vă să viraţi! strigă el cu un glas puternic. 

Oamenii de cart se ridicară. Cârma fu pusă sub vânt, 
frânghiile pânzei din faţă lăsate să alunece în jos, întinzând 
în acelaşi timp brigantina. Vasul se întoarse şi-şi luă drumul 
către nord-vest, cu murele la babord. Era un bric-goeletă 
de patru sute de tone, un vas de comerţ din care, cu câteva 
modificări, s-ar fi putut face un iaht de plăcere. Căpitanul 
avea în subordine un maistru şi cincisprezece oameni - 
echipaj suficient pentru manevre, alcătuit din marinari 
voinici al căror costum - bluza marinărească şi bereta, 
pantaloni largi şi cizme gudronate - îl amintea pe acela al 
marinarilor din Europa orientală. 


Pe tabloul de la pupa acestui bric-goeletă sau pe 
bastingajele exterioare de la prova, nici un nume. Nici un 
pavilion. Dealtfel, pentru a nu fi silită să trimită sau să 
primească vreun salut, la oricât de mare depărtare omul de 
cart ar fi semnalat vreun vas, goeleta îşi schimba ruta. 

Să fi fost un vas-pirat - se mai întâlneau pe atunci, prin 
acele locuri - căruia îi era teamă să nu fie urmărit? ... Nu. 
În zadar s-ar fi căutat arme la bordul său, şi cu un echipaj 
atât de puţin numeros nu s-ar aventura o corabie să 
înfrunte riscurile unei asemenea meserii. 

Să fi fost un vas de contrabandă, încălcând legea de-a 
lungul unui litoral sau de la o insulă la alta? 

Nicidecum, şi dacă cei mai pricepuţi vameşi ar fi cercetat 
cala, ar fi răscolit încărcătura, ar fi sondat baloturile, ar fi 
percheziţionat lăzile, nu ar fi descoperit nici o marfă 
suspectă. La drept vorbind, vasul nici nu avea vreo 
încărcătură. Provizii pentru mai mulţi ani, butoaie cu vin şi 
rachiu în fundul calei; în spate, sub dunetă, trei butoaie cu 
doage de stejar, cu cercuri solide de fier... Evident, 
rămânea destul loc pentru lest - un lest trainic, de fontă, 
care permitea acestei corăbii să aibă o bogată velatură. 

Poate că i-ar fi putut trece cuiva prin gând că aceste trei 
butoaie sunt pline cu praf de puşcă sau cu te miri ce altă 
substanţă explozibilă? ... Sigur că nu, fiindcă nimeni nu lua 
nici o măsură de prevedere când intra în cămara în care 
erau depozitate. 

Dealtfel, niciunul dintre marinari nu ar fi putut da vreo 
lămurire în privinţa asta - nici asupra goeletei, nici, asupra 
motivelor care o făceau să-şi schimbe direcţia de îndată ce 
se zărea vreo corabie, nici asupra acelui du-te-vino care-i 
caracteriza plutirea de cincisprezece luni încoace, nici 
măcar în preajma căror locuri se afla la această dată, 
plutind când cu toate pânzele sus, când micşorând viteza, 
fie străbătând o mare interioară, fie pe valurile unui ocean 
fără margini. De câteva ori, în timpul acestei inexplicabile 
călătorii, se zărise uscatul, dar căpitanul se îndepărtase de 


el cât putuse de repede. Fuseseră semnalate câteva insule, 
dar tot el, cu o scurtă învârtitură de cârmă, le ocolise. Dacă 
cineva ar fi cercetat jurnalul de bord, ar fi observat ciudate 
schimbări de direcţie, nejustificate nici de schimbările 
vântului, nici de aspectul cerului. Era o taină între acest 
căpitan - un bărbat de patruzeci şi şase de ani, cu părul 
zburlit - şi un personaj impozant care tocmai apărea în 
această clipă în deschizătura capotului. 

Nimic? ... întrebă el. 

Nimic, excelenţă, fu răspunsul. O ridicare din umeri, 
însemnând oarecaredezamăgire, puse capăt acestei discuţii 
în care încăpuseră doar trei cuvinte. Apoi, personajul pe 
care căpitanul îl onorase cu acest titlu cobori din nou scara 
capotului şi se întoarse în cabina sa. Acolo, întins pe divan, 
păru că se lasă în voia unui fel de toropeală. Cu toate că 
stătea nemişcat, ca şi când somnul pusese stăpânire pe el, 
totuşi nu dormea. Se vedea bine că este obsedat de o idee 
fixă. 

Să tot fi avut cincizeci de ani. Statura înaltă, capul 
puternic, părul bogat şi cărunt, barba mare, răsfirată pe 
piept, ochii negri însufleţiţi de o privire ageră, întreaga sa 
înfăţişare mândră, dar vădit întristată, mai curând 
descurajată, ţinuta sa demnă îl arătau ca pe un bărbat de 
origine nobilă. Costumul său, cu neputinţă de recunoscut. 
Un burnuz larg, de culoare închisă, cu găetane la mâneci, 
cu ciucuri de paiete multicolore, îl îmbrăca de la umeri 
până la glezne, iar pe cap purta o bonetă verzuie cu ciucure 
negru. 

Două ore mai târziu, un băieţandru îi servi prânzul pe o 
masă de ruliu, fixată de duşumeaua cabinei acoperită de un 
covor gros şi mătăsos, smălţat cu flori. În afară de cafeaua 
fierbinte şi aromată din două ceşcuţe de argint fin cizelat, 
de celelalte mâncăruri meşteşugit pregătite, din care se 
compunea masa, de-abia se atinse. Apoi îi fu aşezat în faţă 
vasul unei narghilele în jurul căreia pluteau aburi 
înmiresmaţi şi, cu muştiucul de chihlimbar între buzele care 


descopereau o dantură strălucitor de albă, înconjurat de 
fumul parfumat al lataki-uluil, îşi reluă visarea. 

Se scurse astfel o parte din zi, în timp ce goeleta, uşor 
legănată de unduirile hulei, îşi urma nehotărâtul său drum 
pe întinsul acestei mări. 

Către ora patru excelenţa-sa se sculă, făcu câţiva paşi, se 
opri în faţa hublourilor întredeschise în bătaia brizei, îşi 
plimbă privirea către orizont şi se opri apoi în faţa unui fel 
de trapă ascunsă de un colţ al covorului. Această trapă, 
care se deschidea dacă apăsai cu piciorul pe unul din 
colţurile sale, dădea la iveală intrarea în cămara cu provizii 
care se afla sub duşumeaua cabinei. 

Acolo, unul lângă altul, erau rânduite cele trei butoaie 
ferecate de care s-a pomenit. Personajul nostru, aplecat 
asupra trapei, rămase câteva minute în această atitudine, 
ca şi când vederea acestor butoaie l-ar fi hipnotizat. 

Şi, ridicându-se, şopti: 

Nu... nici o şovăială! Dacă nu găsesc o insulă necunoscută 
pe care să le pot ascunde în taină, le arunc mai bine în 
mare! 

Închise din nou trapa peste care trase din nou colţul 
covorului şi, îndreptându-se către scara capotului, se urcă 
pe dunetă. 

Erau orele cinci după-amiază. În atmosferă, nici o 
schimbare. Un cer împestriţat cu norişori albi şi cenuşii. 
Abia înclinat sub o briză uşoară, cu murele la babord, vasul 
lăsa în urma lui o dantelă subţire de spumă care se 
destrăma în freamătul valurilor. 

Excelenţa-sa parcurse încet cu privirea orizontul tras 
parcă cu compasul pe un fond de azur foarte limpede. De 
acolo, de unde era, un uscat de înălţime mijlocie s-ar fi 
putut zări de la o distanţă de patrusprezece sau 
cincisprezece mile. Dar linia cerului şi a apei nu era 
întreruptă de nici un relief. 

Atunci, apropiindu-se, căpitanul fu întâmpinat cu aceeaşi 
neocolită întrebare: 


Nimic? ... 

Ceea ce aduse acelaşi neschimbat răspuns: 

Nimic, excelenţă. 

Timp de câteva minute personajul rămase tăcut. Se duse 
apoi să se aşeze pe una din băncile de la pupa, în timp ce 
căpitanul înfrunta bătaia vântului mânuindu-şi luneta cu o 
mână înfrigurată. 

Căpitane! ... spuse el în curând, după ce privirea sa mai 
cercetă o ultimă dată spaţiul. 

Ce doreşte excelenţa-voastră? 

Să ştiu exact unde suntem. 

Căpitanul luă o hartă marină şi o întinse pe platbord. 

Aici, răspunse el, arătând cu creionul locul unde se 
întretăiau un meridian şi o paralelă. 

La ce distanţă de această insulă... la răsărit? ... 

La douăzeci şi două de mile. 

Şi de uscatul ăsta? 

În jur de douăzeci şi şase... 

Nimeni de pe corabie nu ştie prin ce locuri navigăm acum? 

Nimeni, doar dumneavoastră şi cu mine, excelenţă. 

Nici măcar marea pe care o străbatem? 

Cutreierăm de atâta timp prin fel de fel de locuri, încât nici 
cel mai bun marinar nu ar fi în stare să o spună. 

Ah, de ce nu am eu norocul să dau peste o insulă 
necunoscută încă navigatorilor şi dacă nu o insulă, măcar o 
insuliţă, măcar o stâncă pe care numai eu să o ştiu? Aş fi 
îngropat acolo aceste comori şi câteva zile de drum mi-ar fi 
fost de ajuns, când ar fi sosit timpul să le iau înapoi... dacă 
acest timp va mai veni vreodată! 

Acestea fiind zise, personajul căzu din nou într-o tăcere 
adâncă şi se duse să se aplece peste bastingaje. După ce 
observă adâncurile lichide, transparente, pe care privirea 
putea să le cerceteze până la o adâncime de mai mult de 
optzeci de picioare, se întoarse parcă scos din fire. 

Ei bine... exclamă el, iată prăpastia căreia îi voi încredința 
bogăţiile mele! 


Nu vi le va mai restitui niciodată, excelenţă! 

Eh, mai bine să piară decât să cadă în mâini duşmane sau 
nevrednice! 

Cum veţi binevoi. 

Dacă până deseară nu descoperim prin aceste locuri nici o 
insuliţă, cele trei butoaie vor fi aruncate înmare! 

La ordinele dumneavoastră! răspunse căpitanul care dădu 
ordin să se vireze împotriva vântului. 

Personajul se întoarse la pupa şi, rezemându-şi coatele de 
platbord, căzu din nou în acea visătoare somnolenţă care îi 
era obişnuită. 

Soarele cobora repede. La acea dată de 9 septembrie, 
precedând cu cincisprezece zile echinocțiul, discul lui avea 
să dispară la câteva grade vest, adică în dreptul unui punct 
care tocmai atrăsese atenţia căpitanului. Să fi existat în 
acea direcţie vreun promontoriu înalt, legat de ţărmul 
vreunui continent sau al vreunei insule? Greu de presupus, 
fiindcă harta nu indica nici un uscat pe o rază de 
cincisprezece-douăzeci de mile prin aceste locuri des 
străbătute de vase de comerţ şi, ca atare, foarte cunoscute 
de navigatori. Să fie oare o stâncă izolată, un colţ de stâncă 
care se înălța cu câţiva stânjeni deasupra valurilor şi care 
ar fi oferit locul potrivit, în zadar căutat până atunci de 
excelenţa-sa ca să-şi îngroape comorile? ... Nu se vedea 
nimic asemănător pe hărţile hidrografice, foarte precise, 
ale acestei porţiuni de mare. O insuliţă, cu nelipsitele stânci 
care o înconjoară, cu mişcătorul ei brâu de stropi şi 
talazuri, nu ar fi putut scăpa cercetării marinarilor. Hărțile 
ar fi arătat precis cum este situată. Or, după harta sa, 
căpitanul putea să afirme că nu se afla nici măcar un stei pe 
această întindere, al cărei vast perimetru îl îmbrăţişa 
privirea sa. 

„Mi s-a părut!” se gândi el aţintindu-şi din nou luneta spre 
locul bănuit, după ce şi-o mai regla o dată. 

În adevăr, în obiectivul lunetei nu se contura nimic, nici 
măcar o linie, oricât de slabă ar fi fost. 


LLA 


În clipa aceea, la orele şase şi câteva minute, discul 
soarelui începu să muşte din orizont, sfârâind, dacă ar fi să 
credem spusele de demult ale ibericilor, atunci când se 
întâlni cu marea. 

La apusul precum şi la răsăritul lui, refracția mai păstra 
imaginea soarelui pe cer, deşi el se afla sub orizont. 

Materia luminoasă, proiectată oblic pe suprafaţa valurilor, 
se întindea ca un diametru lung de la apus la răsărit. 
Ultimele licăriri, asemănătoare unor dungi de foc, tremurau 
uşor în adierea abia simțită a brizei. 

Această strălucire se stinse brusc când marginea 
superioară a discului, atingând dungA. Apei, îşi aruncă raza 
verde. Coca bricului-goeletă se întunecă, în timp ce pânzele 
de sus se împurpurau de ultimele raze. 

În clipa în care perdelele apusului erau tocmai să cadă, din 
mizenă se făcu auzit un glas: 

Ohe! 

Ce s-a întâmplat? întrebă căpitanul. 

Uscat la tribord! 

Uscat, şi chiar în direcţia în care i se păruse căpitanului că 
zăreşte, câteva minute mai înainte, vagi contururi? ... Nu se 
înşelase, deci. 

La strigătul marinarului de pe catarg, oamenii de cart se 
repeziseră pe punte şi priveau spre apus. Căpitanul, cu 
luneta în bandulieră, apucă sarturile catargului mare, se 
căţără sprinten pe treptele de frânghie, încălecă pe verga 
de care se lega săgeata velei mici şi cu lentila lunetei la ochi 
cercetă orizontul în partea care-i fusese indicată. 

Marinarul nu greşise. La o distanţă de şase până la şapte 
mile, apărea la suprafaţă un fel de insuliţă, al cărei profil se 
contura în negru pe culorile tari ale cerului. S-ar fi zis că 
este o stâncă de înălţime mijlocie, înconjurată de un nor de 
vapori sulfuroşi. Cincizeci de ani mai târziu, un marinar ar fi 
afirmat că nu era decât fumul unui steamer mare care 
străbătea largul. Dar în 1831 nimănui nu-i trecea prin gând 


că într-o zi oceanele vor fi străbătute de aceste uriaşe 
maşini plutitoare. 

Dealtfel, căpitanul nu avu decât timpul să vadă, nicidecum 
să reflecteze. Insuliţa semnalată se şterse aproape imediat 
în umbrele înserării. Dar nu mai avea nici o importanţă. Elo 
văzuse, şi o văzuse bine. În privinţa asta nu mai putea fi nici 
o îndoială. 

Căpitanul cobori din nou pe dunetă, şi personajul pe care 
acest incident îl trezise din somnolenţă îi făcu semn să se 
apropie. Şi mereu aceeaşi întrebare: 

Ei bine? 

Da, excelenţă. 

Uscat în zare? ... 

O insuliţă, cel puţin. 

La ce distanţă? 

La aproximativ şase mile către apus. 

Şi harta nu arată nimic în această direcţie? 

Nimic. 

Eşti sigur de calculul tău? 

Sigur. 

Ar fi vorba deci de o insuliţă necunoscută? 

Aşa cred. 

S-ar putea oare? ... 

Da, excelenţă, dacă această insuliţă s-a format mai de 
curând. 

De curând? 

Aşa îmi vine să cred, fiindcă mi s-a părut învăluită în vapori 
vulcanici. Prin aceste locuri forţele plutonice se fac destul 
de des simţite şi se manifestă prin mişcări ale scoarţei 
submarine. 

Măcar de ar fi aşa cum spuitu, căpitane! Nici nu mi-aş 
dori altceva mai bun, decât unul din aceste blocuri ieşite 
deodată din mare. Nu ar fi al nimănui. 

Sau, în orice caz, ar aparţine primului ocupant, excelenţă. 

Atunci, eu aş fi acela. 

Da... dumneavoastră. 


Îndreaptă-te direct către uscat. 

Direct... dar cu prudenţă! răspunse căpitanul. Goeleta 
noastră ar putea să se zdrobească de stâncile care 
înaintează, poate, până în larg. Eu zic să aşteptăm lumina 
zilei pentru a recunoaşte locurile şi a ne apropia de insuliţă. 

Să aşteptăm... îndreptându-ne către ea... 

La ordinele dumneavoastră! 

Asta însemna să procedeze ca un marinar încercat. O 
corabie nu poate porni la întâmplare peste adâncuri 
necunoscute. La apropierea de un uscat pe care nu-l 
cunoaşte, nu trebuie să meargă decât cu ajutorul sondei şi 
să se teamă de noapte. 

Personajul se întoarse deci în cabina sa şi chiar dacă 
somnul ar fi izbutit să-i închidă pleoapele, musul nu ar fi 
avut nevoie să-l trezească în revărsatul zorilor; avea să fie 
pe dunetă înainte de răsăritul soarelui. 

În ceea ce îl priveşte pe căpitan, el nici nu vru să 
părăsească puntea, nici să lase şefului de echipaj grija de a 
veghea până dimineaţa. Încet, noaptea coborî. Puțin câte 
puţin, orizontul pălea, în timp ce, treptat, perimetrul său se 
îngusta. La zenit, ultimii norişori, plini încă de o lumină 
difuză, nu întârziară să se stingă. De o oră, briza abia mai 
adia. Nu rămăseseră decât pânzele necesare pentru a 
păstra manevra cârmei şi a menţine goeleta pe direcţie. 

În acest timp, pe cer se aprinseseră primele stele. La nord, 
Steaua Polară, ca un ochi nemişcat şi fără vreo strălucire 
deosebită, în timp ce Arcturus strălucea cu putere în 
continuarea curbei făcută de Ursa Mare. Opusă Stelei 
Polare, Casiopeia îşi înscria scânteietorul său dublu V. 
Dedesubt, Capella apărea exact în locul în care răsărise în 
ajun, în care va răsăriri a doua zi, cu cele patru minute în 
avans cu care îşi începe ziua ei siderală. La suprafaţa mării 
adormite se aşternuse acea ciudată torpoare care însoţeşte 
căderea nopţii. 

La prova, sprijinit în coate, căpitanul stătea tot atât de 
neclintit ca şi cabestanul de care se rezema. Cu capul 


nemişcat, el nu se gândea decât la acel punct zărit în apusul 
nedesluşit. Acum îl încercau îndoielile, îndoieli din acelea pe 
care întunericul le face şi mai sâcâitoare. Nu se lăsase oare 
amăgit de o părere? Era oare adevărat că o nouă insuliţă 
apăruse în acel loc? Da... fără doar şi poate. Cunoştea 
aceste locuri, le străbătuse doar de sute de ori... Calculul îi 
indicase, cu o aproximaţie de o milă, poziţia ei, iar de 
uscatul cel mai apropiat îl despărţeau opt sau zece leghe... 
Dar dacă nu se înşelase, dacă în acel loc apăruse din 
măruntaiele mării o insulă, nu s-ar putea ca ea să fie şi 
ocupată? Adică, nici un navigator să nu-şi fi înfipt aici 
pavilionul? Englezii, aceşti cunoscuţi strângători de zdrenţe 
ai oceanului, repede ar fi pus mâna pe o asemenea insuliţă 
de pe căile maritime şi ar fi aruncat-o în traista lor! ... Nu se 
va zări oare un foc care să arate luare în stăpânire? ... Era 
foarte posibil ca apariţia acestui conglomerat stâncos să fi 
avut loc acum câteva săptămâni sau câteva luni, şi atunci 
cum a scăpat el de privirile marinarilor, de sextantul 
hidrografilor? 

Toate aceste frământări şi nelinişti erau pricina tulburării 
căpitanului şi a nerăbdării sale în aşteptarea dimineţii. 
Dealtfel, nimic nu mai arăta direcţia insuliţei - nici măcar o 
urmă a acelor aburi în care ea păruse învăluită şi care ar fi 
putut să coloreze întunericul cu o nuanţă ca de funingine. 
Peste tot, văzduh şi apă, contopite în aceeaşi beznă. 

Orele se scurgeau. Constelaţiile circumpolare descriseseră 
un sfert de cerc în jurul axei firmamentului. Către orele 
patru, către est-nord-est albi prima geană de lumină. 
Această lumină îngădui să se zărească şi câţiva norişori 
agitaţi la zenit. Mai lipseau numai câteva grade pentru ca 
soarele să atingă orizontul. Dar pentru ca un marinar să 
regăsească insuliţa - dacă ea exista într-adevăr - nu avea 
nevoie de atât de multă lumină. 

În acest moment, înaltul personaj apăru din deschizătura 
capotului şi se duse să ia loc pe dunetă, unde se afla şi 
căpitanul. 


Ei? ... Această insuliţă? ... întrebă el. 

Iat-o, excelenţă, răspunse căpitanul arătându-i o 
îngrămădire de stânci la mai puţin de două mile. 

Să acostăm... 

La ordinele dumneavoastră. 

Capitolul II. În care sunt date câteva explicaţii necesare. 

Să binevoiască cititorul să nu se mire peste măsură dacă la 
începutul acestui capitol intră în scenă Mehmet-Ali. Oricare 
ar fi fost faima ilustrului paşă în istoria Levantului, el nu va 
apare în această povestire decât în treacăt, şi numai ca 
urmare a relaţiilor, neplăcute dealtfel, pe care înaltul 
personaj îmbarcat pe goeletă le avusese cu acest 
întemeietor al Egiptului modern. 

La acea epocă Mehmet-Ali nu începuse încă să cucerească 
- datorită armatei fiului său Ibrahim - Siria şi Palestina, 
care aparţineau lui Mahmud, suveranul celor două Turcii, 
din Asia şi din Europa. Dimpotrivă, sultanul şi paşa erau 
buni prieteni, unul dându-i celuilalt cuvenitul ajutor pentru 
a cotropi Moreea şi a spulbera năzuinţele de independenţă 
ale micului regat al Greciei. 

Timp de câţiva ani, Mehmet-Ali şi Ibrahim stătură liniştiţi 
în paşalâcul lor. Dar fără îndoială că această stare de 
vasalitate, care-i făcea doar simpli supuşi ai Porții, le 
nemulţumea ambiția şi nu aşteptau decât prilejul - ba chiar 
îl căutau - pentru a rupe aceste legături atât de trainic 
țesute de-a lungul secolelor. 

În Egipt trăia pe atunci un personaj a cărui avere, adunată 
de-a lungul a nenumărate generaţii, se număra printre cele 
mai mari din ţară. Locuia la Cairo. Se numea Kamylk-Paşa şi 
lui i se adresa căpitanul goeletei cu titlul de excelenţă. 

Era un om instruit, înclinat îndeosebi spre ştiinţele 
matematice şi către aplicaţiile practice sau abstracte ale 
acesteia. Înainte de toate însă, era oriental până în adâncul 
sufletului, cu inimă de otoman, deşi egiptean din naştere. 
Astfel că, înțelegând că încercările Europei occidentale de a 
supune popoarele din Levant vor întâmpina o mai mare 


rezistenţă la sultanul Mahmud decât la Mehmet-Ali, se 
aruncă cu trup şi suflet în luptă. Născut în 1780, dintr-un 
neam de soldaţi, nu avea nici douăzeci de ani când s-a 
înrolat în armata lui Djezzar, unde prin curajul său îşi cuceri 
destul de repede titlul şi gradul de paşă. În 1799, îşi riscă 
de sute de ori viaţa luptând împotriva francezilor conduşi 
de Bonaparte ajutat de Kleber, Lannes, Bon şi Murat. După 
bătălia de la El-Arish, făcut prizonier odată cu turcii, ar fi 
putut să-şi recapete libertatea dacă ar fi vrut să semneze 
angajamentul de a nu mai lupta împotriva soldaţilor 
Franţei. Dar, hotărât să lupte până la capăt, mizând pe o 
necrezută întoarcere a norocului, încăpățânat în tot ce 
făcea ca şi în ideile sale, refuză să-şi dea cuvântul. Izbuti să 
scape şi, mai înverşunat ca oricând, fu întâlnit în diverse 
ciocniri care au pecetluit conflictul dintre cele două puteri. 

După căderea Jaffei, la 6 martie, el a fost printre luptătorii 
care s-au predat cu condiţia de a li se dărui viaţa. Când 
prizonierii, în număr de 4.000, în cea mai mare parte 
albanezi sau arnăuţi, fură aduşi în faţa lui Bonaparte, 
acesta fu destul de nemulţumit de atare captură, gândindu- 
se că aceşti soldaţi de temut s-ar putea duce să întărească 
garnizoana paşei de la Saint-Jean d'Acre. Aşa că, vrând să 
arate cât de neînduplecaţi sunt ei, cuceritorii francezi, dădu 
ordin să fie împuşcaţi cu toţii. 

De data asta nu li se mai oferea - aşa cum se întâmplase 
cu prizonierii de la El-Arish - să li se redea libertatea cu 
condiţia de a nu mai lupta. Nu! Erau osândiţi la moarte. Au 
căzut, aşadar, pe prundiş, iar acei pe care gloanţele nu-i 
atinseseră, crezând că vor fi cruţaţi, îşi găsiră moartea pe 
măsură ce înaintau către mal. 

Dar nu în acest loc şi în acest chip i-a fost dat lui Kamylk- 
Paşa să piară. S-au găsit oameni, francezi - e bine să o 
amintim, spre cinstea lor - pe care acest măcel, impus 
poate de necesităţile războiului, i-a îngrozit. Aceşti oameni 
de treabă izbutiră să salveze câţiva prizonieri. Unul din ei, 
un matelot din marina comercială, dând în timpul nopţii 


târcoale stâncilor, unde s-ar fi putut adăposti câţiva 
nenorociţi, l-a ridicat pe Kamylk-Paşa, grav rănit de un 
glonte. L-a transportat într-un loc sigur, l-a îngrijit, l-a 
vindecat. Putea acesta să uite vreodată un asemenea 
serviciu? Nu... Cum l-a răsplătit şi în ce împrejurări a făcut- 
0? ... lată obiectul acestei ciudate şi adevărate povestiri. 

Pe scurt, după trei luni, Kamylk-Paşa era pe picioare. 
Campania lui Bonaparte dăduse greş în faţa cetăţii Saint- 
Jean d'Acre. Sub comanda lui Abdallah, paşa Damascului, 
armata turcă trecuse, la 4 aprilie, Iordanul, iar pe de altă 
parte, escadra engleză de la Sydney-Smith patrula prin 
apropierea Siriei. Aşa că, cu toate că Bonaparte expediase 
divizia Kleber cu Junot, cu toate că se deplasase în 
persoană la locul bătăliei, cu toate că îi zdrobise pe turci în 
bătălia de la muntele 'Tabor, când se repezi să amenințe din 
nou Saint-Jean d'Acre era prea târziu. Sosise acolo o 
întărire de douăsprezece mii de oameni, ciuma îşi făcuse 
apariţia şi, la 20 mai, Bonaparte se hotări să ridice asediul. 

Kamylk-Paşa crezu atunci că se poate aventura să se 
întoarcă în Siria. Să revină în Egipt, ţară atât de mult 
frământată în acea epocă, ar fi fost cea mai mare 
nesocotinţă. Era mai potrivit să aştepte. Şi Kamylk-Paşa 
aşteptă cinci ani. Datorită averii sale, a putut să ducă o 
viaţă îmbelşugată în diferitele provincii, la adăpost de 
lăcomia egipteană. Anii aceştia s-au făcut remarcaţi prin 
intrarea în scenă a fiului unui simplu agă, de a cărui vitejie 
în bătălia de la Abukir, în 1799, se dusese vestea. Mehmet- 
Ali începuse să se bucure de o atât de mare influenţă, încât 
izbuti să-i facă pe mameluci să se revolte împotriva 
guvernatorului Khosrew-Paşa, să-i aţâţe împotriva şefului 
lor, să-l detroneze pe Kurşid, succesorul lui Khosrew, şi în 
cele din urmă să se proclame el - în 1806, cu 
consimţământul înaltei Porţi - vicerege. 

Djezzar, protectorul lui Kamylk-Paşa, murise cu doi ani mai 
înainte. Văzându-se prea singur în această ţară, acesta se 


gândi că nu-l mai pândeşte nici o primejdie dacă s-ar 
întoarce la Cairo. 

Avea atunci 27 ani şi alte noi moşteniri făcuseră din el unul 
din personajele cele mai bogate din Egipt. Nesimţind nici o 
înclinaţie pentru căsătorie, fiind o fire puţin comunicativă, 
iubind viaţa retrasă, păstrase însă un interes deosebit 
pentru meşteşugul armelor. Aşa că, a şteptând să se ivească 
prilejul de a-şi folosi talentul, vru să-şi cheltuiască energia, 
atât de firească la vârsta lui, în lungi şi îndepărtate 
călătorii. 

Dar, întrucât Kamylk-Paşa nu avea moştenitori direcţi, cui 
îi va reveni această uriaşă avere? Existau oare rude 
colaterale care erau îndreptăţite să o primească? 

Un oarecare Murad, născut în 1786, deci mai tânăr decât 
el cu şase ani, îi era văr. Despărţiţi prin părerile lor politice, 
deşi amândoi locuiau la Cairo, nu se vedeau. Kamylk-Paşa 
era devotat intereselor otomane şi acest devotament - se 
ştie - îl dovedise. Murad, atât prin vorbele, cât şi prin 
faptele sale, lupta împotriva influenţei otomane şi nu 
întârzie să devină sfetnicul cel mai de nădejde al lui 
Mehmet-Ali, pe vremea uneltirilor acestuia împotriva 
sultanului Mahmud. 

Or, acest Murad, singura rudă a lui Kamylk-Paşa, pe atât 
de sărac pe cât de bogat era celălalt, nu se putea bizui pe 
averea vărului său decât dacă între ei intervenea o 
împăcare. Asta însă nu avea să se întâmple. Dimpotrivă, 
duşmănia, ura chiar, cu toate manifestările ei de violenţă, 
avea să sape o prăpastie şi mai adâncă între cei doi, singurii 
membri ai acestei familii. 

Trecură astfel optsprezece ani, de la 1806 la 1824, timp în 
care domnia lui Mehmet-Ali nu fu tulburată de războaie din 
afară. În schimb el avu de luptat împotriva influenţei tot mai 
mari şi a acţiunilor de temut ale mamelucilor, complicii săi, 
cărora le datora tronul. Un măcel general care a avut loc în 
1811, în întregul Egipt, îl eliberă de această supărătoare 
poliţie. După asta, lungi ani de pace le fură asiguraţi 


supuşilor viceregelui, ale cărui relaţii cu Poarta rămâneau 
foarte bune - cel puţin în aparenţă, fiindcă sultanul nu avea 
încredere în vasalul său, şi nu fără temei. 

Kamylk-Paşa a fost deseori ţinta duşmăniei lui Murad. 
Încurajat de dovezile de simpatie pe care i le dădea 
viceregele, nu înceta să-şi aţâţe stăpânul împotriva 
bogatului egiptean. Îi reamintea acestuia că vărul său 
Kamylk-Paşa era un partizan al lui Mahmud, un prieten al 
turcilor, că îşi vărsase sângele pentru ei. Dacă te-ai fi luat 
după cele spuse de el, ar fi însemnat că era un personaj 
periculos, un om care trebuia supravegheat... poate un 
spion... Acea enormă avere într-o singură mână constituia o 
primejdie... În sfârşit, Murad spunea tot ceea ce ar fi fost de 
natură să trezească lăcomia unui suveran atotputernic, fără 
principii şi fără scrupule. 

Lui Kamylk-Paşa nu-i prea păsa de toate astea. În 
singurătatea în care trăia la Cairo, ar fi fost greu să i se 
întindă o cursă în care el să se lase prins. Când părăsea 
Egiptul, o făcea numai pentru lung călătorii. Atunci, pe o 
corabie al cărei proprietar era, comandate de căpitanul ZO 
- cu cinci ani mai tânăr decât el şi de un devotament care ar 
fi rezistat oricărei încercări - îşi purta pe mările Asiei Africii 
şi Europei existenţa sa fără nici un ţel, plină de o trufaşi 
indiferenţă pentru omenire. 

În legătură cu aceasta, este cazul să ne întrebăm dacă nu 
cumva îl uitase chiar şi pe marinarul care-i salvase viaţa în 
măcelul ordonat de Bonaparte. Uitat? ... Nu, fără îndoială. 
Astfel de servicii nu se uită. Dar aceste servicii şi-au primit 
ele, oare, răsplata? S-ar putea să nu şi-o fi primit. Să se fi 
gândit Kamylk-Paşa să recunoască mai târziu şi nu aştepta 
decât prilejul să o facă, dacă vreodată ar fi ajuns, în 
plimbările lui pe mări, până în apele franceze? Cine ar fi 
putut să spună? ... 

Dealtfel, către 1812, în timpul şederilor sale la Cairo, 
bogaţi egiptean nu-şi mai putu ascunde că era 
supravegheat îndeaproape. 


Mai multe călătorii, pe care voise să le facă, îi fuseseră 
interzise din porunca viceregelui. Datorită necontenitelor 
uneltiri ale vărului său, libertatea îi era ameninţată. 

În 1823, Murad, care avea treizeci şi şapte de ani, se 
căsători în condiţii care îi asigurau, din păcate, prea puţin o 
situaţie materială deosebită. Se căsătorise cu o tânără 
felahă, aproape o sclavă. Nu era de mirare că voia să-şi 
continue întortocheatele-i uneltiri prin care nădăjduia - 
folosindu-se de influenţa pe care o avea pe lângă Mehmet- 
Ali şi fiul său Ibrahim - să compromită situaţia lui Kamylk- 
Paşa. 

În vremea aceasta, Egiptul era în pragul unui şir de lupte 
în care oştile sale aveau să strălucească în chip deosebit. În 
1824, Grecia se ridică împotriva sultanului Mahmud, iar 
acesta ceru ajutor vasalului său împotriva răzvrătiţilor. 
Urmat de o flotă de 120 corăbii, Ibrahim s-a îndreptat către 
Moreea unde a şi debarcat. 

lată, deci, pentru Kamylk-Paşa prilejul de a da din nou 
vieţii sale un pic de interes, de a se amesteca din nou în 
aceste periculoase expediţii - părăsite de el timp de 
douăzeci de ani - cu atât mai multă ardoare cu cât era 
vorba de a întări drepturile Porții, compromise de revolta 
din Peloponez. Încercă să se înroleze în armata lui Ibrahim, 
dar fu refuzat. Încercă să lupte ca ofiţer în trupele 
sultanului: fu din nou refuzat. Nu era oare acest lucru 
urmarea amestecului nefast al celor ce ţineau să nu piardă 
din ochi ruda milionară? 

Lupta grecilor pentru independenţă trebuia să se 
sfârşească, de astă dată, în folosul acestei eroice naţiuni. 
După trei ani, în timpul cărora grecii au fost sălbatic 
hărţuiţi de câtre trupele lui Ibrahim, atacul flotelor 
franceză, engleză şi rusă laolaltă a nimicit marina otomană 
în bătălia de la Navarin, în anul 1827, silindu-l pe vicerege 
să-şi recheme, în Egipt, corăbii şi oşti. Ibrahim s-a întors 
atunci la Cairo urmat de Murad, care luase parte la 
campania din Peloponez. 


Din acea zi, situaţia lui Kamylk-Paşa se înrăutăţi. Ura lui 
Murad se dezlănţui cu atât mai violentă, cu cât la începutul 
anului 1829, din căsătoria sa cu tânăra felahă, i se născu un 
fiu. Familia îi era în creştere, nu averea. Trebuia ca aceea a 
vărului său să treacă în mâinile lui Murad. Viceregele nu s- 
ar fi împotrivit acestui jaf. Asemenea complezenţe s-au mai 
văzut în Egipt, se mai văd încă şi în ţări cu o civilizaţie mai 
puţin orientală. A nu se uita că vlăstarului lui Murad i se 
dădu numele de Sauk. 

Aşa stând lucrurile, Kamylk-Paşa înţelese că nu-i rămâne 
decât o singură cale de urmat: să-şi adune averea, în cea 
mai mare parte alcătuită din diamante şi pietre preţioase, şi 
să o scoată din Egipt. 

Ceea ce a şi făcut, cu tot atâta grijă cât şi pricepere, 
datorită ajutorului unor străini din Alexandria, cărora 
egipteanul li s-a putut destăinui. Încrederea nu i-a fost 
înşelată şi totul se petrecu în cea mai mare taină. Cine erau 
aceşti străini, căror naţionalităţi aparţineau ei? ... Numai 
Kamylk-Paşa, el singur, o ştia. 

Dealtfel, trei butoiaşe, cu două rânduri de căptuşeli şi bine 
ferecate, semănând cu balercile în care se păstrează 
vinurile de Spania, fuseseră de ajuns ca să cuprindă toate 
acele bogății. După ce fură îmbarcate în taină, la bordul 
unui speronare napolitan, proprietarul lor, împreună cu 
căpitanul Z6, izbuti să se strecoare la rândul său, nu fără a 
fi scăpat din mii de primejdii, fiindcă fusese urmărit de la 
Cairo la Alexandria şi spionat îndeaproape de când ajunsese 
în acest oraş. 

Cinci zile mai târziu, speronarele napolitan îl lăsa în portul 
Latakieh; de acolo, Kamylk-Paşa se duse la Alep, pe care îl 
alesese ca noua sa reşedinţă. Acum, în Siria, sub protecţia 
fostului său general Abdallah, ajuns paşă la Saint-Jean 
d'Acre, de ce s-ar mai fi temut de Murad? Cum ar fi putut 
Mehmet-Ali, oricât ar fi fost el de îndrăzneţ, să-l mai 
lovească, în fundul unei provincii asupra căreia îşi întindea 
atotputernica jurisdicție înalta Poartă? 


Şi totuşi aceasta avea să fie cu putinţă. 

Într-adevăr, chiar în acest an - 1830 - Mehmet-Ali rupea 
legăturile sale cu sultanul. Ruperea legăturilor de 
vasalitate, care îl legau de Mahmud, alipirea Siriei la 
posesiunile Egiptului, a deveni - poate - suveranul 
imperiului otoman, toate aceste gânduri nu erau prea 
îndrăzneţe pentru ambiția viceregelui. 

Pretextul nu fu greu de găsit. 

Asupriţi de agenţii lui Mehmet-Ali, unii felahi fuseseră 
nevoit: să se refugieze în Siria, sub protecţia lui Abdallah. 
Viceregele ceri extrădarea acelor ţărani. Paşa din Saint- 
Jean d'Acre refuză. Atunci Mehmet-Ali ceru sultanului 
încuviințarea de a-l sili pe Abdallah cu armele. Mahmud 
răspunse mai întâi că felahii, fiind supuşi turci nu aveau de 
ce să fie predaţi viceregelui Egiptului. Dar puţin timp după 
asta, dornic să-şi asigure ajutorul lui Mehmet-Ali, sau cel 
puţin neutralitatea acestuia, foarte curând după revolta 
paşei din Scutari, îi acordă încuviințarea cerută. 

Felurite întâmplări, între care ivirea holerei pe 
meleagurile Levantului, întârziară plecarea lui Ibrahim în 
fruntea unei armate de 32.000 de oameni şi a 22 corăbii de 
război. Kamylk-Paşa avu răgazul să se gândească la 
primejdiile ce l-ar fi aşteptat odată cu debarcarea 
egiptenilor în Siria. 

Avea atunci cincizeci şi unu de ani, şi cincizeci şi unu de 
ani de viaţă frământată duc pe om aproape în pragul 
bătrâneţii. Foarte obosit, foarte descurajat, foarte 
dezamăgit, nemaidorindu-şi decât odihna pe care sperase 
să o găsească în acest liniştit oraş Alep, şi iată că 
evenimentele se întorceau împotriva sa. 

Era oare prudent să rămână la Alep în clipa în care 
Ibrahim se pregătea să cotropească Siria? Fără îndoială, 
era vorba numai de o acţiune de represiune împotriva paşei 
din Saint-Jean d'Acre. Dar după ce îl va fi prădat pe 
Abdallah, viceregele îşi va putea stăpâni armata 
victorioasă? Nu va folosi el prilejul pentru a încerca şi 


cucerirea Siriei întregi, la care nu încetase să râvnească? 
lar după cetatea Saint-Jean d'Acre nu vor fi amenințate de 
soldaţii lui Ibrahim şi oraşele Damasc, Sidon, Alep? Mai 
mult chiar, era de aşteptat acest lucru. 

Kamylk-Paşa luă de data aceasta o hotărâre definitivă. Nu 
atât pe el îl urmăreau ci mai ales averea lui, râvnită de 
Murad şi pe care această rudă căuta să i-o smulgă, cu riscul 
ca jumătate din ea să fie nevoit să o cedeze viceregelui. Ei 
bine, trebuia să facă să dispară această avere, trebuia să o 
adăpostească într-un loc atât de tainic, încât nimeni să nu o 
poată descoperi. Apoi o să vadă ce o mai fi. Mai târziu - fie 
că s-ar hotări să părăsească această ţară, cu toate că era 
foarte legat de ea, fie că va deveni din nou destul de sigură 
pentru a se putea stabili acolo în toată liniştea - ar fi putut 
să-şi ia comoara înapoi din locul unde ar fi îngropat-o. 
Căpitanul Z6 îi încuviinţă planurile şi-i propuse să le 
îndeplinească în aşa fel, încât taina să nu poată fi niciodată 
dezvăluită. Fu cumpărat un bric-goeletă. Se alcătui un 
echipaj din felurite elemente, marinari care nu aveau nici o 
legătură între ei, nici măcar de naţionalitate. Butoiaşele 
fură îmbarcate fără ca cineva să poată bănui ce era 
înăuntru. La data de 13 aprilie, vasul, pe care Kamylk-Paşa 
se îmbarcă în portul Latakieh, ieşi în larg. 

Se ştie, hotărârea lui de nestrămutat era de a descoperi o 
insuliţă a cărei existenţă să nu fie cunoscută decât de el şi 
de căpitanul Z6. Era deci important ca echipajul să fie în 
asemenea măsură dezorientat, încât să nu poată aprecia 
direcţia urmată de goeletă. Şi căpitanul Z6 şi-a pus timp 
decincisprezece luni planul în aplicare, schimbând direcţia, 
când într-o parte, când într-alta. leşise oare din 
Mediterana, şi după ce ieşise se întorsese iarăşi? Nu cumva 
cutreierase toate mările vechiului continent? Poate că 
naviga în apele Europei când apăruse acea insuliţă în zare? 
Ceea ce era sigur, este că bricul-goeletă fusese purtat pe 
rând în diferite clime, prin zone cu totul diferite, şi cel mai 
bun marinar de la bord nu ar fi putut spune unde se afla în 


prezent. Cu provizii suficiente pentru mai mulţi ani, nu 
acostau la vreun țărm decât pentru aprovizionarea cu apă 
de băut, apoi se îndepărtau repede de această sursă de 
alimentare pe care numai căpitanul Z6 o cunoştea. 

Se mai ştie că bogatul egiptean trebuise să plutească mult 
pe ape până să găsească o insuliţă după placul său, şi 
tocmai atunci când se pregătea să-şi arunce bogăţiile în 
mare, insuliţa, căutată cu atâta nerăbdare, apăruse în 
sfârşit. 

Acestea erau evenimentele legate de istoria Egiptului şi 
Siriei, care meritau să fie cunoscute. Mai departe va fi prea 
puţin vorba despre ele. Povestirea va deveni mai colorată 
decât s-ar putea crede după acest început atât de grav... 
Dar totul trebuia clădit pe o bază solidă - ceea ce a făcut 
autorul, sau cel puţin a încercat să facă. 

Capitolul III. În care insuliţa necunoscută este 
transformată într-un seif straşnic încuiat. 

Căpitanul Z6 dădu ordin cârmaciului să reducă velatura, 
pentru a putea stăpâni vasul. Dinspre nord-est, în zori, adia 
o briză uşoară. Bricul-goeletă se putea apropia de insuliţă 
având întinse doar focul cel mare, gabia şi vela mică, 
celelalte pânze aflându-se pe funii. Dacă marea s-ar fi 
înfuriat, corabia ar fi găsit adăpost împotriva talazurilor 
chiar la țărmurile insuliţei. 

În timp ce Kamylk-Paşa, cu coatele pe parapetul dunetei, 
privea cercetător în jur, căpitanul stătea la prova şi 
manevra, ca orice marinar prudent în preajma unei insule a 
cărei aşezare nu se afla trecută pe nici o hartă. 

Aici era într-adevăr pericolul. Sub aceste ape liniştite, fără 
stânci la suprafaţă, este greu să dibui stâncile de sub apă. 
Nici un semn care să arate canalul de plutire. Se părea că 
accesul este foarte uşor. Nici urmă de stânci. Şeful 
echipajului, care aruncă sonda, nu dădu nicăieri de vreo 
înălţare bruscă a fundului mării. 

lată acum şi înfăţişarea insuliţei văzută de la o milă 
depărtare - la o oră când soarele o lumina pieziş, de la est 


la vest - desprinsă din vălul de pâclă ce o acoperea în zorii 
zilei. 

Era într-adevăr o insuliţă, nimic altceva decât o insuliţă 
fără însemnătate, pe care nici un stat nu s-ar fi gândit să o 
ia în stăpânire, în afară, bineînţeles, de hrăpăreaţa Anglie. 
Şi cea mai bună dovadă că acest conglomerat de stânci era 
necunoscut de navigatori şi de hidrografi, că nu putea să 
figureze nici pe cele mai moderne hărţi era faptul că Marea 
Britanie nu făcuse încă din ea un alt Gibraltar pentru a 
stăpâni aceste ţinuturi. Fără îndoială că era situată în afara 
drumurilor maritime şi, dealtfel, de-abia apăruse. 

În înfăţişarea ei generală, insuliţa arăta ca un podiş destul 
de uniform, al cărui perimetru măsura aproape trei sute de 
stânjeni, un oval neregulat de o sută cincizeci stânjeni 
lungime şi între şaizeci şi optzeci stânjeni lăţime. Nu era 
deloc una din aceste aglomerări de roci frământate, 
îngrămădite una peste alta şi care par că desfid legile 
echilibrului. Nici o îndoială că venea dintr-o reaşezare lină 
şi treptată a scoarţei pământeşti. Originea ei nu trebuia 
atribuită câtorva presiuni bruşte, ci unei foarte încete 
apariţii din adâncurile mării. Marginile sale nu erau 
crestate de scobituri mai mult sau mai puţin adânci sau de 
numeroşi zimţi. Fără nici o asemănare cu unele scoici pe 
care natura le creează cu nesfârşita şi capricioasa ei 
fantezie, insuliţa avea totuşi un fel de simetrie 
asemănătoare valvei superioare a unei stridii sau carapacei 
unei broaşte țestoase. Această carapace se rotunjea 
înălțându-se către centru în asemenea fel, încât punctul său 
culminant se ridica cu aproximativ o sută cincizeci de 
picioare deasupra nivelului mării. 

Creşteau arbori pe suprafaţa ei? ... Nici măcar unul. Urme 
de vegetaţie? Niciuna. Urme ale unei explorări? ... În nici 
un colţ al ei. Această insulă nu fusese locuită niciodată şi 
nici nu ar fi putut să fie. Dată fiind aşezarea ei, ce nu figura 
pe hărţi, precum şi ariditatea ei de marmură, Kamylk-Paşa 
nu putea găsi ceva mai bun pentru a garanta siguranţa, 


secretul averii pe care voia să o încredinţeze măruntaielor 
pământului. 

„Îţi vine să crezi că natura a creat-o anume!” îşi spunea 
căpitanul Z6. 

În acest timp, bricul-goeletă plutea încet, strângând puţin 
câte puţin ce-i mai rămăsese din pânze. Apoi, când fu la 
numai o distanţă de două sute de metri de insuliţă, răsună 
ordinul de ancorare. Şi imediat, desprinsă de gruie, 
trăgând lanţul prin nară, ancora sa înfipt în pământ la o 
adâncime de douăzeci şi opt de braţe. 

Se vedea bine cum coastele acestei mase stâncoase erau 
deosebit de abrupte, pe această parte cel puţin. O corabie 
s-ar fi putut apropia mai mult, ba chiar să şi înainteze pe 
lângă mal, fără teama de a atinge fundul apei. Cu toate 
acestea, era mai bine să păstreze distanţa. 

După ancorare şeful de echipaj puse să se strângă ultimele 
vele şi căpitanul Z6 se urcă din nou pe dunetă. 

Să pregătesc barca cea mare, excelenţă? Întrebăel. 

Nu... yola. E mai bine să fim numai noi doi când debarcăm. 

La ordin. 

Puțin mai târziu, căpitanul şedea la prova yolei cu două 
vâsle uşoare în mână, iar Kamylk-Paşa la pupa. În câteva 
minute, mica ambarcaţiune acostase în spatele unei 
crestături, acolo unde coborârea era mai uşoară. O ancoră 
mică fu puternic înfiptă într-o crăpătură şi excelenţa-sa îşi 
luă în stăpânire insula. 

Nu fu înălţat nici un pavilion şi nu fu trasă nici o lovitură 
de tun în această împrejurare. Nu era vorba de un stat care 
făcea act de prim-ocupant: era un particular care debarca 
cu gândul de a pleca după trei-patru ore. Mai întâi Kamylk- 
Paşa şi căpitanul Z6 băgară de seamă că, fără a se sprijini 
pe o bază nisipoasă, coastele insulei ieşeau din mare cu o 
înclinaţie de cincizeci până la şaizeci de grade. Deci nici o 
îndoială că formarea ei se datora unei înălţări a fundului 
submarin. 


Îşi începură explorarea de jur împrejur, călcând pe un soi 
de cuarţ cristalizat, neatins de nici o urmă. În nici un loc 
litoralul nu părea a fi fost ros de acidul talazurilor. Pe solul 
uscat şi de natură cristalină nu se vedea alt lichid decât apă 
stătută pe fundul bălților mici, rămase din ultimele ploi. 
Vegetaţia nu se arăta nici măcar prin prezenţa acelor 
licheni, acelor muşchi marini, molotri sau alte plante destul 
de primare pentru a creşte printre stâncile unde vântul a 
adus câteva seminţe. Scoici - vii sau moarte - deloc, o 
ciudăţenie într-adevăr inexplicabilă. Ici-colo, murdărie de 
păsări care se datora celor câteva perechi de goelanzi şi 
pescăruşi, singurii reprezentanţi ai vieţii animale prin 
aceste locuri. 

Îndată ce terminară înconjurul insuliţei, Kamylk-Paşa şi 
căpitanul se îndreptară către ridicătura rotundă din centrul 
ei. În nici o parte marginile malului nu arătaseră urmele 
unei vizite mai proaspete sau mai vechi care să-i fi atins 
suprafaţa. Peste tot aceleaşi stânci neumblate, şi, dacă ni se 
permite această expresie, aceeaşi puritate de cristal. Nici o 
urmă, nici o pată. 

După ce urcară cocoaşa care se înălța în mijlocul acestei 
carapace, se aflară cu aproximativ o sută cincizeci de 
picioare mai sus de nivelul oceanului. Unul lângă altul, 
cercetau, curioşi, orizontul care se oferea privirilor lor. 

Pe vasta întindere lichidă care răsfrângea razele soarelui, 
nu se zărea nici o fărâmă de uscat. Aşadar, insuliţa nu făcea 
parte din acele ciclade care cuprind mai mulţi sau mai 
puţini atoli. Nici o creastă nu se înălța peste această parte a 
mării. Cu luneta la ochi, căpitanul ZO căuta zadarnic vreo 
pânză pe această imensă suprafaţă. Era pustie, şi bricul- 
goeletă nu risca să fie văzut în cele câteva ore cât avea să 
rămână ancorat la o sută de metri de coastă. 

Eşti sigur de poziţia geografică în care ne găsim astăzi, 9 
septembrie? ... îl întrebă atunci Kamylk-Paşa. 

Sigur, excelenţă, răspunse căpitanul Z6. Dealtfel, pentru 
mai multă siguranţă, am să refac calculul. 


În adevăr, ar fi mai bine. Dar cum se face că această 
insuliţă nu a fost menţionată pe hartă? 

Fiindcă, după părerea mea, a apărut foarte de curând. În 
orice caz, să fim mulţumiţi că nu figurează pe hartă şi că 
suntem siguri că o să o găsim la locul ei în ziua când veţi 
binevoi să ne întoarcem... 

Da, căpitane, când vor fi trecut aceste vremuri tulburi! Ce- 
mi pasă mie dacă comoara mea rămâne îngropată 
nenumărați ani sub aceste stânci! Nu va fi ea mai în 
siguranţă decât în casa mea din Alep? Aici nu vor putea 
ajunge vreodată nici viceregele, nici fiul său Ibrahim, nici 
acest ticălos de Murad, ca să mă despoaie! Averea mea în 
mâna lui Murad? Prefer să o înghită adâncul mărilor! 

Soluţie cu totul neplăcută, răspunse căpitanul Z6, fiindcă 
marea nu mai restituie cele ce au fost încredințate 
adâncurilor sale. Este deci binevenită descoperirea acestei 
insulițe. Ea, cel puţin, vă va păstra bogăţiile cu credinţă şi vi 
le va restitui. 

Să mergem, spuse Kamylk-Paşa, ridicându-se. Totul 
trebuie făcut repede şi este mai bine ca vasul nostru să nu 
fie zărit... 

La ordinele dumneavoastră. 

La bord nu ştie nimeni unde suntem? 

Repet excelenţei-sale, nimeni. 

Nici măcar pe ce mare? 

Nici măcar pe ce mare a Lumii Vechi sau Noi. Sunt 
cincisprezece luni de când cutreierăm oceanele, şi în 
cincisprezece luni o corabie poate străbate depărtări mari 
între continente, fără să-şi dea seama. 

Kamylk-Paşa şi căpitanul Z6 coborâră spre cotitura unde îi 
aştepta yola lor. 

În clipa când să se îmbarce, căpitanul spuse: 

Şi odată această operaţie terminată, excelenţa-voastră se 
va îndrepta către Siria? ... 

Nu este în intenţia mea. Înainte de a mă întoarce la Alep, 
am să aştept ca soldaţii lui Ibrahim să fi evacuat provincia şi 


ca ţara, sub conducerea lui Mahmud, să-şi fi găsit liniştea. 

V-aţi gândit vreodată că s-ar putea să fie anexată 
posesiunilor viceregelui? 

Nu, pe profetul nostru, nu! exclamă Kamylk-Paşa, pe care 
această presupunere îl făcu să-şi piardă obişnuitul lui sânge 
rece. Pentru o perioadă de timp, al cărui sfârşit sper să 
ajung să-l văd, este posibil ca Siria să fie anexată 
domeniului lui Mehmet-Ali, fiindcă necunoscute sunt căile 
lui Allah! Dar să nu treacă iarăşi şi pentru totdeauna în 
puterea sultanului?! ... Allah nu ar vrea asta! 

Şi, unde socoteşte excelenţa-voastră să se refugieze când 
va fi părăsit mările? ... 

Nicăieri... Nicăieri! Fiindcă averea mea va fi în siguranţă 
printre stâncile acestei insulițe, o să rămână aici! Noi însă, 
căpitane Z6, o să navigam mai departe, aşa cum am făcut-o 
de atâţia ani împreună... 

La ordinele dumneavoastră! 

În scurt timp, Kamylk-Paşa şi tovarăşul său fură din nou la 
bord. 

Către orele nouă, căpitanul trecu la o primă cercetare a 
soarelui, cercetare menită a stabili longitudinea, adică ora 
locului; această cercetare urma să fie completată printr-o 
alta, la prânz, în clipa trecerii astrului la meridian şi care 
avea să-i dea latitudinea. Îşi ceru sextantul, luă înălţimea 
soarelui şi, aşa cum îi spusese excelenţei-sale, se strădui ca 
operaţiunea să fie cât mai exactă. După ce îşi notă 
rezultatul, căpitanul cobori în cabină cu scopul de a pregăti 
calculele care trebuiau să precizeze poziţia insuliţei, poziţie 
ce urma a fi definitiv calculată după obţinerea înălţimii 
meridianului. 

Dar, mai înainte de asta, dădu ordin ca şalupa să fie 
încărcată. Trebuiau să fie îmbarcate cele trei butoiaşe 
depozitate în cămară precum şi uneltele: târnăcoape, 
hârleţe, sape şi cimentul necesar îngropării comorii. 

Înainte de ora zece, totul era gata. Şase marinari, sub 
conducerea şefului de echipaj, se urcară în şalupă. Ei nu 


bănuiau în nici un chip ce conţineau butoiaşele şi nici 
pentru ce se duceau să le îngroape în acel colţ. Asta nu-i 
interesa şi nici nu-i neliniştea. Obişnuiţi să asculte orbeşte, 
marinarii erau ca nişte maşini care funcționau fără a pune 
întrebări. 

Kamylk-Paşa şi căpitanul se instalară la pupa şalupei şi în 
câteva bătăi de vâsle ajunseră la insuliţă. 

Trebuiau, în primul rând, să găsească un loc potrivit 
pentru săpat o groapă, nici prea aproape de malurile 
amenințate de valurile mării pe timpul rău al echinocţiului, 
nici prea sus, pentru a evita unele alunecări de teren. Locul 
acesta îl găsiră chiar la poalele unei stânci abrupte, pe una 
din coastele îndreptate către sud-est ale insuliţei. 

La ordinul căpitanului Z6, oamenii debarcară butoaiele şi 
uneltele, şi veniră şi ei. Începură apoi să sape în locul ales. 
Era o muncă destul de grea. Cuarțul cristalizat este o 
materie dură. Pe măsura ce cazmaua le făcea să sară, 
ţândările erau adunate cu grijă fiindcă aveau să le 
folosească la umplerea gropii, după ce butoaiele vor fi fost 
puse acolo. Le-a trebuit nu mai puţin de două ceasuri ca să 
sape o groapă a cărei adâncime măsura între cinci şi şase 
picioare şi tot atât de largă - un adevărat mormânt în care 
somnul unui răposat nu ar fi fost vreodată tulburat de 
vuietul furtunilor. 

Kamylk-Paşa se ţinea deoparte, gânditor, cu sufletul 
întristat de cine ştie ce obsesie dureroasă. Se întreba, 
poate, dacă nu ar face mai bine să se culce şi el alături de 
comorile lui, pentru a-şi dormi somnul de veci? ... Şi, într- 
adevăr, unde ar fi găsit el un adăpost mai sigur împotriva 
nedreptăţii şi a perfidiei oamenilor? ... 

Când butoiaşele fură coborâte în fundul gropii, Kamylk- 
Paşa le mai privi o ultimă dată. În acea clipă, căpitanului Z6 
îi trecu prin gând - într-atât de ciudată i se păru privirea 
excelenţei-sale - că avea să contramandeze ordinele date, 
să renunţe la acest proiect, să pornească din nou pe mare 
cu bogăţiilesale... 


Nu, căci cu un gest îi îndemnă pe oameni să continue. 
Atunci căpitanul fixă solid cele trei butoaie, unul lângă altul, 
sprijinindu-le cu bucăţi de cuarţ, apoi le acoperi cu var 
stins. Şi foarte repede totul alcătui o masă la fel de 
compactă ca şi stânca insulei. Apoi, pe deasupra, grămezi 
de pietre cimentate între ele umplură cu totul groapa. După 
ce vânturile şi ploile vor fi măturat locul, ar fi fost cu 
neputinţă să mai descoperi unde a fost îngropată comoara. 

Totuşi trebuia făcut un semn, un semn care să nu se 
şteargă, pe care cel interesat să-l poată recunoaşte într-o 
zi. Aşa că, pe peretele vertical al stâncii ce se înălța în 
spatele gropii, şeful echipajului săpă, cu ajutorul unei dălţi, 
o monogramă al cărei identic facsimil iată-l: 

Erau cei doi K din numele lui Kamylk-Paşa legaţi între ei, 
aidoma felului în care semnă totdeauna egipteanul. 

Nu mai aveau nici un motiv să mai rămână pe insulă. 
Comoara era acum sigilată în fundul acelei gropi. Cine ar fi 
putut să o descopere în acest loc, cine ar fi putut să o 
smulgă din această ascunzătoare necunoscută? ... Nu, aici 
era în siguranţă, şi dacă Kamylk-Paşa sau căpitanul Z6 ar fi 
luat taina cu ei în mormânt, putea veni şi sfârşitul lumii fără 
ca nimeni să o fi putut afla vreodată. 

Şeful echipajului îşi îmbarcă oamenii, în timp ce excelenţa- 
sa şi căpitanul mai rămaseră pe o stâncă a litoralului. 

Câteva minute mai târziu, şalupa veni să-i ia şi-i duse la 
bricul goeletă care-i aştepta. 

Erau orele unsprezece şi patruzeci şi cinci. Vremea se 
arăta minunată. Pe cer, nici un nor. În mai puţin de un sfert 
de oră soarele avea să ajungă la meridian. Căpitanul se 
duse să-şi caute sextantul şi se pregăti să ia înălţimea 
meridiană. După ce o calculă, deduse şi latitudinea de care 
se folosi ca să afle şi longitudinea, calculând şi unghiul orar 
din observaţia făcută la ora nouă. Obţinu astfel poziţia 
insuliţei cu o aproximaţie care nu putea să depăşească o 
jumătate de milă. 


Tocmai terminase de calculat şi se pregătea să urce pe 
punte, când se deschise uşa cabinei. Apăru Kamylk-Paşa. 

Ai calculat poziţia? ... întrebă el. 

Da, excelenţă. 

Dă-mi-o! 

Căpitanul îi întinse foaia de hârtie pe care îşi înscrisese 
calculele. Kamylk-Paşa o citi cu atenţie, ca şi când ar fi vrut 
să-şi întipărească în minte poziţia insulei. 

Să păstrezi cu sfinţenie această hârtie, îi spuse el 
căpitanului. Cât despre jurnalul de bord în care ai 
consemnat de cincisprezece luni drumul nostru... 

Acest jurnal, excelenţă, nu-l va avea nimeni, niciodată... 

Şi ca să fii cu totul sigur, distruge-l chiar acum. 

La ordinele dumneavoastră. 

Căpitanul Z6 luă registrul pe care erau înscrise diferitele 
direcţii urmate de bricul-goeletă prin tot atâtea mări. Îl 
rupse şi-i arse paginile la flacăra unui felinar. După aceea 
Kamylk-Paşa şi căpitanul se întoarseră pe dunetă şi o parte 
din zi nava rămase pe loc, acolo unde era ancorată. 

Pe seară, către orele cinci, pe cer, către apus, începură să 
se adune norii. Prin îngustele crăpături dintre ei, soarele 
arunca mănunchiuri de raze care presărau marea cu fluturi 
de aur. 

Ca un marinar căruia nu-i place cum arată timpul, 
căpitanul Z6 clătină din cap. 

Excelenţă, spuse el, boarea asta aduce vânt mare... poate 
chiar vijelie peste noapte! Insuliţa nu ne oferă nici un 
adăpost şi, înainte de a se lăsa cu totul întunericul, putem 
să ne îndepărtăm de ea cu vreo zece mile... 

Dar nu ne mai reţine nimic aici, căpitane, răspunse 
Kamylk-Paşa. 

Atunci să plecăm. 

Te mai întreb o dată, nu ai nevoie să-ţi verifici poziţia prin 
longitudine şi latitudine? 

Nu, excelenţă, sunt sigur de calculele mele, cum sunt sigur 
că sunt copilul mamei mele... 


Atunci, să mergem! 

La ordinele dumneavoastră. 

Pregătirile se făcură repede. Ancora se înălţă din mare. Cu 
pânzele în bătaia vântului, se luă direcţia spre apus... 

În picioare, la pupa, Kamylk-Paşa urmări cu privirea 
insuliţa necunoscută - atât cât lumina nedesluşită a 
înserării îi mai schiţa contururile. Apoi, grămada de stânci 
dispăru în ceaţă. Bogatul egiptean era sigur însă că, atunci 
când va vrea, o va regăsi... şi odată cu ea comoara pe care 
el i-o încredinţase - comoară valorând o sută de milioane de 
franci, în aur, diamante şi pietre preţioase. 

Capitolul IV. În care jupân Antifer şi barcazierul Gildas 
Tregomain, doi prieteni care nu se aseamănă deloc, sunt 
prezentaţi cititorului. 

În fiecare sâmbătă către orele opt seara, pe când îşi fuma 
pipa - o adevărată lulea cu ţeava scurtă - jupân Antifer 
intra într-o furie nebună, din care, un ceas mai târziu, ieşea 
roşu ca un rac. După ce îşi descărcase năduful pe capul 
vecinului şi prietenul său, barcazierul Gildas Tregomain. Şi 
din ce i se stârnea furia? ... Din pricină că nu izbutea să 
găsească ceea ce căuta într-un atlas vechi, în care una din 
hărţi era întocmită după proiecția planisferică a lui 
Mercator. 

Afurisită latitudine! strigă el. Latitudinea dracului! ... 
Chiar dacă ar trece prin cuptorul lui Belzebut şi tot va 
trebui să o urmăresc de la un capăt la altul! 

Şi aşteptând să-şi pună în aplicare acest proiect, zgâria cu 
unghia numita latitudine. Aşa că harta despre care vorbim 
era mâzgălită cu vârful creionului şi găurită de 
împunsăturile compasului ca o strecurătoare de cafea. 

Latitudinea căreia i se adresau mustrările violente ale 
jupânului Antifer era înscrisă pe o bucată de pergament 
galben - un galben ce s-ar fi putut lua la întrecere cu acela 
al unei foarte vechi bucăţi dintr-un steag spaniol - şi suna 
cam aşa: 

Douăzeci şi patru grade, cincizeci şi nouă minute nord. 


Dedesubt, într-un colţ al pergamentului, erau scrise cu 
cerneală roşie următoarele cuvinte: 

Să fie atent fiul meu, să nu uite. 

Şi jupân Antifer nu uita niciodată să strige: 

Fii liniştit, tată iubit, că n-am uitat-o... şi nici nam să uit 
vreodată latitudinea ta! Dar cei trei sfinţi patroni ai mei să 
mă binecuvânteze dacă ştiu la ce-mi poate folosi! 

Şi în seara aceasta, la 23 Februarie 1862, jupân Antifer se 
lăsa pradă obişnuitei sale mânii. Clocotind de furie, înjură 
ca un cârmaci căruia i-a scăpat din mână o frânghie de 
ridicat pânzele, sfărâmă pietricica ce-i scrâşnea în dinţi, îi 
căşună pe pipa ce i se stingea pentru a douăzecea oară şi 
pe care şi-o reaprinse stricând o cutie de chibrituri, sparse 
un ghioc mare ce împodobea căminul, aruncă atlasul într- 
un colţ, scaunul într-altul, bătu din picior de se zguduiră 
grinzile din tavan şi răcni cu un glas obişnuit să domine 
urletele vijeliilor, făcându-şi dintr-o foaie de carton, răsucită 
ca un cornet, o porta-voce: 

Nanon! ... Enogate! 

Enogate şi Nanon, ocupate, una să tricoteze, cealaltă să 
calce lângă vatra din bucătărie, socotiră că era timpul să 
intervină întru potolirea stihiilor domestice dezlănţuite. 

Închipuiţi-vă una din acele case bătrâneşti din Saint-Malo, 
clădită din granit, cu faţada spre strada Hautes-Salles, cu 
parter şi două etaje, cuprinzând fiecare câte două camere 
şi al cărei al doilea etaj domina drumul de rond al 
meterezelor. Parcă o şi vedeţi, cu zidurile ei de piatră 
groase cât să nu le pese de proiectilele vremurilor de 
altădată, cu ferestrele înguste cu gratii de fier, cu uşa 
groasă făcută din inimă de stejar, împodobită cu o armătură 
de metal şi înzestrată cu un ciocan şi o placă de metal care 
se aude - când jupân Antifer este cel care le foloseşte - de 
la Saint-Servan, cu acoperişul ei de ardezie străpuns de 
lucarne prin care trece uneori luneta bătrânului marinar 
ieşit la pensie! 


Această casă, pe jumătate cazemată, pe jumătate bastion, 
se înrudea cu meterezele care formau o centură în jurul 
oraşului, în care un îngust spaţiu liber oferea ochiului, până 
în depărtare, o privelişte minunată: la dreapta Grand Be, 
un colţ din Cezembre, Vârful Decolle şi Capul Frehel; la 
stânga, coasta şi stăvilarul, gura râului Rance, plaja de la 
Prieure, lângă Dinard, până la cenuşiul dom din Saint- 
Servan. 

Altădată, Saint-Malo fusese o insulă şi s-ar fi putut ca 
jupânului Antifer să-i fi părut rău după acel timp când s-ar fi 
putut socoti insular. Dar anticul Aaron ajungând peninsulă, 
marinarul trebuise să se resemneze. Dealtfel, ai tot dreptul 
să fii mândru când eşti copilul cetăţii acesteia - Armor - 
care a dat Franţei atâţia mari bărbaţi - printre alţii pe 
Duguay-Irouin2, a cărui statuie bravul nostru marinar o 
saluta ori de câte ori traversa piaţa Lamennais, şi, deşi 
acest scriitor nu-l interesa în nici un chip, Chateaubriand, 
din a cărui operă nu cunoştea decât ultima sa lucrare, 
vrând noi să spunem prin asta, modestul şi trufaşul său 
mormânt ridicat pe insuliţa Grand-Be, care dealtfel poartă 
numele ilustrului autor. Jupân Antifer (Pierre-Servan-Malo) 
era atunci în vârstă de patruzeci şi şase de ani. De 
optsprezece luni ieşise la pensie, având o oarecare 
bunăstare care-i ajungea lui şi familiei sale. O rentă de 
câteva mii de franci, iată ce-i adusese navigarea la bordul a 
două sau trei corăbii pe care le comandase şi pentru care 
Saint-Malo fusese totdeauna portul de bază. Aceste corăbii, 
aparţinând firmei Le Baillif, făceau marele cabotaj3 pe 
Marea Mânecii, Marea Nordului, pe Baltica şi chiar pe 
Mediterană. Înainte de a ajunge la această înaltă situaţie, 
jupân Antifer, pe vremea când era în armată, străbătuse 
lumea în lung şi-n lat. 

Bun marinar, întreprinzător, aspru cu alţii dar şi cu el 
însuşi, înfruntând totdeauna direct pericolul, avea un curaj 
mai presus de orice încercare, o tenacitate care nu se 
dădea bătută în faţa nici unei piedici şi o încăpățânare de 


breton get-beget. Să fi dus el dorul mării? Nu, fiindcă o 
părăsise în plină putere a vârstei! Să fi avut sănătatea 
vreun amestec în această hotărâre? Nu. Nicidecum! Aşa 
cum era croit, părea clădit din cel mai curat granit al 
coastelor armoricane; fiindcă era de ajuns să-l priveşti, să-l 
auzi, să primeşti o strângere de mână de a sa, cu care 
dealtfel nu se arăta deloc zgârcit. Închipuiţi-vă un om 
îndesat, de statură mijlocie, cu o înfăţişare puternică. lată 
mai amănunţit semnalmentele: căpăţâna celtică, coamă 
aspră şi zburlită ca un arici, faţa arsă de soare, tăbăcită, 
fiartă şi răsfiartă în clocotul apei de mare pe care soarele 
latitudinilor joase o înfierbânta; un colan de barbă aspră ca 
lichenii de pe stânci, ale cărei fire cărunte se potriveau cu 
părul de pe cap; ochii aprigi, adevărate rubine arzând sub 
arcada sprâncenelor, cu irisul de un negru de antracit şi o 
pupilă ce scapără scântei pisiceşti; un nas gros la vârf dar 
lung, destul de lung, având două adâncituri la rădăcină, 
aproape de ochi ca solniţele unei mârţoage bătrâne; toţi 
dinţii solizi şi sănătoşi, scrâşnind sub încleştarea fălcilor, cu 
atât mai mult cu cât proprietarul lor ţinea în permanenţă o 
pietricică în gură; urechi păroase, cu pavilionul ca un 
cornet, cu lobii atârnând, dintre care unul, cel drept, purta 
un cercel de aramă în care era încrustată o ancoră; în 
sfârşit trupul, mai degrabă un trunchi uscat, înfipt pe 
coapse nervoase, bine cumpănite pe suporturile lor 
puternice şi deschizându-se într-un unghi care să-i permită 
să facă faţă tangajului şi raliului corăbiei. În tot acest întreg 
se întrevede o vigoare puţin obişnuită, datorită muşchilor 
răsuciţi ca fasciile unui lictor roman, şi sănătatea omului 
care bea şi mănâncă bine, care încă multă vreme va avea 
dreptul la un certificat de sănătate. Dar ce freamăt, ce 
nervozitate, ce neastâmpăr închide în ea această alcătuire 
fizică şi morală, care, cu patruzeci şi şase de ani înainte, 
fusese înscrisă în registrele parohiei sub grăitoarele nume 
de Pierre-Servan-Malo Antifer. 


Şi în această seară el se zbătea, se zvârcolea şi casa cea 
solidă se cutremura, de-ai fi crezut că la temelia ei ar fi 
izbucnit una din acele cumplite furtuni de echinocţiu, ale 
cărei valuri se înalţă până la cincizeci de picioare şi acoperă 
cu spumă jumătate din oraş. 

Nanon, văduva lui Le Goât, avea patruzeci şi opt de ani şi 
era sora zgomotosului nostru marinar. Soţul ei, simplu 
muncitor pe uscat, contabil la casa Le Baillif, mort de tânăr, 
îi lăsase o fiică Enogate pe care o luase în grija lui unchiul 
Antifer - care îşi îndeplinea conştiincios şi de bună voie 
obligaţiile de tutore. Nanon era o femeie de treabă, 
iubindu-şi fratele, tremurând înaintea lui, plecându-se sub 
vijelioasele-i furtuni. 

Enogate, fermecătoare cu părul ei blond, ochii albaştri, 
carnaţia proaspătă, cu chipul ei inteligent, cu graţia ei 
firească, era mai îndrăzneață decât mama ei, înfruntându-l 
uneori pe teribilul ei tutore. 

Dealtfel, acesta o adora şi socotea că ea trebuie să fie cea 
mai fericită dintre fetele din Saint-Malo, aşa cum era una 
dintre cele mai frumoase. Dar poate că fericirea, aşa cum o 
înţelegea el, nu i se potrivea deloc nepoatei şi pupilei sale. 
Cele două femei se iviră în pragul odăii, una cu lungile 
andrele de tricotat, cealaltă cu fierul de călcat pe care 
tocmai îl luase de pe jeratic. 

Ei, ce s-a întâmplat? întrebă Nanon. 

Latitudinea mea... infernala mea latitudine! răspunse 
jupân Antifer. Şi îşi repezi o lovitură de pumn care ar fi 
făcut să trosnească oricare altă cutie craniană în afară de 
cea pe care i-o dăruise natura. 

Unchiule, spuse Enogate, chiar dacă această latitudine îţi 
dă atâta bătaie de cap, ăsta nu-i un motiv să răscoleşti toată 
odaia. 

Strânse apoi de pe jos atlasul, în timp ce Nanon aduna, 
una câte una, bucăţelele ghiocului făcut fărâme de parcă 
sărise în aer sub puterea unui exploziv. 

Dumneata l-ai spart, unchiule? 


Eu, fetiţo, şi dacă ar fi făcut-o altul decât mine, nu i-ar fi 
mers deloc bine. 

Atunci de ce ai dat cu el de pământ? ... 

Fiindcă mă mânca mâna! 

Ghiocul ăsta era un cadou de la fratele nostru, spuse 
Nanon, şi nu ai făcut deloc bine... 

Ei şi? ... Chiar dacă mi-ai spune până mâine dimineaţă că 
n-am făcut bine, tot n-o să se dreagă! 

Ceosă spună vărul meu Juhel? exclamă Enogate. 

N-o să spună nimic şi ar face bine să nu spună nimic! 
ripostă jupân Antifer, arătându-şi părerea de rău că nu are 
în faţă decât două femei asupra cărora nu era potrivit să-şi 
verse mânia. Şi, de fapt, unde se află Juhel? ... 

Ştii doar, unchiule, că a plecat la Nantes, răspunse tânăra 
fată. 

Nantes! ... Asta-i ceva nou! Şi ce are de făcut la Nantes? ... 

Chiar dumneata l-ai trimis, unchiule... ştii... examenul de 
căpitan de cursă lungă... 

Căpitan de cursă lungă... căpitan de cursă lungă! mormăi 
jupân Antifer. Nu i-ar fi fost de-ajuns să fie ca mine, căpitan 
de cabotaj? ... 

Frate, interveni timid Nanon, chiar după îndemnul tău... 
tu ai vrut... 

Ei aş... fiindcă am vrut eu... grozav motiv! ... Şi dacă n-aş fi 
vrut eu, el nu ar fi plecat totuşi... la Nantes? ... Dealtfel, o să 
fie respins... 

Nu, unchiule. 

Ba da, nepoată... şi dacă va fi... o să-i pregătesc o 
primire... ca în toiul furtunii! ... 

Evident, cu un asemenea om nu era chip să te înţelegi. Pe 
de o parte el nu voia ca Juhel să se prezinte la examenul de 
căpitan de cursă lungă şi pe de alta, dacă ar fi căzut, 
numitul Juhel avea să aibă parte de o predică în care aceşti 
măgari de examinatori, aceşti negustori de hidrografie ar fi 
fost făcuţi cu ou şi cu oţet. 


Dar Enogate avea, fără îndoială, presimţirea că tânărul nu 
va fi respins, în primul rând fiindcă era vărul ei, apoi fiindcă 
era un băiat inteligent şi studios şi în sfârşit fiindcă el o 
iubea, ea îl iubea şi trebuiau să se căsătorească. Găsiţi, 
dacă puteţi, alte trei motive mai întemeiate decât acestea 
de mai sus. 

Este potrivit să adăugăm că Juhel era nepotul jupânului 
Antifer, care îi fusese tutore până la majorat. Orfan din 
fragedă copilărie prin moartea maică-şi, o morlesiană care 
plătise cu viaţa venirea lui pe lume, şi prin cea a tatălui, 
locotenent de marină, răposat câţiva ani mai târziu, Juhel 
rămăsese de mic copil în grija unchiului său Antifer. Nu ar fi 
deci de mirare că îi era scris să se facă marinar. Dealtfel, 
Enogate avea dreptate să creadă că va obţine fără greutate 
brevetul de căpitan de cursă lungă. Unchiul, nici el, nu se 
îndoia; dar era prea prost dispus ca să recunoască. Şi cu 
atât mai mult dorea aceasta tânăra maluină, cu cât 
căsătoria hotărâtă de multă vreme între vărul ei şi ea avea 
să urmeze de îndată, după obţinerea brevetului mai sus 
pomenit. Cei doi tineri se iubeau cu acea sinceră şi curată 
dragoste care poate împlini fericirea a două vieţi. Nanon 
vedea cu bucurie apropiindu-se ziua când avea să fie 
celebrată această unire atât de dorită de întreaga familie. 
De unde ar mai fi putut veni vreo piedică, de vreme ce şeful 
atotputernic, unchi şi tutore în acelaşi timp, îşi dăduse 
consimţământul... sau cel puţin avea de gând să şi-l dea 
când viitorul soţ va fi fost căpitan? Se înţelege de la sine că 
Juhel îşi făcuse toată ucenicia mai întâi ca mus şi ucenic la 
bordul corăbiilor casei Baillif, matelot în slujba statului şi 
trei ani locotenent în marina comercială. Nu-i lipseau nici 
practica, nici teoria. De fapt, jupân Antifer se arăta foarte 
mândru de nepotul său. Dar cine ştie dacă nu cumva visa 
pentru el o căsătorie mai bogată, Juhel fiind un băiat fără 
pereche, tot aşa cum pentru nepoata sa poate ar fi dorit o 
partidă mai bogată fiindcă în toată mahalaua nu era o fată 
mai drăgălaşă. 


Şi nici chiar în Ille-et-Vilaine, spunea el încruntându-şi 
sprâncenele, hotărât să împingă această afirmaţie până ar 
fi cuprins întreaga Bretanie. 

Şi dacă din întâmplare i-ar fi căzut în mâini un întreg 
milion - el care era fericit cu renta sa de cinci mii de livre - 
nu ar fi fost imposibil să-şi piardă capul lăsându-se pradă 
unor vise nesăbuite. 

În acest timp, Enogate şi Nanon făcură puţină rânduială în 
odaia acestui om de temut, dacă în mintea lui nu puteau 
face; deşi tocmai acolo ar fi trebuit dereticat, frecat, şters 
praful... măcar pentru a goni fluturaşii care se aciuiseră 
acolo şi chiar păianjenii de pe tavan... 

Cât despre jupân Antifer, el se învârtea de colo-colo, 
rostogolindu-şi ochii care mai scăpărau, luminaţi încă de 
fulgere - dovadă că furtuna nu era pe sfârşite şi că un 
trăsnet putea să cadă oricând. Şi când îşi privea barometrul 
atârnat în perete, părea că furia sa se dublează, fiindcă 
cinstitul şi scrupulosul instrument se menținea la timp 
frumos. 

Aşadar, Juhel nu s-a întors încă? ... întrebă el, întorcându- 
se către Enogate. 

Nu, unchiule. 

Şi este ora zece! 

Nu, unchiule. 

O să vedeţi că o să piardă trenul! 

Nu, unchiule! 

Ia ascultă, ai sfârşit odată cu „Nu, unchiule”? 

Nu, unchiule! 

Cu toate semnele desperate pe care i le făcea Nanon, 
tânăra bretonă era hotărâtă să-şi apere vărul împotriva 
acuzațiilor nedrepte ale acestui unchi atât de apucat. 
Hotărât lucru, fulgerul şi trăsnetul nu erau departe. Dar nu 
exista oare vreun paratrăsnet care să scoată toată 
electricitatea adunată în jupân Antifer? 

Ba da, poate că da. Tocmai de aceea Nanon şi fiica ei se 
grăbiră să-i dea ascultare, când, cu o voce de stentor, el 


strigă: 

Chemaţi-l pe Tregomain! 

leşiră repede amândouă din odaie, deschiseră uşa care da 
în stradă şi dădură fuga să-l caute pe Tregomain. 

Dumnezeule! Numai de-ar fi acasă! îşi spuneauele. 

Era acasă, şi cinci minute mai târziu se afla în faţa 
prietenului său Antifer. 

Gildas Tregomain: cincizeci şi unu de ani. Trăsături 
asemănătoare cu ale vecinului său: este burlac ca şi el, a 
navigat ca şi el, nu mai navighează ca şi el, a ieşit la pensie 
ca şi el, este ca şi el din Saint-Malo. Asemănările se opresc 
aici. Într-adevăr, Gildas Tregomain este pe atât de blajin pe 
cât de aprig este jupân Antifer, pe atât de înţelept pe cât de 
puţin este jupân Antifer, pe atât de îngăduitor pe cât de 
supărăcios este jupân Antifer. Aceasta în ceea ce priveşte 
latura sufletească, în ceea ce priveşte fizicul, cei doi cumetri 
se deosebesc şi mai mult, dacă e cu putinţă. Cu toate 
acestea sunt foarte legaţi; această prietenie, atât de 
justificată din partea jupânului Antifer faţă de Gildas 
Tregomain, ar părea mai puţin justificată din partea lui 
Gildas Tregomain faţă de Pierre Antifer. Fiindcă era 
limpede că nu-i uşor să fii prietenul unui asemenea om. 

Am spus că Tlregomain navigase pe vremuri, dar sunt 
navigatori şi navigatori. Dacă jupân Antifer cutreierase, cât 
fusese militar şi în marina comercială, înainte de a veni în 
cabotaj, principalele mări de pe glob, nu acelaşi lucru se 
întâmpla cu vecinul lui, Gildas Tregomain; scutit de armată 
ca fiu de văduvă şi netrebuind să plece ca matelot al 
statului, el nu fusese niciodată pe mare. 

Nu! Niciodată! Zărise Marea Mânecii de pe înălțimile de la 
Cancale şi chiar ale Capului Frehel, dar fără să se 
aventureze în larg. Născut în cabina ţipător vopsită a unui 
barcaz, pe un asemenea barcaz îşi petrecuse viaţa. La 
început luntraş, apoi stăpân al Fermecătoarei Amelie, el 
plutea urcând şi urcând mereu pe Rance, de la Dinard la 
Dinan, de la Dinan la Plumaugat, pentru a cobori din nou cu 


o încărcătură de scânduri, de vinuri sau de cărbune, după 
cum era cererea. Abia dacă cunoştea celelalte râuri ale 
departamentelor Ille-et-Vilaine şi Cotes-du-Nord. Era un 
dulce marinar de apă dulce, nimic mai mult, în timp ce 
jupân Antifer era cel mai sărat dintre marinarii de apă 
sărată; era un simplu luntraş pe lângă un maestru al 
cabotajului. De aceea, în prezenţa prietenului şi vecinului 
său care nu se jena să-l ţină la distanţă, el cobora pavilionul. 

Gildas Tregomain locuia într-o căsuţă cochetă şi 
atrăgătoare la o sută de paşi de aceea a jupânului Antifer, la 
capătul străzii Toulouse, aproape de zidul de fortificaţii. De 
o parte, avea vederea către gurile râului Rance, iar de 
cealaltă parte o avea către larg. Proprietarul căsuţei era un 
om puternic, nemaipomenit de spătos, cu nişte umeri laţi de 
aproape un metru, înalt de cinci picioare şi şase şchioape, 
cu un piept cât o casă de bani, veşnic ferecat într-o vestă 
uriaşă cu două rânduri de nasturi de os şi o bluză castanie, 
totdeauna foarte curată, cu o cută mare în spate şi la 
răscroiala mânecilor. Din acest trunchi porneau braţe solide 
care ar fi putut folosi în chip de coapse unui om de talie 
mijlocie şi terminate cu mâini uriaşe, care ar fi putut servi 
drept picioare unui grenadier din vechea gardă. Se înţelege 
că, cu asemenea mâini, picioare şi muşchi, Gildas 
Tregomain era înzestrat cu o forţă herculeană. Era însă un 
Hercule bun. Nu abuza niciodată de puterea lui şi nu-ţi 
strângea mâna decât cu degetul mare şi arătătorul, de 
teamă să nu-ţi strivească degetele. Puterea sălăşluia în el ca 
adormită, fără izbucniri neaşteptate. 

Dacă l-am compara cu o maşină, nu ne-ar face să ne 
gândim la un ciocan pneumatic care izbeşte fierul cu o 
putere năprasnică, ci mai curând la una din acele prese 
hidraulice, care îndoaie la rece tabla cea mai rezistentă. 
Asta se datora sângelui său care circula bogat şi generos, 
molcom şi puţin nepăsător. 

Pe temelia umerilor se rotunjea un cap mare, purtând o 
pălărie înaltă cu boruri largi, cu părul lins, cotleţii 


favoriţilor subţiri, cu unul din acele nasuri încovoiate care 
dau caracter profilului, o gură zâmbitoare, cu buza de sus 
mai retrasă, cu cea de jos ieşind în afară, cu mici cute de 
grăsime sub bărbie, dinţi frumoşi, albi, în afară de un incisiv 
de sus care-i lipsea, din acei dinţi care nu muşcă şi pe care 
nu i-a întinat niciodată fumul de pipă, ochi limpezi şi blajini 
sub sprâncenele stufoase şi roşcate, un ten cărămiziu, 
datorit brizei de pe Rance şi nu asprelor rafale ale 
oceanului. 

Aşa era Gildas Tregomain, unul din acei oameni de treabă 
despre care se spune: „Du-te la prânz, du-te la ora două, o 
să-l găseşti totdeauna gata să-ţi vină în ajutor”. Era, în 
acelaşi timp, şi un fel de stâncă de neclintit, de care în 
zadar se loveau furtunile jupânului Antifer. Se trimetea 
după el când pe vecinul lui îl apucau hachiţele şi el venea să 
înfrunte talazurile năvalnice ale acestui tumultuos personaj. 
Astfel fiind, fostul proprietar al Fermecătoarei Amelie era 
adorat în casă de către Nanon, care-şi făcea din el un zid de 
apărare, de Juhel, care-i păstra o prietenie filială, de 
Enogate, care nu se sfia deloc să-l sărute pe cei doi obraji 
bucălaţi şi pe fruntea nebrăzdată de nici o cută, semn de 
netăgăduit al unui temperament calm şi împăciuitor, după 
spusele fizionomiştilor. 

Deci, în acea seară, către orele patru şi jumătate, luntraşul 
urca scara de lemn care ducea la camera de la primul etaj, 
făcând să trosnească treptele sub pasul lui greoi. Apoi, 
împingând uşa, se află deodată în faţa lui Pierre Antifer. 

Capitolul V. În care lui Gildas Tregomain îi este greu să nu- 
l| contrazică pe jupân Antifer. 

În sfârşit, ai sosit, stimabile! 

Am alergat îndată ce m-ai chemat, prietene... 

Mult timp ţi-a trebuit! 

Numai cât am venit până aici. 

Într-adevăr, parcă ai fi călătorit pe Fermecătoarea Amelie. 

Gildas Tregomain nu luă în seamă această aluzie la mersul 
foarte încet al barcazurilor, comparat cu acela al vaselor de 


mare. Înţelese că vecinul său era prost dispus, lucru ce nu-l 
mai putea mira, şi îşi promise să fie răbdător, ceea ce îi 
intra în fire. 

Jupân Antifer îi întinse un deget pe care prietenul său îl 
strânse uşurel între degetul mare şi arătătorul uriaşei sale 
mâini. 

Hei, nu aşa tare, ce dracu! Totdeauna strângi prea tare! 

lartă-mă, n-am făcut-o dinadins. 

Nu ar fi lipsit decât asta! 

Apoi, cu un gest, jupân Antifer îl pofti pe Gildas Tregomain 
să ia loc la masa din mijlocul odăii. 

Supus, luntraşul se aşeză pe scaun, cu picioarele îndoite, 
cu tălpile în afară, bine înşurubate în ghetele fără tocuri, cu 
imensa batistă întinsă pe genunchi - o batistă de bumbac cu 
floricele roşii şi albastre, împodobită în fiecare colţ cu câte o 
ancoră. 

Această ancoră avea darul să-l facă pe jupân Antifer să 
ridice din umeri... O ancoră la un luntraş! ... Decenuun 
arbore trinchet, de ce nu un arbore mare sau un arbore 
artimon la un barcaz? 

lei un coniac, stimate? întrebă el aducând două păhărele şi 
o sticlă. 

Ştii şi tu, prietene, că nu beau niciodată nimic. Ceea ce nu- 
| împiedică pe jupân Antifer să umplecele două degetare. 
Conform unui obicei statornicit de zece ani, după ce îşi bău 
paharul său, îl goli şi pe acela al lui Gildas Tregomain. 

Şi acum, să stăm de vorbă. 

Despre ce? ... răspunse luntraşul, care ştia foarte bine cu 
ce scop fusese chemat. 

Despre ce, stimate? ... Şi despre ce ai vrea tu să vorbim 
dacă nu despre... 

Adevărat! Ai găsit pe această faimoasă latitudine punctul 
care te interesează? ... 

Dacă l-am găsit? ... Şi cum vrei tu să-l găsesc? Ascultând 
pălăvrăgeala acestor două muieri care erau adineauri aici... 

Buna Nanon şi drăgălaşa mea Enogate. 


Oh! Ştiu eu... Tu eşti totdeauna dispus să le ţii parte 
împotriva mea... Dar nu despre asta este vorba... Uite că se 
împlinesc opt ani de când tatăl meu Thomas a murit şi tot 
opt ani de când chestiunea asta se lungeşte aşa, fără să 
înainteze un pas... Dar trebuie să se sfârşească odată! ... 

Eu... spuse luntraşul clipind din ochi, aş sfârşi-o... lăsându- 
mă păgubaş! ... 

Ce spui, stimate, ce tot spui? Şi cu sfaturile date de taică- 
meu pe patul de moarte, ce faci? ... Doar sunt sfinte 
lucrurile astea! 

Păcat că bietul om nu a vorbit mai desluşit... 

Nu a vorbit mai desluşit fiindcă nu a ştiut mai mult! ... Mii 
de draci, o să ajung şi eu la ultima suflare fără să fi aflat mai 
mult? 

Gildas Tregomain fu pe punctul de a-i spune că foarte 
probabil aşa avea să fie... şi chiar era de dorit. Se stăpâni 
totuşi pentru a nu-l întărită şi mai mult pe clocotitorul său 
adversar. 

Dealtfel, iată ce se întâmplase cu câteva zile înainte ca 
Thomas Antifer să treacă pe lumea cealaltă. 

Era în anul 1854, an pe care bătrânul marinar nu avea să-l 
trăiască până la capăt în această tristă lume. Astfel că, 
simțindu-se foarte bolnav, crezu că trebuie să-i încredinţeze 
fiului său o poveste a cărei taină îi fusese cu neputinţă să o 
pătrundă. 

Cu cincizeci şi cinci de ani mai înainte, în 1799, pe când 
era în slujba marinei comerciale, cutreierând prin ţinuturile 
Levantului, Thomas Antifer naviga în apropierea coastelor 
Palestinei în ziua în care Bonaparte dăduse ordin să fie 
împuşcaţi prizonierii din Jaffa. Unul din aceşti nenorociţi 
care se refugiase pe o stâncă, unde îl aştepta fără doar şi 
poate o moarte sigură, fu cules de marinarul francez în 
timpul nopţii, îmbarcat pe corabia acestuia, unde îi fură 
tămăduite rănile şi, în sfârşit, se însănătoşi după o bună 
îngrijire. 


Prizonierul, destăinuindu-se salvatorului său, îi spuse că se 
numeşte Kamylk-Paşa, că este originar din Egipt şi, când îşi 
luă rămas bun, îl asigură pe bravul maluin că nu o să-l uite. 
La momentul potrivit, acesta va primi dovezile recunoştinţei 
sale. 

Thomas Antifer se despărţi de Kamylk-Paşa, îşi urmă 
cursul călătoriei sale, se gândi mai mult sau mai puţin la 
făgăduielile care-i fuseseră făcute şi în cele din urmă se 
resemna să le dea uitării, fiindcă păreau că nu se vor 
realiza niciodată. 

Aşa că, atunci când se retrase la pensie, bătrânul marinar 
se întoarse la Saint-Malo nemaigândindu-se la altceva decât 
la pregătirea pentru marină a fiului său. 

Pierre şi împlinise şaizeci şi şapte de ani când, în iunie, îi 
sosi o scrisoare. 

De unde să-i fi venit această epistolă scrisă în limba 
franceză? ... Dacă te luai după timbre, era sigur că venea 
din Egipt. Ce cuprindea? ... Foarte simplu, următoarele: 

Căpitanul Antifer este rugat să-şi noteze în carnet această 
latitudine, 24 grade 59 minute nord, care latitudine va fi 
completată de o longitudine ce îi va fi comunicată ulterior. 
Va binevoi să nu o uite şi să o tăinuiască în acelaşi timp... 
Este vorba, în ceea ce îl priveşte, de un foarte mare interes. 
Suma enormă în aur, diamante şi pietre preţioase pe care 
această latitudine şi această longitudine i-o vor dărui într-o 
zi, nu va fi decât o dreaptă răsplată pentru serviciile ce le-a 
făcut prizonierului din Jaffa. 

Această scrisoare era semnată doar de un dublu K, 
formând o monogramă. Şi iată că închipuirea bunului 
nostru marinar - el care era un tată vrednic de fiul său - se 
aprinse. Aşadar, după patruzeci şi trei de ani, Kamylk-Paşa 
îşi aducea aminte! Dar mult timp îi mai trebuise! Fără 
îndoială felurite piedici îl făcuseră să întârzie în Siria, a 
cărei situaţie politică nu fusese definitivată decât în 1840 
prin tratatul de la Londra, semnat la 15 iulie şi în profitul 
sultanului. 


Acum, Thomas Antifer era în posesia unei latitudini care 
trecea printr-un anumit punct al globului pământesc, în 
care punct Kamylk-Paşa îngropase o întreagă avere! ... În 
mintea lui nu putea fi vorba decât de milioane. I se 
poruncise, totodată, să păstreze cel mai adânc secret 
asupra acestei afaceri până la sosirea mesagerului care 
trebuia să-i aducă într-o zi longitudinea promisă. Aşa că nu 
spuse nimănui nimic, nici măcar fiului său. A aşteptat. A 
aşteptat timp de doisprezece ani şi dacă ar fi fost să aibă o 
soră Anne, urcată într-un turn, soru-sa Anne, n-ar fi văzut 
venind pe nimeni! Şi cu toate acestea, era oare cu putinţă, 
dacă ajungea la sfârşitul existenţei sale, să ia acest secret 
cu el în mormânt, înainte de a fi deschis uşa trimisului 
paşei? ... Nu! Nici gând! Îşi spuse că acest secret trebuia să 
fie încredinţat celui căruia îi revenea să profite de el în locul 
lui, adică fiului său, Pierre-Servan-Malo. De aceea, în 1854, 
bătrânul marinar, în vârstă pe atunci de optzeci şi unu de 
ani, simțind că nu mai are decât câteva zile de trăit, nu mai 
şovăi şi destăinui fiului şi unicului său moştenitor intenţiile 
lui Kamylk-Paşa. Îl puse să jure - aşa cum i se ceruse şi lui - 
să nu uite niciodată cifrele acestei latitudini, să păstreze cu 
sfinţenie scrisoarea semnată cu dublu K şi să aştepte cu 
toată încrederea sosirea mesagerului. 

Apoi, vrednicul marinar închise ochii şi fu înmormântat în 
cavoul familiei, plâns de ai săi şi regretat de toţi cei care îl 
cunoscuseră. 

Îl cunoaştem şi pe jupân Antifer şi ne putem închipui uşor 
ce urmări avu o asemenea destăinuire asupra minţii sale, 
asupra închipuirii sale uşor de înflăcărat şi de ce arzătoare 
dorinţe fu cuprinsă întreaga sa fiinţă. În gând, el înzeci 
milioanele întrezărite de tatăl său. Şi din Kamylk-Paşa făcu 
un fel de nabab din „O mie şi una de nopţi”. Nu mai visa 
decât aur şi pietre preţioase, îngropate într-o peşteră a lui 
Ali-Baba! Dar, ţinând seama de nerăbdarea care-l 
caracteriza şi de firea sa iute, îi fu cu neputinţă să păstreze 
tăcerea, aşa cum făcuse taică-său. Tatăl putuse să stea 


doisprezece ani fără să-i scape un cuvânt, fără să se 
destăinuiască nimănui, fără a face vreo încercare de a afla 
ce ar fi putut deveni semnatarul scrisorii cu dublu K! ... 
Fiul, însă, nu. Aşa că, în 1855, în cursul uneia din călătoriile 
sale prin Mediterana, după ce făcu escală la Alexandria, el 
se informă, cu toată iscusinţa de care era în stare, de acest 
Kamylk-Paşa. 

