Jules Verne — Cesar Cascabel

Cesar Cascabel 


de Jules Verne 
Traducere de Doina Opriţă 


l 
O ADEVĂRATĂ AVERE 


— Care-mi mai dați ceva bănuţi? Hai, copii, scotociți-vă 
prin buzunare! 

— Ţine, tată, spuse fetiţa. 

Şi scoase din buzunar o hârtie verzuie, mototolită şi 
murdară. Pe ea se putea citi cu greu: United States Fractional 
Currency. Erau cuvinte ce înconjurau figura respectabilă a unui 
domn în redingotă, iar cifra 10 se repeta de şase ori. Hârtia 
valora zece cenți, adică vreo 50 de centime franţuzeşti. 

— De unde îi ai? Întrebă mama. 

— Atâta mi-a mai rămas de la ultima încasare, răspunse 
Napoleone. 

— Dar tu, Sandre, nu mai ai nimic? 

— Nu, tată. 

— Nici tu, Jean? 

— Nici eu. 

— Cât ne mai trebuie, César? ÎI întrebă Cornelia pe soţul 


ei. 

— Ne lipsesc doi cenți, ca să avem o sumă rotundă, 
răspunse domnul Cascabel. 

— Poftim, patroane! Zise Cuişoară, jucându-se cu o 
monedă mică de aramă pe care tocmai o scosese din fundul 
buzunarului de la vestă. 

— Bravo, Cuişoară! Strigă fetiţa. 

— Bun!... S-a făcut! Constată domnul Cascabel. 

Şi “se făcuse,” ca să vorbim pe limba acelui saltimbanc de 
treabă, în total erau aproape două mii de dolari, adică zece mii 
de franci. 

Oare zece mii de franci nu sunt o avere, când scoţi bani 
din generozitatea publică, numai prin propriile-ţi talente? 

Cornelia îşi îmbrăţişa bărbatul, copiii îl îmbrăţişară şi ei. 

— Acum, zise domnul Cascabel, — trebuie să cumpărăm o 
casă de bani, o lădiţă. frumoasă cu cifru, în care să ne punem 
averea. 

— Chiar trebuie s-o cumpărăm? obiectă doamna Cascabel, 
pe care această cheltuială o speria puţin. 

— Trebuie, Cornelia! 

— N-ar fi bună o casetă? 

— Ah, femeile astea, exclamă domnul Cascabel. — 
Caseta-i pentru bijuterii! Casa de bani, sau măcar un cufăr 
zăvorât, acestea sunt pentru bani. Şi, cum avem de făcut o 
călătorie lungă cu cele zece mii de franci... 

— Bine, du-te şi cumpără-ţi casa de bani, dar să te 
tocmeşti pentru ea, îl sfătui Cornelia. Capul familiei deschise uşa 
acelui vehicul “superb şi impozant” ce-i servea drept casă 
umblătoare, cobori scăriţa laterală, din fier, şi o apucă pe 
străzile ce duceau spre centrul oraşului Sacramento. 

În februarie e frig în California, cu toate că acest stat e 
situat la latitudinea Spaniei. Dar, în paltonul său căptuşit cu 
blană, ce dădea impresia că ar fi fost de jder şi având căciula 
trasă până peste urechi, domnului Cascabel puţin îi păsa de frig. 
Mergea sprinten. O casă de bani, să aibă o casă de bani fusese 
visul vieţii lui. lar visul era pe cale de a se realiza, în sfirşit! Era 
pe la începutul anului 1867. 

Cu nouăsprezece ani în urmă, locul pe care se afla acum 
oraşul Sacramento nu era decât o întinsă câmpie pustie, în 
mijlocul ei se înălța o mică fortăreață, un fel de blochaus ridicat 


de descălecători, primii traficanţi, cu scopul de, a-şi proteja 
aşezarea de atacurile indienilor din vestul Americii. De atunci 
încoace, însă, după ce California “pierdută de mexicani” intrase 
în stăpânirea americanilor, aspectul ținutului s-a modificat 
extrem de mult. In locul fortăreței a apărut un oraş, devenit unul 
dintre cele mai importante din Statele Unite, cu toate că 
incendiul şi inundaţiile distruseseră, în mai multe rânduri, 
această localitate în formare. 

Aşadar, în anul acela, 1867, domnul Cascabel nu mai avea 
de ce să se teamă de năvălirile triburilor indiene şi nici măcar de 
atacurile bandelor de tâlhari de toate neamurile care invadaseră 
ţinutul în 1849, când fuseseră descoperite minele de aur, situate 
ceva mai spre nord-est, pe platoul de la Grass Valley, şi celebrul 
zăcământ de la Allison Ranch. 

Aşa e! Timpurile de îmbogăţire nemăsurată, de prăbuşire 
în cea mai înspăimântătoare ruină, şi de nesfârşite mizerii, 
trecuseră. Nu mai existau căutători de aur nici măcar în acea 
parte a Columbiei engleze, Caribu, care se află mai la nord de 
teritoriul Washington şi unde mii de mineri năvăliseră prin anul 
1863. Domnul Cascabel n-avea de ce să se teamă că mica sa 
avere, câştigată, s-ar putea spune, cu sudoarea frunţii sale şi pe 
care o purta în buzunarul de la palton, o să-i fie furată pe drum. 
In realitate, cumpărarea unei case de bani ca să-şi pună suma la 
adăpost nu era chiar atât de necesară; dar, dacă ţinea totuşi la 
asta, o făcea având în vedere o lungă călătorie prin teritoriile 
din Far West, mai puţin păzite decât zona californiană, drum ce 
avea să-l readucă în Europa. Domnul Cascabel mergea 
nepăsător de-a lungul străzilor largi şi curate ale oraşului. Ici- 
colo, parcuri minunate, umbrite de copaci falnici, încă 
desfrunziţi, apoi hoteluri şi vile, elegante şi confortabile, edificii 
publice cu arhitectură anglo-saxonă, nenumărate biserici 
monumentale ce dau un aer măreț acestei capitale a Californiei. 
Pretutindeni, erau oameni preocupaţi, negustori, armatori, 
industriaşi, unii aşteptând sosirea vapoarelor care urcă şi 
coboară pe fluviul cu apele dirijate spre Pacific, alţii luând cu 
asalt drumul de fier “Folson” , pe unde trenurile pleacă spre 
interiorul Confederației. Fluierând o melodie franţuzească 
pentru fanfară, domnul Cascabel se îndrepta spre High Street 
(Strada Inaltă). Pe strada aceea ştia că se află magazinul unui 
rival al lui Pichet şi Huret, celebrii fabricanți parizieni de case de 


bani. Acolo, William J. Morlan vindea marfă bună şi nu prea 
scumpă “cel puţin în aparenţă,” dat fiind preţul exagerat al 
tuturor mărfurilor în Statele Unite ale Americii. 

William J. Morlan era în magazin la apariţia domnului 
Cascabel. 

— Domnule Morlan, îi zise, — am onoarea... Aş vrea să 
cumpăr o casă de bani. 

William J. Morlan îl cunoştea pe Cesar Cascabel, dar cine 
oare nu-l cunoştea la Sacramento? Nu încânta el publicul, de trei 
săptămâni încoace? Aşa că respectabilul fabricant îi dădu 
replica: 

— O casă de bani, domnuler Cascabel? Vă rog să primiţi 
felicitările mele... 

— Pentru ce? 

— Fiindcă, atunci când cumperi o casă de bani, înseamnă 
că ai nişte saci cu dolari, numai buni de zăvorât în ea. 

— Chiar aşa, domnule Morlan. 

— Ei bine, luaţi-o pe asta, propuse negustorul, arătându-i 
o ladă masivă ce şi-ar fi avut locul potrivit în birourile fraţilor 
Rothschild ori ale altor bancheri, cărora afacerile în general le 
mergeau strună. 

— 0... 0... O clipă! făcu domnul Cascabel. Mi-aş putea 
instala acolo toată familia! O adevărată comoară, de acord, dar 
deocamdată nu pe ea vreau s-o pun sub cheie. 

— Ei, domnule Morlan, cam cât ar putea încăpea în lada 
asta atât de mare? 

— Câteva milioane, în aur. 

— Câteva milioane? Atunci... o să mai trec... mai târziu, 
când le voi avea. Nu! Îmi trebuie un cufăr mic, foarte rezistent, 
pe care să-l pot duce sub braţ şi să-l vâr în fundul rulotei, când 
călătoresc. 

— Am ce vă trebuie, domnule Cascabel. 

Şi fabricantul îi arătă un cufăr prevăzut cu broască de 
siguranţă. Nu era mai greu de zece kilograme, iar interiorul îl 
avea aranjat la fel cum sunt, în bănci, casele de bani ori cele 
pentru acţiuni. 

— În plus, rezistă la foc, adăugă domnul William J. Morlan. 
Garantez în scris. 

— Perfect... perfect! răspunse domnul Cascabel. Asta îmi 
convine, dacă răspundeţi de încuietoarea cufărului. 


— Încuietoare cu cifru, adăugă fabricantul. — Patru litere... 
un cuvânt de patru litere, alese din patru alfabete, asta 
înseamnă aproape patru sute de mii de combinaţii. Până când 
hoţul şi-ar bate capul să le găsească, ai avea timp să-l spânzuri 
de un milion de ori. 

— De un milion de ori! Domnule Morlan, e într-adevăr 
minunat. Dar preţul? O casă de bani e prea scumpă, mă 
înţelegeţi, când costă mai mult decât ceea ce pui în ea. 

— Foarte corect, domnule Cascabel. Aşa că am să v-o 
vând pe asta cu numai şase dolari şi jumătate. 

— Şase dolari şi jumătate, se miră Cascabel. — Nu-mi 
place preţul ăsta de şase dolari şi jumătate! Haide, domnule 
Morlan, în afaceri trebuie să rotunjeşti. Ne înţelegem cu cinci 
dolari? 

— Pentru dumneata, fie, domnule Cascabel. 

Târgul se făcu, preţul fu achitat, iar William J. Morlan îi 
propuse saltimbancului să-i trimită cufărul la locuinţa lui pe roţi, 
ca să nu care el însuşi o asemenea povară. 

— Ei, domnule Morlan! Un om ca mine, care jonglează cu 
greutăţi de douăzeci de kilograme! 

— Haida de! Cât cântăresc exact greutăţile dumitale de 
douăzeci, întrebă rizând domnul Morlan. 

— Exact şapte kilograme, dar să nu spuneţi nimănui, 
răspunse domnul Cascabel. Cu acestea, cei doi se despărţiră 
încântați unul de altul. 

După o jumătate de oră, fericitul posesor al cufărului 
sosea în piaţa circului unde staţiona vehiculul său. Cu amorul 
propriu satisfăcut, aducea “casa de bani” a familiei Cascabel. 

Ah, de câtă admiraţie avu parte, în micul său univers, 
această casa de bani! Şi cât de fericită şi de mândră era familia, 
că o posedau! Trebuiră s-o deschidă, s-o închidă la loc. Tânărul 
Sandre ar fi vrut să intre înăuntru, din pură distracţie. Dar nu se 
putea, căci era prea mică pentru a-l cuprinde. 

Cât despre Cuişoară, acesta nu văzuse niciodată ceva atât 
de frumos, nici măcar în vis. 

— Aşa ceva trebuie că se deschide greu, aprecie el. Numai 
să nu se deschidă prea uşor, dacă se închide prost. 

— Niciodată n-ai spus ceva mai corect decât acum, replică 
domnul Cascabel. Apoi, pe un ton poruncitor, ce nu admitea 
contrazicere şi cu unul din gesturile lui categorice, care nu-ţi 


permitea să stai pe gânduri, ceru: 

— Hai, copii, ştergeţi-o cât mai repede şi aduceţi ceva de 
mâncare pentru o masă... Împărătească. lată un dolar pe care 
vi-l pun la dispoziţie. Fac cinste! 

Ce om minunat! Ca şi cum nu tot el “făcea cinste” în 
fiecare zi! Dar îi plăcea genul acesta de glumă şi o însoțea 
mereu de un ris zgomotos. 

Într-o clipă, Jean, Sandre şi Napol&one dispărură împreună 
cu Cuişoară, care ducea sub braţ un coş de paie, pentru provizii. 

— Şi acum, că suntem singuri, Cornelia, să discutăm puţin, 
zise domnul Cascabel. 

— Despre ce, Cesar? 

— Despre ce? Despre parola pe care o s-o alegem pentru 
încuietoarea cufărului. Nu că naş avea încredere în copii! 
Dumnezeule mare! Sunt nişte îngeri! Am încredere până şi în 
prostănacul de Cuişoară, care-i cinstea întruchipată. Dar 
cuvântul acela trebuie să fie secret. 

— Alege ce-ţi place, spuse Cornelia. — Mă încred în tine. 

— N-ai nici o preferinţă? 

— Nu. 

— Atunci, eu aş vrea să fie un nume propriu. 

— Perfect. Numele tău, César. 

— Nu se poate! E prea lung. Trebuie să fie un nume din 
patru litere. 

— În cazul ăsta, scoate o literă din numele tău. Ai putea 
scrie Cesar fără r! Presupun că 

avem voie să facem cum ne place. 

— Bravo, Cornelia! E o idee... una dintre ideile care-ţi vin 
deseori, draga mea. Dar, dacă ne hotărâm să scoatem o literă 
dintr-un nume, mi-ar plăcea mai mult să scoatem patru dintr-al 
tău. 

— Din numele meu? 

— Da! Şi să le luăm pe cele de la urmă: “elia” ... Găsesc 
chiar că e mai distins. 

— Ah, Cesar! 

— Aşa-i că o să-ţi facă plăcere să ştii că poţi deschide casa 
de bani cu numele tău? 

— Fiindcă se află şi în inima ta, răspunse Cornelia cu 
destulă afectare, dar şi cu tandreţe. 

Apoi, plină de bucurie, îl îmbrăţişă cu putere pe minunatul 


ei om. Şi uite-aşa, ca urmare a acelei combinaţii de litere, cine 
nu cunoştea cuvântul Elia n-ar fi putut deschide niciodată casa 
de bani a familiei Cascabel. 

După o jumătate de oră, copiii erau înapoi cu proviziile, 
şuncă şi .pastrama de vacă, tăiate în bucăţi apetisante, şi cu 
câteva dintre uluitoarele legume crescute în solul californian - 
nişte verze arborescente, cartofi - mari cât pepenii, morcovi 
lungi de o jumătate de metru şi, cum spunea cu încântare 
domnul Cascabel, “care n-au pereche decât în cei pe care-i scoţi 
fără să te mai oboseşti să-i cultivi” . Cât priveşte băutura, 
greutatea era doar să alegi dintre sorturile oferite de natură şi 
arta gâtlejurilor americane. De data asta, fără să mai punem la 
socoteală o stacană de bere spumoasă, fiecare urma să-şi aibă 
partea sa, la desert, dintr-o sticlă de sherry fin. 

Cât ai clipi din ochi, Cornelia, secondată de Cuişoară, 
obişnuitul ei ajutor, pregăti prânzul. Masa fu pusă în cel de-al 
doilea compartiment al vehiculului, aşa-zisul salon al familiei, 
unde temperatura era menţinută la o valoare convenabilă de 
soba din bucătărie, aflată în compartimentul vecin. Dacă în ziua 
aceea “ca în toate zilele, de altfel” tatăl, mama şi copiii mâncară 
cu o poftă nemaipomenită, lucrul era cât se poate de justificat 
de împrejurări. 

După masă, domnul Cascabel le spuse cu o voce solemnă, 
pe care o folosea pentru reclamele sforăitoare, destinate 
publicului: 

—  Mâne, copii, părăsim Sacramento, acest oraş 
remarcabil, şi pe distinşii săi locuitori, cu care nu putem decât 
lăuda, oricare le-ar fi coloarea, roşie, neagră sau albă. Dar 
Sacramento e în California şi California e în America, iar America 
nu-i în Europa. Of, patria e patrie, iar Europa înseamnă Franţa, şi 
nu-i prea din timp ca Franţa să ne revadă “între zidurile ei” , 
după o absenţă prelungită ani şi ani. Am făcut avere? La drept 
vorbind, nu! Şi totuşi, avem ceva dolari care o să facă bună 
impresie în cufărul nostru, atunci când o să-i schimbăm în aur 
ori în argint franțuzesc. O parte din sumă o s-o folosim pentru 
traversarea Atlanticului cu vasele rapide de sub pavilionul 
nostru tricolor, odinioară purtat de Napoleon din capitală în 
capitală... În sănătatea ta, Cornelia! 

Doamna Cascabel se înclină în faţa acestei dovezi de 
prietenie pe care i-o dădea adesea soţul ei, ca pentru a-i 


mulţumi că-i dăruise nişte copii de talia lui Hercule şi Alcide. 
Apoi el reluă: 

— Beau şi pentru reuşita călătoriei noastre. Fie ca vânturi 
favorabile să ne umfle pânzele! 

Se opri ca să mai toarne fiecăruia câte un ultim pahar din 
excelentul sherry. 

— Tu, Cuişoară, poate o să-mi spui că după ce plătim 
drumul n-o să ne mai rămână nimic în casa de bani? 

— Nu, patroane... dacă nu cumva biletele de vapor, 
adăugate biletelor pe căile ferate... 

— Eh, căile ferate, aceste rail roads, cum spun yankeii! 
exclamă domnul Cascabel. 

— Doar nu suntem atât de naivi şi de necugetaţi încât să 
mergem pe calea ferată! Am de gând să economisesc 
cheltuielile de transport de la Sacramento la New York, 
folosindumă de casa noastră pe roţi. Presupun că vreo câteva- 
sute de leghe nu sunt în stare să sperie familia Cascabel, care 
are obiceiul să hoinărească peste tot prin lume. 

— De bună seamă! răspunse Jean. 

— Şi cu ce bucurie o să revedem Franţa! zise doamna 
Cascabel. 

— Franţa noastră, pe care voi, copii, n-o cunoaşteţi, reluă 
domnul Cascabel, căci voi v-aţi născut în America. Frumoasa 
noastră Franţă, o s-o vedeţi în sfârsit! Ah, Cornelia, ce plăcere 
pentru tine, o provensală, şi pentru mine, un normand, după 
douăzeci de ani de absenţă! 

— Aşa-i, Cesar, aşa-i! 

— Vezi tu, Cornelia, acum aş refuza chiar şi un 
angajament la teatrul Barnum, de mi s-ar oferi. Să amân 
întoarcerea? Niciodată! Aş pleca până şi în mâni. Suntem 
bolnavi de dorul ţării şi doar întorcându-ne în ţară o să ne 
vindecăm. Nu cunosc alt leac. 

Cesar Cascabel spunea adevărul. El şi soţia lui n-aveau 
decât un singur gând: să se întoarcă în Franţa, şi ce bucurie că 
puteau s-o facă acum, când banii nu le lipseau! 

— Aşadar, plecăm mâne, spuse domnul Cascabel. 

— Şi poate că asta o să fie ultima noastră călătorie, 
adăugă Cornelia. 

— Eu nu ştiu decât o singură ultimă călătorie, Cornelia! 
Răspunse soţul ei cu demnitate. Aceea pentru care nu primeşti 


bilet de întoarcere. 

— Fie, Cesar, dar înaintea aceleia nu ne mai şi odihnim, 
după ce facem avere? 

— Să ne odihnim, Cornelia? Niciodată! Nu vreau avere, 
dacă averea duce la trândăvie! 

Crezi cumva că ai dreptul să laşi nefolosite talentele cu 
care natura te-a binecuvântat din plin? Îţi închipui că eu pot trăi 
cu braţele încrucişate, riscând să-mi pun în pericol elasticitatea 
articulaţiilor? Îi vezi tu pe Jean lăsându-şi baltă exerciţiile de 
echilibristică, pe Napoleone renunțând la dansul pe sârma 
întinsă, cu sau fără balansier, pe Sandre lipsind din vârful 
piramidei umane, ori chiar pe Cuişoară nemaiîncleştându-şi la 
comandă palmele ca să distreze publicul? Nu, Cornelia! Spune- 
mi mai bine că ploaia o să stingă soarele, că peştii au să sece 
mările, dar 
nu-mi spune că va veni vreodată ora de odihnă pentru familia 
Cascabel! 

De-acum, mai rămâneau doar de terminat pregătirile, ca 
să poată porni la drum a doua zi, de cum avea să răsară soarele 
în Sacramento. 

Asta şi făcură toată după-amiaza. Nu-i nevoie să mai 
spunem că faimosul cufăr fusese pus la loc sigur, în ultimul 
compartiment al vehiculului. 

— În felul acesta, spuse domnul Cascabel, — o să-l putem 
păzi zi şi noapte . 

— Hotărât, Cesar, cred că ai avut o idee bună, aprecie 
Cornelia. — Nu-mi pare rău după banii pe care i-ai dat pe cufăr. 

— Poate că-i un pic cam mic, draga mea, dar o să 
cumpărăm unul mai mare... dacă i se umflă prea mult 
conţinutul! 


FAMILIA CASCABEL 


— Cascabel este nume celebru, ba chiar ilustru în cele 
cinci părţi ale lumii şi “în alte locuri” , spunea cu mândrie cel 


care-l purta cu atâta cinste. 

Cesar Cascabel, originar din Pontorson, în inima 
Normandiei, era dedat la toate vicleniile, şiretlicurile şi dibăciile 
ținutului normand, însă, oricât de şmecher şi de abil ar fi fost, 
rămâne ca un om cinstit şi nu trebuia confundat cu membrii, 
deseori suspecți, ai corporației scamatorilor. Cap de familie, 
compensa prin virtuţi proprii originea sa umilă şi mizeriile 
profesiei sale. În timpul acela, domnul Cascabel avea exact 
etatea pe care o arăta, patruzeci şi cinci de ani, nici mai mult, 
nici mai puţin. Copil pribeag, în toată puterea cuvântului, leagăn 
îi fusese bocceaua pe care taică-său o purta pe umeri, alergând 
de la un bâlci la altul şi de la un iarmaroc la altul prin provincia 
normandă. Murindu-i mama la scurt timp după ce el văzuse 
lumina zilei, fu primit de milă într-o trupă de bâlci câţiva ani mai 
târziu, când îi murise şi tatăl. Acolo îşi petrecu copilăria, făcând 
tumbe, răsuciri şi salturi periculoase, stând cu capul în jos şi 
picioarele în aer. Mai târziu deveni, pe rând, clovn, gimnast, 
acrobat, fărâmător de lanţuri, până în clipa când, ajuns tată a 
trei copii, s-a numit director al acestei mici familii pe care o 
crease împreună cu doamna Cascabel, născută Cornelia 
Vadarasse, din Martigues, în Provența. Inteligent şi ingenios, plin 
de o remarcabilă vitalitate, de o iscusinţă ieşită din comun - 
calităţile sale morale nu erau deloc mai prejos decât cele fizice. 
Fără îndoială că pe piatra care se rostogoleşte nu creşte 
muşchiul, dar în schimb ea se freacă de drumul aspru, se 
şlefuieşte, îşi toceşte părţile ascuţite, se face rotundă şi 
lucioasă. Aşa şi cu Cesar Cascabel: de patruzeci şi cinci de ani, 
de când se vântura prin lume, se frecase, se şlefuise şi se 
rotunjise atât de bine, încât ştia tot ce se poate şti despre viaţă, 
nu se mira de nimic şi nimic nu-l încânta peste măsură, întrucât 
prin Europa umblase dintr-un bâlci în altul şi se simţise în 
America la fel de bine ca în coloniile olandeze şi spaniole, 
înţelegea aproape toate limbile, le vorbea mai mult sau mai 
puţin corect, “până şi pe cele pe care nu le cunoştea” , cum 
obişnuia să spună el însuşi, căci nu se jena să se exprime prin 
gesturi atunci când îi lipseau cuvintele. 

Cesar Cascabel avea cu ceva peste medie ca înălţime, 
piept viguros, picioare suple, o faţă cu maxilarul inferior 
proeminent - semn de energie, cap puternic cu părul aspru şi 
încâlcit, marcat de arsura soarelui şi a vânturilor de 


pretutindeni, mustață scurtă sub nasul bine clădit, favoriţi 
retezaţi pe jumătate pe obrajii cu pielea roşiatică, ochi albaştri, 
foarte vii şi pătrunzători, cu privirea excelentă. În sfârşit, o gură 
care îşi păstrase toţi dinţii, în faţa publicului era un Frederic 
Lemaitre ( Frederic Lemaitre (1800 - 1876), actor francez de 
dramă romantică, foarte popular în timpul lui Jules Verne) cu 
gesturi largi şi poze fanteziste, cu fraze declamatorii, dar în 
particular un om foarte simplu, foarte natural, adorându-şi 
familia. 

Se bucura de o sănătate perfectă şi, dacă etatea nu-i mai 
îngăduia acum să practice meseria de acrobat, rămânea 
remarcabil în exerciţiile de forţă, care “solicită bicepşii” . In plus, 
avea un extraordinar talent de ventriloc, aşadar în acea veche 
îndeletnicire de comediant, care, după cum susţine episcopul 
Eustache, ajunge până la prezicătoarea din Endor (oraş din 
vechea Palestina, unde o prezicătoare celebră i-a prezis regelui 
Saul înfrângerea în bătălie şi moarte). Atunci când Cascabel 
voia, vocea îi cobora din gât în stomac. Ar fi putut, oare, să 
cânte singur un duet? Eh! Era destul să fie provocat! 

În fine, ca să-i încheiem portretul, să mai reținem faptul că 
Cesar Cascabel avea slăbiciune pentru marii cuceritori - 
îndeosebi pentru Napoleon. Da! îl stima pe eroul primului 
imperiu tot atât de mult pe cât îi ura pe călăii săi, pe urmaşii lui 
Hudson Lowe ( (1769 - 1844 general englez însărcinat cu paza 
lui Napoleon după exilare insula Sfânta Elena în1815), John Bull 
(poreclă dată englezului în general, semnificând: greoi şi 
încăpățânat) pe ticăloşii de John Bull. Napoleon era “omul lui.” 
Aşa că n-ar fi dat niciodată spectacole în faţa reginei Angliei, “cu 
toate că-l rugase prin majordomul ei” , după cum povestea cu 
plăcere şi atât de des, că până la urmă ajunsese s-o creadă şi el. 
. Şi totuşi, domnul Cascabel nu era un veritabil director de circ, 
un Franconi, un Rancy ori un Loyal, în fruntea vreunei trupe de 
călăreţi şi călăreţe, de clovni, de jongleri. Era un simplu 
comediant care se producea în pieţe, în aer liber pe timp bun, 
sub prelată când ploia. Cu meseria aceasta, căreia îi încercase 
şansele schimbătoare timp de un sfert de secol, câştigase, se 
spune, suma rotunjoară ce era acum închisă în lada cu cifru. 
Câtă muncă, efort şi uneori mizerie însemna suma aceea! Dar 
ce era mai greu trecuse. Familia Cascabel se pregătea să se 
întoarcă în Europa. După ce cutreierase Statele Unite, urma să 


se îmbarce pe un pachebot francez sau american; pe unul 
englezesc -niciodată! 

În fond, César Cascabel nu era neliniştit în nici o privinţă. 
Pentru el nu existau piedici, existau cel mult dificultăţi. 
Eschivarea şi priceperea de a se descurca în viaţă, erau punctul 
lui tare. Ar fi repetat bucuros după ducele de Dantzig, unul 
dintre mareşalii marelui său bărbat: 

— Faceţi-mi o crăpătură, şi pătrund! 

Şi reuşise, într-adevăr, în destule situaţii dificile. 

— Doamna Cascabel, născută Cornelia Vadarasse, o 
provensală pur sânge, n-are egal în ghicirea viitorului, regina 
femeilor excentrice, înzestrată cu toate grațiile sexului său, cu 
toate virtuțile ce fac cinste unei mame de familie, ieşită 
victorioasă din mari întreceri feminine, la Chicago, unde s-au 
înfruntat cele mai bune atlete din lume. Cu aceste cuvinte şi-o 
prezenta de obicei domnul Cascabel pe consoarta sa. Se 
căsătorise cu ea în urmă cu douăzeci de ani, la New York. Se 
consultase oare cu propriul său tată în legătură cu această 
căsătorie? Nu. Mai întâi pentru că nici tatăl său nu-i ceruse 
părerea când se însurase, zicea el, iar apoi fiindcă acel om de 
treabă nu mai era pe lume. Aşa că isprava aceea, trebuie s-o 
credem, s-a făcut simplu, fără formalităţile preliminare care în 
bătrâna Europă întârzie în chip atât de supărător unirea a două 
fiinţe făcute una pentru alta. 

Într-o seară, la teatrul Barnum de pe Broadway, unde se 
afla ca spectator, Cesar Cascabel a fost uluit de farmecul, de 
graţia cu care evolua o tânără acrobată franceză, domnişoara 
Cornelia Vadarasse, în exerciţiul de la bara fixă. Să-şi alăture 
propriile talente de cele ale unei persoane încântătoare, să facă 
din două existenţe una singură, să întrezărească în perspectivă 
o familie de mici Cascabeli demni de tatăl şi de mama lor, toate 
acestea i s-au părut fireşti onestului saltimbanc. lar să se 
repeadă pe scenă într-o pauză, să se prezinte Corneliei 
Vadarasse, să-i facă propunerile cele mai convenabile privitoare 
la căsătoria dintre un francez şi o franţuzoaică, să înştiinţeze un 
onorabil pastor aflat în sală, să-l conducă în foaier şi să-l roage 
să oficieze o căsătorie atât de potrivită, iată ce a mai urmat, 
împlinindu-se pe loc în preafericita ţară a Statelor Unite ale 
Americii! 

Şi oare sunt mai puţin reuşite căsătoriile făcute în mare 


grabă? În orice caz, a lui César Cascabel cu Cornelia Vadarasse, 
urma să fie una dintre cele mai reuşite câte s-au celebrat 
vreodată în întreaga lume. 

Pe timpul când începe această povestire, doamna 
Cascabel avea patruzeci de ani. O ţinută frumoasă, talia poate 
nu tocmai subţire, păr negru, ochi negri, gură surizătoare şi 
plină de dinţi, ca şi a bărbatului său. Cât despre excepţionala sa 
vigoare, aceasta putea fi judecată după memorabilele lupte de 
la Chigaco, unde Cornelia obținuse “cocul de aur” . Să mai 
adăugăm că ea îşi iubea şi acum soţul ca în prima zi, având o 
încredere totală şi de neclintit în geniul acelui om ieşit din 
comun, una din cele mai remarcabile fiinţe pe care le-a dat 
vreodată pământul normand. 

Primul născut dintre băieţii acestui cuplu de artişti ai 
circului era Jean, ajuns acum la nouăsprezece ani. Lipsit de 
aptitudini pentru exerciţiile de forţă, pentru gimnastică, 
acrobaţii şi clovnerii, avea în schimb mâni de o nemaipomenită 
abilitate şi o privire ageră ce făceau din el un jongler grațios, 
elegant, deloc îngâmfat de propriile lui succese. Era blând şi 
meditativ, negricios ca maică-sa, dar cu ochi albaştri. Studios şi 
rezervat, încerca să-şi lărgească instrucţia unde şi când putea. 
Cu toate că nu se ruşina de meseria părinţilor săi, înţelegea că 
se puteau face şi lucruri mai bune decât demonstrațiile menite 
să distreze publicul şi îşi propunea să abandoneze circul îndată 
ce aveau să ajungă în Franţa. Dintr-o profundă stimă pentru 
tatăl şi mama sa, era însă deosebit.de rezervat cu privire la 
acest subiect. Şi, de altfel, cum şi-ar fi putut face o altă situaţie 
în lume? 

Al doilea băiat - ah, acesta, penultimul născut, gimnastul 
trupei, era produsul logic al cuplului Cascabel. Doisprezece ani, 
iute ca o pisică, sprinten ca o maimuţă, vioi ca un ţipar, un mic 
clovn cu înălţimea de trei picioare şi şase degete, venit pe lume 
făcând saltul mortal - dacă e să-l credem pe tată - un ştrengar 
vârât în tot felul de glume şi de farse, gata oricând să dea 
replică, dar bun din fire, chiar şi atunci când îşi merita 
scatoalcele primite cu zâmbetul pe buze, findcă nu i se dădeau 
niciodată din prea multă supărare. S-a băgat de seamă că pe 
băiatul cel mare al familiei Cascabel îl chema Jean. De ce acest 
nume? Pentru că aşa dorise mama, în amintirea unuia dintre 
înaintaşii ei, Jean Vadarasse, marinar din Marsilia înghiţit de 


Marea Caraibilor - şi de care ea era tare mândră. Fireşte că 
tatăl; având norocul să-l cheme César, ar fi preferat alt nume, 
mai istoric, mai potrivit cu admiraţia lui secretă pentru 
războinici. Dar n-ar fi vrut să-şi contrazică soţia la naşterea 
primului lor copil şi acceptase numele Jean, propunându-şi săşi 
ia revanşa dacă va mai avea un băiat. Asta s-a şi întâmplat, jar 
al doilea fiu a fost botezat Alexandre, după ce era cât pe ce săl 
cheme Hamilcar Attila sau Hannibal. În familie i se spunea 
Sandre. După primul şi al doilea băiat, familia s-a mărit cu o 
fetiţă, iar pe această fetiţă, căreia doamna Cascabel ar fi vrut 
să-i spună Hersilla, au botezat-o Napoleone, în cinstea martirului 
din insula Sfânta Elena. 

Napoleone avea atunci opt ani. Era un copil drăguţ, care 
promitea să devină o fată foarte frumoasă şi de fapt avea să-şi 
şi ţină promisiunea. Blondă, cu pielea roz, cu o fizionomie 
mobilă, plină de vioiciune, era deosebit de graţioasă şi de 
isteaţă. Exerciţiile pe sârmă nu mai aveau secrete pentru ea; 
picioruşele îi alunecau şi jucau pe firul întins de parcă fetiţa, 
uşoară ca un fulg, ar fi avut aripi, s-o susţină în aer. Se înţelege 
că Napoleone era răsfăţata familiei. Toţi o adorau, şi era într- 
adevăr adorabilă. Mamei îi plăcea să-şi închipuie că fetiţa va 
face într-o bună zi o partidă excelentă. Nu-i oare şi aşa ceva 
înscris în sorții unei vieţi nomade, de saltimbanc? 

N-ar putea, prin urmare, Napoleone, ajunsă o domnişoară 
tânără şi frumoasă, să întâlnească un prinţ dispus să se 
îndrăgostească de ea şi s-o ia de soţie? 

— Ca în basme? Întreba domnul Cascabel, mai realist 
decât nevastă-sa. 

— Nu, Cesar, ca în realitate. 

— Vai, Cornelia, a trecut timpul când regii se însurau cu 
păstoriţele şi, de altminteri, nu ştiu dacă astăzi păstoriţele ar 
mai vrea să se mărite cu nişte regi. 

Asta era familia Cascabel, tata, mama şi trei copii. Poate 
că n-ar fi stricat să-l aibă şi pe al patrulea, pentru acele piramide 
umane în care artiştii se caţără unii pe umerii celorlalţi într-un 
număr cu soţ. Dar al patrulea n-a mai venit. 

Din fericire, era acolo Cuişoară, gata să-şi dea concursul în 
spectacolele extraordinare. De fapt, Cuişoară completa bine 
echipa Cascabel. Trupa era familia lui. Făcea parte din ea cu 
drepturi depline, cu toate că era american de origine. Unul 


dintre nenorociţii fără 

părinţi, născuţi nu se ştie pe unde - abia dacă ştiu şi ei - şi 
crescuţi prin mila lumii, mâncând pe apucate, sfârşind bine când 
sunt firi sănătoase, când o natură cinstită îi ajută să reziste 
exemplelor rele din jur şi proastei influente a mizeriei. N-ar 
trebui oare să avem puţină îndurare faţă de aceşti sărmani dacă 
de cele mai multe ori sunt împinşi să facă rău ori să sfârşească 
rău ei înşişi? 

Nu era cazul lui Ned Harley, căruia domnul Cascabel 
găsise de cuviinţă să-i dea porecla de Cuişoară. De ce? Mai întâi 
pentru că era subţire ca un cui, şi apoi, fiindcă avea sarcina de a 
primi în deschiderea spectacolului mai multe “floricele” cu cinci 
degete decât cresc într-un an întreg pe vreun arbust din familia 
cruciferelor! 

Cu doi ani în urmă, când domnul Cascabel îl întâlnise pe 
acest nefericit, Ned Harley era muritor de foame. Trupa de 
acrobaţi din care făcea parte tocmai se destrăma, după ce 
fusese abandonată de director. El era unul dintre “menestreli” . 
Tristă ocupaţie, chiar dacă “îi dă să mânce” mai mult sau mai 
puţin celui care o practică. Să te mâăzgăleşti cu cremă de ghete 
ca să te faci “negru” , cum se spune, să te îmbraci în costum 
negru, cu vestă albă şi cravată la fel, şi să cânţi cântece groteşti 
zdrăngănind dintr-o vioară caraghioasă în compania a patru sau 
cinci indivizi de aceeaşi teapă, ce servici mai era şi ăsta? Ei 
bine, Ned Harley tocmai şi-o pierdea şi fusese cât se poate de 
fericit când se întâlnise cu Providența în persoana domnului 
Cascabel. 

Mai exact, acesta tocmai îşi concedia măscăriciul, cel ce 
juca îndeosebi rolurile de prostănac din scenele de paradă. Aţi 
putea crede? Bufonul acela se dăduse drept american şi era de 
fapt englez! Un John Bull în trupa ambulantă! Un compatriot de- 
al călăilor care... Cunoaşteţi povestea, într-o zi, domnul 
Cascabel a aflat întâmplător de ce naţionalitate era intrusul. 

— Domnule Waldurton, i-a spus, întrucât eşti englez, ai s-o 
ştergi imediat, dacă nu vrei să-ţi trag un picior în spate, cât îi fi 
de măscărici! 

Si, cât era el de măscărici, domnul Waldurton ar fi căpătat 
piciorul în locul vizat, dacă nu se grăbea s-o şteargă. 

Cuişoară fusese primit în locul lui. Fostul menestrel se 
angaja să facă de toate, de la parada în scenă până la ţesălatul 


cailor şi gătit, atunci când era nevoie să i se dea o mână de 
ajutor Corneliei. Se înţelege că vorbea franţuzeşte, dar cu un 
accent destul de pronunţat. Pe scurt, era un băiat care-şi 
păstrase inocenţa, cu toate că ajunsese la treizeci şi cinci de 
ani; pe cât de vesel când atrăgea publicul cu caraghioslâcurile 
sale, pe atât de melancolic în viaţa de toate zilele. Vedea mai 
ales partea neplăcută a lucrurilor şi nimic nu-l surprindea cu 
adevărat, căci era greu să-l socoţi printre fericiţii acestei lumi. 
Capul ascuţit, faţa prelungă şi trasă, părul gălbui, ochii rotunzi şi 
copilăroşi, nasul peste măsură de lung, pe care putea pune şase 
perechi de ochelari -număr comic de mare efect - urechile 
clăpăuge, gâtul de bâtlan, corpul slab aşezat pe două picioare 
scheletice făceau din el o fiinţă bizară. De fapt, nu se plângea, 
cu condiţia ca - asta era corecţia făcută mereu când spunea 
ceva - cu condiţia ca nenorocul să nu-i dea motiv să se plângă. 
In plus, de când intrase în serviciu la familia Cascabel, se 
ataşase puternic de ei, iar aceştia nu s-ar fi putut lipsi de 
Cuişoară. 

Asta era, dacă putem spune aşa, partea umană a trupei 
de saltimbanci. Cât priveşte partea animală, ea era reprezentată 
de doi câni buni, unul prepelicar, foarte priceput la vânătoare şi 
cât se poate de folositor la paza casei pe roţi, celălalt un pudel, 
isteţ şi spiritual, menit să devină membru al Institutului, atunci 
când va exista un Institut pentru rasa canină. 

După cei doi câni se cuvine să prezentăm publicului o 
mică maimuţă care, în concursurile de strâmbături, se putea 
întrece nu fără succes cu însuşi Cuişoară, de multe ori 
spectatorilor fiindu-le destul de greu să hotărască imparţial 
căruia din doi să-i dea premiul. Mai era apoi un papagal, Jako - 
originar din Jawa, care vorbea, flecărea, cânta şi cârâia zece ore 
din douăsprezece ca urmare a lecţiilor primite de la prietenul 
său Sandre. În fine, doi cai, doi cai buni şi bătrâni trăgeau 
vehiculul de bâlci şi Dumnezeu ştie dacă nu cumva picioarele 
lor, cam înţepenite de etate, se lungiseră din cauza atâtor mii de 
mile străbătute! 

Vreţi să ştiţi cum le chema pe aceste minunate animale? 
Pe unul Vermout, ca pe trăpaşul victorios al domnului 
Delamarre, pe celălalt Gladiator, ca pe armăsarul contelui de 
Lagrange. Da! Purtau aceste nume ilustre pe hipodromul 
francez, fără să se fi gândit să se înscrie pentru marele premiu 


al Parisului. 

Cât despre cei doi câni, prepelicarul se numea Wagram, 
iar pudelul Marengo (Marengo şi Wagram: localităţi în Italia şi, 
respectiv, Austria, unde în 1800 şi 1809 Napoleon a purtat lupte 
victorioase împotriva austriecilor şi se poate ghici cu uşurinţă 
cine îi botezase cu aceste nume celebre în istorie). 

Maimuţei i s-a spus John Bull, pur şi simplu, din pricina 
urâţeniei. Ce vreţi? Trebuie să-i trecem domnului Cascabel cu 
vederea această mânie pornită, la urma urmei, dintr-un 
patriotism perfect scuzabil, chiar şi într-un timp în care 
asemenea simpatii nu-şi mai aveau nici o justificare. 

— Cum să nu-l adori, spunea, pe omul care striga sub o 
ploaie de gloanţe: 

— Luaţi-vă după panaşul meu alb - o să-l găsiţi 
întotdeauna! 

lar când i se atrăgea atenţia că acela care pronunţase 
frumoasele cuvinte pomenite era Henric al IV-lea, răspundea: 

— Se prea poate, dar şi Napoleon ar fi fost în stare să le 
spună. 


II 
SIERRA NEVADA 


Câţi n-au visat cândva o călătorie într-un coach house, 
într-o casă pe roţi, ca saltimbancii! Să n-ai grija hotelurilor, nici a 
hanurilor, să nu te preocupe nesiguranța unui pat sau 
nesiguranța şi mai mare a mâncării, atunci când treci printr-un 
ţinut unde abia întâlneşti ici-colo câte un târg ori câte un sat! 
Totuşi, puţini sunt cei ce fac o asemenea călătorie cu un vehicul 
improvizat, pe când bogaţii şi-o permit în mod obişnuit, în 
iahturile lor de plăcere, cu tot confortul de acasă. Dar oare 
vehiculul nu-i o casă umblătoare? De ce comedianţii sunt 
singurii care cunosc bucuria “navigaţiei pe uscat” ? 

De fapt, vehiculul saltimbancului este un apartament 


complet, cuprinzând camerele şi mobilierul, este căminul 
rătăcitor, iar cel al lui Cesar Cascabel răspundea întru totul 
exigenţelor vieţii nomade. 

Se numea Belle-Roulotte, ca şi cum ar fi fost vorba de vreo 
goeletă normandă, şi puteţi fi siguri că-şi justifica numele după 
atâtea peregrinări prin Statele Unite. Cumpărată de numai trei 
ani din primele economii ale familiei, aceasta înlocuia vechea 
rablă acoperită doar de o prelată şi complet lipsită de arcuri, 
care adăpostise atâta timp întreaga familie. Or, cum de mai bine 
de douăzeci de ani domnul Cascabel colinda târgurile şi pieţele 
Confederaţiei, se înţelege că vehiculul său era de fabricaţie 
americană. Belle-Roulotte stătea pe patru roţi. Prevăzută cu 
arcuri tari, de oţel, era pe cât de uşoară, pe atât de solidă, 
întreţinută cu grijă, săpunită, frecată, spălată, îi străluceau 
panourile vopsite în culori ţipătoare, unde galbenul auriu făcea 
casă bună cu roşul cărămiziu, lăsând să se vadă firma devenită 
celebră: Familia Cesar Cascabel. Ca lungime ar fi putut rivaliza 
cu poştalioanele care mai străbat preriile Far West-ului prin 
părţile unde Great Trunk, calea ferată de la New York la San 
Francisco, nu şi-a întins încă ramificaţiile. Fireşte că doi cai nu 
puteau trage acest vehicul greu decât la pas. Şi zău că 
încărcătura era mare. Fără să-i punem la socoteală pe cei ce 
locuiau acolo, Belle-Roulotte nu căra oare, într-o galerie 
superioară, pânza de cort cu picheţii şi corzile, iar dedesubt, 
între roţile din faţă şi cele din spate, un coş mare, mobil, plin cu 
diferite obiecte: tobă mare, tobă mică, trompetă, trombon şi alte 
ustensile ori accesorii care sunt veritabile unelte ale 
scamatorului? Să mai amintim şi costumele unui celebru număr 
de pantomimă, Bandiţii din Pădurea Neagră, figurând şi el în 
repertoriul familiei Cascabel. Amenajarea interiorului era bine 
concepută şi, se înţelege, totul de o curăţenie desăvârşită, de-a 
dreptul flamandă, datorită Corneliei, care nu glumea la acest 
capitol. In partea din faţă, închisă printr-o uşă glisantă prevăzută 
cu geam de sticlă, se afla compartimentul rezervat sobei de 
bucătărie. Urma un salon, sau sufragerie, unde se dădeau şi 
consultaţiile legate de prezicerea norocului; apoi, o primă 
încăpere de dormit, cu paturi suprapuse ca în cabina unei nave, 
unde se culcau, separați printr-un paravan, în dreapta cei doi 
fraţi, iar în stânga surioara lor; în sfârşit. În spate, camera soţilor 
Cascabel, având un pat cu saltea groasă şi cuvertură 


multicoloră, lângă care fusese aşezată celebra casă de bani. Prin 
toate colţurile, planşete ce puteau fi ridicate sau lăsate, 
alcătuind mese ori noptiere, şi dulăpioare în care se înghesuiau 
costumele, perucile şi alte lucruri necesare pantomimei. Lumina 
venea de la două lămpi cu petrol, adevărate felinare de ruliu, 
legănate când vehiculul mergea pe drumuri accidentate; în plus, 
pentru ca lumina zilei să pătrundă în diversele compartimente, 
vreo şase ferestruici cu sticla montată în rame de plumb, având 
perdele din muselină subţire, prevăzute cu şnururi colorate, 
făceau ca Belle-Roulotte să pară o galiotă olandeză. 

Nepretenţios din fire, Cuişoară dormea în primul 
compartiment, într-un hamac pe care şi-l întindea seara între doi 
pereţi, iar dimineaţa, de cum se făcea ziuă, îl strângea. Mai 
rămâne să spunem că cei doi câni, Wagram şi Marengo, în 
calitatea lor de paznici de noapte, se culcau amândoi în coşul de 
sub vehicul, unde tolerau şi prezenţa maimuţei John Bull, cu 
toate că era neastâmpârată şi îi plăceau poznele. Papagalul Jako 
era expediat într-o colivie suspendată în cel de-al doilea 
compartiment. Cât despre cei doi cai, Gladiator şi Vermout, 
aveau toată libertatea să pască pe lângă 

Belle-Roulotte, fără să fie nevoie să-i închidă. Şi după ce 
păşteau iarba acelor nesfirşite câmpii unde masa le era 
întotdeauna întinsă, aşa cum şi patul le era făcut, ori mai 
degrabă aşternutul, nu le mai rămânea decât să se întindă şi să 
doarmă pe pământul care-i alimentase. 

Ce-i sigur e că la lăsarea nopţii, cu puştile şi pistoalele 
stăpânilor, cu cei doi câni care o păzeau, în Belle-Roulotte erai în 
deplină siguranţă. Aşa arăta vehiculul familiei. Câte mile nu 
străbătuse în trei ani prin Confederație, de la New York la 
Albany, de la Niagara la Buffalo, la Saint Louis, la Philadelphia, la 
Boston, la Washington, de-a lungul fluviului Mississippi până la 
New Orleans, în vecinătatea lui Great Trunk până la Munţii 
Stâncoşi, în ţinutul mormonilor, apoi până la capătul Californiei)! 
O călătorie fără probleme, căci nimeni din mica trupă nu fusese 
vreodată bolnav, în afară de John Bull, care avea indigestii 
repetate din pricina uimitoarei sale lăcomii înnăscute. Şi ce 
bucurie să ducă această Belle-Roulotte în Europa, s-o conducă 
pe drumurile bătrânului continent! Câtă curiozitate plină de 
simpatie avea să stârnească ea traversând pământul Franţei şi 
satele normande! Ah, să revezi Franţa - să revezi Normandia ta 


- ca în celebrul cântec al lui Berat, spre asta se îndreptau toate 
gândurile, toate dorinţele lui Cesar Cascabel. 

La New York vehiculul urma să fie demontat, împachetat, 
îmbarcat pe un pachebot cu destinaţia Havre, unde nu mai 
aveau de făcut altceva decât să-l reaşeze pe roţi ca să se poată 
îndrepta spre capitală. 

Cât de nerăbdători erau să plece domnul Cascabel, soţia 
sa, copiii şi însoțitorii lor, am putea spune prietenii lor cu patru 
labe! Aşa că porniră din piaţa mare a oraşului Sacramento în 
zorii zilei de 15 februarie, unii pe jos, alţii în vehicul - fiecare 
după bunul său plac. Era încă foarte rece, dar timpul era bun. Se 
înţelege că nu plecau “fără uscătură” , cu alte cuvinte fără 
felurite conserve de carne şi legume. De altfel, îşi puteau face 
noi provizii prin oraşe şi sate. Mai era apoi vânatul: bizoni, cerbi, 
iepuri şi potârnichi se găseau din abundență prin ţinuturile 
acelea. lar Jean avea să se lipsească oare de plăcerea de a 
umbla cu arma sub braţ şi a se folosi cât mai bine de ea? 
Vânătoarea nu era oprită şi nici nu se cerea permis pe întinsele 
prerii din Far West. Adevărul e că Jean era un ţintaş iscusit, iar 
prepelicarul Wagram, spre deosebire de pudelul Marengo, se 
remarca prin calităţi cinegetice dintre cele mai alese. 

Părăsind Sacramento, Belle-Roiilotte o luă spre nord-est. 
Plănuiseră să ajungă la frontieră pe drumul cel mai scurt şi să 
străbată Sierra Nevada, deci vreo două sute de kilometri până la 
pasul Sonora, prin care se trece în nesfirşitele câmpii ale estului. 
Încă nu erau în Far West-ul propriu-zis, unde aşezările se 
întâlnesc abia când şi când. Nu era nici preria, cu orizonturile 
sale îndepărtate, cu largi întinderi pustii, cu indieni nomazi pe 
care civilizaţia îi împinge încetul cu încetul spre regiunile mai 
puţin umblate ale Americii de Nord. Indată ce ieşi din 
Sacramento, ţinutul se şi înalţă. Sunt ramificaţiile Sierrei, care 
mărgineşte splendid bătrâna Californie cu lanţurile sale 
muntoase, acoperite de brazi verzi, dominate ici-colo de vârfuri 
ce ating cinci mii de metri. O barieră de verdeață cu care natura 
a binecuvântat acest ţinut unde turnase atâta aur, secat acum 
de lăcomia omului. De pe traseul urmat de Belâe-Roulotte nu 
lipseau oraşe importante ca Jackson, Mocquelenne, Placerville, 
renumite avanposturi ale ținuturilor Eldorado şi Calaveras. Dar 
domnul Cascabel se oprea numai cât să facă nişte târguieli, ori 
atunci când îşi dorea o noapte mai lipsită de griji. Se grăbea să 


treacă de munţii Nevada, de zona Marelui Lac Sărat şi de uriaşul 
mur(zid) al Munţilor Stâncoşi - încercări foarte serioase pentru 
căruţa sa. Apoi, până în zona lacurilor Erie şi Ontario, căruţa nu 
mai avea de străbătut prin prerie decât drumuri bătute de 
picioarele cailor şi de caravane. Se înainta destul de anevoie 
prin locurile  acelea-muntoase. Multe ocolişuri inevitabile 
lungeau drumul. Pe deasupra, cu toate că ţinutul era străbătut 
de paralela treizeci şi opt, care în Europa trece prin Sicilia şi 
Spania, ultimele valuri de frig erau cât se poate de aspre. Se ştie 
că din cauza depărtării de Gulfstream - curentul cald care, 
ieşind din Golful Mexic, se îndreaptă oblic spre Europa - clima 
Americii de Nord e mult mai rece, la aceeaşi latitudine, decât 
cea a vechiului continent. Peste câteva săptămâni, însă, 
California urma să devină iarăşi pământul cel mai generos dintre 
toate, mamă plină de fruct, unde bobul de grâu se însuteşte, 
unde se amestecă din plin cele mai felurite culturi ale zonelor 
tropicale şi temperate, trestia de zahăr, orezul, tutunul, 
portocalele, măslinele, lămâile, ananasul, bananele. Nu aurul a 
făcut bogăţia solului californian, ci extraordinara vegetaţie 
ţâşnită din miezul său. 

— O să ne pară rău după ţara asta, spunea Cornelia, care 
nu era deloc indiferentă la bunătăţile de pe masă. 

— Eşti o mâncăcioasă, îi reproşa domnul Cascabel. 

— Ei, mă gândesc la copii, nu la mine. 

Zile în şir străbătură, prin marginea pădurilor, câmpii ce 
înverzeau. Oricât de multe să fi fost rumegătoarele ce păşteau 
pe acele câmpuri, tot nu reuşeau să distrugă covorul de iarbă 
primenită de natură neîncetat. Nu poţi lăuda nicicând îndeajuns 
forţa vegetală a teritoriului californian, cu care nici un altul nu 
ajunge să se compare. E grânarul Pacificului, iar flotele 
comerciale care îi exportă produsele nu reuşesc vreodată să-l 
epuizeze. Belle-Roulotte mergea cu viteza sa obişnuită, în medie 
nu mai mult de şaseşapte leghe pe zi (33-40Km). Tot aşa îşi 
plimbase ocupanţii prin toate Statele Unite, unde numele 
Cascabel era atât de cunoscut, începând de la gurile fluviului 
Mississippi şi până în Noua Anglie. E adevărat că pe atunci se 
opreau în fiecare oraş al Confederaţiei, ca să câştige bani. De 
data asta, în călătoria lor de la vest spre est, nu-şi mai 
propuseseră să uimească lumea. Nu mai era un turneu artistic, 
ci întoarcerea în bătrâna Europă, cu fermele normande la 


orizont. 

Traversarea se făcea cu însufleţire, şi câte case temeinic 
clădite n-ar fi avut de ce să invidieze fericirea din casa aceea pe 
roţi! Se ridea, se cânta, se glumea şi câteodată trompeta 
chinuită de tânărul Sandre alunga păsările, la fel de ciripitoare 
precum această însufleţită familie. 

Totul era minunat, însă zilele de călătorie nu trebuiau să 
fie neapărat şi zile de vacanţă. 

— Copii, spunea mereu domnul Cascabel, — nu-i cazul, 
totuşi, să ne anchilozăm! 

Aşa că în timpul opririlor, când caii se odihneau, familia nu 
stătea degeaba. De multe ori indienii se îngrămădeau să-l vadă 
pe Jean repetându-şi numerele de jonglerie, pe Napolâone 
făcând câţiva paşi plini de graţie, pe Sandre care se îndoia în fel 
şi chip, de parcă ar fi fost de cauciuc, pe doamna Cascabel 
dedându-se unor exerciţii de forţă şi pe domnul Cascabel 
devenit ventriloc; fără să-i uităm pe Jako, care pălăvrăgea în 
colivia lui, pe cânii ce-şi făceau numărul comun şi pe John Bull, 
care se strâmba cât putea de tare. Să remarcăm, totuşi, faptul 
că Jean nu-şi neglija deloc studiul în timpul călătoriei. Citea şi 
recitea cele câteva cărţi din mica bibliotecă existentă în Belle- 
Roulotte: puţină geografie şi aritmetică şi diverse volume de 
călătorie. Tot el ţinea şi Jurnalul de bord, unde relata în mod 
plăcut, incidentele “navigaţiei” . 

— O să ajungi prea învăţat! îi spunea câteodată taică-său. 
Dar, mă rog, dacă asta-ţi place... 

Domnul Cascabel se ferea să descurajeze pornirile fireşti 
ale primului său născut. De fapt, şi el şi soţia lui erau foarte 
mândri să aibă un “savant” în familie. Prin 27 februarie, după- 
amiază, Belle-Roulotte ajunse la intrarea în trecătorile Sierrei 
Nevada. Urma un urcuş greu, de patru-cinci zile, atât pentru 
oameni cât şi pentru animale. Trebuiau să suie panta până la 
jumătate din înălţimea munţilor. Pe serpentinele căţărate pe 
versanţii enormei bariere era nevoie să se pună umărul la roată. 
Cu toate că timpul continua să se îmblânzească sub primele 
răsuflări ale primăverii californiene, clima îşi păstra mai departe 
asprimea la o anumită altitudine. Nimic mai de temut decât 
ploile torențiale, cumplitele vârtejuri de zăpadă, rafalele 
dezlănţuite prin trecători sinuoase, unde vântul năvăleşte ca 
într-o pâlnie. De altfel, în partea lor superioară, pasurile ajung în 


vecinătatea zăpezilor veşnice: ei urmau să urce până la vreo 
două mii de metri înainte de a cobori în ţinutul locuit de 
mormoni. 

Domnul Cascabel intenţiona să facă ce făcuse şi altădată 
în asemenea împrejurări: să închirieze cai de rezervă din satele 
ori de la fermele întâlnite prin munţi, şi oameni - indieni sau 
americani albi - care să-i călăuzească. Aveau să fie nişte 
cheltuieli în plus, de bună seamă, însă era absolut necesar, dacă 
familia nu dorea să-şi pună în pericol atelajul propriu. 

În seara zilei de 27, ajunseră la intrarea în pasul Sonora. 
Văile urmate până atunci prezentau denivelări neînsemnate. 
Prin urmare, Vermout şi Gladiator le urcaseră fără prea multă 
osteneală. Dar n-ar fi putut merge mai departe, nici chiar ajutaţi 
de tot personalul. Făcură popas aproape de un cătun pierdut în 
fundul trecătorilor Sierrei. Erau numai câteva case, iar la două 
bătăi de puşcă o fermă unde domnul Cascabel hotări să meargă 
chiar în seara aceea. Dorea să închirieze pentru a doua zi nişte 
cai, pe care Vermout şi Gladiator aveau să-i întâmpine cu 
satisfacţie înainte de toate, trebuiră să se pregătească pentru 
noapte. 

După ce tabăra fu aşezată după regulile obişnuite, luară 
legătura cu locuitorii, cătunului, care le furnizară bucuros 
alimente proaspete pentru oameni şi furaje pentru animale. 

Era exclus ca, în seara aceea, să “repete” exerciţiile. 
Ajunseseră cu toţii la capătul puterilor. Ziua fusese grea, cu o 
mare parte a drumului făcută pe jos, ca să uşureze atelajul. 
Domnul Cascabel dădu, aşadar, repaus complet, iar acesta urma 
să fie respectat pe toată durata traversării Sierrei. 

După o ultimă privire de stăpân aruncată taberei, lăsând 
Belle-Roulotte în seama soţiei şi a copiilor, domnul Cascabel se 
îndreptă, însoţit de Cuişoară, spre casa ale cărei coşuri fumegau 
printre copaci. 

Ferma era proprietatea unui californian şi a familiei sale, 
care îl primiră bine pe saltimbanc. Fermierul se angaja să-i 
închirieze trei cai şi două călăuze. Acestea urmau să însoţească 
vehiculul până în locul de unde pantele începeau să coboare 
spre est; de acolo aveau să se întoarcă împreună cu caii de 
rezervă. Numai că treaba asta costa cam mult. Domnul 
Cascabel vorbi ca unul ce n-avea deloc chef să arunce banii pe 
fereastră şi în cele din urmă căzu de acord cu o cifră cu nimic 


mai mare decât suma plănuită pentru acea parte a călătoriei. 

A doua zi, la orele şase, sosiră cei doi oameni, iar cei trei 
cai aduşi de ei fură înhămaţi înaintea lui Vermout şi Gladiator. 
Belle-Roulotte porni să urce printr-o trecătoare îngustă, cu 
păduri bogate pe ambele părţi. Spre orele opt, la una din 
cotiturile defileului, minunatele ţinuturi ale Californiei, pe care 
familia Cascabel nu le părăsea fără un anume regret, dispărură 
cu totul dincolo de masivul Sierrei. 

Cei trei cai ai fermierului erau animale puternice, se putea 
conta pe ele. Aşa să fi fost oare şi însoțitorii lor? Asta părea mai 
puţin probabil. 

Erau nişte oameni puternici amândoi, pe jumătate indieni, 
pe jumătate englezi. O, dacă ar fi ştiut domnul Cascabel, cum le- 
ar mai fi făcut vânt fără nici o ezitare! 

În sfirşit, Corneliei nu-i plăceau mutrele lor, Jean 
împărtăşea părerea mamei, care era şi părerea lui Cuişoară. 
Domnul Cascabel nu se arăta preocupat de această problemă. 
La urma urmei, erau doar doi inşi şi nu le-ar fi fost prea uşor 
dacă puneau ceva la cale. Cât priveşte întâlnirile periculoase, 
ele se arătau puţin probabile în Sierra. Drumurile erau, fără 
îndoială, sigure în acea perioadă. Trecuse timpul când minorii 
din California, cei cărora li se spunea loafers şi rowdies, se 
înhăitau cu răufăcători veniţi din toate colţurile lumii ca să-i 
brutalizeze împreună pe oamenii de treabă. Legea linşajului 
izbutise să-i pună la punct. 

Totuşi, prudent cum era, domnul Cascabel îşi propuse să 
fie cu ochii în patru. Oamenii de la fermă se arătau a fi, hotârât, 
căruţaşi pricepuţi. Aşa că ziua trecu fără vreun accident, iar ăsta 
era lucrul cel mai important. Ajungea o roată distrusă, vreo osie 
ruptă şi, departe de orice aşezare, fără putinţa de a-şi repara 
stricăciunile, cei ce locuiau în Belle-Roulotte s-ar fi trezit în cea 
mai mare încurcătură. Trecătoarea avea pe atunci un aspect cât 
se poate de sălbatic. Pini cu culoarea bătând spre negru şi 
muşchiul care acoperea solul ca un covor alcătuiau vegetaţia 
locului. Enorme îngrămădiri de pietre, întâlnite ici-colo, sporeau 
numărul ocolurilor, mai cu seamă de-a lungul unuia dintre 
afluenții rîului Walkner. Riîul acesta, ieşit din lacul cu acelaşi 
nume, năvălea zgomotos prin fundul prăpăstiilor. În depărtare, 
pierdut în nori, Castle Peak se înălța deasupra celorlalte piscuri 
ridicate atât de pitoresc din lanţul muntos Nevada. 


Spre orele cinci după-amiază, când umbra începea să urce 
din adâncurile îngustei trecători, aveau de depăşit o cotitură 
anevoioasă. Drumul era atât de greu în locul acela, încât fu 
nevoie să se descarce o parte din vehicul. Prelata şi cele mai 
multe dintre lucrurile aflate în galeria superioară rămaseră un 
timp în urmă. Puseră umărul cu toţii şi, trebuie să recunoaştem, 
cele două călăuze făcură chiar exces de zel în acea împrejurare. 
Domnul Cascabel şi ai săi îşi corectară în parte primele impresii 
privitoare la oamenii aceia. De altfel, peste încă două zile urmau 
să ajungă în punctul cel mai înalt al defileului, de-unde mai 
aveau doar de coborât, aşa că atelajul suplimentar putea să se 
întoarcă la fermă. 

Odată ales locul de popas, pe când căruţaşii se ocupau de 
cai, domnul Cascabel, cei doi fii ai săi şi Cuişoară se întoarseră 
să ia obiectele lăsate în drum. Ziua se sfârşi cu o masă bună şi 
nimeni nu se mai gândea decât la odihnă. Domnul Cascabel 
invită călăuzele să intre într-unul din compartimentele rulotei; 
dar ei refuzară, asigurindu-l că adăpostul copacilor le era 
suficient. Acolo, înveliţi bine în pături groase, puteau păzi mai 
uşor caii stăpânului. 

Nu mult după aceea, tabăra era scufundată într-un somn 
adânc. 

A doua zi, la cele dintâi licăriri ale aurorii dimineţii, toată 
lumea era în picioare. Coborâţi primii din Belle-Roulotte, domnul 
Cascabel, Jean şi Cuişoară se îndreptară spre locul unde 
fuseseră legaţi în ajun Vermout şi Gladiator. 

Amândoi erau acolo, însă cei trei cai ai fermierului 
dispăruseră. Cum nu puteau fi departe, Jean se pregătea să 
trimită călăuzele în căutarea jor. Dar nici cei doi oameni nu se 
mai aflau în tabără. 

— Unde-or fi? Întrebă el. 

— Au plecat după cai, nu încape îndoială, răspunse 
domnul Cascabel. 

— Hei! Hei! strigă Cuoşoară cu o voce ascuţită, care ar fi 
trebuit să se audă până departe. Nu primi nici un răspuns. 
Domnul Cascabel şi Jean strigară şi ei din răsputeri, ba chiar 
făcură o parte din drum înapoi. 

Călăuzele nu apăreau nici acum. 

— Te pomeneşti că nu ne-am înşelat deloc, privindu-le 
mutrele, exclamă domnul Cascabel. 


— De ce ne-or fi părăsit oamenii ăia, întrebă Jean. 

— Or fi făcut vreo treabă urâtă! 

— Ce anume? 

— Ei, ce! Aşteaptă! O să aflăm. 

Şi, urmat de Jean şi de Cuişoară, se întoarse în goană la 
Belle-Roulotte. Cât ai clipi din ochi, domnul Cascabel urcă 
scăriţa, împinse uşa, străbătu compartimentele, şi se năpusti în 
camera din fund, unde pusese preţiosul cufăr cu cifru. Se 
întoarse răcnind: 

— L-au furat! 

— Cufărul? Strigă Cornelia. 

— Da, l-au furat ticăloşii ăia! 


IV 
DECIZIE IMPORTANTĂ 


Ticăloşi! 

Era tocmai cuvântul ce li se potrivea unor asemenea 
răuvoitori, însă asta nu schimba lucrurile: jaful rămânea jaf. 

În fiecare seară domnul Cascabel obişnuia să verifice locul 
unde se afla casa de bani, încredinţându-se că totul era în 
regulă. Acum îşi amintea că în ajun, după o zi atât de grea, 
picase de somn şi nu, mai făcuse controlul obişnuit. Era mai 
mult ca sigur că, în timp ce Jean, Cesar şi Cuişoară erau plecaţi 
după lucrurile lăsate la cotul trecătorii, cele două călăuze 
intraseră neobservate de nimeni în ultimul compartiment, 
înhăţaseră cufărul şi-l ascunseseră prin tufele de la marginea 
locului de popas. De asta refuzaseră să-şi petreacă noaptea în 
Belle-Roulotte. Apoi aşteptaseră ca toţi ceilalţi să adoarmă şi o 
şterseseră cu caii fermierului. 

Din toate economiile micii trupe nu mai rămânea nimic, 
exceptând cei câţiva dolari din buzunarul domnului Cascabel. Şi 
încă trebuiau să fie fericiţi că ticăloşii nu-i luaseră cu ei pe 
Vermout şi pe Gladiator! 

Obişnuiţi, în cele douăzeci şi patru de ore petrecute 
împreună, cu prezenţa străinilor, cânii nu dăduseră alarma şi 


mârşăvia se săvârşise fără nici o dificultate. Unde să-i mai 
găsească pe hoţi, după ce aceia se înfundaseră în Sierra 
Nevada? Unde să dea de urma banilor? lar fără bani cum să 
treacă Atlanticul? 

Disperarea familiei se manifestă la unii prin lacrimi, la alţii 
prin furie. Domnul Cascabel trecu mai întâi printr-un adevărat 
acces de turbare, iar soţia şi copiii avură destule de tras până 
să-l potolească. Dar, după ce mânia îi trecu, redeveni stăpân pe 
sine, ca unul care ştia bine că nu trebuia să-şi piardă timpul cu 
reproşuri fără rost. 

— Cufăr blestemat! nu se putu abţine să nu spună 
Cornelia, printre lacrimi. 

— Dacă nu l-am fi avut, zise Jean, atunci banii noştri... 

— Da! Minunată idee, să cumpăr cutia aia afurisită! 
exclamă domnul Cascabel. E clar că, atunci când ai o casă de 
bani, lucrul cel mai înţelept e să nu pui nimic în ea. Mare scofală 
că-i asigurată împotriva focului, cum mi-a spus negustorul, dacă 
nu-i asigurată şi împotriva hoţilor! 

Era o lovitură cumplită pentru familie, trebuie să 
recunoaştem, şi nu e de mirare că îi copleşise pe toţi. Să li se 
fure două mii de dolari agonisiţi cu atâta efort! 

— Ce-i de făcut? întrebă Jean. 

— Ce-i de făcut?! răspunse domnul Cascabel, stringând 
din dinţi încât părea că-şi zdrobeşte cuvintele. Foarte simplu! 
Chiar nemaipomenit de simplu! Fără caii de rezervă nu mai 
putem urca. Aşa că propun să ne întoarcem la fermă. Poate că 
nemernicii ăia sau... 

— Dacă nu cumva nu s-au întors acolo, observă Cuişoară. 

Şi, într-adevăr, aşa ceva era mai mult decât probabil. 
Totuşi, repetă domnul Cascabel, nu le rămânea nimic mai bun 
de făcut decât să se întoarcă, din moment ce înainte nu puteau 
merge. 

Vermout şi Gladiator fură înhămaţi şi vehiculul începu să 
coboare prin defileul Sierrei. Drumul era acum uşor, prea uşor! 
Călătoreşti repede când n-ai decât de coborât; dar mergeau cu 
capul plecat, în tăcere, dacă nu punem la socoteală ploaia de 
înjurături care scăpa, din când în când, din gura domnului 
Cascabel. 

La amiază, Belle-Roulotte se opri în fața fermei. Cei doi 
hoţi, nici vorbă să se fi întors! 


Aflând despre cele întâmplate, fermierul se înfurie 
cumplit, fără să-i pese, de altfel, câtuşi de puţin de familia 
Cascabel. Dacă lor le furaseră banii, lui îi furaseră trei cai. 
Fugind prin munţi, răufăcătorii erau obligaţi să iasă prin celălalt 
capăt al trecătorii. Repede după ei! Şi fermierul, în mânia lui, nu 
era departe de a-l scoate pe domnul Cascabel vinovat de furtul 
animalelor lui. 

— Ştii că eşti grozav? zise saltimbancul. De ce ţii pe lângă 
casă asemenea ticăloşi şi de ce îi mai şi pui în serviciul 
oamenilor cinstiţi? 

— Parcă eu am ştiut! răspunse fermierul. Nu m-am putut 
plânge niciodată de ei. Oricum, furtul era comis, iar situaţia 
deosebit de gravă. 

Dar, dacă doamna Cascabel nu izbutea să-şi revină, soţul 
ei, cu fondul de filozofie de bâlci care îl caracteriza, îşi redobândi 
în cele din urmă stăpânirea de sine. Când se adunară în Belle- 
Roulotte. toţi membrii familiei participară la o discuţie de cea 
mai mare însemnătate, - din care avea să iasă o hotărâre 
teribilă - cum anunţase domnul Cascabel, rostogolind mereu 
consoana “r”. 

— Copii, în viaţă apar împrejurări când un om cu picioarele 
pe pământ trebuie să ştie a lua o decizie. Chiar am băgat de 
seamă că aceste împrejurări sunt de regulă neplăcute. Aşa e şi 
cea în care ne aflăm acum datorită unor netrebnici... Deci, 
problema noastră ar fi să n-o luăm pe patru drumuri deodată, cu 
atât mai mult cu cât nici nu există patru. Există unul singur şi pe 
acela o s-o apucăm neîntârziat. 

— Care? întrebă Sandre. 

— O să vă explic numaidecât un plan ce mi-a venit în 
minte, răspunse domnul Cascabel. Ca să ştiu însă dacă e 
realizabil Jean să-şi aducă aici şmecheria lui cu hărţi... 

— Atlasul, zise Jean. _ 

— Mă rog, atlasul ăla. Imi închipui că eşti tare la geografie. 
Du-te după atlas! 

— Într-o clipă, tată! 

După ce atlasul fu pus pe masă, domnul Cascabel reluă 
astfel: 

— Se înţelege, copii, că deşi mizerabilii ăia ne-au furat 
casa de bani — de ce mi-o fi venit ideea să cumpăr o casă de 
bani? — bineînţeles, spun, că n-o să renunţăm la gândul de-a ne 


întoarce în Europa. 

— Să renunţăm? Niciodată! exclamă doamna Cascabel. 

— Un răspuns plin de demnitate, Cornelia! Vrem să ne 
întoarcem în Europa şi o să ne întoarcem. Vrem să revedem 
Franţa şi o vom revedea! Dacă nişte ticăloşi ne-au jefuit, nu 
înseamnă că... Da, eu însumi, cel dintâi, am nevoie de aerul 
patriei mele, altfel am să mor. 

— Nu vreau să mori, César! Am plecat spre Europa şi 
nimic nu ne poate opri să ajungem acolo. 

— Dar cum să facem? întrebă Jean, stăruitor. Cum să 
facem? 

— Într-adevăr, cum să facem, zise domnul Cascabel - 
scărpinându-şi fruntea - dând spectacole pe drum, vom izbuti în 
mod precis să strângem de la o zi la alta banii cu care să ducem 
Belle-Roulotte până la New York. Insă, odată ajunşi acolo, fără 
banii cu care să-i plătim locul, nu vom putea urca pe pachebot. 
lar fără pachebot nu poţi trece oceanul decât înotând. Asta, mi 
se pare, o să fie cam greu... 

— Foarte greu, patroane, interveni Cuişoară. — Afară de 
cazul că am avea înotătoare... 

— Tu ai? 

— Nu cred. 

— Atunci taci şi ascultă! 

Apoi se adresă fiului său mai mare: 

— Jean, deschide atlasul şi arată-ne pe hartă locul unde ne 
aflăm. 

Jean căută harta Americii de Nord şi o vâri sub ochii tatălui 
său. Toate privirile îl urmăriră pe când arăta cu degetul un punct 
din Sierra Nevada, situat ceva mai la est de Sacramento. 

— Aici suntem, zise. 

— Bine, aprecie domnul Cascabel, — înseamnă că, după 
ce ajungem de partea cealaltă a munţilor, am avea de străbătut 
tot teritoriul Statelor Unite până la New York? 

— Da, tată. 

— Cam câte leghe ar fi? 

— In jur de o mie trei sute. 

— Bun! După asta. mai trebuie să trecem şi oceanul? 

— Fără îndoială. 

— Câte leghe are oceanul ăsta? 

— Aproape nouă sute până-n Europa. 


— Şi, odată ajunşi în Franţa, putem spune că suntem în 
Normandia noastră? Putem spune! 

— Asta face... 

— Două mii două sute de leghe! anunţă micuța 
Napoleone, care socotise pe degete. 

— la te uită, ştrengărită! zise domnul Cascabel. A şi 
învăţat aritmetica! Să spunem două mii două sute de leghe? 

— Cam atâta, tată, răspunse Jean, cred că am socotit bine. 

— Ei, copii, asta ar fi o nimica toată pentru Belle-Roulotte. 
dacă nu s-ar afla o mare între America şi Europa, o mare 
blestemată care să-i stăvilească drumul. lar marea asta n-o poţi 
trece fără bani, mai bine zis fără pachebot... 

— Ori fără înotătoare! repetă Cuişoară. 

— Hotărât, ăsta o ţine pe-a lui, observă domnul Cascabel, 
ridicând din umeri. 

— Prin urmare, e limpede că nu vom putea merge spre 
est, spuse Jean. 

— E imposibil, aşa cum zici, fiule. Absolut imposibil! Dar... 
poate că prin vest... 

— Prin vest? exclamă Jean, uitându-se mirat la taică-său. 

— Da. Caută un pic pe acolo şi arată-mi pe unde ar trebui 
s-o luăm ca să mergem prin vest. 

— Mai întâi ar trebui să urcăm prin California, prin Oregon 
şi pe teritoriul Washington până la frontiera nordică a Statelor 
Unite. 


— Şi de acolo? 

— De acolo? Ar urma Columbia britanică. 

— Ptiu, făcu domnul Cascabel, — n-am putea ocoli 
Columbia asta? 

— Nu, tată. 


— În fine... Mai departe? 

— Ajunşi la frontiera de nord a Columbiei, o să dăm de 
provincia Alaska. 

— Engleză şi asta? 

— Nu, rusească. Cel puţin până acum, căci se pune 
problema să fie anexată... 

— Angliei? 

— Nu. Statelor Unite. 

— Perfect. lar după Alaska ce vine? 

— Strâmtoarea Bering, care desparte cele două 


continente, America şi Asia. 

— Câte leghe am avea până la strâmtoare? 

— O mie o sută de leghe. 

— Ţine minte, Napoleone, şi după aceea ai să adaugi. 

— Dar eu? întrebă Sandre. 

— Şi tu. 

— lar acum, Jean, cât ar putea fi de lată strâmtoarea 
aceea? 

— Vreo douăzeci de leghe, tată. 

— Ah, douăzeci de leghe, se miră doamna Cascabel. . - 

— Un pâriu, Cornelia, am putea spune un pâriu. 

— Cum aşa, un pâriu? 

— Foarte bine! Şi de altfel, Jean, strâmtoarea Bering nu 
îngheaţă iarna? 

— Ba da, tată. Patru sau cinci luni pe an e complet 
îngheţată. 

— Bravo, înseamnă că se poate trece pe gheaţă? 

— Se poate, şi chiar se trece. 

— Ah! Minunată strâmtoare! 

— Dar după aceea nu mai trebuie să trecem peste nici o 
mare, întrebă Cornelia. 

— Nu. Continentul asiatic se întinde până în Rusia 
europeană. 

— Arată-ne, Jean. 

Jean căută în atlas harta Asiei, pe care domnul Cascabel o 
cercetă cu atenţie. 

— Ei, şi iată că lucrurile ne ies pe plac, dacă n-or fi prea 
multe ţinuturi sălbatice în Asia. 


— Nu prea multe, tată. 

— Europa unde-i? 

— Aici, răspunse Jean, arătând cu degetul frontiera 
munţilor Ural. 

— Ce distanţă e între strâmtoarea aceea... pâriul Bering... 
şi Rusia europeană? 

— Cam o mie şase sute de leghe. 

— Dar de acolo până în Franţa? 

— Aproape şase sute. 

— Şi în total, de la Sacramento? 

— Trei mii trei sute douăzeci de leghe, spuseră într-o voce 


Sandre şi Napoleone. 

— Câte un punct roşu pentru fiecare, zise domnul 
Cascabel. — Aşadar, pe la răsărit, sunt două mii două sute de 
leghe. 

— Întocmai, tată. 

— lar pe la apus, sunt în jur de trei mii trei sute? 

— Da, adică mai mult cu o mie şi o sută de leghe... 

— „prin vest, preluă domnul Cascabel, — dar fără nici o 
mare de trecut! Prin Armare, copii, când nu poţi merge pe o 
cale, trebuie să mergi pe cealaltă, şi asta vă propun să facem, 
chiar dacă pare o nerozie. 

— Asta-i bună, exclamă Sandre, — o călătorie de-a- 
ndărătelea. 

— Nu de-a-ndărătelea. O călătorie în sens invers. 

— Foarte bine, tată. Dar îţi atrag atenţia că, având în 
vedere lungimea traseului, nu vom izbuti să ajungem în Franţa 
anul acesta, dacă o să mergem prin vest. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că o mie şi o sută de leghe în plus înseamnă 
ceva şi pentru Bel-le-Roulotte, şi pentru atelaj. 

— Ei bine, copii, dacă n-o să fim anul acesta în Europa, o 
să fim anul viitor. Şi mă gândesc că, din moment ce tot 
traversăm Rusia, unde se ţin târgurile din Perm, Kazan şi Nijni, 
de care am auzit atâta vorbindu-se, o să ne oprim şi noi acolo şi 
vă promit că familia Cascabel va face nu numai bună impresie, 
ci şi încasări bune. 

Ce obiecţii i s-ar putea aduce cuiva care are răspunsuri 
pregătite la orice? 

Într-adevăr, sufletul lui e ea fierul. Sub lovituri repetate, el 
se contractă, se căleşte, devine mai rezistent. Exact aşa s-a 
întâmplat şi cu aceşti circari cumsecade. Având o viaţă dificilă, 
nomadă şi plină de aventuri, înfruntaseră destule încercări, însă 
e neîndoielnic că niciodată nu se găsiseră într-o situaţie atât de 
neplăcută ca atunci, cu economiile pierdute, împiedicaţi să se 
întoarcă în ţară pe drumurile obişnuite. Dar ghinionul le trăsese 
de data asta o lovitură de baros atât de puternică, încât se 
simțeau în stare să înfrunte orice li s-ar mai fi putut întâmpla în 
viitor. 

Doamna Cascabel şi copiii aprobară în cor propunerea 
tatălui. Şi totuşi, era cu adevărat nesăbuită, iar domnul Cascabel 


trebuie să fi fost nespus de “ambalat” în dorinţa lui de a se 
întoarce în Europa, dacă hotărâse să pună în aplicare un 
asemenea proiect. Bah! Ce dacă trebuiau să traverseze vestul 
Americii şi Siberia asiatică dacă tot se îndreptau spre Franţa?! 

— Bravo! Bravo, striga Napoleone. 

— Şi bis!... bis, adăugă Sandre, care nu găsea nişte 
cuvinte mai expresive să-şi arate prin ele entuziasmul. 

— Spune-mi, tată, oare o să-l vedem pe împărat? întrebă 
Napoleone. 

— Cu siguranţă, dacă Majestătea Sa ţarul are obiceiul să 
meargă şi să se distreze la târgul din Nijni. 

— Şi o să dăm spectacol în faţa lui? 

— Evident! Dacă eventual o să-i facă plăcere... 

— Ah, cum aş vrea să-l sărut pe amândoi obrajii! 

— Poate că va trebui să te mulţumeşti cu unul singur, fata 
mea! Observă domnul Cascabel. — Dar, dacă-l îmbrăţişezi, ai 
grijă să nu-i şifonezi coroana! 

În ce-l priveşte pe Cuişoară, acesta era cuprins de 
admiraţie pentru geniul patronului şi stăpânului său. 

Astfel că, itinerarul fiind stabilit, Belle-Roulotte urma să 
străbată statele California, Oregon şi Washington până la 
frontiera anglo-americană. Mai aveau vreo cincizeci de dolari, 
banii de buzunar care, din fericire, nu fuseseră puşi în cufărul cu 
cifru. Totuşi, cum o sumă atât de mică n-ar fi ajuns pentru 
cheltuielile zilnice ale călătoriei, rămase stabilit ca trupa să dea 
spectacole în oraşe şi sate. În fond, nu aveau de ce să fie 
îngrijoraţi din cauza întârzierilor pricinuite de aceste opriri. Nu 
trebuiau oare să aştepte ca strâmtoarea să îngheţe pe toată 
suprafaţa ei, spre a putea trece cu vehiculul? Or, asta n-avea să 
se întâmple decât peste vreo şapte sau opt luni. 

— Şi ar fi lucrul naibii, zise domnul Cascabel în încheiere, 
să nu încasăm ceva consistent înainte de a ajunge la capătul 
Americii. 

La drept vorbind, să “faci bani” printre indienii din triburile 
nomade ale nordului, în Alaska, era ceva destul de problematic, 
însă până la frontiera occidentală a Statelor Unite, în acea parte 
a noului continent ce nu fusese încă vizitată de familia Cascabel, 
fără îndoială că publicul, măcar pentru faima ei, avea s-o 
primească aşa cum se cuvine. E adevărat că mai încolo se afla 
Columbia britanică şi, cu toate că oraşele ei erau numeroase, 


niciodată, da, niciodată domnul Cascabel n-avea să se 
înjosească umblând după şilingi ori pence. Era prea destul, era 
deja prea mult că Belle-Roulotte şi ocupanţii ei fuseseră 
constrânşi să calce, cale de mai bine de două sute de leghe, 
pământul unei colonii engleze. 

Cât despre Siberia asiatică, cu întinsele ei stepe pustii, 
abia de aveau să întâlnească 

grupuri din acele populaţii de samoiezi şi ciukci care nu se 
îndepărtează nicicând de zona litoralului. Fireşte, nu puteau 
conta pe încasări. Odată ajunşi acolo, aveau timp să se 
convingă. 

Totul fiind de-acum stabilit, domnul Cascabel hotărî ca 
Belle-Roulotte să plece chiar a doua zi, la ivirea zorilor. 

Până una-alta, trebuiau să cineze. Cornelia se puse pe 
treabă cu obişnuitul său zel şi, pe când pregătea tocana, ajutată 
de Cuişoară, spuse: 

— Totuşi, ideea domnului Cascabel e formidabilă! 

— Da, patroană, nemaipomenită idee, ca de altfel toate 
cele ce-i fierb în cratiţă... vreau să zic, care-i umblă prin minte. 

— Şi apoi, Cuişoară, în direcţia aceea n-o să avem oceane 
de trecut, prin urmare nici rău de mare. 

— Dacă nu cumva... n-o fi o mulţime de gheţuri pe-acolo! 

— Ajunge, Cuişoară, nu mai cobi! 

În timpul ăsta, Sandre făcea nişte salturi mortale care îl 
încântară pe tatăl său. La rândul ei, Napoleone dansa cu multă 
graţie, iar cânii ţopăiau pe alături. De-acum era cazul să-şi 
reintre în formă, dacă tot urmau să reînceapă reprezentațiile. 
Deodată, Sandre exclamă: 

— Dar cu animalele nu ne-am sfătuit în legătură cu marea 
noastră călătorie! Şi alergă imediat spre Vermout: 

— Ce zici, bătrânelule, ţi-ar suride un drum de trei mii de 
leghe? Apoi i se adresă lui Gladiator: 

— Sărmanele tale picioare obosite ce spun? 

Cei doi cai nechezară în acelaşi timp, în semn de 
aprobare. Băiatul se întoarse spre câni: 

— Dar vouă, Wagram şi Marengo, vă cad bine încă nişte 
ţopăieli?  Lătrăturile de bucurie fură însoţite de salturi 
semnificative. Era cât se poate de limpede că Wagram şi 
Marengo ar fi făcut înconjurul lumii la un singur semn al 
stăpânului lor. Era rândul maimuţei să-şi dea părerea. 


— Hai, John Bul, nu face mutra asta descumpănită! strigă 
Sandre. Ai să vezi o grămadă de ţări, măi băiete! Şi dacă o să-ţi 
fie frig, ai să primeşti o jachetă călduroasă. Dar strâmbăturile? 
Îmi place să cred că nu ți le-ai uitat. 

Nu. John Bull nu şi le uitase. Chiar făcu unele atât de 
caraghioase, încât se puseră cu toţii pe ris. 

Mai rămânea papagalul. 

Sandre îl scoase din colivie şi pasărea începu să se 
plimbe, mişcând capil şi legănându-se. 

— Ei bine, Jako, tu nu-mi răspunzi? întrebă Sandre. Ţi-ai 
pierdut limba? O să facem o călătorie frumoasă. Te bucuri, Jako? 

Jako scoase din fundul gâtlejului o serie de sunete 
articulate, în care consoana r se rostogolea de parcă ar fi ieşit 
din laringele puternic al domnului Cascabel. 

— Bravo! exclamă Sandre. Jako e mulţumit. Jako e de 
acord. Jako a spus că e de acord! 

Şi băiatul, lăsându-se în mâni, cu picioarele în aer, începu 
un şir de tumbe şi de răsuciri salutate cu entuziasm de tatăl său. 
În clipa aceea apăru Cornelia, strigând: 

— ...R...-La masă! 

După încă o secundă, toată lumea era în sufragerie, unde 
mâncarea fu înghițită până la ultima îmbucătură. 

Totul părea să fi fost dat uitării, când Cuişoară aduse 
iarăşi vorba despre faimoasa, casă de bani: 

— Mă gândesc, patroane, că ticăloşii ăia doi s-au cam 
păcălit. 

— În ce fel? întrebă Jean. 

— Dacă nu cunosc parola, n-o să poată deschide niciodată 
cufărul. 

— Aşa că au să ni-l aducă înapoi, de bună seamă, aprecie 
domnul Cascabel, izbucnind în ris. 

Cu totul prins de noul său plan, acest om minunat uitase 
de mult de furt şi de hoţi. 


V 


LA DRUM 


Da, la drum spre Europa, dar de astă dată pe o rută nu 
prea umblată în general şi care nu era recomandată călătorilor 
grăbiţi. 

“Și totuşi, ne grăbeşte şi pe noi ceva: lipsa banilor, mai 
ales” , îşi spunea domnul Cascabel. 

Plecarea avu loc în dimineaţa zilei de 2 martie. De cum 
apăru aurora dimineţii, Vermout şi Gladiator fură înhămaţi la 
Belle-Roulotte. Doamna Cascabel şi Napoleone urcară în vehicul, 
lăsându-i pe băieţi şi pe tatăl lor să meargă pe jos. Cuişoară 
ţinea hăţurile. Cât despre John Bull, se cocoţase pe galerie, iar 
cei doi câni o luaseră mult înainte. 

Era timp bun. Primii muguri ai arborilor se umpleau de 
sevă. Primăvara prevestea toate bogăţiile pe care le expune din 
plin ţinutul californian. Păsările cântau în coroanele arborilor cu 
frunze persistente: stejarul verde, stejarul brumăriu, pinii cu 
tulpini subţiri, legănate deasupra grupurilor de arbuşti. Ici-colo 
apăreau pâlcuri de castani pitici şi câte un exemplar din acei 
meri pădureţi al căror fruct, cunoscut sub numele de mazanille, 
se foloseşte la prepararea cidrului indian. 

Urmărind mereu pe hartă traseul stabilit, Jean nu uita că 
mai ales în sarcina lui cădea procurarea de vânat proaspăt. De 
altfel, prepelicarul nu l-ar fi lăsat să uite. Un vânător bun şi un 
câne bun sunt făcuţi să se înţeleagă. Şi niciodată nu se înţeleg 
mai bine decât acolo unde există vânat din abundență, iar acum 
tocmai aşa era. Rar se întâmpla ca doamna Cascabel să nu aibă 
de pregătit vreun iepure, vreo potârniche moţată vre-un cocoș 
de munte ori vreo pereche de prepeliţe cu penaj elegant, a 
căror carne gustoasă e un adevărat deliciu. Urcând spre 
strâmtoarea Bering, dacă vânatul rămânea la fel de abundent şi 
pe întinderile Alaskăi, întreaga familie şi-ar fi avut asigurată 
pânea de fiecare zi fără cine ştie ce cheltuială. Poate că mai 
încolo, pe continentul asiatic, aveau să fie mai puţin norocoşi? 
Rămânea însă de văzut, atunci când Belle-Roulotte urma să se 
angajeze prin nesfârşitele ţinuturi ale ciukcilor. 

