Jules Verne — Mathias Sandorf

JULES VERNE 


JULES VERNE 


MATHIAS SANDORIF 


PARTEA ÎNTÂI. 

I. PORUMBELUL CĂLĂTOR. 

Triestul, capitala Iliriei, este format din două oraşe care nu 
seamănă de loc între ele: un oraş nou şi bogat, 
Theresienstadt, foarte ordonat, construit pe ţărmul acelui 
mic golf cucerit de mâna omenească; celălalt, un oraş vechi 
şi sărăcăcios, construit alan-dala, înghesuit între Corso, 
care îl desparte de oraşul cel nou, şi pantele dealului Karst, 
al cărui vârf este încoronat de o cetăţuie cu un aspect 
pitoresc. 

Portul Triest este apărat de digul din San Cario, Lângă 
care ancorează mai ales vase de comerţ. Aici se formează 
de obicei, şi uneori într-un număr îngrijorător, grupuri de 
pierde-vară, oameni fără căpătâi, ale căror haine - 
pantalonii, vestoanele sau jiletcile - ar fi putut foarte bine să 
nu aibă buzunare, căci proprietarii lor n-au avut şi, pe cât 
se pare, nu vor avea niciodată nimic de pus în ele. Totuşi, în 
acea zi de 18 mai 1867, printre aceşti vântură-lume aţi fi 
putut remarca doi inşi ceva mai bine îm-brăcaţi. Nu prea 
arătau că vor ajunge vreodată să aibă mulţi florini sau 
creiţari, afară numai dacă n-ar fi dat norocul peste ei. Şi 
adevărul era că oamenii aceştia ar fi fost în stare să facă 
orice, pentru a sili norocul să-şi schimbe pasul. 

Unul se numea Sarcany, şi spunea că e tripolitan. Celălalt, 
de fel din Sicilia, se numea Ziroue. Se opri-seră amândoi la 
capătul digului, după ce îl cutreieraseră de vreo zece ori. 
Stăteau şi priveau orizontul mării, înspre vest de golful 
Triest, ca şi cum ar fi aşteptat să apară o navă care să le 
aducă norocul! 


— Cât e ceasul? întrebă Zirone, în acea limbă italiană pe 
care tovarăşul său o vorbea tot atât de bine ca şi pe 
celelalte graiuri din jurul Mediteranei. 

Sarcany nu răspunse. 

— Ah, ce prost mai sunt! făcu sicilianul. Nu e oare ceasul 
când ţi se face foame, dacă ai uitat să pui ceva în gură de 
dimineaţă? 

În această parte a imperiului austro-ungar este o 
amestecătură atât de pestriță de austrieci, italieni, slavi, 
încât aceşti doi inşi, deşi se vedea că sunt străini de oraş, nu 
atrăgeau atenţia nimănui. Pe deasupra, nimeni n-ar fi putut 
ghici că n-aveau nici o leţcaie în buzunare, într-atâta se 
plimbau de ţanţoşi în mantalele lor de culoare închisă, care 
le ajungeau până la glezne. 

Sarcany, cel mai tânăr dintre ei, de statură mijlocie, dar 
bine legat, cu ţinută şi maniere elegante, avea douăzeci şi 
cinci de ani. Îl chema Sarcany, atâta tot. Nume de botez n- 
are. Şi, de fapt, nici nu fusese botezat, căci părea a fi de 
origine africană, din Tripolitania sau din Tunisia; dar, cu 
toate că avea faţa arămie, trăsăturile sale regulate îl 
apropiau mai mult de tipul alb decât de cel negru. 

Dacă e adevărat că uneori fizionomia te poate înşela, apoi 
acesta era desigur şi cazul lui Sarcany. Ar fi trebuit să fii un 
foarte bun observator ca, în figura aceasta cu trăsături atât 
de regulate, cu ochi negri şi frumoşi, cu nasul fin, cu gura 
umbrită de o mustață subţire, să desluşeşti viclenia pe care 
o ascundea acest tânăr. Şi nimeni n-ar fi putut descoperi pe 
faţa lui, aproape nepăsătoare, urmele acelea de dispreţ, de 
dezgust, pe care le întipăreşte pe figura unui om o 
necontenită stare de revoltă împotriva societăţii. Dacă 
fizionomiştii pretind - şi în cele mai multe cazuri au 
dreptate - că orice prefăcut până în cele din urmă se dă de 
gol, oricât de iscusit ar fi, desigur că Sarcany ar fi dezminţit 
categoric această afirmaţie.: Nimeni n-ar fi putut ghici, 
văzându-l, nici cine era, nici ce fusese înainte. Nu îţi 
provoca acea aversiune puternică pe care o simţi faţă de 


excroci şi de pungaşi. Dar asta nu însemna decât că era cu 
atât mai periculos. 

Cum a fost oare copilăria lui Sarcany? Nimeni nu ştia. 
Desigur, ca a unui copil părăsit. Cum a cescut şi cine l-a 
crescut? Prin ce colţ al Tripolitaniei se va fi pripăşit el în 
timpul primilor săi ani. Cine l-a îngrijit, de a putut scăpa de 
pericolele climei aceleia primejdioase? Nimeni n-ar fi fost în 
stare să spună - poate nici chiar el, care se născuse la voia 
întâmplării, crescuse la voia întâmplării şi fusese sortit să 
trăiască aşa, la voia întâmplăriitotuşi, în timpul adolescenţei 
sale nu fusese lipsit de o oarecare educaţie practică, 
datorită probabil faptului că îşi petrecuse viaţa cutreierând 
lumea, cunoscând tot felul de oameni, bătându-şi capul să 
găsească tot felul de mijloace, ca să iasă din vreo 
încurcătură sau măcar ca să-şi asigure traiul de azi pe 
tnâine. în felul acesta, şi datorită unor împrejurări destul de 
ciudate, ajunsese el să aibă legături, de vreo câţiva ani 
încoace, cu una din cele mai bogate case din Triest, casa 
bancherului Silas Toronthal, al cărui nume îl vom întâlni des 
în cursul acestei povestiri. 

cât despre tovarăşul lui Sarcany, italianul Zirone, nu era 
altceva decât unul din oamenii aceia fără nici un Dumnezeu, 
un vântură-lume fără nici un scrupul, gata să se pună în 
slujba primului venit care îl va plăti bine, pe care apoi să-l 
părăsească de îndată ce s-ar găsi un altul care să-l 
plătească mai bine - un om în stare să facă orice. Sicilian de 
baştină, în vârstă de vreo treizeci de ani, Zirone era gata 
oricând să dea sau să primească sfaturi rele, şi mai ales să 
le pună în aplicare. Unde se născuse? Poate că ar fi spus-o, 
dacă ar fi ştiut. în orice caz nu spunea bucuros unde locuia 
- dacă într-adevăr avea o locuinţă. în Sicilia, viaţa sa de om 
fără căpătâi îl pusese în legătură cu Sarcany. Şi cei doi 
vagabondau astfel prin lume, încercând per fas et nefas 1 
să-şi găsească norocul. Totuşi lui Zirone, acestui vlăjgan 
bărbos, foarte oacheş la faţă, cu părul negru ca tăciunele, i- 
ar fi fost cam greu să-şi ascundă firea sa de pungaş, pe care 


i-o dădeau de gol ochii săi pe jumătate închişi şi legănarea 
continuă a capului. Dar el căuta să-şi ascundă această 
viclenie pălăvrăgind tot timpul. De altminteri, era mai 
degrabă vesel decât trist, cu o fire pe atât de des-chisă, pe 
cât era de închisă firea tânărului său prieten. 

Dar în ziua aceea, Zirone era destul de zgârcit la vorbă. Se 
vedea cât de colo că era îngrijorat din cauza cinei. în ajun, o 
ultimă partidă de joc într-o speluncă ordinară îl lăsase lefter 
pe Sarcany. Aşa că nu mai ştiau cum s-o scoată la capăt. Nu 
se mai puteau bizui decât pe un noroc orb; şi cum acest har 
dumnezeiesc al pungaşilor nu se prea grăbea să le iasă în 
cale, aici, pe digul din San Carlo, se hotărâră să îi iasă ei 
înainte, pornind-o pe străzile oraşului nou. 

Acolo, prin pieţe, pe chei, pe străzile principale, dincoace 
ca şi dincolo de port, prin împrejurimile canalului cel mare, 
săpat de-a curmezişul Triestului, forfoteşte, se îmbulzeşte, 
aleargă după fel de fel de treburi o populaţie de şaptezeci 
de mii de locuitori de origine italiană, a căror limbă - 
aceeaşi care se vorbeşte şi în Veneţia - se pierde prin 
vuietul cosmopolit de glasuri al tuturor acestor marinari, 
negustori, slujbaşi, funcţionari, care vorbesc o limbă 
amestecată cu cuvinte nemţeşti, franţuzeşti, englezeşti şi 
slave. 

Dar, deşi acest oraş nou este un oraş bogat, nu înseamnă 
câtuşi de puţin că toţi cei care îi bat străzile sunt nişte 
muritori prea norocoşi. Nu. Nici chiar cei mai înstăriți n-ar 
fi putut rivaliza cu negustorii aceia englezi, armeni, greci, 
evrei, care ocupă un loc de frunte în Triest şi care duc o 
viaţă luxoasă, demnă de capitala regatului austro-ungar. 
Dar, în afară de aceştia, cât de mulţi oameni necăjiţi nu 
rătăcesc de dimineaţa până seara de-a lungul acestor străzi 
de negustori, cu clădiri înalte, încuiate ca nişte case de 
bani, în care sunt depozitate mărfurile de tot felul, ce sunt 
atrase în acest port franc atât de minunat aşezat în fundul 
Adriaticei. Câţi oameni nu sunt aici, care n-au prânzit astăzi 
şi care poate că nici nu vor cina, întârziind pe cheiul pe care 


vasele celei mai puternice societăţi maritime din Europa, 
Lloydul austriac, descarcă atâtea bogății aduse din toate 
colţurile lumii. În sfârşit, câţi nenorociţi, pe care îi găseşti 
cu sutele la Londra, la Liverpool, la Marsilia, la Havre, la 
Anvers, la Livorno, amestecându-se printre bogaţii 
armatori, prin preajma acestor arsenale, a căror intrare le 
este interzisă, sau în piaţa Bursei, care nu le va deschide 
niciodată porţile, sau la picioarele scărilor acestui 
Tergesteum, unde Lloydul şi-a instalat birourile, sălile de 
lectură, şi unde el trăieşte într-o înţelegere perfectă cu 
Camera de Comerţ! 

Este un lucru ştiut că în toate marile oraşe maritime ale 
lumii vechi, ca şi ale celei noi, mişună o clasă de nenorociti, 
cum numai în aceste centre mari întâlneşti. Nimeni nu ştie 
de unde vin. Nimeni nu ştie de unde au picat. Şi nici ei nu 
ştiu unde îşi vor mai sfârşi zilele. Numărul acestor 
dezmoşteniţi ai soartei este uriaş. De altfel, foarte mulţi din 
ei sunt străini. Trenurile şi vasele comerciale i-au azvârlit 
aici, ca pe nişte lăzi cu marfă de lepădat; apoi, ei rămân 
aici, umplând drumurile de pe care poliţia zadarnic mai 
încearcă să-i gonească. 

Aşadar, Sarcany şi Zirone, după ce aruncară o ultimă 
privire peste golf, până înspre farul care se înălța pe limba 
aceea de pământ numită Sf. Tereza, părăsiră digul, o luară 
pe lângă Teatro Comunale şi parc, şi ajunseră în Piazza 
Grande, unde mai hoinăriră un sfert de oră prin preajma 
fântânii de la picioarele statuii lui Carol al VI-lea, fântână 
construită cu piatra scoasă din dealul Karst, din aropiere. 
După aceea o luară înapoi şi cotiră spre stânga. Zirone 
privea stăruitor pe toţi trecătorii, de parcă ar fi avut o poftă 
nebună să-i buzunărească. Ocoliră apoi uriaşul careu al 
Tergesleumului, tocmai la ora când se închidea Bursa. 

— Iat-o goală... ca punga noastră găsi să zică sicilianul 
râzând, deşi nu avea nici un chef de râs. 

Dar nepăsătorul Sarcany se făcea că nu pricepe gluma 
nesărată a prietenului său, care se întindea, căscând, ca un 


om leşinat de foame. 

Apoi străbătură piaţa triunghiulară, în mijlocul căreia se 
înalţă statuia de bronz a împăratului Leopold Î. Un fluierat 
al lui Zirone, fluierat de haimana, stârni un stol de 
porumbei, din aceia albaştri, care uguiesc pe sub porticul 
Bursei vechi, ca porumbeii fumurii din piaţa San Marco, din 
Veneţia. Nu departe se afla Corso, care desparte noul Triest 
de cel vechi. 

Intrară într-o stradă largă, dar lipsită de orice eleganţă, cu 
magazine pline de lume, dar fără gust - o stradă ce semăna 
mai degrabă cu Regent Street din Londra, sau cu Broadway 
din New-York, decât cu Boulevard des Italiens din Paris. De 
altfel era frecventată de o mulţime de trecători şi de un 
număr destul de mare de trăsuri ce mergeau dinspre 
Piazza Grande înspre Piazza della Legna - nume care arată 
cât de mult se resimte acest oraş de originea sa italiană. 

Dacă Sarcany ţinea cu orice chip să arate că pe elnu-l 
ispiteşte nimic, în schimb Zirone nu trecea pe lângă 
magazine fără să arunce privirea aceea a oamenilor 
pofticioşi, care n-au posibilitatea să intre şi să cumpere. 
Căci se găseau aici o mulţime de lucruri care le-ar fi fost pe 
plac, mai ales prin băcănii şi prin berăriile unde berea 
curgea în valuri, mai din belşug ca în orice alt oraş din 
imperiul austroungar. 

— Pe Corsoul ăsta parcă ţi-e mai foame şi mai sete, băgă 
de seamă sicilianul, plescăindu-şi limba de cerul gurii sale 
uscate. 

La această observaţie, Sarcany, drept răspuns, se mulţumi 
să ridice din umeri. O luară apoi pe prima stradă la stânga. 
Ajungând pe marginea canalului, acolo unde Ponto Rosso - 
pod mobil - traversează canalul, urcară pe cheiul la care 
pol acosta chiar şi vasele de mare tonaj. Acolo erau mult 
mai puţin ispitiţi de tarabele negustorilor. În dreptul 
bisericii San Antonio, Sarcany o apucă deodată la dreapta. 
Tovarăşul său îl urmă fără să scoată o vorbă. Apoi 
traversară iarăşi Corso, şi iată-i acum pornind să-şi caute 


norocul prin oraşul vechi, ale cărui străzi înguste - pe care 
trăsurile nu pot intra când aceste străzi încep să se caţăre 
pe primele pante ale dealului Karst - sunt astfel orientate, 
încât să nu poată fi bătute în toată lungimea lor de 
groaznicul bora, vântul acela puternic şi îngheţat care suflă 
dinspre nord-est. în acest Triest vechi, Zirone şi Sarcany - 
cei doi lefteri - trebuiau să se simtă mai în largul lor decât 
în mijlocul bogatelor cartiere din oraşul nou. într-adevăr, de 
când veniseră în capitala Iliriei locuiau într-un hotel modest, 
nu departe de biserica Santa Maria Maggiore. Dar cum 
hotelierul, care până atunci nu văzuse de la ei nici un ban, 
devenea din ce în ce mai stăruitor când venea vorba de 
nota de plată, din zi în zi tot mai încărcată, ei ocoliră 
această „stâncă primejdioasă”, străbătură piaţa şi mai 
hoinăriră câteva minute pe lângă Arco di Riccardo. Nu era 
însă nici un chilipir pentru ei să stea şi să studieze aceste 
rămăşiţe de arhitectură romană. Aşa că, deoarece norocul 
nu voia cu nici un chip să le iasă în cale nici pe străzile 
acestea cu lume puţină, începură să urce, unul în urma 
altuia, potecile anevoioase ce duc până aproape de vârful 
dealului Karst, la terasa din faţa catedralei. 

— Straşnică idee, n-am ce zice, să ne căţărăm până acolo 
susmormăi Zirone, strângându-şi mantaua. 

Dar nu-şi părăsi tovarăşul; şi iată-i pe amândoi urcând 
aceste scări, care numai „străzi” nu se puteau numi, şi care 
încep de la poalele dealului Karst. După zece minute 
ajunseră la terasă, mai flămânzi şi mai însetaţi ca înainte. 
De aici, de la această înălţime, se deschidea o privelişte 
minunată, de-a lungul golfului Triestului şi până în largul 
mării, peste portul ce forfotea de bărci de pescuit, de 
vapoare şi de vase comerciale. De aici, de sus, privirea 
îmbrăţişează întreg oraşul, mahalalele, ultimele case 
aşezate în trepte pe coasta dealului, vilele împrăştiate pe 
înălţimi. Dar toate acestea nu-i mai încântau pe cei doi 
aventurieri. Mai văzuseră ei multe privelişti de-astea; şi 
apoi, de câte ori nu mai veniseră ei să-şi plimbe pe-aici 


necazurile şi sărăciazirone, mai ales, ar fi hoinărit mai 
bucuros prin faţa bogatelor prăvălii de pe Corso. în sfârşit, 
acum că veniseră aici să-şi caute norocul, trebuiau să-l 
aştepte cu răbdare. 

La capătul scării ce ducea la terasă, alături de catedrala în 
stil bizantin Saint-Just, se află un loc împrejmuit, care pe 
vremuri fusese un cimitir, iar acum era un muzeu de 
antichităţi. Mormintele nu mai existau, ci doar bucăţi de 
pietre funerare, culcate la pământ pe sub crengile joase ale 
unor pomi frumoşi - coloane romane, pietre de mormânt 
medievale, bucăţi de triglife şi de metope din diferite epoci 
ale Renaşterii, cuburi în care se mai văd încă urme de 
cenuşă - totul de-a valma prin iarbă. 

Portiţa fostului cimitir era deschisă. Sareany nu trebui 
decât s-o împingă. Intră, urmat de Zirone, care se mulţumi 
să facă această reflecţie melancolică: 

— Dacă am avea de gând să sfârşim cu viaţa, locul acesta 
ar fi cât se poate de potrivit! 

— Şi dacă ţi s-ar propune s-o faci? Zise ironic Sareany. 

— Eh aş refuza, prietene! Din zece zile, să-mi dai doar o zi 
fericită, şi sunt mulţumit 

— 'Ţi se va da, şi chiar mai multe. 

— Să te audă toţi sfinţii din Italia... şi numai Dumnezeu 
ştie câte sute mai sunt! 

— Ei, haide să mergemzise Sareany. O luară pe o alee 
lăturalnică, printre două şiruri de urne, şi se aşezară pe o 
rozace mare, romană, culcată la pământ. Rămaseră tăcuţi 
câtva timp - ceea ce putea să fie pe placul lui Sareany, dar 
câtuşi de puţin şi pe placul prietenului său. Aşa că, în 
curând, Zirone, după două sau trei căscaturi pe care nu şi 
le putu stăpâni, zise: 

— Fir-ar al naibii! Nu se mai grăbeşte să vină norocul ăsta, 
pe. care ne bizuim ca nişte proşti! 

Sareany nu răspunse. 

— Ce idee, să venim să-l căutăm printre aceste ruine, 
continuă Zirone. Mă tem că am greşit drumul, amice Pe 


cine naiba să-l mai caute să-l procopsească, în fundul 
acestui cimitir vechi? Sufletele nu mai au nevoie de el, după 
ce şi-au părăsit învelişul lor pământesc. Şi când am să ajung 
şi eu aici, puţin o să mă mai sinchisesc de un prânz care 
întârzie sau de o cină care nu mai vine! Haide, să mergem! 

Sarcany, scufundat în gândurile lui, cu privirea pierdută în 
gol, rămase pironit locului. Zirone stătu câteva momente, 
fără să mai scoată un cuvânt. Apoi, lăsându-se dus de 
limbuţia sa obişnuită, zise: 

— Sarcany, ştii tu sub ce formă mi-ar plăcea să-l văd că 
apare norocul ăsta, care azi şi-a uitat de nişte muşterii 
vechi ca noisub forma unuia din casierii băncii Ioronthal, 
care să vină aici cu portofelul dol. dora de bancnote, şi care 
să ne înmâneze numitul portofel din partea numitului 
bancher, o dată cu mii de scuze pentru că ne-au făcut să 
aşteptăm atâta! 

— Ascultă-mă, Zirone, răspunse Sarcany, încruntând din 
sprâncene. îţi repet pentru ultima oară că nu mai avem de 
aşteptat nimic din partea lui Silas 'Toronthal. 

— Eşti sigur de asta? 

— Da. Tot creditul pe care-l puteam avea la el s-a isprăvit. 
Ultima dată când i-am cerut bani m-a refuzat categoric. 

— Asta e rău! 

— Foarte rău, dar... aşa el 

— Ei bine, dacă creditul ţi s-a isprăvit - continuă Zirone, 
înseamnă că până acum ai avut credit. Şi pe ce bază aveai 
acest credit. Pe faptul că ţi-ai pus în mai multe rânduri 
inteligenţa şi râvna în serviciul băncii lui, ca să-i înlesneşti 
anumite afaceri...delicate! De aceea, în primele luni ale 
şederii noastre la Triest, Toronthal nu s-a arătat prea 
îndărătnic în privinţa banilor. Dar e cu neputinţă să nu-l mai 
ai încă la mână cu ceva, şi dacă l-ai ameninţa... 

— Fii sigur că aş fi făcut-o de mult, dacă s-ar fi putut, 
răspunse Sarcany, ridicând din umeri, şi nici tu n-ar mai fi 
trebuit să alergi acum după o prăpădită de cină. Nu, zău că 
nu. Nu-l mai am la mână pe Ioronthal ăsta. Dar, poate că 


într-o bună zi îl voi avea. Şi atunci o să-mi plătească cu 
dobândă, şi cu dobândă la dobândă, banii pe care astăzi mi- 
i refuză, îmi închipui, de altfel, că afacerile băncii lui sunt 
cam încurcate acum şi fondurile îi sunt compromise în 
întreprinderi foarte îndoielnice. Urmările falimentelor din 
Germania, de la Berlin, de la Munchen s-au resimţit până la 
Triest; şi oricât ar fi încercat să mi-o ascundă, când l-am 
văzut ultima dată, Silas 'Toronthal mi s-a părut totuşi foarte 
neliniştit. Eu zic să lăsăm apele să se tulbure de-a binelea... 
şi după ce se vor mai tulbura... 

— Fie, făcu Zirone, dar până atunci noi n-avem de băut 
decât apă. Uite, Sarcany, eu cred că ar trebui să mai încerci 
o dată. Ar trebui să mai baţi înc-o dată la uşa lui şi să obţii 
măcar suma necesară ca să ne putem întoarce în Sicilia, 
prin Malta... 

— Şi ce să facem în Sicilia? 

— Asta mă priveşte personal. Cunosc foarte bine ţinutul, şi 
aş putea să duc cu noi o bandă de maltezi, nişte tovarăşi 
îndrăzneţi şi fără prejudecăţi, cu care am putea face ceva. 
Ce dracu”! Dacă nu mai este nimic de făcut aici, să plecăm 
şi să-l silim pe acest bancher afurisit să ne plătească 
cheltuielile de drum! Oricât de puţine lucruri ai şti despre 
afacerile lui, e de ajuns pentru ca el să fie mai bucuros să te 
ştie oriunde în altă parte, numai în Triest nu! 

Sarcany dădu din cap. 

— Eh, situaţia asta nu mai poate ţine aşa multă vreme. Am 
ajuns pe drojdie, adăugă Zirone. 

Se sculase în picioare şi bătea cu piciorul în pământ, ca şi 
cum s-ar fi luat la harţă cu o mamă vitregă, care nu mai e în 
stare să-l hrănească. în momentul acela, privirea îi fu atrasă 
de o pasăre ce se căznea să zboare dincolo de gard. Era un 
porumbel, care de-abia mai bătea din aripile-i obosite şi 
care se lăsa din ce în ce mai jos. 

Zirone, fără să se mai întrebe căreia din cele o sută 
şaptezeci şi şapte de specii în care sunt clasaţi porumbeii în 
nomenclatura ornitologică îi aparţinea această zburătoare, 


nu vedea decât un singur lucru: că ea trebuia să facă parte 
neapărat dintr-o specie comestibilă. Aşa că, după ce i-l 
arătă prietenului său, începu să-l mănânce din ochi. Se 
vedea că pasărea ajunsese la capătul puterilor. Tocmai se 
lăsase pe o ieşitură a zidului catedralei, a cărei faţadă este 
străjuită de un turn înalt în patru colţuri, mai vechi de cât 
biserica. Rupt de oboseală, gata să se prăbuşească la 
pământ, porumbelul se aşeză mai întâi pe acoperişul unei 
firide mici, care adăpostea statuia sfântului Just; dar nu se 
mai putu ţine pe picioruşele-i slăbite, şi biata pasăre 
alunecă până pe capitelul unei coloane antice, vârâte în 
colţul dintre turn şi faţada clădirii. Dacă Sarcany, care 
stătea mereu dus pe gânduri şi fără să se clintească, nu se 
gândea câtuşi de puţin să urmărească zborul acestui 
porumbel, în schimb Zirone nu-l scăpa din ochi. Pasărea 
venea dinspre miazănoapte. Un drum lung o adusese în 
această stare de istovire. Bineînţeles că instinctul o 
împingea spre un punct mai îndepărtat. Aşa că peste câteva 
clipe îşi luă zborul, urmând o traiectorie curbă, care o sili să 
se oprească iarăşi, tocmai pe crengile joase ale unuia din 
pomii vechiului cimitir. Zirone se hotări să pună mâna pe el, 
şi, binişor-binişor, se îndreptă târâş spre pom. în curând 
ajunse la poalele unui trunchi noduros, de unde nu-i era 
greu să ajungă cu mâna până la primele ramuri. Stătu 
nemişcat şi mut, ca un câine care îşi pândeşte prada 
cocoţată deasupra capului său. Porumbelul, fără să-l fi zărit, 
dădu să-şi continue drumul, dar puterile îl părăsiră iarăşi şi 
căzu din nou pe pământ, la câţiva paşi de pom. cât ai clipi, 
sicilianul făcu o săritură, întinse mâna şi înhaţă pasărea. 
Fireşte că era cât p-aci să sugrume biata zburătoare, când, 
deodată, se opri, scoase un țipăt de surpriză şi alergă într- 
un suflet la Sarcany. 

— Un porumbel călător! zise el. 

— Ei bine, iată un călător care a făcut acum ultimaa-i 
călătorie, răspunse Sarcany. 


— Fără îndoială, continuă Zirone, şi cu atât mai rău pentru 
cei cărora le este destinat biletul atârnat de aripa lui... 

— Un bilet, făcu Sarcany. Stai puţin, Zirone, stai puţin! 
Lucrul ăsta merită să mai întârzii puţin! 

Şi opri mâna tovarăşului său, care era gata să gâtuie biata 
pasăre. Apoi, luând punguliţa din mâna lui Zirone, o 
deschise şi scoase dinăuntru un bilet scris în limbaj cifrat. 
Biletul nu conţinea decât optsprezece cuvinte, aşezate pe 
trei coloane, astfel: thnanz 

Oeaprgapxnesuiadeiaînnţnni 

leurrdiieareipvinie 

Ordstv 

lilrrrtiioetrdtiocoiusereareepeees 

lapiluilttatoiutintdaîngi 

Nici un cuvânt despre locul de plecare şi despre 
destinaţie. în ce priveşte aceste optsprezece cuvinte, 
compuse, fiecare dintr-un număr egal de litere, era oare cu 
putinţă să le pricepi sensul, fără să le cunoşti cifrul. Lucrul 
era puţin probabil, dacă nu erai un descifrator iscusit; şi 
încă şi atunci, numai cu condiţia ca biletul să nu fi fost 
„indescifrabil”! 

În faţa acestei, criptograme care nu-i spunea nimic, 
Sarcany rămase foarte dezamăgit şi zăpăcit. Biletul 
conţinea oare vreun lucru important şi, mai ales, 
compromiţător? Erai îndreptăţit s-o bănuieşti, ba chiar 
trebuia s-o presupui, judecând după toate precauţiile ce 
fuseseră luate ca să nu poată fi citit, dacă cumva ar fi căzut 
în alte mâini decât acele ale destinatarului. Faptul că 
trimiţătorul nu întrebuinţase pentru corespondenţa lui nici 
poşta, nici telegraful, ci acest instinct extraordinar al 
porumbelului călător, însemna că aici era vorba de o 
afacere care cerea un secret desăvârşit. 

— Poate că în rândurile acestea stă ascunsă o taină care 
ne va aduce norocul, zise Sarcany. 

— În cazul acesta, răspunse Zirone, porumbelul ar fi 
reprezentantul norocului după care alergăm într-una de azi 


dimineaţă. Drace. Şi eu care era să-l sugrum!... în definitiv, 
lucru important e să punem mâna pe mesaj şi pe urmă 
nimic nu ne împiedică să punem la frigare pe mesager... 

— Nu te grăbi, Zirone, zise Sarcany, care salvă şi de astă 
dată viaţa păsării. Poate că mulţumită acestui porumbel 
vom putea să aflăm şi cine este destinatarul biletului, dacă, 
bineînţeles, destinatarul locuieşte în Triest. 

— Ei, şi pe urmă. Asta nu-ţi va ajuta să poţi citi ce scrie în 
bilet, Sarcany! 

— Nu, desigur! 

— Nici să afii de unde vine! 

— Fireşte că nu... Dar, dacă reuşesc să cunosc pe unul din 
cei doi corespondenţi, mă gândesc că aceasta îmi va putea 
ajuta să-l cunosc şi pe celălalt! Aşa că în loc să omori biata 
pasăre, trebuie dimpotrivă, să cauţi s-o înzdrăveneşti ca să 
poată ajunge la destinaţie! 

— Cu biletul? întrebă Zirone. 

— Cu biletul, de pe care voi lua o copie exactă şi pe care o 
voi păstra până în momentul când va fi cazul să mă folosesc 
de ea. 

Sarcany scoase atunci din buzunar un carnet şi, cu 
creionul, copie exact biletul. Ştiind că la cele mai multe 
criptograme nu trebuie să neglijezi nimic din felul în care 
sunt aranjate, Sarcany avu grijă să păstreze întocmai 
ordinea exactă a cuvintelor. După ce termină această 
operaţie, puse copia în carnetul său, apoi vâri biletul în 
punguliţă, pe care o legă sub aripa porumbelului. 

Zirone îl privea, fără să împărtăşească prea mult 
speranţele prietenului său. 

— Şi acum? făcu el. 

— Acum, răspunse Sarcany, vezi de îi dă îngrijirile 
necesare poştaşului. 

În realitate, porumbelul era mai sfârşit de foame decât de 
oboseală. Aripile sale nevătămate, fără nici o urmă de rană 
sau de fractură, dovedeau că sfârşeala lui momentană nu se 
datora nici plumbului vreunui vânător, nici vreunui copil 


răufăcător care-l lovise cu piatra. îi era doar foame, şi mai 
ales îi era sete. 

Zirone căută şi găsi pe jos câteva grăunţe, pe care pasărea 
le mâncă cu lăcomie; apoi îi potoli setea cu câteva picături 
de apă, rămase de la ultima ploaie, pe fundul unui ciob 
antic. Astfel încât, la o jumătate de ceas după ce fusese 
prins, întremat, încălzit, porumbelul îşi revenise complet şi- 
şi putea continua călătoria întreruptă. 

— Dacă trebuie să meargă mai departe, dincolo de Triest, 
zise Sarcany, puţin ne interesează că o să cadă în drum, 
căci în curând îl vom fi pierdut din ochi şi ne va fi cu 
neputinţă să-l urmărim. Dacă însă e aşteptat şi trebuie să se 
oprească la una din casele din Triest, o să aibă destulă 
putere ca să ajungă până acolo, căci nu mai are de zburat 
decât vreo două minute. 

— Ai perfectă dreptate, răspunse sicilianul. Dar chiar dacă 
nu merge dincolo de Triest, vom putea noi oare să-l 
urmărim cu privirea până la adăpostul lui obişnuit? 

— În orice caz, vom încerca, zise simplu Sarcany. 

Şi iată ce făcu: catedrala, compusă din două vechi biserici 
în stil roman, una închinată Sfintei Fecioare, cealaltă 
sfântului Just patronul Triestului, este sprijinită de un turn 
înalt, ce se înalţă la colţul fațadei, cu o rozacee mare, sub 
care se deschide poarta principală a clădirii. Acest turn 
domină platoul dealului Karst, la poalele căruia oraşul se 
aşterne ca o hartă în relief. Din acest punct ridicat se zăresc 
uşor toate acoperişurile şi casele, începând chiar de la 
poalele dealului şi până la ţărmul golfului. Nu era deci prea 
greu de urmărit porumbelul în zbor. Trebuia doar să-i dai 
drumul din acest turn, şi pe urmă, bineînţeles, să cauţi să 
recunoşti casa în care se va adăposti - dacă destinaţia lui 
era Triestul, iar nu un alt oraş din peninsula Ilirică. 
încercarea putea foarte bine să reuşească; în orice caz 
merita făcută. Nu le mai rămânea decât să dea din nou 
drumul păsării. Sarcany şi Zirone părăsiră deci cimitirul cel 
vechi, străbătură mica piaţă din faţa bisericii şi se 


îndreptară spre turn. Una din porţile ogivale - şi anume cea 
de sub streaşină antică, chiar din dreptul firidei sfântului 
Just - era deschisă. Intrară amândoi şi începură să urce 
treptele anevoioase ale scării în spirală, care ducea la etajul 
de sus. Le trebuiră două sau trei minute ca să ajungă în 
vârf, chiar sub acoperişul clădirii, căreia îi lipseşte o terasă 
exterioară... Dar la etajul acesta sunt două ferestre, care se 
deschid într-o parte şi într-alta a turnului, şi prin care îţi 
poţi roti privirea în toate direcţiile. 

Sarcany şi Zirone se aşezară la fereastra care dădea 
direct spre Triest, către nord-vest. Orologiul din turnul 
castelului, construit în secolul al XVI-lea în vârful dealului 
Karst, în spatele catedralei, bătu ora patru. Era încă în 
plină zi. Soarele cobora încet, într-o atmosferă foarte 
limpede, spre apele Adriaticei, iar fațadele dinspre turn ale 
celor mai multe case din oraş erau scăldate de razele lui. 

Aşadar, toate împrejurările erau favorabile. Sarcany luă 
porumbelul, îl îmbărbăta cu o ultimă mângâiere şi îi dădu 
drumul. Pasărea bătu din aripi, dar începu să se lase din ce 
în ce spre pământ, încât cei doi se temură că poştaşul 
acesta aerian se va prâbuşi. Sicilianul, foarte tulburat, nu-şi 
putu stăpâni un adevărat strigăt de dezamăgire. 

Nu! lată-l că se ridică din nou, zise Sarcany. 

Şi într-adevăr, porumbelul îşi restabili echilibrul de îndată 
ce dădu de stratul mai de jos al aerului; apoi, schimbându-şi 
brusc direcţia, se îndreptă spre cartierul nord-vestic al 
oraşului. Sarcany şi Zirone nu-l slăbeau din ochi. Nu vedeai 
nici cea mai mică şovăire în zborul acestei păsări, călăuzită 
de un instinct atât de minunat. Se ducea drept la ţintă - 
acolo unde ar fi trebuit să ajungă de un ceas, dacă n-ar fi 
fost silit să se oprească sub pomii din cimitirul cel vechi. 
Sarcany şi cu prietenul său îl urmăreau cu atenţie şi 
nelinişte. Se întrebau dacă nu cumva va trece dincolo de 
zidurile oraşului, ceea ce le-ar fi zădărnicit cu totul 
planurile. Dar porumbelul nu-i dezamăgi. 


— Îl văd!... Îl văd şi acum! exclamă Zirone, care avea nişte 
ochi foarte ageri. 

— Ceea ce trebuie să descoperim în primul rând, zise 
Sarcany, este casa unde se va opri, şi să-i determinăm 
poziţia exactă. 

După câteva minute de la plecare, porumbelul se lăsă pe o 
casă, al cărui acoperiş ascuţit domina celelalte case din jur 
şi care se înălța în mijlocul unui desiş de pomi, în partea 
dinspre spital şi grădina publică. Acolo, porumbelul dispăru 
printr-o ferestruică de la mansardă, care se vedea foarte 
bine de la distanţă, şi deasupra căreia era o morişcă de 
vânt, din fier forjat, care - dacă Triestul s-ar fi găsit în ţara 
flamandă - ar fi fost cu siguranţă lucrată de mâna lui 
Quentin Metsysk. 

După ce se orientară în linii mari, nu le putea fi prea greu 
ca, luându-se după această morişcă de vânt uşor de 
recunoscut, să descopere mansarda cu ferestruica aceea şi 
apoi casa unde locuia destinatarul biletului. Sarcany şi 
Zirone se dădură repede jos din turn, şi, după ce coborâră 
dealul Karst, o luară pe nişte străduţe ce dădeau în Piazza 
della Legna. Acolo se orientară ca să poată găsi grupul de 
case ce formau cartierul estic al oraşului. Ajunşi la locul 
unde se întâlnesc cele două mari artere ale oraşului - Corsa 
Stadion, ce duce la grădina publică, şi Acquedotto, o alee 
frumoasă, cu pomi înalţi, care duce la marea braserie 
Boschetto - cei doi aventurieri şovâăiră o clipă, neştiind 
încotro s-o apuce. Să o ia spre dreapta, sau spre stânga. 
Instinctiv o luară spre dreapta, cu gândul să cerceteze una 
câte una toate casele de pe aleea în direcţia căreia 
observaseră că morişca de vânt domina vârfurile câtorva 
arbori. Merseră deci aşa o bucată de vreme, cercetând cu 
atenţie toate fațadele şi acoperişurile de pe Acquedotto, 
fără să fi găsit ceea ce căutau, până când ajunseră la 
capătul aleii. 

— Iat-o! strigă în sfârşit Zirone. 


Şi arătă spre o morişcă ce scârţâia în bătaia vântului, 
deasupra unei ferestruici de mansardă, în jurul căreia 
tocmai zbura un stol de porumbei. Aşadar nu mai putea fi 
nici o îndoială. Aici intrase să se adăpostească pasărea 
călătoare. Casa, cu o înfăţişare modestă, se pierdea în 
această îngrămădire de clădiri de pe aleea Acquedotto. 
Sarcany se informă de la nişte negustori din vecinătate şi 
află numaidecât tot ce voia să afle. De ani de zile, casa 
aparţinea şi servea de locuinţă contelui Ladislau Zathmar. 

— Cine e contele Zathmar? întrebă Zirone, căruia numele 
acesta nu-i spunea nimic. 

— Contele Zathmar e... contele Zathmar, răspunse 
Sarcany. 

— Dar dacă am întreba...? 

— Mai târziu, Zirone, să nu dăm lucrurile peste cap. Să 
chibzuim bine şi să fim calmi. Şi acum, haidem la hanul 
nostru! 

— Da!... Pentru cei care pot să se aşeze la masă, este chiar 
ora cinei, observă ironic Zirone. 

— Dacă nu cinăm azi, poate că vom cina mâine! răspunse 
Sarcany. 

— La cine? 

— Cine ştie? Poate că la contele Zathmar! 

Porniră agale - la ce bun să se grăbească - şi în curând 
ajunseră la hotelul lor, modest şi totuşi prea luxos pentru ei, 
din moment ce nu-şi puteau plăti nici camera. Acasă îi 
aştepta o surpriză. locmai sosise o scrisoare pe adresa lui 
Sarcany. Scrisoarea conţinea o bancnotă de două sute de 
florini, însoţită doar de câteva cuvinte: „Aceştia sunt ultimii 
bani pe care îi mai capeţi de la mine. îţi vor fi de ajuns ca să 
te reîntorci în Sicilia. Pleacă, şi să nu mai aud vorbindu-se 
de dumneata! SILAS TQRONTHAL. 

— Bravo! exclamă Zirone. Bancherul s-a răzgândit. 
Hotărât lucru, niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa, 
când e vorba de oameni de finanţe! 

— Asta e şi părerea mea, răspunse Sarcany. 


— Aşadar, banii aceştia ne vor sluji să plecăm din Triest? 

— Nu. Să rămânem aici! 

Îl. CONTELE MATHIAS SANDORE. 

Ungurii sunt acea ramură de maghiari care s-au aşezat pe 
meleagurile lor de azi cam în secolul al IX-lea al erei 
creştine. Ei formează astăzi o treime din populaţia totală a 
Ungariei, adică mai bine de cinci milioane de suflete. Că ar 
fi de origine spaniolă, egipteană sau tătară, ori că ar 
descinde din hunii lui Attila sau din finii nordici, chestiunea 
este încă controversată; şi, în definitiv, puţin ne interesează! 
Ceea ce trebuie menţionat în primul rând este faptul că nu 
sunt de loc slavi sau germani, şi pe cât se pare, nici n-ar 
vrea în ruptul capului să fie. De aceea, ungurii şi-au păstrat 
religia şi s-au dovedit a fi nişte catolici înfocaţi încă din 
secolul al XI-lea - dată la care au fost creştinaţi. în afară de 
aceasta, ei mai vorbesc încă vechea lor limbă, o limbă dulce, 
armonioasă, care se potriveşte de minune cu farmecul 
poeziei, mai puţin bogată ca germana, dar mai concisă, mai 
energică; o limbă care în perioada cuprinsă între secolul al 
XiV-lea şi al XVI-lea a ajuns să înlocuiască limba latină în 
legi şi în ordonanţe, pentru ca apoi să devină limba 
naţională. La 21 ianuarie 1699, Tratatul de la Carlowitz 
asigură Austriei stăpânirea Ungariei şi a Transilvaniei. 
Peste douăzeci de ani, pragmatica sancţiune declara solemn 
că statele Austro-Ungariei rămân pentru totdeauna 
indivizibile. Dacă împăratul nu avea fii, putea să ocupe 
tronul fiica sa, în ordinea întâietăţii naşterii. Şi, graţie 
acestui statut; Maria Tereza se urcă, în 1749, pe tronul 
tatălui său, Carol al VI lea, ultimul vlăstar în linie 
bărbătească al dinastiei austriace. 

Ungurii trebuiră să-şi plece capul în faţa forţei; dar după o 
sută cincizeci de ani se mai găseau încă mulţi unguri, de 
toate condiţiile şi din toate clasele sociale, care nu voiau să 
audă nici de pragmatica sancţiune, nici de Tratatul de la 
Carlowitz. Pe timpul când începe această povestire trăia 
Uri, maghiar de viţă nobilă, a cărui viaţă se rezuma la 


aceste două sentimente: ura împotriva a tot ce este 
german, şi speranţa de a reda ţării sale autonomia ei de 
odinioară. Pe când era încă tânăr îl cunoscuse pe Kossuth, şi 
cu toate că originea sa nobilă şi educaţia lui trebuiau să-l 
despartă de Kossuth în chestiuni politice, totuşi nu putuse 
să nu admire sufletul mare al acestui patriot. Contele 
Mathias Sandorf locuia într-unul din comitatele 
Transilvaniei, în districtul Făgăraşului, într-un vechi castel 
medieval. Construit pe versantul nordic al Carpaţilor 
meridionali, care despart Transilvania de Valahia, castelul 
se înălța măreț pe acest lanţ abrupt de munţi, asemenea 
unuia din acele refugii ultime în care îconjuraţii pot rezista 
până în ultimul ceas. Nişte mine din vecinătate, bogate în 
minereu de fier şi de cupru, şi exploatate sistematic, îi 
aduceau proprietarului castelului din Artenak un venit 
considerabil. Acest domeniu cuprindea o parte din districtul 
Făgăraşului, a cărui populaţie nu e mai mică de şaptezeci şi 
două de mii de locuitori. Aceştia, fie orăşeni, fie ţărani, îşi 
mărturiseau deschis devotamentul lor neţărmurit faţă de 
contele Sandorf şi recunoştinţa lor nemărginită pentru 
binele pe care contele îl făcea în tot ţinutul. De aceea, 
castelul devenise obiectul unei supravegheri speciale din 
partea cancelariei din Viena pentru Ungaria, cancelarie cu 
totul independentă de celelalte ministere ale imperiului. 
Ideile stăpânului de la Artenak erau cunoscute forurilor 
superioare, cărora le produceau nelinişte, chiar dacă aceste 
foruri nu nelinişteau cu nimic persoana lui Sandorf. 

Mathias Sandorf avea pe atunci treizeci şi cinci de ani. Era 
un bărbat de o statură ce abia depăşea statura mijlocie, şi 
părea a fi deosebit de voinic. Avea un cap bine înfipt pe 
umerii largi - un om cu trăsături distinse şi cu o ţinută 
mândră. Figura lui, puţin pătrată şi cu un ten uşor aprins, 
era caracteristică maghiarului în toată puritatea sa. 
Vioiciunea mişcărilor, vorba sa răspicată, privirea hotărâtă 
şi calmă, circulaţia activă a sângelui, ceea ce dădea nărilor 
şi colţurilor gurii un tremur uşor, obişnuitul su râs al 


buzelor, semn incontestabil de bunătate, buna sa dispoziţie 
care se desprindea din vorbe şi din gesturi - toate acestea 
trădau o fire sinceră şi generoasă. S-a observat că există o 
mare asemănare între caracterul francez şi cel maghiar. în 
privinţa aceasta, contele Sandorf era dovada cea mai vie. 
Trebuie să notăm una din trăsăturile cele mai caracteristice 
ale acestei firi: contele Sandorf - destul de nepăsător faţă 
de lucrurile care îl priveau numai pe el, în stare uneori să 
treacă cu vederea ofensele care i se adresau numai lui - nu 
iertase şi nici nu ar fi iertat vreodată o jignire adusă 
prietenilor lui. Avea înrădăcinat în el, în cel mai înalt grad, 
simţul dreptăţii şi ura cu înverşunare făţărnicia. în această 
privinţă era neînduplecat faţă de oricine. Nu era de loc 
dintre oamenii aceia care. se mulţumesc să lase numai pe 
seama lui Dumnezeu grija de a-i pedepsi pe vinovaţi. E locul 
să spunem aci că Mathias Sandorf primise o educaţie foarte 
aleasă. în loc să se retragă în mijlocul plăcerilor pe care i le 
putea asigura imensa lui avere, el dăduse ascultare 
îndemnurilor sale lăuntrice, care îl mânau spre studiul 
fizicii şi al medicinei. Dacă nevoile vieţii l-ar fi silit să 
îngrijească bolnavi, ar fi ajuns un medic de mare valoare. 
Se mulţumi însă să devină un chimist foarte apreciat de 
savanţi. Universitatea din Pesta, Academia de ştiinţe din 
Presburg, Şcoala regală de Mine din Schemnilz şi Şcoala 
Normală din Timişoara l-au avut printre elevii lor cei mai 
sârguincioşi. Această viaţă studi-oasă îi completă şi îi 
desăvârşi calităţile cu care era înzestrat de la natură, 
făcând din el un om în înţe-lesul înalt al cuvântului, aşa cum 
îl şi socoteau toţi cei ce îl cunoscuseră şi, în special, 
profesorii lui, deveniți mai târziu prietenii lui, din diferitele 
şcoli şi universităţi ale regatului. 

Pe vremuri, în acest castel din Artenak era veselie, 
zgomot, mişcare. Vânătorii transilvăneni îşi dădeau bucuros 
întâlnire în această regiune sălbatică a Carpaţilor. Se 
organizau aici vânători mari şi primejdioase, cu gonaci, în 
care contele Sandorf căuta să-şi cheltuiască prisosul de 


energie şi înclinațiile sale combative, pe care nu şi le putea 
exercita în câmpul politicii. Se ţinea la o parte, urmărind 
îndeaproape desfăşurarea evenimentelor. Părea preocupat 
numai de viaţa lui personală, împărţindu-şi timpul între 
studiile lui şi acest trai pe picior mare, pe care I-l îngăduia 
averea sa imen-să. La data aceea, contesa Rena Sandorf 
mai trăia încă. Ea era sufletul acelor petreceri de la castelul 
din Artenak. Cu cincisprezece luni înainte de începutul 
acestei povestiri, moartea o lovise în plină tinereţe, în plină 
frumuseţe, lăsând în urma ei o fetiţă, care avea acum doi 
ani. Contele Sandorf fu lovit crunt de această nenorocire, 
care îl lăsă nemângâiat pentru toată viaţa. Castelul deveni 
tăcut şi pustiu. Din ziua aceea, doborât de durere, stăpânul 
castelului trăi aici ca într-un schit, îşi concentra toate 
preocupările asupra fetiţei sale, dată în grija Rosenei 
Lendeck, soţia intendentului contelui. Această fiinţă, foarte 
singurei moştenitoare a familiei Sandorf, purtându-se cu ea 
ca o adevărată mamă. În timpul primelor luni de văduvie, 
Mathias Sandort nu părăsi castelul din Artenak. Se reculese 
şi trăi numai cu amintirile trecutului. Apoi, gândul patriei 
sale, ajunsă iarăşi într-o situaţie umilitoare în Europa puse 
din nou stăpânire pe el. într-adevăr, războiul franco-italian 
din 1859 dăduse o lovitură teribilă puterii austriece. După 
şapte ani, în 1866, această lovitură fu urmată de una şi mai 
teribilă - aceea de la Sadowa. Ungaria se vedea acum 
supusă nu numai unei Austrii lipsite de posesiunile sale 
italiene, ci şi unei Austrii învinse din amândouă părţile şi 
supusă Germaniei. Ungurii - şi acesta este un sentiment pe 
care nu stai să-l mai judeci, pentru că îl ai în sânge - fură 
loviți crunt în orgoliul lor. Pentru ei, victoriile de la Custozza 
şi de la Lissa nu putuseră compensa înfrângerea suferită la 
Sadowa. în cursul anului următor, contele Sandorf studiase 
temeinic terenul politic şi îşi dăduse seama că o mişcare 
separatistă ar putea reuşi. Aşadar sosise momentul de a 
trece la acţiune. În ziua de 3 mai a aceluiaşi an 1867, după 


ce îşi îmbrăţişase fetiţa pe care o lăsa în buna grijă a 
Rosenei Lendeck, contele Sandorf părăsi castelul din 
Artenak, plecă la Pesta, unde intră în legătură cu prietenii şi 
cu partizanii săi, dădu câteva dispoziţii preliminare, apoi, 
peste câteva zile, veni la Triest, să aştepte desfăşurarea 
evenimentelor. 

Triestul urma să fie principalul centru al conspirației. De 
aici trebuiau să pornească toate firele acesteia, adunate în 
mâinile contelui Sandorf. în acest oraş, unde conducătorii 
conspirației erau poate mai puţin suspectaţi, puteau acţiona 
mai în siguranţă, şi mai ales cu mai multă uşurinţă, pentru a 
duce la bun sfârşit această operă de patriotism. La Triest 
locuiau doi din prietenii cei mai intimi ai contelui Sandorf. 
însufleţiţi de acelaşi gând, ei erau hotărâți să-l urmeze până 
la capăt în această operă măreaţă. Contele Ladislau 
Zailimar şi profesorul Ştefan Bâthory erau şi ei maghiari, şi 
amândoi de viţă nobilă. Erau amândoi cu vreo zece ani mai 
în vârstă decât Mathias Sandorf şi amândoi aproape fără 
nici o avere. Unul din ei avea ceva venituri modeste de pe 
urma unui mic domeniu, situat în comitatul Lipto, dincoace 
de Dunăre; celălalt era profesor de fizică la Triest, trăind 
numai din venitul pe care i-l aduceau lecţiile. Ladislau 
Zathmar locuia în casa de curând recunoscută pe 
Acquedotto de Sarcany şi Zirone, o locuinţă modestă, pe 
care o pusese La dispoziţia lui Mathias Sandortf pe tot 
timpul cât acesta urma să rămână departe de castelul său 
din Artenak, adică până la sfârşitul mişcării pe care o 
plănuiseră, oricare ar fi fost acest sfârşit. Singurul servitor 
al casei era Borik, un ungur în vârstă de cincizeci şi cinci de 
ani. Era un om tot atât de devotat stăpânului său, pe cât de 
devotat era intendentul Lendeck lui Mathias Sandorf. 

Ştefan Bâthory ocupa o casă nu mai puţin modestă, pe 
Corsa Stadion, cam în acelaşi cartier în care locuia şi 
contele Zathmar. Acolo îşi petrecea el viaţa, împreună cu 
soţia şi cu fiul său Petru, pe atunci în vârstă de opt ani. 


Ştefan Bâthory era înrudit - într-un grad îndepărtat de 
rudenie, dar autentic - cu familia acelor principi maghiari 
care în secolul al XVI-lea ocupaseră tronul Transilvaniei. În 
decursul vremurilor, familia se destrămase în numeroase 
ramificații ce îşi pierduseră urma, încât lumea ar fi fost fără 
îndoială foarte uimită să regăsească pe unul din ultimii 
descendenţi ai acestei familii în persoana unui simplu 
profesor de la Academia din Presburg. în orice caz, Ştefan 
Bâthory era un savant de primul rang, dintre aceia care 
trăiesc o viaţă retrasă, dar pe care lucrările lor îi fac 
celebri. Inclusum labor illustrataceastă deviză a viermelui 
de mătase ar fi putut fi şi deviza sa. Dar, într-o bună zi, 
ideile sale politice - pe care de altfel nu ţinea de loc să şi le 
ascundă - îl obligară să-şi dea demisia; şi atunci, el veni şi 
se instala la Triest, ca profesor particular, împreună cu soţia 
sa care îl ajutase cu multă bărbăţie în tot timpul acestor 
momente atât de grele. De la sosirea contelui Sandorf, cei 
trei prieteni se întruneau în casa lui Ladislau Zalhmar, deşi 
contele Sandorf ţinuse să ocupe un apartament în Palazzo 
Model Ic - acum hotelul Delormo, din Piazza Grande. Poliţia 
habar n-avea că această casă de pe Acquedotlo era centrul 
unei conspirații care număra o mulţime de partizani în 
principalele oraşe ale imperiului. 

Ladislau Zathmar şi Ştefan Bâthory nu şovăirii nici o clipă 
să-l ajute pe Mathias Sandorf. îşi dăduseră şi ei seama, 
întocmai ca şi el, că împrejurările erau prielnice unei 
mişcări, care ar fi putut să aşeze iarăşi Ungaria la locul de 
cinste pe care ea râvnea să-l ocupe printre statele Europei. 
Ştiau prea bine că îşi puneau viaţa în joc, dar gândul acesta 
nu-i putea opri de la nimic. Casa de pe Acquedotto devenise 
deci locul de întâlnire al principalilor conducători ai 
conspirației. O mulţime de partizani ai mişcării, trimişi din 
diferite puncte ale regatului, veniră aici să chibzuiască 
asupra măsurilor ce trebuiau luate şi să primească 
dispoziţii. când era vorba de instrucţiuni, ce nu puteau fi 
încredințate nici poştei, nici telegrafului, un serviciu de 


porumbei călători, purtători de mesagii, stabilea o 
comunicaţie rapidă şi sigură între Triest şi principalele 
oraşe din ţara ungurească şi din Transilvania. Cu un cuvânt 
- toate măsurile erau luate cu atâta precauţie, încât până 
acum conspiratorii putuseră să se pună la adăpost de cea 
mai mică bănuială. De altminteri, precum am văzut, 
corespondenţa nu se făcea decât în limbaj cifrat şi printr-o 
metodă care, dacă era foarte încurcată, cel puţin oferea o 
siguranţă absolută. La trei zile după sosirea porumbelului 
călător, al cărui bilet fusese interceptat de Sarcany, în ziua 
de 21 mai, către ora opt seara, Ladislau Zathmar şi Ştefan 
Bâthory se aflau în cabinetul de lucru, aşteptând 
întoarcerea lui Matbias Sandorf. Nişte afaceri personale îl 
obligaseră pe acesta să plece în Transilvania, la castelul său 
din Artenak; dar profitase de această călătorie pentru a se 
sfătui cu prietenii săi din Cluj, capitala provinciei, şi trebuia 
să se reîntoarcă chiar în ziua aceea, după ce le trimisese 
depeşa, a cărei copie o păstrase Sarcany. 

Corespondenţa între Triest şi Buda continuase şi după 
plecarea contelui Sandorf, şi de asemenea sosiseră mai 
multe bilete cifrate aduse de porumbei. Chiar în momentul 
acela, Ladislau Zathmar era ocupat cu transpunerea 
textului criptogramatic în text clar, cu ajutorul 
instrumentului cunoscut sub numele de „grătar”...într- 
adevăr, aceste depeşe erau compuse după o metodă foarte 
simplă - aceea a transpunerii literelor. în acest sistem, 
fiecare literă îşi păstrează valoarea alfabetică, adică b 
rămâne b, o rămâne o, şi aşa mai departe. Dar literele sunt 
transpuse succesiv, potrivit plinurilor sau golurilor unui 
grătar care, aplicat pe depeşă, nu lasă să se vadă literele 
decât în ordinea în care trebuiesc citite, acoperindu-le pe 
celelalte. Se pare că aceste grătare, cunoscute de mult, dar 
perfecţionate în ultimul timp după sistemul colonelului 
Fleissner, au rămas încă procedeul cel mai bun şi cel mai 
sigur când e vorba să obţii o criptogramă indescifrabilă. în 
toate celelalte metode prin schimbarea ordinei, fie sisteme 


cu o bază invariabilă sau cu cheie simplă, în care fiecare 
literă a alfabetului este totdeauna reprezentată printr-o 
aceeaşi literă sau printr-un acelaşi semn, fie sisteme cu 
bază variabilă sau cu cheie dublă, în care schimbi alfabetul 
la fiecare literă, siguranţa nu este completă. Unii 
descifratori încercaţi sunt în stare să realizeze adevărate 
minuni în acest gen de cercetări, operând fie cu ajutorul 
calculului probabilităților, fie prin încercări repetate. 
Fusese de ajuns să se bazeze pe literele, pe care 
întrebuinţarea lor mai frecventă le face să fie repetate mai 
des în criptogramă - de pildă, litera e în limbile franceză 
engleză şi germană, sau litera o în limba spaniolă, litera a în 
limba rusă, sau literele e şi i în limba italiană - pentru ca să 
izbutească să redea literelor textului criptografia! 
semnificaţia pe care ele o au în textul clar. De aceea, puţine 
sunt depeşele, întocmite după aceste metode, care să poată 
rezista deducţiilor lor agere. Se pare, deci, că grătarele şi 
dicționarele cifrate - adică acele în care anumite cuvinte 
uzuale, reprezentând fraze gata făcute, sunt indicate prin 
numere - trebuie să ofere toate garanţiile de 
indescifrabilitate. Dar aceste două sisteme au un neajuns 
destul de serios: ele cer un secret absolut, sau mai bine zis 
obligaţia de a nu lăsa niciodată să cadă în mâini străine 
instrumentele sau cărţile ce servesc spre a alcătui aceste 
depeşe. Căci, dacă nimeni nu poate ajunge să citească 
aceste depeşe fără grătar sau fără dicţionarul respectiv, în 
schimb oricine va pune mâna pe aceste grătare sau 
dicţionare le va putea citi foarte uşor. 

Aşadar, corespondenţa contelui Sandort şi a partizanilor 
săi era alcătuită cu ajutorul unui carton găurit pe alocuri; 
dar chiar dacă grătarele de care se serveau prietenii lui şi 
cu el ar fi fost pierdute sau furate, n-ar fi fost mare 
nenorocire, căci, atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă, orice 
depeşă, după ce fusese citită, era numaidecât distrusă. Nu 
trebuia să rămână nici o urmă despre complotul în care cei 
mai mari magnați ai Ungariei, laolaltă cu reprezentanţii 


burgheziei şi ai poporului, îşi puneau viaţa în joc. Ladislau 
Zalhmar tocmai terminase de ars ultimele depeşe, când 
cineva bătu uşor la uşa cabinetului. Era Borik, care îl 
introducea pe contele Mathias Sandortf. Acesta tocmai 
venise pe jos de la gara vecină, Ladislau Zalhmar îi ieşi 
repede în întâmpinare. 

— Cum a fost călătoria, Mathias?... întrebă el, cu graba 
unui om care abia aşteaptă să fie liniştit. 

— A reuşit, Zathmar, răspunse contele Sandorf. Nici nu mă 
îndoiam de sentimentele prietenilor mei din Transilvania; 
putem fi siguri de concursul lor. 

— Le-ai comunicat tu depeşa care ne-a sosit de la Pesta 
acum trei zile? continuă Ştefan Bâthory, care era atât de 
intim cu contele Sandorf, încât se tutuiau. 

— Da, Ştefane, - răspunse Mathias Sandorf - da, i-ani 
înştiinţat. sunt gata şi ei. Se vor ridica la primul semnal. în 
decurs de două ore vom fi stăpâni pe Buda şi Pesta, într-o 
jumătate de zi pe principalele comitate de dincoace şi de 
dincolo de Tisa, şi într-o zi pe Transilvania şi pe 
guvernământul regiunilor grănicereşti. Şi atunci, opt 
milioane de unguri îşi vor recăpăta independenţa! 

— Şi dieta întrebă Bâthory. 

— Partizanii noştri sunt în majoritate în dietă, răspunse 
Mathyas Sandorf. Ei vor forma numaidecât noul guvern 
care va lua conducerea statului. Totul va merge în ordine şi 
uşor, căci, în ce priveşte administraţia, comitatele foarte 
puţin mai depind de coroană, iar şefii comitatelor îşi au 
poliţia lor. 

— Dar consiliul de conducere al regatului, pe care 
palatinul îl prezidează la Buda?... întreba Ladislau Zathmar. 

— Palatinul şi consiliul său de la Buda vor fi puşi 
numaidecât în imposibilitate de a acţiona. 

— Şi în imposibilitate de a coresponda cu cancelaria 
Ungariei din Viena? 

— Da. Am luat toate măsurile ca mişcarea să izbucnească 
peste tot în acelaşi timp, şi prin aceasta să avem succesul 


asigurat. 

— Succesul! exclamă Ştefan Bâthory. 

— Da, succesul, răspunse contele Sandorf. în armată, toţi 
cei ce sunt de acelaşi sânge ca noi, adică de sânge 
unguresc, sunt alături de noi şi în favoarea noastră. Care 
este urmaşul maghiarilor de odinioară, a cărui inimă să nu 
bată cu putere la vederea drapelului Rudolfilor şi 
Corvinilor? 

Şi Mathias Sandort pronunţă aceste cuvinte cu căldura 
celui mai fierbinte patriotism. 

— Dar până atunci - continuă el, să facem tot ce ne stă în 
putinţă pentru a înlătura orice bănuială. Cu cât vom fi mai 
prevăzători, cu atât vom fi mai puternici. N-aţi auzit 
vorbindu-se nimic suspect, aici la Triest? 

— Nu, răspunse Ladislau Zathmar. Aici, toată lumea e 
preocupată în primul rând de lucrările pe care le face statul 
la Pola şi pentru care au fost angajaţi cea mai mare parte 
din lucrători. 

Într-adevăr, de vreo cincisprezece ani încoace, guvernul 
austriac, ca să preîntâmpine o eventuală pierdere a Veneţiei 
- pe care mai târziu a şi pierdut-o - hotărâse să 
construiască la Pola, la extremitatea sudică a peninsulei 
istriene, nişte arsenaluri imense şi un port de război, care 
să domine întreg acest fund al Adriaticei. Cu toate 
protestele Triestului, căruia proiectele acestea îi micşorau 
importanţa maritimă, lucrările fuseseră continuate cu 
înfrigurare. Mathias Sandorf şi prietenii săi aveau deci 
motive să spere că şi triest inii ar fi dispuşi să-i urmeze, în 
cazul că mişcarea separatistă s-ar fi întins până la ei. în 
orice caz, secretul acestei conspirații în favoarea 
autonomiei maghiare fusese bine păstrat. Nimic n-ar fi 
putut da de bănuit poliţiei că principalii conspiratori erau 
acum întruniţi în această casă modestă” de pe Acquedotto. 

Aşadar fusese prevăzut totul, pentru ca această 
întreprindere să reuşească, şi nu mai aveau decât să 
aştepte momentul fixat, pentru a trece la fapte. 


Corespondenţa cifrată dintre Triest şi principalele oraşe din 
Ungaria şi Transilvania urma să devină din ce în ce mai 
rară, sau chiar să înceteze cu totul, în afară de cazul unor 
evenimente, de altfel puţin probabile. De acum înainte, 
porumbeii călători nu mai aveau de dus nici o depeşă, căci 
fuseseră luate şi ultimele măsuri. De aceea, dintr-un exces 
de precauţie, conspiratorii luaseră hotărârea să-i ţină 
închişi în porumbarul din casa lui Ladislau Zathmar: în 
afară de aceasta, trebuie să mai adăugăm că banul este nu 
numai puterea războiului, ci şi al conspiraţiilor. Lucru 
important este ca atunci când va bate ceasul izbucnirii 
răscoalei, conspiratorilor să nu le lipsească banii. în 
împrejurarea de faţă, banii nu lipseau. 

După cum am mai spus, dacă Ladislau Zathmar şi Ştefan 
Bâthory îşi puteau pune viaţa în primejdie pentru 
independenţa ţării lor, în schimb nu-i puteau sacrifica şi 
averea, fiindcă veniturile lor personale erau foarte modeste. 
în schimb, contele Sandorf era extrem de bogat şi, o dată cu 
viaţa, el era gata să-şi sacrifice şi toată averea pentru 
nevoile cauzei pentru care lupta. De aceea, în ultimele luni, 
cu ajutorul intendentului său Lendeck, putuse să realizeze, 
ipotecându-şi moşiile, suma considerabilă de peste două 
milioane de florini. Dar această sumă trebuia s-o aibă în 
orice moment la dispoziţie. De aceea fusese depusă pe 
numele său, la o bancă din Triest, a cărei onorabilitate şi 
soliditate erau bine cunoscute de toată lumea. Era tocmai 
casa Toronthal, despre care vorbiseră Sarcany şi Zirone în 
cimitirul din oraşul de sus. Dar această împrejurare cu totul 
neprevăzută urma să aibă cele mai grave urmări, după cum 
vom vedea în decursul acestei povestiri în legătură cu aceşti 
bani, despre care fusese vorba în treacăt în decursul ultimei 
lor întâlniri, Mathias Sandorf spuse contelui Zathmar şi lui 
Ştefan Băthory că avea de gând să facă foarte curând o 
vizită bancherului Silas 'Toronthal, pentru a-l preveni să-i 
ţină la dispoziţie fondurile în cel mai scurt timp posibil. 


De fapt, evenimentele îl obligau pe Mathias San'dorf să 
dea în curând semnalul aşteptat de la Triest, cu atât mai 
mult, cu cât chiar în seara aceea el avea motive să creadă 
că locuinţa lui Ladislau Zathmar era obiectul unei 
supravegheri care îl cam neliniştea. Către ora opt, când 
contele Sandorf şi Ştefan Bâthory ieşiră, unul pentru a se 
duce la locuinţa sa de pe Corsa Stadion, celălalt pentru a se 
înapoia la hotelul Delorme, li se păru că doi oameni îi 
spionau din umbră, că îi urmăreau de la oarecare distanţă 
şi că se ascundeau ca nu cumva să fie văzuţi. Mathias 
Sandorf şi prietenul său, voind să ştie ce le rămâne de 
făcut, se îndreptară fără şovăire spre aceşti doi indivizi 
suspecți; dar indivizii se făcură nevăzuţi după colţul 
bisericii San Antonio, la capătul canalului mare, înainte de a 
fi ajunşi din urmă. 

III. CASA TORONTHAL. 

La Triest, „societatea” lipseşte aproape cu desăvârşire. 
Oamenii aparţinând diferitelor naţiuni şi diferitelor clase se 
întâlnesc rar unii cu alţii. Funcţionarii austrieci, de pe orice 
treaptă a ierarhiei administrative, au pretenţia să ocupe 
peste tot locul întâi. În general, ei sunt oameni cu o ţinută 
demnă, instruiți, binevoitori, politicos!; dar au o leafă mică, 
inferioară poziţiei lor sociale, încât nu se pot lua la 
întrecere cu negustorii sau cu oamenii de finanţe. Aceştia, 
însă, fiindcă în familiile bogătaşilor recepţiilesunt rare, iar 
reuniunile oficiale lipsesc aproape tot timpul, nu au altceva 
de făcut decât să se arunce în vâltoarea luxului exterior; pe 
străzile oraşului, prin somptuozitatea echipajelor lor, sau la 
teatru, prin bogăţia toaletelor şi prin risipa de diamante pe 
care femeile lor şi le expun în lojile de la Teatro Communale 
sau de la Armonia. Printre aceste familii de bogătaşi se 
număra la acea dată şi familia bancherului Silas 'Toronthal. 

Conducătorul acestei bănci, al cărei credit se întindea cu 
mult dincolo de graniţele regatului austro-ungar, era pe 
atunci în vârstă de treizeci şi şapte de ani. El şi cu doamna 


Toronthal, mai tânără ca el cu câţiva ani, ocupau un 
adevărat palat pe aleea Acquedotto. 

Silas Toronthal trecea drept un om putred de bogat, şi 
desigur că acesta era adevărul. îndrăzneţele şi norocoasele 
lui speculaţii la bursă, o mulţime de afaceri cu societatea 
Lloydului austriac şi cu alte case mari, împrumuturi 
importante a căror emisiune îi fusese încredinţată lui - 
toate acestea nu puteau decât să-i fi adus bani mulţi în casă. 
Aşa se explica viaţa pe picior mare pe care o ducea şi care îl 
scotea foarte mult în evidenţă. Cu toate acestea, aşa cum îi 
spusese şi Sarcany lui Zirone, nu era exclus ca afacerile lui 
Silas Toronthal să fi fost la acea dată cam încurcate, cel 
puţin pentru moment. Desigur că, în urmă cu şapte ani, 
afacerile lui se resimţiseră de pe urma consecinţelor 
războiului franco-italian, apoi, mai recent, a campaniei care 
se terminase prin dezastrul de la Sadowa, precum şi de pe 
urma consecinţelor scăderii rentelor de stat de atunci, pe 
principalele pieţe ale Europei şi în special pe ale regatului 
austro-ungar, din Viena, Pesta sau Triest şi bineînţeles că 
obligaţia de a rambursa sumele depuse la el în cont curent 
îi vor fi creat încurcături serioase. Dar cu siguranţă că după 
aceste momente de criză banca lui s-a refăcut şi, dacă ceea 
ce spusese Sarcany era adevărat, însemna că alte noi 
speculaţii prea îndrăzneţe vor fi compromis de curând 
soliditatea băncii sale. 

Şi, de fapt, de câteva luni încoace, Silas 'Toronthal se 
schimbase mult, cel puţin din punct de vedere moral. Oricât 
de mult ar fi vrut el să se stăpânească, totuşi fizionomia i se 
schimbase, fără să-şi dea seama. Nu mai era atât de sigur 
pe sine ca altădată. Un observator atent ar fi remarcat că 
nu mai avea curajul să privească oamenii drept în faţă, aşa 
cum obişnuia înainte, ci mai degrabă se uita la tine cu o 
privire piezişă şi cu un ochi pe jumătate închis. Aceste 
simptome nu putură să-i scape nici doamnei Toronthal, o 
femeie bolnăvicioasă. fără prea multă vlagă, o fire de altfel 
foarte supusă voinţei soţului ei, ale cărei afaceri ea nu le 


cunoştea decât foarte superficial. Dar dacă vreo lovitură 
fatală îi ameninţa banca, trebuie să spunem că Silas 
Toronthal nu putea să se aştepte la simpatia lumii. E 
adevărat că avea numeroşi clienţi în oraş şi în ţară, dar 
prieteni avea puţini. Îngâmfarea pe care i-o dădea poziţia 
lui socială, vanitatea sa înnăscută, aerele de superioritate 
pe care le lua faţă de toţi şi în orice împrejurare, toate 
acestea nu puteau să-i atragă pe oameni decât strict în 
măsura relaţiilor de afaceri. De altfel, triestinii îl socoteau 
străin, fiindcă era originar din Raguza, adică dalmat de 
naştere. Nici o legătură de familie nu-l lega deci de acest 
oraş, în care venise în urmă cu vreo cincisprezece ani, să-şi 
pună bazele averii lui. 

Aceasta era situaţia casei Silas Toronthal. Totuşi, deşi 
Sarcany avea anumite bănuieli în privinţa afacerilor lui, 
nimic nu confirma încă zvonul că bogatul bancher ar fi fost 
la strâmtoare. Creditul său nu suferise de loc - cel puţin în 
aparenţă. De aceea contele Mathias Sandorf, după ce îşi 
realiză fondurile necesare, nu ezită să-i încredinţeze o sumă 
considerabilă, sumă ce trebuia să fie ţinută tot timpul la 
dispoziţia sa, cu condiţia de a-l înştiinţa pe bancher cu 
douăzeci şi patru de ore înainte. 

Poate că cititorul se va mira că între această bancă, 
socotită printre cele mai onorabile, şi un individ ca Sarcany, 
puteau exista legături. Şi totuşi, aşa era; ba mai mult, 
aceste legături durau de vreo doi sau trei ani. Pe atunci, 
Silas 'Toronthal avusese de tratat nişte afaceri destul de 
importante cu regența din Tripoli. Sarcany, un fel de samsar 
lipsit de orice scrupule şi priceput în asemenea afaceri, 
izbutise să se amestece în operaţiile lui Toronthal, care - 
trebuie s-o spunem - erau destul de necurate. Fuseseră 
nişte chestiuni care trebuiau trecute sub tăcere - cu nişte 
damigene de vin, cu nişte comisioane dubioase, cu nişte 
afaceri prea puţin cinstite, în care bancherul nu voise să 
apară el în persoană. în astfel de împrejurări deveni 
Sarcany agentul acestor combinaţii necurate, îndeplinind şi 


alte servicii de soiul acesta pentru bancher. De aici urmă o 
ocazie foarte firească pentru Sarcany de a pune piciorul în 
această bancă. Mai bine zis: de a pune mâna. Căci după ce 
părăsise Tripolitania, Sarcany îl şantajă tot timpul pe 
bancherul din Triest. Nu că Silas Toronthal ar fi fost cu totul 
la cheremul lui, căci din toate operaţiile acestea 
compromiţătoare nu exista nici o probă materială. Dar 
situaţia unui bancher este foarte delicată. Un singur cuvânt 
îi poate face mult rău. Iar Sarcany ştia prea bine acest 
lucru, pentru ca Toronthal să fie nevoit să ţină seama de el. 
Aşa că Silas Toromthal ţinu seama de Sarcany. Treaba 
aceasta îl costă sume destul de importante, care fură 
repede risipite prin casele de joc, cu uşurinţa aventurierului 
ce nu se gândeşte la ziua de mâine. După ce se ţinu tot 
timpul de capul lui, Sarcany deveni în curând atât de 
supărător şi atât de pretenţios, încât, în cele din urmă, 
bancherul îi tăie orice credit. Sarcany ameninţă. Silas 
Toronthal nu se lăsă intimidat. Şi bine i-a făcut, căci până la 
urmă „şantajistul” trebui să recunoască că, în. lipsa de 
probe directe, era dezarmat sau aproape dezarmat. 

lată de ce, de la o vreme încoace, Sarcany şi bunul său 
prieten Zirone rămăseseră pe drojdie, neavând nici măcar 
bani de drum ca să poată părăsi oraşul, să meargă să-şi 
caute norocul în altă parte. Dar cititorii îşi reamintesc că, 
pentru a se descotorosi de ei pentru totdeauna, Silas 
Toronthal le mai trimisese un ultim ajutor. Această sumă 
trebuia să le înlesnească plecarea din Triest şi 
reîntoarcerea în Sicilia, unde Zirone avea legături cu o 
bandă foarte temută, care jefuia provinciile din răsărit şi 
din centrul insulei. Aşadar, bancherul putea nădăjdui că nu 
va mai revedea niciodată pe samsarul său din Tripolitania, 
că nici măcar nu va mai auzi vorbindu-se de el. în privinţa 
aceasta, însă, ca şi în multe alte privinţe, bancherul se 
înşela amarnic. Cei două sute de florini de la Silas 
Toronthal, împreună cu cele câteva cuvinte ce însoțeau 


aceşti bani, fuseseră, trimişi la hotelul la care locuiau cei doi 
aventurieri, în seara zilei de 18 mai. 

După şase zile, în ziua de 24 a'aceleiaşi luni, Sarcany se 
prezentă la bancă, cerând să vorbească cu Silas Toronthal, 
şi stărui până când acesta consimţi să-l primească. 

Bancherul se afla în biroul său, a; cărei uşă Sarcany o 
închise cu grijă de îndată ce fu introdus. 

— lar dumneata, strigă Silas Toronthal. Ce cauţi aici? i- 
am trimis, şi pentru ultima dată, o sumă care trebuie să-ţi 
ajungă ca să părăseşti Triestul Să ştii că nu mai capeţi de la 
mine nici un ban, orice ai spune şi orice ai face! De ce n-ai 
plecat? Te înştiinţez că pe viitor voi lua măsuri să te 
împiedic să mă mai pisezi! Ce vrei de la mine? 

Sarcany întâmpină cu mult sânge rece această ieşire, la 
care de altminteri se aştepta. Nu mai avea nici atitudinea 
aceea obraznică şi provocatoare din timpul ultimelor sale 
vizite în casa bancherului. Nu numai că era perfect stăpân 
pe sine, dar era şi foarte serios. îşi apropiase un scaun, fără 
să fi fost poftit să ia loc; apoi aşteptă ca bancherul să se mai 
potolească, pentru a-i răspunde. 

— Haide, vorbeşte! urmă Silas Toronthal, care după ce se 
plimbă nervos de câteva ori în lungul şi-n latul biroului, se 
aşeză şi el, fără să izbutească însă să se potolească de tot. 

— Aştept să te mai linişteşti, răspunse calm Sarcany, şi am 
să aştept oricât va fi nevoie. 

— Ce-ţi pasă dumitale dacă mă liniştesc sau nu? le mai 
întreb pentru ultima oară: ce vrei de la mine? 

— Silas Toronthal, zise Sarcany, e vorba de o afacere pe 
care vreau să ţi-o propun. 

— Nu vreau să discut despre afaceri cu dumneata şi nici să 
tratez vreo afacere cu dumneata! Exclamă bancherul. între 
noi doi totul s-a terminat, şi vreau să părăseşti Triestul 
chiar azi, chiar în clipa asta, şi să nu te mai văd niciodată! 

— Am de gând să părăsesc Triestul, răspunse Sarcany, dar 
nu vreau să plec până nu mă achit faţă de banca dumitale. 

— Să te achiţi?... Dumneata?... Să-mi restitui banii? 


— Să-ţi restitui şi banii, şi dobânda, fără să mai pun la 
socoteală o parte din beneficiile... 

La această propunere atât de neaşteptată din partea lui 
Sarcany, Silas Toronthal ridică din umeri. 

— Sumele pe care ţi le-am dat, continuă el, le-am trecut la 
contul de profit şi pierderi. Nu-mi datorezi nimic, nu-ţi cer 
nimic şi trag cu buretele peste tot ce a fost. 

— Dar dacă eu nu vreau să rămân debitorul dumitale? 

— Dar dacă nici eu nu vreau să rămân creditorul 
dumitale? 

Silas Toronthal şi Sarcany se priviră drept în ochi. Apoi 
Sarcany, ridicând din umeri la rândul său, zise: 

— Toate astea sunt vorbe, nimic altceva decât nişte vorbe. 
îţi spun încă o dată: am venit să-ţi propun o afacere foarte 
serioasă. 

— Fără îndoială că pe cât de necinstită, pe atât de 
serioasă, nu-i aşa? 

— Eh! N-ar fi, pentru prima oară că ai recurge la mine 
pentru a trata... 

— Astea-s vorbe, nimic altceva decât nişte vorbe! zise 
bancherul, drept răspuns la observaţia obraznică a lui 
Sarcany. 

— Ascultă-mă, zise Sarcany. Voi fi scurt. 

— Cu atât mai bine. 

— Dacă ceea ce am să-ţi propun n-o să-ţi convină, nu vom 
mai vorbi despre asta şi voi pleca! 

— De aici, sau din Triest? 

— Şi de aici, şi din Triest. 

— Chiar mâine? 

— Chiar astă-seară! 

— Atunci, vorbeşte! 

— Iată despre ce e vorba, Silas Toronthal, începu Sarcany. 
Dar, adăugă el întorcându-se, eşti sigur că nu ne aude 
nimeni? 

— 'Ţii, aşadar, ca discuţia noastră să fie secretă? zise ironic 
bancherul. 


— Da, Silas 'Toronthal, căci dumneata şi cu mine vom ţine 
în mâinile noastre viaţa unor personaje sus-puse! 

— Poate dumneata. Eu, nu! 

— Ai să vezi îndată. sunt pe cale de a descoperi o 
conspirație. Ce scop are această conspirație, încă nu ştiu. 
Dar de când cu deznodământul produs pe câmpiile 
Lombardiei şi de când cu afacerea de la Sadowa, toţi cei 
care nu sunt austrieci au o ocazie minunată să caute să se 
ridice contra Austriei. Eu am anumite, motive care mă 
îndreptăţesc să cred că se pregăteşte o mişcare, fără 
îndoială că în favoarea Ungariei, o mişcare de pe urma 
căreia am putea trage şi noi foloase! 

Drept răspuns, Silas Toronthal se mulţumi să zică, pe un 
ton ironic: 

— Eu n-am de tras nici un folos de pe urma unei 
conspirații... 

— Ba poate că da! 

— Şi anume cum? 

— Denunţând-o! 

— Să vedem cum, explică-te! 

— Ascultă-mă, făcu Sarcany. 

Şi îi povesti bancherului întâmplarea din cimitirul cel 
vechi, cum reuşise să pună mâna pe un porumbel călător, 
cum îi căzuse în mână un bilet cifrat, a cărui copie o 
păstrase, şi cum descoperise casa în care locuia 
destinatarul acestui bilet. Apoi adăuga că de cinci zile, 
Zirone şi cu el spionaseră tot ce se petrecea, dacă nu 
înăuntru, cel puţin primprejurul acestei case. Seara se 
întruneau acolo câteva persoane, totdeauna aceleaşi, şi nu 
intrau decât cu multă băgare de seamă. Alţi porumbei 
plecaseră de acolo, alţii se înapoiaseră, uni zburând spre 
miază-noapte, alţii venind din aceeaşi direcţie. Poarta casei 
era păzită de un servitor bătrân, care nu deschidea oricui şi 
care supraveghea cu grijă împrejurimile casei. Sarcany şi 
cu tovarăşul său trebuiseră chiar să acţioneze cu multă 
atenţie, ca să nu trezească bănuiala acestui om. Şi cu toate 


acestea, se temeau că de câteva zile încoace bătrânul 
bănuieşte ceva. 

Silas 'Toronthal îl asculta acum din ce în ce mai atent. Se 
întreba, ce putea să fie adevărat din toată povestea 
aceasta? Căci vechiul său samsar era un om destul de 
deocheat - şi în cele din urmă se întreba în ce fel înţelegea 
Sarcany să tragă vreun folos din această afacere. 

După ce Sarcany îşi termină povestirea, şi după ce acesta 
mai susţinu înc-o dată că trebuie să fie vorba de o 
conspirație împotriva statului, conspirație de ale cărei 
secrete ar fi putut profita, bancherul se mulţumi să-i pună 
următoarele întrebări: 

— Unde e casa de care vorbeşti? 

— Pe Acquedotto, la numărul 89. 

— Şia cuie? 

— A unui nobil ungur. 

— Cum îl cheamă? 

— Contele Ladislau Zathmar. 

— Şi care sunt persoanele care îl vizitează? 

— Încă special, doi unguri. 

— Şi anume, cine? 

— Un profesor din oraşul acesta, care se numeşte Ştefan 
Băthory. 

— Şi celălalt? 

— Contele Mathias Sandorf. 

La auzul acestui nume, Silas Toronthal făcu un uşor gest 
de surpriză, care nu-i scăpă lui Sarcany. Cât despre cele 
trei nume pe care le rostise, nu-i fusese greu să le afle, 
urmărindu-l pe Ştefan Băthory pe când se întorcea la casa 
lui din Corsa Stadion, şi pe contele Sandorf, în timp ce se 
înapoia la hotelul Delorme. 

— Precum vezi, Silas 'Toronthal, sunt nume pe care n-am 
stat la îndoială să ţi le destăinuiesc. Aşa că trebuie să 
recunoşti că nu caut câtuşi de puţin să fac pe vicleanul cu 
dumneata. 


— Tot ce mi-ai spus este ceva foarte vag, răspunse 
bancherul, care se vedea că doreşte să ştie cât mai multe 
lucruri, înainte de a se angaja. 

— Vag? făcu Sarcany. 

— Bineînţeles! N-ai nici o probă materială! 

— Dar asta ce-i? 

Silas Toronthal luă copia biletului din mâna lui Sarcany, 
examinând-o cu multă curiozitate. Dar aceste cuvinte 
criptografiafe nu-i spuneau nimic şi nimic nu dovedea 
importanţa pe care Sarcany voia să le-o atribuie. Dacă 
afacerea aceasta îl interesa, era în primul rând din cauză că 
era în legătură cu contele Sandorf, clientul său, care i-ar fi 
putut pricinui oarecare încurcături în cazul că i-ar fi cerut o 
rambursare imediată a fondurilor depuse la banca lui. 

— Ei bine, zise el în cele din urmă, părerea mea e că toată 
chestiunea aceasta este din ce în ce mai nelămurită. 

— Dimpotrivă, nimic nu mi se pare mai limpede, răspunse 
Sarcany, pe care neîncrederea bancherului nu-l făcea săşi 
piardă cumpătul câtuşi de puţin. 

— Ai reuşit să descifrezi acest bilet? 

— Nu, Silas Toronthal, dar voi reuşi să-l descifrez când va 
veni timpul. 

— Şi cum? 

— Am mai fost eu amestecat în multe afaceri de soiul ăsta 
şi de alte soiuri, răspunse Sarcany, şi am avut până acum în 
mână destule depeşe cifrate. Aşa că, după ce am examinat 
cu toată atenţia şi pe cea de faţă, mi-am dat seama că cheia 
ei nu stă nici într-un număr oarecare, nici într-un alfabet 
convenţional, care să dea fiecărei litere un alt înţeles decât 
înţelesul său adevărat. Dar în biletul acesta, un s este un s, 
un p este un p; dar aceste litere au fost aşezate într-o 
ordine, căreia nu-i poţi da de rost decât cu ajutorul unui 
grătar! 

Am văzut înainte că Sarcany nu se înşela. Sistemul 
întrebuințat pentru această corespondenţă fusese sistemul 


grătarului. Am văzut, de asemenea, că sistemul acesta era 
foarte greu de descifrat. 

— Fie, zise bancherul, nu tăgăduiesc; poate că ai dreptate. 
Dar fără grătar este cu neputinţă să citim biletul! 

— Fireşte. 

— Şi cum ai să faci rost de acest grătar? 

— Încă nu ştiu, răspunse Sarcany, însă fii sigur că până la 
urmă am să mi-l procur! 

— Ce vorbeşti! Ei bine, Sarcany, dac-aş fi în locul dumitale, 
nu mi-aş mai daatâta osteneală de prisos! 

— Eu însă, o să-mi dau toată osteneala. 

— La ce bun? Eu m-aş mulţumi să mă duc să spun poliţiei 
din Triest ceea ce bănuiesc, arătându-i şi acest bilet. 

— Am să mă duc, Silas Ioronthal, dar nu cu simple 
bănuieli, răspunse cu răceală Sarcany. Ceea ce vreau eu 
mai întâi sunt probele materiale, şi prin urmare, 
indiscutabile. înţeleg să am la mână întreaga conspirație. S- 
o am la mână, ca să trag de pe urma ei toate foloasele, 
foloase pe care îţi propun să le împărţim între noi doi! Eh, şi 
la urma urmei, cine ştie dacă nu va fi mai cu folos să te dai 
de partea conspiratorilor, în loc să loveşti în ei! 

Asemenea cuvinte nu-l puteau uimi pe Silas Toronthal. Ştia 
prea bine de ce era în stare acest Sarcany, inteligent şi 
pervers. Nu e mai puţin adevărat însă că dacă omul acesta 
nu se sfia să vorbească astfel în faţa bancherului din Triest, 
era pentru că ştia şi el că puteai să-i propui orice acestui 
Silas Toronthal, a cărui conştiinţă elastică era gata oricând 
să se vâre în orice soi de afaceri. De altminteri, trebuie să 
mai repetăm că Sarcany îl cunoştea de multă vreme, şi că, 
în afară de aceasta, avea destule motive să creadă că de 
câtva timp încoace situaţia băncii lui era cam încurcată 
încât, dacă secretul conspirației ar fi fost descoperit, 
denunţat, exploatat cât mai bine, desigur că aceasta l-ar fi 
ajutat pe bancher să-şi restabilească situaţia sa 
compromisă. Pe asta se bizuia Sarcany. 


În timpul acesta, Silas Toronthal căuta să aibă o atitudine 
cât mai prudentă faţă de vechiul său samsar din 
Tripolitania. Fără îndoială că putea să existe un început de 
conspirație împotriva guvernului austriac, pe ai cărei autori 
îi descoperise Sarcany. Casa lui Ladislau Zathmar, în care se 
ţineau întruniri secrete, corespondenţa cifrată, suma 
enormă depusă la el de contele Sandort şi care trebuia 
ţinută tot timpul la dispoziţia lui - toate acestea începeau 
să-i pară acum foarte suspecte. Se prea poate ca Sarcany 
să fi văzut limpede toată situaţia. Dar bancherul, dorind să 
afle cât mai mult, să ştie tot ce se ascunde în dosul jocului, 
său, nu voia Încă să se lase convins, aşa că se mulţumi să 
răspundă, cu un aer nepăsător: 

— Şi pe urmă, după ce vei izbuti să descifrezi acest bilet - 
dacă vei izbuti! - vei vedea că nu e vorba decât despre nişte 
afaceri strict personale, fără nici o importanţă, şi prin 
urmare, din care nu vei avea de tras nici un folos pentru 
dumneata... şi nici pentru mine. 

— Ba de loc, exclamă Sarcany, cu tonul celei mai profunde 
convingeri. De loc! Sunt pe punctul de a da de urmele unei 
conspirații dintre cele mai serioase, condusă de oameni de 
seamă. Şi adaug, Silas 'Toronthal, că nici dumneata nu te 
îndoieşti de asta! 

— În sfârşit... ce vrei de la mine? întrebă bancherul, de 
astă dată cât se poate de lămurit. 

Sarcany se sculă şi îi răspunse, coborând puţin vocea, dar 
privindu-l drept în ochi: 

— Ceea ce vreau - şi apăsă asupra acestui cuvânt - iată ce 
vreau: vreau să am acces cât mai curând cu putinţă în casa 
contelui Zathmar, sub un pretext oarecare, pe care 
urmează să-l găsim, şi apoi să-i câştig încrederea. Odată 
intrat în casa lui, unde nimeni nu mă cunoaşte, voi şti eu să 
pun mâna pe grătar şi să descifrez această depeşă, de care 
mă voi folosi cât mai bine în interesul nostru. 

— În interesul nostru? repetă Silas Toronthal. De ce ţii 
numaidecât să mă vâri şi pe mine în afacerea asta? 


— Pentru că merită să te vâri, şi pentru că vei trage un 
profit mare de pe urma ei. 

— Dar de ce n-o faci dumneata singur? 

— Pentru că am nevoie de ajutorul dumitale! 

— Haide, explică-te odată! 

— Ca să ajung la ţintă, am nevoie de timp, şi ca să aştept, 
am nevoie de bani. Şi bani nu mai am! 

— Creditul dumitale la mine s-a isprăvit, ştii prea bine. 

— Nu face nimic! O să-mi deschizi un alt credit. 

— Şi eu ce câştig din toată treaba asta? 

— Iată ce câştigi: din cei trei oameni pe care ţi i-am numit, 
doi n-au nici o avere - contele Zathmar şi profesorul 
Bathory; în schimb al treilea e putred e bogat. Are în 
Transilvania o avere imensă. Şi dumneata ştii că dacă 
Sandorf este arestat în calitate de conspirator, bunurile sale 
confiscate vor reveni în cea mai mare parte celor care vor 
descoperi şi vor denunța conspiraţia!... Dumneata şi cu 
mine, Silas Toronfhal, vom împărţi pe din două aceste 
bunuri. 

Sarcany tăcu. Bancherul nu răspunse. Se gândea la ceea 
ce i se cerea ca participare la joc. De altfel nu era un om 
care să accepte să se compromită într-o afacere de soiul 
acesta; ştia însă că agentul lui era gata să se compromită 
pentru amândoi. Dacă se va hotări să intre în această 
afacere, va şti el cum să-l lege pe Sarcany, printr-o învoială 
care l-ar pune la cheremul lui, permițându-i însă ca el să 
rănnnă în umbră... Cu toate acestea, şovăi. Eh, şi la urma 
urmei, ce risca el. Numele lui nu va apărea în această 
afacere mârşavă, în schimb va culege beneficiile - nişte 
beneficii uriaşe, care puteau restabili situaţia compromisă a 
băncii sale. 

— Ei, ce zici? întrebă Sarcany. 

— Ei bine, nu! răspunse Silas 'Toronthal, îngrozit mai ales 
de gândul că ar avea un asemenea asociat, sau - căci 
cuvântul este mai nimerit - un asemenea complice. 

— Refuzi? 


— Da... Refuz... Şi apoi, nici nu cred în reuşita 
combinațiilor dumitale! 

— Bagă de seamă, Silas Toronthal, zise Sarcany, cu un ton 
ameninţător, de astă dată fără să caute să se stăpânească. 
— Să bag de seamă? Şi de ce să bag de seamă, rogu-te? 

— Pentru că eu ştiu anumite lucruri... 

— leşi afară, Sarcanystrigă Silas Toronthal. 

— Am să te silesc să... 

— leşi afară! 

În momentul acela se auzi o uşoară bătaie în uşa biroului. 
În timp ce Sarcany se trăgea repede lângă fereastră, uşa se 
deschise şi un uşier anunţă cu glas tare: 

— Domnul conte Sandorf roagă pe domnul IToronthal să-l 
primească. 

Apoi se retrase. 

— Contele Sandort! exclamă Sarcany. 

Pe de o parte, „bancherul nu putea fi decât foarte stânjenit 
să-l vadă pe Sarcany la curent cu această vizită. Pe de altă 
parte presimţi că sosirea aceasta atât de neaşteptată a 
contelui îi va aduce mari încurcături. 

— Hi, ia spune, ce caută aici contele Sandorf întrebă 
Sarcany, cu un ton destul de ironic. Care va să zică, ai relaţii 
cu conspiratorii din casa lui Zathmar? Mai ştii, poate că m- 
am adresat chiar unuia de-ai lor! 

— Ţi-am spus să ieşi afară! 

— N-am să ies, Silas Toronthal, şi am să aflu de ce se 
prezintă contele Sandorf la banca dumitale. 

După ce rosti aceste cuvinte, Sarcany intră repede într-o 
odăiţă de lângă birou, trântind uşa după el. Silas Toronthal 
era gata să cheme uşierul să-l dea afară, dar se răzgândi, 
zicându-şi: „La urma urmei, e mai bine ca Sarcany să audă 
tot ce se vorbeşte aici.” 

Bancherul sună uşierul şi îi porunci să-l introducă 
numaidecât pe contele Sandorf. Mathias Sandorf intră în 
birou şi după cum îi era felul, răspunse cu răceală la 
complimentele pe care i le făcea Silas Toronthal. Apoi se 


aşeză într-un fotoliu, pe care uşierul i-l adusese mai 
aproape. 

— Domnule conte, zise bancherul, nu mă aşteptam la vizita 
dumneavoastră, pentru că nu ştiam că aţi sosit la Triest; dar 
casa 'Toronthal este totdeauna onorată de a vă primi. 

— Domnule, răspunse Mathias Sandorf, eu nu sunt decât 
unul dintre clienţii dumitale cei mai neînsemnaţi, şi ştii că 
eu nu umblu după afaceri. Iototuuşi, îţi rămân îndatorat că 
ai binevoit să primeşti în depozit fondurile pe care le aveam 
disponibile în acel moment. 

— Domnule conte, zise Silas Toronthal, ţin să vă 
reamintesc că acele fonduri sunt în cont curent la mine şi vă 
rog să nu uitaţi că vă aduc dobândă. 

— Ştiu domnule... răspunse contele Sandorf. Dar repet: nu 
un plasament am căutat la banca dumitale, ci un simplu 
depozit. 

— Fie domnule conte, continuă Silas 'Toronthal. Totuşi, în 
ziua de azi, banul contează şi este cât se poate de just ca 
nici banul dumneavoastră să nu rămână neproductiv. O 
criză financiară ameninţă întreaga ţară. Situaţia internă 
este foarte tulbure. Afacerile sunt paralizate. Câteva 
falimente ale unor bănci importante au zguduit din temelii 
încrederea publicului, şi se mai aşteaptă şi alte falimente... 

— Dar banca dumitale este solidă, domnule, zise Mathias 
Sandorf, şi ştiu din sursă sigură că n-a suferit decât foarte 
puţin de pe urma acestor falimente, nu-i aşa? 

— Da, foarte puţin, răspunse Silas 'Toronthal cât se poate 
de liniştit. Comerţul Adriaticei ne asigură, de altminteri, un 
curent de afaceri maritime, care lipseşte băncilor din Pesta 
şi din Viena; aşa încât noi n-am fost decât foarte uşor atinşi 
de această criză. Nu suntem de plâns, domnule conte, şi 
nici nu ne plângem. 

— Nu pot decât să vă felicit, domnule, răspunse Mathias 
Sandorf. Aş vrea să vă întreb dacă, în legătură cu această 
criză, nu s-a vorbit despre ceva complicaţii interne? 


Deşi contele Sandorf pusese această întrebare fără să 
pară a-i da nici cea mai mică importanţă, totuşi Silas 
Toronthal îl privi iscoditor, cu mai multă atenţie decât până 
acum. într-adevăr, întrebarea putea fi pusă în legătură cu 
ceea ce îi spusese Sarcany. 

— În privinţa aceasta nu ştiu nimic, răspunse bancherul, şi 
n-am auzit de loc vorbindu-se că guvernul austriac s-ar 
teme de asemenea complicaţii. Dar poate că 
dumneavoastră, domnule conte, aveţi vreun temei să 
credeţi că, vreun eveniment apropiat... 

— Ah, nu, câtuşi de puţin, răspunse Mathias Sandorf. Dar 
în lumea marei finanţe eşti uneori informat despre anumite 
lucruri, pe care marele public nu le află decât mai târziu. 
lată de ce ţi-am pus întrebarea aceasta, lăsând la 
aprecierea dumitale să răspunzi sau nu. 

— N-am auzit nimic în sensul acesta, zise Silas 'Toronthal, 
şi, de altfel, cu un client ca dumneavoastră, domnule conte, 
nici n-aş avea dreptul să mă închid într-o discreţie de pe 
urma căreia ar putea avea de suferit interesele 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc domnule, răspunse contele. sunt şi eu de 
părerea dumitale că nu există nici un motiv să ne temem de 
ceva, nici în interior, nici în exterior. De aceea voi părăsi în 
curând Triestul, pentru a mă înapoia în Transilvania, unde 
mă cheamă nişte chestiuni urgente. 

— Aplecaţi, domnule conte, întrebă deodată Silas 
Toronthal. 

— Da... cel mai târziu peste cincisprezece zile. 

— Şi desigur că vă mai întoarceţi la Triest, nu-i aşa? 

— Nu cred, domnule, răspunse contele. Dar, înainte de a 
pleca, aş vrea să pun în ordine toată contabilitatea 
castelului de la Artenak, pe care am neglijat-o. Am primit de 
la intendentul meu o mulţime de note de arenzi şi de 
venituri din păduri, pe care n-am timp să le verific. Nu 
cumva ai şti dumneata vreun contabil, sau nu mi-ai putea da 


chiar dumneata vreun funcţionar de-al dumitale, care să-mi 
facă acest serviciu? 

— Nimic mai uşor, domnule conte. 

— Vă rămân foarte îndatorat. 

— Şi când aţi avea nevoie de acest contabil? 

— Cât mai curând posibil. 

— Şi unde să se prezinte? 

— La prietenul meu, contele Zathmar, care locuieşte pe 
Acquedotto, la numărul 89. 

— S-a făcut. 

— Este o treabă de vreo cincisprezece zile, şi după ce voi 
termina de pus la punct socotelile, voi pleca la castelul de la 
Artenak. Te rog să ţii disponibile fondurile pe care le am la 
dumneata. 

La această cerere, Silas Toronthal nu-şi putu stăpâni un 
gest, pe care însă contele Sandorf nu-l observă. 

— La ce dată doriţi să vă fie remise aceste fonduri, 
domnule conte? întrebă el. 

— La 8 ale lunii viitoare. 

— Vor fi la dispoziţia dumneavoastră. 

Contele Sandorf se ridică, şi bancherul îl conduse până la 
uşa anticamerei. Când Silas Toronthal se întoarse în birou, îl 
găsi acolo pe Sarcany, care se mărgini să spună: 

— Cel mai târziu poimâine trebuie să fiu introdus în casa 
contelui Zathmar, în calitate de contabil. 

— Da, trebuie într-adevărrăspunse Silas Toronthal. 

IV. BILETUL CIFRAT. 

Peste două zile, Sarcany era instalat. în casa lui Ladislau 
Zathmar. Fusese prezentat de Silas 'Toronthal şi, pe baza 
acestei prezentări, acceptat de contele Sandorf. Aşadar era 
o complicitate strânsă între bancher şi agentul său în 
uneltirile pe care le urziseră. Scopul: descoperirea unui 
secret ce putea să-i coste viaţa pe conducătorii conspirației. 
Rezultatul: drept răsplată a denunţării, o avere întreagă, 
care urma să cadă, pe de o parte în buzunarul unui 
aventurier în stare de orice ca să-şi umple buzunarele, iar 


pe de altă parte, în casa de bani a unui bancher, ajuns pe 
punctul de a nu-şi putea onora angajamentele. 

Bineînţeles că Silas Toronthal şi cu Sarcany se învoiseră să 
împartă pe din două, în mod egal, beneficiile pe care le 
aşteptau. în afară de aceasta, Sarcany trebuia să aibă la 
dispoziţie banii necesari pentru a trăi în mod convenabil la 
Triest, împreună cu tovarăşul său Zirone, şi pentru a putea 
face faţă cheltuielilor pe care le-ar necesita demersurile 
sale. în schimb, şi drept garanţie, trebuise să predea 
bancherului copia biletului care conţinea - fapt de care nu 
se îndoia câtuşi de puţin - secretul conspirației. Poate că 
cititorul va fi îndemnat să-l acuze de imprudenţă pe Mathias 
Sandorf. în asemenea împrejurări, să introduci un străin în 
casa în care se hotărau lucruri atât de importante, în ajunul 
unui complot al cărui semnal urma să fie dat dintr-un 
moment într-altul, ar putea părea un act de o rară 
imprudenţă. Dar contele n-avea încotro, trebuia să 
procedeze astfel. Şi, în primul rând, avea tot interesul ca 
afacerile sale personale să fie cât mai grabnic puse în 
ordine, căci se apropia momentul când urma să se arunce 
în această aventură primejdioasă, în care îşi risca viaţa, sau 
cel puţin să se exileze, în caz de nereuşită. Pe de altă parte, 
introducerea unui străin în casa contelui Zathmar i se părea 
că ar înlătura orice bănuieli eventuale. Avea impresia că de 
câteva zile încoace - şi noi ştim că nu se înşela - nişte spioni 
dădeau târcoale prin aleea Acquedotlo, spioni care nu erau 
altcineva decât Sarcany şi Zirone. Oare poliţia din Triest 
pusese ochii pe el şi pe prietenii lui. Contele Sandorf putea 
să se gândească la asta, şi chiar trebuia să se teamă. Dacă 
locul de întâlriire al conspiratorilor, care până atunci fusese 
păzit cu străşnicie, părea totuşi suspect, ce alt mijloc mai 
bun era, spre a înlătura bănuielile, decât acela de a 
deschide casa, de a primi aici un funcţionar care nu s-ar 
ocupa decât de contabilitate? 

cât priveşte prezenta acestui funcţionar, putea ea oare să 
însemne un pericol pentru Ladislau Zathmar şi oaspeţii 


săinu, în nici un caz. Nu se mai făcea nici un schimb de 
corespondenţă cifrată între Triest şi celelalte oraşe ale 
regatului ungar. Toate hârtiile referitoare la mişcarea pusă 
la cale de ei fuseseră distruse. Nu rămăsese nici o urmă 
scrisă în legătură cu conspirația. Toate măsurile de 
precauţie fuseseră luate. Contele Sandorf n-avea decât să 
dea un semnal, când ar fi sosit momentul potrivit. Aşadar, în 
caz că guvernul ar fi mirosit ceva, introducerea unui 
funcţionar în această casă ar fi avut mai degrabă darul de a 
înlătura orice bănuială. Da, fără îndoială că raţionamentul 
era bun, măsura de precauţiune era bine cumpănită, dacă 
acest funcţionar n-ar fi fost tocmai Sarcany şi dacă 
protectorul său n-ar îi fost Silas Toronthal. De altfel, 
Sarcany, care era neîntrecut în falsitate, ştia să profite, de 
calităţile lui fizice, de figura lui deschisă, de fizionomia lui 
sinceră, de toată înfăţişarea sa cinstită şi modestă. Contele 
Sandorf şi cei doi prieteni ai săi nu puteau decât să cadă în 
cursă şi într-adevăr, căzură. Tânărul contabil se arătă zelos, 
îndatoritor, serviabil şi foarte priceput în asemenea lucrări 
de contabilitate, pe care trebuia să le verifice cu de- 
amănutul. De altminteri, nimic nu l-ar fi putut face să 
bănuiască, dacă n-ar fi ştiut-o, că se afla în faţa unor 
conducători ai unei conspirații, gata să răscoale pe unguri 
împotriva austriecilor. Mathias Sandorf, Ştefan Bathory şi 
Ladislau Zathmar nu păreau a se ocupa, în timpul 
întâlnirilor lor, decât de chestiuni de artă sau de ştiinţă. 
încetase orice corespondenţă secretă, orice forfotă 
misterioasă împrejurul casei. Dar Sarcany ştia ce are de 
făcut. Ocazia pe care o căuta nu putea să nu se ivească. Şi 
aştepta. Sarcany nu avusese decât un singur gând când 
intrase în casa lui Ladjslau Zathmar: să pună mâna pe 
grătarul ce servea la descifrarea criptogramelor. 

Dar acum că nu mai sosea aici nici o depeşă cifrată, se 
întreba dacă nu cumva grătarul fusese distrus, din 
prudenţă. gândul acesta îl frământa într-una, căci toată 
urzeala uneltirii sale consta în aceasta: să citească biletul 


adus de porumbelul călător, biletul pe care îl copiase 
întocmai aşa cum era scris. 

Aşadar, în timp ce lucra ca să pună în ordine socotelile lui 
Mathias Sandorf, Sarcany se uita, observa, spiona. Accesul 
în biroul în care se întruneau Ladislau Zathmar şi prietenii 
săi nu îi era interzis de loc. Ba adeseori lucra acolo singur. 
Şi atunci, ochii şi degetele lui se ocupau cu altceva decât cu 
calcule sau cu alinierea cifrelor. Cotrobăia prin hârtii, 
deschidea sertarele cu nişte chei false pe care le fabricase 
chiar Zirone, foarte iscusit în meseria aceasta. Dar avea 
grijă să nu-l vadă Borik, care se părea că nu-l simpatizează 
de loc. 

În primele cinci zile, cercetările lui Sarcany rămaseră 
zadarnice. Venea în fiecare dimineaţă cu nădejdea că va 
reuşi; şi în fiecare seară se reîntorcea la hotelul lui, fără să 
fi ajuns la vreun rezultat. Se temea că va eşua în criminala 
sa acţiune. Căci conspirația, dacă era vorba de o conspirație 
- şi nu putea să se îndoiască de acest lucru - putea să 
izbucnească de la o zi la alta, adică înainte de a o fi 
descoperit şi deci, denunţat. 

— Dar decât să pierzi din mână profitul pe care l-ai realiza 
de pe urma unei denunţări, chiar şi fără să ai dovezi, îi 
spunea Zirone, mai bine ar fi să înştiinţezi poliţia şi să-i 
predai copia biletului. 

— Darăspunse Sarcany. Aşa am să fac, dacă va fi nevoie! 
Bineînţeles că Sarcany îl ţinea la curent pe Silas 'Toronthal 
cu toate cercetările lui. Şi nu îi era de loc uşor să potolească 
nerăbdarea bancherului. Norocul însă îi veni şi de astă dată 
într-ajutor. Prima dată, norocul îl ajutaseră când să-i cadă în 

mâini biletul cifrat; a doua oară urma să-l servească, 
ajutându-l să-l descifreze. Era în ultima zi a lunii mai, către 
ora patru dupăamiază. Sarcany, potrivit obiceiului său, 
urma să părăsească la ora cinci casa contelui Zathmar. Era 
cu atât mai dezamăgit că nu izbutise încă să descopere 
nimic, cu cât lucrarea cu care îl însărcinase contele Sandorf 
se apropia de sfârşit. După ce va termina această lucrare, 


fireşte că va fi concediat, cu mulţumiri şi cu gratificaţii, dar 
nu va avea nici un motiv ca să mai poată veni în această 
casă. 

La ora aceea, Ladislau Zathmar şi cei doi prieteni ai săi 
erau plecaţi. Nu mai era acasă decât Borik, ocupat jos, la 
parter. Sarcany, având toată libertatea de a acţiona, se 
hotări să pătrundă în camera contelui Zathmar - ceea ce nu 
putuse face până atunci - şi să înceapă să cerceteze peste 
tot, cât mai amănunţit. Uşa era încuiată cu cheia. Sarcany 
izbuti să o deschidă cu cheia lui falsă, şi intră. între cele 
două ferestre ce dădeau înspre stradă se afla un birou cu 
oblon, a cărui formă antică ar fi încântat pe un amator de 
mobile vechi. Oblonul era lăsat, aşa că nu puteai vedea cum 
era pe dinăuntru. Era pentru prima dată că i se oferea 
ocazia să cerceteze această mobilă şi Sarcany nu era omul 
care să piardă o asemenea ocazie rară. Ca să cotrobăiască 
prin diferitele sertare ale biroului, n-avea decât să forţeze 
oblonul. Ceea ce şi făcu, cu ajutorul cheii false, fără să 
strice broasca. 

În cel de al patrulea sertar pe care îl cercetă se afla, sub 
nişte hârtii, un fel de carton găurit în mod neregulat. Acest 
carton îi atrase numaidecât atenţia. „Grătarul „ îşi zise el. Şi 
într-adevăr Sarcany nu se înşela. Primul său gând fu să 
pună mâna pe carton; dar după ce se mai gândi, îşi spuse 
că, dacă contele Zathmar i-ar observa lipsa, dispariţia 
acestui grătar ar putea atrage după sine oarecare bănuieli. 

Ei bine, îşi zise el, aşa cum am făcut copia biletului, voi lua 
tiparul grătarului, şi împreună cu Toronthal voi putea citi cu 
uşurinţă depeşa!” Acest grătar era un simplu carton pătrat, 
cu latura de şase centimetri şi împărţit în treizeci şi şase de 
pătrăţele egale, fiecare de câte un centimetru. Din aceste 
treizeci şi şase de pătrăţele aşezate pe şase rânduri 
orizontale şi şase verticale, asemenea unei table a lui 
Pitagora, care ar fi fost stabilită pe şase cifre, douăzeci şi 
şapte erau pline iar nouă goale, cu alte cuvinte în locul 
acestor nouă pătrăţele, cartonul era decupat. 


Ceea ce îl interesa pe Sarcany era: 

1) dimensiunea exactă a grătarului, 

2) felul în care erau aşezate cele nouă pătrăţele goale. 
Dimensiunea o luă cu ajutorul unui contur pe care îl trase 
cu creionul pe o foaie de hârtie albă, având grijă să însemne 

locul unde se găsea o mică cruciuliţă făcută cu cerneală, 
care părea să indice latura de sus a grătarului. Ordinea 
pătrăţelelor, goale şi-o însemnă punctându-le pe fiecare pe 
hârtia pe care trăsese conturul cartonului, adică: în rândul 
întâi, trei goluri ocupând locurile doi, patru şi şase; în 
rândul al doilea, un gol ocupând locul cinci; în rândul al 
treilea, un gol ocupând, locul trei; în rândul al patrulea 
două goluri ocupând locurile doi şi cinci; în rândul al 
cincilea, un gol ocupând locul şase; în rândul al şaselea, un 
gol ocupând locul patru. 

lată, de altfel, în mărime naturală acest grătar de care 
Sarcany urma să se folosească în curând într-un scop atât 
de criminal, în complicitate cu bancherul Silas Toronthal. În 
această copie, pătrăţelele negre reprezintă plinirile, iar cele 
albe, golurile cartonului. Câteva minute îi fură de ajuns lui 
Sarcany ca să ia tiparul de mai sus. Cu ajutorul acestui 
grătar, pe care putea apoi uşor să-l confecţioneze dintr-o 
bucată de carton, era sigur că va putea descifra copia 
biletului care se afla în mâimile lui Silas 'Toronthal. Puse 
deci grătarul la loc, în sertar, dedesubtul hârtiilor, ieşi din 
camera lui Ladislau Zathmar şi părăsi casa, grăbindu-se să 
se reîntoarcă la hotelul său. 

Peste un sfert de oră Zirone îl văzu intrând în camera lor 
comună, cu un aer atâl de triumfător, încât nu se putu opri 
să nu strige în gura mare: 

— Ce-i cu tine, prietene? Bagă de seamă! Văd că te pricepi 
mai bine să-ţi ascunzi necazurile decât bucuriile şi te dai de 
gol numaidecât când te laşi dus de... 

— Termină cu observaţiile tale, Zirone, răspunse Sarcany, 
şi la treabă! N-avem nici o clipă de pierdut! 

— Înainte de cină?... - înainte. 


Sarcany căută repede o bucată de carton mai subţire, îl 
tăie după tiparul său, în forma unui pătrat care avea exact 
dimensiunile grătarului, fără să uite să însemne şi cruciuliţa 
în partea de sus a pătratului. Apoi, luând o riglă, împărţi 
cartonul în treizeci şi şase de pătrăţele egale. Din aceste 
treizeci şi şase de pătrăţele, nouă fură însemnate exact pe 
locul ce-l ocupau pe tipar, apoi, după ce le decupa cu vârful 
unui briceag, le scoase, astfel încât să lase să se vadă în 
locul rămas gol cuvintele, literele, sau anumite semne de pe 
biletul pe care ar fi aplicat acest grătar. 

Zirone, aşezat în faţa lui Sarcany, îl privea cum lucrează, 
cu ochii holbaţi, arzând de nerăbdare. Operația îl interesa 
cu atât mai mult, cu cât pricepuse perfect sistemul 
criptografic întrebuințat în această corespondenţă. 

— E ingenios, zise el, extrem de ingenios! Sistemul ăsta 
îmi va fi de mare foloscând mă gândesc că în fiecare din 
aceste pătrăţele goale poţi găsi câte un milion de franci! 

— Şi chiar mai multil asigură Sarcany. 

După ce termină această operaţie, Sarcany puse cartonul 
decupat în portofel. 

— Mâine dis-de-dimineaţă sunt la 'Toronthal, zise el. 

— Atenţie la casa lui de bani! 

— Dacă el are biletul, în schimb eu am grătarul. 

— De astă dată va trebui să se dea bătut! 

— Şi se va da! 

— Acum, putem cina? 

— Putem. 

— Atunci, haide să cinăm. 

Şi Zirone, căruia îi era foame totdeauna, onoră cu pofta lui 
de lup excelenta masă pe care şi-o comandase, ca de obicei. 

A doua zi, la întâi iunie, la ora opt dimineaţa, Sarcany se 
prezentă la bancă, şi Silas Toronthal porunci numaidecât 
să-l introducă în biroul său. 

— Iată grătarul! se mărgini să spună Sarcany, punând pe 
masă cartonul pe care îl decupase în ajun. 


Bancherul îl luă, îl suci, îl răsuci, dând din cap ca şi când n- 
ar fi împărtăşit încrederea pe care o arăta asociatul său. 

— Haide să-l încercăm, zise Sarcany. 

— Să-l încercăm. 

Cititorul îşi aminteşte desigur că acest bilet cuprindea 
optsprezece cuvinte, fiecare compus din câte şase litere - 
cuvinte, de altminteri, cu desăvârşire de neînțeles. În 
primul rând, era evident că fiecare literă din aceste cuvinte 
trebuia să corespundă celor şase pătrăţele, pline sau goale, 
ce formau fiecare rând al grătarului. Prin urmare, se putea 
stabili dintru început că primele şase cuvinte ale biletului, 
compuse din treizeci şi şase de litere, fuseseră obţinute 
succesiv cu ajutorul celor treizeci şi şase de pătrăţele. într- 
adevăr - şi lucrul acesta era. uşor de constatat - ordinea în 
care erau aşezate pătrăţelele goale fusese atât de ingenios 
combinată în întocmirea acestui grătar, încât întorcându-l 
de patru ori cu câte un sfert de tur, pătrăţelele goale 
ocupau rând pe rând locul pătrăţelelor pline, fără să se 
repete niciodată în vreun loc. 

Se vedea cât de colo că aşa trebuia să fie. De pildă, dacă la 
prima aplicare a grătarului pe o hârtie albă înscriai cifrele 
de la unu la nouă în fiecare pătrăţel gol, apoi după primul 
sfert de tur numerele de la zece la optsprezece, apoi după 
un al doilea sfert de tur de la nouăsprezece la douăzeci şi 
şapte, în fine, după al patrulea sfert de tur de la douăzeci şi 
opt la treizeci şi şase, în cel din urmă găseai pe hârtie 
numerele de la unu la treizeci şi şase, ocupând cele treizeci 
şi şase de pătrăţele care formau diviziunile grătarului. 

Sarcany fu deci îndemnat în mod firesc să opereze mai 
întâi asupra primelor şase cuvinte ale biletului, aplicând de 
patru ori succesiv grătarul. Se gândea să înceapă apoi 
operaţia asupra celorlalte şase cuvinte, şi a treia oară 
asupra ultimelor şase, adică, în total, asupra celor 
optsprezece cuvinte din care se compunea criptograma. 

Bineînţeles că Sarcany îi expuse lui Silas 'Torontthal toate 
aceste raționamente, şi că bancherul nu putuse decât să 


aprecieze desăvârşita lor justeţe. Dar, oare, practica va 
confirma teoria? Aici era tot interesul experienţei. 

lată care erau cele optsprezece cuvinte ale biletului, pe 
care e bine să le punem din nou sub ochii cititorului: 
thnianz iâeiarc erearc eeaprg ipvmie cpeees ăpxnes ofdstv 
lapilu u iad ea iilnrt îlttat mnţnni îioetr ointin ieurrd dtioms 
tdămgl în primul rând trebuiau descifrate primele şase 
cuvinte, în acest scop, Sarcany le scrise pe o hârtie alba, 
având grijă să distanţeze literele şi rândurile, aşa fel ca 
fiecare literă să corespundă unuia din pătrăţelele 
grătarului. 

Aşadar, cuvintele fură aşezate astfel: t h n a n z eeaprg 
ăpxnesuiadea mnţnniieurr. 

Apoi, grătarul fu aplicat pe acest ansamblu de litere, astfel 
ca marginea însemnată cu o cruciuliţă; să vină sus. Cele 
nouă pătrăţele goale lăsară să se vadă următoarele nouă 
litere, în timp ce celelalte douăzeci şi şapte rămâneau 
ascunse de plinurile cartonului: 

—fsarcany învârti apoi cu un sfert de tur grătarul, de la 
stânga spre dreapta, astfel ca latura superioară să devină 
de astă dată latura dreaptă. în această a doua aplicare, prin 
golurile grătarului apărură literele următoare: 

La a treia aplicare, literele vizibile - însemnate apoi cu 
grijă - fură acestea: 

Ceea ce îi uimea în mod deosebit pe Silas Toronthal şi pe 
Sarcany era faptul că niciunul din cuvintele astfel formate 
nu aveau nici un înţeles. Ei se aşteptau să le citească în mod 
curent, din moment ce le obţinuseră prin aplicaţiile 
succesive ale grătarului. Şi totuşi, aceste cuvinte nu aveau 
câtuşi de puţin un înţeles mai clar decât acela al cuvintelor 
de pe biletul cifrat. Biletul urma, deci, să rămână 
indescifrabil? 

A patra aplicare a grătarului dădu rezultatul următor: 

Acelaşi rezultat nul, aceeaşi obscuritate, într-adevăr, cele 
patru cuvinte ce fuseseră obţinute prin cele patru aplicări 
ale grătarului erau acestea: hazrxieiragnuaţnednep 


edniurtnepasiarnnceeace nu avea absolut nici un 
înţeles. 

Sarcany nu-şi putu ascunde furia pe care i-o pricinuia o 
asemenea dezamăgire. Bancherul se mulțumea să dea din 
cap, zicând, nu fără oarecare ironie: 

— La urma urmei, poate că nu acest grătar l-au 
întrebuințat conspiratorii pentru corespondenţa lor! 

Această observaţie îl făcu pe Sarcany să tresară. 

— Să continuăm, propuse el. 

— Să continuăm, zise şi Silas Toronlhal. 

Sarcany, după ce izbuti să-şi mai stăpânească 
nervozitatea, începu din nou experienţa asupra celor şase 
cuvinte ce formau a doua coloană a biletului. Aplică iarăşi 
de patru ori grătarul peste aceste cuvinte, de fiecare dată 
întorcându-l cu câte un sfert de tur. Nu obţinu decât 
această adunătură de litere, cu totul lipsite de vreun 
înţeles:îaeid.irrovesitottseirtnidiînirpîno 
vliîie. 

De astă dată, Sarcany aruncă grătarul pe masă, înjurând 
ca un birjar. Printr-un contrast ciudat, Silas 'Toronthal îşi 
păstrase tot sângele rece. Studia cuvintele astfel obţinute 
de la începutul experienţei şi stătea dus pe gânduri. 

— Să le ia dracu' de grătare şi pe toţi cei ce se servesc de 
elestrigă Sarcany, sculându-se. Ei, haide, ce-ar fi dacă te-ai 
aşeza din nou? 

— Să mă aşez? 

— Da, şi ce-ar fi dacă ai continua? 

Sarcany se uită lung la Silas Toronthal. Apoi se aşeză din 
nou, luă grătarul şi-l aplică pe ultimele şase cuvinte ale 
biletului, ca o maşină, fără să-şi mai dea seama de ceea ce 
face. lată cuvintele pe care le dădură aceste patru aplicări 
ale grătarului:raeeplaninesiitnidleealtitag 
erpelutoi. 

Nici cuvintele acestea nu aveau nici un înţeles. Sarcany, 
întărâtat peste măsură, luase foaia albă pe care erau 
însemnate cuvintele ciudate pe care grătarul le scoase la 


iveală rând pe rând, şi era cât pe-aci s-o rupă în bucăţi. 
Silas Toronthal îl opri. 

— Linişteşte-te, îi zise el. 

— Pe naiba! făcu Sarcany. Ce vrei să mai faci cu babilonia 
asta din care nu pricepi nimic? 

— Scrie toate cuvintele astea unul după altul! răspunse 
simplu bancherul. 

— Şi de ce? 

— Aşa, ca să vezi ce iese! 

Sarcany îl ascultă şi obţinu următorul şir lung de litere: h 
uriieiragnuaţ,nednepedniurtnepasam 
nâacidirrovesiţottseirtn idimi rp movl 
îeraceplanmesiâtnidlecaltităgerpelu tot. 

Abia termină de scris aceste litere, că Silas Toronthal îi 
smulse foaia din mâini, o citi şi scoase un țipăt. De astă 
dată, el era acela pe care sângele rece îl părăsise. Un timp, 
Sarcany se întrebă dacă nu cumva bancherul înnebunise, 
aşa deodată. 

— Ia citeşte! strigă Silas Toronthal, întinzând hârtia lui 
Sarcany. Citeşte! 

— Ce să citesc? 

— Cum? Nu vezi că înainte de a compune aceste cuvinte 
cu ajutorul grătarului, corespondenţii contelui Sandort au 
scris mai întâi de-a-ndoaselea? Sarcany luă hârtia, şi iată ce 
citi, pornind de la ultima literă spre prima: „lotul, e 
pregătit. La cel dintâi semnal pe care îl vom primi din 
Triest, toţi se vor ridica în masă pentru independenţa 
Ungariei. Xrzah.” 

— Şi ultimele cinci litere? făcu el. 

— O semnătură convenţională răspunse Silas Toronthal. 

— În sfârşit, îi avem la mână. Dar poliţia nu-i are încă! 

— Asta mă priveşte pe mine! 

— Vei acţiona în cea mai mare taină? 

— Asta e treaba mea, răspunse Sarcany. Guvernatorul 
Triestului va fi singurul om care va cunoaşte numele celor 


doi patrioţi cinstiţi care au împiedicat chiar de la 
începuturile ei o conspirație împotriva imperiului Austriei! 

Din tonul şi din gesturile ticălosului se vedea limpede 
ironia pe care o ascundeau vorbele lui. 

— Atunci, eu nu va mai trebui să mă ocup de nimic, întrebă 
cu răceală bancherul. 

— De nimic, răspunse Sarcany, decât de a-ţi încasa partea 
de beneficiu din această afacere. 

— Când? 

— Când vor cădea trei capete, care ne vor aduce fiecare 
mai bine de un milion! 

Silas Toronthal şi Sarcany se despărţiră. Trebuiau să se 
grăbească, dacă voiau să tragă foloase de pe urma 
secretului, pe care întâmplarea îi ajutase să pună mâna, 
denunţând pe conspiratori înainte de a fi izbucnit 
conspirația. 

În timpul acesta, Sarcany se reîntoarse, ca de obicei, în 
casa lui Ladislau Zathmar. îşi reluă lucrările de 
contabilitate, care se apropiau de sfârşit. Contele Sandorf îi 
spuse chiar, mulţumindu-i pentru zelul pe care îl arătase, că 
peste vreo opt zile nu va mai avea nevoie de serviciile sale. 
Pentru Sarcany, aceasta însemna clar că, la acea dată, 
semnalul aşteptat din Triest va fi trimis în principalele oraşe 
ale Ungariei. Sarcany continua, deci, să observe cu cea mai 
mare atenţie, dar fără să dea vreodată de bănuit, tot ce se 
petrecea în casa contelui Zathmar. Ba chiar se arăta atât de 
câştigat de ideile liberale, îşi ascundea atât de puţin ura de 
neînvins pe care spunea că o nutreşte împotriva rasei 
germane, în sfârşit, îşi juca atât de bine rolul, fără să aibă 
de loc aerul că minte, încât contele Sandorf se gândea să îl 
ia în serviciul său, mai târziu, când răscoala va fi făcut din 
Ungaria o ţară liberă. până şi Borik îşi schimbă părerile 
proaste pe care le avusese la început despre acest tânăr. 

Aşadar, Sarcany nu mai avea mult până să-şi atingă țelul. 
Contele Sandorf, în înţelegere cu cei doi prieteni ai săi, 
hotărâse să dea semnalul răscoalei în ziua de 


8 iunie - şi această zi sosi. Dar conspirația era trădată. în 
seara zilei de 7 iunie, către ora opt, poliţia din Triest năvăli 
pe neaşteptate în casa lui Ladislau Zathmar. Orice 
împotrivire ar fi fost de prisos. Aşa că toţi cei din casă - 
contele Sandorf, contele Zathmar, profesorul Bathory şi 
chiar Sarcany, care de altfel nu se împotrivise, precum şi 
Borik - fură arestaţi, fără ca cineva să afle de arestarea lor. 

V. ÎNAINTE, în TIMPUL JUDECĂȚII şi după JUDECATĂ. 

Istria, pe care tratatele din 1815 au înglobat-o în Imperiul 
austro-ungar, este o peninsulă de forma triunghiulară, al 
cărei istm formează latura cea mai mare a triunghiului. 
Această peninsulă se întinde de la golful Triestului până la 
golful Quarhero, golfuri de-a lungul cărora sunt înşirate mai 
multe porturi. „Între altele, aproape de capătul sudic al 
peninsulei se deschide portul Pola, de care se ocupa pe 
atunci guvernul, ca să facă din el un arsenal maritim de 
primul rang. în special pe țărmurile sale apusene, această 
provincie austriei a rămas încă foarte italiană, foarte 
venețiană chiar, atât prin limbă, cât şi prin obiceiurile sale. 
E drept că elementul slav mai luptă aici împotriva 
elementului italian; cert este, însă, că influenţa germană se 
menţine destul de greu faţă de influenţa italiană şi cea 
slavă. 

Mai multe oraşe importante de pe litoral sau din interior 
dau viaţă acestui ţinut scăldat de apele Adriaticei 
septentrionale. Astfel sunt: Capodistria şi Pirano, a căror 
populaţie de sărari lucrează aproape numai în marile saline 
de la revărsarea nurilor Riseno şi Corna-Lunga; Parenzo, 
sediul dietei Istriei şi reşedinţa episcopului; Rovigno, oraş 
bogat în produsele măslinilor săi; Pola, unde turiştii se duc 
să viziteze măreţele monumente de origine romană şi care 
era destinat să devină cel mai important port militar al 
întregii Adriatice. Dar niciunul din oraşele acestea nu poate 
pretinde să fie considerat drept capitala Istriei. Oraşul care 
poartă acest titlu este Pisino, situat aproape în centrul 


triunghiului. Acolo urmau să fie duşi prizonierii, Fără ca ei 
s-o ştie, după arestarea lor ce avusese loc în mare taină. 

La poarta casei lui Zalhmar aştepta un poştalion, în care 
fură urcați numaidecât toţi cei patru arestaţi. Doi jandarmi 
austrieci - din aceia ce veghează asupra siguranţei celor ce 
călătoresc de-a lungul câmpiilor Istriei - luară de asemenea 
loc alături de ei, Arestaţilor le era deci interzis ca, în tot 
timpul acestei călătorii, să schimbe între ei vreun cuvânt 
sau să încerce să stabilească o înţelegere între ei, înainte 
de-a fi apărut în faţa judecătorilor. O escortă formată din 
doisprezece jandarmi călări, comandată de un locotenent, 
se încolona înaintea, în spatele şi la uşile poştalionului, care 
după zece minute părăsise, oraşul. cât despre Borik, el fu 
dus de-a dreptul la închisoarea din Triest, şi pus la secret. 

Încotro erau duşi arestaţiiân care fortăreață urma să-i 
închidă guvernul austriac, de vreme ce nu îi era de ajuns 
cea din Triestgrozav ar fi vrut s-o ştie contele Sandorf şi 
prietenii lui, dar în zadar. Era o noapte foarte întunecoasă. 
Felinarele poştalionului abia dacă luminau drumul până la 
primul rând de călăreţi din escortă. Goneau ca o furtună. 
Mathias Sandorf, Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory 
stăteau nemişcaţi şi muţi în colţul lor; Sarcany nici măcar 
nu căuta să rupă tăcerea, nici pentru a protesta împotriva 
arestării lui, nici pentru a întreba care era rostul acestei 
arestări. 

După ce ieşi din Triesl, poştalionul îşi schimbă deodată 
direcţia şi o luă oblic înspre coastă. Atunci contele Sandorf 
putu auzi, în zgomotul de copite şi în zăngănitul săbiilor, 
murmurul îndepărtat al talazurilor izbindu-se de stâncile 
țărmului. O clipă, câteva lumini pâlpâiră în noapte, apoi se 
stinseră aproape numaidecât. Era orăşelul Muggia, pe care 
poştalionul îl depăşi, fără să se oprească. Pe urmă, contelui 
Sandorf i se păru că drumul se îndreaptă din nou spre 
câmpie. 

La ona unsprezece seara, trăsura se opri ca să-şi schimbe 
caii. Acolo era o fermă, unde caii aşteptau să. fie înhămaţi. 


Nu era nicidecum o staţie de poştă. Voiseră să ocolească 
Capo d'Istria. Apoi escorta porni mai departe. Drumul 
ducea printre nişte vii, ale căror viţe se încolăceau în 
ghirlande de ramurile duzilor. Mergeau pe un câmp neted, 
şi caii goneau cu cea mai mare iuţeală. Bezna era cu atât 
mai adâncă, cu cât nişte nori groşi, aduşi de un sirocco 1 
destul de puternic dinspre sud-est, acopereau tot cerul. 
Deşi geamurile poştalionului erau din când în când deschise 
ca să mai intre aer - căci nopţile de iunie sunt calde în Istria 
- era cu neputinţă să deosebegşti ceva afară, nici măcar o 
rază de lumină. Oricât erau de atenţi contele Sandorf, 
Ladislau Zalhmar şi Ştefan Bathory ca să reţină cele mai 
neînsemnate amănunte ale drumului, ca de pildă direcţia 
vântului sau timpul scurs de la plecare, nu izbuteau să-şi 
dea seama încotro gonea poştalionul. Autorităţile voiau 
desigur ca instrucţia acestei afaceri să fie făcută în cea mai 
mare taină şi într-un loc neştiut de lume. Către orele două 
dimineaţa schimbară caii pentru a doua oară. Ca şi prima 
dată, oprirea nu dură mai mult de cinci minute. 

Contelui Sandorf i se păru că zăreşte în umbră câteva case 
îngrămădite la capătul unui drum: nu puteau fi decât casele 
mărginaşe ale vreunui cartier. într-adevăr, era Bufe, 
capitala districtului, situat la vreo douăzeci de mile la sud 
de Muggia. După ce caii fură înhămaţi, locotenentul de 
jandarmi şopti câteva cuvinte surugiului, şi poştalionul 
porni în galop. Către orele trei şi jumătate trebuia să se 
lumineze, de ziuă. Peste un ceas, arestaţii şi-ar fi putut da 
seama, după locul de unde va răsări soarele, de direcţia pe 
care o urmaseră, ca măcar să se orienteze dacă mergeau 
spre nord sau spre sud. Dar în clipa aceea, jandarmii lăsară 
storurile ferestrelor, şi interiorul trăsurii fu scufundat în cea 
mai desăvârşită beznă. Nici contele Sandorf, nici cei doi 
prieteni ai săi nu făcură nici cea mai mică observaţie. De 
altfel, cu siguranţă că nu li s-ar fi răspuns. Mai bine era, 
deci, să se resemneze şi să aştepte. 


Peste o oră sau două - ar fi fost greu să socoteşti timpul 
scurs - poştalionul se opri pentru ultima oară şi schimbă 
repede caii, în târgul Visinada. 

Din momentul acela, tot ceea ce putură observa cei din 
trăsură fu că drumul era din ce în ce mai greu. Strigătele 
surugiului şi plesniturile biciului nu mai conteneau să 
îndemne caii, ale căror potcoave izbeau pământul tare şi 
pietros al acestei regiuni muntoase. Nişte dealuri, pe care 
se aşterneau câteva petice mici şi cenuşii de pădure, 
strâmtaseră marginile zării. De două sau de trei ori, 
arestaţii putură auzi sunetele unui fluier. Erau nişte păstori 
tineri, care îşi cântau melodiile lor ciudate în timp ce 
păzeau turmele de capre; dar aceasta nu era decât o 
indicație foarte vagă cu privire la ţinutul pe care-l 
străbăteau, aşa că trebuiau să se împace cu gândul că nu 
pot să vadă nimic. 

Să tot fi fost ora nouă dimineaţa, când poştalionul îşi 
schimbă mersul. Nu se puteau înşela: trăsura cobora cu 
iuţeală, după ce atinsese punctul cel mai înalt al drumului. 
Alergau într-o goană nebună, şi în mai multe rânduri 
trebuiră să frâneze roţile, ca să nu se dea de-a berbeleacul. 
De fapt, după ce urcaseră printr-o regiune foarte 
accidentată, dominată de Monte Maggiore, drumul cobora 
acum pe măsură ce se apropiau de Pisino. Faţă de înălțimile 
din jur, acest oraş pare pitit în fundul unei văi, deşi în 
realitate este situat la mare înălţime deasupra nivelului 
mării. Cu mult înainte de a intra în oraş se zăreşte 
clopotniţa ce se înalţă deasupra caselor, pitoresc aşezate în 
trepte pe coasta dealului. 

Pisinc este capitala unui district, numărând vreo douăzeci 
şi cinci de mii de locuitori. Fiind situat cam în centrul 
acestui triunghi peninsular, mortacii, diferitele neamuri de 
slavi, ba chiar şi ţiganii se îndreaptă cu grămada spre acest 
oraş, mai ales în epoca bâlciurilor, în timpul cărora se face 
aici un comerţ destul de intens. 


Cetate veche, capitala Istriei şi-a păstrat caracterul ei 
feudal. Aceasta se vede mai ales după castelul său fortificat 
ce domină câteva clădiri militare mai noi, în care sunt 
instalate serviciile administrative ale guvernului austriac. în 
curtea acestui castel se opri poştalionul, în ziua de 9 iunie, 
către orele zece dimineaţa, după un drum de cincisprezece 
ceasuri. Contele Sandorf, cei doi prieteni ai săi şi Sarcany 
trebuiră să coboare. Peste câteva minute erau încarceraţi 
separat în nişte celule boltite, în care ajunseră după ce 
urcară vreo cincizeci de trepte. Erau puşi la secret foarte 
riguros. Deşi nu aveau nici o posibilitate de a comunica 
între ei şi nu putură să-şi spună unul altuia ce gândeau, 
totuşi Mathias Sandorf, Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory 
erau munciţi de acelaşi gând: cum fusese descoperit 
secretul conspirației. Oare numai simpla întâmplare pusese 
poliţia pe urmele complotului? Cu toate acestea, nu se 
putuse afla nimic în afară despre această afacere. Orice 
corespondenţă între Triest şi principalele oraşe ale 
Ungariei şi Transilvaniei fusese întreruptă. Să fi fost la 
mijloc o trădare? Dar cine era trădătorul? Niciodată nu 
făcuseră vreo destăinuire nimănui. Niciodată nu putuse să 
cadă vreo hârtie în mâinile unui spion. Toate documentele 
fuseseră distruse. Putea să fi scotocit poliţia până şi în 
colţurile cele mai tainice ale casei de pe Acquedotto, că n-ar 
fi găsit nici o notă suspectă. Şi, într-adevăr, poliţia nu 
descoperise nimic, decât doar grătarul, pe care contele 
Zatliniar nu-l distrusese, căci se putea să mai fi avut nevoie 
de el. Şi, din nefericire, acest grătar urma să devină un 
corp delict, a cărui întrebuințare era cu neputinţă de 
explicat altfel decât prin necesităţile unei corespondențe 
cifrate. 

Într-un cuvânt - lucru pe care arestaţii nu-l ştiau încă - 
acuzaţia era bazată numai pe copia biletului, pe care 
Sarcany, în înţelegere cu Silas Toronthal, o predase 
guvernatorului Triestului după ce o descifraseră, 
transcriind-o în text clar. Din nenorocire, însă, aceasta era 


suficient pentru a stabili o acuzaţie de complot contra 
siguranţei statului. Aşa că nu mai era nevoie de alte dovezi, 
pentru ca Mathias Sandorf şi prietenii săi să fie duşi în faţa 
unui tribunal special, un tribunal militar, care urma să-i 
judece potrivit codului justiţiei militare. 

Şi totuşi era o trădare la mijloc, şi trădătorul nu era 
departe. Acest trădător, lăsându-se arestat fără să scoată o 
vorbă, lăsându-se judecat, lăsându-se chiar condamnat, chit 
că mai târziu va fi grațiat, trebuia să înlăture orice urmă de 
bănuială. Acesta era jocul lui Sarcany, joc pe care îl juca cu 
îndrăzneala lui obişnuită. 

De altminteri, contele Sandorf, înşelat de acest om viclean 
- şi cine n-ar fi fost înşelat, să fi fost în locul lui - era hotărât 
să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a-l scoate din cauză. 
Nu i-ar fi de loc greu, se gândea el, să arate că Sarcany nu 
luase parte în nici un fel la complot, că nu era decât un 
simplu contabil, adus de curând în casa lui Ladislau 
Zathmar şi însărcinat numai cu afacerile personale ale 
contelui, în fine, că nu avea nici o legătură cu conspirația. 
La nevoie, ar invoca mărturia bancherului Silas 'Toronlhal 
pentru a-l dezvinovăţi pe tânărul funcţionar. Nu se îndoia, 
deci, că Sarcany va fi achitat atât de acuzaţia principală, cât 
şi de cea de complicitate, în caz că tribunalul va putea 
stabili o acuzaţie - ceea ce, de altminteri, nu i se părea un 
lucru absolut sigur. într-un cuvânt, guvernul austriac nu 
trebuia să afle nimic despre conspirație. Numai 
conspiratorii din Triest fuseseră descoperiţi. Partizanii lor 
din Ungaria şi din Transilvania îi erau cu totul necunoscuţi. 
Nu exista nici o urmă despre complicitatea lor. Mathias 
Sandorf, Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar nu puteau deci 
să aibă vreo nelinişte în privinţa aceasta. cât despre ei, erau 
hotărâți să nege totul, numai dacă nu cumva li s-ar fi adus o 
probă materială despre complot. În acest caz vor şti să-şi 
jertfească viaţa. Mai târziu, alţi patrioţi vor duce mai 
departe mişcarea aceasta, care de astă dată nu izbutise. 
Cauza independenţei Ungariei îşi va găsi într-o bună zi şi 


alţi conducători. Ei vor mărturisi care au fost speranţele lor. 
Vor arăta țelul spre care tindeau, ţel care - mai devreme 
sau mai târziu - va fi atins. Nici măcar nu-şi vor da 
osteneala să se apere, şi vor şti să încheie, cu toată 
demnitatea, această partidă pe care o pierduseră. Contele 
Sandorf şi cei doi prieteni ai săi aveau dreptate când 
socoteau că acţiunea poliţiei în această afacere fusese 
foarte restrânsă. La Buda, la Pesta, la Cluj, în toate oraşele 
în care - la semnalul dat din Triest - urma să izbucnească 
răscoala, agenţii căutaseră zadarnic urmele complotului. 
lată de ce guvernatorul procedase cuatâta discreţie la 
arestarea celor trei conducători din Triest. Dacă guvernul îi 
întemniţase în închisoarea din Pisino, dacă ţinea cu orice 
preţ să nu se vorbească nimic despre această afacere 
înainte de a fi lichidată, era pentru că guvernul spera, 
printr-o împrejurare oarecare, să afle cine erau autorii 
biletului cifrat, adresat nu se ştie de către cine 
conducătorilor conspirației aflaţi în capitala Istriei. 

