Jules Verne — Mathias Sandorf

JULES VERNE 


MATHIAS SANDORF 


PARTEA ÎNTÂI 
I. PORUMBELUL CĂLĂTOR 


Triestul, capitala lliriei, este format din două oraşe care nu 
seamănă de loc între ele: un oraş nou şi bogat, Theresienstadt, 
foarte ordonat, construit pe ţărmul acelui mic golf cucerit de 
mâna omenească; celălalt, un oraş vechi şi sărăcăcios, construit 
alan-dala, înghesuit între Corso, care îl desparte de oraşul cel 
nou, şi pantele dealului Karst, al cărui vârf este încoronat de o 
cetăţuie cu un aspect pitoresc. 

Portul Triest este apărat de digul din San Cario, Lângă care 
ancorează mai ales vase de comerţ. Aici se formează de obicei, 
şi uneori într-un număr îngrijorător, grupuri de pierde-vara, 
oameni fără căpătii, ale căror haine - pantalonii, vestoanele sau 
jiletcile - ar fi putut foarte bine să nu aibă buzunare, căci 
proprietarii lor n-au avut şi, pe cât se pare, nu vor avea 
niciodată nimic de pus în ele. Totuşi, în acea zi de 18 mai 1867, 
printre aceşti vântură-lume aţi fi putut remarca doi inşi ceva mai 
bine îm-brăcaţi. Nu prea arătau că vor ajunge vreodată să aibă 
mulţi florini sau creiţari, afară numai dacă n-ar fi dat norocul 
peste ei. Şi adevărul era că oamenii aceştia ar fi fost în stare să 
facă orice, pentru a sili norocul să-şi schimbe pasul. 

Unul se numea Sarcany, şi spunea că e tripolitan. Celălalt, de 
fel din Sicilia, se numea Ziroue. Se opri-seră amindoi la capătul 
digului, după ce îl cutreieraseră de vreo zece ori. Stăteau şi 
priveau orizontul mării, înspre vest de golful Triest, ca şi cum ar 
fi aşteptat să apară o navă care să le aducă norocul ! 

- Cât e ceasul ? întrebă Zirone, în acea limbă italiană pe care 
tovarăşul său o vorbea tot atât de bine ca şi pe celelalte graiuri 
din jurul Mediteranei. 

Sarcany nu răspunse. 

- Ah, ce prost mai sunt ! făcu sicilianul. Nu e oare ceasul când 
ţi se face foame, dacă ai uitat să pui ceva în gură de dimineaţă ? 

în această parte a imperiului austro-ungar este o 
amestecătură atât de pestriță de austrieci, italieni, slavi, încât 
aceşti doi inşi, deşi se vedea că sunt străini de oraş, nu atrăgeau 
atenţia nimănui. Pe deasupra, nimeni n-ar fi putut ghici că n- 
aveau nici o leţcaie în buzunare, într-atita se plimbau de ţanţoşi 


în mantalele lor de culoare închisă, care le ajungeau până la 
glezne. 

Sarcany, cel mai tânăr dintre ei, de statură mijlocie, dar bine 
legat, cu ţinută şi maniere elegante, avea douăzeci şi cinci de 
ani. Îl chema Sarcany, atita tot. Nume de botez n-are. Şi, de 
fapt, nici nu fusese botezat, căci părea a fi de origine africană, 
din Tripolitania sau din Tunisia; dar, cu toate că avea faţa 
arămie, trăsăturile sale regulate îl apropiau mai mult de tipul alb 
decât de cel negru. 

Dacă e adevărat că uneori fizionomia te poate înşela, apoi 
acesta era desigur şi cazul lui Sarcany. Ar fi trebuit să fii un 
foarte bun observator ca, în figura aceasta cu trăsături atât de 
regulate, cu ochi negri şi frumoşi, cu nasul fin, cu gura umbrită 
de o mustață subţire, să desluşeşti viclenia pe care o ascundea 
acest tînăr. Şi nimeni n-ar fi putut descoperi pe faţa lui, aproape 
nepăsătoare, urmele acelea de dispreţ, de dezgust, pe care le 
întipăreşte pe figura unui om o necontenită stare de revoltă 
împotriva societăţii. Dacă fizionomiştii pretind - şi în cele mai 
multe cazuri au dreptate - că orice prefăcut până în cele din 
urmă se dă de gol, oricît de iscusit ar fi, desigur că Sarcany ar fi 
dezminţit categoric această afirmație.: Nimeni n-ar fi putut ghici, 
văzîndu-l, nici cine era, nici ce fusese înainte. Nu îţi provoca 
acea aversiune puternică pe care o simţi faţă de excroci şi de 
pungaşi. Dar asta nu însemna decât că era cu atât mai 
periculos. 

Cum a fost oare copilăria lui Sarcany ? Nimeni nu ştia. 
Desigur, ca a unui copil părăsit. Cum a cescut şi cine l-a 
crescut? Prin ce colţ al Tripolitaniei se va fi pripăşit el în timpul 
primilor săi ani. Cine l-a îngrijit, de a putut scăpa de pericolele 
climei aceleia primejdioase ? Nimeni n-ar fi fost în stare să 
spună - poate nici chiar el, care se născuse la voia întimplării, 
crescuse la voia întâmplării şi fusese sortit să trăiască aşa, la 
voia întâmplăriiTotuşi, în timpul adolescenţei sale nu fusese 
lipsit de o oarecare educaţie practică, datorită probabil faptului 
că îşi petrecuse viaţa cutreierind lumea, cunoscînd tot felul de 
oameni, bătându-şi capul să găsească tot felul de mijloace, ca 
să iasă din vreo încurcătură sau măcar ca să-şi asigure traiul de 
azi pe tniine. în felul acesta, şi datorită unor împrejurări destul 
de ciudate, ajunsese el să aibă legături, de vreo cîțiva ani 
încoace, cu una din cele mai bogate case din Triest, casa 


bancherului Silas Toronthal, al cărui nume îl vom întîlni des în 
cursul acestei povestiri. 

cât despre tovarăşul lui Sarcany, italianul Zirone, nu era 
altceva decât unul din oamenii aceia fără nici un Dumnezeu, un 
vîntură-lume fără nici un scrupul, gata să se pună în slujba 
primului venit care îl va plăti bine, pe care apoi să-l părăsească 
de îndată ce s-ar găsi un altul care să-l plătească mai bine - un 
om în stare să facă orice. Sicilian de baştină, în vîrstă de vreo 
treizeci de ani, Zirone era gata oricind să dea sau să primească 
sfaturi rele, şi mai ales să le pună în aplicare. Unde se născuse? 
Poate că ar fi spus-o, dacă ar fi ştiut. în orice caz nu spunea 
bucuros unde locuia - dacă într-adevăr avea o locuinţă. în Sicilia, 
viaţa sa de om fără căpătii îl pusese în legătură cu Sarcany. ŞI 
cei doi vagabondau astfel prin lume, încercînd per fas et nefas 1 
să-şi găsească norocul. Totuşi lui Zirone, acestui vlăjgan bărbos, 
foarte oacheş la faţă, cu părul negru ca tăciunele, i-ar fi fost 
cam greu să-şi ascundă firea sa de pungaş, pe care i-o dădeau 
de gol ochii săi pe jumătate închişi şi legănarea continuă a 
capului. Dar el căuta să-şi ascundă această viclenie pălăvrăgind 
tot timpul. De altminteri, era mai degrabă vesel decât trist, cu o 
fire pe atât de des-chisă, pe cât era de închisă firea tânărului 
său prieten. 

Dar în ziua aceea, Zirone era destul de zgârcit la vorbă. Se 
vedea cât de colo că era îngrijorat din cauza cinei. în ajun, o 
ultimă partidă de joc într-o speluncă ordinară îl lăsase lefter pe 
Sarcany. Aşa că nu mai ştiau cum s-o scoată la capăt. Nu se mai 
puteau bizui decât pe un noroc orb; şi cum acest har 
dumnezeiesc al pungaşilor nu se prea grăbea să le iasă în cale, 
aici, pe digul din San Carlo, se hotăriră să îi iasă ei înainte, 
pornind-o pe străzile oraşului nou. 

Acolo, prin pieţe, pe chei, pe străzile principale, dincoace ca 
şi dincolo de port, prin împrejurimile canalului cel mare, săpat 
de-a curmezişul Triestului, forfoteşte, se îmbulzeşte, aleargă 
după fel de fel de treburi o populaţie de şaptezeci de mii de 
locuitori de origine italiană, a căror limbă - aceeaşi care se 
vorbeşte şi în Veneţia - se pierde prin vuietul cosmopolit de 
glasuri al tuturor acestor marinari, negustori, slujbaşi, 
funcţionari, care vorbesc o limbă amestecată cu cuvinte 
nemţeşti, franţuzeşti, englezeşti şi slave. 


Dar, deşi acest oraş nou este un oraş bogat, nu înseamnă 
cîtuşi de puţin că toţi cei care îi bat străzile sunt nişte muritori 
prea norocoşi. Nu. Nici chiar cei mai înstăriți n-ar fi putut rivaliza 
cu negustorii aceia englezi, armeni, greci, evrei, care ocupă un 
loc de frunte în Triest şi care duc o viaţă luxoasă, demnă de 
capitala regatului austro-ungar. Dar, în afară de aceştia, cât de 
mulţi oameni necăjiţi nu rătăcesc de dimineaţa până seara de-a 
lungul acestor străzi de negustori, cu clădiri înalte, încuiate ca 
nişte case de bani, în care sunt depozitate mărfurile de tot felul, 
ce sunt atrase în acest port franc atît de minunat aşezat în 
fundul Adriaticei. Câţi oameni nu sunt aici, care n-au prânzit 
astăzi şi care poate că nici nu vor cina, întârziind pe cheiul pe 
care vasele celei mai puternice societăţi maritime din Europa, 
Lloydul austriac, descarcă atitea bogății aduse din toate colţurile 
lumii. În sfîrşit, câţi nenorociţi, pe care îi găseşti cu sutele la 
Londra, la Liverpool, la Marsilia, la Havre, la Anvers, la Livorno, 
amestecându-se printre bogaţii armatori, prin preajma acestor 
arsenale, a căror intrare le este interzisă, sau în piaţa Bursei, 
care nu le va deschide niciodată porţile, sau la picioarele scărilor 
acestui Tergesteum, unde Lloydul şi-a instalat birourile, sălile de 
lectură, şi unde el trăieşte într-o înţelegere perfectă cu Camera 
de Comerţ ! 

Este un lucru ştiut că în toate marile oraşe maritime ale lumii 
vechi, ca şi ale celei noi, mişună o clasă de nenorociţi, cum 
numai în aceste centre mari întîlneşti. Nimeni nu ştie de unde 
vin. Nimeni nu ştie de unde au picat. Şi nici ei nu ştiu unde îşi 
vor mai sfîrşi zilele. Numărul acestor dezmoşteniţi ai soartei este 
uriaş. De altfel, foarte mulţi din ei sunt străini. Trenurile şi 
vasele comerciale i-au azvirlit aici, ca pe nişte lăzi cu marfă de 
lepădat ; apoi, ei rămîn aici, umplând drumurile de pe care 
poliţia zadarnic mai încearcă să-i gonească. 

Aşadar, Sarcany şi Zirone, după ce aruncară o ultimă privire 
peste golf, până înspre farul care se înălța pe limba aceea de 
pămînt numită Sf. Tereza, părăsiră digul, o luară pe lângă Teatro 
Comunale şi parc, şi ajunseră în Piazza Grande, unde mai 
hoinăriră un sfert de oră prin preajma fîntînii de la picioarele 
statuii lui Carol al VI-lea, fântînă construită cu piatra scoasă din 
dealul Karst, din aropiere. După aceea o luară înapoi şi cotiră 
spre stânga. Zirone privea stăruitor pe toţi trecătorii, de parcă 


ar fi avut o poftă nebună să-i buzunărească. Ocoliră apoi uriaşul 
careu al Tergesleumului, tocmai la ora când se închidea Bursa. 

- lat-o goală ... ca punga noastră găsi să zică sicilianul 
râzând, deşi nu avea nici un chef de râs. 

Dar nepăsătorul Sarcany se făcea că nu pricepe gluma 
nesărată a prietenului său, care se întindea, căscînd, ca un om 
leşinat de foame. 

Apoi străbătură piaţa triunghiulară, în mijlocul căreia se înalţă 
statuia de bronz a împăratului Leopold |. Un fluierat al lui Zirone, 
fluierat de haimana, stîrni un stol de porumbei, din aceia 
albaştri, care uguiesc pe sub porticul Bursei vechi, ca porumbeii 
fumurii din piaţa San Marco, din Veneţia. Nu departe se afla 
Corso, care desparte noul Triest de cel vechi. 

Intrară într-o stradă largă, dar lipsită de orice eleganţă, cu 
magazine pline de lume, dar fără gust - o stradă ce semăna mai 
degrabă cu Regent Street din Londra, sau cu Broadway din New- 
York, decât cu Boulevard des ltaliens din Paris. De altfel era 
frecventată de o mulţime de trecători şi de un număr destul de 
mare de trăsuri ce mergeau dinspre Piazza Grande înspre Piazza 
della Legna - nume care arată cît de mult se resimte acest oraş 
de originea sa italiană. 

Dacă Sarcany ţinea cu orice chip să arate că pe el nu-l 
ispiteşte nimic, în schimb Zirone nu trecea pe lîngă magazine 
fără să arunce privirea aceea a oamenilor pofticioşi, care n-au 
posibilitatea să intre şi să cumpere. Căci se găseau aici o 
mulţime de lucruri care le-ar fi fost pe plac, mai ales prin băcănii 
şi prin berăriile unde berea curgea în valuri, mai din belşug ca în 
orice alt oraş din imperiul austroungar. 

- Pe Corsoul ăsta parcă ţi-e mai foame şi mai sete, băgă de 
seamă sicilianul, plescăindu-şi limba de cerul gurii sale uscate. 

La această observaţie, Sarcany, drept răspuns, se mulţumi 
să ridice din umeri. O luară apoi pe prima stradă la 
stânga .Ajungând pe marginea canalului, acolo unde Ponto 
Rosso - pod mobil - traversează canalul, urcară pe cheiul la care 
pol acosta chiar şi vasele de mare tonaj. Acolo erau mult mai 
puţin ispitiţi de tarabele negustorilor. În dreptul bisericii San 
Antonio, Sarcany o apucă deodată la dreapta. Tovarăşul său îl 
urmă fără să scoată o vorbă. Apoi traversară iarăşi Corso, şi 
iată-i acum pornind să-şi caute norocul prin oraşul vechi, ale 
cărui străzi înguste — pe care trăsurile nu pot intra când aceste 


străzi încep să se caţăre pe primele pante ale dealului Karst — 
sunt astfel orientate, încît să nu poată fi bătute în toată 
lungimea lor de groaznicul bora, vîntul acela puternic şi îngheţat 
care suflă dinspre nord-est. în acest Triest vechi, Zirone şi 
Sarcany - cei doi lefteri - trebuiau să se simtă mai în largul lor 
decât în mijlocul bogatelor cartiere din oraşul nou. într-adevăr, 
de când veniseră în capitala lliriei locuiau într-un hotel modest, 
nu departe de biserica Santa Maria Maggiore. Dar cum 
hotelierul, care până atunci nu văzuse de la ei nici un ban, 
devenea din ce în ce mai stăruitor când venea vorba de nota de 
plată, din zi în zi tot mai încărcată, ei ocoliră această „stîincă 
primejdioasă", străbătură piaţa şi mai hoinăriră cîteva minute pe 
lângă Arco di Riccardo. Nu era însă nici un chilipir pentru ei să 
stea şi să studieze aceste rămăşiţe de arhitectură romană. Aşa 
că, deoarece norocul nu voia cu nici un chip să le iasă în cale 
nici pe străzile acestea cu lume puţină, începură să urce, unul în 
urma altuia, potecile anevoioase ce duc până aproape de virful 
dealului Karst, la terasa din faţa catedralei. 

- Straşnică idee, n-am ce zice, să ne căţărăm pînă acolo 
susmormăi Zirone, strîngîndu-şi mantaua. 

Dar nu-şi părăsi tovarăşul; şi iată-i pe amindoi urcînd aceste 
scări, care numai „străzi" nu se puteau numi, şi care încep de la 
poalele dealului Karst. După zece minute ajunseră la terasă, mai 
flămînzi şi mai însetaţi ca înainte. De aici, de la această 
înălţime, se deschidea o privelişte minunată, de-a lungul golfului 
Triestului şi pînă în largul mării, peste portul ce forfotea de bărci 
de pescuit, de vapoare şi de vase comerciale. De aici, de sus, 
privirea îmbrăţişează întreg oraşul, mahalalele, ultimele case 
aşezate în trepte pe coasta dealului, vilele împrăştiate pe 
înălţimi. Dar toate acestea nu-i mai încîntau pe cei doi 
aventurieri. Mai văzuseră ei multe privelişti de-astea ; şi apoi, de 
cîte ori nu mai veniseră ei să-şi plimbe pe-aici necazurile şi 
sărăciaZirone, mai ales, ar fi hoinărit mai bucuros prin faţa 
bogatelor prăvălii de pe Corso. în sfîrşit, acum că veniseră aici 
să-şi caute norocul, trebuiau să-l aştepte cu răbdare. 

La capătul scării ce ducea la terasă, alături de catedrala în 
stil bizantin Saint-Just, se află un loc împrejmuit, care pe vremuri 
fusese un cimitir, iar acum era un muzeu de antichităţi. 
Mormintele nu mai existau, ci doar bucăţi de pietre funerare, 
culcate la pământ pe sub crengile joase ale unor pomi frumoşi - 


coloane romane, pietre de mormînt medievale, bucăţi de triglife 
şi de metope din diferite epoci ale Renaşterii, cuburi în care se 
mai văd încă urme de cenuşă - totul de-a valma prin iarbă. 

Portiţa fostului cimitir era deschisă. Sareany nu trebui decât 
s-o împingă. Intră, urmat de Zirone, care se mulţumi să facă 
această reflecţie melancolică : 

- Dacă am avea de gînd să sfirşim cu viaţa, locul acesta ar fi 
cât se poate de potrivit! 

- Şi dacă ţi s-ar propune s-o faci ? Zise ironic Sareany. 

- Eh aş refuza, prietene! Din zece zile, să-mi dai doar o zi 
fericită, şi sunt mulţumit 

- ŢI se va da, şi chiar mai multe . 

- Să te audă toţi sfinţii din Italia... şi numai Dumnezeu ştie 
cîte sute mai sunt! 

- Ei, haide să mergemzise Sareany. O luară pe o alee 
lăturalnică, printre două şiruri de urne, şi se aşezară pe o rozace 
mare, romană, culcată la pămînt. Rămaseră tăcuţi cîtva timp - 
ceea ce putea să fie pe placul lui Sareany, dar cîtuşi de puţin şi 
pe placul prietenului său. Aşa că, în curînd, Zirone, după două 
sau trei căscaturi pe care nu şi le putu stăpâni, zise : 

- Fir-ar al naibii! Nu se mai grăbeşte să vină norocul ăsta, pe. 
care ne bizuim ca nişte proşti ! 

Sareany nu răspunse. 

- Ce idee, să venim să-l căutăm printre aceste ruine, 
continuă Zirone. Mă tem că am greşit drumul, amice Pe cine 
naiba să-l mai caute să-l procopsească, în fundul acestui cimitir 
vechi? Sufletele nu mai au nevoie de el, după ce şi-au părăsit 
învelişul lor pămîntesc. Şi când am să ajung şi eu aici, puţin o să 
mă mai sinchisesc de un prînz care întîrzie sau de o cină care nu 
mai vine! Haide, să mergem! 

Sarcany, scufundat în gîndurile lui, cu privirea pierdută în 
gol, rămase pironit locului. Zirone stătu cîteva momente, fără să 
mai scoată un cuvânt. Apoi, lăsîndu-se dus de limbuţia sa 
obişnuită, zise : 

- Sarcany, ştii tu sub ce formă mi-ar plăcea să-l văd că apare 
norocul ăsta, care azi şi-a uitat de nişte muşterii vechi ca noiSub 
forma unuia din casierii băncii Toronthal, care să vină aici cu 
portofelul dol. dora de bancnote, şi care să ne înmiîneze numitul 
portofel din partea numitului bancher, o dată cu mii de scuze 
pentru că ne-au făcut să aşteptăm atâta ! 


- Ascultă-mă, Zirone, răspunse Sarcany, încruntând din 
sprincene. îţi repet pentru ultima oară că nu mai avem de 
aşteptat nimic din partea lui Silas Toronthal. 

- Eşti sigur de asta ? 

- Da. Tot creditul pe care-l puteam avea la el s-a isprăvit. 
Ultima dată când i-am cerut bani m-a refuzat categoric. 

- Asta e rău! 

- Foarte rău, dar... aşae! 

- Ei bine, dacă creditul ţi s-a isprăvit - continuă Zirone, 
înseamnă că până acum ai avut credit. Şi pe ce bază aveai acest 
credit. Pe faptul că ţi-ai pus în mai multe rînduri inteligenţa şi 
râvna în serviciul băncii lui, ca să-i înlesneşti anumite 
afaceri ...delicate ! De aceea, în primele luni ale şederii noastre 
la Triest, Toronthal nu s-a arătat prea îndărătnic în privinţa 
banilor. Dar e cu neputinţă să nu-l mai ai încă la mână cu ceva, 
şi dacă l-ai ameninţa... 

- Fii sigur că aş fi făcut-o de mult, dacă s-ar fi putut, 
răspunse Sarcany, ridicând din umeri, şi nici tu n-ar mai fi 
trebuit să alergi acum după o prăpădită de cină. Nu, zău că nu. 
Nu-l mai am la mînă pe Toronthal ăsta. Dar, poate că într-o bună 
zi îl voi avea. Şi atunci o să-mi plătească cu dobiîndă, şi cu 
dobîndă la dobîndă, banii pe care astăzi mi-i refuză, îmi închipui, 
de altfel, că afacerile băncii lui sunt cam încurcate acum şi 
fondurile îi sunt compromise în întreprinderi foarte îndoielnice. 
Urmările falimentelor din Germania, de la Berlin, de la Munchen 
s-au resimţit până la Triest; şi oricît ar fi încercat să mi-o 
ascundă, când l-am văzut ultima dată, Silas Toronthal mi s-a 
părut totuşi foarte neliniştit. Eu zic să lăsăm apele să se tulbure 
de-a binelea ... şi după ce se vor mai tulbura... 

- Fie, făcu Zirone, dar până atunci noi n-avem de băut decât 
apă. Uite, Sarcany, eu cred că ar trebui să mai încerci o dată. Ar 
trebui să mai baţi înc-o dată la uşa lui şi să obţii măcar suma 
necesară ca să ne putem întoarce în Sicilia, prin Malta... 

- Şi ce să facem în Sicilia ? 

- Asta mă priveşte personal. Cunosc foarte bine ţinutul, şi aş 
putea să duc cu noi o bandă de maltezi, nişte tovarăşi îndrăzneţi 
şi fără prejudecăţi, cu care am putea face ceva. Ce dracu'! Dacă 
nu mai este nimic de făcut aici, să plecăm şi să-l silim pe acest 
bancher afurisit să ne plătească cheltuielile de drum ! Oricit de 
puţine lucruri ai şti despre afacerile lui, e de ajuns pentru ca el 


să fie mai bucuros să te ştie oriunde în altă parte, numai în 
Triest nu ! 

Sarcany dădu din cap. 

- Eh, situaţia asta nu mai poate ţine aşa multă vreme. Am 
ajuns pe drojdie, adăugă Zirone. 

Se sculase în picioare şi bătea cu piciorul în pămînt, ca şi 
cum s-ar fi luat la harţă cu o mamă vitregă, care nu mai e în 
stare să-l hrănească. în momentul acela, privirea îi fu atrasă de 
o pasăre ce se căznea să zboare dincolo de gard. Era un 
porumbel, care de-abia mai bătea din aripile-i obosite şi care se 
lăsa din ce în ce mai jos. 

Zirone, fără să se mai întrebe căreia din cele o sută 
şaptezeci şi şapte de specii în care sunt clasaţi porumbeii în 
nomenclatura ornitologică îi aparţinea această zburătoare, nu 
vedea decât un singur lucru : că ea trebuia să facă parte 
neapărat dintr-o specie comestibilă. Aşa că, după ce i-l arătă 
prietenului său, începu să-l măniînce din ochi. Se vedea că 
pasărea ajunsese la capătul puterilor. Tocmai se lăsase pe o 
ieşitură a zidului catedralei, a cărei faţadă este străjuită de un 
turn înalt în patru colţuri, mai vechi de cât biserica. Rupt de 
oboseală, gata să se prăbuşească la pămînt, porumbelul se 
aşeză mai întâi pe acoperişul unei firide mici, care adăpostea 
statuia sfintului Just; dar nu se mai putu ţine pe picioruşele-i 
slăbite, şi biata pasăre alunecă pînă pe capitelul unei coloane 
antice, vîrîte în colţul dintre turn şi faţada clădirii. Dacă Sarcany, 
care stătea mereu dus pe ginduri şi fără să se clintească, nu se 
gîindea câtuşi de puţin să urmărească zborul acestui porumbel, 
în schimb Zirone nu-l scăpa din ochi. Pasărea venea dinspre 
miazănoapte. Un drum lung o adusese în această stare de 
istovire. Bineînţeles că instinctul o împingea spre un punct mai 
îndepărtat. Aşa că peste cîteva clipe îşi luă zborul, urmînd o 
traiectorie curbă, care o sili să se oprească iarăşi, tocmai pe 
crengile joase ale unuia din pomii vechiului cimitir. Zirone se 
hotărî să pună mâna pe el, şi, binişor-binişor, se îndreptă tiriş 
spre pom. în curînd ajunse la poalele unui trunchi noduros, de 
unde nu-i era greu să ajungă cu mâna până la primele ramuri. 
Stătu nemişcat şi mut, ca un câine care îşi pîndeşte prada 
cocoţată deasupra capului său. Porumbelul, fără să-l fi zărit, 
dădu să-şi continue drumul, dar puterile îl părăsiră iarăşi şi căzu 
din nou pe pămînt, la cîţiva paşi de pom. cât ai clipi, sicilianul 


făcu o săritură, întinse mîna şi înhaţă pasărea. Fireşte că era cât 
p-aci să sugrume biata zburătoare, cînd, deodată, se opri, 
scoase un țipăt de surpriză şi alergă într-un suflet la Sarcany. 

- Un porumbel călător! zise el. 

- Ei bine, iată un călător care a făcut acum ultimaa-i călătorie, 
răspunse Sarcany. 

- Fără îndoială, continuă Zirone, şi cu atît mai rău pentru cei 
cărora le este destinat biletul atîrnat de aripa lui... 

- Un bilet, făcu Sarcany. Stai puţin, Zirone, stai puţin! Lucrul 
ăsta merită să mai întârzii puţin ! 

Şi opri mâna tovarăşului său, care era gata să gituie biata 
pasăre. Apoi, luînd punguliţa din mâna lui Zirone, o deschise şi 
scoase dinăuntru un bilet scris în limbaj cifrat. Biletul nu 
conţinea decât optsprezece cuvinte, aşezate pe trei coloane, 
astfel : 


t hnan Z 
Oeaprg 

ă pxne S 

u iade ia 

m nnn i 
leurr d 

i î e ar c 
i p V ini œe 
Ord st v 

li 1 rrr t 
îi O et r 
d t i oiu s 
e rear C 

c peee S 

1 apil u 

Î 1 tta t 

o iuti n 

t dămg 1 


Nici un cuvânt despre locul de plecare şi despre destinaţie. 
în ce priveşte aceste optsprezece cuvinte, compuse, fiecare 
dintr-un număr egal de litere, era oare cu putinţă să le pricepi 
sensul, fără să le cunoşti cifrul. Lucrul era puţin probabil, dacă 


nu erai un descifrator iscusit; şi încă şi atunci, numai cu condiţia 
ca biletul să nu fi fost „indescifrabil" ! 

În faţa acestei, criptograme care nu-i spunea nimic, Sarcany 
rămase foarte dezamăgit şi zăpăcit. Biletul conţinea oare vreun 
lucru important şi, mai ales, compromiţător ? Erai îndreptăţit s-o 
bănuieşti, ba chiar trebuia s-o presupui, judecând după toate 
precauţiile ce fuseseră luate ca să nu poată fi citit, dacă cumva 
ar fi căzut în alte miini decât acele ale destinatarului. Faptul că 
trimiţătorul nu întrebuinţase pentru corespondenţa lui nici 
poşta, nici telegraful, ci acest instinct extraordinar al 
porumbelului călător, însemna că aici era vorba de o afacere 
care cerea un secret desăvirşit. 

- Poate că în rândurile acestea stă ascunsă o taină care ne va 
aduce norocul, zise Sarcany. 

- în cazul acesta, răspunse Zirone, porumbelul ar fi 
reprezentantul norocului după care alergăm într-una de azi 
dimineaţă. Drace. Şi eu care era să-l sugrum !... în definitiv, 
lucru important e să punem mâna pe mesaj şi pe urmă nimic nu 
ne împiedică să punem la frigare pe mesager... 

- Nu te grăbi, Zirone, zise Sarcany, care salvă şi de astă dată 
viaţa păsării. Poate că mulţumită acestui porumbel vom putea 
să aflăm şi cine este destinatarul biletului, dacă, bineînţeles, 
destinatarul locuieşte în Triest. 

- Ei, şi pe urmă. Asta nu-ţi va ajuta să poţi citi ce scrie în bilet, 
Sarcany! 

- Nu, desigur ! 

- Nici să afii de unde vine ! 

- Fireşte că nu... Dar, dacă reuşesc să cunosc pe unul din cei 
doi corespondenţi, mă gindesc că aceasta îmi va putea ajuta să- 
| cunosc şi pe celălalt ! Aşa că în loc să omori biata pasăre, 
trebuie dimpotrivă, să cauţi s-o înzdrăveneşti ca să poată ajunge 
la destinaţie ! 

- Cu biletul ? întrebă Zirone. 

- Cu biletul, de pe care voi lua o copie exactă şi pe care o voi 
păstra până în momentul când va fi cazul să mă folosesc de ea. 

Sarcany scoase atunci din buzunar un carnet şi, cu creionul, 
copie exact biletul. Ştiind că la cele mai multe criptograme nu 
trebuie să neglijezi nimic din felul în care sunt aranjate, Sarcany 
avu grijă să păstreze întocmai ordinea exactă a cuvintelor. După 


ce termină această operaţie, puse copia în carnetul său, apoi vîrî 
biletul în punguliţă, pe care o legă sub aripa porumbelului. 

Zirone îl privea, fără să împărtăşească prea mult speranţele 
prietenului său. 

- Şi acum ? făcu el. 

- Acum, răspunse Sarcany, vezi de îi dă îngrijirile necesare 
poştaşului. 

În realitate, porumbelul era mai sfîrşit de foame decit de 
oboseală. Aripile sale nevătămate, fără nici o urmă de rană sau 
de fractură, dovedeau că sfirşeala lui momentană nu se datora 
nici plumbului vreunui vînător, nici vreunui copil răufăcător care- 
| lovise cu piatra. îi era doar foame, şi mai ales îi era sete. 

Zirone căută şi găsi pe jos cîteva grăunţe, pe care pasărea le 
mîncă cu lăcomie; apoi îi potoli setea cu citeva picături de apă, 
rămase de la ultima ploaie, pe fundul unui ciob antic. Astfel 
încît, la o jumătate de ceas după ce fusese prins, întremat, 
încălzit, porumbelul îşi revenise complet şi-şi putea continua 
călătoria întreruptă. 

- Dacă trebuie să meargă mai departe, dincolo de Triest, zise 
Sarcany, puţin ne interesează că o să cadă în drum, căci în 
curînd îl vom fi pierdut din ochi şi ne va fi cu neputinţă să-l 
urmărim. Dacă însă e aşteptat şi trebuie să se oprească la una 
din casele din Triest, o să aibă destulă putere ca să ajungă până 
acolo, căci nu mai are de zburat decit vreo două minute. 

- Ai perfectă dreptate, răspunse sicilianul. Dar chiar dacă nu 
merge dincolo de Triest, vom putea noi oare să-l urmărim cu 
privirea până la adăpostul lui obişnuit? 

- în orice caz, vom încerca, zise simplu Sarcany. 

Şi iată ce făcu : catedrala, compusă din două vechi biserici în 
stil roman, una închinată Sfintei Fecioare, cealaltă sfintului Just 
patronul Triestului, este sprijinită de un turn înalt, ce se înalţă la 
colţul fațadei, cu o rozacee mare, sub care se deschide poarta 
principală a clădirii. Acest turn domină platoul dealului Karst, la 
poalele căruia oraşul se aşterne ca o hartă în relief. Din acest 
punct ridicat se zăresc uşor toate acoperişurile şi casele, 
începînd chiar de la poalele dealului şi până la ţărmul golfului. 
Nu era deci prea greu de urmărit porumbelul în zbor. Trebuia 
doar să-i dai drumul din acest turn, şi pe urmă, bineînţeles, să 
cauţi să recunoşti casa în care se va adăposti - dacă destinaţia 
lui era Triestul, iar nu un alt oraş din peninsula lirică. încercarea 


putea foarte bine să reuşească ; în orice caz merita făcută. Nu le 
mai rămînea decât să dea din nou drumul păsării. Sarcany şi 
Zirone părăsiră deci cimitirul cel vechi, străbătură mica piaţă din 
faţa bisericii şi se îndreptară spre turn. Una din porţile ogivale - 
şi anume cea de sub streaşină antică, chiar din dreptul firidei 
sfîntului Just - era deschisă. Intrară amindoi şi începură să urce 
treptele anevoioase ale scării în spirală, care ducea la etajul de 
sus. Le trebuiră două sau trei minute ca să ajungă în virf, chiar 
sub acoperişul clădirii, căreia îi lipseşte o terasă exterioară.. Dar 
la etajul acesta sunt două ferestre, care se deschid într-o parte 
şi într-alta a turnului, şi prin care îţi poţi roti privirea în toate 
direcţiile. 

Sarcany şi Zirone se aşezară la fereastra care dădea direct 
spre Triest, către nord-vest. Orologiul din turnul castelului, 
construit în secolul al XVI-lea în virful dealului Karst, în spatele 
catedralei, bătu ora patru. Era încă în plină zi. Soarele cobora 
încet, într-o atmosferă foarte limpede, spre apele Adriaticei, iar 
fațadele dinspre turn ale celor mai multe case din oraş erau 
scăldate de razele lui. 

Aşadar, toate împrejurările erau favorabile. Sarcany luă 
porumbelul, îl îmbărbăta cu o ultimă mîngiiere şi îi dădu drumul. 
Pasărea bătu din aripi, dar începu să se lase din ce în ce spre 
pămînt, încât cei doi se temură că poştaşul acesta aerian se va 
prăbuşi. Sicilianul, foarte tulburat, nu-şi putu stăpîni un adevărat 
strigăt de dezamăgire. 

- Nu! lată-l că se ridică din nou, zise Sarcany. 

Şi într-adevăr, porumbelul îşi restabili echilibrul de îndată ce 
dădu de stratul mai de jos al aerului; apoi, schimbîndu-şi brusc 
direcţia, se îndreptă spre cartierul nord-vestic al oraşului. 
Sarcany şi Zirone nu-l slăbeau din ochi. Nu vedeai nici cea mai 
mică şovăire în zborul acestei păsări, călăuzită de un instinct 
atât de minunat. Se ducea drept la ţintă - acolo unde ar fi 
trebuit să ajungă de un ceas, dacă n-ar fi fost silit să se 
oprească sub pomii din cimitirul cel vechi. Sarcany şi cu 
prietenul său îl urmăreau cu atenţie şi nelinişte. Se întrebau 
dacă nu cumva va trece dincolo de zidurile oraşului, ceea ce le- 
ar fi zădărnicit cu totul planurile. Dar porumbelul nu-i dezamăgi. 

- ÎI văd 1... ÎI văd şi acum! exclamă Zirone, care avea nişte 
ochi foarte ageri. 


- Ceea ce trebuie să descoperim în primul rînd, zise Sarcany, 
este casa unde se va opri, şi să-i determinăm poziţia exactă. 

După citeva minute de la plecare, porumbelul se lăsă pe o 
casă, al cărui acoperiş ascuţit domina celelalte case din jur şi 
care se înălța în mijlocul unui desiş de pomi, în partea dinspre 
spital şi grădina publică. Acolo, porumbelul dispăru printr-o 
ferestruică de la mansardă, care se vedea foarte bine de la 
distanţă, şi deasupra căreia era o morişcă de vînt, din fier forjat, 
care - dacă Triestul s-ar fi găsit în ţara flamandă - ar fi fost cu 
siguranţă lucrată de mîna lui Quentin Metsysk. 

După ce se orientară în linii mari, nu le putea fi prea greu ca, 
luîndu-se după această morişcă de vînt uşor de recunoscut, să 
descopere mansarda cu ferestruica aceea şi apoi casa unde 
locuia destinatarul biletului. Sarcany şi Zirone se dădură repede 
jos din turn, şi, după ce coborâră dealul Karst, o luară pe nişte 
străduţe ce dădeau în Piazza della Legna. Acolo se orientară ca 
să poată găsi grupul de case ce formau cartierul estic al 
oraşului. Ajunşi la locul unde se întîlnesc cele două mari 

artere ale oraşului - Corsa Stadion, ce duce la grădina publică, 
şi Acquedotto, o alee frumoasă, cu pomi înalţi, care duce la 
marea braserie Boschetto - cei doi aventurieri şovăiră o clipă, 
neştiind încotro s-o apuce. Să o ia spre dreapta, sau spre 
stânga. Instinctiv o luară spre dreapta, cu gândul să cerceteze 
una cite una toate casele de pe aleea în direcţia căreia 
observaseră că morişca de vânt domina virfurile cîtorva arbori. 
Merseră deci aşa o bucată de vreme, cercetînd cu atenţie toate 
fațadele şi acoperişurile de pe Acquedotto, fără să fi găsit ceea 
ce căutau, până când ajunseră la capătul aleii. 

- lat-o! strigă în sfîrşit Zirone. 

Şi arătă spre o morişcă ce sciîrţiia în bătaia vîntului, deasupra 
unei ferestruici de mansardă, în jurul căreia tocmai zbura un stol 
de porumbei. Aşadar nu mai putea fi nici o îndoială. Aici intrase 
să se adăpostească pasărea călătoare. Casa, cu o înfăţişare 
modestă, se pierdea în această îngrămădire de clădiri de pe 
aleea Acquedotto. Sarcany se informă de la nişte negustori din 
vecinătate şi află numaidecit tot ce voia să afle. De ani de zile, 
casa aparţinea şi servea de locuinţă contelui Ladislau Zathmar. 

- Cine e contele Zathmar? întrebă Zirone, căruia numele 
acesta nu-i spunea nimic. 

- Contele Zathmar e... contele Zathmar, răspunse Sarcany. 


- Dar dacă am întreba... ? 

- Mai tirziu, Zirone, să nu dăm lucrurile peste cap. Să 

chibzuim bine şi să fim calmi. Şi acum, haidem la hanul nostru ! 

- Da !... Pentru cei care pot să se aşeze la masă, este chiar 
ora cinei, observă ironic Zirone. 

- Dacă nu cinăm azi, poate că vom cina miine ! răspunse 
Sarcany. 

- La cine ? 

- Cine ştie? Poate că la contele Zathmar ! 

Porniră agale - la ce bun să se grăbească - şi în curînd ajunseră 
la hotelul lor, modest şi totuşi prea luxos pentru ei, din moment 
ce nu-şi puteau plăti nici camera. Acasă îi aştepta o surpriză. 
Tocmai sosise o scrisoare pe adresa lui Sarcany. Scrisoarea 
conţinea o bancnotă de două sute de florini, însoţită doar de 
cîteva cuvinte : „Aceştia sunt ultimii bani pe care îi mai capeţi 
de la mine. îţi vor fi de ajuns ca să te reîntorci în Sicilia. Pleacă, 
şi să nu mai aud vorbindu-se de dumneata ! SILAS 
TQRONTHAL". 

- Bravo! exclamă Zirone. Bancherul s-a răzgîndit. Hotărit 
lucru, niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa, când e vorba de 
oameni de finanţe! 

- Asta e şi părerea mea, răspunse Sarcany. 
- Aşadar, banii aceştia ne vor sluji să plecăm din Triest ? 
- Nu. Să rămînem aici! 


II. CONTELE MATHIAS SANDORF 


Ungurii sunt acea ramură de maghiari care s-au aşezat pe 
meleagurile lor de azi cam în secolul al IX-lea al erei creştine. Ei 
formează astăzi o treime din populaţia totală a Ungariei, adică 
mai bine de cinci milioane de suflete. Că ar fi de origine 
spaniolă, egipteană sau tătară, ori că ar descinde din hunii lui 
Attila sau din finii nordici, chestiunea este încă controversată; şi, 
în definitiv, puţin ne interesează! Ceea ce trebuie menţionat în 
primul rînd este faptul că nu sunt de loc slavi sau germani, şi pe 
cât se pare, nici n-ar vrea în ruptul capului să fie. De aceea, 
ungurii şi-au păstrat religia şi s-au dovedit a fi nişte catolici 
înfocaţi încă din secolul al XI-lea - dată la care au fost creştinaţi. 
în afară de aceasta, ei mai vorbesc încă vechea lor limbă, o 


limbă dulce, armonioasă, care se potriveşte de minune cu 
farmecul poeziei, mai puţin bogată ca germana, dar mai 
concisă, mai energică; o limbă care în perioada cuprinsă între 
secolul al XiV-lea şi al XVI-lea a ajuns să înlocuiască limba latină 
în legi şi în ordonanţe, pentru ca apoi să devină limba naţională. 
La 21 ianuarie 1699, Tratatul de la Carlowitz asigură Austriei 
stăpânirea Ungariei şi a Transilvaniei. Peste douăzeci de ani, 
pragmatica sancţiune declara solemn că statele Austro-Ungariei 
rămîn pentru totdeauna indivizibile. Dacă împăratul nu avea fii, 
putea să ocupe tronul fiica sa, în ordinea întîietăţii naşterii. Şi, 
graţie acestui statut; Maria Tereza se urcă, în 1749, pe tronul 
tatălui său, Carol al VI lea, ultimul vlăstar în linie bărbătească al 
dinastiei austriace. 