Deocamdată lucrurile mergeau excelent. Domnul Cascabel 
nu era omul care să mai ţina seama de condiţiile de climă şi 
timp, favorabile, rezervate de anotimp. Mergeau cât de repede 
le permitea atelajul, profitând de drumuri ce aveau să devină 
impracticabile câteva luni mai târziu, din cauza ploilor de vară. 
În medie făceau între şapte şi opt leghe în douăzeci şi patru de 


ore, cu un popas la amiază pentru masă şi odihnă, şi un altul la 
orele şase seara, pentru tabăra de noapte. Ţinutul nu era pustiu, 
cum s-ar fi putut crede. Muncile câmpului chemau deja 
cultivatorii, cărora pământul acela plin de toate şi darnic le 
asigura o abundență invidiată în orice parte a lumii. De fapt, 
deseori întâlneau ferme, cătune, sate, târguri, chiar şi oraşe, 
îndeosebi când Belle-Roulotte începu să ţină malul stâng al rîului 
Sacramento, prin regiunea ce fusese ţara aurului prin excelenţă 
şi care îşi păstrase semnificativul nume de Eldorado. 

Potrivit programului stabilit de propriul său şef, familia 
dădea spectacole ori de câte ori se ivea ocazia să-şi folosească 
talentele, încă nu era cunoscută în acea parte a Californiei, dar 
oare nu există peste tot oameni cumsecade care abia aşteaptă 
să se amuze? La Placerville, la Aubury, la Marysville, la Chama şi 
în alte târguri mai mult sau mai puţin importante, uşor plictisite 
de “eternul” Circ American, care le vizitează când şi când, 
familia Cascabel recoltă tot atâtea aplauze câţi cenți, al căror 
total se ridica la câteva zeci de dolari. Graţia şi curajul 
domnişoarei  Napoleone, nemaipomenita flexibilitate a lui 
Sandre, deosebita iscusinţă a lui Jean în exerciţiile de jonglerie, 
zăpăceala şi neghiobiile lui Cuişoară, toate fură apreciate cum 
se cuvine de cei cunoscători. lar cei doi câni făceau minuni în 
compania lui John Bull. Cât despre domnul şi doamna Cascabel, 
se dovediră demni de renumele lor, el în exerciţiile de forţă, ea 
la lupte libere, unde îi învinse pe toţi amatorii care binevoiră să 
se prezinte in arenă. În ziua de 12 martie, Belle-Roulotte 
ajunsese în orăşelul Shasta, dominat de muntele cu acelaşi 
nume, înalt de paisprezece mii de picioare, înspre vest se profila 
vag masivul Coast Ranges( Munţii de Coastă) pe care, din 
fericire, nu erau nevoiţi să-l treacă pentru a ajunge la frontiera 
Oregonului. Dar ţinutul era deosebit de accidentat. Trebuiau să 
se strecoare printre ramificaţiile capricioase trimise de munte 
spre est, iar pe drumurile acelea abia marcate, alese după 
indicaţiile hărţii, vehiculul nu avansa prea repede, în plus, satele 
se răreau. Desigur, ar fi fost mai bine să meargă prin zona 
litoralului, unde ar fi întâlnit mai puţine obstacole naturale. 
Pentru asta, însă, era obligatoriu să se străpungă Coast Ranges 
prin nişte trecători, ca să spunem aşa, impracticabile. Prin 
urmare, cel mai înţelept lucru părea să fie urcuşul spre nord, 
rămânând să se dea ocol ultimilor versanţi abia la frontiera cu 


Oregonul. Aşa îi sfătuise Jean, geograful trupei, şi socotiră că era 
bine să facă întocmai. La 19 martie, după ce trecuseră de fortul 
Jones, Betle-Roulotte se opri în târgul Yrika. Buna primire de 
acolo le permise să încaseze ceva dolari. Era prima trupă 
franceză care intra în ţinut. Vă mai îndoiţi că lumea din regiunile 
îndepărtate ale Americii îi iubeşte pe copiii Franţei? Ei sunt 
primiţi întotdeauna cu braţele deschise şi oricum, mult mai bine 
decât la unii dintre vecinii lor din Europa. 

În târg închiriară, la un preţ convenabil, câţiva cai ce 
urmau să-i ajute pe Vermout şi pe Gladiator. Belle-Roulotte putu 
astfel să treacă lanţul de munţi pe la baza piscului nordic, de 
data asta fără să mai fie jefuită de îndrumători. 

Fără să fi fost scutită de dificultăţi şi de întreruperi, 
călătoria decursese până atunci fără accidente, mulţumită 
măsurilor de prevedere luate pe traseu. 

În sfârşit, în 27 martie, după un drum de vreo patru sute 
de kilometri socotind de la Sierra Nevada, Belle-Roulotte trecea 
frontiera statului Oregon. Câmpia avea la est muntele Pitt, care 
se înalţă asemeni unui indicator subţire pe un cadran solar. Şi 
oamenii, şi animalele munciseră din greu. Trebuiră să facă un 
scurt popas în Jacksonviile. Apoi, îndată după traversarea rîului 
Roques, o luară de-a lungul unui țărm şerpuitor, care se întindea 
cât vedeai cu ochii spre nord. 

Ţinut plin de avuţii, dar încă muntos, deosebit de favorabil 
agriculturii. Avea păşuni şi păduri pretutindeni. O prelungire a 
Californiei, în fond. lIci-colo, grupuri de indieni sastes şi 
umpaquas străbăteau câmpurile. Nu te puteai aştepta la nimic 
rău din partea lor. Jean, care citea cu plăcere cărţile de călătorie 
din mica lor bibliotecă - fiindcă se hotărâse să tragă tot folosul 
din lecturi - socoti nimerit să dea un sfat, de care se pare că nu 
era rău să se ţină seama. 

Erau cu câteva leghe mai la nord de Jacksonville, în 
mijlocul unei zone acoperite cu păduri întinse ce protejează 
fortul Lane, construit pe o colină, la două mii de picioare 
înălţime. 

— Va trebui să fim atenţi, zise Jean, căci prin locurile astea 
mişună şerpii. 

— Şerpi? strigă Napoleone, scoțând un tipăt de spaimă. 
Şerpi! Să plecăm de aici, tată! 

—  Potoleşte-te, fetiţo, îi ceru domnul Cascabel, ne 


descurcăm noi eu ei, dacă ne păzim. 

— Sunt periculoşi blestemaţii ăia? întrebă Cornelia. 

— Foarte periculoşi, mamă, răspunse Jean. Sunt crotali, 
şerpi cu clopoței, cei mai veninoşi dintre toţi. Dacă îi eviţi, nu te 
atacă; dar, dacă îi atingi, sau îi răneşti din nebăgare de seamă, 
atunci se înalţă, se aruncă, muşcă, iar muşcătura lor e aproape 
întotdeauna mortală . 

— Pe unde stau? Întrebă Sandre. 

— Pe sub frunzele uscate, unde e greu să-i observi, 
răspunse Jean. Intrucât atunci când îşi mişcă inelele cozii se 
aude un sunet caracteristic, ai totuşi timp să-i ocoleşti. 

— Prin urmare, atenţie la picioare şi să ciulim urechile! 
Zise domnul Cascabel. Jean făcuse bine pomenind de şerpi, căci 
aceştia erau foarte răspânditi în zonele de vest ale Americii. Pe 
lângă crotali, mai erau şi tarantule, aproape la fel de 
periculoase. Nu mai trebuie să spunem că fură cât se poate de 
atenţi şi fiecare se uita cu grijă unde călca, în plus, trebuiau să 
vegheze asupra cailor şi a celorlalte animale ale trupei, la fel de 
expuse unor atacuri ale insectelor şi reptilelor ca şi stăpânii lor. 
De altminteri, Jean considerase necesar să le mai spună că 
blestemaţii aceia de şerpi şi tarantulele au păcătosul obicei de a 
se strecura în case şi, fără îndoială, nu se feresc nici de 
vehicule. Se poteau aştepta, aşadar, ca Belle-Roulotte să 
primească dezgustătoarea lor vizită. 

lată de ce, la lăsarea serii, se apucară să caute cu sârg pe 
sub paturi, pe sub mobile, prin coifuri şi colţişoare. Napoleone 
tipa de spaimă, ascuţit, de fiecare dată când îşi închipuia că 
dibuise vreo asemenea jivină înfiorătoare; lua drept crotal un 
capăt de coardă răsucită, chiar fără să fi avut un cap în formă 
de triunghi. Şi ce groază o cuprindea când, pe jumătate 
adormită, credea că aude un sunet de clopoței în fundul 
compartimentului. Cornelia, trebuie s-o spunem, nu era deloc 
mai liniştită decât fiica ei. Cuişoară avea şi el treabă în timpul 
popasurilor de noapte. Întâi se gândise să aprindă focuri mari, 
având la dispoziţie, în pădure, lemne din abundență. Jean îi 
atrase însă atenţia că, dacă lumina focului putea alunga şerpii, 
mai exista totuşi riscul ca ea să atragă tarantulele. Pe scurt, 
întreaga familie nu fu cu adevărat liniştită decât în satele unde 
reuşeau să-şi petreacă noaptea. Acolo pericolul era mult mai 
mic. 


Târgurile erau, de altfel, destul de apropiate unele de 
altele, în Canonville pe Cow Creek, în Roseburg, Rochester şi 
Youcalla, domnul Cascabel mai făcu nişte încasări. La urma 
urmei, întrucât câştiga mai mult decât cheltuia — căci preria îi 
asigura iarba pentru cai, pădurea vânatul destinat bucătăriei, iar 
riurile un excelent peşte pentru mesele obişnuite — călătoria nu 
costa nimic. lar mica sumă sporea. Dar, vai! mai era mult până 
la cei două mii de dolari furaţi în trecătorile Sierrei Nevada! 

Dacă mica trupă scăpă de mugşcăturile şerpilor cu clopoței 
şi ale tarantulelor, avu în schimb altfel de neplăceri, câteva zile 
mai târziu. Generoasa natură născocise alte căi de tortură 
pentru sărmanii muritori ai acestei lumi trecătoare. 

Traversând încă teritoriul statului Oregon, vehiculul 
tocmai trecea de Eugene City. Numele le plăcuse nespus de 
mult, fiindcă îşi arăta limpede originea franceză. Domnul 
Cascabel ar fi vrut să-l cunoască pe compatriotul său, Eugene, 
care de bună seamă era unul din fondatorii pomenitului târg. 
Trebuie să fi fost un bărbat valoros, iar dacă numele lui nu 
figurează totuşi printre marile nume de regi ai Franţei, acei 
Carol, Ludovic, Francisc, Henric, Filip... şi Napoleon, nu era însă 
mai puţin francez decât ei, francez sută la sută. După ce făcuse 
popas în oraşele Harrisburg, Albany, Jefferson, Bette-Roulotte 
“aruncă ancora” lângă Salem, oraş important, capitala 
Oregonului, ridicată pe unul din malurile rîului Villamette. Era în 
3 aprilie. Domnul Cascabel acordă personalului douăzeci şi patru 
de ore repaus - cel puţin în calitatea lor de călători, fiindcă piaţa 
publică a localităţii servi artiştilor drept scenă, iar o reţetă 
frumoasă le răsplăti ostenelile. Între timp, aflând că în rîu se 
găsea peşte mult, Jean şi Sandre îşi oferiră plăcerea unui 
pescuit. In noaptea următoare, însă, tată, mamă, copii fură 
cuprinşi de asemenea mâncărimi pe tot corpul, încât se 
întrebară dacă nu cumva erau victimele unei farse de felul celor 
ce se mai fac şi acum pe la nunțile de la ţară. 

Şi ce surpriză a doua zi, când se priviră unii pe alţii! 

— Sunt roşie ca un indian din Far West, exclamă Cornelia. 

— Eu m-am umflat ca o băşică, spuse Napolâone. 

— lar eu sunt plin de bubuliţe din cap până-n picioare, 
exclamă Cuişoară. 

— Ce s-o fi întâmplat, întrebă domnul Cascabel, — nu 
cumva o fi ciumă în ţinut? 


— Cred că ştiu despre ce-i vorba, răspunse Jean, 
examinându-şi mânile pline de pete roşiatice. 

— Ei bine, ce? 

— Ne-am molipsit de yederă, cum spun americanii. 

— Fir-ar ea blestemată! Ce-o mai fi şi asta? 

— Yedra, tată, e o plantă pe care ajunge s-o miroşi, s-o 
atingi, fie şi numai să te uiţi la ea, se pare, ca să suferi apoi 
toate neplăcerile. Te otrăveşte de la distanţă! 

— Cum, suntem otrăviţi? Otrăviţi! strigă doamna 
Cascabel. 

— O, nu te teme, mamă, se grăbi s-o liniştească Jean. Ne 
vom alege doar cu nişte mâncărimi şi poate cu puţină febră. 

Explicaţia corespundea adevărului. Yedra e o plantă 
nocivă, cu otrăvuri puternice. Când vântul poartă sămânţa 
aproape impalpabilă a acestui arbust, e suficient ca pielea să fie 
doar atinsă şi ea se înroşeşte, se umple de bubuliţe, se 
învineţeşte de erupții. De bună seamă că, pe când treceau cu 
vehiculul prin pădurile din vecinătatea Salemului, domnul 
Cascabel şi ai săi fuseseră surprinşi de un curent de yedră. 
Erupția, de care aveau să sufere cu toţii, nu dură decât douăzeci 
şi patru de ore, însă e adevărat că în tot acest timp fiecare fu 
nevoit să se scarpine şi iar să se scarpine, spre invidia lui John 
Bull. El se îndeletnicea necontenit cu această ocupaţie 
caracteristică maimuţelor. În 5 aprilie, Beile-Roulotte părăsi 
oraşul Salem, ducând cu ea o amarnică amintire a orelor 
petrecute în pădurile de pe lângă Villamette, rîu al cărui nume, 
totuşi frumos, suna bine pentru nişte urechi de francez. 

Prin Fairfield, Canemah, Oregon City şi Portland, oraşe de- 
acum importante, familia ajunse în ziua de 7 aprilie, fără alte 
incidente, pe malurile rîului Columbia, la frontiera statului 
Oregon, prin care străbătuseră o sută cincisprezece leghe. La 
nord se întindea teritoriul Washington. Acesta e muntos în 
partea situată la răsărit de traseul pe care îl urma Belle-Roulotte 
în drumul ei spre strâmtoarea Bering. Acolo se desfăşoară 
ramificaţiile lanţului de munţi cunoscut sub numele de Cascade 
Ranges, cu vârfuri precum St. Helen, înalt de nouă mii şapte 
sute de picioare, Baker şi Bainer, cu unsprezece mii de picioare 
înălţime. S-ar părea că natura, rezervată pe nesfârşitele câmpii 
ce pornesc de la litoralul Atlanticului, şi-a păstrat întreaga 
putere ridicătoare spre a înălța munţii presăraţi în vestul noului 


continent. Dacă ne-am închipui toată zona pomenită ca o mare, 
s-ar putea spune că marea asta, liniştită, calmă, pârând 
adormită într-o parte, se zbuciumă şi se învolburează în cealaltă, 
iar crestele valurilor sale sunt crestele munţilor. Jean făcuse 
această observaţie şi comparaţia îi plăcuse mult tatălui său; 

— Aşa este, chiar aşa este, exclamase el. 

— După timp frumos vine furtuna. Eh, Belle-Roulotte a 
noastră e solidă! N-o să naufragieze, îmbarcarea, copii, 
îmbarcarea! 

Şi se îmbarcară, iar nava continuă să “navigheze” prin 
ţinutul acela atins parcă de hulă. La drept vorbind - ca să 
continuăm comparaţia - marea începea să se liniştească şi, 
mulţumită eforturilor echipajului, arca familiei Cascabel ieşea cu 
bine din cele mai grele situaţii. Dacă uneori fu silită să 
micşoreze viteza, izbuti, cel puţin, să evite obstacolele întâlnite 
în cale. 

De aceeaşi bună şi plăcută primire avură parte în târgurile 
Kalmera şi Monticello, ca şi în forturi, care nu sunt de fapt decât 
nişte posturi militare, lipsite de ziduri, înconjurate doar de nişte 
palisade, ele acomodau mici garnizoane, întru totul suficiente 
pentru a-i calma pe indienii nomazi care cutreieră ţinutul. 

În consecinţă, Belle-Roulotte nu fu ameninţată nici de 
indienii chinoux, nici de cei din triburile nesqualli, când se 
aventură prin ţinutul Walla-Walla. La lăsarea serii, indienii 
înconjurau locul de popas fără să manifeste vreo intenţie 
răuvoitoare. Pentru ei, surpriza cea mai mare o constituia John 
Bull, ale cărui strâmbături îi făceau să se prăpădească de ris. Nu 
mai văzuseră maimuțe şi credeau, de bună seamă, că aceea 
făcea parte din familie. 

— Ei, da! E frăţiorul meu, le spunea Sandre, stârnind 
protestele indignate ale doamnei Cascabel. 

În sfârşit, ajunseră la Olympia, capitala teritoriului 
Washington, prezentând acolo, “la cererea generală” , ultimul 
spectacol al trupei franceze în Statele Unite. Nu departe se 
întindea cea mai avansată frontieră a Confederaţiei în partea de 
nord-vest a Americii. Acum, traseul lor mergea pe lângă coasta 
Pacificului, ori mai degrabă pe lângă numeroasele sounds, 
capricioase strangulări ale țărmului, adăpostite de marile insule 
Vancouver şi Regina Charlotte. 

Trecând prin orăşelul Steklakoom, fură nevoiţi să 


ocolească Pagget Sounds ca să ajungă la fortul Bettingham, 
situat lângă strâmtoarea ce separă insulele de continent. Urmă 
staţiunea Whatcome, cu muntele Baker străpungând norii la 
orizont, la intrarea în Georgia Strait. În fine, la 27 aprilie, după 
ce făcuseră în jur de trei sute cincizeci de leghe de la 
Sacramento, Belle-Roulotte ajunse la frontiera stabilită prin 
tratatul din 1847 şi care alcătuieşte, acum, frontiera Columbiei 
britanice. 


VI 
CĂLĂTORIA CONTINUĂ 


Inamic înnăscut şi neînduplecat al Angliei, domnul 
Cascabel urma să pună pentru întâia oară piciorul pe un pământ 
englezesc. Pentru întâia oară pantoful lui avea să calce solul 
britanic şi să se murdărească de colb anglo-saxon. Cititorul să 
ne ierte acest mod emfatic de exprimare, dar e absolut sigur că 
sub o asemenea formă uşor ridiculă va fi trecut gândul prin 
mintea saltimbancului, atât de îndârjit în patriotica sa atitudine 
care nuşi mai avea rostul. Şi totuşi, Columbia nu se afla în 
Europa. Nu făcea parte din grupul constituit de Anglia, Scoţia şi 
Irlanda sub denumirea de Marea Britanie. Dar nu era mai puţin 
engleză decât Indiile, Australia, Noua Zeelandă şi, ca atare, 
domnul Cascabel o detesta. Columbia engleză aparţine Noii 
Britanii, una dintre cele mai importante colonii de peste mări ale 
Regatului Unit, căci mai cuprinde Noua Scoţie, Dominionul, 
format din Canada de Sus şi de Jos, precum şi vastele teritorii 
concesionate Companiei golfului Hudson. In lăţime se întinde de 
la un ocean la celălalt, de pe coastele Pacificului până pe 
coastele Atlanticului. La sud se învecinează cu Statele Unite, a 
căror frontieră se desfăşoară din teritoriul Washington până la 
ţărmul statului Maine. Prin urmare, e pâmânt englezesc, iar 
rigorile _itinerarului nu  îngăduiau familiei (Cascabel să-l 
ocolească. De-acum gata cu popasurile care nu erau neapărat 
necesare. Gata cu exerciţiile de echilibristică şi cu gimnastica, 
gata cu dansurile, gata cu luptele. Publicul anglo-saxon să-şi 
pună pofta-n cui! Mai bine un dolar de hârtie decât o coroană 


de argint ori o liră de aur! 

Se înţelege că, în aceste condiţii, Belle-Roulotte îşi 
propunea să se ţină departe de oraşe şi sate. Dacă pe drum 
reuşeau să-şi procure alimentaţia din vânat, nu mai erau 
constrânşi să cumpere produsele acelei ţări abominabile. 

Să nu ne închipuim că această atitudine era doar poză la 
domnul Cascabel. Nicidecum! 

Chiar aşa simţea. Aşa că filozoful, care trecuse atât de 
uşor peste ultimele ghinioane şi îşi recăpătase buna dispoziţie 
după furtul din Sierra Nevada, deveni trist şi morocănos de cum 
trecu frontiera Noii Britanii. Mergea cu capul plecat, cu o mină 
plouată, avându-şi pălăria înfundată până la urechi şi aruncând 
priviri crunte trecătorilor inofensivi pe care îi întâlnea ne drum. 
Nu mai avea chef de ris, lucru de care se convinseră atunci când 
o glumă inoportună a lui Sandre fu răsplătită cu vorbe urâte. 

În ziua aceea băiatului îi venise ideea să meargă cu 
spatele înainte în faţa vehiculului, cam un sfert de milă, făcând 
giumbuşlucuri şi strâmbându-se mereu. Când tatăl său îl întrebă 
de ce mergea în felul acela, în mod precis foarte obositor, 
băiatul răspunse, trăgând cu ochiul: 

— Păi, dacă-i o călătorie de-a-ndăratelea... 

Ceilalţi izbucniră în ris, până şi Cuişoară, care socoti 
răspunsul cu totul amuzant... dacă nu cumva era absolut stupid. 

— Sandre, zise domnul Cascabel pe un ton semet luîndu-şi 
o înfăţişare solemnă. — Dacă îţi mai permiţi asemenea glume 
când noi n-avem chef de glumă, te trag de urechi şi ţi le lungesc 
până la călcâie! 

— Tată, eu... 

— Linişte în front! E interzis să rizi în ţara asta. 

Familia nu mai îndrăznea să caşte gura în prezenţa 
cumplitului său şef, cu toate că nu-i împărtăşea în aceeaşi 
măsură ideile antisaxone. 

Partea Columbiei engleze mărginită de ţărmul Pacificului 
este foarte accidentată. Are la est Munţii Stâncoși, al căror lanţ 
se întinde până aproape de zona polară, iar la vest coasta Bute, 
profund zdrenţuită, tăiată de numeroase fiorduri precum 
coastele Norvegiei şi dominată pitoresc de un şir de vârfuri 
înalte. Aici se avântă spre cer piscuri cum în Europa nu găseşti 
nici măcar în regiunea alpină, ghețari ce-i depăşesc ca grosime 
şi întindere pe cei din Suedia. Aşa sunt muntele Hocker, înalt de 


cinci mii opt sute de metri - cu o mie de metri mai mult decât 
cel mai ridicat platou din Mont Blanc - şi muntele Brun, 
depăşindu-l şi el pe acest gigant al Alpilor. 

Ce-i drept, între lanţurile muntoase din est şi din vest, pe 
unde avansa Belle-Roulotte, se întindea o vale largă şi fertilă, 
alcătuită dintr-o succesiune de câmpii deschise şi minunate 
păduri. Prin fundul acestei văi trece un rîu important, Frazer, 
care mai întâi curge de la sud spre nord cale de o sută de leghe, 
apoi se aruncă într-un braţ de mare, îngust, mărginit de coasta 
Bute, de insula Van-couver şi de un arhipelag de insule mai mici. 

Insula Vancouver are o lungime de două sute cincizeci de 
mile geografice şi o lăţime de şaptezeci şi trei. Cumpărată de 
portughezi, ajunge obiect de dispută şi spaniolii pun mâna pe ea 
în 1789. De trei ori recunoscută de Vancouver pe când se 
numea încă Noutka, primeşte dublul nume al navigatorului 
englez şi al căpitanului Quadra, apoi va aparţine definitiv Marii 
Britanii spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Capitala sa este acum 
Victoria, iar oraşul principal Nanaimo. Bogatele zăcăminte de 
huilă, exploatate la început de agenţii Companiei golfului 
Hudson, constituiau una dintre ramurile cele mai active ale 
comerţului dintre Sân Francisco şi diversele porturi de pe coasta 
occidentală. 

Puțin mai la nord de insula Vancouver se află Regina 
Charlotte, cea mai importantă insulă din arhipelagul cu acelaşi 
nume şi care completează posesiunile engleze din aceste părţi 
ale Pacificului. 

Se poate ghici cu uşurinţă că domnul Cascabel nu avea de 
gând să viziteze capitala, tot aşa cum nu s-ar fi gândit să 
viziteze Adelaide ori Melbourne în Australia, Madras ori Calcutta 
în India. Singura lui grijă era să urce prin valea rîului Frazer atât 
de repede cât îi îngăduia atelajul, intrând în legătură numai cu 
locuitorii de rasă indigenă. De altfel, străbătând valea, mica 
trupă găsea destul de uşor vânatul trebuincios alimentaţiei. 
Cerbi lopătaţi, iepuri, potârnichi erau din belşug şi, vorba 
domnului Cascabel, vânatul acela răpus de puşca fiului său mai 
mare, cu un glonte sigur şi rapid, alimenta cel puţin nişte 
oameni cinstiţi . N-avea sânge anglo-saxon în vine şi francezii îl 
puteau mânca fără mustrări de cuget! 

După ce trecuseră de fortul Langley, vehiculul se afundă 
binişor în valea Frazer. Fără succes ar fi căutat un drum 


carosabil în zona aceea lăsată la voia întâmplării. De-a lungul 
malului drept al rîului se întindeau păşuni vaste, mărginite de 
pădurile din vest, iar la orizont se vedeau munţi înalţi, cu 
piscurile, profilate cel mai adesea pe un cer cenuşiu. Trebuie 
menţionat faptul că, lângă New Westminster, unul dintre 
principalele oraşe de pe coasta Bute, situat aproape de vărsarea 
rîului Frazer, Jean se îngrijise ca apa să fie trecută cu bacul care 
circula între cele două maluri. Bine gândit, într-adevăr: după ce 
urca până la izvoare, Belle-Roulotte mai trebuia doar să le 
ocolească pe la vest. Era cel mai scurt şi cel mai practicabil 
drum spre frontiera dintre Columbia britanică şi Alaska. Mai 
mult, ajutat de întâmplare, domnul Cascabel întâlnise un indian 
dispus să-i conducă până la posesiunile ruseşti şi nu regretă 
deloc că se lăsase în seama acelui localnic de treabă. Asta 
însemna, de bună seamă, o cheltuială în plus, dar ce contau 
câţiva dolari când era vorba de siguranţa călătorilor şi de 
rapiditatea călătoriei? 

Călăuza se numea Ro No. Făcea parte dintr-un trib ai căror 
“tyhi” , altfel spus şefi, întreţin frecvente legături cu europenii. 
Indienii aceştia se deosebesc categoric de cilicoţi, neam 
prefăcut, şiret, crud şi sălbatic, de care în nord-vestul Americii e 
bine să te fereşti. Oare nu bandiții aceia participaseră cu câţiva 
ani mai înainte, prin 1864, la masacrul personalului trimis pe 
coasta Bute să construiască un drum? Nu sub loviturile lor 
căzuse inginerul Wadington, a cărui moarte a fost atât de 
regretată de toată colonia? În sfârşit, nu se spunea oare, pe 
atunci, că indienii cilicoţi smulseseră inima uneia dintre 
victimele lor şi o mâncaseră, ca nişte canibali australieni? 

Aşa că Jean, care citise despre acel înspăimântător 
masacru în relatarea călătoriei lui Frederic Whymper prin 
America septentrională, socotise că trebuia să-l prevină pe tatăl 
său de pericolul reprezentat de o întâlnire cu indienii cilicoţi. Nu 
le spuse însă, fireşte, nimic celorlalţi, fiindcă n-avea nici un rost 
să-i sperie. De altfel, după funestul eveniment, pieile roşii se 
ţinuseră prudent deoparte; unii, mai direct implicaţi, fuseseră 
spânzurați, iar lucrul acesta îi potolise şi pe ceilalţi. Avură şi 
confirmarea lui Ro No, care îi asigură pe călători că nu aveau de 
ce să se teamă pe teritoriul Columbiei britanice. Timpul era în 
continuare frumoas. Chiar şi căldura se făcea binişor simțită 
între amiază şi orele două. Mugurii se deschideau pe ramurile 


pline de sevă; frunzele şi florile n-aveau să întârzie să-şi 
întrepătrundă culorile primăvăratice. 

Ţinutul avea aspectul specific ţărilor din nord. Valea rîului 
Frazer era încadrată de păduri în care dominau speciile nordice: 
brazi, cedri, pini Douglas, unii atingând o circumferință de 
cincisprezece metri la baza trunchiului şi peste o sută de 
picioare înălţime. Vânat se găsea din abundență în păduri şi pe 
câmpie, iar Jean, fără să se întrebuinţeze prea mult, asigura cu 
uşurinţă alimentaţia de fiecare zi. De fapt, regiunea nu era 
pustie. Ici-colo apăreau sate unde indienii lăsau impresia că 
trăiesc în bună înţelegere cu reprezentanţii administraţiei anglo- 
saxone. Pe rîu se iveau flotile de bărci din lemn de cedru, fie 
coborând ajutate de curent, fie urcând cu ajutorul vâăslelor şi al 
velei. 

Destul de des întâlneau grupuri de piei roşii pornite spre 
sud. Înfăşuraţi în hainele lor de lână albă, indienii schimbau 
două-trei cuvinte cu domnul Cascabel, care-i înţelegea cât de 
cât până la urmă, căci vorbeau în limba chinuk, amestec de 
franceză, engleză şi dialect indigen. 

— Minunat! exclama saltimbancul. Uite că ştiu limba 
chinuk! încă o limbă pe care o vorbesc fără s-o fi învăţat! 

Chinuk este într-adevăr - aşa cum spunea şi Ro No - 
denumirea data limbajului din vestul Americii şi pe care îl 
folosesc, diverse populaţii, până în provinciile peninsulei Alaska. 

Întrucât primăvara venise din timp, se înţelege că zăpada 
dispăruse cu totul, deşi uneori se menținea până la sfirşitul lui 
aprilie. Prin urmare, călătoria decurse în condiţii favorabile. 
Domnul Cascabef îşi zorea caii atâta cât îi îngăduia prudenta, 
grăbit cum era să iasă de pe teritoriul columbian. Temperatura 
creştea încetul cu încetul; îşi făcură apariţia ţânţarii, deveniți în 
scurt timp insuportabili. Era destul de greu să-i împiedici să intre 
în Belle-Roulotte, chiar dacă, de cum se lăsa seara, nu mai 
aprindeau nici o lumină înăuntru. 

— Bestii blestemate, exclamă într-o zi domnul Cascabel, 
pe când se lupta fără succes cu insectele acelea enervante. 

— Tare aş vrea să ştiu la ce sunt buni afurisiţii ăştia, zise 
Sandre. 

— Buni! Buni să ne mănânce pe noi, răspunse Cuişoară. 

— Dar mai ales să-i mănânce pe englezii din Columbia! 
adăugă domnul Cascabel. Prin urmare, copii, e interzis categoric 


să omorâţi vreunul. Pentru englishmen niciodată n-o să fie 
destui, şi asta mă consolează. 

Pe această porţiune de drum, vânătoarea fu extrem de 
fructuoasă. Mereu apărea vânat, îndeosebi cerbi lopătari, care 
coborau din păduri în câmpie, căutând apa proaspătă a rîului 
Frazer. Insoţit de Wagram, Jean reuşi să doboare câţiva fără să 
se îndepărteze mai mult decât era cazul, lucru care ar fi 
neliniştit-o pe maică-sa. Sandre se mai ducea câteodată cu el la 
vânătoare, bucuros să-şi înceapă cariera sub îndrumarea fratelui 
mai mare şi, atunci când alergau alături tânărul vânător şi 
prepelicarul său, nu puteai spune cu uşurinţă care din ei era mai 
sprinten. 

Totuşi, Jean n-avea încă la activ decât câţiva cerbi când 
dădu norocul peste el şi ucise un bizon, în ziua aceea avea să 
treacă prin adevărate primejdii, pentru că animalul, rănit de 
primul foc, se năpusti asupra lui. Cu o a doua împuşcătură, trasă 
în capul bizonului, reuşi să-l oprească abia cu o clipă înainte de 
a fi el însuşi răsturnat, călcat în picioare, tercuit pur şi simplu. E 
lesne de înţeles că se feri să dea amănunte despre acea 
întâmplare. Cum însă vitejeasca faptă se petrecuse la câteva 
sute de metri de rîul Frazer, trebuiră să deshame caii şi să 
târască, ajutaţi de ei, uriaşul animal, a cărui coamă era atât de 
bogată, încât îl făcea să semene cu un leu. 

Se ştie cât de folositor e acest rumegător pentru indienii 
din prerie, care-l atacă fără să stea pe gânduri, fie cu lancea, fie 
cu săgeata. Pielea lui e patul wigwamu-lui (cort de piele, colibă 
a indienilor din America de Nord), învelitoarea familiei, iar preţul 
ei ajunge până la douăzeci de piaştri. Cât priveşte carnea, 
indigenii o uscă la soare, tăiată în bucăţi lungi - prețioasă 
rezervă pentru lunile bântuite de lipsuri. 

Dacă în mod obişnuit europenii nu mâncă decât limba 
bizonului - într-ade-văr, foarte gustoasă - personalul micii trupe 
se arătă mai puţin pretenţios. Nimic nu era vrednic de dispreţ 
pentru nişte stomacuri tinere. Carnea fu fiartă, prăjită, vârâtă la 
cuptor, aşadar Cornelia o găti atât de bine, încât o socotiră 
excelentă şi le ajunse pentru numeroase mese. Din limba 
animalului, însă, îi reveni fiecăruia doar câte o bucăţică şi, după 
părerea tuturor, nu mai mâncaseră niciodată ceva atât de bun. 

In timpul primelor cincisprezece zile de călătorie prin 
Columbia britanică, nu se mai întâmplă nici un eveniment care 


să merite a fi menţionat. Timpul începea totuşi să se schimbe şi 
nu era departe perioada unor ploi torențiale; chiar dacă nu l-ar fi 
împiedicat, acestea ar fi întirziat marşul spre nord. 

În asemenea condiţii se puteau aştepta şi la o revărsare a 
rîului Frazer, ca urmare a creşterii nemăsurate a apelor. 
Revărsarea ar fi însemnat o mare încurcătură, ca să nu spunem 
o mare pericol pentru Belle-Roulotte. 

Din fericire, la căderea ploilor rîul crescu rapid, fără să 
iasă totuşi din albie. Câmpia scăpă astfel de inundație, care ar fi 
înecat-o până la liziera pădurilor - acestea din urmă ocupau 
primele etaje ale văii. Vehiculul avansa, desigur, cu multă 
greutate, căci roţile i se înfundau în pământul moale. Dar, sub 
acoperişul său etanş şi solid, familia Cascabel îşi află adăpostul 
pe care Belle-Roulotte i-l oferise de atâtea ori împotriva vântului 
şi a furtunii. 


VII 
PRIN CARIBU 


Preacinstite Cascabel, de ce n-ai venit oare cu câţiva ani 
mai înainte să vizitezi regiunea pe care ţi-o aşterne sub picioare 
această parte a Columbiei britanice? De ce viaţa ta de 
saltimbanc nu te-a adus aici când aurul acoperea aceste 
terenuri şi nu trebuia decât să te apleci ca să-l aduni? De ce 
povestea despre o asemenea perioadă extraordinară, relatată 
de Jean tatălui său, era povestea trecutului şi nu a prezentului? 

— Am ajuns să vedem şi Caribii, tată, spuse Jean într-o zi. 
— Dar poate că nu ştii ce înseamnă Caribu... 


— N-am nici o îndoială, răspunse domnul Cascabel, — e un 
animal cu două, ori cu patru labe? 
— Un animal?! Exclamă Napoleone. — E mare? E rău? 


Muşcă?? 


— Nu-i nici un animal, răspunse Jean. — E pur şi simplu un 
ţinut care se numeşte aşa, ţinutul aurului, un Eldorado al 
Columbiei. Ce de bogății avea şi câtă lume a mai îmbogăţit! 

— In timp ce alţii se ruinau, îmi închipui! replică domnul 
Cascabel. 

— Ai dreptate, tată, şi adaug chiar că ăştia din urmă erau 
cei mai mulți. Şi totuşi, existau asociaţii de mineri care primeau 
până la două mii de mărci aur pe zi. Într-o anume vale din 
Caribii, denumită William Creek, scoteai aurul cu pumnii! însă, 
oricât.de mari ar fi fost resursele acelei văi aurifere, prea multă 
lume dăduse năvală s-o exploateze. Astfel că, de pe urma 
mulţimii de căutători adunaţi acolo şi a gloatei pe care o târau 
după ei, viaţa deveni curând cumplit de dificilă, fără a mai socoti 
uluitoarea scumpire a tuturor produselor. Mâncarea era peste 
măsură de scumpă, pânea ajunsese la un dolar livra, în mediul 
acela nesănătos apărură boli contagioase. lar în final venirea în 
Caribu a însemnat, pentru cei mai mulţi, mizerie şi moarte. Oare 
nu tot aşa se întâmplase, cu câţiva ani mai înainte, în Australia 
şi în California? 

— Tată, zise Napoleone, totuşi ar fi bine să găsim în drum 
o bucată mare de aur! 

— Ce-ai face cu ea, micuţo? 


— Ce-ar face? Interveni Cornelia. — l-ar da-o mămicii ei, 
care ar şti s-o schimbe repede în bani. 
— Atunci, hai să căutăm, spuse Cuişoară, — şi cu 


siguranţă că până la urmă o să găsim... dacă nu cumva... 

_ — Dacă nu cumva n-o să găsim, vrei să spui? Vorbi Jean. 
— İn mod sigur asta se va întâmpla, sărmane Cuişoară, căci 
sacul e gol, absolut gol. 

— Bine, bine, mai vedem noi, zise Sandre. 

— Gata, copii! spuse deodată domnul Cascabel, apelând la 
cel mai pompos ton de care era în stare. E interzis să te 
îmbogăţeşti în acest chip! Cu aur găsit pe un teritoriu englez... 
Ptiu! Trebuie să trecem repede, fără să ne oprim, fără să ne 
aplecăm după o singură pepită, nici dacă ar fi cât capul lui 
Cuişoară! lar odată ajunşi la frontieră, chiar de nu găsim acolo 
vreo tăbliță cu inscripţia “Rugăm, ştergeţi-vă picioarele” , noi tot 
o să ni le ştergem, copii, ca să nu ducem nimic de pe acest 
pământ columbian! 

Mereu acelaşi, Cesar Cascabel! Putea fi însă liniştit: după 


toate probabilitățile, pe nici unul dintre ai săi n-avea să-l aştepte 
şansa de a descoperi vreo pepită cât de mică. Totuşi, în timpul 
marşului, şi în ciuda interdicţiei domnului Cascabel, priviri 
cercetătoare măturau neîncetat suprafaţa solului. O pietricică 
oarecare apărea în ochii Napoleonei, dar mai ales în ai lui 
Sandre, tot atât de valoroasă ca o bucată de aur de aceeaşi 
greutate. Şi de ce nu? Nu ocupă America de Nord locul întâi în 
privinţa zăcămintelor aurifere? Australia, Rusia, Venezuela, 
China se înşiră abia după ea. începuse însă sezonul ploios, în 
fiecare zi cădeau mari cantităţi de apă, iar înaintarea devenea 
tot mai dificilă. 

Îndumătorul indian îndemna caii. Se temea ca nu cumva 
acele rios sau creeks, afluenții rîului Frazer, să se umfle dintr-o 
dată. Cum să mai treacă dincolo, dacă dispăreau locurile de 
trecere? Belle-Roulotte risca să rămână imobilizată timp de 
câteva săptămâni, cât avea să ţină sezonul ploilor. Pentru a ieşi 
din valea Frazer trebuiau să întindă pasul. Am mai spus că nu 
aveai de ce să te temi de indigenii acelui ţinut de când cilicoţii 
fuseseră împinşi spre est. 

Nimic mai adevărat, numai că existau pe acolo nişte 
animale periculoase - urşi, mai ales - a căror întâlnire te 
expunea unor grave incidente. 

S-a întâmplat că Sandre era gata să verifice lucrul acesta 
pe propria sa piele, intr-o împrejurare când putea plăti scump 
greşeala de a nu-şi fi ascultat tatăl. Era în 17 mai după-amiaza. 
Făcuseră popas la vreo cincizeci de paşi de un pâriu secat pe 
care atelajul tocmai îl trecuse. Cu malurile lui foarte abrupte, 
pâriul ar fi fost absolut de netrecut dacă o creştere bruscă a 
apei l-ar fi transformat în torent. Întrucât popasul urma să 
dureze vreo două ore, Jean porni înainte, să vâneze, pe când 
Sandre, cu toate că i se poruncise să nu se îndepărteze de 
tabără, trecea pâriul încoace şi încolo, fără să-l vadă nimeni, 
purtând cu sine doar o coardă lungă de vreo douăsprezece 
picioare, înfăşurată în jurul taliei. 

Puştiul avea un plan: văzuse o pasăre frumoasă, cu pene 
multicolore, şi o urmărea ca să-i descopere cuibul. Ajutându-se 
apoi de coardă, s-ar fi putut căţăra în oricare copac, so prindă. 
îndepărtându-se astfel, Sandre săvârşea o imprudenţă cu atât 
mai gravă, cu cât timpul începea să se strice. O furtună 
amenințătoare urca rapid spre zenit. Dar numai de încearcă să-l 


A 


opreşti pe un băiat care are de gând să prindă o pasăre! 

Aşa că Sandre intră în scurt timp într-o pădure deasă, ai 
cărei copaci începeau să se înalțe în stânga pâriului. Zburind din 
creangă în creangă, pasărea prinsese parcă gust să-l atragă 
după ea. 

Absorbit cu totul de urmărire, Sandre uitase că Belle- 
Roulotte trebuia să plece peste două ore şi, la vreo douăzeci de 
minute după ce părăsise locul popasului, se afla deja la o bună 
jumătate de leghe în adâncul pădurii. Acolo, nici urmă de 
drumuri, doar poteci înguste, năpădite de mărăcinişul crescut 
printre cedri şi brazi. Ciripind voioasă, pasărea zbura de la un 
copac la altul, iar Sandre alerga, sărea tinereşte, ca o pisică 
sălbatică. 

Eforturile îi fură totuşi fără succes, fiindcă pasărea dispăru 
în cele din urmă într-un hăţiş. 

Abia atunci văzu, printre crengile copacilor, cerul acoperit 
de nori grei. Mari scăpărări de lumină se revărsau peste pădurea 
întunecată. 

Erau primele fulgere, urmate curând de tunete prelungi. 

“Abia mai am timp să mă întorc. Şi ce-o să spună tata,” 
gândi băiatul. În clipa aceea privirea îi fu atrasă de un obiect 
neobişnuit, o piatră de formă bizară, având mărimea unui con 
de pin şi presărată cu puncte metalice. Nu credeţi că puştiul şi-a 
închipuit că dăduse peste o pepită uitată prin partea aceea a 
ținutului Caribii? Scoţând un strigăt de bucurie, o luă, o cântări 
în mână şi o puse în buzunar cu gândul să nu spună nimănui că 
o găsise. 

“Să vedem ce-or să zică mai târziu, când o s-o schimb pe 
bani de aur!” 

Abia apucase Sandre să-şi vâre în buzunar preţioasa 
piatră, că furtuna se şi dezlănţui cu un tunet puternic. Ultimele 
ecouri se repercutau încă prin spaţiu, când se auzi un răget. La 
douăzeci de paşi, lângă un tufiş des, se afla un urs enorm, din 
specia grizzly. Şi, oricât de curajos era, Sandre o luă la 
sănătoasa cât îl ţineau puterile, îndreptându-se spre pâriu. Ursul 
se repezi numaidecât după el. Dacă Sandre ar fi putut intra în 
albia pâriului, să-l treacă şi să se refugieze în tabără, era salvat. 
Ursul putea fi ţinut la respect pe malul stâng, sau chiar doborât 
dacă încerca să coboare în albie. Dar de-acum turna cu găleata, 
fulgera tot mai des, iar cerul răsuna până departe de bubuitul 


tunetelor. Sandre era ud până la piele şi hainele înmuiate îl 
împiedicau să fugă; risca să cadă la fiecare pas, iar o cădere i-ar 
fi fost fatală. Reuşi, totuşi, să păstreze distanţa şi în mai puţin 
de un sfert de oră era pe malul păriului. Acolo îl aştepta un 
obstacol de netrecut. Devenit torent, pâriul rostogolea la vale 
pietre, trunchiuri, buturugi smulse de viitoare. Apele urcau până 
în buza malului. Dacă s-ar fi aruncat în vârtejul acela, ar fi fost 
pierdut, fără nici o şansă de scăpare. Sandre nu îndrăznea să se 
întoarcă. Simţea ursul pe urmele lui, gata să-l apuce în gheare. 
Şi era cu neputinţă să-şi anunţe prezenţa, fiindcă Belle-Roulotte 
abia se vedea printre copaci. 

Instinctul îl conduse, aproape fără să se mai gândească, 
spre ceea ce putea fi salvarea lui. 

La cinci paşi se afla un copac, un cedru, cu ramurile cele 
mai de jos întinse peste pâriu. Băiatul se repezi sprinten spre 
trunchiul nu prea gros, îl cuprinse cu braţele şi, ajutat de 
asperităţile scoarţei, urcă în furca crengilor, apoi se strecură 
printre ramurile de deasupra. O maimuţă n-ar fi fost nici mai 
pricepută, nici mai agilă. Era, de fapt, ceva firesc pentru un mic 
clovn. Se putu crede în siguranţă. 

Din păcate, nu pentru mult timp. Pentru că ursul, oprit 
lângă copac, se pregătea să se caţăre şi i-ar fi fost greu să 
scape de el, chiar suindu-se pe crengile cele mai înalte. Sandre 
nu-şi pierdu cumpătul. Nu era oare fiul demn al celebrului 
Cascabel, care ieşea viu şi nevătămat din cele mai grele 
încercări? 

Trebuia să coboare din copac - dar cum? - şi să treacă 
torentul, însă în ce fel? Din cauza ploii torențiale pâriul începea 
să se reverse, împrăştiindu-şi apele pe malul drept, cel cu 
tabăra. 

Să strige după ajutor? Era imposibil ca ţipetele să-i fie 
auzite printre rafalele cumplite ale vântului. De altfel, dacă 
domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară începuseră cumva să-l caute, 
o făceau pesemne în faţa şi nu în urma vehiculului. Le putea 
trece prin cap că Sandre traversase iarăşi pâriul? 

Între timp, ursul se căţăra... Încet, dar se căţăra, urmând 
să ajungă în scurt timp la furca cedrului. Cât despre Sandre, el 
încerca să ajungă în vârf. 

Chiar atunci puştiului îi veni o idee. Văzând că unele 
ramuri se întindeau pe deasupra pâriului pe o lungime de vreo 


zece picioare, desfăcu în grabă coarda din jurul mijlocului, 
pregăti o buclă şi reuşi să apuce cu ea capătul unei astfel de 
crengi orizontale. Ridică apoi creanga, trăgând de coardă spre 
el, şi o ţinu în poziţie verticală. Făcu totul cu îndemânare, rapid, 
cu o perfectă prezenţă de spirit. Nu avea timp de pierdut, ursul 
tocmai suise trunchiul şi încerca să-şi facă loc printre crengi. 

Dar, în clipa aceea, ţinându-se de capătul crengii ridicate, 
Sandre o lăsă să se destindă ca un arc şi fu proiectat pe 
deasupra pâriului, aşa cum e catapultată o piatră. Zvâcnind 
puternic prin aer, se răsuci şi căzu pe malul drept, pe când 
ursul, cu buzele umflate, privea după prada care îşi luase zborul. 

— Ah, puşlamaua! 

Cu acest compliment îl întâmpină domnul Cascabel pe 
micul imprudent, întâlnindu-l pe când el însuşi îşi făcea apariţia 
pe malul pâriului, însoţit de Jean şi de Cuişoară, după ce-l 
căutaseră fără succes în jurul locului de popas. 

— Puşlama ce eşti, spuse încă o dată,— ce spaimă am tras 
din pricina ta! 

— Bine, tată, haide, smulge-mi urechile, acceptă Sandre, 
îmi merit pedeapsa. 

Dar, în loc să-şi ia fiul de urechi, domnul Cascabel nu 
rezistă dorinţei de a-l săruta pe amândoi obrajii, îi spuse: 

— Să nu mai faci una ca asta, că altfel... 

— Mă săruţi din nou, răspunse Sandre, îmbrăţişându-şi la 
rândul său tatăl. Apoi strigă: 

— L-am păcălit zdravăn pe ursan! Pare cam năuc moş 
Martin, ăsta, de doi bani. Jean ar fi vrut nespus să vâneze fiara, 
care se îndepărtase. Nu putea fi, însă, vorba să-l urmărească. 
Apa creştea şi, înainte de orice, trebuiau să scape de inundație, 
aşa că se întoarseră toţi patru la Belle-Roulotte. 


VIII 
SATUL TICĂLOŞILOR 


Opt zile mai târziu, în 26 mai, se aflau la izvoarele rîului 
Frazer. Ploiase întruna, zi şi noapte, însă călăuza spunea că 


timpul ploios urma să se sfârşească nu peste mult. înconjurind 
izvoarele rîului printr-un ţinut destul de muntos, Belle-Roulotte o 
apucă dea dreptul spre vest. Alte câteva zile de marş şi domnul 
Cascabel avea să fie la frontiera cu Alaska. In ultima săptămână 
nu întâlniseră nici târguri, nici cătune pe traseul urmat de Ro 
No. În fond, n-aveau decât cuvinte de laudă pentru acest indian, 
bun cunoscător al locurilor. În ziua aceea, ghidul îi aduse la 
cunoştinţă domnului Cascabel că, dacă dorea, puteau opri într- 
un sat apropiat, unde un popas de douăzeci şi patru de ore ar fi 
fost binevenit pentru cai, care erau cam răzbiţi de oboseală. 

— Despre ce sat e vorba, întrebă domnul Cascabel, mereu 
neîncrezător în privinţa localnicilor. 

— Satul Ticăloşilor, răspunse îndrumătorul. 

— Satul Ticăloşilor, exclamă domnul Cascabel. 

— Da, zise Jean, chiar aşa e trecut pe hartă. Dar îmi 
închipui că-i numele vreunui trib indian, bunăoară koquin ( Joc 
de cuvinte intraductibil: coquin, în franceză, ticălos, netrebnic şi 
koquin, cuvânt indian pronunţat oarecum asemănător). 

— Bine, bine, fără atâtea explicaţii, replică domnul 
Cascabel. Spre seară Belle-Roulotte făcu popas la intrarea în 
sat. Mai aveau cel mult trei zile până la frontiera geografică 
dintre Alaska şi Columbia britanică. 

De acolo înainte, domnul Cascabel avea să-şi recapete 
repede buna dispoziţie obişnuită, pe care şi-o pierduse pe 
teritoriul majestăţii sale britanice. Satul Ticăloşilor era locuit de 
indieni. Se mai aflau atunci acolo şi nişte englezi, vânători de 
profesie ori simpli amatori veniţi doar pentru sezonul de 
vânătoare. Printre ofiţerii garnizoanei Victoria, prezenţi acolo, 
era şi un oarecare baronet, Sir Edward Turner, ins trufaş, 
necioplit, insolent, plin de sine şi de naționalitatea lui -unul 
dintre acei gentlemani care cred că-şi pot permite orice pentru 
simplul fapt că sunt englezi. Se înţelege că-i detesta pe francezi, 
cel puţin tot atâta cât îi detesta şi domnul Cascabel pe 
compatrioţii baronetului. Se va vedea dacă erau făcuţi să se 
înţeleagă unul pe celălalt! 

Chiar în seara când poposiseră, în timp ce Jean, Sandre şi 
Cuişoară erau plecaţi după provizii, cânii baronetului se întâlniră 
în vecinătatea taberei cu Wagram şi Marengo, care 
împărtăşeau, evident, antipatiile naţionale ale stăpânului lor. De 
aici, neînţelegeri între prepelicar şi caniş, pe de-o parte, şi 


pointeri pe de altă parte, apoi hărmălaie, muşcături, luptă, iar în 
final intervenţia proprietarilor. 

Auzind larma, Sir Edward Turner ieşi din casa pe care o 
ocupa la intrarea satului şi ameninţă cu biciul cânii domnului 
Cascabel. 

Acesta se repezi numaidecât înaintea baronetului, luînd 
apărarea cânilor săi. Sir Edward Turner, care vorbea foarte 
corect franţuzeşte, îşi dădu imediat seama cu cine avea de-a 
face şi, lăsând frîu liber insolenţei, nu se sinchisi să-i trateze “la 
modul britanic” pe saltimbanc în particular şi pe compatrioţii lui 
în general. Vă închipuiţi cu uşurinţă ce simţea domnul Cascabel, 
pus într-o asemenea situaţie. Totuşi, întrucât nu dorea să se 
ajungă la o încurcătură neplăcută, şi încă pe pământ englez, 
ceea ce putea aduce după sine necazuri, bunăoară întârzierea 
călătoriei, se stăpâni şi răspunse pe un ton destul de cuviincios: 

— Cânii dumitale i-au atacat întâi pe ai mei, domnule! 

— Ba ai dumitale, ripostă baronetul, — câni de măscărici! 
Nu merită decât muşcături şi lovituri de bici. 

— Domnule, reluă Cesar Cascabel înflăcărindu-se în ciuda 
hotărârii de a-şi păstra calmul, — îţi atrag atenţia că asemenea 
vorbe nu fac cinste unui gentleman! 

— Şi totuşi, ăsta-i singurul răspuns ce se cuvine unui om 
de teapa dumitale! 

— Domnule, eu sunt politicos, iar dumneata eşti un 
bădăran. 

— Ah! Bagă de seamă! îndrăzneşti să-l înfrunţi pe 
baronetul Sir Edward Turner? 

Domnul Cascabel fu cuprins de mânie şi, cu faţa palidă, cu 
ochi arzători, cu pumnii strânşi ameninţător, tocmai se îndrepta 
spre baronet când sosi în fugă Napoleone. 

— Haide, tată, zise ea, — te cheamă mama. 

Cornelia îşi trimisese fiica să-l convingă pe domnul 
Cascabel să intre în BelleRoulotte. 

— Numaidecât, răspunse acesta, — spune-i maică-ti să 
aştepte până termin cu gentlemanul ăsta, Napoleone! 

Auzind numele, baronetul izbucni într-un rîs cât se poate 
de dispreţuitor, 

— Napoleone, repeata baronetul întruna. Napoleone, 
puştoaica asta? Numele monstrului care... 

Era mai mult decât putea suporta domnul Cascabel. 


Înaintă cu braţele încruţişate aproape să-l atingăpe baronet. 

— Mă insulţi! Zise. 

— Te insult eu pe... dumneata? 

— Pe mine şi pe marele bărbat care n-ar fi avut ce allege 
din insula voastră dacă ar fi debarcat! 

— Nu zău? 

— Ar fi înghiţit-o ca pe-o stridie! 

— Măscărici afurisit, strigă baronetul. 

Se trase puţin îndărăt luând poziţia boxerului aflat in 
defensivă. 

— Da, mă insulţi domnule baronet, şi ai să-mi dai 
socoteală. 

— Să dau socoteală unui saltimbanc? 

— Jignindu-l, ţi l-ai făcut egal! Şi-o să ne batem cu sabia, 
cu pistolul cu spada, cu ce doreşti, chiar şi cu pumnii! 

— De ce nu cu nişte pocnitori, ca paiaţele dumitale în 
arenă, ripostă baronetul. 

— Apără-te... 

— Să mă bat cu unul care colindă prin bâlciuri? 

— Chiar aşa! ţipă domnul Cascabel ajuns în culmea furiei. 
Aşa, te baţi sau te dai bătut. 

Şi, fără să se gândească atunci că adversarul său avea 
desigur avantajla box în care englezii excelează era să se 
repeadă asupra lui când interveni Cornelia în persoană. In 
aceeaşi clipă sosiră în grabă câţiva ofiţeri din regimentul lui Sir 
Edward Turner, camarazii săi de vânătoare. Alăturându-se 
baronetului, erau hotărâți să nu-l lase să se compromită “cu un 
asemenea specimen” copleşiră cu invective familia Cascabel. 
Injuriile nu o impresionară deloc pe impunătoarea Cornelia cel 
puţin în aparenţă. Se mulţi să-i arunce lui Sir Edward Turner o 
privire nu tocmai liniştitoare pentru cel ce i-a insultat soţul. 

Jean, Cuişoară şi Sandre tocmai soseau şi ei iar disputa 
ameninţa să degenereze în bătaie. Doamna Cascabel strigă: 

— Haide, Cesar, şi voi copii, veniţi încoace. Toată lumea în 
rulotă, şi cât mai repede. 

Şi o spuse pe un ton atât de poruncitor încât nimeni nu-şi 
premise să nu se supună ordinului. 

Vai de seara petrecută de domnul Cascabel! Nu-şi putea 
potoli mânia. El cu onoarea rănită, lovit în persoana marelui său 
erou. Insultat de un englez. Dorea să se ducă să-l caute, să se 


bată cu toţi camarazii lui de arme, cu toţi ticăloşii din Satul 
Ticăloşlor! 

lar copii lui abia aşteptau să-l însoţească. Până şi 
Cuişoară, care repeta întruna că ar mânca nasul unui englez, 
dacă nu cumva urechea! 

Cornelia avu de luptat nu glumă până ce să-i potolească 
pe turbaţii aceia. Ea recunoştea, la urma urmei, că Sir Edward 
Turner era cel culpabil. Nu putea nega faptul că mai întâi soţul 
ei apoi toată familia fuseseră trataţi cât se poate de 
necuvincios, cum nu se cuvenea să fie tratat nici măcar ultimul 
din comedianţi. 

Totuşi, nedorind ca situaţia să se înrăutăţească, nu cedă 
deloc; ţinu piept furtunii şi, când soţul ei îşi exprimă dorinţa de 
a-i trage baronetului o mamă de bătaie, îi răspunse: 

— Îţi interzic, Cesar! 

lar domnul Cascabel, rozându-şi frâul, trebui să se supună 
poruncii, soţiei sale. Cât ar fi dorit Cornelia să se facă mai 
repede dimineaţă, să se vadă odată plecaţi din satul acela 
blestemat! N-ar fi fost liniştită decât atunci când întreaga familie 
urma să se găsească mai la nord cu câteva mile. Şi, ca să fie 
sigură că nimeni n-avea să iasă peste noapte, nu numai că 
zăvori cu grijă uşa vehiculului, dar mai şi rămase afară, să stea 
de pază. 

A doua zi, 27 mai, la orele trei dimineaţa, Cornelia trezi pe 
toată lumea. Pentru mai multă siguranţă, dorea să plece înainte 
de aurora dimineţii, când toţi, indieni şi englezi deopotrivă, 
dormeau încă. Era cel mai bun mijloc de a împiedica înfruntarea 
să reînceapă şi mai vârtos. Până şi la ora aceea mică - amănunt 
de reţinut - se părea că femeia era extrem de grăbită să ridice 
tabăra. Foarte agitată, cu privirea neliniştită, aruncându-şi în 
stânga şi-n dreapta ochii îngrijoraţi, îi zorea, îi dojenea, îi lua la 
rost pe soţul ei, pe copii şi pe Cuişoară, fiindcă nu se grăbeau 
aşa cum i-ar fi plăcut ei. 

— Peste câte zile trecem frontiera? îl întrebă pe ghid. 

— Peste trei, dacă nu întârziem pe drum, răspunse Ro No. 

— La drum, exclamă Cornelia. — Măcar dacă ne-am vedea 
odată plecaţi! 

N-ar trebui, totuşi, să ne închipuim că domnul Cascabel 
înghiţise insultele din ajun. Era greu pentru un normand, tot atât 
de francez pe cât pe patriot, să plece din sat fără să-i plătească 


baronetului ce i se cuvenea. 

— lată ce înseamnă, spunea, să pui piciorul într-o ţară a 
lui John Bull. 

Dar, cu toate că ar fi vrut să dea o raită în direcţia satului, 
sperând să-l întâlnească pe, sir Edward Turner, cu toate că 
arunca dese priviri spre obloanele închise ale casei unde locuia 
acel gentleman, nu îndrăznea să se îndepărteze de cumplita 
Cornelia. Ea nu-l slăbea o clipă. 

— Unde te duci, Cesar? Stai aici, Cesar! îţi interzic să te 
mişti din loc, César! 

Numai asta auzea domnul Cascabel. Niciodată nu fusese 
dominat în felul acesta de minunata şi impunătoarea sa muiere. 

Din fericire, datorită poruncilor repetate, pregătirile se 
făcură rapid, iar caii îşi reluară locul în hamuri. La patru 
dimineaţa, cânii, maimuța şi papagalul, soţul, băieţii şi fetiţa, cu 
toţii erau instalaţi în Beile-Roulotte. Cornelia se aşezase în faţă. 
Apoi, îndată ce Cuişoară şi călăuza îşi luară în primire locurile 
înaintea cailor, fu dat semnalul de plecare. După un sfert de oră, 
Satul Ticăloşilor dispărea îndărătul lizierei de copaci mari care-l 
înconjurau ca un brâu. Abia atunci începeau să apară aurora 
dimineţii. Era linişte deplină. Nici o fiinţă nu se vedea pe câmpia 
întinsă, prelungită spre nord. În sfirşit, când avură certitudinea 
că plecaseră fără să-i fi observat nimeni din sat, că nici indienii 
şi nici englezii nu intenționau să le taie drumul, Cornelia răsuflă 
uşurată; fapt pentru care soţul ei se simţi, poate, uşor ofensat. 

— Prin urmare, îţi era frică de indivizii ăia, Cornelia, 
întrebă el. 

— Foarte mult, se mulţumi ea să răspundă. 

Următoarele trei zile s-au scurs fără nici un incident şi, aşa 
cum anunţase călăuza, ajunseră la capătul Columbiei britanice. 

Trecând cu bine frontiera cu Alaska, Belle-Roulotte făcu un 
nou popas. În locul acela nu le rămânea decât să-l plătească pe 
indian, care se arătase pe cât ,de zelos, pe atât de credincios, şi 
să-i mulţumească pentru servicii. Apoi Ro No îşi luă rămas bun 
de la familie, după ce mai întâi le arătase în ce direcţie să 
meargă ca să ajungă pe drumul cel mai scurt la Sitka, în 
capitala posesiunilor ruseşti. Acum, când nu se mai aflau pe 
teritoriu englez, domnul Cascabel ar fi trebuit să se simtă mai în 
largul său. Dar nici vorbă de aşa ceva! După trei zile, tot nu-şi 
revenise de pe urma întâmplării petrecute în Satul Ticăloşilor, îi 


stătea ca un ghimpe în inimă. Aşa că nu se putu abţine să nu-i 
spună Corneliei: 

— Trebuia să mă fi lăsat să mă întorc şi să-mi închei 
socotelile cu mylordul ăla. 

— Povestea-i rezolvată, Cesar, răspunse simplu doamna 
Cascabel. Era, într-adevăr, rezolvată, şi încă bine de tot. In 
timpul nopţii, când toţi ai casei dormeau, Cornelia dăduse 
târcoale pe lângă locuinţa baronetului. Văzându-l că iese şi se 
îndreaptă spre locul de pândă, îl urmărise câteva sute de paşi. 
lar odată intrat în pădure, “locul întâi la concursul din Chicago” îi 
administra o bătaie zdravănă, în stare să lase lat un bărbat, 
învineţit tot, Sir Edward Turner nu-şi reveni decât a doua zi şi fu 
nevoit să poarte încă mult timp semnele întâlnirii sale cu femeia 
aceea drăguță. 

— Ah, Cornelia... Cornelia, exclamă soţul ei, strângând-o în 
braţe, — mi-ai salvat onoarea... Ai fost cu adevărat demnă de 
numele Cascabel! 


IX 
PE AICI NU SE TRECE 


Alaska este acea parte a continentului care se află în nord- 
vestul Americii de Nord, între paralelele cincizeci şi două şi 
şaptezeci şi două de grade. Prin urmare, e tăiată de-a 
curmezişul de linia cercului polar arctic, care continuă peste 
strâmtoarea Bering. Priviţi mai cu atenție harta şi veţi distinge 
destul de clar forma unei căpăţâni cu barbişon. Fruntea este 
cuprinsă între capul Lisabona şi capul Barrow; orbita ochiului e 
golful Kotzebue; nasul e capul Prinţul de Wales; gura e golful 
Norton, iar tradiționalul barbişon e peninsula Alaska, prelungită 
cu şirul insulelor Aleutine, care se avântă în Oceanul Pacific. 
Căpăţâna se termină cu Munţii Coastei, ale căror ultime pante 
pier în Oceanul îngheţat. 

Acesta e ţinutul pe care Belle-Roulotte urma să-l 


traverseze oblic pe o distanţă de şase sute de leghe. 

Se înţelege că Jean studiase cu grijă harta, munţii, apele, 
conformaţia litoralului şi, în fine, traseul pe care îl aveau de 
parcurs. Pe tema asta ţinuse chiar o scurtă conferinţă ascultată 
de familia lui cu cel mai viu interes. 

Datorită strădaniilor sale, toţi ştiau - până şi Cuişoară - că 
acel ţinut, situat în extremul nord-vestic al continentului 
american, fusese vizitat mai întâi de ruşi, apoi de francezul 
Laperouse şi de englezul Vancouver, iar la urmă de americanul 

Mac Clure cu prilejul expediției organizate de el în 
căutarea lui Sir John Franklin. În realitate, era o regiune 
cunoscută deja - chiar dacă numai parţial - ca urmare a 
călătoriilor lui Frederic Whimper şi a colonelului Bulxley, în 1865, 
când se punea problema instalării unui cablu submarin între 
lumea veche şi cea nouă, prin strâmtoarea Bering. Până atunci 
provincia Alaska nu fusese străbătută decât de reprezentanţii 
firmelor specializate în comerţul cu piei şi blănuri. 

In timpul acela reapăruse în politica internaţională celebra 
doctrină a lui Monroe, după care America trebuia să aparţină în 
întregime americanilor. Cum coloniile Marii Britanii  — 
Columbia şi Dominionul — nu le puteau reveni decât într-un 
viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, poate că Rusia avea să 
consimtă să cedeze Uniunii, Alaska, asta însemnând un teritoriu 
de patruzeci şi cinci de mii de leghe pătrate, în acest sens fură 
purtate serioase tratative cu guvernul Rusiei. 

În Statele Unite, domnul Steward, secretarul de stat, fu 
mai întâi luat peste picior când emise pretenţia de a se obţine 
această Walrussia, - tărâm al focilor -, cu care se părea că 

Republica n-avea ce să facă. Totuşi, insistenţele domnului 
Steward, servite de o încăpățânare tipică de yankeu, făcură ca 
în 1867 lucrurile să fie foarte avansate. Trebuie chiar să spunem 
că, dacă tratatul dintre America şi Rusia nu fusese încă semnat, 
operaţia urma să se facă de la o zi la alta. 

In seara de 31 mai familia Cascabel făcu popas chiar pe 
frontieră, lângă un pâlc de copaci înalţi, în locul acela, Belle- 
Roulotte nu se mai afla pe teritoriul Columbiei britanice, ci în 
Alaska, pe posesiunile ruseşti. Domnul Cascabel putea fi liniştit 
în privinţa asta. Aşa că îi revenise buna dispoziţie şi ea era atât 
de molipsitoare, încât i-o împărtăşeau toţi ai săi. De acum 
înainte, până la limitele Rusiei europene, itinerarul lor n-avea să 


mai părăsească acest teritoriu. Provincia Alaska, sau Siberia 
asiatică, toate aceste ţinuturi vaste nu erau oare sub dominaţia 
ţarului? 

Masa fu însoţită de multă veselie. Jean vânase un iepure 
mare şi gras, stârnit de Wagram dintr-un desiş. Un veritabil 
iepure rusesc, dacă doriţi. 

— O să bem şi un vin bun, zise domnul Cascabel. 

— Cerule! Îmi pare că respir mai uşor dincoace de 
frontieră. E aici un aer american, amestecat cu cel rusesc! 
Respiraţi adânc, copii! Nu vă sfiiţi. Ajunge pentru toată lumea, 
chiar şi pentru Cuişoară, cu toate că are un nas lung de doi coti. 
Uf! M-au sufocat cele cinci săptămâni, cât am traversat 
Columbia asta blestemată! 

Isprăviră cina, sorbiră-ultima picătură din vinul cel bun şi 
se duseră cu toţii la culcare. Noaptea trecu într-o linişte 
desăvârşită. Nici apropierea unor animale răufăcătoare, nici 
apariţia indienilor nomazi n-o tulburară. A doua zi, atât caii cât şi 
clinii îşi reveniseră din oboseală. 

Tabăra fu ridicată din timp şi oaspeţii primitoarei Rusii, 
“sora Franţei” , cum îi spunea domnul Cascabel, se pregătiră de 
plecare. Nu dură mult. Cu ceva mai înainte de orele şase 
dimineaţa, Belle-Roulotte avansa spre nord-vest ca să ajungă la 
riul Simpson, pe care urmau să-l traverseze cu bacul. 

Limba de pamânt pe care Alaska o întinde spre sud este o 
fişie îngustă, cunoscută în general sub numele de Thlinkithen. 
Ea se învecinează la apus cu un număr oarecare de insule şi 
arhipelaguri, cum ar fi Prinţul de Wales, Croozer, Kuju, Baranov, 
Sitka şi altele. Pe această ultimă insulă e situată capitala 
coloniei ruseşti, purtând numele de Noul Arhanghelsk. Când 
Belk-Roulotte va ajunge la Sitka, domnul Cascabel avea de gând 
să facă acolo un popas de mai multe zile, întâi ca să se 
odihnească, dar şi ca să-şi facă pregătirile pentru finalul primei 
părţi a călătoriei sale, care trebuia să-l scoată la strâmtoarea 
Bering. 

Traseul îi obliga să urmeze o fâşie de pământ capricios 
decupată de-a lungul munţilor de coastă. 

Domnul Cascabel porni aşadar, însă nici nu apucă să 
păşească bine pe solul Alaskăi, că 

un obstacol îl şi opri categoric, iar acel obstacol părea de 
netrecut. Primitoarea Rusie, sora Franţei, nu părea deloc 


dispusă să fie ospitalieră cu aceşti fraţi francezi ce alcătuiau 
familia Cascabel. 

Intr-adevăr, Rusia li se prezentă sub înfăţişarea a trei 
agenţi de frontieră, indivizi zdraveni cu bărbi stufoase, cu 
capete mari şi nasuri cârne, cu un aer asiatic, dar îmbrăcaţi în 
uniforme negre şi purtând acele caschete plate care inspiră un 
temeinic respect atâtor milioane de oameni. 

La un semn al şefului agenţilor, Belle-Roulotte se opri, iar 
Cuişoară, care mâna caii, îşi chemă patronul. 

Domnul Cascabel apăru în uşa primului compartiment, 
urmat de copii şi de soţia sa. Coborâră cu toţii, întrucâtva 
neliniştiţi de uniformele acelea. 

— Paşapoartele! ceru agentul în ruseşte, limbă pe care 
domnul Cascabel o pricepu cât se poate de bine în acea 
împrejurare. 

— Ce paşapoarte? întrebă. 

— Da! Nu poţi intra fără paşaport pe posesiunile ţarului! 

— Păi, noi nu avem aşa ceva, stimate domn, răspunse 
politicos domnul Cascabel. 

— Atunci n-o să treceţi! 

Era limpede şi semnificativ, ca o poartă pe care o închizi în 
nasul unui nepoftit. Domnul Cascabel se strâmbă. Înţelese cât 
de severe erau instrucţiunile administraţiei ruse şi că era puţin 
probabil să ajungă la un aranjament. Ce ghinion, într-adevăr, să- 
i întâlnească pe agenţii aceia tocmai în locul pe unde Belle- 
Roulotte trecuse frontiera! 

Foarte neliniştiţi, Cornelia şi Jean aşteptau rezultatul acelei 
discuţii de care depindea continuarea călătoriei. 

— Oameni buni, zise domnul Cascabel apăsând cuvintele 
şi gesticulând larg ca să-şi pună şi mai mult în evidenţă limbuţia 
obişnuită, noi suntem francezi şi facem o călătorie pentru 
plăcerea noastră, aş îndrăzni să spun că şi pentru a altora, 
îndeosebi a nobililor boieri când aceştia binevoiesc să ne 
onoreze cu prezenţa lor. Am crezut că ne putem lipsi de hârtii 
pe pământul majestăţii sale ţarul, împăratul tuturor ruşilor... 

— Niciodată nu s-a întâmplat să intre cineva fără permis 
special pe teritoriul său, niciodată! 

— Şi nu s-ar putea o dată... măcar o singură dată? reluă 
domnul Cascabel cu o voce plină de insinuări. 

— Nu, răspunse agentul pe un ton aspru, de neînduplecat. 


Aşa că, înapoi, şi fără să mai staţi pe gânduri! 

— În sfârşit, unde se pot procura paşapoartele acelea, 
întrebă domnul Cascabel. 

— Vă priveşte. 

— Lăsaţi-ne să mergem până la Sitka, iar acolo, prin 
intermediul consulului Franţei... 

— Nu-i nici un consul al Franţei la Sitka. Dar, de fapt, de 
unde veniţi? 

— De la Sacramento. 

— Înseamnă că trebuia să vă faceţi rost de paşapoarte la 
Sacramente. Prin urmare, nu mai insistaţi degeaba! 

— Nu-i deloc degeaba, vorbi iarăşi domnul Cascabel, 
fiindcă vrem să ne întoarcem în Europa. 

— În Europa... urmând direcţia asta?! 

Domnul Cascabel pricepu că răspunsul său îl făcea cât se 
poate de suspect, deoarece ideea de a te-întoarce în Europa pe 
drumul acela era cam năstruşnică. 

— Da, spuse, anumite împrejurări ne-au obligat să 
acceptăm acest ocol. 

— Nu mă interesează! zise agentul. Peste teritoriile ruseşti 
nu se trece fără paşaport. 

— Dacă nu trebuie decât să plătim ceva, poate ajungem 
totuşi să ne înţelegem? se interesă domnul Cascabel. 

Şi, spunând asta, trase cu ochiul într-un fel cât se poate 
de semnificativ. Se părea însă 

că nici în asemenea condiţii nu aveau să cadă la 
înţelegere. 

— Oameni buni, reluă domnul Cascabel în disperare de 
cauză, se poate oare să nu fi auzit niciodată de familia 
Cascabel? 

Rostise cuvintele acelea de parcă familia Cascabel ar fi 
fost egală, ca importanţă, cu a Romanovilor! 

Nici aşa nu avu mai mult succes. Fu nevoit să facă stânga- 
mprejur şi cale întoarsă. Agenţii merseră cu dispoziţiile lor 
severe şi de neînduplecat până acolo încât însoţiră vehiculul 
dincolo de frontieră, somându-i categoric pe ocupanţii lui să n-o 
mai treacă înapoi. Ruşinat, domnul Cascabel se afla, prin 
urmare, iarăşi pe teritoriul Columbiei britanice. 

Vom recunoaşte că situaţia era neplăcută şi, totodată, cât 
se poate de îngrijorătoare. Toate planurile se dăduseră peste 


cap. Erau nevoiţi să renunţe la itinerarul adoptat cu atâta 
entuziasm. Călătoria prin vest, întoarcerea în Europa prin Siberia 
asiatică, devenea imposibilă fără paşaport. Puteau, desigur, să 
ajungă la New York în condiţii obişnuite. Dar cum să treacă 
Oceanul Atlantic fără pachebot şi cum să urce pe un pachebot 
fără banii cu care să-şi plătească locul? 

Şi n-ar fi fost prea înţelept,să spere că şi-ar putea procura 
din mers suma necesară unor asemenea cheltuieli. La urma 
urmei, cât timp le-ar fi trebuit ca s-o strângă? Familia Cascabel - 
de ce să n-o spunem? - epuizase Statele Unite, în douăzeci de 
ani, nu rămăsese oraş ori târg nevămuit pe traseul lui Great 
Trunk. Acum n-ar fi adunat nici în cenți ce adunaseră altădată în 
dolari. Nu! Să se apuce din nou de colindat estul, asta ar fi adus 
nesfârşite întârzieri, poate ani şi ani înainte de a reuşi să plece 
în Europa. Erau siliţi să descopere, cu orice preţ, o şmecherie 
prin care 

Belle-Roulotte să ajungă la Sitka. lată ce gândeau, ce 
discutau membrii acelei nostime familii, abandonaţi de cei trei 
agenţi în asemenea cugetări neplăcute. 

— Frumoasă încurcătură, zise Cornelia, clătinând din cap. 

— Chiar minunată, adăugă domnul Cascabel. Suntem în 
impas, într-o fundătură. Haide, bătrâne luptător în arenele 
publice, oare nu mai ai resurse care să te scoată deasupra 
nenorocului? O să te laşi copleşit de ghinion? Tu, saltimbanc 
dedat la toate farsele şi trucurile, n-o să izbuteşti acum să te 
descurci? Ţi s-a golit sacul cu şmecherii? 

Oare imaginaţia ta atât de bogată în născociri salvatoare 
n-o să învingă şi de data asta? 

— Cesar, spuse Cornelia, din moment ce afurisiţii ăia de 
agenţi erau acolo tocmai la ţanc ca să nu ne lase să trecem 
frontiera, hai să vorbim cu şeful lor. 

— Şeful lor! exclamă domnul-Cascabel. Păi şeful lor e 
guvernatorul Alaskăi, vreun colonel rus tot atât de încăpățânat 
ca şi subalternii lui, şi care o să ne trimită la dracu! 

— De altfel, precis îşi are reşedinţa la Sitka, remarcă Jean, 
şi tocmai la Sitka nu ne lasă să mergem. 

— Poate că poliţaii ăştia n-or să aibă nimic împotrivă să-l 
conducă pe unul dintre noi la guvernator, făcu o observaţie 
judicioasă Cuişoară. 

— la te uită! Cuişoară are dreptate, aprecie domnul 


Cascabel. — E o idee grozavă. 

— Dacă nu cumva e o idee proastă, adăugă Cuişoară 
corectivul obişnuit. 

— Trebuie să încercăm, înainte de a ne întoarce din drum, 
zise Jean. Şi, dacă vrei, tată, mă duc eu... 

— Nu, mai bine mă duc eu, spuse domnul Cascabel. Sitka 
e departe de graniţă? 

— Vreo sută de leghe, răspunse Jean. 

— Înseamnă că peste vreo zece zile aş putea fi din nou în 
tabără. Să aşteptăm până mâne şi-o să ne încercăm norocul. 

A doua zi, cum se crăpă de ziuă, domnul Cascabel porni 
să-i caute pe agenţi, îi găsi repede şi uşor, întrucât rămăseseră 
de veghe în preajma vehiculului. 

— lar dumneata? îi strigară pe un ton ameninţător. 

— lar eu, răspunse domnul Cascabel cu cel mai încântător 
suris de care era în stare. Şi, cu tot felul de amabilităţi la adresa 
administraţiei ruse, le aduse la cunoştinţă că ar dori să fie 
condus la excelența sa guvernatorul din Alaska. Se oferea să 
plătească cheltuielile de deplasare ale “onorabilului funcţionar” 
care ar fi fost de acord să-l însoţească şi lăsă chiar să se 
întrevadă perspectiva unei frumoase gratificaţii în monedă 
curentă pentru acel om generos şi devotat care... şi aşa mai 
departe. Propunerea eşua. Nici măcar perspectiva frumoasei 
gratificaţii n-avu succes. Poate că agenţii, încăpăţânaţi ca nişte 
vameşi şi îndărătnici ca nişte perceptori de dări, începuseră 
chiar să vadă ceva foarte suspect în insistența aceea de a trece 
frontiera Alaskăi. Aşa că unul din ei îi dădu ordin să se retragă 
chiar în momentul acela, adăugând: 

— Dacă vă mai prindem pe teritoriul rusesc, nu la Sitka o 
să fiţi dus, ci în fortul cel mai apropiat. 

Nu fără nişte bruftuluieli, domnul Cascabel fu condus cu 
promptitudine înapoi la  Belle-Roulotte, iar pe faţa lui 
descumpănită ceilalţi putură citi că eşuase. Oare locuinţa mobilă 
a familiei Cascabel era pe cale de a se preface într-una 
sedentară? 

Luntrea care îl purta pe saltimbanc şi norocul său era oare 
gata să eşueze la frontiera columbo-alaskiană precum o navă pe 
care marea, retrăgându-se, o lasă pe uscat în mijlocul stâncilor? 
Adevărul e că uşor puteai crede acum una ca asta. Ce tristă fu 
ziua scursă în asemenea condiţii, şi la fel următoarele, trecute 


fără ca familia să poată lua o hotărâre! . 

Din fericire, alimentele nu le lipseau; mai aveau o provizie 
serioasă de conserve, pe care socotiseră că şi-o vor reface la 
Sitka. În plus, împrejurimile gemeau de vânat. Trebuia doar ca 
Jean şi Wagram să aibă grijă să nu se aventureze în afara 
teritoriului columbian. Altfel băiatul s-ar fi ales cu confiscarea 
puştii şi cu o amendă în folosul fiscului rusesc. 

Domnul Cascabel şi ai săi fură cuprinşi de o cumplită 
amărăciune. Părea că şi animalele o împărtăşeau. Jako flecărea 
mai puţin ca de obicei. Cu coada atârnată, cânii scoteau lungi 
lătrături neliniştite. John Bull nu-şi mai dădea osteneala să facă 
giumbuşlucuri şi să se strimbe. Numai Vermout şi Gladiator 
lăsau impresia că acceptă cu plăcere situaţia, neavând altceva 
de făcut decât să pască iarba grasă şi proaspătă de pe platoul 
înconjurător, 

— Trebuie, totuşi, să luăm o hotărâre! spunea uneori 
domnul Cascabel, încrucişând braţele. 

Desigur, dar care? Care anume? lată ceva ce n-ar fi trebuit 
să-l pună deloc în încurcătură pe domnul Cascabel, fiindcă, la 
drept vorbind, nu avea de ales: era nevoit să se întoarcă din 
drum, din timp ce înainte nu putea merge. Să renunţe la 
călătoria prin vest, după ce o porniseră cu atâta hotărire! Să 
revină pe blestematul pământ al Columbiei britanice, ca apoi s-o 
ia peste preriile din Far West până la ţărmul Atlanticului! lar 
odată ajunşi la New York, ce aveau să facă? Poate că nişte 
suflete milostive le-ar fi deschis o subscripţie ca să ajute familia 
să se repatrieze? Ce umilinţă pentru nişte oameni cumsecade, 
care trăiseră întotdeauna din munca lor, care nu întinseseră 
niciodată mâna - să coboare până acolo încât să primească de 
pomană! Ah! Unde erau pungaşii aceia mizerabili care le 
furaseră mica avere în trecătorile Sierrei Nevada! 

— Dacă nu-i spânzură în America, nu-i strangulează în 
Spania, nu-i ghilotinează în Franţa ori nu-i trag în ţeapă în 
Turcia, înseamnă că nu mai există dreptate pe lumea asta, 

spunea mereu domnul Cascabel. 

În sfârşit, se hotărî. 

— Mâne plecăm, spuse el în seara zilei de 4 iunie. Ne 
întoarcem la Sacramento şi apoi... Nu-şi termină fraza. Aveau să 
vadă la Sacramento. De altfel, totul era pregătit pentru plecare. 
Mai trebuiau doar înhămaţi caii şi întorși în direcţia sud. Ultima 


seară petrecuta pe frontiera Alaskăi fu şi mai tristă. Fiecare 
stătea în colţul lui, fără să scoată o vorbă. Era întuneric beznă. 
Nori mari brăzdau cerul în neorinduială, semănând cu nişte 
sloiuri în derivă; un vânt puternic îi împingea spre est. Nu se 
zărea nici o stea, iar luna nouă tocmai dispărea după munţii 
înalţi care se profilau la orizont. Era în jur de ora nouă seara 
când domnul Cascabel porunci tuturor să meargă la culcare. A 
doua zi urmau să plece înainte de a se lumina. Belle-Roulotti 
avea să se angajeze din nou pe drumul urmat încoace de la 
Sacramento şi, chiar fără călăuză, nu lear fi fost prea greu să se 
descurce. Ajunşi la izvoarele rîului Frazer, le rămânea doar să 
coboare în lungul văii până la frontiera cu teritoriul Washington. 
Prin urmare, Cuişoară se pregătea să închidă uşa primului 
compartiment, după ce le spusese noapte bună celor doi câni, 
când se auzi foarte aproape o bubuitură. 

— Pare să fie un foc de armă, strigă domnul Cascabel. 

— Da, cineva a tras, răspunse Jean. 

— Vreun vânător, fără îndoială, zise Cornelia. 

— Vânător, pe bezna asta, întrebă Jean. Nu-mi vine a 
crede. 

In momentul acela răsună a doua împuşcătură, urmată de 
strigăte. 


X 
KAYETTE 


La auzul strigătelor, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi 
Cuişoară se năpustiră afară din vehicul. 

— Pe acolo, spuse Jean, arătând spre liziera unei păduri 
întinse de-a lungul frontierei. 

— Să mai ascultăm, propuse domnul Cascabel. 

Insă fără succes, deoarece nu se mai auzi nici un strigăt şi 
nici o bubuitură nu urmă 

celorlalte două. 

— O fi vreun accident, întrebă Sandre. 

— In orice caz, răspunse Jean, — e sigur că erau strigăte 


de ajutor. Pe undeva, pe acolo, e cineva în pericol... 

— Trebuie să-i săriţi, în ajutor, zise Cornelia. 

— Da, copii, să mergem, hotărî domnul Cascabel. — 
Înarmaţi-vă bine. 

La urma urmei, se putea-să nu fie un accident. Se putea 
ca vreun călător să fi fost victima unui atentat pe frontiera 
Alaskăi. Aşa că era înţelept să fie pregătiţi să se apere ei înşişi, 
dar să-i apere şi pe alţii. 

Aproape imediat, domnul Cascabel şi Jean, cu puştile în 
mână, Sandre şi Cuişoară, fiecare cu câte un revolver, plecau 
din Belle-Roulotte, rămasă până la întoarcerea lor în paza 
Corneliei şi a celor doi câni. 

Timp de vreo cinci-şase minute se ţinură prin marginea 
pădurii. Din când în când se opreau şi ciuleau urechea: nici un 
zgomot nu tulbura tăcerea desişurilor. Erau siguri, însă, că 
strigătele veniseră din direcţia aceea şi de la o distanţă destul 
de mică. 

— De n-a fost cumva o părere, zise domnul Cascabel. 

— Nu, tată, imposibil, vorbi Jean, ah, auzi? 

De data asta era, în mod limpede, o chemare, însă nu o 
voce de bărbat, ca mai înainte, ci o voce de femeie sau de copil. 

Noaptea era foarte întunecoasă, iar printre copaci nu se 
vedea nimic la câţiva metri mai încolo. Cuişoară avusese 
dreptate când propunea să ia cu ei unul din felinarele 
vehiculului, dar domnul Cascabel refuzase din prudenţă. Şi, de 
fapt, era mai bine să nu fie văzuţi în timp ce se apropiau. 

Chemările se repetară şi erau atât de clare, încât era uşor 
să te conduci după ele. După toate probabilitățile, nu trebuiau 
să se adâncească prea mult în pădure. Intr-adevăr, după încă 
vreo cinci minute, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi Cuişoară 
ajunseră la marginea unui mic luminiş. Acolo, doi bărbaţi zăceau 
la pământ. O femeie, îngenuncheată lângă unul din ei, îi ţinea 
capul în braţe. Ale ei erau strigătele auzite a doua oară. Vorbea 
în limba chinuk, pe care domnul Cascabel o pricepea cât de cât. 

— Veniţi!... Veniţi!... l-au omorât... 

Jean se apropie de femeia aceea speriată pătată de 
sângele ce ţâşnea din pieptul nenorocitului pe care încerca să-l 
readucă la viaţă. 

— Asta mai respiră, zise Jean. 

— Dar celălalt? întrebă domnul Cascabel. 


— Celălalt, nu ştiu, răspunse Sandre. 

Domnul Cascabel se duse să-i asculte bătăile inimii şi 
răsuflarea, ca să-şi dea seama dacă în omul acela mai era vreo 
scânteie de viaţă. 

— E mort de-a binelea, spuse el. 

Şi mort era, într-adevăr, cu tâmpla străpunsă de un glonte 
care îi răpusese pe loc. Acum, cine era femeia aceea care, după 
cum vorbea, părea să fie de origine indiană? 

Era tânără sau bătrână? Greu de stabilit pe întuneric, sub 
gluga trasă peste cap. Dar asta aveau s-o afle mai târziu; era 
destul timp să le spună atunci de unde venea şi în ce fel fusese 
comis acel dublu asasinat. Cel mai urgent lucru era să-l 
transporte în tabără pe cel ce încă respira şi să-i dea îngrijirile 
de a căror promptitudine putea să depindă salvarea lui. Cât 
priveşte cadavrul celuilalt, aveau să se întoarcă a doua zi ca să-l 
înmormânteze. Ajutat de Jean, domnul Cascabel îl ridică pe rănit 
de umeri, iar Sandre şi Cuişoară îl prinseră de picioare. Apoi, 
întorcându-se spre femeie, saltimbancul îi spuse: 

— Vino cu noi. 

Fără să şovăie, ea porni alături de corpul rănitului, 
ştergând cu o bucată de pânză sângele ce curgea necontenit din 
pieptul lui. 

Nu puteau merge repede. Bărbatul era greu şi trebuiau să 
aibă grijă să nu-l scuture. Domnul Cascabel dorea să ducă la 
Belle-Roulotte un om viu, nu un mort. După vreo douăzeci de 
minute ajunseră, fără să fi avut vreo întâlnire neplăcută. 
Temându-se să nu fi fost la rândul lor atacați, Cornelia şi micuța 
Napoleone îi aşteptau cumplit de neliniştite. 

— Repede, Cornelia, strigă domnul Cascabel. Apă, 
prosoape şi tot ce mai trebuie ca să opreşti o hemoragie, altfel 
nenorocitul ăsta face sincopă. 

— Bine, bine, răspunse grăbită Cornelia. Ştii că mă pricep, 
Cesar! Nu mai vorbi atâta şi lasă-mă să-mi văd de treabă! 

Intr-adevăr, Cornelia se pricepea, căci nu doar o singură 
rană avusese prilejul să panseze ca urmare a profesiunii ei. 

Cuişoară întinse în primul compartiment o saltea pe care 
aşezară corpul rănitului, cu capul uşor ridicat. La lumina lămpii 
din plafon, îi putură vedea faţa, având deja paloarea dată de 
chinurile unei morţi apropiate, în acelaşi, timp o văzură bine şi 
pe indianca îngenuncheată lângă el. 


Era tânără, nu părea să aibă mai mult de cincisprezece 
sau şaisprezece ani. 

— Cine-i fata asta? întrebă Cornelia. 

— Cea căreia i-am auzit strigătele, răspunse Jean. Am 
găsit-o lângă rănit. Bărbatul avea în jur de patruzeci şi cinei de 
ani.Barba şi părul îi erau grizonate, corpul bine clădit, mai înalt 
decât media. Avea o înfăţişare plăcută, iar caracterul energic 
ieşea la iveală în ciuda palorii feţei şi cu toate că nu-i puteai 
vedea ochii, ţinuţi închişi. Din când în când, printre buze îi scăpa 
un suspin, dar nu pronunţa nici un cuvânt după care să-ţi dai 
seama cărei naţionalităţi îi aparţinea. 