Dar guvernul se înşelă. Semnalul aşteptat nu a mai fost 
dat, nu trebuia să fie dat. Mişcarea fusese stăvilită - cel 
puţin pentru moment. Aşa că, guvernul trebui să se 
mulţumească să-i judece numai pe contele Sandorf şi pe 
complicii lui, acuzându-i de crimă de înaltă trădare. 

Totuşi, aceste cercetări duraseră câteva zile. De aceea, 
instruirea afacerii începu numai către 20 iunie, prin 
interogarea acuzaților. în timpul instrucției nu fură nici 
măcar confruntaţi între ei, aşa că nu se mai revăzură decât 
în faţa judecătorilor. Guvernul hotărâse ca cei trei 
conducători ai conspirației să fie judecaţi de un consiliu de 
război. Se ştie cât este de sumară instrucţia cazurilor 
supuse acestei jurisdicții excepţionale, cât de rapid decurg 
dezbaterile, pronunţarea şi executarea sentinţei. Aşa se 
întâmplă şi de astă dată. La 25 iunie, consiliul de război se 
întruni în una din sălile scunde ale fortăreței din Pisino, şi 
chiar în ziua aceea acuzaţii apărură în faţa tribunalului 
militar. 


Dezbaterile trebuiau să fie scurte, sobre şi fără nici un 
incident. Consiliul de război intră în şedinţă La orele nouă 
dimineaţa. Contele Sandorf, contele Zathmar, profesorul 
Bathory, pe de o parte, iar pe de altă parte Sarcany, se 
revăzură pentru prima oară de la încarcerarea lor. 
Strângerile de mână dintre Mathias Sandorf şi cei doi 
prieteni ai săi care se aflau pe banca acuzaților fură ca o 
nouă mărturie că erau strâns uniţi prin aceleaşi sentimente. 
Un gest din partea lui Ladislâu Zathmar şi Ştefan Bâthory îi 
dădu de înţeles contelui Sandorf că cei doi îi lăsau lui 
sarcina de a vorbi în faţa consiliului. Nici el şi nici ceilalţi nu 
voiseră să accepte serviciile unui apărător. Tot ce 'făcuse 
până acum contele Sandorf fusese bine făcut. Tot ce va 
spune el în faţa judecătorilor va fi bine spus. 

Şedinţa era publică, în sensul că uşile sălii de consiliu fură 
deschise. Dar asistau puţine persoane, căci nu se auzise 
nimic în afară despre această afacere. Erau cel mult 
douăzeci de spectatori, din personalul închisorii. Mai întâi 
fu constatată identitatea acuzaților. Apoi, 'ândată după 
aceea, contele Sandorf întrebă pe preşedintele consiliului 
de război în ce loc fuseseră aduşi, el şi cu prietenii săi, ca să 
fie judecaţi; dar nu i se răspunse la această întrebare. Fu 
stabilită şi identitatea lui Sarcany, fără însă ca el să spună 
ceva de natură a separa cauza sa de cauza celorlalţi. Apoi 
fu comunicată acuzaților copia biletului, predată poliţiei de 
către trădători. când procurorul le puse întrebarea dacă 
recunoşteau că primiseră originalul acestui bilet, a cărui 
copie le era înfăţişată, ei răspunseră că, în privinţa aceasta, 
acuzarea era cea care trebuia să facă dovada. La acest 
răspuns li se arătă grătarul, care fusese găsit în camera lui 
Ladislau Zathmar. Contele Sandorf şi cei doi prieteni ai lui 
nu putură şi nici nu încercară să nege că acest grătar a fost 
în posesia lor. în faţa acestei probe materiale nu mai aveau 
ce să răspundă. Din moment ce grătarul acesta permitea să 
citeşti biletul criptografiat, era limpede că biletul fusese 
primit de acuzaţi. Astfel, acuzaţii aflară cum fusese 


descoperit secretul conspirației şi pe ce se sprijinea 
acuzaţia. 

Din acest moment, întrebările şi răspunsurile fură foarte 
clare şi dintr-o parte şi din alta. Contele Sandorf nu mai 
putea nega. Vorbi deci şi în numele celor doi prieteni ai săi. 
Pregătiseră o mişcare ce trebuia să ducă la separarea 
Ungariei de Austria şi la autonomia regatului vechilor 
maghiari. Dacă n-ar fi avut loc arestarea lor, această 
mişcare ar fi izbucnit şi Ungaria şi-ar fi recâştigat 
independenţa. Mathias Sandorf, dându-se drept şef al 
conspirației, nu voia să lase celorlalţi doi acuzaţi decât un 
rol secundar. Dar aceştia protestară contra afirmației 
contelui Sandorf şi revendicară, o dată cu cinstea de a fi 
fost complicii lui, şi cinstea de a avea aceeaşi soartă ca şi el. 

Dezbaterile nu mai putură dura mult. De altfel, când 
preşedintele consiliului întrebă pe acuzaţi despre legăturile 
lor cu alte persoane, ei refuzară să răspundă. Nici un nume 
nu fu rostit, niciunul nu trebuia rostit. 

— Cele trei capete ale noastre sunt în mâna 
dumneavoastră, răspunse liniştit contele Sandorf, şi trebuie 
să vă mulţumiţi cu atâta. 

Numai trei capete, căci contele Sandorf începu atunci să-l 
dezvinovăţească pe Sarcany, un tânăr contabil care lucrase 
în casa lui Ladislau Zalhmar, recomandat fiind de bancherul 
Silas Toronthal. 

Sarcany nu putu decât să confirme spusele contelui 
Sandorf. El nu ştia nimic de conspirație. El fusese primul 
care rămăsese uluit când aflase că în această casă liniştită 
de pe Acquedotto se urzea un complot împotriva siguranţei 
statului. Dacă nu protestase în momentul arestării sale, a 
fost pentru că habar n-avea despre ce era vorba. Nici 
contele Sandorf, nici el nu întâmpinară nici o dificultate 
pentru a dovedi nevinovăția lui Sarcany, şi probabil că în 
această privinţă consiliul de război îşi avea formată dinainte 
părerea sa. La cererea procurorului, se reveni aproape 
numaidecât asupra acuzaţiei ridicate împotriva lui Sarcany. 


Pe la orele două după-amiază, dezbaterile se terminară şi 
sentinţa fu dată pe loc. Contele Mathias Sandorf, contele 
Ladisl'au Zathmar şi profesorul Ştefan Bathory, vinovaţi 
pentru crimă de înaltă trădare, fură condamnaţi la moarte. 
Condamnaţii urmau să fie împuşcaţi chiar în curtea 
fortăreței. Execuţia trebuia să aibă loc în decurs de 
patruzeci şi opt de ore. 

Sarcany era achitat, diar urma să fie pus în libertate 
numai după executarea sentinţei. Aceeaşi sentinţă hotăra şi 
confiscarea bunurilor celor trei condamnaţi. Se dădu ordin 
ca Mathias Sandorf, Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory să 
fie duşi din nou la închisoare. Sarcany fu dus şi el în celula 
lui, din fundul unui coridor de formă eliptică, la al doilea 
etaj al donjonului. cât despre cei trei conspiratori, ei 
trebuiau să fie încarceraţi, tot timpul cât mai aveau de trăit, 
într-o celulă destul de încăpătoare, situată la acelaşi etaj, 
tocmai la celălalt capăt al axei mari a elipsei pe care o 
descria coridorul. De astă dată, condamnaţii erau cu toţii la 
un loc, până în ultimele clipe ale vieţii lor. 

Fu o consolare, ba chiar o bucurie pentru ei, când se 
văzură singuri şi când li se îngădui să-şi dea drumul unei 
emoţii, pe care în sfârşit puteau să şi-o reverse. Dacă în faţa 
judecătorilor stinseră să se stăpânească, acum însă avu loc 
reacţia, şi acolo, în celula lor, fără să fie văzuţi de nimeni, 
cei trei prieteni se îmbrăţişară îndelung. 

— Prieteni, zise contele Sandorf, pricina morţii noastre 
sunt eu. Dar n-am de ce să vă cer iertare. Era vorba de 
independenţa Ungariei. Cauza noastră era o cauză dreaptă! 
Era de datoria noastră să luptăm pentru ea. Şi va fi o cinste 
să murim pentru această cauză. 

— Dimpotrivă, Mathias, zise Ştefan Bathory, noi îţi 
mulţumim că ne-ai făcut şi pe noi părtaşi la această operă 
patriotică şi care va rămâne opera întregii tale vieţi... 

— Şi vom rămâne legaţi pe veci prin moarte! adăugă 
liniştit contele Zathmar. 


Apoi, toţi trei priviră în tăcere această celulă întunecoasă, 
în care trebuiau să-şi petreacă ultimele ceasuri ale vieţii lor. 
O fereastră îngustă, scobită în zidul gros al donjonului, la o 
înălţime de patrucinci picioare, lăsa să pătrundă o rază 
palidă de lumină. Mobila era compusă din trei paturi de fier, 
câteva scaune, o masă şi nişte poliţe fixate în pereţi, pe care 
se găseau diferite lucruri. 

În timp ce Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory se lăsau în 
voia gândiirilor, contele Sandorf umbla în lungul şi în latul 
celulei. Ladislau Zathmar, rămas singur pe lume, fără nici o 
rudă, nu avea la cine să se gândească. Nu avea pe nimeni 
care să-l plângă, decât pe bătrânul său servitor Borik. 

Nu era acelaşi lucru cu Ştefan Bathory. Moartea sa nu-l 
lovea numai pe el, ci şi pe soţia şi pe copilul lui. Aceste fiinţe 
atât de dragi puteau să se prăpădească de durere din 
pricina morţii lui. Şi chiar dacă i-ar fi supravieţuit, ce viaţă îi 
mai putea aşteptace viitor îi mai era hărăzit acestei femei, 
rămasă fără nici o avere, cu un copil abia în vârstă de opt 
ani. Dar chiar dacă Ştefan Bathory ar fi avut vreo avere, ce 
ar mai fi rămas din ea, după sentinţa care, o dată cu 
moartea lor, prevedea şi confiscarea averii condamnaților? 
cât despre contele Sandorf, tot trecutul îi reveni acum în 
minte. Soţia lui, pe care nu putea s-o uite nici o clipăfetiţa 
lui, un copil de doi ani, lăsată în grija intendentului, care va 
trebui s-o crească. Prietenii săi, pe care el îi dusese la 
pieire! Se întreba dacă făcuse bine ceea ce făcuse, dacă nu 
cumva mersese mai departe decât îi poruncea datoria faţă 
de ţara lui, din moment ce pedeapsa nu-l lovea numai pe el, 
din moment ce sentinţa lovea şi în nişte oameni nevinovaţi! 

— Nu!... Nu!... Nu mi-am făcut decât datoria! repeta el. 
Patria înainte de toate, patria mai presus de orice! 

Către orele cinci seara, un paznic intră în celulă, puse pe 
masă cina condamnaților, apoi ieşi fără să scoată o vorbă. 
Totuşi, Mathias Sandorf ar fi vrut să ştie în ce loc se afla, 
care era fortăreaţa în care erau întemnițați. Dar, la această 
întrebare, preşedintele consiliului de război nu socotise cu 


cale să-i răspundă - şi de bună seamă că nici paznicul, care 
primise cu siguranţă un consemn foarte sever, nu ar fi 
răspuns. 

Condamnaţii abia atinseră cina ce li se servise. îşi 
'petrecură tot restul zilei vorbind despre diferite lucruri, 
despre speranţa că într-o bună zi mişcarea va fi reluată şi 
dusă până la capăt. Apoi, în mai multe rânduri, reveniră 
asupra incidentelor acestei afaceri. 

— Ştim acum, zise Ladislau Zaltmar, de ce am fost arestaţi 
şi cum poliţia a aflat totul, după ce a pus mâna pe biletul 
acela... 

— Da, fără îndoială, Ladislau, răspunse contele Sandorf, 
dar acest bilet, unul din ultimele bilete pe care le-am primit, 
în ce nâini a căzut mai întâi şi cine a putut face copia aceea? 

— Şi după ce au Copiat biletul, adăugă Ştefan Bathory, 
cum au reuşit să-l descifreze, fără grătar? 

— Prin urmare, cu siguranţă că acest grătar ne-a fost 
furat, măcar pentru o clipă... zise contele Sandor. 

— Furaţi... şi de cine? răspunse Ladislau Zathmar. în ziua 
când am fost arestaţi, grătarul se afla încă în sertarul 
biroului din camera mea, căci de-acolo l-au luat agenţii. 

Într-adevăr, era un lucru inexplicabil. Că biletul a putut fi 
găsit legat de aripa porumbelului care-l aducea, că a putut 
fi copiat înainte de a ajunge la destinaţie, că, în fine, casa în. 
care locuia destinatarul a putut fi descoperită - toate 
acestea erau presupuneri ce puteau şi trebuiau admise în 
cele din urmă. Dar ca fraza criplografiată să fi fost 
descifrată fără instrumentul ce servise la alcătuirea ei, era 
un lucru cu neputinţă de înţeles. 

— Şi totuşi, acest bilet a fost citit, continuă contele Sandor 
suntem absolut siguri că a fost citit, şi ca n-a putut fi citit 
decât cu ajutorul grătarului! Ceea ce a pus poliţia pe 
urmele complotului a fost biletul acesta; şi toată acuzaţia pe 
el s-a sprijinit! 

— În definitiv, puţin ne interesează acum! zise Ştefan 
Bathory. 


— Ba, dimpotrivă, ne interesează! exclamă contele 
Sandorf. Poate că am fost trădaţi! Si dacă a fostun 
trădător... să nu ştii cine €... 

Contele Sandorf se opri. îi veni în minte numele lui 
Sarcany; dar alungă numaidecât acest gând, fără ca măcar 
să-l împărtăşească prietenilor săi. Continuară apoi să 
vorbească, până noaptea târziu, despre toate lucrurile care 
rămâneau nelămurite din această afacere. A doua zi fură 
deşteptaţi dintr-un somn adânc de intrarea paznicului. Era 
dimineaţa penultimei lor zile. Execuţia trebuia să aibă loc 
peste douăzeci şi patru de ore. 

Ştefan Bathory îl întrebă pe paznic dacă s-ar îngădui 
familiei sale să vină să-l vadă. Paznicul răspunse că n-avea 
nici un ordin în privinţa aceasta. De altfel, era cu neputinţă 
ca guvernul să consimtă a da condamnaților această ultimă 
mângâiere, din moment ce procesul fusese instruit în cea 
mai mare taină până în ziua judecății, şi din moment ce 
numele fortăreței în care erau întemnițați nici măcar nu 
fusese rostit... 

— Cel puţin, putem scrie. Şi vor ajunge scrisorile noastre 
la destinaţie? întrebă contele Sandorf. 

— Am să vă aduc eu hârtie, tocuri şi cerneală, răspunse 
paznicul, şi vă promit că am să dau guvernatorului în mână 
scrisorile dumneavoastră. 

— Îţi mulţumim, prietene, răspunse contele Sandorf, că 
faci tot ce îţi stă în putinţă pentru noi. cât despre răsplata 
pe care ţi-o datorăm... 

— Mulţumirile dumneavoastră îmi sunt de ajuns, domnilor, 
răspunse paznicul, care nu-şi putu ascunde tulburarea. 

Acest om cumsecade aduse numaidecât tot ce trebuia 
pentru scris. Condamnaţii îşi petrecură o parte din zi 
comunicând ultimele lor dorinţe. Din partea lui Mathias 
Sandorf toate sfaturile pe care inima iubitoare a unui tată 
putea să le dea fetiţei lui care rămânea orfană; din partea 
lui Ştefan Bathory - toată dragostea pe care un soţ şiun 
tată o putea arăta în cu'vintele de bun rămas adresate 


soţiei şi fiului său; din partea lui Ladislau Zathmar - tot ce 
simţea un stăpân faţă de un vechi servitor şi prieten. în 
timpul acelei zile, oricât ar fi fost ei de adânciţi în gânduri, 
de câte ori nu-şi ascuţiră urechile. De câte ori nu căutară să 
prindă câte un zgomot ce se furişa din depărtare de-a 
lungul coridoarelor donjonului! De câte ori nu li se păru că 
uşa celulei se deschide, că li se îngăduia să-şi îmbrăţişeze 
unul soţia şi fiul, celălalt fiica! Ar fi fost o mare mângâiere, e 
adevărat... Dar poate că era mai bine că un consemn atât 
de nemilos îi lipsea de acest ultim rămas bun, că îi cruța de 
aceste scene sfâşietoare! 

Uşa celulei nu se deschise însă. Fără îndoială că nici 
doamna Bathory, nici lini său, nici intendentul Lendeck, 
căruia îi era încredinţată fetiţa contelui Sandorf, nu ştiau 
unde fuseseră duşi ei după arestarea lor, precum nu ştia 
nici Borik, care continua să fie deţinut în închisoarea din 
Triest. Şi pe urmă, desigur că niciunul din ei nu ştia încă ce 
sentinţă îi lovise pe conducătorii conspirației. De aceea, 
condamnaţii nu aveau cum să-i mai vadă înainte de 
executarea sentinţei. 

Aşa trecu dimineaţa acelei zile. Uneori, cei trei prieteni 
stăteau de vorbă. Alteori, rămâneau scufundaţi în gânduri. 
în astfel de momente, întreaga viaţă a omului li se perinda 
pe dinaintea ochilor cu o extraordinară intensitate. Propriu- 
zis, omul nu se reîntoarce în trecut. Tot ceea ce amintirea îi 
readuce în faţa ochilor îmbracă forma prezentului. Oare să 
fie aceasta un fel de presimţire a acelei veşnicii în care 
urmează să intre în curând, a acelei stări de neînțeles şi de 
necuprins care se numeşte infinit? 

Dar dacă Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar se lăsau în 
voia amintirilor, în schimb Mathias Sandorf era tot timpul 
muncit de un gând, Era convins că în toată afacerea aceasta 
misterioasă, era la mijloc, o trădare. Iar pentru un om cu o 
fire ca a lui, să moară fără să-l fi pedepsit pe trădător, 
oricine ar fi fost acesta, şi fără măcar să ştie cine îl trădase, 
însemna o moarte de două ori mai cumplită. Cine găsise 


acest bilet care dăduse poliţiei prilejul de a descoperi 
conspirația şi de a aresta pe conspiratori. Cine făcuse rost 
de mijloacele de a-l citi, cine îl descifrase? Cine îl predase 
sau îl vânduse poliţiei?... în faţa acestor probleme cu 
neputinţă de dezlegat, şi în prada unor adevărate friguri 
contele Sandorf îşi frământa creierul. De aceea, în timp ce 
prietenii săi scriau sau stăteau muţi ca nişte stane de 
piatră, el se plimba cu paşi mari şi foarte tulburat prin 
celulă, ca o fiară închisă în cuşcă. Un fenomen ciudat, dar 
perfect explicabil prin simplele legi ale acusticei, urma să-i 
dezvăluie în cele din urmă secretul pe care nu mai 
nădăjduia să-l afle vreodată. Contele Sandorf se oprise de 
mai multe ori în dreptul unghiului dintre zidul despărțitor şi 
peretele dinspre coridorul în care dădeau diferitele celule 
din acest etaj al donjonului. când ajungea în unghiul acesta, 
aproape de canatul uşii, i se părea că aude ceva ca un 
murmur nelămurit de voci îndepărtate. La început nu dădu 
nici o atenţie faptului; dar deodată auzi rostindu-se un 
nume - numele său - ceea ce îl făcu să-şi ascută urechile. 

Era limpede că în acel loc se producea un fenomen de 
acustică, asemănător acelora care se pot observa în 
interiorul galeriilor unor domuri sau sub bolțile de formă 
elipsoidala. Sunetul, pornind dintr-un punct situat pe una 
din laturile elipsei, după ce o ia de-a lungul zidurilor, se 
aude bine în celălalt focar, fără să poată fi auzit însă în 
niciunul din punctele intermediare. Aşa se explică 
fenomenul ce se produce în criptele Panteonului din Paris, 
sub cupola catedralei Sf. Petru din Roma, sau în 
„whispering gallery”, galeria sonoră a bisericii Sf. Pavel din 
Londra. în condiţiile acestea, orice cuvânt, chiar rostit cu 
glas încet într-unul din focarele acestei curbe, se poate auzi 
foarte limpede în focarul opus. 

Era deci neîndoios că două sau mai multe persoane 
discutau, de pe coridor, fie într-una din celulele situate la 
celălalt capăt al diametrului elipsei pe care o formează 


acest coridor, iar punctul focal se afia chiar lângă uşa 
celulei în care era închis Mathias Sandorf. 

La un senn al contelui Sandorf, ceilalţi doi veniră şi ei 
lângă uşă. Toţi trei stăteau cu urechile ciulite, ascultând. 
Câteva frânturi de fraze ajungeau destul de clar la urechea 
lor - fraze uneori întrerupte de îndată ce vorbitorii se 
îndepărtau cât de cât de punctul care, prin poziţia lui pe 
elipsa coridorului, determina producerea acestui fenomen. 
Şi iată cuvintele pe care le surprinseră la intervale diferite: 

— Mâine, după ce va avea loc execuţia, vei fi liber... 

— Şi atunci, averea contelui Sandorf va fi împărţită pe din 
două... 

— Dacă nu eram eu, poate că n-ai fi ajuns să poţi descifra 
acest bilet... 

— Şi dacă nu eram eu, care l-am găsit sub aripa 
porumbelului, nu ţi-ar fi căzut niciodată în mână nici 
dumitale... 

— În fine, nimeni nu va putea bănui că noi suntem aceia 
cărora poliţia le datorează... 

— Şi chiar dacă condamnaţii ar avea acum vreo bănuială... 

— Nici rude, nici prieteni, nimerii nu va mai ajunge până la 
ei... 

— Pe mâine, Sarcany... Pe mâine, Silas Toronthal... 

Apoi vocile se stinseră şi se auzi zgomotul unei uşi 
închizându-se. 

— Sarcany!... Silas 'Toronthal exclamă contele Sandor. 
Ei!... Eisunt! 

Se uita, înlemnit, la prietenii săi, palid ca ceara. Sub 
apăsarea unui spasm, inima încetase câteva clipe să mai 
bată. Pupilele-i îngrozitor de dilatate, gâtul său ţeapăn, 
capul bine înfipt pe umeri, totul trăda în această fire 
energică o mânie teribilă, împinsă până la ultimele limite. 

— Ei!... Mizerabilii!... Ei!... repeta el într-una, aproape 
răcnind. 

În sfârşit, îşi veni în fire; privi în jurul său şi începu să 
străbată cu paşi mari celula. 


— Să fugim!... Să fugim!... striga el. Trebuie să fugim! 

Şi omul acesta, care peste câteva ceasuri ar fi mers 
curajos la moarte, omul acesta care nici măcar nu se 
gândise să-şi salveze viaţa, omul acesta nu mai avea acum 
decât un singur gând: să trăiască, să trăiască pentru a-i 
putea pedepsi pe aceşti doi trădători, Ioronthal şi Sarcany! 

— Da, răzbunare! strigară Ştefan Bathory şi Ladislau 
Zalhmar într-un glas. 

— Răzbunare, nu!... Dreptate! 

Tot sufletul contelui Sandorf era cuprins în aceste cuvinte. 

VI. DONJONUL DIN PISINO. 

Fortăreaţa din Pisino este una din cele mai curioase 
mostre din acele formidabile clădiri ridicate în Evul Mediu. 
Este foarte impunătoare, cu aspectul său feudal, în sălile 
sale largi şi boltite nu lipsesc decât cavalerii, la ferestrele 
sale ogivale castelanele îmbrăcate în rochii lungi, înflorate 
şi cu bonete ascuţite, şi nişte arcaşi sau nişte arbaletieri pe 
metereze, pe la ferestruicile catapultelor, sau după grilajul 
din dosul podurilor mobile. 

Clădirea este încă în stare perfectă; dar guvernatorul cu 
uniforma lui austriacă, soldaţii în ţinuta lor de azi, paznicii 
şi temnicerii care nu mai poartă costumul jumătate galben 
şi jumătate roşu din alte vremuri aduc o notă discordantă în 
mijlocul acestor impunătoare rămăşiţe ale unei epoci 
îndepărtate. 

Din donjonul acestei fortărețe se gândea contele Sandorf, 
cu câteva ceasuri înaintea execuţiei, să evadeze. Era o 
încercare nebunească, fără îndoială, din mment ce 
prizonierii nu ştiau nici măcar unde se află, şi din moment 
ce nu cunoşteau de loc ţinutul ce trebuiau să-l străbată 
după ce vor izbuti să evadeze. Şi poate că era bine că nu 
ştiau toate lucrurile acestea. Căci dacă ar fi ştiut în ce loc se 
află, cu siguranţă că ar fi dat înapoi în faţa tuturor acestor 
piedicica să nu le zicem imposibilităţice le stăteau în cale. 

Nu doar că provincia aceasta a Istriei n-ar fi prezentat 
oarecare şanse favorabile unei evadări, căci, în orice 


direcţie ar fi luat-o fugarii, în câteva ceasuri puteau ajunge 
în oricare punct de pe litoral. Şi nu doar că străzile oraşului 
Pisino ar fi fost atât de straşnic păzite, încât să rişti să fii 
arestat chiar dintru început. Dar să scapi din această 
fortăreaţăşi mai ales din donjonul în care erau închişi ei - 
era un lucru socotit până atunci absolut imposibil. Nimănui 
nu i-ar fi trecut nici măcar prin gând aşa ceva. Căci iată 
cum se prezenta donjonul fortăreței din Pisino. 

Acest donjon este clădit pe o terasă, unde oraşul se 
termină brusc. Dacă te apleci peste parapetul acestei 
terase, privirea ţi se afundă într-o prăpastie largă şi adâncă, 
cu pereţi abrupți, acoperiţi de liane lungi şi încolăcite. Nici 
o stâncă nu iese în afară din acest perete. Nu există nici 
trepte pentru a-l putea urca sau cobori. Nici un loc pe care 
să te poţi opri. Nici un punct pe care să poţi pune piciorul, 
nicăieri. Nimic altceva decât nişte dungi paralele, 
capricioase, netede, crăpate, nesigure, care arată clivajul 
oblic al rocilor, într-un cuvânt, o prăpastie ale cărei 
adâncuri te atrag, te fascinează, o prăpastie care nu ar mai 
da înapoi nimic din ceea ce ar înghiţi. 

Aci, deasupra acestei prăpăstii, se înalţă unul din zidurile 
laterale ale donjonului, în care se deschid câteva ferestruici 
ce luminează celulele diferitelor etaje. Dacă vreun prizonier 
s-ar fi aplecat în afara uneia din aceste ferestruici, s-ar fi 
tras înapoi îngrozit dacă ameţeala nu l-ar fi tras cumva în 
hău. Şi dacă ar fi căzut în această prăpastie, ce s-ar fi 
întâmplat? Fie că trupul i s-ar fi sfărmat de stâncile de la 
fund, fie că ar fi fost târât de torentul cu care nu te puteai 
lupta, când vin apele mari, oricât de bun înotător ai fi. 

Această prăpastie este Buco, cum i se zice prin partea 
locului. În ea se varsă prisosul de apă dintr-un râu, numit 
Foiba. Acest râu nu-şi găseşte altă ieşire decât printr-o 
peşteră pe care şi-a săpat-o încetul cu încetul pe sub stânci 
şi care năvăleşte cu furia unor valuri năpraznice sau a unui 
puhoi turbat. 


Ce curs urmează râul Foiba, trecând astfel pe dedesubtul 
oraşului, nu se ştie. Unde iese din nou la Suprafaţă, nu se 
ştie. Nu se cunoaşte nici lungimea, nici înălţimea, nici 
direcţia acestei peşteri, sau, mai bine zis, a acestui canal, 
săpat în şist şi în argilă. Cine poate spune dacă apele nu se 
izbesc de sute de colţuri de stânci sau de o pădure întreagă 
de stâlpi de piatră ce sprijinesc uriaşa boltă care poartă în 
spinare fortăreaţa şi oraşul întreg? Câţi va exploratori 
îndrăz-neţi încercaseră, mai demult, când nivelul nici prea 
ridicat, nici prea scăzut al apelor permitea să se folosească 
de o barcă uşoară, să coboare de-a lungul cursu lui Foi bei 
prin acest pântece întunecat al muntelui; dar bolțile prea 
joase ale peşterii le-au opus o rezistenţă de netrecut. Aşa că 
nu se ştia nimic despre acest râu subteran. Poate că se 
pierdea în vreo groapă căscată undeva în pământ, 
dedesubtul nivelului Adriaticei. Aşa se prezenta, deci, acest 
Buco, despre care contele Sandorf nici măcar nu auzise 
vorbindu-se vreodată. Şi cum o evadare nu putea fi 
încercată decât prin singura fereastră a celulei care se 
deschidea deasupra prăpastiei Buco, aceasta ar fi însemnat 
să meargă la O moarte tot aşa de sigură ca şi cum s-ar fi 
aşezat în faţa plutonului de execuţie. 

Ladislau Zatmar şi Ştefan Bathory nu mai aşteptau decât 
momentul de a trece la fapte: gata să rămână, dacă era 
nevoie, şi să se sacrifice pentru a veni în ajutorul contelui 
Sandorf, sau. gata să-l urmeze, dacă fuga lor n-ar fi pus în 
primejdie evadarea lui. 

— Vom fugi toţi trei, zise Mathias Sandorf, chiar dacă pe 
urmă va trebui să ne despărţim, când vom fi afară. 

Se auzi clopotul din turnul oraşului bătând ora opt seara. 
Condamnaţii mai aveau încă douăsprezece ore de trăit. 
Noaptea începea să se lase, o noapte care se anunţa a fi 
foarte întunecoasă. Norii groşi abia se mişcau, plutind greu 
prin văzduh. Atmosfera înăbuşitoare, aproape cu neputinţă 
de respirat, era saturată de electricitate. O furtună 
năpraznică ameninţa. Fulgerele nu spintecau încă această 


masă de vapori, adevărată masă de acumulatori ai fluidului 
electric, dar încă de pe acum zgomotul înăbuşii al unor 
bubuituri surde umplea văile munţilor din împrejurimile 
oraşului Pisino. 

O evadare, încercată în asemenea condiţii, ar fi putut 
prezenta deci oarecare şanse, dacă sub picioarele fugarilor 
nu s-ar fi căscat o prăpastie necunoscută. Era o noapte 
neagră, aşa încât n-ar fi fost văzuţi. Era o noapte 
frământată de tunete, aşa încât n-ar fi fost auziţi. După cum 
îşi dăduse seama numaidecât contele Sandorf, evadarea nu 
era posibilă decât prin fereastra celulei. Nici nu se putea 
gândi să forţeze uşa, să-i spargă scândurile acestea groase, 
de stejar, întărite cu ferecături de fier. De altfel se auzeau şi 
paşii unei santinele răsunând pe lespezile coridorului. Şi 
apoi, chiar dacă ar fi izbutit să forţeze uşa, cum să se 
descurce prin labirintul fortăreței. Cum să treacă dincolo de 
grilajul de la ieşire şi dincolo de podul mobil, care desigur 
că era păzit straşnic de soldaţi. Cel puţin înspre Buco nu 
era nici o santinelă. Dar Buco apăra mai bine această parte 
a donjonului decât ar fi apărat-o un cordon întreg de 
soldaţi! 

Contele Sandorf începu să cerceteze dacă ar fi putut să se 
strecoare prin fereastra celulei. Această fereastră era înaltă 
cam de trei picioare şi jumătate şi lată de două picioare, 
lărgindu-se pe măsură ce se adâncea în zid, care în locul 
acesta putea avea cam patru picioare. Nişte zăbrele groase 
de fier, aşezate în formă de cruce, erau, înfipte în pereţi, 
aproape de nivelul interior. Era deci o fereastră în toată 
regula, iar nu un coş din scândură, dintre acele ce nu 
permit să intre lumina de cât de sus. De altfel ar fi fost şi de 
prisos, căci nici aşa nu puteai vedea prin această 
deschizătură în prăpastia de la poalele donjonului. 

Dacă izbuteai să smulgi sau să dai la o parte zăbrelele, ar 
fi fost uşor să te strecori prin această fereastră, care 
semăna destul de bine cu o ferestruică pentru arcaşi, tăiată 
în zidul unei cetăţi. Dar după ce ar fi dat la o parte 


zăbrelele, cum ar fi putut cobori fugarii, de-a lungul zidului 
perpendicular al donjonului cu o scară. Nu aveau nici o 
scară şi nici nu ar fi avut din ce să şi-o facă. Să 
întrebuinţeze cearşafuri, n-aveau decât nişte pături groase 
de lână, aruncate pe salteaua aşternută pe o ramă de fier, 
prinsă în pereţii celulei. Ar fi fost deci cu neputinţă să fugă 
prin această fereastră, dacă contele Sandort n-ar fi 
remarcat că un fel de lanţ, sau mai degrabă un cablu de fier 
ce spânzura în afara donjonului, ar fi putut uşura evadarea. 

Acest cablu era conductorul paratrăsnetului, fixat de 
vârful acoperişului şi coborând de-a lungul zidului care se 
înălța deasupra prăpastiei Buco. 

— Vedeţi cablul acestazise contele Sandorf. Trebuie s- 
avem curajul să ne servim de el, ca să evadăm. 

— Curaj avem, răspunse Ladislau Zathmar, dar oare o să 
avem şi destulă putere? 

— N-are importanţă, răspunse Ştefan Bathory. Dacă n- 
avem destulă putere, vom muri cu câteva ceasuri mai de 
vreme şi-atâta tot! 

— Nu trebuie să murim, Stefane, zise contele Sandortf. 
Ascultaţi-mă ce vă spun şi fiţi atenţi la vorbele mele: dacă 
am avea o frânghie, n-am şovăi nici o clipă să o legăm şi să 
ne dăm drumul pe ea în jos, nu-i aşa. Dar cablul acesta este 
mai bun decât o frânghie, chiar prin faptul că nu se 
bălăngăne, aşa că şi coborârea ne va fi mai uşoară. Fără 
îndoială că este fixat de zid prin cârlige de fier, ca orice 
conductor de paratrăsnet. Aceste cârlige vor fi tot atâtea 
puncte fixe, pe care picioarele noastre vor putea găsi un 
sprijin. Odată ce acest cablu este fixat de zid, nu ne vom 
mai putea teme că ne vom legăna în gol. Nici de ameţeală 
nu trebuie să ne fie frică, din moment ce e noapte şi nu 
vedem nimic dedesubtul nostru. Numai să putem ieşi pe 
această fereastră, şi, cu puţin sânge rece şi curaj, putem fi 
liberi! Că îţi rişti viaţa - asta se poate. Dar chiar dacă n-ai 
avea şanse decât zece la sută, ce importanţă mai are, când 
ştim că mâine dimineaţă, dacă paznicii ne mai găsesc în 


această celulă, şansele noastre de a muri sunt de sută la 
sută! 

— Aşa e, zise Ladislau Zathmar. 

— Unde duce cablul acestaântrebă Ştefan Bathory. 

— În vreun puț, fără îndoială, răspunse contele Sandorf, în 
orice caz, în afara donjonului... şi asta e tot ce ne trebuie. 
Nu ştiu şi nu vreau să mă gândesc decât la un singur lucru: 
că la capătul acestui cablu ne aşteaptă libertatea... poate! 

Contele Sandorf nu se înşela când spunea că, din loc în loc, 
conductorul paratrăsnetului trebuie să fie prins de zid cu 
cârlige. Asta însemna că fugarii ar fi putut cobori cu mai 
multă uşurinţă, căci cârligele de fixare erau tot atâtea 
trepte de care s-ar putea sprijini ca să nu alunece prea 
repede. Dar ceea ce nu ştiau ei era că dincolo de marginea 
platoului pe care era zidit acest donjon, cablul de fier nu 
mai era fixat, ci era lăsat în voie, şi că extremitatea lui de 
jos se înfunda chiar în apele Foibei, care la acea dată 
crescuseră în urma unor ploi. În fundul acestui horn, unde 
erau siguri că vor găsi pământ solid, îi aştepta torentul care 
se rostogolea vijelios în peştera Buco. De altfel, chiar dacă 
ar fi ştiut, ar fi renunţat oare să încerce să evadeze? Nu! 

— Dacă e să „murim, ar fi zis Mathias Sandorf, să murim 
după ce vom face tot ce ne stă în putinţă ca să scăpăm de la 
moarte!” 

În primul rând însă trebuia deschisă trecerea prin 
fereastră. Zăbrelele trebuiau smulse. Dar cum puteau să le 
smulgă fără să aibă un cleşte, fără să aibă o rangă, fără să 
aibă o sculă oarecare? Prizonierii n-aveau nici măcar un 
cuţit. 

— Ceea ce ne mai rămâne după aceea este doar greu, dar 
nu imposibil, zise Mathias Sandorf. Ceea ce pare a fi, însă, 
imposibil, este să ieşim de-aici. Totuşi, să încercăm! 

Zicând acestea, contele Sandorf se urcă până la fereastră, 
apucă zdravăn cu o mână zăbrelele şi văzu că poate n-ar fi 
nevoie de o sforţare prea mare, ca să le smulgă. Într- 
adevăr, zăbrelele de fier jucau puţin în scobiturile lor. Piatra 


în care erau înfipte era roasă la colţuri şi deci nu mai 
opunea decât o rezistenţă destul de mică. Cablul 
paratrăsnetului trebuia, desigur, să fi fost în proaste condiţii 
de conductibilitate, fiindcă nu fusese reparat niciodată. 
Probabil că scânteile curentului, atrase de fierul zăbrelelor, 
au atacat şi zidul - şi se ştie că puterea curentului este, ca 
să zicem aşa, infinită. De aceea era roasă piatra în jurul 
scobiturilor în care erau înfipte în zid capetele zăbrelelor, 
de aceea piatra devenise aproape spongioasă, ca şi cum ar 
fi fost ciuruită de milioane de puncte electrice. 

Cel care dădu în câteva cuvinte explicaţia acestui 
fenomen, de îndată ce îl observă şi el, fu Ştefan Bathory. 
Dar nu era vorba să stea şi să se explice, ci să se pună cu 
toţii pe treabă, fără să mai piardă nici un moment. Dacă 
reuşeau să scoată din zid capetele zăbrelelor, după ce ar fi 
lărgit cumva scobiturile în care erau înfipte, poate că le-ar fi 
fost uşor apoi să împingă zăbrelele până afară - căci în 
afară fereastra se lărgea tot mai mult - şi apoi să le dea 
drumul să cadă în gol. Zgomotul căderii lor nu putea fi auzit 
în mijlocul acestor bubuituri prelungi ale tunetului, care 
răsunau acum din ce în ce mai des şi mai aproape de 
pământ. 

— Dar nu putem sparge această piatră cu mâinile! zise 
Ladislau Zalhmar. 

— Nu, răspunse contele Sandorf. Ne-ar trebui o bucată de 
fier, un cuţit... 

Aveau nevoie, într-adevăr, de aşa ceva. Oricât de 
fărâmicios era peretele în jurul scobiturilor, unghiile s-ar fi 
rupt, degetele ar fi sângerat, dacă ar fi încercat să-l sfarme, 
aşa, fără nici o unealtă. N-ar fi izbutit în nici un fel, dacă n- 
ar fi întrebuințat măcar un cui. Contele Sandorf privi în 
jurul său la lumina slabă ce pătrundea în celulă, prin 
crăpătura uşii, de pe coridor. Pipăi cu mâna pereţii, sperând 
să găsească un cui bătut în zid. Dar nu găsi nimic. Atunci îi 
trecu prin minte ideea că, poate, n-ar fi fost imposibil să 
demonteze unul din picioarele paturilor de fier, prinse în 


zid. "Toţi trei se puseră pe treabă, şi în curând Ştefan 
Bathory îi opri din lucru pe ceilalţi doi, strigându-i încet. 
Nitul uneia din lamele metalice care, împletite, formau 
fundul patului, cedase. Era de ajuns deci să apuce această 
lamă de capătul rămas liber şi să o îndoaie de câteva ori, ca 
s-o desprindă din armătură. Ceea ce şi făcură numaidecât. 
Contele Sandorf avea acum în mâini o lamă de fier, lungă de 
cinci degete şi lată de un deget, pe care o înfăşură la un 
capăt cu cravata sa. Apoi se întoarse lângă fereastră şi 
începu să sfărâme marginea dinafară a scobiturilor. 
Operația aceasta nu se putea face fără zgomot. Dar din 
fericire, bubuitul tunetului îl acoperea. când furtuna se 
potolea pentru un moment, contele Sandorf se oprea puţin, 
apoi îşi relua numaidecât lucrul, care mergea destul de 
repede. Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar stăteau lângă 
uşă, ascultau şi îi dădeau de veste să se oprească din lucru, 
când paznicul se apropia de celulă. 

Deodată, un „sssst! „scăpă de pe buzele lui Ladislau 
Zathmar. Mathias Sandorf se opri. 

— Ce este? întrebă Ştefan Bathory. 

— Ascultă, făcu Ladislau Zathmar. 

Tocmai îşi pusese urechea în focarul curbei elipsoidale: se 
producea iarăşi acelaşi fenomen de acustică, ce dezvăluise 
prizonierilor secretul trădării. 

Iată frânturile de frază pe care le putură prinde, la 
intervale scurte: 

— Mâine. pus... libertate... 

— Da... pus... libertate... şi... 

—.după execuţie... Apoi... caută pe tovarăşul meu, Zirone, 
care trebuie să mă aştepte în Sicilia... 

— N-ai stat prea mult în donjonul acesta din... Cei care 
vorbeau erau, fără îndoială, Sarcany şi vreun paznic. Ba 
Sarcany mai pronunţase şi numele unui oarecare Zirone, 
care trebuie să fi fost amestecat în toată afacerea asta, 
nume pe care Mathias Sandort avu grijă să-l reţină. 


Din nefericire nu putură auzi ultimul cuvânt, care le-ar fi 
fost atât de folositor prizonierilor să-l ştie. Către sfârşitul 
ultimei fraze izbucnise o bubuitură puternică de tunet şi, în 
timp ce curentul electric se scurgea de-a lungul 
conductorilor paratrăsnetului, un mănunchi de scântei 
scăpărară din lama de metal pe care contele Sandorf o ţine 
în mână. Dacă lama n-ar fi fost înfăşurată în bucata aceea 
de mătase, fără îndoială că Mathias Sandorf ar fi fost atins 
de curent. Ultimul cuvânt, numele acestui donjon, se 
pierduse în puternicul bubuit de tunet. Prizonierii nu-l 
putuseră auzi. Şi totuşi, cât de mult ar fi sporit şansele unei 
evadări în nişte condiţii atât de grele, faptul că ar fi ştiut în 
ce fortăreață se aflau închişi şi prin ce ţinut trebuiau să 
fugă. 

Contele Sandorf se apucă din nou de lucru. Din patru 
scobituri, trei erau acum roase şi lărgite, astfel încât 
capetele zăbrelelor puteau ieşi uşor. Continuară lucrul la 
lumina fulgerelor ce brăzdau necontenit văzduhul. la ora 
zece şi jumătate, operaţia era terminată cu totul. Zăbrelele 
scoase din zid puteau acum aluneca prin deschizătura 
ferestrei. Era destul să le împingi, ca să cadă în afara 
zidului. Ceea ce şi făcură, de îndată ce Ladislau Zathmar 
auzi santinela îndepărtându-se spre capătul coridorului. 
Zăbrelele împinse în afară se rostogoliră în gol. Furtuna 
tocmai se potolise pentru câtva timp. Contele Sandorf îşi 
ascuţi urechea, ca să audă zgomotul ce trebuie să-l facă 
acest obiect greu lovindu-se de pământ. Dar nu auzi nimic. 

— Donjonul trebuie să fie zidit pe vreo stâncă înaltă ce 
domină toată valea, trase concluzia Ştefan Bathory. 

— Puțin interesează înălţimearăspunse contele Sandorfi. 
Cablul paratrăsnetului trebuie neapărat să atingă undeva 
pământul, căci altminteri n-ar funcţiona. Aşa că vom putea 
atinge şi noi pământul, fără să riscăm să ne prăbuşim în 
gol! 

Raționamentul era just în general, dar fals în particular, 
căci extremitatea paratrăsnetului se scufunda în apele 


Foibei. 

În sfârşit, acum că fereastra era liberă, momentul evadării 
sosise. 

— Prieteni, zise Mathias Sandorf, iată cum vom proceda. 
Eu sunt cel mai tânăr şi, cred, cel mai voinic. Aşa că eu sunt 
primul care trebuie să încerc să cobor de-a lungul acestui 
cablu de fier. în caz că vreun obstacol, pe care nu-l putem 
prevedea, mă va împiedica să ajung până jos, poate că voi 
avea destulă putere să mă urc din nou până la fereastră, la 
două minute după mine, tu, Ştefane, te vei strecura prin 
deschizătura asta şi mă vei urma. După alte două minute, 
dumneata Ladislau vei veni după noi. Când vom fi toţi trei la 
poalele donjonului, vom acţiona după împrejurări. 

— Te vom asculta, Mathias, răspunse Ştefan Bathory. Vom 
face tot ce ne vei spune tu să facem, vom merge unde ne vei 
spune tu să mergem. Dar nu vrem să iei asupra ta tot 
riscul... 

— Viaţa noastră nu valorează cât a dumitale, adăugă şi 
Ladislau Zathmar. 

— Existenţa noastră are aceeaşi valoare în faţa unui act de 
dreptate pe care trebuie să-l îndeplinim, răspunse contele 
Sandorf. Şi dacă unul singur din noi va supravieţui, el va fi 
acela care va trebui să facă dreptate îmbrăţişaţi-mă, 
prieteni. 

Cei trei bărbaţi se îmbrăţişară cu căldură, şi parcă această 
îmbrăţişare le dădu puteri şi mai mari. Apoi, în timp ce 
Ladislau Zathmar făcea de pază la uşa celuiei, contele 
Sandorf se strecură prin deschizătura ferestrei. în clipa 
următoare era suspendat în aer. Apoi, strângând între 
genunchi cablul de fier, se lăsă să alunece încet-încet, 
căutând cu piciorul cârligele de fixare, ca să se sprijine o 
clipă de ele. în momentul acela, furtuna izbucni din nou cu o 
violenţă extraordinară. Nu ploua, dar era un vifor 
înspăimântător. Fulgerele urmau unul după altul. 
Zigzagurile lor se încrucişau deasupra donjonului, care le 
atrăgea prin poziţia sa izolată pe o mare înălţime. Vârful 


paratrăsnetului strălucea într-o lumină alburie, pe care 
curentul o aduna aici sub forma unui mănunchi de scântei, 
iar vergeaua de metal se clătina sub loviturile vijeliei. Ne 
putem lesne închipui ce primejdios lucru era să te agăţi de 
acest conductor prin care se scurgea într-una curentul 
electric, ce se pierdea apoi în şuvoaiele din prăpastia Buco. 
Dacă paratrăsnetul era în bună stare, nu era nici un pericol 
să fii lovit, căci extrema conductibilitate a metalului în 
comparaţie cu cea a corpului omenesc, care este infinit mai 
mică, trebuia să-l apere pe îndrăzneţul agăţat de acest 
cablu. Dar dacă vârful paratrăsnetului ar fi fost cât de cât 
tocit, sau dacă acest cablu ar fi avut vreo scurgere, sau 
dacă ar fi fost rupt undeva în partea de jos, cei doi curenţi, 
pozitiv şi negativ, întâlnindu-se o electrocutare ar fi fost 
foarte posibilă chiar fără să aibă loc lovitura de trăsnet, 
adică numai datorită tensiunii curentului acumulat în 
aparatul defectat. 

Contele Sandorf îşi dădea seama de primejdia la care se 
expunea. Dar un sentiment mai puternic de cât instinctul de 
conservare îl făcea să învingă orice teamă. Cobora încet, 
prevăzător, în mijlocul descărcărilor electrice care îl 
învăluiau din toate părţile. Piciorul său căuta, de-a lungul 
zidului, fiecare cârlig de fixare şi se odihnea o clipă. Apoi, 
când un fulger uriaş lumina prăpastia căscată dedesubtul 
lui, încerca zadarnic să-i pătrundă cu privirea adâncimea. în 
felul acesta a fost ucis Richeman, în 1753, de o scânteie 
mare cât pumnul, deşi se afla la o oarecare distanţă de 
paratrăsnetul al cărui cablu de scurgere îl întrerupsese. (n. 
a.); 

După ce contele Sandorf coborâse astfel vreo şaizeci de 
picioare de la fereastra celulei, simţi un punct de sprijin mai 
sigur. Era un fel de banchetă, lată de câteva degete, care 
ieşea afară din zid. cât despre conductorul paratrăsnetului, 
acesta nu se termina aci, ci cobora mai departe. De fapt - 
ceea ce fugarul nu avea de unde şti - începând din locul 
acesta cablul nu mai era fixat, ci, aci aluneca de-a lungul 


peretelui de stâncă, aci se legăna în hău, aci se lovea de 
câte un colţ de stâncă povârnit peste prăpastie. 

Contele Sandorf se opri ca să mai răsufle. Picioarele i se 
odihneau acum pe marginea banchetei, continuând însă să 
se ţină cu mâinile de cablul de fier. Pricepu că ajunsese la 
temelia donjonului, dar încă nu-şi putea da seama la ce 
înălţime se afla deasupra văii. „lrebuie să Fie foarte adâncă 
valea”, se gândi el. într-adevăr, câteva păsări mari, 
îngrozite, târâte de furtună în lumina orbitoare a fulgerelor, 
zburau în jurul lui bătând deznădăjduite din aripi, şi, în loc 
să se înalțe, se afundau tot mai mult în hău, ceea ce 
însemna că dedesubtul lui se afla o prăpastie îngrozitoare. 
în clipa aceea auzi un zgomot deasupra lui. La lumina unui 
fulger, contele Sandortf văzu nelămurit o matahală 
desprinzându-se de zid. Era Ştefan Bathory, care se 
strecura afară prin fereastră. Apucase conductorul 
paratrăsnetului şi îşi dădea drumul, încet, să ajungă până la 
locul unde Se găsea Mathias Sandorf. Acesta îl aştepta, 
sprijinindu-se solid cu picioarele de marginea banchetei de 
piatră. Acolo, Ştefan Bathory va trebui să se oprească şi el, 
în timp ce prietenul său va continua să coboare. Peste 
câteva clipe, cei doi erau unul lângă altul, susținuți de 
această banchetă. când bubuiturile tunetului mai încetară, 
putură să vorbească şi să se audă unul pe altul. 

— Şi Ladislau? întrebă contele Sandorfi. 

— Va fi şi el aci peste un minut. 

— Totul e în ordine acolo sus? 

— În ordine. 

— Bine. Eu îi fac loc lui Ladislau, iar tu, Ştefane, vei 
aştepta aici până vine şi el. Ne-am înţeles? 

În momentul acela, lumina unui fulger uriaş îi învălui pe 
amândoi. Simţiră cum curentul ce se scurgea prin cablu 
parcă îi pătrunde până în măduva spinării şi ei crezură că 
fuseseră trăsniţi. 

— Ma... Mathias!... strigă Ştefan Bathory, cuprins de o 
groază pe care nu şi-o mai putea stăpâni. 


— Haide, curaj!... Eu cobor!... Urmează-mă, zise contele 
Sandorf. 

Apucase cablul, pentru a-şi da drumul să alunece până la 
cârligul următor, unde voia să se oprească, să-şi aştepte 
tovarăşul. Deodată se auziră nişte strigăte dinspre partea 
de sus a donjonului. Păreau că vin de la fereastra celulei. 
Apoi auziră mai lămurit: 

— Fugiţi! 

Era vocea lui Ladislau Zatmar. După aceea se zări o 
lumină vie, urmată de o detunătură seacă şi fără ecou. De 
astă dată nu mai era linia frântă a unui fulger brăzdând 
bezna, nu mai era lumina fulgerului spintecând văzduhul. 
Era un foc de armă tras la întâmplare, desigur, de la vreo 
ferestruică a donjonului. Fie că fusese un simplu semnal al 
paznicilor, fie că fusese un glonţ tras după fugari, sigur era 
însă că evadarea fusese descoperită. De fapt, santinela, 
auzind un zgomot suspect, dăduse alarma, şi cinci sau şase 
paznici năvăliseră în celulă. Lipsa celor doi arestaţi fu 
observată numaidecât, iar starea ferestrei dovedea că ei nu 
putuseră fugi decât pe aici. Atunci dăduse alarma Ladislau 
Zalhmar, scoţându-şi capul pe fereastra celulei, înainte ca 
paznicii să-l poată împiedica. 

— Nenorocitul! exclamă Ştefan Bathory. Să-l părăsim!... 
Mathias!... Să-l părăsim...! 

Se auzi o a doua împuşcătură. De astă dată, detunătura se 
confundă cu bubuiturile tunetului. 

— Dumnezeu să-l aibă în pazărăspunse contele Sandorf! 
Dar trebuie să fugim... măcar de-ar fi numai ca să-l 
răzbunăm!... Vino, Ştefane, vino! 

Era chiar timpul. Alte ferestre, de la etajele de jos ale 
donjonului, se deschiseseră. Alte focuri de armă le luminau. 
Se auziră zgomote de voci şi strigăte. Oare nu cumva 
paznicii, urmărindu-i de-a lungul banchetei ce mergea de 
jur împrejurul donjonului, urmau să taie retragerea 
fugarilor. Şi nu puteau fi atinşi, oare, de gloanţele trase 
dintr-o altă parte a donjonului? 


— Vino! strigă încă o dată contele Sandorf. 

Şi îşi dădu drumul să alunece de-a lungul cablului de fier, 
urmat numaidecât de Ştefan Bathory. 

Atunci cei doi fugari văzură că acest cablu spânzura în 
golul ce se deschidea dedesubtul lor. Nu mai exista nici un 
punct de sprijin, nici un cârlig de fixare, ca să te mai 
odihneşti sau să mai răsufli. Erau părăsiţi în voia acestui 
cablu care se legăna şi le jupuia mâinile. Coborau 
strângându-l între genunchi, fără să se mai poată opri, în 
timp ce gloanţele şuierau trecând pe lângă urechile lor. 
Timp de un minut alunecară aşa, pe o lungime de mai bine 
de optzeci de picioare, întrebându-se dacă nu cumva 
prăpastia în care se prăvăleau era o prăpastie fără fund. 
începură să audă dedesubtul lor mugetele furioase ale unui 
puhoi de apă. Pricepură îndată: conductorul 
paratrăsnetului dădea într-un torent! 

Dar, ce puteau să facă! Ar fi voit să urce din nou, 
căţărându-se pe cablu, dacă ar mai fi avut putere să ajungă 
până la temelia donjonului. De altfel, dacă era să aleagă 
între o moarte sau alta, tot mai bună era moartea care îi 
aştepta în această prăpastie. în acel moment izbucni um 
bubuit îngrozitor, în mijlocul unei puternice descărcări 
electrice. Deşi vergeaua paratrăsnetului din vârful 
donjonului nu fu atinsă direct, totuşi tensiunea curentului fu 
atât de mare de astă dată, încât la trecerea lui conductorul 
se roşi ca focul, ca un fir de platină sub descărcarea unei 
baterii sau a unei pile. 

Ştefan Bathory, scoțând un țipăt de durere, dădu drumul 
cablului, Mathias Sandorf îl văzu trecând în cădere pe lângă 
el, aproape atingându-l, şi prăbuşindu-se în gol, cu braţele 
întinse. 'Trebui să dea drumul şi el cablului de fier care îi 
ardea mâinile, şi se prăvăli de la o înălţime de mai bine de 
patruzeci de picioare în torentul Foibei, în fundul acestei 
prăpăstii necunoscute, Buco. 

VII. TORENTUL FOIBE. 


Era cam ora unsprezece seara. Norii învolburaţi se 
prefăcură acum în ploi torențiale, cu nişte boabe uriaşe de 
grindină care mitraliau apele Foibei şi răpăiau lovindu-se de 
stâncile din apropiere. împuşcăturile pornite de la 
ferestruicile donjonului încetaseră. La ce bun să strice 
degeaba atâtea gloanţe pe fugari. Foiba nu putea da înapoi 
decât nişte cadavre, dacă nu cumva le înghiţise pentru 
totdeauna! 

De-abia se scufundase în vârtejurile torentului, că Mathias 
Sandorf se şi simţi tras înăuntrul peşterii Buco, cu o putere 
căreia era cu neputinţă să i te împotriveşti. În câteva clipe 
trecu de la lumina puternică a descărcărilor electrice care 
umpleau fundul prăpăstii la bezna cea mai adâncă. Mugetul 
apelor înlocuise lumina fulgerelor şi bubuiturile tunetului. 
În peştera aceasta nu pătrundea nimic, nici zgomotele, nici 
lumina. 

— Ajutor...! 

Cel care strigase era Ştefan Bathory. Apa rece îl readusese 
în simţiri. Dar puterile îl părăsiseră, nu se mai putea ţine la 
suprafaţă, şi cu siguranţă că s-ar fi înecat, dacă un braţ 
vânjos nu l-ar fi apucat chiar în clipa când era să se dea la 
fund. 

— Sunt aici... Ştefane!... Nu te teme! 

Contele Sandorf îl sprijinea cu o mână, în timp ce cu 
cealaltă înota. 

Situaţia era cât se poate de desperată. Ştefan Bathory de- 
abia se mai putea ajuta cu braţele, pe jumătate paralizate 
din pricina curentului electric. Dacă, în contact cu apa rece, 
arsura mâinilor se potolise simţitor, în schimb starea de 
amorţire în care se găsea nu-i îngăduia să se servească de 
ele. Dacă, contele Sandorf, care lupta din greu cu valurile, 1- 
ar fi părăsit o singură clipă, de bună seamă că ar fi fost 
înghiţit numaidecât de ape. Mai era apoi şi această 
nesiguranţă totală în ce priveşte direcţia pe care o lua acest 
torent, în ce parte a ținutului dădea, în ce râu sau în ce 
mare se vărsa. Chiar dacă Mathias Sandorf ar fi ştiut că 


acest râu era Foiba, situaţia lui n-ar fi fost mai puţin 
desperată, pentru că nimeni nu ştia unde se varsă apele ei 
învolburate. Sticlele înfundate care fuseseră aruncate la 
intrarea peşterii nu mai apăruseră niciodată în vreun alt 
râu al peninsulei istriene, fie că se spărseseră pe drum de-a 
lungul acestui gang întunecat, fie că aceste şuvoaie l-ar fi 
târât în vreo râpă fără fund. 

În timpul acesta, fugarii erau duşi de apă cu mare 
repeziciune, fapt care îi ajuta să se susţină mai uşor la 
suprafaţa apei. Ştefan Bathory îşi pierduse cunoştinţa. Era 
ca un corp fără viaţă în mâinile contelui Sandorf. Acesta se. 
zbătea pentru amândoi, dar îşi dădea seama că puterile îl 
vor părăsi în curând. Primejdiilor de a fi izbit de vreo 
stâncă, de pereţii peşterii sau de stalactitele bolţii li se 
adăugau altele şi mai mari: în primul rând, primejdia de a fi 
prins într-unul din acele vârtejuri pe care le formau 
numeroasele vâltori, acolo unde o cotitură bruscă a 
peretelui stăvilea şi schimba cursul firesc al apei. 

De zeci de ori se simţi contele Sandorf apucat, împreună 
cu prietenul său, de câte o asemenea vâltoare, care îi 
trăgea cu o putere extraordinară, printr-un efect de 
Maelstorm. înlănţuiţi atunci într-o mişcare rotitoare, apoi 
azvârliţi ca din praştie către marginea vâltorii, ei nu 
izbuteau să mai iasă de acolo decât în momentul când 
vârtejul se mai potolea. O jumătate de oră se scurse astfel, 
în luptă cu moartea care-i pândea în fiecare minut, în 
fiecare secundă. Mathias Sandorf, înzestrat cu o putere 
supraomenească, încă nu slăbise cu totul. La urma urmei îi 
părea bine că prietenul său îşi pierduse aproape cu totul 
cunoştinţa. Dacă ar fi fost treaz, dacă şi-ar fi păstrat 
instinctul de conservare, s-ar fi zbătut, şi contele Sandorf ar 
fi trebuit să mai lupte şi cu el. Şi atunci, fie că ar fi fost silit 
să-l părăsească, fie că s-ar fi înecat amândoi. Dar situaţia 
aceasta nu continuă prea mult. Puterile începeau să-l lase 
din ce în ce mai mult. în unele momente, în timp ce ridica 
deasupra apei capul lui Ştefan Bathory, al său se afunda sub 


stratul lichid. Respirația i se oprea brusc. Sufla din greu, se 
sufoca, trebuia să facă eforturi ca să nu se asfixieze. De 
câteva ori trebui chiar să dea drumul prietenului său, al 
cărui cap se dădea la fund numaidecât; dar de. fiecare dată 
izbuti să-l apuce din nou. Şi toată lupta asta trebuia s-o 
ducă în mijlocul puhoiului puternic al apelor care, după ce 
se umflau în unele porţiuni mai înguste ale canalului, 
năvăleau apoi descătuşate şi se spărgeau de stânci cu un 
vuiet asurzitor. un braţ de mare între două insule din nord- 
vestul Norvegiei, şi ale cărui ape cu vârtejuri au fost mult 
timp socotite ca fiind cele mai periculoase din lume. 

În curând, contele Sandorf se socoti pierdut. Corpul lui 
Ştefan Bathory îi scăpă din mână definitiv. Cu o ultimă 
sforţare, încercă s-ă-l apuce din nou... Nu-l mai găsi, şi el 
însuşi se scufundă în straturile de jos ale şuvoiului. Deodată, 
o izbitură puternică îi sfâşie umărul. întinse mâna, instinctiv, 
şi degetele sale se agăţară de nişte rădăcini, care pluteau 
pe ape. Erau rădăcinile unui trunchi de copac, luat de 
torent. Mathias Sandorf se agăţă cu desperare de această 
epavă şi reveni la suprafaţa Foibei. Apoi, în timp ce cu o 
mână se ţinea de rădăcini, cu cealaltă îşi căută prietenul. 
într-o clipă, Ştefan Bathory fu înhăţat de braţ şi, după mari 
sforţări, urcat pe acest trunchi de pom, pe care luă loc şi 
Mathias Sandorf. Pentru moment erau în afara pericolului 
imediat de a se îneca, dar rămâneau legaţi de însăşi soarta 
acestei epave, lăsată în voia puhoaielor Foibei. Contele 
Sandorf îşi pierduse pentru o clipă cunoştinţa. De aceea, 
când îşi veni în fire, prima sa grijă fu să se asigure că Ştefan 
Bathory nu putea să alunece de pe trunchiul de pom. De 
altfel, pentru mai multă precauţie, el se aşeză la spatele lui, 
aşa încât să-l poată susţine. Aşezat astfel, el avea privirea 
îndreptată înainte, pentru ca, dacă vreo rază de lumină ar fi 
pătruns în peşteră, să o poată zări şi să vadă încotro se 
îndreaptă apele la ieşirea din peşteră. Dar nimic nu arăta 
că s-ar fi apropiat de capătul cacestui canal care nu se mai 
sfârşea. 


Totuşi, situaţia fugarilor se îmbunătăţise întrucâtva. 
Trunchiul de copac avea o lungime de vreo zece picioare, 
iar rădăcinile, plutind pe ape, trebuiau să-l împiedice să se 
răstoarne brusc. Dacă nu se izbea de ceva, stabilitatea sa 
părea asigurată. Cât despre viteza lui, ea nu putea fi mai 
mică de trei leghe pe oră, întrucât era egală cu viteza 
torentului care îl ducea. 

Mathias Sandorf îşi recăpătase sângele rece. încercă 
atunci să-şi readucă la viaţă prietenul, care îşi sprijinea 
capul pe genunchii lui. Văzu că inima continua să-i bată, dar 
că abia mai respira. îşi lipi buzele de gura lui şi începu să-i 
sufle puţin aer în plămâni. Cine ştie, poate că primele 
atacuri de asfixie nu îi provocaseră în organism tulburări 
prea mari! 

Într-adevăr, Ştefan Bathory făcu în curând o uşoară 
mişcare. Câteva expiraţii mai accentuate îi întredeschiseră 
buzele. în sfârşit izbuti să lege câteva cuvinte: 

— Soţia mea!... Băiatul meu!... Mathias!... Toată viaţa lui 
era cuprinsă în aceste cuvinte. 

— Ştefane, mă auzi?... Mă auziântrebă contele Sandorf, 
care trebuia să ţipe ca să se facă auzit, din pricina 
mugetelor torentului ce umpleau boitele peşterii Buco. 

— Da... da... Te aud... Vorbeşte... Vorbeşte... Dă-mi mâna 
încoace... 

— Ştefane, deocamdată nu maisuntem în pericol, îi spuse 
contele Sandorf. Suntem duşi de o epavă... Unde?... Nu pot 
să spun, dar cel puţin epava nu ne va părăsi! 

— Dar donjonul? suntem departe de el acum. Ei cred, 
desigur, că ne-am găsit moartea în apele acestei prăpăstii şi 
desigur că nu se mai gândesc să ne urmărească aici! 
Oriunde s-ar vărsa acest torent, într-un râu sau în mare, noi 
vom ajunge acolo, şi vom ajunge vii. Să nu-ţi pierzi curajul, 
Ştefane! Eu am să veghez asupra ta. Mai odihneşte-te şi 
recapătă-ţi puterile, de care vei avea nevoie în curând. 
Peste câteva ceasuri vom fi salvaţi. Vom fi liberi! 


— Şi Ladislau, murmură Ştefan Bathory. Mathias Sandorf 
nu răspunse. Ce ar fi putut să răspundă Ladislau Zathmar, 
după ce dăduse strigătul acela de alarmă pe fereastra 
celulei, desigur că fusese pus în imposibilitate de a mai fugi. 
Prietenii săi nu mai puteau să facă nimic pentru el! 

În timpul acesta, Ştefan Bathory simţi din nou că nu are 
putere să-şi învingă toropeala care îl cuprinsese. Dar 
Mathias Sandort veghea asupra lui, gata de orice sacrificiu, 
gata chiar să părăsească epava, dacă ea s-ar fi sfărâmat de 
unul din acele obstacole pe care era cu neputinţă să le 
ocoleşti în mijlocul acestei bezne desăvârşite. Trebuie să fi 
fost ceasul două dinspre ziuă, când viteza torentului, şi prin 
urmare şi aceea a trunchiului de copac, părea că se 
micşorează destul de simţitor. Fără îndoială, canalul 
începea să se lărgească, iar apele, găsind trecerea mai 
liberă printre pereţii peşterii, curgeau cu o iuţeală mai 
mică. Din faptul acesta se putea trage concluzia că 
extremitatea acestei trecători subterane nu putea fi 
departe. în acelaşi timp însă, dacă pereţii se îndepărtau, în 
schimb bolta cobora tot mai mult. când ridică mâna, contele 
Sandorf putu să atingă şisturile neregulate ce atârnau 
deasupra capului său. Uneori mai auzea câte un zgomot 
ciudat: pesemne că o rădăcină a copacului, ridicată drept în 
sus, atingea bolta cu vârful său. Din pricina aceasta, 
trunchiul, care se bălăbânea şi a cărei direcţie se schimba 
mereu, era într-una zdruncinat cu putere. Lovit de curent şi 
învârtit pe loc, trunchiul se răsucea şi fugarii se temeau să 
nu fie smulşi de pe el. 

După ce acest pericol, care se repetă de câteva ori, fu 
înlăturat, mai rămânea un altul, la ale cărui urmări se 
gândea acum contele Sandorf: bolta peşterii era din ce în 
ce mai joasă. încă de pe acum trebuia să se dea brusc pe 
spate, de îndată ce mâna lui întâlnea câte o stalactită ce 
cobora mai mult din boltă. Va trebui, deci, să se scufunde 
din nou sub apă. Elar mai putea încerca, dar prietenul său 
cum să-l mai sprijinească pe sub apăşi dacă acest canal 


subteran ar fi continuat tot aşa pe o porţiune mai lungă, 
oare va mai fi cu putinţă să iasă din el cu viaţă? Nu. Şi după 
ce înfruntase până acum moartea de atâtea ori, de astă 
dată n-ar mai fi putut scăpa cu viaţă! 

Mathias Sandorf simţea, oricât de energic ar fi fost, că 
groaza îi îngheţa inima. Pricepea că se apropia momentul 
suprem. Rădăcinile trunchiului se izbeau tot mai tare de 
stâncile bolţii, şi din când în când trunchiul se afunda atât 
de adânc, încât apa îl acoperea cu totul. 

„Cu toate acestea, îşi zicea contele Sandorf, gura peşterii 
nu mai poate fi departe!” Şi căuta să vadă dacă nu cumva, 
prin întunericul din faţa lui, se strecura vreo rază de 
lumină. Poate că la ora asta începea să mijească de ziuă, 
poate că afară nu mai e atât de întuneric. Poate că fulgerele 
mai luminau încă spaţiul de dincolo de Buco. în cazul acesta 
ar fi pătruns puţină lumină şi în acest canal, care ameninţa 
să nu mai poată cuprinde toate apele Foibei. Dar, nimic. 
Mereu aceeaşi beznă adâncă şi aceleaşi mugete de ape, a 
căror spumă rămânea neagră din pricina întunericului! 

Deodată - o izbitură grozavă. Trunchiul de copac se lovise 
cu capătul dinainte de o stâncă uriaşă ce cobora din boltă. 
Din pricina izbiturii, trunchiul se scufundă complet. Contele 
Sandorf însă nu-i dădu drumul. Cu o mână se agăţă cu 
disperare de rădăcină, iar cu cealaltă îşi apucă prietenul, 
tocmai în clipa când era să fie târât de curent. Apoi se lăsă 
dus o dată cu el de învălmăşagul de ape care se izbeau 
acum de boltă. 

Aceasta ţinu aproape un minut. Mathias Sandortf crezu că 
erau pierduţi. Instinctiv, îşi reţinu respiraţia, spre a-şi 
economisi puţinul aer care îi mai rămăsese încă în plămâni. 
Deodată, deşi stătea cu pleoapele închise, avu impresia - că 
prin masa lichidă vede o lumină vie. Fusese un fulger, urmat 
numaidecât de bubuitul tunetului. În sfârşit ajunseseră la 
lumină! 

Într-adevăr, Foiba, după ce scăpase din acest canal 
întunecat, îşi reluase cursul sub cerul liber. Dar spre ce 


punct al litoralului se îndreptaân ce mare se vărsaaceasta 
rămânea întrebarea de nerezolvat, întrebarea de care 
atârna însăşi viaţa lor. Trunchiul de copac se ridicase iarăşi 
la suprafaţă. Ştefan Bathory era mereu ţinut de Mathias 
Sandorf care, printr-o sforţare viguroasă, reuşi să-l urce din 
nou pe epavă şi să-şi reia locul în spatele lui. Apoi contele 
Sandorf privi înaintea lui, în jurul lui, deasupra lui. În urma 
lor, o masă întunecată dispărea acum încetul cu încetul. Era 
uriaşa stâncă Buco, în care se deschidea trecătoarea 
subterană prin care îşi făcuseră drum apele Foibei. Se 
crăpa de ziuă. Zorile plăpânde mijeau la orizont, 
nelămurite, ca acele stele îndepărtate şi licărind uşor, pe 
care ochiul abia le poate zări în timpul nopţilor senine de 
iarnă. Din când în când, câteva fulgere alburii luminau 
depărtările zărilor, însoţite de bubuiturile continui, dar 
înfundate ale tunetului. Furtuna se îndepărta sau se potolea 
încetul cu încetul, după ce cheltuise toată energia electrică 
adunată de prin văzduh. 

Mathias Sandorf îşi plimbă neliniştit privirile în dreapta şi 
în stânga. Putu să vadă atunci că râul curgea cu o iuţeală 
foarte mare printre doi pereţi înalţi. Era aşadar un torent, 
care îi târa încă printre vâltorile şi vârtejurile sale. Dar, în 
sfârşit, deasupra capetelor lor se întindea acum infinitul 
cerului, iar nu bolta aceea joasă, ale cărei stalactite 
amenințau în fiecare clipă să le sfărâme ţeasta. încolo, nici 
un țărm pe care să poată pune piciorul, nici măcar un 
povârniş pe care să poată debarca. Doi pereţi, înalţi şi 
drepţi, închideau valea îngustă a Foibei. La urma urmei era 
acelaşi canal strâmt, cu pereţii săi verticali, roşi de ape. 
Lipsea însă tavanul său jos de piatră. 

Ultima scufundare îl readusese în simţiri pe Ştefan 
Bathory. mâna lui căuta mâna lui Mathias Sandorf. Acesta 
se aplecă asupra lui şi îi zise: 

— suntem salvaţi! Dar era oare îndreptăţit să rostească 
aceste cuvinte. Salvaţi, când nici măcar nu ştia unde se 
varsă acest râu, nici ce ţinut străbătea, nici când vor putea 


părăsi această epavă? Totuşi avuatâta putere, încât să se 
ridice în picioare pe trunchiul copacului şi să repete de trei 
ori acest cuvânt, cu o voce răsunătoare: 

— Salvaţi! Salvaţi! Salvaţi! 

N-avea însă cine să-l audă. Nu era nici ţipenie de om pe 
malurile acestea stâncoase, fără nici un strat de humus, 
formate din roci şi din şisturi stratificate, unde nu se găsea 
nici măcar o mină de pământ care să poată hrăni nişte 
mărăcini. Ţinutul acesta, care se întindea dincolo de 
malurile înalte ale Foibei, nu putea atrage nici o fiinţă 
omenească. Era un ţinut pustiu, străbătut de această Foiba, 
întemniţată ca un canal de derivație între pereţii aceştia de 
granit. Nici un pârâiaş n-o alimenta pe tot parcursul său. 
Nici o pasăre nu zbura pe deasupra ei, nici măcar un peşte 
nu se putea aventura în apele sale prea repezi. Ici şi colo se 
vedeau ieşind din apă câteva stânci mari, ale căror vârfuri 
arătau că toată furia acestui curs de apă nu se datora decât 
unei creşteri momentane, produsă de ultimele ploi. Desigur 
că pe o vreme obişnuită, acest vad al Foibei nu era decât o 
râpă. 

De altfel nu trebuia să le fie teamă că trunchiul de copac s- 
ar fi izbit de aceste stânci. Se ferea de la sine, numai prin 
faptul că se lăsa dus de firul apei, care le ocolea. Dar nu e 
mai puţin adevărat că ar fi fost cu neputinţă să-l abaţi din 
drumul acestui curent, sau să-i micşorezi viteza, sau să 
acostezi undeva la țărm, în caz că o debarcare ar fi fost 
posibilă. 

Se mai scurse încă un ceas în această situaţie, fără să se 
mai gândească la un pericol imediat. În văzduh, ultimele 
fulgere încetaseră. În depărtare, furtuna se potolise: doar 
câteva bubuituri înfundate, pe care norii înalţi, ale căror 
straturi lungi brăzdau zarea, le trimiteau mai departe. Se 
lumina tot mai mult de ziuă; dimineaţa curăţise văzduhul de 
vijelia din timpul nopţii. Trebuia să fie cam ora patru 
dimineaţa. Ştefan Bathory, pe jumătate refăcut, se odihnea 


acum în braţele contelui Sandorf, care veghea pentru 
amândoi. 

În momentul acela se auzi o detunătură îndepărtată 
dinspre sud-vest. 

— Ce să fie asta, se întrebă Mathias Sandorf. O lovitură de 
tun care anunţă intrarea într-un port? în cazul acesta, 
înseamnă că nusuntem departe de litoral! Ce port poate 
fitriestulnu, pentru că estul e în partea aceea, de unde va 
răsări soarele! Să fie Pola, la capătul dinspre miazăzi al 
Istriei? Dar atunci... 

Se auzi o a doua detunătură, urmată aproape numaidecât 
de a treia. 

— Trei lovituri de tunâşi zise contele Sandorf. Oare nu e 
mai degrabă semnalul unui embargo? Să fie oare în 
legătură cu evadarea noastră? 

Contele Sandorf avea dreptate să se teamă. Cu siguranţă 
că autorităţile nu neglijaseră nimic pentru a împiedica pe 
evadați să fugă cu vreo barcă de pe țărm. 

— Dumnezeu să ne ocrotească! murmură contele Sandorf. 
Numai el ne poate scăpa! 

În timpul acesta, țărmurile înalte ce închideau Foiba 
începeau să se coboare şi să se îndepărteze unul de celălalt. 
Totuşi nu puteai vedea încă ţinutul din jur. Cotiturile bruşte 
ascundeau zarea şi mărgineau privirea la câteva sute de 
picioare. Nu era cu putinţă să te orientezi de loc. 

Vadul râului, foarte mult lărgit acum, dar mereu pustiu şi 
tăcut, permitea torentului să-şi urmeze drumul cu mai 
puţină repeziciune. Câteva trunchiuri de copaci, aduse de 
ape, coborau cu o viteză mai mică. Era o dimineaţă de iunie 
destul de răcoroasă. Fugarii se zgribuleau de frig în hainele 
lor, ude leoarcă. Era chiar timpul să găsească un adăpost, 
unde soarele să le îngăduie să se usuce. 

Către ora cinci, ultimele ziduri de stânci făcură loc unor 
ţărmuri lungi şi joase, ce se întindeau de-a lungul unui şes 
pustiu. Foiba se vărsa acum, trecând printr-o vale largă de 
o jumătate de milă, într-o întindere destul de mare de apă 


stătătoare, care ar fi meritat numele de lagună mai mică, 
dacă nu chiar acela de lac. în fund, înspre vest, câteva 
bărci, unele încă ancorate, altele întinzându-şi pânzele, 
gata de plecare la cele dintâi adieri ale brizei, păreau să 
arate că această mică lagună nu era decât un bazin mai 
larg, scobit în țărm. Aşadar, marea nu mai era departe, şi 
cel mai bun lucru ce le rămânea de făcut era să caute să 
ajungă până acolo. N-ar fi fost prudent, însă, să ceară 
adăpost acestor pescari. în caz că ei ar fi avut cunoştinţă de 
evadarea lor, a te încrede în ei însemna să rişti să fii predat 
jandarmilor austrieci, care desigur că acum colindau toată 
câmpia. 

Mathias Sandorf nu mai ştia ce hotărâre să ia când 
deodată, trunchiul de copac, izbindu-se de un buştean de la 
suprafaţa, apei, se opri brusc pe marginea din stânga a 
micii lagune. Rădăcinile i se încurcară atât de tare într-un 
desiş de mărăcini, încât trunchiul se opri de-a lungul 
țărmului, ca o barcă prinsă de otgon. Contele Sandorf 
debarcă pe prund, cu băgare de seamă, uitându-se în toate 
părţile. Voia mai întâi să se asigure că nu-i vedea nimeni. 
cât putea cuprinde cu privirea nu văzu nici un suflet de om, 
un pescar sau altceva. Şi totuşi, la mai puţin de două sute 
de paşi, se afla un om întins pe nisip şi care, din locul unde 
era, putea vedea pe cei doi fugari. Crezându-se în 
siguranţă, contele Sandorf cobori atunci din nou până la 
trunchiul de copac, îl luă pe prietenul său în braţe şi îl 
aduse pe prund, fără săştie nici unde se găseau, nici în ce 
direcţie era bine s-o ia. 

În realitate, această întindere de apă în care se vărsa 
Foiba nu era nici o lagună, nici un lac, ci un estuar. Prin 
partea locului i se spunea canalul Lemo şi comunica cu 
Adriatica printr-o deschizătură îngustă între Orsera şi 
Rovigno, pe coasta occidentală a peninsulei istricne. Dar pe 
atunci nu se ştia că în epoca marilor ploi apele Foibei, 
trecând prin prăpastia Buco, se Vărsau în acest canal. Pe 
țărm, la câţiva paşi, era o colibă de pescari. Contele Sandorf 


şi Ştefan Bathory, după ce mai prinseră puţină putere, 
căutară adăpost aici. Se dezbrăcară de hainele pe care 
razele unui soare puternic urma să le usuce în curând, şi 
aşteptară. Bărcile de pescuit tocmai părăsiseră canalul 
Lemo, şi cât puteai vedea cu ochii prundul părea pustiu. 

În momentul acela, omul care fusese martorul acestei 
scene se ridică, se apropie de colibă, ca şi cum ar fi vrut să 
recunoască bine poziţia: apoi dispăru înspre sud, după 
colţul unei faleze. Peste trei ore, Mathias Sandorf şi 
prietenul său îşi îmbrăcară hainele; erau încă umede, dar ei 
nu mai puteau aştepta. 

— Nu mai putem zăbovi mult timp în această colibă, zise 
Ştefan Bathory. 

— Te simţi destul de zdravăn ca s-o porneşti la drum? îl 
întrebă Mathias Sandorf. 

— sunt istovit mai ales de foame! 

— Să căutăm să ajungem până la țărm. Poate că vom găsi 
vreun prilej să ne facem rost de ceva hrană şi chiar să ne 
îmbrăcăm. Haide, ştefan! 

Şi cei doi părăsiră coliba. Se vedea că erau istoviţi mai 
mult de foame decât de oboseală. Intenţia contelui Sandorf 
era s-o ia de-a lungul țărmului dinspre sud al canalului 
Lemo, să ajungă la malul mării. Ţinutul era pustiu, dar 
brăzdat de numeroase pâraie ce curgeau înspre estuar. Din 
pricina prea deselor pâraie, toată această parte a 
estuarului formează doar un smârc întins, în al cărui nămol 
te înfundai până la genunchi. Trebuiră deci să ocolească 
smârcul, luând-o oblic spre sud, direcţie pe care o 
recunoscură uşor după soare. Fugarii merseră aşa timp de 
două ore, fără să întâlnească nici ţipenie de om, dar şi fără 
să-şi fi putut astâmpăra foamea care îi chinuia. Apoi, ţinutul 
deveni mai puţin sterp. Văzură un drum, cu direcţia E.V, 
pe care se afla o bornă ceindica distanţa. Dar aceasta nu 
spunea nimic despre regiunea prin care contele Sandor şi 
Ştefan Bathory se aventurau, ca orbii. Totuşi, câteva 
rânduri de duzi, iar mai departe un câmp de costreie le 


îngăduiră, dacă nu să-şi potolească foamea, cel puţin să-şi 
mai. înşele stomacul. Grăunţele de costreie şi dudele 
acestea răcoritoare ar fi ajuns, poate, să-i mai ţină pe 
picioare până vor ajunge pe ţărmul mării. Dar dacă ţinutul 
acesta arăta că putea fi locuit, dacă aceste câmpuri 
cultivate dovedeau prezenţa omului, însemna că trebuia să 
te aştepţi să întâlneşti şi locuitori. Ceea ce se şi întâmplă, 
către prânz. Un grup de cinci sau şase oameni veneau pe 
drum. Mathias Sandorf n-ar fi vrut să fie văzuţi. 

Din fericire zări la vreo cincizeci de paşi spre stânga o 
ogradă împrejurul unei ferme ruinate şi părăsite. Aici se 
refugiară cei doi fugari, înainte de a fi zăriţi, în fundul unei 
cămări întunecoase, în caz că vreun trecător s-ar fi oprit la 
această-fermă, aveau şanse să nu fie descoperiţi, chiar de 
ar fi trebuit să rămână aici şi peste noapte. Drumeţii erau 
nişte ţărani şi nişte lucrători de la sărării. Unii mânau nişte 
cârduri de gâşte, desigur că la târg, în vreun oraş sau sat 
care nu putea să fie departe de canalul Lemo. Ţăranii şi 
ţărăncile erau îmbrăcaţi după portul istrian, cu bijuterii, cu 
medalii, cu cercei, cu cruciuliţe, cu filigrane şi cu fel de fel 
de zorzoane ce împodobesc de obicei atât costumul 
bărbaţilor, cât şi cel al femeilor. cât despre lucrători, 
îmbrăcaţi mai simplu, cu traista în spate, cu băţul în mână, 
ei se duceau la sărăriile din apropiere, poate chiar până la 
importantele saline de la. 

Stagnon sau de la Pirano, în vestid provinciei. când 
ajunseră în faţa fermei părăsite, câţiva din ei se opriră o 
clipă şi chiar se aşezară pe pragul porţii. Vorbeau tare, cu 
oarecare însufleţire, dar numai despre treburile lor. Cei doi 
fugari, ghemuiţi într-un colţ, ascultau. Poate că oamenii 
aceştia ştiau ceva despre evadarea lor şi vor vorbi şi despre 
astaşi poate că vor spune şi câteva cuvinte, din care contele 
Sandorf să se lămurească în ce parte a Istriei se găseau ei 
acum? 

Dar oamenii nu rostiră nici un cuvânt despre acest lucru, 
aşa că trebuiră să se mulţumească cu simple bănuieli. 


— Din moment ce oamenii de prin partea locului nu 
vorbesc, nimic despre evadarea noastră, băgă de seamă 
Mathias Sandorf, putem trage concluzia că încă n-au aflat 
NIMIC! 

— Asta ar dovedi că am ajuns destul de departe de 
fortăreață, răspunse Ştefan Bathory. când mă gândesc la 
repeziciunea torentului care ne-a dus pe sub pământ mai 
bine de şase ore, nu aş fi câtuşi de puţin surprins să ne 
găsim destul de departe! 

— Da, ai dreptate, zise contele Sandortf. 

Totuşi, peste două ceasuri, nişte lucrători sărari ce trecură 
prin faţa ogrăzii fără să se oprească vorbeau despre o 
patrulă de jandarmi pe care o întâlniseră la intrarea în oraş. 
Dar numele oraşului nu spuseseră. 

Ştirea aceasta îi nelinişti pe cei doi fugari. Dacă umblau pe 
aici jandarmii, însemna că probabil fuseseră trimişi în 
căutarea lor. 

— Şi totuşi, zise Ştefan Bathory, în condiţiile în-care am 
fugit ar trebui să ne creadă morţi şi să nu ne mai 
urmărească. 

— Nu ne vor crede morţi decât când vor găsi cadavrele 
noastre, răspunse Mathias Sandorf. 

Oricum, nu se mai puteau îndoi de faptul că poliţia sta 
trează şi îi căuta de zor. Se hotărâră deci să rămână ascunşi 
aici, până la noapte. Foamea îi chinuia cumplit, dar nu 
îndrăzniră să-şi părăsească ascunzătoarea şi bine făcură. 
într-adevăr, către ora cinci seara, se auziră pe drum nişte 
tropote de cai. 

Contele Sandorf, care se târâse pe brânci până la poarta 
ogrăzii, se întoarse repede la tovarăşul său şi îl trase în 
colţul cel mai întunecos al cămării. Rămaseră acolo, 
nemişcaţi, ascunşi sub o grămadă de mărăcini. Şase 
jandarmi comandaţi de un caporal veneau pe drum, 
mergând înspre răsărit. „Oare se vor opri la fermă?” se 
întrebă contele Sandorf, cuprins de o vie nelinişte. Dacă 
jandarmii vor scotoci această casă părăsită, cu siguranţă că 


vor da peste cei ascunşi aici. Călăreţii făcură popas. 
Caporalul şi alţi doi jandarmi descălecară, în timp ce ceilalţi 
rămaseră călare. Aceştia primiră ordin să cutreiere locurile 
din jurul canalului Lemo, apoi să se întoarcă la fermă, unde 
ceilalţi îi vor aştepta până la ora şapte seara. 

Cei patru jandarmi porniră numaidecât. Caporalul şi 
ceilalfi doi îşi legară caii de gardul pe jumătate năruit ce 
împrejmuia ograda. Apoi se aşezară la vorbă. Din fundul 
cămării în care se pitiseră, fugarii puteau auzi tot ce se 
vorbea. 

— Da, astă-seară ne întoarcem în oraş să luăm instrucţiuni 
pentru la noapte, zise caporalul, răspunzând întrebării pe 
care i-o pusese unul din jandarmi. Poate că au sosit ceva 
ordine, prin telegraf, de la Triest. 

Aşadar, oraşul despre care era vorba nu era Triest.ul. 
Contele Sandort reţinu acest amănunt. 

— Oare fugarii nu vor fi ajuns mai degrabă prin părţile 
canalului Quarnero, în timp ce noi îi căutăm pe aicizise 
celălalt jandarm. 

— Da, asta se prea poate, răspunse primul jandarm, căci 
acolo se pot socoti mai în siguranţă decât aici. 

— Dacă s-au ascuns acolo, zise caporalul, riscă tot atât de 
mult să fie descoperiţi, căci toată coasta este 
supravegheată, de la un capăt la altul al provinciei! 

Al doilea amănunt ce trebuia notat: contele Sandort şi cu 
prietenul său se găseau, deci, pe litoralul vestic al Istriei, 
adică aproape de ţărmul Adriaticei, iar nu pe malurile 
golfului opus, care înaintează foarte adânc în țărm şi ajunge 
până la Fiume. 

— Cred că se vor face cercetări şi prin salinele din Pirano 
şi din Capo d'Istria, continuă caporalul. Acolo se pot 
ascunde mai uşor, şi de acolo să pună mâna pe o barcă şi să 
treacă Adriatica, îndreptându-se spre Rimini sau spre 
Veneţia. 

— Vai de pielea lor. Mai bine ar fi făcut să stea liniştiţi în 
celula lor! răspunse filosofic unul din jandarmi. 


— Da, pentru că mai de vreme sau mai târziu tot o să-i 
prindă iarăşi, dacă nu cumva o să-i pescuiască în Buco. 
Măcar de i-ar pescui odată. S-ar termina şi cu povestea 
asta, iar noi n-ar mai trebui să colindăm tot ţinutul, ceea ce 
e al dracului de neplăcut pe căldura asta. 

— Poate că s-a şi terminat toată daravera, zise caporalul. 
Poate că Foiba şi-a luat sarcina să-i execute iar. 
Condamnaţii ăştia nu puteau să aleagă un drum mai prost, 
ca să fugă din donjonul de la Pisino, decât în vremea când 
se umflă apele. 

Aşadar Foiba se numea râul care îi dusese pe cei doi 
fugari. Fortăreaţa Pisino. Aşadar acolo fuseseră ei duşi după 
arestarea lor, acolo fuseseră întemnițați, judecaţi şi 
condamnaţi. Acolo trebuiau să fie executaţi. Din donjonul 
acestei fortărețe fugiseră ei Contele Sandorf cunoştea bine 
oraşul Pisino. Era acum lămurit asupra acestui amănunt 
atât de important pentru el. De acum înainte, dacă nu 
cumva vor fi prinşi între timp, nu vor mai străbate la voia 
întâmplării peninsula istriană! 

Convorbirea jandarmilor se opri aici; dar din aceste câteva 
cuvinte, fugarii aflaseră tot ce voiau să afle, în afară, poate, 
de numele oraşului cel mai apropiat de canalul Lemo, de pe 
tarmul Adriaticei. 

În timpul acesta, caporalul se ridicase şi umbla de colo 
până colo de-a lungul gardului ogrăzii, uitându-se dacă nu 
se mai reîntorc oamenii săi. Intră de două-trei ori în casa 
dărăpănată, cercetă toate încăperile, mai degrabă dintr-o 
obişnuinţă a meseriei lui decât dintr-o bănuială. Se apropie 
şi de uşa cămării, unde cu siguranţă că fugarii ar fi fost 
descoperiţi, dacă această cămară n-ar fi fost atât de 
întunecoasă. Ba chiar intră şi, în trecere, lovi grămada de 
mărăcini cu vârful săbiei, fără să-i atingă însă pe fugarii 
ghemuiţi dedesubtul maldărului de mărăcini. în momentul 
acela, Mathias Sandortf şi Ştefan Bathory trecură printr-o 
spaimă de nedescris. Erau însă foarte hotărâți să-şi vândă 
cât mai scump pielea, dacă cumva ar fi fost descoperiţi. 


Erau hotărâți să se năpustească asupra caporalului, să-l ia 
prin surprindere, să-l dezarmeze, să-i atace şi pe cei doi 
jandarmi, să-i omoare sau să fie omorâţi. în clipa aceea, 
caporalul fu chemat de cei de afară, şi părăsi cămara, fără 
să fi observat nimic suspect. Cei patru jandarmi trimişi în 
cercetare se reîntorceau. Cu toată sârguinţa lor, nu 
găsiseră nici urmă de fugari în toată regiunea cuprinsă 
între drum, ţărmul mării şi canalul Lemo. Dar nu se 
întorceau singuri. Erau însoţiţi de un om. 

Era un spaniol care lucra pe la sărăriile din împrejurimi. 
Mergea spre oraş, când jandarmii îl întâlniseră. Cum el le 
spuse că cutreierase tot ţinutul acesta dintre oraş şi sărării, 
ei se hotărâră să-l ducă la caporal, care să-l mai descoasă. 
Omul nu se împotrivi câtuşi de puţin şi îi urmă. când ajunse 
în faţa caporalului, acesta îl întrebă dacă lucrătorii din 
sărării nu cumva văzuseră pe aici doi străini. 

— Nu, domnule caporal, răspunse omul, dar azi dimineaţă, 
la un ceas după ce am părăsit oraşul, am zărit doi oameni 
care tocmai veneau dinspre capătul canalului Lemo. 

— Doi oameni, ziciântrebă caporalul. 

— Da, dar cum pe aici se ştia că execuţia ar fi avut loc azi 
dimineaţă în donjonul din Pisino şi cum Vestea evadării nu 
se răspândise încă, nu m-am uitat în mod deosebit la aceşti 
doi oameni. Acum, că ştiu cum stau lucrurile, nu m-aş mira 
să fi Fost chiar fugarii. 

Din fundul cămării, contele Sandorf şi Ştefan Bathory 
auzeau bine această convorbire atât de importantă pentru 
ei, va să zică fuseseră văzuţi pe când debarcau pe ţărmul 
canalului Lemo! 

— Cum te cheamă? îl întrebă caporalul. 

— Carpena, şi sunt lucrător la sărăriile de aici. 

— l-ai recunoaşte pe aceşti doi oameni pe care i-ai văzut 
azi dimineaţă pe ţărmul canalului Lemo? 

— Da, cred că da. 

— Atunci, ai să te duci în oraş să dai o declaraţie şi să te 
pui la dispoziţia poliţiei! 


— Voi face cum porunciţi. 

— Ştii că se va da un premiu de cinci mii de florini pentru 
cel care îi va descoperi pe fugari? 

— Cinci mii de florini? 

— Şi ocna, pentru cel care îi va adăposti! 

— Acum aflu pentru prima oară. 

— Haide, du-te, zise caporalul. 

Ştirea pe care o aflară din gura spaniolului îi făcu pe 
jandarmi să o ia din loc. Caporalul porunci oamenilor săi să 
încalece, şi cu toate că se înnoptase, porniră să scotocească 
toate ascunzişurile de pe țărmurile canalului Lemo. 

cât despre Carpena, el o porni întins înspre oraş, zicându- 
şi că dacă ar avea un dram de noroc, s-ar prea putea ca 
arestarea fugarilor să-i aducă un premiu gras, plătit din 
averea contelui Sandorf. Totuşi, Mathias Sandort şi Ştefan 
Bathory mai rămaseră câtva timp în cămara aceea 
întunecoasă în care se ascunseseră. Se gândeau că 
jandarmii erau acum pe urmele lor, că fuseseră văzuţi, şi că 
prin urmare puteau fi recunoscuţi, că meleagurile isiriene 
nu le mai ofereau nici o siguranţă... N-aveau altceva de 
făcut decât să părăsească ţinutul în cel mai scurt timp, să 
treacă fie în Italia, de cealaltă parte a Adriaticei, fie de-a 
lungul Dalmației şi a zonelor militare, peste graniţa 
austriacă. 

Prima soluţie prezenta cele mai multe şanse de succes, cu 
condiţia însă ca fugarii să poată pune mâna pe o barcă sau 
să convingă pe vreun pescar de pe litoral să-i treacă pe 
malul italian. Aşa că adoptară această soluţie. 

De aceea, către orele opt şi jumătate, de îndată ce se făcu 
destul de întuneric, Mathias Sandorf şi prietenul său 
părăsiră ferma dărăpănată şi se îndreptară spre vest, ca să 
ajungă cât mai repede pe coasta Adriaticei. în primul rând 
trebuiau să aibă grijă să o ia pe drum în jos, ca să nu se 
înămolească în mlaştinile din apropierea canalului Lemo. 
Dar s-o iei pe acest drum necunoscut, nu însemna oare să 
ajungi tocmai în oraşul pe care drumul îl lega cu inima 


Istriei. Nu însemna oare să intri în gura lupului? Fără 
îndoială că da. Dar ce puteau să facă altceva? 

Către orele nouă şi jumătate zăriră umbra foarte 
nelămurită a unui oraş, la o depărtare de un sfert de milă. 
Era foarte greu să-ţi poţi da seama ce oraş era. Se vedea 
doar o îngrămădire de case căţărate pe un enorm masiv 
stâncos ce domina marea, deasupra unui port ce se 
adâncea într-o scobitură a coastei. Peste toată această 
grămadă de clădiri se înălța o clopotniţă subţire şi lungă, ca 
un cui uriaş căruia în tunericul nopţii îi dădea proporţii 
exagerate. Mathias Sandorf era hotărât să nu intre nici în 
ruptul capului în acest oraş, unde prezenţa a doi străini ar fi 
fost băgată în seamă numaidecât. Trebuiau deci să 
ocolească zidurile oraşului, dacă lucrul acesta ar fi fost cu 
putinţă, ca să ajungă undeva pe ţărmul mării. 

În timpul acesta, însă, cei doi fugari erau urmăriţi de la 
distanţă, fără ca ei să bănuiască ceva, chiar de omul care îi 
zărise când puseseră, piciorul pe ţărmul canalului Lemo - 
de Carpena, pe care îl auziseră spunând acele cuvinte 
caporalului de jandarmi, într-adevăr, în timp ce mergea 
spre casă, gândindu-se tot timpul la premiul acela de cinci 
mii de florini, spaniolul o luase peste câmp, ca să poată 
observa mai bine drumul; şi iată că întâmplarea, norocoasă 
pentru el, dar nenorocoasă pentru ei, îl punea acum pe 
urmele fugarilor. 

În momentul acela, o patrulă de poliţie, care tocmai ieşea 
pe una din porţile oraşului, era cât pe-aci să le taie drumul. 
Abia dacă mai avură timp să se ascundă într-un şanţ. Apoi 
porniră în grabă spre țărm, mergând tot timpul pe sub 
zidurile portului. Deodată zăriră o căsuţă de pescari, cu 
ferestruicile luminate şi cu uşa întredeschisă. Dacă Mathias 
Sandorf şi Ştefan Bathory nu găseau aici adăpost, dacă 
oamenii de aici refuzau să-i găzduiască, însemna că erau 
pierduţi. Bineînţeles că a căuta adăpost aici însenna să 
joace totul pe o carte; dar n-aveau încotro, nu mai era timp 
de pierdut. 


Contele Sandorf şi prietenul său se îndreptară repede într- 
acolo şi se opriră în pragul casei. înăuntru, la lumina unei 
lămpi de bord, un om îşi repara o plasă. 

— Prietene, întrebă contele Sandorf, eşti bun să-mi spui ce 
oraş e acesta? 

— Rovigno. 

— Şi în casa cuisuntem aici? 

— În casa pescarului Andrea Ferrato. 

— Ar consimţi pescarul Andrea Ferrato să ne dea adăpost 
în noaptea asta? 

Andrea Ferrato îi privi pe amândoi, făcu câţiva paşi înspre 
uşă, zări patrula de poliţie ivindu-se după colţul zidurilor 
portului, ghici cu siguranţă cine erau cei care îi cereau 
adăpost şi înţelese că bieţii oameni ar fi fost pierduţi, dacă 
el ar fi şovăit să le răspundă. 

— Intraţi, zise el. 

Dar cei doi fugari nu se grăbeau să treacă pragul casei 
pescarului. 

— Prietene, zise contele Sandorf, se dă un premiu de cinci 
mii de florini aceluia care va preda poliţiei pe condamnaţii 
care au fugit dindonjonul din Pisino. 

— Ştiu. 

— Şi pedeapsa cu ocna pentru oricine le-ar da adăpost, 
adăugă contele Sandor. 

— Ştiu. 

— Poţi să ne predai poliţiei, dacă vrei. 

— V-am spus să intraţi, aşa că... intraţi, răspunse pescarul. 

Şi Andrea Ferrato închise uşa, chiar în momentul când 
patrula de poliţie trecea prin faţa casei lui. 

VIII. CASA PESCARULUI FERRATO. 

Andrea Ferrato era corsican, de fel din Santa Manza, un 
mic port din regiunea Sartena, situat ceva mai sus de vârful 
meridional al insulei. Acest port, împreună cu porturile 
Bastia şi Porto Vecchio, sunt singurele porturi de pe această 
coastă orientală, atât de capricios tăiată până mai acum 
câteva mii de ani, azi însă îndreptată de eroziunea continuă 


a valurilor, care aproape că i-au distrus capurile, i-au 
umplut golfurile, i-au şters golfuleţele şi i-au mâncat micile 
intrânduri de mare. 

Aici, la Santa Manza, pe această porţiune strâmtă de mare 
dintre Corsica şi pământul italian, îndepărtându-se uneori 
cu barca lui până printre stâncile din strâmtoarea Bonifacio 
şi cea a Sardinei, se îndeletnicea Andrea Ferrato cu 
meseria lui de pescar. în urmă cu douăzeci de ani se 
căsătorise cu o fată din Sartena. După doi ani avură o fetiţă, 
pe care o botezară Maria. Meseria de pescar era destul de 
grea, mai ales când în afară de peşte mai pescuieşti şi 
mărgean, ale cărui bancuri submarine trebuie să le cauţi pe 
fundul mării, prin locurile cele mai periculoase din 
strâmtoare, Dar Andrea Ferraio era un om curajos, voinic, 
neobosit, ştiind să se slujească cu aceeaşi iscusinţă de plasă 
ca şi de curăţitoarea de nămol. 

Treburile îi mergeau strună. Soţia lui, o femeie harnică şi 
ageră la minte, ţinea căsuţa din Santa Manza de îţi era mai 
mare dragul s-o vezi. Amândoi ştiau să scrie, să citească şi 
să socotească, aşa că erau nişte oameni cu oarecare 
învăţătură, dacă îi puneai alături de cei o sută cincizeci de 
mii de neştiutori de carte, pe care ni-i arată şi azi statistica 
vorbind despre cei două sute şaizeci de mii de locuitori ai 
insulei. în afară de asta - şi poate tocmai datorită faptului că 
învățase carte - Andrea Ferrato, deşi italian de origine, era 
însă francez ca idei şi ca sentimente, aşa cum sunt cei mai 
mulţi dintre corsicani. Din această pricină avusese oarecare 
neplăceri din partea locuitorilor acelui canton. 

Într-adevăr, acest canton situat la extremitatea sudică a 
insulei, departe de Bastia, departe de Ajaccio, departe de 
principalele centre administrative şi judecătoreşti, a rămas, 
în fond, foarte refractar faţă de tot ce nu este italian sau 
sard - o stare de lucruri regretabilă, care putem spera că 
va lua sfârşit o dată cu educaţia noilor generaţii. 

Aşadar, locuitorii acelui canton duşmăneau oarecum 
familia lui Ferrato. Or, în Corsica, de la duşmănie până la 


ură nu este decât un pas, iar de la ură până la violenţă, incă 
şi mai puţin. În curând, anumite împrejurări înrăutăţiră 
această stare de lucruri, într-o zi, Andrea Ferrato nu mai 
putu răbda şi, într-o pornire de mânie, „găuri pielea” unuia. 
Cu alte cuvinte, ucise o secătură de prin partea locului, care 
îl ameninţa într-una. De aceea, trebui să o şteargă. 

Dar Andrea Ferrato nu era omul care să stea ascuns prin 
hăţişurile Corsicei, să ducă o viaţă de continuă luptă atât 
contra poliţiei, cât şi contra rudelor sau prietenilor 
mortului, să prelungească o serie de răzbunări care, în cele 
din urmă, i-ar fi atins pe ai săi. Hotărl să se expatrieze, şi 
reuşi să părăsească în taină Corsica, pentru a se refugia pe 
coasta Sardiniei. Soţia lui, după ce prefăcu în bani tot micul 
lor avut, după ce vându casa din Santa Manza, după ce îşi 
vându lucrurile din casă, barca şi plasele de pescuit, se 
duse şi ea după el, împreună cu fiica lor. Andrea Ferrato 
avea de gând să nu se mai întoarcă niciodată în ţinutul său 
natal. 

De altfel, acest omor, deşi fusese săvârşit în stare de 
legitimă apărare, îi apăsa conştiinţa. Cu ideile lui cam 
superstiţioase pe care le moştenise din moşistrămoşi, 
Andrea Ferrato ţinea foarte mull să-şi răscumpere acest 
păcat. îşi zicea că nu va fi iertat că omorâse un om decât în 
ziua când va fi salvat viaţa altui om, chiar cu riscul propriei 
sale vieţi. Şi era foarte hotărât s-o facă, dacă i s-ar fi ivit 
vreodată ocazia. Dar după ce părăsise Corsica, Andrea 
Ferrato nu rămăsese decât puţin timp în Sardinia, unde 
putea fi recunoscut şi descoperit foarte uşor. Nu tremura 
pentru pielea lui, căci era curajos şi viteaz; în schimb 
tremura la gândul că răzbunarea i-ar fi putut atinge pe ai 
săi. Aştepta momentul potrivit pentru a se muta în altă 
parte, fără a trezi vreo bănuială, şi astfel trecu în Italia. 
Acolo, la Ancona, găsi o ocazie de a trece Adriatica şi de a 
ajunge pe coasta istrâană, ocazie pe care nu o scăpă din 
urină. lată de ce, şi în urma căror împrejurări., se stabilise 
corsicanul acesta în micul port Rovigno. Venise aici în urmă 


cu şaptesprezece ani; îşi reluase meseria de pescar - ceea 
ce îi îngăduise să-şi refacă repede bunăstarea de dinainte. 
La nouă ani după ce sosise aici, soţia lui născu un băiat, pe 
care îl boteză Luigi, şi a cărui naştere costă viaţa mamei 
sale. 

De când rămăsese văduv, Andrea Ferrato trăia numai cu 
fiica şi cu fiul său. Maria, acum în vârstă de optsprezece ani, 
era ca o mamă pentru băieţelul care mergea pe opt ani. Şi 
dacă inima lui n-ar fi fost tot timpul sfâşiată de durerea de 
a-şi fi pierdut vrednica sa tovarăşă de viaţă, pescarul din 
Rovigno ar fi fost un om tot atât de fericit cum poate fi un 
om care munceşte şi care are mulţumirea datoriei 
îndeplinite. Era iubit de toată lumea din ţinut, gata oricând 
să ajute pe oricine, fie cu un sfat bun, fie cu fapta. Era 
socotit de toţi, Şi pe drept cuvânt, ca un om iscusit şi 
priceput în meseria lui. Prin această puzderie de stânci care 
acoperă țărmurile Istriei, nu avea de ce să-i pară râu după 
pescuitul său din golful Santa Manza şi din strâmtoarea 
Bonifacio. în afară de asta ajunsese şi un foarte bun 
cunoscător al acelor locuri, unde se vorbea aceeaşi limbă pe 
care o vorbise şi el în Corsica. Ceea ce câştiga pilotând 
vasele de-a lungul coastei, de la Pola până la Triest, se 
adăuga la ceea ce câştiga pescuind prin apele acestea 
bogate. De aceea oamenii săraci găseau totdeauna deschisă 
uşa casei sale, iar fiica sa, Maria, îl ajuta din toată inima în 
operele sale de binefacere. 

Dar pescarul din Santa Manza nu uitase nici o clipă ceea 
ce îşi făgăduise sieşi. Viaţă pentru viaţă Luase viaţa unui 
om, trebuia să salveze, în schimb, viaţa altui om. lată de ce, 
când cei doi fugari apărură în pragul casei lui, Andrea 
Ferrato, ghicind cine erau, deşi ştia la ce pedeapsă se 
expunea, nu şovăise să le spună: „Intraţi”, adăugând în 
sinea lui: „Şi Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi”. 

Între timp patrula de poliţie trecuse prin faţa casei lui 
Andrea Ferrato, fără să se oprească. Contele Sandorf şi 
Ştefan Bathory puteau deci să se socotească în siguranţă, 


cel puţin pentru câteva ore din noapte, în casa pescarului 
corsican. Casa era clădită nu în oraş, ci la vreo cinci sute de 
paşi în afara zidurilor, dincolo de port, pe o temelie de 
stânci care se înălța deasupra țărmului. Dincolo, la mai 
puţin de două sute de metri, marea, izbindu-se de stâncile 
țărmului, se întindea până în depărtările orizontului (cât 
vedeai cu ochii). înspre sud-vest se proiecta promontoriul, a 
cărui curbură închidea mica rază a portului Rovigno spre 
Adriatica. 


Locuinţa lui Andrea Ferrato se compunea din patru odăi, 
dintre care două înspre stradă, iar două în spate, şi dintr-un 
şopron de scânduri, unde se aflau uneltele de pescuit. 
Barca lui era o simplă luntre napolitană cu un catarg, cu 
pupa pătrată, lungă de treizeci de picioare, echipată cu o 
antenă înaltă, cu o pânză triunghiulară - un gen de barcă 
foarte potrivită pentru pescuitul cu năvodul. când nu avea 
nevoie de ea, barca era ancorată după nişte stânci, unde 
puteai ajunge cu o mică iolă, trasă pe uscat. În spatele casei 
se întindea o ogradă de o jumătate de pogon, cu legume, 
duzi, măslini şi viţă de vie, înspre câmp, un gard de 
mărăcini o despărţea de un pârâu lat de cinci-şase picioare. 

Aceasta era modesta, dar ospitaliera casă în care 
providenţa îi condusese pe fugari, aceasta era gazda care 
îşi punea viaţa în primejdie pentru a le da adăpost. De 
îndată ce uşa se închise în urma lor, contele Sandorf şi 
Ştefan Bathory cercetară cu privirea încăperea în care îi 
primise pescarul. Era încăperea principală a casei, cu 
câteva mobile doar, dar foarte curat ţinute, care dovedeau 
gustul şi hărnicia unei gospodine vrednice. 

— Mai întâi de toate trebuie să mâncaţi, zise Andrea 
Ferrato. 

— Da, suntem lihniţi de foame, răspunse contele Sandort. 
De douăsprezece ceasuri n-am mai mâncat nimic! 

— Auzi, Maria, urmă pescarul. 

cât ai bate din palme, Maria puse pe masa puţină carne 
sărată de porc, peşte rasol, pâine, o sticlă de vin de regiune, 
struguri uscați, două pahare, două farfurii şi o faţă de masă 
albă. Un Veglione - un fel de lampă cu trei feştile alimentate 
cu untdelemn - lumina încăperea. 

Contele Sandorf şi Ştefan Bathory se aşezară îndată la 
masă. Erau frânţi de oboseală. 

— Dar dumneavoastră? se adresară ei pescarului. 

— Noi am cinat, răspunse Andrea Ferrato. 

Cei doi înfometați înfulecară - acesta e cuvântul potrivit - 
bucatele ce le erau oferite cuatâta simplitate şi din toată 


inima. Dar în timp ce mâncau, nu conteneau să se uite la 
pescar, la fiică-sa şi la fiul său, care se aşezaseră într-un colţ 
al odăii şi îi priveau pe cei doi străini fără să scoată o vorbă. 

Andrea Ferrato putea să aibă vreo patruzeci şi doi de ani. 
Era un bărbat cu o înfăţişare aspră, chiar puţin tristă, cu 
trăsături expresive pe faţa sa arsă de soare, cu ochii negri 
şi cu o privire vie. Purta îmbrăcămintea pescarilor de pe 
Adriatica, sub care puteai ghici o statură robustă şi 
vânjoasă. 

Măria, care semăna leit cu fosta lui soţie, era înaltă, bine 
făcută, frumoasă, cu ochi negri şi focoşi, cu părul negru şi 
cu pieliţa obrajilor îmbujorată de vioiciunea sângelui 
corsican. Serioasă, ca urmare a îndatoririlor pe care le 
avusese de îndeplinit încă din fragedă tinereţe, cu acea 
linişte în ţinută şi în mişcări pe care o dă o fire chibzuită, 
totul arăta la această fată o energie la care ea desigur nu va 
renunţa niciodată, oricare ar fi împrejurările în care ar 
arunca-o soarta. Fusese cerută în căsătorie în mai multe 
rânduri, de tineri pescari de prin împrejurimi, dar ea nici 
nu voia să audă de aşa ceva. Oare nu aparţinea întreaga sa 
viaţă tatălui ei şi acestui copil, la care ţinea ca la propriul ei 
copil? 

cât despre Luigi, acesta era un băiat hotărât, curajos, 
muncitor, obişnuit de pe acum cu viaţa de marinar. îl însoțea 
pe Andrea Ferrato la pescuit şi la pilotat, cu capul gol, fie 
vânt, fie ploaie. Făgăduia să ajungă un bărbat voinic, 
sănătos, bine legat, curajos, chiar îndrăzneţ, fără să-i fie 
teamă de furtuni, fără să-i pese de loc de primejdii. îşi iubea 
părintele şi îşi adora sora. 

Contele Sandorf iscodise cu privirea aceste trei făpturi, 
unite printr-un sentiment atât de mişcător de afecţiune. Nu 
încăpea nici o îndoială că se găsea în casa unor oameni 
cumsecade, în care puteai avea toată încrederea. După ce 
masa se termină, Andrea Ferrato se ridică şi, apropiindu-se 
de Mathias Sandorf, zise: 


— Acum, să vă culcaţi, domnilor. Nu ştie nimeni căsunteţi 
aici. Mâine, vom vedea ce e de făcut. 

— Nu, Andrea Ferrato, auzise contele Sandorf. Acum ne- 
am potolit foamea şi ne-am mai întremat. Lasă-ne să plecăm 
numaidecât de-aici, unde prezenţa noastră înseamnă un 
pericol atât de mare pentru dumneata şi pentru ai 
dumitale! 

— Da, să plecăm, adăugă Ştefan Bathory, şi Dumnezeu să 
te răsplătească pentru binele pe care ni l-ai făcut. 

— Trebuie să vă duceţi la culcare, insistă pescarul. În 
seara asta toată coasta este supravegheată. Nici un vas, nici 
o barcă nu au voie să iasă în larg. În noaptea asta nu puteţi 
încerca să faceţi nimic. 

— Fie, dacă aşa vrei dumneata, îi răspunse contele 
Sandorf. 

— Da, aşa vreau eu. 

— Un singur lucru să te mai întreb: de când s-a aflat 
despre evadarea noastră? 

— De azi dimineaţă, răspunse Andrea Ferrato. Dar eraţi 
patru prizonieri în donjonul din Pisino. Şi aici nusunteţi 
decât doi. Al treilea urmează să fie pus în libertate, după 
cum se vorbeşte... 

— Sarcany izbucni contele Sandorf, abia stăpânindu-şi o 
pornire de mânie ce îl apucase pronunţând acest nume, de 
oare ce îi era atâta scârbă. 

— Şi al patrulea?... întrebă Ştefan Bathory, fără să aibă 
curajul să-şi termine fraza. 

— Al patrulea mai trăieşte încă, răspunse Andrea Ferrato. 
Execuţia a fost amânată. 

— Trăieşte! exclamă Ştefan Bathory. 

— Da, zise ironic contele Sandorf. Călăii aceia aşteaptă să 
ne înhaţe din nou şi pe noi, ca să ne facă bucuria să murim 
toţi trei împreună. 

— Maria, zise Andrea Ferrato, condu-i pe oaspeţii noştri în 
odaia din dos, dinspre ogradă, dar fără lumină. Astă seară 
nu trebuie să se vadă de afară că e lumină în odaia aceea. 


Pe urmă te poţi culca şi tu. Lingi şi cu mine vom sta de 
veghe. 

— Da tată, zise băiatul. 

— Veniţi domnilor, îi pofti fata. 

Contele Sandorf şi prietenul său strânseră călduros mâna 
pescarului. Apoi trecură în odaia din dos, unde îi aşteptau 
două saltele bune, umplute cu foi de porumb, pe care 
urmau să se odihnească după atâta oboseală. 

Dar Andrea Ferrato şi părăsise casa, împreună cu Luigi. 
Voia să se asigure că nimeni nu dădea târcoale casei, nici 
dinspre țărm, nici dincolo de pârâu. Fugarii se puteau 
odihni fără nici o grijă până a doua zi în zori. Noaptea trecu 
fără să se întâmple nimic deosebit. Pescarul ieşise din casă 
în mai multe rânduri. Nu văzuse nimic ce i-ar fi dat de 
bănuit. A doua zi, la 18 iunie, în timp ce oaspeţii săi mai 
dormeau încă, Andrea Ferrato se duse până în centrul 
oraşului şi pe chei, să mai tragă cu urechea. Ici şi colo, 
câteva pâlcuri de oameni stăteau de vorbă. Discutau despre 
afişul pus încă din ajun, care anunţa evadarea celor doi, 
pedeapsa prevăzută pentru tăinuitori şi premiul promis 
denunţătorului. Lumea flecărea, venea cu veşti noi, repeta 
zvonurile vagi care nu” spuneau mare lucru. Nimic nu arăta 
că Mathias Sandorf şi cu” prietenul „său ar fi fost văzuţi 
prin împrejurimi, sau măcar că li”s-ar fi bănuit prezenţa 
prin acel ţinut. Dar, către ora zece dimineaţa, când 
caporalul de Jandarmi şi oamenii săi se înapoiară la Rovigno 
după cercetările pe care le făcuseră în timpul nopţii, se 
răspândi zvonul că fuseseră zăriţi doi străini, acum 
douăzeci şi patru de ore, pe malurile canalului Lemo. 
Jandarmii cercetaseră tot ţinutul, până la mare, ca să le dea 
de urmă, dar fără nici un rezultat. Nu găseau nimic care să 
le arate că ei trecuseră pe acolo. Prin urmare, fugarii 
ajunseseră pesemne până la țărm, puseseră, mâna pe o 
barcă şi fugiseră într-un alt punct al Istriei, sau chiar 
trecuseră frontiera austriacă. Totul era cu putinţă. 


— Bravo, zicea lumea. Asta înseamnă pentru vistierie o 
economie de cinci mii de florini! 

— Banii ăştia vor putea fi întrebuinţaţi mai bine decât să 
se plătească o denunţare mârşavă! 

— Aşa el De-ar da Dumnezeu să scape! 

— Să scape!... Păi, au şi scăpat!... La. ora asta sunt în 
siguranţă de cealaltă parte a Adriaticei! 

judecând după astfel de vorbe pe care le puteai auzi 
printre ţăranii, muncitorii şi târgoveţii opriţi în faţa afişelor, 
se vedea că lumea era mai degrabă de partea 
condamnaților, cel puţin istrienii de origine slavă sau 
italiană. De aceea, funcţionarii austrieci nu puteau conta pe 
o denunţare din partea lor şi făceau tot ce le sta în putinţă 
ca să pună mâna pe fugari. Toate patrulele de poliţie şi 
posturile de jandarmi erau în picioare, încă din ajun, şi un 
neîncetat schimb de depeşe avea loc între Rovigno, Pisino şi 
când Andrea Ferrato se întoarse acasă, către ora 
unsprezece, împărtăşi şi celorlalţi aceste veşti, mai mult 
bune decât proaste. 

La ora aceea, contele Sandorf şi Ştefan Bathory tocmai îşi 
terminau dejunul, serviţi de Maria în camera în care îşi 
petrecuseră noaptea. După aceste câteva ceasuri de somn 
şi după această mâncare gustoasă, se simțeau complet 
refăcuţi. 

— Ce mai nou, prietene? întrebă contele Sandorf, de 
îndată ce uşa se închise după Andrea Fernato. 

— Domnilor, răspunse pescarul, părerea mea e că 
deocamdată n-aveţi de ce să vă temeţi. 

— Dar ce se mai vorbeşte în oraş? întrebă Ştefan Bathory. 

— Se vorbeşte de doi străini care ar fi fost zăriţi ieri 
dimineaţă, în clipa când debarcau pe malul canalului 
Lemo... Şi de dumneavoastră e vorba, domnilor... 

— Aşa e, de noi e vorba, zise Ştefan Bathory. Un om, un 
lucrător de la sărării, ne-a văzut şi ne-a denunţat. 

Şi Andrea Ferrato fu pus la curent cu tot ce se petrecuse 
la ferma aceea părăsită, în timp ce fugarii erau ascunşi 


acolo. 

— Şi nu ştiţi cine e acel denunţător întrebă pescarul, 
stăruitor. 

— Nu l-am văzut, răspunse contele Sandorf, doar l-am 
auzit vorbind. 

— E un lucru foarte neplăcut, continuă Andrea Ferrato, 
dar important e că vi s-a pierdut urma. De altfel, chiar dacă 
s-ar bănui că v-aţi ascuns în casa mea, cred că nu trebuie să 
vă temeţi de vreo trădare. Toată lumea din ţinutul Rovigno 
este alături de dumneavoastră 

— Da, răspunse contele Sandorf, şi nu mă mir de loc. 
Oamenii de pe aici sunt nişte oameni foarte cumsecade. 
Totuşi, trebuie să ţinem seamă şi de autorităţile, austriace, 
care vor face tot ce le stă în putinţă ca să ne înhaţe din nou. 

— Ceea ce trebuie să vă liniştească, domnilor, zise 
pescarul, este că toată lumea crede că aţi şi trecut de 
cealaltă parte a Adriaticei. 

— Să dea Dumnezeu să fie aşa! adăugă Maria, care îşi 
împreunase mâinile ca într-o rugăciune. 

— Aşa va fi, draga mea copilă, răspunse contele Sandorff 
cu cea mai desăvârşită încredere în glas. Cu ajutorul 
cerului, aşa va fi! 

— Şi cu al meu, domnule conte, zise Andrea Ferrato. 
Acum, eu mă duc la treburile mele. Lumea e obişnuită să ne 
vadă pe țărm, pe Luigi şi pe mine, dregându-ne plasele sau 
curăţindu-ne luntrea, şi nu trebuie să ne schimbăm nimic 
din obiceiurile noastre. De altfel, trebuie să văd cum e 
timpul, înainte de a lua” o hotărâre. Vă rog să rămâneţi în 
odaia asta. Să nu ieşiţi de aici sub nici un motiv. Şi, ca sâănu 
trezim nici o bănuială, deschideţi fereastra ce dă spre 
ogradă, dar staţi mai în fundul odăii, nu vă arătaţi. Eu mă 
întorc peste un ceas sau două. 

Apoi Andrea Ferrato ieşi, însoţit de fiul său, lăsând-o pe 
Maria să-şi vadă de treburile ei obişnuite pe lângă casă. 
Câţiva pescari umblau de ici-colo de-a lungul țărmului. 
Andrea Ferrato voi, din precauţie, să mai schimbe câteva 


vorbe cu ei, înainte de a se duce s-ă-şi întindă plasele pe 
Nisip. 

— Vântul ăsta dinspre răsărit e bine venit, zise unul dintre 
ei. 

— Da, răspunse Andrea Ferratoi furtuna de alaltăieri a 
curăţat straşnic tot cerul. 

— Hm făcu un. altul, seara, briza ar putea foarte bine să se 
răcească şi să se schimbe în vijelie, dacă începe să mai bată 
şi briza. 

— Ce are a facetot vânt dinspre uscat va fi, aşa că marea 
nu va fi agitată printre stânci. 

— Vom vedea. Te duci la pescuit în noaptea asta, Andrea? 

— Desigur, dacă e vremea bună. 

— Dar nu ştii că este oprit de a ieşi în larg? 

— Aceasta este numai pentru vasele mari, nu şi pentru 
bărcile care nu se îndepărtează prea mult de țărm. 

— Atunci, cu atât mai bine, căci s-a dat de veste că dinspre 
sud vin încoace nişte bancuri de ton, aşa că trebuie să ne 
grăbim să ne aşezăm năvoadele. 

— Ei, aşfăcu Andrea Ferrato. Nu e târziu nici peste câteva 
zile! 

— Ba, poate că da! 

— Ba nu, ascultă-mă pe mine ce-ţi spun Eu dacă ies în 
noaptea asta, mă duc să pescuiesc bonicuşi înspre Orsera 
sau Parenzo. 

— Treaba ta! Dar noi începem să ne aşezăm năvoadele la 
poalele stâncilor. 

— Faceţi cum vreţi! 

Andrea Ferrato şi Luigi se duseră să-şi caute plasele, pe 
care le lăsaseră sub şopron, întinse pe nisip ca să se usuce. 
Peste două ceasuri, pescarul se întoarse acasă, după ce îi 
spuse fiului său să pregătească cângile pentru pescuitul 
bonicugşilor - un fel de peşti mari cu carnea roşie-închisă, 
aparţinând genului tonilor, din specia anxidelor. După vreo 
zece minute, după ce fuma o pipă în pragul casei sale, 


Andrea Ferrato se duse la oaspeţii săi în odaia lor, în timp 
ce Maria îşi vedea de lucru mai departe prin jurul casei. 

— Domnule conte, zise pescarul, vântul bate dinspre uscat 
şi nu cred că marea va fi furioasă în noaptea asta. Or, 
mijlocul cel mai simplu, şi prin urmare cel mai bun pentru a 
fugi fără să vi se poată da de urmă, este să vă îmbarcaţi 
împreună cu mine. Dacă vă hotărâți, cel mai bun lucru ar fi 
să plecăm astăseară, pe la zece. O să vă strecuraţi printre 
stânci până la marginea apei. N-o să vă vadă nimeni. Iola 
mea vă va duce până la barcă, şi vom porni repede în larg, 
fără să dăm cuiva de bănuit, căci toţi ştiu că eu ies la 
pescuit în noaptea asta. Dacă briza se înteţeşte, vom merge 
de-a lungul țărmului, aşa încât să vă debarc dincolo de 
frontiera austriacă, peste golful Cattaro. 

— Dar dacă briza nu se înteţeşteântrebă contele Sandorf. 
Atunci, ce ai de gând să faci? 

— Vom ieşi în larg, răspunse pescarul, vom străbate 
Adriatica şi am să vă debarc prin apropiere de Rimini, acolo 
unde se varsă Padul. 

— Barca dumitale e în stare să facă drumul acesta? 
întrebă Ştefan Bathory. 

— Da. E o barcă bună, pe jumătate prevăzută cu punte, o 
barcă pe care eu şi cu fiul meu am pus-o la încercare pe 
timp de furtună. De altfel, trebuie să riscăm. 

— Noi, fireşte că trebuie să riscăm, căci e în joc viaţa 
noastră, răspunse contele Sandorf. Dar dumneata, prietene, 
de ce să-ţi pui viaţa în primejdie? 

— Asta e treaba mea domnule conte, răspunse Andrea 
Ferrato, şi dacă vreau să vă servesc, nu-mi fac decât 
datoria. 

— Datoria? 

— Da. 

Şi Andrea Ferrato povesti întâmplarea aceea din viaţa sa, 
în urma căreia trebuise să părăsească Santa Manza şi 
Corsica, adăugând că binele pe care urma să-l facă acum n- 


ar fi decât o dreaptă ispăşire a. răului pe care-l făcuse 
atunci. 

— Ce suflet de omexclamă contele Sandorf, profund mişcat 
de această povestire. Apoi continuă: 

— Dar fie că mergem dincolo de golful Cattaro, fie că 
mergem până la coasta italiană, dumneata va trebui să 
lipseşti de aici destul de multă vreme. Ce vor crede oamenii 
din Rovigno despre lipsa dumitale? După ce că ne-ai pus în 
siguranţă, nu trebuie să te mai expui să fii arestat la 
întoarcere... 

— Să n-aveţi nici o grijă de nimic, domnule conte, 
răspunse Andrea Ferrato. Uneori rămân şi cinci-şase zile pe 
mare, când vremea pescuitului e în toi. De altfel, vă spun 
înc-o dată: asta e treaba mea. Aşa trebuie să facem, şi aşa 
vom face Hotărârea pescarului era neclintită. Planul lui 
Andrea Ferrato era, de bună seamă, cel mai bun şi cel mai 
uşor de adus la îndeplinire, căci cu barca lui cu pânze - cel 
puţin aşa spera el - nu avea de ce să se teamă, chiar dacă 
marea ar fi fost furioasă. Măsurile de precauţie trebuiau 
luate numai în momentul îmbarcării. Noaptea se anunţa a fi 
întunecoasă, fără lună pe cer şi foarte probabil că o dată cu 
căderea umbrelor, de-a lungul coastei se va lăsa o ceaţă 
groasă, din aceea care nu se mai întinde şi în larg. La ora 
aceea, de-a lungul țărmului pustiu nu va mai fi nimeni, în 
afară de unu sau doi vameşi. cât despre ceilalţi pescari, 
vecinii lui Andrea Ferrato, aceştia vor fi ocupați să-şi întindă 
năvoadele dincolo de puzderia asta de stânci, adică la două 
sau trei mile mai jos de Rovigno. Când ei vor zări barca lui, 
dacă o vor zări, barca va fi de mult în larg, cu cei doi fugari 
ascunşi sub punte. 

— Şi ce distanţă e în linie dreaptă între portul Rovigno şi 
punctul cel mai apropiat de pe coasta italiană întrebă atunci 
Ştefan Bathory. 

— Cam cincizeci de mile. 

— Şi cât timp ne trebuie ca să o străbatem? 


— Dacă avem vânt bun din spate, putem ajunge cam în 
douăsprezece ore. Dar dumneavoastră n-aveţi bani. şi veţi 
avea nevoie de ei. Luaţi brâul ăsta în care sunt trei sute de 
florini şi încingeţi-vă cu el. 

— Prietene... protestă Mathias Sandort. 

— O să mi-i daţi înapoi mai târziu, îl întrerupse pescarul, 
când veţi fi în siguranţă. Şi acum, aşteptaţi-mă! 

După ce puseră totul la cale, Andrea Ferrato se duse la 
treburile lui, aci lucrând pe țărm, iaci făcându-şi de lucru 
prin casă. Luigi cără în barcă merinde pentru clteva zile, 
fără ca cineva să-l observe, după ce mai întâi avu grijă să 
înfăşoare toate proviziile într-o pânză de schimb. 

Nu era cu putinţă nimic care i-ar fi putut stânjeni planurile 
lui Andrea Ferrato. Ba chiar se arătă atât de prevăzător tot 
restul zilei, încât nici nu se mai duse,să-i vadă pe oaspeţii 
săi. Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory rămaseră ascunşi în 
fundul odăii, a cărei fereastră fu lăsată tot timpul deschisă. 

Se înţeleseseră ca pescarul să le dea de veste când va fi 
timpul să plece. De altfel, în timpul după-amiezii veniră mai 
mulţi vecini să stea cu el la taifas, şi vorbiră despre pescuit 
şi despre toninele care apăruseră prin părţile Istriei. 
Andrea Ferrato îi primi în încăperea cea mare şi le dădu de 
băut, după cum îi era obiceiul. 

Aşa trecu cea mai mare parte a zilei, cu lume care venea şi 
pleca, şi cu taifas. Uneori venea vorba şi de prizonierii care 
evadaseră. La un moment dat se zvoni chiar că fuseseră 
prinşi prin împrejurimile canalului Quarnero, pe cealaltă 
coastă a Istriei, zvon care fu dezminţit în curând. Totul 
părea deci că merge strună. Bineînţeles că ţărmul era 
supravegheat mai straşnic ca de obicei, fie de slujbaşii 
vămii, fie de agenţii poliţiei sau de jandarmi; fără îndoială 
însă că nu va fi aşa de greu să scapi de toată supravegherea 
asta când se va lăsa întunericul. Opreliştea, cum am spus, 
nu privea decât vasele de cursă lungă sau cabotoarele din 
Mediterana, nu şi bărcile de pescuit, care nu se îndepărtau 
prea mult de țărm. Aşa că, Andrea Ferrato putea foarte 


bine să-şi pregătească de plecare barca, fără să-l fi bănuit 
cineva. 

Andrea Ferrato îşi făcuse toate socotelile, dar nu avusese 
în vedere o vizită, cu care se pomeni către ora şase seara. 
Laânceput, vizita aceasta nu-l îngrijoră în mod deosebit, ci 
doar îl cam miră. Nu îi pricepu rostul ameninţător decât 
după plecarea vizitatorului. Ceasul tocmai bătuse de şase. 
Maria se îndeletnicea cu pregătirea cinei, şi masa era 
aşezată în odaia cea mare, când se auziră două bătăi la uşă. 
Fără, să şovăiască nici o clipă, Andrea Ferrato se duse să 
deschidă. Rămase uluit: în faţa lui era spaniolul Carpena. 

Acest Carpena era de fel din Almayate, un orăşel din 
provincia Malaga. Părăsise Spania - aşa cum Andrea 
Ferrato părăsise Corsica - fără îndoială că în urma vreunei 
încurcături - şi venise să se stabilească în Istria. Aici se 
îndeletnicea cu meseria de sărar, cărând în interiorul ţării 
produsele salinelor de pe coasta occidentalăo meserie 
afurisită, de pe urma căreia câştiga doar atât cât să poată 
trăi. Era un bărbat voinic şi tânăr, având abia douăzeci şi 
cinci de ani, mic de statură, dar lat în spate, cu un cap cât o 
baniţă, cu păr creţ, aspru şi negru, o mutră din acelea 
colţuroase, care îţi fac tot atâta plăcere să le vezi la un 
câine, ca şi la un om. Carpena, care era un om ursuz, 
duşmănos, răzbunător şi pe deasupra destul de laş, nu era 
văzut cu ochi buni de nimeni. Nu se ştia prea lămurit de ce 
trebuise să fugă din ţara lui. Mai multe hărţuieli cu tovarăşii 
săi de prin saline, pe care îi ameninţa şi cu care se încaieră 
într-una, nu putuseră să-i facă o reputaţie bună. Toată 
lumea era bucuroasă să n-aibă nici o legătură cu el. Totuşi, 
Carpena n-avea câtuşi de puţin aceeaşi părere proastă 
despre el, nici despre firea lui, nici despre făptura lui. 
Dimpotrivă. Aşa se explică - şi vom vedea îndată în ce scop - 
că el încerca să intre în legături cu Andrea Ferrato. Trebuie 
să recunoaştem că, de la început, pescarul îl primise cu 
destulă răceală şi vom vedea că purtarea lui era 


îndreptăţită, după ce vom arăta ce pretenţii avea omul 
acesta. 

Carpena abia intrase în odaie, că Andrea Ferrato îl şi opri 
întrebându-l: 

— Ce cauţi aici la mine? 

— "Tocmai treceam pe aici, şi cum am văzut lumină la 
dumneata, am intrat. 

— Şi de ce? 

— Aşa, ca să te văd, vecine. 

— Ştii prea bine că vizitele dumitale nu-mi fac nici o 
plăcere. 

— De obicei aşa este, răspunse spaniolul, dar azi poate că 
o să te răzgândeşti. 

Andrea Ferrato nu pricepu şi nu putea ghici ce însemnau 
aceste cuvinte destul de enigmatice ale lui Carpena. Cu 
toate acestea nu-şi putu stăpâni o tresărire, care nu-i scăpă 
de loc vizitatorului său. După ce acesta închise uşa după el, 
începu iar: 

— Am de vorbit ceva cu dumneata. 

— Nu cred că avem nimic de vorbit noi doi. 

— Ba da... trebuie să-ţi vorbesc... între patru ochi, adăugă 
spaniolul, coborând puţin vocea. 

— Atunci, vino dincolo, răspunse pescarul, care în ziua 
aceea avea motivele lui să nu refuze nimănui intrarea în 
casa sa. 

La un semn al lui Andrea Ferrato, Carpena străbătu 
încăperea şi îl urmă în odaia lui. Această odaie nu era 
despărțită decât printr-un perete subţire de aceea pe care 
o ocupa contele Sandorf şi tovarăşul său. Una dădea înspre 
drum, cealaltă înspre ogradă. De îndată ce rămaseră 
singuri, pescarul întrebă: 

— Ce vrei de la mine? 

— Vecine, începu Carpena, vin iarăşi să fac apel la buna 
dumitale prietenie. 

— Şi în legătură cu ce? 

— În legătură cu fiica dumitale. 


— Să nu te mai aud că-mi vorbeşti despre asta 

— Dar ascultă-mă... Ştii că mi-e dragă Maria, şi că dorinţa 
mea cea mai arzătoare este să-mi fie nevastă. 

lată ce dorea Carpena. într-adevăr, de câteva luni încoace, 
Carpena se ţinea de capul fetei. După cum lesne îşi poate 
da seama oricine, îi dădea ghes mai mult interesul decât 
dragostea. Faţă de ceilalţi pescari, Andrea Ferrato era un 
om înstărit; şi faţă de spaniol, care nu avea nimic, pescarul 
era un om de-a dreptul bogat. Aşa că era foarte firesc ca în 
mintea acestui Carpena să fi încolţit gândul de a ajunge 
ginerele lui; pe de altă parte, tot atât de firesc era ca de 
fiecare dată pescarul să-i spună să-şi mai pună pofta-n cui, 
pentru că nu-l putea suferi. 

— Carpena, zise cu răceală Andrea Ferrato, ai mai 
întrebat-o şi pe fiica mea, şi ea ţi-a spus: nu! M-ai mai 
întrebat şi pe mine, şi eu ţi-am spus: nu! Dacă totuşi mai 
stăruieşti şi azi, eu îţi spun pentru ultima dată: nu! 

Faţa spaniolului se contractă violent. Buzele îi tremurau 
lăsând să i se vadă dinţii. Din ochi îi scapără o privire 
sălbatică. Dar odaia aceasta, slab luminată, nu-i îngădui lui 
Andrea Ferrato să observe chipul acesta plin de răutate. 

— Acesta e ultimul dumitale cuvânt? întrebă Carpena. 

— Acesta e ultimul meu cuvânt, dacă acum e pentru ultima 
dată când dumneata îţi reînnoieşti cererea, răspunse 
pescarul. Dar dacă mai vii înc-o dată cu aceeaşi cerere, vei 
căpăta acelaşi răspuns. 

— Am să mai vin. Da, am să mai vin, zise Carpena, dacă 
Maria îmi va spune să mai vin! 

— Maria... Ştii prea bine că fiica mea n-are pentru 
dumneata nici un sinţământ de prietenie sau de preţuire, 
exclamă Andrea Ferrato. 

— Simţămintele ei se pot schimba, după ce voi avea o 
întâlnire cu ea, răspunse Carpena. 

— O întâlnire? 

— Da Ferrato, vreau să-i vorbesc. 

— Şi când? 


— Chiar acum!... Mă-nţelegi?... Trebuie să-i vorbesc! 
Trebuie!... Chiar în seara asta! 

— Uite, îţi răspund eu în locul ei.: nu! 

— Bagă de seamă ce faci, zise Carpena, ridicând vocea, 
bagă de seamă! 

— Să bag de seamă 

— Am să mă răzbun! 

— N-ai decât să te răzbuni, dacă poţi şi dacă îţi dă 
mânarăspunse Andrea Ferrato, care se aprinse şi el. Ştii 
prea bine că amenințările tale nu mă înfricoşează. Şi acum 
haide, pleacă, dacă nu vrei să te dau afară! 

Spaniolul simţi că sângele i se urcă în ochi. Era cât pe-aci 
să se năpustească asupra pescarului. Izbuti însă să se 
stăpânească, şi, după ce trânti cu putere uşa, ieşi valvârtej, 
fără să rostească un cuvânt. 

Abia ieşise Carpena, că uşa dinspre odaia vecină, unde se 
aflau fugarii, se deschise. Contele Sandortf, căruia nu-i 
scăpase nimic din această convorbire, se ivi în prag şi, 
înaintând spre Andrea Ferrato, îi spuse încet: 

— Omul ăsta e cel ce ne-a denunţat caporalului de 
jandarmi. Ne cunoaşte. Ne-a văzut când am debarcat pe 
malul canalului Lemo. Ne-a urmărit până la Rovigno. Se 
vede cât de colo că ştie că dumneata ne-ai dat adăpost în 
casa dumitale. Aşa că, lasă-ne să fugim numai decât, sau de 
nu, suntem pierduţi... şi dumneata la fel. 

Andrea Ferrato rămase ca trăsnit. Nu găsi nimic ce să-i 
răspundă contelui Sandorf. Simţea clocotindu-i în vine 
sângele de corsican. îi uitase pe cei doi fugari, pentru care 
riscase atâta până atunci. Nu se mai gândea acum decât la 
spaniol, nu-l mai vedea înaintea ochilor decât pe Carpena 

— Ticălosul!... Ticălosul!... murmură el în sfârşit. Da. Ştie 
totul! Suntem la cheremul lui Ar fi trebuit să pricep de la- 
nceput! 

Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory îl priveau îngrijoraţi. 
Aşteptau să vadă ce va zice, ce va face. Trebuiau să ia 


grabnic o hotărâre, nu mai era de pierdut nici o clipă. Poate 
că în momentul acesta erau şi denunţaţi. 

— Domnule conte, zise în cele din urmă Andrea Ferrato, 
poliţia poate năvăli în casa mea dintr-o clipă în alta. Desigur 
că golanul ăsta ştie, sau cel puţin bănuieşte că 
dumneavoastră sunteţi aici A venit să-mi propună un târg 
Să-i dau pe fiica mea, ca să tacăva căuta cu orice preţ să vă 
piardă, ca să se răzbune împotriva meaşi dacă agenţii vin 
aici, e cu neputinţă să scapi din ghearele lor, şi veţi fi 
descoperiţi. Da, trebuie să fugiţi numaidecât! 

— Ai dreptate, Ferrato, zise contele Sandorf. Dar înainte 
de a ne despărţi, lasă-mă să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai 
făcut pentru noi, şi pentru ce voiai să faci... 

— Ceea ce voiam să fac, vreau şi acum, zise foarte serios 
Andrea Ferrato. 

— Refuzăm, răspunse Ştefan Bathory. 

— Da, refuzăm, adăugă contele Sandorf. Destul ţi-ai 
primejduit viaţa până acum. Dacă suntem găsiţi în locuinţa 
dumitale, ocna te aşteaptă. Vino, Ştefan, să părăsim această 
casă, până nu aducem într-însa urgia şi nenorocirea. Să 
fugim, dar să fugim singuri Andrea Ferrato îi opri. 

— Unde vă duceţi? zise el. Tot ţinutul e păzit. Agenţii 
poliţiei şi jandarmii cutreieră toată câmpia zi şi noapte. 
Nicăieri nu găsiţi un punct pe țărm de unde să vă puteţi 
îmbarca, şi nici o potecă nepăzită care să vă ducă la 
graniţă. Să plecaţi aşa, singuri, înseamnă să vă duceţi la 
moarte sigură! 