Ungurii trebuiră să-şi plece capul în faţa forţei; dar după o 
sută cincizeci de ani se mai găseau încă mulţi unguri, de toate 
condiţiile şi din toate clasele sociale, care nu voiau să audă nici 
de pragmatica sancţiune, nici de Tratatul de la Carlowitz. Pe 
timpul când începe această povestire trăia Uri, maghiar de viţă 
nobilă, a cărui viaţă se rezuma la aceste două sentimente: ura 
împotriva a tot ce este german, şi speranţa de a reda ţării sale 
autonomia ei de odinioară. Pe când era încă tânăr îl cunoscuse 
pe Kossuth, şi cu toate că originea sa nobilă şi educaţia lui 
trebuiau să-l despartă de Kossuth în chestiuni politice, totuşi nu 
putuse să nu admire sufletul mare al acestui patriot. Contele 
Mathias Sandorf locuia într-unul din comitatele Transilvaniei, în 
districtul Făgăraşului, într-un vechi castel medieval. Construit pe 
versantul nordic al Carpaţilor meridionali, care despart 
Transilvania de Valahia, castelul se înălța măreț pe acest lanţ 
abrupt de munţi, asemenea unuia din acele refugii ultime în 
care îconjuraţii pot rezista până în ultimul ceas. Nişte mine din 
vecinătate, bogate în minereu de fier şi de cupru, şi exploatate 
sistematic, îi aduceau proprietarului castelului din Artenak un 
venit considerabil. Acest domeniu cuprindea o parte din 
districtul Făgăraşului, a cărui populaţie nu e mai mică de 
şaptezeci şi două de mii de locuitori. Aceştia, fie orăşeni, fie 
ţărani, îşi mărturiseau deschis devotamentul lor neţărmurit faţă 
de contele Sandorf şi recunoştinţa lor nemărginită pentru binele 
pe care contele îl făcea în tot ţinutul. De aceea, castelul 
devenise obiectul unei supravegheri speciale din partea 
cancelariei din Viena pentru Ungaria, cancelarie cu totul 


independentă de celelalte ministere ale imperiului. Ideile 
stăpînului de la Artenak erau cunoscute forurilor superioare, 
cărora le produceau nelinişte, chiar dacă aceste foruri nu 
nelinişteau cu nimic persoana lui Sandorf. 

Mathias Sandorf avea pe atunci treizeci şi cinci de ani. Era un 
bărbat de o statură ce abia depăşea statura mijlocie, şi părea a 
fi deosebit de voinic. Avea un cap bine înfipt pe umerii largi - un 
om cu trăsături distinse şi cu o ţinută mîndră. Figura lui, puţin 
pătrată şi cu un ten uşor aprins, era caracteristică maghiarului 
în toată puritatea sa. Vioiciunea mişcărilor, vorba sa răspicată, 
privirea hotărită şi calmă, circulaţia activă a sângelui, ceea ce 
dădea nărilor şi colţurilor gurii un tremur uşor, obişnuitul su râs 
al buzelor, semn incontestabil de bunătate, buna sa dispoziţie 
care se desprindea din vorbe şi din gesturi - toate acestea 
trădau o fire sinceră şi generoasă. S-a observat că există o mare 
asemănare între caracterul francez şi cel maghiar. în privinţa 
aceasta, contele Sandorf era dovada cea mai vie. Trebuie să 
notăm una din trăsăturile cele mai caracteristice ale acestei firi: 
contele Sandorf - destul de nepăsător faţă de lucrurile care îi 
priveau numai pe el, în stare uneori să treacă cu vederea 
ofensele care i se adresau numai lui - nu iertase şi nici nu ar fi 
iertat vreodată o jignire adusă prietenilor lui. Avea înrădăcinat în 
el, în cel mai înalt grad, simţul dreptăţii şi ura cu înverşunare 
făţărnicia. în această privinţă era neînduplecat faţă de oricine. 
Nu era de loc dintre oamenii aceia care. se mulţumesc să lase 
numai pe seama lui Dumnezeu grija de a-i pedepsi pe vinovaţi. 
E locul să spunem aci că Mathias Sandorf primise o educaţie 
foarte aleasă. în loc să se retragă în mijlocul plăcerilor pe care i 
le putea asigura imensa lui avere, el dăduse ascultare 
îndemnurilor sale lăuntrice, care îl mînau spre studiul fizicii şi al 
medicinei. Dacă nevoile vieţii l-ar fi silit să îngrijească bolnavi, 

ar fi ajuns un medic de mare valoare. Se mulţumi însă să 
devină un chimist foarte apreciat de savanţi. Universitatea din 
Pesta, Academia de ştiinţe din Presburg, Şcoala regală de Mine 
din Schemnilz şi Şcoala Normală din Timişoara l-au avut printre 
elevii lor cei mai siîrguincioşi. Această viaţă studi-oasă îi 
completă şi îi desăvirşi calităţile cu care era înzestrat de la 
natură, făcînd din el un om în înţe-lesul înalt al cuvîntului, aşa 
cum îl şi socoteau toţi cei ce îl cunoscuseră şi, în special, 


profesorii lui, deveniți mai tîrziu prietenii lui, din diferitele şcoli şi 
universităţi ale regatului. 

Pe vremuri, în acest castel din Artenak era veselie, zgomot, 
mişcare. Viînătorii transilvăneni îşi dădeau bucuros întîlnire în 
această regiune sălbatică a Carpaţilor. Se organizau aici vînători 
mari şi primejdioase, cu gonaci, în care contele Sandorf căuta 
să-şi cheltuiască prisosul de energie şi înclinațiile sale 
combative, pe care nu şi le putea exercita în cîmpul politicii. Se 
ţinea la o parte, urmărind îndeaproape desfăşurarea 
evenimentelor. Părea preocupat numai de viaţa lui personală, 
împărţindu-şi timpul între studiile lui şi acest trai pe picior mare, 
pe care l-l îngăduia averea sa imen-să. La data aceea, contesa 
Rena Sandorf mai trăia încă. Ea era sufletul acelor petreceri de 
la castelul din Artenak. Cu cincisprezece luni înainte de 
începutul acestei povestiri, moartea o lovise în plină tinereţe, în 
plină frumuseţe, lăsînd în urma ei o fetiţă, care avea acum doi 
ani. Contele Sandorf fu lovit crunt de această nenorocire, care îl 
lăsă nemiîngiiat pentru toată viaţa. Castelul deveni tăcut şi 
pustiu. Din ziua aceea, doborit de durere, stăpânul castelului 
trăi aici ca într-un schit, îşi concentra toate preocupările asupra 
fetiţei sale, dată în grija Rosenei Lendeck, soţia intendentului 
contelui. Această fiinţă, foarte cumsecade, încă tînără, se dărui 
cu trup şi suflet îngrijirii singurei moştenitoare a familiei 
Sandorf, purtîndu-se cu ea ca o adevărată mamă. In timpul 
primelor luni de văduvie, Mathias Sandorf nu părăsi castelul din 
Artenak. Se reculese şi trăi numai cu amintirile trecutului. Apoi, 
gândul patriei sale, ajunsă iarăşi într-o situaţie umilitoare în 
Europa puse din nou stăpinire pe el. într-adevăr, războiul franco- 
italian din 1859 dăduse o lovitură teribilă puterii austriece. După 
şapte ani, în 1866, această lovitură fu urmată de una şi mai 
teribilă - aceea de la Sadowa . Ungaria se vedea acum supusă 
nu numai unei Austrii lipsite de posesiunile sale italiene, ci şi 
unei Austrii învinse din amîndouă părţile şi supusă Germaniei. 
Ungurii - şi acesta este un sentiment pe care nu stai să-l mai 
judeci, pentru că îl ai în sânge - fură loviți crunt în orgoliul lor. 
Pentru ei, victoriile de la Custozza şi de la Lissa nu putuseră 
compensa înfringerea suferită la Sadowa. în cursul anului 
următor, contele Sandorf studiase temeinic terenul politic şi îşi 
dăduse seama că o mişcare separatistă ar putea reuşi. Aşadar 
sosise momentul de a trece la acţiune. In ziua de 3 mai a 


aceluiaşi an 1867, după ce îşi îmbrăţişase fetiţa pe care o lăsa în 
buna grijă a Rosenei Lendeck, contele Sandorf părăsi castelul 
din Artenak, plecă la Pesta, unde intră în legătură cu prietenii şi 
cu partizanii săi, dădu citeva dispoziţii preliminare, apoi, peste 
citeva zile, veni la Triest, să aştepte desfăşurarea 
evenimentelor. 

Triestul urma să fie principalul centru al conspirației. De aici 
trebuiau să pornească toate firele acesteia, adunate în mîinile 
contelui Sandorf. în acest oraş, unde conducătorii conspirației 
erau poate mai puţin suspectaţi, puteau acţiona mai în 
siguranţă, şi mai ales cu mai multă uşurinţă, pentru a duce la 
bun sfîrşit această operă de patriotism. La Triest locuiau doi din 
prietenii cei mai intimi ai contelui Sandorf. însufleţiţi de acelaşi 
gînd, ei erau hotăriţi să-l urmeze până la capăt în această operă 
măreaţă. Contele Ladislau Zailimar şi profesorul Ştefan 
Báthory erau şi ei maghiari, şi amîndoi de viţă nobilă. Erau 
amindoi cu vreo zece ani mai in vîrstă decât Mathias Sandorf şi 
amindoi aproape fără nici o avere. Unul din ei avea ceva venituri 
modeste de pe urma unui mic domeniu, situat în comitatul 
Lipto, dincoace de Dunăre; celălalt era profesor de fizică la 
Triest, trăind numai din venitul pe care i-l aduceau lecţiile. 
Ladislau Zathmar locuia în casa de curind recunoscută pe 
Acquedotto de Sarcany şi Zirone, o locuinţă modestă, pe care o 
pusese La dispoziţia lui Mathias Sandorf pe tot timpul cât acesta 
urma să rămînă departe de castelul său din Artenak, adică până 
la sfârşitul mişcării pe care o plănuiseră, oricare ar fi fost acest 
sfârşit. Singurul servitor al casei era Borik, un ungur în vîrstă de 
cincizeci şi cinci de ani. Era un om tot atât de devotat stăpînului 
său, pe cât de devotat era intendentul Lendeck lui Mathias 
Sandorf. 

Ştefan Bâthory ocupa o casă nu mai puţin modestă, pe Corsa 
Stadion, cam în acelaşi cartier în care locuia şi contele Zathmar. 
Acolo îşi petrecea el viaţa, împreună cu soţia şi cu fiul său Petru, 
pe atunci în vîrstă de opt ani. 

Ştefan Bâthory era înrudit - într-un grad îndepărtat de 
rudenie, dar autentic - cu familia acelor principi maghiari care în 
secolul al XVI-lea ocupaseră tronul Transilvaniei. În decursul 
vremurilor, familia se destrămase în numeroase ramificații ce îşi 
pierduseră urma, încât lumea ar fi fost fără îndoială foarte 
uimită să regăsească pe unul din ultimii descendenţi ai acestei 


familii în persoana unui simplu profesor de la Academia din 
Presburg. în orice caz, Ştefan Bâthory era un savant de primul 
rang, dintre aceia care trăiesc o viaţă retrasă, dar pe care 
lucrările lor îi fac celebri. Inclusum labor illustrat -această deviză 
a viermelui de mătase ar fi putut fi şi deviza sa. Dar, într-o bună 
zi, ideile sale politice - pe care de altfel nu ţinea de loc să şi le 
ascundă - îl obligară să-şi dea demisia ; şi atunci, el veni şi se 
instala la Triest, ca profesor particular, împreună cu soţia sa 
care îl ajutase cu multă bărbăţie în tot timpul acestor momente 
atât de grele. De la sosirea contelui Sandorf, cei trei prieteni se 
întruneau în casa lui Ladislau Zalhmar, deşi contele Sandorf 
ţinuse să ocupe un apartament în Palazzo Model Ic - acum 
hotelul Delormo, din Piazza Grande. Poliţia habar n-avea că 
această casă de pe Acquedotlo era centrul unei conspirații care 
număra o mulţime de partizani în principalele oraşe ale 
imperiului. 

Ladislau Zathmar şi Ştefan Bâthory nu şovăirii nici o clipă să- 
| ajute pe Mathias Sandorf. îşi dăduseră şi ei seama, întocmai ca 
şi el, că împrejurările erau prielnice unei mişcări, care ar fi putut 
să aşeze iarăşi Ungaria la locul de cinste pe care ea rivnea să-l 
ocupe printre statele Europei. Ştiau prea bine că îşi puneau 
viaţa în joc, dar gândul acesta nu-i putea opri de la nimic. Casa 
de pe Acquedotto devenise deci locul de întîlnire al principalilor 
conducători ai conspirației. O mulţime de partizani ai mişcării, 
trimişi din diferite puncte ale regatului, veniră aici să 
chibzuiască asupra măsurilor ce trebuiau luate şi să primească 
dispoziţii. când era vorba de instrucţiuni, ce nu puteau fi 
încredințate nici poştei, nici telegrafului, un serviciu de 
porumbei călători, purtători de mesagii, stabilea o comunicaţie 
rapidă şi sigură între Triest şi principalele oraşe din ţara 
ungurească şi din Transilvania. Cu un cuvânt - toate măsurile 
erau luate cu atita precauţie, încât până acum conspiratorii 
putuseră să se pună la adăpost de cea mai mică bănuială. De 
altminteri, precum am văzut, corespondenţa nu se făcea decât 
în limbaj cifrat şi printr-o metodă care, dacă era foarte 
încurcată, cel puţin oferea o siguranţă absolută. La trei zile după 
sosirea porumbelului călător, al cărui bilet fusese interceptat de 
Sarcany, în ziua de 21 mai, către ora opt seara, Ladislau 
Zathmar şi Ştefan Bâthory se aflau în cabinetul de lucru, 
aşteptind întoarcerea lui Matbias Sandorf. Nişte afaceri 


personale îl obligaseră pe acesta să plece în Transilvania, la 
castelul său din Artenak ; dar profitase de această călătorie 
pentru a se sfătui cu prietenii săi din Cluj, capitala provinciei, şi 
trebuia să se reîntoarcă chiar în ziua aceea, după ce le trimisese 
depeşa, a cărei copie o păstrase Sarcany. 

Corespondenţa între Triest şi Buda continuase şi după 
plecarea contelui Sandorf, şi de asemenea sosiseră mai multe 
bilete cifrate aduse de porumbei. Chiar în momentul acela, 
Ladislau Zathmar era ocupat cu transpunerea textului 
criptogramatic în text clar, cu ajutorul instrumentului cunoscut 
sub numele de „grătar". într-adevăr, aceste depeşe erau 
compuse după o metodă foarte simplă - aceea a transpunerii 
literelor. în acest sistem, fiecare literă îşi păstrează valoarea 
alfabetică, adică b rămîne b, o rămîne o, şi aşa mai departe. Dar 
literele sunt transpuse succesiv, potrivit plinurilor sau golurilor 
unui grătar care, aplicat pe depeşă, nu lasă să se vadă literele 
decât în ordinea în care trebuiesc citite, acoperindu-le pe 
celelalte. Se pare că aceste grătare, cunoscute de mult, dar 
perfecţionate în ultimul timp după sistemul colonelului Fleissner, 
au rămas încă procedeul cel mai bun şi cel mai sigur când e 
vorba să obţii o criptogramă indescifrabilă. în toate celelalte 
metode prin schimbarea ordinei, fie sisteme cu o bază 
invariabilă sau cu cheie simplă, în care fiecare literă a 
alfabetului este totdeauna reprezentată printr-o aceeaşi literă 
sau printr-un acelaşi semn, fie sisteme cu bază variabilă sau cu 
cheie dublă, în care schimbi alfabetul la fiecare literă, siguranţa 
nu este completă. Unii descifratori încercaţi sunt în stare să 
realizeze adevărate minuni în acest gen de cercetări, operînd fie 
cu ajutorul calculului probabilităților, fie prin încercări repetate. 
Fusese de ajuns să se bazeze pe literele, pe care întrebuinţarea 
lor mai frecventă le face să fie repetate mai des în criptogramă - 
de pildă, litera e în limbile franceză engleză şi germană, sau 
litera o în limba spaniolă, litera a în limba rusă, sau literele e şi i 
în limba italiană - pentru ca să izbutească să redea literelor 
textului criptografia! semnificaţia pe care ele o au în textul clar. 
De aceea, puţine sunt depeşele, întocmite după aceste metode, 
care să poată rezista deducţiilor lor agere. Se pare, deci, că 
grătarele şi dicționarele cifrate - adică acele în care anumite 
cuvinte uzuale, reprezentind fraze gata făcute, sunt indicate 
prin numere - trebuie să ofere toate garanţiile de 


indescifrabilitate. Dar aceste două sisteme au un neajuns destul 
de serios : ele cer un secret absolut, sau mai bine zis obligaţia 
de a nu lăsa niciodată să cadă în mâini străine instrumentele 
sau cărţile ce servesc spre a alcătui aceste depeşe. Căci, dacă 
nimeni nu poate ajunge să citească aceste depeşe fără grătar 
sau fără dicţionarul respectiv, în schimb oricine va pune mâna 
pe aceste grătare sau dicţionare le va putea citi foarte uşor. 

Aşadar, corespondenţa contelui Sandorf şi a partizanilor săi 
era alcătuită cu ajutorul unui carton găurit pe alocuri; dar chiar 
dacă grătarele de care se serveau prietenii lui şi cu el ar fi fost 
pierdute sau furate, n-ar fi fost mare nenorocire, căci, atât dintr- 
o parte, cât şi din cealaltă, orice depeşă, după ce fusese citită, 
era numaidecit distrusă. Nu trebuia să rămînă nici o urmă 
despre complotul în care cei mai mari magnați ai Ungariei, 
laolaltă cu reprezentanţii burgheziei şi ai poporului, îşi puneau 
viaţa în joc. Ladislau Zalhmar tocmai terminase de ars ultimele 
depeşe, când cineva bătu uşor la uşa cabinetului. Era Borik, care 
îl introducea pe contele Mathias Sandorf. Acesta tocmai venise 
pe jos de la gara vecină, Ladislau Zalhmar ii ieşi repede în 
întîmpinare. 

- Cum a fost călătoria, Mathias ?... întrebă el, cu graba unui 
om care abia aşteaptă să fie liniştit. 

- A reuşit, Zathmar, răspunse contele Sandorf. Nici nu mă 
îndoiam de sentimentele prietenilor mei din Transilvania; putem 
fi siguri de concursul lor. 

- Le-ai comunicat tu depeşa care ne-a sosit de la Pesta acum 
trei zile? continuă Ştefan Bâthory, care era atât de intim cu 
contele Sandorf, încât se tutuiau. 

- Da, Ştefane, - răspunse Mathias Sandorf - da, i-ani înştiinţat. 
sunt gata şi ei. Se vor ridica la primul semnal. în decurs de două 
ore vom fi stăpîni pe Buda şi Pesta, într-o jumătate de zi pe 
principalele comitate de dincoace şi de dincolo de Tisa, şi într-o 
zi pe Transilvania şi pe guvernămiîntul regiunilor grănicereşti. Şi 
atunci, opt milioane de unguri îşi vor recăpăta independenţa! 

- Şi dieta întrebă Bâthory. 

- Partizanii noştri sunt în majoritate în dietă, răspunse 
Mathyas Sandorf. Ei vor forma numaidecit noul guvern care va 
lua conducerea statului. Totul va merge în ordine şi uşor, căci, în 
ce priveşte administraţia, comitatele foarte puţin mai depind de 
coroană, iar şefii comitatelor îşi au poliţia lor. 


- Dar consiliul de conducere al regatului, pe care palatinul îl 
prezidează la Buda...? întreba Ladislau Zathmar. 

- Palatinul şi consiliul său de la Buda vor fi puşi numaidecit în 
imposibilitate de a acţiona. 

- Şi în imposibilitate de a coresponda cu cancelaria Ungariei 
din Viena ? 

- Da. Am luat toate măsurile ca mişcarea să izbucnească 
peste tot în acelaşi timp, şi prin aceasta să avem succesul 
asigurat. 

- Succesul ! exclamă Ştefan Bâthory. 

- Da, succesul, răspunse contele Sandorf. în armată, toţi cei 
ce sunt de acelaşi sânge ca noi, adică de sânge unguresc, sunt 
alături de noi şi în favoarea noastră. Care este urmaşul 
maghiarilor de odinioară, a cărui inimă să nu bată cu putere la 
vederea drapelului Rudolfilor şi Corvinilor ? 

Şi Mathias Sandorf pronunţă aceste cuvinte cu căldura celui 
mai fierbinte patriotism. 

- Dar până atunci - continuă el, să facem tot ce ne stă în 
putinţă pentru a înlătura orice bănuială. Cu cât vom fi mai 
prevăzători, cu atât vom fi mai puternici. N-aţi auzit vorbindu-se 
nimic suspect, aici la Triest ? 

- Nu, răspunse Ladislau Zathmar. Aici, toată lumea e 
preocupată în primul rînd de lucrările pe care le face statul la 
Pola şi pentru care au fost angajaţi cea mai mare parte din 
lucrători. 

într-adevăr, de vreo cincisprezece ani încoace, guvernul 
austriac, ca să preîntîmpine o eventuală pierdere a Veneţiei - pe 
care mai tîrziu a şi pierdut-o - hotărise să construiască la Pola, la 
extremitatea sudică a peninsulei istriene, nişte arsenaluri 
imense şi un port de război, care să domine întreg acest fund al 
Adriaticei. Cu toate protestele Triestului, căruia proiectele 
acestea îi micşorau importanţa maritimă, lucrările fuseseră 
continuate cu înfrigurare. Mathias Sandorf şi prietenii săi aveau 
deci motive să spere că şi triest inii ar fi dispuşi să-i urmeze, în 
cazul că mişcarea separatistă s-ar fi întins până la ei. în orice 
caz, secretul acestei conspirații în favoarea autonomiei 
maghiare fusese bine păstrat. Nimic n-ar fi putut da de bănuit 
poliţiei că principalii conspiratori erau acum întruniţi în această 
casă modestă" de pe Acquedotto. 


Aşadar fusese prevăzut totul, pentru ca această 
întreprindere să reuşească, şi nu mai aveau decât să aştepte 
momentul fixat, pentru a trece la fapte. Corespondenta cifrată 
dintre Triest şi principalele oraşe din Ungaria şi Transilvania 
urma să devină din ce în ce mai rară, sau chiar să înceteze cu 
totul, în afară de cazul unor evenimente, de altfel puţin 
probabile. De acum înainte, porumbeii călători nu mai aveau de 
dus nici o depeşă, căci fuseseră luate şi ultimele măsuri. De 
aceea, dintr-un exces de precauţie, conspiratorii luaseră 
hotărîrea să-i ţină închişi în porumbarul din casa lui Ladislau 
Zathmar: în afară de aceasta, trebuie să mai adăugăm că banul 
este nu numai puterea războiului, ci şi al conspiraţiilor. Lucru 
important este ca atunci când va bate ceasul izbucnirii 
răscoalei, conspiratorilor să nu le lipsească banii. în 
împrejurarea de faţă, banii nu lipseau. 

După cum am mai spus, dacă Ladislau Zathmar şi Ştefan 
Bâthory îşi puteau pune viaţa în primejdie pentru independenţa 
ţării lor, în schimb nu-i puteau sacrifica şi averea, fiindcă 
veniturile lor personale erau foarte modeste. în schimb, contele 
Sandorf era extrem de bogat şi, o dată cu viaţa, el era gata să-şi 
sacrifice şi toată averea pentru nevoile cauzei pentru care lupta. 
De aceea, în ultimele luni, cu ajutorul intendentului său 
Lendeck, putuse să realizeze, ipotecîndu-şi moşiile, suma 
considerabilă de peste două milioane de florini. Dar această 
sumă trebuia s-o aibă în orice moment la dispoziţie. De aceea 
fusese depusă pe numele său, la o bancă din Triest, a cărei 
onorabilitate şi soliditate erau bine cunoscute de toată lumea. 
Era tocmai casa Toronthal, despre care vorbiseră Sarcany şi 
Zirone în cimitirul din oraşul de sus. Dar această împrejurare cu 
totul neprevăzută urma 

să aibă cele mai grave urmări, după cum vom vedea în 
decursul acestei povestiri în legătură cu aceşti bani, despre care 
fusese vorba în treacăt în decursul ultimei lor întîlniri, Mathias 
Sandorf spuse contelui Zathmar şi lui Ştefan Băthory că avea de 
gînd să facă foarte curînd o vizită bancherului Silas Toronthal, 
pentru a-l preveni să-i ţină la dispoziţie fondurile în cel mai scurt 
timp posibil. 

De fapt, evenimentele îl obligau pe Mathias San'dorf să dea 
în curînd semnalul aşteptat de la Triest, cu atât mai mult, cu cât 
chiar în seara aceea el avea motive să creadă că locuinţa lui 


Ladislau Zathmar era obiectul unei supravegheri care îl cam 
neliniştea. Către ora opt, când contele Sandorf şi Ştefan Bâthory 
ieşiră, unul pentru a se duce la locuinţa sa de pe Corsa Stadion, 
celălalt pentru a se înapoia la hotelul Delorme, li se păru că doi 
oameni îi spionau din umbră, că îi urmăreau de la oarecare 
distanţă şi că se ascundeau ca nu cumva să fie văzuţi. Mathias 
Sandorf şi prietenul său, voind să ştie ce le rămîne de făcut, se 
îndreptară fără şovăire spre aceşti doi indivizi suspecți; dar 
indivizii se făcură nevăzuţi după colţul bisericii San Antonio, la 
capătul canalului mare, înainte de a fi ajunşi din urmă. 


III. CASA TORONTHAL 


La Triest, „societatea" lipseşte aproape cu desăvârşire. 
Oamenii aparţinind diferitelor naţiuni şi diferitelor clase se 
întîlnesc rar unii cu alţii. Funcţionarii austrieci, de pe orice 
treaptă a ierarhiei administrative, au pretenţia să ocupe peste 
tot locul întîi. În general, ei sunt oameni cu o ţinută demnă, 
instruiți, binevoitori, politicos! ; dar au o leafă mică, inferioară 
poziţiei lor sociale, încât nu se pot lua la întrecere cu negustorii 
sau cu oamenii de finanţe. Aceştia, însă, fiindcă în familiile 
bogătaşilor recepţiilesunt rare, iar reuniunile oficiale lipsesc 
aproape tot timpul, nu au altceva de făcut decât să se arunce în 
viltoarea luxului exterior; pe străzile oraşului, prin 
somptuozitatea echipajelor lor, sau la teatru, prin bogăția 
toaletelor şi prin risipa de diamante pe care femeile lor şi le 
expun în lojile de la Teatro Communale sau de la Armonia. 
Printre aceste familii de bogătaşi se număra la acea dată şi 
familia bancherului Silas Toronthal. 

Conducătorul acestei bănci, al cărei credit se întindea cu 
mult dincolo de graniţele regatului austro-ungar, era pe atunci 
în vîrstă de treizeci şi şapte de ani. El şi cu doamna Toronthal, 
mai tînără ca el cu cîţiva ani, ocupau un adevărat palat pe aleea 
Acquedotto. 

Silas Toronthal trecea drept un om putred de bogat, şi 
desigur că acesta era adevărul. îndrăzneţele şi norocoasele lui 
speculaţii la bursă, o mulţime de afaceri cu societatea Lloydului 
austriac şi cu alte case mari, împrumuturi importante a căror 
emisiune îi fusese încredinţată lui - toate acestea nu puteau 
decit să-i fi adus bani mulţi în casă. Aşa se explica viaţa pe 


picior mare pe care o ducea şi care îl scotea foarte mult în 
evidenţă. Cu toate acestea, aşa cum îi spusese şi Sarcany lui 
Zirone, nu era exclus ca afacerile lui Silas Toronthal să fi fost la 
acea dată cam încurcate, cel puţin pentru moment. Desigur că, 
în urmă cu şapte ani, afacerile lui se resimţiseră de pe urma 
consecinţelor războiului franco-italian, apoi, mai recent, a 
campaniei care se terminase prin dezastrul de la Sadowa, 
precum şi de pe urma consecinţelor scăderii rentelor de stat de 
atunci, pe principalele pieţe ale Europei şi în special pe ale 
regatului austro-ungar, din Viena, Pesta sau Triest şi bineînţeles 
că obligaţia de a rambursa sumele depuse la el în cont curent îi 
vor fi creat încurcături serioase. Dar cu siguranţă că după aceste 
momente de criză banca lui s-a refăcut şi, dacă ceea ce spusese 
Sarcany era adevărat, însemna că alte noi speculaţii prea 
îndrăzneţe vor fi compromis de curând soliditatea băncii sale. 

Şi, de fapt, de cîteva luni încoace, Silas Toronthal se 
schimbase mult, cel puţin din punct de vedere moral. Oricît de 
mult ar fi vrut el să se stăpinească, totuşi fizionomia i se 
schimbase, fără să-şi dea seama. Nu mai era atât de sigur pe 
sine ca altădată. Un observator atent ar fi remarcat că nu mai 
avea curajul să privească oamenii drept în faţă, aşa cum 
obişnuia înainte, ci mai degrabă se uita la tine cu o privire 
piezişă şi cu un ochi pe jumătate închis. Aceste simptome nu 
putură să-i scape nici doamnei Toronthal, o femeie 
bolnăvicioasă. fără prea multă vlagă, o fire de altfel foarte 
supusă voinţei soţului ei, ale cărei afaceri ea nu le cunoştea 
decât foarte superficial. Dar dacă vreo lovitură fatală îi ameninţa 
banca, trebuie să spunem că Silas Toronthal nu putea să se 
aştepte la simpatia lumii. E adevărat că avea numeroşi clienţi în 
oraş şi în ţară, dar prieteni avea puţini. Îngâmfarea pe care i-o 
dădea poziţia lui socială, vanitatea sa înnăscută, aerele de 
superioritate pe care le lua faţă de toţi şi în orice împrejurare, 
toate acestea nu puteau să-i atragă pe oameni decit strict în 
măsura relaţiilor de afaceri. De altfel, triestinii îl socoteau străin, 
fiindcă era originar din Raguza, adică dalmat de naştere. Nici o 
legătură de familie nu-l lega deci de acest oraş, în care venise în 
urmă cu vreo cincisprezece ani, să-şi pună bazele averii lui. 

Aceasta era situaţia casei Silas Toronthal. Totuşi, deşi 
Sarcany avea anumite bănuieli în privinţa afacerilor lui, nimic nu 
confirma încă zvonul că bogatul bancher ar fi fost la strimtoare. 


Creditul său nu suferise de loc - cel puţin în aparenţă. De aceea 
contele Mathias Sandorf, după ce îşi realiză fondurile necesare, 
nu ezită să-i încredinţeze o sumă considerabilă, sumă ce trebuia 
să fie ţinută tot timpul la dispoziţia sa, cu condiţia de a-l înştiinţa 
pe bancher cu douăzeci şi patru de ore înainte. 

Poate că cititorul se va mira că între această bancă, socotită 
printre cele mai onorabile, şi un individ ca Sarcany, puteau 
exista legături. Şi totuşi, aşa era; ba mai mult, aceste legături 
durau de vreo doi sau trei ani. Pe atunci, Silas Toronthal 
avusese de tratat nişte afaceri destul de importante cu regența 
din Tripoli. Sarcany, un fel de samsar lipsit de orice scrupule şi 
priceput în asemenea afaceri, izbutise să se amestece în 
operaţiile lui Toronthal, care - trebuie s-o spunem - erau destul 
de necurate. Fuseseră nişte chestiuni care trebuiau trecute sub 
tăcere - cu nişte damigene de vin, cu nişte comisioane 
dubioase, cu nişte afaceri prea puţin cinstite, în care bancherul 
nu voise să apară el în persoană. în astfel de împrejurări deveni 
Sarcany agentul acestor combinaţii necurate, îndeplinind şi alte 
servicii de soiul acesta pentru bancher. De aici urmă o ocazie 
foarte firească pentru Sarcany de a pune piciorul în această 
bancă. Mai bine zis: de a pune mina. Căci după ce părăsise 
Tripolitania, Sarcany îl şantajă tot timpul pe bancherul din 
Triest. Nu că Silas Toronthal ar fi fost cu totul la cheremul lui, 
căci din toate operaţiile acestea compromiţătoare nu exista nici 
o probă materială. Dar situaţia unui bancher este foarte 
delicată. Un singur cuvînt îi poate face mult rău. lar Sarcany ştia 
prea bine acest lucru, pentru ca Toronthal să fie nevoit să ţină 
seama de el. Aşa că Silas Toromthal ţinu seama de Sarcany. 
Treaba aceasta îl costă sume destul de importante, care fură 
repede risipite prin casele de joc, cu uşurinţa aventurierului ce 
nu se gîndeşte la ziua de miine. După ce se ţinu tot timpul de 
capul lui, Sarcany deveni în curînd atât de supărător şi atât de 
pretenţios, încît, în cele din urmă, bancherul îi tăie orice credit. 
Sarcany ameninţă. Silas Toronthal nu se lăsă intimidat. Şi bine i- 
a făcut, căci până la urmă „şantajistul" trebui să recunoască că, 
în. lipsa de probe directe, era dezarmat sau aproape dezarmat. 

lată de ce, de la o vreme încoace, Sarcany şi bunul său 
prieten Zirone rămăseseră pe drojdie, neavînd nici măcar bani 
de drum ca să poată părăsi oraşul, să meargă să-şi caute 
norocul în altă parte. Dar cititorii îşi reamintesc că, pentru a se 


descotorosi de ei pentru totdeauna, Silas Toronthal le mai 
trimisese un ultim ajutor. Această sumă trebuia să le 
înlesnească plecarea din Triest şi reîntoarcerea în Sicilia, unde 
Zirone avea legături cu o bandă foarte temută, care jefuia 
provinciile din răsărit şi din centrul insulei. Aşadar, bancherul 
putea nădăjdui că nu va mai revedea niciodată pe samsarul său 
din Tripolitania, că nici măcar nu va mai auzi vorbindu-se de el. 
în privinţa aceasta, însă, ca şi în multe alte privinţe, bancherul 
se înşela amarnic. Cei două sute de florini de la Silas Toronthal, 
împreună cu cele citeva cuvinte ce însoțeau aceşti bani, 
fuseseră, trimişi la hotelul la care locuiau cei doi aventurieri, în 
seara zilei de 18 mai. 

După şase zile, în ziua de 24 a'aceleiaşi luni, Sarcany se 
prezentă la bancă, cerînd să vorbească cu Silas Toronthal, şi 
stărui până când acesta consimţi să-l primească. 

Bancherul se afla în biroul său, a; cărei uşă Sarcany o închise 
cu grijă de îndată ce fu introdus. 

- lar dumneata, strigă Silas Toronthal. Ce cauţi aici ? Ţi-am 
trimis, şi pentru ultima dată, o sumă care trebuie să-ţi ajungă ca 
să părăseşti Triestul Să ştii că nu mai capeţi de la mine nici un 
ban, orice ai spune şi orice ai face ! De ce n-ai plecat ? Te 
înştiinţez că pe viitor voi lua măsuri să te împiedic să mă mai 
pisezi ! Ce vrei de la mine ? 

Sarcany întîmpină cu mult sânge rece această ieşire, la care 
de altminteri se aştepta. Nu mai avea nici atitudinea aceea 
obraznică şi provocatoare din timpul ultimelor sale vizite în casa 
bancherului. Nu numai că era perfect stăpân pe sine, dar era şi 
foarte serios. îşi apropiase un scaun, fără să fi fost poftit să ia 
loc; apoi aşteptă ca bancherul să se mai potolească, pentru a-i 
răspunde. 

- Haide, vorbeşte! urmă Silas Toronthal, care după ce se 
plimbă nervos de cîteva ori în lungul şi-n latul biroului, se aşeză 
şi el, fără să izbutească însă să se potolească de tot. 

- Aştept să te mai linişteşti, răspunse calm Sarcany, şi am să 
aştept oricît va fi nevoie. 

- Ce-ţi pasă dumitale dacă mă liniştesc sau nu? Te mai întreb 
pentru ultima oară: ce vrei de la mine? 

- Silas Toronthal, zise Sarcany, e vorba de o afacere pe care 
vreau să ţi-o propun. 


- Nu vreau să discut despre afaceri cu dumneata şi nici să 
tratez vreo afacere cu dumneata! Exclamă bancherul. între noi 
doi totul s-a terminat, şi vreau să părăseşti Triestul chiar azi, 
chiar în clipa asta, şi să nu te mai văd niciodată ! 

- Am de gînd să părăsesc Triestul, răspunse Sarcany, dar nu 
vreau să plec până nu mă achit faţă de banca dumitale. 

- Să te achiţi ?... Dumneata ?... Să-mi restitui banii ? 

- Să-ţi restitui şi banii, şi dobinda, fără să mai pun la 
socoteală o parte din beneficiile... 

La această propunere atât de neaşteptată din partea lui 
Sarcany, Silas Toronthal ridică din umeri. 

- Sumele pe care ţi le-am dat, continuă el, le-am trecut la 
contul de profit şi pierderi. Nu-mi datorezi nimic, nu-ţi cer nimic 
şi trag cu buretele peste tot ce a fost. 

- Dar dacă eu nu vreau să rămîn debitorul dumitale ? 

- Dar dacă nici eu nu vreau să rămîn creditorul dumitale ? 

Silas Toronthal şi Sarcany se priviră drept în ochi. Apoi 
Sarcany, ridicând din umeri la rîndul său, zise: 

- Toate astea sunt vorbe, nimic altceva decât nişte vorbe. îţi 
spun încă o dată: am venit să-ţi propun o afacere foarte 
serioasă. 

- Fără îndoială că pe cât de necinstită, pe atât de serioasă, 
nu-i aşa ? 

- Eh! N-ar fi, pentru prima oară că ai recurge la mine pentru 
a trata... 

- Astea-s vorbe, nimic altceva decât nişte vorbe ! zise 
bancherul, drept răspuns la observaţia obraznică a lui Sarcany. 

- Ascultă-mă, zise Sarcany. Voi fi scurt. 

- Cu atât mai bine. 

- Dacă ceea ce am să-ţi propun n-o să-ţi convină, nu vom 
mai vorbi despre asta şi voi pleca! 

- De aici, sau din Triest ? 

- Şi de aici, şi din Triest. 

- Chiar miine ? 

- Chiar astă-seară ! 

- Atunci, vorbeşte ! 

- lată despre ce e vorba, Silas Toronthal, începu Sarcany. 
Dar, adăugă el întorcîndu-se, eşti sigur că nu ne aude nimeni ? 

- Ţii, aşadar, ca discuţia noastră să fie secretă ? zise ironic 
bancherul. 


- Da, Silas Toronthal, căci dumneata şi cu mine vom ţine în 
mîinile noastre viaţa unor personaje sus-puse ! 

- Poate dumneata. Eu, nu! 

- Ai să vezi îndată. sunt pe cale de a descoperi o conspirație. 
Ce scop are această conspirație, încă nu ştiu. Dar de când cu 
deznodământul produs pe cîmpiile Lombardiei şi de când cu 
afacerea de la Sadowa, toţi cei care nu sunt austrieci au o 
ocazie minunată să caute să se ridice contra Austriei. Eu am 
anumite, motive care mă îndreptăţesc să cred că se pregăteşte 
o mişcare, fără îndoială că în favoarea Ungariei, o mişcare de pe 
urma căreia am putea trage şi noi foloase! 

Drept răspuns, Silas Toronthal se mulţumi să zică, pe un ton 
ironic : 

- Eu n-am de tras nici un folos de pe urma unei conspirații... 

- Ba poate că da! 

- Şi anume cum ? 

- Denunţind-o ! 

- Să vedem cum, explică-te ! 

- Ascultă-mă, făcu Sarcany. 

Şi îi povesti bancherului întîmplarea din cimitirul cel vechi, 
cum reuşise să pună mâna pe un porumbel călător, cum îi 
căzuse în mână un bilet cifrat, a cărui copie o păstrase, şi cum 
descoperise casa în care locuia destinatarul acestui bilet. Apoi 
adăuga că de cinci zile, Zirone şi cu el spionaseră tot ce se 
petrecea, dacă nu înăuntru, cel puţin primprejurul acestei case. 
Seara se întruneau acolo cîteva persoane, totdeauna aceleaşi, şi 
nu intrau decât cu multă băgare de seamă. Alţi porumbei 
plecaseră de acolo, alţii se înapoiaseră, uni zburînd spre miază- 
noapte, alţii venind din aceeaşi direcţie. Poarta casei era păzită 
de un servitor bătrin, care nu deschidea oricui şi care 
supraveghea cu grijă împrejurimile casei. Sarcany şi cu 
tovarăşul său trebuiseră chiar să acţioneze cu multă atenţie, ca 
să nu trezească bănuiala acestui om. Şi cu toate acestea, se 
temeau că de citeva zile încoace bătrînul bănuieşte ceva. 

Silas Toronthal îl asculta acum din ce în ce mai atent. Se 
întreba, ce putea să fie adevărat din toată povestea aceasta ? 
Căci vechiul său samsar era un om destul de deocheat - şi în 
cele din urmă se întreba în ce fel înţelegea Sarcany să tragă 
vreun folos din această afacere. 


După ce Sarcany îşi termină povestirea, şi după ce acesta 
mai susţinu înc-o dată că trebuie să fie vorba de o conspirație 
împotriva statului, conspirație de ale cărei secrete ar fi putut 
profita, bancherul se mulţumi să-i pună următoarele întrebări : 

- Unde e casa de care vorbeşti ? 

- Pe Acquedotto, la numărul 89. 

- Şiacuie? 

- A unui nobil ungur. 

- Cum îl cheamă ? 

- Contele Ladislau Zathmar. 

- Şi care sunt persoanele care îl vizitează ? 

- Incă special, doi unguri. 

- Şi anume, cine ? 

- Un profesor din oraşul acesta, care se numeşte Ştefan 
Băthory. 

- Şi celălalt? 

- Contele Mathias Sandor. 

La auzul acestui nume, Silas Toronthal făcu un uşor gest de 
surpriză, care nu-i scăpă lui Sarcany. Cît despre cele trei nume 
pe care le rostise, nu-i fusese greu să le afle, urmărindu-l pe 
Ştefan Băthory pe când se întorcea la casa lui din Corsa Stadion, 
şi pe contele Sandorf, în timp ce se înapoia la hotelul Delorme. 

- Precum vezi, Silas Toronthal, sunt nume pe care n-am stat 
la îndoială să ţi le destăinuiesc. Aşa că trebuie să recunoşti că 
nu caut ciîtuşi de puţin să fac pe vicleanul cu dumneata. 

- Tot ce mi-ai spus este ceva foarte vag, răspunse bancherul, 
care se vedea că doreşte să ştie cât mai multe lucruri, înainte 
de a se angaja. 

- Vag? făcu Sarcany. 

- Bineînţeles ! N-ai nici o probă materială ! 

- Dar asta ce-i ? 