Când îi dezgoliră pieptul, Cornelia observă că-i era 
străpuns de o lovitură de pumnal, între coasta a treia şi a patra. 
O rană mortală? Numai un medic şi-ar fi putut da seama. 
Neîndoielnic părea însă faptul că era foarte gravă. 

Cu toate acestea, întrucât intervenţia unui doctor nu era 
posibilă în condiţiile lor, trebuiau să se mulţumească doar cu 
îngrijirile pe care i le putea da Cornelia şi cu leacurile aflate în 
mica farmacie de voiaj. 

Aşa şi făcură, oprind o hemoragie ce ar fi putut aduce în 
scurt timp moartea rănitului. Aveau să vadă mai târziu dacă era 
sau nu posibil ca omul să fie transportat în cel mai apropiat târg. 
lar de data asta domnului Cascabel nu-i mai păsa dacă era ori 
nu, vorba de un anglo-columbian. 

După ce spălă cu grijă rana cu apă curată, Cornelia puse 
pe ea comprese îmbibate cu amică. Acest pansament fu 
suficient pentru a opri sângele, din care rănitul pierduse destul 
de mult din clipa când fusese înjunghiat şi până ajunsese în 
tabără. 

— Şi acum, Cornelia, ce putem face? întrebă domnul 
Cascabel. 

— ÎI culcăm pe nefericitul ăsta în patul nostru, răspunse 
Cornelia, iar eu o să-l veghez, ca să-i schimb compresele când 
va fi nevoie. 

— Îl veghem cu toţii, spuse Jean, crezi că noi o să putem 
dormi? La urma urmei, trebuie să fim cu atenţia trează. Pe aici, 
pe aproape, există ucigaşi! 

Domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară îl ridicară pe străin şi-l 
aşezară pe pat, în ultimul compartiment. 

lar în timp ce Cornelia stătea la căpătâiul său, pândind un 


cuvânt care nu mai venea, tânăra indiancă îşi istorisi povestea 
în dialectul chinuk, pe care domnul Cascabel reuşi săl 
tălmăcească. Era de rasă indigenă, una din rasele autohtone din 
Alaska. În această provincie, la nord şi la sud de fluviul Yukon, 
care o udă scurgându-se de la răsărit la apus, se află numeroase 
triburi, nomade ori sedentare, între care neamul co-yu-kon este 
principalul şi poate cel mai sălbatic, apoi indienii newicargut, 
tanana, kocho-a-kuchin şi, mai cu seamă spre vărsarea fluviului, 
grupurile pastolik, haveack, prinask, melomuţii şi indgeleţii. 
Tânăra indiană, pe care o chema Kayette, aparţinea acestui 
ultim trib. Kayette nu mai avea nici tată, nici mamă, pe nimeni 
din familie. Şi nu doar nişte familii dispar în felul acesta, ci chiar 
triburi întregi, din care nu mai găseşti nici o urmă pe teritoriul 
Alaskăi. 

Aşa s-a întâmplat cu “oamenii de mijloc” , care trăiau 
odinioară la nord de Yukon. Rămasă singură, fără neamuri, 
Kayette o pornise spre sud prin ţinuturi cunoscute, fiindcă le 
străbătuse de nenumărate ori împreună cu indienii nomazi. 
Planul ei era să ajungă în capitală, la Sitka, unde spera să intre 
în serviciul vreunui funcţionar rus. Şi ar fi fost primită, fie şi 
numai pentru înfăţişarea ei cinstită, blânda, îndatoritoare. Era 
tare drăguță, cu pielea ei uşor maronie, cu ochi negri şi gene 
lungi, păr negru bogat, strâns sub gluga care îi acoperea capul. 
Potrivită ca înălţime, părea graţioasă şi suplă, chiar şi în haina 
de blană. Se ştie că la rasele de indieni din America de Nord, 
băieţii şi fetele, a căror fire e în general iute şi veselă, se 
formează repede. La zece ani, băieţii mânuiesc cu dibăcie puşca 
şi securea. La cincisprezece ani fetele se mărită şi, în ciuda 
tinereţii lor, sunt minunate mame. Kayette era, aşadar, mai 
serioasă şi mai hotărâtă decât i-ar fi cerut etatea, iar călătoria 
lungă pe care urma s-o facă stătea mărturie pentru puterea 
caracterului său. Pornise la drum în urmă cu o lună, coborând 
spre sud-vestul provinciei Alaska, şi ajunsese astfel pe fâşia 
aceea îngustă, învecinată cu insulele, nu departe de capitală. 
Când, mergând prin marginea pădurii, auzise deodată două 
împuşcături, apoi strigăte disperate, la câteva sute de paşi. 

Erau strigătele ajunse până la locul unde făcea popas 
Belle-Roulotte. Kayette o luase numaidecât, cu curaj, spre liziera 
pădurii. 

lar apropierea ei dăduse alarma, fără îndoială, căci abia 


reuşise să vadă doi bărbaţi dispărind în desişuri. Dar era sigur 
că mizerabilii şi-ar fi dat curând seama că se speriaseră de un 
copil; şi, într-adevăr, se întorceau deja spre luminiş ca să 
jefuiască victimele, când sosirea domnului Cascabel însoţit de ai 
săi le băgase frica în oase -de data asta cu adevărat. 

Ajunsă lângă cei doi bărbaţi care zăceau la pământ, unul 
mort, celălalt respirând încă, Kayette strigase după ajutor, şi se 
ştie ce a urmat. Primele strigăte auzite de domnul Cascabel 
erau ale călătorilor atacați; celelalte, ale tinerei indience. 
Noaptea trecu. Belle-Roulotte scăpă de atacul ucigaşilor, care, 
de bună seamă, se grăbiseră s-o şteargă de la locul crimei. 

A doua zi, Cornelia nu constată nimic nou în starea 
rănitului, la fel de îngrijorătoare ca şi cu o seară în urmă. 

In această împrejurare, Kayette se dovedi foarte utilă, 
culegând nişte ierburi cărora le cunoştea proprietăţile 
antiseptice. Făcu infuzii şi îmbibă cu ele noi comprese pe care le 
puse pe rană. Nu mai curgea din ea nici o picătură de sânge. 

In decursul dimineţii observară că rănitul începea să 
respire mai uşor. Din gură nu-i ieşeau însă decât suspine, nici 
măcar frânturi de cuvinte. 

Prin urmare, n-aveau cum să afle cine era, de unde venea, 
încotro mergea, ce făcea pe frontiera Alaskăi, în ce chip 
fuseseră atacați el şi camaradul său, cine erau agresorii. în orice 
caz, dacă dăduseră atacul ca să jefuiască, ticăloşii aceia, prea 
iuți s-o şteargă la sosirea tinerei indience, pierduseră o şansă 
colosală, cu care n-aveau să se mai întâlnească prin locuri atât 
de puţin umblate. 

Nici o îndoială în privinţa asta: dezbrăcându-l pe rănit, 
domnul Cascabel găsi într-un brâu de piele, strâns pe talie, o 
grămadă de monezi de aur, americane şi ruseşti, în total vreo 
cincisprezece mii de franci. Puseră banii la loc sigur, ca să-i 
poată restitui îndată ce avea să fie cazul. Acte nu găsiră, decât 
un carnet cu câteva însemnări de călătorie, ba în rusă, ba în 
franceză. Absolut nimic după care să poată stabili identitatea 
necunoscutului. În dimineaţa aceea, pe la orele nouă, Jean zise: 

— Tată, avem de împlinit o datorie faţă de cel rămas 
neîngropat. 

— Ai dreptate, Jean. Să mergem! Poate găsim la el ceva 
hârtii lămuritoare. Tu vii cu noi, adăugă domnul Cascabel, 
adresându-i-se lui Cuişoară. — la un hârleţ şi o lopată. 


Cu aceste unelte, plecară toţi trei, nu înainte de a-şi lua şi 
armele. Mergeau în lungul acelei margini de pădure pe care o 
exploraseră şi în ajun. In câteva minute găsiră locul unde se 
comisese asasinatul. Era limpede că acolo cei doi bărbaţi se 
instalaseră pentru noapte. Se vedeau urme de popas, resturile 
unui foc a cărui cenuşă mai fumega. Lângă un pin mare fusese 
adunată iarbă, pe care să se poată întinde cei doi călători, şi 
poate că în momentul atacului aceştia dormeau. 

Cât despre mort, el era deja ţeapăn. 

După haine, după înfăţişare, după mânile lui aspre le fu 
uşor să-şi dea seama că omul, de cel mult treizeci de ani, 
trebuia să fie servitorul celuilalt. Jean îi scotoci prin buzunare. 
Nu găsi nici o hârtie. Şi nici bani. La centură avea un revolver de 
fabricaţie americană, încărcat cu şase cartuşe pe care 
nefericitul nu avusese timp să le folosească. 

Atacul fusese cu siguranţă neaşteptat, neprevăzut, iar 
cele două victime căzuseră în acelaşi timp. 

La ora aceea, în jurul luminişului, pădurea era pustie. 
După o scurtă explorare, Jean se întoarse fără să fi văzut pe 
nimeni. Era limpede că ucigaşii nu se întorseseră, căci ar fi 
despuiat cadavrul, ori cel puţin i-ar fi luat revolverul de la 
centură. Intre timp, Cuişoară săpase o groapă destul de adâncă, 
încât cadavrul să nu poată fi dezgropat de ghearele 
sălbăticiunilor. Mortul fu aşezat în ea şi acoperit cu pământ. Apoi 
domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară se întoarseră în tabără. 
Acolo, pe când Kayette stătea la căpătâiul rănitului, Jean, tatăl şi 
mama lui avură o discuţie. 

— E clar că, dacă ne întoarcem în California, omul nostru 
nu va ajunge acolo viu, spuse domnul Cascabel. Avem de 
străbătut sute de leghe. Cel mai bine ar fi să mergem la Sitka, 
unde am ajunge în trei-patru zile, dacă nemernicii ăia de poliţişti 
nu ne-ar interzice să punem piciorul pe teritoriul lor. 

— La Sitka trebuie să mergem, totuşi, vorbi cu hotărâre 
Cornelia. — Şi la Sitka o să ne şi ducem. 

— Dar cum? N-o să facem nici măcar o leghe până când 
ăia ne opresc din nou. 

— N-are importanţă, Cesar! Trebuie să plecăm, şi încă 
întins! Dacă-i întilnim pe agenţi, le povestim ce s-a întâmplat, şi 
s-ar putea ca pe nenorocitul ăsta să nu-l refuze ca pe noi... 

Domnul Cascabel clătină din cap în semn de îndoială. 


— Mama are dreptate, zise Jean. — Să încercăm să 
ajungem la Sitka fără nici o permisiune, fiindcă agenţii oricum n- 
au să ne-o dea. Ne-am pierde timpul aşteptând-o. De altfel, 
crezându-ne porniţi spre Sacramento, poate că au şi plecat. N- 
am mai văzut nici unul de ieri, de pe timpul ăsta. Nici măcar 
împuşcăturile de aseară nu le-au atras atenţia. 

— E adevărat, răspunse domnul Cascabel. — Nu m-ar mira 
să fi plecat. 

— Dacă nu cumva... interveni Cuişoară dornic să ia parte 
şi el la discuţie. 

— Da... dacă nu cumva... Fără îndoială, acceptă domnul 
Cascabel. Observaţia lui Jean era justă şi poate că lucrul cel mai 
bun ce le rămânea de făcut era s-o apuce spre Sitka. Peste un 
sfert de oră, Vermout şi Gladiator se aflau în hamuri. Bine 
odihniţi datorită popasului prelungit pe frontieră, puteau să 
tragă cu spor în acea primă zi de marş. Belle-Roulotte porni la 
drum, iar domnul Cascabel părăsi teritoriul columbian cu o 
satisfacţie pe care nici nu încercă s-o ascundă. 

— Copii, zise el, e cazul să căscăm bine ochii. lar tu, Jean, 
să-ţi laşi puşca în pace. N-are nici un rost ca, în trecere, să 
atragem atenţia asupra noastră. 

— In fond, avem ce mânca, adăugă doamna Cascabel. 

Cu toate ca ţinutul de la nord de Columbia britanică era 
gestul de accidentat, drumul se putea parcurge cu uşurinţă, 
chiar dând ocol numeroaselor canale ce despart arhipelagurile 
de ţărmul continentului. Până departe, la orizont, nu se vedea 
nici un munte. Uneori, însă foarte rar, întâlneau câte o fermă 
izolată, pe care familia Cascabel se ferea s-o viziteze, întrucât 
studiase cu atenţie harta ținutului, Jean se descurca destul de 
bine şi spera că vor ajunge la Sitka fără să aibă nevoie de 
călăuză. 

Inainte de toate, lucrul cel mai important era totuşi să nu 
întâlnească vreun agent, nici pe cei de la frontieră şi nici pe cei 
din interior. Or, prima porţiune de drum parcursă lăsa să se 
înţeleagă că Belle-Roulotte era liberă să meargă pe unde îi 
plăcea. Aveau de ce să se minuneze! Aşa că domnul Cascabel 
era, pe cât de surprins, tot pe atâta de încântat. Cornelia punea 
întâmplarea pe seama Providenţei, iar soţul ei nu era prea 
departe de a gândi ca ea. Numai Jean înclina să creadă că nişte 
împrejurări oarecare vor fi modificat procedurile administraţiei 


ruseşti. 

Lucrurile se petrecură la fel şi în zilele de 6 şi 7 iunie. Se 
apropiau de Sitka. Poate că ar fi putut merge şi mai repede, dar 
Cornelia se temea că scuturăturile aveau să-i facă rău rănitului 
îngrijit fără pauză de ea şi de Kayette, una ca o mamă, cealaltă 
ca o fiică. Se temeau că n-o să ajungă viu până la capătul 
călătoriei. Starea lui nu se înrăutăţise, însă, din nefericire, nici 
nu se ameliorase. Modestele resurse ale micii lor farmacii, 
puţinul pe care cele două femei îl puteau face pentru o rană atât 
de gravă şi care ar fi trebuit tratată de un medic, toate acestea 
era insuficiente. Devotamentul nu putea înlocui ştiinţa — din 
păcate, fiindcă n-au existat vreodată infirmiere mai devotate. 
Oricine ar fi apreciat zelul şi isteţimea tinerei indience. Părea că 
face parte din familie, într-un fel chiar era a doua fiică a 
domnului Cascabel. 

În ziua de 7 iunie, după-amiază, Belle-Roulotte trecu prin 
vad rîul Stekin, un mic curs de apă ce se varsă într-unul dintre 
ca— nalele înguste, aflate între uscat şi insula Baranov, la numai 
câteva leghe de Sitka. 

Seara, rănitul putu să pronunţe câteva cuvinte: 

— Tata... acolo... să-l văd, murmura el. 

Cuvintele fură rostite în limba rusă şi domnul Cascabel le 
pricepu cât se poate de bine. Repetă de mai multe ori şi un 
nume: — lvan... Ivan... 

Era, fără îndoială, numele sărmanului servitor ucis lângă 
stăpânul său. Foarte probabil ca amândoi să fi fost ruşi. 

Oricum, din timp ce rănitul începea să vorbească şi să-şi 
amintească, familia Cascabel avea să-i afle curând povestea. 

In ziua aceea, Belle-Roulotte ajunsese pe malul unui canal 
îngust pe care trebuiau să-l treacă, spre a pătrunde în insula 
Baranov. Aşa că nu puteau să evite ajutorul luntraşilor 
specializaţi în asemenea servicii pe numeroasele canale din 
zonă. Dar domnul Cascabel nu putea spera că va intra în 
legătură cu oamenii aceia fără să-şi trădeze naționalitatea. Se 
temea să nu se ivească iarăşi neplăcuta problemă a 
paşapoartelor. 

— Ei bine, zise el, rusul nostru a ajuns la Sitka! Dacă 
poliţaii ne obligă să ne întoarcem la frontieră, cel puţin pe el au 
să-l reţină aici, pentru că le este compatriot. lar dacă noi am 
început prin a-l salva, să-i ia naiba în caz că nu termină ei 


treaba, vindecându-l. Bine gândit, însă familia nu era astfel mai 
puţin îngrijorată de primirea ce urma să i se facă. Ar fi fost 
destul de trist ca, odată ajunşi la Sitka, să fie nevoiţi să bată 
drumurile înapoi, spre New York. 

Pe când vehiculul rămânea să aştepte pe malul canalului, 
Jean se duse să se intereseze de bac şi de luntraşii care făceau 
transportul. 

În momentul acela, Kayette veni să-l anunţe pe domnul 
Cascabel că-l chema soţia, iar el se duse la ea imediat. 

—  Rănitul şi-a recăpătat complet cunoştinţa, spuse 
Cornelia. — Vorbeşte, Cesar, prin urmare dă-ţi silinţa să afli ce 
vrea să spună. 

Intr-adevăr, rusul îşi deschisese ochii şi privea nedumerit 
în jur, întrebându-i parcă din priviri pe oamenii aceia pe care îi 
vedea pentru prima oară în viaţa lui. Din când în când, îi scăpau 
de pe buze cuvinte neînţelese. 

Cu o voce slabă, care abia se auzea, îl chemă pe servitorul 
său, Ivan. 

— Domnule, servitorul dumneavoastră nu este aici, dar 
suntem noi, vorbi domnul Cascabel. 

Auzind aceste cuvinte rostite în franceză, rănitul întrebă în 
aceeaşi limbă: 

— Unde mă aflu? 

— La nişte oameni care v-au purtat de grijă. 

— In ce ţară? 

— Intr-o ţară unde nu aveţi de ce vă teme, dacă sunteţi 
rus. 

— Rus... da!... Sunt rus. 

— Aflaţi atunci că sunteţi în provincia Alaska, la câteva 
leghe de capitală. 

— Alaska, murmură rănitul. . 

Şi se părea că în priviri i se aduna tot mai multă spaimă. 

— Posesiunile ruseşti! exclamă el. 

— Nu! Posesiunile americane! 

Jean tocmai intra. El era acela care vorbise. 

Prin ferestruica întredeschisă a vehiculului, arătă steagul 
american fluturând deasupra unei clădiri de pe țărm. 

Într-adevăr, de trei zile provincia Alaska nu mai era 
rusească, în urmă cu trei zile fusese semnat tratatul prin care 
era cedată în întregime Statelor Unite. De acum înainte, familia 


Cascabel nu avea de ce să se mai teamă de agenţii ruşi. Se afla 
pe pământ American. 


XI 
SITKA 


Sitka, Noul Arhanghelsk, se află pe insula Baranov, în 
mijlocul arhipelagurilor de pe coasta de vest, şi este nu numai 
capitala insulei, ci a întregii provincii care tocmai fusese cedată 
guvernului federal. Nu există alt oraş mai important în zona 
aceea, unde întâlneşti doar câteva târguri răzlețe, ori simple 
sate aruncate la mari distanţe. Ar fi mai nimerit ca satele 
acestea să fie numite posturi sau factorii. Cele mai multe dintre 
ele aparţin companiilor americane, iar altele ţin de Compania 
engleză a golfului Hudson. Se înţelege că legătura între aceste 
porturi se face foarte greu, mai ales în anotimpul rău, când se 
dezlănţuie năpasta iernii polare. 

Cu câţiva ani în urmă, Sitka nu era încă decât un centru 
comercial puţin frecventat, în care Compania ruso-americană îşi 
avea depozitele de blănuri. Dar, graţie descoperirilor făcute în 
această provincie, al cărei țărm se desfăşoară până în 
vecinătatea întinderilor polare, Sitka s-a dezvoltat în scurt timp 
considerabil, urmând să devină sub noua administraţie un oraş 
bogat, demn de noul stat al Confederaţiei. încă de pe atunci, 
Sitka avea toate clădirile publice necesare pentru ceea ce se 
cheamă un “oraş” : un templu luteran, foarte simplu, a cărui 
linie arhitectonică nu e lipsită de măreție; o biserică de rit 
grecesc, cu o cupolă deloc potrivită cu cerul acela pâclos, atât 
de deosebit de cerul Orientului; un club, aşa-numitul Club 
Gardens, gen Tivoli, unde obişnuitul casei ori călătorul găsesc 
restaurante, cafenele, baruri şi tot felul de jocuri; altă sală 
de club, care nu-şi deschide porţile decât pentru celibatari; o 
şcoală, un spital şi, în sfârşit, case, vile, cabane pitoresc grupate 
pe dealurile din împrejurimi. Acest ansamblu e înconjurat de o 
întinsă pădure de răşinoase, constituindu-i un cadru de verdeață 
permanentă. Mai încolo se ridică un şir de munţi înalţi, cu 


vârfurile pierdute în ceaţă, dominați - pe insula Crouze, în 
nordul insulei Baranov - de muntele Edgcumbe, al cărui pisc 
ajunge la o altitudine de opt mii de picioare deasupra nivelului 
mării. În fine, dacă clima Sitkăi nu e prea aspră, dacă 
termometrul nu coboară niciodată sub şapte-opt grade — şi asta 
cu toate că prin localitate trece paralela cincizeci şi şase - ar 
merita să fie numită “oraşul apei” prin excelenţă, într-adevăr, pe 
insula Baranov plouă tot timpul, ca să spunem aşa, cu excepţia 
zilelor când ninge. Nu trebuie să ne mirăm, aşadar, că după ce 
traversase canalul pe bac, împreună cu personalul şi cu întreg 
materialul său, Belle-Roulotte îşi făcu intrarea în Sitka sub duşul 
unei ploi torențiale. Cu toate acestea, domnului Cascabel nici 
prin cap nu-i trecea să se plângă, de timp ce sosise într-un 
moment care-i dădea dreptul să intre în citadelă fără paşaport. 

— Am avut adesea noroc în viaţă, dar niciodată ca acum! 
repeta mereu. Stăteam la uşă fără să putem intra, şi iată că uşa 
se deschide la ţanc înaintea noastră! 

Bineînţeles că tratatul de cedare a Alaskăi fusese semnat 
tocmai la timp ca să le îngăduie celor din Belle-Roulotte să 
treacă frontiera. lar pe acel pământ devenit american, gata cu 
funcţionarii încăpăţânaţi, gata cu formalităţile pentru care 
administraţia rusă se arată atât de exigentă. 

Acum ar fi fost cât se poate de simplu să-l ducă pe rus fie 
la spitalul din Sitka unde s-ar fi bucurat de îngrijiri, fără îndoială, 
fie într-un hotel, unde doctorul putea veni să-l vadă. Când 
domnul Cascabel îi făcu această propunere, rănitul răspunse: 

— Mă simt mai bine, prietene, şi dacă nu vă deranjez... 


— Să ne deranjaţi, domnule, întrebă Cornelia. — Dar ce 
înţelegeţi prin asta? 
— Aici sunteţi ca acasă, adăugă domnul Cascabel, — şi 


dacă vă gândiţi cumva că... 

— Ei bine, mă gândesc, că n-ar fi rău pentru mine să nu-i 
părăsesc pe cei care m-au primit... care s-au devotat... 

— În regulă, domnule, în regulă, răspunse domnul 
Cascabel. — Totuşi, ar trebui să vă vadă cât de curând un 
doctor. 

— N-ar putea veni aici? 

— Nimic mai uşor, şi-o să merg chiar eu să-l caut pe cel 
mai bun din oraş. Belle-Roulotte se oprise la intrarea în Sitka, la 
capătul unei promenade plantate cu arbori, prelungită până în 


desişul pădurii. Acolo veni doctorul Harry, recomandat domnului 
Cascabel, să-l viziteze pe rus. 

După ce examina cu atenţie rana, medicul declară că nu 
era nimic grav, fiindcă lovitura de pumnal fusese deviată de 
coastă. Nici un organ important nu fusese atins şi, mulţumită 
compreselor cu apă proaspătă, extractelor de ierburi culese de 
tinara indiancă, cicatrizarea, deja începută, avea să fie în curând 
destul de avansată încât să-i permită rănitului să se ridice. li 
mergea cât se putea de bine şi putea chiar de pe acum să 
înceapă să mânce. Dar era absolut sigur că, dacă nu l-ar fi găsit 
Kayette, dacă hemoragia nu i s-ar fi oprit prin îngrijirile doamnei 
Cascabel, el ar fi murit la câteva ore după atentat. Doctorul 
Harry mai spuse că, după părerea lui, crima trebuie să fi fost 
înfăptuită de cineva din banda lui Karnov, sau chiar de Karnov 
însuşi - a cărui prezenţă fusese semnalată în estul provinciei. 
Acest Karnov era un răufăcător de origine siberiană, având sub 
ordinele sale o trupă de dezertori, aşa cum mai întâlneşti în 
posesiunile ruseşti din Asia şi din America. Fără nici un succes, 
fuseseră oferite premii pentru prinderea bandei. Tot atât de 
temuţi pe cât erau de înfricoşători, ticăloşii scăpaseră 
întotdeauna. Crimele lor repetate, furturile şi asasinatele 
răspândiseră frica mai ales în partea sudică a teritoriului. 
Siguranţa călătorilor, a negustorilor, a funcţionarilor angajaţi de 
companiile de blănuri, nu mai era deloc garantată, şi doar 
complicii lui Karnov puteau fi autorii acelei noi crime. La 
plecarea doctorului, familia Cascabel rămase cât se poate de 
liniştită în privinţa stării oaspetelui ei. 

Când venea spre Sitka, domnul Cascabei se gândise în 
mai multe rânduri că ar fi fost bine să stea câteva zile acolo, să 
se odihnească - odihnă meritată din plin de personalul său, 
după cele aproape şapte sute de leghe parcurse de la Sierra 
Nevada. În plus, conta şi pe încasările din două-trei spectacole 
date în oraş, încasări numai bune să-i sporească puţin mica 
sumă adunată. 

— Copii, zise el, suntem în America, iar în faţa 
americanilor e permis să lucrăm. Domnul Cascabel nu se îndoia, 
de altfel, că renumele alor săi ajunsese până la locuitorii din 
Alaska şi că la Sitka se spunea: “Trupa Cascabel e la porţile 
noastre!” 

Totuşi, după o discuţie ce avu loc două zile mai târziu între 


rus şi domnul Cascabel, planurile fură uşor modificate, mai puţin 
odihna aceea lungă, atât de necesară după oboseala drumului. 
Rusul - care în mintea Corneliei nu putea fi decât un prinţ - ştia 
acum cine erau oamenii cumsecade care îl salvaseră, sărmani 
artişti de bâlci, colindând America, îi fuseseră prezentaţi toţi 
membrii familiei Cascabel, inclusiv tânăra indiancă, salvatoarea 
lui de la moarte. 

Intr-o seară, când erau adunaţi cu toţii împreună, el îşi 
istorisi povestea, sau cel puţin atâta cât se cuvenea să cunoască 
şi ei din ea. Vorbea franceza cu o mare uşurinţă, ca şi cum ar fi 
fost limba sa maternă, până şi pe r îl rostogolea un pic, lucru 
care dă vorbei ruseşti o inflexiune blândă şi totodată energică, 
având pentru ureche un farmec aparte. De fapt, povestea lui era 
foarte simplă. Nimic ce ţine de aventură, nimic legat de 
romanesc (romanesque). 

Pe rus îl chema Serghei Vasilievici şi, începând din ziua 
aceea, cu îngăduinţa lui, familia Cascabel nu-i mai spuse decât 
“domnul Serghei” . Singura rudă pe care o mai avea era tatăl 
său, proprietar al unui domeniu situat în gubernia Perm, la mică 
distanţă de oraşul cu acelaşi nume. Împins de pornirile sale de 
călător, de gustul pentru descoperiri şi cercetări .geografice, 
domnul Serghei plecase din Rusia cu trei ani în urmă. După ce 
vizitase zona golfului Hudson, se pregătea să exploreze Alaska, 
de la rîul Yukon până la Marea Arctică. Şi tocmai în acel moment 
fusese atacat. Lucrurile se petrecuseră aşa: El şi cu servitorul 
Ivan făcuseră popas pe frontieră în seara zilei de 4 iunie, când 
agresiunea, neaşteptată, îi surprinse abia adormiţi. Doi bărbaţi 
se năpustiseră asupra lor. Ei se treziseră, se ridicaseră, 
încercaseră să se apere... Fără succes, fiindcă în câteva clipe 
sărmanul Ivan căzu, împuşcat în cap. 

— Era un servitor de treabă, cinstit, zise domnul Serghei. 
Zece ani am stat împreună, îmi era tare devotat şi îmi pare rău 
după el, ca după un amic. 

Vorbind astfel, domnul Serghei nu încerca să-şi ascundă 
emoția; de câte ori îl pomenea pe Ivan, citeai în ochii lui umezi 
cât de sinceră îi era durerea. Mai adăugă apoi că, lovit el însuşi 
în piept şi pierzându-şi cunoştinţa, nu ştia ce s-a întâmplat până 
în clipa când, întors la viaţă, dar fără să le poată mulţumi pentru 
îngrijiri, pricepuse că se afla pe mânile unor oameni milostivi. 

Cum domnul Cascabel îi spuse că atentatul era pus pe 


seama lui Karnov, ori a unor complici de-ai lui, domnul Serghei 
nu păru deloc surprins, căci auzise că banda aceea cutreiera 
frontiera. 

— Vedeţi, vorbi în încheiere, povestea mea n-are nimic 
neobişnuit. A voastră e, cu siguranţă, mai interesantă. Expediția 
mea trebuia să se termine cu explorarea Alaskăi. De acolo urma 
să mă întorc în Rusia şi să-mi revăd tatăl, după care n-aveam 
să-mi mai părăsesc niciodată casa părintească. Şi acum, să 
vorbim despre voi, dar mai întâi vă întreb cum şi de ce nişte 
francezi se află atât de departe de ţara lor, în această parte a 
Americii? 

— Oare saltimbancii, domnule Serghei, nu se plimbă peste 
tot prin lume, vorbi domnul Cascabel. 

— Aşa este, însă mă uimeşte faptul că vă întâlnesc atât de 
departe de Franţa. 

— Jean, zise domnul Cascabel, adresându-se fiului său mai 
mare. — Povesteşte-i domnului Serghei de ce suntem aici şi cum 
o să ne întoarcem în Europa. 

Jean descrise necazurile prin care trecuseră cei din Belle- 
Roulotte de la plecarea din Sacramento şi, cum voia să fie 
înţeles şi de Kayette, vorbi englezeşte, limbă pe care domnul 
Serghei o completa, folosind limbajul chinuk. Tânăra indiancă 
ascultă cu cea mai mare atenţie, în felul acesta află cine era 
familia Cascabel, de care ea se legase atât de mult. Inţelese că 
saltimbancii fuseseră prădaţi de toată agoniseala lor pe când 
străbăteau defileul Sierrei Nevada ca să ajungă pe ţărmul 
Atlanticului şi cum, siliţi să-şi modifice planurile din lipsă de 
bani, se hotăriseră să facă prin vest ceea ce nu le reuşea prin 
est. Atunci îşi întorseseră spre apus faţada casei lor pe roţi şi 
traversaseră statul California, Oregonul, teritoriul Washington, 
Columbia britanică, oprindu-se la frontiera cu Alaska. In sfirşit, 
acolo, confruntaţi cu dispoziţiile categorice ale administraţiei 
ruseşti, le fu imposibil să treacă mai departe -împrejurare 
fericită, la urma urmei, fiindcă interdicţia aceea le îngăduise să-l 
îngrijească pe domnul Serghei. Şi iată de ce nişte artişti de bâlci, 
francezi, ba chiar normanzi prin şeful familiei, se aflau la Sitka, 
în urma anexării Alaskăi la Statele Unite, eveniment ce le 
descuiase porţile noii posesiuni americane. Domnul Serghei 
ascultase cu cel mai mare interes povestea tânărului şi, aflând 
că domnul Cascabel intenţiona să ajungă în Europa peste 


Siberia asiatică, avu o uşoară tresărire de surpriză, căreia, de 
altfel, nimeni nu-i înţelese semnificaţia. 

— Prin urmare, prieteni, zise el când Jean îşi sfârşi 
istorisirea, — după ce plecaţi din Sitka, aveţi de gând s-o luaţi 
spre strâmtoarea Bering? 

— Da, domnule Serghei! răspunse Jean. Şi s-o traversăm, 
atunci când va fi îngheţată. 

— E lunga şi grea călătoria pe care o faceţi, domnule 
Cascabel. 

— Lungă, într-adevăr, domnule Serghei! Poate că o să fie 
şi grea. Ce să-i faci? N-avem de ales. Şi, în fond, saltimbancilor 
nu le prea pasă de greutăţi, suntem deprinşi să cutreierăm 
lumea. 

— Îmi dau seama că, în aceste condiţii, nu v-aţi propus să 
ajungeţi în Rusia anul acesta. 

— Nu, spuse Jean, fiindcă strâmtoarea nu poate fi trecută 
mai din timp de începutul lui octombrie. 

— În orice caz, reluă domnul Serghei, e un plan aventuros 
şi cutezător... 

— Tot ce se poate, acceptă domnul Cascabel. — Dar, cum 
nu avem altă soluţie... 

— Domnule Serghei, suferim de dorul ţării! Vrem să ne 
întoarcem în Franţa şi o să ne întoarcem. lar când vom trece 
prin Perm, sau prin Nijni pe timpul târgurilor, ei bine, ne vom da 
silinţa ca familia Cascabel să fie la înălţime. 

— Bun, dar din ce o să trăiţi? 

— Din nişte încasări făcute pe traseu şi pe care 
nădăjduiesc să le sporesc dând două-trei reprezentații la Sitka. 
În mod precis, oraşul sărbătoreşte anexarea şi îmi închipui că 

publicul o să fie interesat şi de exerciţiile trupei Cascabel. 

— Prieteni, spuse domnul Serghei, mi-ar fi făcut mare 
plăcere să-mi împart banii cu voi, dacă nu mi i-ar fi furat hoţii. 

— Nu vi i-au furat, domnule Serghei, vorbi Cornelia cu 
însufleţire. 

— Nici măcar o jumătate de rublă, adăugă domnul 
Cascabel. Şi aduse brâul în care se aflau toţi banii domnului 
Serghei. 

— Atunci, prieteni, binevoiţi să primiţi... 

— Nici vorbă, domnule Serghei, răspunse domnul 
Cascabel. — Nu sunt de acord să ieşim noi din încurcătură cu 


riscul de a băga pe altul în loc. 

— Prin urmare, refuzaţi să împărţiţi cu mine... 

— Categoric! 

— Ah, francezii ăştia, zise domnul Serghei, întinzându-i 
mâna. 

— Trăiască Rusia, exclamă Sandre. 

— Trăiască şi Franţa, răspunse domnul Serghei. 

Era, cu siguranţă, prima dată când urările acelea se 
făceau auzite pe îndepărtatele meleaguri americane. 

— Şi-acum, gata cu pălăvrăgeala, domnule Serghei, spuse 
Cornelia. Doctorul v-a recomandat linişte şi odihnă, iar bolnavii 
trebuie să asculte întotdeauna de doctor. 

— Eu am să vă ascult, doamnă Cascabel, o asigură 
domnul Serghei. Totuşi, v-aş mai pune o întrebare, sau mai bine 
zis v-aş cere ceva. 

— La porunca dumitale, domnule Serghei. 

— Ba chiar aş dori să-mi faceţi un serviciu. 

— Un serviciu? 

— Întrucât mergeţi spre strâmtoarea Bering, îngăduiţi-mi 
să vă însoțesc până acolo. 

— Să ne însoţiţi? 

— Da. Călătoria asta mi-ar împlini planul de a explora 
Alaska prin părţile ei din vest. 

— lar noi vă răspundem: cu multă plăcere, domnule 
Serghei, strigă domnul Cascabel. 

— Cu o condiţie, interveni Cornelia. 

— Care anume? 

— Să faceţi tot ce vă stă în putinţă ca să vă vindecaţi... şi 
fără să crâcniţi! 

— Am şi eu o condiţie: dacă vă însoțesc, voi contribui la 
cheltuielile de călătorie. 

— O să facem cum doriţi, domnule Serghei, răspunse 
domnul Cascabel. Lucrurile se aranjară în aşa fel, încât 
amândouă părţile să fie mulţumite. Dar şeful familiei nu vru cu 
nici un chip să renunţe la planul său de a da câteva 
reprezentații în piaţa mare din Sitka - lucru menit să-i aducă 
atât faimă, cât şi profit. Toată provincia era în sărbătoare, iar 
Belle-Roulotte n-ar fi putut sosi mai la ţanc ca acum ca să prindă 
festivitățile publice. 

Se înţelege că domnul Cascabel se duse să-şi facă 


declaraţia privitoare la atentatul comis împotriva domnului 
Serghei şi că fură date dispoziţii de urmărire înverşunată a 
bandei lui Karnov, la frontiera statului Alaska. 

In 17 iunie, domnul Serghei ieşi pentru prima oară. Se 
simţea mult mai bine şi rana i se închisese, mulţumită îngrijirilor 
doctorului Harry. 

Făcu atunci cunoştinţă cu restul artiştilor din trupă: cu cei 
doi câni, care i se gudurară blând pe lângă picioare, cu Jako, 
care îl întâmpină cu întrebarea: — Merge, merge, domnule 
Serghei, cum îl învățase Sandre, cu John Bull, gata să-şi pună în 
valoare cele mai reuşite strâmbături. Până şi cei doi cai bătrâni, 
Gladiator şi Vermout, nechezară cu voioşie când le oferi câte o 
bucăţică de zahăr. De acum înainte, domnul Serghei făcea parte 
din familie, ca şi tânăra Kayette. El remarcase caracterul serios, 
înclinația pentru studiu, aptitudinile ce-i depăşeau condiţia, 
calităţi ale fiului cel mare. Sandre şi Napoleone îl fermecau cu 
graţia şi vioiciunea lor. Cuişoară îl amuza prin aerul lui de 
bunătate nătângă. Cât despre soţii Cascabel nu avea cuvinte să 
le aprecieze virtuțile. Hotărât, cei cu care avea de-a face erau 
cu toţii nişte oameni inimoşi. Se pregăteau intens pentru 
apropiata plecare. Nu aveau voie să scape nimic din vedere 
pentru a asigura reuşita călătoriei pe o distanţă de cinci sute de 
leghe, de la Sitka până la strâmtoarea Bering. Aproape 
necunoscut, ţinutul nu părea să prezinte mari pericole, ce-i 
drept, nici din partea fiarelor sălbatice, nici din partea indienilor 
nomazi ori sedentari. Puteau face şi popasuri pe la diferite 
factorii locuite de angajaţii companiilor de blănuri. Important era 
să se aprovizioneze cu alimente de toate zilele pentru o zonă în 
care resursele, în afară de vânat, erau ca şi inexistente. 

Se înţelege că familia Cascabel discută aceste probleme 
cu domnul Serghei. 

— În primul rând, zise domnul Cascabel, — trebuie să 
ţinem seama de un lucru, şi anume de faptul că pe timp ploios 
nu vom călători. 

— Treabă înţeleaptă, aprecie domnul Serghei, — pentru că 
în Alaska, în vecinătatea cercului polar, iernile sunt cumplit de 
friguroase. 

— Şi apoi, nu vom înainta orbeşte, adăugă Jean. — 
Domnul Serghei trebuie să fie un geograf învăţat. 

— O, răspunse domnul Serghei, — un geograf ajuns în 


regiuni pe care nu le cunoaşte n-o să se simtă la largul său când 
va trebui să-şi caute drumul. Dar, cu hărţile lui, prietenul meu 
Jean s-a descurcat bine până aici şi, împreună, sper că o să 
facem treabă bună. De altfel, am o idee pe care o să v-o 
împărtăşesc mai târziu... 

Dacă domnul Serghei avea o idee, ea nu putea fi decât 
excelentă, aşa că îl lăsară s-o coacă îndelung până s-o pună în 
aplicare. 

Cum nu duceau lipsă de bani, domnul Cascabel îşi 
reîmprospăta rezervele de făină, grăsime, orez, tutun şi mai ales 
ceai, care se consumă în cantităţi excesive în provincia Alaska. 
Işi mai procurară şuncă şi conserve din carne de vită, biscuiţi, 
carne de prepeliţă, de asemenea conservată, toate din depozitul 
Companiei ruso-americane. Apă se găsea din abundență pe 
traseu, în afluenții Yukonului. Dar ar fi fost mai bună dacă i s-ar 
fi adăugat puţin zahăr şi coniac, ori - şi mai bine - acea vodcă 
tare, mult apreciată de ruşi. Prin urmare, cumpărară zahăr şi 
vodcă, atâta cât să le ajungă, în ce priveşte combustibilul, cu 
toate că l-ar fi găsit prin păduri, Belle-Roulotte fu încărcată cu o 
tonă din excelentul cărbune de Văncouver; nu mai mult de o 
tonă, căci nu era bine s-o îngreuneze peste măsură. 

Între timp, în cel de-al doilea compartiment fusese 
amenajat un cadru suplimentar cu saltele de bună calitate - pat 
care îi plăcu domnului Serghei. Mai cumpărară cuverturi din 
blănuri de iepure, folosite de indieni mai ales pe timp de iarnă, 
în plus, pentru cazul că mai trebuia procurat ceva pe drum, 
domnul Serghei îşi făcu o rezervă de gablonţuri, stambă, cuțite 
şi foarfeci ieftine, care reprezintă moneda curentă între 
traficanţi şi indigeni. 

Intrucât puteau conta pe vânat, fiindcă atât vânatul mare, 
cerbi lopătari şi reni, cât şi vânatul mic, iepuri, cocoşi sălbatici, 
gâşte şi potârnichi se aflau din abundență în ţinut, cumpărară 
praf de puşcă şi plumbi în cantităţi suficient de mari. Domnul 
Serghei izbuti chiar să-şi facă rost de două puşti şi o carabină, 
care întregiră arsenalul vehiculului. Era un trăgător bun şi îi 
plăcea să vâneze în compania lui Jean. 

Nu trebuie să uităm că banda lui Karnov cutreiera, poate, 
locurile din preajma Sitkăi şi trebuiau să se păzească de vreun 
atac al acelor răufăcători, iar la nevoie să-i primească aşa cum 
meritau. 


— Şi, dacă indiscreţii ăia or să ne pună ceva întrebări, nu 
cunosc răspuns mai bun decât un glonte în mijlocul pieptului, 
zise domnul Cascabel. 

De nu cumva unul în cap, observă cu justeţe Cuişoară. 

Pe scurt, datorită comerţului pe care capitala Alaskăi îl 
întreținea cu diverse oraşe din Columbia britanică şi cu porturile 
Pacificului, domnul Serghei şi prietenii lui putură să-şi procure, 
la preţuri accesibile, obiectele necesare unei lungi călătorii prin 
ţinuturi pustii. Pregătirile fură terminate abia în ultima 
săptămână din iunie, iar plecarea se fixă definitiv pentru ziua de 
26. Cum nu putea fi vorba să traverseze strâmtoarea Bering 
înainte ca aceasta să îngheţe complet, aveau destul timp să 
ajungă acolo. Era nevoie, totuşi, să se gândească şi la unele 
întârzieri posibile, la obstacolele neprevăzute: mai bine să 
ajungă prea repede decât prea târziu. La Port Clarence, situat 
chiar pe ţărmul strâmtorii, aveau să se odihnească, aşteptând 
momentul favorabil trecerii pe coasta asiatică. 

Dar ce făcea oare tânăra indiancă în timpul asta? Nimic 
mai simplu: ajuta cu iscusinţă pe doamna Cascabel în diversele 
pregătiri de călătorie. Minunata femeie se legase de ea cu un 
sentiment matern; ţinea la ea ca şi la Napoleone, ataşându-se 
cu fiecare zi mai mult de noua ei copilă. La rândul său, fiecare 
simţea o profundă afecţiune pentru Kayette şi, fără îndoială, 
sărmana fată era fericită cum nu fusese nicicând printre triburile 
nomade, în cortul indienilor. Momentul când Kayette avea să se 
despartă de familia Cascabel era aşteptat, aşadar, cu mare 
tristeţe. Căci acum, singură pe lume, ea trebuia să rămână la 
Sitka, unde venise să-şi găsească un servici şi să-şi câştige 
pânea, lucrând ca servitoare, poate în condiţii mizerabile. 

— Şi totuşi, spunea uneori domnul Cascabel, dacă această 
drăgălaşă Kayette - îngăduiţimi să-i spun mica mea prepeliţă 
(joc de cuvinte intraductibil, între numele propriu Kayette şi 
caille care înseamnă prepeliţă) - dacă micuţei mele prepeliţe i- 
ar plăcea să danseze, poate s-ar cuveni să-i propunem... Ei, ce 
dansatoare plină de farmec ar fi! Sau ce călăreaţă graţioasă, 
dacă ar fi dispusă să-şi facă debutul într-un circ. Sunt sigur că, 
pe cal, ar părea un adevărat centaur. 

Domnul Cascabel credea cu toată seriozitatea că centaurii 
erau nişte călăreţi neîntrecuţi şi nu potea fi contrazis în acest 
subiect. 


Văzându-l pe Jean cum clătina din cap la vorbele tatălui 
său, domnul Serghei înţelese că băiatul, serios şi rezervat, era 
departe de a împărtăşi ideile paterne în privinţa acrobaţiei şi a 
altor exerciţii ale trupelor de bâlci. 

Kayette îi neliniştea pe toţi; se întrebau ce-o să devină, ce 
soartă a aştepta la Sitka, iar când domnul Serghei, în ajunul 
plecării, o aduse de mână dinaintea familiei Cascabel, se 
întristară. 

— Prieteni, vorbi el, — eu n-am avut fată şi uite că acum 
am, o fată adoptivă. Kayette a fost de acord să mă considere 
tatăl ei şi vă cer un loc pentru ea în Belle-Roulotte. Ce strigăte 
de bucurie îi răspunseră domnului Serghei şi ce de mângăieri 
primi “mica prepeliţă” . lar domnul Cascabel, tulburat, îi spuse 
oaspetelui său: 

— Eşti un om comsecade! 

— De ce, prietene, se miră domnul Serghei. — Oare ai 
uitat ce-a făcut Kayette pentru mine? Nu e firesc să fie copilul 
meu, din timp ce îi datorez viaţa? 

— Ei bine, eu zic să împărţim, exclamă domnul Cascabel. 
— Dacă dumneata, domnule Serghei, îi eşti tată, eu o să-i fiu 
unchi. 


XII 
DE LA SITKA LA FORTUL YUKON 


În dimineaţa zilei de 26 iunie, “carul lui Cascabel ridică 
ancora” , ca să folosim una din expresiile metaforice, familiare 
comandantului său. Rămânea de văzut, ca să completăm 
această metaforă cu fraza plastică a nemuritorului Prudhomme, 
dacă nu cumva îşi începea navigația pe un vulcan. Şi n-ar fi fost 
deloc imposibil - întâi la figurat, fiindcă dificultăţile drumului 
erau mari, şi apoi la propriu, pentru că vulcanii, stinşi ori nu, nu 
lipsesc deloc de pe coasta septentrională a mării Bering. 

Belle-Roulotte părăsi, aşadar, capitala Alaskăi, pe fondul a 
mii de urări de drum bun, care-i însoţiră zgomotos plecarea. 
Erau pornite de la numeroşii amici cărora familia Cascabel le 


smulsese aplauzele şi rublele în cele câteva zile petrecute la 
porţile oraşului Sitka. 

Cuvântul “porţi” e mai potrivit decât parc. Într-adevăr, 
localitatea e înconjurată de o palisadă bine întărită, având 
numai câteva locuri de trecere. Fără permisiune, n-o poţi 
străpunge cu uşurinţă. 

Autorităţile ruseşti au fost silite să se protejeze de 
afluenţa indienilor kaluche, aşezaţi cel mai adesea între riurile 
Sţekin şi Chilcot, în preajma Noului Arhanghelsk. Acolo îşi fac 
colibele, extrem de rudimentar construite. Printr-o uşă scundă 
se intră într-o încăpere circulară, uneori despărțită în două 
compartimente luminate de o singură deschizătură practicată în 
partea de sus şi prin care iese şi fumul din vatră. Ansamblul 
acestor colibe alcătuieşte un fel de foburg al Sitkăi, un foburg 
extra muros. După apusul soarelui, nici un indian n-are voie să 
rămână în oraş. Interdicţie justificată, impusă de relaţiile adesea 
îngrijorătoare dintre pieile roşii şi feţele palide. 

După ce ieşi din Sitka, Belle-Roulotte trebui mai întâi să 
traverseze o serie de mici strâmtori prevăzute cu bacuri în acest 
scop, ca să ajungă în fundul unui golf sinuos, terminat printr-o 
formă alungită care purta numele de canalul Lyan. Începând de 
acolo, aveau de mers numai pe uscat. 

Planul călătoriei, ori mai degrabă traseul ei, fusese studiat 
cu toată atenţia de domnul Serghei şi de Jean pe hărţile la scară 
mare, procurate cu uşurinţă de la Gardens Club. Bună 
cunoscătoare a ținutului, Kayette fusese chemată să-şi spună şi 
ea cuvântul în această împrejurare. Inteligența ei ascuţită o 
ajutase să priceapă indicaţiile de pe harta avută sub ochi. 
Vorbea într-o limbă jumătate indiană, jumătate rusă, iar 
observaţiile ei fură deosebit de utile. Era vorbea să se apuce, 
dacă nu drumul cel mai scurt, în orice caz cel mai uşor, până la 
Port Qarence, localitate situată pe ţărmul de est al strâmtorii. Se 
stabili, astfel, ca Belle-Roulotte să ajungă la fluviul Yukon chiar 
în dreptul fortului care şi-a luat numele de la acest important 
curs de apă. Era cam la mijlocul traseului, deci la două sute 
cincizeci de leghe de Sitka. Se evitau, prin urmare, dificultăţile 
ce i-ar fi întâmpinat în caz că mergeau de-a lungul țărmului 
zdrenţuit, unde coasta e pe alocuri muntoasă. Dimpotrivă, valea 
Yukonului se întinde, largă, între lanţurile complicate din vest şi 
Munţii Stâncoşi, care separă Alaska de valea Mackenzie şi de 


teritoriul Noii Britanii. 

La câteva zile după plecare, familia Cascabel văzu, 
aşadar, dispărând spre sud-vest profilurile accidentate ale 
coastei, dominate de la mare înălţime de munţii Fairweather şi 
Elias. 

Chibzuită cu grijă, repartizarea orelor de marş şi de popas 
era riguros urmată. Nu-i grăbea nimeni să ajungă la strâmtoarea 
Bering şi era mai bine să meargă piano(încet) ca să sosească 
acolo sano(sănătoşi). Era important să fie cruţaţi şi cei doi cai, 
pe care nu i-ar fi putut înlocui decât cu reni, dacă se întâmpla 
cumva să-i piardă “lucru ce trebuia evitat cu orice preţ. Aşa că, 
în fiecare dimineaţă, plecau pe la orele şase, făceau popasul de 
prânz la două şi continuau drumul până la şase seara. Toată 
noaptea, repaus. Asta însemna cam cinci-şase leghe pe zi. 

De altfel, ar fi fost cât se poate de simplu să meargă şi 
noaptea, în caz de nevoie, fiindcă, aşa cum observase domnul 
Cascabel, soarele din Alaska nu prea doarme în patul său. 

— Abia se duce la culcare, că se şi scoală, spunea el. — 
Douăzeci şi trei de ore de lumină, şi nici măcar nu trebuie 
plătită. 

Într-adevăr, în acel anotimp, adică în preajma solstițiului 
de vară şi la acea latitudine, soarele dispărea la unsprezece şi 
şaptesprezece minute sara, ca să apară din nou la unsprezece şi 
patruzeci şi nouă de minute — ceea ce înseamnă treizeci şi 
două de minute petrecute sub orizont. Până şi în acest răstimp, 
amurgul, prelungit după dispariţia soarelui, îşi îmbina mereu 
luminile cu cele ale aurorii dimineţii care se apropia. Cât 
priveşte temperatura, era cald, uneori chiar înăbuşitor, în astfel 
de condiţii, ar fi fost extrem de imprudent să nu facă popas pe 
arşiţa amiezii. Atât oamenii cât şi animalele sufereau din cauza 
căldurii excesive: Cine ar fi crezut că, la nivelul cercului polar, 
termometrul urcă uneori până la treizeci de grade? Şi totuşi, e 
cât se poate de adevărat. Cu toate că mergeau bine şi fără prea 
multe dificultăţi, Cornelia, foarte marcată de căldurile acelea 
mari, se plângea şi nu fără temei. 

— O să regretaţi curind ceea ce vi se pare acum de 
nesuportat, spuse într-o zi domnul Serghei. 

— Căldura asta? Niciodată, exclamă ea. 

— Ba da, mamă, interveni Jean. — O să suferi mult mai 
mult de frig, dincolo de strâmtoarea Bering, când o să 


traversăm stepele Siberiei. 

— De acord, domnule Serghei, vorbi domnul Cascabel. — 
Dar, dacă de căldură nu te poţi apăra, împotriva frigului poţi 
măcar să lupţi, folosindu-te de foc. 

— Da, sigur, prietene, răspunse domnul Serghei. Şi chiar 
asta va trebui să faceţi peste câteva luni, căci frigul o să fie 
cumplit, nu uitaţi! 

În data de 3 iulie, după ce străbătuse aşa-numitele 
canons. trecători strâmte, capricios tăiate printre dealuri de 
înălţime potrivită, Belle-Roulolte nu mai avu înainte decât 
câmpii întinse, presărate din loc în loc cu păduri. 

Trebuiau, în ziua aceea, s-o ia de-a lungul unui mic lac, 
lacul Dease, de unde izvorăşte rîul Lewis, unul dintre principalii 
afluenţi pe care îi primeşte Yukonul. Amintindu-şi de el, Kayette 
zise: 

— Da, ăsta-i Cargoul care merge să-l întâlnească pe riul 
cel mare. Şi îi explică lui Jean că în vorbirea din Alaska “cargoul” 
înseamnă rîu mic. Dar poate credeţi că pe drumul acela fără 
obstacole şi deloc obositor artiştii, trupei Cascabel nu-şi vor 
repeta exerciţiile, nu-şi vor întreţine forţa muşchilor, supleţea 
membrelor, dexteritatea mânilor? Bineînţeles că o vor face şi, 
atunci când căldura nu-i împiedica, fiecare loc de popas se 
transforma seara în arenă, avându-i drept unici spectatori pe 
domnul Serghei şi pe Kayette. Amândoi admirau performanţele 
acelei înzestrate familii - tânăra indiană cu uimire, domnul 
Serghei cu bunăvoință. Pe rând, domnul şi doamna Cascabel 
ridicau greutăţi cu braţele încordate şi jonglau cu halterele; 
Sandre îşi exersa salturile şi răsucirile în care era specialist; 
Napole&one se avânta pe coarda întinsă între doi stâlpi şi îşi arăta 
grațiile de dansatoare, iar Cuişoară făcea paradă dinaintea unui 
public imaginar. 

Jean ar fi preferat să rămână cu cărţile, desigur, să se 
instruiască stând de vorbă cu domnul Serghei, s-o înveţe la 
rândul său pe Kayette, care făcea, datorită lui, progrese rapide 
în limba franceză. Dar domnul Cascabel avea pretenţia ca fiul 
său să nu-şi piardă remarcabila iscusinţă de prestidigitator şi, 
ascultător, Jean jongla cu paharele, cu inelele, cu bilele, cuţitele 
şi bastoanele - avându-şi gândurile la cu totul altceva, bietul 
băiat! 

De altfel, trăise o mare satisfacţie când domnul Cascabel 


renunţase la ideea de a face din Kayette o artistă de bâlci. De 
când fata fusese adoptată de domnul Serghei, om avut, învăţat, 
din lumea bună, viitorul ei era asigurat, şi încă în cele mai 
onorabile condiţii. Da, asta îi făcea plăcere lui Jean cel 
cumsecade, cu toate că, pe de altă parte, îi părea rău să se ştie 
părăsit de Kayette îndată după strâmtoarea Bering. Asta nu s-ar 
fi întâmplat dacă ea ar fi făcut parte din trupă, în calitate de 
balerină. 

Dar Jean ţinea prea mult la fată ca să nu se bucure că 
fusese adoptată de domnul Serghei. Nu dorea oare şi el, din 
toată inima, să-si schimbe condiţia? Dacă asculta de instinctele 
sale cele mai adânci, nu se simţea chemat spre viaţa de 
saltimbanc. De câte ori, în pieţe, nu se ruşinase de aplauzele pe 
care ile aducea nemaipomenita sa îndemânare! 

Intr-o seară, plimbându-se cu domnul Serghei, îi destăinui 
fără reţinere aspiraţiile şi regretele lui. li spuse ce-ar fi vrut să 
fie, ce socotea el că era pornirea lui naturală. Colindând mai 
departe lumea producându-se cu prilejul sărbătorilor din târguri, 
văzânduşi mereu de meseria aceea de gimnaşti şi acrobaţi şi 
înconjurându-se de clovni şi de jongleri, poate că părinţii săi ar fi 
ajuns să strângă ceva bani, poate că el însuşi ar fi izbutit să facă 
avere. Dar ar fi fost prea târziu, atunci, să înceapă o carieră mai 
onorabilă. 

— Nu mă ruşinez de tata şi de mama, domnule Serghei, 

adăugă el. — Nu, aş fi un nerecunoscător, în limita posibilităţilor, 
ei au făcut totul. Au fost buni cu noi - copiii. Şi totuşi, eu simt că 
aş putea fi altceva, însă soarta mea e să rămân un biet 
saltimbanc. 
Ă — Prietene, te înţeleg, îi răspunse domnul Serghei. — 
Ingăduie-mi totuşi să spun că orice meserie reprezintă ceva, 
dacă o faci cinstit. Cunoşti oameni mai cinstiţi decât tatăl şi 
mama ta? 

— Nu, domnule Serghei. 

— Atunci, respectă-i mai departe aşa cum îi respect şi eu. 
Vrând să faci mai mult, să te ridici, dai dovadă de o înclinare 
nobilă. Cine ştie ce-ţi rezervă viitorul? Curaj, băiete, şi bizuie-te 
pe sprijinul meu! N-am să uit niciodată ce a făcut familia ta 
pentru mine, niciodată! lar într-o bună zi, dacă o să pot... 

Pe când vorbea astfel, Jean vedea fruntea domnului 
Serghei întunecându-se. Vocea începuse să-i tremure. Părea că 


priveşte viitorul cu îngrijorare. Urmă un moment de tăcere, 
întrerupt de Jean: 

— Domnule Serghei, ce-ar fi să vă continuaţi călătoria 
împreună cu noi şi după Port Clarence, din timp ce intenţionaţi 
să vă întoarceţi în Rusia, la tatăl dumneavoastră? 

— Nu se poate, Jean, răspunse domnul Serghei. — Nu mi- 
am terminat explorările prin teritoriile din vestul Americii. 

— Kayette o să rămână cu dumneavoastră, murmură Jean. 

Şi avea o voce atât de tristă, încât domnul Serghei nu-l 
putu asculta fără să se emoţioneze profund. 

— Nu-e cazul, oare, să mă însoţească, reluă el, acum, 
când mi-am asumat răspunderea pentru viitorul ei? 

— Va rămâne cu dumneavoastră, domnule Serghei, şi 
când veţi ajunge în patrie... 

— Dragul meu, vorbi domnul Serghei, planurile nu mi le- 
am făcut definitiv. Asta-i tot ce-ţi pot spune deocamdată. O să 
mai vedem după ce ajungem la Port Clarence. Poate că atunci 
am să-i propun ceva tatălui tău şi de răspunsul lui va depinde... 

Jean simţi iarăşi ezitarea pe care o mai surprinsese în 
vocea domnului Serghei. De data asta nu mai stărui, înțelegând 
că se cuvenea să fie cât mai discret. Dar, după discuţia aceea, 
între ei se născu o simpatie şi mai profundă. Domnul Serghei 
descoperise tot ce avea mai bun, mai sigur şi mai ales băiatul 
acela atât de cinstit şi. de sincer. Aşa că se ocupă de instruirea 
lui, îndrumându-l spre studiile pentru care avea înclinaţie. lar 
domnul şi doamna Cascabel nu puteau fi decât încântați de 
ceea ce făcea domnul Serghei pentru fiul lor. 

Jean nu-şi neglija, totuşi, rolul de vânător. Foarte pasionat 
de acest sport, domnul Serghei îl însoțea de cele mai multe ori, 
şi câte nu se pot spune între două împuşcături! Locurile erau 
pline de vânat. Puteai alimenta cu carne de iepure o caravană 
întreagă. lar faptul că asigurau masa era doar unul din meritele 
lor. 

— Nu numai muschiulet şi ostropel aleargă pe aici, 
observă într-o zi domnul Cascabel, — ci şi mantouri, fulare, 
mansoane, pleduri... 

— Într-adevăr, prietene, îi răspunse domnul Serghei. lar 
când ajung la bucătărie sub o anume formă, ajung şi în 
garderoba voastră, sub o alta, tot atât de avantajoasă. Nimic nu- 
i prea mult când e vorba să te aperi de asprimea climatului 


siberian. Aşa că făceau rezerve din pieile acelea, economisind şi 
conservele pentru momentul când iarna avea să alunge vinarul 
din ţinuturile polare. lar atunci când vânătorii nu aduceau nici 
prepeliţe şi nici iepuri, Cornelia nu se dădea în lături să arunce 
în oală un corb sau vreo cioară cenuşie, cum făceau indienii. 
Supa era la fel de gustoasă. Din când în când se întâmpla ca 
domnul Serghei sau Jean să scoată din tolbă vreun superb cocoş 
sălbatic şi ne putem închipui cu uşurinţă cum arăta friptura 
aceea pe masă. Belle-Roulotte nu avea de ce să se teamă, prin 
urmare, de foamete. E adevărat, însă, că deocamdată străbătea 
partea cea mai lipsită de dificultăţi a itinerarului său. Una dintre 
neplăcerile, ba chiar suferinţele pe care trebuiau să le îndure 
erau, bunăoară, ţânţarii. Nemaiaflându-se pe pământ englezesc, 
domnul Cascabel îi găsea acum cât se poate de supărători. Şi e 
mai mult ca sigur că roiurile lor ar fi întrecut orice măsură, dacă 
rândunicile nu i-ar fi mâncat în cantităţi uimitoare. Dar 
rândunicile o luau de-acum spre sud, fiindcă şederea lor la 
latitudinea cercului polar este de foarte scurtă durată. La 9 iulie, 
Belle-Roulotte ajunse la confluenţa a două cursuri de apă, unul 
fiind afluentul celuilalt. Era rîul Lewis, care se varsă în Yukon 
printr-o largă deschidere din malul stâng. Kayette le spusese că, 
în partea superioară a cursului său, fluviul mai poartă şi numele 
de Pelly River. De la întâlnirea cu rîul Lewis, o ia în direcţia nord- 
vest, înainte de a devia spre vest ca să se verse în Marea Bering 
printr-un întins estuar. La confluenţa celor două ape pomenite 
se află un post, fortul Selkirk, mai puţin important decât fortul 
Yukon, situat la aproximativ o sută de leghe în aval, pe malul 
drept al fluviului. 

De la plecarea din Sitka, tânăra indiancă le fusese de 
mare ajutor, călăuzind mica trupă prin indicaţii de o remarcabilă 
siguranţă, în viaţa sa nomadă, ea mai umblase pe câmpiile 
acelea udate de marele fluviu al Alaskăi. Intrebată de domnul 
Serghei cum îşi petrecuse copilăria, îi vorbi despre traiul ei greu 
de pe timpul când triburile indgeleţilor cutreierau valea 
Yukonului dintr-un loc într-altul, până la împrăştierea tribului, 
apoi a familiei sale. Cum, apoi, rămasă fără părinţi, se văzuse 
constrânsă să intre servitoare la vreun funcţionar ori la vreun 
agent din Sitka. Jean îi ceruse de mai multe ori să-şi repete 
trista poveste şi de fiecare dată era adânc tulburat. 

În preajma fortului Selkirk îi întâlniră pe unii dintre indienii 


care rătăcesc pe malurile Yukonului, mai ales din neamul birch, 
nume tradus de Kayette prin “oamenii mesteacănului” , într- 
adevăr, numeroase exemplare din această specie arctică se 
întâlnesc printre pinii, brazii Douglas şi arţarii ce împânzesc 
centrul provinciei Alaska. Ocupat de câţiva angajaţi ai 
Companiei ruso-americane, fortul Selkirk nu este, la drept 
vorbind, decât un depozit de blănuri şi piei, unde negustorii de 
pe ţărmul oceanului vin sâ-şi facă târguielile în perioade 
dinainte stabilite. 

Bucuroşi de o vizită ce întrerupea monotonia vieţii lor, 
funcţionarii aceia primiră bine trupa din Belle-Roulotte. În 
consecinţă, domnul Cascabel hotărî să facă un popas de 
douăzeci şi patru de ore. 

Totodată, se stabili ca vehiculul să traverseze fluviul 
Yukon prin acel loc, ca să nu fie nevoie să-l treacă mai târziu şi, 
poate, în condiţii mai puţin favorabile, într-adevăr, albia se 
lărgea, iar cursul devenea mai rapid pe măsură ce înainta spre 
vest. Cel care le.dăduse un asemenea sfat fusese domnul 
Serghei, după ce urmărise pe hartă traseul Yukonului, care le 
tăia drumul cu două sute de leghe înainte de Port Clarence. Prin 
urmare, Belle-Roulotte fu trecută cu bacul pe malul drept, cu 
ajutorul funcţionarilor şi al indienilor cantonaţi în preajma 
fortului Selkirk spre a exploata apa bogată în peşte a fluviului. 

Sosirea familiei Cascabel avea să le fie de folos, în 
schimbul serviciilor proprii, li se făcu şi lor unul, deosebit de 
apreciat. 

Şeful tribului era atunci grav bolnav - sau cel puţin aşa se 
putea crede. Şi nu avea alt medic şi alte leacuri decât vraciul 
tradiţional şi leacurile magice folosite de triburile indiene. Astfel 
că, de câtva timp, şeful fusese culcat în piaţa satului, unde zi şi 
noapte ardea un foc mare. Adunați în jurul său, indienii cântau 
în cor o invocaţie marelui Manitu, pe când vraciul încerca cele 
mai iscusite vrăji ca să alunge spiritul rău din trupul bolnavului. 
Şi, ca să-i fie reuşita mai sigură, se străduia să vâre amintitul 
spirit în propriul său corp. Însă spiritul, foarte îndărătnic, nu voia 
deloc să-i dea ascultare. Din fericire, domnul Serghei, care avea 
ceva cunoştinţe de medicină, putu să-i dea şefului indian 
îngrijirile cerute de starea sănătăţii lui. 

Când îl examina, domnul Serghei puse cu uşurinţă 
diagnosticul augustului bolnav şi, apelând la mica farmacie de 


voiaj, îi administra un puternic vomitiv, pe care nu l-ar fi putut 
înlocui toate descântecele vraciului la un loc. 

Adevărul era că şeful avea o indigestie clasa întâi, iar 
înghiţiturile de ceai cu care încerca s-o trateze rămâneau 
ineficiente. 

In consecinţă, nu muri, spre marea bucurie a tribului său - 
însă familia Cascabel pierdu astfel prilejul de a asista la 
ceremoniile ce însoțesc înmormântarea unui suveran. De fapt, 
cuvântul înmormântare nu e potrivit pentru funeraliile indiene, 
în cadrul cărora corpul se suspendă în aer, la câteva picioare 
deasupra solului, în coşciug, ca să-i fie la îndemână pe lumea 
cealaltă, i se pun pipa, arcul şi săgețile, rachetele pentru zăpadă 
şi blănurile mai mult ori mai puţin preţioase pe care le purta 
iarna. Apoi, ca pe un copilaş, vântul îl leagănă pe când el îşi 
doarme somnul de veci. 

Familia Cascabel nu rămase decât douăzeci şi patru de 
ore la fortul Selkirk. Îşi luară rămas bun de la indieni şi de la 
funcţionari, ducând cu ei o minunată amintire a acelui prim 
popas pe malul fluviului. Trebuiră să urce în susul apei, pe un 
mal cam desfundat, unde caii se descurcau destul de greu. În 
sfirşit, la 27 iulie, şaptesprezece zile după plecarea lor din fortul 
Selkirk, Belle-Roulotte ajunse la fortul Yukon. 


XIII 
O IDEE A CORNELIEI CASCABEL 


Prima parte a acestei etape, cuprinsă între fortul Selkirk şi 
fortul Yukon, vehiculul o făcuse urmând malul drept al fluviului. 
Se ţinuseră mai mult sau mai puţin aproape de apă, după cum 
puteau evita ocolurile numeroase ale acelui curs sinuos, care 
formează adeseori mlaştini impracticabile. Cel puţin aşa stau 
lucrurile pe această parte, căci pe stânga valea e mărginită de 
câteva dealuri nu prea înalte, prelungite spre nord-vest. Poate 
că ar fi fost greu să treacă peste unii afluenţi ai Yukonului, 
bunăoară peste Stewart, care e lipsit de bac, dacă n-ar fi profitat 


de faptul că în sezonul cald apa nu ajunge, în vaduri, decât până 
la genunchi. Oricum, domnul Cascabel şi ai săi s-ar fi trezit în 
mare încurcătură dacă n-ar fi fost cu ei Kayette. Cunoscând bine 
valea, ea le arătă locurile de trecere. 

Era un adevărat noroc c-o aveau drept călăuză pe tânăra 
indiancă. De altminteri, şi ea era foarte bucuroasă să le fie de 
folos noilor săi prieteni, nespus de mulţumită că se afla într-o 
nouă familie, înduioşată de faptul că mai avea parte de nişte 
mângâieri materne, pe care le crezuse pierdute pentru 
totdeauna. 

Spre mijlocul ţării, terenul, denivelat ici-colo de mici 
ridicături era tot împădurit. Dar locurile se deosebeau de cele 
din vecinătatea Sitkăi. 

Clima aspră, cu opt luni de iarnă pe an, împiedică aici 
dezvoltarea vegetației. Aşa că esenţele specifice acestor 
regiuni, cu excepţia unor plopi cu vârful arcuit, aparţin familiei 
coniferelor şi mestecenilor. Mai sunt apoi pâlcuri rare de sălcii 
plângătoare, pipernicite şi fără culoare, repede despuiate de 
vânturile tăioase ce bat dinspre Oceanul îngheţat. Pe traseul 
cuprins între fortul Selkirk şi fortul Yukon vânătoarea fusese de 
mare succes, aşa că nu era nevoie să se atingă de rezerve când 
îşi pregăteau alimentaţia zilnică. lepurii erau atât de mulţi, încât 
rând pe rind începură să se cam sature de ei. În fond, îşi puteau 
face meniul mai variat, îmbogăţindu-l cu friptura de gâscă şi de 
rață sălbatică, fără să mai vorbim de ouăle acelor zburătoare, 
pe care Sandre şi Napoleone le adunau de prin cuiburi. lar 
Cornelia cunoştea atâtea moduri de preparare a ouălor - îşi 
făcea chiar un titlu de glorie din asta - încât puteau conta de 
fiecare dată pe o surpriză plăcută. 

— lată un ţinut unde ţi-e mai mare dragul să trăieşti, 
exclamă într-o zi Cuişoară, isprăvind de ronţăit un enorm spate 
de gâscă. — Păcat că nu-i plasat în mijlocul Europei sau al 
Americii. 

— Dacă ar fi între ţările cu mulţi locuitori, s-ar prea putea 
ca vânatul să fie mai rar, spuse domnul Serghei. 

— Dacă nu cumva... răspunse Cuişoară. 

O privire de-a patronului său îl făcu să tacă, scutindu-i pe 
ceilalţi de prostia pe care, cu siguranţă, se pregătea s-o 
rostească. 

Cum pe câmpie se afla vânat din abundență, trebuie să 


mai spunem că în afluenții Yukonului, rîuri şi pâriuri, trăiau nişte 
peşti excelenți, mai ales ştiuci splendide, pe care Sandre şi 
Cuişoară le prindeau cu undiţa. Nu-i costa decât oboseala, ori 
mai degrabă plăcerea de a pescui după pofta inimii, fără să 
cheltuiască pentru trofeele lor nici un bănuţ, nici un cent. Dar 
cheltuielile nu-l îngrijorau deloc pe tânărul Sandre. Nu era oare 
asigurat viitorul familiei Cascabel datorită lui? N-avea el 
faimoasa pepită? Nu ascundea într-un ungher al vehiculului, 
numai de el ştiut, preţioasa piatră găsită în valea Caribu? Ba da! 
lar până acum puştiul fusese destul de tare încât să nu spună 
nimic, aşteptând cu răbdare ziua când îşi putea transforma 
pepita în bani frumoşi, de aur. Cu câtă bucurie avea să-şi arate 
atunci avuţia Nu fiindcă - doamne fereşte-s-ar fi gândit, ca un 
egoist, s-o păstreze numai pentru el. Tatălui şi mamei sale, lor 
le-o destinase; era o avere care ar fi plătit cu vârf şi îndesat 
furtul comis în trecătorile Sierrei Nevada. Când Belle-Roulotte, 
după un şir de zile foarte călduroase, ajunse la fortul Yukon, 
ocupanţii vehiculului erau cu adevărat obosiţi. Hotărâră, aşadar, 
să poposească o săptămână întreagă acolo. 

— Aveţi toată libertatea s-o faceţi, observă domnul 
Serghei, — fiindcă Port Clarence se află la numai două sute de 
leghe de fort. Astăzi e abia 27 iulie, şi doar peste două-trei luni 
strâmtoarea va putea fi trecută pe gheaţă. 

— În regulă, acceptă domnul Cascabel. — Şi, dacă tot 
avem timp, să facem popas. 

Hotărârea fu primită cu aceeaşi satisfacţie de personalul 
cu două picioare al vehiculului, ca şi de cel cu patru picioare. 

Întemeierea fortului Yukon datează din anul 1847. Situat 
aproape de limita cercului polar, este cel mai vestic dintre 
posturile Companiei golfului Hudson. Întrucât se află pe teritoriul 
Alaskăi, compania este obligată însă să plătească o 
indemnizaţie anuală rivalei sale, Compania ruso-americană. 

Abia în anul 1864 a fost începută construcţia clădirilor 
actuale, înconjurate de o palisadă. Totul era încă proaspăt când 
familia Cascabel ajungea la fortul Yukon, cu intenţia de a 
ramâne acolo câteva zile. 

Agenţii companiei îi oferiră cu multă plăcere ospitalitate în 
incinta fortului. Era destul loc liber şi în curte, şi în hangare. 
Domnul Cascabel mulţumi prin câteva fraze pompoase, cât se 
poate de recunoscătoare, însă preferă să râmână în confortabila 


sa Belle-Roulotte. Dacă garnizoana fortului nu era alcătuită din 
mai mult de douăzeci de agenţi, majoritatea americani, având şi 
câţiva indieni în serviciul lor, în schimb, pe malurile Yukonului, 
indigenii se numărau cu sutele. 

Fiind un punct central din Alaska, acolo se ţinea, de fapt, 
târgul cel mai căutat de negustorii interesaţi de comerţul cu piei 
şi blănuri. Acolo dădeau năvală diversele triburi ale provinciei, 
koch-a-kuchin, an-kuchin, tatanchok, tanana şi mai ales indienii 
care alcătuiesc populaţia cea mai importantă a regiunii, co- 
yukonii de pe malurile marelui fluviu. 

Cum se vede, poziţia fortului este foarte avantajoasă 
pentru schimbul de mărfuri. E construit în unghiul format de 
Yukon la confluenţa cu rîul Porcupine. Acolo fluviul dă naştere la 
cinci canale ce îngăduie traficanţilor să pătrundă mai uşor în 
interiorul ținutului şi să facă negoţ până şi cu eschimoşii de pe 
riul Mackenzie. 

Astfel, reţeaua de apă e brăzdată de ambarcaţiuni care 
urcă sau coboară, mai ales de asa-numitele “baidare” , un fel de 
bărci uşoare din piele unsă cu ulei şi cu cusăturile gresate 
pentru mai multă etanşeitate. Cu aceste bărcuţe fragile indigenii 
se aventurează pe trasee uluitoare, fără să se dea în lături, de 
altfel, să le care în spate când vreo cascadă ori vreun baraj le 
împiedică navigația. 

Insă ambarcaţiunile nu pot fi folosite decât cel mult .trei 
luni pe an. In restul anului, apa stă sub o crustă groasă de 
gheaţă. Atunci baidara îşi schimbă numele în acela de sanie. E 
un vehicul cu vârful curbat ca prora unei bărci, legat cu curele 
din piele de elan şi tras de câni sau de reni, putând fi manevrat 
foarte rapid. Cât despre pietoni, cu rachetele lor lungi în 
picioare, ei se deplasează şi mai repede încă. 

Tot norocos, domnul Cascabel! Ajunsese tocmai la 
momentul potrivit la fortul Yukon, pentru că târgul de blănuri 
era în plină desfăşurare, în jurul factoriei îşi făcuseră tabăra sute 
şi sute de indieni. 

— Să mă ia naiba dacă n-o să profităm de treaba asta, 
exclamă el. — E un bâlci adevărat, şi să nu uităm că noi suntem 
artişti de bâlci. Acum ori niciodată, să le arătăm de ce suntem în 
stare! Vezi vreun inconvenient, domnule Serghei? 

— Nici unul, prietene, răspunse domnul Serghei. Dar mă 
îndoiesc că aţi putea face încasări bune. 


— AŞ! Au să acopere, oricum, cheltuielile, de vreme ce nu- 
cheltuim nimic. 

— Cât se poate de adevărat, acceptă domnul Serghei. Şi 
totuşi, mă întreb, în ce fel speri să-şi plătească locul aceşti 
vajnici indieni lipsiţi şi de bani americani, şi de cei ruseşti... 

— Ei bine, au să plătească în piei de vidră, de castor, în 
sfârşit care cu ce poate. Pentru noi, primul folos pe care-l 
tragem din aceste reprezentații e faptul că ne dezmorţim un pic 
muşchii, fiindcă tare mi-e teamă ca nu cumva articulațiile 
noastre să înceapă să-şi piardă supleţea! Şi, cum trebuie să ne 
justificăm reputaţia la Perm şi la Nijni, n-aş dori ca trupa mea să 
înregistreze un fiasco atunci când va debuta în patria dumitale... 
Aş muri, domnule Serghei! Da, da, aş muri cu adevărat. 

Fortul Yukon, cel mai important din regiune, ocupă o 
suprafaţă destul de întinsă pe malul drept al fluviului. E un fel de 
patrulater alungit, întărit în fiecare colţ cu turnuri pătrate, 
semănând puţin cu morile acelea montate pe pivot, pe care le 
întâlneşti în nordul Europei, în interior sunt diverse clădiri unde 
locuiesc funcţionarii companiei şi familiile lor; mai sunt apoi 
două hangare mari, închise, cu un însemnat stoc de blănuri: 
jderi, castori, vulpi negre şi argintii, fără să mai punem la 
socoteală produsele de mai mică valoare. 

Viaţă grea şi monotonă duc oamenii aceia! Alimentaţia lor 
se bazează cel mai adesea, pe carnea de elan, uneori şi de ren, 
fiartă sau friptă. Alte mărfuri trebuie aduse de la factoria York, 
din zona golfului Hudson, aşadar de la şase-şapte sute de leghe 
depărtare, şi se înţelege că sosesc destul de rar. 

După-amiază, când sălaşul le era aşezat, domnul Cascabel 
şi familia sa se duseră să le facă o vizită indigenilor instalaţi 
întreYukon şi Porcupine. 

Câtă diversitate la locuinţele acelea improvizate, fiecare 
după obiceiurile tribului căruia îi aparţinea! Colibe din scoarță şi 
piei, susţinute de pari şi acoperite cu crengi; corturi făcute dintr- 
un fel de pânză de fabricaţie indiană; bărci din panouri care se 
montează şi se demontează, după nevoile momentului. 

Şi ce costume pestriţe! Unii cu haine de piele, alţii cu 
haine din bumbac, dar toţi cu ghirlande de frunze în jurul 
capului, ca să se apere de înţepăturile ţânţarilor. Îmbrăcate cu o 
fustă având în partea de jos un model în careuri, femeile îşi 
împodobesc faţa cu scoici. Bărbaţii poartă nişte ace cu care, 


iarna, îşi prind haina lungă din piele de elan, cu blană înăuntru. 
Ambele sexe îşi expun, în plus, şiraguri de perle false, apreciate 
exclusiv pentru mărimea lor. Între triburi se remarcă indienii 
tanana, uşor de recunoscut după feţele lor vopsite în culori 
ţipătoare, după penele prinse în pâr, după mărgelele din argilă 
roşie, vesta de piele, pantalonii din blană de ren, după puşca 
lungă, cu cremene, şi cornul pentru pulbere încrustat cu 
deosebită migală. 

În loc de bani, indienii aceştia folosesc cochilii de 
dentalium, pe care le regăseşti până şi la indigenii din 
arhipelagul Vancouver. Ei şi le atârnă de cartilajul nasului, 
scoţându-le atunci când au de plătit ceva. 

— lată un portmoneu ieftin, zise Cornelia. Şi e sigur că n-ai 
cum să-l pierzi... 

— Numai dacă nu cumva îţi cade nasul, observă, cu 
înţelepciune, Cuişoară. 

— Lucru care s-ar putea întâmpla foarte uşor în iernile 
geroase, spuse domnul Cascabel. Pe scurt, adunătura aceea de 
localnici oferea un spectacol cu totul original. Se înţelege că 
domnul Cascabei intrase în legătură cu unii dintre indieni, 
întrucât cunoştea puţin dialectul chinuk, iar domnul Serghei îi 
întreba şi le răspundea în ruseşte. Timp de câteva zile, se făcu 
un comerţ foarte activ între vânători şi reprezentanţii 
companiei. Dar trupa Cascabel încă nu avusese ocazia să-şi 
prezinte talentele într-un spectacol public. 

Totuşi, indienii aflaseră că aveau de-a face cu o familie de 
francezi şi că membrii ei se bucurau de o mare reputaţie în ce 
priveşte demonstrațiile de forţă şi scamatoriile. In fiecare seară 
veneau grămadă la Belle-Roulotte, s-o admire. Nu mai văzuseră 
niciodată un asemenea vehicul, pictat în culori atât de vii. Le 
plăcea mai ales fiindcă se deplasa cu multă uşurinţă - lucru de 
care era firesc ca nomazii să se intereseze în mod deosebit. Și 
poate că, în viitor, n-ar trebui să ne mirăm auzind de apariţia 
unor colibe indiene pe roţi. lar după casele mişcătoare, vin la 
rând satele ambulante. E de la sine înţeles că în asemenea 
condiţii noii veniţi erau datori cu o reprezentaţie extraordinară. 
Prin urmare, hotărâră că spectacolul urma să fie dat “la cererea 
unanimă a indienilor din fortul Yukon” . 

Indigenul cu care domnul Cascabel făcuse cunoştinţă încă 
din primele zile era un „tyhi”, adică şef de trib. Bărbat arătos, de 


vreo cincizeci de ani, părea foarte inteligent şi în acelaşi timp 
plin de şiretenie. Venise de mai multe ori la Belle-Roulotte ca 
să le spună cât de bucuroşi ar fi indienii să asiste la exerciţiile 
familiei de saltimbanci. 

Acest tyhi era cel mai adesea însoţit de un indian în etate 
de treizeci de ani, pe nume Fir Fu ( suplu şi agil). Era vrăjitorul 
tribului, un jongler excelent, cunoscut bine în toată regiunea 
Yukonului. 

— Aşadar, un confrate de-al nostru, exclamă domnul 
Cascabel când şeful i-l prezentase pentru prima dată. 

Şi toţi trei, după ce sorbiră împreună nişte băuturi 
specifice ținutului, fumară pipa păcii. 

Tocmai în urma acelor întrevederi, la care tyhi stăruise 
insistent ca trupa să prezinte un spectacol, domnul Cascabel îl 
fixă pe data de 3 august. Conveniră ca indienii să-şi dea şi ei 
concursul, fiind dornici să nu rămână mai prejos decât europenii 
în ce priveşte forţa, îndemânarea şi sprinteneala. 

Lucrul acesta nu trebuie să mire: în Far West, şi la fel în 
provincia Alaska, indienii sunt mari amatori de jocuri şi de 
acrobaţii, între care intercalează farse şi mascarade executate 
cu pricepere. 

Prin urmare, la data indicată, prin mulţimea spectatorilor 
adunaţi putu fi văzut un grup alcătuit din vreo şase indigeni cu 
feţele acoperite de măşti mari din lemn, îngrozitor de hidoase. 
Asemeni  manechinelor groteşti purtate la carnavaluri, şi 
acestora li se puteau pune în mişcare gura şi ochii cu ajutorul 
unor sfori - ceea ce dădea impresia de viaţă în cazul unor figuri 
oribile, majoritatea terminate prin ciocuri de păsări. Cu greu ne- 
am putea imagina la ce perfecţiune ajungeau în ce priveşte 
strâmbăturile, încât maimuța John Bull ar fi avut de unde să ia 
lecţii folositoare. 

Nu mai trebuie să spunem că domnul şi doamna Cascabel, 
Jean, Sandre, Napoleone şi Cuişoară îşi îmbrăcaseră pentru acea 
împrejurare costumele de circ. Locul ales era un câmp întins, 
mărginit de copaci, unde Belle-Roulotte ocupa fundalul, ca într- 
un decor de teatru, în faţă se aşezaseră agenţii de la fortul 
Yukon, cu soțiile şi copiii lor. Pe margini, câteva sute de indieni, 
bărbaţi şi femei, alcătuiau un semicerc şi fumau în aşteptarea 
spectacolului. 

Indigenii mascaţi, care trebuiau să participe la exerciţii, se 


ţineau ceva mai la o parte. La momentul potrivit, Cuişoară apăru 
pe platforma vehiculului cu gluma sa obişnuită: 

— Domnilor indieni şi doamnelor indience, o să vedeţi ce-o 
să vedeţi... şi aşa mai departe. 

Dar, întrucât nu vorbea în limba chinuk, e mai mult decât 
probabil ca tiradele lui fanteziste să nu fi fost deloc gustate de 
spectatori. 

Ce  pricepură, totuşi, erau  scatoalcele tradiţionale, 
administrate cu dărnicie de patronul său, şi picioarele în locul 
cuvenit, din care îşi primi obişnuita porţie cu resemnarea 
măscăriciului angajat pentru o asemenea treabă. 

Când prologul luă sfârşit, domnul Cascabel salută 
asistenţa, apoi spuse: 

— Acum e rândul animalelor. 

Cânii Wagram şi Marengo, intraţi în arena amenajată 
lângă Belle-Roulotte, îi încântară 

pe indigeni, care nu prea erau obişnuiţi cu exerciţiile ce 
pun în evidenţă inteligenţa animalelor. lar când John Bull îşi 
execută acrobaţiile pe spinarea prepelicarului şi a canişului, o 
făcu atât de abil şi cu o înfăţişare atât de hazlie, încât reuşi să 
învingă gravitatea indienilor. 

În timpul ăsta, Sandre sufla neobosit în trompetă, cât 
putea de tare, Cornelia manevra tamburina, iar Cuişoară bătea 
toba. Dacă locuitorii Alaskăi rămâneau eventual nelămuriţi, de 
acum înainte, în privinţa impresiei deosebit de puternice pe care 
o poate produce o orchestră europeană, înseamnă că simţul 
artistic le lipsea cu desăvârşire. Până atunci, grupul mascat nu 
făcuse nici o mişcare, socotind, de bună seamă, că încă nu 
venise momentul să intre în scenă, îşi aştepta rândul. 

— Domnişoara Napoleone, dansatoare pe sârmă, strigă 
Cuişoară într-o portavoce. lar fetiţa, condusă de ilustrul ei tată, 
se arătă publicului. 

Mai întâi dansă cu o graţie răsplătită prin numeroase 
aplauze, care nu luară deloc înfăţişarea unor strigăte ori bătăi în 
palme, ci a unor simple clătinări din cap, la fel de semnificative. 
Acelaşi lucru se întâmplă când o văzură cum se avânta pe o 
sârmă întinsă între doi stâlpi, umblând, alergând, sărind acolo 
cu o uşurinţă admirată în mod deosebit de indieni, 

— E rândul meu, strigă tânărul Sandre. 

Şi iată-l că vine, salută pocnindu-şi ceafa, se îndoaie, se 


răsuceşte, se dislocă, se contorsionează, se dezmembrează şi se 
dă peste cap, făcându-şi picioare din mâni şi mâni din picioare; 
e când şopârlă, când broască şi îşi încheie exerciţiile cu un dublu 
salt mortal. Încă o dată avu succesul dintotdeauna. Dar abia 
mulţumise publicului, aplecându-şi capul până la picioare, că un 
indian de vârsta lui se desprinse de grup şi se prezentă, după ce 
îşi scosese masca. 

Şi toate exerciţiile abia făcute de Sandre indigenul acela le 
execută cu o elasticitate şi o siguranţă în mişcări pe măsura 
oricăror exigente ale artei de acrobat. Chiar dacă-i lipsea graţia 
arătată de mezinul familiei Cascabel, era în schimb la fel de 
uluitor. Aşa că stârni cele mai entuziaste clătinări din cap ale 
localnicilor. 

Putem fi siguri că trupa din Belle-Roulotte avu bunul simţ 
să aplaude laolaltă cu spectatorii. Dar, nevrând să rămână mai 
prejos, domnul Cascabel îi făcu semn lui Jean săşi înceapă 
jongleriile în care el îl considera imbatabil. Jean simţi că trebuia 
să apere onoarea familiei, încurajat de domnul Serghei printr-un 
gest şi de Kayette printr-un zâmbet, îşi apucă pe rând sticlele, 
farfuriile, bilele, cuţitele, discurile, bastoanele şi am putea spune 
că se întrecu pe sine însuşi, jonglând cu toate acele obiecte. 

Domnul Cascabel nu se putu abţine să nu le arunce 
indienilor o privire plină de satisfacţie, în care se citea şi puţină 
sfidare, întorcându-se spre grupul mascat, părea că spune: 

— Ei bine, faceţi şi voi aşa! 

Invitaţia fu pricepută, de bună seamă, fiindcă - la un semn 
al lui tyhi - un alt indian, scoţându-şi masca, se desprinse de 
grup. 

Era vrăjitorul Fir Fu. Şi el avea de apărat, o dată cu propria 
sa reputaţie, onoarea tribului. 

Aşa că, luînd unul după altul obiectele folosite de Jean, 
repetă pe rând exerciţiile rivalului său şi făcu să se încrucişeze 
prin aer cuţitele şi sticlele, discurile şi inelele, bilele şi 
bastoanele. Şi trebuie să mărturisim că totul îi reuşi la fel de 
elegant şi cu o precizie a mânilor care o egala pe a lui Jean 
Cascabel. 

Obişnuit să nu-şi admire decât patronul şi familia acestuia, 
Cuişoară era de-a dreptul zăpăcit, - cu ochii cât cepele şi 
urechile cât propria sa pălărie. De data asta domnul Cascabel nu 
aplaudă decât din politeţe şi din vârful degetelor. 


— Drace! murmură el. Merg bine, pieile astea roşii. Ca să 
vezi! Nişte inşi fără educaţie... Ei bine, o să le arătăm noi! 