— Urmaţi pe tatăl meu, domnilor, adăugă Maria. Orice s-ar 
întâmpla, încercând să vă salveze, el nu-şi face decât 
datoria. 

— Aşa e, fata mea, răspunse Andrea Ferrato, nu-mi fac 
decât datoria, ai dreptate. Fratele tău ne aşteaptă, de bună 
seamă, la iolă. Noaptea e foarte întunecoasă. până să 
prindă ei de veste, noi vom fi în larg. Sărută-mă, Maria, 
sărută-mă, şi să plecăm. Dar contele Sandorf şi prietenul 
său nu voiau în ruptul capului să accepte un asemenea 


sacrificiu. Să părăsească această casă pentru a nu-l pune în 
primejdie pe pescar. Dar să se îmbarce însoţiţi de el, când 
bietul om ar putea să plătească această faptă cu ocna - asta 
nu! 

— Haide, Ştefan, zise contele Sandorf. Odată plecaţi din 
casa aceasta, nu vom mai avea să ne temem decât pentru 
noi! 

Şi prin fereastra deschisă a odăii lor, fugarii erau gata să 
sară în ogradă, apoi să fugă fie până la ţărmul mării, fie în 
interiorul ținutului, când Luigi intră, alergând într-un suflet. 

— Agenţii! strigă el. 

— Adio! zise Mathias Sandorf. Şi sări pe fereastră, urmat 
de tovarăşul său. 

În momentul acela, o patrulă de poliţie năvăli în camera 
din faţă. în fruntea lor era Carpena. 

— Ticălosule! izbucni Andrea Ferrato. 

— Acesta e răspunsul meu la refuzul tău! îi răspunse 
spaniolul. 

Pescarul fu înhăţat şi legat burduf. într-o clipă, agenţii 
intrară şi cercetară toate încăperile. Fereastra deschisă 
dinspre ogradă le arăta drumul pe care îl luaseră fugarii. 
Agenţii se năpustiră numaidecât după ei. 

Cei doi ajunseseră acum la gardul ce despărţea fundul 
ogrăzii de pârâu. Contele Sandorf, după ce îl trecu dintr-o 
săritură, îl ajută pe Ştefan Bathory să-l treacă şi el, când, 
deodată, se auzi o împuşcătură la vreo cincizeci de paşi în 
spatele lor. 

Ştefan Bathory fusese lovit de un glonţ, care îi atinse doar 
umărul; dar braţul îi rămase paralizat, aşa că încercarea 
prietenului său de a-l ajuta să sară gardul nu-i mai era de 
nici un folos. 

— Fugi! îi strigă el. Fugi, Mathias! 

— Nu Ştefan, nu. Vom muri împreună, răspunse contele 
Sandorf, după ce încercase pentru ultima dată să-l ridice pe 
tovarăşul său rănit. 


— Fugi, Mathias, repetă Ştefan Bathory, şi scapă-ţi viaţa, 
ca să-i pedepseşti pe trădători! 

Ultimele cuvinte ale lui Ştefan Bathory fură ca un ordin 
pentru contele Sandorf. Pe umerii săi apăsa acum sarcina 
întregii opere pe care o începuseră toţi trei împreună - 
numai pe umerii lui! Magnatul din Transilvania, 
conspiratorul din Triest, tovarăşul lui Ştefan Bathory şi-al 
lui Ladislau Zathmar trebuia să facă loc omului dreptăţii. 

În clipa aceea agenţii, care ajunseseră la capătul ogrăzii, 
se aruncară asupra rănitului. Contele Sandorf era cât pe- 
aci să cadă în mâinile lor, dacă ar mai fi şovăit o singură 
clipă. 

— Adio, Ştefan, adio, strigă el. Şi, dintr-o săritură, trecu 
pârâul din dosul gardului apoi se făcu nevăzut. 

Cinci sau şase împuşcături fură trase în direcţia lui dar 
gloanţele nu-l atinseră pe fugarul care, schimbându-şi 
mereu direcţia, alerga cât îl ţineau picioarele înspre mare. 
Agenţii însă continuau să-l urmărească. Neputându-l vedea 
prin întuneric, renunţară să o ia de-a dreptul pe urmele lui. 
Se împrăştiară în toate părţile, ca să-i taie orice retragere, 
atât înspre interiorul ținutului, cât şi înspre oraş şi înspre 
promontoriul care închide golful la nord de Rovigno. O 
patrulă de jandarmi venise în ajutorul lor şi se răspândiră în 
aşa fel, încât contele Sandorf să nu mai aibă nici o altă 
ieşire decât spre litoral. 

Dar odată ajuns acolo, ce mai putea să facăisbuti-va, oare, 
să pună mâna pe o barcă, să o pornească în largul 
Adriaticei. Cu siguranţă că nu va mai avea timp, şi înainte 
chiar de a putea părăsi ţărmul, va fi doborât de gloanţe. 
Totuşi, îşi dădu seama numaidecât că orice retragere înspre 
răsărit îi va fi tăiată, împuşcăturile, strigătele agenţilor şi 
jandarmilor care se apropiau tot mai mult, îi arătau că era 
înconjurat de pe acum din toate părţile dinspre uscat. Nu 
putea fugi, aşadar, decât spre mare şi pe mare. Bineînţeles 
că asta însemna să meargă la moarte sigură; era mai bine 


însă să-ţi găseşti moartea în valuri, decât s-o aştepţi în faţa 
plutonului de execuţie, în curtea fortăreței din Pisino. 

Contele Sandorf alergă deci înspre țărm. Din câteva 
salturi ajunse până la marginea apei. Simţea agenţii în 
spatele lui, iar gloanţele trase la întâmplare îi şuierau pe 
deasupra capului. 

Ţărmul era presărat cu o mulţime de stânci, aşa cum se 
poate vedea în tot lungul acestui litoral al Istriei. Printre 
aceste stânci, o sumedenie de băltoace num ca îi gropile 
scobite în nisip, unele adânci de mai multe picioare, altele 
în care apa abia ajungea până la glezne. Acesta era 
singurul drum care îi mai rămânea deschis lui Ma'thias 
Sandorf. Deşi era încredinţat că la capătul lui îl aştepta 
moartea, el nu şovăi să-l urmeze. 

Iată-l, deci, trecând peste băltoace, sărind din stâncă în 
stâncă; dar atunci silueta lui se desprinse mai limpede pe 
fondul mai puţin întunecat al zării. Numaidecât, nişte 
strigăte arătau că fusese văzut, şi agenţii se luară în goană 
după el. Contele Sandorf era hotărât, de altfel, să nu se lase 
prins de viu. Marea n-avea decât să-l predea poliţiştilor, dar 
ea nu le va da decât un cadavru. Această goană înverşunată 
pe stâncile alunecoase şi care se clătinau, pe iarba aceasta 
de mare vâscoasă, printre băltoacele în care risca la fiecare 
pas să cadă, ţinu aproape un sfert de ceas. Fugarul izbutise 
să păstreze distanţa; dar în curând uscatul se termină. 

Ajunsese acum pe una din ultimele stânci de pe ţănm. Doi 
sau trei agenţi erau abia la vreo zece paşi de el, ceilalţi, mai 
în urmă cu vreo douăzeci de paşi. Atunci contele Sandorf se 
ridică în picioare. Scoase un ultim strigăt - un strigăt de 
adio adresat cerului, Apoi, în clipa când o salvă îl învălui 
într-o ploaie de gloanţe, se azvârli în mare. Agenţii care 
ajunseră până la marginea şirului de stânci nu mai zăriră 
decât capul fugarului, ca un punct negru, purtat spre larg. 

O nouă salvă încreţi faţa apei în jurul lui Mathias Sandorf. 
Şi cu siguranţă că fusese atins de unul sau de mai multe 


gloanţe, căci el se scufundă sub valuri şi nu mai ieşi la 
suprafaţă. 

Jandarmii şi poliţiştii rămaseră până spre ziuă să observe 
toată întinderea aceasta presărată cu stânci, tot ţărmul 
acesta nisipos, începând de la promontoriul din nordul 
golfului şi până dincolo de fortul de la Rovigno. Dar... în 
zadar. Nimic nu arăta că Mathias Sandort s-ar fi putut 
întoarce pe țărm. Cu siguranţă deci că dacă nu fusese ucis 
de un glonţ, contele Sandorf se înecase. 

Totuşi, cu toate cercetările cât se poate de amănunțite, nu 
fu găsit nici un corp, nici printre stânci, nici pe țărm, pe o 
lungime de mai bine de două leghe. Dar cum vântul bătea 
dinspre uscat, iar direcţia curenților era către sud-vest, fără 
îndoială că trupul neînsufleţit al fugarului fusese târât în 
larg. Aşadar, contele Sandorf, seniorul maghiar, avusese 
drept mormânt valurile Adriaticei! 

Aceasta fu versiunea - şi, în definitiv, cea mai firească - pe 
care o adoptă guvernul austriac, după o anchetă 
amănunţită. Aşa că justiţia trebui să-şi urmeze cursul. 
Ştefan Băthory, prins în împrejurările pe care le ştim, fu dus 
din nou în timpul nopţii, şi sub escortă, în donjonul din 
Pisino, unde se întâlni pentru câteva ceasuri cu Ladislau 
Zathmar. Execuţia era fixată pentru a doua zi, la 30 iunie. 
Fără îndoială că în aceste ultime clipe ale vieţii lor, Ştefan 
Băthory şi-ar fi putut revedea pentru ultima oară soţia şi 
copilul, iar Ladislau Zathmar ar fi putut primi o ultimă 
îmbrăţişare din partea servitorului său, căci se dăduse 
autorizaţia de a intra în donjonul din Pisino. Dar doamna 
Băthory cu fiul său precum şi Borik, care ieşise din 
închisoare, părăsiseră Triestul. Neştiind unde fuseseră duşi 
prizonierii, deoarece arestarea fusese ţinută în mare secret, 
ei căutaseră până în Ungaria, până în Austria, iar după 
pronunţarea sentinţei de condamnare nu mai avură timp 
să-i regăsească. Ştefan Băthory nu avu, deci, nici această 
ultimă consolare de a-şi revedea soţia şi fiul. Nu le putu 


spune numele acelor trădători, care scăpaseră acum şi de 
dreapta pedeapsă a lui Mathias Sandorf! 

La ora cinci seara, Ştefan Băthory şi Ladislau Zathmar 
fură împuşcaţi în curtea fortăreței. Căzură ca nişte oameni 
care au ştiut să-şi dea viaţa pentru patria lor. De acum 
încolo, Silas 'Toronthal şi Sarcany puteau să se socotească la 
adăpost de orice răzbunare. Secretul trădării lor nu era 
cunoscut decât de ei şi de guvernatorul Triestului, trădare 
care le fu plătită cu o jumătate din averea lui Mathias 
Sandorf, cealaltă jumătate fiind rezervată, printr-o favoare 
specială, moştenitoarei contelui, când va împlini 
optsprezece ani. Silas Toronthal şi Sarcany, care nu ştiau ce 
înseamnă remuşcarea, puteau, deci, să se bucure în linişte 
de bogăţiile obţinute prin mârşava lor trădare. Un alt 
trădător, de asemenea se părea că nu trebuie să se mai 
teamă de nimic, era spaniolul Carpena, căruia i se plăti 
premiul de cinci mii de florini, destinat denunţătorului. Dar 
dacă bancherul şi complicele lui puteau rămâne mai 
departe la Triest, cu capul sus, pentru că secretul trădării 
lor fusese păstrat, în schimb Carpena, sub povara urii 
tuturor, trebui să părăsească Rovigno şi să se ducă aiurea. 
De altfel, puţin îi păsanu mai avea de ce să se teamă, nici 
chiar de răzbunarea lui Andrea Ferrato. Căci pescarul 
fusese arestat, judecat şi condamnat la ocnă pe viaţă, 
pentru că dăduse adăpost fugarilor. Maria rămăsese 
singură cu frăţiorul ei, Luigi, pradă mizeriei, în casa aceea 
din care tatăl lor fusese smuls pentru totdeauna Aşa dar, 
trei ticăloşi, mânaţi doar de pofta banilor, fără măcar să fi 
fost împinşi de un simţământ de ură contra victimelor lor - 
afară, poate, de Carpena - trei ticăloşi, dintre care unul 
urmărea să-şi restabilească situaţia băncii sale compromise, 
iar ceilalţi doi să câştige o avere, nu se dăduseră înapoi din 
faţa acestei mârşăvii. 

Oare o asemenea ticăloşie va rămâne nepedepsită, aici pe 
pământ, unde dreptatea lui Dumnezeu nu se arată 
totdeauna. Cei trei patrioţi, contele Sandorf, contele 


Zathmar şi Ştefan Bâthory, şi omul acela simplu dar 
cumsecade, Andrea Ferrato, nu vor fi oare răzbunaţi 
niciodată? Viitorul va răspunde la această întrebare. 

PARTEA A DOUA. 

[. PESCADE ŞI MATIFOU. 

La cincisprezece ani după ultimele întâmplări ce încheie 
prologul acestei povestiri, în ziua de 24 mai 1882, era zi de 
sărbătoare la Raguza, unul din principalele oraşe ale 
provinciilor dalmate. 

Dalmația nu e decât o lungă fâşie de pământ, aşezată între 
partea septentrională a Alpilor Dinarici, Herţegovina şi 
Marea Adriatică. Locul de abia ajunge ca să poată adăposti, 
puţin mai înghesuită, o populaţie de patru-cinci sute de mii 
de suflete. Aceşti datarăţi sunt o rasă frumoasă de oameni: 
sobri, în această regiune stearpă, unde pământul cultivab il 
este atât de rar; dâriji, cu toate nenumăratele urgii pe care 
le-au îndurat de-a lungul istoriei lor, mâncilri faţă de Austria, 
la care Tratatul de la Campoformio i-a anexat în 1815, şi, 
înainte de toate, foarte cinstiţi, din moment ce ţara aceasta 
a putut fi numită, după frumoasa expresie a domnului 
Yriarte, „ţara uşilor fără lacăte!” 

Dalmația e împărţită în patru regiuni, care se împart la 
rândul lor în districte; aceste regiuni sunt: Zara, Spalato, 
Cattaro şi Raguza. Reşedinţa guvernatorului general este în 
Zara, capitală provinciei. 'Iot în Zara se întruneşte şi dieta, 
dintre membrii căreia unii sâmt membri şi în camera 
superioară de la Viena. Vremurile s-au schimbat mult de 
când, în veacul al XVI-lea, uscocii - turcii fugari, în război 
deschis cu musulmanii ca şi cu creştinii, cu sultanul ca şi cu 
republica Veneţiei - terorizau acest țărm al Adriaticei. Dar 
uscocii au dispărut şi urmele lor nu se mai regăsesc decât 
în Carniolia. Acum regiunea Adriaticei este tot atât de 
sigură ca orice altă regiune de pe țărmurile mândrei şi 
poeticei Mediterane. Raguza, sau mai bine-zis micul stat al 
Raguzei a fost mult timp un stat republican, chiar înaintea 
Veneţiei, deci din secolul al IX-lea. Abia în anul 1808, un 


decret al lui Napoleon [ l-a alăturat în anul următor 
regatului Iliriei, făcând din el un ducat pentru mareşalul 
Marmont. încă din secolul al IX-lea corăbiile raguzane, care 
cutreierau toate mările Levantului, aveau monopolul 
comerţului cu „necredincioşii” - monopol acordat de Sf. 
Scaun - ceea ce dădea Raguzei o importanţă deosebită faţă 
de aceste mici republici ale Europei meridionale. Raguza se 
mai distingea şi prin alte însuşiri alese iar faima învăţaţilor 
săi, renumele scriitorilor săi, gustul artiştilor săi îi atrăsese 
denumirea de „Atena slavonă”. Dar pentru cerinţele 
comerţului maritim e nevoie şi de un port în care să se 
poată ancora bine, de o apă destul de adâncă, pentru ca să 
poată primi vasele de mare tonaj. Un asemenea port însă, îi 
lipsea Raguzei. Portul său e strimt, astupat de stânci care se 
ridică până la suprafaţa apei, încât nu permite de loc 
intrarea altor vase decât a cabotoarelor mai mici sau a 
simplelor bărci de pescuit. 

Din fericire la o jumătate de leghe mai spre nord, în fundul 
uneia din scobiturile golfului Ombla-Fumera, un capriciu al 
naturii a format unul din acele porturi minunate, care pot 
satisface toate nevoile celei mai largi navigaţii. Este portul 
Gravosa - poate cel mai bun port de pe această coastă 
dalmată. Aici, apa e destul de adâncă, bună chiar şi pentru 
vasele de război; aici este loc destul şi pentru şantiere de 
reparaţii şi pentru şantiere de construcţii; aici, în fine, pot 
face escală şi pacheboturile acelea mari, cu care viitorul va 
înzestra toate mările globului. Deci, la această dată, drumul 
de la Raguza până la Gravosa devenise un adevărat 
bulevard, plantat cu pomi frumoşi, mărginit de vile 
încântătoare şi foarte frecventat de populaţia oraşului, care 
număra pe atunci între şaisprezece şi şaptesprezece mii de 
locuitori. 

În ziua aceea, pe la orele patru - era o frumoasă după- 
amiază de primăvară - raguzanii porniseră în mare număr 
spre Gravosa. în acest cartier - căci Gravosa, aşezată la 
porţile oraşului, putea fi socotită un cartier al Raguzei - era 


o sărbătoare locală, cu fel de fel de jocuri, cu barăci de bilei, 
cu muzică şi dans în aer liber, cu scamatori, acrobaţi şi 
comedianţi, ale căror reclame, instrumente şi cântece 
făceau un zgomot asurzitor pe străzile cartierului şi până 
pe cheiurile portului. Pentru un străin ar fi fost o ocazie 
minunată de a studia diferitele tipuri ale rasei slave, 
amestecată cu tot felul de nomazi. Dar în afară de aceşti 
nomazi, veniţi la serbare ca să exploateze curiozitatea 
vizitatorilor, mai veniseră şi o mulţime de oameni de la ţară 
şi de la munte, ca să petreacă. 

Erau mai ales multe femei: doamne de la oraş, ţărănci din 
împrejurimi sau pescăriţe de pe litoral. La unele vedeai 
după îmbrăcăminte că voiau să imite ultima modă din 
Europa occidentală. La celelalte, portul varia de la regiune 
la regiune, măcar prin câteva amănunte: purtau cămăşi 
albe, cu mânecile şi pieptul brodate, mantale largi, fără 
mâneci, cu desene multicolore, brâuri cu o sumedenie de 
ţinte de argint - un adevărat mozaic în care culorile se 
îmbină ca într-un covor persan - apoi, peste părul împletit 
cu tot felul de panglici colorate, nişte pălării albe cu un văl - 
aşa-zis „okronga” - care cade pe spate ca vălul unui turban 
oriental, turetci şi ghete prinse de picior cu cordoane de 
pai. Şi peste toată această găteală ciudată o mulţime de 
giuvaere, brățări, coliere sau bănuţi de argint, totul aranjat 
într-o sută de feluri, pentru podoaba gâtului, a braţelor, a 
pieptului şi a brâului. Aceste zorzoane le puteai vedea până 
şi la găteala bărbaţilor de la ţară, care nu dispreţuiau nici ei 
sclipitorul chenar de dantelă care scoate mai bine la iveală 
marginile veşmintelor. 

Dar dintre toate aceste costume raguzane pe care le 
purtau cu atâta graţie până şi marinarii din port, costumele 
lucrătorilor clin port - o corporație privilegiată - erau cele 
care atrăgeau în mod cu totul deosebit privirile tuturor. 
când îi vedeai îmbrăcaţi aşa - cu turban, vestă, jiletcă, brâu, 
şalvari şi papuci - hamalii aceştia păreau nişte orientali în 


toată legea. Parcă crai pe cheiurile de la Galata sau în piaţa 
Tophane din Constantinopol. 

Sărbătoarea era în toi. Barăcile gemeau de lume, la fel ca 
şi piaţa, şi cheiurile. De altfel, mai era şi un număr de 
senzaţie foarte nimerit pentru a atrage cât mai mulţi 
curioşi: lansarea unui „trabacolo” - un fel de vas specific 
Adriaticei, cu două catarge şi două pânze în formă de 
trapez. Lansarea trebuia să aibă loc la ora şase seara; 
corabia, după ce i se scoseseră proptelele ce o susțineau în 
timpul construcţiei, nu mai aştepta decât să se dea drumul 
otgonului, ca să o pornească pe luciul mării. 

până atunci, însă, comedianţii, muzicanţii ambulanți şi 
acrobaţii îşi arătau care mai de care talentele şi iscusinţa 
lor, spre marea mulţumire a publicului. Trebuie să spunem 
că muzicanţii erau cei care atrăgeau cei mai mulţi 
spectatori. Printre ei, guzlarii, sau cântăreții din guzlă, 
adunau cei mai mulţi bani. Cântau cu o voce guturală 
cântecele ţării lor, acompaniindu-se cu instrumentele lor 
ciudate; merita să te opreşti să-i asculţi. Guzla, de care se 
servesc aceşti virtuoşi ai străzii, are mai multe coarde 
întinse pe un mâner foarte lung, pe care cântăreţul trage 
cu un arcuş mic, cântând în acelaşi timp şi din gură; e 
adevărat că de cele mai multe ori vocea nu-l ajută, dar 
cântă şi el cum poate. 

Unul din aceşti cântăreţi - un vlăjgan cât toate zilele, cu 
faţa palidă şi cu părul brun, ţinându-şi între genunchi 
instrumentul ce semăna cu un violoncel prăpădit - cânta, 
făcând în acelaşi timp fel de fel de gesturi, o canţonetă, a 
cărei traducere aproape euvânt cu euvânt, ar fi cam asta: 

Când răsună cântecul,. 

Cântecul ţigăncii, Bagă de seamă de vezi Cum îşi cântă ea 
cântecul, Sau, ia seama La ţigancă! 

Dacă stai departe de ea, ţi dacă Focul prea duios al privirii 
ei Se ascunde aşa, sub genele ei lungi, Alunei poţi s-o 
priveşti, poţi s-o asculţi I Când răsună cântecul, Cântecul 


ţigăncii, Bagă de seamă de vezi Cum îşi cântă ea cântecul, 
Suu, ia seama La ţigancă! 

După acest prim cuplet, cântăreţul, cu talerul de lemn în 
mână, veni să le ceară celor de faţă obolul - câţiva bănuţi de 
aramă. Dar se vede că strânsese destul de puţini bani, căci 
se întoarse la loc să mai încerce să-şi înduioşeze auditoriul 
cu al doilea cuplet al canţonetei: 

Dar dacă ţiganca, în timp ce cântă, Te priveşte cu ochii săi 
mari şi negri, Inima ji-o prinde într-o clipită, Şi dacă ţi-a 
prins-o... nu-i mai dă drumul când răsună cântecul, 
Cântecul ţigăncii, Bagă de seamă de vezi Cum îşi cântă ea 
cântecul, Sau, ia seama La ţigancă! 

Un bărbat în vârstă de vreo cincizecişi cinci de ani asculta 
liniştit cântecul ţiganilor; dar, cum era foarte puţin sensibil 
la astfel de manifestări poetice, punga lui rămăsese până 
atunci închisă. E adevărat că nu cântase ţiganca, de care 
era vorba în canţonetă, „privindu-l cu ochii ei mari şi negri”, 
ci namila asta de om care vorbea în numele ei. Era gata să o 
ia din loc fără să dea un ban, când fata care îl însoțea îl opri, 
zicând: 

— Tată, n-am bani la mine. Te rog, dă-i ceva acestui om 
cumsecade! 

Şi aşa se pomeni guzlarul cu patru sau cinci creiţari, pe 
care altfel nu i-ar fi căpătat, dacă n-ar fi intervenit fata. 
Aceasta nu pentru că tatăl ei, care era un om foarte bogat, 
ar fi fost atât de zgârcit, încât să nu miluiască un biet coţcar 
de bâlci; dar se vedea că nu era dintre aceia pe care 
mizeriile omeneşti să-l poată înduioşa. 

Apoi, strecurându-se amândoi prin mulţime, se îndreptară 
spre alte barăci nu mai puţin zgomotoase, în timp ce 
guzlarii se împrăştiau prin cârciumile învecinate ca să-şi 
„lichideze” gologanii pe care îi adunaseră. Nu cruţară 
sticlele de „şliboviţă” - ţuica aceea aspră obţinută prin 
distilarea prunei şi care curgea ca apa prin gâtlejurile 
acestor ţigani. 


Dar nu toţi artiştii aceştia bătuţi de vreme, nu toţi aceşti 
cântăreţi sau scamatori se bucurau la fel de bunăvoința 
publicului. Printre cei mai năpăstuiţi erau şi doi acrobaţi, 
care se căzneau zadarnic pe o estradă să atragă spectatori. 
Deasupra acestei estrade spânzurau nişte pânze într-o 
stare destul de jalnică, vopsite în culori ţipătoare, 
reprezentând animale sălbatice, pictatecu vopsea de apă, 
clei şi albuş de ou, cu contururi fantastice - lei, şacali, 
hiene, tigri, şerpi boa etc, sărind, alergând sau târându-se 
în mijlocul unor peisaje aiurea. în spate era o mică arenă, 
ascunsă în dosul unor pânze învechite şi cu prea multe 
găuri, ca ochii indiscreţilor să nu fie îndemnați să se uite 
înăuntru, ceea ce desigur că păgubea încasările. în faţă, pe 
unul din stâlpii destul de slab înfipţi în pământ, era prinsă o 
tablă, o firmă rudimentară, pe care puteai citi aceste cinci 
cuvinte, scrise grosolan cu cărbune: 

PESCADE ŞI MATIFOU acrobaţi francezi. 

Din punct de vedere fizic - şi desigur că şi din punct de 
vedere moral - aceşti doi oameni erau atât de deosebiți 
unul de altul, pe cât pot fi două făpturi omeneşti. De bună 
seamă că numai originea lor comună îi apropiase, ca 
împreună să cutreiere lumea şi să se ia la trântă cu viaţa. 
Amândoi erau din Provența. De unde îşi. găsiseră astfel de 
nume ciudate oamenii aceştia, care poate că acolo, în ţara 
lor îndepărtată, purtau: alt nume? Oare nu de la cele două 
puncte geografice între care se deschide golful Alger - 
capul Matifou şi peninsula Pescade? Ba chiar de la ele: şi 
adevărul e că aceste nume li se potriveau de minune, ca 
numele de Atlas unei namile de luptător de Mei. Capul 
Matifou este o colină de formă rotundă, uriaşă şi 
impunătoare, care se înalţă la capătul nord-estic al portului 
Alger, ca şi cum ar vrea să înfrunte stihiile dezlănţuite şi să 
merite celebrul vers: „Puterea sa de neînvins a obosit 
vremea!” 

Şi, de fapt, aşa arăta şi atletul Matifou - un Aicide, un 
Porthos, un rival demn de Ompdraille, de Nicolas Creste şi 


de alţi luptători faimoşi de pe arenele din sudul Franţei. 

Acest atlet - despre care s-ar fi putut spune că „trebuie să- 
| vezi ca să crezi” - avea o înălţime de aproape şase 
picioare, capul mare, umerii foarte largi, pieptul ca foalele 
unui fierar, picioarele ca nişte trunchiuri de copaci de 
doisprezece ani, braţele ca nişte biele de maşină, mâinile ca 
nişte foarfeci mari de tăiat metale. Era însăşi puterea 
omenească întruchipată, şi dacă şi-ar fi ştiut vârsta, ai fi 
rămas uimit când ai fi aflat că abia intrase într-al douăzeci 
şi doilea an. Fiinţa aceasta, de o inteligenţă fără îndoială 
mediocră, avea însă o inimă bună, o fire naivă şi blândă. Nu 
ura şi nu duşmănea pe nimeni. N-ar fi fost în stare să facă 
nimănui nici cel mai mic rău. De-abia îndrăznea să strângă 
mâna ce i se întindea, de frică să n-o strivească într-a sa. 
Deşi era puternic ca un tigru, nu avea nimic din firea unui 
tigru. De aceea tăcea şi se supunea la un simplu cuvânt, la 
un simplu gest al prietenului său, ca şi cum un capriciu al 
naturii ar fi făcut din el fiul uriaş al acestui prichindel. 

Prin contrast, la capătul vestic al golfului Alger, peninsula 
Pescade, din faţa capului Matifou, este îngustă, subţire şi 
lungă - o fâşie stâncoasă şi gingaşă, care se prelungeşte în 
mare. De aci se trăgea numele de Pescade, pe care îl purta 
acest băiat de douăzeci de ani, mic, subţire, plăpând, şi care 
nu cântărea în livre nici pe sfert din cât cântărea celălalt în 
kilograme. Era însă foarte mlădios, sprinten în. mişcări, 
ager la minte, bine dispus în orice împrejurare, filosof în 
felul său, inventiv şi practic - o adevărată maimuţă, dar fără 
să aibă şi răutatea maimuţei - şi care îşi legase pentru 
totdeauna soarta lui de soarta bunului şi zdravănului 
pachiderm, pe care îl conducea de-a lungul tuturor grelelor 
încercări ale acestei vieţi de comedianţi. 

Amândoi erau acrobaţi de meserie şi colindau toate 
bâlciurile. Matifou lupta în arene, făcea toate exerciţiile de 
forţă, îndoia în mâini bare de fier, îi ridica cu braţele întinse 
pe cei mai grei dintre spectatori, jongla cu tânărul său 
camarad de parcă ar fi jonglat cu o bilă de biliard. Pescade 


defila, cânta, făcea fel de fel de giumbuşlucuri, înveselea 
publicul, ţopâind ca o paiaţă, fără să obosească niciodată, şi 
uimea lumea cu figurile lui de echilibristică pe care le 
executa cu multă dibăcie, sau cu figurile pe care le făcea cu 
cărţile de joc, în care i-ar fi întrecut pe cei mai iscusiţi 
prestidigitatori, arătându-se oricând gata să-i câştige pe cei 
mai şireţi jucători la orice jocuri de calcul sau de noroc? 

— Mi-am trecut bacalaureatul! îi plăcea lui să spună 
mereu. 

Dar „mă veţi întreba: de ce?” asta era vorba lui Pescade - 
de ce, în ziua aceea, pe cheiul Gravosei, aceşti doi bieţi 
comedianţi se vedeau părăsiţi de spectatorii ce treceau la 
alte barăci. De ce erau ameninţaţi să încaseze o nimica 
toată, deşi aveau atât de mare nevoie de bani? Era într- 
adevăr un lucru inexplicabil. 

Şi totuşi limbajul lor - un amestec plăcut de provensală şi 
de italiană - era mai mult decât suficient ca să-i facă să fie 
înţeleşi de un un public dalmat. De când plecaseră din ţara 
lor, din Proventa, singuri, fără părinţi - pe care, de altfel, nu 
şi-i cunoscuseră niciodată, ca nişte adevărate produse ale 
unei generaţii spontanee - izbutiseră să o scoată cumva la 
capăt, bătând târgurile şi bâlciurile, trăind mai degrabă 
prost decât bine, dar totuşi trăind, şi dacă nu prânzeau în 
fiecare zi, măcar cinau aproape în fiecare seară: ceea ce 
era de ajuns, căci - după cum spunea mereu Pescade - „nu 
trebuie să ceri imposibilul”. 

Şi totuşi, dacă în ziua aceea bravul băiat nu cerea, 
imposibilul, cel puţin încerca şi el, căutând să atragă câteva 
duzini de spectatori în faţa teatrului său de bâlci, cu 
speranţa că până la urmă se vor hotări să-i viziteze 
sărăcăcioasa lui arenă. Dar nici reclama zgomotoasă pe 
care o făcea, cu plăcutul său accent străin, pentru a atrage 
lumea, nici potopul său de vorbe fără şir, care ar fi 
îmbogăţit pe un scriitor de vodeviluri, nici maimuţărelile 
sale, care ar fi descreţit fruntea chiar şi a unui sfânt de 
piatră din firida unei catedrale, nici strâmbăturile şi mersul 


său deşelat, de parcă ar fi fost de cauciuc, nici jocul perucii 
lui, ce i se revărsa peste stofa roşie a tunicii, nici ţopăielile 
sale, demne de Pulcinello din Roma sau de Stentarello din 
Florenţa, n-aveau nici o putere asupra publicului. Şi doar 
de câteva luni de zile de când erau aici izbutiseră să atragă 
publicul acesta slav! 

După ce părăsiseră Proventa, cei doi prieteni străbătuseră 
Alpii Maritimi, regiunea Milanului, Lombarei iei, Veneţiei, 
cocoţaţi - ca să zicem aşa - unul în cârca celuilalt, căci 
Matifou era renumit prin forţa lui, iar Pescade prin 
sprinteneala lui. Faima lor îi adusese până la Triest, în inima 
Iliriei. De la Triest, urmând drumul Istriei, coborâseră pe 
coasta dalmată, la Zara, la Salone, la Raguza, găsind că e 
mai cu câştig să meargă mereu înainte decât să se întoarcă 
pe vechiul drum. Căci pe unde trecuseră o dată, toată 
lumea le cunoştea repertoriul. Dar dacă mergeau tot 
înainte, însemna că aduceau cu ei un repertoriu nou, din 
care puteau să scoată ceva parale. 

Acum, însă, vedeau prea bine că turneul lor, care niciodată 
nu fusese foarte bun, ameninţa să devină foarte rău. De 
aceea, bieţii comedianţi nu mai aveau decât o dorinţă, pe 
care nu ştiau cum s-o înfăptuiască: să se întoarcă în patria 
lor, să mai vadă o dată Proventa şi să nu se mai aventureze 
atât de departe de locurile lor de baştină. Dar Pescade şi 
Matifou trăgeau după ei o ghiulea - ghiuleaua mizeriei... şi 
să faci câteva sute de leghe cu această ghiulea de picioare, 
era foarte greu! 

Înainte de a se gândi însă la viitor, trebuiau să se 
gândească la prezent, adică la cina de astă-seară, care nu le 
era câtuşi de puţin asigurată. Nu aveau încă nici un creiţar 
în casă - dacă putem da acest nume pretenţios colţului de 
fular în care Pescade obişnuia să ţină legat avutul celor doi 
asociaţi. Degeaba se străduia el din toate puterile în faţa 
teatrului său de bâlci! Degeaba lansa apeluri desperate 
prin văzduh! Degeaba Matifou îşi arăta muşchii braţelor, ale 
căror vine ieşeau în afară ca tulpinile unei iedere încolăcite 


în jurul unui trunchi noduros de copacnici un spectator nu 
arăta că ar avea de gând să intre în baracă. 

— Tare cărpănoşi mai sunt dalmaţii ăştia, zise Pescade. 

— Chiar, nişte cărpânoşirepetă Matifou. 

— Hotărât lucru, cred că azi cam greu vom face saftea. De 
aceea zic eu, Matifou, că ar trebui să ne luăm catrafusele... 

— Şi unde să ne cărăm? 

— Dar curios mai eştirăspunse Pescade. 

— Haide, spune! 

— Ei bine, ce ai zice de o ţară, unde am putea fi aproape 
siguri că vom mânca măcar o dată pe zi? 

— Şi care e ţara aceea, Pescade? 

Ah e departe, e cam departe, foarte departe... şi chiar mai 
departe decât foarte departe, Matifou! E la capătul 
pământului? 

— Pământul n-are capăt, răspunse sentenţios Pescărie. 
Dacă ar avea capăt, n-ar fi rotund. Dacă n-ar fi rotund, nu s- 
ar învârti. Dacă nu s-ar învârti ar sta nemişcat! Şi dacă ar 
sta nemişcat... 

— Ia spune, ce s-ar întâmpla întrebă Matifou. 

— Ce să se întâmple. Ar cădea peste soare mai repede 
decât scot eu un iepure din pălărie! 

— Şi atunci? 

— Şi atunci, s-ar întâmpla ceea ce i se întâmpla unui 
scamator neîndemânatic, ţinâd două din bilele cu care 
jonglează se ciocnesc în aer! Crac! Totul se duce naibii, şi 
publicul te fluieră şi ţi cere banii înapoi, iar tu trebuie să i-i 
dai, şi în seara aceea nu mai cinezi nimic! 

— Care va să zică dacă Pământul ar cădea peste soare, noi 
n-am mai cina? întrebă Matifou. 

Şi gândurile lui Matifou se scufundară în aceste 
perspective infinite. Stând într-un colţ al estradei, cu 
braţele încrucişate pe piept, mişca din cap ca un chinez de 
porțelan, nu mai zicea nimic, nu mai vedea nimic, nu mai 
auzea nimic. Era adâncit în gândurile cele mai de neînțeles 
pentru el. Totul se învălmăşea în căpăţâna lui mare. Şi iată 


că simţi în străfundurile fiinţei lui o prăpastie imensă. 1 se 
păru că se ridică sus, foarte sus... mai sus decât foarte sus: 
vorba aceasta a lui Pescade, aplicată la depărtarea 
lucrurilor, îi rămăsese înfiptă în minte. Apoi, deodată, simţi 
că se rostogoleşte... în propriul său stomac, adică în hău! 

Fu un adevărat coşmar. Bietul om se ridică de pe scăunel, 
cu mâinile întinse, ca un orb. încă un pas şi ar fi căzut de pe 
estradă. 

— Hei, Matifou! Ce-i cu tine strigă Pescade, apucându-l de 
mână şi izbutind, nu fără greutate, să-l tragă înapoi. 

— Ce-i... ce-i... ce-i cu mine? 

— Da, ce-i cu tine? E că... - făcu Matifou, adunându-şi 
încetul cu încetul ideile - treabă foarte grea, deşi numărul 
lor nu era prea mare - e că trebuie să stau de vorbă cu tine, 
Pescade! 

— Dă-i drumul, vorbeşte dragul meu, nu-ţi fie teamă, nu te 
aude nimeni. Publicul a dispărut! 

Matifou se aşeză pe scăunelul său, şi cu braţul său vânjos, 
dar binişor, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-l spargă, îl trase 
lângă el pe bravul său camarad mai mic. 

ÎI. LANSAREA UNUI TRABACOLO 

— Aşadar, nu mai merge, întrebă Matifou. 

— Ce să nu mai meargă, zise Pescade. 

— Treaba. 

— Ar putea merge şi mai bine, fără îndoială, dar ar putea 
merge şi mai prost. 

— Pescade! 

— Ce e, Matifou? 

— Mi-e ciudă pe mine pentru ceea ce am să-ţi spun. 

— Mie o să-mi fie ciudă pe tine numai dacă meriţi să-mi fie 
ciudă! 

— Uite ce e... Artrebui să mă părăseşti. 

— Nu pricep ce vrei să spui... Să te las baltă? întrebă 
Pescade. 

— Da. 


— Spune mai departe, uriaşul visurilor mele. Mă 
interesează tot ce spui tu. 

— Da... sunt convins că dacă vei fii singur, vei ieşi mai bine 
la socoteală!... Eu te stânjenesc, şi dacă n-aş fi eu, tu ai găsi 
uşor un mijloc să... 

— la spune, Matibu, răspunse foarte serios Pescade, nu-i 
aşa că tu eşti un om voinic? 

— Da! 

— Şi înalt? 

— Da! 

— Ei bine, aşa de voinic şi de înalt cum eşti, nu ştiu cum a 
putut să încapă în tine prostia asta atât de mare pe care mi- 
ai spus-o. 

— De ce, Pescade? 

— Pentru că e o prostie mai mare decât tine, Matifou. Eu 
să te părăsesc, nătărăul meu iubit. Dar dacă n-aş fi eu cu 
tine, te întreb: cu cine ai mai face tu jonglerii? 

— Cu cine? 

— Cine ar mai face saltul mortal pe ceafa ta? 

— Nu zic că... 

— Sau săritura cea mare pe palmele tale? 

— La naiba!... făcu Matifou, încurcat în faţa acestor 
întrebări atât de stăruitoare. 

— Da... în faţa unui public în delir... bineînţeles, când se 
întâmplă să avem public! 

— Public!... murmură Matifou. 

— Aşa că, urmă Pescade, taci din gură şi să nu ne gândim 
decât să câştigăm atât cât să avem cu ce cina astă-seară. 

— Mie nu mi-e foame! 

— Ba întotdeauna ţi-e foame Matifou, aşa că ţi-e foame şi 
acum, răspunse Pescade, deschizând cu amândouă mâinile 
fălcile uriaşe ale prietenului său, care nu mai avea nevoie şi 
de măselele minţii, ca să poată spune că are cei treizeci şi 
doi de dinţi. Văd asta după caninii tăi, lungi ca nişte colţi de 
dulău. 'Ţi-e foame, ascultă-mă pe mine ce-ţi spun, şi când nu 


vom câştiga decât o jumătate de florin sau un sfert de florin, 
tot n-ai să rămâi nemâncat! 

— Dar tu, micul meu Pescade? 

— Eu?... Mie îmi ajunge un bob de mei. Eu n-am nevoie să 
fiu puternic; pe câtă vreme, tu fiul meu... Fii atent ce îţi 
spun. Cu cât mănânci mai mult cu atât te îngraşi mai mult! 
Şi cu cât te îngraşi mai mult, cu atât mai mult te faci un 
fenomen...! 

— Fenomen... da! 

— Eu, dimpotrivă, cu cât mănânc mai puţin, cu atât 
slăbesc mai mulţi şi cu cât slăbesc mai mult, cu atât mai 
mult mă fac şi eu un fenomen. Nu-i aşa? 

— Aşa-i, răspunse Matifou, cu aerul cel mai naiv din lume. 
Prin urmare, în interesul meu, Pescade, trebuie să mănânc, 
nu-i aşa? 

— Întocmai cum zici, dulăul meu. Şi, pe de altă parte, eu, 
în interesul meu, nu trebuie să mănânc! 

— Va să zică, dacă n-ar fi demâncare decât pentru unul 
singur... 

— Aceea ar fi partea ta! 

— Şi dacă ar fi pentru doi oameni...? 

— Tot partea ta ar fi. Ce dracu”, Matifou, doar tu faci cât 
doi! 

— Cât patru... cât şase... cât zece!... exclamă uriaşul, pe 
care, într-adevăr, nu l-ar fi putut dobori nici zece oameni. 

Lăsând la o parte exagerarea gogonată care le place 
atleţilor de când lumea, adevărul era că Matifou îi învinsese 
pe toţi luptătorii care se măsuraseră până acum cu el. Se 
povesteau despre el aceste două întâmplări care dovedesc 
forţa sa într-adevăr uluitoare. într-o seară, la Nâmes, într- 
un circ construit din lemn, una din bârnele care susțineau 
căpriorii clădirii slăbi. Se auzi o trosnitură care aruncă 
groaza printre spectatorii ameninţaţi să fie striviţi de 
prăbuşirea acoperişului, sau să se strivească unii pe alţii în 
picioare, grăbindu-se spre ieşire. Dar Matifou era şi el 
acolo. Dintr-un salt fu lângă bârna care şi începuse să iasă 


de la locul ei, şi în clipa când căpriorii se clătinau gata să se 
prăbuşească, el îi susţinu cu umerii săi puternici, până când 
ieşi toată lumea din sală. Apoi, dintr-un alt salt, se repezi 
afară, în timp ce acoperişul se prăbuşea în urma lui. 
întâmplarea aceasta dovedeşte puterea umerilor săi. În ce 
priveşte puterea braţelor sale, iată acum o altă întâmplare. 
într-o zi, pe câmpia din Camargue, un taur furios scăpă din 
ţarcul în care era închis, o luă la goană, răni câteva 
persoane, şi ar fi pricinuit cele mai mari nenorociri, dacă n- 
ar fi intervenit Matifou. Matifou îi ieşi în faţă, îl aşteptă, 
înfigându-se fără teamă în faţa lui; apoi, în clipa când taurul 
se năpusti înspre el, cu botul în pământ, el îl apucă de 
coarne, îl răsturnă la pământ cu o lovitură de picior şi îl ţinu 
cu picioarele în sus, până ce taurul fu legat şi domolit. 

S-ar putea povesti şi alte întâmplări în legătură cu această 
putere supraomenească; cele două de mai sus, însă, sunt 
suficiente pentru a ne arăta nu numai forţa lui Matifou, ci şi 
curajul şi devotamentul său, căci el nu şovăia niciodată când 
era vorba să-şi pună viaţa în pericol pentru a veni în 
ajutorul semenilor săi. Era, deci, un om pe cât de puternic, 
pe atât de bun la suflet. Ca să nu-şi piardă însă din putere - 
cum repeta într-una prietenul său - Matifou trebuia să 
mănânce; şi Pescade îl silea să mănânce, lipsindu-se mai 
bine el, când nu era demâncare decât pentru unu sau chiar 
pentru doi oameni. Dar în seara aceea, cina nu se ivea - nici 
măcar pentru unul singur - la orizont. 

— Pentru că e ceaţă, spunea Pescade. 

Şi pentru a risipi această ceaţă, bietul băiat începu iar să 
facă fel de fel de maimuţăreli şi să strige, încercând să 
atragă lumea. Se învârtea de colo până colo pe estradă, 
dădea din mâini şi din picioare, umbla deşelat ca un om de 
gumă, iar când nu mergea pe picioare mergea în mâini, căci 
observase că dacă umbli cu capul în jos nu îţi mai e atât de 
foame. Repeta mereu, într-un limbaj pe jumătate provensal, 
pe jumătate slav, aceleaşi glume răsuflate, pe care 


comedianţii le vor repeta într-una, cât va mai fi pe lume un 
comediant de bâlci care să distreze gloata de gurăcască. 

— Intraţi, domnilor, intraţistriga Pescade. Nu se plăteşte 
decât la ieşire... doar un fleac de creiţar! 

Dar ca să ieşi, trebuia întâi să intri; şi dintre cele cinci sau 
şase persoane ce se opriseră în faţa pânzelor vopsite, 
niciuna nu se hotăra să intre. Atunci Pescade, luând o nuia 
fioroasă, începu să arate animalele sălbatice zugrăvite pe 
pânze. Nu că ar fi avut de arătat publicului o menajerie - 
nici vorbă. Ci pentru că aceste animale îngrozitoare existau 
pe undeva, prin văgăunile Africii sau Indii lor, şi dacă 
Matiâou le-ar fi întâlnit în cale, pentru Matiâou o asemenea 
întâlnire ar fi fost floare la ureche! 

Şi începu să-i dea drumul obişnuitei sale reclame, ale cărei 
fraze uriaşul le întrerupea prin lovituri de tobă, lovituri care 
izbucneau ca nişte bubuituri de tun. 

— Hiena, domnilor, iată hiena, de fel din ţinutul Capului 
Bunei Speranţe, animal sprinten şi sângeros, sare zidurile 
cimitirelor, unde îşi caută prada dezgropând morţii! 

Apoi, arătând în partea cealaltă a pânzei o dihanie ce se 
bălăcea într-o apă galbenă, printre nişte ierburi albastre: 

— Priviţi, domnilor, priviţi! Tânărul şi interesantul rinocer, 
în vârstă abia de cincisprezece luni. A fost crescut în 
Sumatra, unde era cât pe-aci să dea la fund o corabie, cu 
cornul său îngrozitor! 

Apoi, în primul plan, în mijlocul unei grămezi verzui de 
oseminte ale victimelor fiarei: 

— Priviţi, domnilor, priviţi! înfiorătorul leu din Atlas! 
Locuieşte în mijlocul Saharei, prin nisipurile arzătoare ale 
deşertuluicând încep căldurile tropicale se ascunde în 
peşteri! când dă de apă se aruncă în ea, şi iese afară ud 
leoarcă. De aceea a şi fost botezat leul numid! Dar toate 
străduinţele lui amenințau să rămână de prisos. Pescade 
îşi,spărgea plămânii degeaba. Zadarnic izbea şi Matifou în 
toba mare gata s-o spargă, începuseră să deznădăjduiască. 
între timp, câţiva dalmaţi, nişte vlăjgani de munteni cât 


toate zilele, se opriseră în sfârşit în faţa atletului Matifou, 
pe care păreau că-l iscodesc cu ochi de cunoscători. 

Pescade prinse numai decât momentul, provocându-i pe 
oamenii aceştia de treabă să se măsoare cu Matifou. 

— Intraţi, domnilor, intraţi! Acum e momentul! Mare luptă 
de oameni! Luptă cinstită! Umerii trebuie să atingă 
podeaua. Matifou se angajează să trântească pe toţi cei 
care ar binevoi să-l cinstească cu încrederea lor. Un tricou 
de onoare, premiu pentru învingători. Doriţi să încercaţi 
dumneavoastră, domnilor? - adăugă Pescade, adresându-se 
celor trei vlăjgani care îl priveau cu gura căscată. 

Dar vlăjganii îşi luară seama numaidecât; nici prin minte 
nu le trecea să-şi încerce puterile şi să se facă de râs, oricât 
de multă cinste le-ar fi făcut această luptă. Aşa că, Pescade 
trebui să se mulţumească să anunţe că, în lipsă de alţi 
adversari, lupta va avea loc între Matifou şi el. Da, „Dibăcia 
luându-se la trântă cu forţa!” 

— Intraţi, domnilor, intraţi, striga într-una din răsputeri 
bietul Pescade. Veţi vedea ce n-aţi mai văzut niciodată! 
Pescade în luptă cu Matifou! Cei doi gemeni din Provența. 
Da... doi gemeni... dar nu de aceeaşi vârstă... şi nici de la 
aceeaşi mamă!... Nu-i aşa că semănăm leit unul cu altul?... 
Şi el cu mine, dar mai ales eu cuel! 

Un tânăr se oprise în faţa acestui teatru de bâlci. Asculta 
cu toată seriozitatea glumele răsuflate ale lui Pescade. 

Tânărul acesta, în vârstă de cel mult douăzeci şi doi de ani, 
era de statură mai degrabă înaltă decât mijlocie. 
Trăsăturile sale frumoase, puţin cam obosite de muncă, 
chipul său pe care îi era întipărită o oarecare asprime 
trădau o fire gânditoare, educată poate la şcoala suferinţei. 
Ochii săi mari şi negri, barba pe care o purta tăiată scurt, 
buzele prea puţin obişnuite să zâmbească, dar net desenate 
şi umbrite de o mustață subţire, arătau neîndoios că tânărul 
era ungur de origine. era îmbrăcat simplu, într-un costum 
modern, dar nu după ultima modă. Vedeai cât de colo că 
acest tânăr era de pe-acum un bărbat în toată firea. 


Cum spuneam, tânărul asculta zadarnica reclamă pe care 
o făcea Pescade, căznindu-se să atragă spectatori, şi îl 
privea oarecum înduioşat. Şi cum suferise şi el, fără îndoială 
că nu putea rămâne nepăsător la suferinţele altuia. 

— Ăştia sunt francezi! îşi zise el. Bieţii oameni! Se vede că 
azi nu câştigă nici un ban! 

Şi atunci îi veni ideea să le fie el singur publicul, un public 
care plăteşte. La urma urmei, asta nu va fi decât o pomană, 
dar cel puţin o pomană deghizată, şi probabil că va fi cât se 
poate de bine venită. 

Înainta deci spre intrare, adică spre pânza care, 
ridicându-se, dădea acces în mica încăpere. 

— Intraţi, domnilor, intraţi, striga Pescade, începe 
reprezentaţia! 

— Dar... sunt numai eu singur... zise tânărul, cu tonul cel 
mai binevoitor. 

— Domnule, răspunse Pescade, cu un aer de mândrie uşor 
şăgalnică, adevărații artişti ţin mai mult la calitatea decât la 
cantitatea publicului lor! 

— Totuşi, îmi daţi voie... urmă tânărul, scoţându-şi punga. 

Şi luă doi florini pe care îi puse pe farfuria de cositor, 
aşezată într-un colţ al estradei. „Ce om cumsecade!” îşi zise 
Pescade. Apoi întorcându-se spre tovarăşul său: 

— Haide, repede, Matifou, grăbeşte-te! Să-i arătăm 
domnului grozav! lată însă că în momentul când să intre, 
unicul spectator al arenei franco-provensale se întoarse 
brusc. Tocmai o zărise pe fata aceea, însoţită de tatăl său, 
care se oprise acum un sfert de oră în faţa tarafului de 
guzlari. Cei doi tineri se întâlniseră în acelaşi gând, pentru 
a săvârşi amândoi câte o faptă bună. Fata dăduse de 
pomană ţiganilor guzlari, iar tânărul, acrobaţilor. 

Se vede însă că tânărul nu se mulțumea numai cu acest fel 
de întâlnire, în acelaşi gând: căci de îndată ce o zări pe fată, 
uită că era spectator şi că îşi plătise locul, şi se repezi în 
direcţia în care tânăra se pierdea prin mulţime. 


— Hei, domnule!... Domnule... strigă Pescade. Banii 
dumneavoastră!... Ce naiba, doar n-am muncit pentru ei!... 
Dar unde o fi?... Parcă a intrat în pământ! Hei, domnule...! 

Dar degeaba îşi mai căuta spectatorul, care se făcuse 
nevăzut. Pescade se uită la Matifou, care rămăsese cu gura 
căscată, din cale afară de buimăcit. 

— Tocmai când era să începem zise în cele din urmă 
uriaşul. N-avem noroc, şi pace! 

— Să începem, totuşi, răspunse Pescade, coborând scăriţa 
ce ducea în arenă. 

Cel puţin în felul acesta să-şi merite banii încasaţi: 
mergând în faţa sălii goale, în faţa băncilor goale - dacă ar 
fi avut barem nişte bănci! 

În clipa aceea izbucni dinspre port o larmă grozavă. 
Mulțimea începu să se frământe, ca şi cum ar fi fost purtată 
de un val înspre malul mării. Se auziră sute de glasuri 
strigând: 

— Trabacolo!... Trabacolo...! 

Era ora când trebuia să fie lansat micul vas. Acest 
spectacol, care atrăgea întotdeauna lumea, era de natură 
să stârnească curiozitatea tuturor. De aceea piaţa şi cheiul, 
care până acum gemeau de lume, se goliră în curând; toţi 
alergau spre şantierul de construcţie, unde trebuia să aibă 
loc operaţia de lansare... 

Pescade şi Matifou pricepură că nu puteau spera să aibă 
spectatori - cel puţin deocamdată. De aceea, dorind să 
regăsească pe unicul spectator care dispăruse, plecară şi 
ei, fără măcar să se mai gândească să încuie uşa - la urma 
urmei, la ce bun s-o mai încuie? - şi se îndreptară spre 
şantier. 

Acest şantier se afla la capătul unei fâşii de pământ, în 
afara portului Gravosa, pe o pantă pe care talazurile în 
retragere o împodobeau cu ciucuri uşori de spumă. 

Tot dând cu coatele în dreapta şi în stânga, cei doi acrobaţi 
se pomeniră în primul rând al spectatorilor. Niciodată, nici 
chiar în serile reprezentaţiilor în scop de binefacere, nu 


fusese atâta îmbulzeală în faţa teatrului lor de bâlci. Vai, ce 
decădere a artei! 

Trabaacolo, după ce i se scoseseră proptelele care îi 
susțineau flancurile, era gata de lansare. Ancora era la locul 
ei; era de ajuns să i se dea drumul, de îndată ce corpul 
vasului ar fi intrat în apă, pentru a împiedica corabia să-şi ia 
un avânt prea mare de-a lungul canalului de lansare. Deşi 
acest trabacolo avea o deplasare doar de vreo cincizeci de 
tone, era totuşi o masă destul de considerabilă, pentru ca să 
fie nevoie să se ia toate măsurile de precauţie în această 
operaţie. Doi lucrători de la şantier se aflau pe punte, în 
spate, lângă catargul mic al pupei, în vârful căruia flutura 
pavilionul dalmat, iar alti doi în fată, însărcinaţi cu manevra 
ancorei. 

Trabacolo trebuia să fie coborât cu partea de dinapoi, aşa 
cum se procedează în operaţiile de felul acesta. 'Tălpoaia 
vasului, aşezată pe ulucul uns cu săpun, nu era reţinută 
decât de cheia de lansare. Era de ajuns să dai drumul 
acestei chei, ca vasul să înceapă să alunece; pe urmă, viteza 
crescând din ce în ce mai mult datorită masei pusă în 
mişcare, micul vas şi-ar fi continuat drumul singur în 
elementul său natural. 

Încă de pe acum vreo şase dulgheri, înarmaţi cu ciocane 
mari de fier, izbeau în penele vârâte sub tălpoaia vasului; în 
faţă, ca să-l ridice puţin, astfel încât zdruncinătura căderii 
să-l împingă înspre mare. 

Toată lumea urmărea această operaţie cu cea mai mare 
atenţie, în mijlocul unei tăceri generale. în momentul acela, 
de după cotitura peninsulei dinspre sudul portului Gravosa 
apăru un iaht de plăcere. 

Era o goeletă, care se deplasa cu vreo trei sute cincizeci 
de tone şi care voia s-o taie în linie dreaptă prin faţa acestui 
punct al şantierului de construcţie, ca să lase liberă 
intrarea portului. Cum briza bătea dinspre nord-est, 
goeleta plutea în direcţiavântului, cu amurele la babord, 
astfel încât să se apropie fără nici o altă manevră de locul 


de ancorare. Nu trecură nici zece minute, că iahtul se 
apropia tot mai mult, se făcea tot mai mare, ca şi cum l-ar fi 
privit printr-o lunetă, al cărei tub s-ar fi prelungit într-una. 
Dar pentru a intra în port, acest iaht trebuia să treacă pe 
dinaintea şantierului unde se făceau pregătirile pentru 
lansarea trabacoloului. De îndată ce fu semnalată, şi spre a 
evita orice accident, operaţiile se suspendară până după 
trecerea iahtului şi prin faţa canalului de lansare. O ciocnire 
între aceste două vase, unul izbindu-l pe celălalt din mare 
viteză drept în coastă, ar fi pricinuit cu siguranţă o 
nenorocire pe bordul iahtului. 

Lucrătorii încetară deci de a mai bate penele, iar 
lucrătorul însărcinat să sloboadă cheia de lansare primi 
ordin să aştepte. Mai era vorba doar de câteva minute. 

Între timp, goeleta se apropia de țărm cu iuţeală. Se putea 
vedea chiar că marinarii începuseră pregătirile de 
ancorare. Două din pânzele bompresului fuseseră strânse; 
marinarii o strângeau acum pe a treia, şi în acelaşi timp şi 
pânzele de pe vântrelele catargului din faţă. Dar trincheta 
şi al doilea foc erau încă întinse, aşa că iahtul mergea încă 
cu destulă viteză. 

Toate privirile erau îndreptate spre acest vas de toată 
frumuseţea, ale cărui pânze albe erau aurite de razele 
soarelui în amurg. Mateloţii săi, în uniformă levantină, 
purtând bonete roşii, alergau la manevre, în timp ce 
căpitanul, pe dunetă, alături de pilot, dădea ordine cu, o 
voce liniştită. în curând, goeleta, care mai avea puţin până 
să intre în port, se găsea tocmai în dreptul şi de-a 
curmezişul şantierului de construcţie. 

Deodată izbucni un strigăt de groază. Trabacolo pornise. 
Cheia de lansare scăpase nu se ştie cum şi vasul începea să 
alunece pe uluc, chiar în clipa când iahtul ajunsese cu 
tribordul în dreptul lui. Cele două vase urmau deci să se 
ciocnească. Nu mai era nici timp şi nici mijlocul de a 
împiedica ciocnirea. Nu se mai putea face nici o manevră. 
Strigătelor îngrozite ale celor de faţă le răspunseră 


strigătele de spaimă ale celor de pe goeletă. Căpitanul însă 
îşi păstră sângele rece şi dădu ordin de virare, dar era cu 
neputinţă ca vasul său să mai aibă timp să depăşească 
canalul de lansare, pentru a evita ciocnirea. 

Într-adevăr, trabacoloul alunecase pe uluc. Un fum alb, 
iscat de frecarea, tălpoaiei, se ridica la capătul dinainte al 
vasului, în timp ce partea dinapoi se adâncea tot mai mult în 
apele golfului. 

Deodată, din mulţime se desprinse un. om. Se repezi şi 
apucă o parâmă ce atârna în partea dinainte a 
trabaeoloului. Dar zadarnic se opinteşte s-o reţină, 
înţepenindu-se din toate puterile, cu riscul de a fi şi el târât. 
Alături este înfipt în pământ un pilon de fier, servind la 
acostarea vaselor. într-o clipă, parâma e învârtită în jurul 
pilonului şi începe, să se desfăşoare încet-încet, în timp ce 
omul, ameninţat să fie tras şi să-şi strivească mâinile, 
încearcă să o ţină pe loc, opintindu-se cu o putere 
supraomenească. Totul se petrecu în zece secunde. 
Deodată, parâma se rupse. Dar aceste zece secunde 
fuseseră de ajuns. Trabacolo intrase de-a binelea în apele 
golfului, săltându-se ca într-o mişcare de tangaj. Alunecă cu 
iuţeală de-a lungul canalului de lansare, trecând la mai 
puţin de un picior de partea dinapoi a goeletei, şi nu se opri 
până în momentul când ancora sa, căzând la fund, îl opri cu 
o zvâcnitură. Goeleta era salvată. Iar omul, căruia nimeni 
nu avusese timpul să-i vină într-ajutor - atât de neaşteptată 
şi de fulgerătoare fusese această manevră - omul acesta 
era Matifou. 

— Bravo!... Bine!... Foarte bine! exclamă Pescade, 
alergând spre tovarăşul său, care-l ridică în braţe, dar nu 
ca să jongleze cu el, ci ca să-l îmbrăţişeze, aşa cum ştia el, 
adică aproape să-i pârâie oasele. 

Din toate părţile izbucniră atunci uralele mulţimii. Lumea 
se înghesui în jurul acestui Hercule, nu mai puţin modest 
decât faimosul erou care săvârşise cele douăsprezece 
munci din poveste, şi care nu pricepea de loc de ce se 


entuziasmează publicul. Peste cinci minute, goieleta ancora 
în mijlocul portului; apoi, o barcă elegantă cu şase lopeţi 
aduse pe chei pe proprietarul acestui iaht. 

Era un om înalt de statură, în vârstă de cincizeci de ani, cu 
părul aproape alb, cu o barbă ce începea să încărunţească, 
tăiată în felul oriental. Nişte ochi mari, iscoditori şi 
neobişnuit de vioi, îi însufleţeau faţa cam arsă de soare, cu 
trăsături regulate şi încă frumoase. Ceea ce te izbea la 
acest om în primul rând era aerul de nobleţe, chiar de 
măreție, care se desprindea din toată făptura lui. Costumul 
său de bord - un pantalon albastru-închis, un veston de 
aceeaşi culoare, cu nasturi de metal, un cordon care-i 
încingea mijlocul, o pălărie uşoară de pânză cafenie - toate 
acestea îi veneau de minune şi lăsau să se ghicească un 
corp viguros, cu o ţinută frumoasă, în ciuda vârstei sale 
destul de înaintate. 

De îndată ce acest domn, care se vedea că era un om 
energic şi puternic, cobori din barcă, se îndreptă spre cei 
doi acrobaţi, pe care mulţimea îi înconjura şi îi aclama. 
Lumea se dădu la o parte, ca să-i facă loc. când ajunse 
lângă matifou, primul său gest nu fu de loc acela de a-şi 
căuta punga ca să-i dea un bacşiş bun. Nu. EL îi întinse 
atletului mâna şi îi spuse în limba italiană: 

— Îţi mulţumesc, prietene, pentru fapta dumitale. Matifou 
era foarte ruşinat de cinstea ce i se arăta, şi încă pentru un 
lucru într-adevăr atât de neînsemnat 

— Da!... Bravo!... A fost admirabil Matifou, zicea într-una 
Pescade, în limbajul său provensal. 

— Sunteţi francezi? întrebă străinul. 

— Da, francezi, răspunse Pescade, cu oarecare mândrie. 
Francezi din sudul Franţei! 

Străinul îi privea cu o adevărată simpatie, în care se 
amesteca şi puţină emoție. Sărăcia lor era prea bătătoare la 
ochi ca el să se poată înşela. Avea în faţă doi bieţi 
comedianţi, dintre care unul, punându-i în joc viaţa, îi 


făcuse un mare serviciu, căci o ciocnire, a trabacoloului cu 
goeleta ar fi făcut numeroase victime. 

— Vă rog să veniţi la mine pe bord, zise el. 

— Când, înălţimea voastră? întrebă Pescade, schiţând cel 
mai grațios salut. 

— Mâine dis-de-dimineaţă. 

— Dis-de-dimineaţă, zise Pescade, în timp ce Matifou 
încuviinţă pe tăcute, mişcându-şi de sus în jos capul său 
uriaş. 

Între timp, mulţimea nu mai contenea să se îmbulzească în 
jurul eroului zilei. Fără îndoială că l-ar fi purtat în triumf, 
dacă greutatea lui nu i-ar fi speriat chiar şi pe cei mai 
hotărâți şi mai voinici dintre ei. Dar Pescade, totdeauna 
chibzuit şi prevăzător, se gândi că era momentul să se 
folosească de buna dispoziţie a unui asemenea public. Şi, în 
timp ce străinul, după o ultimă strângere de mână, se 
îndreptă spre chei, el începu să strige cu glasul său voios şi 
atrăgător: 

— Începe lupta, domnilor, începe lupta între Matiâou şi 
Pescade. Intraţi, domnilor, intraţi!... Se plăteşte numai la 
ieşire... sau la intrare, cum doriţi! 

De astădată fu ascultat şi urmat de un public cum poate că 
în viaţa lui nu mai văzuse. în ziua aceea, arena se dovedi a fi 
prea neîncăpătoare. Multă lume rămase pe dinafară. Trebui 
să dea multora banii înapoi. cât despre străin, el abia făcuse 
câţiva paşi înspre chei, că se şi pomeni faţă-n faţă cu fata 
aceea însoţită de tatăl său, care asistaseră şi ei la toată 
scena. La câţiva paşi în urma lor era tânărul care îi 
urmărise tot timpul şi la salutul căruia tatăl fetei răspunse 
cât se poate de mândru, fapt care nu îi scăpă străinului. 

Văzându-l pe tatăl fetei, străinul avu o tresărire, pe care 
cu greu şi-o putu ascunde. îl apucă un fel de scârbă, în timp 
ce privirea i se lumină ca de un fulger. Cu toate acestea, 
tatăl fetei se apropie de el şi, foarte politicos, îi spuse: 

— Aţi scăpat dintr-o mare primejdie, domnule, mulţumită 
curajului acestui acrobat. 


— Adevărat, domnule, răspunse străinul, în a cărui voce se 
simţea, cu voia sau fără voia sa, o tulburare, pe care nu şi-o 
putu stăpâni. Apoi continuă: 

— Pot să vă întreb, domnule, cu cine am onoarea să 
vorbesc? 

— Cu domnul Silas 'Toronthal, din Raguza, răspunse 
vechiul bancher din Triest. Aş putea să ştiu şi eu cine este 
proprietarul acestui iaht? 

— Doctorul Antekirtt, răspunse străinul. 

După ce se salutară, cei doi se despărţiră, în timp ce în 
arena acrobaţilor francezi răsunau uralele şi aplauzele 
publicului. în seara aceea, nu numai că Matifou mâncă pe 
săturate, adică cât patru, dar mai rămase mâncare încă 
pentru unul, adică atâta cât îi era de ajuns bravului său 
tovarăş, Pescade. 

III. DOCTORUL ANTERKIRTI sunt oameni care dau mult de 
lucru Faimei, această femeie - orchestră cu o sută de guri, 
care le poartă numele cu surle şi fanfare în cele patru 
puncte cardinale ale lumii. Unul din aceştia era şi faimosul 
doctor Antekirtt, sosit de curând în portul Gravosa. Pe 
deasupra, sosirea lui mai fusese marcată şi de o întâmplare, 
care ar fi fost ea singură de ajuns ca să atragă atenţia lumii 
chiar şi asupra celui mai obişnuit dintre călători. El, însă, nu 
era dintre călătorii obişnuiţi. într-adevăr, de câţiva ani 
încoace, prin toate ţările Orientului se ţesuse un fel de 
legendă în jurul doctorului Antekirtt. Asia mică de la 
Dardanele până la canalul de Suez, Africa de la Suez până 
la hotarele Tunisiei, tot litoralul arab al Marii Roşii nu mai 
conteneau să-i repete numele, ca pe acela al unui om 
extraordinar de priceput în ştiinţele naturii, un fel de 
gnostic de taleb 2, care stăpânea cele mai ascunse taine ale 
Universului. Pentru cei din vechime, el ar fi fost un adevărat 
Epiphanes3. în ţinuturile Eufratului ar fi fost cinstit ca un 
urmaş al magilor de altădată. Ce era exagerat în această 
faimă? Faptul că era socotit de unii ca un adevărat vrăjitor, 
înzestrat cu puteri supranaturale? Adevărul este că 


doctorul Antekirtt nu era decât un om, nimic altceva decât 
un om, dar un om foarte învăţat, cu o minte foarte 
sănătoasă şi cuprinzătoare, cu o judecată sigură, un om 
înzestrat cu o putere neobişnuită de a pătrunde în miezul 
lucrurilor, cu un uimitor spirit de observaţie, şi care fusese 
ajutat şi de unele împrejurări. De pildă, într-una din 
provinciile centrale ale Asiei mici izbutise să salveze o 
populaţie întreagă de o molimă îngrozitoare, socotită până 
atunci fără leac, dar al cărei leac îl găsise el. Faptul acesta îi 
atrase o faimă nemaipomenită. 

Ceea ce făcea să-i sporească şi mai mult această 
celebritate se datora în primul rând misterului de 
nepătruns care îi învăluia persoana. De unde venea? Nu 
ştia nimeni. Ce trecut avusese. Nici asta n-o ştia nimeni. 
Nimeni n-ar fi putut spune unde trăise şi cum trăise. Se 
vorbea doar că acest doctor Antekirit era, ca să zicem aşa, 
adorat de populaţiile din ţinuturile Asiei mici şi ale Africei 
orientale; că trecea drept un medic excepţional, că vestea 
tratamentelor sale care dăduseră rezultate uluitoare se 
răspândise până în marile centre culturale ale Europei, că 
îngrijea cu aceeaşi atenţie pe oamenii săraci ca şi pe bogaţii 
stăpâni şi pe paşalele acestor ţinuturi. Dar în ţările 
Occidentului nu fusese văzut niciodată; ba, de câţiva ani 
încoace, nu se ştia nici locul unde îşi avea reşedinţa. Din 
pricina aceasta, unii erau porniţi să creadă că ar cobori 
dintr-o reincarnaţie a vreunui zeu indian, că ar fi o fiinţă 
supranaturală care vindecă servindu-se de mijloace 
supranaturale. Dar dacă doctorul Antekirtt nu-şi exercitase 
încă arta în principalele state ale Europei, renumele său 
aici i-o luase demult înainte. Deşi nu venise la Raguza decât 
ca simplu călător - ca un turist bogat care se plimba cu 
iahtul său propriu, vizitând diferitele puncte ale 
Mediteranei - numele său se răspândi numaidecât în tot 
oraşul până să-l poată vedea pe doctorul Antekirtt în 
persoană, privirile mulţimii erau aţintite asupra goeletei. De 
altfel, accidentul, pe care curajul lui Matifou îl 


preîntâmpinase, ar fi fost de ajuns ca să atragă, atenţia 
lumii asupra acestui vas. într-adevăr, iahtul acesta ar fi 
făcut cinste celomai bogaţi, celor mai luxoşi amatori de 
sporturi nautice din America, din Anglia şi din Franţa. Cele 
două catarge, drepte şi apropiate de centru - fapt care 
permitea o largă desfăşurare trinchetei şi velei mari - 
lungimea bompresului echipat cu două pânze triunghiulare, 
încrucişarea velelor pătrate ale catargului de la prova, 
săgeata sa prelungă, în fine, tot acest aparat al velelor 
trebuia să-i asigure o viteză deosebită, pe orice fel de timp. 
Această goeletă avea o deplasare de trei sute cincizeci de 
tone. Lungă şi subţire, cu cheta şi elansamentul mici, dar cu 
grinzile transversale ce susţin puntea destul de largi, şi cu 
un pescaj destul de mare, ca să-i asigure o stabilitate 
perfectă, iahtul acesta era ceea ce se cheamă un bun vas de 
mare, un vas pe care timonierul era foarte sigur, care putea 
pluti în direcţia vuitului manevrat până la patru quarturi3 
numai din cârmă. în larg, ca şi în apropiere de țărm, cu o 
briză bună făcea uşor treisprezece noduri şi jumătate pe 
oră4. într-un concurs internaţional iahtul Regatului Unit, ca 
Boadicee, Gaetana sau Mordon n-ar fi putut să-i ţină piept. 
Cât priveşte frumuseţea exterioară şi interioară a acestui 
iaht, cel mai sever iahtman n-ar fi putut imagina ceva mai 
desăvârşit. Albeaţa punţii, din brad de Canada, fără un 
singur nod, cop asii a fin lucrată, capotele de protecţie a 
instrumentelor de pe punte şi spiraâurile din lemn de teck, 
a căror aramă strălucea ca aurul, ornamentaţia roții 
cârmei, piesele de rezervă aranjate sub învelitoarele lor 
albe ca zăpada, perfecțiunea cu care erau lucrate scripetele 
şi macaralele, otgoanele, funiile, parâmele de catarg şi 
toate obiectele de manevră curentă, contrastând viu cu 
culoarea diferitelor cabluri de fier galvanizat, forma 
elegantă a bărcilor sale lustruite şi atârnate în ordine pe 
gruele lor4, negrul strălucitor al corpului vasului împodobit 
de jur împrejur cu un ciubuc îngust, auriu, sobrietatea 
ornamentelor din partea de dinapoi a iahtului - toate 


acestea făceau din el un vas de un gust ales şi extrem de 
elegant. 

Trebuie să ştim cum arăta acest iaht şi pe dinăuntru, nu 
numai pe dinafară, căci, în definitiv, era locuinţa plutitoare a 
misteriosului personaj care va fi eroul acestei povestiri. E 
adevărat că nimeni nu putea să viziteze vasul. Dar 
povestitorul este înzestrat cu un fel de a doua vedere, care 
îi îngăduie să descrie chiar şi ceea ce nu i-a fost dat să vadă. 

În interiorul acestei goelete, luxul se lua la întrecere cu 
confortul. Camerele şi cabinele, saloanele sau sufrageria 
erau admirabil pictate şi decorate. Covoarele, draperiile şi 
tot mobilierul erau adaptate într-un mod cât se poate de 
ingenios cerinţelor unei navigaţii de plăcere. Acest gust şi 
acest confort se regăsea nu numai în camerele căpitanului 
şi ale ofiţerilor, ci şi în bufeturile unde vesela de argint şi de 
porțelan era astfel aranjată, încât să nu sufere nimic de pe 
urma tangajului şi raliului, în bucătăria unde domnea o 
curăţenie cum numai la olandezi mai vezi, s-au în 
dormitoarele unde hamacele echipajului se puteau legăna 
în voie. Oamenii de pe vas, vreo douăzeci la număr, purtau 
elegantul costum al marinarilor maltezi; pantaloni scurţi, 
cizme de mare, cămăşi vărgate, centuri de culoare brună, 
bonete roşii, bluze de pânză groasă, pe care erau brodate 
în alb inițialele goeletei şi proprietarului ei. 

Dar care era portul de origine al acestui iaht în ce registru 
de evidenţă era trecut el? în care ţară de pe țărmurile 
Mediteranei acosta în timpul iernii? în sfârşit, ce 
naţionalitate avea? Nu ştia nimeni, cum nimeni nu ştia nici 
naționalitatea doctorului. în vârful catargului flutura un 
pavilion verde, cu o cruce roşie în colţul de sus. în zadar l-ai 
fi căutat în şirul atât de numeros al diferitelor pavilioane 
care străbat toate mările globului. în orice caz, actele 
iahtului fuseseră prezentate ofițerului portului încă înainte 
ca doctorul Antekirtt să fi debarcat, şr fără îndoială că 
fuseseră găsite în perfectă regulă, căci, după vizita 
medicală obişnuită, i se dăduse intrare liberă. Numele 


goeletei era înscris pe placa de dinapoi, cu litere mici, aurii, 
fără indicaţia portului de origine; acest nume era Savarena. 

Aşa se prezenta minunatul iaht de plăcere ce putea fi 
admirat acum în portul Gravosa. Pescade şi Matifou, care 
urmau să fie primiţi a doua zi pe bord de doctorul Antekirtt, 
îl. contemplau cu totatâta curiozitate ca şi marinarii din 
port, dar cu mai multă înfrigurare. Ei, care erau de baştină 
de pe țărmurile Proventei, erau extrem de sensibili la tot ce 
era în legătură cu marea, mai ales Pescade, care putea să 
privească cu ochi de cunoscător această minune de 
construcţie maritimă. lată, deci, cu ce se îndeletniceau ei, 
chiar în seara aceea, după terminarea reprezentaţiei. 

— Ah, făcu Matifou. 

— Ah, făcu şi Pescade. 

— Ce zici, Pescade? 

— Nu mai am nimic de zis, Matifou! 

Şi cuvintele acestea rostite cuatâta admiraţie de bieţii 
acrobaţi spuneau mai mult decât orice cuvinte de laudă. Pe 
bordul Savarenei, toate manevrele următoare operaţiei de 
acostare se terminaseră; velele erau strânse pe vergile lor, 
echipamentul vasului era adunat la un loc şi aranjat cu 
grijă, pânza de protecţie era ridicată pe puntea dinapoi a 
vasului. Goeleta fusese ancorată într-un colţ al portului, 
ceea ce însmna că vasul urma să stea aici mai mult timp. De 
altfel, în seara aceea, doctorul Antekirtt se mulţumi să facă 
o simplă plimbare prin împrejurimile Gravosei. în timp ce 
Silas Toronthal şi fiică-sa se întorceau la Raguza cu trăsura 
lor care îi aşteptase pe chei, şi în timp ce tânărul de care 
am mai vorbit se întorcea acasă pe jos de-a lungul” aleii, 
fără să mai aştepte sfârşitul serbării, care la ora aceea era 
în toi, doctorul se mărginea să viziteze portul. Era unul din 
cele mai bune porturi de pe coastă, adăpostind un număr 
destul de mare de vase de diferite naţionalităţi. Apoi, după 
ce ieşi din oraş, o luă de-a lungul țărmului golfului Ombra 
Fiumera, care se întinde pe o adâncime de douăsprezece 
leghe, până la gurile râului Ombra, un râu destul de adânc 


pentru ca vasele, chiar cele de un tonaj mai mare, să-l poată 
urca aproape până la poalele munţilor Vlastiţa. Către ora 
nouă se reîntoarse pe dig şi asistă la sosirea unui mare 
pachebot al companiei Lloyd, care venea din Indii; în sfârşit 
se înapoie pe bord, cobori în camera lui, luminată de două 
lămpi, şi rămase acolo singur până a doua zi. 

Aşa îi era obiceiul, şi căpitanul Savarenei - un marinar în 
vârstă de vreo patruzeci de ani, anume Narsos - avea ordin 
să nu-l deranjeze niciodată în timpul orelor sale de 
singurătate. Trebuie să spunem că, dacă lumea nu ştie 
nimic despre trecutul acestui om, nici ofiţerii sau marinarii 
săi nu ştiau nimic. Asta însă nu însemna că ei nu iar fi fost 
devotați cu trup şi suflet. Dacă doctorul Antekirtt nu tolera 
cea mai mică abatere de la disciplina de bord, în schimb el 
era bun ca un adevărat părinte faţă de toţi, dând tuturor 
îngrijiri şi bani când aveau nevoie. De aceea, mateloţii se 
înghesuiau care mai de care să figureze în registrul de bord 
al Savarenei. Nici un matelot nu fusese dojenit aspru, 
pedepsit sau concediat. întreg echipajul goeletei forma o 
singură familie. 

După ce doctorul se reîntoarse pe punte, se făcură toate 
pregătirile în vederea nopţii. Felinarele din faţa şi din 
spatele vasului fură aşezate la locurile lor, oamenii de cart 
îşi luară postul în primire, şi pe bord se aşternu o tăcere 
desăvârşită. Doctorul Antekirtt se aşeză pe un divan larg 
dintr-un colţ al camerei sale. Pe o masă erau câteva ziare, 
pe care servitorul său i le cumpărase din Gravosa. Doctorul 
le parcurse cu o privire distrată, citind mai mult faptele 
diverse decât articolele de fond, urmărind sosirile şi 
plecările vaselor, deplasările şi vilegiaturile notabilităţilor 
provinciei. Apoi dădu la o parte teancul de ziare. îl cuprinse 
un fel de toropeală. Şi către ora unsprezece se culcă, fără 
să mai ceară ajutorul valetului său; dar stătu mult timp aşa, 
până să-i vină somn. Şi dacă cineva i-ar fi putut ghici gândul 
care îl obseda, poate că ar fi fost uimit să afle că gândul 


acesta se rezuma doar la atâta: „Cine era tânărul care îl 
salutase pe Silas 'Toronthal, pe cheiul din Gravosa?” 

A doua zi dimineaţa, câtre ora opt, doctorul Antekirtt se 
urcă pe punte. Se anunţa o zi minunată. Răsăritul soarelui 
împurpura creasta munţilor ce se înălța în fundul golfului. 
Ceaţa începea să se risipească, alunecând afară din port, pe 
întinsul apelor, în curând, Savarcna se scaldă în plină 
lumină. 

Căpitanul Narsos se apropie de doctorul Antekirtt ca să 
primească ordinele, pecare acesta, după ce îl salută, i le 
dădu în câteva cuvinte. Apoi, o barcă cu patru oameni şi un 
cârmaci se desprinse de bord, îndreptându-se spre chei, 
unde trebuiau s-o aştepte, aşa cum fusese stabilit, Pescade 
şi Matifou. 

Era o zi mare, era o adevărată sărbătoare pentru băieţii 
aceştia de treabă, mânaţi de soartă atât de departe de ţara 
lor, la câteva sute de leghe de Provența lor, pe care doreau 
atât de mult să o mai vadă o dată! 

Amândoi erau pe chei. îşi lepădaseră straiele de 
comedianţi şi, îmbrăcaţi în haine ponosite, dar curate, 
admirau iahtul ca şi în ajun. Erau foarte bine dispuşi. Nu 
numai că în seara trecută cinaseră pe săturate, dar şi 
dejunaseră de dimineaţă: o adevărată nebunie, pe care în 
definitiv şi-au permis-o pentru că făcuseră o reţetă 
extraordinară de patruzeci şi doi de florini. Dar asta nu 
însemna că şi-ar fi cheltuit toţi baniinici pomeneală! 
Pescade era un om foarte socotit, aşa că traiul le era 
asigurat acum pentru cel puţin zece zile. 

— Orice ai zice, Matifou, norocul ăsta care a dat peste noi 
ţi se datoreşte ţie! 

— Oh, Pescade! 

— Da, ţie, ilustrul meu prieten! 

— Ei bine, da... mie... fie, dacă vrei tu! Răspunse Matifou. 

În clipa aceea, barca Savarenei acostă la chei. Cârmaciul 
se ridică şi, cu boneta în nână, se grăbi să spună că era la 
ordinele „domnilor”. 


— Domnilor? făcu Pescade. Care domni? 

— Chiar dumneavoastră, răspunse cârmaciul, 
dumneavoastră, pe care vă aşteaptă domnul doctor 
Antekirtt pe bordul vasului său. 

— Asta-i bună lată-ne ajunşi domni, zise Pescade. 

Matifou făcea nişte ochi mari şi îşi învârtea întruna şapca, 
foarte încurcat. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră când doriţi, domnilor, 
zise cârmaciul. 

— Acum... chiar acum dorim, îi răspunse Pescade, cu un 
gest prietenos! 

În clipa următoare, cei doi prieteni erau aşezaţi 
confortabil în barcă, pe covorul negru cu margine roşie 
care acoperea banca, în timp ce cârmaciul luase loc în 
spatele lor. Bineînţeles că sub greutatea atletului, barca se 
afundă cu patru sau cinci degete deasupra liniei de plutire. 
Trebuiră chiar să ridice colţurile covorului, ca să nu se ude. 
La un semn al cârmaciului, cele patru lopeţi prinseră să 
vâslească, şi barca alunecă cu iuţeală către Savarena. 
Trebuie să recunoaştem - pentru că acesta este adevărul - 
că bieţii oameni erau întrucâtva mişcaţi, ca să nu zicem 
ruşinaţi. Atâtea onoruri pe capul unor comedianţi. Matifou 
nu îndrăznea să mai facă nici o mişcare. Cu despre Pescade, 
oricât era de încurcat, el nu-şi putu totuşi ascunde un 
zâmbet, ce îi lumina figura fină şi inteligentă. Barca trecu 
pe dinapoia goeletei, şi se opri la tribord - locul de onoare. 
Cei doi prieteni se urcară pe punte, pe scara de frânghie 
ale cărei şipci se îndoiră sub greutatea lui Matifou, şi fură 
conduşi îndată la doctorul Antekirtt, care îi aştepta pe 
dunetă. 

După ce le dădu bună ziua foarte prietenos, doctorul 
trebui să stăruiască mult ca Pescade şi Matifou să consimtă 
să ia loc. Dar, până la urmă, o făcură şi pe asta. Doctorul îi 
privi câteva clipe în tăcere. Figura lui, rece şi frumoasă, le 
impunea. Iotuşi, ţi puteai da seama foarte bine că dacă 


zâmbetul îi lipsea de pe buze, în schimb i se ascundea în 
inimă. 

— Prieteni, zise el, m-aţi salvat ieri dintr-o mare primejdie, 
pe mine şi echipajul meu. Am ţinut să vă mulţumesc încă o 
dată, şi de aceea v-am rugat să veniţi pe bord. 

— Domnule doctor, răspunse Pescade, care începea să 
devină din nou stăpân pe sine, sunteţi prea bun şi n-ar fi 
trebuit să vă mai deranjaţi pentruatâta treabă. Prietenul, 
meu n-a făcut decât ceea ce ar fi făcut oricare altul în locul 
lui, dacă ar fi avut puterea pe care o are el. Nu-i aşa, 
Matifou? 

Acesta încuviinţă după cum îi era obiceiul, clătinându-şi 
capul uriaş de sus în jos. 

— Fie cum zici, răspunse doctorul, dar nu un oarecare 
altul, ci tocmai prietenul dumitale a fost acela care şi-a pus 
viaţa în primejdie, şi eu mă simt îndatorat faţă de dânsul! 

— Vai domnule, răspunse Pescade, îl faceţi să roşească pe 
prietenul meu Matifou. Şi aşa, fire aprinsăcume el, nu 
trebuie să i se urce sângele la cap... 

— Bine, prieteni, urmă doctorul Antekirtt, văd că nu vă 
plac deloc complimentele, aşa că n-am să mai stărui. Cu 
toate acestea, fiindcă orice serviciu merită... 

— Domnule doctor, zise Pescade, vă cer iertare că vă 
întrerup, dar orice faptă bună îşi are răsplata chiar în ea 
însăşi, cum spun cărţile de morală, aşa că şi noi ne socotim 
răsplătiți. 

— Vă şi socotiți răsplătiți? Şi în ce fel anume? întrebă 
doctorul, care crezu că poate i-o luase altcineva înainte. 

— Chiar aşa, cum vă spun, continuă Pescade. După ce 
uriaşul nostru a dat o dovadă atât de neobişnuită despre 
forţa lui, publicul a voit să-l admire în condiţii mai artistice 
şi a dat năvală în arenele noastre provensale. Matifou a 
culcat la pământ o jumătate de duzină de bărbaţi, dintre cei 
mai zdraveni munteni şi dintre cei mai voinici hamali din 
Gravosa! Am făcut o reţetă uriaşă! 

— Uriaşăa? 


— Da!... cum n-am mai pomenit în turneele noastre 
acrobatice. 

— Şi cât anume? 

— Patruzeci şi doi de florini! 

— Ah, într-adevăr!... Dar eu n-am ştiut de asta!... răspunse 
doctorul Antekirtt, pe un ton vesel. Dacă aş fi ştiut că daţi o 
reprezentaţie, ar fi fost şi o datorie şi o plăcere pentru mine 
să asist şi eu. De aceea îngăduiţi-mi să-mi plătesc biletul 
acum... 

— Deseară, domnule doctor, zise Pescade, dacă binevoiţi 
să onoraţi luptele noastre cu prezenţa domniei voastre! 

Matifou se înclină foarte respectuos, încovoindu-şi umerii 
laţi, „care nu se tăvăliseră niciodată până acum în țarină”, 
cum spunea programul, prin gura lui Pescade. 

Doctorul Antekirtt îşi dădu seama că nu i-ar putea face în 
nici un chip pe acrobaţi să accepte vreo recompensă 
bănească. Se gândi deci să. procedeze altfel. De altminteri, 
îşi făcuse planul încă din ajun. Din cele: câteva informaţii pe 
care le culesese încă de aseară, reieşea că cei doi 
comedianţi erau nişte oameni cumsecade, demni de toată 
încrederea. 

— Cum vă cheamă? întrebă el. 

— Singurul nume pe care mi-l ştiu, domnule doctor, este 
Pescade. 

— Şi pe dumneata? 

— Matifou, răspunse uriaşul. 

— Matifou, repetă Pescade, rostind cu mândrie acest nume 
faimos în toate arenele din sudul Franţei. 

— Dar acestea sunt nişte porecle... observă, doctorul. 

— Altele n-avem, răspunse Pescade, sau dacă am avut 
vreodată, poate că le-am pierdut pe drum, căci buzunarele 
noastre sunt cam găurite... 

— Dar... rude aveţi? 

— Rude, domnule doctor... Mijloacele noastre modeste nu 
ne-au permis niciodată luxul acesta. Dar dacă într-o bună zi 


o să ajungem şi noi bogaţi, se vor găsi rude destule care să 
ne moştenească 

— Din ce parte a Franţei sunteţi? 

— Din Provența, răspunse mândru Pescade, adică francezi 
get-beget! 

— Să ştii că ai haz, Pescade! 

— Aşa îmi cere meseria. Vă puteţi închipui dumneavoastră, 
domnule doctor, o paiaţă, un măscărici, un comediant de 
bâlci, care să fie veşnic posomorât! Doar într-un singur ceas 
s-ar pomeni din partea publicului cu mai multe mere în cap 
decât ar putea să mănânce toată viaţa Da! sunt o fire 
veselă, foarte veselă, este adevărat! 

— Şi Matifou? 

— Oh! Matifou este mai serios, mai gânditor, mai închis, 
răspunse Pescade, dându-i prieteneşte tovarăşului său o 
palmă uşoară, aşa cum baţi un cal pe gât când vrei să-l 
mângâi. Aşa i-o cere şi lui meseria. Când jonglezi cu 
greutăţi de cincizeci de kilograme trebuie să fii foarte 
serios. când lupţi, lupţi nu numai cu braţele, ci şi cu capul. 
ŞI Matifou a luptat întotdeauna... chiar şi cu mizeria. Şi 
totuşi, nu l-a doborât până acum! 

Doctorul Antekirtt asculta cu mult interes pe pirpiriul ăsta 
cumsecade, cu care până acum soarta fusese atât de 
vitregă şi care totuşi nu cârtea de loc împotriva ei. Bănuia 
într-însul cel puţin totatăta curaj cât şi inteligenţă, şi se 
gândea cât de departe ar fi putut ajunge acest tânăr, dacă 
mijloacele materiale nu i-ar fi lipsit chiar din primii ani ai 
vieţii sale. 

— Şi încotro vreţi s-o luaţi acum? îl întrebă el. 

— Drept înainte, la voia întâmplării, răspunse Pescade. 
Întâmplarea nu e totdeauna o călăuză rea; şi de obicei 
cunoaşte bine drumurile atâta doar că mă tem să nu ne fi 
dus de astă dată prea departe de ţara noastră... La urma 
urmei, de vină suntem noi. Ar fi trebuit s-o întrebăm de la- 
nceput încotro ne duce. 


Doctorul Antekirtt îi iscodi o clipă pe amândoi. Apoi 
continuă: 

— Ce aş putea eu să fac pentru dumneavoastră? stărui el... 

— Nimic, domnule doctor, nimic... vă asigur... răspunse 
Pescade. 

— Nu vă e dor să vă reîntoarceţi în Provența voastră? 

Ochii celor doi acrobaţi se aprinseră. 

— Aş putea să vă duc până acolo, urmă doctorul. 

— Asta ar fi ceva grozavzise Pescade. Apoi adresându-se 
prietenului său: Matifou, ai vrea să te reîntorci acasă? 

— Da... dacă vii şi tu, Pescade! 

— Dar ce o să facem acolo? Din ce o să trăim? 

Matifou se scarpină pe frunte, aşa cum făcea întotdeauna 
când se găsea într-o încurcătură. 

— Ce o să facem... ce o să facem... bâigui el. 

— Habar n-ai ce o să facem... nici tu, nici eu!... Dar, în 
sfârşit, acolosuntem în ţara noastră. Nu vi se pare ciudat, 
domnule doctor, ca nişte prăpădiţi ca noi să aibă şi ei o ţară, 
ca nişte sărăntoci care n-au nici măcar rude să aibă şi eiun 
loc de baştină al lor. Lucrul ăsta mi s-a părut întotdeauna de 
neînțeles! 

— V-ar conveni să rămâneţi amândoi cu mine? întrebă 
doctorul Antekirtt. 

La propunerea aceasta atât de neaşteptată, Pescade se 
sculă brusc, în timp ce uriaşul îl privea, încurcat, neştiind 
dacă trebuie să se scoale şi el sau nu. 

— Să rămânem cu dumneavoastră, domnule doctor? 
răspunse în cele din urmă Pescade. Dar la ce v-am putea fi 
noi de folos? Toată viaţa n-am făcut altceva decât jonglerii şi 
scamatorii. Numai dacă nu cumva aţi dori să vă distrăm în 
timpul drumului, sau acolo în ţara dumneavoastră... 

— Ascultaţi-mă, zise doctorul Anlekirtt, am nevoie de 
oameni curajoşi, iscusiţi şi inteligenţi, care să mă poată 
ajuta în îndeplinirea planurilor mele. Nimic nu vă reţine 
aici, nimic nu vă cheamă acolo în ţara voastră. Vreţi să 
faceţi parte dintre oamenii mei? 


— Dar după ce vă veţi îndeplini planurile... zise Pescade. 

— Dacă vreţi, puteţi rămâne cu mine şi mai departe, 
răspunse doctorul, zâmbind, puteţi rămâne pe bord cu 
mine. lată, de pildă, veţi da lecţii de acrobație oamenilor din 
echipajul meu. Dacă însă vreţi să vă reântoarceţi în ţara 
voastră, puteţi să vă reîntoarceţi, cu atât mai mult cu cât şi 
acolo traiul vă va fi asigurat pe toată viaţa. 

— Oh, domnule doctor! exclamă Pescade. Dar 
dumneavoastră nu vreţi să ne lăsaţi să facem şi noi ceva! 
Nu putem sta numai aşa, de pomană! 

— Vă promit că o să vă dau de lucru, ca să fiţi mulţumiţi! 

— Fireşte că oferta dumneavoastră este foarte ispititoare, 
răspunse Pescade. 

— Aveţi ceva de spus în privinţa asta? 

— Un singur lucru: ne vedeţi aci pe amândoi, pe Matifou şi 
pe mine. Amândoi suntem din aceeaşi ţară, şi fără îndoială 
că am fi dintr-aceeaşi familie, dacă am avea şi noi o familie! 
Doi fraţi de cruce! Matifou n-ar putea trăi fără Pescade, nici 
Pescade fără Matifou! Gândiţi-vă la cei doi fraţi siamezi! N- 
au putut fi despărțiți niciodată, pentru că o despărţire i-ar fi 
costat viaţa, nu-i aşa? Ei bine, şi noi suntem doi fraţi 
siamezi!... Ţinem foarte mult unul la celălalt, domnule 
doctor! 

Şi Pescade îi întinse mâna lui Matifou, care-l trase către el 
şi îl strânse la piept ca pe un copil. 

— Prieteni, zise doctorul Antekirtt, nu e vorba câtuşi de 
puţin să fiţi despărțiți unul de altul, şi înţeleg prea bine că 
nu vreţi să vă despărțiți niciodată! 

— Atunci, s-a făcut, domnule doctor, dacă... 

— Dacă ce? 

— Dacă şi Matifou îşi dă consimţământul. 

— Spune da, Pescade, zise uriaşul, spune da pentru 
amândoi 

— Bine, răspunse doctorul, am înţeles, şi puteţi fi siguri că 
n-o să vă pară rău. De azi încolo nu veţi mai duce grijă de 
NIMIC! 


— Oh, domnule doctor, băgaţi de seamă ce faceţi! exclamă 
Pescade. Poate că dumneavoastră nu vă gândiţi că vă 
angajaţi la lucruri prea mari! 

— Şi de ce? 

— Pentru că întreţinerea noastră o să vă coste scump, mai 
ales a lui Matifou, Matifou ăsta e un mâncăcios fără 
pereche, şi de bună seamă că nu vreţi să-şi piardă din 
puteri cât timp e în serviciul dumneavoastră! 

— Ba dimpotrivă, vreau să şi le dubleze! 

— În cazul acesta, o să vă ruineze! 

— Nu pot fi ruinat atât de uşor, Pescade! 

— Totuşi, două prânzuri... trei prânzuri pe zi... 

— Şi cinci, şi şase, şi zece dacă vrea răspunse doctorul 
Antekirit, zâmbind. Masa va fi tot timpul întinsă pentru el! 

— Auzi, Matifou! izbucni Pescade în culmea bucuriei. O să 
poţi mânca aşadar, pe săturate! 

— Şi tu la fel, Pescade. 

— Oh, eu cât un pui de vrabie. îmi daţi voie să vă întreb, 
domnule doctor, dacă vom naviga? 

— Da, şi încă mult, prietene. Acum am treabă prin toate 
colţurile Mediteranei. Voi avea clientelă cam peste tot pe 
litoral. Am de gând să practic medicina în mod 
internaţional. Dacă un bolnav mă cheamă la Tanger sau în 
insulele Baleare, când eu mă găsesc la Suez, nu se cuvine 
oare să mă duc să-l caut? Ceea ce face un medic dintr-un 
oraş mare, care aleargă dintr-un cartier într-altul; nu voi 
face-o alergând din strâmtoarea Gibraltar în Arhipelag, din 
Adriatica în golful Lyon, din Marea Ionică în golful Gabes. 
Mai am şi alte vase, de zece ori mai rapide decât această 
goeletă... Şi mă veţi însoţi foarte adeseori în vizitele mele! 

— Asta ne convine de minune, domnule doctor! răspunse 
Pescade, frecându-şi palmele. 

— Nu vă e frică de mare? întrebă doctorul. 

— Nouă? făcu Pescade. Nouă să ne fie frică! Noi, care 
suntem copii ai Provenţei încă pe când eram doar nişte 
ţânci şterpeleam luntrele de la țărm! Nu, nu ne e frică de 


mare, nici de aşa-zisul rău de mare! Noi, care suntem 
obişnuiţi să mergem cu capul în jos şi cu picioarele în sus. 
Dacă, înainte de a se îmbarca, domnii şi cucoanele ar face 
numai două luni exerciţiul ăsta, n-ar mai avea nevoie să stea 
tot timpul drumului cu nasul în lighean. Intraţi, poftiţi 
intraţi, domnilor şi doamnelor, începe reprezentaţia! 

Şi năstruşnicul Pescade se lăsă dus de obişnuinţa lui, ca şi 
cum ar fi fost pe estrada teatrului său de bâlci. 

— Bravo Pescade, zise doctorul, ne vom înţelege de 
minune! Şi, mai întâi de toate, te sfătuiesc să nu-ţi pierzi 
buna dispoziţie ei. Râzi, băiete, râzi şi cântă cât îţi place. 
Poate că viitorul ne rezervă lucruri destul de triste, pentru 
ca să avem nevoie de veselia dumitale în timpul drumului! 

Vorbind astfel, doctorul Antekirtt devenise iar serios. 
Pescade, care îl observa tot timpul, presimţi că în trecutul 
acestui om vor fi fost multe nenorociri, pe care poate că 
într-o bună zi îi va fi dat să le cunoască. 

— Domnule doctor, zise el, începând de azi suntem ai 
dumneavoastră cu trup şi suflet. 

— Şi chiar începând de azi, zise doctorul, puteţi să vă 
instalaţi definitiv în cabina dumneavoastră. E aproape sigur 
că voi rămâne, câteva zile la Gravosa şi la Raguza dar e 
bine să vă obişnuiţi chiar de acum cu viaţa de pe bordul 
Savarenel. 

— până în momentul când ne veţi duce în ţara 
dumneavoastră, adăugă Pescade. 

— Eu n-am ţară, răspunse doctorul, sau bine-zis am o ţară 
pe care mi-am făcut-o eu însumi, o ţară a mea, şi care, dacă 
vreţi, va fi şi a dumneavoastră! 

— Să mergem, Matifou, strigă Pescade, să mergem să 
lichidăm întreprinderea noastră. Fii liniştit, nu datorăm 
nimănui nimic, aşa că n-o să fim vânduți la mezat! 

După ce se despărţiră de doctorul Antekirtt, cei doi 
prieteni se urcară în barca ce îi aştepta şi care îi duse pe 
cheiul Gravosei. în două ore făcură tot inventarul şi cedară 
unui confrate teatrul lor de bâlci, pânzele vopsite, toba cea 


mare şi cea mică - adică întregul lor avut. Treaba asta nu 
dură mult şi cu siguranţă că nu se simţiră prea îngreunaţi 
de povara celor câţiva florini pe care îi băgaseră în buzunar. 

Totuşi, Pescade ţinu să-şi păstreze, o dată cu zdrenţele lui 
de acrobat, şi trompeta, iar Matifou - trombonul şi hainele 
de luptător. Le venea foarte greu să se despartă de aceste 
instrumente şi de aceste catrafuse care le aduceau aminte 
de atâtea succese şi triumfuri. Le ascunseră în fundul 
singurului cufăr, care conţinea lucrurile, garderoba, în 
sfârşit, tot avutul lor. 

Pe la unu după amiază, Pescade şi Matifou se întoarseră pe 
bordul Savarenel. O cabină mare, în faţă, le fusese pusă la 
dispoziţie, o cabină confortabilă, înzestrată „cu tot ce 
trebuie pentru scris”, cum spunea năzdrăvanul băiat. 
Echipajul făcu cea mai călduroasă primire acestor 
camarazi, cărora le datora salvarea de la o mare 
nenorocire. De îndată se instalară, Pescade şi Matifou 
putură constata că bucătăria bordului nu-i va face să 
regrete câtuşi de puţin bucătăria aromelor provensale. 

— Vezi tu, Matifou, repeta Pescade, golind un pahar de vin 
straşnic de Asti, când ştii cum să te porţi, ajungi totdeauna 
departe. Dar, trebuie să ştii cum să te porţi! 

Matifou nu putu răspunde decât clătinând din cap, căci 
gura îi era plină cu o bucată uriaşă de şuncă friptă la 
grătar, care dispăru cât ai clipi din ochi, împreună cu două 
ochiuri, în adâncurile stomacului său. 

— Ce reţetă grozavă am face dacă te-ar vedea lumea şi 
cum mănânci, dragul meu Matifou, zise Pescade. 

IV. VĂDUVA LUI ŞTEFAN BATHORY. 

Sosirea doctorului Antekirtt stârnise mare vâlvă nu numai 
la Raguza, ci şi în toată provincia dalmată. După ce 
anunţaseră sosirea acestei goelete în portul Gravosa, 
ziariştii se aruncaseră cu lăcomie asupra acestei prăzi care 
promitea o serie de cronici senzaţionale. Proprietarul 
Savarenei nu mai putea scăpa de onorurile şi în acelaşi timp 
de neplăcerile celebrităţii. Persoana sa era acum la ordinea 


zilei. în jurul său începură să se ţeasă firele legendei. 
Nimeni nu ştia cine era, de unde venea, unde se ducea, 
ceea ce nu putea decât să aţâţe şi mai mult curiozitatea 
lumii. Căci, bineînţeles, când nu ştii nimic, timpul devine 
mai vast, imaginaţia se poate desfăşura în voie, ceea ce se 
întâmplă chiar şi celui ce pare a fi mai bine informat. 

Reporterii, dornici să satisfacă curiozitatea cititorilor, se 
grăbiseră să meargă la Gravosa, unii urcându-se chiar şi pe 
bordul goeletei. Nu izbutiră însă să vadă pe misteriosul 
personaj, de care opinia publică se ocupa atât de stăruitor. 
Ordinele erau categorice. Doctorul nu primea pe nimeni. 
Aşa că răspunsurile căpitanului Narsos la toate întrebările 
vizitatorilor, erau veşnic aceleaşi: 

— De unde vine doctorul? 

— De unde-i place. 

— Şi unde se duce? 

— Unde are chef. 

— Dar cine este el? 

— Nimeni nu ştie, şi poate că nici chiar el nu ştie mai bine 
decât cei ce întreabă. 

Şi să-ţi mai informezi cititorii cu nişte răspunsuri atât de 
laconiceurmarea fu că imaginaţia lumii începu s-o ia razna 
în plină fantezie. Doctorul Antekirtt deveni tot ce vreţi. Era 
tot ce voiau să născocească aceşti cronicari aflaţi la 
strâmtoare. Pentru unii era şef de pirați. Pentru alţii, regele 
unui mare imperiu din Africa şi care călătorea incognito, 
pentru a cunoaşte lumea. Unii afirmau că era un exilat 
politic, alţii că după ce fusese alungat din ţara lui în urma 
unei revoluţii, cutreiera acum lumea ca un filosof Kvom ce 
voia să se instruiască. Aveai din ce alege. Uite priveşte acest 
titlu de doctor cu care se fălea el, părerile erau împărţite: 
pentru unii era un mare medic, care tratase nişte cazuri 
foarte grave, cu rezultate admirabile; pentru alţii era cel 
mai mare şarlatan, pe care l-ai fi pus într-o grea 
încurcătură, dacă i-ai fi cerut să-ţi arate certificatele sau 
diplomele lui! 


În orice caz, medicii din Gravosa şi din Raguza nu aveau 
nici un motiv să-l urmărească pentru practicarea ilegală a 
medicinii. Doctorul Antekirtt se ţinu tot timpul într-o strictă 
rezervă, şi când voiau să-i facă cinstea să-l consulte, el 
găsea totdeauna câte un pretext ca să refuze. De altfel, 
proprietarul Savarenei nici nu se gândi să-şi ia un 
apartament pe uscat. Nici măcar nu trase la vreunul din 
hotelurile oraşului. în timpul primelor două zile după 
sosirea lui la Gravosa, cel mult dacă se duse până la 
Raguza. Se mărgini să facă câteva plimbări prin 
împrejurimi, şi de vreo două sau trei ori, îl luă cu el şi pe 
Pescade, a cărui inteligenţă naturală îi plăcea foarte mult. 
Dar dacă doctorul nu se duse personal la Raguza, în schimb 
îl trimise într-o zi pe Pescade. După ce se reîntoarse, flăcăul 
acesta de ispravă, care fusese însărcinat cu vreo misiune de 
încredere, poate ca să culeagă ceva informaţii, răspunse la 
întrebările ce i se puseră precum urmează: 

— Aşadar, locuieşte pe Stradone? 

— Da, domnule doctor, adică pe cea mai frumoasă stradă 
din oraş. Ocupă un adevărat palat, nu departe de piaţa 
unde li se arată străinilor palatul vechilor dogi, o casă 
splendidă, cu servitori şi cu trăsuri. Duce o viaţă de 
miliardar în toată legea. 

— Şi celălalt? 

— Celălalt, adică, mai bine zis, ceilalţi, răspunse Pescade. 
Ceilalţi locuiesc în acelaşi cartier, dar casa lor se pierde în 
fundătura acelor străzi pietroase, înguste, întortocheate... 
la drept vorbind nişte adevărate scări, care duc la nişte 
locuinţe mai mult decât modeste. 

— Şi locuinţa lor cum arată? 

— Locuinţa lor e destul de sărăcăcioasă, mică, cu o 
înfăţişare tristă pe dinafară, deşi înăuntru îmi închipui că 
trebuie să fie ţinută foarte curat, domnule doctor. Se vede 
cât de colo că e locuită de oameni săraci, dar mândri. 

— Şi doamna aceea...? 


— N-am văzut-o. Mi s-a spus că nu iese aproape niciodată 
din strada Marinella. 

— Şi fiul ei? 

— Pe el l-am zărit, domnule doctor, tocmai în clipa când se 
întorcea acasă, la mama sa. 

— Şi cum ţi s-a părut? 

— Mi s-a părut îngândurat, ba chiar îngrijorat. Se zice că 
tânărul acesta a trecut prin multe necazuri!... Asta i se 
citeşte pe chip... 

— Dar şi tu, Pescade, ai trecut în viaţa ta prin multe 
necazuri, şi totuşi nu ţi se citeşte pe chip. 

— Suferințele trupeşti nu sunt tot una cu suferinţele 
sufleteşti, domnule doctor. De aceea, eu am putut 
totdeauna să mi le ascund pe ale mele, şi chiar să râd de 
ele! 

Doctorul îl tutuia acum pe Pescade, care îi ceruse să-i facă 
acest hatâr, hatâr de care urma să aibă parte în curând şi 
Matifou. Căci, într-adevăr, uriaşul acesta era prea 
impunător, pentru ca cineva să-şi îngăduie să-i tutuiască cu 
una, cu două! 

Între timp, doctorul, după ce pusese aceste întrebări şi 
primise aceste răspunsuri, îşi încetă plimbările prin 
împrejurimile Gravosei. Părea că aşteaptă un demers, pe 
care n-ar fi vrut să-l provoace singur ducându-se la Raguza, 
unde vestea sosirii sale pe bordul Savarenei desigur că era 
cunoscută de toată lumea. Rămase deci pe bord, şi ceea ce 
aştepta să se întâmple, se întâmplă. 

În ziua de 29 mai, către orele unsprezece dimineaţa, după 
ce cercetase cu luneta cheiul Gravosei, doctorul porunci să i 
se pregătească barca, cobori în ea, apoi debarcă în 
apropierea digului unde se afla un om care părea că-l 
aşteaptă. 

— El este! îşi zise doctorul. El este!... îl recunosc, oricât de 
mult s-a schimbat de atunci! 

Acest om era un bătrânel, încovoiat de vreme, deşi nu avea 
mai mult de şaptezeci de ani. Părul său alb îi acoperea 


capul, pe care şi-l ţinea tot timpul în pământ. Avea o faţă 
posomorâtă, tristă, abia însufleţită de o privire pe jumătate 
stinsă, pe care se vedea că lacrimile o scăldaseră adesea. 
Stătea pe chei, nemişcat, fără să piardă din ochi barca din 
clipa când se desprinsese de goeletă. 

Doctorul nu voia de loc să arate că îl bagă în seamă pe 
acest bătrâne, şi cu atât mai puţin că l-ar fi recunoscut, aşa 
că trecu pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi văzut. Dar abia 
făcuse câţiva paşi, că bătrâmul se luă după el şi, descoperi 
ducânduse cu un aer foarte umil, întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi domnul doctor Antekirtt? 

— Da, eu sunt, răspunse doctorul, privindu-l pe bietul om, 
ale cărui pleoape nici măcar nu tresăriră, când ochii 
doctorului se fixară asupra lui. Apoi adăugă: 

— Cine eşti dumneata, prietene, şi ce doreşti de la mine? 

— Mă numesc Borik, răspunse bătrânelul, sunt în serviciul 
doamnei Băthory şi vin din partea doamnei să vă cer o 
întâlnire... 

— Doamna Băthory? repetă doctorul. Văduva ungurului 
aceluia, care a plătit cu viaţa patriotismul său? 

— Chiar dânsa, răspunse bătrânul. Şi cu toate că n-aţi 
văzut-o niciodată, e cu neputinţă să n-o cunoaşteţi, din 
moment ce dumneavoastră sunteţi doctorul Antekirtt! 

Acesta îl asculta atent pe bătrânul servitor, care stătea tot 
timpul cu ochii în pământ. Părea că se întreabă dacă nu 
cumva sub cuvintele acestea era vreun gând ascuns. Apoi 
continuă: 

— Ce doreşte de la mine doamna Băthory? 

— Din motive pe care dumneavoastră desigur că le 
înţelegeţi, doamna ar dori să aibă o întrevedere cu 
dumneavoastră, domnule doctor. 

— Am să mă duc s-o văd. 

— Dânsa ar prefera să vină pe bordul vasului 
dumneavoastră. 

— De ce? 

— Întrevederea aceasta trebuie să fie secretă. 


— Secretă?... Faţă de cine...? 

— Faţă de fiul dânsei. Domnul Petru nu trebuie să ştie că 
doamna Bâthory a primit vizita dumneavoastră. 

Răspunsul acesta păru că-l uimeşte pe doctorul Antckirtt; 
dar se stăpâni faţă de Borik. 

— Prefer să mă duc eu la locuinţa doamnei Bathory, urmă 
el. N-aş putea merge când fiul dânsei lipseşte de acasă? 

— Puteţi, domnule doctor, dacă aţi vrea să veniţi chiar 
mâine. Petru Bâihory tocmai trebuie să plece astă-seară la 
Zara, şi nu se va întoarce decât după douăzeci şi patru de 
ore. 

— Şi cu ce se ocupă Petru Bathory? 

— E inginer, dar încă nu şi-a putut găsi un post. Ah, viaţa a 
fost atât de grea şi pentru mama sa şi pentru el! 

— Grea!... făcu doctorul Antekirtt. Doamna Baihory n-are 
nici un fel de mijloace de trai...? 

Se opri. Bătrânul îşi lăsase bărbia în piept, în timp ce 
sughiţuri de plâns înăbuşit îi zguduiau pieptul. 

— Domnule doctor, zise el în cele din urmă, eu nu pot să vă 
spun mai multe. La întâlnirea pe care dânsa vi-o cere, 
doamna Bâihory vă va spune tot ce trebuie să ştiţi. 

Doctorul trebui să facă o sforţare să-şi stăpânească 
tulburarea. 

— Unde locuieşte doamna Bâihory? întrebă el. 

— La Raguza, în cartierul Stradone, pe strada Marinella, 
la numărul 17. 

— Pot să o văd pe doamna Bâthory mâine pe la prânz, 
între orele unu şi două? 

— Puteţi, domnule doctor, şi eu am să vă conduc la dânsa. 

— Spune-i doamnei Bâthory că voi fi acolo în ziua şi la ora 
fixată. 

— Vă mulţumesc în numele dânsei, zise bătrânelul. 

Apoi, după o clipă de şovăire, adăugă: 

— Aţi putea crede că e vorba de un serviciu pe care vi l-ar 
cere... 

— Şi dacă ar fi aşa? zise cu vioiciune doctorul. 


— Dar nu e vorba de aşa ceva, răspunse Borik. 

Apoi, după o plecăciune respectuoasă, o porni pe drumul 
ce duce de la Gravosa spre Raguza. Bineînţeles că ultimele 
cuvinte ale bătrânului servitor îl cam uimiseră pe doctorul 
Antekirtt. Rămăsese pe chei nemişcat, privindu-l pe Borik 
care se îndepărta. Întorcându-se pe bord, dădu voie lui 
Pescade şi Matifou să coboare pe uscat, apoi se închise în 
camera lui, unde voia să stea singur tot restul zilei. Pescade 
şi Matifou se folosiră, aşadar, de permisiune, ca nişte 
adevăraţi rentieri ce erau. îşi îngădui ră chiar şi plăcerea de 
a vizita câteva barăci de la bâlci. N-am putea spune că 
sprintenul clown nu fu ispitit să dea lecţii câte unui 
echilibrist neîndemânatic, sau că vigurosul luptător nu avea 
poftă să ia parte şi el la luptele dintre atleți. Dar îşi amintiră 
că aveau cinstea să facă parte din personalul Satârenei. 
Rămaseră deci nişte simpli spectatori şi nu se arăâtară 
zgârciţi cu aplauzele, când li se părea că erau bine 
meritate. 

A doua zi, doctorul porunci să fie dus la țărm, cu puţin 
înainte de amiază. După ce trimise barca înapoi la bord, 
porni spre drumul ce uneşte portul Gravosa cu Raguza, o 
alee frumoasă, mărginită de vile admirabile şi umbrită de 
arbori înalţi pe o lungime de doi kilometri. Aleea nu era încă 
însufleţită, cum urma să fie peste câteva ceasuri, de forfota 
echipajelor şi de lumea care se plimba pe jos sau călare. Cu 
gândul tot timpul la întrevederea sa cu doamna Băthory, 
doctorul o luă pe o alee lăturalnică şi în curând ajunse la 
Borgo-Pille, un fel de braţ de piatră ce se alungeşte în afară 
din întreitul veşmânt de fortificaţii al Raguzei. Portiţa era 
deschisă, şi după ce străbăteai cele trei rânduri de 
întărituri, intrai înăuntrul cetăţii. 

Alcoa Stradone este o splendidă arteră principală, pavată 
cu lespezi de piatră şi prelungindu-se de la Borgo-Pille până 
în cartierul Plocce, după ce traversează întreg oraşul. Ea se 
întinde la poalele unui deal pe care casele sunt aşezate în 
etaje, ca într-un amfiteatru. La capătul aleii se înalţă palatul 


dogilor de altădată, un monument minunat din secolul al 
XV-lea, cu o curte interioară, un portic în stilul Renaşterii şi 
ferestre cu bolte în semicerc, ale căror coloane subţiri şi 
zvelte amintesc epoca cea mai strălucită a arhitecturii 
toscane. 

Dar doctorul nu trebui să meargă până acolo. Strada 
Marinella, pe care Borik i-o indicase în ajun, e pe partea 
stângă, cam pe la jumătatea aleii Stradone. Dacă la un 
moment dat îşi mai încetini pasul, aceasta fu când aruncă o 
privire asupra unei case somptuoase, zidită în granit, a 
cărei faţadă bogat ornamentată, precum şi anexele se 
înălţau pe partea dreaptă a aleii. Poarta deschisă a curţii 
lăsa să se vadă o caleaşcă cu nişte cai minunaţi şi cu vizitiul 
pe capră, în timp ce valetul aştepta în faţa peronului, 
adăpostit de o verandă elegantă. în clipa următoare, un 
bărbat se urcă în acea trăsură, caii străbătură repede 
curtea, şi poarta se închise numai decât în urma lor. Acest 
bărbat era acelaşi care, în urmă cu trei zile, îl oprise pe 
doctorul Antekirtt pe cheiul Gravosa, era fostul bancher din 
Triest, Silas 'Toronthal. 

Voind să evite această întâlnire, doctorul se dăduse repede 
înapoi, şi nu îşi continuă drumul decât după ce echipajul 
care gonea cu toată iuţeala se făcu nevăzut la capătul aleii 
Stradone. 

— Amândoi în acelaşi oraş! murmură el. Asta e o ispravă a 
întâmplării, n-ai ce-i face! 

Ce înguste, ce anevoie de urcat, ce prost pavate şi cu o 
înfăţişare sărăcăcioasă erau străzile acestea care dădeau în 
aleea Stradone. închipuiţi-vă un fluviu larg care nu are 
drept afluenţi decât nişte biete şuvoaie. Casele se cocoţează 
una de-asupra alteia, ca să mai poată găsi puţin aer. Ele 
stau ochi în ochi - dacă ne este îngăduit să numim astfel 
ferestrele sau lucarnele ce dau înspre stradă. Casele urcă 
astfel până sus de tot, pe unul din cele două dealuri, ale 
căror vârfuri sunt încoronate de forturile Mincetto şi San 
Lorenzo. Cu neputinţă ca o trăsură să treacă pe aici. Strada 


aceasta, care în zilele când plouă cu găleata se transformă 
într-o adevărată albie a unui şuvoi, este atât de piezişă, 
încât a trebuit să fie lucrată toată numai în scări. Ce 
deosebire ca de la cer la pământ între locuinţele acestea 
umile şi splendidele palate sau edificii de pe aleea 
Stradone! 

Doctorul ajunse în strada Marinella şi începu să urce 
nesfârşita scară de piatră. Trebui să urce astfel mai bine de 
şaizeci de trepte, până ajunse în faţa casei cu numărul 17. 

Uşa casei se deschise numaidecât. Bătrânul Borik îl 
aştepta. îl conduse, fără să scoată o vorbă, într-o încăpere 
curată, dar sărăcăcios mobilată. Doctorul se aşeză. Nimic 
nu te putea face să crezi că ar fi fost câtuşi de puţin 
tulburat că se găseşte în această casă, nici chiar când 
doamna Bâthory intră şi zise: 

— Domnul doctor Antekirtt? 

— Sunt gata să vă ascult, doamnă. Eu sunt, doamnă, 
răspunse doctorul, ridicându-se. 

— Aş fi voit să vă scutesc de oboseala de a veni atât de 
departe şi de a mai urca atâta! 

— Ţineam să vă fac vizita, doamnă, şi vă rog să mă credeţi 
că sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră! 

— Domnule doctor, zise doamna Bâthory, abia ieri am aflat 
de sosirea dumneavoastră la Gravosa şi l-am trimis 
numaidecât pe Borik să vă solicite o întrevedere. 

— Eu mă retrag, zise bătrânelul. 

— Nu, rămâi aici, Borikrăspunse doamna Bathory. 
Dumneata, care eşti singurul, prieten al familiei noastre, ştii 
tot ce vreau să-i spun domnului doctor Antekirtt. 

Doamna Băthory se aşeză, iar doctorul luă loc în faţa ei, în 
timp ce bătrânelul rămase în picioare lângă fereastră. 
Văduva profesorului Băthory avea acum vreo şaizeci de ani. 
Se ţinea încă dreaptă, în ciuda vârstei, dar părul său alb şi 
faţa-i brăzdată de zbârcituri arătau cât de mult avusese de 
luptat cu necazurile şi cu mizeria. îţi dădeai seama, însă, că 
este încă o femeie energică, aşa cum fusese şi în trecut. 


Recunoşteai în ea pe vrednica tovarăşă de viaţă, pe 
confidenţa intimă a omului ce îşi jertfise situaţia pentru 
ceea ce el socotea ca o datorie a sa, şi, în sfârşit, pe părtaşa 
lui de încredere, după ce intrase în conspirația aceea 
alături de Mathias Sandort şi de Ladislau Zathmar. 

— Domnule doctor, zise ea, cu o voce care nu-i putea 
ascunde tulburarea, fiindcă dumneavoastră sunteţi doctorul 
Antekirtt, eu vă sunt obligată şi vă datorez povestirea 
evenimentelor petrecute la Triest, acum cincisprezece ani... 

— Doamnă, tocmai pentru că eu sunt doctorul Antekirtt, vă 
rog cruţaţi-vă o istorisire oare atât prea dureroasă pentru 
dumneavoastră. O cunosc şi - fiindcă eu sunt doctorul 
Antekirtt - adaug că cunosc şi toată viaţa pe care aţi dus-o 
de la acea dată de neuitat, de 30 iunie 1867. 

— Vreţi să-mi spuneţi, atunci, domnule - continuă doamna 
Băthory - cărui fapte se datoreşte interesul dumneavoastră 
faţă de viaţa mea? 

— Este un interes pe care orice om de inimă îl datorează 
văduvei maghiarului, care n-a şovăit nici o clipă să-şi pună 
viaţa în pericol pentru independenţa patriei sale! 

— L-aţi cunoscut pe Ştefan Băthoryântrebă văduva, cu o 
voce uşor tremurătoare. 

— L-am cunoscut, doamnă, şi l-am iubit, şi păstrez un 
profund respect tuturor celor ce-i poartă numele. 

— Sunteţi, aşadar, din ţara pentru care el şi-a vărsat 
sângele? 

— Nu sunt din nici o ţară, doamnă. 

— Atunci, cine sunteţi dumneavoastră? 

— Un mort care nu are încă mormânt! răspunse liniştit 
doctorul Antekirtt. 

La auzul acestui răspuns atât de neaşteptat, doamna 
Băthory şi Borik tresăriră; dar doctorul se grăbi să adauge: 
— Totuşi, doamnă, dacă eu v-am rugat să nu-mi istorisiţi 
trecutul acela, în schimb trebuie să vă istorisesc eu unele 

întâmplări; căci, dacă sunt anumite lucruri pe care 
dumneavoastră le cunoaşteţi, sunt însă altele care desigur 


că vă sunt necunoscute şi pe care tot trebuia să le aflaţi 
odată. 

— Bine, domnule, vă ascult, răspunse doamna Bathory. 

— Doamnă - continuă doctorul Antekirtt, - acum 
cincisprezece ani, trei nobili unguri s-au aşezat în fruntea 
unei conspirații, al cărei scop era să redea Ungariei 
independenţa sa de odinioară. Aceşti oameni erau contele 
Mathias Sandortf, profesorul Ştefan Băthory şi contele 
Ladislau Zalhmar, care trăiau de multă vreme cu aceeaşi 
nădejde în suflet, trei fiinţe în pieptul cărora bătea o 
singură inimă. 

La 8 iunie 1867, în ajunul zilei când urma să fie dat 
semnalul răscoalei ce trebuia să cuprindă întreaga ţară 
ungurească şi Transilvania, casa din Triest a contelui 
Zathmar, în care se aflau conducătorii conspirației, a fost 
invadată de poliţia austriacă. Contele Sandorf şi cei doi 
tovarăşi ai săi au fost arestaţi, duşi, întemnițați chiar în 
noaptea aceea în donjonul din Pisino şi, după câteva zile, 
condamnaţi la moarte. Un tânăr contabil, numit Sarcany, 
care fusese arestat o dată cu ei în casa contelui Zathmar - 
un om, de altminteri, cu totul străin de complot - a fost pus 
în curând în libertate, după ce afacerea aceasta se termină. 
în ajunul zilei când sentinţa urma să fie executată, arestaţii, 
închişi toţi trei în aceeaşi celulă, încercară să evadeze. 
Contele Sandorf şi Ştefan Bâthory izbutiră, slujindu-se de 
sârma unui paratrăsnet, să fugă din donjonul din Pisino, şi 
se prăbuşiră în torentul Foibei, tocmai în clipa când 
Ladislau Zathmar, înhăţat de gardieni, era pus în 
imposibilitate de a-i urma. 

Deşi fugarii aveau foarte puţine şanse de a scăpa cu viaţă, 
căci un râu subteran îi târa de-a lungul unui ţinut pe care 
nici măcar nu-l cunoşteau, ei izbutiră totuşi să ajungă pe 
ţărmul canalului Lemo, apoi în oraşul Rovigno, unde găsiră 
adăpost în casa pescarului Andrea Ferrato. 

Acest pescar - un om foarte inimos! - făcuse toate 
pregătirile ca să-i treacă de cealaltă parte a Adriaticei, 


când, din motive de răzbunare personală, un spaniol numit 
Carpena, care aflase unde se ascunseseră fugarii, îi 
denunţă poliţiei din Rovigno. Fugarii încercară să scape şi a 
doua oară. Dar Ştefan Bâthory fu rănit şi prins numaidecât 
de agenţi. Cu despre Mathias Sandorf, urmărit de poliţişti 
până pe malul mării, căzu sub ploaia de gloanţe a 
urmăritorilor, şi Adriatica nu înapoie nici măcar cadavrul. A 
doua zi, Ştefan Bâthory şi Ladislau Zathmar au fost 
împuşcaţi în curtea fortăreței din Pisino. Pescarul Andrea 
Ferrato, condamnat la ocnă pe viaţă fiindcă le dăduse 
adăpost, a fost trimis la ocnele din Stein. 

Doamna Bâthory îşi lăsă bărbia în piept. Ascultase cu 
inima strânsă de durere istorisirea doctorului. 

— Cunoaşteţi aceste amănunte, doamnă? o întrebă el. 

— Da, domnule, din ziare, după cum le-aţi ştiut şi 
dumneavoastră tot din ziare, nu-i aşa? 

— Da, doamnă, din ziare, răspunse doctorul. Dar ceea ce 
ziarele n-au putut să publice, deoarece această afacere a 
fost instruită în cea mai mare taină, am izbutit însă să aflu 
eu, mulţumită indiscreţiei unui paznic al fortăreței - şi am 
să vi-o spun şi dumneavoastră. 

— Spuneţi, domnule, zise doamna Băthory. 

— Dacă contele Sandortf şi Ştefan Băthory au fost găsiţi şi 
prinşi în casa pescarului Ferrato, este pentru că fuseseră 
trădaţi de spaniolul Carpena. Dar dacă fuseseră arestaţi în 
urmă cu trei săptămâni, în casa aceea din Triest, este 
pentru că fuseseră denunţaţi poliţiei austriece de către 
nişte trădători. 

— Nişte trădători!... făcu doamna Băthory. 

— Da, doamnă, şi dovada acestei trădări rezultă din înseşi 
dezbaterile procesului. Mai întâi, aceşti trădători au găsit la 
un porumbel călător un bilet cifrat, adresat contelui 
Sandorf, şi pe care l-au copiat exact, în al doilea rând, ei au 
izbutit să găsească chiar în casa contelui Zathmar grătarul 
ce servea la citirea acestor depeşe. Apoi, după ce-au 
descifrat biletul, l-au predat guvernatorului Triestului. Şi 


bineînţeles că o parte din averea confiscată contelui 
Sandorf a servit să plătească trădarea aceasta a lor. 

— Se ştie cine sunt aceşti ticăloşi?... întrebă doamna 
Băthory, cu o voce care îi tremura de emoție. 

— Nu, doamnă, răspunse doctorul. Poate că cei trei 
condamnaţi îi cunoşteau şi le-ar fi spus numele, dacă şi-ar fi 
putut revedea pentru ultima dată familia, înainte de a muri! 

Într-adevăr, nici doamna Băthory, care la data aceea lipsea 
din oraş împreună cu fiul său, nici Borik, reţinut în 
închisoarea din Triest, nu putuseră fi alături de condamnaţi 
în ultimele lor ceasuri. 

— Oare nu se va putea şti niciodată numele acestor 
ticăloşiântrebă doamna Bâthory. 

— Doamnă, răspunse doctorul Antekirtt, trădătorii 
sfârşesc totdeauna prin a se trăda pe ei înşişi! 

lată, acum, ce trebuie să mai adaug, pentru a-mi completa 
istorisirea: Dumneavoastră aţi rămas văduvă, cu un copil de 
opt ani, şi aproape complet lipsită de mijloace. Borik, 
servitorul contelui Zathmar, după moartea stăpânului său n- 
a mai vrut să vă părăsească; dar el era sărac, şi nu avea ce 
să vă aducă altceva decât devotamentul său. Atunci, 
doamnă, dumneavoastră aţi părăsit Triestul şi v-aţi instalat 
în această locuinţă modestă din Raguza. Aţi muncit, aţi 
muncit cu braţele, pentru a putea face faţă nevoilor vieţii de 
toate zilele, precum şi nevoilor vieţii sufleteşti. Voiaţi, într- 
adevăr, ca fiul dumneavoastră să urmeze în ştiinţă acelaşi 
drum pe care îl urmase cu «atâta strălucire tatăl său. Dar, 
câte lupte n-a trebuit să daţi, şi câtă mizerie n-a trebuit să 
înduraţi, cu atâta curaj. De aceea, mă închin cu adânc 
respect în faţa nobilei femei care a dat dovadă deatâta 
energie, şi în faţa mamei, ale cărei îngrijiri au făcut din fiul 
său un om. 

Spunând aceste cuvinte, doctorul se ridicase, şi obişnuita 
sa înfăţişare atât de liniştită, de astă dată era tulburată de o 
emoție, pe care nu şi-o putea stăpâni. 


Doamna Bâthory nu răspunse nimic. Aştepta, neştiind 
dacă doctorul îşi terminase istorisirea sau dacă urma s-o 
continue, vorbind despre lucruri care o interesau atât de 
mult şi în legătură cu care ea îi ceruse această întrevedere. 

— Totuşi, doamnă, continuă doctorul care îi pricepu 
gândul, fireşte că puterile omeneşti au margini, şi, cum 
eraţi suferindă, istovită de atâtea încercări grele prin care 
aţi trecut, poate că v-aţi fi prăbuşit sub povara acestor 
îndatoriri, dacă un necunoscut, adică nu, dacă un prieten al 
profesorului Băthory, nu v-ar fi venit într-ajutor. Niciodată 
nu v-aş fi pomenit despre asta, dacă bătrânul 
dumneavoastră servitor nu mi-ar fi comunicat dorinţa 
dumneavoastră de a mă vedea. 

— Aveţi dreptate, domnule, răspunse doamna Băthory. De 
aceea, nu e oare de datoria mea să-i mulţumesc doctorului 
Antekirtt? 

— Şi de ce, doamnă? Pentru că, acum cinci sau şase ani, în 
amintirea prieteniei ce-l lega de contele Sandort şi de cei 
doi prieteni ai săi, precum şi din dorinţa de a vă ajuta în 
opera dumneavoastră, doctorul Antekirtt v-a trimis o sumă 
de o sută de mii de florini. Nu era el oare prea fericit că 
poate să vă pună la dispoziţie aceşti bani? Dimpotrivă, 
doamnă, eu sunt acela care trebuie să vă mulţumesc că aţi 
binevoit să acceptaţi acest dar, dacă darul acesta a putut 
veni în ajutorul văduvei şi fiului lui Ştefan Băthory. 

Văduva făcu o plecăciune şi răspunse: 

— În orice caz, domnule doctor, ţineam să vă exprim 
recunoştinţa mea. Acesta era cel dintâi motiv al vizitei pe 
care voiam să v-o fac. Dar mai era şi un al doilea motiv... 

— Care, doamnă? 

— De... dea vă restitui această sumă... 

— Cum, doamnă?... zise intrigat doctorul. N-aţi vrut s-o 
acceptaţi...? 

— Domnule, nu m-am socotit îndreptăţită să dispun de 
aceşti bani. Nu-l cunoşteam pe doctorul Antekirtt. Nu 
auzisem niciodată rostindu-i-se numele. Această sumă 


putea foarte bine să fie un fel de pomană, putea să vină 
tocmai din partea acelora împotriva cărora luptase soţul 
meu şi a căror milă mi-ar fi fost odioasă. De aceea n-am vrut 
să mă ating de ea, nici chiar în scopul pentru care trimisese 
doctorul Antekirtt. 

— Va să zică... suma aceasta... 

— Este neatinsă. 

— Şi fiul dumneavoastră...? 

— Fiul meu nu va datora nimănui nimic, decât sie însuşi... 

— Şi mamei sale, adăugă doctorul, căruiia atâta măreție 
sufletească şiatâta energie de caracter nu puteau decât să-i 
stârnească admiraţia şi să-i impună cel mai adânc respect. 

În timpul acesta, doamna Băthory se ridicase şi dintr-un 
scrin încuiat scoase un teanc de bancnote, pe care i-l întinse 
doctorului. 

— Domnule, zise ea, vă rog să luaţi înapoi aceşti bani, căci 
sunt ai dumneavoastră; şi vă rog să primiţi mulţumirile unei 
mame, ca şi cum s-ar fi servit de ei ca să-şi crească fiul! 

— Banii aceştia nu mai sunt ai mei, doamnă, răspunse 
doctorul, cu un gest de refuz. 

— Vă repet că nu puteam în nici un caz să-i primesc! 

— Dar dacă i-ar folosi Petru Băthory... 

— Fiul meu îşi va face, până la urmă, situaţia pe care o 
merită, iar eu am să pot conta întotdeauna pe el, aşa cum a 
putut conta şi el pe mine. 

— Sper că nu va refuza un dar, pe care un prieten al 
tatălui său insistă să-l accepte. 

— Ba da, va refuza! 

— Dar, cel puţin, doamnă, îmi daţi voie să încerc...? 

— Vă rog să nu faceţi asta, domnule doctor, răspunse 
doamna Băthory. Fiul meu nici nu ştie că am primit aceşti 
bani, şi doresc să n-o ştie niciodată 

— Cum doriţi, doamnă... înţeleg sentimentele care vă fac 
să procedaţi astfel, pentru că eu nu am fost şi nu sunt 
pentru dumneavoastră decât un necunoscut!... Da, le 


înţeleg şi le admir!... Vă repet, însă, că dacă banii aceştia nu 
sunt ai dumneavoastră, nici ai mei nu sunt! 

Doctorul Antekirtt se ridică să plece. Refuzul doamnei 
Bâthory nu îl jignise, fireşte; delicateţea ei nu-i provocă 
decât sentimentul celui mai profund respect. O salută şi 
dădu să se retragă, când o ultimă întrebare îl opri din 
drum. 

— Domnule, zise doamna Bâthory, aţi vorbit adineauri 
despre nişte uneltiri josnice care i-au trinmis la moarte pe 
Ladislau Zathmar, pe Ştefan Bâthory şi pe contele Sandorf, 
nu-i aşa? 

— Da, doamnă, acesta este adevărul. 

— Şi nu-i cunoaşte nimeni pe aceşti trădători? 

— Ba da, doamnă! 

— Cine? 

— Dumnezeu! 

Doctorul Antekirtt se înclină încă o dată şi ieşi. Doamna 
Bâthory rămase pe gânduri. Printr-o tainică legătură 
sufletească, de care poate că nu-şi dădea prea bine seama, 
se simţea irezistibil atrasă către acest ins misterios, a cărui 
fiinţă era atât de strâns legată de evenimentele intime ale 
vieţii ei. Oare îl va mai vedea vreodată? Şi dacă Savarena îl 
adusese la Raguzia numai pentru a-i face această vizită, 
oare se va mai reîntoarce vreodată? în orice caz, a doua zi, 
ziarele anunțau că spitalele din acest oraş primiseră din 
partea unui necunoscut un dar de o sută de mii de florini. 
Era darul doctorului Antekirtt; dar nu era oare şi darul 
văduvei lui Ştefan Bâthory, dar pe care ca îl refuzase pentru 
dânsa şi pentru fiul ei? 

V. DIVERSE ÎNTÂMPLĂRI. 

Totuşi doctorul Antekirtt nu se grăbea să părăsească 
Gravosa, aşa cum bănuise doamna Bâthory. După ce 
încercase zadarnic să vină în ajutorul mamei, voita acum să 
vină în ajutorul fiului. Dacă până atunci Petru Băthory nu 
izbutise să-şi facă o situaţie la care îi dădeau dreptul 
studiile sale strălucite, fără îndoială că nu va refuza ofertele 


pe care voia să i le facă doctorul. Să-i creeze o situaţie 
demnă de însuşirile lui alese, demnă şi de numele pe care îl 
purta - aceasta nu mai putea fi luată drept o pomană 
umilitoare. N-ar fi fost altceva decât răsplata dreaptă ce i se 
cuvenea acestui tânăr. Dar, după cum spusese şi Borik, 
Petru Băthory era plecat la Zara pentru nişte afaceri... 

Doctorul însă nu voi să mai întârzie şi îi scrise chiar în ziua 
aceea. în scrisoare nu îi spunea, decât că ar fi încântat să-l 
primească pe bordul Savarenel, întrucât voia să-i facă o 
propunere, care l-ar fi putut interesa. Puse această 
scrisoare la poştă la Gravosa, după care nu-i mai rămânea 
decât să aştepte ca tânărul inginer să se întoarcă de la 
Zara. 

În timpul acesta, doctorul continuă să trăiască mai retras 
ca oricând pe bordul goeletei. Ancorată în mijlocul portului, 
Savarena, al cărei echipaj nu cobora niciodată pe uscat, era 
tot atlt de izolată ca şi cum s-ar fi găsit în mijlocul 
Mediteranei sau al Atlanticului. 

Felul său de a fi era, într-adevăr, destul de ciudat, ca să 
poată aţâţa curiozitatea lumii şi a reporterilor, care nu 
renunţaseră de loc la ghidul de „a-i lua un interviu” acestui 
personaj legendar, cu toate că nu erau admişi pe bordul 
iahtului său nu mai puţin legendar Şi cum Pescade şi 
prietenul său Matifou aveau o deplină „libertate de 
manevră”, reporterii li se adresară lor, încercând să obţină 
câteva informaţii, pe care apoi ziarele ar fi ştiut cum să le 
înflorească. 

Pescade era un ghiduş care înveselea tot echipajul, 
bineînţeles cu voia doctorului Anlekirtt. Dacă Matifou era 
veşnic serios ca un cabeslan şi tot pe atâta de puternic, în 
schimb Pescade râdea şi cânta tot timpul, sprinten şi uşor 
ca steguleţul unui vas de război. Se căţăra pe catarge, 
iscusit ca un matelot şi iute ca o sfârlează, dând lecţii de 
echilibristică echipajului s«au înveselindu-l cu nesfârşitele 
lui glume. Oare nu-i recomandase doctorul Antekirtt să-şi 


păstreze această bună dispoziţie? Ei bine, iată că şi-o 
păstra, şi în acelaşi timp o mai împărtăşea şi altora! 

Spuneam mai sus că Pescade şi Matifou aveau „libertatea 
de manevră”, ceea ce înseamnă că erau liberi să plece şi să 
vină când pofteau. Echipajul trebuia să rămână pe bord, ei 
însă puteau cobori pe uscat când doreau. De aceea era 
firesc ca reporterii să-i urmărească, să caute să-i 
ademenească, să le pună fel de fel de întrebări. Dar 
Pescade nu era omul pe care să-l poţi trage de limbă sau, 
dacă vorbea, vorbea fără să spună nimic limpede. 

— Cine-i acest doctor Antekirtt? 

— Un medic vestit. Vă vindecă de toate bolile, chiar şi 
după ce aţi dat ortul popii! 

— E bogat? 

— N-are nici un sfanţ... Eu Pescade, sunt acela care-l 
împrumut în fiecare duminică. 

— Şi de unde vine? 

— Dintr-o ţară al cărei nume nu-l ştie nimeni. 

— Şi unde e ţara aceea? 

— Tot ce pot să vă spun e că se mărgineşte la miazănoapte 
cu nimica toată, iar la miazăzi cu absolut nimic. 

Era cu neputinţă să scoţi alte informaţii de la năzdrăvanul 
tovarăş al lui Matifou, care, pe de altă parte, rămânea mut 
ca o stană de piatră. Dar dacă nu răspundeau niciodată la 
aceste întrebări indiscrete ale reporterilor, în schimb cei doi 
prieteni nu mai conteneau să vorbească între patru ochi 
despre noul lor stăpân, începuseră să-l îndrăgească - şi-l 
îndrăgeau mai mult decât pe un părinte, între ei şi doctorul 
Antekirtt se stabilise un fel de afinitate chimică, un fel de 
coeziune, care din zi în zi îi lega tot mai strâns de el. 

Şi în fiecare dimineaţă se aşteptau să-i cheme în camera 
lui şi să-l audă că, în sfârşit, le spune: „Prieteni, am nevoie 
de voi!” 

Spre marele lor necaz însă clipa aceasta nu mai venea. 

— Oare multă vreme vom mai sta aşa, zise într-o zi 
Pescade. E neplăcut să nu faci nimic, mai ales când n-ai fost 


obişnuit să stai cu mâinile în sân! 