Silas Toronthal luă copia biletului din mâna lui Sarcany, 
examinind-o cu multă curiozitate. Dar aceste cuvinte 
criptografiafe nu-i spuneau nimic şi nimic nu dovedea 
importanţa pe care Sarcany voia să le-o atribuie. Dacă afacerea 
aceasta îl interesa, era în primul rînd din cauză că era în 
legătură cu contele Sandorf, clientul său, care i-ar fi putut 
pricinui oarecare încurcături în cazul că i-ar fi cerut o 
rambursare imediată a fondurilor depuse la banca lui. 


- Ei bine, zise el în cele din urmă, părerea mea e că toată 
chestiunea aceasta este din ce în ce mai nelămurită. 

- Dimpotrivă, nimic nu mi se pare mai limpede, răspunse 
Sarcany, pe care neîncrederea bancherului nu-l făcea săşi 
piardă cumpătul cîtuşi de puţin. 

- Ai reuşit să descifrezi acest bilet ? 

- Nu, Silas Toronthal, dar voi reuşi să-l descifrez cînd va veni 
timpul . 

- Şi cum ? 

- Am mai fost eu amestecat în multe afaceri de soiul ăsta şi 
de alte soiuri, răspunse Sarcany, şi am avut până acum în mână 
destule depeşe cifrate. Aşa că, după ce am examinat cu toată 
atenţia şi pe cea de faţă, mi-am dat seama că cheia ei nu stă 
nici într-un număr oarecare, nici într-un alfabet convenţional, 
care să dea fiecărei litere un alt înţeles decit înţelesul său 
adevărat. Dar în biletul acesta, un s este un s, un p este un p; 
dar aceste litere au fost aşezate într-o ordine, căreia nu-i poţi da 
de rost decât cu ajutorul unui grătar ! 

Am văzut înainte că Sarcany nu se înşela. Sistemul 
întrebuințat pentru această corespondenţă fusese sistemul 
grătarului. Am văzut, de asemenea, că sistemul acesta era 
foarte greu de descifrat. 

- Fie, zise bancherul, nu tăgăduiesc; poate că ai dreptate. 
Dar fără grătar este cu neputinţă să citim biletul! 

- Fireşte. 

- Şi cum ai să faci rost de acest grătar? 

- încă nu ştiu, răspunse Sarcany, însă fii sigur că până la 
urmă am să mi-l procur ! 

- Ce vorbeşti! Ei bine, Sarcany, dac-aş fi în locul dumitale, nu 
mi-aş mai daatâta osteneală de prisos ! 

- Eu însă, o să-mi dau toată osteneala. 

- La ce bun? Eu m-aş mulţumi să mă duc să spun poliţiei din 
Triest ceea ce bănuiesc, arătîndu-i şi acest bilet. 

- Am să mă duc, Silas Toronthal, dar nu cu simple bănuieli, 
răspunse cu răceală Sarcany. Ceea ce vreau eu mai întîi sunt 
probele materiale, şi prin urmare, indiscutabile. înţeleg să am la 
mână întreaga conspirație. S-o am la mină, ca să trag de pe 
urma ei toate foloasele, foloase pe care îţi propun să le împărţim 
între noi doi! Eh, si la urma urmei, cine ştie dacă nu va fi mai cu 
folos să te dai de partea conspiratorilor, în loc să loveşti în ei ! 


Asemenea cuvinte nu-l puteau uimi pe Silas Toronthal. Ştia 
prea bine de ce era în stare acest Sarcany, inteligent şi pervers. 
Nu e mai puţin adevărat însă că dacă omul acesta nu se sfia să 
vorbească astfel în faţa bancherului din Triest, era pentru că ştia 
şi el că puteai să-i propui orice acestui Silas Toronthal, a cărui 
conştiinţă elastică era gata oricind să se vire în orice soi de 
afaceri. De altminteri, trebuie să mai repetăm că Sarcany îl 
cunoştea de multă vreme, şi că, în afară de aceasta, avea 
destule motive să creadă că de cîtva timp încoace situaţia băncii 
lui era cam încurcată încât, dacă secretul conspirației ar fi fost 
descoperit, denunţat, exploatat cât mai bine, desigur că aceasta 
l-ar fi ajutat pe bancher să-şi restabilească situaţia sa 
compromisă. Pe asta se bizuia Sarcany. 

în timpul acesta, Silas Toronthal căuta să aibă o atitudine cât 
mai prudentă faţă de vechiul său samsar din Tripolitania. Fără 
îndoială că putea să existe un început de conspirație împotriva 
guvernului austriac, pe ai cărei autori îi descoperise Sarcany. 
Casa lui Ladislau Zathmar, în care se ţineau întruniri secrete, 
corespondenţa cifrată, suma enormă depusă la el de contele 
Sandorf şi care trebuia ţinută tot timpul la dispoziţia lui — toate 
acestea începeau să-i pară acum foarte suspecte. Se prea poate 
ca Sarcany să fi văzut limpede toată situaţia. Dar bancherul, 
dorind să afle cît mai mult, să ştie tot ce se ascunde în dosul 
jocului, său, nu voia Incă să se lase convins, aşa că se mulţumi 
să răspundă, cu un aer nepăsător: 

- Şi pe urmă, după ce vei izbuti să descifrezi acest bilet - dacă 
vei izbuti ! - vei vedea că nu e vorba decit despre nişte afaceri 
strict personale, fără nici o importanţă, şi prin urmare, din care 
nu vei avea de tras nici un folos pentru dumneata... şi nici 
pentru mine. 

- Ba de loc, exclamă Sarcany, cu tonul celei mai profunde 
convingeri. De loc ! Sunt pe punctul de a da de urmele unei 
conspirații dintre cele mai serioase, condusă de oameni de 
seamă. Şi adaug, Silas Toronthal, că nici dumneata nu te 
îndoieşti de asta ! 

- În sfîrşit... ce vrei de la mine ? întrebă bancherul, de astă 
dată cât se poate de lămurit. 

Sarcany se sculă şi îi răspunse, coborind puţin vocea, dar 
privindu-l drept în ochi : 


- Ceea ce vreau - şi apăsă asupra acestui cuvint - iată ce 
vreau: vreau să am acces cât mai curînd cu putinţă în casa 
contelui Zathmar, sub un pretext oarecare, pe care urmează să-l 
găsim, şi apoi să-i cîştig încrederea. Odată intrat în casa lui, 
unde nimeni nu mă cunoaşte, voi şti eu să pun mâna pe grătar 
şi să descifrez această depeşă, de care mă voi folosi cât mai 
bine în interesul nostru. 

- În interesul nostru ? repetă Silas Toronthal. De ce ţii 
numaidecit să mă viri şi pe mine în afacerea asta ? 

- Pentru că merită să te viri, şi pentru că vei trage un profit 
mare de pe urma ei. 

- Dar de ce n-o faci dumneata singur ? 

- Pentru că am nevoie de ajutorul dumitale ! 

- Haide, explică-te odată ! 

- Ca să ajung la ţintă, am nevoie de timp, şi ca să aştept, am 
nevoie de bani. Şi bani nu mai am ! 

- Creditul dumitale la mine s-a isprăvit, ştii prea bine. 

- Nu face nimic ! O să-mi deschizi un alt credit. 

- Şi eu ce cîştig din toată treaba asta ? 

- lată ce cîştigi : din cei trei oameni pe care ţi i-am numit, doi 
n-au nici o avere - contele Zathmar şi profesorul Bathory; în 
schimb al treilea e putred e bogat. Are în Transilvania o avere 
imensă. Şi dumneata ştii că dacă Sandorf este arestat în calitate 
de conspirator, bunurile sale confiscate vor reveni în cea mai 
mare parte celor care vor descoperi şi vor denunța 
conspirația !... Dumneata şi cu mine, Silas Toronfhal, vom 
împărţi pe din două aceste bunuri. 

Sarcany tăcu. Bancherul nu răspunse. Se gindea la ceea ce i 
se cerea ca participare la joc. De altfel nu era un om care să 
accepte să se compromită într-o afacere de soiul acesta ; ştia 
însă că agentul lui era gata să se compromită pentru amîndoi. 
Dacă se va hotărî să intre în această afacere, va şti el cum să-l 
lege pe Sarcany, printr-o învoială care l-ar pune la cheremul lui, 
permiţindu-i însă ca el să rănnnă în umbră... Cu toate acestea, 
şovăi. Eh, şi la urma urmei, ce risca el. Numele lui nu va apărea 
în această afacere mirşavă, în schimb va culege beneficiile - 
nişte beneficii uriaşe, care puteau restabili situaţia compromisă 
a băncii sale. 

- Ei, ce zici ? întrebă Sarcany. 


- Ei bine, nu ! răspunse Silas Toronthal, îngrozit mai ales de 
gândul că ar avea un asemenea asociat, sau - căci cuvintul este 
mai nimerit - un asemenea complice. 

- Refuzi ? 

- Da... Refuz... Şi apoi, nici nu cred în reuşita combinațiilor 
dumitale ! 

- Bagă de seamă, Silas Toronthal, zise Sarcany, cu un ton 
ameninţător, de astă dată fără să caute să se stăpinească. 

- Să bag de seamă? Şi de ce să bag de seamă, rogu-te ? 

- Pentru că eu ştiu anumite lucruri... 

- leşi afară, Sarcanystrigă Silas Toronthal. 

- Am să te silesc să... 

- leşi afară ! 

în momentul acela se auzi o uşoară bătaie în uşa biroului. În 
timp ce Sarcany se trăgea repede lingă fereastră, uşa se 
deschise şi un uşier anunţă cu glas tare: 

- Domnul conte Sandorf roagă pe domnul Toronthal să-l 
primească. 

Apoi se retrase. 

- Contele Sandorf ! exclamă Sarcany. 

Pe de o parte, "bancherul nu putea fi decât foarte stînjenit 
să-l vadă pe Sarcany la curent cu această vizită. Pe de altă parte 
presimţi că sosirea aceasta atit de neaşteptată a contelui îi va 
aduce mari încurcături. 

- Hi, ia spune, ce caută aici contele Sandorf întrebă Sarcany, 
cu un ton destul de ironic. Care va să zică, ai relaţii cu 
conspiratorii din casa lui Zathmar ? Mai ştii, poate că m-am 
adresat chiar unuia de-ai lor! 

- Ţi-am spus să ieşi afară ! 

- N-am să ies, Silas Toronthal, şi am să aflu de ce se prezintă 
contele Sandorf la banca dumitale. 

După ce rosti aceste cuvinte, Sarcany intră repede într-o 
odăiţă de lângă birou, trîntind uşa după el. Silas Toronthal era 
gata să cheme uşierul să-l dea afară, dar se răzgîndi, zicîndu-şi: 
„La urma urmei, e mai bine ca Sarcany să audă tot ce se 
vorbeşte aici." 

Bancherul sună uşierul şi îi porunci să-l introducă numaidecit 
pe contele Sandorf. Mathias Sandorf intră în birou şi după cum îi 
era felul, răspunse cu răceală la complimentele pe care i le 


făcea Silas Toronthal. Apoi se aşeză într-un fotoliu, pe care 
uşierul i-l adusese mai aproape. 

- Domnule conte, zise bancherul, nu mă aşteptam la vizita 
dumneavoastră, pentru că nu ştiam că aţi sosit la Triest; dar 
casa Toronthal este totdeauna onorată de avă primi. 

- Domnule, răspunse Mathias Sandorf, eu nu sunt decit unul 
dintre clienţii dumitale cei mai neînsemnaţi, şi ştii că eu nu 
umblu după afaceri. Tototuuşi, îţi rămîn îndatorat că ai binevoit 
să primeşti în depozit fondurile pe care le aveam disponibile în 
acel moment. 

- Domnule conte, zise Silas Toronthal, ţin să vă reamintesc că 
acele fonduri sunt în cont curent la mine şi vă rog să nu uitaţi că 
vă aduc dobîndă. 

- Ştiu domnule... răspunse contele Sandorf. Dar repet: nu un 
plasament am căutat la banca dumitale, ci un simplu depozit. 

- Fie domnule conte, continuă Silas Toronthal. Totuşi, în ziua 
de azi, banul contează şi este cât se poate de just ca nici banul 
dumneavoastră să nu rămînă neproductiv. O criză financiară 
ameninţă întreaga ţară. Situaţia internă este foarte tulbure. 
Afacerile sunt paralizate. Citeva falimente ale unor bănci 
importante au zguduit din temelii încrederea publicului, şi se 
mai aşteaptă şi alte falimente... 

- Dar banca dumitale este solidă, domnule, zise Mathias 
Sandorf, şi ştiu din sursă sigură că n-a suferit decât foarte puţin 
de pe urma acestor falimente, nu-i aşa ? 

- Da, foarte puţin, răspunse Silas Toronthal cît se poate de 
liniştit. Comerţul Adriaticei ne asigură, de altminteri, un curent 
de afaceri maritime, care lipseşte băncilor din Pesta şi din 
Viena ; aşa încât noi n-am fost decât foarte uşor atinşi de 
această criză. Nu sântem de plâns, domnule conte, şi nici nu ne 
plângem. 

- Nu pot decât să vă felicit, domnule, răspunse Mathias 
Sandorf. Aş vrea să vă întreb dacă, în legătură cu această criză, 
nu s-a vorbit despre ceva complicaţii interne ? 

Deşi contele Sandorf pusese această întrebare fără să pară 
a-i da nici cea mai mică importanţă, totuşi Silas Toronthal îl privi 
iscoditor, cu mai multă atenţie decât până acum. într-adevăr, 
întrebarea putea fi pusă în legătură cu ceea ce îi spusese 
Sarcany. 


- În privinţa aceasta nu ştiu nimic, răspunse bancherul, şi n- 
am auzit de loc vorbindu-se că guvernul austriac s-ar teme de 
asemenea complicaţii. Dar poate că dumneavoastră, domnule 
conte, aveţi vreun temei să credeţi că, vreun eveniment 
apropiat... 

- Ah, nu, cituşi de puţin, răspunse Mathias Sandorf. Dar în 
lumea marei finanţe eşti uneori informat despre anumite 
lucruri, pe care marele public nu le află decât mai tirziu. lată de 
ce ţi-am pus întrebarea aceasta, lăsând la aprecierea dumitale 
să răspunzi sau nu. 

- N-am auzit nimic în sensul acesta, zise Silas Toronthal, şi, 
de altfel, cu un client ca dumneavoastră, domnule conte, nici n- 
aş avea dreptul să mă închid într-o discreţie de pe urma căreia 
ar putea avea de suferit interesele dumneavoastră. 

- Mulţumesc domnule, răspunse contele. sunt şi eu de 
părerea dumitale că nu există nici un motiv să ne temem de 
ceva, nici în interior, nici în exterior. De aceea voi părăsi în 
curînd Triestul, pentru a mă înapoia în Transilvania, unde mă 
cheamă nişte chestiuni urgente. 

- Aplecaţi, domnule conte, întrebă deodată Silas Toronthal. 

- Da... cel mai tîrziu peste cincisprezece zile. 

- Şi desigur că vă mai întoarceţi la Triest, nu-i aşa ? 

- Nu cred, domnule, răspunse contele. Dar, înainte de a 
pleca, aş vrea să pun în ordine toată contabilitatea castelului de 
la Artenak, pe care am neglijat-o. Am primit de la intendentul 
meu o mulţime de note de arenzi şi de venituri din păduri, pe 
care n-am timp să le verific. Nu cumva ai şti dumneata vreun 
contabil, sau nu mi-ai putea da chiar dumneata vreun funcţionar 
de-al dumitale, care să-mi facă acest serviciu ? 

- Nimic mai uşor, domnule conte. 

- Vă rămîn foarte îndatorat. 

- Şi când aţi avea nevoie de acest contabil? 

- Cât mai curînd posibil. 

- Şi unde să se prezinte ? 

- La prietenul meu, contele Zathmar, care locuieşte pe 
Acquedotto, la numărul 89. 

- S-a făcut. 

- Este o treabă de vreo cincisprezece zile, şi după ce voi 
termina de pus la punct socotelile, voi pleca la castelul de la 


Artenak. Te rog să ţii disponibile fondurile pe care le am la 
dumneata. 

La această cerere, Silas Toronthal nu-şi putu stăpini un gest, 
pe care însă contele Sandorf nu-l observă. 

- La ce dată doriţi să vă fie remise aceste fonduri, domnule 
conte? întrebă el. 

- La 8 ale lunii viitoare. 

- Vor fi la dispoziţia dumneavoastră. 

Contele Sandorf se ridică, şi bancherul îl conduse pînă la uşa 
anticamerei. Cînd Silas Toronthal se întoarse în birou, îl găsi 
acolo pe Sarcany, care se mărgini să spună: 

- Cel mai tîrziu poimiine trebuie să fiu introdus în casa 
contelui Zathmar, în calitate de contabil. 

- Da, trebuie într-adevărrăspunse Silas Toronthal. 


IV. BILETUL CIFRAT 


Peste două zile, Sarcany era instalat. în casa lui Ladislau 
Zathmar. Fusese prezentat de Silas Toronthal şi, pe baza acestei 
prezentări, acceptat de contele Sandorf. Aşadar era o 
complicitate strînsă între bancher şi agentul său în uneltirile pe 
care le urziseră. Scopul : descoperirea unui secret ce putea să-i 
coste viaţa pe conducătorii conspirației. Rezultatul : drept 
răsplată a denunţării, o avere întreagă, care urma să cadă, pe 
de o parte în buzunarul unui aventurier în stare de orice ca să-şi 
umple buzunarele, iar pe de altă parte, în casa de bani a unui 
bancher, ajuns pe punctul de a nu-şi putea onora 
angajamentele. 

Bineînţeles că Silas Toronthal şi cu Sarcany se învoiseră să 
împartă pe din două, în mod egal, beneficiile pe care le 
aşteptau. în afară de aceasta, Sarcany trebuia să aibă la 
dispoziţie banii necesari pentru a trăi în mod convenabil la 
Triest, împreună cu tovarăşul său Zirone, şi pentru a putea face 
faţă cheltuielilor pe care le-ar necesita demersurile sale. în 
schimb, şi drept garanţie, trebuise să predea bancherului copia 
biletului care conţinea - fapt de care nu se îndoia cituşi de puţin 
- secretul conspirației. Poate că cititorul va fi îndemnat să-l 
acuze de imprudenţă pe Mathias Sandorf. în asemenea 
împrejurări, să introduci un străin în casa în care se hotărau 


lucruri atât de importante, în ajunul unui complot al cărui 
semnal urma să fie dat dintr-un moment într-altul, ar putea 
părea un act de o rară imprudenţă. Dar contele n-avea încotro, 
trebuia să procedeze astfel. Şi, în primul rând, avea tot interesul 
ca afacerile sale personale să fie cât mai grabnic puse în ordine, 
căci se apropia momentul când urma să se arunce în această 
aventură primejdioasă, în care îşi risca viaţa, sau cel puţin să se 
exileze, în caz de nereuşită. Pe de altă parte, introducerea unui 
străin în casa contelui Zathmar i se părea că ar înlătura orice 
bănuieli eventuale. Avea impresia că de cîteva zile încoace - şi 
noi ştim că nu se înşela - nişte spioni dădeau tîrcoale prin aleea 
Acquedotlo, spioni care nu erau altcineva decât Sarcany şi 
Zirone. Oare poliţia din Triest pusese ochii pe el şi pe prietenii 
lui. Contele Sandorf putea să se gindească la asta, şi chiar 
trebuia să se teamă. Dacă locul de întilriire al conspiratorilor, 
care până atunci fusese păzit cu străşnicie, părea totuşi suspect, 
ce alt mijloc mai bun era, spre a înlătura bănuielile, decât acela 
de a deschide casa, de a primi aici un funcţionar care nu s-ar 
ocupa decit de contabilitate ? 

cât priveşte prezenta acestui funcţionar, putea ea oare să 
însemne un pericol pentru Ladislau Zathmar şi oaspeţii săiNu, în 
nici un caz. Nu se mai făcea nici un schimb de corespondenţă 
cifrată între Triest şi celelalte oraşe ale regatului ungar. Toate 
hârtiile referitoare la mişcarea pusă la cale de ei fuseseră 
distruse. Nu rămăsese nici o urmă scrisă în legătură cu 
conspirația. Toate măsurile de precauţie fuseseră luate. Contele 
Sandorf n-avea decât să dea un semnal, cînd ar fi sosit 
momentul potrivit. Aşadar, în caz că guvernul ar fi mirosit ceva, 
introducerea unui funcţionar în această casă ar fi avut mai 
degrabă darul de a înlătura orice bănuială. Da, fără îndoială că 
raţionamentul era bun, măsura de precautiune era bine 
cumpănită, dacă acest funcţionar n-ar fi fost tocmai Sarcany şi 
dacă protectorul său n-ar îi fost Silas Toronthal. De altfel, 
Sarcany, care era neîntrecut în falsitate, ştia să profite, de 
calităţile lui fizice, de figura lui deschisă, de fizionomia lui 
sinceră, de toată înfăţişarea sa cinstită şi modestă. Contele 
Sandorf şi cei doi prieteni ai săi nu puteau decât să cadă în 
cursă şi într-adevăr, căzură. Tînărul contabil se arătă zelos, 
îndatoritor, serviabil şi foarte priceput în asemenea lucrări de 
contabilitate, pe care trebuia să le verifice cu de-amănutul. De 


altminteri, nimic nu l-ar fi putut face să bănuiască, dacă n-ar fi 
ştiut-o, că se afla în faţa unor conducători ai unei conspirații, 
gata să răscoale pe unguri împotriva austriecilor. Mathias 
Sandorf, Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar nu păreau a se 
ocupa, în timpul întîlnirilor lor, decât de chestiuni de artă sau de 
ştiinţă. încetase orice corespondenţă secretă, orice forfotă 
misterioasă împrejurul casei. Dar Sarcany ştia ce are de făcut. 
Ocazia pe care o căuta nu putea să nu se ivească. Şi aştepta. 
Sarcany nu avusese decât un singur gând când intrase în casa 
lui Ladjslau Zathmar : să pună mîna pe grătarul ce servea la 
descifrarea criptogramelor. 

Dar acum că nu mai sosea aici nici o depeşă cifrată, se 
întreba dacă nu cumva grătarul fusese distrus, din prudenţă. 
gândul acesta îl frămînta într-una, căci toată urzeala uneltirii 
sale consta în aceasta : să citească biletul adus de porumbelul 
călător, biletul pe care îl copiase întocmai aşa cum era scris. 

Aşadar, în timp ce lucra ca să pună în ordine socotelile lui 
Mathias Sandorf, Sarcany se uita, observa, spiona. Accesul în 
biroul în care se întruneau Ladislau Zathmar şi prietenii săi nu îi 
era interzis de loc. Ba adeseori lucra acolo singur. Şi atunci, 
ochii şi degetele lui se ocupau cu altceva decât cu calcule sau 
cu alinierea cifrelor. Cotrobăia prin hirtii, deschidea sertarele cu 
nişte chei false pe care le fabricase chiar Zirone, foarte iscusit în 
meseria aceasta. Dar avea grijă să nu-l vadă Borik, care se 
părea că nu-l simpatizează de loc. 

în primele cinci zile, cercetările lui Sarcany rămaseră 
zadarnice. Venea în fiecare dimineaţă cu nădejdea că va reuşi ; 
şi în fiecare seară se reîntorcea la hotelul lui, fără să fi ajuns la 
vreun rezultat. Se temea că va eşua în criminala sa acţiune. 
Căci conspirația, dacă era vorba de o conspirație - şi nu putea să 
se îndoiască de acest lucru - putea să izbucnească de la o zi la 
alta, adică înainte de a o fi descoperit şi deci, denunţat. 

- Dar decât să pierzi din mână profitul pe care l-ai realiza de 
pe urma unei denunţări, chiar şi fără să ai dovezi, îi spunea 
Zirone, mai bine ar fi să înştiinţezi poliţia şi să-i predai copia 
biletului. 

- Darăspunse Sarcany. Aşa arn să fac, dacă va fi nevoie ! 

Bineînţeles că Sarcany îl ţinea la curent pe Silas Toronthal cu 
toate cercetările lui. Şi nu îi era de loc uşor să potolească 
nerăbdarea bancherului. Norocul însă îi veni şi de astă dată într- 


ajutor. Prima dată, norocul îl ajutaseră când să-i cadă in miini 
biletul cifrat; a doua oară urma să-l servească, ajutîindu-l să-l 
descifreze. Era în ultima zi a lunii mai, către ora patru 
dupăamiază.  Sarcany, potrivit obiceiului său, urma să 
părăsească la ora cinci casa contelui Zathmar. Era cu atit mai 
dezamăgit că nu izbutise încă să descopere nimic, cu cât 
lucrarea cu care îl însărcinase contele Sandorf se apropia de 
sfîrşit. După ce va termina această lucrare, fireşte că va fi 
concediat, cu mulţumiri şi cu gratificaţii, dar nu va avea nici un 
motiv ca să mai poată veni în această casă. 

La ora aceea, Ladislau Zathmar şi cei doi prieteni ai săi erau 
plecaţi. Nu mai era acasă decât Borik, ocupat jos, la parter. 
Sarcany, avind toată libertatea de a acţiona, se hotărî să 
pătrundă în camera contelui Zathmar - ceea ce nu putuse face 
până atunci - şi să înceapă să cerceteze peste tot, cât mai 
amănunţit. Uşa era încuiată cu cheia. Sarcany izbuti să o 
deschidă cu cheia lui falsă, şi intră. între cele două ferestre ce 
dădeau înspre stradă se afla un birou cu oblon, a cărui formă 
antică ar fi încîntat pe un amator de mobile vechi. Oblonul era 
lăsat, aşa că nu puteai vedea cum era pe dinăuntru. Era pentru 
prima dată că i se oferea ocazia să cerceteze această mobilă şi 
Sarcany nu era omul care să piardă o asemenea ocazie rară. Ca 
să cotrobăiască prin diferitele sertare ale biroului, n-avea decât 
să forţeze oblonul. Ceea ce şi făcu, cu ajutorul cheii false, fără 
să strice broasca. 

în cel de al patrulea sertar pe care îl cercetă se afla, sub 
nişte hirtii, un fel de carton găurit în mod neregulat. Acest 
carton îi atrase numaidecit atenţia. „Grătarul " îşi zise el. Şi într- 
adevăr Sarcany nu se înşela. Primul său gînd fu să pună mâna 
pe carton ; dar după ce se mai gîndi, îşi spuse că, dacă contele 
Zathmar i-ar observa lipsa, dispariţia acestui grătar ar putea 
atrage după sine oarecare bănuieli. 

Ei bine, îşi zise el, aşa cum am făcut copia biletului, voi lua 
tiparul grătarului, şi împreună cu Toronthal voi putea citi cu 
uşurinţă depeşa !" Acest grătar era un simplu carton pătrat, cu 
latura de şase centimetri şi împărţit în treizeci şi şase de 
pătrăţele egale, fiecare de cite un centimetru. Din aceste 
treizeci şi şase de pătrăţele aşezate pe şase rînduri orizontale şi 
şase verticale, asemenea unei table a lui Pitagora, care ar fi fost 
stabilită pe şase cifre, douăzeci şi şapte erau pline iar nouă 


goale, cu alte cuvinte în locul acestor nouă pătrăţele, cartonul 
era decupat. 

Ceea ce îl interesa pe Sarcany era: 

1) dimensiunea exactă a grătarului, 

2) felul în care erau aşezate cele nouă pătrăţele goale. 

Dimensiunea o luă cu ajutorul unui contur pe care îl trase cu 
creionul pe o foaie de hirtie albă, avind grijă să însemne locul 
unde se găsea o mică cruciuliţă făcută cu cerneală, care părea 
să indice latura de sus a grătarului. Ordinea pătrăţelelor, goale 
şi-o însemnă punctîindu-le pe fiecare pe hirtia pe care trăsese 
conturul cartonului, adică : în rîndul întîi, trei goluri ocupînd 
locurile doi, patru şi şase; în rîndul al doilea, un gol ocupînd locul 
cinci; în rîndul al treilea, un gol ocupînd, locul trei; în rîndul al 
patrulea două goluri ocupînd locurile doi şi cinci ; în rîndul al 
cincilea, un gol ocupînd locul şase; în rîndul al şaselea, un gol 
ocupînd locul patru. 

lată, de altfel, în mărime naturală acest grătar de care 
Sarcany urma să se folosească în curînd într-un scop atât de 
criminal, în complicitate cu bancherul Silas Toronthal. În această 
copie, pătrăţelele negre reprezintă plinirile, iar cele albe, 
golurile cartonului. Cîteva minute îi fură de ajuns lui Sarcany ca 
să ia tiparul de mai sus. Cu ajutorul acestui grătar, pe care 
putea apoi uşor să-l confecţioneze dintr-o bucată de carton, era 
sigur că va putea descifra copia biletului care se afla în miîimile 
lui Silas Toronthal. Puse deci grătarul la loc, în sertar, 
dedesubtul hirtiilor, ieşi din camera lui Ladislau Zathmar şi 
părăsi casa, grăbindu-se să se reîntoarcă la hotelul său. 

Peste un sfert de oră Zirone îl văzu intrînd în camera lor 
comună, cu un aer atîl de triumfător, încît nu se putu opri să nu 
strige în gura mare : 

- Ce-i cu tine, prietene? Bagă de seamă! Văd că te pricepi mai 
bine să-ţi ascunzi necazurile decât bucuriile şi te dai de gol 
numaidecit când te laşi dus de... 

- Termină cu observaţiile tale, Zirone, răspunse Sarcany, şi la 
treabă! N-avem nici o clipă de pierdut! 

- înainte de cină ?... 

- înainte. 

Sarcany căută repede o bucată de carton mai subţire, îl tăie 
după tiparul său, în forma unui pătrat care avea exact 
dimensiunile grătarului, fără să uite să însemne şi cruciuliţa în 


partea de sus a pătratului. Apoi, luînd o riglă, împărţi cartonul în 
treizeci şi şase de pătrăţele egale. Din aceste treizeci şi şase de 
pătrăţele, nouă fură însemnate exact pe locul ce-l ocupau pe 
tipar, apoi, după ce le decupa cu virful unui briceag, le scoase, 
astfel încât să lase să se vadă în locul rămas gol cuvintele, 
literele, sau anumite semne de pe biletul pe care ar fi aplicat 
acest grătar. 

Zirone, aşezat în faţa lui Sarcany, îl privea cum lucrează, cu 
ochii holbaţi, arzînd de nerăbdare. Operația îl interesa cu atât 
mai mult, cu cât pricepuse perfect sistemul criptografic 
întrebuințat în această corespondenţă. 

- E ingenios, zise el, extrem de ingenios ! Sistemul ăsta îmi va 
fi de mare foloscând mă gindesc că în fiecare din aceste 
pătrăţele goale poţi găsi cîte un milion de franci ! 

- Şi chiar mai multil asigură Sarcany. 

După ce termină această operaţie, Sarcany puse cartonul 
decupat în portofel. 

- Miine dis-de-dimineaţă sunt la Toronthal, zise el. 
- Atenţie la casa lui de bani! 

- Dacă el are biletul, în schimb eu am grătarul . 

- De astă dată va trebui să se dea bătut! 

- Şi se va da! 

- Acum, putem cina ? 

- Putem. 

- Atunci, haide să cinăm. 

Şi Zirone, căruia îi era foame totdeauna, onoră cu pofta lui 
de lup excelenta masă pe care şi-o comandase, ca de obicei. 

A doua zi, la întîi iunie, la ora opt dimineaţa, Sarcany se 
prezentă la bancă, şi Silas Toronthal porunci numaidecit să-l 
introducă în biroul său. 

- lată grătarul! se mărgini să spună Sarcany, punînd pe masă 
cartonul pe care îl decupase în ajun. 

Bancherul îl luă, îl suci, îl răsuci, dînd din cap ca şi când n-ar 
fi împărtăşit încrederea pe care o arăta asociatul său. 

- Haide să-l încercăm, zise Sarcany. 

- Să-l încercăm. 

Cititorul îşi aminteşte desigur că acest bilet cuprindea 
optsprezece cuvinte, fiecare compus din cîte şase litere - 
cuvinte, de altminteri, cu desăvirşire de neînțeles. În primul rînd, 
era evident că fiecare literă din aceste cuvinte trebuia să 


corespundă celor şase pătrăţele, pline sau goale, ce formau 
fiecare rînd al grătarului. Prin urmare, se putea stabili dintru 
început că primele şase cuvinte ale biletului, compuse din 
treizeci şi şase de litere, fuseseră obţinute succesiv cu ajutorul 
celor treizeci şi şase de pătrăţele. într-adevăr - şi lucrul acesta 
era. uşor de constatat - ordinea în care erau aşezate pătrăţelele 
goale fusese atit de ingenios combinată în întocmirea acestui 
grătar, încât întorcîndu-l de patru ori cu cîte un sfert de tur, 
pătrăţelele goale ocupau rînd pe rînd locul pătrăţelelor pline, 
fără să se repete niciodată în vreun loc. 

Se vedea cât de colo că aşa trebuia să fie. De pildă, dacă la 
prima aplicare a grătarului pe o hirtie albă înscriai cifrele de la 
unu la nouă în fiecare pătrăţel gol, apoi după primul sfert de tur 
numerele de la zece la optsprezece, apoi după un al doilea sfert 
de tur de la nouăsprezece la douăzeci şi şapte, în fine, după al 
patrulea sfert de tur de la douăzeci şi opt la treizeci şi şase, în 
cel din urmă găseai pe hirtie numerele de la unu la treizeci şi 
şase, ocupînd cele treizeci şi şase de pătrăţele care formau 
diviziunile grătarului. 

Sarcany fu deci îndemnat în mod firesc să opereze mai întii 
asupra primelor şase cuvinte ale biletului, aplicînd de patru ori 
succesiv grătarul. Se gindea să înceapă apoi operaţia asupra 
celorlalte şase cuvinte, şi a treia oară asupra ultimelor şase, 
adică, în total, asupra celor optsprezece cuvinte din care se 
compunea criptograma. 

Bineînţeles că Sarcany îi expuse lui Silas Torontthal toate 
aceste raționamente, şi că bancherul nu putuse decât să 
aprecieze desăvirşita lor justeţe. Dar, oare, practica va confirma 
teoria? Aici era tot interesul experienţei. 

lată care erau cele optsprezece cuvinte ale biletului, pe care 
e bine să le punem din nou sub ochii cititorului : 


thnianz ifeiarc erearc 
eeaprg ipvmie cpeees 
ăpxnes ofdstv lapilu 

u iad ea iilnrt îlttat 

mnţnni îioetr ointin 

ieurrd dtioms tdămagl 


în primul rînd trebuiau descifrate primele şase cuvinte, în 
acest scop, Sarcany le scrise pe o hirtie alba, avînd grijă să 
distanţeze literele şi rîndurile, aşa fel ca fiecare literă să 
corespundă unuia din pătrăţelele grătarului. 

Aşadar, cuvintele fură aşezate astfel: 


thnanz 
eeaprg 
ăpxnes 
uiadea 
mnţnniieurr 


Apoi, grătarul fu aplicat pe acest ansamblu de litere, astfel ca 
marginea însemnată cu o cruciuliţă; să vină sus. Cele nouă 
pătrăţele goale lăsară să se vadă următoarele nouă litere, în 
timp ce celelalte douăzeci şi şapte rămineau ascunse de 
plinurile cartonului: 

-f- 

Sarcany învîrti apoi cu un sfert de tur grătarul, de la stânga 
spre dreapta, astfel ca latura superioară să devină de astă dată 
latura dreaptă. în această a doua aplicare, prin golurile 
grătarului apărură literele următoare : 

La a treia aplicare, literele vizibile - însemnate apoi cu grijă - 
fură acestea : 

+ 

Ceea ce Îi uimea în mod deosebit pe Silas Toronthal şi pe 
Sarcany era faptul că niciunul din cuvintele astfel formate nu 
aveau nici un înţeles. Ei se aşteptau să le citească în mod 
curent, din moment ce le obţinuseră prin aplicaţiile succesive 
ale grătarului. Şi totuşi, aceste cuvinte nu aveau cituşi de puţin 
un înţeles mai clar decât acela al cuvintelor de pe biletul cifrat. 
Biletul urma, deci, să rămînă indescifrabil ? 

A patra aplicare a grătarului dădu rezultatul următor : 

Acelaşi rezultat nul, aceeaşi obscuritate, într-adevăr, cele 
patru cuvinte ce fuseseră obţinute prin cele patru aplicări ale 
grătarului erau acestea: 


hazrxiei r 
agnuaţne d 
nepedniur 


tnepăsiarn n 


ceea ce nu avea absolut nici un înțeles. 

Sarcany nu-şi putu ascunde furia pe care i-o pricinuia o 
asemenea dezamăgire. Bancherul se mulțumea să dea din cap, 
zicînd, nu fără oarecare ironie : 

- La urma urmei, poate că nu acest grătar l-au întrebuințat 
conspiratorii pentru corespondenţa lor ! 

Această observaţie îl făcu pe Sarcany să tresară. 

- Să continuăm, propuse el. 

- Să continuăm, zise şi Silas Toronlhal. 

Sarcany, după ce izbuti să-şi mai stăpinească nervozitatea, 
începu din nou experienţa asupra celor şase cuvinte ce formau a 
doua coloană a biletului. Aplică iarăşi de patru ori grătarul peste 
aceste cuvinte, de fiecare dată întorcîndu-l cu cîte un sfert de 
tur. Nu obţinu decât această adunătură de litere, cu totul lipsite 
de vreun înţeles : 


î acid.irro 
vesitotts 
e irtnidim 
i rpmovlie 


De astă dată, Sarcany aruncă grătarul pe masă, înjurînd ca 
un birjar. Printr-un contrast ciudat, Silas Toronthal îşi păstrase 
tot sîngele rece. Studia cuvintele astfel obţinute de la începutul 
experienţei şi stătea dus pe ginduri. 

- Să le ia dracu' de grătare şi pe toţi cei ce se servesc de 
elestrigă Sarcany, sculîndu-se. Ei, haide, ce-ar fi dacă te-ai 
aşeza din nou ? 

- Să mă aşez? 

- Da, şi ce-ar fi dacă ai continua ? 

Sarcany se uită lung la Silas Toronthal. Apoi se aşeză din 
nou, luă grătarul şi-l aplică pe ultimele şase cuvinte ale biletului, 
ca o maşină, fără să-şi mai dea seama de ceea ce face. lată 
cuvintele pe care le dădură aceste patru aplicări ale grătarului: 


rac epla n m 
e si itn i d 1 
e ca Iti t ă g 


erp clut e) t 


Nici cuvintele acestea nu aveau nici un înțeles. Sarcany, 
întărîtat peste măsură, luase foaia albă pe care erau însemnate 
cuvintele ciudate pe care grătarul le scoase la iveală rînd pe 
rînd, şi era cât pe-aci s-o rupă în bucăţi. Silas Toronthal îl opri. 

- Linişteşte-te, Îi zise el. 

- Pe naiba ! făcu Sarcany. Ce vrei să mai faci cu babilonia 
asta din care nu pricepi nimic ? 

- Scrie toate cuvintele astea unul după altul ! răspunse 

simplu bancherul. 

- Şi de ce? 

- Aşa, ca să vezi ce jese ! 

Sarcany îl ascultă şi obţinu următorul şir lung de litere : 


huriieiragnuaţ,ncdnepedn 
iurtnepăs 

am niîacidirrovesiţottseirtn idimi rp mo 
VI 

îeraceplanmesiitnidlecaltităgerpelu 

tot 


Abia termină de scris aceste litere, că Silas Toronthal îi 
smulse foaia din miini, o citi şi scoase un țipăt. De astă dată, el 
era acela pe care sîngele rece îl părăsise. Un timp, Sarcany se 
întrebă dacă nu cumva bancherul înnebunise, aşa deodată. 

- la citeşte ! strigă Silas Toronthal, întinzînd hiîrtia lui 
Sarcany. Citeşte ! 

- Ce să citesc? 

- Cum? Nu vezi că înainte de a compune aceste cuvinte cu 
ajutorul grătarului, corespondenţii contelui Sandorf au scris mai 
întîi de-a-ndoaselea ? Sarcany luă hiîrtia, şi iată ce citi, pornind 
de la ultima literă spre prima : 


„Totul, e pregătit. La cel dintii semnal pe care îl vom primi din 
Triest, toţi se vor ridica în masă pentru independenţa Ungariei. 
Xrzah." 


- Şi ultimele cinci litere? făcu el. 
- O semnătură convenţională răspunse Silas Toronthal. 


- în sfîrşit, îi avem la mână. Dar poliţia nu-i are încă! 
- Asta mă priveşte pe mine! 
- Vei acţiona în cea mai mare taină ? 

- Asta e treaba mea, răspunse Sarcany. Guvernatorul 
Triestului va fi singurul om care va cunoaşte numele celor doi 
patrioţi cinstiţi care au împiedicat chiar de la începuturile ei o 
conspirație împotriva imperiului Austriei ! 

Din tonul şi din gesturile ticălosului se vedea limpede ironia 
pe care o ascundeau vorbele lui. 

- Atunci, eu nu va mai trebui să mă ocup de nimic, întrebă cu 
răceală bancherul. 

- De nimic, răspunse Sarcany, decât de a-ţi încasa partea de 
beneficiu din această afacere. 

- Cînd ? 

- Cînd vor cădea trei capete, care ne vor aduce fiecare mai 
bine de un milion ! 

Silas Toronthal şi Sarcany se despărţiră. Trebuiau să se 
grăbească, dacă voiau să tragă foloase de pe urma secretului, 
pe care întîmplarea îi ajutase să pună mina, denunţind pe 
conspiratori înainte de a fi izbucnit conspirația. 

în timpul acesta, Sarcany se reîntoarse, ca de obicei, în casa 
lui Ladislau Zathmar. îşi reluă lucrările de contabilitate, care se 
apropiau de sfîrşit. Contele Sandorf îi spuse chiar, mulţumindu-i 
pentru zelul pe care îl arătase, că peste vreo opt zile nu va mai 
avea nevoie de serviciile sale. Pentru Sarcany, aceasta însemna 
clar că, la acea dată, semnalul aşteptat din Triest va fi trimis în 
principalele oraşe ale Ungariei. Sarcany continua, deci, să 
observe cu cea mai mare atenţie, dar fără să dea vreodată de 
bănuit, tot ce se petrecea în casa contelui Zathmar. Ba chiar se 
arăta atât de cîştigat de ideile liberale, îşi ascundea atit de puţin 
ura de neînvins pe care spunea că o nutreşte împotriva rasei 
germane, în sfîrşit, îşi juca atît de bine rolul, fără să aibă de loc 
aerul că minte, încît contele Sandorf se gindea să îl ia în 
serviciul său, mai tîrziu, când răscoala va fi făcut din Ungaria o 
tară liberă. până şi Borik îşi schimbă părerile proaste pe care le 
avusese la început despre acest tînăr. 