Existase el oare? ... În această privinţă, nici o îndoială, 
fiindcă bătrânul marinar avea o epistolă scrisă de mâna lui. 
Mai trăia şi acum? ... Grea întrebare, care îl frământa pe 
jupân Antifer în chip deosebit. Informaţiile obţinute îl 
nedumeriră cu totul. 9 

Kamylk-Paşa dispăruse de vreo douăzeci de ani şi nimeni 
nu-i putu spune ce se întâmplase cu el. Cumplită lovitură 
sub linia de plutire a jupânului Antifer! Cu toate acestea nu 
se scufundă. Dealtfel, chiar dacă nu află nimic despre 
Kamylk-Paşa, era de la sine înţeles că în 1842 mai trăia, o 
dovedea faimoasa scrisoare. Fusese, probabil, silit să 
părăsească ţara din motive pe care nimic nu-l silea să le 
mărturisească. 

Când va veni vremea, mesagerul, purtător al interesantei 
longitudini multaşteptate, se va înfăţişa din partea sa şi 
fiindcă tatăl nu mai era în viaţă, fiul va fi acela care îl va 
primi, şi nu ne îndoim că îi va face o bună primire. Jupân 
Antifer se întoarse deci la Saint-Malo şi, deşi nu-i venea 
uşor, nu spuse nimănui nimic. Mai navigă o bucată de 
vreme până în 1857, epocă în care îşi părăsi meseria şi de 
atunci trăi retras în familia sa. 

Dar ce existenţă nesuferită! Fără o activitate, fără un rost, 
era tot timpul obsedat de aceeaşi idee fixă! Cele douazeci şi 
patru de grade şi cele cincizeci şi nouă de minute îi bâzâiau 
fără încetare în jurul capului ca nişte muşte sâcâitoare! ... 
În sfârşit, având mâncărime de limbă, el îşi încredința taina 
surorii sale, apoi nepoatei, nepotului şi lui Gildas 
Tregomain. Astfel că aşa-zisul secret, sau cel puţin o parte 
din el, nu întârzie să fie cunoscut de întreg oraşul, ba chiar 


până dincolo de Saint-Malo şi de Dinard. Se duse deci 
vestea că o avere imensă, necrezut de mare, trebuia să 
cadă, de pe o zi pe alta, în mâinile jupânului Antifer, că 
această avere nu putea să-i scape... Şi nu bătea vreodată 
cineva în uşă fără ca el să nu spere să fie salutat cu aceste 
cuvinte: „lată longitudinea pe care o aştepţi!” 

Trecură câţiva ani. Mesagerul lui Kamylk-Paşa nu dădea 
semne de viaţă. Nici un străin nu trecu pragul casei. lar 
jupân Antifer nu-şi mai găsea astâmpăr. Familia sa începu 
să se îndoiască de existenţa acestei averi şi scrisoarea îi 
părea a fi o simplă mistificare. Gildas Tregomain, ferindu-se 
să-i arate acest lucru, îl socotea pe prietenul său un mare 
naiv, fapt dureros pentru breasla atât de demnă de stimă a 
marinarilor de cabotaj. 

Dar el, Pierre-Servan-Malo, nu se dădea bătut. Nimic nu-i 
putea zdruncina încrederea. Era ca şi când ar fi şi avut-o, 
averea aceea de nabab, şi nu trebuia să-l contrazici deloc în 
această privinţă dacă ţineai să nu stârneşti o furtună. 

Aşa că, în seara aceea, aflându-se faţă în faţă la masa pe 
care se clătinau cele două păhărele de coniac, luntraşul era 
ferm hotărât să nu provoace o explozie în pulberăria 
vecinului său. 

Haide, îi spuse jupân Antifer privindu-l în ochi, răspunde- 
mi fără ocoluri, fiindcă uneori te faci că nu înţelegi! La urma 
urmei, căpitanul Fermecătoarei Amelie nici nu a avut 
vreodată prilejul să-şi calculeze poziţia... Nu între malurile 
unui râuleţ ca Rance ai de luat înălţimea, să observi soarele, 
luna, stelele... 

Şi enumerând toate aceste operaţiuni care alcătuiesc 
fondul hidrografici, fiţi siguri că Pierre-Servan-Malo 
înţelegea să demonstreze marea diferenţă dintre un 
căpitan de cabotaj şi stăpânul unui barcaz. 

Resemnat, bunul Tregomain urmărea surâzând dungile 
multicolore ale batistei sale întinsă pe genunchi. 

Mă asculţi, sau nu, luntraşule? 

Da, prietene! 


Ei bine, o dată pentru totdeauna: te întreb, ştii tu exact ce 
este o latitudine? ... 

Aşa şi aşa. 

Ştii tu că este un cerc paralel cu ecuatorul şi că se împarte 
în trei sute şaizeci de grade, adică douăzeci şi unu de mii 
şase sute şaizeci minute de arc, ceea ce înseamnă un milion 
două sute nouăzeci şi şase de secunde? ... 

Cum să nu ştiu? răspunse cu un zâmbet blajin Gildas 
Tregomain. 

Şi ştii tu că un arc de cincisprezece grade corespunde 
unui timp de o oră şi unul de cincisprezece secunde unui 
timp de o secundă? ... 

Vrei să le spun pe dinafară? ... 

Nu! Nu-i nevoie. Ei bine, în ce mă priveşte, ştiu de 
existenţa acestei latitudini de douăzeci şi patru de grade, 
cincizeci şi nouă de minute la nord de ecuator. Şi pe această 
paralelă care cuprinde trei sute şaizeci de grade - fii atent, 
trei sute şaizeci de grade! - se află trei sute cincizeci şi 
nouă de care nu mă sinchisesc, ca de o ancoră care şi-a 
pierdut cârligele! Dar este unul, unul singur, pe care nu-l 
cunosc, pe care nu am să-l cunosc decât atunci când mi se 
va spune longitudinea care îl întretaie... şi acolo... în acel 
loc, sunt milioane... Nu zâmbi... 

Nu zâmbesc, prietene. 

Da, milioane, care sunt ale mele, pe care voi avea dreptul 
să mă duc să le dezgrop, în ziua în care am să ştiu în ce loc 
sunt îngropate... 

Ei bine, răspunse blând luntraşul, trebuie să aştepţi cu 
răbdare mesagerul care îţi va aduce vestea cea bună... 

Cu răbdare... cu răbdare! ... Dar ce o fi curgând în vinele 
tale? ... 

Probabil că limonadă, doar limonadă, răspunse Gildas 
Tregomain. 

Iar într-ale mele, argint viu... praf de puşcă topit în 
sângele meu... şi n-am cum să stau liniştit... mă macin... mă 
mistui... 


Ar trebui să te potoleşti. 

Să mă potolesc? ... Uiţi oare că suntem în '62... că tatăl 
meu a murit în '54, că deţinea acest secret din '42... şi că în 
curând se vor împlini douăzeci de ani de când aşteptăm 
dezlegarea acestei blestemate ghicitori? ... 

Douăzeci de ani, murmură Gildas Tregomain. Cum trece 
timpul! Acum douăzeci de ani mai comandam încă 
Fermecătoarea Amelie... 

Cine îţi vorbeşte de Fermecătoarea Amelie? exclamă jupân 
Antifer. Despre Fermecătoarea Amelie este vorba, sau 
despre latitudinea de care se pomeneşte în această 
scrisoare? ... 

Şi flutură prin faţa ochilor care clipeau ai luntraşului 
faimoasa scrisoare, îngălbenită deja, pe care se vedea 
monograma lui Kamylk-Paşa. 

Da... această scrisoare... această blestemată scrisoare, 
reluă el, această afurisită de scrisoare pe care uneori am 
poftă să o rup, să o fac scrum... 

Şi poate că ar fi mai înţelept... îndrăzni să spună luntraşul. 

Destul... stimate Tregomain, continuă jupânul Antifer, cu 
ochii aprinşi şi glasul tunător, să nu cumva să-mi mai 
răspunzi vreodată aşa cum ai făcut-o adineauri! 

Niciodată! 

Şi dacă, într-o clipă de nebunie, aş vrea să distrug această 
scrisoare care pentru mine este un act de proprietate, dacă 
aş fi atât de nesocotit ca să uit cele ce-mi datorez mie şi alor 
mei, şi dacă nu mă vei împiedica... 

Te voi împiedica, prietene, te voi împiedica... se grăbi să 
răspundă Gildas Tregomain. 

Foarte întărâtat, jupân Antifer îşi luă paharul cu coniac şi 
ciocni cu acela al luntraşului: 

În sănătatea ta, stimate! 

În a ta! răspunse Gildas Tregomain, care ridică paharul 
până la înălţimea ochilor, apoi îl puse din nou pe masă. 

Pierre-Servan-Malo rămăsese pe gânduri răvăşindu-şi 
părul cu o mână înfrigurată, murmurând cuvinte întretăiate 


de înjurături şi de suspine, purtându-şi de colo-colo 
pietricica printre dinţi. 

Ştii măcar pe unde trece această blestemată de paralelă... 
această latitudine de douăzeci şi patru, cincizeci şi nouă 
nord? 

Cum să nu ştiu? îi răspunse luntraşul, care îndurase 
această mică lecţie de geografie de o sută de ori. 

Nu are importanţă, stimate! Este unul din lucrurile pe 
care niciodată nu le ştii destul de bine! 

Şi deschizând atlasul la harta planisferei care înfăţişa 
sferoidul terestru, spuse pe un ton care nu admitea nici 
îndoială, nici replică: 

Priveşte! 

Gildas Tregomain privi. 

Vezi aici Saint-Malo, nu-i aşa? 

Da, şi iată şi Rance... 

Nu-i vorba de Rance! O să mă vâri în păcat cu Rance ata! 
„.. Acum, prinde meridianul Parisului şi coboară până la 
paralela douăzeci şi patru. 

Cobor. 

Treci prin Franţa, Spania... intră în Africa... Treci de 
Algeria... ajungi la tropicul Cancerului... Acolo... deasupra 
Tombuctului... 

Am ajuns. 

Iată-ne în sfârşit şi pe această latitudine. 

Da... suntem pe ea. 

Să pornim acum spre est... Să sărim peste toată Africa şi 
Marea Roş ie... să străbatem repede Arabia, mai sus de 
Mecca... salutăm imamul4 din Mascat... sărim India, lăsând 
Bombay şi Calcutta la tribord... atingem sudul Chinei, insula 
Formosa, Oceanul Pacific, grupul Sandwich... Eşti atent? 

Mai întrebi! răspunse Gildas Tregomain, ştergându-şi 
ţeasta cu uriaşa lui batistă. 

Ei bine, iată-te acum în America, în Mexic... apoi în golf... 
pe urmă aproape de Havana... Ie arunci peste strâmtoarea 
Floridei... te avânţi pe Oceanul Atlantic... mergi de-a lungul 


Canarelor... ajungi în Africa... urci pe meridianul Parisului 
şi te-ai întors la Saint-Malo, după ce ai făcut ocolul lumii pe 
a douăzeci şi patra paralelă. 

Uf! făcu îngăduitorul luntraş. 

Şi acum, reluă jupân Antifer, după ce am traversat cele 
două continente, Atlanticul, Pacificul, Oceanul Indian ale 
căror insule se numără cu miile, poţi să-mi spui tu, 
luntraşule, unde-i locul cu milioanele? ... 

lată ceva ce nu ştiu... 

Şi ceva ce vom şti... 

Da... ceva ce vom şti când mesagerul... 

Jupân Antifer luă şi cel de al doilea pahar cu coniac, pe 
care proprietarul barcazului Fermecătoarea Amelie nu-l 
atinsese. 

În sănătatea ta! 

În sănătatea ta! răspunse Gildas Tregomain, ciocnind 
paharul gol de acela al prietenului său. 

Bătuse tocmai ora zece. O puternică lovitură de ciocan 
zgudui uşa din stradă. 

O fi omul cu longitudinea! strigă prea-nervosul maluin. 

Oh! făcu prietenul său care nu-şi putu stăpâni această 
uşoară exclamaţie de îndoială. 

Şi de ce nu? ... strigă jupân Antifer ai cărui obraji se 
făcură stacojii. 

Într-adevăr! ... De ce nu? ... răspunse înţelegătorul 
luntraş, care schiţă chiar un început de salut pentru a-l 
primi pe aducătorul unei asemenea veşti bune. 

De la parter se auziră deodată strigăte - strigătele 
bucurie, ce-i drept - dar care, venind din partea lui Nanon 
şi Enogate, nu puteau fi adresate unui trimis al lui Kamylk- 
Paşa. 

El este... el este! repetau cele două femei. 

El? ... EI? ... întrebă jupân Antifer. 

Tocmai se îndrepta spre scară când uşa odăii sale se 
deschise. 

Bună seara, unchiule, bună seara! 


Glasul vesel şi mulţumit al celui care vorbise avu darul să-l 
scoată din sărite pe unchiul cu pricina. 

„EI” era Juhel. Tocmai sosise. Nu pierduse trenul de 
Nantes, nici măcar examenul, căci strigă fericit: 

Reuşit, unchiule, reuşit! 

Reuşit, repetară în cor bătrâna şi fata. 

Reuşit... ce? răspunse jupân Antifer. 

Reugşit la examenul de căpitan de cursă lungă, cu nota cea 
mai mare! 

Şi cum unchiul său nu-i deschidea braţele, Juhel căzu în 
cele ale lui Gildas Tregomain, care îl strânse la piept mai să- 
i taie răsuflarea. 

Vezi că-l înăbuşi, Gildas, îi spuse Nanon. 

Abia de-l strânsei! răspunse zâmbind fostul proprietar al 
barcazului Fermecătoarea Amelie! 

În acest timp Juhel îşi veni în fire după ce răsuflă de câteva 
ori din greu, şi, întorcându-se către jupân Antifer care se 
plimba de colo-colo, zise: 

Şi acum, unchiule, pe când căsătoria? ... 

Care căsătorie? ... 

Căsătoria mea cu scumpa mea Enogate, răspunse Juhel. 
Nu ne-am înţeles? 

Da... înţeles... afirmă Nanon. 

Doar dacă Enogate nu s-a răzgândit de când sunt căpitan 
de cursă lungă. 

Oh! Juhel! răspunse fata întinzându-i o mână în care 
bunului Tregomain - aşa a pretins el, cel puţin -ise părucă 
vede chiar inima ei. 

Jupân Antifer nu răspundea şi părea că aşteaptă să vadă 
dincotro bate vântul. 

Ce zici, unchiule? ... stărui tânărul. 

Şi trupul lui bine făcut parcă se înălţă mândru, cu chipul 
strălucind de bucurie, cu ochii scânteind de fericire. 

Nu ai spus chiar dumneata, unchiule: o să facem nunta 
după ce vei reuşi la examenul de căpitan şi data o vom fixa 
când te întorci? 


Cred că aşa ai spus, prietene! îndrăzni să-şi dea părerea şi 
luntraşul. 

Ei bine... am reuşit, repetă Juhel, şi m-am întors... şi dacă 
nu ai nimic împotrivă, o să facem nunta în primele zile ale 
lunii aprilie... 

Peste opt săptămâni? De ce nu peste opt zile... peste opt 
ceasuri, peste opt minute? ... 

Doamne! ... Dacă s-ar putea asta, unchiule, nu eu aş fi cel 
care să mă plâng... 

Vai! Dar trebuie timp! adăugă şi Nanon. Sunt de făcut 
pregătiri... cumpărături... 

Da... trebuie să-mi fac şi eu o haină nouă spuse Gildas 
Tregomain, viitor cavaler de onoare. 

Atunci... la 5 aprilie? ... întrebă Juhel. 

Fie... încheie jupân Antifer, care se simţea încolţit de-a 
binelea. 

Ah, scumpul meu unchi! strigă Enogate sărindu-i de gât. 

Ah, scumpul meu unchi! strigă şi Juhel. 

Şi cum îl săruta pe un obraz în timp ce Enogate îl săruta 
pe celălalt, se prea poate ca obrajii lor să se fi întâlnit... 

Ne-am înţeles, reluă unchiul, la 5 aprilie... dar cu o 
condiţie... 

Fără condiţii... 

O condiţie? se sperie Gildas Tregomain, căruia tot îi mai 
era teamă de cine ştie ce năzbăâtie din partea prietenului 
său. 

Da... o condiţie... 

Şi care, unchiule? ... întrebă Juhel a cărui sprinceană şi 
începuse să se încrunte. 

Aceea ca, până atunci, să nu primesc longitudinea... 

Răsuflară cu toţii uşuraţi. 

Da... da! ... răsună răspunsul într-un singur glas. Şi într- 
adevăr, ar fi fost crud să-i răpeşti jupânului Antifer această 
mulţumire. Dealtfel, mai putea crede cineva că mesagerul 
lui Kamylk-Paşa, aşteptat de douăzeci de ani, o să pice 


tocmai acum, înainte de data hotărâtă pentru căsătoria 
celor doi tineri? 

Capitolul VI. Prima ciocnire dintre Occident şi Orient - în 
care Orientul este bine zgâlţăit de Occident. 

Se scurse o săptămână. Nici umbră de mesager. Gildas 
Tregomain susţinea că l-ar fi mirat mai puţin dacă l-ar fi 
văzut pe profetul Ilie coborând din cer. Dar se ferea cu grijă 
să-şi spună părerea faţă de jupân Antifer, în această 
exprimare biblică. 

În ceea ce îi priveşte pe Juhel şi Enogate, niciunul din ei nu 
se gândea la trimisul lui Kamylk-Paşa, o fiinţă pur şi simplu 
închipuită, şi nu el ar fi putut să le tulbure sau să le întârzie 
căsătoria proiectată! ... Nu! Ei continuau să-şi pregătească 
plecarea în fermecătoarea ţară a căsătoriei, a cărei 
longitudine o cunoştea tânărul, iar fata cunoştea 
latitudinea, ţară care le va fi uşor de găsit combinând 
aceste elemente geografice! Şi erau siguri că această 
combinare se va face la 5 aprilie. 

Cât despre jupân Antifer, el devenise mai puţin sociabil, 
mai neprietenos, mai mult ca oricând nu putea vorbi nimeni 
cu el. Data căsătoriei se apropia în fiecare zi cu douăzeci şi 
patru de ore. Câteva săptămâni încă şi logodnicii vor fi uniţi 
prin legături de nedesfăcut. Frumoasă izbândă, într-adevăr! 
În fond, nu unchiul fusese cel care visase pentru ei - atunci 
când va fi bogat - căsătorii minunate? Şi dacă ţinea la 
milioanele lui, la nevăzutele lui milioane care-i aparţineau, 
nu era cu gândul de a se bucura numai el să trăiască în 
belşug, să locuiască în palate, să se plimbe cu trăsura, să 
mănânce în farfurii de aur sau să poarte butoni de 
diamante la plastron... Nu, Dumnezeule mare! Dar se 
gândea să-l căsătorească pe Juhel cu o prinţesă şi pe 
Enogate cu un prinţ! Ce vreţi? Era slăbiciunea lui, ideea lui 
fixă. Şi iată că apăruse pericolul ca dorinţa lui să nu se 
realizeze, dacă mesagerul nu sosea în timp util, şi din 
pricina câtorva cifre, combinate cu cele pe care le avea 


deja, ascunzătoarea lui Kamylk-Paşa nu-şi va mai goli decât 
prea târziu comorile în puşculiţa lui... 

Jupân Antifer era tot timpul furios. Nu avea astâmpăr să 
stea în casă. Dealtfel, pentru liniştea tuturor, era mai bine 
să bată drumurile pe afară. Nu era văzut decât la orele de 
masă, şi atunci chiar era foarte grăbit. Ori de câte ori 
putea, blajinul Gildas Tregomain era gata să primească 
„loviturile de mistreţ”, cu speranţa că va provoca o 
destindere, aducându-i astfel o uşurare prietenului său care 
însă îl trimitea la toţi dracii. Pe scurt, se temeau cu toţii 
sănu cadă bolnav. Singura lui ocupaţie era aceea dea 
cerceta zilnic peronul gării la sosirea trenurilor şi cheiurile 
Sillon la sosirea pacheboturilor, încercând să descopere 
printre cei care debarcau vreun chip exotic, putând să fie 
acela al trimisului lui Kamylk-Paşa - un egiptean, fără 
îndoială, sau un armean, în sfârşit, un personaj străin care 
ar fi putut fi recunoscut după chipul său, după accentul sau 
costumul său şi care ar întreba vreun comisionar de adresa 
lui Pierre-Servan-Malo-Antifer... 

Dar nimic! ... Nu! Nimic din toate astea! Normanzi, 
bretoni, apoi englezi sau norvegieni, oricâţi ai fi vrut! ... Un 
călător venit însă din Europa orientală, un maltez, un 
levantin? Nici urmă... 

În ziua de 9 ale acestei luni februarie, după masa de prânz 
în timpul căreia nu-şi descleştase gura, decât doar pentru a 
bea şi a mânca, jupân Antifer îşi făcea obişnuita plimbare, 
plimbarea lui Diogene care căuta un om. Dacă nu purta un 
felinar aprins ziua în amiaza mare, după exemplul celui mai 
mare filosof al antichităţii, avea în schimb doi ochi ageri, cu 
lumina scăpărând, care l-ar fi ajutat să-l recunoască şi de 
departe pe acela pe care îl aştepta cu atâta nerăbdare. 

A luat-o de-a curmezişul străzilor înguste ale oraşului, 
mărginite de casele înalte de granit şi pietruite cu bolovani 
ascuţiţi. A coborât prin strada Du Bey către scuarul 
Duguay-Trouin, a privit ora pe ornicul de la sub prefectură, 
s-a îndreptat către piaţa Chateaubriand, a ocolit chioşcul de 


sub umbrarul platanilor desfrunziţi, a trecut prin poarta 
tăiată în zidul fortificaţiei şi a ajuns pe cheiul Sillon. 

S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga, în spate, pe când 
trăgea din pipă cu răsuflări scurte, pripite. Ici-colo, era 
salutat de câtre vreun trecător, el fiind unul din bărbaţii de 
seamă din Saint-Malo, respectat şi prețuit. Dar câte saluturi 
nu lăsă el fără răspuns, nedându-şi nici măcar seama că 
fusese salutat! Efect al ideii sale fixe şi a lipsei sale de 
atenţie. 

În port, mulţime de vase, ambarcaţiuni cu pânze, steamere 
cu trei catarge, bricuri, goelete, şalupe de cărăuşie. Marea 
fiind în reflux, trebuiau două sau trei ore pentru ca vasele, 
semnalate de semafoare în larg, să poată înainta. 

Jupân Antifer socoti deci că ar fi mai înţelept să se ducă la 
gară să aştepte sosirea expresului. O să aibă el mai mult 
noroc astăzi decât în atâtea săptămâni până acum? 

Vai nouă, cât de supusă greşelii este fragila maşinărie 
omenească! Jupân Antifer nu băgă de seamă că de vreo 
douăzeci de minute era urmărit de un individ, demn, într- 
adevăr, de luare-aminte. 

Era un străin, un străin cu un fes roşcat cu ciucure pe cap, 
înfăşurat într-o redingotă lungă, închisă până în gât la un 
singur rând de nasturi, purtând un pantalon bufant care îi 
cădea pe nişte pantofi lătăreţi ca nişte papuci. Individul - nu 
prea tânăr! ... între şaizeci, şaizeci şi cinci de ani, puţin 
adus de spate, ţinându-şi mâinile lungi şi osoase strânse la 
piept. Sar fi putut să fie levantinul aşteptat sau nu, în orice 
caz nu încăpea îndoială că venea din ţările scăldate de 
Mediterana orientală, un egiptean, un armean, un sirian, un 
otoman... 

Pe scurt, străinul îl urmărea pe jupân Antifer cu un pas 
nehotărât, aci parcă vrând să-l oprească, aci renunțând de 
teamă să nu greşească. În sfârşit, la cotul cheiului, grăbi 
pasul, îl depăşi pe maluin, se întoarse şi reveni atât de 
repede pe urma propriilor lui paşi încât cei doi se loviră 
unul de altul. 


Dracu! să-l ia de neghiob! ... strigă jupân Antifer, zgâlţâit 
de lovitură. 

Frecându-se apoi la ochi şi ferindu-şi privirea cu palma 
streaşină la frunte, din gură îi ţâşniră, ca gloanţele dintr-un 
revolver, aceste vorbe: 

Ce? ... Ah... 0h!...El?... Să fie oare el? ... Cu siguranţă 
este trimisul lui dublu K... 

Dacă era trimisul cu pricina, trebuie să recunoaştem că nu 
arăta prea grozav, cu faţa lui spână, cu obrajii numai 
creţuri, nasul ascuţit, urechile blegi, buzele subţiri, bărbia 
ţuguiată, ochi lunecoşi, tenul de lămâie veche, răscoaptă, în 
sfârşit un chip care nu prea inspira încredere, într-atât 
prefăcătoria şi viclenia se oglindeau în el. 

Nu cumva am onoarea să mă adresez, aşa cum mi-a spus 
mai adineauri un matelot binevoitor, domnului Antifer? 
blogodori el într-o franţuzească jalnică, de ale cărei 
stângăcii este mai bine să-l scutim pe cititor, limbaj, dealtfel, 
foarte uşor de înţeles chiar şi de un breton. 

Antifer Pierre-Servan-Malo! i se răspunse. Şi dumneata? 

Ben-Omar... 

Un egiptean? ... 

Notar la Alexandria şi locuind în prezent la hotelul Union, 
strada Poissonnerie. 

Un notar cu cipilică roşie! Evident, în ţările din Orient, 
notarii nu pot avea tipul sui generis şi obişnuit al notarului 
francez cu cravată albă, haine negre, purtând ochelari cu 
ramă de aur. Este şi aşa de mirare că supuşii faraonilor au 
şi ei conţopiştii lor. 

Jupân Antifer nu se îndoi nici o clipă că are în faţă pe 
misteriosul mesager, aducătorul faimoasei longitudini, 
Mesia anunţat cu douăzeci de ani mai înainte, prin 
scrisoarea lui Kamylk-Paşa. Cu toate acestea, în loc să se 
aprindă cum ar fi fost de temut, în loc de a-l hărţui cu 
întrebări pe acest Ben-Omar, fu destul de stăpân pe sine 
pentru a-l lăsa pe celălalt să vorbească, într-atât viclenia 
întipărită pe faţa acestei mumii vii te îndemna la prudenţă. 


Niciodată Gildas Tregomain nu l-ar fi putut crede pe 
prietenul său în stare de o asemenea cuminţenie. 

Ei bine, ce doriţi de la mine, domnule Ben-Omar? întrebă 
jupân Antifer, văzând cum se frământa egipteanul. 

Să stăm puţin de vorbă, domnule Antifer. 

Vreţi să veniţi la mine acasă? ... 

Nu... aş prefera să fie într-un loc unde să nu ne poată auzi 
nimeni. 

Este vorba deci de un secret? ... 

Da şi nu... mai degrabă de un târg... 

La acest cuvânt, jupân Antifer tresări. Hotărât lucru, dacă 
acest cetăţean îi aducea longitudinea, s-ar părea că nu avea 
de gând să i-o dea degeaba. Şi totuşi, scrisoarea lui Kamylk- 
Paşa nu pomenea nimic de un târg. 

„Atenţie la cârmă, îşi spuse el, să nu-l lăsăm să aibă 
avantajul vântului”. 

Apoi, adresându-se interlocutorului său şi arătându-i un 
colţ pustiu, la capătul cel mai îndepărtat al portului, zise: 

Să mergem acolo. O să fim destul de singuri ca să putem 
vorbi fără să ne audă cineva. Dar să ne grăbim fiindcă este 
un ger uscat care te taie la obraz! 

Nu aveau de făcut decât aproximativ douăzeci de paşi. Pe 
vasele ancorate la chei, nu se vedea nimeni. Vameşul de 
serviciu se plimba cam la o sută cincizeci de metri de acolo. 
Într-o clipă ajunseră în acel colţ pustiu şi se aşezară pe un 
ciot de catarg. 

Vă convine aici, domnule Ben-Omar? întrebă Pierre- 
Servan-Malo. 

Da... oh! Foarte bine! 

Şi acum vorbiţi, dar vorbiţi limpede, într-o limbă desluşită, 
nu aşa cum fac sfincşii dumneavoastră care se distrează 
spunând cimilituri bieţilor oameni. 

Nu o să mă feresc, domnule Antifer, şi o să vorbesc 
deschis, răspunse Ben-Omar, pe un ton care nu părea deloc 
a fi acela al sincerităţii. 

Tuşi de două-trei ori şi apoi spuse: 


Aţi avut un tată. 

Da, aşa se obişnuieşte la noi în ţară. Şi apoi?.... 

Am auzit că a murit? ... 

A murit acum opt ani. Şiapoi?... 

A navigat? ... 

Aşa s-ar părea, fiindcă era marinar. Şi apoi? ... 

Pe ce mări? ... 

Pe toate. Şi apoi? ... 

Astfel că... i s-a întâmplat să ajungă şi prin Levant? ... 

Şi prin Levant, ca şi prin părţile Apusului. Şi apoi? ... 

În timpul acestor călătorii, continuă notarul, căruia aceste 
prea scurte răspunsuri nu-i permiteau să prindă firul, în 
timpul acestor călătorii nu s-a aflat oare acum vreo şaizeci 
de ani pe coastele Siriei? ... 

Poate că da, poate că nu. Şiapoi?... 

Aceşti „apoi” ajungeau la Ben-Omar ca nişte ghionturi în 
coastă şi chipul i se descompunea în cele mai nebănuite 
strâmbături. 

„Ocoleşte, omule, îşi zicea jupân Antifer, ocoleşte cât vrei. 
Dacă tu crezi că am să-ţi ajut să ieşi la mal! ...” 

Notarul înţelese, în cele din urmă, că trebuie sa meargă 
mai direct la ţintă. 

Ştiţi, spuse el, că tatăl dumneavoastră a avut prilejul să 
facă un serviciu... un mare serviciu... cuiva... exact pe 
coastele Siriei? 

Habarn-am. Şi apoi? ... 

Ah! făcu Ben-Omar foarte mirat de răspuns. Şi nu ştiţi 
dacă a primit o scrisoare de la Kamylk-Paşa? 

Un paşă? 

Da. 

Cu câte cozi? 

Asta nu interesează, domnule Antifer. Important pentru 
mine este să ştiu dacă tatăl dumneavoastră a primit 
scrisoarea care conţinea informaţii de mare valoare... 

Eu nu ştiu nimic. Şi apoi? ... 


Nu aţi căutat prin hârtiile lui? ... Nu se poate ca această 
scrisoare să fi fost distrusă... Ea cuprindea, vă repet, o 
informaţie de foarte mare importanţă... 

Pentru dumneavoastră, domnule Ben-Omar? ... 

Şi pentru dumneavoastră, domnule Antifer, fiindcă... în 
sfârşit... tocmai această scrisoare am sarcina să o găsesc... 
Ea ar putea face obiectul unui târg... 

Şi într-o clipă, în mintea jupânului Antifer se făcu lumină: 
însemna că nişte oameni oarecare, al căror trimis era Ben- 
Omar, trebuie că erau în posesia longitudinii care-i lipsea lui 
şi fără de care nu puteau să calculeze poziţia locului în care 
se aflau milioanele. 

Ticăloşii! murmură el. Vor să-mi smulgă secretul, să-mi 
cumpere scrisoarea şi apoi să se ducă să-mi dezgroape 
comoara! 

Poate că nu judeca tocmai greşit! 

Pe când discuţia ajunsese la acest punct, jupân Antifer şi 
Ben-Omar auziră paşii unui bărbat care, venind într-acolo, o 
luă apoi după colţul cheiului, în direcţia gării. Tăcură sau 
cel puţin notarul îşi întrerupse la jumătate fraza pe care o 
începuse. S-ar fi putut crede că aruncă o privire 
trecătorului cu pricina şi îi face un anumit semn, de 
dezamăgire sau de negaţie, de care acesta din urmă păru 
foarte contrariat, într-adevăr, trecătorului îi scăpă un gest 
de ciudă şi, grăbind pasul, nu întârzie să dispară. 

Era un străin în vârstă de treizeci şi trei de ani, îmbrăcat 
ca egiptenii, negricios la faţă, cu ochii negri şi iuți, înalt de 
statură, bine făcut, cu o căutătură hotărâtă, întreaga sa 
înfăţişare fiind prea puţin atrăgătoare, aproape sălbatică. 
Să se fi cunoscut oare notarul şi cu el? Tot ce se putea. Să fi 
vrut ei să se prefacă în acel moment că nu se cunosc? Asta 
era sigur. 

Oricum, jupân Antifer nu observă câtuşi de puţin această 
manevră - doar o privire şi un gest, nimic mai mult - şi 
reluă convorbirea. 


Acum, domnule Ben-Omar, spuse el, vreţi să-mi explicaţi 
de ce ţineţi atât de mult să intraţi în posesia acestei scrisori, 
să ştiţi ce cuprinde, şi aceasta până-ntr-atâta încât să vreţi - 
dacă aş avea-o - să mi-o cumpăraţi? ... 

Domnule Antifer, îi răspunse notarul, destul de încurcat, 
printre clienţii mei, l-am avut şi pe un oarecare Kamylk- 
Paşa. Însărcinat să-i reprezint interesele... 

Spuneţi că l-aţi avut? ... 

Da... şi ca mandatar al moştenitorilor săi... 

Moştenitorii săi? ... strigă jupân Antifer cu o tresărire care 
îl miră pe notar. A murit, deci? ... 

A murit! 

Atenţie! murmură Pierre-Servan-Malo, făcând săi 
scrâşnească, pietricica în dinţi. Kamylk-Paşa este mort... 
lată ceea ce e bine să nu uit, şi dacă cumva se pune ceva la 
cale... 

Aşadar, domnule Antifer, îl întrebă Ben-Omar, aruncându-i 
o privire pe furiş, dumneavoastră nu aveţi această 
scrisoare... 

Nu. 

Păcat, fiindcă moştenitorii lui Kamylk-Paşa care doresc să 
strângă tot ce ar putea să le aducă aminte de preaiubita lor 
rudă... 

Ah! Numai pentru aducere aminte? ... Ce inimi minunate! 


Numai pentru asta, domnule Antifer, şi aceste inimi 
minunate, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, nu ar fi ezitat 
să vă ofere o sumă frumuşică pentru a intra în stăpânirea 
acestei scrisori. 

Cât mi-ar fi dat? ... 

La ce bun, dacă tot nu o aveţi? 

Spuneţi-mi, totuşi... 

Oh! Câteva sute de franci... 

Pfui! ... făcu jupân Antifer. 

Poate chiar câteva mii... 


Ei bine, făcu jupân Antifer, care, la capătul răbdării, îl 
apucă pe Ben-Omar de gât, îl smuci spre el şi-i strecură în 
ureche, nu fără a-şi înfrânge o violentă dorinţă de a-l 
muşca, ei bine... scrisoarea aceea... oam! 

O aveţi? 

Scrisoarea parafată cu un dublu K. 

Da... dublu K! Aşa semna clientul meu! 

O am... am citit-o şi am răscitit-o... Şi ştiu sau mai curând 
bănuiesc de ce ţineţi atât de mult s-o aveţi! 

Domnule! ... 

Şi nu o s-o aveţi! 

Refuzaţi? ... 

Da, bătrânule Omar, doar dacă mi-o cumpăraţi... 

Cât? ... întrebă notarul, care îşi şi duse mâna la buzunar 
pentru a-şi scoate punga. 

Cât? Cincizeci de milioane de franci! Ben-Omar sări ca ars, 
în timp ce jupân Antifer, cugura deschisă, cu buzele 
răsfrânte, arătându-şi toţi dinţii, îl privea aşa cum, fără 
îndoială, nu fusese niciodată privit. 

Apoi, pe un ton sec, ton de comandă marinărească, 
adăugă: 

Dacă îţi place! Dacă nu... 

Cincizeci de milioane! repetă notarul năuc. 

Nu te tocmi, domnule Omar, n-ai să obţii vreo reducere, 
nici măcar de cincizeci de centime! 

Cincizeci de milioane? ... 

Atâta face... şi în bani peşin... aur sau bancnote... sau un 
cec pentru Banca Franţei. 

Buimăcit o clipă, notarul îşi recapătă, încetul cu încetul, 
sângele rece. Nu mai era nici o îndoială că acest blestemat 
de marinar ştia cât de importantă trebuie să fi fost această 
scrisoare pentru moştenitorii lui Kamylk-Paşa... Şi într- 
adevăr, nu conţinea ea toate lămuririle necesare pentru 
căutarea comorii? Manevra făcută cu scopul de a pune 
mâna pe scrisoare fusese zădărnicită. Maluinul era 
prudent. Trebuia să izbutească să-i cumpere această 


scrisoare, adică această latitudine care ar fi completat 
longitudinea care se afla în posesia lui Ben-Omar. Ne-am 
putea însă întreba cum de ştia Ben-Omar că Pierre Antifer 
deţine această scrisoare? Nu cumva era el, fostul notar al 
bogatului egiptean, mesagerul care, potrivit ultimelor 
dorinţe ale lui Kamylk-Paşa avea sarcina să aducă 
longitudinea aşteptată? ... O s-o aflăm fără întârziere. 

În orice caz, oricare ar fi fost scopul lui Ben-Omar, dacă 
acţiona sau nu la îndemnul moştenitorilor defunctului, 
notarul înţelesese că scrisoarea nu putea fi căpătată decât 
cu aur. Dar cincizeci de milioane... 

Aşa că, luându-şi un aer şiret şi dulceag, spuse: 

Mi se pare că aţi spus cincizeci de milioane, domnule 
Antifer? 

Aşa am spus. 

Ei, este unul din cele mai hazlii lucruri pe care lam auzit în 
viaţa mea... 

Vrei să auzi acum, domnule Ben-Omar, un alt lucru şi mai 
hazliu? 

Bucuros. 

Ei bine, eşti un pungaş bătrân, un ticălos, un crocodil 
bătrân din NIL... 

Domnule... 

Fie! ... Mă opresc! ... Un moşneag pescuind în apă tulbure, 
care a vrut să-mi smulgă secretul în loc să mil spună pe al 
său... secretul pe care, presupun, aveai misiunea de a mi-l 
comunica... 

Presupuneţi? 

Presupun ceea ce este! 

Nu... ceea ce vă place să vă închipuiţi? ... 

Destul, pungaş neruşinat! 

Domnule... 

Retrag cuvântul neruşinat, din bună-cuviinţă! Şi acum, 
vrei să-ţi spun ce-ţi stă la inimă să afli din scrisoarea mea? 


Să fi crezut notarul că Pierre-Servan-Malo, sfârşind fraza, 
era pe cale de a se da de gol? Fapt este că ochii lui mici 
sticliră ca două rubine. 

Nu! Maluinul, oricât de pornit ar fi fost şi cu toate că se 
vedea cum furia îi şi aprinsese chipul, se stăpâni aşteptând. 

Da... ceea ce îţi stă la inimă, bătrân Omar ce te afli, şi care 
nici îmbrăcat americăneşte n-ai fi mai breaz, nu sunt frazele 
cuprinse în această scrisoare, fraze care amintesc serviciile 
făcute de tatăl meu celui care semnează cu dublu K. Nu! Ci 
sunt cele patru cifre... mă auzi bine? ... cele patru cifre... 
spuse jupân Antifer. 

Cele patru cifre? ... murmură Ben-Omar. 

Da... cele patru cifre din ea şi pe care nu o săţi le dau 
decât cu douăsprezece milioane şi jumătate pentru fiecare! 
Şi acum, am vorbit destul! ... Bunăseara! ... 

Înfundându-şi mâinile în buzunare, jupân Antifer făcu 
câţiva paşi şuierând melodia lui preferată, a cărei origine 
nimeni, nici măcar el, nu o cunoştea şi care amintea mai 
degrabă lătratul unui câine rătăcit decât melodiile lui 
Auber. 

Împietrit, Ben-Omar părea că a prins rădăcini în acel loc, 
ca un zeu al căminului sau ca o bornă de şosea. El, care 
socotise că o să-l poată păcăli uşor pe tontul de marinar, ca 
pe un oarecare felah - şi numai Mahomet ştie pe câţi din 
aceşti nenorociţi ţărani, pe care nefericita lor soartă îi 
mânase la biroul său de notariat, unul din cele mai de 
seamă din Alexandria, îi jumulise! 

Îl privea cu un ochi rătăcit, buimac, pe maluinul care se 
îndepărta cu pasul lui greoi, legănându-se din şolduri, 
săltându-şi umerii, când pe unul, când pe celălalt, ca şi când 
prietenul său Tregomain ar fi fost acolo, gata să asculte una 
din obişnuitele lui predici. 

Deodată jupân Antifer se opri locului. Se ivise în calea lui 
vreo piedică? Da! ... Piedica era o idee care tocmai îi 
trecuse prin cap... Uitase ceva, uşor însă de remediat prin 
câteva cuvinte. 


Se întoarse deci către notarul tot atât de neclintit ca şi 
fermecătoarea DaphneGatunci când, spre cumplita 
dezamăgire a lui Apollo, se preschimbase în laur. 

Domnule Ben-Omar, spuse el. 

Ce doriţi? ... 

Am uitat să-ţi strecor ceva la ureche... 

Anume? ... 

Numărul... 

Ah, numărul?! reluă Ben-Omar. 

Numărul casei mele... Strada Hautes-Salles, numărul 3. E 
bine să-mi cunoşti adresa şi fii sigur că, în ziua în care vei 
veni, o să fii bine primit. 

Când o să viu? ... 

Cu cele cincizeci de milioane în buzunar! 

Şi de data asta, jupân Antifer o porni din nou la drum, în 
timp ce notarul se prăbuşea implorându-l pe Allah şi pe 
profetul său. 

Capitolul VII. În care un secretar cam nervos, sub numele 
de Nazim, se face, vrând-nevrând, acceptat de Ben-Omar. 

În noaptea de 9 februarie, călătorii din hotelul Union, care 
erau găzduiţi în apartamentele ce dădeau spre Piaţa 
Jacques-Coeur, s-ar fi trezit din cel mai adânc somn dacă 
uşa odăii cu numărul 17 nu ar fi fost foarte bine închisă şi 
acoperită de o perdea groasă care împiedica gălăgia 
dinăuntru să răzbată în afară. În adevăr, doi bărbaţi, sau cel 
puţin unul din ei îşi dădea frâu liber furiei, unor reproşuri şi 
unor ameninţări care dovedeau o enervare ajunsă la culme. 
Celălalt se străduia să-l calmeze, dar nu izbutea deloc, cu 
rugăminţile lui în care se simţea teama. Era, dealtfel, prea 
puţin probabil ca cineva să fi înţeles această furtunoasă 
discuţie purtată în limba turcă, puţin cunoscută celor 
născuţi în Occident. Este adevărat că, din când în când, se 
amestecau şi unele expresii franţuzeşti, arătând că cei doi 
străini s-ar fi înţeles tot aşa de bine dacă s-ar fi exprimat în 
această nobilă limbă. 


În şemineu ardea un foc zdravăn şi o lampă pusă pe o 
măsuţă lumina nişte hârtii pe jumătate ascunse în 
despărţiturile unei gentuţe cu încuietoare, roasă de cât 
fusese purtată. 

Unul din aceste personaje era Ben-Omar. Buimăcit, privea 
cu ochii plecaţi la flăcările din vatră, mai puţin vii, desigur, 
decât cele care scăpărau în ochii arzători ai tovarăşului său. 

Acesta era străinul, cu o expresie sălbatică, cu o înfăţişare 
dubioasă, căruia notarul îi făcuse un semn imperceptibil 
atunci când el şi cu jupân Antifer discutau la capătul 
cheiului. 

Aşadar, ai dat greş? ... 

Da, excelenţă, şi Allah îmi este martor... 

Nu am ce să fac cu mărturia lui Allah şi nici cu a altcuiva! 
Fapt este că nu ai izbutit... 

Spre marea mea părere de rău. 

Acest maluin, arde-l-ar dracii, (asta o spuse în franţuzeşte) 
a refuzat să-ţi dea scrisoarea? 

A refuzat! 

Şi să ţi-o vândă? 

Să o vândă? ... La asta s-ar fi învoit... 

Şi tu nu ai cumpărat-o, nepriceputule? ... Nu ai pus mâna 
pe ea... Şi te arăţi în faţa mea fără să mi-o aduci? 

Ştiţi cât cere pe ea, excelenţă? 

Oricât ar fi cerut... 

Cincizeci de milioane de franci! 

Cincizeci de milioane... 

Şi din gura egipteanului ţâşniră înjurăturile ca şi 
ghiulelele unei fregate care trage şi de la baborăd, şi de la 
tribord. Apoi, după ce îşi încărcă din nou tunurile, bubui: 

Atunci, notar tâmpit, acest marinar ştie cât de importantă 
poate să fie pentru el toată afacerea? ... 

Ştie foarte bine! 

Mahomet să-l strângă de gât... şi pe tine odată cu el! 
strigă furiosul personaj, măsurând odaia în lung şi-n lat. 


Sau, mai bine, ţie o să-ţi port eu de grijă, fiindcă te fac 
răspunzător de toate nenorocirile ce vor veni... 

Dar nu-i vina mea, excelenţă! ... Nu cunoşteam toate 
secretele lui Kamylk-Paşa... 

Ar fi trebuit să i le cunoşti, să i le smulgi încă de pe când 
trăia, fiindcă erai notarul lui... 

Şi sabordurile aruncară din nou o încărcătură de 
înjurături. 

Acest înfricoşător personaj nu era altul decât Sauk, fiul lui 
Murad, vărul lui Kamylk-Paşa. Avea treizeci şi trei de ani. 
Tatăl său murind, el rămase singurul moştenitor direct al 
bogatei sale rude şi ar fi moştenit uriaşa avere, dacă 
această avere nu ar fi fost pusă la adăpost de lăcomia sa. Se 
ştie pentru ce şi în ce condiţii. 

lată, dealtfel, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile după ce 
Kamylk-Paşa părăsise Alepul, luându-şi cu el comorile, cu 
gândul de a le ascunde în măruntaiele vreunei insule 
necunoscute. 

La câtva timp după asta, în octombrie 1831, Ibrahim, 
urmat de douăzeci şi două de corăbii purtând treizeci de 
mii de oameni, cucerise Gaza, Jaffa şi Haifa, iar Saint-Jean 
d'Acre căzuse în mâinile sale în anul următor, la 27 martie 
1832. 

Se părea deci că aceste teritorii ale Palestinei şi Siriei 
aveau să fie definitiv smulse înaltei Porţi, când amestecul 
puterilor europene îl opriră pe fiul lui Mehmet-Ali în drumul 
lui spre cuceriri. În 1833, cei doi potrivnici, sultanul şi 
viceregele, fură siliţi să recunoască tratatul de la Kataye şi 
lucrurile rămaserăaşa. 

Din fericire pentru siguranţa sa, în timpul acestei perioade 
atât de tulburi, Kamylk-Paşa, după ce-şi pusese bogăţiile la 
adăpost în acea groapă pecetluită cu dublul său K, îşi 
continuase călătoriile, încotro l-a purtat goeleta sa condusă 
de comandantul Z6... Pe ce ape, mai apropiate sau mai 
îndepărtate de continente, cutreierase el oare? ... Să fi 
mers elpână la capătul Asiei şi până la celălalt capăt al 


Europei? ... Nimeni din echipaj nu cobora vreodată pe uscat 
şi marinarii habar nu aveau în ce regiuni din Occident sau 
din Orient, din miazăzi sau miazănoapte îi purta fantezia 
stăpânului lor. 

Dar după aceste nenumărate rătăciri, Kamylk-Paşa făcu 
imprudenţa de a se întoarce spre porturile Levantului. 
Tratatul de la Kataye oprind înaintarea lui Ibrahim, iar 
partea de nord a Siriei plecându-se sultanului, bogatul 
egiptean putea să creadă că întoarcerea sa la Alep era 
ferită de primejdii. 

Din păcate însă, în mijlocul anului 1834, vasul său, împins 
de un vânt neprielnic, ajunse în apele portului Saint-Jean 
d'Acre. Flota lui Ibrahim, mereu la pândă, patrula de-a 
lungul litoralului şi tocmai atunci Murad, învestit de 
Mehmed cu înalte funcţii oficiale, se afla la bordul uneia 
dintre corăbiile de război. 

Bricul-goeletă purta la pic culorile otomane. Să se fi ştiut 
oare că aparţine lui Kamylk-Paşa? Totuna. Oricum, în cele 
din urmă fu urmărit, acostat şi luat cu asalt printr-un atac la 
bord, nu fără a se fi apărat cu înverşunare, ceea ce duse la 
masacrarea echipajului, distrugerea corăbiei, capturarea 
proprietarului şi a căpitanului său. 

Murad îl recunoscu numaidecât pe Kamylk-Paşa. 
Libertatea lui era pentru totdeauna pierdută. Câteva 
săptămâni mai târziu, căpitanul Z6 şi cu el fură conduşi în 
taină în Egipt, unde fură închişi în fortăreaţa din Cairo. 

Kamylk-Paşa înţelese că era pierdut. Nici măcar nu-i trecu 
prin minte să-şi răscumpere libertatea cu preţul averii sale 
- sau, mai degrabă, atât de îndârjită îi era firea şi atât de 
neclintită voinţa de a nu da nimic din avuţia sa, încât se 
închista într-o încăpățânare pe care numai fatalismul 
otoman ar putea să o justifice. 

Cu toate acestea, anii pe care îi petrecu în închisoarea din 
Cairo fură foarte grei, tot timpul carceră, despărţit de 
căpitanul Z6 pe a cărui tăcere, însă, se putea bizui. Totuşi, 
după opt ani, în 1842, datorită bunăvoinţei unui paznic, a 


putut să trimită mai multe scrisori unor persoane faţă de 
care voia să-şi arate recunoştinţa, printre altele şi lui 
Thomas Antifer din Saint-Malo. Un plic conţinând 
dispoziţiile sale testamentare ajunse de asemenea în 
mâinile lui Ben-Omar, care fusese altădată notarul său în 
Alexandria. 

Trei ani mai târziu, în 1845, murind căpitanul Z6, Kamylk- 
Paşa rămase singurul care cunoştea unde era situată 
insuliţa cu comoara. Dar, pe zi ce trecea, sănătatea lui era 
tot mai şubredă şi asprimea captivităţii sale avea să 
scurteze o existenţă care ar fi numărat încă mulţi ani dacă 
nu ar fi fost închisă între zidurile unei temnițe. În sfârşit, în 
anul 1852, după optsprezece ani de puşcărie, uitat de cei 
ce-l cunoscuseră, muri la vârsta de şaptezeci şi doi de ani, 
fără ca amenințările sau schingiuirile să-i fi putut smulge 
secretul. 

În anul următor, ticălosul său văr îl urmă în mormânt, fără 
să se fi bucurat de acele imense bogății pe care le râvnise. 

Dar Murad lăsase un fiu, pe acest Sauk, în care se 
regăseau toate apucăturile rele ale tatălui său. Cu toate că 
nu avea mai mult de douăzeci şi trei de ani, el dusese o 
viaţă dezmăţată şi sălbatică printre bandiții de tot felul care 
mişunau atunci în Egipt. Fiind singurul moştenitor al lui 
Kamylk-Paşa, lui i-ar fi revenit moştenirea dacă unchiul său 
nu ar fi izbutit să o sustragă lăcomiei lui. Astfel că furia, 
turbarea lui nu cunoscură margini când moartea lui 
Kamylk-Paşa făcu să dispară - aşa credea el, cel puţin - pe 
unicul deţinător al secretului acestei imense averi. 

Se scurseră zece ani şi Sauk nici nu se mai gândea la ce se 
putuse întâmpla cu moştenirea despre care este vorba. 

Închipuiţi-vă deci ce efect a avut o veste venită ca din 
senin în mijlocul vieţii aventuroase pe care o ducea, veste 
care avea să-l arunce în viitoarea atâtor neprevăzute 
întâmplări! 

În primele zile ale anului 1862, Sauk primi o scrisoare prin 
care era invitat să se ducă imediat la biroul notarului Ben- 


Omar, pentru o afacere importantă. 

Sauk îl cunoştea pe acest notar, din cale afară de fricos şi 
de lichea, pe care o fire hotărâtă ca a lui îl putea influenţa 
cu totul. Se duse deci la Alexandria şi îl întrebă destul de 
grosolan pe Ben-Omar pe ce motiv şi-a permis să-l cheme la 
biroul lui. 

Ben-Omar, care îl ştia în stare de orice pe sălbaticul lui 
client, chiar de a-l strânge de gât într-o clipită, îl primi cu 
slugărnicie. Îşi ceru iertare că l-a deranjat şi-i spuse cu un 
glas mieros: 

Dar, nu-i aşa că m-am adresat singurului moştenitor al lui 
Kamylk-Paşa? ... 

Într-adevăr, singurul moştenitor, exclamă Sauk, fiindcă 
sunt fiul lui Murad care îi era văr. 

Sunteţi sigur că nu mai există nici o altă rudă cu drepturi 
la succesiune în afară de dumneavoastră? 

Niciuna. Kamylk-Paşa nu are alt moştenitor decât pe mine. 
Numai că, unde este moştenirea? ... 

Iat-o... la dispoziţia excelenţei-voastre! 

Sauk luă plicul pecetluit pe care i-l întindea notarul. 

Ce cuprinde plicul ăsta? ... întrebă el. 

Testamentul lui Kamylk-Paşa. 

Şi cum a ajuns în mâinile tale? 

La făcut să-mi parvină la câţiva ani după ce a fost închis în 
fortăreaţa din Cairo. 

Cam pe când? 

Acum douăzeci de ani. 

Douăzeci de ani! exclamă Sauk. Şi el a murit încă de acum 
zece ani... şi tu ai aşteptat... 

Citiţi, excelenţă! 

Sauk citi menţiunea juridică de pe plic, care spunea că 
testamentul nu va putea fi deschis decât la zece ani după 
decesul testatorului. 

Kamylk-Paşa a murit în 1852, spuse notarul, suntem în 
1862 şi de aceea am invitat-o pe excelenţa-voastră... 


Blestemat formalist! strigă Sauk. De zece ani aş fi putut să 
iau în stăpânire moştenirea... 

Dacă dumneavoastră sunteţi cel pe care Kamylk-Paşa l-a 
lăsat moştenitorul său... adăugă notarul. 

Dacă sunt eu? ... Şi cine ar putea fi oare? ... lare aş vrea 
să ştiu... 

Şi când voia să rupă peceţile plicului, Ben-Omar îl opri 
spunând: 

În interesul dumneavoastră, excelenţă, este mai bine ca 
lucrurile să se petreacă legal, în prezenţa martorilor... 

Şi deschizând uşa, Ben-Omar îi prezentă doi negustori din 
cartier pe care îi rugase să-l asiste în această împrejurare. 
După ce cei doi notabili putură să constate că plicul era 
intact, fu deschis. Conţinutul său era următorul: 

Numesc ca executor testamentar al meu pe Ben-Omar, 
notardin Alexandria, căruia îi va reveni un procent de unu 
la sută din averea mea formată din aur, diamante, pietre 
preţioase, a cărorvaloare poate fi apreciată la o sută 
milioane de franci. În luna septembrie 1831, cele trei 
butoiaşe conţinând această comoară au fost ascunse într-o 
groapă săpată la capătul de sud al unei anumite insulițe. 
Poziţia geografică a insuliţei va fi uşor de găsit, combinând 
longitudinea de cincizeci şi patru de grade şi cincizeci şi 
şapte de minute la est de meridianul Parisului, cu 
latitudinea trimisă în secret, în 1842, lui Thomas Antiferdin 
Saint-Malo, Franţa. Ben-Omar va trebui să ducă personal 
această longitudine numitului Thomas Antifer, sau, în caz că 
acesta ar fi murit, să i-o aducă la cunoştinţă moştenitorului 
lui cel mai apropiat. În afară de aceasta, Ben-Omar mai are 
obligaţia de a-l însoţi pe numitul moştenitor în timpul 
cercetărilor care vor duce la descoperirea comorii, ce se 
află la baza unei stânci marcată cu dublul K al numelui meu. 
Deci, excluzând pe nevrednicul meu văr Murad, şi pe fiul 
său, nu mai puţin nevrednicul Sauk, Ben-Omar va face toate 
demersurile pentru a se pune în legătură cu Thomas Antifer 
sau moştenitorii săi direcţi, conformându-se indicaţiilor 


formale ce se vor primi ulterior, în cursul mai sus 
menţionatelor cercetări. 

Aceasta este voinţa mea şi vreau ca ea să fie respectată 
întocmai, atât în toate clauzele cât şi în toate urmările 
sale... 

KAMYLK-PAŞA. 

Inutil să insistăm asupra primirii pe care Sauk o făcu 
acestui ciudat testament şi asupra plăcutei surprize 
încercată de Ben-Omar în legătură cu comisionul de unu la 
sută, adică un milion, ce trebuia să-i revină după scoaterea 
la lumină a moştenirii. Trebuia însă să fie găsită comoara, şi 
comoara nu putea fi găsită decât calculând poziţia insuliţei 
pe care era îngropată, prin combinarea longitudinii indicată 
în testament cu latitudinea ale cărei cifre le cunoştea numai 
Thomas Antifer. Pe scurt, planul lui Sauk fu repede 
înjghebat şi, sub groaznice ameninţări, Ben-Omar fu silit să 
devină complicele său. În urma cercetărilor, aflară că 
Thomas Antifer murise în 1854, lăsând un singur fiu. Era 
vorba să se ducă să-l întâlnească pe acest fiu, Pierre- 
Servan-Malo, să-l manevreze cu pricepere cu scopul de a-i 
smulge secretul acestei latitudini trimise tatălui său şi să se 
ducă să ia în stăpânire uriaşa moştenire din care Ben-Omar 
şi-ar fi reţinut comisionul. Este ceea ce au şi făcut Sauk şi 
notarul, fără să piardă o zi. După ce au părăsit Alexandria, 
au debarcat la Marsilia, au luat expresul de Paris, apoi 
trenul spre Bretania şi au ajuns chiar în acea dimineaţă la 
Saint-Malo. 

Nici Sauk, nici Ben-Omar nu se îndoiau că au să obţină de 
la maluin scrisoarea a cărei valoare poate că elnu o 
cunoştea şi care cuprindea preţioasa latitudine - chiar 
dacă, la nevoie, ar fi trebuit să o cumpere. 

Ştim însă cum dăduse greş încercarea. 

Şi nu este de mirare că excelenţa-sa îşi ieşise din fire şi că, 
în izbucnirile sale violente, tot atât de cumplite pe cât de 
neîndreptăţite, încerca să-l facă pe Ben-Omar răspunzător 
de acest eşec. 


Acesta era deci motivul scenei viforoase din camera de 
hotel, care din fericire nu răzbătea prin pereţi şi din care 
nefericitul de notar nu credea că va mai scăpa cu viaţă... 

Da, repeta Sauk, numai prostia ta este de vină că n-am 
reuşit! N-ai ştiut cum să procedezi! ... Te-ai lăsat păcălit, tu, 
un notar, de un matelot prăpădit! Dar ţine minte ce ţi-am 
spus... Vai de tine dacă nu pun mâna pe milioanele lui 
Kamylk-Paşa! ... 

Vă jur, excelenţă... 

Şi eu îţi jur că, dacă nu-mi ajung scopul, o să-mi plăteşti! ... 
Şi încă scump! ... 

Şi Ben-Omar nu se îndoia că Sauk este omul care ştie să-şi 
ţină jurămintele! 

Credeţi poate, excelenţă, spuse el atunci, încercând să-l 
îmblânzească pe Sauk, că acest marinar nu este decât un 
biet pârlit, unul din acei mizeri felahi, uşor de speriat sau 
de înşelat? ... 

Puțin îmi pasă! 

Nu! ... Este un om violent, teribil... care nu vrea să ştie de 
NIMIC... 

Ar fi putut să adauge: „un om în felul dumneavoastră”, dar 
se stăpâni să-şi completeze astfel spusele, şi nu întâmplător. 

Cred, deci, reluă el, că va trebui să ne resemnăm... Abia 
îndrăzni să-şi sfârşească gândul. 

Să ne resemnăm! strigă Sauk izbind cu pumnul în masa 
care făcu să se cutremure lampa, al cărei abajur se 
sparse... Să ne resemnăm să pierdem o sută de milioane? 

Nu... nu... excelenţă, se grăbi să răspundă Ben-Omar. Să 
ne resemnăm... în a-i face acestui breton... cunoscută 
longitudinea pe care testamentul îmi ordonă să i-o... 

Pentru ca el să profite, imbecilule, şi să se ducă să 
dezgroape milioanele! 

La drept vorbind, furia este un rău sfătuitor. Sauk, căruia 
nu-i lipsea nici inteligenţa, nici viclenia, sfârşi prin a 
înţelege acest lucru. Se calmă atât cât îi stătea în putinţă şi 


reflectă la propunerea, foarte judicioasă dealtfel, pe care 
tocmai o rostise Ben-Omar. 

Era sigur că, ţinând seama de caracterul maluinului, nu 
avea să scoată de la el nimic prin viclenie şi că trebuia 
lucrat mai abil. 

lată, aşadar, planul hotărât între excelenţa-sa şi prea- 
umilul său servitor, care, vrând-nevrând, trebuia să-i fie 
complice: să se ducă din nou, a doua zi dimineaţa, la jupân 
Antifer, să-i comunice longitudinea insuliţei, aşa cum era 
menţionată în testament, să afle în acelaşi timp care era 
latitudinea. Apoi, cu aceste două date obţinute, Sauk va 
încerca să o ia înaintea legatarului, în aşa fel încât să pună 
mâna pe moştenire. Dacă aceasta nu va fi cu putinţă, atunci 
va găsi mijlocul de a-l însoţi pe jupân Antifer în timpul 
căutărilor sale, pentru a încerca să-şi însuşească comoara. 

Dacă - şi totul era cu putinţă - insuliţa s-ar fi aflat în nişte 
ţinuturi îndepărtate, planul putea să aibă şanse de reuşită 
şi afacerea putea să se termine în profitul lui Sauk. 

Şi, când se hotări definitiv asupra acestei soluţii, Sauk 
adăugă: 

Mă bizui pe tine, Ben-Omar, şi te sfătuiesc să fii cinstit, 
altfel... 

Excelenţă, puteţi fi sigur... Dar îmi făgăduiţi că îmi voi 
încasa comisionul? ... 

Da... fiindcă, conform testamentului, acest comision ţi se 
cuvine... cu condiţia precisă că nu-l vei pierde din ochi nici o 
clipă pe domnul Antifer în timpul călătoriei sale. 

Nu-l voi pierde! 

Nici eu... Te însoțesc! 

Dar în ce calitate... sub ce nume? 

În calitate de prim-secretar al notarului Ben-Omar şi sub 
numele de Nazim! 

Dumneavoastră?! ... 

Şi acest „dumneavoastră”, aruncat cu un glas desperat, 
arăta limpede toate pacostele şi sudălmile pe care 
nefericitul Ben-Omar le întrevedea în viitor! 


Capitolul VIII. Unde asistăm la executarea unui quator? 
fără muzică, în care Gildas Tregomain consimte să-şi cânte 
partitura. 

Când ajunse în faţa porţii, jupân Antifer o deschise, intră în 
curte, apoi în sufragerie, se aşeză la un colţ al şemineului şi- 
şi încălzi picioarele fără să scoată o vorbă. 

Enogate şi Juhel stăteau de vorbă lângă fereastră; el nici 
nu-i băgă în seamă. 

Nanon, în bucătărie, pregătea cina şi el nici nu o întrebă, 
cum obişnuia, de zeci de ori, dacă „o să fie în curând gata?” 

Pierre-Servan-Malo era, evident, dus pe gânduri. Fără 
îndoială, nu avea chef să le povestească surorii, nepotului şi 
nepoatei ce se alesese din întâlnirea lui cu Ben-Omar, 
notarul lui Kamylk-Paşa. 

În timpul mesei, jupân Antifer, atât de vorbăreţ de obicei, 
rămase tăcut. Uitând chiar să se servească de câte două ori 
din fiecare fel de mâncare, se mulţumi să înghită una după 
alta câteva duzini de stridii, pe care le scotea din carapacea 
verzuie cu ajutorul unui ac lung cu gămălie de aramă. 

Juhel îi adresă cuvântul de câteva ori; nu răspunse. 

Enogate îl întrebă ce are; păru că nu aude. 

Stai, frate, ce-i cu tine? ... îl întrebă Nanon când se ridică 
de la masă, pregătindu-se să se ducă în odaia lui. 

Îmi creşte o măsea de minte! răspunse el. 

Şi fiecare se gândi, în sinea lui, că nu era prea devreme, 
dacă totuşi acest lucru îl putea face mai înţelept măcar la 
bătrâneţe. 

Apoi, fără ca să-şi mai aprindă pipa pe care seara şi 
dimineaţa o fuma cu plăcere pe metereze, urcă scara fără 
să spună noapte bună nimănui. 

Unchiul este cam dus pe gânduri, observă Enogate. 

O fi intervenit ceva nou? murmură Nanon pe când 
strângea masa. 

Poate că ar trebui să ne ducem să-l căutăm pe domnul 
Tregomain, replică Juhel. 


Adevărul este că jupân Antifer era mai chinuit, mai 
frământat, mai măcinat de nelinişte ca oricând, de când 
aştepta pe mult-doritul mesager. Nu fusese el oare lipsit de 
prezenţă de spirit, de supleţe în întrevederea sa cu Ben- 
Omar? Procedase bine arătându-se atât de categoric, de 
neînduplecat faţă de acel individ, în loc de a-l îmbuna, de a 
discuta asupra principalelor puncte ale afacerii, de a cădea 
de acord? A fost oare nimerit din partea lui să îl facă 
pungaş, ticălos, crocodil şi cum îi venise la gură? Nu ar fi 
fost mai bine să nu se arate atât de interesat de moştenire, 
ci să se fi târguit, la nevoie să fi tărăgănat, să pară dispus a 
da această scrisoare ca şi când nu ar fi cunoscut importanţa 
ei şi să nu ceară, într-o clipă de furie, cincizeci de milioane? 
Desigur, valora atâta, nu era nici o îndoială! Ar fi fost însă 
mai înţelept să procedeze cu mai multă îndemânare. Şi 
dacă notarul, atât de bruftuluit, ar fi refuzat să se mai 
expună încă o dată unei asemenea primiri? Dacă îşi făcea 
bagajele, dacă pleca din Saint-Malo, dacă se întorcea la 
Alexandria, ce ar mai fi atunci de făcut? Jupân Antifer avea 
să fugă după longitudinea lui până în Egipt? ... 

Aşa că, la culcare, îşi administră câţiva pumni binemeritaţi. 
Nu închise ochii toată noaptea. A doua zi luă hotărârea să-şi 
schimbe tactica, să dea fuga pe urmele lui Ben-Omar, să-l 
facă să uite printr-o vorbă bună brutalitatea din ajun, să 
încerce o învoială, făcând unele mici concesii... 

Dar cum se gândea la toate astea, pe când se îmbrăca, 
către orele opt dimineaţa, iată că luntraşul împinse binişor 
uşa odăii. 

Nanon trimisese să-l caute şi el, drăguţul, venise pregătit 
să primească loviturile vecinului său. 

Ce te-aduce, patroane? ... 

Valul, prietene, răspunse Gildas Tregomain, cu speranţa că 
această expresie marinărească îl va face să zâmbească pe 
interlocutorul său. 

Valul? ... răspunse acesta aspru. Ei bine, pe mine osămă 
ducă refluxul. 


Te pregăteşti să ieşi? ... 

Da, cu sau fără voia, ta, luntraşule. 

Unde te duci? 

Unde-mi place. 

Bineînţeles că nu în altă parte... Şi nu vrei să-mi spui şi 
mie ce ai de făcut? ... 

Vreau să încerc să dreg o prostie... 

Vezi să nu faci una şi mai mare! ... Acest răspuns, cu toate 
că fusese formulat numaiaşa, în general, nu înseamnă că nu 
îl nelinişti pe jupân Antifer. Se hotări deci să-i 
împărtăşească prietenului cele întâmplate. Aşa că, făcându- 
şi în continuare toaleta, îi povesti întâlnirea sa cu Ben- 
Omar, încercarea lui Ben-Omar de a-i smulge latitudinea şi 
oferta sa de a-i vinde scrisoarea lui Kamylk-Paşa pentru 
cincizeci de milioane. 

Şi el trebuie că s-a tocmit, îi răspunse Gildas Tregomain. 

Nici nu a avut timp, fiindcă eu i-am întors imediat spatele - 
aici am greşii eu! ... 

Aşa cred şi eu. Deci, acest notar a venit special la Saint- 
Malo ca să pună mâna pe scrisoare? ... 

Absolut special, în loc să-şi facă datoria de a-mi comunica 
cele ce trebuia să-mi comunice. Acest Ben-Omar este 
mesagerul anunţat de Kamylk-Paşa şi aşteptat de douăzeci 
de ani... 

Aha! Este deci serioasă treaba asta? nu se putu împiedica 
să spună Gildas Tregomain. 

Această remarcă îi atrase din partea jupânului Antifer o 
privire atât de crâncenă şi Pierre-Servan-Malo îi aruncă un 
epitet atât de dispreţuitor, încât celălalt îşi plecă ochii şi, 
împreunându-şi mâinile pe vasta rotunjime a pântecului, 
începu să-şi învârtească degetele mari. Într-o clipă, jupân 
Antifer termină cu îmbrăcatul, îşi luă pălăria când, se 
deschise din nou uşa odăii. Apăru Nanon. 

Ce s-a mai întâmplat? ... o întrebă fratele său. 

E jos un străin... vrea să-ţi vorbească! 

Cum îl cheamă? ... 


Poftim! 

Şi Nanon îi întinse o carte de vizită pe care erau tipărite 
aceste cuvinte: Ben-Omar, notar din Alexandria. 

El e! strigă jupân Antifer. 

Cine? întrebă Gildas Tregomain. 

Omar, despre care vorbeam... Ah, e mai bine aşa! Dacă s-a 
întors, este semn bun! Spune-i să urce, Nanon. 

Dar nu este singur... 

Nu este singur? exclamă jupân Antifer. Cine o fi cu el? 

Un bărbat mai tânăr... pe care nu-l cunosc... şi care de 
asemenea pare a fi străin... 

Aşa! Sunt doi? ... Ei bine, vom fi şi noi doi pentru a-i 
primi... Rămâi cu mine, luntraşule! 

Cum? ... Vrei?... 

Un gest poruncitor îl ţintui locului pe vrednicul vecin. Alt 
gest îi arătă lui Nanon că oaspeţii pot să urce. 

Peste un minut aceştia erau poftiţi în camera a cărei uşă fu 
închisă cu grijă. 

Dacă secretele care aveau să fie dezvăluite ar fi ajuns la 
urechile cuiva, înseamnă că ele vor fi trecut prin gaura 
cheii. 

Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule Ben-Omar? spuse 
jupân Antifer pe un ton degajat şi trufaş, pe care desigur că 
nu l-ar fi folosit dacă el ar fi făcut primul pas, ducându-se la 
hotelul Union. 

Chiar eu, domnule Antifer. 

Şi persoana care vă însoţeşte? ... 

Este primul meu secretar. 

Jupân Antifer şi Sauk, care fu prezentat sub numele de 
Nazim, schimbară o privire destul de indiferentă. 

Secretarul dumneavoastră ştie despre ce este vorba? ... 
întrebă maluinul. 

Da, ştie, şi nu mă pot lipsi de ajutorul lui în această 
chestiune. 

Fie, domnule Ben-Omar. Vreţi să-mi spuneţi cu ce prilej am 
cinstea să vă văd la mine? 


O nouă întrevedere pe care aş vrea să oam cu 
dumneavoastră, domnule Antifer... cu dumneavoastră 
singur, adăugă el aruncând o privire piezişă lui Gildas 
Tregomain, ale cărui degete mari se răsuceau de zor în 
rotirea lor nevinovată. 

Gildas Tregomain, prietenul meu, răspunse jupân Antifer, 
fostul căpitan al barcazului Fermecătoarea Amelie, care de 
asemenea ştie despre ce este vorba şi a cărui prezenţă este 
tot atât de necesară ca şi aceea a secretarului 
dumneavoastră, Nazim... 

De o parte era Sauk, de cealaltă Tregomain. Ben-Omar nu 
avea ce să mai zică. 

Cele patru personaje se aşezară de îndată în jurul mesei 
pe care notarul îşi puse gentuţa. 

Apoi, în odaie se lăsă un fel de tăcere, în aşteptarea ca 
unul sau altul să îndrăznească să înceapă. 

În cele din urmă, jupân Antifer fu cel care rupse tăcerea 
adresându-se lui Ben-Omar: 

Presupun că secretarul dumneavoastră vorbeşte 
franţuzeşte? 

Nu, răspunse notarul. 

Înţelege, măcar... 

Deloc. 

Asupra acestui lucru Sauk şi Ben-Omar se înţeleseseră 
dinainte, în speranţa că, neavând a se teme că este înţeles 
de falsul Nazim, jupân Antifer o să lase să-i scape, poate, 
unele cuvinte de pe urma cărora s-ar fi putut trage folos. 

Şi acum, daţi-i drumul, domnule Ben-Omar, spuse ca în 
treacăt jupân Antifer. Doriţi să reluăm discuţia de acolo de 
unde am întrerupt-o ieri? 

Fără îndoială. 

Atunci, îmi aduceţi cele cincizeci de milioane... 

Să fim serioşi, domnule... 

Da, să fim serioşi, domnule Ben-Omar. Prietenul meu 
Tregomain nu este dintre acei oameni care sunt dispuşi să- 
şi piardă timpul cu glume fără rost. Nu-i aşa, Tregomain? 


Niciodată luntraşul nu a avut o ţinută mai impunătoare, o 
înfăţişare mai gravă, şi când îşi înfăşură apendicele nazal în 
faldurile drapelului - vrem să spunem ale batistei sale - 
niciodată nu scosese sunete mai magistrale. 

Domnule Ben-Omar, reluă jupân Antifer, silindu-se să 
vorbească nepăsător, aşa cum buzele lui nu prea erau 
învăţate să vorbească, mi-e teamă că între noi doi este o 
neînțelegere... Trebuie să o risipim, fiindcă altfel nu vom 
ajunge la nimic bun. Dumneata ştii cine sunt eu, eu ştiu cine 
eşti dumneata... 

Un notar... 

Un notar care este în acelaşi timp un trimis al defunctului 
Kamylk-Paşa şi a cărui sosire familia mea o aşteaptă de 
douăzeci de ani. 

lartă-mă, domnule Antifer, dar, chiar dacă este aşa, nu-mi 
era îngăduit să vin mai devreme... 

Şi pentru ce? ... 

Fiindcă numai de cincisprezece zile ştiu, deschizând 
testamentul, în ce condiţii a primit tatăl dumitale această 
scrisoare. 

Ah! Scrisoarea cu dublul K? ... Ne întoarcem iar la ea, 
domnule Ben-Omar? 

Da, şi singurul meu gând, venind la Saint-Malo, era să iau 
legătura... 

Va să zică ai făcut această călătorie numai în acest scop? 

Numai. 

În timpul acestui schimb de întrebări şi răspunsuri, Sauk 
rămânea nepăsător, având aerul că nu înţelege nici o iotă 
din cele ce se vorbeau. Îşi juca rolul atât de firesc încât 
Gildas Tregomain, care îl privea pe furiş, nu putu să 
surprindă nimic care să-i dea de bănuit. 

Haide, domnule Ben-Omar, reluă Pierre-Servan-Malo, eu 
am pentru dumneata cel mai adânc respect şi ştii că nu mi- 
aş îngădui să-ţi adresez vreun cuvânt urât... 

Şi afirma acest lucru cu o uimitoare îndrăzneală, el care în 
ajun îl făcuse pungaş, mumie, crocodil etc... 


În acelaşi timp, adăugă el, nu mă pot opri să nu-ţi atrag 
atenţia că ai minţit... 

Domnule! ... 

Da... că ai minţit ca un cambuzier, afirmând că aifăcut 
atâta drum numai ca să cunoşti conţinutul scrisorii mele! 

Pot să jur! făcu notarul ridicând mâna. 

Jos cleştele, bătrâne Omar8, strigă jupân Antifer, care 
începea să se înfierbânte din nou, în ciuda frumoaselor sale 
hotărâri. Ştiu foarte bine de ce ai venit... 

Crede-mă... 

Şi din partea cui vii... 

Nimeni, vă asigur... 

Ba da, din partea răposatului Kamylk-Paşa... 

Dar a murit de zece ani! 

Nu interesează! Pentru îndeplinirea ultimelor sale dorinţe 
eşti astăzi aici, la Pierre-Servan-Malo, fiul lui Thomas 
Antifer, căruia ai sarcina nu să-i ceri scrisoarea despre care 
este vorba, ci să-i comunici anumite cifre... 

Cifre? 

Da... cifrele unei longitudini de care am nevoie pentru a 
completa latitudinea pe care Kamylk-Paşa i-a trimis-o acum 
douăzeci de ani omului de omenie care a fost tatăl meu! 

Frumos răspuns! spuse calm Gildas Tregomain, 
scuturându-şi batista ca şi când ar fi trimis un semn 
semafoarelor de pe coastă. 

În acest timp, aşa-zisul secretar continua să pară cu totul 
nepăsător, deşi acum nu se mai îndoia că jupân Antifer 
cunoaşte toată situaţia. 

Dumneata, domnule Ben-Omar ai vrut să inversezi 
rolurile, încercând să-mi furi latitudinea... 

să fur? 

Da! ... Să furi! Şi probabil pentru a trage nişte foloase la 
care numai eu am dreptul! 

Domnule Antifer, răspunse Ben-Omar pierzându-şi 
cumpătul, credeţi-mă, îndată ce mi-aţi fi dat scrisoarea... v- 
aş fi dat cifrele... 


Recunoşti deci că le ai? ... 

Notarul era strâns cu uşa. Oricât de priceput ar fi fost să 
iasă din încurcătură, simţi că adversarul îl are la mână şi că 
cel mai bun lucru ar fi să se supună, aşa cum fusese 
convenit în ajun între el şi Sauk. Aşa că, atunci când jupân 
Antifer îi spuse: 

Haide, domnule Ben-Omar, dă cărţile pe faţă! Destul cu 
ocolişul, mai bine spune adevărul! 

Fie! răspunse el. 

Îşi deschise geanta şi scoase din ea o foaie de pergament 
brăzdată de rândurile unui scris mare. 

Era testamentul lui Kamylk-Paşa, redactat, precum se ştie, 
în limba franceză şi de care jupân Antifer luă pe loc 
cunoştinţă. După ce îl citi în întregime cu glas tare, în aşa 
fel încât Gildas Tregomain să nu piardă nici un cuvânt din 
cele ce erau cuprinse în testament, îşi trase din buzunar 
carnetul pentru a-şi nota cifrele indicând longitudinea 
insuliţei - cele patru cifre pentru care şi-ar fi dat degetele 
de la mâna dreaptă, câte unul pentru fiecare din ele. Apoi, 
ca şi când ar fi fost pe corabia sa, încercând să-şi calculeze 
poziţia, strigă: 

Atenţie, luntraşule! 

Atenţie! repetă Gildas Tregomain, care de asemenea îşi 
scosese din adâncimile jachetei sale un carnet. 

Prinde-o! ... 

Şi este cazul să spunem că această prețioasă longitudine - 
54*57 la est de meridianul Parisului - a fost prinsă cu cea 
mai mare grijă. 

Pergamentul se întoarse apoi din nou la notar care-l aşeză 
în despărţiturile gentuţei, care gentuţă trecu apoi sub 
braţul falsului secretar Nazim, tot atât de nepăsător ca şi 
un bătrân evreu de pe timpul lui Abraham, care s-ar fi trezit 
în mijlocul Academiei Franceze. 

Între timp, întrevederea ajungea la punctul care-i interesa 
pe Sauk şi Ben-Omar. Jupân Antifer cunoştea meridianul şi 
paralela insuliţei; nu-i mai rămânea decât să întretaie pe 


hartă aceste două linii, pentru a-i găsi poziţia la punctul de 
întâlnire. Era chiar foarte grăbit să treacă la această 
operaţie. Şi când se ridică în picioare, atât jumătatea de 
salut pe care o făcu cât şi gestul schiţat arătau limpede spre 
scară. Era evident că Sauk şi Ben-Omar erau invitaţi să se 
retragă. 

Luntraşul urmărea aceste manevre cu o privire atentă şi 
surâzătoare. Cu toate acestea, nici notarul, nici Nazim nu 
păreau dispuşi să se ridice. Că gazda lor îi dădea afară, asta 
era evident. Dar ei sau nu o înţeleseseră, sau nu voiau să o 
înţeleagă. Ben-Omar, destul de încurcat, simţea că privirea 
lui Sauk îi ordona - hotărât - să pună o ultimă întrebare. N- 
avu încotro şi spuse: 

Acum, după ce mi-am îndeplinit misiunea încredinţată de 
testamentul lui Kamylk-Paşa... 

Nu ne mai rămâne decât să ne luăm, politicos, rămas bun 
unii de la alţii, răspunse Pierre-Servan-Malo, şi primul tren 
fiind la orele zece şi treizeci şi şapte... 

Cu începere de ieri, zece douăzeci şi trei, rectifică Gildas 
Tregomain. 

Într-adevăr, zece douăzeci şi trei şi nu vreau să vă fac, 
scumpe domn Ben-Omar, pe dumneata ca şi pe secretarul 
dumitale Nazim, să pierdeţi acest expres... 

Piciorul lui Sauk începu să bată pe podea un tact grăbit în 
măsura doua a patra şi, cum se uita şi la ceas, s-ar fi putut 
crede că-l îngrijorează plecarea... 

Dacă aveţi de predat bagaje, continuă jupân Antifer, este 
chiar timpul... 

Cu atât mai mult, adăugă luntraşul, cu cât în gara asta 
lucrurile merg mai încet. 

Ben-Omar se hotări atunci să vorbească din nou şi, 
ridicându-se pe jumătate, spuse coborând ochii: 

Să am iertare, dar mi se pare că nu ne-am spus totul... 

Dimpotrivă, domnule Ben-Omar, în ceea ce mă priveşte, nu 
mai am a vă cere nimic. 


Îmi rămâne, cu toate acestea, să vă spun o chestiune, 
domnule Antifer... 

M-aş mira, domnule Ben-Omar, dar, în sfârşit, dacă asta 
este părerea dumitale, să auzim... 

V-am comunicat cifrele longitudinii menţionate în 
testament... 

Da, fireşte, iar prietenul meu Tregomain şi cu mine le-am 
înscris fiecare în carneţelul său. 

Acum urmează să mi le faceţi cunoscute pe acelea care 
sunt menţionate în scrisoarea... 

În scrisoarea adresată tatălui meu? ... 

Chiar aşa. 

Iartă-mă, domnule Ben-Omar! răspunse jupân Antifer 
încruntând sprâncenele. Aveai sau nu dumneata sarcina să- 
mi aduci longitudinea de care vorbeam? ... 

Da, şi această sarcină mi-am îndeplinit-o... 

Cu tot atâta zel cât şi bunăvoință, trebuie să recunosc. 
Dar, în ceea ce mă priveşte, nu am văzut nicăieri, nici în 
testament, nici în scrisoare, că eu trebuie să comunic cuiva 
cifrele latitudinii care a fost trimisă tatălui meu! 

Cu toate acestea... 

Cu toate acestea, dacă ai vreo indicație în acestsens, o vom 
putea discuta... 

Mi se pare... replică notarul, că între oameni care se 
stimează... 

Greşit ţi se pare, domnule Ben-Omar. Stima nu are nimic 
de a face cu cele ce discutăm noi, presupunând că am avea- 
o unul pentru altul... 

Se vedea bine la jupân Antifer că enervarea, care începea 
să ia locul nerăbdării, nu avea să întârzie să se manifeste. 
Aşa că, dornic de a evita o izbucnire, Gildas Tregomain se 
duse să le deschidă uşa pentru a le grăbi celor doi plecarea. 
Sauk nu se mişcase. Dealtfel, nu el trebuia - în dubla lui 
calitate de secretar şi străin - să facă prima mişcare, atâta 
timp cât patronul său nu iar fi făcut semn. 


Ben-Omar se ridică de pe scaun, îşi frecă fruntea, îşi 
îndreptă ochelarii pe nas şi, cu tonul unui om ce se 
resemnează în faţa inevitabilului, spuse: 

Ilertaţi-mă, domnule Antifer, sunteţi într-adevărhotărât să 
nu-mi încredinţaţi... 

Cu atât mai hotărât, domnule Ben-Omar, cu cât scrisoarea 
lui Kamylk-Paşa impunea tatălui meu, în privinţa aceasta, 
un secret absolut şi, la rândul său, tatăl meu mi-a impus 
acelaşi secret. 

Ei bine, domnule Antifer, continuă atunci Ben-Omar, îmi 
permiteţi să vă dau un sfat? 

Care? 

Acela de a nu da curs acestei afaceri. 

Şi pentru ce? 

Fiindcă s-ar putea să întâlniți în drumul dumneavoastră 
persoane în stare să vă facă să regretaţi... 

Adică cine? ... 

Sauk, chiar fiul vărului lui Kamylk-Paşa, dezmoştenit în 
favoarea dumneavoastră şi care nu e deloc omul... 

Nu cumva îl cunoaşteţi dumneavoastră pe acest fiu? ... 

Nu... răspunse notarul, dar ştiu că este un adversar de 
temut... 

Ei bine, dacă îl întâlniți vreodată pe acest Sauk, spuneţi-i 
din partea mea că nu-mi pasă de el şi nici de toţi Sauk-ii 
Egiptului! 

Nazim nici nu clipi. Apoi Pierre-Servan-Malo înainta pe 
palier strigând: 

Nanon! 

Notarul se îndreptă către uşă şi de data aceasta Sauk, 
care din nebăgare de seamă răsturnase un scaun, îl urmă 
nu fără o furioasă dorinţă de a-i da un brânci să se ducă de- 
a rostogolul pe scară. 

Dar când să treacă pragul, iată că Ben-Omar se mai opri o 
dată şi adresându-se jupânului Antifer pe care nu îndrăznea 
să-l privească în faţă, îi spuse: 


Nu aţi uitat, domnule, una din clauzele testamentului lui 
Kamylk-Paşa? ... 

Care, domnule Ben-Omar? 

Aceea care mă obligă să vă însoțesc până în clipa în care 
veţi lua în posesie moştenirea şi să fiu prezent atunci când 
vor fi dezgropate cele trei butoaie... 

Ei bine, o să mă însoţeşti, domnule Ben-Omar. 

Dar atunci va trebui să ştiu încotro o să vă duceţi... 

O să ştii când vom fi ajuns. 

Şi dacă este la capătul lumii? ... 

O să fie la capătul lumii! 

Fie... Dar să nu uitaţi că nu mă pot lipsi de primul meu 
secretar... 

O să fie aşa cum vei voi şi eu mă voi simţi la fel de onorat 
să călătoresc în tovărăşia lui ca şi într-a dumitale! 

Apoi, aplecându-se peste balustrada scării, strigă: 
„Nanon!” pentru a doua oară, cu un glas poruncitor, vrând 
să arate prin asta că este la capătul răbdării. 

Nanon se arătă de îndată. 

Luminează calea acestor domni! spuse jupân Antifer. 

Acum? Ziua în amiaza mare? răspunse Nanon. 

Luminează, te rog! 

Şi după o asemenea poftire de a o lua din loc, Sauk şi Ben- 
Omar părăsiră această casă atât de puţin primitoare, a 
cărei uşă se trânti cu putere în urma lor. Atunci pe jupân 
Antifer îl cuprinse una din acele bucurii nebuneşti de care 
rareori avusese parte în viaţă. Dar, în adevăr, dacă nici în 
această zi nu ar fi fost fericit, când ar fi mai avut vreodată 
prilejul să maifie? 

Faimoasa lui longitudine, aşteptată cu atâta nerăbdare, o 
avea în sfârşit! Avea să poată preschimba în realitate ceea 
ce până atunci nu fusese pentru el decât un vis! Averea 
aceasta de necrezut era a lui, nu depindea decât de graba 
cu care se va duce să o caute pe insuliţa unde îl aştepta. 

O sută de milioane... o sută de milioane! Repetael. 

Adică o mie de sute de mii de franci, adăugă luntraşul. 


În clipa aceea, nemaiputându-se stăpâni, jupân Antifer sări 
într-un picior, apoi pe celălalt, se lăsă pe vine, se ridică, se 
legănă din şolduri, se învârti ca un simplu giroscop, dar nu 
pe acelaşi plan, se porni în sfârşit pe unul din acele dansuri 
marinăreşti, pe care mateloţii de la prova le numesc în fel şi 
chip. 

Apoi, târând în vârtejul ameţitor muntele de.om care era 
Gildas Tregomain, îl sili să se mişte cu o asemenea 
repeziciune, încât casa se zgudui până în temelii. 

Şi domnul Antifer striga în gura mare, de făcea să se 
cutremure geamurile: 

A mea e lon... Lon la; A mea e gi... Lonli! 

A mea e gi... longitudinea mea. 

Capitolul IX. În care un punct de pe o hartă din atlasul 
jupanului Antifer este atent însemnat cu creion roşu. 

În timp ce unchiul lor se dezlănţuia în această farandolă în 
doi, Enogate şi Juhel se duseseră împreună la primărie şi la 
biserică. La primărie, slujbaşul stării civile pentru căsătorii 
- bătrân conţopist având în grija sa fabricarea lunilor de 
miere - le arătase strigările afişate în cadrul publicaţiilor. 
La catedrală, vicarul le făgăduise o slujbă cântată, predică, 
orgă, clopote - adică tot tacâmul matrimonial al lui Saint- 
Jean. Cât de fericiţi vor fi aceşti veri, cu dispensa obţinută 
de la Monsenior! Şi cu câtă nerăbdare aşteptau, mai făţişă 
la Juhel, mai sfioasă la Enogate, data de 5 aprilie, smulsă 
şovăielilor unchiului lor! Şi apoi, ce de pregătiri, trusoul 
miresei, găteli şi mobile pentru frumoasa cameră de la 
primul etaj, pe care generosul Tregomain o înfrumuseţa în 
fiecare zi cu mărunţişuri adunate pe vremuri de la locuitorii 
de pe Rance, între altele o mică statuetă a Fecioarei, care 
împodobea cabina barcazului Fermecătoarea Amelie şi pe 
care ţinea să o dăruiască tinerilor căsătoriţi! Nu era el 
confidentul lor şi unde ar fi găsit ei un om mai bun şi mai 
sigur pentru speranţele şi proiectele lor de viitor? Şi de 
douăzeci de ori pe zi, cu orice prilej, vrednicul luntraş le 
spunea: 


Ce nu aş da să ştiu această căsătorie făcută... să vă ştiu 
trecuţi pe la primar şi pe la preot... 

Pentru care motiv, dragă Gildas? ... întrebă fata, cam 
neliniştită. 

Este atât de ciudat prietenul Antifer când începe să bată 
câmpii şi o ia razna cu milioanele lui! 

Asta era şi părerea lui Juhel. Când depinzi de un unchi - 
minunat om, dar puţin cam scrântit - nu eşti sigur de nimic, 
atât timp cât acel „da” sacramental nu a fost rostit. 

Şi apoi, când este vorba de o familie de marinari, nici nu e 
timp de pierdut. Sau trebuie să rămâi burlac, cum a rămas 
şeful de cabotaj şi căpitanul barcazului, sau trebuie să te 
căsătoreşti de îndată ce acest lucru este permis şi posibil. 

Precum se ştie, Juhel trebuia să se îmbarce, în calitate de 
secund, pe o corabie cu trei catarge aparţinând firmei 
Baillif. Aşadar, câte luni de-a rândul, câţi ani chiar, 
cutreierând mările la mii de leghe de soţie şi copii - dacă 
Dumnezeu le-ar fi binecuvântat căsătoria, şi cine nu ştie că 
Dumnezeu nu-şi negustoreşte binecuvântarea perechilor de 
prin porturile militare şi comerciale! Fără îndoială că 
Enogate se obişnuise cu gândul că lungile călătorii îl vor 
duce pe soţul ei departe de ea, altfel nici nu s-ar fi putut. Un 
motiv în plus ca să nu piardă nici o zi, căci vor veni destule 
când vor fi despărțiți. 

Despre acest viitor vorbeau tânărul căpitan şi logodnica 
lui, pe când se întorceau în acea dimineaţă acasă, după ce 
îşi terminaseră treburile. Şi mare le fu mirarea când văzură 
doi străini ieşind din casa din strada Hautes-Salles, care se 
îndepărtau gesticulând furioşi. Ce să caute aceşti oameni la 
jupân Antifer? Juhel avu o presimţire că se petrecuse ceva 
neobişnuit. 

Şi nu mai avu mei o îndoială când, împreună cu Enogate, 
auzi tărăboiul care venea de sus, cântecul improvizat al 
cărui refren răsuna până la capătul meterezelor. 

Să-şi fi pierdut unchiul lor minţile? Nu cumva obsesia 
acelei longitudini îi provocase vreo leziune cerebrală? Să fi 


dat oare peste el, dacă nu nebunia marinarilor, nebunia 
bogăției? ... 

Ce s-a întâmplat oare, mătuşă? o întrebă Juhel pe Nanon. 

Unchiul vostru este cel care dănţuieşte, copii. 

Nu-i el în stare să zguduie casa atât de tare! ... 

Nu el, Tregomain. 

Cum? Tregomain dănţuieşte şi el? 

Vezi bine, ca să nu-l contrazică pe unchiul nostru, îl lămuri 
Enogate. 

Urcară toţi trei la primul etaj şi văzându-l pe jupân Antifer 
cum ţopăie, le trecu prin gând - auzindu-l cântând cât îl 
ţinea gura - că nu mai este în toate minţile: 

A mea e lon... Lon la! A mea e gi... Lonli! 

Şi, în unison cu el, roşu ca racul, gâfâind, ameninţat de 
apoplexie, minunatul Tregomain îi ţinea isonul: 

Da, da, e a lui longitudinea lui! ... 

O străfulgerare lumină deodată mintea lui Juhel. Aceşti doi 
străini pe care îi văzuse ieşind din casă... Să fi venit în 
sfârşit blestematul de mesager al lui Kamylk-Paşa? ... 

Tânărul păli şi-l opri pe jupân Antifer în mijlocul unei 
piruete. 

Unchiule, îi strigă el, o ai?... 

O am, nepoate! 

O are, murmură Gildas Tregomain. 

Şi se lăsă să cadă pe un scaun care, neputându-i opune 
rezistenţă, se sfărâmă sub el. 

Câteva clipe mai târziu, îndată ce unchiul îşi putu trage 
sufletul, Enogate şi Juhel aflară tot ce se întâmplase încă 
din ajun, despre sosirea lui Ben-Omar şi a secretarului său, 
încercarea de a smulge scrisoarea lui Kamylk-Paşa, 
conţinutul testamentului, determinarea exactă a 
longitudinii pentru poziţia insuliţei unde era îngropată 
comoara... Lui jupân Antifer nu-i rămânea decât să se 
aplece ca să oia!... 

Ei, unchiule, acum când au aflat unde e cuibul, aceşti doi 
indivizi o să ţi-o ia înainte! 


Mai încet, nepoate! strigă jupân Antifer ridicând din 
umeri. Mă crezi atât de neghiob încât să le fi dat cheia de la 
casa de bani? ... Afirmaţie pe care Gildas Tregomain o întări 
scuturând din cap. 

„„„ 0 casă de bani care închide în ea o avere de o sută de 
milioane! ... 

Şi acest cuvânt „milioane” creştea şi se umfla în gura lui 
Pierre-Servan-Malo în asemenea măsură, încât ameninţa 
să-l înăbuşe. 

Oricum însă, dacă se aştepta ca această veste să fie 
primită cu strigăte de entuziasm, fu numaidecât dezamăgit. 
Cum! O ploaie de aur, de care şi Danae ar fi fost geloasă, un 
potop de diamante şi pietre preţioase cădea asupra casei 
umile din strada Hautes-Salles, şi niciunul nu întindea mâna 
ca să le prindă, şi acoperişul nu se spărgea pentru a le lăsa 
să pătrundă înăuntru până la ultimul strop? ... 

Da! Aşa a fost. Vorbelor împănate cu milioane rostite 
victorios de către autorul lor - le urmă o tăcere de gheaţă. 

Asta-i bună! strigă el privindu-şi pe rând sora, nepotul, 
nepoata şi prietenul, dar ce-aveţi de-mi arătaţi mutrele 
astea, de parcă aţi avea vânt potrivnic? 

Cu toate aceste mustrări violente, chipurile nu-şi 
schimbară „direcţia vântului”. 

Cum, reluă jupân Antifer, eu vă aduc vestea că sunt bogat 
precum Cresus, că o să mă întorc din Eldorado încărcat cu 
atâta aur cât nici la cel mai nabab dintre nababi nu o să 
găsiţi, şi voi nici nu mă îmbrăţişaţi ca să mă felicitaţi? ... 

Nici un răspuns. Nimic decât ochi plecaţi şi chipuri 
abătute. 

Ei bine, Nanon? ... 

Da, frate, răspunse sora, sigur că este o avere frumuşică. 
Frumuşică! Să mănânci pe zi, timp de un an, mai mult de 
trei sute de mii de franci, dacă vrei! Şi tu, Enogate, şi tu, de 

asemenea, găseşti că este o avere frumuşică? 

Doamne, unchiule, răspunse tânăra fată, dar nu-i nevoie să 
fii atât de bogat... 


Da, ştiu, ... cunosc refrenul! Bogăția nu face fericirea! Este 
de asemenea şi părerea dumneavoastră, domnule căpitan 
de cursă lungă? se întoarse unchiul, întrebându-l direct pe 
nepotul său. 

Părerea mea, răspunse Juhel, este că acest egiptean ar fi 
trebuit să-ţi lase, pe deasupra, prin testament, şi titlul de 
paşă, fiindcă atât bănet şi fără titlu... 

He! ... He! ... Antifer-Paşa! făcu zâmbind luntraşul... 

Ia spune, strigă jupân Antifer cu tonul cu care se comanda 
înfăşurarea pe jumătate a pânzei de gabie, ia spune, fostule 
căpitan al Fermecătoarei Amelie, ai chef să glumeşti? 

Eu, bunul meu prieten? replică Gildas Tregomain. 
Ferească Dumnezeu! ... Şi fiindcă eşti atât de fericit că eşti 
de o sută de ori milionar, eu te felicit de o sută de milioane 
de ori. 