— Dar Braţele şi picioarele încep să prindă rugină, zise 
uriaşul, privindu-şi braţele-i enorme, rămase fără ocupaţie, 
ca bielele unei maşini în repaus. 

— Ei, haide, spune, Matifou! 

— Ce vrei să spun, Pescade? 

— Ştii ce cred eu despre doctorul Antekirtt? 

— Nu, dar spune-mi ce gândeşti, Pescade. Asta mă va ajuta 
să-ţi răspund. 

— Ei bine, eu cred că în trecutul său se ascund nişte 
lucruri... nişte lucruri... Asta i se poate citi din priviri, care 
te fulgeră, uneori, gata să te orbească, nu altceva... Şi în 
ziua când şi tunetul va izbucni... 

— Va face un zgomot...! 

— Da, Matifou, zgomot... dar şi treabă. Şi sunt sigur că şi 
noi vom avea, atunci de lucru! 

Pescade avea dreptate. Deşi pe bordul goeletei domnea 
liniştea cea mai desăvârşită, agerul băiat observase 
anumite lucruri, care îi dădeau de gândit. Că doctorul nu 
era un simplu turist ce călătoreşte pe iahtul său de plăcere 
de-a lungul şi de-a latul Mediteranei numai ca să se 
distreze, era un lucru cât se poate de lămurit. De bună 
seamă că Savarena era un centru în care se adunau o 
mulţime de fire nevăzute, pe care le mânuia,misteriosul său 
proprietar. 

Într-adevăr, doctorul primea scrisori şi telegrame aproape 
din toate colţurile acestei mări minunate, ale cărei valuri 
scaldă ţărmul atâtor ţări diferite, fie de pe litoralul francez 
sau spaniol, fie de pe litoralul Algeriei, Marocului sau 
Tripolitaniei. Cine le trimiteacu siguranţă că nişte 
corespondenţi ocupați cu anumite treburi, a căror 
seriozitate nu putea fi pusă la îndoială; sau poate că erau 
nişte clienţi care cereau vreo consultaţie prin 
corespondenţă faimosului doctor, ceea ce era foarte puţin 
probabil. Ba chiar dacă te-ai fi găsit în birourile telegrafului 
din Raguza, cu greu ai fi putut pricepe sensul acestor 


telegrame, căci erau scrise într-o limbă necunoscută, pe 
care se părea că numai doctorul o ştia. Şi chiar dacă ai fi 
înţeles această limbă, ce concluzie ai fi putut trage din nişte 
fraze ca acestea: „Alemeira; Se credea că ne găsim pe 
urmele Iul Z. R. Drum greşit, acum abandonat.” „Regăsit 
corespondentul lui H. V. 5. în legătură cu banda lui K. 3, 
între Catania şi Sinacuza. —Va urma.” „în Manderaggio, La 
Valelta, Malta, am constatat trecerea lui 1. K. 7.” „Cirene. 
Aşteptăm noi ordine. Flotila din Aniek. Gaia. Electric 3 stă 
sub presiune zi şi noapte.” 

„R. 0.3. Mort la ocnă. Amândoi dispăruţi.” 

Şi cealaltă telegramă, purtând o menţiune particulară cu 
ajutorul unui număr convenit: „2117. Sare. Pe vremuri, 
samsar... Serviciul Toronlhal. încetat raporturi cu Tripoli 
din Africa.” 

Apoi, celor mai multe din aceste telegrame li se trimitea de 
pe Savarena acelaşi răspuns: „Cercetările să continue. Nu 
cruţaţi nici bani, nici eforturi. Trimiteţi noi documente”. 

Acest schimb de corespondenţă misterioasă părea că pune 
sub supraveghere tot bazinul Mediteranei. Doctorul nu era 
deci atât de lipsit de ocupaţie, cum voia să pară. Totuşi, în 
ciuda secretului profesional, nu se putea ca o asemenea 
corespondenţă să nu ajungă să ifie cunoscută de public, 
fapt care făcu să sporească curiozitatea lumii cu privire la 
acest personaj enigmatic. 

Printre oamenii cei mai intrigaţi din înalta societate 
raguzană era fostul bancher din Triest. Cititorul n-a uitat că 
Sila Toronthal il întâlnise pe doctorul Aniekirtt pe cheiul 
Gravosa, la câteva minute după sosirea Savarenei. 
întâlnirea aceasta îi provocase unuia din cei doi un viu 
sentiment de repulsie, iar celuilalt un sentiment nu mai 
puţin viu de curiozitate. Dar, deocamdată, împrejurările nu- 
i îngăduiră bancherului să-şi satisfacă această curiozitate. 

Adevărul era că prezenţa doctorului făcuse asupra lui 
Silas 'Toronthal o impresie cu totul neobişnuită, pe care el 
însuşi nu şi-o putea lămuri. Ceea ce se vorbea tot timpul în 


Raguza pe socoteala lui, haina aceasta de mister în care 
părea că vrea să se învăluie, imposibilitatea de a te apropia 
de el, toate acestea îi stârneau bancherului dorinţa de a-l 
mai revedea. în acest scop, bancherul se duse de mai multe 
ori la Gravosa. Stătea pe chei şi privea goeleta, arzând de 
dorinţa de a se duce pe bord. într-una din zile chiar se duse, 
dar cârmaciul îi dădu şi lui acelaşi invariabil răspuns: 

— Domnul doctor Antekirft nu primeşte pe nimeni. 

Ca urmare, Silas Toronthal fu cuprins de un fel de iritare 
cronică, întocmai ca în faţa unui obstacol pe care nu-l putea 
trece în nici un fel. Bancherul se gândi atunci să plătească 
pe cineva care să-l spioneze pe doctorul Antekirtt. Angaja 
un agent, în care avea toată încrederea, şi îl puse să 
observe toate mişcările misteriosului străin, chiar şi când 
acesta nu făcea altceva decât să viziteze Gravosa şi 
împrejurimile. Ne putem lesne închipui, atunci, neliniştea 
care trebuie să-l fi cuprins pe Silas Toronthal, când află că 
bătrânul Borik avusese o convorbire cu doctorul, şi că a 
doua zi acesta se dusese să-i facă o vizită doamnei Bâthory. 

— Cine e omul ăsta? se întreba el mereu. 

Şi totuşi... ce l-ar fi putut face pe Toronthal să se mai 
teamă în actuala lui situaţiepână acum nimic nu ieşise la 
iveală în legătură cu uneltirile lui de acum cincisprezece 
ani. Dar tot ce era în legătură cu familiile celor pe care îi 
trădase sau îi vânduse nu putea decât să-l neliniştească. 
Dacă conştiinţa sa nu era câtuşi de puţin obişnuită cu 
remuşcările, în schimb teama se strecura adesea în sufletul 
său; şi vizita pe care o făcuse doamnei Bâthory acest doctor 
necunoscut, atât de puternic prin faima numelui său şi prin 
averea sa uriaşă, nu-l putea lăsa nepăsător. 

— Cine să fie omul ăsta?... repeta el întruna. Ce a căutat la 
Raguza, în casa doamnei Bâthory?... A fost chemat în 
calitate de medic?... în fine, ce putea să fie comun între ea 
şi el? 

Nu găsea nici un răspuns. Totuşi, ceea ce îl mai linişti puţin 
pe Silas Toronthal, după o anchetă minuțioasă, fu 


certitudinea că vizita făcută doamnei Bâthory nu se 
repetase. Bancherul ţinea acum morţiş să intre cu orice 
preţ în legătură cu doctorul. gândul acesta îl obseda zi şi 
noapte. Trebuia să facă tot posibilul, ca să pună capăt odată 
acestei obsesii. Printr-um fel de iluzie care de obicei pune 
stăpânire pe creierele înfierbântate, Toronthal îşi închipuia 
că se va linişti din nou după ce va izbuti să-l vadă pe 
doctorul Antekirtt, după ce va sta de vorbă cu el şi va afla 
motivele venirii lui la Gravosa. De aceea căută ocazia de a-l 
întâlni.în sfârşit crezu că găsise ocazia mult aşteptată, şi 
iată cum: 

De câţiva ani încoace, doamna 'Ioronthal suferea de o 
stare de astenie, pe care medicii din Raguza nu o puteau 
vindeca. Cu toate îngrijirile lor şi ale fiicei sale, doamna 
Tdronthal, deşi nu stătea încă la pat, se prăpădea văzând cu 
ochii. Să fi avut oare starea aceasta o cauză de ordin moral? 
Se prea poate, dar nimeni nu-i putuse da încă de urmă. 
Numai bancherul ar fi fost în măsură să spună dacă soţia 
lui, care-i cunoştea tot trecutul, nu cumva căpătase un 
sentiment de dezgust profund pentru viaţa aceasta care nu 
putea decât s-o îngrozească. în orice caz, starea sănătăţii 
doamnei Ioronthal, pe. care medicii din oraş renunţaseră să 
încerce s-o mai trateze, i se păru bancherului că iar fi 
ocazia cea mai nimerită pentru a-l mai întâlni pe doctorul 
Antekirtt. Fără îndoială că nu va putea refuza o consultaţie, 
o vizită, măcar din simplă omenie. Silas 'Toronthal scrise 
deci o scrisoare, pe care o trimise cu unul din oamenii săi 
pe bordul Savarenei. 

„Aş fi foarte fericit, scria el, să am avizul unui medic de 
mare autoritate, ca dumneavoastră”. Apoi, scuzându-se 
pentru deranjul pe care acest lucru îl putea aduce într-o 
existenţă atât de retrasă ca a sa, îl ruga pe doctorul 
Antekirtt „să-i indice ziua când ar urma să-l aştepte la 
palatul de pe aleea Stradone”. 

A doua zi când doctorul primi scrisoarea, uitându-se mai 
întâi la semnătură, nici un muşchi al feţei sale nu tresări. O 


citi până la capăt, fără ca cel mai uşor gest să trădeze 
natura gândurilor pe care scrisoarea i le-ar fi sugerat. Ce 
răspuns să-i deasă profite oare de această ocazie ce i se 
oferea pentru a pătrunde în palatul Toronthal şi a intra în 
legătură cu familia bancheru-l luidar a intra în această casă, 
fie chiar ca medic, nu însemna oare să ajungă într-o situaţie 
care nu-i putea conveni câtuşi de puţin? 

Doctorul nu stătu mult pe gânduri. Răspunse printr-un 
bilet scurt, ce fu predat servitorului bancherului. Biletul nu 
conţinea decât două rânduri: „Doctorul Antekirtt regretă că 
nu poate da îngrijirile sale doamnei Toronthal. El nu 
practică medicina în Europa.” Atât şi nimic mai mult. 

când bancherul primi răspunsul acesta laconic, mototoli 
biletul cu un gest plin de ciudă. Se vedea cât de colo că 
doctorul refuză să aibă relaţii cu el. Era un refuz abia 
mascat, care arăta că personajul acesta ciudat era de mult 
hotărât să se păzească să aibă legături cu bancherul. 

„Şi apoi, îşi zise el, dacă nu practică medicina în Europa, 
de ce a acceptat s-o consulte pe doamna Băâthory... afară 
numai dacă nu cumva s-o fi prezentat la ea pentru cu totul 
alte motive!... Dar, în cazul acesta, ce a căutat acolo?... Ce 
legături sunt între ei? , 

Nesiguranţa aceasta îl rodea pe Silas Toronthal, a cărui 
viaţă era foarte tulburată de prezenţa doctorului la 
Gravosa, şi urma să rămână tulburată atâta vreme cât 
Savarena nu ridica ancora. De altfel nu spuse nici un cuvânt 
nici soţiei, nici fiicei sale în legătură cu rugămintea pe care 
o adresase doctorului Antekirtt. Ţinea să păstreze numai 
pentru sine taina neliniştilor sale, continuând însă în acelaşi 
timp să-l spioneze pe doctor, astfel încât să fie la curent cu 
tot ce făcea doctorul prin Gravosa şi prin Raguza. 

Chiar a doua zi, o altă întâmplare îi dădea un nou prilej tot 
atât de serios de a se alarma. Petru Băthory se întorsese de 
la Zara, descurajat şi abătut. Nu putuse să ajungă la nici un 
rezultat în privinţa postului care i se oferise, de a conduce o 
importantă uzină metalurgică din Herţegovina. 


— Condiţiile nu erau acceptabile, se mărgini el să-i spună 
mamei sale. 

Doamna Băthory se uită lung la fiul său, fără să-l mai 
întrebe de ce erau inacceptabile aceste condiţii. Apoi îi 
înmână o scrisoare, sosită pentru el în lipsa lui. Era 
scrisoarea prin care doctorul Antekirtt îl ruga pe Petru 
Bâthory să poftească pe bordul Savarenei, pentru a sta de 
vorbă împreună în legătură cu o afacere care îl interesa 
direct. Petru Bâthory întinse mamei sale scrisoarea. Oferta 
doctorului nu o miră de loc. 

— Mă aşteptam la asta, zise ea. 

— Te aşteptai la propunerea asta, mamă? întrebă tânărul, 
destul de uimit de cuvintele ei. 

— Da... Petru!... Doctorul Antekirtt mi-a făcut o vizită în 
lipsa ta. 

— Ştii cumva ceva despre omul acesta de care se vorbeşte 
atâta în Raguza, în ultimul timp? 

— Nu, dragul meu, dar doctorul Antekirtt îl cunoştea pe 
tatăl tău, era prietenul contelui Sandorf şi al contelui 
Zathmar, şi în această calitate s-a prezentat el la mine. 

— Mamă, întrebă Petru Bâthory, ce dovezi ţi-a dat acest 
doctor că ar fi fost prietenul tatălui meu? 

— Nici o dovadărăspunse doamna Bâthory, care nu voia să 
pomenească nimic despre cei o sută de mii de florini pe 
care îi trimisese doctorul. 

— Dar dacă este vreun agent, vreun spion de-al Austriei, 
urmă Petru Bâthory. 

— Ai să vezi tu, băiete. 

— Aşadar, mă sfătuieşti să mă duc să-l văd? 

— Da, te sfătuiesc să te duci. Nu trebuie să treci cu 
vederea gestul unui om care vrea să treacă asupra ta toată 
prietenia pe care a avut-o faţă de tatăl tău. 

— Dar ce caută la Raguza? continuă Petru. Are ceva 
interese pe aici? 

— Poate că da, răspunse doamna Bâthory. Se zice că eun 
om extrem de bogat, şi poate că vrea să-ţi ofere o situaţie 


demnă de tine. 

— Am să mă duc, mamă, şi voi vedea ce vrea cu mine. 

— În cazul acesta, du-te chiar azi, copilul meu, şi 
înapoiază-i vizita pe care eu nu i-o pot înapoia. 

Petru Bâthory o îmbrăţişa pe maică-sa, ţinând-o mult timp 
la pieptul său. Părea că îl înăbuşea o taină, o taină pe care 
desigur că nu îndrăznea s-o destăinuiască. Ce se ascundea 
oare în inima lui, ce taină atât de gravă şi atât de 
dureroasă, pe care nu cuteza s-o încredinţeze mamei sale? 

— Bietul meu copil! murmură doamna Bâthory. 

Pe la ora unu după-amiiază, Petru cobora pe aleea 
Stradone, înspre portul Gravosa. Trecând prin faţa 
palatului 'Toronthal, se opri o clipă - numai o clipă. Privirile i 
se îndreptară înspre unul din pavilioane, ale cărui ferestre 
dădeau spre stradă. Perdelele erau lăsate. Casa părea 
nelocuită. Petru Bâthory îşi continuă drumul. Dar oprirea 
lui nu scăpase privirii unei femei, care se plimba încoace şi 
încolo pe celălalt trotuar al aleii Stradone. Era o fiinţă înaltă 
de statură. Vârsta?... Între patruzeci şi cincizeci de ani. 
Mersul?... Măsurat, aproape mecanic, ca şi cum tot corpul i- 
ar fi fost dintr-o singură bucată. Această străină - căci 
naționalitatea i se recunoştea după părul său brun şi creţ şi 
după culoarea arămie a feţei sale de marocană - era 
înfăşurată într-o mantie de culoare închisă, a cărei glugă îi 
acoperea coafura împodobită cu monezi de aur. Era oare o 
ţigancă, sau o egipteancă, ori indiană. N-ai fi putut spune 
precis, într-atâta tipurile acestea seamănă între ele. în tot 
cazul nu cerea de pomană, şi desigur că nici n-ar fi primit-o. 
Se afla acolo de bună voie sau poate pusă de altcineva, 
supraveghind, spionând tot ce se petrecea în palatul 
Toronthal, precum şi în casa din strada Marinella. 

Într-adevăr, de îndată ce îl zări pe tânărul acela ce cobora 
aleea Stradone îndreptându-se spre Gravosa, ea îl urmări în 
aşa fel, încât să nu-l piardă din ochi, dar şi cu destulă 
dibăcie, pentru ca să nu fie observată că îl urmărea. De' 
altminteri Petru Bâthory era prea adâncit în gânduri pentru 


a mai băga de seamă ce se petrecea în jurul lui. când îşi 
încetini pasul în dreptul palatului Toronthal, femeia şi-l 
încetini şi ea. Când o porni din nou la drum, ea îl urmări, 
potrivit-şi mersul după pasul lui. Ajungând la primele 
întărituri ale Raguzct, Petru Băthory le străbătu destul de 
repede, iar străina nu rămase nici ea mult în urmă. După ce 
ieşi pe poarta cetăţii, ea se luă după el pe drumul ce duce la 
Gravosa, urmărindu-l la o distanţă de vreo douăzeci de paşi 
pe o alee lăturalnică. 

În momentul acela, Silas Toronthal se întorcea la Raguza, 
într-o trăsură descoperită. Trebuia deci neapărat să se 
încrucişeze pe drum cu Petru Băthory. Văzându-i pe 
amândoi, marocana se opri o clipă. Se gândea poate că unul 
din ei îl va opri pe celălalt. Atunci privirea i se lumină şi 
căută să se ascundă după un pom gros. Dar dacă aceşti doi 
oameni îşi vor vorbi, cum va putea ea să-i audă? 

Nu se întâmpla însă nimic. Silas Toronthal îl zărise pe 
Petru Băthory cu vreo douăzeci de paşi înainte de a ajunge 
în dreptul lui. De astă dată nu-i răspunse nici măcar în felul 
acela trufaş cu care fusese silit să-i răspundă la salut, 
atunci, pe cheiul Gravosei, când era însoţit de fiicăsa. 
întoarse capul în altă parte tocmai în momentul când 
tânărul îşi scotea pălăria, şi trăsura goni mai departe spre 
Raguza. 

Străina nu scăpase nici un amănunt din această scenă: un 
fel de zâmbet îi lumină figura, de obicei atât de 
nepăsătoare. cât despre Petru Băthory, care se vedea că era 
mai mult mâhnit decât supărat de purtarea lui Silas 
Toronthal, el îşi continuă drumul, cu un pas mai puţin 
grăbit, dar fără să întoarcă capul. 

Marocana îl urmări de departe, murmurând acesta cuvinte 
în limba arabă: 

— E timpul să vină! 

Peste un sfert de oră, Petru ajunse pe cheiul portului 
Gravosa. Se opri un timp să privească eleganta goeletă, al 
cărei steguleţ fâlfâia uşor în bătaia brizei mării, în vârful! 


catargului cel mare, „De unde vine oare acest doctor 
Antekirttrepeta el mereu în sinea lui. Pavilionul acesta îmi 
este cu totul necunoscut”. Apoi, adresându-se unui pilot 
care se plimba pe chei, îl întrebă: 

— Prietene, dumneata ştii ce pavilion este acela? 

Nici pilotul nu ştia. Tot ce putea spune în legătură cu 
această goeletă era că venea de la Brindisi, şi că după ce 
actele ei fuseseră examinate de ofiţerul portului, fuseseră 
găsite în perfectă regulă. Or, întrucât era vorba de un iaht 
de plăcere, autorităţile îi respectaseră dorinţa de a rămâne 
necunoscut. 

Petru Bâthory luă atunci o barcă şi spuse barcagiului să-l 
ducă pe bordul Savarenei, în timp ce marocana îl privea, 
uluită, cum se îndepărtează de țărm. Peste câteva minute, 
tânărul puse piciorul pe puntea goeletei şi întrebă dacă 
doctorul Antekirtt era pe bord. Fireşte că obişnuitul 
consemn, care interzicea oricărui străin accesul pe bordul 
Savarenei, nu era valabil şi pentru el. De aceea, şeful 
echipajului îi răspunse că doctorul se afla în cabina lui. 
Petru Bâthory îi trimise cartea de vizită, întrebând dacă 
doctorul putea să-l primească. Un pilot luă cartea de vizită 
şi cobori pe scara ce duce la salonul din spatele vasului. 

Peste un minut, pilotul urcă din nou pe punte, spunând că 
doctorul îl aştepta pe domnul Petru Bâthory. Tânărul fu 
condus numaidecât într-un salon luminat doar de o lumină 
palidă ce se strecura prin perdelele uşoare ale spiraiurilor. 
Dar când ajunse la uşa ale cărei canaturi erau larg 
deschise, lumina pe care o reflectau oglinzile peretelui din 
fund deveni mai puternică. 

Doctorul Antekirtt stătea pe un divan, în penumbră. când 
apăru fiul lui Ştefan Bâthory, el avu o uşoară tresărire, pe 
care Petru nu o putu observa, şi de pe buzele lui scăpară - 
ca să zicem aşa - aceste cuvinte: 

— E el... E leitel! 

Şi într-adevăr, Petru Bâthory era portretul viu al tatălui 
său, aşa cum trebuie să fi fost nobilul ungur la vârsta de 


douăzeci şi doi de ani: aceeaşi energie în priviri, aceeaşi 
nobleţe în mişcări, aceiaşi ochi ageri, gata să se 
entuziasmeze pentru tot ce înseamnă bine, adevăr şi 
frumos. 

— Domnule Bâthory, zise doctorul ridicându-se, sunt foarte 
fericit că ai binevoit să răspunzi la invitaţia mea. 

Şi, la un gest al lui, Petru Bâthory se aşeză în colţul celălalt 
al salonului. 

Doctorul i se adresase în limba maghiară, care ştia că este 
limba maternă a tânărului. 

— Domnule doctor, zise Petru Bâthory, aş fi venit să vă 
întorc vizita pe care aţi făcut-o mamei mele, chiar dacă n-aş 
fi fost invitat pe bordul vasului dumneavoastră. Ştiu 
căsunteţi unul din acei prieteni necunoscuţi nouă şi cărora 
le este scumpă amintirea tatălui meu, percum şi a celorlalţi 
doi patrioţi care au murit o dată cu el!... Vă mulţumesc că 
le-aţi păstrat un loc în amintirea dumneavoastră! 

Evocând trecutul acesta, atât de îndepărtat acum, vorbind 
despre tatăl său şi despre prietenii săi, contele Mathias 
Sandorf şi Ladislau Zathmar, Petru nu-şi putu stăpâni 
tulburarea. 

— Vă cer iertare, domnule, zise el, când îmi amintesc ceea 
ce au făcut, nu pot să... 

Nu simţea el, oare, că doctorul Antekirtt era poate mai 
tulburat decât el? Şi că, dacă nu-i răspundea, era pentru a 
nu lăsa să se vadă nimic din ceea ce se petrecea în sufletul 
său? 

— Domnule Bâthory, zise el în cele din urmă, nu ai de ce 
să-mi ceri iertare pentru o durere atât de firească. De altfel, 
dumneata eşti de sânge unguresc, şi care fiu al Ungariei ar 
putea fi atât de denaturat, încât să nu-şi simtă inima 
strângându-i-se la astfel de amintiri. Pe vremea aceea, 
acum cincisprezece ani? - da! au şi trecut cincisprezece ani 
de-atuncidumneata erai foarte tânăr. Abia dacă poţi spune 
că l-ai cunoscut pe tatăl dumitale şi că îţi mai aduci aminte 
de evenimentele la care ai luat parte! 


— Mama mea are întru totul firea lui, domnule doctor, 
răspunse Petru Bâthory. Ea m-a crescut în cultul aceluia pe 
care ea n-a încetat a-l plânge. Toate faptele lui, toate 
năzuinţele lui, toată viaţa aceasta de jertfire de sine pentru 
semenii săi şi de dragoste faţă de patria sa, toate acestea le- 
am aflat de la dânsa. Nu aveam decât opt ani când a murit 
tatăl meu, şi cu toate acestea mi se pare că trăieşte şi acum, 
căci el trăieşte în însăşi fiinţa şi în chipul mamei mele. 

— Iţi iubeşti mama aşa precum merită, zise doctorul 
Antekirtt, iar noi o venerăm ca pe văduva unui martir! 

Petru îi mulţumi doctorului pentru frumoasele sale 
cuvinte. Inima îi bătea cu putere, şi nu băgă de seamă că 
vorbea tot timpul cu un fel de răceală, firească sau voită, ce 
părea a fi potrivită însăşi firii sale. 

— Pot să vă întreb, continuă el, dacă l-aţi cunoscut 
personal pe tatăl meu? 

— Da, domnule Bâthory, răspunse doctorul după o clipă de 
şovăire, clar numai aşa cum poate cunoaşte un student pe 
profesorul său - unul din cei mai distinşi profesori ai 
universităţii ungureşti. Eu mi-am făcut studiile medicale în 
ţara dumneavoastră. Am fost studentul tatălui dumitale, 
care nu era mai mare ca mine decât cu vreo zece ani. Am 
învăţat să-l stimez, să-l iubesc, căci simţeam vibrând în 
lecţiile lui tot ceea ce a făcut din el, mai târziu, un patriot 
înflăcărat, şi nu l-am părăsit decât în momentul când a 
trebuit să plec în străinătate, să-mi termin studiile pe care 
le începusem în Ungaria. Dar, după puţin timp, profesorul 
Ştefan Bâthory şi-a sacrificat situaţia sa ideilor pe care le 
socotea nobile şi drepte, fără ca vreun interes personal să-l 
fi putut opri din drumul datoriei. în epoca aceea a părăsit el 
Presburgul, pentru a veni să se stabilească în Triest. Mama 
dumitale l-a ajutat cu sfaturile ei, în perioada, aceea de 
grele încercări. Ea avea toate calităţile unei femei, aşa după 
cum tatăl dumitale avea toate calităţile unui bărbat. Mă 
ierţi, domnule Bâthory, că îţi reîmprospătez aceste amintiri 


dureroase, şi dacă am făcut-o, este pentru că dumneata nu 
eşti de loc dintre aceia care să le poată da uitării! 

— Nu, domnule doctor, nu, răspunse tânărul, cu 
entuziasmul neînfrânat al vârstei sale, aşa după cum nici 
Ungaria nu-i va uita niciodată pe cei trei bărbaţi care s-au 
jertfit pentru ea - pe Ladislau Zathmar, pe Ştefan Bâthory şi 
pe cel mai îndrăzneţ dintre ei, pe contele Mathias Sandorf! 

— Dacă el a fost cel mai îndrăzneţ, răspunse doctorul, 
crede-mă că cei doi prieteni ai săi nu au fost mai prejos nici 
în dragostea de patrie, nici în spiritul de sacrificiu, nici în 
curaj. Toţi trei au dreptul în aceeaşi măsură la stimă 'Toţi 
trei au acelaşi drept de a fi răzbunaţi... 

Doctorul se opri. Se întreba dacă doamna Bâthory îi făcuse 
oare cunoscute lui Petru împrejurările în care conducătorii 
conspirației fuseseră predaţi poliţiei, dacă ea rostise în faţa 
lui cuvântul de „trădare...”? Dar tânărul nu se opri asupra 
ultimului cuvânt al doctorului. în realitate, doamna Bâthory 
nu-i spusese nici un cuvânt despre acest lucru. Desigur că 
ea nu voise să sădească un sentiment de ură în sufletul 
fiului său şi să-l împingă poate în felul acesta pe un drum 
greşit, din moment ce nimeni nu cunoştea numele 
trădătorilor. 

Doctorul se crezu deci obligat să păstreze aceeaşi rezervă, 
cel puţin deocamdată, şi de aceea nu stărui. Ceea ce însă nu 
şovăi el să spună, fu că, fără actul odios al spaniolului 
aceluia care îi predase pe fugarii ascunşi în casa pescarului 
Andrea Ferrato, foarte probabil că Ştefan Bâthory şi 
contele Mathias Sandorf ar fi scăpat de urmărirea agenţilor 
din Rovigno. Şi după ce ar fi trecut frontiera austriacă, în 
orice ţară s-ar fi dus, toate uşile le-ar fi fost deschise. 

— La mine ar fi găsit oricând adăpost, adăugă el. 

— În ce ţară, domnule doctor, întrebă Petru. 

— În Cefalonia, unde locuiam la data aceea. 

— Da! în insulele ioniene, sub protecţia pavilionului grec 
ar fi fost salvaţi şi tatăl meu ar trăi şi acum! 


Un răstimp, convorbirea fu întreruptă de această 
întoarcere spre trecut. Apoi, doctorul continuă: 

— Domnule Petru, amintirile ne-au dus prea departe de 
prezent. Vrei să vorbim acum, mai întâi de toate, de viitorul 
pe care îl întrezăresc eu pentru dumneata? 

— Vă ascult, domnule doctor, răspunse Petru. În scrisoarea 
dumneavoastră mi-aţi dat de înţeles că era vorba de 
interesele mele... 

— Aşa e, domnule Petru, şi dacă am avut prilejul să aflu cu 
câte sacrificii şi-a crescut doamna Bâthory fiul, ştiu de 
asemenea că şi dumneata ai fost demn de sacrificiile sale, şi 
că după încercările grele prin care aţi trecut, ai ajuns un 
adevărat bărbat... 

— Un bărbat!... zise Petru Bâthory, cu oarecare 
amărăciune în glas. Un bărbat, care n-a putut încă să se 
lipsească de ajutorul altora, nici să-şi arate recunoştinţa 
faţă de mama sa pentru tot ceea ce a făcut ea pentru el. 

— Aşa este, dar vina nu e de loc a dumitale, răspunse 
doctorul. Ştiu prea bine cât este de greu să-ţi croieşti un 
rost în viaţă, când sunt atâţia concurenţi care îşi dispută 
atât de puţine locuri. Eşti inginer? 

— Da. domnule doctor. Am ieşit din şcoli cu acest titlu, dar 
sunt inginer liber, fără nici o legătură cu statul. Aşa că a 
trebuit să caut să mă plasez singur la vreo întreprindere 
industrială, şi până acum n-am găsit nimic care să-mi 
convină, cel puţin în Raguza. 

— Dar în altă parte? 

— În altă parte... zise Petru Bâthory, şovăind puţin în faţa 
întrebării. 

— Da... Nu pentru o afacere de felul acesta te-ai dus 
dumneata la Zara, zilele trecute? 

— Mi se vorbise, într-adevăr, de un post pe care putea să 
mi-l ofere o întreprindere metalurgică. 

— Şi ce e cu postul acela? 

— Mi l-au oferit! 

— Şi nu l-ai acceptat? 


— Am fost silit să-l refuz, pentru că trebuia să mă stabilesc 
definitiv în Herţegovina. 

— În Herţegovina. Şi probabil că doamna Bâthory nu te-ar 
fi putut însoţi acolo...? 

— Mama, domnule doctor, m-ar fi urmat oriunde m-ar fi 
obligat interesele mele să mă duc. 

— Atunci, de ce n-ai acceptat postul acela, stărui doctorul. 

— Domnule doctor, răspunse tânărul, în împrejurările în 
care mă găsesc în prezent, am motive serioase să nu pot 
pleca din Raguza. 

Doctorul observase că Petru Bâthory era puţin cam 
stânjenit în timp ce rostea ultimele cuvinte. când îşi exprima 
această dorinţă - mai mult decât dorinţă - această hotărâre 
de a nu părăsi Raguza, vocea îi tremura. Care era deci 
motivul atât de serios pentru care el refuza propunerile ce i 
se făcuseră? 

— Motivele dumitale, zise doctorul, vor face desigur 
inacceptabilă şi propunerea pe care voiam să ţi-o fac eu. 

— Ar fi fost vorba să plec din Raguza...? 

— Da... într-o ţară unde trebuie să fac nişte lucrări mari, 
pe care aş fi fost încântat să le pun sub conducerea 
dumitale. 

— Regret, domnule doctor, clar vă rog să mă credeţi că 
dacă am luat această hotărâre... 

— Te cred, domnule Petru, şi poate că regret mai mult 
decât dumneata. Aş fi fost atât de fericit să pot trece asupra 
dumitale toată dragostea pe care o aveam faţă de tatăl 
dumitale! 

Petru Bâthory nu răspunse. Se vedea că suferea, că se 
zbătea în prada unei lupte lăuntrice. Doctorul ghici că 
tânărul ar fi vrut să vorbească, dar nu îndrăznea, în cele din 
urmă, însă, o pornire pe care nu şi-o putea stăpâni îl 
împinse înspre omul acesta, care arătaatâta simpatie 
pentru părinţii săi şi pentru el. 

— Domnule doctor... domnule doctor... zise el, cu o 
tulburare pe care nu mai încerca să şi-o ascundă. Nu!... Să 


nu credeţi că ceea ce mă face să vă răspund printr-un refuz 
ar fi un simplu capriciu sau o încăpățânare... 
Dumneavoastră mi-a ţi vorbit ca un prieten al lui Ştefan 
Bâthory... Dumneavoastră vreţi să-mi arătaţi şi mie aceeaşi 
prietenie... Simt şi eu, deşi nu vă cunosc decât de câteva 
minute... Da, simt faţă de dumneavoastră, domnule doctor, 
aceeaşi afecţiune pe care aş fi avut-o şi faţă de tatăl meu. 

— Petru!... Copilul meu, exclamă doctorul, apucându-i 
mâna. 

— Da, domnule doctor... continuă Petru Bâthory, şi am să 
vă spun totul. lubesc o fată din oraşul acesta... între noi doi 
e prăpastia care desparte sărăcia de bogăţie... Dar eu nu 
vreau să văd această prăpastie, şi poate că nici ea nu vrea 
s-o vadă. Oricât de rar o pot vedea, fie pe stradă, fie la 
fereastra ei, este o fericire la care n-aş avea putere să 
renunţ... Aş înnebuni la gândul că ar trebui să plec, şi încă 
pentru multă vreme!... Ah!... domnule doctor... vă rog să 
mă înţelegeţi... şi să mă iertaţi că vă refuz... 

— Da, Petru, zise doctorul, te înţeleg şi n-ai de ce să-ţi ceri 
iertare. Ai făcut foarte bine că mi-ai vorbit deschis... Mama 
dumitale ştie lucrul acesta, pe care mi l-ai spus mie acum? 

— Nu i-am spus încă nimicN-am îndrăznit, pentru că în 
situaţia modestă în care ne aflăm, poate că ar fi avut 
înţelepciunea să-mi smulgă orice speranţă... Dar cred că a 
ghicit şi a înţeles de ce sufeream... şi cât puteam să sufăr! 

— Petru, zise doctorul, ţi-ai pus toată încrederea în mine, 
şi bine ai făcut!... Fata aceasta e bogată...? 

— Foarte bogată!... Prea bogată răspunse tânăru! Prea 
bogată pentru mine! 

— E o fată demnă de dumneata? 

— Ah, domnule, credeţi că ma-aş fi putut gândi vreodată 
să-i aduc mamei mele o fiică nepotrivită? 

— Ei bine, Petru, urmă doctorul, poate că nu există nici o 
prăpastie care să nu poată fi trecută. 

— Domnule doctor, exclamă tânărul, nu-mi daţi speranţe 
care nu se pot înfăptui! 


— Care nu se pot înfăptui?! 

Şi accentul cu care doctorul Antekirtt rosti aceste cuvinte 
arăta atâta siguranţă şi încredere în sine, încât Petru 
Bâthory se simţi deodată cu totul altul, stăpân pe prezent, 
stăpân pe viitor. 

— Da, Petru, continuă doctorul, poţi să ai încredere în 
mine. când vei socoti de cuviinţă, o să-mi spui numele fetei 
aceleia... 

— Domnule doctor, zise Petru Bâthory, de ce vi l-aş 
ascunde?... E domnişoara 'Ioronthal. 

Sforţarea pe care trebui s-o facă doctorul pentru a 
continua să rămână calm la auzul acestui nume de care-i 
eraatâta silă fu asemenea sforţării unui om la picioarele 
căruia cade trăsnetul şi care totuşi nici măcar nu tresare. 
Câteva secunde rămase nemişcat şi mut. Apoi, fără ca 
glasul său să trădeze nici cea mai mică emoție, zise: 

— Bine, Petru, bine Lasă-mă să mă gândesc la toate 
lucrurile astea... Lasă-mă să văd ce e de făcut... 

— Eimă retrag, domnule doctor, răspunse tânărul, 
strângând mâna pe care i-o întindea doctorul, şi îngăduiţi- 
mi să vă mulţumesc aşa cum i-aş mulţumi şi tatălui meu. 

Petru Bâthory părăsi salonul, lăsându-l pe doctor singur; 
urcă pe puntea vasului, cobori în barca ce îl aştepta, 
debarcă pe dig şi o luă pe drumul ce ducea la Raguza. 
Străina, care tot timpul vizitei sale pe bordul Savarenei îl 
aşteptase, se luă după el. Petru Bâthory se simţea foarte 
uşurat sufleteşte. În sfârşit, îşi deschisese inimaputuse să se 
destăinuiască unui prieten... poate chiar mai mult decât 
prieten. Trăia una din acele zile fericite, cu care soarta ni se 
arată de obicei atât de zgârcită! 

Şi cum să nu fie fericit când, trecând prin faţa palatului de 
pe aleea Stradone, văzu la una din ferestrele pavilionului un 
colţ al perdelei ridicându-se uşor, apoi numaidecât căzând 
din nou? 

Dar străina văzu şi ea această mişcare şi se opri în faţa 
palatului aceluia, până ce Petru Bâtbory dispăru după colţ, 


luând-o pe strada Marinella. Apoi se duse imediat la biroul 
de telegraf şi expedie o telegramă, care nu conţinea decât 
acest cuvânt: „Vino!” Adresa acestei telegrame era 
următoarea: „Sarcany, Postcrestante. Siracuza. Sicilia”. 

VI. GURILE CATTARO. 

În felul acesta, întâmplarea, care joacă un rol atât de 
important în lumea aceasta, reunise în acelaşi oraş al 
Raguzci familia Bâthory şi familia Torontal! Nu numai că le 
reunise, dar le şi apropiase una de alta, căci amândouă 
familiile locuiau în acelaşi cartier Stradone. Pe urmă, Sava 
Toronthal şi Petru Bâthory s-au văzut, s-au întâlnit, s-au 
iubit Petru, fiul aceluia pe care o trădare îl trimisese la 
moarte, Sava, fiica aceluia care fusese trădătorul! 

lată ce-şi spunea doctorul Antekirtt, după plecarea 
tânărului inginer: 

— Şi Petru a plecat plin de speranţe... Şi tocmai eu sânt 
acel ce i-am sădit în suflet aceste speranţe pe care până 
acum nu le avea... 

Era oare doctorul omul care să pornească o luptă hotărâtă 
împotriva soartei? Simţea el oare că are puterea de a hotărî 
mersul lucrurilor? Oare nu-i va lipsi această forţă, această 
energie morală necesară pentru a învinge destinul? 

— Nu voi lupta, exclamă el. O asemenea iubire este 
îngrozitoare, este criminală! Dacă Petru Bâthory, după ce 
va deveni soţul fiicei lui Silas Toronthal, va afla într-o bună 
zi adevărul, nici măcar nu-şi va mai putea răzbuna tatăl! 
Nu-i va mai rămânea decât să se sinucidă de desperare. De 
aceea îi voi spune tot, dacă va fi nevoie!... Îi voi spune tot ce 
a făcut familia aceasta împotriva familiei lui!... Am să 
sfărâm această iubire, cu orice preţ! 

Într-adevăr, o asemenea căsătorie ar fi fost de-a dreptul 
monstruoasă. Cititorul n-a uitat că în decursul convorbirii 
sale cu doamna Bâthory, doctorul Anlekirtt îi povestise cum 
cei trei conducători ai conspirației din Triest fuseseră 
victimele unei uneltiri mârşave, care ieşise la iveală în 
timpul dezbaterilor şi pe care o indiscreţie a unuia din 


paznicii donjonului din Pisino i-o făcuse cunoscut şi lui. Mai 
ştim de asemenea că doamna Bâthory, din anumite motive, 
nu spusese încă nimic fiului său despre această trădare. De 
altminteri, ea nici nu-i cunoştea pe trădători. Nu ştia că 
unul din aceştia, un om foarte bogat şi respectat de lume, 
locuia în Raguza, la numai câţiva paşi de casa ei, în aleea 
Stradone. Doctorul nu le spusese numele. De ce? Desigur, 
pentru că nu sosise încă ceasul să-i demaşte. Dar el îi 
cunoştea. El ştia că unul din aceşti trădători era Silas 
Toronthal, iar celălalt era Sarcany. Şi dacă nu mersese mai 
departe cu destăinuirile, era pentru că se bizuia pe 
concursul lui Petru BAthory, era pentru că voia să-l asocieze 
şi pe fiu la opera de justiţie care trebuia să-i pedepsească 
pe ucigaşii tatălui său şi totodată să-i răzbune şi pe ceilalţi 
doi tovarăşi ai lui, pe Ladislau Zaftimar şi pe contele 
Mathias Sandort! 

Şi iată că acum nu mai putea să-i spună această taină fiului 
lui Ştefan Bathory, fără să-l lovească drept în inimă! 

— Nu interesează! repeta el. Mai bine să sufere oricât de 
cumplit! 

Dar cum să acţioneze, după ce va lua această hotă râresă-i 
dezvăluie doamnei Bâthory sau fiului ei tot trecutul 
bancherului din Triestavea el toate dovezile materiale ale 
trădării lui? Nu, pentru că Mathias Sandortf, Ladislau 
Zathniar şi Ştefan Bâthory, singurii care ar fi putut dovedi 
ticăloşia lui Toronthal, muriseră. Să răspândească prin oraş 
zvonul despre această trădare, fără să înştiinţeze din vreme 
familia Bâthory. Da, fără îndoială că aceasta ar fi fost de 
ajuns, pentru ca să sape o nouă prăpastie între Petru şi fata 
bancherului - de astă dată o prăpastie de netrecut. Pe de 
altă parte însă, Silas Toronthal n-ar fi căutat oare să 
părăsească Raguza o dată ce acest secret ar fi fost dat în 
vileag? Căci doctorul nu voia ca bancherul să dispară, săi 
se piardă urmele. când va bate ceasul dreptăţii, trădătorul 
va trebui să fie la îndemâna judecătorului. Şi în privinţa 
aceasta, lucrurile urmau să ia cu totul altă întorsătură decât 


îşi închipuia el. După ce se gândi în fel şi chip, doctorul, 
nefiind în măsură de a acţiona direct asupra lui Silas 
Toronthal, se hotări să se grăbească. în primul rând trebuia 
să-l smulgă pe Petru Bâlhory din acest oraş, unde cinstea 
numelui său era primejduită. Da! Va şti să-l atragă atât de 
departe, încât nimeni să nu-i poată da de urmă. După ce îl 
va avea în puterea lui, îi va spune tot ce ştia despre Silas 
Toronthal şi despre complicele său Sarcany, şi-l va câştiga 
de partea lui. Dar pentru asta nu trebuia să tărăgăneze 
lucrurile nici o zi. în acest scop, o simplă depeşă a 
doctorului aduse din portul său de origine, aici la gurile 
Catlaro, în sudiil Raguzei, pe Adriatica, una din cele mai 
rapide dintre maşinile sale de locomoţie. Era una din acele 
minunate Thornycrofts, care au servit de model 
torpiloarelor moderne. Acest zvelt fus de oţel, lung de 
patruzeci şi unu de metri, având o deplasare de şaptezeci 
de tone, fără nici un catarg sau vreun coş, având doar o 
platformă exterioară şi o cuşcă metalică pentru cârmaci 
prevăzută cu ferestruici lenticulare, ermetic închisă când 
marea era furioasă, putea să se strecoare printre ondulările 
valurilor de adâncime, fără să piardă nici din timp şi nici să 
se rătăcească. Aşa că, având o viteză superioară tuturor 
torpiloarelor europene sau americane, putea face foarte 
uşor cincizeci de kilometri pe oră. Datorită acestei viteze 
extraordinare, doctorul putuse în nenumărate rândun să 
parcurgă nişte distante neobişnuit de lungi. Din această 
cauză se spunea despre doctorul Antekirtt că putea fi văzut 
pretutindeni, căci într-un timp foarte scurt ar fi ajuns din 
fundul arhipelagului până în cele mai îndepărtate puncte 
ale Mării Syrtelor. 

Deosebirea principală dintre Thornycrofts şi maşinile 
doctorului era că întrebuința electricitatea, nu vapori 
supraîncălziţi, inventase nişte acumulatori puternici, în care 
pulea înmagazina acest fluid sub o tensiune, ca să zicem 
aşa, infinită. De aceea aceste maşini rapide purtau 
denumirea de Electric, însoţite de un simplu număr de 


ordine. Aşa era Electric 2, care fusese chemat la gurile 
Cattaro. 

După ce dădu aceste ordine, doctorul aşteptă momentul 
de a trece la acţiune. Totodată îi înştiinţa pe Matifou şi 
Pescade că în curând va avea nevoie de serviciile lor. 

E de prisos să mai spunem cât de încântați au fost cei doi 
prieteni aflând că în sfârşit vor avea ocazia să-şi arate tot 
devotamentul lor faţă de doctorul Antekirtt. Un nor, un 
singur nor umbri întrucâtva bucuria cu care cei doi prieteni 
întâmpinară această veste. Pescade trebuia să rămână la 
Raguza, ca să supravegheze palatul de pe aleea Stradone şi 
casa din strada Marinella, în timp ce Matifou urma să-l 
însoţească pe doctorul Anlekirtt la Cattaro. Cu alte cuvinte, 
era vorba de o despărţire - prima despărţire după atâţia 
ani de când aceşti doi tovarăşi de suferinţe trăiseră 
nedespărţiţi. De aceea Matifou se frământa într-una, 
gândindu-se că nu-l va mai avea alături pe micul său 
Pescade. 

— Răbdare, dragul meu Matifou, răbdareâi zicea acesta. 
Despărțirea asta n-o să ţină mult! Numai până când jucăm 
piesa, şi gata. Căci, dacă nu mă-nşel, se pregăteşte o piesă 
straşnică, şi avem un director tot aşa de straşnic, care ne 
rezervă fiecăruia aici câte un rol straşnic!... Ascultă-mă pe 
mine ce-ţi spun. N-o să te plângi de rolul pe care trebuie să- 
l joci! 

— Crezi? 

— Sunt sigur! Haide, haide, să nu mai facem pe 
îndrăgostiţii, ce naiba! Nici nu e în firea ta, deşi ştiu că eşti 
grozav de sentimental. Dar să nu facem nici pe fricoşii. Şi 
tocmai tu, care eşti ca un munte... Nu, nu, tu o să fii geniul 
cel bun care apare la sfârşitul piesei, să pedepsească viciul 
şi să răsplătească virtutea...! 

— Ca la teatru, zise Matifou. 

— Da, ca la teatru. Te văd în rolul acesta dragă Matifou. 
când trădătorul nici nu se aşteaptă, apari tu, cu labele tale 
uriaşe, şi e destul să-ţi strângi pumnii, că ai şi adus 


deznodământul!... Rolul nu e lung, în schimb e simpatic! Şi 
unde mai pui aplauzele pe care o să le primeşti, şi banii 
care o să-ţi curgă gârlă! 

— Da, fără îndoială, răspunse uriaşul, dar până una alta, 
vorba e că trebuie să ne despărţim. 

— Doar pentru câteva zile! atâta îţi cer însă, să-mi 
făgăduieşti că în lipsa mea n-o să te prăpădeşti cu firea 
mâncă cum se cade, de şase ori pe zi, şi vezi de te îngraşă, 
dragul meu Matifou... Şi acum, îmbrăţişează-mă, sau mai 
degrabă fă-te că mă îmbrăţişezi, aşa ca la teatru. Dar vezi 
să nu mă înăbuşi!... Ce dracu”, trebuie să te obişnuieşti să 
mai joci şi comedie în viaţă... Îmbrăţişează-mă înc-o dată, şi 
să nu-l uiţi pe micul tău Pescade, care se va gândi tot timpul 
la iubitul său urs Matifou. 

Cu asemenea mişcătoare cuvinte de rămas bun se 
despărţiră aceşti doi prieteni buni. când se văzu singur pe 
bordul Savarenei, Matifou simţi că i se rupe inima în uriaşul 
său piept. Chiar în ziua aceea, prietenul său se instalase la 
Raguza, din ordinul doctorului, care îi dădu sarcina să nu-l 
piardă nici o clipă din vedere pe Petru Bâthory, să 
supravegheze palatul Toronlhal şi să fie la curent cu tot ce 
se întâmplă acolo. 

În răstimpul acelor ceasuri lungi pe care Pescade trebuia 
să le petreacă prin cartierul Stradone, cu siguranţă că ar fi 
întâlnit-o şi pe străina aceea (care fără îndoială avea 
aceeaşi însărcinare ca şi el), dacă marocana, după ce 
trimisese telegrama, n-ar fi părăsit Raguza pentru a se 
duce la un loc dinainte stabilit, unde urma să se întâlnească 
cu Sarcany. Aşa că Pescade nu fu stânjenit câtuşi de puţin în 
operaţiile lui, şi putu să-şi îndeplinească sarcina de 
încredere ce i se dăduse, cu toată agerimea lui obişnuită. 

Desigur că Petru Băthory nu şi-ar fi putut închipui 
vreodată că va fi supravegheat atât de aproape, nici nu ar fi 
putut ghici că în locul spioanei dinainte acum îl urmăreau 
privirile lui Pescade. După convorbirea sa cu doctorul, după 
mărturisirea pe care i-o făcuse, se simţea şi mai plin de 


încredere în sine. Pentru ce ar mai fi ascus acuma marnei 
sale convorbirea pe care o avusese pe bordul Savarenei. 
Nu-i citea ea oare, numai din. priviri, cele mai ascunse 
gânduri. N-ar fi înţeles ea oare că se petrecuse o schimbare 
în sufletul lui, că supărarea şi deznădejdea făcuse loc 
speranţei şi fericirii? 

Petru Bâthory mărturisi deci totul mamei sale. îi spuse 
cine era fata pe care o iubea, cum din pricina ei refuzase el 
să părăsească Raguza. Nu-i păsa de situaţia lui. Oare nu-i 
dăduse speranţe doctorul Antekirtt? 

— Aşadar, de aceea sufereai atâta, copilul meu? zise 
doamna Băthory. Dumnezeu să-ţi ajute şi să-ţi dea toată 
fericirea care ne-a lipsit până acum! 

Doamna Bâthory trăia foarte retrasă în locuinţa ei din 
strada Marinella. Nu ieşea în oraş decât când se ducea la 
liturghie, însoţită de bătrânul ei servitor, îndeplinindu-şi 
îndatoririle religioase cu acea cucernicie corectă şi severă a 
ungurilor catolici. Nu auzise niciodată vorbindu-se de 
familia Toronthal. Niciodată, nu-şi ridicase măcar privirea 
asupra acestui palat, prin faţa căruia trecea de câte ori se 
ducea la biserica Mântuitorului, ce ţinea de mănăstirea 
Franciscanilor, aproape de capătul aleii Stradone. Aşa că ea 
habar n-avea de fiica fostului bancher din Triest. Petru 
trebui să i-o descrie în amănunt, să-i spună unde o văzuse 
pentru întâia dată, şi că nu putea avea nici o îndoială că şi 
fata îl iubea. Tânărul îi vorbi cu o însufleţire, pe care 
doamna Bâthory o găsi foarte firească pentru sufletul 
gingaş şi pasionat al fiului său. 

Dar ţind Petru îi spuse situaţia familiei Toronthal şi când ea 
află că această fală va fi una din cele mai bogate 
moştenitoare din Raguza, doamna Bâthory nu putu să-şi 
ascundă neliniştea. Va consimţi oare vreodată bancherul ca 
singura sa copilă să devină soţia unui tânăr fără avere, dacă 
nu chiar şi fără viitor? 

Cu toate acestea, Petru nu găsi de cuviinţă să stăruie 
asupra răcelii, asupra dispreţului chiar, cu care Silas 


Toronthal îl întâmpinase până atunci. Se mulţumi doar să 
repete cuvintele doctorului, care îi spusese că putea, că 
trebuia să aibă încredere în prietenul tatălui său, că îl iubea 
aproape ca un părinte, fapt de care doamna Bâthory nu 
avea nici un temei să se îndoiască, ştiind ce voise să facă şi 
până acuma doctorul, pentru a-i veni în ajutor, ei şi fiului 
său. În sfârşit, nu se putu opri să nu nădăjduiască şi ca, 
întocmai ca şi fiul său, întocmai ca şi Borâk, care socoti cu 
cale să-şi dea şi el părerea, şi începând din ziua aceea 
pătrunse o rază de fericire în modesta casă din strada 
Marinella. 

Duminica următoare, la biserica Franciscanilor, Petru 
Bâthory avu din nou bucuria să o vadă pe Sava Toronthal. 
Zărindu-l pe Petru, chipul fetei, veşnic întunecat de o umbră 
de tristeţe, se lumină deodată. Tinerii îşi vorbiră astfel 
numai din priviri şi inimile lor se înţeleseră. Iar când Sava 
se întoarse acasă, tulburată de această întâlnire, ea ducea 
cu dânsa ceva din fericirea pe care o citise atât de lămurit 
pe faţa tânărului. 

În timpul acesta, Petru nu-l mai văzu pe doctor. Aştepta să- 
| mai invite să vină pe bordul goeletei. Trecură câteva zile, 
dar nu veni nici o scrisoare să-i fixeze o nouă întâlnire. 
„Fără îndoială că doctorul vrea să adune informaţii... se 
gândi el. Desigur că a venit la Raguza sau a trimis pe 
cineva, să culeagă amănunte despre familia Toronthal!... 
Poate că a ţinut chiar s-o cunoască pe Sava!... Danuecu 
neputinţă ca el să-l fi văzut şi pe tatăl ei şi să-i spună despre 
ce este vorba... Totuşi, un singur rând din partea lui, un 
singur cuvânt doar, mi-ar fi făcut mare plăcere, mai ales 
dacă acest cuvânt ar fi fost: „Vino „. Dar cuvântul acesta nu 
sosi. Doamna Bâthory de-abia izbuti să mai potolească 
nerăbdarea fiului său. Vedea că îl apucă deznădejdea, şi 
acum ca era cea care trebuia să-l mai îmbărbăteze, deşi era 
şi ea destul de neliniştită. Doctorul trebuia doar să ştie 
foarte bine că uşa casei din strada Marinella îi era deschisă 
oricând; şi chiar în afara acestui nou interes pe care i-l 


purta acum lui Petru, dar măcar interesul pe care îl arătase 
familiei acestuia, faţă de care manifestase până acumatâta 
simpatie, ar fi trebuit să-i fie de ajuns pentru a-l face să mai 
treacă pe aici. până la urmă, Petru, care număra fiecare zi 
şi fiecare ceas, nu mai avu putere să rabde. Trebuia cu 
orice preţ să-l mai vadă pe doctorul Antekirtt. O putere de 
neînvins îl împingea spre Gravosa. Odată ajuns pe bordul 
goeletei, doctorul îi va înţelege nerăbdarea şi îl va scuza că 
se dusese să-l caute, chiar dacă era prea de timpuriu. 

La 7 iunie, la ora opt dimineaţa, Petru Bâthory plecă de- 
acasă, fără să-i spună mamei sale nimic despre planurile lui. 
leşi din Raguza şi o luă spre Gravosa, cu un pas atât de 
grăbit, încât Pescade cu greu s-ar fi putut ţine după el, dacă 
n-ar fi fost atât de sprinten. Ajunse pe chei şi se opri în 
dreptul locului unde era ancorată Savarena în timpul 
ultimei sale vizite pe bord. Savarena nu mai era în port. 
Petru se uită peste tot să vadă dacă nu cumva îşi schimbase 
locul... Dar n-o mai zări nicăieri. întrebă pe un marinar ce 
se plimba pe chei dacă nu cumva ştie ce se întâmplase cu 
goeleta doctorului Antekirtt. 1 se răspunse că Savarena 
ridicase ancora încă din seara trecută şi că nu se ştie 
încotro plecase, aşa după cum nu se ştia nici de unde 
venise. Goeleta plecase! Doctorul Antekirtt dispăruse tot 
atât de misterios precum venise! Petru Băthory se întoarse 
din nou pe drumul Raguzei, de astă dată mai deznădăjduit 
ca oricând Fără îndoială că dacă cineva i-ar fi spus tânărului 
că goeleta plecase la Cattaro, el n-ar fi şovâit nici o clipă să 
plece după ea. Un asemenea drum însă, ar fi fost. de prisos. 
Căci Savarena, după ce ajunsese în dreptul gurilor Cattaro, 
ancorase, fără să mai intre în port. Doctorul, însoţit de 
Matifou, poruncise să fie duşi la țărm de una din bărcile de 
pe bord, după care iahtul pornise numaidecât în larg, cu o 
destinaţie necunoscută. 

Nu există în toată Europa un loc mai ciudat decât acesta, 
cunoscut sub numele de Gurile Cattaro. Cattaro nu este 
nicidecum un fluviu, cum ar fi îndemnat oricine să creadă: 


este un oraş, reşedinţă a unei episcopii, şi care a devenit 
capitala unui ţinut. Cât priveşte gurile, acestea nu sunt 
decât şase golfuleţe, aşezate la rând unul după altul, 
comunicând între ele prin nişte canaturi înguste pe care le 
poţi străbate în şase ore. Din acest şirag de lacuri mici, care 
se pierd printre munţii litoralului, cel din urmă, aşezat la 
poalele muntelui Norri, formează graniţa imperiului 
Austriei. Dincolo începe imperiul otoman. 

Doctorul debarcase la intrarea acestor guri. Aici îl aştepta 
o barcă rapidă, cu motor electric, pentru a-l duce în 
golfuleţul cel mai îndepărtat. După ce ocoli capid Ostro, 
după ce trecu pe dinaintea localităţii Castel-Neovo, după ce 
lăsă în urmă Stolivo, apoi Perasto, loc renumit de pelerinaj, 
apoi Risano, unde portul dalmat începe să se amestece cu 
portul turcesc şi cu cel albanez, ajunse, trecând din lac în 
lac, până la cel din urmă, dincolo de care este clădit oraşul 
Cattaro. 

Electric 2 era ancorat la câteva sute de metri de oraş, în 
apele acestea adormite şi întunecate, a căror faţă nu era 
tulburată de nici o adiere în această frumoasă seară de 
iunie. Dar doctorul nu voi să rămână pe bord. Desigur că, în 
interesul planurilor sale de mai târziu, lumea nu trebuia să 
ştie că această rapidă maşină de locomoţie era a lui. De 
aceea debarcă chiar la Cattaro, cu ghidul să tragă la unul 
din hotelurile din oraş, unde trebuia să-l însoţească şi 
Matifou. Barca cu motor cu care veniseră se pierdu în 
întuneric, înspre partea dreaptă a portului, într-un colţ al 
unui golfuleţ, unde trebuia să aştepte fără să fie văzută de 
nimeni. Aici, la Cattaro, doctorul putea să rămână tot atât 
de necunoscut ca şi când s-ar fi refugiat în cel mai tăinuit 
colţ din lume. Locuitorii acestei bogate regiuni a Dalmației, 
slavi de origine, nici nu vor băga de seamă prezenţa unui 
străin în mijlocul lor. 

Privindu-l dinspre golf, ai zice că oraşul Cattaro este 
construit într-o scobitură a muntelui Norri. Cele dintâi case 
se întind de-a lungul cheiului, pe care mâna omenească îl 


construise în acea parte a lacului unde apele înaintau până 
în masivul muntelui. Pacheboturile, mai ales cele ale 
Lloydului, precum şi cabotoarele mari ale Adriaticei 
acostează în partea din fund a acestui lac, căruia pomii şi 
verdeaţa bogată de pe țărm îi dau un aspect vesel şi 
luminos. Chiar în aceeaşi seară, doctorul se ocupă cu 
căutarea unei locuinţe. Matifou îl urma, fără să scoată o 
vorbă, fără să întrebe măcar unde debarcaseră. Că era în 
Dalmația sau în China, puţin îi păsa. Se ţinea ca un câine 
credincios după stăpânul său. el nu era decât o prca- 
ascultătoare unealtă, pe care doctorul urma să o pună în 
funcţiune, când va socoti cu cale. 

După Ce trecură de chei şi de fortificațiile oraşului 
Cattaro, se înfundară într-o mulţime de străzi înguste şi 
aşezate în panta, pe care mişună o populaţie de patru-cinci 
mii de locuitori. Era ora când se închidea Poarta Mării, 
poartă ce nu rămlne deschisă decât,până la orele opt seara, 
afară de zilele când sosesc pacheboturile. 

Doctorul îşi dădu seama în curând că în tot oraşul nu era 
nici un hotel. Trebuia deci să caute o gazdă, care să-i 
închirieze un apartament, ceea ce, de altfel, proprietarii din 
Cattaro o fac foarte bucuros, şi cu folos. 

Găsiră şi gazdă, şi locuinţă. Doctorul se instala într-o 
stradă destul de curată, într-un apartament de la parter, 
care era tocmai suficient pentru el şi pentru însoţitorul său. 
Se înţelese cu proprietarul ca acesta să se îngrijească de 
hrana lui Matifou; şi cu toate că proprietarul ceru un preţ 
exagerat, gândindu-se la cogeamite vlăjganul pe care 
trebuia să-l ospăteze, afacerea fu încheiată, spre satisfacția 
ambelor părţi contractante. Cât. despre doctorul Antckirtt, 
el urma să ia masa în oraş. 

A doua zi, după ce îl lăsă pe Matifou să-şi petreacă timpul 
cum voia, doctorul îşi începu plimbările, ducându-se mai 
întâi la poştă, unde trebuiau să-i fie adresate scrisorile sau 
telegramele, sub iniţiale dinainte convenite. Nu-i sosise încă 
nimic pe adresa lui. leşi atunci afară din oraş, voind să 


cerceteze împrejurimile, în curând găsi un restaurant 
destul de bun, unde obişnuia să se întrunească „lumea 
bună” din Cattaro, adică ofiţerii, şi funcţionarii austrieci, 
care se considerau aici ca într-un exil, ca să nu zicem ca 
într-o închisoare. 

Doctorul nu mai aştepta acum decât momentul de a trece 
la fapte. lată care era planul său: Se hotărâse să pună pe 
cineva să-l răpească pe Petru Bâthory şi să-l aducă pe 
bordul goeletei. Dar ar fi fost foarte greu să încerce această 
răpire în timpul cât iahtul era ancorat la Raguza. Tânărul 
inginer era cunoscut în Gravosa, şi cum atenţia lumii era 
îndreptată asupra Savarenei şi a proprietarului ei, afacerea 
aceasta, adrniţând că ar fi reuşit, ar fi făcut mare vâlvă. Pe 
de altă parte, iahtul nu era decât un vas cu pânze, şi dacă 
vreun steamer din port s-ar fi luat după el, l-ar fi ajuns 
numaidecât. La Cattaro, insă, răpirea s-ar fi putut săvârşi în 
condiţii cu mult mai bune. Nimic mai uşor decât să-l atragă 
aici pe Petru Bâthory. Dacă doctorul i-ar fi scris un singur 
cuvânt, cu siguranţă că ar fi venit imediat. Aici nu-l 
cunoştea nimeni, cum nu-l cunoştea nici pe doctorul 
Antckirtt, şi de îndată ce ar fi fost pe bord, Electric ar fi 
pornit în larg. Petru Băthory ar fi aflat atunci tot ceea ce nu 
ştia despre trecutul lui Silas 'Toronthal, şi, în faţa amintirii 
tatălui său, chipul Savei i s-ar fi şters din minte pentru 
totdeauna. 

Acesta era planul ce putea fi adus la îndeplinire foarte 
uşor. încă vreo două sau trei zile - ultimul termen pe care 
şi-l fixase doctorul - şi treaba era gata: Petru urma să fie 
despărţit pentru totdeauna de Sava Toronthal. 

A doua zi, 9 iunie, sosi o scrisoare de la Pescade. Scria că 
n-avea nimic nou de comunicat în legătură cu palatul de pe 
aleea Stradone. cât despre Petru Bâthory, Pescade nu-l mai 
văzuse din ziua când tânărul venise la Gravosa, cu 
douăsprezece ore după plecarea goeletei. Cu toate acestea, 
nu se putea ca Petru să fi părăsit Raguza; de bună seamă că 
stătea toată ziua închis în casă. Pescade bănuiaşi nu se 


înşelacă plecarea Savarenei adusese această schimbare în 
obiceiurile tânărului inginer, mai ales că în ziua aceea se 
întorsese acasă deznădăjduit, văzând că iahtul plecase. 

Doctorul se hotări să treacă la fapte chiar de a doua zi, 
scriindu-i o scrisoare lui Petru Bâthory, crisoare prin care 
să-l invite să vină numaidecât la Cattaro. Dar o Întâmplare 
cu totul neaşteptată urma să schimbe aceste planuri, 
îngăduind hazardului să intervină pentru aajunge la acelaşi 
rezultat. 

Sera, pe la orele opt, doctorul se afla pe cheiul Caitaro, 
când se anunţă sosirea pachebotului Saxonia. Saxonia 
venea de la Brindisi, unde, după ce făcuse escală, luase 
nişte pasageri. Se ducea la Triest, trecând pe la Catlaro, 
Raguza, Zâna şi alte porturi de pe coasta austriacă a 
Adriaticei. Doctorul stătea la debarcader, când, deodată, la 
lumina palidă a amurgului, privirea îi fu ca imobilizată la 
vederea unui călător, ale cărui bagaje erau transportate pe 
chei. 

Acest om, în vârstă cam de vreo patruzeci de ani, cu un 
aer semeţ, chiar obraznic, dădea ordine cu o voce tare. Era 
una din fiinţele acelea care par a fi nişte mojici chiar când 
sunt politicoşi. 

— E]... aici... la Cattaro! 

Acestea fură cuvintele care erau cât pe-aci să-i scape de 
pe buze doctorului; dar se reţinu, nu fără greutate, 
înfrânându-şi în acelaşi timp o mişcare de mânie, care-i 
aprinse privirea. Pasagerul acesta era Sarcany. Trecuseră 
cincisprezece ani de când îndeplinise funcţia de contabil în 
casa contelui Zathmar. Judecând cel puţin după costumul 
pe care-l purta, nu mai era acel vântură-lume pe care l-am 
văzut rătăcind pe străzile Triestului la începutul acestei 
povestiri. Purta un elegant costum de voiaj şi un pardesiu 
croit după ultima modă, iar cuferele lui, cu o mulţime de 
arămuri, arătau că fostul samsar din Tripolitania se 
obişnuise acum cu un trai pe picior mare. 


De altfel, de cincisprezece ani încoace, Sarcany dusese o 
viaţă de plăceri şi de lux, mulţumită uriaşei sume ce îi 
revenise din jumătatea averii contelui Mathias Sandortf. Cu 
ce mai rămăsese din ea, nici cei mai buni prieteni ai săi, 
dacă ar fi avut prieteni, n-ar fi putut-o spune. în tot cazul 
părea foarte îngrijorat, neliniştit chiar. Care să fi fost 
pricina? Era foarte greu să pătrunzi în străfundurile acestei 
firi atât de închise. 

„De unde vine oare?... Unde se duce?” se întreba doctorul, 
care nu-l pierdea nici o clipă din ochi. 

Nu-i fu greu să afle de unde venea Sarcany, după ce îl 
întrebă pe căpitanul Saxonici. Pasagerul luase pachebotul 
de la Brindâsi. Dar oare, venea din nordul sau din sudul 
Italiei? Nu ştia nimeni. De fapt, venea din Siracuza. Chici 
primi telegrama marocanei, părăsi imediat Sicilia, ca să 
vină la Cattaro. 

Într-adevăr, la Cattaro - loc de întâlnire pe care îl 
stabiliseră dinainte - îl aştepta femeia aceea, a cărei 
misiune la Raguza părea că se terminase. Străina era acolo, 
pe chei, aşteptând sosirea pachebotului. Doctorul o zări, îl 
văzu pe Sarcany îndreptându-se spre ea, putu auzi chiar 
aceste cuvinte pe care femeia le spunea în arabă şi pe care 
doctorul le înţelese: 

— Era timpul să vii Sarcany nu răspunse decât printr-un 
semn din cap. Apoi, după ce supraveghease depunerea 
bagajelor sale la vamă, o luă împreună cu marocana înspre 
dreapta, astfel încât să ocolească zidurile oraşului, fără să 
intre în oraş prin Poarta Mării. Doctorul părea că şovăie. 
Oare îi va scăpa Sarcany? Oare trebuia să-l urmărească? 

Întorcându-se, îl văzu pe Matifou care privea ca un gură- 
cască la debarcarea şi îmbarcarea pasagerilor Saxoniei. La 
un gest al său, uriaşul veni numaidecât. 

— Ascultă Matifou, îi spuse el arătând pe Sarcany care se 
îndepărta, vezi pe omul acela? 

— Da. 

— Dacă ţi-aş spune să pui mâna pe el, ai face-o? 


— Da. 

— Dar dacă se împotriveşte, o să-l pui în neputinţă de a 
fugi? 

— Da. 

— Nu uita însă că vreau să-l am viu! 

— Da. 

Matifou nu vorbea mult, dar meritul lui era tocmai că 
vorbea cât se poate de limpede. Doctorul putea conta pe el. 
Porunca pe care o primise o va îndeplini, fără îndoială. cât 
despre marocană, ar fi fost de ajuns să o lege burduf, să-i 
pună căluş în gură şi să o azvârle într-un colţ până să poată 
da ea alarma, Sarcany ar fi fost pe bordul Electricului. 
întunericul - deşi nu era încă o beznă adâncă - urma să 
uşureze executarea acestui plan. 

În timpul acesta, Sarcany şi străina îşi continuau drumul, 
ocolind zidurile oraşului, fără să-şi dea seama că erau 
spionaţi şi urmăriţi. Mergeau tăcuţi. Desigur că nu voiau să- 
şi vorbească decât undeva, unde ştiau că nu-i putea auzi 
nimeni. Ajunseră astfel aproape de poarta dinspre miazăzi, 
care deschidea drumul ce ducea din Cattaro spre munţii de 
la frontiera austriacă. 

Acolo e un târg important, un bazar bine cunoscut al 
muntenegrenilor. Aici îşi desfac ei mărfurile, căci nu au voie 
să intre în oraş decât în număr foarte restrâns, după ce mai 
întâi trebuie să-şi lase armele. în fiecare săptămână, 
muntenii aceştia vin marţea, joia şi sâmbăta din Njegus sau 
din Celinje, şi fac un drum de cinci sau şase ore, ca să aducă 
la târg nişte ouă, cartofi, păsări, ba chiar câteva legături de 
lemne, care se vând d repede şi pe un preţ bun. în ziua 
aceea era tocmai marţi. Câteva grupuri, care nu-şi 
terminaseră vânzarea decât foarte târziu, rămăseseră să-şi 
petreacă noaptea aici în bazar. Erau vreo treizeci de 
munteni; umblau de colo-colo, stăteau de vorbă, discutau, 
se certau, unii se şi întinseseră pe jos ca să doarmă, alţii 
frigeau la un foc de cărbuni un miel pus la frigare, aşa cum 
se obişnuieşte la albanezi. Aici veniră să caute adăpost 


Sarcany şi însoţitoarea lui, în locul acesta, pe care se vede 
că îl cunoşteau de mult. Aici puteau foarte bine sta de vorbă 
în tihnă, şi chiar să rărnână peste noapte, să nu mai umble 
să-şi caute gazdă, pe care poate că nici n-ar fi găsit-o. De 
altfel, de când venise la Cattaro, străina nici nu îşi dăduse 
osteneala să-şi caute vreo locuinţă. 

Doctorul intră, urmat de Matifou, în bazarul acesta foarte 
întunecos. în fund se vedeau licărind ici şi colo câteva vetre, 
fără flacără, şi prin urmare fără lumină. Totuşi, în asemenea 
împrejurări, răpirea lui Sarcany era o “treabă destul de 
grea, afară numai dacă n-ar fi plecat de aici înainte de a se 
crăpa de ziuă. Doctorul avea deci toate motivele să regrete 
că nu-şi pusese în aplicare planul încă pe când aceştia erau 
pe drum, între Poarta Mării şi Poarta dinspre miazăzi. Dar 
acum era prea târziu. Nu mai rămânea altceva de făcut 
decât să aştepte să se ivească o împrejurare favorabilă. în 
orice caz, barca aştepta în dosul stâncilor, la mai puţin de 
două sute de paşi de bazar, iar la vreo patru sute de metri 
se vedea nedesluşit silueta neagră a Electricului, al cărui 
felinar din faţă arăta locul unde era ancorat. 

Sarcany şi marocana se retraseră într-un colţ foarte 
întunecos, lângă un grup de munteni, care şi adormiseră. 
Ar fi putut deci să stea de vorbă în tihnă despre treburile 
lor, fără să fie auziţi de cineva, dacă doctorul, înfăşurat în 
mantaua lui de călătorie, n-ar fi izbutit să se strecoare 
printre ceilalţi munteni, care nu-l băgară în seamă. Matifou 
se piti cât putu mai bine, dar stătea gata pentru orice la cel 
dintâi semnal al doctorului. 

Prin simplu fapt că vorbeau în limba arabă, Sarcany şi 
străina erau desigur încredinţaţi că niciunul din cei de pe 
aici nu-i putea înţelege. Dar se înşelau, căci doctorul era şi 
el de faţă. Cunoscând bine toate graiurile din răsăritul 
apropiat şi din nordul Africii, el nu pierdea un singur cuvânt 
din această convorbire. 

— Ai primit telegrama pe care ţi-am trimis-o la Siracuza? 
zise marocana. 


— Da Namir, răspunse Sarcany, şi am plecat chiar a doua 
Zi cu Zirone. 

— Unde e Zirone? 

— Prin împrejurimile Cataniei, unde îşi organizează o nouă 
bandă. 

— Mâine trebuie să te duci la Raguza, Sarcany, şi să-l vezi 
pe Silas 'Toronthal! 

— O să mă duc să-l văd! Aşadar, nu te-ai înşelat, Namir. 
Zici că era timpul să viu...? 

— Da... Fiica bancherului... 

— Fiica bancherului, repetă Sarcany, cu un glas atât de 
ciudat, încât doctorul nu se putu stăpâni să nu tresară. 

— Da!... fiica lui, zise Namir. 

— Cum, urmă cu un ton batjocoritor Sarcany, îşi îngăduie 
să-şi dea frâu liber inimii, fără încuviințarea mea? 

— Văd că ai rămas mirat, Sarcany. Şi cu toate acestea, aşa 
e. O să fii însă şi mai mirat, când o să-ţi spun cine e acela 
care vrea să se însoare cu Sava Toronthal! 

— Vreun nobil ruinat, care vrea să-şi refacă averea cu 
milioanele socrului 

— Aşa e, continuă Namir, un tânăr de origine nobilă, clar 
fără avere. 

— Şi cum se numeşte neobrăzatul? 

— Petru Bâthory. 

— Petru Bâthory! exclamă Sarcany. Petru Bâthory să se 
însoare cu fata lui Silas Toronthal! 

— Potoleşte-te, Sarcany, zise Namir, căutând să-l 
liniştească. Pentru mine nu mai e nici un secret faptul că 
fata lui Silas Toronthal şi fiul lui Ştefan Bâthory se iubesc. 
Dar poate că Silas Toronthal nu ştie nimic, despre asta! 

— E]... să nu ştie!... făcu Sarcany. 

— Da, cred că nu ştie, şi de altfel nici n-ar consimţi în 
ruptul capului... 

— Mai ştii! răspunse Sarcany. Silas 'Toronlhal e în stare de 
orice... e în stare chiar să consimtă la căsătoria aceasta, 
măcar numai pentru a-şi mai linişti conştiinţa, dacă cumva 


în ultimii cincisprezece ani îşi va fi făcut rost de o 
conştiinţă!... Noroc că mai sunt şi eu pe aici, ca să-i dau 
peste cap tot jocul! Mâine voi fi la Raguza! 

— Bine, zise Namir, care se părea că are oarecare putere 
asupra lui Sarcany. 

— Fata lui Silas 'Toronlhal nu va fi a altuia decât a mea, 
auzi tu ce-ţi spun, Namir. Şi prin ea o să-mi refac eu averea. 
Doctorul auzise tot ce trebuia să audă. Puţin îi păsa acum 

de ceea ce avea să mai vorbească străina cu Sarcany. 

lată deci, că mâna lui Dumnezeu intervenea într-o operă 
de dreptate omenească: un ticălos venea să ceară în 
căsătorie pe fiica unui alt ticălos, asupra căruia avea toată 
puterea. De acum înainte n-avea de ce să se mai teamă 
pentru Petru Bâthory, pe care rivalul, acesta avea să-l 
înlăture. Aşa că era de prisos să-l mai cheme la Cattaro, şi 
mai ales era de prisos să caute să-l răpească pe omul 
acesta, care pretindea cinstea de a ajunge ginerele lui Silas 
Toronthal. 

— Ticăloşii ăştia n-au decât să se unească între ei prin 
căsătorii şi să facă una şi aceeaşi familie, îşi zise doctorul. 
Vom vedea noi, pe urmă, ce mai e de făcut! 

Apoi se îndepărtă, după ce îi făcu semn lui Matifou să-l 
urmeze. Matifou, care nu întrebase de ce voia doctorul 
Antekirtt să-l pună să-l înhaţe pe pasagerul de pe Saxonia, 
nu întrebă nici de ce renunţa acum la această răpire. 

A doua zi, 10 iunie, către ora opt şi jumătate seara, uşile 
salonului cel mare din palatul de pe aleea Stradoie se 
deschideau larg şi un servitor anunţa cu glas tare: 

— Domnul Sarcany! 

VII. ÎNCURCĂTURI. 

Trecuseră paisprezece ani de când Silas Toronthal 
părăsise Triestul pentru a se stabili la Raguza, în acest palat 
somptuos de pe aleea Stradone. Fiind dalmat de origine, 
nimic nu era mai firesc decât să se întoarcă pe meleagurile 
sale de baştină, acum că se lăsase de afaceri. 


Secretul trădătorilor fusese bine. păstrat. Preţul trădării li 
se plătise întocmai. De pe urma acestei denunţări se 
aleseseră cu o avere în toată legea, atât bancherul, cât şi 
fostul său samsar din Tripolitania. După execuţia celor doi 
condamnaţi în curtea fortăreței clin Pisino şi după evadarea 
contelui Mathias Sandorf, care îşi găsise moartea în valurile 
Adriaticei, sentinţa fusese completată prin confiscarea 
averii lor. Din casa şi dintr-o moşioară aparţinând contelui 
Ladislau Zathmar nu mai rămăsese nimic, nici măcam atât'a 
încât să asigure traiul bătrânului său servitor. Nu rămăsese 
nimic nici de pe urma lui Ştefan Bâthory, căci acesta 
neavând nici o avere, trăia doar din venitul lecţiilor sale. în 
schimb, castelul din Artenak şi bogatele lui dependinţe, 
minele din apropiere, pădurile de pe versantul nordic al 
Carpaţilor, în sfârşit tot domeniul acesta îi aducea contelui 
Mathias Sandort un venit considerabil. Acestea fură 
bunurile oare se împărţită în două: o parte, scoasă la 
licitaţie publică, servi drept plată denunţătorilor; cealaltă 
parte, pusă sub sechestru, urma să fie restituită 
moştenitoarei contelui Sandorf, când va împlini optsprezece 
ani. Dacă copila murea înainte de a împlini această vârstă, 
partea ei urma să revină statului. Or, partea cuvenită 
denunţătorilor însemna, pentru fiecare, mai bine de un 
milion şi jumătate de florini, sumă de care puteau dispune 
după plac. 

Cei doi complici se hotărâră să se despartă. Sarcany nu 
avea nici un chef să rămână prin preajma lui Silas 
Toronthal. Acesta, la rândul lui, nu ţinea câtuşi de puţin să 
continue relaţiile cu vechiul său samsar. Aşa că Sarcany 
plecă din Triest, împreună cu Zirene, care, dacă nu-şi 
părăsise prietenul pe vremea pe când acesta era la 
ananghie, nu era să-l părăsească tocmai acum când dăduse 
norocul peste el. Dispărură amândoi, şi bancherul nu mai 
auzi nimic vorbindu-se de ei. Unde plecaseră? Desigur că în 
vreun mare oraş al Europei, unde nimeni nu se interesează 
de originea oamenilor, cu condiţia să fie bogaţi, şi nici de 


sursa averii lor, cu condiţia să arunce banii fără nici o 
socoteală, într-un cuvânt, nu se mai vorbi nimic, despre 
aceşti aventurieri aici în Triest, unde numai Silas 'Toronthal 
îi cunoştea. 


După plecarea lor, bancherul respiră uşurat. Socotea că 
nu mai are nici un motiv să se teamă de omul care în 
anumite privinţe îl avea la mână şi care putea oricând să se 
folosească de această situaţie. Dar, deşi Sarcany era acum 
foarte bogat, totuşi nu te puteai bizui de loc pe o mână- 
spartă ca el, căci de bună seamă că după ce îşi va toca toată 
averea nu se va sfii să se întoarcă din nou la vechiul său 
complice. După şase luni, Silas Toronthal, restabilindu-şi 
situaţia afacerilor, grav compromise, îşi lichidă banca şi 
părăsi definitiv Triestul, pentru a se muta la Raguza. Căci 
deşi n-vea nici un motiv să se teamă de indiscreţia 
guvernatorului - singurul care ştia ce rol jucase el în 
descoperirea acestei conspirații - nu voia totuşi să piardă 
nimic din consideraţia de care se bucura în Triest; de 
altminteri, averea sa considerabilă îi asigura o viaţă pe 
picior mare oriunde ar fi avut poftă să se mute. 

Poate că această hotărâre de a părăsi Triestul îi mai fusese 
dictată şi de o împrejurare cu totul deosebită - pe care o 
vom arăta mai târziu - şi de care nu avea cunoştinţă decât 
doamna Toronthal şi cu el. Această împrejurare îl pusese în 
legătură, o singură dată doar, cu acea Namir, ale cărei 
legături cu Sarcany le cunoaştem. 

Aşadar, noua reşedinţă pe care şi-o alese bancherul fu 
Raguzia. Plecase din acest oraş pe vremea când era foarte 
tânăr, neavând aici nici familie, nici rude. Lumea din oraş îl 
uitase, şi el se reîntoarse aici, unde nu mai reapăruse de 
aproape patruzeci de ani, ca un simplu străin. Societatea 
bună din Raguza îl primi bine pe bogătaşul nou venit. 
Această societate nu ştia despre el decât un singur lucru: că 
la Triest, Ioronthal avusese o situaţie strălucită. Bancherul 
găsi şi cumpără un palat în cartierul cel mai aristocratic al 
oraşului. începu să ducă o viaţă pe picior mare, după ce mai 
întâi îşi schimbă toţi servitorii. Primi lume, şi fu invitat la 
rangul său. Din moment ce nimeni nu ştia nimic despre 
trecutul său, nu era el oare unul din acei privilegiați ai 


soartei, care au tot dreptul să se socotească nişte oameni 
fericiţi? 

Este adevărat că Silas Toronthal nu ştia ce înseamnă 
remuşcările. Şi, dacă n-ar fi fost teama că într-o bună zi 
secretul îngrozitoarei sale trădări ar putea fi dezvăluit, 
nimic nu părea că l-ar putea tulbura în această viaţă. Totuşi, 
lângă el, ca un reproş mut, dar veşnic viu, era doamna 
Toronthal. Nenorocita femeie, o fiinţă cinstită şi cumsecade, 
ştia de odiosul complot care trimisese pe cei trei patrioţi la 
moarte. Un cuvânt pe care îl scăpase bărbatul său pe 
vremea când afacerile îi mergeau prost, speranţa pe care 
acesta şi-o formulase întrun mod atât de imprudent că o 
parte din averea contelui Matias Sandorf l-ar putea ajuta să 
se refacă, în fine, nişte semnături pe care trebuise să le 
ceară soţiei sale, toate acestea aduseseră după sine 
mărturisirea amestecului său în descoperirea conspirației 
din Triest. 

Doamna Toronthal începu să aibă un sentiment de dezgust 
profund faţă de bărbatul său, sentiment cu atât mai 
profund, cu cât şi ea era de origine maghiară. Dar, după 
cum am mai spus, era o femeie lipsită de energie morală. 
Doborâtă de această lovitură, ea nu se mai putu reface. De 
atunci ducea o viaţă retrasă, atât la Triest, cât şi mai târziu 
la Raguza, cel puţin în măsura în care i-o îngăduia situaţia 
ei. Fireşte că trebuia să apară la toate recepţiile de la 
palatul din aleea Straclone, căci soţul ei ar fi obligat-o; dar 
după ce îşi termina rolul de femeie de lume se retrăgea în 
apartamentul ei. Acolo, consacrându-se cu totul educaţiei 
fiicei sale, asupra căreia îşi revărsa toată afecțiunea, ea 
încerca să uite. Să uite, când omul compromis în această 
afacere trăia sub acelaşi acoperiş cu ea. Se întâmplă însă 
că, la doi ani după ce se instalară la Raguza, această stare 
de lucruri să se încurce şi mai mult. Dacă noua încurcătură 
însemna pentru bancher un nou motiv de îngrijorare, în 
schimb pentru doamna Toronthal însemna un adevărat 
chin. Doamna Bâthory, fiul său şi Borik se mutaseră şi ei din 


Triest, la Raguza, unde mai aveau nişte rude. Văduva lui 
Ştefan Bâthory nu-l cunoştea pe Silas Toronthal; nu ştia nici 
măcar că existaseră vreodată ceva legături între bancher şi 
contele Mathias Sandorf. De unde era să bănuie că acest 
om ar fi fost amestecat în crima care îi costase viaţa pe cei 
trei nobili unguri, din moment ce soţul ei nu putuse să-i 
dezvăluie, înainte de a muri, numele ticăloşilor care îi 
vânduseră poliţiei austriece? 

Dar dacă doamna Bâthory nu-l cunoştea pe bancherul din 
Triest, în schimb acesta o cunoştea. Nu putea fi ceva mai 
neplăcut pentru el decât să ştie că locuieşte şi ea în acelaşi 
oraş, să o întâlnească uneori în drum, să o vadă muncind 
din greu ca să-şi poată creşte copilul. Dacă doamna Bâthory 
ar fi locuit în Raguza la dala când el se hotărâse să se 
stabilească acolo, poate că el ar fi renunţat să se mai mute. 
Dar, când văduva Tui Ştefan Bâthory se mută în modesta 
casă de pe strada Marinella, el îşi şi cumpărase palatul de 
pe aleea Slradoue, se instalase şi începuse să fie cunoscut 
de societatea din Raguza. Era prea târziu, nu mai putea să- 
şi schimbe pentru a treia oară reşedinţa. 

— Până la urmă te obişnuieşti cu toate, îşi zise el. 

Şi bancherul se hotări să închidă ochii în faţa acestei 
mărturii permanente a trădării sale. Şi când Silas Toronthal 
îşi închidea ochii, parcă îi era de ajuns ca să nu mai vadă 
nimic nici înăuntrul propriei sale conştiinţe. Dar ceea ce 
pentru bancher nu era, la urma urmei, decât un lucru 
neplăcut, pentru doamna Toronthal ei a uri neîncetat prilej 
de remuşcări şi de chin. în taină ea încercă în mai multe 
rânduri să trimită. ajutoare acestei văduve, care n-avea alte 
mijloace de trai decât munca braţelor sale; dar aceste 
ajutoare fuseseră întotdeauna refuzate, ca atâtea altele pe 
care nişte prieteni necunoscuţi încercaseră să i le ofere. 
Femeia aceasta energică nu cerea nimic şi nu voia să 
primească nimic de la nimeni. 

O împrejurare neprevăzută, şi care păruse cu neputinţă, 
urma să facă şi mai insuportabilă această situaţie, şi mai 


grozavă încă, prin încurcăturile pe care le aducea. 

Doamna Toronthal. îşi revărsa toată căldura dragostei 
asupra fiicei sale, care avea abia doi ani şi jumăate când, 
spre sfârşitul anului 1867, se mutaseră la Raguza. Acum, 
Sava avea aproape şaptesprezece ani. Era o făptură 
încântătoare, care semăna mai mult cu tipul maghiar decât 
cu cel dalmat. Părul ei bogat şi negru, ochii arzători şi mari, 
fruntea Înaltă şi inteligentă, gura frumos desenată, tenul 
fraged, statura ei frumoasă şi destul de înaltă, toate aceste 
calităţi fizice atrăgeau asupra ei privirile tuturor. Dar ceea 
ce te izbea mai mult în făptura ei, ceea ce trebuia să 
impresioneze mai viu firile sensibile, era aerul serios al 
acestei fete, chipul său veşnic gândilor, ca şi cum ar fi 
căutat tot timpul în minte amintiri de demult, era acel,nu 
ştiu ce”, care în acelaşi timp te atrage şi oarecum te 
întristează. întreg felul ei de a fi impunea o rezervă extremă 
tuturor celor care frecventau saloanele tatălui său sau care 
o întâlneau uneori pe aleea Stradone. Ne putem lesne 
închipui că, fiind moştenitoarea unei averi despre care se 
spunea că este uriaşă şi care într-o zi trebuia să-i revină ei 
în întregime, Sava era foarte curtată. Dar fata, de câte ori 
era întrebată de mama sa, refuza, fără explicaţii, orice 
partidă, deşi toate întruneau condiţiile cerute de 
convenienţele sociale. De altminteri, în privinţa aceasta, 
Silas Toronthal nu căutase niciodată să-i afle părerea şi nici 
n-o silise. Fără îndoială că ginerele care îi trebuia lui - mai 
mult lui decât Savei - nu se ivise încă. Pentru a termina 
portretul Savei Ioronthal, trebuie să mai notăm că ea 
admira mult actele de virtute sau de curaj înnăscute dintr- 
un sentiment patriotic. Nu că ar fi interesat-o politica, dar o 
impresiona puternic tot ce se povestea în legătură cu patria 
sa, sacrificiile făcute pentru patrie, sau exemplele recente 
cu care se mândreşte istoria ţării sale. Dacă astfel de 
sentimente nu le datora originii sale - şi cu siguranţă că nu 
le moştenise de la Silas 'Toronthal! - în schimb, fiinţă nobilă 
şi generoasă cum era, ea le găsise în chip firesc în însăşi 


inima ei. Oare nu însuşi faptul acesta explică - aşa cum 
cititorul desigur că a şi presimţit-o - apropierea sufletească 
ce se crease între Sava Toronthal şi Petru Bâthory? Fără 
îndoială că daghinionul se amestecase în planurile 
bancherului şi se amuza punându-i faţă în faţă pe aceşti doi 
tineri. Sava avea abia doisprezece ani când, într-o zi, auzi 
pe cineva spunând despre Petru: 

— Acesta e fiul unuia ce şi-a dat viaţa pentru Ungaria! 

Şi lucrul acesta nu se mai şterse niciodată din amintirea ei. 
Apoi, crescură amândoi. Sava se gândea la Petru, chiar 
înainte ca acesta să fi observat. îl vedea atât de serios, a 
atât de gânditor E adevărat că era sărac, dar cel puţin lucra 
ca să fie demn de numele părintelui său - şi fata cunoştea 
toată povestea acestuia. Se ştie ce a urmat apoi, se ştie cum 
Petru Bâthory fu şi el atras şi fermecat la vederea Savei, a 
cărei fire se potrivea cu firea lui, şi cum - când fata poate că 
nu-şi dădea încă seama de sentimentele ce se trezeau în 
sufletul ei - tânărul o şi iubea, cu o dragoste înfocată pe 
care în curând trebuia să o împărtăşească şi ea. După ce 
vom arăta care era situaţia şi în. familia ei, vom fi spus tot 
ce e de spus în legătură cu ea. 

Faţă de tatăl ei, Sava era totdeauna cât se poate de 
rezervată. Niciodată inima bancherului nu se deschidea 
faţă de fiica lui, niciodată fata nu se arăta prea iubitoare 
faţă de tatăl său. Tatăl Savei avea un suflet sec, o fire cu 
care fata simţea că nu se potriveşte în nici o privinţă; aşa 
încât Şava avea faţă de Silas Toronthal doar acel respect pe 
care o fiică îl datorează tatălui ei, atât şi nimic mai mult. 
încolo, el o lăsa să facă tot ce poftea, nu se împotrivea 
gusturilor ei şi nici operelor sale de binefacere, care, 
dimpotrivă, erau chiar pe placul firii lui lăudăroase. într-un 
cuvânt: din partea lui, o nepăsare. Din partea ei, trebuie să 
mărturisim că era mai degrabă o antipatie, ha chiar un 
sentiment de dezgust. Faţă de doamna Ioronthal Sava 
nutrea sentimente cu totul deosebite. Soţia bancherului 
îndura supusă tirania soţului său, care nu-i arăta prea 


multă consideraţie; în schimb era o fiinţă bună şi de o mie 
de ori mai cinstită şi mai demnă decât el. Doamna Toronthal 
o iubea profund pe Sava. Dedesubtul acestei ţinute atât de 
rezervate a fetei, care ştiuse să descopere calităţi sufleteşti 
de preţ. Dar această dragoste a mamei faţă de fiica sa 
trecea dincolo de marginile ei fireşti, era o dragoste 
amestecată cu un fel de admiraţie, de respect şi chiar cu 
puţină teamă. Nobleţea de caracter a Savei, bunul simţ de 
care dădea dovadă şi, uneori, chiar felul ei atât de hotărât, 
puteau explica acest fel ciudat de dragoste maternă. La 
dragostea mamei, fata răspundea cu aceeaşi dragoste. S-ar 
fi simţit strâns legate una de cealaltă, chiar dacă între ele n- 
ar fi existat nici o legătură de sânge. Nu e de mirare deci că 
doamna 'Toronthal a fost cea dintâi care a ghicit ceea ce se 
petrecea în mintea şi apoi în inima fetei. Sava îi vorbise 
adesea de Petru Bâthory şi de familia lui, fără să bage de 
seamă dureroasa impresie pe care numele acesta o 
producea asupra mamei sale. De aceea, când doamna 
Toronthal văzu că Sava îl iubea pe acest tânăr, murmură: 

— Voia lui Dumnezeu! 

E lesne de ghicit ce înţeles aveau aceste cuvinte rostite 
tocmai de doamna 'Toronthal; dar în ce măsură, oare, 
dragostea Savei pentru Petru ar fi putut însemna o dreaptă 
răscumpărare a răului săvârşit împotriva familiei Bâthory? 

Chiar dacă doamna toronthal, care era o fiinţă cucernică şi 
evlavioasă, se putea gândi că faptul acesta era hotărât de 
pronia cerească, mai trebuia să consimtă şi soţul ei la 
apropierea prin căsătorie a celor două familii. De aceea, 
fără să-i spună Savei nici un cuvânt, se hotări să afle care 
era părerea lui în această privinţă. însă, de la primele vorbe 
ale soţiei sale, Silas 'Toronthal se aprinse peste măsură, într- 
o pornire de furie pe care nu căută câtuşi de puţin să şi-o 
stăpânească. Doborâtă de furioasa ieşire a soţului său, 
doamna Toronthal trebui să se retragă în apartamentul său, 
în timp ce el o ameninţa: 


— Bagă de seamă, doamnă!... Dacă mai îndrăzneşti să-mi 
vorbeşti vreodată de asta, să ştii că ai să te căieşti amarnic! 

Aşadar, fatalitatea - cum o numea Silas 'Toronthal - nu 
numai că adusese familia Bâthory în acest oraş, ci făcând 
chiar ca Sava şi cu Petru să se cunoască curând şi să se 
iubească! 

Veţi întreba: de ce era bancherul atât de întărâtat? Avea 
oare ceva planuri tainice în legătură cu Sava şi cu viitorul 
ei, planuri pe care dragostea dintre cei doi tineri încercau 
să le zădărnicească? Oare, în caz că într-o bună zi mârşava 
sa trădare ar fi fost dată în vileag, n-ar fi avut el tot 
interesul, dimpotrivă, ca să arate că urmările faptei sale 
fuseseră cât de cât reparate în prealabil? Ce ar mai fi putut 
spune atunci Petru Bâthory, o dată devenit soţul Savei 
Toronthal? Ce ar mai fi putut face atunci doamna Bâthory? 
Fără îndoială, ar fi fost o situaţie îngrozitoare (fiul victimei 
căsătorit cu fiica asasinului) în primul rând pentru ei, nu 
pentru el, Silas Toronthal. Mai era însă la mijloc şi Sarcany, 
despre care nu mai avea ştiri de mult, mai era la mijloc şi 
întoarcerea lui posibilă oricând şi, probabil, că şi anumite 
angajamente pe care şi le luase bancherul faţă de 
complicele său. Or acesta din urmă nu era omul care să le 
uite, în momentul când norocul i-ar fi întors spatele. 

Bineînţeles că Silas Toronthal se întreba tot timpul ce s-o fi 
ales de vechiul său samsar din Tripolitania. N-avea nici o 
ştire despre el, de când se despărţise după afacerea de la 
Triest, şi trecuseră de-atunci cincisprezece ani! Chiar şi în 
Sicilia, unde ştia că Sarcany avea relaţii prin mijlocirea 
tovarăşului său Zirone, cercetările rămăseseră zadarnice. 
Cu toate acestea, Sarcany putea să apară în orice zi. 
Bancherul era îngrijorat tot timpul. Nu cumva aventurierul 
acesta o fi murit? lată o ştire pe care Silas 'Toronthal ar fi 
primit-o cu o satisfacţie lesne de înţeles. Poate că atunci ar 
fi privit altfel posibilitatea unei uniri prin căsătorie între 
familia Bâthory şi familia sa. în tot cazul, deocamdată nu se 
putea gândi la aşa ceva. 


Silas 'Toronthal nu voi deci să revină asupra hotărârii pe 
care i-o comunicase soţiei sale, când ea îndrăznise să-i 
vorbească de Petru Bâthory. De altfel, în această privinţă, el 
nu-i dăduse nici o explicaţie, începu acum să o 
supravegheze mai îndeaproape pe Sava, chiar să o 
spioneze. Faţă de tânărul inginer se hotări să se arate cât 
mai dispreţuitor, să întoarcă capul când îl va întâlni, în 
sfârşit să se poarte cu el astfel, încât să-i zădărnicească 
orice speranţă. Şi, într-adevăr, izbuti de minune să-l facă să 
înţeleagă că orice încercare din partea lui ar fi cu totul de 
prisos. în aceste împrejurări răsună, în seara zilei de 10 
iunie, numele lui Sarcany, de-a lungul saloanelor palatului 
din aleea Stradonc, după ce uşa se deschise în faţa acestui 
neruşinat. Sarcany, însoţit de Namir, luase trenul de Raguza 
chiar în dimineaţa aceea. Trăsese la unul din hotelurile cele 
mai de seamă din oraş, se gătise foarte elegant şi, fără să 
piardă nici un ceas, se prezentă la fostul său complice. 

Silas Toronthal îl primi şi dădu ordin să nu fie deranjaţi. 
Cum a întâmpinat el vizita lui Sarcany? A fost oare destul de 
stăpân pe sine, încât să nu lase să se întrevadă nimic din tot 
ceea ce simţea în sufletul său revăzându-l? Vor fi căzut oare 
uşor la învoială? Dar Sarcany se arătase oare tot aşa de 
poruncitor şi de neobrăzat ca altădată? I-a reamintit oare 
bancherului anumite promisiuni, anumite înţelegeri pe care 
le încheiaseră, pe vremuri, ei între eiân sfârşit, au vorbit 
oare despre trecut, despre prezent sau despre viitor? Toate 
acestea sunt lucruri pe care nu le putem şti, căci 
întrevederea lor n-a fost tulburată de nimeni. Dar, ce a 
urmat: 

După douăzeci şi patru de ore se răspândi în tot oraşul o 
ştire care uimi pe toată lumea, şi pe bună dreptate. Se 
vorbea de căsătoria lui Sarcany - un mare bogătaş din 
Tripolitania - cu domnişoara Siva Toronthal. Fireşte că, în 
faţa amenințărilor omului care cu un singur cuvânt putea 
să-l piardă, bancherul trebuise să cedeze. De acea, nici 
rugăminţile soţiei sale, nici groaza pe care o arăta Sava, de 


care tatăl său voia să dispună după bunul său plac, nimic 
nu-l puteau mişca. 

Să spunem un cuvânt şi despre interesul pe care-l avea 
Sarcany să facă această căsătorie, interes pe care nu-l ţinu 
ascuns nici faţă de Silas 'Toronthal. Sarcany era acum 
ruinat. Partea de avere, care bancherului îi îngăduise să-şi 
refacă situaţia băncii, abia îi fusese de ajuns aventurierului 
ca să trăiască în răstimpul acesta de cincisprezece ani. De 
când plecase din Traest, el cutreierase Europa, trăind ca un 
prinţ; pentru el, hotelurile din Paris, din Londra, din Berlin, 
din Viena, din Roma n-au avut niciodată destule ferestre pe 
care să poată azvârli banii, după capriciile sale. După ce 
gustă din tot felul de plăceri, pentru a se ruina până la 
capăt, îşi încercă norocul şi la joc, atât prin oraşele unde 
jocurile de noroc erau permise, în Elveţia şi în Spania, cât şi 
pe la mesele de joc din principatul Monaco, dinăuntrul 
graniţelor franceze. Bineînţeles că Zirone îl însoţise tot 
timpul. Apoi, când nu mai avură decât câteva mii de florini, 
se înapoiară în acea regiune care îi era atât de dragă 
sicilianului, în acea parte răsăriteană a Siciliei. Acolo 
aşteptară desfăşurarea evenimentelor, cu alte cuvinte 
aşteptau momentul potrivit ca Sarcany să intre din nou în 
legături cu bancherul din Triest. într-adevăr, ce era mai 
simplu decât să-şi refacă averea căsătorindu-se cu Sava 
Toronthal, unica moştenitoare a bogătaşului Silas Toronthal, 
care nu-i putea refuza nimic lui Sarcany? Şi, de fapt, orice 
refuz era cu neputinţă; de altfel, bancherul nici nu încercă 
să-l refuze. La urma urmei, poate că între aceşti doi oameni 
exista o taină, iar în problema pe care voiau s-o rezolve 
poate că exista o necunoscută, pe care urma să o scoată la 
iveală viitorul. 

Cu toate acestea, Sava îi ceru tatălui său, în mod foarte 
lămurit, o explicaţie. De ce dispunea astfel de ea? 

— De această căsătorie, atârnă cinstea mea! răspunse în 
cele din urmă Silas Toronthal. Şi această căsătorie se va 
face! 


când Sava duse mamei sale acest răspuns, doamna 
Toronthal căzu aproape în nesimţire în braţele fiicei sale, 
vărsând întruna lacrimi de deznădejde. Silas 'Toronthal 
spusese deci adevărul! Căsătoria fusese fixată pentru ziua 
de 6 iulie. 

Ne putem închipui starea lui Petru Bâthory în timpul celor 
trei săptămâni care mai rămăseseră până la această dată. 
Era îngrozitor de zbuciumat. în prada unor accese de Furie 
neputincioasă, aici se închidea în casă, aici fugea din acest 
oraş blestemat, încât doamna Bâthory se temea că nu-l va 
mai revedea niciodată. 

Ce cuvinte de mângâiere mai putea ea să-i spună? Câtă 
vreme nu fusese vorba de căsătorie, Petru Bâthory, deşi 
respins de tatăl fetei, mai putea avea o rază de speranţă. 
Dar acum, dacă Sava se mărită, însemna că între ei se 
deschidea o nouă prăpastie, de astădată o prăpastie de 
netrecut! Da, de netrecut, orice ar fi spus doctorul 
Antekirtt, el, care de asemenea îl părăsise pe Petru, cu 
toate promisiunile pe care i le făcuse. Şi totuşi, se întreba 
el, cum putuse fata aceas-ta, care-l iubea, a cărei fire 
energică i-o cunoştea, să consimtă la această căsătorie. Ce 
mister domnea în palatul de pe aleea Sinadone, în care se 
petreceau lucruri atât de ciudate? Mai bine ar fi făcut dacă 
părăsea atunci Raguza, dacă primea oricare din posturilece 
i se oferiseră în altă parte, dacă pleca departe de Sava, pe 
care tatăl său o dădea acum acestui străin, acestui Sarcany! 

— Nu, repeta el într-una. E cu neputinţă!... O iubesc... 

Deznădejdea intrase deci în casa de pe strada Marinella, 
pe care o rază de fericire o luminase timp de câteva zile! 

Pescade, care observa tot ce se petrecea şi era la curent 
cu zvonurile din oraş, era printre cei dintâi care ştiu ce se 
pregătea în casa lui Toronthal. Îndată ce află vestea 
căsătoriei Savei Ioronthal cu Sarcany, trimise o scrisoare la 
Cattaro. Şi îndată ce observă jalnica stare în care îl adusese 
această ştire pe tânărul inginer - de care se interesa în mod 
deosebit - el o aduse la cunoştinţa doctorului Antekirtt. 


Drept răspuns, Pescade primi ordin să observe mai departe 
tot ce se petrecea la Raguza şi să-l ţină pe doctor la curent 
cu toate noutăţile. 

Între timp, pe măsură ce se apropia fatala dată de 6 iulie, 
starea lui Petru Băthory se înrăutăţea tot mai mult. Maică- 
sa nu mai izbutea să-l liniştească. De altfel, cum ar fi fost cu 
putinţă să schimbe planurile lui Silas 'Toronthal? Oare nu 
era limpede ca lumina zilei că această căsătorie, judecând 
chiar şi numai după graba cu care îi fusese fixată data, era 
de mult timp hotărâtă, că Sarcany şi bancherul se 
cunoşteau de mult, că acest „bogătaş tripolitan” avea 
desigur o putere cu totul deosebită asupra tatălui Savei? Cu 
opt zile înainte de nuntă, Petru Băthory, frământat de 
aceste gânduri care nu-l slăbeau nici o clipă, se gândi să-i 
scrie lui Silas 'Toronthal. Scrisoarea lui rămase fără răspuns. 
Petru căută atunci să-l. întâlnească pe bancher pe stradă... 
Nu izbuti. Se duse la el acasă... Nu i se dădu voie să intre. 
cât priveşte pe Sava şi pe mama sa, ele nu se mai arătau 
nicăieri. Şi nu era nici o posibilitate de a ajunge la ele. 

Dar dacă Petru Bâthory nu reuşi să o mai vadă nici pe 
Sava, nici pe tatăl ei, în schimb de mai multe ori se întâlni 
faţă-n faţă pe aleea Stradone, cu Sarcany. La privirea plină 
de ură a tunarului, Sarcany nu răspunse decât prin cel mai 
obraznic aer de dispreţ. Petru Bâthory se gândi atunci să-l 
provoace, pentru a-l sili să se bată în duel... Dar cum era să 
accepte Sarcany o ieşire pe teren, când interesul său era să 
evite orice duel, tocmai acum, când urma să devină soţul 
Savei Toronthal. 

Trecură şase zile. în seara zilei de 4 iulie, Petru, cu toate 
rugăminţile mamei sale şi ale lui Borik, plecă de acasă. 
Bătrânul servitor, încercă să-l urmărească, dar în curând îl 
pierdu din vedere. Petru mergea la voia întâmplării, ca un 
nebun, pe străzile cele mai pustii ale oraşului, de-a lungul 
zidurilor Raguzei. Peste un ceas fu adus acasă aproape 
mort. O lovitură de pumnal îi străbătuse partea de sus a 
plămânului stâng. Nu mai încăpea nici o îndoială: Petru, 


ajuns în culmea disperării, se înjunghiase singur! îndată ce 
află despre această nenorocire, Pescade alergă la biroul de 
telegraf. Peste un ceas, doctorul Antekirtt primea la Cattaro 
ştirea sinuciderii tânărului. Ar fi greu de descris durerea 
doamnei Bâthory, când se află în faţa fiului său, care poate 
că nu mai avea de trăit decât câteva ceasuri. Dar tăria 
sufletească a mamei învinse slăbiciunea femeii. întâi - 
îngrijirile, lacrimile - mai târziu! Trimise după un medic. 
Acesta sosi numaidecât, examina pe rănit, îi ascultă suflul 
slab şi intermitent, cercetă adâncimea rănii, îl bandajă, îi 
dădu toate îngrijirile necesare, dar nici doctorul nu mai 
avea nici o speranţă. După cincisprezece ore, starea 
tânărului se agrava şi mai mult în urma unei hemoragii 
puternice, iar respiraţia sa, care abia se mai simţea, 
ameninţa să i se stingă într-un ultim suspin. 

Doamna Băthory căzu în genunchi, rugându-se lui 
dumnezeu să-i ţină copilul în viaţă. în momentul acela, uşa 
camerei se deschise... Doctorul Antekirtt apăru şi înainta 
spre patul muribundului. Doamna Băthory era gata să 
alerge spre el; însă o reţinu cu un gest. Doctorul se aplecă 
asupra lui Petru şi îl examina cu atenţie, fără să rostească 
un singur cuvânt. Apoi îl privi fix, stăruitor, îndelung. Din 
ochii săi se desprindea parcă o putere magnetică; părea că 
voia să facă să pătrundă, în acest creier în care gândirea 
era pe cale de a se stinge, propria sa viaţă o dată cu propria 
sa voinţă. 

Deodată, Petru se ridică în coate. Pleoapele i se 
deschiseră, îl privi îndelung pe doctor... Apoi căzu din nou, 
fără viaţă. Doamna Băthory se aruncă peste trupul 
neînsufleţit al fiului său, scoase un țipăt şi leşină în braţele 
bătrânului Borik. 

Doctorul închise ochii tânărului care murise; apoi se 
ridică, părăsi camera, murmurând această cugetare, luată 
din legendele indiene: 

— Moartea nu nimiceşte; ea doar ne face nevăzuţi! 

O ÎNTÂLNIRE în CARTIERUL STRADONE. 


Moartea tânărului inginer făcuse mare vâlvă în oraş; dar 
nimeni nu putu bănui adevărata cauză a sinuciderii lui 
Petru Bâtbory, şi mai ales nimeni nu bănui că Sarcany şi 
Silas 'Toronlhal erau vinovaţi de această nenorocire. 
Căsătoria Savei Ioronthal cu Sarcany trebuia să aibă loc a 
doua zi, 6 iulie. Vestea sinuciderii, în împrejurări atât de 
impresionante, nu ajunsese până la urechile doamnei 
Toronthal şi ale fiicei sale. Silas 'Toronthal, de acord cu 
Sarcany, luase toate măsurile în privinţa aceasta. 

Fusese stabilit de asemenea ca ceremonia căsătoriei să fie 
cât mai simplă. Se va da ca motiv un doliu în familia lui 
Sarcany. Fireşte că aceasta nu se potrivea de loc cu 
obiceiurile fastuoase ale lui Silas Toronthal; dar, în 
împrejurarea de faţă, crezu de cuviinţă şi el că era mai bine 
ca lucrurile să se petreacă fără prea mult zgomot. Proaspăt 
căsătoriţii nu vor rămânea decât câteva zile la Raguza; pe 
urmă vor pleca la Tripolis, unde se zicea că Sarcany îşi avea 
reşedinţa. Nu va fi deci nici o recepţie la. palatul de pe 
aleea Stradone, nici cu ocazia citirii actului dotal care îi 
asigura fetei un venit considerabil, nici după terminarea 
ceremoniei religioase de la biserica Franciscanilor, care 
urma imediat după ceremonia civilă. 

În ziua aceea, în timp ce în casa Toronthal se făceau 
ultimele pregătiri în vederea căsătoriei, doi oameni se 
plimbau pe trotuarul din faţă, discutând. Aceşti doi oameni 
erau Matifou şi Pescade. întorcându-se la Raguza, doctorul 
Antekirtt îl adusese cu el şi pe Matifou. Prezenţa lui la 
Cattaro nu mai era necesară. E de prisos să mai spunem că 
cei doi prieteni, „cei doi gemeni”, cum zicea Pescade, erau 
foarte fericiţi că se revedeau. După ce sosise la Raguza, 
doctorul se dusese mai întâi, după cum am arătat, la casa 
din strada Marinela; după aceea se retrăsese într-un hotel 
modest din cartierul Plocce, aşteptând să se termine 
căsătoria lui Sarcany cu Sava Toronthal, pentru a-şi 
continua apoi îndeplinirea planurilor. 


A doua zi se duse iarăşi la doamna Bâthory, ajută la 
aşezarea mortului în sicriu şi se reîntoarse la hotelul său, 
după ce îi trimisese pe Pescade şi pe Matifou să 
supravegheze aleea Stradone. în timp ce era numai ochi şi 
urechi, nimic nu-l împiedica pe Pescade să şi vorbească. 

— Văd că te-ai îngrăşat, dragul meu Matifou, zise el, 
ridicându-se pe vârful picioarelor, ca să poată pipăi pieptul 
uriaşului. 

— Da... şi tot zdravân sunt! 

— Mi-am dat seama, când m-ai îmbrăţişat... 

— Ce se mai aude cu piesa de care-mi vorbeai?... întrebă 
Matifou, cu gândul la rolul său. 

— Merge, merge!... Dar, vezi, acţiunea piesei e foarte 
complicată! 

— Complicată? 

— Da!... Nu e de loc o comedie, ci o dramă, şi începutul e 
chiar foarte adânc mişcător! 

Pescade tăcu. Un cupeu, alergând în goană, se oprise în 
dreptul palatului de pe aleea Stradone. Poarta se deschise 
şi se închise numaidecât în urma cupeului, în care Pescade 
îl recunoscu pe Sarcany. 

— Da... foarte adânc mişcător, continuă el, şi chiar se 
anunţă ca un mare succes. 

— Şi trădătorul?... întrebă Matifou, pe care personajul 
acesta părea că-l interesează în mod deosebit. 

— Ei bine, trădătorul triumfă în acest moment, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna într-o piesă bine întocmită Dar... 
răbdare [... Să aşteptăm deznodământul! 

— Când eram la Caltare, zise Matifou, crezusem că, în 
sfârşit... 

— Intri în scenă? 

— Da, Pescade, da! 

Şi Matifou povesti ce se petrecuse în bazarul din Cattaro, 
cum braţele lui se pregătiseră în vederea unei răpiri, care 
însă n-a mai avut loc. 


— Eh. era prea devreme, zise Pescade, care în timp ce 
„vorbea numai ca să nu adoarmă”, cum se zice, se uita tot 
timpul în dreapta şi în stânga. Tu nu trebuie să apari decât 
în actul al patrulea sau al cincilea, dragul meu Matifou... Ba 
chiar s-ar putea să nu apari decât în ultima scenă!... Dar să 
n-ai nici o grijă!... O să produci un efect straşnic!... Poţi să 
fii sigur de asta! 

În clipa aceea se auzi un murmur îndepărtat dinspre colţul 
străzii Marinella. 

Pescade, întrerupându-şi vorba, înainta câţiva paşi înspre 
partea dreaptă a palatului Toronthal. Un convoi, ieşind din 
strada Marinella, intrând în aleea Stradone, îndreptându-se 
către biserica Franciscanilor, unde urma să aibă loc 
serviciul funebru. De altfel, puţine persoane luau parte la 
această înmormântare, a cărei simplitate desigur că nu 
atrăgea atenţia lumii: un sicriu modest, purtat pe braţe, 
acoperit cu un linţoliu negru... 

Convoiul înainta încet, când deodată, Pescade, abia 
stăpânindu-şi un țipăt, îl apucă de braţ pe Matifou. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă Matifou. 

— Nimic. E prea lungă toată povestea, ca să ţi-o spun 
acum. 

O recunoscuse pe doamna Bâthory, care însoțea 
convoiulde mmormântare a fiului său. Biserica nu refuzase 
slujba religioasă pentru acest mort, pe care desperarea îl 
împinsese la sinucidere, şi preotul îl aştepta în capelă, 
pentru a-l conduce la cimitir. 

Doamna Bâthory mergea în urma sicriului, cu ochii pironiţi 
în gol. Nu mai avea putere nici să plângă. Privirile ei, 
aproape rătăcite, se aţinteau primprejur, sau căutau parcă 
să pătrundă până dedesubtul giulgiului ce acoperea trupul 
neînsufleţit al fiului său. Bătrânu Borik, într-o stare jalnică, 
se târa alături de dânsa. Pescade simţi că-i dau lacrimile. 
Dacă n-ar fi avut datoria să stea la postul său, inimosul băiat 
n-ar fi şovăit să se alăture celor câţiva prieteni şi vecini ce 
urmau convoiul lui Petru Bâthory. 


Deodată, în momentul când convoiul urma să treacă prin 
faţa palatului 'Toronthal poarta cea mare se deschise, în 
curte, în faţa peronului, două trăsuri erau gata de plecare. 
Prima ieşi pe poartă şi coti, astfel încât s-o ia în jos pe aleea 
Stradone. în această trăsură, Pescade îl zări pe 'Toronthal, 
cu soţia şi cu fiica sa. Doamna Ioronthal, zdrobită de 
durere, stătea lângă Sava, care era mai palidă decât vălul ei 
de mireasă. în cealaltă trăsură era Sarcany, însoţit de 
câteva rude sau prieteni. Nunta era tot atât de simplă ca şi 
înmormântarea. De ambele părţi, aceeaşi tristeţe 
îngrozitoare. Deodată, în clipa când prima trăsură o coti, se 
auzi un țipăt sfâşietor. Doamna Bâthory se opri şi, cu rnâna 
întinsă spre Sava, o blestemă. Cea care scosese acest țipăt 
era Sava. O văzuse pe mama lui Petru în doliu. Pricepuse tot 
ce i se tăinuise până atunci... Petru murise din pricina ei, şi 
acest convoi de înmormântare care trecea tocmai în clipa 
când trăsura ei de nuntă o ducea la biserică, era convoiul 
lui de înmormântare! 

Sava leşină. Doamna Toronthal, înmărmurită de spaimă, 
voi s-o readucă în simţiri... Zadarnic!... Fata abia mai 
respira! Silas Toronthal nu-şi putu reţine o, mişcare de 
mânie. Dar Sarcany, care sosi între timp, ştiu să se 
stăpânească. în aceste condiţii era cu neputinţă să mai 
apară în faţa ofițerului stării civile. Trebuiră să dea ordin 
trăsurilor să se întoarcă acasă, şi poarta se închise cu 
zgomot în urma lor. Sava fu dusă în camera ei şi culcată. 
Stătea nemişcată, iar maică-sa îngenunche alături de ea. 
Trimiseră în grabă după un medic. în timpul acesta, 
convoiul lui Petru Bâthory îşi urma drumul spre biserica 
Franciscanilor; apoi, după ce se oficie slujba morţilor, porni 
înspre cimitirul din Raguza. Între timp, Pescade înţelese că 
doctorul Antekirtt trebuia informat cât mai grabnic despre 
această întâmplare neprevăzută. îi spuse deci lui Matifou: 

— Rămâi aici şi fii cu ochii în patru. Şi alergă într-un suflet 
spre cartierul Pâocce. 


Doctorul rămase mut tot timpul istorisirii pe care i-o făcu 
Pescade pe nerăsuflate. „Oare n-am sărit peste cal? se 
întreba el. Am lovit oare într-o fiinţă nevinovată?... Da, fără 
îndoială. Dar această fiinţă nevinovată este fata lui Silas 
Toronthal!” Apoi adresându-se lui Pescade: 

— Unde e Matifou? 

— În faţa palatului de pe aleea Stradone. 

— Voi avea nevoie de amândoi, astă-seară. 

— La ce oră? 

— La nouă. 

— Unde vă aşteptăm? 

— La poarta cimitirului. 

Pescade se duse numaidecât să-l întâlnească pe Matifou, 
care nu-şi părăsise postul. Seara către orele opt, doctorul, 
înfăşurat într-o pelerină largă, se îndreptă spre portul 
Raguza. La cotitura zidului ce împrejmuia oraşul, se opri pe 
marginea unui golfuleţ, pierdut printre stânci, ceva mai sus 
de port. Locul era cu desăvârşire pustiu. Nici o casă, nici o 
barcă măcar nu se zărea prin împrejurimi. Luntrele 
pescarilor nu-şi Făceau niciodată drum pe aici, de teama 
sumedeniei de stânci care închideau golfuleţul. Doctorul se 
opri, se uită în jur şi fluieră scurt. Era un semnal. Un 
marinar se apropie numaidecât zicând: 

— La ordinele dumneavoastră, stăpâne 

— Barca e acolo, Pazzer? 

— Da, după stânca aceea. 

— Cu toţi oamenii? 

— Cu toţi. 

— Şi Electricul? 

— Ceva mai departe, spre miazănoapte, cam la vreo şase 
sute de metri dincolo de golf. Şi marinarul arătă cu mâna 
înspre o umbră, prelungă ca un fus, ce abia se zărea în 
depărtare, căci pe bord nu era aprinsă nici o lumină. 

— când a sosit de la Cattaro? întrebă doctorul. 

— Abia de o oră. 

— Şi fără să fie văzut de nimeni? 


— De nimeni. S-a furişat tot pe lângă stânci. 

— Să nu părăsească nimeni postul, Pazzer, şi să mă 
aşteptaţi aici, chiar toată noaptea dacă va fi nevoie. 

— Da, stăpâne! 

Marinarul se întoarse la barca sa, pitită după ultimele 
stânci. Doctorul Antekirtt mai rămase câtva timp pe țărm. 
Aştepta, desigur, să se întunece bine. Din când în când se 
mai plimba în sus şi în jos, cu paşi mari. Apoi se oprea. Şi, 
cu braţele încrucişate pe piept, mut şi nemişcat ca o stană 
de piatră, privirile i se pierdeau peste întinsul acestei Mări 
Adriatice, ca şi cum ar fi vrut să-i încredinţeze tainele lui. 
Era o noapte fără lună şi fără stele. Abia dacă se simţea o 
uşoară briză dinspre uscat, din acelea, care pornesc să adie 
o dată cu căderea umbrelor. Câţiva nori înalţi, dar destul de 
groşi, acopereau tot întinsul cerului până în depărtările 
apusului, unde cea din urmă geană de lumină se topea 
acum în întunericul nopţii. 

— Haide, îşi zise în cele din urmă doctorul. Şi, luând-o de-a 
lungul zidurilor oraşului, se îndreptă spre cimitir. 

În faţa porţii cimitirului, pitiţi după un copac, îl aşteptau 
Pescade şi Matifou. La ora aceasta, cimitirul era închis. Se 
stinsese şi lumina din casa paznicului. până a doua zi 
dimineaţă nu mai venea nimeni pe aici. Fără îndoială că 
doctorul cunoştea exact planul cimitirului. Şi fără îndoială 
că n-avea de gând să intre pe poartă, căci ceea ce urma să 
facă aici trebuia făcut în cea mai mare taină. 

— Urmaţi-măzise el adresându-se lui Pescade şi Matifou, 
care îi ieşiseră înainte. 

Şi o luară cu toţii de-a lungul zidului cimitirului, destul de 
înalt din pricina înclinării terenului. După zece minute de 
mers. doctorul se opri; apoi, când ajunse în dreptul unei 
spărturi din zid, zise: 

— Să intrăm pe aici. 

Şi se furişă prin această spărtură, urmat de Pescade şi 
Matifou. Aici, sub copacii bătrâni ce străjuiau mormintele, 
întunericul era mai adânc. Totuşi fără să şovăie nici o clipă, 


doctorul o luă pe o alee, apoi pe alta mai lăturalnică ce 
ducea înspre partea de sus a cimitirului. Ici-colo câteva 
păsări de noapte, pe care trecătorul le tulbura din odihna 
lor, îşi luară zborul. Dar, în afară de bufniţe şi huhurezi, nu 
era nici ţipenie de om printre pietrele de morminte 
năpădite de buruieni. Cei trei se opriră în curând în faţa 
unui mormânt modest, un fel de capelă mică, a cărei uşă nu 
era încuiată cu cheia. Doctorul împinse uşa; apoi, apăsând 
pe butonul unei lanterne de buzunar, făcu să ţâşnească o 
dâră de lumină, dar astfel încât să nu poată fi văzută de 
afară. 

— Intră, îi spuse el lui Matifou. Matifou intră în mica 
capelă; în faţa lui, pe unul din ziduri, erau prinse trei plăci 
de marmură. Pe una din aceste plăci, pe cea din mijloc, era 
scris: 

ŞTEFAN BATHORY. 

Pe placa din stânga nu era nici o inscripţie. Cea din 
dreapta urma să aibă în curând una. 

— Scoate placa aceasta, zise doctorul. Matifou scoase cu 
uşurinţă placa, ce nu era încă fixată bine în zid; o puse jos, 
alături, şi în fundul adânciturii din zid apăru un coşciug. Era 
coşciugul cu trupul lui Petru Bâthory. 

— Scoate coşciugul acesta, zise doctorul. 

Matifou scoase coşciugul, fără să aibă nevoie de ajutorul 
lui Pescade, oricât de greu era, şi îl duse afară, aşezându-l 
jos pe iarbă, în faţa capelei. 

— Desfă capacul, zise doctorul dându-i lui Pescade o 
şurubelniţă. 

În câteva minute treaba fu gata. Doctorul Antekirtt dădu la 
o parte giulgiul ce acoperea trupul, se aplecă şi îşi lipi 
urechea de pieptul lui, ca şi cum ar fi vrut să asculte bătăile 
inimii. Apoi, ridicându-se, îi spuse lui Matifou: 

— Scoate afară din coşciug trupul acesta. 

Matifou făcu întocmai, fără să scoată un cuvânt, nici el şi 
nici Pescade, deşi era vorba de o dezgropare neîngăduită. 


După ce aşeză trupul lui Petru Bâthory, jos, pe iarbă, 
Matifou îl acoperi cu giulgiul, peste care doctorul aruncă 
pelerina sa. Capacul fu înşurubat din nou, coşciugul fu pus 
la loc, placa fu aşezată astfel, ca să acopere adâncitura 
zidului întocmai ca înainte. Doctorul stânse lanterna, şi 
întunericul îi învălui iarăşi. 

— Ia trupul acesta, îi spuse el lui Matifou. 

Matifou ridică în braţele sale vânjoase, ca pe un copil, 
trupul tânărului; apoi, urmat de Pescade, porni după doctor, 
luând-o pe aleea lăturalnică ce ducea de-a dreptul la 
spărtura din zidul cimitirului. Peste cinci minute, după ce 
ieşiră din cimitir, doctorul, Pescade şi Matifou se îndreptară 
spre țărm, ocolind zidurile oraşului. Niciunul nu scosese o 
vorbă; dar dacă Matifou, care făcea întocmai ceea ce i se 
poruncea, nu se gândea la nimic, în schimb mintea lui 
Pescade era năpădită de tot felul de gânduri. 

Pe tot drumul de la cimitir, până la țărm, doctorul Antekirtt 
şi cei doi însoțitori ai săi nu întâlniseră nici un suflet de om. 
Dar când se opriră pe malul golfuleţului unde îi aştepta 
barca Electricului, zăriră um vameş care se plimba în sus şi 
în jos printre stâncile de pe ţărrn. îşi urmară drumul, totuşi, 
fără să se sinchisească câtuşi de puţin. La un semnal al 
doctorului se apropie de ei conducătorul bărcii, care nu se 
zărea nicăieri. Doctorul îi făcu un semn lui Matifou; acesta, 
trecând dincolo de stânci, se pregăti să urce în barcă. în 
momentul acela, vameşul se apropie şi întrebă: 

— Cine sunteţi? 

— Nişte oameni care te lasă să alegi între douăzeci de 
florini şi o lovitură de pumn de la dumnealui răspunse 
Pescade arătându-l pe Matifou. Paznicul nu stătu pe 
gânduri şi luă cei douăzeci de florini. 

— Să ne urcăm în barcă zise doctorul. Apoi, numaidecât, 
barca se făcu nevăzută în întuneric. Peste cinci minute 
acosta lângă vasul lung ca un fus, care era cu neputinţă să 
fie zărit de pe țărm. Barca fu trasă pe bord, şi Electricul, 


mânat de maşinile lui. ce nu făceau nici cel mai mic zgomot, 
se pierdu în larg. 

Matifou aşezase trupul lui Petru Bâthory pe o canapea 
dintr-o cameră strâmtă şi fără nici o ferestruică prin care să 
străbată în afară lumina. Doctorul, rămas singur lângă 
trupul tânărului, se aplecă, şi buzele lui îi sărutară fruntea 
lividă. 

— Acum, Petru, trezeşte-te! zise el. îţi poruncesc să te 
trezeşti. 

Numaidecât, ca şi cum n-ar fi fost decât scufundat în 
somnul acela magnetic atât de asemănător somnului veşnic 
al morţii, Petru deschise ochii. Un fel de repulsie se zugrăvi, 
la început, pe faţa lui, când îl recunoscu pe doctorul 
Antekirtt. 

— Dumneavoastră!... murmură el. Dumneavoastră, care 
m-aţi părăsit! 

— Da, eu sunt. Petru! 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră?'? 

— Un mort... ca şi tine! 

— Un mort...? 

— Da... sunt contele Mathias Sandorf. 

PARTEA A TREIA. 

[. MEDITERANA 

„Mediterana e frumoasă mai ales prin două lucruri: prin 
cadrul său atât de armonios, şi prin vioiciunea, prin 
limpezimea aerului şi a luminii. Aşa cum este, ea îl căleşte 
de minune pe om. Ea îi dă vlagă şi rezistenţă, ea dă viaţă 
celor mai viguroase neamuri de oameni.” Aşa spunea 
Michelet, şi avea dreptate. Dar, din fericire pentru omenire, 
natura, în lipsa lui Hercule, a despărţit stâncile Calpe şi 
Abyla, pentru a da naştere strâmtorii Gibraltar. Trebuie 
chiar să admitem, în ciuda afirmațiilor atâtor geografi, că 
această strâmtoare a existat de când e lumea. Dacă n-ar fi 
această strâmtoare, n-ar mai fi nici Mediterana. Căci marea 
aceasta pierde prin evaporare de trei ori mai multă apă 
decât îi aduc fluviile sale; şi dacă n-ar fi acest curent din 


Atlantic care o împrospătează cu apele lui prin această 
strâmtoare, ea n-ar mai fi de multe veacuri decât un fel de 
Mare Moartă, în loc să fie în cel mai înalt grad Marea Vie. 
Într-unul din colţurile cele mai ascunse şi mai neştiute ale 
acestui vast lac mediteranian se retrăsese contele Sandorf, 
care, până în clipa când urma să-şi desăvârşească opera ce 
o începuse, trebuia să rămână doctorul Antekirtt, pentru a 
se folosi de toate avantajele pe care i le dădea presupusa sa 
moarte. 

Există două Mediterane pe globul pământesc - una în 
Lumea Veche, alta în Lumea Nouă... Mediterana americană 
este golful Mexic, care se întinde pe o suprafaţă de nu mai 
puţin de patru milioane şi jumătate de kilometri pătraţi. 
Dacă Mediterana latină nu are decât o suprafaţă de 
2.885.522 de kilometri pătraţi, adică pe jumătate cât 
cealaltă, în schimb ea e mai variată în ansamblul ei, mai 
bogată în bazinuri şi în golfuri, în întinse subîmpărţiri 
hidrografice care au meritat denumirea de mări. Aşa, de 
pildă, Marea Cretei, ce se întinde în nordul insulei cu 
acelaşi nume, iar în sudul ei - Marea Libică; apoi, Marea 
Adriatică, între Italia, Austria, Turcia şi Grecia; Marea 
Ionică, ce scaldă țărmurile insulelor Corfu, Zante, Cefaloniia 
şi ale altor insule; Marea Tireniană, în vestul Italiei; Marea 
Eoliană, în jurul insulelor Lipan, golfurile Lyon, al Provenţei, 
al Genovei, al celor două Ligurii, golful Gabes, ce scaldă 
țărmurile Tunisiei, apoi golfurile Syrte ce scobesc atât de 
adânc litoralul între Cirenaica şi Tripolitania, pe continentul 
african. 

Care din ungherele tainice ale acestei mări, cu atâtea 
locuri rămase încă prea puţin cunoscute, şi-l alesese oare 
doctorul Antekirtt? Unde îşi ducea el viaţa acum? sunt sute 
de insule şi mii de insulițe pe întinsul acestei mări. Zadarnic 
ai încerca să socoteşti toate peninsulele şi golfuleţele din 
bazinul Mediteranei. Câte popoare, diferite ca rasă, ca 
obiceiuri, ca organizare politică, nu se înghesuie pe 
ţarmurile acestei mări, pe care istoria omenirii şi-a pus 


pecetea sa mai bine de douăzeci de veacuri: francezi, 
italieni, spanioli, austrieci, turci, greci, arabi, egipteni, 
tripolâtani, tunisieni, algerieni, marocani, ba chiar şi 
englezi, în Gibraltar, în Malta şi în Cipru. Trei continente 
mari o închid între țărmurile lor: Europa, Asia, şi Africa. 
Unde îşi alesese, deci, îndepărtata sa reşedinţă, în care 
avea să-i făurească planul noii sale vieţi contele Mathias 
Sandorf, devenit doctorul Antekirtt, nume atât de drag 
locuitorilor din ţările orientale? Petru Bâthory avea să afle 
în curând. 

După ce deschisese ochii pentru o clipă, Petru căzuse 
iarăşi intr-o stare de nesimţire totală, ca şi atunci când 
doctorul îl lăsase ca mort în casa din strada Marinella. 
Doctorul săvârşise atunci unul din acele efecte fiziologice în 
care voinţa joacă un rol atât de important şi ale cărei efecte 
nu mai sunt puse azi la îndoială. înzestrat cu o neobişnuită 
putere de sugestie, şi fără să se folosească de lumina de 
magneziu sau măcar de un punct metalic strălucitor, el 
putuse, numai prin puterea privirii sale pătrunzătoare, să 
provoace la tânărul muribund o stare hipnotică şi să-l aducă 
cu totul sub puterea voinţei lui. Petru, slăbit în urma 
pierderii de sânge şi fără să mai dea nici un semn de viaţă, 
nu era totuşi decât adormit, şi fusese trezit sub puterea 
voinţei doctorului. Dar viaţa aceasta, gata să se stângă, 
trebuia acum salvată. Era o sarcină foarte grea, căci cerea 
îngrijiri deosebit de atente, precum şi toate mijloacele 
ştiinţei medicale. Doctorul însă, avea să izbutească. 

„Va trăi... Vreau să trăiască... îşi zicea el într-una. Ah, de ce 
nu mi-am pus în aplicare planul încă de pe când eram la 
Cattaro?... De ce sosirea lui Sarcany la Raguza m-a oprit 
oare să-l smulg din acest oraş blestemat?... Dar îl voi 
salva!... în viitor, Petru Bâthory trebuie să fie mâna dreaptă 
a lui Mathias Sandorf „ într-adevăr, de cincisprezece ani 
încoace, singurul gând al doctorului Antekirtt era să 
pedepsească şi să răsplătească. Nu uitase nici un moment 
ce datora tovarăşilor săi, Ştefan Bâthory şi Ladislau 


Zathmar, mai mult decât sie însuşi. Acum venise timpul să 
treacă la fapte, şi de aceea, şi sosise el la Raguza pe bordul 
Savarenei. în acest lung răstimp, înfăţişarea doctorului se 
schimbase atât de mult, încât era cu neputinţă să mai fie 
recunoscut de cineva. Părul îi albise cu totul, iar faţa îi 
căpătase, o culoare palidă şi ştearsă. Era unu! din bărbaţii 
aceia care la cincizeci de ani îşi mai păstrează încă vigoarea 
tinereţii, dar care au căpătat acum şi răceala, şi calmul 
vârstei înaintate. Cei care vedeau acum figura aceasta 
severă şi rece a doctorului Antekirtt nu s-ar mai fi putut 
gândi nici la părul stufos, nici la faţa îmbujorată, nici la 
barba roşcată, nu şi-ar fi reamintit nimic din înfăţişarea 
tânărului conte Sandorf. Călit, însă, de nenorocirile prin 
care trecuse, el rămăsese unul din acele caractere de fier 
despre care s-ar putea spune că simpla lor prezenţă 
deviază acul magnetic. Ei bine, el voia şi putea să facă din 
fiul lui Ştefan Bâtbory ceea ce făcuse din sine însuşi: un om 
cu acelaşi caracter de fier. 

De altfel, doctorul Antekirtt rămăsese, de multă vreme, 
singurul supravieţuitor din familia mare a Sandorfilor. Se 
ştie că el avea un copil, o fetiţă, care după arestarea lui 
fusese încredinţată soţiei lui Lendeck, intendentul castelului 
din Artenak. Fetiţa aceasta, pe atunci în vârstă de doi ani, 
era unica moştenitoare a contelui. Ei trebuia să-i revină, 
când va împlini optsprezece ani, jumătate din averea tatălui 
său, parte ce îi fusese rezervată prin sentinţa ce pronunţa 
în acelaşi timp confiscarea bunurilor lui Sandorf şi 
condamnarea lui la moarte. Intendentul Lendeck, fiind lăsat 
ca îngrijitor al acestei părţi a averii din Transilvania a 
contelui Sandorf, pusă sub sechestru, rămăsese la castel 
împreună cu soţia sa şi cu acest copil, căruia îşi consacrau 
toată viaţa lor. Dar se vede că o fatalitate crudă apăsa 
asupra familiei Sandorf, care se reducea acum doar la 
această făptură plăpândă. Căci, la câteva săptămâni după 
condamnarea conspiratorilor din Triest şi după celelalte 
evenimente ce au mai urmat, copila dispăru fără urmă. Nui 


se găsi decât pălăria, pe malul unuia din numeroasele 
pârâuri de munte ce curgeau prin parcul castelului. Din 
nenorocire, era vădit că fetiţa fusese târâtă în fundul uneia 
din aceleaş vâltori în care se varsă vijelios puhoaiele 
Carpaţilor. Dar înafară de această bănuială, nici o altă 
dovadă nu se mai găsi. Rozena Lendeck, soţia intendentului, 
adânc zguduită de această nenorocire, muri după câteva 
săptămâni. în timpul acesta, guvernul nu voi să schimbe 
nimic din dispoziţiile luate cu prilejul procesului. Sechestrul 
asupra părţii din domeniu rezervat fetei fu menţinut, încât 
bunurile contelui San dorf nu urmau să revină statului 
decât în cazul când moştenitoarea lui, a cărei moarte nu 
putea fi constatată legal, nu va reapare în termenul fixat 
pentru a-şi lua în primire moştenirea. 

Aceasta fu ultima lovitură ce se abătuse asupra neamului 
Sandorfilor, ameninţat să se stângă în urma dispariţiei 
singurului vlăstar al nobilei şi puternicei familii. Apoi, 
încetul cu încetul, timpul îşi desăvârşi opera, şi vălul uitării 
se întinse şi peste această întâmplare, ca şi peste toate 
celelalte în legătură cu conspirația din Triest. 

Mathias Sandorf află de moartea copilului său pe când se 
găsea la Otranto, unde trăia necunoscut de nimeni. O dată 
cu fetiţa aceasta pierdea tot ce îi mai rămăsese de la 
contesa Rena, care îi fusese atât de puţină vreme soţie şi pe 
care o iubise atât de mult! într-o bună zi el părăsi Otranto, 
tot aşa de neştiut de nimeni precum venise, şi nimeni n-ar fi 
fost în stare să spună unde plecase să-şi croiască o viaţă 
nouă. Peste cincisprezece ani, când contele Mathias 
Sandorf îşi făcu din nou apariţia, nimeni n-ar mai fi putut 
bănui că el se ascunde acum sub numele de doctorul 
Antekirtt. 

Mathias Sandorf începu să se consacre cu trup şi suflet 
operei sale. Acum, că era singur pe lume, îi mai rămăsese o 
sarcină de îndeplinit, o sarcină pe care o socotea drept 
sfântă. La câţiva ani după ce părăsise Otranto şi ajunsese 
un om foarte puternic datorită averii sale uriaşe, câştigată 


în împrejurări ce vor fi cunoscute în curând, uitat şi 
necunoscut de nimeni, porni pe urmele celor pe care jurase 
să-i pedepsească sau să-i răsplătească. încă de pe atunci se 
gândea că Petru Bâthory trebuia asociat la această operă 
de dreptate. Se îngriji să-şi angajeze agenţi, prin diferitele 
oraşe de pe litoralul mediteranian. Aceştia, plătiţi foarte 
bine şi trebuind să păstreze cel mai desăvârşit secret 
asupra sarcinilor lor, nu corespondau decât cu doctorul, fie 
prin rapidele mijloace de comunicaţie pe care le ştim, fie 
prin firul telegrafic submarin ce lega insula Antekirtta cu 
cablurile electrice ale Maltei şi, prin Malta, cu Europa. 
Verificând spusele agenţilor săi, doctorul reuşi să dea de 
urma tuturor celor ce avuseseră vreun amestec, direct sau 
indirect, cu conspirația contelui Sandortf. Putu să-i 
supravegheze, deci, de la distanţă, să se ţină la curent cu 
toate faptele lor şi, ca să zicem aşa, să-i urmărească pas cu 
pas, mai ales de patru sau de cinci ani încoace. Ştia că Silas 
Toronthal părăsise Triestul şi că se instalase la Raguza, în 
palatul” acela de pe aleea Stradone, împreună cu soţia şi cu 
Fiica sa. îi ţinu urma şi lui Sarcany, prin toate oraşele cele 
mai de seamă ale Europei prin care aventurierul îşi risipea 
banii, apoi prin Sicilia, prin provinciile acelea răsăritene pe 
unde el şi Zirone puneau la cale o lovitură care să-i scoată 
la liman. Despre Carpena află că plecase din Rovigno şi din 
Istria, prin Italia sau prin Austria, pierzând vremea fără să 
facă nimicatâta timp cât cele câteva mii de florini, preţul 
denunţului său, îi îngăduia să trăiască în trândăvie. Apoi, ar 
fi vrut să-l ajute pe Andrea Ferrato să evadeze din ocnele 
de la Stein, din Tirol, unde îşi ispăşea mărinimoasa-i 
purtare faţă de fugarii din Pisino; dar, după câteva luni, 
moartea îl eliberă din lanţuri pe acest cumsecade pescar. 
cât despre copiii săi Maria şi Luigi, aceştia plecaseră şi ei 
din Rovigno; şi de bună seamă că luptau cu mizeriile unei 
vieţi zdrobite în două rânduridar ei se ascunseseră atât de 
bine, încât fu cu neputinţă să le dea de urmă. Doctorul nu 
pierduse din vedere nici o clipă nici pe doamna Bâthory, 


stabilită la Raguza împreună cu fiul său şi cu Borik, 
bătrânul servitor al lui Ladislau Zathmar, şi se ştie cum îi 
trimisese o sumă foarte importantă, care însă nu fu 
acceptată de mândra şi vrednica femeie. 