De fapt, era foarte descumpănit că dăduse peste 
concurenţi acolo unde se aştepta să găsească numai admiratori. 
Şi ce concurenţi? Simpli indigeni din Alaska, altfel zis nişte 
sălbatici! Amorul său propriu de artist era cât se poate de 
şifonat. Ce naiba! Ori era saltimbanc, ori nu! 

— Haideţi, copii, la piramida umană, strigă cu o voce 
răsunătoare. Se repeziră cu toţii spre el, ca la un asalt. Se 
proptise zdravăn în pământ, cu picioarele depărtate, cu şoldurile 
pregătite, cu pieptul scos în afară. Pe umărul drept i se caţără 
Jean, sprinten, dându-i mâna lui Cuisoară, ajuns pe umărul 
stâng. Sandre i se urcase chiar pe cap, iar deasupra lui, 
Napoleone încununa edificiul, trimițând sărutări mulţimii. Abia 
fusese construită piramida franceză, că altă piramidă, cea 
indigenă, se şi înălța în faţa ei. Fără să-şi mai scoată măşitile, 
grupul se aranjase nu în formaţie de cinci, ci de şapte, depăşind 
cu un etaj familia Cascabel. Piramidă contra piramidă! 

Acum izbucniră strigăte şi urale, semn că indienii îşi 
aclamau triburile. Bătrâna Europă era învinsă de tânăra Americă 
— şi încă de care Americă? Cea a co-yuko-nilor, a neamurilor 
tanana şi tatanchok! 

Ruşinat şi încurcat, domnul Cascabel făcu o mişcare 
greşită şi era cât pe ce să-şi răstoarne familia. 

— Ah! Aşa deci, zise el după ce scăpă de povară. 

— Calmează-te, prietene, îl sfătui domnul Serghei. Nu 
merită... 

— Nu merită! Se vede că nu eşti artist, domnule Serghei! 

Apoi, întorcându-se spre soţie, strigă: 

— Hai, Cornelia, luptele libere! O să vedem care dintre 
sălbaticii ăştia va cuteza să se măsoare cu „învingătoarea din 
Chicago... 

Doamna Cascabel nu se clinti. 

— Ce-i, Cornelia? 

— Nu, Cesar! 

— Nu vrei să lupţi cu maimuţele astea şi să salvezi 
onoarea familiei? 

— Am s-o salvez, se mulţumi să spună Cornelia. Las' pe 
mine. Am o idee! 

lar când femeia aceea uluitoare avea o idee, era mai bine 


s-o laşi să şi-o pună în aplicare decât s-o contrazici. Şi ea fusese 
la fel de uimită ca şi soţul ei de reuşitele indienilor, aşa că poate 
le pregătea o farsă în stilul său propriu. într-adevăr, Cornelia 
reintrase în Belle-Roulotte, lăsându-şi soţul plin de nelinişte, 
oricâtă încredere ar fi avut în inteligenţa şi imaginaţia muierii 
lui. După două minute, doamna Cascabel reapăru şi înainta spre 
grupul de indieni care o aştepta. 

Apoi, adresându-se principalului funcţionar al fortului, îl 
rugă să repete indienilor ce spunea ea. 

Şi iată ce traduse acesta, cuvânt cu cuvânt, în limbajul 
vorbit în provincia Alaska: 

—  Indieni şi indience, în exerciţiile de forţă şi de 
îndemânare aţi dovedit talente ce merită o răsplată, iar eu vă 
aduc răsplata aceasta. 

Linişte totală şi atenţie sporită în adunare. 

— Îmi vedeţi mânile, reluă Cornelia. — Au fost strânse de 
nenumărate ori de cele mai de seamă persoane din lumea 
veche, îmi vedeţi obrajii? Deseori i-au sărutat cei mai puternici 
suverani ai Europei! Ei bine, aceste mâni şi aceşti obraji vă 
aparţin! Indieni din America, veniţi să le luaţi, veniţi să-i 
sărutaţi! 

Şi vă pot garanta că indigenii nu aşteptară deloc să se 
lase rugaţi. Când ar mai fi avut ocazia să sărute mânile unei 
femei atât de superbe? 

Unul dintre ei, un tanana chipeş, înainta şi apucă mâna 
întinsă de Cornelia... Ce strigăt scoase, în urma unei scuturături 
ce-l făcu să se răsucească de nenumărate ori! 

— Ah, Cornelia, exclamă domnul Cascabel. — Am priceput 
şi te admir! 

În timpul acesta, domnul Serghei, Jean, Sandre, Napoleone 
şi Cuişoară rideau de se prăpădeau de festa pe care 
extraordinara femeie le-o juca localnicilor. 

— Altul la rând, zise ea cu braţele întinse spre asistenţă. 
Altul la rând! 

Acum indienii ezitau, gândindu-se la vreun fenomen 
supranatural. Totuşi, şeful lor, tyhi, se decise. Se duse încet spre 
Cornelia, se opri la doi paşi de impunătoarea ei persoană, însă o 
privi cu un aer cât se poate de neliniştit. 

— Hai, bătrâne, îi strigă domnul Cascabel. — Haide, un pic 
de curaj! Sărut-o pe doamna! 


Nu-i chiar aşa de greu, ba e chiar plăcut. 

Intinzând mâna, tyhi se mulţumi să atingă doar degetul 
frumoasei europene. Altă scuturătură, apoi urletele şefului, 
gata-gata să cadă pe spate, şi adâncă stupefacţie în public. 
Dacă te zguduia în aşa hal numai când atingeai mâna doamnei 
Cascabel, ce s-ar mai fi întâmplat în caz că te hotărai s-o săruţi 
pe femeia aceea nemaipomenită, ai cărei obraji “primiseră 
sărutul celor mai puternici suverani din Europa.” 

Ei bine, se găsi totuşi un curajos dispus să accepte riscul. 
Era vrăjitorul Fir Fu. El se credea pesemne la adăpost de orice 
farmece. Aşa că veni şi se postă în faţa Corneliei. Apoi se învârti 
o dată în jurul ei şi, încurajat de îndemnurile indigenilor, o luă în 
braţe, sărutând-o apăsat pe faţă. 

De astă dată urmă o serie întreagă de tumbe. Jonglerul se 
preschimbase subit în acrobat! După două salturi pe cât de 
periculoase, pe atât de involuntare, ateriza în mijlocul grupului 
său, zăpăcit. 

Ca să producă un astfel de efect asupra vrăjitorului şi a 
celorlalţi indigeni, Cornelia nu trebuise decât să apese pe 
butonul unei mici pile electrice pe care o avea în buzunar. Da! 

O mică pilă portabilă, pentru rolul „femeii electrice . 

— Ah, femeie... Femeie! exclamă soţul ei strângând-o în 
braţe fără să i se întâmple nimic, în faţa indienilor năuciţi. Eşti 
aşa de descurcăreaţă... aşa de... 

— Descurcăreaţă şi electrică, adăugă domnul Serghei. 

Intr-adevăr, ce altceva puteau crede indienii decât că 
femeia aceea ieşită din comun era în stare să se joace cu 
trăsnetul după bunul ei plac? Abia îi atingeai mâna şi te fulgera, 
în mod precis, nu putea fi altcineva decât soaţa Marelui Spirit, 
care binevoise să coboare pe pământ şi să se căsătorească, a 
doua oară, cu domnul Cascabel! 


XIV 
DE LA FORTUL YUKON LA PORT CLARENCE 


În seara acelei memorabile reprezentații, într-o discuţie la 


care asista toată familia, se hotărî ca plecarea să aibă loc a 
doua zi. 

Evident că - după cum cugeta pe bună dreptate domnul 
Cascabel - dacă ar fi avut nevoie de angajaţi pentru trupă, 
greutatea consta doar în alegerea lor dintre indigenii aceia din 
Alaska. Oricât ar fi suferit amorul său propriu, trebui să 
recunoască faptul că indienii aveau minunate înclinații pentru 
acrobație. Ca gimnaşti, săritori, clovni, echilibrişti, jongleri, ar 
obţine succese frumoase în orice ţară din lume. Sigur că talentul 
le-ar trebui întreţinut prin muncă intensă; dar natura a făcut 
destul de mult pentru ei, creîndu-i vigurosi, supli, îndemânatici. 
Ar fi fost nedrept să nu admiţi că se arătaseră la înălţimea trupei 
Cascabel. Din fericire, ultimul cuvânt rămăsese al familiei, 
datorită prezenţei de spirit a “reginei femeilor electrice” . 

E iarăşi adevărat că angajaţii fortului - nişte amărâţi 
ignoranţi în marea lor majoritate - 

fuseseră tot atât de surprinşi ca şi indienii de ceea ce se 
petrecea înaintea lor. Se conveni, însă, ca nici lor să nu li se 
dezvăluie secretul acelui fenomen, pentru ca nimic din faima 
Corneliei să nu se ştirbească. Se înţelege că a doua zi, când 
apărură în vizită ca de obicei, nu îndrăzneau să se apropie prea 
mult de stăpâna fulgerelor, care îi primi în schimb cu cel mai 
fermecător suris. Îi strânseră mâna doar după vizibile ezitări. 
Acelaşi lucru se întâmplă cu tyhi şi cu vraciul, foarte interesaţi 
de un secret din care ar fi putut trage profit, -erescându-şi astfel 
prestigiul printre triburile indiene. Odată terminate pregătirile de 
plecare, domnul Cascabel şi ai săi îşi luară rămas bun - de la cei 
ce i-au primit - în dimineaţa de 6 august, iar atelajul, odihnit 
cum se cuvine, o apucă în direcţia vest, coborând în lungul 
malului drept al fluviului. Domnul Serghei şi Jean studiaseră cu 
multă atenţie harta. Puteau profita şi de îndrumările speciale ale 
tinerei indience. Kayette cunoştea cea mai departe dintre satele 
prin care urmau să treacă şi, după cum spunea ea, nici un curs 
de apă n-avea să le împiedice prea mult înaintarea. 

De altfel, încă nu se punea problema să se abată de la 
valea Yukonului. Aveau să ţină mai întâi malul drept al fluviului 
până la postul Nelu, trecând prin satul Nuclakayette. Apoi, de la 
Nuclakayette până la fortul Noulato mai aveau de parcurs 
optzeci de leghe. Vehiculul urma să părăsească atunci Yukonul, 
tăind-o de-a dreptul spre vest. Timpul era încă bun, zilele calde, 


cu toate că în timpul nopţii temperatura scădea simţitor. .Prin 
urmare, dacă nu apăreau întârzieri neprevăzute, domnul 
Cascabel era sigur că va ajunge la Port Clarence înainte ca iarna 
să le pună în cale obstacole de netrecut. Poate va fi de mirare 
că o asemenea călătorie se făcea în condiţii relativ uşoare. Dar, 
oare, ar trebui să se întâmple altfel într-o zonă de şesuri, când 
timpul rămâne bun, iar ziua lungă şi clima blânda îi favorizează 
pe călători? N-avea să mai fie aşa dincolo de strâmtoarea 
Bering, unde stepele siberiene se întind până la orizont, 
acoperite cât vezi cu ochii de zăpezile iernii, cu suprafaţa 
spulberată de rafalele vântului. Într-o seară, cum tocmai 
vorbeau despre pericolele aflate în faţă, încrezătorul Cascabel 
exclamă: 

— Ei, o să ne descurcăm noi cumva! 

— Sper că va fi aşa, răspunse domnul Serghei. — Vă 
sfătuiesc însă ca, îndată ce puneţi piciorul pe ţărmul siberian, s- 
o luaţi neîntârziat spre sud-vest, ca să ajungeţi în ţinuturi unde 
Belle-Roulotte va suferi mai puţin din cauza frigului. 

— Chiar asta avem de gând să facem, domnule Serghei, 
zise Jean. 

— Şi va fi cu atât mai bine, prieteni, cu cât de siberieni n- 
aveţi de ce să vă temeţi, numai dacă nu cumva... vorba lui 
Cuişoară... v-aţi aventura printre triburile de pe coasta nordică. 
De fapt, marele vostru inamic o să fie frigul. 

— Nu ne ia pe nepregătite, spuse domnul Cascabel. — O 
să mărşăluim fără grijă, cu un singur regret, domnule Serghei: 
acela că nu ne continuăm drumul împreună. 

— Da, o să ne pară tare rău, adăugă Jean. 

Domnul Serghei îşi dădea seama cât de mult se ataşase 
de el familia aceea şi cât de aproape îi simţea la rândul său. Pe 
măsură ce zilele treceau în această intimitate, legăturile lor 
afective se întăreau tot mai mult. Despărțirea ar fi fost 
dureroasă, şi oare aveau să se mai întâlnească vreodată în 
viaţă, din moment ce soarta le prezisese existenţe atât de 
diferite? Mai mult, domnul Serghei urma s-o ia cu sine pe 
Kayette, dar observase simpatia lui Jean faţă de tânăra indiancă. 
Oare domnul Cascabel remarcase şi el sentimentul acela atât de 
puternic la fiul său? Era o întrebare la care domnul Serghei nu 
putea răspunde, în ce-o privea pe Cornelia, din timp ce 
minunata femeie nu adusese niciodată vorba despre asta, el 


găsi de cuviinţă că trebuia să păstreze aceeaşi rezervă. Cui i-ar 
fi folosit explicaţia? Pe fiica adoptivă a domnului Serghei o 
aştepta un alt viitor, iar sărmanul Jean îşi făcea speranţe ce nu 
se puteau împlini. 

In fine, călătoria se desfăşura fără obstacole mari, fără 
prea multă oboseală. Aveau să ajungă la Port Clarence mai 
înainte ca strâmtoarea Bering să fi îngheţat, iar acolo urmau să 
facă un popas mai lung. Nu era nevoie, aşadar, ca oamenii şi 
caii să se ostenească din cale-afară. 

Cu toate acestea, oricând putea să apară un accident 
neprevăzut. Un cal rănit ori bolnav, o roată stricată ar fi 
reprezentat o serioasă încurcătură pentru Bel-le-Roulotte. Era 
bine, fără îndoială, să fie cât se poate de prevăzători. 

În primele trei zile, traseul ţinu cursul fluviului, care se 
îndrepta spre vest. Când Yukonul începu, însă, s-o cotească spre 
sud, apreciară că trebuiau să se menţină pe linia paralelei 
şaizeci şi cinci (latitudinea oraşului Trondheim din Norvegia.) În 
locul pomenit, fluviul era foarte sinuos, iar valea se îngusta 
simţitor între nişte dealuri mai joase, trecute pe hartă cu numele 
de “metereze” , din cauza formei de bastion pe care o aveau. 

Nu le fu prea uşor să iasă din labirintul acela şi îşi luară 
toate măsurile de siguranţă pentru ca vehiculul să nu se 
accidenteze, în trecătorile prea abrupte îl descărcară parţial, 
puseră umărul la roţi, şi asta cu atât mai mult cu cât “se părea 
că nu prea erau rotari prin regiune” , cum spunea domnul 
Cascabel. 

Mai avură de trecut şi câteva pâraie, între care 
Nocolocargout, Shetehaut, Klakencot. Din fericire, apele lor nu 
erau prea adânci în acel anotimp şi vadurile puteau fi găsite cu 
uşurinţă. 

Indienii erau puţini, mai deloc în aceste părţi ale 
provinciei, odinioară cutreierate de triburi aparţinând Oamenilor 
de Mijloc, acum aproape dispărute. Din când în când trecea câte 
o familie aflată în drum spre ţărmul sud-vestic, pentru pescuitul 
de toamnă. Alteori întâlneau vânzători de blănuri, venind 
dinspre vărsarea Yukonului şi îndreptându-se spre diferite 
posturi ale Companiei ruso-americane. Se uitau miraţi la 
vehiculul pictat în culori vii şi la cei pe care îi transporta. Apoi, 
după o urare de drum bun, îşi continuau mersul spre est. La 13 
august Belle-Koulotte sosi în satul Nuclakayette, la o sută 


douăzeci de leghe distanţă de fortul Yukon. La drept vorbind, 
localitatea nu e decât o factorie destinată comerţului cu blănuri, 
iar angajaţii sunt exclusiv ruşi. Veniţi din diverse puncte ale 
Rusiei asiatice şi de pe litoralul Alaskăi, ei îşi dau interesul să 
facă acolo concurenţă cumpărătorilor de la Compania golfului 
Hudson. Prin urinare, Nuclakayette e un punct de achiziţie unde 
indigenii îşi duc blănurile adunate în timpul iernii. 

Îndepărtat de fluviu, ca să evite numeroasele lui coturi, 
domnul Cascabel ajunsese iarăşi la el în dreptul acelui sat, situat 
într-un loc foarte plăcut, între nişte dealuri scunde, înveselite de 
verdele copacilor. 

Câteva colibe de lemn se grupau în jurul palisadei ce 
apăra fortul. Prin lunca înverzită murmurau pâriiaşe. Două sau 
trei bărci erau trase la malul Yukonului. Totul producea plăcere 
ochiului şi invita la popas. Cât despre indieni, cei din împrejurimi 
făceau parte din neamul tanana, tipul cel mai frumos, cum am 
mai spus, din Alaska septentrională. Oricât de îmbietor era locul, 
Belle-Roulotte nu rămase acolo decât douăzeci şi patru de ore. 
Atâta considerară că le ajungea cailor, de altfel destul de 
menajaţi. Domnul Cascabel intenţiona să accepte o oprire de 
mai lungă durată la Noulato, fort mai important şi mai bine 
aprovizionat, unde aveau toate şansele să facă diverse 
cumpărături necesare călătoriei prin Siberia. 

E inutil să mai spunem că domnul Serghei şi Jean, uneori 
însoţiţi de Sandre, nu scăpau ocazia să vâneze din mers. Găseau 
şi pe acolo vânat mare, elani şi reni gonind peste câmpie şi 
căutând adăpostul pădurii, ori al pâlcurilor de copaci frecvent 
întâlnite în zonă. In locurile mlăştinoase, gâştele şi rațele 
sălbatice, becaţele şi alte zburătoare constituiau şi ele prăzi 
apreciate. Vânătorii izbutiră să împuşte până şi câteva perechi 
de bâtlani, în general mai puţin apreciaţi din punct de vedere 
culinar. 

Şi totuşi, după cum spunea Kayette, bâtlanul este destul 
de prețuit de indieni - mai ales când n-au altceva de pus în 
gură. Făcură încercarea la prânzul din 13 august. Cu tot talentul 
Corneliei — şi se ştie cât de bine gătea — carnea rămânea 
seacă şi tare. Nu fu acceptată fără proteste decât de Wagram şi 
Marengo, care se ospătară cu ea, până la ultimul os. 

E -adevărat că, în perioade de foamete, indigenii se 
mulţumesc cu bufniţe, cu şoimi şi chiar cu jderi. Dar numai 


pentru că n-au încotro, trebuie să recunoaştem. În 14 august, 
Belle-Roulotte trebui să se strecoare prin serpuiturile unei 
trecători mai înguste, printre nişte dealuri destul de abrupte, 
aflate în lungul fluviului. De data asta defileul era atât de 
povârnit, cu atâtea praguri, de parcă ar fi fost albia surpată a 
unui torent, în ciuda măsurilor de prevedere, accidentul se 
produse totuşi. Din fericire, nu se rupse vreo roată, ci una dintre 
hulube. Aşa că reparația nu dură prea mult şi câteva capete de 
funie fură suficiente ca să se îndrepte stricăciunile. 

După ce trecură de satul Suquongilla, situat pe o parte a 
fluviului, şi de Newicargout, sat aşezat pe partea cealaltă, chiar 
pe rîul cu acelaşi nume, nu mai întâmpinară greutăţi. Dealurile 
se terminaseră. Un platou larg se întindea cât vedeai cu ochii. 
Trei sau patru rîuleţe îl brăzdau cu albiile lor complet secate în 
anotimpul acela cu ploi rare. Insă în perioada furtunilor şi a 
zăpezilor, ar fi fost imposibil să înaintezi pe acolo. Pe când 
traversau una din văile unde apa avea abia un picior adâncime, 
domnul Cascabel observă un dig care o zăgăzuia. 

— Ei, zise el, — dacă au făcut aici un dig, puteau foarte 
bine să facă şi un pod. Ar fi fost mai folositor când cresc apele. 

— Cu siguranţă, tată, răspunse Jean. — Numai că inginerii 
care au construit digul ăsta nar fi fost în stare să construiască 
un pod. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă sunt nişte ingineri cu patru picioare: sunt 
castori. 

Jean nu se înşela şi aveai de ce să admiri munca acelor 
animale active, care au grijă săşi clădească digul ţinând seama 
de curent şi să-i dea înălţimea în raport cu nivelul cel mai scăzut 
al rîului. Până şi înclinarea digului fusese calculată în aşa fel 
încât construcţia să reziste mai bine la presiunea apei. 

— Şi totuşi, exclamă Sandre, — castorii ăştia nu s-au dus 
la şcoală, să înveţe... 

— Nici n-aveau nevoie, răspunse domnul Serghei. La ce-ţi 
foloseşte ştiinţa, care mai greşeşte uneori, când ai instinctul ce 
nu greşeşte niciodată! Castorii fac digul ăsta, băiete, aşa cum 
furnicile îşi fac furnicarul, cum păianjenii îşi ţes pânza, cum 
albinele îşi aşază mierea în faguri, în sfârşit, aşa cum copacii şi 
arbuştii produc fructe şi flori. Nici o ezitare în ce-i priveşte şi, de 
asemenea, nici un progres. De altfel, progresul e inutil în acest 


gen de lucrări. Castorul de azi construieşte cu aceeaşi 
perfecţiune ca primul castor apărut pe glob. A tinde spre 
perfecţiune nu ţine de animale, e ceva propriu omului şi numai 
el se poate înălța din progres în progres, în domeniul artelor, al 
industriei, al ştiinţelor. Prin urmare, să admirăm fără rezerve 
minunatul instinct al animalelor, care le ajută să facă asemenea 
lucruri. Dar lucrurile acestea nu le putem considera decât nişte 
opere ale naturii. 

— Aşa este, domnule Serghei, spuse Jean, — şi vă înţeleg 
prea bine observaţia. Aici se află deosebirea între instinct şi 
rațiune, în fond, raţiunea e superioară instinctului, chiar dacă 
uneori ne-ar putea înşela... 

— incontestabil, amice, răspunse domnul Serghei. — Dar, 
dacă descoperim mereu greşelile şi le reparăm, asta înseamnă 
că suntem pe calea progresului. 

— În orice caz, eu repet ce-am spus, vorbi Sandre. — 
Animalele nu trebuie să meargă la şcoală. 

— De acord, însă oamenii rămân şi ei nişte animale dacă 
nu se duc la şcoală, aprecie domnul Serghei. 

— Bine, bine, spuse Cornelia - mereu practică atunci când 
era vorba de lucruri ţinând de gospodărie. — Oare castorii se 
mâncă? 

— Sigur că da, răspunse Kayette. 

— Eu chiar am citit undeva că, la acest animal, coada e 
excelentă, adăugă Jean. Nu putură verifica informaţia, deoarece 
nu erau castori în rîu, ori, dacă erau, nu se dădeau prinşi. 

leşind din albia lui Milocargout, Belle-Roulotte trecu prin 
satul Sacherteloutain, în plin ţinut al indienilor co-yukon. Sfătuiţi 
de Kayette, trebuiră să-şi ia unele măsuri de prevedere în 
relaţiile cu aceşti indigeni, datorită înclinațiilor lor înnăscute 
pentru furt. Cum ei se îngrămădeau în jurul vehiculului, avură 
grijă să nu-i lase să pătrundă în interior. De altfel, nişte 
frumoase podoabe de sticlă, oferite cu dărnicie principalilor şefi 
ai tribului, avură un efect salutar, încât o scoaseră la capăt fără 
neplăceri. ltinerarul devenea de-acum dificil, întinzându-se în 
lungul bazei accidentate a meterezelor. N-aveau cum să le evite 
însă, decât aventurându-se într-o regiune mai muntoasă. 

Deplasarea pierdu din viteză, acum, când le-ar fi convenit 
să nu întârzie prea mult. Temperatura începea să scadă, dacă 
nu ziua, cel puţin noaptea - lucru firesc în acea parte a anului, 


ţinând seama de faptul că regiunea se afla doar cu câteva grade 
sub cercul polar. Familia Cascabel ajunsese într-un loc unde 
fluvial face o cotitură brusca, luând-o spre nord. Trebuiră să 
urce până la confluenţa cu Co-Yukonul, care-şi trimite apele prin 
două braţe şerpuitoare. Căutară aproape o zi întreagă până să 
găsească un vad, recunoscut cu destulă greutate de Kayette, 
căci nivelul apei crescuse. 

Odată trecut afluentul, Belle-Roulotte îşi reluă drumul spre 
sud şi cobori, printr-un ţinut destul de accidentat, până la fortul 
Noulato. 

— De o mare importanţă comercială, acest post aparţine 
Companiei ruso-americane. Este cea mai nordică factorie 
instalată în vestul Americii. Măsurătorile lui Frederic Whimper i- 
au stabilit poziţia la 64* 42' Latitudine şi 155* 36' longitudine. În 
această parte a provinciei Alaska, era greu să crezi că te afli pe 
o paralelă atât de ridicată. Indiscutabil, solul este mult mai fertil 
decât în împrejurimile fortului Yukon. Peste tot copaci înalţi, 
peste tot prerii cu iarbă verde, ca să nu mai vorbim de 
terenurile vaste care ar putea fi cultivate cu folos, întrucât 
pământul argilos e acoperit cu un strat gros de humus, în plus, 
apă există din abundență în braţele rîului Noulato - care curge 
spre sud-vest - şi în reţeaua de pâraie şi văioage întinse spre 
nord-est. Cu toate acestea, producţia vegetală se limitează la 
câţiva arbuşti cu fructe sălbatice, lăsaţi la voia întâmplării. 

Fortul Noulato este organizat astfel: în jurul clădirilor, 
palisade apărate de două turnuri, dincolo de care indienii n-au 
voie să treacă în timpul nopţii, şi nici ziua, dacă sunt în număr 
mare; în interiorul incintei, barăci, hangare, prăvălii din panouri, 
având la ferestre băşică de focă în loc de geamuri. După cum se 
vede, posturile din nordul îndepărtat al Americii sunt cât se 
poate de primitive. 

Domnul Cascabel şi ai săi fură primiţi cu simpatie, în 
locurile acelea pierdute ale noului continent, lipsite de orice fel 
de legături regulate, sosirea unor vizitatori înseamnă 

mai mult decât o simplă distracţie: un adevărat prilej de 
bucurie. Oaspeţii sunt întotdeauna bineveniţi, împreună cu 
ştirile aduse de departe. 

Fortul Noulato era locuit de vreo douăzeci de angajaţi, de 
origine rusă şi americană. Toţi aceştia se grăbiră să pună la 
dispoziţia familiei Cascabel lucrurile de care avea nevoie. 


Aprovizionaţi periodic prin grija companiei, ei mai găsesc şi alte 
resurse în anotimpul frumos, fie vânând elani sau reni, fie 
pescuind în apele Yukonului. Anumite specii de peşte abundă, în 
special “nalima” , destinată mai cu seamă alimentaţiei cânilor, 
dar al cărei ficat este foarte apreciat de cei ce obişnuiesc s-o 
mânce. Se înţelege că locuitorii din Noulato fură surprinşi de 
apariţia vehiculului şi, chiar mai mult, de planul domnului 
Cascabel de a se întoarce în Europa prin Siberia, Într-adevăr, 
trebuie să fii francez ca să nu te temi de nimic! In ce priveşte 
prima parte a călătoriei, cea care trebuia să se termine la Port 
Clarence, dădură asigurări că se putea încheia fără nici o 
dificultate, trupa urmând să ajungă acolo mai înainte ca primele 
valuri de frig să se reverse peste pământurile Alaskăi. 

La sfatul domnului Serghei, hotărâră să cumpere nişte 
obiecte necesare drumului prin stepă, înainte de orice, aveau 
nevoie de ochelari pentru zăpadă, absolut indispensabili când 
străbaţi, iarna, întinderile întroienite. În schimbul câtorva 
podoabe de sticlă, primiră de la indieni o duzină. Erau nişte 
ochelari ciopliţi din lemn, fără lentile, dar care acoperă bine 
ochiul, lăsând doar o deschizătură îngustă pe unde să te uiţi. 
Asta îţi ajunge ca să te orientezi cât de cât şi te apără de 
oftalmiile produse inevitabil de lumina reflectată pe zăpadă. Cu 
toţii încercară ochelarii aceia, constatând că nu avea să le fie 
prea greu să se obişnuiască până la urmă cu ei. 

După dispozitivul ce apără ochii, trebuiră să se gândească 
la încălţăminte, căci nu te poţi plimba cu ghete sau cu pantofi 
prin stepele bântuite de intemperiile siberiene. De la magazinul 
din Noulato cumpărară mai multe perechi de cizme din piele de 
focă — nu există unele mai potrivite pentru drumurile lungi, 
făcute pe sol îngheţat, iar unse cu un strat de grăsime devin 
impermeabile. 

Asta îl determină pe domnul Cascabel să facă, sentenţios, 
o observaţie foarte justă: 

— Întotdeauna e bine să te îmbraci ca animalele din 
ţinuturile prin care treci. Şi întrucât Siberia e patria focilor, să ne 
îmbrăcăm ca focile. 

— Foci cu ochelari, exclamă Sandre, aprobat întru totul de 
tatăl său. Familia Cascabel rămase două zile la fortul Noulato, 
timp suficient pentru odihna dârzului atelaj. Cu toţii erau 
nerăbdători să ajungă la Port Clarence. Belle-Roulotte o porni la 


drum în ziua de 21 august, La răsăritul soarelui, începând din 
punctul acela, părăsi definitiv malul drept al marelui fluviu. 

Yukonul se  răsucea dintr-o dată spre sud-vest, 
îndreptându-se spre golful Norton, unde se vărsa. Dacă ei ar fi 
mers mai departe de-a lungul fluviului, drumul li s-ar fi prelungit 
fără nici un folos, căci gura de vărsare se află mai jos de 
strâmtoarea Bering. De acolo ar fi trebuit să urce spre Port 
Clarence pe lângă un țărm presărat cu fiorduri, golfuri şi 
golfuleţe, unde Gladiator şi Vermout s-ar fi ostenit inutil. 

Frigul se simţea deja mai tare. Chiar dacă razele soarelui, 
căzute cât se poate de oblic, dădeau încă lumină suficientă, ele 
încălzeau, în schimb, destul de puţin. Nori groşi, adunaţi într-o 
perdea cenuşie, amenințau cu zăpadă. Vânatul mic era tot mai 
rar, iar păsările migratoare începeau să plece spre sud, în 
căutarea unor locuri mai bune pentru iernat. 

Până acum - lucru de care puteau fi foarte mândri domnul 
Cascabel şi ai săi - nu prea resimţiseră oboseala drumului. De 
bună seamă că se bucurau de o sănătate de fier, datorată în 
mod evident vieţii lor nomade, obişnuinţei de a se deprinde cu 
orice climă, constituţiei solide pe care o dau exerciţiile fizice. 
Aveau, prin urmare, motive să spere că vor ajunge teferi şi 
nevătămaţi la Port Clarence. 

Şi chiar aşa se întâmplă la data de 5 septembrie, după ce 
străbătuseră cinci sute de leghe de la Sitka şi aproape o mie o 
sută de la Sacramento - adică o mie şase sute de leghe 
parcurse în şapte luni prin vestul Americii. 


XV 
PORT CLARENCE 


Port Clarence este portul cel mai avansat spre nord-vest 
pe care îl are America de Nord la strâmtoarea Bering. Situat la 
miazăzi de capul Prinţul de Wales, se adânceşte în acea parte a 
țărmului unde se conturează nasul profilului omenesc 
reprezentat de coasta Alaskăi. Portul are un excelent loc de 
ancorare, foarte apreciat de navigatori şi mai ales de balenierele 
care îşi caută norocul prin mările arctice. 

Belle-Roulotte făcuse camp în vecinătatea mării, la gura 


unui mic rîu, sub nişte stânci înalte, încununate de un pâlc de 
mesteceni subţiri. Acolo urmau să facă popasul cel mai lung din 
toată călătoria. Acolo mica trupă avea să aştepte mult - o 
aşteptare forţată, impusă de strâmtoare, a cărei suprafaţă nu 
era încă îngheţată în acea perioadă a anului. Inutil să adăugăm 
că vehiculul n-ar fi putut trece la bordul ambarcaţiunilor ce 
deservesc Port Clarence, nişte simple vase pescăreşti de tonaj 
foarte mic. Trebuiau să-şi menţină planul de a ajunge pe coasta 
asiatică atunci când marea urma să se preschimbe într-un 
imens câmp de gheaţă. 

Nu aveau de ce să regrete că făceau o lungă haltă înainte 
de a se lansa în a doua parte a călătoriei lor, cea în care se 
puteau aştepta să înceapă cu adevărat dificultăţile — lupta cu 
frigul, cu furtunile de zăpadă - cel puţin până când Belle- 
Roulotte va ajunge în ţinuturile mai suportabile din Siberia 
meridională. Până atunci, însă, rămâneau câteva săptămâni, 
poate chiar luni foarte grele, aşa că se puteau felicita pentru 
timpul avut la dispoziţie spre a-şi sfârşi pregătirile în vederea 
unui drum atât de greu. Într-adevăr, dacă anumite obiecte le 
cumpăraseră de la indieni din fortul Noulato, mai era nevoie şi 
de altele, pe care domnul Cascabel avea de gând să le 
achiziţioneze fie de la negustori, fie de la indigenii din Port 
Clarence. 

Personalul său fu, aşadar, cât se poate de încântat când i 
se dădu cunoscuta poruncă: 

— Pe loc... repaus! 

Ordinul acela, întotdeauna bine primit în timpul marşurilor 
ori manevrelor militare, fu urmat imediat de altul, strigat din 
toate puterile de tânărul Sandre: 

— Rupeţi rândurile! 

Şi puteţi fi siguri că rândurile au fost rupte. 

Cum e uşor de închipuit, la sosirea ei în Port Clarence, 
Belle-Roulotte nu trecuse deloc neobservată. O astfel de 
maşinărie ambulantă nu se aventurase niciodată atât de 
departe, ajungând să atingă înseşi marginile cele mai nordice 
ale Americii. Uimiţi, localnicii vedeau pentru prima oară nişte 
saltimbanci francezi. 

La Port Clarence, în afara obişnuitei sale populaţii de 
eschimoşi şi negustori, se aflau atunci şi câţiva funcţionari ruşi. 
Erau cei care, după anexarea Alaskăi la Statele Unite, primiseră 


dispoziţie să treacă strâmtoarea şi să se ducă fie în peninsula 
Ciukotsk, pe coasta asiatică, fie la Petropavlovsk, în Kamceatka. 
Aceşti agenţi se alăturară mulţimii ca să întâmpine familia 
Cascabel, şi trebuie spus că primirea făcută de eschimoşi fu 
deosebit de cordială. 

Erau aceiaşi eschimoşi pe care, cu doisprezece ani mai 
târziu, avea să-i găsească pe acele meleaguri celebrul navigator 
Nordenskjold, în timpul cutezătoarei sale expediţii soldate cu 
descoperirea trecerii din nord-vest. Pe atunci unii dintre indigeni 
erau înarmaţi cu pistoale şi puşti cu tragere rapidă, primele 
daruri ale civilizaţiei americane. Întrucât anotimpul cald abia se 
termina, locuitorii din Port Clarence nu-şi reocupaseră locuinţele 
de iarnă. Trăiau în mici corturi drăguţe, făcute din pânză groasă 
de bumbac, împestriţată cu culori vii şi întărită cu împletituri 
vegetale, înăuntru aveau o grămadă de ustensile meşterite din 
nuci de cocos. 

Văzându-le pentru prima dată, Cuişoară exclamă: 

— Aha, înseamnă că prin pădurile din Eschimosia cresc 
cocotieri. 

— Asta numai dacă, răspunse domnul Serghei, — dacă nu 
cumva nucile sunt aduse din insulele Pacificului, în schimbul 
altor mărfuri, de balenierele care vin la Port Clarence. 

Domnul Serghei avea dreptate. Relaţiile dintre americani 
şi indigeni erau bine angajate încă de pe atunci. Schimburile 
realizate între ei nu erau fără avantaj pentru dezvoltarea 
neamului eschimoşilor. 

Ajunşi aici, trebuie să spunem, că, aşa cum se va vedea 
mai târziu, nu există nici o asemănare, ca fizionomie ori 
obiceiuri, între eschimoşii de origine americană şi indigenii din 
Siberia asiatică. Triburile din Alaska nici măcar no pricep limba 
vorbită în vestul strâmtorii Bering. Dar, cum amestecă în vorbă 
cuvinte englezeşti şi ruseşti, nu le este prea greu să se 
înţeleagă între ei. 

Încă din primele zile trecute de la instalare, familia 
Cascabel îşi propuse să intre în legătură cu indigenii răspândiţi 
pe lângă Port Clarence. Fiind primită cu toată ospitalitatea în 
corturile acelor oameni cumsecade, le deschise şi ea, fără să 
stea pe gânduri, uşa casei sale pe roţi, lucru pe care nimeni nu 
trebui să-l regrete. 

Eschimogşii sunt, de altminteri, mult mai civilizaţi decât se 


crede în general. Lumea şi-i închipuie ca pe nişte foci dintr-o 
specie vorbitoare, un fel de amfibii cu chip omenesc, judecându- 
i după hainele pe care obişnuiesc să le poarte, mai ales iarna. 
Nu e deloc aşa, iar la Port Clarence reprezentanţii rasei lor nu 
sunt respingători la înfăţişare şi îţi face plăcere să-i vizitezi. Unii 
respectă moda până într-atâta, încât se îmbracă aproape ca 
europenii. Cea mai mare parte dintre ei poartă haine din piele 
de ren sau de focă, aşanumitul „pask din blană de marmotă, şi 
au cochetăria de a-şi tatua faţa, aplicându-i nişte desene cu linii 
fine pe bărbie. Bărbaţii au barba scurtă şi rară; în colţurile 
buzelor, străpunse de trei găuri executate cu artă, îşi atârnă 
incluse de os sculptat, iar cartilajul nasului le este împodobit şi 
el cu asemenea ornamente. 

În sfârşit, eschimoşii veniţi să prezinte omagii familiei 
Cascabel nu aveau deloc acea înfăţişare dizgraţioasă pe care o 
întâlneşti adesea la samoiezi sau la alţi indigeni de pe litoralul 
asiatic. Fetele purtau şiraguri de perle în urechi, iar pe braţe 
brățări din fier ori din aramă, destul de fin lucrate. 

Mai trebuie spus că erau oameni cinstiţi, de bună credinţă 
în tranzacţii, cu toate că se tocmesc şi se milogesc cam mult. 
Dar ar însemna să dai dovadă de prea multă severitate dacă i-ai 
învinui pentru un asemenea defect pe cei din regiunile arctice. 
Intre ei domneşte cea mai deplină egalitate. N-au nici măcar şefi 
de clan. Din punctul de vedere al religiei, sunt pagâni. 
Venerează, în chip de divinităţi, nişte stâlpi cu figuri sculptate şi 
vopsite în roşu, reprezentând felurite păsări cu aripi larg întinse 
în evantai. Au obiceiuri curate, un foarte pronunţat simţ al 
familiei, respect pentru părinţi, iubire pentru copii, şi îşi cinstesc 
morţii, ale căror cadavre expuse în aer liber sunt înveşmântate 
în haine de sărbătoare, avându-şi armele şi caiacul alături. 

Familiei Cascabel îi plăceau mult plimbările făcute zilnic în 
împrejurimile aşezării. Adesea vizitau o veche fabrică de ulei, 
construită de americani şi care mai funcţiona pe vremea aceea. 

Ţinutul nu este lipsit de arbori, nici solul de.vegetaţie, spre 
deosebire de peninsula Ciukotsk, aflată de partea cealaltă a 
strâmtorii. Asta din cauză că în lungul coastei noului continent 
urcă un curent cald, venit din zona înfierbântată a Pacificului, pe 
când de-a lungul țărmului siberian coboară un curent rece, 
format în bazinul mărilor boreale. Se înţelege că domnul 
Cascabel nu avea de gând să dea spectacole pentru indigenii 


din Port Clarence. Reţinerile lui erau bine întemeiate. Gândiţi-vă 
ce-ar fi însemnat să găsească şi printre ei acrobaţi, jongleri, 
clovni la fel de pricepuţi ca indienii de la fortul Yukon! 

Era mai bine să nu rişte să compromită încă o dată 
reputaţia familiei. In aşteptare, zilele se scurgeau, dar repausul 
era, de fapt, mai mare decât ar fi avut nevoie, pentru odihnă, 
mica trupă. Cu siguranţă, după o săptămână de popas la Port 
Clarence, erau în stare cu toţii să înfrunte greutăţile unei 
călătorii pe pământ siberian. Dar Belle-Roulotte nu putea trece 
încă strâmtoarea. La sfirşitul lunii septembrie, şi la acea 
latitudine, chiar dacă temperatura medie coborâse sub zero 
grade, braţul de mare ce separă Asia de America nu era încă 
îngheţat. Nenumăratele sloiuri de gheaţă, formate în larg, în 
nordul bazinului Bering, urcau iarăşi spre miazănoapte, de-a 
lungul peninsulei Alaska, purtate de curentul venit din Pacific. 
Trebuiau să aştepte ca sloiurile să devină mai rezistente, să se 
adune grămadă, într-un imens câmp de gheaţă, neclintit şi 
“carosabil” pe distanţa dintre cele două continente. 

Era limpede că, pe un strat de gheaţă ajuns atât de solid 
încât să poată permite trecerea unui convoi de artilerie, Belle- 
Roulotte şi personalul ei n-ar fi întâmpinat nici-un risc. De altfel, 
în partea cea mai îngustă, adică între capul Prinţul de Wales, cu 
ceva mai sus de Port Clarence, şi micul port Numana, situat pe 
coasta siberiană, strâmtoarea nu avea decât vreo douăzeci de 
leghe. 

— Fir-ar să fie! exclamă într-o zi domnul Cascabel. Destul 
de rău că americanii n-au construit aici un pod. 

— Un pod de douăzeci de leghe, se miră Sandre. 

— De ce nu, zise Jean. S-ar putea sprijini, în mijlocul 
strâmtorii, pe insula Diomede. 

— N-ar fi imposibil, aprecie domnul.Serghei. Şi ne putem 
gândi că într-o bună zi podul acela se va face, ca tot ce stă în 
puterile inteligenţei umane. 

— Există unele propuneri pentru un pod peste 
strâmtoarea Calais, observă Jean. 

— Ai dreptate, prietene, răspunse domnul Serghei. Să 
recunoaştem, totuşi, că un pod peste strâmtoarea Bering n-ar fi 
la fel de util ca unul construit între Calais şi Dover, în mod sigur 
nu şi-ar justifica cheltuielile! 

— Dacă nu le-ar folosi călătorilor în general, cel puţin ne- 


ar prinde bine nouă, spuse Cornelia. _ 

— Cred şi eu! vorbi domnul Cascabel. Insă, două treimi din 
an, acest pod există. E un pod de gheaţă, tot atât de rezistent 
ca orice pod din piatră ori din fier. Mama Natură îl reface mereu, 
după fiecare dezgheţ. Şi ea nici măcar mi ne cere taxă. Cu 
obiceiul său de a vedea întotdeauna partea bună a lucrurilor, 
domnul Cascabel spunea adevărul. De ce să faci un pod care ar 
costa milioane, când poţi aştepta momentul favorabil atât 
pentru trecerea pietonilor, cât şi pentru cea a vehiculelor? 

Oricum, momentul nu mai putea să întârzie mult. Era 
nevoie de puţină răbdare. În jur de 7 octombrie, deveni cert că 
iarna se stabilise definitiv la acea latitudine ridicată. Ningea 
mereu. Dispăruse orice urmă de vegetaţie. Despuiaţi de frunze, 
copacii rari de pe țărm erau încărcaţi de promoroacă. Nu se mai 
vedeau plantele acelea scunde, specifice ținuturilor boreale, cu 
specii atât de apropiate de cele din Scandinavia. Şi nici lihaceele 
ce alcătuiesc în mare măsură ierbarul florei arctice. Cu toate că 
sloiurile mai rătăceau prin strâmtoare, mânate de curentul 
rapid, suprafaţa şi grosimea lor erau în creştere. Aşa cum o 
temperatură ridicată sudează două metale, ajungea un ger 
cumplit ca să sudeze sloiurile într-un câmp de gheaţă. Se 
puteau aştepta la asta de la o zi la alta. 

Şi chiar dacă familia Cascabel pândea cu nerăbdare clipa 
când strâmtoarea putea fi trecută, permițându-i astfel să plece 
din Port Clarence, chiar dacă era o bucurie să pună în sfârşit 
piciorul pe vechiul continent, bucuria aceea rămânea umbrită de 
amărăciune. Se apropia clipa despărţirii.'Ei aveau să părăsească 
Alaska, fără îndoială, însă domnul Serghei rămânea acolo, 
fiindcă nu-şi manifestase dorinţa de a merge mai departe, spre 
vest. lar după trecerea iernii, avea să-şi reia excursiile prin acea 
parte .a Americii pe care dorea s-o exploreze până la capăt, 
vizitând teritoriile situate la nord de Yukon şi dincolo de munţi. 

Despărțirea era grea, atât pentru unii, cât şi pentru alţii, 
căci se legaseră nu numai prin simpatie, ci şi printr-o amiciţie 
foarte strânsă. 

Cel mai trist dintre toţi era, aşa cum bănuiţi, Jean. Nu uita 
nici o clipă că domnul Serghei urma s-o ia cu el pe Kayette. Şi 
oare nu era în interesul tinerei indience să-şi încredinţeze noului 
său tată viitorul? lar pentru asta cine putea fi mai potrivit decât 
domnul Serghei? El o adoptase, avea s-o ducă în Europa, s-o 


instruiască, să-i asigure o situaţie pe care ea n-ar putea s-o 
câştige niciodată într-o familie de bieţi saltimbanci. Cu 
asemenea avantaje alături, mai putea sta pe gânduri? De bună 
seamă că nu, iar Jean era cel dintâi care s-o recunoască. ŞI 
totuşi, era atât de îndurerat, încât îşi trăda tristeţea din ce în ce 
mai mare. Cum să se poată stăpâni? Era cumplit să se despartă 
de Kayette, să n-o mai vadă poate niciodată, ea fiind atât de 
departe de el, şi cu trupul şi cu gândul, atunci când va face 
parte din familia domnului Serghei; să piardă plăcuta obişnuinţă 
de a sta amândoi de vorbă, de a lucra împreună, de a fi mereu 
unul lângă altul. Pe de altă parte, dacă Jean era atât de nefericit, 
tatăl şi mama lui, fratele şi sora, profund ataşaţi de Kayette, nu 
se puteau obişnui cu ideea de a se despărţi de ea sau de 
domnul Serghei. Ce n-ar fi dat domnul Cascabel ca domnul 
Serghei să-i însoţească până 

la capătul călătoriei! Ar mai fi petrecut câteva luni 
împreună, după aceea, rămânea de văzut... 

S-a mai spus că această familie le era tare simpatică 
locuitorilor din Port Clarence. Nu fără îngrijorare vedeau 
apropiindu-se momentul când ea îşi va începe aventura prin 
stepă, expunându-se unor reale pericole. Dar, dacă îi simpatizau 
pe francezi, care veneau de foarte departe şi plecau foarte 
departe, câţiva dintre ruşii de curând apăruţi în strâmtoare erau 
înclinați să stea cu ochii pe trupă, şi îndeosebi pe domnul 
Serghei, din cu totul alte motive. 

Să nu uităm că la Port Clarence se aflau atunci unii dintre 
funcţionarii pe care anexarea Alaskăi îi obliga să se retragă pe 
pământ siberian. 

Printre aceşti agenţi, doi fuseseră însărcinaţi ca o misiune 
cu totul specială în teritoriile americane aflate sub administraţie 
rusă. Trebuiau să-i supravegheze pe refugiații politici care 
primiseră azil în Noua Britanie, însă mai puteau fi tentaţi să 
treacă frontiera dinspre Alaska. Aşa că un rus însoţind o familie 
de saltimbanci în calitate de oaspete, acest domn Serghei care 
se oprea exact la frontiera cu imperiul ţarului, li se păruse cam 
suspect. Prin urmare, nu-l scăpau din vedere, cu prudenţă însă, 
pentru ca lucrul să nu se observe. Domnul Serghei n-avea habar 
că devenise obiectul unor asemenea bănuieli. Şi pe el îl 
frământa doar gândul apropiatei despărţiri. Oare ezita între 
reluarea excursiior lui prin vestul Americii şi renunţarea la un 


asemenea plan, cu scopul de a-şi urma noii prieteni în Europa? 
Era greu de spus. Văzându-l preocupat, domnul Cascabel se 
hotărî să provoace o discuţie pe această temă. 

În seara de 11 octombrie, după cină, îi spuse domnului 
Serghei ca şi cum ar fi fost vorba de ceva nou: 

— Apropo, domnule Serghei, ştii că plecăm curând spre 
ţara dumitale? 

— Fără îndoială, prieteni. E lucru stabilit. 

— Da! Mergem în Rusia şi o să trecem chiar prin Perm, 
unde locuieşte tatăl dumitale, dacă nu mă înşel... 

— Să nu credeţi că nu-mi pare rău că plecaţi sau că nu vă 
invidiez! 

— Domnule Serghei, interveni Cornelia, aveţi de gând să 
mai rămâneţi mult în America? 

— Mult? Nu prea ştiu... 

— lar când vă întoarceţi în Europa, pe ce drum o s-o luaţi? 

— Prin Far West. Cercetările mele mă vor scoate, în mod 
sigur spre New York, iar de acolo o să mă îmbarc, împreună cu 
Kayette... 

— Cu Kayvette! şopti Jean, uitându-se la tânăra indiană, 
care îşi ţinea privirile plecate. Urmară câteva clipe de tăcere. 
Apoi domnul Cascabel reluă cu voce şovăitoare: 

— Domnule Serghei, îndrăznesc să fac o propunere. Ah! 
Ştiu prea bine că o să fie greu de trecut peste Siberia aceea 
nesfârşită. Dar, în fine, cu curaj şi voinţă... 

— Prietene, spuse domnul Serghei, te rog să mă crezi că 
nici primejdiile, nici greutăţile nu mă sperie şi le-aş împărţi cu 
dragă inimă cu voi, dacă... 

— De ce n-am merge mai departe împreună? întrebă 
Cornelia. 

— Ce minunat ar fi! adăugă Sandre. 

— lar eu chiar că v-aş săruta dacă spuneţi da! strigă 
Napoleone. Jean şi Kayette nu scoaseră o vorbă, însă inimile lor 
băteau cu putere, 

— Dragul meu Cascabel, zise domnul Serghei după câteva 
momente de cugetare. Aş 

vrea să, discut ceva cu dumneata şi cu soţia dumitale. 

— La ordin! Şi chiar acum... 

— Nu acum, mâne! spuse domnul Serghei. 

Cu acestea, se duseră cu toţii la culcare, plini de nelinişte 


şi în acelaşi timp foarte intrigaţi. 

Oare ce voia să le spună domnul Serghei? Se hotărâse să- 
şi schimbe planurile, ori dorea numai să asigure familiei 
Cascabel cele mai bune condiţii de călătorie, oferindu-le nişte 
bani? 

În orice caz, nici Jean şi nici Kayette nu închiseră ochii 
toată noaptea. Discuţia avu loc a doua zi dimineaţa. Domnul 
Serghei îi rugase pe soţii Cascabel să-l însoţească la o oarecare 
distanţă de locul de campare, şi nu fiindcă n-ar fi avut încredere 
în copii, ci de teamă să nu-i audă indigenii ori altcineva dintre 
cei ce se plimbau pe acolo. Ceea ce urma să le spună era, de 
bună seamă, important şi secret. O luară tustrei pe lângă plajă, 
în direcţia fabricii de ulei, şi începură să discute. 

— Prieteni, zise domnul Serghei, ascultaţi-mă şi gândiţi-vă 
bine înainte de a răspunde propunerii pe care am să v-o fac. Nu 
mă îndoiesc de bunele voastre intenţii şi mi-aţi dovedit cât de 
mare vă este devotamentul. Dar, înainte de a lua o ultimă 
hotărâre, trebuie să ştiţi cine sunt... 

— Cine eşti? Eşti un om cumsecade, zău aşa! exclamă 
domnul Cascabel. . 

— Un om cumsecade, fie! accepta domnul Serghei. Insă 
un om cumsecade care nu vrea să adauge, prin prezența sa, 
încă o pericol celor multe ce vă aşteaptă în călătoria prin 
Siberia. 

— Prezenţa dumitale... e un pericol, domnule Serghei, 
întrebă Cornelia. 

— Da, pentru că sunt contele Serghei Narkin. Un proscris 
politic. Şi domnul Serghei îşi istorisi, pe scurt, povestea. 

Contele Serghei Narkin aparţinea unei familii bogate din 
gubernia Perm. Pasionat de ştiinţe şi de descoperiri geografice, 
aşa cum spusese, îşi petrecuse anii tinereţii în călătorii făcute 
prin toate părţile lumii. 

Din nefericire, nu se mulţumise doar cu cutezătoarele sale 
campanii, care i-ar fi putut aduce o adevărată celebritate. Intră 
în politică şi, în anul 1857, fu descoperit într-o societate secretă, 
unde ajunsese datorită unor cunoştinţe. Pe scurt, membrii acelei 
societăţi fură arestaţi, judecaţi cu toată înverşunarea specifică 
administraţiei ruseşti şi, cei mai mulţi dintre ei, deportaţi pe 
viaţă în Siberia. 

Printre conspiratori se afla şi contele Serghei Narkin. 


Trebui să plece la la lakutsk, locul stabilit pentru detenţia sa, 
părăsindu-şi singura rudă rămasă din toată familia: pe tatăl său, 
prinţul Vasili Narkin, acum octogenar, care locuia pe domeniul 
său de la Valska, lângă Perm. 

După cinci ani petrecuţi la lakutsk, condamnatul izbuti să 
fugă şi ajunse la Ohotsk, pe ţărmul mării cu acelaşi nume. Acolo 
se îmbarcă pe o navă ce tocmai pleca şi ajunse întrunul din 
porturile Californiei. Aşa trăi contele Serghei Narkin, timp de 
şapte ani, fie în Statele Unite, fie în Noua Britanic, încercând 
mereu să se apropie de Alaska, unde avea de, gând să se 
întoarcă îndată ce provincia va fi devenit americană. Da, 
speranţa lui secretă era să revină în Europa prin Siberia — exact 
ce plănuise şi ce făcea domnul Cascabel. Vă puteţi închipui ce 
simţise când aflase că oamenii aceia, salvatorii săi de la moarte, 
intenționau să treacă strâmtoarea Bering ca să ajungă în Asia. 
Se înţelege că dorinţa lui cea mai arzătoare era să-i însoţească. 
Dar i-af fi putut expune represaliilor guvernului rus. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă se descoperea că ei înlesniseră întoarcerea unui 
proscris politic în imperiul rus? Şi totuşi, tatăl său era foarte 
bătrân, dorea să-l revadă... 

— Vino cu noi, domnule Serghei, insistă Cornelia. 

— Vă riscaţi libertatea, prieteni, poate chiar viaţa, dacă se 
află... 

— Ce contează, domnule Serghei! exclamă domnul 
Cascabel. Toţi avem un cont deschis acolo sus, nu-i aşa? Ei bine, 
să ne dăm osteneala să vârâm în el cât mai multe acţiuni bune! 
Asta o să le echilibreze pe cele rele... 

— Dragul meu Cascabel, gândeşte-te bine! 

— De altfel, n-o să fii recunoscut, domnule Serghei. Cei ca 
noi sunt descurcăreţi şi... să mă mănânce lupii dacă nu-i duc de 
nas pe toţi poliţaii din poliţia rusă! 

— Totuşi... spuse domnul Serghei. 

— Şi uite, dacă trebuie, o să te îmbraci în haine de 
saltimbanc, de nu cumva ţi-o fi ruşine... 

— O, prietene! 

— Cui o să-i treacă vreodată prin minte că un conte Narkin 
face parte din personalul trupei Cascabel?! 

— Bine, prieteni, primesc. Primesc şi vă mulţumesc! 

— Bun, bun! făcu domnul Cascabel. Ah, mulţumirile! Oare 
crezi cumva că noi o facem pentru mulţumiri? Prin urmare, 


domnule conte Narkin... 

— Nu-mi spuneţi conte Narkin! Pentru toată lumea trebuie 
să rămân domnul Serghei. Chiar şi pentru copiii voştri. 

— Adevărat. Nu e bine să se afle... Ne-am înţeles, mergem 
împreună, domnule Serghei. lar eu, Cesar Cascabel, făgăduiesc 
să te conduc la Perm sau, dacă nu, să n-am parte de nume - 
ceea ce ar însemna, să recunoaştem, o pierdere ireparabilă 
pentru artă! 

De ce primire avu parte domnul Serghei, întors la Belle- 
Roulotte, unde Jean, Kayette, Sandre, Napoleone şi Cuişoară 
aflară că urma să-i însoţească până în Europa, se poate ghici cu 
uşurinţă, aşa că nu mai e cazul să insistăm. 


XVI 
ADIO NOULUI CONTINENT 


Acum, ca să ajungă în Europa, nu le rămânea decât să 
pună în aplicare planul dinainte stabilit. 

Examinat cu atenţie, planul lor avea şanse de reuşită, 
întrucât destinul său aparte împingea familia Cascabel să 
traverseze Rusia, şi încă tocmai prin gubernia Perm, contele 
Serghei Narkin n-avea nimic mai bun de făcut, desigur, decât să 
parcurgă restul drumului împreună cu această trupă. Cum să 
bănuiască cineva că un condamnat politic, evadat de la lakutsk, 
se afla printre saltimbanci? Dacă nu săvârşea nimeni vreo 
indiscreţie, reuşita le era asigurată si, odată ajuns la Perm, unde 
avea să-l revadă pe prinţul Vasili Narkin, domnul Serghei ar fi 
putut lua hotărârea care îi era cea mai avantajoasă. Dacă 
izbutea să treacă prin Asia iară să lase vreo urmă descoperită 
de poliţie, mai departe ar fi acţionat în funcţie de împrejurări. 

La drept vorbind, însă, în caz că în ciuda tuturor 
probabilităților ar fi fost recunoscut pe când traversa Siberia, 
asta putea avea urmări înfiorătoare asupra sa şi asupra familiei 
care îl adăpostea. Totuşi, nici domnul Cascabel şi nici soţia lui 
nu voiau să ia în seamă această pericol, iar dacă le-ar fi cerut şi 
copiilor părerea, ei ar fi fost întru totul de acord cu părinţii lor. 


Dar secretul contelui Narkin trebuia păstrat cu sfinţenie: 
camaradul lor de drum avea să rămână în continuare doar 
domnul Serghei. 

Mai târziu, contele Narkin va şti, fără îndoială, să-şi arate 
recunoştinţa pentru devotamentul acestor francezi oneşti, cu 
toate că domnul Cascabel nu dorea altă recompensă decât 
plăcerea de a-l fi îndatorat, păcălind totodată poliţia rusă. Din 
păcate, nici unul şi nici celălalt nu-şi putuse imagina că planul 
lor avea să fie grav compromis încă din capul locului. La 
debarcarea pe ţărmul opus al strâmtorii, îi aşteptau cele mai 
mari pericole şi riscul de a fi arestaţi de agenţii ruşi din Siberia. 
într-adevăr, chiar a doua zi după ce proiectul fusese definitivat, 
doi bărbaţi se plimbau, discutând, într-un capăt al portului, unde 
vorba lor nu putea fi auzită de nimeni. Erau cei doi agenţi 
despre care s-a mai pomenit, şi pe care îi surprinsese şi îi 
intrigase prezenţa domnului Serghei printre cei din Belle- 
Roulotte. Stabiliţi la Sitka de mai mulţi ani şi însărcinaţi cu 
supravegherea provinciei din punct de vedere politic, misiunea 
lor era, se ştie, să observe mişcările refugiaților în preajma 
frontierei cu Columbia britanică, să le semnaleze 
gurvernatorului Alaskăi şi să-i aresteze pe cei ce încercau să 
pătrundă clandestin. Grav era că, deşi nu-l cunoşteau personal 
pe contele Narkin, îi aveau semnalmentele din vremea când 
condamnatul evadase din fortăreaţa de la lakutsk. La sosirea 
familiei Cascabel în Port Clarence, fuseseră surprinşi de 
înfăţişarea acelui rus care nu avea nici aparenţa şi nici 
comportamentul unui artist de bâlci. Ce căuta într-o trupă de 
saltimbanci pornită din Sacramento spre Europa, pe un traseu 
atât de neobişnuit? , 

Din moment ce li se treziseră bănuielile, făcuseră 
cercetări, iscodiseră cu destulă băgare de seamă încât să nu 
atragă atenţia şi, apropiind figura domnului Serghei de 
semnalmentele contelui  Narkin, presupunerea lor deveni 
certitudine. 

— Adevărat! E chiar contele Narkin! spuse unul dintre 
agenţi. Şi e limpede că dădea târcoale pe lângă frontiera Alaskăi 
atunci când a întâlnit familia asta de circari, care i-au oferit 
adăpost. lar acum, uite că are de gând să treacă în Siberia 
împreună cu ei! 

Aşa şi era - şi, dacă domnul Serghei nu intenţionase chiar 


de la început să se aventureze dincolo de Port Clarence, cei doi 
agenţi nu fură deloc surprinşi să afle la un moment dat că se 
hotărâse să plece în Siberia cu Belle-Roulotte. 

— A căzut norocul peste noi! zise celălalt agent. Contele 
putea rămâne aici, pe teritoriul american, unde n-avem dreptul 
să-l arestăm. 

— Insă, de cum va pune piciorul dincolo de strâmtoare, se 
va afla pe pământ rusesc şi nu mai scapă, căci vom fi pregătiţi 
să-l întâmpinăm. 

— Arestarea lui o să ne aducă faimă şi câştig! aprecie al 
doilea agent. Cu ce lovitură de maestru ne întoarcem în ţară! 
Dar cum să procedăm? 

— Nimic mai simplu. Familia Cascabel o să plece curând 
şi, cum vor urma drumul cel mai scurt, n-am nici o îndoială că 
ţintesc portul Numana. Ei bine, noi ajungem acolo mai înainte, 
sau în acelaşi timp cu contele Narkin, aşa că nu vom avea 
altceva de făcut decât să-i punem mâna pe umăr. 

— In regulă, însă mi-ar plăcea să fim la Numana înaintea 
lor, ca să putem preveni politia de coastă. Să ne ajute în caz de 
nevoie. 

— Aşa şi facem, dacă nu apare ceva neprevăzut, spuse 
primul agent. Saltimbancii ăştia sunt nevoiţi să aştepte până 
când gheaţa va fi suficient de tare încât să reziste la trecerea 
vehiculului lor. Ne va fi uşor să le-o luăm înainte. Să mai 
rămânem, prin urmare, la Port Clarence şi să-l supraveghem pe 
contele Narkin fără că el să intre la bănuieli. Se teme de 
funcţionarii ruşi care părăsesc Alaska spre a se întoarce în 
Europa, dar nici prin cap nu-i trece că l-am recunoscut. O să 
plece, noi îl arestăm la Numana, iar de acolo îl ducem sub 
escortă la Petropavlovsk sau la lakutsk. 

— Şi dacă îl apără circarii lui? întrebă cel de-al doilea 
agent. 

— O să-i coste scump faptul că l-au ajutat pe un 
condamnat politic să se întoarcă în Rusia! 

Acest plan, extrem de simplu, nu putea da greş, întrucât 
contele Narkin nu ştia că 

fusese recunoscut, iar familia Cascabel nu bănuia că era 
supravegheată în mod special, începută atât de bine, călătoria 
risca să se termine astfel rău pentru domnul Serghei şi 
camarazii săi. 


Pe când se urzea uneltirea, ei se gândeau doar la faptul că 
n-aveau să se mai despartă, că făceau împreună drumul spre 
Rusia. Cit de bucuroşi erau, îndeosebi Jean şi Kayette! 

Se înţelege că agenţii păstraseră pentru ei secretul din 
care urmau să tragă foloase. Aşa că nimeni altul din Port 
Clarence nu-şi putu închipui că printre cei din Belle-Roulotte se 
afla un personaj atât de important cum era contele Serghei 
Narkin. Încă era riscant să se fixeze ziua plecării. Urmăreau plini 
de nerăbdare schimbările de temperatură, întru totul nefireşti, 
şi, aşa cum spunea domnul Cascabel, nicicând nu dorise atât de 
mult să se facă un ger de să crape pietrele. 

Era important, totuşi, să treacă de cealaltă parte a 
strâmtorii mai înainte ca iarna să se înstăpânească definitiv în 
acele ţinuturi. La o temperatură nespus de scăzută se puteau 
aştepta începând din primele săptămâni ale lunii noiembrie, dar 
până a-tunci Belle-Roulotte avea destul timp să ajungă în 
regiunile sudice ale Siberiei, în vreun oraş de pe-acolo, ar fi 
aşteptat anotimpul favorabil călătoriei spre munţii Ural. În 
aceste condiţii, Vermout şi Gladiator puteau traversa singuri 
stepa, fără prea multă osteneală. lar familia Cascabel ajungea 
la timp ca să participe la târgul din Perm, adică în luna iulie a 
anului următor. 

Dar sloiurile de gheaţă continuau să urce spre nord, 
minate de curentul cald al Pacificului. O flotilă de aisberguri 
rătăcea între țărmurile strâmtorii, în loc să se transforme într-un 
pod nemişcat şi solid. 

In ziua de 13 octombrie fu semnalată, totuşi, o încetinire a 
acestei derive. Foarte probabil, undeva în nord apăruse un baraj 
care oprea sloiurile, într-adevăr, la orizont se vedea o linie 
continuă de creste albe, indicând înghețarea totală a Mării 
Arctice. Reflexele albicioase ale banchizei umpleau cerul, iar 
îngheţul complet nu mai putea să întârzie. 

Intre timp, domnul Serghei şi Jean se consultau cu pescarii 
din Port Clarence. Amândoi crezuseră, de mai multe ori chiar, că 
puteau încerca să treacă; dar marinarii, care “îşi cunoşteau bine 
strâmtoarea” , îi sfătuiseră să mai aştepte. 

— Nu vă grăbiţi, spuneau ei. — Staţi să se facă destul de 
frig focă nu-i de-ajuns de aspru încât să formeze câmpul de 
gheaţă! Şi apoi, chiar dacă marea ar fi îngheţată bocnă în partea 
asta a strâmtorii, nu-i sigur deloc că-i la fel şi în partea cealaltă, 


mai ales în preajma insulei Diomede. Era un sfat înţelept. 

— larna nu vine din timp în anul acesta, îi spuse într-o zi 
domnul Serghei unui pescar bătrân. 

— Da, întârzie, răspunse omul. Un motiv în plus sănuvă 
aventuraţi înainte de a fi siguri că se poate trece. lar vehiculul 
vostru e mai greu decât un simplu trecător, aşa că gheaţa 
trebuie să fie şi mai rezistentă. Aşteptaţi să cadă un strat bun de 
zăpadă, ca să se niveleze sloiurile şi să puteţi înainta ca pe o 
şosea! în plus, o să recuperaţi repede timpul pierdut, fără teama 
că rămâneţi încurcaţi în mijlocul strâmtorii. 

Trebuiau să ţină seama de sfaturile acelea primite de la 
oameni pricepuţi, în consecinţă, domnul Serghei îşi dădea toată 
osteneala să-l potolească pe amicul său Cascabel, cel mai 
nerăbdător din toată trupa. Conta mai ales să nu se pună în 
pericol, din prea multă grabă, călătoria şi călătorii. 

— Haide, haide, îi spunea, ai un pic de răbdare! Belle- 
Roulotte nu-i vapor. Dacă o prinde un dezgheţ, se scufundă cu 
totul. Familia Cascabel n-are nevoie să-şi sporească faima 
lăsându-se înghițită de apele strâmtorii Bering! 

— Oare chiar i-ar spori? întrebă, surizând, gloriosul Cesar. 

Interveni şi Cornelia, declarând că n-avea de gând să 
comită nici o imprudenţă. 

— Pentru dumneata ne grăbim, domnule Serghei! exclamă 
domnul Cascabel. 

— De acord, însă eu nu mă grăbesc, tocmai pentru vreau, 
răspunse contele Narkin. Deşi erau nerăbdători cu toţii, Jean şi 
Kayette nu considerau că zilele ar fi trecut prea încet. Jean 
continua s-o instruiască pe Kayette. De-acum ea înţelegea şi 
vorbea franceza cu uşurinţă. lar între ei nu le era deloc greu să 
se înţeleagă. Şi-apoi Kayette era atât de fericită în familia 
aceea, atât de fericită aproape de Jean, care avea nespusă grijă 
de ea! 

Hotărât, ar fi trebuit ca domnul şi doamna Cascabel să fie 
orbi ca să nu observe sentimentele fiului lor. Aşa că începură să 
se neliniştească. 

Ştiau cine era domnul Serghei şi ce va fi într-o bună zi 
Kayette. Nu mai era sărmana indiană care se ducea la Sitka să 
cerşească un serviciu de servitoare, era fiica adoptivă a contelui 
Narkin. lar pe Jean îl aştepta multă tristeţe în viitor. 

— La urma urmei, spunea domnul Cascabel, domnul 


Serghei are ochi să vadă, deci vede încotro merg lucrurile. lar 
dacă el nu spune nimic, atunci, Cornelia, nici noi n-avem nimic 
de spus. 

Intr-o seară, Jean o întrebă pe fată: 

— Te bucuri, micuță Kayette, că mergi în Europa? 

— In Europa? Da, răspunse ea, — dar aş fi şi mai 
bucuroasă dacă m-aş duce în Franţa. 

— Ai dreptate! Ţara noastră e şi frumoasă, şi bună. Dacă 
ar ajunge vreodată să fie şi ţara ta, ţi-ar plăcea... 

— Mi-ar plăcea oriunde ar fi familia ta, Jean, iar dorinţa 
mea cea mai mare e să nu plec niciodată de la voi. 

— Draga mea Kayette! 

— E departe Franţa? 

— Totul e departe, Kayette, mai ales atunci când eşti 
nerăbdător să ajungi. Dar o să ajungem... poate chiar prea 
repede... 

— De ce, Jean? 

— Pentru că tu rămâi în Rusia cu domnul Serghei! Dacă nu 
ne despărţim acum, va trebui să ne despărţim acolo. Domnul 
Serghei are să te ţină la el, micuță Kayette! O să facă din tine o 
fată distinsă... iar noi n-o să te mai vedem. 

— De ce vorbeşti aşa, Jean? Domnul Serghei e bun şi 
recunoscător. Nu eu l-am salvat, ci voi, chiar voi! Dacă n-aţi fi 
fost acolo, ce-aş fi putut face pentru el? Mamei tale, vouă 
tuturor vă datorează faptul că trăieşte. Crezi că domnul Serghei 
ar putea uita asta? De ce vrei tu, Jean, să ne despărţim pentru 
totdeauna, dacă o să se întâmple să ne despărţim? 

— Micuţă Kayette... eu nu vreau, răspunse Jean, care nu-şi 
mai putea stăpâni emoția. Dar teamă mi-e, că n-o să te mai văd, 
Kayette! De-ai şti cât de nefericit aş fi! Şi nu numai să te văd aş 
fi vrut... Ah, de ce nu te-ai mulţumi cu familia mea, de vreme ce 
tu nu mai ai părinţi? Mama şi tata te iubesc atât de mult. 

— La fel îi iubesc şi eu, Jean. 

— Tot aşa sora şi fratele meu... Speram să-ţi fie şi ţie soră 
şi frate! 

— Îmi vor fi mereu. lar tu, Jean... 

— Eu... şi eu, micuță Kayette... Un frate, da, însă mai 
devotat, mai iubitor! Jean nu merse mai departe. Apucase mâna 
fetei şi o strângea. Apoi plecă, nevrând să spună mai mult. 
Foarte emoţionată, Kayette îşi simţea inima bătându-i tare şi o 


lacrimă îi scăpă din ochi. La data de 15 octombrie, marinarii din 
Port Clarence îl vestiră pe domnul Serghei că se putea pregăti 
de plecare. Frigul se înteţise mult de câteva zile. Temperatura 
medie nu se mai ridica peste zece grade sub zero (celsius). 
Câmpul de gheaţă părea complet nemişcat, încetaseră până şi 
trosniturile acelea semnificative, produse atunci când 
cimentarea nu e completă. 

Te puteai aştepta să-i vezi apărând, din clipă în clipă, pe 
unii dintre indigenii asiatici care traversează în timpul iernii 
strâmtoarea, făcând ceva negoţ între Numana şi Port Clarence. 
E o rută destul de frecventată uneori. Adesea poţi vedea sănii 
trase de câni sau de reni, care trec de la un continent la altul, 
parcurgând în două-trei zile cele douăzeci de leghe ce despart 
țărmurile în punctele cele mai apropiate ale strâmtorii. Aşadar, e 
vorba de o trecere naturală, deschisă la începutul iernii şi 
închisă la sfârşitul ei, cu alte cuvinte practicabilă mai mult de 
şase luni pe an. Numai că e bine să nu pleci nici prea din timp şi 
nici prea târziu, ca să eviţi îngrozitoarele nenorociri datorate 
unei eventuale dislocări ale câmpului de gheaţă. În vederea 
călătoriei prin teritoriile siberiene, până în ziua când Belk- 
Roulotte urma să se oprească spre a aştepta sfârşitul iernii, 
domnul Serghei cumpărase la Port Clarence diferite obiecte 
necesare unui drum făcut prin geruri mari. Între altele, mai 
multe perechi de rachete purtate de indieni, un fel de patine 
care îi ajută să parcurgă rapid vaste întinderi îngheţate. Unor 
copii de saltimbanci nu le trebuie mult până să se obişnuiască şi 
cu ele. In câteva zile, Jean şi Sandre deveniseră experţi în 
folosirea lor, exersând pe pâraiele îngheţate din lungul țărmului. 
Domnul Serghei mai cumpărase şi ceva blănuri, pe lângă cele 
achiziţionate la fortul Yukon. Aveau nevoie de ele nu numai ca 
să le îmbrace, ci şi pentru a căptuşi pe dinăuntru 
compartimentele vehiculului, acoperind paturile, tapetând 
pereţii şi podeaua, ca să se păstreze căldura venită de la soba 
din bucătărie. Asta în ciuda faptului că domnul Cascabel — s-o 
spunem încă o dată avea de gând ca, după trecerea strâmtorii, 
să-şi petreacă lunile cele mai aspre ale iernii într-unul din 
târguşoarele nelipsite din districtele sudice ale Siberiei. Plecarea 
se fixă, în sfârşit, pentru data de 21 octombrie. De patruzeci şi 
opt de ore ningea necontenit. Un strat întins de zăpadă albă 
făcea din imensul câmp de gheaţă o suprafaţă netedă. Pescarii 


din Port Clarence declarau că strâmtoarea trebuia să fi îngheţat 
de la un țărm la altul. 

De altfel, în scurtă vreme avură ocazia să se convingă. 
Soseau deja traficanţi din portul Numana, iar călătoria lor se 
desfăşurase fără piedici şi fără pericole. In ziua de 19 octombrie 
domnul Serghei auzi că cei doi agenţi ruşi aflaţi la Port Clarence 
se grăbiseră să ajungă pe ţărmul siberian. Porniseră chiar în 
dimineaţa aceea, cu intenţia de a face popas pe insula 
Dipmede, urmând să-şi încheie traversarea în ziua următoare. 
La aceasta, domnul Cascabel făcu observaţia de mai jos: 

— lată nişte persoane mai grăbite decât noi. Puteau foarte 
bine să mai aştepte, ce naiba! 

Şi am fi călătorit bucuroşi împreună. 

Apoi îşi spuse că, de bună seamă, agenţii se temuseră să 
nu întârzie prea mult în caz că însoțeau vehiculul, deoarece 
Belle-Roulotte nu putea avansa rapid pe stratul de zăpadă. Intr- 
adevăr, cu toate că lui Vermout şi Gladiator îi se puseseră 
potcoave cu crampoane, vehiculul greu avea nevoie de câteva 
zile pentru a ajunge pe ţărmul opus. Trebuiau să ţină cont şi de 
popasul ce urma să fie făcut pe insula Diomede. 

In realitate, cei doi agenţi preferaseră să meargă înaintea 
contelui Narkin cu scopul de a lua toate măsurile necesare 
arestării lui. 

Stabiliră să plece la răsăritul soarelui. Era cazul să profite 
de cele câteva ore de lumină pe care le mai aveau de la soare. 
Peste şase săptămâni, în preajma solstițiului din 21 decembrie, 
noaptea continuă se lăsa peste ţinuturile acelea străbătute de 
cercul polar. In ajunul plecării, la un “ceai” dat de domnul şi 
doamna Cascabel, într-un hangar bine închis şi aranjat anume 
pentru această sărbătoare, se adunară notabilităţile din Port 
Clarence, funcţionari, pescari şi câţiva fruntaşi din familiile 
eschimoşilor, interesaţi de călătorii. Petrecerea se desfăşură cu 
multă veselie, Cuişoară contribuind cu cele mai caraghioase 
pantomime din repertoriul său. Cornelia pregătise un punci 
fierbinte, la care, dacă economisise zahărul, nu se zgârcise 
deloc cu alcoolul. Băutura fu cu atât mai apreciată de invitaţi, cu 
cât îi aştepta, la întoarcerea acasă, un frig cumplit - unul din 
gerurile acelea care, în anumite nopţi de iarnă, par să vină din 
marginile cele mai îndepărtate ale bolţii înstelate. 

Americanii închinară pentru Franţa, francezii pentru 


America. Apoi se despărţiră, după ce schimbară puternice 
strângeri de mână cu familia Cascabel. 

A doua zi, cei doi cai fură înhămaţi la ora opt dimineaţa. 
Maimuţa John Bull se ghemui în coş, vârându-se între blănuri în 
aşa fel încât doar botul îi rămânea afară, pe când Wagram şi 
Marengo ţopăiau pe lângă Belle-Roulotte. lnăuntru, Cornelia, 
Napoleone şi Kavette se închiseseră ermetic, ca să-şi vadă de 
treburile obişnuite: să facă ordine, să întreţină focul în sobă, să 
pregătească mâncarea. Domnul Serghei şi domnul Cascabel, 
Jean, Sandre şi Cuişoară, unii mergând înaintea atelajului, alţii 
pe lături, trebuiau să aibă grijă de vehicul şi să preîntâmpine 
eventualele neplăceri. 

În fine, fu dat semnalul de plecare şi, în acel moment, 
răsunară uralele populaţiei din Port -Clarence. 

După încă o clipă, Belle-Roulotte îşi înfigea roţile în zăpada 
scârţâitoare a câmpului de gheaţă. 

Domnul Serghei şi familia Cascabel părăsiseră pentru 
totdeauna pământul Americii. 


l 
STRÂMTOAREA BERING 


Canalul Bering este o strâmtoare destul de îngustă prin 
care marea cu acelaşi nume se deschide spre Oceanul îngheţat. 
Aşezat precum Pasul Calais între Marea Mânecii şi Marea 
Nordului, are aceeaşi orientare, însă o lărgime triplă. Distanţa 
dintre capul GrisNez de pe coasta franceză şi South Foreland de 
pe coasta engleză este de numai şaseşapte leghe, pe când cea 
dintre Numana şi Port Clarence de douăzeci de leghe. Aşadar, 
după ce plecase din ultimul său loc de popas din America, Belle- 
Rou-totte se îndrepta spre portul Numana, punctul cel mai 
apropiat de pe ţărmul asiatic. De bună seamă că un traseu ce ar 
fi tăiat oblic Marea Bering i-ar fi permis lui Cesar Cascabel să 
circule pe o paralelă mai mică, mult sub cercul polar, în cazul 
acesta ar fi trebuit s-o ia în direcţia sud-vest, spre insula Sf. 
Laurenţiu - o insulă destul de importantă, locuită de numeroase 
triburi de eschimoşi tot atât de ospitalieri ca indigenii din Port 


Clarence. Apoi, dincolo de golful Anadar, mica trupă ar fi acostat 
la capul Navarin, urmând să se aventureze peste ţinuturile 
Siberiei meridionale. Dar asta ar fi însemnat să-şi prelungească 
drumul pe mare, sau mai bine zis pe banchiză şi, în consecinţă, 
să se expună pe un traseu mai lung pericolelor reprezentate de 
un câmp de gheaţă. Se înţelege că familia Cascabel se grăbea 
să ajungă pe uscat. Aşa că hotărâră să nu modifice nimic din 
primul plan, conform căruia trebuiau s-o taie spre Numana, cu 
oprire în insula Diomede. Situată m mijlocul strâmtorii, această 
insulă stâncoasă e la fel de solidă ca oricare alt loc de pe 
continent. 

Dacă domnul Serghei ar fi avut o navă la bordul căreia să- 
şi îmbarce caravana şi întreg materialul ei, s-ar fi mers pe un alt 
traseu. Din Port Clarence, nava ar fi pornit-o spre sud în direcţia 
insulei Bering, loc de iernat foarte căutat de foci şi de alte 
animale marine. De acolo s-ar fi îndreptat spre unul din porturile 
peninsulei Kamceatka, poate chiar spre Petropavlovsk, capitala 
acelei gubernii, însă, în lipsa navei, le rămânea doar drumul cel 
mai scurt, singurul pe care puteau pune piciorul pe continentul 
asiatic. Strâmtoarea Bering nu are adâncimi prea mari. Ca 
urmare a ridicărilor geologice începute din epoca glaciară, s-ar 
putea întâmpla chiar ca, într-un viitor foarte îndepărtat, prin 
acest punct să se facă joncţiunea între Asia şi America. Ar 
apărea atunci podul visat de domnul Cascabel, ori - şi mai exact 
- O şosea destinată călătorilor. Dar, pe cât de folositoare le-ar fi 
acestora, pe atât de păgubitoare s-ar dovedi pentru navigatori şi 
mai ales pentru baleniere, cărora le-ar închide accesul în mările 
arctice. lar în acest caz ar trebui să vină un alt Lesseps 
(Ferdinand de Lesseps (1805 1894), diplomat şi om de afaceri 
francez, între 1859 şi 1869 a dirijat lucrările de construire a 
Canalului Suez) ca să taie istmul şi să aducă lucrurile la starea 
lor dinainte. Urmaşilor stră-stră-nepoţilor noştri le va reveni 
sarcina să se ocupe de această eventualitate. 

Făcând sondaje în diferite puncte ale strâmtorii, hidrografii 
au constatat că cel mai adânc canal este cel aflat de-a lungul 
țărmului Asiei, pe lângă peninsula Ciukotsk. Pe acolo circulă 
curentul rece, coborât din nord, pe când curentul cald urcă prin 
zona mai puţin adâncă.a strâmtorii, în partea dinspre coasta 
americană. În nordul acelei peninsule, lângă insula Koliucin, în 
golful cu acelaşi nume, avea să fie imobilizată - doisprezece ani 


mai târziu - timp de nouă luni, de la 26 septembrie 1878 

până la 15 iulie 1879, nava lui Nordenskjold, Vega, după 
ce descoperise trecerea de nordest. Familia Cascabel plecase 
deci la data de 21 octombrie, în condiţii destul de bune. Era un 
ger mare şi sec. Furtuna de zăpadă se potolise, vântul slăbea şi 
el, abătându-se spre nord. Cerul era de un cenuşiu mat, 
uniform. Abia puteai bănui soarele dincolo de vălul de ceaţă pe 
care razele lui, foarte slabe din cauza oblicităţii, nu izbuteau să-l 
străpungă. La amiază, când atingea culminaţia maximă, nu se 
ridica mai mult de trei sau patru grade deasupra orizontului, 
spre sud. 

Inainte de plecarea din Port Clarence fusese luată, de 
comun acord, o măsură, cât se poate de înţeleaptă: să nu 
meargă deloc pe întuneric. lIci-colo, banchiza avea crăpături 
largi şi, dacă nu le vedeai din timp ca să le dai ocol, se putea 
întâmpla o catastrofă. Stabiliseră că, atunci când nu distingeau 
mai departe de o sută de paşi, Belle-Roulotte avea să se 
oprească. Era mai bine să parcurgă cele douăzeci de leghe, cât 
avea strâmtoarea, în cincisprezece zile, decât să meargă 
orbeşte, când nu aveau suficientă lumină. 

Căzută necontenit timp de douăzeci şi patru de ore şi 
formând un covor destul de gros, zăpada se cristalizase sub 
acţiunea frigului. Acest strat făcea deplasarea pe câmpul de 
gheaţă mai puţin chinuitoare. Dacă nu mai ningea, ar fi 
traversat strâmtoarea cu uşurinţă. Aveau însă motive să se 
teamă că, acolo unde se întâlneau cei doi curenţi, cel cald şi cel 
rece, ciocnindu-se înainte de a intra fiecare pe alt canal, sloiurile 
mereu izbite unele de altele în timpul derivei nu se 
îngrămădiseră încă destul. lar dacă era aşa, ruta li se prelungea 
prin multe ocoluri. 

Cornelia, Kayette şi Napoleone intraseră, cum am mai 
spus, în vehicul. Ca să-l uşureze pe cât era posibil, bărbaţii erau 
nevoiţi să facă drumul pe jos. Conform planului dinainte stabilit, 
Jean, asemeni unui cercetaş, fusese însărcinat să verifice starea 
banchizei; se putea avea încredere în el. Era înarmat cu o 
busolă şi, cu toate că n-avea posibilitatea de a folosi puncte de 
reper, mergea spre vest cu o precizie mulţumitoare. 

In fruntea atelajului se afla Cuişoară, gata să-i susţină ori 
să-i ridice pe Vermout şi Gladiator, dacă făceau un pas greşit; ei 
înaintau însă fără să se poticnească, ajutaţi de crampoanele de 


pe potcoave. De altfel, suprafaţa aceea nu avea asperităţi de 
care s-ar fi putut împiedica. 

Domnul Serghei şi Cesar Cascabel mergeau pe lângă 
vehicul, cu ochelarii pe ochi, discutând. Erau bine înfofoliţi, ca şi 
ceilalţi. 

În ce-l privea pe Sandre, cu greu i se putea găsi un loc, 
sau măcar să fie ţinut undeva anume. El mergea, venea, alerga, 
topăia asemeni celor doi câni, ba îşi permitea chiar plăcerea 
unor lungi alunecări pe gheaţă, însă tatăl său nu-i îngăduise să- 
şi pună rachetele eschimoşilor şi tocmai asta îl necăjea. 

— Cu patinele acelea, zise el, ai traversa strâmtoarea în 
câteva ore. 

— Ce folos, din moment ce caii noştri nu ştiu să patineze! 
observă domnul Cascabel. 

— Ar trebui să înveţe, răspunse puştiul, făcând o tumbă. 

În vremea asta, Cornelia, Kayette şi Napol&one se ocupau 
de bucătărie, iar prin burlanul de tablă ieşea un fum subţire, de 
bun augur. Dacă ele nu sufereau deloc de frig în interiorul 
compartimentelor ermetic închise, trebuiau să se gândească, 
totuşi, la cei rămaşi afară. Şi chiar aşa şi făceau, având mereu 
pregătite câteva ceşti cu ceai, căruia îi adăugau vodcă, băutura 
aceea tipic rusească, în stare să învie până şi un mort. Cât 
despre cai, nutreţul le era asigurat de cele câteva legături de 
fân cumpărate de la eschimoşii din Port Clarence, cantitate 
suficientă pentru traversarea strâmtorii. Wagram şi Marengo 
aveau din abundență carne de elan şi păreau mulţumiţi de ea. 
În plus, banchiza nu era chiar aşa de lipsită de vânat cum s-ar 
putea crede, în cursele lor, cei doi câni stârneau mii de 
potârnichi de tundră şi alte zburătoare specifice regiunilor 
polare. Preparate cu grijă, ca să le îndepărtezi gustul uleios, 
aceste zburătoare pot constitui un aliment acceptabil. Dar, cum 
n-avea nici un rost să le împuşte o dată ce cămara Corneliei era 
ticsită, luaseră hotărârea să, nu folosească puştile domnului 
Serghei şi a lui Jean pe traseul dintre Port Clarence şi Numana. 

Amfibii, foci şi alte specii marine de acest fel nu văzură în 
prima zi a călătoriei. Deşi plecaseră cu veselie, domnul Cascabel 
şi ai săi fură cuprinşi în scurtă vreme de nedefinita senzaţie de 
tristeţe pe care o dau câmpiile fără orizont, suprafeţele albe, 
întinse cât vezi cu ochii. Spre orele unsprezece, dispăruseră din 
raza privirii stâncile înalte de lângă Port Clarence şi înălțimile 


capului Prinţul de Wales, estompate de ceţuri îndepărtate. Nu se 
distingea nimic la o distanţă de o jumătate de leghe, aşa că 
avea să mai treacă mult timp până să descopere capul 
răsăritean al peninsulei Ciukotsk. Înălţimile ei erau, totuşi, un 
excelent punct de reper pentru călători. 

Situată aproape de mijlocul strâmtorii, insula Diomede nu 
e dominată de nici un vârf stâncos. Întrucât abia se ridică 
deasupra nivelului mării, putea fi recunoscută doar atunci când 
roţile ar fi scârţâit pe solul ei pietros, prin stratul de zăpadă. 
Oricum, cu busola în mână, Jean dirija fără dificultate vehiculul, 
iar dacă Bel-le-Roulotte nu mergea prea repede, cel puţin 
avansa cu toată grija. 

Din mers, domnul Cascabel şi domnul Serghei făceau 
comentarii privitoare la situaţia lor de atunci. Traversarea 
strâmtorii păruse un lucru simplu înaintea plecării şi avea să 

pară şi mai simplă odată ce ajungeau dincolo, însă acum, 
când erau porniţi la drum, nu puteau să-i treacă uşor cu vederea 
marile primejdii. 

— E cam mult ce încercăm noi să facem, zise domnul 
Csscabel. 

— Fără îndoială, răspunse domnul Serghei. Nu i-ar fi venit 
oricui ideea să străbată 

strâmtoarea Bering cu un vehicul atât de greu. — Cred şi 
eu, domnule Serghei! Ce să-i faci? Când îţi intră în cap gândul că 
trebuie să te întorci acasă, nimic nu te mai poate opri. Ah, de-ar 
trebui să parcurgem sute de leghe prin Far West ori prin Siberia, 
nici nu mi-ar păsa! Mergi pe un teren solid, fără să-ţi fie teamă 
că ţi s-ar putea deschide hăul sub picioare. Pe când douăzeci de 
leghe de mare îngheţată, cu un atelaj, cu încărcătură şi toate 
celelalte... La naiba! Aş vrea s-o fi făcut deja. Să putem spune 
că am dus la bun sfârşit etapa cea mai dificilă, ori măcar cea 
mai periculoasă a călătoriei. 

— Intr-adevăr, amabile Cascabel, mai ales dacă dincolo de 
strâmtoare Belle-Rau-lotte izbuteşte să ajungă cât mai repede în 
ţinuturile Siberiei meridionale. Ar fi cât se poate de imprudent s- 
o ţinem de-a lungul țărmului pe gerurile cumplite ale iernii. Prin 
urmare, de cum ajungem la Numana, o tăiem spre sud-vest ea 
să găsim un loc convenabil unde să ne petrecem iarna, în unul 
din târgurile întâlnite în cale. 