Oare, în definitiv, de ce primea familia cu atâta răceală 
marea fericire a şefului ei? ... 

Poate că el, la urma urmei, nu se mai gândea la 
minunatele lui planuri de căsătorie pentru nepoata şi 
nepotul său? Poate că renunţase să rupă sau cel puţin să 
amâne căsătoria lui Juhel cu Enogate, cu toate că 
longitudinea sosise înainte de 5 aprilie? La drept vorbind, 
asta era teama care-i necăjea atât de tare pe Enogate şi 
Juhel, pe Nanon şi Gildas Tregomain. 

Acesta din urmă vru să-l facă pe prietenul său să se 
explice... Era mai bine să se ştie la ce trebuiau să se 
aştepte. Măcar s-ar fi putut discuta şi, din una în alta, să-l 
facă să înţeleagă pe acest teribil unchi, în loc să-l lase să 
fiarbă în propria lui zeamă. 

Să vedem, prietene, spuse el îndoindu-şi spinarea, să 
presupunem că ai toate aceste milioane... 

Să presupunem, luntraşule... şi de ce să presupui? ... 

Ei bine, să zicem că le ai... Un om de treabă, ca tine, 
obişnuit cu o viaţă modestă - ce ai să faci cu ele? 

Ce o să-mi placă, răspunse scurt jupân Antifer. 

Doar nu ai să cumperi tot Saint-Malo... 


Tot Saint-Malo şi tot Saint-Servan şi tot Dinard, dacă aşa 
vreau eu, şi chiar caraghioasa aia de Rance care nu are apă 
decât când se îndură fluxul să-i aducă! 

El ştia că, insultând Rance, îl mâhnea pe cel care navigase 
în sus şi în jos pe încântătorul râuleţ timp de douăzeci de 
ani. 

Aşa o fi! replică Tregomain înţepat. Dar tot nu ai să 
mănânci o îmbucătură mai mult şi nu o să bei o înghiţitură 
în plus, afară doar dacă ai să-ţi cumperi un stomac în plus... 

O să-mi cumpăr ce o să-mi placă, marinar de apă dulce, şi 
dacă şi printre ai mei întâmpin împotrivire, dacă sunt 
înfruntat... 

Asta o spunea la adresa celor doi logodnici. 

„„„ O să-mi toc suta mea de milioane, o s-o risipesc, o s-o fac 
scrum, praf am s-o fac, şi Juhel şi Enogate nu au să aibă 
nimic din cele cincizeci pe care socoteam să le las fiecăruia, 
într-o zi, moştenire... 

Adică, vrei să spui, o sută la amândoi, prietene... 

De ce? 

Fiindcă au să se căsătorească... Se atingea problema 
arzătoare. 

Ehei, luntraşule, strigă jupân Antifer cu o voce de stentor, 
caţără-te pe vela mare a trinchetului şi uită-te dacă nu sunt 
acolo! 

Era un fel de a-l trimite la plimbare pe Gildas Tregomain - 
bineînţeles la figurat, fiindcă ar fi fost cu neputinţă să ridici 
ditamai namila ca luntraşul în vârful unui catarg, fără 
ajutorul unei macarale. 

Nici Nanon, nici Juhel, nici Enogate nu îndrăzneau să se 
amestece în discuţie. După cât era de palid tânărul căpitan, 
se vedea bine că abia îşi stăpânea furia gata să 
izbucnească. 

Dar luntraşul nu era omul care să-i părăsească în largul 
mării şi, apropiindu-se de prietenul său, zise: 

Cu toate astea, tu ai promis... 

Ce am promis? ... 


Să consimţi la căsătoria lor... 

Da... dacă nu sosea longitudinea; şi cum longitudinea a 
sosit... 

Un motiv în plus să le asiguri fericirea... 

În regulă, luntraşule, în regulă... De aceea Enogate se va 
căsători cu un prinţ... 

Dacă s-o mai găsi... 

Şi Juhel cu o prinţesă... 

Cele de măritat s-au isprăvit! replică Gildas Tregomain, 
care nu mai găsea argumente. 

Când vii cu cincizeci de milioane zestre, se găsesc, nu avea 
grijă! 

Atunci caută... 

Osă caut... şi am să găsesc... şi încă în almanahul Gothon! 
Voia să spună almanahul Gotha acest catâr încăpățânat 
greu de scos din ale lui, care voia cu orice chip să amestece 
sângele princiar cu cel al Antiferilor. 

Dealtfel, nevrând să mai lungească vorba care putea să 
lunece în ceartă şi hotărât să nu cedeze în problema 
căsătoriei, lăsă să se înţeleagă - oh! foarte categoriccă 
dorea să rămână singur în odaia sa, adăugind că până la 
cină nu o să mai fie acasă pentru nimeni. 

Gildas Tregomain socoti prudent să nu-l contrazică, aşa că 
se întoarseră cu toţii în sala de la parter. 

De fapt, toată această mică lume era desperată şi frumoşii 
ochi ai tinerei fete erau plini de lacrimi. Şi asta îl scotea din 
fire pe Gildas Tregomain: 

Nu-mi place să văd pe cineva plângând, chiar când are 
necazuri... 

Dar, bunul meu prieten, spuse ea, totul este pierdut! 
Unchiul nostru nu o să renunţe... Averea asta i-a sucit 
minţile... 

Da, întări Nanon, şi când fratele meu şi-a vârât ceva în 
cap... 

Juhel nu scotea nici o vorbă. Umbla încoace şi încolo prin 
odaie, încrucişându-şi şi desfăcându-şi braţele, închizând şi 


deschizând palmele. Deodată începu să strige: 

La urma urmei, nu-i el stăpân aici! ... Şi nu am nevoie de 
consimţământul lui ca să mă căsătoresc! ... Sunt major... 

Dar Enogate nu este, îi atrase atenţia luntraşul, şi în 
calitatea lui de tutore poate să se opună... 

Da... şi noi toţi depindem de el, adăugă Nanon plecând 
capul. 

Aşa că eu sunt de părere, îi sfătui Gildas Tregomain, că ar 
fi mai bine să nu-l înfruntaţi făţiş... S-ar putea să-i mai 
treacă din pandalii, mai ales dacă o să vă prefaceţi că 
sunteţi de acord... 

Cred că aveţi dreptate, domnule Tregomain, spuse 
Enogate, şi cred că o să câştigăm mai mult cu vorba bună 
decât cu cearta, cel puţin aşa trag nădejde. 

Dealtfel, adăugă luntraşul, milioanele astea nici nu le are 
încă! ... 

Nu, întări Juhel, şi, cu toată latitudinea şi longitudinea lui, 
s-ar putea să nu-i fie deloc uşor să pună mâna pe ele! O să-i 
trebuiască timp, nu glumă... 

Mult de tot... murmură fata. 

Din păcate, da, scumpa mea Enogate, şi asta înseamnă 
amânări şi iar amânări! ... Ah, unchi afurisit! ... 

Şi afurisitele astea de bestii care au venit din partea acelui 
afurisit de paşă! bombăni Nanon. Ar fi trebuit să-i iau la 
goană cu mătura... 

Oricum, în cele din urmă tot s-ar fi întâlnit cu el, replică 
Juhel, şi acest Ben-Omar, care îşi are comisionul lui în 
această afacere, nu s-ar fi lăsat cu una, cu două... 

Şi atunci, unchiul o să plece? ... întrebă Enogate. 

S-ar putea, răspunse Gildas Tregomain, fiindcă o să ştie 
unde este situată insuliţa! 

Am să mă duc cu el, hotărî Juhel. 

Tu, Juhel! exclamă tânăra fată. 

Da... nu se poate altfel... Vreau să fiu lângă el, să nu-l las 
să facă vreo prostie... sau să-l aduc înapoi... dacă o zăbovi 
prea mult prin cine ştie ce coclauri... 


Bine gândit, băiatul meu, spuse luntraşul. 

Cine ştie pe unde s-o lăsa târât tot alergând după această 
comoară şi ce primejdii o să înfrunte! ... 

Enogate rămase foarte tristă, deşi înţelesese că numai 
bunul simţ îi inspirase lui Juhel această hotărâre şi poate că 
aşa avea să mai scurteze din călătorie. Tânărul căpitan o 
mângâie cât putu de bine. Avea să-i scrie des... Osăoţină 
la curent cu tot ce avea să se întâmple... Nanon o să fie 
lângă ea, ca şi domnul Tregomain, dealtfel... care o să vină 
să le vadă în fiecare zi... 

Bizuie-te pe mine, fata mea, răspunse luntraşul, foarte 
înduioşat, ai să vezi cum am să te distrez! Tu nu cunoşti 
isprăvile Fermecătoarei Amelie, nu-i aşa? 

Nu, Enogate nu le cunoştea, fiindcă el nu îndrăznise 
niciodată, de frica jupânului Antifer, să i le povestească. 

Ei bine, am să ţi le povestesc... Sunt foarte interesante... 
Şi timpul o să treacă... Într-o zi o să-l vedem pe prietenul 
nostru întorcându-se cu milioanele lui sub braţ... sau cu 
traista goală... Bravul nostru Juhel nu va face decât un salt 
de acasă până la catedrala din Saint-Malo... şi nu eu voi fi 
acela care să vă fac să zăboviţi... Dacă vrei, cât au să 
lipsească ei, îmi comand hainele de nuntă şi le îmbrac în 
fiecare dimineaţă... 

Hei! ... Luntraşule! 

Glasul binecunoscut îi făcu pe toţi să tresară. 

lată că mă cheamă, spuse Gildas Tregomain. 

Ce o fi vrând? ... întrebă Nanon. 

După glas, parcă nu ar fi furios, adăugă Enogate. 

Nu, răspunse Juhel, parcă-i mai mult nerăbdător decât 
furios... 

Tregomain, vii odată? ... 

Vin! strigă Gildas Tregomain. 

Şi scara prinse a geme sub pasul lui. 

O clipă mai târziu, jupân Antifer îl împinse înăuntru pe uşa 
odăii sale, pe care o închise cu grijă. Apoi, trăgându-l în faţa 


mesei pe care era atlasul deschis la harta planisferică şi 
întinzându-i un compas, spuse: 

Tine! 

Compasul? ... 

— Da! răspunse jupân Antifer cu glas întretăiat. Această 
insuliţă... insuliţa cu milioanele... am vrut să-iaflu poziţia... 
Şi nu este pe hartă? strigă Gildas Tregomain, cu un glas 

care arăta mai curând bucurie decât mirare. 

Cine îţi spune asta? ripostă jupân Antifer. Şi de ce nu s-ar 
găsi, luntraş nenorocit? 

Atunci... este? 

Dacă este? ... 'le cred şi eu că este... Dar sunt atât de 
enervat... îmi tremură mâna... compasul ăsta parcă îmi 
arde degetele... nu-l pot plimba pe hartă... 

Să te ajut, prietene? 

Dacă eşti în stare... 

De! ... făcu Gildas Tregomain. 

Vezi bine! Pentru un fost marinar de pe Rance! ... În 
sfârşit, încearcă... o să vedem... Ţine bine compasul... şi 
urmăreşte cu vârful al cincizeci şi patrulea meridian - mai 
bine zis al cincizeci şi cincilea, fiindcă insuliţa este la 
cincizeci şi patru grade şi cincizeci şi şapte de minute... 

Aceste cifre ale longitudinii începură să tulbure mintea 
minunatului prieten. 

Cincizeci şi şapte de grade şi cincizeci şi patru de minute? 
întrebă el, căscând ochii. 

Nu... dobitocule! strigă jupân Antifer... Exact pe dos... 
Haide... dă-i drumul! ... 

Gildas Tregomain puse vârful compasului în partea de vest 
a hărţii. 

Nu, urlă prietenul lui, nu la vest! ... La est de meridianul 
Parisului... mă auzi, nerodule! ... La est... la est! 

Năucit de atâtea bruftuieli, Gildas Tregomain nu mai era 
bun de nimic. O ceaţă deasă i se lăsă pe ochi, pe frunte îi 
apărură broboane de sudoare şi compasul îi tremura în 
mână ca discul unei sonerii electrice. 


Dar prinde odată al cincizeci şi cincilea meridian! răcni 
jupân Antifer. Începe din partea de sus a hărţii... şi coboară 
până acolo unde o să dai de paralela douăzeci şi patru! 

Paralela douăzeci şi patru? bâlbâi Gildas Tregomain. 

O să mă omoare cu zile, mizerabilul! Da... şi în punctul în 
care se întretaie, acolo se află insuliţa... 

Insuliţa... 

Ce faci... cobori? 

Cobor... 

Uf, uite că netotul urcă! 

Adevărul era că luntraşul nu mai ştia ce-i cu el şi părea şi 
mai puţin în stare decât prietenul său să rezolve problema 
despre care era vorba. Amândoi erau într-un hal fără de 
hal, agitaţi, cu nervii care vibrau asemenea unor corzi de 
contrabas într-un final de uvertură. 

Lui jupân Antifer îi trecu prin gând că o să înnebunească. 
Aşa că, luă singura hotărâre pe care o putea lua. 

Juhel! strigă el cu un glas care răsună ca şi când ar fi 
folosit o porta-voce. 

Tânărul căpitan apăru aproape imediat. 

Ce doreşti, unchiule? 

Juhel... unde este insuliţa lui Kamylk-Paşa? 

În punctul în care longitudinea se întretaie cu 
latitudinea... 

Ei bine... caut-o... 

Ai fi crezut că jupân Antifer avea să-şi completeze formula 
vânătorească prin cunoscuta poruncă: 

Şi... „aport”... 

Juhel nu ceru nici o explicaţie. Tulburarea unchiului său îi 
arăta limpede despre ce era vorba. După ce luă compasul 
cu o mână care nu tremura, puse vârful la începutul celui 
de al cincizeci şi cincilea meridian, în partea de nord a 
hărţii, şi începu să-i urmărească traseul, coborând. 

Spune pe unde trece! porunci jupân Antifer. 

Da, unchiule, răspunse Juhel. Şi începu să înşire: 

Pământul lui Franz-Josef, în marea Arctică. 


Bine. 

Marea Bareniz. 

Bine. 

Novaia Zemlia. 

Şi apoi? 

Marea Kara. 

Şi după aceea? 

Rusia septentrională din Asia. 

Ce oraşe strâbate? 

Mai întâi Ecaterinenburg. 

Şi apoi? 

Lacul Aral. 

Mai departe! 

Kiva în Turkestan. 

Şi am ajuns? ... 

Aproape! Herat în Persia. 

Tot n-am ajuns? ... 

Ba da! Mascat, la capătul de sud-est al Arabiei. 

Mascat! strigă jupân Antifer venind mai aproape, ca să se 
aplece peste hartă. 

În adevăr, cel de al cincizeci şi cincilea meridian cu cea de 
a douăzeci şi patra paralelă se întretăiau pe teritoriul 
imamului din Mascat, în partea golfului Oman, în faţa 
golfului Persic, care desparte Arabia de Persia. 

Mascat! repetă jupân Antifer. 

Mascot? întrebă Gildas Tregomain, care nu auzise bine. 

Nu Mascot... Mascat, luntraşule! urlă prietenul său, ai 
cărui umeri se ridicară până la urechi. 

De fapt, nu aveau decât o coordonată aproximativă, fiindcă 
nu era indicată decât prin grade, fără a fi calculată până la 
minute de arc. 

Aşadar, Juhel, să fie la Mascat? ... 

Da, unchiule, cu o aproximaţie de o sută de kilometri. 

Şi nu poţi preciza mai bine? ... 

Ba da, unchiule... 


Atunci, dă-i drumul, Juhel! ... Hai! ... Nu vezi că fierb de 
nerăbdare? 

Şi fără îndoială că un cazan încins la fel de tare ar fi făcut, 
fără doar şi poate, explozie. 

Juhel luă din nou compasul; ţinând apoi seama de minutele 
latitudinii şi longitudinii, izbuti să determine poziţia cu o 
asemenea aproximaţie încât diferenţa nu putea fi mai mare 
de câţiva kilometri. 

Şi, atunci? ... întrebă jupân Antifer. 

Atunci, unchiule, locul nu este chiar pe teritoriul imamului 
din Mascat, spuse el. Este puţin mai la răsărit, în golful 
Oman... 

Zău! 

De ce... zău? întrebă Gildas Tregomain. 

Fiind vorba de o insuliţă, nu o putem afla în plin continent, 
fostule căpitănaş al Fermecătoarei Amelie. 

Aruncase vorbele pe un ton imposibil de redat şi cu totul 
pe nedrept, fiindcă, orice s-ar spune, un barcaz nu este un 
şlep. 

Mâine, adăugă jupân Antifer, începem să ne pregătim de 
plecare. 

Ai dreptate, răspunse Juhel, hotărât să nu-şi contrazică 
unchiul. 

Să vedem dacă nu cumva găsim la Saint-Malo vreo corabie 
care pleacă la Port-Said. 

O să fie cel mai bun mijloc de transport, fiindcă o zi mai 
mult sau mai puţin... 

Nu, nu! ... Nu o să-mi fure nimeni insuliţa! 

Sau ar trebui să fie un pungaş grozav! îl luă pe Gildas 
Tregomain gura pe dinainte, remarcă pe care jupân Antifer 
o primi cu o nouă ridicare din umeri. 

Tu vii cu mine, Juhel, spuse jupân Antifer. 

Da, unchiule, răspunse tânărul căpitan, potrivit celor ce 
hotărâse. 

Şi tu, luntraşule, de asemenea... 

Eu?! ... exclamă Gildas Tregomain. 


Da...tu!... 

Cele două cuvinte fură rostite pe un ton atât de poruncitor, 
încât capul minunatului om se aplecă de la sine, de sus în 
jos, în semn de încuviinţare. 

Şi el care socotea să profite de absenţa lui Pierre-Servan- 
Malo pentru a o înveseli pe sărmana Enogate, povestindu-i 
isprăvile Fermecătoarei Amelie pe apele blânde ale râului 
Rance! 

Capitolul X. Care cuprinde, pe scurt, călătoria cu 
steamerul Steersman din Cardiff, între Saint-Malo şi Port- 
Said. 

La 2 februarie, steamerul englez Steersman9părăsea 
cheiul din Saint-Malo în timpul fluxului de dimineaţă. Era 
un cargo de cărbuni de nouă sute de tone din portul Cardiff, 
făcând călătorii numai între Newcastle şi Port-Said. De 
obicei, acest cargo nu făcea nici o escală. De data asta, însă, 
o avarie neînsemnată, o scurgere la condensatori, îl 
obligase să facă unele reparaţii. Şi în loc să se ducă la 
Cherbourg, căpitanul făcuse un ocol pe la Saint-Malo, vrând 
să-şi vadă acolo un vechi prieten. Patruzeci şi opt de ore 
mai târziu, steamerul putuse ieşi din nou în larg, şi capul 
Frehel, în clipa când îl semnalăm cititorilor noştri, îi şi 
rămăsese în urmă cam cu vreo treizeci mile la nord-est. Şi 
de ce menţionăm acest vas de cărbuni, mai mult decât un 
altul, dacă ţinem seama că pe Marea Mânecii trec sute de 
asemenea vase şi că Regatul Unit le foloseşte pentru a 
exporta rodul măruntaielor sale carbonifere în toate părţile 
lumii? 

Pentru ce? ... Fiindcă la bord se afla jupân Antifer şi cu el, 
nepotul său Juhel şi cu ei, prietenul Gildas Tregomain. Cum 
de se afla el la bordul unui steamer englez, în loc de a fi 
instalat mai confortabil în vagoanele Companiilor de Căi 
Ferate? Ce naiba! Când îi este dat cuiva să aducă dintr-o 
călătorie o sută de milioane, îşi poate îngădui măcar să 
trăiască bine, să nu se uite la cheltuială! 


Şi aşa ar fi făcut şi jupân Antifer, moştenitorul bogatului 
Kamylk-Paşa, dacă nu i s-ar fi oferit ocazia să călătorească 
în condiţii foarte plăcute. 

Căpitanul Cip, care comanda Steersman, era o veche 
cunoştinţă a jupânului Antifer. Aşa că, în timpul escalei sale, 
englezul nu uită să-i facă o vizită maluinului şi se înţelege 
de la sine că a fost bine primit în strada de pe Hautes- 
Salles. Când a aflat că prietenul său se pregătea să plece la 
Port-Said, el îi oferi, în schimbul unui preţ convenabil, să 
călătorească la bordul vasului său. Era o navă bună, care, 
pe o mare calmă, înainta cu unsprezece noduri şi căreia, în 
general, nu-i trebuiau decât treisprezece sau 
patrusprezece zile pentru a parcurge cele cinci mii cinci 
sute mile care despart Marea Britanie de răsăritul 
Mediteranei. Este adevărat că Steersman nu era potrivit 
pentru transportul de călători. Dar marinarii nu sunt prea 
pretenţioşi. 

Se putea amenaja oricând o cabină cât de cât ca lumea şi 
traversarea se putea efectua fără transbordare, ceea ce nu 
era lipsit de unele avantaje. Se înţelege deci că jupân 
Antifer s-a lăsat ispitit. Să se închidă ca într-o carceră între 
pereţii strâmţi ai unui vagon, atâta amar de drum, nu i-ar fi 
făcut plăcere. „Mai bine două săptămâni petrecute pe o 
navă bună, în mijlocul brizei răcoroase a mării, decât şase 
zile în fundul unei cutii pe roate, să respiri fum de zgură şi 
praf de cărbune”, îşi spunea jupân Antifer. Tot aşa gândea şi 
Juhel, dacă nu şi luntraşul, al cărui câmp de navigaţie se 
mărginise între malurile râului Rance. Cu atâtea căi ferate 
în Europa occidentală şi orientală, acesta socotise că cea 
mai mare parte a călătoriei o vor face cu trenul, dar 
prietenul său hotărâse altfel: o zi mai mult sau mai puţin? ... 
Că au să ajungă într-o lună sau două, insuliţa tot acolo o să 
fie, la locul ştiut. Nimeni, în afară de jupân Antifer, Juhel şi 
Gildas Tregomain, nu-i cunoştea poziţia. Comoara, 
îngropată de treizeci şi unu de ani în ascunzătoarea ei 


însemnată cu dublu K, nu risca nimic dacă aştepta câteva 
săptămâni mai mult... 

lată de ce, oricât de grăbit era, Pierre-Servan-Malo 
acceptase propunerea căpitanului Cip în numele prietenilor 
săi şi al lui însuşi, şi iată de ce Steersman a trebuit să fie 
semnalat atenţiei cititorului. 

Aşadar, jupân Antifer, nepotul Juhel şi prietenul său Gildas 
Tregomain, înarmaţi cu o frumuşică sumă în aur pe care 
luntraşul a pus-o bine în centura de la brâu, înzestrați cu un 
excelent cronometru, cu un sextant lucrat de un meşter 
renumit şi cu volumul „Cunoaşterea timpului”, în vederea 
viitoarelor lor cercetări, luând pe deasupra o sapă şi un 
târnăcop cu care să poată săpa în pământul insuliţei, se 
îmbarcară tustrei pe vasul care transporta cărbuni. Era un 
vas minunat şi bine condus, cu un echipaj compus din doi 
mecanici, patru fochişti şi vreo zece marinari. Vrând- 
nevrând, căpitanul Fermecătoarei Amelie a trebuit să-şi 
înfrângă neplăcerea şi să se avânte într-o călătorie pe mare, 
să înfrunte mâniile lui Neptun, el care nu răspunsese 
vreodată decât vrăjitelor zâmbete ale încântătoarelor 
undine10. Când jupân Antifer i-a poruncit să-şi facă 
bagajele şi să şi le ducă la bordul vasului, el nu a îndrăznit 
să mai spună nimic. Şi ce mişcător rămas bun şi-au luat unii 
de la alţii! Enogate ţinută cu dragoste la piept de Juhel, 
Nanon împărțindu-se între frate şi nepot, Gildas Tregomain 
având grijă să nu-i strângă prea tare pe cei care avuseseră 
curajul să i se arunce în braţe... În sfârşit se făcu auzită şi 
asigurarea că absenţa va fi de scurtă durată, că nu vor 
trece nici şase săptămâni şi familia va fi din nou laolaltă, în 
casa din strada Hautes-Salles... Şi atunci, milionar sau nu, 
vor şti să-l facă pe jupân Antifer să încuviinţeze căsătoria 
atât de nefericit amânată... Apoi, nava se îndreptă spre vest 
şi tânăra fată o urmări cu privirea până când catargele sale 
dispărură la orizont... 

la să vedem! Oare vasul Steersman uitase cele două 
personaje - a căror importanţă nu este deloc mică - ce 


aveau obligaţia să-l însoţească pe moştenitorul lui Kamylk- 
Paşa? ... 

În adevăr, notarul Ben-Omar şi Sauk - aşa-zisul Nazim - 
nu erau la bord. Să fi scăpat ei plecarea vasului? ... 

De fapt, nimic nu-l putuse convinge pe notar să se urce pe 
steamer. La venire, în călătoria dintre Alexandria şi 
Marsilia, fusese atât de bolnav cum nici măcar unui notar 
nu i-ar fi permis să fie. Aşa că acum, când ghinionul îl obliga 
să meargă până la Suez şi de acolo... cine ştie unde... se 
jurase să nu mai folosească, atâta vreme cât o să poată ocoli 
drumurile pe apă, decât căile de uscat. Dealtfel, Sauk nu-i 
arătase nici cea mai mică împotrivire, iar în ceea ce îl 
priveşte pe jupân Antifer, el nu ţinea deloc să-l aibă pe Ben- 
Omar tovarăş de călătorie. Aşa că se mulţumise să-i dea 
întâlnire către sfârşitul lunii la Suez, fără să-i spună că de 
acolo vor trebui să meargă până la Mascat... Abia atunci 
notarul avea să fie silit să înfrunte mânia perfidei stihii! 

Jupân Antifer chiar adăugase: 

— Deoarece clientul dumitale te-a însărcinat, în calitate de 
executor testamentar, să fii de faţă la dezgroparea 
moştenirii, n-ai decât să fii! Dar, deşi împrejurările ne obligă 
să călătorim împreună, să rămânem fiecare la locul nostru, 
mai ales că nu doresc defel să fac o mai amplă cunoştinţă cu 
secretarul dumitale. 

Recunoaştem, după această observaţie atât de amabil 
exprimată, pe necioplitul nostru maluin. 

Reiese, din cele spuse, că Sauk şi Ben-Omar părăsiseră 
Saint-Malo înainte de plecarea vasului Steersman, şi acesta 
era motivul pentru care nu figurau printre călătorii 
căpitanului Cip - lucru de care, dealtfel, nimeni nu se 
gândea să se plângă. Oricum, se ştie că de teama de a nu-şi 
pierde comisionul dacă nu asista la dezgroparea comorii, 
iar pe de altă parte, sub neîndurata voinţă a lui Sauk, Ben- 
Omar nu ar fi renunţat la tovărăşia jupânului Antifer. Avea 
să ajungă chiar înaintea lui la Suez, unde o să-l aştepte cu 
destulă nerăbdare. 


În acest timp, vasul Steersman înainta cu toată iuţeala de- 
a lungul coastei franceze. Vânturile din sud nu-l scuturau 
prea tare, căci găsea, într-o oarecare măsură, adăpost de-a 
lungul țărmului. Gildas Tregomain nu putea fi decât 
mulţumit. Îşi propusese să tragă foloase de pe urma acestei 
călătorii, studiind obiceiurile şi datinile diferitelor popoare 
din ţările pe care soarta îl obliga să le străbată. Dar cum se 
avânta pentru prima dată în larg, se temea să nu sufere de 
rău de mare. De aceea îşi plimba privirea cercetătoare, dar 
şi temătoare în acelaşi timp, până la acel îndepărtat orizont 
unde apa se contopea cu cerul. Nu încerca însă bietul om să 
o facă pe marinarul, nici să înfrunte ruliul şi tangajul 
cutreierând încoace şi-ncolo puntea steamerului. Într- 
adevăr, picioarele lui, obişnuite cu duşumeaua nemişcată a 
barcazului, şi-ar fi pierdut repede punctul de sprijin. Aşezat 
la pupa, pe o bancă de pe dunetă, sprijinit în coate sau 
agăţat de odgoane, părea resemnat cu soarta sa, fapt care 
îi atrăgea glumele usturătoare ale nemilosului Pierre- 
Servan-Malo. 

Ce zici, luntraşule, merge? ... 

Până acum nu am de ce să mă plâng. 

Ei, cred şi eu... până acum plutim ca pe apă dulce fiindcă 
mergem pe lângă coastă, şi tu ai putea chiar să te crezi pe 
Fermecătoarea Amelie, între malurile înalte ale micei tale 
Rance! Dar ia să vină un vânt din nord şi marea să-şi 
scuture puricii, atunci ai vedea tu cum nici nu ai avea timp 
să te scarpini! 

Eu nu am purici, prietene. 

Este un fel de a vorbi, dar să te văd când o să ajungem pe 
Ocean, după ce vom fi ieşit din Mânecuţă... 

Crezi că am să fiu bolnav? 

Şi încă cum, îţi dau şi-n scris! 

Trebuie să recunoaştem că jupân Antifer avea un anume 
fel - care era numai al lui - de a linişti oamenii. De aceea 
Juhel, crezând că trebuie să îndulcească neplăcutele efecte 
ale acestor preziceri, spuse: 


Unchiul meu exagerează, domnule Tregomain, şi nu o să 
fiţi mai bolnav... 

Decât un marsuin? ... Este tot ce doresc, răspunse 
luntraşul arătând spre doi-trei din aceşti clovni ai mării, 
care ţopăiau prin dâra de spumă lăsată de Steersman. 

Către seară, nava trecu de cele mai îndepărtate puncte ale 
Bretaniei. Deoarece se angajase pe canalul Four, ocrotit de 
înălțimile din Ouessant, marea nu-i fu prea neprielnică, deşi 
avea vânt potrivnic. Între orele opt şi nouă, călătorii noştri 
se duseră la culcare lăsând steamerul să depăşească în 
timpul nopţii Capul Saint-Mathieu, intrarea îngustă de la 
Brest, golfuleţul Douarnenez, curentul puternic din Sein, şi 
să se îndrepte, prin Iroise, către sud-vest. 

Luntraşul visă că era bolnav de moarte. Din fericire, nu 
fusese decât un vis. Dimineaţa, cu toate că nava sălta de la 
un capăt la altul, legănându-se de la pupa la prova, 
afundându-se în golfurile valurilor şi ridicându-se apoi pe 
creste, pentru ca iarăşi să coboare, el nu şovâăi să urce pe 
punte. 

Dacă tot îi fusese scris să-şi încheie cariera de marinar cu 
o călătorie pe mare, măcar să-şi întipărească în minte toate 
peripeţiile prin care trecea! Iată-l deci apărând pe ultimele 
trepte ale capotului, ieşind ca din pământ, până la mijloc. Şi 
pe cine-i fu dat să-l vadă întins pe punte, galben ca ceara şi 
bolborosind ca un butoi care se goleşte? ... 

Pe jupân Antifer în persoană, Antifer Pierre-Servan-Malo, 
istovit ca o lady firavă, care traversează strâmtoarea de la 
Boulogne la Folkestone, pe furtună! 

Şi ce de înjurături - marinăreşti şi de uscat, în acelaşi 
timp! Şi cu ce foc se porni să blesteme zărind, între două 
icneli, faţa liniştită şi trandafirie a prietenului său, care nu 
părea să simtă nici cea mai uşoară ameţeală. 

Da... mii de trăsnete! strigă el. Aşa-i că nu-ţi vine să crezi? 
„„„Fiindcă n-am mai pus piciorul de zece ani pe un vas... 
eu... maistru de cabotaj... bolnav mai rău ca un luntraş... 


Dar... eu nu sunt bolnav, îndrăzni să spună Gildas 
Tregomain, schiţând unul din zâmbetele lui blajine. 

Nu eşti! ... Şi de ce nu eşti? 

Mă mir şi eu, prietene. 

Că doar Rance a ta nu a semănat niciodată cu marea asta 
turbată de la Iroise! 

Niciodată. 

Şi tu nici nu te-ai schimbat la faţă, măcar... 

Îmi pare rău, răspunse Gildas Tregomain, fiindcă asta se 
pare că te supără. 

Se poate oare închipui un soi mai bun de om pe suprafaţa 
lumii noastre dintre pământ şi cer decât luntraşul? 

Să ne grăbim însă să adăugăm că acest rău al jupânului 
Antifer trecu repede. Înainte ca Steersman să fi depăşit 
Capul Ortegal, la nord-vest de Spania, pe când mai plutea 
încă pe întinsul golfului Gasconiei, atât de teribil bântuit de 
valurile Atlanticului, maluinul îşi recăpătase piciorul şi 
stomacul lui de marinar. 1 se întâmplase ceea ce se întâmplă 
multor navigatori, chiar celor mai încercaţi, când nu au mai 
fost o vreme pe mare. Umilirea sa nu a fost însă dintre cele 
mai mici şi amorul său propriu profund rănit, numai la 
gândul că acel căpitănaş al Fermecătoarei Amelie, un biet 
comandant de luntrişoară, rămăsese teafăr pe când el 
fusese cât pe-aci să-şi verse măruntaiele! 

Noaptea a fost nespus de grea atât timp cât steamerul a 
trebuit să lupte cu năvala de talazuri între Corogne şi 
Ferrol. Căpitanul Cip se gândi o clipă, chiar, să facă un 
popas, şi poate că l-ar fi făcut dacă Pierre Antifer nu ar fi 
fost de părere să meargă mai departe. Întârzierile prea 
mari l-ar fi neliniştit întrucâtva în legătură cu pachebotul de 
Suez, care nu face decât o escală pe lună în golful Persic. În 
această epocă a echinocţiului, sunt totdeauna de temut 
asemenea furtuni, pe care este cu neputinţă să le înfrunţi. 

Deci, era mai bine să nu se oprească atâta timp cât 
primejdia de a continua drumul nu era evidentă. 


Steersman îşi urmă drumul la oarecare distanţă de 
stâncile litoralului Spaniei. Lăsă la stânga golfuleţul Vigo şi 
cele trei căpăţâni de zahăr care-i străjuiau intrarea, apoi 
pitoreştile coaste ale Portugaliei. A doua zi, apăru la tribord 
grupul insulelor Berling, pe care providenţa le-a făurit 
dinadins pentru instalarea farurilor care semnalează 
corăbiilor venind din larg apropierea continentului. Nu este 
greu de ghicit că în timpul acestor ceasuri, în care nu aveau 
ce să facă, se discuta despre marea moştenire, despre 
această extraordinară călătorie. Şi despre rezultatele ei, 
care nu puteau fi puse la îndoială. 

Jupânul Antifer îşi recăpătase aplombul moral şi fizic. Cu 
picioarele răşchirate, sfidând orizontul cu privirea, măsura 
puntea cu un pas hotărât, căutând, ca să spunem totul, pe 
chipul blajin al luntraşului un semn de ameţeală care se 
încăpăţâna însă să nu apară. 

Şi atunci, îi arunca o întrebare: 

Cum ţi se pare oceanul? ... 

Apă multă, prietene. 

Mda... ceva mai multă ca în Rance a ta! 

Fără îndoială, dar nu trebuie să dispreţuim un râu care îşi 
are farmecul lui... 

Nu-l dispreţuiesc, luntraşule... îl ignor numai... 

Nu trebuie să ignori pe nimeni, unchiule, spuse Juhel, şi un 
pârâu poate să-şi aibă valoarea lui... 

Exact ca şi o insuliţă! adăugă Gildas Tregomain. La aceste 
cuvinte, jupân Antifer ciuli urechile, fiindcă îl atingeau la 
partea lui sensibilă. 

Desigur, exclamă el, există insulițe care merită să fie 
aşezate la loc de frunte... de exemplu a mea! 

Acest pronume rostit arăta limpede ce se petrecuse în 
mintea lui de breton - un pronume mai posesiv ca acesta nu 
putea fi... Insuliţa din golful Oman era, adică, a lui, prin 
moştenire... 

Şi fiindcă veni vorba de insuliţa mea, reluă el, Juhel, 
controlezi în fiecare zi cum îţi merge cronometrul? ... 


Desigur, unchiule, şi rar am văzut un instrument atât de 
perfect. 

Şi sextantul tău? ... 

Te asigur că nu-i mai prejos decât cronometrul. 

Slavă Domnului, fiindcă au costat destul de scump! 

Dacă trebuie să-ţi aducă o sută de milioane, insinua pe 
bună dreptate Gildas Tregomain, nu te mai uiţi la preţ... 

Precum spui, luntraşule! 

Şi, de fapt, nici nu se uitaseră la preţ. Cronometrul fusese 
fabricat în atelierele Breguet - cu câtă măiestrie, inutil să 
mai insistăm. Cât despre sextant, acesta era vrednic de 
cronometru şi, mânuit cu iscusinţă, putea să dea unghiuri 
mai mici de o secundă. Or, pentru mânuire nu trebuia decât 
să te laşi pe seama tânărului căpitan. Datorită acestor două 
aparate, el va şti să stabilească cu o precizie absolută 
poziţia insuliţei. 

Dar dacă jupân Antifer şi cei doi tovarăşi ai săi aveau 
dreptate să acorde toată încrederea acestor instrumente, ei 
simțeau, dimpotrivă, neîncredere, o îndreptăţită 
neîncredere în Ben-Omar, executorul testamentar al lui 
Kamylk-Paşa. Discutau adesea despre asta şi într-o zi 
unchiul îi spuse nepotului său: 

Nu-mi place deloc acest Omar şi am de gând să-l urmăresc 
îndeaproape! 

Cine ştie dacă dăm de el la Suez... răspunse luntraşul, pe 
un ton de îndoială. 

Fii serios! strigă jupân Antifer. O să ne aştepte el, dacă 
trebuie, săptămâni şi chiar luni! N-a venit acest pungaş la 
Saint-Malo numai pentru a-mi fura latitudinea? 

Cred că nu greşeşti, unchiule, spuse Juhel, supraveghindu- 
| pe acest scrib egiptean. După părerea mea, nu face multe 
parale şi cred că nici secretarul lui, Nazim, nu este mult mai 
breaz! 

Aşa cred şi eu, Juhel, adăugă luntraşul. Acest Nazim nu 
aduce a secretar de notar cum n-aduc eua... 


A june-prim! spuse Pierre-Servan-Malo plimbându-şi 
pietricica între dinţi. Nu, sus-numitul secretar nu are deloc 
mutra unuia care întocmeşte acte... La urma urmei, nu-i de 
mirare ca în Egipt aceşti trepăduşi arată ca nişte bei, cu 
pinteni şi mustăţi. Din păcate, nu vorbeşte franţuzeşte... L- 
am fi putut face să trâncănească... 

Să-l faci să trăncănească, unchiule? Dacă nu ai scos mare 
lucru de la patron, nu ai fi scos nimic nici de la secretarul 
lui, te asigur! Mai curând cred că ar fi cazul să vezi ce este 
cu acel Sauk... 

Care Sauk? ... 

Acest fiu al lui Murad, vărul lui Kamylk-Paşa, cel care a fost 
dezmoştenit în folosul dumitale. 

Numai să-i dea în gând să mi se pună în cale, că am eu ac 
de cojocul lui! Adică testamentul nu-i clar? ... Atunci ce 
pretenţii are acest descendent de paşă, căruia mă prind să-i 
retez cozile? 

Cu toate acestea, unchiule... 

Nu-mi pasă mie de el cum nu-mi pasă nici de Ben-Omar, şi 
dacă acest ticluitor de contracte nu se poartă cum trebuie... 

Bagă de seamă, prietene! spuse Gildas Tregomain. De 
notar nu te poţi descotorosi... Are dreptul şi chiar datoria 
de a te însoţi în căutările tale... de a te însoţi pe insuliţă... 

Insuliţa mea, luntraşule! 

Fie... insuliţa ta! ... lestamentul spune asta lămurit, şi cum 
îi este atribuit un comision de unu la sută... adică un milion 
de franci... 

Un milion de picioare în spate! ... strigă maluinul, a cărui 
furie creştea numai la gândul acestei enorme prime pe care 
urma să o încaseze Ben-Omar. 

Discuţia fu întreruptă de fluierături asurzitoare. 
Steamerul, care se apropiase de uscat, trecea între vârful 
Capului Saint-Vincent şi stânca ce se înălța în largul apelor. 

Căpitanul nu uita niciodată să trimită un salut mănăstirii 
căţărată în vârful falezei - salut la care stareţul se grăbea 
să răspundă cu părinteasca sa binecuvântare. Apărură pe 


podiş câţiva călugări bătrâni şi steamerul, cucernic 
binecuvântat, ocoli cel mai îndepărtat cap pentru a se 
îndrepta apoi către sud-est. 

În timpul nopţii, plutind la câteva mile de-a lungul coastei, 
zăriră luminile farurilor din Cadix şi trecură de golful 
Trafalgar. Dis-de-dimineaţă, după ce determinară la sud 
poziţia farului de pe Capul Spartei, Steersman, lăsând la 
egală distanţă, spre tribord, minunatele coline ale 
Tangerului, împodobite cu drăguţe vile albe printre 
frunzişuri, şi spre babord malurile în trepte dincolo de 
Tarifa, intră în strâmtoarea Gibraltar. Începând din acest 
punct şi ajutat de curentul din Mediterană, căpitanul Cip 
dădu viteză vasului, apropiindu-se în acelaşi timp de 
litoralul marocan. Întrezări Ceuta, cocoţată pe o stâncă, ca 
un Gibraltar spaniol, se îndreptă către sud-est, şi douăzeci 
şi patru de ore mai târziu insula Alboran rămânea în urmă. 

Minunată călătorie, căreia pasagerii îi pot gusta farmecul 
de nedescris atunci când nava care-i poartă trece prin faţa 
coastei africane! Nimic mai pitoresc, mai variat decât 
această privelişte, cu munţii care se profilează atât de 
armonios în depărtare, cu țărmurile dantelate, cu porturile 
ce se ivesc pe neaşteptate de după falezele înalte în cadrul 
lor de verdeață, neatinse de iarnă în acest climat 
mediteranean. 

Aprecia oare luntraşul nostru aşa cum se cuvine acele 
frumuseți naturale şi le putea el oare compara, în gândul 
lui, cu cele mai frumoase privelişti ale iubitei sale Rance, 
între Dinard şi Dinan? Ce simţea el văzând cetatea Oran, 
dominată de vârful ascuţit pe care era căţărat fortul său, 
oraşul Alger urcând în amfiteatru pe propria sa casba, 
Stora pierdută în mijlocul stâncilor sale de o neasemuită 
grandoare, Bougie, Philippeville, Bone, pe jumătate 
modern, pe jumătate antic, ghemuit în fundul golfului său? 

Într-un cuvânt, care era starea sufletească a lui Gildas 
Tregomain în faţa acestui minunat litoral care se desfăşura 
înaintea ochilor săi? Este un moment epocal, pe care istoria 


nu l-a lămurit şi pe care, fără îndoială, nu-l va lămuri 
niciodată. 

Tăind La Caille aproape de-a curmezişul, Steersman se 
îndepărtă de coasta tunisiană şi luă direcţia Capului Bon. 

În seara zilei de 5 martie, înălțimile Cartaginei se 
desemnară o clipă pe fundalul unui cer de un alb 
strălucitor, în clipa când soarele apunea printre valurile 
ceţii. Apoi, în timpul nopţii, steamerul, după ce plutise de-a 
lungul Capului Bon, brăzda partea orientală a Mediteranei 
până la porturile Levantului. 

Vremea era destul de prielnică; scurte vijelii uneori, dar şi 
înseninări care lăsau privirilor largi orizonturi. În aceste 
împrejurări îşi arătă insula Pantelleria vârful său ascuţit - 
un fost vulcan adormit care putea foarte bine să se 
trezească într-o zi. Dealtfel, întreg subsolul acestei părţi a 
mării, de la Capul Bon până în cotloanele cele mai 
îndepărtate ale arhipelagului grecesc, este vulcanic. Aşa 
apăruseră aici insule ca Santorin şi multe altele, care vor 
forma, poate, într-o zi, un alt arhipelag. 

A avut dreptate Juhel să-i spună unchiului său: 

Noroc că egipteanul nu a ales o insulă prin aceste părţi ca 
să-şi îngroape averea. 

Noroc... mare noroc! răspunse jupân Antifer. 

Şi păli numai la gândul că insuliţa lui ar fi putut să se 
ivească dintr-o asemenea mare frământată neîncetat de 
forţe subterane. Din fericire, golful Oman este la adăpost de 
această eventualitate. El nu este bântuit de asemenea 
zguduituri şi insuliţa va fi, desigur, în aceiaşi loc indicat de 
coordonatele sale geografice. 

După ce trecu de insulele Gozzo şi Malta, Steersman se 
apropie în linie dreaptă de coasta egipteană. 

Căpitanul Cip recunoscu de departe Alexandria. Apoi, 
după ce ocoli reţeaua gurilor Nilului, desfăşurată ca un 
evantai între Rozeta şi Darnieta, vasul fu semnalat portului 
Port-Said în dimineaţa de 7 martie. Canalul de Suez era pe 
vremea aceea în construcţie, urmând a fi inaugurat abia în 


1869. Steamerul trebui deci să se oprească la Port-Said. 
Acolo, de-a lungul unei fâşii înguste de nisip, înghesuită 
între mare, canal şi Menzaleh, apăruseră case în stil 
european, pavilioane cu acoperişul ascuţit, vile, sub 
influenţa arhitecturii franceze. 

Pământul săpăturilor a folosit la astuparea unei părţi a 
mlaştinilor şi la consolidarea unui terasament pe care s-a 
pus temelia oraşului, în care nu lipseşte nimic: biserică, 
spital, şantiere. De-a lungul Mediteranei, îşi arată fațadele 
unele clădiri pitoreşti şi lacul este presărat cu insulițe de 
verdeață printre care alunecă bărcile pescarilor. Un fel de 
jumătate de radă, cu o întindere de două sute treizeci de 
hectare, este protejată de cele două diguri ale sale, unul la 
apus, cu far, pe o lungime de trei mii cinci sute metri, 
celălalt oriental, mai scurt, de şapte sute de metri. 

Jupân Antifer şi tovarăşii săi se despărţiră de căpitanul Cip 
cu multe mulţumiri pentru felul cum fuseseră primiţi pe 
vasul său şi a doua zi luară trenul care circula atunci între 
Port-Said şi Suez. 

Din păcate, Canalul nu fusese terminat în acel an. 
Traversarea lui l-ar fi interesat pe Juhel, iar Gildas 
Tregomain s-ar fi putut crede între malurile râului Rance, 
cu toate că înfăţişarea lacurilor Amar şi Ismailia este mai 
puţin bretonă decât Dinan şi mai orientală ca Dinard. 

Cât despre jupân Antifer? ... De fapt, i-o fi trecut oare lui 
prin gând să privească toate aceste minunăţii? Nu! Nici la 
cele create de natură, nici la cele create de geniul omenesc. 
Pentru el, întreaga lume se reducea la un singur punct, 
insuliţa din golful Oman, insuliţa lui, care, ca un grăunte de 
metal strălucitor, îi hipnotiza toată fiinţa... 

Şi nici din Suez nu avea să vadă nimic, acest oraş care are 
acum un loc atât de important în nomenclatura geografică 
de astăzi. În schimb, ceea ce îi izbi privirea la ieşirea din 
gară fu un grup de doi bărbaţi, dintre care unul se ploconea 
cu temenele adânci, în timp ce celălalt îşi păstra gravitatea 
orientală. 


Erau Ben-Omar şi Nazim. 
Capitolul XI. In care Gildas Tregomain declară că prietenul 
său Antifer ar putea sfârşi prin a-şi pierde minţile. 


Aşadar, executorul testamentar, notarul Ben-Omar, şi 
secretarul său erau prezenţi la întâlnirea hotărâtă. Nu ar fi 
lipsit pentru nimic în lume! Sosiseră la Suez încă de câteva 
zile şi este uşor de închipuit nerăbdarea lor în aşteptarea 
maluinului! 

La un semn aljupânului Antifer, şi Juhel, şi Tregomain se 
făcură a nu-i cunoaşte. Păreau că sunt cu toţii absorbiți într- 
o discuţie din care nimic nu i-arfi putut distrage. 

Luându-şi obişnuita-i atitudine slugarnică, Ben-Omar se 
apropie. Dar ceilalţi, în continuare, păreau că nu-l văd. 

În sfârşit... domnule... îndrăzni el să spună, dând glasului 
său modulaţiile cele mai amabile. 

Jupân Antifer întoarse capul, îl privi, şi categoric, avu aerul 
că nu-l cunoaşte. 

Domnule... sunt eu... sunt eu... repeta notarul făcând 
plecăciuni. 

Care... eu? 

Ca şi când ar fi spus clar: ce vrea de la mine acest strigoi 
de pe altă lume? 

Dar sunt eu... Ben-Omar... notarul din Alexandria, nu mă 
recunoaşteţi? ... 

Îl cunoaştem noi cumva pe acest domn? întrebă Pierre- 
Servan-Malo. Şi îşi privi prietenii făcând cu ochiul în timp ce 
pietricica îi umfla pe rând, când un obraz, când celălalt. 

Cred că da... răspunse Gildas Tregomain căruia începuse 
să-i fie milă de încurcătura notarului. Este domnul Ben- 
Omar pe care am avut deja plăcerea să-l întâlnim... 

Da... da, da... replică jupân Antifer, ca şi când şi-ar fi 
amintit de ceva îndepărtat, foarte îndepărtat. Îmi 
amintesc... Ben-Omar... Ben-Omar? ... 

Chiar eu. 

Şi... ce faceţi dumneavoastră aici? ... 

Cum ce fac aici? Dar vă aştept pe dumneavoastră, 
domnule Antifer. 

Mă aşteptaţi pe mine? 

Fără îndoială... aţi uitat oare? ... Întâlnirea dată la Suez? 


Întâlnirea? ... Şi pentru ce? răspunse maluinul 
prefăcându-se atât de bine că este surprins, încât notarul se 
lăsă păcălit. 

Pentru ce? ... Dar testamentul lui Kamylk-Paşa... 
milioanele lăsate moştenire... şi insuliţa aceea... 

Poate că vreţi să spuneţi insuliţa mea! 

Da... insuliţa dumneavoastră... văd că începeţi să vă 
aduceţi aminte... Şi cum testamentul mi-a impus obligaţia 
de... 

Am înţeles, domnule Ben-Omar... Bună-ziua... bună ziua! 
„„„ Şi fără să-i spună „la revedere”, îi făcu pe Juhel şi pe 
luntraş, cu o înălţare din umeri, să-l urmeze. 

Dar când să se îndepărteze de gară, notarul îi opri: 

Unde credeţi că o să locuiţi la Suez? întrebă el. 

Într-un hotel oarecare, răspunse jupân Antifer. 

Hotelul la care am tras împreună cu secretarul meu Nazim 
v-ar conveni? ... 

Acela sau altul, totuna! Pentru cele patruzeci şi opt de ore 
pe care trebuie să le petrecem aici... 

Patruzeci şi opt de ore? ... întrebă Ben-Omar cu un glas 
din care străbătea o vădită nelinişte. Adică nu aţi ajuns la 
capătul drumului? 

Nicidecum, răspunse jupân Antifer, mai avem de făcut o 
călătorie pe apă... 

O călătorie pe apă? exclamă notarul, care pălise ca şi când 
sub picioarele lui s-ar fi şi legănat puntea unei corăbii. 

O călătorie pe care o vom face, dacă nu vă este cu 
supărare, la bordul pachebotului Oxus care circulă pe ruta 
Bombay... 

Bombay?! ... 

Şi care trebuie să plece poimâine din Suez. Aşa că, poftiţi 
şi vă îmbarcaţi, dacă totuşi trebuie să vă suportăm 
prezenţa... 

Dar unde se află insuliţa aceea? ... întrebă notarul cu un 
gest de deznădejde. 


Se află acolo unde se află, domnule Ben-Omar. Acestea 
fiind zise, jupân Antifer, urmat de Juhel şide Tregomain, se 
duse la cel mai apropiat hotel unde le fură aduse în curând 
şi puţinele lor bagaje. 

O clipă mai târziu, Ben-Omar se afla lângă Nazim, şi un 
ochi atent şi-ar fi dat numaidecât seama că aşa-numitul 
secretar îl întâmpină foarte puţin respectuos! Ah! ... Fără 
acel unu la sută care îi era destinat din acele multe milioane 
şi de nu ar fi fost teama pe care io inspira Sauk, cu ce 
plăcere l-ar fi trimis la plimbare atât pe legatar cât şi 
testamentul lui Kamylk-Paşa, precum şi insuliţa în căutarea 
căreia trebuia să alerge peste mări şi ţări! 

Dacă i s-ar fi spus maluinului nostru că pe vremuri Suezul 
era numit Sueys de către arabi şi Cleopatris de către 
egipteni, s-ar fi grăbit să răspundă: 

Pentru ce am eu de făcut aici, îmi este perfect egal! 

Să viziteze câteva moschei, clădiri vechi, fără nici un stil, 
două sau trei pieţe, dintre care cea mai ciudată era a 
târgului de grâne, casa dând spre mare în care locuise 
Bonaparte, erau lucruri la care nici nu se gândea acest 
nerăbdător personaj. Juhel însă îşi spuse că nu-şi putea 
folosi mai bine cele patruzeci şi opt de ore de popas decât 
aruncând o privire asupra acestui oraş locuit de 
cincisprezece mii de oameni şi a cărui incintă neregulată 
este mizerabil întreţinută. 

Ca urmare, Gildas Tregomain şi el îşi folosiră timpul 
bătând străzile şi ulicioarele, cercetând rada în care îşi pot 
găsi adăpost cinci sute de vase, pe o adâncime de 
şaisprezece la douăzeci de metri, împotriva vânturilor 
puternice din nord-nord-vest care bântuie aici neîncetat. 

Datorită câii ferate care deservea Cairo şi Alexandria, 
înainte chiar de a fi fost proiectat canalul, Suezul făcea 
oarecare comerţ maritim. Datorită aşezării lui în fundul 
golfului al cărui nume îl poartă, golf scobit între litoralul 
egiptean şi istm, pe o lungime de o sută optzeci şi şase 


kilometri, acest oraş domină Marea Roşie şi, deşi înceată, 
dezvoltarea sa în viitor nu este mai puţin asigurată. 

Încă o dată, acest lucru îl lăsa pe jupân Antifer într-o totală 
indiferenţă. Pe când cei doi tovarăşi ai lui hoinăreau pe 
străzi, el nu se clintea de pe minunata plajă transformată în 
promenadă. Este adevărat că, în tot acest timp, se simţea 
supravegheat. Când Nazim, când Ben-Omar, niciunul nu-l 
pierdea din ochi, fără a-i vorbi însă. El se prefăcea că nu 
observă această supraveghere. Aşezat pe o bancă, gânditor, 
absent, cerceta depărtările Mării Roşii încercând să le 
străbată cu privirea. Şi uneori, în mintea lui înfierbântată 
de aceeaşi idee fixă, credea că vede o insuliţă, insuliţa lui, 
ivindu-se acolo, departe, din ceţurile sudului... urmare a 
mirajelor ce se produc deseori la marginea deserturilor, 
minunat fenomen de care ochiul se lasă totdeauna înşelat. 
În sfârşit, în seara zilei de 11 martie, pachebotul Oxus îşi 
terminase pregătirile de plecare şi încărcarea cărbunelui 
necesar călătoriei peste Oceanul Indian, cu escalele 
reglementare. 

Nu este deci de mirare că jupân Antifer, Gildas Tregomain 
şi Juhel s-au urcat pe bord încă din zorii zilei, nici că Ben- 
Omar şi Sauk s-au îmbarcat după ei. Acest mare pachebot, 
deşi destinat în special transportului de mărfuri, fusese 
amenajat şi pentru transportul de călători, cei mai mulţi 
mergând la Bombay, doar câţiva trebuind să coboare la 
Aden şi la Mascat. 

Către orele 11 dimineaţa, Oxus îşi ridică ancora ieşind din 
lungile canale ale Suezului. Adia o briză destul de răcoroasă 
din nord-nord-vest, părând a se îndrepta către vest. 
Deoarece această călătorie, din pricina şirului de escale, 
avea să dureze cam cincisprezece zile, Juhel reţinuse o 
cabină cu trei paturi, potrivit aşezate pentru odihna de 
după prânz şi cea de noapte. 

Se înţelege de la sine că Sauk şi Ben-Omar ocupau o altă 
cabină, în afara căreia notarul nu avea să-şi facă, fără 
îndoială, decât scurte şi rare apariţii. Jupân Antifer, hotărât 


să reducă la strictul necesar raporturile lor, începu prin a-i 
declara nefericitului notarăş, cu acea gingăşie de urs care îl 
caracteriza: 

Domnule Ben-Omar, sunt de acord, călătorim împreună, 
dar fiecare cu ale lui... Eu cu ale mele, dumneata cu ale 
dumitale... O să fie de ajuns dacă o să vă aflaţi acolo pentru 
a vă încredința că am intrat în posesia lucrurilor, şi odată 
operaţia terminată, sper să nu ne mai întâlnim, nici pe 
lumea asta, nici pe cealaltă! 

Atât timp cât vasul cobori de-a lungul golfului, adăpostit de 
înălțimile istmului, plutirea a fost tot atât de liniştită ca şi pe 
suprafaţa unui lac. De cum intră însă în Marea Roşie, 
vânturile reci care bântuie în câmpiile arabe l-au primit 
destul de aspru. Se iscă un ruliu violent, datorită căruia 
mulţi dintre călători se simţiră repede destul de rău. Pe 
Nazim se păru că nu-l supără deloc, şi tot aşa pe jupân 
Antifer şi nepotul său, şi tot aşa pe Gildas Tregomain, care 
prin comportarea sa reabilita breasla marinarilor de apă 
dulce. Cât despre notar, mai bine să renunţăm a descrie 
halul în care era. Nu mai apăru deloc pe puntea 
pachebotului, nici în salon, nici în sufragerie. Îl auzeai 
gemând în fundul cabinei sale, şi cât a durat traversarea 
nici nu mai fu măcar zărit. Pentru el ar fi fost mai bine să 
facă această călătorie în stare de mumie. Cuprins de un fel 
de milă pentru bietul om, inimosul luntraş îl vizită de câteva 
ori, ceea ce nu va mira pe nimeni, dat fiind sufletul lui bun. 
Cât despre jupân Antifer, care nu-i ierta lui Ben-Omar că 
voise săi fure latitudinea, ridica din umeri când Gildas 
Tregomain încerca să-l înduioşeze de soarta nefericitului 
om. 

Ei bine, luntraşule, îi spunea el dezumflându-şi obrazul 
drept pentru a şi-l umfla pe cel stâng, Omar al tău s-a golit? 

Aproape. 

Complimentele mele! 

Prietene, nu ai vrea să vii să-l vezi... măcar o dată? .... 


Ba da, luntraşule, ba da! O să mă duc atunci când n-o să 
rămână din el decât coaja! 

Încearcă, dacă poţi, să te înţelegi cu un om care îţi 
răspunde pe acest ton, izbucnind în râs! 

Cu toate acestea, chiar dacă notarul nu a supărat cu 
prezenţa lui pe nimeni în cursul acestei călătorii, în schimb, 
nu de puţine ori, Nazim l-a cam scos din sărite pe jupân 
Antifer. Nu fiindcă Nazim şi-ar fi impus prezenţa... nu! 
Dealtfel, de ce ar fi făcut-o, deoarece, nevorbind aceeaşi 
limbă, ei tot nu s-ar fi putut înţelege. Dar aşa-zisul secretar 
era mereu acolo, spionând orice mişcare a maluinului, ca şi 
când ar fi îndeplinit o sarcină impusă de patronul său. 

Şi cu câtă bucurie l-ar fi aruncat jupân Antifer peste bord, 
presupunând că egipteanul ar fi fost un om care să suporte 
un asemenea tratament. 

Călătoria pe Marea Roşie a fost destul de neplăcută - cu 
toate că nu era încă timpul căldurilor insuportabile ale verii. 
Se ştie că în acea perioadă a anului alimentarea maşinilor 
nu poate fi încredinţată decât fochiştilor arabi. Numai ei nu 
se coc acolo unde ouăle s-ar fierbe în câteva minute. 

La data de 15 martie, Oxus ajunse la partea cea mai 
îngustă a strâmtorii Bab-el-Mandeb. După ce a ocolit la 
babord insula engleză Perim, cei trei francezi putură saluta 
steagul Franţei ce fâlfâia pe fortul Obock, deasupra coastei 
africane. Apoi steamerul se îndreptă iarăşi spre largul 
golfului Aden, în direcţia portului cu acelaşi nume, unde 
trebuiau să coboare câţiva pasageri. 

Aden - încă o cheie a Mării Roşii, din nenumăratele chei 
care atârnă la brâul Marii Britanii, această bună şi 
neobosită gospodină! Cu insula Perim din care a făcut un alt 
Gibraltar, Anglia străjuieşte intrarea acestui coridor lung de 
şase sute de leghe, care se varsă în nesfârşitul Ocean 
Indian. Dacă, în parte, portul Aden este acoperit de nisipuri, 
în schimb la răsărit are un întins şi foarte potrivit loc de 
ancorare, iar la apus un bazin unde s-ar putea adăposti o 
întreagă flotă. Englezii s-au instalat aici încă din 1823. 


Oraşul de astăzi, care dealtfel a fost înfloritor în secolul al 
unsprezecelea şi doisprezecelea, era parcă sortit să ajungă 
antrepozitul comerţului cu Extremul Orient. 

Aden, care are treizeci de mii de locuitori, număra în acea 
seară trei în plus - toţi trei de naţionalitate franceză. Timp 
de douăzeci şi patru de ore, Franţa fu reprezentată acolo 
prin aceşti aventuroşi maluini şi nu dintre cei mai 
neînsemnaţi în vechea Armorică1 1. 

Jupân Antifer nu socoti deloc potrivit să părăsească 
bordul. Îşi petrecu vremea blestemând acest popas, una din 
cele mai mari neplăceri fiind aceea că îi îngăduise notarului 
să apară pe puntea vasului, în ce hal, Dumnezeule mare! 
Abia avu puterea să se târască până la dunetă. 

Ei, dumneata eşti, domnule Ben-Omar? spuse Pierre- 
Servan-Malo cu cel mai mucalit ton cu putinţă. Adevărat? 
Nici nu te-aş fi recunoscut! ... Nici gând să poţi rezista până 
la capăt! ... În locul dumitale aş rămâne la Aden... 

Bucuros... răspunse nefericitul cu glas stins. Câteva zile de 
odihnă m-ar putea înzdrăveni, şi dacă aţi vrea să aşteptaţi 
următorul vapor... 

Regret, domnule Ben-Omar. Mă grăbesc să-ţi pot înmâna 
frumuşelul comision ce ţi se cuvine şi nu pot, spre marea 
mea părere de rău, să mă opresc din drum! 

Şi mai este mult? ... 

Mai mult decât mult! răspunse jupân Antifer, schiţând cu 
un gest larg o curbă nesfârşită. 

Aşa că, târându-se ca o langustă, Ben-Omar se întoarse în 
cabina sa, prea puţin îmbărbătat, se înţelege, de această 
scurtă convorbire. 

Juhel şi luntraşul s-au întors la bord pe la ora cinci şi nu 
socotiră că trebuie să povestească ceea ce văzuseră. Jupân 
Antifer tot nu i-ar fi ascultat. A doua zi după-amiază, Oxus 
îşi continuă drumul pe mare şi nu avu de ce să se laude cu 
„Amphitrita indiană” - Gildas Tregomain îi spunea 
„Amphitruita”. Zeița era în toane rele, capricioasă, 
nervoasă şi cei de la bord simţiră toate acestea pe pielea 


lor. Cât despre Ben-Omar, mai bine să nu încercăm să aflăm 
ce se petrecea în cabina lui! Chiar dacă ar fi fost adus pe 
punte înfăşurat într-un cearşaf, chiar dacă ar fi fost 
expediat, cu o ghiulea atârnată de picior, la sânul sus- 
numitei zeițe, tot nu ar fi avut putere să protesteze 
împotriva acestei inoportune ceremonii funebre. Vremea nu 
se linişti decât a treia zi, când vântul, schimbându-şi 
direcţia către nord-vest, îi asigură pachebotului adăpostul 
coastei Hadramaut. Inutil să mai spunem că dacă Sauk 
suporta peripeţiile acestei călătorii fără a-i simţi 
neplăcerile, dacă nu îndura nişte suferinţe fizice, nu acelaşi 
lucru se putea spune despre moralul său. Să fii la cheremul 
acestui blestemat de franţuz, să nu-i fi putut smulge 
secretul insuliţei, să te vezi silit a-l urma până la... până la 
punctul în care socotea el să se oprească! ... Să fie oare la 
Mascat, la Surat sau la Bombay, unde Oxus urma să facă 
escală? ... Nu cumva o va lua mai degrabă, prin 
strâmtoarea Ormuz, după ce se va fi oprit la Mascat? Să se 
fi dus oare Kamylk-Paşa să-şi îngroape comoara într-una din 
insuliţele din golful Persic? 

Această ignoranță, această nesiguranţă îi dădea lui Sauk o 
stare permanentă de exasperare. Ar fi vrut să smulgă taina 
din chiar măruntaiele jupânului Antifer. Încercase de 
nenumărate ori să surprindă câteva cuvinte măcar, 
schimbate între acesta şi prietenii săi! ... Fiindcă se chema 
că el nu ştie franţuzeşte, puteau să nu se ferească în 
prezenţa lui... Dar totul fără rezultat... 

Şi tocmai el, pretinsul secretar, era privit, dacă nu cu 
neîncredere, cel puţin cu antipatie. Persoana sa inspira 
repulsie. Acest sentiment era ca o pornire lăuntrică, 
necontrolată, pe care îl încercau în aceeaşi măsură şi jupân 
Antifer, şi tovarăşii săi. Numai cât se apropia de ei şi îi şi 
vedea îndepărtându-se. Nici nu era greu de observat. 

Oxus poposi cam douăsprezece ore la Birbat, pe coasta 
arabă, în ziua de 19 martie. De aici încolo începu să 
plutească de-a lungul coastei Oman, îndreptându-se către 


Mascat. Încă două zile şi avea să depăşească capul Raz-el- 
Had. Douăzeci şi patru de ore mai târziu avea să fie în 
capitala imamatului. Jupân Antifer ajungea, în sfârşit, la 
capătul călătoriei sale. 

Dealtfel, era şi timpul. Pe măsură ce se apropiau de ţintă, 
maluinul devenea tot mai nervos, tot mai ursuz. Toată fiinţa 
lui era concentrată către această insuliţăatât de dorită, 
această mină de aur şi diamante care-i aparţinea. 
Întrezărea aievea o peşteră a lui Ali-Baba, a cărei 
proprietate îi fusese transmisă printr-un act legal chiar în 
ţara din „O mie şi una de nopţi”, unde îl adusese fantezia lui 
Kamylk-Paşa. 

Ştiţi, le spuse el în ziua aceea tovarăşilor lui, că dacă 
averea acestui de treabă egiptean... 

Vorbea de el cu familiaritate, cum ar fi vorbit un nepot de 
unchiul din America pe a cărui moştenire avea să pună 
mâna. 

„.„ Ştiţi voi că dacă această avere ar fi fost în lingouri de 
aur, aş fi fost destul de încurcat când ar fi fost vorba să le 
duc la Saint-Malo? 

Cred şi eu, unchiule, răspunse Juhel. 

Totuşi, îndrăzni luntraşul, dacă ne-am fi umplut valiza, 
buzunarele, căptuşeala pălăriilor... 

Astea zic şi eu idei de luntraş! strigă jupân Antifer. Îşi 
închipuie că un milion în aur poate să încapă într-un 
buzunăraş! 

Aşa credeam, prietene... 

Înseamnă că tu nu ai văzut niciodată un milion în aur?... 

Niciodată... nici măcar în vis! 

Şi nu ştii cât cântăreşte? 

Habar n-am. 

Ei bine, luntraşule, eu o ştiu, fiindcă am avut curiozitatea 
să calculez! 

Ia spune. 

Un lingou de aur, valorând un milion, cântăreşte 
aproximativ trei sute douăzeci şi două de kilograme... 


Nu mai mult? întrebă naiv Gildas Tregomain. Jupân Antifer 
îl privi pieziş. Totuşi, întrebareafusese pusă cu atât de 
evidentă bună-credinţă, încât nu avea de ce să se supere. 

Şi... reluă el, dacă un milion cântăreşte trei sute douăzeci 
şi două kilograme, o sută de milioane cântăresc treizeci şi 
două de mii două sute cincizeci şi şase. 

Nu mai spune... făcu luntraşul. 

Şi ştii tu cam câţi oameni ar trebui, încărcaţi fiecare cu 
câte o sută de kilograme, pentru a transporta această sută 
de milioane? ... 

Să auzim, prietene. 

Ar trebui trei sute douăzeci şi trei de oameni. Or, cum noi 
nu suntem decât trei, judecă în ce încurcătură am fi, odată 
ajunşi pe insuliţa mea! Din fericire, comoara mea se 
compune mai ales din diamante şi pietre preţioase... 

Asta aşa e, unchiul are dreptate, răspunse Juhel. 

Aş mai adăuga, spuse Gildas Tregomain, că, pe cât se 
pare, drăguţul de Kamylk-Paşa a potrivit bine lucrurile. 

Oh, aceste diamante, strigă jupân Antifer, sunt atât de 
uşor de plasat la bijutierii din Londra şi Paris! ... Ce 
vânzare, prieteni, ce vânzare! ... Dar nu toate, desigur, nu... 
nu toate! 

Nu o să vinzi decât o parte? ... 

Da, luntraşule, da! răspunse jupân Antifer ai cărui obraji 
tresăreau, iar ochii îi aruncau fulgere. Da! ... Mai întâi am 
să păstrez unul pentru mine... un diamant de un milion... pe 
care am să-l port la cămaşă. 

La cămaşă, prietene! răspunse Gildas Tregomain. Dar o să 
le iei ochii la toţi... N-o să te mai poată privi nimeni... 

Şi un al doilea va fi pentru Enogate, adăugă jupân Antifer. 
Cu o asemenea pietricică va fi şi mai frumoasă... 

Nu mai mult decât este, unchiule! se grăbi să răspundă 
Juhel. 

Ba da, nepoate... ba da... Şiun al treilea diamant va fi 
pentru sora mea! 


Ah, draga de Nanon! exclamă Gildas Tregomain. Va fi tot 
atât de împodobită ca şi statuia Fecioarei din strada Porcon 
de la Barbinais. Asta-i bună, vrei pesemne să-i mai vină 
peţitori? ... 

Jupân Antifer ridică din umeri: 

Şi un al patrulea diamant o să fie pentru tine, Juhel, o 
piatră frumoasă pe care să o porţi la acul de cravată... 

Mulţumesc, unchiule. 

Şi un al cincilea pentru tine, căpitane! 

Pentru mine? ... Măcar dacă l-aş putea pune la figura 
sculptată la prova Fermecătoarei Amelie! ... 

Nu, luntraşule... la degetul tău... ca inel... ca şevalieră... 

Un diamant... pe labele mele mari şi roşii? O să-mi stea ca 
unui franciscan şosetele, replică luntraşul, arătând o mână 
uriaşă mai potrivită să tragă la odgoanele unei corăbii decât 
să poarte inele. 

N-are a face, luntraşule! Şi nu m-aş mira să găseşti o 
femeie care să vrea... 

Cui i-o spui tu, prietene? Chiar este o văduvă voinică şi 
frumoasă, băcăneasă la Saint-Servan... 

Băcăneasă... băcăneasă! ... exclamă jupân Antifer. 
Gândeşte-te ce mutră o să facă băcăneasa ta în familia 
noastră, când Enogate o să fie căsătorită cu un prinţ şi 
Juhel cu prinţesa lui! 

Discuţia se opri aici, dar tânărul căpitan nu-şi putu stăpâni 
un suspin la gândul că unchiul său mai nutreşte încă 
asemenea visuri absurde... Cum să-l aduci pe un drum mai 
sănătos dacă ghinionul - da, ghinionul îi scosese în cale 
milioanele de pe insuliţă? 

Hotărât lucru... o să-şi piardă minţile dacă o să o ducă tot 
aşa, îi spuse Gildas Tregomain lui Juhel când rămaseră 
singuri. 

Mă tem şi eu, răspunse Juhel, uitându-se la unchiul său 
care vorbea de unul singur. 

Două zile mai târziu, la 22 martie, Oxus ajungea în portul 
Mascat şi trei marinari îl scoteau pe Ben-Omar din 


adâncurile cabinei sale. În ce hal! Nu mai era decât un 
schelet... mai bine zis o mumie fiindcă, drept este, pielea se 
mai ţinea de oasele nefericitului notar! 

Capitolul XII. În care Sauk se hotărăşte să sacrifice 
jumătate din comoara lui Kamylk-Paşa, pentru a-şi asigura 
cealaltă jumătate. 

Şi când Gildas Tregomain îl rugă pe Juhel să-i arate pe 
harta atlasului său punctul precis unde se află Mascat, nu-şi 
putu crede ochilor. Fostul căpitan al Fermecătoarei Amelie, 
luntraşul de pe Rance, purtat până aici, prin părţile astea... 
atât de departe... atât de departe... până pe mările 
continentului asiatic! 

Aşadar, Juhel, suntem la capătul Arabiei? întrebă el 
potrivindu-şi ochelarii pe nas. 

Da, domnule Tregomain, la capătul de sud-est. 

Şi acest golf care se termină ca o pâlnie? 

Este golful Oman. 

Şi celălalt golf care seamănă cu o ciozvârtă de berbec 
hrănit cu iarbă sărată? ... 

Este golful Persic. 

Şi strâmtoarea care le uneşte? 

Este strâmtoarea Ormuz. 

Şi insuliţa prietenului nostru? ... 

Trebuie să fie undeva, în golful Oman... 

Dacă o fi acolo! replică luntraşul, după ce se asigurase că 
jupân Antifer nu-l putea auzi. 

Plutind în susul golfului Oman, după ce se îndreptase către 
Mascat, vasul Oxus navigase de-a lungul unui litoral pustiu, 
mărginit de faleze înalte şi abrupte, s-ar fi zis ruinele unor 
construcţii feudale. Ceva mai în spate, se rotunjeau câteva 
coline înalte de cinci sute de metri, primele temelii ale 
lanţului Gebel-Aşdar care se profilează la trei mii picioare 
altitudine. Nu-i de mirare că acest ţinut este sterp, el 
nefiind udat de nici o apă mai mare. Cu toate acestea, 
împrejurimile capitalei izbutesc să hrănească o populaţie de 
şase mii de locuitori. În orice caz, fructele nu lipsesc: 


struguri, manghere, piersici, rodii, pepeni verzi, lămâi acre 
şi dulci şi mai ales curmale din belşug. Curmalul este, prin 
excelenţă, arborele acestor ţinuturi arabe. Valoarea unei 
proprietăţi este apreciată în funcţie de acest arbore şi aşa 
cum, de exemplu, în Franţa se spune „un domeniu de două 
sau trei sute de hectare”, aici se spune „o avere de trei sau 
patru mii de curmali”. 

Imamul este stăpân absolut al imamatului care, deşi 
cucerit de Albuquerque în 1507, s-a scuturat de dominaţia 
portugheză. Regăsindu-şi de un secol independenţa, ţara se 
bucură de protecţia susţinută a englezilor, care fără 
îndoială speră ca, după Gibraltarul Spaniei, Gibraltarul 
Adenului, Gibraltarul Perimului, să întemeieze şi Gibraltarul 
golfului Persic. Aceşti tenaci saxoni vor sfârşi prin a 
„gibraltariza” toate strâmtorile globului pământesc. 

Să fi cercetat jupân Antifer şi prietenii lui acest Mascat, 
atât din punct de vedere politic, industrial cât şi comercial, 
înainte de a părăsi Franţa? ... 

Nu, nicidecum. 

Să-i fi interesat ţara? 

În nici un fel, fiindcă toată atenţia lor era concentrată 
numai asupra unei insulițe din golf. 

Dar nu avea oare să li se ofere prilejul de a cunoaşte, într- 
o oarecare măsură, starea acestui regat? 

Ba da, fiindcă aveau de gând să ia legătura cu 
reprezentanța Franţei în acel colţ al Arabiei. Aşadar, se află 
la Mascat un agent francez? 

Da, de la tratatul din 1841, încheiat între imam şi guvernul 
francez. Tocmai pentru a veni în ajutorul compatrioţilor săi 
pe care îi aduceai afacerile până la litoralul Oceanului 
Indian. 

Pierre-Servan-Malo crezu deci potrivit să-l viziteze pe 
acest agent. În adevăr, poliţia ţării, foarte bine organizată şi 
ca atare foarte bănuitoare, ar fi putut deveni bănuitoare şi 
în privinţa sosirii celor trei străini la Mascat, dacă aceştia 
nu ar fi inventat un pretext întemeiat pentru călătoria lor. 


Numai că, fireşte, s-au ferit să-l mărturisească pe cel 
adevărat. După un popas de patruzeci şi opt de ore, Oxus 
trebuia să-şi continue călătoria spre Bombay. Aşa că jupân 
Antifer, luntraşul şi Juhel debarcară imediat. Nu-şi bătură 
capul să se intereseze de Ben-Omar şi Nazim! N-aveau 
decât să-i urmărească pas cu pas în toate demersurile, să li 
se alăture atunci când vor începe cercetările în golf! 

Jupân Antifer în frunte, Juhel la mijloc, Gildas Tregomain 
în ariergardă, precedaţi de un ghid, se îndreptară către un 
hotel englezesc, străbătând pieţele şi străzile acestui 
Babilon modern. Bagajele veneau în urma lor. Câtă grijă 
pentru sextant şi cronometrul cumpărat la Saint-Malo - mai 
ales pentru cronometru! „Sfintele Daruri” nu ar fi fost 
purtate cu mai multă grijă sub baldachin, s-ar putea spune 
cu mai multă fervoare, de către jupân Antifer, care voise să 
le ducă el însuşi. Gândiţi-vă numai! Instrumentul cu care 
aveau să calculeze longitudinea faimoasei insulițe! Cu câtă 
punctualitate a fost întors în fiecare zi! Şi câtă băgare de 
seamă pentru a-l feri de zguduituri ce ar fi putut să-i 
deregleze mersul! 

Un soţ nu ar fi putut fi mai grijuliu cu soţia sa decât 
maluinul nostru cu această unealtă menită să păstreze ora 
Parisului. 

Cea mai mare mirare a luntraşului debarcat la Mascat o 
pricinuia însuşi faptul de a se afla acolo precum dogele din 
Genova în mijlocul curţii lui Ludovic al XIV-lea! 

După ce şi-au ales camerele, călătorii noştri s-au dus la 
biroul agentului, care păru destul de surprins la vederea 
celor trei francezi apăruţi în pragul uşii sale. 

Era un provensal cam de cincizeci de ani şi-l chema Joseph 
Bard. Făcea comerţ cu pânzeturi de bumbac 
manufacturate, şaluri de India, mătăsuri din China, stofe 
brodate cu aur şi argint, articole foarte căutate de orientalii 
bogaţi. 

Francezi cu francez, dacă acesta mai este şi din Provența, 
cunoştinţa se face repede şi legăturile se stabilesc şi mai 


repede. 

Jupân Antifer şi tovarăşii săi îşi spuseră mai întâi numele şi 
calitatea. După strângerile de mână şi băuturile răcoritoare 
oferite, agentul îi întrebă pe vizitatorii săi care este obiectul 
călătoriei lor. 

Am rareori prilejul să văd compatrioți, spuse el. Este deci 
pentru mine o plăcere de a vă primi, domnilor, şi sunt cu 
totul la dispoziţia dumneavoastră. 

Vă vom fi recunoscători, răspunse jupân Antifer, fiindcă 
dumneavoastră ne puteţi fi de mare folos, dându-ne 
informaţii despre această ţară. 

Este vorba doar de o călătorie de plăcere? ... 

Da şi nu... domnule Bard. Suntem toţi trei marinari, 
nepotul meu căpitan de cursă lungă, Gildas Tregomain, 
vechi comandant al Fermecătoarei Amelie... 

Şi de data aceasta, spre extrema satisfacţie a prietenului 
său declarat „comandant”, jupân Antifer vorbea despre 
barcaz ca despre o fregată sau vas de război. 

Şi eu, căpitan de cabotaj, adăugă el. Am fost însărcinaţi de 
o importantă firmă din Saint-Malo să întemeiem o filială, fie 
la Mascat, fie în unul din porturile din golful Oman sau 
golful Persic. 

Domnule, răspunse Joseph Bard, gata să se amestece într- 
o afacere din care putea să tragă unele foloase, nu pot 
decât să aprob proiectele dumneavoastră şi să vă ofer 
serviciile mele pentru a vi le duce la bun sfârşit. 

În acest caz, spuse Juhel, v-am ruga să ne spuneţi dacă ar 
fi potrivit să înfiinţăm o filială de comerţ chiar la Mascat sau 
în alt oraş de pe litoral... 

Mai bine la Mascat, răspunse agentul. Prin legăturile sale 
cu Persia, India, insulele Mauriciu, Reunion, Zanzibar şi 
coasta Africii, importanţa acestui port creşte din zi în zi. 

Şi care sunt articolele de export? întrebă Gildas 
Tregomain. 

Curmale, stafide, sulf, peşte, copall12, gumă arabică, baga, 
coarne de rinocer, ulei, cocos, orez, mei, cafea şi dulceţuri... 


Dulceţuri? ... repetă luntraşul lingându-şi pofticios buzele 
cu vârful limbii. 

Da, domnule, răspunse Joseph Bard, acele dulceţuri 
cărora, aici, li se spune „hulwah” şi care sunt făcute din 
miere, zahăr, gluten şi migdale. 

Să le gustăm şi noi, prieteni... 

Cât o să vrei, urmă jupân Antifer, dar acum să ne 
întoarcem la ale noastre. N-am venit aici, la Mascat, ca să 
mâncăm dulciuri. Domnul Bard a binevoit să ne enumere 
principalele articole de comerţ... 

La care trebuie să adaug pescuitul de perle în golful 
Persic, răspunse agentul, pescuit a cărui valoare se ridică 
anual la opt milioane de franci... 

Merita să vezi mutra jupânului Antifer schiţând un fel de 
strâmbătură dispreţuitoare. Perle pentru opt milioane de 
franci, mare lucru pentru un om care avea pietre preţioase 
în valoare de o sută de milioane! 

Nu-i mai puţin adevărat, reluă Joseph Bard, că comerţul 
cu perle se află în mâinile negustorilor hinduşi, care nu vor 
îngădui apariţia unei concurenţe. 

Chiar şi în afară de Mascat? 

Chiar şi în afară de Mascat, unde negustorii, trebuie să vă 
mărturisesc, nu ar vedea cu ochi buni instalarea unor 
străini... 

Juhel profită de acest răspuns pentru a abate discuţia pe 
un alt făgaş. 

În adevăr, capitala imamatului este situată exact la 50*20' 
longitudine est şi 23*38' latitudine nord. Reieşea deci că, 
conform coordonatelor insuliţei, locul exact ar fi trebuit 
căutat mult în afară. Important era deci să plece din Mascat 
sub pretextul de a găsi un loc potrivit pentru instalarea unei 
pretinse filiale maluine. Aşa că Juhel, după ce spuse în 
treacăt că înainte de a se statornici la Mascat poate că ar fi 
înţelept să viziteze şi celelalte oraşe ale imamatului. Întrebă 
care sunt cele de pe litoral. 

Este Oman, răspunse Joseph Bard. 


La nord de Mascat? ... 

Nu, la sud-est. 

Şi în nord... sau nord-vest? 

Oraşul cel mai mare este Rostak. 

Pe malul golfului? 

Nu, în interior. 

Şi pe litoral? ... 

Este Sohar. 

La ce distanţă de aici? 

Cam la două sute de kilometri de aici. 

Dintr-o clipire Juhel îl făcu pe unchiul său să înţeleagă 
importanţa acestui răspuns. 

Şi Sohar... este un oraş comercial? ... 

Foarte comercial. Imamul îşi ia reşedinţa acolo uneori, 
când binevoieşte înălţimea-sa... 

Înălţimea-sa! făcu Gildas Tregomain. 

Şi nu era greu de văzut că această titulatură suna plăcut 
în auzul luntraşului. Poate că ar fi trebuit să-i fie rezervată 
numai sultanului, dar Joseph Bard socoti potrivit să i-o 
aplice şi imamului. 

Înălţimea-sa este la Mascat, adăugă el, şi după ce veţi fi 
ales un oraş pentru filiala dumneavoastră, va trebui să 
cereţi o autorizaţie... 

Pe care sper că înălţimea-sa nu ne-o va refuza, replică 
maluinul. 

Dimpotrivă, răspunse agentul, se va grăbi să v-o dea, 
evident, în schimbul unei sume de bani... 

Gestul jupânului Antifer arătă că este dispus să plătească 
regeşte. 

Cum se ajunge la Sohar? întrebă Juhel. 

Cu caravana. 

Cu caravana! ... exclamă luntraşul oarecum neliniştit. 

Ce să facem, îi lămuri Joseph Bard, noi nu avem încă nici 
cale ferată, nici tramvai în imamat, nici măcar diligenţă. 
Drumul se face în căruţă sau călare pe catâri, dacă nu 
cumva preferaţi să mergeţi pe jos... 


Desigur că aceste caravane, întrebă Juhel, nu pleacă decât 
la intervale mari? 

Să am iertare, domnule, răspunse agentul. Între Mascat şi 
Sohar comerţul este foarte activ şi chiar mâine... 

Mâine? ... replică jupân Antifer. Perfect, mâine ne 
încaravanăm şi noi! 

Perspectiva de a se „incaravana”, cum spunea prietenul 
său, să fi avut darul de a-l bucura pe Gildas Tregomain? 
După strâmbătura care-i sluţi chipul blajin nu s-ar fi putut 
spune acest lucru. Dar nu venise până aici pentru a pune 
bețe în roate şi trebui să se resemneze să călătorească în 
aceste condiţii oarecum neplăcute. 

Totuşi, crezu că poate să-şi dea şi el părerea în legătură cu 
drumul de la Mascat la Sohar. 

Hai, spune, luntraşule, îl îndemnă jupân Antifer. 

Ei bine, spuse Gildas Tregomain, noi, toţi trei, suntem 
marinari, nu-i aşa? ... 

Toţi trei, replică prietenul său, făcând în acelaşi timp cu 
ochiul fostului căpitan al Fermecătoarei Amelie. 

Nu văd, atunci, continuă luntraşul, de ce nu am merge 
până la Sohar pe mare. Două sute de kilometri... cu o 
ambarcaţie solidă... 

De ce nu? fu de părere şi jupân Antifer. Gildas are 
dreptate. Am putea câştiga timp... 

Fără îndoială, răspunse Joseph Bard, şi eu aş fi fost primul 
care să vă sfătuiesc să mergeţi pe mare, dacă nu ar exista 
anumite primejdii... 

Care? ... întrebă Juhel. 

Golful Oman nu este prea sigur, domnilor. Poate că pe 
bordul unui vas de comerţ, cu un echipaj numeros, nu aţi 
avea de ce să vă temeţi... 

Să ne temem?! exclamă jupân Antifer. Să ne temem de 
furtuni... de vijelii? ... 

Nu... de pirați, care nu sunt tocmai rari prin apropierea 
strâmtorii Ormuz... 

Drace! făcu maluinul. 


Este adevărat că nici nu s-ar fi gândit să se teamă de pirați 
decât la întoarcere, când avea să aibă cu el comoara! 

Pe scurt, în urma celor spuse de agent, călătorii noştri, cu 
totul hotărâți ca la întoarcere să nu ia calea pe mare, 
socotiră că era inutil să o ia nici la ducere. Au să pornească 
cu o caravană, au să se întoarcă cu alta, fiindcă în felul 
acesta erau în siguranţă. Gildas Tregomain n-avu încotro şi 
trebui să călătorească pe uscat, dar în petto13el încerca o 
oarecare nelinişte asupra felului în care va fi purtat până 
acolo. Întrevederea se mărgini la atât. Cei trei francezi fură 
foarte mulţumiţi de agentul Franţei. La întoarcere vorveni 
să-i facă o vizită, îl vor ţine la curent cudemersurile lor şi-i 
vor urma întru totul sfatul. Pişicherul de Antifer lăsă chiar 
să se înţeleagă că înfiinţarea unei filiale ar putea aduce 
însemnate foloase chiar şi pentru casa agenţiei. 

Înainte de a se despărţi, Joseph Bard le repetă îndemnul 
de a se prezenta înălţimii-sale, oferindu-se chiar el să obţină 
o audienţă pentru aceşti distinşi străini. 

Sus-numiţii distinşi străini luară apoi drumul înapoi, la 
hotel. 

În acest timp, într-o cameră din acelaşi hotel, Ben-Omar şi 
Nazim discutau între ei. Această discuţie, vă rog să ne 
credeţi, era din belşug garnisită cu ghionturi şi sudălmi din 
partea lui Sauk. 

Aşa-zisul secretar şi notarul ajunseseră la Mascat. Foarte 
bine! Dar niciunul din ei nu ştia dacă Mascat era capătul 
călătoriei. Poate că jupân Antifer trebuia să meargă mai 
departe? lată ce ar fi trebuit să ştie acest imbecil de Omar, 
fiindcă avea dreptul, şi totuşi, în această privinţă, nu ştia 
mai mult decât falsul Nazim. 

lată ce înseamnă să zaci prosteşte pe vapor! repeta 
Nazim. Nu ar fi fost mai bine să fii sănătos? 

Notarul era şi el de aceeaşi părere... dealtfel, ca şi cu 
faptul că ar fi trebuit să stea de vorbă cu acest pungaş de 
franţuz, să-i fi aflat secretele, să fi aflat unde este ascunsă 
comoara... 


Să fie liniştită excelenţa-voastră, răspunse Ben-Omar. 
Chiar astăzi îl voi vedea pe domnul Antifer... şi voi afla... 
Numai de nu ar fi vorba de vreo nouă îmbarcare! ... 

Cât despre a cunoaşte locul înspre care îşi va îndrepta 
căutările legatarul lui Kamylk-Paşa, cercetările ce trebuia 
să le facă pentru ca să intre în posesia moştenirii, despre 
aceasta nu mai putea fi vorba. Deoarece testamentul îi 
impunea prezenţa executorului testamentar, care nu era 
altul decât Ben-Omar, jupân Antifer trebuia să-i răspundă 
deschis. Dar când vor fi găsit insuliţa, când îi vor smulge 
acesteia cele trei preţioase butoaie, cum va izbuti Sauk să 
pună mâna pe ele? La această întrebare, pe care notarul i-o 
pusese de mai multe ori, nu răspunsese niciodată, din 
simplu motiv că nu ar fi ştiut ce să răspundă. Era, în 
schimb, mai mult ca sigur că Sauk nu s-ar fi dat înapoi de la 
nimic pentru a pune mâna pe o avere pe care o considera a 
sa şi de care Kamylk-Paşa îl lipsise în folosul unui străin. Şi 
tocmai aceasta îl înspăimânta pe Ben-Omar, biet conţopist 
fricos şi împăciuitor căruia nu-i plăceau silniciile, ştiind că 
pentru excelenţa-sa viaţa unui om nu valora mai mult decât 
o smochină uscată. În primul rând, însă, cel mai important 
era să-i urmărească pe cei trei maluini pas cu pas, să nu-i 
piardă din vedere în tot timpul căutărilor, să asiste la 
dezgroparea comorii... Şi când aceasta din urmă va fi în 
mâinile lor, atunci au să procedeze în consecinţă. Acestea 
fiind spuse cu toată hotărârea, după ce rostise groaznice 
ameninţări la adresa lui Ben-Omar, după ce i-a repetat că îl 
va face răspunzător de tot ce se va întâmpla, excelenţa-sa 
ieşi, dându-i în grijă să pândească întoarcerea jupânului 
Antifer la hotel. 

Întoarcerea jupânului Antifer nu se întâmplă însă decât 
seara, târziu. Gildas Tregomain şi Juhel fuseseră bucuroşi 
să hoinărească pe străzile din Mascat, în timp ce jupân 
Antifer - în închipuirea sa - se plimba la câteva sute de 
kilometri de acolo, la est de Sohar, înspre insuliţa lui. Inutil 
să-l fi întrebat ce impresie îi făcea capitala imamatului, dacă 


străzile erau însufleţite, dacă prăvăliile erau atrăgătoare, 
dacă această populaţie de arabi, persani şi indieni avea 
vreo înfăţişare deosebită. Spre deosebire de Juhel şi 
luntraş, care erau interesaţi de toate câte le vedeau în acest 
oraş rămas atât de oriental, el nu voise să vadă nimic. Ei se 
opriseră în faţa magazinelor înţesate cu mărfuri de tot felul 
- turbane, brâuri, mantale de lână, pânză din bumbac 
neînălbit, ulcioare din acelea cărora li se spune „mertaban” 
şi ale căror culori străluceau pe sub smalţuri. La vederea 
atâtor lucruri frumoase, Juhel se gândea la bucuria dragei 
sale Enogate dacă le-ar fi avut! Ce amintire plăcută pentru 
ea, dintr-o călătorie picată atât de nepotrivit! Şi aceste 
bijuterii ciudat lucrate, aceste nimicuri atât de artistice, nu 
ar fi fost ea mai fericită dacă le-ar fi primit de la logodnicul 
ei? ... Da, mult mai fericită decât dacă s-ar fi gătit cu 
diamantele unchiului său. 

Gildas Tregomain era şi el de aceeaşi părere şi-i spunea 
tânărului său prieten: 

O să cumpărăm pentru micuța noastră acest colier şi o să 
i-l dai la întoarcere. 

La întoarcere! oftă Juhel. 

Şi, de asemenea, inelul ăsta care este atât de drăguţ... Ce 
spun eu, un inel? ... Zece inele... câte unul pe fiecare 
deget... 

La ce s-o fi gândind ea, sărmana mea Enogate? murmură 
Juhel. 

La tine, băiatule, bineînţeles că la tine şi tot timpul! 

Ne despart sute şi sute de leghe... 

Ah, îl întrerupse luntraşul, să nu uităm şi un borcan din 
aceste faimoase dulceţuri atât de lăudate de Joseph Bard... 

Dar, poate că ar fi mai bine să le gustăm înainte de a 
cumpăra... 

Nu, băiatule, nu, replică Gildas Tregomain. Enogate să fie 
cea care o să le guste mai întâi. 

Şi dacă n-o să-i placă? ... 


O să le găsească foarte gustoase, fiindcă tu eşti cel care i 
le-ai adus de atât de departe. 

Cât de bine cunoştea minunatul marinar inima tinerelor 
fete, cu toate că nici uneia din ele - nici din Saint-Malo, nici 
din Saint-Servan, nici din Dinard - nu-i dăduse prin gând să 
devină doamna Tregomain! 

În sfârşit, niciunul din ei nu regretă această plimbare prin 
capitala imamatului, al cărei aspect şi curăţenie putea să o 
invidieze orice mare oraş european - afară de oraşul său 
natal, pe care Pierre-Servan-Malo îl considera printre cele 
dintâi din lume. 

Ceea ce putu să observe Juhel era şi faptul că aici poliţia 
veghea cu severitate prin nenumăraţii ei agenţi, care 
păreau foarte bănuitori. 

Aşa că, respectivii agenţi nu întârziară să observe acest 
du-te-vino al străinilor debarcaţi la Mascat, fără a cunoaşte 
cele ce îi aduceau aici. Numai că, spre deosebire de poliţiile 
cârcotaşe ale unor state europene care pretind prezentarea 
paşapoartelor sau procedează la interogatorii neaşteptate, 
cea din Mascat se mărginea să-i urmărească pe cei trei 
maluini oriunde ar fi avut chef să meargă, scutindu-i însă de 
întrebări indiscrete. În adevăr, aşa avea să se întâmple şi 
acum; după ce puseseră piciorul pe pământul imamatului, 
ei nu l-ar mai fi putut părăsi fără ca imamul să nu fie pus la 
curent cu proiectele lor. 

Din fericire, jupân Antifer nu bănuia acest lucru, fiindcă 
altfel ar fi încercat unele temeri îndreptăţite în legătură cu 
deznodământul aventurii sale. Să se scoată de pe o insuliţă 
din golful Oman o sută de milioane, înălţimea-sa, foarte cu 
grijă pentru interesele sale, nu ar fi permis-o. Dacă în 
Europa statul îşi ia jumătate dintr-o comoară găsită, în Asia, 
suveranul, care este statul, o ia întreagă. 

O întrebare destul de nelalocul ei fu cea pe care Ben-Omar 
crezu necesar să o pună jupânului Antifer, la întoarcerea 
acestuia la hotel. 


Deschizând uşurel uşa de la odaie, el întrebă cu glasul lui 
mieros: 

Aş putea să ştiu? ... 

Ce? 

Să ştiu şi eu, domnule Antifer, în ce direcţie o vom lua? .... 

Prima stradă la dreapta, a doua la stânga şi mereu 
înainte... Apoi, jupân Antifer trânti brusc uşa. 

Capitolul XIII. În care Tregomain navighează destul de 
plăcut pe o „corabie a deşertului” 

A doua zi, 23 martie, o caravană părăsea în zori capitala 
imamatului şi urma drumul pe lângă coastă. 

O adevărată caravană, aşa cum luntraşul nu văzuse 
niciodată străbătând câmpiile din Ille-et-Vilaine. Îi făcu 
această mărturisire lui Juhel, care nu fu deloc mirat. 
Această caravană număra cam o sută de arabi şi indieni şi 
cam tot atâtea animale de povară. Cu această forţă 
numerică, pericolele călătoriei erau înlăturate. Nu aveau a 
se nelinişti de vreun atac al piraţilor de pe uscat, mai puţin 
periculoşi, dealtfel, decât piraţii de pe mare. 

Printre băştinaşi se aflau doi sau trei din acei bancheri sau 
negustori despre care le vorbise agentul francez. 
Călătoreau simplu, fără alai, cu gândul numai la afacerile 
care-i chemau la Sohar. 

Cât despre călătorii străini, ei erau reprezentaţi prin cei 
trei francezi, jupân Antifer, Juhel, Gildas Tregomain, şi cei 
doi egipteni, Nazim şi Ben-Omar. 