În sfârşit, sosise ceasul când doctorul putea să-şi înceapă 
greaua sa luptă. Atunci veni la Raguza, încredinţat că 
nimeni nu-l va mai recunoaşte, după o absenţă de 
cincisprezece ani, el, pe care toţi îl socoteau mort. Şi iată 
că-l găseşte aici pe fiul lui Ştefan Bâthory şi pe fiica lui Silas 
Toronthal, uniţi printr-o dragoste pe care trebuia s-o 
zdrobească cu orice preţ. Se ştie ce a urmat după aceea: 
intervenţia lui Sarcany în această legătură a tinerilor şi 
urmările acestei intervenţii de o parte şi de alta, apoi în ce 
stare a fost adus Petru Bâthory în casa mamei sale, ce a 
făcut doctorul Antekirtt în momentul când tânărul era gata 
să-şi dea sufletul, cum şi în ce fel l-a readus la viaţă, pentru 
ca în cele din urmă să i se arate sub adevăratul său nume 
de Mathias Sandorf. Acum, trebuia să-l vindece, trebuia să-i 
spună tot ce nu ştia încă, şi anume că Ştefan Bâthory şi cei 
doi tovarăşi ai săi fuseseră victimele unei odioase trădări, 
trebuia să-i spună cine erau trădătorii, trebuia, în sfârşit, să 
şi-l asocieze la rolul acesta de judecător neînduplecat, pe 
care doctorul voia să-l exercite în afara justiţiei omeneşti, 
căci el însuşi fusese victima acestei justiţii. 

Aşadar, mai întâi de toate trebuia să-l vindece pe Petru 
Bâthory, şi sarcinii acesteia i se consacră acum cu totul 
doctorul Antekirtt. în timpul primelor opt zile după ce fu 
transportat pe această insulă, Petru fu cu adevărat între 
viaţă şi moarte. Nu numai rana îi era foarte gravă, dar şi 
starea sa morală era cât se poate de proastă. Amintirea 
Savei, pe care o credea măritată acum cu acel Sarcany, 
gândul la mama sa care îl jelea, apoi reîntoarcerea la viaţă 
a contelui Mathias Sandorf, care trăia sub numele de 
doctorul Antekirtt - Mathias Sandorf, prietenul cel mai 
devotat al tatălui său - toate acestea îi tulburau sufletul, 
atât de greu încercat şi până atunci. 


Doctorul veghea zi şi noapte la căpătâiul lui Petru, îl auzea 
repetând, în delir, numele Savei Toronthal. Pricepu cât de 
mult o iubea şi cât îl chinuia gândul căsătoriei aceleia pe 
care o iubea. Se întrebă dacă nu cumva dragostea lui Petru 
va rămâne neclintită chiar şi după ce va afla că Sava era 
fiica omului care îl trădase, care îl vânduse, care îl omorâse 
pe tatăl său. Oricum, însă, doctorul trebuia să i-o spună. Era 
hotări s-o facă. Era de datoria sa. De nenumărate ori, Petru 
Bâthory era gata să-şi dea sufletul. Rănit şi trupeşte, şi 
sufleteşte, fu atât de aproape de moarte, încât nu-l mai 
recunoştea nici pe contele Mathias Sandorf, care veghea la 
căpătâiul lui. Nu mai avea nici măcar puterea să rostească 
numele Savei. 

Dar îngrijirile doctorului se dovediră mai tari ca 
amenințările morţii şi reacţia organismului nu întârzie să se 
producă. Tinereţea birui boala. Bolnavul se întrema 
trupeşte, cu mult înainte de a se întrema şi sufleteşte. Rana 
începu să i se cicatrizeze, plămânii începură să-i 
funcţioneze normal, şi pe la 17 iulie doctorul era încredinţat 
că Petru va fi salvat. în ziua aceea, tânărul îl recunoscu. 
Izbuti chiar să-i spună pe nume, cu o voce încă foarte slabă: 

— Pentru tine, fiul meu, sunt contele Mathias Sandorf, îi 
răspunse el, dar numai pentru tine! 

Şi cum Petru îl privea cerându-i parcă nişte lămuriri pe 
care era nerăbdător să le afle cât mai curând, adăugă: 

— Mai târziu, mai târziu...! 

Convalescenţa lui Petru îşi urma cursul, grabnic şi sigur, 
într-o cameră cu gust aranjată, expusă din plin sănătoasei 
brize a mării, cu ferestrele ce clădeau spre nord şi spre est, 
sub umbra frumoşilor copaci, veşnic înverziţi. Doctorul îl 
îngrijea tot timpul, mereu alergând la patul bolnavului de 
câte ori acesta avea nevoie de ceva. Dar de când se asigură 
că boala lui Petru merge spre bine, fireşte că doctorul îşi 
luă pe lângă sine un ajutor, a cărui inteligenţă şi bunătate îi 
inspirau o încredere desăvârşită. 


Acest ajutor era Pescade, tot atât de devotat lui Petru 
Bâthory ca şi doctorului. E de prisos să mai spunem că el şi 
cu Matifou păstraseră cel mai desăvârşit secret asupra 
celor petrecute în cimitirul din Raguza şi că nu aveau să 
spună niciodată cuiva că tânărul fusese scos viu din 
mormântul său. 

Pescade fusese amestecat şi el într-o măsură destul de 
mare în tot ceea ce se petrecuse în timpul acestor luni din 
urmă. Aşa că arăta un interes deosebit faţă de bolnavul pe 
care-l îngrijea acum. Această dragoste a lui Petru Bâthory, 
zădărnicită prin apariţia lui Sarcanyun ticălos neruşinat 
care îi inspira pe drept cuvânt o ură profundăapoi 
întâlnirea dintre convoiul de înmormâmtare şi trăsurile 
nuntaşilor, în faţa palatului de pe aleea Stradone, apoi 
răpirea din cimitirul din Raguza - toate acestea îl 
răscoliseră adânc pe inimosul Pescade, cu atât mai mult, cu 
cât se simţea legat de planurile doctorului Antekirtt, deşi nu 
pricepea încă despre ce fel de planuri era vorba. Aşa că 
Pescade primi foarte bucuros sarcina de a-l îngriji pe 
bolnav. Totodată i se spuse că, pe cât era cu putinţă, să-l şi 
înveselească cu voioşia lui obişnuită. Aşa şi făcu. De altfel, 
de când cu întâmplarea aceea de la bâlciul din Gravosa,. el 
se simţea îndatorat faţă de Petru Bâthory, şi aştepta de- 
atunci mereu prilejul ca să se achite de el, într-un fel sau 
altul. 

lată de ce, Pescade, stând pe un scaun alături de 
convalescent, se străduia să-i alunge gândurile întunecate, 
vorbind într-una, flecărind tot timpul, nedându-i răgaz să se 
lase furat de amintiri. în astfel de împrejurări, întrebat fiind 
într-o zi de Petru, trebui să-i spună cum făcuse cunoştinţă 
cu doctorul Antekirtt. 

— Ştiţi chestia aceea cu trabacoloul domnule Petru, 
răspunse Pescade. Vă aduceţi aminte, desigur...! 

Chestia aceea cu trabacoloul, care a făcut din Matifou, aşa 
deodată, un erou! 


Petru nu uitase întâmplarea aceea din timpul serbării din 
Gravosa, în legătură cu sosirea iahtului o plăcere; dar nu 
ştia că, la propunerea doctorului, cei doi acrobaţi se 
lăsaseră de meseria lor, ca să intre în serviciul lui. 

— Da, domnule Bâthory! zise Petru. Da. Asta a fost... şi 
curajul lui Matifou a însemnat pentru noi un noroc grozav 
Dar ceea ce îi datorăm domnului doctor, nu trebuie să ne 
facă să uităm ceea ce vă datorăm şi dumneavoastră! 

— Mie? 

— Dumneavoastră, domnule Petru, dumneavoastră, care în 
ziua aceea eraţi cât pe aci să intraţi să vedeţi reprezentaţia 
noastră, şi care ne-aţi dat doi florini, pe care nu-i muncisem, 
pentru că aţi fugit apoi, cu toate că aţi plătit intrarea. 

Şi Pescade îi reaminti lui Petru Bâthory cum, în clipa când 
era să intre în arena lor provensală, dispăruse aşa deodată, 
după ce le dăduse doi florini. Tânărul uitase întâmplarea 
aceea, dar îi răspunse lui Pescade printr-un zâmbet. Dar 
printr-un zâmbet trist, căci îşi aduse aminte numaidecât că 
se amestecase atunci prin mulţime, ca s-o găsească pe Sava 
Toronthal. 

Închise ochii. Se gândea la toate cele ce se petrecuseră de 
atunci încoace. Şi gândindu-se la Sava, pe care o credea 
măritată - era chiar încredinţat că acum era măritată - îl 
cuprinse o durere atât de chinuitoare, încât îi venea să 
blesteme pe cei care îl scăpaseră din ghearele morţii. 
Pescade îşi dădu seama prea bine că serbarea aceea din 
Gravosa îi trezea amintiri dureroase, aşa că nu mai stărui. 
Stătea tăcut zicându-şi: „Să-i dau bolnavului meu câte o 
jumătate de lingură de bună dispoziţie tot la cinci minute. 
Da, asta e reţeta doctorului, dar nu e de locotreabă 
uşoară!” 

După un timp, Petru deschise din nou ochii şi începu iar 
vorba: 

— Aşadar, înainte de chestia cu trabacoloul nu-l cunoşteai 
pe doctorul Antekirtt? 


— Nu-l văzusem niciodată, domnule Petru, răspunse 
Pescade, nici măcar nu auzisem de numele lui. 

— Şi din ziua aceea nu l-ai mai părăsit niciodată? 

— Niciodată, afară doar de cazul când a binevoit să mă 
însărcineze cu anumite misiuni. 

— Şi în ce ţarăsuntem noi aici. Ai putea să-mi spui, 
Pescade? 

— Mie mi se pare căsuntem într-o insulă, domnule Petru, 
căcisuntem înconjurați de mare din toate părţile. 

— Fireşte că da, dar în ce parte a Mediteranei? 

— Ei, asta-i asta, făcu Pescade. Habar n-am dacă suntem în 
sud, în nord, în vest sau în est. La urma urmei, puţin 
interesează. Ceea ce e sigur, e că suntem la doctorul 
Antekirtt şi căsuntem bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, bine 
adăpostiţi, fără să mai vorbim de toate atenţiile cu 
caresuntem înconjurați... 

— Dar ştii măcar cum se numeşte această insulă, a cărei 
poziţie n-o cunoşti, întrebă Petru. 

— Cum se numeşte?... A da, ştiu, răspunse Pescade. Se 
numeşte Aniekirtta! 

Petru Bâthory, privindu-l îndelung, căută zadarnic să-şi 
amintească dacă vreo insulă din Mediterana purta într- 
adevăr acest nume. 

— Da, domnule Petru, dazise bravul băiat. Antekirtta. Nici 
o longitudine, nici o latitudine. Mediterana, iată adresa pe 
care ar trebui să-mi scrie unchiul meu, dacă aş avea vreun 
unchi, dar până acum cerul n-a vrut să-mi dăruiască 
bucuria asta. La urma urmei, nu e de mirare că insula 
aceasta se numeşte Antekirtta, din moment ce aparţine 
doctorului Antekirtt! Dar dacă domnul doctor şi-a luat 
numele de la insula lui, sau dacă insula şi-a luat numele de 
la domnul doctor, asta mi-ar fi cu neputinţă s-os pun, chiar 
de aş fi secretarul general al Societăţii de Geografie! 

Între timp, convalescenţa lui Petru îşi urma cursul său 
firesc. Nu se produse niciuna din complicațiile care erau de 
temut. Cu o hrană mai substanţială acum, dar hrănit cu 


măsură, pe zi ce trecea bolnavul prindea puteri văzând cu 
ochii. Doctorul îl vizita adesea şi stăteau de vorbă despre 
orice, afară de lucrurile care l-ar fi interesat mai mult pe 
tânăr. Dar Petru, nevoind să treacă prea devreme la 
mărturisiri, aştepta momentul potrivit. Pescade îi raportase 
tot timpul doctorului despre anumite părţi din convorbirile 
dintre el şi bolnavul său. Bineînţeles că taina ţesută nu 
numai în jurul persoanei contelui Mathias Sandor, ci şi în 
jurul insulei în care el îşi avea reşedinţa, îl preocupa mult 
pe Petru Băthory. Şi bineînţeles că tot timpul se gândea şi la 
Sava Toronfhal, atât de departe de el acum, căci orice 
comunicaţie între Antekirtta şi continentul european părea 
a fi întreruptă. Dar se apropia timpul, când va fi destul de în 
putere ca să asculte totul! Da! Ca să asculte şi să priceapă 
totul! Şi, în ziua aceea, asemenea chirurgului când 
operează, doctorului nu-i va păsa de ţipetele pacientului... 

Trecură mai multe zile. Rana tânărului se cicatrizase 
complet. Acum putea chiar să se scoale şi să stea la 
fereastră. Aici, soarele binefăcător al Mediteranei: îl 
mângâia, briza mării, umplându-i plămânii, îi dădea 
sănătate şi putere. Simţea că renaşte la o viaţă nouă. Şi 
privirile i se aţinteau asupra zării nemărginite, ca şi cum ar 
fi căutat ceva dincolo de depărtările orizontului. Sufletul îi 
era încă bolnav. Această vastă întindere de apă din jurul 
necunoscutei insule era aproape totdeauna pustie. Doar 
câteva cabotoare, şebecuri, tartane, polacre sau speromare 
se mai iveau din când în când în largul mării, fără să 
acosteze însă aici. Niciodată însă un vas mare de comerţ, 
niciodată vreunul din pacheboturile acelea care străbat în 
lung şi-n lat marele lac european. Era ca şi cum Antekirtta 
s-ar fi găsit la marginea lumii în ziua de 24 iulie, doctorul îl 
anunţă pe Petru Băthory că a doua zi după-amiază putea să 
iasă, şi se oferi să-l însoţească în timpul acestei prime 
plimbări. 

— Domnule doctor, zise Petru, dacă sunt destul de în 
puteri ca să ies, înseamnă că sunt destul de în puteri şi ca 


să vă ascult. 

— Să mă asculţi, dragul meu?... Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că dumneavoastră ştiţi toată povestea 
mea, dar eu n-o ştiu pe a dumneavoastră! 

Doctorul îl privi atent, dar nu ca un prieten, ci ca un medic 
ce urma să hotărască dacă e cazul să taie sau să ardă rana 
bolnavului. Apoi, aşezându-se lângă el, zise: 

— Vrei să ştii povestea vieţii mele, Petru. Ei bine, atunci, 
ascultă-mă! 

Îl. TRECUTUL ŞI PREZENTUL 

— Şi, mai întâi, povestea doctorului Antekirtt, care începe 
din momentul când contele Mathias Sandorf se aruncă în 
apele Adriaticei: 

Am scăpat teafăr din ploaia de gloanţe cu care mă acoperi 
ultima salvă a poliţiştilor. Noaptea era foarte întunecoasă. 
Nu puteam fi văzut. Valurile mă trăgeau în larg, încât nu m- 
aş fi putut reîntoarce la țărm, chiar dacă aş fi vrut. De altfel, 
nu voiam câtuşi de puţin să mă întorc. Mai bine să mor, 
decât să fiu înhăţat din nou, şi pe urmă să fiu dus şi 
împuşcat în donjonul din Pisino. Dacă pieream, terminam cu 
toate. Dar dacă izbuteam să scap, puteam cel puţin să trec 
drept mort. Nimic nu m-ar mai fi împiedicat să; aduc la 
îndeplinire opera de dreptate pe care îi jurasem contelui 
Zaihmar, tatălui tău şi mie însumi s-o îndeplinesc... şi pe 
care o voi îndeplini! 

— O operă de dreptate? făcu Petru, a cărui privire se 
aprinse deodată, la auzul acestor cuvinte atât de 
neaşteptate pentru el. 

— Da, dragul meu Petru, ai să cunoşti şi tu aceasta operă, 
căci te-am smuls din cimitirul din Raguza aşa mort cum 
erai, dar tot atât de viu ca şi mine, ea să te asociez şi pe tine 
la această operă. 

La auzul acestor cuvinte, Petru Bâthory simţi că retrăieşte 
clipele de acum cincisprezece ani, când tatăl său se 
prăbuşea în curtea fortăreței din Pisino. 


— În faţa mea se întindea marea nesfârşită, până la ţărmul 
italian. Oricât de bun înotător aş fi fost, nu mă puteam 
gândi s-o străbat. Dacă cerul nu m-ar fi ajutat, fie să 
întâlnesc o epavă, fie să fiu salvat de un vas străin care să 
mă ia pe bord, cu siguranţă că aş fi pierit. Dar când ai fost 
gata să-ţi sacrifici viaţa, te simţi destul de puternic să ţi-o şi 
aperi, dacă lucrul acesta e cu putinţă. Mai întâi m-am dat de 
câteva ori la fund, ca să scap de ultimele gloanţe. Apoi, 
după ce am fost sigur că nu mai sunt zărit, m-am ţinut la 
suprafaţa apei şi m-am îndreptat spre larg. Hainele nu mă 
stinghereau prea mult, fiindcă erau foarte uşoare şi 
ajustate pe corp. Putea să fie ora nouă seara. Cred că am 
înotat aşa mai bine de un ceas în direcţia opusă coastei, 
îndepărtându-mă de portul Rovigno, ale cărui lumini 
dispăreau încetul cu încetul în depărtare. Dar încotro 
mergeam şi ce speranţă puteam avea? Nici o speranţă, 
dragul meu Petru, dar simţeam în mine o putere dea 
rezista, o tenacitate, o voinţă supraomenească susţinându- 
mă. Nu viaţa căutam să mi-o salvez, ci opera de dreptate pe 
care trebuia s-o îndeplinesc. Şi dacă în momentul acela ar fi 
trecut pe lângă mine o barcă, m-aş fi dat la fund ca s-o evit. 
câţi trădători nu mai puteam încă întâlni pe ţărmul acesta 
austriac, gata să mă vândă ca să încaseze premiul pus pe 
capul meu! Chiar aşa se şi întâmplă, cam la un ceas de când 
înotam. Din umbră apăru, aproape pe neaşteptate o barcă. 
Venea din larg şi se grăbea să ajungă la țărm. Cum 
începusem să obosesc, făceam pluta, dar mă întorsei, 
instinctiv, gata să mă dau la fund. O barcă de pescari care 
se îndrepta spre unul din țărmurile Istriei nu putea decât 
să-mi pară suspectă! Numaidecât mă încredinţai că 
bănuielile mele erau întemeiate. Unul din mateloţi strigă 
cârmaciului, în limba dalmată, să cârmească. Mă dădui 
repede la fund, şi barca trecu peste mine, fără ca oamenii 
să mă fi văzut. Abia mai respirând, ieşit la suprafaţă şi 
continuai să înot înspre apus. când se lăsă noaptea, briza se 
mai domoli. Valurile se potoliră şi ele o dată cu vântul. 


Curentul mă ţinea la suprafaţă, târându-mă în larg. Mai 
înotând, mai odihnindu-mă, mă îndepărtai, de țărm timp de 
încă un ceas. Nu mai vedeam decât ţinta pe care trebuia s-o 
ating, şi altceva nimic. Cincizeci de mile spre a trece 
Adriatica, bine, fie, voiam să le străbat şi le-aş fi străbătut! 
Ah, dragul meu Petru! Trebuie să fi trecut prin astfel de 
încercări, ca să-ţi dai seama de ce este în stare omul, ce 
rezultanţă a forţei morale unită cu forţa fizică poate ieşi din 
această maşină omenească! Mă menţinui aşa încă un ceas. 
Partea aceasta a Adriaticei era pustie cu desăvârşire. 
Ultimele păsări o părăsiseră, ducându-se pe la cuiburile lor 
de prin stânci. Pe deasupra mea nu mai treceau decât 
goelanzi şi pescăruşi, doi câte doi, cu ţipete ascuţite. în 
timpul acesta, deşi nu voiam să ţin seamă de oboseală, 
braţele-mi deveneau grele, picioarele abia mi le puteam 
mişca. Degetele mi se răşchirau singure şi de-abia mai 
puteam ţine mâinile strânse. Capul îmi atârna greu, de 
parcă aş fi avut o ghiulea pe umeri, şi abia mi-l mai puteam 
ţine deasupra apei. Un fel de halucinație puse atunci 
stăpânire pe mintea mea. Gândurile mi se învălmăşeau în 
cap. în mintea-mi tulburată se iscară asociaţii de idei foarte 
ciudate, îmi dădui seama că abia aş mai putea vedea o 
lumină care s-ar ivi prin apropiere, sau să aud un zgomot la 
numai câţiva paşi de mine. Şi chiar aşa se şi întâmplă. 

Trebuie să fi fost cam miezul nopţii. Deodată, în depărtare, 
spre răsărit, se auzi un vuiet surd şi nedesluşit. O lumină 
puternică trecu peste pleoapele-mi, care se închiseră fără 
să vreau. încercai să-mi înalţ capul, şi izbutii numai după ce 
mă scufundai pe jumătate în apă. Apoi privii. îţi povestesc 
toate amănuntele acestea, dragul meu, pentru că trebuie să 
le cunoşti, şi în felul acesta să mă cunoşti şi pe mine. 

— Vă cunosc foarte bine, domnule doctor, foarte bine, zise 
tânărul. Credeţi că mama nu mi-a spus cine era contele 
Mathias Sandorf? 

— Pe contele Mathias Sandorf poate să-l fi cunoscut, 
dragul meu Petru, dar pe doctorul Antekirtt - nu. lar tu, pe 


acesta trebuie să-l cunoşti. Ascultă-l, deci. Ascultă-mă! 

Zgomotul pe care-l auzisem era zgomotul unui vapor ce 
venea dinspre răsărit şi se îndrepta spre coasta italiană. 
Lumina venea de la felinarul principal, atârnat de odgonul 
catargului - ceea ce arăta că era vorba de un sieamer. 
Văzui şi celelalte lumini, una roşie la babord şi una verde la 
tribord; şi fiindcă le vedeam pe amândouă în acelaşi timp, 
însemna că vaporul venea înspre mine direct. 

Momentul avea să fie hotărâtor. Căci, după toate semnele, 
steamerul părea să fie austriac, fiindcă venea dinspre 
Triest. Aşa că a-i cere ajutor, însemna să mă dau pe mâna 
jandarmilor din Rovigno Eram hotărât să n-o fac, dar eram 
tot atât de hotărât să profit de mijlocul de salvare ce mi se 
prezenta. 

Steamerul acesta era un vas de mare viteză. îl vedeam 
cum creştea pe măsură ce se apropia de mine, despicând 
valurile, vedeam şi marea înspumată din faţa lui. în mai 
puţin de două minute trebuia să fi străbătut distanţa până 
la locul unde mă găseam eu. 

Eram sigur că steamerul acesta era un vas austriac. Dar 
se putea foarte bine să aibă destinaţia Brindisi sau Otranto, 
sau măcar să facă escală într-unul din aceste porturi. în 
cazul acesta, ar fi urmat să ajungă acolo în mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore. Hotărârea mea era luată: aşteptai. 
încredinţat că nu puteam fi văzut din pricina întunericului, 
mam menţinut în direcţia pe care o urma şi această 
matahală, ce înainta acum foarte încet, şi pe care abia o mai 
legănau valurile de adâncime. în sfârşit, steamerul ajunse 
lângă mine, dominând toată marea cu prova sa, înaltă de 
peste douăzeci de picioare. Valurile de spumă din faţă mă 
învăluiră, dar n-am fost lovit. Corpul vasului mă atinse, dar 
mă dădui repede la o parte. Totul se petrecu în câteva clipe. 
Apoi, când am ajuns în dreptul părţii dinapoi a vasului, mă 
agăţai de cârmă, cu riscul de a fi strivit de elice. Din fericire 
însă, vasul era încărcat la maximum, încât elicea, înfundată 
adânc sub valuri, nu bătea apa la suprafaţă - altminteri nu 


m-aş fi putut desprinde din acest vârtej şi ar fi trebuit să 
dau drumul cârmei de care mă agăţasem. Ca la toate 
vapoarele, două lanţuri de fier spânzurau în partea dinapoi 
a vasului, legându-se de cârmă. Apucai unul din aceste 
lanţuri, mă ridicai până la cârligul lor de fixare, puţin 
deasupra apei, şi mă aşezai cum putui pe grinda cârmei. 
Acum eram întrucâtva în siguranţă. Peste trei ore se lumină 
de ziuă. îmi făcui socoteala că mai trebuia să rămân în 
această poziţie încă douăzeci de ore, dacă steamerul făcea 
escală la Brindisi sau la Otranto. Mai mult aveam să sufăr 
de sete şi de foame. Dar ceea ce era mai important era 
faptul că nu puteam să fiu văzut de pe punte, nici din 
baleniera, atârnată de grui. E adevărat că puteam fi văzut 
şi semnalat de alte vase. Dar am întâlnit puţine vase, şi 
acestea treceau destul de departe, ca să poată zări pe omul 
agăţat de lanţurile cârmei. Un soare arzător îmi îngădui în 
curând să-mi usuc hainele, de care mă dezbrăcai. Cei trei 
sute de florini de la Andrea Ferrato erau la mine. Banii 
aceştia aveau să-mi fie de mare folos, când voi ajunge pe 
uscat. Nu mai aveam de ce să mă tem acolo. într-o ţară 
străină, contelui Mathias Sandorf n-avea de ce să-i fie frică 
de agenţii Austriei. Refugiații politici nu sunt extrădaţi. Dar 
nu-mi era de ajuns să fiu în viaţă, ţineam cu orice preţ să fiu 
socotit mort. Nimeni nu trebuia să ştie că ultimul fugar din 
donjonul din Pisin. O pusese piciorul pe pământul italian. 
Ceea ce voiam eu, se împlini întocmai. Ziua trecu fără să se 
întâmple nimic deosebit. Se lăsă noaptea. Către ora zece 
seara se zări o lumină aprinzându-se, la intervale regulate, 
înspre sud-vest. Era farul din Brindisi. Peste două ore, 
steamerul intră în raza portului. 

Dar înainte ca pilotul portului să fi urcat pe bord, cam la o 
depărtare de două mile de uscat, şi după ce îmi făcui pachet 
hainele, pe care mi le pusei pe după gât, dădui drumul 
lanțurilor cârmei şi mă lăsai încetişor în apă. în curând nu 
mai văzui steamerul; îi auzeam doar mugetele sirenei. 


Peste o jumătate de ceas, înotând pe o mare liniştită, 
ajunsei la țărm, fără să fiu văzut de nimeni; mă ascunsei 
după nişte stânci, mam îmbrăcat şi, oboseala fiind mai tare 
decât foamea, adormii buştean, sleit de puteri, pe nişte 
iarbă de mare uscată. când se lumină de ziuă intrai în 
Brindisi, trăsei la unul din cele mai modeste hoteluri din 
oraş şi aşteptai acolo desfăşurarea evenimentelor, înainte 
de a-mi face un plan pentru noua-mi viaţă. Peste două zile, 
dragul meu Petru, aflai din ziare deznodământul 
conspirației din Triest. Se mai spunea că se făcuseră 
cercetări pentru a găsi trupul contelui Sandorf, dar Iară 
nici un rezultat. Eram socotit mort, întocmai ca şi cum aş fi 
fost împuşcat împreună cu ceilalţi doi tovarăşi ai mei, 
Ladislau Zathmar şi tatăl tău, Ştefan Băthory, în curtea 
donjonului din Pisino. Eu, mort!... Nu dragul meu, nu. Şi în 
curând o să vadă lumea că sunt viu! 

Petru Băthory ascultase foarte atent povestirea doctorul. 
Era atât de puternic impresionat ca şi cum ar fi ascultat un 
glas venind din fundul unui mormânt. Dar cel care vorbea 
era contele Mathias Sandorf în faţa lui Petru, în faţa 
portretului viu al lui Ştefan Băthory, obişnuita lui răceală îl 
părăsise. Mathias Sandorf îi descinsese larg băierele 
sufletului, i se arătase aşa cum era, după ce atâţia ani de 
zile se ascunsese faţă de toată lumea. Dar nu-i spusese încă 
nimic despre ceea ce Petru ardea de nerăbdare să afle, 
nimic despre ajutorul pe care contele Sandorf îl aştepta din 
partea lui. 'Tot ce povestise doctorul despre îndrăzneala cu 
care trecuse Adriatica era adevărat până în cele mai mici 
amănunte. Aşa ajunsese el teafăr la Brindisi, în timp ce 
Mathias Sandorf urma să rămână mort pentru toată lumea. 
Dar trebuia să părăsească Brindisi cât mai repede. Oraşul 
acesta nu era decât un port de trecere, în care lumea se 
îmbarca pentru Indii sau debarca pentru Europa. De obicei 
este un oraş pustiu, afară de una sau două zile pe 
săptămână, când sosesc pacheboturile, şi mai ales cele ale 
„Peninsular and Oriental Company”. Or, aceasta ar fi fost de 


ajuns, pentru ca fugarul din Pisino să fie recunoscut; şi, 
dacă nu-i mai era teamă pentru viaţa lui, în schimb ţinea cu 
orice preţ să treacă drept mort. La aceste lucruri se gândea 
doctorul, a doua zi după sosirea sa la Brindisi, în timp ce se 
plimba în jurul coloanei Cleopatrei, de unde începea drumul 
Appia, vechiul drum de pe vremea romanilor. îşi şi făcuse 
planuri pentru noua sa viaţă. Voia să plece în Orient, să 
ajungă bogat, şi prin urmare puternic. Dar nu-i venea de loc 
la socoteală să se îmbarce pe unul din pacheboturile 
acestea care deservesc coasta Asiei mici, la un loc cu fel de 
fel de pasageri străini. îi trebuia un mijloc de transport mai 
discret, pe care nul putea găsi la Brindisi. Aşa că, chiar în 
seara aceea, plecă cu trenul la Otranto. într-o oră şi 
jumătate ajunse în acest oraş, situat aproape la capătul 
cizmei peninsulei italiene, pe canalul pe care-l formează 
intrarea strâmtă a Adriaticei. Aici, în portul acesta părăsit, 
doctorul se tocmi cu proprietarul unui şebec, gata să plece 
la Smirna, unde ducea nişte cai mici, albanezi, care nu 
găsiseră cumpărători la Otranto. A doua zi, şebecul porni în 
larg, şi doctorul văzu în zare farul de la Punta di Lucea, în 
punctul cel mai îndepărtat din sudul Italiei, în timp ce pe 
coasta din faţă, munţii Acroceraunieni se pierdeau în ceaţă. 
Peste câteva zile, după un drum liniştit, ocoliră capul 
Matapan din sudul Greciei, şi şebecul intră în portul 
Smirnei. 

Doctorul îi povestise pe scurt această parte a călătoriei 
sale; îi povesti apoi cum află din ziare ştirea morţii 
năpraznice a fetiţei sale, care-l lăsa singur pe lume. 

— În sfârşit, zise el, ajunsesem pe acest pământ al Asiei 
mici, unde aveam să trăiesc atâţia ani, necunoscut de 
nimeni. în tinereţea mea, în timp ce studiam la diferite şcoli 
şi Universităţi din Ungaria - unde preda şi tatăl tău, 
bucurându-se de o preţuire deosebită - m-am ocupat în 
mod deosebit cu medicina, chimia şi ştiinţele naturale; 
acestor studii urma să le cer acum să-mi asigure existenţa. 
Am avut norocul să reuşesc, şi chiar mai curând decât 


nădăjduiam, mai întâi la Smirna, unde, timp de şapte sau 
opt ani, mi-am creat o reputaţie strălucită ca medic. Câteva 
tratamente reuşite m-au pus în legătură cu cei mai bogaţi 
oameni din aceste ţinuturi, în care medicina se află încă 
într-o stare rudimentară. M-am hotărât apoi să plec din 
acest oraş. Şi întocmai ca profesorii de odinioară, vindecând 
şi în acelaşi timp învățând arta de a vindeca, iniţiindu-mă în 
terapeutica necunoscută a talebilor din Asia mică şi a 
pandiţilor din India, am slrăbătut toate aceste regiuni, 
oprindu-mă ici câteva săptămâni, colo câteva luni, chemat 
de unii şi de alţii la Karalusar, la Binder, la Adana, la Aâep, 
la Tripoli, la Damasc, peste tot bucurându-mă de o faimă 
din ce în ce mai mare şi adunând o avere ce creştea pe 
măsură ce creştea şi faima mea. Dar asta nu era de ajuns. 
Trebuia să cuceresc o putere nemărginită, ca a unui rajah 
din India, care să fie pe cât de bogat, pe atât de învăţat. 
Această ocazie se prezentă în curând. 

La Homs, în nordul Siriei, era un om ce se prăpădea de o 
boală cronică. până atunci nici un medic nu-i putuse pune 
diagnosticul. Din pricina aceasta nu i se putuse aplica nici 
un tratament care să fi dat un rezultat satisfăcător. Acest 
personaj, numit Faz-Rhat, ocupase funcţii înalte în imperiul 
otoman. Pe atunci n-avea decât patruzeci şi cinci de ani, şi 
ţinea cu atât mai mult la viaţă, cu cât averea lui imensă îi 
îngăduia să-şi facă toate plăcerile. 

Faz-Rhat auzise vorbindu-se de mine, căci la acea dată 
ajunsesem un medic vestit. îmi trimise vorbă că mă roagă să 
mă duc la Homs să-l-văd, şi m-am dus. 

— Doctore, îmi spuse el, îţi dau jumătate din averea mea, 
dacă îmi salvezi viaţa! 

— Păstrează-ţi amândouă jumătăţile, i-am răspuns eu! Te 
voi îngriji şi, cu voia lui dumnezeu, te voi vindeca! 

Am examinat foarte atent pe bolnavul acesta, pe care 
medicii il părăsiseră. îi spuseseră că nu mai are de trăit 
decât cel mult câteva luni. Eu, însă, am avut norocul să-i pot 
pune un diagnostic sigur. Timp de trei săptămâni arii rămas 


lângă Faz-Rhat, ca să urmăresc rezultatul tratamentului pe 
care i-l aplicasem. Se vindecă complet. când voi să se achite 
faţă de mine, n-am vrut să primesc decât atât cât socoteam 
că mi se cuvine. Apoi am plecat din Homs. Peste trei ani, în 
urma unui accident de vânătoare, Faz-Rhat îşi pierdu viaţa. 
Neavând rude sau urmaşi direcţi, m-a făcut pe mine, prin 
testament, unicul moştenitor al tuturor bunurilor, a căror 
valoare reprezentativă nu putea fi preţuită sub cincizeci de 
milioane de florini. Se împliniseră atunci treisprezece ani de 
când fugarul din Pisino se refugiase în aceste ţinuturi ale 
Asiei Mici. Numele doctorului Antekirtt, devenit legendar, 
era cunoscut acum în toată Europa. Obţinusem deci 
rezultatul dorit. îmi rămânea doar să-mi ating unicul scop al 
vieţii mele. 

Mă hotărâsem să mă întorc în Europa, sau măcar în vreun 
punct din Mediterana, cât mai înspre miazăzi. Am vizitat 
țărmul african şi, cu o sumă imensă, am cumpărat o insulă 
importantă, bogată, fertilă, în stare să întreţină o mică 
colonie - insula Antekirtta. Aici, dragul meu Petru, sunt 
suveran, sunt stăpân absolut sunt rege fără supuşi, dar eu 
un personal care îmi e supus devotat cu trup şi suflet, cu 
mijloace de apărare canvor fi straşnice când vor fi gata, cu 
mijloace de comunicaţie care mă ţin în legătură cu diferite 
puncte din bazinul Mediteranei, şi cu o flotilă de o 
rapiditate care, ca să zic aşa, mă poate face stăpân pe tot 
întinsul acestei mări! 

— Unde e situată insula Antekirtta? întrebă Petru Bâthory. 

— Prin părţile Syrtei mari, regiune care se bucură de cea 
mai proastă reputaţie din timpurile cele mai vechi, la 
extremitatea acestei mări, pe care vâturile de miazănoapte 
o fac primejdioasă chiar şi pentru vasele moderne, în fundul 
golfului Sidra, care intră adânc în coasta africană, între 
Tripolitania şi Cirenaica. 

Într-adevăr, insula Antekirtta este situată în nordul 
grupului de insule Syrtice. Cu mulţi ani în urmă, doctorul 
străbătuse coastele Cirenaicei, Suza, vechiul port Cyrene, 


ţara lui Barca, toate oraşele acestea care au înlocuit vecinie 
oraşe Plolemais, Berenice, Adrianopolis, într-un cuvânt, 
acest străvechi Pentapolis, odinioară grecesc, macedonean, 
roman, persan, sarazin ele, iar astăzi arab şi ţinând de 
paşalâcul din Tripoli. în drumurile lui - căci se ducea cam 
peste tot unde era chemat - ajunsese până prin 
numeroasele arhipelaguri presărate de-a lungul litoralului 
libian, Pharos şi Antlnrode, Plinthine şi Enesipt, stâncile 
Tyndariene, Pyrgos, Plateea, Ilos, insulele Hyphale, 
Poritienele, insulele Albe, şi, în sfârşit, cele Syrtice. 

Aici, în golf, la treizeci de mile sud-vest de regiunea 
Benghazi, punctul cel mai apropiat de pe coastă, această 
insulă Antekirtta îi atrase atenţia în mod deosebit. Era 
numită astfel fiindcă era situată în faţa celorlalte insule 
Syrtice sau Kyrtice. Din momentul acela, doctorul îşi puse în 
minte să facă din ea, într-o zi, domeniul său; şi anticipând 
luarea în stăpânire a insulei, îşi luase şi el numele de 
Antekirtt, a cărui faimă se întinse în curând în toată Lumea 
Veche. 

Două motive serioase îi dictaseră această alegere: mai 
întâi, Antekirtta, care avea o circumferință de optsprezece 
mile, era o insulă destul de mare, ca să poată adăposti tot 
personalul pe care voia să şi-l angajeze; era destul de 
ridicată deasupra nivelului mării, căci un con a cărui 
înălţime atingea opt sute de picioare permitea să 
supraveghiezi golful până la ţărmul Cirenaicei; era destul 
de variată produse şi bine udată de pâraie, ca să poată face 
faţă nevoilor celor câteva mii de locuitori. Pe de altă parte, 
era aşezată în fundul acestei mări foarte primejdioase în 
timp de furtună şi care, în timpurile străvechi, fusese fatală 
argonauţilor. De altfel, acest fapt a fost semnalat de 
Apolloriius din Rhoclos, Horaţiu, Virgiiiu, Properţiu, Seneca, 
Valerius Flaccus, Lucan şi atâţia alţii, mai mult geografi 
decât poeţi, ca Pofibiu, Sallustiu, Strabon, Mela, Pliniu, 
Proeopju, care au dinţat sau au descris aceste Syrle, al 
căror nume înseamnă „locuri care te răpesc”. Tocmai acesta 


era ţinutul care îi convenea de minune doctorului Antekirtt. 
Cumpără insula pe un preţ enorm şi deveni proprietarul ei, 
fără nici un fel de altă obligaţie, cu acte în regulă, aprobate 
şi semnate de sultan, care făceau din posesorul Antekirttei, 
un proprietar suveran. 

De trei ani, doctorul locuia în această insulă. Vreo trei sute 
de familii de europeni şi de arabi, atraşi de ofertele lui şi de 
garanţia unei vieţi fericite, formau aici o mică colonie de 
vreo două mii de suflete. Nu erau de loc nişte sclavi, nici 
chiar nişte supuşi, ci nişte tovarăşi devotați căpeteniei lor, 
precum şi acestui colţ al globului, ce devenise acum noua 
lor patrie. 

Cu timpul fu organizată aici o administraţie, o miliţie 
însărcinată cu apărarea insulei, o magistratură aleasă 
dintre fruntaşi, care însă n-avea niciodată ocazia să-şi 
exercite mandatul. Apoi, după planurile pe care doctorul le 
trimisese celor mai mari şantiere din Anglia, din Franţa şi 
din America, se construiseră vasele acestei minunate flote, 
steamere, steam-iahturi, goelete sau Electrice, destinate 
călătoriilor rapide de-a lungul şi de-a latul bazinului 
Mediteranei. Totodată fuseseră ridicate aici şi fortificaţii, 
care însă nu erau terminate, deşi doctorul, din motive 
foarte serioase, grăbea lucrările. 

Se temea, oare, Antekirtta de vreun duşman, de pe aici, de 
prin meleagurile golfului Sidrei? Da! O sectă periculoasă, 
mai bine zis o asociaţie de pirați, priveau cu invidie şi cu ură 
pe străinul care întemeia această colonie în apropierea 
litoralului libian. Această sectă era „Frăția musulmană” a lui 
Sicii Mohamed Ben-Ali-Es-Senusi. în acest an, în anul 1260 
al hegirei, secta devenise mai amenințătoare ca oricând, 
numărând acum aproape trei milioane de aderenţi. 
Centrele sale de acţiune, răspâmdite în Egipt, în imperiul 
otoman din Europa şi din Asia, prin ţinuturile triburilor 
Baele şi 'Teuboii, în Sudanul oriental, în Tunisia, în Algeria, 
în Maroc, în Sahara independentă şi până la graniţele 
Sudanului occidental, erau în număr mai mare în 


Tripolitauia şi Cirenaica. Din această situaţie rezulta un 
pericol permanent pentru aşezările europene din Africa de 
Nord, din această minunată Algcrie destinată să ajungă 
ţara cea mai bogată din lume şi, în primul rând, bineînţeles, 
pentru această insulă Antekirtta. Aşadar, a folosi toate 
mijloacele moderne de apărare, nu era decât o măsură de 
prevedere din partea doctorului. 

lată câte lucruri noi află Petru Bâthory în decursul acestei 
convorbiri, care avea să-i mai descopere încă multe altele. 
Aici fusese el adus, în insula Antekirtta, din această 
îndepărtată mare a Syrtelor ca într-unul din colţurile cele 
mai neştiute ale Lumii Vechi, la câteva sute de leghe de 
Raguza, unde lăsase două fiinţe iubite, a căror amintire n- 
avea să-l mai părăsească niciodată: pe mama sa şi pe Sava 
Toronfhal. Apoi, în câteva cuvinte, doctorul completă 
amănuntele privitoare la această a doua parte a vieţii lui. În 
timp ce lua astfel de măsuri pentru siguranţa insulei, în 
timp ce se ocupa să pună în valoare bogăţiile solului insulei, 
să-l amenajeze pentru nevoile materiale şi morale ale unei 
mici colonii, el era ţinut la curent cu soarta prietenilor săi 
de odinioară, a căror urmă n-o pierduse nici un moment - 
printre alţii, doamna Bâthory, fiul său şi Borik, care se 
mutaseră din Triest la Raguza. 

Astfel, Petru află de ce venise goeleta Savarena la 
Gravosa, în acele condiţii ce stârniseră atât de mult 
curiozitatea tuturor, de ce doctorul îi făcuse vizita doamnei 
Bâthory, cum ea refuzase, fără ca fiul ei să fi ştiut ceva, 
banii ce îi fuseseră puşi la dispoziţie, cum doctorul sosise 
tocmai la timp, pentru a-l răpi din mormântul acela în care 
nu era decât adormit de un somn hipnotic. 

— Da, pe tine fiul meu, adăugă el, pe tine care pierzânduc-ţi 
capul nu te-ai dat înapoi de la o sinucidere. 

La auzul acestui cuvânt, Petru avu putere să se ridice, cu o 
mişcare de. indignare. 

— O sinucidere! strigă el. Aşadar, aţi putut să credeţi că 
am vrut să mă sinucid? 


— Dragul meu... într-un moment de deznădejde... 

— Deznădejde... da I Eram foarte deznădăjduit!... Mă 
credeam părăsit chiar şi de dumneavoastră, prietenul 
tatălui meu, părăsit după toate promisiunile pe care mi le- 
aţi făcut şi pe care nu eu vi le-am cerut... Deznădăjduit, da, 
eram deznădâjduit, şi mai sunt, şi acum!... Dar 
deznădăjduitului, dumnezeu nu-i spune să moară... ci să 
trăiască... pentru a se răzbuna! 

— Nu pentru a se răzbuna... ci pentru a pedepsi, răspunse 
doctorul. Dar atunci, dragul meu Petru, cine te-a 
înjunghiat? 

— Un om pe care-l urăsc, răspunse Petru, un om cu care 
m-am întâlnit în seara aceea, din întâmplare, pe o stradă 
pustie, prin preajma zidurilor oraşului. Poate că omul acela 
a crezut că mă voi năpusti eu asupra lui. Dar mi-a luat-o 
înainte... M-a lovit!... Omul acela e Sarcany, e... 

Petru nu putu termina. Gândindu-se la ticălosul acela în 
care el vedea acum pe soţul Savei, mintea i se tulbură, ochii 
i se închiseră, viaţa părea că se scurge din el, ca şi cum 
rana i s-ar fi deschis din nou. într-o clipă, doctorul îl 
readuse la viaţă. îl privi îndelung: 

— Sarcany!... Sarcany! murmură el. 

Petru ar fi trebuit să se odihnească puţin după zguduirea 
prin care trecuse. Dar nu voi. 

— Nu, zise el. Mi-aţi spus doar; voi începe cu povestea 
doctorului Antekirtt, din momentul când contele Mathias 
Sandorf s-a aruncat în apele Adriaticei. 

— Da, dragul meu... 

— Aşa că mai trebuie să-mi spuneţi ceea ce nu ştiu încă 
despre contele Mathias Sandortf. 

— 'Te simţi în puteri ca să mă asculţi? 

— Da, desigur! 

— Ei bine, fie, zise doctorul. E mai bine să termin o dată cu 
secretele pe care trebuie să le afli şi tu, cu toate lucrurile 
groaznice ce s-au petrecut atunci, ca să nu mai revin 
niciodată asupra acestui trecut. Tu ai crezut, dragul meu, 


că te-am părăsit când am plecat din Gravosa... Ei bine, 
ascultă-mă... Mă vei judeca după aceea! 

Ştii că în ajunul zilei când urma să aibă loc executarea 
sentinţei, tovarăşii mei şi cu mine am încercat să evadăm 
din fortăreaţa din Pisino. Dar Ladislau Zathmar fu prins de 
gardieni chiar în momentul când voia să iasă din celulă. 
Tatăl tău şi cu mine, târâţi de şuvoaiele ce clocotesc în 
prăpastia Buco, scăparăm de urmărirea lor. După ce am 
scăpat ca prin minune din vârtejul Foibei, când am pus 
piciorul pe ţărmul canalului lemo, am fost văzuţi de un 
ticălos, care n-a şovăit să ne vândă, ca să ia premiul pus de 
stăpânire pe capetele noastre. Fiind descoperiţi în casa 
unui pescar din Rovigno, în momentul când se pregătea să 
ne treacă de cealaltă parte a Adriaticei, tatăl tău fu arestat 
şi dus din nou în fortăreaţa din Pisino. Eu, mai norocos, am 
izbutit să scap. Toate astea le ştii; dar iată ceea ce nu ştii 
încă. înainte de a fi denunţaţi de spaniolul acela, numit 
Carpena - denunţ care pe pescarul Andrea Ferrato îl costă 
libertatea şi, după câteva luni, viaţa - doi oameni vânduseră 
secretul conspirației din Triest. 

— Şi cum se numesc?... izbucni Petru Bâthory. 

— Întreabă-mă mai întâi cum a fost descoperită trădarea 
lor, zise doctorul. 

Şi povesti pe scurt tot ceea ce se petrecuse în celula 
donjonului, povesti cum, datorită unui fenomen de acustică, 
izbutise să afle numele celor doi trădători. 

— Spuneţi-mi cum se numesc, strigă înc-o dată Petru 
Bâthory. Cred că o să-mi spuneţi cum se numesc! 

— Am să-ţi spun! 

— Cine sunt? 

— Unul din ei e contabilul care pătrunsese ca spion în casa 
lui Ladislau Zathmar. E omul care a vrut să te asasineze. E 
Sarcany! 

— Sarcany! strigă Petru, care, adunându-şi puterile făcu 
câţiva paşi spre doctor. Sarcany!... Ticălosul acela!... Şi 
dumneavoastră ştiaţi!... Şi dumneavoastră, prietenul lui 


Ştefan Bâthory, dumneavoastră care v-a oferit să-l protejaţi 
pe fiul său, dumneavoastră căruia i-am încredinţat secretul 
dragostei mele, dumneavoastră care i-aţi dat curaj, 
dumneavoastră l-aţi lăsat pe ticălosul acela să pătrundă în 
casa lui Silas Toronthal, când l-aţi fi putut opri cu un singur 
cuvânt!... Şi prin tăcerea dumneavoastră, aţi încurajat 
această crimă... da!... această crimă care a dat-o pe 
nenorocita fată lui Sarcany! 

— Da dragul meu Petru, aşa este. 

— Şi de ce? 

— Pentru că ea nu putea să fie soţia ta! 

— Ea?...Ea...? 

— Da. Pentru că, dacă Petru Bâthory s-ar fi însurat cu 
domnişoara 'Toronthal, ar fi fost o crimă şi mai îngrozitoare! 

— Dar de cede ce?... repeta într-una Petru, ajuns în 
culmea tulburării. 

— Pentru că Sarcany avea un complice... Da! Un complice, 
în toată uneltirea aceasta odioasă care l-a trimis la moarte 
pe tatăl tău!... Şi acest complice... a sosit momentul să-l 
cunoşti!... este bancherul din Triest, Silas Toronthal! 

Petru auzise bine, pricepuse... Nu putu să mai scoată nici 
un cuvânt. Un spasm îi contractă buzele. Dacă groaza nu i- 
ar fi paralizat şi înţepenit tot corpul, s-ar fi prăbuşit. 
Privirile sale, aţintite în gol, păreau că vor să pătrundă 
adâncurile unor taine de nepătruns. 

Aceasta dură doar câteva secunde, în timpul cărora 
doctorul se întrebă cu groază dacă pacientul său nu cumva 
se va prăpădi, după teribila operaţie la care îl supusese. 

Dar şi Petru Bâthory era o fire foarte energică. Izbuti să-şi 
stăpânească revolta sufletească. Din ochi i se prelinseră 
câteva lacrimi. Apoi, după ce căzu iar în fotoliu, îşi lăsă 
mâna într-a doctorului. 

— Dragul meu Petru, zise acesta, cu o voce blândă şi 
gravă, pentru lume noi suntem nişte morţi, amândoi. Acum, 
sunt singur pe lume, nu mai am prieteni, nu mai am copil!... 
Vrei să fii tu copilul meu? 


— Da... tată, răspunse Petru Bâthory. 

Şi sub imboldul unui sentiment cu adevărat părintesc şi a 
unui sentiment cu adevărat filial, cei doi se aruncară unul în 
braţele celuilalt. 

III. CE SE PETRECEA LA RAGUZA în timp ce acestea se 
petreceau în insula Antekirtta, iată ce se mai întâmplase la 
Raguza: 

Doamna Bâthory nu mai era în acest oraş. După moartea 
fiului său, Borilc, ajutat de câţiva prieteni, reuşi să o ducă 
departe de casa de pe strada Marinella. în primele zile, 
lumea crezuse că nenorocita mamă nu va mai putea rezista, 
că-şi va pierde minţile de durere. Şi, de fapt, biata femeie, 
oricât de energică era, dădu oarecare semne de tulburare 
mintală, care îi îngroziră pe medici. în aceste împrejurări şi 
în urma sfaturilor lor, doamna Bâthory fu dusă în salul 
Vinticello, la un prieten al familiei sale. Aici urma să aibă 
toate îngrijirile. Dar cum mai putea fi mângâiată această 
mamă, această văduvă, această fiinţă de două ori lovită 
crunt, în dragostea pentru soţul ei şi pentru fiul ei? 

Bătrânul său servitor nu voise s-o părăsească. Aşa că, 
după ce încuie bine casa din strada Marinella, Borik o urmă 
- el, umilul şi credinciosul prieten al bietei văduve atât de 
crunt lovită. 

Despre Sava Toronthal, pe care mama lui Petru Bâthory o 
blestemase, nu mai vorbiră niciodată nici un cuvânt. Nu mai 
ştiau nici măcar că nunta ei fusese amânată pentru o dată 
mai îndepărtată. De altfel, starea în care se găsea o silea pe 
biata fată să stea tot timpul în pat. Primise o lovitură pe cât 
de neaşteptată, pe atât de teribilă. Iubitul ei era mort... 
mort de deznădejde, fără îndoială!... Şi în timp ce ea 
pornise spre biserică spre a săvârşi această căsătorie 
odioasă, convoiul acela îi ducea trupul lui neînsufleţit la 
cimitir... 

Timp de zece zile, adică până la 16 iulie, Sava fu într-o 
stare foarte îngrijorătoare. Mama sa stătea tot timpul la 
căpătâiul ei. Acestea fură, de altfel, ultimele îngrijiri pe care 


i le dădu doamna Ioronthal, căci ea însăşi avea să fie în 
curând lovită de moarte. în timpul lungilor ceasuri de 
veghe, câte gânduri nu schimbaseră între ele mama şi fiica. 
E lesne de ghicit, aşa că nu mai trebuie să stăruim. Două 
nume reveneau mereu, printre lacrimi şi suspine: numele 
lui Sarcany, pentru a-l blestema, şi numele lui Petru, care 
nu mai era acum decât un nume săpat pe o piatră de 
mormânt, pentru a-l plânge. 

Din aceste convorbiri, la care Silas 'Toronthal se ferea să ia 
parte vreodată, se ferea chiar şi să-şi vadă fiica, reieşea că 
doamna Toronthal mai făcuse un ultim demers pe lângă 
soţul său. Încercase să-l facă să consimtă să renunţe la 
această căsătorie, de care Sava se îngrozea numai 
gândindu-se. Dar bancherul rămăsese neclintit în hotărârea 
sa. Poate că dacă ar fi putut lua singur o hotărâre, fără nici 
o constrângere dinafară, s-ar fi lăsat înduplecat de 
rugăminţile soţiei sale. Dar, cum era sub stăpânirea 
complicelui său, chiar mai mult decât s-ar fi putut crede, 
nici nu voi s-o asculte pe doamna Toronthal. Căsătoria Savei 
cu Sarcany era hotărâtă, şi urma să aibă loc de îndată ce 
starea sănătăţii Savei o va permite. 

Ne putem uşor închipui cât de enervat fusese Sarcany 
când avusese loc această întâmplare neprevăzută, cât de 
mult se înfuriase văzând că îi încurcă socotelile, şi cu ce 
ameninţări îl copleşise pe Silas Toronthal. Nu era decât o 
întârziere, fireşte, dar dacă întârzierea aceasta se 
prelungea prea mult, putea să-i răstoarne toate planurile 
de viitor. Pe de altă parte, ştia prea bine că Sava nu avea 
pentru el decât cea mai profundă repulsie. Şi ce ar mai fi 
devenit această repulsie, dacă fata ar fi bănuit că Petru 
Bâthory fusese înjunghiat tocmai de omul pe care era silită 
să-l ia de bărbat? 

cât despre Sarcany, el nu putea decât să se simtă fericit că 
se descotorosise în felul acesta de rivalul său. Nici o 
remuşcare, de altfel, în sufletul său, întins oricărui 
simţământ omenesc. 


— Bine că băiatul ăsta s-a gândit să se omoare, îi spuse el 
într-una din zile lui Silas Toronthal. Cu cât vor rămâne în 
viaţă mai puţini din neamul Bâthorylor, cu atât va fi mai 
bine pentru noi. Se vede că cerul ne ocroteşte! 

Şi, într-adevăr, cine mai rămăsese în viaţă din cele trei 
familii, Sandorf, Zathmar şi Bâthory. O bătrână, ale cărei 
zile erau numărate. Da, se părea că Dumnezeu îi ocrotea pe 
aceşti ticăloşi, şi că îi va ocroti şi mai mult, atunci când 
Sarcany va fi soţul Savei Toronthal şi stăpân pe averea ei! 

Cu toate acestea, Dumnezeu parcă voia să-i încerce 
răbdarea, căci căsătoria părea că va trebui să se mai amâne 
încă. Când fata se mai refăcu întrucâtva - cel puţin fiziceşte 
- de pe urma acestei groaznice lovituri, când Sarcany 
credea că în curâd îşi va atinge ţinta, doamna Toronthal 
căzu, la rândul său, bolnavă. Toată maşinăria vieţii sufleteşti 
a nenorocitei femei era uzată, de când cu evenimentele 
acelea din Triest, când aflase cu ce fel de om trebuia să-şi 
ducă viaţa. Apoi, toate demersurile pe care le făcuse pe 
lângă soţul ei în favoarea lui Petru, pentru a repara măcar 
în parte răul făcut familiei Bâthory, şi toate rugăminţile sale, 
zadarnice în faţa influenţei lui Sarcany, care se întorsese pe 
neaşteptate la Raguza, toate acestea o zdruncinaseră 
profund. 

Încă din primele zile se văzu lămurit că biata femeie se va 
prăpădi în curând. Medicii nu-i dădeau decât câteva zile de 
trăit. Se topea văzând cu ochii. Nici un tratament n-o mai 
putea salva, nici un leac, doar dacă Petru Bâthory ar fi ieşit 
din mormânt şi s-ar fi însurat cu fiica ei! Acum era rândul 
Savei să o îngrijească. Nu mai pleca de la căpătâiul ei nici 
Zi, nici noapte. 

E lesne de înţeles cât de mult îl înfurie pe Sarcany şi 
această întârziere. îl mustra tot timpul pe bancher, care 
însă era şi el tot atât de neputincios în faţa sorții. 
Deznodământul nu avea să întârzie. 

— Pe la 29 iulie, adică peste câteva zile, se părea că 
doamna Toronthal se mai întremase puţin. Dar această 


stare se datora doar unei febre puternice, care avea s-o 
biruiască în următoarele patruzeci şi opt de ore. Tot timpul 
cât avu febră, doamna Toronlhal aiurea; începu să 
vorbească alandala, spunând vorbe fără nici o noimă. 

Un cuvânt - un nume pe care îl repeta întruna - o 
surprinse pe Sava. Era numele Bâthory, dar nu era vorba 
de tânăr, ci de mama sa, pe care bolnava o chema, îi cerea 
iertare tot timpul, ca şi cum ar fi fost copleşită de 
remuşcări. 

— lertaţi-mă... doamnă... iertaţi-mă... 

Şi când doamna 'Toronthal, într-un moment de linişte, fu 
întrebată de fiica sa, ea îi răspunse, speriată: 

— Taci, Sava!... Taci!... N-am spus nimic...! 

Veni şi noaptea de 30 spre 31 iulie. Un timp, medicii 
crezură că boala doamnei Ioronthal, după ce atinsese 
punctul culminant, va începe să intre în perioada de 
convalescenţă. Ziua îi fusese mai bine, fără tulburări 
cerebrale, şi cu toţii erau, pe bună dreptate, surprinşi de o 
schimbare atât de neaşteptată în starea bolnavei. Noaptea 
promitea a, fi tot atât de liniştită cum fusese şi ziua. Dar 
aceasta era pentru că doamna Toronthal, înainte, de a muri, 
mai făcea o ultimă sforţare de voinţă, ce dovedea o energie 
nebănuită. Era pentru că, după ce se. spovedise şi se 
împărtăşise, luase o anumită hotărâre, şi nu mai aştepta 
decât momentul potrivit pentru a o duce la îndeplinire. în 
noaptea aceea stărui ca fiică-sa să se ducă să se odihnească 
câteva ceasuri. Sava, cu toate că la început se împotrivi, în 
cele din urmă trebui să se supună voinţei mamei sale. 
Seara, pe la orele 11, Sava intră în camera ei. Doamna 
Toronthal rămăsese singură. Toată lumea dormea; în casă 
domnea, o linişte desăvârşită, pe drept cuvânt „liniştea 
morţii”. 

Atunci, doamna 'Ioronthal se sculă din pat, şi cu toate că 
toţi credeau despre ea că era atât de slăbită, încât nu mai 
putea face nici cea mai mică mişcare, avu totuşi puterea, 
după ce se îmbrăcă, să se ducă şi să se aşeze la masa ei de 


scris. Luă o foaie de hârtie şi, cu o mână tremurătoare, 
scrise doar câteva rânduri, urmate de semnătura ei. Puse 
foaia de hârtie într-un plic, pe care-l lipi, şi scrise această 
adresă: DOAMNEI BATHORY, SIR. MARINELLA, Cartierul 
STRADONE RAGUZA Luptându-se apoi cu oboseala pe care 
i-o pricinuise această sforţare, deschise uşa camerei sale, 
cobori scara principală, străbătu curtea, deschise anevoie 
poarta şi ieşi în stradă. 

Aleea Stradone era întunecată şi pustie la ora aceea, căci 
trebuie să fi fost după miezul nopţii. Abia târându-se, 
doamna 'Toronthal merse vreo cincizeci de paşi pe trotuar, 
se opri în faţa unei cutii poştale, puse scrisoarea la cutie şi 
se întoarse acasă. Dar după acest ultim act. de voinţă, 
puterile o părăsiră şi se prăbuşi în pragul porţii de la 
intrare. Acolo o găsiră, peste un ceas, Silas 'Toronthal şi 
Sava. O duseră în camera ei. clar bolnava nu-şi mai revenea 
în simţiri. 

A doua zi Silas 'Toronthal îi spuse lui Sarcany tot ce se 
întârnplase. Niciunul din ei nu ar fi putut bănui că doamna 
Toronthal ieşise în timpul nopţii ca să pună o scrisoare la 
cutie. Dar de ce ieşise din casă? iată ce nu-şi puteau explica, 
şi întânplarea aceasta rămase pentru ei un motiv serios de 
îngrijorare. 

Bolnava mai zăcu încă douăzeci şi patru de ore. Mai dădea 
foarte puţine semne de viaţă. Erau ultimele sforţări ale unui 
suflet gata să părăsească închisoarea trupului. Sava îi luase 
mâna, ca şi cum ar fi vrut s-o mai reţină pe lumea aceasta, 
unde ea rămânea atât de singură şi de părăsită. Dar gura 
mamei sale rămânea acum mută, iar buzele ei nu mai 
rosteau numele Bâthory. Fără îndoială, conştiinţa îi era 
împăcată, ultima ei dorinţă se împlinise, aşa că doamna 
Toronthal nu mai trebuia nici să se roage, nici să ceară 
iertare. în noaptea următoare, pe la orele trei dinspre ziuă, 
în timp ce Sava era singură lângă ea, muribunda făcu o 
mişcare, şi mâna ei atinse mâna fiicei sale. La această 
atingere deschise ochii pe jumătate. Apoi privirea ei se 


îndreptă spre Sava. Şi privirea aceasta era atât de 
întrebătoare, încât Sava îşi dădu seama că mama ei dorea 
ceva. 

— Mamă!... Mamă!... zise. ea. Vrei ceva? 

Doamna Toronthal făcu semn că da. 

— Vrei să-mi spui ceva? 

— Da! şopti limpede doamna Toronthal. 

Sava se aplecă spre bolnavă... Aceasta îi făcu semn să se 
apropie şi mai mult. Fata îşi lipi capul de capul mamei sale, 
care îi zise: 

— Copilul meu, am să mor... 

— Mamă! Mamă...! 

— Mai încet... şopti doamna Toronthal, mai încet!... Să nu 
ne audă nimeni! 

Apoi, după o nouă sforţare, zise: 

— Sava, trebuie să-ţi cer iertare pentru răul pe care ţi l- 
am făcut... pentru răul pe care n-am avut curajul să-l 
împiedic. 

— Tu, mamă...?! Tu mi-ai făcut rău...?! Tu să-mi ceri 
iertare?! 

— Sărută-mă pentru ultima oară, Sava... Da... Pentru 
ultima oară... Asta va însemna că mă ierţi... 

Fata îşi lipi uşor buzele de fruntea palidă a muribundei. 

Aceasta avu putere să-şi petreacă braţul pe după gltul 
fetei. Apoi, ridicându-se şi privind-o înspăimântător de fix, 
zise: 

— Sava... Sava... tu nu eşti fiica lui Silas Toronthal... Tu nu 
eşti fiica mea!... Tatăl tău... 

Nu putu termina. Un spasm puternic o zvârli din braţele 
Savei, şi sufletul său îşi luă zborul o dată cu ultimele-i 
cuvinte. Fata se aplecă asupra moartei... Voia s-o trezească, 
s-o readucă la viaţă... Zadarnic. 

Atunci începu să strige. Veniră toţi ai casei. Silas Toronthal 
fu printre cei dintâi care intrară în camera soţiei sale. când 
îl zări, Sava, cuprinsă de o nestăpânită pornire de scârbă, 
se feri din faţa acestui om, pe care avea acum dreptul să-l 


dispreţuiască, să-l urască, pentru că nu era tatăl ei. 
Muribunda îi destăinuise acest lucru - şi oamenii când mor 
nu mint! 

Fugi apoi afară din odaie, înspăimântată de cuvintele ce i 
le spusese nenorocita femeie, care o iubise ca pe fiica ei, şi 
poate chiar mai înspăimântată de lucrurile pe care aceasta 
nu avusese timp să ile spună! 

A treia zi, doamna Toronthal fu înmormântată cu mare 
pompă. Bancherul era înconjurat de mulţimea aceea de 
prieteni care roiesc întotdeauna în jurul unui om bogat. 
lângă el păşea Sarcany, afirnând astfel prin prezenţa lui că 
nu intervenise nici o schimbare în planurile lor, în urma 
cărora avea să devină un membru al familiei Toronthal. Şi 
de fapt, aceasta era speranţa lui; dar mai avea încă multe 
piedici de trecut până să ajungă să şi-o vadă împlinită. De 
altfel, Sarcany se gândea că împrejurările acestea, care o 
lăsau şi mai mult pe Sava la cheremul lui, nu puteau fi decât 
favorabile realizării planurilor sale. Dar întârzierea 
provocată de boala doamnei Toronthal se mai prelungea 
acum în urma morţii ei. Pe timpul cât familia era în doliu nu 
putea fi vorba de căsătorie. Aşa era obiceiul, trebuiau să 
aştepte să mai treacă măcar câteva luni. 

Desigur că faptul acesta îl supăra grozav pe Sarcany, 
grăbit cum era să-şi atingă cât mai repede scopul. Dar n- 
avea ce face, trebuia să respecte obiceiurile, nu însă fără să 
aibă discuţii aprinse cu Silas Toronthal. Şi discuţiile lor se 
terminau de fiecare dată cu astfel de cuvinte din partea 
bancherului: 

— Ce pot să fac eu. Şi, de altfel, dacă nunta se face numai 
peste cinci luni, nu văd ce motiv ai avea să fii îngrijorat? 

Fireşte că cei doi bărbaţi se înțelegeau de minune între ei. 
Dar oricât de bine s-ar fi înţeles, Sarcany era tot timpul 
într-o stare de enervare, care-l ducea uneori la scene de o 
extremă violenţă. 

Pe deasupra, amândoi erau îngrijoraţi gândindu-se că nu 
ştiau unde se dusese doamna Toronthal în ajunul morţii 


sale. Sarcany se gândi chiar că poate ea a vrut să pună la 
poştă o scrisoare, a cărei destinaţie voia să rămână neştiută 
de nimeni. 

Bancherul, căruia Sarcany îi împărtăşi acest gând, fu şi el 
de aceeaşi părere. 

— Dacă într-adevăr aşa a fost, repeta Sarcany, înseamnă 
că scrisoarea aceea ne ameninţă direct şi grav. Soţia 
dumitale a fost totdeauna de părerea Savei şi a susţinut-o 
împotriva mea, ba chiar îl susţinea pe rivalul meu; şi cine 
ştie dacă în clipa morţii n-a găsit destulă putere, de care de 
altfel puteai s-o crezi în stare, ca să ne trădeze secreteleân 
cazul acesta, n-ar fi oare mai bine să luăm din vreme toate 
măsurile şi să plecăm din oraşul acesta, în care, şi 
dumneata, şi eu, avem mai mult de pierdut decât de 
câştigat? 

— Dacă scrisoarea aceasta ne ameninţa, spuse Silas 
Toronthal, după câteva zile ameninţarea şi-ar fi făcut 
efectul. Dar vezi că până acum nu s-a întâmplat nimic! 

La acest argument, Sarcany nu ştiu ce să mai răspundă. 
într-adevăr, dacă scrisoarea doamnei 'Toronthal ar fi fost în 
legătură cu planurile lor viitoare, n-aveau de ce să se 
aştepte deocamdată la vreo primejdie când va fi cazul, vor 
mai vedea ei ce au de făcut. Ceea ce se şi întâmplă, la 
cincisprezece zile după moartea doamnei 'Toronthal, dar cu 
totul altfel de cum se aşteptau ei. De la moartea mamei 
sale, Sava stătea tot timpul retrasă, tot timpul în camera ei. 
Nn venea nici la masă. Bancherul, foarte stânjenit faţă de 
ea, se ferea să rămână cu Sava între patru ochi, ceea ce l-ar 
fi pus într-o încurcătură şi mai mare. O lăsa deci să facă ce 
poftea, iar el stătea într-o altă aripă a palatului. în mai 
multe rânduri, Sarcany îl certase aspru că accepta o 
asemenea situaţie. Ca urmare a acestui fel de viaţă, Silas 
Toronthal nu mai avea nici o ocazie să-şi întâlnească fata, şi 
aceasta îi cam încurca planurile lui Sarcany, care avu o 
explicaţie foarte hotărâtă cu bancherul. Deşi nu putea fi 
vorba de nuntă până nu treceau primele luni de doliu, totuşi 


Sarcany nu voia ca Sava să se obişnuiască cu gândul că 
tatăl său şi cu el ar putea renunţa la această căsătorie. 

În cele din urmă, Sarcany se arătă atât de categoric şi de 
poruncitor faţă de Silas 'Toronthal, încât acesta, în ziua de 
16 august, o anunţă pe Sava că voia să-i vorbească chiar în 
seara aceea. Se aştepta la un refuz din partea ei, căci o 
anunţase că Sarcany dorea să fie şi el de faţă la această 
întrevedere. Dar Sava îi trimise vorbă că se va supune 
poruncii lui. 

Spre seară, Silas 'Toronthal şi Sarcany o aşteptau 
nerăbdători în salonul cel mare. Primul era hotărât să nu se 
lase dus, având de partea lui drepturile pe care i le clădea 
autoritatea lui de tată. Al doilea, hotărât să se abţină, să 
asculte mai degrabă decât să vorbească, voia în primul rând 
să descopere care erau gândurile. ascunse ale fetei. Se 
temea tot timpul ca nu cumva fata să fi fost pusă la curent, 
mai bine decât se aşteptau ei, cu anumite lucruri. 

La ora hotărâtă, Sava intră în salon. Sarcany se ridică; dar 
la salutul lui, fata nu răspunse nici măcar printr-o simplă 
înclinare a capului, ca şi cum nu l-ar fi zărit, sau, mai 
degrabă, ca şi cum n-ar fi vrut să-l vadă. 

La un semn al lui Silas 'Ioronthal, Sava luă loc. Apoi, 
liniştită, cu faţa care părea şi mai palidă sub hainele de 
doliu, aşteptă să fie întrebată. 

— Sava, începu bancherul, am respectat durerea pe care 
ţi-a pricinuit-o moartea mamei tale şi n-am vrut să-ţi tulbur 
singurătatea. Dar acum, după ce a trecut un timp de la 
aceste triste evenimente, trebuie neapărat să discutăm şi să 
aranjăm unele chestiuni de afaceri. Deşi nu ai atins încă 
majoratul, e bine să ştii de pe acum care e partea de 
moştenire de la... 

— Dacă nu e vorba decât de avere, răspunse Sava, e de 
prisos să mai vorbim, Nu pretind nimic din moştenirea de 
care îmi vorbeşti! 

Sarcany făcu o mişcare ce arăta din partea sa cea mai vie 
dezamăgire, dar poate că şi o surpriză amestecată cu 


oarecare îngrijorare. 

— Cred că nu-ţi dai prea bine seama de ceea ce spui, zise 
Silas 'Toronthal. Fie că vrei, fie că nu vrei, tu eşti 
moştenitoarea doamnei Toronthal, mama ta, şi legea mă 
obligă să-ţi dau socoteală de averea aceasta, când vei fi 
majoră... 

— Bineînţeles, în cazul când eu n-aş renunţa la această 
succesiune, răspunse calm fata. 

— Şi de ce să renunţi? 

— Pentru că e limpede că n-am nici un drept la ea. 

Bancherul tresări. Niciodată nu s-ar fi aşteptat la un 
asemenea răspuns. cât despre Sarcany, el tăcu. îşi dădea 
seama că Sava ascundea ceva, şi voia să vadă clar ce anume 
ascunde. 

— Nu ştiu Sava, continuă Silas Ioronthal, enervat de 
răspunsul prompt şi liniştit al fetei, nu ştiu ce înseamnă 
cuvintele acestea, nici cine te-a învăţat să le rosteşti. De 
altfel, eu nu discut aici dreptul şi jurisprudenţa! Tu eşti sub 
tutela mea şi n-ai nici un drept de a refuza sau de a 
accepta. Aşa că vei face bine să te supui autorităţii tatălui 
tău, pe care cred că nu-l tăgăduieşti, nu-i aşa? 

— Cine ştie? răspunse Sava. 

— Asta-i bună! exclamă Silas Toronthal, care începea să-şi 
piardă răbdarea. Asta-i bună! Dar tu mai ai încă trei ani 
până să poţi vorbi, astfel. Când vei fi atins majoratul, vei 
face ce vei pofti cu averea ta până atunci însă, mie îmi sânt 
încredințate interesele tale, şi le voi apăra aşa cum socot eu 
de cuviinţă! 

— Bine, fie, răspunse Sava, voi aştepta. 

— Ce ai să aştepţi? zise bancherul. Uiţi desigur că situaţia 
ta se va schimba în curând, de îndată ce va trece timpul ce 
se cuvine Cu atât mai puţin ai dreptul, prin urmare, să 
dispui după bunul tău plac de această avere, cu cât nu eşti 
singura interesată în această afacere. 

— Da!... O afacere! răspunse Sava, cu un ton dispreţuitor. 


— Credeţi-mă, domnişoară... crezu de cuviinţă să zică şi 
Sarcany, pe care cuvintele acestea rostite cu un dispreţ atât 
de jignitor îl vizau direct, vă rog să credeţi că un sentiment 
mai onorabil... 

Dar Sava nici nu-l băgă în seamă, ci continuă să-l 
privească ţintă pe bancher, care îi spuse enervat: 

— Nu, nu poţi să hotărăşti numai tu singură... căci 
moartea mamei tale n-a schimbat întru nimic planurile 
noastre. 

— Ce planuri? întrebă fata. 

— Planul de căsătorie, pe care te prefaci că l-ai uitat, 
planul acela care urmează să facă din domnul Sarcany 
ginerele meu! 

— Eşti sigur că această căsătorie va face din domnul 
Sarcany ginerele dumitale? 

De astă dată ironia era atât de directă, încât Silas 
Toronthal se ridică să iasă din cameră, într-atâta simţea 
nevoia să-şi ascundă tulburarea. Dar Sarcany îl reţinu cu un 
gest. El voia să meargă până la capăt, voia cu orice preţ să 
ştie ce-i rămânea de făcut. 

— Ascultă-mă, tată, căci e ultima dată când îţi mai spun 
iată, zise atunci fata, domnul Sarcany nu vrea să se însoare 
cu mine de dragul meu, ci de dragul averii, la care eu 
renunţ. Oricât ar fi de neobrăzat, nu va îndrăzni să mă 
contrazică Totuşi, fiindcă ţine să-mi reamintească că eu 
consfinţisem la această căsătorie, am să-i răspund 
numaidecât. Da, trebuit să mă sacrific, când am crezut că în 
această chestiune era în joc cinstea tatălui meu. Dar 
dumneata ştii că tatăl meu nu poate fi amestecat în acest fel 
mârşav. Aşa că, dacă dumneata vrei să-l îmbogăţeşti pe 
domnul Sarcany, n-ai decât să-i dai averea!... Asta-i tot ce 
cere el! 

Fata se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Sava, strigă atunci Silas 'Toronthal, tăindu-i drumul, e o 
babilonie în vorbele tale... încât nu le mai pricep de loc... şi 


de bună seamă că nici tu nu le pricepi!... Mă întreb dacă nu 
cumva moartea mamei tale... 

— A mamei mele... daera mama mea... mama mea 
sufletească, murmură fata. 

—.dacă nu cumva durerea ţi-a zdruncinat judecata, 
continuă Silas 'Toronthal, care nu se mai auzea decât pe 
sine. Da Dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile... 

— Mi-am pierdut minţile! 

— Dar ceea ce am hotărât să se facă, se va face şi înainte 
de şase luni vei fi soţia lui Sarcany. 

— Niciodată! 

— Voi şti eu să te silesc, n-ai nici o grijă! 

— Şi cu ce drept? răspunse fata, cu un gest de indignare, 
pe care de astă dată nu şi-o putu stăpâni. 

— Cu dreptul pe care mi-l dă autoritatea de tată! 

— Dumneata... domnule! Dumneata nu eşti tatăl meu, şi 
eu nu mă numesc Sava Toronthal! 

La auzul acestor cuvinte, bancherul, nemaigăsind ce să 
răspundă, se dădu un pas înapoi, în timp ce fata, fără a-şi 
întoarce măcar capul, ieşi din salon, ducându-se în camera 
ei. Sarcany, care în tot timpul acestei convorbiri o privise cu 
atenţie, nu fu câtuşi de puţin surprins de sfârşitul acestei 
scene. Ghicise totul de la început. De ceea ce se temuse, nu 
scăpase. Sava ştia că nu o lega nimic de familia Toronthal. 
cât despre bancher, el fu cu atât mai mult copleşit de 
această lovitură neaşteptată, cu cât nu putuse să fie destul 
de stăpân pe sine ca să o preîntâmpine. 

Sarcany luă atunci cuvântul şi, obişnuit cum era să 
vorbească pe şleau, rezumă situaţia. Silas Toronthal se 
mulțumea să asculte. De altfel, nici nu putea decât să 
aprobe, căci vecinul său complice vorbea cât se poate de 
lămurit şi cu judecată. 

— Nu trebuie să ne mai aşteptăm ca Sava să consimtă 
vreodată, de bună voie cel puţin, la această căsătorie, zise 
el. Dar, din motivele pe care noi le cunoaştem, mai mult ca 
oricând trebuie ca această căsătorie să se facă! Ce ştie ea 


despre trecutul nostrunimic, căci altfel ar fi spus-o. Ceea ce 
ştie, e că nu este fiica dumitale, şiatâta tot. Îşi cunoaşte ea 
tatăl? De loc. Aceasta ar fi fost cel dintâi nume pe care ni l- 
ar fi aruncat în faţă. Este ca informată de multă vreme 
despre adevărata ei situaţie faţă de noi? Nu, şi probabil că 
doamna Toronthal i-a spus numai cu puţin timp înainte de a 
muri. Dar ceea ce mi se pare tot atât de sigur este că nui s- 
a spus decât: atât cât să-i dea dreptul să nu se supună 
omului care nu-i este tată! 

Silas Toronthal aprobă dând din cap argumentarea lui 
Sarcany. De altfel, ştim că Sarcany nu se înşela nici în 
privinţa felului în care fusese informată tânăra fată despre 
aceste lucruri, nici asupra datei când îi fuseseră 
împărtăşite, nici în sfârşit asupra faptului că nu toate 
tainele în legătură cu naşterea sa îi fuseseră dezvăluite. 

— Să tragem acum încheierea, urmă Sarcany. Oricât de 
puţine lucruri ştie Sava despre situaţia ei, şi cu toate că 
habar n-are de trecutul nostru, suntem ameninţaţi 
amândoi, dumneata în onorabila situaţie de care te bucuri 
la Raguza, iar eu în interesele foarte serioase pe care 
trebuie să mi le asigure această căsătorie şi la care nu 
vreau să renunţ nici în ruptul capului! Aşa că, iată ce 
trebuie să facem, şi cât mai curând: să plecăm din Raguza 
şi s-o luăm şi pe Sava cu noi, fără să mai aibă timp să se 
întâlnească sau să vorbească cu cineva, şi să nu ne mai 
întoarcem în acest oraş decât după ce ne vom căsători şi 
după ce Sava, ajungând soţia mea, va avea tot interesul să 
tacă. O dată plecată în străinătate, ea va fi atât de bine 
sustrasă oricărei influenţe, încât nu ne vom mai teme de loc 
de eacât priveşte consimţământul ei la această căsătorie, şi 
încă într-un răstimp care să-mi asigure toate foloasele ce 
vor decurge de aici, asta mă priveşte pe mine, şi dumnezeu 
să mă bată dacă n-o să reuşesc! 

Silas Toronthal fu de acord: situaţia era întocmai cum o 
prezenta Sarcany. Nici măcar nu-i trecu prin gând să se 
împotrivească. Cum era dominat din ce în ce mai mult de 


complicele lui, nici nu s-ar fi putut împotrivi. Şi de ce să se 
împotrivească? Pentru cine? Pentru fata care nu-l putuse 
niciodată suferi? Pentru fata faţă de care nu simţise 
niciodată vreo afecţiune? 

În seara aceea hotărâră ca planul să fie pus în aplicare 
chiar înainte ca Sava să mai iasă din casă. Apoi Silas 
Toronthal şi Sarcany se despărţiră. Şi - precum vom vedea - 
aveau toate motivele să se grăbească. Căci, a treia zi, 
doamna Bâthory, însoţită de Borik, care locuiau acum în 
satul Vintâcello, veni - pentru prima dată de la moartea 
fiului său - în casa din strada Marinella. Voia să se mute 
definitiv, să părăsească pentru totdeauna oraşul acesta, 
prea plin pentru ea de amintiri sfâşietoare, şi de aceea 
venise acum să facă toate pregătirile de plecare. când Borik 
deschise uşa, găsi în cutia de scrisori o scrisoare. Era 
scrisoarea pe care doamna 'Toronthal o pusese la poştă 
chiar în ajunul morţii sale şi în împrejurările pe care le ştim. 
Doamna Bâthory luă scrisoarea, o deschise, se uită mai întâi 
la semnătură, apoi citi dintr-o răsuflare cele câteva rânduri 
scrise de o mână muribundă, rânduri care dezvăluiau 
secretul naşterii Savei. Ce asociaţie bruscă între numele 
Savei şi al lui Petru avu loc oare în mintea doamnei 
Bâthory? 

Ea!... El!... exclamă ea. 

Şi fără să mai spună un cuvânt căci nici n-ar fi fost în stare, 
fără să-i răspundă bătrânului servitor şi dându-l la o parte, 
când acesta voi s-o reţină, se năpusti afară din casă, cobori 
pe strada Marinela, traversă aleea Stradone şi nu se opri 
decât în faţa porţii palatului Toronthal. îşi dădea ea oare 
seama de ceea ce făcea îşi dădea ea oare seama că ar fi fost 
mai bine să acţioneze mai puţin pripit şi deci cu mai multă 
prudenţă, chiar în interesul Savei? Nu. Se simţea împinsă 
spre această fată cu o putere căreia nu i se putea împotrivi, 
ca şi. cum bărbatul său, Ştefan Bâthory, ca şi cum fiul său, 
Petru, ar fi ieşit din mormânt şi i-ar fi poruncit: 

— Salveaz-o!... Salveaz-o! 


Doamna Bâthory bătu la poarta palatului Toronthal. Poarta 
se deschise. leşi un servitor şi o întrebă ce dorea. Doamna 
Bâthory dorea s-o vadă pe Sava. Domnişoara Toronthal nu 
mai era acolo! Doamna Bâthory dorea să vorbească cu Silas 
Toronthal. Bancherul plecase în ajun, fără să spună unde se 
duce, şi o luase cu el şi pe tânăra fată. Doamna Bâthory, 
zguduită de această lovitură din urmă, se clătină şi căzu în 
braţele lui Borik, care o ajunsese din urmă. Apoi, după ce 
bătrânul servitor o duse acasă, pe strada Marinella, ea îi 
spuse: 

— Mâine mergem la nunta Savei cu Petru! Şi Doamna 
Bâthory îşi pierduse minţile. 

IV. PRIN ÎMPREJURIMILE MALTEI în timp ce se petreceau 
aceste ultime evenimente care îl priveau atât de aproape pe 
Petru Bâthory, starea sănătăţii lui se îmbunătăţea din zi în 
zi. în curând nu-l va mai îngrijora nici rana, care i se 
vindecase aproape complet. Dar cât de mult trebuia să 
sufere gândindu-se la mama sa, gândindu-se la Sava, pe 
care o credea pierdută pentru el! 

Mama sa?... N-o putea totuşi lăsa aşa, doborâtă de lovitura 
acestei neadevărate morţi a fiului său. De aceea botărâră să 
fie informată cu multă băgare de seamă, astfel încât să-l- 
poată întâlni în Antekirtta. Unul din agenţii din Raguza ai 
doctorului avea ordin să n-o piardă din ochi, până când 
sănătatea lui Petru va fi complet refăcută, şi aceasta în 
foarte scurt timp. 

În privinţa Savei, Petru se hotărâse, oricât de greu îi 
venea, să nu-i vorbească niciodată doctorului despre ea. 
Dar cum ar fi putut s-o uite, deşi ştia că acum era soţia lui 
Sarcany. Oare, dacă era fiica lui Silas 'Toronthal, înseamnă 
că n-o mai iubea. Câtuşi de puţin! În definitiv, de ce era 
răspunzătoare Sava de crima tatălui ei. Şi totuşi, crima 
aceasta îl dusese la moarte pe Ştefan Bâthory. Numai Petru 
putea şti ce luptă teribilă se ducea din cauza aceasta în 
sufletul său. Doctorul îşi dădea seama. De aceea, pentru a 
da un alt curs gândurilor tânărului, îi amintea tot. timpul de 


actul acela de dreptate la care trebuiau să conlucreze 
amândoi. Trădătorii trebuiau pedepsiţi - şi vor fi! Cum vor 
izbuti să pună mâna pe ei, nu se ştia încă, dar vor izbuti! 

— O mie de drumuri, dar un singur ţel, spunea mereu 
doctorul. 

Şi dacă era nevoie, va străbate toate aceste o mie de 
drumuri, ca să-şi atingă țelul. 

În timpul ultimelor zile de convalescenţă, Petru putu să se 
plimbe, prin insulă şi s-o viziteze, fie pe jos, fie cu trăsura. 
Şi cine n-ar fi rămas uimit, văzând în ce stare înfloritoare 
ajunsese această mică colonie sub administraţia doctorului 
Antekirtt? 

În primul rând, se lucra fără răgaz la fortificațiile care 
trebuiau să pună la adăpost de orice atac oraşul, clădii la 
poalele colnicului din mijlocul insulei, apoi portul şi insula 
însăşi. când vor fi terminate aceste lucrări, bateriile, 
înzestrate cu tunuri cu tragere lungă, vor putea executa un 
foc încrucişat, astfel încât să facă cu neputinţă apropierea 
vreunui vas inamic. Electricitatea urma să joace un rol 
important în acest sistem de apărare, fie pentru lansarea 
torpilelor ce apărau canalul de intrare al portului, fie 
pentru manipularea pieselor de artilerie. Doctorul ştiuse să 
obţină cele mai minunate rezultate utilizând această forţă, 
de mare viilor. O staţie centrală, înzestrată cu motoare, 
acţiona cu vapori, avea douăzeci de dinamuri de un sistem 
nou, foarte perfecţionat. Aici se producea curentul, pe care 
nişte aciunulalori speciali, de o extraordinară intensitate, îl 
puneau la dispoziţia tuturor serviciilor din Antekirtta: de 
distribuţie a apei, iluminatul oraşului, de telegraf şi telefon, 
de cale ferată de pe țărmurile şi din interiorul insulei. într- 
un cuvânt, doctorul, ajutat fiind de serioasele studii pe care 
le făcuse în tinereţe, realizase unul din dezideratele ştiinţei 
moderne: proprietatea electricităţii de a transporta energia 
la distanţă. Apoi, graţie acestui agent atât de practic şi de 
util, putuse construi vasele despre care am vorbit, precum 


şi acele Electrice, care puteau străbate cu o viteză 
extraordinară Marea Mediterană de la un capăt la altul. 
Dar cum cărbunele era indispensabil maşinilor cu aburi ce 
serveau la producerea electricităţii, în magaziile Antekirttei 
se găsea în permanenţă un stoc de cărbune, şi acest stoc 
era împrospătat mereu cu ajutorul unui vas, care aducea 
combustibil direct din Anglia. Portul, în fundul căruia se 
ridica în amfiteatru orăşelul, era de formaţie naturală, dar 
fusese îmbunătăţit prin lucrări mari. Două diguri, un zăgaz, 
un stăvilar mai mic îl puneau la adăpost de vânturile din 
orice direcţie, încât flotila Antekirttei era în deplină 
siguranţă, pe orice vreme. Această flotilă se compunea din 
goeleta Savarena, vasul destinat aprovizionării cu cărbuni 
din Swansea şi Cardiff, un steam-iaht cu o deplasare de 
şapte sau opt sute de tone, numit Ferralo, şi trei Electrice, 
dintre care două, amenajate ca torpiloare, puteau fi foarte 
folositoare apărării insulei. Astfel, datorită doctorului, 
Antekirtta îşi vedea sporându-i din zi în zi mijloacele-i de 
apărare. Piraţii din Tripolitania şi Cirenaica o ştiau prea 
bine. Cu toate acestea, cea mai mare dorinţă a lor ar fi fost 
să pună mâna pe ea, căci posesia acestei insule i-ar fi ajutat 
foarte mult marelui maestru al confreriei senuzismului Sidi 
Mohamed El-Mahedi în planurile lui. Cunoscând însă toate 
greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat un asemenea atac, 
aştepta să se ivească prilejul potrivit, cu acea răbdare care 
e una din însuşirile de bază ale arabului. Doctorul cunoştea 
şi el intenţiile senuziştilor şi de aceea grăbea aceste lucrări 
de apărare. Ca să poată trece peste aceste fortificaţii după 
ce ele vor fi gata, ar fi însemnat să întrebuinţeze mijloace 
moderne de distrugere, de care însă senuziştii nu 
dispuneau încă. De altfel, locuitorii insulei între optsprezece 
şi patruzeci de ani fuseseră instruiți şi constituiți în 
companii de milițieni, înzestrați cu arme de precizie cu 
tragere rapidă, instruiți în manevrarea artileriei, încât 
această miliţie, pusă sub comanda unor şefi aleşi dintre cei 


mai destoinici, reprezenta o forţă de cinci-şase sute de 
oameni, pe care se putea conta. 

Câţiva dintre colonişti ocupau nişte ferme aşezate pe 
câmp. Cei mai mulţi dintre ei însă locuiau în orăşelul ce 
primise numele transilvănean de Artenak, în amintirea 
domeniului pe care contele Mathias Sandorf îl avusese pe 
versantul sudic al Carpaţilor. Orăşelul avea un aspect foarte 
pitoresc. Avea doar câteva sute de case. în loc să fie 
construit în linii drepte, asemenea oraşelor americane, cu 
străzi şi bulevarde trase parcă cu frânghia, aici casele erau 
împrăştiate care încotro, printre grădini înverzite şi la 
umbra deasă a pomilor, unele clădite în stil european, altele 
în stil arab, cam dezordonat aranjate - totul însă cu un 
aspect cât se poate de plăcut - un oraş în sensul modest al 
cuvântului, un oraş în care membrii unei familii puteau 
duce foarte bine o viaţă comună, păstrându-şi în acelaşi 
timp liniştea şi independenţa unei vieţi de cămin. 

Dacă erau fericiţi? Da, aceşti băştinaşi ai Antekirttei erau 
nişte oameni fericiţi. „Ubi bene, ibi patria!” (Unde este bine, 
acolo este patria ) este fără îndoială o deviză prea puţin 
patriotică; dar lucrul acesta li se va trece cu vederea unor 
oameni inimoşi veniţi aici la chemarea doctorului, şi care, 
nefericiţi în patria lor, îşi găsiseră fericirea şi buna stare în 
insula aceasta atât de primitoare. cât despre locuinţa 
doctorului Antekirtt, coloniştii o botezaseră Siadthaus, ceea 
ce înseamnă „casa oraşului”. Aici locuia nu stăpânul, ci omul 
cel mai de seamă dintre ei. Era una din acele adorabile case 
maure, cu terase, curte interioară, galerii, portice, fântâni, 
saloane şi camere împodobite de decoratori veniţi de prin 
provinciile arabe. Pentru construcţie se întrebuinţaseră 
materialele cele mai de preţ, marmură şi onix, aduse din 
carierele muntelui Filfila, de pe țărmurile golfului Numidiei, 
la câţiva kilometri de Philippeville, casa fiind construită de 
un inginer-arhitect pe cât de priceput, pe atât de artist. 
Aceste materiale se pretaseră de minune la toate fanteziile 
arhitectului, şi, sub această climă tare a Africii, căpâtaseră 


de pe acum acea nuanţă aurie cu care pensula razelor 
soarelui colorează priveliştele ţărilor orientale. 

Artenakul era dominat de turla zveltă a unei bisericuțe, 
pentru construcţia căreia se adusese din aceeaşi carieră 
marmură albă şi neagră - care răspundeau de minune 
cerinţelor sculpturii şi ale arhitecturii - apoi marmură 
albastră cu vine albe sau marmură galbenă cu vine roşii, 
asemenea celei de Carrara sau de Paros. În afara oraşului, 
pe înălțimile din jur, se ridicau alte case, cu o înfăţişare mai 
vioaie, apoi câteva vile, un mic spital în care doctorul, 
singurul medic al coloniei, avea de gând să-şi trimită 
bolnavii, când va fi nevoie. Apoi, pe povârnişurile dinspre 
țărm, erau împrăştiate alte case, ce formau o mică staţiune 
balneară. Printre ele, una dintre cele mai confortabile, dar 
semănând cu un mic blochaus, aproape de dig, s-ar fi putut 
chema „Vila Pescade şi Matifou”, căci aici fuseseră instalaţi 
cei doi prieteni nedespărţiţi. Nu, niciodată n-au visat ei un 
asemenea noroc! 

— E bine aici, spunea mereu Matifou. 

— Prea bine încă, răspundea Pescade, şi mai mult decât 
merităm! Vezi tu, Matifou, ar trebui să mai învăţăm şi noi 
ceva carte, să mergem la şcoală, să luăm premii la 
gramatică, să luăm diplome de merit... 

— Dar tu eşti un om cu carte, Pescade, răspundea Hercule. 
Tu ştii să citeşti, ştii să scrii, ştii să socoteşti... 

De fapt, faţă de camaradul său, Pescade putea trece drept 
un om învăţat în realitate, însă, bietul băiat îşi dădea prea 
bine seama de defectele lui. Dar unde şi când să fi învăţat, 
el care nu fusese niciodată la şcoală, cum zicea el, decât la 
„Liceul Proştilor de dau în Gropi”. De aceea, stând tot 
timpul în biblioteca din Artenak, căuta să înveţe, citea, în 
timp ce Matifou, cu încuviințarea doctorului, muta nisipul şi 
stâncile de pe țărm, ca să facă un mic adăpost pentru 
bărcile de pescuit. 

De altfel, Petru Bâthory îl încuraja tot timpul pe Pescade, 
văzându-l deosebit de inteligent, o inteligenţă căreia nu-i 


lipsea decât cultura. Era acum profesorul lui, îl îndruma 
astfel încât să-şi însuşească temeinic cunoştinţele de bază - 
şi elevul făcea progrese rapide. Mai erau şi alte motive 
pentru care Petru se apropiase atât de mult de Pescade. 
Oare nu-i cunoştea el atât de bine trecutul? Oare nu 
avusese el misiunea să supravegheze palatul Toronthal? 
Oare nu fusese el fie faţă, acolo pe aleea Slradone, la 
trecerea convoiului său de înmormântare, când Sava 
leşinase? De multe ori trebuise Pescade să-i povestească 
aceste întâmplări dureroase, la care, îndirect, luase şi el 
parte. De aceea, numai cu el putea sta de vorbă, numai cu 
el vorbea Petru, când îl copleşeau amintirile. Din această 
pricină se simțeau ei atât de legaţi unul de celălalt. Între 
timp se apropia momentul când doctorul urma să-şi pună în 
aplicare dublul său plan: mai întâi de a răsplăti, apoi de a 
pedepsi. 

Ceea ce nu putuse să facă pentru Andrea Ferrato, mort la 
câteva luni după condamnarea sa, în ocnele din Stein, ar fi 
voit să facă acum pentru copiii lui. Din nefericire însă, cu 
toate străduinţele agenţilor săi, nu putuse afla nimic despre 
Luigi şi despre sora lui. După moartea tatălui lor, copiii 
plecaseră din Rovigno şi din Istria, pentru a doua oară, în 
pribegie. încotro se duseseră? Nimeni nu ştia, nimeni nu 
putea da nici o informaţie. Aceasta îl mâhnea profund pe 
doctor. Totuşi, nu renunţase la gândul de a-i găsi pe copiii 
omului ce se sacrificase pentru el, şi dădu dispoziţii ca 
cercetările să continue fără răgaz. 

cât despre doamna Bâthory, singura dorinţă a lui Petru era 
s-o aducă în insula Antekirtta. Dar doctorul voind să se 
folosească de presupusa moarte a lui Petru, cum se folosea 
de a sa însăşi, reuşi să-l facă să înţeleagă că trebuia să 
acţioneze cu multă băgare de seamă. De altfel, aştepta ca, 
pe de o parte, convalescentul său să-şi recapete forţele, 
pentru a-l însoţi în campania pe care urma s-o întreprindă; 
iar pe de altă parte, ştiind că nunta Savei cu Sarcany fusese 
amânată din pricina morţii doamnei Toronthal, era hotărât 


să nu întreprindă nimic până nu se va face această nuntă. 
Unul din agenţii săi din Raguza îl ţinea la curent cu tot ce se 
petrecea acolo şi supraveghea casa doamnei Bâthory tot 
atât de atent ca şi palatul de pe aleea Stradone. 

Aşa se prezenta situaţia la data aceea. Doctorul aştepta cu 
nerăbdare să treacă la acţiune. Dacă deocamdată nu ştia 
nimic despre Carpena, a cărui urmă i se pierduse după 
plecarea lui din Rovigno, în schimb Silas Toronlhal şi 
Sarcany, care erau în Raguza, nu puteau să-i scape din 
mână. 

Astfel stând lucrurile, ne putem închipui cât de neliniştit fu 
doctorul când, în ziua de 20 august, sosi prin Malta la 
Antekirtta, la Stadthaus, o telegramă de la agentul său. 
Telegrama îi anunţa mai întâi plecarea lui Silas 'Toronthal, a 
Savei şi a lui Sarcany, apoi dispariţia doamnei Bâthory şi a 
lui Borik, care părăsiseră Raguza, fără să li se poată da de 
urmă. 

Nu mai era timp de pierdut. Doctorul îl chemă pe Petru. îi 
spuse deschis tot ce aflase. Ce lovitură pentru bietul tânăr! 
Maică-sa dispărută, Sava - dusă de Silas Toronthal nu se 
ştie unde şi, fără ndoială că tot în mâinile lui Sarcany! 

— Plecăm chiar mâine, zise doctorul. 

— Ba chiar aziexclamă Petru. Dar unde s-o căutăm pe 
mama?... Unde s-o căutăm pe... 

Nu-şi termină gândul, căci doctorul îl întrerupse, 
spunându-i: 

— Nu ştiu dacă nu trebuie să vedem doar o simplă 
coincidenţă între aceste două fapte. Vom afla mai târziu 
dacă Silas 'Toronthal şi Sava au vreun amestec în dispariţia 
doamnei Băthory. Dar, mai întâi, trebuie să dăm de urma 
acelor doi ticăloşi! 

— Şi unde să-i găsim? 

— Poate că... în Sicilia! 

Ne amintim că în decursul acelei convorbiri dintre 
Sarcany şi Zirone, pe care contele Sandorf o surprinsese în 
donjonul din Pisino, Zirone vorbise despre Sicilia ca despre 


teatrul obişnuit al isprăvilor sale, propunându-i tovarăşului 
său să se întoarcă acolo, într-o zi, când va fi silit de 
împrejurări. Doctorul reţinuse acest amănunt, o dată cu 
numele lui Zirone. Era un indiciu slab, e adevărat, dar în 
lipsa altuia, putea şi acesta să-i ajute să dea de urma lui 
Sarcany şi a lui Silas Toronthal. 

Plecarea fu deci hotărâtă numaidecât. Pescade şi Matifou, 
înştiinţaţi că-l vor însoţi pe doctor, trebuiau să fie gata să-l 
urmeze. Pescade află atunci cine erau Silas 'Toronthal, 
Sarcany şi Carpena. 

— Trei pungaşi! zise el. Eram sigur Apoi îi spuse lui 
Matifou: Vei intra în scenă. 

— Curând? 

— Da, dar aşteaptă-ţi replica! 

Plecară chiar în seara aceea. Ferrato, gata în orice clipă să 
pornească în larg, aprovizionat cu merinde şi cu 
combustibil, cu compasurile în regulă, ridică ancora către 
ora opt. 

Din golful Syrtei mari până în punctul meridional al 
Siciliei, adică până la capul Portio di Palo, sunt cam nouă 
sute cincizeci de mile. Steam-iahtului, a cărui viteză medie 
depăşea optsprezece mile pe oră, nu-i trebuia decât o zi şi 
jumătate ca să străbată această distanţă. 

Ferrato, acest crucişător al marinei antekirttiene, era un 
vas minunat. Construit în Franţa, pe şantierele Londrei, 
avea aproape o mie cinci sute de cai putere. Cazanele lui, 
sistem Belleville - sistem în care tuburile conţin apa, iar nu 
flacăra - avea avantajul că consuma cărbune puţin, că 
producea o vaporizare rapidă, că ridica uşor tensiunea 
vaporilor până la paisprezece - cincisprezece kilograme pe 
centimetru pătrat, fără nici un pericol de explozie. Aceşti 
vapori, captaţi din nou de aparatele de încălzit cazanele, 
deveneau un agent mecanic de o forţă uimitoare şi 
permiteau steam-iahtului, deşi acesta nu era atât de lung ca 
marile vase de poştă ale escadrelor europene, să le egaleze 
în viteză. 


E de prisos să mai spunem că Ferrato era amenajat cât se 
poate de confortabil pentru pasagerii lui. Pe deasupra, mai 
avea şi patru tunuri de oţel, care se încărcau prin culasă, 
aşezate pe pasarelă; apoi două tunuri-revolvere Hotchkiss, 
două mitraliere Gatlings, iar pe pasarela din faţă mai era şi 
un tun cu tragere lungă, ce putea arunca la o distanţă de 
şase kilometri un proiectil conic de o sută treizeci de 
milimetri. 

Ca stat major - un căpitan, dalmat de origină, numit 
Kostrik, un secund şi doi locotenenţi; la maşini - un 
mecanic-şef, un ajutor-mecanic, patru fochişti şi doi fochişti- 
ajutori; ca echipaj - treizeci de marinari, dintre care un şef 
de echipaj şi doi cartnici; la camere şi la bucătărie - un 
cabiner-şef, un bucătar-şef şi trei ajutoare - în total patru 
ofiţeri şi patruzeci şi trei de oameni. Acesta era personalul 
de bord. 

leşiră din golful Sidrei în condiţii destul de bune. Deşi 
vântul bătea din faţă - o briză destul de rece dinspre nord- 
vest - căpitanul putu să dea vasului o viteză mare; dar îi fu 
cu neputinţă să întrebuinţeze pânzele, flocurile, trinchetele, 
velele pătrate ale catargului din faţă, velele catargului mare 
şi ale celui din spatele vasului. 

În timpul nopţii, doctorul şi cu Petru, în cele două camere 
alăturate pe care le ocupau pe bord, precum şi Pescade şi 
Matifou, în cabinele lor din faţă, putură să se odihnească 
fără să le pese de legănările steamiahtului, care naviga în 
condiţii perfecte. La drept vorbind, dacă cei doi prieteni 
dormiră tun, în schimb doctorul şi Petru, în prada celor mai 
vii nelinişti, abia putură să aţipească. 

A doua zi, când pasagerii urcară pe punte, străbătuseră 
mai bine de o sută douăzeci de mile de la plecarea lor din 
Antekirtta. Briza bătea din aceeaşi direcţie, din ce în ce mai 
tare. Soarele se înălţase pe un cer ce prevestea furtună, şi 
atmosfera, apăsătoare, anunţa apropiata dezlănţuire a 
stihiilor. Pescade şi Matifou salutară pe doctor şi pe Petru 
Bălhory. 


— Bună dimineaţa, prieteni, zise doctorul. Cum aţi dormit 
în pătucurile voastre? 

— Am dormit buştean, ca nişte oameni cu conştiinţa 
împăcatărăspunse vesel Pescade. 

— Dar Matifou şi-a luat dejunul? 

— Da domnule doctor, un castron de cafea neagră, cu 
două kilograme de biscuiţi! 

— Hm!... sunt cam tari biscuiţi! 

— Ei, aşpentru unul care pe vremuri mânca şi pietre... 
între două mese! 

Matifou clătină domol din căpăţâna sa uriaşă, în felul său 
obişnuit de a încuviinţa spusele camaradului său. 

În timpul acesta, Ferrato, din ordinul doctorului, înainta cu 
toată viteza, despicând valurile din faţa sa în două brazde 
de apă înspumată. 

De altfel era şi mai bine să se grăbească. încă de pe acum, 
căpitanul Kostrik, după ce se sfătuise cu doctorul, se 
întreba dacă n-ar fi cazul să facă un popas la Malta, ale 
cărei lumini se vor putea zări către orele opt seara. 

Într-adevăr, atmosfera era din ce în ce mai amenințătoare. 
Cu toată briza din vest, ce bătea tot mai tare pe măsură ce 
soarele cobora spre asfinţit, nori groşi se ridicau într-una 
dinspre răsărit, acoperind pe trei sferturi cerul. Deasupra 
mării se lăsase o fâşie plumburie, pe care câte o rază de 
soare ce străbătea printre despicăturile ei o făceau să pară 
neagră ca cerneala. Câteva fulgere începeau să spintece 
uriaşul nor încărcat cu electricitate, a cărui margine de sus 
se termina în rotocoale greoaie. în acelaşi timp, ca şi cum s- 
ar fi pornit o luptă înverşunată între vânturile dinspre apus 
şi cele dinspre răsărit, care nu începuseră încă să bată, dar 
a căror putere agita marea, valurile creşteau tot mai mult, 
se învolburau şi începeau să se năpustească furioase pe 
puntea iahtului. Apoi, către ora şase, sub această boltă de 
nori groşi ce acopereau văzduhul, totul se scufundă în 
întuneric. Tunetul bubuia asurzitor şi fulgerele orbitoare 
brăzdau bezna adâncă. 


— Liber la manevră, zise doctorul, adresându-se 
căpitanului. 

— Da. Trebuie, domnule doctor, răspunse căpitanul 
Kostrik. Aşa e pe Mediterană - sau vremea cea mai 
minunată, sau vremea cea mai afurisită. Răsăritul şi Apusul 
se iau la luptă pe viaţă şi pe moarte, şi mă tem că, ajutat şi 
de furtună, până la urmă va birui Răsăritul! Marea va fi 
foarte agitată dincolo de Gozo sau de Malta, şi s-ar putea să 
ne stingherească rău de tot. Nu vă propun să poposim la La 
Valetta, ci să căutăm un adăpost, până mâine dimineaţă, 
după coasta apuseană a uneia din aceste insule. 

— Fă cum socoteşti de cuviinţă, răspunse doctorul. Steam- 
iahtul se găsea la vest de Malta, la o distanţă de vreo 
treizeci de mile. Pe insula Gozo, situată mai la nord-vest de 
Malta, de care nu o despart decât două canaluri strâmte, 
formate de un ostrov aşezat chiar între cele două insule, se 
află un far foarte puternic, putând fi zărit de la o depărtare 
de două zeci şi şapte de mile. 

În mai puţin de o oră, şi cu toată furtuna ce răscolea 
marea, Ferraio trebuia să intre în raza farului. După 
determinarea poziţiei insulei şi fără să se apropie prea mult 
de uscat, ar fi putut căuta totuşi prin apropiere un adăpost 
pentru câteva ceasuri. 

Aceasta şi făcu căpitanul Kostrik, după ce luă din timp 
toate măsurile de precauţie, micşorând viteza, pentru a 
evita vreun accident fie la corpul vasului, fie la maşini. Dar 
nici după un ceas, farul de la Gozo nu se zări încă. Era cu 
neputinţă să vezi pământul, deşi malurile insulei sunt destul 
de înalte. 

Furtuna era în toi. Cădeau stropi mari de ploaie caldă. 
Norii zdrenţuiţi de vânt erau purtaţi prin văzduh cu mare 
iuţeală. Printre ei se vedea strălucind o clipă câte o stea 
care se stângea numaidecât, iar cozile zdrenţelor de nori, 
târându-se pe deasupra apei, măturau marea ca nişte 
pămătufuri uriaşe. Din când în când, steam-iahtul era 


scăldat cu totul în lumina orbitoare a fulgerelor, iar 
bubuiturile tunetului zguduiau necontenit înaltul cerului. 

până acum, situaţia fusese doar grea; acum însă începea 
să devină îngrijorătoare. Căpitanul Kostrik, dându-şi seama 
că intrase cel puţin cu douăzeci de mile în raza farului din 
Gozo, nu îndrăznea să se apropie mai mult de insulă. Era 
îndreptăţit chiar să se teamă ca nu cumva înălţimea 
țărmului să-l împiedice de a zări lumina. în cazul acesta 
însemna că se găsea în imediata apropiere a uscatului. Or, 
dacă ar fi intrat printre stâncile singuratice din preajma 
țărmurilor insulei, ar fi fost pierdut. 

Către ora nouă şi jumătate, căpitanul luă deci hotărârea să 
micşoreze presiunea. Dacă nu opri complet, măcar reduse 
motoarele la câteva învârtituri de elice doar, ceea ce era 
necesar, pentru ca vasul să mai poată fi condus din cârmă. 
în felul acesta, vasul trebuia să fie, şi de fapt fu puternic 
zguduit, dar cel puţin nu mai risca să fie aruncat pe coastă. 

Aceasta dură trei ore, cam până la miezul nopţii, când 
situaţia se agrava şi mai mult. Aşa cum se întâmplă adesea 
în timp de furtună, lupta între vânturile opuse, dintre 
răsărit şi apus, încetă dintr-o dată. Briza bătu din nou, din 
aceeaşi direcţie din care bătuse în timpul zilei, dar de astă 
dată cu mai multă putere. Oprită câtva timp de curentele 
contrare, furtuna deveni mai năprasnică acum, când cerul 
se mai limpezi. 

— Un far în faţă la tribord, strigă unul din oamenii de cart, 
care era de gardă la bompres. 

— Bara complet jos, ordonă căpitanul Kostrik care voia să 
se îndepărteze de coastă. 

Văzuse şi el farul semnalat. Licăririle lui intermitente 
arătau că era vorba de farul din Gozo. Era tocmai timpul să 
se îndrepte în direcţia opusă, căci vânturile potrivnice se 
dezlănţuiau acum cu o furie de nedescris. Ferrato nu era 
nici la două mile de punctul deasupra căruia se ivise pe 
neaşteptate lumina farului. Mecanicul primi ordinul să 


mărească presiunea; dar deodată maşinile îşi încetiniră 
mersul, apoi se opriră de tot. 

Doctorul, Petru Băthory, cu toţii erau pe punte, presimţind 
o nenorocire. într-adevăr, se întâmplase un accident. 
Clapeta pompei de aer nu mai acţiona, condensatorul 
funcţiona prost şi, după câteva ture zgomotoase, ca şi cum 
în partea dinapoi a vasului s-ar fi produs nişte detunături, 
elicea se opri complet. Un asemenea accident era 
ireparabil, cel puţin în aceste condiţii. Ar fi trebuit 
demontată pompa, ceea ce ar fi durat câteva ceasuri. Or, în 
mai puţin de douăzeci de minute, târât de furtună, steam- 
iahtul putea să ajungă la coastă. 

— Sus trincheta!... Sus flocul mare!... Sus brigantina! 

Acestea fură ordinele pe care le dădu căpitanul Kostrik, 
care nu se mai putea bizui acum decât pe pânze, pentru a fi 
stăpân pe vas, ordine pe care oamenii echipajului se 
grăbiră să le execute manevrând cu toţii cot la cot. Nu e 
nevoie să mai spunem că le veni în ajutor şi Pescade cu 
sprinteneala lui, precum şi tovarăşul său, cu puterea sa 
uimitoare. Matifou trăgea la odgoane, de parcă era gata să 
le rupă. 

Dar situaţia vasului continua să rămână primejduită. Un 
vas cu vapori, cu o formă prelungă, nu îndeajuns de lat, cu o 
mică afundare în apă, cu un sistem de pânze insuficient, nu 
e făcut să navigheze pieziş sau împotriva vântului. Dacă 
trebuie să meargă împotriva vântului, oricât de puţin 
furioasă ar fi marea, riscă totuşi să nu fie stăpân pe cârmă 
şi să fie târât de vânt. 

Aceasta era primejdia care ameninţa şi vasul Ferrato. în 
afară de faptul că întâmpina mari greutăţi să-şi întindă 
pânzele, dar îi mai era şi cu neputinţă să revină înspre vest 
contra vântului. Puțin câte puţin, îm pins înspre stâncile 
țărmului, se părea că nu-i mai rămânea decât să-şi aleagă 
locul unde să eşueze în condiţii cât de cât mai puţin fatale. 
Din nefericire însă, din pricina nopţii întunecoase, căpitanul 
Kăstrik nu putea distinge de loc cum era litoralul. Ştia că 


insulele Gozo şi Malta erau despărțite între ele de două 
canaluri, North Comino şi South Comino, între care se 
găsea un ostrov. Dar era oare cu putinţă să găsească 
deschizătura lor, acum, în bezna aceasta adâncă, şi să se 
aventureze când marea era atât de furioasă, să caute 
adăpostul coastei orientale a insulei şi eventual să ajungă în 
portul' La Valettanumai un pilot de prin aceste părţi ar fi 
putut încerca o manevră atât de primejdioasă. Pe o vreme 
aşa de îngrozitoare, pe o noapte ca asta, cu ceaţă şi cu 
ploaie, ce pescar s-ar fi hazardat să vină în ajutorul vasului 
în primejdie? 

Totuşi, sirena de alarmă a steam-iahtului lansa apeluri 
asurzitoare, pe care vuietul vântului nu le putea înăbuşi, şi 
trei lovituri de tun fură trase una după alta. 

Deodată, dinspre uscat se zări prin ceaţă un punct negru. 
O barcă înainta spre Ferraio. Era desigur, vreun pescar, pe 
care furtuna îl silise să se refugieze în fundul golfuleţului 
Melleah. De acolo, de unde barca sa era adăpostită după 
stânci, ascunsă în această minunată grotă Calypso - care ar 
putea fi comparată cu grota lui Fingal din insulele Hebride 
- el auzise semnalele şi loviturile de tun ale vasului aflat în 
pericol. Şi numaidecât, cu riscul vieţii sale, omul acesta nu 
şovăise o clipă să vină în ajutorul steam-iahtului, aproape 
pierdut. Dacă Ferrato mai putea fi salvat, apoi numai el îl 
mai putea salva. 

Barca se apropia din ce în ce mai mult. Un odgon fu 
pregătit pe bord spre a-i fi zvârlit, în momentul când va 
acosta. Trecură câteva minute, ce păreau că nu se mai 
sfârşesc. Vasul se afla acum la vreo sută de metri de stânci. 

În momentul acesta azvârliră odgonul; „dar un val uriaş 
ridicând barca o izbi de coastele vasului. Barca se sfărâmă 
în bucăţi, iar pescarul ar fi pierit cu siguranţă, dacă nu-l 
prindea Matifou, care-l aşeză apoi pe punte, ca pe un copil. 
După aceea, fără să scoată o vorbă - mai era oare timp de 
vorbe - pescarul sări pe pasarelă, apucă roata cârmei, şi 
Ferraio, în clipa când era să fie izbit şi sfărâmat de stânci, 


coti, intră în deschizătura strâmtă a canalului North 
Comino şi, cu vântul în spate, ajunse în mai puţin de 
douăzeci de minute pe coasta răsărite ană a Maltei, pe o 
mare mai liniştită. Apoi îşi continuă drumul, la o jumătate 
de milă de țărm. Pe la ora patru dimineaţa, când începu să 
mijească de ziuă, intră pe canalul din La Valetta şi ancoră la 
cheiul La Senglea, în faţa portului militar. 

Doctorul Antekirtt urcă pe pasarelă şi, adresându-se 
tânărului marinar, îi zise: 

— Ne-ai salvat, prietene 

— Nu mi-am făcut decât datoria. 

— Eşti pilot? 

— Nu, sunt pescar. 

— Şi cum te numeşti? 

— Luigi Ferrato! 

V. MALIA. 

Aşadar, cel care îi salvase era fiul pescarului din 
Rovignoprintr-o întâmplare providenţială, Luigi Ferrato era 
acela al cărui curaj şi iscusinţă salvase steam-iahtul, 
pasagerii şi întregul său echipaj de la o pierzanie sigură! 

Doctorul era gata să se repeadă la Luigi, să-l îmbrăţişeze... 
Dar se reţinu. Dacă şi-ar fi arătat recunoştinţa ar fi fost 
contele Sandorf, iar contele Sandorf trebuie să rămână 
mort pentru toţi, chiar şi pentru fiul lui Andrea Ferrato. 

Dar Petru Bâthory, care din aceleaşi motive trebuia să fie 
şi el la fel de rezervat, era să uite lucrul acesta, dacă 
doctorul nu-l oprea deodată cu o privire. Apoi coborâră 
amândoi în salon, rugându-l pe Luigi să-i urmeze. 

— Prietene, îl întrebă doctorul, eşti fiul pescarului din 
Istria, care se numea Andrea Ferrato? 

— Da, domnule, răspunse Luigi. 

— Nu ai o soră...? 

— Ba da, şi locuim amândoi în La Valetta. L-aţi cunoscut pe 
tatăl meuântrebă el după o clipă de şovăire. 

— Pe tatăl dumitale, zise doctorul. Tatăl dumitale a găzduit 
acum cincisprezece ani pe doi fugari în casa sa din Rovigno. 


Aceşti fugari erau nişte prieteni de-ai mei, pe care 
devotamentul său nu i-a putut salva. Dar acest devotament 
l-a costat pe Andrea Ferrato libertatea şi viaţa, pentru că a 
fost trimis la ocnele din Stein, unde a şi murit... 

— Şi a murit fără să fi regretat nimic din tot ce a făcut! 
răspunse Luigi. 

Doctorul luă mâna tânărului pescar. 

— Luigi, zise el, prietenii mei mi-au dat mie sarcina de a 
plăti datoria lor de recunoştinţă faţă de tatăl dumitale. De 
ani de zile caut să aflu ce s-a întâmplat cu dumneata şi cu 
sora dumitale, dar de la plecarea voastră din Rovigno vi s-a 
pierdut urma. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a trimis în 
cale! Vasul pe care l-ai salvat dumneata l-am botezat cu 
numele de Ferrato, în amintirea lui Andrea. Lasă-mă să te 
îmbrăţişez, copilul meu. 

În timp ce doctorul îl strângea la pieptul său, Luigi simţea 
că-i dau lacrimile. 

În faţa acestei mişcătoare scene, Petru nu se putu reţine. 
Se simţi mânat de o pornire a întregii sale fiinţe înspre 
acest tânăr, cam de aceeaşi vârstă cu el, înspre acest brav 
fiu al pescarului din Rovigno. 

— Şi eu!... Şi eu te îmbrăţişez, exclamă el cu braţele 
întinse spre Luigi. 

— Dumneavoastră... domnule? 

— Da, eu... fiul lui Ştefan Băthory! 

Putea oare doctorul să regrete că lui Petru îi scăpase 
această mărturisirenu! Căci Luigi Ferrato va şti să-i 
păstreze secretul, întocmai ca şi Pescade şi Matifou. 

Luigi fu pus atunci la curent cu totul, şi mai ales cu scopul 
pecare-l urmărea doctorul. Un singur lucru nu i se spuse: 
că tânărul pescar se afla în faţa contelui Mathias Sandorf. 

Doctorul voi să fie condus numaidecât la Maria Ferrato. 
Era nerăbdător s-o vadă, era nerăbdător mai ales să afle ce 
viaţă ducea, o viaţă de muncă şi de mizerie, fără îndoială, 
căci moartea lui Andrea o lăsase singură, cu fratele său în 
grijă. 


— Da, domnule doctor; răspunse Luingi, să plecăm 
numaidecât, dacă doriţi! Maria trebuie să fie foarte 
îngrijorată din pricina measunt aproape patruzeci şi opt de 
ore de când am plecat de acasă ca să pescuiesc în golful 
Melleah, şi s-o fi temând poate că în timpul furtunii de azi- 
noapte mi s-o fi întâmplat vreo nenorocire! 

— Îţi iubeşti mult sora? îl întrebă doctorul Anterkirtt. 

— Ea mi-e şi mamă şi soră, răspunse Luigi. 

Insula Malta, situată la o sută de kilometri de Sicilia, ţine 
oare mai mult de Africa decât de Europa, deşi se află la o 
depărtare de două sute de kilometri de continentul african. 
Este o chestiune care i-a pasionat mult pe geografi. în orice 
caz, după ce a fost dăruită de Carol Quintul călugărilor 
ospitalieri alungaţi din Thodos de Soliman, care luară 
atunci numele de cavaleri de Malta, ea aparţine acum 
englezilor, şi cu greu li s-ar putea lua înapoi. Malta este o 
insulă lungă de douăzeci şi opt de kilometri şi lată de 
şaisprezece. Capitala ei e La Valetta şi anexele sale, apoi 
are alte oraşe şi sate ca Cittâ Vecchia - un fel de oraş sfânt, 
care a fost reşedinţă episcopală pe timpul cavalerilor - 
Bosquet, Dinghi, Zebug, Itard, Berkercara, Luca, Farrugi 
etc. Destul de fertilă în partea răsăriteană, foarte stearpă în 
partea apuseană, insula oferă un contrast izbitor, fapt 
pentru care şi populaţia e mai densă în regiunea 
răsăriteană. în total are peste o sută de mii de locuitori. 

Ceea ce a făcut natura pentru această insulă, tăind în 
țărmurile ei patru sau cinci porturi, cele mai frumoase din 
lume, întrece orice închipuire. De jur împrejur apă, peste 
tot capuri, înălţimi care parcă abia aşteaptă să fie fortificate 
cu baterii de coastă. De aceea, cavalerii făcuseră încă de pe 
atunci din această insulă o poziţie greu de cucerit, iar 
englezii, care au păstrat-o în ciuda tratatului de pace de la 
Amiens, au făcut din ea o adevărată fortăreață. Se pare că 
nici un cuirasat n-ar fi în stare să forţeze trecătorile Adarsei 
Mari sau pe cele ale portului Carantinei sau Marsa 
Muscetto. De altfel, înainte de toate ar trebui să se apropie 


de coastă, dar acum pe coastă sunt instalate două tunuri de 
o sută de tone, cu aparate hidraulice de încărcare şi de 
reglare, care pot arunca un proiectil de nouă sute de 
kilograme la o distanţă de cincisprezece kilometri. 

Bineînţeles că la Malta sunt englezi destui. Este un 
guvernator general, care îşi are reşedinţa în vechiul palat al 
Marelui Maestru al Ordinului, un amiral, şeful marinei şi al 
porturilor, o garnizoană de patrucinci mii de oameni; dar 
mai sunt şi italieni, care ar vrea să se socotească aici ca la ei 
acasă, apoi o populaţie flotantă, cosmopolită, ca în 
Gibraltar, şi mai ales maltezi. 

Maltezii sunt africani. Îi vezi prin porturi conducându-şi 
bărcile lor viu colorate; îi vezi pe străzi gonindu-şi căruțele 
pe pantele repezi; îi vezi prin pieţe vânzând fructe, legume, 
carne, peşte, la lumina candelei de sub o icoană zugrăvită 
în culori ţipătoare şi într-o hărmălaie asurzitoare. Ai zice că 
toţi oamenii seamănă unii cu alţii, căci toţi au faţa oacheşă, 
părul negru, puţin creţ, privirile aprinse, statura mijlocie, 
dar robustă. Ai jura că toate femeile fac parte din aceeaşi 
familie, căci toate au ochii mari, cu gene lungi, părul de 
culoare închisă, mâini încântătoare, au picioarele subţiri, 
talia zveltă, sunt mlădioase şi au o piele albă, pe care 
soarele n-o poate bronza, fiind acoperită de „falzetta” - un 
fel de manta de mătase neagră, cum se poartă şi prin 
Tunisia - pe care o poartă toate femeile, şi care serveşte în 
acelaşi timp de broboadă, de năframă şi chiar de evantai. 

Maltezii au o înclinaţie firească înspre negustorie. îi 
întâlneşti peste tot unde e rost de negoţ. sunt oameni 
muncitori, economi, harnici, cumpătaţi, dar în acelaşi timp 
sunt firi aprinse, care nu te iartă. Vorbesc un dialect al cărui 
fond este arab, rămăşiţă a cuceririi ce a urmat după 
căderea Imperiului de Răsărit, o limbă vie, sprintenă, 
pitorească, plină de metafore, de imagini şi de poezie. sunt 
buni marinari şi pescari îndrăzneţi, pe care desele furtuni 
de pe mările acestea i-au obişnuit cu primejdiile. în această 
insulă se îndeletnicea acum Luigi cu meseria lui, cu aceeaşi 


îndrăzneală ca şi cum ar fi fost maltez, şi aici locuia el, cu 
sora sa Maria, de aproape cincisprezece ani. 

Am pomenit mai înainte de La Valetta şi anexele ei, pentru 
că, în realitate, sunt cel puţin şase oraşe, înspre cele două 
porturi ale Marsei Mari şi Carantinei. Floriana, La Senglea, 
La Cospiqua, La Vittoriosa, La Sliema, La Misida nu sunt 
nişte cartiere, nici chiar o simplă îngrămădire de case 
locuite de oameni nevoiaşi, ci adevărate oraşe, cu locuinţe 
luxoase, cu hoteluri, cu biserici, demne de capitale, care au 
douăzeci şi cinci de mii de locuitori şi în care poţi admira 
aceste palate care se numesc „hanurile” Provenţei, Castiliei, 
Auvergnei, Italiei şi Franţei. 

Fratele şi sora locuiau în La Valetta. Ar fi poate mai bine să 
spunem că locuiau sub La Valetta, căci stăteau într-un fel de 
cartier subteran numit Manderaggio, în care dai din strada 
San Marco. Aici îşi putuseră găsi ei o locuinţă pe potriva 
slabelor lor mijloace, şi în această construcţie subterană îi 
conduse Luigi pe doctor şi pe Petru, de îndată ce terminară 
cu ancorarea steam-iahtului. 

Cei trei, după ce refuzară sutele de bărci ce îi asaltară, 
oferindu-se să-i ducă la țărm, debarcară pe chei. Trecură 
apoi de Poarta Marinei, asurziţi de clopotele şi de 
clopoţelele care fac să plutească deasupra capitalei Maltei 
un fel de atmosferă sonoră. După ce trecură pe sub fortul 
cu două rânduri de cazemate, urcară un povârniş foarte 
abrupt, apoi o stradă îngustă în scară. Trecând printre două 
şiruri de case înalte cu balcoane verzui şi cu firide cu lămpi 
aprinse, ajunseră în faţa catedralei Sf. loan, în mijlocul celei 
mai gălăgioase populaţii din lume. 

când ajunseră în spatele acestui deal, cam în dreptul 
catedralei, coborâră din nou, îndreptându-se spre portul 
Carantinei; apoi, pe strada San Marco, se opriră la 
jumătatea pantei, în faţa unei scări care se înfunda, în 
dreapta, înspre centrul oraşului. 

Manderaggio este un cartier ce se prelungeşte până sub 
zidurile de apărare, cu străzi strâmte, în care soarele nu 


poate pătrunde niciodată, cu ziduri înalte şi îngălbenite, în 
care sunt scobite alandala o sumedenie de găuri ce servesc 
drept ferestre, coborând parcă în nişte canaluri de 
scurgere, peste tot uşi scunde, umede, murdare, peste tot 
poteci surpate, tuneluri întunecate, care nu merită nici 
măcar numele de uliţe. Şi în toate pragurile, în toate 
ferestrele, în toate gangurile întortocheate, pe toate scările 
şubrede, o lume înspăimântătoare: bătrâne cu chipuri de 
vrăjitoare, mame cu feţe palide, anemiate de aerul închis, 
fete de toate vârstele, zdrenţăroase, copii aproape goi, 
bolnăvicioşi, tăvălindu-se prin noroi, cerşetori schilozi şi cu 
tot felul de răni, bărbaţi, hamali sau pescari, cu priviri 
sălbatice, în stare de orice, apoi, prin tot acest furnicar 
omenesc, câte un poliţist englez flegmatic, obişnuit cu 
lumea aceasta de necrezut, nu numai familiarizat, ci chiar 
familiar cu toată gloata asta. O adevărată Curte a 
Miracolelor, clar transportată în nişte stranii străzi 
subterane, ale căror ultime ramificații se termină în dreptul 
ferestruicilor zăbrelite ale zidurilor fortului, la nivelul 
cheiului Carantinei, scăldat de soare şi de briza mării. 

Într-una din casele acestui cartier, la ultimul etaj, locuiau 
Maria şi Luigi Ferrato. Aveau doar două camere. Doctorul 
fu izbit de mizeria neagră din această locuinţă, dar în 
acelaşi timp şi de curăţenia ei. Regăseai aici mâna 
gospodinei harnice, care îngrijise pe vremuri şi casa 
pescarului din Rovigno. 

când intrară doctorul şi Petru Băthory, Maria se ridică. 
Apoi, adresându-se fratelui său, exclamă: 

— Dragul meu copil... Dragul meu Luigi...! 

E lesne de înţeles cât de neliniştită fusese în timpul 
furtunii din noaptea trecută. Luigi îşi îmbrăţişa sora şi îi 
prezentă pe cei care îl însoțeau. Doctorul povesti în câteva 
cuvinte în ce împrejurări îşi riscase Luigi viaţa pentru a 
salva vasul în primejdie, arătându-l în acelaşi timp pe Petru, 
fiul lui Ştefan Băthory. 


În timp ce vorbea, Maria îl privea atât de atentă, atât de 
tulburată, încât doctorul se temu un moment să nu 
recunoască în el pe contele Sandorf. Dar nu fu decât o 
sclipire de o clipă, care se stinse numaidecât în ochii ei. 
Cum ar fi putut recunoaşte, după ce trecuseră 
cincisprezece ani, pe cel care nu fusese oaspetele tatălui 
său decât câteva ceasuri? Fiica lui Andrea Ferrato avea 
acum treizeci şi trei de ani. Era încă frumoasă, prin 
puritatea trăsăturilor feţei şi prin focul privirii ochilor săi 
mari. Câteva fire albe, ici-colo prin părul său negru, arătau 
că suferise mai mult din pricina asprimii vieţii decât de 
trecerea anilor. încărunţirea aceasta timpurie nu se datora 
vârstei, ci trudei, necazurilor, zbuciumului prin care trecuse 
de la moartea pescarului din Rovigno. 

— Viitorul dumitale şi al lui Luigi ne aparţine nouă, 
acumzise doctorul Antekirtt, terminându-şi povestirea. 
Prietenii mei nu-i erau oare atât de îndatoraţi lui Andrea 
Ferrato? îngăduieşti Maria, ca Luigi să nu se mai despartă 
de acum încolo de noi? 

— Domnilor, răspunse Maria, fratele meu n-a făcut altceva 
decât ceea ce trebuia să facă, azi-noapte, când v-a venit în 
ajutor, şi mulţumesc cerului că i-a dat acest gând bun. E 
doar fiul unui om care n-a cunoscut niciodată decât un 
singur lucru: datoria! 

— Nici noi nu cunoaştem decât un singur lucru, răspunse 
doctorul, adică dreptul nostru de a ne plăti datoria de 
recunoştinţă faţă de copiii aceluia care... 

Se opri. Maria îl privea din nou, cu o privire 
pătrunzătoare. Se temea să nu cumva să fi spus prea mult. 

— Maria, zise atunci Petru Bâlhory, nădăjduiesc că n-ai să-l 
împiedici pe Luigi să fie fratele meu? 

— Şi nici dumneata n-ai să refuzi să fii fiica mea? adăugă 
doctorul, întinzându-i mâna. 

Maria trebui atunci să le povestească viaţa lor, începând 
de când plecaseră din Rovigno; cum agenţii Austriei, care o 
spionau mereu, îi făceau viaţa insuportabilă acolo, cum se 


gândise să vină în insula Malta, unde Luigi urma să se 
desăvârşească în meseria de marinar, continuându-şi în 
acelaşi timp meseria de pescar; povesti apoi cum o 
duseseră în anii aceia, când trebuiseră să lupte din greu 
împotriva mizeriei, căci bruma de bani. ce le mai 
rămăseseră se terminase numaidecât. Dar în curând, Luigi 
putu să se ia la întrecere în îndrăzneală şi iscusinţă cu 
maltezii, a căror faimă e bine cunoscută. înotător neîntrecut 
ca şi ei, Luigi s-ar fi putut lua la întrecere cu faimosul Nicolo 
Pescei, fiu al oraşului La Valetta, care se zice că ducea 
depeşe de la Napoli la Palermo, trecând Marea Eoliană înot. 
Aşa că îi era foarte uşor să vâneze pescăruşii şi porumbeii 
aceia sălbatici, ale căror cuiburi trebuie să le cauţi prin 
fundul grotelor, pe care învălmăşeala talazurilor, izbindu-se 
de stânci, le face atât de primejdioase. Pescar îndrăzneţ, 
barca lui nu dăduse niciodată înapoi din faţa unei furtuni, 
când era vorba să-şi întindă plasele sau să-şi pună undiţele. 
Şi, în asemenea împrejurări se afla el, în noaptea trecută, în 
golfuleţul Melleah, când auzi semnalele steam-iahtului în 
pericol. 

Dar la Malta, păsările de mare, peştele, moluştele se 
găsesc din belşug, aşa că preţul lor prea mic fac ca 
pescuitul să nu fie o meserie prea bănoasă. Oricâtă 
osteneală îşi dădea, numai cu mare greutate putea face faţă 
Lingi nevoilor micii lor gospodării, cu toate că şi Maria mai 
lucra ceva croitorie. De aceea, din pricina venitului lor atât 
de mic, trebuiseră să se mute în locuinţa asta din 
Manderaggio. 

În timp ce M.aria povestea, Luigi, care întinse în camera 
lui, ieşi cu o scrisoare în mână. Erau cele câteva rânduri pe 
care le scrisese Andrea Ferrato înainte de a muri. 

„Măria, scria el, ţi-l dau în seamă pe fratele tău. în curând 
nu va mai avea pe nimeni pe lume decât pe tine. Nu-mi pare 
rău de loc, dragii mei copii, pentru cele ce am făcut, decât 
atât că n-am izbutit să-i salvez, fie chiar cu preţul libertăţii 
şi vieţii mele, pe aceia care mi se încredinţaseră mie. Ceea 


ce am făcut atunci, aş mai face-o şi acum. Nu-l uitaţi 
niciodată pe tatăl vostru, care moare trimiţându-vă ultimele 
lui îmbrăţişări. ANDREA FERRATO” 

La citirea acestei scrisori, Petru Bâthory nu căuta câtuşi 
de puţin să-şi ascundă tulburarea, în timp ce doctorul 
Antekirtt întorcea capul, ca să nu-l vadă Măria. 

— Luigi, zise el atunci, barca dumitale s-a sfărâmat azi- 
noapte, izbindu-se de iahtul meu... 

— Era veche, domnule doctor, răspunse Luigi, şi pierderea 
nu e prea mare. 

— Bine, fie Luigi, dar îmi dai voie s-o înlocuiesc printr-o 
alta, chiar prin vasul pe care l-ai salvat. 

— Cum...? 

— Vrei să fii secund pe bordul vasului Ferrato? Am nevoie 
de un tânăr destoinic, de un marinar bun. 

— Primeşte Luigi, exclamă Petru, primeşte! 

— Dar... sora mea? 

— Sora dumitale va face parte din acea mare familie care 
locuieşte în insula mea, Antekirtt răspunse doctorul. De 
acum încolo, traiul vostru mă priveşte pe mine, şi am să vi-l 
fac atât de fericit, încât să nu regretaţi nimic din trecut, 
decât doar pierderea tatălui vostru. 

Luigi apucase mâinile doctorului, le strângea, le săruta, în 
timp ce Maria nu-şi putea arăta recunoştinţa altfel decât 
prin lacrimi. 

— Mâine vă aştept pe bord, zise doctorul. 

Şi, ca şi cum n-ar mai fi fost în stare să-şi stăpânească 
tulburarea, ieşi repede, după ce îi făcu semn lui Petru să-l 
urmeze. 

— Ah, ce bine e, dragul meu, îi zise el, ce bine e să 
răsplăteşti! 

— Da... mai bine decât să pedepseşti, răspunse Fetru. 

— Dar trebuie să şi pedepseşti! 

A doua zi, doctorul îi aştepta pe bord pe Maria şi pe Luigi 
Ferrato. 


Căpitanul Kostrik primi dispoziţii să repare neântărziat 
maşinile sleam-iahtului. Cu ajutorul agenţiei maritime 
Samuel Grech et Comp. de pe strada Levante, căreia vasul 
îi fu încredinţat, lucrările aveau să fie terminate în curând. 
Era nevoie totuşi de cinci sau şase zile, căci trebuiau 
demontate pompa de aer şi condensatorul, care nu 
Funcţionau bine. întârzierea aceasta nu putea decât să-l 
supere pe doctorul Antekirtt, care ardea de nerăbdare să 
ajungă cât mai repede pe coasta siciliană. De aceea, la un 
moment dat, se gândea să cheme la Malta goeleta sa 
Savarena, dar renunţă. Căci mai bine era să aştepte câteva 
zile în plus şi să ajungă în Sicilia cu un vas rapid şi bine 
înarmat. 

Totuşi, din precauţie şi pentru orice eventualitate ce s-ar fi 
putut ivi, trimise o depeşă prin firul submarin ce lega 
Malta.de Antekirtta. Prin această depeşă dădea ordin 
Electricului 2 să vină numaidecât spre coasta Siciliei, prin 
regiunea capului Portio di Pallo. 

Către ora nouă dimineaţa, o barcă îi aduse pe bord pe 
Maria Ferrato şi pe fratele ei, care fură primiţi de doctor 
cât se poate de călduros. Luigi fu prezentat căpitanului, 
şefilor de echipaj şi echipajului, cu titlul de secund, ofiţerul 
care îndeplinea această funcţie urmând să treacă pe bordul 
Electricului 2, de îndată ce vor ajunge pe coasta 
meridională a Siciliei. 

Uitându-te la Luigi îţi dădeai seama numaidecât că era un 
adevărat marinar. cât despre curajul şi îndrăzneala sa, se 
ştia cum se purtase în urmă cu treizeci şi şase de ore, în 
golful Melleah. 'Toată lumea îl primi foarte călduros. Apoi, 
prietenul său Petru şi căpitanul Kostrik îl conduseră să 
viziteze vasul, pe care dorea să-l cunoască în toate 
amănuntele. în timpul acesta, doctorul stătea de vorbă cu 
Măria despre fratele ei, într-un fel care o mişca profund. 

— Da!... E leit tatăl său, zicea ea. 

La propunerea pe care i-o făcu doctorul, fie de a rămâne 
pe bord până la sfârşitul expediției proiectate, fie de a se 


duce de-a dreptul la Antekirtta, unde se oferea s-o conducă 
chiar el, Maria îi ceru să-i îngăduie să-l însoţească în Sicilia. 
Rămase deci stabilit că ea se va folosi de timpul cât Ferrato 
rămânea în La Valetta, pentru ca să-şi mai aranje:e 
treburile, să-şi vândă cele câteva lucruri care nu aveau 
pentru ea valoarea unor amintiri, să-şi adune în sfârşit 
puţinul ce-l avea, astfel ca în ajunul plecării să se poată 
instala în cabina ei. 

Doctorul nu-i ascunse Măriei planurile lui, pe care era 
hotărât să le ducă până la capăt. O parte din aceste planuri 
fuseseră înfăptuite, căci copiii lui Andrea Ferrato nu mai 
aveau să se îngrijească de acum încolo de soarta lor. Mai 
rămânea acum să dea de urma lui Silas Toronthal şi a lui 
Sarcany, pe de o parte, iar pe de altă parte să pună mâna 
pe Carpena, şi era sigur că va reuşi. cât priveşte pe primii 
doi, socotea că le va da de urmă prin Sicilia. cât despre 
Carpena, îi vor căuta şi pe elpână îl vor găsi. 

Măria îi spuse atunci doctorului că ar dori să-i vorbească 
între patru ochi. 

— Ceea ce vreau să vă spun, zise ea, am găsit de cuviinţă 
că nu trebuie să afle fratele meu. Nu s-ar fi putut stăpâni, şi 
asta fără îndoială că ne-ar fi adus alte nenorociri. 

— În momentul acesta, Luigi vizitează restul echipajului, 
răspunse doctorul. Să coborâm în salon. 

Măria, şi acolo vei putea vorbi în linişte, fără să-ţi fie teamă 
că te aude cineva. 

După ce uşa salonului fu închisă, cei doi luară loc pe o 
canapea, şi Maria zise: 

— Carpena e aici, domnule doctor. 

— La Malta? 

— Da, de câteva zile. 

— În La Valetta? 

— Chiar în Manderaggio, unde locuim noi. 

Doctorul fu în acelaşi timp foarte surprins şi foarte 
mulţumit de ceea ce afla. Apoi continuă: 

— Eşti sigură, Maria? 


— sunt sigură! Chipul lui mi-a rămas întipărit în minte. O 
sută de ani să fi trăit, şi tot l-aş fi recunoscut numaidecât!... 
E aici! 

— Luigi nu ştie? 

— Nu domnule doctor şi înţelegeţi desigur de ce n-am vrut 
să ştie. L.-ar fi căutat, l-ar fi găsit pe acest Carpena, l-ar fi 
provocat, poate... 

— Foarte bine ai făcut. Maria. Numai mie îmi aparţine 
omul ăsta. Dar ce crezi, el te-a recunoscut? 