— Aşa am plănuit. Dar îmi închipui că dumneata cunoşti 


locurile, nu-i aşa, domnule Serghei? 

— Nu cunosc decât zona dintre Îakutsk şi Ohotsk, fiindcă 
am umblat mult pe-acolo după evadare. Din drumul făcut de la 
frontiera Europei până la lakutsk nu mi-a rămas decât amintirea 
acelei cumplite oboseli care torturează zi şi noapte convoaiele 
de prizonieri. Câtă suferinţă! N-aş dori-o nici inamicilor mei de 
moarte. 

— Domnule Serghei, oare ţi-ai pierdut orice speranţă de a 
reveni în ţară, vreau să zic, deplin liber şi cu permisiunea 
guvernului? 

Pentru asta ar trebui ca ţarul să dea o amnistie în care să 
intre şi contele Narkin, alături de toţi patrioţii condamnaţi 
împreună cu el, răspunse domnul Serghei. „Se vor ivi 
împrejurări politice care să facă posibilă o asemenea hotărâre? 
Cine ştie, scumpul meu Cascabel! 

— E trist, totuşi, să trăieşti în exil. E ca şi cum ai fi alungat 
din propria ta casă. 

— Da, departe de toţi cei care-ti sunt dragi! lar tatăl meu 
e atât de bătrân, şi aş vrea să-l mai văd... 

— O să-l revezi, domnule Serghei! Dă-i crezare unui 
bătrân saltimbanc care nu de puţine ori le-a prezis oamenilor 
norocul. O să ne facem intrarea în Perm împreună. Nu faci parte, 
oare, din trupa Cascabel? Va trebui chiar să te învăţ câteva 
scamatorii - s-ar putea să ne prindă bine la nevoie, fără să mai 
punem la socoteală că păcălim poliţia ţarului, trecându-i pe sub 
nas. 

Şi Cesar Cascabel nu se putu abţine să nu rîdă în hohote. 
la închipuiţi-vă! Contele Narkin, mare senior rus, ridicând 
greutăţi, jonglând cu sticle, dând replici clovnilor - şi adunând 
banii încasaţi! 

Spre orele trei ale după-amiezii, Belle-Roulotte trebui să 
se oprească. Deşi nu era încă întuneric, o ceaţă groasă micşora 
câmpul de vizibilitate. Aşa că Jean, întorcându-se din drum, îi 
sfătui să facă popas. Era extrem de nesigur să-şi continue 
drumul în aceste condiţii. 

Domnul Serghei prevăzuse corect că pe acea parte a 
banchizei, sub care trecea curentul canalului estic, asperităţile, 
denivelările sloiurilor de gheaţă rămâneau ascunse sub stratul 
de zăpadă. Vehiculul se zguduia puternic. Caii îngenuncheau la 
fiecare pas. După o jumătate de zi de marş, erau cumplit de 


obosiţi. 

În total, caravana parcursese cel mult două leghe în prima 
etapă. De cum se opri atelajul, Cornelia şi Napoleone coborâră - 
înfofolite cu grijă, din cap până-n picioare, fiindcă temperatura 
scădea brusc de la plus zece grade, cât era în interior, la minus 
zece grade afară. Cât despre Kayette, obişnuită cu iernile aspre 
din Alaska, nu se gândise nici o clipă să-şi pună blănurile cele 
mai călduroase. 

— Îmbracă-te mai bine, Kayette, îi spuse Jean, — ai să 
răceşti. 

— O, nu mi-e teamă de frig, m-am obişnuit cu el în valea 
Yukonului, zise ea. 

— Te rog, Kayette. 

— Jean are dreptate, spuse domnul Cascabel. — Hai, 
prepeliţă mică, du-te şi înveleşte-te cu o pătură. Altfel te previn 
că, dacă răceşti, eu voi fi acela care te vindecă, şi-o să fie 
cumplit! Dacă e nevoie, îţi tai şi capul ca să nu poţi strănuta. 

La o asemenea ameninţare, tânăra indiancă nu mai avea 
altceva de făcut decât să se supună. Şi chiar aşa se şi întâmpla. 

Apoi, fiecare se ocupă de pregătirea taberei. Treabă cât se 
poate de simplă. Nu era nevoie să se taie lemne din pădure, din 
lipsa pădurii; nu trebuiau să aprindă focul, din lipsa 
combustibilului; şi nici măcar iarbă pentru animale nu aveau 
cum să adune, însă 

Belle-Roulotte era acolo, asigurând locuitorilor săi 
obişnuitul confort, temperatura potrivită, paturile făcute, masa 
servită, ospitalitate permanentă. N-aveau decât să le dea nutreţ 
lui Vermout şi Gladiator cu fân adus din Port Clarence. După 
care îi înveliră pe cei doi cai cu pături groase, lăsându-i să se 
odihnească până a doua zi. Nu uitară nici de papagalul din 
colivie, nici de maimuța din coş, nici de cei doi câni, gata să-şi 
înfulece cu lăcomie porţia de carne uscată. În sfirşit, după ce se 
îngrijiseră de animale, domnul Serghei şi camarazii lui prânziră, 
sau, mai bine zis, dată fiind ora cam înaintată, cinară cu poftă. 

— Ei-ei! exclamă domnul Cascabel. Cred că-i pentru prima 
dată când nişte francezi iau o masă atât de bine servită în 
mijlocul strâmtorii Bering. 

— Tot ce se poate! răspunse domnul Serghei. Dar sper că 
peste trei-patru zile o să ne putem aşeza la masă pe uscat. 

— La Numana, întrebă Cornelia. 


— Nu, pe insula Diomede, unde o să rămânem o zi sau 
două. Caii noştri merg atât de înceta încât vor face cel puţin o 
săptămână până pe ţărmul asiatic. Terminând de mâncat, 
nimeni nu refuză să meargă la culcare, cu toate că nu era decât 
ora cinci seara. După drumul greu făcut pe un câmp de gheaţă, 
însemna ceva să poţi sta o noapte întreagă întins într-un pat 
comod şi învelit cu pături. Domnul Cascabel socoti că nici 
nu era nevoie să se ocupe, de paza locului de camp. Într-un 
asemenea pustiu n-aveau de ce să se teamă de întâlniri 
neplăcute. De altfel, cânii rămâneau de veghe şi, la nevoie, ar fi 
dat de veste în caz că se apropia cineva de Belle-Roulotte. Cu 
toate acestea, domnul Serghei se sculă în două-trei rânduri să 
cerceteze aspectul banchizei, pe care o bruscă schimbare de 
temperatură o putea modifica oricând; ăsta era lucrul care îl 
îngrijora cel mai mult.. Nu părea să fi intervenit însă nici o 
fluctuaţie în starea timpului, iar pe deasupra strâmtorii sufla o 
briză uşoară dinspre nord-est. A doua zi continuară călătoria în 
aceleaşi condiţii. Nu întâmpinară, propriu-zis, nici un fel de 
dificultăţi, dacă excludem oboseala. Parcurseră trei leghe până 
la ora popasului şi luară aceleaşi măsuri ca şi în ajun. 

In ziua următoare - 25 octombrie - nu reuşiră să plece 
înainte de orele nouă, şi chiar şi atunci abia se făcea ziuă. 

Domnul Serghei observă că frigul era mai puţin aspru. La 
orizont, spre sud-est, se adunau în dezordine nişte nori. 
Termometrul înregistra o vagă tendinţă de încălzire, iar 
presiunea aerului din zonă începea să scadă. 

— Asta nu-mi place, Jean, spuse domnul Serghei. — Atâta 
vreme cât ne aflăm pe banchiză, nu trebuie să ne plângem că 
gerul se înteţeşte. Din păcate, barometrul începe să coboare o 
dată cu schimbarea direcţiei vântului. Cel mai tare trebuie să ne 
temem de o creştere a temperaturii. Uită-te bine la suprafaţa 
banchizei, Jean, nu lăsa să-ţi scape nimic şi întoarce-te fără să 
stai pe gânduri ca să ne anunti! 

— Puteţi conta pe mine, domnule Serghei. 

Era limpede că, din luna următoare şi până la mijlocul lui 
aprilie, modificările de care se temea domnul Serghei nu s-ar fi 
putut produce. larna urma să fie atunci pe deplin înstăpânită. 
Dar, cum în anul acela venise târziu, începutul ei alterna 
perioade de frig şi de dezgheţ, puţind provoca dislocarea 
parţială a câmpului de gheaţă. Da, pe când traversau 


strâmtoarea, era mai bine să suporte temperaturi între douăzeci 
şi cinci-treizeci de grade sub zero. 

La plecare, ziua era doar pe jumătate zi. Proiectate foarte 
oblic, razele slabe ale soarelui nu aveau putere să străpungă 
ceața densă ca vata. În plus, cerul începea să fie brăzdat până 
la zenit de nori joşi şi lungi, pe care vântul îi împingea destul de 
repede spre nord. 

În frunte, Jean cerceta cu atenţie stratul de zăpadă, 
înmuiat puţin încă din ajun, şi care ceda la fiecare pas al cailor. 
Cu toate acestea, reuşiră să parcurgă o distanţă de aproximativ 
două leghe, iar noaptea nu fu marcată de nici un accident. A 
doua zi, 27 octombrie, porniră la ora zece. Domnul Serghei era 
cât se poate de neliniştit, întrucât constatase o nouă creştere a 
temperaturii - fenomen cu adevărat neobişnuit pentru luna 
aceea, la latitudinea respectivă. 

Frigul fiind îmblânzit, Cornelia, Napoleone şi Kayette doriră 
să meargă pe jos. Încălţate cu cizme de-ale eschimoşilor, 
umblau destul de sprinten, îşi puseseră cu toţii ochelarii indieni 
pentru protejarea ochilor şi încercau să se obişnuiască treptat să 
privească prin despică tura îngustă din dreptul pupilei. Treaba 
asta îl amuza de fiecare dată pe ştrengarul de Sandre, care sălta 
ca un ied, fără să-i pese de oboseală. In fond, vehiculul nu 
înainta deloc repede. Roţile intrau adânc în zăpadă şi tracţiunea 
întâmpina multă greutate. Când obada se lovea de denivelările 
şi marginile colţuroase ale sloiurilor, şocurile produse nu puteau 
fi evitate. Câteodată se întâmpla ca blocuri enorme, îngrămădite 
unele peste altele, să bareze drumul, obligându-i să facă lungi 
ocolişuri. Dar asta însemna numai o prelungire a traseului şi se 
puteau considera norocoşi că înaintarea le era stânjenită de 
ridicaturi şi nu de crevase. Cel puţin rezistenţa banchizei nu 
intra în discuţie. 

Termometrul continua să urce, iar barometrul să coboare, 
încet, dar constant. Domnul Serghei era din ce în ce mai 
neliniştit, înspre amiază, femeile pătrunseră din nou în vehicul, 
începu să ningă intens, cu fulgi mici, transparenţi, gata să se 
transforme în apă. Părea o ploaie de pene albe, uşoare, pe care 
mii de păsări le scuturau prin văzduh. Cesar Cascabel îi propuse 
domnului Serghei să se adăpostească în Belle-Rou-lotte, însă 
acesta refuză. Putea suporta şi el ceea ce suportau camarazii 
săi. Ninsoarea aceea care cădea pe jumătate topită îl neliniştea 


din cale-afară; dacă ajungea să se topească de tot, provoca 
până la urmă dislocarea câmpului de gheaţă Trebuiau să se 
refugieze cât mai repede pe insula Diomede. 

Din prudenţă, însă, înaintau cu multă băgare de seamă. 
Astfel că domnul Serghei se hotărî să meargă împreună cu Jean, 
cu o sută de metri înaintea atelajului, în timp ce domnul 
Cascabel şi Cuişoară rămâneau în faţa cailor, care alunecau 
întruna. Dacă vehiculul suferea vreun accident şi ei n-ar fi avut 
altă alternativă decât să-l abandoneze în plină banchiză, 
pierderea ar fi fost ireparabilă. 

Păşind alături de Jean, domnul Serghei privea cercetător 
prin binoclu; studia, în direcţia vest, orizontul înceţoşat de nori. 
Vederea era extrem de redusă, înaintau pe bâjbâite şi domnul 
Serghei ar fi dat semnalul de oprire, dacă integritatea câmpului 
de gheaţă ar fi fost în pericol. 

— Cu orice preţ, zise el, trebuie să ajungem chiar astăzi pe 
insula Diomede, fie şi cu riscul de a rămâne pe ea până la 
următorul îngheţ. 

— Cât credeţi că mai avem până acolo? întrebă Jean. 

— Cam o leghe şi jumătate, Jean. Ne mai rămân două ore 
de lumină, sau mai bine zis de semiintuneric, în care putem 
păstra direcţia bună. Să facem orice ca să ajungem înainte de 
lăsarea întunericului deplin! 

— Domnule Serghei, vreţi să mă duc înainte şi să 
descopăr insula? 

— Nu, Jean, nu! Ai risca să te rătăceşti pe viscolul ăsta, 
prin urmare altă complicaţie. Să încercăm să ne orientăm după 
busolă. Dacă depăşim insula Diomede, fie pe-o parte, fie pe 
cealaltă, nu ştiu ce-o să se întâmple cu noi... 

— Auziţi, domnule Serghei? întrebă Jean, aplecându-se. 

Domnul Serghei se aplecă şi el şi auzi în banchiză nişte 
trosnete surde, semă-nând cu un zgomot de sticlă spartă. 
Trebuiau să se aştepte, oare, dacă nu la dezgheţ, măcar la o 
dislocare parţială? Şi totuşi, până unde ajungea privirea, nici o 
crăpătură nu apărea pe întinderea de gheaţă. 

Situaţia era extrem de riscantă. Dacă îşi petreceau 
noaptea în aceste condiţii, călătorii puteau fi victimele unei 
catastrofe. Insula Diomede rămânea singura lor scăpare şi 
trebuiau să ajungă acolo, indiferent cum. Şi cât mai regreta 
domnul Serghei că nu rămăseseră încă vreo citeva zile la Port 


Clarence! 

Se întoarse cu Jean la atelaj, punându-l la curent şi pe 
domnul Cascabel cu starea lucrurilor. Femeilor nu era cazul să le 
mai spună la ce se puteau aştepta. Le-ar fi speriat degeaba. 
Hotărâră, aşadar, să le lase în vehicul, iar ei se plasară fiecare la 
câte o roată, ca să ajute caii deşelaţi, istoviţi, asudaţi sub 
rafalele vântului. Spre orele două, ninsoarea scăzu simţitor, în 
scurtă vreme nu mai cădeau decât câţiva fulgi răzleţi, învârtejiţi 
prin aer. Era cu mult mai uşor să păstrezi direcţia bună. 
Îndemnară caii cu nădejde. Domnul Serghei era ferm hotărât să 
nu se oprească până când Belle-Roulotte avea să ajungă cu 
roţile pe solul pietros al insulei Diomede. După calculele sale, 
insula nu putea fi acum mai departe de o jumătate de leghe 
spre vest şi, dacă dădeau bice cailor, poate că într-o oră ar fi 
ajuns. Din păcate, lumina, care era şi aşa destul de puţină, slăbi 
atât de mult, încât apărea ca o reflexie vagă. Erau sau nu pe 
drumul cel bun? în direcţia aceea trebuiau să meargă? Cum să- 
şi poată da seama? 

În momentul acela, se auziră lătrăturile puternice ale celor 
doi câni. Anunţau apropierea unei primejdii? Nu cumva 
descoperiseră vreun grup de eschimoşi ori de ciukci, trecând 
peste strâmtoare? Dacă era aşa, domnul Serghei n-ar fi ezitat să 
ceară ajutor indigenilor, ori măcar să se lămurească în privinţa 
direcţiei de urmat ca să ajungă la insulă. 

Chiar atunci una dintre ferestruicile vehiculului se 
deschise, iar Cornelia întrebă de ce lătrau atât de tare Wagram 
şi Marengo. 

| se răspunse că încă nu ştiau, dar nu era cazul să se 
alarmeze. 

— Să coborâm, se interesă ea. 

— Nu, Cornelia, răspunse domnul Cascabel. Tu şi fetele 
staţi bine unde sunteţi. Rămâneţi acolo! 

— Şi dacă au simţit miros de animal... vre-un urs, de 
pildă? 

— Au să ne dea ei de ştire! De fapt, ţine puştile la 
îndemână. Şi, mai ales, nu coborâţi! 

— Închide fereastra, doamnă Cascabel, ceru domnul 
Serghei. Nu mai putem pierde nici o clipă! Trebuie să pornim 
mai departe chiar acum. 

Oprit la primele lătrături ale cânilor, atelajul îşi reluă 


marşul penibil. Vreme de o jumătate de oră, Belle-Roulotte putu 
înainta ceva mai repede, fiindcă suprafaţa banchizei era acolo 
mai netedă. Caii, istoviţi de-a binelea, cu capul plecat, cu 
picioarele încordate, trăgeau din răsputeri. Se simţea că erau 
ultimele lor opinteli şi că, dacă efortul li se prelungea, s-ar fi 
prăbuşit. 

Abia mai vedeau în jur. Puţina lumină rămasă părea să 
vină mai curând de la câmpul de gheaţă decât din înălţimi. 

Cei doi câni lătrau necontenit, alergând înainte, oprindu-se 
cu botul în vânt, cu coada ţeapănă. Apoi reveneau la atelaj. 

— Precis au simţit ceva, spuse domnul Cascabel. 

— Insula Diomede! exclamă Jean. 

Şi arătă o grămadă de stânci care se conturau nedesluşit 
spre vest, la câteva sute de paşi. 

lar dovada că Jean nu se înşela era faptul că stâncile 
apăreau împestriţate cu puncte negre, bine reliefate pe albul 
zăpezii. 

— Într-adevăr, zise domnul Serghei, „trebuie să fie insula. 

— Oare mi se pare mie, sau punctele acelea negre se 
mişcă, întrebă domnul Cascabel. 

— Se mişcă? 

— Aşa mi se pare. 

— Or fi, de bună seamă, vreo câteva mii de foci adăpostite 
pe insulă... 

— Câteva mii de foci?! Exclamă domnul Cascabel. 

— Ah, patroane, ce noroc pe capul nostru dacă am putea 
lua una cu noi, s-o arătăm 'prin bâlciuri, zise Cuişoară. 

— Şi să mai spună şi “tată” , adăugă Sandre. La ce-i 
stătea mintea unui tânăr saltimbanc! 


II 
ÎNTRE DOI CURENȚI 
Belle-Roulotte era, în sfirşit, pe uscat, fără teamă că 


banchiza avea să se rupă. Vă puteţi închipui cât de mult preţuia 
familia Cascabel avantajul de a simţi pământul solid sub 


picioare. 

Se făcuse întuneric. Pentru cât stăteau acolo luară 
aceleaşi măsuri ca în ajun, de data asta la cinci-şase sute de 
paşi în interiorul insulei Diomede. Apoi se ocupară de animale şi, 
la sfârşit, de “lumea bună” , vorba lui Cesar Cascabel. 

Altfel, nu era tocmai frig. Termometrul arăta abia patru 
grade sub zero. In fond, asta navea nici o importanţă. Cât dura 
acel popas nu trebuiau să se sperie de vreo creştere a 
temperaturii. Puteau să aştepte până când un ger puternic va 
îngheţa definitiv banchiza. larna n-avea să întârzie să-şi intre pe 
deplin în drepturi. 

Fiind de-acum întuneric beznă, domnul Serghei amână 
pentru a doua zi plănuita explorare a insulei. Mai întâi, era 
important să se ocupe de cai, care - extenuaţi cum erau - aveau 
nevoie de nutreţ bun şi de odihnă. Apoi, după cină, fiecare îşi 
ceru dreptul său la repaus, grăbindu-se să se întindă în pat. 
Drumul fusese cumplit de obositor. Curând, Belle-Roulotte se 
scufundă în somn, iar în noaptea aceea Cornelia nu mai visă nici 
dezgheţuri, nici bulboane gata să-i înghită casa rulantă. A doua 
zi, de cum se făcu destulă lumină, domnul Serghei, César 
Cascabel şi cei doi fii ai săi plecară în recunoaştere pe insulă. 

Primul lucru care îi surprinse fu numărul incredibil de mare 
al focilor refugiate acolo. Făceau parte din specia denumită 
“otarii cu blană” . 

Tocmai în zona aceea a Mării Hering, limitată la sud de 
paralela cincizeci de grade latitudine nordică, trăiesc cele mai 
multe animale de acest fel. Examinând harta, te încântă 
configuraţia celor două coaste, americană şi asiatică, şi mai ales 
asemănarea lor. Dacă le compari, au acelaşi profil, detaşat 
foarte clar: capul Prinţul de Wales seamănă cu peninsula 
Ciukotsk; golful Norton are drept corespondent golful Anadar; 
capătul peninsulei Alaska se curbează la fel ca peninsula 
Kamceatka şi totul se închide prin şirul insulelor Aleutine. Totuşi, 
nu se poate trage concluzia că America s-a separat brusc de 
Asia în urma vreunei convulsii geologice din timpurile 
preistorice, care ar fi deschis strâmtoarea Bering, căci 
proeminenţele unui țărm nu corespund intrândurilor celuilalt. 

În această zonă se află nenumărate insule: Sf. Laurenţiu, 
pe care am mai pomenit-o, Nunivak, pe litoralul american, 
Karagniski, pe cel asiatic; apoi, nu departe de țărmurile 


Kamceatkăi, insula Bering, învecinată cu mica Insulă de Aramă, 
iar aproape de Alaska, insulele Pribilof. Asemănarea dintre 
coaste e întregită, prin urmare, de o identică dispunere a 
arhipelagurilor. 

Îndeosebi insulele Pribilof şi insula Bering sunt invadate de 
coloniile de foci care trăiesc în această mare. Vin acolo cu 
milioanele. Aşa că în locurile acelea îşi dau întâlnire vânătorii de 
profesie care caută otarii şi lutre de mare, ultimele foarte 
numeroase în urmă cu mai puţin de un secol, dar acum 
împuţinate din cauza unei nesocotite distrugeri. Cât despre 
otarii - nume generic ce include leii de mare, vacile de mare, 
urşii de mare - se adună în grupuri fără număr şi rasa nu pare 
ameninţată să dispară vreodată. Şi totuşi, cât de vânate sunt în 
tot timpul sezonului cald! Pescarii le urmăresc neînduplecaţi 
până în aşa-numitele „rookeries , un fel de parcuri unde se 
grupează familiile. Sunt hăituite mai ales animalele mature, iar 
de la dispariţie le . salvează doar fecunditatea lor extraordinară. 
Calculele spun că, din anul 1867 până în anul 1880, au fost 
nimicite trei sute optzeci şi opt de mii nouă sute optzeci şi două 
de otarii numai în rezervaţiile din insula Bering. De pe insulele 
Pribilof, pescarii din Alaska au recoltat un stoc de trei milioane 
cinci sute de mii de piei şi furnizează anual încă o sută de mii, 
cel puţin. Şi oare câte nu se opresc pe alte insule din Marea 
Bering! Domnul Serghei şi camarazii săi puteau să-şi dea seama 
după ceea ce vedeau pe insula Diomede. Toată plaja era 
acoperită de un furnicar de foci, îngrămădite unele în altele, 
încât nu se vedea nimic din covorul, de zăpadă pe care stăteau. 

Erau privite, însă şi ele făceau acelaşi lucru cu vizitatorii 
insulei. Nemişcate, neliniştite, poate iritate de luarea în 
posesiune a domeniului lor, nu încercau deloc să fugă, iar 
câteodată scoteau un fel de behăit prelung, în care se simţea o 
oarecare furie. Apoi, ridicându-se, îşi agitau puternic labele, ori 
mai bine zis înotătoarele desfăcute în evantai. Ah! Dacă, aşa 
cum dorea tânărul Sandre, focile acelea ar fi avut darul vorbirii, 
cu ce tunet s-ar fi rostogolit cuvântul “tată” de pe buzele lor 
mustăcioase! Se înţelege că nici domnul Serghei şi nici Jean nu 
se gândeau să vâneze prin armata aceea de amfibii. Şi totuşi, 
era acolo o bogăţie de “blănuri pe picioare” , cum spunea 
domnul Cascabel. Dar ar fi fost un masacru inutil, ba chiar 
primejdios, înspăimântătoare prin număr, animalele ar fi putut 


pune în pericol vehiculul. Aşa că domnul Serghei recomandă cea 
mai deplină prudentă. 

Oare prezenta focilor pe insulă nu era cumva un semn de 
care trebuiau să tină cont? Şi nu era cazul să se întrebe de ce se 
refugiaseră animalele pe acea îngrămădire de stânci, lipsită de 
orice resurse? 

Pe acest subiect avu loc o discuţie foarte serioasă între 
domnul Serghei, Cesar Cascabel şi fiul său mai mare. Ajunseseră 
în partea centrală a insulei, pe când femeile se ocupau de 
gospodărie, iar Cuişoară şi Sandre aveau grijă de cai. Domnul 
Serghei deschise discuţia: 

— Prieteni, mă întreb dacă n-ar fi mai bine să plecăm de 
pe insula Diomede îndată ce caii vor fi destul de odihniţi, decât 
să ne prelungim popasul aici. 

— Domnule Serghei, răspunse Cesar Cascabel, şi eu cred 
că nu-i cazul să ne jucăm prea mult de-a Robinsonii pe insula 
asta. Mărturisesc că aş vrea să simt sub picioare o bucăţică din 
coasta siberiană. 

— Înţeleg, tată, interveni Jean, — şi totuşi ar fi mai bine să 
nu ne mai expunem ca atunci când am pornit să traversăm 
strâmtoarea. Ce s-ar fi ales de noi de n-ar fi fost insula asta? 

Mai avem vreo zece leghe până la Numana. 

— Ei binejean, dacă dăm nişte bice bune cailor, le-am 
putea parcurge în două-trei etape. 

— Greu, tată, chiar dacă banchiza ne-ar permite! aprecie 
Jean. 

Cred că Jean are dreptate, zise domnul Serghei. E limpede 
că suntem grăbiţi să trecem dincolo de strâmtoare. Din moment 
ce frigul s-a potolit însă pe neaşteptate, mi se pare că n-ar fi 
totuşi deloc înţelept să părăsim uscatul. Am plecat prea din timp 
din Port Clarence; să ne dăm silinţa să nu plecăm prea repede şi 
de pe insula Diomede. Un lucru e sigur: strâmtoarea nu e destul 
de îngheţată pe toată întinderea ei. 

— De asta am auzit ieri trosnetele, adăugă Jean. Precis, 
gheaţa n-are rezistenţa care ne trebuie. 

— Da, asta-i o dovadă, admise domnul Serghei. Şi ar mai fi 
una. 

— Care, întrebă Jean. 

— Una ce mi se pare la fel de edificatoare, şi anume 
prezenţa acestor mii de foci împinse de instinct pe insula 


Diomede. Fără îndoială că, plecând din regiunile mai nordice ale 
mării, animalele se îndreptau spre insula Bering, ori spre 
insulele Aleutine, dar au “mirosit” că se apropie ceva. Au simţit 
că nu trebuiau să rămână pe banchiză. Fie temperatura în 
creştere riscă să producă o dislocare a sloiurilor, fie vreun 
fenomen submarin ar putea rupe câmpul de gheaţă. Dar dacă 
noi suntem grăbiţi să ajungem pe coasta siberiană, amfibiile 
astea sunt la fel de grăbite să ajungă în parcurile lor de pe 
insula Bering, ori din insulele Pribilof. Şi, de vreme ce s-au oprit 
pe insula Diomede, înseamnă că au avut motive foarte serioase 
s-o facă. 

— Atunci, ce ne sfătuiesti, domnule Serghei. întrebă 
domnul Cascabel. 

— Sfatul meu e să rămânem aici până când focile, 
plecând, au să ne dea de veste că nu mai e nici o pericol. 

— Drace! la te uită ce nepotrivire afurisită! 

— Nu-i aşa de grav, tată, spuse Jean. — Şi să sperăm că n- 
o să fie nici de-acum înainte. 

— De altfel, situaţia asta nu poate dura prea mult, adăugă 
domnul Serghei. Oricât de întârziată ar fi iarna anul acesta, în 
scurtă vreme vine sfirşitul lui octombrie. Şi, cu toate că 
termometrul nu coboară acum sub zero, de la o zi la alta poate 
arăta cu douăzeci de grade mai puţin. Când vântul o să bată 
dinspre nord, banchiza va fi tot atât de solidă ca un continent. 
Prin urmare, sfatul meu bine cumpănit este să mai aşteptăm, în 
eventualitatea că nimic nu ne zoreşte să plecăm. 

Oricum, aşa era mai înţelept. Hotârâră deci ca Belle- 
Roulotte să rămână pe insula Diomede până când, în urma unui 
frig intens, strâmtoarea avea să fie suficient de îngheţată. 

În ziua aceea, domnul Serghei şi Jean vizitară o parte din 
suprafaţa granitică pe care se simțeau în deplină siguranţă. 
Insula avea o circumferință de trei kilometri. Chiar şi în timpul 
verii părea să fie complet pustie. O îngrămădire de stânci, atâta 
tot. Ar fi ajuns, totuşi, pentru stâlpii faimosului pod Bering pe 
care si-l dorea domnul Cascabel, dacă inginerii ruşi şi cei 
americani s-ar fi gândit vreodată să unească cele două 
continente - făcând astfel inversul lucrului ce-i place în mod 
deosebit domnului de Lesseps. Plimbându-se, vizitatorii aveau 
multă grijă să nu sperie focile. Cu toate acestea, era clar că 
prezenţa oamenilor aducea animalele într-o stare de mare 


agitaţie. Se aflau printre ele masculi puternici care răcneau 
răguşit, adunându-şi pe lângă ei familiile, majoritatea foarte 
numeroase, pentru că sunt poligami şi în jurul unui singur tată 
se întâlnesc câte patruzeci-cincizeci de adulţi. 

Aceste manifestări nu prea amicale începură să-l 
neliniştească pe domnul Serghei, mai ales când observă la 
amfibii o oarecare tendinţă de a se apropia de locul popasului. 
Dacă 

erau izolate, nu aveai de ce să te temi; ar fi fost însă greu, 
chiar imposibil să te lupţi cu o forţă atât de masivă, 
presupunând că ar fi avut chef să-i alunge pe intruşii apăruţi pe 
terenurile lor din insula Diomede. Jean fu la fel de frapat de 
pornirea aceea. La întoarcere, şi el şi domnul Serghei erau 
destul de alarmaţi. 

Ziua trecu fără incidente, dacă nu socptim faptul că briza 
dinspre sud-est se transformase în vânt puternic. Era limpede că 
se pregătea furtună mare, poate una dintre vijeliile acelea 
arctice care durează mai multe zile. Barometrul scăzuse brusc la 
şaptezeci şi doi de centimetri. 

Se anunţa o noapte foarte rea. În plus, de cum intrară cu 
toţii în Belle-Rou-lotte, nişte urlete de a căror provenienţă nu se 
puteau înşela sporiră vuietul rafalelor. Focile se apropiaseră de 
vehicul şi începeau să-l ia cu asalt. Caii nechezau înfricoşaţi, 
temându-se de un atac al turmelor la care Wagram şi Marengo 
lătrau cu o furie fără succes. Trebuiră să se scoale, să se 
repeadă afară, să-i aducă înapoi pe Vermout şi Gladiator, să 
aibă grijă de ei. Încărcară revolverele şi puştile. Domnul Serghei 
era totuşi de părere să nu le folosească decât în caz de forţă 
majoră. 

Era întuneric beznă, întrucât în acea obscuritate profundă 
nu se vedea nimic, aprinseră felinarele. La lumina lor 
descoperiră mii de foci în jurul vehiculului, toate aşteptând, fără 
îndoială, venirea zilei ca să-i atace. 

— Dacă ne asaltează, nu putem opune rezistenţă şi riscăm 
să fim copleşiţi, spuse domnul Serghei. 

— Ce-i de făcut? întrebă Jean. 

— Trebuie să plecăm! 

— Când? să interesă domnul Cascabel. 

— Chiar în clipa asta! răspunse domnul Serghei. 

În faţa acelui pericol, foarte grav, fără îndoială, făcea oare 


bine domnul Serghei sfătuindu-i să părăsească insula? Da, nu 
aveau de ales. De bună seamă, focile voiau doar să-i alunge pe 
cei refugiaţi pe domeniul lor şi, în mod foarte probabil, n-aveau 
să înceapă o urmărire îndârjită pe banchiză. Să le împrăştie cu 
forţa ar fi fost şi inutil, şi cât se poate de imprudent. Ce puteau 
însemna câteva puşti şi pistoale în faţa atâtor mii de animale? 

Inhămară caii, femeile intrară din nou în compartimente, 
iar bărbaţii, gata să se apere, se plasară de-o parte şi de alta a 
vehiculului, care îşi reîncepea coborârea spre vest. Noaptea era 
atât de întunecată, încât felinarele abia izbuteau să lumineze în 
jur până la douăzeci de paşi. În acest timp, viforniţa se 
dezlănţuia cu şi mai multă furie. Nu ningea, iar fulgii care 
fluturau prin aer erau smulşi de vânt de pe suprafaţa banchizei. 
Şi măcar dacă îngheţul ar fi fost deplin! Nu era însă deloc aşa. 
Se auzea gheaţa plesnind cu pârâituri lungi. Apăreau crăpături 
prin care apa mării năvălea in jerbe. Domnul Serghei şi 
camarazii săi merseră astfel vreme de o oră, cu spaima că în 
orice clipă câmpul de gheaţă li se putea rupe sub picioare. Era 
imposibil să ţii o anume direcţie, cu toate că Jean încerca, de 
bine de rău, să se orienteze după acul busolei. Din fericire, 
îndreptându-se spre vest, nu erau acum tot atât de preocupaţi 
de abatere ca atunci când riscau să depăşească insula Diomede 
pe la nord, ori prin sud, fără s-o recunoască. La vreo zece leghe 
depărtare, coasta siberiană se întindea pe trei pătrimi din 
orizont, încât era exclus să nu dea peste ea. 

Dar trebuiau să ajungă odată acolo, iar prima condiţie era 
ca Belle-Roulotte să nu fie înghițită de adâncurile Mării Bering. 

Şi totuşi, nu era singurul pericol, în orice moment 
vehiculul putea fi răsturnat de o rafală ce-l lovea oblic, dinspre 
sud-est. Din prudenţă, Cornelia, Napoleone şi Kayette coborâră 
şi ele. Domnul Serghei şi domnul Cascabel, Jean, Sandre şi 
Cuişoară se agăţau de roţi ca să contracareze efectul vântului. 
Ne putem închipui cât de încet avansau caii în asemenea 
condiţii, simțind cum le fugea „pământur de sub picioare. Spre 
orele cinci şi jumătate dimineaţa, pe o beznă tot atât de 
profundă ca aceea care scaldă spaţiile interstelare, fură siliţi să 
oprească. Atelajul nu mai putea înainta. Pe suprafaţa banchizei, 
apăruseră denivelări mişcătoare din cauza talazurilor împinse de 
vijelie din regiunile sudice ale Mării Bering. 

— Cum o să scăpăm de aici, întrebă Jean. 


— Trebuie să ne întoarcem pe insulă, strigă Cornelia, care 
nu reuşea s-o liniştească pe Napoleone. 

— Acum nu se mai poate, răspunse domnul Serghei. 

— De ce, întrebă domnul Cascabel. Prefer să mă lupt cu 
focile decât... 

— Repet că acum nu ne mai putem întoarce pe insulă! 
spuse domnul Serghei. Ar trebui să mergem împotriva vântului 
şi vehiculul nu rezistă. S-ar demola, dacă nu ţinem aceiaşi sens 
cu furtuna. 

— Să nu fim siliţi cumva să-l abandonăm, zise Jean. 

— Să-l abandonăm?! exclamă domnul Cascabel. Ce-o să 
se aleagă de noi fără Belle-Roulotte? 

— Vom face totul ca să nu ajungem în situaţia asta! 
răspunse domnul Serghei. Vehiculul e salvarea noastră, aşa că 
ne vom strădui şi noi să-l salvăm cu orice preţ. 

— Prin urmare, nu ne putem întoarce îndărăt? întrebă 
domnul Cascabel. 

— Nu, răspunse domnul Serghei. Suntem siliţi să mergem 
mai departe. Curaj, stăpânire de sine, şi vom ajunge cu bine la 
Numana! 

Aceste cuvinte îi îmbărbătară pe toţi. Era evident că din 
pricina vântului nu se puteau întoarce pe insula Diomede. Sufla 
dinspre sud-est cu atâta putere, încât nici animalele şi nici 
oamenii n-ar fi reuşit să meargă împotriva lui. Chiar dacă 
rămânea pe loc, Belle-Roulotte tot s-ar fi răsturnat, numai 
încercând să reziste la rafale. Pe la orele zece miji de ziuă - o zi 
ştearsă şi ceţoasă. Foarte joşi şi deşiraţi, norii păreau că târăsc 
după ei fâşii de abur, măturând cu furie strâmtoarea. In vârtejul 
de zăpadă, mici bucăţi de gheaţă desprinse din banchiză zburau 
prin aer ca în timpul unui bombardament cu grindină, în condiţii 
atât de grele, nu făcură decât o jumătate de leghe într-o oră şi 
jumătate, pentru că trebuiau să evite ochiurile de apă şi să 
ocolească mormanele de sloiuri adunate pe banchiză. Hula din 
larg imprima câmpului de gheaţă, pe dedesubt, o legănare 
îngrijorătoare, un fel de ruliu ce provoca trosnituri necontenite. 
In jurul amiezii se produse brusc o zguduitură puternică. O reţea 
de crăpături brazdă larg banchiza în jurul vehiculului. Sub 
copitele cailor se deschise b crevasă cu diametrul de treizeci de 
picioare. 

La un strigăt al domnului Serghei, camarazii săi se opriră 


la câţiva paşi de crăpătură. 

— Caii! Caii noştri! ţipă Jean. Tată, să salvăm caii! 

Era prea târziu. Gheaţa cedase, iar sărmanele animale 
tocmai dispăreau în vâl-toare. Dacă oiştea şi curelele nu s-ar fi 
rupt, Belle-Roulotte ar fi fost trasă şi ea în adâncurile mării. 

— Bietele animale! strigă domnul Cascabel, disperat. 

Da, acei vechi prieteni ai  saltimbancului, care 
cutreieraseră lumea împreună cu el, împărtăşindu-i cu credinţă, 
atâta vreme, existenţa nomadă, sfârşiseră înghiţiţi de ape. 
Lacrimi mari curgeau din ochii domnului Cascabel, ai soţiei şi ai 
copiilor săi. 

— Înapoi! înapoi! porunci domnul Serghei. 

Împingând de roţile vehiculului, izbutiră cu greu să se 
îndepărteze de crăpătura pe care oscilaţiile banchizei o tot 
lărgeau. Ajunseră astfel la vreo douăzeci de picioare de locul 
dezastrului. 

Situaţia rămânea însă extrem de gravă. Ce era de făcut? 
Să părăsească vehiculul în mijlocul strâmtorii, apoi să revină din 
Numana cu un atelaj de reni şi să-l caute? Părea că nu aveau 
altă soluţie. 

Deodată, Jean strigă: 

— Domnule Serghei, domnule Serghei! Uitaţi-vă! Suntem 
în derivă. 

— În derivă? 

Era cât se poate de adevărat. 

Fără îndoială că un dezgheţ general punea sloiurile în 
mişcare, între cele două ţărmuri ale strâmtorii. Adăugate la 
creşterea temperaturii, izbiturile vijeliei desfă-cuseră banchiza 
insuficient cimentată în partea de mijloc. Spre nord se 
deschiseseră canale largi ca urmare a deplasării sloiurilor, unele 
urcate pe banchiză, altele intrate sub ea. Astfel că mica insulă 
plutitoare ce purta vehiculul aluneca împinsă de uragan. Câţiva 
ghețari imobilizaţi constituiau puncte de reper după care 
domnul Serghei reuşi să stabilească direcţia derivei. Vă 
închipuiţi în ce măsură se înrăutăţise situaţia, şi aşa destul de 
îngrijorătoare după pierderea cailor. Nu mai puteau ajunge la 
Numana, nici măcar abandonând vehiculul, în locul unor simple 
crăpături ce puteau fi ocolite, apăruseră nenumărate canale pe 
care nu aveai cum să le treci; în plus, ele îşi mai şi schimbau 
direcţia după capriciile furtunii. Dar oare blocul acela de gheaţă, 


încălecat de Belle-Roulotte, cât avea să reziste la şocul valurilor 
sparte de marginile lui? în orice caz, nu-l puteau opri. Nimic de 
făcut! Era peste puterile omeneşti să încerci să conduci sloiul în 
aşa fel încât să ajungă pe ţărmul siberian. Blocul plutitor s-ar fi 
oprit doar într-un obstacol serios şi cine ştie dacă obstacolul 
acela n-avea să fie tocmai banchiza îndepărtată ce acoperă 
marea polară! 

Spre orele două după-amiază, întrucât obscuritatea 
creştea cu ceața ce cuprinsese aerul, era destul de întuneric 
încât să nu mai vezi nimic la câţiva paşi. Adăpostiţi în partea 
orientată spre nord, domnul Serghei şi camarazii săi rămâneau 
tăcuţi. Ce să-şi fi spus, din moment ce nu puteau face nimic? 
Infofolite în pături, Cornelia, Kayette şi Napoleone se ghemuiau 
una lângă alta. Sandre fluiera, mai mult surprins decât neliniştit, 
în interiorul vehiculului, Cuişoară punea la loc lucrurile 
răsturnate de zdruncinături. Dacă domnul Serghei şi Jean îşi 
păstraseră stăpânirea de sine, nu se întâmplase la fel şi cu 
domnul Cascabel, care se învinuia că îi vârâse pe toţi într-o 
asemenea încurcătură. Era important ca mai întâi să-şi dea 
seama în ce situaţie se aflau. Să nu uităm că prin strâmtoarea 
Hering circulă doi curenţi contrari. Unul coboară spre sud, altul 
urcă spre nord. Primul este curentul Kamceatkăi, al doilea 
curentul strâmtorii Bering. Dacă blocul de gheaţă pe care se afla 
trupa şi materialul din Belle-Roulotte ar fi fost prins de primul 
curent, existau şanse să fie mânat şi să ajungă pe coasta 
siberiană. Dacă, dimpotrivă, intrau în zona de influenţă a celui 
de-al doilea, urma să fie împins spre întinderile Oceanului 
îngheţat, unde nici continentul şi nici eventuale grupuri de 
insule nu-l mai puteau opri. 

Din păcate, pe măsură ce uraganul se înteţea, focarul lui 
se deplasa din sud-est spre sud. O dată cu schimbarea direcţiei 
vântului, în fundul pâlniei formate de strâmtoare aerul era 
aspirat cu o violenţă greu de bănuit. 

Observând ce se petrecea, domnul Serghei şi Jean 
înțelegeau că n-aveau nici o şansă să fie prinşi de curentul 
Kamceatkăi. După busolă, direcţia derivei era nordul. Puteau 
oare spera că ghețarul avea să fie dus spre peninsula Prinţul de 
Wales, pe coasta teritoriului Alaska, de unde Port Clarence 
ajungea în raza privirii? Ar fi fost un deznodământ cu adevărat 
providenţial. Dar strâmtoarea se lărgeşte atât de mult între 


Capul Oriental şi capul Prinţul de Wales, încât era imprudent să 
se abandoneze acelei speranţe. Pe blocul de gheaţă aproape că 
nu se mai putea sta: nimeni nu reuşea să se ţină pe picioare din 
cauza vijeliei. Mergând să vadă cum arăta marea în partea din 
faţă, Jean fu răsturnat şi, fără intervenţia domnului Serghei, ar fi 
căzut în valuri. Ce noapte petrecură acei nefericiţi - ori mai 
curând naufragiaţi, căci păreau să fie supraviețuitorii unui 
naufragiu! Câte spaime în fiecare clipă! Aisberguri cu masă 
considerabilă loveau din când în când insula plutitoare cu 
asemenea  zguduituri şi  pârâituri, încât ameninţa să se 
dezintegreze. Valuri mari treceau peste suprafaţa ei, dândule 
impresia că se scufundau în abis. Erau rebegiţi cu toţii de 
duşurile reci pe care vântul le pulveriza peste capetele lor. Nu 
se puteau feri de ele decât intrând în vehicul; dar acesta se 
clătina sub rafale şi nici domnul Serghei. nici domnul Cascabel 
nu îndrăzneau să le dea sfatul de a se adăposti înăuntru. 

Se scurseră astfel ore nesfârşite. Cum locurile de trecere 
deveneau tot mai largi, deriva începea să fie scutită de şocuri. 
Oare sloiul trecuse de porţiunea îngustă a strâmtorii care, la 
câteva leghe mai încolo, se lărgea în direcţia Oceanului 
îngheţat? Ajunsese cumva în zona situată deasupra cercului 
polar? Curentul strâmtorii Bering nu-l împinsese în cele din urmă 
spre curentul Kamceatkăi? în cazul acesta, dacă nu-l opreau 
coastele Americii, putea fi împins până la banchiza cea mare. 

Şi nu se mai făcea odată ziuă! Pe lumină şi-ar fi dat 
seama, fără îndoială, în ce situaţie se aflau. Bietele femei! 
Murmurau o rugăciune, convinse că numai Cerul le mai putea 
salva. 

In fine, veni şi ziua aceea de sfârşit de octombrie. Ea nu 
avuse nici o îmbunătăţire a situaţiei atmosferice. Ba chiar părea 
că furia vijeliei sporea o dată cu răsăritul soarelui. Cu busola în 
mână, domnul Serghei şi Jean cercetau orizontul. Fără succes se 
sileau să descopere vreo bucată de pământ mai înălţat, fie spre 
est, fie spre vest... Mânat de curentul Bering, ghețarul - asta se 
putea spune acum cu toată siguranţa -o apucase spre nord. 

Aşa cum bănuiţi, furtuna produse locuitorilor din Port 
Clarence cea mai vie nelinişte cu privire la soarta familiei 
Cascabel. Dar cum i-ar fi putut veni în ajutor, când dezgheţul 
tăia orice legătură între cele două ţărmuri ale strâmtorii? 

Acelaşi lucru se întâmplă şi în portul Numana, unde cei doi 


agenţi ruşi, trecuţi cu patruzeci şi opt de ore înaintea lor, 
anunţaseră plecarea echipajului din Bel-le-Roulotte. De fapt, 
dacă erau întrucâtva neliniştiţi pentru însoțitorii vehiculului, 
sentimentele lor nu porneau deloc din simpatie. Se ştie că-l 
aşteptau pe contele Narkin pe coasta siberiană, unde aveau de 
gând să-l aresteze... şi uite că, după toate probabilitățile, 
contele Narkin pierise în dezastrul acela, împreună cu toată 
familia Cascabel. lar după trei zile, când curentul aruncă două 
cadavre de cai într-un mic golf de pe litoral, nu mai încăpu nici o 
îndoială. Erau Vermout şi Gladiator, componenţii unicului atelaj 
al saltimbancilor. 

— Pe legea mea, zise unul dintre agenţi. Am făcut bine că 
am trecut strâmtoarea înaintea omului nostru. 

— Aşa e, răspunse celălalt, — însă partea neplăcută e că 
am ratat o astfel de lovitură! 


II 
ÎN DERIVĂ 


Ştim acum care era situaţia naufragiaţilor la data de 27 
octombrie, îşi puteau face vreo iluzie asupra soartei lor? Mai 
rămânea loc pentru vreo licărire de speranţă? Aflaţi în derivă 
prin strâmtoarea Bering, ultima lor şansă era să fie atraşi de 
curentul sudului şi împinşi apoi spre coasta asiatică. Dar 
curentul nordului îi antrena în larg! 

lar odată ajunşi în Oceanul îngheţat, ce avea să se 
întâmple cu sloiul lor, presu-punând că nu se topea, că rezista la 
şocuri? S-ar fi pierdut pe lângă vreunul din pământurile arctice, 
împins de vânturile estului, dominante atunci, cale de sute de 
leghe, nu cumva urma să fie aruncat în barierele arhipelagului 
Spitzbergen, sau spre Novaia Zemlea? lar în acest ultim caz, 
chiar cu preţul unor cumplite încercări, aveau să mai ajungă 
oare naufragiaţii pe continent? 

La urmările unei asemenea ipoteze se gândea domnul 
Serghei. Le discuta cu domnul Cascabel şi cu Jean, cercetând 
mereu cu privirile orizontul pierdut în ceaţă. 


— Amicii mei, zise el, n-am nici o îndoială că ne aflăm în 
mare pericol, deoarece sloiul se poate rupe în orice clipă, iar 
nouă ne este cu neputinţă să-l părăsim. 

— Asta-i cea mai mare pericol care ne ameninţă? întrebă 
domnul Cascabel. 

— Pentru moment, da! răspunse domnul Serghei. Dar, 
dacă se face iarăşi frig, pericolul devine mai mic şi în cele din 
urmă dispare cu totul. lar în acest anotimp şi la această 
latitudine nu se poate ca o creştere de temperatură să dureze 
mai mult de câteva zile. 

— Aveţi dreptate, domnule Serghei, vorbi Jean. Numai că, 
dacă ghețarul rezistă... încotro va fi dus? 

— După părerea mea, nu poate merge prea departe şi în 
scurtă vreme se va lipi de vreo banchiză. Aşa că, îndată ce 
marea va fi pe deplin îngheţată, încercăm să ajungem pe 
continent şi ne reluăm vechiul traseu. 

— Cum o să înlocuim însă caii înecaţi? izbucni domnul 
Cascabel. Ah, bietele animale! 

Bietele mele animale! Domnule Serghei, slujitorii aceia 
credincioşi făceau parte din familie, şi din cauza mea au... 

Domnul Cascabel nu se putea consola. Era copleşit de 
remuşcări. Se învinuia că pricinuise catastrofa aceea. Să treci 
marea cu caii, cine mai pomenise aşa ceva? Şi poate că se 
gândea mai mult la ei decât la neplăcerile pricinuite de 
dispariţia lor. 

— Da, e o nenorocire ireparabilă în condiţiile pe care le 
avem acum, după dezgheţ, spuse domnul Serghei. Noi, bărbaţii, 
să zicem că o să putem suporta lipsurile şi oboseala decurgând 
din pierderea asta. Dar doamna Cascabel, dar Kayette şi 
Napoleone, care sunt încă nişte copii, ce-au să facă în caz că 
părăsim vehiculul? 

— Să-l părăsim?! Exclamă domnul Cascabel. 

— Vom fi nevoiţi, tată! 

— Într-adevăr, zise domnul Cascabel, dându-şi pumni în 
cap, mai bine îmi rupeam gâtul decât să fac o asemenea 
călătorie! Să mergi în Europa pe un traseu ca ăsta! 

— Nu te lăsa copleşit, prietene, îl sfătui domnul Serghei. 
Să înfruntăm cu bărbăţie pericolul. E cel mai sigur mod de a 
trece peste el. 

— Lasă, tată, adăugă Jean, ce-a fost s-a dus, şi cu toţii am 


convenit să procedăm aşa. Nu trebuie să te învinuieşti doar pe 
tine. Unde ţi-e energia de altădată? 

Cu toate aceste încurajări, domnul Cascabel era însă 
dărâmat, iar încrederea în sine însuşi, filozofia sa naturală, 
primiseră o grea lovitură. 

Prin orice mijloc avut la îndemână, busolă, puncte de 
reper, domnul Serghei încerca să stabilească direcţia curentului. 
Cele câteva ore de lumină ce limpezeau orizontul erau folosite 
pentru acest gen de observaţii. 

Treaba nu era deloc uşoară, fiindcă punctele de reper se 
schimbau necontenit. De altfel, dincolo de strâmtoare marea 
părea să fie liberă pe o vastă întindere. Se vede că din cauza 
temperaturilor anormale banchiza arctică nu apucase să se 
formeze complet. Dacă lăsase altă impresie vreme de câteva 
zile, era din pricină că sloiurile ce coborau dinspre nord ori urcau 
dinspre sud sub acţiunea celor doi curenţi se îngrămădiseră 
unele în altele în îngusta porţiune dintre cele două continente. 

În urma numeroaselor sale observaţii, domnul Serghei se 
crezu îndreptăţit să afirme că direcţia derivei se modificase 
sensibil spre nord-vest. Asta se întâmpla, desigur, datorită 
faptului că pomenitul curent Bering, cotind-o spre ţărmul 
siberian şi învingând curentul Kamceatkăi, ieşea din strâmtoare 
printr-un larg ocol şi ajungea să evolueze paralel cu cercul polar. 

Totodată, domnul Serghei constată că vântul, rămas la fel 
de puternic, sufla exact dinspre sud-est. Dacă pentru scurtă 
vreme îl descoperiseră bătând spre nord, de vină erau coastele 
strâmtorii, care, prin dispunerea lor, modificaseră direcţia 
generală a curenților de aer, redobândită însă în larg. De cum 
înţelese situaţia, domnul Serghei reveni lângă domnul Cascabel 
şi îl informă că era cel mai fericit lucru dintre câte li se puteau 
întâmpla în împrejurările acelea. Vestea bună îl mai linişti puţin 
pe conducătorul familiei. 

— Da, zise el, nu-i rău să mergi tocmai în partea în care 
voiai. Dar ce ocol o să facem, Dumnezeule, ce ocol! . 

Naufragiaţii îşi dădură atunci osteneala să se instaleze cât 
mai bine cu putinţă, ca şi cum ar fi urmat să petreacă vreme 
îndelungată pe insula lor plutitoare. Mai întâi, hotărâră că vor 
locui mai departe în Belle-Roulotte, acum în mică măsură 
pândită de riscul răsturnării, întrucât ceda, o dată cu sloiul, la 
bătaia vântului. Cornelia, Kayette şi Napoleone putură să intre 


iarăşi în vehicul, să se ocupe de bucătăria neglijată total timp de 
douăzeci şi patru de ore. În scurtă vreme mânca-rea fu gata; se 
aşezară la masă şi, chiar necondimentată cu obişnuita veselie, 
cina avu măcar darul de a-i reconforta pe comeseni, atât de 
greu încercaţi de la plecarea lor de pe insula Diomede. Ziua se 
încheie în aceste condiţii. Rafalele continuau să se dezlănţuie cu 
o violenţă înfricoşătoare. Cerul era plin de păsări, petreli, 
potârnichi de tundră şi altele, pe bună dreptate numite păsările 
furtunii. 

A doua zi şi cele următoare, 28, 29, 30 şi 31 octombrie, nu 
aduseră nici o schimbare. Bătând dinspre est, vântul nu 
modifică deloc starea atmosferei. Domnul Serghei cercetase cu 
grijă forma şi mărimea ghețarului. Era un fel de trapez 
neregulat, având între trei sute cincizeci şi patru sute de 
picioare în lungime, iar lăţimea de o sută de picioare. leşind din 
apă cu o bună jumătate de stânjen, trapezul se bomba uşor spre 
interior. Cu toate că se auzeau adesea pârâituri surde, la 
suprafaţă nu apărea nici o crăpătură. Cel puţin până acum, 
rezistenţa lui se arătase capabilă să facă faţă valurilor şi vijeliei. 
Belle-Roulotte fusese împinsă cu mari eforturi până în centru. 
Acolo, cu funiile şi cu picheţii cortului ce servea pentru 
reprezentații de circ, fusese fixată atât de bine, încât nu mai 
putea fi răsturnată. 

Cele mai îngrijorătoare erau şocurile produse de nişte 
ciocniri neaşteptate cu unele aisberguri enorme, care se 
deplasau cu viteze diferite, minate de curenţi ori numai învârtite 
de vâltoare. Câte unul, având o înălţime de cincisprezece- 
douăzeci de picioare, părea că se lansează ca pentru abordaj, îl 
zăreai de departe, îl vedeai venind, dar cum să te fereşti de 
izbitură? Unele blocuri de gheaţă se rostogoleau cu zgomot, 
când deplasarea centrului de greutate le modifica echilibrul; iar 
când se ocneau, coliziunile erau extrem de primejdioase. 
Deseori izbitura era atât de puternică, încât, dacă n-ar fi luat din 
timp unele măsuri, totul s-ar fi spart în interiorul vehiculului. O 
dislocare bruscă îi ameninţa neîncetat. Aşa că, de cum era 
semnalată apropierea vreunui ghețar mai mare, domnul Serghei 
şi camarazii săi se adunau pe lângă Belle-Roulotte, ţinându-se 
strâns unii de alţii. Jean căuta să se apropie de Kayette. Dintre 
toate riscurile, cel mai cumplit ar fi fost să se vadă utind, 
separat, pe bucăţile rupte ale sloiului. De altfel, în partea 


centrală, unde grosimea era mai mare, te aflai mai în siguranţă 
decât pe margini. În timpul nopţii, domnul Serghei şi domnul 
Cascabel, Jean şi Cuişoară vegheară pe rând. Depuneau toate 
eforturile să se orienteze în bezna aceea adâncă, bântuită de 
enorme forme albe care se mişcau ca nişte fantome, în 
văzduhul plin de ceaţă vânturată de interminabila vijelie, luna, 
abia ridicată deasupra orizontului, răspândea o lumină alburie, 
iar aisbergurile puteau fi văzute la o oarecare distanţă. La 
strigătul celui ce făcea de pază, toată lumea era în picioare, 
aşteptând rezultatul ciocnirii. Adesea aisbergul îşi schimba 
direcţia şi trecea foarte aproape de ei; însă uneori îi izbea, iar 
zguduitura rupea frânghiile şi smulgea pacheţii care ancorau 
Belle-Rou-lotte. Ai fi zis că totul urma să se împrăştie; puteau să 
se socotească fericiţi că rezistaseră coliziunii. Şi temperatura nu 
mai scădea! lar marea nu era încă îngheţată în prima 
săptămână din noiembrie! Şi regiunile acelea care rămâneau 
navigabile la numai câteva grade deasupra cercului polar! Era, 
într-adevăr, un ghinion teribil. Măcar dacă ar fi trecut prin raza 
vederii lor vreo balenieră întârziată în campania de pescuit, să-i 
semnalizeze, să-i atragă atenţia prin împuşcături! După ce i-ar fi 
luat pe naufragiaţi, i-ar fi dus într-unul din porturile țărmului 
american, la San Francisco, la San Diego, ori pe coasta 
siberiană, la Petropavlovsk, la Ohotsk... Dar nici vorbă, nici o 
navă! Numai aisberguri în mişcare. Numai întinsa mare pustie, 
mărginită la nord de o banchiză de neînvins. Din fericire, dacă 
anomalia climei nu se prelungea peste măsură, problema 
alimentelor nu devenea îngrijorătoare, chiar şi în eventualitatea 
că deriva mai dura câteva săptămâni. În vederea călătoriei lor 
prin teritoriile asiatice,'unde le-ar fi fost greu să-şi procure 
hrană, făcuseră serioase provizii de conserve, făină, orez, 
grăsime şi altele. Şi, spre regretul tuturor, nu trebuiau să se 
îngrijească nici de nutreţul cailor. E cazul să spunem însă că, 
dacă Vermout şi Gladiator ar fi supravieţuit dezgheţului, ar fi 
pierit de foame. In zilele de 2, 3, 4, 5 şi 6 noiembrie, nimic nou 
în afară de faptul că vântul avea tendinţa de a slăbi, abătându- 
se uşor spre nord. Ziua dura abia două ore, ceea ce înrăutăţea şi 
mai mult situaţia. 

Cu toate că domnul Serghei făcea mereu investigaţii, îi era 
tot mai greu să controleze deriva şi, în lipsa şansei de a fixa un 
traseu pe hartă, nu mai puteau şti unde se află. Totuşi, în ziua 


de 7, reuşiră să stabilească un punct de reper, apoi să-l fixeze 
cu o oarecare exactitate. 

In ziua aceea, spre orele unsprezece, pe când licărul slab 
al aurorii dimineţii umplea cerul, domnul Serghei şi Jean, însoţiţi 
de Kayette, se îndreptau spre partea din faţă a ghețarului. 
Printre instrumentele circului se afla şi o lunetă destul de bună, 
de care se servea Cuişoară când arăta la tot soiul de gură-cască. 
Ecuatorul, figurat printr-un fir întins pe obiectiv, şi locuitorii 
Lunii, reprezentaţi prin nişte insecte introduse în tub. După ce 
curăţise cu grijă luneta, Jean o luase cu el şi, privind prin ea, 
încerca să distingă în larg vreo dungă de pământ. 

De câteva clipe cerceta cu multă atenţie orizontul. 
Deodată, întinzând mâna spre nord, Kayette spuse: 

— Domnule Serghei, cred că văd acolo... Oare nu-i un 
munte? 

— Un munte, întrebă Jean. Nu! Poate că-i un aisberg, 
îndreptă luneta în direcţia arătată de tânara indiană. 

— Kayette are dreptate! spuse imediat. 

Întinse instrumentul spre domnul Serghei, care îl îndreptă 
şi el în aceeaşi direcţie. 

— Da, confirmă domnul Serghei. — E un munte destul de 
înalt. Kayette nu s-a înşelat. 

Se mai uitară o dată şi stabiliră că spre nord, la vreo cinci- 
şase leghe distanţă, era pământ. Un lucru deosebit de 
important. 

— Când un ţinut e dominat de un munte atât de înalt, 
înseamnă că e foarte întins, spuse Jean. 

— Aşa este, confirmă domnul Serghei. O să încercăm să 
găsim locul pe hartă. Asta ne va permite să stabilim exact unde 
ne aflăm. 

— Jean, parcă iese fum din muntele ăla, zise Kayette. 

— Să fie vreun vulcan? Întrebă domnul Serghei. 

— Da, da! strigă Jean, care-şi pusese iarăşi luneta la ochi. 
Se vede foarte bine fumul. Ziua era însă pe sfârşite şi, chiar 
mărit de lentile, conturul muntelui dispărea, încetul cu încetul. 

Intr-adevăr, peste o oră, când întunericul se îngroşase 
mult, apărură nişte lumini vii în direcţia pe care o însemnaseră 
cu o linie trasă prin zăpadă. 

— Hai să ne uităm pe hartă, zise domnul Serghei. — Şi se 
întoarseră toţi trei la campament. 


Jean căută pe atlas harta regiunilor boreale de dincolo de 
strâmtoarea Bering şi ajunseră la următoarele concluzii: 

De vreme ce domnul Serghei constatase că, pe de o parte, 
curentul - după ce urcase spre nord - o cotea spre nord-vest la 
vreo cincizeci de leghe dincolo de strâmtoare, iar pe de altă 
parte că blocul de gheaţă urma direcţia aceea de câteva zile, 
trebuiau să vadă dacă exista pământ spre nord-vest. La vreo 
douăzeci de leghe depărtare de continent, pe hartă figura o 
insulă mare, cunoscută de geografi sub numele de insula 
Vranghel, şi ale cărei contururi sunt încă abia schiţate în partea 
de nord. Era posibil ca ghețarul să nici nu ajungă la ea, dacă se 
lăsa purtat de curent mai departe, prin largul braţ de mare ce o 
separă de coasta siberiană. 

Domnul Serghei nu avea nici o îndoială asupra identităţii 
insulei Vranghel. Într-adevăr, între cele două capuri de pe 
coasta meridională, capul Hawan şi capul Thomas, se află un 
vulcan activ, notat pe hărţile recente. Nu putea fi decât vulcanul 
zărit de Kayette şi a cărui lumină se văzuse bine la lăsarea 
nopţii. Le era uşor acum să recunoască drumul urmat de ghețar 
de la ieşirea din strâmtoarea Bering. Alunecând pe lângă coastă, 
trecuse de capul Serdţe Kamen, de golful Koliucin, de 
promontoriul Vankarem, de capul Nord; apoi se angajase în 
canalul De Long, dintre insula Vranghel şi ţărmul provinciei 
Ciukotsk. 

Încotro va mai fi împins ghețarul, după ce curentul avea 
să-l scoată din canalul De Long? Era imposibil de prevăzut. Pe 
domnul Serghei îl preocupa cel mai mult faptul că în partea de 
nord, pe hartă, nu mai figura nici un alt pământ. In spaţiul acela 
imens se întinde doar banchiza, care are în centrul ei însuşi 
polul. 

Se mai puteau agăța acum de o singură şansă de salvare, 
şi anume: înghețarea completă a mării, sub acţiunea unui frig 
intens - ceea ce nu putea întârzia şi, în fond, ar fi trebuit să se 
întâmple de câteva săptămâni. Deriva ar fi sfârşit atunci în 
marginile banchizei, iar naufragiaţii, coborând spre sud, puteau 
încerca să ajungă pe continentul asiatic. Dar, fară Belle- 
Roulotte, pe care în lipsă de atelaj erau nevoiţi s-o abandoneze, 
cum aveau să se descurce pe lungul traseu ce le rămânea? 

Vântul bătea mereu dinspre est, suftând destul de tare, 
fără a fi însă vijelie. Şi totuşi, în locurile acelea nesuferite, valuri 


lungi se rostogoleau zgomotos şi se izbeau de blocul plutitor, 
după care, scăpând din vâltoarea provocată de şoc, năpădeau 
mai toată suprafaţa de gheaţă, cum ar fi şters puntea unui vas 
ţinut la capă. Zdruncinăturile erau atât de puternice, încât 
ghețarul îşi clătina până şi partea din mijloc, lăsând impresia că 
se despică dintr-o clipă în alta. În plus, valurile enorme care 
ajungeau până la Belle-Roulotte amenințau să-i smulgă pe toţi 
cei aflaţi afară. 

Prin urmare, la sfatul domnului Serghei, luară câteva 
măsuri de prevedere, în prima săptămână din noiembrie ninsese 
din abundență şi era uşor să construiască un fel de dig în partea 
din spate a ghețarului, ca să-l apere de valurile venite, de cele 
mai multe ori, din direcţia aceea. Toată lumea se puse pe 
treabă, iar când zăpada bine bătătorită se întări, un obstacol 
înalt şi gros de patru-cinci picioare se afla de-acum în calea 
valurilor, încât doar stropii mai treceau pe deasupra lui. Era un 
fel de bastingaj ridicat la pupa unui vas dezorientat. 

Pe când lucrau la dig, Sandre şi Napoleone se bulgăreau, 
fără să-l cruţe nici pe Cuişoară. Cu toate că nu era momentul 
potrivit pentru distracţie, domnul Cascabel nu-i dojeni prea 
aspru, decât într-o zi când un bulgăr, greşind ţinta, nimeri în 
căciula domnului Serghei. 

— Cine-i nepricopsitul? strigă domnul Cascabel. 

— Eu, tată! răspunse Napoleone descumpănită. 

—  Afurisită şi nepricopsită ce eşti! repetă domnul 
Cascabel. lart-o, domnule Serghei, pe ştrengărită asta... 

— Nu-i, nimic, prietene Cascabel. Să vină să mă sărute şi- 
o să-mi treacă. Aşa se şi întâmplă. 

Nu construiră doar digul din partea din spate a ghețarului, 
ci în scurtă vreme Belle-Roulotte fu înconjurată cu un fel de 
meterez din gheaţă, care urma să-i asigure o şi mai bună 
protecţie, în vreme ce roţile, scufundate până la butuc, îi 
dădeau o stabilitate absolută. Zidul acela urca până la înălţimea 
galeriei superioare; printr-un culoar îngust, lăsat în interior, se 
putea circula însă de jur împrejur. Vehiculul părea o navă 
poposită pe timp de iarnă între aisberguri, cu coca apărată de o 
cuirasă de zăpadă contra frigului şi vijeliilor. Dacă ghețarul nu se 
despica, naufragiaţii nu mai aveau de ce să se teamă de valuri, 
iar în asemenea condiţii îşi puteau permite, poate, să aştepte 
momentul când iarna arctică avea să pună definitiv stăpânire pe 


ţinuturile acelea  hiperboreene. Dar atunci, odată sosit 
momentul, trebuiau să plece spre continent. Erau nevoiţi să-şi 
abandoneze casa rulantă care-i plimbase prin toată Lumea 
Nouă! Trebuiau să renunţe la adăpostul solid şi sigur al familiei. 
Părăsită între gheţurile mării polare, Belle-Roulotte urma să 
dispară în dezgheţul adus de anotimpul cald. 

Când domnul Cascabel se gândea la asta, el, care era atât 
de filosof, atât de predispus să ia în seamă partea bună a 
lucrurilor, îşi ridica mânile spre cer, blestema ceasul rău, se 
învinuia de toate nenorocirile, uitând că ele erau pricinuite de 
ticăloşii care-l furaseră în trecătorile Sierrei Nevada, singurii 
răspunzători pentru tot ce li se întâmplă. Fără succes căuta 
Cornelia să-l smulgă din gândurile acelea întunecate, mai întâi 
cu vorbă bună, apoi prin mustrări aspre. Fără succes îşi asumau 
copiii şi Cuişoară partea lor în consecinţele nefastei hotărâri! 
Fără succes repetau că proiectul de călătorie se făcuse cu 
asentimentul întregii familii. Fără succes încercau domnul 
Serghei şi „mica prepeliţă să-l consoleze pe nefericitul Cascabel. 
Nu voia să audă de nimic. Tu nu mai eşti bărbat? îl întrebă într-o 
zi Cornelia, scuturându-l zdravăn. 

— În orice caz, nu atâta cât tine! răspunse el, restabilindu- 
şi echilibrul ameninţat, de acea admonestare conjugală. 

De fapt, doamna Cascabel era nespus de îngrijorată 
pentru viitor; dar simţea nevoia să 

lupte cu descurajarea soţului său, atât de rezistent 
altădată la loviturile soartei. Problema alimentelor începea să-l 
preocupe, totuşi, pe domnul Serghei. Mai întâi, era important să 
aibă alimentele asigurate până în ziua când puteau să-şi 
înceapă marşul peste banchiză, dar şi mai târziu, când cei din 
Belle-Roulotte şi-ar fi încercat norocul spre coasta siberiană. Pe 
vânat nu puteau conta în perioada aceea: stolurile de păsări de 
mare apăreau destul de rar prin ceaţă. Din prevedere, aşadar, 
trebuiau să-şi drămuiască rezervele, pentru eventualitatea 
unui drum mai lung. 

În aceste condiţii, împins irezistibil de curenţi, ghețarul 
ajunse în dreptul insulelor Anjou, situate în nordul litoralului 
asiatic. 


IV 
DE LA 16 NOIEMBRIE PÂNĂ ÎN 2 DECEMBRIE 


Domnul Serghei credea că se aflau în dreptul acelui grup 
de insule, bazându-se pe nişte simple aproximări. Pe cât era 
posibil, în fiecare dintre observaţiile sale zilnice ţinuse cont de 
derivă, calculată în medie la cincisprezece leghe în douăzeci şi 
patru de ore. Arhipelagul, pe care nu-l putea vedea, este situat 
— după indicaţiile hărților — la 150° longitudine şi 75° 
latitudine, adică la circa o sută de leghe de continent. lar 
domnul Serghei nu se înşela, în data de 16 noiembrie, ghețarul 
era la sud de insulele Anjou. Însă la ce distanţă? Asta se putea 
stabili doar cu aproximaţie până şi cu instrumentele folosite de 
obicei de navigatori. Cu un soare care se arăta timp de câteva 
minute prin ceaţă, calculele n-ar fi dat nici un rezultat. Intraseră 
de-acum în lunga noapte a regiunilor polare. 

Vremea era mizerabilă, cu toate că frigul avea tendinţa să 
se întărească. Mercurul termometrului oscila puţin sub zero 
grade. Temperatura nu era încă destul de scăzută ca să sudeze 
aisbergurile risipite pe suprafaţa bazinului arctic, în consecinţă, 
nici un obstacol nu putea opri deriva blocului de gheaţă. 

Totuşi, între scobiturile de pe margini se produceau acele 
înghețuri parţiale cunoscute sub numele de bay ices, când iau 
naştere în golfuleţele înguste ale unei coaste. Ajutat de Jean, 
domnul Serghei urmărea necontenit aceste formaţiunii care în 
scurt timp urmau să se întindă pe toată suprafaţa mării. 
Perioada, glacială avea să fie atunci în toată plenitudinea sa, iar 
situaţia naufragiaţilor trebuia să se schimbe “în bine” cel puţin 
aşa sperau. În ultima jumătate a lunii noiembrie zăpada căzu 
necontenit, în cantităţi considerabile. Purtată de vânt, ea se 
aduna în straturi groase peste meterezele făcute în jurul 
vehiculului, înălţându-le în scurt timp apreciabil. 

De fapt, această zăpadă nu prezenta nici un pericol, ba 
dimpotrivă, apărându-i mai bine de frig, familia Cascabel o 
socotea avantajoasă. Cornelia putea economisi petrolul, 
folosindu-l numai pentru nevoile bucătăriei. Era un lucru ce 
pretindea să fie tratat cu toată seriozitatea: când s-ar fi terminat 
lichidul acela mineral, cu ce l-ar mai fi înlocuit? 


Temperatura din interiorul compartimentelor rămânea, din 
fericire, suportabilă - trei sau patru grade peste zero. Ea crescu 
îndată ce Belle-Roulotte fu îngropată sub zăpadă, în asemenea 
condiţii riscau să le lipsească nu căldura, ci aerul, care nu mai 
avea pe unde să intre înăuntru. 

Aşa că se apucară să curețe zăpada şi fiecare îşi aduse 
contribuţia la munca aceea istovitoare. 

Domnul Serghei fu de părere că trebuia mai întâi degajat 
culoarul dintre vehicul şi metereze. Apoi deschiseră o trecere 
menită să le permită ieşirea liberă în exterior. Trecerea aceasta 
fu orientată spre vest. În caz contrar, putea fi astupată de 
vârtejurile de zăpadă venite dinspre răsărit. 

Pericolul nu putu fi, însă, îndepărtat cu totul, aşa cum se 
va vedea îndată. Se înţelege că naufragiaţii nu ieşeau din Belle- 
Roulotte nici ziua, nici noaptea. Era un adăpost sigur contra 
viscolului şi frigului în creştere, după cum arăta termometrul, 
coborând încet, dar continuu. 

Totuşi, domnul Serghei şi Jean nu uitau să-şi facă zilnic 
observaţiile, în momentul când nişte vagi lumini colorau 
orizontul, de sub care soarele nu mai ieşea până la solstițiul din 
21 decembrie. Şi mereu aceeaşi speranţa deşartă că ar putea 
zări vreo balenieră rămasă să-şi petreacă iarna pe acolo, ori 
încercând să-şi croiască drum spre vreun port din strâmtoarea 
Bering. Mereu aceeaşi speranţă înşelată de a vedea ghețarul 
definitiv înţepenit în vreo banchiză care i-ar fi legat de ţărmul 
Siberiei. Apoi, întorşi la campament, încercau să repereze pe 
hartă presupusa direcţie a derivei. S-a mai amintit aici că de la 
plecarea din Port Clarence nu mai aveau vânat proaspăt pentru 
bucătărie. Ce putea face Cornelia cu păsările de mare, al căror 
gust uleios era greu de îndepărtat? In ciuda talentelor sale 
culinare, potârnichile de tundră şi petrelii n-ar fi fost primiţi prea 
bine de comeseni, în consecinţă, Jean hotărî să nu-şi irosească 
plumbul şi praful de puşcă pe zburătoarele de origine mult prea 
arctică. Când trebuia să iasă însă afară, îşi lua întotdeauna 
puşca, iar într-o zi, în după-amiaza de 26 noiembrie, avu ocazia 
să se folosească de ea. Intr-adevăr, la vehicul ajunse zgomotul 
unei împuşcături şi, imediat după aceea, se auzi vocea lui Jean, 
strigând după ajutor. Întâmplarea pricinui o oarecare surpriză 
amestecată cu îngrijorare. Domnul Serghei şi domnul Cascabel, 
Sandre şi Cuişpară, urmaţi de cei doi câni, ieşiră repede afară. 


— Veniţi! Veniţi, striga Jean. 

lar in timpul acesta alerga încolo şi încoace, încercând să 
taie retragerea unui animal. 

— Ce se întâmplă? Întrebă domnul Cascabel. 

— Am rănit o focă şi-o să ne scape dacă o lăsăm să ajungă 
la apă. Era o amfibie uriaşă, rănită în piept, şi care lăsa pete 
roşii, de sânge, pe zăpadă. Şi ar fi izbutit, cu siguranţă, să fugă, 
dacă n-ar fi sosit la vreme domnul Serghei şi camarazii lui. 
Cuişoară se azvârli cu curaj peste animalul care îl răsturnase pe 
Sandre cu o singură lovitură de coadă. Foca fu potolită, cu chiu, 
cu vai, iar Jean; aplicându-i ţeava puştii pe cap, îi zbură creierii. 

Nu era un vânat prea grozav pentru obişnuiţii clienţi ai 
Corneliei, dar cel puţin aveau o importantă rezervă de carne 
pentru Wagram şi Marengo. Dacă ar fi putut vorbi, cei doi câni i- 
ar fi mulţumit lui Jean pentru un asemenea chilipir. 

— La urma urmei, de ce nu vorbesc animalele? întrebă 
domnul Cascabel, când se aşezară cu toţii la masă. 

— Pentru simplul motiv că nu sunt destul de inteligente ca 
să vorbească, răspunse domnul Serghei. 

— Credeţi, aşadar, că vorbirea are legătură cu inteligenţa? 
întrebă Jean. 

— Desigur, dragă Jean. Cel puţin la animalele superioare. 
Cânele are un laringe identic cu al omului. Aşa că ar putea vorbi, 
însă nu vorbeşte, fiindcă nu-i destul de inteligent ca să-şi poată 
exprima impresiile prin cuvinte. 

lpoteza susţinută de domnul Serghei era cel puţin 
discutabilă, însă unii fiziologi moderni o admit. 

Trebuie să notăm faptul că în mintea domnului Cascabel 
se producea, încetul cu încetul, o schimbare. Cu toate că îşi 
reproşa mereu răspunderea pentru situaţie, filozofia sa ieşea din 
nou deasupra. Obişnuit să se descurce din cele mai grele 
încercări, nu putea crede că steaua lui cea bună se stinsese. Nu, 
cel mult se întunecase un pic. Până atunci, de altfel, familia 
Cascabel nu fusese prea mult expusă unor suferinţe fizice. E 
adevărat că, dacă primejdiile se agravau - şi se poteau aştepta 
la aşa ceva - moralul său risca şi el să fie afectat. 

Gândindu-se la ce-i aşteaptă, domnul Serghei îi încuraja 
necontenit pe toţi ceilalţi, în timpul nesfârşitelor ore fără 
ocupaţie, aşezat la masă sub lumina răspândită de lampă, 
discuta cu ei, îi instruia, le povestea întâmplări din călătoriile 


sale prin Europa şi America. Unul lângă altul, Jean şi Kayette 
ascultau cu mult interes şi, când puneau întrebări, le dădea 
întotdeauna un răspuns plin de învăţăminte, în concluzie, 
întemeiat pe propria sa experienţă, spunea: 

— Vedeţi, amicilor, nu trebuie să disperăm. Ghețarul care 
ne duce e solid şi n-o să se sfărâme tocmai acum, când s-a 
înstăpânit temeinic frigul, în plus, observați că merge chiar în 
direcţia dorită de noi şi că navigam fără probleme, ca şi cum ne- 
am afla pe un vas. Puţină răbdare, şi-o să ajungem unde 
trebuie. 

— Dar care dintre noi e disperat, dacă nu-i cu supărare, 
întrebă atunci domnul Cascabel. Cine-şi permite să fie disperat, 
domnule Serghei? Pe cel care disperă fără aprobarea mea, îi 
trec la regim de pâne goală! 

— N-avem pâne! ripostă ştrengarul de Sandre. 

— În fine, la biscuiţi goi, şi n-are voie să iasă afară. 

— Nici nu se poate ieşi, observă Cuişoară. 

— Destul! Am spus! 

În ultima săptămână din noiembrie, ninsoarea căpătase 
proporţii fabuloase. Zăpada era atât de mare, încât trebuiseră 
să renunţe la părăsirea vehiculului - ceea ce dădu ocazie unui 
grav accident. 

În ziua de 30, dis-de-dimineaţă, la trezire, Cuişoară fu 
surprins de faptul că respira cu multă dificultate, ca şi cum aerul 
tras în plămâni nu i-ar fi fost de ajuns. Ceilalţi dormeau încă în 
compartimentele lor, un somn greu şi chinuit, încât dădeau 
impresia că încep să se sufoce. Cuişoară încercă să deschidă 
uşa avantrenului. dar nu reuşi. 

— Hei, patroane! strigă cu o voce atât de puternică, încât 
îi trezi pe toţi cei din Belle-Roulotte. 

Domnul Serghei, domnul Cascabel şi cei doi fii ai săi se 
ridicară îndată, iar Jean strigă: 

— Ne sufocăm! Deschideţi uşa! 

— N-am putut s-o deschid, răspunse Cuişoară.” 

— Atunci obloanele. 

Dar cum obloanele se închideau din exterior, nici ele nu 
puteau fi clintite, în câteva minute demontară uşa şi pricepură 
de ce nu izbutiseră s-o deschidă. Culoarul din jurul vehiculului 
era umplut de zăpada adunată de rafale; şi nu numai culoarul, ci 
şi deschiderea practicată în zidul de gheaţă. 


— Oare s-a schimbat direcţia vântului? întrebă domnul 
Cascabel. 

— Nu cred, răspunse domnul Serghei. N-ar fi nins atât de 
mult dacă ar fi bătut dinspre vest. 

— Atunci Înseamnă că s-a răsucit ghețarul, presupuse 
Jean. 

— Da, asta trebuie să fie, zise domnul Serghei. Să ne 
ocupăm de ce-i mai urgent.... Nu cumva să ne asfixiem din lipsă 
de aer!. 

Jean şi Cuişoară se înarmară numaidecât cu cazmale şi 
lopeţi şi se puseră pe treabă, încercând să degajeze culuarul. 
Era o munca într-adevăr istovitoare, fiindcă zăpada întărită îl 
astupase cu totul, acoperindu-le în mod precis adăpostul. Ca să 
lucreze mai spornic, trebuiră să se schimbe unii pe alţii. Cum nu 
puteau arunca zăpada afară, fură nevoiţi s-o vâre în primul 
compartiment, de unde, topită de căldura interiorului, curgea 
afară. 

După o oră, hârleţul nu străpunsese încă masa compactă 
din culoar. Nu puteau să iasă, nu puteau aerisi încăperile 
vehiculului, iar respiraţia devenea tot mai grea din lipsa 
oxigenului şi a excesului de bioxid de carbon. 

Gâfâind, cu toţii căutau fără succes o gură de aer proaspăt 
în atmosfera aceea aproape irespirabilă. Kayette şi Napoleone 
simțeau că se înăbuşă. Dar era limpede că doamna Cascabel se 
afla în cea mai mare pericol. Stăpânindu-şi propriile suferinţe, 
Kayette se străduia s-o ajute. Era neapărată nevoie să se 
deschidă o fereastră prin care aerul să apuce să se 
reîmprospăteze; însă, cum am văzut, zăpada înţepenea 
obloanele tot aşa cum făcuse şi cu uşa. 

— Curaj! Curaj! spunea mereu domnul Serghei. Am 
înaintat cu şase picioare. Stratul nu mai poate fi atât de gros. 

Aşa trebuia să fie, dacă ninsoarea ar fi încetat. Dar poate 
că tot mai ningea! Lui Jean îi veni ideea să facă o gaură prin 
stratul care forma un plafon deasupra culoarului. Nu putea să 
aibă o prea mare grosime şi poate că nici nu era din cale-afară 
de întărit. într-adevăr, duseră la capăt operaţia în cele mai bune 
condiţii şi, după o jumătate de oră - era şi timpul - prin gaură 
pătrundea aerul din exterior. 

Toţi cei din Belle-Roulotte respirară uşuraţi. 

— Ah, cât e de bun, exclamă micuța Napoleone, trăgând 


adânc aer în piept. 

— Da! spuse Sandre, lingându-şi buzele. Mai bun chiar 
decât prăjiturile. Trecură câteva minute până să-şi revină 
Cornelia dintr-un început de asfixie, destul de serioasă, totuşi, 
încât fusese cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa. 

După ce lărgiră gaura, bărbaţii se strecurară prin ea până 
în vârful meterezului de gheaţă. Nu mai ningea, însă totul era 
alb, cât vedeai cu ochii. Belle-Roulotte dispăruse în întregime 
sub mormanul care forma o cocoaşă în mijlocul ghețarului 
plutitor... Privind busola, domnul Serghei constată că vântul 
bătea tot dinspre est, însă ghețarul făcuse o jumătate de rotaţie 
în jurul axei sale, schimcându-şi total orientarea. De asta se 
adunase atâta zăpadă în locul de trecere. 

Afară, termometrul nu arăta decât şase grade sub zero, 
iar marea era liberă, atât cât se putea aprecia printr-o beznă 
aproape compactă. Trebuie să mai spunem că, deşi se răsucise, 
prins fără îndoială de vreun vârtej, blocul de gheaţă plutea tot 
înspre vest. Ca să preîntâmpine o eventuală repetare a situaţiei, 
cu consecinţe atât de deplorabile, domnul Serghei socoti că 
trebuiau luate noi măsuri. Sfătuiţi de el, săpară prin zid încă un 
culoar, în partea opusă celui din tu. Oricare ar fi fost de acum 
înainte orientarea ghețarului, puteau comunica oricând cu 
exteriorul. Prin urmare, n-aveau de ce să se mai teamă că 
rămân fără aer. 

— Orice-aţi spune, zise domnul Cascabel, e un ţinut 
păcătos, cu adevărat păcătos! Abia dacă-i bun pentru foci, iar 
clima lui nici nu se compară cu cea din Normandia! 

— De acord, răspunse domnul Serghei, dar ce să-i faci, 
trebuie să-l iei aşa cum este. p 

— La dracu” , îl iau, domnule Serghei... II iau, însă cu toată 
scârba. 

Nu, inimosule Cascabel, nu-i clima din Normandia şi nici 
măcar cea din Suedia, Norvegia, ori Finlanda, când acolo e 
iarnă. E clima de la poli, cu noaptea de patru luni, cu rafale 
şuierătoare, cu ninsori interminabile şi cu perdeaua groasă de 
ceaţă ce lasă locurile fără orizont. 

Şi câte griji îi mai aşteptau în viitor! După derivă, când 
ghețarul urma să fie imobilizat, când marea va fi o imensă 
banchiză, pe unde aveau să se găsească oare? Când se 
gândeau că vor trebui să abandoneze vehiculul, să parcurgă pe 


jos câteva sute de leghe până la ţărmul Siberiei, erau îngroziţi 
de-a binelea. Domnul Serghei se întreba dacă n-ar fi fost mai 
înţelept să ierneze chiar în locul unde se va opri blocul plutitor. 
Până se va face vreme bună, să rămână în adăpostul casei lor 
rulante, care în mod sigur n-o să mai ruleze niciodată. De mare 
nevoie, ar fi putut sta acolo câtă vreme ţineau gerurile cumplite. 
Dar trebuiau să părăsească locul de iernat înainte de creşterea 
temperaturii; înainte ca Marea Arctică să se dezgheţe, erau 
nevoiţi să treacă peste banchiza ce n-ar mai fi întârziat să se 
disloce. 

Cum naufragiaţii nu erau încă în situaţia aceea, le mai 
rămânea destul timp să se gândească la ceea ce vor face la 
sfârşitul iernii. Urmau să ţină cont de distanţa la care se aflau 
faţă de continentul asiatic, admițând că o vor putea aprecia în 
vreun fel oarecare. Domnul Serghei spera ca depărtarea să nu 
fie prea mare, căci blocul de gheaţă plutise tot timpul în direcţia 
vest, trecând pe lângă capurile Kekurnăi, Şeliagski, Baranov, 
depăşind apoi strâmtoarea De Long şi golful Kolama. 

De ce nu se oprise oare la intrarea în acel golf! De acolo 
le-ar fi fost uşor să ajungă în ţinuturile iukaghirilor, unde 
naufragiaţii puteau găsi adăpost la Kabacikova, la Nijne- 
Kolamsk, ori în alte orăşele. Un atelaj de reni ar fi adus 
vehiculul, din locul de iernat, pe continent. Dar, cunoscând 
viteza de înaintare, domnul Serghei îşi dădea seama că golful 
rămăsese în urmă, la fel şi gurile rîurilor Ciukotcia şi Alazeia. 
După cum indica harta, ghețarul nu mai putea fi oprit decât de 
arhipelagurile cunoscute sub numele de insulele Anjou, insulele 
Leahov, insulele De Long. lar pe aceste insule, în cea mai mare 
parte nelocuite, cum să găsească mijloacele necesare întoarcerii 
în patrie a trupei şi a materialului său? Şi tot ar fi fost mai bine 
aşa, decât să se piardă prin vreo fundătură îndepărtată a 
regiunii polare! 

Luna noiembrie era pe sfârşite. Trecuseră treizeci şi nouă 
de zile de când familia Cascabel părăsise Port Clarence, 
aventurându-se peste strâmtoarea Bering. Dacă banchiza nu s- 
ar fi rupt, puteau atinge Numana în urmă cu cinci săptămâni. 
Ajunşi apoi în provinciile meridionale ale Siberiei, ar fi găsit, în 
vreun târg anume, adăpost sigur împotriva pericolelor iernii 
arctice. 

Totuşi, deriva nu mai putea dura mult. Se făcea tot mai 


frig, iar termometrul cobora fără oscilaţii. Examinând blocul de 
gheaţă, domnul Serghei îl descoperea crescut în fiecare zi prin 
adăugarea altor gheţuri, printre care trecea. Suprafaţa i se 
mărise cu o treime, iar în noaptea de 30 noiembrie spre 1 
decembrie în partea din spate se suda un ghețar enorm. Baza 
acestuia fiind adânc scufundată în apă, curentul îi imprima o 
viteză mult mai mare, astfel că blocul lor făcu o jumătate de 
rotaţie şi se luă după celălalt, ca remorcat. 

Cu gerul acela tot mai puternic şi mai aspru, cerul se 
înseninase complet. Vântul sufla acum dinspre nord-est - 
împrejurare fericită, întrucât îi ducea spre coasta siberiană. 
Stelele sclipitoare ale cerului arctic luminau lungile nopţi polare 
şi, deseori, aurorele boreale inundau văzduhul cu vâlvătăile lor 
vii, dispuse în evantai. Privirea răzbătea până la orizontul 
îndepărtat, conturat de primele semne ale banchizei. Pe un 
fundal mai puţin întunecat, lanţul acela de gheţuri veşnice 
profila creste înalte, culmi rotunjite, o pădure de piscuri şi 
vârfuri subţiri. Era o încântare să le priveşti şi naufragiaţii uitară 
o clipă de situaţia lor critică, admirând fenomenele acelea 
cosmice, specifice zonelor hiperboreene. Viteza derivei se 
micşorase după schimbarea direcţiei vântului, încât acum erau 
împinşi numai de curent. Prin urmare, era foarte posibil ca 
ghețarul să nu fie antrenat foarte departe în vest, fiindcă marea 
îngheţa în spaţiile dintre aisberguri. Până atunci, însă, acea 
“gheaţă crudă” , cum îi spun vânătorii de balene, ceda la cel 
mai mic soc. Cum blocurile dispersate în larg nu lăsau între ele 
decât coridoare înguste, ghețarul se ciocnea de multe ori de 
nişte mase considerabite. Insă, după ce rămânea imobilizat timp 
de câteva ore, se punea iarăşi în mişcare. Totuşi, era de 
prevăzut în scurtă vreme o oprire ce avea să dureze toată iarna. 