Aceştia din urmă avură grijă să nu scape plecarea 
caravanei. Aflând că jupân Antifer - care nu se ascundea 
deloc - trebuia să plece a doua zi la drum, ei se pregătiră ca 
atare. Se înţelege de la sine că maluinul nu se îngrijise în 
nici un fel de Ben-Omar şi secretarul său. Erau liberi să-l 
urmeze cum se pricepeau şi fără ca lui să-i pese de ceva. De 
fapt, el era categoric hotărât a se face că nu-i cunoaşte. 
Când i-a zărit în mijlocul caravanei, nu-i onoră nici măcar cu 
un salut şi, sub privirea lui amenințătoare, luntraşul nu 
îndrăzni nici el să-şi întoarcă faţa către ei. 


Animalele folosite la transportul călătorilor şi al mărfurilor 
erau de trei feluri: cămile, catâri şi măgari. În zadar ai fi 
încercat să foloseşti vreun vehicul oarecare, chiar de ar fi 
fost o căruţă cât derudimentară. Cum să meargă? Cum i s- 
ar fi putut învârti roţile pe un asemenea pământ cu 
hârtoape, lipsit de drumuri croite, câteodată mlăştinos, aşa 
cum sunt acele întinderi miloase numite „câmpuri de 
nalbă”? Toată lumea încălecase, fiecare după cum se 
pricepea. 

Doi catâri de statură mijlocie, puternici şi focoşi, îi purtau 
pe unchi şi pe nepot. Chirigiii din Mascat, foarte pricepuţi la 
asemenea treburi, le făcuseră rost de animale deprinse cu 
mersul în caravană - la un preţ bun, se înţelege. Avea să se 
uite jupân Antifer la câteva sute de pistoli mai mult sau mai 
puţin? Evident că nu. Dar cu nici un preţ nu se putu găsiun 
catâr a cărui rezistenţă să corespundă greutăţii lui Gildas 
Tregomain. Căci nici un reprezentant al neamului de catări 
nu ar fi fost în stare să ducă asemenea povară umană de-a 
lungul unui drum de cincizeci de leghe! Iată de ce era 
nevoie să se găsească un animal mai voinic pentru a-l sluji 
pe fostul căpitan al Fermecătoarei Amelie. 

Ştii că ne cam pui în încurcătură, luntraşule? îi spuse 
politicos jupân Antifer, după ce trimisese înapoi catârii 
încercaţi unul după altul. 

Ce să fac, prietene? ... Nu trebuia să mă obligi să te 
însoțesc... Lasă-mă la Mascat, unde am să teaştept... 

Nici vorbă! 

Totuşi nu mă pot transporta în mai multe bucăţi... 

Domnule Tregomain, întrebă Juhel, v-ar fi foarte neplăcut 
să încercaţi o cămilă? 

Deloc, fiule, dacă ei nu i-ar fi neplăcut să mă poarte în 
spinare. 

Este o idee grozavă! exclamă jupân Antifer. O să se simtă 
chiar foarte bine pe o cămilă din astea... 

Atât de nimerit numite „corăbiile deşertului”! adăugă 
Juhel. 


Fie şi „corabia deşertului”! se mulţumi să răspundă 
împăciuitorul luntraş. 

Şi iată cum, în acea zi, pe un uriaş eşantion din aceste 
uriaşe rumegătoare, între cele două cocoaşe ale voinicului 
animal, se afla călare Gildas Tregomain. Nici măcar nu-i 
displăcea. Mai mult chiar, un altul în locul lui ar fi fost foarte 
mândru. Dar, dacă încerca acest firesc simţământ, nu o 
arăta deloc şi nu se gândea decât să-şi conducă mai bine 
corabia, să-i cruţe eforturile inutile şi să o mâne în direcţia 
cea bună. Fără îndoială, atunci când caravana o lua mai 
repede, mersul animalului nu devenea plăcut. Dar temelia 
cărnoasă a luntraşului reuşea să amortizeze aceste hopuri 
de tangaj. 

În urma caravanei, unde-i plăcea să rămână, Sauk călărea 
pe un catâr mai vioi, ca un călăreț deprins cu acest fel de 
exerciţii. Lângă el, sau cel puţin dându-şi osteneala să nu 
rămână prea în urmă, venea Ben-Omar, încălecat pe un 
măgăruş, picioarele târându-i-se aproape pe pământ, lucru 
ce ar fi făcut ca eventualele căderi să nu fie prea grave. Să 
încalece un catâr?! ... Notarul nu se putuse hotărî. Prea ar 
fi căzut de sus. Dealtfel, aceşti catâri arabi sunt foarte 
sprinteni, îndrăzneţi, capricioşi şi numai o mână energică îi 
poate stăpâni. 

Caravana mergea într-un asemenea ritm încât într-o zi să 
parcurgă o distanţă cam de zece leghe, cu un popas de 
două ceasuri la amiază. Ar fi ajuns la Sohar, dacă nu 
intervenea ceva care să-i întârzie, în patru zile. 

Patru zile, iată ce trebuie că i se părea jupânului Antifer, 
mereu obsedat de imaginea insuliţei sale, un răstimp fără 
de sfârşit. Şi cu toate acestea, se apropia de capătul 
aventuroasei sale călătorii... Doar câteva etape încă şi-şi va 
atinge ţinta... Atunci, de ce oare, pe măsură ce se apropia 
de clipa hotărâtoare, se simţea tot mai neliniştit, mai agitat? 
Tovarăşii lui nu izbuteau să scoată un cuvânt de la el. 
Vorbeau numai între ei. 


Şi, de la înălţimea rumegătoarei sale, legănându-se între 
cele două cocoaşe, iată că luntraşul făcu această remarcă: 

Juhel, între noi fie vorba, tu crezi în comoara lui Kamylk- 
Paşa? 

Hm! răspunse Juhel. Mie mi se pare cam prea aiurită! 

Juhel... dar dacă nu o fi existând nici o insuliţă? ... 

Să admitem că insuliţa există, domnule Tregomain, dar 
dacă nu există nici o comoară? ... Unchiul meu o să fie silit 
să facă şi el ca acel faimos căpitan din Marsilia, care plecat 
la Bourbon şi, negăsind nici un Bourbon, s-a întors la 
Marsilia! 

Ar fi o groaznică lovitură pentru el, Juhel, şi nu ştiu dacă 
nu şi-ar pierde minţile! 

Suntem convinşi că atât luntraşul, cât şi tânărul său 
prieten se fereau să discute asemenea ipoteze în faţa 
jupânului Antifer. Lia ce ar fi folosit? Nimic nu ar fi putut 
zdruncina părerile acestui încăpățânat. Să se îndoiască el 
că diamantele şi alte pietre de o nepreţuită valoare nu ar fi 
acolo unde le îngropase Kamylk-Paşa, pe acea insuliţă a 
cărei poziţie o cunoştea acum exact? ... Nu, asta nici nu i-ar 
fi trecut vreodată prin gând. Nu, pe elîl îngrijorau doar 
anumite greutăţi de a-şi duce la bun sfârşit bătălia. 

Într-adevăr, la ducere călătoria părea destul de uşoară. Şi, 
după toate semnele, avea să se sfârşească fără greutăţi. 
Ajunşi la Sohar, aveau să facă rost de o ambarcaţie, apoi se 
vor duce să descopere insuliţa şi să dezgroape cele trei 
butoiaşe... Nimic din toate astea nu puteau tulbura o fire 
atât de hotărâtă ca aceea a maluinului nostru. Ce putea fi 
mai uşor decât să meargă, însoţit de luntraş şi de Juhel, în 
mijlocul unei caravane? Se putea, de asemenea, presupune 
că transportarea comorii de la insuliţă până la Sohar nu va 
întâmpina nici o piedică. Dar ca să le aducă la Mascat, 
aceste butoiaşe umplute cu aur şi pietre preţioase vor 
trebui încărcate în samarele cămilelor, aşa cum de obicei se 
transportă mărfurile de-a lungul litoralului... Şi cum să le 
încarci fără să trezeşti atenţia vameşilor... şi fără a te vedea 


impus la cine ştie ce taxă vamală? ... Şi cine ştie dacă nu 
chiar imamul ar fi ispitit să pună mâna pe ele, declarându- 
se proprietar absolut al unei comori descoperită pe 
teritoriul său? Fiindcă, oricât ar fi spus jupân Antifer 
„insuliţa mea”, insuliţa nu-i aparţinea... Kamylk-Paşa nu i-o 
putuse lăsa moştenire şi, fără îndoială, această insulă făcea 
parte din imamatul Mascat! 

Aici erau - fără să mai vorbim de dificultăţile de transport 
la întoarcere, de reîmbarcarea pe primul pachebot care va 
pleca la Suez - mai multe motive serioase de nelinişte. Ce 
idee absurdă şi năzdrăvană avusese acest bogat egiptean, 
să-şi încredinţeze averile unei insulițe din golful Oman! ... 
Nu mai existau şi altele, cu sutele, cu miile, împrăştiate pe 
suprafaţa mărilor, chiar dacă ar fi fost printre nenumăratele 
grupuri din Pacific, departe de orice supraveghere, a căror 
proprietate nu este revendicată de nimeni, de unde 
moştenitorul ar fi putut să-şi culeagă uşor moştenirea, fără 
să trezească vreo bănuială? ... 

Pe scurt, aşa stăteau lucrurile. Cu neputinţă de a se 
schimba ceva. Însuliţa îşi avea locul ei în golful Oman de la 
formarea geologică a sferoidului nostru şi avea să rămână 
acolo până la sfârşitul lumii. Ce păcat că nu putea fi 
remorcată şi dusă aproape de Saint-Malo! ... Asta ar fi făcut 
lucrurile mult mai uşoare. 

Se înţelege, deci, că jupân Antifer era pradă celor mai 
mari griji, care se manifestau prin accese de furie înăbugşită. 
Ah, ce neplăcut tovarăş de drum, mereu bombănind, 
nerăspunzând la întrebări, călărind de unul singur, dăruind 
din când în când catârului său câte o lovitură de ciomag, 
uneori nemeritată! ... Şi, ca să fim sinceri, dacă cu o 
mişcare din şale răbdătorul animal şi-ar fi aruncat cât colo 
călăreţul, nu pe el ar fi trebuit să ne supărăm. 

Juhel ghicea tulburarea unchiului său, fără a îndrăzni să 
crâcnească. Gildas Tregomain, din înaltul cămilei sale cu 
două cocoaşe, înţelegea ce se petrece în mintea prietenului 
său. Dar niciunul din ei nu îndrăznea să înfrunte o 


asemenea zdruncinare morală şi se priveau numai dând din 
cap cu înţeles. 

Prima zi de călătorie nu fu prea obositoare. Totuşi, la 
această latitudine, temperatura era destul de ridicată. În 
apropierea Tropicului Racului, clima Arabiei meridionale 
este excesivă şi foarte nepotrivită temperamentului 
european. De cele mai multe ori, dinspre munţi suflă un 
vânt arzător sub un cer parcă în flăcări. Briza mări nu-i 
poate domoli arşiţa. Culmile munţilor Gebel se înalţă spre 
vest şi acest lanţ reflectă razele solare ca un uriaş cuptor 
incandescent. lar când anotimpul torid este în toi, nopţile 
sunt înăbuşitoare şi somnul imposibil. 

Cu toate acestea, cei trei francezi nu au avut prea mult de 
suferit în primele două etape, deoarece caravana mergea 
prin câmpii împădurite, de-a lungul litoralului. 
Împrejurimile oraşului Mascat nu sunt sterpe ca deşertul. 
Dimpotrivă, vegetaţia creşte aici destul de îmbelşugată. 
Când pământul este uscat, se văd nesfârşite ogoare de mei, 
iar atunci când braţele unui râu îşi despletesc arterele lor 
lichide, apar ogoarele de orez. Nu lipseşte nici umbra pe 
sub crângurile de smochini, între arbuştii de mimoză care 
produc guma arabică, al cărei export pe scară largă 
alcătuieşte una din bogăţiile de seamă ale ţării. Seara, 
tabăra s-a aşezat pe malul unui mic pârâiaş alimentat de 
izvoarele munţilor din apus, care îşi plimbă domol apele 
către golf. Au deshămat animalele, le-au lăsat să pască în 
voie, fiecare unde a vrut, fără a le priponi, într-atât erau 
obişnuite cu aceste popasuri regulate. Pentru a nu vorbi 
decât despre personajele acestei povestiri, unchiul şi 
nepotul îşi lăsară catârii pe aceeaşi pajişte - ceea ce făcu şi 
Sauk de cum sosi convoiul. Cămila luntraşului îngenunche 
ca un credincios al Coranului la ora rugăciunii de seară şi 
Gildas Tregomain, descălecând, îi onoră grumazul cu o 
blândă mângâiere. Cât despre măgarul lui Ben-Omar, se 
opri brusc şi cum călăreţul său nu cobora destul de repede, 
cu o opintire scurtă, îl aruncă la pământ. Notarul, cât era 


de lung, căzu cu faţa spre Mecca, asemenea unui musulman 
în rugăciune. Cu toate acestea, credem că mai curând se 
gândea să-şi blesteme măgăruşul decât să-l preamărească 
pe Allah şi pe profetul său! 

Noaptea se scurse fără întâmplări deosebite în tabăra 
situată la aproximativ patruzeci de kilometri de Mascat, 
obişnuit loc de popas al caravanelor. A doua zi, la primele 
licăriri ale zorilor, plecară reluând drumul spre Sohar. 

Ţinutul devenea mai golaş. Câmpii nesfârşite, pe care 
nisipul începea să ia locul ierbii, se întindeau până la 
orizont. Un fel de Sahară cu toate neajunsurile ei: apa din 
ce în ce mai puţină, lipsa umbrei, oboseala drumului. Pentru 
arabii obişnuiţi cu călătoriile în convoi, drumul acesta nu 
avea nimic deosebit, ei parcurgând în toiul verii, sub cele 
mai dogoritoare arşiţe, distanţe mari. Dar cum aveau să 
suporte europenii această încercare? 

Să ne grăbim a spune că prietenii noştri au scăpat cu bine 
- chiar şi luntraşul, al cărui volum, numai câteva săptămâni 
mai târziu, este sigur că s-ar fi topit sub focurile acestui 
soare tropical. Legănat de pasul regulat şi elastic al cămilei 
sale, el moţăia fericit între cele două cocoaşe. Proptit 
temeinic, părea a face una cu trupul animalului, încât o 
cădere nu era de temut. Dealtfel, dându-şi repede seama că 
grijuliul său animal cunoştea mai bine decât el greutăţile 
drumului, nu mai încerca să-l dirijeze. Fermecătoarea 
Amelie nu înainta cu mai multă siguranţă, atunci când era 
remorcată de-a lungul drumului de edec de pe Rance. 

Cât despre Juhel, tânăr şi puternic, pe când străbătea 
aceste teritorii ale imamatului, între Mascat şi Sohar, 
sufletul lui se întorcea în mijlocul scumpului său oraş 
breton, în strada Hautes-Salles, în faţa acelei case în care îl 
aştepta Enogate... Cât priveşte pe faimoasa prinţesă cu 
care unchiul său voia să-l facă să se căsătorească, nici nu-şi 
bătea capul! Niciodată nu o să aibă altă soţie decât pe 
frumoasa lui verişoară! Exista oare pe lume o ducesă - 
chiar dacă ar fi fost de sânge regal - care să-i semene? ... Şi 


milioanele lui Kamylk-Paşa nu aveau să schimbe nimic, chiar 
dacă această aventură a unchiului său nu este un vis din „O 
mie şi una de nopţi”, cu totul nerealizabil! Se înţelege de la 
sine că Juhel îi scrisese logodnicei sale de cum ajunsese la 
Mascat. Dar când avea oare să primească această 
scrisoare? ... 

Jupân Antifer păru şi mai îngrijorat în ziua aceea decât în 
ajun şi, fără îndoială, a doua zi avea să fie şi mai grav. 
Transportul celor trei butoiaşe era cel care îi pricinuia - şi 
pe bună dreptate, trebuie să o spunem - cele mai mari 
nelinişti. 

Dar ce temeri l-ar mai fi năpădit dacă ar fi ştiut că era 
ţinta unei supravegheri deosebite, chiar în cuprinsul 
caravanei! Da... se afla acolo un indigen de vreo patruzeci 
de ani, cu o înfăţişare aleasă, care, fără să-i trezească nici o 
bănuială, îl urmărise tot timpul. 

În adevăr, escala bilunară a pachebotului care făcea cursa 
de la Suez la Mascat nu se făcea fără ca poliţia imamului să 
nu fie îndeosebi de atentă. În afară de taxa impusă oricărui 
străin care voia să pună piciorul pe pământul imamatului, 
suveranul manifesta o curiozitate specific orientală pentru 
vizitatorii europeni. Nimic mai firesc deci decât să afle 
motivul prezenţei lor în ţară, cât timp au intenţia să 
rămână... Aşa că, atunci când cei trei maluini au debarcat 
pe chei şi s-au instalat la hotelul englezesc, şeful poliţiei s-a 
grăbit să-i înconjoare cu înţeleaptă sa ocrotire. 

Or, cum am mai spus-o, poliţia din Mascat, minunat 
organizată în ceea ce priveşte siguranţa străzilor, nu este 
mai puţin pricepută în a supraveghea călătorii, indiferent 
dacă vin pe mare sau pe uscat. Se fereşte să le pretindă 
acte în regulă pe care, dealtfel, şnapanii le au totdeauna, 
sau să le ia interogatorii la care ei sunt pregătiţi să 
răspundă. Dar nu-i pierde din ochi, îi pândeşte, îi urmăreşte 
cu o discreţie, cu un tact care face cinste inteligenţei 
orientalilor. 


Aşadar, jupân Antifer era sub ochiul unui agent, însărcinat 
să-l urmărească până unde i-ar fi plăcut să meargă. Fără să 
pună întrebări, acest poliţist va sfârşi prin a afla cu ce scop 
veniseră cei trei europeni în imamat. Şi dacă s-ar găsi 
cumva în încurcătură, în mijlocul unei populaţii a cărei 
limbă nu o cunoşteau, el era gata să-i ajute cu o amabilitate 
fără margini. Apoi, mulţumită informaţiilor primite, imamul 
nu avea să-i lase să plece decât dacă nu avea nici un interes 
să-i reţină. 

Să recunoaştem că această supraveghere putea să încurce 
foarte mult marea strădanie a jupânului Antifer. Să 
dezgropi o comoară fără de preţ, să o aduci la Mascat, să o 
îmbarci pe pachebotul care merge la Suez, nu era lucru 
uşor. Dar când înălţimea-sa va şti despre ce este vorba, 
atunci chiar că nimic nu va mai fi cu putinţă. 

Din fericire - am spus-o şi o mai spunem - Pierre-Servan- 
Malo habar nu avea încă de aceste viitoare complicaţii. 
Povara grijilor prezente îi era deocamdată destul pentru a-l 
copleşi. Nu ştia, nici prin gând nu-i dădea că el călătoreşte 
sub privirea iscoditoare a unui poliţist al imamului. Nici cei 
doi tovarăşi ai săi nu-l băgaseră în seamă pe acest agent 
atât de discret, de retras, care îi pândea fără să intre în 
vorbă cu ei. 

Totuşi, dacă lor le scăpase această urmărire, poate că nu 
acelaşi lucru se întâmpla şi cu Sauk. Aşa-zisul secretar al lui 
Ben-Omar, cunoscând araba, putuse să intre în vorbă cu 
unii dintre negustorii care mergeau şi ei la Sohar. Cum 
polițistul nu le era necunoscut, ei nu făcuseră o taină din 
îndeletnicirea lui. Şi Sauk, bănuind că acest agent era pus 
pe urmele jupânului Antifer, fu destul de neliniştit. În 
adevăr, dacă nu voia ca moştenirea lui Kamylk-Paşa să cadă 
în mâinile unui francez, cu atât mai mult nu ar fi vrut să 
cadă în mâinile imamului. 

Dealtfel, trebuie să spunem că agentul nu-i suspecta în nici 
un fel pe cei doi egipteni, neputându-şi închipui că aveau 
aceeaşi ţintă cu cei trei europeni. La Mascat veneau destul 


de des călători de naționalitatea lor. Nu se ferea deci deloc 
de ei, ceea ce dovedeşte că poliţia nu este perfectă, nici 
chiar în imamatul înălţimii-sale. După o zi obositoare, 
întreruptă numai de popasul de la prânz, caravana îşi 
statornici tabăra puţin înainte de apusul soarelui. 

Acolo, lângă un fel de baltă pe jumătate secată, se afla una 
din curiozităţile naturii în acea regiune. Era un arbore sub 
care se putea adăposti întreaga caravană, adăpost foarte 
prețuit în plină amiază, pentru siestă. Razele soarelui nu ar 
fi putut străbate prin cupola acestui vast umbrar, întins ca 
un velum cam la cincisprezece picioare deasupra 
pământului. 

Un arbore cum n-am mai văzut niciodată! exclamă Juhel în 
timp ce catârul său se oprea singur sub primele ramuri. 

Şi cum nici n-am să mai văd vreodată! răspunse luntraşul 
înălțându-se între cocoaşele cămilei care tocmai 
îngenunchea. 

Ce spui, unchiule? întrebă Juhel. 

Unchiul nu spuse nimic, pentru simplul fapt că nu văzuse 
nimic din cele ce stârneau uimirea prietenului şi nepotului 
său. 

Mi se pare, adăugă Gildas Tregomain, că şi noi avem la 
Saint-Pol de Leon, într-un colţ al Bretaniei noastre, o 
nemaipomenită viţă de vie care se bucură de o oarecare 
faimă... 

Este adevărat, domnule Tregomain, dar nu poate fi 
comparată cu acest arbore! 

Nu! Oricât de extraordinară ar fi fost viţa de la Saint-Pol 
de Leon, ar fi părut, pe lângă acest uriaş al lumii vegetale, 
un copăcel. 

Era un bananier, sau poate un smochin, cu o grosime a 
trunchiului de necrezut - cel puţin o sută de picioare în 
circumferință, dacă l-ai fi măsurat. Din acest trunchi se 
înălța, ca dintr-un turn, o furcă uriaşă cu zeci de crengi ale 
căror ramificații se împleteau, se încrucişau şi se întindeau, 
acoperind cu umbra lor suprafaţa unei jumătăţi de nectar. 


O uriaşă umbrelă împotriva arşiţei, o imensă umbrelă 
împotriva averselor de ploaie, de nepătruns pentru toate 
focurile şi toate apele cerului! 

Dacă ar fi avut timp - fiindcă răbdare avea destulă - 
barcazierul şi-ar fi oferit plăcerea de a număra ramurile 
acestui smochin. Câte să fi fost? ... Întrebarea asta nu-i 
dădea pace. 

Şi la această întrebare primi răspunsul. lată în ce 
împrejurare: Pe când cerceta ramurile mai de jos ale 
smochinului, sucindu-se, răsucindu-se, ba cu mâna întinsă, 
ba cu degetele răşchirate, el auzi în spatele lui aceste 
cuvinte: 

Ten thousand. 

Erau două cuvinte englezeşti cu un foarte pronunţat 
accent oriental şi pe care el nu le pricepu, neavând habar 
de această limbă. 

Juhel ştia însă englezeşte şi după ce schimbă câteva 
cuvinte cu indigenul care dăduse lămurirea, îi spuse 
luntraşului: 

Se pare că sunt zece mii de ramuri! 

Zece mii? 

Aşa, cel puţin, spune arabul ăsta! 

Arabul nu era decât agentul pus pe urmele străinilor în 
timpul şederii lor în imamat. Găsind potrivit prilejul de a 
intra în vorbă cu ei, îl folosise. Câteva întrebări şi tot atâtea 
răspunsuri mai fură schimbate, în limba anglo-saxonă, între 
Juhel şi acest arab care, dându-se drept interpret pe lângă 
legația britanică din Mascat, se puse, amabil, la dispoziţia 
celor trei europeni. 

Juhel îi mulţumi indigenului, împărtăşind în acelaşi timp şi 
unchiului său această foarte fericită întâmplare, după 
părerea sa, în legătură cu demersurile lor când vor sosi la 
Sohar. 

Bine... bine! ... se mulţumi să răspundă jupân Antifer, 
morocănos, înţelege-te cum poţi mai bine cu el şi spune-i că 
nu o să ne uităm la bani... 


Cu condiţia să găsim cu ce să-l plătim! murmură 
neîncrezătorul Tregomain. 

Dar, dacă Juhel crezu că se putea felicita pentru această 
întâlnire, s-ar putea ca Sauk să fi fost mai puţin satisfăcut. 
Faptul că îl văzuse pe poliţist în legătură cu maluinii nu avu 
deloc darul de a-l linişti, dimpotrivă, teama lui crescu şi îşi 
făgădui să-l supravegheze foarte îndeaproape pe acest 
indigen. Şi măcar dacă Ben-Omar ar fi putut să afle încotro 
mergeau... dacă ajunseseră la capătul călătoriei... sau dacă 
ea avea să se prelungească... Era oare insuliţa prin apele 
golfului Oman, în strâmtoarea Ormuz sau în golful Persic? 
... Trebuiau să o caute de-a lungul coastei Arabiei sau pe 
lângă ţărmul Persiei, până la marginea dinspre regatul 
şahului şi ţinuturile sultanului? ... Cum se vor desfăşura 
operaţiile şi cât timp le vor lua? ... Să fi avut de gând jupân 
Antifer să se îmbarce din nou la Sohar? ... Faptul că nu se 
îmbarcase la Mascat nu însemna oare că, potrivit 
coordonatelor ei, insuliţa se afla dincolo de strâmtoarea 
Ormuz? ... Afară doar dacă ar fi pornit-o iară în caravană 
către Chardja, către El Kalif, sau poate până la Korenc, la 
capătul golfului Persic? ... 

Neîndurătoare incertitudini, neliniştitoare presupuneri, ce 
nu încetau să-l înfurie pe Nazim, care îşi descărca tot 
năduful asupra nefericitului de notar. 

Sunt eu de vină, repeta el, dacă domnul Antifer se 
încăpăţânează să mă trateze ca pe un străin? ... 

Ca pe un străin? Nu, mai rău decât atâta: ca pe un 
nepofitit, a cărui prezenţă era impusă de testator! Ah, fără 
acel unu la sută! ... Acest unu la sută merita să înduri şi 
câteva neplăceri! ... Dar când vor lua ele, oare, sfârşit? ... 

A doua zi caravana tăie de-a curmezişul câmpiile fără 
sfârşit, un soi de deşert fără oaze. Oboseala fu copleşitoare 
în ziua aceea ca şi în următoarele două zile, oboseală 
pricinuită mai ales de căldură. Luntraşul credea că o să se 
topească precum unul din acele blocuri de gheaţă din 
mările boreale, care coboară câtre latitudinile joase. Fără 


nici o îndoială, în acele zile el pierdu cel puţin o zecime din 
greutatea sa specifică, spre vădita mulţumire a purtătorului 
său cu două cocoaşe pe care îl strivea sub cumplita-i 
povară. În timpul acestor ultime zile nu se petrecu nimic de 
seamă. Trebuie notat totuşi că arabul, al cărui nume era 
Selik, făcu mai îndeaproape cunoştinţă cu Juhel, datorită 
faptului că atât unul cât şi celălalt cunoşteau limba engleză. 
Să nu ne facem însă griji; tânărul căpitan se ţinu tot timpul 
într-o prudentă rezervă şi nu dădu în vileag niciunul din 
secretele unchiului său. Căutarea unui port potrivit pentru 
deschiderea unei filiale comerciale - adică vechea poveste 
inventată pentru agentul francez la Mascat - îi fu servită şi 
aşa-zisului interpret. Se lăsase el oare convins? Aşa i s-a 
părut lui Juhel. Nu-i mai puţin adevărat însă că şmecherul 
nu se preta la acest joc decât pentru a afla mai multe. 

Pe scurt, în după-amiaza zilei de 27 martie, după patru zile 
şi jumătate de mers, caravana ajunse în cuprinsul oraşului 
Sohar. 

Capitolul XIV. În care jupân Antifer, Gildas Tregomain şi 
Juhel petrec la Sohar o zi foarte plictisitoare. 

Din fericire, cei trei europeni ai noştri veniseră la Sohar 
nu pentru plăcerea lor, ci pentru treburi. Oraşul nu are de 
ce să fie semnalat atenţiei turiştilor şi nu merită să faci o 
asemenea călătorie ca să-l vizitezi; străzile destul de curate, 
totuşi, pieţele dogorite de soare, o apă curgătoare care 
abia-abia îndestulează nevoile celor câtorva mii de locuitori 
când li se usucă gâtlejul de zăduful arşiţei, case împrăştiate 
cam la întâmplare şi care, după moda orientală, nu primesc 
lumina decât dintr-o curte interioară, apoi o clădire mai 
mare, fără nici un stil, lipsită de acele podoabe ale sculpturii 
arabe, dar cu care imamul binevoieşte să se mulţumească 
atunci când îşi îngăduie două sau trei săptămâni de 
vilegiatură în nordul regatului său. 

Oricât ar fi de neînsemnat, Soharul există totuşi pe ţărmul 
golfului Oman, şi ca dovadă a existenţei sale este însăşi 
poziţia sa calculată geografic cu toată precizia dorită. 


Oraşul este situat pe longitudinea est la 54*29 şi latitudinea 
nord la 24*37!. 

Deci, potrivit poziţiei indicată în scrisoarea lui Kamylk- 
Paşa, insuliţa ar fi trebuit căutată la douăzeci şi opt minute 
de arc spre est de Sohar şi la douăzeci şi două spre nord. 
Adică, între patruzeci şi cincizeci de kilometri depărtare de 
țărm. 

La Sohar nu sunt prea multe hoteluri. Se găsesc doar un 
fel de caravanseraiuri în care, câteva odăi, mai curând 
câteva chiţimii aşezate circular, sunt mobilate cu câte un 
singur pat. Interpretul Selik, atât de îndatoritor, i-a dus 
acolo pe jupân Antifer, pe nepot şi pe prietenul lor. 

Ce noroc, spunea mereu Gildas Tregomain, că am dat de 
arabul ăsta de treabă! Păcat că nu vorbeşte franceza sau 
măcar bretona! 

Juhel şi Selik, pentru cele ce aveau să-şi spună, se 
înțelegeau totuşi destul de bine. 

În ziua aceea, Juhel şi Gildas Tregomain, foarte obosiţi de 
călătoria lor, nu voiră să mai ştie de nimic altceva decât de o 
masă bună urmată de douăsprezece ore în şir de somn. Dar 
nu fu deloc uşor să-l convingă pe Pierre-Servan-Malo să le 
urmeze această cuminte hotărâre. Chinuit din ce în ce mai 
tare de nerăbdare, ştiindu-se în apropierea insuliţei, nu 
înţelegea să mai tărăgăneze... Voia să închirieze o 
ambarcaţie hâc et nune14! ... Să se odihnească acum când 
nu mai avea de făcut decât un pas - este adevărat, un pas 
de douăsprezece leghe - pentru a pune piciorul pe acel colţ 
al globului unde Kamylk-Paşa îşi îngropase ademenitoarele 
sale butoiaşe? 

Pe scurt, în urma unei scene destul de agitate care dovedi 
în ce hal de nerăbdare, nervozitate şi exaltare - am putea 
spune - ajunsese unchiul lui Juhel, nepotul izbuti să-l 
potolească... Trebuiau să ia anumite măsuri... Prea multă 
grabă putea să dea de bănuit poliţiei de la Sohar... 
Comoara doar nu avea să se topească în douăzeci şi patru 
de ore! ... „Numai de ar fi acolo! îşi spunea Gildas 


Tregomain. Bietul meu prieten şi-ar pierde minţile dacă nu 
ar fi... sau dacă nu ar mai fi aici! ...” 

Şi se părea că temerile bunului luntraş aveau să se 
justifice într-o anumită măsură. 

Dealtfel, dacă jupân Antifer, dezamăgit în speranţele sale, 
putea sfârşi prin a-şi pierde minţile, aceeaşi dezamăgire l-ar 
fi împins şi pe Sauk, dacă nu în pragul nebuniei, dar la fapte 
cu urmări groaznice. Falsul Nazim s-ar fi lăsat în voia 
mâniei şi Ben-Omar nu ar fi mai scăpat teafăr. Frigurile 
nerăbdării îl bântuiau şi pe el ca şi pe maluin şi este sigur 
că, în noaptea aceea, cel puţin doi călători nu dormiră în 
chiţimiile lor din caravanserai. Nu mergeau ei oare spre 
aceeaşi ţintă, pe drumuri diferite, însă? Dacă unul din ei nu 
aştepta decât lumina zilei ca să închirieze o ambarcaţie, 
celălalt nu se gândea decât să angajeze aproximativ 
douăzeci de ticăloşi care, ademeniţi de făgăduiala unei plăţi 
grase, să încerce răpirea comorii în timpul întoarcerii la 
Sohar. Veniră şi zorile, vestind prin strălucirea primelor 
raze de soare memorabila zi de 28 martie. 

Cel mai potrivit lucru era să se folosească de bunăvoința 
lui Selik. Bineînţeles, sarcina de a lua legătura cu acest 
îndatoritor arab, pentru a duce lucrurile la bun sfârşit, îi 
revenea lui Juhel. Arabul, din ce în ce mai bănuitor, îşi 
petrecuse noaptea în curtea caravanseraiului. 

Juhel se simţea însă cam stingherit în legătură cu serviciul 
pe care voia să i-l ceară lui Selik. Într-adevăr, iată trei 
străini, trei europeni, sosiți în ajun la Sohar şi care se 
grăbesc să caute o ambarcaţie... Era, desigur, vorba de o 
plimbare - fiindcă despre ce altceva putea fi vorba? O 
plimbare prin golful Oman... o plimbare care să dureze cel 
puţin patruzeci şi opt de ore... Oare nu o să pară ciudat 
acest proiect, chiar mai mult decât ciudat? Sau poate că 
Juhel îşi făcea degeaba griji în legătură cu ce ar fi putut 
găsi interpretul ciudat în propunerea sa. 

Oricum, trebuia să facă într-un fel, aşa că, de îndată ce-l 
întâlni pe Selik, Juhel îl rugă să-i facă rost de o ambarcaţie 


cu care să poată rămâne pe mare vreme de două zile. 

Aveţi de gând să traversaţi golful, întrebă Selik, şi să 
debarcaţi pe coasta persană? 

Pentru o clipă, Juhel dădu să ocolească întrebarea printr- 
un răspuns destul de firesc, aşa încât să împrăştie orice 
bănuială chiar din partea autorităţilor din Sohar. 

Nu... nu... nu este decât o explorare geografică, îl lămuri 
el. Are ca scop să determine poziţia principalelor insulițe 
din golf... În largul Soharului nu se găsesc asemenea 
ostroave? 

Sunt vreo câteva, dar niciuna de vreo oarecare 
importanţă, răspunse Selik. 

Nu face nimic, spuse Juhel, înainte de a ne stabili pe 
coastă, am vrea să vizităm golful. 

Cum doriţi. 

Selik se feri să insiste, cu toate că răspunsul tânărului 
căpitan îi dădu de bănuit. În adevăr, polițistul, cunoscând 
proiectele celor trei europeni dezvăluite agentului francez, 
adică întemeierea unei filiale într-un oraş de pe litoralul 
imamatului, se putea gândi că această filială nu se prea 
potrivea cu explorarea împrejurimilor golfului Oman. Ca 
urmare, atât maluinul cât şi cei doi tovarăşi ai săi, şi mai 
serios bănuiţi, aveau să fie obiectul unei supravegheri şi 
mai severe. 

O supărătoare complicaţie, care putea pune în primejdie 
reuşita operaţiei. Îndată ce ar fi fost descoperită comoara 
pe insuliţă, nu încape îndoială că, pe loc, poliţia înălţimii- 
sale ar fi şi fost informată şi înălţimea-sa, pe cât de 
atotputernică pe atât de lipsită de mustrări de cuget, l-ar 
face dispărut pe legatarul lui Kamylk-Paş a, ca să înlăture 
orice plângere cu putinţă. 

Selik îşi luă sarcina să găsească ambarcaţia necesară 
explorării golfului, făgăduind în acelaşi timp să alcătuiască 
un echipaj pe al cărui devotament se puteau bizui. Cât 
despre provizii, vor lua pentru trei sau patru zile. Pe o 
vreme atât de schimbătoare ca aceea a echinocţiului, era 


bine să prevezi unele întârzieri, dacă nu probabile, cel puţin 
posibile. 

Juhel îi mulţumi interpretului şi îl asigură că serviciile sale 
vor fi răsplătite din plin. Selik se arătă foarte mişcat de 
această făgăduială. Apoi adăugă: 

Poate că ar fi mai bine să vă însoțesc în această excursie? 
Cum dumneavoastră nu cunoaşteţi limba arabă, o să vă 
descurcaţi mai greu cu stăpânul corăbiei şi cu oamenii lui... 

Ai dreptate, răspunse Juhel. Rămâi în slujba noastră tot 
timpul cât o să stăm la Sohar, şi încă o dată îţi spun cănu o 
să-ţi pară râu... 

Apoi s-au despărţit. Juhel s-a dus să-l întâlnească pe 
unchiul său care se plimba pe țărm în tovărăşia prietenului 
Tregomain şi îi povesti toate câte le făcuse. Luntraşul fu 
bucuros să-l aibă ca ghid şi interpret pe acest tânăr arab 
căruia îi găsea, şi nu fără temei, un chip dintre cele mai 
inteligente. 

Pierre-Servan-Malo încuviinţă cu un simplu semn din cap. 
Apoi, după ce schimbase cu o alta, nouă, pietricica tocită de 
cât o frecase între măsele, întrebă: 

Şi ambarcaţia aceea? 

Tot interpretul o să ne facă rost şi de ea, unchiule, cu 
provizii cu tot. 

Cred că într-un ceas, două, ar putea fi gata cu pregătirile 
unul din vasele din port... ce dracu! Doar nu facem 
înconjurul lumii... 

Nu, nu-l facem, prietene, răspunse luntraşul, dar trebuie 
să le dai timp oamenilor să-l găsească! ... Nu fi atât de 
nerăbdător, te rog din suflet... 

Şi dacă aşa îmi place să fiu! ... se răsti jupân Antifer, 
fulgerându-l cu privirea pe Gildas Tregomain. 

Atunci, fii! răspunse vrednicul luntraş, înclinându-se 
respectuos. 

În acest timp ziua trecea şi Juhel nu avea nici o ştire de la 
Selik. Se poate uşor bănui halul de enervare în care se 
găsea jupân Antifer. El şi vorbea să-l trimită în fundul 


golfului pe arabul care îşi bătuse joc de nepotul său. În 
zadar încerca Juhel să-i ia apărarea, jupân Antifer nici nu 
vru să audă. Cât despre Gildas Tregomain, când încercă să 
stăruie asupra isteţimii lui Selik, i se porunci, scurt, să tacă. 

Un golan, striga jupân Antifer, un pungaş, un tâlhar în 
care nu am nici o încredere şi care nu urmăreşte altceva 
decât să ne fure banii! ... 

Nu i-am dat nimic, unchiule. 

Tocmai asta-i greşeala ta! ... Dacă i-ai fi dat un aconto 
bun... 

Dar parcă spuneai că vrea să ne fure... 

Ei şi? ... 

Gildas Tregomain şi Juhel nici nu încercară măcar să mai 
discute aceste păreri contradictorii. Ceea ce trebuia făcut 
era să-l potolească pe maluin, să-l împiedice să facă vreo 
prostie sau chiar vreo imprudenţă, să-l sfătuiască să 
păstreze o atitudine care să nu dea loc la bănuieli. Aveau 
oare să reuşească ei cu un asemenea om care nu voia să 
asculte de nimeni şi de nimic! ... Ce, nu erau ancorate în 
port bărci de pescari? ... Şi nu era de ajuns să iei una... să 
te înţelegi cu echipajul... să te îmbarci... să porneşti în 
larg... să te îndrepţi către nord-est? ... 

Dar cum să te înţelegi cu oamenii ăştia? repeta Juhel, dacă 
noi nu ştim nici o boabă de arabă? 

Şi ei nu ştiu boabă de franceză! stărui luntraşul. 

Şi de ce nu ştiu? ripostă jupân Antifer, în culmea furiei. 

Greşeala lor... mare greşeală... răspunse Gildas 
Tregomain, dornic să-şi potolească, prin această concesie, 
prietenul. 

Şi toate numai din vina ta, Juhel! 

Nu, unchiule. Am făcut totul cum am crezut că este mai 
bine şi interpretul nostru o să apară cât de curând... Şi la 
urma urmei, dacă el nu-ţi inspiră încredere, atunci 
foloseşte-i pe Ben-Omar şi pe secretarul său, care vorbesc 
araba... Uite-i pe chei! 


Pe ei? ... Niciodată! ... Mi-e destul... mi-e destul şi aşa că 
tot timpul se ţin de noi... 

Ben-Omar parcă ar vrea să ne vorbească, spuse şi Gildas 
Tregomain. 

Numai să încerce, luntraşule, că-i şi trimit o salvă de să se 
ducă la fund! 

În adevăr, Sauk şi notarul se tot învârteau pe lângă 
maluin. Când acesta părăsise hanul, ei se grăbiseră să-l 
urmeze. Nu era datoria lor de a nu-l pierde din ochi şi 
dreptul lor de a fi de faţă la deznodământul acestei afaceri 
financiare care ameninţa să se schimbe în dramă? 

La rândul lui, Sauk îl îmboldea mereu pe Ben-Omar să-i 
vorbească fiorosului Pierre-Servan-Malo. Dar când îl vedea 
cum spumegă de furie, notarul nu se grăbea să-i înfrunte 
pandaliile. Sauk l-ar fi ucis pe loc pe acest notar fricos, 
părându-i acum rău că se prefăcuse a nu cunoaşte limba 
franceză, fiindcă altfel ar fi putut interveni direct în 
rezolvarea cauzei sale. 

Cât despre Juhel, acesta înţelegea că felul în care se purta 
unchiul său faţă de Ben-Omar nu putea decât să 
înrăutăţească lucrurile, încercă, o dată în plus, să-l facă să 
judece. Prilejul i se păru nimerit deoarece notarul tocmai 
pentru asta venise, ca să stea de vorbă. 

Stai puţin, unchiule, spuse Juhel, trebuie să mă asculţi, 
chiar dacă ai să-ţi ieşi şi mai rău din sărite! Să judecăm o 
dată ca oamenii, fiindcă suntem oameni cu scaun la cap... 

Rămâne de văzut, Juhel, dacă ceea ce numeşti tu a judeca 
nu înseamnă „a nu judeca”... În sfârşit, ce vrei tu? ... 

Să te întreb dacă, atunci când îţi vei ajunge ţinta, tot ai să 
te încăpăţânezi să nu vrei să stai de vorbă cu Ben-Omar. 

O să mă încăpăţânez! Pungaşul ăsta a încercat să-mi fure 
secretul, pe când datoria lui era să mi-l spună pe al lui... 
Este un şnapan... un sălbatic... 

Ştiu, unchiule, ştiu şi nu caut deloc să-l dezvinovăţesc. Dar 
prezenţa lui îţi este impusă printr-o clauză a testamentului 
lui Kamylk-Paşa. Da, sau nu? ... 


Da. 

Este obligat să fie şi el acolo, pe insuliţă, când o să 
dezgropi cele trei butoiaşe? ... 

Da. 

Şi are el dreptul să le evalueze, dat fiind faptul că i se 
cuvine un anumit comision de atâta la sută? ... 

Da. 

Ei bine, pentru ca să poată fi de faţă la toată treaba asta, 
nu trebuie să ştie unde şi când trebuie să se facă? ... 

Da. 

Şi dacă din vina dumitale sau chiar din alte motive el nu 
te-ar putea însoţi în calitate de executor testamentar, nu s- 
ar putea ca moştenirea să-ţi fie contestată şi nu ar putea 
face obiectul unui proces pe care, sigur, îl vei pierde? ... 

Da. 

În sfârşit, unchiule, eşti sau nu obligat să-i suporţi 
tovărăşia lui Ben-Omar în timpul excursiei tale în golf? 

Da. 

Eşti de acord, deci, să-i spui să fie gata pentru a se 
îmbarca cu noi? 

Nu! răspunse jupân Antifer. 

Şi acest fu slobozit cu un glas atât de cumplit, încât nimeri 
ca un proiectil drept în pieptul notarului. 

Uite ce-i, spuse la rândul lui Gildas Tregomain, nu vrei să 
fii de înţeles şi faci foarte rău. De ce te încăpăţânezi cu 
orice chip? Nimic mai înţelept decât să-l asculţi pe Juhel, 
nimic mai rezonabil decât să-i urmezi sfatul! Desigur că 
acest Ben-Omar nu-mi este mei mie simpatic! ... Dar dacă 
tot trebuie să-l suportăm, să facem măcar haz de necaz... 
SIC elC 

Rar se întâmpla ca Gildas Tregomain să-şi îngăduie un atât 
de lung monolog, şi încă şi mai rar ca prietenul său să-l lase 
să şi-l ducă până la capăt. Dar cu ce încleştări din mâini, cu 
câte scrâşnituri din dinţi, cu ce strâmbături ciudate îl 
asculta el pe luntraş pe când îşi depăna predica! ... Poate că 
minunatul om, foarte mulţumit de elocinţa sa, îşi închipui, 


când termină discursul, că l-a şi convins pe acest 
încăpățânat de breton. 

Ai isprăvit, luntraşule? ... îl întrebă jupân Antifer. 

Da, răspunse Gildas Tregomain, aruncându-i o privire 
triumfătoare lui Juhel. 

Şi tu, Juhel? ... 

Da, unchiule. 

Ei bine, acum duceţi-vă amândoi la dracu! ... Discutaţi voi, 
dacă vreţi, cu acest zgârie-hârtie! Cât despre mine, nu o să- 
i vorbesc decât ca să-l fac nemernic şi escroc! ... Acestea 
fiind zise, bună ziua sau bună seara, după cum doriţi! 

Şi Pierre-Servan-Malo dădu drumul unei înjurături în care 
scăpărau diversele tunete şi trăsnete folosite în marină, 
încât pietricica îi ţâşni printre dinţi ca un bob de mazăre 
dintr-un puşcoci. Apoi, fără a-şi mai lăsa timp să-şi încarce 
gura cu proiectile, făcu o manevră la bară şi dispăru ca dus 
de vânt. 

Totuşi, în parte, Juhel obținuse ceea ce dorea. Unchiul său, 
înțelegând că nu are încotro, nu-i mai interzicea să 
destăinuiască notarului planurile lor. Şi cum acesta se 
apropia mai puţin temător de când plecase maluinul, totul 
se lămuri în câteva cuvinte. 

Domnule, spuse Ben-Omar ploconindu-se adânc pentru a- 
şi răscumpăra prin atitudinea sa umilă îndrăzneala de a i se 
adresa, domnule, o să mă iertaţi dacă îmi permit... 

Fii scurt! spuse Juhel. Ce doreşti? 

Să ştiu dacă suntem la capătul acestei călătorii... 

Aproape... 

Unde se află insuliţa pe care o căutăm? 

Cam la vreo douăsprezece leghe, în larg de Sohar. 

Cum, se înspăimântă Ben-Omar, trebuie să pornim iarăşi 
pe apă? 

Aşa s-ar părea. 

Şi nu-ţi prea prieşte! spuse luntraşul cuprins de milă 
pentru nefericitul om care era gata-gata să cadă de parcă 
iarăşi ar fi ameţit. 


Sauk îi privea indiferent - cu indiferența omului care nu 
înţelege nici un cuvânt din limba în care se vorbeşte în faţa 
lui. 

Haide... curaj, îl îmbărbăta Gildas Tregomain... Două sau 
trei zile pe mare trec repede! Până la urmă o să devii un 
bun marinar... cu puţină obişnuinţă! ... Când te numeşti 
Omar... 

Notarul clătină din cap după ce-şi şterse fruntea de 
sudorile reci care-l trecuseră. Apoi, cu un glas jalnic, îl 
întrebă pe Juhel: 

Şi unde socotiți să vă îmbarcaţi, domnule? 

Chiar aici. 

Când? 

Îndată ce ambarcaţia noastră va fi echipată. 

Şi... va fi? ... 

Poate chiar în seara asta... sau, foarte sigur, mâine 
dimineaţă. Deci, pregătiţi-vă de plecare, împreună cu 
secretarul dumneavoastră Nazim, dacă fără el nu se poate. 

Mă pregătesc... mă pregătesc... răspunse Ben-Omar. 

Şi Allah să vă ajute! ... adăugă luntraşul, care în lipsa 
jupânului Antifer putea da frâu liber bunătăţii lui înnăscute. 

Ben-Omar şi Sauk nu mai aveau nimic de aflat, în afară de 
poziţia insuliţei. Dar cum tânărul căpitan tot nu le-ar fi dat- 
O, ei se retraseră. Când spusese Juhel că ambarcaţia urma 
să fie gata în acea seară sau cel mai târziu a doua zi, nu se 
grăbise oare? Asupra acestui lucru îi atrase atenţia şi Gildas 
Tregomain. Într-adevăr, era ora trei după-amiază şi nici 
urmă de interpret. Asta îi îngrijora pe amândoi. Dacă ar fi 
fost suiţi să renunţe la serviciile lui, ce greu ar fi fost să 
trebuiască să se înţeleagă prin semne cu pescarii din Sohar. 
Cum să o scoată ei la capăt cu închirierea vasului, cu ce 
anume cercetări vor trebui făcute, în ce direcţie urmau să o 
ia prin mijlocul golfului? La nevoie, este adevărat, Ben- 
Omar şi Nazim ştiau araba... Dar să li se adreseze lor... 

Din fericire, Selik se ţinu de cuvânt, ba chiar s-ar fi ferit să 
piardă o asemenea ocazie. Către ora cinci după-amiază, 


când luntraşul şi Juhel se pregăteau să se întoarcă la han, 
interpretul îi întâmpină pe digul cheiului. 

În sfârşit! strigă Juhel. 

Selik îşi ceru iertare pentru întârziere. Nu fără greutate 
putuse găsi o ambarcaţie, şi încă şi pe asta nu o putuse 
închiria decât cu un preţ destul de ridicat. 

Nu-i nimic! răspunse Juhel. Putem să ieşim în larg încă din 
seara asta? ... 

Nu, replică Selik, echipajul nu va fi gata decât mult prea 
târziu. 

Atunci când plecăm? ... 

Cum s-o crăpa de ziuă. 

Ne-am înţeles. 

Vin eu să vă caut la han, adăugă Selik, şi o să ne îmbarcăm 
pe reflux. 

Dacă o să bată şi vântul, îşi dădu cu părerea Gildas 
Tregomain, o să facem o călătorie faină. 

O călătorie într-adevăr faină, fiindcă vântul sufla din vest şi 
insuliţa căutată de jupân Antifer era la est. 

Capitolul XV. În care Juhel calculează înălţimea aşteptată 
de unchiul său, pe cel mai frumos timp din lume. 

A doua zi, înainte ca soarele să fi poleit cu primele lui raze 
apele golfului, Selik bătea la uşile odăilor din caravanserai. 
Jupân Antifer, care nu închisese ochii nici măcar un ceas, fu 
imediat în picioare. Juhel veni şi el aproape tot atât de 
repede. 

Corabia este gata, anunţă Selik. 

Te urmăm, răspunse Juhel. 

Şi luntraşul? strigă jupân Antifer. O să vezi că doarme ca 
un marsuin aproape de suprafaţa mării. Lasă că-l scutur eu 
zdravăn! 

Şi se duse la chiţimia numitului marsuin, care sforăia cu 
pumnii strânşi. Dar, zgâlţâit de un braţ voinic, acesta nu 
întârzie să-şi deschidă atât pumnii cât şi ochii. 

Între timp, Juhel, aşa cum se înţeleseseră, se duse să-i 
vestească pe notar şi Nazim. Dealtfel, şi ei erau gata de 


plecare: Nazim de abia stăpânindu-şi nerăbdarea, Ben- 
Omar de pe acum palid, cu mersul cam împleticit. 

Când îi văzu pe cei doi egipteni, Selik nu-şi putu stăpâni un 
gest de mirare, care nu scăpă neobservat tânărului căpitan. 
Nu era justificată această mirare? Cum se făcea că aceste 
personaje de naţionalitate diferită se cunoşteau, urmau să 
se îmbarce împreună şi toi împreună să cerceteze apele 
golfului? Era aici ceva ce într-adevăr putea stârni bănuielile 
poliţistului. 

Aceşti doi străini au de gând să vină cu dumneavoastră? îl 
întrebă el pe Juhel. 

Da, răspunse acesta, nu fără oarecare stânjeneală... Sunt 
tovarăşi de călătorie... Am venit pe acelaşi pachebot de la 
Suez la Mascat... 

Şi îi cunoaşteţi? 

Fără îndoială... Dacă au stat deoparte... a fost fiindcă 
unchiul meu este atât de prost dispus... 

Era evident că Juhel se împotmolea în explicaţiile sale. În 
definitiv, nimic nu-l obliga să-i spună toate acestea lui Selik. 
Egiptenii veniseră fiindcă el fusese de acord să vină... 

În plus, Selik nu mai stărui, cu toate că lucrurile nu-i 
păreau prea curate, şi îşi promise să-i supravegheze pe cei 
doi egipteni cu aceeaşi atenţie ca şi pe cei trei francezi. 

Tocmai atunci apăru şi jupân Antifer, remorcându-l pe 
luntraş - un remorcher trăgând după el un mare vas de 
comerţ. S-ar putea adăuga, pentru a continua metafora, că 
vasul despre care am pomenit abia îşi începuse pregătirile 
pentru a ieşi în larg. Mai era încă pe jumătate adormit, cu 
ochii umflaţi de somn. 

Inutil să mai spunem că Pierre-Servan-Malo nici nu voi să 
ia în seamă prezenţa lui Ben-Omar şi a lui Nazim. Porni 
singur înainte, cu Selik alături, şi toţi ceilalţi îl urmară în 
direcţia portului. 

La capătul unui mic stăvilar se legăna un fel de corabie cu 
două catarge, priponită şi la pupa şi la prova. Vela mare 


fiind înfăşurată, nu mai rămânea decât să i se dea drumul, 
să se ridice focul şi randele pentru a ieşi în larg. 

Această ambarcaţie, numită Berbera, avea la bord un 
echipaj de aproximativ douăzeci de oameni, echipaj mult 
mai numeros decât ar fi necesitat manevrarea unui vas de 
cincizeci de tone. Lui Juhel nu-i scăpă acest lucru, dar nu 
spuse nimănui nimic. Dealtfel, el mai băgă de seamă şi 
altceva: jumătate din cei douăzeci de oameni nu păreau a fi 
marinari. Şi într-adevăr, erau agenţii poliţiei din Sohar 
îmbarcaţi din ordinul lui Selik. Aşa stând lucrurile, nici un 
om cu scaun la cap, ştiind toate acestea, nu ar fi dat nici 
măcar zece pistoli în schimbul celor o sută de milioane ale 
moştenitorului lui Kamylk-Paşa... dacă acestea s-ar fi aflat 
pe insuliţă. 

Călătorii săriră pe bordul Berberei, cu agilitatea unor 
marinari obişnuiţi cu asemenea exerciţii. Cutoate acestea, 
adevărul ne obligă să spunem că, sub greutatea lui Gildas 
Tregomain, micuța ambarcaţie se înclinase binişor la 
babord. Îmbarcarea notarului s-ar fi făcut cu şi mai multe 
dificultăţi, ameţit cum era, dacă Nazim, înşfăcându-l 
zdravăn, nu l-ar fi aruncat peste parapet. Cum ruliul îl şi 
luase în primire desfiinţându-l, Ben-Omar se prăbuşi prin 
capot în cabina din spate care, în curând, răsună de lungi şi 
dureroase gemete. Cât despre instrumente, asupra lor 
vegheau cu grijă deosebită, mai ales asupra cronometrului 
pe care Gildas Tregomain îl ducea într-o batistă ce o ţinea 
de cele patru colţuri. 

Patronul ambarcaţiei, un bătrân arab cu chip aspru, 
porunci slăbirea şi desfăşurarea velelor, apoi, potrivit 
indicaţiilor lui Juhel, prin intermediul lui Selik, luă direcţia 
către nord-est. 

Erau deci în drum spre insuliţă. Dacă vântul ar fi bătut din 
vest, ar fi fost de ajuns douăzeci şi patru de ore pentru a 
ajunge acolo. Dar, potrivnică, natura nu ştie ce să mai 
născocească pentru a-i necăji pe oameni. Dacă vântul bătea 
într-o direcţie prielnică, în schimb norii goneau prin înaltul 


cerului. Nu era de ajuns să se meargă către răsărit, ci 
trebuia să se ajungă la un anume loc şi pentru aceasta să se 
facă o dublă observare a longitudinii şi latitudinii, prima 
înainte de prânz, a doua în momentul când soarele trecea la 
meridian. Or, ca să ia înălţimea, trebuia ca discul solar să 
binevoiască să se arate, şi, în această zi, capriciosul astru 
părea că se încăpăţânează să nu apară. Aşa că jupân 
Antifer, plimbându-se pe puntea ambarcaţiei Berbera, 
pradă unei agitaţii febrile, era mai mult cu ochii pe cer 
decât la mare. Nu o insuliţă căuta el în zare, ci soarele 
printre ceţurile de la răsărit. Aşezat la prova, luntraşul 
clătina din cap în semn de dezamăgire. La dreapta lui, 
Juhel, rezemat în coate, îşi arăta nemulţumirea printr-o 
mutră destul de acră. Întârzieri... mereu alte întârzieri... 
Călătoria asta nu o să se mai sfârşească niciodată? ... Şi la 
sute şi sute de leghe depărtare, în căsuţa din Saint-Malo, i 
se părea că o vede pe scumpa lui Enogate aşteptând o 
scrisoare care nu avusese cum să ajungă încă la ea. 

Dar... dacă soarele ăsta nu se arată? ... întrebă luntraşul. 

Nu o să pot face nimic, răspunse Juhel. 

Şi, în lipsă de soare, nu s-ar putea calcula după lună sau 
stele? ... 

Sigur că da, domnule Tregomain, dar acum este lună 
nouă; cât despre stele, mi-e teamă că noaptea va fi tot atât 
de înnourată ca şi ziua! Dealtfel, sunt observaţii complicate 
şi foarte greu de făcut la bordul unei ambarcaţii atât de 
uşoare cum e asta. 

Într-adevăr, vântul începuse să se înăsprească. Vălătuci 
mari de nori se adunau către apus, ca şi când s-ar fi 
revărsat dintr-un crater fără fund. 

Luntraşul era destul de necâjit. Ţinea pe genunchi cutia cu 
cronometru ce-i fusese încredinţată, în timp ce Juhel, cu 
sextantul în mână, pândea zadarnic prilejul de a-l folosi. 

Şi în vremea asta se auzeau, venind dinspre prova, 
strigăte nearticulate, mustrări violente. Era jupân Antifer 
care ameninţa soarele cu pumnul. Cu toate acestea se ivea 


din când în când. Uneori, printr-o spărtură a norilor, se 
strecura o rază. Dar spărtura se închidea repede ca şi când, 
acolo sus, un spiriduş ar fi cârpit-o la iuţeală, dintr-o 
împunsătură de ac. Nu era chip să prindă astrul la timpul 
potrivit pentru a-i afla înălţimea. Juhel încercă de mai multe 
ori, dar sextantul cobora fără a fi fost folosit. 

Arabii nu prea cunosc folosirea acestor instrumente 
nautice. Oamenii de pe corabie nu ştiau ce urmărea tânărul 
căpitan. Chiar Selik, poate ceva mai instruit, nu pricepea 
stăruința lui Juhel de a pândi soarele. În acelaşi timp, 
înțelegeau cu toţii că pasagerii erau grozav de necăjiţi. Cât 
despre maluin, mergând încolo şi încoace, înjurând şi 
blestemând, agitându-se ca un apucat, se întrebau cu toţii 
dacă nu cumva aveau de a face cu un nebun. Nu! Nu era, 
dar nu mai avea mult până să înnebunească, şi de acest 
lucru se temeau şi nepotul, şi prietenul său. 

Când Gildas Tregomain şi Juhel îl chemară să-şi ia partea 
lui de cină, jupân Antifer îi trimise la plimbare. Se mulţumi 
să roadă o bucată de pâine, apoi se duse să se întindă la 
picioarele catargului mare, neîngăduind nimănui să-i 
vorbească. 

După-amiază nu se produse nici o schimbare în starea 
atmosferei. Orizontul era mereu încărcat cu nori groşi. 
Marea, destul de agitată, „adulmeca” ceva, cum spun 
marinarii. Ceea ce adulmeca era o vijelie, acesta era 
adevărul, una din acele furtuni din sud-est care pustiiau 
destul de des împrejurimile golfului Oman. Câteodată 
aceste cumplite „kamşinuri”, pe care deşertul le aruncă 
asupra Egiptului, deviază dintr-o dată şi ultimele lor rafale, 
după ce au măturat litoralul arabic, vin să se izbească de 
talazurile Oceanului Indian. 

Berbera fu înspăimântătoR. De zgâlţâită. Cu pânzele ei pe 
jumătate înfăşurate, nu ar fi putut rezista uriaşelor viitori 
marine, care ar fi zdrobit-o, fiind prea la nivelul apei. Nu 
exista decât o posibilitate, să o ia la fugă îndreptându-se 
către nord-est. Ceea ce observă Juhel, ceea ce ar fi putut 


băga de seamă şi jupân Antifer dacă ar fi fost atent, era 
faptul că priceputul căpitan manevra cu prudenţă şi 
dibăcie. Echipajul lui dovedi un sânge rece şi un curaj de 
adevăraţi marinari. Se vedea bine că aceşti îndrăzneţi nu 
erau începători în lupta lor cu furtunile din golf. Numai că, 
dacă o parte din echipaj părea obişnuit cu aceste vijelii 
năprasnice, cealaltă, culcată pe punte, părea cam stânjenită 
de zgâlţâielile ambarcaţiei. Era evident, oamenii aceia nu 
navigaseră niciodată. Şi atunci lui Juhel îi dădu în gând că 
pe urmele lor trebuie că erau agenţi... că poate Selik... 
Hotărât lucru, lucrurile nu stăteau prea bine pentru 
moştenitorul lui Kamylk-Paşa! 

Sauk nu putea fi decât furios împotriva acestui timp rău. 
Dacă furtuna s-ar fi mai prelungit câteva zile, nici o 
cercetare nu ar fi fost cu putinţă şi atunci cum să determini 
poziţia insuliţei? ... Găsind de prisos să mai rămână pe 
punte, se duse să se adăpostească în cabina în care, 
aruncat de la tribord la babord, Ben-Omar se rostogolea ca 
un butoi scăpat din opritori. 

După ce fuseseră refuzaţi de jupân Antifer pe care îl 
îndemnaseră să coboare, Juhel şi luntraşul se văzură nevoiţi 
să-l părăsească la piciorul catargului, adăpostit sub o 
prelată gudronată, şi se duseră să se culce pe banchetele 
din cabina echipajului. 

Se pare că expediţia noastră nu prea merge, murmură 
Gildas Tregomain. 

Aşa mi se pare şi mie, răspunse Juhel. 

Să sperăm că mâine o să se îndrepte vremea şi o să poţi 
face calculul... 

Să sperăm, domnule Tregomain! 

Şi nu mai adăugă că, de fapt, nu starea timpului îl îngrijora 
cel mai mult. Soarele sfârşeşte totdeauna prin a se arăta, ce 
dracu! Chiar deasupra golfului Oman... O să găsească ei şi 
insuliţa, dacă într-adevăr ea există... Dar amestecul acestor 
oameni suspecți îmbarcaţi pe Berbera... 


Noaptea, foarte întunecoasă, înceţoşată de vapori, puse 
mica ambarcaţie la grele încercări. Încercări nu fiindcă era 
prea uşoară, căci acest lucru îi îngăduia să se ridice pe 
creste şi să ocolească talazurile ce se spărgeau cu vuiet. 
Dar rafalele de vânt erau atât de violente încât, fără dibăcia 
marinărească a bătrânului căpitan, ar fi naufragiat de zeci 
de ori. 

După miezul nopţii, vântul, datorită unei ploi grele, păru 
să slăbească. Poate că se pregătea o schimbare a vremii 
pentru a doua zi? ... Nu, nici gând, şi când se lumină de 
ziuă, chiar dacă norii nu mai prevesteau furtună, ca în ajun, 
dacă cerul răscolit nu-şi mai repezea vârtejurile cumplite, 
rămânea totuşi acoperit de o pâclă groasă. Potopului din 
timpul nopţii îi urmă o burniţă subţire din norii joşi, care, 
neavând timp să se adune în picături mari, se împrăştia ca o 
pulbere de apă. 

Când urcă pe punte, Juhel nu-şi putu stăpâni un gest de 
ciudă. Aşa cum arăta cerul, i-ar fi fost imposibil să calculeze 
poziţia. După schimbările de drum şi bâjbâielile în toate 
direcţiile din timpul nopţii, unde se afla oare, acum, 
corabia? Deşi cunoştea bine golful Oman, nici căpitanul nu 
ar fi putut-o spune. Nu se vedea nici urmă de uscat. 
Trecuseră oare mai departe de insuliţă? Tot ce se putea şi 
era firesc să te gândeşti că, împinsă de vântul din vest, 
Berbera mersese către est mult mai mult decât ar fi trebuit. 
Dealtfel cum puteai să verifici, deoarece orice calcul era 
imposibil? 

Pierre-Servan-Malo ieşi de sub prelată şi se duse de strajă 
la prova. Şi iarăşi dădu drumul unor noi strigăte, unor noi 
gesturi de furie, când îşi plimbă privirile pe orizont! Dar nu 
veni să-i vorbească lui Juhel şi rămase nemișcat lângă 
grinda ancorei de la tribord. 

Dar dacă nepotul său se feri să rupă această tăcere în care 
unchiul său se încăpăţâna din ajun, trebui în schimb să 
îndure întrebările lui Selik, cărora însă nu le putea 
răspunde decât la întâmplare. 


Apropiindu-se, tâlmaciul îi spuse: 

lată, domnule, o zi care se vesteşte prost. 

Foarte prost. 

Încă nu vă puteţi folosi instrumentele dumneavoastră 
pentru a privi soarele? 

Mă tem că nu. 

Şi atunci, ce o să faceţi? ... 

O să aştept. 

Ştiţi că vasul nu are la bord provizii decât pentru trei zile, 
aşa că, dacă timpul rău se prelungeşte, va trebui să se 
întoarcă la Sohar. 

Va trebui, fireşte. 

În acest caz o să renunţaţi la proiectul dumneavoastră de 
a explora golful Oman? ... 

S-ar putea... sau cel puţin o să amânăm cercetarea 
noastră pentru un timp mai favorabil. 

O să aşteptaţi la Sohar? 

La Sohar sau la Mascat, nu are importanţă... Tânărul 
căpitan păstra o atitudine rezervată, justificată de 
bănuielile pe care i le inspira Selik, iar acesta nu putu 
obţine informaţiile dorite. 

Luntraşul apăru şi el pe punte, aproape în acelaşi timp cu 
Sauk. Primul făcu o mutră dezamăgită, celălalt un gest de 
furie văzând negura ce închidea orizontul la patru sau şase 
sute de metri de Berbera. 

Nu merge? întrebă Gildas Tregomain care veni să strângă 
mâna tânărului căpitan. 

Deloc! răspunse Juhel. 

Şi prietenul nostru? 

Este acolo... în faţă. 

Numai de nu s-ar arunca peste bord! murmură luntraşul. 
Aceasta era teama lui de totdeauna, ca maluinul să nu 
sfârşească printr-un gest desperat. 

Dimineaţa se scurse în aceleaşi condiţii. Sextantulrămase 
în fundul cutiei sale ca un colier de femeie pe fundul casetei 
lui. Nici o rază de soare nu străpunse perdeaua groasă de 


pâclă. Lia prânz, cronometrul, pe care Gildas Tregomain îl 
adusese mai mult ca să-şi facă datoria, nu putu fi folosit 
pentru a stabili longitudinea prin diferenţa orelor între 
Paris şi punctul în care se afla corabia. După-amiaza nu se 
arătă mai prielnică şi deşi, după cât îşi puteau da seama, 
respectaseră traseul, nu ştiau decât cu aproximaţie unde se 
afla Berbera. 

Aşa fiind, căpitanul corăbiei îi atrase atenţia lui Selik, 
prevenindu-l că, dacă în ziua următoare nu se va schimba 
vremea, el va îndrepta corabia spre vest, ca să poată ajunge 
la țărm. Dar unde avea să dea de acest țărm? ... În dreptul 
oraşelor Sohar sau Mascat, sau mai la nord, către intrarea 
Ormuz, sau mai la sud, înspre coasta Oceanului Indian, în 
dreptul capului Raz-El-Had? ... 

Selik crezu de datoria lui să-l înştiinţeze pe Juhel de 
intenţiile căpitanului Berberei. 

Bine! răspunse tânărul căpitan. 

Atâta tot. 

Până la căderea nopţii, nimic nou. În clipa când apunea în 
spatele norilor, soarele nu izbutise nici măcar să-i 
străpungă. Totuşi, ploaia nu mai era decât un fel de pulbere 
diafană, ca un nimb apos peste talazuri. Să fi fost oare 
semnul unei schimbări a vremii? Vântul se potolise şi el în 
asemenea măsură încât, numai din când în când, se mai 
simțeau unele adieri. Şi tot din când în când, luntraşul îşi 
muia mâna în apă şi, ridicând-o în aer, credea că simte o 
briză uşoară dinspre răsărit. 

„Ah, de-aş fi pe Fermecătoarea Amelie, îşi spunea el, 
acolo... Între minunatele maluri ale Rancei, aş şti eu la ce să 
mă aştept!” 

Dar Fermecătoarea Amelie fusese de mult vândută ca 
lemn de foc şi corabia pe care erau acum nu plutea între 
minunatele maluri ale Rancei. La fel ca Gildas Tregomain, 
lui Juhel i se păru că simte şi el o adiere. În afară de asta i 
se mai păru că, în clipa când dispărea sub orizont, soarele 
privise printr-o îngustă spărtură a norilor, aşa cum un 


curios ar privi prin crăpătura unei uşi. Şi fără îndoială că 
Pierre-Servan-Malo văzuse şi el raza aceea, fiindcă îi 
scânteiară ochii şi razei de lumină îi răspunse printr-o 
străfulgerare de furie. 

La căderea nopţii, toată lumea îşi luă cina făcând însă 
economie la proviziile de pe bord. Le mai rămânea hrană 
doar pentru douăzeci şi patru de ore. Se impunea deci să se 
întoarcă pe uscat chiar de a doua zi, afară doar dacă nu s-ar 
fi dovedit că Berbera se îndepărtase prea mult. 

Noaptea fu calmă. Hula se potoli destul de repede, aşa 
cum se întâmplă, dealtfel, în aceste golfuri strâmte. Puțin 
câte puţin, vântul, care pornise din est, îi obligă să îndrepte 
velele la tribord. Nefiind sigur pe poziţie şi în urma sfatului 
pe care i-l dădu Juhel prin Selik, căpitanul opri corabia în 
aşteptarea zorilor. 

Către ceasurile trei dimineaţa, cerul complet măturat de 
norii înalţi făcu să strălucească ultimele constelații. Începu 
să-şi facă loc nădejdea într-o bună vizibilitate. 

În adevăr, la ivirea zorilor, discul soarelui depăşea linia 
orizontului în toată splendoarea sa. Crescută de refracție, 
împurpurată de păturile joase ale aerului, lumina sa 
strălucitoare se răspândi pe întreaga suprafaţă a golfului. 

Gildas Tregomain crezu de datoria lui să-l salute 
ridicându-şi, politicos pălăria de muşama. Un guebre sau un 
parsi15 nu ar fi salutat cu mai multă cucernicie ivirea 
astrului zilei. 

Uşor de închipuit ce schimbare se făcu în starea 
sufletească a călătorilor noştri. Cu ce nerăbdare, toţi, 
marinari şi pasageri, aşteptară ora când avea să se facă 
observaţia! Arabii ştiau că europenii au metode precise 
pentru a calcula poziţia unei corăbii, chiar atunci când nu 
se zăreşte nici urmă de uscat. Şi-i interesa să ştie dacă 
Berbera se mai găsea încă în golf sau dacă fusese aruncată 
spre capul Raz-el-Had. 

În acest timp, soarele se înălţase pe un cer de o minunată 
seninătate. Nu mai aveau de ce să se teamă, nici un nor nu 


avea să vină să-l întunece atunci când tânărul căpitan avea 
să socotească potrivit momentul de a calcula înălţimea 
meridiană. 

Puțin înainte de amiază Juhel îşi făcu pregătirile. 

Jupân Antifer veni şi se postă lângă el, cu buzele strânse, 
cu ochii scăpărând, fără să spună un cuvânt. Luntraşul se 
ţinea drept, clătinând blajinul şi uriaşul său cap roşcovan. 
Sauk, în spate, Selik la babord, se pregăteau şi ei să 
urmărească amănuntele operaţiei. Sigur de el, cu picioarele 
depărtate, Juhel îşi luă sextantul cu mâna stingă şi îndreptă 
luneta spre orizont. 

Ambarcaţia se balansa uşor la legănarea unei hule abia 
simţite. Şi îndată ce înălţimea fu luată, Juhel spuse: 

S-a făcut! 

Apoi, după ce citi cifrele înscrise pe rigla gradată, cobori 
în cabină pentru a-şi face socotelile. 

Douăzeci de minute mai târziu urca iarăşi pe punte şi 
dădea rezultatul observaţiei. 

Poziţia corăbiei era 25*2' latitudine nordică. 

Se afla deci cu trei minute mai la sud decât latitudinea 
insuliţei. Pentru completarea operaţiei trebuia să se 
măsoare şi unghiul orar. 

Nu! Niciodată nu le-au părut mai lungi ceasurile lui Pierre 
Antifer, Juhel, luntraşului şi lui Sauk! Se părea că mult- 
dorita clipă nu avea să mai vină! 

Veni totuşi pe când Berbera, bine condusă, după indicaţia 
lui Juhel, o luase puţin mai la sud. 

La orele două şi jumătate, tânărul marinar făcu o serie de 
calcule, în timp ce luntraşul înregistra ora cronometrului. 
Odată făcute calculele, se află longitudinea: 54*58'. 

Ambarcaţia se găsea deci cu un minut mai la est faţă de 
insuliţa căutată. Aproape imediat se auzi un strigăt. Unul 
din arabi arăta o umflătură negricioasă la două mile către 
vest. 

Insuliţa mea! strigă jupân Antifer. 


Nu putea, într-adevăr, să fie decât insuliţa cu pricina, 
fiindcă în jur nu se mai vedea alt uscat. 

Şi iată-l pe maluin alergând de colo-colo, gesticulând, 
agitându-se ca şi când ar fi dat strechea în el. Gildas 
Tregomain fu nevoit să intervină cu braţele lui puternice 
pentru a-l potoli. 

De îndată, vasul se îndreptă către punctul semnalat. 
Datorită uşoarei brize care bătea dinspre răsărit, îi fu de 
ajuns o jumătate de oră ca să ajungă acolo. Şi într-adevăr, 
ajunse; ţinând seama de drumul calculat din clipa în care se 
făcuse observaţia, Juhel se asigură încă o dată că poziţia 
acestei insulițe era într-adevăr conformă coordonatelor 
indicate de Kamylk-Paşa, adică: latitudinea, lăsată 
moştenire de câtre Thomas Antifer fiului său, 24*59' nord, 
şi longitudinea, adusă la Saint-Malo de către Ben-Omar, 
54*57' la est de meridianul Parisului. 

Şi cât puteai cuprinde cu ochii, nu se vedea decât 
imensitatea pustie a golfului Oman. 

Capitolul XVI. Care dovedeşte că bogatul Kamylk-Paşa a 
ajuns într-adevăr, în călătoriile sale maritime, până în apele 
golfului Oman. 

Era deci acolo, această insuliţă pe care, în gândul lui, 
jupân Antifer o preţuia ca valorând cel puţin o sută de 
milioane! Nu, el nu ar fi lăsat-o mai ieftin nici cu şaptezeci şi 
cinci de centime, chiar dacă fraţii Rothschild i-ar fi propus 
să i-o cumpere aşa cum se afla. 

Dacă te luai după cum arăta, nu era decât un masiv golaş, 
sterp, fără vegetaţie, nelucrat, o îngrămădire de roci 
lunguiaţă, cu o circumferință de două mii cinci sute metri. 

Marginile se profilau în crestături neregulate. Ici vârfuri 
ascuţite, colo golfuleţe prea puţin adânci. Totuşi, corabia îşi 
putu găsi adăpost într-unui din cele care se deschideau 
către apus, la adăpost de vânt. Aici apa era foarte limpede. 
Fundul lăsa să se vadă, la o adâncime de douăzeci de 
picioare, covorul lui presărat cu plante submarine. Când 


Berbera fu ancorată, unduirile valurilor ce se retrăgeau, 
după ce se izbiseră de țărm, o legănau uşor. 

Pentru notar era şi asta destul, era chiar prea mult pentru 
ca să mai vrea să rămână o clipă în plus la bord. După ce se 
târâse până la scară, se căţără pe punte, dar, ajuns la 
prova, tocmai când să sară pe mal, jupân Antifer îl apucă de 
umăr şi-l opri strigându-i: 

Stai, domnule Ben-Omar! ... Eu mai întâi, dacă nu-ţi este 
cu supărare! 

Şi fie că îi plăcea sau nu, notarul fu nevoit să aştepte ca 
neînduplecatul maluin să-şi ia în primire insuliţa - ceea ce şi 
făcu, înfigându-şi cu putere în nisip tocurile cizmelor lui 
marinăreşti. 

Abia atunci Ben-Omar se putu apropia - şi ce oftat de 
uşurare slobozi când simţi sub picior pământul solid! În 
curând li se alăturară şi Gildas Tregomain, Juhel şi Sauk. 

În acest timp Selik şi cercetase dintr-o privire insuliţa. Se 
întreba ce puteau face acolo străinii aceia... Pentru ce o atât 
de lungă călătorie, pentru ce atâta cheltuială şi osteneală? 
„„. Doar ca să afle poziţia geografică a unor stânci? Asta nu 
se putea justifica prin nici un motiv plauzibil! ... 

Era de necrezut; doar, dacă nu cumva oamenii aceştia 
erau bolnavi la cap! Dar, dacă jupân Antifer da unele semne 
de nebunie, cu greu se putea crede că Juhel şi luntraşul nu 
erau în toate minţile! ... Şi totuşi luau parte la această 
explorare! ... Apoi cei doi egipteni amestecați şi ei într-o 
asemenea poveste... 

Mai mult ca oricând Selik era îndreptăţit să suspecteze 
demersurile acestor străini şi se pregătea tocmai să-i 
urmeze pe insuliţă... Pierre-Servan-Malo îi făcu lui Juhel un 
semn şi acesta i se adresă lui Selik. 

Nu-i nevoie să ne întovărăşeşti, îi spuse el. N-avem nevoie 
de interpret aici... Dealtfel, Ben-Omar vorbeşte franceza ca 
un francez... 

Bine! se mulţumi să răspundă Selik. 


Destul de dezamăgit, agentul nu voi totuşi să înceapă o 
discuţie. Era în slujba jupânului Antifer şi de vreme ce 
acesta îi dădea un ordin, nu-i rămânea decât să se supună. 
Aşa că se resemnă, gândindu-se că dacă la întoarcerea din 
explorare străinii ar fi adus vreun obiect la bordul vasului, 
putea să intervină cu oamenii lui. 

Erau aproape orele trei şi jumătate după-amiază. Aveau 
tot timpul să ia în stăpânire cele trei butoiaşe, dacă le-ar fi 
găsit la locul indicat lucru de care maluinul jupân Antifer nu 
se îndoia. 

S-au înţeles deci ca Berbera să rămână în golfuleţ. Totuşi, 
prin mijlocirea lui Selik, căpitanul îl informă pe Juhel că nu- 
şi va prelungi staționarea mai mult de şase ore. Proviziile 
erau pe sfârşite. Trebuia neapărat să se folosească de acest 
vânt prielnic din răsărit pentru a ajunge la Sohar unde 
urmau să fie în zorii zilei. Jupân Antifer nu protestă. Câteva 
ore era un răstimp mai mult decât suficient pentru a-şi duce 
operaţia la bun sfârşit. 

În fond, despre ce era vorba? Nici măcar să parcurgă 
întreaga insuliţă, dealtfel destul de mică, nici măcar de a o 
răscoli metru cu metru. Din scrisoare reieşea clar că locul 
în care fusese îngropată comoara se afla pe unul din 
punctele meridionale, la baza unei stânci care se putea 
recunoaşte după monograma cu dublul K. Târnăcopul ar fi 
scos repede la iveală cele trei butoiaşe pe care jupânului 
Antifer nu i-ar fi fost greu să le rostogolească până la 
corabie. Se înţelege că i-ar fi plăcut să facă totul fără 
martori, în afară de nelipsitul Ben-Omar a cărui prezenţă îi 
era impusă şi a secretarului acestuia, Nazim. Cum însă 
echipajul de pe Berbera nu avea nici un motiv să se 
intereseze de conţinutul acestor butoiaşe, numai 
întoarcerea la Mascat, în caravană, numai ea singură ar fi 
putut să işte unele greutăţi. Dar asta se va vedea mai 
târziu. 

Jupân Antifer, Gildas Tregomain şi Juhel de o parte, Ben- 
Omar şi Nazim pe de alta începură să urce pantele insuliţei 


a căror înălţime mijlocie măsura o sută cincizeci de picioare 
deasupra nivelului mării. La apropierea lor câteva cârduri 
de rațe negre îşi luară zborul, scoțând ţipete de protest 
împotriva nepoftiţilor care le violau culcuşul. Şi, de fapt, se 
prea poate ca de la vizita lui Kamylk-Paşa nici un picior de 
fiinţă omenească să nu fi călcat pe insuliţă. Maluinul îşi 
ducea târnăcopul pe umăr, nu l-ar fi lăsat pentru nimic în 
lume altcuiva. Luntraşul luase hârleţul. Juhel se orienta cu o 
busolă în mână. 

Notarului îi era greu să ţină pasul cu Sauk. Îi tremurau 
încă picioarele, deşi nu mai avea sub tălpi puntea vasului. 
Nu era de mirare însă că îşi regăsise mintea limpede şi 
uitase încercările prin care trecuse în timpul călătoriei, 
negândindu-se încă la cele ale reîntoarcerii. Se afla pe 
această insuliţă un loc ce întruchipa pentru el o sumă 
uriaşă, şi de nu ar fi fost decât pentru a-i câştiga tăcerea, 
Sauk nu va refuza să i-o plătească, dacă izbutea să pună 
mâna pe comoară. 

Pământul era stâncos. Nu se mergea uşor pe el. Ca să 
ajungă în centru, trebuiră chiar să şi ocolească unele 
înălţimi greu de trecut. Când ajunse la punctul cel mai înalt, 
grupul zări corabia al cărei pavilion fâlfâia în bătaia 
vântului. 

De acolo se vedea destul de clar întreg cuprinsul insuliţei. 
Ici şi colo apăreau vârfuri ascuţite, iar unul din acestea era 
cel cu milioanele. Nu încăpea nici o îndoială asupra acestui 
lucru fiindcă, potrivit testamentului, vârful cu pricina se 
profila către miazăzi. 

Cu ajutorul busolei, Juhel îl recunoscu numaidecât. Era o 
limbă de pământ stearpă, uşor de observat, tivită de spuma 
albă lăsată de talazuri. 

Şi, încă o dată, căpitanul se gândi cu amărăciune că 
bogăţiile îngropate sub aceste stânci aveau să ridice o 
stavilă de neînvins între logodnica lui şi el! Niciodată nu vor 
putea înfrânge încăpăţânarea unchiului său! Şi îl cuprinse o 


poftă - o poftă sălbatică, pe care şi-o stăpâni totuşi - de a-l 
duce pe un drum greşit... 

Cât despre luntraş, el se simţea hărțuit de două 
simţăminte contrarii: teama că Juhel şi Enogate nu vor fi 
niciodată împreună şi teama ca prietenul său Antifer să nu- 
şi piardă minţile, dacă nu ar intra în stăpânirea moştenirii 
lui Kamylk-Paşa. Aşa că, cuprins de un fel de furie, izbi atât 
de puternic pământul cu hârleţul, încât în jurul lui zburară 
aşchii de piatră. 

Ei... ei... tu de colo... luntraşule, ce te-a apucat? strigă 
jupân Antifer. 

Nimic... nimic! răspunse Gildas Tregomain. 

Caută, rogu-te, şi-ţi păstrează loviturile pentru unde 
trebuie! 

O să am grijă, prietene! 

Apoi, urmând direcţia către sud, coborâră cu toţii către 
creasta meridională de care îi mai despărţeau doar şase 
sute de paşi. 

Jupân Antifer, Ben-Omar şi Sauk - acum în frunte - 
grăbeau pasul atraşi parcă de un magnet, acest magnet 
care este aurul şi care are o atât de mare putere asupra 
oamenilor. Gâfâiau. S-ar fi spus că adulmecau această 
comoară, că o aspirau, că o respirau, că un suflu de 
milioane le străbătea fiinţa, că ar fi căzut sufocaţi dacă 
acest suflu s-ar fi risipit! 

În zece minute aveau să ajungă la limba de pământ a cărei 
extremitate foarte ascuţită se pierdea în mare. Sigur că, la 
bază, Kamylk-Paşa însemnase stânca cu un dublu K. 

Ajuns acolo, jupân Antifer deveni atât de agitat încât simţi 
că leşină. Dacă Gildas Tregomain nu l-ar fi prins în braţe, s- 
ar fi prăbuşit grămadă, el nemaidând semne de viaţă decât 
prin tresăriri spasmodice. 

Unchiule... unchiule! ... strigă Juhel. 

Prietene! strigă luntraşul. 

Pe chipul lui Sauk apăru atunci o expresie asupra căreia 
nimeni nu se putea înşela. Părea să spună: „Să crape 


câinele ăsta de ghiaur şi eu voi fi din nou singurul 
moştenitor al lui Kamylk-Paşa!” 

Trebuie să recunoaştem că privirea lui Ben-Omar părea să 
spună ceva cu totul contrariu: 

Dacă acest om moare şi dacă numai el este cel care ştie 
locul precis unde se află comoara, comisionul meu s-a dus! 

Accidentul nu a avut însă urmări supărătoare. Datorită 
energicelor frecţii administrate de luntraş, jupân Antifer îşi 
reveni. Şi-şi luă de jos târnăcopul care-i scăpase din mână. 
Apoi începu explorarea din vârful limbii de pământ. Acolo, 
abia schiţat, era un drum îngust, destul de înalt pentru ca 
marea agitată, chiar când băteau vânturile din sud-vest, să 
nu-l poată acoperi. Zadarnic ai fi căutat loc mai bun pentru 
a îngropa milioanele. De recunoscut locul nu era prea greu, 
doar dacă furtunile din golful Oman ar fi şters de mai bine 
de un sfert de veac, puţin câte puţin, monograma. 

Ei bine, Pierre-Servan-Malo o să răscolească toată această 
creastă dacă o să fie nevoie. O să arunce în aer, una după 
alta, toate stâncile, chiar de ar trebui să-şi piardă 
săptămâni şi luni cu această treabă. O să trimită corabia la 
Sohar să se aprovizioneze. Nu, nu o să părăsească insuliţa 
atât timp cât nu o să-i smulgă bogăţiile al căror proprietar 
legitim era! 

Cât despre Sauk, gândea şi el la fel şi „starea lor 
sufletească” se potrivea de minune, nu însă spre cea mai 
mare cinste a firii omeneşti! 

Acum toţi lucrau, căutând, scormonind sub grămezile de 
alge, prin crăpăturile stâncilor pline de iarbă de mare. 
Jupân Antifer pipăia cu vârful târnăcopului său pietrele 
desprinse. Luntraşul le sfărâma cu lovituri de hârleţ. Ben- 
Omar se târa în patru labe, ca un crab în mijlocul pietrelor. 
Ceilalţi, Juhel şi Sauk, nu erau mai puţin ocupați. Nu se 
auzea nici un cuvânt. Lucrul se desfăşura în tăcere. Nici la o 
ceremonie funerară gurile nu ar fi fost mai pecetluite. 

Dealtfel, nu era această insuliţă, pierdută pe întinsul 
golfului, un cimitir şi nu căutau cei ce lucrau un mormânt - 


un mormânt din care voiau să scoată milioanele 
egipteanului? ... 

După jumătate de oră nu găsiseră nimic. Cu toate acestea 
nu se descurajară. Că se aflau pe insuliţa lui Kamylk-Paşa, 
că butoiaşele erau îngropate pe partea ei meridională. În 
această privinţă nu era nici o îndoială. 

Un soare arzător îşi revărsa razele de foc. Sudoarea le 
şiroia pe faţă. Niciunul însă nu voia să ştie de oboseală. 
Munceau toţi, cu acea înverşunare cu care furnicile îşi sapă 
furnicarul - toţi, chiar şi luntraşul, cuprinşi de demonul 
lăcomiei. 

Lui Juhel disprețul îi aducea uneori în gât un nod de 
greață. 

În sfârşit un strigăt de bucurie - nu era oare mai mult un 
răcnet de fiară sălbatică? - izbucni deodată. 

Jupân Antifer fusese cel care îl scosese. În picioare, cu 
capul descoperit, arătă o stâncă ce se înălța ca un 
monument funerar. 

Acolo... acolo! repeta el. 

Şi niciunul dintre tovarăşii săi nu ar fi fost surprins dacă l- 
ar fi văzut prosternându-se în faţa acestei stânci, ca un 
credincios în faţa unei Madone. Mai curând i s-ar fi alăturat 
întru aceeaşi adoraţie... 

Juhel şi luntraşul, Sauk şi Ben-Omar se apropiară de jupân 
Antifer care tocmai îngenunchease... Îngenuncheară alături 
de el. 

Ce să fi fost oare pe această stâncă? ... 

Era ceea ce ochii puteau să vadă şi mâinile să pipăie... Era 
faimoasa monogramă a lui Kamylk-Paşa, era dublul K cu 
muchiile pe jumătate roase, dar uşor de desluşit încă. 

Acolo... acolo! repeta jupân Antifer. 

Şi arăta, la temelia stâncii, locul în care trebuia săpat, 
locul în care comoara, ascunsă de treizeci şi doi de ani, 
dormea în lăcaşul ei de piatră. 

Târnăcopul izbi cu putere şi din stâncă zburară ţăndări. 
Apoi hârleţul lui Gildas Tregomain dădu la o parte aceste 


sfărâmături care erau amestecate cu bucăţi de beton. 
Gaura se lărgea, se adâncea. Piepturile gâfâiau, inimile 
băteau să se rupă în aşteptarea ultimei lovituri care avea să 
facă să ţâşnească din măruntaiele pământului un izvor de 
milioane... 

Săpau, săpau mereu, şi butoiaşele nu apăreau. Asta 
însemna că fuseseră îngropate adânc de către Kamylk-Paşa. 
La urma urmei, nu greşise şi ce importanţă avea dacă 
trebuia puţin mai mult timp şi mai multă osteneală pentru a 
le dezgropa? ... 

Deodată se auzi un sunet de metal. Era limpede că 
târnăcopul lovise într-un obiect care zăngănea... 

Jupân Antifer se aplecă spre groapă. Capul îi dispăru în 
gaura săpată, în timp ce mâinile răscoleau lacome... 

Se ridică cu ochii injectaţi... 

Ceea ce ţinea în mână era o cutie de metal având, cel mult, 
dimensiunile unui decimetru cub. 

Îl priveau cu toţii, fără să-şi poată ascunde dezamăgirea. 
Şi cu siguranţă că Gildas Tregomain se făcu ecoul 
gândurilor tuturor când strigă: 

Dacă în asta sunt o sută de milioane, dracu să mă... 

Taci! urlă jupân Antifer. 

Şi din nou scormoni în groapă, scoase ultimele ţăndări de 
stâncă, doar-doar o să dea de butoiaşe! ... 

Zadarnică trudă... Acolo nu mai era nimic. - nimic, decât 
cutia de fier pe capacul căreia se desprindea, în relief, 
dublul K al egipteanului! Jupân Antifer şi tovarăşii lui 
înduraseră deci în zadar atâtea osteneli? ... Veniseră ei de 
atât de departe numai pentru a se lovi de aiurelile unui 
mistificator? 

De fapt, lui Juhel i-ar fi venit să zâmbească, dacă nu l-ar fi 
înspăimântat chipul unchiului său, cu ochii de nebun, cu 
gura groaznic de schimonosită, şi sunetele nearticulate ce-i 
scăpau din gâtlej... 

Gildas Tregomain a declarat mai târziu că în acea clipă se 
aşteptase să-l vadă căzând „mort pe loc”. 


Deodată jupân Antifer se ridică, apucă târnăcopul, îl 
învârti şi într-un cumplit acces de furie, dintr-o lovitură 
puternică, sfărâmă cutia... Căzu din ea o hârtie. 

Era un pergament îngălbenit de timp, pe care se înşirau 
câteva rânduri, scrise în limba franceză, care se mai puteau 
citi încă. 

Jupân Antifer luă hârtia. Uitând că Ben-Omar şi Sauk l-ar 
putea auzi, că le-ar putea dezvălui un secret pe care ar fi 
avut interes să-l păstreze, începu să citească cu un glas 
tremurător primele rânduri care sunau aşa: 

Acest document cuprinde longitudinea unei a doua insulițe 
pe care Thomas Antifer, sau în lipsa lui moştenitorul direct, 
va trebui să o aducă la cunoştinţă bancheruluiZambuco, 
locuind la... 

Jupân Antifer se opri şi cu o lovitură de pumn îşi închise 
nesocotita lui gură care era cât pe ce să spună mai mult 
decât trebuia. 

Destul de stăpân pe sine, Sauk nu lăsă să se vadă nimic din 
dezamăgirea pe care o încerca. Numai câteva cuvinte în 
plus şi ar fi aflat care era longitudinea acestei a doua 
insulițe, a cărei latitudine trebuia să o aibă numitul 
Zambuco şi, în acelaşi timp, în ce ţară anume locuia 
bancherul... 

Cât despre notar, nu mai puţin dezamăgit, era acolo, cu 
buzele întredeschise, cu limba atârnându-i ca unui câine 
mort de sete, căruia i s-a luat blidul. 

Dar, curând după fraza tăiată scurt de pumnul de care am 
vorbit Ben-Omar, care avea dreptul să cunoască intenţiile 
lui Kamylk-Paşa, se ridică şi spuse: 

Ei bine... şi acest bancher Zambuco... unde locuieşte? 

Acasă la el! răspunse jupân Antifer. Şi împăturind hârtia, 
şi-o îndesă în buzunarlăsându-l pe Ben-Omar să-şi ridice, 
desperat, braţele către cer. 

Aşadar, comoara nu se afla pe această insuliţă din golful 
Oman! 


Rostul călătoriei nu fusese altul decât să-l facă pe jupân 
Antifer să se pună în legătură cu un nou personaj, 
bancherul Zambuco! Să fi fost oare, acest al doilea 
personaj, un al doilea legatar pe care KamylkPaşa să fi vrut 
să-l recompenseze pentru servicii aduse altădată? ... Avea 
el oare dreptul să împartă cu maluinul comoara lăsată 
acestuia? ... S-ar fi părut că aşa era! Dar atunci se impunea 
o concluzie logică, adică, în loc de o sută de milioane, vor 
intra în buzunarul jupânului Antifer numai cincizeci de 
milioane! 

Gândindu-se că încă vor fi destule pentru a nu schimba 
hotărârea unchiului său în privinţa căsătoriei sale cu 
scumpa sa Enogate, Juhel plecă fruntea... 

Cât despre Gildas Tregomain, zâmbetul lui părea să spună 
că cincizeci de milioane sunt totuşi o sumă frumuşică atunci 
când îţi pică din senin. 

Adevărul este că Juhel bănuise cele ce se petreceau în 
creierul jupânului Antifer, care va sfârşi prin a spune, când 
se va fi obişnuit cu gândul: 

— Ei, nu o să piardă nimic Enogate dacă, în loc de un 
prinţ, se va căsători cu un duce şi Juhel, în loc de o prinţesă, 
va lua o ducesă! 

PARTEA A DOUA. 

Capitolul I. Care cuprinde o scrisoare a lui Juhel către 
Enogate, în care sunt povestite aventurile al căror erou a 
fost jupân Antifer. 

Cât de tristă era casa de pe strada Hautes-Salles din 
Saint-Malo şi cât de pustie părea de când o părăsise jupân 
Antifer! în ce nelinişte se scurgeau zilele şi nopţile pentru 
cele două femei, mama şi fiica. Odaia goală a lui Juhel făcea 
şi mai pustie toată casa; aşa cel puţin i se părea frumoasei 
Enogate. Adăugaţi la asta şi faptul că nici unchiul nu mai 
era în casă şi că nici prietenul Tregomain nu-i mai trecea 
pragul! 

Era în 29 aprilie. Două luni, trecuseră două luni de când 
Steersman pornise în larg, purtându-i pe cei trei maluini în 


această aventuroasă încercare de a cuceri o comoară. Cum 
decursese călătoria lor? ... Unde se aflau ei oare? ... Îşi 
atinseseră oare scopul? ... 

Mamă... mamă... spunea tânăra copilă, nu au să se mai 
întoarcă! 

Ba da, copila mea... ai încredere... au să se întoarcă! îi 
răspundea mereu bătrâna bretonă. Totuşi, poate că ar fi 
făcut mai bine să nu ne fi părăsit... 

Da, murmură Enogate, şi tocmai când să mă mărit cu 
Juhel! 

Să recunoaştem că plecarea jupânului Antifer stârnise o 
destul de mare vâlvă în oraş. Erau atât de obişnuiţi să-l 
vadă hoinărind cu pipa în gură pe străzi, de-a lungul Sillon- 
ului, pe metereze! Şi pe Gildas Tregomain însoţindu-l, cu o 
jumătate de pas mai în urmă, cu picioarele lui cam 
crăcănate, cu nasul puţin coroiat, cu jacheta întotdeauna 
boţită pe la subţiori, cu chipul lui blajin, totdeauna calm şi 
strălucind de bunătate. 

Şi Juhel, tânărul căpitan de cursă lungă, cu care oraşul său 
natal se mândrea, care îl iubea tot atât cât o iubea şi pe 
Enogate. - să zicem, ca un părinte iubitor - nu-şi luase el 
zborul tocmai când era să fie numit secund pe un frumos 
vapor cu trei catarge al casei Le Baillif! 