Aşadar, Sarcany nu mai avea mult până să-şi atingă telul. 
Contele Sandorf, în înţelegere cu cei doi prieteni ai săi, hotărise 
să dea semnalul răscoalei în ziua de 


8 iunie — şi această zi sosi. Dar conspirația era trădată. în 
seara zilei de 7 iunie, către ora opt, poliţia din Triest năvăli pe 
neaşteptate în casa lui Ladislau Zathmar. Orice împotrivire ar fi 
fost de prisos. Aşa că toţi cei din casă - contele Sandorf, contele 
Zathmar, profesorul Bathory şi chiar Sarcany, care de altfel nu 
se împotrivise, precum şi Borik - fură arestaţi, fără ca cineva să 
afle de arestarea lor. 


V. ÎNAINTE, în TIMPUL JUDECĂȚII şi după JUDECATĂ 


Istria, pe care tratatele din 1815 au înglobat-o în Imperiul 
austro-ungar, este o peninsulă de forma triunghiulară, al cărei 
istm formează latura cea mai mare a triunghiului. Această 
peninsulă se întinde de la golful Triestului până la golful 
Quarhero, golfuri de-a lungul cărora sunt înşirate mai multe 
porturi. "Intre altele, aproape de capătul sudic al peninsulei se 
deschide portul Pola, de care se ocupa pe atunci guvernul, ca să 
facă din el un arsenal maritim de primul rang. în special pe 
țărmurile sale apusene, această provincie austriei a rămas încă 
foarte italiană, foarte venețiană chiar, atât prin limbă, cât şi prin 
obiceiurile sale. E drept că elementul slav mai luptă aici 
împotriva elementului italian ; cert este, însă, că influenţa 
germană se menţine destul de greu faţă de influenţa italiană şi 
cea slavă. 

Mai multe oraşe importante de pe litoral sau din interior dau 
viaţă acestui ţinut scăldat de apele Adriaticei septentrionale. 
Astfel sunt: Capodistria şi Pirano, a căror populaţie de sărari 
lucrează aproape numai în marile saline de la revărsarea nurilor 
Riseno şi Corna-Lunga ; Parenzo, sediul dietei Istriei şi reşedinţa 
episcopului ; Rovigno, oraş bogat în produsele măslinilor săi; 
Pola, unde turiştii se duc să viziteze măreţele monumente de 
origine romană şi care era destinat să devină cel mai important 
port militar al întregii Adriatice. Dar niciunul din oraşele acestea 
nu poate pretinde să fie considerat drept capitala Istriei. Oraşul 
care poartă acest titlu este Pisino, situat aproape în centrul 
triunghiului. Acolo urmau să fie duşi prizonierii, Fără ca ei s-o 
ştie, după arestarea lor ce avusese loc în mare taină. 

La poarta casei lui Zalhmar aştepta un poştalion, în care fură 
urcați numaidecit toţi cei patru arestaţi. Doi jandarmi austrieci - 
din aceia ce veghează asupra siguranţei celor ce călătoresc de-a 


lungul cîmpiilor Istriei - luară de asemenea loc alături de ei, 
Arestaţilor le era deci interzis ca, în tot timpul acestei călătorii, 
să schimbe între ei vreun cuvânt sau să încerce să stabilească o 
înţelegere între ei, înainte de-a fi apărut în faţa judecătorilor. O 
escortă formată din doisprezece jandarmi călări, comandată de 
un locotenent, se încolona înaintea, în spatele şi la uşile 
poştalionului, care după zece minute părăsise, oraşul. cât 
despre Borik, el fu dus de-a dreptul la închisoarea din Triest, şi 
pus la secret. 

Incotro erau duşi arestaţiiin care fortăreață urma să-i închidă 
guvernul austriac, de vreme ce nu îi era de ajuns cea din 
TriestGrozav ar fi vrut s-o ştie contele Sandorf şi prietenii lui, dar 
în zadar. Era o noapte foarte întunecoasă. Felinarele 
poştalionului abia dacă luminau drumul până la primul rînd de 
călăreţi din escortă. Goneau ca o furtună. Mathias Sandorf, 
Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory stăteau nemişcaţi şi muţi în 
colţul lor; Sarcany nici măcar nu căuta să rupă tăcerea, nici 
pentru a protesta împotriva arestării lui, nici pentru a întreba 
care era rostul acestei arestări. 

După ce ieşi din Triesl, poştalionul îşi schimbă deodată 
direcţia şi o luă oblic înspre coastă. Atunci contele Sandorf putu 
auzi, în zgomotul de copite şi în zăngănitul săbiilor, murmurul 
îndepărtat al talazurilor izbindu-se de stîncile țărmului. O clipă, 
cîteva lumini pilpîiră în noapte, apoi se stinseră aproape 
numaidecit. Era orăşelul Muggia, pe care poştalionul îl depăşi, 
fără să se oprească. Pe urmă, contelui Sandorf i se păru că 
drumul se îndreaptă din nou spre cîmpie. 

La ona unsprezece seara, trăsura se opri ca să-şi schimbe 
caii. Acolo era o fermă, unde caii aşteptau să. fie înhămaţi. Nu 
era nicidecum o staţie de poştă. Voiseră să ocolească Capo 
d'Istria. Apoi escorta porni mai departe. Drumul ducea printre 
nişte vii, ale căror viţe se încolăceau în ghirlande de ramurile 
duzilor. Mergeau pe un cîmp neted, şi caii goneau cu cea mai 
mare iuţeală. Bezna era cu atât mai adîncă, cu cât nişte nori 
groşi, aduşi de un sirocco 1 destul de puternic dinspre sud-est, 
acopereau tot cerul. Deşi geamurile poştalionului erau din cînd 
în când deschise ca să mai intre aer - căci nopţile de iunie sunt 
calde în Istria - era cu neputinţă să deosebeşti ceva afară, nici 
măcar o rază de lumină. Oricit erau de atenţi contele Sandorf, 
Ladislau Zalhmar şi Ştefan Bathory ca să reţină cele mai 


neînsemnate amănunte ale drumului, ca de pildă direcţia 
vîntului sau timpul scurs de la plecare, nu izbuteau să-şi dea 
seama încotro gonea poştalionul. Autorităţile voiau desigur ca 
instrucţia acestei afaceri să fie făcută în cea mai mare taină şi 
într-un loc neştiut de lume. Către orele două dimineaţa 
schimbară caii pentru a doua oară. Ca şi prima dată, oprirea nu 
dură mai mult de cinci minute. 

Contelui Sandorf i se păru că zăreşte în umbră citeva case 
îngrămădite la capătul unui drum: nu puteau fi decât casele 
mărginaşe ale vreunui cartier. într-adevăr, era Bufe, capitala 
districtului, situat la vreo douăzeci de mile la sud de Muggia. 
După ce caii fură înhămaţi, locotenentul de jandarmi şopti cîteva 
cuvinte surugiului, şi poştalionul porni în galop. Către orele trei 
şi jumătate trebuia să se lumineze, de ziuă. Peste un ceas, 
arestaţii şi-ar fi putut da seama, după locul de unde va răsări 
soarele, de direcţia pe care o urmaseră, ca măcar să se 
orienteze dacă mergeau spre nord sau spre sud. Dar în clipa 
aceea, jandarmii lăsară storurile ferestrelor, şi interiorul trăsurii 
fu scufundat în cea mai desăvirşită beznă. Nici contele Sandorf, 
nici cei doi prieteni ai săi nu făcură nici cea mai mică observaţie. 
De altfel, cu siguranţă că nu li s-ar fi răspuns. Mai bine era, deci, 
să se resemneze şi să aştepte. 

Peste o oră sau două - ar fi fost greu să socoteşti timpul 
scurs - poştalionul se opri pentru ultima oară şi schimbă repede 
caii, în tîrgul Visinada. 

Din momentul acela, tot ceea ce putură observa cei din 
trăsură fu că drumul era din ce în ce mai greu. Strigătele 
surugiului şi plesniturile biciului nu mai conteneau să îndemne 
caii, ale căror potcoave izbeau pămîntul tare şi pietros al acestei 
regiuni muntoase. Nişte dealuri, pe care se aşterneau citeva 
petice mici şi cenuşii de pădure, strimtaseră marginile zării. De 
două sau de trei ori, arestaţii putură auzi sunetele unui fluier. 
Erau nişte păstori tineri, care îşi cîntau melodiile lor ciudate în 
timp ce păzeau turmele de capre ; dar aceasta nu era decât o 
indicație foarte vagă cu privire la ţinutul pe care-l străbăteau, 
aşa că trebuiau să se împace cu gândul că nu pot să vadă nimic. 

Să tot fi fost ora nouă dimineaţa, când poştalionul îşi 
schimbă mersul. Nu se puteau înşela: trăsura cobora cu iuţeală, 
după ce atinsese punctul cel mai înalt al drumului. Alergau într-o 
goană nebună, şi în mai multe rînduri trebuiră să frineze roţile, 


ca să nu se dea de-a berbeleacul. De fapt, după ce urcaseră 
printr-o regiune foarte  accidentată, dominată de Monte 
Maggiore, drumul cobora acum pe măsură ce se apropiau de 
Pisino. Faţă de înălțimile din jur, acest oraş pare pitit în fundul 
unei văi, deşi în realitate este situat la mare înălţime deasupra 
nivelului mării. Cu mult înainte de a intra în oraş se zăreşte 
clopotniţa ce se înalţă deasupra caselor, pitoresc aşezate în 
trepte pe coasta dealului. 

Pisinc este capitala unui district, numărînd vreo douăzeci şi 
cinci de mii de locuitori. Fiind situat cam în centrul acestui 
triunghi peninsular, mortacii, diferitele neamuri de slavi, ba 
chiar şi ţiganii se îndreaptă cu grămada spre acest oraş, mai 
ales în epoca bilciurilor, în timpul cărora se face aici un comerţ 
destul de intens. 

Cetate veche, capitala Istriei şi-a păstrat caracterul ei feudal. 
Aceasta se vede mai ales după castelul său fortificat ce domină 
cîteva clădiri militare mai noi, în care sunt instalate serviciile 
administrative ale guvernului austriac. în curtea acestui castel 
se opri poştalionul, în ziua de 9 iunie, către orele zece 
dimineaţa, după un drum de cincisprezece ceasuri. Contele 
Sandorf, cei doi prieteni ai săi şi Sarcany trebuiră să coboare. 
Peste cîteva minute erau încarceraţi separat în nişte celule 
boltite, în care ajunseră după ce urcară vreo cincizeci de trepte. 
Erau puşi la secret foarte riguros. Deşi nu aveau nici o 
posibilitate de a comunica între ei şi nu putură să-şi spună unul 
altuia ce gîndeau, totuşi Mathias Sandorf, Ladislau Zathmar şi 
Ştefan Bathory erau munciţi de acelaşi gînd: cum fusese 
descoperit secretul conspirației. Oare numai simpla întîmplare 
pusese poliţia pe urmele complotului? Cu toate acestea, nu se 
putuse afla nimic în afară despre această afacere. Orice 
corespondenţă între Triest şi principalele oraşe ale Ungariei şi 
Transilvaniei fusese întreruptă. Să fi fost la mijloc o trădare? Dar 
cine era trădătorul? Niciodată nu făcuseră vreo destăinuire 
nimănui. Niciodată nu putuse să cadă vreo hirtie în miinile unui 
spion. Toate documentele fuseseră distruse. Putea să fi scotocit 
poliţia până şi în colţurile cele mai tainice ale casei de pe 
Acquedotto, că n-ar fi găsit nici o notă suspectă. Şi, într-adevăr, 
poliţia nu descoperise nimic, decît doar grătarul, pe care contele 
Zatliniar nu-l distrusese, căci se putea să mai fi avut nevoie de 
el. Şi, din nefericire, acest grătar urma să devină un corp delict, 


a cărui întrebuințare era cu neputinţă de explicat altfel decât 
prin necesităţile unei corespondențe cifrate. 

într-un cuvânt - lucru pe care arestaţii nu-l ştiau încă - 
acuzaţia era bazată numai pe copia biletului, pe care Sarcany, în 
înţelegere cu Silas Toronthal, o predase guvernatorului 
Triestului după ce o descifraseră, transcriind-o în text clar. Din 
nenorocire, însă, aceasta era suficient pentru a stabili o acuzaţie 
de complot contra siguranţei statului. Aşa că nu mai era nevoie 
de alte dovezi, pentru ca Mathias Sandorf şi prietenii săi să fie 
duşi în faţa unui tribunal special, un tribunal militar, care urma 
să-i judece potrivit codului justiţiei militare. 

Şi totuşi era o trădare la mijloc, şi trădătorul nu era departe. 
Acest trădător, lăsându-se arestat fără să scoată o vorbă, 
lăsându-se judecat, lăsându-se chiar condamnat, chit că mai 
tîrziu va fi grațiat, trebuia să înlăture orice urmă de bănuială. 
Acesta era jocul lui Sarcany, joc pe care îl juca cu îndrăzneala lui 
obişnuită. 

De altminteri, contele Sandorf, înşelat de acest om viclean - 
şi cine n-ar fi fost înşelat, să fi fost în locul lui - era hotărît să 
facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a-l scoate din cauză. Nu i-ar 
fi de loc greu, se gîndea el, să arate că Sarcany nu luase parte 
în nici un fel la complot, că nu era decât un simplu contabil, 
adus de curînd în casa lui Ladislau Zathmar şi însărcinat numai 
cu afacerile personale ale contelui, în fine, că nu avea nici o 
legătură cu conspirația. La nevoie, ar invoca mărturia 
bancherului Silas Toronlhal pentru a-l dezvinovăţi pe tânărul 
funcţionar. Nu se îndoia, deci, că Sarcany va fi achitat atât de 
acuzaţia principală, cât şi de cea de complicitate, în caz că 
tribunalul va putea stabili o acuzaţie - ceea ce, de altminteri, nu 
i se părea un lucru absolut sigur. într-un cuvînt, guvernul 
austriac nu trebuia să afle nimic despre conspirație. Numai 
conspiratorii din Triest fuseseră descoperiţi. Partizanii lor din 
Ungaria şi din Transilvania îi erau cu totul necunoscuţi. Nu 
exista nici o urmă despre complicitatea lor. Mathias Sandorf, 
Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar nu puteau deci să aibă vreo 
nelinişte în privinţa aceasta. cât despre ei, erau hotăriţi să nege 
totul, numai dacă nu cumva li s-ar fi adus o probă materială 
despre complot. In acest caz vor şti să-şi jertfească viaţa. Mai 
tîrziu, alţi patrioţi vor duce mai departe mişcarea aceasta, care 
de astă dată nu izbutise. Cauza independenţei Ungariei îşi va 


găsi într-o bună zi şi alţi conducători. Ei vor mărturisi care au 
fost speranţele lor. Vor arăta țelul spre care tindeau, ţel care - 
mai devreme sau mai tîrziu - va fi atins. Nici măcar nu-şi vor da 
osteneala să se apere, şi vor şti să încheie, cu toată demnitatea, 
această partidă pe care o pierduseră. Contele Sandorf şi cei doi 
prieteni ai săi aveau dreptate când socoteau că acţiunea poliţiei 
în această afacere fusese foarte restrîinsă. La Buda, la Pesta, la 
Cluj, în toate oraşele în care - la semnalul dat din Triest - urma 
să izbucnească răscoala, agenţii căutaseră zadarnic urmele 
complotului. lată de ce guvernatorul procedase cuatâta discreţie 
la arestarea celor trei conducători din Triest. Dacă guvernul îi 
întemniţase în închisoarea din Pisino, dacă ţinea cu orice preţ să 
nu se vorbească nimic despre această afacere înainte de a fi 
lichidată, era pentru că guvernul spera , printr-o împrejurare 
oarecare, să afle cine erau autorii biletului cifrat, adresat nu se 
ştie de către cine conducătorilor conspirației aflaţi în capitala 
Istriei. 

Dar guvernul se înşelă. Semnalul aşteptat nu a mai fost dat, 
nu trebuia să fie dat. Mişcarea fusese stăvilită - cel puţin pentru 
moment. Aşa că, guvernul trebui să se mulţumească să-i judece 
numai pe contele Sandorf şi pe complicii lui, acuzîndu-i de crimă 
de înaltă trădare. 

Totuşi, aceste cercetări duraseră citeva zile. De aceea, 
instruirea afacerii începu numai către 20 iunie, prin interogarea 
acuzaților. în timpul instrucției nu fură nici măcar confruntaţi 
între ei, aşa că nu se mai revăzură decât în faţa judecătorilor. 
Guvernul hotărise ca cei trei conducători ai conspirației să fie 
judecaţi de un consiliu de război. Se ştie cât este de sumară 
instrucţia cazurilor supuse acestei jurisdicții excepţionale, cât de 
rapid decurg dezbaterile, pronunţarea şi executarea sentinţei. 
Aşa se întîmplă şi de astă dată. La 25 iunie, consiliul de război 
se întruni în una din sălile scunde ale fortăreței din Pisino, şi 
chiar în ziua aceea acuzaţii apărură în faţa tribunalului militar. 

Dezbaterile trebuiau să fie scurte, sobre şi fără nici un 
incident. Consiliul de război intră în şedinţă La orele nouă 
dimineaţa. Contele  Sandorf, contele Zathmar, profesorul 
Bathory, pe de o parte, iar pe de altă parte Sarcany, se revăzură 
pentru prima oară de la încarcerarea lor. Strîngerile de mână 
dintre Mathias Sandorf şi cei doi prieteni ai săi care se aflau pe 
banca acuzaților fură ca o nouă mărturie că erau strîns uniţi prin 


aceleaşi sentimente. Un gest din partea lui Ladislâu Zathmar şi 
Ştefan Bâthory îi dădu de înţeles contelui Sandorf că cei doi îi 
lăsau lui sarcina de a vorbi în faţa consiliului. Nici el şi nici 
ceilalţi nu voiseră să accepte serviciile unui apărător. Tot ce 
'făcuse până acum contele Sandorf fusese bine făcut. Tot ce va 
spune el în faţa judecătorilor va fi bine spus. 

Şedinţa era publică, în sensul că uşile sălii de consiliu fură 
deschise. Dar asistau puţine persoane, căci nu se auzise nimic 
în afară despre această afacere. Erau cel mult douăzeci de 
spectatori, din personalul închisorii. Mai întîi fu constatată 
identitatea acuzaților. Apoi, 'îndată după aceea, contele Sandorf 
întrebă pe preşedintele consiliului de război în ce loc fuseseră 
aduşi, el şi cu prietenii săi, ca să fie judecaţi; dar nu i se 
răspunse la această întrebare. Fu stabilită şi identitatea lui 
Sarcany, fără însă ca el să spună ceva de natură a separa cauza 
sa de cauza celorlalţi. Apoi fu comunicată acuzaților copia 
biletului, predată poliţiei de către trădători. când procurorul le 
puse întrebarea dacă recunoşteau că primiseră originalul 
acestui bilet, a cărui copie le era înfăţişată, ei răspunseră că, în 
privinţa aceasta, acuzarea era cea care trebuia să facă dovada. 
La acest răspuns li se arătă grătarul, care fusese găsit în camera 
lui Ladislau Zathmar. Contele Sandorf şi cei doi prieteni ai lui nu 
putură şi nici nu încercară să nege că acest grătar a fost în 
posesia lor. în faţa acestei probe materiale nu mai aveau ce să 
răspundă. Din moment ce grătarul acesta permitea să citeşti 
biletul criptografiat, era limpede că biletul fusese primit de 
acuzaţi. Astfel, acuzaţii aflară cum fusese descoperit secretul 
conspirației şi pe ce se sprijinea acuzaţia. 

Din acest moment, întrebările şi răspunsurile fură foarte 
clare şi dintr-o parte şi din alta. Contele Sandorf nu mai putea 
nega. Vorbi deci şi în numele celor doi prieteni ai săi. 
Pregătiseră o mişcare ce trebuia să ducă la separarea Ungariei 
de Austria şi la autonomia regatului vechilor maghiari. Dacă n-ar 
fi avut loc arestarea lor, această mişcare ar fi izbucnit şi Ungaria 
şi-ar fi recîştigat independenţa. Mathias Sandorf, dîndu-se drept 
şef al conspirației, nu voia să lase celorlalţi doi acuzaţi decât un 
rol secundar. Dar aceştia protestară contra afirmației contelui 
Sandorf şi revendicară, o dată cu cinstea de a fi fost complicii 
lui, şi cinstea de a avea aceeaşi soartă ca şi el. 


Dezbaterile nu mai putură dura mult. De altfel, cînd 
preşedintele consiliului întrebă pe acuzaţi despre legăturile lor 
cu alte persoane, ei refuzară să răspundă. Nici un nume nu fu 
rostit, nici unul nu trebuia rostit. 

- Cele trei capete ale noastre sunt în mâna dumneavoastră, 
răspunse liniştit contele Sandorf, şi trebuie să vă mulţumiţi cu 
atita. 

Numai trei capete, căci contele Sandorf începu atunci să-l 
dezvinovăţească pe Sarcany, un tânăr contabil care lucrase în 
casa lui Ladislau Zalhmar, recomandat fiind de bancherul Silas 
Toronthal. 

Sarcany nu putu decât să confirme spusele contelui Sandorf. 
El nu ştia nimic de conspirație. El fusese primul care rămăsese 
uluit când aflase că în această casă liniştită de pe Acquedotto se 
urzea un complot împotriva siguranţei statului. Dacă nu 
protestase în momentul arestării sale, a fost pentru că habar n- 
avea despre ce era vorba. Nici contele Sandorf, nici el nu 
întîmpinară nici o dificultate pentru a dovedi nevinovăția lui 
Sarcany, şi probabil că în această privinţă consiliul de război îşi 
avea formată dinainte părerea sa. La cererea procurorului, se 
reveni aproape numaidecit asupra acuzaţiei ridicate împotriva 
lui Sarcany. Pe la orele două după-amiază, dezbaterile se 
terminară şi sentinţa fu dată pe loc. Contele Mathias Sandorf, 
contele Ladisl'au Zathmar şi profesorul Ştefan Bathory, vinovaţi 
pentru crimă de înaltă trădare, fură condamnaţi la moarte. 
Condamnaţii urmau să fie împuşcaţi chiar în curtea fortăreței. 
Execuţia trebuia să aibă loc în decurs de patruzeci şi opt de ore. 

Sarcany era achitat, diar urma să fie pus în libertate numai 
după executarea sentinței. Aceeaşi sentinţă hotăra şi 
confiscarea bunurilor celor trei condamnaţi. Se dădu ordin ca 
Mathias Sandorf, Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory să fie duşi 
din nou la închisoare. Sarcany fu dus şi el în celula lui, din fundul 
unui coridor de formă eliptică, la al doilea etaj al donjonului. cât 
despre cei trei conspiratori, ei trebuiau să fie încarceraţi, tot 
timpul cât mai aveau de trăit, într-o celulă destul de 
încăpătoare, situată la acelaşi etaj, tocmai la celălalt capăt al 
axei mari a elipsei pe care o descria coridorul. De astă dată, 
condamnaţii erau cu toţii la un loc, până în ultimele clipe ale 
vieţii lor. 


Fu o consolare, ba chiar o bucurie pentru ei, când se văzură 
singuri şi când li se îngădui să-şi dea drumul unei emoţii, pe 
care în sfirşit puteau să şi-o reverse. Dacă în faţa judecătorilor 
stinseră să se stăpinească, acum însă avu loc reacţia, şi acolo, 
în celula lor, fără să fie văzuţi de nimeni, cei trei prieteni se 
îmbrăţişară îndelung. 

- Prieteni, zise contele Sandorf, pricina morţii noastre sunt 
eu. Dar n-am de ce să vă cer iertare. Era vorba de independenţa 
Ungariei. Cauza noastră era o cauză dreaptă! Era de datoria 
noastră să luptăm pentru ea. Şi va fi o cinste să murim pentru 
această cauză. 

- Dimpotrivă, Mathias, zise Ştefan Bathory, noi îţi mulţumim 
că ne-ai făcut şi pe noi părtaşi la această operă patriotică şi care 
va rămîne opera întregii tale vieţi... 

- Şi vom rămîne legaţi pe veci prin moarte! adăugă liniştit 
contele Zathmar. 

Apoi, toţi trei priviră în tăcere această celulă întunecoasă, în 
care trebuiau să-şi petreacă ultimele ceasuri ale vieţii lor. O 
fereastră îngustă, scobită în zidul gros al donjonului, la o 
înălţime de patrucinci picioare, lăsa să pătrundă o rază palidă de 
lumină. Mobila era compusă din trei paturi de fier, cîteva 
scaune, o masă şi nişte poliţe fixate în pereţi, pe care se găseau 
diferite lucruri. 

în timp ce Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory se lăsau în 
voia gîndiirilor, contele Sandorf umbla în lungul şi în latul celulei. 
Ladislau Zathmar, rămas singur pe lume, fără nici o rudă, nu 
avea la cine să se gindească. Nu avea pe nimeni care să-l 
plîngă, decât pe bătrînul său servitor Borik. 

Nu era acelaşi lucru cu Ştefan Bathory. Moartea sa nu-l lovea 
numai pe el, ci şi pe soţia şi pe copilul lui. Aceste fiinţe atât de 
dragi puteau să se prăpădească de durere din pricina morţii lui. 
Şi chiar dacă i-ar fi supravieţuit, ce viaţă îi mai putea aşteptaCe 
viitor îi mai era hărăzit acestei femei, rămasă fără nici o avere, 
cu un copil abia în vîrstă de opt ani. Dar chiar dacă Ştefan 
Bathory ar fi avut vreo avere, ce ar mai fi rămas din ea, după 
sentinţa care, o dată cu moartea lor, prevedea şi confiscarea 
averii condamnaților ? cât despre contele Sandorf, tot trecutul îi 
reveni acum în minte. Soţia lui, pe care nu putea s-o uite nici o 
clipăFetiţa lui, un copil de doi ani, lăsată în grija intendentului, 
care va trebui s-o crească. Prietenii săi, pe care el îi dusese la 


pieire! Se întreba dacă făcuse bine ceea ce făcuse, dacă nu 
cumva mersese mai departe decât îi poruncea datoria faţă de 
ţara lui, din moment ce pedeapsa nu-l lovea numai pe el, din 
moment ce sentinţa lovea şi în nişte oameni nevinovaţi ! 

- Nu 1... Nu 1... Nu mi-am făcut decât datoria ! repeta el. 
Patria înainte de toate, patria mai presus de orice! 

Către orele cinci seara, un paznic intră în celulă, puse pe 
masă cina condamnaților, apoi ieşi fără să scoată o vorbă. 
Totuşi, Mathias Sandorf ar fi vrut să ştie în ce loc se afla, care 
era fortăreaţa în care erau întemnițați. Dar, la această întrebare, 
preşedintele consiliului de război nu socotise cu cale să-i 
răspundă - şi de bună seamă că nici paznicul, care primise cu 
siguranţă un consemn foarte sever, nu ar fi răspuns. 

Condamnaţii abia atinseră cina ce li se servise. îşi 'petrecură 
tot restul zilei vorbind despre diferite lucruri, despre speranţa că 
într-o bună zi mişcarea va fi reluată şi dusă până la capăt. Apoi, 
în mai multe rînduri, reveniră asupra incidentelor acestei 
afaceri. 

- Ştim acum, zise Ladislau Zaltmar, de ce am fost arestaţi şi 
cum poliţia a aflat totul, după ce a pus mâna pe biletul acela... 

- Da, fără îndoială, Ladislau, răspunse contele Sandorf, dar 
acest bilet, unul din ultimele bilete pe care le-am primit, în ce 
nîini a căzut mai întîi şi cine a putut face copia aceea ? 

- Şi după ce au Copiat biletul, adăugă Ştefan Bathory, cum 
au reuşit să-l descifreze, fără grătar ? 

- Prin urmare, cu siguranţă că acest grătar ne-a fost furat, 
măcar pentru o clipă... zise contele Sandorf. 

- Furaţi... şi de cine? răspunse Ladislau Zathmar. în ziua când 
am fost arestaţi, grătarul se afla încă în sertarul biroului din 
camera mea, căci de-acolo l-au luat agenţii. 

Într-adevăr, era un lucru inexplicabil. Că biletul a putut fi 
găsit legat de aripa porumbelului care-l aducea, că a putut fi 
copiat înainte de a ajunge la destinaţie, că, în fine, casa în. care 
locuia destinatarul a putut fi descoperită - toate acestea erau 
presupuneri ce puteau şi trebuiau admise în cele din urmă. Dar 
ca fraza criplografiată să fi fost descifrată fără instrumentul ce 
servise la alcătuirea ei, era un lucru cu neputinţă de înţeles. 

- Şi totuşi, acest bilet a fost citit, continuă contele Sandor 
suntem absolut siguri că a fost citit, şi ca n-a putut fi citit decât 
cu ajutorul grătarului ! Ceea ce a pus poliţia pe urmele 


complotului a fost biletul acesta; şi toată acuzaţia pe el s-a 
sprijinit ! 

- în definitiv, puţin ne interesează acum ! zise Ştefan 
Bathory. 

- Ba, dimpotrivă, ne interesează ! exclamă contele Sandorf. 
Poate că am fost trădaţi ! Şi dacă a fost un trădător.... să nu ştii 
cine e... 

Contele Sandorf se opri. îi veni în minte numele lui Sarcany; 
dar alungă numaidecit acest gind, fără ca măcar să-l 
împărtăşească prietenilor săi. Continuară apoi să vorbească, 
până noaptea tirziu, despre toate lucrurile care rămîneau 
nelămurite din această afacere. A doua zi fură deşteptaţi dintr- 
un somn adînc de intrarea paznicului. Era dimineaţa penultimei 
lor zile. Execuţia trebuia să aibă loc peste douăzeci şi patru de 
ore. 

Ştefan Bathory îl întrebă pe paznic dacă s-ar îngădui familiei 
sale să vină să-l vadă. Paznicul răspunse că n-avea nici un ordin 
în privinţa aceasta. De altfel, era cu neputinţă ca guvernul să 
consimtă a da condamnaților această ultimă mîngiiere, din 
moment ce procesul fusese instruit în cea mai mare taină până 
în ziua judecății, şi din moment ce numele fortăreței în care erau 
întemnițați nici măcar nu fusese rostit.. 

- Cel puţin, putem scrie. Şi vor ajunge scrisorile noastre la 
destinaţie? întrebă contele Sandorf. 

- Am să vă aduc eu hirtie, tocuri şi cerneală, răspunse 
paznicul, şi vă promit că am să dau guvernatorului în mână 
scrisorile dumneavoastră. 

- îţi mulţumim, prietene, răspunse contele Sandorf, că faci 
tot ce îţi stă în putinţă pentru noi. cât despre răsplata pe care ți- 
o datorăm... 

- Mulţumirile dumneavoastră îmi sunt de ajuns, domnilor, 
răspunse paznicul, care nu-şi putu ascunde tulburarea. 

Acest om cumsecade aduse numaidecit tot ce trebuia pentru 
scris. Condamnaţii îşi petrecură o parte din zi comunicînd 
ultimele lor dorinţe. Din partea lui Mathias Sandorf toate 
sfaturile pe care inima iubitoare a unui tată putea să le dea 
fetiţei lui care rămiînea orfană; din partea lui Ştefan Bathory - 
toată dragostea pe care un soţ şi un tată o putea arăta în 
cu'vintele de bun rămas adresate soţiei şi fiului său; din partea 
lui Ladislau Zathmar - tot ce simţea un stăpân faţă de un vechi 


servitor şi prieten. în timpul acelei zile, oricît ar fi fost ei de 
adiînciţi în gînduri, de cîte ori nu-şi ascuţiră urechile. De cite ori 
nu căutară să prindă cîte un zgomot ce se furişa din depărtare 
de-a lungul coridoarelor donjonului ! De cite ori nu li se păru că 
uşa celulei se deschide, că li se îngăduia să-şi îmbrăţişeze unul 
soţia şi fiul, celălalt fiica ! Ar fi fost o mare mingiiere, e 
adevărat... Dar poate că era mai bine că un consemn atit de 
nemilos îi lipsea de acest ultim rămas bun, că ii cruța de aceste 
scene sfişietoare ! 

Uşa celulei nu se deschise însă. Fără îndoială că nici doamna 
Bathory, nici lini său, nici intendentul Lendeck, căruia îi era 
încredinţată fetiţa contelui Sandorf, nu ştiau unde fuseseră duşi 
ei după arestarea lor, precum nu ştia nici Borik, care continua să 
fie deţinut în închisoarea din Triest. Şi pe urmă, desigur că 
niciunul din ei nu ştia încă ce sentinţă îi lovise pe conducătorii 
conspirației. De aceea, condamnaţii nu aveau cum să-i mai vadă 
înainte de executarea sentinţei. 

Aşa trecu dimineaţa acelei zile. Uneori, cei trei prieteni 
stăteau de vorbă. Alteori, rămîneau scufundaţi în gînduri. în 
astfel de momente, întreaga viaţă a omului li se perinda pe 
dinaintea ochilor cu o extraordinară intensitate. Propriu-zis, 
omul nu se reîntoarce în trecut. Tot ceea ce amintirea îi readuce 
în faţa ochilor îmbracă forma prezentului. Oare să fie aceasta un 
fel de presimţire a acelei veşnicii în care urmează să intre în 
curind, a acelei stări de neînțeles şi de necuprins care se 
numeşte infinit ? 

Dar dacă Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar se lăsau în voia 
amintirilor, în schimb Mathias Sandorf era tot timpul muncit de 
un gînd, Era convins că în toată afacerea aceasta misterioasă, 
era la mijloc, o trădare. lar pentru un om cu o fire ca a lui, să 
moară fără să-l fi pedepsit pe trădător, oricine ar fi fost acesta, 
şi fără măcar să ştie cine îl trădase, însemna o moarte de două 
ori mai cumplită. Cine găsise acest bilet care dăduse poliţiei 
prilejul de a descoperi conspirația şi de a aresta pe conspiratori. 
Cine făcuse rost de mijloacele de a-l citi, cine îl descifrase? Cine 
îl predase sau îl vinduse poliţiei ?... în faţa acestor probleme cu 
neputinţă de dezlegat, şi în prada unor adevărate friguri contele 
Sandorf îşi frămînta creierul. De aceea, în timp ce prietenii săi 
scriau sau stăteau muţi ca nişte stane de piatră, el se plimba cu 
paşi mari şi foarte tulburat prin celulă, ca o fiară închisă în 


cuşcă. Un fenomen ciudat, dar perfect explicabil prin simplele 
legi ale acusticei, urma să-i dezvăluie în cele din urmă secretul 
pe care nu mai nădăjduia să-l afle vreodată. Contele Sandorf se 
oprise de mai multe ori în dreptul unghiului dintre zidul 
despărțitor şi peretele dinspre coridorul în care dădeau diferitele 
celule din 

acest etaj al donjonului. când ajungea în unghiul acesta, 
aproape de canatul uşii, i se părea că aude ceva ca un murmur 
nelămurit de voci îndepărtate. La început nu dădu nici o atenţie 
faptului; dar deodată auzi rostindu-se un nume - numele său - 
ceea ce îl făcu să-şi ascută urechile. 

Era limpede că în acel loc se producea un fenomen de 
acustică, asemănător acelora care se pot observa în interiorul 
galeriilor unor domuri sau sub bolțile de formă elipsoidala. 
Sunetul, pornind dintr-un punct situat pe una din laturile elipsei, 
după ce o ia de-a lungul zidurilor, se aude bine în celălalt focar, 
fără să poată fi auzit însă în niciunul din punctele intermediare. 
Aşa se explică fenomenul ce se produce în criptele Panteonului 
din Paris, sub cupola catedralei Sf. Petru din Roma, sau în 
„whispering gallery", galeria sonoră a bisericii Sf. Pavel din 
Londra. în condiţiile acestea, orice cuvînt, chiar rostit cu glas 
încet într-unul din focarele acestei curbe, se poate auzi foarte 
limpede în focarul opus. 

Era deci neîndoios că două sau mai multe persoane discutau, 
de pe coridor, fie într-una din celulele situate la celălalt capăt al 
diametrului elipsei pe care o formează acest coridor, iar punctul 
focal se afia chiar lângă uşa celulei în care era închis Mathias 
Sandorf. 

La un senn al contelui Sandorf, ceilalţi doi veniră şi ei lângă 
uşă. Toţi trei stăteau cu urechile ciulite, ascultînd. Citeva 
frînturi de fraze ajungeau destul de clar la urechea lor - fraze 
uneori întrerupte de îndată ce vorbitorii se îndepărtau cât de cât 
de punctul care, prin poziţia lui pe elipsa coridorului, determina 
producerea acestui fenomen. Şi iată cuvintele pe care le 
surprinseră la intervale diferite : 

- Miine, după ce va avea loc execuţia, vei fi liber... 

- Şi atunci, averea contelui Sandorf va fi împărţită pe din 
două... 

- Dacă nu eram eu, poate că n-ai fi ajuns să poţi descifra 
acest bilet... 


- Şi dacă nu eram eu, care l-am găsit sub aripa porumbelului, 
nu ti-ar fi căzut niciodată în mână nici dumitale... 

- în fine, nimeni nu va putea bănui că noi suntem aceia cărora 
poliţia le datorează... 

- Şi chiar dacă condamnaţii ar avea acum vreo bănuială... 

- Nici rude, nici prieteni, nimerii nu va mai ajunge pînă la ei... 

- Pe miine, Sarcany... Pe miine, Silas Toronthal... 

Apoi vocile se stinseră şi se auzi zgomotul unei uşi închizîndu- 
se. 

- Sarcany!... Silas Toronthal exclamă contele Sandorf. Ei!... 
Eisunt! 

Se uita, înlemnit, la prietenii săi, palid ca ceara. Sub 
apăsarea unui spasm, inima încetase citeva clipe să mai bată. 
Pupilele-i îngrozitor de dilatate, gitul său ţeapăn, capul bine 
înfipt pe umeri, totul trăda în această fire energică o miînie 
teribilă, împinsă pînă la ultimele limite. 

- Ei !... Mizerabilii !... Ei!... repeta el într-una, aproape răcnind. 

în sfîrşit, îşi veni în fire; privi în jurul său şi începu să străbată 
cu paşi mari celula. 

- Să fugim !... Să fugim !... striga el. Trebuie să fugim ! 

Şi omul acesta, care peste cîteva ceasuri ar fi mers curajos la 
moarte, omul acesta care nici măcar nu se gîndise să-şi salveze 
viaţa, omul acesta nu mai avea acum decât un singur gînd: să 
trăiască, să trăiască pentru a-i putea pedepsi pe aceşti doi 
trădători, Toronthal şi Sarcany ! 

- Da, răzbunare ! strigară Ştefan Bathory şi Ladislau Zalhmar 
într-un glas. 

- Răzbunare, nu !... Dreptate ! 

Tot sufletul contelui Sandorf era cuprins în aceste cuvinte. 


VI. DONJONUL DIN PISINO 


Fortăreaţa din Pisino este una din cele mai curioase mostre 
din acele formidabile clădiri ridicate în Evul Mediu. Este foarte 
impunătoare, cu aspectul său feudal, în sălile sale largi şi boltite 
nu lipsesc decât cavalerii, la ferestrele sale ogivale castelanele 
îmbrăcate în rochii lungi, înflorate şi cu bonete ascuţite, şi nişte 
arcaşi sau nişte arbaletieri pe metereze, pe la ferestruicile 
catapultelor, sau după grilajul din dosul podurilor mobile. 


Clădirea este încă în stare perfectă ; dar guvernatorul cu 
uniforma lui austriacă, soldaţii în ţinuta lor de azi, paznicii şi 
temnicerii care nu mai poartă costumul jumătate galben şi 
jumătate roşu din alte vremuri aduc o notă discordantă în 
mijlocul acestor impunătoare rămăşiţe ale unei epoci 
îndepărtate. 

Din donjonul acestei fortărețe se gîndea contele Sandorf, cu 
cîteva ceasuri înaintea execuţiei, să evadeze. Era o încercare 
nebunească, fără îndoială, din mment ce prizonierii nu ştiau nici 
măcar unde se află, şi din moment ce nu cunoşteau de loc 
ţinutul ce trebuiau să-l străbată după ce vor izbuti să evadeze. 
Şi poate că era bine că nu ştiau toate lucrurile acestea. Căci 
dacă ar fi ştiut în ce loc se află, cu siguranţă că ar fi dat înapoi în 
faţa tuturor acestor piedici -ca să nu le zicem imposibilităţi -ce le 
stăteau în cale. 

Nu doar că provincia aceasta a Istriei n-ar fi prezentat 
oarecare şanse favorabile unei evadări, căci, în orice direcţie ar 
fi luat-o fugarii, în citeva ceasuri puteau ajunge în oricare punct 
de pe litoral. Şi nu doar că străzile oraşului Pisino ar fi fost atât 
de straşnic păzite, încât să rişti să fii arestat chiar dintru 
început. Dar să scapi din această fortăreață -şi mai ales din 
donjonul în care erau închişi ei - era un lucru socotit până atunci 
absolut imposibil. Nimănui nu i-ar fi trecut nici măcar prin gînd 
aşa ceva. Căci iată cum se prezenta donjonul fortăreței din 
Pisino. 

Acest donjon este clădit pe o terasă, unde oraşul se termină 
brusc. Dacă te apleci peste parapetul acestei terase, privirea ţi 
se afundă într-o prăpastie largă şi adincă, cu pereţi abrupți, 
acoperiţi de liane lungi şi încolăcite. Nici o stîncă nu iese în afară 
din acest perete. Nu există nici trepte pentru a-l putea urca sau 
cobori. Nici un loc pe care să te poţi opri. Nici un punct pe care 
să poţi pune piciorul, nicăieri. Nimic altceva decât nişte dungi 
paralele, capricioase, netede, crăpate, nesigure, care arată 
clivajul oblic al rocilor, într-un cuvînt, o prăpastie ale cărei 
adîncuri te atrag, te fascinează, o prăpastie care nu ar mai da 
înapoi nimic din ceea ce ar înghiţi. 

Aci, deasupra acestei prăpăstii, se înalţă unul din zidurile 
laterale ale donjonului, în care se deschid citeva ferestruici ce 
luminează celulele diferitelor etaje. Dacă vreun prizonier s-ar fi 
aplecat în afara uneia din aceste ferestruici, s-ar fi tras înapoi 


îngrozit dacă ameţeala nu l-ar fi tras cumva în hău. Şi dacă ar fi 
căzut în această prăpastie, ce s-ar fi întîmplat? Fie că trupul i s- 
ar fi sfărmat de stîncile de la fund, fie că ar fi fost tîriît de 
torentul cu care nu te puteai lupta, cînd vin apele mari, oricît de 
bun înotător ai fi. 