In ziua de 3 decembrie, spre amiază, domnul Serghei şi 
Jean se duseră în partea din faţă a ghețarului. Bine înfofoliţi în 
blănuri, Kayette, Napoleone şi Sandre îi însoțeau, înfruntând 
frigul aspru. Spre sud, o lumină vagă arăta că soarele tocmai 
trecea prin dreptul meridianului. Lucoarea nedesluşită ce plutea 
în văzduh venea, cu siguranţă, de la vreo îndepărtată auroră 
boreală. 

Atenţia le era intens solicitată de mişcările aisbergurilor, 
de formele lor bizare, de ciocnirile produse şi de răsucirile unor 
blocuri care, măcinate pe dedesubt, nu se mai ţineau în 


echilibru. 

Brusc, ghețarul sudat cu două zile înainte oscilă, se 
răsturnă şi,  desprinzându-se, rupse marginea insulei lor 
plutitoare, inundând-o cu un val uriaş. Se retraseră cu toţii în 
mare grabă, în aceeaşi clipă, însă, auziră strigăte: 

— Ajutor! Jean! Ajutor! 

Era Kayette. Se afla pe bucata desprinsă din cauza' 
şocului şi era dusă de valuri. 

— Kayette! Kayette! strigă Jean. 

Dar bucata de gheaţa, prinsă de un curent lateral, se 
îndepărta în lungul ghețarului imobilizat de un vârtej. În câteva 
clipe, Kayette urma să dispară printre aisberguri. 

— Kayette! Kayette! striga mai departe Jean. 

— Jean! Jean! erau ultimele ţipete ale tinerei indience. 

Auzind strigătele, domnul Cascabel şi Cornelia sosiră în 
mare goană. Stăteau acolo, îngroziţi, lângă domnul Serghei, 
care nu ştia ce să facă pentru salvarea nefericitei copile. In 
momentul acela, cum blocul de gheaţă se apropiase până la o 
distanţă de cinci-şase picioare, Jean îşi luă avânt şi, înainte de a 
putea fi oprit, căzu lângă Kayette. 

— Băiatul meu! Băiatul meu! strigă doamna Cascabel. 

Era cu neputinţă să li se vină în ajutor. Când sărise, Jean 
împinsese sloiul pe care se afla Kayette. Amândoi dispărură 
curând printre aisberguri şi în scurtă vreme nu li se mai auzeau 
nici măcar strigătele, pierdute în spaţiu. 

După lungi ore de aşteptare, în răstimpul cărora se făcuse 
întuneric, beznă, domnul Serghei, domnul Cascabel, Cornelia şi 
copiii fură nevoiţi să se întoarcă la campament. Sărmanii 
oameni! îşi petrecură noaptea aceea rătăcind pe lângă Bel-le- 
Roulotte, pe când cânii lătrau jalnic. Jean şi Kayette purtaţi de 
valuri, fără adăpost, fără hrană, pierduţi! 

Cornelia nu se mai oprea din plâns, iar Sandpe şi 
Napoleone îi ţineau isonul. Zdrobit de această nouă lovitură, 
domnul Cascabel nu  rostea decât cuvinte incoerente, 
învinuindu-se de toate nenorocirile abătute asupra familiei sale. 
Şi cum l-ar fi putut consola domnul Serghei, când el însuşi era 
de neconsolat! 

A doua zi - 4 decembrie - spre orele opt dimineaţa, ieşind 
din vârtejul care îl reţinuse toată noaptea, ghețarul îşi reluă 
cursa. Aluneca în direcţia urmată de Jean şi Kayette, însă 


cu optsprezece ore mai înainte, aşa că trebuiau să 
renunţe la orice speranţă că i-ar mai putea ajunge sau găsi. Prea 
multe primejdii îi amenințau, ca să poată scăpa vii şi 
nevătămaţi: frigul care se înteţea, foamea pe care n-aveau cu 
ce să şi-o potolească, apoi ciocnirea cu aisbergurile, dintre care 
până şi cel mai mic i-ar fi zdrobit. Mai bine să nu descriem 
durerea nefericiţilor ce purtau numele de Cascabel! în ciuda 
temperaturii scăzute, refuzară să intre în compartimentele lor, 
rămânând să-i strige pe Jean şi pe Kayette, fără ca aceia să-i 
poată auzi. 

Ziua trecu fără să se fi produs vreo schimbare; apoi se 
lăsă noaptea şi domnul Serghei îi obligă pe toţi să se 
adăpostească în Belle-Roulotte, unde nimeni nu-şi află somnul 
măcar o clipă. 

Deodată, spre orele trei dimineaţa, un şoc înspăimântător 
zgudui atât de tare vehiculul, încât păru că o să-l răstoarne. Ce 
se întâmplase? Vreun aisberg uriaş să fi lovit şi poate chiar să fi 
despicat sloiul de gheaţă? 

Domnul Serghei ieşi afară. Un reflex al aurorei boreale 
lumina spaţiul înconjurător, încât se putea vedea până la o 
jumătate de leghe de campament. Primul gând al domnului 
Serghei fu să cerceteze în toate părţile. Nu se vedeau nici Jean 
şi nici Kayette. 

Şocul se produsese la izbirea ghețarului de banchiză. 
Datorită unui nou val de frig - 

erau aproape douăzeci de grade sub zero - marea 
îngheţase complet la suprafaţă. Tot ce plutise cu o zi înainte, 
acum rămânea într-o imobilitate deplină. După şocul acela, 
deriva luase sfârşit. 

Domnul Serghei reintră numaidecât, anunțând oprirea 
definitivă a ghețarului. 

— Prin urmare, toată marea din faţa noastră e îngheţată, 
întrebă domnul Cascabel. 

— Da, în faţă, în urmă şi în jurul nostru! răspunse domnul 
Serghei. 

— Atunci să mergem să-i căutăm pe Jean şi pe Kayette! 
Nu trebuie să pierdem nici o clipă. 

— Să mergem! spuse domnul Serghei. 

Cornelia şi Napoleone nu voiau nici ele să mai ram înă în 
Belle-Roulotte, aşa că 


vehiculul fu lăsat în grija lui Cuişoară şi toţi ceilalţi plecară, 
în frunte cu cei doi câni care amuşinau suprafaţa banchizei. 

Mergeau destul de repede pe zăpada tare ca granitul, 
păstrând direcţia vest. Dacă 

Wagram şi Marengo ar fi dat de urmele tânărului lor 
stăpân, le-ar fi recunoscut cu siguranţă. După o jumătate de oră, 
însă, nu descoperiseră încă nimic. Fură nevoiţi să se oprească, 
deoarece repede ţi se tăia răsuflarea în gerul acela atât de 
cumplit, încât aerul părea şi el îngheţat. 

Intinsă cât cuprindea privirea spre nord, spre sud şi spre 
est, banchiza era mărginită spre vest de nişte înălţimi ce n- 
aveau obişnuita formă de aisberg. Putea fi ţărmul unui 
continent, ori al vreunei insule. 

În momentul acela, cânii lătrară cu putere şi se repeziră 
spre o movilă alburie, deasupra căreia se profilau nişte puncte 
negre. 

O porniră din nou, grăbind pasul. Curând, Sandre observă 
că punctele negre erau oameni, iar doi dintre ei făceau semne. 

— Jean!Kayette, strigă el, năpustindu-se pe urmele lui 
Wagram şi ale lui Marengo. Erau Jean şi Kayette, vii şi 
nevătămaţi... 

Nu erau singuri, îi, înconjurau un grup de indigeni, iar 
indigenii aceia erau locuitorii insulelor Leahov. 


V 
INSULELE LEAHOV 


În regiunea Mării Arctice se află trei arhipelaguri 
cunoscute sub numele comun de Noua Siberie: insulele De Longi 
insulele Anjou şi insulele Leahov. Acesta din urmă, cel mai 
apropiat de continentul asiatic, este format dintr-un grup de 
insule situate între 73° şi 75° latitudine nordică şi 135° şi 140° 
longitudine estică, pe o suprafaţă de patruzeci şi nouă de mii de 
kilometri pătraţi. Printre cele mai însemnate se put aminti 
insulele Kotelnai, Blinai, Malai şi Belkovski. 

Ţinuturi aride, fără copaci, fără culturi agricole, cu o 


vegetaţie sărăcăcioasă în cele câteva săptămâni de vară şi 
nimic altceva decât oase de cetacee şi mamuti îngrămădite în 
decursul erelor geologice, sau lemn fosil în impresionante 
cantităţi - acestea sunt arhipelagurile Noii Siberii. 

Insulele Leahov au fost descoperite în primii ani ai 
secolului al XVIII-lea. După o derivă de patruzeci de zile şi după 
ce parcursese o distanţă de şase-şapte sute de leghe, Belle- 
Roulotte nimerise pe insula Kotelnai, cea mai importantă şi mai 
sudică din grup, la vreo patru sute de kilometri de continent. La 
sud-vest, pe ţărmul Siberiei, se deschidea marele golf al Lenei, 
largă adâncitură prin care apele acestui fluviu, unul dintre cele 
mai importante din nordul Asiei, se varsă în Oceanul îngheţat. 
După cum se vede, arhipelagul Leahov este ultima Thule(nume 
dat de romani unei insule din nordul Europei, socotită capătul 
lumii) a regiunilor polare, la această longitudine. Dincolo de el, 
până la hotarul de nestrăbătut al banchizei, navigatorii n-au mai 
dat peste vreun alt pământ. Cu cincisprezece grade mai sus se 
află polul nord. Prin urmate, naufragiaţii fuseseră aruncaţi la 
capătul lumii, chiar dacă erau la o latitudine mai mică decât 
insulele Spitzbergen ori decât teritoriile septentrionale ale 
Americii. La urma urmei, familia Cascabel ajunsese mai la nord 
decât prevedea traseul iniţial, dar se apropiase în mod constant 
de Rusia europeană. Sutele de leghe străbătute începând de la 
Port Clarence îi aduseseră mai mult pericole decât oboseală, în 
asemenea condiţii, o derivă însemna avans câştigat prin ţinuturi 
aproape impracticabile pe timp de iarnă. Şi poate că n-ar fi avut 
de ce să se plângă dacă, printr-un ultim ghinion, domnul Serghei 
şi prietenii săi n-ar fi căzut în mânile indigenilor din arhipelagul 
Leahov. Era puţin probabil că aveau să fie lăsaţi în libertate, ori 
că vor izbuti să şi-o dobândească mai târziu. În orice caz, în 
scurtă vreme urmau să afle şi, după aceea, le rămânea timp să 
acţioneze în funcţie de împrejurări. 

Insula Kotelnai este locuită de un trib înapoiat, având între 
două sute cincizeci şi trei sute de suflete, bărbaţi, femei şi copii 
la un loc. Cu o înfăţişare respingătoare, localnicii sunt cei mai 
neciopliţi dintre toţi locuitorii literalului, ciukci, iukaghiri şi 
samoiezi.  Idolatria lor întrece orice credinţă, în ciuda 
devotamentului misionarilor, care n-au reuşit să le scoată din 
cap superstiţiile şi nici să înfrângă pornirile spre hoţie şi 
pungăşie ale acestor neosiberieni. 


Principala industrie a arhipelagului Leahov este pescuitul 
cetaceelor, care populează masiv acele zone ale Mării Arctice, şi 
vânătoarea de foci, aproape la fel de abundentă ca în insula 
Hering în sezonul cald. larna e foarte aspră pe latitudinea Noii 
Siberii. Indigenii locuiesc, ori mai degrabă se adăpostesc în nişte 
hrube întunecoase, săpate sub zăpadă. Hrubele sunt împărţite 
uneori în mai multe încăperi, unde se menţine cu uşurinţă o 
temperatură destul de ridicată. Focul se face cu lemn fosil, care 
seamănă cu huila şi se găseşte în cantităţi apreciabile prin 
insulele acelea, fără să mai punem la socoteală oasele de 
cetacee, folosite şi ele drept combustibil. Printr-o gaură deschisă 
în acoperişul acelor troglodiţi iese fumul unor vetre cât se poate 
de primitive, în consecinţă, la prima vedere ai impresia-că ies 
aburi din pământ, ca în cazul unor solfatare(emanaţie de gaze 
de natură vulcanică, conţinând o mare cantitate de bioxid de 
sulf, de hidrogen sulfurat şi mici cantităţi de apă). 

Alimentaţia de bază a localnicilor o constituie carnea de 
ren. Turme impresionante din aceste rumegătoare trăiesc pe 
insulele şi insuliţele arhipelagului, în alimentaţie mai intră elanul 
şi peştele uscat, din care se fac provizii serioase pentru iarnă. 
Cei din Noua Siberie n-au, prin urmare, de ce să se teamă că vor 
pieri de foame. 

Grupul de pe insulele Leahov era condus de un şef pe 
nume  Ciuciuk, care avea o putere incontestabilă asupra 
oamenilor săi. Cunoscând un regim de supunere absolută, aceşti 
indigeni se deosebesc categoric de eschimoşii din Alaska, aflaţi 
într-un fel de egalitate republicană. Sunt diferiţi de aceştia din 
urmă şi ca atitudine, cu obiceiurile lor sălbatice, cu lipsa de 
ospitalitate de care deseori se plâng marinarii de pe baleniere. 
Da, oamenii de treabă din Port Clarence nu puteau fi decât 
regretaţi! 

Într-adevăr, familiei Cascabel i se întâmplase tot ce putea 
fi mai rău. Să nimerească, după catastrofa din strâmtoarea 
Bering, tocmai în arhipelagul Leahov şi să intre în contact cu 
nişte triburi atât de neprimitoare, asta depăşea, fără îndoială, 
limitele oricărui nenoroc. Aşa că domnul Cascabel nu-şi ascunse 
deloc dezamăgirea, văzându-se înconjurat de vreo sută de 
băştinaşi care urlau, gesticulau, ba îi mai şi amenințau pe 
naufragiaţii căzuţi din întâmplare în mânile, lor. 

— Cu cine au treabă maimuţoii ăştia? întrebă el după ce-i 


împinse pe cei ce-l înghesuiau prea tare. 

— Cu noi, tată, răspunse Jean. 

— Ciudat fel de a-ţi primi oaspeţii! Nu cumva, vor să ne 
mânce? 

— Nu, dar în mod sigur au de gând să ne ţină prizonieri pe 
insulă! 

— Prizonieri? 

— Da, aşa cum au procedat şi cu doi mateloţi sosiți 
înaintea noastră. Lui Jean nu-i făcea nici o plăcere să dea 
explicaţii mai ample. Vreo doisprezece indigeni îi înhăţară pe 
domnul Serghei şi pe camarazii lui. Fură nevoiţi să-i urmeze, 
vrând-nevrând, spre satul Turkev, altfel spus, capitala 
arhipelagului. 

În acest timp, alţi vreo douăzeci se îndreptau spre Belle- 
Roulotte, al cărei fum subţire se mai putea vedea spre est, în 
lumina înserării. 

După un sfert de oră, prizonierii ajunseră la Turkev şi fură 
introduşi într-o încăpere mare, scobită sub zăpadă. 

— O fi, de bună seamă, închisoarea locului! zise domnul 
Cascabel după ce rămaseră singuri în jurul unui foc aprins în 
mijlocul încăperii. 

Întâi de toate, Jean şi Kayette le povestiră întâmplările 
prin care trecuseră. Dispărând îndărătul blocurilor aflate în 
derivă, bucata de gheaţă care îi purta o luase spre vest. jean o 
ţinea în braţe pe tânăra indiancă, de teamă să nu fie răsturnată 
de vreo zguduitură. Erau fără mâncare şi fără adăpost pentru 
cine ştie câtă vreme, dar cel puţin se aflau împreună. Ghemuiţi 
unul în altul, poate că nu mai simțeau nici frigul şi nici foamea. 
Se făcu noapte. Nu puteau să se vadă, însă se puteau auzi. 
Orele se scurgeau într-o continuă groază, în spaima că aveau să 
fie înghiţiţi de ape. Apoi apărură din nou razele palide ale zilei, 
chiar în clipa în care se izbeau de banchiză. Jean şi Kayette 
porniră de-a curmezişul imensului câmp de gheaţă, merseră 
multă vreme şi, ajunşi pe insula Kotelnai, căzură în mânile 
indigenilor. 

— Jean, zici că mai sunt şi alţi naufragiaţi pe care-i ţin 
prizonieri, întrebă domnul Serghei. 

— Da, domnule Serghei, răspunse Jean. 

— l-aţi văzut? 

— Nu, domnule Serghei, spuse Kayette. Dar am înţeles ce 


vorbeau localnicii, fiindcă folosesc limba rusă şi au pomenit de 
doi mateloţi pe care îi ţin în satul lor. Într-adevăr, triburile 
Siberiei septentrionale vorbesc ruseşte şi domnul Serghei urma 
să se înţeleagă cu locuitorii insulelor Leahov. Dar ce puteau 
aştepta de la pungaşii aceia care, alungaţi din regiunile destul 
de populate de la gurile fluviilor, se refugiaseră în arhipelagurile 
Noii Siberii, unde nu mai aveau de ce să se teamă de autorităţi! 

Domnul Cascabel nu se putea linişti atâta vreme cât nu 
erau liberi să umble, pe unde le plăcea. Se temeau, pe bună 
dreptate, că Belle-Roulotte va fi descoperită şi prădată de 
ticăloşii aceia, poate chiar distrusă. Şi doar nu scăpaseră cu 
greu din dezastrul strâmtorii Bering pentru a cădea în puterea 
acelei “scursori polare” ! 

— Haide, Cesar, calmează-te! Furia nu-ți foloseşte la 
nimic! în fond, puteam s-o păţim şi mai rău. 

— Mai rău, Cornelia? 

— Fără îndoială, Cesar. Dacă nu i-am mai fi găsit pe Jean 
şi pe Kayette? Ei bine, sunt aici amândoi şi cu toţii suntem în 
viaţă! Gândeşte-te prin ce primejdii am trecut şi cum am scăpat 
ca prin minune. Aşa că, în loc să ne înfuriem, ar trebui să 
mulţumim Cerului. 

— Eu îi mulţumesc, Cornelia, îi mulţumesc din toată inima! 
Dar, fie-mi îngăduit să-l blestem pe diavolul care ne-a aruncat în 
ghearele acestor netrebnici! Seamănă mai mult cu nişte fiare 
decât cu fiinţele omeneşti. 

Domnul Cascabel avea dreptate, însă nici Cornelia nu 
greşea. Toţi cei din BelleRoulotte erau în viaţă. Câţi plecaseră 
din Port Clarence, atâţia ajunseseră în satul Turkev. 

— Da, într-o groapă de dihori şi de cârtiţe! mormăi domnul 
Cascabel. O hrubă unde nici măcar un urs ceva mai spălat nu şi- 
ar face bârlogul. 

— Aoleu! Cuişoară! strigă Sandre. 

Ce se întâmplase oare cu băiatul acela de treabă? îl 
lăsaseră să aibă grijă de Belle-Roulotte. O fi încercat, riscându-şi 
viaţa, să apere bunurile stăpânului său? L-or fi prins şi pe el 
sălbaticii? 

După ce Sandre pomenise de Cuişoară, începură şi ceilalţi: 

— Şi Jako, spuse Cornelia. 

— Şi John Bull, adăugă Napoleone. 

— Şi cânii noştri, zise Jean. 


Se înţelege că erau neliniştiţi mai ales pentru Cuişoară. 
Maimuţa, papagalul, Wagram şi Marengo erau pe planul doi. In 
clipa aceea se auzi zgomot afară. Erau înjurături amestecate cu 
lătrăturile celor doi câni. Imediat, borta prin care se intra în 
hrubă se deschise brusc. Wagram şi Marengo se năpustiră 
înăuntru, iar după ei apăru Cuişoară. 

— Sunt aici, patroane, striga sărmanul băiat. — Dacă nu 
cumva ăsta nu mai sunt eu, fiindcă habar n-am unde mă aflu! 

— Eşti exact acolo unde suntem şi noi, explică domnul 
Cascabel, întinzându-i mâna. 

— Ce-i cu Belle-Roulotte, întrebă Cornelia nerăbdătoare. 

— Belle-Roulotte? Ei bine, gentlemanii ăia au descoperit-o 
sub zăpadă, s-au înhămat la ea ca nişte animale şi au adus-o în 
sat, răspunse Cuişoară. 

— Dar Jako? întrebă Cornelia. 

— Şi pe Jako. 

— Dar John Bull, se interesă Napoleone. 

— Şi pe John Bull. 

La urma urmelor, dacă familia Cascabel era reţinută la 
Turkev, era mai bine ca şi casa lor rulantă să se afle acolo, chiar 
cu riscul de a fi jefuită. incepea să li se facă foame, totuşi, iar 
localnicii nu dădeau semne că ar fi avut de gând să-şi 
alimenteze prizonierii. 

Din fericire, prevăzătorul Cuişoară avusese grijă să-şi 
umple buzunarele. Scoase de acolo câteva cutii de conserve, 
suficiente pentru o masă. Apoi, înfăşuraţi în blănuri, dormiră cât 
de cât, într-o atmosferă pe care fumul o făcea aproape 
irespirabilă. A doua zi — 5 decembrie, domnul Serghei şi 
camarazii săi fură scoşi din hrubă şi, cu toate că era un frig 
straşnic, în aerul de afară se simţiră minunat. Fură duşi înaintea 
şefului. 

Cu o înfăţişare vicleană şi o mutră nu tocmai atrăgătoare, 
individul stătea într-o locuinţă subterană mult mai mare şi mai 
confortabilă decât bordeiele supuşilor săi. Grota era săpată 
lângă o stâncă acoperită cu zăpadă, al cărei vârf semăna foarte 
bine cu un cap de urs. 

Ciuciuk avea vreo cincizeci de ani. Faţa lui spână, cu ochi 
mici şi aprinşi ca jăraticul, arăta bestial - dacă ni se îngăduie să 
folosim această expresie - din cauza colţilor ascuţiţi care îi 
ieşeau de sub buzele răsfrânte. Aşezat pe un morman de 


blănuri, îmbrăcat în piei de ren, încălţat cu cizme din piele de 
focă, îşi legăna încet capul vârât într-o căciulă îmblănită. 

— Are o figură de şarlatan bătrân! spuse în şoaptă domnul 
Cascabel. De-o parte şi de alta se aţineau două-trei persoane 
mai importante din trib. 

Afară aşteptau vreo cincizeci de indigeni îmbrăcaţi 
aproape la fel ca şeful lor şi cărora nu le puteai ghici sexul după 
haine, pentru că în Noua Siberie bărbaţii şi femeile se îmbracă la 
fel. 

Mai întâi Ciuciuk i se adresă domnului Serghei, căci îi 
ghicise, fără îndoială, naționalitatea, îl întrebă într-o rusească 
uşor de înţeles: 

— Cine eşti? 

— Un supus al ţarului, răspunse domnul Serghei, socotind 
că, poate, titlul acela imperial avea să-l impresioneze pe mai- 
marele arhipelagului. 

— Dar ăştia, reluă Ciuciuk, arătând spre membrii familiei 
Cascabel. 

— Sunt francezi, răspunse domnul Serghei. 

— Francezi, repetă şeful. Se părea că nu auzise niciodată 
de vreun popor ori de vreo populație cu acest nume. 

— Ei bine, suntem francezi... francezi din Franţa, 
nemernicule, exclamă domnul Cascabel. 

Dar rosti acestea în limba lui, cu neînfrânarea cuiva care e 
sigur că nu poate fi înţeles. 

— Şi ea? Întrebă Ciuciuk, arătând spre Kayette, despre 
care îşi dăduse seama că era de altă rasă. 

— Indiancă, explică domnul Serghei. 

Apoi se încinse o discuţie foarte aprinsă între el şi Ciuciuk. 
Domnul Serghei traducea pentru familia Cascabel ce era mai 
important. 

Pe scurt, rezultatul acelei întrevederi era că naufragiaţii 
trebuiau să se considere prizonieri, urmând să rămână pe insula 
Kotelnai până când vor plăti, în bani ruseşti, o despăgubire de 
trei mii de ruble. 

— Dar de unde crede fiul ăsta al Marii Ursoaice că o să 
luăm banii? Ticăloşii trebuie că 

au pus mâna pe tot ce mai aveati, domnule Serghei! 

Ciuciuk făcu un semn şi prizonierii fură scoşi afară. Li se 
îngăduia să se plimbe prin sat, cu condiţia să nu se îndepărteze 


şi, încă din primele zile, îşi dădură seama că erau supravegheați 
îndeaproape. De altfel, plină iarnă fiind, le-ar fi fost imposibil să 
evadeze şi să ajungă pe continent. 

Domnul Serghei şi prietenii săi se duseră imediat la Belle- 
Roulotte. Acolo se buluceau o grămadă de indigeni, rămaşi în 
extaz în faţa maimuţei John Bull, care îi încânta cu cele mai 
nostime  strâmbături. Întrucât nu mai văzuseră niciodată 
maimute, îşi închipuiau că animalul acela cu păr roşcat făcea 
parte din rasa umană. 

— Măcar tot atâta cât ăştia, observă Cornelia. 

— Da, dar ei o fac de ruşine, spuse domnul Cascabel. 
Apoi, gândindu-se puţin, adăugă: 

— Am greşit când le-am spus ăstora maimuțe. Le sunt 
inferiori în toate privinţele, aşa că te rog să mă ierţi, micul meu 
John Bull. 

John Bull răspunse prin câteva tumbe. Când însă un 
indigen vru să-l apuce de labă, îl muşcă până la sânge. 

— Bravo, John Bull! Muşcă-i! Muşcă-i cât mai tare, strigă 
Sandre. Totuşi, asta se putea sfârşi rău pentru maimuţă şi în 
mod sigur ar fi plătit scump pentru muşcătură, dacă atenţia 
băştinaşilor n-ar fi fost atrasă de apariţia lui Jako, care, găsindu- 
şi colivia deschisă, ieşise să se plimbe legănat. 

Ca şi maimuţele, nici papagalii nu erau cunoscuţi în 
arhipelagurile Noii Siberii. Nimeni nu văzuse vreodată o astfel de 
zburătoare, cu pene atât de viu colorate, cu ochii rotunzi, având 
aparenţa unor ochelari, şi cu ciocul încovoiat ca un cârlig. Şi ce 
efect produse Jako asupra lor când din cioc îi ieşiră câteva 
cuvinte, clar articulate! Pasărea îşi puse în valoare întreg 
repertoriul, spre stupefacţia localnicilor. O pasăre care vorbea! 
Şi, cum erau foarte superstiţioşi, se aruncară la pămmt 
înspăimântați, de parcă vorbele ar fi ieşit din gura vreunei 
divinităţi de-a lor. Domnul Cascabel se distra, stârnind 
papagalul. 

— Hai, Jako! îi striga, zgândărindu-l. Nu te jena, Jako, 
spune-le măgari imbecililor ăstora! 

lar Jako îi împroşca cu expresiile sale favorite. Şi o făcea 
cu atâta fanfaronadă, încât indigenii o luară în cele din urmă la 
fugă, îngroziţi, în ciuda îngrijorărilor - ce-a mai ris întreaga 
familie - cum avea să spună ilustrul ei şef. 

— Haide, haide! vorbi el, regăsindu-şi ceva din buna 


dispoziţie. Să mă ia naiba dacă nu reuşim să ducem de nas 
turma asta de brute! 

Prizonierii rămaseră singuri şi, întrucât se părea că Ciuciuk 
le lăsa Belle-Roulot-te la dispoziţie, n-avură nimic mai bun de 
făcut decât să se întoarcă în propria lor locuinţă. Fără îndoială 
că locuitorii Noii Siberii o socoteau mult inferioară hrubelor lor 
săpate în zăpadă. 

La drept vorbind, din vehicul nu lipseau decât câteva 
obiecte fără importanţă, însă şi banii ce-i mai rămăseseră 
domnului Serghei - bani pe care Cesar Cascabel n-avea de gând 
să-i lase acolo nici măcar sub formă de despăgubire. Până una- 
alta, era un noroc să poată sta iarăşi în salonaş, în sufragerie, 
în compartimentele vehiculului, decât să locuiască prin hrubele 
infecte din Turkev. Totul era la loc. Aşternuturile, uneltele, 
alimentele conservate, toate acestea se pare că nu fuseseră pe 
placul domnilor şi doamnelor din arhipelag. Dacă erau nevoiţi să 
ierneze acolo, pândind prilejul s-o şteargă din insula Kotelnăi, ei 
bine, exact aşa avea să se întâmple, nu-i deranja. între timp, 
putând să umble pe unde le plăcea, domnul Serghei şi camarazii 
săi luară hotărârea să intre în legătură cu cei doi mateloţi 
naufragiaţi în arhipelagul Leahov. Poate că, în bună înţelegere 
cu ei, aveau să-l păcălească în vreun fel oarecare pe Ciuciuk, 
evadând când împrejurările deveneau favorabile. 

Restul zilei şi-l petrecură făcând ordine în Belle-Roulotte. 
Tare se mai simţea nevoia, iar Cornelia, gospodină meticuloasă 
cum era, îşi făcea sânge rău din pricina asta. Napoleone, 
Kayette şi Cuişoară avură cu ce să-şi ocupe timpul până la 
culcare. Trebuie să notăm în treacăt că, de când se hotărâse să- 
i joace o festă înălţimii sale Ciuciuk, domnul Cascabel îşi 
recăpătase toată buna dispoziţie de altădată, atât de afectată 
de ultimele lovituri ale soartei. 

A doua zi, el şi domnul Serghei se duseră să-i caute pe cei 
doi mateloţi. Probabil că aceştia se bucurau de aceeaşi libertate 
ca şi ei. Într-adevăr, nu erau închişi şi întâlnirea avu loc în pragul 
locuinţei lor de la capătul satului, fără ca indigenii să arate că ar 
avea ceva împotrivă. 

Mateloţii, unul în vârstă de treizeci şi cinci, celălalt de 
patruzeci de ani, erau ruşi. Traşi la faţă, cu figuri înfometate, 
îmbrăcaţi cu blănuri jerpelite peste hainele marinăreşti, marcați 
de lipsa alimentaţiei şi de frig în aceeaşi măsură, cu trăsăturile 


greu de recunoscut sub părul netuns şi barba încâlcită, oamenii 
aceia aveau un aer cât se poate de jalnic. Erau însă bine clădiţi, 
cu o constituţie puternică, încât la nevoie ar fi putut da o mână 
de ajutor. Dar nu păreau prea dornici să facă legături cu străinii 
despre a căror sosire pe insula Kotelnâi auziseră. Şi asta în ciuda 
faptului că se aflau în aceeaşi situaţie, aşadar dorinţa de a 
scăpa ajutându-se unii pe alţii ar fi trebuit să-i apropie de familia 
Cascabel. Domnul Serghei discuta cu cei doi bărbaţi în ruseşte. 
Cel mai în etate spunea că-l cheamă Ortik, iar tânărul se numea 
Kircev. După ce ezitară un timp, se hotărâră să vorbească 
despre ei. 

— Suntem marinari din portul Riga, spuse Ortik. Acum un 
an ne-am îmbarcat la bordul balenierei Seraski, pentru un sezon 
de pescuit în Oceanul îngheţat. Din păcate, la sfârşitul 
pescuitului, nava n-a mai ajuns la timp în strâmtoarea Bering, a 
fost prinsă de gheţuri şi zdrobită la nord de insulele Leahov. 
Intreg echipajul a pierit, în afară de Kircev şi de mine. Ne-am 
suit într-o barcă, iar furtuna ne-a împins pe insulele Noii Siberii, 
unde am căzut în mânile acestor indigeni. 

— Când s-a întâmplat asta, întrebă domnul Serghei. 

— Acum două luni. 

— Şi cum v-au primit? 

— La fel ca pe voi, fără îndoială, răspunse Ortik. Suntem 
prizonierii lui Ciuciuk şi nu ne eliberează decât în schimbul 
despăgubirii... 

— Dar de unde s-o luăm? interveni Kircev. Apoi, pe un ton 
repezit, Ortik spuse: 

— Dacă nu cumva aveţi voi banii, şi pentru voi, şi pentru 
noi... căci mi se pare că suntem compatrioți. 

— Aşa este, răspunse domnul Serghei, însă banii pe care îi 
aveam ni i-au furat localnicii şi suntem la fel de neajutoraţi ca şi 
voi. 

— Cu atât mai rău! replică Ortik. 

Amândoi povestiră apoi amănunţit despre felul cum 
trăiau. Scobitura aceea strâmtă şi întunecoasă era locuinţa lor; îi 
lăsau în libertate, dar îi supravegheau. Hainele le deveniseră 
zdrenţe, n-aveau altă mâncare decât mâncarea băştinaşilor, şi 
abia dacă le ajungea şi aceea. Erau siguri că în sezonul cald, 
când evadarea devenea posibilă, aveau să fie 
supravegheați mult mai sever. 


— Ajunge o barcă de pescuit ca să poţi fugi pe continent. 
Dar indigenii vor fi, fără îndoială, mult mai prevăzători şi poate 
că ne vor şi închide. 

— Anotimpul cald nu soseşte decât peste patru sau cinci 
luni, spuse domnul Serghei. Şi să rămânem prizonieri până 
atunci... 

— Ştiţi cumva vreo cale de evadare, întrebă cu interes 
Ortik. 

— Deocamdată nu, răspunse domnul Serghei. Până una- 
alta, ar fi normal să încercăm să ne dăm o mână de ajutor. Se 
pare că aţi suferit destul de mult, prieteni, şi dacă vă putem fi 
de vreun folos... 

Cei doi mateloţi îi mulţumiră domnului Serghei, fără prea 
multă amabilitate. Da, dacă din când în când i-ar putea ajuta 
cu.ceva mâncare mai bună, le-ar fi recunoscători. Ei nu cereau 
mai mult, eventual nişte pături, dacă ar binevoi să le mai dea. 
Însă de locuit împreună, nu! Preferau să rămână în hruba lor, 
promițând să le întoarcă vizita. Domnul Serghei şi domnul 
Cascabel - care pricepuse unele cuvinte din conversaţie - îşi 
luară rămas bun de la cei doi mateloţi. Oamenii aceia nu aveau 
o înfăţişare prea simpatică, dar ăsta nu era un motiv să le refuze 
ajutorul. Naufragiaţii trebuie să se sprijine între ei. Aşa că le vor 
întinde mâna, pe cât le stătea în puteri s-o facă, iar dacă s-ar fi 
ivit vreo ocazie de evadare, domnul Serghei n-avea să-i 
părăsească. Erau compatrioţii lui! 

Erau nişte oameni, ca şi el! 

Trecură cincisprezece zile în care se obisnuiră treptat cu 
noua situaţie, în fiecare dimineaţă erau obligaţi să apară în faţa 
şefului local şi să-i suporte insistentele cereri de despăgubire. Se 
înfuria, îi ameninţa, îşi invoca idolii. Nu pentru el însuşi, ci 
pentru idoli cerea tributul eliberării. 

— Vulpe bătrână! exclamă domnul Cascabel. Dă-ne mai 
întâi banii înapoi şi, după aceea, o să mai vedem! 

Viitorul se arăta îngrijorător. Oricând era posibil să 
descopere puse în aplicare amenințările acelui Ciuciuk, ori mai 
degrabă “Chouchou” , cum îi spunea domnul Cascabel, cu toate 
că numele de alint i se potrivea ca nuca în perete. (Chouchou 
înseamnă: preferat, iubit, favorit în limba franceză.) 

Îşi storcea întruna creierii, gândindu-se cum i-ar putea 
juca o farsă. Ce fel de farsă? 


Nu-i venea nimic in minte. Aşa că se întreba dacă nu 
cumva i se golise sacul, iar când pomenea de sac, îşi avea în 
vedere propriul cap. Într-adevăr, omul care îşi îngăduise să 
scoată la iveală minunata idee, pe cât de cutezătoare, pe atât 
de regretabilă, de a se întoarce în America în Europa prin Asia, 
putea sa-ţi spună liniştit şi cât se poate de întemeiat că nu era 
decât un dobitoc. 

— Nici vorbă, Cesar, nici vorbă! îi repeta Cornelia. Găseşti 
tu ceva până la urmă. O să-ţi vină în minte când te gândeşti mai 
puţin. 

— Crezi? 

— Sunt sigură! 

Ce mişcător era să vezi nestrămutata încredere pe care 
doamna Cascabel o arăta geniului soţului ei, în ciuda acelui 
blestemat de proiect de călătorie! 

De altfel, mai era acolo şi domnul Serghei, gata să-i 
îmbărbăteze pe toţi. Însă încercările prin care voia să-l 
determine pe Ciuciuk să renunţe la pretenţiile lui nu dădeau nici 
un rezultat. La urma urmei, nu aveau de ce să fie prea 
nerăbdători. Chiar dacă şeful băştinaş ar fi acceptat să-i repună 
în libertate, familia Cascabel n-ar fi putut pleca de pe insula 
Kotelnâi în miez de iarnă, când temperatura oscila între treizeci 
şi patruzeci de grade sub zero. 

Sosind şi ziua de 25 decembrie, Cornelia îşi propuse să 
dea o oarecare strălucire Crăciunului. Totul se reduse de fapt la 
o masă mai deosebită, mai abundentă ca de obicei, dar în care 
conservele ocupau un loc de cinste, în plus, cum nu le lipseau 
nici făina, nici orezul, nici zahărul, excelenta gospodină îşi dădu 
toată silinţa să facă o prăjitură uriaşă, al cărei succes era 
dinainte asigurat. 

Cei doi mateloţi ruşi fură invitaţi la masă, iar ei acceptară. 
Intrau pentru prima dată în Belle-Roulotte. De cum începu unul 
dintre ei să vorbească - cel pe care îl chema Kircev - vocea lui o 
tulbură pe Kayette. Vocea i se părea cunoscută. N-ar fi putut 
spune, însă, unde-o mai auzise. 

De fapt, nici Cornelia, nici Napoleone şi nici Cuisoară nu se 
arătară încântați de cei doi bărbaţi, care păreau oarecum 
stânjeniţi în prezenţa semenilor lor. Spre sfârsitul mesei, la 
cererea lui Ortik, domnul Serghei trebui să le povestească 
aventurile familiei Cascabel în provincia Alaska. Le spuse cum l- 


au găsit, pe jumătate mort, după tentativa de asasinat comisă 
asupra sa de cei din banda lui Karnov. Dacă ar fi avut feţele în 
lumină, s-ar fi văzut cum cei doi mateloţi au schimbat priviri 
ciudate atunci când se pomenise de crimă. Dar amănuntul trecu 
neobservat şi, după ce primiră câte o porţie zdravănă de 
prăjitură, udată din abundență cu vodcă, Ortik şi Kircev plecară 
din Belle-Roulotte. 

Îndată ce ajunseră afară, unul dintre ei zise: 

— Frumoasă întâlnire! E rusul pe care l-am atacat la 
frontieră şi pe care blestemata asta de indiancă ne-a împiedicat 
să-l lichidăm. 

— Şi să-i luăm banii, adăugă celălalt. 

— Da! lar miile acelea de ruble se află acum în mânile lui 
Ciuciuk! Prin urmare, cei doi pretinşi mateloţi nu erau în 
realitate decât nişte tâlhari din banda lui Karnov, ale căror 
nelegiuiri băgaseră spaima ta tot vestul Americii. După atacul 
nereuşit asupra domnului Serghei, pe care nu-l văzuseră bine la 
faţă din cauza întunericului, izbutiseră să ajungă la Port 
Clarence. Câteva zile mai târziu, cu o barcă furată, încercaseră 
să treacă peste strâmtoarea Bering; dar, duşi de curent, după ce 
fuseseră gata să piară de sute de ori, eşuaseră pe principala 
insulă din arhipelagul Leahov, unde băştinaşii îi luaseră 
prizonieri. 


VI 
POPAS DE IARNĂ 


Aceasta era situaţia în care se aflau domnul Serghei şi 
camarazii săi de călătorie la data de | ianuarie 1868. Destul de 
îngrijorătoare prin faptul că locuitorii insulelor Leahov îi ţineau 
prizonieri, ea se complica şi mai mult datorită prezenţei lui Ortik 
şi Kircev. Cine ştie dacă cei doi nemernici n-aveau să caute să 
profite de întâlnirea aceea atât de neaşteptată! Din fericire, nu- 
şi închipuiau că în călătorul atacat de ei pe frontiera Alaskăi se 
ascundea contele  Narkin, condamnat politic evadat din 
închisoarea de la lakutsk; că domnul Serghei era fugarul care 


încerca să reintre în Rusia cu o trupă de saltimbanci. Dacă ar fi 
bănuit, n-ar fi şovăit nici o clipă să se folosească de acel secret, 
şantajându-l pe contele Narkin, ba chiar predându-l autorităţilor 
ruse în schimbul vreunui avantaj, ori al unei recompense. Dar nu 
exista oare riscul ca întâmplarea să dezvăluie un secret ştiut 
numai de soţii Cascabel? 

De fapt, Ortik şi Kircev continuau să trăiască izolaţi, cu 
toată hotărârea lor ca, la primul prilej, să se alăture eforturilor 
făcute de domnul Serghei spre a-şi recăpăta libertatea. 

Era însă cât se poate de limpede că în perioada aceea de 
iarnă polară n-avea sens să se încerce nimic. Atât de frig se 
făcuse, încât până şi aburul respirației îngheţa. Termometrul 
cobora uneori la minus patruzeci de grade. Cu neputinţă să 
suporţi o asemenea temperatură, chiar şi pe timp liniştit. 
Cornelia şi Napoleone nu mai îndrăzneau să iasă din Belle- 
Roulotte şi, de altfel, ceilalţi nici nu le-ar fi lăsat. Cât de lungi li 
se păreau zilele acelea fără soare, sau mai degrabă nopţile de 
aproape douăzeci şi patru de ore! 

Obişnuită cu iernile din nordul Americii, Kayette nu se 
temea să înfrunte frigul de afară. Aşa făceau şi femeile 
localnicilor, îşi vedeau de treburile obişnuite, îmbrăcate cu o 
dublă rochie din piele de ren, înfăşurate într-un cojoc de blană, 
încălţate cu ciorapi călduroşi şi cu mocasini din piele de focă, iar 
pe cap având căciuli căptuşite cu blană de câne. Nu li se vedea 
nici măcar vârful nasului - dar se pare că în asta nu era nimic de 
regretat. 

Domnul Serghei, domnul Cascabel, cei doi fii ai săi şi 
Cuişoară, strâns înfăşuraţi în blănuri, îi făceau zilnic lui Ciuciuk o 
vizită obligatorie. La fel şi cei doi mateloţi ruşi, cărora le 
dăruiseră pături groase. 

Locuitorii din Noua Siberie nu ezită să iasă afară pe orice 
timp. Vânează pe întinsele câmpii îngheţate, îşi potolesc setea 
cu zăpadă, se alimentează cu carnea animalelor ucise în drum. 
Săniile lor foarte uşoare, făcute din maxilare, coaste şi fanoane 
de balenă, sunt fixate pe patine ori pe rachete pe care le udă 
înainte de plecare, ca să-şi facă un strat de gheaţă. Echipajele 
de reni le trag cu rezultate dintre cele mai bune. Cânii, de rasă 
samoiedă, seamănă cu nişte lupi şi sunt la fel de sălbatici; au 
picioare lungi şi blană deasă în două culori: alb cu negru sau 
galben cu maro. 


Când indigenii umblă pe jos, îşi pun rachetele lungi, 
skiurile, altfel zis patina pentru zăpadă, cu care străbat rapid 
distanţe mari pe marginile strâmtorilor ce despart diferite insule 
ale arhipelagului. Ei numesc tundre fâşiile de pământ existente 
cel mai adesea de-a lungul ţărmurilor arctice. 

Locuitorii insulelor Leahov nu se pricep la confecţionarea 
armelor nici pe departe cât  eschimoşii din America 
septentrională, întreg arsenalul lor ofensiv şi defensiv este 
alcătuit din arcuri şi săgeți. Ca unelte de pescuit au harpoanele, 
cu care atacă balena, şi plasele pentru foci, întinse sub gheţuri. 
Mai folosesc lănci şi cuțite atunci când se luptă cu morsele - 
treabă destul de riscantă, căci animalele acestea sunt nişte 
mamifere primejdioase. 

Dar fiara cea mai de temut cu care au de-a face este ursul 
alb, pe care frigul cumplit din timpul iernii şi nevoia de a-şi face 
rost de mâncare după lungi zile de post îl împing uneori până în 
satele arhipelagului. Trebuie să recunoaştem că indigenii dau 
dovadă de curaj într-o asemenea situaţie. Ei nu fug din calea 
puternicului animal, a cărui ferocitate creşte din cauza foamei; 
cu cuțitul în mână, se aruncă hotărâți asupra lui şi de cele mai 
multe ori lupta se sfârşeşte în profitul lor. 

În mai multe rânduri, familia Cascabel fu martora unor 
asemenea atacuri în care ursul polar, după ce rănise grav mai 
multe persoane, cădea răpus de ceilalţi vânători. Tot tribul 
alerga atunci la locul întâmplării, iar satul era în sărbătoare. Un 
adevărat noroc cu carnea aceea de urs - excelentă, se pare, 
pentru stomacurile celor din Noua Siberiei Cele mai bune bucăți 
ajungeau, cum se şi cuvenea, pe masa, ori mai degrabă în blidul 
lui Ciuciuk. Cât despre umilii săi supuşi, primeau fiecare câte o 
mică parte din ceea ce binevoia el să le lase. Prilej de beţii 
prelungite, după care rămâneau cu toţii turtiţi de puterea unei 
licori făcute din lăstari tineri de salcie pitică, din zeamă de 
merişoare şi din nişte boabe galbene recoltate de prin mlaştini, 
în cantităţi mari, în cele câteva săptămâni ale sezonului cald. 
Adevărul e că urşii sunt rari în acele arhipelaguri şi nu se poate 
conta pe ei ca vânat, mai ales din cauza riscurilor presupuse de 
captură. Aşa că alimenaţia de bază a localnicilor rămâne carnea 
de ren, iar din sângele animalului femeile gătesc o supă ce nu 
stârni decât, dezgust familiei Cascabel. 

Dacă vă întrebaţi cum trăiesc renii pe timp de iarnă, o să 


vă răspundem că aceste animale izbutesc să-şi găsească 
alimentaţia vegetală până şi sub straturile groase de zăpadă. De 
altfel, înainte de a se lăsa frigul, se strâng enorme cantităţi de 
furaje, suficiente pentru alimentaţia miilor de rumegătoarexle 
pe teritoriul Noii Siberii. 

— Mii şi mii! Şi când te gândeşti că vreo douăzeci ne-ar 
scoate din încurcătură! spunea domnul Cascabel, preocupat de 
felul cum şi-ar fi putut înlocui atelajul. E momentul să insistăm 
asupra faptului că locuitorii insulelor Leahov nu sunt numai 
idolatri, ci şi foarte superstiţioşi: atribuie totul divinităţilor şi se 
supun orbeşte idolilor ciopliţi de propriile lor mâni. Această 
idolatrie ţine loc de credinţă, iar marele şef Ciuciuk, mai mult 
decât oricine altul, îşi practica religia cu un fanatism foarte pe 
placul supuşilor săi. În fiecare zi, Ciuciuk se ducea la un fel de 
templu, ori mai curând loc sfânt, numit Vorspiuk, adică “grota 
rugăciunilor” . Reprezentate prin nişte simpli stâlpi de lemn 
vopsiți în culori ţipătoare, divinităţile erau aşezate în fundul unei 
scobituri în stâncă, unde indigenii se închinau rând de rând. Nu 
mergeau cu intoleranţa până acolo încât să interzică străinilor 
să se apropie de Vorspiuk; dimpotrivă, îi invitau în lăcaş. Prin 
urmare, domnul Serghei şi camarazii lui îşi putură satisface 
curiozitatea, vizitând idolii neosiberieni. 

În vârful fiecărui stâlp rânjeau nişte capete hidoase de 
zburătoare, cu ochi rotunzi şi roşii, cu ciocuri enorme, larg 
deschise, cu creste de os care se curbau în formă de coarne. 
Credincioşii se întindeau la baza acestor stâlpi, îşi lipeau 
urechea de ei, îşi făceau rugile şi, cu toate că zeul nu le 
răspundea niciodată, plecau cu convingerea că i-au auzit 
răspunsul ca fiid în general potrivit cu gândul ascuns al 
adoratorului. Când era vorba de vreun nou tribut pe care Ciuciuk 
voia să-l impună supuşilor săi, şarlatanul obținea întotdeauna 
aprobarea divină şi nimeni n-ar fi cutezat să se opună vreunei 
porunci venite de la asemenea înălţime. 

O dată pe săptămână avea loc o ceremonie mai 
importantă în sensul că localnicii mergeau acolo cu mare 
pompă. Chiar dacă era cumplit de frig, chiar dacă viscolul se 
dezlănţuia cu violenţă, secerându-te de pe picioare, toţi îl urmau 
fără şovăire pe Ciuciuk la Vorspiuk. lar de când sosise Belle- 
Roulotte, cu ce credeţi că se găteau bărbaţii şi femeile pentru 
solemnitatea aceea? Cu zorzoanele furate trupei şi purtate de ei 


peste îmbrăcămintea proprie; maiourile lăbărţate ale domnului 
Cascabel, fustele decolorate ale Corneliei, cămăşile copiilor, 
coiful cu panaş al lui Cuişoară! Şi trompeta în care unul din ei 
sufla mai-mai să-şi dea sufletul, trombonul din care altul scotea 
sunete  neverosimile, toba mică şi toba mare, toate 
instrumentele orchestrei de câlci contribuiau, printr-ua vacarm 
asurzitor, la strălucirea sărbătorii. 

Văzând una ca asta, domnul Cascabel ţipase la nemernicii, 
la hoţii care-şi permiteau să-i folosească astfel costumele, care 
amenințau să-i dezarticuleze trombonul, să-i strice trompeta şi 
să-i spargă toba! 

— Ticăloşilor! Ticăloşilor, răcnea întruna, şi nici măcar 
domnul Serghei nu reuşea să-l calmeze. 

Dacă o ţineau înainte aşa, situaţia începea să devină 
enervantă, pe cât de încet se scurgeau zilele şi săptâmânile. Şi, 
în fond, cum urma să arate sfârşitul acestei aventuri, dacă avea 
cumva vreun sfârşit? Timpul pe care nu-l mai puteau folosi 
pentru exerciţii - iar domnul Cascabel se temea că trupa va 
ajunge extrem de anchilozată în târgul de la Perm - timpul acela 
nu trecea totuşi fără folos. Ca să nu-i vadă căzuţi pradă 
descurajării, domnul Serghei le stârnea mereu interesul prin 
lecţii, prin diverse întâmplări povestite. În revanşă, domnul 
Cascabel ţinu să-l înveţe mai multe trucuri şi scamatorii - pentru 
propria sa plăcere, spunea, în realitate, asta i-ar fi fost de ajutor 
domnului Serghei dacă vreodată ar fi trebuit să joace cu 
adevărat rolul de saltimbanc, spre a păcăli poliţia rusă. Cât 
despre Jean, el îi desăvârşea tinerei indience instruirea. Eleva 
începea să scrie şi să citească sub îndrumarea tânarului ei 
profesor. Kayette era nespus de inteligentă, iar Jean se dovedea 
destul de zelos ca s-o facă să progreseze. Era oare sortit ca 
băiatul acela minunat, atât de dotat, să fie doar un biet artist de 
circ, neînstare să urce pe scara socială? 

Un asemenea secret rămânea în seama viitorului, dar ce 
viitor îi era rezervat familiei ajunse în puterea unui trib sălbatic 
de la capătul lumii cunoscute? 

Intr-adevăr, pretenţiile lui Ciuciuk nu păreau să se fi 
schimbat. Nu voia să-şi elibereze captivii fără despăgubire, iar 
ajutoare din afară n-aveau cum să primească. Prin urmare, cum 
să facă rost de banii ceruţi de hrăpăreţul conducător al insulelor 
Leahov? 


E drept că familia Cascabel poseda o comoară - fără să 
ştie de ea. Comoara era pepita, faimoasa pepită a tânarului 
Sandre; puştiul, cel puţin, n-avea nici o îndoială că reprezenta o 
valoare. Când nu-l vedea nimeni, o scotea din ascunzătoare, o 
admira, o ştergea, o lustruia. Sigur că n-ar fi stat pe gânduri să o 
sacrifice ca să-şi răscumpere familia. Dar “Chouchou” n-ar fi 
primit niciodată, în locul banilor lichizi, o bucată de aur de forma 
şi aparenţa unei pietre. Aşa.că Sandre rămânea la ideea lui de a 
aştepta până când, întors în Europa, îşi va putea schimba pepita 
pe bani frumoşi, înlocuind astfel în mod fericit dolarii furaţi în 
America. 

Ce minunată lovitură, la urma urmei, cu condiţia să poată 
reveni vreodată în Europa! 

Oricum, întoarcerea nu părea să fie prea apropiată. Asta îi 
preocupa şi pe cei doi răufăcători, pe care ghinionul îi scosese în 
calea familiei Cascabel. Într-o zi - era 23 ianuarie - Ortik se 
prezentă la Belle-Roulotte să discute cu domnul Serghei, cu Jean 
şi cu tatăl acestuia, despre întoarcerea în patrie. Scopul său era, 
însă, să afle ce aveau de gând prizonierii în caz că Ciuciuk le 
îngăduia să plece de pe insula Kotelnâi. Începu printr-o 
întrebare: 

— Domnule Serghei, când aţi pornit din Port Clarence, 
aveaţi de gând să iernaţi în Siberia? 

— Da, răspunse domnul Serghei, căzuserăm de acord să 
încercăm să ajungem în vreun orăşel, unde am fi rămas până 
începe sezonul cald. De ce mă întrebi, Ortik? 

— Fiindcă aş vrea să ştiu dacă vă reluaţi traseul, admițând 
că blestemaţii ăştia de localnici vă lasă să plecaţi. 

— Nicidecum, răspunse domnul Serghei. — Ar însemna să 
prelungim inutil un drum şiaşa destul de lung. După mine, e mai 
bine s-o luăm de-a dreptul spre Rusia europeană, ţinând spre 
una din trecătorile munţilor Ural. 

— În nordul lanţului, îmi închipui! 

— De bună seamă, pentru că ar fi calea cea mai scurtă pe 
care am urma-o prin stepă (şi aici, ca şi în alte părţi ale 
romanului, autorul foloseşte oarecum impropriu cuvântul stepă 
pentru a denumi forme geografice cunoscute îndeobşte prin 
denumirile de tundră şi taiga.) _ 

— Dar vehiculul, domnule Serghei? insistă Ortik. II lăsaţi 
aici? 


Fără îndoială, domnul Cascabel înţelegea despre ce era 
vorba, căci se grăbi să răspundă: 

— Belle-Roulotte | S-o lăsăm aici? Nici gând, dacă izbutesc 
să fac rost de un atelaj, iar peste puţin timp... sper că... 

— Ai vreo idee? se interesă domnul Serghei. 

— Deloc. Dar Cornelia îmi spune tot timpul că o să-mi vină 
una şi Cornelia nu s-a înşelat niciodată. E o femeie superioară şi 
care mă cunoaşte bine, domnule Serghei. Mereu acelaşi, 
uluitorul Cesar Cascabel, mereu încrezător în steaua sa, 
incapabil să admită că patru francezi şi trei ruşi n-aveau să-i 
vină de hac lui Ciuciuk. Domnul Serghei îi comunică lui Ortik 
părerea domnului Cascabel în privinţa vehiculului. 

— Pentru hardughia asta aveţi nevoie de un atelaj de reni, 
observă matelotul rus, dornic să insiste, după câte se vedea, 
asupra subiectului. 

— Aşa-i cum spui. 

— Şi credeţi că a să vi-i dea Ciuciuk? 

— Cred că domnul Cascabel va găsi un mijloc prin care să- 
| oblige. 

— Şi-o să încercaţi să ajungeţi pe coasta Siberiei, 
traversând banchiza? 

— Exact! 

— În cazul ăsta, domnule Serghei, trebuie să porniţi 
înaintea dezgheţului, adică în cel mult trei luni. 

— Fireşte. 

— Dar cum anume? 

— Poate că localnicii ne vor lăsa să plecăm. 

— Nu-mi vine să cred, fiindcă n-aveţi cu ce plăti 
răscumpărarea. După ce i se tălmăcise părerea lui Ortik, domnul 
Cascabel răspunse prompt: 

— Dacă nu cumva nătărăii ăştia vor fi siliţi să ne lase... 

— Forţaţi? De cine, întrebă Jean. 

— De împrejurări! 

— De împrejurări, tată? 

— Da! Asta e. Împrejurările, fiule, împrejurările! 

Şi se scărpina în cap, mai-mai să-şi smulgă părul, 
nereuşind să scoată de-acolo nici o soluţie. 

— Prieteni, zise domnul Serghei, important e să vedem ce- 
am face dacă indigenii refuză să ne lase liberi. Plecăm fără 
consimţământul lor? 


— Putem încerca, domnule Serghei, răspunse Jean. Dar 
am fi nevoiţi să abandonăm Belle-Roulotte. _ 

— Nu vorbi aşa, Jean, strigă domnul Cascabel. Imi frângi 
inima. 

— M-am gândit bine, tată! 

— Nu! Belle-Roulotte este casa noastră umblătoare. 
Acoperişul sub care te-ai fi putut naşte, băiete! S-o lăsăm la 
cheremul acestor amfibii, al acestor... 

— Dragul meu Cascabel, interveni domnul Serghei, vom 
face tot ce ţine de noi a să-i determinăm pe băştinaşi să ne 
redea libertatea. Dar, cum cel mai probabil că vor refuza singura 
noastră şansă ar fi evadarea. Şi n-am reuşi să înşelăm vigilenţa 
lui Ciuciuk decât părăsind... 

— Casa Familiei Cascabel, exclamă şeful trupei, dând 
impresia că rostogolea o grămadă de r, deşi în cuvintele acelea 
nu exista nici unul. 

— Tată, spuse Jean, — cred că ar mai fi o posibilitate de 
salvare şi lucrurile s-ar rezolva. 

— Care anume? 

— De ce n-ar încerca unul dintre noi să plece, să ajungă 
pe continent şi să lunţe autorităţile ruseşti? Domnule Serghei, 
mă ofer cu plăcere. 

— Asta niciodată! vorbi cu hotărâre domnul Cascabel. 

— Nu, să nu faceţi aşa ceva! spuse tot atât de hotărât 
Ortik, atunci când domnul Serghei îi explică propunerea lui Jean. 

Domnul Cascabel şi matelotul se dovedeau a fi pe aceeaşi 
poziţie faţă de subiectul discutat. Dacă unul se gândea, însă, 
numai la primejdia în care s-ar trezi contele Narkin odată 
încăput pe mâna autorităţilor ruseşti, celălalt nu se sinchisea şi 
de puţin de asta, ci de cu totul altceva. 

De altfel, luînd în considerare un alt aspect al propunerii 
lui Jean, domnul Serghei spuse: 

— Te recunosc, inimosul meu băiat, şi îți mulţumesc că 
vrei să te sacrifici pentru noi. Dar sacrificiul tău n-ar avea nici o 
şansă de izbândă. Să te aventurezi în miezul iernii arctice peste 
banchiză, să străbaţi cele o sută de leghe ce despart insula 
Kotelnâi de continent, asta ar fi nebunie curată! Ai pieri pe 
drum, bietul de tine! Nu, prieteni, n-o să ne despărţim, iar dacă 
vom reuşi într-un fel sau altul să plecăm din arhipelagul Leahov, 
o vom face cu toţii împreună. 


— Bine spus, observă domnul Cascabel, şi vreau ca Jean 
să-mi promită că n-o să întreprindă nimic fără încuviințarea 
mea. 

— Îţi promit, tată. 

— lar când spun că plecăm toţi, reluă domnul Serghei, 
adresându-se lui Ortik, vreau să se înţeleagă că dumneata şi 
Kircev o să veniţi cu noi. Nu vă lăsăm în mânile indigenilor. 

— Vă mulţumesc, domnule Serghei, răspunse Ortik. Kircev 
şi cu mine vom căuta să vă fim de folos în călătoria prin Siberia. 
Deocamdată nu se poate face nimic. Dar trebuie să fim pregătiţi 
de fugă înaintea dezgheţului. De cum se va domoli gerul. Cu 
acestea, Ortik se retrase. 

— Da, reluă domnul Serghei, — va trebui să fim gata. 

— O să fim! declară domnul Cascabel. Ce anume o să 
facem pentru asta? Să n-ajung ziua de mâne dacă am habar! 

Intr-adevăr, în ce fel i-ar fi putut spune adio lui Ciuciuk, cu 
sau fără voia lui, aceasta era întrebarea, sau măi bine zis 
problema la ordinea zilei. Foarte greu ar fi putut înşela vigilenţa 
băştinaşilor. Pe Ciuciuk nu mai sperau să-l facă să cadă la o 
învoială mai rezonabilă. Le rămânea doar o singură cale: să-l 
“tragă pe sfoară” , vorba domnului Cascabel, rostită de douăzeci 
de ori pe zi. 

Şi tocmai asta se şi străduia să facă! Dar fără succes îşi 
“comprima căpăţâna” , ca să folosim una din expresiile sale 
preferate; luna ianuarie se sfârşea fără ca el să fi găsit ceva în 
fundul sacului. 


VII 
O REUŞITĂ FARSĂ A DOMNULUI CASCABEL 


Începutul lui februarie fu cumplit de aspru - o lună in care, 
la acea latitudine, se întâmplă să îngheţe mercurul în 
termometre. Sigur că rămânem încă departe de temperaturile 
spaţiului interstelar, de cele două sute şaptezeci şi trei de grade 
sub zero, capabile să imobilizeze moleculele corpurilor în ceea 
ce s-a numit starea solidă absolută. Şi totuşi, ai fi zis că 


moleculele din aer nu mai alunecau Unele pe lângă altele, că 
atmosfera se solidificase. Respirat, aerul ardea ca focul. Se 
făcuse atât de frig, încât cei din Belle-Roulotte hotărâră să nu 
mai iasă afară. Cerul era nemaipomenit de limpede, iar 
constelaţiile străluceau nespus de puternic; aveai impresia că 
ajungi cu privirea până în străfundurile bolţii cereşti. Lumina 
zilei, spre amiază, era doar un amestec de zori şi asfinţit. 

Băştinaşii înfruntau totuşi, din obişnuinţă, asprele condiţii 
de climă ale locului. Dar ce măsuri îşi mai luau pentru ca 
picioarele, mânile, nasul să nu le îngheţe subit! Corpul şi-l 
infăşurau in piei de ren, pe cap îşi trăgeau gluga, astfel că nimic 
din om nu rămânea la vedere. Erau nişte pachete de blănuri 
umblătoare. Şi de ce, oare, trebuiau să se aventureze afară din 
locuinţe? Din ordinul lui Ciuciuk. Aveau misiunea să se asigure 
că prizonierii, care nu-l mai puteau vizita zilnic, nu şterseseră 
putina. Măsură de prevedere deplasată, pe o asemenea vreme. 

— Bună seara, mutre de focă, le striga dinăuntru domnul 
Cascabel, văzându-i prin ferestruicile cărora le dezgheţa sticla 
pe partea dinspre interior. Cred că animalele astea au sânge de 
amfibie în vine! Se plimbă, nici că le pasă, prin locuri unde nişte 
oameni de treabă ar îngheţa în cel mult cinci minute. 

În compartimentele vehiculului ermetic închis, 
temperatura se menținea la un nivel suportabil. Făceau focul în 
soba din bucătărie cu lemn fosil, economisind astfel rezerva de 
petrol, iar căldura se răspândea în toate încăperile, încât 
acestea chiar trebuiau aerisite din când in când. Dar atunci, abia 
dacă deschideau uşa dinspre avantren, că lichidele din interior 
îngheţau instantaneu. Intre temperatura de afară şi cea 
dinăuntru era o diferenţă de cel puţin patruzeci de grade - lucru 
pe care domnul Serghei l-ar fi putut constata cu precizie, dacă 
băştinaşii n-ar fi furat termometrele. 

La sfârşitul celei de-a doua săptămâni din februarie, gerul 
avea tendinţa să se mai înmoaie puţin. Vântul îşi schimbase 
direcţia spre sud, iar viscolele începură să bântuie din nou, cu o 
furie cumplită, ţinuturile Noii Siberii. Dacă Belle-Roidotte n-ar fi 
fost adăpostită după nişte stânci înalte, n-ar fi reuşit să facă faţă 
rafalelor. Cum era îngropată în zăpadă până deasupra roţilor, 
puteau fi liniştiţi în privinţa ei. Mai trecură încă nişte valuri de 
frig puternic, modificând brusc starea atmosferei. Cu toate 
acestea, pe la jumătatea lunii temperatura medie nu mai cobora 


sub minus douăzeci de grade. 

Domnul Serghei, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi 
Cuişoară îndrăzniră să-şi scoată iarăşi nasul afară, luîndu-şi cele 
mai minuţioase măsuri de prevedere pentru ca trecerea de la o 
temperatură la alta să nu se facă prea brusc. Din punct de 
vedere medical, aici era pericolul cel mai mare. 

Împrejurimile campamentului dispăruseră cu totul sub 
covorul alb, încât era imposibil să deosebeşti denivelările 
terenului. Şi nu din lipsă de lumină, căci vreme de două ceasuri 
orizontul prindea, în partea de sud, o lumină alburie, o 
răsfrângere a razelor de soare, fără căldură, dar care urma să 
sporească o dată cu apropierea echinocţiului de primăvară. 
Putură, aşadar, să se plimbe puţin, întâi şi-ntâi, din ordinul 
categoric al lui Ciuciuk, se duseră la locuinţa acestuia. 

„ Nimic nu se schimbase în hotărârile încăpăţânatului 
indigen. Prizonierii fură avertizaţi să aducă neîntârziat cele trei 
mii de ruble, sau, în caz contrar, Ciuciuk avea să vadă ce-i 
rămânea de făcut. 

— Ticălos ordinar, îi răspunse domnul Cascabel în acea 
franceză curată pe care “înălţimea sa” n-o putea pricepe. „Da! 
De trei ori bestie! De patru ori brută! Rege peste idioţi! 

E adevărat însă că toate acele calificative, atât de 
potrivite şefului din arhipelagul Leahov, nu schimbau deloc 
lucrurile. Mai grav era că Ciuciuk ameninţa să treacă la măsuri 
drastice. 

Şi tocmai în furia sa oarbă, domnului Cascabel îi veni o 
idee genială - ceea ce nu trebuie să surprindă la un om din cale- 
afară de descurcăreţ. 

— Pe toate focile, exclamă el într-o dimineaţă, — îi dau 
gata cu farsa asta, cu farsa asta grozavă! Şi de ce nu mi-ar 
reuşi, cu nişte bieţi nătărăi? 

Deşi îi scăpaseră asemenea fraze, domnul Cascabel hotărî 
să păstreze secretul. Nu spuse nimănui nimic, nici măcar 
domnului Serghei sau Corneliei. Se părea, totuşi, că una din 
condiţiile esenţiale pentru reuşita planului său era să vorbească 
bine limba rusă - limbă folosită de toate populaţiile din Siberia 
septentrională. Astfel că, în vreme ce Kayette se perfecționa în 
studiul francezei sub îndrumarea prietenului său Jean, domnul 
Cascabel se decise să se perfecţioneze în studiul limbii ruse sub 
îndrumarea prietenului său Serghei. Şi unde ar fi găsit oare 


vreun profesor mai devotat? 

Prin urmare, în ziua de 16 februarie, pe când se plimba cu 
domnul Serghei pe lângă Belle-Roulotte, îi împărtăşi dorinţa sa 
de a-i învăţa mai bine limba. 

— Vezi dumneata, dacă tot mergem, în Rusia, mi-ar fi de 
folos să vorbesc ruseşte şi o să mă simt în largul meu cât vom 
sta la Perm şi la Nijni. 

— De acord, dragul meu Cascabel, răspunse domnul 
Serghei. Dar, cu câtă rusă ştii, te descurci destul de bine. 

— Nu, domnule Serghei! E adevărat că înţeleg puţin ce mi 
se spune, dar nu prea reuşesc să mă fac eu înţeles, şi tocmai 
asta aş vrea. 

— Cum doreşti. 

— De altfel, domnule Serghei, e nevoie să ne umplem 
timpul cu ceva. 

In definitiv, propunerea domnului Cascabel nu era de loc 
surprinzătoare şi nimeni nu se arătă mirat. 

lată-l, deci, buchisind ruseşte cu domnul Serghei, câte 
două-trei ore pe zi, preocupat mai mult de pronunție decât de 
gramatică. Lăsa impresia că la asta ţine în mod deosebit. Or, 
dacă ruşii vorbesc cu destulă uşurinţă limba franceză, chiar fără 
accent străin, pentru francezi e ceva mai greu să vorbească 
ruseşte. Nu-i deloc complicat să ne închipuim strădaniile 
domnului Cascabel, eforturile pe care le făcea ca să pronunţe 
cât mai corect, umplând cu vocea sa încăperile din Belle- 
Roulotte. Şi într-adevăr, având înclinații înnăscute pentru limbi, 
făcuse progrese menite să-i uimească pe toţi ceilalţi. După 
lecţie, se ducea pe plajă şi acolo, sigur că nu-l putea auzi 
nimeni, exersa. Rostea cu voce tare diverse fraze, intonându-le 
în fel şi chip şi silindu-se să pronunţe consoana r aşa cum fac 
ruşii. lar pentru asta trebuia să se dezveţe de obişnuinţa unor 
vibrații adânc fixate în exerciţiul meseriei sale de saltimbanc. 
Uneori se întâlnea cu Ortik şi cu Kircev şi, cum cei doi mateloţi 
nu ştiau o boabă franţuzeşte, vorbea cu ei în limba lor, 
asigurându-se în felul acesta că începea să se facă înţeles destul 
de mulţumitor. 

De la un timp, cei doi veneau mai des la Belle-Roulotte. 
Mereu intrigată de vocea lui Kircev, Kayette încerca să-şi 
amintească în ce împrejurări o mai auzise. La discuţiile dintre 
Ortik şi domnul Serghei lua acum parte şi domnul Cascabel. 


Vorbeau, de fiecare dată, despre modul în care ar fi putut părăsi 
insula şi nu ajungeau la nici o soluţie. 

— Mai avem o şansă să ne întoarcem acasă, spuse într-o 
zi Ortik. — Nu ne-am gândit niciodată la ea, dar s-ar putea ivi pe 
neaşteptate. 

— Care, întrebă domnul Serghei. 

— Când marea polară o să fie iarăşi navigabilă, se 
întâmplă adesea ca vreo balenieră să treacă pe lângă 
arhipelagul Leahov, răspunse matelotul. In cazul ăsta putem 
face semne, ca s-o chemăm încoace. 

— Ar însemna să-i expui pe cei din echipaj riscului de a 
ajunge şi ei prizonierii lui Ciuciuk, în loc să ne elibereze, observă 
domnul Serghei. Un echipaj redus va cădea cu uşurinţă în 
mânile băştinaşilor. 

— De fapt, interveni domnul Cascabel, marea nu va fi 
curățată de gheţuri decât peste vreo trei luni, iar eu n-am atâta 
răbdare! 

lar după o clipă de gândire, adăugă: 

— Şi apoi, dacă am reuşi să ne îmbarcăm pe vreo 
balenieră, fie şi cu învoirea acestui bătrân minunat care e 
Chouchou, Belle-Roulotte tot pierdută ar fi... 

— Va trebui, fără îndoială, să ne resemnăm în privinţa 
asta, aprecie domnul Serghei. 

— Să ne resemnăm! izbucni domnul Cascabel. Hai să fim 
serioşi! 

— Ai găsit cumva vreo soluţie? 

— Ei, ei! 

Domnul Cascabel nu spuse mai mult. Dar ce suris avea pe 
buze, şi ce sclipiri în privire! 

Când îi ajunse la urechi un asemenea răspuns, Cornelia 
simţi nevoia să comenteze: 

— În mod precis, Cesar a pus ceva la cale. Ce anume? Nu 
ştiu. La urma urmei, de la unul ca el te poţi aştepta la orice. 

— Tata e mai şmecher decât domnul Ciuciuk, zise micuța 
Napoleone. 

— Aţi observat că de la un timp îi spune “bătrân 
minunat” ? întrebă Sandre. Asta-i un semn de prietenie. 

— Numai dacă nu cumva e chiar invers, spuse Cuişoară. 

În partea a doua a lunii februarie, temperatura crescu 
simţitor. Suflând dinspre sud, vântul aducea curenţi de aer mai 


puţin rece şi-i împrăştia în atmosferă. Nu mai era timp de 
pierdut. După ce îi prinsese o dată dezgheţul în strâmtoarea 
Bering, din pricina iernii întârziate, ar fi fost culmea ghinionului 
să se expună aceleiaşi primejdii datorită primăverii timpurii. 
Dacă planul domnului Cascabel reuşea, dacă l-ar fi convins pe 
Ciuciuk să-l elibereze împreună cu personalul şi materialul său, 
trebuiau să plece până când câmpul de gheaţă, uniform întărit, 
mai exista între arhipelagul Leahov şi coasta siberiană. 

Un atelaj de reni putea parcurge distanţa respectivă în 
condiţii relativ bune, iar călătorii n-ar fi avut de ce să se teamă 
că banchiza s-ar fi dislocat. 

— Spune-mi, dragul meu Cascabel, îl întrebă întro zi 
domnul Serghei, speri, aşadar, că ticălosul de Ciuciuk o să-ţi dea 
renii de care ai nevoie pentru ca vehiculul să ajungă pe 
continent? 

— Domnule Serghei, răspunse grav domnul Cascabel, 
Chouchou nu-i deloc ticălos. Dimpotrivă, e un ins respectabil şi 
minunat! Dacă ne lasă să plecăm, o să ne îngăduie să ducem şi 
această Belle-Roulotte, iar dacă ne îngăduie s-o ducem, atunci 
n-are altceva de făcut decât să ne dea douăzeci de reni, 
cincizeci, o sută, o mie, câţi o să-i cer! 

— Înseamnă că-l ai la mână! 

— Dacă-l am la mână pe Chouchou? E ca şi cum i-aş ţine 
nasul între degete, domnule Serghei. lar eu, când ţin ceva, ţin 
bine! 

Mereu aceeaşi comportare de om sigur pe sine, şi mereu 
acelaşi zâmbet plin de satisfacţie! Chiar atunci, ducându-şi două 
degete la buzele ţuguiate, trimise un sărut pe adresa “înălţimii 
sale” indigene, înțelegând că dorea să păstreze o discreţie 
absolută în privinţa planurilor sale, domnul Serghei avu tactul de 
a nu insista să le afle. O dată cu îmblânzirea frigului, supușii lui 
Ciuciuk începură să-şi reia activităţile obişnuite, vânătoarea de 
păsări, prinderea focilor ieşite din nou deasupra banchizei. 
Totodată, ceremoniile întrerupte de gerul cel mare îi aduceau pe 
credincioşi în grota cu idoli. 

Participarea întregului trib dădea multă strălucire fiecărei 
zi de vineri. Se pare că vinerea este duminica Noii Siberii. Or, 
vineri, 29 februarie - anul 1868 fiind bisect - urma să aibă loco 
procesiune generală a băştinaşilor. 

In ajun, seara, domnul Cascabel le spuse celorlalţi, la 


culcare: 

— Mâne mergem la ceremonia din Vorspiuk, împreună cu 
prietenul nostru Chouchou. 

— Ce? Chiar vrei tu asta, Cesar, întrebă Cornelia. 

— Vreau! 

Ce putea să însemne răspunsul acela atât de categoric? 
Oare domnul Cascabel spera săl îmbuneze pe şeful insulelor 
Leahov, participând la adoraţiile sale superstiţioase? Fără 
îndoială, Ciuciuk avea să fie încântat să-şi vadă prizonierii 
omagiind divinităţile locului. Dar.să le venereze, să îmbrăţişeze 
religia indigenă, asta era cu totul altceva şi probabil că domnul 
Cascabel n-ar fi mers până la apostazie ca să fie pe placul 
“înălţimii sale” neosiberiene. Ptiu! 

Oricum, a doua zi în zori întreg tribul se afla în mişcare. 
Timp splendid, temperatură de numai zece grade sub zero. Ziua 
se lungise deja la patru-cinci ore, arătând vagi urme de raze de 
soare alunecate pe deasupra orizontului. 

Localnicii ieşiseră din bordeie. Bărbaţi, femei, copii, 
bătrâni, adulţi, cu toţii îşi puseseră hainele cele mai bune, 
cojoace din piele de focă, pantaloni din piele de ren, cu părul 
lăsat la vedere. Era o paradă fără seamăn: blănuri albe şi negre, 
căciuli împodobite cu perle false, pieptare colorate, fâşii de piele 
legate peste frunte, cercei, brățări, podoabe din os de morsă, 
încrustate, atârnate de cartilajul nasului. 

Şi totuşi, se pare că lucrurile acelea nu erau suficiente 
pentru o asemenea solemnitate. Unele persoane mai însemnate 
din trib socotiseră nimerit să se împodobească şi mai bogat, 
folosind în acest scop diferite obiecte furate din Belle-Rouloite. 
Intr-adevăr, pe lângă faptul că îmbrăcaseră costumele de 
saltimbanc, cu fir sclipitor şi zorzoane, pe lângă tichiile de clovn 
şi caschetele de general pe care şi le puseseră pe cap, unii 
purtau în bandulieră o coardă de care atârnau inelele folosite în 
exerciţiile de jonglerie, alţii îşi atârnaseră la brâu o grămadă de 
bile şi de haltere, în sfârşit, marele şef Ciuciuk îşi expune pe 
piept, cu mare pompă, un barometru aneroid, ca pe o decorație 
a vreunui ordin de curând inventat de suveranul Noii Siberii. 

lar instrumentele din orchestra de circ îşi amestecau 
sunetele într-un concert înfiorător, într-un vacarm spărgător de 
timpane, trompeta concurând cu trombonul, toba mică dând 
replică tobei mari. 


Cornelia şi copiii erau cumplit de furioşi la auzul unor 
astfel de cacofonii asurzitoare. Ar fi avut chef să-i fluiere pe 
artiştii care, după părerea lui Cuişoară, se comportau “ca nişte 
foci” . 

Ei bine, lucru de necrezut: domnul Cascabel le zâmbea 
acelor interpreţi barbari. Le făcea complimente, îi lăuda, bătea 
din palme strigând “bravo” şi spunea întruna: 

— Oamenii ăştia mă uimesc cu adevărat! Sunt deosebit de 
dotați pentru muzică şi, dacă ar vrea să se angajeze în trupa 
mea, garantez că ar avea mare succes la târgul din Perm, şi la 
fel la cel din Saint Cloud! 

În mijlocul îngrozitorului tumult, procesiunea străbătea 
satul, îndreptându-se spre locul sacru unde idolii aşteptau să fie 
proslăviţi de credincioşi. Ciuciuk era în frunte. Imediat după el 
veneau domnul Serghei şi domnul Cascabel, apoi familia şi Cei 
doi mateloţi ruşi, escortaţi de toată suflarea din Turkev. 

Convoiul se opri în faţa grotei care adăpostea, în adânc, 
divinităţile indigene, Înfăşurate în blănuri superbe şi decorate cu 
picturi împrospătate special în vederea acelei ceremonii. 

Ciuciuk intră în Vorspiuk cu mânile ridicate şi, după ce îşi 
plecă smerit capul de trei ori, se lăsă pe vine, pe un covor din 
piele de ren, întins pe jos. Era modul de a îngenunchea al 
localnicilor. : 

Domnul Serghei şi camarazii săi se grăbiră să-l imite pe 
şeful satului, iar ceilalţi se prosternară la rândul lor. . 

După ce se făcu din nou linişte solemnă, Ciuciuk, cu 
intonaţia unui predicator anglican, adresă câteva cuvinte 
jumătate cântate, jumătate şoptite, celor trei idoli, superbi în 
măreţia lor hieratică. 

Deodată, o voce îi răspunse - o voce puternică, bine 
timbrată, care se auzi până în colţul cel măi îndepărtat al grotei. 

Minune! Vocea ieşea din ciocul uneia dintre divinităţi, cea 
din dreapta, şi iată ce rosti ea în limba rusă: 

„Ani sviati, eti inostranţi, katorâe ot zăpada prişli! Zăcem 
ti ih poderjaeş? 

Asta însemna: 

„Aceşti străini care vin din Apus sunt sfinţi! De ce îi ţii 
prizonieri? 

Auzite clar de toţi închinătorii, cuvintele acelea stârniră 
stupoare generală. Pentru prima dată, zeitățile din Noua Siberie 


binevoiau să stea de vorbă cu adoratorii lor. 

Chiar atunci o altă voce, şi mai puternică, poruncitoare, 
ieşi din ciocul idolului din stânga, articulând vibrant: 

„Îţi poruncesc să-i pui în libertate pe aceşti prizonieri! 
Poruncesc poporului tău să aibă 

cel mai mare respect pentru ei şi să le înapoieze toate 
lucrurile furate! Îți poruncesc să-i ajuţi să ajungă pe coasta 
siberiană! 

De data asta nu mai erau uluiţi, ci cuprinşi de groază. 
Ciuciuk se săltase în genunchi, tremurând, cu privirea buimacă 
şi gura căscată, cu degetele ţepene, în ultimul hal de zăpăceală. 
Pe jumătate ridicaţi, băştinaşii nu ştiau dacă era cazul să se 
prosterneze, ori s-o ia la fugă. 

În sfârşit, a treia divinitate, cea din mijloc, vorbeşte şi ea. 
Dar cu ce voce cumplită, plină de mânie şi de ameninţări! Şi cât 
de dramatic articulează silabele, fă-cându-le să 

bubuie ca tunetul! Şi iată cuvintele ei, vizând-o direct pe 
înălţimea sa neosiberiană: 

— Dacă nu faci aşa chiar atunci când o doresc aceşti 
oameni sfinţiţi, iadul să cadă asupra tribului tău! 

În clipa aceea, şi stăpânul şi supuşii gemură de spaima, 
înţepeniţi pe jos ca nişte cadavre, pe când domnul Cascabel, 
ridicându-şi braţele spre idoli în semn de recunoştinţă, le 
mulțumea pentru intervenţia lor divină. lar în acest timp 
camarazii săi se ţineau de burtă ca să nu izbucnească în ris. O 
simplă demonstraţie de ventriloc, iată ce pusese la cale omul 
acela nemaipomenit, un artist fără seamăn, ca să forţeze mâna 
“minunatului Chouchou” . Şi, de fapt, nici nu trebuia mai mult 
pentru a-i învârti pe degete pe băştinaşii superstiţioşi. 

Oamenii veniţi din Apus - ce denumire admirabilă găsise 
domnul Cascabel! Oamenii aceştia sunt sfinţi. De ce-i ţinea 
Ciuciuk prizonieri? 

Ei bine, nu! Ciuciuk n-avea să-i mai ţină. Avea să-i lase să 
plece îndată ce-şi vor exprima dorinţa, iar indigenii aveau să-i 
respecte ca pe nişte călători protejaţi de pronia cerească. 

Pe când Ortik şi Kircev, care nu ştiau nimic despre talentul 
de ventriloc al domnului Cascabel, nu-şi ascundeau deloc 
uimirea, Cuişoară repeta plin de încântare: 

— Ce geniu e patronul! Ce cap! Ce om! Numai dacă nu 
cumva... 


— Dacă nu cumva e zeu! spuse Cornelia, înclinându-se în 
faţa soţului ei. Farsa era jucată. Reuşise datorită faptului că 
triburile din Noua Siberie sunt de o credulitate ce depăşeşte 
orice închipuire. Domnul Cascabel intuise corect situaţia asta, şi 
aşa îi venise ideea de a-şi întrebuința talentul de ventriloc 
pentru salvarea tuturor. Se înţelege că atât el cât şi familia sa 
fură conduşi la campament cu toate onorurile cuvenite unor 
sfinţi. Ciuciuk se întrecea în plecăciuni şi vorbe măgulitoare, 
amestecate cu o oarecare spaimă şi respect. Nu era departe de 
a confunda adoraţia pentru familia Cascabel cu cea pentru idolii 
din Kotelnâi. La urma urmelor, cum ar fi putut bănui populaţia 
satului Turkev, în ignoranţa ei desăvârşită, că avea de-a face cu 
un mistificator? 

Fără nici o îndoială, înseşi divinităţile din Vorspiuk 
vorbiseră cu vocile acelea înspăimântătoare! Chiar din gura lor, 
mută până atunci, ieşiseră ameninţătoarele porunci rostite într-o 
rusească acceptabilă. Şi, în fond, nu exista oare un precedent? 
Papagalul Jako nu vorbea şi el? Nu se miraseră localnicii de 
cuvintele care-i ieşeau din cioc? Ei bine, dacă o pasăre putea 
vorbi, de ce n-ar fi în stare să facă acelaşi lucru nişte divinităţi 
cu cap de pasăre? 

Din ziua aceea, domnul Serghei, Cesar Cascabel şi familia 
sa, precum şi cei doi marinari ceruţi de compatriotul lor se 
putură considera liberi. larna era de-acum mult avansată, iar 
temperaturile începeau să devină suportabile. Prin urmare, 
naufragiaţii hotărâră să plece cât mai curând din arhipelagul 
Leahov. Nu de teamă că băştinaşii s-ar fi putut răzgândi.Erau 
prea impresionați ca s-o mai poată face. Domnul Cascabel se 
afla acum în cele mai bune relaţii cu prietenul său Chou-chou, 
care n-ar fi ezitat să-i lustruiască până şi cizmele, dacă i-ar fi 
cerut. Se înţelege că acel om de treabă se grăbi să restituie 
toate obiectele furate din Belle-Roulotte. El însuşi, îngenunchind, 
u înapoiase domnului Cascabel barometrul purtat în chip de 
medalie, iar Cesar Cascabel binevoise să-i întindă o mână pe 
care Ciuciuk o sărutase cu evlavie: mâna aceea o credea în 
stare să arunce trăsnetul şi să dezlănţuie furtuna.. 

Pe scurt, în ziua de 8 martie pregătirile de plecare erau 
terminate. Domnul Cascabel ceruse douăzeci de reni spre a fi 
înhămaţi la Belle-Roulotte, iar Ciuciuk se grăbise să-i ofere o 
sută - lucru pentru care noul său prieten fi mulţumi, rămânând 


însă la cifra amintită. Ceru în plus doar furajele de care avea 
nevoie ca să-şi alimenteze atelajul pe timpul cât traversa 
banchiza. 

În dimineaţa aceleiaşi zile, domnul Serghei, familia 
Cascabel şi cei doi marinari îşi luară rămas bun de la băştinaşii 
din Turkev. Tot tribul se adună să asiste la plecarea oaspeţilor şi 
să le ureze drum bun. 

“Scumpul de Chouchou” era acolo, în rândul din faţă, 
stăpânit de o foarte sinceră 

emoție. Domnul Cascabel se apropie de el şi, bătându-l pe 
burtă, se mulţumi să-i spună 

doar aceste cuvinte, în franceză: 

— Adio, nătărăule! 

Dar palma aceea dată cu familiaritate avea să sporească 
şi mai mult prestigiul “înălţimii sale” în mintea supuşilor. 

Zece zile mai târziu, traversând fără nici o problemă 
câmpul de gheaţă ce unea arhipelagul Leahov de coasta 
Siberiei, Belle-Roulotte ajungea pe țărm, la gura fluviului Lena. 

După atâtea incidente şi accidente, pericole şi aventuri de 
la plecarea din Port Clarence, domnul Serghei şi camarazii săi 
de călătorie puseseră, în sfârşit, piciorul pe continentul asiatic. 


VIII 
ŢINUTUL IAKUŢILOR 


Traseul iniţial, cel ce trebuia urmat din strâmtoarea Bering 
până la hotarele Europei, fusese modificat prin forţa lucrurilor, 
datorită  ocolului din timpul derivei urmate de abordarea 
arhipelagurilor Noii Siberii. Acum nu mai trebuiau să străbată 
partea meridională a Asiei ruseşti. De altfel, sezonul cald avea 
să modifice condiţiile de climă, scutindu-i de iernatul in vreun 
târg oarecare. Se putea spune chiar că deznodământul ultimelor 
întâmplări fusese nu doar favorabil, câ de-a dreptul minunat. 
Problema cea mai arzătoare devenise, în acel moment, direcţia 
pe care urmau s-o ia ca să ajungă pe drumul cel mai scurt la 
munţii Ural, frontieră naturală între Rusia asiatică şi Rusia 


europeană. Tocmai asta avea de gând să facă domnul Serghei 
înainte de a părăsi tabăra instalată pe țărm. 

Era un timp liniştit şi luminoas. În plină perioadă de 
echinocţiu, durata zilei depăşea unsprezece ore, sporind cu 
luminozitatea întârziată a crepusculului, care stăruia timp 
îndelungat în zona paralelei şaptezeci. 

Mica lor caravană era alcătuită din zece persoane, de 
când Kircev şi Ortik făceau parte din ea. Cu toate că nu se prea 
simpatizau cu camarazii lor de drum, cei doi mateloţi ruşi 
deveniseră comesenii celor din Belle-Rouhtte; mâncau cu ei la 
aceeaşi masă, ba chiar erau nevoiţi să se şi culce în vehicul, 
atâta timp cât din cauza frigului nu puteau dormi afară. 

Temperatura medie dacă rămânea cu câteva grade sub 
zero, lucru ce se constata acum cu uşurinţă, căci îndatoratul 
Ciuciuk înapoiase termometrul proprietarului său legitim, întreg 
ţinutul, până la orizont, zăcea sub un covor alb pe care soarele 
de aprilie avea să-l topească în curând. Pe zăpada întărită, ca şi 
pe întinderile ierboase ale stepelor, atelajul de reni putea trage 
fără dificultate vehiculul cel greu. 

Pe tot traseul de la insula Kotelnai până la sosirea în golful 
fluviului Lena, alimentaţia animalelor fusese asigurată pe 
furajele puse la dispoziţie de băştinaşi. De aici înainte, renii 
urmau să se alimenteze singuri, cu muşchiul scos de sub zăpadă 
şi cu frunzele tufişurilor ce împinzesc pământurile Siberiei. 
Trebuie să mai adăugăm că, pe când traversa banchiza, noul 
atelaj se dovedise a fi foarte docil, lăsându-se mânat de 
Cuişoară fără nici o problemă. 

Alimentaţia călătorilor era şi ea garantată de stocul de 
conserve, făină, grăsime, orez, ceai, biscuiţi, rachiu, alimente 
din rezerva vehiculului. Cornelia mai dispunea şi de nişte unt 
preparat după reţeta iakuţilor şi păstrat în lădiţe de mesteacăn; 
fusese oferit de scumpul de Chouchou prietenului său Cascabel. 
Provizia de petrol avea însă mare nevoie să fie reîmprospătată, 
cu prima ocazie, la vreun orăşel siberian. In scurt timp, 
vânătoarea urma să le asigure vânat proaspăt, iar domnul 
Serghei şi Jean puteau conta pe nenumărate prilejuri de a-şi 
folosi din mers priceperea la interesul bucătăriei. 