Unde erau toţi trei? Habar nu avea nimeni. Nimeni nu se 
îndoia că Steersman îi ducea la Port-Said. Numai Enogate şi 
Nanon ştiau că cei plecaţi aveau să străbată Marea Roşie şi 
să se aventureze până la marginile de miazănoapte ale 
Oceanului Indian. Bine făcuse jupân Antifer că îşi păstrase 
secretul dacă voia ca Ben-Omar să nu ştie absolut nimic 
despre poziţia faimoasei insulițe. Cu toate acestea, chiar 
dacă nu se aflasenimic despre itinerariu, nu acelaşi lucru se 
putea spune şi despre proiectele sale, el fiind prea 
vorbăreţ, prea exuberant, prea comunicativ pentru a păstra 
tăcerea în această privinţă. La Saint-Malo, ca şi la Saint- 
Servan, ca şi la Dinard se vorbea despre povestea cu 
Kamylk-Paşa, despre scrisoarea primită de Thomas Antifer, 


despre sosirea solului anunţat prin acea scrisoare, despre 
stabilirea latitudinii şi longitudinii unei insulițe, de o 
nemaipomenită comoară de o sută de milioane - ba, cei mai 
bine informaţi vorbeau de o sută de miliarde. Vedeţi, dar, cu 
ce nerăbdare se aştepta ştirea descoperirii şi întoarcerea 
acestui căpitan de cabotaj, devenit peste noapte nabab, 
aducând în port o încărcătură de diamante şi pietre 
preţioase! 

Enogate nu cerea chiar atât. Numai să se întoarcă 
logodnicul ei, unchiul ei, prietenul ei; chiar de ar fi venit cu 
buzunarele goale, ea ar fi fost fericită şi adânca ei tristeţe s- 
ar fi schimbat într-o nesfârşită bucurie. 

Tânăra fată nu era totuşi lipsită de veşti din partea lui 
Juhel. Prima scrisoare, datată din Suez, povestind 
amănuntele călătoriei din clipa despărțirii, vorbea despre 
starea morală a unchiului său, a cărui nervozitate creştea 
mereu, şi primirea făcută lui Ben-Omar şi secretarului 
acestuia, foarte punctuali la întâlnirea hotărâtă. O a doua 
scrisoare, datată din Mascat, povestea întâmplările din 
timpul călătoriei pe Oceanul Indian până în capitala 
imamatului, arătând în ce hal de agitaţie - vecină cu 
nebunia - era jupân Antifer şi anunţându-i în acelaşi timp 
proiectul de a se duce la Sohar. 

Aşa că, aceste scrisori ale lui Juhel, care nu se mulţumeau 
să povestească numai impresii de călătorie sau să dezvăluie 
starea sufletească a unchiului său, ci îi destăinuiau tinerei 
fete întreaga amărăciune a logodnicului său de a fi 
despărţit de ea tocmai în ajunul căsătoriei lor şi de a fi atât 
de departe, apoi speranţa de a o revedea curând, de a 
smulge unchiului lor consimţământul, chiar dacă acesta ar 
fi venit cu mâinile pline de milioane, fură citite pe 
nerăsuflate! Enogate şi Nanon citeau şi reciteau aceste 
scrisori la care ele nu aveau cum să răspundă, această 
mângâiere nu o puteau avea! Atunci făceau şi ele tot felul 
de presupuneri potrivit celor aflate din scrisori: numărau 
pe degete câte zile aveau să mai întârzie cei plecaţi pe 


mări, şi din douăzeci şi patru de ore în douăzeci şi patru de 
ore le ştergeau pe rând din calendarul agăţat în peretele 
din sală; în sfârşit, după ultima epistolă, au început să tragă 
nădejde că a doua jumătate a călătoriei va fi destinată 
întoarcerii. 

La 29 aprilie, aproximativ două luni de la plecarea lui 
Juhel, sosi o a treia scrisoare. Văzând că este timbrată din 
Regența Tunisului, Enogate îşi simţi inima bătând de 
fericire. Călătorii plecaseră deci din Mascat... pluteau pe 
mările Europei... se îndreptau către Franţa... Cât le-ar fi 
trebuit până să ajungă la Marsilia? ... Cel mult trei zile! Şi 
ca să ajungă la Saint-Malo, cu trenurile astea rapide PL. M. 
Şi de vest? ... Cel mult douăzeci şi şase de ore! 

Mama şi fiica se aşezară într-una din odăile de la parter, 
după ce închiseseră uşa după drăguţul de poştaş. Nimeni 
nu avea să vină să le tulbure! Îşi puteau da frâu liber 
sentimentelor! Îndată ce-şi şterse ochii puţin cam 
înlăcrimaţi, Enogate rupse plicul, scoase scrisoarea şi citi cu 
glas tare şi rar, dând timp fiecărei fraze să fie bine 
înţeleasă. 

REGENȚŢA TUNISULUI. LA GOULETTE 22 APRILIE 1862. 

Scumpa mea Enogate, Te îmbrăţişez mai întâi pentru 
mama ta, apoi pentru tine şi în sfârşit pentru mine. Dar ce 
departe suntem unul de altul şi când se va sfârşi odată 
această nesfârşită călătorie! i-am scris de două ori până 
acum şi cred că ai primit scrisorile mele. Iat-o pe a treia, 
mai importantă încă, în primul rând fiindcă îţi va spune că 
povestea cu comoara a luat o întorsătură cu totul 
neaşteptată, spre marea supărare a unchiului meu... 

Enogate lăsă să-i scape un mic strigăt de adevărată 
bucurie şi spuse bătând din palme: 

N-au găsit nimic, mamă, şi nu o să mă mărit cu un prinţ! 

Mai departe, fetiţo! răspunse Nanon. Enogate sfârşi fraza 
pe care o întrerupsese: 

„„„Şiapoi, spre marea mea amărăciune, trebuie să-ţi spun 
că vom fi obligaţi să ne continuăm cercetările mai departe... 


mult mai departe... 

Scrisoarea tremură în mâna tinerei fete. 

Să-şi continue cercetările... mai departe, mult mai 
departe! murmură ea. Nu se întorc, mamă... nu se întorc! 

Curaj, fata mea, citeşte! repetă Nanon. 

Cu ochii ei frumoşi plini de lacrimi, Enogate citi! Juhel 
povestea pe scurt cele ce se întâmplaseră pe insuliţa din 
golful Oman, cum în loc de comoară nu găsiseră decât un 
document, iar pe acest document se afla scrisă o nouă 
longitudine. Apoi Juhel adăuga: 

Gândegşte-te un pic, scumpa mea Enogate, la dezamăgirea 
unchiului meu, apoi la furia care a urmat şi totodată la 
mâhnirea mea, nu fiindcă nu am găsit comoara, ci fiindcă 
plecarea noastră spre Saint-Malo, întoarcerea mea lângă 
tine se amână! Am crezut că o să mi se rupă inima! ... 

Cu greu Enogate îşi stăpânea bătăile inimii şi fiindcă ea 
trecea acum prin aceeaşi suferinţă, înţelegea cât trebuie că 
suferise Juhel. 

Bietul Juhel! murmură ea. 

Şi biata de tine! adăugă mama. Mai departe, fata mea! 
Enogate urmă cu glasul întretăiat de emoție: 

În adevăr, Kamylk-Paşa ne poruncea să aducem la 
cunoştinţă această blestemată de longitudine unui anume 
Zambuco, bancher la Tunis, care, la rândul său, poseda oa 
doua latitudine. Evident că bogăţiile sunt îngropate pe o 
altă insuliţă. S-ar părea că paşa al nostru avea o datorie de 
recunoştinţă şi faţă de acest personaj, care o dată îl 
îndatorase aşa cum bunicul nostru Antifer l-a îndatorat. 
Moştenirea urmează să fie împărţită între cei doi legatari, 
ceea ce va reduce la jumătate partea fiecăruia. De aici, 
nemaipomenita furie din partea cui ştii tu! ... Nu mai mult 
de cincizeci de milioane în loc de o sută! Dar eu am ajuns să 
doresc ca cei cărora generosul egiptean le-ar fi fost dator 
să fie o sută de mii, aşa încât partea unchiului meu să fie 
atât de mică încât să nu mai pună piedici căsătoriei noastre! 

Şi Enogate spuse: 


Când iubeşti ai nevoie de bani? 

Da de unde! Chiar te încurcă! răspunse, de foarte bună 
credinţă, bătrâna femeie. Mai departe, fata mea! 

Enogate se supuse: 

Când a citit acest document, unchiul nostru a fost atât de 
uluit încât era cât pe aici să-i scape cifrele noii longitudini şi 
adresa celui căruia urma să i-o comunice pentru a putea 
calcula poziţia insuliţei. Din fericire s-a putut stăpâni la 
timp. 

Prietenul nostru Tregomain, cu care vorbesc atât de des 
despre tine, scumpă Enogate, a făcut o mutră ciudată când 
a aflat că este vorba să mergem în căutarea unei a doua 
insulițe. 

„Bietul meu Juhel, mi-a spus el, îşi bate oare joc de noi 
acest paşă? ... Are cumva chef să ne expedieze până la 
capătul lumii?” 

La capătul lumii! ... Nici asta nu ştiu măcar, acum, în clipa 
în care îţi scriu! ... 

Dacă unchiul nostru a păstrat numai pentru el cele 
cuprinse în document este fiindcă nu are încredere în Ben- 
Omar. De când acest mârşav a încercat la Saint-Malo să-i 
şterpelească secretul, îl bănuieşte tot timpul. 

Poate că nu greşeşte şi, drept să-ţi spun, secretarul său 
Nazim îmi pare tot atât de suspect ca şi stăpânul lui. Acest 
Nazim nu ne place nici mie, nici domnului Tregomain, cu 
înfăţişarea lui fioroasă şi ochii lui întunecaţi! Te asigur că 
notarul nostru, domnul Calloch din strada du Bey nu l-ar 
primi la notariatul lui. Sunt încredinţat că dacă Ben-Omar şi 
cu el ar cunoaşte adresa acestui Zambuco, ar căuta să ne-o 
ia înainte... Dar unchiul nostru n-a scăpat un cuvânt, nici 
măcar câtre noi. Ben-Omar şi Nazim nici nu ştiu că mergem 
la Tunis şi iată cum, părăsind Mascatul, ne întrebăm cu toţii 
încotro o să ne mai trimită fantezia paşei! 

Enogate se opri o clipă. 

Aceste tertipuri drăceşti nu-mi plac deloc! spuse Nanon. 


Juhel povestea apoi micile întâmplări din timpul călătoriei 
de întoarcere, plecarea de pe insuliţă, cumplita dezamăgire 
a interpretului Selik, văzându-i pe străini întorcându-se cu 
mâinile goale şi fiind convins, în cele din urmă, că fusese 
vorba numai de o simplă plimbare, în sfârşit chinuitorul 
mers în caravană, sosirea la Mascat, aşteptarea, timp de 
două zile, a pachebotului spre Bombay. 

Şi dacă nu ţi-am scris a doua oară de la Mascat, adăuga 
Juhel, nu am făcut-o fiindcă trăgeam mereu nădejde să aflu 
ceva nou şi să-ţi pot da de ştire... Dar nu s-a întâmplat nimic 
şi tot ce ştiu este că ne vom întoarce la Suez, de unde vom 
pleca la Tunis. 

Enogate se opri din citit şi o privi pe Nanon, care clătină 
din cap murmurând: 

Numai de nu s-ar duce la capătul lumii! Cu păgânii te poţi 
aştepta la orice! ... 

Minunata femeie vorbea de cei doi orientali aşa cum se 
vorbea pe vremea cruciadelor. Şi cu scrupulele ei de 
bretonă pioasă, i se părea că milioanele venite pe o 
asemenea cale nu puteau fi decât rău prevestitoare... 

Dar încearcă să spui astfel de păreri în faţa jupânului 
Antifer! 

Juhel povestea apoi călătoria de la Mascat la Suez, 
traversarea Oceanului Indian şi a Mării Roşii, cu Ben-Omar 
foarte, foarte bolnav... 

Cu atât mai bine! zise Nanon. 

Apoi, tot timpul cât a ţinut călătoria, cu Pierre-Servan- 
Malo de la care nu se putea scoate nici un cuvânt! ... 

„.. înţelegi tu, scumpă Enogate, eu nu ştiu ce s-ar întâmpla 
dacă unchiul nostru s-ar vedea înşelat în speranţele sale, 
mai bine zis, o ştiu prea bine, şi-ar pierde minţile. Cine ar fi 
crezut aşa ceva despre un om atât de înţelept în felul său de 
a fi, atât de modest în gusturile sale! Perspectiva de a fi de o 
sută de ori milionar... La urma urmei crezi că multe capete 
ar fi rezistat în asemenea împrejurare? ... Da... noi doi, asta 


e sigur! Dar aceasta numai fiindcă vieţile noastre, a ta şi a 
mea, s-au adunat în inimile noastre! 

De la Suez ne-am îndreptat către Port-Said, unde a trebuit 
să aşteptăm plecarea unui steamer de comerţ care mergea 
la Tunis. Acolo locuieşte acel bancher Zambuco, căruia 
unchiul nostru trebuie să-i comunice afurisitul de 
document... 

Dar când latitudinea unuia şi longitudinea celuilalt vor 
determina poziţia noii insulițe, până unde va trebui oare să 
mergem să o căutăm? Aceasta este, de fapt, marea 
întrebare şi, după părerea mea, este importantă fiindcă de 
ea depinde întoarcerea noastră în Franţa... şi lângă tine... 

Enogate lăsă să-i cadă din mâini scrisoarea pe care mama 
sa o ridică. Nu mai putea citi mai departe. Îi vedea pe cei 
plecaţi, târâţi la mii de leghe, înfruntând mari primejdii în 
ţinuturi îngrozitoare, fără să se mai întoarcă, poate, 
vreodată - şi atunci, fără să vrea, îi scăpă un strigăt: 

Oh, unchiule... unchiule, cât rău faci tu celor care te 
iubesc atât! 

Să-l iertăm, copila mea, răspunse Nanon şi să-l rugăm şi 
pe Dumnezeu să-l apere. 

Se lăsă pentru câteva clipe o tăcere, în care timp 
gândurile acestor două femei se uniră într-o singură 
rugăciune. Apoi Enogate reluă citirea scrisorii: 

Am plecat din Port-Said la 16 aprilie. Nu aveam de făcut 
nici o escală înainte de Tunis. În primele zile am navigat tot 
pe aproape de ţărmul egiptean, şi când Ben-Omar întrezări 
portul Alexandriei, trebuia să vezi ce privire i-a aruncat! ... 
O clipă am crezut că o să vrea să debarce acolo, cu riscul de 
a-şi pierde comisionul... Dar a intervenit secretarul lui 
spunându-i nu ştiu ce în limba lor - destul de poruncitor, 
dealtfel, după cum mi s-a părut din care n-am înţeles nici un 
cuvânt, şi l-a făcut să-şi schimbe gândul. Se vede de la o 
poştă că lui Ben-Omar îi este frică de Nazim şi încep să mă 
întreb dacă acest egiptean este într-adevăr omul care 


spune că este, într-atât are o mutră de bandit! Aşa că, 
oricum, eu am să fiu cu ochiipeel! 

După ce am trecut de Alexandria, ne-am îndreptat spre 
capul Bon, lăsând la sud golfurile Tripoli şi Gabes. În sfârşit, 
s-au arătat la orizont versantele atât de sălbatice ale 
munţilor tunisieni, cu cele câteva fortuleţe părăsite care îşi 
înalţă crestele, şi una sau două moschei ivindu-se printre 
perdelele de verdeață. Apoi, în seara de 21 aprilie, am ajuns 
în rada Tunisului şi vasul nostru a ancorat, la 22 aprilie, în 
faţa digurilor din La Goulette. 

Scumpa mea Enogate, dacă la Tunis sunt mai aproape de 
tine decât eram acolo, pe insuliţa din golful Oman, cât de 
departe sunt totuşi şi cine ştie dacă nenorocul nu ne va 
îndepărta şi mai mult! Este adevărat că, de vreme ce nu 
suntem unul lângă altul, este tot atât de trist dacă suntem 
la cinci sau la cinci mii de leghe depărtare! Nu-ţi pierde 
însă nădejdea şi fii încredinţată că oricare ar fi 
deznodământul acestei călătorii, nu o să se prelungească la 
nesfârşit. 

Îţi scriu această lungă scrisoare la bord, ca să o pot pune 
la poştă îndată ce vom debarca în La Goulette. O vei primi 
peste câteva zile. Desigur că din ea nu vei putea afla ceea 
ce nici eu nu ştiu şi ceea ce ar fi fost atât de important de 
ştiut, adică încotro ne vom îndrepta paşii. Dar de ştiut nici 
unchiul nostru nu o ştie şi asta nu se va putea hotări decât 
după ce vom fi vorbit cu bancherul din Tunis, a cărui linişte, 
probabil, noi o vom tulbura. Fiindcă, fără îndoială, când va 
afla că este vorba de această enormă moştenire a cărei 
jumătate i se cuvine, Zambuco o să vrea să vină cu noi, să 
ne însoţească în cercetările viitoare, va fi probabil tot atât 
de apucat ca şi unchiul nostru... 

Dealtfel, de îndată ce voi cunoaşte poziţia insuliţei 
numărul doi - şi o să o cunosc curând fiindcă eu sunt cel 
care îi va calcula datele pe hartă îţi voi da de ştire. Este deci 
probabil că acestei a treia scrisori, îi va urma în curând oa 
patra. 


Ca şi prezenta, dealtfel, ea îţi va aduce ţie şi mamei tale, 
scumpă Enogate, calde salutări prieteneşti din partea 
domnului Tregomain şi ale mele şi de asemenea ale 
unchiului nostru, deşi el pare că ar fi uitat până şi amintirea 
oraşului Saint-Malo, a căminului de acolo, a fiinţelor iubite 
care au rămas acolo! Cât despre mine, scumpa mea 
logodnică, îţi trimit toată dragostea mea, aşa cum eu aş 
primi-o pe a ta, dacă ar fi cu putinţă să primesc o scrisoare 
de la tine, şi crede-mă că sunt pentru toată viaţa. 

Al tău foarte credincios şi iubitor Juhel Antifer. 

Capitolul II. În care colegatarul jupanului Antifer este 
prezentat cititorului, aşa cum se cuvine. 

Când ai ajuns în rada Tunisului, nu eşti încă în Tunis. 
Trebuie să foloseşti mai întâi bărcile vasului sau acele 
„mahone”, bărci ale localnicilor, pentru a cobori apoi în La 
Goulette. Căci portul nu este de fapt un port, în sensul că 
vasele, chiar de un tonaj mijlociu, nu pot pătrunde la 
cheiurile unde pot ancora numai ambarcaţii mici şi bărcile 
de pescari. Corăbiile cu pânze şi pacheboturile trebuie să 
rămână ancorate în larg şi dacă, atât timp cât vântul suflă 
din răsărit, paravanul munţilor le adăposteşte, în schimb, 
când vântul bate de la apus sau miazănoapte, ele sunt 
pradă unor groaznice vijelii. Se înţelege atunci că este 
neapărat nevoie să se construiască un port potrivit pentru 
toate vasele, chiar şi pentru cele de război, fie mărindu-l pe 
cel de la Bizerta, pe ţărmul coastei nordice a Regenţei, fie 
săpând un canal de zece kilometri prin lacul Bahira, după 
ce se va fi tăiat plaja care îl desparte de mare. 

Este potrivit să adăugăm că jupân Antifer şi tovarăşii săi, 
odată ajunşi la L.a Goulette, încă nu însemna că sunt la 
Tunis. Mai aveau de străbătut mica linie ferată de la 
Rubattino, construită de o societate italiană, linie care 
înconjoară lacul Bahira, trecând pe la poalele colinei 
Carthagina, pe care se înalţă capela sfântului Louis-de- 
France. 


După ce au străbătut şi cheiul, călătorii noştri au dat de un 
fel de orăşel cu o stradă largă în care se afla reşedinţa 
guvernatorului, o biserică catolică, cafenele, locuinţe 
particulare, adică tot ce poate fi mai european şi mai 
modern. Trebuie să ajungi la palatele de pe țărm, unde 
locuieşte beiul din când în când, în timpul băilor de mare, 
ca să întrezăreşti un început de culoare orientală. 

Culoare orientală? ... lată ceva de care nici prin gând nu-i 
trecea lui Pierre-Servan-Malo să se preocupe, aşijderea de 
legendele lăsate de alde Regulus, Scipio, Cezar, Caton, 
Marius, Hanibal! Cunoştea el măcar numele acestor 
importante personaje? Cel mult din auzite, ca şi bunul 
Tregomain care se mulțumea cu gloriile oraşului natal şi 
asta era de ajuns pentru amorul său propriu. Singur Juhel 
ar fi putut să se lase în voia acestor amintiri istorice, dacă 
nu ar fi fost atât de îngrijorat de prezent. Lui i se potrivea 
foarte bine zicala din Levant, care spune despre un om 
distrat: „îşi caută băiatul pe care-l duce în cârcă”! Ceea ce 
căuta el era logodnica şi amărăciunea lui creştea pe măsură 
ce se îndepărta de ea. 

După ce au străbătut La Goulette, jupân Antifer, luntraşul 
şi Juhel, fiecare cu valiza lui în mână - aveau de gând să le 
împrospăteze conţinutul la Tunis-se duseră să aştepte 
primul tren în faţa gării. Ben-Omar şi Nazim îi urmau la 
distanţă. Cum jupân Antifer nu-şi descleştase gura, ei nu 
ştiau nimic despre acel bancher Zambuco pe care capriciul 
lui Kamylk-Paşa voise să li-l alăture. Mare pacoste, suntem 
de acord, dacă nu pentru notar - care oricum avea să-şi 
încaseze prima, cu condiţia de a rezista până la sfârşit-cel 
puţin pentru Sauk care avea de luptat acum împotriva a doi 
moştenitori în loc de unul. Şi acest nou venit, cine o fi el 
oare? 

După o jumătate de oră de aşteptare, călătorii luau loc în 
tren; se opriră câteva minute în staţia din care se poate zări 
colina Carthaginei şi mânăstirea Călugărilor Albi, vestită 
pentru muzeul său arheologic, apoi, în patruzeci de minute, 


ajunseră la Tunis, şi luând-o pe aleea Marinei ajunseră în 
faţa Hotelului de France, în plin cartier european. Li se 
dădură camere - trei camere cam goale, înalte, la care 
ajungeai pe o scară largă şi a căror paturi aveau apărători 
de țânțari. Puteau să ia cina şi prânzul la restaurantul de la 
parter, la orice oră le-ar fi convenit, într-o sală mare şi 
confortabilă. S-ar fi spus că-i unul din hotelurile bune din 
Paris sau alt oraş mare. Dealtfel, nu asta interesa, fiindcă 
oricum maluinii noştri sperau să nu zăbovească acolo. 

Jupân Antifer nu-şi dădu nici măcar osteneala să urce în 
cameră. 

O să ne întâlnim aici, le spuse el tovarăşilor lui. 

Du-te, prietene, îi răspunse luntraşul, şi nu lăsa cârma din 
mână! 

Aceasta era şi grija unchiului. Desigur, nu avea de gând să- 
l înşele pe colegatarul său aşa cum încercase Ben-Omar să-l 
înşele pe el. Om cinstit, de o mare corectitudine cu tot felul 
lui original de a fi, hotărâse a nu folosi căi piezişe. Avea să 
se ducă la bancher şi avea să-i spună: „lată ce-ţi aduc... Să 
vedem ce-mi oferi dumneata în schimb şi... la drum!” 

Dealtfel, ţinând seama de documentul găsit pe insuliţă, 
numitul Zambuco trebuie că se aştepta că un oarecare 
Antifer, francez de origine, îi va aduce longitudinea 
necesară calculării poziţiei unei insulițe pe care se afla 
adăpostită comoara. Deci bancherul nu avea de ce să fie 
surprins de această vizită. 

Totuşi, pe jupân Antifer îl chinuia o teamă, teama că 
bancherul nu vorbea franţuzeşte. Dacă Zambuco înţelegea 
limba engleză, încă s-ar fi mai putut descurca cu ajutorul 
tânărului căpitan. Dar dacă nu ştia niciuna din aceste două 
limbi, atunci va trebui să apeleze la ajutorul unui interpret? 
Ar însemna să fie la cheremul unui al treilea, într-o taină 
care valora o sută de milioane... 

Când plecase de la hotel fără să spună unde se duce, jupân 
Antifer ceruse un ghid. Dispăruse apoi, cu ghid cu tot, după 
colţul uneia din străzile care duc spre Piaţa Marinei. 


De vreme ce nu are nevoie de noi... spuse luntraşul îndată 
după plecarea lui... 

Să mergem să ne plimbăm şi să începem prin a pune 
scrisoarea mea la poştă, răspunse Juhel. 

Şi iată-i, după ce ieşiră din biroul poştei care era lângă 
hotel, îndreptându-se către Bab-el-Bahar, Poarta Mării, ca 
apoi să înconjoare pe dinafară incinta al cărei perimetru 
încinge Tunis-la-Blanche cu o centură crenelată, lungă cam 
cât două bune leghe franţuzeşti. 

În acest timp, la o sută de paşi de hotel, jupân Antifer îi 
spunea ghidului-interpret: 

Îl cunoşti pe bancherul Zambuco? 

Toată lumea îl cunoaşte aici. 

Şi unde locuieşte? ... 

În cartierul maltez din oraşul de jos... 

Acolo trebuie să mă duci... 

La ordinele dumneavoastră, excelenţă. 

În aceste ţări din Orient se spune excelenţă cum ai spune 
domnule. 

Jupân Antifer se îndreptă către oraşul de jos. Fiţi siguri că 
el nu şi-a aruncat ochii pe nimic din cele ce ar fi putut 
vedea: ici, una din acele moschei care se numără cu sutele 
în Tunis, dominate de elegantele lor minarete; colo, ruine 
de origine romană sau musulmană; dincolo, o piaţă 
pitorească, adăpostită sub verdeaţa smochinilor şi a 
palmierilor; apoi străzi înguste, cu case ce se privesc ochi în 
ochi, urcând şi coborând, mărginite de prăvălii întunecoase 
în care se îngrămădesc alimente, stofe, bibelouri, după 
cartierele pe care le deservesc: francez, italian, evreiesc 
sau maltez. Nu! Pierre-Servan-Malo nu se gândea decât la 
această vizită impusă de Kamylk-Paşa, la primirea care i se 
va face... O primire bună! De asta nu se îndoia! Când aduci 
cuiva cincizeci de milioane, poţi pune rămăşag pe cât vrei 
că vei fi bine primit. După o jumătate de oră de drum, a 
ajuns în cartierul maltez. Nu este cel mai îngrijit cartier din 
oraşul cu o sută cincizeci de mii de suflete, oraş ce nu 


străluceşte prin curăţenie, mai ales în partea lui veche. 
Dealtfel, la acea vreme protectoratul francez nu-i impusese 
încă drapelul Franţei. 

La capătul unei străzi, mai bine-zis al unei ulicioare din 
acest cartier comercial, călăuza se opri în faţa unei case 
destul de modeste. Clădită după modelul tuturor locuinţelor 
tunisiene, arăta ca un bloc mare, pătrat, cu terasă, fără 
ferestre la stradă şi cu o curticică - unul din acele „patio” 
după moda arabă, în jurul căruia se înşiră odăile, care de 
aici îşi primesc lumina. 

După cum arăta casa, jupânului Antifer nu i se păru că 
proprietarul ei ar fi înotat în bogăţie. Şi atunci se gândi că, 
poate, pentru reuşita proiectelor lui, era mai bine aşa. 

Aici locuieşte, într-adevăr, bancherul Zambuco? ... îl 
întrebă el pe călăuză. 

Chiar aici, excelenţă. 

Este clădirea Băncii? 

Da. 

Nu are altă locuinţă? ... 

Nu, excelenţă. 

Trece drept om bogat? ... 

Milionar. 

Drace! făcu jupân Antifer. 

Dar e tot atât de zgărcit, pe cât e de bogat! adăugă 
călăuza. 

Pe toţi dracii! făcu din nou jupân Antifer. Aceste fiind zise, 
îl expedie înapoi la hotel pe celcare îi dădea mereu zor cu 
„excelenţă”. 

Se înţelege de la sine că Sauk îi urmărise, ferindu-se însă a 
fi văzut. Acum ştia unde locuieşte Zambuco. Ar putea el 
oare să intre pe fir în ceea ce îl privea pe bancher şi să 
tragă nişte foloase? S-ar putea ivi oare prilejul de a se 
înţelege direct, el cu bancherul, în aşa fel încât să-l înlăture 
pe jupân Antifer? Dacă s-ar ivi o neînțelegere între cei doi 
moştenitori ai lui Kamylk-Paşa, nu ar putea elsă o 
folosească? Mare ghinion că, atunci când fuseseră cu toţii 


pe insuliţa numărul unu, jupânului Antifer nu-i scăpaseră, 
odată cu numele lui Zambuco, şi cifrele noii longitudini! 
Dacă ar fi cunoscut-o, poate că Sauk ar fi izbutit să sosească 
primul la 'Tunis, să-l ademenească pe bancher promiţându-i 
o recompensă uriaşă sau chiar smulgându-i secretul fără a- 
şi dezlega punga? ... Dar îşi dădu seama că în document era 
trecut numele jupânului Antifer şi nu un altul! ... Ei bine! 
Sauk nu o să renunţe la planurile lui, o să şi le ducă fără 
milă până la capăt, şi când maltezul şi maluinul vor fi în 
posesia moştenirii, o să ştie el cum să-i despoaie pe 
amândoi. 

Pierre-Servan-Malo intră deci în casa bancherului, în 
vreme ce Sauk aştepta afară. Aripa din stânga, mai veche, 
servea de birouri, în curte, nimeni. Totul era atât de pustiu 
de parcă din acea dimineaţă banca îşi încetase plăţile! 

Dar, liniştiţi-vă! Bancherul Zambuco nu dăduse faliment. 

Să ni-l închipuim pe acest bancher tunisian sub înfăţişarea 
unui bărbat de talie mijlocie, în vârstă de şaizeci de ani, slab 
şi nervos, cu ochii ageri, crunţi şi în acelaşi timp cu o privire 
neliniştită, cu obrazul spân, fără un fir de păr în barbă, cu 
pielea parcă tăbăcită, părul încărunţit şi împâslit ca o calotă 
care ar fi fost lipită pe creştet, puţin adus de spate, cu 
mâinile zbârcite, cu degete lungi şi încovoiate. Avea toţi 
dinţii, dinţi obişnuiţi să muşte, pe care nişte buze subţiri îi 
descopereau mereu. Cu toate că nu prea avea spirit de 
observaţie, jupân Antifer simţi că persoana acestui 
Zambuco nu avea nimic simpatic şi îşi spuse că a avea dea 
face cu un asemenea specimen nu era nici o bucurie. În 
realitate, bancherul nu era decât un cămătar, unul care 
împrumuta pe amanet, şi se născuse la Malta. Asemenea 
maltezi ca el erau la Tunis cam cinci-şase mii. 

Despre Zambuco se zvonea că strânsese o mare avere din 
fel de fel de operaţii necurate de bancă - din cele care se 
fac cu lipici pe degete. Bogat era într-adevăr şi era mândru 
de bogăţia lui. Dar cui voia să-l asculte spunea că nu eşti 
bogat atât timp cât nu te îmbogăţeşti şi mai mult. Se spunea 


că este multimilionar şi nu se greşea, cu toată înfăţişarea 
umilă şi sărăcăcioasă a casei sale, înfăţişare care îl înşelase 
pe jupân Antifer. Aceasta nu arăta decât nemăsurata 
zgârcenie la Zambuco pentru nevoile vieţii de toate zilele. 
Adică să nu fi avut şi el oare nişte nevoi? Fără îndoială, 
avea, dar foarte puţine deoarece, cu pornirile lui de 
strângător de bani, se ferea să şi le creeze. Să 
îngrămădească saci de bani peste saci de bani, să pună ban 
lângă ban, să stoarcă aur, să pună mâna pe tot ce 
reprezenta o oarecare valoare, viaţa întreagă şi-o 
consacrase unor josnicii de acest soi. Adunase multe 
milioane şi le ferecase temeinic în lada lui, fără a-şi bate 
capul să le facă productive. 

Ceea ce ar fi părut ciudat, de necrezut chiar, ar fi fost ca 
omul acesta să nu fi rămas burlac. Dacă burlăcia are un 
anumit rost, nu exact pentru asemenea oameni este 
potrivită? Aşa că lui Zambuco nu-i trecuse niciodată prin 
minte să se căsătorească - „şi ce noroc pentru nevastă-sa”, 
spuneau adesea mucaliţii din cartierul maltez. 

Nu i se cunoşteau fraţi, veri, în sfârşit, rude de nici un fel, 
în afară de o soră. Generaţiile dinaintea lui Zambuco se 
încheiau la el. Trăia singuratic, în fundul casei sale, să 
zicem în birourile sale sau mai bine zis în casa sa de bani, 
neavând pentru a-l sluji decât o bătrână tunisiană care nu-l 
costa nici ca hrană, nici ca leafă. Din tot ce intra în acea 
văgăună, nimic nu mai ieşea. Vedem deci ce rival avea de 
înfruntat jupân Antifer şi se cade să ne întrebăm ce bine îi 
putuse face vreodată lui Kamylk-Paşa acest prea puţin 
simpatic personaj, astfel ca să merite recunoştinţa lui? 

Asta s-a întâmplat, totuşi, şi este uşor de povestit în câteva 
rânduri. 

Pe când nu avea decât douăzeci şi şapte de ani, orfan de 
tată şi mamă - şi la ce i-ar fi folosit să aibă părinţi de care 
tot nu ar fi avut grijă! 

— Zambuco locuia la Alexandria. O făcea acolo pe 
samsarul cu o deosebită agerime şi neobosită stăruinţă, 


încasând comisioane de la cumpărător şi de la vânzător, 
fiind mai întâi intermediar, apoi negustor şi în sfârşit 
bancher - meseria cea mai bănoasă care există la îndemâna 
inteligenţei omeneşti. 

Era în 1829 - nu, n-am uitat - când lui Kamylk-Paşa, foarte 
îngrijorat pentru averea sa râvnită de vărul său Murad şi de 
puternicul Mehmet-Ali, aţâţat de acesta, îi dădu în gând să- 
şi lichideze bogăţiile, apoi să le strămute în Siria, unde 
aveau să fie mai în siguranţă decât în vreun alt oraş din 
Egipt. 

Pentru această mare operaţie avusese nevoie de câţiva 
agenţi. Totuşi, el nu voise să lucreze decât cu străini de 
încredere. Dealtfel, aceştia riscau şi ei destul de mult, în cel 
mai bun caz libertatea, susţinându-l pe bogatul egiptean 
împotriva viceregelui. Tânărul Zambuco se numără printre 
aceşti agenţi. El a mijlocit atunci toate tranzacţiile, 
răsplătit, dealtfel, cu generoase comisioane; făcu mai multe 
călătorii la Alep, contribuind, în sfârşit, din plin la lichidarea 
averii clientului lui şi la transportarea acesteia la loc sigur. 

Toate astea nu s-au făcut uşor, nici fără pericole şi, după 
plecarea lui Kamylk-Paşa, câţiva dintre agenţii folosiţi de el, 
descoperiţi de bănuitoarea poliţie a lui Mehmet-Ali, au fost 
închişi. Din lipsă de dovezi suficiente li se dăduse drumul; 
cu toate acestea fuseseră pedepsiţi pentru devotamentul 
lor. 

Precum tatăl jupânului Antifer îi făcuse în 1799 un serviciu 
lui Kamylk-Paşa, când îl culesese mai mult mort de pe 
stâncile din Jaffa, tot aşa, treizeci de ani mai târziu, 
Zambuco îşi câştigase dreptul la recunoştinţa sa. 

Kamylk-Paşa nu avea să-l uite. 

Această simplă expunere de fapte explică de ce în 1842 
Thomas Antifer pe de o parte, bancherul Zambuco pe de 
altă parte, unul la Saint-Malo, altul în Tunis, primise fiecare 
câte o scrisoare prin care era informat că într-o zi vor avea 
de luat partea lor dintr-o comoară în valoare de o sută de 
milioane, depusă într-o insuliţă a cărei longitudine şi 


latitudine le va fi comunicată, şi unuia şi altuia, la timpul 
potrivit. 

Dacă această ştire avusese efectul pe care îl ştim asupra 
lui Thomas Antifer, şi pe urmă asupra fiului său, apoi 
trebuie să fim de acord că acest efect nu a fost mai puţin 
puternic asupra unei făpturi ca bancherul Zambuco. Se 
înţelege de la sine că el nu a scăpat nici un cuvânt către 
nimeni despre această scrisoare. A închis cifrele latitudinii 
sale într-unul din sertarele casei de bani înzestrată cu o 
încuietoare cu un întreit secret, şi de atunci nu a fost clipă 
în viaţa sa în care să nu aştepte să-l vadă apărând pe acel 
Antifer, anunţat prin scrisoarea lui Kamylk-Paşa. Zadarnic a 
încercat el să mai afle câte ceva despre soarta egipteanului. 
Nu se ştia nimic în legătură cu capturarea sa la bordul 
bricului-goeletă în 1834, nimic în legătură cu transportarea 
sa la Cairo, nimic despre întemnițarea sa timp de 
optsprezece ani în fortăreață, nimic în legătură cu moartea 
sa intervenită în 1852. 

Or, ne aflăm în 1862. Trecuseră deci douăzeci de ani din 
1842 şi maluinul nu apăruse încă... şi latitudinea nu se 
întâlnise deci cu longitudinea... Poziţia insuliţei continua 
încă să nu fie determinată... 

Cu toate acestea, Zambuco nu-şi pierduse deloc 
încrederea. Că mai devreme sau mai târziu intenţiile lui 
Kamylk-Paşa tot aveau să se realizeze, nu voia să se 
îndoiască. În gândul lui, mai sus numitul Antifer se va arăta 
fără greş la orizontul cartierului maltez, tot atât de sigur 
cum o cometă anunţată de observatoarele celor două lumi 
se arată în spaţiu. Singura sa părere de rău - foarte 
firească la un asemenea om - era aceea de a împărţi 
moştenirea cu un altul. Aşa că, în gând, îl trimitea la toţi 
dracii. Din păcate, însă, nu putea schimba nimic din 
dispoziţiile recunoscătorului egiptean. Şi totuşi i se părea 
groaznic să împartă cele o sută de milioane! ... De aceea, de 
atâta amar de ani, făcuse socoteli peste socoteli, închipuise 
mii şi mii de combinaţii, toate numai cu scopul ca întreaga 


moştenire să rămână în mâinile lui... O să izbutească el 

oare? Tot ceea ce ne este îngăduit să afirmăm este că se 
pregătise bine să-l primească pe oricare Antifer care ar 
veni să-i aducă longitudinea făgăduită. 

Inutil să adăugăm că bancherul Zambuco, prea puţin 
cunoscător întru ale navigaţiei, pusese să i se explice cum, 
cu ajutorul unei latitudini şi a unei longitudini, adică prin 
întretăierea a două linii imaginare, se ajungea la stabilirea 
poziţiei unui punct pe glob. Şi ceea ce, mai ales, înţelesese 
el, era că întâlnirea celor doi legatari era necesară şi că, 
dacă el nu putea nimic fără Antifer, nici Antifer nu putea 
nimic fără el. 

Capitolul III. În care jupân Antifer se află în faţa unei 
propuneri atât de năzdrăvane, încât o ia la fugă pentru a nu 
răspunde. 

Pot vorbi cu bancherul Zambuco? ... 

Da, numai pentru afaceri. 

Pentru afaceri. 

Numele dumneavoastră? 

Spune dumneata „un străin”, asta-i de ajuns! Jupân Antifer 
era cel care pusese întrebarea la care un băştinaş bătrân şi 
morocănos, aşezat la o masă în fundul unei odăiţe strâmte 
împărţită în două printr-un perete subţire, cu un ghişeu, 
răspundea într-o franţuzească stricată. 

Maluinul nu socotise potrivit să-şi spună numele, dornic să 
vadă ce mutră va face bancherul când îi va spune pe 
neaşteptate: „Eu sunt Antifer, fiul lui Thomas Antifer din 
Saint-Malo”. O clipă mai târziu era introdus într-un cabinet 
fără tapet, cu pereţii văruiţi, cu plafonul înnegrit de fumul 
lămpilor şi mobilat doar cu o casă de bani într-un colţ, un fel 
de birou în alt colţ, o masă şi două taburete. 

La masă stătea bancherul. Cei doi moştenitori ai lui 
Kamylk-Paşa se aflau deci faţă-n faţă. 

Fără să se ridice, Zambuco îşi potrivi cu două degete 
ochelarii mari şi rotunzi aşezaţi pe nasul lui ca un cioc de 
papagal, abia ridicând capul. 


Cu cine am cinstea să vorbesc? întrebă el într-o franceză 
care nu l-ar fi dat de ruşine nici pe careva născut în 
Languedoc sau Provence. 

Cu căpitanul de cabotaj Pierre Antifer, răspunse maluinul, 
convins că aceste şase cuvinte aveau să-i smulgă un strigăt 
lui Zambuco, o săritură cât colo din fotoliu şi un scurt 
răspuns: „Dumneata... În sfârşit!”... 

Bancherul nu tresări însă. Din gura făcută pungă nu se 
auzi nici un sunet. Răspunsul aşteptat nu se desprinse de 
pe buzele lui. Dar un ochi ager ar fi putut zări fulgerul care 
scapără scurt de sub lentilele ochelarilor - un fulger pe 
care pleoapele sale, plecându-se, îl stinseră tot atât de 
repede. 

Vă spun că eu sunt jupân Antifer... 

Am auzit. 

Antifer-Pierre-Servan-Malo, fiul lui Thomas Antifer din 
Saint-Malo... Ille-et-Vilaine... Bretania... Franţa... 

Aveţi o scrisoare de credit pentru mine? ... întrebă 
bancherul fără ca glasul lui să trădeze nici cea mai mică 
tulburare. 

O scrisoare de credit... da... răspunse jupân Antifer, cu 
totul derutat de răceala acestei primiri, o scrisoare de 
credit de o sută de milioane... 

Să vedem! ... răspunse simplu bancherul, ca şi când ar fi 
fost vorba de un document valorând câţiva piaştri. 

Dintr-o dată maluinul se simţi descumpănit. Cum? De 
douăzeci de ani acest flegmatic bancher era prevenit că îşi 
va avea partea dintr-o comoară de o valoare de neînchipuit, 
că într-o zi un oarecare Antifer va veni, ca să zicem aşa, să 
i-o aducă... şi el nici măcar nu tresărea în faţa acestui trimis 
al lui Kamylk-Paşa? ... Nici un strigăt de surpriză, nici o 
izbucnire de bucurie? ... Asta-i bună! Să fi fost în 
documentul de pe insuliţa numărul unu vreo greşeală? Să fi 
fost vorba de un altul decât de acest maltez din Tunis? Era 
sau nu bancherul Zambuco posesorul latitudinii care avea 


să le îngăduie să pornească la cucerirea celei de a doua 
insulițe? 

Un fior din cap până în picioare îl trecu pe dezamăgitul 
colegatar. Îi năvăli sângele la inimă şi abia avu timpul să se 
aşeze pe unul din taburete. 

Bancherul, fără a face o mişcare pentru a-i veni în ajutor, îl 
privea prin ochelari, în timp ce un rictus abia văzut i se 
schiţă în colţul buzelor. Şi se părea că, dacă nu ar fi avut 
grijă să se stăpânească, i-ar fi scăpat aceste cuvinte: 

Cam slab de înger acest matelot! Ceea ce însemna: „uşor 
de păcălit!” 

În acest timp, Pierre-Servan-Malo îşi revenise. Apoi, după 
ce îşi trecu batista peste faţă şi îşi plimbă pietricica printre 
dinţi, se ridică de pe scaun întrebând, în timp ce cu mâna 
lui mare bătea în masă: 

Dumneata eşti într-adevăr bancherul Zambuco? 

Da... singurul cu numele ăsta la Tunis. 

Şi nu mă aşteptai? 

Nu. 

Sosirea mea nu ţi-a fost anunţată? 

Şi cum ar fi putut fi? 

Prin scrisoarea unui anumit paşă... 

Un paşă? răspunse bancherul. Dar eu am primit sute de 
scrisori de la paşale... 

Kamylk-Paşa... din Cairo? 

Nu-mi amintesc. 

Toate aceste tertipuri aveau ca scop, de fapt, să-l tragă de 
limbă pe jupân Antifer, să-l facă să-i spună totul şi să-i ofere 
şi marfa, adică longitudinea, fără ca el să-i ofere latitudinea 
pe care o avea. 

Totuşi, la auzul numelui de Kamylk-Paşa, avu într-adevăr 
aerul unui om căruia acest nume nu-i este necunoscut. 
Căuta parcă să-şi cerceteze amintirile. 

Stai puţin, spuse el aşezându-şi ochelarii. Kamylk-Paşa... 
din Cairo? ... 


Da... reluă jupân Antifer, un fel de Rothschild egiptean, 
care avea o avere imensă în aur, diamante şi pietre 
preţioase... 

Parcă mi-aduc aminte... într-adevăr... 

Şi care trebuie că te-a prevenit că jumătate din această 
avere o să fie a dumitale într-o zi... 

Ai dreptate, domnule Antifer şi scrisoarea asta o fi pe aici, 
pe undeva... 

Cum pe undeva”! ... Nici nu ştii măcar unde este? .... 

Oh! Aici nu se pierde nimic... O să o găsesc! La auzul 
acestui răspuns, toată înfăţişareajupânului Antifer, 
încleştarea mâinilor în chip de gheare arătau limpede că. 
Bucuros i-ar fi sucit gâtul bancherului dacă nu s-ar fi găsit 
scrisoarea. 

Haide, domnule Zambuco, reluă el încercând să se 
stăpânească, ai un calm uimitor! ... Vorbeşti de această 
afacere cu o indiferenţă... 

Ei! ... făcu bancherul. 

Cum... cum ei! ... Când este vorba de o sută de milioane de 
franci... 

Buzele lui Zambuco nu schiţară decât o strâmbătură de 
dispreţ. De fapt, acelui om îi păsa de un milion tot atât câti- 
ar fi păsat de o coajă de portocală sau de lămâie. 

„Ah, ticălosul! ... Va să zică edeo sută de ori milionar 
gândi jupân Antifer. 

În acea clipă bancherul schimbă vorba vrând să afle ceea 
ce nu ştia încă, şi anume, cărei înlănţuiri de fapte datora el 
vizita maluinului. Aşa că, ştergându-şi ochelarii cu colţul 
batistei, spuse pe un ton destul de neîncrezător: 

Dealtfel, dumneata crezi serios în această poveste cu 
comoara? ... 

Dacă cred? ... Aşa cum cred în Sfânta Treime! Afirmă 
aceasta cu toată convingerea, cu toatăcredinţa de care este 
în stare un breton autentic. 

Şi începu să-i povestească tot ce se petrecuse, în ce 
condiţii, în 1799, tatăl său îi salvase paşei viaţa; cum în 


LIA 


1842 sosise la Saint-Malo o scrisoare misterioasă 
înştiinţându-l că averea se află pe o insuliţă care urma să fie 
căutată; cum el, Antifer, primise de la tatăl său, muribund, 
acest secret numai de el ştiut; cum timp de douăzeci de ani 
aşteptase mesagerul însărcinat să completeze formula 
hidrografică cu ajutorul căreia să determine pe hartă 
poziţia acestei insulițe; cum Ben-Omar, un notar din 
Alexandria, cel căruia îi fuseseră încredințate ultimele 
dorinţe ale lui Kamylk-Paşa, îi adusese testamentul acestuia 
cuprinzând longitudinea atât de dorită, care longitudine 
folosise la calcularea pe hartă a insuliţei din golful Oman, în 
largul portului Mascat; cum jupân Antifer, însoţit de nepotul 
său Juhel, de prietenul său Tregomain, de Ben-Omar care îi 
era impus în calitatea lui de executor testamentar şi de 
secretarul lui Ben-Omar, făcuseră, cu toţii, călătoria de la 
Saint-Malo la Mascat; cum descoperiseră insuliţa în 
cuprinsul golfului, undeva în larg, în faţa localităţii Sohar; 
cum, în sfârşit, în loc de comoară, chiar în locul indicat 
printr-un dublu K, nu găsiseră decât o cutie, iar în acea 
cutie un document cu longitudinea unei a doua insulițe, 
document pe care jupân Antifer trebuia să-l comunice 
bancherului Zambuco din Tunis care avea latitudinea ce ar 
fi permis să se determine poziţia acestei insulițe... 

Oricât de nepăsător ar fi vrut să pară, bancherul ascultase 
toată această poveste cu o foarte mare atenţie. Un uşor 
tremur al degetelor sale lungi arăta o vie emoție. La sfârşit, 
când pe jupân Antifer îl trecuseră toate nădugşelile, 
Zambuco se mărgini să spună: 

Da... într-adevăr... se pare că existenţa comorii nu poate fi 
pusă la îndoială... Dar... ce interes a avut Kamylk-Paşa să 
procedeze aşa? ... 

E drept că scopul nu părea prea clar. 

Tot ce putem crede, răspunse jupân Antifer, este că... Dar 
mai întâi, domnule Zambuco, ai fost dumneata amestecat 
vreodată în viaţa atât de agitată a paşei? Ai avut vreodată 
prilejul să-l ajuţi în vreunfel? ... 


Fără îndoială... şi chiar foarte mult. 

Când? 

Atunci când s-a gândit să-şi lichideze averea, pe când 
locuia la Cairo, unde locuiam şi eu în acea vreme. 

Ei bine... acum mi-e clar... A vrut să lase descoperirea 
comorii pe seama celor două fiinţe cărora înţelegea el să le 
arate recunoştinţa sa... dumitale... şi mie, în lipsa tatălui 
meu... 

Şi de ce nu ar mai fi şi alţii? sugeră bancherul. 

Ah, nu-mi spune asta! strigă jupân Antifer care cu o 
formidabilă lovitură de pumn făcu să se cutremure masa. 
Ajunge... suntem şi aşa prea mulţi, doi! ... 

Asta aşa e, replică Zambuco. Dar încă o lămurire, te rog. 
De ce te însoţeşte în cercetările dumitale acest notar din 
Alexandria? 

O clauză din testament îi dă dreptul - cu condiţia 
categorică de a asista în persoană la dezgroparea comorii - 
la încasarea unui comision... 

Şi care este acest comision? 

Unu la sută. 

Unu la sută! ... Auzi, pungaşul! 

Pungaşul, într-adevăr... ăsta-i numele pe care îl merită, 
exclamă jupân Antifer, şi crede-mă că nu l-am cruțat! 

Era un calificativ asupra căruia cei doi colegatari se vor 
înţelege totdeauna de minune şi, oricât de nepăsător ar fi 
vrut să pară bancherul, să nu ne mirăm că îi scăpase acest 
strigăt din inimă. 

Acum, cunoscând situaţia, cred că nu mai există nici un 
motiv să nu fim sinceri unul faţă de celălalt. 

Bancherul, însă, nu dădu nici un semn că ar fi impresionat. 

În ce mă priveşte, eu am noua longitudine aflată pe 
insuliţa numărul unu, continuă jupân Antifer şi dumneata ai, 
probabil, latitudinea insuliţei numărul doi... 

Aşa este... răspunse oarecum şovâind Zambuco. 

Atunci, de ce când am sosit, când ţi-am spus cum mă 
cheamă, te-ai făcut că nu ştii nimic despre toată povestea 


asta? ... 

Foarte simplu, fiindcă nu voiam să mă dau pe mâna 
primului venit...Dumneata, nu te supăra, puteai să fii un 
impostor şi voiam să mă asigur... Dar dacă ai documentul 
care te sileşte să iei legătura cu mine... 

Îl am. 

Să-l văd. 

O clipă, domnule Zambuco! Dai... dau! ... Dumneata ai 
scrisoarea lui Kamylk-Paşa? ... 

O am. 

Ei bine... Scrisoarea în schimbul documentului... Schimbul 
trebuie să se facă în chip corect şi reciproc. 

Fie! încuviinţă bancherul. 

Şi, ridicându-se, se îndreptă către casa de bani, făcu să 
funcţioneze încuietoarea cu o anumită încetineală, care pe 
jupân Antifer îl făcea să turbeze. Pentru ce acest 
inexplicabil fel de a proceda? Să fi vrut oare Zambuco să 
facă la fel ca Ben-Omar la Saint-Malo, căutând să-i 
şterpelească maluinului secretul pe care notarul nu i-l 
putuse smulge? 

Nu, nicidecum, fiindcă acest lucru nu ar fi fost cu putinţă 
faţă de un om atât de hotărât să nu-şi dea marfa din mână 
decât pentru bani peşin. Dar bancherul avea un plan, un 
plan îndelung şi temeinic socotit, un plan care, dacă reuşea, 
avea să-i asigure familiei sale, adică lui, milioanele lui 
Kamylk-Paşa, plan care impunea - şi asta era o condiţie 
absolut necesară - ca tovarăşul său de moştenire să fie 
văduv sau burlac. 

Aşa că, tot făcând să zdrăngăne zăvoarele casei sale de 
bani, se întoarse o clipă şi cu un glas cam tremurător 
întrebă: 

Dumneata nu eşti căsătorit? ... 

Nu, domnule Zambuco, şi de aceea sunt într-o situaţie 
socială pentru care mă felicit zi şi noapte. 

Ultima parte a acestui răspuns îl făcu pe bancher să se 
încrunte în timp-ce se întorcea la zăvoarele casei lui de 


bani. 

Să fi avut, deci, acest Zambuco o familie? Da, însă nimeni 
din Tunis nu o ştia. În realitate, familia lui era alcătuită doar 
dintr-o soră. Domnişoara Talisma Zambuco trăia destul de 
modest la Malta, dintr-o pensie pe care i-o dădea fratele ei. 
Numai că - şi asta este important să adăugăm - ea trăia aici 
de patruzeci şi şapte de ani, putem spune chiar de jumătate 
de secol. Nu avusese niciodată prilejul să se mărite - în 
primul rând fiindcă frumuseţea, inteligenţa, spiritul, averea 
sa lăsau de dorit şi de asemenea fiindcă fratele său nu-i 
găsise încă un soţ, iar pretendenţilor se pare că nu le dădea 
în gând să se prezinte din proprie iniţiativă. 

Cu toate acestea, Zambuco era convins că într-o zi sora sa 
se va mărita... Cu cine, Dumnezeule mare? ... Ei bine, cu 
acest Antifer a cărui vizită o aştepta de douăzeci de ani şi 
care ar fi împlinit visul bătrânei fecioare, numai dacă ar fi 
fost burlac sau văduv. Căsătoria odată făcută, milioanele 
aveau să rămână în familie şi domnişoara Talisma Zambuco 
nu va fi pierdut nimic aşteptând. Se înţelege de la sine că ea 
era cu totul supusă fratelui său şi că un soţ oferit de el va fi 
primit cu ochii închişi. 

Dar maluinul se va învoi oare să şi-i închidă pe ai lui 
pentru a lua în căsătorie pe această antică malteză? 

Bancherul nu se îndoia de asta fiindcă era, credea el, în 
situaţia de a-i putea impune colegatarului său condiţiile 
care îi conveneau. Dealtfel, marinarii nu au dreptul să fie 
mofturoşi, cel puţin aşa socotea el. 

Ah, nefericitule Pierre-Servan-Malo, pe ce galeră ai 
nimerit şi cu cât ar fi fost mai plăcută o plimbare pe Rance, 
chiar cu Fermecătoarea Amelie, barcazul prietenului tău 
Tregomain, pe vremea când îl mai avea! 

Ne dăm acum seama de jocul pe care îl juca bancherul. 
Nimic mai simplu şi în acelaşi timp nimic mai bine ticluit. El 
nu o să dea latitudinea sa decât în schimbul vieţii jupânului 
Antifer - să ne înţelegem, a vieţii înlănţuite printr-o 
necruțătoare căsătorie cu domnişoara Talisma Zambuco. 


În primul moment, înainte de a scoate din casa de bani 
scrisoarea lui Kamylk-Paşa, în clipa când potrivea cheia în 
broască, păru că se răzgândeşte şi veni să se aşeze pe 
scaun. 

Ochii jupânului Antifer aruncară un fulger dublu, aşa cum 
se întâmplă în anumite condiţii meteorologice, când spaţiul 
este saturat de electricitate. 

Ce mai aştepţi? ... întrebă el. 

Mă gândesc la un lucru, răspunse bancherul. 

La care, dacă nu-ţi e cu supărare? ... 

Crezi că în afacerea asta drepturile noastre sunt absolut 
egale? 

Sigur că sunt! 

Eu... nu cred. 

Şi de ce?... 

Fiindcă nu dumneata, ci tatăl dumitale a fost cel care i-a 
făcut paşei un serviciu, pe când eu... eu în persoană... sunt 
cel care... 

Jupân Antifer îl întrerupse şi trăsnetul prevestit de acel 
dublu fulger izbucni. 

— Ah! Asta-i? Încerci cumva să-ţi baţi joc de uncăpitan de 
cabotaj? ... Oare drepturile tatălui meu nu sunt şi ale mele, 
dat fiind că eu sunt singurul moştenitor? Vrei să respecţi 
dorinţa testatorului, da sau nu?.... 

Eu vreau să fac ce o să-mi convină! răspunse aspru şi scurt 
bancherul. 

Jupân Antifer se ţinu de masă ca să nu se năpustească 
asupra lui, după ce dădu un picior taburetului. 

Ştii că nu poţi face nimic fără mine! îi aminti maltezul. 

Nici dumneata fără mine! replică maluinul. Discuţia se 
înfierbânta. Unul era stacojiu de furie, celălalt şi mai palid 
ca de obicei, dar foarte sigur de el. 

Vrei să-mi dai latitudinea pe care o ai? strigă jupân Antifer 
în culmea furiei. 

După ce o să-mi dai mai întâi longitudinea, răspunse 
bancherul. 


Niciodată! 

Fie! 

Iată documentul meu, urlă jupân Antifer scoţându-şi 
portofelul din buzunar. 

Păstrează-l... nu am ce face cu el! 

Nu ai ce să faci? ... Uiţi că este vorba deo sută de 
milioane... 

De o sută de milioane, într-adevăr. 

Şi că o să le pierdem dacă nu izbutim să găsim insuliţa 
unde au fost îngropate? 

Ducă-se... spuse bancherul. 

Şi făcu o mutră atât de dispreţuitoare încât interlocutorul 
său abia se mai putea stăpâni să nu-l înhaţe de beregată... 
Un mizerabil care nu voia să ia în primire o sută de milioane 
- şi asta numai aşa, ca să nu profite nimeni! 

Poate că niciodată bancherul Zambuco, care în lunga lui 
carieră de cămătar strânsese - la figurat - pe mulţi 
nenorociţi de gât, nu fusese mai aproape să fie - de data 
asta el - sugrumat la propriu. Fără îndoială îşi dădu seama 
de acest pericol fiindcă îşi îndulci glasul când spuse: 

Ar fi, cred, o posibilitate de a ne înţelege! Jupân Antifer îşi 
strânse pumnii şi şi-i înfundă înbuzunare ca să nu cadă în 
ispita de a-i folosi. 

Domnule, spuse bancherul, eu sunt bogat, am gusturi 
foarte simple şi nu cele cincizeci de milioane, nici chiar o 
sută vor schimba ceva în felul meu de a trăi. Dar am o 
patimă, patima de a aduna sac de aur peste sac de aur şi 
mărturisesc că averii lui Kamylk-Paşa i-ar sta bine în casele 
mele de bani. Ei bine, de când ştiu de comoara asta, nu am 
mai avut alt gând decât cum să fac să fie toată a mea. 

Vezi dumneata aşa ceva, domnule Zambuco? 

Aşteaptă! 

Şi partea care mi se cuvine? ... 

Partea dumitale? ... Nu s-ar putea ca dânduc-ţi-o să facem 
în aşa fel încât să rămână şi ea în familia mea? ... 

Atunci nu ar mai fi în a mea... 


Dacă îţi place; dacă nu... 

Mai lasă-te de fiţe, domnule fluieră-vânt... şi vorbeşte mai 
lămurit! 

Am o soră, domnişoara Talisma... 

Să-ţi trăiască! 

Locuieşte la Malta. 

Cu atât mai bine dacă îi prieşte clima. 

Are patruzeci şi şapte de ani şi este încă o persoană bine 
pentru vârsta ei. 

Asta nu mă miră... dacă îţi seamănă! 

Ei bine... fiindcă tot eşti burlac... vrei să te căsătoreşti cu 
sora mea? ... 

Să mă căsătoresc cu sora dumitale? exclamă Pierre- 
Servan-Malo, a cărui faţă congestionată era acum de un 
roşu aprins. 

Da... să o iei de nevastă, reluă bancherul cu acel ton 
hotărât care nu admitea replică. Datorită acestei căsătorii, 
cele cincizeci de milioane ale dumitale, pe de o parte, şi cele 
cincizeci de milioane ale mele, pe de altă parte, ar rămâne 
în familia mea. 

Domnule Zambuco, răspunse jupân Antifer care-şi 
rostogolea pietricica între dinţi, aşa cum valurile 
rostogolesc pietricelele pe o plajă, domnule Zambuco... 

Domnule Antifer... 

Propunerea dumitale... este serioasă? ... 

Cât se poate de serioasă şi dacă nu vrei să te căsătoreşti 
cu sora mea îţi jur că totul se sfârşeşte între noi şi poţi să te 
îmbarci pentru Franţa! 

Se auzi un horcăit înăbuşit. Jupân Antifer se sufoca. Îşi 
smulse cravata de la gât, îşi înşfăcă pălăria, deschise uşa 
cabinetului, se năpusti în curte, apoi cobori în stradă, dând 
din mâini şi agitându-se ca un nebun. Sauk care îl aştepta, 
văzându-l într-un asemenea hal, se luă după el tare 
neliniştit. Ajuns la hotel, maluinul se repezi în vestibul. 
Zărindu-şi nepotul şi prietenul aşezaţi în fundul micului 
salon de lângă sala de mâncare, le strigă de acolo: 


Ah, mizerabilul! Ştiţi ce vrea? ... 

Să te ucidă? întrebă Gildas Tregomain. 

Mai rău! ... Vrea să mă căsătoresc cu sora lui! 

Capitolul IV. În care cumplita luptă dintre Occident şi 
Orient se sfârşeşte cu victoria celui din urmă. 

Deşi deprinşi de câtva timp cu mii de încurcături de tot 
felul, putem spune totuşi că nici Gildas Tregomain, nici 
Juhel nu se aşteptau la aşa ceva. Jupânul Antifer, burlac 
înrăit, să fie încolţit în asemenea chip? Şi cât de rău 
încolţit? ... Încolţit de o căsătorie pe care era silit să o facă, 
ameninţat fiind, altfel, să-şi piardă partea lui din uriaşa 
moştenire! 

Juhel îl rugă pe unchiul său să povestească lucrurile pe 
îndelete. Acesta le povesti însoţindu-le cu o explozie de 
înjurături ca nişte proiectile, ce din nefericire nu-l puteau 
atinge pe Zambuco, adăpostit în casa lui din cartierul 
maltez. 

Îl vedeţi oare pe acest flăcău bătrân de patruzeci şi şase 
de ani căsătorit cu o domnişoară de patruzeci şi şapte, 
devenind un fel de oriental, ceva cam ca un Antifer-Paşa? 

Cu totul uluiţi, Gildas Tregomain şi Juhel se priveau în 
tăcere; prin minte însă le trecea, fără îndoială, acelaşi gând. 

„S-au dus pe copcă milioanele!” îşi spunea luntraşul. „Nici 
o piedică în calea căsătoriei cu scumpa mea Enogate!” îşi 
spunea Juhel. 

De fapt, era cu totul de necrezut ca jupân Antifer să dea 
curs pretențiilor lui Zambuco, consimţind să devină 
cumnatul bancherului. Nu s-ar fi putut supune acestei 
sminteli, nici chiar dacă ar fi fost vorba de un miliard. 

În acest timp maluinul se plimba de la un capăt la altul al 
salonului. Se oprea apoi, se aşeza, se apropia de nepotul şi 
de prietenul său, ca şi când ar fi vrut să-i privească atent în 
faţă, apoi numaidecât îşi întorcea privirea. Adevărul este că 
îţi făcea rău să-l vezi şi dacă Gildas Tregomain fusese 
vreodată pe punctul de a crede că prietenul său este la un 
pas de a-şi pierde minţile, în această clipă a fost. 


Aşa că, atât el cât şi Juhel păreau a se fi înţeles fără vorbe 
să nu-l contrazică, orice ar fi spus. Cu timpul, acest spirit 
descumpănit se va întoarce la o sănătoasă înţelegere a 
situaţiei. 

În cele din urmă vorbi din nou, tăindu-şi frazele cu 
exclamaţii furibunde: 

— O sută de milioane... pierdute din încăpăţânarea acestui 
şnapan! ... Nu ar merita oare să i se taie capul... să fie 
spânzurat... împuşcat... spintecat... otrăvit... şi în acelaşi 
timp tras în ţeapă? ... Nu vrea să-mi dea latitudinea dacă nu 
o iau de nevastă... Să mă însor cu maimuța aia din Malta... 
de care ar fugi şi un maimuţoi din Senegambia... Mă vedeţi 
voi soţul acesteidomnişoare Talisma? 

Fireşte că nu! Prietenii lui gândeau la fel şi introducerea 
unei asemenea cumnate şi mătuşi în sânul preacinstitei 
familii Antifer ar fi fost una din cele mai necrezute 
eventualităţi, pe care nimeni nu ar fi putut să o încuviinţeze. 

Ia spune... luntraşule? ... 

Ce, prietene? ... 

Are cineva dreptul să lase o sută de milioane în fundul unei 
gropi, când nu ar avea decât un pas de făcut pentru a le 
scoate? 

Nu sunt pregătit să răspund la o asemenea întrebare! 
răspunse în doi peri Tregomain. 

Ah, nu eşti pregătit! exclamă jupân Antifer aruncându-şi 
pălăria într-un colţ al salonului. Aşa! ... Dar la asta eşti 
pregătit să răspunzi? ... 

La ce? .... 

Dacă un individ ar încărca un vas, să zicem un barcaz... O 
Fermecătoare Amelie, dacă vrei... 

Gildas Tregomain simţi că Fermecătoarea Amelie avea să 
treacă printr-un sfert de ceas neplăcut. 

„„„ dacă ar încărca această hodoroagă cu o sută milioane 
de aur şi ar vesti obştii că o s-o scufunde în mare pentru a 
îneca milioanele din ea, tu crezi că guvernul l-ar lăsa să facă 
după bunul lui plac? ... Hai! ... Vorbeşte! 


Nu cred, prietene. 

Şi totuşi bestia de Zambuco asta are de gând! Un singur 
cuvânt are de spus ca să găsim milioanele lui şi ale mele, şi 
se încăpăţânează să tacă! 

Nu cunosc un ticălos mai dezgustător! replică Gildas 
Tregomain, care izbuti să facă pe înfuriatul. 

Ascultă... Juhel... 

Unchiule? ... 

Dacă l-am denunța autorităţilor? ... 

Fără îndoială... ar fi ultima soluţie... 

Da... fiindcă autorităţile pot face ceea ce un particular nu 
poate... Ele pot să-lpună la cazne... să-l chinuiască... să-l 
ardă la tălpi... şi o să trebuiască să se supună! 

Ideea nu-i rea, unchiule. 

Minunat, Juhel, şi ca să-i vin de hac acestui negustor 
hrăpăreţ, sunt gata să-mi sacrific partea mea din comoară 
dăruind-o statului... 

Ah, ce frumos ar fi, ce nobil şi generos! exclamă 
barcazierul. Ar fi într-adevăr vrednic de un francez... de un 
maluin... de un Antifer... 

Fără îndoială că, făcând această propunere, unchiul lui 
Juhel mersese mai departe decât ar fi vrut, fiindcă îi aruncă 
lui Gildas Tregomain o privire atât de cruntă încât bietul om 
îşi curmă scurt elanul de admiraţie. 

O sută de milioane! ... O sută de milioane! ... repeta jupân 
Antifer. O să-l ucid... pe acest blestemat de Zambuco. 

Unchiule! ... 

Prietene! ... 

Şi într-adevăr, în halul de furie în care se afla, se puteau 
teme ca maluinul să nu facă vreo prostie... de care, dealtfel, 
nu ar fi putut fi făcut răspunzător, fiindcă ar fi săvârşit-o, 
fără doar şi poate, într-un acces de nebunie. 

Dar când Juhel şi Tregomain încercară să-l calmeze, îi 
respinse violent învinuindu-i că se înţeleg cu duşmanii, că îl 
susţin pe Zambuco în loc să-l ajute pe el pentru a-l strivi pe 
acesta ca pe o libarcă din cămara cu provizii a unei corăbii! 


Lăsaţi-mă... lăsaţi-mă! strigă el în cele din urmă. Şi 
luându-şi pălăria, trânti uşile năpustindu-seafară din salon. 

Crezând că jupân Antifer avea să se ducă acasă la 
bancher, cei doi se hotărâră să se repeadă pe urmele lui 
pentru a preîntâmpina o nenorocire. Din fericire se liniştiră 
văzându-l că o apucă spre scara cea mare şi urcă în camera 
lui în care se închise întorcând de două ori cheia în broască. 

Ăsta era cel mai bun lucru pe care îl avea de făcut! încheie 
barcazierul clătinând din cap. 

Da... bietul meu unchi! răspunse Juhel. 

După o asemenea întâmplare, abia de s-au atins de 
mâncare, le pierise pofta. 

După ce îşi terminară cina, cei doi prieteni părăsiră hotelul 
cu gândul să respire aerul curat de pe malurile Bahirei. 
Când să iasă, s-au întâlnit cu Ben-Omar însoţit de Nazim. 
Era nepotrivit oare să-l informeze pe notar de cele ce se 
petrecuseră? ... Nu, fără îndoială. Dar când auzi condiţiile 
impuse de bancher jupânului Antifer, notarul strigă: 

Trebuie să se căsătorească cu domnişoara Zambuco! Nu 
are dreptul să refuze... Nu! Nu are acest drept! 

Era şi părerea lui Sauk, care nu ar fi stat nici o clipă pe 
gânduri să se însoare cu oricine, dacă această căsătorie i-ar 
fi adus o asemenea zestre. 

Gildas Tregomain şi Juhel le întoarseră spatele; o luară 
apoi foarte gânditori pe aleea Marinei. 

O seară frumoasă; răcoarea proaspătă a brizei invita 
parcă populaţia tunisiană la plimbare. Tânărul căpitan şi 
luntraşul se îndreptară, hoinărind agale, către zidul 
incintei, trecură de poartă, se învârtiră încolo şi încoace pe 
malul lacului şi în cele din urmă se duseră să se aşeze la o 
masă în cafeneaua Wina unde, cu o sticlă de „manuba” în 
faţă, putură să discute pe îndelete despre ale lor. Pentru ei 
totul era acum limpede. Jupân Antifer nu o să consimtă 
niciodată să se supună poruncilor bancherului Zambuco... 
Ca urmare, va trebui să renunţe la căutarea celei de a doua 
insulițe... Deci... vor fi obligaţi să părăsească Tunisul cu 


primul pachebot... Deci vor avea nemărginita bucurie de a 
se întoarce în Franţa pe drumul cel mai scurt. 

Era, fără îndoială, singura soluţie posibilă. Şi nu erau 
deloc nefericiţi întorcându-se la Saint-Malo fără traista 
plină a lui Kamylk-Paşa. La urma urmei, de ce o fi născocit 
excelenţa-sa atâtea tertipuri? 

Către orele nouă, Gildas Tregomain şi Juhel se întoarseră 
la hotel. Intrară în odaia lor, după ce se opriră o clipă în faţa 
celei a unchiului şi prietenului lor. Acesta nu dormea. Nici 
nu se culcase măcar. Umbla cu paşi repezi, vorbea pe 
nerăsuflate şi în gură i se ciocneau aceleaşi cuvinte: 

Milioane... Milioane... Milioane! 

Barcazierul făcu cu mâna acel gest care arată o minte 
complet zdruncinată. Apoi, după ce îşi urară noapte bună, 
se despărţiră destul de îngrijoraţi. 

A doua zi, Gildas Tregomain şi Juhel se sculară dis-de- 
dimineaţă. Nu era oare de datoria lor să se ducă la jupân 
Antifer, să mai cântărească o ultimă dată situaţia ivită din 
refuzul lui Zambuco şi să ia, în sfârşit, fără a mai amâna, o 
hotărâre? Şi această hotărâre nu ar fi trebuit ea să ducă la 
următoarea concluzie: să-şi facă bagajele şi să părăsească 
Tunisul? Or, după informaţiile pe care le avea tânărul 
căpitan, pachebotul care făcuse escala în La Goulette 
trebuia să ridice ancora chiar în seara aceea şi să 
pornească spre Marsilia. Ce n-ar fi dat Juhel ca unchiul său 
să se afle pe vas, închis în cabina lui şi la vreo douăzeci de 
mile de litoralul african! 

Barcazierul şi tânărul căpitan o luară pe, coridorul care 
ducea la odaia jupânului Antifer. 

Bătură la uşă. 

Nici un răspuns. 

Juhel bătu a doua oară, mai tare... Aceeaşi tăcere. 

Să fi dormit oare unchiul atât de adânc, somn de marinar 
din care nu-l trezesc nici tunurile de calibrul douăzeci şi 
patru? ... Sau poate că, într-un moment de desperare, într- 
un acces de febră, să se fi...? 


Într-o clipă, coborând câte patru trepte deodată, Juhel fu 
la portar în timp ce Tregomain, căruia i se muiaseră 
picioarele, se ţinea de balustrada scării ca să nu se 
rostogolească până jos. 

Domnul Antifer? ... 

A ieşit dis-de-dimineaţă, răspunse portarul la întrebarea 
pusă de tânărul căpitan. 

Şi nu a spus unde se duce?... 

Nu a spus. 

Să se fi dus, oare, din nou la şnapanul de Zambuco? 
exclamă Juhel care îl trase repede pe Gildas Tregomain în 
piaţa Marinei. 

Dar... dacă s-a dus acolo... înseamnă că primeşte, 
murmură luntraşul ridicând braţele spre cer. 

Cu neputinţă! ... strigă Juhel. 

Nu! Nu-i cu putinţă! ... Îl vezi întorcându-se la Saint-Malo, 
în casa lui din strada Hautes-Salles, însoţit de domnişoara 
Talisma Zambuco şi aducându-i micuţei noastre Enogate o 
mătuşă malteză? 

Unchiul meu a spus... o maimuţă! 

Şi, foarte îngrijoraţi, se duseră să se aşeze la o masă din 
cafeneaua de peste drum de hotel. De acolo puteau pândi 
întoarcerea jupânului Antifer. Se spune că noaptea este un 
bun sfătuitor, totuşi se mai întâmplă ca uneori să nu fie 
chiar aşa. Lucru ce, dealtfel, se şi adeveri. 

Încă din zorii zilei, maluinul nostru pornise din nou către 
mahalaua malteză şi în câteva minute, de parcă îl gonea din 
urmă o haită de câini turbaţi, ajunsese la casa bancherului. 

De obicei, Zambuco se scula odată cu soarele şi tot odată 
cu el se culca. Bancherul şi strălucitorul astru îşi făceau 
împreună drumul lor zilnic. Primul era deci în fotoliul lui, cu 
biroul în faţă şi casa de bani în spate, când îşi făcu apariţia 
jupân Antifer. 

Bună ziua, spuse el potrivindu-şi ochelarii ca să cuprindă 
mai clar în lentilele lor chipul vizitatorului său. 


Continuă să fie ultimul dumitale cuvânt? răspunse imediat 
acesta pentru a deschide vorba. 

Ultimul. 

Refuzi să-mi dai scrisoarea lui Kamylk-Paşa, dacă nu 
consimt să-ţi iau sora în căsătorie? 

Refuz. 

Atunci mă însor cu ea... 

Eram sigur! O femeie care-ţi aduce cincizeci de milioane 
zestre... Fiul lui Rothschild ar fi fost prea fericit să devină 
soţul Talismei... 

Fie... o să fiu prea fericit! răspunse jupân Antifer cu o 
strâmbătură pe care nici nu încerca să o ascundă. 

Hai, vino, cumnate, reluă Zambuco. 

Şi se ridică îndreptându-se către scară, ca şi când ar fi 
vrut să urce la etaj. 

Cum? Este aici? ... strigă jupân Antifer. 

Şi chipul lui arăta într-adevăr ca acela al unui condamnat 
în clipa în care este trezit şi căruia gardianul îi spune: 
„Haide... curaj! ... E timpul...”. 

Potoleşte-ţi nerăbdarea, frumosul meu îndrăgostit! replică 
bancherul. Uiţi că Talisma este laMalta? ... 

Dar atunci unde mergem? ... răspunse jupân Antifer 
lăsând să-i scape un oftat de uşurare. 

La telegraf. 

Ca să-i dai de veste? ... 

Şi să-i spunem să vină aici... 

Dă-i de veste dacă vrei, dar să ştii, domnule Zambuco, te 
previn că nu am de gând să-mi aştept... logodnica... la 
Tunis. 

Şi de ce? 

Fiindcă dumneata şi cu mine, adică noi, nu avem timp de 
pierdut! Cel mai urgent lucru este să pornim în căutarea 
insuliţei îndată ce vom cunoaşte poziţiaei! ... 

Ei, cumnate, opt zile mai devreme sau opt zile mai târziu, 
nu-i totuna? 


Ba nu-i deloc totuna şi ar trebui să fii tot atât de grăbit ca 
şi mine să intri în stăpânirea moştenirii de la Kamylk-Paşa! 

Da... cel puţin tot atât, fiindcă acest bancher zgărcit şi 
hrăpăreţ, cu toate că încerca să-şi ascundă nerăbdarea sub 
o prefăcută indiferenţă, ardea de dorinţa de a încuia în casa 
sa de bani partea lui de milioane. Aşa că se hotări să-i dea 
dreptate interlocutorului său. 

Fie, spuse el, nu o să te contrazic... O să o chem pe sora 
mea aici când ne întoarcem... Se cuvine totuşi să o previn 
de fericirea ce o aşteaptă. 

Da... care o aşteaptă, răspunse Pierre-Servan-Malo, fără 
să precizeze ce fel de fericire pregătea el celei care aştepta 
de atâţia ani pe soţul visurilor sale! 

Numai că, reluă Zambuco, trebuie să-mi dai o hârtie în 
toată regula. 

Scrie-o şi ţi-o semnez. 

Cu o despăgubire? ... 

De acord. De cât... despăgubirea? ... 

Să zicem, cele cincizeci de milioane ce o să-ţi revină ca 
parte... 

Ne-am înţeles... şi să terminăm, răspunse jupân Antifer 
resemnat să devină soţul domnişoarei Talisma Zambuco, 
dacă nu putea să scape de această fericire. 

Bancherul luă o foaie de hârtie şi cu scrisul lui mare 
întocmi în bună regulă angajamentul în care toţi termenii 
fură foarte amănunţit cântăriţi. Se specifică acolo că partea 
ce i se cuvenea jupânului Antifer în calitate de legatar al lui 
Kamylk-Paşa îi va reveni în întregime domnişoarei Talisma 
Zambuco, în cazul în care logodnicul său ar refuza să o mai 
ia în căsătorie legitimă, cincisprezece zile după 
descoperirea comorii. 

Şi cu numele său împodobit cu înflorituri furioase, Pierre- 
Servan-Malo semnă angajamentul pe care bancherul îl 
închise într-un sertar al casei de bani. Scoase în acelaşi 
timp de acolo o hârtie îngălbenită... Era scrisoarea lui 
Kamylk-Paşa, sosită cu douăzeci de ani înainte. 


La rândul lui, jupân Antifer îşi scoase portofelul din 
buzunar şi trase din el o hârtie tot atât de îngălbenită de 
trecerea anilor... Era documentul găsit pe insuliţa numărul 
unu. 

Vi-i puteţi închipui pe aceşti doi moştenitori înfruntându-se 
ca doi duelişti gata să-şi încrucişeze spadele, braţele lor 
întinzându-se puţin câte puţin, tremurându-le degetele la 
atingerea acestor hârtii pe care nu le venea parcă să le 
dea? ... Ce scenă pentru cineva care i-ar fi urmărit! O sută 
de milioane pe care o singură mişcare avea să le reunească 
într-o singură familie! 

Scrisoarea dumitale! ... spuse jupân Antifer. 

Documentul dumitale! ... răspunse bancherul. 

Se făcu schimbul. Era şi timpul. Inima acestor doi oameni 
bătea atât de tare încât ar fi sfârşit prin a exploda. Pe 
documentul pe care se menţiona că trebuie predat de un 
oarecare Antifer din Saint-Malo unui oarecare Zambuco din 
Tunis se afla longitudinea 7*23' la est de meridianul 
Parisului. Scrisoarea arătând că numitul Zambuco din Tunis 
va primi într-o zi pe numitul Antifer din Saint-Malo 
cuprindea latitudinea3*17' sud. Era acum de ajuns să se 
întretaie cele două linii pe o hartă pentru a se putea afla 
poziţia insuliţei numărul doi. 

Ai, desigur, un atlas? întrebă bancherul. 

Un atlas şi un nepot, răspunse jupân Antifer. 

Un nepot? 

Da... un tânăr căpitan de cursă lungă care va lua asupra 
sa această operaţie. 

Şi unde-i acest nepot? ... 

La Hotel de France. 

Atunci să mergem acolo, cumnate! spuse bancherul 
trântindu-şi pe cap o vechitură de pălărie cu boruri largi. 

Să mergem! răspunse jupân Antifer. Se îndreptară 
amândoi către piaţa Marinei. Ajunşiân faţa poştei, Zambuco 
vru să intre cu gândul să trimită o telegramă la Malta. 
Jupân Antifer nu se împotrivi. Las” să afle domnişoara 


Talisma Zambuco că îi fusese cerută mâna de un „ofiţer din 
marina franceză” şi acordată de către fratele ei în condiţii 
de familie şi avere dintre cele mai avantajoase. După ce au 
plătit şi înregistrat telegrama, cele două personaje ale 
noastre porniră din nou către piaţă. Gildas Tregomain şi 
Juhel, zărindu-i, se grăbiră să-i întâmpine. 

Când îi văzu, prima pornire a jupânului Antifer fu aceea de 
a întoarce capul. Dar se împotrivi acestei slăbiciuni ce nu 
era pe măsura lui şi îşi prezentă tovarăşul cât putu de 
scurt: 

Bancherul Zambuco. 

Bancherul aruncă însoţitorilor viitorului lui cumnat o 
privire piezişă care nu avea nimic plăcut în ea. Apoi jupân 
Antifer adăugă adresându-i-se lui Zambuco: 

Nepotul meu Juhel... Gildas Tregomain, prietenul meu. 

Şi la un semn al lui, îl urmară cu toţii la hotel, ocolindu-i în 
trecere pe Ben-Omar şi Nazim ca şi când nu i-ar fi 
cunoscut, urcară apoi scara, intrară în odaia maluinului, a 
cărei uşă fu închisă cu grijă. 

Jupân Antifer scoase din valiză atlasul adus din Saint-Malo. 
Îl deschise la planşa cu mapamondul planisferic şi, 
întorcându-se către Juhel, spuse: 

Şapte grade douăzeci şi trei minute longitudine estică şi 
trei grade şaptesprezece minute latitudine sudică. 

Juhel nu-şi putu stăpâni un gest de dezamăgire. O 
latitudine sudică? ... Kamylk-Paşa îi trimitea deci dincolo de 
ecuator? Ah, sărmana micuță Enogate! ... Gildas Tregomain 
abia îndrăznea să-l privească. 

Ei... ce aştepţi? îl întrebă unchiul său pe un asemenea ton; 
încât tânărului căpitan nu-i rămânea decât să-l asculte. 

Îşi luă compasul şi urmărind cu vârful lui al şaptelea 
meridian la care adăugă cele douăzeci şi trei de minute, 
cobori până la cercul ecuatorial. Străbătând apoi paralela 
3*17' o urmări până acolo unde se întâlnea cu meridianul. 

Ei? ... repetă jupân Antifer, unde ne aflăm? 

În golful Guineii. 


Şi mai exact? ... 

În dreptul statului Loango. 

Si, mai exact? 

În apele golfuleţului Ma-Yumba. 

Mâine dimineaţă, spuse jupân Antifer, luăm diligenţa 
pentru Bone, şi la Bone o să luăm trenul până la Oran. 

Toate acestea fură spuse pe tonul foarte firesc cu care 
obişnuiesc căpitanii de vapor să comande o manevră atunci 
când apare inamicul. Apoi, întorcându-se către bancher: 

Dumneata, desigur, ne însoţeşti? ... 

Desigur. 

Până în golful Guineei? ... 

Până la capătul lumii, dacă trebuie! 

Bine... fii gata de plecare... 

Am să fiu, cumnate! 

Gildas Tregomain lăsă să-i scape, fără voie, un „aoleu!”. La 
auzul acestui cuvânt atât de neobişnuit pentru urechile 
sale, era atât de uluit încât nici nu putu răspunde salutului 
batjocoritor cu care îl onoră bancherul, retrăgându-se. 

Şi, în sfârşit, când cei trei maluini rămaseră singuri în 
odaie, Gildas Tregomain îl întrebă: 

Aşadar... ai consimţit? ... 

Da, luntraşule... ei şi? 

Ei şi? ... Cum tot nu ar mai fi avut ce spune, Gildas 
Tregomain şi Juhel socotiră că este mai potrivit sătacă. 

Două ceasuri mai târziu, bancherul primea o telegramă 
expediată din Malta. 

Domnişoara Talisma Zambuco recunoştea că este cea mai 
fericită dintre fete, aşteptând să fie cea mai fericită dintre 
soţii! 

Capitolul V. În care Ben-Omar este în măsură să compare 
cele două feluri de locomoţie: pe uscat şi pe mare. 

Pe acea vreme, reţeaua tunisiană de căi ferate, care este 
acum legată cu reţeaua algeriană, nu exista încă. Călătorii 
noştri trăgeau nădejde să ia la Bone trenul care lega 
provinciile Constantine, Alger şi Oran. 


Jupân Antifer şi tovarăşii lui părăsiră în zorii zilei capitala 
Regenţei. Se înţelege de la sine că bancherul Zambuco era 
cu ei, şi Ben-Omar cu Sauk nu întârziară să li se alăture. 
Era o adevărată caravană de şase persoane, care de data 
aceasta ştiau înspre ce meleaguri îi poartă nestăvilita lor 
foame de milioane. Nu avea nici un rost să se ascundă de 
Ben-Omar şi, ca urmare, Sauk ştia că expediţia întru 
căutarea insuliţei numărul doi se va desfăşura în largul 
golfului Guineei, care închide în partea stingă a Africii apele 
ținutului Loango. 

O etapă zdravăn de lungă, îi spusese Juhel lui Ben-Omar, şi 
dacă te temi de oboselile acestei noi călătorii, eşti liber să 
renunţi! 

Şi, într-adevăr, de la Alger la L.oango, ce de sute de mile de 
străbătut pe mare! Cu toate acestea, Ben-Omar nu şovăise; 
este adevărat că Sauk nici nu i-ar fi îngăduit vreo şovăire... 
Şi apoi, acel straşnic comision care îi flutura prin faţa 
ochilor... 

Aşadar, în ziua de 24 aprilie, jupân Antifer, luându-l cu el 
pe Gildas Tregomain şi Juhel, Sauk pe Ben-Omar şi 
Zambuco luându-se pe el singur ocupau diferite locuri în 
diligenta care făcea cursa între Tunis şi Bone. Poate că nu 
aveau să schimbe nici un cuvânt între ei, dar cel puţin 
călătoreau împreună. 

Să nu uităm că în ajun Juhel îi trimisese o nouă scrisoare 
Enogatei. În câteva zile mama şi fata aveau să ştie către 
care punct al globului alerga jupân Antifer în căutarea 
faimoasei sale moşteniri, acum rămasă numai pe jumătate. 
Această a doua parte a călătoriei ar fi putut dura 
aproximativ o lună de zile şi cei doi logodnici nu puteau 
spera într-o revedere înainte de jumătatea lunii mai. Cât de 
desperată va fi Enogate la primirea acestei scrisori! Şi 
măcar de ar fi putut fi convinsă că la întoarcerea lui Juhel 
toate piedicile vor fi înlăturate şi că nunta lor s-ar putea 
face fără alte întârzieri! Vai! Dar cu un asemenea unchi mai 
poţi fi sigur de ceva? 


În ceea ce îl priveşte pe Gildas Tregomain, să ne mărginim 
a spune că soarta îi hărăzise să treacă ecuatorul. El, 
luntraşul de pe Rance, navigând pe apele emisferei 
australe! Ce vreţi? În viaţă se întâmplă lucruri atât de 
uluitoare încât blândul Gildas Tregomain nu se mai mira de 
nimic - nici chiar dacă acele trei faimoase butoiaşe ale lui 
Kamylk-Paşa s-ar fi găsit în locul indicat, în măruntaiele 
insuliţei numărul doi. 

Dealtfel, această preocupare nu-l împiedica deloc să 
arunce o privire cercetătoare asupra locurilor pe care le 
străbătea diligenţa, locuri care nu semănau în nici un fel cu 
câmpiile bretone, nici măcar cu cele mai vălurite. Poate, 
însă, că era singurul dintre cei şase călători care se gândea 
să păstreze amintirea acestor plaiuri tunisiene. 

Vehiculul nu era prea confortabil şi nici nu mergea repede. 
De la un popas la altul, cei trei cai oboseau pe un drum cu 
hârtoape, coaste abrupte de munte, cotituri repezi, mai ales 
în ciudata vale Medjerdah, râuleţe năvalnice, fără podeţe şi 
a căror apă ajungea uneori până la osia roţilor. 

Timpul era frumos, cerul de un albastru crud sau mai 
degrabă un albastru copt, într-atât era de cumplită căldura. 

Bardo, palatul beiului care se întrezărea la stânga, te 
orbea cu albeaţa lui şi ar fi fost mai cuminte să nu-l priveşti 
decât cu ochelari fumurii. La fel şi alte palate înconjurate de 
ficuşi stufoşi şi arbuşti de piper, asemenea unor sălcii 
plângătoare ale căror ramuri se pleacă până la pământ. Ici 
şi colo se zăreau grupuri de corturi arabe acoperite cu 
pânze în dungi galbene, sub care se iveau chipuri serioase 
de femei, mutrişoare bronzate de copii, nu mai puţin grave 
decât ale mamelor lor. În depărtare, pe coline şi câmpii, 
printre steiurile stâncoase, păşteau turme de oi, zburau 
cete de capre, negre ca pana corbului. 

Uneori la trecerea diligenţei, când biciul pocnea şfichiuind 
aerul, zburau stoluri de păsări. Printre ele, papagalii, foarte 
numeroşi, îţi luau ochii cu culorile lor vii. Erau cu miile şi 
dacă natura îi învățase să cânte, omul nu-i învățase încă să 


vorbească. Deci se călătorea în zumzetul unui concert şi nu 
al unei trăncăneli. 

Popasurile fură dese. Gildas Tregomain şi Juhel nu 
pierdeau ocazia să coboare pentru a-şi dezmorţi picioarele. 
Uneori bancherul Zambuco cobora şi el la fel, dar nu 
vorbea deloc cu tovarăşii lui de drum. 

lată un bătrânel, spuse luntraşul, care, pare-mi-se, este tot 
atât de ahtiat de milioanele paşei ca şi prietenul nostru 
Antifer! 

Asta aşa este, domnule Tregomain, şi amândoi colegatarii 
sunt demni unul de celălalt. 

De câte ori cobora din diligenţă, Sauk încerca să surprindă 
ceva din convorbirile pe care ceilalţi credeau că nu le 
înţelege. Cât despre Ben-Omar, el nu se mişca din colţul lui, 
chinuit de gândul că în curând va trebui să navigheze şi că, 
după neînsemnatele valuri ale Mediteranei, va fi silit să 
înfrunte şi talazurile Oceanului Atlantic! 

Pierre-Servan-Malo nu se clintea nici el de la locul lui, cu 
gândul numai la acea insuliţă numărul doi, la acea stâncă 
pierdută printre apele fierbinţi ale Africii! 

În ziua aceea, înainte de apusul soarelui le apărură în cale 
câteva moschei, chilii de preoţi mahomedani, turnuri albe, 
minarete ascuţite: era orăşelul Taburka, înrămat parcă în 
verdeață, care îşi păstrează întocmai înfăţişarea lui de oraş 
tunisian. 

Diligenţa făcu aici o haltă de câteva ore. Călătorii găsiră 
un hotel, mai bine zis un han unde Li se servi o cină 
bunişoară. Cât despre vizitarea oraşului, nici vorbă nu 
putea fi. Din cei şase, numai luntraşul şi poate Juhel, rugat 
de el, ar fi putut fi ispitiţi. Dealtfel, din teama de a nu 
întârzia, jupân Antifer le poruncise categoric, o dată pentru 
totdeauna, să nu se îndepărteze şi ei înţeleseseră. 

La nouă ceasuri seara, pe o minunată noapte scânteind de 
stele, îşi reluară călătoria. Nu era totuşi lipsită de primejdii 
îndrăzneala de a străbate aceste câmpii pustii între apusul 
şi răsăritul soarelui - primejdii din pricina drumurilor rele, 


primejdii din pricina unor posibile întâlniri cu tâlhari de 
drumul mare - „krumiri” sau alţii - primejdia de a fi atacați 
- ceea ce se întâmplă uneori - de fiare sălbatice. Şi, foarte 
limpede, în umbra tainică din marginea junglei de-a lungul 
căreia înainta diligenţa, se auzeau răgete de lei, mârâituri 
de pantere. Caii îşi luau atunci vânt şi era nevoie de toată 
dibăcia vizitiului pentru a-i stăpâni. Cât despre miorlăitul 
hienelor, aceste mofturoase pisici nici nu erau luate în 
seamă! 

În sfârşit, pe la orele patru se înălbi de ziuă şi câmpia 
împrăştie o lumină subţire, îndeajuns de clară, totuşi, ca 
încetul cu încetul să se poată desluşi amănuntele. Mereu 
acelaşi orizont îngust, coline cenuşii larg unduite, aşternute 
pe pământ ca o uriaşă pelerină arabă. Râul Medjerdah 
şerpuia la picioarele călătorilor, cu apa-i gălbuie, când 
potolit, când vijelios, între arbuşti de dafin şi eucalipţi în 
floare. 

Partea aceasta a ţării ce se mărgineşte cu Krumiria are un 
relief mai neregulat. Dacă luntraşul ar fi călătorit cât de cât 
în Tirol, în afară de înălţimea mai mică totuşi a munţilor, s- 
ar fi putut crede în mijlocul celor mai sălbatice locuri ale 
unui ţinut alpin. Dar nu se afla în Tirol, nu se mai afla nici în 
Europa, ci departe, tot mai departe în fiecare zi. Şi atunci 
colţurile gurii i se ridicau - chipul său părea astfel, mai 
gânditor - şi sprâncenele lui groase se lăsau în jos; semn de 
nelinişte. 

Câteodată tânărul căpitan şi el se priveau lung şi aceste 
priviri cuprindeau o întreagă discuţie, care se purta între 
ei, fără vorbe. 

În dimineaţa aceea, jupân Antifer îl întrebă pe nepotul său: 

Unde o să fim până nu se înnoptează? ... 

La popasul de la Gardimaou, unchiule. 

Şi la Bone când ajungem? ... 

Mâine seară. 

Posomoritul maluin se închise din nou în tăcerea lui 
obişnuită, mai bine zis, gândul său se rătăci din nou prin 


acel neîntrerupt vis care-l plimba din apele golfului Oman în 
apele golfului Guineei. Se oprea apoi asupra unicului punct 
de pe sferoidul terestru care-l putea interesa. Şi atunci îşi 
spunea că şi alţi ochi decât ai lui nu se dezlipeau de acest 
punct, ochii bancherului Zambuco. În adevăr, aceste două 
fiinţe deneam atât de diferit, cu obiceiuri atât de diferite, 
care nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată pe lumea 
asta, păreau că nu mai au decât un singur suflet, legaţi fiind 
unul de altul ca doi condamnaţi de acelaşi lanţ, cu singura 
deosebire că lanţul lor era de aur. 

Între timp crângul de ficuşi devenea tot mai des. Când şi 
când, apăreau, din desişul albăstrui al frunzelor şi florilor 
de ricin, sate arabe. Câteodată se desfăşura în faţa ochilor 
câte o mirişte aşternută pe coasta muntelui. Ici se înălţau 
corturile arabe, colopăşteau turme pe malul unui torent în 
albia căruia se prăvăleau apele râurilor. Apoi se ivea câte 
un han de poştă - de cele mai multe ori un grajd dărăpănat 
în care locuiau, într-o totală promiscuitate, oameni şi 
animale. Seara, schimbară caii la Gardimaou; popasul se 
făcu lângă o cabană de lemn, care, înconjurată de alte 
câteva, avea să alcătuiască, douăzeci de ani mai târziu, una 
din staţiunile de cale ferată între Bone şi Tunis. După o 
oprire de două ore - cu mult prea lungi pentru cina 
sărăcăcioasă pe care le-a putut-o oferi hanul - diligenţa 
porni din nou la drum, urmând cotiturile văii - când 
mergând pe lângă Medjerdah, când trecând prin vadul 
unor râuri a căror apă năvălea până la diligenţă udând 
picioarele călătorilor, urcând coaste atât de abrupte încât 
se părea că animalele nu le vor putea sui, coborând 
povârnişurile cu o iuţeală pe care frânele cu greu o puteau 
stăpâni. 

Ţinutul era minunat, mai ales în împrejurimile localităţii 
Moughtars. Cu toate acestea nimeni nu putu să vadă nimic 
prin noaptea foarte întunecoasă învăluită în negură deasă. 
Dealtfel erau şi frânţi de oboseală după patruzeci de ore de 
călătorie atât de hurducată. 


Se lumina de ziuă când jupân Antifer şi tovarăşii lui 
ajunseră la Soukharas, la capătul unei nesfârşite panglici 
aruncate peste colină, legând târguşorul de vadul văii. 

Un hotel curat - Hotel Thagaste - foarte aproape de piaţa 
cu acelaşi nume, făcu o bună primire călătorilor istoviţi. De 
data asta cele trei ceasuri petrecute aici nu li se mai părură 
prea lungi, şi cu siguranţă că li s-ar fi părut prea scurte 
dacă ar fi vrut să viziteze acest pitoresc Soukharas. De 
prisos să adăugăm că jupân Antifer şi bancherul Zambuco 
bombăniră pentru timpul pierdut cu acest popas. Dar 
diligenţa nu putea pleca înainte de orele şase dimineaţa. 