Această prăpastie este Buco, cum i se zice prin partea 
locului. În ea se varsă prisosul de apă dintr-un râu, numit Foiba. 
Acest râu nu-şi găseşte altă ieşire decit printr-o peşteră pe care 
şi-a săpat-o încetul cu încetul pe sub stînci şi care năvăleşte cu 
furia unor valuri năpraznice sau a unui puhoi turbat. 

Ce curs urmează riul Foiba, trecînd astfel pe dedesubtul 
oraşului, nu se ştie. Unde iese din nou la Suprafaţă, nu se ştie. 
Nu se cunoaşte nici lungimea, nici înălţimea, nici direcţia acestei 
peşteri, sau, mai bine zis, a acestui canal, săpat în şist şi în 
argilă. Cine poate spune dacă apele nu se izbesc de sute de 
colţuri de stînci sau de o pădure întreagă de stilpi de piatră ce 
sprijinesc uriaşa boltă care poartă în spinare fortăreaţa şi oraşul 
întreg? Câţi va exploratori îndrăz-neţi încercaseră, mai demult, 
când nivelul nici prea ridicat, nici prea scăzut al apelor permitea 
să se folosească de o barcă uşoară, să coboare de-a lungul 
cursu lui Foi bei prin acest pîntece întunecat al muntelui; dar 
bolțile prea joase ale peşterii le-au opus o rezistenţă de 
netrecut. Aşa că nu se ştia nimic despre acest râu subteran. 
Poate că se pierdea în vreo groapă căscată undeva în pămînt, 
dedesubtul nivelului Adriaticei. Aşa se prezenta, deci, acest 
Buco, despre care contele Sandorf nici măcar nu auzise 
vorbindu-se vreodată. Şi cum o evadare nu putea fi încercată 
decit prin singura fereastră a celulei care se deschidea deasupra 
prăpastiei Buco, aceasta ar fi însemnat să meargă la O moarte 
tot aşa de sigură ca şi cum s-ar fi aşezat în faţa plutonului de 
execuţie. 

Ladislau Zatmar şi Ştefan Bathory nu mai aşteptau decât 
momentul de a trece la fapte: gata să rămînă, dacă era nevoie, 
şi să se sacrifice pentru a veni în ajutorul contelui Sandorf, sau. 
gata să-l urmeze, dacă fuga lor n-ar fi pus în primejdie evadarea 
lui. 

- Vom fugi toţi trei, zise Mathias Sandorf, chiar dacă pe urmă 
va trebui să ne despărţim, cînd vom fi afară. 

Se auzi clopotul din turnul oraşului bătînd ora opt seara. 
Condamnaţii mai aveau încă douăsprezece ore de trăit. Noaptea 


începea să se lase, o noapte care se anunţa a fi foarte 
întunecoasă. Norii groşi abia se mişcau, plutind greu prin 
văzduh. Atmosfera înăbuşitoare, aproape cu neputinţă de 
respirat, era saturată de electricitate. O furtună năpraznică 
ameninţa. Fulgerele nu spintecau încă această masă de vapori, 
adevărată masă de acumulatori ai fluidului electric, dar încă de 
pe acum zgomotul înăbuşii al unor bubuituri surde umplea văile 
munţilor din împrejurimile oraşului Pisino. 

O evadare, încercată în asemenea condiţii, ar fi putut 
prezenta deci oarecare şanse, dacă sub picioarele fugarilor nu s- 
ar fi căscat o prăpastie necunoscută. Era o noapte neagră, aşa 
încât n-ar fi fost văzuţi. Era o noapte frămîntată de tunete, aşa 
încât n-ar fi fost auziţi. După cum îşi dăduse seama numaidecit 
contele Sandorf, evadarea nu era posibilă decât prin fereastra 
celulei. Nici nu se putea gindi să forţeze uşa, să-i spargă 
scîndurile acestea groase, de stejar, întărite cu ferecaturi de 
fier. De altfel se auzeau şi paşii unei santinele răsunind pe 
lespezile coridorului. Şi apoi, chiar dacă ar fi izbutit să forţeze 
uşa, cum să se descurce prin labirintul fortăreței. Cum să treacă 
dincolo de grilajul de la ieşire şi dincolo de podul mobil, care 
desigur că era păzit straşnic de soldaţi. Cel puţin înspre Buco nu 
era nici o santinelă. Dar Buco apăra mai bine această parte a 
donjonului decât ar fi apărat-o un cordon întreg de soldaţi ! 

Contele Sandorf începu să cerceteze dacă ar fi putut să se 
strecoare prin fereastra celulei. Această fereastră era înaltă cam 
de trei picioare şi jumătate şi lată de două picioare, lărgindu-se 
pe măsură ce se adincea în zid, care în locul acesta putea avea 
cam patru picioare. Nişte zăbrele groase de fier, aşezate în 
formă de cruce, erau, înfipte în pereţi, aproape de nivelul 
interior. Era deci o fereastră în toată regula, iar nu un coş din 
scîndură, dintre acele ce nu permit să intre lumina de cât de 
sus. De altfel ar fi fost şi de prisos, căci nici aşa nu puteai vedea 
prin această deschizătură în prăpastia de la poalele donjonului. 

Dacă izbuteai să smulgi sau să dai la o parte zăbrelele, ar fi 
fost uşor să te strecori prin această fereastră, care semăna 
destul de bine cu o ferestruică pentru arcaşi, tăiată în zidul unei 
cetăţi. Dar după ce ar fi dat la o parte zăbrelele, cum ar fi putut 
cobori fugarii, de-a lungul zidului perpendicular al donjonului cu 
o scară. Nu aveau nici o scară şi nici nu ar fi avut din ce să şi-o 
facă. Să întrebuinţeze cearşafuri, n-aveau decât nişte pături 


groase de lină, aruncate pe salteaua aşternută pe o ramă de 
fier, prinsă în pereţii celulei. Ar fi fost deci cu neputinţă să fugă 
prin această fereastră, dacă contele Sandorf n-ar fi remarcat că 
un fel de lanţ, sau mai degrabă un cablu de fier ce spînzura în 
afara donjonului, ar fi putut uşura evadarea. 

Acest cablu era conductorul paratrăsnetului, fixat de virful 
acoperişului şi coborind de-a lungul zidului care se înălța 
deasupra prăpastiei Buco. 

- Vedeţi cablul acestazise contele Sandorf. Trebuie s-avem 
curajul să ne servim de el, ca să evadăm. 

- Curaj avem, răspunse Ladislau Zathmar, dar oare o să avem 
şi destulă putere? 

- N-are importanţă, răspunse Ştefan Bathory. Dacă n-avem 
destulă putere, vom muri cu cîteva ceasuri mai de vreme și- 
atâta tot ! 

- Nu trebuie să murim, Ştefane, zise contele Sandorf. 
Ascultaţi-mă ce vă spun şi fiţi atenţi la vorbele mele : dacă am 
avea o frînghie, n-am şovăi nici o clipă să o legăm şi să ne dăm 
drumul pe ea în jos, nu-i aşa. Dar cablul acesta este mai bun 
decât o fringhie, chiar prin faptul că nu se bălăngăne, aşa că şi 
coborîrea ne va fi mai uşoară. Fără îndoială că este fixat de zid 
prin cîrlige de fier, ca orice conductor de paratrăsnet. Aceste 
cîrlige vor fi tot atitea puncte fixe, pe care picioarele noastre vor 
putea găsi un sprijin. Odată ce acest cablu este fixat de zid, nu 
ne vom mai putea teme că ne vom legăna în gol. Nici de 
ameţeală nu trebuie să ne fie frică, din moment ce e noapte şi 
nu vedem nimic dedesubtul nostru. Numai să putem ieşi pe 
această fereastră, şi, cu puţin sînge rece şi curaj, putem fi liberi! 
Că îţi rişti viaţa - asta se poate. Dar chiar dacă n-ai avea şanse 
decât zece la sută, ce importanţă mai are, când ştim că miine 
dimineaţă, dacă paznicii ne mai găsesc în această celulă, 
şansele noastre de a muri sunt de sută la sută ! 

- Aşa e, zise Ladislau Zathmar. 

- Unde duce cablul acestaîntrebă Ştefan Bathory. 

- In vreun puț, fără îndoială, răspunse contele Sandorf, în 
orice caz, în afara donjonului... şi asta e tot ce ne trebuie. Nu 
ştiu şi nu vreau să mă gîndesc decit la un singur lucru: că la 
capătul acestui cablu ne aşteaptă libertatea... poate ! 

Contele Sandorf nu se înşela când spunea că, din loc în loc, 
conductorul paratrăsnetului trebuie să fie prins de zid cu cîrlige. 


Asta însemna că fugarii ar fi putut cobori cu mai multă uşurinţă, 
căci cîrligele de fixare erau tot atitea trepte de care s-ar putea 
sprijini ca să nu alunece prea repede. Dar ceea ce nu ştiau ei 
era că dincolo de marginea platoului pe care era zidit acest 
donjon, cablul de fier nu mai era fixat, ci era lăsat în voie, şi că 
extremitatea lui de jos se înfunda chiar în apele Foibei, care la 
acea dată crescuseră în urma unor ploi. In fundul acestui horn, 
unde erau siguri că vor găsi pămînt solid, îi aştepta torentul care 
se rostogolea vijelios în peştera Buco. De altfel, chiar dacă ar fi 
ştiut, ar fi renunţat oare să încerce să evadeze ? Nu! 

- Dacă e să „murim, ar fi zis Mathias Sandorf, să murim după 
ce vom face tot ce ne stă în putinţă ca să scăpăm de la 
moarte!” 

În primul rând însă trebuia deschisă trecerea prin fereastră. 
Zăbrelele trebuiau smulse. Dar cum puteau să le smulgă fără să 
aibă un cleşte, fără să aibă o rangă, fără să aibă o sculă 
oarecare? Prizonierii n-aveau nici măcar un cuţit. 

- Ceea ce ne mai rămîne după aceea este doar greu, dar nu 
imposibil, zise Mathias Sandorf. Ceea ce pare a fi, însă, 
imposibil, este să ieşim de-aici. Totuşi, să încercăm ! 

Zicînd acestea, contele Sandorf se urcă până la fereastră, 
apucă zdravăn cu o mână zăbrelele şi văzu că poate n-ar fi 
nevoie de o sforţare prea mare, ca să le smulgă. Intr-adevăr, 
zăbrelele de fier jucau puţin în scobiturile lor. Piatra în care erau 
înfipte era roasă la colţuri şi deci nu mai opunea decât o 
rezistenţă destul de mică. Cablul paratrăsnetului trebuia, 
desigur, să fi fost în proaste condiţii de conductibilitate, fiindcă 
nu fusese reparat niciodată. Probabil că scînteile curentului, 
atrase de fierul zăbrelelor, au atacat şi zidul - şi se ştie că 
puterea curentului este, ca să zicem aşa, infinită. De aceea era 
roasă piatra în jurul scobiturilor în care erau înfipte în zid 
capetele  zăbrelelor, de aceea piatra devenise aproape 
spongioasă, ca şi cum ar fi fost ciuruită de milioane de puncte 
electrice. 

Cel care dădu în cîteva cuvinte explicaţia acestui fenomen, 
de îndată ce îl observă şi el, fu Ştefan Bathory. Dar nu era vorba 
să stea şi să se explice, ci să se pună cu toţii pe treabă, fără să 
mai piardă nici un moment. Dacă reuşeau să scoată din zid 
capetele zăbrelelor, după ce ar fi lărgit cumva scobiturile în care 
erau înfipte, poate că le-ar fi fost uşor apoi să împingă zăbrelele 


până afară - căci în afară fereastra se lărgea tot mai mult - şi 
apoi să le dea drumul să cadă în gol. Zgomotul căderii lor nu 
putea fi auzit în mijlocul acestor bubuituri prelungi ale tunetului, 
care răsunau acum din ce în ce mai des şi mai aproape de 
pămînt. 

- Dar nu putem sparge această piatră cu mîinile ! zise 
Ladislau Zalhmar. 

- Nu, răspunse contele Sandorf. Ne-ar trebui o bucată de fier, 
un cuțit... 

Aveau nevoie, într-adevăr, de aşa ceva. Oricît de fărîmicios 
era peretele în jurul scobiturilor, unghiile s-ar fi rupt, degetele ar 
fi sîngerat, dacă ar fi încercat să-l sfarme, aşa, fără nici o 
unealtă. N-ar fi izbutit în nici un fel, dacă n-ar fi întrebuințat 
măcar un cui. Contele Sandorf privi în jurul său la lumina slabă 
ce pătrundea în celulă, prin crăpătura uşii, de pe coridor. Pipăi 
cu mâna pereţii, sperînd să găsească un cui bătut în zid. Dar nu 
găsi nimic. Atunci îi trecu prin minte ideea că, poate, n-ar fi fost 
imposibil să demonteze unul din picioarele paturilor de fier, 
prinse în zid. Toţi trei se puseră pe treabă, şi în curînd Ştefan 
Bathory îi opri din lucru pe ceilalţi doi, strigindu-i încet. Nitul 
uneia din lamele metalice care, împletite, formau fundul patului, 
cedase. Era de ajuns deci să apuce această lamă de capătul 
rămas liber şi să o îndoaie de citeva ori, ca s-o desprindă din 
armătură. Ceea ce şi făcură numaidecit. Contele Sandorf avea 
acum în miini o lamă de fier, lungă de cinci degete şi lată de un 
deget, pe care o înfăşură la un capăt cu cravata sa. Apoi se 
întoarse lângă fereastră şi începu să sfărime marginea dinafară 
a scobiturilor. Operația aceasta nu se putea face fără zgomot. 
Dar din fericire, bubuitul tunetului îl acoperea. când furtuna se 
potolea pentru un moment, contele Sandorf se oprea puţin, apoi 
îşi relua numaidecit lucrul, care mergea destul de repede. 
Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar stăteau lîngă uşă, ascultau 
şi îi dădeau de veste să se oprească din lucru, când paznicul se 
apropia de celulă. 

Deodată, un „sssst ! " scăpă de pe buzele lui Ladislau 
Zathmar. Mathias Sandorf se opri. 
- Ce este? întrebă Ştefan Bathory. 
- Ascultă, făcu Ladislau Zathmar. 


Tocmai îşi pusese urechea în focarul curbei elipsoidale: se 
producea iarăşi acelaşi fenomen de acustică, ce dezvăluise 
prizonierilor secretul trădării. 

lată frînturile de frază pe care le putură prinde, la intervale 
scurte : 

- Miine... pus... libertate... 

- Da... pus... libertate... şi... 

- „„„după execuţie... Apoi... caută pe tovarăşul meu, Zirone, 
care trebuie să mă aştepte în Sicilia... 

- N-ai stat prea mult în donjonul acesta din... Cei care 
vorbeau erau, fără îndoială, Sarcany şi vreun paznic. Ba Sarcany 
mai pronunţase şi numele unui oarecare Zirone, care trebuie să 
fi fost amestecat în toată afacerea asta, nume pe care Mathias 
Sandorf avu grijă să-l reţină. 

Din nefericire nu putură auzi ultimul cuvînt, care le-ar fi fost 
atât de folositor prizonierilor să-l ştie. Către sfîrşitul ultimei fraze 
izbucnise o bubuitură puternică de tunet şi, în timp ce curentul 
electric se scurgea de-a lungul conductorilor paratrăsnetului, un 
mănunchi de scîntei scăpărară din lama de metal pe care 
contele Sandorf o ţine în mînă. Dacă lama n-ar fi fost înfăşurată 
în bucata aceea de mătase, fără îndoială că Mathias Sandorf ar 
fi fost atins de curent. Ultimul cuvînt, numele acestui donjon, se 
pierduse în puternicul bubuit de tunet. Prizonierii nu-l putuseră 
auzi. Şi totuşi, cât de mult ar fi sporit şansele unei evadări în 
nişte condiţii atât de grele, faptul că ar fi ştiut în ce fortăreață se 
aflau închişi şi prin ce ţinut trebuiau să fugă. 

Contele Sandorf se apucă din nou de lucru. Din patru 
scobituri, trei erau acum roase şi lărgite, astfel încît capetele 
zăbrelelor puteau ieşi uşor. Continuară lucrul la lumina 
fulgerelor ce brăzdau necontenit văzduhul. la ora zece şi 
jumătate, operaţia era terminată cu totul. Zăbrelele scoase din 
zid puteau acum aluneca prin deschizătura ferestrei. Era destul 
să le împingi, ca să cadă în afara zidului. Ceea ce şi făcură, de 
îndată ce Ladislau Zathmar auzi santinela îndepărtindu-se spre 
capătul coridorului. Zăbrelele împinse în afară se rostogoliră în 
gol. Furtuna tocmai se potolise pentru câtva timp. Contele 
Sandorf îşi ascuţi urechea, ca să audă zgomotul ce trebuie să-l 
facă acest obiect greu lovindu-se de pămînt. Dar nu auzi nimic. 

- Donjonul trebuie să fie zidit pe vreo stîncă înaltă ce domină 
toată valea, trase concluzia Ştefan Bathory. 


- Puțin interesează înălţimearăspunse contele Sandorf. 
Cablul paratrăsnetului trebuie neapărat să atingă undeva 
pămîntul, căci altminteri n-ar funcţiona. Aşa că vom putea 
atinge şi noi pămîntul, fără să riscăm să ne prăbuşim în gol ! 

Raționamentul era just în general, dar fals în particular, căci 
extremitatea paratrăsnetului se scufunda în apele Foibei. 

În sfîrşit, acum că fereastra era liberă, momentul evadării 
sosise. 

- Prieteni, zise Mathias Sandorf, iată cum vom proceda. Eu 
sunt cel mai tânăr şi, cred, cel mai voinic. Aşa că eu sunt primul 
care trebuie să încerc să cobor de-a lungul acestui cablu de fier. 
în caz că vreun obstacol, pe care nu-l putem prevedea, mă va 
împiedica să ajung până jos, poate că voi avea destulă putere să 
mă urc din nou până la fereastră, la două minute după mine, tu, 
Ştefane, te vei strecura prin deschizătura asta şi mă vei urma. 
După alte două minute, dumneata Ladislau vei veni după noi. 
Cînd vom fi toţi trei la poalele donjonului, vom acţiona după 
împrejurări. 

- Te vom asculta, Mathias, răspunse Ştefan Bathory. Vom 
face tot ce ne vei spune tu să facem, vom merge unde ne vei 
spune tu să mergem. Dar nu vrem să iei asupra ta tot riscul... 

- Viaţa noastră nu valorează cât a dumitale, adăugă şi 
Ladislau Zathmar. 

- Existenţa noastră are aceeaşi valoare în faţa unui act de 
dreptate pe care trebuie să-l îndeplinim, răspunse contele 
Sandorf. Şi dacă unul singur din noi va supravieţui, el va fi acela 
care va trebui să facă dreptate îmbrăţişaţi-mă, prieteni. 

Cei trei bărbaţi se îmbrăţişară cu căldură, şi parcă această 
îmbrăţişare le dădu puteri şi mai mari. Apoi, în timp ce Ladislau 
Zathmar făcea de pază la uşa celuiei, contele Sandorf se 
strecură prin deschizătura ferestrei. în clipa următoare era 
suspendat în aer. Apoi, stringind între genunchi cablul de fier, se 
lăsă să alunece încet-încet, căutînd cu piciorul cîrligele de fixare, 
ca să se sprijine o clipă de ele. în momentul acela, furtuna 
izbucni din nou cu o violenţă extraordinară. Nu ploua, dar era un 
vifor  înspăimiîntător.  Fulgerele urmau unul după altul. 
Zigzagurile lor se încrucişau deasupra donjonului, care le 
atrăgea prin poziţia sa izolată pe o mare înălţime. Virful 
paratrăsnetului strălucea într-o lumină alburie, pe care curentul 
o aduna aici sub forma unui mănunchi de scîntei, iar vergeaua 


de metal se clătina sub loviturile vijeliei. Ne putem lesne 
închipui ce primejdios lucru era să te agăţi de acest conductor 
prin care se scurgea într-una curentul electric, ce se pierdea 
apoi în şuvoaiele din prăpastia Buco. Dacă paratrăsnetul era în 
bună stare, nu era nici un pericol să fii lovit, căci extrema 
conductibilitate a metalului în comparaţie cu cea a corpului 
omenesc, care este infinit mai mică, trebuia să-l apere pe 
îndrăzneţul agăţat de acest cablu. Dar dacă vârful 
paratrăsnetului ar fi fost cât de cât tocit, sau dacă acest cablu ar 
fi avut vreo scurgere, sau dacă ar fi fost rupt undeva în partea 
de jos, cei doi curenţi, pozitiv şi negativ, întîlnindu-se o 
electrocutare ar fi fost foarte posibilă chiar fără să 

aibă loc lovitura de trăsnet, adică numai datorită tensiunii 
curentului acumulat în aparatul defectat. 

Contele Sandorf îşi dădea seama de primejdia la care se 
expunea. Dar un sentiment mai puternic de cât instinctul de 
conservare îl făcea să învingă orice teamă. Cobora încet, 
prevăzător, în mijlocul descărcărilor electrice care îl învăluiau 
din toate părţile. Piciorul său căuta, de-a lungul zidului, fiecare 
cîrlig de fixare şi se odihnea o clipă. Apoi, când un fulger uriaş 
lumina prăpastia căscată dedesubtul lui, încerca zadarnic să-i 
pătrundă cu privirea adîncimea. în felul acesta a fost ucis 
Richeman, în 1753, de o scînteie mare cât pumnul, deşi se afla 
la o oarecare distanţă de paratrăsnetul al cărui cablu de 
scurgere îl întrerupsese. (n. a.); 

După ce contele Sandorf coborise astfel vreo şaizeci de 
picioare de la fereastra celulei, simţi un punct de sprijin mai 
sigur. Era un fel de banchetă, lată de citeva degete, care ieşea 
afară din zid. cât despre conductorul paratrăsnetului, acesta nu 
se termina aci, ci cobora mai departe. De fapt - ceea ce fugarul 
nu avea de unde şti - începînd din locul acesta cablul nu mai era 
fixat, ci, aci aluneca de-a lungul peretelui de stîncă, aci se 
legăna în hău, aci se lovea de cite un colţ de stîncă povirnit 
peste prăpastie. 

Contele Sandorf se opri ca să mai răsufle. Picioarele i se 
odihneau acum pe marginea banchetei, continuînd însă să se 
ţină cu mîinile de cablul de fier. Pricepu că ajunsese la temelia 
donjonului, dar încă nu-şi putea da seama la ce înălţime se afla 
deasupra văii. „Trebuie să Fie foarte adîncă valea", se gîndi el. 
într-adevăr, cîteva păsări mari, îngrozite, tirite de furtună în 


lumina orbitoare a fulgerelor, zburau în jurul lui bătînd 
deznădăjduite din aripi, şi, în loc să se înalțe, se afundau tot mai 
mult în hău, ceea ce însemna că dedesubtul lui se afla o 
prăpastie îngrozitoare. în clipa aceea auzi un zgomot deasupra 
lui. La lumina unui fulger, contele Sandorf văzu nelămurit o 
matahală desprinzîndu-se de zid. Era Ştefan Bathory, care se 
strecura afară prin fereastră.  Apucase conductorul 
paratrăsnetului şi îşi dădea drumul, încet, să ajungă până la 
locul unde Se găsea Mathias Sandorf. Acesta îl aştepta, 
sprijinindu-se solid cu picioarele de marginea banchetei de 
piatră. Acolo, Ştefan Bathory va trebui să se oprească şi el, în 
timp ce prietenul său va continua să coboare. Peste cîteva clipe, 
cei doi erau unul lângă altul, susținuți de această banchetă. 
când bubuiturile tunetului mai încetară, putură să vorbească şi 
să se audă unul pe altul. 

- Şi Ladislau? întrebă contele Sandorf. 

- Va fi şi el aci peste un minut. 

- Totul e în ordine acolo sus ? 

- în ordine. 

- Bine. Eu îi fac loc lui Ladislau, iar tu, Ştefane, vei aştepta 
aici până vine şi el. Ne-am înţeles? 

în momentul acela, lumina unui fulger uriaş îi învălui pe 
amindoi. Simţiră cum curentul ce se scurgea prin cablu parcă îi 
pătrunde până în măduva spinării şi ei crezură că fuseseră 
trăsniţi. 

- Ma... Mathias !... strigă Ştefan Bathory, cuprins de o groază 
pe care nu şi-o mai putea stăpini. 

- Haide, curaj !... Eu cobor !... Urmează-mă, zise contele 
Sandorf. 

Apucase cablul, pentru a-şi da drumul să alunece pînă la 
cîrligul următor, unde voia să se oprească, să-şi aştepte 
tovarăşul. Deodată se auziră nişte strigăte dinspre partea de sus 
a donjonului. Păreau că vin de la fereastra celulei. Apoi auziră 
mai lămurit: 

- Fugiţi ! 

Era vocea lui Ladislau Zatmar. După aceea se zări o lumină 
vie, urmată de o detunătură seacă şi fără ecou. De astă dată nu 
mai era linia frîntă a unui fulger brăzdînd bezna, nu mai era 
lumina fulgerului spintecînd văzduhul. Era un foc de armă tras la 
întîmplare, desigur, de la vreo ferestruică a donjonului. Fie că 


fusese un simplu semnal al paznicilor, fie că fusese un glonţ tras 
după fugari, sigur era însă că evadarea fusese descoperită. De 
fapt, santinela, auzind un zgomot suspect, dăduse alarma, şi 
cinci sau şase paznici năvăliseră în celulă. Lipsa celor doi 
arestaţi fu observată numaidecit, iar starea ferestrei dovedea că 
ei nu putuseră fugi decât pe aici. Atunci dăduse alarma Ladislau 
Zalhmar, scoţindu-şi capul pe fereastra celulei, înainte ca 
paznicii să-l poată împiedica. 

- Nenorocitul ! exclamă Ştefan Bathory. Să-l părăsim !... 
Mathias !... Să-l părăsim !... 

Se auzi o a doua împuşcătură. De astă dată, detunătura se 
confundă cu bubuiturile tunetului. 

- Dumnezeu să-l aibă în pazărăspunse contele Sandorf! Dar 
trebuie să fugim... măcar de-ar fi numai ca să-l răzbunăm !... 
Vino, Ştefane, vino ! 

Era chiar timpul. Alte ferestre, de la etajele de jos ale 
donjonului, se deschiseseră. Alte focuri de armă le luminau. Se 
auziră zgomote de voci şi strigăte. Oare nu cumva paznicii, 
urmărindu-i de-a lungul banchetei ce mergea de jur împrejurul 
donjonului, urmau să taie retragerea fugarilor. Şi nu puteau fi 
atinşi, oare, de gloanţele trase dintr-o altă parte a donjonului ? 

- Vino! strigă încă o dată contele Sandorf. 

Şi îşi dădu drumul să alunece de-a lungul cablului de fier, 
urmat numaidecit de Ştefan Bathory. 

Atunci cei doi fugari văzură că acest cablu spînzura în golul 
ce se deschidea dedesubtul lor. Nu mai exista nici un punct de 
sprijin, nici un cîrlig de fixare, ca să te mai odihneşti sau să mai 
răsufli. Erau părăsiţi în voia acestui cablu care se legăna şi le 
jupuia mîinile. Coborau strîngindu-l între genunchi, fără să se 
mai poată opri, în timp ce gloanţele şuierau trecînd pe lângă 
urechile lor. Timp de un minut alunecară aşa, pe o lungime de 
mai bine de optzeci de picioare, întrebîndu-se dacă nu cumva 
prăpastia în care se prăvăleau era o prăpastie fără fund. 
începură să audă dedesubtul lor mugetele furioase ale unui 
puhoi de apă. Pricepură îndată : conductorul paratrăsnetului 
dădea într-un torent ! 

Dar, ce puteau să facă! Ar fi voit să urce din nou, căţărîndu- 
se pe cablu, dacă ar mai fi avut putere să ajungă până la 
temelia donjonului. De altfel, dacă era să aleagă între o moarte 
sau alta, tot mai bună era moartea care îi aştepta în această 


prăpastie. în acel moment izbucni um bubuit îngrozitor, în 
mijlocul unei puternice descărcări electrice. Deşi vergeaua 
paratrăsnetului din vârful donjonului nu fu atinsă direct, totuşi 
tensiunea curentului fu atât de mare de astă dată, încât la 
trecerea lui conductorul se roşi ca focul, ca un fir de platină sub 
descărcarea unei baterii sau a unei pile. 

Ştefan Bathory, scoţind un țipăt de durere, dădu drumul 
cablului, Mathias Sandorf îl văzu trecînd în cădere pe lîngă el, 
aproape atingindu-l, şi prăbuşindu-se în gol, cu braţele întinse. 
Trebui să dea drumul şi el cablului de fier care îi ardea mîinile, şi 
se prăvăli de la o înălţime de mai bine de patruzeci de picioare 
în torentul Foibei, în fundul acestei prăpăstii necunoscute, Buco. 


VII. TORENTUL FOIBE 


Era cam ora unsprezece seara. Norii învolburaţi se prefăcură 
acum în ploi torențiale, cu nişte boabe uriaşe de grindină care 
mitraliau apele Foibei şi răpăiau lovindu-se de stincile din 
apropiere. împuşcăturile pornite de la ferestruicile donjonului 
încetaseră. La ce bun să strice degeaba atitea gloanţe pe fugari. 
Foiba nu putea da înapoi decât nişte cadavre, dacă nu cumva le 
înghiţise pentru totdeauna ! 

De-abia se scufundase în viîrtejurile torentului, că Mathias 
Sandorf se şi simţi tras înăuntrul peşterii Buco, cu o putere 
căreia era cu neputinţă să i te împotriveşti. In cîteva clipe trecu 
de la lumina puternică a descărcărilor electrice care umpleau 
fundul prăpăstii la bezna cea mai adincă. Mugetul apelor 
înlocuise lumina fulgerelor şi bubuiturile tunetului. În peştera 
aceasta nu pătrundea nimic, nici zgomotele, nici lumina. 

- Ajutor !... 

Cel care strigase era Ştefan Bathory. Apa rece îl readusese în 
simţiri. Dar puterile îl părăsiseră, nu se mai putea ţine la 
suprafaţă, şi cu siguranţă că s-ar fi înecat, dacă un braţ vînjos 
nu l-ar fi apucat chiar în clipa când era să se dea la fund. 

- Sunt aici... Ştefane !... Nu te teme! 

Contele Sandorf îl sprijinea cu o mînă, în timp ce cu cealaltă 
înota. 

Situaţia era cât se poate de desperată. Ştefan Bathory de- 
abia se mai putea ajuta cu braţele, pe jumătate paralizate din 


pricina curentului electric. Dacă, în contact cu apa rece, arsura 
miîinilor se potolise simţitor, în schimb starea de amorţire în care 
se găsea nu-i îngăduia să se servească de ele. Dacă, contele 
Sandorf, care lupta din greu cu valurile, l-ar fi părăsit o singură 
clipă, de bună seamă că ar fi fost înghiţit numaidecit de ape. Mai 
era apoi şi această nesiguranţă totală în ce priveşte direcţia pe 
care o lua acest torent, în ce parte a ținutului dădea, în ce rîu 
sau în ce mare se vărsa. Chiar dacă Mathias Sandorf ar fi ştiut 
că acest rîu era Foiba, situaţia lui n-ar fi fost mai puţin 
desperată, pentru că nimeni nu ştia unde se varsă apele ei 
învolburate. Sticlele înfundate care fuseseră aruncate la intrarea 
peşterii nu mai apăruseră niciodată în vreun alt rîu al peninsulei 
istriene, fie că se spărseseră pe drum de-a lungul acestui gang 
întunecat, fie că aceste şuvoaie l-ar fi tîrît în vreo rîpă fără fund. 

în timpul acesta, fugarii erau duşi de apă cu mare 
repeziciune, fapt care îi ajuta să se susţină mai uşor la suprafaţa 
apei. Ştefan Bathory îşi pierduse cunoştinţa. Era ca un corp fără 
viaţă în mîinile contelui Sandorf. Acesta se. zbătea pentru 
amindoi, dar îşi dădea seama că puterile îl vor părăsi în curînd. 
Primejdiilor de a fi izbit de vreo stîncă, de pereţii peşterii sau de 
stalactitele bolţii li se adăugau altele şi mai mari : în primul rînd, 
primejdia de a fi prins într-unul din acele virtejuri pe care le 
formau numeroasele viltori, acolo unde o cotitură bruscă a 
peretelui stăvilea şi schimba cursul firesc al apei. 

De zeci de ori se simţi contele Sandorf apucat, împreună cu 
prietenul său, de cite o asemenea viltoare, care îi trăgea cu o 
putere extraordinară, printr-un efect de Maelstorm. înlănţuiţi 
atunci într-o mişcare rotitoare, apoi azvirliţi ca din praştie către 
marginea viltorii, ei nu izbuteau să mai iasă de acolo decit în 
momentul când viîrtejul se mai potolea. O jumătate de oră se 
scurse astfel, în luptă cu moartea care-i pîndea în fiecare minut, 
în fiecare secundă. Mathias Sandorf, înzestrat cu o putere 
supraomenească, încă nu slăbise cu totul. La urma urmei îi 
părea bine că prietenul său îşi pierduse aproape cu totul 
cunoştinţa. Dacă ar fi fost treaz, dacă şi-ar fi păstrat instinctul 
de conservare, s-ar fi zbătut, şi contele Sandorf ar fi trebuit să 
mai lupte şi cu el. Şi atunci, fie că ar fi fost silit să-l părăsească, 
fie că s-ar fi înecat amindoi. Dar situaţia aceasta nu continuă 
prea mult. Puterile începeau să-l lase din ce în ce mai mult. în 
unele momente, în timp ce ridica deasupra apei capul lui Ştefan 


Bathory, al său se afunda sub stratul lichid. Respirația i se oprea 
brusc. Sufla din greu, se sufoca, trebuia să facă eforturi ca să nu 
se asfixieze. De cîteva ori trebui chiar să dea drumul prietenului 
său, al cărui cap se dădea la fund numaidecit; dar de. fiecare 
dată izbuti să-l apuce din nou. Şi toată lupta asta trebuia s-o 
ducă în mijlocul puhoiului puternic al apelor care, după ce se 
umflau în unele porţiuni mai înguste ale canalului, năvăleau apoi 
descătuşate şi se spărgeau de stinci cu un vuiet asurzitor. un 
braţ de mare între două insule din nord-vestul Norvegiei, şi ale 
cărui ape cu virtejuri au fost mult timp socotite ca fiind cele mai 
periculoase din lume. 

In curînd, contele Sandorf se socoti pierdut. Corpul lui Ştefan 
Bathory îi scăpă din mână definitiv. Cu o ultimă sforţare, încercă 
s-ă-l apuce din nou... Nu-l mai găsi, şi el însuşi se scufundă în 
straturile de jos ale şuvoiului. Deodată, o izbitură puternică îi 
sfişie umărul. întinse mîna, instinctiv, şi degetele sale se agăţară 
de nişte rădăcini, care pluteau pe ape. Erau rădăcinile unui 
trunchi de copac, luat de torent. Mathias Sandorf se agăţă cu 
desperare de această epavă şi reveni la suprafaţa Foibei. Apoi, 
în timp ce cu o mână se ţinea de rădăcini, cu cealaltă îşi căută 
prietenul. într-o clipă, Ştefan Bathory fu înhăţat de braţ şi, după 
mari sforţări, urcat pe acest trunchi de pom, pe care luă loc şi 
Mathias Sandorf. Pentru moment erau în afara pericolului 
imediat de a se îneca, dar rămineau legaţi de însăşi soarta 
acestei epave, lăsată în voia puhoaielor Foibei. Contele Sandorf 
îşi pierduse pentru o clipă cunoştinţa. De aceea, când îşi veni în 
fire, prima sa grijă fu să se asigure că Ştefan Bathory nu putea 
să alunece de pe trunchiul de pom. De altfel, pentru mai multă 
precauţie, el se aşeză la spatele lui, aşa încît să-l poată susţine. 
Aşezat astfel, el avea privirea îndreptată înainte, pentru ca, 
dacă vreo rază de lumină ar fi pătruns în peşteră, să o poată zări 
şi să vadă încotro se îndreaptă apele la ieşirea din peşteră. Dar 
nimic nu arăta că s-ar fi apropiat de capătul cacestui canal care 
nu se mai sfîrşea. 

Totuşi, situaţia fugarilor se îmbunătăţise întrucitva. Trunchiul 
de copac avea o lungime de vreo zece picioare, iar rădăcinile, 
plutind pe ape, trebuiau să-l împiedice să se răstoarne brusc. 
Dacă nu se izbea de ceva, stabilitatea sa părea asigurată. Cit 
despre viteza lui, ea nu putea fi mai mică de trei leghe pe oră, 
întrucît era egală cu viteza torentului care îl ducea. 


Mathias Sandorf îşi recăpătase sângele rece. încercă atunci 
să-şi readucă la viaţă prietenul, care îşi sprijinea capul pe 
genunchii lui. Văzu că inima continua să-i bată, dar că abia mai 
respira. îşi lipi buzele de gura lui şi începu să-i sufle puţin aer în 
plămiîni. Cine ştie, poate că primele atacuri de asfixie nu îi 
provocaseră în organism tulburări prea mari ! 

într-adevăr, Ştefan Bathory făcu în curînd o uşoară mişcare. 
Cîteva expiraţii mai accentuate îi întredeschiseră buzele. în 
sfîrşit izbuti să lege cîteva cuvinte : 

- Soţia mea!... Băiatul meu!... Mathias!... Toată viaţa lui era 
cuprinsă în aceste cuvinte. 

- Ştefane, mă auzi ?... Mă auziîntrebă contele Sandorf, care 
trebuia să tipe ca să se facă auzit, din pricina mugetelor 
torentului ce umpleau boitele peşterii Buco. 

- Da... da... Te aud... Vorbeşte... Vorbeşte... Dă-mi mâna 
încoace... 

- Ştefane, deocamdată nu maisuntem în pericol, îi spuse 
contele Sandorf. Suntem duşi de o epavă... Unde?... Nu pot să 
spun, dar cel puţin epava nu ne va părăsi! 

- Dar donjonul ? suntem departe de el acum. Ei cred, 
desigur, că ne-am găsit moartea în apele acestei prăpăstii şi 
desigur că nu se mai gindesc să ne urmărească aici ! Oriunde s- 
ar vărsa acest torent, într-un rîu sau în mare, noi vom ajunge 
acolo, şi vom ajunge vii. Să nu-ţi pierzi curajul, Ştefane! Eu am 
să veghez asupra ta. Mai odihneşte-te şi recapătă-ţi puterile, de 
care vei avea nevoie în curînd. Peste cîteva ceasuri vom fi 
salvaţi. Vom fi liberi ! 

- Şi Ladislau, murmură Ştefan Bathory. Mathias Sandorf nu 
răspunse. Ce ar fi putut să răspundă Ladislau Zathmar, după ce 
dăduse strigătul acela de alarmă pe fereastra celulei, desigur că 
fusese pus în imposibilitate de a mai fugi. Prietenii săi nu mai 
puteau să facă nimic pentru el ! 

In timpul acesta, Ştefan Bathory simţi din nou că nu are 
putere să-şi învingă toropeala care îl cuprinsese. Dar Mathias 
Sandorf veghea asupra lui, gata de orice sacrificiu, gata chiar să 
părăsească epava, dacă ea s-ar fi sfărimat de unul din acele 
obstacole pe care era cu neputinţă să le ocoleşti în mijlocul 
acestei bezne desăvirşite. Trebuie să fi fost ceasul două dinspre 
ziuă, cînd viteza torentului, şi prin urmare şi aceea a trunchiului 
de copac, părea că se micşorează destul de simţitor. Fără 


îndoială, canalul începea să se lărgească, iar apele, găsind 
trecerea mai liberă printre pereţii peşterii, curgeau cu o iuţeală 
mai mică. Din faptul acesta se putea trage concluzia că 
extremitatea acestei trecători subterane nu putea fi departe. 
în acelaşi timp însă, dacă pereţii se îndepărtau, în schimb bolta 
cobora tot mai mult. când ridică mîna, contele Sandorf putu să 
atingă şisturile neregulate ce atîrnau deasupra capului său. 
Uneori mai auzea cite un zgomot ciudat : pesemne că o 
rădăcină a copacului, ridicată drept în sus, atingea bolta cu 
vîrful său. Din pricina aceasta, trunchiul, care se bălăbănea şi a 
cărei direcţie se schimba mereu, era într-una zdruncinat cu 
putere. Lovit de curent şi învîrtit pe loc, trunchiul se răsucea şi 
fugarii se temeau să nu fie smulşi de pe el. 

După ce acest pericol, care se repetă de citeva ori, fu 
înlăturat, mai rămiînea un altul, la ale cărui urmări se gindea 
acum contele Sandorf: bolta peşterii era din ce în ce mai joasă. 
încă de pe acum trebuia să se dea brusc pe spate, de îndată ce 
mâna lui întîlnea cite o stalactită ce cobora mai mult din boltă. 
Va trebui, deci, să se scufunde din nou sub apă. El ar mai putea 
încerca, dar prietenul său cum să-l mai sprijinească pe sub 
ap㺪i dacă acest canal subteran ar fi continuat tot aşa pe o 
porţiune mai lungă, oare va mai fi cu putinţă să iasă din el cu 
viaţă ? Nu. Şi după ce înfruntase până acum moartea de atitea 
ori, de astă dată n-ar mai fi putut scăpa cu viaţă ! 

Mathias Sandorf simţea, oricît de energic ar fi fost, că groaza 
îi îngheţa inima. Pricepea că se apropia momentul suprem. 
Rădăcinile trunchiului se izbeau tot mai tare de stîncile bolţii, şi 
din când în cînd trunchiul se afunda atât de adînc, încât apa îl 
acoperea cu totul. 

„Cu toate acestea, îşi zicea contele Sandorf, gura peşterii nu 
mai poate fi departe !' Şi căuta să vadă dacă nu cumva, prin 
întunericul din faţa lui, se strecura vreo rază de lumină. Poate că 
la ora asta începea să mijească de ziuă, poate că afară nu mai e 
atât de întuneric. Poate că fulgerele mai luminau încă spaţiul de 
dincolo de Buco. în cazul acesta ar fi pătruns puţină lumină şi în 
acest canal, care ameninţa să nu mai poată cuprinde toate 
apele Foibei. Dar, nimic. Mereu aceeaşi beznă adiîncă şi aceleaşi 
mugete de ape, a căror spumă răminea neagră 

din pricina întunericului ! 


Deodată - o izbitură grozavă. Trunchiul de copac se lovise cu 
capătul dinainte de o stîncă uriaşă ce cobora din boltă. Din 
pricina izbiturii, trunchiul se scufundă complet. Contele Sandorf 
însă nu-i dădu drumul. Cu o mână se agăţă cu disperare de 
rădăcină, iar cu cealaltă îşi apucă prietenul, tocmai în clipa când 
era să fie tirit de curent. Apoi se lăsă dus o dată cu el de 
învălmăşagul de ape care se izbeau acum de boltă. 