— Nu ştiu, răspunse Maria. L-am întâlnit de două sau de 
trei ori pe ulițele din Manderaggio, şi s-a întors să se uite 
după mine, oarecum bănuitor. Dacă cumva ma-a urmărit, 
dacă o fi întrebat pe cineva cum mă cheamă, înseamnă că 
ştie cine sunt. 

— Nu ţi-a vorbit niciodată? 

— Niciodată. 

— Şi ştii cumva, Maria, de ce o fi venit în La Valetta. Ştii 
cumva ce învârte pe aici, de când a venit? 

— Tot ce pot să vă spun e că trăieşte printre oamenii cei 
mai stricaţi din Manderaggio. Zi şi noapte e prin cârciumile 
cele mai deochiate, cu cei mai cunoscuţi pungaşi. Şi cum se 
pare că nu duce lipsă de bani, cred că umblă să-şi strângă o 
bandă de tâlhari de teapa lui, ca să dea vreo lovitură. 

— Pe aici...? 

— Asta nu pot s-o ştiu, domnule doctor. 

— Nu face nimic, am s-o ştiu eu în acest moment, Petru 
intră în salon, urmat de tânărul pescar, şi convorbirea fu 
întreruptă. 

— Ce zici Luigi, întrebă doctorul Antekirtt, eşti mulţumit 
de ceea ce ai văzut? 

— E un vas minunat! răspunse Luigi. 

— Îmi pare bine că îţi place, zise doctorul, pentru că 
dumneata îl comanzi în calitate de secund, până când 
împrejurările vor face din dumneata chiar căpitanul lui 

— Oh, domnule doctor... 


— Dragul meu Luigi, zise Petru, când îl ai alături pe 
doctorul Antekirtt, să ştii că totul e cu putinţă. 

— Da, totul e cu putinţă, Petru, zise doctorul, dar spune 
mai degrabă că totul e cu putinţă cu ajutorul lui dumnezeu. 

Măria şi Luigi se despărţiră apoi de doctor şi de Petru, 
pentru a se întoarce la mica lor locuinţă. Rămase hotărât că 
Luigi nu-şi va începe serviciul decât după ce sora lui se va 
instala şi ea pe bord. Maria nu trebuia să rămână singură în 
Manderaggio, căci se putea ca ticălosul acela de Carpena să 
fi recunoscut în ea pe fiica lui Andrea Ferrato. 

După ce fratele şi sora plecară, doctorul îl chemă pe 
Pescade, căruia voia să-i vorbească în prezenţa lui Petru 
Bâthory. Pescade sosi numaidecât, şi rămase în poziţia unui 
om gata să primească un ordin şi gata să-l execute. 

— Pescade, îi zise doctorul, am nevoie de tine. 

— De mine şi de Matifou? 

— Deocamdată numai de tine. 

— Şi ce trebuie să fac? 

— Să cobori îndată pe uscat, şi să te duci în Manderaggio, 
unul din cartierele subterane din La Valetta, să-ţi iei acolo o 
locuinţă, o cameră, în vreo cocioabă, fie chiar şi în cel mai 
păcătos han de acolo. 

— Am înţeles. 

— Acolo, ai să urmăreşti toate mişcările unui om, pe care 
nu trebuie să-l scapi din ochi nici în ruptul capului. Dar nu 
trebuie să bănuiască nimeni că noi doi ne cunoaştem. Dacă 
e nevoie, ai să te deghizezi. 

— Lăsaţi, că mă pricep eu la astea! 

— Mi s-a spus, continuă doctorul, că omul ăsta umblă să 
tocmească cu bani grei pe cei mai mari pungaşi din 
Manderaggio. Dar în slujba cui şi în ce scopasta nu se ştie, 
şi asta trebuie s-o afli tu cât mai curând. 

— Am să aflu. 

— După ce vei fi aflat despre ce e vorba, să nu te întorci pe 
bord, căci s-ar putea să fii urmărit. Să-mi trimiţi doar o 


vorbă, cu poşta, şi să-mi dai o întâlnire, seara, în capătul 
celălalt al cartierului La Senglea. Eu am să viu la întâlnire. 

— S-a făcut, zise Pescade. Dar cum să-l recunosc eu pe 
omul ăsta? 

— N-o să-ţi fie greu! Eşti un băiat deştept şi mă bizui pe 
deşteptăciunea ta! 

— Pot măcar să aflu cum îl cheamă pe domnul acesta? 

— Carpena. 

La auzul acestui nume, Petru izbucni: 

— Cum!... Spaniolul ăsta e aici? 

— Da, răspunse doctorul, locuieşte în acelaşi cartier în 
care i-am regăsit şi pe copiii lui Andrea Ferrato, pe care ell- 
a trimis la ocnă şi la moarte. 

Şi îi povesti tot ce aflase de la Maria. Pescade pricepu 
atunci cât era de urgent să descopere planurile ce le urzea 
spaniolul, care de bună seamă că punea la cale vreo 
ticăloşie, prin aceste ascunzişuri ale oraşului La Valetta. 
Peste un ceas, Pescade părăsi bordul. Pentru a nu putea fi 
bănuit, în caz că ar fi fost urmărit, începu mai întâi să 
hoinărească pe lunga Strada Reale, care duce de la Fortul 
Saint-Elme până în cartierul Floriana. Apoi, când se lăsară 
umbrele, se îndreptă spre Manderaggio. 

Într-adevăr, pentru a aduna o bandă de ticăloşi, gata 
oricând să omoare sau să jefuiască, un loc mai bun ca 
harababura din acest oraş subteran nici că s-ar fi putut 
găsi. Erau aici oameni de toate soiurile, excroci din Orient şi 
din Occident, fugari de pe vasele de comerţ, dezertori de pe 
vasele de război, dar mai ales erau lepădături de maltezi, 
tâlhari cunoscuţi în toată lumea, prin vinele cărora curgea 
încă sângele acelor groaznici pirați de pe vremea 
incursiunilor maurilor. 

Carpena, însărcinat să găsească o duzină de oameni 
hotărâți - hotărâți la orice - nu putea aşadar să întâmpine 
aici decât greutatea de a alege între prea mulţi clienţi ce se 
prezentau. De aceea, tot timpul de când sosise umbla prin 
cârciumile de pe ulițele cele mai păcătoase din 


Manderaggio, unde muşteriii săi veneau să-l caute. Aşa că, 
Pescade îl recunoscu fără nici o greutate; ceea ce era însă 
mai greu, era să afle pe seama cui lucra spaniolul, care îşi 
plătea oamenii cu bani gheaţă. 

Fireşte că banii aceştia nu puteau să fie banii lui. Cei cinci 
mii de florini, premiul pe care îl încasase după afacerea din 
Rovigno, îi tocase demult. Alungat din Istria de disprețul şi 
hula lumii, gonit din toate salinele de pe litoral, Carpena 
porni să colinde prin lume. După ce îşi cheltuise repede toţi 
banii, ajunse mai sărac decât fusese mai înainte. Ceea ce nu 
va mira pe nimeni, este faptul că acum se găsea în slujba 
unei temute bande de răufăcători, pentru care recruta un 
anumit număr de oameni, spre a-i înlocui pe cei de curând 
trimişi la ştreang, în scopul acesta se afla el acum la Malta, 
şi mai cu seamă în cartierul Manderaggio. Dar, foarte 
prevăzător faţă de tovarăşii săi pe care îi tocmea cu plată, 
se ferea să le spună unde urma să-i ducă. De altfel, acestora 
puţin le păsa. S-ar fi dus şi la capătul pământului, numai să 
li se dea bani peşin şi să întrezărească ei un viitor strălucit 
de furturi şi de jafuri. Trebuie să spunem, aci, că 
nemernicul de Carpena a rămas ca trăsnit întâlnind-o pe 
Maria pe ulițele din Manderaggio. Deşi trecuseră 
cincisprezece ani, o recunoscuse numaidecât, aşa cum îl 
recunoscuse şi ea. Nu-i venea de loc la socoteală că ea ar fi 
putut afla pentru ce venise el aici, în La Valetta. 

Pescade trebuia deci să lucreze cu multă dibăcie, dacă 
voia să afle ceea ce doctorul ţinea atât de mult să ştie şi 
ceea ce, pe de altă parte, spaniolul tăinuia cuatâta grijă. 
Totuşi, Carpena căzu în curând în cursa lui Pescade. Şi cum 
să nu-l fi luat în seamă Carpena pe acest bandit atât de 
tânăr, care se ţinea scai de el, oare i se vârâse sub piele, 
care îi vorbea de sus, ca unul care e mândru că face parte 
din această faimoasă pleavă din Manderaggio, care se lăuda 
că are la activul său un dosar, din care cea mai neînsemnată 
pagină ar fi putut atrage după sine în Malta ştreangul, în 
Italia ghilotina, în Spania sugrumarea; care le arăta cel mai 


profund dispreţ tuturor laşilor din cartier ce tremurau când 
vedeau un poliţist, în sfârşit, un tip dat dracului Carpena, 
care se pricepea de minune la soiul ăsta de oameni, nu 
putea decât să-l preţuiască! 

Din comedia aceasta atât de bine jucată rezultă că 
Pescade îşi atinsese ţinta, căci, în dimineaţa zilei de 26 
august, doctorul Anlekirtt primi o scurtă notă, prin care i se 
clădea o întâlnire, în seara aceea, la marginea cartierului 
Senglea. în timpul ultimelor zile se lucrase foarte intens pe 
bordul vasului Ferrato. Peste trei zile cel mult, după 
terminarea reparațiilor şi aprovizionarea cu cărbuni, vasul 
putea porni în larg. 

Seara, doctorul se duse la locul indicat de Pescade. Era un 
fel de piaţă mică, cu arcade, aproape de şoseaua care 
înconjoară oraşul, la marginea cartierului. Era ora opt. în 
piaţă se mai găseau vreo cincizeci de persoane, căci 
tarabele nu se încinseseră încă. Doctorul se plimba printre 
aceşti oameni, bărbaţi şi femei, aproape toţi maltezi de 
origine, când, deodată, simţi că cineva îl apucă de braţ. 

Un derbedeu zdrenţăros şi cum nu se poate mai murdar, 
cu o pălărie veche şi ruptă pe cap, îi întinse o batistă, 
zicând: 

— Iată ce am şterpelit de la înălţimea voastră Altă dată, 
înălţimea voastră să-şi păzească buzunarele! 

Era Pescade - cu neputinţă însă de recunoscut în halul în 
care era. 

— Diavole păcătos! zise doctorul. 

— Diavol, da!... Dar păcătos, nu, domnule doctor! 

Acesta îl recunoscu pe Pescade şi nu se putu stăpâni să nu 
zâmbească. Apoi, fără nici o altă legătură, întrebă: 

— Şi Carpena? 

— Se munceşte să adune vreo doisprezece dintre cei mai 
ai dracului tâlhari din Manderaggio. 

— Pentru cine? 

— Pentru un oarecare Zirone! 


Sicilianul Zirone, tovarăşul lui Sarcany? Ce legături 
puteau fi între aceşti nemernici şi Carpena? 

lată la ce explicaţie se opri doctorul, şi desigur că nu se 
înşela: Trădarea spaniolului, care urma să ducă la arestarea 
fugarilor din Pisino, nu se putea să nu ajungă până la 
urechile lui Sarcany. Acesta, căutându-l, desigur, şi găsindu- 
| în cea mai neagră sărăcie, a putut uşor face din el unul din 
acei agenţi în slujba bandei sale. Carpena avea să fie, 
aşadar, primul jalon pe un drum pe care de acum încolo 
doctorul nu va mai merge orbecăind. 

— Ştii în ce scop îi tocmeşte Carpena pe aceşti indivizi? îl 
întrebă el pe Pescade. 

— Pentru o bandă care operează în Sicilia. 

— În Sicilia? Da... aşa el Şi, în mod special, în ce parte a 
Siciliei? 

— În părţile dinspre răsărit, între Siraeuza şi Catania. 

Hotărât lucru, le dăduse de urmă! 

— Cum ai reuşit să obţii aceste informaţii...? 

— Chiar de la Carpena, cu care m-am împrietenit şi pe 
care îl prezint înălţimii voastre! 

Drept răspuns, doctorul se mulţumi să dea din cap. 

— Acum, poţi să te întorci pe bord, zise el, şi să-ţi iei nişte 
haine mai ca lumea. 

— Ba de loc! Astea îmi convin de minune! 

— Şi de ce? 

— Pentru că am cinstea să fiu şi eu tâlhar din banda sus- 
zisului Zirone 

— Prietene, răspunse doctorul, bagă bine de seamă ce 
faci! Cu jocul ăsta, îţi pui în primejdie viaţa! 

— În slujba dumneavoastră, domnule doctor, zise Pescade, 
vă sunt doar atât de îndatorat! 

— Straşnic băiat! 

— De altfel, fără să mă laud, sunt puţin cam şiret, şi am de 
gând să-i bag pe toţi ticăloşii ăştia în sacul meu cu 
scamatorii! 


Doctorul îşi dădea seama că, în aceste condiţii, ajutorul lui 
Pescade putea fi foarte folositor planurilor sale. Jucându-şi 
atât de bine rolul, inteligentul băiat izbutise să câştige 
încrederea lui Carpena până într-atâta, încât îi aflase şi 
secretele; aşa că trebuia lăsat să continue. 

După ce vorbiseră vreo cinci minute, doctorul şi Pescade 
se despărţiră, ca să nu fie văzuţi împreună. Pescade o luă 
pe cheiul din La Senglea, până la capăt, unde urcă într-o 
barcă şi se întoarse la Manderaggio. înainte ca el să fi ajuns 
acolo, doctorul Antekirtt se şi înapoiase pe bordul, steam- 
iahtului. îl puse la curent pe Petru Bâthory cu tot ce aflase. 
în acelaşi timp găsi că nu trebuia să-i ascundă nici lui 
Matifou faptul că, în interesul tuturora, Pescade se lansase 
într-o aventură destul de periculoasă. 

Uriașul dădu din cap, deschise şi închise de trei ori la rând 
palmele-i enorme. Apoi zise încet, ca pentru sine: 

— Să nu cumva să se atingă cineva de el... 

Cuvintele acestea spuneau mai mult decât ar fi putut 
spune Matifou, dacă ar fi avut talentul de a întocmi fraze 
lungi. 

VI. ÎN ÎMPREJURIMILE CATANIEI. 

Dacă omul ar fi fost însărcinat să făurească, el, globul 
pământesc, fără îndoială că l-ar fi făcut rotund, ca la strung, 
întocmai ca o bilă de biliard, fără să-i lase nici un zgrunţure, 
nici o încreţitură. Dar Creatorul nu l-a făcut aşa. De aceea, 
pe coasta Siciliei, între Aci Reale şi Catania, se află pe 
minunatul litoral o sumedenie de capuri, de stânci, de grote 
şi de munţi. 

În această parte a Mării Tireniene începe strâmtoarea 
Mesinei, al cărei țărm din faţă este încadrat de lanţul 
munţilor Calabriei. Strâmtoarea, coasta, munţii aceştia ce 
domină Etna erau tot atât de falnici pe vremea lui Homer ca 
şi azi. Dacă pădurea în care Enea l-a găsit pe Achemenide 
nu mai există azi, în schimb grota Galateei, grota lui 
Polifem, insulele Ciclopilor şi, ceva mai înspre nord, stâncile 
Scyllei şi Charybdei sunt tot acolo, pe locurile cunoscute din 


istorie, şi poţi cobori şi azi pe aceleaşi locuri pe care a 
debarcat şi eroul troian, când a venit aici să-şi întemeieze 
noul său regat. 

Trebuie să recunoaştem că uriaşul Polifem are la activul 
său isprăvi de felul acelora cu care uriaşul Matifou nu se 
poate mândri. Dar Matifou are avantajul că este încă în 
viaţă, pe când Pofifem e mort de trei mii de ani, dacă cumva 
o fi existat vreodată, aşa cum afirmă Ulyssen. Căci, de fapt, 
Elisee Reclus e de părere că, probabil, acest faimos ciclop 
nu era decât vulcanul Etna, al cărui crater scânteiază în 
timpul erupţiilor ca un ochi imens în vârful muntelui şi car; 
azvârle bucăţi de stânci uriaşe, ce devin apoi nişte ostroave, 
sau nişte stilici la suprafaţa apei, ca Faraglioni. Aceste 
Faraglioni, situate la câteva sute de metri de țărm şi de 
drumul Cataniei, dublat acum de o cale ferată ce leagă 
Siraeuza de Messina, sunt vechile insule ale Ciclopilor. 
Grota lui Polifem nu e departe de aici, şi în tot lungul 
coastei răsună zgomotul asurzitor al mării izbindu-se de 
aceste văgăuni săpate în stâncile de bazalt. Chiar aici, în 
mijlocul acestor stânci, în seara zilei de 29 august, doi 
oameni, cărora farmecul amintirilor istorice nu le spunea 
nimic, vorbeau despre anumite lucruri pe care jandarmii 
sicilieni ar fi fost foarte bucuroşi să le audă. 

Unul din cei doi, care de câteva minute pândea sosirea 
celuilalt, era Zirone. Celălalt, care apăruse venind pe 
drumul dinspre Catania, era Carpena. 

— În sfârşit, bine că ai venit exclamă Zirone. Ai întârziat 
cam mult! Am crezut că şi Malta a fost înghițită de ape ca 
insula Iulia, vecina ei de pe vremuri, şi că ai ajuns să îngraşi 
acum thoninele şi bonicugşii din fundul Mediteranei! 

După cum se vede, prietenul lui Saroany era tot aşa de 
vorbăreţ ca pe vremuri, cu toate că trecuseră de atunci 
cincisprezece ani, şi tot atât de neobrăzat ca şi atunci. Cu 
pălăria pe o ureche, pe umeri cu o pelerină cafenie, cu nişte 
jambiere strânse cu şireturi până la genunchi, se vedea cât 


de colo ce fel de om era, ce fel de om fusese totdeauna: un 
bandit. 

— N-am putut să mă întorc mai devreme, răspunse 
Carpena, şi chiar azi dimineaţă m-a lăsat pachebotul la 
Catania. 

— Ai venit împreună cu oamenii tăi? 

— Da. 

— câţi ai? 

— Doisprezece. 

— Numai doisprezece? 

— Da, dar unul şi unul! 

— sunt din Manderaggio? 

— Câţiva din ei, şi mai ales maltezi. 

— Bună achiziţie, dar sunt cam puţini, răspunse Zirone, 
căci de câteva luni nevoile sunt din ce în ce mai mari şi mai 
costisitoare! Jandarmii parcă mişună acum prin toată 
Sicilia, şi în curând vor fi câtă frunză şi iarbă, în sfârşit, 
dacă marfa e de bună calitate... 

— Cred şi eu, Zirone, zise Carpena, şi o să-i vezi când o să- 
i pui la încercare. Pe deasupra, am mai adus cu mine şi un 
băiat straşnic, un fost comediant de bâlci, sprinten şi foarte 
şmecher, din care la nevoie am putea face şi o fală, şi care 
cred că ne va aduce servicii serioase. 

— Ce făcea la Malta? 

— Şterpelea ceasuri când avea ocazie, sau, când nu găsea 
ceasuri, şterpelea batiste! 

— Şi cum îl cheamă? 

— Pescador. 

— Bine! zise Zirone. când o să-l punem la treabă o să 
vedem câte parale face. Unde i-ai ascuns pe toţi ăia? 

— La hanul Santa-Grotta, mai sus de Nicolosi. 

— Şi când o să-ţi reiei acolo funcţia de hangiu? 

— Chiar de mâine... 

— Ba chiar de astă-seară, răspunse Zirone, după ce voi 
primi şi eu instrucţiuni noi. Aştept aici să treacă trenul de 


Messina, aştept un bilet care o să-mi fie aruncat pe 
fereastra de la uşa vagonului din urmă. 

— Un bilet de la... el? 

— Da... de la el!... Din pricina însurătorii lui, care nu se 
mai face odată, mă sileşte să lucrez, ca să putem trăi! Ei dar 
ce nu faci pentru un tovarăş atât de straşnic ca el? 

Deodată, dinspre Catania, se auzi un huruit îndepărtat, pe 
care însă nu-l puteai confunda cu zgomotul talazurilor. Era 
trenul pe care îl aştepta Zirone. Cei doi se căţărară atunci 
pe povâmişul stâncos, şi în curând fură lângă calea ferată. 

Două fluierături, înainte de a intra într-un tunel scurt, 
anunţară apropierea trenului, care mergea foarte încet; în 
curând, gâfâitul locomotivei se auzi tot mai tare, felinarele 
străpunseră întunericul cu lumina lor albă, făcând să 
lucească şinele din faţă, până departe. 

Zirone urmărea foarte atent trenul, ale cărui vagoane se 
perindau la trei paşi în faţa lui. Cu puţin înainte ca ultimul 
vagon să ajungă în dreptul său, geamul se lăsă jos şi o 
femeie îşi scoase capul pe fereastră. când îl zări pe sicilian 
aşteptând la postul său, aruncă iute o portocală, care se 
rostogoli la vreo zece paşi de Zirone. 

Această femeie era Namir, spioana lui Sarcany. Peste 
câteva clipe nu se mai văzu; trenul dispăruse în direcţia Aci 
Reale. Zirone luă de jos portocala, sau mai bine zis cele 
două jumătăţi de portocală prinse laolaltă cu o sfoară, apoi, 
urmat de spaniol, se adăposti după o stâncă înaltă. Acolo, 
Zirone aprinse o lanternă, desfăcu cojile portocalei şi 
scoase un bilet care cuprindea această înştiinţare: „ Speră 
să vă întâlnească la Nicolosi peste cinci sau şase zile. Păziţi- 
vă mai ales de un oarecare doctor Antekirtt , 

Fireşte că Sarcany aflase, pe când se găsea la Raguza, că 
acest personaj misterios, de care se ocupa atât de mult 
lumea curioasă, fusese de două ori în casa doamnei Bâthory. 
De aici o oarecare nelinişte la acest om, obişnuit să fie tot 
timpul cu ochii în patru. De aici şi înştiinţarea aceasta, pe 


care avea grijă să o trimită tovarăşului său Zirone, nu prin 
poştă, ci prin Namir. 

Acesta băgă biletul în buzunar, stânse lanterna şi îl întrebă 
pe Carpena: 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se de un oarecare doctor 
Antekirtt? 

— Nu, răspunse spaniolul, dar poate că Pescador îl 
cunoaşte! Băiatul ăsta dat naibii ştie tot! 

— O să vedem, zise Zirone. Ce crezi Carpena, nu ne 
temem să umblăm noaptea pe drumuri, nu-i aşa? 

— Mai bine noaptea decât ziua, Zirone! 

— Da... ziua e plin de jandarmi peste tot! Atunci...la drum! 
înainte de ora trei trebuie să ajungem la hanul Santa- 
Grotta! 

Şi, trecând linia ferată, cei doi se înfundară pe potecile 
bine cunoscute de Zirone, ce străbăteau meleagurile 
dimprejurul Etnei. 

Acum optsprezece ani exista în Sicilia, şi în special la 
Palermo, capitala sa, o puternică bandă de răufăcători. 
Banda număra câteva mii de indivizi, legaţi între ei printr- 
un fel de rit francmasonic. Furtul şi contrabanda era 
obiectivul acestei asociaţii numită „Mafia”, căreia mulţi 
comercianţi şi industriaşi îi plăteau un fel de impozit anual, 
ca să-şi poată vedea cât de cât, nestingheriţi, de afacerile 
lor. 

La data aceea - adică înainte de povestea cu conspirația 
din Triest - Sarcany şi Zirone erau dintre principalii 
membri ai Mafiei, şi nu dintre cei mai puţin zeloşi. Cu 
timpul, însă, din pricina unei mai bune administrații, măcar 
a oraşelor, dacă nu şi a satelor, această asociaţie începu să 
fie stingherită în acţiunile ei şi să o ducă mai prost. 
Impozitele şi veniturile se micşorară. Aşa că cei mai mulţi 
dintre asociaţi se despărţiră, căutând în tâlhăria la drumul 
mare un mijloc de existenţă mai bun. 

În acest timp, regimul politic al Italiei se schimbase, în 
urma unificării ţării. Sicilia, ca şi celelalte provincii, avu 


aceeaşi soartă, trebui să se supună şi ea noilor legi, şi în 
special obligaţiilor legii recrutării. Răzvrătiţii care nu voiră 
să se supună legilor şi cei ce nu voiau să facă armata, toţi 
oamenii aceştia fără nici un scrupul, „mafiştii” şi alţii, se 
întovărăşiră în bande ce începură să jefuiască satele. 

Zirone era chiar şeful unei asemenea bande. Apoi, după ce 
toată partea din averea contelui Mathias Sandorf, ce-i 
revenise lui Sarcany ca răsplată a trădării lui, fu mâncată, 
cei doi îşi reluară vechea lor ocupaţie, aşteptând să se 
ivească o ocazie mai bună ca să se procopsească. Dar 
ocazia se ivise: era căsătoria lui Sarcany cu fata lui Silas 
Toronthal. Se ştie cum fusese zădărnicit acest plan şi în ce 
împrejurări. 

Ce regiune minunată pentru tâlhării era, chiar şi la 
această dată, Sicilia! Intr-o circumferință de şapte sute 
douăzeci de kilometri, între punctele acestui triunghi care 
proiectează la nord-est capul Faro, la vest capul Marsala, la 
sud-est, capul Passaro, străvechea Trinacria cuprinde nişte 
lanţuri de munţi, Pelorele şi Nebrodele, un grup vulcanic 
independent, Etna, Gâarella, Cântară, Platani, torenţi, văi, 
şesuri, oraşe cu foarte proaste căi de comunicaţie între ele, 
târguri ale căror împrejurimi sunt destul de sărace, sate 
pierdute printre stânci şi în care cu greu poţi ajunge, 
mănăstiri izolate în trecători sau pe creste de munţi, în 
sfârşit o mulţime de refugii în care te poţi adăposti, şi o 
sumedenie de golfuleţe, unde marea îţi oferă mii de 
prilejuri de a fugi. Acest petic de pământ, această Sicilie, 
este, în mie, un rezumat al globului pământesc, în care 
găseşti tot ce vrei: munţi, vulcani, văi, câmpii, fluvii, râuri, 
lacuri, torenţi, oraşe, sate, cătune, porturi, golfuri, 
promontorii, capuri, stânci - toate astea la dispoziţia unei 
populaţii de aproape două milioane de locuitori, răspândită 
pe o suprafaţă de douăzeci şi şase de mii de kilometri 
pătraţi. 

Putea oare să existe un loc mai prielnic pentru isprăvile 
banditeşti? De aceea, cu toate că numărul bandiţilor tindea 


să se micşoreze, cu toate că banditul sicilian, ca şi cel 
calabrez par că şi-au trăit traiul, că sunt alungaţi - cel puţin 
din literatura modernă! - în fine, deşi oamenii încep să-şi 
dea seama că munca e mai rentabilă decât furtul, e bine ca 
drumeţii să nu se aventureze prin aceste ţinuturi, dragi lui 
Cacus 1 şi binecuvântate de Mercur2, fără să ia măsuri de 
precauţie. 

Totuşi, în ultimii ani, jandarmeria siciliană, tot timpul 
trează, tot timpul în gardă, făcuse prin regiunile răsăritene 
câteva expediţii încununate de succes. Mai multe bande, 
care căzuseră în capcană, fuseseră în bună parte distruse. 
Printre altele şi banda lui Zirone, care nu mai număra acum 
decât vreo treizeci de oameni. De aceea se hotărâse el să-şi 
mai împrospăteze banda şi cu alte elemente, în special cu 
maltezi. Ştia că prin tavernele din Manderaggio, pe care 
odinioară le frecventase şi el, borfaşi fără lucru se găseau 
cu sutele. De aceea se dusese Carpena în La Valetta, şi dacă 
nu adusese decât doisprezece oameni, cel puţin aceştia 
erau aleşi pe sprânceană. 

Nu e nici o mirare că spaniolul i se arăta atât de devotat 
lui Zirone. îi convenea de minune meseria asta; dar cum era 
laş din fire, se expunea cât mai rar în primele rânduri, unde 
prea era mare primejdia. El se mulțumea doar să 
pregătească loviturile, să facă planurile şi să îndeplinească 
funcţia de cârciumar, în această tavernă din Santa-Grotta, 
acest groaznic cuib de hoţi, pierdut pe undeva pe la poalele 
vulcanului. 

Bineînţeles că Sarcany şi Zirone cunoşteau, din viaţa lui 
Carpena, toată povestea în legătură cu Andrea Ferrato; în 
schimb, Carpena nu ştia nimic despre afacerea din Triest. 
Credea pur şi simplu că intrase în legături cu nişte bandiți 
cumsecade, care de ani de zile îşi fac meseria prin munţii 
Siciliei. 

În tot timpul acestui drum de opt mile, de la şuncile lui 
Polifern şi până la Nicolosi, Zirone şi Carpena nu avură nici 
o întâlnire neplăcută, adică nu întâlniră nici un jandarm în 


cale. Mergeau pe nişte poteci destul de anevoioase, printre 
vii, printre livezi de măslini, de portocali, de chitri, printre 
dumbrăvi de frasini, de stejari şi smochini. Uneori o luau 
prin albiile pâraielor secate, care, văzute de departe, par 
nişte drumuri pietruite, clar nebătătorite încă de tăvălugul 
compresorului. Sicilianul şi spaniolul trecură prin satele 
San GiO'Vanni şi Tramestieri, care se află la o mare înălţime 
deasupra nivelului Mediteranei. Pe la orele zece şi jumătate 
ajunseră la Nicolosi - un târg aşezat în mijlocul unui cazan 
imens, adăpostit înspre nord şi vest de conurile eruptive ale 
Montpilierilor, ale muntelui Rossi şi ale Serrei Pizzuta. 

În acest târg se găsesc şase biserici, o mănăstire închinată 
sfântului Nicolo d'Arena şi două hanuri, ceea ce arată 
îndeosebi importanţa sa. Dar Zirone şi Carpena n-aveau ce 
căuta la aceste două hanuri. Cârciuma de la Santa-Grotta îi 
aştepta la un ceas de drum, întruna din trecătorile cele mai 
întunecoase ale masivului Etnei. Ajunseră acolo, înainte ca 
orologiile din turnurile bisericilor din Nicolosi să bată 
miezul nopţii. 

La taverna Santa-Grotta toată lumea era trează. Oamenii 
cinau, într-o hărmălaie de strigăte şi de înjurături. Aici erau 
strânşi toţi indivizii angajaţi de Carpena, cărora un bătrân 
din bandă, numit Benito - un nume înadins ales, pentru că 
era tocmai contrar firii sale - le făcea onorurile casei. Restul 
bandei, vreo patruzeci de munteni şi de dezertori, se găsea 
acum la vreo douăzeci de mile spre vest, operând pe 
celălalt versant al Etnei; trebuiau să vină şi ei în curând 
aici. Aşa că la Santa-Grota nu erau decât cei doisprezece 
maltezi, aduşi de spaniol. Peste toată hărmălaia aceasta de 
înjurături şi de glasuri ce se lăudau cu isprăvile lor se auzea 
vocea lui Pescado adică a lui Pescade. Dar în acelaşi timp 
flăcăul trăgea cu urechea, observa totul, îşi întipărea bine 
în minte tot ce îi putea fi de vreun folos. Astfel reţinu el un 
cuvânt, pe care îl rosti Benito, adresându-se musafirilor săi, 
ca să mai potolească larma, cu puţin înainte de venirea lui 
Carpena şi a lui Zirone. 


— Mai tăceţi din gură, maltezii dracului, mai tăceţi din 
gură! O să vă audă din Cassone, unde comisarul central, 
binevoitorul chestor al provinciei, a trimis un detaşament 
de carabinieri! 

Amenințarea era făcută în glumă, căci Cassone era destul 
de departe de Santa-Grotta. Dar noii veniţi crezură că 
larma lor putea fi într-adevăr auzită de carabinieri, cum se 
numesc jandarmii pe aici. Aşa că gălăgia se mai potoli; 
oamenii continuau însă să golească carafele cu vinişorul 
acela de Etna, pe care Benito le umplea mereu, pentru a le 
ura bun venit într-un cuvânt, cu toţii erau mai mult sau mai 
puţin beţi, când uşa cârciumii se deschise. 

— Straşnici băieţi! exclamă Zirone, intrând. Carpena a dat 
o lovitură bună, iar Benito văd că ştie ce are de făcut! 

— Mureau de sete oamenii ăştia, răspunse Benito. 

— Şi cum moartea asta e cea mai grozavă, urmă Zirone, 
râzând, ai voit să-i cruţi. Bravo! Acuma, să se ducă să 
doarmă! Mâine, vom face cunoştinţă! 

— De ce să mai aşteptăm până mâine? zise unul din ei. 

— Pentru că acumsunteţi prea chercheliţi, ca să ne putem 
înţelege şi să ascultați, răspunse Zirone. 

— Chercheliţi!... Auzi vorbă!... Chercheliţi!... Pentru că am 
golit câteva sticle de poşircă de-a voastră, noi care suntem 
obişnuiţi cu ginul şi cu whisky-ul din cârciumile noastre din 
Manderaggio! 

— Care e ăla? întrebă Zirone. 

— E împieliţatul de Pescador! răspunse Carpena. 

— Care e ălaântrebă Pescador la rândul său, arătându-l pe 
sicilian. 

— E Zirone, răspunse Carpena. 

Zirone îl privi cu atenţie pe tânărul borfaş, pe care 
Carpena i-l lăudase atâ'ta şi care se arăta a fi atât de 
dezgheţat. Găsi, fără îndoială, că are o mutră inteligentă şi 
îndrăzneață, căci dădu din cap a încuviinţare. Apoi, 
adresându-se lui Pescador: 

— Aşadar, ai băut şi tu ca ceilalţi! 


— Mai mult ca ceilalţi! 

— Şi eşti încă treaz? 

— Păi, doar n-o să mă ameţesc numai cu atâta! 

— la ascultă, băiete, urmă Zirone, mi-a spus Carpena că ai 
putea să-mi dai o lămurire, de care aş avea nevoie. 

— Numai aşa, pe gratis...? 

— Ei bine, iată! 

Şi Zirone îi aruncă o jumătate de piastru, pe care 
Pescador, ca un scamator de meserie, îl şi făcu să dispară 
cât ai clipi din ochi în buzunarul vestei. 

— E dat naibii! zise Zirone. 

— Tare dat naibii, răspunse Pescador. la să vedem, despre 
ce e vorba? 

— Cunogşti bine Malta? 

— Şi Malta, şi Italia, şi Istria, şi Dalmația, şi Adriatica, 
răspunse Pescador. 

— Ai călătorit...? 

— Mult, dar pe buzunarul meu! 

— 'Te sfătuiesc să nici nu călătoreşti vreodată altfel, căci 
când îţi plăteşte guvernul drumul... 

— 'Te costă prea scump, răspunse Pescador. 

— Întocmai, zise Zirone, încântat de acest tovarăş nou 
care măcar putea să stea de vorbă. 

— Şi mai departe?... urmă inteligentul băiat. 

— Mai departe, iată despre ce este vorba: în timpul 
numeroaselor tale călătorii, Pescador, ai auzit vreodată 
vorbindu-se de un anume doctor Antekirtt? 

Cu toată agerimea sa, Pescade nu se aştepta la o „bombă” 
ca asta. Dar fu de ajuns de stăpân pe sine, ca să-şi ascundă 
uimirea. Cum de putuse Zirone, el care nu fusese la Raguza 
când sosise acolo Savarena, şi nici la Malta, în timp ce 
Ferrafci era ancorat acolo, cum de auzise despre doctor şi 
chiar să-i afle numele? 

Cu mintea lui ageră, însă, înţelese numaidecât că 
răspunsul său putea să-i fie de folos; aşa că, fără să 
şovăiască, zise: 


— De doctorul Antekrittfireşte că am auzit!... Pe tot 
întinsul Mediteranei numai de el se vorbeşte! 

— L-ai văzut vreodată? 

— Niciodată! 

— Dar ştii cine e doctorul ăsta? 

— Un biet om, un arhimilionar, se zice, care nu umblă 
niciodată fără să aibă câte un milion în fiecare buzunar... şi 
haina sa de voiaj are cel puţin şase buzunare. Un nenorocit, 
care trebuie să facă medicină ca un amator, aci pe goeleta 
lui, aci pe steam-iahtul său, şi oare-ţi dă numaidecât leacuri 
pentru oricare din cele douăzeci şi două de mii de boli cu 
care natura l-a dăruit pe om! 

În Pescade se trezea acum iarăşi măscăriciul de altădată; 
pălăvrăgeala lui îl uimea atât pe Zirone, cât şi pe Carpena, 
care părea că spune: „Ce zici? Grozavă achiziţie |, 

Pescade făcu, după ce aprinse o ţigară, scoțând parcă 
fumul în acelaşi timp pe nas, pe ochi şi chiar pe urechi. 

— Aşadar, zici că doctorul ăsta e bogat întrebă Zirone. 

— Aşa de bogat, că ar putea cumpăra toată Sicilia, ca să-şi 
facă din ea o grădină englezească, răspunse Pescade. Apoi, 
socotind că venise momentul potrivit ca să-i dea lui Zirone 
ideea acelui plan, a cărui înfăptuire o urmărea flăcăul, zise: 

— Uite ce. e, căpitane Zirone. Dacă nu l-am văzut 
niciodată pe acest doctor Antekirtt, în schimb i-am văzut 
unul din iahturi, căci se zice că are o flotilă întreagă, pentru 
plimbările lui pe mare. 

— Unul din iahturile lui? 

— Da, vasul său Ferraio. Un vas minunat, cu care mi-ar 
plăcea grozav să fac nişte excursii prin golful Neapole, cu 
una sau două prințese alături, alese pe sprânceană! 

— Unde ai văzut iahtul acela? 

— La Malta, răspunse Pescade. 

— când? 

— Alaltăieri, în La Valetta, când ne-am îmbarcat noi, cu 
sergentul nostru Carpena, era încă ancorat în portul militar. 


Dar se spunea că va pleca cu douăzeci şi patru de ore în 
urma noastră. 

— Unde? 

— Chiar în Sicilia, la Catania. 

— La Catania, făcu Zirone. 

Coincidenţa aceasta între plecarea doctorului Antekirtt şi 
înştiinţarea pe care o primise de a se păzi de el nu putea 
decât să-l pună pe gânduri pe Zirone. Pescade pricepu că în 
mintea lui Zirone se frământa un gând ascuns, dar ce fel de 
gândneputând ghici, se hotări să-l iscodească mai 
îndeaproape. 

Zirone zise: 

— Ce dracu vrea să facă aici în Sicilia afurisitul ăsta de 
doctor, şi tocmai la Catania? 

— Ei, asta-i bună! Vine să viziteze oraşul! Vine să urce pe 
Etna! Vine să se plimbe, ca orice călător bogat! 

— Pescador, zise Zirone în mintea căruia din când în când 
încolţea câte o bănuială, se pare că ştii prea multe lucruri 
despre omul ăsta! 

— Nu mai multe decât aş fi în stare să fac, dacă mi s-ar ivi 
prilejul, răspunse Pescade. 

— Ce vrei să spui? 

— Că dacă doctorul Antekirtt va veni să se plimbe, după 
câte se pare, pe pământurile noastre, ar trebui ca înălţimea 
sa să ne plătească o taxă grasă de trecere. 

— Zău, făcu Zirone. 

— Şi dacă treaba asta n-o să-l coste decât un milion sau 
două, înseamnă că a scăpat ieftin! 

— Crezi? 

— Şi în cazul ăsta, înseamnă că Zirone şi prietenii săi au 
fost nişte mari nătărăi! 

— Bine, făcu Zirone râzând. Acum, după ce ne-ai făcut 
complimentul acesta, te poţi duce la culcare. 

— Aşa şi fac, căpitane, răspunse Pescade, dar ştiu de pe 
acum ce am să visez. 

— Ce ai să visezi? 


— Milioanele doctorului Antekirtt... un vis de aur, în toată 
legea! 

Apoi, după ce mai aruncă un fum de ţigară, se duse la 
ceilalţi tovarăşi ai săi, în şura hanului, în timp ce Carpena 
intra în odaia lui. 

Dar isteţul băiat, în loc să doarmă, începu să cumpănească 
tot ce făcuse şi spusese. Din moment ce Zirone îi vorbise, 
spre marea lui uimire, de doctorul Antekirtt, oare făcuse 
bine ceea ce făcuse. Să vedem! 

Venind în Sicilia, doctorul spera să-l găsească aici pe 
Sarcany şi, în caz că erau împreună, pe Silas Toronthal, 
ceea ce era cu putinţă, căci amândoi părăsiseră Raguza. în 
lipsa lui Sarcany, se gândea să pună mâna măcar pe Zirone, 
apoi, prin promisiuni sau ameninţări, să-l facă să spună 
unde se găseau Sarcany şi Silas Toronthal. Acesta era 
planul său; iată, acum, cum voia să-l pună în aplicare: în 
tinereţea sa, doctorul vizitase de mai multe ori Sicilia, şi în 
special regiunea Htnei. Cunoştea diferitele drumuri pe care 
o luau excursioniştii, dintre care drumul cel mai umblat 
trece pe lângă casa zidită la poalele conului'central, şi care 
se cheamă casa englezilor - „Casa Inglese”. 

Ori, în acest timp, banda lui Zirone, căreia Carpena îi 
adusese întăriri din Malta, cutreiera povâmişurile Etnei. 
Era deci sigur că sosirea unui personaj atât de celebru ca 
doctorul Antekirti va produce obişnuitul efect. Şi cum 
doctorul va face tuturor cunoscută intenţia sa de a urca pe 
Etna, era tot aşa de sigur că Zirone va afla, mai ales cu 
ajutorul lui Pescade. După cum am văzut, începutul fusese 
chiar foarte uşor, căci Zirone fusese acela care îl întrebase 
întâi pe Pescador despre doctor. lată acum ce cursă voia el 
să-i întindă lui Zirone, cursă în care se putea foarte uşor să 
cadă. 

În ajunul zilei când doctorul trebuia să pornească să urce 
vulcanul, doisprezece oameni de pe Ferrato, bine înarmaţi, 
se vor duce în taină la Casa Inglese. A doua zi, însoţit de 
Lingi, de Petru şi de o călăuză, doctorul va pleca din 


Catania, pe drumul obişnuit, astfel ca să ajungă la Casa 
Inglese către ora opt seara, şi să înopteze acolo. Aşa fac toţi 
turiştii care vor să vadă de sus de pe Etna răsăritul soarelui 
şi toţi munţii Calabriei. Acest loc de popas, situat la trei mii 
de metri deasupra nivelului mării, se datoreşte câtorva 
gentlemeni, iubitori de confort, (n. a.). 

Fără nici o îndoială că Zirone, îndemnat de Pescade, va 
căuta să-l înhaţe pe doctorul Antekirtt, crezând că n-au de-a 
face decât cu el şi cu cei doi însoțitori ai lui. Dar când vor 
ajunge la Casa Inglese, Zirone va fi luat în primire de 
marinarii de pe Ferrato, fără să mai poată opune nici o 
rezistenţă. 

Pescade, cunoscând acest plan, se folosise deci în mod 
fericit de împrejurări, pentru a-i băga în cap lui Zirone idee 
a de a pune mâna pe doctorul Antekirtt - o pradă bogată, 
pentru răscumpărarea căruia va putea lua bani grei, şi, în 
acelaşi timp, ţinea seama şi de înştiinţarea pe care o 
primise. De altfel, dacă era vorba să se păzească de acest 
om, oare nu era mai bine să se asigure de el, să-l aibă la 
mână, chiar de ar fi trebuit să piardă banii pe care i-ar fi 
putut lua drept preţ de răscumpărare. Aceasta era 
hotărârea pe care o luase Zirone, aşteptând noi instrucţiuni 
de la Sarcany. 

Dar pentru a fi mai sigur de reuşită, şi în lipsa bandei sale 
pe. care în momentul acela n-o avea la îndemână, plănuia să 
ducă la bun sfârşit această ispravă cu ajutorul maltezilor lui 
Carpena, ceea ce, de altminteri, nu-l putea îngrijora pe 
Pescade, pentru că aceşti doisprezece răufăcători n-ar fi 
putut ţine piept oamenilor de pe Ferrato. Dar Zirone nu 
făcea nimic la întâmplare. Deoarece, după spusele lui 
Pescador, steam-iahtul trebuia să sosească a doua zi, părăsi 
în zori taverna din Santa-Grotta şi se duse la Catiania. Nu-l 
cunoştea nimeni, aşa că nu era nici o primejdie. 

Steam-iahtul ancorase de câteva ceasuri. Dar nu acostase 
lângă chei, întotdeauna tixit de vase, ci în fundul unui fel de 
avanport, între zăgazul dinspre nord şi un masiv enorm de 


lavă negricioasă, pe care erupția din 1669 o împinsese până 
în mare. încă de pe când se crăpase de ziuă, Matifou şi 
unsprezece oameni din echipaj, sub conducerea lui Luigi, 
debarcaseră în Catania, de unde porniră apoi, unul câte 
unul, înspre Casa Inglese. Prin urmare, Zirone nu ştia nimic 
de această debarcare; şi, cum Ferrato era ancorat la vreo 
două sute de metri de țărm, nu putu nici să observe ce se 
petrecea pe bord. 

Către ora şase seara, o barcă aduse pe chei doi pasageri 
de pe steam-iaht. Erau doctorul şi Petru Bâthory. Aceştia, 
mergând pe Via Stesicoro şi pe Strada Etna, se îndreptară 
înspre minunatul parc Bellini, poate unul dintre cele mai 
frumoase parcuri din Europa, cu tufişurile sale de flori, cu 
povârnişurile sale capricioase, cu terasele sale umbrite de 
pomi înalţi, cu apele sale curgătoare şi cu măreţul vulcan 
înălțându-se în zare, cu creştetul învăluit într-un nor de 
aburi. 

Zirone îi urmărise pe cei doi pasageri, fiind sigur că unul 
din ei era doctorul Antekirtt. Făcu chiar în aşa fel, încât să 
se apropie mai mult de ei, prin îmbulzeala aceasta de lume, 
atrasă de muzica din parcul Bellini. Dar doctorul şi Petru 
observaseră manevrele acestui individ suspect. Dacă ăsta 
era Zirone, era într-adevăr o ocazie minunată de a-l atrage 
de-a binelea în cursa ce i-o pregătiseră. 

De aceea, către orele unsprezece seara, când cei doi 
părăseau grădina întorcându-se pe bord, doctorul îi spuse 
lui Petru, cu voce tare: 

— Da, ne-am înţeles. Plecăm mâine, şi vom dormi la Casa 
Inglese. 

Desigur că spionul aflase tot ce voia să ştie, căci 
numaidecât se şi făcuse nevăzut. 

VII. CASA INGLESE. 

A doua zi, pe la ora unu după-amiază, doctorul şi Petru 
Bâthory se pregătiră să părăsească bordul. înainte de a 
cobori în barcă, doctorul îi spuse căpitanului Kostrik să 
supravegheze sosirea Electricului 2, care era aşteptat să 


vină dintr-un moment în tr-altul, şi să-l trimită în largul 
Faraglionilor, adică a stâncilor lui Polifem. Dacă planul 
reuşea, dacă Sarcany, sau măcar Zirone şi Carpena erau 
prinşi, trebuia ca vasul acesta rapid să fie gata să-i ducă în 
Antekirlta, unde doctorul voia să-i aibă sub mână pe 
trădătorii din Triest şi Rovigno. Barca porni. Peste câteva 
minute ajunseră la una din scările cheiului din Catania. 
Doctorul Antekirtt şi Petru erau îmbrăcaţi ca nişte turişti 
care trebuiau să înfrunte o temperatură ce poate cobori 
până la şapte sau opt grade sub zero, când la nivelul mării 
temperatura este de plus treizeci de grade. O călăuză de la 
secţia Clubului Alpin, de pe strada Lincoln nr. 17, îi aştepta 
cu caii, care, la Nicolosi, urmau să fie înlocuiţi cu catări, 
dobitoacele acelea cu mersul atât de sigur şi de neobosit. 


Oraşul Catania, destul de îngust faţă de lungimea sa, îl 
străbătură repede. Nimic nu-i dădea de bănuit doctorului 
că ar fi spionaţi şi urmăriţi. După ce o luară pe drumul ce 
ducea spre Belvedere, începură să urce cele dintâi pante 
ale masivului Etna, căruia sicilienii îi spun Mongibello şi al 
cărui diametru nu e mai mic de douăzeci şi cinci de mile. 
Drumul era foarte prost şi întortocheat. Ocolea mereu 
scurgerile de lavă împietrită, rocile bazaltice, solidificate în 
urmă cu milioane de ani, sau râpele secate acum, dar care 
primăvara se schimbă în torenţi vijelioşi - totul într-o 
regiune de pădure, cu măslini, portocali, roşcovi, frasini, 
viţă de vie, ale cărei curmeie se căţăraţi printre crengile 
pomilor din jur. Aceasta este una din cele trei zone ce 
alcătuiesc vegetaţia acestui vulcan, acestui „munte al 
Focului”, cum traduceau fenicienii cuvântul Etna, sau „acest 
cui al pământului şi stâlp al cerului”, cum îi spuneau 
geologii unei epoci în care ştiinţa geologiei nu exista încă. 
După două ceasuri de mers, în timpul unui popas de câteva 
minute, mai necesar cailor decât călăreţilor. Doctorul şi cu 
Petru putură admira la picioarele lor oraşul Catania, acest 
minunat rival al oraşului Palermo, care numără nu mai 
puţin de optzeci şi cinci de mii de suflete. Mai întâi, liniile 
străzilor sale principale, ce merg paralel cu cheiul, apoi 
clopotniţele şi cupolele celor o sută de biserici, numeroasele 
şi pitoreştile sale mânăstiri, casele sale în stilul cam 
încărcat al secolului al XVII-lea, şi totul încercuit în cel mai 
fermecător cordon de arbori înverziţi care înconjoară vreun 
oraş. Apoi, mai departe, portul, căruia Etna a avut grijă să-i 
construiască diguri naturale, după ce l-a acoperit în bună 
parte, în timpul acelei îngrozitoare erupții din 1669, care a 
distrus paisprezece oraşe şi sate, făcând optsprezece mii de 
victime omeneşti, revărsând peste câmpie mai bine de un 
miliard de metri cubi de lavă. De altfel, dacă Etina e mai 
puţin agitat acum în secolul al XIX-lea, este pentru că are pe 
deplin dreptul la odihnă. De la începutul erei creştine a avut 
peste treizeci de erupții. Dacă Sicilia totuşi a rezistat, 


înseamnă că temelia insulei e foarte solidă. De altminteri, 
trebuie să observăm că vulcanul nu şi-a făcut un crater 
permanent, ci mereu îşi schimbă craterele, după toane. 
Muntele crapă acolo unde se dezvoltă unul di,n acele 
accese prin care răbufneşte focul şi se prelinge toată lava 
adunată în rărunchii muntelui. Aşa se explică toată 
sumedenia aceasta de vulcani mai mici: Monte Rossi, format 
în decurs de trei luni pe o înălţime de o sută treizeci şi 
şapte de metri de nisipurile şi zgura din 1669; apoi 
Frumento, Simoni, Stornello, Crisinco, asemenea unor mici 
clopotniţe împrejurul unui dom de catedrală, fără să mai 
socotim şi craterele din 1809, 1811, 1819, 1838, 1852, 
1865, 1879, ale căror pâlnii găuresc flancurile conului 
central, asemenea unor căsuțe de fagure. După ce trecură 
de cătunul Belvedere, călăuza o luă pe o potecă mai scurtă, 
ca să ajungă pe drumul Tramestieri, aproape de cel care 
duce la Nicoloisi. Mergeau încă tot prin prima zonă de 
vegetaţie a masivului care se întinde până aproape de 
târgul acesta, la o altitudine de două mii o sută douăzeci de 
picioare. Pe la ora patru după-amiază, fără să fi întâlnit nici 
lupi, nici mistreți de-a lungul celor cincisprezece kilometri 
cât făcuseră de la Catania, zăriră şi orăşelul Nicolosi. Mai 
aveau încă douăzeci de kilometri până să ajungă la Casa 
Inglese. 

— Cât timp doreşte înălţimea voastră să ne oprim aici? 
întrebă călăuza. 

— Cât mai puţin, răspunse doctorul, pentru că aş vrea să 
ajungem acolo astă-seară pe la nouă. 

— Patruzeci de minute, se poate? 

— Bine, fie şi patruzeci de minute! 

Era de ajuns ca să îmbuce ceva, într-unul din cele două 
hanuri ale târgului, care mai salvează puţin reputaţia 
culinară a birturilor din Sicilia. Lucrul acesta se cuvine spus 
spre cinstea celor trei mii de locuitori din Nicolosi, socotind 
în acest număr şi pe cerşetorii de care e plin târgul. 
Drumeţii mâncară o friptură de ied, nişte fructe, struguri, 


portocale şi rodii, apoi luări; un vin de San Placido, din viile 
din împrejurimile Cataniei. sunt multe oraşe, mai mari, în 
Italia, în crucim hangiu cu greu ar putea să ofere 
musafirilor săi atâtea bunătăţi. 

Înainte de ora cinci, doctorul, Petru şi călăuza, călări pe 
catâri, continuară urcuşul, străbătând a doua zonă a 
masivului, zona forestieră. Aceasta însă nu înseamnă că aici 
pădurea ar fi fost mai deasă, căci tăietorii distrug, ca peste 
tot, străvechii şi minunaţii codri, din care nu va mai rămâne 
în curând decât amintirea. Totuşi, ici-colo, de-a lungul 
coastelor de lavă. pe marginea prăpăstiilor, vezi dumbrăvi 
întregi sau măcar grupuri de fagi, de stejari, de smochini cu 
frunzele aproape negre, apoi, ceva mai sus, brazi, pini şi 
mesteceni. Chiar şi cenuşa aceasta, amestecată cu puţină 
humă, face să crească suprafeţe mari de ferigi, de frăsinele, 
de nalbe, sau covoare întinse de muşchi. 

Către ora opt seara, doctorul şi cu Petru ajunseseră la o 
altitudine de trei mii de metri, aproape de limita zăpezilor 
veşnice. Pe coastele Etnei este atât de multă zăpadă, încât 
ar putea aproviziona toată Italia şi Sicilia. 

Era regiunea lavei negre, a cenuşei, a zgurei, întinzându- 
se dincolo de imensa vale, de imensa căldare de formă 
eliptică numită Vallc del Bove. Trebuiră să ocolească 
stâncile abrupte, înalte de o mie până la trei mii de picioare, 
care se vedeacă erau formate din straturi de trachit şi de 
bazalt, asupra cărora vremea n-a avut nici o putere. 

În faţă se înălța conul propriu-zis al vulcanului acoperit ici- 
colo de petice de verdeață, de întinderi de fanerogame. 
Această parte centrală şi rotundă ca o cocoaşă, formând ea 
singură un munte - Pelia pe Ossa - îşi înalţă piscul până la o 
înălţime de trei mii trei sute şaisprezece metri deasupra 
nivelului mării. 

Terenul începea acum să se clatine sub picioare. Vibraţiile 
provocate de tulburările vulcanice din adâncuri, care 
frământă neîncetat masivul Etnei, se simțeau puternic sub 
stratul de zăpadă. Aburii sulfuroşi ce ieşeau din gura 


vulcanului şi pe care vântul îi împrăştia înspre orificiul 
craterului coborau uneori până la baza conului, şi o 
puzderie de grăunţe de zgură, asemenea cocsului 
incandescent, cădeau pe covorul alburiu al zăpezii şi se 
stingeau sfârâind. 

Temperatura era foarte scăzută acum - câteva grade sub 
zero - şi drumeţii respirau foarte greu din pricina aerului 
rar. Trebuiră să se învelească strâns în mantalele lor. Un 
vânt tăios ridica de pe jos zăpada prăfuită, învârtejind-o în 
aer. De la înălţimea aceasta se putea vedea, mai jos de gura 
de foc a vulcanului din care ieşeau flăcări jucăuşe, alte 
cratere secundare, sub Munţi din Grecia. Legenda spune că 
uriaşii, revoltându-se împotriva lui Zeus şi voind să se Urce 
în cer, au aşezat în acest scop muntele Pelion peste muntele 
Ossa. (n. t.), Fatare strimte sau puțuri întunecate, în fundul 
cărora sforăiau flăcările subpământene. Se auzea apoi un 
vuiet continuu, ca izbucnirile năprasnice ale unui uragan, 
ca şi cum aburii supraîncălziţi dintr-un cazan uriaş ar fi 
forţat supapele. Nu era vorba, totuşi,” de o erupție, ci toată 
frământarea aceasta care se simţea pornind din 
măruntaiele muntelui era produsă de bubuiturile craterului 
superior şi al gurilor vulcanice care găureau conul. 

Se făcuse ora nouă. Pe cer scânteiau mii de stele, pe care 
densitatea redusă a atmosferei la această înălţime le făceau 
şi mai scânteietoare. înspre apus, cornul lunei se îneca în 
apele Mării Eoliene. Dacă muntele acesta n-ar fi fost un 
vulcan în activitate, liniştea şi seninătatea nopţii ar fi fost 
sublime. 

— Cred că am ajuns, nu-i aşazise doctorul. 

— Da, iată Casa Inglese, răspunse călăuza. Şi-i arătă un 
perete, găurit de două ferestre şi de o uşă, o clădire aşezată 
în aşa fel, încât era apărată de zăpadă, la vreo cincizeci de 
paşi spre stânga, adică la patru sute douăzeci şi opt de 
metri dedesubtul piscului conului central. Era casa 
construită, în 1811, de ofiţerii englezi, pe un platou format 
din lavă, numit Piano del Lago. 


Această casă, numită şi Casa Etna, după ce a fost mult 
timp întreţinută pe cheltuiala domnului Gemoilaro, fratele 
savantului arheolog cu acelaşi nume, fusese de curând 
restaurată prin grija Clubului Alpin. Nu departe se zăreau 
în întuneric nişte ruine de pe timpul romanilor, care 
fuseseră botezate Turnul Filosofilor. Legenda spune că de 
aici s-ar fi aruncat Empedocle în craterul vulcanului. într- 
adevăr, trebuia să fii înzestrat cu o mare doză de 
înţelepciune, pentru ca să poţi suporta opt zile de 
singurătate în locurile acestea, aşa că e lesne de înţeles 
fapta celebrului filosof din Agrigent! 

Intre timp, doctorul Antekirtt, Petru Bâthory şi călăuza se 
îndreptaseră spre Casa Inglese. Ajunşi acolo, bătură la o 
uşă care se deschise numaidecât. Se aflau acum în mijlocul 
oamenilor lor. Această Casă Inglese se compune doar din 
trei camere, cu masă, scaune şi obiecte de bucătărie; dar e 
de ajuns pentru ca cei care urcă pe Etna să se poată odihni 
aici, după ce au atins o altitudine de două mii opt sute 
optzeci şi opt de metri. 

până în momentul acela,. Luigi, temânclu-se ca nu cumva 
prezenţa micului detaşament să trezească vreo bănuială, nu 
voise să facă focul, deşi era un frig straşnic. Acum însă nu 
mai era nevoie de această măsură de prevedere, căci 
Zirone ştia că doctorul va rămâne peste noapte în Casa 
Inglese. Aruncară deci în vatră, câteva lemne din cele ce fee 
mai găseau în cămară. în curând, flăcările dădură şi 
căldură, şi lumină, care lipseau amândouă deopotrivă. 

Între timp, doctorul, luâmdu-l pe Luigi deoparte, îl întrebă 
dacă nu s-a întâmplat ceva deosebit de când sosiseră. 

— Nimic, răspunse Luigi. Mă tem numai că prezenţa 
noastră aici nu a rămas tocmai aşa de secretă cum am fi 
dorit noi. 

— Şi de ce? 

— Pentru că, începând de la Nicolosi, dacă nu mă înşel, am 
fost urmărit de un individ, care a dispărut cu puţin înainte 
de a ajunge noi la poalele conului. 


— Ai dreptate, destul de rău că s-a întâmplat aşa, Luigi. 
Asta ar putea să-i taie pofta lui Zirone de a mai veni să mă 
surprindă aici. Dar de când s-a întunecat, n-a dat nimeni 
târcoale prin jurul casei? 

— Nimeni, domnule doctor, răspunse Luigi. Am mers până 
acolo cu precauţiile, încât am cotrobăit şi printre ruinele 
Turnului Filosofilor. Dar sunt pustii. 

— Să aşteptăm, Luigi, dar să stea un om tot timpul de pază 
în faţa uşii. Se poate vedea până departe, căci e o noapte 
senină, şi ceea ce e mai important este să nu fim luaţi prin 
surprindere! 

Ordinele doctorului fură executate întocmai, şi, după ce se 
aşeză pe un scăunel în faţa vetrei, oamenii săi se culcară pe 
nişte grămezi de paie în jurul lui. 

Matifou, însă, se apropie de doctor. Se uita la el, fără să 
îndrăznească să-i vorbească. Dar era lesne de ghicit ce 
anume gânduri îl frământau. 

— Vrei să ştii ce e cu Pescade, nu-i aşazise doctorul. Ai 
răbdare!... O să se întoarcă în curând, cu toate că acum 
joacă un rol, care l-ar putea face să cadă... 

— în braţele noastre, adăugă Petru, voind să-l liniştească 
pe Matifou în privinţa bunului său prieten. 

Se scurse încă un ceas, fără ca ceva deosebit să tulbure 
adânca singurătate din jurul conului. Nici o umbră nu se 
ivise pe povârnişul alb al zăpezii din faţa acestei Piano del 
Lago. Doctorul şi Petru nu-şi puteau stăpâni un simţământ 
de nerăbdare şi de nelinişte. Dacă din nefericire Zirone ar fi 
fost prevenit despre prezenţa micului detaşament, nu s-ar 
mai fi aventurat să atace Casa Inglese. însemna că planul 
doctorului ar fi dat greş. Şi totuşi, trebuia să pună mâna 
măcar pe acest complice al lui Sarcany, dacă nu chiar pe 
Sarcany însuşi, şi să-i smulgă secretele. 

Cu puţin înainte de ora zece se auzi detunătura unei arme 
de foc, la o jumătate de milă mai sus de Casa Inglese. 

leşiră cu toţii afară, se uitară, dar nu văzură nimic suspect. 

— Şi totuşi, a fost o împuşcătură, zise Petru. 


— E poate vreun vânător de vulturi sau de mistreți care 
stă la pândă pe munte! răspunse Luigi. 

— Să intrăm, zise doctorul, să nu fim văzuţi! 

Intrară în casă. Dar peste zece minute, marinarul care 
făcea de pază dădu buzna înăuntru, strigând: 

— Păzea! Mi se pare că am văzut... 

— Mai mulţi oameni?... întrebă Petru. 

— Nu, unul singur! 

Doctorul, Petru, Luigi şi Matifou se repeziră la uşă, având 
grijă să rămână în umbră. într-adevăr, un om, alergând ca o 
capră neagră, urca povârnişul de lavă ce dădea pe platou. 
Era singur, şi după ce mai făcu câteva salturi căzu în 
braţele care îl aşteptau deschise - în braţele lui Matifou. 
Era Pescade. 

— Repede!... Repede!... Adăpostiţi-vă, domnule doctor 
strigă el. 

Într-o clipă, toţi intrară în Casa Inglese, a cărei uşă se 
închise numaidecât. 

— Şi Zirone? întrebă doctorul. Ce e cu el?... Ai putut deci 
să-l părăseşti? 

— Da... ca să vă dau de ştire...! 

— Nu mai vine...? 

— Ba da, peste douăzeci de minute va fi aici! 

— Cu atât mai bine! 

— Ba, cu atât mai rău!... Nu ştiu cum de a fost înştiinţat că 
dumneavoastră aţi trimis înainte vreo doisprezece oameni! 

— De bună seamă că individul acela care ne-a urmărit i-a 
dat de veste, zise Luigi. 

— În sfârşit, vorba e că ştie, răspunse Pescade, şi şi-a dat 
seama că îi întindeţi o cursă. 

— Să vină dar, exclamă Petru. 

— Vine, domnule Petru, vine. Dar la cei doisprezece 
indivizi care i-au fost aduşi din Malta s-a mai adăugat şi 
restul bandei, care s-a întors chiar azi dimineaţă la Santa- 
Grotta! 

— Câţi bandiți sunt în total întrebă doctorul. 


— Vreo cincizeci, răspunse Pescade. 

Situaţia doctorului şi a micii sale trupe, compusă numai 
din unsprezece marinari, la care se mai adăugau Luigi, 
Petru, Matifou şi Pescade, adică şaisprezece contra 
cincizeci, era cât se poate de critică. În tot cazul, dacă 
aveau de luat o hotărâre, trebuia luată repede, căci un atac 
era de aşteptat din clipă în clipă. Dar mai întâi de toate, 
doctorul voi să afle de la Pescade tot ce se întâmplase, şi 
iată ce află: 

Chiar în dimineaţa aceea, Zirone se întoarse de la Catania, 
unde stătuse toată seara; individul pe care doctorul îl 
văzuse că le dădea târcoale în grădina vilei Bellini era 
tocmai Zirone. când ajunse la taverna Santa-Grotta, îl 
aştepta aici un muntean, care îl informă că vreo 
doisprezece oameni venind din diferite direcţii ocupau Casa 
Inglese. Asta îi fu de ajuns lui Zirone ca să-şi dea seama de 
situaţie. Acum, nu mai era el cel care căuta să-l atragă în 
cursă pe doctorul Antekirtt, ci doctorul acesta, de care i se 
spusese să se păzească, îl atrăgea pe el în capcană. Totuşi, 
Pescade stărui ca Zirone să atace Casa Inglese, spunându-i 
că maltezii lui vor putea înfrunta uşor mica trupă a 
doctorului. Dar Zirone era nehotărât. Ba chiar i se părură 
ciudate stăruinţele lui Pescade, aşa că dădu ordine să fie 
supravegheat, lucru de care Pescade îşi dădu seama 
numaidecât. într-un cuvânt, poate că Zirone ar fi renunţat 
să-l răpească pe doctor, nefiind sigur de reuşită, dacă restul 
bandei sale nu s-ar fi înapoiat, pe la ora trei după-amiază. 
Acum, că avea vreo cincizeci de oameni la dispoziţie, nu mai 
stătu pe gânduri şi întreaga bandă, părăsind taverna din 
Santa-Grotta, se îndreptase spre Casa Inglese. 

Pescade înţelese că doctorul şi oamenii lui erau pierduţi 
dacă nu-i anunţa la timp, ca să poată fugi, sau măcar să 
caute să se apere. Aşteptă deci ca banda lui Zirone să se 
apropie de Casa Inglese, a cărei poziţie n-o cunoştea. Pe la 
orele nouă, luminile care se zăreau la ferestrele ei îi îngădui 
s-o recunoască, pe povârnişul conului, la mai puţin de două 


mile. Numaidecât, Pescade se repezi în această direcţie. 
Focul de armă tras după el - împuşcătura aceea care se 
auzise de la Casa Inglese - nu-l nimerise. Cu sprinteneala sa 
de clovn ieşi îndată din bătaia puştii, şi iată cum ajunse aici, 
cu douăzeci de minute înaintea trupei lui Zirone. 

După ce termină de povestit, doctorul îi strânse mâna 
îndrăzneţului şi inteligentului băiat, mulţumindu-i pentru 
fapta sa; discutară apoi ce le mai rămânea de făcut. 

Să plece de la Casa Inglese, să opereze o retragere în toiul 
nopţii, pe coastele acestui munte, când Zirone şi ai săi 
cunoşteau toate potecile şi toate ascunzişurile, însemna să 
se expună unei nimiciri totale. Era de o mie de ori mai bine 
să rămână până la ziuă în această clădire, să se întărească, 
să se apere aici. Când se va lumina de ziuă, dacă vor trebui 
să plece de aici, cel puţin vor pleca pe lumină, nu vor 
orbecăi pe povârnişurile acestea, printre râpe şi sulfatare. 
Aşa că fu hotărât să rămână aici şi să reziste. Începură 
numaidecât pregătirile de apărare. Mai întâi închiseră cele 
două ferestre şi ferecară bine obloanele pe dinăuntru. Vor 
trage prin golurile dintre căpriorii acoperişului din faţă. 
Fiecare om, înarmat cu o puşcă cu tragere rapidă, avea 
vreo douăzeci de cartuşe la el. Doctorul, Petru şi Luigi 
puteau să le vină în ajutor cu revolverele lor. Matifou n-avea 
decât braţele, iar Pescade doar mâinile. Dar, poate că nu 
erau dintre cei mai prost înarmaţi! 

Trecură aproape patruzeci de minute, fără nici un semn 
de atac. Oare Zirone, ştiind că doctorul Antckirtt fusese 
prevenit de Pescade şi că prin urmare nu mai putea fi luat 
prin surprindere, să fi renunţat la planurile lui de a-l 
atacatotuşi, având cincizeci de oameni sub comanda sa, 
precum şi avantajul de a cunoaşte bine locurile, însemna că 
toate şansele erau de partea lui. Deodată, pe la ora 
unsprezece, marinarul de gardă dădu buzna înăuntru. 
Banda se apropia, răsfirându-se, astfel încât să înconjoare 
casa din trei părţi, căci prin spatele casei nu mai era nici o 
posibilitate de retragere din pricina povârnişului. 


După ce se încredinţară de această manevră, uşa fu 
închisă, baricadată, şi fiecare se aşeză la postul său, în 
dreptul golurilor dintre căpriori, cu recomandaţia de a nu 
trage decât în plin. în timpul acesta, Zirone şi bandiți săi 
înaintau încet, cu băgare de seamă, ascunzându-se după 
stânci, ca să iasă la creasta platoului Piano del Lago. Aici, pe 
creastă, erau adunate grămezi uriaşe de trachită şi bazalt, 
desigur că pentru a proteja Casa înglese de troienele din 
timpul viscolelor iernii. O dată ajunşi pe acest platou, 
atacatorii puteau să ia casa cu asalt, să spargă uşa sau 
ferestrele, apoi, fiind în număr mare, să pună mâna pe 
doctor şi pe oamenii săi. Deodată se auzi o detunătură. Un 
fum uşor se prelinse pe lângă unul din căpriorii 
acoperişului. Unul din bandiți se prăbuşi, lovit de moarte. 
Banda se dădu repede câţiva paşi îndărăt şi se adăposti 
după stânci. Dar, încetul cu încetul, folosind cutele 
terenului. Zirone o aduse iarăşi chiar sub buza platoului. 

Douăsprezece împuşcături, însă, luminară faţada clădirii şi 
alţi doi bandiți fură culcaţi la pământ, pe zăpadă. Atunci, 
Zirone, scoțând un strigăt, dădu semnalul de asalt. Cu 
preţul câtorva noi răniţi, întreaga bandă se năpusti asupra 
clădirii. Uşa fu ciuruită de gloanţe şi doi marinari 
dinăuntru, răniţi uşor, trebuiră să se dea la o parte. 

Lupta începu să devină crâncenă. Bandiţii sfărâmară cu 
rângile şi cu securile uşa şi una din ferestre. Asediaţii 
trebuiră să facă o ieşi-re pentru a-i respinge, în mijlocul 
împuşcăturilor dintr-o parte şi din cealaltă. Pălăria lui Luigi 
fu găurită de un glonţ, iar Petru ar fi fost străpuns de unul 
din tâlhari, dacă n-ar fi intervenit la timp Matifou, care 
smulse baioneta din mâinile banditului, culcându-l la 
pământ dintr-o lovitură. în timpul acestui contraatac, 
Matifou a fost extraordinar. Mereu era ochit, dar nici un 
glonţ nu-l atinse. Gândul că Pescade ar fi fost pierdut dacă 
Zirone punea mâna pe el, îi dădea puteri înzecite. în faţa 
unei rezistenţe atât de înverşunate, tâlharii trebuiră să dea 


înapoi pentru a doua oară. Doctorul şi oamenii lui putură să 
intre iarăşi înăuntrul clădirii şi să examineze situaţia. 

— Ce muniții mai avem? întrebă el. 

— Câte zece-douăsprezece cartuşe de cap de om, 
răspunse Luigi. 

— Şi cât e ceasul? 

— Abia e miezul nopţii! 

Mai erau încă patru ceasuri până la ziuă. Trebuiau să facă 
economie de muniții, pentru a proteja retragerea, când se 
va crăpa de ziuă. Dar în cazul acesta, cum să se mai apere 
şi să oprească pe bandiți de a ocupa Casa Inglese, când 
Zirone va porni din nou asaltul? 

Ceea ce şi făcură bandiții, peste un sfert de oră, după ce 
îşi adunară răniții, adăpostindu-i după o ridicătură de lavă 
în formă de meterez. Acum, bandiții, îndârjiţi de o 
asemenea rezistenţă şi înfuriaţi peste măsură văzându-şi 
cinci sau şase tovarăşi scoşi din luptă, urcară din nou 
povârnişul şi apărură iarăşi la creasta platoului. în timp ce 
înaintau, cei dinăuntru nu traseră nici un foc. De unde, 
Zirone trase concluzia - şi pe bună dreptate - că asediaţii 
începeau să ducă lipsă de muniții. 

Începu să-şi încurajeze banda. De altfel, gândul de a pune 
mâna pe un arhimilionar putea foarte bine să-i aţâţe pe 
nişte tâlhari de teapa lor. De astă dată, atacul lor fu atât de 
înverşunat, încât forţară şi uşa şi fereastra, şi cu siguranţă 
că ar fi luat clădirea cu asalt, dacă o nouă salvă, după care 
urmară apoi altele, n-ar fi ucis cinci sau şase dintre ei. 
Trebuiră să se retragă din nou la marginea platoului, dar de 
astă dată râniseră destul de grav doi dintre marinari. 

Celor din Casa Inglese nu le mai rămăseseră decât patru 
sau cinci focuri de tras. în asemenea condiţii, o retragere, 
fie chiar şi în miezul zilei, era aproape cu neputinţă. 
Simţeau că sunt pierduţi, dacă nu le venea de undeva vreun 
ajutor. Dar de unde putea să le vină acest ajutor? 

Din nenorocire, nu se puteau aştepta ca Zirone şi tovarăşii 
săi să renunţe la planul lor. Mai rămăseseră încă vreo 


patruzeci, teferi şi bine înarmaţi. Ştiau că în curând 
asediaţii nu vor mai putea răspunde la focurile lor, aşa că 
porniră din nou asaltul. Deodată, nişte blocuri enorme, 
rostogolindu-se pe povârnişul platoului ca nişte stânci luate 
de o avalanşă, striviră trei bandiți, înainte ca aceştia să aibă 
timp să se dea la o parte. 

Era Matifou, care desprinsese şuncile de bazalt, 
aruncându-le de pe creasta platoului. Dar nici acest mijloc 
de apărare nu era de ajuns. De altfel, în curând nu va mai 
găsi nici stânci pe care să le prăvălească. Nu le mai 
rămânea deci decât să piară cu toţii, sau să facă tot ce le 
stătea în putinţă ca să caute vreun ajutor dinafară. 

Pescade avu atunci o idee. Nu voi s-o 
împărtăşeascădoctorului, care poate că nu şi-ar fi dat 
consimţământu. Dar i-o spuse lui Matifou. Din cele ce auzise 
vorbindu-se în taverna din Santa-Grotta, ştia că la Cassone 
se află un detaşament de jandarmi. Ca să ajungi până la 
Cassone nu-ţi trebuia decât o oră, şi tot peatâta ca să te 
întorci. Oare era într-adevăr cu neputinţă să te duci să 
anunţi detaşamentul acesta? Nu, dar pentru asta ar fi 
trebuit mai întâi să răzbaţi printre rândurile tâlharilor, şi 
apoi s-o iei la goană înspre partea apuseană a masivului. 

— Aşadar, trebuie neapărat să trec, şi voi trece! îşi zise 
Pescade. Ce dracu, sunt sau nu sunt un clovn? 

Şi îi destăinui lui Matifou în ce fel se gândise să procedeze, 
ca să se ducă după ajutor. 

— Dar... făcu Matifou, e foarte periculos... 

— Vreau s-o fac! 

Matifou n-ar fi îndrăznit niciodată să i se împotrivească lui 
Pescade. 

Cei doi prieteni se furişară în partea dinspre dreapta a 
clădirii, într-un loc unde zăpada era adunată din belşug. 

Peste zece minute, în timp ce lupta continua, Matifou se ivi 
şi el, rostogolind un imens bulgăre de zăpadă. Apoi, printre 
celelalte stânci pe care marinarii continuau să le 
prăvălească peste atacatori, Matifou dădu drumul acestui 


bulgăre, care o porni pe povârniş în jos, trecu printre 
tâlharii lui Zirone, oprindu-se la cincizeci de paşi în urma 
lor, într-o groapă. 

Aproape sfărâmat de lovitură, bulgărul se desfăcu şi dintr- 
însul ieşi o făptură vie, sprintenă, „dată naibii”, cum 
obişnuia să spună despre sine. Era Pescade. 

Închis în această carapace de zăpadă îngheţată, 
îndrăznise să o pornească de-a rostogolul, cu riscul de a se 
prăbuşi în fundul unei prăpăstii. Şi acum, iată-l alergând 
într-un suflet pe poteci, înspre Cassone. 

Trecuse de miezul nopţii. Doctorul, nevăzându-l pe 
Pescade, se temu că fusese rănit. îi strigă. 

— A plecat! zise Matifou. 

— A plecat? 

— Da... după ajutor! 

— Şi cum? 

— Într-un bulgăre! Matifou povesti toată năzdrăvănia lui 
Pescade. 

— Ah! Straşnic băiat!... exclamă doctorul... Curaj, prieteni, 
curaj!... Bandiţii ăştia nu vor reuşi să ne dea gata! 

Şi bucăţile de stânci continuară să se prăvălească peste 
atacatori. Dar în curând terminară şi acest mijloc de 
apărare. 

Către ora trei dimineaţa, doctorul, Petru, Luigi şi Matifou, 
urmaţi de ceilalţi oameni ai lor şi ducându-şi şi răniții, 
trebuiră să evacueze casa, lăsând-o pe mâna lui Zirone. 
Douăzeci de bandiți fuseseră ucişi; totuşi, avantajul 
numărului era încă de partea lui. Dar mica trupă nu putea 
să bată în retragere decât urcând povârnişul conului 
central, această îngrămădire de lavă, de zgură, de cenuşă, 
în vârful căreia era un crater, adică un abis de foc. 

Se retraseră, totuşi, pe acest povârniş, cu răniții după ei. 
Din cei trei sute de metri cât are conul, urcară două sute 
cincizeci, printr-un nor de aburi sulfuroşi, pe care vântul îi 
abătea asupra lor. începea să se crape de ziuă; zorile 
luminau crestele munţilor Calabriei, înspre coasta orientală 


a strâmtorii Messina. Dar în situaţia în care se aflau 
doctorul şi oamenii săi, ziua nu le mai putea aduce nici o 
rază de nădejde. Trebuiau să bată mereu în retragere, să 
urce tot mai sus, trăgând şi ultimele gloanţe ce le mai 
rămăseseră şi slujindu-se de ultimele bucăţi de stânci pe 
care Matifou le prăvălea cu o putere supraomenească. Se 
socoteau, aşadar, pierduţi, când, deodată, se auziră nişte 
împuşcături la poalele conului. în rândurile bandiţilor domni 
un moment de nehotărâre. Apoi începură să o rupă la fugă. 
Recunoscu seră pe jandarmii din Cassone, în fruntea cărora 
se afla Pescade. Curajosul băiat nici nu trebui să se ducă 
până în sat, căci jandarmii, auzind împuşcături, veneau 
acum încoace. Pescade nu trebui decât să-i conducă înspre 
Casa Inglese. 

Doctorul şi oamenii săi reluară ofensiva. Matifou se 
năpusti ca o avalanşă asupra bandiţilor, dobori doi din ei, 
care nu avuseseră timp să fugă, şi se repezi asupra lui 
Zirone. 

— Bravo, Matifou, bravo! strigă Pescade, sosind. 
Trânteşte-l!... Pune-l cu umerii la pământ!... începe lupta, 
domnilor, începe lupta între Zirone şi Matifou! Zirone îl 
auzi, şi, cu mâna care-i rămăsese liberă, trase un foc de 
revolver asupra lui Pescade. Pescade se prăbuşi. 

Atunci se petrecu ceva înspăimântător. Matifou îl apucă pe 
Zirone de gât şi îl târî după el, fără ca ticălosul, aproape 
sugrumat, să se poată împotrivi. 

Zadarnic doctorul, care voia să-l aibă viu, îi striga să-l 
cruţe. Zadarnic Petru şi Luigi alergară să i-l Smulgă. 
Matifou nu se mai gândea decât la un singur lucru: că 
Zirone îl împuşcase, poate mortal, pe Pescade! Nu mai era 
stăpân pe sine, nu mai auzea nimic, nu mai vedea nimic, nici 
măcar nu se mai uita la această rămăşiţă de om pe care-l 
târa după sine. în sfârşit, dintr-un ultim salt, se repezi 
înspre craterul larg căscat al unui sulfatar şi îl azvârli pe 
Zirone în acest puț de foc. Pescade, destul de grav rănit, sta 
sprijinit,de genunchiul doctorului, care îi examina rana şi îl 


pansa.când Matifou veni lângă el, lacrimi mari îi curgeau 
din ochi. 

— Nu-ţi fie frică, dragul meu Matifou, nu-ţi fie frică!... Nu 
are să fie nimic! murmură Pescade. 

Matifou îl luă în braţe ca pe un copil, şi cu toţii îl urmară 
coborând povârnişul conului, în timp ce jandarmii îi curăţau 
pe ultimii fugari din banda lui Zirone. 

Peste şase ore, după ce se înapoiară la Catania, doctorul şi 
oamenii săi erau pe bordul vasului Ferrato. Pescade fu dus 
în cabina lui. Avându-l pe doctorul Antekirtt ca medic şi pe 
Matifou ca infirmier - cum era să nu fie bine îngrijit? De 
altfel, rana sa - un glonţ în partea de sus a umărului - nu 
era gravă. Vindecarea era doar o chestiune de timp. când 
trebuia să se odihnească, Matifou îi spunea o poveste - 
veşnic aceeaşi - şi Pescade adormea adânc. 

Cu toate acestea, planurile doctorului eşuaseră dintru 
început. După ce că era cât pe-aci să cadă în mâinile lui 
Zirone, până la urmă nu izbutise nici măcar să pună mâna 
pe acest tovarăş al lui Sarcany, de la care ar fi smuls 
secretele acestuia. Şi asta numai din pricina lui Matifou. 
Dar... puteai să i-o iei în nume de rău? 

În afară de aceasta, deşi doctorul ţinu să mai rămână încă 
opt zile la Catania, nu izbuti să afle nimic în legătură cu 
Sarcany. Dacă acesta avusese de gând să se întâlnească cu 
Zirone în Sicilia, fără îndoială că-şi schimbase acum 
planurile când aflase despre sfârşitul atacului împotriva 
doctorului Antekirtt şi despre moartea vechiului său 
tovarăş. Aşa că, în ziua de 8 septembrie, Ferrato porni în 
larg, îndreptându-se cu toată viteza spre Antekirlta, unde 
acostă în curând. Aici, doctorul, Petru şi Luigi urmau să reia 
şi să discute planurile în care îşi concentraseră întreaga for 
viaţă. Trebuiau acum să-l găsească pe Carpena, care de 
bună seamă că ştia ce se mai întâmplase cu Sarcany şi cu 
Silas Toronthal. 

Din nenorocire pentru spaniol, dacă cu ocazia nimicirii 
bandei lui Zirone el izbutise să scape, rămânând la taverna 


din Santa-Grotta, în schimb şansa aceasta a lui fu de scurtă 
durată. într-adevăr, peste zece zile, unul din agenţii 
doctorului îl înştiinţa că ticălosul de Carpena fusese arestat 
în Siracuza, dar nu în calitate de complice al lui Zirone, ci 
pentru o crimă pe care o făptuise în urmă cu cincisprezece 
ani, un omor săvârşit la Almayate, în provincia Balaga, după 
care fugise din patria lui, stabilindu-se la Rovigno. La trei 
săptămâni după aceea, Carpena, după ce fusese extrădat, 
fu condamnat la ocnă pe viaţă şi trimis pe coasta Marocului, 
în presidiul 1 din Ceuta, unul din principalele locuri de 
pedeapsă din Spania. 

— În sfârşit, zise Petru, iată pe unul din ticăloşii ăştia la 
ocnă, şi încă pe viaţă! 

— Pe viaţăa?... Nu!... răspunse doctorul. Dacă Andrea 
Ferrato a murit la ocnă, în schimb Carpena nu trebuia să 
moară la ocnă. 

PARTEA A PATRA. 

I. PREZIDIUL DIN CEUTA în ziua de 21 septembrie, la trei 
săptămâni după ultimele evenimente petrecute în provincia 
Cataniei, un steam-iaht rapid - Ferralo - naviga pe un vânt 
plăcut dinspre nord-vest, între vârful peninsulei europene, 
care pe pământul Spaniei este posesiune engleză, şi vârful 
peninsulei Almina, care pe teritoriul marocan este 
posesiune spaniolă. Dacă ar fi să dai crezare mitologiei, 
distanţa de patru leghe ce desparte aceste două ţărmuri ar 
îi opera lui Hercule - un precursor al domnului de Lesseps - 
care cică ar fi deschis zăgazurile apelor Atlanticului, 
sfărâmând cu o lovitură de măciucă această porţiune de 
brâu a Mediteranei. 

Pescade nu uită să-i spună prietenului său Matifou aceste 
lucruri, arătându-i stânca Gibraltarului, spre nord, iar spre 
sud, muntele Hacho. într-adevăr, legendarele Calpe şi Abyla 
sunt tocmai cele două coloane de stâncă ce poartă şi acum 
numele vestitului lor strămoş. Desigur că Matifou ar fi 
apreciat cum se cuvine acest „tur de forţă”, fără ca în 
sufletul său simplu şi modest să se strecoare vreo umbră de 


invidie. Acest Hercule al Provenţei s-ar fi închinat în faţa 
fiului lui Jupiter şi al Alcmenei. Dar Matifou nu se afla acum 
printre pasagerii steam-iahtului. Şi nici Pescade. 
Rămăseseră amândoi în Antekirtta, unul îngrijindu-l pe 
celălalt. Dacă ar fi fost nevoie, mai târziu, de ajutorul lor, ar 
fi fost chemaţi printr-o depeşă şi aduşi numaidecât cu unul 
din Electricele insulei. 

Numai doctorul şi Petru Băthory se aflau pe bordul lui 
Ferrato, al cărui comandant era căpitanul Kostrik, iar Luigi 
era comandant-secund. Ultima expediţie făcută în Sicilia 
pentru a da de urmele lui Sarcany şi Silas Toronthal nu 
dăduse nici un rezultat, căci se terminase prin moartea lui 
Zirone. Trebuiau deci să continue cercetările, silindu-l pe 
Carpena să spună tot ce ştie despre Sarcany şi complicele 
său. Şi cum spaniolul, condamnat la muncă silnică pe viaţă, 
fusese trimis în presidiul din Ceuta, trebuia căutat acolo, 
căci numai acolo puteau sta de vorbă cu el. 

Ceuta este un orăşel fortificat, o mică cetate, un fel de 
Gibraltar spaniol, aşezat pe povârnişul răsăritean al 
muntelui Hacho. Spre portul Ceutei se îndrepta acum 
steam-iahtul. Era ora nouă dimineaţa şi mai erau încă trei 
mile până la țărm. Această gură a Mediteranei forfoteşte de 
viaţă şi de mişcare. Pe aici se adapă Mediterana din apele 
Atlanticului. Pe aici intră miile de vase, venind din Europa 
septentrională şi din cele două Americi, care se 
îngrămădesc în sutele de porturi înşirate de-a lungul 
imensului său perimetru. Pe aici intră sau ies acele uriaşe 
pacheboturi şi acele vase de război, cărora geniul unui 
francez le-a deschis o poartă înspre Oceanul Indian şi 
înspre mările sudului. Nu există ceva mai pitoresc decât 
canalul acesta îngust, încadrat între munţii aceştia cu un 
aspect atât de variat, înspre nord se profilează crestele 
munţilor Andaluziei, înspre sud, de-a lungul acestor coaste 
minunat crestate, începând de la capul Spartei şi până la 
peninsula Almina, se înalţă unele în spatele celorlalte 
culmile întunecate ale Bullonilor, muntele Maimuţelor, 


vârfurile munţilor Sepiem fratres în dreapta şi în stânga se 
văd oraşe pitoreşti, ghemuite în fundul unor golfuleţe, 
aşternute la poalele dealurilor sau întinzându-se de-a 
lungul prundurilor joase, dominate de înălțimile munţilor ce 
se văd în zare - oraşele Tarifa, Algesiras, Tanger, Ceuta. 
Apoi, între aceste două ţărmuri, în faţa vapoarelor rapide 
pe care nici marea, nici vântul nu le pot opri, sau a vaselor 
cu pânze pe care uneori briza dinspre vest le ţin pe loc cu 
sutele la gura Atlanticului, se desfăşoară priveliştea 
întinderilor de ape veşnic în mişcare, veşnic schimbătoare, 
ici cenuşii şi învolburate, colo albastre şi liniştite, învrâstate 
de crestele valurilor ce marchează linia dantelată şi în zig- 
zag a contracurenţilor. Nimeni nu poate rămâne nepăsător 
în faţa farmecului acestor minunate privelişti pe care două 
continente, Europa şi Africa, le pun faţă în faţă, aici, în 
strâmtoarea Gibraltarului. între timp, Ferrato se apropia cu 
viteză de ţărmul african. Golful, în fundul căruia se ascunde 
Tangerul, începea să se strâmteze, în timp ce stâncile 
Ceutei se zăreau cu atât mai limpede, cu cât dincolo, ţărmul 
coteşte înspre sud. Se vedeau din ce în ce mai lămurit, ca 
un ostrov uriaş, ivindu-se pe neaşteptate la poalele unui 
cap, legat de continent printr-un istm îngust. Mai sus, 
înspre creasta muntelui Hacho, se zărea acum o mică 
fortăreață, construită pe locul unde odinioară fusese o 
cetăţuie romană, în care stau tot timpul de veghe paznicii 
însărcinaţi cu supravegherea strâmtorii şi mai ales a 
teritoriului marocan, teritoriu în care e cuprinsă şi Ceuta. 
Aşezarea acestui oraş pe ţărmul mării este întrucâtva 
asemănătoare aşezării micului principat Monaco de pe 
teritoriul francez. La ora zece dimineaţa, Ferrato aruncă 
ancora în acest port, sau mai bine-zis la vreo patru sute de 
metri de debarcaderul bătut din plin de valurile din larg. 
Nu este aici decât o radă pentru vasele străine, larg expusă 
talazurilor Mediteranei. Din fericire, când vasele nu pot 
ancora la. vest de Ceuta, se găseşte un alt loc de ancorare 


de cealaltă parte a stâncilor, la adăpost de vâturile dinspre 
uscat. 

După ce organele sanitare se urcară pe bord, după ce 
hârtiile vasului fură vizate şi găsite în perfectă regulă, către 
ora unu după-amiază, doctorul, însoţit de Petru, cobori pe 
cheiul de la poalele zidurilor oraşului. Nu mai încăpea nici o 
îndoială că voia să pună mâna pe Carpena. Dar cum să 
procedeze? Aceasta urmă să o hotărască abia după ce va 
cerceta locurile şi orientându-se după împrejurări, fie 
răpindu-l pe spaniol cu forţa, fie chiar înlesnindu-i evadarea 
din presidiul Ceutei. 

De astă dată, doctorul nu căută nicidecum să se ascundă. 
Dimpotrivă. Agenţii săi, care veniseră numaidecât pe bord, 
răspândiseră repede ştirea sosirii acestui personaj atât de 
celebru. Cine, în toate ţările acestea arabe, de la Canalul de 
Suez şi până la capul Spartei, nu auzise de faima acestui 
mare învăţat, care trăia acum în insula sa Antekirtta, din 
îndepărtatul colţ ai Mării Syrtelor. Aşa că, atât spaniolii, cât 
şi marocanii îi făcură o primire entuziastă. De altfel fu 
îngăduită şi vizitarea vasului Ferrato, şi o mulţime de bărci 
se apropiară de iaht. 

Bineînţeles că tot zgomotul acesta în jurul persoanei sale 
îşi avea rostul lui bine cumpănit în cadrul planurilor pe care 
şi le făcuse doctorul. Faima sa trebuia să-i vină în ajutorul 
acestor planuri. De aceea, nici el, nici Petru nu căutară să 
se sustragă din faţa manifestaţiilor publicului. Mai întâi 
închiriară o trăsură de la cel mai mare hotel din Ceuta şi 
vizitară oraşul cu străzile lui înguste, cu casele mohorâte, 
semănând una cu cealaltă, ici-colo cu grupuri de pomi 
piperniciţi şi plini de praf, printre care se ascundea câte o 
cârciumă nenorocită, cu vreo două clădiri publice cu aspect 
de cazărmi, într-un cuvânt, nimic deosebit, afară doar de 
cartierul maurilor, ceva mai puţin şters decât celelalte. 
Către ora trei, doctorul porunci să fie dus la guvernatorul 
Ceutei, căruia voia să-i facă o vizită, un act de curtoazie 
foarte firesc din partea unui străin de seamă. 


E de prisos să mai spunem că acest guvernator nu putea 
să fie un funcţionar civil. Ceuta este, mai îutâi de toate, o 
colonie militară, numărând ca la vreo zece mii de suflete, de 
ofiţeri şi soldaţi, de negustori, Pecari sau marinari, răsfiraţi 
atât pe întinsul oraşului, cât şi pe fâşia de teren ce se 
prelungeşte înspre răsărit, până la marginile acestei 
posesiuni spaniole. Ceuta era administrată pe atunci de 
colonelul Guyarre. Acest ofiţer superior avea sub ordinele 
sale trei batalioane de infanterie, aparţinând armatei de pe 
continent şi care îşi făceau stagiul aici în Africa, un 
regiment permanent de pază a coloniei, două baterii de 
artilerie, o companie de pontonieri, plus o companie de 
mauri, ale căror familii locuiesc într-un cartier separat. cât 
despre condamnaţi, numărul lor se ridica la vreo două mii. 

Ca să ajungă din oraş la reşedinţa guvernatorului, trăsura 
trebui să o ia pe un drum pietruit, din afara zidurilor 
oraşului, care ducea până la capătul dinspre răsărit al 
coloniei. în dreapta şi în stânga drumului, fâşia aceasta de 
pământ cuprins între poalele munţilor şi ţărmul mării este 
bine cultivată, datorită muncii sârguincioase a locuitorilor, 
care au dus o luptă înverşunată împotriva acestui pământ 
destul de neroditor. Nu lipsesc de aici nici legumele de tot 
felul, nici pomii fructiferi, dar nu e mai puţin adevărat că 
nici braţele de muncă nu lipsesc. Căci deţinuţii nu sunt 
întrebuinţaţi numai de către slat, fie în ateliere speciale, fie 
la lucrările de fortificaţii, fie la şoselele ce trebuiesc tot 
timpul bine întreţinute, ba chiar şi în poliţia oraşului, când 
buna lor purtare îngăduie să fie folosiţi ca paznici, fiind în 
acelaşi timp ei înşişi păziţi. Aceşti oameni, trimişi în 
presidiul din Ceuta pentru a-şi ispăşi pedepsele începând 
de la douăzeci de ani şi până la condamnarea la muncă 
silnică pe viaţă, pot fi întrebuinţaţi şi de persoanele 
particulare în anumite condiţii, stabilite de guvernator. 

În timpul cât vizitase Ceuia, doctorul întâlnise câţiva dintre 
ei, umblând liberi pe străzile oraşului, şi anume, chiar 
dintre aceia care sunt întrebuinţaţi la muncile gospodăreşti; 


îi văzu însă într-un număr mult mai mare, în afara zidurilor 
oraşului, lucrând pe şosele şi la câmp. Ceea ce trebuia să 
afle doctorul înainte de toate erau: în care din aceste 
categorii de condamnaţi se afla Carpena? Căci planul 
doctorului putea suferi o schimbare, după cum spaniolul, 
închis sau liber, lucra la persoane particulare sau era 
întrebuințat la lucrările obşteşti. 

— Întrucât a fost condamnat de curând, îi spuse el lui 
Petru, se prea poate să nu se bucure încă de avantajele pe 
care le au condamnaţii mai vechi şi care în acest timp au 
avut o purtare mai bună. 

— Dar dacă e închis? întrebă Petru. 

— Înseamnă că-l vom putea răpi mai greu, răspunse 
doctorul. în orice caz, trebuie să-l răpim, şi-l vom răpi! 

În timpul acesta, trăsura mergea lin pe drum, în trapul 
domol al cailor. La două sute de metri în afara zidurilor 
oraşului, un număr de deţinuţi supravegheați de paznici 
lucrau la pietruirea şoselei. Erau vreo cincizeci, unii 
spărgând piatra, alţii răspândind-o pe şosea sau bătătorind- 
o cu nişte tăvăluguri. Aşa că trăsura trebui să meargă pe 
marginea drumului, pe unde nu se lucra încă. Deodată, 
doctorul îl apucă de braţ pe Petru. 

— Uite-l! îi zise el în şoaptă. 

Un individ stătea sprijinit în coada cazmalei, la vreo 
douăzeci de paşi de tovarăşii săi. era Carpena. iată că, după 
cincisprezece ani, doctorul îl recunoscuse pe sărarul din 
Istria, în aceste haine de condamnat, aşa cum Maria 
Ferrato îl recunoscuse în hainele lui de maltez, când îl 
întâlnise pe ulițele din Manderaggio. Criminalul acesta, tot 
pe atât de trândav, pe cât era de nepriceput la nici o 
meserie, nu putea fi întrebuințat nici măcar în atelierele 
presiciului. Nu era bun decât la munca asta brută, de a 
sparge piatră pe o şosea. 

Dar de-aci doctorul îl recunoscuse, în schimb Carpena nu 
putea să recunoască în el pe contele Mathias Sandorf. De- 
abia îl zărise atunci, în casa pescarului Andrea Ferrato, în 


momentul când îi adusese acolo pe agenţii poliţiei. Totuşi 
auzise şi el, ca toată lumea, despre sosirea la Ceuta a 
doctorului Antekirtt. Or, Carpena ştia că acest doctor atât 
de renumit era tocmai persoana despre care îi vorbise 
Zirone, în noaptea aceea, când se întâlniseră pe coasta 
Siciliei, lângă grota lui Polifem - era omul de care Sarcany îi 
sfătuia să se păzească ca de foc, era milionarul pe care 
banda lui Zirone încercase zadarnic să-l răpească atacând 
Casa Inglese. 

Ce se va fi petrecut oare în mintea lui Carpena, când se 
pomeni pe neaşteptate în faţa doctorului? Ce fel de gânduri 
se vor fi întipărit, ca pe o placă fotografică, în mintea lui, 
într-o străfulgerare de o clipă? Ar fi greu de ghicit. Dar, 
deodată, spaniolul simţi că doctorul pune stăpânire pe 
întreaga lui fiinţă printr-un fel de forţă morală, că întreaga 
sa fiinţă se topea în faţa persoanei doctorului, că o voinţă 
străină, mai puternică decât voinţa lui, îl copleşea cu totul. 
Zadarnic voi să i se împotrivească, nu izbuti, trebui să i se 
supună. 

Doctorul, oprind trăsura, se uită la el îndelung, cu o privire 
pătrunzătoare. Flăcările acestor priviri produceau asupra 
lui Carpena un efect ciudat şi irezistibil. Puterile începură 
parcă să-l părăsească. Simţi că i se bat pleoapele, închise 
ochii, şi un fior puternic îi trecu prin tot trupul. Apoi când fu 
anesteziat complet, Carpena se prăbuşi pe marginea 
şoselei, fără ca tovarăşii săi să fi băgat de seamă ceva. De 
altfel, chiar dacă ar fi observat ceva, Carpena căzuse într- 
un somn hipnotic, din care nu-l puteau trezi niciunul din ei. 
Apoi, doctorul porunci vizitiului să-şi continue drumul 
înspre reşedinţa guvernatorului. Toată scena aceasta nu-l 
reţinuse din drum mai mult de o jumătate de minut. Nimeni 
nu băgase de seamă ce se petrecuse între spaniol şi el, 
nimeni în afară de Petru Bâthory. 

— De acum înainte, omul acesta este al meu, zise doctorul, 
şi-l voi putea constrânge... 

— Să ne spună tot ce ştieântrebă Petru. 


— Nu, ci să facă tot ce voiesc eu să facă, şi fără ca el să ştie 
ce face. De altfel, de la cea dintâi privire mi-am dat seama 
că-l pot stăpâni, că-l pot aduce cu totul sub puterea voinţei 
mele. 

— Totuşi, omul ăsta nu e un om bolnav... 

— Cum, adică? Crezi că aceste efecte ale hipnozei nu se 
produc decât asupra nevropaţilor? Nu, Petru, dimpotrivă, 
tocmai aceştia sunt mai refractari! 

E nevoie, din contră, ca mediumul să aibă o voinţă 
personală destul de trează, şi am avut norocul să găsesc în 
acest Carpena o fire cu totul gata să se supună influenţei 
mele. De aceea va rămâne adormit atâta timp cât eu nu voi 
interveni ca să-l trezesc. 

— Bine, fie, zise Petru, dar la ce foloseşte asta, din moment 
ce, chiar în starea în care se găseşte el acuma, este cu 
neputinţă să-l facă să ne spună tot ceea ce ne interesează 
pe noi? 

— Ai dreptate, zise doctorul, bineînţeles că eu nu-l pot face 
să spună ceea ce nici eu însumi nu ştiu. Dar ceea ce îmi stă 
mie în putere, este ca atunci când voi găsi de cuviinţă să-l 
silesc să facă ce vreau eu, fără ca el să se poată împotrivi. 
De pildă, mâine-poimâine, peste opt zile, peste şase luni, 
chiar dacă este treaz, dacă vreau, eu să plece de aici, va 
pleca...! 

— Să plece de aici! făcu Petru. Să plece aşa, cu una, cu 
două?... Vorba e dacă o să-l lase paznicii! 

Căci influenţa sugestiei nu poate merge atât de departe, 
încât să-l ajute să-şi rupă lanţurile, sau să spargă poarta 
ocnei, sau să treacă peste un zid peste care nu se poate 
trece... 

— Ai dreptate, zise doctorul, nu-l pot sili să facă ceea ce eu 
însumi n-aş putea să fac, şi tocmai de aceea mă duc acum 
să-i fac o vizită guvernatorului Ceutei! 

Doctorul Antekirlt nu exagera câtuşi de puţin. Aceste 
fenomene de hipnoză sunt acum recunoscute de toată 
lumea. Lucrările şi observaţiile lui Charcot, Brown-Sequart, 


Azam, Richet, Dumontpallier, Mandsley, Bernheim, Hack 
Tuke, Rieger şi ale altor alţi savanţi nu mai pot lăsa nici o 
umbră de îndoială în privinţa lor. în timpul călătoriilor sale 
în Orient, doctorul putuse studia cele mai interesante dintre 
aceste lucrări şi adusese acestei ramuri a psihologiei o 
mulţime de observaţii noi. Era, aşadar, la curent cu aceste 
fenomene şi cu rezultatele care pot fi obţinute, înzestrat el 
însuşi cu o mare putere de sugestie, pe care şi-o exercitase 
adeseori în Asia mică, tocmai pe aceasta se baza el, 
plănuind să pună mâna pe Carpena, căci se dovedise că 
spaniolul nu era refractar acestei influenţe. 

Dar dacă doctorul se putea socoti acum stăpân pe voinţa 
lui Carpena, dacă-l putea face să acţioneze când şi cum voia 
el, transmiţându-i propria-i voinţă, mai trebuia însă ca 
deţinutul să aibă şi o oarecare libertate, de mişcare, când 
va veni momentul să-l facă să săvârş'ească cutare sau 
cutare lucru. Dar pentru asta avea nevoie de autorizaţia 
guvernatorului. lar doctorul spera că va obţine această 
autorizaţie de la colonelul Guyarre, care ar putea înlesni 
evadarea spaniolului. 

Peste zece minute, trăsura ajunse în dreptul marilor 
cazărmi, situate aproape de capătul coloniei, şi opri în faţa 
reşedinţei guvernatorului. Colonelul Guyarre fusese 
informat despre prezenţa doctorului Antekirtt la Ceuta. 
Acest personaj, devenit celebru graţie însuşirilor sale 
excepţionale şi averii sale uriaşe, era un fel de suveran care 
se afla într-o călătorie de plăcere. Aşa că, după ce fu 
introdus în salonul rezidenţei, guvernatorul îi făcu cea mai 
frumoasă primire, atât lui, cât şi tânărului său însoțitor, 
Petru Bâthory. Şi, înainte de toate, se oferi să-i conducă să 
viziteze colonia, „acest crâmpei de Spanie care se 
adânceşte într-un mod atât de fericit în teritoriul 
Marocului”. 

— Primim cu multă plăcere invitaţia dumneavoastră, 
domnule guvernator, răspunse doctorul în limba spaniolă, 
limbă pe care Petru Bâthory o înţelegea şi o vorbea şi el tot 


atât de curent. Dar nu ştiu dacă vom avea timp suficient ca 
să putem profita de amabilitatea dumneavoastră. 

— Oh, colonia nu e mare, domnule doctor, răspunse 
guvernatorul. într-o jumătate de zi am şi străbătut-o în lung 
şi în lat. De altfel, nu aveţi de gând să rămâneţi aici mai 
mult timp? 

— Nu, doar vreo patru sau cinci ore, răspunse doctorul. 
Trebuie să plec chiar astă-seară la Gibraltar, unde sunt 
aşteptat mâine dimineaţă. 

— Să plecaţi chiar astă-searăe, xclamă guvernatorul, 
îngăduiţi-mi să insist să mai rămâneţi. Vă asigur, domnule 
doctor, că mica noastră colonie militară merită să fie 
vizitată mai îndeaproape. Fără îndoială că aţi văzut multe 
lucruri în timpul călătoriilor dumneavoastră, dar vă asigur 
că, măcar în privinţa sistemului său penitenciar, Ceuta 
merită să atragă atenţia atât a savanților cât şi a 
economiştilor! 

Fireşte că, dintr-un amor propriu, guvernatorul îşi cam 
lăuda colonia. Cu toate acestea nu exagera de loc, căci 
sistemul adminsitrativ al presidiului Ceutei - identic celui al 
presidiilor Sevillei - este considerat ca unul dintre cele mai 
bune din întreaga lume, atât în privinţa condiţiilor de trai a 
deţinuţilor, cât şi a îndreptării lor. Guvernatorul stărui, deci, 
ca un om atât de eminent ca doctorul Antekirtt să 
binevoiască a-şi amâna plecarea, pentru a onora cu vizita sa 
diferitele servicii ale penitenciarului. 

— Îmi e cu neputinţă, domnule guvernator. Dar, astăzi, 
sunt al dumneavoastră, şi dacă doriţi... 

— Acum este ora patru, zise colonelul Guyarre, aşa că 
vedeţi ce puţin timp ne mai rămâne... 

— Adevărat, răspunse doctorul, şi regret cu atât mai mult, 
cu cât, aşa după cum dumneavoastră ţineţi să vă vizitez 
colonia, eu aş fi dorit să-mi faceţi cinstea de a-mi vizita 
iahtul! 

— Şi nu puteţi cu nici un chip, domnule doctor, să vă 
amânaţi cu o zi plecarea la Gibraltar? 


— Aş face-o cu plăcere, domnule guvernator, dacă o 
întâlnire pe care, după cum vă spuneam, o am fixată pentru 
mâine dimineaţă, nu m-ar sili să pornesc chiar în astă- 
seară! 

— Îmi pare foarte rău, răspunse guvernatorul, şi am să 
regret totdeauna că n-am putut să vă rețin mai mult. Dar, 
băgaţi de seamă! Vasul dumneavoastră se află sub bătaia 
tunurilor fortăreței mele, şi dacă vreau, numaidecât îl dau 
la fund! 

— Gândiţi-vă şi la represalii, domnule guvernator, 
răspunse doctorul, râzând. Vreţi să intraţi în conflict cu 
puternicul regat al Antekirttei? 

— Ştiu că riscul ar fi prea mare, răspunse guvernatorul, pe 
acelaşi ton de glumă. Dar ce nu riscă omul, ca, să vă poată 
avea alături încă douăzeci şi patru de ore? 

Petru, care nu luase parte la această convorbire, se 
întreba dacă doctorul mergea sau nu spre ţinta pe care şi-o 
propusese. Hotărârea acestuia de a părăsi Ceuta chiar în 
seara aceea îl cam mira. Cum putea fi pusă la cale, într-un 
timp atât de scurt, evadarea lui Carpenapeste câteva 
ceasuri, deţinuţii se vor întoarce în presidiu, unde vor sta 
închişi tot timpul nopţii. în asemenea împrejurări era foarte 
problematic ca să i se creeze spaniolului vreo posibilitate de 
a putea evada de acolo. 

Dar Petru înţelese că doctorul urmărea un plan bine 
cumpănit, când îl auzi spunând: 

— Într-adevăr, domnule guvernator, sunt dezolat că nu vă 
pot satisface această dorinţă, cel puţin azi. Dar poate că am 
putea aranja lucrurile într-alt fel. 

— Spuneţi cum, domnule doctor? 

— Ca să fiu mâine dimineaţă la Gibraltar, trebuie să plec 
de astă-seară. Cred însă că nu voi rămâne pe acele stânci 
engleze mai mult de două sau trei zile. Azi e joi, şi în loc să- 
mi continui drumul înspre nordul Mediteranei, nimic mai 
simplu decât să trec iarăşi duminică dimineaţă prin Ceuta... 


— Nimic mai simplu, într-adevăr, răspunse guvernatorul, şi 
de asemenea nimic mai plăcut pentru mine decât să vă 
reîntoarceţi. E adevărat că stărui atâta şi dintr-un amor 
propriu. Dar cine pe lumea asta nu este cât de cât vanitos. 
Aşadar, ne-am înţeles domnule doctor, pe duminică, da? 

— Da, dar cu o condiţie! 

— Primesc orice condiţie. 

— Aceea de a binevoi să poftiţi, împreună cu aghiotantul 
dumneavoastră, să luaţi dejunul pe bordul iahtului meu. 

— Primesc, domnule doctor, primesc cu plăcere... dar, tot 
cu o condiţie. 

— Accept şi eu orice condiţie, domnule guvernator, o 
accept dinainte. 

— Aceea de a primi să cinaţi, împreună cu domnul Bâthory, 
la mine la reşedinţă. 

— De acord, zise doctorul, aşa că între dejun şi cină... 

— Voi abuza de autoritatea mea, pentru a vă face dmiraţi 
splendorile regatului meu, răspunse colonelul Guyarre, 
strângând mâna doctorului. 

Petru Bâthory primise şi el invitaţia, înclinându-se uşor în 
faţa amabilului guvernator al Ceutei, care se arăta a fi 
foarte mulţumit. Doctorul se ridică să plece şi Petru citi în 
ochii săi că îşi atinsese scopul. Dar guvernatorul ţinu să-i 
însoţească pe viitorii săi musafiri până în oraş. Luară loc 
deci cu toţii în trăsură şi porniră pe unicul drum ce duce de 
la reşedinţa guvernatorului până la Ceuta. Bineînţeles că, în 
tot timpul drumului, guvernatorul, ca un spaniol sadea ce 
era, profită de ocazie ca să le atragă atenţia asupra 
frumuseţilor mai mult sau mai puţin discutabile ale micii 
colonii şi să le vorbească despre îmbunătățirile pe care voia 
să le aducă el aici atât sub raport militar, cât şi civil; să 
caute să-i convingă că această poziţie a străvechii Abyle 
valorează cel puţin tot pe.atâta ca şi poziţia Calpei, de pe 
partea cealaltă a strâmtorii; să afirme că Ceuta ar putea fi 
transformată foarte uşor într-un adevărat Gibraltar, tot atât 
de imposibil de cucerit ca şi perechea sa, aflată sub 


stăpânire britanică; să protesteze împotriva cuvintelor pline 
de trufie ale domnului Ford, că „Ceuta ar trebui să aparţină 
Angliei, căci Spania nu ştie ce să facă cu ea, şi de-abia este 
în stare s-o păstreze”; în sfârşit, era foarte supărat că aceşti 
englezi încăpăţânaţi, de îndată ce au pus piciorul undeva, 
au şi prins rădăcini! 

— Da, exclamă el, înainte de a se gândi să ne ia Ceuta, ar 
face mai bine să-şi păzească Gibraltarul lor. Căci este acolo 
un munte, pe care Spania ar putea într-o bună zi să li-l 
arunce în cap! 

Doctorul, fără să-l întrebe cum ar putea Spania să 
provoace un asemenea cataclism geologic, nu voi să-i 
contrazică afirmaţiile rostite cu înflăcărarea unui adevărat 
hidalgo. De altfel, conversaţia lor fu întreruptă de o 
smucitură a trăsurii, care se opri brusc. Vizitiul trebuise să- 
şi oprească caii în faţa unui grup de vreo cincizeci de 
deţinuţi, care împiedicau drumul. 

Guvernatorul făcu semn unui brigadier. Acesta se apropie 
cu pas reglementar, luă poziţia de drepţi şi, salutând 
milităreşte, aşteptă ordinele. Toţi ceilalţi, deţinuţi şi paznici, 
se aşezară pe două rânduri, în dreapta şi în stânga 
drumului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă guvernatorul. 

— Excelenţă, zise brigadierul, am găsit un condamnat 
întins pe marginea şanţului. Se pare că nu e decât adormit, 
şi cu toate acestea nu izbutim să-l trezim. 

— De câtă vreme e în starea aceasta? 

— Cam de o oră. 

— şi de-atunci doarme într-una? 

— Într-una, excelenţă. Nu simte nimic, de parc-ar fi mort. 
L-am zgâlţâit, l-am înţepat, am tras chiar un foc de pistol 
lângă urechea lui, dar nu simte nimic, n-aude nimic! 

— De ce n-aţi trimis după doctorul presidiului? întrebă 
guvernatorul. 

— Am trimis, excelenţă, dar nu era acasă; şi, până când va 
veni, nu mai ştim ce să facem cu omul ăsta. 


— Duceţi-l la spital! 

Brigadierul porni să execute ordinul, când doctorul, 
intervenind, zise: 

— Domnule guvernator, îmi daţi voie ca, în calitatea mea 
de medic, să examinez pe acest adormit încăpăţânataş dori 
să-l văd mai de aproape. 

— Da, la urma urmei asta ţine de meseria dumneavoastră, 
răspunse guvernatorul. Un păcătos ca ăsta să fie tratat de 
doctorul Antekirtt!... Mare cinste a dat peste el! 

Coborâră cu toţii din trăsură, şi doctorul se apropie de 
deţinutul lungit pe marginea şanţului. Omul dormea 
scufundat într-un somn adânc; numai respiraţia-i grea şi 
bătăile pulsului arătau că e încă viu. 

Doctorul făcu semn celorlalţi să se dea mai la o parte. 
Apoi, aplecându-se peste acest trup nemişcat ca o bucată 
de lemn, îi şopti ceva şi îl privi îndelung, ca şi cum ar fi voit 
să-i transmită propria-i voinţă. Apoi ridicându-se, zise: 

— Nu e nimic grav. Omul ăsta a avut pur şi simplu un acces 
de somn magnetic. 

— Adevărat? făcu guvernatorul. Foarte curios! Şi puteţi 
să-l treziţi? 

— Nimic mai simplu! răspunse doctorul. 

După ce trecu mâna peste fruntea lui Carpena, îi ridică 
uşor pleoapele, zicând: 

— Trezeşte-te! Vreau să te trezeşti! 

Carpena începu să se mişte, şi deschise ochii, continuând 
să rămână într-un fel de stare de somnolenţă. Doctorul îşi 
trecu de câteva ori palma pe dinaintea feţei adormitului, ca 
pentru a-i mai face vânt, şi încetâncet toropeala acestuia se 
risipi. Apoi se ridică de jos şi, fără să-şi dea seama de cele 
ce se petrecuseră cu el, se înapoie printre tovarăşii săi. 

Guvernatorul, doctorul şi Petru Bâthory se urcară din nou 
în trăsură, care îşi urmă drumul spre oraş. 

— În definitiv, zise guvernatorul, poate că individul era 
puţin cherchelit. 


— Nu cred, răspunse doctorul. A avut o simplă criză de 
somnambulism. 

— Dar cum s-a produs? 

— E o întrebare la care nu vă pot răspunde, domnule 
guvernator. Poate că omul are deseori asemenea crize. în 
orice caz, acum e pe picioare şi i-a trecut. Trăsura trecu de 
zidurile de fortificaţie, intră în oraş, străbătu oraşul de-a 
curmezişul şi se opri în mica piaţă din faţa debarcaderului. 

Doctorul şi guvernatorul îşi luară rămas bun unul de la 
celălalt, foarte cordial. 

— Iată Ferrato, zise doctorul arătând steam-iahiul ce se 
legăna uşor pe valuri. Sper că n-o să uitaţi, domnule 
guvernator, că aţi binevoit să acceptaţi să luaţi dejunul pe 
bordul vasului meu, duminică dimineaţa? 

— Nu, aşa după cum sper că nici dumneavoastră, domnule 
doctor, n-o să uitaţi că veţi cina la reşedinţă, duminică 
seara. 

— Neapărat, neapărat! 

Se despărţiră, şi guvernatorul rămase pe țărm până ce 
barca se îndepărtă. când ajunseră pe bord, doctorul îi spuse 
lui Petru, care îl întrebase dacă totul se petrecuse aşa cum 
dorise dânsul: 

— Întocmai!... Duminică seara, cu permisiunea 
guvernatorului, Carpena va fi pe bordul lui Ferraio. 

La ora opt, steam-iahtul ridică ancora, se îndreptă spre 
nord, şi în curâud muntele Haeho, care domină această 
parte a coastei marocane, se pierdu în negurile nopţii. 

Îl. O EXPERIENŢĂ A DOCTORULUI. 

Pasagerului căruia nu i s-a spus dinainte ce destinaţie are 
vasul pe bordul căruia se află, nu poate ghici în ce punct al 
globului a pus piciorul când a debarcat la Gibraltar. în 
primul rând, va vedea un chei de-a lungul căruia sunt 
scobite o mulţime de bazine mici servind la acostatul 
vaselor, apoi un zid de împrejmuire străbătut de o poartă, 
apoi o piaţă având o formă neregulată, de jur împrejurul 
căreia va vedea cazărmi înalte, clădite una în spatele 


celeilalte pe coasta dealului şi, în sfârşit, o stradă lungă, 
îngustă şi întortochiată, numită Main-Street. 

La capătul acestei străzi, al cărei caldarâm e veşnic umed, 
printre hamali, contrabandişti, văcsuitori de ghete, 
vânzători de ţigări şi de chibrituri, printre cărucioare, 
camioane, căruţe încărcate cu legume şi cu fructe, 
forfoteşte un talmeş-balmeş de oameni de toate naţiile - 
maltezi, marocani, spanioli, italieni, arabi, francezi, 
portughezi, nemți - în sfârşit, câte puţini din toţi, apoi, 
bineînţeles, cetăţeni ai Regatului Unit, reprezentaţi în 
special prin infanteriştii cu tunicile lor roşii şi prin 
artileriştii cu tunicile albăstrui, cu şepci le acelea ce 
seamănă cu nişte tichii de brutar şi pe care le poartă pe-o 
ureche, încât te întrebi cum de nu le ia vântul în fiecare 
clipă. Şi totuşi, te afli la Gibraltar, iar această Main-Street 
străbate tot oraşul, începând de la Poarta Mării şi până la 
Poarta Alameda. De acolo se prelungeşte înspre Punctul 
Europei printre vile multicolore şi scuaruri înverzite, pe sub 
umbra pomilor înalţi, printre straturi de flori, parcuri de 
obuze şi de baterii cu tunuri de toate tipurile, printre 
desişuri de plante din toate zonele, pe o lungime de patru 
mii trei sute de metri. Cam aceeaşi lungime are şi stânca 
Gibraltarului, ce seamănă cu un dromader fără cap, 
îngenunchind pe nisipurile din San Roque şi a cărui coadă 
se prelungeşte până în apele Mediteranei. 

Această stâncă uriaşă se ridică drept în sus până la o 
înălţime de patru sute douăzeci şi cinci de metri, înspre 
partea continentului pe care îl ameninţă cu tunurile sale 
„dinţii babei”, cum le spun spaniolii - peste şapte sute de 
piese de artilerie, ale căror guri se văd ieşind prin 
numeroasele ochiuri ale cazematelor. La poalele muntelui 
scăldat de apele golfului sunt îngrămădiţi douăzeci de mii 
de locuitori şi şase mii de oameni din garnizoană, fără să 
mai punem la socoteală şi quadrumaneie, acele faimoasa 
„monos”, maimuţele fără coadă, aceşti urmaşi ai celor mai 
vechi băştinaşi ai ținutului, în realitate adevărații stăpâni ai 


acestui pământ, şi care ocupă şi acum înălțimile 
străvechiului Calpe. Din vârful acestui munte poţi vedea 
toată strâmtoarea, poţi observa tot ţărmul marocan, poţi 
admira într-o parte Mediterana, în cealaltă parte Atlanticul, 
iar telescoapele englezeşti au în faţă un orizont deschis de 
două sute de kilometri, pe care îl pot scormoni până în cele 
mai mici amănunte, şi aşa şi fac. 

Dacă, printr-o fericită împrejurare, Ferrato ar fi ajuns cu 
două zile mai devreme în rada Gibraltarului, dacă doctorul 
Antekirtt şi Petru Băthory ar fi debarcat pe chei, dacă ar fi 
trecut dincolo de Poarta Mării şi, luând-o pe Main-Streef, ar 
fi trecut şi de Poarta Alamedei, ajungând până în 
frumoasele grădini care, înspre stânga, urcă până pe la 
jumătatea povârnişului, poate că întâmplările povestite aici 
ar fi decurs într-un ritm mai rapid, ba chiar poate că ar fi 
luat o întorsătură cu totul neaşteptată. 

Căci, în după-amiaza zilei de 19 septembrie, pe o bancă 
din grădina umbrită de arbori bătrâni, stând cu spatele 
către raza portului împănată cu tunuri de coastă, doi inşi 
stăteau de vorbă în taină, având grijă să nu cumva să fie 
auziţi de lumea care se plimba prin apropiere: erau 
Sarcany şi Namir. 

Cititorul îşi aminteşte, desigur, că Sarcany trebuia s-o 
întâlnească pe Namir în Sicilia, în timpul când a avut loc 
atacul contra Casei Inglese, atac care s-a terminat cu 
moartea lui Zirone. înştiinţat la vreme, Sarcany îşi schimbă 
planul de bătaie, ceea ce făcu ca doctorul să-l aştepte 
zadarnic în timpul celor opt zile cât mai rămăsese la 
Catania. La rândul său, Namir, în urma ordinelor pe care le 
primise, părăsi imediat, Sicilia şi se înapoie la Tetuan, unde 
locuia pe atunci. Apoi, de la Tetuan veni la Gibraltar, unde 
avea întâlnire cu Sarcany. Sosise aici în ajun şi avea de gând 
să plece a doua zi. 

Namir, această crudă tovarăşă a lui Sarcany, îi era 
devotată, cu trup şi suflet. Ea era aceea care îl crescuse, 
într-un sat de prin Tripolitania, îngrijindu-l ca pe copilul ei. 


Nu-l părăsise niciodată, nici chiar pe vremea când el se 
îndeletnicea cu meseria de samsar, în 'Tripolitania, unde era 
în strânse legături cu temuţii sectar senusişti, care plănuiau 
acum, după cum am spus, să atace Antekirtta. 

Namir care se simţea strâns legată atât sufleteşte, cât şi 
prin fapte de Sarcany, pe care îl iubea ca o mamă, îi era 
poate chiar mai apropiată decât îi fusese vreodată Zirone, 
tovarăşul său de bucurii şi de suferinţe. La un simplu semn. 
al lui, ea ar fi fost în stare să săvârşească şi un omor, ba 
chiar să-şi dea şi viaţa pentru el, fără să stea nici o clipă la 
îndoială. Sarcany putea avea deci încredere desăvârşită în 
Namir, şi dacă o chemase la Gibraltar, era pentru că voia să- 
i vorbească de Carpena, care eventual i-ar fi putut face mult 
rău. De când sosise Sarcany la Gibraltar, aceasta era prima 
şi singura lor convorbire. Vorbeau în arabă, ca să nu-i 
înţeleagă nimeni. 

Înainte de toate, Sarcany începu prin a-i pune o întrebare 
şi căpătă un răspuns la o chestiune, pe care fără îndoială că 
amândoi o socoteau de cea mai mare însemnătate, pentru 
că de ea depindea viitorul lor. 

— Ce e cu Sava?... întrebă Sarcany. 

— E în siguranţă, la Tetuan, răspunse Namir. În privinţa 
asta poţi să fii liniştit. 

— Dar acum, în timpul cât lipseşti tu...? 

— În timpul cât lipsesc eu, am lăsat casa în paza unei 
evreice bătrâne, care n-o va slăbi din ochi nici o clipă. Casa 
mea e o închisoare în care nu poate răzbi nimeni! De 
altminteri, Sava habar n-are că se află la letuan, habar n- 
are cine sunt eu, habar n-are nici chiar că e în mâna ta! 

— Îi mai vorbeşti şi acum, din când în când, de această 
căsătorie? 

— Da, Sarcany, răspunse Namir. Nu vreau s-o las să se 
dezobişnuiască de gândul că trebuie să fie nevasta ta... şi a 
ta va fi! 

— Trebuie, Namir, trebuie să fie, cu atât mai mult cu cât 
din toată averea lui Toronthal n-a mai rămas nimic. Bietul 


Silas, se ţine scai ghinionul de el! 

— N-o să mai ai nevoie de el, pentru a ajunge iarăşi bogat, 
şi încă mai bogat decât ai fost vreodată! 

— Ştiu, Namir, ştiu, dar termenul ultim când mai pot să mă 
însor cu Sava se apropie pe zi ce trece. lar pentru asta, am 
nevoie ca ea să consimtă de bună voie, şi dacă refuză... 

— Nici o grijă, am s-o silesc eu să consimtă, răspunse 
Namir. Da, am să-i smulg eu consimţământul acesta... Poţi 
să te bizui pe mine, Sarcany. 

Cu greu şi-ar putea închipui cineva o înfăţişare mai 
hotărâtă şi mai sălbatică decât aceea a marocanei în timpul 
cât vorbea astfel. 

— Bine, Namir zise Sarcany. Continuă să fii cu ochii în 
patru. Am să te văd peste scurt timp. 

— N-ai de gând să ne iei în curând din Tetuan? întrebă 
marocana. 

— Nu„atâta timp cât nu voi fi silit s-o fac, pentru că acolo 
nimeni n-o cunoaşte şi nici n-are cum s-o cunoască pe Sava. 
Dacă cumva împrejurările m-ar sili să te iau de acolo, te 
înştiinţez din timp. 

— Şi acum, Sarcany, urmă Namir, spune-mi de ce m-ai 
chemat la Gibraltar? 

— Pentru că trebuie să-ţi vorbesc despre anumite lucruri, 
pe care e mai bine să ţi le spun decât să ţi le fi scris. 

— Haide, spune, Sarcany, şi dacă e vorba de vreo poruncă, 
fii fără grijă că am s-o aduc la îndeplinire. 

— Iată care este acum situaţia mer, zise Sarcany. Doamna 
Bâthory a dispărut, iar fiul ei a murit. Aşadar, din partea 
acestei familii n-am de ce să mă tem Doamna Ioronthal e 
moartă, iar Sava este în mâna mea. sunt liniştit şi dinspre 
partea asta. Dintre celelalte persoane care cunosc sau mi- 
au cunoscut secretele, unul, Silas 'Toronthal, complicele 
meu, este cu totul sub stăpânirea mea; celălalt, Zirone, a 
pierit în decursul ultimei sale expediţii din Sicilia. Aşa că, 
dintre toţi aceştia, niciunul nu va sufla un cuvânt. 

— Atunci, de cine te temi, întrebă Namir. 


— Mă tem doar să nu se amestece în treburile mele doi 
indivizi, dintre care unul îmi cunoaşte o parte din trecut, iar 
celălalt se pare că vrea cu orice preţ să-mi strice socotelile, 
şi asta nu-mi place de loc. 

— Unul din ei e Carpena, nu-i aşazise Namir. 

— Da, răspunse Sarcany, iar celălalt e doctorul Antekirtt, 
ale cărui legături cu familia Bâthory, pe când se afla la 
Raguza, mi s-au părut întotdeauna foarte suspecte. De 
altfel, am aflat de la Benito, hangiul de la Santa-Grotta, că 
arhimilionarul ăsta a fost cel care i-a întins o capcană lui 
Zirone, cu ajutorul unui oarecare Pescador, care era în 
serviciul lui. Asta înseamnă că a vrut să pună mâna pe 
Zirone - întrucât nu puteau pune mâna pe mine - şi să-i 
smulgă anumite secrete. 

— Asta se vede cât de colo, zise Namir. Trebuie să te 
păzeşti mai mult ca oricând de acest doctor Antekirtt. 

— Şi, pe cât e cu putinţă, va trebui să ştiu în orice moment 
ce face şi mai ales unde se află. 

— Grea treabă, Sarcany, zise Namir, căci după câte am 
auzit vorbindu-se la Raguza, azi îl vezi în capătul ăsta al 
Mediteranei, iar mâine - în celălalt capăt! 

— Da, aşa-i! Omul ăsta parcă are gluga fermecată, căci dai 
de el unde nici nu te aştepţi exclamă Sarcany. Dar asta nu 
înseamnă că-l voi lăsa aşa, cu una, cu două, să-mi încurce 
iţele, chiar de-ar fi să mă duc după el până în Antekirtta lui. 

— După ce ai să te căsătoreşti cu Sava, zise Namir, n-ai să 
te mai temi nici de el, nici de nimeni. 

— Fără îndoială, Namir... şi până atunci... 

— Până atunci, vom fi cu ochii în patru! De altfel, noi vom 
avea totdeauna avantajul că vom şti unde e el, fără ca el să 
poată şti unde suntem noi! Să vorbim acum de Carpena. la 
spune, Sarcany, de ce ţi-e frică de omul ăsta? 

— Carpena ştie ce legături am avut cu Zirone! De ani de 
zile era amestecat şi el în fel de fel de afaceri în care eram 
vârât şi eu, aşa că ar putea să spună anumite lucruri... 


— Ai dreptate. Dar Carpena se află acum în presidiul din 
Ceuta, condamnat la muncă silnică pe viaţă! 

— Păi, tocmai asta îmi dă de gândit, Namir! Da! Căci 
Carpena, ca să-şi mai uşureze situaţia, ar putea să facă 
unele mărturisiri. După cum noi ştim că e deportat la Ceuta, 
tot aşa o ştiu şi alţii, care-l cunosc personal, ca de pildă 
Pescador ăla, care l-a tras pe sfoară cuatâta dibăcie pe când 
era la Malta! Şi cu ajutorul lui Pescador, doctorul Antekirtt 
poate ajunge uşor până la Carpena. Poate să-i cumpere 
secretele, să i le plătească cu aur. Poate chiar încerca să-l 
ajute să evadeze din presidiu. E un lucru atât de firesc, 
încât mă întreb Namir, cum de n-a făcut-o până acum! 

Sarcany, care avea o minte foarte ageră, ghicise planurile 
doctorului în legătură cu spaniolul şi îşi dădea seama de 
primejdiile care-l pândeau. Namir trebuia să recunoască, 
deci, că acest Carpena, în situaţia în care se găsea acum, 
putea să devină foarte periculos. 

— De ce naiba n-a pierit el în locul lui Zirone! exclamă 
Sarcany. 

— Dar... ceea ce nu s-a întâmplat atunci, în Sicilia, de ce n- 
ar putea să se întâmple acum, la Ceuta, răspunse cu un aer 
rece şi nepăsător Namir. 

Întrebarea era cât se poate de limpede. Namir îi explică 
atunci lui Sarcany că nimic nu-i era mai uşor decât să vină 
din Tetuan la Ceuta ori de câte ori voia el. Între aceste două 
oraşe este o distanţă de cel mult douăzeci de mile. Tetuan e 
ceva mai în spatele Ceutei, la sud de litoralul marocan. Şi, 
deoarece condamnaţii lucrează la drumuri sau umblă liberi 
prin oraş, i-ar fi foarte uşor să intre în legătură cu Carpena, 
care o cunoştea, să-i dea de înţeles că Sarcany se îngrijea 
de evadarea lui, ba chiar să-i dea şi ceva bani sau ceva de- 
ale gurii. Şi chiar dacă s-ar întâmpla ca vreo bucată de 
pâine sau vreun fruct să fie otrăvit, cine s-ar mai sinchisi de 
moartea lui Carpena. cine şi-ar mai bate capul să cerceteze 
de ce a murit? 


Puțin i-ar păsa guvernatorului Ceutei că închisoarea 
pierduse un pungaş. Şi, în cazul acesta, Sarcany n-ar mai 
avea să se teamă de spaniol, nici de doctorul Antekirtt, care 
ţinea cu orice preţ să-i afle secretele. 

Într-un cuvânt din toată convorbirea aceasta rezultau 
următoarele planuri: în timp ce unii se vor ocupacu 
pregătirile evadării lui Carpena, ceilalţi urmau să-i 
zădărnicească fuga, trimiţându-l înainte de vreme pe lumea 
cealaltă, de unde nu va mai putea evada niciodată! 

Totul era pus la cale, aşa că Sarcany şi Namir intrară în 
oraş, apoi se despărţiră. Chiar în seara aceea, Sarcany 
părăsi Spania, ducându-se să-l întâlnească pe Silas 
Toronthal, iar a doua zi, Namir, după ce va traversa golful 
Gibraltarului, se va îmbarca la Algesiras pe bordul 
pachebotului care face cursa regulată între Europa şi 
Africa. 

Dar tocmai în momentul când să iasă din port, pachebotul 
întâlni un iaht de plăcere, care naviga prin golful 
Gibraltarului. înainte de a ancora în apele engleze. Era 
Ferrato. Namir, care-l văzuse pe când era la Catania, îl 
recunoscu numaidecât. 

— Doctorul Antekirtt e aici! murmură ea. Sarcany are 
dreptate, pericolul există, şi încă prin apropiere. 

Peste câteva ceasuri, marocana debarcă la Ceuta. Dar 
înainte de a se înapoia la Tetuan luă toate măsurile pentru a 
intra în legătură cu spaniolul. Planul ei era simplu, trebuia 
neapărat să reuşească, dacă îi va rămâne destul timp ca să-l 
ducă la îndeplinire. 

Se ivi însă o încurcătură la care Namir nu se putea 
aştepta. Carpena, în urma intervenţiei doctorului cu ocazia 
primei sale vizite la Ceuta, se dăduse drept bolnav, şi izbuti 
să se interneze pentru câteva zile în spitalul 
penitenciarului. Aşa că Namir nu putu face altceva decât să 
dea târcoale prin jurul spitalului, fără să poată ajunge până 
la Carpena. Totuşi, ceea ce o mai liniştea puţin era gândul 
că, dacă ea nu-l putea vedea, cu siguranţă că nici doctorul 


Antekirtt sau agenţii lui nu-l vor vedea. Aşadar, se gândea 
ea, deocamdată nu era nici un pericol. Căci nu putea fi 
vorba de o evadare atâta timp cât condamnatul nu va 
începe, să lucreze din nou la drumuri. 

Namir se înşela însă în prevederile ei. Internarea lui 
Carpena în spital urma, dimpotrivă, să înlesnească planurile 
doctorului, şi probabil chiar să le ducă la bun sfârşit. 

În seara zilei de 22 septembrie, Ferrato ancoră în fundul 
acelui golf al Gibraltarului, atât de mult bătut de vânturile 
dinspre est şi sud-vest. Dar steam-iahtul nu urma să mai 
rămlnă, aici în ziua de 23, adică sâmbătă. Aşa că doctorul şi 
cu Petru, după ce în dimineaţa aceea debarcară pe uscat, se 
duseră la oficiul poştal de pe Main-Street, ca să-şi ridice 
scrisorile sosite la poste-restante. 

Una, adresată doctorului de către unul din agenţii săi din 
Sicilia, îl înştiinţa că, de la plecarea steamiahtului, Sarcany 
nu-şi mai făcuse apariţia nici la Catania, nici la Siracuza, 
nici la Messina. Cealaltă adresată lui Petru Băthory de 
Pescade, ii informa că era aproape vindecat şi că rana nu-i 
va lăsa nici o urmă. Doctorul putea să-l cheme de îndată ce 
va găsi de cuviinţă, pe el şi pe Matifou, care le prezenta 
amândurora omagiile sale respectuoase de Hercule aflat la 
odihnă. în sfârşit, a treia scrisoare, adresată lui Luigi, venea 
din partea Măriei. Era scrisă cu toată căldura unei 
adevărate mame. 

Dacă doctorul şi Petru Băthory s-ar fi plimbat cu treizeci şi 
şase de ore mai devreme prin grădinile Gibraltarului, i-ar fi 
întâlnit aici pe Sarcany şi pe Namir. Ziua fu întrebuințată 
pentru a aproviziona steamiahtul cu cărbuni, din acele 
magazii plutitoare ancorate în rada portului. împrospătară 
de asemenea şi provizia de apă dulce, atât pentru cazane, 
cât şi pentru nevoile echipajului. Totul era deci în ordine, 
când doctorul şi Petru, după ce luaseră masa la un, 
restaurant din Comercial Square, se înapoiară pe bord, în 
momentul când tunul, „the first gun fire”anunţă închiderea 


porţilor acestui oraş în care domnea o disciplină tot atât de 
desăvârşită ca într-un penitenciar din Norfolk sau Cayenne. 

Cu toate acestea, ferrato nu ridică ancora în seara aceea. 
Cum nu-i trebuiau mai mult de două ore pentru a traversa 
strâmtoarea, nu porni decât a doua zi, la opt dimineaţa. 
Apoi, după ce trecură pe sub focul bateriilor engleze, care 
binevoiră să-şi rectifice tirul lor de exerciţii, pentru ca nu 
cumva să-l lovească în plin, se îndreptă cu toată viteza spre 
Ceuta. La nouă şi jumătate era în dreptul muntelui Hacho; 
dar cum vântul bătea dinspre nord-vest, locul unde 
ancorase cu trei zile în urmă nu mai era potrivit. Căpitanul 
manevră deci înspre partea cealaltă a oraşului, într-un 
golfuleţ a cărui poziţie îl punea la adăpost de vânturile 
dinspre uscat, şi Ferrato aruncă ancora la vreo patru sute 
de metri de țărm. 

Peste un sfert de oră, doctorul debarcă pe chei. Namir, 
care-l pândea, observa cu băgare de seamă toate mişcările 
steam-iahtului. Doctorul Antekirtt nu o putu recunoaşte pe 
marocana, pe care abia o zărise odată, pe întuneric, în 
bazarul din Cattaro; în schimb ea, care-l întâlnise adeseori 
la Gravosa şi la Raguza, îl recunoscu numaidecât. Aşa că luă 
hotărârea să nu-l scape din ochi, tot timpul cât va rămâne la 
Ceuta. La debarcare, doctorul era aşteptat pe chei de 
guvernatorul coloniei, însoţit de unul din aghiotanţii săi. 

— Bună ziua, scumpul meu oaspete, bine aţi venit exclamă 
guvernatorul sunteţi un om de cuvânt! Şi întrucât sunteţi al 
meu cel puţin pe tot timpul zilei... 

— Voi fi al dumneavoastră, domnule guvernator, numai 
după ce veţi fi şi dumneavoastră oaspetele meu! Nu uitaţi 
că vă aşteaptă dejunul pe bordul iahtului Ferrato! 

— Dacă e aşa, domnule doctor, n-ar fi politicos să-l lăsăm 
să ne aştepte prea mult. 

Barca duse pe bord pe doctor împreună cu invitaţii săi. 
Masa era foarte luxos aranjată, şi cu toţii făcură onorurile 
cuvenite prânzului servit în sufrageria steamiahtului. 


În timpul dejunului, conversaţia se învârti îndeosebi în 
jurul administraţiei coloniei, a moravurilor şi obiceiurilor 
locuitorilor ei, a relaţiilor dintre spanioli şi indieni. 
întâmplător, doctorul aduse vorba despre condamnatul 
acela pe care îl trezise dintr-un somn magnetic în urmă cu 
două sau trei zile, pe drumul care duce la reşedinţă. 

— Nu-şi mai aduce aminte de nimic, nu-i aşa? întrebă el. 

— De nimic, răspunse guvernatorul, dar acum nu maie 
întrebuințat la pietruirea şoselei. 

— Dar unde e, întrebă doctorul, cu o uşoară nelinişte în 
glas, pe care numai Petru o băgă de seamă. 

— E la spital, răspunse guvernatorul. Se pare că criza 
aceea i-a cam zdruncinat puţin prea preţioasa domniei sale 
sănătate. 

— Cine e individul ăsta? 

— Un spaniol, numit Carpena, un criminal de rând, care 
nu merită nici o atenţie, domnule doctor... Şi dacă într-o 
bună zi ar muri, vă asigur că n-ar fi nici o pierdere pentru 
presidiu! 

Vorbiră apoi despre cu totul altceva. Bineînţeles că nu 
trebuia să se vadă că doctorul stăruie prea mult asupra 
cazului acestui deţinut, care după câteva zile de stat în 
spital avea să fie complet refăcut. 

După ce terminară masa, se servi cafeaua, ţigările şi 
havanele, sus pe puntea dinapoi a vasului. Apoi doctorul îi 
propuse guvernatorului să debarce, ca să nu întârzie prea 
mult. De acum încolo îi stătea la dispoziţie, aşa că era gata 
să viziteze colonia spaniolă şi toate serviciile ei. Propunerea 
fu acceptată, şi până la ora cinci guvernatorul avea tot 
timpul să-i facă ilustrului său oaspete onorurile coloniei. 
Doctorul şi Petru Bâthory fură plimbaţi prin toată colonia, 
prin oraş şi pe câmp. Li se explicară toate amănuntele în 
legătură cu penitenciarul şi cu cazărmile. Era zi de 
duminică, deţinuţii nu erau întrebuinţaţi la obişnuitele 
lucrări obşteşti, aşa încât doctorul putu să-i vadă şi în altfel 


de condiţii. Pe Carpena îl văzu doar în treacăt, într-unul din 
saloanele spitalului, şi se prefăcu că nu-l observă. 