Linişteşte-te, îi spunea mereu Gildas Tregomain 
arţăgosului lui compatriot. O să fim la timp la Bone pentru 
trenul de mâine dimineaţă... 

Şi de ce, dacă ne-am grăbi puţin, nu l-am lua pe cel de 
seară? ripostă jupân Antifer. 

Nu există, unchiule, adăugă Juhel. 

Şi ce dacă? ... Este ăsta un motiv să mucezim în gaura 
asta? ... 

Uite, prietene, spuse luntraşul, uite ici o pietricică pe care 
am cules-o pentru tine... A ta, de când o mesteci, trebuie că 
s-a tocit! 

Şi Gildas Tregomain îi dădu jupânului Antifer o drăguță de 
pietricică din prundişul văii Medjerdah, mare cât un bob de 
mazăre şi care fără întârziere începu să scrâşnească între 
dinţii maluinului. 

Luntraşul îl pofti apoi să meargă numai până în piaţa 
mare. El refuză categoric şi scoțând din valiză atlasul îl 
deschise la harta Africii şi se aruncă în apele golfului 
Guineei, cu riscul de a-şi îneca acolo mintea. Gildas 
Tregomain şi Juhel plecară să se mai plimbe în piaţa 
Thagaste: un pătrat imens plantat cu câţiva arbori, mărginit 
de locuinţe orientale, de cafenele deja deschise, cu toate că 
era foarte devreme, şi în care se înghesuiau băştinaşii. 
Ceaţa, la primele raze ale soarelui, se împrăştiase. Se 
anunţa o zi frumoasă, caldă şi luminoasă. 


Luntraşul, plimbându-se, era numai ochi şi urechi. Încerca 
să prindă ici-colo un cuvânt, deşi nu putea să înţeleagă 
nimic; voia să vadă ce se petrece prin cafenele, în fundul 
prăvăliilor, cu toate că nu avea nimic de cumpărat în unele 
sau de consumat în celelalte. Dacă soarta îl aruncase în 
această călătorie de necrezut, măcar să culeagă câteva 
amintiri de neuitat. Şi nu se putea opri să spună: 

Nu, Juhel, nu-i îngăduit să călătoreşti aşa cum călătorim 
noi! ...Nu ne oprim nicăieri! ... Trei ceasuri la Soukharas... 
o noapte la Bone... apoi două zile pe drum de fier, cu opriri 
scurte prin staţii! ... Ce am văzut eu din Tunisia? ... Şiceo 
să văd din Algeria? ... 

Ai dreptate, domnule Tregomain... Toate astea nu au nici 
un sens! ... Dar încearcă să-i spui ceva unchiului meu şi o să 
vezi ce o să iasă... Nu este vorba de o călătorie de plăcere, 
ci de o călătorie de afaceri! ... Şi cine ştie cum o să se 
sfârşească? ... 

Cu o păcăleală, mi-e teamă, răspunse luntraşul. 

Da, reluă Juhel, şi de ce nu s-ar afla pe insuliţa numărul 
doi un alt document, care să ne trimită la insuliţa numărul 
trei?! ... 

Şi la o insuliţă numărul patru, şi la o insuliţă numărul cinci, 
şi la toate insuliţele din cele cinci părţi ale lumii! adăugă 
Gildas Tregomain, clătinându-şi în sus şi în jos blajina lui 
căpăţână. 

Şi dumneata eşti în stare să-l urmezi pe unchiul meu, 
domnule Tregomain? 

EU? ies 

Da... dumneata... dumneata care nu ştii să-i refuzi nimic! 

Este adevărat... Bietul om, îmi pare aşa de rău de elşimă 
tem pentru minţile lui... 


Ei bine... eu, domnule Tregomain, sunt hotărât să mă 
opresc la insuliţa numărul doi! Are nevoie Enogate să se 
mărite cu un prinţ şi am eu nevoie de o prinţesă? ... 

Nu, desigur! Dealtfel, acum, când comoara trebuie 
împărţită cu acest crocodil de Zambuco, nu mai este vorba 
decât de un duce pentru ea şi o ducesă pentru tine... 

Nu râde, domnule Tregomain! 

Îmi pare rău, băiatule, fiindcă toate astea nu au darul de a 
mă înveseli nici pe mine, şi dacă o să fie vorba de prelungit 
căutările... 

Să se prelungească? exclamă Juhel. Nu! ... Ne ducem la 
golful Loango, fie! ... Dar... mai departe, niciodată! ... Ştiu 
cum să-l silesc pe unchiul să se întoarcă la Saint-Malo! 

Şi dacă încăpăţânatul refuză? 

Dacă refuză? ... O să-l las să cutreiere singur... Eu osămă 
întorc lângă Enogate... şi cum în câteva luni o să fie 
majoră... mă căsătoresc cu ea... orice ar fi! 

Stai, nu te aprinde aşa, dragul meu băiat, şi ai răbdare! ... 
Sper ca totul să iasă bine... O să se sfârşească totul prin 
căsătoria ta cu micuța Enogate...şi la nunta voastră o să 
dansez rigodon-ul16 nupţial... Dar să nu pierdem diligenţa 
şi să ne întoarcem la hotel... Dacă nu cer prea mult, mi-aş 
dori să ajungem la Bone înainte de a se înnopta, ca să mai 
apuc să văd măcar o parte din oraşul ăsta fiindcă, din 
celelalte, Constantine, Philippeville, aflate de-a lungul căii 
ferate, ce o să putem zări, aşa, în treacăt? ... În sfârşit, dacă 
nu o să fie posibil, îmi iau eu revanşa la Algerre. (Gildas 
Tregomain, nu s-a ştiut niciodată pentru ce, spunea 
„Algerre”.) Da... Algerre... unde, presupun, o să rămânem 
câteva zile... 

S-ar putea, spuse Juhel, să nu găsim nici un vapor gata de 
plecare spre coasta occidentală a Africii şi va trebui să 
aşteptăm... 

O să aşteptăm... o să aşteptăm! replică luntraşul, căruia îi 
surâdea gândul că o să poată vizita minunăţiile capitalei 
algeriene. Cunoşti Algerre, Juhel? ... 


Da, domnule Tregomain. 

Am auzit de pe la marinari că este foarte frumos, oraşul 
clădit în amfiteatru, cu cheiuri, cu pieţe, cu un arsenal, cu 
aşa-numita grădină d'Essai, cu un Mustafa grozav... cu o 
Casbah... mai ales o Casbah... 

Este foarte frumos, domnule Tregomain, răspunse Juhel. 
Dar eu cunosc ceva şi mai frumos încă... este Saint-Malo... 

Şi casa din Hautes-Salles... şi drăguţa cămăruţă de la 
etajul întâi, şi încântătoarea copilă care locuieşte acolo! 
Desigur, sunt de aceeaşi părere eu tine, băiete! Dar fiindcă 
tot trebuie să trecem prin Algerre, lasă-mă să nădăjduiesc 
că o să pot vizita Algerre... 

În timp ce se lăsa legănat de această speranţă, luntraşul, 
urmat de tânărul său prieten, se îndrepta către hotelul 
Thagaste. Era şi timpul. Se înhămau caii, jupân Antifer se 
învârtea încolo şi încoace bombănind împotriva celor care 
întârziau, deşi nimeni nu întârziase. 

Gildas Tregomain se grăbi să-şi plece capul sub privirea 
cruntă cu care îl fulgeră prietenul său. Câteva minute mai 
târziu, îşi reluase fiecare locul în diligenţa care-i ducea pe 
pantele abrupte din Soukharas. Era, desigur, mare păcat că 
nu-i fusese îngăduit luntraşului să cerceteze ţara Tunisului. 
Nimic mai pitoresc - dealuri aproape cât munţii, văi 
împădurite care aveau să silească viitoarea cale ferată să 
facă nenumărate cotituri. Apoi, răzbătând printre desişuri, 
stânci uriaşe sfârtecând pământul; ici şi colo sate 
musulmane mişunând de populaţie indigenă; focuri mari, 
aprinse la căderea nopţii, aveau menirea să apere această 
populaţie de fiarele sălbatice. 

Gildas Tregomain povestea bucuros cele ce aflase de la 
vizitiu, lui plăcându-i să stea de vorbă cu acest om de 
treabă, ori de câte ori servea prilejul. Într-un singur an nu 
se ucideau în aceste desişuri mai puţin de patruzeci de lei, 
cât despre pantere, numărul lor ajungea la câteva sute, fără 
să mai vorbim de haitele urlătoare de şacali. Cum era de 
presupus, Sauk, despre care se credea că nu înţelege 


limba, rămânea indiferent la toate aceste înfricoşătoare 
povestiri, iar jupân Antifer nu ducea grija panterelor şi a 
leilor tunisieni. Puteau să fie cu milioanele pe insuliţa 
numărul doi, că nu s-ar fi dat înapoi nici cu un pas. 

Dar, bancherul de o parte, notarul de alta, trăgea cu 
urechea la poveştile lui Gildas Tregomain. Dacă Zambuco 
încrunta uneori din sprâncene, aruncând priviri piezişe prin 
portieră, Ben-Omar, întorcându-le pe ale lui, se strângea în 
colţul său, tresărind şi pălind când pe sub hăţişurile 
drumului răsunau unele urlete răguşite. 

Ei, pe cinstea mea, spuse luntraşul, de la vizitiu ştiu că 
diligenţa a fost atacată mai deunăzi... A trebuit să se tragă 
asupra fiarelor... Şi chiar noaptea trecută a trebuit să se 
dea foc trăsurii pentru a speria cu vâlvătaia flăcărilor o 
haită de pantere. 

Şi călătorii? întrebă Ben-Omar. 

Călătorii au fost siliţi să meargă pe jos până la prima haltă, 
răspunse Gildas Tregomain. 

Pe jos? ... strigă notarul cu glas tremurător. Eu...eunuo 
să pot niciodată... 

Atunci... o să rămâi în urmă, domnule Ben-Omar, şi fii 
sigur că nu o să te aşteptăm! 

Bănuiţi, desigur, că acest răspuns prea puţin milos şi tot 
atât de puţin liniştitor venea de la jupân Antifer. După asta 
maluinul nu se mai amestecă în vorbă şi Ben-Omar trebui să 
recunoască în sinea lui că, hotărât lucru, fie pe uscat, fie pe 
mare, el nu era făcut pentru călătorii. Cu toate acestea, 
ziua trecu fără ca fiarele sălbatice să-şi fi făcut simțită 
prezenţa altfel decât prin urlete îndepărtate. Dar, spre 
marele lui necaz, Gildas Tregomain trebui să-şi spună că 
atunci când o să ajungă diligenţa la Bone, va fi întuneric 
beznă. 

Într-adevăr erau ceasurile şapte seara când aceasta trecu 
pe lângă Hippone, la trei sau patru kilometri înainte de 
oraş, o localitate vestită, ciudată prin bazinele sale adânci, 
unde bătrânii arabi se dedau la descântece şi vrăji. Vreo 


douăzeci de ani mai târziu s-a pus aici temelia bisericii şi 
spitalului, pe care mâna puternică a cardinalului Lavigerie 
avea să le facă să răsară parcă din măruntaiele pământului. 

Pe scurt, Bone era învăluit într-un întuneric adânc, cu 
promenada sa de-a lungul meterezelor, cu portul său 
alungit, care se termină la apus cu un cap nisipos, cu 
desişuri de verdeață care adumbresc cheiul, cu partea 
modernă a oraşului, cu piaţa sa largă unde se înalţă acum 
statuia domnului Thiers în redingotă de bronz, şi în sfârşit 
cu o Casbah care ar fi putut să-i dea luntraşului o oarecare 
idee despre acea Casbah din Algerre. 

Să recunoaştem că pe minunatul om îl urmărea ghinionul; 
se mângâia doar cu gândul că o să-şi ia revanşa în capitala 
Algeriei. 

Traseră la un hotel aşezat în piaţă; au luat apoi masa şi s- 
au culcat de la ora zece, ca să fie gata pentru trenul de a 
doua zi dimineaţa. Şi se pare că în acea noapte, istoviţi de 
cele şaizeci de ore petrecute în diligentă, dormiră cu toţii 
un somn adânc, chiar şi cumplitul Antifer. 

Capitolul VI. În care sunt povestite peripeţiile călătorilor în 
timpul drumului cu trenul de la Bone la Alger şi cu 
pachebotul de la Alger la Dakar. 

Jupân Antifer crezuse că o să găsească o cale ferată care 
să facă legătura între Bone şi Alger; venise însă cu douăzeci 
de ani prea devreme. Aşa că, a doua zi, îi pieri şi glasul 
auzind răspunsul hotelierului în această privinţă. 

Cum? ... De la Bone la Alger nu-i o cale ferată? strigă el 
furios. 

Nu, domnule, dar în câţiva ani o să fie una... şi dacă doriţi 
să aşteptaţi... spuse poznaşul hotelier. 

Fără îndoială că Ben-Omar nici nu şi-ar fi dorit ceva mai 
bun, fiindcă desigur, ca să nu piardă timpul, aveau să 
continue drumul pe mare. Dar Pierre-Servan-Malo nu 
înţelegea să lase lucrurile aşa. 

Este vreun vapor care pleacă? întrebă el cu un glas 
poruncitor. 


Da... acum, dimineaţă. 

Să ne îmbarcăm! 

Şi iată cum, la orele şase, jupân Antifer părăsi oraşul Bone 
pe un pachebot, împreună cu cei cinci tovarăşi ai săi, din 
care doi, Juhel şi Gildas Tregomain, aleşi de el, iar ceilalţi 
trei, Zambuco, Ben-Omar şi Nazim, fără voia lui. 

Nu are rost să ne oprim prea mult asupra întâmplărilor 
din timpul acestei călătorii de câteva sute de kilometri. 

Desigur Gildas Tregomain ar fi fost mai bucuros ca în locul 
călătoriei pe apă să se afle într-un vagon de cale ferată, fapt 
ce i-ar fi îngăduit să cunoască măcar prin fereastră aceste 
ţinuturi pe care ciudatul drum de fier avea să le străbată 
câţiva ani mai târziu. Socotea însă că avea să-şi ia revanşa 
la Alger. Dacă jupân Antifer îşi închipuia că o să găsească 
imediat la sosire un vas gata de plecare spre coasta 
occidentală a Africii, se înşela, şi abia atunci va avea prilejul 
să-şi pună răbdarea la încercare. Şi în acest timp ce de 
minunate plimbări prin împrejurimi, poate chiar până la 
Blidah, la râuleţul Maimuţelor! ... Luntraşul, oricum, nu 
avea nimic de câştigat din descoperirea comorii! Ei şi? Dar, 
cel puţin, va duce cu el o sumedenie de amintiri din capitala 
algeriană. Erau orele opt seara când pachebotul, care 
mergea foarte repede, ancoră în portul Alger. 

Noaptea, cu toate că scânteia de stele, era încă 
întunecoasă la această latitudine, chiar şi în ultima 
săptămână a lui martie. Conturul nedesluşit al oraşului se 
estompa în negru către nord, rotunjit parcă de cocoaşa 
cartierului Casbah, acel Casbah atât de dorit! 'Tot ce putu să 
observe Gildas Tregomain, ieşind din port, era că trebuia să 
urci nişte scări pentru a ajunge la un chei sprijinit pe 
arcade monumentale, că trebuia să mergi pe acest chei 
lăsând la stânga un scuar strălucind de lumini, unde i-ar fi 
plăcut să se oprească, apoi un grup de case înalte, printre 
care şi Hotel Europa, unde jupân Antifer şi prietenii lui fură 
bine primiţi. 


După ce li se dădură odăile - a lui Gildas Tregomain fiind 
alături de cea a lui Juhel - călătorii îşi lăsară acolo bagajele 
şi coborâră din nou în sala de jos, unde luară masa. Aceasta 
ţinu cam până la orele nouă şi fiindcă în aşteptarea plecării 
pachebotului aveau destul timp, cel mai bun lucru ce-l 
aveau de făcut era să se culce, să-şi odihnească oasele 
printr-un somn care să le refacă puterile, astfel ca a doua 
zi, când aveau să-şi înceapă plimbările prin oraş, să fie 
proaspeţi şi bine dispuşi. 

Totuşi, înainte de a-şi îngădui o odihnă binemeritată după 
acest lung drum - după o zi cu adevărat algeriană, caldă şi 
prăfoasă - Juhel vru să-i scrie logodnicei sale. Se apucă deci 
de scris îndată ce se întoarse în odaia lui. Scrisoarea avea 
să plece a doua zi, şi peste trei zile vor avea acasă noutăţi 
de la ei. Dealtfel, această scrisoare nu avea să-i spună 
Enogatei nimic deosebit, doar că el, Juhel, turba în sinea lui 
şi că o iubea din toată inima - ceea ce, de asemenea, nu era 
o noutate. 

Dar se cuvine să menţionăm că, dacă Ben-Omar şi Sauk 
intraseră la ei în odăi în timp ce Gildas Tregomain şi Juhel 
se întorceau într-ale lor, jupân Antifer şi Zambuco, cei doi 
cumnaţi - nu ne este oare îngăduit să folosim această 
formulă familială de vreme ce legătura fusese pecetluită 
printr-un contract în toată regula? - dispărură îndată după 
cină, fără să spună pentru ce anume părăseau hotelul. 
Acest lucru nu întârzie să-i mire pe luntraş şi pe viitorul 
căpitan şi poate să-i neliniştească pe Sauk şi Ben-Omar. Mai 
mult ca sigur însă că, dacă l-ar fi întrebat cineva, maluinul 
tot nu ar fi răspuns. 

Unde să se fi dus cei doi moştenitori? Să le fi venit poftă să 
hoinărească prin pitoreştile cartiere ale Algerului? Să fi fost 
numai curiozitatea de călători care îi făcea să umble de-a 
lungul străzilor Bab-Azoum şi altele, pe cheiul încă însufleţit 
de acel du-te-vino al celor care se plimbau? Presupuneri 
neîntemeiate şi cu care, sigur, prietenii lor nu ar fi fost de 
acord. 


Atunci? ... făcu Gildas Tregomain. 

Dealtfel, încă din timpul călătoriei, atât tânărul căpitan cât 
şi ceilalţi observaseră că de câteva ori jupân Antifer ieşise 
din mutismul său şi vorbise pe şoptite cu bancherul. Şi era 
evident că Zambuco părea că încuviinţează spusele 
interlocutorului său. Ce să fi pus oare la cale cei doi? ... 
Plecarea asta la o oră destul de târzie nu dovedea ea un 
plan ticluit dinainte? ... Ce plan? ... Nu se puteau oare 
aştepta - cu cei doi cumetri afurisiţi - la cele mai 
năstruşnice combinaţii? ... 

În acest timp, după ce îi strânsese mâna lui Juhel, 
luntraşul intră în odaia lui. Acolo, înainte de a se dezbrăca, 
deschise larg fereastra, dornic să respire puţin din acel 
minunat aer algerian. La palidă lumină a stelelor, întrevăzu 
un spaţiu larg desfăşurat, toată rada până la Capul Matifu, 
în care străluceau luminile vapoarelor ancorate sau pe cale 
de a se apropia de țărm odată cu briza înserării. Apoi, 
litoralul se lumină de focurile pescuitului cu torţe. Mai 
aproape, în port, duduiau maşinile unor pacheboturi 
întunecate, gata de plecare, ale căror coşuri largi 
împroşcau scântei. 

Dincolo de Capul Matifu se întindea marea, mărginită de 
un orizont pe care se înălţau strălucitoare constelații, ca un 
buchet de artificii. Ziua următoareavea să fie minunată, 
dacă te-ai fi luat după cele ce făgăduia noaptea; soarele 
avea să se înalțe radios, stingând ultimele stele, ale 
dimineţii. 

„Ce plăcere, gândea Gildas Tregomain, să vizitezi acest 
nobil oraş Algerre, să-ţi îngădui aici câteva zile de odihnă 
după drăcescul drum început la Mascat şi înainte de a fi din 
nou aruncat dintr-o parte în alta până la insuliţa numărul 
doi... Am auzit vorbindu-se de restaurantul Moise, la Capul 
Pescade! De ce nu neam duce mâine să luăm o masă bună 
la Moise? ...” 

În acest moment, exact în clipa când ceasul bătea ora 
zece, în uşa odăii răsună o bătaie puternică. 


Tu eşti, Juhel? ... întrebă Gildas Tregomain. 

Nu... sunt eu, Antifer. 

Îţi deschid numaidecât, prietene. 

Nu-i nevoie. Îmbracă-te şi încuie-ţi geamantanul. 

Geamantanul? ... 

În patruzeci de minute plecăm. 

În patruzeci de minute? 

Şi nu întârzia, fiindcă pacheboturile nu obişnuiesc să 
aştepte! Mă duc să-l anunţ şi pe Juhel. 

Năucit de veste ca de o lovitură, luntraşul se întreba dacă 
nu visează! ... Nu! Nu visa! Auzi bătând în uşa lui Juhel şi 
glasul unchiului care-i poruncea să se scoale. Apoi, treptele 
gemură sub paşii care coborau din nou scara. 

Juhel, care tocmai îi scria logodnicei sale, adăugă un rând 
în scrisoare prin care o anunţa pe aceasta că aveau să 
părăsească cu toţii Algerul chiar în acea seară. Aşadar, 
pentru asta dispăruseră din hotel, imediat după-masă, 
Zambuco şi jupân Antifer... ca să se informeze dacă nu 
cumva se pregătea de plecare spre coasta Africii vreo navă. 
Da, printr-un neaşteptat noroc, găsiseră o asemenea navă 
care se pregătea să ridice ancora, se grăbiseră să reţină 
locuri la bord şi apoi jupân Antifer, fără să-şi mai bată capul 
cu ce lear fi convenit sau nu celorlalţi, se urcase să-i prevină 
pe Gildas Tregomain şi Juhel, în timp ce bancherul îi 
înştiinţa pe Ben-Omar şi Nazim. 

Luntraşul, făcându-şi valiza, încerca o amară dezamăgire. 
Dar nu se putea împotrivi. Şeful ordonase şi ei trebuiau să 
se supună. 

Aproape imediat, Juhel veni în odaie la Gildas Tregomain şi 
îi spuse: 

Nu te aşteptai? ... 

Nu, băiatule, răspunse luntraşul, cu toate că din partea 
unchiului tău mă pot aştepta la orice! Şi eu care îmi 
făgăduisem cel puţin patruzeci şi opt de ore de plimbare 
prin Algerre... şi portul... şi grădina d'Essai... şi Casbah! ... 


Ce să spun, domnule Tregomain, este un adevărat ghinion 
că unchiul meu a dat de un vas gata de plecare! 

Da... dar până la urmă o să-mi ies din fire! Strigă 
luntraşul, pradă unui acces de furie împotriva prietenului 
său. 

Vai, nu, domnule Tregomain, dumneata nu o să-ţi ieşi din 
fire... sau dacă totuşi o să îndrăzneşti, o să fie de ajuns ca 
unchiul meu să te privească într-un anume fel rostogolindu- 
şi pietricica între dinţi... 

Ai dreptate, Juhel, răspunse Gildas Tregomain plecându-şi 
capul... o să mă supun... mă cunoşti bine! ... Este totuşi 
păcat... Şi cina aceea grozavă pe care ne gândeam să o 
luăm la Moise, la Capul Pescade! ... 

Zadarnice păreri de rău! Şi suspinând din adânc, bietul 
om îşi termină pregătirile. Zece minute mai târziu el şi cu 
Juhel îi găsiră pe jupân Antifer, bancherul Zambuco, Ben- 
Omar şi Nazim în vestibulul hotelului. 

Dacă la sosire li se făcuse o bună primire, la plecare 
mutrele erau cam acre, cu toate că plătiseră odăile ca şi 
când le-ar fi ocupat douăzeci şi patru de ore. Juhel îşi 
aruncă scrisoarea în cutia poştală pusă la dispoziţia 
călătorilor. Apoi o luară cu toţii de-a lungul cheiului şi 
coborâră scara care ducea la port, în timp ce Gildas 
Tregomain întrezărea pentru ultima dată Piaţa 
Guvernamentală, încă luminată. 

La vreo sută de metri era ancorat un steamer al cărui 
cazan se auzea duduind sub presiunea aburilor. Un fum 
negru mânjea cerul înstelat. Asurzitoare şuierături vesteau 
că pachebotul nu va întârzia să ridice ancora. Legănându-se 
lângă treptele cheiului, o barcă îi aştepta pe călători ca să-i 
ducă la bord. Jupân Antifer şi tovarăşii lui se urcară în 
barcă, în câteva bătăi de vâsle, acostară lângă steamer. 
Până să se dumirească, Gildas Tregomain se şi trezi în 
cabina pe care avea să o împartă cu Juhel. Jupân Antifer cu 
Zambuco ocupau o a doua cabină, notarul şi Sauk o a treia. 


Acest pachebot, care se numea Catalanul, aparţinea 
Companiei Încărcătorilor Uniţi, din Marsilia. Folosit pentru 
curse regulate pe coasta occidentală a Africii, la Saint-Louis 
şi la Dakar, când era nevoie făcea şi escale intermediare, fie 
pentru a lua sau debarca pasageri, fie pentru a încărca sau 
descărca mărfuri. Destul de bine utilat, mergea cu o viteză 
medie de zece-unsprezece noduri, foarte potrivită pentru 
acest soi de navigaţie. 

Un sfert de oră după sosirea jupânului Antifer, un ultim 
şuierat sfâşie văzduhul. Apoi, odată odgoanele slobozite, 
Catalanul porni; elicea se zbătu violent ridicând spume la 
suprafaţa apei; ocoli corăbiile ancorate în larg, lunecă de-a 
lungul marilor pacheboturi mediteraneene adormite pe 
unde se găseau, continuă apoi pe şenalul dintre arsenal şi 
țărm, ieşi în larg şi se îndreptă către vest. 

O nedesluşită îngrămădire de case albe apăru atunci 
privirilor luntraşului; era acea Casbah din care el nu avea 
să vadă decât un contur neclar. Apăru o limbă de pământ, 
ieşită din coasta pieptişă: era peninsula Pescade, peninsula 
cu restaurantul Moise, unde se găteau acele „buiabesuri”, 
ciorbe de peşte atât de gustoase... 

Şi asta fu tot ce luă cu el Gildas Tregomain ca amintire din 
trecerea lui prin Algerre. 

Inutil să mai menţionăm că, îndată după ieşirea din port, 
Ben-Omar, întins pe cuşeta din cabina lui, începu să guste 
din nou din plăcerile răului de mare. Şi când se gândea că, 
după ce se va afla în carne şi oase în golful Guineei, va 
trebui să se întoarcă iar pe acolo... Din fericire, de data asta 
va fi ultima călătorie pe mare... Căci, desigur, pe insuliţa 
numărul doi îşi va încasa faimosul său comision! ... Şi măcar 
dacă şi un altul dintre tovarăşii lui ar fi suferit de acelaşi 
rău, dacă şi altora le-ar fi fost greață din pricina hulei... Nu! 
Niciunul dintre ei nu simţea nici cea mai mică greață... Era 
singurul care suferea... Nu avea nici măcar această 
consolare, atât de omenească, de a vedea pe unul din 
semenii săi împărtăşindu-i suferinţele. 


Pasagerii de pe Catalanul erau în majoritate marinari care 
se întorceau în porturile de pe coastă, câţiva senegalezi şi 
un oarecare număr de soldaţi din infanteria marinei, 
obişnuiţi cu greutăţile călătoriilor pe mare. Se duceau cu 
toţii la Dakar, unde steamerul trebuia să-şi descarce marfa. 
Nu era deci probabil să facă vreo escală pe parcurs. Aşa că 
jupân Antifer nu putea decât să se felicite că se grăbise să 
se urce la bordul vasului Catalanul. Este adevărat că, odată 
ajunşi la Dakar, nu însemna că şi-au atins ţinta, şi asupra 
acestui lucru îi atrăgea Zambuco atenţia. 

De acord, răspundea el, dar nu am socotit niciodată că am 
să găsesc un pachebot care să meargă de la Alger la 
Loango, şi când o să fim la Dakar o să vedem ce avem de 
făcut. 

Într-adevăr, ar fi fost greu să procedeze altfel. Şi nu era 
mai puţin adevărat că în această ultimă parte a călătoriei 
vor avea de înfruntat mai multe piedici. lată deci un serios 
motiv de îngrijorare pentru cei doi cumnaţi. 

În timpul nopţii, Catalanul pluti de-a lungul țărmului, la o 
depărtare de două-trei mile. După farurile din Tenez, abia 
se putu desluşi pământul întunecat al Capului Blanc. A doua 
zi dimineaţa se zăriră înălțimile Oranului şi după un ceas 
pachebotul naviga pe lângă promontoriu, dincolo de care se 
rotunjea rada Mers-el-Kebir. 

Mai departe, spre babord, se desfăşura coasta marocană, 
cu îndepărtatul ei profil muntos dominând ţinutul Riff, 
bogat în vânat. La orizont, strălucind în lumina soarelui, 
apăru Tetuan, apoi, la câteva mile mai la apus, Ceuta, 
înfiptă pe stânca ei, între două golfuleţe, ca un fort care 
comandă acest canat al porţii Mediteranei, celălalt canat 
fiind zăvorât de Anglia. În sfârşit, dincolo de strâmtoare, 
apăru nesfârşitul Ocean Atlantic. 

Se iviră coastele împădurite ale litoralului. Dincolo de 
Tanger, ascuns după un cot al golfului, vile în mijlocul 
copacilor verzi şi mai multe moschei care izbeau puternic 
privirea, orbindu-te cu albeaţa lor. Marea foia de 


nenumărate vase cu pânze aşteptând ca vântul să le 
îngăduie pătrunderea în strâmtoarea Gibraltar. 

Catalanul nu avea a se teme de acest fel de întârzieri. Nici 
briza, nici acel curent, care putea fi recunoscut după un 
ciudat plescăit în apropierea pâlniei mediteraneene, nu 
puteau să lupte împotriva puternicei sale elice - şi către 
orele nouă seara el bătea cu întreitul său braţ apele 
Atlanticului. 

Luntraşul şi Juhel discutau pe dunetă înainte de aşi 
îngădui câteva ceasuri de odihnă. Şi, foarte firesc, în clipa 
când Catalanul, îndreptându-se către sud-vest, ocolea capul 
cel mai îndepărtat al pământului Africii, acelaşi gând le 
trecu prin minte, ca o părere de rău. 

Da, băiatule, spuse Gildas Tregomain, ar fi fost mult mai 
bine ca la ieşirea din strâmtoare să o luăm pe tribord în loc 
să o luăm pe babord. Cel puţin nu i-am fi întors spatele 
Franţei... 

Şi ca să mergem unde? ... răspunse Juhel. 

Mi-e teamă că la dracu! răspunse luntraşul. Ce vrei, Juhel, 
tot e mai bine să-ţi înduri cu răbdare nefericirea! În cele din 
urmă, te întorci de oriunde, chiar şi de la dracu! în câteva 
zile o să fim la Dakar şi de la Dakar în fundul golfului 
Guineei... 

Cine ştie dacă la Dakar o să găsim numaidecât un mijloc 
de transport! ... De acolo nu există curse regulate... Putem 
să întârziem cu săptămânile, şi dacă unchiul meu îşi 
închipuie... 

Îşi închipuie, n-ai grijă! 

„.„„.că îi va fi uşor să ajungă la insuliţa numărul doi, se 
înşală! Ştii la ce mă gândesc, domnule Tregomain? 

Nu, băiatule, dar dacă vrei să-mi spui... 

Ei bine, eu cred că bunicul meu Thomas Antifer ar fi 
trebuit să-l lase pe acest blestemat de Kamylk-Paşa pe 
stâncile din Jaffa... 

Vai, Juhel, bietul om! ... 


Dacă l-ar fi părăsit acolo, egipteanul nu şi-ar fi mai putut 
lăsa milioanele salvatorului lui şi, dacă nu iar fi lăsat 
milioanele, unchiul meu nu ar fi alergat după ele şi Enogate 
ar fi fost soţia mea! 

Asta-i adevărat, răspunse luntraşul. Dar dacă ai fi fost 
acolo tu, Juhel, i-ai fi salvat viaţa acelui nefericit paşă, exact 
cum a făcut-o bunicul tău! Ia te uită, adăugă el schimbând 
vorba, şi arătă la babord un punct strălucitor ca o lumină 
vie. Ce far o fi ăsta? 

Este farul de la Capul Spartei, răspunse tânărul căpitan. 

În adevăr, era farul care, aşezat la extremitatea de vest a 
continentului african şi întreţinut pe cheltuiala diferitelor 
state europene, este cel mai înaintat dintre cele a căror 
strălucire se proiectează pe suprafaţa mărilor africane. 

N-are rost să povestim amănunţit această călătorie a 
Catalanului. Pachebotul a fost norocos. Îl întâmpinară prin 
aceste locuri numai vânturi prielnice bătând dinspre uscat 
şi putu să meargă la mică depărtare de-a lungul litoralului. 
Marea nu era agitată decât de hula venită din larg, fără 
valuri care să se spargă cu zgomot. Trebuia cu adevărat să 
fii cel mai bicisnic Omar din lume pentru a fi bolnav pe un 
asemenea timp. 

Se arăta vederii întreaga coastă; înălțimile Mekinez şi 
Mogador, muntele Thesat care domină această regiune cu o 
altitudine de o mie de metri, Tarudant şi promontoriul 
Giubi, unde se închide frontiera marocană. 

Gildas Tregomain nu avu mulţumirea de a zări insulele 
Canare, căci Catalanul trecu cam la cincizeci de mile de 
Fuerteventura, cea mai apropiată din grup; dar putu să 
salute capul Bojador înainte de a trece Tropicul Racului. 

Capul Blanc fu zărit în după-amiaza zilei de 2 mai; apoi, în 
dimineaţa următoare, de cum mijiră zorile, se întrezări 
Portendik şi în sfârşit, sub ochii călătorilor, se desfăşurară 
malurile Senegalului. 

Aşa cum s-a mai spus, toţi pasagerii săi având ca destinaţie 
Dakar, Catalanul nu avea de ce să facă escală la Saint-Louis, 


care este capitala acestei colonii franceze. 

Se pare, dealtfel, că Dakar are o importanţă mult mai 
mare decât Saint-Louis. Cea mai mare parte a 
transatlanticelor care servesc liniile Rio-de-Janeiro, în 
Brazilia, şi Buenos-Aires, în Argentina, înainte de a se 
avânta spre ocean, poposesc aici. S-ar fi putut ca jupân 
Antifer să găsească mai uşor la Dakar mijloace de transport 
pentru a ajunge la Loango. 

În sfârşit, în ziua de 5 mai, către orele patru dimineaţa, 
Catalanul trecu de vestitul Cap Verde, situat la aceeaşi 
latitudine ca şi insulele cu acelaşi nume. Ocoli peninsula 
triunghiulară care atârnă ca un stindard la acest avansat 
punct al continentului african pe Atlantic - şi după o 
traversare de opt sute de leghe de la regretatul Algerre al 
lui Gildas Tregomain, apăru, la capătul de jos al peninsulei, 
portul Dakar. 

Capitolul VII. Care redă felurite discuţii şi întâmplări de la 
sosirea la Dakar până la sosirea la Loango. 

Gildas Tregomain nu şi-ar fi putut închipui niciodată că va 
veni o zi când el şi cu Juhel se vor plimba pe cheiul din 
Dakar, această veche capitală a republicii goreene. Totuşi 
asta făcea în această zi, vizitând portul apărat de dublul său 
zăgaz de stânci de granit, în timp ce jupân Antifer şi 
bancherul Zambuco, tot atât de nedespărţiţi precum Ben- 
Omar şi Sauk, se îndreptau spre agenţia maritimă franceză. 

O zi este prea destul pentru a vizita oraşul. Dealtfel, el nu 
oferă nimic deosebit: o grădină publică frumuşică, o 
cetăţuie folosind de cantonament garnizoanei, o limbă de 
pământ, Bel-Air, pe care se înalţă un aşezământ în care 
administraţia îşi internează bolnavii atinşi de frigurile 
galbene. Dacă ar fi trebuit să rămână mai multe zile în acea 
regiune cu capitala Goreea şi cu Dakar, un orăşel ceva mai 
răsărit, zilele li s-ar fi părut călătorilor noştri interminabile. 

În sfârşit, când ai ghinion, n-ai încotro, faci haz de necaz, 
asta îşi spuneau mereu Gildas Tregomain şi Juhel. În 
aşteptare, hoinăreau pe chei, cutreierau străzile însorite ale 


oraşului, întreţinute curăţel de către condamnaţi sub 
supravegherea câtorva paznici. 

În realitate, ceea ce îi interesa mai mult erau vapoarele - 
aceste bucăţi din însăşi Franţa, trimise de la Bordeaux la 
Rio-de-Janeiro, pacheboturi ale Mesageriilor Imperiale - 
aşa cum se numeau ele în 1862. Dakar nu era atunci 
importanta staţiune care a devenit mai târziu, cu toate că 
încă de pe atunci comerţul Senegalului se cifra la douăzeci 
şi cinci milioane franci, din care douăzeci de milioane chiar 
cu francezii. Nu avea decât nouă mii de locuitori, populaţie 
care tinde să crească, în urma lucrărilor întreprinse pentru 
îmbunătăţirea portului. 

De exemplu, dacă luntraşul nu făcuse până atunci 
niciodată cunoştinţă cu negrii M'Bambaras, acum nimic nu 
i-ar fi fost mai uşor. În adevăr, aceşti indigeni mişună pe 
străzile Dakarului. Datorită constituţiei lor uscate şi 
nervoase, craniului lor rezistent, părului des şi creţ, pot să 
suporte uşor arşiţa soarelui senegalez. Cât despre Gildas 
Tregomain, el găsise de cuviinţă să-şi acopere capul cu 
batista lui în pătrăţele, care, de bine, de rău, îi ţinea loc de 
umbrelă. 

Doamne, dumnezeule, cald mai este! exclamă el. Într- 
adevăr, nu sunt făcut să trăiesc la tropice. 

Asta încă nu-i nimic, domnule Tregomain, răspunse Juhel, 
dar când o să fim în fundul golfului Guineei, la câteva grade 
sub ecuator... 

O să mă topesc, asta-i sigur, replică luntraşului o să mă 
întorc acasă doar cu pielea pe oase! Dealtfel, adăugă el cu 
zâmbetul lui blajin, în timp ce îşi ştergea faţa mustind de 
sudoare ca o alcarraza1 7, ar fi greu să mă întorc cu şi mai 
puţin, nu-i aşa? 

Dar ai şi slăbit, domnule Tregomain, spuse căpitanul. 

Crezi? ... Ei, mai am până să ajung un schelet! Când se 
întoarseră la hotel, Juhel şi GildasTregomain îi găsiră acolo 
pe jupân Antifer şi pe bancher. 


Agentul francez îl primise cât se poate de bine pe 
compatriotul său. Totuşi, când acesta îl întrebă dacă 
laDakar se afla vreo navă gata de plecare pentru unul din 
porturile din Loango, nu primi decât un răspuns prea puţin 
încurajator. Pacheboturile care fac acest serviciu sunt 
foarte neregulate şi, oricum, nu opresc la Dakar decât o 
dată pe lună. Desigur, există o cursă săptămânală între 
Sierra-Leone şi Grand-Bassam, dar de acolo până la Loango 
mai este cale lungă. Or, primul pachebot nu avea să ajungă 
la Dakar înainte de opt zile. Ce ghinion! Să petreci opt zile, 
fierbând de nerăbdare, ca într-o capcană, în acest orăşel! Şi 
trebuia să fie din cel mai călit oţel această capcană pentru a 
rezista dinţilor lui Pierre-Servan-Malo, care sfărâma acum 
în gură câte o pietricică pe zi. Este adevărat că nu 
pietricelele lipseau pe plajele litoralului african şi jupân 
Antifer îşi putea uşor împrospăta aici provizia. 

Adevărul ne obligă să spunem că la Dakar o săptămână 
este lungă, foarte lungă. 

Plimbările prin port, excursiile până la braţul de apă care 
curge în partea de răsărit a oraşului nu oferă turistului 
distracţii pentru a-l ocupa mai mult de o zi. Aşa că se 
cuvenea să se înarmeze cu acea răbdare pe care numai o 
fericită înţelepciune o poate da. Dar în afară de Gildas 
Tregomain, deosebit de înzestrat din acest punct de vedere, 
ceilalţi nu erau nici răbdători, nici înţelepţi. Irascibilul 
maluin şi diferitele personaje pe care le târa după el dacă îl 
binecuvântau pe Kamylk-Paşa pentru faptul că îi lăsase 
moştenitori, în schimb îl blestemau pentru fantezia pe care 
o avusese de a-şi fi îngropat moştenirea atât de departe. Nu 
fusese prea destul că fuseseră obligaţi să meargă până la 
golful Oman, acum mai trebuiau să coboare şi până la golful 
Guineei? Acest egiptean nu ar fi putut oare să aleagă o 
nevinovată şi discretă insuliţă în mările europene, înBaltica, 
în Marea Neagră, în Marea Nordului, pe lângă țărmurile 
Oceanului Atlantic, foarte potrivit alcătuită pentru a fi 
folosită ca o casă de bani? Într-adevăr, Paşa exagerase 


înconjurându-se cu atâtea măsuri de precauţie! în sfârşit, 
asta era, şi doar dacă se lăsau păgubaşi... 

Să se lase păgubaşi? Bună primire vi s-ar fi făcut dacă aţi 
fi venit cu o asemenea propunere la jupân Antifer, la 
bancherul Zambuco şi chiar la notar, ţinut în frâu de 
pumnul violent al lui Sauk! 

Pe deasupra, legăturile de bună convieţuire, care legau 
aceste diverse personaje, slăbeau văzând cu ochii. Erau trei 
grupuri foarte distincte: grupul Antifer-Zambuco, grupul 
Omar-Sauk, grupul Juhel-Tregomain. Trăiau separat, nu se 
vedeau decât la orele de masă, se ocoleau în timpul 
plimbărilor, nu discutau niciodată între ei de formidabila lor 
afacere. Se mărgineau la duete care nu prea dădeau semne 
că se vor contopi vreodată într-un sextet final, care, 
dealtfel, nu ar fi fost decât o cumplită cacofonie. 

Primul grup: Juhel-Tregomain. Se cunoaşte obişnuitul 
subiect al discuţiilor lor: călătoria care se prelungea mereu, 
depărtarea care creştea şi ea mereu între cei doi logodnici, 
teama ca toate ostenelile şi căutările să nu se sfârşească cu 
o păcăleală, dispoziţia sufletească a unchiului şi prietenului 
lor, a cărui surescitare creştea pe zi ce trecea ameninţându- 
i judecata. Totul fiind prilej de amărăciune pentru luntraş şi 
tânărul căpitan, resemnaţi să nu-l contrazică şi să-l urmeze 
până la capăt. 

Al doilea grup: Antifer-Zambuco. Ce studiu interesant ar fi 
oferit, pentru cercetările unui moralist, cei doi viitori 
cumnaţi! Unul, până atunci cu gusturi simple, ducând o 
viaţă liniştită în liniştita sa provincie, cu acea filosofie 
firească a marinarului ieşit la pensie, acum căzut pradă 
unei sacra fames18pentru aur, înnebunit de mirajul 
milioanelor care îi lua ochii! Celălalt, putred de bogat, 
neavând însă decât o singură grijă, aceea de a îngrămădi 
bogății peste bogății, înfruntând atâtea oboseli şi chiar 
primejdii numai pentru a-şi mări grămada! 

Să mucegăieşti opt zile în fundul acestei gropi, bombănea 
mereu jupân Antifer, şi cine ştie dacă acest blestemat 


pachebot nu o să întârzie? ... 

Şi, pe deasupra, mai avem ghinionul să ne debarce la 
Loango şi abia de acolo mai trebuie să ne întoarcem cam 
vreo cincizeci de leghe ca să ajungem în golfuleţul Ma- 
Yumba! 

Ei, nu bucăţica asta de drum mă îngrijorează pe mine! 
exclamă arţăgosul maluin. 

Totuşi, ar fi cazul să te îngrijoreze, răspunse Zambuco. 
Bine! ... bine! ... mai târziu... ce dracu! Nu arunci ancora 
înainte de a intra în port! Să ajungem mai întâi la Loango şi 

pe urmă o să mai vedem! 

Poate că l-am putea convinge pe căpitanul pachebotului să 
facă escală în portul Ma-Yumba... L-ar abate mult din 
drumul lui? ... 

Mă îndoiesc că o să se învoiască, fiindcă nu-i este 
îngăduit... 

Dacă i-am da o sumă frumugşică... pentru ocolul ăsta, 
sugeră bancherul. 

O să vedem, Zambuco, dar pe dumneata te bat totdeauna 
gânduri pe care eu nu le am deloc! Important este să 
ajungem la Loango, de unde o să izbutim noi cumva să 
ajungem şi la Ma-Yumba. Mii de bombe! Avem doar picioare 
şi dacă ar fi trebuit, dacă nu am fi avut alt mijloc de a pleca 
din Dakar, nu aş fi stat pe gânduri şi aş fi luat-o pe jos, de-a 
lungul litoralului. 

Pe jos? 

Pe jos. 

Pierre-Servan-Malo vorbea fără să se gândească! Dar 
pericolele, piedicile, greutăţile unui asemenea drum? Opt 
sute de leghe prin ţinuturile Liberiei, pe Coasta de Fildeş, 
prin Achantis, Dahomey, Grand-Bassam! Nu - şi trebuia să 
se socotească fericit că, făcând călătoria la bordul unui 
pachebot, putea să evite pericolele unei asemenea călătorii! 
Niciunul din cei care l-ar fi însoţit în această expediţie nu s- 
ar mai fi întors! Şi domnişoara Talisma Zambuco zadarnic 
ar fi aşteptat în casa ei din Malta întoarcerea prea 


îndrăzneţului ei logodnic! Trebuiau deci să se resemneze să 
aştepte pachebotul, cu toate că acesta nu avea să sosească 
înainte de aproximativ opt zile. Dar cât de lungi li se păreau 
aceste ceasuri petrecute la Dakar! 

Cu totul altfel vorbeau între ei cuplul Sauk-Ben-Omar. Nu 
că fiul lui Murad ar fi fost mai puţin nerăbdător de a ajunge 
la insuliţă şi de a pune mâna pe comoara lui Kamylk-Paşa, 
nu! Spre marea spaimă a lui Ben-Omar, singurul lui gând 
era numai cum ar fi putut să-i despoaie pe cei doi colegatari 
în folosul lui. După ce se gândise să dea lovitura, după 
întoarcerea de la Sohar la Mascat, cu ajutorul unor ticăloşi 
tocmiţi de el, avea s-o încerce şi de data asta, prin aceleaşi 
mijloace, la întoarcerea de la Ma-Yumba la Loango. Aşa, 
fără îndoială, va avea mai mulţi sorţi de izbândă. Printre 
indigenii din provincie sau printre agenţii suspecți ai 
companiilor de comerţ, o să ştie să găsească oameni în 
stare de orice, chiar şi de vărsare de sânge şi care, bine 
plătiţi, i s-ar alătura în săvârşirea faptei sale criminale. 
Tocmai această perspectivă îl înspăimânta pe fricosul Ben- 
Omar; dacă nu dintr-un exces de sensibilitate, măcar de 
teama de a nu fi amestecat într-o afacere urâtă - şi gândul 
ăsta nu-i mai lăsa nici o clipă de linişte. 

Atunci încerca să-şi spună timid părerea. Susţinea că 
jupân Antifer şi tovarăşii lui erau dintre acei oameni care îşi 
vând scump pielea. Insista asupra faptului că, oricât de bine 
i-ar fi plătit Sauk, nu se putea bizui pe ticăloşii pe care i-ar 
fi folosit, că mai devreme sau mai târziu tot ar fi vorbit, că 
vestea omorului se va răspândi în ţinut, că până la urmă 
adevărul sfârşeşte prin a ieşi la lumină, chiar în mijlocul 
acestor ţinuturi sălbatice, mai ales când era vorba de 
exploratori masacrați în cele mai îndepărtate unghere ale 
Africii, că nu poţi fi niciodată sigur de păstrarea unei taine... 
Se vedea bine că toată această argumentare nu era făcută 
pentru a înfiera o faptă criminală, ci din teama de nu fi 
descoperită într-o zi - singurul motiv care l-ar fi putut opri 
pe un om de teapa lui Sauk. 


Dar asta nu-l prea impresiona pe Sauk... Văzuse şi făcuse 
el altele şi mai şi! ... Şi aruncându-i notarului una din acele 
priviri care-l îngheţau până în măduva oaselor, spuse: 

Nu cunosc decât un imbecil, unul singur, care ar putea să 
mă trădeze! 

Şi cine, oare, excelenţă? ... 

Tu, Ben-Omar! 

Eu? 

Da, şi bagă bine de seamă, fiindcă eu cunosc un mijloc 
sigur de a-i face pe oameni să tacă! 

Ben-Omar, tremurând din toate încheieturile, îşi plecă 
capul. Ştia el că un cadavru în plus, pe drumul de la Ma- 
Yumba la Loango, nu l-ar fi încurcat pe Sauk. 

Pachebotul mult aşteptat ancoră în portul Dakar în 
dimineaţa zilei de 12 mai. Era Cintra, o navă portugheză 
care transporta călători şi mărfuri în San-Paolo de Luanda, 
importantă colonie lusitană din Africa tropicală. Făcea 
regulat escală la Loango şi, cum pleca a doua zi în zori, 
călătorii noştri se grăbiră să-şi reţină locurile. Cu viteza 
mijlocie a pachebotului de aproximativ nouă sau zece mile, 
călătoria avea să dureze o săptămână, timp în care Ben- 
Omar se aştepta la toate chinurile răului de mare. 

A doua zi, după ce lăsă la Dakar un număr de călători, pe 
un timp frumos, briza bătând dinspre uscat, Cintra ieşi din 
port. Jupân Antifer şi bancherul lăsară să le scape un adânc 
suspin de uşurare, ca şi când plămânii lor nu ar mai fi 
funcţionat de o săptămână. Era ultima lor etapă înainte de a 
pune piciorul pe insuliţa numărul doi şi mâna pe comoara 
păstrată cu credinţă în măruntaiele ei. 

Potrivit legilor firii, atracţia pe care această insuliţă o 
exercita asupra lor părea cu atât mai puternică cu cât se 
apropiau mai mull. Ea crescând în raport invers cu pătratul 
distanţei. Şi cu fiecare învârtitură de elice a Cintrei distanţa 
aceasta descreştea... descreştea... 

Vai, pentru Juhel, în schimb, ea creştea! El se îndepărta 
din ce în ce mai mult de acea Franţă, de acea Bretanie unde 


se amăra Enogate. Îi scrisese de cum ajunsese la Dakar, îi 
scrisese în ajunul plecării şi biata fată avea să afle în curând 
că logodnicul ei se îndepărta şi mai mult de ea! ... Şi greu 
ar fi putut să-i spună data când avea să se întoarcă! 

În primul rând, Sauk căutase să afle dacă Cintra avea să 
debarce călători la Loango. Printre aventurierii a căror 
conştiinţă nu cunoaşte teama sau remuşcarea şi care se duc 
să-şi caute norocul prin aceste ţinuturi, poate că va găsi 
câţiva care, cunoscând locurile, ar putea să-i devină 
complici. Dar, excelenţa-sa fu dezamăgit în această privinţă. 
Va trebui, deci, să-şi aleagă şnapanii la Loango. Din 
nefericire nu vorbea limba portugheză, pe care, dealtfel, 
nici Ben-Omar nu o cunoştea. Fapt destul de supărător 
atunci când este vorba să tratezi afaceri delicate în care 
este neapărată nevoie de o claritate perfectă. Dealtfel, 
jupân Antifer, Zambuco, Gildas Tregomain şi Juhel erau siliţi 
să vorbească numai între ei, nimeni la bord necunoscând 
franceza. Unul a cărui surpriză era tot atât de mare ca şi 
satisfacția, trebuie să o recunoaştem, fu notarul Ben-Omar. 
Ar fi exagerat să spunem că în timpul călătoriei cu Cintra 
nu-i fusese deloc rău. Totuşi, nu mai îndură acele mari 
suferinţe prin care trecuse până atunci. Ajutată de un vânt 
uşor venit dinspre țărm, navigația se desfăşura în condiţii 
minunate. Marea rămânea liniştită de-a lungul litoralului pe 
lângă care aluneca Cintra, la o distanţă de două-trei mile, şi 
nava abia dacă resimțea hula venită din larg. 

Mai mult chiar, aceste prielnice condiţii nu se schimbară 
nici atunci când pachebotul trecu pe lângă Capul Palmes, la 
extremitatea golfului Guineei. În adevăr, aşa cum se 
întâmplă adesea, briza urma conturul coastelor şi golful fu 
tot atât de ospitalier ca şi oceanul, între timp, pe când 
Cintra se îndrepta către Loango, înălțimile continentului 
pieriră din raza vederii ei. Din ţinuturile Achantis sau 
Dahomey călătorii nu zăriră nimic, nici măcar vârful acelui 
munte Camerun care se înalţă până la trei mii nouă sute 


şaizeci de metri, dincolo de insula Fernando-Po, către 
graniţele Guineei de Sus. 

În după-amiaza zilei de 19 mai, Gildas Tregomain încercă 
o oarecare emoție. Juhel tocmai îi spusese că vor trece 
ecuatorul. În sfârşit, pentru prima şi fără îndoială pentru 
ultima dată, fostul căpitan al ambarcaţiei Fermecătoarea 
Amelie avea prilejul să pătrundă în emisfera australă. Ce 
aventură pentru el, un marinăraş de pe Rance! Aşa că fără 
prea multă părere de rău dădu mateloţilor, urmând 
exemplul celorlalţi călători, bănuţul lui de bun-venit în 
cinstea trecerii ecuatorului. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, Cintra se afla pe latitudinea 
golfului Ma-Yumba, cam la o sută mile depărtare. De câte 
oboseli şi de câte pericole nu ar fi fost scutiţi jupân Antifer 
şi ai lui dacă comandantul Cintrei ar fi fost dispus să se 
îndrepte în această direcţie, să facă escală în acest port 
care aparţine statului Loango! Această escală i-ar fi scutit 
de o călătorie deosebit de grea pe lângă malurile litoralului. 

Aşa că, împins de unchiul lui, Juhel încercă să ghicească 
gândurile căpitanului Cintrei în această privinţă. 
Portughezul ştia câteva cuvinte englezeşti şi care marinar 
nu cunoaşte cât de cât graiul britanic? Or, se ştie că Juhel 
vorbea curgător această limbă şi o folosise din plin în 
discuţiile lui cu aşa-zisul tâlmaci din Mascat. Îi comunică 
deci căpitanului propunerea de a face escală la Ma-Yumba. 
Acest ocol nu ar fi lungit călătoria decât cu aproximativ 
patruzeci şi opt de ore... 

Se înţelege de la sine că ar fi plătit întârzierea şi 
cheltuielile care ar fi decurs din această oprire: 
combustibilul consumat, hrana echipajului, indemnizaţia 
armatorilor Cintrei etc... 

Pricepuse oare căpitanul propunerea pe care i-o făcea 
Juhel? Fără îndoială că da, mai ales după ce fusese 
argumentată cu o demonstraţie pe harta golfului Guineei. 
Marinarii se înţeleg între ei dintr-un cuvânt. Şi, în adevăr, 
nimic nu ar fi fost mai simplu decât să se îndepărteze către 


est, pentru ca cei şase călători să coboare la Ma-Yumba, 
fiindcă aceşti călători ofereau o sumă frumugşică. 

Căpitanul, însă, refuză. Sclav al regulamentului de bord, 
era angajat să se ducă la Loango, la Loango o să se ducă. 
De la Loango trebuind să meargă la San-Paolo de Luanda, 
la San-Paolo de Luanda o să meargă, chiar dacă s-ar fi găsit 
cineva să-i cumpere nava cu atât aur cât ar cântări ea. 
Acestea fură chiar expresiile pe care le folosi, pe care Juhel 
le înţelese foarte bine şi i le traduse unchiului său. 

O cumplită furie, însoţită de o salvă de sudălmi la adresa 
căpitanului, fu răspunsul jupânului Antifer. Nimic nu-l putu 
opri, mai mult chiar, fără intervenţia lui Gildas Tregomain şi 
a lui Juhel, fără îndoială că jupân Antifer, furios cum era, ar 
fi fost aruncat, ca răzvrătit, în fundul calei, pentru tot restul 
călătoriei. 

Şi iată de ce a treia zi, în seara de 21 mai, Cintra se opri în 
faţa nesfârşitelor bancuri de nisip ce străjuiesc coasta 
Loango, cobori cu şalupa călătorii despre care am vorbit, 
apoi, câteva ore mai târziu, plecă din nou, îndreptându-se 
către San-Paolo, capitala coloniei portugheze. 

Capitolul VIII. În care se arată că anumiţi călători nu sunt 
buni să se îmbarce pe o corabie africană. 

A doua zi, la adăpostul unui baobab care îi apăra de 
năprasnica arşiţă a soarelui, doi bărbaţi discutau cu 
însufleţire. Mergând în susul străzii principale din Loango, 
pe care se întâlniseră printr-o neaşteptată întâmplare, se 
priveau cu nenumărate gesturi de surpriză. 

Unul spusese: 

Tu... aici? 

Da... eu! răspunsese celălalt. 

Şi la un semn al primului, care era Sauk, cel de al doilea, 
cu numele de Barroso, îl urmase afară din oraş. 

Dacă Sauk nu vorbea limba lui Barroso, în schimb Barroso, 
care trăise timp îndelungat în Egipt, vorbea limba 
excelenţei-sale. Precum se vede, două vechicunoştinţe. 
Barroso făcea parte din acea bandă întreţinută de Sauk pe 


vremea când se deda la jafuri de tot felul, fără a fi stingherit 
în vreun fel de agenţii viceregelui, datorită influenţei lui 
Murad, tatăl său, propriul văr al lui Kamylk-Paşa. Apoi, după 
câteva fărădelegi pentru care ar fi fost cu neputinţă să nu 
fie pedepsiţi, banda se împrăştiase şi Barroso dispăruse. 
Întors în Portugalia unde talentele lui nu găsiseră 
întrebuințare, părăsise Lisabona şi venise să lucreze într-o 
agentură de comerţ din Loango. La această epocă, comerţul 
coloniei era aproape desfiinţat prin abolirea comerţului cu 
sclavi, reducându-se latransportul fildeşului, untdelemnului 
de palmier, al sacilor de arahide şi trunchiurilor de lemn de 
mahon. 

Portughezul Barroso, care altădată navigase - avea pe 
atunci aproximativ cincizeci de ani - comanda acum o 
corabie de mare tonaj, Portalegre, care făcea curse între 
porturile coastei pentru negustorii din ţinut. 

Acest Barroso, cu un trecut ca al lui, cu o conştiinţă cu 
totul lipsită de scrupule, cu o îndrăzneală căpătată pe 
vremea vechilor sale meserii, era exact omul care îi trebuia 
lui Sauk pentru a duce la bun sfârşit uneltirile lui criminale. 

Opriţi la rădăcina acestui baobab, al cărui trunchi nu ar fi 
putut fi cuprins de braţele a douăzeci de bărbaţi - şi ce 
însemna acest copac pe lângă faimosul smochin din 
Mascat? - amândoi putură să pună la cale nestingheriţi 
cumplite ameninţări pentru viaţa jupânului Antifer şi a 
însoţitorilor lui. 

După ce Sauk şi Barroso îşi povestiră unul altuia tot celi 
se întâmplase din anul plecării portughezului din Egipt, 
excelenţa-sa intră fără prea multe ocoluri în subiect. Dacă 
Sauk, din prudenţă, se feri să facă cunoscut cât de mare era 
comoara pe care spera să şi-o însuşească, cel puţin aţâţă 
lăcomia lui Barroso cu momeala unei sume uriaşe pe care 
ar putea-o câştiga. 

Dar... adăugă el, am nevoie să fiu ajutat de un om 
hotărât... curajos... 


Mă cunoaşteţi, excelenţă, răspunse portughezul, şi ştiţi că 
nu mă dau înapoi de la nicio treabă... 

Dacă nu te-ai schimbat, Barroso... 

Nu m-am schimbat, excelenţă... 

Află deci că vor fi patru oameni care vor trebui să dispară 
şi poate că şi un al cincilea, dacă o să cred potrivit să mă 
debarasez de un oarecare Ben-Omar, pe al cărui secretar o 
fac eu acum sub numele de Nazim. 

Unul mai mult sau mai puţin, nu contează! răspunse 
Barroso. 

Cu atât mai mult cu cât, cu ăsta e destul să sufli şi a şi 
dispărut. 

Şi cum socotiți dumneavoastră? ... 

lată ce plan am, răspunse Sauk, după ce se încredința că 
nu-l putea auzi nimeni. Cei despre care este vorba, trei 
francezi, maluinul Antifer, prietenul lui şi cu nepotul, apoi 
un bancher tunisian, Zambuco, au debarcat la Loango ca să 
pună mâna pe o comoară ascunsă pe una din insuliţele 
golfului Guineei... 

Cam pe unde? ... întrebă repede Barroso. 

Prin apropierea golfuleţului Ma-Yumba, răspunse 
egipteanul. Au de gând să o ia pe lângă țărm până la acest 
orăşel şi m-am gândit că o să fie uşor să-i atacăm când au să 
se întoarcă la Loango cu comoara lor ca să aştepte trecerea 
pachebotului de la San-Paolo, care trebuie să-i ducă la 
Dakar. 

Nimic mai uşor, excelenţă, afirmă Barroso, găsesc eu o 
duzină de băieţi de treabă, amatori de o afacere serioasă şi 
care nu aşteaptă decât să vă ajute în schimbul unui preţ 
convenabil... asupra căruia o să vă înţelegeţi... 

Eram sigur de asta, Barroso, şi prin pustietăţile astea nu 
se poate ca lovitura să nu reuşească. 

Fără îndoială, excelenţă, dar v-aş propune o combinaţie 
mai avantajoasă. 

Atunci, spune! ... 


Eu comand aici o corabie de o sută cincizeci de tone, 
Portalegre, care transportă mărfuri de la un port la altul al 
coastei. Or, corabia mea este pe punctul de a pleca peste 
două zile la Baracka din Gabon, puţin mai la nord de Ma- 
Yumba... 

Grozav! strigă Sauk, este o împrejurare pe care-trebuie să 
o folosim! Jupân Antifer o să se grăbească să urce pe 
corabia ta, ca să-şi scutească oboseala şi primejdiile unei 
călătorii de-a lungul țărmului, pe jos. O să ne debarci la Ma- 
Yumba, o să te duci să-ţidescarci mărfurile la Gabon şi apoi 
te întorci să ne iei... şi pe drumul de întoarcere la Loango... 

Înţeles, excelenţă. 

Câţi oameni ai la bord? 

Doisprezece. 

Eşti sigur de ei? 

Ca de mine însumi. 

Şi ce transporţi la Gabon? ... 

O încărcătură de arahide şi, în afară de asta, şase elefanţi 
cumpăraţi de o firmă din Baracka pentru a-i expedia unei 
menajerii din Olanda. 

Nu vorbeşti franceza, Barroso? ... 

Nu, excelenţă... 

Nu uita că nici eu nu trebuie să ştiu sau să înţeleg 
franceza. Aşa că o să-i spun lui Ben-Omar să-ţi facă 
propunerea şi sunt sigur că maluinul o să o prindă din zbor. 

Era, în adevăr, sigur şi este cazul să ne temem ca cei doi 
colegatari, jefuiţi de bogăţiile lor, să nu piară împreună cu 
tovarăşii lor în timpul călătoriei de întoarcere prin golful 
Guineei. 

Şi cine ar fi putut împiedica această crimă? Cine iar fi 
putut descoperi pe făptuitori? 

Loango nu este sub dominaţia portugheză, cum sunt 
Angola şi Benguela. Este unul din regatele independente 
din acel Congo - cuprins între fluviul Gabon la nord şi 
fluviul Zair la sud - care avea să aparţină în curând Franţei. 
Dar pe vremea aceea, de la Capul Lopez până la Zair, regii 


indigeni recunoşteau suveranul din Loango şi-i plăteau un 
anumit tribut în sclavi, ca de pildă cei din Cassange, Tomba- 
Libolo precum şi unii vasali domnind peste mici teritorii 
fărâmiţate. Societatea negrilor este întocmită în chipul 
următor: sus, regele şi familia sa, apoi prinții de sânge, 
adică cei născuţi de o prinţesă, numai ea putând să le 
transmită această calitate; apoi soţii prinţeselor care sunt 
suzerani, apoi preoţii, fetişii sau „yangas”, al căror şef 
Şitome este de esenţă divină, pe urmă samsarii, negustorii 
şi, în sfârşit, clienţii, adică poporul. 

Cât despre sclavi, sunt mulţi, sunt prea mulţi. Este 
adevărat că nu mai sunt vânduți în străinătate, aceasta fiind 
una din urmările intervenţiei europene pentru desfiinţarea 
comerţului cu sclavi. Să fi fost oare grija pentru demnitatea 
şi libertatea omului care a prilejuit această abolire? Gildas 
Tregomain, care se dovedi un bun cunoscător de oameni şi 
lucruri, era cu totul de altă părere când în acea zi îi spuse 
lui Juhel: 

— Dacă nu s-ar fi scos zahăr din sfeclă şi dacă nu s-ar fi 
folosit decât zahărul din trestia de zahăr pentru a-ţi îndulci 
cafeaua, comerţul de sclavi ar fi continuatşi probabil că nu 
s-ar fi desfiinţat niciodată! 

Dar faptul că regele din Loango este regele unei ţări care 
se bucură de o independenţă deplină nu înseamnă că 
drumurile ei sunt destul de supravegheate şi călătorii la 
adăpost de orice pericol. Aşa încât, cu greu s-ar fi găsit un 
ţinut mai prielnic sau o mare mai potrivită pentru o lovitură 
mârşavă. 

Asta era şi grija ce-l frământa pe Juhel - cel puţin în ceea 
ce priveşte călătoria pe uscat. Dacă unchiului său, exaltat 
cum era, nu-i păsa deloc, tânărul căpitan se gândea cu o 
adevărată teamă la această călătorie de două sute de 
kilometri de-a lungul litoralului, până la golful Ma-Yumba. 
De aceea crezu de datoria lui să-i împărtăşească şi 
luntraşului temerile sale. 


Ce să facem, băiatule? îi răspunse Gildas Tregomain. Ai 
intrat în horă trebuie să joci! 

În realitate, reluă Juhel, excursia pe care am făcut-o de la 
Mascat la Sohar nu a fost decât o plimbare şi încă într-o 
tovărăşie foarte plăcută! 

Această frântură de discuţie arată limpede îngrijorarea lui 
Juhel, împărtăşită dealtfel şi de Gildas Tregomain. Aşa că, 
amândoi încercară o adevărată uşurare când Sauk, prin 
intermediul lui Ben-Omar, i-l prezentă jupânului Antifer şi 
bancherului din Tunis pe portughezul Barroso. Nu se mai 
punea problema unor drumuri lungi prin aceste ţinuturi 
primejdioase, se terminase cu oboseala unei călătorii atât 
de lungi sub dogoarea arşiţei. Deoarece Sauk nu pomenise 
nimic de legăturile lui din trecut cu Barroso, deoarece Juhel 
nu bănuia că aceşti doi ticăloşi se cunoscuseră vreodată, 
nu-i fu trezită neîncrederea. Important era că până la golful 
Ma-Yumba vor călători pe mare. Timpul era frumos... Aveau 
să fie acolo în patruzeci şi opt de ore... Corabia o să-şi 
debarce pasagerii în port... o să-şi continue drumul spre 
Baracka... la întoarcere o să-i îmbarce din nou, de această 
dată cu comoară cu tot... şi vor reveni cu toţii la Loango, de 
unde primul pachebot îi va duce la Marsilia... Nu! Niciodată 
norocul nu-i surâsese atât de mult lui Pierre-Servan-Malo. 
Fără îndoială, va trebui să plătească un preţ bun pentru 
această călătorie cu corabia. Ei, dar ce conta preţul! 

În aşteptarea celor şase elefanţi expediaţi din interiorul 
ţării şi care trebuiau să fie aduşi la bordul lui Portalegre, 
aveau de petrecut două zile la Loango. Aşa că Gildas 
Tregomain şi Juhel - primul totdeauna dornic să se 
instruiască - se distrară hoinărind prin orăşel, prin „banza” 
cum i se spune în limba congoleză. Vechea cetate, Loango 
sau Bouala, măsurând de jur împrejur patru mii cinci sute 
de metri, este clădită în mijlocul unei păduri de palmieri. E 
alcătuită doar din câteva prăvălii înconjurate de 
„chirubeque”, un fel de colibe făcute din tulpini de rafie şi 
acoperite cu frunze de papirus. Firmele sunt portugheze, 


spaniole, franceze, engleze, olandeze, germane. Precum se 
vede, nici că se poate mai amestecat. Dar cât de nou este 
totul pentru luntraş! Bretonii de pe malurile râului Rance 
nu aduc nici pe departe cu aceşti indigeni pe jumătate goi, 
înarmaţi cu arcuri, cu săbii de lemn şi securi încovoiate, în 
orăşelele dintre Saint-Malo şi Dinan nu găseşti colibe din 
acelea, adăpostite de cocotieri uriaşi. Ogoarele din Bretania 
nu se compară cu ogoarele din Loango. Aici este destul să 
zgârii puţin pământul pentru a obţine recolte minunate; 
acel „manfrigo” sau mei ale cărui spice cântăresc un 
kilogram, acel „holcus” care creşte fără a fi cultivat, acel 
„luco” folosit la fabricarea pâinii, acel porumb care dă trei 
recolte pe an, orzul, cartofii, maniocul, „tamba”, un fel de 
păstârnac, acea „insanguis” sau linte, tutun, prin locurile 
mlăştinoase trestia de zahăr, viţa de vie importată din 
Canare şi Madeira, smochine, banane, portocalele numite 
„mambrochas”, lămâi, rodii, „coudes”, un fruct ca un fel de 
gogoaşă de molift plină cu o substanţă făinoasă şi zemoasă, 
„neubanzams”, un fel de alune foarte apreciate de 
băştinaşi, şi ananaşi care cresc de la sine pe terenurile 
aride. Şi apoi, ce de arbori uriaşi - manglieri19, santali, 
cedri, tamarini, palmieri, mulţi baobabi din care se extrage 
un săpun vegetal şi un suc de fructe foarte căutat de negri. 

Şi ce puzderie de animale: turme de porci mistreți, zebre, 
bivoli, căprioare, gazele, antilope, elefanţi, jderi, zibeline, 
şacali, porci ghimpoşi, veveriţe zburătoare, pisici sălbatice, 
pisici-tigru, fără să mai vorbim de felurite neamuri de 
maimuțe, cimpanzei, micuţii „strâmbători” cu coada lungă 
şi botul albăstrui, struţi, păuni, sturzi, potârnichi cenuşii şi 
roşii, lăcuste comestibile, albine, apoi ţânţari, „canzos” şi 
alte nenumărate gângănii. Uimitoare ţară, şi dacă ar fi avut 
timp să studieze ştiinţele naturii, din ce izvor nesecat s-ar fi 
adăpat Gildas Tregomain! 

Putem fi siguri că nici jupân Antifer, nici bancherul 
Zambuco nu ar fi ştiut să spună dacă Loango era populat cu 
albi sau cu negri. Nu! Ochii lor priveau în altă parte. Se 


uitau în depărtare, mai către nord, spre un punct nevăzut, 
un punct unic în lume, un fel de uriaş diamant cu străluciri 
vrăjite, cântărind mii de carate şi valorând milioane de 
franci! ... Ah, cât de nerăbdători erau să pună în sfârşit 
piciorul pe insuliţa numărul doi, capătul definitiv al 
aventuroasei lor călătorii! 

În zorii zilei de 22 mai, corabia era gata de plecare. Cei 
şase elefanţi, sosiți în ajun, fuseseră îmbarcaţi cu toate 
menajamentele datorate unor animale atât de mari. Şase 
animale extraordinare care, desigur, nu ar fi compromis nici 
circul Sam Lockhart! Se înţelege de la sine că fuseseră 
rânduiţi de-a latul, în fundul calei. 

Poate că nu era tocmai potrivit ca o corabie de numai o 
sută cincizeci de tone să fie încărcată cu o asemenea 
greutate, primejdioasă pentru echilibrul ei. Juhel chiar îi 
atrăsese atenţia luntraşului asupra acestui lucru. Este 
adevărat că stâlpii transversali ai punţii erau destul de tari 
şi corabia trăgea puţină apă, ca să uşureze acostarea la 
adâncimi mici. Cele două catarge, foarte îndepărtate unul 
de altul, aveau pânze pătrate, fiindcă un asemenea vas nu 
merge bine decât cu vântul din spate şi dacă nu înaintează 
prea repede, în schimb este construit pentru a naviga fără 
primejdii pe lângă coastă. 

În plus, timpul era favorabil. La Loango ca şi în întreg 
acest teritoriu al Guineei, anotimpul ploilor, care începe în 
septembrie, se termină în mai sub influenţa vânturilor 
venite din nord-vest. În schimb, dacă timpul este frumos din 
mai până în septembrie, ce căldură de nesuportat, abia 
potolită de bogata rouă a nopţilor! De când debarcaseră, 
călătorii noştri se topeau pe picioare, slăbeau văzând cu 
ochii. Mai mult de treizeci şi patru grade la umbră! Prin 
aceste locuri, dacă neam lua după unii exploratori prea 
puţin vrednici de încredere, de baştină din Gasconia sau de 
pe la gurile Ronului, câinii sunt nevoiţi să sară tot timpul în 
sus ca să nu-şi ardă labele, iar mistreţii sunt găsiţi în 


bârlogul lor gata fripţi! Lui Gildas Tregomain nu-i lipsea 
mult ca să dea crezare acestor poveşti... 

Către orele opt dimineaţa, Portalegre ieşi în larg. Oameni 
şi elefanţi, erau cu toţii prezenţi la bord. Şi tot la fel 
împărţiţi: jupân Antifer şi Zambuco mai obsedaţi ca oricând 
de acea insuliţă numărul doi. Ce povară li se va lua de pe 
suflet când matelotul de cart o va semnala la orizont! ... 
Apoi Gildas Tregomain şi Juhel, unul uitând mările Africii 
pentru a sa Mare a Mânecii bretonă, celălalt dorindu-şi 
numai să se răcorească în bătaia brizei... Sauk şi Barroso 
şuşotind împreună - şi de ce ne-am mira? ... Vorbeau doar 
aceeaşi limbă şi numai datorită întâlnirii lor corabia fusese 
pusă la dispoziţia jupânului Antifer. 

Cât despre echipaj, se compunea dintr-o duzină de 
vlăjgani, mai mult sau mai puţin portughezi, cu înfăţişarea 
destul de respingătoare. Dacă unchiul, adâncit în gândurile 
lui, nu luă seama la aceste lucruri, nepotului nu-i scăpară 
însă mutrele lor suspecte şi-i împărtăşi şi luntraşului 
părerea lui. Dar blajinul Gildas Tregomain îi răspunse că pe 
o asemenea căldură e greu să judeci oamenii după 
înfăţişare. În fond, fiind vorba de echipajul unei 
ambarcaţiuni africane, nu trebuiau să fie prea pretenţioşi. 

Călătoria de-a lungul litoralului - cu vântul care bătea din 
spate - făgăduia să fie foarte plăcută. Portentosa Africa19! 
ar fi spus Gildas Tregomain, dacă ar fi cunoscut pomposul 
epitet cu care romanii salutau acest continent. În adevăr, 
dacă gândurile jupânului Antifer şi ale tovarăşilor lui nu ar 
fi fost cu totul în altă parte, trecând prin faţa agenţiei de 
comerţ Chillu, e sigur că s-ar fi lăsat în voia unei admiraţii 
pe care o merită pe drept cuvânt frumuseţea naturală a 
acestei coaste. Dintre toţi, însă, singur luntraşul privea cu 
ochii omului care vrea să ia cu el, cât de cât, ceva amintiri. 
Şi ce se putea închipui mai minunat decât nesfârşitele şiruri 
de crânguri înverzite, rânduite unul după altul pe colinele 
abia unduite, dominate ici-colo de înălțimile acelor munţi 
extraordinari - munţiiStrauch, învăluiţi în calde ceţuri în 


depărtare! ... Din milă în milă, plaja se scobeşte făcând loc 
unor cursuri de apă ieşite din pădurile stufoase şi pe care 
aceste călduri tropicale nu izbutesc să le sece. Este 
adevărat, toată această apă nu merge în mare. Nenumărate 
zburătoare îi fură o seamă de picături: păuni, struţi, 
pelicani, cufundări ale căror zbenguieli însufleţesc aceste 
neasemuite privelişti. Acolo îşi fac apariţia turme de 
antilope graţioase, cirezi de „empolangas” sau elani. Acolo 
se bălăcesc în noroi mamifere uriaşe, în stare să înghită o 
tonă din această apă limpede, aşa cum luntraşul ar fi 
înghiţit un pahar de apă, turme de hipopotami care de 
departe seamănă cu porcii trandafirii, a căror carne se pare 
că nu este dispreţuită de băştinaşi. 

Asta îl făcu pe Gildas Tregomain să-i spună lui jupân 
Antifer, lângă care se afla la prova: 

Ei, prietene... ce-ai zice de nişte picioare de hipopotam î la 
Sainte-Menehould? ... Ți-ar plăcea? ... 

Pierre-Servan-Malo se mulţumi să ridice din umeri, 
aruncându-i luntraşului una din acele priviri buimace, 
rătăcite... care nu privesc nicăieri... 

Nici măcar nu mai înţelege! murmură Gildas Tregomain, a 
cărui batistă ţinea loc de evantai. 

Pe marginea țărmului se zăreau de asemenea cârduri de 
maimuțe sărind dintr-un copac în altul, urlând, strâmbându- 
se atunci când, dintr-o mişcare a cârmei, Portalegre se 
apropie mai mult de țărm. 

Să menţionăm că dacă ar fi fost siliţi să meargă pe jos de 
la Loango la Ma-Yumba, nu zburătoarele, hipopotamii, 
maimuţele, nu aceste animale i-ar fi supărat pe călătorii 
noştri. Nu, un pericol mai serios ar fi fost prezenţa 
panterelor şi a leilor, ce se zăreau aruncându-se în salturi 
prin tufişuri, fiare uluitor de sprintene a căror întâlnire ar fi 
fost de temut. Odată cu înserarea, în mijlocul tăcerii 
impresionante care cobora la căderea nopţii, izbucneau 
urlete răguşite, lătrături sinistre. Acest concert lugubru 
răzbea până la corabie ca mugetul unei furtuni. Tulburaţi, 


neliniştiţi, elefanții din fundul calei sforăiau, lăsau să se 
audă mormăituri sălbatice şi agitându-se făceau să 
trosnească lemnăria corăbiei. Hotărât lucru, nu era deloc o 
încărcătură odihnitoare pentru călători. 

Trecură patru zile. Nici o întâmplare neobişnuită nu veni 
să tulbure monotonia acestei călătorii. Timpul continua să 
rămână frumos. Marea era atât de liniştită încât nici lui 
Ben-Omar nu-i mai era rău. Nici un tangaj, nici un ruliu, şi 
cu toate că pe fund avea un lest greu, Portalegre aproape 
că nu simţea prelungile ondulări ale hulei care veneau să se 
spargă, cu o uşoară creastă de spumă, de țărm. 

Cât despre luntraş, nu şi-ar fi închipuit niciodată că o 
călătorie pe mare ar fi putut fi atât de lină. 

Te-ai putea crede la bordul Fermecătoarei Amelie, între 
malurile paşnicei Rance, îi spuse el tânărului său prieten. 

Da, îi răspunse Juhel, cu singura deosebire că pe 
Fermecătoarea Amelie nu era un căpitan Barroso şi un 
călător ca acest Nazim, al cărui prieteşug cu portughezul 
îmi dă din ce în ce mai mult de bănuit. 

Ei! ce crezi că mai pot unelti şi răsunelti ei acum, băiatule? 
răspunse Gildas Tregomain. Ar fi cam târziu, fiindcă în 
curând ajungem şi noi la capătul drumului! 

Şi într-adevăr, la răsăritul soarelui, la 27 mai, după ce 
trecuse de capul Banda, corabia se afla la mai puţin de 
douăzeci de mile de Ma-Yumba. Acest lucru îl află Juhel prin 
Ben-Omar, care, la rândul său, aflase de la Sauk, care, 
îndemnat de Ben-Omar, îl întrebase pe Barroso. 

Aşadar, aveau să ajungă chiar în seara aceea în micul port 
din statul L.oango. Coasta se şi adâncea după Capul Matooti, 
schiţând un golf larg în fundul căruia se ascundea orăşelul. 
Dacă insuliţa numărul doi exista, dacă ea se afla la locul 
indicat de ultima notă, aici, în acest golf trebuia căutată! 

Jupân Antifer şi Zambuco îşi lipeau fără încetare ochiul de 
ocularul lunetei lor al cărui obiectiv îl frecau şi-l răsfrecau. 

Din nefericire vântul era domol, briza aproape contenise. 
Corabia înainta încet, cu aproximativ două noduri. 


Capul Matooti fu depăşit către ora unu. La bord răsună un 
strigăt de bucurie. Cei doi viitori cumnaţi zăriseră tocmai, 
în acelaşi timp, o serie de insulițe în fundul golfului. Cu 
siguranţă că cea pe care o căutau era una din ele... Care? 
„„„ Asta aveau să afle a doua zi, prin observarea soarelui. 

La cinci sau şase mile spre răsărit, pe săgeata ei de nisip, 
între mare şi braţul Banya, apărea Ma-Yumba cu factoriile 
şi luminoasele ei căsuțe printre arbori. În faţa țărmului se 
legănau câteva bărci de pescari asemeni unor mari păsări 
albe. 

Ce linişte domnea în acest golf! O barcă nu ar fi stat mai 
nemişcată pe întinsul unui lac... Ce spunem noi? Pe oglinda 
unui heleşteu sau a unui imens castron cu untdelemn! 
Torentul de raze care se prăvălea peste aceste ţinuturi 
încingea aerul. De pe Gildas Tregomain sudoarea curgea ca 
din fântâna unui parc regal într-o zi de mare sărbătoare. 

Totuşi Portalegre se apropia mulţumită câtorva adieri mai 
puternice care răbufneau din când în când dinspre apus. 
Insuliţele din golf începeau să se desluşească mai bine. Se şi 
puteau număra, erau şase sau şapte, semănând cu nişte 
coşuri cu verdeață. 

La ora şase seara, corabia trecea prin arhipelag. Jupân 
Antifer şi Zambuco stăteau în picioare la prova. Sauk, 
nemaiputând să-şi stăpânească nerăbdarea, era gata-gata 
să se dea de gol, îndreptăţind astfel bănuielile lui Juhel. Toţi 
trei mâncau din ochi prima din aceste insulițe. Se aşteptau 
ei oare să vadă ţâşnind din măruntaiele ei o jerbă de 
milioane ca dintr-un crater de aur? .... 

Şi totuşi, dacă ei ar fi ştiut că insuliţa în măruntaiele căreia 
Kamylk-Paşa îşi îngropase comoara nu era alcătuită decât 
din stânci sterpe, din pietre golaşe, fără un copac, fără vreo 
tufă, fără îndoială că ar fi exclamat desperaţi: 

Nu! ... Nu este nici asta! 

Este adevărat că din 1831, adică într-un răstimp de 
treizeci de ani, natura avusese tot timpul să acopere numita 
insulă cu verdeață. 


Portalegre se apropia încet-încet, cu pânzele umflate de 
ultimele adieri ale serii, astfel ca să depăşească vârful din 
nord. Dacă vântul ar fi stat cu totul, ar fi fost siliţi să 
ancoreze în larg până în zorii zilei. 

Dar, deodată, alături de luntraş, care se sprijinise de 
bastingajul tribordului, se auzi un geamăt. Gildas 
Tregomain se întoarse... Ben-Omar era cel care tocmai 
gemuse. 

Notarul, palid, descompus, cu inima în gât, avea iarăşi rău 
de mare... Cum? Pe acest timp atât de liniştit, în acest golf 
care părea adormit, fără măcar o încreţitură pe suprafaţa 
apei? ... 

Da! Şi să nu ne mirăm că bietul om era îngrozitor de 
bolnav! 

Fiindcă, de necrezut, corabia se legăna într-un ruliu venit 
parcă din senin, ciudat, de neînțeles. Se clătina pe rând, de 
la babord la tribord, de la tribord la babord, într-o legănare 
inexplicabilă. 

Echipajul aleargă de la un capăt la altul al corăbiei. Apare 
şi căpitanul Barroso. 

Ce se întâmplă? întreabă Juhel. 

Ce este? ... întreabă luntraşul. 

Este cumva vorba de o erupție submarină care ameninţă 
să scufunde corabia? 

Dealtfel, nici jupân Antifer, nici Zambuco, nici Sauk nu par 
a băga ceva de seamă. 

Ah, elefanții! strigă Juhel. 

Da! Elefanții sunt cei care pricinuiesc acest ruliu. Cuprinşi 
de o ciudată poftă, le-a dat prin gând să se ridice odată, cu 
toţii, când pe picioarele din spate, când să se lase pe cele 
din faţă, dând astfel corăbiei un balans formidabil, care se 
părea că le place, aşa cum veveriţei îi place să se 
învârtească în cuşca ei rotitoare. Dar ce mai veveriţe, 
aceste pachiderme! 

Ruliul creşte, parapetul corăbiei ajunge la nivelul apei, apa 
ameninţă corabia la tribord sau la babord... 


Barroso cu câţiva oameni din echipaj se reped în cală. 
Încearcă să liniştească animalele. Strigăte şi lovituri nu 
ajută la nimic. Elefanții, agitându-şi trompele, ciulind 
urechile, dând din coadă, se înfurie din ce în ce mai tare. 
Portalegre se clatină, se clatină, se clatină... şi apa 
năvăleşte peste bord. 

N-a ţinut mult. În zece secunde marea a pătruns în cală şi 
corabia s-a scufundat, în timp ce răgetele animalelor 
imprudente se stingeau în adâncuri. 

Capitolul IX. În care jupân Antifer şi Zambuco declară că 
nu vor părăsi insuliţa care îi adăposteşte, înainte deaofi 
cercetat „În sfârşit... am naufragiat!” putea să spună a doua 
zi fostul căpitan al Fermecătoarei Amelie. 

În adevăr, seara, după ce corabia pierise la o adâncime de 
treizeci-patruzeci de metri, insuliţa din golful Ma-Yumba, 
către care se îndreptau în ajun, servea de adăpost 
naufragiaţilor de pe Portalegre. Nu murise nimeni în 
această catastrofă de necrezut! Nu lipsea nimeni la apel, 
nici dintre călători, nici din echipaj. Toţi, ajutându-se unii pe 
alţii, jupân Antifer susţinându-l pe bancherul Zambuco, 
Sauk sprijinindu-l pe Ben-Omar, nu avuseseră de înotat 
decât foarte puţin pentru a ajunge la stâncile de pe insuliţă. 
Numai elefanții pieriseră în mijlocul unui element pentru 
care nu-i crease natura. Se înecaseră cu toţii. La urma 
urmelor, era vina lor. Nu-i îngăduit să transformi o corabie 
în leagăn. 

Primul strigăt al jupânului Antifer, debarcând pe insuliţă, 
fusese: 

— Şi instrumentele noastre? ... Şi hărţile? ... 

Din nefericire - şi era o pierdere de neînlocuit - nici 
sextantul, nici cronometrul, nici atlasul, nici cărţulia 
„Cunoaşterea vremii” nu putuseră fi salvate, naufragiul 
petrecându-se în câteva secunde. Din fericire, bancherul şi 
notarul pe de o parte, luntraşul pe de alta, îşi purtau la 
brâu banii de călătorie, şi din acest punct de vedere 
naufragiaţii erau feriţi de neplăceri. 


Să notăm că lui Gildas Tregomain nu-i fusese greu să 
plutească la suprafaţa apei, greutatea lichidului dislocuit de 
volumul corpului său fiind mai mare; fusese nevoie doar să 
se lase dus de hulă, eşuând apoi binişor, ca un cetaceu, pe 
nisipul auriu al țărmului. 

Cât despre haine, acesta fu lucru uşor: întinse la soare 
numai o jumătate de oră, hainele putură fi folosite fiind 
perfect uscate. 

Călătorii noştri petrecură totuşi o noapte la adăpostul 
arborilor, destul de neplăcută, fiecare lăsându-se în voia 
gândurilor sale. Nu încăpea îndoială că, potrivit indicaţiilor 
clare ale ultimului document, ei ajunseseră în preajma 
insuliţei numărul doi. Dar punctul matematic unde se 
întretăiau paralela 3*17' sud şi meridianul 7*23' est, unul 
menţionat pe nota din insuliţa din golful Oman, cealaltă 
păstrată în casa de bani a bancherului tunisian, cum să-l 
calculeze acum când Juhel, lipsit de sextant şi de 
cronometru, nu mai putea lua înălţimea? 

Aşa că, fiecare dintre călători, potrivit firii sau dorințelor 
sale, îşi spunea: 

Zambuco: „Asta înseamnă să te îneci la mal 

Jupân Antifer: „Nu plec de aici până nu răscolesc toate 
insuliţele din golful Ma-Yumba, de-ar trebui să pierd pentru 
asta zece ani din viaţă!” 

Sauk: „O lovitură atât de bine pregătită şi care dă greş din 
pricina acestui afurisit de naufragiu!” 

Barroso: „Şi elefanții mei care nu erau asiguraţi!” 

Ben-Omar: „Allah să ne aibă în paza lui, dar iată o primă 
care era să mă coste scump, chiar dacă o să ocâştig! 

Juhel: „Şi acum, nimic nu o să mă mai împiedice să mă 
întorc în Europa, lângă scumpa mea Enogate!” 

Gildas Tregomain: „Să nu te îmbarci niciodată pe o 
corabie cu o încărcătură de elefanţi năzdrăvani!” 

În acea noapte, nu se dormi deloc. Dacă de frig nu prea 
sufereau naufragiaţii, cum îşi vor potoli foamea a doua zi, la 
ora obişnuită a prânzului, când stomacurile lor îşi vor cere 


LIA 


drepturile? Măcar dacă aceşti arbori ar fi fost nişte 
cocotieri încărcaţi cu fructe şi cu care ar fi putut să se 
mulţumească în lipsă de ceva mai bun, până aveau să 
ajungă la Ma-Yumba? ... Da, dar cum să ajungi la acest 
orăşel aşezat în fundul golfului, fiind până acolo o distanţă 
de cinci-şase mile? Să semnalizeze? ... Dar ar fi zărit cineva 
semnalele lor? ... Să parcurgă aceste şase mile înotând? ... 
Se afla oare în echipajul de pe Portalegre un om în stare de 
aşa ceva? ... În sfârşit, când s-o lumina de ziuă, au să vadă... 

Dealtfel, nu se arăta nici un semn că insuliţa ar fi fost 
locuită - bineînţeles de oameni. Cât despre unele fiinţe vii, 
gălăgioase, incomode, primejdioase chiar prin numărul lor, 
acestea nu lipseau. Lui Gildas Tregomain îi trecu prin gând 
că toate maimuţele din lume îşi dăduseră întâlnire în acest 
loc! Se aflau, desigur, în capitala regatului Jocko... În 
Jockolia? 

Aşa încât, cu toate că atmosfera era liniştită, cu toate că 
valurile abia loveau uşor ţărmul, naufragiaţii nu se putură 
bucura pe această insulă de un ceas de odihnă. Cu 
neputinţă să închidă ochii din pricina zgomotului 
necontenit. În jurul arborilor se simţea o foiala ciudată. Şi o 
larmă ca şi când ar fi răsunat tobele unui trib congolez. Era 
pe sub ramuri un du-te-vino neîncetat, strigăte guturale ca 
de santinele răguşite. Bezna nopţii însă nu lăsa să se vadă 
nimic. 

Odată cu lumina zilei, se lămuriră şi călătorii noştri. 
Insuliţa era folosită ca adăpost de un întreg trib de 
„quadrumanes”, acei uriaşi cimpanzei ale căror isprăvi le-a 
povestit franţuzul du Chaillu pe când îi vâna în inima 
Guineelor. 

Şi, pe cinstea mea, cu toate că nu-l lăsaseră să doarmă, 
Gildas Tregomain nu putu să nu admire aceste 
extraordinare exemplare de antropoide. Erau, cu siguranţă, 
tocmai acei „jocko” ai lui Buffon, care sunt în stare să 
execute unele munci lăsate de obicei pe seama priceperii şi 
mâinilor omeneşti - mari, puternici, voinici, cu prognatismul 


feţei puţin pronunţat, cu arcada sprâncenelor aproape 
normală. Umflându-şi pieptul şi frecându-şi-l cu putere, 
stârnesc acel zgomot de tobe. 

La drept vorbind, cum de îşi aleseseră culcuşul pe această 
insuliţă, cum s-au transportat aici de pe uscat, cum 
izbuteau să-şi găsească hrana trebuincioasă, fiind destul de 
numeroase -. Să tot fi fost vreo cincizeci de maimuțe - să 
lămurească alţiiaceastă situaţie. Dealtfel, aşa cum Juhel îşi 
dădu numaidecât seama, insuliţa, lungă de două mile şi lată 
de una, era acoperită cu fel de fel de arbori, obişnuiţi la 
această latitudine tropicală. Mai mult ca sigur că aceşti 
arbori aveau fructe bune de mâncat, ceea ce asigura hrana 
acestor quadrumane. Or, în materie de fructe, rădăcini, 
legume, tot ce era bun de mâncare pentru maimuțe putea fi 
şi pentru oameni. Acest lucru voiră să-l afle mai întâi Juhel, 
luntraşul şi mateloţii de pe Portalegre. După un naufragiu, 
după o noapte fără mâncare îţi este îngăduit să-ţi fie foame 
şi să cauţi, dacă poţi, să ţi-o potoleşti. Peste tot în jurul lor, 
fructe şi rădăcini sălbatice din belşug. Să le înfuleci însă 
crude nu-i prea plăcut, decât doar dacă ai un stomac de 
maimuţă. Dar nu te împiedică nimeni să le fierbi, dacă ai 
cum să faci focul. Şi chiar dacă nu este prea uşor, nici cu 
neputinţă nu este atunci când ai chibrituri de-ale regiei 
franceze. Din fericire, Nazim îşi împrospătase provizia la 
Loango şi în cutia de aramă în care se aflau nu pătrunsese 
apa. Aşa că, odată cu ivirea zorilor, sub copacii din tabără 
pâlpâia un foc de lemne uscate. 

Naufragiaţii se adunaseră în jurul acestui foc. Jupân 
Antifer şi Zambuco tot mai erau furioşi. Probabil că furia 
ţine de foame, fiindcă refuzară să-şi ia partea din prânzul 
rudimentar la care se adăugaseră câţiva pumni din alunele 
acelea atât de căutate de locuitorii Guineei. 

Dar şi maimuţelor le plac alunele şi mai mult ca sigur că 
ele nu vedeau cu ochi buni pe aceşti cotropitori ai insulei 
lor, pe aceşti străini care puneau mâna pe proviziile lor. În 
curând, unele ţopăind, altele nemişcate, cu toatele 


strâmbându-se în fel şi chip, făcură în jurul lui jupân Antifer 
şi a tovarăşilor săi un cerc. 

Trebuie să băgăm de seamă, îi atrase Juhel atenţia 
unchiului său. Aceste maimuțe sunt puternice, nu glumă, şi 
de zece ori mai multe decât noi, iar noi suntem şi 
neînarmațţi... 

Maluinului însă nu-i prea păsa de maimuțe! 

Ai dreptate, băiete, spuse luntraşul. lată nişte domni care 
nu prea par a cunoaşte legile ospitalităţii şi atitudinea lor 
este cam amenințătoare... 

Este vreo primejdie pentru noi? întrebă Ben-Omar. 

Primejdia de a fi pur şi simplu rupţi în bucăţi, spuse foarte 
serios Juhel. 

La auzul acestui răspuns, notarul bucuros ar fi vrut să o 
şteargă... dar, cum se spune... nu era chip. 

În acest timp Barroso îşi aşezase în aşa fel oamenii, încât 
să poată face faţă oricărui atac. Apoi, el şi Sauk se traseră 
mai la o parte, discutând între ei, în timp ce Juhel nu-i 
slăbea din priviri. 

Subiectul discuţiei lor era uşor de ghicit. Sauk îşi stăpânea 
cu greu furia la gândul că naufragiul neprevăzut făcuse să 
se spulbere planul asupra căruia se înţeleseseră. Trebuiau 
să ticluiască un altul. Nu avea nici o îndoială că se aflau în 
apele insuliţei numărul doi şi că, deci, comoara lui Kamylk- 
Paşa se afla pe una din insuliţele din golful Ma-Yumba - pe 
asta sau pe alta. Ei bine, cele ce avusese de gând să facă 
Sauk după ce se va fi debarasat de francez şi tovarăşii lui, 
avea să o facă mai târziu, cu ajutorul lui Barroso şi al 
oamenilor lui... Dealtfel, în acest moment nu era nimic de 
făcut... Cu toate că tânărul căpitan nu-şi mai avea la 
îndemână instrumentele de precizie, indicaţia dată de 
ultima notiţă putea să-i fie de folos în cercetările în care el, 
Sauk, nu s-ar fi putut descurca. 

Toate acestea fură clar stabilite de cei doi ticăloşi atât de 
potriviţi pentru a se înţelege. Era de la sine înţeles că 
Barroso avea să fie despăgubit din plin de către complicele 


său pentru pierderea pe care o suferise şi că valoarea 
corăbiei, a încărcăturii precum şi a pachidermelor îi va fi în 
întregime plătită. 

Cel mai important însă era acum să ajungă în orăşelul Ma- 
Yumba. Câteva bărci de pescari tocmai se desprindeau de 
țărm. Puteau fi uşor zărite. Cea mai apropiată plutea la mai 
puţin de trei mile de insuliţă. Vântul fiind slab, ea nu ar fi 
ajuns înainte de trei-patru ore în văzul taberei, de unde i s- 
ar fi putut face semne... Deci, înainte încă de amiază, 
naufragiaţii de pe Portalegre vor fi instalaţi într-una din 
factoriile orăşelului, unde vor găsi desigur o primire bună şi 
o caldă ospitalitate. 

Juhel!.,. Juhel! ... 

Chemarea aceasta întrerupse brusc discuţia dintre Sauk şi 
portughez. 

Jupân Antifer era cel care strigase; urmă apoi a doua 
chemare: 

Gildas! ... Gildas!.... 