Aceasta ţinu aproape un minut. Mathias Sandorf crezu că 
erau pierduţi. Instinctiv, îşi reţinu respiraţia, spre a-şi economisi 
puţinul aer care îi mai rămăsese încă în plămiîni. Deodată, deşi 
stătea cu pleoapele închise, avu impresia - că prin masa lichidă 
vede o lumină vie. Fusese un fulger, urmat numaidecit de 
bubuitul tunetului. În sfîrşit ajunseseră la lumină ! 

într-adevăr, Foiba, după ce scăpase din acest canal 
întunecat, îşi reluase cursul sub cerul liber. Dar spre ce punct al 
litoralului se îndreptaîn ce mare se vărsaAceasta rămiînea 
întrebarea de nerezolvat, întrebarea de care atîrna însăşi viaţa 
lor. Trunchiul de copac se ridicase iarăşi la suprafaţă. Ştefan 
Bathory era mereu ţinut de Mathias Sandorf care, printr-o 
sforţare viguroasă, reuşi să-l urce din nou pe epavă şi să-şi reia 
locul în spatele lui. Apoi contele Sandorf privi înaintea lui, în 
jurul lui, deasupra lui. În urma lor, o masă întunecată dispărea 
acum încetul cu încetul. Era uriaşa stincă Buco, în care se 
deschidea trecătoarea subterană prin care îşi făcuseră drum 
apele Foibei. Se crăpa de ziuă. Zorile plăpînde mijeau la orizont, 
nelămurite, ca acele stele îndepărtate şi licărind uşor, pe care 
ochiul abia le poate zări în timpul nopţilor senine de iarnă. Din 
când în când, cîteva fulgere alburii luminau depărtările zărilor, 
însoţite de bubuiturile continui, dar înfundate ale tunetului. 
Furtuna se îndepărta sau se potolea încetul cu încetul, după ce 
cheltuise toată energia electrică adunată de prin văzduh. 

Mathias Sandorf îşi plimbă neliniştit privirile în dreapta şi în 
stinga. Putu să vadă atunci că rîul curgea cu o iuţeală foarte 
mare printre doi pereţi înalţi. Era aşadar un torent, care îi tîra 
încă printre viltorile şi vîrtejurile sale. Dar, în sfîrşit, deasupra 
capetelor lor se întindea acum infinitul cerului, iar nu bolta 
aceea joasă, ale cărei stalactite amenințau în fiecare clipă să le 
sfărime ţeasta. încolo, nici un țărm pe care să poată pune 
piciorul, nici măcar un poviîrniş pe care să poată debarca. Doi 
pereţi, înalţi şi drepţi, închideau valea îngustă a Foibei. La urma 


urmei era acelaşi canal strimt, cu pereţii săi verticali, roşi de 
ape. Lipsea însă tavanul său jos de piatră. 

Ultima scufundare îl readusese în simţiri pe Ştefan Bathory. 
mâna lui căuta mâna lui Mathias Sandorf. Acesta se aplecă 
asupra lui şi îi zise: 

- suntem salvaţi ! Dar era oare îndreptăţit să rostească 
aceste cuvinte. Salvaţi, când nici măcar nu ştia unde se varsă 
acest rîu, nici ce ţinut străbătea, nici când vor putea părăsi 
această epavă? Totuşi avuatâta putere, încît să se ridice în 
picioare pe trunchiul copacului şi să repete de trei ori acest 
cuvînt, cu o voce răsunătoare : 

- Salvaţi ! Salvaţi ! Salvaţi ! 

N-avea însă cine să-l audă. Nu era nici ţipenie de om pe 
malurile acestea stincoase, fără nici un strat de humus, formate 
din roci şi din şisturi stratificate, unde nu se găsea nici măcar o 
mină de pămînt care să poată hrăni nişte mărăcini. Ţinutul 
acesta, care se întindea dincolo de malurile înalte ale Foibei, nu 
putea atrage nici o fiinţă omenească. Era un ţinut pustiu, 
străbătut de această Foiba, întemniţată ca un canal de derivație 
între pereţii aceştia de granit. Nici un pirîiaş n-o alimenta pe tot 
parcursul său. Nici o pasăre nu zbura pe deasupra ei, nici măcar 
un peşte nu se putea aventura în apele sale prea repezi. Ici şi 
colo se vedeau ieşind din apă cîteva stînci mari, ale căror virfuri 
arătau că toată furia acestui curs de apă nu se datora decât 
unei creşteri momentane, produsă de ultimele ploi. Desigur că 
pe o vreme obişnuită, acest vad al Foibei nu era decit o riîpă. 

De altfel nu trebuia să le fie teamă că trunchiul de copac s-ar 
fi izbit de aceste stinci. Se ferea de la sine, numai prin faptul că 
se lăsa dus de firul apei, care le ocolea. Dar nu e mai puţin 
adevărat că ar fi fost cu neputinţă să-l abaţi din drumul acestui 
curent, sau să-i micşorezi viteza, sau să acostezi undeva la 
țărm, în caz că o debarcare ar fi fost posibilă. 

Se mai scurse încă un ceas în această situaţie, fără să se mai 
gîndească la un pericol imediat. În văzduh, ultimele fulgere 
încetaseră. În depărtare, furtuna se potolise: doar cîteva 
bubuituri înfundate, pe care norii înalţi, ale căror straturi lungi 
brăzdau zarea, le trimiteau mai departe. Se lumina tot mai mult 
de ziuă ; dimineaţa curăţise văzduhul de vijelia din timpul nopţii. 
Trebuia să fie cam ora patru dimineaţa. Ştefan Bathory, pe 


jumătate refăcut, se odihnea acum în braţele contelui Sandorf, 
care veghea pentru amindoi. 

În momentul acela se auzi o detunătură îndepărtată dinspre 
sud-vest. 

- Ce să fie asta, se întrebă Mathias Sandorf. O lovitură de tun 
care anunţă intrarea într-un port ? în cazul acesta, înseamnă că 
nusuntem departe de litoral! Ce port poate fiTriestulNu, pentru 
că estul e în partea aceea, de unde va răsări soarele ! Să fie 
Pola, la capătul dinspre miazăzi al Istriei ? Dar atunci... 

Se auzi o a doua detunătură, urmată aproape numaidecit de 
a treia. 

- Trei lovituri de tunişi zise contele Sandorf. Oare nu e mai 
degrabă semnalul unui embargo? Să fie oare în legătură cu 
evadarea noastră ? 

Contele Sandorf avea dreptate să se teamă. Cu siguranţă că 
autorităţile nu neglijaseră nimic pentru a împiedica pe evadați 
să fugă cu vreo barcă de pe țărm. 

- Dumnezeu să ne ocrotească! murmură contele Sandorf. 
Numai el ne poate scăpa! 

în timpul acesta, țărmurile înalte ce închideau Foiba 
începeau să se coboare şi să se îndepărteze unul de celălalt. 
Totuşi nu puteai vedea încă ţinutul din jur. Cotiturile bruşte 
ascundeau zarea şi mărgineau privirea la cîteva sute de 
picioare. Nu era cu putinţă să te orientezi de loc. 

Vadul rîului, foarte mult lărgit acum, dar mereu pustiu şi 
tăcut, permitea torentului să-şi urmeze drumul cu mai puţină 
repeziciune. Citeva trunchiuri de copaci, aduse de ape, coborau 
cu o viteză mai mică. Era o dimineaţă de iunie destul de 
răcoroasă. Fugarii se zgribuleau de frig în hainele lor, ude 
leoarcă. Era chiar timpul să găsească un adăpost, unde soarele 
să le îngăduie să se usuce. 

Către ora cinci, ultimele ziduri de stînci făcură loc unor 
ţărmuri lungi şi joase, ce se întindeau de-a lungul unui şes 
pustiu. Foiba se vărsa acum, trecînd printr-o vale largă de o 
jumătate de milă, într-o întindere destul de mare de apă 
stătătoare, care ar fi meritat numele de lagună mai mică, dacă 
nu chiar acela de lac. în fund, înspre vest, cîteva bărci, unele 
încă ancorate, altele întinzindu-şi pînzele, gata de plecare la 
cele dintii adieri ale brizei, păreau să arate că această mică 
lagună nu era decât un bazin mai larg, scobit în țărm. Aşadar, 


marea nu mai era departe, şi cel mai bun lucru ce le rămiînea de 
făcut era să caute să ajungă până acolo. N-ar fi fost prudent, 
însă, să ceară adăpost acestor pescari. în caz că ei ar fi avut 
cunoştinţă de evadarea lor, a te încrede în ei însemna să rişti să 
fii predat jandarmilor austrieci, care desigur că acum colindau 
toată cîmpia. 

Mathias Sandorf nu mai ştia ce hotărire să ia cînd deodată, 
trunchiul de copac, izbindu-se de un buştean de la suprafaţa, 
apei, se opri brusc pe marginea din stânga a micii lagune. 
Rădăcinile i se încurcară atât de tare într-un desiş de mărăcini, 
încît trunchiul se opri de-a lungul țărmului, ca o barcă prinsă de 
otgon. Contele Sandorf debarcă pe prund, cu băgare de seamă, 
uitîndu-se în toate părţile. Voia mai întîi să se asigure că nu-i 
vedea nimeni. cât putea cuprinde cu privirea nu văzu nici un 
suflet de om, un pescar sau altceva. Şi totuşi, la mai puţin de 
două sute de paşi, se afla un om întins pe nisip şi care, din locul 
unde era, putea vedea pe cei doi fugari. Crezîndu-se în 
siguranţă, contele  Sandorf cobori atunci din nou până la 
trunchiul de copac, îl luă pe prietenul său în braţe şi îl aduse pe 
prund, fără săştie nici unde se găseau, nici în ce direcţie era 
bine s-o ia. 

în realitate, această întindere de apă în care se vărsa Foiba 
nu era nici o lagună, nici un lac, ci un estuar. Prin partea locului i 
se spunea canalul Lemo şi comunica cu Adriatica printr-o 
deschizătură îngustă între Orsera şi Rovigno, pe coasta 
occidentală a peninsulei istricne. Dar pe atunci nu se ştia că în 
epoca marilor ploi apele Foibei, trecînd prin prăpastia Buco, se 
Vărsau în acest canal. Pe țărm, la cîţiva paşi, era o colibă de 
pescari. Contele Sandorf şi Ştefan Bathory, după ce mai prinseră 
puţină putere, căutară adăpost aici. Se dezbrăcară de hainele pe 
care razele unui soare puternic urma să le usuce în curînd, şi 
aşteptară. Bărcile de pescuit tocmai părăsiseră canalul Lemo, şi 
cât puteai vedea cu ochii prundul părea pustiu. 

în momentul acela, omul care fusese martorul acestei scene 
se ridică, se apropie de colibă, ca şi cum ar fi vrut să recunoască 
bine poziţia: apoi dispăru înspre sud, după colţul unei faleze. 
Peste trei ore, Mathias Sandorf şi prietenul său îşi îmbrăcară 
hainele; erau încă umede, dar ei nu mai puteau aştepta. 

- Nu mai putem zăbovi mult timp în această colibă, zise 
Ştefan Bathory. 


- Te simţi destul de zdravăn ca s-o porneşti la drum? îl 
întrebă Mathias Sandorf. 

- sunt istovit mai ales de foame ! 

- Să căutăm să ajungem până la țărm. Poate că vom găsi 
vreun prilej să ne facem rost de ceva hrană şi chiar să ne 
îmbrăcăm. Haide, ştefan ! 

Şi cei doi părăsiră coliba. Se vedea că erau istoviţi mai mult 
de foame decât de oboseală. Intenţia contelui Sandorf era s-o ia 
de-a lungul țărmului dinspre sud al canalului Lemo, să ajungă la 
malul mării. Ţinutul era pustiu, dar brăzdat de numeroase piîraie 
ce curgeau înspre estuar. Din pricina prea deselor piîraie, toată 
această parte a estuarului formează doar un smirc întins, în al 
cărui nămol te înfundai până la genunchi. Trebuiră deci să 
ocolească smircul, luînd-o oblic spre sud, direcţie pe care o 
recunoscură uşor după soare. Fugarii merseră aşa timp de două 
ore, fără să întilnească nici ţipenie de om, dar şi fără să-şi fi 
putut astimpăra foamea care îi chinuia. Apoi, ţinutul deveni mai 
puţin sterp. Văzură un drum, cu direcţia E. V., pe care se afla o 
bornă ceindica distanţa. Dar aceasta nu spunea nimic despre 
regiunea prin care contele Sandor şi Ştefan Bathory se 
aventurau, ca orbii. Totuşi, cîteva rînduri de duzi, iar mai 
departe un cîmp de costreie le îngăduiră, dacă nu să-şi 
potolească foamea, cel puţin să-şi mai. înşele stomacul. 
Grăunţele de costreie şi dudele acestea răcoritoare ar fi ajuns, 
poate, să-i mai ţină pe picioare până vor ajunge pe ţărmul mării. 
Dar dacă ţinutul acesta arăta că putea fi locuit, dacă aceste 
cîmpuri cultivate dovedeau prezenţa omului, insemna că trebuia 
să te aştepţi să întîlneşti şi locuitori. Ceea ce se şi întîmplă, 
către prînz. Un grup de cinci sau şase oameni veneau pe drum. 
Mathias Sandorf n-ar fi vrut să fie văzuţi. 

Din fericire zări la vreo cincizeci de paşi spre stînga o ogradă 
împrejurul unei ferme ruinate şi părăsite. Aici se refugiară cei 
doi fugari, înainte de a fi zăriţi, în fundul unei cămări 
întunecoase, în caz că vreun trecător s-ar fi oprit la această- 
fermă, aveau şanse să nu fie descoperiţi, chiar de ar fi trebuit să 
rămînă aici şi peste noapte. Drumeţii erau nişte ţărani şi nişte 
lucrători de la sărării. Unii mînau nişte cîrduri de gişte, desigur 
că la tirg, în vreun oraş sau sat care nu putea să fie departe de 
canalul Lemo. Ţăranii şi ţărăncile erau îmbrăcaţi după portul 
istrian, cu bijuterii, cu medalii, cu cercei, cu cruciuliţe, cu 


filigrane şi cu fel de fel de zorzoane ce împodobesc de obicei 
atât costumul bărbaţilor, cât şi cel al femeilor. cât despre 
lucrători, îmbrăcaţi mai simplu, cu traista în spate, cu băţul în 
mînă, ei se duceau la sărăriile din apropiere, poate chiar până la 
importantele saline de la 

Stagnon sau de la Pirano, în vestid provinciei. când ajunseră în 
faţa fermei părăsite, cîţiva din ei se opriră o clipă şi chiar se 
aşezară pe pragul porţii. Vorbeau tare, cu oarecare însufleţire, 
dar numai despre treburile lor. Cei doi fugari, ghemuiţi într-un 
colţ, ascultau. Poate că oamenii aceştia ştiau ceva despre 
evadarea lor şi vor vorbi şi despre astaŞi poate că vor spune şi 
cîteva cuvinte, din care contele Sandorf să se lămurească în ce 
parte a Istriei se găseau ei acum ? 

Dar oamenii nu rostiră nici un cuvânt despre acest lucru, aşa 
că trebuiră să se mulţumească cu simple bănuieli. 

- Din moment ce oamenii de prin partea locului nu vorbesc, 
nimic despre evadarea noastră, băgă de seamă Mathias 
Sandorf, putem trage concluzia că încă n-au aflat nimic! 

- Asta ar dovedi că am ajuns destul de departe de fortăreață, 
răspunse Ştefan Bathory. când mă gindesc la repeziciunea 
torentului care ne-a dus pe sub pămînt mai bine de şase ore, nu 
aş fi cîtuşi de puţin surprins să ne găsim destul de departe ! 

- Da, ai dreptate, zise contele Sandorf. 

Totuşi, peste două ceasuri, nişte lucrători sărari ce trecură 
prin faţa ogrăzii fără să se oprească vorbeau despre o patrulă de 
jandarmi pe care o întilniseră la intrarea în oraş. Dar numele 
oraşului nu spuseseră. 

Ştirea aceasta îi nelinişti pe cei doi fugari. Dacă umblau pe 
aici jandarmii, însemna că probabil fuseseră trimişi în căutarea 
lor. 

- Şi totuşi, zise Ştefan Bathory, în condiţiile în-care am fugit 
ar trebui să ne creadă morţi şi să nu ne mai urmărească. 

- Nu ne vor crede morţi decât când vor găsi cadavrele 
noastre, răspunse Mathias Sandorf. 

Oricum, nu se mai puteau îndoi de faptul că poliţia sta 
trează şi îi căuta de zor. Se hotărîră deci să rămînă ascunşi aici, 
până la noapte. Foamea îi chinuia cumplit, dar nu îndrăzniră să- 
şi părăsească ascunzătoarea şi bine făcură. într-adevăr, către 
ora cinci seara, se auziră pe drum nişte tropote de cai. 


Contele Sandorf, care se tirise pe brînci până la poarta 
ogrăzii, se întoarse repede la tovarăşul său şi îl trase în colţul cel 
mai întunecos al cămării. Rămaseră acolo, nemişcaţi, ascunşi 
sub o grămadă de mărăcini. Şase jandarmi comandaţi de un 
caporal veneau pe drum, mergind înspre răsărit. „Oare se vor 
opri la fermă ?" se întrebă contele Sandorf, cuprins de o vie 
nelinişte. Dacă jandarmii vor scotoci această casă părăsită, cu 
siguranţă că vor da peste cei ascunşi aici. Călăreţii făcură 
popas. Caporalul şi alţi doi jandarmi descălecară, în timp ce 
ceilalţi rămaseră călare. Aceştia primiră ordin să cutreiere 
locurile din jurul canalului Lemo, apoi să se întoarcă la fermă, 
unde ceilalţi îi vor aştepta până la ora şapte seara. 

Cei patru jandarmi porniră numaidecit. Caporalul şi ceilalfi doi 
îşi legară caii de gardul pe jumătate năruit ce împrejmuia 
ograda. Apoi se aşezară la vorbă. Din fundul cămării în care se 
pitiseră, fugarii puteau auzi tot ce se vorbea. 

- Da, astă-seară ne întoarcem în oraş să luăm instrucţiuni 
pentru la noapte, zise caporalul, răspunzind întrebării pe care i-o 
pusese unul din jandarmi. Poate că au sosit ceva ordine, prin 
telegraf, de la Triest. 

Aşadar, oraşul despre care era vorba nu era Triest.ul. 
Contele Sandorf reţinu acest amănunt. 

- Oare fugarii nu vor fi ajuns mai degrabă prin părţile 
canalului Quarnero, în timp ce noi îi căutăm pe aicizise celălalt 
jandarm. 

- Da, asta se prea poate, răspunse primul jandarm, căci 
acolo se pot socoti mai în siguranţă decit aici. 

- Dacă s-au ascuns acolo, zise caporalul, riscă tot atât de 
mult să fie descoperiţi, căci toată coasta este supravegheată, de 
la un capăt la altul al provinciei! 

Al doilea amănunt ce trebuia notat: contele Sandorf şi cu 
prietenul său se găseau, deci, pe litoralul vestic al Istriei, adică 
aproape de ţărmul Adriaticei, iar nu pe malurile golfului opus, 
care înaintează foarte adînc în țărm şi ajunge până la Fiume. 

- Cred că se vor face cercetări şi prin salinele din Pirano şi 
din Capo d'Istria, continuă caporalul. Acolo se pot ascunde mai 
Uşor, şi de acolo să pună mîna pe o barcă şi să treacă Adriatica, 
îndreptîndu-se spre Rimini sau spre Veneţia. 

- Vai de pielea lor. Mai bine ar fi făcut să stea liniştiţi în celula 
lor! răspunse filozofic unul din jandarmi. 


- Da, pentru că mai de vreme sau mai tirziu tot o să-i prindă 
iarăşi, dacă nu cumva o să-i pescuiască în Buco. Măcar de i-ar 
pescui odată. S-ar termina şi cu povestea asta, iar noi n-ar mai 
trebui să colindăm tot ţinutul, ceea ce e al dracului de neplăcut 
pe căldura asta. 

— Poate că s-a şi terminat toată daravera, zise caporalul. 
Poate că Foiba şi-a luat sarcina să-i execute iar. Condamnaţii 
ăştia nu puteau să aleagă un drum mai prost, ca să fugă din 
donjonul de la Pisino, decât în vremea când se umflă apele. 

Aşadar Foiba se numea rîul care îi dusese pe cei doi fugari. 
Fortăreaţa Pisino. Aşadar acolo fuseseră ei duşi după arestarea 
lor, acolo fuseseră întemnițați, judecaţi şi condamnaţi. Acolo 
trebuiau să fie executaţi. Din donjonul acestei fortărețe fugiseră 
ei Contele Sandorf cunoştea bine oraşul Pisino. Era acum 
lămurit asupra acestui amănunt atât de important pentru el. De 
acum înainte, dacă nu cumva vor fi prinşi între timp, nu vor mai 
străbate la voia întâmplării peninsula istriană ! 

Convorbirea jandarmilor se opri aici ; dar din aceste citeva 
cuvinte, fugarii aflaseră tot ce voiau să afle, în afară, poate, de 
numele oraşului cel mai apropiat de canalul Lemo, de pe ţărmul 
Adriaticei. 

în timpul acesta, caporalul se ridicase şi umbla de colo până 
colo de-a lungul gardului ogrăzii, uitindu-se dacă nu se mai 
reîntorc oamenii săi. Intră de două-trei ori în casa dărăpănată, 
cercetă toate încăperile, mai degrabă dintr-o obişnuinţă a 
meseriei lui decît dintr-o bănuială. Se apropie şi de uşa cămării, 
unde cu siguranţă că fugarii ar fi fost descoperiţi, dacă această 
cămară n-ar fi fost atât de întunecoasă. Ba chiar intră şi, în 
trecere, lovi grămada de mărăcini cu virful săbiei, fără să-i 
atingă însă pe fugarii ghemuiţi dedesubtul maldărului de 
mărăcini. în momentul acela, Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory 
trecură printr-o spaimă de nedescris. Erau însă foarte hotăriţi 
să-şi vîndă cât mai scump pielea, dacă cumva ar fi fost 
descoperiţi. Erau hotăriţi să se năpustească asupra caporalului, 
să-l ia prin surprindere, să-l dezarmeze, să-i atace şi pe cei doi 
jandarmi, să-i omoare sau să fie omoriţi. în clipa aceea, 
caporalul fu chemat de cei de afară, şi părăsi cămara, fără să fi 
observat nimic suspect. Cei patru jandarmi trimişi în cercetare 
se reîntorceau. Cu toată sîrguinţa lor, nu găsiseră nici 


urmă de fugari în toată regiunea cuprinsă între drum, ţărmul 
mării şi canalul Lemo. Dar nu se întorceau singuri. Erau însoţiţi 
de un om. 

Era un spaniol care lucra pe la sărăriile din împrejurimi. 
Mergea spre oraş, când jandarmii îl întîlniseră. Cum el le spuse 
că cutreierase tot ţinutul acesta dintre oraş şi sărării, ei se 
hotăriră să-l ducă la caporal, care să-l mai descoasă. Omul nu se 
împotrivi cîtuşi de puţin şi îi urmă. când ajunse în faţa 
caporalului, acesta îl întrebă dacă lucrătorii din sărării nu cumva 
văzuseră pe aici doi străini. 

- Nu, domnule caporal, răspunse omul, dar azi dimineaţă, la 
un ceas după ce am părăsit oraşul, am zărit doi oameni care 
tocmai veneau dinspre capătul canalului Lemo. 

- Doi oameni, ziciîntrebă caporalul. 

- Da, dar cum pe aici se ştia că execuţia ar fi avut loc azi 
dimineaţă în donjonul din Pisino şi cum Vestea evadării nu se 
răspîndise încă, nu m-am uitat în mod deosebit la aceşti doi 
oameni. Acum, că ştiu cum stau lucrurile, nu m-aş mira să fi 
Fost chiar fugarii. 

Din fundul cămării, contele Sandorf şi Ştefan Bathory auzeau 
bine această convorbire atât de importantă pentru ei, va să zică 
fuseseră văzuţi pe cînd debarcau pe ţărmul canalului Lemo ! 

- Cum te cheamă ? îl întrebă caporalul. 

- Carpena, şi sunt lucrător la sărăriile de aici. 

- l-ai recunoaşte pe aceşti doi oameni pe care i-ai văzut azi 
dimineaţă pe ţărmul canalului Lemo ? 

- Da, cred că da. 

- Atunci, ai să te duci în oraş să dai o declaraţie şi să te pui la 
dispoziţia poliţiei ! 

- Voi face cum porunciţi. 

- Ştii că se va da un premiu de cinci mii de florini pentru cel 
care îi va descoperi pe fugari ? 

- Cinci mii de florini ? 

- Şi ocna, pentru cel care îi va adăposti ! 

- Acum aflu pentru prima oară. 

- Haide, du-te, zise caporalul. 

Ştirea pe care o aflară din gura spaniolului îi făcu pe 
jandarmi să o ia din loc. Caporalul porunci oamenilor săi să 
încalece, şi cu toate că se înnoptase, porniră să scotocească 
toate ascunzişurile de pe țărmurile canalului Lemo. 


cât despre Carpena, el o porni întins înspre oraş, zicîndu-şi 
că dacă ar avea un dram de noroc, s-ar prea putea ca arestarea 
fugarilor să-i aducă un premiu gras, plătit din averea contelui 
Sandorf. Totuşi, Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory mai rămaseră 
cîtva timp în cămara aceea întunecoasă în care se ascunseseră. 
Se gindeau că jandarmii erau acum pe urmele lor, că fuseseră 
văzuţi, şi că prin 

urmare puteau fi recunoscuţi, că meleagurile isiriene nu le mai 
ofereau nici o siguranţă... N-aveau altceva de făcut decât să 
părăsească ţinutul în cel mai scurt timp, să treacă fie în Italia, 
de cealaltă parte a Adriaticei, fie de-a lungul Dalmației şi a 
zonelor militare, peste graniţa austriacă. 

Prima soluţie prezenta cele mai multe şanse de succes, cu 
condiţia însă ca fugarii să poată pune mina pe o barcă sau să 
convingă pe vreun pescar de pe litoral să-i treacă pe malul 
italian. Aşa că adoptară această soluţie. 

De aceea, către orele opt şi jumătate, de îndată ce se făcu 
destul de întuneric, Mathias Sandorf şi prietenul său părăsiră 
ferma dărăpănată şi se îndreptară spre vest, ca să ajungă cât 
mai repede pe coasta Adriaticei. în primul rînd trebuiau să aibă 
grijă să o ia pe drum în jos, ca să nu se înămolească în 
mlaştinile din apropierea canalului Lemo. Dar s-o iei pe acest 
drum necunoscut, nu însemna oare să ajungi tocmai în oraşul pe 
care drumul îl lega cu inima Istriei. Nu însemna oare să intri în 
gura lupului ? Fără îndoială că da. Dar ce puteau să facă altceva 
2 


Către orele nouă şi jumătate zăriră umbra foarte nelămurită 
a unui oraş, la o depărtare de un sfert de milă. Era foarte greu 
să-ţi poţi da seama ce oraş era. Se vedea doar o îngrămădire de 
case căţărate pe un enorm masiv stincos ce domina marea, 
deasupra unui port ce se adîncea într-o scobitură a coastei. 
Peste toată această grămadă de clădiri se înălța o clopotniţă 
subţire şi lungă, ca un cui uriaş căruia în tunericul nopţii îi dădea 
proporţii exagerate. Mathias Sandorf era hotărît să nu intre nici 
în ruptul capului în acest oraş, unde prezenţa a doi străini ar fi 
fost băgată în seamă numaidecit. Trebuiau deci să ocolească 
zidurile oraşului, dacă lucrul acesta ar fi fost cu putinţă, ca să 
ajungă undeva pe ţărmul mării. 

în timpul acesta, însă, cei doi fugari erau urmăriţi de la 
distanţă, fără ca ei să bănuiască ceva, chiar de omul care îi 


zărise când puseseră, piciorul pe ţărmul canalului Lemo - de 
Carpena, pe care îl auziseră spunînd acele cuvinte caporalului 
de jandarmi, într-adevăr, în timp ce mergea spre casă, gindindu- 
se tot timpul la premiul acela de cinci mii de florini, spaniolul o 
luase peste cîmp, ca să poată observa mai bine drumul; şi iată 
că întîmplarea, norocoasă pentru el, dar nenorocoasă pentru ei, 
îl punea acum pe urmele fugarilor. 

în momentul acela, o patrulă de poliţie, care tocmai ieşea pe 
una din porţile oraşului, era cât pe-aci să le taie drumul. Abia 
dacă mai avură timp să se ascundă într-un şanţ. Apoi porniră în 
grabă spre țărm, mergiînd tot timpul pe sub zidurile portului. 
Deodată zăriră o căsuţă de pescari, cu ferestruicile luminate şi 
cu uşa întredeschisă. Dacă Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory nu 
găseau aici adăpost, dacă oamenii de aici refuzau să-i 
găzduiască, însemna că erau pierduţi. Bineînţeles că a căuta 
adăpost aici însenna să joace totul pe o carte ; dar n-aveau 
încotro, nu mai era timp de pierdut. 

Contele Sandorf şi prietenul său se îndreptară repede într- 
acolo şi se opriră în pragul casei. înăuntru, la lumina unei lămpi 
de bord, un om îşi repara o plasă. 

- Prietene, întrebă contele Sandorf, eşti bun să-mi spui ce 
oraş e acesta ? 

- Rovigno. 

- Şi în casa cuisuntem aici ? 

- în casa pescarului Andrea Ferrato. 

- Ar consimţi pescarul Andrea Ferrato să ne dea adăpost în 
noaptea asta ? 

Andrea Ferrato îi privi pe amîndoi, făcu cîţiva paşi înspre uşă, 
zări patrula de poliţie ivindu-se după colţul zidurilor portului, 
ghici cu siguranţă cine erau cei care îi cereau adăpost şi înţelese 
că bieţii oameni ar fi fost pierduţi, dacă el ar fi şovăit să le 
răspundă. 

- Intraţi, zise el. 

Dar cei doi fugari nu se grăbeau să treacă pragul casei 
pescarului. 

- Prietene, zise contele Sandorf, se dă un premiu de cinci mii 
de florini aceluia care va preda poliţiei pe condamnaţii care au 
fugit dindonjonul din Pisino. 

- Ştiu. 


- Şi pedeapsa cu ocna pentru oricine le-ar da adăpost, 
adăugă contele Sandorf. 
- Ştiu. 
- Poţi să ne predai poliţiei, dacă vrei. 
- V-am spus să intraţi, aşa că... intraţi, răspunse pescarul. 
Şi Andrea Ferrato închise uşa, chiar în momentul cînd patrula 
de poliţie trecea prin faţa casei lui. 


VIII. CASA PESCARULUI FERRATO 


Andrea Ferrato era corsican, de fel din Santa Manza, un mic 
port din regiunea Sartena, situat ceva mai sus de virful 
meridional al insulei. Acest port, împreună cu porturile Bastia şi 
Porto Vecchio, sunt singurele porturi de pe această coastă 
orientală, atît de capricios tăiată pînă mai acum citeva mii de 
ani, azi însă îndreptată de eroziunea continuă a valurilor, care 
aproape că i-au distrus capurile, i-au umplut golfurile, i-au şters 
golfuleţele şi i-au mîncat micile intrînduri de mare. 

Aici, la Santa Manza, pe această porţiune strimtă de mare 
dintre Corsica şi pămîntul italian, îndepărtându-se uneori cu 
barca lui până printre stîincile din strimtoarea Bonifacio şi cea a 
Sardinei, se îndeletnicea Andrea Ferrato cu meseria lui de 
pescar. în urmă cu douăzeci de ani se căsătorise cu o fată din 
Sartena. După doi ani avură o fetiţă, pe care o botezară Maria. 
Meseria de pescar era destul de grea, mai ales cînd în afară de 
peşte mai pescuieşti şi mărgean, ale cărui bancuri submarine 
trebuie să le cauţi pe fundul mării, prin locurile cele mai 
periculoase din strimtoare, Dar Andrea Ferraio era un om 
curajos, voinic, neobosit, ştiind să se slujească cu aceeaşi 
iscusinţă de plasă ca şi de curăţitoarea de nămol. 

Treburile îi mergeau strună. Soţia lui, o femeie harnică şi 
ageră la minte, ţinea căsuţa din Santa Manza de îţi era mai 
mare dragul s-o vezi. Amiîndoi ştiau să scrie, să citească şi să 
socotească, aşa că erau nişte oameni cu oarecare învăţătură, 
dacă îi puneai alături de cei o sută cincizeci de mii de neştiutori 
de carte, pe care ni-i arată şi azi statistica vorbind despre cei 
două sute şaizeci de mii de locuitori ai insulei. în afară de asta - 
şi poate tocmai datorită faptului că învățase carte - Andrea 
Ferrato, deşi italian de origine, era însă francez ca idei şi ca 


sentimente, aşa cum sunt cei mai mulţi dintre corsicani. Din 
această pricină avusese oarecare neplăceri din partea 
locuitorilor acelui canton. 

într-adevăr, acest canton situat la extremitatea sudică a 
insulei, departe de Bastia, departe de Ajaccio, departe de 
principalele centre administrative şi judecătoreşti, a rămas, în 
fond, foarte refractar faţă de tot ce nu este italian sau sard - o 
stare de lucruri regretabilă, care putem spera că va lua sfirşit o 
dată cu educaţia noilor generaţii. 

Aşadar, locuitorii acelui canton duşmăneau oarecum familia 
lui Ferrato. Or, în Corsica, de la duşmănie până la ură nu este 
decât un pas, iar de la ură pînă la violenţă, incă şi mai puţin. In 
curând, anumite împrejurări înrăutăţiră această stare de lucruri, 
într-o zi, Andrea Ferrato nu mai putu răbda şi, într-o pornire de 
mînie, „găuri pielea" unuia. Cu alte cuvinte, ucise o secătură de 
prin partea locului, care îl ameninţa într-una. De aceea, trebui să 
o şteargă. 

Dar Andrea Ferrato nu era omul care să stea ascuns prin 
hăţişurile Corsicei, să ducă o viaţă de continuă luptă atât contra 
poliţiei, cât şi contra rudelor sau prietenilor mortului, să 
prelungească o serie de răzbunări care, în cele din urmă, i-ar fi 
atins pe ai săi. Hotări să se expatrieze, şi reuşi să părăsească în 
taină Corsica, pentru a se refugia pe coasta Sardiniei. Soţia lui, 
după ce prefăcu în bani tot micul lor avut, după ce vîndu casa 
din Santa Manza, după ce îşi vîndu lucrurile din casă, barca şi 
plasele de pescuit, se duse şi ea după el, împreună cu fiica lor. 
Andrea Ferrato avea de gînd să nu se mai întoarcă niciodată în 
ţinutul său natal. 

De altfel, acest omor, deşi fusese săvirşit în stare de legitimă 
apărare, îi apăsa conştiinţa. Cu ideile lui cam superstiţioase pe 
care le moştenise din moşistrămoşi, Andrea Ferrato ţinea foarte 
mull să-şi răscumpere acest păcat. îşi zicea că nu va fi iertat că 
omorise un om decât în ziua când va fi salvat viaţa altui om, 
chiar cu riscul propriei sale vieţi. Şi era foarte hotărit s-o facă, 
dacă i s-ar fi ivit vreodată ocazia. Dar după ce părăsise Corsica, 
Andrea Ferrato nu rămăsese decât puţin timp în Sardinia, unde 
putea fi recunoscut şi descoperit foarte uşor. Nu tremura pentru 
pielea lui, căci era curajos şi viteaz ; în schimb tremura la 
gândul că răzbunarea i-ar fi putut atinge pe ai săi. Aştepta 
momentul potrivit pentru a se muta în altă parte, fără a trezi 


vreo bănuială, şi astfel trecu în Italia. Acolo, la Ancona, găsi o 
ocazie de a trece Adriatica şi de a ajunge pe coasta istriană, 
ocazie pe care nu o scăpă din urină. lată de ce, şi în urma căror 
împrejurări., se stabilise corsicanul acesta în micul port Rovigno. 
Venise aici în urmă cu şaptesprezece ani ; îşi reluase meseria de 
pescar - ceea ce îi îngăduise să-şi refacă repede bunăstarea de 
dinainte. La nouă ani după ce sosise aici, soţia lui născu un 
băiat, pe care îl boteză Luigi, şi a cărui naştere costă viaţa 
mamei sale. 

De când rămăsese văduv, Andrea Ferrato trăia numai cu fiica 
şi cu fiul său. Maria, acum în vîrstă de optsprezece ani, era ca o 
mamă pentru băieţelul care mergea pe opt ani. Şi dacă inima lui 
n-ar fi fost tot timpul sfişiată de durerea de a-şi fi pierdut 
vrednica sa tovarăşă de viaţă, pescarul din Rovigno ar fi fost un 
om tot atât de fericit cum poate fi un om care munceşte şi care 
are multumirea datoriei îndeplinite. Era iubit de toată lumea din 
ţinut, gata oricînd să ajute pe oricine, fie cu un sfat bun, fie cu 
fapta. Era socotit de toţi, Şi pe drept cuvînt, ca un om iscusit şi 
priceput în meseria lui. Prin această puzderie de stînci care 
acoperă țărmurile Istriei, nu avea de ce să-i pară rău după 
pescuitul său din golful Santa Manza şi din strîmtoarea 
Bonifacio. în afară de asta ajunsese şi un foarte bun cunoscător 
al acelor locuri, unde se vorbea aceeaşi limbă pe care o vorbise 
şi el în Corsica. Ceea ce cîştiga pilotind vasele de-a lungul 
coastei, de la Pola până la Triest, se adăuga la ceea ce cîştiga 
pescuind prin apele acestea bogate. De aceea oamenii săraci 
găseau totdeauna deschisă uşa casei sale, iar fiica sa, Maria, îl 
ajuta din toată inima în operele sale de binefacere. 

Dar pescarul din Santa Manza nu uitase nici o clipă ceea ce 
îşi făgăduise sieşi. Viaţă pentru viaţă Luase viaţa unui om, 
trebuia să salveze, în schimb, viaţa altui om. lată de ce, când cei 
doi fugari apărură în pragul casei lui, Andrea Ferrato, ghicind 
cine erau, deşi ştia la ce pedeapsă se expunea, nu şovăise să le 
spună: „Intraţi", adăugând în sinea lui: „Şi Dumnezeu să ne 
ocrotească pe toţi". 

între timp patrula de poliţie trecuse prin faţa casei lui Andrea 
Ferrato, fără să se oprească. Contele Sandorf şi Ştefan Bathory 
puteau deci să se socotească în siguranţă, cel puţin pentru 
cîteva ore din noapte, în casa pescarului corsican. Casa era 
clădită nu în oraş, ci la vreo cinci sute de paşi în afara zidurilor, 


dincolo de port, pe o temelie de stînci care se înălța deasupra 
țărmului. Dincolo, la mai puţin de două sute de metri, marea, 
izbindu-se de stîncile țărmului, se întindea până în depărtările 
orizontului (cît vedeai cu ochii). înspre sud-vest se proiecta 
promontoriul, a cărui curbură închidea mica rază a portului 
Rovigno spre Adriatica. 

Locuinţa lui Andrea Ferrato se compunea din patru odăi, 
dintre care două înspre stradă, iar două în spate, şi dintr-un 
şopron de scînduri, unde se aflau uneltele de pescuit. Barca lui 
era o simplă luntre napolitană cu un catarg, cu pupa pătrată, 
lungă de treizeci de picioare, echipată cu o antenă înaltă, cu 

o pînză triunghiulară - un gen de barcă foarte potrivită pentru 
pescuitul cu năvodul. când nu avea nevoie de ea, barca era 
ancorată după nişte stînci, unde puteai ajunge cu o mică iolă, 
trasă pe uscat. În spatele casei se întindea o ogradă de o 
jumătate de pogon, cu legume, duzi, măslini şi viţă de vie, 
înspre cîmp, un gard de mărăcini o despărţea de un pirîu lat de 
cinci-şase picioare. 

Aceasta era modesta, dar ospitaliera casă în care providenta 
îi condusese pe fugari, aceasta era gazda care îşi punea viaţa în 
primejdie pentru a le da adăpost. De îndată ce uşa se închise în 
urma lor, contele Sandorf şi Ştefan Bathory cercetară cu privirea 
încăperea în care îi primise pescarul. Era încăperea principală a 
casei, cu cîteva mobile doar, dar foarte curat ţinute, care 
dovedeau gustul şi hărnicia unei gospodine vrednice. 

- Mai întîi de toate trebuie să mîncaţi, zise Andrea Ferrato. 

- Da, suntem lihniţi de foame, răspunse contele Sandorf. De 
douăsprezece ceasuri n-am mai mîncat nimic ! 

- Auzi, Maria, urmă pescarul. 

cât ai bate din palme, Maria puse pe masa puţină carne 
sărată de porc, peşte rasol, piine, o sticlă de vin de regiune, 
struguri uscați, două pahare, două farfurii şi o faţă de masă 
albă. Un Veglione - un fel de lampă cu trei feştile alimentate cu 
untdelemn - lumina încăperea. 

Contele Sandorf şi Ştefan Bathory se aşezară îndată la masă. 
Erau frînţi de oboseală. 

- Dar dumneavoastră? se adresară ei pescarului. 

- Noi am cinat, răspunse Andrea Ferrato. 

Cei doi înfometați înfulecară - acesta e cuvintul potrivit - 
bucatele ce le erau oferite cuatâta simplitate şi din toată inima. 


Dar în timp ce mîncau, nu conteneau să se uite la pescar, la 
fiică-sa şi la fiul său, care se aşezaseră într-un colţ al odăii şi îi 
priveau pe cei doi străini fără să scoată o vorbă. 

Andrea Ferrato putea să aibă vreo patruzeci şi doi de ani. Era 
un bărbat cu o înfăţişare aspră, chiar puţin tristă, cu trăsături 
expresive pe faţa sa arsă de soare, cu ochii negri şi cu o privire 
vie. Purta îmbrăcămintea pescarilor de pe Adriatica, sub care 
puteai ghici o statură robustă şi vînjoasă. 