Doctorul avea de gând să se înapoieze la Antekirtta chiar 
în noaptea aceea, dar numai după ce îşi va fi petrecut toată 
seara la reşedinţa guvernatorului. De aceea, pe la ora zece, 
se duseră la reşedinţă, unde îl aştepta o cină foarte elegant 
servită, care trebuia să fie o replică a dejunului de pe bord. 
E de prisos să mai spunem că în timpul acestei plimbări 
între extra muros, doctorul fusese urmărit de Namir, fără să 
bănuiască de loc că era spionat îndeaproape. 

Cina decurse într-o atmosferă de bună dispoziţie. 
Fuseseră invitate câteva persoane marcante ale coloniei, 
mai mulţi ofiţeri cu soțiile lor, doi sau trei comercianţi 
bogaţi, lume care nu-şi ascunse câtuşi de puţin plăcerea de 
a-l vedea şi de a-l auzi pe doctorul Antekirtt. Doctorul le 
povesti bucuros despre călătoriile sale prin Orient, prin 
Siria, Arabia şi prin nordul Africii. Apoi, aducând vorba şi 
despre Ceuta, nuputu decât să-l felicite pe guvernator, care 
administra atât de bine această colonie spaniolă. 

— Dar, adăugă el, desigur că supravegherea 
condamnaților vă dă uneori destul de mult de lucru. 

— De ce credeţi asta, scumpe domnule doctor? 

— Pentru că ei încearcă, fireşte, să evadeze. Şi cum orice 
deţinut e cu gândul la evadare mai mult decât se gândesc 
gardienii săi să-l păzească, înseamnă că avantajul este de 
partea deţinutului, încât nu ma-aş mira dacă la apelul de 
seară să mai lipsească din când în când câte unul. 

— Aşa ceva nu se întâmplă niciodată, răspunse 
guvernatorul. Şi, la urma urmei, încotro s-o ia? Pe mare, e 
cu neputinţă să evadeze. Pe uscat, printre populaţiile 
acestea sălbatice din Maroc, primejdia e prea mare. Aşa că 
deţinuţii noştri rămân mai bine aici în presidiu, dacă nu de 
plăcere, măcar din prudenţă! 

— Fie cum spuneţi dumneavoastră, răspunse doctorul, în 
cazul acesta trebuie să vă felicit, domnule guvernator, căci 


s-ar putea ca pe viitor paza deţinuţilor să devină din ce în 
ce mai grea! 

— Şi din ce cauză, vă rog? întrebă unul din comeseni, pe 
care această discuţie îl interesa cu atât mai mult, cu cât 
tocmai el era directorul penitenciarului. 

— Ei bine, domnule, răspunse doctorul, pentru că studiul 
fenomenelor magnetismului a făcut progrese însemnate, 
pentru că procedeele sale pot fi aplicate de toată lumea, în 
fine, pentru că efectele, sugestiei devin din ce în ce mai 
frecvente şi pentru că ele tind nici mai mult, nici mai puţin 
decât să substituie o personalitate prin alta! 

— În cazul acesta, ce e de făcut?... întrebă guvernatorul. 

— În cazul acesta, socotesc că e bine să supraveghezi 
deţinuţii, dar e tot atât de bine să supraveghezi şi paznicii. 
în timpul călătoriilor mele, domnule guvernator, am fost 
martorul unor fapte atât de neobişnuite, încât cred că în 
privinţa acestor fenomene nimic nu e cu neputinţă. De 
aceea, în interesul dumneavoastră, să nu uitaţi că dacă un 
deţinut poate evada fără ca el să-şi dea seama de asta, 
găsindu-se sub influenţa unei voințe străine de a sa, un 
paznic, care ar fi supus, aceleiaşi influenţe, îl poate lăsa să 
fugă, fără să-şi dea nici el seama. 

— Nu vreţi să ne explicaţii în ce constau aceste fenomene? 
întrebă directorul penitenciarului. 

— Ba da domnule, răspunse doctorul. Să luăm un exemplu, 
ca să puteţi înţelege mai uşor. Să presupunem că un paznic 
are o înclinare firească de a ieri influenţa magnetică sau 
hipnotică - e acelaşi lucru - şi să admitem că un deţinut 
exercită asupra lui această influenţă... Ei bine, din 
momentul acela, deţinutul a pus stăpânire pe paznic pe 
care îl va sili să facă orice vrea el, pe care îl va trimite unde 
vrea el, pe care îl va face să-i deschidă poarta închisorii, 
atunci când el îi va sugera acest gând. 

— Fără îndoială, răspunse directorul, dar cu condiţia să-l 
adoarmă în prealabil... 


— În privinţa aceasta vă înşelaţi, domnule, continuă 
doctorul. 'Ioate actele acestea pot fi săvârşite chiar şi în 
stare de trezie, şi fără ca paznicul să-şi dea seama! 

— Cum adică? Vreţi să spuneți... 

— Vreau să spun ceea ce şi spun, că sub această influenţă, 
un deţinut îi poate spune paznicului său:în cutare zi, la ora 
cutare, vei face cutare lucru” - şi paznicul îl va face! „În 
cutare zi îmi vei aduce cheile celulei” - şi el i le va aduce! 
„În cutare zi vei deschide poarta prezidiului” - şi el o va 
deschide, „în cutare zi voi trece prin faţa ta, şi tu n-o să mă 
vezi că trec!” 

— 'Treaz fiind...? 

— Absolut treaz! 

La această afirmaţie a doctorului, cei de faţă nu-şi putură 
stăpâni o mişcare de neîncredere. 

— Şi totuşi, nimic mai adevărat decât ceea ce spune 
domnul doctor, zise atunci Petru Bâthory. Chiar eu însumi 
am fost martorul unor asemenea fapte. 

— Cu alte cuvinte, zise guvernatorul, voinţa unei persoane 
poate fi suprimată pur şi simplu prin privirea a unei alte 
persoane? 

— În întregime, răspunse doctorul, aşa după cum, la 
anumite persoane, pot fi provocate alterări de simţuri, ca 
de pildă să ia sarea drept zahăr, laptele drept oţet, sau apa 
obişnuită drept apă purgativă - şi cu toate efectele 
corespunzătoare! Nimic nu e cu neputinţă în materie de 
iluzii sau de halucinaţii. Creierul este supus unor astfel de 
influenţe. 

— Domnule doctor, zise atunci guvernatorul, cred că sunt 
în asentimentul tuturor invitaţilor mei răspunzându-vă că 
toate lucrurile acestea trebuie să le vezi, ca să le poţi crede! 

— Şi nici atunci!... adăugă una din persoanele prezente, 
care crezu de cuviinţă să facă această rezervă. 

— Păcat, continuă guvernatorul, că puţinul timp cât 
rămâneţi aici la Ceuta, nu vă poate îngădui să ne convingeţi 
printr-o experienţă. 


— Ba da, pot... răspunse doctorul. 

— Chiar acum? 

— Chiar acum, dacă vreţi! 

— Cum adică?... Spuneţi! 

— Desigur că n-aţi uitat, domnule guvernator, urmă 
doctorul, că unul din condamnaţii de aici a fost găsit acum 
trei zile pe drumul ce duce aici la reşedinţă, scufundat într- 
un somn care, după cum v-am spus, nu era altceva decât 
tocmai un somn magnetic? 

— Adevărat, zise directorul penitenciarului, şi omul ăsta 
este acum la spital. 

— Şi vă mai aduceţi aminte că eu l-am trezit, după ce 
niciunul din paznici nu izbutise să-l trezească? 

— Exact. 

— Ei bine, aceasta a fost de ajuns ca să creeze între mine 
şi deţinutul acela... Cum se numeşte? 

— Carpena. 

— Între mine şi acest Carpena o legătură de sugestie, care 
îl pune sub stăpânirea absolută a voinţei mele. 

— când e în faţa dumneavoastră...? 

— Chiar şi când suntem departe unul de celălalt! 

— când dumneavoastră sunteţi aici, la reşedinţă, iar ele 
acolo, la spital?... întrebă guvernatorul. 

— Da. Şi dacă vreţi să daţi ordin ca acest Carpena să fie 
lăsat liber, să i se deschidă porţile spitalului şi ale 
penitenciarului, ştiţi ce va face...? 

— Ei, asta-i, va fugi răspunse râzând guvernatorul. 

Râsul lui fu atât de contagios, încât toţi cei de faţă râseră 
şi ei. 

— Nu, domnilor, continuă foarte serios doctorul Antekirtt, 
acest Carpena nu va fugi decât dacă vreau eu să fugă, şi nu 
va face decât ceea ce vreau eu să facă! 

— Şi ce poate să facă, de pildă? 

— De pildă, după ce i se va da drumul din închisoare, pot 
să-i poruncesc să o ia pe drumul care duce aici, la 
reşedinţă, domnule guvernator 


— Şi să vină aici? 

— Chiar aici! Şi dacă vreau eu, să stăruie să vă vorbească! 

— Mie? 

— Da, dumneavoastră. Şi, dacă n-aveţi nimic împotrivă, 
fiindcă se va supune tuturor sugestiilor mele, am să-i 
sugerez gândul de a vă lua drept alt personaj... de pildă... 
drept regele Alfons al XII-lea. 

— Drept majestatea sa regele Spaniei? 

— Da, domnule guvernator, şi o să vă ceară... 

— Graţierea lui! 

— Da, graţierea lui! Şi, dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să 
vă ceară pe deasupra şi crucea ordinului Isabelei! 

Ultimele cuvinte ale doctorului Antekirlt fură primite de 
toată lumea cu un nou hohot de râs. 

— Şi în timp ce va face toate astea, individul va fi treaz? 
întrebă directorul penitenciarului. 

— 'Tot aşa de treaz ca şi noi! 

— Nu!... Nu se poate!... E ceva de necrezut, e cu 
neputinţă! exclamă guvernatorul. 

— Încercaţi!... Daţi ordin să i se lase acestui Carpena 
întreaga libertate de acţiune... Pentru mai multă siguranţă, 
ordonaţi paznicilor ca după ce va părăsi închisoarea, să-l 
urmărească de la distanţă... Veţi vedea că va face tot ceea 
ce v-am spus eu! 

— De acord, şi când veţi dori... 

— Acum e ora opt, zise doctorul, uitându-se la ceas. La ora 
nouă, e bine? 

— E perfect! Şi ce se va întâmpla după experienţă? 

— După experienţă, Carpena se va înapoia liniştit la spital, 
fără măcar să-şi amintească nimic din tot ce s-a petrecut. 
Vă repet - şi aceasta este singura explicaţie ce se poate da 
acestor fenomene - Carpena va fi sub o influenţă hipnotică 
venind din partea mea, aşa că, în realitate, toate lucrurile 
acestea nu le va face el, ci eu! 

Guvernatorul, care se vedea cât de colo că nu credea o 
boabă din tot ce spusese doctorul, scrise un bilet prin care 


dădea ordin gardianului-şef al presidiului să-i lase 
deţinutului Carpena toată libertatea de a face ce vrea, 
urmărindu-l doar de la distanţă. Apoi unul din curierii de la 
reşedinţă duse numaidecât acest bilet la destinaţie. 

După ce se termină cina, oaspeţii se ridicară şi, la invitaţia 
guvernatorului, trecură în salonul cel mare. Conversaţia 
continuă, bineînţeles, asupra diferitelor fenomene de 
magnetism sau de hipnotism, oare dau loc atâtor 
controverse, fenomene în care foarte mulţi cred, foarte 
mulţi nu cred. în timp ce se servea cafeaua, în mijlocul 
fumului de ţigări şi de havane pe care nici spaniolele nu le 
dispreţuiesc, doctorul Antekirtt povesti zeci de fapte, ale 
căror martor sau autor fusese chiar el însuşi, în exerciţiul 
profesiunii sale, toate foarte interesante, toate 
indiscutabile, dar care se părea că nu conving pe nimeni. 

Mai spunea de asemenea că această putere de sugestie ar 
trebui să preocupe foarte serios pe legislatori, pe 
criminalist! şi pe magistrați, căci ea ar putea fi 
întrebuințată şi într-un scop criminal. Incontestabil că, 
datorită acestor fenomene, s-ar putea ivi cazuri de crime, 
ale căror autori ar fi aproape cu neputinţă de descoperit. 

Deodată, la ora nouă fără douăzeci şi şapte de minute, 
doctorul se opri, zicând: 

— În momentul acesta, Carpena părăseşte spitalul. Apoi 
peste un minut, adăugă: Acum iese pe poarta 
penitenciarului! 

Tonul cu care rosti aceste cuvinte produse o puterniică 
impresie asupra invitaţilor. Numai guvernatorul, dădea din 
cap, cu neîncredere. Conversaţia continuă, unii 
pronunţându-se pentru, alţii contra, vorbind cu toţii în 
acelaşi timp, până când, deodată, doctorul - era nouă fără 
cinci - zise din nou: 

— Carpena este la poarta reşedinţei. 

Peste câteva clipe intră în salon un servitor, care îi spuse 
guvernatorului că un individ, în costum de deţinut, ţinea 
morţiş să-i vorbească. 


— Lasă-l să intre, răspunse guvernatorul, a cărui 
neîncredere începea să slăbească în faţa evidenţei faptelor. 

Tocmai bătea ora nouă, când Carpena se arătă în uşa 
salonului. Ca şi cum n-ar fi văzut pe niciunul din cei de faţă, 
deşi ţinea ochii perfect deschişi, se îndreptă spre 
guvernator şi îngenunchind în faţa lui, zise: 

— Sire, vă cer graţierea! 

Guvernatorul, năucit cu totul, de parcă ar fi fost el însuşi 
stăpânit de halucinație, nu ştia ce să mai răspundă. 

— Puteţi să-i acordaţi graţierea, zise doctorul zâmbind, 
nimic nu va ţine minte din tot ce s-a petrecut aici! 

— Ţi-o acord, răspunse guvernatorul, cu demnitatea 
regelui Spaniei. 

— Şi pe lângă această grațiere sire, continuă Carpena, tot 
în genunchi, binevoiţi să-mi acordaţi şi crucea ordinului 
Isabelei. 

— 'Ţi-o dau! 

Carpena făcu atunci un gest, ca şi cum ar fi luat un obiect 
pe care i-l întindea guvernatorul, îşi prinse de haină o 
decorație imaginară, apoi se ridică şi ieşi de-a-ndăratelea. 

De astă dată, toţi cei de faţă, uluiţi, îl urmăriră până ieşi 
din clădirea reşedinţei. 

— Vreau să-l însoțesc, vreau să-l văd înapoindu-se la spital, 
exclamă guvernatorul, care se lupta cu sine însuşi, ca şi 
cum n-ar fi vrut în ruptul capului să dea crezare celor 
văzute. 

— Veniţi, zise doctorul. 

Şi guvernatorul, urmat de Petru Bâthory, de doctorul 
Antekirtt şi ele alte câteva persoane, se luă după carpena, 
care se îndrepta acum spre oraş. Namir, după ce îl spionase 
din clipa când ieşise din închisoare, continua să-l observe 
tot timpul din umbră. 

Noaptea era destul de întunecoasă. Spaniolul mergea pe 
drum cu un pas regulat, fără să şovăiască. Guvernatorul şi 
toţi ceilalţi se ţineau după el, la vreo treizeci de paşi, 
împreună cu doi paznici, care aveau ordinul să nu-l scape 


din vedere. în apropiere de oraş, drumul ocoleşte golfuleţul 
celuilalt port, dinspre partea aceasta a stâncilor Ceutei. Pe 
faţa încremenită şi neagră a apei tremurau răsfrângerile a 
două sau trei lumini. Erau luminile farurilor de pe Ferrato, 
ale cărui forme se desenau nelămurit şi cărora bezna nopţii 
le dădea proporţii mult mai mari. 

Ajuns la această cotitură, Carpena lăsă drumul şi o luă 
înspre dreapta, către o grămadă de stânci care se înalţă cu 
vreo douăsprezece picioare deasupra mării. Desigur că un 
gest de-al doctorului, pe care nimeni nu-l observase - poate 
chiar că nu fusese decât o simplă sugestie mintală a voinţei 
sale - îl făcuse pe spaniol să-şi schimbe astfel direcţia. 
Paznicii erau gata să grăbească pasul, să-l ajungă pe 
Carpena, să-l facă s-o ia din nou pe drumul drept, dar 
guvernatorul, ştiind că pe aici orice evadare era cu 
neputinţă, le ordonă să-l lase în pace. între timp, Carpena 
se oprise pe una din stânci, ca şi cum ar fi fost imobilizat 
acolo de o forţă irezistibilă. Nu era în stare să facă nici cea 
mai mică mişcare. Voința doctorului, care pusese cu totul 
stăpânire pe el, îl ţintuia pe loc. 

Guvernatorul îl privi îndelung; apoi adresându-se 
musafirului său, zise: 

— Eh, dragă doctore, în faţa evidenţei, vrând-nevrând, 
trebuie să ne dăm bătuţi! 

— Sunteţi convins acum, domnule guvernator, sunteţi 
convins cu totul? 

— Da, sunt perfect convins că există unele lucruri pe care 
trebuie să crezi chiar dacă nu le pricepi. Acum, domnule 
doctor, sugeraţi acestui om ghidul de a se înapoia 
numaidecât în presidiu. Vi-o porunceşte Alfons al XII-lea! 

Abia îşi terminase guvernatorul fraza, că, deodată, 
Carpena, fără măcar să scoată un țipăt, se aruncă în apele 
portului. Era oare un accident? Era oare un act voluntar al 
său? Reugşise oare, printr-o împrejurare neprevăzută, să 
scape de sub puterea doctorului? Nimeni n-ar fi putut-o 
spune. 


Alergară cu toţii spre stânci, în timp ce paznicii coborâră 
pe o mică plajă, pe care o făcea marea în acel loc... Dar nici 
urmă de Carpena. Câteva bărci de pescari, precum şi 
câteva de pe steam-iaht, sosiră în grabă... Zadarnic. Nu 
găsiră nici măcar cadavrul deţinutului, pe care de bună 
seamă că îl târâse curentul în larg. 

— Domnule guvernator, zise doctorul Antekirtt, regret din 
tot sufletul că experienţa noastră a avut un deznodământ 
atât de tragic, pe care era cu neputinţă să-l prevedem. 

— Dar cum vă explicaţi tot ce s-a întâmplat, întrebă 
guvernatorul. 

— Prin faptul că, în exerciţiul acestei puteri de sugestie, 
ale cărei efecte nu le puteţi nega, răspunse doctorul, mai 
sânt şi anumite intermitențe. Cu siguranţă că omul acesta 
mi-a scăpat, pentru o clipă. Şi, fie că l-a apucat ameţeala, fie 
dintr-un alt motiv, a căzut de pe acele stânci. îmi pare foarte 
rău, căci am pierdut un medium foarte preţios! 

— Ei, aş! Am pierdut un criminal, şi nimic mai mult 
răspunse cu un ton filosofic guvernatorul. 

Şi aceasta fu toată cuvântarea funebră în memoria lui 
Carpena. Doctorul şi Petru Bâthory îşi luară rămas bun de 
la guvernator. Trebuiau să pornească încă în decursul nopţii 
spre Antekirtta, aşa că mulţumiră gazdei pentru buna 
primire ce li-o făcuse în această colonie spaniolă. 

Guvernatorul strânse călduros mâna doctorului, îi ură 
călătorie plăcută şi, după ce îi ceru să-i promită că va mai 
veni să-l vadă, porni înspre reşedinţa sa. Se va spune poate 
că doctorul Antekirtt cam abuzase de buna credinţă a 
guvernatorului Ceutei. E adevărat că poate fi judecat astfel, 
că purtarea lui poate fi criticată. Dar nu trebuie să uităm 
cărei opere îşi consacrase contele Mathias Sandorf întreaga 
sa viaţă, şi nici ceea ce spusese el într-o zi: „Sunt o mie de 
drumuri... dar o singură ţintă!” 

Cel pe care îl luase el acum era unul din aceste o mie de 
drumuri. Peste câteva minute, una din bărcile de pe Ferrato 


îi ducea pe bordul iahtului pe doctor şi pe Petru Bâthory. 
Luigi îi aştepta, la scara de urcare. 

— Ce e cu omul?... întrebă doctorul. 

— După cum aţi poruncit dumneavoastră, răspunse Luigi, 
barca noastră, care-l pândea la poalele stâncilor, l-a salvat, 
şi l-am închis într-una din cabinele din faţă. 

— N-a spus nimic? întrebă Petru. 

— Păi, cum putea să vorbească?... E ca adormit şi nu-şi dă 
seama de nimic! 

— Bine, zise doctorul. Am vrut să cadă de pe acele stânci - 
şi a căzut!... Am vrut să adoarmă - şi iată-l adormit... Când 
am să vreau să se trezească - se va trezi!... Acum, Luigi, dă 
ordin să se ridice ancora, şi... la drum! 

Cazanele erau sub presiune, pregătirile de plecare se 
terminară repede şi peste câteva minute, ferado porni în 
larg, îndreptându-se spre Întekirtta. 

III. DE ŞAPTESPREZECE ORI 

— De şaptesprezece ori...? 

— De şaptesprezece ori! 

— Da!... Roşul a ieşit de şaptesprezece ori! 

— E cu putinţă?! 

— Se poate să fie cu neputinţă, dar aşa el 

— Şi jucătorii s-au încăpățânat să joace contra roşului? 

— Da... Banca a câştigat mai bine de nouă sute de mii de 
franci. 

— De şaptesprezece ori! De şaptesprezece ori...! 

— La ruletă sau la cărţi...? 

— La cărţi! 

— sunt mai bine de cincisprezece ani de când nu s-a mai 
pomenit aşa ceva! 

— Cincisprezece ani, trei luni şi paisprezece zile! răspunse 
cu răceală un jucător bătrân, aparţinând onorabilei 
categorii a celor ruinaţi la mesele de joc. Da, domnule, şi - 
un amănunt foarte ciudat - era în plină vară, în ziua de 16 
iunie 1867... He-he, tocmai eu să nu ştiu! 


Acestea erau cuvintele sau, mai degrabă, exclamaţiile ce 
se schimbau în vestibulul şi chiar pe terasele Cercului 
Străinilor din Monte-Carlo, în seara zilei de 3 octombrie, la 
opt zile după evadarea lui Carpena din penitenciarul 
spaniol. 

Apoi, în mulţimea aceea de jucători, bărbaţi şi femei, de 
toate naţiile, de toate vârstele şi din toate straturile sociale, 
izbucni un vuiet de entuziasm. Aplaudau roşul întocmai ca 
pe un cal care ar fi câştigat marele premiu la cursele de la 
Longchamps sau de la Epsorn. Căci pentru lumea aceasta 
cam deocheată, pe care atât continentul vechi, cât şi cel 
nou o varsă zilnic în micul principat Monaco, această „serie 
de şaptesprezece” era tot atât de importantă ca orice 
eveniment politic care ar fi răsturnat tot echilibrul 
european. Bineînţeles că roşul, în încăpăţânarea lui cu totul 
neobişnuită, făcuse şi numeroase victime, din moment ce 
câştigul băncii se cifra la o sumă atât de imensă. Aproape 
un milion, după cum se vorbea printre aceste grupuri de 
jucători, ceea ce însemna că aproape toţi jucătorii se 
înverşunaseră să joace într-una împotriva acestei culori. 

Dintre toţi aceştia, doi străini fuseseră mai crunt loviți de 
ceea ce cavalerii mesei verzi numesc „ghinion”. Unul din ei, 
având o ţinută foarte rece şi reţinută, deşi trecuse prin 
emoţiile care se puteau încă citi pe faţa-i palidă, iar celălalt, 
cu figura-i răvăşită, cu părul vâlvoi, cu o privire de nebun 
sau de disperat, coborâră scările terasei şi se pierdură în 
umbra parcului. 

— Blestemata asta de serie ne costă peste patru sute de 
mii de franci! exclamă cel mai în vârstă. 

— Poţi spune exact patru sute treisprezece mii! zise cel 
mai tânăr, cu vocea liniştită a unui casier care citeşte 
rezultatul unei adunări. 

— Şi acum, nu mi-au mai rămas decât două sute de mii de 
franci... abia zise primul jucător. 

— O sută nouăzeci şi şapte de mii numai, răspunse al 
doilea, cu un calm desăvârşit. 


— Da... numai atâta, din aproape două milioane cât mai 
aveam când m-ai silit să viu aici cu dumneata! 

— Un milion şapte sute şaptezeci şi cinci de mii de franci! 

— Şi asta, în mai puţin de două luni... 

— O lună şi şaisprezece zile. 

— Sarcany, exclamă cel mai vârstnic, pe care sângele rece 
al tovarăşului său îl întărâtă la culme tot atât de mult ca şi 
exactitatea plină de ironie cu care îi corecta cifrele. 

— Ei, ce e, Silas? 

Cei doi care vorbeau erau Silas Toronthal şi cu Sarcany. 
De când plecaseră din Raguza, într-un scurt răstimp de trei 
luni ajunseseră să se ruineze cu totul, sau aproape cu totul. 
După ce îşi risipise toată partea ce-i revenise drept preţ al 
ticăloasei sale denunţări, Sarcany venise pe capul 
complicelui său, la Raguza. Apoi părăsiră oraşul împreună 
cu Sava. Şi atunci Silas Toronthal, împins de Sarcany pe 
aceste drumuri ale jocului şi risipei, îşi irosise în curând 
toată averea. Trebuie să spunem că nici nu i-a fost prea 
greu lui Sarcany să facă din fostul bancher, obişnuit cu 
speculaţiile şi nu o dată riscându-şi situaţia în aventuri 
financiare, un jucător, un client al cluburilor şi în cele din 
urmă al tripourilor. 

De altfel, cum ar fi putut Silas 'Toronthal să i se 
împotriveascănu era el oare, acum mai mult ca oricând, sub 
dominaţia fostului său samsar din Tripolitania. E adevărat 
că uneori se mai revolta, dar Sarcany continua, să aibă 
asupra lui o autoritate morală, în faţa căreia Silas 'Toronthal 
trebuia să se supună, şi acum nenorocitul căzuse atât de 
greu, încât nu mai avea putere să se ridice. De aceea, 
Sarcany nici nu mai băga în seamă încercările complicelui 
său de a se sustrage influenţei sale. Brutalitatea 
răspunsurilor sale, voinţa sa de fier îl băgaseră repede din 
nou în jug pe Silas Toronthal. 

Părăsind Raguza în condiţiile pe care le ştim, prima grijă a 
celor doi asociaţi fusese să o pună pe Sava la adăpost sigur, 
sub paza Namirei. Şi acum, pierdută în îndepărtatul Tetuan 


de la marginile ținuturilor marocane, ar fi fost foarte greu, 
dacă nu chiar imposibil, să mai fie descoperită de cineva. 
Acolo îşi luase nemiloasa tovarăşă a lui Sarcany sarcina să 
frângă voinţa fetei, pentru a-i smulge consimţământul la 
această căsătorie. Neclintită în hotărârea sa, 
îmbărbătându-se la amintirea lui Petru, Sava rezistase până 
acum cu îndârjire. Dar până când se va mai putea oare 
împotrivi? 

Între timp, Sarcany îşi îndemna într-una tovarăşul să se 
arunce orbeşte în nebunia jocului, cu toate că şi el îşi 
pierduse averea la joc în Franţa, în Italia, în Germania, prin 
marile centre unde hazardul ţine tarabă sub toate formele, 
la Bursă, la curse, prin cluburile marilor capitale, în 
staţiunile climaterice şi balneare, Silas Toronthal se lăsă dus 
de Sarcany - şi în curând nu mai rămase decât cu câteva 
sute de mii de franci. în timp ce bancherul îşi risca banii săi 
proprii, Sarcany îi risca pe ai bancherului şi, alunecând pe 
această dublă pantă, cei doi mergeau de două ori mai 
repede spre ruină. De altfel, ceea ce jucătorii numesc 
„ghinion” - cuvânt prin care caută să-şi ascundă 
incalificabila lor prostie - se ţinea scai de ei, după ce îşi 
încercaseră norocul în fel şi chip. până la urmă, bacaraua le 
răpi cea mai mare parte din milioanele provenite din averea 
contelui Mathias Sandorf, aşa încât palatul de pe aleea 
Stradone trebui să fie scos la vânzare. 

În sfârşit, sătui de atmosfera acestor cluburi deocheate, 
veniră în ultimă instanţă să caute un joc mai cinstit la 
mesele de ruletă şi de cărţi. Dacă şi acum erau jupuiţi de 
bani, cel puţin nu mai puteau arunca vina decât pe propria 
lor încăpățânare de a lupta cu orice preţ împotriva 
ghinionului. 

Şi iată de ce se aflau ei acum, de trei săptămâni, la Monte- 
Carlo, pironiţi la mesele de joc, încercând martingalele care 
li se păreau mai sigure, ţinându-se scai de jocul care tot 
timpul ieşea de-a-ndoaselea, studiind rotația cilindrului 
ruletei când mâna crupierului obosise în ultimul sfert de oră 


de serviciu, pontând la maximum pe numerele care nu 
voiau nicicum să iasă, îmbinând combinaţiile simple cu 
combinaţiile multiple, ascultând sfaturile vechilor jucători 
ruinaţi, deveniți acum profesori de joc, făcând în sfârşit 
toate încercările cele mai neghioabe, lăsându-se duşi de 
toate superstiţiile prosteşti, care-l aşază pe jucător între 
copilul care n-are minte şi idiotul care şi-a pierdut-o pentru 
totdeauna. Şi încă n-ar fi nimic dacă şi-ar risca numai banii, 
dar îşi mai slăbeşte şi inteligenta, stând şi făcând fel de fel 
de combinaţii absurde, şi îşi mai compromite şi demnitatea 
sa personală amestecându-se printre această lume atât de 
deocheată. 

Ca să nu mai lungim vorba, după această seară ce urma să 
rămână celebră în analele cazinoului din Monte-Carlo, cei 
doi asociaţi care se încăpăţânaseră să lupte contra unei 
serii de şaptesprezece de roşu, la masa de cărţi, nu mai 
rămăseseră nici cu două sute de mii de franci. De acum, 
ruina completă nu mai era departe. Dar dacă acum erau 
aproape ruinaţi, în schimb nu-şi pierduseră mintea; şi, în 
timp ce stăteau de vorbă pe terasă, văzură un jucător, cu 
privirile aiurite, alergând prin parcul cazinoului şi strigând: 

— Se-nvârte într-una!... Se-nvârte într-una!... 
Nenorocitului i se năzărea că pontase pe numărul ce 
trebuia neapărat să iasă şi că cilindrul, într-o mişcare de 
rotaţie fantastică, se învârtea mereu şi că nu se va opri în 
vecii vecilor!... înnebunise. 

— Te-ai mai liniştit, Silas întrebă Sarcany pe tovarăşul său 
care rămăsese încremenit. Să-ţi fie învăţătură de minte 
nebunul ăsta şi să nu-ţi pierzi capul!... N-am reuşit, e 
adevărat, dar o să ne vină şi nouă norocul, pentru că 
trebuie să vină şi fără să-l forţăm noi!... Să nu căutăm cu 
orice preţ să-l silim! E un lucru periculos, şi, de altfel, cu 
totul zadarnic.! Când n-ai noroc, n-ai noroc, şi pace! Dar, şi 
când e să vină, apoi vine oricum! N-avem decât să 
aşteptăm, şi când va fi să vină, să avem destulă îndrăzneală 
să jucăm cât se poate de tare! 


Asculta oare Silas 'Toronthal aceste sfaturi, sfaturi de altfel 
absurde, ca toate raţionamentele pe care le faci când e 
vorba de un joc de noroc? Nu! Era cu totul doborât şi nu 
mai avea decât un singur gând: să scape de sub dominaţia 
aceasta a lui Sarcany, să fugă, să fugă atât de departe, încât 
trecutul său să nu se mai poată întoarce împotriva lui. Dar 
asemenea momente de hotărâre nu puteau dura multă 
vreme în sufletul său molatic, lipsit de orice energie. De 
altminteri, tot timpul era supravegheat îndeaproape de 
complicele său. înainte de a se despărţi de el pentru 
totdeauna, Sarcany avea nevoie să vadă odată realizată 
căsătoria sa cu Sava. După aceea se va descotorosi el de 
Silas 'Toronthal, îl va da cu totul uitării, nici măcar nu-şi va 
mai aduce aminte că omul ăsta slab a existat vreodată, că 
fuseseră amestecați vreodată în afaceri comune. până 
atunci însă, bancherul trebuia să depindă cu totul de voinţa 
lui. 

— Silas, continuă Sarcany, prea am fost nenorocoşi azi, 
pentru ca norocul să nu se întoarcă în favoarea noastră!... 
Mâine, va fi de partea noastră! 

— Dar dacă pierd şi puţinul ce mi-a mai rămas? răspunse 
Silas 'Toronthal, zbătându-se zadarnic împotriva acestor 
sfaturi proaste. 

— Ne va mai rămâne Sava Toronthal! zise Sarcany repede. 
E o carte straşnică, în jocul nostru, care nu poate fi tăiată 
cu o carte mai mare! 

— Da!... Mâine!... Mâine!... făcu bancherul, care se afla în 
starea sufletească în care un jucător şi-ar risca şi capul. 

Cei doi se înapoiară la hotelul lor, situat la jumătatea 
drumului ce coboară de la Monte-Carlo la Condamina. 
Portul Monaco, cuprins între mica peninsulă Focinana şi 
fortul Antoine, formează un golf destul de deschis, expus 
vuiturilor din nord-est şi sud-est. El se întinde între stânca 
pe care se înalţă capitala statului Monaco şi platoul pe care 
se ridică hotelurile, vilele şi cazinoul de la Monte-Carlo, la 
poalele acelui măreț Mont Angel, al cărui vârf înalt de o mie 


o sută de metri domină pitoreasca panoramă a ţărmurilor 
Liguriei. Oraşul, care numără o mie două sute de locuitori, 
seamănă cu o fructieră aşezată pe această masă splendidă 
formată ele stânca Monacoului, scăldată din trei părţi de 
apele mării şi pierzându-se, spre partea dinspre uscat, în 
verdeaţa veşnică a palmierilor, rodiilor, sicomorilor, 
portocalilor, lămâilor, eucalipţilor, pomişorilor de piper, 
arbuştilor de indrişaim, crângurilor de aloeşi, de mirţi, de 
ricini, de fistici, ce cresc alandala ici şi colo, într-o 
harababură de toată frumuseţea. 

De cealaltă parte a portului, Monte-Carlo are în faţă mica 
capitală cu ciudata sa îngrămădire de case, clădite pe toate 
povârnişurile, cu străzile-i înguste şi întortocheate 
căţărându-se până la drumul ce duce la Corniche, parcă 
agăţat la jumătatea muntelui, cu grădinile sale veşnic 
înflorite, cu priveliştea de case de toate formele, de vile de 
toate stilurile, dintre care unele stau povâmite peste apele 
atât de limpezi ale acestui mic golf mediteranian. 

Între Monaco şi Monte-Carlo, în fundul portului, începând 
de la țărm şi până la gâtul văii cu multe cotituri care 
desparte cele două grupuri de munţi, se aşterne un al 
treilea oraş - Condamina. Deasupra lui, înspre dreapta, se 
înalţă un munte falnic, care din pricina profilului său 
îndreptat înspre mare a fost botezat Capul Câinelui. în vârf, 
la o înălţime de cinci sute patruzeci şi doi de metri, se vede 
o fortăreață, care are tot dreptul să se socotească de 
necucerit, şi cinstea de a şti că aparţine Franţei. Aci se 
termină teritoriul Monacoului. De la Condamina la Monte- 
Carlo, trăsurile pot urca pe o şosea superbă. în partea sa de 
sus se înalţă clădiri particulare şi hoteluri. într-unul din 
acestea locuiau Sarcany şi Silas 'Toronthal. De la fereastra 
apartamentelor lor se vedea tot oraşul Condamina până sus 
de Monaco, până la Capul acela al Câinelui, cu mutra de 
buldog ce parcă contemplă Mediterana ca un sfinx din 
deşertul Libiei. 


Sarcany şi Silas 'Toronthal se retrăseseră în camerele lor. 
Acolo examinară situaţia, fiecare din punctul său de vedere. 
Nestatornicia norocului va rupe oare comunitatea de 
interese care îi legase atât de strâns de cincisprezece ani 
încoace? 

Mai întâi de toate, întorcându-se acasă, Sarcany găsise o 
scrisoare din Tetuan, pe care se grăbi s-o deschidă. în 
câteva cuvinte, Namir îi comunica două informaţii de cel 
mai mare interes pentru el: în primul rând moartea lui 
Carpena, care se înecase în portul Ceutei, în împrejurări 
destul de ciudate; în al doilea rând, apariţia doctorului 
Antekirtt în acest punct de pe coasta marocană, legăturile 
pe care le avusese cu spaniolul, apoi dispariţia lui grabnică. 

După ce citi scrisoarea, Sarcany deschise fereastra 
camerei sale. Sprijinit cu coatele de parmalăc şi cu privirea 
pierdută îşi dădu drumul gândurilor. 

— A murit Carpena?... întâmplarea asta a venit tocmai la 
timp!... Secretele pe care le deţinea s-au înecat o dată cu 
el!... Dinspre partea aceasta, iată-mă acum liniştit!... Nu 
mai am de ce să mă tem! 

Apoi, ajungând la partea a doua a scrisorii: 

— Cât despre apariţia doctorului Antekirtt îa Ceuta, asta e 
mai grav!... Cine o mai fi şi omul ăsta? La urma urmei, puţin 
mi-ar păsa, dacă de câtva timp nu s-ar amesteca, mai mult 
sau mai puţin direct, în treburile mele!... La Raguza avea 
legături cu familia Bâthory!... La Catania i-a întins o cursă 
lui Zirone!... La Ceuta şi-a avut şi el partea lui în povestea 
care până la urmă s-a terminat cu moartea lui Carpena!... 
Ceuta era foarte aproape de Ietuan... Dar nu cred că s-a 
dus la Tetuan, şi nici că ar avea vreo cunoştinţă de faptul că 
Sava e ascunsă acolo! Asta ar fi fost lovitura cea mai 
grozavă, şi în definitiv, s-ar putea să se mai producă şi de 
acum înainte!... Vom vedea dacă nu e cazul să luăm măsuri, 
atât pentru prezent, cât şi pentru viitornu mai e-mult până 
ce senuziştii vor fi stăpâni pe toată Cirenaica, şi nu vor avea 
de trecut decât un braţ de mare, ca să se arunce asupra 


Antekirttei!... Şi dacă trebuie îndemnați din urmă... las” pe 
mine... 

Aşadar, mai erau o mulţime de piedici în calea planurilor 
sale de viitor. Pe drumul întunecatelor uneltiri pe care le 
urzea pas cu pas, în faţa ţelului pe care voia să-l atingă, pe 
care aproape că-l atinsese, cea mai mică piedică l-ar fi putut 
da peste cap, şi poate că pentru totdeauna. Şi acum, nu 
numai intervenţia aceasta a doctorului Antekârtt era de 
natură să-l îngrijoreze, dar însăşi situaţia actuală a lui Silas 
Toronthal începea să-l neliniştească de-a binelea. „Da, îşi 
zicea el, am ajuns amândoi la ananghie. Mâine vom juca 
ultima carte!... Sau banca se va duce de râpă, sau noi. Dacă 
o dată cu el mă ruinez şi eu, asta nu face nimic, voi şti eu să 
mă refac. Dar ce va face Silas? Aci, se schimbă socoteala! 
Din momentul acela poate deveni periculos, poate să facă 
mărturisiri, poate dezvălui secretul pe care mi se bazează 
acum tot viitorul!... Într-un cuvânt, dacă până acum am fost 
eu stăpân pe el, de-acum încolo va ajunge el stăpân pe mine 

Situaţia era întocmai aşa cum o vedea Sarcany. Nu-şi 
putea face nici o iluzie în privinţa ţinutei morale şi a 
scrupulelor complicelui său. Chiar el fusese acela care îi 
dăduse lecţii înainte, în privinţa aceasta; era limpede că 
Silas 'Toronthal nu va sta la îndoială să profite de situaţie, 
acum, când nu va mai avea nimic de pierdut. 

Sarcany se întreba, aşadar, ce avea de făcut. Adâncit cum 
era în gândurile lui, nu văzu nimic din tot ce se petrecea la 
intrarea portului Monaco, la câteva sute de paşi de el. La 
vreo sută de metri în larg, un vas deforma lunguiaţă, fără 
catarg şi fără coşuri luneca pe suprafaţa mării; corpul 
vasului, nu ieşea - decât cel mult cu un metru deasupra 
apei.” în curând, apropiindu-se încetul cu încetul de mica 
peninsulă Focinana, căută un loc mai adăpostit pentru a 
ancora. Apoi se văzu desprinzându-se o barcă uşoară, care 
parcă era lipită de acest vas aproape invizibil. Trei oameni 
luară loc în ea. După câteva vâslituri ajunseră la o mică 


plajă, pe care doi din ei debarcară, în timp ce al treilea 
ducea înapoi barca la vas... Peste câteva minute, vasul 
misterios, care nu-şi trădase prezenţa nici prin vreo lumină 
de pe bord, nici prin vreun zgomot, se pierduse în 
întunericul nopţii, ca şi cum nici n-ar fi trecut pe aici, cât 
despre cei doi oameni, aceştia, îndată ce coborâră pe țărm, 
o luară, pe lângă stânci, îndreptându-se spre gară, şi urcară 
apoi strada Spelugues, care ocoleşte grădinile din Monte- 
Carlo. 

Sarcany nu văzuse nimic. în momentul acela, gândurile lui 
zburau departe de Monaco, pe meleagurile Tetuanului... 
Dar nu se va duce acolo singur, ci îl va sili şi pe tovarăşul 
său să-l însoţească. „Silas, stăpân pe mine... îşi spunea el 
într-una. Silas să mă poată împiedica, printr-un singur 
cuvânt, să-mi ating ţinta!... Niciodată!... Dacă mâine 
hazardul n-o să ne dea înapoi ceea ce ne-a luat, am să ştiu 
eu cum să-l silesc să mă urmeze!... Da... să-mă urmeze 
până la 'Tetuan şi acolo, pe coasta aceea a Marocului, cine 
se va mai sinchisi de Silas Toronthal că a dispărut?” 

Se ştie că Sarcany nu era omul care să dea înapoi din faţa 
unei noi crime, mai ales când împrejurările, depărtarea 
ținutului, sălbăticia locuitorilor săi, imposibilitatea de a 
căuta şi de a găsi vinovatul, făceau atât de simplă 
săvârşirea ei. După ce îşi făcu acest plan, Sarcany închise 
fereastra, se culcă şi adormi în curând, căci conştiinţa nu-i 
era tulburată de nici o umbră de remuşcare. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu Silas 'Ioronthal. 
Bancherul petrecu o noapte îngrozitoare. Ce-i mai rămânea 
din toată averea de odinioară? Abia două sute de mii de 
franci pe care reuşise să-i salveze - şi nici pe aceştia nu era 
stăpânbanii aceştia erau miza ultimei partide de jocaşa voia 
complicele său, aşa voia şi el. Creierul său slăbit, zăpăcit de 
calcule himerice, nu-i mai îngăduia să judece la rece şi 
limpede. Nu era în stare - cel puţin în momentul acela - nici 
măcar să-şi dea seama de situaţia sa, aşa ca Sarcany. Nu se 
mângâia cu gândul că acum rolurile se schimbaseră, că îl 


avea acum în puterea sa pe cel care îl stăpânise pe el atât 
de multă vreme. Nu vedea decât prezentul cu ruina care se 
apropia ameninţător, şi nu se gândea decât la ziua de mâine 
care trebuia să-l scoată la mal sau să-l arunce pe ultima 
treaptă a mizeriei. 

Aşa se scurse noaptea aceasta pentru cei doi tovarăşi. 
Dacă unul se mai putu odihni câteva ceasuri, în schimb 
celălalt se zbătu tot timpul în chinurile insomniei. A doua zi, 
pe la ora zece, Sarcany îl întâlni pe Silas 'Toronthal. 
Bancherul stătea la masă şi îşi umplea paginile carnetului 
cu cifre şi cu formule. 

— Ia spune, Silas, îl întrebă el cu un ton nepăsător, cu 
tonul omului care nu vrea să acorde mizeriilor din lumea 
asta mai multă importanţă decât merită, ia spune, în timp 
ce visai ai pontat pe roşu sau pe negru? 

— N-am dormit nici o clipă... Nu!... Nici o clipă! răspunse 
bancherul. 

— Foarte rău ai făcut, Silas, foarte rău!... Azi trebuie să fii 
calm şi ar fi trebuit să te odihneşti câteva ceasuri. Uită-te la 
mine. Eu n-am tras decât un pui de somn, şi iată-mă acum 
în stare să înfrunt din nou norocul. La urma urmelor, 
norocul ăsta e ca o femeie care nu iubeşte decât bărbaţii 
care se pricep s-o stăpânească! 

— Şi totuşi, femeia asta ne-a trădat! 

— Aş! A avut doar nişte toane!... Şi după ce îi trec toanele, 
se va întoarce iarăşi la noi! 

Silas Torontal nu răspunse. Poate că nici nu auzea ce 
vorbea Sarcany, în timp ce ochii nu i se mai dezlipeau de 
foaia din carnet, pe care îşi făcuse calculele acelea 
zadarnice. 

— Ce făceai acolo? întrebă Sarcany. Combinații, 
martingale?... Drace!... Arăâţi bolnav de-a binelea, dragul 
meu Silas. Nu există calcule cărora hazardul să li se supună 
- şi doar numai hazardul se va pronunţa azi pentru sau 
contra noastră! 


— Bine, dacă zici turăspunse Silas Toronthal după ce îşi 
închise carnetul. 

— Aşa e cum îţi spun eu, Silas!... Eu ştiu doar un singur fel 
de a-i călăuzi paşii, adăugă Sarcany ironic. Dar pentru asta 
trebuie să fi făcut studii speciale...şi educaţia noastră este 
incompletă în privinţa aceasta. Deci... să ne lăsăm în voia 
norocului!... leri, norocul a fost de partea băncii. Poate că 
azi va fi de partea noastră!... Şi în cazul acesta, vom câştiga 
tot ce am pierdut până acum! 

— Tot...! 

— Da, tot, Silas. Să nu ne descurajăm. Dimpotrivă, s-avem 
curaj şi sânge rece! 

— Şi dacă deseară vom fi ruinaţi? continuă bancherul, 
privindu-l pe Sarcany drept în faţă. 

— În cazul acesta, vom pleca din Monaco! 

— Şi unde o să ne ducem...?! exclamă Silas 'Toronthal. Ah, 
blestemată fie ziua când te-am cunoscut, Sarcany, ziua când 
am apelat la serviciile tale!... N-aş fi ajuns unde am ajuns 
acum! 

— E cam târziu să mă învinuieşti acum, dragul meu, 
răspunse neruşinatul individ, şi e un lucru puţin cam prea 
comod să te lepezi de oamenii de care te-ai servit odinioară! 

— Bagă de seamă! strigă bancherul. 

— Da... Voi băga de seamă! murmură Sarcany. 

Şi această ameninţare a lui Silas Toronthal nu putu decât 
să-l întărească în hotărârea pe care o luase în privinţa 
bancherului: să-l pună în starea de a nu-i mai putea face 
nici un rău. 

Apoi continuă: 

— Dragul meu Silas, să nu ne certăm. La ce bun?... Asta 
nu face decât să-ţi aţâţe nervii... şi azi nu trebuie să fim 
nervoşi. Ai încredere şi nu deznădăjduit cum nu 
deznădăjduiesc nici eu... Dacă, din nenorocire, ghinionul s- 
ar ţine de noi şi azi, să nu uiţi că mă mai aşteaptă şi alte 
milioane, din care vei avea-şi dumneata partea dumitale! 


— Da... ai dreptate!... Trebuie să-mi iau revanşa! continuă 
Silas Toronthal, în care se trezi iarăşi instinctul jucătorului 
ce-l părăsise pentru moment. Da! Banca a fost prea 
norocoasă ieri, aşa că deseară... 

— Deseară vom fi bogaţi, foarte bogaţi, făcu Sarcany, şi îţi 
promit, Silas, că de astă dată nu vom mai pierde ceea ce 
vom recâştigade altminteri, orice s-ar întâmpla, mâine 
plecăm din Monte-Carlo!... Plecăm... 

— Unde? 

— La Tetuan, unde mai avem de jucat ultima partidă, o 
partidă frumoasă, o partidă straşnică! 

IV. ULTIMA MIZĂ. 

Saloanele Cercului Străinilor - numit de obicei cazinoul - 
erau deschise începând de la orele unsprezece. Deşi se 
adunaseră deocamdată puţini jucători, câteva mese de 
ruletă începuseră să funcţioneze. Poziţia acestor mese 
fusese controlată dinainte, căci are mare importanţă ca ele 
să fie perfect orizontale. Cea mai mică înclinare - ceea ce ar 
influenţa mişcarea bilei lansate în cilindrul turnant - ar fi 
numaidecât observată şi jucătorii s-ar folosi de acest defect 
spre paguba băncii. 

Pe fiecare din cele şase mese de ruletă fuseseră depuşi 
câte şaizeci de mii de franci, în aur, în argint şi în bancnote; 
pe fiecare din cele două mese de cărţi, câte o sută cincizeci 
de mii de franci. Aceasta e, în aşteptarea deschiderii 
marelui sezon, miza băncii, şi;foarte rareori se întâmplă ca 
administraţia să fie nevoită să reînnoiască aceste prime 
fonduri. Chiar şi numai cu reluarea jocului şi cu zero, al 
cărui profit îi aparţine, administraţia trebuie să câştige, şi 
câştigă mereu. Dacă, prin urmare, jocul în sine este imoral, 
pe deasupra mai e şi stupid, fiindcă se desfăşoară în 
asemenea condiţii de inegalitate. în jurul fiecărei mese de 
ruletă, opt crupieri cu lopăţica în mână îşi şi ocupaseră 
locurile. Alături de ei, pe scaune sau în picioare, stăteau 
jucătorii sau spectatorii. Inspectorii se plimbau prin 
saloane, supraveghind atât crupierii, cât şi pontările, în 


timp ce băieţii de serviciu umblau de ici-colo, servind atât 
publicul, cât şi personalul administrativ, care numără nu 
mai puţin de o sută cincizeci de funcţionari. 

Pe la ora douăsprezece şi jumătate, trenul de Nisa aduse 
obişnuitul contingent de jucători. în ziua aceea erau parcă 
mai mulţi ca de obicei. Seria de şaptesprezece de roşu 
produsese efectul care era şi de aşteptat. Era un fel de 
atracţie nouă, şi toţi cei care trăiesc de pe urma hazardului 
veneau să-i urmărească peripeţiile cu mai multă înfocare. 
Peste un ceas saloanele erau pline. Toată lumea vorbea în 
special despre această pasă cu totul neobişnuită, dar toţi 
vorbeau în şoaptă. în definitiv nu există ceva mai jalnic 
decât sălile acestea imense, cu belşugul de aurărie, cu 
fantezia ornamentaţiei bogate, cu tot mobilierul acesta 
luxos, cu risipa de lustre ce revarsă valuri de lumină din 
lămpile de gaz, fără să mai vorbim de candelabrele ale 
căror lămpi cu abajururi verzui luminează în mod special 
mesele de joc. Cu toată afluenţa publicului, ceea ce domină 
aici nu este zgomotul conversaţiilor, ci zornăitul monedelor 
de aur şi de argint, numărate sau aruncate pe masă, 
fâşâitul bancnotelor, apoi mereu aceleaşi cuvinte: „Roşul 
câştigă şi culoare”, sau: „şaptesprezece, negru, impar şi 
pierde”, rostite cu o voce nepăsătoare de conducătorul 
jocului. Era un spectacol cât se poate de trist! 

Dar doi dintre cei mai faimoşi jucători ce pierduseră în 
ajun nu-şi făcuseră încă apariţia în saloane. Câţiva jucători 
şi începuseră să urmărească diferitele şanse, să vadă din ce 
parte bate vântul norocului, unii la ruletă, alţii la cărţi. 
Câştigurile şi pierderile însă se compensau, încât se părea 
că „fenomenul” din seara precedentă nu se va mai repeta. 

Sarcany şi Silas 'Toronthal intrară în clădirea cazinoului 
abia pe la ora trei. înainte de a-şi face apariţia în sălile de 
joc, se plimbară prin hol, urmăriţi tot timpul de privirile 
curioase ale publicului. Lumea îi pândea într-una, 
întrebându-se dacă vor mai încerca şi acum să se ia la luptă 
cu hazardul, cu acelaşi curaj care în seara trecută îi costase 


atât de scump. Câţiva profesori de joc ar fi vrut grozav să 
profite de ocazie ca să le vândă taina martingalelor ce nu 
dau greş, dar nu era momentul potrivit să se apropie de ei. 
Bancherul, cu un aer buimac, abia mai vedea ce se petrece 
în jurul său. Sarcany era mai calm, mai închis ca oricând. Se 
plimbau foarte gânditori înainte da a încerca ultima 
lovitură. 

Printre persoanele care îi priveau cu acea curiozitate 
deosebită cu care priveşti pacienţii sau condamnaţii, era şi 
un tânăr, ce părea foarte hotărât să nu-i piardă din ochi nici 
o clipă. Era un tânăr de vreo douăzeci şi doi, douăzeci şi 
trei de ani, cu o figură fină, cu un aer de şmecher, cu nasul 
ascuţit - un nas din acelea care parcă te privesc. Ochii, de o 
vioiciune deosebită, i se ascundeau după nişte ochelari cu 
lentile de sticlă simplă. Ca şi cum ar fi avut argint viu prin 
vine, îşi ţinea tot timpul mâinile în buzunarele pardesiului, 
anume ca să nu poată gesticula. Destul de corect îmbrăcat, 
fără să pară însă un filfizon, nu afecta nici o pretenţie în 
ţinută; totuşi, parcă nu se simţea prea bine în hainele 
acestea prea pe corp lucrate. 

Faptul nu trebuie să ne mire, căci tânărul acesta nu era 
altul decât Pescade. Afară, în grădină, îl aştepta Matifou. 
Cel care îi trimisese în misiune specială în acest paradis, 
sau mai degrabă infern, din principatul Monaco, era 
doctorul Antekirtt. Vasul care îi adusese în ajun aici la 
Monte-Carlo, era Electric 2 din flotila Antekirttei. Şi iată în 
ce scop: 

La două zile după ce fusese sechestrat pe bordul lui 
Ferrato, Carpena fusese dus pe uscat şi, cu toate protestele 
lui, încarcerat într-una din cazematele insulei. Aici, individul 
care scăpase din presidiile spaniole îşi dădu seama 
numaidecât că nu făcuse decât să schimbe o închisoare 
pentru alta. în loc să facă parte dintre deţinuţii aflaţi în 
mâna guvernatorului, se afla, fără să ştie, în mâinile 
doctorului Antekirtt. Dar unde, habar n-avea. Câştigase 
oare ceva de pe urma acestei schimbări? Era o întrebare pe 


care şi-o punea şi el, cu oarecare îngrijorare. De altfel, era 
hotărât să facă orice, numai să-şi mai uşureze situaţia. De 
aceea, încă de la prima întrebare pe care i-o puse chiar 
doctorul, nu şovăi să răspundă cu toată sinceritatea. Îi 
cunoştea pe Silas Toronthal şi pe Sarcany? 

Pe Silas 'Toronthal nu, pe Sarcany da, deşi nu-l văzuse 
decât foarte rar. Avea Sarcany relaţii cu Zirone şi cu banda 
lui pe când opera prin împrejurimile Cataniei? Da, fiindcă 
Sarcany era aşteptat să vină în Sicilia, şi cu siguranţă că ar 
fi venit, dacă acea nenorocită expediţie, care se terminase 
cu moartea lui Zirone, n-ar fi eşuat. Unde era Sarcany 
acum? La onte-Carlo, dacă între timp nu cumva plecase din 
acest oraş, unde îşi avea de câtva, timp reşedinţa, şi foarte 
probabil că era acolo împreună cu Silas 'Ioronthal. Asta era 
tot ce ştia Carpena, dar informaţiile acestea îi erau de ajuns 
doctorului, ca să poată porni din nou în campanie. E de 
prisos să mai spunem că spaniolul nu ştia ce interes avea 
doctorul să-l ajute să evadeze din Ceuta, pentru ca pe urmă 
să-l captureze, şi nici nu ştia că trădarea pe care o săvârşise 
contra lui Andrea Ferrato îi era bine cunoscută celui care îl 
interoga. De altminteri, habar n-avea nici că Luigi era fiul 
pescarului din Rovigno. în această cazemată prizonierul 
urmă să fie mai bine păzit decât în penitenciarul din Ceuta, 
fără să poată comunica cu cineva, până în ziua când i se va 
hotări soarta. 

Aşadar, din cei trei trădători care provocaseră sângerosul 
deznodământ al conspirației din Triest, unul se afla acum în 
mâinile doctorului. Mai rămânea să pună mâna şi pe ceilalţi 
doi. Carpena îi destăinuise unde îi putea găsi. Totuşi, cum 
doctorul era cunoscut de Silas Toronthal, iar Petru de Silas 
Toronthal şi de Sarcany, găsiră de cuviinţă să nu intervină 
decât în momentul când vor fi siguri de succes. Ceea ce era 
mai important însă acuma, când dăduseră de urma celor 
doi complici, era să nu-i piardă din vedere, până în 
momentul când împrejurările le vor permite să-i prindă. în 
acest scop, Pescade fu trimis la Monaco să-i urmărească pas 


cu pas, împreună cu Matifou, care la nevoie să-i dea o mână 
de ajutor. Doctorul, Petru şi Luigi urmau să pornească şi ei 
pe bordul lui Ferrato, de îndată ce va sosi momentul 
potrivit. Cei doi prieteni ajunseră în timpul nopţii şi se 
puseră numaidecât pe treabă. Nu le fusese greu să 
descopere hotelul la care locuiau Silas Toronthal şi Sarcany. 
În timp ce Matifou se plimba prin împrejurimi aşteptând să 
se însereze, Pescade, care stătea la pândă, îi văzu pe cei doi 
asociaţi ieşind pe la ora unu după-amiază. 1 se păru că 
bancherul, foarte abătut, abia răspunde, cu toate că 
Sarcany îi vorbea destul de aprins. în dimineaţa aceea, 
Pescade aflase ce se petrecuse în ajun în saloanele 
cazinoului, aflase adică de acea uluitoare serie ce făcuse 
numeroase victime, printre care se vorbea mai cu seamă de 
Sarcany şi de Silas Toronthal. Trase concluzia, prin urmare, 
că cei doi vorbeau despre ghinionul acesta extraordinar. 
Cum aflase, pe deasupra, că cei doi jucători pierduseră 
enorm în ultimul timp, mai trase încă o concluzie -i nu se 
înşela - anume că ultimele lor resurse trebuiau să fie pe 
sfârşite, şi că se apropia momentul când doctorul va putea 
interveni din plin. 

Aceste informaţii fură consemnate într-o depeşă pe care 
Pescade, fără să menţioneze nici un nume, o trimise chiar în 
dimineaţa aceea la oficiul telegrafic din La Valetta, de unde 
urma să fie transmisă imediat prin fir direct la Antekirtta. 
când Sarcany şi Silas Toronthal intrară în holul cazinoului, 
Pescade intră şi el după ei; apoi, când păşiră pragul 
saloanelor de ruletă şi ale celorlalte jocuri de cărţi, se ţinu 
după ei. 

Era ora trei după-amiază. Jocul începea să se înteţească. 
Bancherul şi tovarăşul său făcură la început înconjurul 
sălilor. Se opriră un timp în faţa câtorva mese observând 
jocul, dar fără să ia parte la el. Pescade umbla de colo până 
colo, ca orice om curios, fără să-i piardă din ochi. Ca să nu 
dea cumva de bănuit, se gândi chiar să rişte câteva monede 
de cinci franci la ruletă, şi bineînţeles că pierdu, cu foarte 


mult sânge rece, de altfel. Ar fi trebuit însă să asculte 
excelentul sfat pe care i-l dăduse, confidenţial, un profesor 
de joc foarte priceput: 

— Ca să reuşeşti la joc, domnule, trebuie să te obişnuieşti 
să pierzi loviturile mici, ca să le câştigi pe cele mari. Aci e 
tot secretul! 

Bătea ora patru când Sarcany şi Silas 'Toronthal socotiră 
că sosise momentul să-şi încerce norocul. La mesele de 
ruletă mai erau câteva locuri libere. Cei doi se aşezară faţă- 
n faţă, şi în curând conducătorul jocului se văzu înconjurat 
nu numai de jucători, ci şi de spectatorii nerăbdători să 
asiste la revanşa celor doi faimoşi ruinaţi din ajun. Pescade 
se aşeză, foarte firesc, în primul rând al curioşilor, urmărind 
cu mult interes alternativele acestei lupte. în primul ceas 
şansele se arătau cam egale. Ca să şi le împartă mai bine, 
Silas Toronthal şi Sarcany nu se întovărăşiseră la joc. 
Pontau separat, dând lovituri destul de mari, fie pe 
combinaţiile simple, fie pe combinaţiile multiple pe care le 
prezintă ruleta, fie pe mai multe combinaţii deodată. 
Norocul nu se pronunţa însă nici în favoarea, nici împotriva 
lor. 

Dar între orele patru şi şase se părea că norocul va 
rămâne de partea lor. Câştigară de câteva ori, cu numere 
pline, suma de şase mii de franci, suma cea mai mare ce se 
poate câştiga la ruletă. Mâinile lui Silas Toronthal tremurau 
când se întindeau peste masă ca să pună miza sau când se 
grăbeau să apuce aurul şi bancnotele de la crupieri. 
Sarcany, care tot timpul era perfect stăpân pe sine, nu lăsa 
să i se citească nimic pe figură. Se mulțumea doar să-şi 
încurajeze cu privirea tovarăşul de joc şi, de fapt, acum 
Silas 'Toronthal era acela de care se ţinea norocul. Pescade, 
deşi puţin cam ameţit de această goană nebună a aurului şi 
a bancnotelor, nu-i scăpa din ochi nici o clipă pe cei doi 
jucători. Se întreba dacă vor fi oare atât de prudenţi încât 
să se oprească la timp, ca să-şi păstreze banii pe care îi 
recâştigau văzând cu ochii. Se gândi, apoi, că dacă Sarcany 


şi Silas 'Toronthal ar fi avut această înţelepciune - lucru de 
care, de altminteri, se îndoia - ar fi putut să fie tentaţi să 
părăsească Monte-Carlo, să fugă undeva într-un alt colţ al 
Europei, unde era mai greu să-i găsească. Având bani 
destui la dispoziţie, n-ar mai fi fost la discreţia doctorului 
Antekirtt. 

„în orice caz, se gândi el, fără îndoială că cel mai bun lucru 
ar fi să se ruineze, şi nu-mi vine să cred în ruptul capului că 
pungaşul ăsta de Sarcany ar fi omul care să se oprească la 
jumătatea drumului, tocmai acum când a dat norocul peste 
el!” 

Oricare ar fi fost în privinţa aceasta gândurile şi 
speranţele lui Pescade, fapt e că norocul nu-i părăsi pe cei 
doi jucători. în trei rânduri ar fi curăţat toată masa de bani, 
dacă conducătorul jocului n-ar fi adăugat de fiecare dată 
câte douăzeci de mii de franci. 

Pentru spectatorii acestei lupte, dintre care cei mai mulţi 
ţineau cu cei doi jucători, fu un adevărat eveniment. Nu era 
oare un răspuns aspru dat acelei neruşinate serii de roşu 
de pe urma căruia administraţia profitase atât de mult în 
ajun? în fine, la ora şase şi jumătate, când suspendară jocul, 
Silas Toronthal şi Sarcany realizaseră un câştig de peste 
douăzeci de mii de napoleoni ( patru sute de mii de franci ). 
Se ridicară şi părăsiră masa de ruletă. Silas 'Toronthal 
mergea împleticindu-se de parcă era beat, beat de emoție şi 
de oboseală nervoasă. Tovarăşul său, foarte liniştit, îl 
urmărea tot timpul, temându-se în primul rând ca nu cumva 
Silas să fie ispitit să o şteargă cu cele câteva sute de mii de 
franci, recâştigaţi cu atâta greutate, şi în felul acesta să 
scape de sub dominaţia lui. 

Cei doi, fără să-şi spună un cuvânt, străbătură din nou 
holul, coborâră şi se îndreptară spre hotel. Pescade îi 
urmărea de la distanţă. când ieşi îl văzu pe Matifou lângă 
un chioşc din grădină, stând pe o bancă. Pescade se duse la 
el. 

— A sosit momentul? întrebă Matifou. 


— Ce moment...? 

— Să... să... 

— Să intri în scenă?... Nu, dragă Matifou!... încă nu... 
Rămâi încă în culise. Ai cinat? 

— Da, Pescade. 

— Felicitările mele! Stomacul meu e gol... şi zău că nu 
ăsta-i rostul unui stomac. Dar o să-l împac eu, n-avea nici o 
grijă, numai să am timp!... Să nu te mişti de aici până nu vin 
eu! 

Şi Pescade porni în grabă pe poteca pe care coborau 
Sarcany şi Silas 'Toronthal. După ce se asigură că cei doi 
tovarăşi porunciseră să se ducă cina în apartamentele lor, 
Pescade îşi permise şi el să se aşeze la masă. Era tocmai 
timpul! Peste o jumătate de oră, aşa după cum spusese, îşi 
împăcase de-a binelea stomacul, care numai aşa îşi putea 
îndeplini rosturile lui în această maşinărie a corpului 
omenesc. Apoi ieşi, cu o ţigară fină de foi în gură, şi se 
aşeză din nou la pândă în faţa hotelului. 

— De bună seamă că m-am născut să fiu santinelă, şopti el. 
Mi-am ratat vocaţia! 

Singura întrebare pe care şi-o punea era aceasta: oare 
domnii ăştia se vor mai întoarce în seara asta la cazino? 

Către ora opt, Silas Toronthal şi Sarcany se iviră în uşa 
hotelului. Lui Pescade i se păru că discutau aprins. Se părea 
că bancherul mai încerca pentru, ultima oară să se 
împotrivească stăruinţelor şi voinţei complicelui său, căci 
acesta termină prin a-i spune cu un glas poruncitor: 

— Trebuie, Silas!... Aşa vreau eu! 

Urcară apoi înspre parcul cazinoului. Pescade îi urmărea, 
fără să poată prinde ceva din convorbirea lor, spre marele 
lui regret. lată însă ce-i spunea Sarcany, cu un ton ce nu 
admitea replica, bancherului, a cărui împotrivire se înmuia 
încetul cu încetul: 

— Ar fi o nebunie, Silas, să te opreşti tocmai când norocul 
e iarăşi de partea noastră!... Se vede că ţi-ai pierdut capul 
cu totul!... Cum adică!... când ne păştea ghinionul forţam 


jocul ca nişte nebuni, şi acum, când avem şi noi noroc, de ce 
să nu-l forţăm şi acum, ca nişte oameni deştepţi. Cum adică, 
acum, când avem şi noi o ocazie, care poate să nu se mai 
repete, să fim stăpâni pe noroc, să câştigăm o avere, tocmai 
acum să-l lăsăm să ne scape din mână?... Silas, nu simţi că 
şansa... 

— Dacă nu cumva s-o fi isprăvit şi cu şansa! murmură Silas 
Toronthal. 

— Nu! De o sută de ori nu! răspunse Sarcany. E ceva ce nu 
se poate explica, dar îl simţi, îl simţi până în măduva 
oaselor!... Astă-seară, pe mesele de joc de la cazino ne 
aşteaptă un milion de franci!... Da! Un milion, şi n-am de 
gând să-l las să-mi scape din mână! 

— Atunci, joacă dumneata, Sarcany! 

— Eu...?! Să joc singur?... De loc! Joc cu dumneata 
împreună, Silas!... Şi dacă ar fi să alegem între noi doi, ţi-aş 
ceda dumitale locul numai decât!... Norocul e ceva 
personal, şi e vădit că pe dumneata te paşte!... Aşa că joacă 
şi vei câştiga!... Vreau eu să joci! 

În definitiv, ceea ce voia Sarcany era ca Silas Toronthal să 
nu se mulţumească cu câteva sute de mii de franci care i-ar 
fi permis să scape de sub dominaţia lui. Ceea ce voia el era 
ca vechiul său complice să ajungă din nou milionar, sau să 
piardă tot. Dacă va ajunge iar bogat, va continua să ducă 
viaţa pe care o dusese până atunci. lar dacă va fi complet 
ruinat, va trebui să-l urmeze pe Sarcany oriunde ar vrea 
acesta să-l ducă. în ambele cazuri n-ar mai fi avut de ce să 
se teamă din partea lui. De altfel, deşi încerca să se 
împotrivească, Silas 'Toronthal simţea acum zbătându-se în 
el toate pasiunile jucătorului. în, starea nenorocită în care 
ajunsese acum, avea în acelaşi timp un simţământ de 
teamă, dar şi o dorinţă vie de a se reîntoarce în saloanele 
cazinoului. Cuvintele lui Sarcany îi aţâţau pofta de câştig. 
Era atât de vădit că în ultimele ceasuri sorții se arătaseră a 
fi de partea lui, încât ar fi fost o greşeală de neiertat să se 
oprească la jumătatea drumului! 


Nebunul! Ca toţi jucătorii, semenii săi, el punea în prezent 
ceea ce nu poate fi pus niciodată decât în trecut. în loc să 
zică: „Am avut noroc” - ceea ce era adevărat, el îşi zicea: 
„Am noroc” - ceea ce era cu totul greşit. Şi cu toate 
acestea, toţi cei care contează pe hazard, numai în felul 
acesta judecă. Ei uită prea uşor ceea ce spunea nu demult 
unul din cei mai mari matematicieni ai Franţei: „Hazardul 
are capricii, nu obiceiuri”...între timp, Sarcany şi Silas 
Toronthal ajunseseră în faţa cazinoului, mereu urmăriţi de 
Pescade. Aici se opriră un moment. 

— Silas, zise Sarcany, fără nici o şovăire... Eşti hotărât să 
joci, nu-i aşa? 

— Da!... sunt hotărât să risc totul! răspunse bancherul, 
care de altfel nu mai avea nici o umbră de şovăială din clipa 
când pusese piciorul pe cele dintâi trepte ale terasei. 

— Nu mai trebuie să te influenţez eu! continuă Sarcany. 
Lasă-te în voia inspiraţiei dumitale! Poţi fi sigur că nu te va 
înşela. Joci la ruletă? 

— Nu... la cărţi! răspunse Silas Toronthal, intrând în hol. 

— Ai dreptate, Silas! Nu asculta pe nimeni altcineva decât 
pe dumneata... Ruleta l-a dat aproape o avere!... Cărţile o 
să ţi-o rotunjească! 

Cei doi făcuseră mai întâi o plimbare prin saloane. Peste 
zece minute, Pescade îi văzu aşezându-se unul lângă 
celălalt la mesele de cărţi. Adevărul e că aici se pot da 
loviturile cele mai îndrăzneţe. Aici, dacă şansele jocului sunt 
simple, dacă n-ai de luptat decât împotriva partidelor 
nedecise, maximul e de douăsprezece mii de franci, şi 
câteva partide pot da diferenţe considerabile de câştig sau 
de pierdere. Aici este, deci, locul de predilecție al aşa 
numiţilor mari jucători. Aici, în fine, se decid marile averi 
sau marile prăbuşiri, cu o uimitoare repeziciune pe care 
Bursele din Paris, din New-York sau din Londra ar putea-o 
pe drept cuvânt invidia. 

În faţa mesei de cărţi, Silas Toronthal uitase de toate 
şovăirile sale de până acum. De astă dată nu mai juca „de 


frică”, ci cu înverşunare, sau mai binezis ca un om gata să 
se îndârjească. De altminteri, s-ar putea oare spune că 
există o manieră de „a-ţi angaja banii”? Fireşte că nu, orice 
ar spune jucătorii vechi, căci eşti cu totul la voia întâmplării. 
Bancherul juca deci sub ochii lui Sarcany, care era de două 
ori interesat în această partidă hotărâtoare, oricare ar fi 
fost rezultatul ei. În. primul ceas, alternativele de pierdere 
sau de câştig fură cam egale. Totuşi, în cele din urmă 
balanţa înclină către Silas Toronthal. 

Amândoi crezură că pot fi siguri de succes. Se „aţâţară”, 
cum se zice, şi. nu mai jucau decât la mizele cele mai mari. 
Dar în curând norocul trecu de partea băncii, care ştie să-şi 
păstreze neclintită sângele rece, care ştie ce înseamnă să-ţi 
pierzi capul şi ale cărei interese sunt considerabil apărate 
de această sumă maximă peste care jucătorii nu pot trece. 
Se dădură nişte lovituri teribile. Tot ce câştigase Silas 
Torontal după amiază se duse, încet-încet, pe apa 
sâmbetei... Bancherul, îngrozitor la vedere, cu faţa 
congestionată, cu priv-irile rătăcite, se agăța de marginile 
mesei, de scaun, de teancurile de bancnote, de fişierele de 
aur de care nu se mai putea dezlipi, cu gesturi, cu mişcări, 
cu convulsii de om care se îneacă! Şi Sarcany nici măcar nu 
încercă să-l smulgă de aici, înainte de a se fi ruinat complet, 
înainte, de a fi dispărut sub aceste valuri ale dezastrului. 

La ora zece, Silas 'Toronthal îşi riscase ultima miză. 
Câştigase, apoi pierduse iar. Şi când se sculă de pe scaun, 
cu capul buimăcit, apucat de o poftă sălbatică de a vedea 
prăbuşindu-se tot cazinoul peste el şi peste toată lumea 
dinăuntru, rămăsese fără nici un ban! Nimic nu mai 
rămăsese din milioanele băncii sale, refăcută cu milioanele 
contelui Sandorf. însoţit de Sarcany ca de un temnicer, 
părăsi sălile de joc, străbătu holul şi ieşi valvârtej afară din 
cazino. Apoi se făcură nevăzuţi pe potecile ce urcă spre 
satul La Turbie. Pescade se şi luase după ei, dar, trecând pe 
lângă Matifou, care moţăia pe o bancă, îl luă cu el, 
spunându-i: 


— Păzea!... Să fim numai ochi şi picioare! Şi Matifou porni 
numaidecât alături de Pescade în urmărirea celor doi. 

În timpul acesta, Silas Toronthal şi Sarcany îşi continuau 
drumul, unul alături de celălalt, urcând încet-încet potecile 
care şerpuiesc pe coasta muntelui, prin grădini de măslini şi 
de portocali. Zigzagurile acestea capricioase îi permiteau 
lui Pescade şi lui Matifou să nu-i piardă din ochi, dar fără să- 
i poată auzi. 

— Întoarce-te la hotel, Silas, repeta într-una Sarcany, cu 
un glas poruncitor. întoarce-te... şi recapătă-ţi sângele 
rece... 

— Nulsuntem ruinaţi!... Să ne despărţim!... Nu mai vreau 
să te văd!... Nu mai vreau... 

Să ne despărţim?... Şi de ce?... Aisă mă urmezi, Silas!... 
Mâine plecăm din Monaco!... Ne-au mai rămas bani destui 
ca să putem ajunge până la Tetuan, şi acolo vom face tot ce 
mai avem de făcut! 

— Nu!... Nu!... Lasă-mă, Sarcany... lasă-mă zicea Silas 
Toronthal. 

Şi-l împingea cu putere, când celălalt voia să-l ia de braţ. 
Apoi o lua înainte atât de repede, încât Sarcany abia putea 
să se mai ţină după el. Fără să-şi mai dea seama de ceea ce 
făcea, Silas 'Toronthal risca la fiecare pas să se prăvălească 
în râpele abrupte de pe marginile acestor poteci. Un singur 
gând îl frământa până la obsesie: să fugă din Monte-Carlo, 
unde se ruinase complet, să fugă cât mai departe de 
Sarcany, ale cărui sfaturi îl aduseseră în această stare 
nenorocită, în sfârşit, să fugă oriunde, la voia întâmplării, 
fără să ştie încotro, fără să ştie ce va mai face. 

Sarcany îşi dădea seama că de acum nu mai avea nici o 
autoritate asupra complicelui său, că acesta îi scapă din 
mână. Ah! Dacă bancherul n-ar fi cunoscut secretele „care 
l-ar fi putut pierde, sau dacă nu i-ar fi putut primejdui 
ultima partidă pe care Sarcany voia s-o mai joace, nici nu s- 
ar mai fi sinchisit de omul ăsta pe care îl târâse pe 
marginea prăpastiei. Dar înainte de a se prăbuşi cu totul, 


Silas Toronthal ar mai fi putut striga, şi strigătul acesta 
trebuia cu orice preţ înăbuşit! 

De la gâdul crimei pe care era hotărât s-o facă şi până la 
executarea ei imediată nu mai era decât un pas; şi Sarcany 
era hotărât să facă şi acest pas. La urma urmei, de ce nu ar 
face chiar în noaptea asta, aici, în locurile acestea, care în 
curând vor fi pustii, ceea ce voia să facă pe drumul 
Tetuanului, în pustietatea câmpiilor marocane? Dar la ora 
aceasta, pe drumul care ducea de la Monte-Carlo la La 
Turbie, mai treceau încă oameni întârziaţi. Un singur 
strigăt al lui Silas i-ar fi putut aduce în ajutorul lui, în timp 
ce ucigaşul voia ca crima să fie săvârşită în astfel de 
împrejurări, încât el să nu poată fi de loc bănuit. De aceea 
trebuia să mai aştepte. Mai sus, dincolo de La Turbie şi de 
frontiera Monacoului, pe drumul spre Corniche, cocoţat la o 
înălţime de peste două mii de picioare pe coasta primului 
şir al Alpilor Maritimi, Sarcany ar putea să fie sigur pe 
lovitură. Cine ar mai fi venit atunci în ajutorul victimei. Cum 
mai putea fi găsit atunci cadavrul lui Silas Toronthal, în 
fundul acestei prăpăstii de pe marginea drumului? 

Totuşi, pentruultima dată, Sarcany voi să-şi oprească 
complicele şi să încerce să-l aducă la Monte-Carlo. 

— Haide, Silas, vinozise el, apucându-l de braţ. Mâine vom 
începe din nou... Mai am ceva bani... 

— Nu... lasă-mă... lasă-mă... strigă Silas Toronthal, cu un 
gest de furie. 

Şi poate că dacă ar fi avut puterea să lupte cu Sarcany, sau 
dacă ar fi fost înarmat, n-ar fi stat la îndoială să se răzbune 
de tot răul pe care i-l făcuse fostul său samsar din 
Tripolilania. Cu o mână pe care mânia o făcea şi mai 
viguroasă, Silas 'Toronthal îl împinse pe Sarcany; apoi o luă 
la goană spre ultima cotitură a potecii şi urcă cele câteva 
trepte săpate în stâncă, intrând prin nişte grădini aşezate în 
terase. Ajunse apoi pe drumul ce ducea la La Turbie, pe 
creasta îngustă ce leagă Capul Câinelui de masivul muntelui 
Agel, vechea frontieră dintre Italia şi Franţa. 


— Du-te, Silas, mai strigă o dată Sarcany. Du-te, dar să ştii 
că n-ai să te duci departe. 

Apoi, apucând-o repede pe dreapta, sări peste un mic gard 
de piatră, urcă sprinten de-a lungul unei grădini aşezată în 
pantă, luând-o pieptiş, ca să-i iasă înainte, pe drum, lui Silas 
Toronthal. 

Pescade şi Matifou nu auziseră nimic din toată convorbirea 
lor, dar îl văzuseră pe bancher îmbrâncindu-l pe Sarcany, 
apoi pe Sarcany dispărând în umbră. 

— Ah! iar îşi vâră dracul coada în treaba noastră! făcu 
Pescade. Te pomeneşti că tocmai ăsta ne scapă din mână!... 
Asta ar mai lipsi, să ne mai scape, şi celălalt!... În orice caz, 
şi Toronthal e un vânat preţios!... De altfel, n-avem ce face, 
nu putem alege... înainte, Matifou, înainte! Şi din câteva 
salturi se apropiară numaidecât de Silas 'Toronthal. 

Acesta urca repede pe drumul Turbiei. După ce lăsă în 
stâmga movila în vârful căreia se înalţă turnul lui August, 
trecu în goană prin faţa câtorva case şi ajunse în sfârşit pe 
drumul ce duce la Corniche. Pescade şi Matifou se ţineau 
după el, la mai puţin de cincizeci de paşi. Sarcany 
dispăruse, fie că o luase pe creasta dinspre dreapta, fie că 
îşi părăsise definitiv complicele, reîntorcându-se la Monte- 
Carlo. Drumul către Corniche - rămăşiţă a unui vechi drum 
roman - pornind din La Turbie coboară spre Nisa, printre 
stânci falnice, conuri izolate, prăpăstii adânci până la 
nivelul drumului de fier ce merge de-a lungul țărmului. în 
partea cealaltă se zăreau nelămurit, în noaptea aceasta 
înstelată şi la lumina lunei ce se înălța la răsărit, şase 
golfuri, insula Sainte-Hospice, gurile râului Var, peninsula 
Garoupe, capul Antibes, golful Juan, insulele Lerins, golful 
Napul, golful Cannes, iar în fund - munţii Esterel. Ici-colo se 
vedeau licărind luminile din porturi - din portul Beaulieu 
aşezat la poalele masivului Petite-Afrique, din portul 
Villefranche dominat de muntele Leuza, apoi câteva felinare 
de pe nişte bărci pescăreşti răsfrângându-se în apele 
liniştite din larg. Trecuse de miezul nopţii. în momentul 


acela, Silas Toronthal, după ce aproape ieşise din La Turbie, 
părăsi drumul Corniche şi o luă repede pe o potecă ce duce 
la Eza, un fel de cuib de vulturi, cu o populaţie pe jumătate 
barbară, cocoţat semeţ pe o stâncă din vârful unui masiv 
acoperit cu pini şi cu roşcovi. Drumul acesta era cu 
desăvârşire pustiu. O bucată de vreme, Siras Toronthal 
merse drept înainte, ca un om care nu e în toate minţile, 
fără să-şi încetinească pasul şi fără să întoarcă măcar o dată 
capul; apoi, deodată se repezi spre stânga, pe o cărare ce 
mergea 'foarte aproape de marginea înaltei faleze, la 
poalele căreia calea ferată şi şoseaua trec pe sub un tunel. 
Pescade şi Matifou alergară după el. 

În cele din urmă, Silas Toronthal se opri, la vreo sută de 
paşi în faţa lor. Se urcase în vârful unei stânci ce sta 
povârnită deasupra unei prăpăstii; dedesubtul stâncii, la o 
adâncime de câteva sute de picioare, începea marea. Ce 
voia să facă Silas Toronthal? îi trecuse oare prin minte să se 
sinucidă? Voia oare să termine o dată cu viaţa asta 
ticăloasă, aruncându-se în această prăpastie? 

— Ei, drăcia dracului! făcu Pescade. Trebuie să-l avem viu! 
Ia înhaţă-l, Matifou, şi ţine-l zdravăn! 

Dar abia făcură vreo douăzeci de paşi, că văzură un om 
ivindu-se din dreapta potecii, strecurându-se de-a lungul 
povârnişului printre tufişurile de mirţi şi de fistici, şi 
căţărându-se pe stânca pe care se afla Silas 'Toronthal. Era 
Sarcany. 

— Mii de draci! exclamă Pescade. Desigur că vrea să-i dea 
un brânci tovarăşului său, să-l trimită pe lumea cealaltă!... 
Matifou, unul ţie, unul mie! 

Dar Sarcany se oprise... Se temea să nu fie văzut de 
cineva... 

Trase o înjurătură; apoi, năpustindu-se înspre dreapta, 
înainte ca Pescade să-l poată ajunge, se făcu nevăzut 
printre tufişuri. în clipa următoare, tocmai când Silas 
Toronthal era gata să-şi dea drumul în prăpastie, fu înhăţat 
de Matifou şi adus în drum. 


— Lasă-mă!... striga el. Lasă-mă! 

— Să vă lăsăm să alunecaţi de pe stâncă, domnule 
Toronthal? zise Pescade. Niciodată! 

Inteligentul băiat nu era de loc pregătit pentru acest caz, 
pe care instrucţiunile nu-l putuseră prevedea. Dar dacă 
Sarcany le scăpase, în schimb puseseră mâna pe Silas 
Toronthal şi nu le mai rămânea decât să-l aducă la 
Anlekirtta, unde va fi primit cu toate onorurile la care avea 
dreptul. 

— Vrei să-l transporţi pe domnul... cu preţ redus? îi 
întrebă Pescade pe Matifou. 

— Bucuros! 

Silas 'Toronthal, care habar n-avea de ceea ce se pe trecea, 
nu opunea nici cea mai mică împotrivire. Aşa că Pescade o 
luă pe o potecă destul de anevoioasă ce cobora la țărm, 
urmat de Matifou, care aici târa, aici ducea pe sus corpul 
acesta, parcă lipsit de viaţă. Coborârea fu nespus de grea şi 
fără uimitoarea isteţime a lui Pescade, fără neobişnuita 
forţă a tovarăşului său, poate că amândoi s-ar fi prăvălit în 
râpă. 

Totuşi, după ce îşi primejduiseră de douăzeci de ori viaţa, 
ajunseră până la ultimele stânci de la nivelul mării. Aici, 
ţărmul e format dintr-o sumedenie de golfuleţe, capricios 
scobite în masivul de gresie, cu pereţi de piatră înalţi şi 
roşcaţi, mărginite de tancuri de stânci feruginoase ce dau 
talazurilor o culoare sângerie. începea să mijească de ziuă, 
când Pescade găsi un adăpost în fundul uneia din 
adânciturile acestea, pe care mişcările țărmului stâncos le- 
au scobit în străvechile epoci geologice şi în care îl putea 
lăsa pe Silas 'Toronthal în paza lui Matifou. 

Acesta îl aduse aici, fără ca bancherul să pară că-şi dă 
seama unde se află şi fără să-i pese de tot ce se petrecea cu 
el. Apoi, adresându-se prietenului său, Pescade zise: 

— Tu rămâi aici, Matifou! 

— Rămân oricât va fi nevoie. 


— Chiar şi douăsprezece ceasuri, dacă va trebui să lipsesc 
douăsprezece ceasuri? 

— Chiar şi douăsprezece ceasuri. 

— Şi fără să mănânci? 

— Ei, şi? Dacă nu prânzesc, în schimb voi cina deseară... şi 
încă pentru doi. 

— Şi dacă nu vei cina pentru doi, vei mânca după miezul 
nopţii pentru patru. 

Matifou se aşeză pe o stâncă, astfel încât să nu-şi piardă 
din ochi prizonierul. Pescade porni de-a lungul țărmului, 
înspre Monaco. Se reîntoarse mai degrabă decât crezuse. 
Nu trecuseră nici două ore până găsise Electricul, ancorat 
într-unul din aceste golfuri mici şi pustii, apărate de stânci 
împotriva valurilor din larg. Peste un ceas, rapidul vas 
ajunse în faţa golfuleţuluii strâmt în dreptul lui Matifou, 
care, văzut dinspre mare, părea asemenea lui Proteu din 
mitologie păscând turmele lui Neptun. 

Peste câteva minute, Silas 'Toronthal şi Matifou erau pe 
bord; apoi, fără să fie măcar zăriţi de vameşii sau de 
pescarii de pe coastă, Electricul porni cu toată viteza, 
îndreptându-se spre Antekirtta. 

V. ÎN GRIJA LUI DUMNEZEU. 

Şi acum, să ni se îngăduie să aruncăm o privire asupra 
coloniei Antekirttei. Silas Toronthal şi Carpena erau în 
mâna doctorului, iar acesta nu mai aştepta decât prilejul de 
a da din nou de urmele lui Sarcany. Pe de altă parte, agenţii 
săi însărcinaţi să găsească locul unde se retrăsese doamna 
Bâthory îşi continuau cercetările, rămase însă deocamdată 
fără rezultat. De când dispăruse mama sa, care nu mai avea 
alt sprijin decât pe bătrânul Borik, Petru Bâthory era tot 
timpul foarte deznădăjduit. Ce mângâiere ar mai fi putut 
aduce doctorul Antekirtt acestei inimi atât de crunt lovită în 
două rânduri când Petru îi vorbea de mama sa, nu-şi dădea 
oare seama doctorul că tânărul îi vorbea şi de Sava 
Toronthal, al cărei nume nu-l pronunţa niciodată? 


În orăşelul acesta, care era capitala Antekirttei, nu 
departe de Stadthaus, Maria Ferrato ocupa una din cele 
mai frumoase locuinţe din Artenak. Acolo ţinuse doctorul 
să-i asigure toate mulţumirile vieţii. Fratele ei locuia şi el 
aici, împreună cu ea, când nu era plecat pe mare, însărcinat 
cu o misiune de transport sau de observaţie. când era şi el 
acasă, nu trecea o zi fără ca cei doi fraţi să nu-i facă o vizită 
doctorului sau fără ca acesta să nu vină să-i vadă. Pe 
măsură ce îi cunoştea mai bine, îi iubea tot mai mult pe 
copiii pescarului din Rovigno. 

— Cât am fi de fericiţi, spunea adeseori Maria, dacă şi 
Petru ar putea fi fericit! 

— El nu va putea fi fericit decât în ziua când îşi va putea 
regăsi mama, răspundea Luigi. Dar eu n-am pierdut încă 
orice speranţă, Maria. Cu mijloacele de care dispune 
doctorul, va trebui să se descopere o dată în ce loc a dus-o 
Borik pe doamna Bâthory după ce au plecat din Raguza! 

— Şi eu nutresc această speranţă, Luigi. Şi totuşi, chiar 
dacă şi-ar regăsi mama, crezi că Petru ar fi cu totul 
mângâiat? 

— Nu, Maria, căci e cu neputinţă ca Sava Ioronthal să fie 
vreodată soţia lui. 

— Luigi, zise Maria, oare ceea ce îi e cu neputinţă omului, 
îi e cu neputinţă şi lui Dumnezeu? 

când Petru îi spusese lui Luigi că de acum înainte vor fi ca 
fraţii, el n-o cunoştea încă pe Maria Ferrato, nu ştia ce soră 
afectuoasă şi devotată va găsi în ea. De aceea, după ce o 
cunoscu şi o preţui, nu şovăi să-i încredinţeze toate 
necazurile lui. Se simţea parcă mai liniştit după ce stăteau 
de vorbă Împreună. Ceea ce nu voia să-i spună doctorului, 
ceea ce se ferea să-i spună lui, îi spunea Măriei. Găsea aici o 
inimă iubitoare, care suferea alături de el, o inimă care îl 
înţelegea, îl mângâia, un suflet cu credinţă în dumnezeu, 
care nu deznădăjduia niciodată. când Petru suferea prea 
mult, când simţea că trebuie să-şi descarce povara ce-i 


copleşea sufletul, alerga la ea - şi de câte ori nu izbutise 
Maria să-i mai dea puţină încredere în viitor! 

Şi totuşi, în cazematele din Antekirtta se afla acum un om 
Care trebuia să ştie unde se găsea Sava. Şi dacă ea mai era 
încă în mâna lui Sarcany. Era omul care se dăduse drept 
tatăl ei, era Silas Toronthal. Dar din respect faţă de 
memoria tatălui său, Petru n-ar fi, vrut în ruptul capului să-l 
întrebe despre Sava. De altfel, de când fusese adus aici ca 
prizonier, Silas”Toronthal era într-o stare fizică şi morală 
atât de proastă, cu nervii atât de istoviţi, încât n-ar fi fost în 
stare să spună nimic, chiar dacă ar fi avut tot interesul să 
vorbească. Dar el n-avea, în definitiv, nici un interes să 
dezvăluie ceea ce ştia despre Sava; pentru că, pe de o 
parte, habar n-avea că era prizonierul doctorului Antekirtt, 
iar pe de altă parte, nu ştia nici că Petru Bâthory era în 
viaţă şi că locuia pe această insulă Antekirtta, al cărei nume 
îi era necunoscut. Aşa că, după cum spunea Maria Ferrato, 
numai Dumnezeu mai putea aduce o dezlegare acestei 
situaţii. 

Starea actuală a micii colonii n-ar fi pe deplin pusă în 
lumină, dacă în această trecere în revistă a celor din 
Antekirtta am uita să pomenim de Pescade şi Matifou. Cu 
toate că Sarcany izbutise să scape, cu toate că i se pierduse 
urma, totuşi capturarea lui Silas Toronthal era un lucru atât 
de important; încât Pescade fu copleşit de laude. Lăsat în 
voia propriei sale inspiraţii; şi iniţiative, acest brav băiat 
făcuse întocmai ceea ce, trebuia să facă în asemenea 
împrejurări. Or, din moment ce doctorul era mulţumit, cei 
doi prieteni n-aveau de ce să nu fie şi ei mulţumiţi. Se 
reîntoarseră deci la plăcuta lor locuinţă, aşteptând 
momentul când va mai fi iarăşi nevoie de serviciile lor, şi 
sperând că vor mai putea fi încă de folos. 

De îndată ce sosiră în Antekirtta, Pescade şi Matifou făcură 
o vizită Măriei şi lui Luigi Ferrato; apoi se prezentară la 
câţiva din fruntaşi oraşului Artenak. Peste, tot fură bine 
primiţi, căci peste tot ştiau să se, facă iubiţi. Trebuia să-l 


vezi pe Matifou în aceste împrejurări solemne, veşnic 
încurcat oarecum din pricina, staturii sale uriaşe, care 
umplea ea singură aproape un salon întreg! 

— În schimb, eu sunt atât de pirpiriu, încât câştigul 
cumpăneşte paguba, zicea Pescade. 

cât despre Pescade, el era sufletul coloniei, pe care o 
distra cu veşnica-i bună dispoziţie. Îşi punea în slujba 
tuturor inteligenţa şi iscusinţa sa. Ah, dacă lucrurile s-ar 
putea aranja astfel încât toată lumea să fie mulţumită, ce 
serbări ar mai organiza el, ce program de plăceri şi de 
atracţii s-ar mai desfăşura în oraş şi prin împrejurimi! Da! 
Dacă ar fi nevoie, Matifou şi Pescade n-ar şovăi să-şi reia 
vechea lor meserie de acrobaţi, ca să uimească toată 
populaţia din Antekirtta. 

În aşteptarea acelor zile fericite, Pescade şi Matifou se 
îndeletniceau cu înfrumusețarea grădinii lor, umbrită de 
arbori, şi a vilei lor ascunsă cu totul sub un covor de flori. 
Lucrările micului port înaintau de asemenea. Văzându-l pe 
Matifou mişcând din loc şi cărând blocurile acelea imense 
de stâncă, puteai să-ţi dai seama că acest Hercule din 
Rovenţa mu-şi pierduse nimic din uimitoarea-i putere. Dar 
dacă agenţii doctorului care o căutau pe doamna Bâtory nm 
ajunseseră la nici un rezultat, nici cei trimişi în căutarea lui 
Sarcany nu fuseseră mai norocoşi. Niciunul din ei nu 
izbutise să descopere în ce loc se ascunsese acest ticălos 
după ce plecase din Monte-Carlo. Oare Silas Torontal 
cunoştea ascunzătoarea lui Sarcany? Era un lucru cel puţin 
îndoielnic, date fiind împrejurările în care se despărţiseră 
unul de altul pe drumul Nisei. De altfel, admițând că ar fi 
ştiut, ar fi consimţit oare să spună? 

Doctorul aştepta deci cu nerăbdare ca bancherul să fie în 
stare să răspundă, pentru a face această încercare. Silas 
Toronthal şi Carpena fuseseră închişi, sub paza cea mai 
severă, într-un mic fort, situat în colţul nord-vestic al 
oraşului Artenak. Cei doi se cunoşteau, dar numai din 
nume, căci bancherul nu fusese niciodată amestecat direct 


în afacerile lui Sarcany din Sicilia. De aceea se dăduseră 
dispoziţii foarte stricte ca nu cumva deţinuţii să bănuiască 
măcar că sunt închişi împreună în acest fort. Ocupau aici 
două cazemate, departe una de alta, din care nu erau scoşi 
decât ca să mai ia aer în curţi separate. Sigur de fidelitatea 
celor care îi păzeau - erau doi agenţi din miliția Antekirttei 
- doctorul putea fi liniştit că nu se va stabili nici un fel de 
legătură între cei doi deţinuţi. 

De asemenea, nu avea să se teamă nici de vreo indiscreţie 
din partea paznicilor: la toate întrebările lui Silas Toronthal 
şi ale lui Carpena cu privire la locul în care se aflau deţinuţi, 
nu primiseră niciodată vreun răspuns. Aşa că nimic nu le 
putea da de bănuit niciunuia din ei că ar fi căzut în mâna 
acelui misterios doctor Antekirtt, pe care bancherul îl 
cunoştea, fiindcă îi întâlnise de mai multe ori în Raguza. 
Totuşi, preocuparea permanentă a doctorului era să-l 
regăsească pe Sarcany şi să-l răpească, aşa cum fuseseră 
răpiți şi cei doi complici ai săi. De aceea, pe la 16 octombrie, 
după ce constatase că Silas Toronthal se afla acum în stare 
de a putea răspunde la întrebările ce i-ar fi puse, se hotări 
să procedeze la interogatoriul său. Mai întăi, se ţinu un 
consiliu în privinţa aceasta între doctor, Petru şi Luigi, la 
care fu chemat şi Pescade, ale cărui păreri erau vrednice de 
luat în seamă. Doctorul le comunică intenţia sa. 

— Dar, observă Luigi, dacă Silas Toronthal va vedea că noi 
vrem să aflăm unde se află Sarcany, nu va bănui oare că 
avem de gând să punem mâna pe el? 

— Ei, şi? făcu doctorul. Ce importanţă are dacă Silas 
Toronthal va bănui sau nu, acum când nu ne mai poate 
scăpa din mână? 

— Are importanţă, domnule doctor, răspunse Luigi. Silas 
Toronthal se poate gândi că e în interesul lui să nu spună 
nimic din tot ce ar putea să-l pună în primejdie pe Sarcany. 

— Şi de ce? 

— Pentru că asta ar fi spre paguba lui însuşi. 


— Pot să-mi dau şi eu părereaântrebă Pescade care, din 
discreţie, stătea deoparte. 

— Desigur prietene, zise doctorul. 

— Domnilor, începu Pescade, în împrejurările neobişnuite 
în care s-au despărţit aceşti doi gentlemeni, sunt îndreptăţit 
să cred că ei nu mai au nici un motiv să se cruţe unul pe 
altul. Silas 'Toronthal trebuie să-l urască din tot sufletul pe 
Sarcany, care l-a dus la ruină. Dacă, prin urmare, Ioronthal 
ştie unde se află acum Sarcany, va mărturisi fără să mai 
stea la îndoială, cel puţin aşa cred eu. Dacă nu va spune 
nimic, înseamnă că nu are nimic de spus. 

Acest raţionament era bine întemeiat. Era foarte posibil ca 
bancherul, în cazul că ar şti unde se refugiase Sarcany, nu 
s-ar socoti obligat să păstreze tăcere, când interesul său ar 
fi fost tocmai să mărturisească. 

— Vom şti chiar azi cum stăm, răspunse doctorul. lar dacă 
Toronthal nu ştie sau nu vrea să spună nimic, voi vedea eu 
ce e de făcut. Dar pentru că încă nu ştie că se află în mâna 
doctorului Antekirtt, şi cum nu ştie nici că Petru Bâthory 
este în viaţă, cel care va trebui să-i ia interogatoriul va fi 
Luigi. 

— Sunt cu totul la ordinele dumneavoastră domnule 
doctor, răspunse tânărul. 

Luigi se duse deci la fort şi fu introdus în cazemata în care 
era închis Silas 'Toronthal. Bancherul stătea într-un colţ, la o 
masă. Tocmai se dăduse jos din pat. Nu mai încăpea nici o 
îndoială că starea sa morală se îmbunătăţise. Nu se mai 
gândea acum nici la faptul că era complet ruinat, nici chiar 
la Sarcany. Ceea ce îl neliniştea mai mult era gândul că nu 
ştia de ce şi în ce loc era închis, şi cine era puternicul 
personaj care avusese interesul să pună mâna pe el. Nu ştia 
ce să mai creadă, aşa că se temea de orice. 

când îl văzu pe Luigi Ferrato intrând, se ridică; dar, la un 
semn al tânărului, se aşeză numaidecât la loc. lată scurtul 
interogatoriu la care fu supus în decursul acestei vizite: 


— Dumneata eşti Silas Toronthal, fost bancher în Triest şi 
în ultimul timp domiciliat la Raguza? 

— La întrebarea asta n-am ce să răspund. Cei care mă ţin 
aici trebuie să ştie cine sunt. 

— Ei ştiu. 

— Cine sunt aceia? 

— Vei afla mai târziu. 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Cineva care are misiunea să te interogheze. 

— Şi cine ţi-a dat această misiune? 

— Cei cărora dumneata trebuie să le dai socoteală. 

— Te întreb înc-o dată, cine sunt aceia? 

— Nu sunt obligat să-ţi spun. 

— În cazul acesta, nici eu n-am. ce să-ţi răspund. 

— Bine, fie, dumneata ai fost la Monte-Carlo împreună cu 
un individ pe care îl cunoşti de multă vreme şi care nu te-a 
părăsit nici o clipă de la plecarea dumitale din Raguza. 
Individul acela, tripolitan de origine, se numeşte Sarcany. A 
fugit în momentul când dumneata ai fost arestat pe drumul 
Nisei. Şi acum, iată ce sunt însărcinat să te întreb: ştii unde 
se află acum acest om, şi dacă ştii, vrei să spui? 

Silas 'Toronthal's se feri să răspundă. Dacă voiau să afle 
unde era Sarcany, fără îndoială că voiau să pună mâna şi pe 
el. Dar pentru cepentru faptele săvârşite de ei împreună, şi 
mai ales pentru uneltirile lor în legătură cu conspirația din 
Triest. Dar cum ajunseseră, să fie cunoscute aceste fapte şi 
cine avea interesul să-l răzbune pe contele Mathias Sandorf 
şi pe cei doi prieteni ai săi, morţi de mai bine de 
cincisprezece ani, iată ce se întrebă bancherul înainte de 
toate. În orice caz, avea toate motivele să creadă că nu se 
afla în mâinile unei justiţii obişnuite, a cărei acţiune 
ameninţa să se exercite şi asupra complicelui său şi asupra 
lui, ceea ce nu putea decât să-l neliniştească şi mai mult. De 
aceea, cu toate că era sigur că Sarcany se refugiase la 
Tetuan, în casa Namirei, unde trebuia să-şi joace ultima-i 
partidă, şi încă într-un răstimp destul de scurt, se hotări să 


nu scoată nici un cuvânt despre acest lucru. Dacă mai 
târziu, interesele lui îi vor dicta să vorbească, va vorbi. până 
atunci însă trebuia să fie cât se poate de rezervat. 

— Ei, nu-mi răspunzi?... întrebă Luigi, după ce îi lăsase 
bancherului destul timp de gândit. 

— Domnule, zise Silas Toronthal, aş putea să-ţi răspund că 
ştiu unde se află acel Sarcany de care-mi vorbeşti, dar că 
nu vreau să-ţi spun. în realitate, însă, nu ştiu. 

— Acesta e singurul dumitale răspuns? 

— Singurul şi cel adevărat! 

Luigi se retrase şi se duse să-i raporteze doctorului 
convorbirea avută cu Silas Toronthal. Cum acest răspuns al 
bancherului era, la urma urmei, de aşteptat, n-aveau ce 
face. Nu le mai rămânea, pentru a descoperi ascunzătoarea 
lui Sarcany, decât să-şi înteţească cercetările, fără să cruţe 
nici trudă, nici bani. Dar, în aşteptarea unui indiciu care să 
le permită să pornească din nou pe urmele lui Sarcany, 
doctorul trebui să se ocupe de chestiuni de cea mai mare 
însemnătate pentru siguranţa Antekirttei. 

Din provinciile Cirenaicei îi sosiseră de curând anumite 
ştiri secrete. Agenţii săi îi recomandau să supravegheze mai 
atent regiunile golfului Sidrei. După cum spuneau ei, se 
părea că puternica asociaţie a senuziştilor îşi concentrează 
forţele la frontiera Tripolitaniei. O mişcare generală îi 
împingea încetul cu încetul înspre litoralul syrtic. Un 
schimb viu de mesaje, prin curierii conducătorului mişcării, 
avea loc între diferitele triburi din nordul Africii. Mişcarea 
primise arme din străinătate. în fine, se opera în mod vădit 
o concentrare de trupe în regiunea Benghazi, şi prin 
urmare în vecinătatea Antekirttei. 

În vederea unui pericol, la care se putea aştepta din zi în 
zi, doctorul trebui să ia toate măsurile pe care i le dicta 
prudenţa. în timpul ultimelor trei săptămâni ale lunii 
octombrie, Pescade şi Luigi îl ajutară foarte activ în această 
operă, şi toţi membrii coloniei îi dădură concursul. Pescade 
fu trimis în mai multe rânduri, în secret, până pe coastele 


Cirenaicei, ca să ia legătură cu agenţii doctorului, şi cu 
această ocazie se constată că pericolul ce ameninţa insula 
nu era câtuşi de puţin un pericol închipuit. Piraţii din 
Benghazi, întăriţi printr-o adevărată mobilizare a 
partizanilor lor din întreaga provincie, pregăteau o 
expediţie împotriva Antekirttei. Era oare pregătită pentru 
un termen apropiat această expediţie. Nu se putu afla nimic 
în această privinţă. în tot cazul, conducătorii senuzişti se 
aflau încă în provinciile din sud, şi, după toate semnele, nici 
o operaţie importantă nu urma să fie întreprinsă, fără ca ei 
să fie acolo ca s-o dirijeze. De aceea electricele Antekirttei 
primiră ordin să patruleze prin părţile Mării Syrtelor, 
pentru a supraveghea atăt litoralul Cirenaicei şi 
Tripolitaniei, cât şi coasta Tunisului, până la capul Bon. 

Dispozitivul dig al insulei, după cum se ştie, nu era 
complet terminat. Dar dacăr era cu putinţă să fie terminat 
la vreme, în schimb arsenalul Antekiritei era. aprovizionat 
din belşug cu muniții de toate felurile. Anitekirtta, situată la 
douăzeci de mile de țărmurile Cirenaicei, ar fi cu totul 
izolată în fundul golfului, dacă la o depărtare de două mile 
înspre sud-est nu s-ar afla un ostrov, cunoscut sub numele 
de ostrovul Kenkraf, având o circumferință de trei sute de 
metri. Doctorul plănuise ca acest ostrov să servească drept 
loc de deportare, dacă vreunul din colonişti ar fi meritat 
vreodată să. fie deportat, după pronunţarea sentinţei de 
condamnare dată de justiţia insulei, ceea ce nu se 
întâmplase încă. De aceea fuseseră construite acolo câteva 
barăci în acest scop. Dar ostrovul Kenkraf nu era fortificat; 
şi în cazul când o flotilă inamică ar fi venit să atace 
Antekirtta, ostrovul, prin simpla sa poziţie, constituia o 
adevărată primejdie, căci era de ajuns să debarce acolo, ca 
să-l transforme numaidecât într-o solidă bază de operaţii. 
Cum foarte uşor puteau fi depozitate aici muniții şi alimente 
şi cum uşor putea fi instalată şi o baterie, ostrovul ar fi 
oferit atacatorilor un punct de sprijin foarte serios. Mai bine 
ar fi fost să nu existe acest ostrov, din moment ce nu mai 


rămânea destul timp pentru a-i fortifica. Poziţia ostrovului 
Kenkraf şi avantajele pe care un duşman le putea trage de 
pe urma lui împotriva Antekirttei îl îngrijora tot timpul 
pedoctor. De aceea, după ce chibzui bine lucrurile, se hotări 
să-l distrugă, clar în acelaşi timp să nimicească şi câteva 
sute de pirați care s-ar fi hazardat să-l ocupe. 

Planul acesta fu executat numaidecât. în curând, 
dupăterminarea lucrărilor făcute în solul său, ostrovul fu 
transformat într-o adevărată reţea de mine, legată de insula 
Antekirtta printr-un fir submarin. Era de ajuns curentul 
electric, transmis prin acest fir, pentru ca să nu mai rămână 
nici urmă de ostrov pe suprafaţa mării... Pentru a obţine 
acest formidabil efect de distrugere, doctorul nu se folosise 
nici de pulberea obişnuită, nici de fulmicoton, nici chiar de 
dinamită. El cunoştea compoziţia unui exploziv de curând 
descoperit, a cărui putere de distrugere e atât de mare, 
încât s-a putut spune că este faţă de dinamită ceea ce e 
dinamita faţă de pulberea obişnuită. Mai uşor de mânuit 
decât nitroglicerina şi mai uşor de transportat, pentru că 
nu necesită decât întrebuinţarea a două lichide izolate, pe 
care nu le amesteci decât în momentul când le foloseşti, 
suportând fără să îngheţe o temperatură de minus douăzeci 
de grade, în timp ce dinamita îngheaţă la cinci sau la şase 
grade; fără să facă explozie decât în urma unui şoc violent, 
ca explozia unei capsule de fulminant, explozivul acesta era 
tot atât de uşor de mânuit, pe cât era de teribil. Cum poate 
fi obţinut? Pur şi simplu prin acţiunea protoxidului de azot 
pur şi anhidra, în stare lichidă, asupra diferitelor carburi, 
uleiuri minerale, vegetale, animale, sau alţi derivați de corpi 
graşi. Din aceste două lichide inofensive luate fiecare în 
parte, solubile unul în celălalt, se face un singur lichid în 
proporţia dorită, aşa cum ai amesteca apa cu vinul, fără nici 
un pericol de mânuire. Aceasta este panclastila, cuvânt care 
înseamnă „distruge tot”, şi într-adevăr că distruge tot! 

Explozivul fu deci introdus în solul ostrovului, sub formă 
de mine. Cu ajutorul firului submarin care lega ostrovul cu 


Antekirtta, fir ce urma să aducă scânteia în capsele de 
înhumat cu care era prevăzută fiecare mină, explozia s-ar îi 
produs într-o clipă. Totuşi, din mai multă precauţie, întrucât 
s-ar fi putut întâmpla ca firul să nu poată fi întrebuințat, 
fură îngropate în solul ostrovului câteva aparate legate 
între ele prin alte fire subterane. Era de ajuns ca piciorul să 
atingă, din întâmplare, la suprafaţa solului lamele unuia din 
aceste aparate, pentru a închide circuitul şi a provoca 
explozia. Ar fi fost greu, prin urmare, ca atacatorii, dacă ar 
fi debarcat în număr mare pe ostrovul Kenkraf, să mai 
scape vreunul cu viaţă. 

Încă în primele zile ale lui noiembrie, lucrările acestea 
erau foarte avansate, când într-o bună zi se întâmplă ceva 
care îl obligă pe doctor să părăsească insula pentru câteva 
zile. în dimineaţa zilei de trei noiembrie, steamerul ce 
transporta cărbuni din Cardiff ancorase în portul 
Antekirttei. Pe drum, vremea rea îl silise să poposească la 
Gibraltar. Acolo, la post-restant, căpitanul găsi o scrisoare 
adresată doctorului, scrisoare pe care oficiile poştale de pe 
litoral o trimiteau de colo-colo, fără să poată da de urma 
destinatarului. 

Doctorul luă scrisoarea, al cărei plic purta ştampilele din 
Malta, Catania, Raguza, Ceuta, Otranta, Malaga, Gibraltar. 
Adresa, se vedea că era scrisă de o mână care nu mai avea 
obişnuinţa şi poate că nici forţa de a mai mâzgăli 
cumsecade literele. în afară de aceasta, pe plic nu era decât 
un singur nume - acela al doctorului - cu mişcătoarea 
menţiune: „Domnului doctor Antekirtt, în grija lui 
dumnezeu.” 

Doctorul rupse plicul, desfăcu scrisoarea - o foaie 
îngălbenită de vreme - şi citi cele ce urmează: „Domnule 
doctor, să dea dumnezeu ca scrisoarea aceasta să vă cadă 
în mână!... Eu sunt foarte bătrân... Pot să mor într-o bună 
Zi... Ea va rămâne singură pe lume... Gândiţivă la ultimele 
zile ale unei vieţi care a fost atât de chinuită şi. fie-vă milă 
de. doamna Bâthory. Veniţi-i în ajutor! Veniţi! 


Prea-plecatul dumneavoastră servitor, BORK. 

Apoi, într-un colţ, un nume: „Cartagina”, iar dedesubt, 
cuvintele: „Regenta Tunisului”. 

Doctorul era singur în salonul clin Stadlhaus în momentul 
când luase cunoştinţă de această scrisoare. De pe buze îi 
scăpă în acelaşi timp o exclamaţie de bucurie, clar şi de 
deznădejde, de bucurie că dăduse în sfârşit de urmele 
doamnei Băthory, şi de deznădejde, sau mai degrabă de 
teamă, căci ştampilele, de pe plic arătau că scrisoarea 
fusese trimisă de mai bine de o lună. Luigi fu chemat 
numaidecât. 

— Luigi, zise doctorul, comunică-i căpitanului Kostrik să 
dea dispoziţii ca în două ceasuri Ferato să fie gata de 
plecare. 

— În două ceasuri va fi gata de drum, răspunse Luigi. 
Pentru dumneavoastră, domnule doctor? 

— Da. 

— E vorba de un drum mai lung? 

— De trei sau de patru zile numai. 

— Plecaţi singur? 

— Nu. Caută-l pe Petru; şi spune-i să fie gata să mă 
însoţească. 

— Petru e plecat, dar cel mult peste un ceas se întoarce de 
la lucrările de pe ostrovul Kenkraf. 

— Vreau să se îmbarce şi sora ta cu noi, Luigi. Să se 
pregătească şi ea imediat de plecare. 

— Numaidecât. 

Şi Luigi ieşi să execute ordinele primite. Peste un ceas, 
Petru sosi la Stadthaus. 

— Citeşte! zise doctorul. Şi îi întinse scrisoarea lui Bâthori. 

VI. APARIŢIA. 

Steam-iahtul porni cu puţin înainte de amiază sub 
comanda căpitanului Kostrik şi a secundului Luigi Ferrato. 
N-avea ca pasageri decât pe doctor, pe Petru şi pe Maria, 
care trebuia s-o îngrijească pe doamna Băthory, în cazul 


când ar fi fost cu neputinţă să fie transportată imediat de la 
Cartagina la Antekirtta. 

Ne putem uşor închipui, fără să mai fie nevoie să insistăm, 
cât era de frământat Petru Băthory. în sfârşit, ştia unde se 
afla mama sa, se ducea acum s-o întâlnească. Dar de ce-o 
dusese Borik atât de în pripă din Raguza, şi încă pe această 
îndepărtată coastă a Tunisieiân ce mizerie trebuia să se 
aştepte să-i găsească oare pe amândoi? 

Maria, căreia îi încredința frământările lui, căuta tot 
timpul să-l liniştească prin cuvinte de încurajare şi de 
speranţă. Pentru ea era lucru vădit că numai mâna 
providenţei făcuse ca scrisoarea aceasta să ajungă la 
destinaţie. 

Se ordonă să se dea cea mai mare viteză iahtului, încât, cu 
ajutorul aparatelor de supraîncălzire, Ferrato depăşi viteza 
medie de cincisprezece mile pe oră. Distanţa din fundul 
golfului Sidrei până la capul Bon, situat la extremitatea 
nord-estică a peninsulei tunisiene, nu e decât de cel mult o 
mie de kilometri; apoi, de la capul Bon până la La Goulette, 
care este portul Tunisului, nu e decât o oră şi jumătate de 
drum cu un steam-iaht rapid. în treizeci de ore, fără să aibă 
vreme rea şi fără vreun accident, Ferrato trebuia deci să 
ajungă la destinaţie. în afara golfului marea era liniştită, dar 
vântul bătea dinspre nord-vest, fără să arate totuşi o 
tendinţă de a se înteţi. Căpitanul Kostrik ordonă direcţia 
capului Bon, vasul continuând să plutească puţin mai 
aproape de țărm, pentru a putea fi mai aproape de 
adăpostul uscatului în caz că vântul s-ar înteţi. Nu va trece 
deci prin apropierea insulei Pantellaria, situată cam la 
jumătatea drumului dintre capul Bon şi Malta, căci avea de 
gând să ocolească cât mai îndeaproape capul. Rotunjindu- 
se dincolo de golful Sidrei, coasta, înspre vest, se arcuieşte 
larg înăuntru, descriind o curbă mare. Aici mai ales se 
desfăşoară litoralul regenței Tripolitaniei, care se întinde 
până la golful Gabes, cuprins între insula Djerba şi oraşul 
Sfax; apoi coasta înaintează iarăşi puţin înspre est, către 


capul Dinias, pentru a forma golful Hammamet, după care 
din nou înaintează spre nord-est, până la capul Bon. 

Înspre acest golf Hammamet se îndrepta Ferato. Acolo 
trebuia el să se apropie şi mai mult de uscat, navigând tot 
timpul pe lângă coastă, până la La Goulette. în timpul 
acestei zile de 3 noiembrie şi în noaptea următoare, valurile 
dinspre larg se înteţiră văzând cu ochii. E de ajuns doar 
puţin vânt ca să răscolească această Mare a Syrtelor, pe 
care o străbat curenţii cei mai capricioşi ai Mediteranei. 
Dar în ziua următoare, încă de pe la ora opt, se zări uscatul 
chiar în dreptul capului Dinias, şi, la adăpostul acestei 
coaste mai înalte, navigația deveni mai uşoară şi mai rapidă. 

Ferrato naviga de-a lungul țărmului, la o depărtare de mai 
puţin de două mile, încât se puteau vedea foarte bine toate 
amănuntele litoralului. Dincolo de golful Hammamet, pe 
latitudinea Kelibici, se apropie şi mai mult de golfuleţul Sidi- 
Yusuf, apărat înspre nord de un lung şir de stânci. în schimb 
se întinde aici un minunat prund nisipos, în dos se 
profilează un şir de dealuri de formă rotundă, acoperite de 
arbuşti piperniciţi, crescuţi într-un pământ stâncos. în 
depărtare, nişte dealuri mai înalte se continuă cu 
djebelurile care formează lanţul muntos din interior. Ici-colo 
se vede câte un marabut părăsit, ca o pată albă în mijlocul 
verdeţei acestor costişe îndepărtate. în primul plan se 
zăresc ruinele unui mic fort, iar mai departe, un fort într-o 
stare mai bună, zidit pe un deal rotund, care închide înspre 
nord golful Sidi-Yusuf. 

Cu toate acestea, ţinutul nu era pustiu. La adăpostul 
stâncilor erau ancorate mai multe vase levantine, şebecuri 
şi polacre, la vreo sută de metri de coastă. Dar apele 
acestea verzi sunt atât de transparente, încât se vede 
limpede fundul cu pietre negre şi cu nisipul uşor brăzdat de 
ancorele cărora refracția le dădea nişte forme fantastice. 
De-a lungul prundului, la poalele dunelor mici presărate cu 
tamatini şi cu mastici, un diiar compus din vreo douăzeci de 
colibe îşi arăta corturile de pânză cu dungi galbene 


spălăcite. Ai fi zis că e o uriaşă manta arabă aruncată 
alandala pe acest țărm. în afara culelor acestei mantale 
păşteau câteva oi şi capre, care din depărtare păreau nişte 
corbi mari, gata să-şi ia zborul la o simplă detunătură de 
armă. Vreo zece cămile, unele lungite pe nisip, altele stând 
nemişcate ca nişte stei de piatră, rumegau printre nişte 
stânci ce ar fi putut servi drept chei de debarcare. 

În timp ce trecea prin faţa golfului Sidi-Yusuf, doctorul 
putu observa că se debarcau muniții, arme şi chiar câteva 
piese de artilerie. Prin însăşi poziţia sa, fiind atât de 
îndepărtat de graniţa regenței Tunisului, golful Sidi-Yusuf 
era cât se poate de prielnic pentru o asemenea 
contrabandă. Luigi îi arătă doctorului materialul ce se 
descărca pe plajă. 

— Da Luigi, răspunse el, şi dacă nu mă-nşel, cei care iau în 
primire armele sunt arabi. Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama 
dacă aceste arme sunt destinate muntenilor împotriva 
trupelor franceze ce au debarcat de curând în Tunisia. Mai 
degrabă s-ar putea să fie ale numeroşilor partizani ai 
senuziştilor, ale piraţilor acestora de uscat şi de mare, care 
se concentrează acum în Cirenaica. Căci mi se pare chiar că 
printre arabii aceştia pot desluşi mai degrabă tipuri din 
interiorul Africii decât tipuri din provincia Tunisului. 

— Dar cum se face de nu se opun autorităţile regenței sau 
măcar autorităţile franceze acestor debarcări de arme şi de 
muniții? întrebă Luigi. 

— La Tunis nu se ştie nimic din tot ce se petrece în partea 
astalaltă a capului Bon, răspunse doctorul. Şi chiar când 
francezii vor fi stăpâni pe toată Tunisia, s-ar putea ca toată 
partea asta orientală a djebelurilor să le scape de sub 
control încă pentru multă vreme! în orice caz, debarcarea 
aceasta mi se pare foarte suspectă şi dacă Ferraln n-ar 
merge cu o viteză atât de mare încât le-ar fi cu neputinţă să 
ne ajungă, cred că flotila lor n-ar fi stat pe gânduri să ne 
atace. 


Dacă acesta era gândul arabilor, precum spunea doctorul, 
într-adevăr că nu aveau de ce să se teamă. În mai puţin deo 
jumătate de oră steam-iahtul trecu de mica radă din Sidi- 
Yusuf. Apoi după ce atinse extremitatea capului Bon, atât de 
viguros tăiat în masivul tunisian, ocoli repede farul ce 
luminează toată partea aceasta formată dintr-o măreaţă 
îngrămădire de stânci. 

După aceea Ferrato străbătu în plină viteză golful 
Tunisului, cuprins între capul Bon şi capul Cartagina. înspre 
stânga se înalţă povârnişurile djebelurilor Bon-Karnin 
Rossas şi Zaghuan, cu câteva sate împrăştiate prin văile lor. 
La dreapta, în toată splendoarea sa de reşedinţă regală 
arabă, scăldat în plină lumină, strălucea cetatea sfântă Sidi- 
Bu Said, care probabil că pe vremuri a fost una din 
mahalalele anticei Cartagine. în depărtare, Tunisul, atât de 
alb în bătaia soarelui, se înălța mai sus de lacul Bahira, ceva 
mai în spatele acestui braţ, pe care La Goulette îl întinde 
spre debarcare tuturor pacheboturilor ce vin din Europa. 

La vreo două sau trei mile de port era ancorată o escadră 
de vase franceze; apoi, ceva mai aproape, se vedeau 
legănându-se în lanţurile ancorelor lor câteva bastimente 
de comerţ, ale căror pavilioane atât de diferite dădeau o 
deosebită însufleţire acestei rade. Era ora unu când Ferrato 
aruncă ancora la vreo şase sute de metri de portul La 
Goulette. După ce formalităţile inspecției sanitare fură 
îndeplinite, se dădu voie pasagerilor steam-iahtului să, 
coboare pe uscat. Doctorul Antekirtt, Petru, Luigi şi sora sa 
luară loc în barcă. După ce ocoli digul, barca alunecă de-a 
curmezişul acestui canal strâmt, întotdeauna înţesat de 
bărcile ce se îngrămădesc la cele două cheiuri, şi ajunse în 
faţa acelei pieţe de formă neregulată, plantată cu pomi, 
mărginită de vile, de agenţii şi de cafenele, pe care 
forfotesc o mulţime de maltezi, de evrei, de arabi, de soldaţi 
francezi şi indigeni. De aici porneşte principala stradă a 
oraşului La Goulette. 


Scrisoarea lui Borik fusese trimisă din Cartagina şi doar 
acest nume străvechi împreună cu câteva ruine risipite ici- 
colo, e tot ce a mai rămas din cetatea lui Hanibal. 

Ca să ajungi pe ţărmul Cartaginei nu e nevoie să mai iei 
micul tren italian ce merge de la La Goulette la Tunis, 
ocolind lacul Bahira. Căci, dacă o iei fie pe plaja al cărei 
nisip bătătorit şi fin oferă pietonilor un minunat loc de 
plimbare, fie ceva mai departe peste câmpie, pe un drum 
plin de praf, ajungi uşor la poalele colinei pe care e zidită 
capela Saint-Louis şi mănăstirea misionarilor algerieni. 

când doctorul şi însoțitorii săi debarcară, în piaţă aşteptau 
câteva trăsuri trase de cai mărunți. într-o clipă se urcară 
într-una din aceste trăsuri şi porunciră birjarului să-i ducă 
cât mai repede la Cartagina. Trăsura, după ce o porni în 
trap de-a lungul străzii principale din La Goulette, trecu 
printre somptuoasele vile locuite de bogătaşii din Tunis pe 
timpul marilor călduri, şi pe lângă palatele lui Keredin şi 
Mustafa care se înalţă pe litoral, prin împrejurimile vechilor 
porturi ale cetăţii cartagineze. Aciun mai bine de două mii 
de ani, clădirile acestei rivale a Romei acopereau toată 
plaja, începând de la mica peninsulă pe care e aşezat acum 
oraşul La Goulette şi până la capul care îi mai poartă şi azi 
numele. 

Capela Saint-Louis, zidită pe o ridicătură de vreo două 
sute de picioare, se înalţă chiar pe locul unde se spune că 
ar fi murit acest rege al Franţei în anul Î270. Capela se află 
în mijlocul unei curţi, în care găseşti tot felul de rămăşiţe 
antice, fragmente de arhitectură, bucăţi de statui, de vase, 
de coloane, de capiteluri, de monumente funerare, mai 
multe rămăşiţe de acestea decât arbori sau arbuşti. în spate 
se află mănăstirea misionarilor, al. căror stareţ este acum 
savantul arheolog, părintele Delattre. De aici, de pe 
înălţimea aceasta, se vede tot ţărmul. nisipos începând de la 
capul Cartagina şi până la primele clădiri din Lakâoulette. 

La poalele acestui colnic se înalţă câteva palate în stil arab 
- dar şi cu zidărie după moda-engleză - profilându-şi pe 


întinsul mării elegantele lor diguri cu coloane, lângă care 
pot acosta şi bărcile din rada portului. Mai departe se 
întinde acest minunat golf, ale cărui promontorii, peninsule 
înguste şi djebeluri sunt învăluite în haina amintirii istorice, 
cu toate că lipsesc ruinele. 

Dar dacă palatele şi vilele se întind până pe locurile unde 
altădată se aflau porturile militare şi comerciale, nu e mai 
puţin adevărat că mai găseşti de asemenea, ici şi colo, 
pierdute prin văile dealurilor, printre surpăturile de stânci, 
pe un pământ cenugşiu şi aproape sterp, colibe sărăcăcioase 
în care îşi duc viaţa nevoiaşii de prin părţile locului. Cei mai 
mulţi dintre ei n-au nici o meserie, îndeletnicindu-se doar să 
scormonească prin pământ după resturi mai mult sau mai 
puţin preţioase din epoca vechii Cartagine - bronzuri, 
pietre, olărie, medalii, monede - pe care mănăstirea se 
îndură să le cumpere de la ei pentru muzeul său de 
arheologie, mai mult de mila lor, decât că ar avea nevoie de 
ele. Câte unele din colibele sau din adăposturile acestea n- 
au decât două sau trei bucăţi de zid, de parcă ar fi nişte 
marabute rămase încă albe sub clima acestui țărm însorit. 
Doctorul şi însoțitorii săi mergeau de la o colibă la alta, 
cercetându-le, căutând unde locuieşte doamna Bâthory, şi 
nu le venea să creadă că biata femeie a putut ajunge într-un 
asemenea hal de mizerie. 

Deodată, trăsura se opri în faţa unei dărăpănături, care 
avea drept uşă un fel de gaură într-un zid pe jumătate 
pierdut printre ierburi. în faţa acestei uşi şedea o bătrână, 
acoperită cu o manta negricioasă. Petru o recunoscu. 
Scoase un strigăt... Era mama sa!... Se repezi, îngenunche 
în faţa ei, o strânse în braţe... Dar ea nu răspundea la 
mângâierile lui, părea că nu-l recunoaşte. 

— Mamă!... Mamă... striga el, în timp ce doctorul, Luigi şi 
soră-sa se îngrămădiseră în jurul ei. 

În momentul acela, de după colţul dărăpănăturii se ivi un 
moşneag. Era Borik. Mai întâi îl recunoscu pe doctorul 
Antekirtt, şi genunchii i se înmuiară. Apoi îl zări pe Petru... 


pe Petru, al cărui convoi de înmormântare îl însoţise până la 
cimitirul din Raguza... Era prea mult pentru el! Se prăbuşi 
şi rămase nemişcat, în timp ce de pe buze îi scăpară aceste 
cuvinte: 

— Ea şi-a pierdut minţile. 

Aşadar acum, când fiul îşi regăsea mama, nu mai rămăsese 
din ea decât un trup fără viaţă. Şi vederea copilului său pe 
care îl ştia mort, şi care deodată îi apărea din nou în faţa 
ochilor, nu fusese de ajuns ca să-i trezească amintirile 
trecutului! 

Doamna Bâthory se ridicase; avea nişte priviri rătăcite, 
dar încă vii. Apoi, fără să fi băgat de seamă ce se petrecea 
în jurul său, fără să fi scos un singur cuvânt, intră în 
cocioabă; la un semn al doctorului, Maria o urmă. Petru 
rămăsese încremenit în faţa uşii, fără să îndrăznească, fără 
să poată face un pas. 

Între timp, datorită îngrijirilor doctorului, Borik îşi 
recăpătase cunoştinţa şi exclama într-una: 

— Dumneavoastră, domnule Petrul... Dumneavoastră... în 
viaţă...! 

— Da, răspunse Petru, da... în viaţă... când mai bine era să 
fi fost mort! 

În câteva cuvinte, doctorul îl puse pe Borik la curent cu 
ceea ce se petrecuse la Raguza. Apoi, la rândul său, 
bătrânul servitor le povesti, nu fără greutate, suferinţele pe 
care le înduraseră în timpul acestor două luni. 

— Dar spune-mi, întrebă mai întâi doctorul, doamna 
Băthory şi-a pierdut minţile din pricina morţii fiului său? 

— Nu, domnule doctor, nurăspunse Borik. Şi iată ce 
povesti: 

Doamna Băthory, rămasă singură pe lume, ţinuse să 
părăsească Raguza şi se mutase în satul Vinticello, unde 
avea nişte rude. în timpul acesta trebuiau să se ocupe şi de 
vânzarea puţinelor lucruri ce se mai găseau în modesta sa 
casă, căci nu mai avea de gând să locuiască acolo. 


După şase săptămâni se reîntoarse la Raguza, însoţită de 
Borik, ca să termine de aranjat cu vânzările. Când ajunse în 
strada Marinella, găsi o scrisoare, ce fusese depusă în cutia 
poştală de la poartă. După ce citi această scrisoare, care 
parcă începuse să-i zdruncine mintea, doamna Băthory 
scoase un țipăt, se repezi în stradă, alergă înspre aleea 
Stradone, o luă de-a lungul străzii, şi bătu la poarta 
palatului Toronthal, care se deschise numaidecât. 

— Palatul Toronthal?... exclamă Petru. 

— Da, răspunse Borik, şi când am reuşit s-o ajung din 
urmă, doamna Bâthory nu mă mai recunoscu... Era... 

— Dar de ce s-a dus mama la palatul Toronthal? e ce?... 
întreba într-una Petru, privindu-l năucit pe bătrânul 
servitor. 

— Voia, desigur, să vorbească cu domnul Toronthal, 
răspunse Borik, dar domnul Toronthal părăsise de două zile 
palatul împreună cu fiică-sa, fără să ştie nimeni unde 
plecase. 

— Şi scrisoarea?... Scrisoarea...? 

— N-am putut s-o găsesc, domnule Petru, răspunse 
bătrânul servitor, şi fie că doamna Bâthory a pierdut-o sau a 
distrus-o, fie că i-a luat-o cineva, n-am mai aflat niciodată ce 
cuprindea! 

Era un mister la mijloc. Doctorul, care ascultase toată 
povestirea fără să scoată o vorbă, nu ştia cum să explice 
fapta doamnei Bâthory. Ce motiv atât de puternic o 
împinsese înspre palatul de pe aleea Stradone, de care totul 
o îndepărta, şi de ce, aflând de dispariţia lui Silas 'Toronthal, 
fusese atât de puternic zguduită, încât îşi pierduse minţile? 
Bătrânul servitor îşi termină istorisirea. După ce izbutise să 
ascundă faţă de lume starea doamnei Bâthory, căutase să 
facă rost de ultimele mijloace de trai, vânzând toate 
lucrurile ce le mai rămăseseră. Nebunia, liniştită şi blândă, 
a nenorocitei văduve îi îngăduise să acţioneze fără să 
trezească vreo bănuială din partea cuiva. lot ceea ce voia el 
era să plece din Raguza, să se refugieze oriunde, dar cât 


mai departe de acest oraş blestemat. Peste câteva zile reuşi 
să se îmbarce împreună cu doamna Bâthory pe unul din 
pacheboturile ce fac cursa pe litoralul mediteranean, şi 
ajunse la Tunis, sau mai bine-zis la La Goulette. Se hotări să 
rămână aici. Şi aici, în această cocioabă părăsită, bătrânul 
se dărui cu totul îngrijirilor pe care le cerea starea doamnei 
Bâthory, ce părea că o dată cu minţile îşi pierduse şi graiul. 
Dar mijloacele lor de trai erau pe sfârşite, aşa că vedeau 
apropiindu-se în curând momentul când vor ajunge pe 
ultima treaptă a mizeriei. 

În împrejurările acestea, bătrânul servitor îşi aduse 
aminte de doctorul Antekirtt, de interesul pe care-l arătase 
totdeauna faţă de familia lui Ştefan Bâthory. Dar Borik nu 
ştia unde era reşedinţa lui obişnuită. Îi scrise, totuşi, 
încredinţând providenţei scrisoarea ce conţinea un apel 
atât de desperat. Şi, după cum se vede, providenţa îşi 
îndeplineşte destul de conştiincios sarcina de curier, căci 
scrisoarea ajunsese la destinaţie. 

Ceea ce era de făcut, trebuia făcut acum cât mai repede. 
Doamna Bâthory, fără să opună nici cea mai mică 
împotrivire, fu condusă la trăsura în care luă loc împreună 
cu fiul său, cu Borik şi cu Maria, oare trebuia să stea tot 
timpul cu ea. Apoi, în timp ce trăsura pornea din nou pe 
drumul ce ducea la La Goulette, doctorul şi Luigi se 
întoarseră pe jos, luând-o de-a lungul plajei. Peste un ceas 
se îmbarcară cu toţii pe bordul steam-iahtului care 
rămăsese sub presiune. Ancora fu ridicată îndată şi după ce 
ocoliră capul Bon, cei de pe Ferrato zăriră farurile de pe 
insula Pantellaria. A treia zi, în zori, vasul ancoră în portul 
Antekirttei. Doamna Bâthory fu numaidecât debarcată, 
condusă la Artenak, instalată într-una din camerele din 
Stadthauş, unde se mută şi Maria, ca să, o îngrijească. Ce 
nenorocire îl lovise iarăşi pe Petru Bâthory! Mamă-sa, care 
îşi pierduse mintea, mamă-sa, care înnebunise în 
împrejurări ce vor rămâne fără îndoială inexplicabile! Cel 
puţin dacă ar fi fost cunoscută cauza acestei nebunii, poate 


că i s-ar fi putut găsi un leac. Dar nu se ştia nimic, nu se 
putea şti nimic! 

— Trebuie vindecată!... Da!... Trebuie vindecată! Îşi 
spusese doctorul, care se consacră cu totul acestei sarcini. 
Sarcină grea, însă, căci doamna Bâthory continua să 
rămână într-o stare de completă inconştienţă şi nici o 
amintire a trecutului nu se trezea vreodată într-însa. 

Şi cu toate acestea, nu era oare cazul ca doctorul, pentru 
a schimba starea mintală a doamnei Bâthory, să 
întrebuinţeze neobişnuita sa putere de sugestie, pe care o 
întrebuinţase şi până acum în atâtea rânduri şi cu rezultate 
atât de strălucite? N-ar fi putut oare să-i mai limpezească 
mintea, printr-o influenţă magnetică, şi s-o menţină în 
această stare până se va fi produs reacţiunea? 

Petru îl rugă fierbinte să încerce chiar şi imposibilul 
pentru a o vindeca pe mama sa. 

— Nu, răspunse doctorul, tocmai lucrul acesta ar' fi cu 
neputinţă. Căci alienaţii sunt tocmai cei mai refractari 
pacienţi în faţa acestui gen de sugestie. Ca să cadă sub 
puterea acestei influenţe, ar trebui ca mama ta să mai aibă 
încă un dram. de voinţă personală, căreia să i-o pot 
substitui pe a mea. Ţi-o spun înc-o dată, asupra ei metoda 
aceasta ar rămâne fără nici un efect. 

— Nu... nu vreau să cred asta, zise Petru, care nu se putea 
hotări să se lase convins cu una, cu două. Nu vreau să admit 
că mama n-ar ajunge într-o bună zi să-şi recunoască fiul... 
fiul pe care-l crede mort... 

— Da... pe care-l crede mort! răspunse doctorul. Dar... 
poate că dacă te-ar crede viu... sau poate că, dacă... adusă 
în faţa mormântului... te-ar vedea că apari deodată... 

Doctorul se opri deodată asupra acestei idei. Poate că 
tocmai o asemenea zguduitură morală, provocată în condiţii 
prielnice, ar putea acţiona asupra doamnei Bâthory? 

— Am să încerc exclamă el. 

Şi când îi spuse care era experienţa pe care îşi baza el 
toate nădejdile de a o vindeca pe mama lui Petru, tânărul 


căzu în braţele doctorului. Din ziua aceea, singurul lor gând 
era cum să regizeze această încercare, care ar putea avea 
succes. Nu era vorba de altceva decât să trezească din nou 
în doamna Bâthory efectele amintirii, cu totul şterse în 
starea sa actuală, şi aceasta, în împrejurări atât de 
puternice, încât reacţia să se poată produce în spiritul ei. 
Doctorul apelă deci la Borik şi la Pescade, pentru a 
reconstitui cât mai exact colţul acela al cimitirului din 
Raguza şi forma monumentului funerar ce servea drept 
cavou familiei Bâthory. 

În cimitirul insulei, la o depărtare de o milă de Artenak, 
sub un grup de arbori înverziţi, era o capelă mică, 
întrucâtva asemănătoare celei din Raguza. Nu trebuiră 
decât să facă unele mici modificări, astfel încât asemănarea 
dintre cele două capele să fie mai izbitoare. Aşezară apoi pe 
peretele din fund o placă de marmură neagră, cu numele 
lui Ştefan Bâthory şi cu data morţii sale: 1867. în ziua de 13 
noiembrie, doctorul socoti că sosise momentul să înceapă 
experienţele pregătitoare pentru a readuce la viaţă 
raţiunea adormită a doamnei Bâthory, şi anume, încetul cu 
încetul, pe nesimţite. Către ora şapte seara, Maria, însoţită 
de Borik o luă pe văduvă la braţ. Apoi, după ce o scoase din 
Stadthaus, o conduse afară din oraş, până la cimitir. Acolo, 
în faţa micii capele, doamna Bâthory rămase nemişcată şi 
mută, cum stătea întotdeauna, deşi la lumina unei lămpi ce 
ardea înăuntrul capelei ar fi putut citi numele lui Ştefan 
Bâthory săpat în placa de marmură. Numai când Maria şi 
bătrânul îngenunchiară pe prag, i se aprinse un fel de 
licărire în priviri, care se stinse numaidecât. Peste un ceas, 
doamna Bâthory se reîntoarse la Stadthaus şi, o dată cu 
dânsa, toţi cei care - de aproape sau de departe -o 
urmăriseră tot timpul acestei prime încercări. 

Experiențele continuară, a doua zi şi în zilele următoare, 
dar fără nici un rezultat. Petru le urmărise, foarte 
emoţionat, şi începuse să deznădăjnuiască văzând că 
rămâneau fără succes, deşi doctorul îi repeta într-una că 


timpul avea să fie cel mai bun ajutor al lui. De aceea nu voia 
să facă încercarea cea mare decât atunci când se va vedea 
că doamna Băthory este îndeajuns de pregătită pentru a-i 
resimţi cât mai profund şocul. Totuşi, în starea mintală a 
doamnei Băthory se petrecea, cu fiecare vizită la cimitir, o 
oarecare schimbare peste care nu se putea trece cu 
vederea. Astfel, într-o seară, în timp ce Borik şi Maria 
îngenuncheaseră pe pragul capelei, doamna Băthory, care 
rămăsese puţin mai în urmă, se apropie încet, puse mâna 
pe grilajul de fier, se uită la peretele din fund, puternic 
luminat de lampa dinăuntru, şi se dădu repede înapoi. 
Maria, întorcându-se lângă ea, o auzi atunci şoptind de mai 
multe ori un nume. Era pentru prima dată, de atâta vreme, 
că buzele doamnei Băthory rostiseră un cuvânt! Dar toţi cei 
care o putură auzi rămaseră uluiţi, mai mul-t decât uluiţi: 
încremeniţi! Căci numele acesta nu era al fiului său, nu era 
numele lui Petru... Era numele Savei! 

Dacă e lesne de ghicit ce simţi atunci Petru Băthory, în 
schimb cine ar putea spune ce se petrecu în sufletul 
doctorului la această evocare atât de neaşteptată a Savei 
Toronthaltotuşi nu spuse nici un cuvânt şi nu lăsă să i se 
ghicească nimic din tot ceea ce simţea. Apoi, într-o altă 
seară când experienţa fu repetată, doamna Băthory, ca şi 
cum ar fi fost dusă de o mână nevăzută, se duse şi 
îngenunche singură pe pragul capelei. îşi plecă capul, 
scoase un oftat adânc, şi din ochi i se prelinse o lacrimă. 
Dar în seara aceea nu-i scăpă de pe buze nici un nume, 
încât s-ar fi putut crede că uitase numele Savei. Adusă la 
Stadthaus, doamna Bâthory căzu pradă unei agitaţii 
nervoase cum nu mai manifestase niciodată până atunci. 
Liniştea aceea caracteristică până la acea dată stării sale 
mintale, făcu loc unei frământări cu totul neobişnuite. Se 
vedea limpede că în creierul său se producea o răbufnire de 
viaţă, ceea ce însemna că erau multe speranţe de 
vindecare. Toată noaptea doamna Bâthory fu foarte 
neliniştită şi zbuciumată. în mai multe rânduri rosti câteva 


cuvinte nelămurite, pe care Maria abia le putu auzi; se 
vedea că visa. Dar dacă visa, însemna că judecata începea 
să-i revină, însemna că va fi vindecată, dacă mintea i s-ar fi 
menţinut trează! 