Tânărul căpitan şi luntraşul, care stăteau pe mal ca să 
observe bărcile de pescari, se apropiară numaidecât de 
jupân Antifer. 

Bancherul Zambuco se afla lângă el şi Ben-Omar, la un 
semn, se apropie şi el. 

Lăsându-l pe Barroso să se întoarcă la oamenii lui, Sauk se 
strecură încet spre grupul jupânului Antifer, în aşa fel încât 
să poată trage cu urechea la cele ce vorbeau. Cum era ştiut 
că nu cunoştea limba franceză, nimeni nu avea să se 
neliniştească de prezenţa lui. 

Juhel, spuse jupân Antifer, fii atent fiindcă a venit 
momentul să luăm o hotărâre. 

Vorbea cu un glas întretăiat, ca un om ajuns în culmea 
enervării. 

Ultimul document spune că insuliţa numărul doi se află în 
golful Ma-Yumba... Or, noi suntem în golful MaYumba... În 
privinţa asta, nu-i nici o îndoială... 

Nici o îndoială, unchiule. 


Dar nu mai avem nici sextant, nici cronometru... fiindcă 
acest neîndemânatic de Tregomain, căruia am făcut prostia 
să i le încredinţez, le-a pierdut... 

Prietene... încercă să spună luntraşul. 

Mai curând m-aş fi înecat decât să le pierd! răspunse cu 
asprime Pierre-Servan-Malo. 

Eu de asemenea! adăugă şi bancherul. 

Într-adevăr... domnule Zambuco! ripostă cu un gest de 
indignare Gildas Tregomain. 

În sfârşit... s-au pierdut, continuă jupân Antifer şi... în lipsa 
acestor instrumente, Juhel, o să-ţi fie, desigur, cu neputinţă 
să calculezi poziţia insuliţei numărul doi... 

Cu neputinţă, unchiule, şi după părerea mea singura 
hotărâre înţeleaptă ar fi să mergem la Ma-Yumba într-una 
din aceste şalupe, să ne întoarcem pe jos la Loango şi să ne 
îmbarcăm pe primul pachebot care face escală... 

Asta... niciodată! răspunse jupân Antifer. Şi bancherul, ca 
un ecou credincios, repetă: 

Niciodată! 

Ben-Omar îi privea nepăsător, când pe unul, când pe 
celălalt, clătinând din cap, în timp ce Sauk asculta 
nepăsător, fără a părea că înţelege. 

Da... Juhel... o să ne ducem la Ma-Yumba... dar, în loc să 
plecăm mai departe, la Loango, o să rămânem acolo... 
Rămânem acolo cât va fi necesar, m-ai înţeles? Ca să 
cercetăm insuliţele golfului... toate... 

Ce-ai spus, unchiule? 

Nu sunt multe... cinci sau şase... şi chiar de ar fi o sută, de 
ar fi o mie şi tot am să le cercetez pe toate, una după alta! 

Unchiule... nu-i cuminte... 

Ba e foarte cuminte, Juhel! Una din ele este cea în care se 
află comoara... Documentul arată chiar direcţia limbii de 
pământ unde a fost îngropată de Kamylk-Paşa... 

Să-l ia dracu! murmură Gildas Tregomain. 

Cu voinţă, cu răbdare, reluă jupân Antifer, o să descoperim 
noi în cele din urmă locul însemnat cu dublu K... 


Şi dacă nu dăm de acest loc? ... îl întrebă Juhel. 

Nu spune asta, Juhel! strigă jupân Antifer. Pe Dumnezeu 
din cer, nu spune asta! 

Şi într-o explozie de furie sfărâmă în dinţi pietricica pe 
care, până atunci, o tot rostogolise între fălci. Niciodată nu 
fusese mai aproape de o congestie cerebrală. 

Juhel nu crezu potrivit să opună rezistenţă unei asemenea 
încăpăţânări. Cercetările, care, după părerea lui, nu aveau 
să ducă la nici un rezultat, nu aveau să le ia mai mult de 
aproximativ cincisprezece zile. Când jupân Antifer se va 
convinge că nu mai are ce să spere, va trebui - vrând- 
nevrând - să se întoarcă în Europa. Aşa că Juhel îi 
răspunse: 

Să fim gata a ne urca în barca pescarilor, de cum o 
acosta... 

Nu înainte de a fi cercetat insuliţa pe care ne aflăm, 
răspunse jupân Antifer, fiindcă... în sfârşit... de ce nu ar fi 
chiar asta? 

Dealtfel, aşa şi era. Cine ştie dacă neobosiţii căutători ai 
comorii nu-şi atinseseră țelul, dacă întâmplarea nu făcuse 
ceea ce ei, din lipsă de sextant şi cronometru, nu mai 
puteau să facă? Noroc prea puţin probabil, veţi spune? Fie! 
Dar după atât de multe supărări, osteneli, pericole, de ce 
Dumnezeul norocului nu s-ar fi arătat binevoitor faţă de 
statornicii lui adoratori? 

Juhel nu îndrăzni să facă nici o obiecţie; de fapt, aşa era 
mai bine, ca să nu se piardă timp. Cercetarea insuliţei 
trebuia terminată înainte ca barca de pescari să fi ajuns la 
țărm. Era de temut ca echipajul corăbiei să vrea să se 
îmbarce de îndată ce aceasta se va apropia de stânci, grăbit 
fiind să se ospăteze zdravăn într-una din factoriile din Ma- 
Yumba. Cum să-i sileşti pe aceşti oameni la o întârziere a 
căror pricină nu le-o spui? Cât despre a le destăinui 
existenţa comorii, nici gând, ar fi însemnat să le destăinui 
secretul lui Kamylk-Paşa! 


Nimic mai adevărat, dar în clipa în care jupân Antifer şi 
Zambuco, însoţiţi de Juhel şi Gildas Tregomain, de notar şi 
de Nazim, se vor pregăti să părăsească tabăra, Barroso şi 
oamenii lui nu vor fi oarecum miraţi şi ispitiţi să-i 
urmărească? ... 

Era o situaţie foarte grea. Dacă s-ar fi descoperit comoara 
şi dacă echipajul ar fi fost de faţă la dezgroparea celor trei 
butoiaşe cu milioane în aur, diamante şi alte pietre 
preţioase, ce ar fi făcut acest echipaj? Nu ar fi însemnat să 
provoace la jaf şi violenţă toată această adunătură de 
aventurieri care nu făceau nici cât frânghia cu care să fie 
spânzurați? De două ori mai numeroşi decât maluinul şi 
tovarăşii lui, repede iar fi învins, schingiuit, măcelărit! Cu 
siguranţă că nu căpitanul lor ar fi fost cel care să-i 
potolească. Mai curând i-ar fi aţâţat şi ar fi ştiut ca din toată 
treaba asta el să se aleagă cu partea leului! 

Dar să-l sileşti pe jupân Antifer să procedeze cu o mai 
mare prudenţă, să-l faci să înţeleagă că era mai bine să 
piardă câteva zile, că trebuia mai întâi să se ducă la Ma- 
Yumba cu echipajul de pe vasul Portalegre, să facă rost 
acolo de o gazdă, apoi, a doua zi, cu o barcă închiriată ad- 
hoc, să se întoarcă pe insuliţă, după ce s-ar fi descotorosit 
de aceşti oameni pe bună dreptate suspecți, iată ceva ce nu 
era deloc uşor... Unchiul lui Juhel nu ar fi vrut să 
înţeleagă... În nici un chip nu ar fi putut fi convins să 
părăsească insuliţa înainte de a o fi cercetat... Nimic pe 
lume nu l-ar fi oprit... 

Aşa se făcu că luntraşul, când îi dădu neînduplecatului său 
prieten toate acestea foarte judicioase poveţe, fu trimis la 
plimbare într-un chip nu prea plăcut, jupân Antifer 
încheindu-şi explozia de mânie cu aceste două cuvinte: 

La drum! 

Te rog... 

Dacă vrei, rămâi... N-am nevoie de tine... 

Puţină prudenţă... 

Haide... Juhel. Şi trebuiră să se supună. 


Jupân Antifer şi Zambuco părăsiră tabăra. Gildas 
Tregomain şi Juhel se ridicară să-i urmeze. Oamenii din 
echipaj nu păreau interesaţi a se lua după ei. Barroso însuşi 
nu părea că vrea să ştie care era motivul pentru care 
călătorii săi plecau de acolo. 

Care să fi fost pricina acestei atitudini? 

Uşor de înţeles: Sauk auzise toată discuţia dintrejupân 
Antifer şi Juhel, şi nevrând nici să împiedice, nici să întârzie 
cercetările, nu avusese a-i spune căpitanului portughez 
decât un cuvânt. 

Barroso rămăsese deci lângă echipajul lui căruia îi dăduse 
ordin să aştepte acolo, pe loc, sosirea bărcilor de pescari şi 
să nu se îndepărteze de tabără. 

Aceste fiind zise, la un semn al lui Sauk, Ben-Omar se 
porni la drum alăturându-i-se jupânului Antifer, care nu 
avea de ce să se mire că îl vede pe notar însoţit de 
secretarul lui, Nazim. 

Capitolul X. În care nasul jupanului Antifer şi al 
bancherului Zambuco sfârşesc prin a se lungi nemăsurat. 

Judecând după cât se înălţase soarele pe cer, erau 
aproape ceasurile opt de dimineaţă - un „aproape” cu care 
călătorii noştri trebuiau să se mulţumească, ceasornicele 
lor fiind oprite din cauza naufragiului. 

Dacă oamenii lui Barroso nu se luaseră după căutători, nu 
acelaşi lucru se întâmplă cu quadrumanii. 

Cu evidentă intenţie de a-i urmări pe intruşii care îşi 
permiteau să le scotocească insuliţa, o duzină din aceşti 
cimpanzei se desprinse din ceată. Ceilalţi rămaseră în jurul 
taberei. 

Din mers, luntraşul aruncă priviri piezişe acestor sălbatici 
paznici, care îi răspundeau cu groaznice strâmbături 
însoţite de gesturi amenințătoare şi urlete răguşite. 

„Fără doar şi poate, se gândea el, fiarele astea discută 
între ele... Păcat că nu le pot înţelege... Ar fi o plăcere să 
poţi discuta în limba lor!” 


Minunat prilej, într-adevăr, să faci observaţii filologice; să 
te încredinţezi, aşa cum pretinde în prezent americanul 
Garner20, dacă maimuţele au semnale vocale care le 
folosesc la exprimarea diverselor noţiuni, astfel ca „whouw” 
pentru hrană, „cheny” pentru băutură, „iegk” pentru a lua 
seama; în sfârşit, dacă în limbajul maimuţelor „a” şi „o” 
lipsesc, dacă „i” este rar, dacă „e” este puţin folosit, dacă 
„U” şi „iu” servesc de vocale fundamentale. 

Nu aţi uitat, desigur, că documentul găsit pe insuliţa din 
golful Oman, care dădea coordonatele insuliţei din 
golfuleţul Ma-Yumba, preciza locul unde trebuia căutat acel 
semn de dublu K, indicând ascunzişul comorii. 

Pe prima insuliţă, cercetările, conform instrucţiunilor, din 
scrisoarea lui Kamylk-Paşa către tatăl jupânului Antifer, 
trebuiau să se facă la vârful unei limbi de pământ 
meridionale, şi acolo se şi făcuseră. 

Pe cea de a doua insuliţă, documentul indica, dimpotrivă, 
că era vorba de una din cotiturile septentrionale; pe una 
din stânci se afla monograma. 

Or, călătorii noştri, după naufragiu, debarcaseră în partea 
de sud. Era deci potrivit să se îndrepte către nord, fapt ce-i 
silea să mărşăluiască aproximativ două mile. 

Cu jupân Antifer şi Zambuco în frunte, Ben-Omar şi Nazim 
în linia a doua şi Gildas Tregomain şi Juhel în ariergardă, 
grupul se îndreptă în această direcţie. 

Nu trebuie să ne mire că cei doi moştenitori se aflau în 
fruntea grupului. Mergeau repede, fără să schimbe un 
cuvânt, şi nu ar fi îngăduit nici unuia din cei ce îi însoțeau să 
le-o ia înainte. 

Notarul îi arunca din când în când o privire neliniştită lui 
Sauk. Era sigur că acesta, în înţelegere cu căpitanul 
portughez, pusese ceva la cale. Dealtfel, îl chinuia şi un alt 
gând. Acela că, dacă maluinul îşi pierdea comoara, şi 
comisionul lui se ducea pe acelaşi drum. O dată sau de două 
ori încercă să scoată ceva de la Sauk, dar acesta, cu 
privirea întunecată, chipul crunt, simțindu-se poate 


supravegheat de Juhel, nu-i răspunse. Şi în adevăr, văzând 
cum se purta Ben-Omar cu Nazim, neîncrederea lui Juhel 
creştea din ce în ce mai mult. Chiar şi în notariatele din 
Alexandria nu era îngăduit ca secretarul să fie cel care 
comandă şi notarul silit să se supună - şi fără îndoială că, cu 
aceste două personaje, aşa stăteau lucrurile. 

Cât despre luntraş, el nu se ocupa decât de maimuțe. 
Câteodată chipul lui blajin şi de treabă încerca să răspundă 
strâmbăturilor lor; închidea ochii, îşi încreţea nasul, îşi 
țuguia buzele. Nanon şi Enogate nu l-ar fi recunoscut dacă 
l-ar fi văzut cum se schimonoseşte. 

Enogate! ... Ah, biata copilă! Desigur că în această clipă ea 
se gândea la logodnicul ei, fiindcă la el se gândea tot 
timpul! Dar că, tocmai în această zi, naufragiat fiind, 
mergea în mijlocul unui alai de cimpanzei, nu, niciodată nu 
i-ar fi putut da prin gând un asemenea lucru! 

La această latitudine şi în această epocă a anului, soarele 
descrie de la est la vest o jumătate de cerc, ajungând 
aproape la zenit. În felul acesta, el nu proiectează asupra 
acestor ţinuturi raze oblice, ci raze perpendiculare. Este 
deci potrivită denumirea care li se dă de zonă toridă, unde 
într-adevăr eşti prăjit de soare de la răsăritul şi până la 
apusul lui! 

„Şi şmecherii ăştia care parcă nici nu se sinchisesc de 
căldură”, îşi spunea luntraşul cu ochii la duzina de 
cimpanzei care se silea să ţină pasul cu grupul jupânului 
Antifer. „Aproape că îţi pare rău că nu eşti maimuţă”. 

Poate că, pentru a scăpa de potopul de raze solare, ar fi 
fost mai bine să meargă în umbra copacilor? Dar prin 
aceste desişuri alcătuite din trunchiuri cu crengi foarte 
joase, părea cu neputinţă de pătruns. Doar dacă ai fi fost 
maimuţă - aşa cum îşi dorea Gildas Tregomain - să te fi 
putut strecura printre ramuri, altfel era aproape imposibil 
să-ţi croieşti drum. Aşa că jupân Antifer şi tovarăşii lui 
mergeau de-a lungul țărmului ocolind ochiuri de apă, 
ferindu-se de stâncile înalte ce se ridicau ici şi colo ca nişte 


menbhire, poticnindu-se printre uriaşe mormane de piatră 
atunci când nu puteau merge pe plaja nisipoasă, năpădită 
de fluxul care urca. Nu-i aşa că numai un drum greu, 
amarnic străbătut, istovitor pentru picioare duce la 
bogăţie? 

Îi treceau sudori de sânge, dar, să fim înţeleşi, nimic nu ar 
fi fost prea mult dacă până la urmă, pentru fiecare pas care 
îi apropia de ţintă, aveau să fie plătiţi cu o mie de franci. 

Un ceas mai târziu după ce plecaseră din tabără, nu 
străbătuseră decât o milă, adică jumătate din distanţa pe 
care o aveau de parcurs. De aici se puteau vedea coturile 
septentrionale ale insuliţei: erau trei sau patru. Care să fi 
fost cel bun? În afară de un noroc deosebit, probabil că nu 
primul pe care îl vor cerceta va fi şi cel căutat, şi câte 
osteneli aveau să le dea aceste cercetări sub arşiţa amiezii! 

Luntraşul era la capătul puterilor. 

Să ne odihnim puţin! se rugă el. 

Nici un minut! răspunse jupân Antifer. 

— Unchiule, interveni Juhel, domnul Tregomain este gata- 
gata să se topească! ... 

Ei bine, să se topească! 

Mulţumesc, prietene! 

Şi în urma acestui răspuns, Gildas Tregomain, care nu voia 
să rămână în urmă, o porni la drum. Dar, dacă avea să 
ajungă la capătul călătoriei, avea să ajungă în chipul unui 
râu rostogolindu-se clocotitor peste stâncile colţuroase ale 
insuliţei. 

Mai aveau încă o jumătate de oră de mers până să 
sosească la locul unde se desprindeau cele patru coturi. De 
aici încolo fu însă din ce în ce mai greu de mers şi se putea 
crede că piedicile erau de netrecut. Ce haos de pietre de 
cremene cu muchii ascuţite, pe care dacă ai fi căzut te 
puteai alege cu răni grave! Într-adevăr, locul fusese bine 
ales şi Kamylk-Paşa avusese noroc când îl găsise pentru a 
ascunde o comoară pe care i-ar fi invidiat-o regii din 
Bassora, din Bagdad şi din Samarkand! 


În acest punct se termina partea împădurită a insuliţei. Se 
vedea bine că domnii cimpanzei nu aveau de gând să 
meargă mai departe. Aceste animale nu părăsesc 
bucuroase adăpostul arborilor şi vuietul valurilor nu are 
darul să le atragă. Probabil că naturalistului american 
Garner nu i-ar fi fost uşor să descopere în limbajul lor, şi aşa 
destul de sărac, cuvântul care înseamnă „poezie”! 

Alaiul se opri la marginea pădurii, nu fără a-şi arăta însă 
deschis gândurile prea puţin paşnice, duşmănoase chiar, pe 
care le nutreau faţă de aceşti străini porniţi să-şi continue 
cercetările până la capătul insuliţei. Ce urlete sălbatice 
urmară! Unul din cimpanzei adună pietre şi le aruncă cu o 
mare forţă! Şi cum alţii făcură la fel, jupân Antifer şi 
tovarăşii lui riscau, nici mai mult, nici mai puţin, să fie ucişi 
cu pietre. Şi aşa s-ar fi întâmplat dacă ar fi făcut 
nechibzuinţa de a răspunde, fiindcă nu se puteau măsura 
nici ca număr, nici ca putere cu agresorii lor. 

Să nu răspundem! ... Să nu răspundem! ... strigă Juhel 
văzându-i pe Gildas Tregomain şi Sauk adunând proiectile. 

Totuşi... făcu luntraşul a cărui pălărie tocmai zburase 
lovită de o piatră. 

Nu, domnule Tregomain, să ne îndepărtăm şi o să fim în 
siguranţă, fiindcă maimuţele tot n-au să meargă mai 
departe! 

Era, dealtfel, singurul lucru bun de făcut. Cincizeci de paşi 
mai departe erau la adăpost de loviturile pietrelor. 

Se făcu ora zece şi jumătate. Iată cât timp le luase acest 
drum de două mile de-a lungul litoralului. La nord limbile 
de pământ înaintau în mare cam o sută cincizeci-două sute 
de metri. Jupân Antifer şi Zambuco hotărâră să o cerceteze 
mai întâi pe cea mai lungă, în direcţia nord-vest. 

Greu de găsit pământ mai sterp decât această 
îngrămădire de stânci, unele bine înfipte în pământul 
nisipos, altele împrăştiate şi rostogolite de valurile mării în 
anotimpul urât. Nici un fel de vegetaţie, dealtfel, nici măcar 
acei licheni care în general catifelează stâncile umede. Nici 


un ciorchine din acel varec atât de abundent pe țărmurile 
zonelor temperate. Aşa că, nimic de temut în ceea ce 
priveşte monograma lui Kamylk-Paşa. Săpată cu treizeci şi 
unu de ani înainte pe una din stâncile de pe această limbă 
de pământ, avea să fie găsită, cu siguranţă, neştirbită. 

lată-i deci pe exploratorii noştri reluându-şi căutările, 
aidoma cu cele pe care le făcuseră pe insuliţa din golful 
Oman. Greu de crezut, dar cei doi moştenitori, stăpâniţi cu 
totul de patima lor, nu păreau că suferă de oboselile acestei 
călătorii, nici de arşiţa soarelui. Aşijderea şi Sauk, care, în 
interesul stăpânului său - se putea gândi cineva că lucrează 
într-al său? - trudea cu un zel neobosit. 

Cât despre notar, aşezat între două stânci, nu se mişca, nu 
vorbea. Dacă avea să fie descoperită comoara, o să aibă tot 
timpul să-şi ceară partea ce i se cuvenea, el fiind de faţă, 
aşa cum era obligaţia lui în calitate de executor 
testamentar. Şi, pe Allah! Socotind necazurile îndurate în 
aceste ultime trei nesfârşite luni, de primejdiile din care cu 
greu scăpase, nu o să fie prea bine plătit! 

Se înţelege de la sine că, la porunca lui Pierre-Servan- 
Malo, Juhel, rămas lângă el, se pornise să cerceteze 
metodic şi foarte amănunţit pământul. 

„N-aş crede, îşi spunea el, că aici o să găsim groapa cu 
milioane. În primul rând, comoara ar trebui să fi fost 
îngropată pe această insuliţă şi nu pe una din celelalte 
insulițe din golf. În al doilea rând, ar trebui să fie pe această 
limbă de pământ. În al treilea rând, ar trebui ca noi să 
descoperim, în mijlocul acestei învălmăşeli de stânci, pe 
aceea care să poarte dublul K... Dar... În sfârşit... dacă sunt 
întrunite toate aceste condiţii, dacă nu este vreo înşelătorie 
din partea acestui ticălos de paşă, dacă pun mâna pe 
monogramă, nu ar fi mai cuminte să nu spun nimic? ... 
Unchiul meu ar renunţa la acea nefericită idee a luideamă 
căsători pe mine cu o oarecare ducesă, pe ea, pe scumpa 
mea Enogate, cu un oarecare duce de pripas! Ei bine, nu! 
Unchiul nu şi-ar mai reveni dintr-o asemenea lovitură... Şi- 


ar pierde minţile... Aş avea pe conştiinţă o faptă rea... 
Trebuie să merg până la capăt!” 

În timp ce pe Juhel îl frământau fel de fel de gânduri, 
luntraşul, aşezat pe o bucată de stâncă, cu mâinile 
atârnându-i fără putere, cu picioarele tremurând, cu 
sudoarea şiroindu-i pe faţă, sufla ca o focă ieşită la 
suprafaţă după o lungă scufundare... 

În vremea asta cercetările continuau, fără nici un rezultat 
însă. Jupân Antifer, Zambuco, Juhel şi Sauk priveau, pipăiau 
acele blocuri de piatră care prin aşezarea sau direcţia lor 
ar fi putut purta preţioasa monogramă. Zadarnică trudă 
timp de două ceasuri cât le luă această muncă de cercetare 
până la marginea limbii de pământ. Nimic... nimic! ... Şi, de 
fapt, cum iar fi putut veni cuiva în gând să aleagă un 
asemenea loc, expus eroziunii valurilor sau puternicelor 
talazuri din larg? Nu! Aşa că, după ce vor termina aici 
căutările, vor trebui să le reia pe alte limbi de pământ. Fie! 
Le vor relua... a doua zi... şi jupân Antifer îşi va continua 
munca şi pe altă insuliţă, dacă pe asta nu va reuşi... Nu-şi 
va părăsi opera, nu, pe toţi sfinţii care figurau în actul lui de 
botez! 

În cele din urmă, negăsind nimic, grupul făcu drumul 
înapoi, mai cercetând ici-colo blocurile de piatră 
împrăştiate pe nisip... Nimic... Nimic! ... 

Nu le rămânea decât să se întoarcă, să se îmbarce pe una 
din bărcile care probabil că între timp vor fi ajuns la țărm şi 
să meargă în orăşelul Ma-Yumba, pentru a o lua de la capăt 
cu cercetările pe o altă insuliţă. 

Când jupân Antifer, bancherul Zambuco, Juhel şi Sauk 
ajunseră din nou în punctul unde începea limba de pământ, 
îi zăriră pe luntraş şi pe notar exact în locul în care îi 
lăsaseră. 

Fără o vorbă, Jupân Antifer şi Zambuco se îndreptară 
către marginea pădurii, aşteptaţi de cimpanzeii dornici a se 
deda unor demonstraţii duşmănoase. 

Juhel se apropie de Gildas Tregomain. 


Ei? Ce se aude? ... întrebă acesta. 

Nici urmă de dublu K şi nici măcar de unul simplu! 

Atunci... o luăm de la capăt... în altă parte?... 

Precum spui, domnule Tregomain. Ridică-te şi să ne 
întoarcem în tabără... 

Să mă ridic? ... Bucuros, numai să pot! ... Haide... ajută- 
mă un pic, băiete! 

Şi braţului puternic al lui Juhel nu-i fu greu să-l salte pe 
Gildas Tregomain pe picioare. 

Ben-Omar se afla şi el în picioare, lângă Sauk. 

Jupân Antifer şi Zambuco mergeau cu vreo douăzeci de 
paşi înainte. Maimuţele, de la gesturi şi urlete, trecuseră la 
fapte. Pietrele se porniră a zbura, şi ceilalţi trebuiră să se 
ţină în defensivă. 

Nu cumva aceste blestemate de maimuțe voiau să-l 
împiedice pe jupân Antifer şi pe tovarăşii lui să ajungă la 
Barroso şi la echipajul din tabără? ... 

Se auzi deodată un strigăt. Ben-Omar fusese cel care 
strigase... Să fi fost oare lovit de o piatră în vreo parte mai 
sensibilă a persoanei sale? ... 

Nu! ... Strigătul lui nu era un strigăt de durere... era un 
strigăt de uimire... aproape unul de bucurie. 

Se opresc cu toţii. Notarul, cu gura căscată, mijindu-şi 
ochii întindea mâna către Gildas Tregomain. 

— Acolo... acolo... bâiguia mereu. 

Ce înseamnă asta? întrebă Juhel. Ai înnebunit, domnule 
Ben-Omar? 

Nu... acolo... K... dublu K! răspunde notarul cu glasul 
gâtuit de emoție. 

La aceste cuvinte, jupân Antifer şi Zambuco se reped 
înapoi. 

K... dublu K? ... întreabă ei. 

Da! 

Unde? ... 

Şi cu privirile caută stânca pe care - după cele spuse de 
Ben-Omar - este săpată monograma lui Kamylk-Paşa. 


Nimic... ei nu văd nimic! 

Dar unde... dobitocule! ... repetă maluinul pe un ton plin 
de furie şi de nelinişte în acelaşi timp. 

Acolo! mai spune o dată notarul. 

Şi-l arată cu mâna pe luntraş, care tocmai se întorsese 
ridicând din umeri. 

Uitaţi-vă... pe spatele lui! strigă Ben-Omar. 

Şi în adevăr, pe bluza de marinar a lui Gildas Tregomain 
apare foarte desluşit desenul unui dublu K. Nu mai încape 
îndoială, stânca de care se rezemase purta monograma a 
cărei urmă se imprimase pe spatele bietului luntraş. Jupân 
Antifer, dintr-o săritură, îl apucă pe luntraş de un braţ şi-l 
sileşte să se întoarcă la locul unde stătuse... Merg cu toţii 
după el şi în mai puţin de un minut se află în faţa unui mare 
bloc de piatră pe suprafaţa căruia monograma atât de 
căutată se poate citi perfect. Nu numai că Gildas Tregomain 
se rezemase de stânca însemnată cu dublu K, dar se şi 
tolănise pe locul unde se afla comoara... Nimeni nu rosteşte 
un cuvânt. Încep să lucreze. Fără unelte, este sigur că 
treaba nu va fi uşoară. Nişte biete cuțite putea-vor ele să 
sape în pământul ăsta stâncos? ... Da... chiar dacă şi-ar 
rupe unghiile, şi-ar răni degetele! ... 

Din fericire, pietrele roase de vreme pot fi desprinse fără 
prea mare greutate. Un ceas de muncă şi cele trei butoiaşe 
vor ieşi la lumină... Trebuiesc apoi duse la tabără, apoi la 
Ma-Yumba... Este adevărat, acest transport nu va fi uşor şi 
cum s-ar putea face fără a da loc la bănuieli? ... 

Ei şi! Cine se mai gândea la asta? ... Mai întâi de toate 
comoara, comoara să fie dezgropată din acest mormânt în 
care zace de o treime de veac... şi pe urmă, mai vedem... 

Jupân Antifer lucra cu mâinile însângerate. Pentru nimic în 
lume n-ar fi vrut să lase altuia bucuria de a simţi, de a pipăi 
cercurile nepreţuitelor butoiaşe... 

În sfârşit! strigă el în clipa în care cuțitul i se loveşte de o 
suprafaţă metalică... 


Şi ce strigăt sloboade! ... Dumnezeule atotputernic! Pe 
chipul lui înspăimântător de palid nu bucuria se citeşte, ci 
uluirea, dezamăgirea... 

În locul butoiaşelor menţionate în testamentul lui Kamylk- 
Paşa, nu era acolo decât o cutie de fier. - cu monogramă - o 
cutie asemănătoare celei care fusese găsită pe insuliţa 
numărul unu. 

Iarăşi! ... nu se putu împiedica Juhel să spună. 

Asta nu-i decât o păcăleală! murmură Gildas Tregomain. 
Cutia este scoasă din groapă şi jupân Antifer o deschide 
furios... Apare un document, un pergament vechi, 
îngălbenit de vreme, pe care stau scrise câteva rânduri; 
jupân Antifer le citeşte cu glas tare: 

Longitudinea insuliţei numărul trei: cincisprezece grade 
unsprezece minute est. După ce va fi luată de colegatarii 
Antifer şi Zambuco, ea va trebui dusă şi comunicată, în 
prezenţa notarului Ben-Omar, domnului Tyrcomel, esquire, 
Edinburgh, Scoţia, care posedă latitudinea celei de a treia 
insulițe. 

Aşadar, nu prin împrejurimile golfului Ma-Yumba fusese 
îngropată comoara! ... Trebuie căutată pe un alt punct al 
globului, punând laolaltă această nouă longitudine cu 
latitudinea numitului Tyrcomel din Edinburgh! ... Şi nu vor 
mai fi doi cei care să-şi împartă moştenirea lui Kamylk-Paşa, 
ci trei! ... 

Şi de ce, de la această a treia insuliţă, nu ne-ar trimite la 
alte douăzeci... sau la alte o sută? strigă Juhel... Ascultă, 
unchiule, o să fii oare chiar atât de încăpățânat... atât de 
naiv... ca să cutreieri lumea întreagă? ... 

Fără să mai punem la socoteală, adăugă Gildas Tregomain, 
că, dacă Kamylk-Paşa a lăsat moştenitori cu sutele, nu mai 
merită să te osteneşti! 

Unchiul îi priveşte pieziş pe prietenul şi pe nepotul său, îşi 
sfărâmă pietricica în dinţi încleştându-şi fălcile şi răspunde: 

Linişte în front! ... Nu s-a isprăvit! Şi luând din nou 
pergamentul, citi şi ultimelerânduri, astfel ticluite: 


Totuşi, pentru a le răsplăti de pe acum oboseala şi a le 
acoperi cheltuielile, fiecare dintre moştenitori va lua câte 
unul din cele două diamante aflate în această cutie, a 
cărorvaloare, pe lângă a celorlalte pietre preţioase pe care 
sunt chemaţi să şi le însuşească, este cu totul 
neînsemnată... 

Zambuco se aruncă asupra cutiei pe care o smulge din 
mâinile jupânului Antifer. 

Diamante! strigă el. 

Şi într-adevăr se află acolo două pietre preţioase 
extraordinar de frumoase, putând să valoreze - bancherul 
se pricepea - o sută de mii de franci fiecare. 

Tot e ceva! spune el, luând unul din diamante şi lăsându-l 
pe celălalt tovarăşului lui la moştenire, jupânului Antifer. 

O picătură de apă în mare! răspunde acesta înfundându-şi 
diamantul în buzunarul de la vestă şi pergamentul în 
buzunar. 

Măi-măi! ... face luntraşul clătinând din cap, asta devine 
mai serios decât credeam! ... Să vedem! ... Să vedem! ... 

Dar Juhel se mulţumeşte să înalțe din umeri. Câtdespre 
Sauk, îşi muşcă pumnii la gândul că nu se va mai întâlni 
niciodată cu un prilej atât de prielnic! 

În ceea ce îl priveşte pe Ben-Omar, care nu s-a ales nici cu 
un brienţel, în ciuda celor scrise încă o dată înpergament în 
legătură cu drepturile lui, are faţa trasă, mâinile moi, 
genunchii înţepeniţi, pare un sac pe jumătate gol, gata să 
cadă grămadă la pământ. 

Este adevărat că nici Sauk, nici el nu se mai găsesc acum 
în aceleaşi condiţii în care se găseau: 1 - când plecaseră din 
Saint-Malo, neştiind că se duc la Mascat; 2 - când plecaseră 
din Mascat, neştiind că se duc la Loango. Împins de o 
pornire nestăpânită, jupân Antifer lăsase să-i scape un 
secret pe care ar fi trebuit să-l tăinuiască cu străşnicie. Au 
auzit cu toţii această nouă longitudine: cincisprezece grade 
unsprezece minute est... Toţi cunosc numele domnului 
Tyrcomel, care locuieşte la Edinburgh, în Scoţia. 


Putem fi siguri că, dacă Ben-Omar nu a făcut-o, Sauk şi-a 
săpat în minte aceste cifre şi această adresă, aşteptând să şi 
le poată trece în carneţel. Aşa că atât jupân Antifer cât şi 
bancherul Zambuco vor trebui să aibă mare grijă să nu-i 
piardă din vedere pe notar şi secretarul său şi să nu-i lase 
să le-o ia înainte în această a doua capitală a Marii Britanii. 

Fără îndoială, se putea crede că Sauk, neştiind limba 
franceză, nu a înţeles, dar tot atât de neîndoielnic era că 
Ben-Omar îi va dezvălui secretul. Şi, dealtfel, Juhel îl şi 
observase pe Nazim, care nu-şi putuse ascunde un soi de 
mulţumire atunci când cifrele longitudinii şi numele de 
Tyrcomel scăpaseră atât de nechibzuit de pe buzele 
jupânului Antifer. 

La urma urmei, totuna! Ar fi fost cu totul fără rost, după 
părerea lui, să se mai ia pentru a treia oară după fanteziile 
postume ale lui Kamylk-Paşa. Ce aveau de făcut era să se 
întoarcă la Loango şi să se urce în primul vas pe care-l vor 
găsi, ca să se întoarcă în dragul lor oraş Saint-Malo... 

Aceasta e fireasca şi înţeleaptă propunere făcută de Juhel 
unchiului său. 

Niciodată! ... răspunde jupân Antifer. Paşa ne trimite în 
Scoţia, ne vom duce deci în Scoţia, chiar dear trebui să-mi 
petrec restul vieţii căutând... 

Sora mea, Ialisma, te iubeşte prea mult ca să nu te aştepte 
şi zece ani! ... adaugă bancherul. 

Drace! gândeşte Gildas Tregomain. Domnişoara asta o să 
se apropie atunci de şaizeci de ani! 

Orice s-a spus, a fost în zadar. Jupân Antifer era hotărât. O 
să continue să alerge după comoară. Cu toate că 
moştenirea bogatului egiptean se va reduce acum de la 
jumătate la o treime pentru fiecare, datorită apariţiei 
domnului Tyrcomel! 

Ei şi! Enogate se va mulţumi să se mărite cu un conte şi 
Juhel cu o contesă! 

Capitolul XI. În care jupân Antiferşitovarăşii săi asistă la o 
predicăareverendului 'Tyrcomel, care nu prealeface plăcere. 


Da, fraţii mei, da, surorile mele, avuţia duce pe om, în chip 
fatal, la lăcomie! Ea este principala, ca să nu spun singura 
cauză a tuturor relelor care macină această lume 
păcătoasă. Pofta de aur nu poate duce decât la cea mai 
regretabilă rătăcire a sufletului! închipuiţi-vă o societate în 
care nu ar fi săraci şi bogaţi! De câte nenorociri, întristări, 
necazuri, tulburări, catastrofe, dezastre, prăbuşiri, rătăciri, 
primejdii, nelinişti, calamităţi nenoroace, dezamăgiri, 
desperări, mâhniri şi ruine ar fi feriţi oamenii! 

Vorbăreţul om al bisericii se ridicase la cea mai înaltă 
treaptă a elocinţei înghesuind acest maldăr de sinonime, 
care abia ar fi ajuns să exprime feluritele posibilităţi ale 
mizeriei pământeşti. Ar mai fi putut înşira şi altele în acest 
torent oratoric, slobozit din înaltul amvonului asupra 
capului ascultătorilor săi. 

Să-i fim deci recunoscători de a-şi fi îngrădit limbuţia. 
Măcar pentru atâta. 

Era în seara de 25 iunie, la Tron Church - o parte din 
clădirea căreia fusese dărâmată pentru lărgirea pieţii din 
High-Street - unde predica reverendul Tyrcomel de la 
Biserica liberă a Scoției, în faţa unui auditoriu evident 
copleşit de frazele lui apăsătoare. După ce îl vor fi ascultat, 
fără îndoială, credincioşii îşi vor goli casele de bani şi vor 
arunca tot avutul în apele golfului Forth, ape ce udă, la 
două mile depărtare, malurile septentrionale ale vestitului 
comitat MidLothian, în care Edinburgh, un fel de Atena a 
Nordului, se mândreşte că îi este capitală. 

Trecuse aproape o oră de când reverendul Tyrcomel 
predica despre acest subiect, spre deplina lămurire a 
enoriaşilor parohiei. Nu părea deloc obosit de cât vorbise, şi 
ascultătorii, nici ei, nu păreau că obosiseră ascultându-l. 
Aşa stând lucrurile, o predică de ce ar lua sfârşit? Aceasta 
nu se sfârşi deci - cel puţin în acest moment - şi 
predicatorul continuă cam aşa: 

Fraţilor şi surorilor, Evanghelia spune: Beaţi pauperes 
spiritu, un adevăr profund, al cărui înţeles însă unii glumeţi 


stupizi, pe cât de necredincioşi pe atât de ignoranţi, se 
străduiesc să-l schimbe. Nu! Nu, nu-i vorba despre cei care 
sunt „săraci cu duhul”, adică despre idioţi, ci despre cei 
care vor să fie „săraci din suflet” şi dispreţuiesc aceste 
groaznice bogății, izvorul atâtor rele în societatea zilelor 
noastre. Aşa că, Evanghelia vă porunceşte ca faţă de 
bogăţie să nu simţiţi decât silă şi dispreţ şi dacă, din 
nenorocire, veţi fi copleşiţi de avuţiile acestei lumi, dacă în 
lăzile voastre se îngrămădesc banii, dacă aurul vă curge din 
plin, surorile mele... 

Aici, o imagine puternică stârni fiori pe sub manteluţele 
doamnelor din prea cucernica adunare. 

„„„ dacă diamantele, nestematele, se agaţă de gâtul vostru, 
de braţele voastre, de degetele voastre, ca o pecingine 
nesănătoasă, dacă vă numărați printre acelea care se 
numesc fericitele zilei, eu vă spun că sunteţi nenorocite, şi 
că boala voastră trebuie tămăduită prin cele mai energice 
mijloace, fie chiar fierul sau focul! 

Printre cei prezenţi trecu un fior, ca şi când bisturiul 
chirurgului ar fi scormonit rănile scoase la vedere de către 
orator. 

Dar partea originală în tratamentul pe care îl recomanda 
tuturor bieţilor oameni atinşi de racila bogățiilor, era 
porunca de a-şi arunca averea, altfel spus, de a o nimici. Nu 
spunea: „împărţiţi averea voastră săracilor! Despuiaţi-vă de 
averi în folosul celor care duc lipsă!” Nu! Ceea ce predica el 
era distrugerea acestui aur, a diamantelor, a titlurilor de 
proprietate, a acţiunilor comerciale sau industriale, 
distrugerea lor totală, chiar de ar fi trebuit să le ardă sau să 
le arunce în mare. 

Pentru a se înţelege asprimea neînduplecată a acestor 
învăţăminte, ar trebui să cunoaştem cărei secte religioase 
aparţinea aprigul reverend Tyrcomel. 

Scoţia, împărţită într-o mie de parohii, cuprinde secţiuni 
ecleziastice, sinoduri şi o curte supremă pentru 
administrarea şi practicarea cultului naţional. Dar, în afara 


acestei respectabile rânduiri, în Regatul Unit sunt îngăduite 
toate religiile; se mai numără încă o mie cinci sute de 
biserici aparţinând cultelor, oricum s-ar numi ele: catolic, 
baptist, episcopal, metodist etc. Din aceste o mie cinci sute 
de biserici, mai mult de jumătate ţin de Biserica liberă a 
Scoției - Free Church of Scotland - care cu douăzeci de ani 
înainte se despărţise deschis de Biserica presbiteriană a 
Marii Britanii. Şi pentru ce? ... Numai şi numai fiindcă nu o 
găsea destul de pătrunsă de adevăratul spirit calvin, adică 
destul de puritană. 

Or, reverendul Tyrcomel predica tocmai în numele celei 
mai cumplite dintre aceste secte, care nu admitea nici un 
compromis în purtări şi moravuri. El se credea trimisul lui 
Dumnezeu, care îi încredinţase o parte din tunetele sale 
pentru a-i trăsni pe bogaţi sau cel puţin bogăţiile lor şi, 
precum se vede, lovea fără cruţare. 

Era, din punct de vedere moral, un fel de iluminat, la fel de 
aspru cu el însuşi ca şi cu alţii. Era, ca înfăţişare, un om de 
cincizeci de ani, înalt, uscat, slab la faţă, spân, cu flăcări în 
priviri, cu căutătura unui apostol şi glasul pătrunzător al 
unui predicator. Cei din jur îl socoteau inspirat de suflul 
celui atotputernic. Totuşi, deşi credincioşii se îngrămădeau 
la predicile sale, deşi era ascultat cu evlavie, nu însemna că 
făcuse vreodată mulţi prozeliţi şi prea puţini sau chiar 
niciunul din ei nu se hotărâse să pună învăţăturile lui în 
practică, renunțând la absolut toate bunurile pământeşti. 

De aceea reverendul Tyrcomel îşi îndoia sforţările, 
atrăgând asupra capetelor ascultătorilor săi acei nori 
încărcaţi cu electricitate, din care ţâşneau trăsnetele 
elocinţei sale. 

Predica se desfăşura mai departe şi tropii, metaforele, 
antonimiile, epifonemele, plăsmuite de o imaginaţie 
scânteietoare, mişunau cu o nemaipomenită îndrăzneală. 
Dar, dacă frunţile se plecau, buzunarele nu simțeau, se 
pare, deloc nevoia de a se goli în apele golfului Forth. 
Desigur că asistenţa care umplea naosul bisericii Tron 


Church nu pierdea nici un cuvânt din predica acestui 
exaltat, şi dacă nu se grăbea nicidecum să se conformeze, 
asta nu era fiindcă nu ar fi înţeles-o. Trebuie totuşi să 
spunem că se aflau acolo cinci ascultători care nu 
înțelegeau nici o boabă de engleză şi care nu ar fi ştiut 
despre ce vorbea clericul, dacă un al şaselea nu le-ar fi 
tradus, într-o bună franceză, groaznicele adevăruri care 
cădeau din înaltul acestui amvon în chip de ploaie 
evanghelică. 

Inutil să adăugăm că aceşti şase inşi erau jupân Antifer şi 
bancherul Zambuco, notarul Ben-Omar şiSauk, luntraşul 
Gildas Tregomain şi tânărul căpitan Juhel. 

Îi lăsasem pe insuliţa din golful MaYumba, la 28 mai; îi 
regăsim la Edinburgh la 25 iunie. Ce se petrecuse între 
aceste două date? lată, foarte pe scurt: 

După descoperirea celui de al doilea document, nu le mai 
rămânea decât să părăsească insula maimuţelor, să se urce 
în barca acelor pescari care, atraşi de semnalele echipajului 
congolez, aveau să acosteze în faţa taberei. Jupân Antifer şi 
tovarăşii lui se întoarseră deci de-a lungul litoralului 
escortaţi tot timpul de ceata cimpanzeilor atât de 
înverşunaţi împotriva lor, continuând să-şi manifeste 
duşmănia prin urlete, gesturi amenințătoare şi pietre 
aruncate. 

Ajunseră totuşi teferi în tabără. Două cuvinte spuse de 
Sauk lui Barroso îl făcură pe acesta să înţeleagă că lovitura 
dăduse greş. Nu poţi să furi o comoară unor oameni care 
nu 0 găsiseră! 

În barca ancorată în fundul unui golfuleţ încăpeau toţi 
naufragiaţii de pe Portalegre. Se îmbarcară, cam claie peste 
grămadă! Fiind vorba însă numai de o călătorie de şase 
mile, asta nu avea mare importanţă. Două ore mai târziu, 
barca trase la ţărmul cel mai adânc al acestei limbi de 
pământ, pe care se întindea orăşelul Ma-Yumba. 
Personajele noastre fură bine primite într-o factorie 
franceză. Li se făcu destul de repede rost de un mijloc de 


transport până la Loango. Şi putând să se alăture unui grup 
de europeni care se duceau în capitală, nu avură a se teme 
pe drum, nici din partea fiarelor, nici din partea băştinaşilor. 
Dar ce climă necruțătoare, ce căldură de nesuportat! La 
sosire, orice ar fi spus Juhel, luntraşul susţinea că nu mai 
rămăseseră din el decât oasele. Putem crede totuşi că bietul 
om exagera. Printr-una din acele întâmplări, cu care jupân 
Antifer nu era deloc obişnuit, tovarăşii lui şi cu el nu avură 
mult de aşteptat la Loango. După numai două zile, un 
steamer portughez, plecat din San-Paolo de Loango spre 
Marsilia, ancoră acolo. Escala, silită, nava având nevoie de o 
mică reparaţie la maşini, nu fu decât de douăzeci şi patru 
de ore. Datorită banilor salvaţi din naufragiu, călătorii îşi 
putură reţine locuri pe acest steamer. Pe scurt, la data de 
15 iunie, jupân Antifer şi tovarăşii lui părăsiră în sfârşit 
aceste ţinuturi ale Africii occidentale unde găsiseră, odată 
cu două foarte scumpe diamante, un nou document şi o 
nouă dezamăgire. Cât despre Barroso, Sauk îi făgăduise că 
o să-l despăgubească de îndată ce va pune mâna pe 
milioanele paşei, şi portughezul nu avu încotro, trebuind să 
se mulţumească cu această făgăduială. 

Juhel nu încercă să-l facă pe unchiul său să-şi schimbe 
gândurile, deşi avea toate temeiurile să creadă că totul se 
va sfârşi printr-o uriaşă păcăleală. Este adevărat că 
luntraşul cam începuse să-şi schimbe părerile. Cele două 
diamante, preţuind o sută de mii de franci fiecare, găsite în 
cutia de pe insuliţa numărul doi, îl cam puseseră pe 
gânduri. 

Dacă paşa ne-a dăruit aceste pietre preţioase, spunea el, 
de ce nu s-ar afla şi celelalte pe insuliţa numărul trei? 

Când îl auzea judecând aşa, Juhel înălța din umeri. 

O să vedem... o să vedem... repeta el. 

Asta era şi părerea lui Pierre-Servan-Malo. Şi fiindcă al 
treilea colegatar, cel care avea latitudinea celei de a treia 
insulițe, locuia la Edinburgh, o să meargă la Edinburgh, nu 
o să-i lase să i-o ia înainte Zambuco şi Ben-Omar, care 


cunoşteau longitudinea de15*11' est ce trebuia comunicată 
domnului Iyrcomel. Deci nu se vor despărţi, au să meargă 
împreună în capitala Scoției pe cele mai rapide căi, şi sus- 
numitul Tyrcomel o să aibă vizita întregului grup. Fireşte că 
această hotărâre nu-l putea mulţumi pe Sauk. Cunoscând 
secretul, ar fi preferat să acţioneze acum de unul singur şi 
înaintea tuturor, ca să obţină poziţia noii insulițe de la 
personajul citat în ultimul document, să se ducă apoi acolo 
şi să dezgroape averile lui Kamylk-Paşa. Dar ar fi trebuit să 
plece singur, fără să trezească vreo bănuială, şi simţea că 
Juhel era atent la toate mişcările lui. Dealtfel, nici călătoria 
pe apă nu se putea face decât împreună până la Marsilia. Şi 
cum jupân Antifer socotea să ajungă la Edinburgh pe 
drumul cel mai scurt şi cât mai repede, folosind căile ferate 
ale Franţei şi Angliei, Sauk nu putea nădăjdui să i-o ia 
înainte. Odată ce treaba avea să fie lămurită cu domnul 
Tyrcomel, poate că lovitura care dăduse greş la Loango şi la 
Mascat va reuşi la Edinburgh? 

Călătoria pe apă fu destul de rapidă, steamerul portughez 
nefăcând nici o escală în nici un port de pe litoral. Nu este 
de mirare că Ben-Omar, care nu renunţa cu una, cu două la 
obiceiurile lui, a fost bolnav douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru şi că a coborât pe cheiul de la Joliette în 
stare de colet. 

Juhel pregătise o lungă scrisoare pentru Enogate. i 
povestea în ce nouă bătălie îi târăşte încăpăţânarea 
unchiului lor şi cine ştie unde amenințau să-i mai trimită pe 
viitor năstruşniciile paşei? Mai adăuga că, după părerea lui, 
jupân Antifer era dispus să cutreiere lumea şi că această 
dispoziţie a sa nu va lua sfârşit decât când va deveni nebun 
de legat - ceea ce este sigur că se va întâmpla, într-atât 
zdruncinarea creierului său, în urma ultimelor neplăceri, 
lua proporţii îngrijorătoare... 

Toate acestea erau nespus de triste... Şi căsătoria lor 
mereu amânată... şi fericirea lor... şi dragostea lor... etc. 


Juhel abia avu timpul să pună la poştă această scrisoare 
destul de amară. L.a Marsilia se aruncară în rapidul de 
Paris, apoi, la Paris, în expresul pentru Calais, apoi, de la 
Calais în vaporul pentru Dover, apoi, la Dover în trenul 
pentru Londra, apoi, la Londra în fulgerul pentru 
Edinburgh, aşa, toţi şase, ca şi când ar fi fost legaţi de 
acelaşi lanţ! Aşa se face că în seara zilei de 25 iunie, de 
îndată ce îşi reţinuseră camere la Gibb's Royal Hotel, 
porniră în căutarea domnului Tyrcomel. 

Şi atunci, mare mirare! Domnul Tyrcomel nu era nici mai 
mult nici mai puţin decât un om al bisericii. Aşa se face că, 
după ce s-au dus la locuinţa acestuia în North-Bridge Street 
17 - adresă pe care o putuseră afla fără mare greutate, 
într-atât era de cunoscut înfocatul dispreţuitor al bunurilor 
pământeşti - au venit să-l caute la Tron Church, pe când el 
tuna şi fulgera de la înălţimea amvonului. 

Aveau de gând să-i vorbească după predică, să-l însoţească 
până la locuinţa lui, să-l pună la curent, să-i comunice 
ultimul document... Ce dracu”, un om căruia îi aduci un 
respectabil număr de milioane nu se poate plânge că îl 
stinghereşti într-un moment nepotrivit! 

Totuşi, în toate acestea era ceva ciudat. Ce legături putuse 
avea Kamylk-Paşa cu acest preot scoţian”? Tatăl jupânului 
Antifer scăpase viaţa egipteanului... bine! Bancherul 
Zambuco îl ajutase să-şi salveze averea... iarăşi bine! De 
aici se trăgea acel sentiment de recunoştinţă datorită 
căruia cei doi ajunseseră moştenitorii lui. Se putea oare 
trage concluzia că reverendul Iyrcomel avea aceleaşi 
drepturi la recunoştinţa paşei? Da, fără îndoială. Dar în ce 
împrejurări neobişnuite un preot îl putuse îndatora într-un 
fel sau altul pe Kamylk-Paşa? ... Totuşi, aşa trebuia să fi fost, 
de vreme ce acest preot se afla în posesia celei de a treia 
latitudini, necesară descoperirii celei de a treia insulițe... 

De data asta... cea bună! îi plăcea jupânului Antifer să 
repete şi ale cărui speranţe... poate că şi ale cărui vise 
Gildas Tregomain le împărtăşea. 


Totuşi, când căutătorii noştri de comori zăriră în amvon un 
bărbat nu mai în vârstă de cincizeci de ani, trebuiră să 
caute o altă explicaţie: reverendul Tyrcomel nu putea avea 
mai mult de douăzeci şi cinci de ani pe vremea când 
Kamylk-Paşa fusese închis în temniţa din Cairo din porunca 
lui Mehmet-Ali, şi era greu de crezut că i-ar fi putut face 
vreun bine înainte de întemniţare. Să fi fost vreun tată, un 
bunic sau vreun unchi al acestui Tyrcomel, care îl 
îndatorase pe egiptean? ... 

Dealtfel, puţin interesa. Important era că preotul avea în 
posesia sa preţioasa latitudine, aşa cum era menţionat în 
documentul din golful Ma-Yumba, şi înainte de a se sfârşi 
ziua aveau să ştie despre ce este vorba. 

Erau deci acolo, la Tron Church, în faţa amvonului - jupân 
Antifer, Zambuco, Sauk - şi-l mâncau din ochi pe înfocatul 
predicator, neînţelegând nici o boabă din cele ce spunea, 
iar lui Juhel nu-i venea să-şi creadă urechilor cele ce auzea. 

Predica continua. Acelaşi subiect, cu aceeaşi furioasă 
elocvenţă! Regii erau poftiţi să-şi arunce în mare listele 
civile, reginele invitate să smulgă pietrele preţioase din 
gătelile lor, bogătaşii poftiţi să-şi distrugă bogăţiile. Cu 
neputinţă, trebuie să recunoaştem, să se spună prostii mai 
mari cu un zel mai necruţător! Şi, uluit, Juhel murmura: 

Altă încurcătură acum! ... Hotărât, unchiul nu are noroc! 
Cum, la un asemenea exaltat îl trimite afurisitul de pas ă?.... 
Săi ceară apucatului ăstuia mijloacele de a descoperi o 
comoară! ... Unui om care s-ar grăbi - dacă i-ar cădea 
vreodată în mână - să o distrugă! Haida-de! lată un 
obstacol la care nu ne aşteptam, pe care, de data asta, nu-l 
vom putea trece şi care ar putea foarte bine să pună capăt 
căutărilor noastre. Ne vom lovi de o împotrivire hotărâtă, 
definitivă, o împotrivire care îi va aduce reverendului 
Tyrcomel o imensă popularitate! Aşa ceva îl va da gata pe 
unchiul meu şi este sigur că mintea lui nu va rezista! ... El şi 
Zambuco, poate că şi Nazim, au să încerce orice pentru a-i 
smulge taina reverendului... Sunt în stare să-l şi 


chinuiască... să-l... Ei, haide-haide, la rândul meu, am 
început să o iau razna! ... Mă rog, n-are decât să-şi păstreze 
taina acest om! Nu ştiu dacă, aşa cum pretinde el, 
milioanele nu fac fericirea; dar, orice ar spune, fuga după 
milioanele egipteanului ameninţă să o întârzie la nesfârşit 
pe a mea! ... Şi fiindcă Tyrcomel nu va consimţi niciodată să 
încrucişeze latitudinea lui cu longitudinea pe care noi am 
cucerit-o cu preţul atâtor osteneli, nu ne mai rămâne decât 
să ne întoarcem liniştiţi în Franţa şi... 

Când porunceşte Dumnezeu, trebuie să ne supunem! 
spunea în acea clipă predicatorul. 

„Asta-i şi părerea mea”, gândi Juhel, „şi va trebui ca 
unchiul meu să se supună!” 

Dar predica nu se sfârşea şi nu avea nici un motiv să nu 
ţină o veşnicie. Jupân Antifer şi bancherul îşi cam 
pierduseră răbdarea. Sauk îşi rodea mustaţa. 

Notarului, de vreme ce nu se afla pe puntea unei corăbii, 
nu-i păsa de nimic. Gildas Tregomain, cu gura căscată, dând 
din cap, ciulind urechea, încerca să prindă ici şi colo câteva 
cuvinte pe care în zadar căuta să le înţeleagă. Şi cu toţii îşi 
îndreptau privirile nedumerite către tânărul căpitan, ca şi 
când ar fi vrut să-l întrebe: „Ce tot îndrugă nebunul ăsta cu 
atâta foc?” 

Şi când credeai că s-a isprăvit, o lua de la început. 

Ei doamne! Despre ce tot vorbeşte ăsta, Juhel? izbucni 
jupân Antifer cu un glas nerăbdător, stârnind indignarea 
ascultătorilor. 

O să-ţi spun eu, unchiule. 

Dacă ar şti ce noutăţi îi aduc, acest turuie-n vânt ar cobori 
repede din amvon ca să ne întâmpine... 

Hm... hm! ... făcu Juhel pe un ton atât de ciudat încât 
sprânceana jupânului Antifer se încruntă cumplit. 

Totuşi, orice are un sfârşit pe lumea asta, chiar şi o predică 
a unui preot din Biserica liberă a Scoției. Era vădit că 
reverendul Iyrcomel era pe cale să treacă la peroraţie. 
Debitul devenea mai năvalnic, gesturile mai nestăvilite, 


metaforele mai îndrăzneţe, dojenile mai amenințătoare. O 
ultimă lovitură de măciucă şi o ultimă lovitură de satâr celor 
ce deţineau averi, stăpânitorii acelui josnic metal, cu 
porunca de a-l arunca în foc, pe lumea asta, dacă nu vor să 
fie ei înşişi aruncaţi în foc pe lumea cealaltă. Şi atunci, într- 
un suprem avânt oratoric, în numele bisericii ce răsuna de 
frazele lui tunătoare, spuse: 

Şi aşa cum în acest loc, unde altădată era un cântar public, 
la care se ţintuiau urechile notarilor necinstiţi şi ale altor 
răufăcători, tot aşa în balanţa judecății de apoi veţi fi 
cântăriţi fără îndurare şi greutatea aurului vostru va cobori 
talerul ei până în iad! 

Nu ar fi putut încheia cu o imagine mai cutremurătoare. 
Reverendul Tyrcomel schiţă un ultim gest de rămas bun, 
ce ar fi putut fi un gest de binecuvântare din înălţimea unui 

amvon catolic. Apoi, deodată, se făcu nevăzut. 

Jupân Antifer, Zambuco şi Sauk se hotărâseră să-l aştepte 
la ieşirea din biserică, să-l prindă din zbor şi să-l descoase 
hâc et nunc. Ar mai fi putut ei să aibă răbdare până a doua 
zi, să amâne interogatoriul lor până la orele şapte sau opt 
dimineaţa? Ar fi mai putut ei să suporte încă o noapte 
întreagă în chinurile nerăbdării? Nu! Se repeziră deci către 
tinda centrală, îmbrâncindu-i pe credincioşi, care protestau 
împotriva unei brutalităţi atât de nepotrivite într-un 
asemenealoc! 

Gildas Tregomain, Juhel şi notarul îl urmară, cerând scuze 
celor din jur. Totul fu în zadar. Fără îndoială că reverendul 
Tyrcomel, dornic să evite onorurile ce i se cuveneau - 
singurul rezultat, dealtfel, al predicii sale asupra dispreţului 
pentru bogății - ieşise pe o uşă laterală a bisericii. 

Zadarnic Pierre-Servan-Malo şi tovarăşii săi îl aşteptară pe 
treptele bisericii, îl căutară în mijlocul credincioşilor, 
întrebând pe unul şi pe altul... Preotul nu lăsase nici o urmă 
prin mulţime, dispăruse precum peştele în apă sau pasărea 
în văzduh. 


Erau acolo cu toţii înciudaţi şi furioşi, ca şi când vreun duh 
rău le-ar fi smuls o pradă aprig jinduită. 

Bine... atunci în North-Bridge Street, numărul 17! strigă 
jupân Antifer. 

Dar, unchiule... 

Şi, înainte de a se fi culcat, adăugă bancherul, o să ştim 
noi să-i smulgem... 

Dar, domnule Zambuco... 

Fără nici un „dar”, Juhel! ... 

Ba da... ba da, unchiule! 

În legătură cu ce? ... întrebă jupân Antifer, în culmea 
furiei. 

În legătură cu cele spuse de acest Tyrcomel în predica lui. 

Ei, şi ce ne pasă nouă de asta?.... 

Mult, unchiule. 

Îţi baţi joc, Juhel? 

Deloc, este chiar foarte serios, aş adăuga chiar că nimic n- 
ar putea fi mai rău pentru dumneata! 

Pentru mine? ... 

Da! ... Ascultă! 

Şi Juhel îi povesti în câteva cuvinte starea de spirit a 
reverendului Tyrcomel, ce teză susţinuse el în nesfârşita lui 
predică, încât, dacă ar fi fost după el, toate miliardele din 
lume ar fi trebuit să fie înghiţite de prăpăstiile fără fund ale 
oceanelor! 

Bancherul rămase înmărmurit, Sauk aşijderea, cu toate 
că, în ce-l priveşte, ar fi trebuit să nu priceapă nimic. Gildas 
Tregomain schiţă o strâmbătură de dezamăgire. Era 
evident că o altă pacoste le cădea pe cap! 

Şi cu toate acestea, nu arăta ca un om doborât jupân 
Antifer, când îi răspunse nepotului său, pe un ton adânc 
ironic: 

Idiot... idiot... idiot! ... Nu predici asemenea lucruri decât 
atunci când n-ai o lescaie! ... Plimbă-i pe la nas cele treizeci 
de milioane ce i se cuvin şi o să vezi dacă Tyrcomel al tău o 
să mai aibă chef să le arunce în apă! 


Fireşte că răspunsul dovedea o profundă cunoaştere a 
sufletului omenesc. Oricum, ei hotărâră să-l lase în pace în 
acea seară pe reverend în casa lui din North-Bridge Street 
şi cele şase personaje ale noastre se întoarseră liniştiţi la 
Gibb's Royal Hotel. 

Capitolul XII. În care se vede cât de greu faci pe un om al 
bisericii să vorbească, atunci când este hotărât să tacă. 

Casa reverendului Tyrcomel se afla în cartierul străzii 
Canongate, cea mai cunoscută stradă din oraşul vechi, 
„Bătrâna afumată” cum îl numesc hrisoavele. Casa se 
învecina cu cea a lui John Knox, a cărui fereastră s-a deschis 
atât de des, către jumătatea secolului XVII, pentru a-i 
îngădui binecunoscutului reformator scoţian să cuvânteze 
mulţimii. Aceastăapropiere, mai bine zis această vecinătate 
nu putea decât să fie pe placul reverendului Tyrcomel. Şi el, 
la rândul lui, ar fi vrut să-şi impună reformele. Este 
adevărat că nu cuvânta de la înălţimea ferestrei, fiindcă nu 
ar fi putut-o face. 

În adevăr, fereastra odăii pe care el o ocupa în această 
casă nu dădea în stradă. Răspundea în spate, spre vechiul 
vad din nord, brăzdat de linii de cale ferată şi transformat 
în grădină publică. Dacă fereastră dinspre stradă era la al 
treilea etaj, nu tot aşa era cea dinspre grădină. Diferenţa de 
nivel a solului o urca la etajul opt, şi de la această înălţime 
cum să se facă auzit? 

Era, de fapt, una din acele case mohorâte şi lipsite de 
confort, situate pe uliţe murdare şi nesănătoase cărora li se 
spune „fundătură”. Aşa sunt cele mai multe ulicioare ce dau 
în această istorică Canongate, care, sub diferite nume, urcă 
de la castelul Holyrood la castelul Edinburgh, una din cele 
patru fortărețe ale Scoției căreia tratatul Uniunii i-a impus 
să fie totdeauna pe picior de apărare. 

În faţa porţii mai suspomenitei case s-au oprit a doua zi, 
26 iunie, jupân Antifer şi bancherul Zambuco întovărăşiţi de 
Juhel, în clipa în care suna ora opt la biserica vecină. Ben- 
Omar nu fusese rugat să li se alăture, prezenţa lui nefiind 


necesară la această primă întrevedere. Ca urmare, nici 
Sauk, spre marea lui supărare, nu putuse veni cu ceilalţi. Şi 
dacă preotul le dezvăluia secretul, el nu avea să fie acolo 
pentru a-l afla, lucru ce făcea să-i fie cu neputinţă să o ia 
înaintea maluinului în căutarea insuliţei numărul trei. 

Cât despre luntraş, el rămăsese la Gibb's Royal Hotel şi, în 
aşteptarea celorlalţi, contempla minunăţiile de pe Prince's 
Street şi eleganța pretențioasă a monumentului lui Walter 
Scott. În ce-l priveşte pe Juhel, fusese nevoit să-şi 
însoţească unchiul, măcar ca interpret. Dealtfel, este uşor 
de închipuit cât de grăbit era să afle în sfârşit unde era 
situată această nouă insuliţă şi dacă nu cumva fantezia lui 
Kamylk-Paşa nu avea să-i expedieze într-o plimbare până în 
mările noului continent. Trebuie să notăm însă aici că, 
văzându-se dat la o parte, Sauk fusese cuprins de o 
cumplită furie şi, ca de obicei, furia lui se revărsă asupra lui 
Ben-Omar. Ce ploaie de înjurături, de ameninţări 
îngrozitoare trebui să îndure nefericitul notar după 
plecarea colegatarilor! 

Da, este vina ta, striga Sauk răsturnând mobilele din 
odaie, şi tare aş avea poftă să-ţi plătesc nepriceperea cu 
lovituri de nuia! 

Excelenţă, am făcut tot ce am putut... 

Nu, n-ai făcut! ... Trebuia să ştii să te faci ascultat de acest 
afurisit de marinar, să-i spui că trebuie să fii de faţă, 
obligatoriu, şi cel puţin ai fi fost acolo... ai fi aflat cele ce mă 
interesează în legătură cu noua insuliţă... şi poate că aş fi 
izbutit să ajung la ea înaintea celorlalţi... Mahomed să te 
sugrume! Planurile mele au dat greş prima dată la Mascat, 
a doua oară la Ma-Yumba şi acum, pentru a treia oară! ... Şi 
asta numai fiindcă tu stai înţepenit pe propriile tale labe, ca 
un bătrân ibis împăiat... 

Vă rog, excelenţă... 

Şi eu îţi jur că, dacă dau greş, va fi vai de pieleata! 

Cearta urmă tot aşa, ba deveni atât de violentă încât 
luntraşul le auzi strigătele. Se duse atunci până la uşa 


camerei şi norocul lui Sauk a fost că vorbea în limba 
egipteană. Dacă l-ar fi beştelit pe Ben-Omar în franceză, 
Gildas Tregomain ar fi aflat groaznicele lui planuri, ar fi 
descoperit ce personaj sinistru se ascundea sub numele de 
Nazim, tratându-l apoi aşa cum ar fi meritat. 

Dar chiar dacă nu şi-a dat seama de realitate, fu uluit de 
violenţa cu care Ben-Omar era bruftuluit de secretarul lui. 
Cât de îndreptăţite erau bănuielile tânărului căpitan! 

După ce au trecut pragul casei preotului, jupân Antifer, 
Zambuco şi Juhel începură să urce treptele unei scări de 
lemn, ţinându-se de o frânghie slinoasă, prinsă de zid. 
Niciodată luntraşul - deşi o parte din pântecul lui se topise 
- nu ar fi putut să se caţere pe o asemenea spirală, 
întunecoasă şi îngustă. 

Vizitatorii ajunseră pe palierul etajului trei, care, dealtfel, 
era ultimul în această parte a casei. În fund, o uşă mică, 
tăiată ca o arcadă ascuţită, cu un nume: Reverend 
Tyrcomel. 

Jupân Antifer scoase un puternic „uf” de mulţumire. Apoi 
ciocăni. 

Răspunsul întârzia. Să nu fi fost acasă preotul? ... Şi cu ce 
drept, mă rog? ... Un om căruia i se aduc milioane... 

O a doua bătaie, puţin mai tare. 

De data aceasta, un uşor zgomot în interiorul odăii, şi dacă 
nu uşa, măcar o ferestruică se deschise sub numele înscris 
pe uşă. 

La ferestruică apăru un cap, acela al preotului, uşor de 
recunoscut sub pălăria înaltă pe care o purta. 

Ce doriţi? ... întrebă Tyrcomel, şi după cum îi suna glasul 
se vedea bine că nu-i place să fie deranjat. 

Am vrea să stăm de vorbă câteva minute cu dumneata, 
răspunse Juhel în engleză. 

În legătură cu ce?... 

Este vorba de o afacere importantă... 

Nu am afaceri... importante sau nu. 


Ce face, deschide sau nu acest reverend? izbucni jupân 
Antifer, plictisit de atâtea mofturi. 

Dar, îndată ce-l auzi, preotul îi răspunse în aceeaşi limbă, 
pe care o vorbea ca şi cum ar fi fost a lui: 

Sunteţi francezi? ... 

Francezi... răspunse Juhel. 

Şi închipuindu-şi că asta le va înlesni intrarea la preot, 
adăugă: 

Francezi care au asistat ieri la predica dumitale din Tron 
Church... 

Şi care au de gând să îmbrăţişeze învăţăturile mele? ... 
întrebă repede preotul. 

Poate, domnule preot... 

Ba, dimpotrivă, o să o îmbrăţişeze el pe a noastră! 
murmură jupân Antifer. Dealtfel, dacă o să vrea să ne lase 
partea lui... 

Uşa se deschise şi aşa-zişii neofiţi se aflară în prezenţa 
reverendului Tyrcomel. 

O singură încăpere, luminată în fund de fereastra care 
dădea spre nord. Într-un colţ un pat de fier, cu o saltea de 
paie şi o pătură, în altul o masă cu câteva obiecte de 
toaletă. Ca scaun, un taburet. Ca mobilă, un dulap închis, 
folosit desigur pentru păstrarea hainelor. Pe un raft, câteva 
cărţi printre care se zărea tradiționala biblie, cu o legătură 
roasă pe la colţuri, şi de asemenea diverse alte hârtii, 
condeie şi călimări. Perdele, nicăieri. Pereţii goi, văruiţi. Pe 
măsuţa de noapte, o lampă cu abajurul lăsat foarte jos. Era 
în acelaşi timp odaie de culcare şi de lucru, cuprinzând 
doar strictul necesar. Preotul îşi lua masa în oraş, într-un 
restaurant din vecinătate, care fiţi sigur că nu era un 
cabaret la modă. 

Reverendul Tyrcomel, îmbrăcat de sus până jos în negru, 
bine încorsetat în strânsoarea lungii sale redingote al cărei 
guler lăsa să se vadă dunga albă a cravatei, îşi scoase 
pălăria la intrarea străinilor şi dacă nu-i pofti să ia loc, asta 
numai fiindcă nu le putea oferi decât un singur taburet. 


Într-adevăr, dacă vreodată nişte milioane ar fi venit la 
timp, oare nu aici ar fi fost potrivit să vină, în această chilie 
de pustnic în care nu ai fi putut aduna nici treizeci de 
şilingi? ... 

Jupân Antifer şi bancherul Zambuco se priviră. Cum să 
deschidă focul? Deoarece colegatarul lor vorbea franceza, 
amestecul lui Juhel nu mai era necesar şi tânărul căpitan 
urma să fie numai un simplu spectator. Prefera, dealtfel, 
această situaţie şi, nu fără oarecare curiozitate, se pregătea 
să asiste la bătălie. Care va învinge? ... Poate că nu ar fi 
pariat pentru unchiul Antifer! 

La început acesta se simţi mai încurcat decât ar fi crezut. 
Potrivit celor ce ştia despre neînduplecatul preot, despre 
părerile lui asupra bunurilor lumeşti, se gândi să procedeze 
cu băgare de seamă, să o ia mai domol, să tatoneze terenul, 
să-l facă pe reverendul Tyrcomel să-i comunice cu binişorul 
acea scrisoare pe care o avea de la Kamylk-Paşa, scrisoare 
care cuprindea, nu avea nici o îndoială, cifrele noii - şi să 
sperăm că şi ultimei - latitudini. 

De aceeaşi părere era şi Zambuco, el neîncetând dealtfel 
a-l sfătui în acest sens pe cumnatul său. Dar oare va putea 
năbădăiosul maluin să se stăpânească şi, în starea de nervi 
în care se găsea, nu avea să se înfurie la cea mai mică 
împotrivire, să spargă geamurile? 

În orice caz, nu el fu cel care luă primul cuvântul. În timp 
ce toţi cei trei vizitatori ai săi formau un grup în fundul 
odăii, reverendul Tyrcomel se opri în faţa lor luându-şi 
obişnuita atitudine de predicator. Convins că aceşti oameni 
veniseră din propria lor voinţă să-şi însuşească învăţăturile 
sale, nu se gândea decât cum să le împrospăteze aceste 
învățături printr-o vorbire aleasă. 

Fraţilor, începu el împreunându-şi mâinile într-un elan de 
recunoştinţă, mulţumesc Ziditorului tuturor lucrurilor de a 
mă fi înzestrat cu darul convingerii, care mi-a îngăduit să 
fac să pătrundă până în adâncul sufletelor voastre disprețul 
pentru avere şi desprinderea de bunurile pământeşti... 


Merita să vezi chipurile celor doi moştenitori la auzul 
acestei cuvântări. 

Fraţilor, continuă preotul, distrugând comorile pe care le 
aveţi... „Pe care nu le avem încă!” fu ispitit să-i strige jupân 
Antifer. 

„„„veţi da o minunată pildă, care va fi urmată de toţi cei al 
căror spirit este în stare să se ridice deasupra nimicniciilor 
vieţii... 

Printr-o bruscă mişcare a fălcii, jupân Antifer îşi mută 
pietricica de la un obraz la altul, în timp ce Zambuco părea 
că-i şopteşte: „Nu ai de gând să-i explici acestui flecar de ce 
suntem aici?” 

Maluinul îi răspunse cu un semn afirmativ, gândind în 
sinea lui:„Ba bine că nu! N-am să-l las eu pe acest pisălog 
să o ia de la capăt cu predica lui!” 

Reverendul Tyrcomel, deschizându-şi braţele ca şi când ar 
fi vrut să-i primească pe păcătoşii cuprinşi de căinţă, spuse 
cu 0 voce plină de dulceaţă: 

Numele voastre, fraţilor, ca să... 

Numele noastre, domnule Tyrcomel, îl întrerupse jupân 
Antifer, iată-le şi, odată cu ele, calitatea noastră: eu, jupân 
Antifer, Pierre-Servan-Malo, căpitan de cabotaj în 
retragere; Juhel Antifer, nepotul meu, căpitan de cursă 
lungă; domnul Zambuco, bancher la Tunis... 

Preotul se apropie de masă ca să înscrie aceste nume, 
spunând: 

Şi, desigur, îmi aduceţi averile voastre pieritoare, 
lepădându-vă de ele... milioane poate? ... 

În adevăr, domnule Tyrcomel, despre milioane este vorba, 
şi când vă veţi primi partea o să fiţi liber să o distrugeţi cum 
o să vreţi... În ceea ce ne priveşte, însă, asta-i cu totul 
altceva... 

Hait! ... Jupân Antifer este gata să o ia razna. Juhel şi 
Zambuco pricepură de ăndată acest lucru, după felul în 
care se schimbă înfăţişarea preotului. Fruntea i se încreţi, 
ochii priviră într-o parte, braţele pe care le deschisese larg 


se strânseră la piept, aşa cum s-ar închide uşa unei case de 
bani. 

Despre ce este vorba, domnilor? ... întrebă el dându-se un 
pas înapoi. 

Despre ce este vorba? ... răspunse jupân Antifer. Juhel, 
vino şi-i spune tu toată povestea, fiincă eu nu aş mai putea 
să-mi măsor cuvintele. 

Şi Juhel îi spuse toată „povestea” amănunţit. Îi povesti 
toate câte ştia despre Kamylk-Paşa, serviciile pe care 
bătrânul unchi, Thomas Antifer, i le făcuse, obligaţiile paşei 
faţă de bancherul Zambuco, sosirea la Saint-Malo a 
executorului testamentar Ben-Omar, notar în Alexandria, 
călătoria în golful Oman, unde se afla insuliţa numărul unu, 
urmată de cea la golful Ma-Yumba, unde se afla insuliţa 
numărul doi, descoperirea celui de al doilea document, care 
îi trimetea pe cei doi moştenitori la un al treilea, care nu 
era altul decât reverendul Tyrcomel din Edinburg, etc... 

Pe când vorbea Juhel, preotul îl asculta fără să clintească, 
fără să îngăduie privirii sale să se aprindă, muşchilor săi să 
tresară. O statuie de bronz sau de marmură nu ar fi fost 
mai nemişcată. Şi când tânărul căpitan îşi termină 
povestirea, îl întrebă pe reverendul Tyrcomel dacă a avut 
vreodată legături cu Kamylk-Paşa. 

Nu, răspunse omul bisericii. 

Dar tatăl dumneavoastră? ... 

Poate. 

„Poate” nu este un răspuns, spuse Juhel, încercând să-şi 
potolească unchiul care se sucea şi răsucea de parcă 
dăduse strechea în el. 

Este singurul care-mi convine... răspunse foarte sec 
preotul. 

Insistă, domnule Juhel, insistă... spuse bancherul. 

Atât cât pot, domnule Zambuco, răspunse Juhel. 

Şi adresându-se reverendului, a cărui atitudine arăta 
hotărârea lui de a vorbi cât mai puţin, zise: 

Îmi este îngăduit să pun o întrebare... una singură? 


Desigur... aşa cum mie îmi este îngăduit să nu răspund. 

Ştiţi cumva dacă tatăl dumneavoastră a fost vreodată în 
Egipt? ... 

Nu. 

Dacă nu în Egipt, poate în Siria, şi, mai precis, la Alep? ... 

Să nu uităm că în acest oraş Kamylk-Paşa a locuit câţiva 
ani înainte de a se întoarce la Cairo. 

După o clipă de şovăială, reverendul Iyrcomel recunoscu 
că tatăl său locuise la Alep, unde fusese în legătură cu 
Kamylk-Paşa. Deci, nu mai încăpea îndoială că, datorită 
acestor legături, egipteanul rămăsese îndatorat numitului 
Tyrcomel, aşa cum rămăsese lui Thomas Antifer şi 
bancherului Zambuco. 

V-aş mai întreba acum, reluă Juhel, dacă tatăl 
dumneavoastră a primit o scrisoare de la Kamylk-Paşa? ... 

Da. 

O scrisoare în care era vorba de poziţia unei insulițe în 
care era îngropată o comoară. 

Da. 

Si în scrisoarea asta nu era menţionată latitudinea 
insuliţei? ... 

Da. 

Şi nu spunea că, într-o zi, un oarecare Antifer şi un 
oarecare Zambuco au să vină să-l viziteze în legătură cu 
aceasta? ... 

— Da. 

„Da”-urile preotului cădeau ca tot atâtea lovituri de 
ciocan, din ce în ce mai puternice. 

Ei bine, continuă Juhel, jupân Antifer şi bancherul 
Zambuco sunt aici, de faţă, şi dacă vreţi să le arătaţi 
scrisoarea paşei, nu le va mai rămâne - după ce îi vor fi 
aflat cuprinsul - decât să o pornească la drum ca să aducă 
la îndeplinire dorinţele testatorului, ai cărui moştenitori 
sunteţi toţi trei. 

Pe măsură ce Juhel vorbea, jupân Antifer se străduia din 
răsputeri să rămână locului, stacojiu la faţă când sângele îi 


năvălea în obraz, palid, când i se retrăgea la inimă. 

Preotul se lăsă puţin aşteptat cu răspunsul şi în cele din 
urmă spuse strângând din buze: 

Şi atunci când veţi ajunge acolo, unde se află comoara, ce 
planuri aveţi? 

Să o dezgropăm, ce dracu! izbucni jupân Antifer. 

Şi când o veţi fi dezgropat? ... 

Să o împărţim în trei părţi! 

Şi părţile voastre cum o să le folosiţi? 

Cum o să vrem, domnule reverend! 

Încă o ieşire nepotrivită a maluinului, care îi dădu din nou 
apă la moară prea cucernicului. 

Asta-i, domnilor! le răspunse el, în timp ce privirile lui 
aruncau parcă flăcări. Vreţi să folosiţi aceste bogății pentru 
a vă satisface instinctele voastre, poftele, patimile voastre, 
adică să îngroşaţi grămada de nelegiuiri ale acestei lumi! ... 

Îmi daţi voie! ... îl întrerupse Zambuco. 

Nu, nu dau voie şi vă somez să răspundeţi la această 
întrebare: Dacă încape pe mâinile voastre această comoară, 
vă luaţi angajamentul să o distrugeţi? 

Fiecare va face cu moştenirea sa ce o să creadă de 
cuviinţă, răspunse bancherul, oarecum în doi peri. 

Pierre-Servan-Malo izbucni: 

Nu-i vorba de asta, strigă el. Ai vreo îndoială, domnule 
reverend, în ceea ce priveşte valoarea acestei comori? ... 

Nu mă interesează! 

Este de o sută milioane de franci... o sută de milioane... 
din care o treime, adică treizeci şi trei de milioane, pentru 
dumneata... 

Preotul ridică din umeri. 

Dealtfel, ştii bine, domnule reverend, reluă jupân Antifer, 
că nu-ţi este îngăduit să refuzi comunicarea datelor, impusă 
de testator? ... 

Zău? 

Ştii că nu ai dreptul să laşi neproductive o sută de 
milioanei aşa cum nu ai avea dreptul să le furi? 


Nu sunt de aceeaşi părere. 

Ştii dumneata că, dacă stărui în refuzul dumitale, urlă 
jupân Antifer ajuns în ultimul grad de furie, nu vom şovăi să 
te urmărim în justiţie, să te denunţăm ca pe un moştenitor 
incorect, ca pe un răufăcător... 

Ca pe un răufăcător! repetă preotul, cuprins şi el de o 
furie rece. În adevăr, domnilor, îndrăzneala dumneavoastră 
este tot atât de mare ca şi prostia dumneavoastră! Credeţi 
că voi fi de acord să răspândesc aceste o sută de milioane 
pe suprafaţa pământului, să ofer muritorilor cu ce să-şi 
plătească o sută de milioane de păcate în plus, că o să-mi 
trădez toate învăţăturile, dând credincioşilor Bisericii libere 
din Scoţia, puritană şi necruțătoare, dreptul a-mi arunca în 
obraz cele o sută de milioane? 

Să recunoaştem că era cu adevărat falnic reverendul 
Tyrcomel, impresionant în această izbucnire grăitoare! 
Juhel nu se putea împiedica să nu admire pe acest exaltat, 
în timp ce unchiul său, în culmea turbării, era gata să se 
arunce asupra lui. 

Da sau nu? strigă acesta înaintând cu pumnii strânşi, da 
sau nu, vrei să ne dai scrisoarea paşei? 

Nu. 

Jupân Antifer spumega. 

Nu? ...repetă el. 

Nu! 

Ah, ticălosule! ... Am să izbutesc eu să-ţi smulg scrisoarea 
asta! 

Juhel trebui să sară ca să-l împiedice pe unchiul său să 
treacă la fapte. Dar acesta îl dădu cu putere la o parte... 
Voia să-l strângă de gât pe preotul care rămânea pe cât de 
hotărât, pe atât de nepăsător... Ar fi vrut să scotocească 
prin această odaie, să cotrobăie în dulap, să-i răscolească 
hârtiile, şi trebuie să recunoaştem că această percheziţie 
nu i-ar fi luat prea mult timp. Dar îl opri acest simplu şi de 
necrezut răspuns al reverendului Iyrcomel: 

De prisos să căutaţi această scrisoare... 


Şi de ce? ... întrebă bancherul Zambuco. 

Fiindcă nu o mai am. 

Şi ce-ai făcut cu ea? 

Am ars-o. 

În foc... a aruncat-o în foc! răcni jupân Antifer. Mizerabilul! 
„„„ O scrisoare conţinând un secret de o sută de milioane... 
un secret care nu o să mai poată fi aflat! 

Şi acesta era adevărul. Este sigur că pentru a nu fi cumva 
ispitit să o folosească - o folosire care ar fi fost cu totul 
opusă principiilor salereverendul Tyrcomel arsese 
scrisoarea încă cu câţiva ani mai înainte. 

Şi acum... ieşiţi, le spuse el oaspeţilor, arătându-le uşa. 

Pe jupân Antifer parcă îl lovise cu o măciucă în cap. 
Documentul... distrus... Cu neputinţă să mai reconstituie 
vreodată poziţia insuliţei! ... La fel şi bancherul Zambuco, 
care plângea ca un copil căruia i se luase jucăria! ... 

Juhel trebui să-i împingă pe cei doi moştenitori, mai întâi 
pe scară, apoi în stradă şi toţi trei se îndreptară către 
Gibb's Royal Hotel. 

După plecarea lor, reverendul Tyrcomel îşi înălţă braţele, 
mulţumind Cerului de a-l fi ales pe el ca să zăgăzuiască 
această avalanşă de păcate pe care cele o sută de milioane 
ar fi prăvălit-o pe pământ! 

Capitolul XIII. La sfârşitul căruia vom vedea dispărând al 
treilea rol, şi anume al „trădătorului”, din această 
tragicomică povestire. 

Hotărât lucru, atâtea emoţii, zdruncinări, spaime, 
tulburări şi zguduiri, când nădejdi, când desperări era mai 
mult decât putea să îndure jupân Antifer. Puterile, fizice şi 
morale, chiar acelea ale unui căpitan de mare cabotaj, au şi 
ele margini dincolo de care nu se poate trece. Prea mult 
încercatul unchi al lui Juhel se aşternu la pat îndată ce 
ajunse la hotel. Făcu temperatură - o temperatură foarte 
mare, cu aiurări, a cărei urmări puteau să fie foarte grave. 
Ce dezamăgiri îi chinuiau creierul! Această călătorie 
întreruptă exact în momentul în care erau pe punctul să 


ajungă la liman, zădărnicia unor noi cercetări, acea uriaşă 
comoară al cărei loc nu-l vor afla niciodată, acea de a treia 
insuliţă pierdută undeva prin ţinuturi neştiute, singurul 
document, care ar fi putut să le dea poziţia exactă, distrus, 
nimicit ars de acest îngrozitor preot, acea latitudine pe care 
nici chiar tortura nu l-ar face să o mărturisească, fiindcă 
intenţionat, tâlhăreşte, o uitase! ... Da, era de temut că 
mintea prea zdruncinată a maluinului nu o să mai reziste la 
această ultimă lovitură şi medicul, adus în grabă, crezu că 
ar fi foarte posibil să se ivească o alienaţie mintală. 

Oricum, aveau să i se dea toate îngrijirile. Prietenul lui, 
Gildas Tregomain, şi nepotul Juhel nu-l vor părăsi nici o 
clipă şi dacă se va face bine, lor li se va cuveni toată 
recunoştinţa lui. 

De îndată ce s-au întors la hotel, Juhel îl informă pe Ben- 
Omar, şi prin el pe Sauk, de refuzul reverendului Tyrcomel. 
Uşor de închipuit în ce hal se înfurie falsul Nazim. Dar, de 
data aceasta, el nu se manifestă vărsându-şi ca totdeauna 
focul asupra nefericitului notar. Se stăpâni, poate cu gândul 
că acest secret, pe care jupân Antifer nu-l obținuse, va 
izbuti să-l afle el şi, fireşte, să-l folosească numai în 
interesul lui. Dealtfel către acest scop îşi îndreptă el 
strădaniile şi nimeni nu-l mai zări în hotel nici în ziua aceea, 
mei în cele următoare. 

Cât despre luntraş, după ce Juhel îi povesti vizita la preot, 
spusese: 

Cred că acum, într-adevăr, s-a pus cruce comorii... Tu nu 
crezi, băiete? ... 

Cam aşa, domnule Tregomain, şi cred că pe un 
încăpățânat e greu să-l faci să vorbească... 

Caraghios, totuşi, acest popă căruia îi aduci milioane... şi 
el nu le primeşte! 

Îi aduci milioane! ... replică tânărul căpitan clătinând din 
cap. 

Nu crezi că ele există, Juhel? ... Poate căgreşeşti! ... 

Cum te-ai schimbat, domnule Tregomain! 


Vezi bine... de când cu diamantele! Desigur, eu nu spun că 
milioanele sunt pe cea de a treia insuliţă, dar în sfârşit... s- 
ar putea totuşi să fie acolo... Din nefericire, preotul nevrând 
să audă de aşa ceva, nu o să ştim niciodată unde zac! ... 

Nu, domnule 'Tregomain, şi chiar cu cele două diamante 
din Ma-Yumba, nimic nu o să-mi scoată din cap că acest 
paşă ne-a pregătit o păcăleală grozavă. 

În orice caz, poate că asta o să-l coste scump pe bietul tău 
unchi, Juhel. Cel mai important, deocamdată, este să-l 
scoatem din încurcătură. Numai de i-ar rezista mintea! Să-l 
îngrijim ca nişte surori de caritate şi când l-om pune pe 
picioare, când o avea putere să călătorească, s-ar putea să 
vrea să se întoarcă în Franţa... să-şi reia viaţa liniştită de 
altădată! 

Ah, domnule Tregomain, de ce nu se află el acum în casa 
de pe Hautes-Salles? ... 

Şi tu lângă mica noastră Enogate, băiatule! ... Dar, fiindcă 
veni vorba, nu-i scrii? ... 

Îi scriu chiar astăzi, domnule Tregomain, şi de data asta 
cred că pot anunţa în sfârşit întoarcerea noastră! 

Trecură câteva zile; starea bolnavului nu se înrăutăţise. 
După ce la început febra fusese foarte mare, acum tindea să 
coboare. Dar doctorul se arăta mai puţin liniştit în privinţa 
minţii bietului om. Categoric, o lua razna. Cu toate acestea, 
îl recunoştea pe prietenul său Gildas Tregomain, pe nepotul 
său Juhel şi de asemenea pe viitorul său cumnat... Cumnat? 
... Între noi fie zis, dacă o persoană a sexului frumos risca 
să rămână la nesfârşit fecioară, nu era oare domnişoara 
Talisma Zambuco, în pragul celor cincizeci de ani ai ei şi 
pândind nerăbdătoare, în cuibul ei din Malta, sosirea 
soţului făgăduit? Or, dacă nu era comoară, nu era nici soţ, 
unul fiind complementul celuilalt! 

Aşa stând lucrurile, nici luntraşul, nici Juhel nu puteau 
părăsi hotelul. Bolnavul nu se putea lipsi de ei nici o clipă. 
Pretindea ca zi şi noapte să fie în odaia lui, să-i asculte 
plângerile, acuzaţiile şi mai ales amenințările împotriva 


oribilului preot. Nu vorbea decât de darea lui în judecată, 
urmărirea lui în faţa judecătorilor de pace sau a şerifilor 
până în faţa Curţii supreme, Curtea „Justiciary” care îşi are 
sediul la Edinburgh... Judecătorii au să ştie să-l facă să 
vorbească... Nu-i este îngăduit să tacă, atunci când cu un 
singur cuvânt poţi să arunci pe piaţa unei ţări o sumă de o 
sută de milioane... Trebuie să existe pedepse pentru o 
asemenea crimă, cele mai aspre, cele mai cumplite, şi dacă 
spânzurătoarea din Tyburn sau altele nu sunt destinate 
unor astfel de răufăcători, cine oare ar merita să fie 
spânzurat? ... etc. 

Şi de dimineaţă până seara jupân Antifer nu mai contenea. 
Gildas Tregomain şi Juhel făceau cu schimbul la căpătâiul 
lui, afară doar dacă vreo criză violentă nu-i silea să rămână 
amândoi. Bolnavul voia să sară din pat, să iasă din odaie, să 
alerge la reverendul Tyrcomel, să-i sfărâme capul cu 
revolverul şi numai tăria pumnului luntraşului putea să-l 
potolească. 

Aşa că, deşi dorea din suflet să viziteze această minunată 
cetate a Edinburgh-ului, clădită din piatră şi marmură, 
Gildas Tregomain fu silit să renunţe. Poate că mai târziu, 
când prietenul lui va fi pe cale de a se vindeca sau măcar 
ceva mai liniştit, atunci o să se despăgubească şi el... Osă 
se ducă să viziteze palatul Holyrood, vechea reşedinţă a 
suveranilor Scoției, apartamentele regale, camera de 
culcare a Mariei Stuart, aşa cum arăta pe vremea 
nefericitei regine... O să o ia în sus, pe Canongate până la 
Castle, atât de falnic înfipt pe stânca lui de bazalt, unde se 
mai vede încă odăiţa în care s-a născut copilul care avea să 
devină mai târziu Iacob al VI-lea al Scoției şi Iacob I al 
Angliei. Se va urca apoi pe acel deluşor „Arthur-sear”, care 
seamănă, dacă îl priveşti dinspre apus, cu un leu culcat şi 
de unde, de la două sute patruzeci şi şapte metri deasupra 
nivelului mării, vederea poate cuprinde întreg oraşul, cu 
cocoaşele colinelor amintind cetatea Cezarilor, până la 
Leith, care este adevăratul port al Edinburgh-ului, situat în 


golful Forth, apoi la coasta Fife, până la vârfurile Ben 
Lomond, Ben Ledi, Lammermuir-Hills şi până la marea fără 
hotare... 

Ce de frumuseți naturale, câte minunăţii datorate mâinii 
omului, pe care luntraşul, deşi îi părea rău după comoara 
pierdută din încăpăţânarea preotului, ardea de nerăbdare 
să le admire, dar pe care nu le putea cerceta fiind 
deocamdată țintuit lângă patul de suferinţă al 
poruncitorului său bolnav! 

De aceea, minunatul om se mulțumea să privească pe 
fereastra întredeschisă a hotelului celebrul monument al lui 
Walter Scott, ale cărui vârfuri gotice se avântă aproape la 
două sute de picioare în văzduh, cu firide care aşteaptă să 
fie populate cu cei cincizeci şi şase de eroi plăsmuiţi de 
închipuirea marelui romancier scoţian. 

Apoi, când privirea lui Gildas Tregomain cobora din nou pe 
îndepărtata perspectivă a Prince's Street-ului către Calton- 
Hill, el pândea înainte de amiază acea mare sferă aurită 
cocoţată pe stâlpul Observatorului şi a cărei cădere arată 
exact clipa în care soarele trece la meridianul capitalei. 

Ce vreţi! ... Asta era! 

În acest timp, un zvon, având darul să crească şi mai mult 
popularitatea de care se bucura reverendul Tyrcomel, se 
răspândise mai întâi în cartierul Canongate, apoi în întreg 
oraşul. Se vorbea că celebrul predicator, ca unul care prin 
faptele sale nu-şi dezminte învăţăturile propovăduite, 
refuzase o moştenire necrezut de mare. Se vorbea de mai 
multe milioane, chiar de mai multe sute de milioane pe care 
voia să le sustragă lăcomiei omeneşti. S-ar fi putut ca 
preotul să fie cel care să fi ajutat la răspândirea acestor 
zvonuri, care nu puteau decât să-i folosească şi al căror 
secret nu avea nici un interes să-l păstreze. Ziarele, aflând 
întâmplarea, o dădură publicităţii şi nu se mai vorbea decât 
de comoara lui Kamylk-Paşa, îngropată sub stâncile unei 
insulițe necunoscute. Cât despre a afla locul unde se găsea 
această insuliţă, dacă s-ar fi dat crezare afirmațiilor presei - 


pe care, dealtfel, reverendul Tyrcomel nu le dezminţea - 
asta nu atârna decât de el, deşi, de fapt, fără ceilalţi doi 
colegatari nu ar fi putut face nimic. Nu se cunoşteau însă 
toate amănuntele acestei afaceri şi numele lui jupân Antifer 
nu era nici măcar pomenit. Se înţelege de la sine că, printre 
aceste ziare, unele aprobau superba atitudine a unuia 
dintre doctorii Bisericii libere a Scoției, în timp ce altele o 
blamau, fiindcă, totuşi, aceste milioane, puse la dispoziţia 
nevoiaşilor din Edinburgh - şi numai Dumnezeu ştie cât de 
mulţi erau! - ar fi uşurat viaţa multora, în loc să doarmă în 
groapa lor, fără să folosească nimănui. Dar reverendul 
Tyrcomel nu se sinchisea nici de hulă, nici de laudă şi era 
hotărât să nu ţină seama nici de una, nici de alta. 

Este uşor de închipuit succesul primei predici rostite la 
Tron Church, a doua zi, după ştirile de mai sus. În seara 
zilei de 30 iunie, credincioşii alergaseră buluc. Se striveau 
pur şi simplu în biserica de trei ori prea mică pentru o 
asemenea mulţime, precum şi la răscrucea străzilor din faţa 
intrării. Predicatorul, cândse arătă în amvon, fu întâmpinat 
cu tunete de aplauze. 'le puteai crede la teatru în clipa când 
se ridică cortina şi apare artistul chemat şi rechemat de 
uralele entuziaste ale sălii. O sută de milioane, două sute de 
milioane, trei sute de milioane - în cele din urmă au să 
ajungă la un miliard! - iată ce reprezenta acest Tyrcomel 
fenomenal şi lui nici nu-i păsa! Îşi începu predica obişnuită 
în care se făcu auzită această frază, al cărei efect fu uriaş: 

Se află aici un om care, cu un singur cuvânt, ar putea 
scoate din măruntaiele pământului milioane cu sutele! Dar 
acest cuvânt el nu-l va rosti! 

De data aceasta, şi nu întâmplător, jupân Antifer şi 
tovarăşii lui nu se aflau printre ascultători. Dar, după unul 
din stâlpii tindei, se putea observa un bărbat arătând a 
străin, pe care nu-l cunoştea nimeni, între treizeci şi cel 
mult treizeci şi cinci de ani, cu părul şi barba neagră, cu 
trăsături aspre, un chip nu prea liniştitor. Să fi înţeles el 
limba vorbită de reverendul Tyrcomel? N-am putea spune. 


Oricum, stând în picioare, ascuns în penumbră, îl cerceta pe 
predicator. Ochii lui, care păreau că aruncă flăcări, nu-l 
slăbeau o clipă. 

Rămase în această atitudine până la sfârşitul predicii şi 
când ultimele cuvinte fură acoperite de aplauzele 
ascultătorilor, îşi croi drum prin mulţime cu scopul de a se 
apropia de preot. Să fi vrut el să-l urmărească, să-l 
însoţească de la ieşirea din biserică până la locuinţa lui din 
Canongate? Asta era sigur, fiindcă îşi făcu loc, dând 
voiniceşte din coate pe treptele intrării. 