Măria, care semăna leit cu fosta lui soţie, era înaltă, bine 
făcută, frumoasă, cu ochi negri şi focoşi, cu părul negru şi cu 
pielita obrajilor îmbujorată de vioiciunea sîngelui corsican. 
Serioasă, ca urmare a îndatoririlor pe care le avusese de 
îndeplinit încă din fragedă tinereţe, cu acea linişte în ţinută şi în 

mişcări pe care o dă o fire chibzuită, totul arăta la această fată 
o energie la care ea desigur nu va renunţa niciodată, oricare ar 
fi împrejurările în care ar arunca-o soarta. Fusese cerută în 
căsătorie în mai multe rînduri, de tineri pescari de prin 
împrejurimi, dar ea nici nu voia să audă de aşa ceva. Oare nu 
aparţinea întreaga sa viaţă tatălui ei şi acestui copil, la care 
ţinea ca la propriul ei copil ?. 
cât despre Luigi, acesta era un băiat hotărit, curajos, 
muncitor, obişnuit de pe acum cu viaţa de marinar. îl însoțea pe 
Andrea Ferrato la pescuit şi la pilotat, cu capul gol, fie vînt, fie 
ploaie. Făgăduia să ajungă un bărbat voinic, sănătos, bine legat, 
curajos, chiar îndrăzneţ, fără să-i fie teamă de furtuni, fără să-i 
pese de loc de primejdii. îşi iubea părintele şi îşi adora sora. 
Contele Sandorf iscodise cu privirea aceste trei făpturi, unite 
printr-un sentiment atât de mişcător de afecţiune. Nu încăpea 
nici o îndoială că se găsea în casa unor oameni cumsecade, în 
care puteai avea toată încrederea. După ce masa se termină, 
Andrea Ferrato se ridică şi, apropiindu-se de Mathias Sandorf, 
zise : 

- Acum, să vă culcaţi, domnilor. Nu ştie nimeni căsunteţi aici. 
Miine, vom vedea ce e de făcut. 

- Nu, Andrea Ferrato, auzise contele Sandorf. Acum ne-am 
potolit foamea şi ne-am mai întremat. Lasă-ne să plecăm 
numaidecit de-aici, unde prezenţa noastră înseamnă un pericol 
atât de mare pentru dumneata şi pentru ai dumitale ! 

- Da, să plecăm, adăugă Ştefan Bathory, şi Dumnezeu să te 
răsplătească pentru binele pe care ni l-ai făcut. 


- Trebuie să vă duceţi la culcare, insistă pescarul. În seara 
asta toată coasta este supravegheată. Nici un vas, nici o barcă 
nu au voie să iasă în larg. În noaptea asta nu puteţi încerca să 
faceţi nimic. 

- Fie, dacă aşa vrei dumneata, îi răspunse contele Sandorf. 

- Da, aşa vreau eu. 

- Un singur lucru să te mai întreb : de când s-a aflat despre 
evadarea noastră ? 

- De azi dimineaţă, răspunse Andrea Ferrato. Dar eraţi patru 
prizonieri în donjonul din Pisino. Şi aici nusunteţi decât doi. Al 
treilea urmează să fie pus în libertate, după cum se vorbeşte... 

- Sarcany izbucni contele Sandorf, abia stăpînindu-şi o 
pornire de miînie ce îl apucase pronunţind acest nume, de oare 
ce îi era atâta scîrbă. 

- Şi al patrulea ?... întrebă Ştefan Bathory, fără să aibă 
curajul să-şi termine fraza. 

- Al patrulea mai trăieşte încă, răspunse Andrea Ferrato. 
Execuţia a fost amînată. 

- Trăieşte ! exclamă Ştefan Bathory. 

- Da, zise ironic contele Sandorf. Călăii aceia aşteaptă să ne 
înhaţe din nou şi pe noi, ca să ne facă bucuria să murim toţi trei 
împreună. 

- Maria, zise Andrea Ferrato, condu-i pe oaspeţii noştri în 
odaia din dos, dinspre ogradă, dar fără lumină. Astă seară nu 
trebuie să se vadă de afară că e lumină în odaia aceea. Pe urmă 
te poţi culca şi tu. Lingi şi cu mine vom sta de veghe. 

- Da tată, zise băiatul. 

- Veniţi domnilor, îi pofti fata. 

Contele Sandorf şi prietenul său striînseră călduros mîna 
pescarului. Apoi trecură în odaia din dos, unde îi aşteptau două 
saltele bune, umplute cu foi de porumb, pe care urmau să se 
odihnească după atita oboseală. 

Dar Andrea Ferrato şi părăsise casa, împreună cu Luigi. Voia 
să se asigure că nimeni nu dădea tircoale casei, nici dinspre 
țărm, nici dincolo de pârâu. Fugarii se puteau odihni fără nici o 
grijă până a doua zi în zori. Noaptea trecu fără să se întîmple 
nimic deosebit. Pescarul ieşise din casă în mai multe rînduri. Nu 
văzuse nimic ce i-ar fi dat de bănuit. A doua zi, la 18 iunie, în 
timp ce oaspeţii săi mai dormeau încă, Andrea Ferrato se duse 
până în centrul oraşului şi pe chei, să mai tragă cu urechea. Ici 


şi colo, cîteva pilcuri de oameni stăteau de vorbă. Discutau 
despre afişul pus încă din ajun, care anunţa evadarea celor doi, 
pedeapsa prevăzută pentru tăinuitori şi premiul promis 
denunţătorului. Lumea flecărea, venea cu veşti noi, repeta 
zvonurile vagi care nu" spuneau mare lucru. Nimic nu arăta că 
Mathias Sandorf şi cu" prietenul "său ar fi fost văzuţi prin 
împrejurimi, sau măcar că li's-ar fi bănuit prezenţa prin acel 
ţinut. Dar, către ora zece dimineaţa, când caporalul de Jandarmi 
şi oamenii săi se înapoiară la Rovigno după cercetările pe care 
le făcuseră în timpul nopţii, se răspîndi zvonul că fuseseră zăriţi 
doi străini, acum douăzeci şi patru de ore, pe malurile canalului 
Lemo. Jandarmii cercetaseră tot ţinutul, până la mare, ca să le 
dea de urmă, dar fără nici un rezultat. Nu găseau nimic care să 
le arate că ei trecuseră pe acolo. Prin urmare, fugarii ajunseseră 
pesemne până la țărm, puseseră, mina pe o barcă şi fugiseră 
într-un alt punct al Istriei, sau chiar trecuseră frontiera 
austriacă. Totul era cu putinţă. 

- Bravo, zicea lumea. Asta înseamnă pentru vistierie o 
economie de cinci mii de florini ! 

- Banii ăştia vor putea fi întrebuinţaţi mai bine decât să se 
plătească o denunţare mirşavă ! 

- Aşa e! De-ar da Dumnezeu să scape ! 

- Să scape 1... Păi, au şi scăpat !... La. ora asta sunt în 

siguranţă de cealaltă parte a Adriaticei ! 

judecând după astfel de vorbe pe care le puteai auzi printre 
ţăranii, muncitorii şi târgoveţii opriţi în faţa afişelor, se vedea că 
lumea era mai degrabă de partea condamnaților, cel puţin 
istrienii de origine slavă sau italiană. De aceea, funcţionarii 
austrieci nu puteau conta pe o denunţare din partea lor şi 
făceau tot ce le sta în putinţă ca să pună mâna pe fugari. Toate 
patrulele de poliţie şi posturile de jandarmi erau în picioare, încă 
din ajun, şi un neîncetat schimb de depeşe avea loc între 
Rovigno, Pisino şi când Andrea Ferrato se întoarse acasă, către 
ora unsprezece, împărtăşi şi celorlalţi aceste veşti, mai mult 
bune decât proaste. 

La ora aceea, contele Sandorf şi Ştefan Bathory tocmai îşi 
terminau dejunul, serviţi de Maria în camera în care îşi 
petrecuseră noaptea. După aceste cîteva ceasuri de somn şi 
după această mîncare gustoasă, se simțeau complet refăcuţi. 


- Ce mai nou, prietene ? întrebă contele Sandorf, de îndată 
ce uşa se închise după Andrea Fernato. 

- Domnilor, răspunse pescarul, părerea mea e că 
deocamdată n-aveţi de ce să vă temeţi. 

- Dar ce se mai vorbeşte în oraş ? întrebă Ştefan Bathory. 

- Se vorbeşte de doi străini care ar fi fost zăriţi ieri dimineaţă, 
în clipa când debarcau pe malul canalului Lemo... Şi de 
dumneavoastră e vorba, domnilor... 

- Aşa e, de noi e vorba, zise Ştefan Bathory. Un om, un 
lucrător de la sărării, ne-a văzut şi ne-a denunţat. 

Şi Andrea Ferrato fu pus la curent cu tot ce se petrecuse la 
ferma aceea părăsită, în timp ce fugarii erau ascunşi acolo. 

- Şi nu ştiţi cine e acel denunţător întrebă pescarul, stăruitor. 

- Nu l-am văzut, răspunse contele Sandorf, doar l-am auzit 
vorbind. 

- E un lucru foarte neplăcut, continuă Andrea Ferrato, dar 
important e că vi s-a pierdut urma. De altfel, chiar dacă s-ar 
bănui că v-aţi ascuns în casa mea, cred că nu trebuie să vă 
temeţi de vreo trădare. Toată lumea din ţinutul Rovigno este 
alături de dumneavoastră 

- Da, răspunse contele Sandorf, şi nu mă mir de loc. Oamenii 
de pe aici sunt nişte oameni foarte cumsecade. Totuşi, trebuie 
să ţinem seamă şi de autorităţile, austriace, care vor face tot ce 
le stă în putinţă ca să ne înhaţe din nou. 

- Ceea ce trebuie să vă liniştească, domnilor, zise pescarul, 
este că toată lumea crede că aţi şi trecut de cealaltă parte a 
Adriaticei. 

- Să dea Dumnezeu să fie aşa ! adăugă Maria, care îşi 
împreunase mîinile ca într-o rugăciune. 

- Aşa va fi, draga mea copilă, răspunse contele Sandorff cu 
cea mai desăvirşită încredere în glas. Cu ajutorul cerului, aşa va 
fi ! 

- Şi cu al meu, domnule conte, zise Andrea Ferrato. Acum, eu 
mă duc la treburile mele. Lumea e obişnuită să ne vadă pe țărm, 
pe Luigi şi pe mine, dregindu-ne plasele sau curăţindu-ne 
luntrea, şi nu trebuie să ne schimbăm nimic din obiceiurile 
noastre. De altfel, trebuie să văd cum e timpul, înainte de a lua" 
o hotărâre. Vă rog să rămâneţi în odaia asta. Să nu ieşiţi de aici 
sub nici un motiv. Şi, ca să nu trezim nici o bănuială, deschideţi 


fereastra ce dă spre ogradă, dar staţi mai în fundul odăii, nu vă 
arătaţi. Eu mă întorc peste un ceas sau două. 

Apoi Andrea Ferrato ieşi, însoţit de fiul său, lăsând-o pe Maria 
să-şi vadă de treburile ei obişnuite pe lingă casă. Ciţiva pescari 
umblau de ici-colo de-a lungul țărmului. Andrea Ferrato voi, din 
precauţie, să mai schimbe câteva vorbe cu ei, înainte de a se 
duce s-ă-şi întindă plasele pe nisip. 

- Vîntul ăsta dinspre răsărit e bine venit, zise unul dintre ei. 

- Da, răspunse Andrea Ferratoi furtuna de alaltăieri a curăţat 
straşnic tot cerul. 

- Hm făcu un. altul, seara, briza ar putea foarte bine să se 
răcească şi să se schimbe în vijelie, dacă începe să mai bată şi 
briza. 

- Ce are a faceTot vânt dinspre uscat va fi, aşa că marea nu 
va fi agitată printre stînci. 

- Vom vedea. Te duci la pescuit în noaptea asta, Andrea ? 

- Desigur, dacă e vremea bună. 

- Dar nu ştii că este oprit de a ieşi în larg ? 

- Aceasta este numai pentru vasele mari, nu şi pentru bărcile 
care nu se îndepărtează prea mult de țărm. 

- Atunci, cu atât mai bine, căci s-a dat de veste că dinspre 
sud vin încoace nişte bancuri de ton, aşa că trebuie să ne 
grăbim să ne aşezăm năvoadele. 

- Ei, aşfăcu Andrea Ferrato. Nu e tirziu nici peste cîteva zile ! 

- Ba, poate că da! 

- Ba nu, ascultă-mă pe mine ce-ţi spun Eu dacă ies în 
noaptea asta, mă duc să pescuiesc bonicuşi înspre Orsera sau 
Parenzo. 

- Treaba ta! Dar noi începem să ne aşezăm năvoadele la 
poalele stîncilor. 

- Faceţi cum vreţi ! 

Andrea Ferrato şi Luigi se duseră să-şi caute plasele, pe care 
le lăsaseră sub şopron, întinse pe nisip ca să se usuce. Peste 
două ceasuri, pescarul se întoarse acasă, după ce îi spuse fiului 
său să pregătească cângile pentru pescuitul bonicuşilor - un fel 
de peşti mari cu carnea roşie-închisă, aparţinînd genului tonilor, 
din specia anxidelor. După vreo zece minute, după ce fuma o 
pipă în 


pragul casei sale, Andrea Ferrato se duse la oaspeţii săi în 
odaia lor, în timp ce Maria îşi vedea de lucru mai departe prin 
jurul casei. 

- Domnule conte, zise pescarul, vîntul bate dinspre uscat şi 
nu cred că marea va fi furioasă în noaptea asta. Or, mijlocul cel 
mai simplu, şi prin urmare cel mai bun pentru a fugi fără să vi se 
poată da de urmă, este să vă îmbarcaţi împreună cu mine. Dacă 
vă hotărâți, cel mai bun lucru ar fi să plecăm astăseară, pe la 
zece. O să vă strecuraţi printre stînci pînă la marginea apei. N-o 
să vă vadă nimeni. lola mea vă va duce până la barcă, şi vom 
porni repede în larg, fără să dăm cuiva de bănuit, căci toţi ştiu 
că eu ies la pescuit în noaptea asta. Dacă briza se înteţeşte, 
vom merge de-a lungul țărmului, aşa încât să vă debarc dincolo 
de frontiera austriacă, peste golful Cattaro. 

- Dar dacă briza nu se înteţeşteîntrebă contele Sandorf. 
Atunci, ce ai de gînd să faci ? 

- Vom ieşi în larg, răspunse pescarul, vom străbate Adriatica 
şi am să vă debarc prin apropiere de Rimini, acolo unde se varsă 
Padul. 

- Barca dumitale e în stare să facă drumul acesta ? întrebă 
Ştefan Bathory. 

- Da. E o barcă bună, pe jumătate prevăzută cu punte, o 
barcă pe care eu şi cu fiul meu am pus-o la încercare pe timp de 
furtună. De altfel, trebuie să riscăm. 

- Noi, fireşte că trebuie să riscăm, căci e în joc viaţa noastră, 
răspunse contele Sandorf. Dar dumneata, prietene, de ce să-ţi 
pui viaţa în primejdie ? 

- Asta e treaba mea domnule conte, răspunse Andrea 
Ferrato, şi dacă vreau să vă servesc, nu-mi fac decât datoria. 

- Datoria ? 

- Da. 

Şi Andrea Ferrato povesti întâmplarea aceea din viaţa sa, în 
urma căreia trebuise să părăsească Santa Manza şi Corsica, 
adăugiînd că binele pe care urma să-l facă acum n-ar fi decât o 
dreaptă ispăşire a. răului pe care-l făcuse atunci. 

- Ce suflet de omexclamă contele Sandorf, profund mişcat de 

această povestire. Apoi continuă : 

- Dar fie că mergem dincolo de golful Cattaro, fie că mergem 
până la coasta italiană, dumneata va trebui să lipseşti de aici 
destul de multă vreme. Ce vor crede oamenii din Rovigno 


despre lipsa dumitale ? După ce că ne-ai pus în siguranţă, nu 
trebuie să te mai expui să fii arestat la întoarcere... 

- Să n-aveţi nici o grijă de nimic, domnule conte, răspunse 
Andrea Ferrato. Uneori rămîn şi cinci-şase zile pe mare, când 
vremea pescuitului e în toi. De altfel, vă spun înc-o dată: asta e 
treaba mea. Aşa trebuie să facem, şi aşa vom face  Hotărirea 
pescarului era neclintită. Planul lui Andrea Ferrato era, de bună 
seamă, cel mai bun şi cel mai uşor de adus la îndeplinire, căci 
cu barca lui cu pînze - cel puţin aşa spera el - nu avea de ce să 
se teamă, chiar dacă marea ar fi fost furioasă. Măsurile de 
precauţie trebuiau luate numai în momentul îmbarcării. Noaptea 
se anunţa a fi întunecoasă, fără lună pe cer şi foarte probabil că 
o dată cu căderea umbrelor, de-a lungul coastei se va lăsa o 
ceaţă groasă, din aceea care nu se mai întinde şi în larg. La ora 
aceea, de-a lungul țărmului pustiu nu va mai fi nimeni, în afară 
de unu sau doi vameşi. cât despre ceilalţi pescari, vecinii lui 
Andrea Ferrato, aceştia vor fi ocupați să-şi întindă năvoadele 
dincolo de puzderia asta de stînci, adică la două sau trei mile 
mai jos de Rovigno. Cînd ei vor zări barca lui, dacă o vor zări, 
barca va fi de mult în larg, cu cei doi fugari ascunşi sub punte. 

- Şi ce distanţă e în linie dreaptă între portul Rovigno şi 
punctul cel mai apropiat de pe coasta italiană întrebă atunci 
Ştefan Bathory. 

- Cam cincizeci de mile. 
- Şi cât timp ne trebuie ca să o străbatem ? 

- Dacă avem vânt bun din spate, putem ajunge cam în 
douăsprezece ore. Dar dumneavoastră n-aveţi bani. şi veţi avea 
nevoie de ei. Luaţi briul ăsta în care sunt trei sute de florini şi 
încingeţi-vă cu el. 

- Prietene... protestă Mathias Sandor. 
- O să mi-i daţi înapoi mai tîrziu, îl întrerupse pescarul, când 
veţi fi în siguranţă. Şi acum, aşteptaţi-mă ! 

După ce puseră totul la cale, Andrea Ferrato se duse la 
treburile lui, aci lucrând pe țărm, iaci făcîndu-şi de lucru prin 
casă. Luigi cără în barcă merinde pentru clteva zile, fără ca 
cineva să-l observe, după ce mai întîi avu grijă să înfăşoare 
toate proviziile într-o pînză de schimb. 

Nu era cu putinţă nimic care i-ar fi putut stînjeni planurile lui 
Andrea Ferrato. Ba chiar se arătă atât de prevăzător tot restul 
zilei, încât nici nu se mai duse „să-i vadă pe oaspeţii săi. Mathias 


Sandorf şi Ştefan Bathory rămaseră ascunşi în fundul odăii, a 
cărei fereastră fu lăsată tot timpul deschisă. 

Se înţeleseseră ca pescarul să le dea de veste cînd va fi 
timpul să plece. De altfel, în timpul după-amiezii veniră mai 
mulţi vecini să stea cu el la taifas, şi vorbiră despre pescuit şi 
despre toninele care apăruseră prin părţile Istriei. Andrea 
Ferrato îi primi în încăperea cea mare şi le dădu de băut, după 
cum îi era obiceiul. 

Aşa trecu cea mai mare parte a zilei, cu lume care venea şi 
pleca, şi cu taifas. Uneori venea vorba şi de prizonierii care 
evadaseră. La un moment dat se zvoni chiar că fuseseră prinşi 
prin împrejurimile canalului Quarnero, pe cealaltă coastă a 
Istriei, zvon care fu dezminţit în curând. Totul părea deci că 
merge strună. Bineînţeles că ţărmul era supravegheat mai 
straşnic ca de obicei, fie de slujbaşii vămii, fie de agenţii poliţiei 
sau de jandarmi ; fără îndoială însă că nu va fi aşa de greu să 
scapi de toată supravegherea asta când se va lăsa întunericul. 
Opreliştea, cum am spus, nu privea decit vasele de cursă lungă 
sau cabotoarele din Mediterana, nu şi bărcile de pescuit, care nu 
se îndepărtau prea mult de țărm. Aşa că, Andrea Ferrato putea 
foarte bine să-şi pregătească de plecare barca, fără să-l fi bănuit 
cineva. 

Andrea Ferrato îşi făcuse toate socotelile, dar nu avusese în 
vedere o vizită, cu care se pomeni către ora şase seara. La- 
început, vizita aceasta nu-l îngrijoră în mod deosebit, ci doar îl 
cam miră. Nu îi pricepu rostul ameninţător decât după plecarea 
vizitatorului. Ceasul tocmai bătuse de şase. Maria se 
îndeletnicea cu pregătirea cinei, şi masa era aşezată în odaia 
cea mare, când se auziră două bătăi la uşă. Fără, să şovăiască 
nici o clipă, Andrea Ferrato se duse să deschidă. Rămase uluit: 
în faţa lui era spaniolul Carpena. 

Acest Carpena era de fel din Almayate, un orăşel din 
provincia Malaga. Părăsise Spania - aşa cum Andrea Ferrato 
părăsise Corsica - fără îndoială că în urma vreunei încurcături - 
şi venise să se stabilească în Istria. Aici se îndeletnicea cu 
meseria de sărar, cărând în interiorul ţării produsele salinelor de 
pe coasta occidentală -o meserie afurisită, de pe urma căreia 
cîştiga doar atât cât să poată trăi. Era un bărbat voinic şi tânăr, 
avînd abia douăzeci şi cinci de ani, mic de statură, dar lat în 
spate, cu un cap cât o baniţă, cu păr creţ, aspru şi negru, o 


mutră din acelea colţuroase, care îţi fac tot atâta plăcere să le 
vezi la un cîine, ca şi la un om. Carpena, care era un om ursuz, 
duşmănos, răzbunător şi pe deasupra destul de laş, nu era văzut 
cu ochi buni de nimeni. Nu se ştia prea lămurit de ce trebuise să 
fugă din ţara lui. Mai multe hărţuieli cu tovarăşii săi de prin 
saline, pe care îi ameninţa şi cu care se încaieră într-una, nu 
putuseră să-i facă o reputaţie bună. Toată lumea era bucuroasă 
să n-aibă nici o legătură cu el. Totuşi, Carpena n-avea câtuşi de 
puţin aceeaşi părere proastă despre el, nici despre firea lui, nici 
despre făptura lui. Dimpotrivă. Aşa se explică - şi vom vedea 
îndată în ce scop - că el încerca să intre în legături cu Andrea 
Ferrato. Trebuie să recunoaştem că, de la început, pescarul îl 
primise cu destulă răceală şi vom vedea că purtarea lui era 
îndreptăţită, după ce vom arăta ce pretenţii avea omul acesta. 

Carpena abia intrase în odaie, că Andrea Ferrato îl şi opri 
întrebîndu-l: 

- Ce cauţi aici la mine ? 
- Tocmai treceam pe aici, şi cum am văzut lumină la 
dumneata, am intrat. 
- Şi de ce ? 
- Aşa, ca să te văd, vecine. 
- Ştii prea bine că vizitele dumitale nu-mi fac nici o plăcere. 

- De obicei aşa este, răspunse spaniolul, dar azi poate că o 
să te răzgîndeşti. 

Andrea Ferrato nu pricepu şi nu putea ghici ce însemnau 
aceste cuvinte destul de enigmatice ale lui Carpena. Cu toate 
acestea nu-şi putu stăpini o tresărire, care nu-i scăpă de loc 
vizitatorului său. După ce acesta închise uşa după el, începu iar: 

- Am de vorbit ceva cu dumneata. 
- Nu cred că avem nimic de vorbit noi doi. 

- Ba da... trebuie să-ţi vorbesc... între patru ochi, adăugă 
spaniolul, coborînd puţin vocea. 

- Atunci, vino dincolo, răspunse pescarul, care în ziua aceea 
avea motivele lui să nu refuze nimănui intrarea în casa sa. 

La un semn al lui Andrea Ferrato, Carpena străbătu 
încăperea şi îl urmă în odaia lui. Această odaie nu era despărțită 
decât printr-un perete subţire de aceea pe care o ocupa contele 
Sandorf şi tovarăşul său. Una dădea înspre drum, cealaltă înspre 
ogradă. De îndată ce rămaseră singuri, pescarul întrebă : 

- Ce vrei de la mine ? 


- Vecine, începu Carpena, vin iarăşi să fac apel la buna 
dumitale prietenie. 

- Şi în legătură cu ce? 

- în legătură cu fiica dumitale. 

- Să nu te mai aud că-mi vorbeşti despre asta 

- Dar ascultă-mă... Ştii că mi-e dragă Maria, şi că dorinţa mea 
cea mai arzătoare este să-mi fie nevastă. 

lată ce dorea Carpena. într-adevăr, de cîteva luni încoace, 
Carpena se ţinea de capul fetei. După cum lesne îşi poate da 
seama oricine, îi dădea ghes mai mult interesul decât 
dragostea. Faţă de ceilalţi pescari, Andrea Ferrato era un om 
înstărit ; şi faţă de spaniol, care nu avea nimic, pescarul era un 
om de-a dreptul bogat. Aşa că era foarte firesc ca în mintea 
acestui Carpena să fi încolţit gândul de a ajunge ginerele lui; pe 
de altă parte, tot atât de firesc era ca de fiecare dată pescarul 
să-i spună să-şi mai pună pofta-n cui, pentru că nu-l putea 
suferi. 

- Carpena, zise cu răceală Andrea Ferrato, ai mai întrebat-o 
şi pe fiica mea, şi ea ţi-a spus: nu! M-ai mai întrebat şi pe mine, 
şi eu ţi-am spus : nu ! Dacă totuşi mai stăruieşti şi azi, eu îţi 
spun pentru ultima dată : nu! 

Faţa spaniolului se contractă violent. Buzele îi tremurau 
lăsînd să i se vadă dinţii. Din ochi îi scapără o privire sălbatică. 
Dar odaia aceasta, slab luminată, nu-i îngădui lui Andrea Ferrato 
să observe chipul acesta plin de răutate. 

- Acesta e ultimul dumitale cuvânt ? întrebă Carpena. 

- Acesta e ultimul meu cuvînt, dacă acum e pentru ultima 
dată când dumneata îţi reînnoieşti cererea, răspunse pescarul. 
Dar dacă mai vii înc-o dată cu aceeaşi cerere, vei căpăta acelaşi 
răspuns. 

- Am să mai vin. Da, am să mai vin, zise Carpena, dacă Maria 
îmi va spune să mai vin ! 

- Maria... Ştii prea bine că fiica mea n-are pentru dumneata 
nici un sinţămiînt de prietenie sau de preţuire, exclamă Andrea 
Ferrato. 

- Simţămintele ei se pot schimba, după ce voi avea o întîlnire 
cu ea, răspunse Carpena. 

- O întîlnire ? 

- Da Ferrato, vreau să-i vorbesc. 

- Şi când ? 


- Chiar acum 1... Mă-nţelegi ?... Trebuie să-i 
vorbesc! ...Trebuie !... Chiar în seara asta ! 

- Uite, îţi răspund eu în locul ei.: nu ! 

- Bagă de seamă ce faci, zise Carpena, ridicînd vocea, bagă 
de seamă ! 

- Să bag de seamă 

- Am să mă răzbun ! 

- N-ai decit să te răzbuni, dacă poţi şi dacă îţi dă 
mînarăspunse Andrea Ferrato, care se aprinse şi 
el. Ştii prea bine că amenințările tale nu mă înfricoşează. Şi 
acum haide, pleacă, dacă nu vrei să te dau afară ! 

Spaniolul simţi că sîngele i se urcă în ochi. Era cît pe-aci să 
se  năpustească asupra pescarului. lzbuti însă să se 
stăpânească, şi, după ce trînti cu putere uşa, ieşi valvirtej, fără 
să rostească un cuvînt. 

Abia ieşise Carpena, că uşa dinspre odaia vecină, unde se 
aflau fugarii, se deschise. Contele Sandorf, căruia nu-i scăpase 
nimic din această convorbire, se ivi în prag şi, înaintînd spre 
Andrea Ferrato, îi spuse încet: 

- Omul ăsta e cel ce ne-a denunţat caporalului de jandarmi. 
Ne cunoaşte. Ne-a văzut când am debarcat pe malul canalului 
Lemo. Ne-a urmărit până la Rovigno. Se vede cât de colo că ştie 
că dumneata ne-ai dat adăpost în casa dumitale. Aşa că, lasă-ne 
să fugim numai decât, sau de nu, suntem pierduţi... şi dumneata 
la fel. 

Andrea Ferrato rămase ca trăsnit. Nu găsi nimic ce să-i 
răspundă contelui Sandorf. Simţea clocotindu-i în vine sîngele 
de corsican. îi uitase pe cei doi fugari, pentru care riscase atâta 
până atunci. Nu se mai gindea acum decât la spaniol, nu-l mai 
vedea înaintea ochilor decât pe Carpena 

- Ticălosul !... Ticălosul !... murmură el în sfîrşit. Da. Ştie 
totul ! Sântem la cheremul lui Ar fi trebuit să pricep de la- 
nceput ! 

Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory îl priveau îngrijoraţi. 
Aşteptau să vadă ce va zice, ce va face. Trebuiau să ia grabnic o 
hotărire, nu mai era de pierdut nici o clipă. Poate că în 
momentul acesta erau şi denunţaţi. 

- Domnule conte, zise în cele din urmă Andrea Ferrato, poliţia 
poate năvăli în casa mea dintr-o clipă în alta. Desigur că golanul 
ăsta ştie, sau cel puţin bănuieşte că dumneavoastră sânteţi aici 


A venit să-mi propună un tîrg Să-i dau pe fiica mea, ca să 
tacăVa căuta cu orice preţ să vă piardă, ca să se răzbune 
împotriva meaşi dacă agenţii vin aici, e cu neputinţă să scapi 
din ghearele lor, şi veţi fi descoperiţi. Da, trebuie să fugiţi 
numaidecit! 

- Ai dreptate, Ferrato, zise contele Sandorf. Dar înainte de a 
ne despărţi, lasă-mă să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut 
pentru noi, şi pentru ce voiai să faci... 

- Ceea ce voiam să fac, vreau şi acum, zise foarte serios 
Andrea Ferrato. 

- Refuzăm, răspunse Ştefan Bathory. 

- Da, refuzăm, adăugă contele Sandorf. Destul ţi-ai 
primejduit viaţa până acum. Dacă suntem găsiţi în locuinţa 
dumitale, ocna te aşteaptă. Vino, Ştefan, să părăsim această 
casă, până nu aducem într-însa urgia şi nenorocirea. Să fugim, 
dar să fugim singuri Andrea Ferrato îi opri. 

- Unde vă duceţi? zise el. Tot ţinutul e păzit. Agenţii poliţiei şi 
jandarmii cutreieră toată cîmpia zi şi noapte. Nicăieri nu găsiţi 
un punct pe țărm de unde să vă puteţi îmbarca, şi nici o potecă 
nepăzită care să vă ducă la graniţă. Să plecaţi aşa, singuri, 
înseamnă să vă duceţi la moarte sigură ! 

- Urmati pe tatăl meu, domnilor, adăugă Maria. Orice s-ar 
întîmpla, încercînd să vă salveze, el nu-şi face decât datoria. 

- Aşa e, fata mea, răspunse Andrea Ferrato, nu-mi fac decât 
datoria, ai dreptate. Fratele tău ne aşteaptă, de bună seamă, la 
iolă. Noaptea e foarte întunecoasă. până să prindă ei de veste, 
noi vom fi în larg. Sărută-mă, Maria, sărută-mă, şi să plecăm. 
Dar contele Sandorf şi prietenul său nu voiau în ruptul capului să 
accepte un asemenea sacrificiu. Să părăsească această casă 
pentru a nu-l pune în primejdie pe pescar. Dar să se îmbarce 
însoţiţi de el, cînd bietul om ar putea să plătească această faptă 
cu ocna - asta nu ! 

- Haide, Ştefan, zise contele Sandorf. Odată plecați din casa 
aceasta, nu vom mai avea să ne temem decît pentru noi! 

Şi prin fereastra deschisă a odăii lor, fugarii erau gata să 
sară în ogradă, apoi să fugă fie până la ţărmul mării, fie în 
interiorul ținutului, când Luigi intră, alergînd într-un suflet. 

- Agenţii! strigă el. 

- Adio! zise Mathias Sandorf. Şi sări pe fereastră, urmat de 

tovarăşul său. 


În momentul acela, o patrulă de poliţie năvăli în camera din 
faţă. în fruntea lor era Carpena. 

- Ticălosule! izbucni Andrea Ferrato. 

- Acesta e răspunsul meu la refuzul tău! îi răspunse spaniolul. 

Pescarul fu înhăţat şi legat burduf. într-o clipă, agenţii intrară 
şi cercetară toate încăperile. Fereastra deschisă dinspre ogradă 
le arăta drumul pe care îl luaseră fugarii. Agenţii se năpustiră 
numaidecit după ei. 

Cei doi ajunseseră acum la gardul ce despărţea fundul ogrăzii 
de pîrîu. Contele Sandorf, după ce îl trecu dintr-o săritură, îl 
ajută pe Ştefan Bathory să-l treacă şi el, cînd, deodată, se auzi o 
împuşcătură la vreo cincizeci de paşi în spatele lor. 

Ştefan Bathory fusese lovit de un glonţ, care îi atinse doar 
umărul; dar braţul îi rămase paralizat, aşa că încercarea 
prietenului său de a-l ajuta să sară gardul nu-i mai era de nici un 
folos. 

- Fugi ! îi strigă el. Fugi, Mathias ! 

- Nu Ştefan, nu. Vom muri împreună, răspunse contele 
Sandorf, după ce încercase pentru ultima dată să-l ridice pe 
tovarăşul său rănit. 

- Fugi, Mathias, repetă Ştefan Bathory, şi scapă-ţi viaţa, ca 
să-i pedepseşti pe trădători ! 

Ultimele cuvinte ale lui Ştefan Bathory fură ca un ordin 
pentru contele Sandorf. Pe umerii săi apăsa acum sarcina 
întregii opere pe care o începuseră toţi trei împreună - numai 
pe umerii lui ! Magnatul din Transilvania, conspiratorul din 
Triest, tovarăşul lui Ştefan Bathory şi-al lui Ladislau Zathmar 
trebuia să facă loc omului dreptăţii . 

în clipa aceea agenţii, care ajunseseră la capătul ogrăzii, se 
aruncară asupra rănitului. Contele Sandorf era cât pe-aci să 
cadă în mîinile lor, dacă ar mai fi şovăit o singură clipă. 

- Adio, Ştefan, adio, strigă el. Şi, dintr-o săritură, trecu pârâul 
din dosul gardului apoi se făcu nevăzut. 

Cinci sau şase împuşcături fură trase în direcţia lui dar 
gloanţele nu-l atinseră pe fugarul care, schimbîndu-şi mereu 
direcţia, alerga cât îl ţineau picioarele înspre mare. Agenţii însă 
continuau să-l urmărească. Neputindu-l vedea prin întuneric, 
renunţară să o ia de-a dreptul pe urmele lui. Se împrăştiară în 
toate părţile, ca să-i taie orice retragere, atât înspre interiorul 
ținutului, cât şi înspre oraş şi înspre promontoriul care închide 


golful la nord de Rovigno. O patrulă de jandarmi venise în 
ajutorul lor şi se răspiîndiră în aşa fel, încât contele Sandorf să 
nu mai aibă nici o altă ieşire decât spre litoral. 

Dar odată ajuns acolo, ce mai putea să facălsbuti-va, oare, 
să pună mîna pe o barcă, să o pornească în largul Adriaticei. Cu 
siguranţă că nu va mai avea timp, şi înainte chiar de a putea 
părăsi ţărmul, va fi doborât de gloanţe. Totuşi, îşi dădu seama 
numaidecât că orice retragere înspre răsărit îi va fi tăiată, 
împuşcăturile, strigătele agenţilor şi jandarmilor care se 
apropiau tot mai mult, îi arătau că era înconjurat de pe acum din 
toate părţile dinspre uscat. Nu putea fugi, aşadar, decât spre 
mare şi pe mare. Bineînţeles că asta însemna să meargă la 
moarte sigură ; era mai bine însă să-ţi găseşti moartea în valuri, 
decit s-o aştepţi în faţa plutonului de execuţie, în curtea 
fortăreței din Pisino. 

Contele Sandorf alergă deci înspre țărm. Din cîteva salturi 
ajunse până la marginea apei. Simţea agenţii în spatele lui, iar 
gloanţele trase la întâmplare îi şuierau pe deasupra capului. 

Ţărmul era presărat cu o mulţime de stînci, aşa cum se 
poate vedea în tot lungul acestui litoral al Istriei. Printre aceste 
stînci, o sumedenie de băltoace num ca îi gropile scobite în 
nisip, unele adinci de mai multe picioare, altele în care apa abia 
ajungea până la glezne. Acesta era singurul drum care îi mai 
rămînea deschis lui Ma'thias Sandorf. Deşi era încredinţat că la 
capătul lui îl aştepta moartea, el nu şovăi să-l urmeze. 

lată-l, deci, trecînd peste băltoace, sărind din stîncă în 
stincă; dar atunci silueta lui se desprinse mai limpede pe fondul 
mai puţin întunecat al zării. Numaidecit, nişte strigăte arătau că 
fusese văzut, şi agenţii se luară în goană după el. Contele 
Sandorf era hotărit, de altfel, să nu se lase prins de viu. Marea 
n-avea decât să-l predea poliţiştilor, dar ea nu le va da decât un 
cadavru. Această goană înverşunată pe stâncile alunecoase şi 
care se clătinau, pe iarba aceasta de mare viscoasă, printre 
băltoacele în care risca la fiecare pas să cadă, ţinu aproape un 
sfert de ceas. Fugarul izbutise să păstreze distanţa ; dar în 
curînd uscatul se termină. 

Ajunsese acum pe una din ultimele stînci de pe ţănm. Doi sau 
trei agenţi erau abia la vreo zece paşi de el, ceilalţi, mai în urmă 
cu vreo douăzeci de paşi. Atunci contele Sandorf se ridică în 
picioare. Scoase un ultim strigăt - un strigăt de adio adresat 


cerului, Apoi, în clipa când o salvă îl învălui într-o ploaie de 
gloanţe, se azvirli în mare. Agenţii care ajunseră până la 
marginea şirului de stînci nu mai zăriră decât capul fugarului, ca 
un punct negru, purtat spre larg. 

O nouă salvă încreţi faţa apei în jurul lui Mathias Sandorf. Și 
cu siguranţă că fusese atins de unul sau de mai multe gloanţe, 
căci el se scufundă sub valuri şi nu mai ieşi la suprafaţă. 

Jandarmii şi poliţiştii rămaseră până spre ziuă să observe 
toată întinderea aceasta presărată cu stînci, tot ţărmul acesta 
nisipos, începînd de la promontoriul din nordul golfului şi până 
dincolo de fortul de la Rovigno. Dar... în zadar. Nimic nu arăta că 
Mathias Sandorf s-ar fi putut întoarce pe țărm. Cu siguranţă deci 
că dacă nu fusese ucis de un glonţ, contele Sandorf se înecase. 

Totuşi, cu toate cercetările cât se poate de amănunțite, nu fu 
găsit nici un corp, nici printre stînci, nici pe țărm, pe o lungime 
de mai bine de două leghe. Dar cum vântul bătea dinspre uscat, 
iar direcţia curenților era către sud-vest, fără îndoială că trupul 
neînsufleţit al fugarului fusese tirit în larg. Aşadar, contele 
Sandorf, seniorul maghiar, avusese drept mormînt valurile 
Adriaticei ! 

Aceasta fu versiunea - şi, în definitiv, cea mai firească - pe 
care o adoptă guvernul austriac, după o anchetă amănunţită. 
Aşa că justiţia trebui să-şi urmeze cursul. Ştefan Băthory, prins 
în împrejurările pe care le ştim, fu dus din nou în timpul nopţii, şi 
sub escortă, în donjonul din Pisino, unde se întiîlni pentru câteva 
ceasuri cu Ladislau Zathmar. Execuţia era fixată pentru a doua 
zi, la 30 iunie. Fără îndoială că în aceste ultime clipe ale vieţii 
lor, Ştefan Băthory şi-ar fi putut revedea pentru ultima oară 
soţia şi copilul, iar Ladislau Zathmar ar fi putut primi o ultimă 
îmbrăţişare din partea servitorului său, căci se dăduse 
autorizaţia de a intra în donjonul din Pisino. Dar doamna Băthory 
cu fiul său precum şi Borik, care ieşise din închisoare, părăsiseră 
Triestul. Neştiind unde fuseseră duşi prizonierii, deoarece 
arestarea fusese ţinută în mare secret, ei căutaseră până în 
Ungaria, până în Austria, iar după pronunţarea sentinţei de 
condamnare nu mai avură timp să-i regăsească. Ştefan Băthory 
nu avu, deci, nici această ultimă consolare de a-şi revedea soţia 
şi fiul. Nu le putu spune numele acelor trădători, care scăpaseră 
acum şi de dreapta pedeapsă a lui Mathias Sandorf ! 


La ora cinci seara, Ştefan Băthory şi Ladislau Zathmar fură 
împuşcaţi în curtea fortăreței. Căzură ca nişte oameni care au 
ştiut să-şi dea viaţa pentru patria lor. De acum încolo, Silas 
Toronthal şi Sarcany puteau să se socotească la adăpost de 
orice răzbunare. Secretul trădării lor nu era cunoscut decât de ei 
şi de guvernatorul Triestului, trădare care le fu plătită cu o 
jumătate din averea lui Mathias Sandorf, cealaltă jumătate fiind 
rezervată, printr-o favoare specială, moştenitoarei contelui, 
când va împlini optsprezece ani. Silas Toronthal şi Sarcany, care 
nu ştiau ce înseamnă remuşcarea, puteau, deci, să se bucure în 
linişte de bogăţiile obţinute prin mirşava lor trădare. Un alt 
trădător, de asemenea se părea că nu trebuie să se mai teamă 
de nimic, era spaniolul Carpena, căruia i se plăti premiul de cinci 
mii de florini, destinat denunţătorului. Dar dacă bancherul şi 
complicele lui puteau rămâne mai departe la Triest, cu capul 
sus, pentru că secretul trădării lor fusese păstrat, în schimb 
Carpena, sub povara urii tuturor, trebui să părăsească Rovigno 
şi să se ducă aiurea. De altfel, puţin îi 

păsaNu mai avea de ce să se teamă, nici chiar de răzbunarea 
lui Andrea Ferrato. Căci pescarul fusese arestat, judecat şi 
condamnat la ocnă pe viaţă, pentru că dăduse adăpost fugarilor. 
Maria rămăsese singură cu frăţiorul ei, Luigi, pradă mizeriei, în 
casa aceea din care tatăl lor fusese smuls pentru totdeauna 
Aşa dar, trei ticăloşi, mânaţi doar de pofta banilor, fără măcar să 
fi fost împinşi de un simţămînt de ură contra victimelor lor - 
afară, poate, de Carpena - trei ticăloşi, dintre care unul urmărea 
să-şi restabilească situaţia băncii sale compromise, iar ceilalţi 
doi să cîştige o avere, nu se dăduseră înapoi din faţa acestei 
mîrşăvii. 