Trebuiau să recurgă şi la sprijinul celor doi mateloţi ruşi. Ei 
afirmau că regiunea nordică a Siberiei le era în parte cunoscută, 
prin urmare serviciile lor în calitate de călăuze le-ar fi prins cât 


se poate de bine. 

Chiar acesta fu subiectul discuţiei desfăşurate în ziua 
aceea, în campament. 

— Dacă aţi mai umblat prin părţile astea, înseamnă că o 
să ne călăuziţi voi, îi spuse domnul Serghei lui Ortik. 

— Măcar atâta să facem şi noi, răspunse Ortik, — pentru 
faptul că domnul Cascabel ne-a eliberat. 

— Eu? Nici vorbă, răspunse domnul Cascabel. Stomacul 
meu, pe care natura l-a înzestrat cu darul vorbirii. Lui trebuie să- 
i adresaţi mulţumirile! 

— Ortik, după ce plecăm din golful Lena, pe ce traseu ne 
sfătuieşti s-o luăm, întrebă domnul Serghei. 

— Pe cel mai scurt, dacă sunteţi de acord, domnule 
Serghei. Necazul e că principalele oraşe din district, aflate mai la 
sud, vor fi ocolite, dar în felul ăsta mergem direct spre munţii 
Ural. Mai sunt, totuşi, nişte sate în drum, unde vă puteţi 
aproviziona. Dacă o să fie nevoie, puteţi chiar rămâne acolo 
câteva zile. 

— La ce bun? zise domnul Cascabel, întrerupându-l pe 
Ortik. N-avem ce face într-un sat. Cel mai important lucru e să 
nu întârziem deloc şi să lungim pasul. Traversarea locurilor nu 
cred să fie periculoasă. 

— În nici un fel, aprecie Ortik. 

— Şi apoi, avem arme, încât vai de ticăloşii care ar încerca 
să ia cu asalt Belle-Roulotte! 

N-ar scăpa prea ieftin. 

— Fiţi pe pace, domnule Cascabel, n-aveţi de ce vă teme, 
spuse Kircev. S-a putut observa că acest Kircev vorbea foarte 
rar. Nesociabil, sumbru şi taciturn, îl lăsa pe camaradul său să 
participe la discuţii. Ortik era în mod vădit mai inteligent decât 
el, era cu adevărat inteligent, lucru de care domnul Serghei 
avusese de mai multe ori prilejul să se convingă. 

În sfârşit, traseul propus de Ortik avea darul de a mulţumi 
pe toată lumea. Că ocoleau oraşele importante, unde ar fi 
întâlnit posturi militare, îi convenea contelui Narkin şi, în acelaşi 
timp, le convenea şi celor doi pretinşi marinari. Nu era tocmai 
uşor să evite centrele populate, mai ales pe cele de la frontiera 
europeană, încât puţină prevedere nu strica. Până acolo, însă, 
satele din stepă prezentau mai puţine pericole în această 
privinţă. Odată acceptat în principiu planul călătoriei, nu le mai 


rămânea decât să studieze diversele provincii pe care urmau să 
le străbată de-a curmezişul, între fluviul Lena şi munţii Ural. 

Jean căută în atlas harta Siberiei septentrionale. Domnul 
Serghei cercetă minuţios aceste ţinuturi, unde fluviile siberiene, 
în loc să înlesnească traseele orientate de la est spre vest, le 
pun mai degrabă serioase piedici. Şi iată ce hotărâră: Să 
traverseze teritoriul iakuţilor, cu sate rare, ţinând-o mereu spre 
sud-vest. Să treacă din bazinul fluviului Lena în bazinul Anabar, 
apoi în cel al Hatangăi, apoi în cel al lui Enisei, apoi în cel al lui 
Obi, distanţă cifrată la aproximativ şapte sute cincizeci de leghe. 

Să străbată bazinul fluviului Obi până la munţii Ural, 
frontiera Rusiei europene, pe un parcurs de o sută douăzeci şi 
cinci de leghe. 

În fine, de la Ural la Perm mai aveau de făcut vreo sută de 
leghe în direcţia sud-vest. Cu totul, exact o mie de leghe. 

Dacă nu apărea vreo întârziere pe drum, dacă nu erau 
siliţi să oprească în vreo localitate, puteau face călătoria în mai 
puţin de patru luni. În jur de şapte-opt leghe pe zi ar fi fost o 
distanţă normală pentru atelajul de reni, iar în aceste condiţii 
Belle-Roulotte urma să ajungă la Perm şi apoi la Nijni pe la 
mijlocul lui iulie, adică în plină desfăşurare a renumitului târg. 

— Veniţi cu noi până la Perm, îl întrebă domnul Serghei pe 
Ortik. 

— Nu cred, răspunse marinarul. — După ce trecem în 
Europa, avem de gând s-o luăm spre Petersburg, de unde vom 
ajunge la Riga. 

În regulă, acceptă domnul Cascabel, dar să ne vedem mai 
întâi la frontieră. Stabiliseră ca, odată ajunşi pe continent, să 
facă un popas de douăzeci şi patru de ore - oprire întru totul 
meritată după ce trecuseră, cu atâta repeziciune, peste 
banchiză. Ziua aceea era, aşadar, destinată repausului. 

Fluviul Lena se varsă în golful cu acelaşi nume printr-o 
capricioasă reţea de guri despărțite de o mulţime de canale şi 
canale. După ce străbate o distanţă de o mie cinci sute de 
leghe, pe parcursul cărora primeşte nenumărați afluenţi, acest 
minunat curs de apă se pierde în adâncurile Oceanului îngheţat. 
Bazinul său este estimat la o sută cinci milioane de hectare. 

Sfârşind examinarea atentă a hărţii, domnul Serghei se 
gândi că era bine să urmeze mai întâi linia golfului, aşa încât să 
evite mulţimea gurilor de vărsare ale fluviului. Cu toate că apa 


era încă îngheţată, le-ar fi fost foarte dificil să se aventureze în 
labirintul acela. Sloiurile acumulate pe parcursul iernii alcătuiau 
acolo o monstruoasă îngrămădire de blocuri de gheaţă, 
deasupra cărora se înălţau adevărate aisberguri cu aspect 
foarte pitoresc, dar greu de ocolit. 

Dincolo de golf, începea stepa nesfârşită, pe care abia de 
se înălţau câteva dune, putând fi străbătută cu uşurinţă. 

Ortik şi Kircev erau obişnuiţi, fără îndoială, cu călătoria 
prin asemenea ţinuturi nordice. Camarazii lor de drum 
remarcaseră asta pe când treceau peste câmpul de gheaţă 
dintre arhipelagul Leahov şi coasta Siberiei. Cei doi marinari se 
pricepeau să aşeze o tabără, să construiască, la nevoie, o colibă 
de gheaţă. Cunoşteau felul în care pescarii de pe țărm scăpau 
de umezeala din haine, îngropându-le sub zăpadă. Puteau 
deosebi fără ezitare blocurile provenite din înghețarea apei 
sărate de cele provenite din înghețarea apei dulci; în sfârşit, 
erau la curent cu metodele familiare călătorilor prin ţinuturile 
arctice. Chiar în seara aceea, după cină, se discuta despre 
geografia Siberiei septentrionale, iar Ortik fu pus în situaţia de a 
povesti în ce împrejurări străbătuseră, el şi Kircev, ţinuturile 
respective. 

La întrebarea domnului Serghei: 

— Cum se face că nişte marinari ca voi au avut prilejul să 
umble prin asemenea locuri?” 

— Domnule Serghei, răspunse el, — acum doi ani eu, 
Kircev şi alţi vreo zece mateloţi eram în portul Arhanghelsk, 
aşteptând să ne îmbarcăm pe vreo balenieră, când ni s-a cerut 
să salvăm o navă aflată în pericol printre gheţuri, la nord de 
vărsarea fluviului Lena. Drumul din Arhanghelsk şi până la golf l- 
am făcut pe coasta nordică a Siberiei. Am ajuns la Vremea, am 
pus-o pe linia de plutire şi chiar pe nava asta ne-am făcut 
campania de pescuit. Dar, aşa cum v-am mai spus, a pierit în 
furtună împreună cu echipajul, iar eu şi prietenul meu suntem 
singurii supraviețuitori.  Vijelia ne-a împins barca spre 
arhipelagul Leahov, unde ne-aţi găsit. 

— N-aţi ajuns niciodată pe teritoriul Alaskăi, întrebă 
Kayette, care, se ştie, înţelegea şi vorbea limba rusă. 

— Alaska, întrebă Ortik. — Ţara asta nu-i în America? 

— Întocmai, răspunse domnul Serghei. Un teritoriu situat 
în nord-vestul noului continent. Kayette acolo s-a născut. 


Campaniile de pescuit nu v-au purtat şi prin părţile acelea? 

— Nu cunoaştem ţara asta, răspunse Ortik pe un ton cât 
se poate de firesc. 

— Şi n-am fost niciodată dincolo de strâmtoarea Bering, 
adăugă Kircev. Vocea acelui om avu efectul obişnuit asupra 
tinerei indience, care nici acum nu-şi aminti unde o mai auzise. 
Trebuia să fi fost, totuşi, undeva prin Alaska, pe care ea n-o 
părăsise niciodată până atunci. 

După răspunsul cât se poate de limpede dat de Ortik şi 
Kircev, Kayette, rezervată ca întreg neamul său, nu mai întrebă 
nimic. Un semnal de alarmă fi rămânea însă în minte şi, la fel, o 
instinctivă neîncredere în cei doi mateloţi. 

In timpul celor douăzeci şi patru de ore de popas, renii se 
odihniră îndeajuns încât să poată pleca mai departe. Cu toate că 
le legaseră picioarele de dinainte, puteau umbla în jurul 
campamentului, păscând arbuştii şi căutând muşchi sub zăpadă. 
La 20 martie, pe la opt dimineaţa, caravana o porni la drum. 
Timpul era rece şi senină, cu vânt dinspre nord-est. Cât vedeai 
cu ochii se întindea stepa acoperită în întregime de zăpada încă 
destul de tare pentru ca vehiculul să poată înainta cu uşurinţă. 
Renii erau înhămaţi câte patru, într-un sistem de tracţiune bine 
gândit. Alcătuiau astfel cinci rânduri, iar dintr-o parte îi mână 
Ortik, din cealaltă Cuişoară. 

Călătoriră astfel cinci zile, fără întâmplări ce ar merita să 
fie pomenite. Deseori domnii Serghei şi Cascabel, Jean şi Sandre 
mergeau pe jos toată ziua, însoţiţi uneori şi de Cornelia, 
Napoleone şi Kayette, când ele nu trebuiau să se ocupe de 
gospodărie. In fiecare dimineaţă, Belle-Roulotte parcurgea cam 
un koes, unitate siberiană de măsură, egală cu douăzeci de 
verste, altfel zis cam două leghe şi jumătate. După amiaza îşi 
continuau drumul spre vest cu încă pe atât, ceea ce însemna 
cinci leghe bune pe zi. In 29 martie, după ce trecuseră pe 
gheaţă riul Oleniok, domnul Serghei şi camarazii lui ajunseră în 
târgul Maksimova, situat la patruzeci şi două de leghe in sud- 
vestul golfului Lena. 

Nu exista nici un motiv pentru care domnul Serghei să nu 
se oprească douăzeci şi patru de ore în localitatea aceea 
pierdută la capătul  stepelor nordice.  N-avea nici 
căpitanguvernator, nici post militar căzăcesc. Prin urmare, 
contele Narkin putea fi fără grijă. Erau în plin ţinut al iakuţilor şi 


familia Cascabel fu primită excelent ele locuitorii din 
Maksimova. 

Acest ţinut, muntos şi împădurit în estul şi sudul său, are 
în partea de nord doar vaste câmpii netede, înveselite ici-colo 
de pâlcuri de copaci gata să înverzească în apropiatul sezon 
cald. Producţia de fân a locurilor este extrem de bogată. Asta se 
explică prin faptul că, dacă iernile sunt foarte reci în Siberia 
hiperboreeană, în lunile de vară este, în schimb, foarte cald. 

Aici trăieşte o populaţie de o sută de mii de iakuţi, care 
urmează obiceiurile ruseşti. Oameni cuvioşi, ospitalieri, cu 
moravuri sănătoase, ei sunt plini de recunoştinţă pentru 
binefacerile Providenţei şi foarte resemnaţi când trec prin 
încercări grele. Pe traseul dintre golful Lena şi orăşel, întâlniseră 
un număr oarecare de siberieni nomazi. Erau bărbaţi voinici, de 
statură mijlocie, cu faţa lată, ochi negri, păr bogat, aspect 
tineresc. Acelaşi tip se regăsea şi la Maksimova, ai cărei locuitori 
sunt oameni sociabili, paşnici, inteligenţi, harnici şi care nu se 
lasă uşor păcăliţi. lakuţii nomazi umblă numai călare şi înarmaţi, 
păzind nenumărate cirezi răspândite prin stepă. Cei sedentari 
trăiesc în sate şi târguri şi se ocupă mai ales cu pescuitul, 
exploatând miile de afluenţi bogaţi în peşte pe care marele 
fluviu îi înghite în drumul său. Deşi iakuţii sunt înzestrați cu 
toate virtuțile publice şi individuale, trebuie să recunoaştem că 
fac cu prea multă plăcere abuz de tutun şi - lucru chiar mai grav 
- de rachiu şi alte băuturi alcoolice. 

— Au totuşi o oarecare scuză, observă Jean. — Trei luni 
din an nu beau decât apă şi rod coajă de pin. 

— Nu cumva vrei să spui coajă de pâne, domnule Jean, — 
întrebă Cuisoară. 

— Nu, coajă de pin. Aşa că, după asemenea privaţiuni, 
puţin exces se poate trece cu vederea. 

În vreme ce nomazii locuiesc în iurte, un fel de corturi 
conice din pânză albă, cei aşezaţi stau în case din lemn, făcute 
după gustul şi nevoile fiecăruia. Foarte îngrijite, casele au 
acoperişuri cu pantă mare, ceea ce favorizează topirea zăpezii 
sub razele soarelui de aprilie, în consecinţă, târgul Maksimova 
are un aspect vesel. Bărbaţii sunt plăcuţi la înfăţişare, cu firea 
deschisă, cu privirea luminoasă, cu o fizionomie pe care se 
citeşte o oarecare mândrie. Femeile sunt graţioase şi destul de 
drăguţe, deşi au faţa tatuată. Foarte rezervate, foarte severe în 


privinţa moravurilor, ele nu umblă vreodată nici cu picioarele 
goale, nici cu capul descoperit. 

Familia Cascabel fu primită cu multă căldură de şefii 
iakuţi, cărora li se spune “kinoe” , iar bătrânilor “starşina” , 
adică notabilii locului. Oamenii aceia de treabă îşi disputau 
onoarea de a-i primi şi alimenta pe cheltuiala lor. Dar, după ce 
le mulţumi, Cornelia nu vru să primească nimic decât contra 
cost, între altele făcându-şi o rezervă de petrol ce urma să 
alimenteze, un timp, soba din bucătărie. 

Ca de obicei, Belle-Roulotte stârni senzaţie. Prin ţinutul 
acela nu mai umblase niciodată vreun vehicul cu saltimbanci. 
Nenumăraţi iakuţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, veniră să-l 
viziteze şi locatarii nu avură nici un motiv să se plângă. Rar se 
întâmpla să se comită vreun furt pe acolo, chiar şi în dauna 
străinilor. lar când se întâmplă, totuşi, făptaşul îşi primeşte 
numaidecât pedeapsa. Dacă fapta e dovedită, hoţul încasează în 
public o bătaie cu vergile. După pedeapsa fizică, urmează 
pedeapsa morală: dezonorat pe viaţă, e lipsit de drepturile 
civice şi nu-şi mai recapătă niciodată numele de “om 
cumsecade” . 

În ziua de 3 aprilie, călătorii soseau pe malurile rîului 
Oden, curs de apă modest, care se varsă în golful Anabar după 
ce străbate cincizeci de leghe. Vremea, până atunci foarte bună, 
începu să se schimbe. Urmară curând ploi abundente, al căror 
prim efect fu topirea zăpezii. Asta ţinu opt zile şi în tot acest 
timp vehiculul trebui să lupte cu înnămolirile şi chiar să facă faţă 
unor scufundări periculoase când trecea prin zona de mlaştină. 
Aşa se anunţa primăvara la acele latitudini mari: printr-o 
temperatură medie de două-trei grade peste zero. 

Traseul era foarte obositor. Insă cei doi mateloţi ruşi se 
dovediră devotați şi serviabili din cale-afară, încât se puteau 
felicita că-i luaseră cu ei. 

La 8 aprilie, Belle-Roulotte poposi pe malul drept al 
fluviului Anabar, după ce parcursese patruzeci de leghe de la 
Maksimova. 

Încă mai puteau trece dincolo pe gheaţă, chiar dacă în 
aval dezgheţul începuse. Se auzea trosnetul sloiurilor mânate de 
curent, cu zgomot, spre golf. Sosind mai târziu cu o săptămână, 
ar fi trebuit să caute un vad de trecere şi nu le-ar fi fost deloc 
uşor, fiindcă o dată cu topirea zăpezilor apele se umflă rapid. In 


stepă creştea iarba nouă, păscută de reni cu plăcere. Arbuştii 
înmugureau, în mai puţin de trei săptămâni, mugurii de pe 
ramuri aveau să plesnească, lăsând să iasă primele frunze. 
Vegetaţia urma să readucă astfel la viaţă scheletul vlăguit al 
copacilor, prefăcut de gerurile iernii în lemn uscat. 

Pe alocuri, pâlcuri de mesteceni şi zadă se mlădiau în 
bătaia vântului. Toată natura nordului se reînsufleţea sub 
căldura razelor de spare. 

Ținuturile Siberiei asiatice sunt cu atât mai pustii, cu cât 
se află mai departe de litoral. Uneori mica trupă întâlnea câte un 
perceptor care umbla din sat în sat după dări. Atunci se opreau, 
schimbau câteva cuvinte cu funcţionarul rătăcitor şi-i ofereau un 
pahar de vodcă, acceptat cu bucurie. Apoi se despărţeau, 
urându-şi drum bun. Într-o zi, Belle-Roulotte întâlni un convoi de 
deţinuţi. Pe nenorociţii aceia, condamnaţi la ocnele de sare, îi 
duceau spre părţile cele mai răsăritene ale Siberiei, dar 
detaşamentul de cazaci care-i însoțea nu se ferea să se poarte 
mizerabil cu ei. Bineînţeles că şeful escortei nu remarcă nimic 
suspect în legătură cu domnul Serghei; însă Kayette, mereu 
neîncrezătoare în cei doi mateloţi ruşi, observă că aceştia se 
sileau să nu atragă asupra lor, prin nimic, atenţia cazacilor. 

In 19 aprilie, după ce mai străbătuseră şaptezeci şi cinci 
de leghe, Belle-Roulotte făcu popas pe malul drept al fluviului 
Hatanga, care se varsă în golful cu acelaşi nume. De data asta 
nu mai găseau un pod de gheaţă ce le-ar fi înlesnit trecerea pe 
malul celălalt. Doar nişte sloiuri plutitoare, semn că dezgheţul 
era pe sfârşite. Trebuiau să-şi caute loc de trecere prin vad - 
ceea ce le-ar fi pricinuit o mare întârziere, dacă Ortik n-ar fi 
descoperit unul la o jumătate de verstă în amonte. Trecură 
destul de greu, cu vehiculul scufundat până la osii. Ajunşi 
dincolo de fluviu, îşi continuară drumul şi, la douăzeci şi cinci de 
leghe mai încolo, se opriră pe malul lacului lej. 

Cât contrast faţă de monotonia stepei! Era ca o oază 
printre nisipurile Saharei. Închipuiţi-vă o întindere de apă 
limpede, înconjurată de copaci cu frunze persistente, pini, brazi, 
pâlcuri de arbuşti învioraţi de verdele proaspăt, merişori cu 
boabe roşii, tufe de afine, coacăzi roşietici, măceşi pe care 
primăvara îi împodobea cu flori abia deschise. Prin tufişurile 
dese de pe malurile lacului, Wagram şi Marengo n-ar fi întârziat 
să descopere ceva vânat cu blană sau pene, dacă domnul 


Cascabel le-ar fi îngăduit să scotocească vreo oră sau două. 

De altfel, pe lac înotau numeroase cârduri de lebede, 
gâşte şi rațe sălbatice. Prin văzduh fâlfâiau perechi de cocori şi 
berze sosite din ţinuturile centrale ale Asiei, îţi venea să baţi din 
palme când vedeai acel spectacol încântător. 

La propunerea domnului Serghei, hotărâră să facă un 
popas de patruzeci şi opt de ore. Tabăra fu amenajată la coada 
lacului, sub nişte brazi înalţi, cu ramurile întinse deasupra apei. 

Insoţiţi de Wagram, vânătorii trupei îşi luară puştile şi 
plecară, promițând să nu se îndepărteze prea mult. După nici un 
sfert de oră, se auziră primele împuşcături. . Între timp, domnul 
Cascabel, Sandre, Ortik şi Kircev îşi încercau norocul la pescuit, 
pe marginile lacului. Singurele lor unelte erau nişte undiţe 
cumpărate de la indigenii din Port Clarence. Dar ce altceva le-ar 
fi trebuit unor pescari demni de acest nume, destul de 
inteligenţi încât să lupte cu vicleniile peştelui şi înarmaţi cu 
suficientă răbdare încât să aştepte până când acesta va binevoi 
să muşte din momeală? 

De fapt, de această din urmă calitate nici n-ar fi fost 
nevoie în ziua aceea. Abia aruncaseră cârligele în apă, că 
plutele se şi mişcară. Atâta peste era pe lângă malurile lacului, 
încât cel prins într-o jumătate de zi ţi-ar fi ajuns pentru mai 
multe săptămâni. Sandre nu mai putea de bucurie. Nici nu vru 
să audă când Napoleone veni la el şi-i ceru undiţa, să arunce şi 
ea. Se certară, iar Cornelia trebui să intervină. Cum ea socotea 
că prinseseră destul peşte, porunci copiilor şi tatălui lor să-şi 
strângă uneltele; şi, când poruncea doamna Cascabel, n-aveai 
încotro, erai obligat să asculţi. După două ore, domnul Serghei şi 
prietenul său Jean se întorceau împreună cu Wagram, care 
trebuia tras puţin de ureche “la propriu şi la figurat” căci nu mai 
voia să iasă din desişurile pline de vânat. 

Vânătorii fuseseră la fel de norocoşi ca şi pescarii. Prin 
urmare, vreo câteva zile meniul promitea să fie pe cât de variat, 
pe atât de plăcut. La loc de cinste stătea peştele din lacul lej, 
dar mai ales excelentul vânat, specific acelor ţinuturi din Siberia 
superioară. Printre altele, vânătorii aduseră o grămadă de 
“karali” care trăiesc în grupuri şi câteva perechi de “dikuta” , 
zburătoare mai mici decât găinuşele de munte, având o carne 
delicioasă. 

Ne putem închipui cât de gustoasă fu cina din seara 


aceea! Mâncară sub copaci şi nici unul dintre comeseni nu avu 
impresia că era cam frig pentru un ospăț în aer liber. Cornelia se 
întrecu pe sine pregătind peşte la grătar şi friptură de vânat. lar 
cum rezerva de făină fusese reînnoită în ultimul sat prin care 
trecuseră, la fel ca şi provizia de unt iakut, să nu ne mirăm că 
obişnuita prăjitură, rumenă şi crocantă, îşi făcu apariţia la 
desert. Băură şi câteva păhărele de rachiu, din sticlele 
cumpărate la Maksimova, şi ziua li se încheie fără ca orele 
plăcute să le fie tulburate de ceva. 

Se putea crede cu adevărat că vremea încercărilor trecuse 
şi că faimoasa călătorie se împlinea spre cinstea şi profitul 
familiei Cascabel. 

Ziua următoare era tot zi de odihnă, iar renii păscură 
iarăşi pe săturate. La 21 aprilie, Belle-Roulotte porni la drum 
dimineaţa la orele şase, iar după alte patru zile atingea limita 
occidentală a teritoriului locuit de lakuţi. 


IX 
SPRE OBI 


Trebuie să Devenim la situația celor doi ruşi pe care 
ghinionul îi scosese în calea familiei Cascabel. 

S-ar putea crede că, recunoscători de primirea ce li se 
făcuse, Ortik şi Kircev se întorseseră la gânduri mai bune. Nici 
vorbă, însă! Mizerabilii aceia, care săvârşiseră atâtea ticăloşii cu 
banda lui Karnov, nu se gândeau decât la altele noi. Intenţionau 
să pună mâna pe Belle-Roulotte şi pe banii restituiţi de Ciuciuk; 
apoi, pătrunşi in Rusia în veşminte de saltimbanci, să-şi 
reînceapă viaţa nelegiuită. Dar, ca să-şi pună în aplicare 
planurile, trebuiau mai întâi să scape de camarazii de călătorie, 
de oamenii aceia minunaţi, cărora le datorau libertatea. ŞI 
aveau s-o facă fără nici o ezitare. Totuşi, singuri nu şi-ar fi putut 
duce planul la bun sfirşit. Acesta era motivul pentru care se 
îndreptau spre una din trecătorile munţilor Ural, bântuită de 
răufăcători, vechii lor complici, unde puteau să atragă de partea 
lor destui bandiți încât să poată ataca vehiculul. Şi cine i-ar fi 


bănuit de acel mârşav complot? Se prefăceau că doresc să fie 
de folos şi nimeni nu avusese vreodată de ce să se plângă de ei. 
Dacă nu inspirau simpatie, nu inspirau nici neîncredere - 
exceptând-o pe Kayette, care avusese întotdeauna îndoieli în 
privinţa lor. O clipă îi trecuse prin gând că auzise vocea lui 
Kircev în noaptea când fusese atacat domnul Serghei, la 
frontiera Alaskăi. Dar cum să fi crezut că autorii crimei erau 
tocmai cei doi marinari găsiţi la o mie două sute de leghe 
depărtare, pe una din insulele arhipelagului Leahov? Aşa că, 
rămânând să-i observe în continuare, Kayette avea grijă să nu-şi 
trădeze bănuielile acelea de necrezut. 

Şi-acum iată ce mai trebuie amintit: dacă tânăra indiancă 
îi suspecta pe Ortik şi pe Kircev, aceştia găseau şi ei ciudată 
situaţia domnului Serghei. După ce fusese grav rănit pe 
frontiera teritoriului Alaska, familia Cascabel îl îngrijise şi-l 
dusese la Sitka. Până aici totul era firesc. Odată vindecat, însă, 
de ce nu rămăsese la Sitka? De ce mersese cu saltimbancii până 
la Port Clarence? De ce îi însoțea în traversarea Siberiei? 
Prezenţa unui rus în trupa lor era cel puţin ciudată. 

Drept urmare, într-o zi Ortik îi spuse lui Kircev: 

— Nu cumva acest domn Serghei încearcă să se întoarcă 
în Rusia la adăpostul unor măsuri de prevedere luate ca să nu 
fie recunoscut? Poate că de aici am putea trage foloase. Să fim 
cu ochii în patru! 

Şi, fără să bănuiască nimic, contele Narkin era spionat de 
Ortik, care spera să-i descopere secretul. La 23 aprilie, ieşind 
din ţinutul iakuţilor, se angajară pe teritoriul locuit de ostiaci. In 
drumul său Belle-Roulotte întâlnea uneori săniile acelea cărora li 
se spunea “narke” . Erau trase de trei reni cu ajutorul unei 
simple curele ce se petrece pe sub pieptul animalelor, şi 
conduse cu hăţuri legate de coarne. Puteau parcurge şapte-opt 
leghe fără ca atelajul să aibă nevoie de odihnă. 

Nu trebuiau să pretindă acelaşi efort şi de la renii care 
constituiau atelajul vehiculului. N-aveau de ce să se plângă de 
ei, căci le erau de mare folos. 

lar când domnul Serghei spuse într-o zi că poate nu era 
rău să-i înlocuiască de-acum cu nişte cai, îndată ce-şi puteau 
face rost de ei, domnul Cascabel protestă: 

— Să-i înlocuim? Şi de ce, mă rog? Renii ăştia n-or să ne 
poată duce în Rusia? 


— Dacă am merge numai prin nordul Rusiei, nu mi-aş face 
nici o grijă, răspunse domnul Serghei. Dar partea centrală a ţării 
e cu totul altceva. Aceste animale suportă foarte greu căldura, 
care le vlăguieşte, încât nu mai sunt bune de nimic. De asta, pe 
la sfârşitul lunii aprilie, pot fi văzute numeroase cirezi de reni 
întorcându-se în teritoriile nordice şi mai ales pe platourile înalte 
din Ural, veşnic înzăpezite. 

— Ei bine, domnule Serghei, vom hotărî când ajungem la 
frontieră. Drept să-ţi spun, însă, despărţirea de atelajul ăsta ar 
însemna un mare sacrificiu. la gândeşte-te ce impresie aş face 
sosind la Perm în toiul târgului, cu douăzeci de reni înhămaţi la 
carul familiei Cascabel! Ce impresie şi ce reclamă! 

— Ar fi minunat, într-adevăr, răspunse domnul Serghei, 
zâmbind. 

— Un triumf! Un veritabil triumf! Şi, apropo de asta, ne-am 
înţeles, nu-i aşa, că şi contele Narkin face parte din trupa mea, 
iar la nevoie n-o să se dea înapoi să lucreze în faţa publicului? 

— Ne-am înţeles. 

— Atunci nu neglija lecţiile de scamatorie, domnule 
Serghei. Crezând că înveţi pentru plăcerea dumitale, nici copiii 
şi nici cei doi mateloţi n-au să se mire. Ştii că ai ajuns deja 
destul de îndemânatic? 

— Cum să nu fiu, cu un profesor ca dumneata, prietene 
Cascabel? 

— Îmi cer iertare, domnule Serghei, dar te asigur că ai 
înclinații naturale deosebite! Cu un pic de exerciţiu, devii un 
jongler de elită şi sunt sigur că ai face încasări mari. La 6 mai 
Belle-Roulotte sosea pe malul fluviului Enisei, la o sută de leghe 
de lacul lej. Enisei este unul dintre principalele fluvii ale Siberiei 
şi se varsă în Marea Arctică prin golful cu acelaşi nume, situat 
pe paralela şaptezeci. 

Nici urmă de sloiuri pe apa aceea largă, la data respectivă. 
Un mare bac pentru vehicule şi pasageri făcea legătura între 
cele două maluri, iar caravana - material şi personal - putu 
trece de partea cealaltă după plata unei sume destul de 
pipărate. Începea iarăşi stepa, cu orizonturile ei nesfârşite. 

Călătoriseră fără prea mari dificultăţi de când Belle- 
Roulotte părăsise gurile fluviului Lena. Uneori trebuiau să 
ocolească păduri dese de pin şi mesteacăn, care mai alungau 
monotonia câmpiilor, dar pe unde n-ar fi putut trece. 


De fapt, ţinutul era aproape pustiu. Străbăteau leghe după 
leghe fără să întâlnească vreun cătun ori vreo casă. Densitatea 
populaţiei din această zonă este foarte mică, iar districtul 
Berezovo - cel mai bogat - nu are decât cincisprezece mii de 
locuitori pe o suprafaţă de trei mii de kilometri, în schimb, şi 
poate că tocmai din acest motiv, vânatul mişună prin regiune. 

Domnul Serghei şi Jean se consacrară vânătorii cu toată 
pasiunea lor, aprovizionând în acelaşi timp cămara doamnei 
Cascabel. De multe ori Ortik îi însoțea, dând dovadă de o 
remarcabilă pricepere. Prin stepă aleargă mii de iepuri, fără a 
mai aminti de prada înaripată, care zboară în stoluri 
nenumărate. Mai erau apoi elani, cerbi lopătari. reni sălbatici, 
chiar şi mistreți mari, animale foarte periculoase pe care, din 
prudenţă, vânătorii se fereau să le stârnească. 

Dintre păsări, întâlneau rațe şi gâşte sălbatice, cufundări, 
sturzi, găinuşe sălbatice, berze, potârnichi albe. Puteai alege 
după placul inimii! Aşa că, atunci când alicele loveau din 
întâmplare vreun vânat mai puţin comestibil, Cornelia îl lăsa în 
seama cânilor, care îl primeau fără nazuri. 

Cu această abundență de vânat, se înţelege că se mânca 
bine, chiar prea bine. 

Treabă care-l obliga pe domnul Cascabel să-şi sfătuiască 
artiştii la cumpătare. 

— Copii, aveţi grija să nu vă îngrăşaţi! spunea el mereu. 
Grăsimea este moartea articulaţiilor. Flagelul acrobatului! 
Mâncaţi prea mult! Puţină cumpătare, ce naiba! 

Sandre, mi se pare că începi să faci burtă. Ptiu! La vârsta 
ta! Nu ţi-e ruşine? 

— Tată, îţi promit... 

— Nu promite nimic! Am să te măsor în fiecare seară şi, 
dacă te prind că ai burtă, ţi-o vâr înapoi în stomac! Şi Cuişoară 
la fel. Se îngraşă văzând cu ochii! 

— Eu, patroane? 

— Da, tu! lar o paiaţă nu se cade să fie grasă, mai ales 
când o cheamă Cuişoară. O să te faci cât un butoi. 

— Dacă nu cumva o să mă fac cât un ţâr! răspunse 
Cuişoară, strângându-şi cureaua. Belle-Roulotte urma să treacă 
în scurtă vreme peste Taz, care îşi varsă apele în golful cu 
acelaşi nume, nu departe de punctul unde traseul întretăia 
cercul polar spre a intra în zona temperată. Asta arată cât de 


mult se deplasaseră spre sud-vest de la plecarea din arhipelagul 
Leahov. Ajunşi aici, domnul Serghei, ascultat întotdeauna cu 
interes, socoti că trebuie să explice auditoriului său ce anume 
era cercul polar, dincolo de care soarele nu se ridica niciodată, 
în timpul verii, la mai mult de douăzeci şi trei de grade deasupra 
orizontului. 

Având de-acum unele noţiuni de cosmografie, Jean 
înţelese explicaţia dată de domnul Serghei. Domnul Cascabel, 
însă, nici dacă trăgea de toate arcurile inteligenţei sale, nu 
putea să priceapă ce era cercul polar. 

— Nu cunosc alte cercuri decât cele prin care trec călăreţii 
şi călăreţele, spuse el. Dar, la urma urmei, nu-i un motiv să nu-l 
udăm pe ăsta! 

Şi cercul polar fu udat cu o sticlă de rachiu, aşa cum udă 
marinarii Ecuatorul, pe vasele care trec dintr-o emisferă în alta. 

Traversarea rîului Taz se făcu cu o oarecare dificultate. 
Nici un bac nu asigura legătura între cele două maluri şi fură 
nevoiţi să caute un vad, ceea ce le răpi câteva ore. Cei doi ruşi 
se dovediră extrem de zeloşi şi, de mai multe ori, intrară în apă 
până la brâu ca să 

ferească bolovanii din calea roţilor. 

Mult mai uşor decurse traversarea din 16 mai, când Belle- 
Roulotte avu de trecut îngustul rîu Pur, care nu e nici rapid, nici 
adânc. 

La începutul lui iunie, căldura deveni exagerată - lucru ce 
pare totuşi normal în ţinuturile aflate la o latitudine atât de 
mare. În a doua jumătate a lunii, termometrul înregistra valori 
cuprinse între douăzeci şi cinci şi treizeci de grade. Cum în stepă 
umbra lipsea cu desăvârşire, domnul Serghei şi camarazii săi 
suferiră mult din pricina căldurii. Noaptea nu potolea deloc 
arşiţa zilei, căci în perioada aceea soarele abia dacă se lasă sub 
orizontul câmpiilor nesfârşite. După ce-l atinge aproape de nord, 
discul său încins până la alb se înalţă iarăşi ca să-şi reia cursa 
diurnă. 

— Ah, soarele ăsta blestemat, spunea mereu Cornelia, 
ştergându-şi faţa de transpiraţie. Ce cuptor! Şi măcar de-ar fi 
aşa iarna! 

— Dacă ar fi aşa iarna, observă domnul Serghei, — atunci 
iarna ar deveni vară. 

— Just, aprobă domnul Cascabel. — Dar ce mi se pare mie 


supărător e că nu avem măcar o bucată de gheaţă să ne 
răcorim, după ce luni întregi am avut cu mult mai multă decât 
ne trebuia. 

— Ei, prietene Cascabel, dacă am avea gheaţă, ar fi frig, 
iar dacă ar fi frig... 

— N-ar fi cald! larăşi foarte just. 

— Numai să nu fie ceva pe la mijloc, crezu de cuviinţă să 
adauge Cuişoară. 

— Din ce în ce mai just, aprecie domnul Cascabel. Totuşi, 
e groaznic de cald, în ciuda căldurilor, vânătorii continuau să 
vâneze. Atâta doar că o porneau dis-de-dimineaţă şi naveau de 
ce să regrete. Căci într-o zi se întoarseră cu o pradă frumoasă, 
cinstea revenindu-i în întregime lui Jean. Într-adevăr, abia 
putuseră căra animalul împuşcat de el. Avea blană scurtă şi 
roşcată în partea din faţă, după ce în timpul iernii fusese 
cenuşie. Pe spate purta o dungă galbenă, asemeni unui catâr. 
Coarnele sale lungi se curbau cu eleganţă deasupra capului, 
semn că era, în specia sa de rumegătoare, un mascul. 

— la te uită ce ren frumos, exclamă Sandre. 

— Vai, de ce-ai ucis un ren, îi spuse Napoleone fratelui său 
mai mare, pe un ton de reproş. 

— Ca să-l mâncăm, surioară! 

— Dar mie îmi plac atât de mult! 

— Ei, dacă-ţi plac atâta, atunci o să te poţi ospăta în tihnă, 
spuse Sandre. Ajunge pentru toată lumea. 

— Fii liniştită, micuţo! interveni domnul Serghei. Animalul 
ăsta nu-i ren. 

— Dar ce-i, întrebă Napoleone. 

— Un argal. 

Domnul Serghei avea dreptate. Aceste animale, care 
trăiesc iarna la munte şi vara în câmpie, nu sunt, la drept 
vorbind, decât nişte oi uriaşe. 

— Ei bine, Cornelia, de vreme ce-i berbec, să ne faci cotlet 
la grătar, propuse domnul Cascabel. 

Aşa şi făcu. Şi, cum carnea de argal este foarte gustoasă, 
e foarte probabil ca în ziua aceea până şi burta lui Cesar 
Cascabel să se fi rotunjit cu ceva mai mult decât se cuvenea în 
meseria lui. 

Incepând de acolo, Belle-Roulotte trebuia să parcurgă un 
traseu lung printr-un ţinut aproape arid, ca să ajungă la fluviul 


Obi. Satele ostiacilor se răreau din ce în ce, şi abia dacă mai 
întâlneai câte un grup de nomazi îndreptându-se spre regiunile 
din est. De altfel, domnul Serghei avea motivele sale să aleagă 
părţile mai puţin populate ale districtului. Era mai bine să evite 
Berezovo, oraş important, situat nu departe de Obi. inconjurat 
de o minunată pădure de cedri ce coboară în etaje de peo 
colină abruptă, dominat de turnurile celor două biserici, udat de 
Sosva cea brăzdată necontenit de ambarcaţiuni şi nave 
comerciale, această citadelă cu două sute de case este sediul 
unui târg foarte căutat, unde se, adună produsele din Siberia 
septentrională. Fără doar şi poate, Belle-Roulotte ar fi stârnit 
curiozitatea publică, iar poliţia ar fi luat ceva mai atent la 
cercetări familia Cascabel. Aşa că era mai înţelept să se 
ocolească Berezovo, ba chiar şi districtul cu acest nume. 
Jandarmii sunt jandarmi, şi e bine să n-ai de-a face cu ei, mai 
ales atunci când serviciul asta e îndeplinit de cazaci. Dar Ortik şi 
Kircev îşi dădură foarte bine seama că domnului Serghei nu-i 
convenea să treacă prin Berezovo. Li se confirmă astfel 
presupunerea că rusul acela căuta să pătrundă clandestin în 
Rusia europeană. 

In a doua sâptămână a lunii iunie itinerarul fu uşor 
modificat, orientat spre nordul districtului Berezovo. Asta 
însemna, în fond, prelungirea traseului cu numai vreo zece 
leghe şi, la 16 iunie caravana făcu popas pe malul drept al unui 
mare fluviu, după ce coborâse un timp de-a lungul său. 

Era fluviul Obi. 

Belle-Roulotte străbătuse cam o sută optzeci de leghe din 
bazinul rîului Pur, până la locul popasului. Mai aveau vreo sută 
de leghe până la frontierele Europei. Lanţul munţilor Ural, înălţat 
între aceste două părţi de lume, urma să apară în scurtă vreme 
la orizont. 


X 
DE LA FLUVIUL OBI LA MUNŢII URAL 


Obi, fluviu puternic, alimentat de apele Uralilor la vest şi 


de afluenţi mari la est, se întinde pe o lungime de patru mii cinci 
sute de kilometri, iar bazinul său are o suprafaţă de trei sute 
treizeci de milioane de hectare. 

Din punct de vedere geografic, Obi ar fi putut fi frontiera 
naturală între Asia şi Europa, dacă munţii Ural nu s-ar fi înălţat 
ceva mai spre apus de cursul său. Incepând de la latitudinea de 
şaizeci de grade, fluviul şi munţii merg în paralel. Şi, în vreme ce 
Obi se varsă în marele golf cu acelaşi nume, Uralul îşi scufundă 
ultimele ramificații în adâncurile Mării Kara. 

De pe malul drept, unde se opriseră, domnul Serghei şi 
camarazii lui cercetau fluviul, descoperind pe el numeroase 
insulițe umbrite de sălcii. Nu departe de picioarele călătorilor, 
plantele acvatice îşi legănau frunzele ascuţite, împodobite cu 
flori proaspete, în amonte şi în aval, o mulţime de bărci 
străbăteau apa limpede şi rece, purificată de trecerea prin filtrul 
munţilor care i-au dat naştere. 

Intrucât exista un serviciu permanent de şalande, Belle- 
Roulotte ajunse uşor în târgul Muji, situat pe malul stâng al 
fluviului. 

De fapt, târgul acela nu era decât un sat şi nu prezenta 
nici un pericol pentru contele Narkin, neavând instalat vreun 
post militar. Totuşi, trebuiau să-şi pună la punct actele, fiindcă 
se apropiau de munţii Ural, iar administraţia ţarului le pretindea 
tuturor călătorilor veniţi din afară. Prin urmare, domnul Cascabel 
luă hotărârea să-i ceară primarului din Muji să i le semneze. 
Făcând parte din personalul trupei, domnul Serghei avea să 

izbutească să treacă frontiera dinspre Europa a imperiului 
rus fără să trezească bănuielile poliţiei. 

De ce era nevoie ca o întâmplare tristă să dea peste cap 
un plan atât de uşor de îndeplinit? De ce se aflau acolo Ortik şi 
Kircev, decişi să dărâme totul? De ce căutau să conducă 
vehiculul prin cele mai primejdioase trecători din Ural, unde 
curând aveau să reîntâlnească bandele de răufăcători alcătuite 
din vechii lor complici? 

Dar domnul Cascabel, neputând nici să prevadă acest 
deznodământ şi nici să-l împiedice prin ceva, se felicita întruna 
că-şi dusese la bun sfârsit cutezătoarea expediţie. După ce 
străbătuse tot vestul Americii şi toată Asia de nord, nu mai avea 
decât o sută de leghe până la hotarele Europei! Perfect sănătoşi, 
soţia şi copiii nu se resimţeau deloc de pe urma lungului şi 


obositorului itinerar. Dacă domnului Cascabel îi slăbise tăria 
morală în catastrofa din strâmtoarea Bering şi timpul derivei 
prin Oceanul îngheţat, ştiuse cel puţin să scape de imbecilii din 
insulele Leahov, făcându-i să pună umărul pentru ca Belle- 
Roulotte să-şi aţă continua călătoria pe continent. 

— Categoric, lucrurile ies de cele mai multe ori bine, aşa 
cum ni se aranjează, spunea mereu, cu bucurie. Domnul Serghei 
şi camarazii săi hotărâră să rămână douăzeci şi patru de ore în 
Muji, ai cărui locuitori le făcuseră o excelentă primire. Domnul 
Cascabel fu vizitat de primarul locului. Oarecum suspicios în 
privinţa strănilor, acesta socoti că era de datoria lui să-l ia la 
întrebări pe capul familiei, ce nu întârzie să-i prezinte hârtiile în 
care domnul Serghei figura ca artist al trupei. 

Onorabilul funcţionar, căruia nu-i scăpase faptul că 
domnul Serghei era rus, fuse poate de surprins să-şi vadă 
compatriotul printre nişte saltimbanci francezi făcu această 
observaţie. Însă domnul Cascabel îi atrase atenţia că, dacă 
aveau printre ei un rus, mai aveau şi un american, în persoana 
lui Cuişoară, precum şi o indiancă în persoana Kayettei. Pe el îl 
interesa doar talentul artiştilor, nu şi naționalitatea lor. Adăugă 
apoi că artiştii săi ar fi nespus de bucuroşi dacă domnul primar - 
Cesar Cascabel n-ar fi putut pronunţa niciodată cuvântul rusesc 
echivalent - dacă domnul primar “ar binevoi să le îngăduie să 
lucreze în prezenţa sa” . Propunerea îi făcu o deosebită plăcere 
primarului. O primi, făgăduindu-i domnului Cascabel să-i 
semneze hârtiile după reprezentaţie.Cât despre Ortik şi Kircev, 
care se declarară naufragiaţi în drum spre patrie, situaţia lor nu 
ridică nici o problemă. Se înţelege că, în chiar aceeaşi seară, 
toată trupa se duse la locuinţa primarului. Avea o casă destul de 
mare, vopsită într-un galben vesel, în amintirea ţarului 
Alexandru |, căruia îi plăcea culoarea aceea. Pe pereţii camerei 
de primire atârna o icoană cu chipul Fecioarei şi portretele 
câtorva sfinţi răsăriteni, încadrate într-un material ţesut cu fir 
argintiu. Primarul, soţia şi cei trei copii ai săi şedeau pe scaune 
şi bănci. Vreo cinci-şase oficiali fuseseră invitaţi să participe la 
plăcerea acelei seri de spectacol, pe când oamenii de rând din 
Muji, îngrămădliţi în jurul casei, se mulţumeau să privească pe 
ferestre. 

Familia Cascabel fu întâmpinată cu multă consideraţie, îşi 
începu exerciţiile şi cu totul că acestea fuseseră neglijate 


săptămâni în şir nu se vedea prea tare. Contorsiunile lui Sandre 
fură apreciate mult, la fel şi graţia micuţei Napoleone, care 
având la dispoziţie o coardă întinsă, se rezumă la efectuarea 
unor mişcări de cirumstanţă. Jean îi uimi pe toţi, jonglând cu 
sticle, cu farfurii, cu inele, cu bile. În exerciţiul său de forţă, 
domnul Cascabel se dovedi demn de Cornelia, care avuse un 
adevărat triumf, purtând două notabilităţi pe braţele 
întinse. Cât despre domnul Serghei, se achită cu multă 
pricepere de câteva scamatorii, care unele făcute cu cărţile de 
joc, deprinse, nu fără folos, de la abilul său predescesor. In 
consecinţă, primarul nu se mai îndoi deloc de faptul că rusul era 
întradevăr în trupa de bâlci. Fură servite, pe rând, dulceata, 
prăjiturile cu struguri şi un ceai excelent. La toiul petrecerii, 
primarul semnă fără nici o ezitare actele domnului Cascabel. 
Belle-Roulolette era acum în regulă în faţa autorităţilor 
moscovite. Trebuie să mai spunem că primarul, care ajunsese la 
o oarecare îndestulare, crezu de cuviinţă să-i ofere domnului 
Cascabel, pentru spectacol, douăzeci de ruble. Domnul Cascabel 
se gândi mai întâi să refuze banii, dar poate că un asemenea 
gest ar fi fost suspect, venind din partea unui conducător de 
trupă ambulantă. 

— La urma urmei, douăzeci de ruble sunt douăzeci de 
ruble! îşi zise el. Şi îşi îndesă banii în buzunar, cu mulţumiri 
exagerate. 

A doua zi fu declarată zi de odihnă. Aveau de făcut nişte 
cumpărături, făină, orez, unt şi diverse băuturi, procurate de 
Cornelia la preţuri moderate. Conserve nu puteau obţine în sat; 
dar între fluviul Obi şi frontiera Europei n-aveau să le lipsească, 
de bună seamă, vânatul. 

Înainte de amiază, târguielile erau isprăvite. Cina trecu în 
destulă veselie, cu toate că Jean şi Kayette erau mâhniţi, 
simțind cum se apropia momentul despărțirii. Oare ce avea să 
facă domnul Serghei după ce-l va revedea pe prinţul Narkin, 
tatăl său? 

Neputând rămâne în Rusia, se va întoarce în America, ori 
va rămâne în -Europa? Se înţelege că problema asta îl preocupa 
necontenit pe domnul Cascabel. Ar fi vrut să ştie la ce să se 
aştepte. Aşa că în după-amiaza aceea se hotări să-l întrebe pe 
domnul Serghei dacă nu i-ar conveni să dea o raită prin 
împrejurimile satului, înțelegând că domnul Cascabel dorea să-i 


vorbească între patru ochi, domnul Serghei se grăbi să accepte. 
Cât despre cei doi mateloţi, ei îşi luară liber, anunțând familia 
Cascabel că aveau de gând să-şi petreacă seara într-o circiumă 
din Muji. 

Domnul Serghei şi domnul Cascabel ieşiră, aşadar, din 
Belle-Roulotte, făcură câteva sute de paşi şi se aşezară la 
marginea unei pădurici aflate nu departe de sat. 

— Domnule Serghei, te-am rugat să mă însoţeşti fiindcă 
voiam să fim singuri, spuse domnul Cascabel. Aş vrea să vorbim 
despre situaţia dumitale. 

— Situaţia mea, prietene? 

— Da, domnule Serghei, sau mai degrabă despre ce vei fi 
nevoit să faci când vei ajunge în Rusia europeană. 

— In Rusia europeană? 

— Cred că nu mă înşel, nu-i aşa, dacă spun că peste zece 
zile trecem de munţii Ural şi că, peste alte opt, vom fi la Perm. 

— S-ar putea. Presupunând că nu apare vreo piedică, 
acceptă domnul Serghei. 

—  Piedică? N-o să fie nici o piedică, reluă domnul 
Cascabel. O să treci frontiera fără nici o dificultate. Actele ne 
sunt în regulă, faci parte din trupa mea şi nimeni n-o să-şi poată 
închipui că unul dintre artiştii mei este contele Narkin! 

— Într-adevăr, prietene, din moment ce dumneata şi 
doamna Cascabel sunteţi singurii care cunosc acest secret, şi 
din moment ce l-aţi păstrat... 

— Soţia mea şi cu mine îl ducem în mormânt! răspunse 
domnul Cascabel plin de demnitate. lar acum, domnule Serghei, 
sunt indiscret dacă te întreb ce ai de gând să faci când Belle- 
Roulotte ajunge la Perm? 

— O să alerg la castelul Valska, să-mi revăd tatăl! declară 
domnul Serghei. Se va bucura tare mult, o bucurie cu totul 
neaşteptată. Au trecut treisprezece luni de când n-am nici o 
veste de la el; treisprezece luni în care nu i-am putut scrie, şi e 
şoc ce gânduri şi-o fi făcut! 

— Intenţionezi să stai mai mult la castelul prinţului Narkin? 

— Depinde de împrejurări, iar pe acestea nu le pot 
prevedea. Dacă apar bănu-fi fa ce mă priveşte, voi fi.silit să-l 
părăsesc pe tata. Cu toate că, la vârsta lui... 

— Domnule Serghei, nu-ţi pot da nici un sfat, spuse 
domnul Cascabel. Ştii m bine ca oricine ce ai de făcut. Dar te 


rog s,ă te gândeşti că, rămânând în Rusia, expui unor mari 
pericole. Poţi fi. descoperit, e în joc viaţa dumitale. 

— Ştiu, prietene, aşa cum ştiu că şi dumneata, dumneata 
şi familia aţi fi ame-în caz că poliţia află că m-aţi ajutat să intru 
în Rusia. 

— Ah, noi! Asta nu contează! 

— Ba da, dragul meu Cascabel, şi n-am să uit niciodată ce 
a făcut familia pentru mine. 

— Bine, bine, domnule Serghei! N-am venit aici ca să 
schimbăm complimente, aşa? 

Trebuie să ne înţelegem în privinţa lucrurilor care ne 
aşteaptă la Perm. 

— Nimic mai simplu, răspunse domnul Serghei. De vreme 
ce fac parte din rămân cu voi, ca să nu trezesc bănuieli. 

— Dar prinţul Narkin? 

— Castelul Valska se află la numai şase verste de oraş şi, 
în fiecare seară, la reprezentaţie, o să-mi fie uşor să mă duc 
acolo fără să fiu văzut. Servitorii s-ar lăsa mai degrabă ucişi 
decât să-şi trădeze ori să-şi compromită stăpâ-â. Aşa că voi 
putea rămâne câteva ore cu tata şi mă voi întoarce la Perm 
înainte r a se face ziuă. 

— Minunat, domnule Serghei! lar cât timp vom sta la 
Perm, sper că treaba va de la sine. Când se termină târgul, însă, 
când Belle-Roulotte va pleca la apoi în Franţa... Evident, aici era 
punctul delicat. Ce hotărâre avea să ia domnul Serghei când 
Cascabel părăsea oraşul Perm? Se va ascunde în castelul 
Valska? Avea să meargă în Rusia cu riscul de a fi descoperit? 
Intrebarea domnului Cascabel era în direct. 

— Prietene, răspunse domnul Serghei, m-am întrebat şi eu 
de multe ori: ce voi ? Habar n-am, asta-i tot ce pot să-ţi spun. O 
să acţionez în funcţie de împrejurări. 

— Hai să zicem, reluă domnul Cascabel, că vei fi silit să 
părăseşti castelul Valska să zicem că n-o să poţi rămâne în 
Rusia, unde libertatea, ba chiar viaţa ar fi în pericol... Te întreb, 
domnule Serghei: te gândeşti cumva să te înapoi în America? 

— Nu mi-am făcut nici un plan în privinţa asta, răspunse 
contele Narkin. 

— Atunci, domnule Serghei, iartă-mă că insist, de ce nu vii 
în Franţa cu noi, mai departe în trupa mea, o să treci fără 
probleme frontiera de vest a Rusiei. Nu-i asta calea cea mai 


sigură? lar astfel o să mai stai un timp cu noi, şi cu dumneata şi 
cu scumpa noastră Kayette. Dar nu ca să ţi-o luăm. Ea fiica 
dumitale adoptivă, lucru care înseamnă ceva mai mult decât să 
fie tai Jean, Sandre şi Napoleone, copii de saltimbanc. 

— Amice, să nu vorbim despre ce ne aşteaptă în viitor, 
zise domnul Serghei dar dacă viitorul n-o să ne mulţumească pe 
toţi? E mai important să ne ocupăm acum de prezent. Ce pot să- 
ţi spun ă dar te rog să nu transmiţi încă la - este că, de va trebui 
să plec din Rusia, aş fi foarte bucuros să mă adăpostesc în 
Franţa, aşteptând ca vreun eveniment politic să schimbe cumva 
situaţia în care mă aflu. Şi, din moment ce vă întoarceţi în ţară... 

— Bravo! Ne vom întoarce împreună, trase concluzia 
domnul Cascabel. li apucase domnului Serghei mâna şi i-o 
strângea, i-o scutura, de parcă ar fi vrut s-o facă una cu a sa. 
Reveniră împreună la campament, iar cei doi mateloţi apărură 
abia a doua zi. 

Atelajul o porni în primele ore ale dimineţii, îndreptându- 
se acum chiar spre vest. In zilele ce urmară se făcu insuportabil 
de cald. Apăruseră primele ondulaţii ale munţilor Ural şi renii 
abia mai mergeau pe terenul în pantă, vlăguiţi cum erau din 
pricina căldurii. Poate că ar fi fost mai bine să-i înlocuiască, 
totuşi, cu nişte cai, dar domnului Cascabel îi intrase în cap ideea 
unei pătrunderi triumfale în Perm, cu douăzeci de reni înhămaţi 
la vehicul. 

La 28 iunie, după un drum de şaptezeci de leghe începând 
de la fluviul Obi, Belle-Roulotte ajunse în orăşelul Verniki. Acolo 
li se controlară actele - formalitate încheiată fără nici o 
problemă. Apoi vehiculul îşi reluă cursa spre munţii Ural, care 
ridicau în zare înălţimi variind între o mie două sute şi o mie 
şase sute de metri. Avansau lent, cu toate că ar fi trebuit să se 
grăbească, dacă mica trupă voia să ajungă la Perm în plină 
desfăşurare a târgului. 

In vederea reprezentaţiilor pe care avea de gând să le 
dea, domnul Cascabel pretindea acum ca fiecare să-şi “repete” 
exerciţiile. Trebuia păstrată reputaţia acrobaţilor, a gimnaştilor, 
a echilibriştilor, a clovnilor francezi în general şi a familiei 
Cascabel în special. Prin urmare, îi obliga pe artişti să se 
antreneze seara, când făceau popas. Până şi domnul Serghei 
lucra, ca să-şi perfecţioneze scamatoriile şi trucurile cu cărţile 
de joc, pentru care dovedea înclinații reale. 


— Ah, ce artist de circ ai fi putut fi, îi spunea întruna 
profesorul său. La 3 iulie Belle-Roulotte campă într-un luminiş 
înconjurat de mesteceni, pini, zadă şi dominat de vârfurile 
majestuoase ale lanţului Ural. 

A doua zi, conduşi de Ortik şi Kircev, călătorii urmau să 
pătrundă într-una din trecătorile munţilor şi erau de aşteptat, 
dacă nu dificultăţi serioase, cel puţin nişte etape grele până 
când ar fi atins punctul cel mai înalt al defileului. Această parte 
a frontierei era în mod obişnuit colindată de contrabandişti şi 
dezertori, aşa că, neprezentând siguranţă, trebuiau să-şi ia 
măsuri de prevedere, pentru ca la nevoie să se poată apăra. 

Pe înserate discutară despre greutăţile ce puteau apărea 
în timpul traversării munţilor Ural. Ortik îi asigură că trecătoarea 
indicată de el - pasul Peciora - era printre cele mai uşor de 
străbătut. Cunoştea bine locurile, căci mai umblase pe acolo 
atunci când el şi Kircev plecaseră de la Arhanghelsk spre 
Oceanul îngheţat, pentru a veni în ajutorul navei Vremea. 

În timp ce domnul Serghei şi Ortik discutau aceste lucruri, 
Cornelia, Napoleone şi Kayette se ocupau de masă. O halcă 
zdravănă de cerb lopătar se rumenea la un foc aprins sub 
copaci, chiar la intrarea în luminiş, şi o turtă de orez căpăta 
nuanţe aurii pe o lespede pusă pe cărbuni încinşi. 

— Sper că în seara asta n-o să se plângă nimeni de meniu, 
spuse excelenta gospodină. 

— Cu condiţia ca friptura şi prăjitura să nu se ardă, 
comentă Cuişoară, bineînţeles. 

„De ce să se ardă, domnule Cuişoară, dacă o să ai grijă să 
întorci frigarea şi o să mişti lespedea? 

Astfel avertizat, Cuişoară se instală la postul de 
răspundere ce i se încredinţase. Pe când Wagram şi Marengo 
dădeau târcoale în jurul focului, John Bull se lingea pe buze, 
aşteptându-şi porţia din cina cea gustoasă. 

Când totul fu gata, se aşezară la masă, iar bucatele nu 
întruniră decât elogii. Cornelia şi ajutorul său primiră laudele cu 
multă satisfacţie. 

La ora culcării, întrucât era încă destul de cald, domnul 
Serghei, Cesar Cascabel şi cei doi fii ai săi, Cuişoară şi cei doi 
mateloţi hotărâră să doarmă afară, la adăpostul copacilor, în 
felul acesta puteau păzi mai bine vehiculul. 

Prin urmare, intrară în Belle-Roulotte doar Cornelia, 


Napoleone şi Kayette. Cum asfinţitul din iulie se prelungeşte la 
nesfârşit pe paralela şaizeci şi şase, trecuse de ora unsprezece 
când se făcu noapte - o noapte fără lună, presărată de stele 
învăluite în ceața specifică zonelor înalte. 

Întinşi pe iarbă şi înfăşuraţi fiecare în câte o pătură, 
domnul Serghei şi camarazii săi îşi simțeau deja pleoapele grele 
de primul somn, când cei doi câni începură să dea semne de 
agitaţie, îşi înălţau botul, mârâiau surd, dovadă că erau extrem 
de neliniştiţi. Jean fu cel dintâi care se ridică şi privi în jur. 

Focul se stingea, iar sub copacii deşi domnea un întuneric 
beznă. Jean se uită mai atent şi i se păru că vedea nişte puncte 
mişcătoare, strălucind ca jăraticul. Wagram şi Marengo lătrau cu 
putere. 

— Alarmă, strigă Jean, sărind brusc în picioare. „Alarmă! 
Într-o clipă erau cu toţii ridicaţi de la pământ. 

— Ce se întâmplă? Întrebă domnul Cascabel. 

— Uită-te acolo, tată! răspunse Jean, arătând punctele 
luminoase, acum nemişcate în umbra desişului. 

— Ce-i acolo? 

— Ochi de lup! 

— Da! Lupii! întări Ortik. 

— E o haită întreagă! adăugă domnul Serghei. 

— Drace, exclamă domnul Cascabel. 

Asta nu ajungea, desigur, pentru a exprima gravitatea 
situaţiei. Poate că în jurul luminişului lupii se adunaseră cu 
sutele, iar aceste carnivore devin extrem de primejdioase când 
sunt în număr mare. 

Chiar atunci, Cornelia, Kayette şi Napoleone apărură în 
uşa vehiculului. 

— Ce-i acolo, tată? întrebă fetiţa. 

— Nimic, răspunse domnul Cascabel. Nişte lupi care se 
plimbă la lumina stelelor. Staţi în camerele voastre şi daţi-ne 
puştile, să-i ţinem la respect! 

Într-o clipă, puştile şi revolverele ajunseră în mânile 
domnului Serghei şi ale, camarazilor lui. 

— Chemaţi cânii, ceru el. 

Strigaţi de Jean, Wagram şi Marengo se întoarseră de la 
marginea pădurii, pe unde dădeau târcoale, pradă unei porniri 
greu de stăpânit. 

Traseră cu toţii în direcţia punctelor luminoase; 


înspăimântătoarele urlete izbucnite dintr-acolo le dovedeau că 
majoritatea gloanţelor nimeriseră în plin. Dar trebuie că lupii 
erau foarte mulţi, căci cercul se strânse şi vreo cincizeci de fiare 
năvăliră în luminiş. 

— În rulotă! în rulotă! strigă domnul Serghei. Ne vor 
ataca! Numai acolo ne putem apăra! 

— Dar renii? întrebă Jean. 

— Nu putem face nimic ca să-i salvăm! 

Intr-adevăr, era prea târziu. Câteva din animalele 
atelajului fuseseră.deja omorâte, în vreme ce altele, rupându-şi 
piedicile, dispăruseră în adâncul pădurii. La porunca domnului 
Serghei, intrară cu toţii în vehicul, împreună cu cânii, iar uşa 
avantrenului fu închisă. 

Era şi timpul! În lucirile crepusculului, văzură lupii năvălind 
pe lângă Belle-Roulotte şi sărind până la înălţimea ferestrelor. 

— Ce-o să ne facem fără reni? izbucni Cornelia, 
neputându-se stăpâni. 

— Să scăpăm mai întâi de haita asta! răspunse domnul 
Serghei. 

— Le venim noi de hac, ce naiba! exclamă domnul 
Cascabel. 

— Aşa-i... numai de n-ar fi prea mulți, vorbi Ortik. 

— Şi de n-am rămâne fără gloante, adaugă Kircev. 

— Până atunci, foc! strigă domnul Serghei. 

Prin ferestrele întredeschise, puştile şi pistoalele îşi 
începură opera de nimicire. La lumina flăcăruilor ce ţâşneau pe 
cele două laturi şi în spatele vehiculului, se distingeau vreo 
douăzeci de lupi loviți mortal ori grav răniţi, zăcând pe jos. Dar 
nimic nu putea opri fiarele acelea turbate, care păreau la fel de 
multe ca la început. Câteva sute umpleau acum luminişul, 
mişcându-şi siluetele de colo-colo. Unii se strecuraseră sub 
vehicul şi încercau să-i spargă panourile cu ghearele. Alţii, 
căţăraţi pe platforma avantrenului, amenințau să forţeze uşa, 
care trebui să fie baricadată zdravăn. Alţii alergau pe galeria 
superioară, se aplecau la ferestre, le izbeau cu labele şi nu 
plecau de acolo până când vreun glonte nu-i dobora la pământ. 

Tare speriată, Napoleone ţipa. Acea “teamă de lup” , pe 
care copiii o simt atât de intens, era atunci pe deplin justificată. 
Kayette, fără să-şi fi pierdut stăpânirea de sine, încerca fără 
succes să liniştească fetiţa. Trebuie să mai spunem că nici 


doamna Cascabel nu era lipsită de îngrijorări în privinţa 
deznodământului. 

Chiar aşa: dacă lupta se prelungea, situaţia ar fi devenit 
din ce în ce mai plină de pericole. Cum avea să reziste Belle- 
Roulotte asaltului dat de haita aceea enormă? lar dacă izbuteau 
s-o răstoarne, n-ar fi fost oare sfârşitul sângeros şi inevitabil al 
tuturor celor adăpostiţi înăuntru? După vreo jumătate de oră, 
Kircev strigă: — Gloanţele-s pe terminate! 

Cam douăzeci de gloanţe, asta era tot ce mai aveau drept 
muniţie pentru puşti şi revolvere. 

— Nu mai tragem decât la sigur, spuse domnul Cascabel. 
La sigur? Dar oare nu toate gloanţele nimereau în mijlocul acelei 
mase de corpuri asaltatoare? Numai că lupii erau mai mulţi 
decât gloanţele; numărul lor sporea necontenit, pe când armele 
de foc erau pe cale de a fi reduse la tăcere. Ce să facă? Să 
aştepte ziua? Şi dacă haita n-avea să plece nici la ivirea zilei? 

Ruturându-şi prin aer revolverul care aproape că nu-i mai 
folosea la nimic, domnul Cascabel exclamă: 

— Am o idee! 

— O idee? întrebă domnul Serghei. 

— Da! Şi încă una bună! Pur şi simplu trebuie să prindem 
unul sau doi dintre blestemaţii ăia! 

— Cum aşa? se interesă Cornelia. 

— Crăpăm uşa cu grijă şi îi înhăţăm pe primii doi care 
încearcă să intre. 

— Te-ai gândit bine, Cascabel? 

— Ce ni s-ar putea întâmpla, domnule Serghei? Să ne 
muşte? Ei şi? Prefer să fiu muşcat decât sfişiat. 

— Bun! Să facem treaba asta, dar repede! spuse domnul 
Serghei, fără să-şi prea dea seama unde voia să ajungă domnul 
Cascabel. 

Acesta, Cuişoară, Ortik şi Kircev se plasară în primul 
compartiment, în timp ce Jean şi Sandre îi ţineau pe câni în 
ultimul, de unde şi femeile aveau ordin să nu se mişte. Mobilele 
care blocau uşa fură trase la o parte, iar domnul Cascabelo 
deschise în aşa fel încât să poată fi zăvorătă repede la loc. 

In clipa aceea, vreo doisprezece lupi agăţaţi de platformă, 
căţăraţi pe cele două scăriţe, se îndârjeau asupra părţii dinainte 
a vehiculului. 

De cum crăpară puţin uşa, unul dintre lupi se năpusti 


înăuntru, iar Kircev închise imediat compartimentul. Ajutat de 
Ortik, domnul Cascabel se aruncă peste animal şi izbuti să-i 
înfăşoare capul cu o bucată de pânză dinainte pregătită, şi pe 
care i-o strânse zdravăn în jurul gâtului. 

Mai deschiseră o dată uşa. Intră încă un lup şi procedară 
la fel ca şi cu cel dintâi. Cuişoară, Ortik şi Kircev abia puteau 
stăpâni animalele acelea puternice şi înverşunate. 

— Ţineţi-i bine şi nu cumva să-i omorâţi! îi sfătuia domnul 
Cascabel. Să nu-i omoare? 

Dar ce avea de gând să facă, oare, cu ei? Să-i angajeze în 
trupă pentru târgul din Perm? 

Ce voia să facă şi ce făcu, de altfel, camarazii săi aflară 
cât de curând. Într-adevăr, luminat de o flacără mare, 
compartimentul răsună de urlete de durere. Apoi uşa fu 
deschisă, cei doi lupi împinşi afară, iar intrarea zăvorită la loc. Şi 
ce efect uluitor putu să producă apariţia lor în mijlocul haitei! 
Era cu atât mai uşor de constatat, cu cât poieniţa se umplu de 
lumini mişcătoare. 

Pe cei doi lupi se turnase petrol, domnul Cascabel le 
dăduse foc şi aşa se zbăteau printre asediatori. 

Ei bine, era nemaipomenită ideea domnului Cascabel, ca 
de altfel toate ideile născute în mintea acelui om extraordinar, 
îngroziţi, lupii băteau în retragere din faţa animalelor în flăcări. 
Şi ce urlete scoteau — în alt chip înspăimântătoare decât cele 
auzite pe când începuseră atacul! Fără succes încercau cele 
două fiare tăvălite prin petrol, orbite de capişonul din pânză, să- 
şi stingă blana aprinsă. Fără succes se rostogoleau pe jos şi 
săreau printre celelalte animale: ardeau mai departe. 

În cele din urmă, cuprinsă de panică, întreaga haită se 
desprinse de Belle-Roulotte, ieşi din luminiş şi dispăru în adâncul 
pădurii. 

Urletele se auziră apoi tot mai slab şi, curând, se făcu 
linişte în jurul campamentului. Din prudenţă, domnul Serghei îi 
sfătui pe ceilalţi să aştepte până la ziuă şi numai după aceea să 
iasă în recunoaştere pe lângă Belle-Roulotte. Nu aveau însă de 
ce să se teamă de un nou atac. Inamicul fusese împrăştiat. 
Fugea cât îl ţineau picioarele! 

— Ah, Cesar! exclama Cornelia, aruncându-se în braţele 
soţului său. 

— Ah, prietene, spuse domnul Serghei. 


— Ah, tată! strigară copiii. 

— Ah, patroane! gemu Cuişoară. 

— Ce-i asta? Ce v-a apucat? vorbi liniştit domnul Cascabel. 
Dacă nu eşti mai isteţ decât un animal, degeaba eşti om! 


XI 
MUNŢII URAL 


Lanţul munţilor Ural merită să fie vizitat de turişti cel puţin 
tot atâta cât Pirineii sau Alpii. În limba tătară cuvântul „ural 
înseamnă „brâu , şi chiar un brâu se întinde între Marea Caspică 
şi Oceanul îngheţat, pe o lungime de două mii nouă sute de 
kilometri: un brâu împodobit cu pietre preţioase, plin de metale 
rare, aur, argint, platină - brâu ce strânge talia vechiului 
continent la limita dintre Asia şi Europa. Vast sistem orografic, 
îşi varsă apele prin albiile sale Kara, Peciora, Kama şi numeroşi 
afluenţi alimentaţi de topirea zăpezilor. Superbă barieră de 
granit şi cuarţ, îşi înalţă vârfurile şi piscurile, în medie, la două 
mii trei sute de metri deasupra nivelului mării. 

— lată ce înseamnă cu adevărat nişte munţi din Rusia! 
spuse plin de încântare domnul Cascabel. 

La traversarea munţilor le-ar fi fost destul de greu să evite 
aşezările, acele „za-vodi şi sate numeroase, ai căror locuitori se 
trag din vechii lucrători ai minelor din zonă. Totuşi, trecând prin 
splendidele defilee, trupa Cascabel n-avea de ce să se teamă de 
posturile militare întâlnite, fiindcă avea acum actele în regulă. 
lar dacă aborda munţii Ural prin partea lor mediană, ar fi mers 
fără şovăire pe frumosul drum al Ekaterinoburgului - unul dintre 
cele mai umblate - spre gubernia cu acelaşi nume. Dar, întrucât 
traseul lui Ortik îi adusese mai spre nord, era mai bine să treacă 
prin pasul Peciora şi să coboare apoi până la Perm. 

Asta şi urmau să încerce, începând de a doua zi. La aurora 
dimineţii, îşi putură face o impresie despre mulţimea 
asediatorilor. Dacă ar fi izbutit să pătrundă în vehicul, nici unul 
dintre cei ascunşi acolo n-ar fi scăpat cu viaţă. 

Vreo cincizeci de lupi zăceau la pământ - lupi mari, de 
care se tem atât de mult călătorii prin stepă. Ceilalţi 
dispăruseră, fugind ca stăpâniţi de diavol, metaforă pe deplin 


justificată de data aceasta. Pe cele două animale cărora le 
dăduseră foc le găsiră la câteva sute de paşi depărtare de 
luminiş. 

Acum, însă, apărea o problemă: aflată la intrarea în 
defileul Peciora, Bel-le-Roulotte era încă foarte departe de 
aşezările minerilor, destul de rare pe versantul răsăritean al 
munţilor Ural.. 

— Ce ne facem? întrebă Jean. Atelajul nostru de reni a 
dispărut. 

— Dacă-i vorba numai de fugă, n-ar fi imposibil să-i găsim, 
aprecie domnul Cascabel. Dar e de presupus că renii ne-au fost 
mâncaţi! 

— Bietele animale! spuse Napol6one. Le iubeam ca pe 
Vermout şi Gladiator... 

— Care ar fi pierit şi ei sub colții lupilor, dacă scăpau de 
înec, observă Sandre. 

— Da! Chiar aşa ar fi păţit! vorbi domnul Cascabel, 
scoțând un suspin adânc. Dar cum o să facem rost de alt atelaj? 

— Mă duc în satul cel mai apropiat şi, plătind bine, găsesc 
eu nişte cai, răspunse domnul Serghei. Dacă Ortik ar putea veni 
cu mine să-mi arate drumul... 

— Plecăm când vreţi, domnule Serghei! zise Ortik. 

— De bună seamă, adăugă domnul Cascabel, asta-i tot ce 
putem face. Şi aşa ar fi făcut chiar în ziua aceea, dacă, spre 
uimirea tuturor, n-ar fi văzut pe la orele opt dimineaţa doi reni 
apărând la marginea luminişului. Sandre fu cel care îi observă. 

— Tată! Tată! strigă el. Uite-i că se întorc! 

— Vii? 

— În orice caz, ăştia nu par să fi fost prea mâncaţi, de 
vreme ce umblă... 

— Dacă nu cumva le-or fi rămas doar picioarele! interveni 
Cuişoară. 

— Ah, dragii de ei! exclamă Napoleone. Trebuie să-i 
îmbrăţişez. Şi, alergând spre cei doi reni, le trecu braţul pe după 
gât, bucurându-se din toată inima. Numai cei doi reni n-ar fi 
putut trage însă vehiculul. Din fericire, mai apărură şi alţii la 
marginea pădurii. După o oră, aveau paisprezece din douăzeci, 
cu câţi veniseră din arhipelagul Leahov. 

— Trăiască renii! strigă ştrengarul de Sandre, fără ca 
urarea lui să fi avut în ea vreo aluzie monarhică.(Referire la jocul 


de cuvinte renne (ren) şi reine (regină), cu pronunțare identică.) 

Nu lipseau decât şase animale. Erau cele pe care lupii le 
atacaseră înainte de a-şi rupe piedicile şi cărora le găsiseră 
resturile în jurul poieniţei. Ceilalţi paisprezece reni o luaseră la 
fugă de cum începuse atacul, iar instinctul îi adusese din nou la 
campament. E uşor de imaginat cu ce entuziasm fură primite 
minunatele animale. Cu ele, vehiculul urma să-şi reia cursa prin 
defileul munţilor Ural. Când pantele s-ar fi făcut prea abrupte, 
aveau să împingă cu toţii de roţi. Domnul Cascabel putea să-şi 
facă intrarea triumfală în piaţa din Perm. 

Ce-l mâhnea, însă, era faptul că Belle-Roulotte îşi cam 
pierduse din splendoarea de altădată, având părţile laterale 
însemnate de colții lupilor şi panourile zgâriate de ghearele 
sălbaticelor carnivore. Fusese aproape de nerecunoscut chiar şi 
înaintea atacului, decolorată de vânturi, cu vopseaua spălată de 
ploaie, şi în general uzată de un drum atât de lung. Firma 
familiei Cascabel era pe jumătate ştearsă de şfichiul viscolelor. 
De câtă osteneală a periei şi pensulei ar fi fost nevoie ca să i se 
redea strălucirea de la început! 

Până atunci, oricât s-ar fi străduit Cornelia şi Cuişoară s-o 
curețe, nu izbuteau mare lucru. La orele zece înhămară renii şi o 
porniră la drum. Trecătoarea suia în pantă, aşa că bărbaţii 
mergeau pe jos. 

Timpul era frumos, iar căldura destul de suportabilă în 
zona aceea înaltă a lanţului de munţi. Dar de nenumărate ori 
atelajul trebui ajutat, degajându-i-se roţile scufundate în făgaşe 
până la butuci. La fiecare cotitură prea bruscă a drumului, Belle- 
Roulotte trebuia ferită să nu-şi lovească fie partea din faţă. fie 
cea din spate de muchiile stâncilor. Defileele din Ural nu sunt 
tăiate de mâna omului. Natura e cea care a croit cale apelor din 
munţi, prin nişte văi şerpuite. Un rîuleţ, afluent al Sosvei, cobora 
pe acolo spre vest. Câteodată albia lui se lărgea, nelăsând decât 
o potecă îngustă ce înainta în zigzag. Alteori povârnişul devenea 
foarte abrupt, dezvelind structura stâncoasă, evidentă sub 
perdeaua de muşchi şi de plante caracteristice locului. Dincolo 
apăreau, de-o parte şi de alta, pante blânde, împădurite cu pini 
şi brazi, cu mesteceni şi zadă, precum şi cu alte specii din 
ţinuturile nordice ale Europei. lar în depărtare, pierzându-se în 
nori, se profilau crestele înzăpezite care alimentau torenţii 
acelui sistem orografic. 


În prima zi, mica trupă nu întâlni pe nimeni pe când urca 
prin trecătoarea aceea, cu siguranţă nu prea umblată. Ortik şi 
Kircev păreau s-o cunoască destul de bine. De douătrei ori, însă, 
şovăiră şi ei, în locul de întâlnire a mai multor ramificații ale 
defileului. Atunci se opreau şi vorbeau în şoaptă, treabă pentru 
care n-ar fi trebuit să-i suspecteze nimeni, căci nu aveau nici un 
motiv să-i bănuiască de rea-credinţă. Kayette îi ţinea însă mai 
departe sub observaţie, fără ca ei să-şi dea seama. Şuşotelile 
acelea, anumite priviri schimbate între ei, o făceau tot mai 
neîncrezătoare. Ei, însă, habar n-aveau că tânăra indiancă ar 
putea suspecta din vreo pricină oarecare. Când se lăsă seara, 
domnul Serghei alese un loc de popas pe malul pâriului. După 
cină, domnul Cascabel, Kircev şi Cuişoară îşi luară sarcina de a 
veghea pe rând, din prudenţă. Nu era puţin lucru să stai treaz în 
post după o zi atât de obositoare şi după nesomnul din noaptea 
precedentă. 

A doua zi îşi continuară drumul, urcând prin defileul ce se 
îngusta tot mai mult, pe măsură ce câştiga înălţime. Dificultăţi 
asemănătoare cu cele din ajun le pretindeau aceleaşi eforturi. 
Ca urmare, străbăteau doar între două şi trei leghe în douăzeci 
şi patru de ore. Dar se aşteptaseră la aşa ceva pentru etapa 
traversării munţilor Ural şi întârzierea fusese adăugată la 
socoteală, între celelalte întârzieri de pe traseu. Desigur că 
domnul Serghei şi prietenul său, Jean, fură tentaţi de mai multe 
ori să vâneze în pădurile din preajmă. Prin hăţişuri vedeau 
trecând elani, cerbi lopă-tari, mulţime de iepuri. Cornelia n-ar fi 
disprețuit deloc vânatul proaspăt. Dar, dacă era vânat din 
abundență, se ştie că toate gloanţele fuseseră trase în timpul 
atacului haitei de lupi şi nu-şi puteau procura altele decât în 
primul târguşor întâlnit. Aşa că puştile erau silite să tacă, iar 
Wagram, uitându-se la tânărul său stăpân, părea să spună: 

— Prin urmare, aşa... nu mai vânăm? 

Cu toate acestea, apăru o împrejurare când folosirea 
puştilor ar fi fost cu totul justificată. 

Era ora trei după-amiază, iar Belle-Roulotte tocmai înainta 
de-a lungul unui mal pietros, când dincolo de pâriu se ivi un urs. 

Era un animal uriaş. Prezenţa lui fusese anunţată de 
lătrăturile cât se poate de semnificative ale celor doi câni. 
Sprijinindu-se pe labele din spate, îşi legăna capul enorm şi îşi 
scutura blana maronie, cu ochii ţintă la caravană. 


Avea oare de gând să-i atace? Privirea cu care urmărea 
atelajul şi pe cei ce-l mânau era oare curioasă sau hămesită? 

Jean le porunci lui Wagram şi lui Marengo să nu latre, 
socotind că n-avea nici un rost să stârnească animalul acela 
fioros, de vreme ce erau dezarmaţi. La ce bun să rişte să-i 
schimbe intenţiile, poate paşnice, în ostilitate? l-ar fi fost foarte 
uşor să treacă de pe un mal pe celălalt. 

Aşa că se uitară liniştiţi unii la alţii, ca nişte călători ce se 
întâlnesc pe drum, iar domnul Cascabel spuse doar atât: 

— Păcat că nu putem pune mâna pe acest minunat Moş 
Martin din Ural! Ce impresie ar mai face în trupa noastră! 

Ar fi fost însă cam greu să-i ofere ursului un angajament în 
trupă. De altfel, el însuşi preferind, fără îndoială, să trăiască în 
pădure şi nu printre saltimbanci, se ridică, mai dădu o dată din 
căpăţâna lui mare, apoi, mergând cu paşi mărunți, dispăru. lar 
cum la salut se cuvine să răspunzi, Sandre îşi scoase pălăria, pe 
când lui Jean i-ar fi plăcut să răspundă cu o împuşcătură. 

La şase seara făcură popas aproape în aceleaşi condiţii ca 
în ajun. În zori, la cinici dimineaţa plecară şi avură o zi foarte 
grea. Li se pretindea tot mai multă osteneală, însă fură scutiţi 
de accidente. 

Acum partea cea mai dificilă trecuse, fiindcă Belle- 
Roulotte se afla în punctul culminant al trecătorii, chiar în 
cumpăna defileului. Le mai rămânea doar să coboare versantul 
de vest, orientat spre Europa. 

In acea seară de 6 iulie, atelajul, peste măsură de vlăguit, 
se opri la intrarea în nişte chei şerpuite, având în dreapta o 
pădure deasă. 

Peste zi fusese o căldura înăbugşitoare. Spre est, nişte nori 
negri, tăiaţi de o dungă lungă în partea lor inferioară, se îmbinau 
cu aburii livizi ai orizontului. 

— O să fie furtună, spuse Jean. 

— Neplăcută treabă, zise Ortik, pentru că de multe ori 
furtunile sunt cumplite aici, în munţii Ural. 

— Ei bine, o să ne adăpostim! răspunse domnul Cascabel. 
Îmi plac mai mult furtunile decât lupii. 

— Kayette, tu te temi de tunete? o întrebă Napoleone pe 
tânăra indiancă. 

— Nu, scumpa mea, răspunse Kayette. 

— Nici n-ai de ce, interveni Jean., Nu trebuie să-ţi fie 


teamă. 

— Vai! strigă Napoleone cu capul vârât între umeri, când 
nu se mai putu abţine. 

— O, fricoasa! replică Sandre. Prostuţo, tunetul nu-i decât 
un joc cu băşici. 

— Da, da! Cu băşici de foc, care uneori îţi cad în cap! 
spuse fetiţa, închizându-şi ochii să nu vadă un fulger strălucitor. 

Amenajară în grabă locul de popas, în aşa fel încât să se 
poată adăposti cu toţii de furtună. Apoi, după ce mâncară, 
hotărâră ca bărbaţii să vegheze pe rând, ca în nopţile 
precedente. 

Domnul Serghei tocmai se pregătea sâ-şi ofere serviciile, 
când Ortik i-o luă înainte. 

— Aveţi ceva împotrivă să începem eu şi Kircev? întrebă 
el. 

— Cum doriţi, răspunse domnul Serghei. La miezul nopţii, 
Jean şi cu mine vă schimbăm. 

— In regulă, domnule Serghei! răspunse Ortik. 

Această propunere, de altfel cât se poate de normală, 
Kayettei îi păru suspectă 

şi, fără să-şi dea prea bine seama cum, presimţea că 
ascunde în ea o uneltire în momentul acela furtuna se dezlănţui 
cu o violenţă cumplită. Fulgerele aruncau sclipiri vii şi rapide 
prin bolta de verdeață, iar tunetele bubuiau prin văzduh 
multiplicându-se din pricina ecoului munţilor. 

Ca să-şi acopere cât mai bine ochii şi urechile, Napoleone 
se ghemuise în pat. Cu toţii se grăbiră să se vâre în aşternuturi 
şi, spre orele nouă, întreaga suflare din Belle-Roulotte dormea, 
în ciuda bubuiturilor şi a rafalelor şuierătoare. Numai Kayette 
era trează. Nu se dezbrăcase şi, deşi foarte obosită, nu reuşea 
să aţipească nici măcar o clipă. O cumplită nelinişte o 
cuprinsese la gândul că rămăseseră cu toţii la cheremul celor 
doi mateloţi. Aşa că după o oră, ca să vadă ce făceau, trase 
perdeaua ferestruicii de deasupra capului său şi, la lumina 
fulgerelor, privi afară. Ortik şi Kircev, care discutau, tocmai îşi 
întrerupseseră conversaţia şi se îndreptau spre intrarea în chei, 
unde chiar în clipa aceea apăruse un bărbat. Îndată, Ortik îi făcu 
semn străinului să nu mai înainteze, de teama cânilor. Wagrani 
şi Marengo nu-i semnalaseră apropierea din cauză că se 
adăpostiseră sub Belle-Roulotte. 


Când ajunseră lângă omul acela, Ortik şi Kircev schimbară 
cu el câteva cuvinte şi, la lumina unui fulger, Kayette îi văzu 
intrând împreună în pădure. Cine era bărbatul acela şi de ce 
intraseră cei doi mateloţi în legătură cu el - trebuia să afle asta 
cu orice preţ. 

Kayette se strecură afară din încăperea în care dormea, 
atât de încet, încât nimeni nu se trezi. Trecând pe lângă Jean, îl 
auzi rostindu-i numele. 

Oare Jean o văzuse? 

Nu! Jean visa... o visa pe ea! 

Ajunsă la uşă, Kayette o deschise cu grijă şi o închise la 
loc fără zgomot. 

„Curaj! îşi spuse, când se văzu afară. 

Nu şovăi o clipă, de fapt nu-i era frică deloc. Şi, cu toate 
astea, îşi risca viaţa, dacă ar fi fost descoperită. 

Kayette intră în pădure, care se lumina ca de un incendiu 
la fiecare fulger mai mare ce despica norii. Strecurându-se pe 
lângă hăţişuri, printre ierburi înalte, ajunse lângă trunchiul unei 
zade gigantă. La vreo douăzeci de paşi auzi un şuşotit de voci 
care o făcu să se oprească. 

Erau acolo şapte oameni. Ortik şi Kircev tocmai ajunseseră 
la ei şi cu toţii se grupaseră lângă un copac şi iată ce surprinse 
Kayette din discuţia lor: 

— Pe legea mea, zise Ortik, am avut un motiv serios s-o 
iau prin trecătoarea Peciora! 

Aici te întâlneşti la sigur cu prieteni vechi. Nu-i aşa, 
Rostov? 

Rostov era cel pe care Ortik şi Kircev îl zăriseră la 
marginea pădurii. 

— De două zile urmărim căruţa asta, având grijă să nu ne 
observe nimeni. V-am recunoscut, pe tine şi pe Kircev, prin 
urmare ne-am gândit că putem da o lovitură bună. 

— Una sau poate chiar două! răspunse Ortik. 

— De unde veniţi? întrebă Rostov. 

— Din fundul, Americii, unde am intrat în banda lui 
Karnov. 

— Şi cine-s oamenii ăia, care-s cu voi? 

— Nişte măscărici francezi în drum spre Europa. Vă 
povestim mai târziu peripeţiile călătoriei. Să trecem la ce-i mai 
urgent. 


— Ortik, au bani în harabă? întrebă unul din camarazii lui 
Rostov. 

— Mai au vreo două-trei mii de ruble. 

— Şi încă nu i-aţi lăsat pe indivizii ăia cu buzele umflate? 
întrebă ironic Rostov. 

— Nu, pentru că-i vorba de o afacere mult mai importantă 
decât un furt nenorocit. Dar am nevoie de ajutor. 

— Ce afacere? 

— Ascultaţi-mă, prieteni, reluă Ortik. Kircev şi cu mine am 
trecut fără riscuri prin Siberia şi am ajuns la frontiera Uralilor 
datorită familiei Cascabel. Dar ce-am făcut noi a mai făcut 
cineva, care spera că n-o să-l descopere nimeni într-o trupă de 
saltimbanci. Un rus care, ca şi noi, n-are voie să se întoarcă în 
Rusia, chiar dacă din cu totul alte motive: e un condamnat 
politic de neam mare şi foarte bogat, însă noi i-am descoperit 
taina, ştiută doar de monşer Cascabel şi de soţia lui. 

— Cum aşa? 

— Într-o seară, la Muji, am prins o discuţie între Cascabel 
Şi rus. 

— Cum îl cheamă? 

— Pentru toată lumea e domnul Serghei. De fapt, este 
contele Narkin şi, dacă-i recunoscut pe teritoriul rusesc, însăşi 
viaţa lui e în joc. 

— Stai puţin! zise Rostov. Contele ăsta, Narkin, nu-i fiul 
prinţului Narkin, cel deportat în Siberia şi care a evadat acum 
vreo câţiva ani, stârnind atâta vâlvă? 

— Exact, răspunse Ortik. Ei bine, contele Nârkin are 
milioane şi îmi închipui că n-o să stea pe gânduri să ne dea 
măcar unul din ele, dacă se vede în pericol de a fi denunţat. 

— Bine gândit, Ortik! Dar ce rol avem noi în planul tău? se 
interesă Rostov. 