În seara aceea, reverendul Tyrcomel nu avea să se 
întoarcă singur acasă. O mie de oameni îl duceau cu alai, 
gata să-l poarte în triumf. Personajul pomenit mai sus se 
ţinea după el fără a-şi amesteca strigătele cu ale celorlalţi 
entuziaşti. Când prea-cunoscutul orator ajunse în faţa casei 
sale, urcă una din trepte şi rosti către credincioşii săi câteva 
cuvinte, care stârniră o nouă explozie de „ura!” şi de „hip!” 
Apoi se făcu nevăzut în întuneric, fără să bage de seamă că 
un nepofitit se luase după el. Mulțimea nu se împrăştie 
decât încetul cu încetul, făcând să răsune strada de 
aclamaţiile ei entuziaste. 

Pe când reverendul Tyrcomel urca scara îngustă care 
ducea la etajul al treilea, necunoscutul urca cu paşi neauziţi 
şi atât de uşor, încât nici o pisică nu ar fi atins mai încet 
treptele. 

Preotul, ajuns pe palier, intră în odaie şi închise uşa. 

Celălalt se opri pe palier, se ghemui într-un ungher foarte 
întunecat şi aşteptă. Ce s-a mai întâmplat? 

A doua zi, locatarii casei fură foarte miraţi că nu-l văzură 
pe preot ieşind la ora obişnuită, când se lumina de ziuă. Nu- 
| zăriră deloc nici în cursul dimineţii. Câteva persoane, care 
veniseră să-l vadă, ciocăniră zadarnic în uşa lui. 

Toate acestea părură atât de ciudate încât unul din vecini 
crezu de datoria lui să anunţe poliţia. Comisarul şi agenţii 
lui veniră la locuinţa preotului, urcară scara, bătură în uşă, 


şi cum nu primeau nici un răspuns, o sparseră cu o lovitură 
de umăr la care numai oamenii forţei publice se pricep. 

Ce privelişte! Era evident că uşa fusese forţată... cineva 
intrase în odaie... o răscolise de la un capăt la altul... 
Dulapul era deschis şi golit de cele câteva haine care 
fuseseră aruncate pe jos... Masa era răsturnată... lampa 
azvârlită într-un colţ... Cărţi şi hârtii risipite pe duşumea... 
Şi acolo, lângă patul pe jumătate sfărâmat, cu pătura 
aruncată cât colo, legat solid, cu un căluş mare în gură, era 
reverendul Tyrcomel... 

Se grăbiră să-i dea ajutor... Abia mai respira din pricina 
căluşului... Îşi pierduse cunoştinţa... De cât timp oare?... 
Numai el ar fi putut să spună, dacă şi-ar fi recăpătat-o 
cumva... 

Trebuiră să-l fricţioneze din răsputeri fără să fie nevoie să- 
Il dezbrace, el fiind aproape gol, cu cămaşa smulsă, cu 
pieptul şi umerii dezgoliţi. 

Şi în clipa când unul din agenţi se pregătea să-l fricţioneze 
după toate regulile, inspectorul nu-şi putu stăpâni un 
strigăt de mirare. Nu zărise el oare litere şi cifre imprimate 
pe umărul stâng al reverendului Tyrcomel? ... 

Ba da, un tatuaj, foarte citeţ încă, forma o inscripţie 
cafenie pe pielea albă a preotului... şi această inscripţie 
arăta astfel: 

Aţi înţeles, desigur, că era latitudinea atât de căutată! ... 
Nu mai încăpea nici o îndoială, tatăl preotului, pentru a fi 
sigur că nu o să o piardă, o întipărise pe umărul fiului lui, 
tânăr pe atunci, ca şi când ar fi notat-o într-un carnet... Un 
carnet se poate pierde, dar un umăr, nu! ... lată cum, şi cu 
toate că într-adevăr arsese scrisoarea adresată de Kamylk- 
Paşa tatălui său, reverendul Tyrcomel era în posesia acestei 
inscripţii atât de ciudat plasate - inscripţie pe care, dealtfel, 
nu avusese niciodată curiozitatea să o citească ajutându-se 
de o oglindă. Dar cu siguranţă că răufăcătorul, care se 
furişase în odaie pe când preotul dormea, o citise... Probabil 
că preotul îl surprinsese pe ticălos scotocindu-i în dulap, 


uitându-i-se prin hârtii... În zadar încercase el să lupte... 
După ce îl legase şi-i pusese şi căluşul, nemernicul fugise, 
lăsându-l pe jumătate sufocat... 

Acestea au fost amănuntele aflate chiar din gura 
reverendului Tyrcomel după ce îngrijirile, date de un medic 
chemat în grabă, îl aduseră în simţiri. El povesti cele 
întâmplate... După părerea lui, acest atac nu avusese alt 
scop decât să-i smulgă secretul insuliţei cu milioane, pe 
care el refuza să-l dezvăluie... 

Cât despre răufăcător, îl putuse vedea pe când se lupta cu 
el. Putea deci să le dea semnalmentele exacte. Şi cu această 
ocazie le vorbi şi de vizita a doi francezi şi a unui maltez, 
veniţi din Edinburgh să se intereseze de moştenirea lui 
Kamylk-Paşa. 

Era un indiciu pentru inspector, care îşi începu 
numaidecât ancheta. După două ceasuri, poliţia descoperea 
că străinii despre care era vorba trăseseră de câteva zile la 
Gibb's Royal Hotel. 

Şi, pe legea mea, mare noroc pentru jupân Antifer, 
bancherul Zambuco, Gildas Tregomain, Juhel şi Ben-Omar 
că putuseră prezenta un alibi întemeiat. Maluinul nu se 
dăduse jos din pat; luntraşul şi tânărul căpitan nu 
părăsiseră odaia; bancherul Zambuco şi notarul nu ieşiseră 
nici o clipă din hotel. Şi, dealtfel, niciunul din ei nu semăna 
cu cel descris de preot. 

Aşa fiind, căutătorii noştri de comori nu fură arestaţi şi 
cine nu ştie că puşcăriile Regatului Unit nu-şi eliberează 
bucuroase musafirii cărora le oferă casă şi masă gratuit! 

Este drept, mai era şi Sauk... 

Da, Sauk fusese cel care făptuise nelegiuirea... El dăduse 
această lovitură pentru a-i fura reverendului Tyrcomel 
secretul... Şi acum, având cifrele pe care le putuse citi pe 
umărul preotului, era stăpân pe situaţie. Pe de altă parte, 
cunoscând longitudinea din pergamentul găsit în insuliţa 
din golful Ma-Yumba, avea toate datele pentru a calcula 
poziţia celei de a treia insulițe. 


Nefericit Antifer! Numai lovitura asta îţi mai lipsea ca să 
ajungi nebun de legat! ... 

În adevăr, după semnalmentele publicate în ziare, jupân 
Antifer, Zambuco, Gildas Tregomain şi Juhel nu se mai 
puteau îndoi: reverendul Tyrcomel avusese de a face cu 
Nazim, cu acel secretar al lui Ben-Omar. Când mai aflară că 
şi dispăruse, ştiură că: 1 - Nazim cunoştea cifrele 
tatuajului; 2 - că plecase către noua insuliţă pentru a intra 
în posesia imensei comori. 

Cel mai puţin mirat dintre toţi fu Juhel, ale cărui bănuieli 
în privinţa lui Nazim le cunoaştem, şi, în afară de el, Gildas 
Tregomain, căruia tânărul căpitan i le împărtăşise. Cât 
despre furia jupânului Antifer şi a lui Zambuco, împinsă 
până la culme, se dezlănţui din fericire asupra bietului 
notar. 

Se înţelege de la sine că Ben-Omar era mai sigur decât 
oricine că Sauk era vinovatul. Şi cum s-ar fi putut îndoi, 
cunoscându-i intenţiile, ştiindu-l că nu se dă înapoi de la 
nimic, nici chiar de la o crimă. 

Ce i-a fost dat să îndure! Şi câte alte înfruntări îndurase, 
numai notarul ştia! Din porunca jupânului Antifer, Juhel s-a 
dus să-l caute şi l-a adus în camera bolnavului! Bolnav! ... 
Cum să mai fii bolnav în faţa unor asemenea întâmplări! Şi 
apoi, aşa cum spusese şi medicul, dacă jupân Antifer 
suferea de tulburări ale fierei, ei bine! avea acum un prilej 
foarte bun să-şi verse fierea şi să se vindece în sfârşit! 

Renunţăm să descriem felul în care a fost tratat 
nenorocitul Ben-Omar. Fu silit să recunoască mai întâi că 
atentatul săvârşit asupra preotului, furtul... - da, mizerabile 
Omar! ... - furtul era opera lui Nazim! Aşa, deci? ... Aşa îşi 
alegea acest notarăş funcţionarii? ... lată omul pe care îl 
adusese pentru a-l ajuta în treburile de executor 
testamentar! ... lată şnapanul, pungaşul, ticălosul a cărui 
prezenţă nu s-a temut să o impună jupânului Antifer şi 
tovarăşilor săi! ... Şi acum, această canalie... da! această 
canalie... fugise... şi cunoştea poziţia insuliţei numărul 


trei... şi o să pună mâna pe milioanele lui Kamylk-Paşa... şi o 
să fie cu neputinţă să-l prindă! ... Încearcă şi aleargă după 
un tâlhar de origine egiptean, care dispune de sume 
enorme pentru a-şi asigura liniştea şi a fi la adăpost de 
orice pedeapsă. 

Ah! ... Sauk!... Sauk!... 

Acest nume îi scăpă notarului buimăcit... Toate bănuielile 
lui Juhel se dovediră îndreptăţite... Nazim nu era Nazim... 
Era Sauk, fiul lui Murad, dezmoştenit de Kamylk-Paşa în 
folosul colegatarilor... 

Cum... chiar Sauk? exclamă Juhel. Ben-Omar încercă să 
nege numele ce-i scăpase fărăvoia lui... Toată înfăţişarea lui, 
spaima, desperarea care i se citeau pe chip arătau limpede 
că Juhel nu se înşela. 

Sauk! repetă jupân Antifer, care dintr-un salt sări din pat. 

Şi când rosti acest nume blestemat, în mişcarea pe care o 
făcu maxilarul lui, pietricica, scăpată ca din puşcă, îi ţâşni 
din gură lovindu-l pe notar drept în piept. 

Dacă acest proiectil nu fu în stare să-l dea jos, în schimb îl 
aşternu la podea o lovitură de picior - o lovitură de picior 
cum, dealtfel, nici un notar din Egipt sau de aiurea nua 
primit vreodată sub şale. Şi Ben-Omar rămase tot atât de 
prostit cum poate să rămână un om care abia îşi mai duce 
zilele. 

Aşadar, Nazim era Sauk, care jurase să pună prin orice 
mijloace mâna pe comoară şi de a cărui uneltire criminală 
trebuia jupân Antifer să se ferească! ... 

Dealtfel, după revărsarea bogatului repertoriu de 
înjurături marinăreşti pe care îl are la îndemână un căpitan 
de mare cabotaj, jupân Antifer simţi o mare uşurare şi când 
Ben-Omar, cu umerii aduşi, cu burta suptă, ieşi din odaie 
ducându-se să se închidă în a lui, parcă arăta mai bine. Să 
ne grăbim a spune că ceea ce l-a pus de-a binelea pe 
picioare a fost ştirea dată după câteva zile de un ziar din 
oraş. 


Este cunoscut de ce lucruri sunt în stare reporterii şi 
gazetarii! ... De orice, să o recunoaştem! ... Pe vremea 
aceea ei începeau să se amestece în treburile obşteşti şi 
particulare cu un zel, o pricepere şi o îndrăzneală care 
făceau din ei factorii unei noi puteri executive. 

Şi iată că unul din ei a fost destul de îndemânatic ca să afle 
cifrele tatuajului cu care tatăl reverendului Tyrcomel 
împodobire umărul fiului său. Puse să se facă un facsimil şi 
acesta fu reprodus într-un ziar cotidian al cărui tiraj se 
ridică în acea zi de la zece la o sută de mii. 

Apoi Scoţia, apoi Marea Britanie, apoi Regatul Unit, apoi 
Europa, în sfârşit lumea întreagă află de faimoasa latitudine 
a celei de a treia insuliţă: şaptezeci şi şapte grade, 
nouăsprezece minute nord. 

În realitate, asta nu spunea mare lucru curioşilor, fiindcă 
tot nu ar fi putut să dezlege ceea ce se şi numea „problema 
comorii”, deoarece din cele două elemente necesare, le 
lipsea unul... longitudinea. 

Dar el, jupân Antifer, ştia această longitudine - dealtfel ca 
şi Sauk - şi când Juhel îi aduse ziarul despre care a fost 
vorba, când luă cunoştinţă de facsimil, îşi aruncă cât-colo 
păturile, sări din pat... Era vindecat... vindecat aşa cum 
niciodată vreun bolnav nu a fost de chirurgii de la College 
Royal sau de medicii de la Universitatea din Edinburgh! 

Bancherul Zambuco, Gildas Tregomain, tânărul căpitan în 
zadar ar fi încercat, unindu-şi puterile, să-l potolească pe 
jupân Antifer. Se spune că o credinţă arzătoare poate 
săvârşi minuni... Ei bine, de ce nu ar putea face asemenea 
minuni şi credinţa în dumnezeul aurului? 

Juhel, ai cumpărat un atlas? ... 

Da, unchiule. 

Longitudinea celei de a treia insuliţă, aflată pe documentul 
din golful Ma-Yumba, este de cincisprezece grade 
unsprezece minute est? ... 

Da, unchiule. 


Latitudinea tatuată pe umărul preotului este în adevăr 
şaptezeci şi şapte grade nouăsprezece minute nord? 

Da, unchiule. 

la vezi... caută unde este situată insuliţa numărul trei. 

Juhel se duse şi-şi luă atlasul, îl deschise la harta mărilor 
septentrionale, calculă exact cu compasul punctul de 
întretăiere a paralelei şi meridianului indicat şi răspunse: 

Spitzberg, capătul de sud al marii insule. Spitzberg? ... 
Cum... Acolo, în ţinuturile aceleahiperboreene îşi alesese 
Kamylk-Paşa insuliţa în care îşi îngropase diamantele, 
pietrele lui preţioase, aurul lui... Dacă măcar ar fi fost 
ultima... 

La drum, strigă jupân Antifer, şi chiar azi, dacă o să găsim 
o corabie gata de plecare! 

Unchiule! ... exclamă Juhel. 

Nu trebuie să-i dăm timp lui Sauk să ne-o ia înainte! ... 

Ai dreptate, prietene, spuse luntraşul. 

La drum! repetă poruncitor Pierre-Servan-Malo. Apoi 
adăugă: 

Daţi-i de veste şi acelui tont de notar, deoarece Kamylk- 
Paşa a vrut să fie de faţă la descoperirea comorii! 

Nu le mai rămânea decât să se supună voinţei jupânului 
Antifer, sprijinită de aceea a bancherului Zambuco. 

Tot avem noroc, spuse tânărul căpitan, că acest glumeţ de 
paşă nu ne trimite la antipozi! 

Capitolul XIV. În care jupân Antifer culege un nou 
document semnat cu monograma lui Kamylk-Paşa. 

Lui jupân Antifer şi celor patru tovarăşi ai săi - cu Ben- 
Omar cu tot - nu le mai rămânea decât să se ducă la 
Bergen, unul din principalele porturi ale Norvegiei 
occidentale. 

Hotărâre grabnic luată şi tot grabnic dusă la îndeplinire. 
Dat fiind că Nazim, adică Sauk, câştigase patru-cinci zile, 
nu mai puteau pierde nici un ceas. Globul amiezii încă nu 
căzuse la Observatorul din Edinburgh, când cele cinci 
persoane coborau din tramvai la Leith, unde trăgeau 


nădejde să găsească un steamer gata de plecare, Bergen 
fiind prima etapă nimerită dintr-o călătorie care trebuia să 
ia sfârşit la Spitzberg. Distanţa dintre Edinburgh şi portul 
Bergen nu este decât de aproximativ patru sute de mile. 
Din acest punct puteau să ajungă uşor în portul cel mai 
septentrional al Norvegiei, Hammerfest, cu steamerul care 
face curse la Capul Nord pentru turiştii din timpul verii. 

De la Bergen la Hammerfest nu sunt mai mult de opt sute 
de mile şi aproape şase sute de mile de la Hammerfest până 
la extremitatea meridională a Spitzbergului, a cărui 
latitudine era întipărită pe umărul reverendului Tyrcomel. 
Pentru a străbate această ultimă etapă, ar fi trebuit să 
închirieze o navă rezistentă. Dar erau într-o perioadă a 
anului în care vremea rea nu bântuie încă ţinuturile 
Oceanului Arctic. Rămânea problema banilor. Această a 
treia călătorie de cercetări avea să fie, fără îndoială, foarte 
costisitoare, mai ales pe distanţa dintre Hammerfest şi 
Spitzberg, fiindcă trebuiau să închirieze un vas. Punga lui 
Gildas Tregomain începea să se subţieze; după atâtea 
cheltuieli de la plecarea din Saint-Malo. Din fericire, 
semnătura bancherului preţuia aur. Sunt unii oameni 
deosebit de norocoşi, care îşi pot vâri mâinile în orice 
vistierie din Europa. Zambuco era din aceştia. El îşi puse 
creditul la dispoziţia colegatarului său. Cei doi cumnaţi 
aveau să se socotească la urmă. Comoara, sau, în lipsa ei, 
diamantul unuia putea să îngăduie înapoierea sumei 
împrumutate de la celălalt. 

Deci, înainte de a pleca din Edinburgh, bancherul făcuse o 
vizită rodnică la Banca Scoției, unde i se făcuo foarte bună 
primire. Astfel înarmaţi, călătorii noştri puteau să meargă 
până la capătul lumii şi cine ştie dacă, aşa cum se prezentau 
lucrurile, nu se vor duce şi acolo! 

La Leith, situat la o milă şi jumătate în golful Forth, sunt 
totdeauna vase. Nu cumva era vreunul gata de plecare 
către coasta Norvegiei? 


În adevăr, era unul. De data asta se părea că norocul este 
de partea lui Pierre-Servan-Malo. 

Şi chiar dacă sus-numitul vas nu pleca în acea zi, tot avea 
să ridice ancora peste două zile. Era o obişnuită navă de 
comerţ, steamer-ul Viken care, pentru un preţ bun, se învoi 
să ia călători pentru Bergen. Dar trebuiau să aştepte 
treizeci şi şase de ore, timp în care unchiul lui Juhel stătea 
ca pe jeratic. El nu le dădu nici măcar voie, lui Gildas 
Tregomain şi Juhel, să hoinărească prin Edinburgh - lucru 
ce îl mâhni foarte tare pe luntraşul nostru, cu toate că şi lui 
i se deschisese pofta pentru milioanele paşei. 

În sfârşit, în dimineaţa de 7 iulie, Viken ieşi din bazinul 
docurilor luându-i cu el pe jupân Antifer şi pe tovarăşii lui, 
dintre care unul, la prima legănare de ruliu, se îmbolnăvi - 
nu-i greu de ghicit cine. 

Pe scurt, după două zile, călătoria neîntâmpinând greutăţi, 
steamerul întrezări pământurile Norvegiei şi către orele 
trei din noapte intră în portul Bergen. 

Se înţelege de la sine că, înainte de a pleca din Edinburgh, 
Juhel cumpărase un sextant, un cronometru şi 
„Cunoaşterea timpului”, menite să înlocuiască 
instrumentele şi cărţile pierdute în naufragiul vasului 
Portalegre prin apele Ma-Yumba. 

Desigur că dacă s-ar fi putut închiria la Leith un vas care 
să meargă la Spitzberg, aceasta i-ar fi ajutat să câştige 
timp, dar nu se ivise nici un prilej. La Bergen, răbdarea 
jupânului Antifer - mai mult ca oricând chinuit de amintirea 
lui Sauk - nu fu pusă la o prea grea încercare. Pachebotul 
care făcea curse la Capul Nord era aşteptat peste două zile. 
Cu toate acestea, cele treizeci şi şase de ore îi părură 
nesfârşite, ca şi bancherului Zambuco, dealtfel. Niciunul, 
nici celălalt nu vru să-şi părăsească odaia de la Hotel 
Scandinavia. Dealtfel, ploua; se pare că ploua în fiecare zi la 
Bergen, care se află ca într-un fel de lighean adânc, format 
din munţii care îl înconjoară. Cei din Bergen s-au obişnuit. 


Asta nu i-a împiedicat pe luntraş şi Juhel să-şi folosească 
timpul liber cutreierând oraşul. Jupân Antifer, cu totul 
vindecat de friguri, nu le poruncise să stea lângă el. La ce 
ar fi folosit? Pentru droaia de blesteme cu care îl copleşeau 
pe acest nemernic de Sauk, care le-o luase înainte pe 
drumul comorii, cei doi colegatari nu mai aveau nevoie de 
altcineva. 

Deci, Gildas Tregomain şi Juhel cutreierară destul oraşul şi 
împrejurimile acestuia când, în primele ore ale zilei de 11 
iulie, pachebotul făcu escală la Bergen. 

La orele zece plecă din nou cu încărcătura lui de turişti, 
dornici să contemple soarele la miezul nopţii pe orizontul 
Capului Nord. 

lată un fenomen care îl va lăsa indiferent pe jupân Antifer, 
de asemenea pe bancherul Zambuco şi de asemenea pe 
notarul Ben-Omar, întins pe patul din cabină ca un morun 
golit de măruntaie! 

Era totuşi minunată cursa pe care o făcea Viken dea 
lungul coastei norvegiene, cu fiordurile ei adânci, cu 
ghețarii sclipitori dintre care unii coborau până la nivelul 
mării, cu munţii mai îndepărtați ale căror piscuri se 
pierdeau în unduirea ceţurilor hiperboreene. 

Ce îl scotea din fire pe jupân Antifer erau opririle 
pachebotului rânduite pentru a satisface curiozitatea 
turistului; erau escalele în anumite puncte, hotărâte de 
itinerar. Gândul că Sauk le-o luase înainte cu câteva zile îl 
făcea să fie tot timpul încordat, o stare foarte neplăcută 
pentru cei din jurul lui. Dojenile lui Gildas Tregomain şi 
Juhel nu foloseau la nimic şi dacă maluinul puse totuşi capăt 
ieşirilor lui asta se datora numai căpitanului pachebotului, 
care îl ameninţă că îl debarcă imediat dacă va continua să 
tulbure liniştea celor de pe bord. 

Astfel stând lucrurile, jupân Antifer, vrând-nevrând, trebui 
să se oprească la Drontheim, vechea cetate a sfântului Olaf, 
mai puţin însemnată ca Bergen, dar poate că mai 
interesantă. 


Nu-i de mirare că atât jupân Antifer, cât şi Zambuco nu au 
vrut să coboare. Cât despre Gildas Tregomain şi Juhel, ei nu 
scăpară prilejul de a vizita oraşul. 

La Drontheim dacă într-o anumită măsură turiştii pot fi 
mulţumiţi, nu acelaşi lucru se întâmplă cu picioarele lor. Îţi 
vine să crezi că străzile au fost pavate cu cioburi de sticlă, 
într-atât de ascuţite sunt pietrele caldarâmului. 

Cizmarii trebuie că se îmbogăţesc repede în această ţară, 
spuse pe bună dreptate luntraşul, care în zadar încerca să- 
şi ferească pingelele. 

Cei doi prieteni nu găsiră un sol neted decât sub bolțile 
catedralei, în care suveranii, după ce au fost încoronați ca 
regi ai Suediei, la Stockholm, veneau să se încoroneze ca 
regi ai Norvegiei, la Drontheim. 

După ce au vizitat cu atenţie catedrala, apoi cimitirul vast 
care o înconjoară, după ce au mers de-a lungul malurilor 
largului Nid ale cărui ape cresc sau descresc odată cu fluxul 
sau refluxul şi udă oraşul între prelungi cheiuri de lemn, 
după ce respirară duhoarea mai mult decât sărată a 
târgului de peşte, care nu-i cu nimic mai prejos decât cea 
din Bergen, după ce străbătură piaţa de legume 
aprovizionată aproape în întregime cu mărfuri trimise din 
Anglia, în sfârşit, după ce se aventurară de cealaltă parte a 
Nidului până la cartierul străjuit de o veche cetăţuie, Gildas 
Tregomain şi Juhel se întoarseră la bord istoviţi. În aceeaşi 
seară fu pusă la poştă o scrisoare pentru Enogate, căreia i 
se adăugase un prietenesc post-scriptum scris cu litere 
uriaşe de mâna mare a luntraşului. 

A doua zi, când se crăpa de ziuă, Viken porni din nou la 
drum, având la bord câţiva noi călători îndreptându-se 
către latitudinile înalte. Aceleaşi opriri, aceleaşi escale 
împotriva cărora blestema jupân Antifer! La trecerea 
cercului arctic, închipuit printr-un fir pe puntea 
pachebotului, refuză să sară peste el, în timp ce Gildas 
Tregomain se conformă acestei tradiţii. În sfârşit, înaintând 
către nord, steamerul ocoli faimosul Maelstrom ale cărui 


ape urlă învârtindu-se într-un vârtej uriaş. Apoi se iviră la 
vest insulele Loffoten, acest arhipelag atât de căutat de 
pescarii norvegieni, şi în ziua de 17 Viken ancoră în portul 
Tromsd. 

Dacă am spune că în timpul acestei călătorii plouase 
şaisprezece ore din douăzeci şi patru, nu ar fi adevărat 
decât pentru cifre. Verbul „a ploua” nu dă decât o mică idee 
despre asemenea potop. Oricum ar fi fost, aceste cumplite 
averse nu-i supărau pe călătorii noştri, deoarece dovedeau 
că temperatura se menţine relativ ridicată. Or, tot ce era 
mai de temut pentru oamenii, care încercau să ajungă la 
paralela şaptezeci şi şapte erau gerurile arctice care ar fi 
putut îngreuna, dacă nu ar fi făcut chiar cu neputinţă, 
apropierea de Spitzberg. La această epocă a anului, în iulie 
este destul de târziu ca să pleci pe mare spre aceste locuri. 
Marea poate îngheţa deodată din pricina unei neaşteptate 
schimbări de vânt. Oricât de puţin ar fi fost jupân Antifer 
reţinut la Hammerfest până în momentul când primele 
sloiuri ar fi pornit către sud, nu ar fi nesăbuit să le înfrunte 
pe o şalupă de pescuit? 

Aceasta era una din grijile şi una din cele mai serioase 
temeri ale lui Juhel. 

Şi dacă marea îngheaţă pe neaşteptate? ... îl întrebă într-o 
zi Gildas Tregomain. 

Dacă o să îngheţe, unchiul ar fi în stare să ierneze la Capul 
Nord, ca să aştepte primăvara. 

Ei, băiatule, nu poţi totuşi să arunci nişte milioane! ... 
răspunse luntraşul. 

Hotărât lucru, o ţinea una şi bună marinarul de pe Rance! 
„.. Ce vreţi! ... Nu-i mai ieşeau din minte diamantele din 
golful Ma-Yumba! Şi totuşi, după ce te-ai prăjit sub soarele 
din Loango, să vii să îngheţi pe sloiurile din Norvegia 
septentrională! ... Afurisit paşă! ... 

De ce i-o fi dat prin gând să-şi îngroape comoara în regiuni 
atât de nepotrivite! 


Viken nu poposi decât câteva ore la Tromsd, când călătorii, 
pentru prima dată, putură lua legătura cu băştinaşii din 
Laponia. Apoi, în dimineaţa zilei de 21 iulie, intră în îngustul 
fiord al Hammerfestului. 

Acolo debarcară în sfârşit jupân Antifer şi bancherul 
Zambuco, Gildas Tregomain şi Juhel şi de asemenea Ben- 
Omar, turtit ca o scrumbie uscată. A doua zi Viken avea să-i 
ducă pe turişti până la Capul Nord, punctul cel mai avansat 
al Norvegiei septentrionale. Dar lui Pierre-Servan-Malo 
puţin îi păsa de Capul Nord! Nu această piatră, atât de 
cunoscută din punct de vedere geografic, putea sta în 
mintea lui, alături de insuliţa numărul trei din regiunea 
spitzbergiană! 

Cum era de aşteptat, la Hammerfest se afla un Hotel Nord 
Polen şi acolo se duseră să locuiască maluinul cu toţi cei ce 
îl însoțeau. 

Iată-i acum în oraşul care se află la marginea ținuturilor 
locuite, în jur de două mii de oameni locuiesc în căsuțe de 
lemn, aproximativ treizeci dintre ei fiind catolici, restul 
protestanți. Norvegienii, sunt de felul lor oameni frumoşi, 
mai ales marinarii şi pescarii, din păcate însă înclinați spre 
băutură. Cât despre laponi, sunt mici de statură - lucru 
pentru care nu li se poate face o vină - dar foarte muncitori 
şi harnici, trebuie să o recunoaştem. 

De îndată ce-şi reţinură odăile la Hotelul Nord Polen, 
jupân Antifer şi tovarăşii lui, dornici să nu piardă nici măcar 
un ceas, porniră în căutarea unui vas care ar fi putut să-i 
ducă la Spitzberg. Se îndreptară către portul alimentat de 
apele limpezi ale unui drăguţ pârâiaş mărginit de cheiuri pe 
care se înalţă case şi magazine - totul otrăvit de duhoarea 
uscătoriilor de peşte. 

La intrarea în port, jupân Antifer şi însoțitorii lui se opriră 
la picioarele unei coloane de granit, în vârf cu un capitel de 
bronz purtând stema norvegiană şi deasupra un glob 
pământesc. Această columnă a fost ridicată în timpul 
domniei regelui Oscar I, în cinstea lucrărilor întreprinse 


pentru măsurarea meridianului între gurile Dunării şi 
Hammerfest. De acolo, călătorii noştri se îndreptară spre 
cheiurile în josul cărora stau priponite vase de orice tonaj, 
care se duc să pescuiască peşte mare sau mic în apele 
mărilor polare. 

Dar, vă veţi întreba, cum aveau ei să se facă înţeleşi? ... 
Ştia vreunul din ei norvegiana? ... Nu, dar Juhel ştia 
engleza şi datorită acestei limbi cosmopolite ai sorţi de a te 
face înţeles în ţările scandinave. 

Şi în adevăr, nu trecuse încă ziua când, în schimbul unui 
preţ într-adevăr foarte mare - şi de ce s-ar fi tocmit? - un 
vas de pescuit Kroon, cu un deplasament de o sută de tone, 
comandat de căpitanul Olaf, cu un echipaj de unsprezece 
oameni, a fost închiriat pentru Spitzberg. Trebuia să-i ducă 
acolo pe călători, să-i aştepte în timpul căutărilor lor, să 
încarce apoi mărfurile care vor fi de încărcat şi să-i aducă 
din nou la Hammerfest. 

O fericită întâmplare pentru jupân Antifer! S-ar fi părut că 
începe să-i surâdă norocul. În afară de asta, Juhel se 
interesase dacă, cu câteva zile mai înainte, nu cumva fusese 
văzut un străin la Hammerfest, dacă nu se îmbarcase 
nimeni pentru Spitzberg... La amândouă aceste întrebări i 
se răspunsese negativ. Deci, se părea că Sauk - oh, acest 
mizerabil Omar! - nu o luase înaintea colegatarilor lui 
Kamylk-Paşa, doar dacă se dusese pe un alt drum la insuliţa 
numărul trei... Dar cum să-ţi dea în gând aşa ceva, când 
acesta era drumul cel mai scurt? ... 

Restul zilei şi-l petrecură în plimbări. De data asta, jupân 
Antifer şi bancherul Zambuco erau convinşi că îşi ating 
telul. 

Către orele unsprezece, când fiecare se duse să se culce, 
era încă lumină şi amurgul nu avea să se stingă decât 
pentru a face imediat loc zorilor. La orele opt dimineaţa, 
vasul Kroon, ajutat de un vântuleţ prielnic din sud-est, ieşea 
din port cu pânzele întinse şi se îndrepta către nord. 


Dacă ar fi avut timp bun în această ultimă parte a 
călătoriei, cele aproximativ şase sute de mile ar fi putut fi 
parcurse în cel mult cinci zile. N-aveau a se teme că vor 
întâlni ghețari plutind la întâmplare către sud şi nici că 
țărmul va fi prins de aisfilduri. lemperatura se menținea la 
o medie normală, iar vânturile care băteau nu prevesteau 
un îngheţ brusc. De asemenea, cerul brăzdat de nori, care 
se transformau uneori în ploaie, dar nu în zăpadă, nu avea 
darul să-i neliniştească. Câteodată scurte înseninări lăsau 
să străbată razele soarelui. Juhel putea deci să spere că 
discul strălucitor se va arăta pe boltă când, cu sextantul la 
ochi, îl va cerceta pentru a calcula poziţia celei de a treia 
insulițe. 

Hotărât lucru, norocul continua să fie de partea lor şi 
nimic nu-i îndreptăţea să creadă, după ce îşi trimisese 
moştenitorii până la capătul Europei, că acel Kamylk-Paşa 
ar fi avut fantezia să-i trimită pentru a patra oară la câteva 
mii de leghe de Spitzberg. 

Vasul Kroon înaintase tot timpul destul de repede, cu 
vântul bătându-i în plin pânzele. Căpitanul Olaf mărturisea 
că niciodată nu făcuse o călătorie atât de fericită. Astfel că 
în ziua de 26 iulie, începând de la ora patru dimineaţa, 
către nord, la orizontul unei mări fără nici un fel de gheţuri, 
se semnalară înălţimi. 

Erau primele împrejurimi ale Spitzbergului şi Olaf le 
cunoştea foarte bine fiindcă pescuise adesea prin aceste 
locuri. 

Spitzberg - numele în sine vorbeşte despre insule 
presărate cu stânci ascuţite, râpoase, greu de străbătut. 
Dacă englezul Willoughby a fost cel care le-a descoperit în 
1553, cei doi olandezi, Barentz şi Cornelius, le-au dat acest 
nume. Nu numai că arhipelagul cuprinde trei insule 
principale, dar aceste insule sunt înconjurate de numeroase 
alte insulițe. 

După ce îşi însemnase pe hartă longitudinea 15*11' est şi 
latitudinea 77*19' nord a locului indicat, Juhel îi dădu 


dispoziţii căpitanului Olaf să se apropie de insula de la sud- 
est, cea mai meridională din arhipelag. 

Kroon înainta rapid, mânat de un vânt prielnic. Cele patru 
sau cinci mile care îl mai despărţeau de insulă au fost 
străbătute în mai puţin de o oră. 

Vasul ancoră la aproximativ patru sute de metri de o 
insuliţă străjuită de un promontoriu abrupt, ce se înălța la 
marginea ei. 

Era douăsprezece şi un sfert. Jupân Antifer, Zambuco, 
Ben-Omar, Gildas Tregomain şi Juhel se îmbarcară pe 
şalupa vasului şi se îndreptară către insuliţă. 

Sosirea lor stârni un imens zbor de pescăruşi, ghilimote şi 
alte păsări polare, care fugiră scoțând ţipete asurzitoare. O 
turmă de foci se grăbi să cedeze locul intruşilor, nu fără a 
protesta prin scâncete plângăreţe. 

Precum se vedea, comoara era bine păzită! 

Abia sosiți pe insuliţă, jupân Antifer, în lipsa unui tun şi a 
unui steag, luă în primire printr-un pas voinicesc acest 
pământ plin de milioane. 

Ce noroc neaşteptat după atâtea necazuri! Nici nu avură 
măcar de ales în mijlocul acestei îngrămădiri de stânci! Din 
prima clipă căutătorii debarcaseră exact în locul de pe glob 
unde bogatul egiptean îşi îngropase averile. 

Insuliţa era, fireşte, pustie. Nici o suflare omenească pe 
suprafaţa ei... Nici măcar unul din eschimoşi, care pot locui 
nestingheriţi aceste regiuni hiperboreene... Dinspre larg, 
nici o corabie în zare... Nimic decât nemărginirea mării 
arctice! 

Jupân Antifer şi bancherul Zambuco nu-şi mai puteau 
stăpâni emoția. Până şi în privirea de peşte leşinat a 
notarului se aprinsese o flăcăruie! Gildas Tregomain, mai 
emoţionat ca niciodată de la plecare, adus de spate, cu 
picioarele răşchirate, nu mai era de recunoscut. La urma 
urmei de ce nu ar fi fost el fericit de fericirea prietenului 
lui? ... 


Şi ceea ce se adăugă la bucuria acestei izbânzi era faptul 
că pe solul acestei insulițe nu se vedea nici o urmă de pas. 
Cu siguranţă că nu debarcase nimeni aici de curând. 
Pământul, înmuiat de ploaie, ar fi păstrat semne. Deci, în 
privinţa acestui mizerabil de Sauk, nici o îndoială. Cumplitul 
fiu al lui Murad nu o putuse lua înaintea moştenitorilor 
legali ai comorii. Sau fusese arestat pe drum, sau 
întâmpinase unele greutăţi care aveau să-i zădărnicească 
cercetările, dacă sosea după jupân Antifer. 

Aşa cum primul document dăduse lămuriri în ceea ce 
priveşte prima insuliţă, al doilea spunea că cercetările 
trebuiau făcute pe una din limbile de pământ meridionale. 
Grupul se îndreptă acum către capătul cel mai alungit în 
mare. Conturul țărmului era foarte desluşit schiţat, 
neacoperit cu varec sau de zăpadă, lucru ce uşura 
căutările. 

Când norocul te ia de mână, nu trebuie decât să te laşi dus 
de el; şi astfel Pierre-Servan-Malo nimeri în faţa unei stânci 
ce se înălța ca unul din acelemonumente funerare cu care 
este presărat drumul navigatorilor arctici. 

Aici... aici! ... strigă el cu glas gâtuit de emoție. Alergară... 
priviră... 

Pe faţa dinspre insulă a acestei stânci apărea monograma 
lui Kamylk-Paşa: dublul său K era atât de adânc săpat, încât 
asprimea climei polare nu izbutise să-i şteargă liniile. 
Rămaseră cu toţii tăcuţi şi cu toţii - trebuie s-o mărturisim - 
se descoperiră ca în faţa mormântului unui erou. Şi, într- 
adevăr, chiar dacă nu era decât o simplă groapă, în acea 
groapă erau înmormântate o sută de milioane... Dar, pentru 
onoarea firii omeneşti, să nu mai stăruim! ... 

Se puseră pe treabă. De data asta, târnăcopul şi cazmaua 
au făcut repede să sară în ţăndări bucăţile de piatră de la 
temelia stâncii. La fiecare lovitură se aşteptau ca fierul 
uneltelor lor să se lovească de cercurile de metal ale unui 
butoiaş sau să-i spargă doagele... 


Deodată se auzi de sub vârful târnăcopului mânuit de 
jupân Antifer un scrâşnet. 

În sfârşit! strigă el, dând la o parte bucata de stâncă ce 
mai acoperea groapa cu comoara. 

Dar, acestui strigăt de bucurie îi urmă unul de desperare - 
un strigăt atât de sălbatic încât ar fi putut fi auzit de la un 
kilometru. 

Cel care răcnise lăsând să-i cadă târnăcopul din mână nu 
era altul decât principalul personaj al povestirii noastre. 

În groapă se afla o cutie, o cutie de fier, însemnată cu un 
dublu K, o cutie întru totul asemănătoare celorlalte două 
găsite pe insuliţele din golful Oman şiMa-Yumba! 

Iarăşi! gemu luntraşul înălţându-şi braţele către cer. 

Era cel mai potrivit cuvânt... da! ... iarăşi! ... Şiiarăşi va 
trebui, fără îndoială, să pornească la descoperirea unei a 
patra insulițe... 

Jupân Antifer, cuprins de o furie turbată, ridică târnăcopul 
şi dădu cutiei o lovitură atât de cumplită încât o sparse... 

Căzu din ea o foaie de pergament murdară, îngălbenită, 
într-o stare jalnică din pricina apei şi zăpezii care 
pătrunsese înăuntru. 

De data asta nici urmă de diamant sorocit reverendului 
Tyrcomel, care, dealtfel, nici nu avusese cheltuielile 
colegatarilor săi. Din fericire! Un diamant acelui exaltat... 
care s-ar fi grăbit să-l facă praf şi pulbere! 

Dar să ne întoarcem la pergament! Juhel, fiind singurul 
care îşi păstrase sângele rece, îl luă repede şi-l desfăcu cu 
băgare de seamă ca să nu se rupă. 

Jupân Antifer amenințând cerul cu pumnul, Zambuco 
plecându-şi capul, Ben-Omar prăbuşit, Gildas Tregomain 
numai ochi şi urechi, toţi păstrau o tăcere adâncă. 

Pergamentul se compunea dintr-o singură foaie a cărei 
parte de sus nu fusese atinsă de umezeală. Pe această foaie, 
mai multe rânduri scrise, ca şi cele din notele precedente, 
în limba franceză, erau încă destul de citeţe. 


Juhel putu deci să le citească aproape dintr-o dată şi iată 
cuprinsul: 

— Există trei oameni cărora le sunt îndatorat şi cărora 
vreau să le las dovada recunoştinţei mele. Dacă am depus 
aceste trei documente pe trei insulițe diferite, am făcut-o 
pentru că ţineam ca aceşti trei oameni, puşi rând pe rând în 
legătură unul cu altul de-a lungul călătoriilor lor, să se 
unească printr-o nezdruncinată prietenie... 

Ce să spunem, grozav o nimerise minunatul paşă! 

Dealtfel, dacă pentru a ajunge să intre în stăpânirea 
acestei averi au trecut prin câteva necazuri şi oboseli, ei nu 
vor fi îndurat niciodată atâtea cât am îndurat eu ca să le 
păstrezi. 

Aceşti trei oameni sunt: francezul Antifer, maltezul 
Zambuco, scoţianul Tyrcomel. În lipsa lor, dacă moartea i-a 
răpit acestei lumi, moştenitorii lor se vor bucura de aceleaşi 
drepturi la moştenirea mea. Aşadar, în prezenţa notarului 
Ben-Omar, pe care l-am numit executorul meu testamentar, 
cutia aceasta fiind deschisă şi luând cunoştinţă cu toţii de 
conţinutul acestui document - CARE ESTE ULIIMUL - 
colegatarii se vor putea duce direct la a patra insuliţă unde 
cele trei butoiaşe cu aur, diamante şi pietre preţioase au 
fost îngropate prin grija mea. 

Cu toată neplăcerea pe care o încerca jupân Antifer 
gândindu-se la o nouă călătorie, atât el cât şi ceilalţi lăsară 
să le scape un oftat de uşurare. În sfârşit, această a patra 
insuliţă va fi ultima! Nu mai rămânea decât să-i cunoască 
poziţia. 

Pentru a găsi această insuliţă, continuă Juhel, este de 
ajuns să duci... 

Din nefericire, partea de jos a pergamentului era ferfeniţă. 
Frazele nu se mai puteau citi... Cele mai multe cuvinte 
lipseau... 

În zadar încerca să le descifreze tânărul căpitan: 

Insuliţă... situată... lege... geometrică... 

Hai, hai odată! ... strigă jupân Antifer. 


Juhel însă nu putea citi mai departe. Partea de jos a 
pergamentului cuprindea numai câteva cuvinte răzlețe, 
cărora în zadar încerca să le dea un înţeles. Cât despre 
cifrele latitudinii şi longitudinii, nu mai rămăsese din ele nici 
urmă... 

Juhel luă din nou de la capăt fraza începută: 

Situată... lege... geometrică... 

În sfârşit, era acolo şi un ultim cuvânt, cuvântul „pol”, pe 
care izbuti să-l citească... 

Pol? ... exclamă el. Cum... să fie oare... la Polul Nord? ... 

Dacă nu o fi cumva la Polul Sud! murmură desperat 
luntraşul. Hotărât lucru, asta era păcăleala aşteptată! ... 
Polul, acum polul...! 

Pusese vreodată o fiinţă omenească piciorul la pol? ... 

Jupân Antifer se repezi la nepotul lui, îi smulse documentul 
din mână, încercă la rândul lui să-l citească, îngăimând cele 
câteva cuvinte pe jumătate şterse... Nimic... nimic din care 
să se poată reconstitui coordonatele celei de a patra 
insulițe... N-aveau încotro, trebuiau să renunţe la 
descoperirea ei! ... 

Şi când îşi dădu seama că orice nădejde era definitiv 
pierdută, jupân Antifer, lovit ca de trăsnet, căzu ţeapăn la 
pământ. 

Capitolul XV. În care vom vedea degetul Enogatei 
descriind o circumferință şi urmările acestei nevinovate 
distracţii. 

În ziua de 12 august, casa din strada Hautes-Salles, din 
Saint-Malo, strălucea de bucurie. Plecaseră din ea, de 
dimineaţă, către ora zece, în mijlocul unui alai de prieteni şi 
cunoştinţe, gătiţi în hainele lor de sărbătoare, doi logodnici. 

Întâi făcuse o bună primire acestui cortegiu primăria, apoi 
biserica. La primărie, un drăguţ de discurs al ofițerului 
stării civile, la biserică, o gingaşă predică asupra unuia din 
emoţionantele subiecte pe care reverendul Tyrcomel nu le 
aborda niciodată. Apoi întreg alaiul condusese la locuinţa 


lor pe cei doi logodnici deveniți soţ şi soţie, prin îndoita 
ceremonie civilă şi religioasă. 

Şi de teamă ca nu cumva cititorul să se înşele, dat fiind 
greutăţile de necrezut prin care trecuseră cei doi logodnici 
până la căsătorie, vom spune că cei doi soţi erau Enogate şi 
Juhel. 

Aşadar, Juhel nu se căsătorise nici cu o prinţesă, nici cu o 
ducesă, nici cu o baroană! Enogate nu se căsătorise nici cu 
un prinţ, nici cu un duce, nici cu un baron! Din lipsa unui 
important număr de milioane, dorinţa unchiului lor nu se 
realizase. Suntem totuşi încredinţaţi că cei doi tineri nu vor 
fi mai puţin fericiţi. 

Fără a-i pune la socoteală pe cei doi principali interesaţi, 
mai erau încă alte două fiinţe care străluceau de bucurie: 
de o parte Nanon, care în sfârşit vedea cu ochii fericirea 
fetei ei, de alta Gildas Tregomain a cărui frumoasă 
redingotă, frumoşi pantaloni, pălăria de mătase şi mănuşile 
albe mărturiseau rolul lui de martor al tânărului său 
prieten. 

Foarte bine! ... Şi de jupân Antifer, de el de ce nu vorbiţi? 

Ba să vorbim, de asemenea şi de cei care îl însoţiseră în 
obositoarea şi păgubitoarea călătorie, în goana după o 
comoară-fantomă. 

Un ceas după descoperirea ultimului pergament pe 
insuliţa numărul trei şi care le pricinuise cea mai mare 
dezamăgire şi o nesfârşită deznădejde, călătorii de pe 
Kroon s-au întors pe vas. Jupân Antifer a fost purtat pe 
braţe de către marinarii chemaţi pentru această treabă. 

Cine mai putea crede că după o asemenea lovitură 
maluinul mai rămăsese cu mintea întreagă? ... Ei bine, da, 
această nenorocire îl ocoli totuşi, deşi poate că pentru el ar 
fi fost mai bine să nu mai ştie pe ce lume trăieşte! Dealtfel, 
era atât de abătut, atât de doborât încât nici Gildas 
Tregomain, nici Juhel nu-i putură smulge o vorbă. 

Călătoria de întoarcere au făcut-o cât au putut de repede, 
pe mare şi pe uscat. Kroon şi-a adus călătorii la 


Hammerfest; apoi, pachebotul de la Capul Nord i-a 
debarcat la Bergen. Între Drontheim şi Christiania nu era 
încă pe atunci cale ferată şi au trebuit să pornească spre 
capitala Norvegiei cu trăsura. Un steamer i-a dus la 
Copenhaga şi, în sfârşit, drumurile de fier ale Danemarcei, 
Germaniei, Olandei, Belgiei şi Franţei i-au transportat mai 
întâi la Paris, apoi la Saint-Malo. Jupân Antifer şi bancherul 
Zambuco se despărţiră la Paris, foarte nemulţumiţi unul de 
altul. Pesemne, domnişoara Talisma va rămâne toată viaţa 
fată bătrână. La urma urmelor, era scris acolo, sus, că nu 
Pierre-Servan-Malo va fi cel care o va salva din această 
neplăcută situaţie, împotriva căreia lupta de atâţia ani. De 
prisos să adăugăm că toate cheltuielile de călătorie făcute 
de Zambuco, în ceea ce priveşte partea de contribuţie a 
jupânului Antifer, i-au fost restituite şi vă rog să credeţi că 
se ridicau la o sumă destul de frumuşică. Dar vânzarea 
diamantului îi îngădui totuşi să mai pună în buzunar o sumă 
rotunjoară. În această privinţă nu avea ce să regrete. 

Cât despre notarul Ben-Omar, nu mai avu nici o pretenţie. 

Şi acum, du-te la dracu! ... îi spuse jupân Antifer în chip de 
rămas bun. 

Şi încearcă să te ai bine cu el! crezu de cuviinţă să adauge 
Gildas Tregomain, în chip de consolare. 

Ben-Omar se duse ca din puşcă la Alexandria, jurând că nu 
o să se mai lase atras în căutarea de comori. 

A doua zi, jupân Antifer, Gildas Tregomain şi Juhel erau 
înapoi la Saint-Malo. Şi ce primire le făcură compatrioţii 
lor? ... Primirea a fost destul de plăcută, chiar dacă unii, 
mai răi de gură, nu i-ar fi luat oarecum în zeflemea pe 
aceşti năzdrăvani călători, întorşi cu buzele umflate, sau 
cam aşa ceva. 

Nanon şi Enogate nu avură decât cuvinte duioase pentru 
fratele, unchiul, vărul şi prietenul lor. După ce s-au 
îmbrăţişat mai să-şi piardă răsuflarea, casa şi-a reluat 
ritmul obişnuit. 


Abia atunci, văzând că nu poate să le dea o zestre de 
milionari nepotului şi nepoatei sale, jupân Antifer îşi dădu 
consimţământul la căsătoria lor, într-un chip puţin plăcut 
dealtfel: 

Pentru Dumnezeu, să facă ce or vrea şi să mă lase în pace! 

Trebuiră să se mulţumească cu această încuviinţare. Au 
început pregătirile de nuntă... Jupân Antifer nu se amestecă 
deloc. Nu mai ieşea din odaia lui, unde îşi măcina necazul şi 
în acelaşi timp un mare număr de pietricele, mereu pradă 
unei furii care putea să explodeze la cel mai neînsemnat 
cuvânt. Căsătoria s-a săvârşit fără a-l fi putut hotări să ia şi 
el parte. Rugăminţile lui Gildas Tregomain au fost zadarnice 
şi în cele din urmă acesta nu s-a sfiit să-i spună: 

Greşeşti, prietene! 

Se poate. 

Îi amărăşti pe aceşti copii... te rog... 

Şi eu te rog să mă laşi în pace, luntraşule! 

În sfârşit, Enogate şi Juhel erau căsătoriţi şi în loc de două 
camere în casa din strada Hautes-Salles, ocupau acum 
numai una. O părăseau doar pentru a se duce să petreacă 
cu Nanon câteva ceasuri plăcute la cel mai bun dintre 
oameni, prietenul lor Gildas Tregomain. Acolo, de cele mai 
multe ori vorbeau de jupân Antifer, mâhniţi că îl vedeau atât 
de abătut şi de nervos. Nu mai ieşea din casă, nu se mai 
întâlnea cu nimeni. Se isprăvise cu plimbările zilnice pe 
metereze sau pe cheiuri, cu pipa în gură! S-ar fi spus că îi 
este ruşine să se arate după un eşec atât de mare şi, în 
fond, cam aşa era... 

Mi-e teamă pentru sănătatea lui, spunea Enogate ai cărei 
frumoşi ochi se întristau ori de câte ori vorbea de unchiul 
ei. 

Mi-e şi mie teamă, fetiţo, îi răspundea Nanon, şi în fiecare 
zi mă rog lui Dumnezeu pentru liniştea fratelui meu! 

Ticălos paşă! ... striga Juhel. Era nevoie neapărat să-şi 
vâre milioanele în viaţa noastră? ... 


Mai ales nişte milioane care nu au fost găsite! răspundea 
Gildas Tregomain. Şi totuşi... ele sunt acolo... undeva... şi 
dacă am fi putut citi ultimele însemnări până la capăt! ... 

Într-una din zile, luntraşul îi spuse lui Juhel: 

Ştii la ce mă gândesc, băiatule? ... 

La ce, domnule Tregomain? 

Poate că unchiul tău ar fi fost mai puţin trist dacă ar fi aflat 
unde se găseşte comoara, chiar dacă nu ar fi pus niciodată 
mâna pe ea! 

Poate că ai dreptate, domnule Tregomain. Ceea ce îl 
scoate din sărite este faptul de a fi avut în mână acest 
document în care era indicată poziţia insuliţei numărul 
patru şi de a nu fi putut citi rândurile de la sfârşit. 

De data asta ar fi fost ultima! răspunse luntraşul. 
Documentul era categoric în această privinţă... 

Dealtfel, unchiul meu l-a păstrat, îl are mereu în faţă şi tot 
timpul şi-l petrece citindu-l şi recitindu-l... 

Degeaba, băiatule, şi ar trebui, din nefericire, să se 
resemneze! ... Comoara lui Kamylk-Paşa nu o să mai fie 
niciodată găsită... niciodată! 

Era foarte probabil. 

Trebuie să spunem că, numai la câteva zile după căsătorie, 
fuseseră informaţi de cele ce i se întâmplaseră ticălosului 
de Sauk. Dacă şnapanul nu-i putuse lua înainte jupânului 
Antifer şi celorlalţi la Spitzberg, pricina era că fusese 
înşfăcat la Glasgow, în momentul când se îmbarca pentru 
ţinuturile arctice. Cititorul nu a uitat, desigur, răsunetul pe 
care îl avusese afacerea Tyrcomel, atacul din care 
reverendul abia scăpase cu viaţă şi cum de putuseră fi citite 
cifrele faimoasei latitudini pe umărul lui. Aşa stând 
lucrurile, mare fierbere la poliţia din Edinburgh şi toate 
măsurile luate pentru urmărirea tâlharului, despre care 
preotul dăduse semnalmente foarte precise. 

Or, Sauk, fără să se mai întoarcă la Gibb's Royal Hotel, 
chiar în dimineaţa atacului, se aruncase în trenul pentru 
Glasgow. Nădăjduia ca în acest port să găsească o corabie 


pentru Bergen sau Drontheim. În loc să se îmbarce pe 
coasta de est a Scoției aşa cum făcuse jupân Antifer, avea 
de gând să plece de pe coasta de vest. Drumul ar fi fost 
aproape la fel de lung şi el trăgea nădejde să-şi atingă 
scopul înaintea moştenitorilor lui Kamylk-Paşa. 

Din nefericire pentru el, a fost silit să aştepte la Glasgow o 
săptămână până să se ivească o navă gata de plecare şi, din 
fericire pentru dreptatea omenească, fusese recunoscut 
tocmai când era să se îmbarce. Arestat pe loc, fusese 
condamnat la mai mulţi ani de închisoare, ceea ce l-a scutit 
de o călătorie la Spitzberg, călătorie din care, dealtfel, nu s- 
ar fi ales cu nici un folos. 

Concluzia acestui şir de fapte, de la primele cercetări 
făcute în golful Oman şi până la ultimele făcute în marea 
arctică, este că această comoară va rămâne fără îndoială 
îngropată acolo unde neinspiratul ei stăpân o încredinţase 
măruntaielor unei insulițe. De acestea, un singur om nu ar 
fi avut de ce să se plângă, unul singur, ba chiar putea să 
mulţumească Cerului: era reverendul Tyrcomel. Numai un 
franc bucata dacă ar fi fost plătite, câte milioane de păcate 
s-ar fi săvârşit pe acest pământ, dacă bogăţiile paşei ar fi 
încăput pe mâna slabei noastre omeniri! 


Dar zilele treceau. Juhel şi Enogate s-ar fi bucurat de o 
fericire fără umbre, dacă nu ar fi fost starea de plâns a 
unchiului lor. Pe de altă parte, tânărul căpitan vedea cu o 
strângere de inimă clipa în care va trebui să-şi părăsească 
scumpa soţie, familia, prietenii. Construcţia corăbiei cu trei 
catarge a casei Baillif înainta şi era hotărât că Juhel avea să 
fie secund pe acest vas. Pentru vârsta lui era o situaţie bună 
şi frumoasă. Încă şase luni şi va pleca pe mare într-o 
călătorie spre India. Juhel discuta deseori cu Enogate 
despre toate astea. Tânăra femeie se întrista la gândul că va 
trebui să se despartă de soţul ei. Dar, în porturi, familiile nu 
sunt obişnuite cu asemenea despărţiri? Enogate, nevrând 
să-şi arate propria ei mâhnire, punea totul pe socoteala 
unchiului Antifer... Ce mare durere pentru nepotul lui să-l 
părăsească în asemenea stare şi cine ştie dacă îl va mai găsi 
la întoarcere? 

În acest timp, Juhel se gândea mereu la acel document 
incomplet, cu ultimele rânduri aproape neciteţe pe vechiul 
pergament. Da... era în aceste rânduri un început de frază 
la care el nu înceta să se gândească. 

Suna aşa: ...este de ajuns să duci... Să duci... ce?.... 

Şi apoi aceste cuvinte: ...insuliţă... situată... lege... 
geometrică... pol... 

Despre ce lege geometrică era vorba? ... Lega oare 
diversele insulițe între ele? ... Deci, paşa nu le alesese la 
întâmplare? ... Nu fusese doar o fantezie care îl purtase pe 
rând în golful Oman, de acolo la Ma-Yumba, la Spitzberg? ... 
Doar dacă bogatul egiptean, înclinat cum era spre fantezii 
matematice... nu voise să le dea vreo problemă de 
dezlegat? ... Cât despre cuvântul pol puteai crede oare că 
se referă la extremităţile axei pământului? ... Nu, de o sută 
de ori nu! ... Dar atunci ce ar putea să însemne? ... 

Juhel îşi spărgea capul ca să dea de o dezlegare şi nu 
izbutea. 

„Pol... pol... poate că aici este nodul?”... îşi spuneael. 


Discuta adesea cu luntraşul şi Gildas Tregomain îl încuraja 
să stăruie în descifrarea acestei şarade... mai ales de când, 
în ceea ce îl privea, nu mai punea la îndoială existenţa 
milioanelor. 

Totuşi, băiatule, îl sfătui el, nu trebuie să te îmbolnăveşti 
căutând să dezlegi cimilitura... 

Vai, domnule Tregomain, nu o fac pentru mine, te asigur! 
... Îmi pasă de comoara asta cât de un cui ruginit! ... E 
pentru unchiul... 

Da... ştiu, pentru unchiul tău, Juhel! ... Vezi bine că este 
greu! ... Să ai... sub ochi... documentul... şi să nu fii în 
stare... Aşadar... nu-i poţi da de rost? ... 

Nu, domnule Tregomain, şi totuşi în frază este cuvântul 
geometric şi nu fără motiv documentul menţionează 
existenţa unui raport geometric... Şi apoi este de ajuns să 
duci... ce? 

Într-adevăr... ce? ... repeta luntraşul. 

Şi mai ales cuvântul pol, al cărui înţeles nu-l pot prinde! ... 

Ce păcat, băiatule, că nu pricep boabă din toate astea! ... 
Te-aş fi putut ajuta să ieşi la mal. 

Trecură două luni. Nici o schimbare în starea sufletească a 
jupânului Antifer şi nici în ceea ce privea dezlegarea 
problemei. 

Într-o zi, era 15 octombrie, Enogate şi Juhel se aflau în 
odaia lor înainte de prânz. Era cam frig. În cămin ardea un 
foc bun. Tânăra femeie, cu mâinile în mâinile lui Juhel, îl 
privea în tăcere. Văzându-l atât de îngândurat, vru să-i 
abată gândurile în altă parte. 

Dragă Juhel, îi spuse ea, în timpul acelei nefericite călătorii 
care ne-a făcut atâta rău, mi-ai scris de nenumărate ori! 
Citesc şi recitesc mereu aceste scrisori pe care le-am 
păstrat cu sfinţenie... 

Scumpa mea, dar ele nu ne amintesc decât lucruri triste... 
Este adevărat... eu însă am ţinut să le păstrez... Şio să le 
păstrez toată viaţa! ... Dar scrisorile astea nu au putut să-mi 

spună tot ce vi s-a întâmplat, şi călătoria voastră nu mi-ai 


povestit-o niciodată mai amănunţit... Poate mi-o povesteşti 
acum? ... 

La ce bun?... 

Mi-ar face plăcere! ... Mi s-ar părea că sunt cu tine pe 
vapor... în tren... în caravană... 

Micuța mea, mi-ar trebui o hartă pe care să-ţi pot arăta, 
punct cu punct, itinerariul nostru... 

Avem în schimb un glob pământesc... Nu ajunge? ... 

Ba da! 

Enogate se duse şi luă de pe biroul lui Juhel o sferă prinsă 
pe un picior de metal, pe care o puse pe masă în faţa 
căminului. 

Văzând că îi face atâta plăcere iubitei sale Enogate, se 
aşeză lângă ea, roti globul în partea Europei şi, arătând cu 
degetul oraşul Saint-Malo, spuse: 

La drum! 

Capetele lor aplecate se atingeau şi nu trebuie să ne 
surprindă unele sărutări schimbate între diferitele etape 
ale călătoriei. 

Dintr-un prim salt, Juhel sări din Franţa în Egipt, acolo 
unde jupân Antifer şi însoțitorii se opriseră la Suez. Apoi 
degetul lui traversă Marea Roşie, Oceanul Indian şi veni să 
se aşeze pe statul imamului din Mascat. 

Aşadar... Mascat este aici... spuse Enogate, şi insuliţa 
numărul unu este foarte aproape? ... 

Da... ceva mai în largul golfului! 

Apoi, rotind din nou globul, Juhel ajunse la Tunis, unde se 
întâlniseră cu bancherul Zambuco. Parcurse toată 
Mediterana, se opri la Dakar, tăie ecuatorul, cobori pe 
coasta africană şi se opri în golful Ma-Yumba. 

Acolo este insuliţa numărul doi? ... întrebă Enogate. 

Da, micuța mea soţie. 

Apoi trebui să meargă de-a lungul Africii, de-a curmezişul 
Europei, să se oprească la Edinburgh unde luaseră legătura 
cu reverendul Tyrcomel. În sfârşit, îndreptându-se către 


nord, cei doi tineri căsătoriţi puseră degetul pe stâncile 
pustii ale Spitzbergului. 

Asta-i insuliţa numărul trei! ... spuse Enogate. 

Da, scumpa mea, insuliţa numărul trei unde ne aştepta cea 
mai neplăcută dezamăgire dintre toate câte le încercasem 
în această prostească aventură, Enogate rămase pe gânduri 
privind globul. 

Dar de ce acest paşă al vostru o fi ales, aceste trei 
insulițe... una după alta? ... întrebă ea. 

Este exact ceea ce nu ştim şi fără îndoială că nu vom şti 
niciodată! 

Niciodată! 

Şi totuşi, aceste trei insulițe sunt probabil legate între ele 
printr-o lege geometrică, dacă ţinem seama de ultimul 
document... Şi apoi mai este şi acest cuvânt pol care mă 
sâcâie... 

Şi tot vorbind, răspunzându-şi, ca să spunem aşa, unor 
întrebări pe care şi le tot pusese, Juhel căzu pe gânduri. S- 
ar fi părut că în această clipă toată agerimea minţii lui era 
concentrată asupra dezlegării acestei încâlcite probleme. 

Or, pe când stătea el aşa, gânditor, Enogate luând globul 
pământesc mai aproape, se juca urmărind în glumă, cu 
degetul, itinerariul pe care i-l arătase Juhel. Arătătorul ei se 
oprise mai întâi la Mascat, apoi, făcând o curbă, revenise 
către Ma-Yumba şi, tot continuând curba, se îndreptase 
către Spitzberg, apoi, tot urmărind aceeaşi curbă, se 
întorsese la punctul de plecare. 

Ia te uită, spuse ea zâmbind, ăsta-i ca un cerc... Voi aţi 
călătorit ca pe un rotocol... 

Rotocol? ... 

Da... dragul meu... o circumferință... o călătorie 
circulară... 

Circulară? strigă Juhel. 

Se ridicase... Făcu câţiva paşi prin odaie, repetând acest 
cuvânt: 

„.„.O circumferință... o circumferință! ... 


Se întoarce apoi la masă... ia globul... urmăreşte la rândul 
lui curba itinerarului lor pe glob şi lasă să-i scape un 
strigăt... 

Înspăimântată, Enogate se uită la el. A înnebunit oare şi el 
ca şi unchiul lui? ... Tremură de teamă... cu ochii în 
lacrimi... 

În cele din urmă, Juhel scoate al doilea strigăt. 

Am găsit... am găsit! ... 

Ce? 

Insuliţa numărul patru! 

Cu siguranţă că tânărul căpitan nu mai este teafăr la 
minte... Insuliţa numărul patru? ... Cu neputinţă! 

Domnule Tregomain... domnule Tregomain! strigă Juhel 
care a deschis fereastra, chemându-şi vecinul... 

Apoi se întoarce din nou la glob, îl cercetează... S-ar spune 
că discută cu această minge de carton... După numai un 
minut, luntraşul a şi apărut în odaie şi tânărul căpitan îi 
aruncă în obraz: 

Am găsit... 

Ce ai găsit, băiatule? 

Am găsit în ce chip sunt legate geometric între ele cele 
trei insulițe şi care este locul în care se află cea de a patra... 

Dumnezeule, este cu putinţă? replică Gildas Tregomain. 

Şi uitându-se la Juhel, se întreabă ca şi Enogate, dacă nu 
cumva tânărul căpitan a înnebunit. 

Nu, răspunde Juhel pricepându-i gândul, nu... să nu ai nici 
o grijă, sunt în toate minţile! ... Ascultă... 

Ascult! 

Cele trei insulițe se află pe circumferința aceluiaşi cerc. Ei 
bine, să presupunem că se află toate pe acelaşi plan, să le 
unim, două câte două, printr-o linie dreaptă, linie care „este 
de ajuns să o duci”, cum spune documentul, şi să ridicăm o 
perpendiculară în mijlocul fiecărei din aceste două linii... 
Aceste două perpendiculare se vor întâlni în centrul 
cercului şi numai în acest punct, în acest „pol”, fiind vorba 


de o calotă sferică, poate şi trebuie să se afle insuliţa 
numărul patru! 

După cum se vede, o foarte simplă problemă de geometrie 
şi pe care un simplu capriciu al lui Kamylk-Paşa, în 
înţelegere cu căpitanul Z6, voise să o pună în practică... Şi 
dacă această rezolvare nu-i dăduse mai repede în gând lui 
Juhel, asta era numai din pricină că el nu băgase de seamă 
că cele trei insulițe se aflau în trei puncte ale aceleiaşi 
circumferinţe şi numai drăgălaşul deget al Enogatei, care 
urmărise această de trei ori binecuvântată circumferință, 
rezolvase problema. 

Nu e cu putinţă! repeta luntraşul. 

Aşa este cum îţi spun, domnule Tregomain, şi priveşte bine 
ca să te convingi! 

Şi aşezând globul în faţa luntraşului, schiţă circumferința 
pe care erau situate cele trei insulițe, trecând şi prin 
punctele următoare, pe care tot Kamylk-Paşa le-ar fi putut 
alege: Mascat, strâmtoarea Bab-el-Mandeb, Ecuator, Ma- 
Yumba, insulele Capului Verde, Tropicul Racului, Capul 
Farewell în Groenlanda, insula sud-estică din Spitzberg, 
insulele Amiralității, Marea Kara, Tobolsk în Siberia, Herat 
în Persia. Deci, dacă Juhel avea dreptate, insuliţa numărul 
patru trebuia să se afle în punctul central al circumferinței, 
fiindcă ceea ce este adevărat pentru un cerc descris pe un 
plan, este adevărat şi pentru o calotă sferică, al cărei pol 
alcătuieşte centrul. 

Lui Gildas Tregomain nu-i venea să creadă. Tânărul 
căpitan se agita într-un du-te-vino prin odaie, 
nemaiputându-se stăpâni, îmbrăţişând globul pământesc, 
sărutând-o în acelaşi timp şi pe Enogate pe amândoi obrajii, 
mai îmbietori decât acest carton mâzgălit, şi repetând: 

Ea este cea care a găsit-o, domnule Tregomain... şi fără 
ea... mie nu mi-ar fi dat niciodată în gând! ... 

Şi în timp ce se lăsă în voia bucuriei, iată că şi Gildas 
Tregomain se simte de asemenea cuprins de un fel de 
delirium jubilons. Saltă când pe un picior, când pe altul, îşi 


leagănă trunchiul, îşi arcuieşte grațios braţele, aidoma unei 
zâne care ar cântări două sute de kilograme, şi pendulează 
de la tribord la babord, aşa cum nu se legănase niciodată 
Fermecătoarea Amelie între malurile râuleţului Rance, sau 
chiar Portalegre cu încărcătura sa de elefanţi, repetând cu 
un glas tunător cântecul lui Pierre-Servan-Malo: 

Am lon... Lon la! Am gi... 

Lon li! 

Am gi... am longitudinea mea! 

În cele din urmă în odaie se făcu linişte. 

Trebuie să-l anunţăm pe unchiul! spuse Enogate. 

Să-l anunţăm? exclamă Gildas Tregomain, oarecum 
surprins de această propunere. O fi bine oare să-i spunem? 


Trebuie să ne mai gândim! răspunse Juhel. 

Fu chemată şi Nanon. În câteva cuvinte bătrâna bretonă 
află despre ce este vorba şi când Juhel o întrebă ce ar fi de 
făcut în privinţa fratelui ei, răspunse: 

Nu trebuie să-i ascundem nimic. 

Dar dacă şi de această dată îl aşteaptă o dezamăgire, 
spuse Enogate, bietul nostru unchi crezi că o să mai poată 
îndura? 

O dezamăgire? ... strigă luntraşul. Nu, de data asta, nu!... 

Din ultimul document reiese că faimoasa comoară este 
într-adevăr îngropată pe insuliţa numărul patru, adăugă 
Juhel, şi insuliţa numărul patru se află în centrul cercului pe 
care l-am schiţat noi, de data asta sânt sigur... 

Mă duc să-l caut pe fratele meu, se mulţumi să răspundă 
Nanon. 

Numai o clipă mai târziu, jupân Antifer intra în odaia lui 
Juhel. Neschimbat, cu ochii rătăciţi, cu chipul întunecat, cu 
fruntea grea de gânduri. 

Ce s-a întâmplat? 

Întrebase cu un glas sinistru în care se simţea fierbând o 
veşnică furie. 


Juhel îi povesti tot ce se întâmplase, cum tocmai 
descoperise legătura geometrică dintre cele trei insulițe şi 
pentru ce insuliţa numărul patru trebuia numaidecât să se 
afle în centrul respectivei circumferinţe. 

Spre marea uimire a celor din jur, jupân Antifer nu se lăsă 
în voia agitaţiei sale obişnuite. Nici măcar nu clipi. S-ar fi 
spus că se aştepta la această ştire, că mai devreme sau mai 
târziu trebuia să vină, că altfel nici nu s-ar fi putut! 

Unde este acest punct central, Juhel? se mărgini el să 
spună. 

De fapt, întrebarea respectivă era dintre cele mai 
importante. 

Juhel aşeză globul în mijlocul mesei. Cu o linie flexibilă şi 
un creion în mână, ca şi când ar fi lucrat pe o suprafaţă 
plană, reuni printr-o linie Mascat cu Ma-Yumba, şi printr-o a 
doua linie Ma-Yumba cu Spitzberg. Pe aceste două linii, în 
mijlocul fiecăreia, ridică două perpendiculare a căror 
întretăiere se făcu exact în centrul cercului. 

Acest centru cădea în Mediterană, între Sicilia şi Capul 
Bon, foarte aproape de insula Pantelleria. 

Aici... unchiule... aici! spuse Juhel. 

Şi după ce stabili cu grijă meridianul şi paralela, adăugă 
răspicat: 

Treizeci şi şapte grade douăzeci şi şase minute latitudine 
nordică şi zece grade treizeci şi trei minute longitudine la 
est de meridianul Parisului. 

Dar se află acolo vreo insuliţă? ... întrebă Gildas 
Tregomain. 

Trebuie să fie una, răspunse Juhel. 

Dacă se află una? ... Te cred, luntraşule, spuse şi jupân 
Antifer, te cred! ... Ah, mii de milioane de miliarde de 
catralioane de blesteme! ... Asta mai lipsea!!! 

Şi urlând o înjurătură cu un glas atât de cumplit încât se 
cutremurară geamurile, ieşi din odaia Enogatei, se închise 
în a lui şi toată ziua nu-l mai văzu nimeni. 


Capitolul XVI. Capitol urmând a fi consultat de către acei 
strănepoţi ai noştri care vor trăi peste câteva sute de ani. 

Dacă nu era cu totul şi cu totul nebun, ce să fi însemnat 
această purtare a lui în clipa când aflase adevărata poziţie a 
insuliţei numărul patru, aceea pe care era îngropată 
comoara lui Kamylk-Paşa? 

În zilele următoare - cu totul şi de necrezut schimbat - 
Pierre-Servan-Malo îşi reluase obiceiurile, plimbările pe 
metereze şi pe cheiuri, fumându-şi pipa, sfărâmând 
pietricele în dinţi. Un fel de zâmbet drăcesc îi îngheţase 
parcă pe buze. Nu pomenea în nici un chip de comoară, nici 
de călătoriile făcute, nici de vreuna viitoare, ultima, pentru 
a pune mâna pe milioanele atât de căutate! 

Gildas Tregomain, Nanon, Enogate şi Juhel nu se puteau 
dumeri. Se aşteptau ca în fiecare clipă el să le poruncească 
„La drum!” şi nu le poruncea! ... 

Ce-i cu el? întreba Nanon. 

S-a schimbat, răspundea Juhel. 

Poate că-i e teamă de căsătoria cu domnişoara Ialisma 
Zambuco! îşi dădu cu părerea luntraşul. Dar... Nu poţi să 
dai cu piciorul la atâtea milioane! ... 

Pe scurt, se vedea bine o răsturnare neaşteptată în 
gândurile maluinului şi acum Gildas Tregomain era cel care 
„O făcea pe Antiferul”. El era acum cel chinuit de pofta 
aurului! Era firesc, dealtfel... Adică cum? ... Atunci când nu 
ştiai dacă găseşti sau nu o insuliţă, alergai să o cauţi şi de 
când ştii unde îi este locul, nici gând să porneşti la drum! ... 

Luntraşul îl bătea tot timpul la cap pe Juhel. 

La ce bun? îi răspundea tânărul căpitan. Îi spunea blajinei 
Nanon: 

Ei, lăsaţi mai bine comoara aia acolo unde este! Îi spunea 
şi Enogatei: 

Zău, micuţo, treizeci şi trei de milioane în buzunarul tău! 

Uite, domnule Tregomain, treizeci şi trei de sărutări! ... 
Astea valorează mai mult! ... 


În cele din urmă se hotărî să-l întrebe pe jupân Antifer şi 
aşa şi făcu, exact la două săptămâni de la ultima întâlnire. 

Ei... şi insuliţa? ... îi spuseel. 

Care insuliţă, luntraşule? 

Insuliţa din Mediterană! ... Eu cred că există! ... 

Dacă există, luntraşule? ... Există... De asta sunt mai sigur 
decât de existenţa ta şi a mea! 

Atunci de ce nu o pornim? ... 

S-o pornim, marinar de apă dulce? ... Să aşteptăm atunci 
să ne crească mai întâi înotătoare! 

Ce să fi însemnat un asemenea răspuns? Gildas Tregomain 
îşi frământa mintea să înţeleagă. Dar nu pierdea speranţa! 
La urma urmelor, cele treizeci şi trei de milioane nu erau 
pentru el, erau pentru copii?! ... Îndrăgostiţii... îndrăgostiţii 
nu se gândesc niciodată la ziua de mâine! ... Tu trebuie să 
te gândeşti pentru ei! 

Pe scurt, îi bătu atât de mult la cap pe toţi, încât într-o 
bună zi jupân Antifer îi spuse: 

Aşadar, tu eşti cel care vrei să plecăm? ... 

Da, prietene, eu. 

Părerea ta este că „trebuie”... 

Trebuie... şi mai bine azi decât mâine! 

Fie... să plecăm! 

Şi cu ce ton rosti maluinul acest ultim cuvânt! 

Dar înainte de plecare, se cuvenea să ia o hotărâre în 
privinţa bancherului Zambuco şi a notarului Ben-Omar. 
Calitatea lor de colegatar şi executor testamentar îl obliga 
pe jupân Antifer: 1 - să le dea de ştire că a descoperit unde 
se află insuliţa numărul patru; 2 - să-i poftească să fie 
prezenţi în cutare zi pe sus-numita insuliţă, unul pentru a-şi 
primi partea, celălalt comisionul. 

Jupân Antifer fu cel care, şi mai mult decât luntraşul, ţinu 
ca totul să se petreacă corect. Ca urmare, neîntârziat fură 
expediate două telegrame la Tunis şi Alexandria, dând 
întâlnire celor interesaţi în ziua de 23 octombrie în Sicilia, 
la Girgenti, oraşul cel mai apropiat de locul unde se afla 


această ultimă insuliţă, pentru a-şi lua în primire comoara. 
Cât despre reverendul Tyrcomel, partea ce i se cuvenea 
avea să-i fie trimisă la timpul şi locul potrivit, şi dacă îi era 
teamă că o să-i ardă mâinile, nu avea decât să-şi arunce 
milioanele în Forth! 

De Sauk nu era cazul să se ocupe. Nu-i datorau nimic şi 
merita să-şi sfârşească liniştit cei câţiva ani de puşcărie în 
temniţele din Edinburgh. Călătoria odată hotărâtă, nimeni 
nu se miră că, de data asta, Gildas Tregomain fu cel care 
vru să meargă. Mai ciudat ar fi părut dacă Enogate nu ar fi 
mers. Era limpede că Juhel nu s-ar fi despărţit - la numai 
două luni de la căsătorie - de soţia lui, şi nici Enogate nu ar 
fi stat la îndoială o clipă să-l urmeze. 

Cât va ţine această nouă cercetare? Oh, cu siguranţă că 
foarte puţin timp! Doar se duceau şi veneau. Nu era vorba 
să caute un al cincilea document. Era sigur că bogatul paşă 
nu mai adăugase şi alte verigi la lanţul lui de insulițe, destul 
de lung şi aşa. Nu! Documentul spunea răspicat că întreaga 
comoară era îngropată sub una din stâncile de pe insuliţa 
numărul patru şi această insuliţă, din punct de vedere 
matematic, se situa în punctul calculat, adică între coasta 
Siciliei şi insula Pantelleria. 

Totuşi, trebuie că este cu totul neînsemnată dacă nu 
figurează pe hărţi, remarcă Juhel. 

S-ar putea! răspunse jupân Antifer rânjind drăceşte. Era 
de neînțeles! 

Hotărâră, în primul rând, să călătorească cu cele mai 
rapide mijloace de locomoţie, adică pe cât era cu putinţă cu 
trenul. Exista încă de pe atunci o linie directă, străbătând 
Franţa şi Italia, de la Saint-Malo până la Neapole. Nu 
trebuiau să se gândească la cheltuieli, fiindcă aveau să 
pună mâna cam pe treizeci de milioane. 

În dimineaţa zilei de 16 octombrie călătorii, care plecau cu 
primul tren, îşi luară rămas bun de la Nanon. La Paris, unde 
nici măcar nu făcură un popas, luară rapidul Paris-Lyon, 
trecură frontiera franco-italiană, nu văzură absolut nimic 


din Milano, nici din Florenţa, nici din Roma, şi ajunseră la 
Neapole în seara zilei de 20 octombrie. Gildas Tregomain 
era tot atât de încrezător în reuşita acestei noi călătorii, pe 
cât era de istovit de cele o sută de ore de hurducătură într- 
un vagon de cale ferată. 

Chiar de a doua zi, părăsind hotelul Victoria, jupân Antifer 
şi Gildas Tregomain, Juhel şi Enogate s-au îmbarcat pe un 
vas care pleca la Palermo, şi după o plăcută călătorie de o zi 
debarcară în capitala Siciliei. 

Să nu vă închipuiţi că a fost cumva vorba de vizitarea unor 
minunăţii! De data aceasta lui Gildas Tregomain nici prin 
gând nu-i mai dădea să ducă cu el din această călătorie 
vreo amintire, nici să ia cucernic parte la acele vestite 
vecernii siciliene de care auzise vorbindu-se. Nu, pentru el, 
în gândul lui, Palermo nu era vestita cetate cucerită pe rând 
de normanzi, francezi, spanioli, englezi... Era doar punctul 
de plecare a trăsurilor publice, al diligenţelor sau 
poştalioanelor care merg de două ori pe săptămână, în 
nouă ore, la Corleone şi tot de două ori pe săptămână, în 
douăsprezece ore, de la Corleone la Girgenti. 

Or, călătorii noştri la Girgenti aveau treabă şi acolo, în 
acea veche cetate, pe numele ei Agrigente, situată pe 
coasta meridională a insulei, dăduseră întâlnire bancherului 
Zambuco şi notarului Ben-Omar. 

Poate că, totuşi, acest mijloc de călătorie nu era ferit de 
unele greutăţi sau accidente? Drumurile diligenţelor nu 
sunt totdeauna prea sigure. Mai sunt încă tâlhari în Sicilia 
şi au să fie totdeauna. Răsar ca măslinii sau ca aloeşii... 

Oricum, diligenţa a plecat a doua zi şi călătoria s-a 
desfăşurat fără piedici. Au sosit la Girgenti în seara zilei de 
24 octombrie, şi chiar dacă nu ajunseseră la capăt, nu mai 
erau departe... 

Bancherul şi notarul sosiseră la întâlnire, unul din 
Alexandria, celălalt din Tunis. O, nestinsă sete de aur, de 
câte eşti tu în stare! 


Când s-au văzut, cei doi colegatari nu şi-au spus decât 
atât: 

De data asta, este sigur? ... 

Sigur! 

Dar cât de tăios răspunsese jupân Antifer şi ce priviri 
ironice în ochii lui! Ca să găseşti un vas la Girgenti, nu 
trebuia nici să te osteneşti, nici să pierzi vremea. În acest 
port nu era lipsă de pescari, nici chiar de vase de cabotaj - 
balanse, tartane, feluci, speronare şi alte felurite mostre ale 
marinei mediteraneene. 

Dealtfel, nu era vorba decât de o scurtă plimbare pe mare, 
asemănătoare unei excursii de patruzeci de mile la vest de 
coastă. Cu un vânt prielnic, plecând chiar în seara aceea, ar 
fi putut fi a doua zi la locul respectiv, exact la timp pentru a 
face calculul înainte de prânz. 

Au închiriat un vas care se numea Providenza. Era o felucă 
- mică ambarcaţie de pe Mediterana, uşoară şi îngustă, cu 
pânze şi vâsle, cu un tonaj de treizeci tone, comandată de 
un bătrân lup de mare - lupus maritimus - care bătea 
aceste ţinuturi de cincizeci deani. Dacă le cunoştea? ... Ar fi 
putut pluti cu ochii închişi de la Sicilia până la Malta, de la 
Malta până la litoralul tunisian! 

Este absolut de prisos să-i spunem ce o să facem, Juhel. 

Şi Juhel socoti părerea luntraşului foarte cuminte! 

Comandantul felucii se numea Jacopo Grappa. Şi hotărât 
lucru, fiindcă norocul trecuse de partea moştenitorilor lui 
Kamylk-Paşa, chiar dacă acest Jacopo Grappa nu vorbea 
curgător franţuzeşte, o rupea destul de binişor pentru a 
înţelege şi a se face înţeles. 

Şi apoi, o altă fericire, o fericire care parcă sfida! Era în 
octombrie, aproape în iarnă... Existau o mie de motive ca 
timpul să fie nefavorabil călătorilor noştri... marea 
frământată... cerul acoperit... Ei bine, nu! Frigul pişca 
puţin, aerul era uscat, dinspre țărm adia un vânticel, şi 
când Providenza porni la drum, o lună minunată îşi revărsa 
razele peste înalții munţi ai Siciliei. 


Jacopo Grappa nu avea decât cinci oameni în echipaj, 
echipaj care se pricepea la manevrarea felucii. Vasul, destul 
de uşor, aluneca lin pe întinsul liniştit al apei, atât de liniştit 
încât nici Ben-Omar nu suferi de rău de mare. Nu avusese 
niciodată parte de o atât de norocoasă călătorie! 

Noaptea trecu fără întâmplări deosebite şi zorile vesteau o 
zi minunată! 

Uluitor acest Pierre-Servan-Malo! Se plimba pe punte cu 
mâinile în buzunare, cu luleaua în gură, părând cu totul 
indiferent la cele din jur. Când îl vedea aşa, lui Gildas 
Tregomain, care fierbea, nu-i venea să-şi creadă ochilor. El 
stătea în faţă; Enogate şi Juhel, unul lângă altul. Tânăra 
femeie trăia din plin farmecul acestei călătorii. Ah, dacă ar 
fi putut să-şi urmeze soţul peste tot unde aveau să-l ducă 
îndatoririle meseriei lui de căpitan de cursă lungă! 

Din când în când, Juhel se apropia de timonier, cerceta 
direcţia pe care o urmau, adică dacă Providenza mergea 
într-adevăr către vest. 

Ţinând seama de viteză, socotea că pe la orele unsprezece 
feluca trebuia să ajungă în locurile atât de dorite. Apoi se 
întorcea lângă Enogate, din care pricină Gildas Tregomain 
îl certă de câteva ori. 

Nu pierde atâta timp cu nevastă-ta, Juhel, şi vezi ceva mai 
mult de treburile noastre! 

Luntraşul spunea acum „treburile noastre”, şi - vai - cât 
era de schimbat! Dar oare nu în interesul acestor copii? 

La orele zece, nici urmă de uscat. Şi, dealtfel, în această 
parte a Mediteranei, între Sicilia şi Capul Bon, nu întâlneşti 
o altă insulă, cât de cât mai mare, decât Pantelleria. Dar nu 
era vorba de o insulă ci de o insuliţă, o simplă insuliţă, şi în 
larg nu se vedea nici măcar o fărâmă de aşa ceva! 

Când îl priveau pe jupân Antifer, bancherul şi notarul abia 
dacă puteau să-i zărească, prin vălătucii de fum albăstrui ai 
pipei umplute până la refuz, ochii fulgerând, gura rânjind 
până la urechi! 


Jacopo Grappa nu pricepea încotro îi îndreaptă călătorii 
vasul. Aveau de gând oare să meargă către litoralul 
Tunisului? De fapt, puţin îl interesa. Îl plăteau bine ca s-o ia 
către vest, deci o s-o ia într-acolo, până când o să-i spună să 
întoarcă. 

Atunci, îi spuse el lui Juhel, merge mereu vest, mereu aşa? 

Da. 

Va bene! Şi mergea bene. 

La orele zece şi un sfert, Juhel, cu sextantul lui în mână, 
făcu primul calcul şi îşi dădu seama că feluca se afla la 
37*30' latitudine nordică şi 10*33' longitudine estică. Pe 
când calcula, jupân Antifer îl privea pieziş, clipind din ochi. 

Ei, Juhel? ... 

Suntem chiar pe longitudine, unchiule, şi nu trebuie decât 
să coborâm câteva mile spre sud! 

Atunci să coborâm, nepoate, să coborâm! ... Cred, dealtfel, 
că nu vom cobori niciodată destul! 

Înţelegeţi ceva, dacă puteţi, din spusele celui mai de 
seamă dintre maluinii trecuţi, prezenţi şi viitori! 

Feluca se întoarse în aşa fel încât să se poată apropia de 
Pantelleria. 

Cu ochii mijiţi, buzele strânse, bătrânul căpitan făcea fel 
de fel de presupuneri. Astfel că, aflându-l pe Gildas 
Tregomain lângă el, nu se putu stăpâni şi îl întrebă încetişor 
ce căutau prin acele locuri. 

O batistă pe care am pierdut-o pe aici! răspunse luntraşul, 
ca un om care începe să-şi iasă din răbdări, oricât de potolit 
ar fi fost. 

Va bene, signor! 

La douăsprezece fără un sfert încă nu apărea în zare nici o 
îngrămădire de stânci. Şi totuşi, Providenza se afla fără 
îndoială pe locul insuliţei numărul patru. 

Şi cât vedeai cu ochii... nimic... nimic! ... 

Pe şarturile de la tribord, Juhel se căţără în vârful 
catargului. De acolo putea cuprinde cu privirea un orizont 


de aproximativ douăsprezece-cincisprezece mile... 

Nimic... şi iar nimic! 

Când cobori, îl întâmpină Zambuco, cu notarul lângă el, şi 
întrebă îngrijorat: 

Insuliţa numărul patru? ... 

Nu se vede! 

Eşti sigur de calculele pe care le-ai făcut? ... adăugă jupân 
Antifer cam în zeflemea. 

Absolut sigur, unchiule! 

Atunci, am putea crede, nepoate, că nu mai ştii nici măcar 
să faci nişte calcule... 

Tânărul căpitan se simţi jignit şi văzând cum i se urcă 
sângele în obraz, Enogate îl potoli cu un gest rugător. 

Crezând că trebuie să spună ceva, Gildas Tregomain se 
adresă bătrânului comandant: 

Grappa? ... 

La ordinele dumneavoastră. 

Căutăm o insuliţă... 

Si, signor. 

Este vreuna prin părţile astea? ... 

Una insuliţa? ... 

Da. 

Una insuliţa, spuneaţi voi? ... 

O insuliţă... o insuliţă! repetă jupân Antifer ridicând din 
umeri, înţelegi? ... O drăguță de insuliţă! ... insu... 
insuliţică...! 'Tot nu pricepi? 

— lertaţi la mine, excelenţă... Adevărat... căutaţi... voi una 
insuliţa? ... 

Da... răspunse apăsat Gildas Tregomain. Este pe aici 
vreuna? ... 

Nu, signor. 

Nu?.... 

Nu! ... Dar una fost... şi văzut la mine... chiar debarcat a 
sua suprafaţa! ... 

Pe suprafaţa ei? ... repetă luntraşul. 

Dar el a dispărute. 


Dispărut? ... strigă Juhel. 

Si, signor... de treizeci şi unu ani... la zi di Santa Lucia! ... 

Şi ce insulă era asta? întrebă Gildas Tregomain. 

Ei, mii de luntri, luntraşule, strigă jupân Antifer, era 
insuliţa, mai bine zis, insula Iulia! 

Insula Iulia! ... Abia acum se dumeri Juhel. 

Da, într-adevăr, insula lulia sau Ferdinandea sau Hotham 
sau Graham, sau Nerita - cum vă place să-i spuneţi - 
apăruse în acest loc la 28 iunie 1831. Cum te-ai fi putut 
îndoi de existenţa ei? Căpitanul napolitan Corrao era de 
faţă la erupția marină care o scosese la iveală. Prinţul 
Pignatelli văzuse şi el coloana care strălucea în mijlocul 
insulei nou-născute, ca o jerbă de focuri de artificii. La 
rândul lor, căpitanul Irton şi doctorul John Davy fuseseră 
martori la acest extraordinar fenomen. Timp de două luni, 
insula, acoperită de zgură şi nisip fierbinte, nu putu fi 
călcată de picior omenesc. Era de fapt, numai fundul 
submarin, împins de o forţă plutonică la suprafaţa apelor, 
prin erupție. 

Apoi, în luna decembrie 1831, masivul stâncos se 
scufundase, insula dispăruse şi nu mai rămăsese nici o 
urmă din ea în această parte a mării. 

Tocmai în acest timp, atât de scurt, ghinionul îi adusese pe 
Kamylk-Paşa şi pe căpitanul Z6 în această parte a 
Mediteranei. Ei căutau o insulă necunoscută şi, cerule! ... 
dăduseră tocmai peste cea care apăruse în iunie, pentru ca 
să dispară în decembrie! Şi acum, preţioasa comoară zăcea 
în fundul unei prăpăstii, la o adâncime de o sută de metri. 
Milioanele pe care reverendul Tyrcomel avusese de gând să 
le distrugă, fuseseră distruse, natura împlinind această 
operă moralizatoare, şi nu mai era de temut că aurul acela 
răufăcător se va răspândi vreodată în lume! 

Dar trebuie să spunem că jupân Antifer ştia! Când cu trei 
săptămâni mai înainte Juhel îi spusese că insuliţa numărul 
patru se afla între Sicilia şi Pantelleria, îşi dăduse 
numaidecât seama că era vorba de insula Iulia. Pe când era 


încă începător în ale marinei, cutreierase destul de mult 
aceste locuri şi cunoştea foarte bine dublul fenomen care se 
întâmplase în 1831, apariţia şi dispariţia unei insulițe 
efemere, scufundată acum la o adâncime de trei sute de 
picioare! ... Acest lucru odată şi definitiv stabilit, după un 
acces de năprasnică furie, cea mai cumplită din viaţa lui, se 
resemnase, îşi luase gândul pentru totdeauna de la 
comoara lui Kamylk-Paşa! ... lată de ce nu mai pomenea de 
o ultimă călătorie de cercetare. Şi dacă, împins de Gildas 
Tregomain, intrase la cheltuieli pentru o nouă călătorie, era 
numai din amor-propriu, numai ca să nu rămână el cel mai 
păcălit dintre toţi în această afacere... Şi dacă dăduse 
bancherului Zambuco şi notarului Ben-Omar întâlnire la 
Girgenti, o făcuse tocmai ca să le dea o lecţie, pe care o 
meritau, dealtfel, pentru necinstea lor faţă de el... 

Aşa că, întorcându-se către bancherul maltez şi notarul 
egiptean, le spuse: 

Desigur! ... Milioanele sunt aici... sub picioarele noastre, şi 
dacă vreţi să vă luaţi partea, nu aveţi de făcut decât un salt! 
... Haideţi! Poftim în apă, Zambuco! ... În apă, Ben-Omar! 

Şi abia în această clipă cele două personaje îşi dădură 
seama şi le păru rău că se lăsaseră prinşi în cursă de 
invitaţia jupânului Antifer, acum, când neînduplecatul 
maluin îi copleşea cu ironiile lui, uitând că şi el se arătase 
tot atât de lacom ca şi ei în goana după comoară! ... 

Acum, direcţia spre est, strigă Pierre-Servan-Malo, şi în 
drum spre casă! 

Unde o să trăim atât de fericiţi... spuse Juhel. 

Chiar şi fără milioanele paşei! spuse Enogate. 

Păi... dacă nu mai avem încotro! adăugă Gildas Tregomain, 
pe un ton de caraghioasă resemnare. 

Înainte de a pleca, tânărul căpitan, numai din curiozitate, 
vru să arunce sonda în acel loc... 

Jacopo Grappa îi dădu ascultare clătinând din cap, şi când 
frânghia atinse o lungime de trei sute-trei sute cincizeci 
picioare, plumbul se izbi de o masă rezistentă... 


Era insula Iulia... Era insuliţa numărul patru, pierdută la 
acea adâncime! 

La ordinul lui Juhel, feluca îşi schimbă direcţia. Vântul 
fiindu-i potrivnic, trebui să plutească toată noaptea, cam în 
zigzag, până ajunse în port, fapt ce prilejui nefericitului 
Ben-Omar ultimele optsprezece ore de rău de mare. 

Era destul de târziu dimineaţa când Providenza ancoră la 
cheiul din Girgenti, după această păguboasă căutare. 

În clipa însă în care pasagerii erau pe punctul de aşi lua 
rămas bun de la bătrânul căpitan, acesta se apropie de 
jupân Antifer şi îi spuse: 

Excelenţă! ... 

Ce doreşti? ... 

Am... unul lucru să vă spun... 

Spune... prietene... spune... 

Signor, nu este orice speranţa perduta! ... Pierre-Servan- 
Malo se îndreptă din şale şi un fulgerde nemăsurată 
lăcomie îi aprinse privirea. 

Orice speranţă? ... răspunse el. 

Da... excelenţă! ... Insula Iulia a dispăruta la finele de la 
anul 1831, dar... 

Dar... 

Din ano 1850 începe să urce... 

La fel ca barometrul meu când se îndreaptă vremea! 
strigă jupân Antifer izbucnind într-un puternic hohot de râs. 
Din nefericire, când insula Iulia o să... apară din nou... cu 
milioanele ei... cu milioanele noastre, ... noi nu vom mai fi 
de mult... nici măcar tu, luntraşule, chiar de ai muri de mai 
multe ori centenar! ... 

Ceea ce n-aş crede! replică fostul căpitan al Fermecătoarei 
Amelie. 

Şi pare-se că spusele bătrânului marinar erau adevărate. 
Insula Iulia urcă încet-încet la suprafaţa Mediteranei... 

Aşa fiind, cu câteva secole mai târziu am fi putut, poate, da 
un alt deznodământ acestor uimitoare peripeții ale 
jupânului Antifer! 


SFÂRŞIT 


1 Soi de tutun din Orient. 

2 Marinar francez, născut la Saint-Malo. S-a remarcat în 
războaiele din timpul lui Ludovic al XIV-lea. 

3 Navigaţie pentru transportul de mărfuri de la un port la 
altul, de-a lungul coastei. 

4 Preot mahomedan. 

5 Auber Jacques - compozitor francez (1689-1753). 

6 Personaj mitologic, nimfa preschimbată în laur în clipa în 
care era să fie prinsă de Apollo. 

7 Bucată muzicală vocală sau instrumentală, compusă din 
patru părţi. 

8 Omar - în limba franceză - rac; de aici aluzia la cleşte. 

9 Timonierul (n.a.). 

10 Zânele apelor, în mitologia germană. 

11 Denumirea unei părţi din vechea Galie, unde se află 
acum Bretania. 

12 Esenţă a unor arbori, folosită la fabricarea lacurilor. 

13 În sinea lui (în limba italiană). 

14 Aici şi acum (în limba latină în text). 

15 Membri ai unei secte religioase din India şi Persia. 

16Dans în doi timpi, de origină provensală, la modă în sec. 
XVII şi XVIII. 

17Vas de pământ poros, în care apa se răceşte prin 
evaporare. 

18Sfânta foame (în limba latină). 

19 Minunata Africa (în limba latină, în text). 

2O0Naturalist american, a studiat la faţa locului limba 
simiană şi a trăit câteva luni, în pădurile Guineei, viaţa 
maimuţelor. (n.a.)