Doctorul se hotări ca, chiar a doua zi, să facă încercarea 
cea mare, regizând lucrurile astfel, încât să producă un 
efect şi mai izbitor. în tot timpul zilei de 18 noiembrie 
doamna Bâthory fu în prada unei violenţe nervozităţi. Maria 
fu foarte impresionată, în timp ce Petru, care stătea 
aproape tot timpul lângă mama sa, avea cele mai bune 
presimţiri. 

Sosi şi noaptea - o noapte întunecoasă, fără nici o adiere 
de vânt, după o zi care, sub această latitudine coborâtă a 
Antekirttei, fusese caldă. Doamna Bâthory, însoţită de Maria 
şi de Borik, plecă de la Stadthaus pe la ora opt şi jumătate. 
Doctorul, ceva mai în urma lor, o urmărea, împreună cu 
Luigi şi cu Pescade. Toată mica colonie era. într-o 
înfrigurată aşteptare a efectului care urma, poate, să se 
producă. Câteva torţe, aprinse pe sub copacii înalţi, 
aruncau o lumină fumurie asupra zidurilor capelei. în 
depărtare, la intervale regulate, clopotul bisericii din 
Artenak trăgea a înmormântare. 

Numai Petru Bâthory lipsea din acest cortegiu care înainta 
încet peste câmp. Dar dacă o luase înainte era pentru ca să 
apară numai în momentul deznodământului acestei 
supreme încercări. Era cam ora nouă când doamna Băthory 
ajunse la cimitir. Deodată, ea lăsă braţul Măriei Ferrato şi 
înainta spre capelă. O lăsară liberă, în voia noului 
simţământ ce părea că o stăpânea cu totul. în toiul unei 
tăceri adânc, întreruptă doar de dangătul clopotului, 
doamna Băthory se opri şi rămase aşa, nemişcată. Apoi 
îngenunche pe prima treaptă, se încovoie, şi atunci o auziră 
plângând... 

În clipa aceea, grilajul capelei se deschise încet, înfăşurat 
într-un linţoliu alb, ca şi cum atunci ar fi ieşit din mormânt, 
Petru apăru în plină lumină... 


— Copilul meu!... Copilul meu!... izbucni doamna Băthory, 
întinzând braţele şi prăbuşindu-se, leşinată. N-avea nici o 
importanţă în sufletu-i se treziseră din nou amintirea şi 
judecata Mama se redeşteptase. îşi recunoscuse fiul! 
îngrijirile doctorului o readuseră numai decât la viaţă; şi 
după ce îşi recapătă cunoştinţa, când ochii săi întâlniră pe 
cei ai fiului său, strigă: 

— Trăieşte!... Petru al meu!... Trăieşte! 

— Da... trăieşte pentru tine, mamă... trăieşte ca să te 
iubească... 

— Şi ca s-o iubească... şi pe ea. 

— Pe ea...? 

— Da... pe Sava...! 

— Pe Sava Toronthal?... strigă doctorul. 

— Nu... pe Sava Sandortf! 

Şi doamna Băthory scoase din buzunar o scrisoare 
mototolită, ce conţinea ultimele rânduri scrise de mina 
doamnei 'Toronthal în preajma morţii sale, şi o întinse 
doctorului. Rândurile acestea nu mai puteau lăsa nici o 
îndoială asupra naşterii Savei!... Sava era fetiţa ce fusese 
răpită din castelul din Artenak!... Sava era fiica contelui 
Mathias Sandorf! 

PARTIEAA CINCEA. 

I. O STRÂNGERE DE MÂNA A LUI MATIFOU. 

Dacă, după cum se ştie. contele Mathias Sandortf ţinuse cu 
orice preţ să rămână doctorul Antekirtt, pentru toţi 
membrii coloniei afară doar de Petru, este pentru că voia să 
rămână necunoscut până la completa desăvârşire a 
planurilor sale. De aceea, când doamna Băthory rosti într- 
un mod atât de neaşteptat numele fiicei lui, el fu destul de 
stăpân pe sine ca să-şi ascundă emoția. Totuşi inima 
încetase un moment de a-i mai bate şi, dacă nu s-ar fi 
stăpânit îndeajuns, s-ar fi prăbuşit pe pragul capelei ca lovit 
de trăsnet. 

Aşadar fiica lui trăiaaşadar ea îl iubea pe Petru şi era 
iubită de el! Şi tocmai el, Mathias Sandorf, fusese acela care 


făcuse totul pentru a împiedica această căsătorieşi când te 
gândeşti că secretul acesta, care i-o reda pe Sava, n-ar fi 
fost descoperit niciodată, dacă doamna Bâthory nu şi-ar fi 
recăpătat ca prin minune judecata! Dar ce se întâmplase în 
urmă cu cincisprezece ani la castelul din Artenak, acuma se 
ştia totul! Copila aceasta, rămasă singură moştenitoare a 
bunurilor contelui Mathias Sandorf, copila aceasta a cărei 
moarte nu s-a putut constata niciodată, fusese răpită şi dată 
după aceea în mâinile lui Silas Toronthal. lar mai târziu, 
când bancherul se stabilise la Raguza, doamna 'Toronthal 
trebuise s-o crească pe Sava Sandorf ca pe propria-i fiică. 
lată drăceasca uneltire a lui Sarcany, adusă la îndeplinire 
de complicea sa, Namir. Sarcany ştia că Sava trebuia să 
ajungă în posesia unei averi uriaşe când va împlini 
optsprezece ani, iar după ce va ajunge soţia lui, va şti el s-o 
impună ca moştenitoare Sandorfilor. Aceasta ar fi fost 
încoronarea mârşavei lui vieţi. Ar fi ajuns stăpânul 
domeniilor din Artenak. 

Îi eşuase oare deocamdată odiosu-i plan? Da, fără îndoială. 
Căci dacă această căsătorie s-ar fi săvârşit, Sarcany s-ar fi 
grăbit de mult să tragă toate foloasele de pe urma ei. Cum îl 
copleşeau acum remuşcările pe doctorul Antekirft! Nu 
fusese tocmai el cel care provocase această tristă înlănţuire 
de fapte, mai întâi refuzând să-l ajute pe Petru, apoi 
lăsându-l pe Sarcany să-şi continue planurile, când, 
întâlnindu-l la Callaro, l-ar fi putut doar pune în 
imposibilitate de a mai face rău, şi, în sfârşit, nelăsându-i-l 
doamnei Bâthory pe fiul său pe care îl salvase de la moarte? 
într-adevăr, câte nenorociri n-ar fi fost evitate dacă Petru s- 
ar fi aflat lângă mama sa, când sosise scrisoarea doamnei 
Toronthal la locuinţa lor din strada Marinella. Dacă ar fi 
ştiut că Sava era fata contelui Sandorf, ar fi putut-o oare 
salva Petru din ghearele lui Sarcany şi ale lui Silas 
Toronthal? Unde era acum Sava Sandorf? în mâinile lui 
Sarcany, desigur Dar unde o ţinea ascunsă Cum i-ar fi 
putut-o smulge? Căci, peste câteva săptămâni, fiica contelui 


Sandorf împlinea optsprezece ani, limita stabilită pentru a 
nu-şi pierde calitatea de moştenitoare - şi faptul acesta îl va 
determina pe Sarcany să facă tot ce îi stătea în putinţă 
pentru a o sili să consimtă la această căsătorie odioasă. într- 
o clipă, doctorului Anlekirtt îi trecură prin minte toate 
aceste fapte, După ce reconstituise, ca şi doamna Bâthory şi 
Petru, tot acest trecut, se gândi la reproşurile - 
neîntemeiate, desigur - pe care soţia şi fiul lui Ştefan 
Bâthory puteau fi îndemnați, să i le adreseze. Şi cu toate 
acestea, chiar dacă lucrurile ar fi stat aşa, putea el oare 
accepta o atare apropiere dintre Petru şi fata care, în ochii 
tuturor şi ai lui însăşi, se numea Sava Toronthal? 

Trebuia acum s-o găsească cu orice preţ pe Sava, pe fiica 
lui, al cărei nume, adăugat celei a contesei Rena, soţia sa, 
fusese dat goeletei Savarena, aşa.cum numele lui Ferrato 
fusese dat steam-iahtului. Nu mai era nici o zi de pierdut. 
Doamna Bâthory fusese condusă din nou la Stadthaus, iar 
doctorul, însoţit de Petru, care trecea din-tr-o stare de 
bucurie într-alta de deznădejde, se înapoie şi el acasă, fără 
să rostească un cuvânt. 

Istovită de violenţa reacţiuni, ale cărei efecte se 
produseseră într-însa, clar vindecată, vindecată de-a 
binelea, doamna Bâthory stătea în camera sa, când doctorul 
şi fiul. ei veniră s-o vadă. Maria, pricepând că trebuia să-i 
lase singuri, se retrase. Doctorul se apropie şi, punândui 
mâna pe umărul lui Petru, zise: 

— Doamna Bâthory, îl socotesc de mult pe fiul 
dumneavoastră ca pe fiul meu. Dar ceea ce am făcut până 
acum din prietenie, am s-o fac de acum înainte din dragoste 
părintească, însurându-l cu Sava... cu fiica mea... 

— Fiica dumneavoastră?... exclamă doamna Bâthory. 

— Da... eu sunt contele Mathias Sandorf. 

Doamna Bâthory se ridică brusc, întinse mâinile şi căzu în 
braţele fiului său. Dar dacă nu putea vorbi, în schimb putea 
să audă. în câteva cuvinte, Petru îi spuse totul, cum contele 
Mathias Sandort fusese salvat datorită devotamentului 


pescarului Andrea Ferrato, de ce timp de cincisprezece ani 
țţinuse să treacă drept mort, cum apăruse iarăşi la Raguza 
sub numele de doctorul Antekirtt. Povesti tot ce făcuseră 
Sarcany şi Silas Toronthal, cum îi denunţaseră pe 
conspiratorii din Triest, povesti despre trădarea lui 
Carpena, din cauza căruia căzuseră victimă tatăl său şi. 
Ladislan Zathmar, în sfârşit, cum doctorul îl răpise din 
cimitirul din Raguza, viii fiind, pentru a-l asocia şi pe el la 
opera de justiţie pe care voia s-o săvârşească. Termină 
istorisirea spunând că doi din aceşti ticăloşi, Silas Toronthal 
şi spaniolul Carpena, se aflau acum în nâinile lor, dar că al 
treilea, Sarcany, lipsea încă, Sarcany, care voia să se însoare 
cu Sava Sandort! 

Timp de o oră,.doctorul, doamna Bâthory şi fiul său, care 
de-acum înainte urmau să fie uniţi într-o strânsă afecţiune, 
vorbiră în amănunt numai despre lucruri în legătură cu 
nenorocita fată. Bineînţeles că Sarcany nu se va da înapoi 
de la nimic ca s-o silească pe Sava la această căsătorie, care 
urma să-i asigure averea contelui Sandorf. Examinară 
îndeosebi această situaţie. Dar dacă planurile acestuia îi 
erau acum cunoscute, nu însemna că erau mai puţin 
primejdioase. Aşa că, în primul rând, trebuiau s-o găsească 
pe Sava, chiar de ar fi fost să răscolească tot pământul! 
înainte de toate rămase stabilit că numai doamna Bâthory şi 
Petru trebuiau să fie singurii care să ştie că Mathias 
Sandorf se ascundea sub numele de doctorul Antekirtt. A 
dezvălui acest secret însemna a dezvălui că Sava era fata 
lui, lucru care, în interesul noilor cercetări ce urmau să fie 
întreprinse, nu trebuia să se afle. 

— Dar unde e Sava?... Unde s-o căutăm?... De unde s-o 
luăm? întrebă doamna Bâthory. 

— O vom şti, răspunse Petru, la care deznădejdea făcuse 
loc unei hotărâri de neclintit. 

— Da!... Vom şti! zise doctorul, şi admițând că Silas 
Toronthal nu ştie locul unde s-a ascuns Sarcany, trebuie 


însă cel puţin să ştie unde o ţine netrebnicul acela pe fiica 
mea... 

— Şi dacă ştie, va trebui s-o spună! făcu Petru. 

— Da... va trebui să vorbească, răspunse doctorul. 

— cât mai curând! 

— cât mai curând. 

Doctorul Antekirtt, doamna Băthory şi Petru nu mai 
puteau rămâne multă vreme într-o asemenea stare de 
nesiguranţă. Luigi, care se afla împreună cu Pescade şi cu 
Matifou în sala mare din Stadthaus, unde îi găsise "Măria, fu 
chemat îndată. I se dădu ordin să meargă împreună cu 
Matifou la fort şi să-l aducă pe Silas Toronthal. Peste un 
sfert de oră, bancherul părăsea cazemata în care era închis, 
ţinut strâns de mână de Matifou. O luară de-a lungul străzii 
principale din Artcnak. îl întrebă pe Luigi unde îl duceau, 
dar acesta nu-i răspunse. Bancherul era cu atât mai 
neliniştit, cu cât nu ştia nici în mâna cărui puternic personaj 
se găsea de când fusese arestat. 

Silas 'Toronthal intră în hol. Mergea în urma lui Luigi, 
mereu ţinut de Matifou. îl zări numai pe Pescade, dar n-o 
văzu nici pe doamna Băthory, nici pe fiul acesteia, care se 
retrăseseră mai la o parte. Deodată se pomeni în faţa 
doctorului, cu care încercase zadarnic să intre în relaţii, pe 
când acesta era în trecere prin Raguza. 

— Dumneavoastră... dumneavoastră! exclamă el. 

Apoi revenindu-şi, nu fără oarecare greutate zise: 

— Aha, va să zică doctorul Antekirtt a pus să mă aresteze 
pe teritoriul francez... El e cel care mă ţine prizonier, 
contra oricărui drept... 

— Dar nu şi contra oricărei justiţii! răspunse doctorul. 

— Şi ce v-am făcut? întrebă bancherul, căruia se vedea că 
prezenţa doctorului îi dăduse oarecare încredere. Da... ce 
v-am făcut? 

— Mie?... O să afli în curând, răspunse doctorul. Dar, mai 
întâi să te întreb Silas Torontal, ce i-ai făcut acestei femei 
nefericite... 


— Doamna Bâthory?! strigă bancherul, dându-se înapoi în 
faţa văduvei care înaintase spre el. 

— Şi fiului său, adăugă doctorul. 

— Petru... Petru Bâthory, bâlbăi Silas Toronthal. 

Şi de bună seamă că s-ar fi prăbuşit, dacă Matifou nu l-ar 
fi ţinut cu toată puterea în picioare. 

Aşadar Petru Bâthory, pe care-l credea mort, Petru al cărui 
convoi îl văzuse trecând spre cimitir, Petru care fusese 
înmormântat în cimitirul din Raguza, Petru era aici, în faţa 
lui, ca un strigoi ieşit din mormânt! Silas Toronthal 
rămăsese încremenit văzându-l în faţa, lui. începu să-şi dea 
seama că nu va mai putea scăpa de pedeapsa fărădelegilor 
sale... Simţea că era pierdut. 

— Unde e Sava? întrebă deodată doctorul. 

— Fiica mea? 

— Sava nu e fiica dumitale!... Sava e fiica contelui Mathias 
Sandorf, pe care dumneata împreună cu Sarcany l-aţi trimis 
la moarte, după ce cu atâta mârşăvie l-aţi denunţat, pe el şi 
pe cei doi tovarăşi ai săi, Ştefan Bâthory şi Ladislau Zatmar! 

În faţa acestei acuzaţii atât de categorice, bancherul se 
simţi cu totul strivit. Nu numai că doctorul Antekirţt ştia că 
Sava nu era fata lui, dar mai ştia şi că e fiica contelui 
Mathias Sandorf! Ştia cum şi de către cine fuseseră trădaţi 
conspiratorii din Triest Tot trecutul acesta odios se ridica 
împotriva lui Silas Toronthal. 

— Unde e Sava? întrebă din nou doctorul, care trebui să 
facă un puternic efort de voinţă ca să se stăpânească. Unde 
e Sava, pe care Sarcany, complicele dumitale în toate 
crimele acestea, a răpit-o acum cincisprezece ani de la 
castelul din Artenak?... Unde e Sava, pe care mişelul acela 
o ţine ascunsă într-un loc pe care dumneata îl cunoşti... pe 
care trebuie să-l cunoşti, pentru a-i smulge consimţământul 
care pe ea o îngrozeşte? Te mai întreb înc-o dată, unde e 
Sava? 

Oricât de teribilă era înfăţişarea doctorului, oricât de 
amenințătoare îi erau cuvintele, totuşi Silas 'Toronthal nu 


răspunse. Pricepuse că situaţia actuală a fetei îl putea salva. 
Ceva îi spunea că viaţa îi va fi salvată atâta timp cât nu va 
destăinui acest ultim secret. 

— Ascultă, reluă doctorul, care izbutise să-şi recapete 
sângele rece, ascultă-mă, Silas Toronthal! Crezi poate că 
trebuie să-ţi aperi complicele! Te temi poate că dacă spui 
unde se află îl pui în primejdie bine, află că Sarcany, pentru 
a fi sigur de tăcerea dumitale, după ce te-a ruinat a încercat 
să te asasineze, aşa cum a făcut şi cu Petru Bâthory la 
Raguza!... Da... în clipa când agenţii mei te-au prins pe 
drumul Nişei, era gata să te trimită pe lumea cealaltă! Ei, te 
mai încăpăţânezi şi acum să taci? 

Silas 'Toronthal, crezând morţiş că tăcerea îi va fi înspre 
folosul său, nu răspunse. 

— Unde e Sava?... Unde e Sava?... repetă doctorul, de 
astă dată foarte furios. 


— Nu ştiu... nu ştiu... răspunse Silas Toronthal, hotărât să 
păstreze secretul. 

Deodată însă scoase un urlet şi, răsucindu-se din pricina 
durerii, încercă zadarnic să-l îmbrâncească pe Matifou. 

— Ilertare!... lertare!... striga el. 

Matifou, poate fără să-şi dea seama, îi strivea mâna într-a 
sa. 

— Iertare! repeta el mereu. 

— Vorbeşti sau nu...? 

— Da... da... Sava... Sava... zise Silas Toronthal, care nu 
putea răspunde decât prin cuvinte răzlețe, Sava... în casa 
Namirei... spioana lui Sarcany... la Tetuan...! 

Matifou dădu drumul braţului lui Şi las Toronthal, care 
căzu ţeapăn. 

— Duceţi-l înapoi! zise doctorul. Ştim acum ceea ce voiam 
să ştim. 

Şi Luigi, târându-l pe bancher afară din Stadfhaus, îl duse 
la cazemată. Sava era la 'Tetuan. Aşadar, pe când doctorul 
Antekirtt şi Petru Bâthory sosiseră, acum mai puţin de două 
luni, la Ceuta, pentru a-l răpi pe spaniol din presidiu, nu-i 
despărţeau decât câteva mile de locul unde marocana o 
ţinea sub paza ei pe biata fată. 

— Chiar în noaptea aceasta Petru, plecăm la Tetuan, zise 
doctorul simplu. 

Pe vremea aceea nu era linie ferată directă de la Tunis la 
frontiera Marocului. Aşa că, spre a ajunge în cel mai scurt 
timp la Tetuan, cel mai bun lucru era să se îmbarce pe unul 
din vasele cele mai rapide ale Antekirttei. înainte de miezul 
nopţii, Electric? ridicase ancora şi pornise în largul Mării 
Syrtelor. Pe bord nu se aflau decât doctorul, Petru, Luigi, 
Pescade şi Matifou. Numai Petru era cunoscut de Sarcany. 
când vor ajunge la Tetuan, vor mai vedea ce au de făcut. 
Era mai bine oare să acţioneze mai degrabă prin viclenie 
decât prin forţă? Asta depindea de situaţia pe care o avea 
Sarcany în oraşul acela marocan, de felul cum stătea în 


casa Namirei, de personalul de care dispunea. Să ajungă, 
mai întâi, la Tetuan! 

Din fundul Syrtelor până la frontiera Marocului sunt vreo 
două mii cinci sute de kilometri, ceea ce înseamnă cam o 
mie trei sute cincizeci de mile marine. Dacă gonea cu toată 
viteza, Electric 2 putea face aproape douăzeci şi şapte de 
mile pe oră. Câte trenuri nu au această vitezăprin urmare, 
acestui fus lung de oţel, pentru care vântul nu era o piedică, 
care despica uşor valurile, care nu se sinchisea de vremea 
rea, nu-i trebuiau nici cincizeci de ore ca să ajungă la 
destinaţie. A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, Electric 2 
ocolise capul Bon. De aici, după ce trecu prin faţa golfului 
Tunis, nu-i mai trebuiră decât câteva ceasuri ca să piardă 
din vedere Bizerta. La Caile, Bone, Capul de Fier, a cărui 
masă metalică se spume că deviază acele busolelor, coasta 
Algeriei, Stora, Bougie, Dellys, Alger, Cberchell, 
Mostaganem, Oran, Nemours, apoi poalele munţilor Rif, 
mica peninsulă Mellila, care e spaniolă ca şi Ceuta, capul 
Tres-Forcas, după care ţărmul merge rotunjindu-se până la 
capul Negro, toată priveliştea aceasta a litoralului african 
se desfăşură în faţa ochilor lor în decursul zilelor de 20 şi 
21 noiembrie, fără să întâmpine nici o neplăcere. Niciodată 
maşinile, acţionate de curentul acumulatoarelor sale, nu 
dăduseră un asemenea randament. Dacă cumva Electricul 
fu zărit fie de-a lungul coastelor, fie în largul golfurilor pe 
care le străbătea tăind-o în linie dreaptă de la un cap la 
celălalt, desigur că cei de la semafoare, crezură că e un vas 
fantomă sau poate un cetaceu de o putere neobişnuită, pe 
care nici un sieamer nu l-ar fi putut ajunge pe suprafaţa 
apelor mediteraneene. 

Către ora opt seara, doctorul Antekirtt, Petru, Luigi, 
Pescade şi Matifou debarcară la gura micului râu din 
Tetuan, unde vasul lor rapid ancorase. La o sută de paşi de 
țărm, la un fel de caruvanserai mai mic găsiră nişte catâri şi 
o călăuză arabă, care se oferi să-i conducă până în oraşul 
care se afla la o depărtare de cel mult patru mile. Preţul pe 


care-l cerea fu acceptat fără nici o tocmeală, şi micul convoi 
porni numaidecât. De partea aceasta a munţilor Rif, 
europenii nu au de ce să se teamă de populaţia băştinaşă, 
nici chiar de nomazii care cutreieră ţinutul. De altminteri, 
regiunea este puţin locuită şi aproape necultivată. Drumul 
străbate o câmpie presărată cu nişte arbuşti piperniciţi, un 
drum făcut mai curând de copitele dobitoacelor decât de 
mâna omului. De o parte a drumului - râul, cu mlaştini de-a 
lungul lui, cu orăcăit de broaşte, cu cântec de greieri şi cu 
câteva bărci de pescuit ancorate în mijlocul apei sau trase, 
pe uscat. De partea cealaltă, pe dreapta, un lanţ de dealuri 
pleşuve, care se continuă până întâlnesc masivul munţilor 
din sud. Era o noapte minunată. Lumina lunei scălda toată 
câmpia. Crestele munţilor din depărtare se zăreau 
nelămurit în această lumină răsfrântă de apa limpede ca 
oglinda râului. în zare strălucea oraşul Tetuân, ca o pată 
albă pe un fond ceţos şi întunecat. 

Arabul îşi conducea convoiul în pas întins. De două sau de 
trei ori trebuiră să se oprească în faţa unor posturi 
singuratice, ale căror ferestre, dinspre partea unde nu 
bătea luna, lăsau să se strecoare în întunericul de afară o 
lumină gălbuie. leşeau atunci unul sau doi marocani, 
bălăngănind un felinar palid şi vorbeau ceva cu călăuza. 
După ce schimbau câteva cuvinte de recunoaştere porneau 
mai departe. 

Nici doctorul, nici ceilalţi nu scoteau un cuvânt. Adânciţi, 
în gânduri, lăsau în voia lor catării, obişnuiţi cu drumul 
acesta de câmpie, ros de puhoaie, plin de bolovani sau de 
rădăcini. Unul din dobitoace însă, şi tocmai cel mai 
puternic, rămânea uneori în urmă. Dar nu trebuia să i se ia 
în nume de rău lucrul acesta, căci îl avea în spate pe 
Matifou. Tocmai asta îl făcu pe Pescade să-şi dea cu 
părerea: 

— Poate că ar fi fost mai nimerit să ducă Matifou în spinare 
catârul, în loc să-l ducă bietul catâr pe Matifou. 


Pe la nouă şi jumătate, arabul se opri în faţa unui zid înalt, 
alb, cu turnuri şi creneluri, care apără oraşul din partea 
aceasta. în zid se deschidea o poartă scundă, împodobită cu 
arabescuri, aşa cum se obişnuieşte prin Maroc. Deasupra, 
prin numeroase găuri, se vedeau ieşind în afară gurile 
tunurilor, asemenea unor caimani adormiţi leneş în lumina 
lunei. Poarta era închisă. Trebuiră să parlamenteze mult, cu 
banii în mână, până să le-o deschidă. Apoi se înfundară în 
nişte străzi întortocheate, strâmte, cele mai „multe boltite, 
şi întâlniră alte porţi, straşnic ferecate, care se deschiseră 
una după alta prin aceleaşi mijloace, în sfârşit, peste un 
sfert de oră, doctorul şi însoțitorii săi ajunseră la un han - 
singurul han din oraş - ţimut de o evreică şi la care 
drumeţii erau serviţi de o fată chioară. Lipsa de confort de 
aici, cu cămăruţele sărăcăcioase înşirate în jurul unei curţi 
interioare, s-ar putea explica prin numărul prea mic de 
străini care se încumetă să vină până la Tetuan. Şi nici nu 
există aici decât un singur reprezentant al unei puteri 
europene, consulul Spaniei, pierdut în mijlocul unei 
populaţii de câteva mii de locuitori, printre care elementul 
predominant este cel indigen. 

Oricât de mult ar fi dorit doctorul să afle unde e casa 
Namirei şi să ceară să fie condus acolo numaidecât, totuşi 
se stăpării. Trebuia să acţioneze cu cea 'mai mare băgare 
de seamă. O răpire putea să prezinte greutăţi foarte 
serioase în condiţiile în care desigur că se găsea Sa va. 
Toate motivele pentru sau contra furii examinate serios. 
Poate chiar va putea răscumpăra la un preţ oricât de mare 
libertatea fetei? Dar doctorul şi Petru trebuiau să se 
păzească să nu fie recunoscuţi, mai ales de Sarcany, care 
probabil că era la Tetuan. în mâinile lui, Sava reprezenta 
pentru viitor, o garanţie la care n-ar fi renunţat uşor. Pe de 
altă parte, aici nu erau într-una din acele ţări civilizate ale 
Europei, unde justiţia şi poliţia ar îi putut să le vină în 
ajutor. Cum era să dovedeşti aici, în ţinutul acesta cu sclavi, 
că Sava nu era proprietatea legitimă a marocanei. Cum era 


să dovedeşti că ea era fata contelui Sandorf, referindu-te 
doar la scrisoarea doamnei Toronthal sau la mărturisirea 
bancherului în oraşele acestea arabe, casele sunt încuiate 
cu grijă, nu poţi pătrunde atât de uşor înăuntru. Chiar şi 
intervenţia unui cadiu ar fi riscat să rămână fără efect, în 
caz că ar fi obținut-o. 

Fusese hotărât, deci, ca mai întâi să supravegheze cât mai 
îndeaproape casa Naniirei, fără să trezească însă nici cea 
mai mică umbră de bănuială. în dimineaţa următoare, 
Pescade se va duce să culeagă informaţii, împreună cu 
Luigi, care, pe vremea când locuise în acea insulă 
cosmopolită a Maltei, învățase puţină arabă. Vor căuta 
amândoi să afle în ce cartier, pe ce uliţă locuia această 
Namir, al cărei nume trebuia să fie cunoscut în Tetuan. Pe 
urmă, vor mai vedea ce au de făcut, după cum va fi cazul. 

În aşteptare, Electric 2 stătea ascuns într-una din 
strâmtele scobituri ale țărmului, la gura râului din Tetuan, 
gata de plecare la primul semnal... Noaptea petrecută la 
han i se păru doctorului şi lui Petru că nu se mai sfârşeşte. 
cât despre Pescade şi Matifou, dacă şi-au dorit vreodată să 
doarmă în paturi încrustate cu plăci de faianţă, înseamnă că 
acum erau mulţumiţi. 

A doua zi, Luigi şi Pescade se duseră mai întâi prin bazar, 
unde forfotea o bună parte din populaţia Tetuanului. 
Pescade o cunoştea pe Namir, pe care o văzuse de zeci de 
ori pe străzile Raguzei, pe când făcea serviciul de spioană 
în slujba lui Sarcany. S-ar fi putut deci s-o întâlnească, fapt 
ce n-ar fi prezentat nici un neajuns, căci ea nu-l cunoştea. în 
cazul acesta, n-aveau decât s-o urmărească. 

Marele bazar din Teiuan e 6 îngrămădire de şoproane, de 
hardughii, de cocioabe joase, strâmte, murdare, cu uliţe 
noroioase. Câteva pânze, în fel de fel de culori, întinse pe 
frânghii, le apăra împotriva arşiţei soarelui. La fiecare pas, 
magherniţe întunecoase în care se vând mătăsuri brodate, 
ceaprazuri în felurite culori, papuci, brâuri cu chimir, 
burnusuri, olarii, bijuterii, coliere, brățări, inele, 


mărunţişuri de aramă, lustre, vase pentru ars mirodenii, 
felinare - într-un cuvânt, tot ce se găseşte de obicei şi în 
magazinele speciale din marile oraşe ale Europei. 

Se şi adunase lume multă, care voia să profite de răcoarea 
dimineţii. Erau acolo maure acoperite cu văluri, încât nu li 
se văd decât ochii, evreice cu faţa descoperită, arabi, kabili, 
marocani, umblând de colo până colo prin bazar, alături de 
câţiva străini. Prezenţa lui Luigi Ferrato şi a lui Pescade nu 
atrăgea în mod deosebit atenţia nimănui. Căutară timp de o 
oră prin mulţimea aceasta pestriță pe Namir. Zadarnic. Nu 
se ivi nici marocana, nici Sarcany. Luigi se gândi atunci să 
întrebe pe unul din băieţii aceia pe care-i găseşti totdeauna 
mişunând prin bazarurile marocane, aproape goi, corcituri 
de toate rasele africane pe care le întâlneşti amestecate 
începând de la munţii Rif şi până la hotarele Saharei. Cei 
dintâi cărora li se adresară nu putură răspunde la 
întrebare. în sfârşit, unul din ei, un kabil de vreo 
doisprezece ani, cu o mutră de ştrengar parizian, îi asigură 
că el ştie unde locuieşte marocana şi se oferi să-i conducă în 
schimbul câtorva gologani. 

Oferta fu primită şi toţi trei porniră pe ulițele 
întortocheate ce duc înspre fortificațiile oraşului. Peste zece 
minute ajunseră într-un cartier aproape pustiu, cu case 
joase, foarte rare şi fără ferestre la stradă. 

În timpul acesta, doctorul şi Petru aşteptau ca pe jăratic să 
se întoarcă Luigi şi Pescade. De zeci de ori erau gata să 
pornească şi ei înşişi în căutarea Namirei. Dar şi marocana 
şi Sarcany îi cunoşteau pe amândoi. Ar fi însemnat să dea 
totul peste cap, în cazul unei întâlniri care ar fi trezit 
bănuiala celor căutaţi, şi i-ar fi făcut să se păzească. 
Aşteptară, deci. în prada celor mai vii nelinişti. Era ora 
nouă, când Luigi şi Pescade se reîntoarseră la han. După 
chipul lor întristat se vedea că aduceau veşti proaste. 

Într-adevăr, Sarcany şi Namir, însoţi ţi de o fată pe care 
nimeni n-o cunoştea, părăsiseră Tetuanul de cinci 
săptămâni, lăsând casa în paza unei bătrâne. Doctorul şi 


Petru nu se aşteptau la această lovitură care căzu ca un 
trăsnet pe capul lor. 

— Şi totuşi, plecarea aceasta e foarte explicabilă! băgă de 
seamă Luigi. Sarcany n-avea oare toate temeiurile să se 
teamă că Silas Toronthal, din răzbunare sau dintr-un alt 
motiv, va destăinui locul unde se ascunsese? 

atâta vreme cât nu fusese vorba decât să-i urmărească pe 
trădători, doctorul Antekirtt nu deznădăjduise nici o clipă. 
Acuma, însă, când era vorba s-o scape pe fiică-sa din 
mâinile lui Sarcany, începuse să-şi cam piardă încrederea. 
Cu toate acestea, Petru şi cu el căzură de acord să se ducă 
numaidecât să viziteze casa Namirei. Poate că vor găsi pe 
acolo ceva mai mult decât simpla amintire a Savei Poate că 
vor găsi vreo urmă care să le spună ce se întâmplase cu ea. 
Şi poate că bătrâna evreică, căruia i se încredinţase paza 
casei, le-ar putea da, sau mai degrabă le-ar putea vinde 
câteva lămuriri, ce le-ar fi de folos în cercetările lor. Luigi îi 
duse acolo numaidecât. Doctorul, care vorbea araba ca un 
fiu al deşertului, se dădu drept un prieten al lui Sarcany. 
Era în trecere prin Tetuan, spunea el, ar fi fost bucuros să-l 
vadă, şi îi ceru voie să viziteze locuinţa. 

La început, bătrâna se cam împotrivi, dar un pumn de 
pechini avură darul s-o mai îmbuneze. Şi, în primul rând, 
răspunse la toate întrebările doctorului, care se arăta 
foarte interesat de soarta stăpânului ei. Fata. care fusese 
adusă de marocană, trebuia să devină nevasta lui Sarcany. 
Era un lucru demult hotărât şi poate că această căsătorie s- 
ar fi făcut la Tetuan, dacă n-ar fi plecat aşa pe neaşteptate. 
De când sosise aici, adică de vreo trei luni, tânăra nu ieşise 
niciodată din casă. Ziceau că era o arabă, dar evreica 
credea că trebuie să fie o europeană. Cu toate acestea, ea 
n-o văzuse decât foarte puţin, în timpul cât marocana 
fusese plecată, aşa că n-ar putea să le spună mai multe. 

În ceea ce priveşte locul unde le dusese Sarcany, bătrâna 
nu le putu spune nimic, căci habar n-avea nici ea. ot ce ştia 
era că plecaseră de vreo cinci săptămâni, cu o caravană ce 


se ducea înspre răsărit. Din ziua aceea, casa rămăsese în 
grija ei, şi ea trebuia s-o păzească până când Sarcany va 
găsi un cumpărător ceea ce arăta că n-avea de gând să se 
mai întoarcă la Tetuan. 

Doctorul asculta cu un aer nepăsător aceste răspunsuri, 
pe care i le traducea numaidecât lui Petru Bâthory. în 
sfârşit, ceea ce era sigur era că Sarcany nu găsise cu cale 
să se îmbarce pe vreunul din pacheboturile ce fac escală la 
Tanger, nici să ia trenul de Oran. Aşa că se alăturase unei 
caravane care pleca din Tetuan... Dar încotro?... înspre o 
oază din deşert, sau mai departe, prin ţinuturile acelea 
aproape sălbatice, unde Sava ar fi fost cu totul la bunul său 
plac? De unde să afle? Pe drumurile Africii de Nord e tot 
aşa de greu să dai de urma unei caravane, ca şi de urmele 
unui singur om! 

De aceea, doctorul stărui din nou pe lângă bătrâna 
evreică. Spunea într-una că avea veşti importante care-l 
interesau pe Sarcany, şi tocmai în legătură cu casa aceasta 
pe care voia s-o vândă. Dar cu toate acestea nu mai putu 
afla nimic. Se vede că femeia nu ştia nimic despre noul loc 
unde se ascunsese Sarcany pentru a grăbi deznodământul 
acestei drame. 

Doctorul, Petru şi Luigi cerură atunci voie să viziteze casa, 
o casă cum sunt toate casele arabilor, ale cărei camere 
aveau ferestrele înspre o curte interioară, înconjurată de o 
galerie dreptunghiulară. 

Ajunseră şi în camera pe care o ocupase Sava - o 
adevărată celulă de închisoare. Câte ceasuri nu petrecuse 
aici nefericita fată în prada celei mai cumplite deznădejdi, 
fără să mai poată aştepta vreun ajutor de undeva! Doctorul 
şi cu Petru cercetară cu privirea camera, fără să scoată un 
cuvânt, căutând cele mai neînsemnate semne care i-ar fi 
putut pune pe urmele celor pe care-i căutau. 

Deodată, doctorul se apropie repede de un mic vas de 
mangal din aramă, care se afla într-un colţ al camerei, pe 


un trepied. Erau câteva resturi de hârtie înăuntru, nearse 
complet. 

Aşadar Sava scrisese. Şi, luată prin surprindere de această 
plecare neaşteptată, voise oare să ardă scrisoarea înainte 
de a pleca din Tetuan? Sau - ceea ce de asemenea era cu 
putinţă - poate că scrisoarea aceasta, găsită asupra Savei, 
fusese distrusă de Sarcany sau de Namir? 

Petru urmări privirile doctorului, care se aplecase 
deasupra vasului. Ce să fie oare? Pe aceste resturi de 
hârtie, pe care o singură suflare le-ar fi putut preschimba în 
cenuşă, se vedeau câteva cuvinte - printre altele, acestea 
două, din nefericire incomplete: „Doam... Bâth...” 

Oare Sava; neştiind, neavând de unde să ştie că doamna 
Bâthory dispăruse din Raguza, încercase să scrie, ca 
singurei persoane de pe lume, căreia i-ar fi putut cere să-i 
vină în ajutor? Apoi după numele doamnei Bâthory se mai 
putea descifra încă un nume - acela al fiului său... Petru, 
ţinându-şi răsuflarea, încerca să mai găsească vreun cuvânt 
care să se poată citi... Dar privirea se tulburase... Nu mai 
vedea nimic... Şi cu toate acestea, mai era un cuvânt care îi 
putea pune pe urmele fetei, un cuvânt pe care doctorul 
izbuti să-l găsească aproape întreg... 

— Tripolitania! exclamă el. 

Aşadar, Sarcany se ascunsese în regenta din Tripoli, 
ţinutul său de baştină, unde putea fi sigur că nu va fi 
găsitânspre provincia aceasta se îndreptase caravana, 
plecată din Tetuan în urmă cu cinci săptămâni! 

— La Tripoli! zise doctorul. 

Se îmbarcară chiar în seara aceea. Dacă Sarcany ajunsese 
în capitala regentei, sperau să ajungă şi ei acolo cel puţin la 
câteva zile după el. 

Îl. SĂRBĂTOAREA BERZELOR în ziua de 23 noiembrie, 
câmpia Sung-Etteâate, care se întinde dincolo de zidurile 
Tripolisului, oferea o privelişte foarte ciudată. Cine ar fi 
putut spune, în ziua aceea, dacă această câmpie este 
stearpă sau roditoare? Pe întinsul ei se înşirau corturi de 


toate culorile, împodobite cu ciucuri şi cu steaguri în culori 
ţipătoare, şatre prăpădite de pânză jerpelită, care deabia îi 
puteau adăposti cât de cât pe cei dinăuntru contra asprului 
„digly”, vântul uscat dinspre miazăzi; ici-colo, pâlcuri de Cai 
înşăuaţi cu şei orientale bogat împodobite, dromaderi care 
îşi întindeau pe nisip boturile lor late şi care semănau cu 
nişte burdufuri pe jumătate goale, măgăruşi mici ca nişte 
dulăi şi dulăi mari ca nişte măgăruşi, catâri cu uriaşele 
samare arabe, cu obâârteul şi ciochina rotunde ca nişte 
cocoaşe de cămilă; apoi, o mulţime de călăreţi, cu puşca pe 
spate, cu genunchii ajungându-le până în dreptul pieptului, 
cu picioarele virile în scări ce semănau cu nişte papuci, cu 
săbii duble la şold, galopâud prin gloata de bărbaţi, de 
femei, de copii, fără să le pese că ar putea să-i strivească 
sub copitele cailor; în sfârşit, băştinaşi, îmbrăcaţi aproape 
cu toţii la fel în acel „hauli” african, sub care n-ai putea 
deosebi o femeie de un bărbat, dacă bărbaţii nu şi-ar prinde 
la piept cu un cui de arămii culele acestei pături, în timp ce 
femeile îşi aduc poala de sus peste faţă, astfel încât să nu li 
se vadă decât ochiul stâng. Haina aceasta variază după 
clase: pentru cei săraci e o simplă manta de linii sub care îşi 
ascund goliciunea, cei mai înstăriți poartă sub ca o vestă şi 
nişte nădragi largi, arăbeşti, iar cei bogaţi lasă să li se vadă 
pe dedesubt strălucitoarele podoabe, albe şi albaştri, 
aplicate pe un al doilea hauli mătăsos, subţire şi străveziu, 
sub care se zăreşte cămaşa presăraţii cu fluturaşi cusuţi cu 
fir de aur. 

Dar nu numai tripolitani se înghesuiau pe câmpia aceasta. 
Veniseră şi negustori din Qhadames şi din Sokna cu escorta 
lor de sclavi negri; apoi evrei de prin părţile acelea şi 
evreice cu faţa descoperită, grase, aşa cum cred cele de pe 
aici că le şade bine, şi îmbrăcate destul de caraghios; apoi 
negri, veniţi dintr-un sat învecinat, din colibele lor 
nenorocite făcute din trestie şi din frunze de palmier, ca să 
ia şi ei parte la acest prilej de bucurie. şi de petrecere, şi 
având pe ei mai multe zorzoane decât veşminte, brățări 


grosolane de aramă, coliere de scoici, şiraguri de dinţi de 
animale, inele de argint în sfârcuri urechilor şi în nas; apoi 
mai erau acolo benuli şi awaghiri, de fel de pe țărmurile 
Syrtei mari, cărora curmalii din ţinuturile lor le dă în acelaşi 
timp vin, fructe, pline şi dulciuri. în fine, prin înghesuiala 
aceasta de mauri, de berberi, de turci, de beduini şi chiar 
de „musafiri” - adică de europeni - se plimbau ţanţoşi. paşa 
lele, seicii, cadiii, caizii, toate căpeteniile ținutului, făcându- 
şi drum prin mulţimea care se dădea la o parte, umilă şi 
prevăzătoare, din faţa soldaţilor cu sabia afară din teacă 
sau a bastoanelor poliţiştilor, când trecea, cu o nepăsare 
împărătească, guvernatorul general al acestei regiuni 
africane, al acestei provincii din imperiul turcesc, supusă 
din punct de vedere administrativ sultanului. Socotind la 
peste un milion şi jumătate numărul locuitorilor 
Tripolitaniei, şi şase mii de soldaţi - o mie pentru Djebel şi 
cinci sute pentru Cirenaica - oraşul Tripoli luat separat n- 
are mai mult de douăzeci până la douăzeci şi cinci de mii de 
suflete. Dar, s-ar fi putut spune că în ziua aceea populaţia 
lui se dublase, prin numărul mare de curioşi veniţi din toate 
părţile provinciei. E adevărat că aceşti „rurali” nici n-au mai 
încercat să-şi găsească sălaş în capitala regenței, înăuntrul 
zidurilor oraşului, nici casele zidite din materiale atât de 
proaste, încât ajung foarte repede nişte ruine, nici străzile 
înguste, întortocheate, desfundate - s-ar putea spune chiar 
lipsite şi de aer - nici cartierul de lângă litoral, unde sunt 
consulatele, nici cartierul apusean al oraşului, locuit de 
evrei, nici ceea ce le mai rămâne musulmanilor din acest 
oraş n-ar fi putut adăpostiatâta popor. 

Dar câmpia Sung-Ettelale era destul de întinsă ca să 
încapă aici toată mulţimea spectatorilor veniţi la această 
Sărbătoare a Berzelor, a cărei legendă se bucură şi acum 
de mare cinste în ţinuturile răsăritene ale Africii. Această 
câmpie - o porţiune de Savană, cu nisip galben, inundată 
uneori de valurile mării răscolite de vânturile de răsărit - 
înconjoară din trei părţi oraşul şi are o lăţime cam de un 


kilometru. Printr-un foarte viu contrast, la marginea sa 
dinspre miazăzi se întinde oaza Manşie, cu case de o 
albeaţă strălucitoare, cu grădini udate cu apă scoasă dintr- 
un puț cu o roată şitrasă de o vacă pricăjită, cu portocali, 
lămâi şi curmali, cu crânguri înverzite de arbuşti şi de flori, 
cu antilope, gazele, feneci, flamingo, - un petic de pământ 
pe care e înghesuită o populaţie de treizeci de mii de 
locuitori. Dincolo de această oază începe deşertul, care în 
nici un alt punct al Africii nu este atât de aproape de 
Mediterană, deşertul cu dunele sale mişcătoare, cu 
nesfârşitul său covor de nisip, pe care, după cum spunea 
baronul von Kxafft, „vântul face valuri tot atât de uşor ca şi 
pe mare”, un adevărat ocean libian căruia nu-i lipsesc nici 
chiar ceţurile, care se formează dintr-un nisip foarte fin. 

Tripolitania - un teritoriu aproape tot atât de vast ca şi” 
Franţa - se întinde între regența Tunisului, Egipt şi Sahara, 
pe trei sute de kilometri de-a lungul litoralului 
mediteranean. în regiunea aceasta - una din cele mai puţin 
cunoscute din nordul Africii - în care te poţi ascunde mai 
bine ca oriunde, se refugiase Sarcany după ce plecase din 
Tetuan. De fel din Tripolitania - teatrul de operaţii al 
primelor sale isprăvi - nu făcea deci decât să se reîntoarcă 
în ţinutul său de baştină. întrucât, precum ştim, pe 
deasupra mai făcea parte şi din cea mai temută sectă din 
nordul Africii, el trebuia să găsească un ajutor eficace la 
acei senuzişti, al căror agent în străinătate fusese tot 
timpul, înijlocindu-le cumpărarea de arme şi de muniții. Aşa 
că, ajungând la Tripoli, putu să fie găzduit chiar în casa 
mogaddemului Sidi Hazam, şeful sectarilor din acea 
regiune. 

După ce Silas Ioronthal fusese răpit pe drumul Nisei - 
răpire pe care nu şi-o putea încă explica - Sarcany plecase 
din Monte-Carlo. Cele câteva mii de franci pe care îi pusese 
deoparte din ultimele-i câştiguri, şi pe care fusese destul de 
prevăzător să nu-i rişte la masa de joc, îi îngăduiseră să 
facă faţă cheltuielilor de drum şi altor cheltuieli 


neprevăzute. Şi de fapt, avea toate motivele să se teamă că 
Silas 'Toronthal, ajuns în culmea deznădejdii, va căuta să se 
răzbune pe el, fie vorbind despre trecutul lui, fie dezvăluind 
situaţia Savei. Mai ales că bancherul ştia că fata era la 
Tetuan, în paza Namirei. De aceea, Sarcany se hotări să 
părăsească Marocul în cel mai scurt timp. Măsura aceasta 
era cât se poate de cuminte, căci de bună seamă că Silas 
Toronthal va destăinui în ce ţinut şi în ce oraş se afla fata 
păzită de marocană. 

Sarcany luă deci hotărârea să se refugieze în regenta din 
Tripoli, unde nu-i vor lipsi nici mijloacele de acţiune, nici 
mijloacele de apărare. Dar dacă ar fi plecat fie cu 
pacheboturile ce făceau cursa de-a lungul litoralului, fie cu 
trenul de Algeria, aşa cum foarte bine se gândise doctorul, 
ar fi riscat prea mult. Aşa că preferă să se alăture unei 
caravane de senuzişti ce emigrau spre Cirenaica, adunând 
pe drum noi partizani de prin ţinuturile mai de seamă din 
Maroc, din Algeria şi din provincia tunisiană. Caravana, 
care trebuia să străbată repede cele cinci sute de leghe 
dintre Tetuan şi Tripoli, luând-o de-a lungul graniţei nordice 
a deşertului, porni la drum în ziua de 12 octombrie. 

Şi acum, Sava era cu totul în mâinile celor care o răpiseră. 
Dar hotărârea sa rămase neclintită: nici amenințările 
Namirei, nici furia lui Sarcany nu i-o vor putea zdruncina. 
La plecarea din Tetuan, caravana număra vreo cincizeci de 
partizani sau „khuani”, înregimentaţi sub conducerea unui 
imam care îi organiza milităreşte. De altminteri, nu urmau 
să străbată provinciile de sub stăpânire franceză, unde ar fi 
putut întâmpina oarecare greutăţi. 

Continentul african, prin configuraţia țărmului Algeriei şi 
Tunisiei, formează un arc până la coasta vestică a Syrtei 
mari, care coboară iarăşi brusc înspre sud. Ceea ce 
înseamnă deci că drumul cel mai scurt pentru a ajunge de 
la Tettian la Tripoli este cel pe care îl face coarda acestui 
arc şi care nu urcă înspre nord mai sus de Laghuat, unul 
din ultimele oraşe franceze de pe frontiera Savarei. 


După ce ieşi din imperiul marocan, caravana o luă de-a 
lungul hotarului bogatelor ţinuturi ale acestei Algerii, care 
s-a propus să fie botezată „Noua Franţă” şi care, în 
realitate, e chiar Franţa însăşi, mai mult decât ar fi Noua 
Caledonie, Noua Olandă său Noua Scoţie însăşi Galedonia, 
Olanda sau Scoţia, căci abia treizeci de ore de drum pe 
mare despart Franţa de Algeria. 

Trecând prin Beni-Matan, prin Ulad-Nail, prin Şarfat-el 
flamei, caravana mai spori cu câţiva partizani. Număra 
peste trei sute de oameni când atinse litoralul tunisian al 
Syrlei mari. Nu mai avea decât să-şi continue drumul de-a 
lungul coastei, aşa că, recrutându-şi noi khuani prin satele 
din ţinut, ajunse pe la 20 noiembrie la frontiera regenței, 
după un drum de şase săptămâni. 

Aşadar, în ziua când urma să se sărbătorească cu atâta 
vâlvă Sărbătoarea Berzelor, Sarcany şi Namir erau abia de 
trei zile oaspeţii niogaddemului Sidi 1 lazam, în casa căruia 
era închisă acum Sava. 

Această casă, dominată de un minaret zvelt, cu pereţii săi 
albi, cu câteva găuri în zid, cu terase crenelate, fără 
ferestre înspre drum, cu o poartă îngustă şi scundă, semăna 
întrucâtva cu o mică fortăreață, în realitate, era o adevărată 
moschee situată în afara oraşului, la marginea câmpiei 
nisipoase şi a plantațiilor oazei Manşie, cu grădini 
împrejmuite de un gard înalt, ce se întindeau până la 
marginea oazei. Casa era împărţită ca toate casele arabe, 
mumai că avea trei curţi interioare, împrejurul cărora era o 
galerie de formă dreptunghiulară, cu coloane şi arcade, în 
care dădeau diferitele camere, cele mai multe dintre ele 
luxos mobilate. în fundul curţii a doua, oaspeţii 
moqgaddemului găseau o mare „skifa” - un fel de vestibul 
sau de hol, în care se ţinuseră până atunci mai multe 
consfătuiri sub preşedinţia lui Sidi 1 lazam. Dacă locuinţa 
aceasta era apărată de zidurile-i înalte, mai avea pe 
deasupra şi un personal numeros, care ar fi putut s-o apere 
în cazul unui atac din partea triburilor nomade, sau chiar 


împotriva autorităţilor tripolitane, care urmăreau să-i ţină 
în frâu pe senuziştii din regiune. Erau aici vreo cincizeci de 
partizani, bine înarmaţi atât în vederea apărării, cât şi a 
unui atac. O singură poartă dădea acces în această zauia; 
dar această poartă, foarte groasă, solidă şi bine ferecată, n- 
ar fi putut fi forţată uşor, şi chiar dacă ar fi fost forţată era 
greu de trecut. 

Sarcany găsise deci în casa moqaddemului un adăpost 
sigur. Aici nădăjduia el să-şi desăvârşească planul. 
Căsătoria lui cu Sava trebuia să-i aducă o avere imensă, şi, 
la nevoie, se putea bizui pe ajutorul confraţilor săi, direct 
interesaţi şi ei în succesul lui. cât despre partizanii veniţi 
din 'Teluan sau strânşi în cursul drumului, aceştia se 
răspândiră prin oaza Manşie, gata să se adune la primul 
semnal. Fără ca poliţia tripolitană să bănuiască ceva, 
această Sărbătoare a Berzelor urma tocmai să servească 
cauza senuzismului. Aici, pe câmpia Sung-Etlelate, khuanii 
din nordul Africii trebuiau să primească cuvântul de ordine 
al muftiilor în vederea concentrării lor pe teritoriul 
Cirenaicei, din care să facă un adevărat regat al piraţilor, 
sub atotputernica autoritate a unui calif. 

Împrejurările erau, de altfel, favorabile, căci tocmai în 
ţinutul Benghazi din Cirenaica avea asociaţia, încă de pe 
acum, cei mai mulţi partizani. 

În ziua când urma să înceapă Sărbătoarea Berzelor în 
Tripolitania, trei străini se plimbau prin mulţimea adunată 
pe câmpia Sung-Ettelate. Nimeni n-ar fi putut bănui că 
străinii aceştia, îmbrăcaţi în costum arab, erau nişte 
europeni. De altminteri, cel mai în vârstă dintre ei se simţea 
foarte în largul său îmbrăcat în acest costum, ceea ce arăta 
că era obişnuit de multă vreme cu el. Era doctorul 
Antekirtt, însoţit de Petru Bâthory şi de Luigi Ferrato. 
Pescade şi Matifou rămăseseră în oraş, unde erau ocupați 
cu anumite pregătiri, şi desigur că nu trebuiau să apară pe 
scenă decât în momentul când urmau să-şi joace rolul. 


Trecuseră doar douăzeci şi patru de ore de când Electric 2 
aruncase ancora, în dosul stâncilor acelora înşiruite în faţa 
portului Tripolisului ca un fel de dig natural. Traversarea 
fusese tot atât de rapidă şi de astă dată. Un popas de trei 
ceasuri la Philippeville, în golfuleţul Filfila, şiatâta tot, adică 
tocmai timpul necesar ca să-şi procure nişte costume arabe. 
După care Electricul plecase mai departe, fără ca prezenţa 
lui în golful Numidiei să fie măcar semnalată. Aşa că, în 
momentul când doctorul şi însoțitorii săi. debarcaseră, nu 
pe cheiul din Tripoli, ci pe ţărmul stâncos dinafară portului, 
ci nu mai erau cinci europeni ce puneau acum piciorul pe 
teritoriul regenței, ci cinci orientali, al căror veşmânt nu 
putea să atragă atenţia nimănui. Dacă cineva i-ar fi privit cu 
multă băgare de seamă, poate că Petru şi Luigi, neobişnuiţi 
cu un astfel de costum, s-ar fi dat de gol; dar Pescade şi 
Matifou, deprinşi cu tot felul de deghizări de pe când erau 
comedianţi, nu se simțeau stânjeniţi câtuşi de puţin. 

când se însera, ascunseră Electricul în partea cealaltă a 
portului, într-unul din golfuleţele acestui litoral puţin păzit. 
Acolo trebuia să aştepte, gata de plecare la orice oră din zi 
şi din noapte. 

De îndată ce debarcară, doctorul şi însoțitorii săi urcară 
ţărmul, stâncos, o luară pe cheiul format din blocuri mari de 
piatră care duce la Bab-el-Bahr, Poarta Mării, şi intrară pe 
ulițele strâmte ale oraşului. Primul hotel pe care-l găsiră în 
cale - şi n-aveau dece să aleagă - le păru destul de bun 
pentru câteva ceasuri sau, poate, pentru câteva zile. Se 
înfăţişară aici ca nişte oameni modeşti, dându-se drept 
simpli negustori tunisieni, care voiau să se folosească de 
ocazia că erau în trecere prin Tripoli pentru a asista şi ei la 
Sărbătoarea Berzelor. Cum doctorul vorbea tot atât de bine 
araba ca şi alte graiuri din jurul Mediteranei, nu se putea 
da de gol nici în privinţa aceasta. Hotelierul îi primi foarte 
bine pe cei cinci călători, care-i făceau marea cinste de a 
trage la el. Era un om mic şi îndesat, care turuia într-una ca 
o moară stricată. Aşa că doctorul, trăgându-l de limbă, află 


în curând o seamă de lucruri care îl interesau în mod 
deosebit. în primul rând află că sosise de curând o caravană 
din Maroc; apoi că Sarcany, cunoscut de toată lumea de 
aici, venise şi el cu această caravană şi că fusese găzduit în 
casa lui Sidi Hazam. 

lată de ce, chiar în seara aceea, doctorul, Petru şi Luigi, 
după ce luară anumite măsuri de precauţie ca să nu fie 
recunoscuţi, se amestecară prin mulţimea nomazilor, care 
îşi aşezaseră corturile pe câmpia Sung-Ettelate. în timp ce 
se plimbau, iscodeau cu privirea casa mogaddemului de la 
marginea oazei Manşie. 

Aşadar acolo era închisă Sava Sandorf! Niciodată de când 
fusese la Raguza, tatăl şi fiica nu fuseseră atât de aproape 
unul de celălalt! Dar acum îi despărţea un zid de netrecut. 
Fără îndoială că, pentru a i-o smulge, Petru ar fi consimţit la 
orice, chiar şi să intre la tocmeală cu Sarcany! Contele 
Mathias Sandort era şi el gata să-i cedeze averea la care 
mişelul râvnea atâta. Şi totuşi, nu puteau să uite că trebuia 
să facă dreptate, pedepsind? pe denunţătorii; lui Ştefan 
Bâthory şi ai lui Ladislau Zathmar! Cu toate acestea, în 
condiţiile în care se găseau, ar fi fost cu neputinţă să pună 
mâna pe Sarcany şi s-o răpească pe Sava din casa lui Sidi 
Hazam, Trebuia oare să înlocuiască forţa, ce n-avea nici o 
şansă de reuşită, prin şiretenie? Va putea oare serbarea de 
rutine să, le fie într-ajutor? Da, fără îndoială, şi acesta fu 
planul de care se ocupară în seara aceea doctorul, Petru şi 
Luigi, plan ce fusese propus de Pescade. Încercând să-l 
pună în aplicare, bravul băiat îşi riscă viaţa; dar dacă 
reuşea să pătrundă în casa niogaddemului, poate că va 
izbuti s-o răpească pe Sava Sandorfân faţa curajului şi 
isteţimii sale nimic nu părea a fi cu neputinţă. 

Astfel că, în vederea executării acestui plan, a doua zi 
după-amiază, pe la orele trei, doctorul Antekirtt, Petru şi 
Luigi se aflau cu toţii în observaţie pe eâmpia Suug- 
Ettelate, în timp ce Pescade şi Matifou se pregăteau pentru 


rolul pe care trebuiau să-l joace, în momentul când 
serbarea va fi în toi. 

până la ora aceasta, nimic nu te făcea să presimţi larma şi 
tumultul ce va umplea câmpia luminată de nenumăratele 
torţe, de îndată ce se va înnopta. Abia dacă puteai băga de 
seamă cum tot umblau de icicolo, prin îmbulzeala asia de 
lume, partizanii senuzişti, îmbrăcaţi în costume foarte 
simple şi care îşi comunicau unii altora, doar prin semne 
numai de ei înţelese, ordinele şefilor lor. 

Dar ar trebui să povestim pe scurt legenda orientală, sau 
mai degrabă africană, ale căror principale episoade, urmau 
să fie reprezentate în decursul acestei sărbători a berzelor, 
care pentru popoarele musulmane este „marea atracţie”. 
Era odată pe continentul african un neam de djini. Aceşti 
djini, sub numele de bulhebri, ocupau un. teritoriu întins, 
situat la marginea deşertului Hammada, între Tripolitania şi 
regatul Fezzan. Era, un popor puternic, temut de toţi, un 
popor nedrept, viclean, arţăgos, neomenos. Nici un suveran 
din Africa nu-i putuse veni de hac. Se întâmplă într-o zi că 
profetul Suleiman încercă, nu să-i atace pe djini, ci să-i 
convertească. în acest scop le trimise pe unul din apostolii 
săi să le propovăduiască dreapta credinţă şi fapta bună. 
Osteneală zadarnică. Hoardele acestea sălbatice îl prinseră 
pe bietul misionar şi-l omorâră. Djinii erau aşa de 
îndrăzneţi, pentru că ştiau că nici un rege din vecinătate n- 
ar fi cutezat să-şi trimită armatele în ţara lor atât de izolată 
şi în care foarte anevoie puteai pătrunde. în afară de asta, 
credeau că nici un sol nu se va putea duce să-i povestească. 
profetului Suleiman cum îl primiseră ei pe apostolul său. Se 
înşelau, însă. în ţinutul acela erau berze câtă frunză şi 
iarbă. După cum se ştie, berzele sunt nişte păsări blânde, 
deosebit de inteligente şi mai ales cu un simţ. Foarte 
ascuţit, căci legenda spune, că ele nu se aşază niciodată 
într-o ţară al cărui nume stă scris pe un ban de argint - 
argintul fiind izvorul tuturor relelor şi pricina de căpetenie 
ce-l împinge pe om în prăpastia tuturor patimilor. 


Aceste berze, văzând în ce stare de stricăciune trăiesc 
djinii, se adunară într-o zi la sfat şi hotărâră să trimită pe 
una din ele la profetul Suleiman, pentru casă ceară dreapta 
lui răzbunare împotriva ucigaşilor misionarului. 
Numaidecât profetul o chemă pe pupăză, care era solul său 
la care ţinea mai mult, şi îi porunci să adune în înaltul 
cerului african toate berzele din lume. Porunca fu 
îndeplinită; şi când toată puzderia asta de păsări se strânse 
în faţa profetului Suleiman, legenda spune că „ele formară 
un nor atât de gros, încât umbriră tot ţinutul cuprins între 
Mezda şi Morz Uqg”. Apoi, după ce fiecare barză luă în cioc 
câte o piatră, porniră toate înspre ţinutul djinilor; şi, plutind 
în zbor lin deasupra ţării lor, dădură drumul pietrelor până 
ce nimiciră tot neamul acesta rău de oameni, ale căror 
suflete stau acum închise până în vecii vecilor în fundul 
deşertului Ilamiriada. Aceasta era povestea care urma să fie 
pusă înscena în decursul acestei serbări. Câteva sute de 
berze fuseseră adunate şi îngrămădite sub nişte plase 
uriaşe întinse pe câmpia Sung-Hltelatc. Cele mai multe 
aşteptau într-un picior ceasul când li se va da drumul. 
Clămpănitul lor era asemenea zgomotului pe care-l fac o 
sumedenie de tobe. La semnalul dat, ele trebuiau să-şi ia 
zborul în văzduh, de unde să dea drumul unor bulgări mici 
de pământ peste mulţimea de credincioşi, în urletele 
spectatorilor, în vuietul instrumentelor, în hărmălaia 
pocniturilor de puşti, în lumina torţelor cu flăcări 
multicolore. 

Pescade cunoştea programul acestei serbări, şi tocmai 
programul acesta îi dăduse ideea să joace şi el un rol aici. în 
felul acesta, s-ar putea să pătrundă în casa lui Sidi Hazam. 

În momentul când soarele apuse, o lovitură de tun trasă 
din fortăreaţa din Tripoli dădu semnalul aşteptat cuatâta 
nerăbdare de gloata de pe câmpia Sung-LItelate. Doctorul, 
Petru şi Luigi la început fură asurziţi de larma îngrozitoare 
ce se ridica din toate părţile, după care în curând fură orbiţi 
de miile de făclii ce se aprinseră pe toată câmpia. în clipa 


când se auzi bubuitul tunului, mulţimea aceasta de nomazi 
stătea încă la cină. Ici vedeai berbecele fript sau pilaful de 
pasăre la turci sau la cei care ţineau să arate că sunt turci; 
colo, cuşcuşul, la arabii cât de cât mai înstăriți; dincolo, o 
simplă „bazina”, un fel de fiertură de făină de orz cu ulei, 
pentru mulţimea mare de nevoiaşi, care aveau în buzunare 
mai mulţi malibubi de aramă decât mictali de aur; peste tot 
însă curgea „lagbi”, sucul acela de curmal, care, după ce 
fermentează ca o bere, îi poate duce pe cei ce-l beau la 
ultimul grad de beţie. La câteva minute după bubuitul 
tunului, bărbaţii, femeile, copiii, turci, arabi sau negri, 
parcă îşi ieşiseră cu totul din minţi. Orchestrele acestea 
barbare ar fi trebuit să aibă o sonoritate grozavă, ca să mai 
poată fi auzite în toată hărmălaia asta. Ici-colo, călăreţii îşi 
descărcau puştile lungi şi pistoalele de la oblâncul şeii, în 
timp ce artificiile şi pocnitoarele răpăiau asurzitor, ca nişte 
guri de foc în mijlocul unui tărăboi de nedescris. Aici, la 
lumina făcliilor, în pârâitul drăcesc al tobelor de lemn peste 
care se înălța melodia unui cântec monoton, un şef negru, 
îmbrăcat fantastic, cu un brâu de oscioare ce zornăiau 
sinistru, îndemna la dans vreo treizeci de negri, care se 
schimonoseau în fel şi chip în mijlocul unui cerc de femei ce 
se zvârcoleau în ritmul unui joc sălbatic bătând din palme. 

În altă parte, nişte aisasuaşi sălbatici, în ultimul hal de 
exaltare mistică şi de beţie alcoolică, făcând spume la gură, 
cu ochii ieşiţi din orbite, izbeau în nişte bucăţi de lemn, 
mestecând fier, scrijilindu-şi pielea, jonglând cu cărbuni 
aprinşi, încolăcindu-se de jur împrejur cu nişte şerpi lungi 
care îi muşcau de mâini, de obraji, de buze, şi cărora le 
răspundeau în acelaşi chip, mâncându-le coada 
sângerândă. 

Dar în curând mulţimea se îndreptă în mare grabă spre 
casa lui Sidi Hazam, ca şi cum un nou spectacol i-ar fi atras 
în partea aceea. Erau acolo doi oameni, unul de o statură 
uriaşă, celălalt foarte pirpiriu, doi acrobaţi ale căror ciudate 
exerciţii de forţă şi de dibăcie provocau cele mai 


zgomotoase urale ce se pot auzi din gura unor tripolitani. 
Erau Pescade şi Matifou. îşi aleseseră tocmai aici locul unde 
să-şi arate măiestria, la câţiva paşi numai de casa lui Sidi 
Hazani. îşi reluaseră vechea lor meserie de comedianţi. 
îmbrăcaţi în veştminte înzorzonate, pe care şi le făcuseră 
din nişte stofe arabe, încercau acum să obţină noi succese. 

— Nu ţi-au ruginit balamalele, Matifou? îl întrebase înainte 
Pescade. 

— Nu, Pescade. 

— Şi nu vei da înapoi de la nici un exerciţiu, ea să-i facem 
praf pe nătărâii ăştia? 

— Eul... Să dau înapoi! 

— Chiar de va trebui să spargem pietre în dinţi sau să 
înghiţim şerpi...? 

— Prăjiţi?... întrebă Matifou. 


— Nu... cruzi! 
— Cruzi...? 
— Da... şi vii! 


Matifou se strâmbă, dar, dacă era nevoie, era hotărât să 
mănânce şi şerpi, ca orice aisasua. Doctorul, Petru şi Luigi, 
amestecați prin mulţimea spectatorilor, nu-şi mai luau ochii 
de la cei doi prieteni ai lor. Nu, balamalele lui Matifou nu 
ruginiseră. Nu-şi pierduse nimic din forţa lui uimitoare. în 
primul rând, cinci sau şase din cei mai zdraveni arabi care 
se încumetaseră să se ia la trântă cu el fură puşi într-o 
clipită cu umerii la pământ. începură apoi jongleriile care-i 
lăsară pe arabi cu gura căscată, mai ales când făcliile 
aprinse îşi luară zborul din mâinile lui Pescade într-ale lui 
Matifou şi înapoi, încrucişându-şi în drum dârele lor de foc. 
Şi totuşi, publicul acesta avea toate motivele să fie 
pretenţios. Căci se aflau printre ei şi o mulţime de 
admiratori de-ai tuaregilor, aproape sălbatici, „care sunt tot 
atât de sprinteni ca cele mai teribile fiare de prin părţile 
acelea”, cum sta scris pe reclama grozavă a celebrei trupe 
Bracco. Aceşti cunoscători îl aplaudaseră mai demult pe 
curajosul Mustaţa, Samsonul deşertului, omul-tun, „căruia 


regina Angliei i-a trimis vorbă prin valetul său să nu mai 
repete experienţa, de teama unui accident!” Dar Matifou 
era mai grozav prin tururile sale de forţă, încât putea ţine 
piept oricărui rival. 

În fine, un ultim exerciţiu puse vârf entuziasmului mulţimii 
cosmopolite care se înghesuia în jurul artiştilor europeni. 
Exerciţiul acesta, care în circurile europene era demult 
învechii, se părea că le era încă necunoscut acestor gură- 
cască din Tripolitania. De aceea, spectatorii se striveau 
înghesuindu-se să-i vadă mai de aproape pe cei doi acrobaţi 
care „lucrau” la lumina făcliilor. Matifou luase o prăjină 
lungă de douăzeci şi cinci sau treizeci de picioare şi o ţinea 
drept în sus, cu amândouă mâinile sprijinite de piept. în 
vârful prăjinii, Pescade, care se căţărase sprinten ca o 
maimuţă, se 'legăna în nişte poziţii de o îndrăzneală 
uimitoare, făcând să se îndoaie prăjina într-un mod 
îngrijorător. Dar Matifou rămase neclintit, mişcându-se 
doar foarte puţin, din când în când, ca să-şi menţină 
echilibrul. Apoi, când ajunse lâgă casa lui Sicii Bazam, avu 
puterea să ridice prăjina cu braţul întins, în timp ce Pescade 
trimitea bezele publicului. Gloata de arabi şi de, negri, în 
culmea entuziasmului, urla,» bătea din palme, tropăia din 
picioare. Nu, niciodată Samsonul deşertului, curajosul 
Mustafa, cel mai îndrăzneţ dintre tuaregi, nu se ridicase 
până la asemenea măiestrii. 

În momentul acela, din fortăreaţa din Tripoli se auzi o 
lovitură de tun. La acest semnal, sute de berze slobozite de 
sub plasele, imense sub care erau ţinute se ridicară în 
văzduh, şi o ploaie de pietricele - adică de bulgăraşi de 
pământ - începu să cadă peste câmpie, în mijlocul unui 
vuiet asurzitor de ţipete ale păsărilor din văzduh, cărora le. 
răspundea un vuiet nu mai puţin asurzitor de pe pământ. 
Era momentul culminant al serbării. Ai fi zis că toate 
ospiciile de nebuni de pe vechiul continent îşi deşertaseră 
pacienţii aici, pe câmpia Sung-Ettelate din Tripolitania! 


În tot timpul acesta, în tot timpul acestei veselii a mulţimii, 
casa moqaddemului rămăsese scufundată într-o surzenie şi 
o muţenie desăvârşită. Niciunul din oamenii lui Sidi Hazam 
nu se arătaseră în poartă sau pe terase. Dar... minune! în 
clipa când făcliile se stinseră, după ce norul de berze îşi luă 
zborul, Pescade se şi făcuse nevăzut, ca şi cum şi-ar fi luat şi 
el zborul în înălțimile cerului o dată cu credincioasele 
păsări ale profetului Suleiman. Ce se întâmplase cu el? 

Matifou nu arăta să fie câtuşi de puţin îngrijorat de 
această dispariţie. După ce îşi săltase prăjina în aer, o 
prinse din zbor de celălalt capăt, învârtind-o deasupra 
capului, cum ar fi făcut un tambur-major cu un uriaş baston 
de dirijat. Era ca şi cum scamatoria lui Pescade i s-ar fi 
părut lucrul cel mai firesc din lume. Cu toate acestea, 
uimirea spectatorilor ajunse la culme şi entuziasmul lor se 
termină printr-un tunet de urale şi de aplauze, care răsună 
până dincolo de hotarele oazei. Niciunul din ei nu se îndoia 
că sprintenul acrobat îşi luase zborul în văzduh, în 
împărăţia berzelor. Oare nu tocmai lucrurile pe care nu şi le 
pot explica farmecă mai mult minţile? 

III. CASA LUI SIDI HAZAM. 

Era aproape ora nouă seara. împuşcăturile, muzica, 
strigătele, totul încetase ca prin farmec. încetul cu în-cetul, 
lumea începu să se împrăştie care-ncotro, unii mtorcându- 
se la Tripoli, alţii înapoindu-se în oaza Manşie şi prin satele 
învecinate. Peste un ceas, câmpia Sung-Ettelate deveni 
tăcută şi pustie. După ce îşi strânseră' corturile, negrii şi 
berberii porniră înspre diferitele ţinuturi ale Tripolitaniei, 
în timp ce senuziştii se îndreptară spre Cirenaica şi în 
special spre Benghazi, pentru a întări acolo forţele 
concentrate ale califului. Numai doctorul Antekirtt, Petru şi 
Luigi nu părăsiră locul acela tot timpul nopţii. Pregătiţi 
pentru orice eveniment din clipa când Pescade dispăruse, 
îşi alesese fiecare postul său de observaţie chiar sub 
zidurile casei lui Sidi Flazam. 


În timpul acesta, Pescade, după ce făcuse un salt grozav 
când Matifou ridicase prăjina cu braţul întins, căzuse pe 
parapetul uneia din terase, la picioarele minaretului ce 
domină cele trei curţi ale casei. în toiul acestei nopţi 
întunecoase nu-l putuse vedea nimeni, nici cei dinafară, nici 
cei dinăuntru, nici chiar cei din skifa, situată în fundul celei 
de a doua curţi interioare, şi în care se aflau câţiva khuani, 
unii dormind, alţii stând de veghe, din ordinul 
moqaddemului. Bineînţeles că Pescade nu-şi putuse face un 
plan definitiv, când atâtea împrejurări neprevăzute l-ar fi 
putut modifica. Nu ştia cum era împărţităcasa lui Sidi 
Bazam, nici locul unde era închisă tânăra fată, nici dacă era 
singură sau dacă era păzită, nici dacă ar fi avut destule 
puteri ca să fugă. De aceea trebuia să acţioneze oarecum la 
voia întâmplării. Totuşi, îşi zicea în sinea lui: „în primul 
rând, trebuie să ajung până la Sava Sandorf, fie prin forţă, 
fie prin şiretenie. Dacă nu mă poate urma numaidecât, dacă 
nu reuşesc s-o răpesc chiar în noaptea asta, trebuie cel 
puţin să ştie că Petru Bâthory e în viaţă, că e aici, chiar 
lângă casă, că doctorul Antekirtt şi tovarăşii săi sunt gata 
să-i vină în ajutor, în sfârşit, că dacă evadarea ei va trebui 
să sufere oarecare întârziere, nu trebuie însă să cedeze în 
faţa nicicărei ameninţări... E adevărat că s-ar putea să fiu 
surprins înainte de a fi ajuns până la ea!... Dar vom vedea 
atunci ce va fi de făcut!” 

După ce sări dincolo de parapet - un fel de brâu de piatră 
cu creneluri - prima grijă a lui Pescade fu să scoată o 
frânghie subţire cu noduri, pe care o ascunsese sub 
veşmintele-i subţiri de clovn; apoi o legă de unul din 
creneluri, astfel încât să spânzure în afară, până la pământ. 
Era doar o măsură de precauţie, dar era bine să se 
gândească şi la asta. După ce termină treaba asta şi înainte 
de a se aventura mai departe, Pescade se întinse pe burtă, 
lângă parapet... Aşteptă nemişcat, în poziţia aceasta, pe 
care i-o dicta prudenţa. Dacă cumva fusese văzut, oamenii 
lui Sirii Hazam vor năvăli:încurând pe terasă, şi în cazul 


acesta, el n-avea decât să se folosească de frânghie, cu 
ajutorul căreia sperase s-o salveze pe Sava Sandort. 

Dar în toată casa moqgaddemului domnea o linişte 
desăvârşită. Cum nici Sidi Hazam, nici Sarcany şi niciunul 
din oamenii săi-nu luaseră parte la Sărbătoarea Berzelor, 
poarta casei nu mai fusese deschisă de când răsărise 
soarele. După câteva minute de aşteptare, Pescade înainta 
târâş spre minaret. De bună seamă că scara care deservea 
acest minaret-se continua până jos, în prima curte. Printr-o 
uşă a minaretului, ce dădea pe terasă, puteai cobori până în 
jos, în curţile interioare. Uşa aceasta era încuiată pe 
dinăuntru, nu cu cheia, ci cu un zăvor, pe care însă nu-l 
puteai trage dinafară decât dacă făceai o gaură în canat. 
Era o treabă pe care Pescade ar fi putut-o face, pentru că 
avea în buzunar un briceag dăruit de doctor şi de care s-ar 
fi putut servi foarte bine. Dar aceasta ar fi durat cam mult şi 
poate că s-ar fi făcut şi zgomot. Dar nici nu mai era nevoie. 
Căci la o înălţime de un metru deasupra terasei, minaretul 
avea o ferestruică: de aerisire. Era cam strâmtă ferestruica, 
dar nici Pescade nu era prea gros. Şi apoi, nu se pricepea ei 
să se strecoare ca o pisică pe unde nici n-ai fi crezut? Aşa că 
încercă; şi, după ce îşi juli puţin umerii, izbuti să pătrundă 
în interiorul minaretului. 

„lată un lucru pe care Matifou n-ar fi fost niciodată în 
stare să-l facă - îşi zise el - şi pe bună dreptate!” Apoi, tot 
pipăind pe întuneric, ajunse în dreptul uşii şi trase zăvorul, 
ca uşa să rămână liberă pentru cazul când ar fi fost nevoie 
să se întoarcă tot pe acolo. Coborând scara în spirală a 
minaretului, Pescade mai degrabă aluneca decât călca pe 
treptele de lemn, ca să nu cumva să scârţâie. Când ajunse 
jos, se pomeni în faţa unei alte uşi încuiate; dar fu de ajuns 
s-o împingă, şi uşa se deschise. Această uşă dădea într-o 
galerie cu coloane subţiri, înşirate de jur împrejurul primei 
curţi interioare, galerie de-a lungul căreia erau câteva 
camere. leşind din bezna aceea ce învăluia scara, galeria 
aceasta i se părea acum mai puţin întunecoasă. De altfel, nu 


se zărea nici o lumină, nu se auzea nici un zgomot. în 
mijlocul curţii se afla un bazin cu o fântână arteziană, 
înconjurat de vaze mari de lut, în care creşteau tot felul de 
arbuşti - de piper, palmieri, leandri, cactuşi - a căror 
verdeață deasă formau de jurâmprejurul bazinului un fel de 
crâng. Pescade făcu înconjurul acestei galerii, cu paşi de 
lup, oprindu-se în faţa fiecărei camere. Părea că toate sunt 
pustii. Dar nu era aşa, căci în dosul uneia din uşi se auzi 
limpede un murmur de voci. La început,Pescade se dădu 
înapoi, speriat. Era vocea lui Sarcany, vocea aceea pe care o 
mai auzise de atâtea ori pe când era la Raguza; dar cu toate 
că îşi lipi urechea de uşă, nu putu înţelege nimic din tot ce 
vorbeau cei dinăuntru. 

Deodată se auzi un zgomot mai tare, şi Pescade abia avu 
timp să se dea la o parte, apoi să se pitească după una din 
vazele mari din jurul bazinului. Sarcany ieşi din cameră, 
însoţit de un arab înalt de statură. îşi continuară 
convorbirea în timp ce se plimbau pe sub galerie. Din 
păcate, Pescade nu înţelegea nimic din ce vorbeau cei doi, 
căci vorbeau în arabă, limbă pe care el n-o cunoştea. Două 
cuvinte îl izbiră totuşi, sau mai bine-zis două nume: numele 
lui Sicii Hazam - şi de fapt, cel care discuta cu Sarcany era 
moqaddemul - şi numele Antekirttei, care reveni în mai 
multe rânduri în decursul acestei conversații. 

„Foarte ciudatâşi zise Pescade. De ce or fi vorbind oare de 
Antekirtta?... Oare Sidi Hazam, Sarcany şi toţi piraţii ăştia 
din Tripolitania plănuiesc vreun atac împotriva acestei 
insule. Mii de draci! Şi să nu pricepi o boabă din graiul în 
care vorbesc pungaşii ăştia!” 

Şi Pescade încercă să prindă măcar un cuvânt suspect, în 
timp ce stătea ghemuit după vazele cu verdeață, când iată 
că Sarcany şi Sidi Hazam se apropiară de bazin. Dar 
noaptea era destul de întunecoasă: ca să nu-l poată vedea. 
„Măcar, de ar fi fost singur Sarcany în curtea asta, îşi zicea 
el, poate că i-aş fi sărit în gât şi i-aş fi venit de hac, să 
terminăm, o dată cu el. Dar Sava Sandorf tot n-ar fi fost 


salvată, şi doar pentru ea am făcut eu saltul ăla mortal!... 
Răbdare!... O să-i vină rândul şi lui Sarcany!” 

Sidi Flazam şi Sarcany statură de vorbă vreo douăzeci de 
minute. Rostiră de câteva ori şi numele Savei, numind-o 
„arue”, cuvânt de care Pescade îşi aduse aminte că 
înseamnă în arabă „logodnică”. Se vedea că mogaddemul 
cunoştea planurile lui Sarcany şi îl ajuta... 

Apoi cei doi se retraseră; pe o uşă dinspre colţul curţii, uşă 
prin care galeria aceasta comunica cu celelalte încăperi ale 
casei. De îndată ce dispărură, Pescade se furişă de-a lungul 
galeriei, până ajunse lângă uşa aceea. Fu de ajuns s-o 
împingă, că se şi pomeni în faţa unui gang îngust; intră pe 
pipăite, pe întuneric. La capătul gangului era o arcadă 
dublă, sprijinită la mijloc într-o coloană subţire, care dădea 
într-o a doua curte. Prin ferestrele dinspre curte ale skifei 
străbătea o lumină destul de puternică, aşa că ar fi fost 
riscant să treacă mai departe înăuntru se auzea zgomot de 
voci. Pescade şovăi o clipă. Căuta camera în care era închisă 
Sava, dar cura s-o găsească, aşa, la întâmplare? 

Deodată, la celălalt capăt al curţii apăru brusc o lumină. O 
femeie cu un felinar arab în mână, împodobită cu tot felul 
de ciucuri şi de zorzoane de aramă, ieşise dintr-o încăpere 
aflată chiar în partea opusă, şi o lua de jur împrejurul 
galeriei în care dădea şi uşa skifei. Pescade o recunoscu... 
Era Namir. Probabil că marocana se ducea spre camera în 
care se găsea tânăra fată, aşa că Pescade se gândi cum s-o 
urmărească, şi, în primul rând, cum s-o lase să treacă 
înainte, fără ca ea să-l vadă. Era deci momentul care urma 
să hotărască asupra îndrăzneţei încercări a lui şi asupra 
soartei Savei Sandort. 

Namir înainta. Felinarul, pe care-l ţinea aproape de 
pănânt, lăsa partea de sus a galeriei într-o întunecime cu 
atât mai adâncă, cu cât era mai puternic luminată 
pardoseala de mozaic. Dar cum Namir urma să treacă pe 
sub arcada aceasta, Pescade nu mai ştia ce e de făcut, când 
o rază a felinarului îi arătă că partea de sus a arcadei era 


compusă din arabescuri în relief, în stilul arhitecturii 
maure. într-o clipă, Pescade se căţără pe coloana asta, se 
agăţat de unul din arabescuri şi rămase nemişcat ca un 
sfânt de piatră intr-o firidă. Namir trecu pe sub arcadă fără 
să-l observe. Apoi, ajungând în faţa skifei, deschise uşa. 
Dinăuntru ţâşni o fâşie de lumină brăzdând curtea de-a 
curmezişul, apoi se stinse numaidecât, de îndată ce uşa se 
închise. Pescade începu să se gândească şi, într-adevăr, ce 
loc mai potrivit decâtaici ar fi putut găsi ca să se laseiîn voia 
gândurilor? 

„Femeia care a intrat e Namir, îşi zise el. Aşadar, nu s-a 
dus în camera Savei Sandorf! Dar poate că de-acolo ieşea, 
şi în cazul acesta, camera fetei trebuia să fie cea din colţul 
curţii.? ia să vedem!” 

Mai aşteptă însă câteva minute... Lumina dinăuntrul skifei 
părea că se micşorează încetul cu încetul, în timp ce 
zgomotul de voci se schimbă într-un murmur surd. Desigur 
că era ora când. toţi cei; din casa lui Sidi Hazam începeau 
să se culce. După ce se vor culca toţi, momentul va fi mai 
prielnic să treacă la acţiune, căci această parte a casei se va 
scufunda în tăcere chiar înainte de a se fi stâns şi ultima 
lumină. Ceea ce se şi întâmplă întocmai. Pescade îşi dădu 
drumul în jos pe coloana arcadei, se furişă de-a lungul 
galeriei, trecu pe dinaintea uşii skifei, o luă spre fundul 
curții şi ajunse în faţa, camerei din care ieşise Namir. Apoi 
deschise binişor uşa, care nu era încuiată cu cheia, şi, la 
lumina unei lămpi de noapte, putu examina repede 
încăperea. Câteva draperii agăţate pe pereţi, ici-colo câteva 
scăunele de formă maură, nişte perne îngrămădite prin 
colţuri, un covor dublu pe jos, pe pardoseala de mozaic, o 
măsuţă joasă pe care se mai aflau resturile cinei, în fund un 
divan acoperit cu o stofă de lână, iată ce văzu Pescade 
dintr-o aruncătură de ochi. Intră şi închise uşa. 

Pe divan stătea culcată o femeie, mai degrabă aţipită decât 
adormită, acoperită pe jumătate cu un burnus dintre acelea 
cu care se înfăşoară de obicei arabii din cap până-n 


picioare. Era Sava Sandorf. Pescade o recunoscu 
numaidecât pe tânăra fată, pe care o întâlnise de atâtea ori 
pe străzile Raguzei. Cât de mult se schimbasepalidă, ca în 
clipa când trăsura sa de nuntă întâlnise convoiul de 
înmormântare al lui Petru Bâthory, cu o înfăţişare atât de 
tristă, în starea asta de toropeală în care se afla, totul arăta 
cât de mult trebuie să fi suferit! Nu mai era nici o clipă de 
pierdut. Căci dacă uşa nu fusese încuiată cu cheia, însemna 
că Namir se va reîntoarce lângă Sava. Poate că marocana o 
păzea zi şi noapte? Şi totuşi, chiar dacă fata ar fi putut 
părăsi camera asta, cum ar fi putut să fugă fără ajutorul 
cuiva dinafară. Casa lui Sidi Hazam nu era oare înconjurată 
cu ziduri înalte, ca o închisoare? 

Pescade se aplecă peste divan, şi rămase uluit de 
asemănarea aceasta de care până acum nu-şi dăduse 
seama - asemănarea dintre Sava Sandort şi doctorul 
Antekirtt! Fata deschise ochii. Văzând în faţa ei un străin, cu 
degetul pe buze, cu o privire rugătoare, în costumul acesta 
caraghios de acrobat, rămase la început mai mult 
încremenită de mirare decât îngrozită. Se ridică, dar avu 
destul sânge rece să nu scoată un țipăt. 

— 'Tăcere! zise Pescade. Nu trebuie să vă temeţi de 
mine!... Am venit aici să vă salvez!... Dincolo de zidurile 
acestea vă aşteaptă nişte prieteni, gata să-şi dea viaţa ca să 
vă scape din ghearele lui Sarcany!... Petru Bâthory 
trăieşte... 

— Petru... trăieşte?... exclamă Sava, căutând să-şi 
stăpânească bătăile inimii. 

— Citiţi! 

Şi Pescade îi întinse fetei un bilet, care nu cuprindea decât 
aceste cuvinte: „Sava, ai încredere în cel ce şi-a pus viaţa în 
joc ca să ajungă până la dumneata!... sunt în viaţă!... Sunt 
aici!... PETRU BÂTHORY.” 

Petru era în viaţă!... Se afla dincolo de zidurile acestea! 
Prin ce minune oare?... Va afla mai târziu!... Petru era aici! 

— Să fugim, zise ea. 


— Da, să fugim, răspunse Pescade, dar dacă vom avea 
norocul să scăpăm o singură întrebare: Namir obişnuieşte 
să vină noaptea în camera asta? 

— Nu, zise Sava. 

— Dar când lipseşte mai mult timp, vă încuie în cameră? 

— Da. 

— Aşadar, se va reîntoarce? 

— Da... Să fugim! 

— Chiar acum, zise Pescade. 

Trebuiau mai întâi să urce scara minaretului şi să ajungă 
pe terasa ce dădea spre câmpie. Odată ajunşi acolo, 
evadarea era uşoară, cu ajutorul frânghiei ce spânzura în 
afara zidurilor. 

— Veniţi, zise Pescade, luând-o de mână pe Sava. Erau 
gata să deschidă uşa camerei, când deodată se auziră nişte 
paşi pe lespezile galeriei. în acelaşi timp se auziră şi câteva 
cuvinte rostite cu un ton poruncitor. Pescade recunoscuse 
vocea lui Sarcany; se opri locului. 

— E el!... E el!... şopti fata. Dacă te găseşte aici, eşti 
pierdut...! 

— Nu mă va găsi răspunse Pescade. Şi, sprinten ca o 
sfârlează, se aruncă la pământ; apoi, cu mişcările acelea de 
acrobat, pe care de atâtea ori le executase pe când era 
comediant de bâlci, după ce se înfăşură într-unul din 
covoarele de pe jos, se rostogoli până în colţul cel mai 
întunecos al camerei. 

În clipa aceea uşa se deschise, apoi se închise din nou în 
urma lui Sarcany şi a Namirei. Sava îşi reluase locul pe 
divan. De ce venea Sarcany la ea la ora aceastasă mai 
încerce înc-o dată să-i înfrângă împotrivirea?... Dar Sava se 
simţea acum mai tare ca oricând. Ştia că Petru era în viaţă 
şi că o aştepta dincolo de ziduri. înfăşurat în covor, Pescade 
nu putea vedea nimic, dar auzea totul. 

— Sava, zise Sarcany, mâine dimineaţă plecăm de-aici, ne 
mutăm în altă casă. Dar nu vreau să plec de-aici până nu 


consimţi să ne căsătorim, până nu ne cununăm. Totul e 
pregătit, şi numaidecât trebuie să... 

— Nici acum şi nici mai târziu, răspunse fata, cu un glas pe 
cât de nepăsător, pe atât de hotărât. 

— Sava, continuă Sarcany, ca şi cum nici n-ar fi vrut să 
audă răspunsul acesta, în interesul nostru al amândurora, 
trebuie ca dumneata să-ţi dai de bună voie acest 
consimţământ... în interesul nostru al amândurora, 
înţelegi? 

— N-avem şi nici nu vom avea niciodată interese comune! 

— Bagă de seamă ce vorbeşti!... Ţin să-ţi amintesc că ţi-ai 
dat odată acest consimţământ, pe când eram l-a Raguza... 

— Din motive care acum nu mai există! 

— Ascultă-mă, Sava, urmă Sarcany, care se silea să pară 
liniştit, deşi era cât se poate de întărâtat, e pentru ultima 
dată că vin să-ţi cer acest consimţământ... 

— Pe care am să ţi-l refuz atâta timp cât voi avea puterea 
s-o fac! 

— Ei bine, nu vei mai avea puterea s-o faci! strigă Sarcany. 
Nu mă scoate din răbdări! Înc-o dată îţi spun că Namir va 
şti să-ţi înfrângă puterea asta de care te foloseşti în contra 
meanu mi te împotrivi, Sava!... Imamul e aici, gata să 
oficieze slujba cununiei, după obiceiurile ţării acesteia, care 
este şi ţara mea... Aşa că, urmeazămă! 

Sarcany făcu câţiva paşi spre fată, care, după ce se sculă 
brusc, se dădu înapoi până în fundul camerei. 

— Mişelule! strigă ea. 

— Ai să mă urmezi!... Ai să mă urmezi!... spunea într-una 
Sarcany, care nu se mai putea stăpâni. 

— Niciodată! 

— Bagă de seamă! 

Şi Sarcany, după ce o apucă de braţ, voi s-o târască, ajutat 
de Namir, până în şkifa unde îi aştepta Sidi Hazam şi 
imamul. 

— Ajutor!... Ajutor!... striga Sava. Ajutor, Petru Bâthory! 

— Petru Bâthory făcu Sarcany. Chemi în ajutor un mort! 


— Nu... Petru Bâthory e în viaţă!... Ajutor, Petru! 

Răspunsul acesta atât de neaşteptat căzu ca un trăsnet pe 
capul lui Sarcany, pe care nu l-ar fi înspăimântat mai mult 
nici chiar apariţia victimei sale. Dar îşi veni în fire imediat. 
Petru Bâthory era în viaţă!... Petru, pe care îl lovise cu 
propria-i mână, al cărui corp văzuse chiar el cum îl duceau 
la cimitir, în Raguza!... De bună seamă că fata aiurea, poate 
că din pricina deznădejdii îşi pierduse minţile! Pescade 
auzise toată convorbirea aceasta. Era limpede că Sava, 
spunându-i lui Sarcany că Petru Bâthory trăieşte, îşi punea 
viaţa în primejdie. De aceea, dacă ticălosul acesta ar fi vrut 
să-i facă vreun rău fetei, el era gata, cu cuțitul în mână, să-i 
sară în ajutor. Cel care îşi închipuia că n-ar fi fost în stare 
să-l lovească, înseamnă că nu-l cunoştea pe Pescade. Dar nu 
fu nevoie să ajungă până acolo, căci Sarcany, urmat de 
Namir, ieşiră din cameră şi încuiară uşa cu cheia. Acum 
urma să se hotărască soarta fetei. Dintr-o săritură, Pescade 
ieşi din covor, după ce-l desfăşură. 

— Veniţi! îi spuse el Savei. 

Cum broasca era de partea astălaltă a uşii, isteţul băiat o 
deşurubă uşor, repede şi fără zgomot, cu ajutorul cuţitului. 
leşiră, traseră uşa după ei, şi Pescade, ţinând-o de mână pe 
fată, porni de-a lungul galeriei, ocolind curtea. Putea să fie 
ora unsprezece şi jumătate. Pescade se feri să treacă pe 
dinaintea uşii skifei, unde mai era încă lumină, şi după ce 
ajunse pe partea cealaltă a galeriei, o luă prin gangul care 
dădea în prima curte. 

De la capătul celălalt al gangului mai avea doar câţiva paşi 
până la scara minaretului, când deodată Pescade se opri, 
reţinând-o şi pe Sava. în curte, lângă bazin, erau trei 
oameni. Unul din ei, Sidi Hazam, dădea nişte ordine 
celorlalţi doi. Numaidecât aceştia dispărură pe scara 
minaretului, în timp ce moqgaddemul intră într-una din 
camerele laterale. Pescade pricepu că Sidi Hazam avea de 
grijă să supravegheze împrejurimile casei. Deci, în 


momentul când fata şi cu el vor ajunge pe terasă, o vor găsi 
ocupată şi păzită. 

— Totuşi, trebuie să riscăm, orice s-ar întâmpla! zise 
Pescade. 

— Da... Orice s-ar întâmpla, zise şi Sava. 

Şi după ce străbătură galeria ajunseră la scara pe care o 
urcară cu cea mai mare băgare de seamă. Când ajunse sus, 
Pescade se opri. Pe terasă - nici un zgomot, nici măcar 
pasul unei santinele. Pescade deschise binişor uşa şi, urmat 
de Sava, se strecură de-a lungul crenelurilor. Deodată, din 
vârful minaretului se auzi un strigăt, în aceeaşi clipă un alt 
paznic se năpusti asupra lui Pescade, în timp ce Namir dădu 
buzna pe terasă, iar oamenii lui Sidi Hazam năvăliră în 
curţile interioare ale casei. Sava era să se lase iarăşi 
prinsănu, niciodată!... Dacă va cădea iarăşi în ghearele lui 
Sarcany, însemna că era pierdută!... Mai bine să moară 
decât s-ajungă iar în mâna lui! 

Şi după ce îşi încredința sufletul lui dumnezeu, curajoasă 
fată alergă înspre parapet şi, fără să şovăiască nici o clipă, 
se aruncă din înaltul terasei. Pescade n-avu timp s-o mai 
oprească; dar, îmbrâncindu-l pe omul cu care se lupta, se 
repezi la frânghie, şi cât ai clipi din ochi ajunse jos. 

— Sava!... Sava... strigă el. 

— Domnişoara e aici! îi răspunse o voce bine cunoscută. 
Nu i s-a întâmplat nimic... Eram chiar aici când... 

Un urlet turbat, urmat de un zgomot surd, îi curmă vorba 
lui Matifou. Namir, într-o pornire de furie oarbă, nevoind să 
lase să-i scape prada, se aruncase de pe terasă zdrobindu- 
se de pământ, aşa cum s-ar fi zdrobit şi Sava, dacă două 
braţe puternice n-ar fi prins-o din zbor. Doctorul Aritekirtt, 
Petru şi Luigi îi ajunseră din urmă pe Pescade şi pe Matifou, 
care o luaseră la fugă înspre țărm. Sava, deşi leşinată, nu 
era nici o povară pentru braţele viguroase ale salvatorului 
său. în curând, Sarcany, urmat de vreo douăzeci, de oameni 
înarmaţi, se năpustiră pe urmele fugarilor. când banda lui 
ajunse la ţărmul golfului unde aştepta Electricul, doctorul 


era pe bord împreună cu tovarăşii săi, şi după câteva 
învârtituri de elice rapidul vas se depărtase de țărm. Sava, 
rămasă singură cu doctorul şi cu Petru Bâthory, îşi revenise 
în simţiri. Află că era fiica contelui Mathias Sandorf... Era în 
braţele tatălui ei. 

IV. ANTEKIRTIA. 

Peste cincisprezece ore după ce părăsise ţărmul 
Tripolitaniei, Electric 2 era semnalat de străjile din 
Antekirtta şi, după-amiază, ancoră în fundul portului. Ne 
putem lesne închipui, ce primire i se făcu doctorului şi 
bravilor săi însoțitori! Totuşi, deşi Sava se găsea acum în 
afară de orice pericol, se hotări ca să se mai păstreze încă 
secret absolut. în ce priveşte faptul ea era fiica doctorului 
Antekirtt. 

Contele Mathias Sandorf voia să rămână necunoscut până 
în momentul când îşi va fi desăvârşit opera. Dar era de 
ajuns ca Petru, care era ca fiul lui, să devină logodnicul 
Savei Sandorf, pentru ca toată lumea să-şi manifeste 
bucuria prin demonstraţii mişcătoare, atât la Stadthaus cât 
şi în tot orăşelul Artenak. 

Şi tot atât, de lesne ne putem închipui ce trebuie să fi 
simţit, doamna Bâthory când îi fu redată Sava, după atâtea 
încercări grele! De altminteri, faţa se întrema repede, şi 
pentru asta îi fură de ajuns câteva zile, de fericire. cât 
despre Pescade, el îşi riscase viaţa - în privinţa asta nu mai 
încăpea nici o îndoială. Dar cum el găsea că fusese lucrul 
cel mai firesc din lume, nu era chip să. i se arate nici cea 
mai simplă recunoştinţă, cel puţin prin cuvinte. Petru 
Băthory îl îmbrăţişase cuatâta căldură, iar doctorul îl 
privise cu atâta bunătate, încât nici nu mai vru să audă de 
altceva. Pe deasupra, potrivit obiceiului său, punea tot 
meritul acestei isprăvi pe seama lui Matifou. 

— Lui trebuie să-i mulţumiţi nu mie, zicea el. Ela făcut 
totul. Dacă nu dovedea atâta dibăcie în exerciţiul cu prăjina, 
niciodată n-aş fi putut ajunge dintr-o săritură în casa 
pungaşului ăsta de Sidi fiazam, iar Sava Sandorf s-ar fi 


prăpădit în cădere, dacă n-ar fi fost Matifou care s-o prindă 
din aer. 

— Haida-de, făcea Matifou, prea umili lucrurile, şi... 

— Taci, dragul meu, urmă Pescade. Ce dracu! Nu vezi că 
eu nu sunt destul de puternic să pot duce în spinare nişte 
complimente de calibrul ăsta, pe când tu... Mai bine haidem 
să ne vedem de grădina noastră! 

Se hotări ca nunta lui Petru Bâthory cu Sava Sandorf să 
aibă loc cât mai curând, în ziua de 9 noiembrie. După ce va 
ajunge soţul Savei, Petru se va ocupa să o pună pe soţia sa 
în toate drepturile de moştenitoare a contelui Mathias 
Sandorf. Scrisoarea doamnei Toronthal nu lăsa nici o 
îndoială în privinţa naşterii fetei, şi la nevoie, va şti el să 
obţină şi de la bancher o declaraţie în acest sens. De altfel, 
mai era destul timp pentru aranjarea acestei situaţii, căci 
Sava Sandorf nu împlinise încă vârsta stabilită pentru a i se 
recunoaşte drepturile. Abia peste şase săptămâni împlinea 
optsprezece ani. 

De altminteri, trebuie să mai adăugăm că în ultimii 
cincisprezece ani se produsese o schimbare politică foarte 
favorabilă chestiunii maghiare, şi în primul rând, în mintea 
oamenilor de stat nu mai stăruia amintirea acelei încercări 
de răscoală, atât de repede şi deatâta timp înăbuşită, în 
fruntea căreia fusese contele Mathias Sandorf. cât despre 
spaniolul Carpena şi bancherul Silas Toronthal, soarta lor 
va fi hotărâtă definitiv numai după ce va ajunge şi Sarcany 
alături de complicii săi, în cazematele din Antekirtta. Atunci 
îşi va căpăta deznodământul opera aceasta de justiţie. Dar 
în timp ce doctorul se gândea prin ce mijloace să-şi atingă 
această ţintă, el mai trebuia să vegheze şi asupra siguranţei 
coloniei. Agenţii săi din Cirenaica şi Tripolitania îl 
înştiinţaseră că mişcarea senuziştilor lua o dezvoltare din 
ce în ce mai mare, mai ales în ţinutul Benghazi, care era şi 
cel mai apropiat de insulă. Curierii speciali ţineau o 
permanentă legătură între conducătorii mai mici din toată 
provincia şi oraşul Jerhbub, „acest nou pol al lumii 


islamice”, cum numea dl. Duveyrier, acest soi de Meccă, 
unde îşi avea. pe atunci reşedinţa Sidi Mohamed El-Mahedi, 
marele maestru al ordinului. Şi cum, la drept vorbind, 
aceşti senuzişti nu sunt decât, demnii urmaşi ai. vechilor 
pirați barbari, care urăsc de moarte tot ce e european, 
doctorul avea toate motivele să se păzească. 

Într-adevăr, oare nu senuziştilor trebuie să li se pună în 
socoteală, măcelurile din Africa din ultimii douăzeci de ani? 
Dacă au pierit Beurman la Kanem, în 1863, van der Decken 
şi însoțitorii săi pe fluviul Djuba, în. 1865, domnişoara 
Aâexine Tinne şi ai săi în Uadi-Abedjuch, în 1865 Dournaux- 
Duperre şi Joubert lângă, puţurile din In-Azhar, în 1874, 
apoi preoţii Paulmier, Bouchard dincolo de In-Calah, în 
1876, preoţii Richard, Morat şi Pouplard, din misiunea. 
Ghadames, în nordul Azdjerului, colonelul Flatters, căpitanii 
Masson şi, de Dianous, doctorul Guiard, inginerii Beringer 
şi Roche, pe drumul ce duce la Wargla, în 18681 - este 
pentru că aceşti sângeroşi sectari au fost împinşi să pună în 
practică învăţăturile senuziste împotriva unor îndrăzneţi 
exploratori. 

În privinţa aceasta, doctorul stătea adeseori de vorbă cu 
Petru Băthory, Luigi Ferrato, căpitanii flotilei, şefii miliției şi 
cu fruntaşii insulei. Putea rezista Antekirtta împotriva unui 
atac al acestor pirați? Da, fără îndoială deşi dispozitivul 
fortificațiilor sale nu era încă terminat, dar cu condiţia ca 
numărul atacatorilor să nu fie nemăsurat de mare. Pe de 
altă parte, aveau oare senuziştii vreun interes să pună 
mâna pe insulă? Da, căci insula domina tot acest golf al 
Sidrei, pe care-l formează țărmurile Cirenaicei şi 
Tripolitaniei. Ne amintim că în sudul Antekirttei, la o 
distanţă de două mile, se afla ostrovul Kenkraf. Ostrovul 
acesta, care din lipsă de timp nu fusese fortificat, însemna 
un pericol în cazul când o flotilă, şi-ar fi făcut din el o bază 
de operaţii. De aceea, doctorul avusese grijă să-l mineze, şi 
toată masa stâncoasă a ostrovului era împănată acum de 
mine încărcate cu un exploziv teribil. Era de ajuns o 


scânteie electrică trimisă prin firul ce-l lega de Antekirtta, 
pentru ca ostrovul Kenkraf să fie nimicit complet, cu tot ce 
s-ar găsi pe suprafaţa lui. 

În ce priveşte celelalte mijloace de apărare ale insulei, iată 
ce se înfăptuise. Bateriile de coastă puse în poziţie de 
tragere aşteptau doar ca servanţii din corpul de miliţie al 
insulei să-şi ocupe fiecare postul său. Tunurile cu tragere 
lungă din fortăreaţa de pe colnicul din centrul insulei erau 
gata să deschidă focul. Numeroase torpile apărau intrarea 
portului. Ferrato şi cele trei Electrice erau pregătite pentru 
orice eventualitate, fie pentru a răspunde la un atac, fie 
pentru a ataca ele o flotilă inamică. 

Cu toate acestea, insula avea şi o porţiune vulnerabilă, în 
sud-vestul litoralului său. în porţiunea aceasta a țărmului, 
ce nu putea fi apărată de bateriile de coastă sau de tunurile 
fortăreței, se putea efectua o debarcare. Aici era pericolul, 
şi ar fi fost prea târziu acum să se mai înceapă lucrările de 
apărare. 

La urma urmei era oare chiar aşa de sigur că senuziştii 
vor ataca Antekirtta? în definitiv, asta însemna pentru ei 
ceva foarte serios, însemna o expediţie primejdioasă, care 
cerea un material de război considerabil. Luigi se mai 
îndoia că acest atac ar fi cu putinţă. într-o zi, pe când 
inspecta, împreună cu doctorul şi cu Petru, fortificațiile 
insulei, îşi exprimă această îndoială. 

— Eu nu sunt de părerea aceasta, răspunse doctorul. 
Antekirtta e o insulă bogată, care domină întinsul Mării 
Syrtelor. Chiar dacă n-ar fi decât aceste motive, şi insula tot 
va fi atacată mai devreme sau mai târziu, căci senuziştii au 
tot interesul să pună mâna pe ea. 

— Nimic mai adevărat, adăugă Petru, şi trebuie să fim tot 
timpul cu ochii în patru. 

— Dar ceea ce mă face în primul rând să mă gândesc la un 
atac neîndoios, continuă doctorul, este faptul că Sarcany 
este şi el un partizan al acestor khuani, şi mai ştiu că tot 
timpul a fost în serviciul lor, ca agent în străinătate. Apoi, 


aduceţi-vă aminte dragii mei că Pescade a surprins, pe când 
era în casa mogaddemului, o convorbire dintre Sidi Hazam 
şi Sarcany, în decursul căreia numele Antekirtteia fost rostit 
în mai multe rânduri. Pe de altă parte, Sarcany ştie prea 
bine că insula aceasta este a doctorului Antekirtt, adică a 
omului de care el se teme, a omului care a pus la cale să fie 
atacat Zirone pe povârnişurile Etnei. Aşa că dacă n-a izbutit 
acolo în Sicilia, fără îndoială că va încerca să izbutească aici 
şi în condiţii mai bune! 

— Are o ură personală contra dumneavoastră, domnule 
doctor? întrebă Luigi. Vă cunoaşte? 

— Se prea poate să mă fi văzut la Raguza, răspunse 
doctorul, în tot cazul, nu se poate să nu ştie că am avut în 
oraşul acela legături cu familia Bâthory. Pe deasupra a mai 
aflat şi că Petru e în viaţă, în momentul când Pescade urma 
s-o răpească pe Sava din casa lui Sidi Hazam. Fără îndoială 
că toate lucrurile acestea se vor fi legat între ele în mintea 
lui, şi acum e ferm convins că Petru şi Sava s-au refugiat în 
Antekirtta. Aşa că are destule motive să aţâţe împotriva 
noastră toată hoarda senuziştilor, de la care nu trebuie să 
ne aşteptăm la nici o milă şi la nici o cruţare, în caz că ar 
reuşi să pună stăpânire pe insula noastră! 

Doctorul vedea lucrurile cât se poate de limpede. Sarcany 
nu ştia încă, bineînţeles, că doctorul Antekirtt nu era altul 
decât Mathias Sandorf; dar ceea ce ştia era de ajuns pentru 
a ţine morţiş să i-o smulgă pe moştenitoarea domeniului de 
la Artenak. De aceea, nu era de mirare că îl îndemnase pe 
calif să pregătească o expediţie împotriva coloniei 
Antekirtta. Cu toate acestea, până la data de 3 decembrie 
nu se întâmplase nimic care să prevestească un apropiat 
atac. 

De altfel se lăsau amăgiţi - în afară de doctor - de această 
bucurie de a se afla în sfârşit cu toţii împreună. gândul 
apropiatei căsătorii a lui Petru Băthory cu Sava Sandorf îi 
preocupa şi îi bucura pe toţi. îşi închipuiau că zilele grele 
trecuseră şi că nu se vor mai întoarce niciodată. 


Trebuie să spunem că Pescade şi Matifou erau şi ei la fel 
de încrezători în viitor şi de liniştiţi. Erau atât de fericiţi de 
fericirea celorlalţi, încât trăiau într-o permanentă încântare 
de toate cele ce se petreceau în jurul lor. 

— E ceva de necrezut, spunea mereu Pescade. 

— Ce e de necrezut?... întreba Matifou. 

— Că tu ai ajuns un mare rentier, dragul meu! Hotărât, 
trebuie să mă gândesc să te însor! 

— Să mă însori! 

— Da... cu o femeie mică şi frumoasă 

— De ce cu o femeie mică? 

— Ai dreptate... Cu una mare, cu o femeie voinică şi 
frumoasă!... Ce zici? Doamna Matifou!... Vom merge s-o 
căutăm în Patagonia! 

Dar în aşteptarea căsătoriei lui Matifou, căruia trebuia să-i 
găsească până la urmă o tovarăşă de viaţă demnă de el, 
Pescade se ocupa de căsătoria lui Petru cu Sava Sandorf. 
Avea de gând să organizeze, cu îngăduinţa doctorului, o 
serbare publică, cu jocuri de bâlci, cu cântece şi dansuri, cu 
focuri de artilerie, cu un mare ospăț în aer liber, cu 
serenade la locuinţa noilor căsătoriţi, cu retragere cu torţe, 
cu focuri de artificii. Las pe el în de-alde astea se pricepea 
de minuneva fi ceva splendid! Multă vreme se va vorbi 
numai despre astaveşnic numai despre asta se va vorbi! Dar 
tot avântul îi fu înăbuşit dintru-nceput. în noaptea de 3 spre 
4 decembrie - era o noapte liniştită, dar întunecată de nişte 
nori groşi - o sonerie electrică sună în cabinetul doctorului 
Antekirlt, la Stadthaiis. Era ora zece. La acest apel, doctorul 
şi Petru părăsiră salonul în care îşi petrecuseră seara 
împreună cu doamna Bâthory şi cu Sava. Ajunşi în cabinet, 
recunoscură că apelul venea de la postul de observaţie de 
pe colnicul din mijlocul insulei. Urmă numaidecât un schimb 
de întrebări şi de răspunsuri printr-un aparat telefonic. 

Străjile observaseră că dinspre sud-estul insulei se apropia 
o flotilă, care deocamdată, din cauza ceţei, se zărea 
nelămurit. 


— Trebuie să convocăm consiliul, zise doctorul. 

Nu trecură nici zece minute, că doctorul, Petru, Luigi, 
căpitanii Narsos şi Kostrik, precum şi şefii miliției insulei se 
şi întruniseră la Stadthaus. Li se comunică vestea dată de 
postul de observaţie al insulei. Peste un sfert de oră, după 
ce se duseră cu toţii în port, se opriră la capătul digului, la 
poalele farului. Din punctul acesta, ceva mai ridicat 
deasupra nivelului mării, era cu neputinţă să vezi flotila pe 
care o zăriseră străjile din vârful colnicului din centrul 
insulei. Dar dacă reflectoarele ar fi luminat puternic zarea 
înspre sud-est, fără îndoială că ar fi putut vedea şi numărul 
vaselor inamice şi ar fi putut să-şi dea seama şi de locul 
unde voiau să acosteze. 

Nu însemna asta, însă, să descopere inamicului poziţia 
precisă a insulei. Doctorul era convins că nu. Dacă flotila 
care se apropia era o flotilă inamică, desigur că nu venea la 
întârnplare, desigur că cunoştea bine locurile şi nimic n-ar 
fi putut-o împiedica să ajungă până aici. Aparatele fură deci 
puse în acţiune şi, cu ajutorul celor două puternice fascicule 
de lumină, pe care reflectoarele electrice le proiectau pe 
întinsul mării, orizontul se lumină deodată, până departe. 

Străjile nu se înşelaseră. Două sute de vase, cel puţin, 
înaintau în linie - şebecuri, polacre, trabacole, sacoleve şi 
altele. Nu mai încăpea nici o îndoială că era flotila 
senuziştilor, pe care aceşti pirați o recrutaseră de prin toate 
porturile lor. Cum era o vreme liniştită, fără nici o boare de 
vânt, se îndreptau spre insulă servându-se numai de vâsle. 
De altfel se putuseră lipsi de ajutorul vântului, căci distanţa 
dintre Antekirtta şi Cirenaica este relativ mică. Dimpotrivă, 
marea aceasta liniştită urma chiar să le fie într-ajutor, căci 
le asigura o debarcare în condiţii mai favorabile. Flotila se 
găsea acum la o depărtare de patru sau cinci mile de țărm, 
înspre sud-est. Nu putea acosta deci înainte de răsăritul 
soarelui. De altminteri ar fi fost cu totul nechibzuit să nu 
aştepte zorii zilei, fie pentru a forţa intrarea portului, fie 


pentru a opera o debarcare pe coasta meridională a 
Antekirttei care, după cum am spus, era slab apărată. 

După această primă recunoaştere, aparatele electrice se 
stinseră şi totul se scufundă iarăşi în întuneric. N-aveau 
decât să aştepte lumina zilei. Între timp, din ordinul 
doctorului, toţi oamenii din miliţie îşi ocupară posturile. 
Trebuiau să stea gata să tragă cele dintâi lovituri, de care 
depindea poate, însuşi rezultatul luptei. Ceea ce era sigur, 
era că atacatorii nu se mai puteau gândi acum să atace 
insula prin surprindere, căci lumina proiectoarelor le 
dezvăluise şi numărul vaselor şi direcţia. în timpul ultimelor 
ceasuri din noapte, paza fu întărită. Ca armament, probabil 
că nu erau atât de bine înzestrați, încât să, poată înfrunta 
bateriile Antekirttei. Poate chiar că n-aveau de loc artilerie. 
Dar prin numărul mare de oameni pe care şeful expediției îi 
putea arunca în acelaşi timp în mai multe puncte ale insulei, 
fireşte că senuziştii erau de temut. 

În sfârşit începu să se lumineze de ziuă şi cele din tâii raze 
ale soarelui risipiră ceţurile joase ale zării. Toate privirile se 
îndreptară spre larg, spre estul şi spre sudul Antekirttei. 
Flotila se desfăşură atunci într-o linie lungă şi curbă, ce 
tindea să se închidă tot mai mult, încercuind complet insula. 
Erau cel puţin două sute de vase, dintre care unele cu o 
deplasare între treizeci şi patruzeci de tone. Toate la un loc 
puteau să aibă o mie cinci sute sau două mii de oameni. La 
ora cinci, flotila se afla în dreptul ostrovului Kenkraf. Vor 
acosta oare acolo înainte de a ataca insula? Ar fi minunat 
dacă ar fi aşa. Căci lucrările de minare, executate acolo de 
doctor, ar fi avut drept rezultat, dacă nu să rezolve în 
întregime problema, cel puţin să compromită dintru îceput 
atacul senuziştilor. Trecu o jumătate de oră într-o aşteptare 
apăsătoare. S-ar fi crezut că vasele, care se apropiaseră 
încetul cu încetul de ostrov, vor opera acolo o debarcare... 
Dar nu se întâmplă aşa. Nici un vas nu acostă şi linia 
inamică se curbă mai mult spre sud, lăsând ostrovul în 
dreapta. Din momentul acela era limpede că Antekirtta va fi 


atacată direct, sau mai bine-zis invadată, cel mai târziu 
peste un ceas. 

— Nu ne mai rămâne acum decât să ne apărăm, zise 
doctorul adresându-se şefilor miliției. 

La un semnal, toată lumea răspândită pe câmp se grăbi să 
se întoarcă în oraş, unde îşi ocupă fiecare postul ce îi fusese 
fixat dinainte. Din ordinul doctorului, Petru Bâthory luă 
comanda părţii dinspre sud a fortificațiilor, iar Luigi partea 
dinspre răsărit. Apărătorii insulei - cinci sute de milițieni, 
cel mult - fură astfel împărţiţi, încât să ţină piept inamicului 
prin orice punct ar încerca acesta să pătrundă în oraş. cât 
despre doctor, el urma să alerge de la un punct la altul, 
unde va crede el de cuviinţă că e necesară prezenţa lui. 
Doamna Băthory, Sava Sandortf şi Maria Ferrato trebuiră să 
rămână la Stadthaus. în privinţa celorlalte femei, se 
hotărâse ca în cazul, că oraşul ar fi cotropit, să se refugieze 
împreună cu copiii în cazemate, unde nu. vor avea să se 
teamă de nimic, chiar dacă inamicul ar fi bine înarmat. 

O dată rezolvată chestiunea ostrovului Kenkraf - şi din 
nefericire se. rezolvase în paguba insulei - mai rămânea 
chestiunea portului. Dacă flotila ar fi vrut să-i forţeze 
intrarea, fortărețele de pe cele două diguri care puteau 
executa un foc încrucişat, apoi tunurile de pe Ferrato, cele 
trei torpiloare - Electricele, precum şi minele puse în 
canalul de intrare, cu siguranţă că i-ar fi venit de hac. Ar fi 
fost chiar foarte bine ca atacul să fie dat aici. Dar se vedea 
cât de colo că şeful senuziştilor cunoştea perfect mijloacele 
de apărare ale Antekirltei şi ştia că trebuie să se apropie 
dinspre sud. A încerca un atac direct al portului, ar fi 
însemnat să rişte o înfrângere imediată şi completă. Planul 
său era să debarce în partea meridională a insulei, deosebit 
de prielnică acestei operaţii. Aşa că după ce se feri să se 
apropie de port, după cum se ferise să şi debarce pe 
ostrovul Kenkraf, îşi îndreptă flotila cu toată viteza înspre 
punctele slabe ale Antekirttei. 


De îndată ce le ghici gândul, doctorul luă toate măsurile 
dictate de împrejurări. Căpitanii Narsos şi Kostrik se 
repeziră fiecare pe câte un torpilor, pe care se găseau 
câţiva marinari, şi se avântară afară din port. Peste un. sfert 
de ceas, cele două Electrice se năpustiră în mijlocul flotilei, 
rupseră frontul, aruncară în aer cinci sau şase vase şi 
scufundară vreo douăsprezece. Totuşi, inamicul era atât de 
numeros, încât cei doi căpitani trebuiră să se reîntoarcă la 
adăpostul digurilor. 

În timpul acesta, Ferrato luase poziţia de atac şi începea 
să bombardeze flotila; dar focul său, la care se adăuga cel 
al bateriilor de coastă ce puteau acţiona foarte bine, fu cu 
totul neîndestulător pentru a opri această masă de pirați să 
opereze o debarcare. Deşi pieriseră un mare număr din ei, 
deşi vreo douăzeci de vase fuseseră scufundate, mai bine de 
o mie de inamici putuseră pune piciorul pe ţărmul stâncos 
dinspre sud, de care marea atât de liniştită le îngăduia să se 
apropie foarte uşor. Se văzu atunci că senuziştilor nu le 
lipsea nici artileria. Şebecurile cele mari aduceau câteva 
tunuri de câmp, montate pe afeturi cu roţi. Putură uşor să 
le debarce pe această parte a litoralului, situată în afara 
bătăii tunurilor ce apărau oraşul şi chiar a celor din 
fortăreaţa de pe colnicul central. 

De la postul său de pe înălţimea cea mai apropiată, 
doctorul putuse urmări desfăşurarea acestor operaţii. Să 
opună rezistenţă aici, în câmp deschis, era cu neputinţă, dat 
fiind numărul relativ mic al oamenilor săi. La adăpostul 
zidurilor, însă ar fi putut da de furcă serios asediatorilor, 
oricât ar fi fost ei de numeroşi. Aceştia, trăgând după ei 
tunurile uşoare, se înşiruiseră pe două coloane înaintau 
fără nici o teamă, cu acea nepăsare a arabului şi cu acea 
îndrăzneală a fanaticilor pe care le-o dau disprețul faţă de 
moarte, speranţa jafului şi ura contra europeanului. 

când ajunseră la distanţa potrivită, bateriile începură să 
verse asupra lor o ploaie de obuze şi de ghiulele. Căzură 
peste o sută, dar cei rămaşi nu dădură înapoi. Puseră 


numaidecât tunurile de câmp în poziţie şi începură prin a 
face o spărtură într-o aripă a zidului unei întărituri 
neterminate, dinspre sud. Şeful lor, mereu calm în mijlocul 
celor care cădeau unul după altul lângă el, conducea 
acţiunea. Sarcany, alături de el, îl îndemna să pornească 
asaltul, trimițând câteva sute de oameni prin spărtura 
acelei întărituri. Doctorul Antekirtt şi Petru Bâthory îl 
recunoscură de departe. îi recunoscu şi el. în timpul acesta, 
gloata atacatorilor se îndrepta spre spărtura aceea din zid, 
pe unde puteau acum pătrunde. Dacă reuşeau să treacă 
mai departe, dacă ar fi intrat în oraş, asediaţii, prea slabi 
pentru a le ţine piept, ar fi fost. siliţi să capituleze. Cu firea 
sângeroasă a acestor pirați, victoria lor ar fi fost urmată de 
un măcel îngrozitor. Lupta corp la corp fu deci foarte 
înverşunată în punctul acesta. Sub comanda doctorului, 
nepăsător în mijlocul primejdiei, şi fără să fie atins de vreun 
glonţ, Petru Bâthory şi tovarăşii săi făcură minuni de vitejie. 
Pescade şi Matifou îi urmau pilda cu o îndrăzneală tot atât 
de mare, pe cât de mare le fu norocul de a nu fi fost nici 
măcar răniţi. Uriaşul, cu un cuţit într-o mână şi cu o secure 
în cealaltă, făcea goluri mari în jurul său. 

— Aşa, Matifou, aşa!... Atinge-l la mir! Striga Pescade, al 
cărui revolver pe care îl încărca şi îl descărca tot într-una, 
răpăia ca o mitralieră. 

Dar inamicul nu se lăsa. După ce fusese respins de câteva 
ori dincolo de spărtura zidului, acum era gata s-o treacă, 
când deodată, printre rândurile din spate, se produse o 
zăpăceală. Ferrato se apropiase de țărm şi, cu tunurile sale 
grele, îndreptate toate în aceeaşi direcţie, cu tunul său cu 
tragere lungă, cu tunurile-revolvere Hotchkis, cu 
mitralierele sale Gatlings, care-i secera pe asediatori ca pe 
nişte spice, îi ataca din spate, îi bombarda acolo pe țărm şi 
în acelaşi timp le nimicea şi le scufunda vasele, ancorate 
lângă ţărmul stâncos. Fu o lovitură teribilă şi cu totul 
neaşteptată pentru senuzişti. Nu numai că erau luaţi pe la 
spate, dar le era tăiată şi orice cale de retragere în caz că 


vasele lor ar fi fost nimicite de proiectilele tunurilor de pe 
Ferrato. 

Asediatorii se opriră atunci în faţa trecătorii pe care cei 
din miliţie o apărau cu înverşunare. Mai bine de cinci sute 
de inamici ce debarcaseră îşi găsiseră moartea până acum, 
în timp ce asediaţii avuseseră pierderi relativ mici. Şeful 
expediției îşi dădu seama că trebuia să se retragă imediat 
pe mare dacă nu voia să-şi expună oamenii la o distrugere 
sigură şi totală. Zadarnic încerca Sarcany să-i azvârle 
asupra oraşului; se dădu ordinul de retragere, şi senuzişti 
executară retragerea cu aceeaşi supunere cu care ar fi 
pornit şi să moară cu toţiipână la unul, dacă li s-ar fi dat un 
astfel de ordin. Trebuia însă să li se dea acestor piraţi,o 
lecţie, pe care să n-o uite în vecii vecilor. 

— Înainte, prieteni!... înainte strigă doctorul. 

Şi sub comanda lui Petru şi a lui Luigi, vreo sută de ostaşi 
din miliţie se năpustiră asupra fugarilor care goneau spre 
țărm. Prinşi între focul tunurilor de pe Ferrato şi acela al 
tunurilor ce apărau oraşul senuziştii trebuiră să se dea 
bătuţi. începu atunci în rândurile lor o zăpăceală de 
nedescris şi îi vedeai repezindu-se ca scoşi din minţi spre 
cele şapte sau opt vase care mai scăpaseră de obuzele 
artileriei antekirttiene. 

În mijlocul acestei învălmăşeli, Petru şi Luigi urmăreau cu 
deosebire să pună mâna pe un singur om - pe Sarcany. Dar 
voiau să-l aibă viu şi nevătămat, şi numai printr-o minune 
scăpară de focurile de revolver, pe care mişelul le trase de 
câteva ori asupra lor. Se părea, totuşi, că şi de astă dată le 
va scăpa din mână şi va rămâne. iarăşi nepedepsit. Sarcany 
împreună cu şeful senuziştilor şi urmaţi de vreo zece 
oameni de-ai lor izbutiseră să se urce într-un mic polacru, 
care şi ridicase ancora şi pornea acum spre larg. Ferrato 
era prea departe ca să i se poată da de veste să-i 
urmărească, şi iată că ticălosul scăpa şi de astă dată! 

În momentul acela, Matifou zări jos pe nisip un tun mic de 
câmp, demontat de pe afet. cât ai clipi din ochi se năpusti 


asupra tunului, care rămăsese încărcat, îl târî cu o forţă 
supraomenească pe una din stânci, se încorda din toate 
puterile ca să îlpoată ţine vârtos de buloanele de fixare, şi 
cu o voce tunătoare strigă: 

— Vino-ncoa, Pescade! 

Pescade auzi strigătul lui Matifou, pricepu îndată ce voia 
să facă, alergă la el şi după ce ochi bine polacrul cu tunul, 
ţinut bine de acest afet viu, trase. Proiectilul lovi vasul în 
plin şi-l sfărâmă în bucăţi. Cu tot reculul tunului, uriaşul nici 
măcar nu se clinti. Şeful senuziştilor, precum şi cei mai 
mulţi din oamenii săi, azvâărliţi în valuri, se înecară. Sarcany 
se zbătea în mijlocul valurilor, când Luigi se aruncă într-o 
clipă în apă, după el. Peste câteva minute, Sarcany l-a 
predat în labele uriaşe ale lui Matifou, care îl luară foarte 
bucuros în primire. Victoria era completă. Din cei două mii 
de asediatori care invadaseră insula, abia vreo câteva sute 
dacă mai putură scăpa de prăpăd şi mai ajunseră pe 
țărmurile Cirenaicei. Fapt sigur era că, multă vreme de 
acum înainte, Antekirtta nu va mai fi ameninţată de 
atacurile acestor pirați. 

Contele Mathias Sandorf îi plătise Măriei şi lui Luigi 
Ferrato datoria de recunoştinţă. Doamna Bâthory, Petru şi 
Sava erau în sfârşit împreună. După ce răsplătise, nu-i mai 
rămăsese acum decât să pedepsească. în timpul celor 
câteva zile ce urmară după înfrângerea senuziştilor, 
locuitorii insulei munciră din răsputeri ca să pună totul în 
ordine. în afară de câteva răni uşoare, Petru, Luigi, Pescade 
şi Matifou, adică cei care fuseseră mai strâns legaţi de 
evenimentele acestei drame, scăpaseră teferi. Cu toate 
acestea ne-am putut da seama din cele întâmplate că nu 
căutaseră câtuşi de puţin să se cruţe. Ce bucurie când se 
văzură iarăşi cu toţii împreună în holul de la Stadthaus, cu 
Sava Sandorf, cu Maria Ferrato, cu doamna Băthory şi cu 
bătrânul său servitor Borik! 

După ce îşi îndeplini ultimele îndatoriri faţă de cei ce 
căzuseră în luptă, mica colonie îşi putea relua acum viaţa 


fericită de dinainte, care de bună seamă că nu va mai fi 
mult timp tulburată. înfrângerea senuziştilor fusese 
dezastruoasă, iar Sarcany, care îi aţâţase să pornească 
împotriva Antekirttei, nu va mai fi în mijlocul lor ca să-i mai 
îndemne la ură şi la răzbunare. De altminteri, doctorul se 
va ocupa în curând de sistemul de apărare a insulei. Nu 
numai Artenakul va fi pus la adăpost de orice urgie, ci chiar 
insula însăşi nu va mai avea nici un punct de pe coastă 
neîntărit, pe care să se poată opera o debarcare. în afară de 
asta vor fi atraşi aici noi colonişti, cărora bogăţiile solului le 
va asigura un trai cu adevărat îmbelşugat. 

Nu mai rămăsese acum nici o piedică în calea căsătoriei lui 
Petru Băthory cu Sava Sandortf. Nunta fusese fixată pentru 
data de 9 decembrie, şi atunci va avea loc. Aşa că Pescade 
reluă cu toată sârguinţa pregătirile serbării, întrerupte de 
năvălirea piraţilor din Cirenaica. Cu toate acestea trebuia 
hotărâtă fără întârziere soarta lui Sarcany, a lui Silas 
Toronthal şi a lui Carpena. închişi fiecare separat în 
cazematele fortăreței, habar n-aveau că se aflau toţi trei în 
mâna doctorului Antekirtt. în ziua de 6 decembrie, la două 
zile după retragerea senuziştilor, doctorul porunci să fie 
aduşi în holul de la Stadthaus, unde el stătea mai la o parte, 
cu Petru şi cu Luigi. Aici se văzură pentru prima dată cei 
trei prizonieri, în faţa tribunalului din Antekirtta, compus 
din dregătorii insulei, sub paza unui detaşament de 
milițieni. 

Carpena părea neliniştit clar, cu aceeaşi înfăţişare vicleană 
de totdeauna, arunca pe furiş priviri în dreapta şi în stânga, 
fără să cuteze să se uite drept în ochii judecătorilor săi. 
Silas 'Toronthal, foarte abătut, ţinea tot timpul capul plecat 
şi instinctiv, se ferea de vechiul său complice. Sarcany era 
frământat doar de un singur sentiment: turba de furie că 
ajunsese în mâinile doctorului Antekirtt. Luigi, înaintând 
atunci în faţa judecătorilor, luă cuvântul şi, adresându-se 
spaniolului, zise: 


— Carpena, eu sunt Luigi Ferrato, fiul pescarului din 
Rovigno, pe care tu l-ai denunţat şi l-ai trimis la ocnele din 
Stein, unde a şi murit! 

Carpena se sculă în picioare. O pornire de furie făcu să i se 
urce tot sângele în ochi. Aşadar, fata aceea din Malta, de pe 
ulițele din Manderaggio, care i se părea cunoscută, era într- 
adevăr Maria, iar cel care îl acuza acum era Luigi Ferrato, 
fratele ei! 

La rândul său, Petru înainta şi el; întinzând întâi braţul 
înspre bancher, zise: 

— Silas Toronthal, eu sunt Petru Bâthory, fiul lui Ştefan 
Bâthory, patriot ungur pe care în înţelegere cu Sarcany, 
care îţi era complice, l-ai denunţat într-un mod atât de 
mârşav poliţiei austriece din Triest, trimiţându-l la moarte! 

Apoi adresându-se lui Sarcany: Eu sunt Petru Bâthory, pe 
care ai încercat să-l asasinezi pe străzile Raguzei! Eu sunt 
logodnicul Savei, fiica contelui Mathias Sandorf, pe care ai 
pus s-o răpească, acum cincisprezece ani, de la castelul din 
Artenak! 

Silas 'Toronthal parcă fusese lovit cu o măciucă în cap 
văzându-l pe Petru Bâthory, pe care-l credea mort! Sarcany, 
în schimb, îşi încrucişase braţele pe piept şi, în afară de o 
uşoară tremurătură a pleoapelor, păstra aceeaşi nepăsare 
neruşinată. 

Nici Silas Toronthal, nici Sarcany nu scoaseră un cuvânt. 
Ce-ar fi putut răspunde victimei lor, care părea că ieşise 
chiar atunci din mormânt pentru a-i acuza? 

Dar cu totul altceva când doctorul Antekirtt, ridicându-se 
la rândul său, zise cu o voce gravă: 

— lar eu sunt tovarăşul lui Ladislau Zathmar şi al lui 
Ştefan Bâthory, pe care i-ai denunţat şi ai făcut să fie 
împuşcaţi în donjonul din Pisino. Eu sunt tatăl Savei, pe 
care ai răpit-o ca să pui mâna pe averea ei!... Eu sunt 
contele Mathias Sandortf! 

De astă dată efectul acestei declaraţii fu atât de puternică, 
încât Silas Toronthal simţi că i se înmoaie genunchii, în timp 


ce Sarcany se încovoia ca şi cum ar fi vrut parcă să intre în 
sine însuşi. Apoi cei trei acuzaţi fură interogaţi rând pe 
rând. Crimele lor nu erau de loc dintre acelea pe care le-ar 
fi putut tăgădui, sau care ar fi putut să fie iertate. 
Preşedintele magistraţilor îi aminti lui Sarcany că atacul 
insulei, pornit în interesul său personal, făcuse un mare 
număr de victime, al căror sânge cerea răzbunare. După ce 
le lăsă acuzaților toată libertatea de a se apăra, aplică legea 
conform dreptului pe care i-l dădea această jurisdicție: 

— Silas Toronthal, Sarcany, Carpena - zise el - aţi pricinuit 
moartea lui Ştefan Bâthory, a lui Ladislau Zathmar şi a lui 
Andrea Ferrato. sunteţi condamnaţi la moarte! 

— când doriţi! răspunse Sarcany, a cărui neruşinare se 
trezea acum din nou. 

— Iertare! strigă laş Carpena. 

Silas 'Toronthal nu mai avea putere să vorbească. Cei trei 
condamnaţi fură duşi în cazematele lor unde erau păziţi cu 
străşnicie. Cum trebuiau să moară aceşti ticăloşi? Vor fi 
împuşcaţi oare în vreun colţ al insulei? Ar fi însemnat ca 
Antekirtta să fie pângărită cu sângele trădătorilor. De aceea 
se hotări ca execuţia să aibă loc pe ostrovul Kenkraf. Chiar 
în seara aceea, unul din Electrice, cu zece oameni sub 
comanda lui Luigi Ferrato, îi luă pe cei trei condamnaţi pe 
bord şi îi duse pe ostrov, unde urmau să aştepte până a 
doua zi în zori plutonul de execuţie. Sarcany, Silas 
Toronthal şi Carpena văzură că le venise ceasul morţii. De 
aceea, după ce debarcară, Sarcany, mergând drept la Luigi, 
îl întrebă: 

— Astă seară? 

Luigi nu răspunse. Condamnaţii fură lăsaţi singuri. Se 
făcuse noapte când Electricul se înapoie la Antekirtta. 
Insula scăpase de prezenţa trădătorilor. Să mai încerce să 
fugă de pe ostrovul Kenkraf, pe care douăzeci de mile îl 
despărţeau de continent, era cu neputinţă. 

— Să vezi că până mâine se mănâncă unul pe altul, zise 
Pescade. 


— Pfui, făcu Matifou, cu scârbă. 

Noaptea trecu în condiţiile acestea; dar la Stadthaus se 
putea vedea că Mathias Sandorf nu se odihni nici o clipă. Se 
închise în camera sa şi nu ieşi decât la ora cinci dimineaţa. 
Cobori în hol şi trimise îndată după Petru Bâthory şi Luigi. 
în curte, un pluton de milițieni aştepta ordinul să se 
îmbarce şi să plece pe ostrov. 

— Petru Bâthory şi Luigi Ferrato, zise atunci contele 
Sandorf, oare pe bună dreptate au fost condamnaţi la 
moarte aceşti trădători? 

— Da, îşi merită pe deplin pedeapsa, răspunse Petru. 

— Da, răspunse şi Luigi, şi trădătorii aceştia nu merită nici 
o milă! 

— Atunci, să se facă dreptate, şi Dumnezeu să le dea 
iertarea pe care oamenii nu le-o mai pot da! 

Abia terminase contele Sandort vorba, că o explozie 
îngrozitoare zgudui clădirea şi întreaga insulă, ca şi cum s- 
ar fi produs un cutremur de pământ. Contele Sandorf, Petru 
şi Luigi se repeziră afară, în timp ce toată lumea, 
înspăimântată, ieşea de prin toate casele. Un mănunchi 
imens de flăcări şi de aburi, amestecat cu blocuri enorme 
de stâncă şi cu o puzderie de pietre, ţâşni spre cer la o 
înălţime uriaşă. Apoi toată această masă căzu iarăşi de jur 
împrejurul insulei, umflând apele mării, şi un nor gros 
rămase suspendat în văzduh. Nu mai rămăsese nimic nici 
din ostrovul Kenkraf, nici din cei trei condamnaţi pe care 
explozia îi nimicise. Ce se întâmplase? 

Ne amintim că ostrovul nu numai că fusese minat în 
vederea unei debarcări a senuziştilor, ci fuseseră îngropate 
în pănânt şi nişte aparate electrice, pentru cazul când firul 
submarin n-ar mai putea fi întrebuințat, şi era de ajuns să le 
atingi cu piciorul, pentru ca minele încărcate cu panclastită 
să facă explozie toate deodată. Ceea ce se şi întâmplase. 
Unul din condamnaţi atinsese din întâmplare unul din 
aceste aparate. De aici urmă distrugerea ostrovului. 


— Dumnezeu a voit să ne cruţe de oroarea execuţiei, zise 
contele Mathias Sandorf. 

Peste trei zile se celebră căsătoria lui Petru Bâthory cu 
Sava Sandorf în biserica din Artenak. Cu acest prilej, 
doctorul Antekirtt semnă cu numele său adevărat de 
Mathias Sandorf, nume de care nu se va mai despărţi acum, 
după ce făcuse dreptate. Vor fi de ajuns câteva cuvinte, ca 
să terminăm această povestire. Peste trei săptămâni Sava 
Bâthory fu recunoscută drept moştenitoare a bunurilor 
rezervate fiicei contelui Sandorf. Scrisoarea doamnei 
Toronthal, precum şi o scrisoare obţinută în prealabil de la 
bancher - declaraţie ce relata împrejurările şi scopul răpirii 
fetiţei - fuseseră de ajuns pentru a-i fi stabilită identitatea. 
Cum Sava nu împlinise încă optsprezece ani, i se înapoie 
ceea ce mai rămăsese din domeniul din Transilvania. 

De altminteri, contele Sandorf ar fi putut reintra el însuşi 
în posesia bunurilor sale, întrucât putea beneficia acum de 
o amnistie ce se dăduse între timp în favoarea 
condamnaților politici. Dar dacă în ochii lumii redeveni 
Mathias Sandorf, în schimb ţinea să rămână şi mai departe 
şeful marii familii a Antekirttei. Acolo trebuia să-şi petreacă 
toată viaţa, în mijlocul celor care îl iubeau. 

Datorită unor noi sforţări, mica colonie continuă să 
sporească. în mai puţin de un an populaţia insulei se dublă. 
O mulţime de savanţi şi de inventatori veniră aici, chemaţi 
de contele Sandorf, să-şi pună în practică descoperirile lor, 
care fără sfaturile şi fără ajutorul averii de care dispunea el, 
ar fi rămas zadarnice. în felul acesta, Antekirtta urma să 
devină în curând punctul cel mai important din Marea 
Syrtelor şi, o dată cu terminarea sistemului său defensiv, 
siguranţa sa avea să fie desăvârşită. 

Ce să mai spunem de doamna Bathory, de Maria şi Luingi 
Ferrato, ce să mai spunem de Petru şi de Sava! Cuvintele 
sunt prea neputincioase pentru a putea exprima 
mulţumirea lor. Şi ce să mai spunem de Pescade şi Matifou, 
care treceau printre coloniştii cei mai de vază din 


Antekirtta! Dacă regretau ceva, era faptul că nu mai aveau 
ocazia să-şi arate tot devotamentul faţă de cel ce le făcuse 
viaţa atât de fericită. 

Contele Mathias Sandorf îşi îndeplinise datoria, şi dacă în 
mintea lui n-ar fi stăruit amintirea celor doi prieteni ai săi, 
Ştefan Bâthory şi Ladislau Zathmar, el ar fi fost tot atât de 
fericit, pe cât de fericit poate fi aici pe pământ un om 
generos când răspândeşte numai fericire în jurul său. 

Zadarnic ne-am da osteneala să căutăm în toată 
Mediterana sau într-o altă mare de pe glob - fie chiar şi 
printre insulele Ferite - o insulă a cărei bogăţie să poată 
rivaliza cu aceea a Antekirttei. De aceea, când Matifou 
copleşit de atâta mulţumire, găsea de cuviinţă să spună: 

— La drept vorbind, merităm noi oare să fim atât de 
fericiţi? 

Pescade îi răspundea: 

— Nu, dragă Matifou, nu merităm! Dar... ce să-i faci? 
Trebuie să ne resemnăm! 


SFÂRŞIT