— Am nevoie de voi fiindcă nu e bine ca eu şi Kircev să 
fim amestecati în această primă afacere, în caz că ea ar da greş, 
pentru a putea acţiona în următoarea. Pentru reuşita ei, aşadar 
pentru a pune mâna pe bani şi pe vehiculul familiei Cascabel 
trebuie să rămânem mai departe cei doi naufragiaţi ruşi care le 
datorează salvarea şi întoarcerea în ţară. lar după ce scăpăm de 
trupa asta, o să putem cutreiera satele şi oraşele fără ca poliţiei 
să-i treacă prin minte să ne caute sub nişte haine de saltimbanc. 

— Ortik, vrei să atacăm chiar în noaptea asta, să-l 


înhăţăm pe contele Narkin şi să-i spunem în ce condiţii n-o să-l 
denunţăm că s-a întors în Rusia? : 

— Răbdare, răbdare! ceru Ortik. Intrucât contele are de 
gând să se întoarcă la Perm ca să-şi vadă tatăl, mai bine să-l 
lăsăm să ajungă la Perm. Sosit acolo, va primi un bilet cu 
rugămintea de a veni neîntârziat la o întâlnire, unde o să aveţi 
plăcerea de a face cunoştinţă. 

— Prin urmare, acum nu încercăm nimic? 

— Nimic, spuse Ortik, dar mergeţi mereu înaintea noastră, 
fără să vă arătaţi la vedere, şi încercaţi să fiţi cu ceva mai 
devreme decât noi la întâlnirea din Perm. 

— În regulă! răspunse Rostov. 

Şi bandiții se despărţiră, nebănuind măcar că discuţia lor 
fusese ascultată de Kayette. Ortik şi Kircev se întoarseră la 
campament cu câteva clipe după ea, convinşi că nimeni nu le 
observase absenţa. 

Kayette cunoştea acum planul acelor ticăloşi. Totodată, 
mai aflase că domnul Serghei era contele Narkin şi că viaţa lui 
era în pericol, ca şi cea a camarazilor săi. Urma să fie denunţat, 
în caz că nu accepta să dea bandiţilor o parte din avere! 

îngrozită de ceea ce auzise, Kayette avu nevoie de câtva 
timp ca să-şi revină. Era hotărâtă să zădărnicească planurile lui 
Ortik şi se frământa, întrecându-se cum s-o facă. Pradă celei mai 
cumplite nelinişti şi părându-i-se că avea un coşmar, ce noapte 
cumplită îi fu dat să petreacă! 

Nu era însă un vis, ci realitate. 

lar a doua zi nu mai avu nici o îndoială, auzindu-l pe Ortik 
că-i spunea domnului Cascabel: 

— Ştiţi că eu şi Kircev aveam de gând să ne despărţim de 
dumneavoastră dincolo de munţi şi să mergem la Riga. Ne-am 
gândit însă că ar fi mai bine să vă însoţim până la Perm unde l- 
am ruga pe guvernator să ne mijlocească întoarcerea. Ne daţi 
voie să ne continuăm călătoria împreună? 

— Cu plăcere, prieteni! răspunse domnul Cascabel. Când 
faci atâta drum cu cineva, e bine să te desparţi cât mai târziu, şi 
chiar şi atunci e prea devreme! 


XII 
CĂLĂTORIE.ÎNCHEIATĂ, DAR CARE NU S-A SFÂRŞIT 


lată ce mârşavă uneltire se pregătea împotriva contelui 
Narkin şi a familiei Cascabel! 

Şi asta se întâmpla în momentul în care, după atâtea 
neplăceri, după atâtea primejdii, călătoria era pe cale de a se 
sfârşi cu bine! Mai rămâneau două-trei zile până să fie trecuţi de 
munţii Ural, iar pentru a ajunge la Perm, Belle-Roulotte nu mai 
avea de făcut decât o sută de leghe spre sud-vest. 

Se ştie că domnul Cascabel plănuise să stea un timp în 
oraşul acela, aşa încât domnul Serghei ar fi putut merge fără 
probleme la conacul Valska în fiecare noapte, neriscând să fie 
recunoscut. Apoi, în funcţie de împrejurări, urma să rămână la 
conacul părintesc, ori să-şi însoţească prietenii la Nijni... sau 
poate până în Franţa. Da, însă în caz că domnul Serghei se 
hotăra să rămână la Perm, trebuiau să se despartă de Kayette, 
care l-ar fi însoţit. 

La asta se gândea necontenit Jean, asta îl mâhnea şi-i 
sfâşia inima. lar acel regret sincer şi profund îl împărtăşeau 
tatăl, mama, fratele şi sora lui. Nici unul dintre ei nu se putea 
obişnui cu gândul că n-avea s-o mai vadă pe Kayette. 

În dimineaţa aceea, mai deznădăjduit ca oricând, Jean se 
duse la tânăra indiancă şi, văzând-o palidă, trasă la faţă, cu 
ochii înroşiţi de nesomn, o întrebă: 

— Ce-i cu tine, Kayette? 

— Nimic, Jean, făspunse ea. 

— Ba da.Eşti bolnavă! N-ai dormit. Parcă ai fi plâns, 
micuță Kayette. 

— Furtuna de ieri e de vină! N-am închis ochii toată 
noaptea. 

— Călătoria asta te-a obosit, nu-i aşa? 

— Nu, Jean! sunt rezistentă. M-am obişnuit cu toate 
greutăţile. O să treacă. 

— Ce ai, Kayette? Spune-mi, te rog! 

— N-am nimic, Jean! 

lar Jean nu mai insistă. 

Văzându-l atât de îngrijorat pe bietul băiat, Kayette era 
cât pe ce să-i spună totul. O mâhnea mult faptul că avea un 


secret pe care nu i-l putea mărturisi. Dar, ştiindu-l iute din fire, 
se temu că nu se va putea stăpâni în prezenţa lui Kircev şi Ortik. 
lar o imprudenţă îi primejduia contelui Narkin viaţa; prin urmare, 
Kayette îşi ţinu gura. Gândindu-se însă mai bine, luă totuşi 
hotărârea să-i spună domnului Cascabel ce aflase. Dar trebuia 
să ramână singură cu el, căci era foarte important ca cei doi ruşi 
să nu bănuiască nimic - condiţie greu de îndeplinit pe când 
traversau munţii Ural. De altfel, mai era timp, fiindcă mizerabilii 
urmau să acţioneze abia după sosirea trupei la Perm. Bănuielile 
n-aveau să li se trezească atâta vreme cât domnul Cascabel şi 
ai săi se purtau cu ei ca mai înainte. Mai mult chiar, aflând că 
Ortik şi Kircev îi vor însoţi până la Perm, domnul Serghei se 
arătă cât se poate de bucuros. 

La orele şase dimineaţa - era ziua de 7 iulie - Belle- 
Roulotte o porni iarăşi la drum. O oră mai târziu, ajunseră la 
primele izvoare ale rîului Peciora, de la care îşi primea numele şi 
defileul. Devenită, dincolo de munţi, unul din fluviile cele mai 
importante ale Rusiei septentrionale, această apă se varsă în 
Oceanul îngheţat; după ce străbate o mie trei sute cincizeci de 
kilometri. 

La acel nivel al trecătorii, Peciora nu era încă decât un 
torent pornit la vale printr-o albie capricioasă, pe lângă păduri 
de brazi, mesteceni şi zadă. Era destul să ţii malul stâng pentru 
a ajunge la ieşirea din defileu. Cu unele măsuri de prevedere 
luate pe pantele mai abrupte, puteau cobori destul de repede. 

In tot timpul zilei, Kayette nu găsi ocazia să-i vorbească în 
secret domnului Cascabel. In fond, din câte îşi dăduse seama, 
cei doi ruşi nu mai discutară nimic între patru ochi şi nici nu mai 
lipsiră în mod suspect la vremea popasului. De ce ar fi făcut-o 
acum? 

Complicii lor o luaseră, fără îndoială, înainte, iar banda 
urma să se întâlnească din nou la Perm. 

A doua zi înaintară binişor. Cum defileul se lărgea, 
vehiculul putea să-l străbată cu mai multă uşurinţă. Sub malurile 
ei foarte înalte, Peciora vuia prin albia stâncoasă. Având 
deacum un aspect mai puţin sălbatic, trecătoarea nu mai era 
nici atât de pustie, întâlneai mici negustori porniţi din Europa 
spre Asia, cu bocceaua în spate şi cu ciomagul ferecat în mână. 
Câteva grupuri de mineri, mergând sau venind de la puțuri, le 
dădură bineţe călătorilor. La ieşirea din chei apăreau gospodării, 


nişte cătune încă neînsemnate. Spre sud, vârfurile Denejkin şi 
Konjakov dominau această parte a munţilor Ural. După încă o 
noapte de popas, Belle-Roulotte ajunse, spre amiază, la capătul 
defileului Peciora. Caravana trecuse, în sfârşit, lanţul de munţi şi 
pusese piciorul în Europa. Incă trei sute cincizeci de verste - o 
sută de leghe - şi Fermul avea să numere “o casă şi o familie în 
plus, între zidurile sale” , cum spunea domnul Cascabel. 

— Uf! mai zise el. Amicii mei, am făcut, un drum serios, nu 
glumă! Ei bine, n-a-veam eu dreptate? Toate drumurile duc la 
Roma! In loc să ajungem în Rusia printr-o parte, am ajuns prin 
cealaltă, şi ce, contează asta, din moment ce nu mai avem mult 
până în Franţa! 

Şi, zorit cum era, minunatul bărbat ar fi putut susţine că 
simţea aerul Normandiei venind peste toată Europa cu 
miresmele lui marine, uşor de recunoscut. La ieşirea din defileu 
se afla o aşezare de mineri compusă din vreo cincizeci de case 
şi câteva sute de locuitori. 

Hotărâră să se oprească acolo până a doua zi, ca să-şi 
împrospăteze nişte provizii - între altele făina, ceaiul şi zahărul. 

Tot atunci, domnul Serghei şi Jean putură să-şi facă rost 
de plumbi şi de praf de puşcă, muniţia care le lipsea cu 
desăvârşire. 

lar când se întoarseră, domnul Serghei strigă: 

— La vânătoare, iubitul meu Jean! N-o să ne înapoiem cu 
tolba goală. La vânătoare! 

— Dacă doriţi..., răspunse Jean mai mult din datorie decât 
de plăcere. Sărmanul băiat! La gândul apropiatei despărţiri, 
făcea totul în silă. 

— Vii cu noi, Ortik? întrebă domnul Serghei. 

— Cu plăcere, răspunse matelotul. 

— Să-mi aduceţi vânat bun, îi sfătui doamna Cascabel, şi 
mă prind să vă gătesc o masă pe cinste! 

Intrucât nu era decât ora două după-amiază, vânătorii 
aveau timp să exploreze pădurile din împrejurimi. lar dacă prin 
desişurile acelea vânatul n-ar fi ieşit singur înaintea puștilor, 
asta ar fi fost pur şi simplu neobrăzare. 

Domnul Serghei, Jean şi Ortik plecară, aşadar, pe când 
Kircev şi Cuişoară se ocupau de reni. Animalele fură duse sub 
arbori, într-un capăt de pajişte unde puteau paşte şi rumega in 
voie. 


Cornelia se întoarse la Belle-Roulotte. Avea destulă treabă 
de făcut acolo. 

— Haide, Napoleone! spuse ea. 

— Sunt aici, mamă. 

— Vino şi tu, Kayette! 

— Imediat, doamnă Cascabel! 

Dar acesta era prilejul căutat de Kayette spre a rămâne 
singură cu şeful familiei. 

— Domnule Cascabel, zise, mergând spre el. 

— Da, mica mea prepeliţă. 

— Aş vrea să vă spun ceva. 

— Să-mi spui ceva? 

— În secret. 

— În secret? 

În sinea lui se întrebă: „Oare ce vrea să-mi spună Kayette? 
O fi în legătură cu Jean? 

O luară împreună spre partea din stângă a satului, lăsând- 
o pe Cornelia prinsă cu treaba din Belle-Roulotte. 

— Ei, fată dragă, ce vrei să-mi spui şi de ce atâta mister, 
întrebă domnul Cascabel. 

— Domnule Cascabel, răspunse Kayette, de trei zile 
doresc să stăm de vorbă. Însă în aşa fel încât nimeni să nu ne 
audă sau să ne vadă. 

— Înseamnă că vrei să-mi spui ceva destul de grav. 

— Domnule Cascabel, ştiu că domnul Serghei este contele 
Narkin! 

— Ei drăcie! Contele Narkin! exclamă domnul Cascabel. 
Ştii asta? Dar cum ai aflat? 

— De la nişte oameni care v-au ascultat când stăteaţi de 
vorbă cu domnul Serghei, într-o seară, în satul Muji. 

— Nu se poate! 

— Şi pe care, la rândul meu, i-am auzit vorbind despre 
contele Narkin şi despre dumneavoastră, fără ca ei să bănuiască 
măcar. 

— Cine-s oamenii ăştia? 

— Ortik şi Kircev! 

— Cum? Ei ştiu?! 

— Da, domnule Cascabel, şi mai ştiu că domnul Serghei e 
un condamnat politic care se întoarce în Rusia ca să-şi vadă 
tatăl, pe prinţul Narkin. 


Stupefiat de cele spuse de Kayette, domnul Cascabel 
rămase cu gura căscată, fluturându-şi braţele. Apoi, după ce se 
gândi puţin, zise: 

— Îmi pare rău că Ortik şi Kircev cunosc secretul ăsta. 
Dacă l-au aflat totuşi din întâmplare, sunt sigur că n-au să-l 
trădeze! 

— Nu l-au aflat din întâmplare, şi au să-l trădeze, spuse 
Kayette. 

— Tocmai ei! Nişte marinari de treabă? 

— Domnule Cascabel, reluă Kayette, — contele Narkin e în 
mare pericol. 

— Cum aşa? 

— Ortik şi Kircev sunt doi ticăloşi care făceau parte din 
banda lui Karnov. Ei l-au atacat pe contele Narkin la frontiera cu 
Alaska! După ce s-au îmbarcat la Port Clarence ca să treacă în 
Siberia, au fost azvârliţi pe insulele Leahov, unde i-am găsit noi. 
Ce vor ei de la contele Narkin, a cărui viaţă e în pericol dacă se 
află că s-a întors în Rusia, este o parte din averea lui, iar dacă 
refuză, au să-l denunțe! în cazul acesta, domnul Serghei va fi 
pierdut, şi poate că şi dumneavoastră. 

Pe când domnul Cascabel, copleşit de dezvăluire, tăcea, 
Kayette îi spuse cum îi bănuise tot timpul pe cei doi mateloţi. 
Era foarte adevărat că mai auzise undeva vocea lui Kircev. 
Acum îşi amintea. O auzise la frontiera Alaskăi, când cei doi 
nemernici îl atacaseră pe contele Narkin, fără să ştie, de altfel, 
că era un rus refugiat în America. Şi cum în una din nopţile 
trecute, însărcinaţi să păzească tabăra, Kayette îi văzuse 
plecând împreună cu un om ce venise să-i caute; ea îi urmărise, 
apoi asistase la o discuţie între ei şi vreo şapte-opt din vechii lor 
complici... Toate planurile lui Ortik erau dezvăluite. După ce 
condusese vehiculul prin defileul Peciora, unde era sigur că vor 
întâlni o grămadă de bandiți, hotărâse să-i ucidă pe domnul 
Serghei şi întreaga familie Cascabel. Dar de când aflase că 
domnul Serghei era contele Naikin, îşi spusese că ar fi fost mai 
bine să-l silească să le dea o sumă mare sub ameninţarea că va 
fi denunţat poliţiei. Aveau să-i aştepte sosirea la Perm. Nici Qrtik 
şi nici Kircev nu ar fi apărut vârâţi în treaba aceea, ca să nu se 
dea de gol în caz că eşuau. Camarazii lor urmau să-l prevină pe 
domnul Serghei printr-o scrisoare, şi aşa mai departe. 

Ascultând povestea spusă de Kayette, domnul Cascabel îşi 


stăpânea cu greu indignarea. Atât de ticăloşi se dovedeau cei 
cărora le făcuse atâtea servicii, îi eliberase, îi alimentase, îi 
adusese în propria lor patrie? Ei bine, minunat cadou, frumoasă 
restituire făcută împărăției ţarului! Ah, mizerabilii! Nemernicii! 

— Şi acum, domnule Cascabel, ce aveţi de gând să faceţi? 
întrebă Kayette. 

— Ce-am de gând să fac? Foarte simplu, micuță Kayette: îi 
denunţ pe Ortik şi Kircev la primul post de cazaci întâlnit, şi-or 
să-i spânzure. 

— Gândiţi-vă bine, domnule Cascabel, reluă fata. Nu puteţi 
face asta! 

— De ce? 

— Pentru că Ortik şi Kircev îl vor denunta la rândul lor, 
imediat, pe contele Narkin şi, împreună cu el, pe cei ce l-au 
ajutat să revină în Rusia. 

— La naiba cu tot ce ţine de mine! exclamă domnul 
Cascabel. Dacă numai de mine ar fi vorba! Dar cu domnul 
Serghei e altă poveste. Ai dreptate, Kayette, trebuie să ne mai 
gândim. 

Perplex, foarte agitat, făcu câţiva paşi, lovindu-se cu 
pumnii în cap ca să scoată de acolo o idee. Apoi se întoarse spre 
fată şi întrebă: 

— Ziceai că Ortik aşteaptă să sosim la Perm şi abia după 
aceea o să-şi pună complicii să acţioneze? 

— Da, domnule Cascabel, le-a cerut limpede să nu încerce 
nimic înainte. Prin urmare, îmi închipui că ar trebui să ne 
continuăm drumul şi să aşteptăm. 

— E cumplit, aprecie domnul Cascabel, absolut cumplit! 
Să-i ţii pe ticăloşi lângă tine, să-i duci la Perm, să le strângi mai 
departe mâna şi să le zâmbeşti... Pe tot neamul meu! 

Imi vine să-i înşfac de guler şi să-i zdrobesc, uite-aşa... 
uite-aşa! 

Şi domnul Cascabel, apropiindu-şi şi depărtându-şi mânile 
puternice, ca şi cum l-ar fi ţinut cu una pe Ortik şi cu cealaltă pe 
Kircev, părea să izbească talgerele într-o orchestră de bâlci. 

— Trebuie să vă stăpâniţi, domnule Cascabel, spuse 
Kayette. Închipuiţi-vă că nu s-a întâmplat nimic. . 

— Ai dreptate, fata mea. 

— Vreau să vă mai întreb dacă socotiți că-i bine să-l previn 
pe domnul Serghei. 


— Nu! Categoric, nu! răspunse domnul Cascabel. Mi se 
pare că-i mai înţelept să tăcem. Ce-ar putea face domnul 
Serghei? Nimic! Mă aflu aici ca să am grijă de el, şi o să am. De 
altfel, îl cunosc! Ca să nu ne mai pună în pericol, ar fi în stare s- 
o apuce la stinga când noi o luăm la dreapta. Nu, hotărât, nu! N- 
am să-i spun. 

— Nici lui Jean nu-i spuneţi nimic? 

— Lui Jean, micuță Kayette? Lui nici atât. Se aprinde din 
orice. Nu s-ar putea stăpâni de faţă cu bandiții ăia scârboşi. N- 
are stăpânirea de sine a lui taică-său! Şi-ar da drumul... Nu! Lui 
Jean chiar mai puţin decât domnului Serghei. 

— Dar pe doamna Cascabel o s-o puneţi la curent? se mai 
interesă Kayette. 

— Pe doamna Cascabel? O, asta-i altceva! O femeie 
superioară, care îţi poate da un sfat bun şi chiar o mână de 
ajutor. N-am avut niciodată secrete faţă de ea şi, la urma urmei, 
ea ştie ca şi mine că domnul Serghei este contele Narkin, un 
fugar. 

— Atunci, îi spuneţi? 

— Da, o să-i spun. Acestei femei i-ai putea încredința până 
şi un secret de stat. Mai bine şi-ar tăia limba decât să-l trădeze, 
iar pentru o femeie nu există sacrificiu mai mare. Da, am să-i 
spun! 

— E timpul să ne întoarcem la Belle-Roulotte, zise Kayette. 
Nu trebuie să ne observe nimeni lipsa. 

— Ai dreptate, micuță Kayette. Mereu ai dreptate! 

— Şi, mai ales, domnule Cascabel, stăpâniţi-vă faţă de 
Ortik şi Kircev. 

— Va fi greu, dar nu te teme, o să le zâmbesc. Ah, tâlharii! 
Să ne murdărească ei cu josnicia lor! Prin urmare, de asta mi-au 
spus că nu se duc de-a dreptul la Riga. Ne fac cinstea să vină cu 
noi până la Perm! Borfaşii! 

— Domnule Cascabel, îi atrase atenţia Kayette, dacă aşa 
ştiţi să vă stăpâniţi... 

— Nu-ţi fie teamă, micuță Kayette! M-am uşurat. Eram 
sufocat, mă înăbuşeam! O să fiu calm. Deja sunt! Să ne 
întoarcem la Belle-Roulotte. Păzea, mişeilor! 

O apucară împreună spre sat. Nu-şi mai spuneau nimic. 
Erau scufundaţi în gânduri. O călătorie atât de minunată, pe 
punctul de a se încheia cu bine, să fie ameninţată de complotul 


acela mârşav! 

Când să ajungă, domnul Cascabel se opri. 

— Micuţă Kayette, zise el. 

— Da, domnule Cascabel. 

— M-am decis să nu-i spun nimic Corneliei. 

— De ce? 

— Ce să zic? Am observat că, în general, o femeie 
păstrează cu atât mai bine un secret, cu cât nu-l cunoaşte. Aşa 
că, să rămână între noi! 

Câteva clipe mai târziu, Kayette intră în Belle-Roulotte, iar 
domnul Cascabel, în trecere, făcuse un semn amical lui Kircev, 
murmurând însă printre dinţi: 

— Ce mutră de monstru! 

După două ore, când se întoarseră vânătorii, Ortik primi o 
laudă călduroasă din partea domnului Cascabel, privitoare la 
superbul cerb lopătar pe care-l aducea pe umeri. La rândul lor, 
domnul Serghei şi Jean împuşcaseră doi iepuri şi câteva perechi 
de potârnici. Cornelia oferi, aşadar, comesenilor hămesiţi o cină 
excelentă din care domnul Cascabel se înfruptă copios, într- 
adevăr, omul acesta era „uriaş ! Nu lăsa să-i scape nimic din ce- 
| preocupa. Nu arăta deloc că stă la masă cu doi asasini, cu doi 
nelegiuiţi care plănuiseră nici mai mult nici mai puţin decât să-i 
măcelărească familia. Dar, fu cât se poate de spiritual, de o 
veselie comunicativă, iar când Cuişoară apăru cu o sticlă 
zdravănă, bău pentru intrarea în Europa, pentru Rusia, pentru 
întoarcerea în Franţa. A doua zi, 10 iulie, atelajul o porni spre 
Perm. De la ieşirea din trecătoare, se puteau aştepta la o 
călătorie nu tocmai dificilă şi care să decurgă fără incidente. 
Belle-Roulotte urma malul drept al rîului Vâcegda, care curge pe 
la poalele munţilor Ural. Întâlneau în cale târguri, sate, 
gospodării, locuitori foarte ospitalieri, vânat din abundență şi, 
peste tot, aveau parte de o bună primire. Deşi timpul era destul 
de cald, se simţea răcoarea unei adieri dinspre nord. Renii 
mergeau cu uşurinţă, scuturându-şi capetele cu trăsături 
frumoase. De altfel, domnul Serghei le adăugase doi cai 
cumpăraţi în ultima localitate minieră, încât puteau străbate 
până la zece leghe pe zi. 

Mica trupa călca într-adevăr cu dreptul pe pământul 
bătrânei Europe. lar domnul Cascabel ar fi trebuit să fie 
mulţumit din toate punctele de vedere, dacă n-ar fi fost gândul 


că ducea cu el doi ticăloşi. 

— Şi când îţi închipui că banda lor ne urmăreşte aşa cum 
urmăresc şacalii o caravană! 

Haide, César Cascabel, mai ai obligaţia să le joci un renghi 
netrebnicilor ălora! 

La urma urmei, era destul de neplăcut că o asemenea 
complicaţie le dădea peste cap un plan atât de bine gândit. 
Actele trupei Cascabel erau în regulă, domnul Serghei figura pe 
lista personalului şi autorităţile ruseşti îl lăsau să treacă fără 
suspiciuni. Ajuns la Perm, ar fi putut merge nestânjenit la 
conacul Valska. După ce l-ar fi îmbrăţişat pe prinţul Narkin, după 
ce ar fi stat câteva zile cu el, ar fi străbătut Rusia în haine de 
saltimbanc şi s-ar fi refugiat în Franţa, unde era în siguranţă. Şi, 
în acest caz, nu s-ar mai fi despărţit. El şi Kayette n-ar mai fi 
plecat din mijlocul familiei. lar mai târziu, cine ştie dacă bietul 
Jean... Fără îndoială, spânzurătoarea era prea puţin pentru 
nemernicii care erau pe cale să zădărnicească un asemenea 
viitor! Şi uite-aşa, în ciuda voinţei lui, domnul Cascabel avea 
uneori nişte purtări de neînțeles pentru însoțitorii săi. Cornelia îl 
întreba: 

— Ce ai, Cesar? 

— N-am nimic, răspundea el. 

— Atunci de ce urli? 

— Urlu, Cornelia, pentru că, dacă n-aş urla, aş turba! 

lar femeia aceea minunată nu ştia cum să-şi explice 
purtarea soţului său. Trecură patru zile. Apoi, la vreo şaizeci de 
leghe spre sud-vest de Ural, Bel-le-Roulotte ajunse în orăşelul 
Solikamsk. 

În mod precis, complicii lui Ortik le-o luaseră înainte; dar, 
din prudenţă, nici el şi nici Kircev nu încercară să intre în 
legătură cu ei. 

Rostov şi ceilalţi erau într-adevăr acolo şi urmau să plece 
în timpul nopţii mai departe, spre Perm, care se afla cu vreo 
cincizeci de leghe mai la vest. lar atunci, nimic nu le mai putea 
împiedica planul mârşav. 

A doua zi, în zori, ieşiră din Solikamsk şi la data de 17 iulie 
trecură peste Kosva cu bacul. Peste trei zile, dacă nu se ivea 
ceva care să-i întârzie, Belle-Roulotte urma să ajungă la Perm. 
Acolo familia (Cascabel trebuia să-şi înceapă seria de 
reprezentații, înainte de a se deplasa la târgul din Nijni. Acesta 


era, cel puţin, programul “turneului artistic” . Cât despre domnul 
Serghei, el avea să aranjeze în aşa fel să se ducă în fiecare 
noapte la conacul Valska. 

Ne putem închipui cu câtă nerăbdare aştepta şi, la fel, cu 
câtă nelinişte pe deplin întemeiată vorbea despre aceasta cu 
domnul Cascabel. De când fusese salvat, aşadar în cele 
treisprezece luni cât durase extraordinara lor călătorie de la 
frontiera statului Alaska şi până la frontiera Europei, nu avea 
nici o ştire despre prinţul Narkin. La vârsta tatălui său, se putea 
teme chiar că n-o să-l mai găsească în viaţă. 

— Nici vorbă, domnule Serghei! răspundea domnul 
Cascabel. Prinţul Narkin se ţine ca dumneata şi ca mine, poate 
şi mai bine! Să ştii că aş fi fost foarte bun de prezicător. Pot citi 
şi în trecut, şi în viitor! Prinţul Narkin te aşteaptă, sănătos tun, 
iar peste câteva zile o să-l vezi. 

Şi domnul Cascabel ar fi jurat cu mâna pe inimă că aşa o 
să se întâmple, dacă n-ar fi fost complicaţia cu blestematul de 
Ortik. Îşi zicea în sinea lui: 

— Nu-s om rău, dar, dacă i-aş putea sfâşia ăluia beregata 
cu dinţii, aş face-o... şi încă aş 

socoti că am fost foarte blând! 

Kayette era însă din ce în ce mai alarmată, pe măsură ce 
Belle-Roulotte se apropia de Perm. Ce hotărâre avea să ia 
domnul Cascabel? Cum va zădărnici planurile lui Ortik fără 

să-l pună în pericol pe domnul Serghei? Asta i se părea cu 
neputinţă, ca să spunem aşa. Prin urmare, îşi ascundea cu 
destulă greutate neliniştea, iar Jean, care nu ştia nimic, suferea 
cumplit văzând-o atât de chinuită, atât de abătută uneori. In 
dimineaţa zilei de 20 iulie trecură peste rîul Kama, iar spre orele 
cinci după amiază, domnul Serghei şi camarazii săi sosiră în 
piaţa mare din Perm, unde se pregătiră să se aşeze temeinic, 
pentru mai multe zile. 

După încă o oră, Ortik intrase în legătură cu complicii lui, 
iar Rostov scria o scrisoare ce urma să ajungă, seara, în mâna 
domnului Serghei; i se cerea prin ea o întrevedere urgentă, 
fixându-i-se o întâlnire într-unul din cabaretele oraşului. Dacă n- 
avea să vină, urma să fie arestat, fie şi pe drumul ce ducea la 
Valska. 

La lăsarea nopţii, când Rostov aduse scrisoarea, domnul 
Serghei era deja plecat spre conacul Valska. Domnul Cascabel, 


singur în momentul acela, se prefăcu nespus de surprins de 
primirea scrisorii. O luă, totuşi, angajându-se s-o predea 
destinatarului, şi avu grijă să nu spună nimănui nimic. 

Lipsa domnului Serghei îl nemulţumi pe Ortik. Ar fi 
preferat ca tentativa de şantaj să se facă înaintea întâlnirii 
dintre prinţul şi contele Narkin. Dar nu lăsă să. i se vadă 
indispoziţia şi, ca să şi-o ascundă şi mai bine, când îşi luă locul 
la masă, pentru cină, întrebă doar atât: 

— Domnul Serghei nu-i aici? _ 

— Nu, răspunse domnul Cascabel. Incearcă să aranjeze 
ceva pe lângă oficialii oraşului, în legătură cu spectacolele 
noastre. 

— Şi când se întoarce? 

— În seara asta, de bună seamă! 

XIII 


O ZI FOARTE LUNGĂ 


Gubernia Perm stă călare pe spinarea munţilor Ural, cu un 
picior în Asia şi cu celălalt în Europa. O mărginesc, după cum 
urmează: Gubernia Vologdia la nord-est, Tobolsk la est, Viatka la 
vest şi gubernia Orenburg la sud. Datorită acestei aşezări, 
populaţia sa prezintă un curios amestec de figuri asiatice şi 
europene. 

Perm, capitala, este un oraş cu şase mii de locuitori, situat 
pe riul Kama, şi care face un important comerţ cu metale, 
înainte de secolul al XVIII-lea nu era decât un târg oarecare, 
îmbogăţindu-se însă prin descoperirea unei mine de cupru în 
anul 1723, târgul a fost declarat oraş în 1781. 

Îşi justifică, oare, această calitate? La drept vorbind, nu 
prea! Nici urmă de monumente; străzi în marea lor majoritate 
înguste şi murdare, case nu prea arătoase, hoteluri pe care, 
după câte se pare, călătorii nu le-au putut lăuda niciodată. La 
urma urmei, problema edilitară nu prea interesa familia 
Cascabel. Casa lor rulantă nu era oare de preferat oricărei 
alteia? N-ar fi schimbat-o nici cu hotelul St. Nicholas din New 
York, şi nici cu Grand Hotel din Paris. 

„Gândiţi-vă şi voi, spunea domnul Cascabel. Belle-Roulotte 
a venit din Sacramento la Ferm. Nici mai mult, nici mai puţin! 
Arătaţi-mi unul dintre hotelurile voastre de la Paris, Londra, 


Viena sau New York care a mai făcut vreodată aşa ceva! 

Ce să mai răspunzi la asemenea argumente? 

Aşadar, în ziua aceea Permul avea cu o casă mai mult, şi 
încă situată chiar în mijlocul pieţii mari, cu autorizaţia 
guvernatorului civil - personaj a cărui funcţie echivalează cu cea 
de prefect al unui departament al Franţei. El nu găsise nimic 
suspect în actele trupei Cascabel. 

Încă de la sosire, Belle-Roulotte stârni multă curiozitate. 
Nişte saltimbanci francezi, veniţi din fundul Americii cu un 
vehicul tras de reni! Aşa că directorul cel dibaci nădăjduia să 
scoată un profit frumos din îmbulzeala publicului. Târgul de la 
Ferm era în plină desfăşurare şi urma să mai ţină câteva zile. 
Aveau asigurate un număr de încasări grase. Dar nu era timp de 
pierdut, fiindcă trebuiau să-şi câştige - întâi la Ferm, apoi la Nijni 
- banii cu care să se poată întoarce în Franţa. Mai târziu, aveau 
să vadă ce era de făcut. Cerul, care întotdeauna se arătase din 
cale-afară de mărinimos cu familia Cascabel, putea s-o facă şi 
de acum înainte. Se înţelege, prin urmare, că toată lumea era în 
picioare încă din zori. Jean, Sandre, Cuişoară şi cei doi mateloţi 
ruşi se întreceau unii pe alţii, plini de sârg în pregătirea 
reprezentaţiei. Domnul Serghei nu revenise conform promisiunii 
făcute, lucru care-l deranja foarte mult pe Ortik şi-l neliniştea pe 
domnul Cascabel. Chiar de la prima oră, spectacolul fu anunţat 
prin afişul de mai jos, scris în limba rusă, cu litere groase, după 
dictarea domnului Serghei. 

Familia Cascabel, , 

TRUPA FRANCEZA, ÎNTOARSĂ DIN AMERICA 

GIMNASTICĂ, JONGLERII, ECHILIBRISTICĂ, EXERCIŢII DE 
FORŢĂ ŞI DE 

ÎNDEMÂNARE, DANSURI, GRAȚIE ŞI SEDUCŢIE 

DI. CASCABEL, prim hercule la toate genurile D-na 
CASCABEL, primă luptătoare la toate genurile, marele premiu la 
Concursul internaţional din Chicago. DI. JEAN, echilibrist la toate 
genurile Dl. SANDRE, clovn la toate genurile D-ra NAPOLEONE, 
dansatoare la toate genurile DI. CUIŞOARĂ, măscărici la toate 
genurile JAKO, papagal la toate genurile JOHN BULL, maimuţă la 
toate genurile WAGRAM şi MARENGO, câni la toate genurile 

Mare atracţie BANDIŢII DIN PĂDUREA NEAGRĂ pantomimă 
cu logodnă, căsătorie, surprize şi deznodâmint. 

Succes colosal confirmat de trei mii o sută şaptezeci şi 


fapte de spectacole in Franţa şi in străinătate. 

NOTĂ: Se înţelege că, limba vorbita fiind interzisă de 
pantomimă şi înlocuită cu gesturi de toate genurile, această 
capodoperă a artelor dramatice poate fi înţeleasă până şi de 
persoanele care suferă de o regretabilă surzenie. 

Facem înlesniri publicului, intrarea gratuită! Locurile se 
taxează numai după ce se ocupă. Preţul: 40 de copeici fără 
alegere. 

De obicei, domnul Cascabel îşi dădea reprezentațiile în aer 
liber, după ce întindea o pânză circulară dinaintea vehiculului. 
Dar în piaţa mare din Perm exista un circ construit din panouri şi 
folosit pentru exerciţiile trupelor ecvestre. Clădirea era destul de 
şubredă, lăsând să treacă vântul şi ploaia, însă mai ţinea, şi 
încăpeau în ea două sute până la două sute cincizeci de 
spectatori. 

În fine, aşa cum era, circul acela era mai bun decât cortul 
domnului Cascabel. Şeful trupei îi ceru primarului autorizaţia de 
a-l folosi pe timpul şederii sale în oraş, autorizaţie acordată cu 
amabilitate. 

Hotărât lucru, ruşii erau oameni de treabă. Cât priveşte 
circul din Perm, acesta n-avea să fie deloc dezonorat de 
reprezentațiile date de trupa Cascabel. Directorul ei nu regreta 
decât faptul că majestatea sa, ţarul Alexandru al II-lea, n-avea 
atunci drum prin oraş. Şi, cum se afla la Petersburg, i-ar fi fost 
cam greu să asiste la premieră. Domnul Cascabel se temea 
totuşi ca personalul său să nu fie într-o oarecare măsură marcat 
de o înţepeneală dăunătoare tumbelor, dansurilor, exerciţiilor de 
forţă şi altor jocuri. Suspendate la intrarea vehiculului în defileul 
munţilor Ural, antrenamentele nu mai fuseseră reluate pe restul 
traseului. Eh! Adevăraţii artişti nu trebuie oare să strălucească 
oricând în arta lor? 

Cât despre piesă, era inutil s-o mai repete. O jucaseră de 
atâtea ori - şi încă fără sufleur 

- încât asta nu-l preocupa deloc pe organizatorul 
spectacolului. Ortik îşi stăpânea cu greu neliniştea pricinuită de 
prelungita absenţă a domnului Serghei. Intâlnirea din ajun nu 
mai avusese loc, iar el trebui să-şi anunţe complicii că afacerea 
se amâna cu douăzeci şi patru de ore. Se întreba de ce nu 
apăruse iarăşi domnul Serghei la Perm, deşi domnul Cascabel îi 
anunţase întoarcerea pentru seara dinainte. Poate din cauză că 


îl reţinuse ceva la conacul Valska? Nu era exclus, căci, în mod 
neîndoielnic, acolo se dusese. Prin urmare, Ortik ar fi trebuit să 
se arate mai puţin nerăbdător. Dar nu mai era stăpân pe sine şi 
nu se putu abtine să-l întrebe pe domnul Cascabel dacă avea 
veşti de la domnul Serghei. 

— Nici una, răspunse domnul Cascabel. 

— Credeam că-l aşteptaţi aseară pe domnul Serghei, 
insistă Ortik. 

— Chiar aşa, răspunse domnul Cascabel. Şi precis că ceva 
l-o fi împiedicat să vină. Ar fi păcat să nu poată asista la 
reprezentaţie! Va fi ceva cu totul şi cu totul încântător! Ai să 
vezi, Ortik, ai să vezi... 

Domnul Cascabel Vorbea cu mult calm, însă în realitate 
era extrem de îngrijorat. în ajun, după ce-i promisese că va fi 
înapoi înainte de a se face ziuă, domnul Serghei plecase la 
conacul Valska. Şase verste dus, şase verste întors, o nimica 
toată! Or, dacă nu venise, apăreau trei ipoteze: fie că domnul 
Serghei fusese arestat înainte de a ajunge la Valska, ori sosise 
acolo, dar starea prinţului Narkin îl reţinuse la conac, ori îl 
arestaseră după ce plecase de acolo, noaptea, pe drum. 
Presupunerea că ar fi izbutit complicii lui Ortik să-l atragă într-o 
capcană nu putea fi luată în seamă, iar atunci când Kayette o 
formulă, domnul Cascabel îi răspunse: 

— Nu! Ticălosul ăsta de Ortik n-ar fi aşa de agitat cum 
este! Nu mi-ar cere veşti despre domnul Serghei dacă s-ar afla 
în mânile lor. Ah, nemernicul! Până nu-l văd strâmgânduse la 
capătul unui ştreang, împreună cu amicul său Kircev, o să-mi 
lipsească ceva ca să fiu fericit pe lumea asta. 

Domnul Cascabel îşi ascundea destul de prost neliniştea. 
Cu toate că era la fel de alarmată ca şi soţul ei, Cornelia spunea: 

— Hai, Cesar, calmează-te! Te agiţi prea mult. Trebuie să 
cauţi o explicaţie! 

— Nu-i nevoie să cauţi nici o explicaţie, Cornelia, ci să te 
foloseşti de cea pe care o ai şi să scoţi din ea tot ce se poate. E 
limpede că domnul Serghei trebuia să se fi întors până la ora 
asta, iar noi încă îl mai aşteptăm. 

— Aşa e, Cesar, însă .nimeni nu bănuieşte că e contele 
Narkin. 

— Da... nimeni, într-adevăr, nimeni... numai dacă nu 
cumva... 


— Ce înseamnă asta? Numai dacă nu cumva...? Te apuci 
acum să vorbeşti ca şi Cuişoară! Ce vrei să spui? Doar tu şi cu 
mine cunoaştem secretul domnului Serghei. îţi închipui cumva 
că eu l-am trădat? 

— Tu, Cornelia? Niciodată! Şi nici eu. 

— Ei, şi atunci... 

— Ei bine, există în Perm oameni care au avut mai demult 
legături cu contele Narkin şi l-ar putea recunoaşte. Ar putea să 
pară ciudat că avem un rus în trupă, în sfârşit, Cornelia, nu-i 
exclus să exagerez, dar afecțiunea pe care o am pentru domnul 
Serghei nu mă lasă să fiu acum liniştit. De asta umblu încoace şi 
încolo. 

— Cesar, fii atent să nu trezeşti şi tu bănuieli! observă, pe 
bună dreptate, Cornelia. Şi mai ales nu te compromite insistând 
prosteşte şi punând întrebări indiscrete în legătură cu asta! sunt 
îngrijorată şi eu, ca şi tine, de întârziere şi aş vrea nespus ca 
domnul Serghei să fie aici. Totuşi, nu-mi stă mintea doar la ce-i 
mai rău; mă gândesc pur şi simplu că o fi fost reţinut la conacul 
Valska, lângă prinţul Narkin. Acum, în plină zi, nu îndrăzneşte să 
vină, îmi dau seama, dar o să se întoarcă la noapte. Aşa că să 
lăsăm prostiile, Cesar! 

Păstrează-ţi sângele rece şi ia aminte că urmează să joci 
rolul lui Fracassar, unul din marile succese ale carierei tale. 

Nimeni n-ar fi judecat mai bine decât femeia aceea cu 
atâta bun simţ şi era inexplicabil de ce refuza soţul ei să-i spună 
adevărul. La urma urmei, poate că nu greşea. Cine ştie dacă 
impetuoasa Cornelia s-ar fi stăpânit în faţa lui Ortik şi Kircev, 
când ar fi aflat cine erau şi ce aveau de gând să facă! 

În consecinţă, domnul Cascabel tăcu şi ieşi din Belle- 
Roulotte ca să supravegheze amănuntele pregătirilor de la circ. 
La rândul ei, ajutată de Kayette şi de Napoleone, Cornelia 
trebuia să verifice costumele, perucile, accesoriile necesare 
spectacolului. În timpul asta, cei doi ruşi se ocupau, dacă ar fi să 
le dăm crezare, cu reglementarea situaţiei lor de mateloţi 
repatriați - treabă care le cerea o mulţime de drumuri, bătăi în 
uşi şi formalităţi. 

Domnul Cascabel şi Cuişoară, în schimb, curăţau băncile 
pline de praf ale circului şi măturau pista ce urma să fie folosită 
ca arenă. Jean şi Sandre cărau obiectele şi ustensilele 
indispensabile în exerciţiile de forţă şi de îndemânare. Urmau să 


se ocupe apoi de ceea ce impresarul numea “decorurile în 
întregime noi” , în care “artiştii săi fără seamăn” jucau minunata 
dramă pantomimică: Bandiţii din Pădurea Neagră. 

Jean era mai trist ca oricând. N-avea habar de faptul că 
domnul Serghei era contele Narkin, un condamnat politic care 
nu putea trăi în ţara lui. Pentru ei, domnul Serghei rămânea un 
moşier avut, întors pe domeniile sale, unde avea să se 
stabilească împreună cu fata lui adoptivă. Şi cum i s-ar mai fi 
potolit durerea dacă ar fi ştiut că domnului Serghei îi era 
interzisă şederea în imperiul rus şi că el urma să plece mai 
departe după ceşi revedea tatăl, pe prinţul Narkin! O, de-ar fi 
putut spera că domnul Serghei se va refugia în Franţa, luînd-o şi 
pe Kayette cu el! În cazul acesta, despărţirea li s-ar fi amânat cu 
câteva săptămâni, aşadar alte câteva săptămâni petrecute unul 
lângă celălalt. 

— Da, îşi spunea mereu Jean, domnul Serghei rămâne la 
Perm... iar Kayette rămâne cu el! Noi o să plecăm peste câteva 
zile şi n-am s-o mai văd niciodată. Scumpa mea Kayette, tu o să 
fii fericită în casa domnului Serghei... şi totuşi! 

Bietului băiat i se rupea inima când se gândea la toate 
acestea. Se apropia ora nouă şi domnul Serghei încă nu apăruse 
la Belle-Roulotte. E adevărat că, aşa cum spusese Cornelia, 
trebuiau să-l aştepte abia noaptea, sau, în orice caz, la o oră 

destul de înaintată, ca să nu rişte să fie recunoscut pe 
drum. 

“Prin urmare, nici n-o să poată asista la reprezentaţie” , îşi 
zicea domnul Cascabel. Ei, cu atât mai bine! Nu-mi pare rău. Va 
fi splendid spectacolul ăsta cu care familia Cascabel debutează 
pe scena din Perm... Dacă îmi fac atâtea probleme, n-o să fiu 
deloc în formă. O să arăt jalnic în rolul lui Fracassar, eu, care 
intram atât de bine în pielea acelui ins de treabă! Şi Cornelia, 
orice s-ar spune, nu-i nici ea în apele ei... lar Jean nu se 
gândeşte decât la Kayette! Şi Sandre, şi Napoleone, care îşi simt 
inima grea la gândul că au să se despartă de ea... Ah, copii, cum 
o să mai arătăm astă-seară! Nu pot conta decât pe Cuişoară, ca 
să ţină sus firma trupei. 

Agitat la culme, domnul Cascabel se hotărî să plece după 
noutăţi, într-un oraş ca Permul se află repede tot ce se întâmplă. 
Cei din neamul Narkin erau foarte cunoscuţi şi iubiţi în ţinut. 
Dacă domnul Serghei ar fi căzut în mânile poliţiei, vestea 


arestării sale s-ar fi răspândit imediat. Ar fi fost subiect de 
discuţie pretutindeni. Şi cu atât mai mult în eventualitatea că 
arestatul se afla deja în închisoarea din Perm, aşteptându-şi 
judecata. lată de ce domnul Cascabel îl lăsă pe Cuişoară să 
curețe singur sala circului. Porni apoi să hoinărească prin oraş, 
pe lângă Kama, unde luntraşii îşi vedeau de treburile lor 
obişnuite, prin cartierul de sus şi prin cel de jos, unde populaţia 
nu părea deloc sustrasă de la muncile zilnice. Intră în vorbă cu 
oamenii, trase cu urechea fără să fie observat... Nimic! Nimic în 
legătură cu contele Narkin. 

Asta nu-l linişti însă. Reveni la drumul ce pleca din Perm 
spre satul Valska, pe unde lar fi adus poliţia pe domnul Serghei, 
în caz că-l arestau. Şi, de fiecare dată când zărea în depărtare 
vreun grup de trecători, îşi închipuia că-i prizonierul, escortat de 
un pluton de cazaci. 

In vălmăşagul temerilor sale, domnul Cascabel nu se mai 
gândea nici la soţie, nici la copii, nici la el însuşi, aflat în mare 
încurcătură dacă domnul Serghei ar fi fost arestat. Căci 
autorităţile puteau afla cu multă uşurinţă pe ce cale se întorsese 
domnul Serghei în teritoriile ruseşti şi cine erau binevoitorii care 
îl ajutaseră. lar asta ar fi costat scump familia Cascabel! 

Pe scurt, umblând aiurea şi pierzând vreme îndelungată 
pe drumul ce ducea spre Valska, domnul Cascabel nu se afla la 
circ atunci când veni cineva să-l caute, pe la orele zece 
dimineaţa. 

Cuişoară era singur în momentul acela, agitându-se în 
mijlocul unui nor de praf ce plutea pe deasupra arenei. El ieşi 
din nor şi-l descoperi pe necunoscut, un simplu mujic. Neştiind 
limba pomenitului mujic, iar pomenitul mujic neştiind limba lui 
Cuişoară, le fu imposibil să se înţeleagă, în consecinţă, Cuişoară 
nu pricepu o boabă când interlocutorul său îi spuse că vrea să 
vorbească stăpânului, pe care îl căuta la circ înainte de a merge 
la Belle-Roulotte. Atunci mujicul făcu ce trebuia să facă de la 
bun început: îi întinse o scrisoare adresată domnului Gascabel. 

De data asta, Cuişoară înţelese. O scrisoare purtând 
celebrul nume Cascabel nu putea fi decât pentru şeful familiei... 
dacă nu cumva era pentru doamna Cornelia, ori pentru domnul 
Jean, ori pentru domnul Sandre, ori pentru domnişoara 
Napoleone. Aşadar, Cuişoară luă scrisoarea cu un gest am care 
se înţelegea că se angajează s-o predea patronului său. Apoi se 


despărţi de mujic cu nenumărate semne de salut, fără să afle de 
unde venea acela şi cine îl trimisese. 

După un sfert de oră, în momentul când Cuişoară se 
pregătea să se întoarcă la Belle-Roulotte, domnul Cascabel 
apăru la intrarea în arenă, mai nervos şi mai neliniştit ca 
oricând. 

— Patroane! strigă Cuişoară 

— Ce-i? 

— Am primit o scrisoare. 

— O scrisoare? 

— Da, una pe care tocmai acum a adus-o... 

— Pentru mine? 

— Pentru dumneavoastră. 

— Şi cine anume a... 

— Un mujic. 

— Un mujic?! 

— Dacă nu cumva n-o fi fost mujic. 

Domnul Cascabel luă scrisoarea întinsă de Cuişoară şi, 
recunoscând scrisul domnului Serghei în adresă, păli atât de 
mult, încât credinciosul său servitor îl întrebă: 

— Patroane, ce-i cu dumneata? 

— Nimic. 

Nimic? Şi totuşi, omul acela atât de energic fusese cât pe 
ce să cadă în braţele lui Cuişoară. 

Ce spunea domnul Serghei în scrisoare? De ce-i scria 
domnului Cascabel? Cu siguranţă, ca să-l anunţe din ce cauză 
nu se putuse întoarce la Perm în cursul nopţii. Prin urmare, era 
arestat? Domnul Cascabel deschise scrisoarea, îşi frecă ochiul 
drept, apoi ochiul stâng, şi o citi dintr-o suflare. 

Dar ce strigăt scoase atunci - un strigăt ieşit parcă dintr- 
un gâtlej pe jumătate strangulat! Crispat, cu ochii daţi peste 
cap, cu faţa înţepenită într-o contracție nervoasă, încerca să 
vorbească şi nu putea scoate nici un cuvânt. 

Cuişoară se temu că stăpânul său era gata să moară 
sufocat şi începu să-i desfacă cravata. 

Domnul Cascabel se ridică dintr-o zvăcnitură, iar scaunul 
său, lovit zdravăn cu piciorul, căzu tocmai peste banchetele din 
spate ale sălii de circ. Se răsucea, se învârtea, se agita şi, 
deodată, îi trase tradiționalul şut lui Cuişoară, care, de data 
asta, luat pe nepregătite, îl recepționa din plin în tot atât de 


tradiționalul loc. Oare stăpânul său înnebunise? 

— Ei, patroane! exclamă Cuişoară. Nu suntem la paradă! 

— Ba da! Suntem chiar la paradă! spuse domnul Cascabel. 
Niciodată n-am fost mai la paradă ca acum, şi încă la marea 
paradă, de zile mari! 

Lui Cuişoară nu-i rămânea decât să se încline în faţa 
acestui răspuns, ceea ce şi făcu, frecându-şi spatele, căci 
lovitura de picior fusese într-adevăr de zile mari. Recăpătându-şi 
stăpânirea de sine, domnul Cascabel îi spuse pe un ton 
misterios: 

— Cuişoară, eşti băiat discret? 

— Sigur că da, patroane! N-am trădat niciodată secretele 
care mi-au fost încredințate, dacă nu cumva... 

— Psst! Destul! Vezi scrisoarea asta? 

— Scrisoarea mujicului? 

— Exact. Dacă spui cuiva că am primit-o... 


— Bun! 

— Lui Jean, lui Sandre, lui Napoleone... 

— Bine! 

— Dar mai ales Corneliei, nevastă-mea, jur că te împăiez... 
— De viu? 


— De viu, ca să simţi, nerodule! 

Astfel ameninţat, Cuişoară începu să tremure din toate 
încheieturile. Apoi, luîndu-l pe după umeri, domnul Cascabel îi 
şopti la ureche pe tonul cuiva care se umflă în pene nemăsurat: 

— Cornelia e geloasă! Şi vezi tu, Cuişoară, sunt eu bărbat 
frumos, ori nu sunt? O femeie încântătoare, o prinţesă, 
rusoaică... Înţelegi? Ea îmi scrie... O întâlnire!... lată ceva ce ţie 
n-o să ţi se întâmple niciodată, cu nasul ăsta al tău! 

— Niciodată, răspunse Cuişoară, dacă nu cumva... 

Însă n-a mai aflat nimeni, nicicând, ce sens putea avea 
corectura aceea în mintea lui Cuişoară. 


XIV 


DEZNODĂMÂNT MULT APLAUDAT DE SPECTATORI 


Piesa cu un titlu pe cât de nou, pe atât de ispititor, Bandiţii 
din Pădurea Neagră, era o operă remarcabilă. Scrisă după 
vechile canoane ale artei dramatice, respecta unitatea de timp, 
de loc şi de acţiune. Introducerea descria precis personajele, 
intriga lega puternic acţiunea, deznodământul o ducea cu 
pricepere la bun sfârşit şi, deşi îl puteai prevedea, asta nu 
însemna că i-ar fi lipsit acelaşi considerabil efect. Avea până şi 
“scena surpriză” cerută de cei mai dârji critici moderni, şi încă 
bine făcută... De altfel, nu era cazul să-i ceri lui Cesar Cascabel 
o piesă la modă, unde toate amănuntele vieţii particulare sunt 
transpuse în teatru - una din piesele acelea în care, dacă nu 
triumfă crima, înseamnă că nici virtuţea nu-i în suficientă 
măsură răsplătită. Nu! în ultimul act al Bandiţilor din Pădurea 
Neagră, inocenţa era apreciată, conform formulei, iar răutatea 
era pedepsită în chipul cel mai convenabil. Jandarmii îşi făceau 
apariţia exact atunci când totul părea pierdut, iar când îl înhăţau 
de guler pe trădător, sala izbucnea în aplauze. 

— Fără îndoială că această piesă ar fi fost scrisă într-un 
stil simplu, clar, personal, corect din punct de vedere 
gramatical, fără neologisme pretenţioase, fără expresii de 
epocă, fără cuvintele de un realism dur ale noii şcoli dramatice - 
dacă ar fi fost scrisă vreodată. Dar nu era. Prin urmare, 
pantomima putea fi jucată pe toate scenele şi la toate bâlciurile 
din cele două lumi. lată imensul avantaj al pieselor mimate, ca 
să nu mai vorbim de greşelile gramaticale şi de alte lucruri uşor 
de evitat în acest gen de literatură. Am spus mai înainte: lui 
Cesar Cascabel n-ar trebui să-i ceri etc. etc. Pentru că, într- 
adevăr, domnul Cascabel era autorul acelei capodopere de câlci. 
Capodoperă este cuvântul potrivit, căci atât pe vechiul, cât şi pe 
noul continent, piesa fusese atât de jucată, încât se afla la a trei 
mii o sută şaptezeci şi şaptea reprezentaţie. Numai Ursul şi 
santinela de la circul Franconi - cel mai mare succes cunoscut în 
analele artei dramatice - depăşise pomenita cifră. Neîndoielnic, 
însă, valoarea literară a acelei opere olimpice este inferioară 
celei prezentate de Bandiţii din Pădurea Neagră. 

La urma urmei, piesa fusese făcută ca să scoată în 
evidenţă talentele speciale ale trupei Cascabel, talente atât de 
reale şi atât de variate, încât niciodată vreun director de trupă 
sedentară ori ambulantă nu mai prezentase publicului lin 
asemenea grup de artişti. Maeştrii dramei contemporane au 


formulat pe bună dreptate principiul: “La teatru, întotdeauna 
trebuie să-i faci pe spectatori fie să rida, fie să plângă, altfel 
cască” . Ei bine, dacă arta dramatică se reduce la atâta, atunci 
Bandiţii din Pădurea Neagră merită de o sută de ori calificativul 
de capodoperă. Se ride cu lacrimi şi se plânge - tot cu lacrimi. 
Nu există o scenă sau măcar o frântură de scenă în care 
spectatorul cel mai indiferent să simtă nevoia să caşte. Şi chiar 
de-l apucă vreun căscat, din pricina digestiei defectuoase, 
căscatul i s-ar termina într-un hohot de plâns sau de ris. 

Ca orice piesă bine gândită, şi aceasta era clară, 
sprintenă, condusă cu simplitate. Faptele ei se înlănţuiau logic. 
Mai că-ţi venea să spui: “Asta nici nu putea să nu se întâmple!” 

Vă daţi seama, din această prezentare, că majoritatea 
criticilor ar fi de dorit s-o ia drept model. 

Era povestea foarte dramatică a doi îndrăgostiţi care se 
iubeau nespus. Pentru a uşura povestirea, e cazul să ştiţi că 
Napoleone juca rolul fetei, iar Sandre pe cel al băiatului. Din 
nefericire, Sandre e sărac, iar mama Napoleonei, trufaşa 
Cornelia, nici nu vrea să audă de căsătorie. 

Un lucru cu totul şi cu totul nou: această iubire e deranjată 
de prezenţa unui mare nătărău, Cuişoară, pe cât de avut la 
chimir, pe atât de sărac cu spiritul, care s-a înamorat de 
Napoleone şi vrea s-o ia de soţie. lar mama, căreia îi plac teribil 
banii - şi poate că aici străluceşte geniul inventiv al autorului - 
ţine cu tot dinadinsul să i-o dea pe fată. Ar 11, într-adevăr, greu 
să născoceşti o acţiune mai bună şi s-o faci mai interesantă. Se 
înţelege că nătângul de Cuişoară nu deschide gura fără să 
spună o prostie. E cât se poate de caraghios, stângaci, cu un 
nas lung pe care obişnuieşte să şi-l vâre peste tot. lar când 
apare cu cadourile de nuntă - maimuța John Bull care se 
strâmbă cât poate de tare şi Jako, papagalul, singurul artist 
vorbitor din întreaga piesă - te prăpădeşti pur şi simplu de ris. 

Însă rîsetele se potolesc curând în faţa durerii profunde a 
celor doi tineri, care nu se pot vedea decât în secret, adică “pe 
furate” . 

Şi iată că soseşte ziua căsătoriei impuse de Cornelia fiicei 
sale. Napoleone îmbracă veşmintele cele mai frumoase, însă o 
face plângând, mereu disperată. E cu adevărat îngrozitor să vezi 
cum găinuşa aceea plină de farmec e promisă unui clapon - 
oribil! 


Scena se joacă în piaţa bisericii. Clopotul bate, porţile se 
deschid, perechea urmează să intre înăuntru. Sandre stă în 
genunchi pe trepte. Vor trebui să treacă peste trupul lui! 

Nimic nu poate fi mai sfâşietor. 

Deodată - şi în tot repertoriul dramatic al Comediei 
Franceze, ori al Teatrului Ambigu, nu credem să fi existat o 
asemenea lovitură de teatru - deodată apare un tânăr militar, 
făcând să tremure pânza fundalului. Este Jean, fratele nefericitei 
logodnice. Se întoarce din război, unde şi-a învins inamicii - 
inamici ce pot fi mereu alţii, în funcţie de ţara unde se joacă 
piesa: englezi în America, francezi în Germania etc. 

Curajosul şi simpaticul Jean a sosit tocmai la timp. Va şti 
să-şi impună voinţa. A aflat că Sandre o iubeşte pe Napoleone şi 
Napoleone îl iubeşte pe Sandre. Aşa că, după ce-l împinge 
zdravăn pe Cuişoară, îl provoacă la duel, iar neghiobul e cuprins 
într-atâta de frică, încât se grăbeşte să renunţe la căsătorie. 

Vedeţi cât de bogată este acţiunea dramei şi cum se 
înlănţuie situaţiile... Şi asta încă nu-i totul. 

Intr-adevăr, pe când e căutată Cornelia, cu care Cuişoară 
vrea să vorbească, se produce un incident. Cornelia a dispărut! 
Toţi umblă după ea, încolo şi încoace: nu-i nicăieri! 

Pe neaşteptate, se aud ţipete din pădurea învecinată. 
Sandre recunoaşte vocea doamnei Cascabel şi, fără să-i pese de 
pericol, aleargă în ajutorul viitoarei sale mame. Evident, 
impunătoarea doamnă a fost înhăţată de banda lui Fracassar, 
poate de însuşi Fracassar, faimosul şef al tâlharilor din Pădurea 
Neagră. 

Chiar aşa s-a şi întâmplat. lar în timp ce Jean stă pe lângă 
soră-sa ca s-o apere la nevoie, Cuişoară trage clopotul şi strigă 
după ajutor. Se aude o împuşcătură... Publicul priveşte cu 
răsuflarea tăiată, ar fi greu să-ţi închipui o emoție mai mare la 
teatru. Atunci intră în scenă domnul Cascabel, în costumul 
calabrez al cumplitului Fracassar, însoţit de complici şi ducând-o 
pe Cornelia, care se zbate să scape. Dar viteazul june-prim se 
întoarce în fruntea unei brigăzi de jandarmi înarmaţi până-n 
dinţi. Soacra este eliberată, bandiții arestaţi, iar Sandre, 
înamoratul, se căsătoreşte cu Napoleone, logodnica sa. 

Trebuie să adăugăm că, din lipsă de personal, nici bandiții 
şi nici jandarmii nu apar vreodată în scenă. Cuişoară are 
însărcinarea de a imita în culise răcnetele lor şi izbuteşte să 


producă impresia necesară. Cât despre domnul Cascabel, el e 
silit să-şi pună singur cătuşele. Dar, n-o vom putea repeta 
îndeajuns, datorită unei figuraţii excelente, efectul acestui 
deznodământ rămâne extraordinar. 

Aşa arăta piesa făcută de vigurosul creier al lui Cesar 
Cascabel, urmând a fi prezentată 

la circul din Perm. Şi, fără îndoială, avea să recolteze 
succesul obişnuit, dacă interpreţii erau la înălţimea operei. 

De obicei erau: domnul Cascabel foarte sălbatic, Cornelia 
foarte marcată de originea şi de averea ei, Jean foarte cavaler, 
Sandre foarte simpatic, Napoleone foarte emoţionantă. Aşa cum 
am mai spus, rolurile îi stimulau pe artişti, însă trebuie să 
recunoaştem că familia nu era tocmai veselă în ziua aceea. Era 
chiar foarte tristă şi, odată intrată în scenă, risca să-i lipsească 
verva. Jocurile de fizionomie ar fi fost nesigure, gesturile n-ar fi 
dobândit precizia dorită. Poate că lacrimile aveau să fie 
adevărate, fiindcă tuturor le venea să plângă, însă în privinţa 
risului lucrurile stăteau cu totul altfel. Când se aşezară la masa 
de prânz, văzând locul domnului Serghei gol, ca o prevestire a 
apropiatei despărţiri, tristeţea spori şi mai mult. Nimănui nu-i 
era foame, nimănui nu-i era sete. Era dezolant! 

Ei bine, nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu directorul trupei. 
El avea să mănânce cât patru. lar după ce sfârşi, nu se dădu în 
lături să-şi exprime nemulţumirea: 

— Prin urmare, aşa! N-aveţi de gând să terminaţi odată? 
Văd aici doar feţe lungi de-un cot. Începând cu tine, Cornelia, şi 
până la tine, Napoleone! Numai Cuişoară e cât de cât 
prezentabil. Pe toţi dracii! Asta nu-mi convine deloc, copii. Vreau 
să fiţi veseli, să jucaţi cu bucurie, să daţi tot ce puteţi, să bubuie 
scena, că de nu, vă zgâlţâi balamalele! 

Când domnul Cascabel folosea expresia aceea care îi 
aparţinea întru totul, nimeni nu cuteza să se mai expună furiei 
lui. Tot ce puteai face era să te supui, şi te supuneai. De altfel, 
în spiritul său atât de inventiv se născuse o idee excelentă, cum 
îi veneau mereu în împrejurări dificile. 

Se hotărâse să-şi completeze piesa, sau, mai bine zis, să-i 
întărească punerea în scenă - se va vedea imediat în ce fel. 

Am spus că până acum, din lipsă de figuranţi, bandiții şi 
jandarmii nu apăruseră niciodată în faţa publicului. Cu toate că 
el reuşea şi de unul singur să-i reprezinte pe tâlhari, domnul 


Cascabel se gândi, pe bună dreptate, că piesa ar avea un efect 
mai mare dacă figuraţia din deznodământ ar fi completă. 

In consecinţă, îi venise ideea de a angaja câţiva inşi 
pentru reprezentaţia aceea. Şi, in fond, nu-i avea la îndemână 
pe Ortik şi pe Kircev? De ce ar fi refuzat oare acei marinari 
curajoşi perspectiva de a juca rolul unor bandiți? 

Aşa că, ridicându-se de la masă, domnul Cascabel îi 
explică lui Ortik situaţia, iar la sfârşit spuse: 

— Nu v-ar conveni să intraţi amândoi în piesă ca figuranti? 
Mi-aţi fi de mare folos, prieteni! 

— Cu multă plăcere, răspunse Ortik. Abia aşteptăm, şi eu 
şi Kircev. Cum aveau tot interesul să rămână în cele mai bune 
relaţii cu familia Cascabel, se înţelege că se grăbiseră să 
accepte propunerea. 

— Minunat, prieteni, minunat! aprecie domnul Cascabel. 
De fapt, n-o să aveţi altceva de făcut decât să intraţi împreună 
cu mine în scenă, tocmai în final. Faceţi întocmai ca mine, 
aceleaşi rotiri de ochi, aceleaşi gesturi, aceleaşi răcnete 
furioase. O să vedeţi că totul merge de la sine, şi vă garantez un 
succes nemaipomenit. Apoi, după o clipă de gândire, adăugă: 

— Mă gândesc însă că, numai cu voi, n-am decât doi 
tâlhari. Nu-i destul! Nu. Fracassar e şeful unei întregi bande; 
aşadar, dacă aş mai găsi vreo cinci-şase inşi dispuşi la asta, 
efectul ar fi-măreţ. Mi-aţi putea căuta prin oraş câţiva oameni de 
bine, fără lucru, cărora nu le-ar cădea rău o sticlă de vodcă şi o 
jumătate de rublă? 

După ce-i aruncase o privire scurtă lui Kircev, Ortik 
răspunse: 

— Se face, domnule Cascabel. leri, la circiumă, tocmai ne- 
am cunoscut cu vreo şase oameni serioşi... 

— Adu-i aici, Ortik, adu-i aici în seara asta şi mi-ai salvat 
deznodământul. 

— In regulă, domnule Cascabel. 

— Perfect, prieteni. Ce reprezentaţie! Ce atracţie pentru 
public! 

lar după plecarea celor doi marinari, pe domnul Cascabel 
îl cuprinse o asemenea criză de ris, că i se rupse cureaua cu 
care era încins. Cornelia se temu să nu facă sincopă. 

— Cesar, nu-i bine să rizi aşa după masă! îi spuse ea. 

— Eu, să rid, draga mea? Dar nu-mi vine să rid deloc! Rîd 


fără să-mi dau seama. De fapt, sunt foarte supărat. Gândeşte-te 
că-i ora unu şi scumpul nostru domn Serghei încă nu s-a 
întors! Şi n-o să fie la spectacol, să debuteze ca scamator în 
trupă. Ce ghinion! 

Apoi, în timp ce Cornelia se întorcea la costumele ei, el 
ieşi, mulţumindu-se să spună 

că avea de făcut neapărat câteva drumuri. 

Reprezentaţia trebuia să înceapă la orele patru, ca să se 
folosească lumina zilei, căci iluminatul lăsa de dorit la circul din 
Perm. Oare micuța Napoleone nu era, în fond, destul de 
proaspătă şi mama ei destul de bine “păstrată” încât să înfrunte 
lumina naturală? 

Cu greu se poate imagina ce efect produsese în oraş afişul 
lui Cesar Cascabel, ca să nu mai.vorbim de toba lui Cuişoară, 
bătută pe străzi, timp de o oră, cât se putea de tare. Ar fi 
deşteptat cu ea toate Rusiile deodată! 

Se înţelege că, la ora stabilită, în jurul circului era mare 
afluenţă de spectatori: guvernatorul din Perm cu familia, 
funcţionari, ofiţeri din garnizoană, câţiva mari negustori din 
partea locului şi o mulţime de mici traficanţi veniţi la târg; în 
sfirşit, multă lume obişnuită. 

La intrare se plasaseră instrumentiştii trupei, Sandre, 
Napoleone, Cuişoară, înarmaţi cu trompeta, trombonul şi toba 
mică, iar Cornelia, într-un maieu de culoarea pielii şi fustă roz, 
făcea să bubuie toba cea mare. Era un vacarm asurzitor, numai 
bun să încânte urechile mujicilor. 

Urmară strigătele lui Cesar Cascabel, într-o rusească 
acceptabilă şi inteligibilă: 

— Intraţi! Intraţi, doamnelor şi domnilor! Patruzeci de 
copeici locul, fără alegere! Intraţi! 

După ce domnii şi doamnele îşi ocupară locurile pe băncile 
circului, orchestra dispăru, pentru ca fiecare să-şi ia în primire 
rolul rezervat în programul reprezentaţiei. Prima parte merse 
strună. Mica Napoleone pe sârmă, Sandre cu contorsiunile sale 
de clovn acrobat, cânii savanţi, maimuța John Bull şi papagalul 
Jako în scenele lor hazlii, domnul şi doamna Cascabel cu 
exerciţii de forţă şi îndemmare, cu toţii obţinură un adevărat 
succes. De viile aplauze, pe deplin meritate de aceşti artişti de 
primă mărime avu parte şi Jean. Poate că, fiind cu gândul 
aiurea, mâna lui va fi trecut prin momente de ezitare, poate că 


talentul de echilibrist i-a fost o clipă umbrit? Dar numai un ochi 
expert şi-ar fi dat seama de asta, iar publicul nu observă deloc 
că sărmanul băiat nu era în apele lui. Cât despre piramida 
umană, prezentată înainte de pauză, fu bisată în unanimitate. In 
plus, domnul Cascabel fu plin de vervă şi uimitor de spiritual pe 
când îşi prezenta artiştii, cerând pentru ei aplauze bine 
meritate. Niciodată acest om superior nu arătase mai limpede 
decât acum cât de mult se poate stăpâni o fire energică, cum 
era a lui. Onoarea familiei Cascabel era salvată. Urmaşii 
moscoviţilor aveau să-i rostească numele întotdeauna cu 
admiraţie şi respect. 

Dar, dacă publicul urmărise cu interes această parte a 
programului, cu câtă nerăbdare o aştepta pe a doua! In pauză 
nu se vorbea decât despre asta pe coridoare. După zece minute, 
în care spectatorii ieşiseră să ia puţin aer, mulţimea intră din 
nou şi nici un loc nu rămase neocupat. 

Ortik şi Kircev se întorseseră de o oră, aducând cu ei şase 
figuranţi. Aşa cum aţi ghicit, erau chiar vechii lor complici 
întâlniți în defileul munţilor Ural. Domnul Cascabel îşi examina 
cu atenţie noua figuraţie. 

— Ce mai capete! exclamă el. Ce mai feţe! Ce piepturi! 
Poate că au un aer cam prea cinstit pentru nişte roluri de 
tâlhari... În fine, cu nişte peruci zbârlite şi bărbi fioroase, scot eu 
ceva! 

Şi, cum domnul Cascabel nu apărea decât spre sfârşitul 
piesei, avu răgaz să-şi pregătească recruţii, să-i îmbrace, să le 
pună peruci, într-un cuvânt, să facă din ei nişte bandiți 
prezentabili. 

Apoi, Cuişoară bătu în gong de trei ori. 

În momentul acela, într-o sală de teatru mai bine 
amenajată, cortina s-ar fi ridicat pe ultimele acorduri ale 
orchestrei. Ea nu se ridică însă deloc, fiindcă arenele de circ n- 
au cortină, nici măcar atunci când servesc drept scenă. 

Dar să nu vă închipuiţi că nu exista decor, sau măcar ceva 
ce semăna a decor. La stânga, un dulap pe care se zugrăvise o 
cruce sugera biserica, ori mai bine zis capela, cu clopotul 
instalat în culise; în centru era piaţa publică a satului, 
reprezentată în chip firesc de arenă; în dreapta, câţiva arbuşti 
ornamentali în ghivece, aşezaţi cu pricepere, dădeau destul de 
bine impresia Pădurii Negre. 


Piesa începu într-o linişte desăvârşită. Ce drăguță era 
Napoleone cu fustiţa ei în dungi, uşor decolorată, cu boneta 
pusă ca o floare pe părul blond şi, mai ales, cu un aer atât de 
candid şi de tandru! Sandre, amorezul, în costum portocaliu 
strâns pe corp şi uzat pe la cusături, îi făcea curte prin gesturi 
atât de pasionate, încât nici măcar într-un dialog replicile n-ar fi 
fost mai uşor de înţeles. Şi să fi văzut intrarea lui Cuişoară cu 
peruca lui caraghioasă, de un galben ţipător, cu nişte picioare 
lungi pe care şi le arunca în toate părţile, cu mutra tâmpă şi 
înfumurată, cu ochelarii pe nas, cu maimuța strâmbându-se la el 
şi papagalul ale cărui flecăreli erau atât de spirituale! Nil se 
putea imagina ceva mai reuşit decât plăsmuirea aceea de bâlci. 

Intervine Cornelia, o femeie ce se anunţă cumplită în 
calitate de soacră. Refuză să-i dea lui Sandre mâna Napoléonei, 
şi totuşi, simţi că sub gătelile ei de mare doamnă din evul mediu 
bate o inimă. 

Succes deplin la intrarea lui Jean. costumat ca un 
carabinier italian. E destul de trist, destul de abătut, sărmanul 
băiat! Pare că se gândeşte la cu totul altceva decât la rolul său. 
l-ar plăcea mai mult să joace rolul lui Sandre, iar Kayette să fie 
logodnica lui şi s-o conducă la biserică. Ah, câte ceasuri 
pierdute, când mai aveau atât de puţin timp de petrecut 
împreună! 

Tensiunea dramatică era însă atât de puternică, uicât îl 
cuprinse pe actor. Era imposibil să nu-ţi expui tot talentul într-un 
asemenea rol. Închipuiţi-vă: un frate care se întoarce din război, 
îmbrăcat ca un carabinier, apărându-şi sora de o mamă trufaşă 
şi poruncitoare şi de pretenţiile ridicole ale unui nătâng. 

Superbă scenă de provocare între Jean şi Cuişoară! 
Prostănacul tremură de frică într-atâta încât i se aude 
clănţănitul dinţilor, privirea i se tulbură, iar nasul i se alungeşte 
peste măsură. Pare vârful unei săbii care, după ce i-a străpuns 
capul, îi iese prin mijlocul feţei. 

Izbucnesc strigăte în culise, bine întreţinute de data asta. 
Împins de curaj şi, poate, cu gândul de a se lăsa ucis, căci viaţa 
i-a ajuns o povară, Sandre se avântă în adâncul pădurii de 
copaci ornamentali. Se aude zgomot de luptă aprigă în culise, 
apoi o împuşcătură. O clipă mai târziu, iată că intră în scenă 
Fracassar, şeful tâlharilor. E înspăimântător în tricoul său roz, 
aproape alb, şi cu barba neagră, aproape roşcată. Banda de 


ticăloşi îl însoţeşte, gesticulând. Printre bandiți se află Ortik şi 
Kircev, de nerecunoscut sub perucile şi hainele lor zdrenţuite, 
înspăimântătarul şef o târăşte pe Cornelia, a cărei onoare e 
ameninţată. Sandre se repede s-o apere şi se pare că 
deznodământul obişnuit al piesei se va da peste cap, căci în ziua 
aceea situaţia nu mai era cea cunoscută. Intr-adevăr, când 
domnul Cascabel reprezenta singur toată ceata bandiţilor din 
Pădurea Neagră, Jean, Sandre, mama lor, sora şi Cuişoară aveau 
frumoasa sarcină de a-l ţine la respect până la sosirea 
jandarmilor, a căror prezenţă era anunţată departe, în culise. De 
data asta, însă, căpetenia Fracassar e însoţit de opt răufăcători 
în carne şi oase, vizibili, palpabili, şi pe care nu-i deloc uşor să-i 
învingi. Prin urmare, te puteai întreba cum o să se sfârşească 
treaba aceea fără ca firescul să fie întrucâtva şifonat. Deodată, 
un pluton de cazaci dă năvală în arenă. lată o intrare dintre cele 
mai neaşteptate... 

De fapt, domnul Cascabel nu uitase nimic din ceea ce 
putea da acelei reprezentații o strălucire extraordinară, 
asigurându-i o figuraţie completă. Jandarmi sau cazaci, era 
totuna! într-o clipă, Ortik, Kircev şi cei şase camarazi ai lor sunt 
trântiţi la pământ şi legaţi, cu atât mai uşor cu cât rolurile jucate 
de ei îi obligă să se lase prinşi. Şi tot atunci se aud nişte 
strigăte: 

— Ah, nu şi pe mine, viteji cazaci, vă rog! Pe ăştia n-aveţi 
decât! Eu sunt aici doar ca să mă distrez! 

Cine credeţi că vorbeşte astfel? Fracassar, sau mai 
degrabă domnul Cascabel, ridicat, cu mânile libere, în timp ce 
figuranţii, cu cătuşele puse, sunt de-acum în mâna poliţiei. Asta 
fusese uriaşa idee a lui Cesar Cascabel! După ce-i rugase pe 
Ortik şi pe Kircev să joace rolul bandiţilor, se pusese în legătură 
cu autorităţile din Perm, prevenindu-le că urmau să dea “o 
lovitură faimoasă” . Ceea ce explică faptul că un pluton de 
cazaci sosise exact la finalul piesei. 

O, şi cât de bine reuşise faimoasa lovitură! Ortik şi ceilalţi 
fuseseră luaţi cu totul prin surprindere de agenţii autorităţilor. 

Dar Ortik îşi revenise şi, arătând spre domnul Cascabel, îi 
spuse şefului cazacilor: 

— II denunţ pe omul ăsta! L-a ajutat pe un condamnat 
politic să se întoarcă în Rusia! Ah, saltimbanc blestemat, m-ai 
vândut tu, te vând şi eu! 


— Vinde-mă, amice! răspunse liniştit domnul Cascabel, 
trăgând cu ochiul. 

— L-a adus în Rusia pe contele Narkin. condamnat şi 
evadat din închisoarea de la lakutsk! 

— Perfect, Ortik! 

Cornelia, copiii şi Kayette, care tocmai se adunau în pripă, 
rămaseră într-o deplină consternare. 

În momentul acela, unul dintre spectatori se ridică. Era 
contele Narkin. 

— Uite-l! spuse Ortik. 

— Da, sunt contele Narkin, răspunse domnul Serghei. 

— Insă contele Narkin amnistiat! exclamă domnul 
Cascabel, izbucnind într-un sublim hohot de ris. 

Ce efect asupra publicului! Toată acea realitate 
amestecată cu născocirile piesei era în stare să tulbure până şi 
spiritele cele mai greu de clintit. Şi nici nu e chiar sigur că o 
parte a spectatorilor nu va fi crezut că Bandiţii din Pădurea 
Neagră avusese dintotdeauna acel deznodământ! O scurtă 
explicaţie va fi de ajuns. 

De când contele Narkin fusese cules de familia Cascabel, 
la frontiera Alaskăi, trecuseră treisprezece luni, răstimp în care 
el nu primise nici o veste din Rusia. Nu i-ar fi putut sosi nici la 
indienii de pe Yukon şi nici la locuitorii insulelor Leahov. În 
consecinţă, nu ştia că, printr-un ucaz dat de ţarul Alexandru al 
II-lea în urmă cu şase luni, erau amnistiaţi condamnaţii politici 
aflaţi în situaţia contelui Narkin. Tatăl său, prinţul, îi scrisese în 
America, anunţându-l că se putea întoarce în Rusia, unde îl 
aştepta cu nerăbdare. Fiind deja plecat, contelui nu-i mai 
ajunsese scrisoarea şi, în lipsa destinatarului, ea venise din nou, 
returnată, la conacul Valska. Se va înţelege cât de neliniştit era 
prinţul Narkin, neprimind nici o ştire despre fiul său. Îl crezu 
pierdut... mort în exil. Se îmbolnăvi şi era în mare pericol atunci 
când sosi domnul Serghei la conac. Dar câtă bucurie fu în 
sufletul prinţului Narkin, care nu mai spera să-l revadă 
vreodată... Contele Narkin era liber! Navea de ce să se mai 
teamă de poliţie. Şi, nevrând să-şi.lase tatăl în starea în care se 
afla, nevrând să plece de lângă el la câteva ore după ce-l 
revăzuse, îi trimisese domnului Cascabel acea scrisoare unde îi 
explica totul, între altele, li mai spunea că avea să vină săl caute 
la circul din Perm, la sfârşitul reprezentaţiei. Atunci îi venise 


domnului Cascabel minunata idee pe care o ştiţi. Luase îndată 
măsuri pentru ca deznodământul piesei să însemne şi predarea 
bandei lui Ortik. După ce publicul fu pus la curent cu 
întâmplările, urmă un adevărat delir. Din toate părţile izbucniră 
urale, pe când cazacii îi scoteau afară pe Ortik şi pe complicii 
săi; aceştia, care atâta vreme jucaseră de-adevăratelea rolul de 
tâlhari, urmau să-şi ispăşească ticăloşiile - tot de-adevăratelea. 

Domnul Serghei alia numaidecit tot ce se petrecuse, cum 
descoperise Kayette uneltirea îndreptată contra lui şi contra 
familiei Cascabel, cum îşi riscase tânăra, indiancă viaţa, 
strecurându-se după cei doi mateloţi ruşi în noaptea de 6 iulie, 
cum îi povestise totul domnului Cascabel şi cum, în sfârşit, 
acesta nu voise să spună nimic nici contelui Narkin, nici propriei 
sale soţii. 

— Să ai un secret faţă de mine, Cesar! îi zise doamna 
Cascabel pe un ton de reproş. 

— Primul şi ultimul, draga mea! 

Cornelia îşi iertase deja soţul şi, nemaigândindu-se la asta, 
exclamă: 

— Ah, domnule Serghei, dă-mi voie să te îmbrăţişez! Apoi, 
fâstâcită, se corectă: 

— Scuzaţi-mă, domnule conte. 

— Nu... domnul Serghei pentru voi, prieteni, doar domnul 
Serghei! Şi la fel pentru tine, fata mea! adăugă, întinzând 
braţele spre Kayette. 


XV 
EPILOG 


lată sfirşită sfârşită cu totul călătoria domnului Cascabel! 
Belle-Roulotte nu mai are de trecut decât Rusia europeană şi 
Germania pentru a intra în Franţa, şi nordul Franţei pentru a 
ajunge pe pământ normand, îi mai rămâne destul de mult, fără 
îndoială. Dar, în comparaţie cu cele două mii opt sute de leghe 


străbătute, restul era o plimbare, simplă plimbare - “o cursă de 
birjă” , spunea domnul Cascabel. 

Da, călătoria era încheiată, şi se terminase mai bine decât 
îndrăzniseră să spere, după atâtea peripeții. N-a existat nicicând 
vreun deznodământ mai fericit, nici măcar în admirabila piesă 
Bandiţii din Pădurea Neagră, jucată spre imensa satisfacţie a 
publicului şi a actorilor, exceptându-i pe Ortik şi Kircev. Intr- 
adevăr, ei fură spânzurați câteva săptămâni mai târziu, în 
vreme ce complicii le erau trimişi în fundul Siberiei pentru tot 
restul vieţii lor. 

Problema despărțirii apăru atunci cu toate tristele ei 
urmări. Cum avea să se rezolve oare? Ei bine, cât se poate de 
simplu. În chiar aceeaşi seară, când toată trupa se adunase în 
Belle-Roulotte, contele Narkin zise: 

— Prieteni, ştiu ce vă datorez şi aş fi un nerecunoscător 
dacă aş uita vreodată. Ce pot face pentru voi? Mi se strânge 
inima la gândul că ne despărţim. la să vedem! Nu v-ar conveni 
să rămâneţi în Rusia, să vă stabiliţi aici, să trăiţi pe domeniul 
tatălui meu? 

Domnul Cascabel, care nu se aştepta la o asemenea 
propunere, răspunse după ce se gândi puţin: 

— Domnule conte Narkin... 

— Spune-mi “domnule Serghei” , zise contele Narkin. Nu 
altfel. O să-mi facă plăcere. 

— Ei bine, domnule Serghei, eu şi familia mea suntem 
foarte emoţionaţi. Propunerea pe care ne-o faci dovedeşte că ţii 
la noi. Îţi mulţumim din inimă! Dar acolo, ştii, e patria... 

— Vă înţeleg! răspunse contele Narkin. Da, vă înţeleg. Şi, 
din moment ce vreţi să vă întoarceţi în Franţa, în Normandia 
voastră, aş fi fericit să ştiu că vă instalaţi la voi acasă... Intr-o 
casă la ţară, cu o fermă şi un pic de pământ în jur! Acolo vă 
puteţi odihni după o călătorie atât de lungă. 

— Să nu-ţi închipui că suntem obosiţi, domnule Serghei! 
exclamă domnul Cascabel. 

— Haide, prietene, spune-mi cinstit: ţii atât de mult la 
meseria dumitale? 

— Da, căci din ea trăim. 

— Nu vreţi să mă înţelegeţi şi mă supăraţi! reluă contele 
Narkin. Îmi refuzaţi plăcerea de a face ceva pentru voi? 

— Să nu ne uiţi, domnule Serghei, răspunse Cornelia. 


Asta-i tot ce îţi cerem, fiindcă noi n-o să vă uităm niciodată, nici 
pe dumneata, nici pe Kayette. 

— Mamă! strigă tânăra fată. 

— Nu-ţi pot fi mamă, copila mea dragă! 

— De ce nu, doamnă Cascabel? întrebă domnul Serghei. 

— Cum anume? 

— Ingăduindu-i să se căsătorească cu fiul dumitale. 

Ce efect produseră cuvintele contelui Narkin, unul mai 
mare, în mod precis, decât toate efectele obţinute de domnul 
Cascabel în strălucita sa carieră! 

jean era nebun de fericire, săruta mânile domnului 
Serghei, care o strângea pe Kayette la pieptul său. Da, avea să 
fie soţia lui Jean, rămânând totodată şi fiica adoptivă a contelui. 
lar domnul Serghei o să-l ţină pe lângă el, căci voia să şi-l 
apropie. Ar fi cutezat vreodată domnul şi doamna Cascabel să 
viseze un viitor mai strălucit pentru fiul lor? Dar de la contele 
Narkin nu voiau să accepte altceva decât prietenia lui. Aveau o 
meserie bună şi puteau să şi-o facă mai departe. 

Atunci tânărul Sandre înainta cu o privire şireată şi spuse, 
puţin emoţionat: 

— La ce bun, tată? Suntem avuţi şi n-o să mai fie nevoie 
să muncim ca să avem cu ce trăi. 

Şi puştiul scoase din buzunar pepita culeasă de el în 
pădurile din Caribu. 

— Unde ai găsit-o? strigă domnul Cascabel, luînd în mână 
preţioasa piatră. Sandre povesti întâmplarea. 

— Şi nu ne-ai spus nimic? se miră Cornelia. Ai putut păstra 
secretul? 

— Da, mamă, cu toate că nu mi-a fost uşor. Am vrut să vă 
fac o surpriză şi să nu vă spun că suntem bogaţi decât după ce 
ajungem în Franţa. 

— Ah, ce copil minunat! zise domnul Cascabel. Ei bine, 
domnule Serghei, iată o avere care pică la ţanc. Priveşte! E chiar 
pepită. E aur curat, trebuie doarsă-l schimbăm... Contele Narkin 
luase piatra şi o cerceta cu atenţie, privindu-i micile puncte 
sclipitoare şi cântărind-o în palmă, ca să-i aprecieze valoarea. 

Da, spuse, e din aur şi are cel puţin zece livre. 

— Cât valorează? se interesă domnul Cascabel. 

— Douăzeci de mii de ruble. 

— Douăzeci de mii de ruble! 


Însă cu o condiţie... cu condiţia s-o schimbaţi... şi chiar 
acum! Uite cum fac! 

Şi domnul Serghei, elev demn al lui Cesar Cascabel, făcu o 
scamatorie atât de reuşită, încât înlocui faimoasa pepită cu un 
portmoneu ajuns subit în mânile băiatului. 

— Asta zic şi eu şmecherie! exclamă domnul Cascabel. 
Când îţi spuneam eu că dumneata ai aptitudini surprinzătoare... 

— Ce-i în portmoneu? întrebă Cornelia. 

— Preţul pepitei. Nimic mai mult, nimic mai puţin! 
răspunse domnul Serghei. Într-adevăr, se afla acolo un cec de 
douăzeci de mii de ruble, emis asupra băncii din Paris a fraţilor 
Rothschild. 

Cât valora pepita? Era o bucată de aur sau o simplă piatră 
cărată de tânărul Sandre cu atâta sârguinţă din vestitul 
Eldorado columbian? Lucrul acesta n-a putut fi lămurit niciodată. 
Oricum ar fi fost, domnul Cascabel fu silit să-l creadă pe contele 
Narkin pe cuvânt şi să se bizuie pe amiciţia domnului Serghei, 
pe care o preţuia mai mult decât întregul tezaur imperial al 
majestăţii sale ţarul. 

Familia Cascabel rămase timp de o lună în Rusia. Nu se 
mai gândea nimeni nici la târgul din Perm, nici la cel din Nijni. 
Puteau oare să lipsească tatăl, mama, fratele şi sora de la nunta 
lui Jean cu Kayette, celebrată cu mare pompă la conacul Valska? 
Nu, şi niciodată nişte tineri soţi n-au fost înconjurați de atâţia 
oameni fericiţi. 

— Ei, Cesar, cine-ar fi putut crede? spuse Cornelia în clipa 
când ieşeau din capela conacului. 

— Eu! răspunse fără ocolişuri domnul Cascabel. 

După alte opt zile, domnul şi doamna Cascabel, Sandre, 
Napoleone şi Cuişoară, care nu trebuie uitat, căci cu adevărat 
face parte din familie, îşi luară rămas bun de la contele Narkin. 
O porniră spre Franţa, însă pe drumul de fier, cu Belle-Roulotte 
urmându-i şi ea în mare viteză dacă doriţi. 

Intoarcerea domnului Cascabel în Normandia sa fu un 
adevărat eveniment. El şi Cornelia deveniră mari proprietari nu 
departe de Pontorson, cu nişte frumoase dote în perspectivă 
pentru Sandre şi Napoleone. Contele Narkin, Jean, ajuns 
secretarul său, şi Kayette, cea mai fericită soţie din câte există, 
veneau în fiecare an să-i vadă în “castelul lor” , fiind primiţi 
acolo cu o bucurie dezlănţuită. Cuvântul e cât se poate de 


potrivit, fiindcă în ziua aceea cei din familia Cascabel îşi 
pierdeau pur şi simplu capul. Aceasta este povestea exactă a 
călătoriei ce poate trece, între Călătoriile extraordinare, drept 
una dintre cele mai surprinzătoare. Fireşte, totul s-a sfârşit cu 
bine. Şi cum ar fi putut fi altfel, când e vorba de o familie demnă 
de atâta cinste ca familia Cascabel! 


SFÂRŞIT