Oare o asemenea ticăloşie va rămîne nepedepsită, aici pe 
pământ, unde dreptatea lui Dumnezeu nu se arată totdeauna. 
Cei trei patrioţi, contele Sandorf, contele Zathmar şi Ştefan 
Bâthory, şi omul acela simplu dar cumsecade, Andrea Ferrato, 
nu vor fi oare răzbunaţi niciodată ? Viitorul va răspunde la 
această întrebare. 


PARTEA A DOUA 


I. PESCADE ŞI MATIFOU 


La cincisprezece ani după ultimele întâmplări ce încheie 
prologul acestei povestiri, în ziua de 24 mai 1882, era zi de 
sărbătoare la Raguza, unul din principalele oraşe ale provinciilor 
dalmate. 

Dalmația nu e decât o lungă fâşie de pământ, aşezată între 
partea septentrională a Alpilor Dinarici, Herţegovina şi Marea 
Adriatică. Locul de abia ajunge ca să poată adăposti, puţin mai 
înghesuită, o populaţie de patru-cinci sute de mii de suflete. 
Aceşti datarăţi sunt o rasă frumoasă de oameni : sobri, în 
această regiune stearpă, unde pământul cultivab il este atit de 
rar ; dirji, cu toate nenumăratele urgii pe care le-au îndurat de-a 
lungul istoriei lor, mîncilri faţă de Austria, la care Tratatul de la 
CampoFormio i-a anexat în 1815, şi, înainte de toate, foarte 
cinstiţi, din moment ce ţara aceasta a putut fi numită, după 
frumoasa expresie a domnului Yriarte, „ţara uşilor fără lacăte !" 

Dalmația e împărţită în patru regiuni, care se împart la 
rândul lor în districte; aceste regiuni sunt: Zara, Spalato, Cattaro 
şi Raguza. Reşedinţa guvernatorului general este în Zara, 
capitală provinciei. Tot în Zara se întruneşte şi dieta, dintre 
membrii căreia unii sîmt membri şi în camera superioară de la 
Viena. Vremurile s-au schimbat mult de cînd, în veacul al XVI- 
lea, uscocii - turcii fugari, în război deschis cu musulmanii ca şi 
cu creştinii, cu sultanul ca şi cu republica Veneţiei - terorizau 
acest țărm al Adriaticei. Dar uscocii au dispărut şi urmele lor nu 
se mai regăsesc decât în Carniolia. Acum regiunea Adriaticei 
este tot atât de sigură ca orice altă regiune de pe țărmurile 
mîndrei şi poeticei Mediterane. Raguza, sau mai bine-zis micul 
stat al Raguzei a fost mult timp un stat republican, chiar 
înaintea Veneţiei, deci din secolul al IX-lea. Abia în anul 1808, un 
decret al lui Napoleon | l-a alăturat în anul următor regatului 
lliriei, făcînd din el un ducat pentru mareşalul Marmont. încă din 
secolul al IX-lea corăbiile raguzane, care cutreierau toate mările 
Levantului, aveau monopolul comerţului cu „necredincioşii" 
monopol acordat de Sf. Scaun - ceea ce dădea Raguzei o 
importanţă deosebită faţă de aceste mici republici ale Europei 
meridionale. Raguza se mai distingea şi prin alte însuşiri alese 
iar faima învăţaţilor săi, renumele scriitorilor săi, gustul artiştilor 
săi îi atrăsese denumirea de „Atena slavonă". Dar pentru 
cerinţele comerţului maritim e nevoie şi de un port în care să se 


poată ancora bine, de o apă destul de adîncă, pentru ca să 
poată primi vasele de mare tonaj. Un asemenea port însă, îi 
lipsea Raguzei. Portul său e strimt, astupat de stînci care se 
ridică pînă la suprafaţa apei, încât nu permite de loc intrarea 
altor vase decât a cabotoarelor mai mici sau a simplelor bărci de 
pescuit. 

Din fericire la o jumătate de leghe mai spre nord, în fundul 
uneia din scobiturile golfului Ombla-Fumera, un capriciu al 
naturii a format unul din acele porturi minunate, care pot 
satisface toate nevoile celei mai largi navigaţii. Este portul 
Gravosa - poate cel mai bun port de pe această coastă dalmată. 
Aici, apa e destul de adîncă, bună chiar şi pentru vasele de 
război; aici este loc destul şi pentru şantiere de reparaţii şi 
pentru şantiere de construcţii ; aici, în fine, pot face escală şi 
pacheboturile acelea mari, cu care viitorul va înzestra toate 
mările globului. Deci, la această dată, drumul de la Raguza până 
la Gravosa devenise un adevărat bulevard, plantat cu pomi 
frumoşi, mărginit de vile încîntătoare şi foarte frecventat de 
populaţia oraşului, care număra pe atunci între şaisprezece şi 
şaptesprezece mii de locuitori. 

în ziua aceea, pe la orele patru - era o frumoasă după- 
amiază de primăvară - raguzanii porniseră în mare număr spre 
Gravosa. în acest cartier - căci Gravosa, aşezată la porţile 
oraşului, putea fi socotită un cartier al Raguzei - era o 
sărbătoare locală, cu fel de fel de jocuri, cu barăci de bilei, cu 
muzică şi dans în aer liber, cu scamatori, acrobaţi şi comedianţi, 
ale căror reclame, instrumente şi cântece făceau un zgomot 
asurzitor pe străzile cartierului şi până pe cheiurile portului. 
Pentru un străin ar fi fost o ocazie minunată de a studia 
diferitele tipuri ale rasei slave, amestecată cu tot felul de 
nomazi. Dar în afară de aceşti nomazi, veniţi la serbare ca să 
exploateze curiozitatea vizitatorilor, mai veniseră şi o mulţime 
de oameni de la ţară şi de la munte, ca să petreacă. 

Erau mai ales multe femei : doamne de la oraş, ţărănci din 
împrejurimi sau pescăriţe de pe litoral. La unele vedeai după 
îmbrăcăminte că voiau să imite ultima modă din Europa 
occidentală. La celelalte, portul varia de la regiune la regiune, 
măcar prin cîteva amănunte : purtau cămăşi albe, cu mânecile 
şi pieptul brodate, mantale largi, fără mâneci, cu desene 
multicolore, brâuri cu o sumedenie de ţinte de argint - un 


adevărat mozaic în care culorile se îmbină ca într-un covor 
persan - apoi, peste părul împletit cu tot felul de panglici 
colorate, nişte pălării albe cu un văl - aşa-zis „okronga" - care 
cade pe spate ca vălul unui turban oriental, turetci şi ghete 
prinse de picior cu cordoane de pai. Şi peste toată această 
găteală ciudată o mulţime de giuvaere, brățări, coliere sau 
bănuţi de argint, totul aranjat într-o sută de feluri, pentru 
podoaba gitului, a braţelor, a pieptului şi a brâului. Aceste 
zorzoane le puteai vedea până şi la găteala bărbaţilor de la ţară, 
care nu dispreţuiau nici ei sclipitorul chenar de dantelă care 
scoate mai bine la iveală marginile veşmintelor. 

Dar dintre toate aceste costume raguzane pe care le purtau 
cu atâta graţie până şi marinarii din port, costumele lucrătorilor 
clin port - o corporație privilegiată - erau cele care atrăgeau în 
mod cu totul deosebit privirile tuturor. când îi vedeai îmbrăcaţi 
aşa - cu turban, vestă, jiletcă, brîu, şalvari şi papuci - hamalii 
aceştia păreau nişte orientali în toată legea. Parcă crai pe 
cheiurile de la Galata sau în piaţa Tophane din Constantinopol. 

Sărbătoarea era în toi. Barăcile gemeau de lume, la fel ca şi 
piaţa, şi cheiurile. De altfel, mai era şi un număr de senzaţie 
foarte nimerit pentru a atrage cât mai mulţi curioşi : lansarea 
unui „trabacolo" - un fel de vas specific Adriaticei, cu două 
catarge şi două pînze în formă de trapez. Lansarea trebuia să 
aibă loc la ora şase seara ; corabia, după ce i se scoseseră 
proptelele ce o susțineau în timpul construcţiei, nu mai aştepta 
decât să se dea drumul otgonului, ca să o pornească pe luciul 
mării. 

până atunci, însă, comedianţii, muzicanţii ambulanți şi 
acrobaţii îşi arătau care mai de care talentele şi iscusinţa lor, 
spre marea mulţumire a publicului. Trebuie să spunem că 
muzicanţii erau cei care atrăgeau cei mai mulţi spectatori. 
Printre ei, guzlarii, sau cântăreții din guzlă, adunau cei mai mulţi 
bani.  Cântau cu o voce guturală cîntecele ţării lor, 
acompaniindu-se cu instrumentele lor ciudate ; merita să te 
opreşti să-i asculţi. Guzla, de care se servesc aceşti virtuoşi ai 
străzii, are mai multe coarde întinse pe un miner foarte lung, pe 
care cântăreţul trage cu un arcuş mic, cântînd în acelaşi timp şi 
din gură; e adevărat că de cele mai multe ori vocea nu-l ajută, 
dar cântă şi el cum poate. 


Unul din aceşti cântăreţi - un vlăjgan cât toate zilele, cu faţa 
palidă şi cu părul brun, ţinîndu-şi între genunchi instrumentul ce 
semăna cu un violoncel prăpădit - cânta, făcând în acelaşi timp 
fel de fel de gesturi, o canţonetă, a cărei traducere aproape 
euvînt cu euvînt, ar fi cam asta : 


Cînd răsună cântecul,. 

Cântecul ţigăncii, Bagă de seamă de vezi 
Cum îşi cîntă ea cîntecul, 

Sau, ia seama 

La ţigancă! 

Dacă stai departe de ea, ţi dacă 

Focul prea duios al privirii ei 

Se ascunde aşa, sub genele ei lungi, 
Alunei poţi s-o priveşti, poţi s-o asculţi | 
Cînd răsună cîntecul, 

Cîntecul ţigăncii, 

Bagă de seamă de vezi 

Cum îşi cîntă ea cântecul, 

Suu, ia seama 

La ţigancă! 


După acest prim cuplet, cîntăreţul, cu talerul de lemn în 
mînă, veni să le ceară celor de faţă obolul - câţiva bănuţi de 
aramă. Dar se vede că strinsese destul de puţini bani, căci se 
întoarse la loc să mai încerce să-şi înduioşeze auditoriul cu al 
doilea cuplet al canţonetei: 


Dar dacă ţiganca, în timp ce cântă, 

Te priveşte cu ochii săi mari şi negri, 

Inima ji-o prinde într-o clipită, 

Şi dacă ţi-a prins-o... nu-i mai dă drumul 
când răsună cîntecul, 

Cântecul ţigăncii, 

Bagă de seamă de vezi 

Cum îşi cântă ea cîntecul, 

Sau, ia seama 

La ţigancă! 


Un bărbat în vârstă de vreo cincizeci- şi cinci de ani asculta 
liniştit cântecul ţiganilor; dar, cum era foarte puţin sensibil la 
astfel de manifestări poetice, punga lui rămăsese până atunci 
închisă. E adevărat că nu cântase tiganca, de care era vorba în 
canţonetă, „privindu-l cu ochii ei mari şi negri", ci namila asta de 
om care vorbea în numele ei. Era gata să o ia din loc fără să dea 
un ban, când fata care îl însoțea îl opri, zicînd : 

- Tată, n-am bani la mine. Te rog, dă-i ceva acestui om 
cumsecade ! 

Şi aşa se pomeni guzlarul cu patru sau cinci creitari, pe care 
altfel nu i-ar fi căpătat, dacă n-ar fi intervenit fata. Aceasta nu 
pentru că tatăl ei, care era un om foarte bogat, ar fi fost atât de 
zgârcit, încât să nu miluiască un biet coţcar de bilci; dar se 
vedea că nu era dintre aceia pe care mizeriile omeneşti să-l 
poată înduioşa. 

Apoi, strecurindu-se amindoi prin mulţime, se îndreptară spre 
alte barăci nu mai puţin zgomotoase, în timp ce guzlarii se 
împrăştiau prin cîrciumile învecinate ca să-şi „lichideze'" 
gologanii pe care îi adunaseră. Nu cruţară sticlele de „şliboviţă" 
- ţuica aceea aspră obţinută prin distilarea prunei şi care curgea 
ca apa prin gâtlejurile acestor ţigani. 

Dar nu toţi artiştii aceştia bătuţi de vreme, nu toţi aceşti 
cântăreţi sau scamatori se bucurau la fel de bunăvoința 
publicului. Printre cei mai năpăstuiţi erau şi doi acrobaţi, care se 
căzneau zadarnic pe o estradă să atragă spectatori. Deasupra 
acestei estrade spînzurau nişte pinze într-o stare destul de 
jalnică, vopsite în culori ţipătoare, reprezentând animale 
sălbatice, pictatecu vopsea de apă, clei şi albuş de ou, cu 
contururi fantastice - lei, şacali, hiene, tigri, şerpi boa etc, 
sărind, alergind sau tîrîndu-se în mijlocul unor peisaje aiurea. în 
spate era o mică arenă, ascunsă în dosul unor pînze învechite şi 
cu prea multe găuri, ca ochii indiscreţilor să nu fie îndemnați să 
se uite înăuntru, ceea ce desigur că păgubea încasările. în faţă, 
pe unul din stîlpii destul de slab înfipţi în pămînt, era prinsă o 
tablă, o firmă rudimentară, pe care puteai citi aceste cinci 
cuvinte, scrise grosolan cu cărbune: 


PESCADE ŞI MATIFOU 
acrobaţi francezi 


Din punct de vedere fizic - şi desigur că şi din punct de 
vedere moral - aceşti doi oameni erau atât de deosebiți unul de 
altul, pe cât pot fi două făpturi omeneşti. De bună seamă că 
numai originea lor comună îi apropiase, ca împreună să 
cutreiere lumea şi să se ia la trîntă cu viaţa. Amîndoi erau din 
Provența. De unde îşi. găsiseră astfel de nume ciudate oamenii 
aceştia, care poate că acolo, în ţara lor îndepărtată, purtau: alt 
nume? Oare nu de la cele două puncte geografice între care se 
deschide golful Alger - capul Matifou şi peninsula Pescade ? Ba 
chiar de la ele: şi adevărul e că aceste nume li se potriveau de 
minune, ca numele de Atlas unei namile de luptător de Mei. 
Capul Matifou este o colină de formă rotundă, uriaşă şi 
impunătoare, care se înalţă la capătul nord-estic al portului 
Alger, ca şi cum ar vrea să înfrunte stihiile dezlănţuite şi să 
merite celebrul vers : 


„Puterea sa de neînvins a obosit vremea!" 


Şi, de fapt, aşa arăta şi atletul Matifou - un Aicide, un Porthos, 
un rival demn de Ompdraille, de Nicolas Creste şi de alţi 
luptători faimoşi de pe arenele din sudul Franţei. 

Acest atlet - despre care s-ar fi putut spune că „trebuie să-l 
vezi ca să crezi" - avea o înălţime de aproape şase picioare, 
capul mare, umerii foarte largi, pieptul ca foalele unui fierar, 
picioarele ca nişte trunchiuri de copaci de doisprezece ani, 
braţele ca nişte biele de maşină, mîinile ca nişte foarfeci mari de 
tăiat metale. Era însăşi puterea omenească întruchipată, şi dacă 
şi-ar fi ştiut vîrsta, ai fi rămas uimit când ai fi aflat că abia 
intrase într-al douăzeci şi doilea an. Fiinţa aceasta, de o 
inteligenţă fără îndoială mediocră, avea însă o inimă bună, o fire 
naivă şi blândă. Nu ura şi nu duşmănea pe nimeni. N-ar fi fost în 
stare să facă nimănui nici cel mai mic rău. De-abia îndrăznea să 
strângă mâna ce i se întindea, de frică să n-o strivească într-a 
sa. Deşi era puternic ca un tigru, nu avea nimic din firea unui 
tigru. De aceea tăcea şi se supunea la un simplu cuvînt, la un 
simplu gest al prietenului său, ca şi cum un capriciu al naturii ar 
fi făcut din el fiul uriaş al acestui prichindel. 

Prin contrast, la capătul vestic al golfului Alger, peninsula 
Pescade, din faţa capului Matifou, este îngustă, subţire şi lungă - 
o fâşie stincoasă şi gingaşă, care se prelungeşte în mare. De aci 


se trăgea numele de Pescade, pe care îl purta acest băiat de 
douăzeci de ani, mic, subţire, plăpînd, şi care nu cîntărea în livre 
nici pe sfert din cât cîntărea celălalt în kilograme. Era însă foarte 
mlădios, sprinten în. mişcări, ager la minte, bine dispus în orice 
împrejurare, filozof în felul său, inventiv şi practic - o adevărată 
maimuţă, dar fără să aibă şi răutatea maimuţei - şi care îşi 
legase pentru totdeauna soarta lui de soarta bunului şi 
zdravănului pachiderm, pe care îl conducea de-a lungul tuturor 
grelelor încercări ale acestei vieţi de comedianţi. 

Amîndoi erau acrobati de meserie şi colindau toate bilciurile. 
Matifou lupta în arene, făcea toate exerciţiile de forţă, îndoia în 
miîini bare de fier, îi ridica cu braţele întinse pe cei mai grei 
dintre spectatori, jongla cu tînărul său camarad de parcă ar fi 
jonglat cu o bilă de biliard. Pescade defila, cînta, făcea fel de fel 
de giumbuşlucuri, înveselea publicul, ţopăind ca o paiaţă, fără 
să obosească niciodată, şi uimea lumea cu figurile lui de 
echilibristică pe care le executa cu multă dibăcie, sau cu figurile 
pe care le făcea cu cărţile de joc, în care i-ar fi întrecut pe cei 
mai iscusiţi prestidigitatori, arătîndu-se oricînd gata să-i cîştige 
pe cei mai şireţi jucători la orice jocuri de calcul sau de noroc ? 

- Mi-am trecut bacalaureatul ! îi plăcea lui să spună mereu. 

Dar „mă veţi întreba: de ce?" asta era vorba lui Pescade - de 
ce, în ziua aceea, pe cheiul Gravosei, aceşti doi bieţi comedianţi 
se vedeau părăsiţi de spectatorii ce treceau la alte barăci. De ce 
erau ameninţaţi să încaseze o nimica toată, deşi aveau atât de 
mare nevoie de bani? Era într-adevăr un lucru inexplicabil. 

Şi totuşi limbajul lor - un amestec plăcut de provensală şi de 
italiană - era mai mult decât suficient ca să-i facă să fie înţeleşi 
de un un public dalmat. De cînd plecaseră din ţara lor, din 
Proventa, singuri, fără părinţi - pe care, de altfel, nu şi-i 
cunoscuseră niciodată, ca nişte adevărate produse ale unei 
generaţii spontanee - izbutiseră să o scoată cumva la capăt, 
bătînd tîrgurile şi bilciurile, trăind mai degrabă prost decit bine, 
dar totuşi trăind, şi dacă nu prînzeau în fiecare zi, măcar cinau 
aproape în fiecare seară : ceea ce era de ajuns, căci - după cum 
spunea mereu Pescade - „nu trebuie să ceri imposibilul". 

Şi totuşi, dacă în ziua aceea bravul băiat nu cerea, 
imposibilul, cel puţin încerca şi el, căutînd să atragă citeva 
duzini de spectatori în faţa teatrului său de bilci, cu speranţa că 
până la urmă se vor hotări să-i viziteze sărăcăcioasa lui arenă. 


Dar nici reclama zgomotoasă pe care o făcea, cu plăcutul său 
accent străin, pentru a atrage lumea, nici potopul său de vorbe 
fără şir, care ar fi îmbogăţit pe un scriitor de vodeviluri, nici 
maimuţărelile sale, care ar fi descreţit fruntea chiar şi a unui 
sfânt de piatră din firida unei catedrale, nici strimbăturile şi 
mersul său deşelat, de parcă ar fi fost de cauciuc, nici jocul 
perucii lui, ce i se revărsa peste stofa roşie a tunicii, nici 
ţopăielile sale, demne de Pulcinello din Roma sau de Stentarello 
din Florenţa, n-aveau nici o putere asupra publicului. Şi doar de 
cîteva luni de zile de când erau aici izbutiseră să atragă publicul 
acesta slav ! 

După ce părăsiseră Proventa, cei doi prieteni străbătuseră 
Alpii  Maritimi, regiunea Milanului, Lombarei iei, Veneţiei, 
cocoţaţi - ca să zicem aşa - unul în cîrca celuilalt, căci Matifou 
era renumit prin forţa lui, iar Pescade prin sprinteneala lui. 
Faima lor îi adusese pînă la Triest, în inima lliriei. De la Triest, 
urmînd drumul Istriei, coboriseră pe coasta dalmată, la Zara, la 
Salone, la Raguza, găsind că e mai cu cîştig să meargă mereu 
înainte decât să se întoarcă pe vechiul drum. Căci pe unde 
trecuseră o dată, toată lumea le cunoştea repertoriul. Dar dacă 
mergeau tot înainte, însemna că aduceau cu ei un repertoriu 
nou, din care puteau să scoată ceva parale. 

Acum, însă, vedeau prea bine că turneul lor, care niciodată 
nu fusese foarte bun, ameninţa să devină foarte rău. De aceea, 
bieţii comedianţi nu mai aveau decât o dorinţă, pe care nu ştiau 
cum s-o înfăptuiască: să se întoarcă în patria lor, să mai vadă o 
dată Proventa şi să nu se mai aventureze atât de departe de 
locurile lor de baştină. Dar Pescade şi Matifou trăgeau după ei o 
ghiulea - ghiuleaua mizeriei... şi să faci cîteva sute de leghe cu 
această ghiulea de picioare, era foarte greu ! 

înainte de a se gîndi însă la viitor, trebuiau să se gindească 
la prezent, adică la cina de astă-seară, care nu le era cituşi de 
puţin asigurată. Nu aveau încă nici un creiţar în casă - dacă 
putem da acest nume pretenţios colţului de fular în care 
Pescade obişnuia să ţină legat avutul celor doi asociaţi. 
Degeaba se străduia el din toate puterile în faţa teatrului său de 
bîlci ! Degeaba lansa apeluri desperate prin văzduh! Degeaba 
Matifou îşi arăta muşchii braţelor, ale căror vine ieşeau în afară 
ca tulpinile unei iedere încolăcite în jurul unui trunchi noduros 


de copacnNici un spectator nu arăta că ar avea de gînd să intre în 
baracă. 

- Tare cărpănoşi mai sunt dalmatii ăştia, zise Pescade. 

- Chiar, nişte cărpănoşirepetă Matifou. 

- Hotărit lucru, cred că azi cam greu vom face saftea. De 
aceea zic eu, Matifou, că ar trebui să ne luăm catrafusele... 

- Şi unde să ne cărăm ? 

- Dar curios mai eştirăspunse Pescade. 

- Haide, spune ! 

- Ei bine, ce ai zice de o ţară, unde am putea fi aproape siguri 
că vom mînca măcar o dată pe zi ? 

- Şi care e ţara aceea, Pescade? 

Ah e departe, e cam departe, foarte departe... şi chiar mai 

departe decât foarte departe, Matifou! E la capătul pămîntului ? 

- Pămîntul n-are capăt, răspunse sentenţios Pescărie. Dacă ar 
avea capăt, n-ar fi rotund. Dacă n-ar fi rotund, nu s-ar învirti. 
Dacă nu s-ar învirti ar sta nemişcat! Şi dacă ar sta nemişcat... 

- la spune, ce s-ar întîmpla întrebă Matifou. 

- Ce să se întîmple. Ar cădea peste soare mai repede decât 
scot eu un iepure din pălărie! 

- Şi atunci ? 

- Şi atunci, s-ar întîmpla ceea ce i se întîmpla unui scamator 
neîndemînatic, ţinâd două din bilele cu care jonglează se 
ciocnesc în aer! Crac! Totul se duce naibii, şi publicul te fluieră şi 
ţi cere banii înapoi, iar tu trebuie să i-i dai, şi în seara aceea nu 
mai cinezi nimic ! 

- Care va să zică dacă Pămiîntul ar cădea peste soare, noi n- 
am mai cina ? întrebă Matifou. 

Şi gîndurile lui Matifou se scufundară în aceste perspective 
infinite. Stînd într-un colţ al estradei, cu braţele încrucişate pe 
piept, mişca din cap ca un chinez de porțelan, nu mai zicea 
nimic, nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic. Era adîncit în 
gîndurile cele mai de neînțeles pentru el. Totul se învălmăşea în 
căpăţâna lui mare. Şi iată că simţi în străfundurile fiinţei lui o 
prăpastie imensă. | se păru că se ridică sus, foarte sus... mai sus 
decât foarte sus: vorba aceasta a lui Pescade, aplicată la 
depărtarea lucrurilor, îi rămăsese înfiptă în minte. Apoi, 
deodată, simţi că se rostogoleşte... în propriul său stomac, adică 
inhău! 


Fu un adevărat coşmar. Bietul om se ridică de pe scăunel, cu 
mîinile întinse, ca un orb. încă un pas şi ar fi căzut de pe 
estradă. 

- Hei, Matifou! Ce-i cu tine strigă Pescade, apucîindu-l de 
mână şi izbutind, nu fără greutate, să-l tragă înapoi. 

- Ce-i... ce-i... ce-i cu mine ? 

- Da, ce-i cu tine? E că... — făcu Matifou, adunîndu-şi încetul 
cu încetul ideile - treabă foarte grea, deşi numărul lor nu era 
prea mare - e că trebuie să stau de vorbă cu tine, Pescade ! 

- Dă-i drumul, vorbeşte dragul meu, nu-ţi fie teamă, nu te 
aude nimeni. Publicul a dispărut ! 

Matifou se aşeză pe scăunelul său, şi cu braţul său vânjos, 
dar binişor, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-l spargă, îl trase 
lângă el pe bravul său camarad mai mic. 


II. LANSAREA UNUI TRABACOLO 


- Aşadar, nu mai merge, întrebă Matifou. 

- Ce să nu mai meargă, zise Pescade. 

- Treaba. 

- Ar putea merge şi mai bine, fără îndoială, dar ar putea 
merge şi mai prost. 

- Pescade ! 

- Ce e, Matifou ? 

- Mi-e ciudă pe mine pentru ceea ce am să-ţi spun. 

- Mie o să-mi fie ciudă pe tine numai dacă meriţi să-mi fie 
ciudă ! 

- Uite ce e... Ar trebui să mă părăseşti. 

- Nu pricep ce vrei să spui... Să te las baltă ? întrebă Pescade. 

- Da. 

- Spune mai departe, uriaşul visurilor mele. Mă interesează 
tot ce spui tu. 

- Da... sunt convins că dacă vei fii singur, vei ieşi mai bine la 
socoteală !... Eu te stînjenesc, şi dacă n-aş fi eu, tu ai găsi uşor 
un mijloc să... 

- la spune, Matibu, răspunse foarte serios Pescade, nu-i aşa 
că tu eşti un om voinic? 

- Da ! 

- Şi înalt ? 

- Da! 


- Ei bine, aşa de voinic şi de înalt cum eşti, nu ştiu cum a 
putut să încapă în tine prostia asta atât de mare pe care mi-ai 
spus-o. 

- De ce, Pescade ? 

- Pentru că e o prostie mai mare decât tine, Matifou. Eu să te 
părăsesc, nătărăul meu iubit. Dar dacă n-aş fi eu cu tine, te 
întreb: cu cine ai mai face tu jonglerii ? 

- Cu cine ? 

- Cine ar mai face saltul mortal pe ceafa ta ? 

- Nu zic că... 

- Sau săritura cea mare pe palmele tale? 

- La naiba !... făcu Matifou, încurcat în faţa acestor întrebări 
atât de stăruitoare. 

- Da... în faţa unui public în delir... bineînţeles, cînd se 
întîmplă să avem public ! 

- Public !... murmură Matifou. 

- Aşa că, urmă Pescade, taci din gură şi să nu ne gândim 
decât să cîştigăm atât cât să avem cu ce cina astă-seară. 

- Mie nu mi-e foame! 

- Ba întotdeauna ţi-e foame Matifou, aşa că ţi-e foame şi 
acum, răspunse Pescade, deschizîind cu amîndouă mîinile fălcile 
uriaşe ale prietenului său, care nu mai avea nevoie şi de 
măselele minţii, ca să poată spune că are cei treizeci şi doi de 
dinţi. Văd asta după caninii tăi, lungi ca nişte colţi de dulău. Ţi-e 
foame, ascultă-mă pe mine ce-ţi spun, şi când nu vom cîştiga 
decât o jumătate de florin sau un sfert de florin, tot n-ai să rămii 
nemiîncat ! 

- Dar tu, micul meu Pescade ? 

- Eu ?... Mie îmi ajunge un bob de mei. Eu n-am nevoie să fiu 
puternic; pe câtă vreme, tu fiul meu... Fii atent ce îţi spun. Cu 
cât mănânci mai mult cu atât te îngraşi mai mult! Şi cu cât te 
îngraşi mai mult, cu atît mai mult te faci un fenomen !... 

- Fenomen... da ! 

- Eu, dimpotrivă, cu cât mănînc mai puţin, cu atit slăbesc mai 
mulţi şi cu cât slăbesc mai mult, cu atît mai mult mă fac şi eu un 
fenomen. Nu-i aşa ? 

- Aşa-i, răspunse Matifou, cu aerul cel mai naiv din lume. Prin 
urmare, în interesul meu, Pescade, trebuie să mănînc, nu-i aşa ? 

- întocmai cum zici, dulăul meu. Şi, pe de altă parte, eu, în 
interesul meu, nu trebuie să mănînc ! 


- Va să zică, dacă n-ar fi demiîncare decât pentru unul 
singur... 

- Aceea ar fi partea ta! 

- Şi dacă ar fi pentru doi oameni ?... 

- Tot partea ta ar fi. Ce dracu', Matifou, doar tu faci cât doi ! 

- Cât patru... cât şase... cât zece !... exclamă uriaşul, pe care, 
într-adevăr, nu l-ar fi putut dobori nici zece oameni. 

Lăsând la o parte exagerarea gogonată care le place atleţilor 
de când lumea, adevărul era că Matifou îi învinsese pe toţi 
luptătorii care se măsuraseră până acum cu el. Se povesteau 
despre el aceste două întîmplări care dovedesc forţa sa într- 
adevăr uluitoare. într-o seară, la Nîmes, într-un circ construit din 
lemn, una din birnele care susțineau căpriorii clădirii slăbi. Se 
auzi o trosnitură care aruncă groaza printre spectatorii 
ameninţaţi să fie striviţi de prăbuşirea acoperişului, sau să se 
strivească unii pe alţii în picioare, grăbindu-se spre ieşire. Dar 
Matifou era şi el acolo. Dintr-un salt fu lângă biîrna care şi 
începuse să iasă de la locul ei, şi în clipa când căpriorii se 
clătinau gata să se prăbuşească, el îi susţinu cu umerii săi 
puternici, până când ieşi toată lumea din sală. Apoi, dintr-un alt 
salt, se repezi afară, în timp ce acoperişul se prăbuşea în urma 
lui. întâmplarea aceasta dovedeşte puterea umerilor săi. În ce 
priveşte puterea braţelor sale, iată acum o altă întâmplare. într- 
o zi, pe cîmpia din Camargue, un taur furios scăpă din ţarcul în 
care era închis, o luă la goană, răni citeva persoane, şi ar fi 
pricinuit cele mai mari nenorociri, dacă n-ar fi intervenit Matifou. 
Matifou îi ieşi în faţă, îl aşteptă, înfigîndu-se fără teamă în faţa 
lui; apoi, în clipa când taurul se năpusti înspre el, cu botul în 
pămînt, el îl apucă de coarne, îl răsturnă la pămînt cu o lovitură 
de picior şi îl ţinu cu picioarele în sus, până ce taurul fu legat şi 
domolit. 

S-ar putea povesti şi alte întîmplări în legătură cu această 
putere supraomenească; cele două de mai sus, însă, sunt 
suficiente pentru a ne arăta nu numai forţa lui Matifou, ci şi 
curajul şi devotamentul său, căci el nu şovăia niciodată când era 
vorba să-şi pună viaţa în pericol pentru a veni în ajutorul 
semenilor săi. Era, deci, un om pe cât de puternic, pe atât de 
bun la suflet. Ca să nu-şi piardă însă din putere - cum repeta 
într-una prietenul său - Matifou trebuia să măniînce; şi Pescade îl 
silea să măniînce, lipsindu-se mai bine el, când nu era demîncare 


decât pentru unu sau chiar pentru doi oameni. Dar în seara 
aceea, cina nu se ivea - nici măcar pentru unul singur - la 
orizont. 

- Pentru că e ceaţă, spunea Pescade. 

Şi pentru a risipi această ceaţă, bietul băiat începu iar să 
facă fel de fel de maimuţăreli şi să strige, încercând să atragă 
lumea. Se învirtea de colo pînă colo pe estradă, dădea din mâini 
şi din picioare, umbla deşelat ca un om de gumă, iar când nu 
mergea pe picioare mergea în miini, căci observase că dacă 
umbli cu capul în jos nu îţi mai e atât de foame. Repeta mereu, 
într-un limbaj pe jumătate provensal, pe jumătate slav, aceleaşi 
glume răsuflate, pe care comedianţii le vor repeta într-una, cât 
va mai fi pe lume un comediant de bilci care să distreze gloata 
de gurăcască. 

- Intraţi, domnilor, intraţistriga Pescade. Nu se plăteşte decât 
la ieşire... doar un fleac de creiţar ! 

Dar ca să ieşi, trebuia întîi să intri ; şi dintre cele cinci sau 
şase persoane ce se opriseră în faţa pînzelor vopsite, niciuna nu 
se hotăra să intre. Atunci Pescade, luînd o nuia fioroasă, începu 
să arate animalele sălbatice zugrăvite pe pînze. Nu că ar fi avut 
de arătat publicului o menajerie - nici vorbă. Ci pentru că aceste 
animale îngrozitoare existau pe undeva, prin văgăunile Africii 
sau Indii lor, şi dacă Matitou le-ar fi întâlnit în cale, pentru 
Matitou o asemenea întîlnire ar fi fost floare la ureche ! 

Şi începu să-i dea drumul obişnuitei sale reclame, ale cărei 
fraze uriaşul le întrerupea prin lovituri de tobă, lovituri care 
izbucneau ca nişte bubuituri de tun. 

- Hiena, domnilor, iată hiena, de fel din ţinutul Capului Bunei 
Speranţe, animal sprinten şi sîngeros, sare zidurile cimitirelor, 
unde îşi caută prada dezgropînd morţii ! 

Apoi, arătînd în partea cealaltă a pînzei o dihanie ce se 
bălăcea într-o apă galbenă, printre nişte ierburi albastre : 

- Priviţi, domnilor, priviţi! Tînărul şi interesantul rinocer, în 
vârstă abia de cincisprezece luni. A fost crescut în Sumatra, 
unde era cât pe-aci să dea la fund o corabie, cu cornul său 
îngrozitor ! 

Apoi, în primul plan, în mijlocul unei grămezi verzui de 
oseminte ale victimelor fiarei: 

- Priviţi, domnilor, priviţi! înfiorătorul leu din Atlas! Locuieşte 
în mijlocul Saharei, prin nisipurile arzătoare ale deşertuluicând 


încep căldurile tropicale se ascunde în peşteri! când dă de apă 
se aruncă în ea, şi iese afară ud leoarcă. De aceea a şi fost 
botezat leul numid ! Dar toate străduinţele lui amenințau să 
rămînă de prisos. Pescade îşi,spărgea plămiînii degeaba. 
Zadarnic izbea şi Matifou în toba mare gata s-o spargă, 
începuseră să deznădăjduiască. între timp, cîțiva dalmaţi, nişte 
vlăjgani de munteni cât toate zilele, se opriseră în sfîrşit în faţa 
atletului Matifou, pe care păreau că-l iscodesc cu ochi de 
cunoscători. 

Pescade prinse numai decât momentul, provocîndu-i pe 
oamenii aceştia de treabă să se măsoare cu Matifou. 

- Intraţi, domnilor, intraţi ! Acum e momentul ! Mare luptă de 
oameni ! Luptă cinstită ! Umerii trebuie să atingă podeaua. 
Matifou se angajează să trântească pe toţi cei care ar binevoi 
să-l cinstească cu încrederea lor. Un tricou de onoare, premiu 
pentru învingători. Doriţi să încercaţi dumneavoastră, domnilor ? 
- adăugă Pescade, adresîndu-se celor trei vlăjgani care îl priveau 
cu gura căscată. 

Dar vlăjganii îşi luară seama numaidecit; nici prin minte nu le 
trecea să-şi încerce puterile şi să se facă de ris, oricît de multă 
cinste le-ar fi făcut această luptă. Aşa că, Pescade trebui să se 
mulţumească să anunţe că, în lipsă de alţi adversari, lupta va 
avea loc între Matifou şi el. Da, „Dibăcia luîndu-se la trântă cu 
forţa !" 

- Intraţi, domnilor, intraţi, striga într-una din răsputeri bietul 
Pescade. Veţi vedea ce n-aţi mai văzut niciodată ! Pescade în 
luptă cu Matifou ! Cei doi gemeni din Provența. Da... doi 
gemeni... dar nu de aceeaşi virstă... şi nici de la aceeaşi 
mamă !... Nu-i aşa că semănăm leit unul cu altul ?... Şi el cu 
mine, dar mai aleseucuel! 

Un tânăr se oprise în faţa acestui teatru de bilci. Asculta cu 
toată seriozitatea glumele răsuflate ale lui Pescade. 

Tînărul acesta, în vîrstă de cel mult douăzeci şi doi de ani, era 
de statură mai degrabă înaltă decât mijlocie. Trăsăturile sale 
frumoase, puţin cam obosite de muncă, chipul său pe care îi era 
întipărită o oarecare asprime trădau o fire gînditoare, educată 
poate la şcoala suferinţei. Ochii săi mari şi negri, barba pe care 
o purta tăiată scurt, buzele prea puţin obişnuite să zimbească, 
dar net desenate şi umbrite de o mustață subţire, arătau 
neîndoios că tînărul era ungur de origine. era îmbrăcat simplu, 


într-un costum modern, dar nu după ultima modă. Vedeai cât de 
colo că acest tînăr era de pe-acum un bărbat în toată firea. 

Cum spuneam, tînărul asculta zadarnica reclamă pe care o 
făcea Pescade, căznindu-se să atragă spectatori, şi îl privea 
oarecum înduioşat. Şi cum suferise şi el, fără îndoială că nu 
putea rămîne nepăsător la suferinţele altuia. 

- Aştia sunt francezi! îşi zise el. Bieţii oameni! Se vede că azi 
nu cîştigă nici un ban! 

Şi atunci îi veni ideea să le fie el singur publicul, un public 
care plăteşte. La urma urmei, asta nu va fi decît o pomană, dar 
cel puţin o pomană deghizată, şi probabil că va fi cât se poate 
de bine venită. 

înainta deci spre intrare, adică spre pinza care, ridicându-se, 
dădea acces în mica încăpere. 

- Intraţi, domnilor, intraţi, striga Pescade, începe 
reprezentaţia ! 

- Dar... sunt numai eu singur... zise tînărul, cu tonul cel mai 
binevoitor. 

- Domnule, răspunse Pescade, cu un aer de mândrie uşor 
şăgalnică, adevărații artişti ţin mai mult la calitatea decât la 
cantitatea publicului lor ! 

- Totuşi, îmi daţi voie... urmă tînărul, scoţîndu-şi punga. 

Şi luă doi florini pe care îi puse pe farfuria de cositor, aşezată 
într-un colţ al estradei. „Ce om cumsecade!" îşi zise Pescade. 
Apoi întorcîndu-se spre tovarăşul său: 

- Haide, repede, Matifou, grăbeşte-te! Să-i arătăm domnului 
grozav ! lată însă că în momentul când să intre, unicul spectator 
al arenei franco-provensale se întoarse brusc. Tocmai o zărise 
pe fata aceea, însoţită de tatăl său, care se oprise acum un sfert 
de oră în faţa tarafului de guzlari. Cei doi tineri se întîlniseră în 
acelaşi gînd, pentru a săvirşi amindoi cite o faptă bună. Fata 
dăduse de pomană ţiganilor guzlari, iar tînărul, acrobaţilor. 

Se vede însă că tînărul nu se mulțumea numai cu acest fel 
de întîlnire, în acelaşi gînd : căci de îndată ce o zări pe fată, uită 
că era spectator şi că îşi plătise locul, şi se repezi în direcţia în 
care tânăra se pierdea prin mulţime. 

- Hei, domnule !... Domnule ... strigă Pescade. Banii 
dumneavoastră !... Ce naiba, doar n-am muncit pentru ei !... Dar 
unde o fi ?... Parcă a intrat în pămînt ! Hei, domnule !... 


Dar degeaba îşi mai căuta spectatorul, care se făcuse 
nevăzut. Pescade se uită la Matifou, care rămăsese cu gura 
căscată, din cale afară de buimăcit. 

- Tocmai când era să începem. zise în cele din urmă uriaşul. 
N-avem noroc, şi pace! 

- Să începem, totuşi, răspunse Pescade, coborînd scăriţa ce 
ducea în arenă. 

Cel puţin în felul acesta să-şi merite banii încasaţi: mergând 
în faţa sălii goale, în faţa băncilor goale - dacă ar fi avut barem 
nişte bănci ! 

în clipa aceea izbucni dinspre port o larmă grozavă. 
Mulțimea începu să se frămiînte, ca şi cum ar fi fost purtată de 
un val înspre malul mării. Se auziră sute de glasuri strigînd : 

- Trabacolo !... Trabacolo !... 

Era ora când trebuia să fie lansat micul vas. Acest spectacol, 
care atrăgea întotdeauna lumea, era de natură să stirnească 
curiozitatea tuturor. De aceea piaţa şi cheiul, care până acum 
gemeau de lume, se goliră în curînd ; toţi alergau spre şantierul 
de construcţie, unde trebuia să aibă loc operaţia de lansare.. 

Pescade şi Matifou pricepură că nu puteau spera să aibă 
spectatori - cel puţin deocamdată. De aceea, dorind să 
regăsească pe unicul spectator care dispăruse, plecară şi ei, 
fără măcar să se mai gîndească să încuie uşa - la urma urmei, la 
ce bun s-o mai încuie ? - şi se îndreptară spre şantier. 

Acest şantier se afla la capătul unei fâşii de pămînt, în afara 
portului Gravosa, pe o pantă pe care talazurile în retragere o 
împodobeau cu ciucuri uşori de spumă. 

Tot dînd cu coatele în dreapta şi în stînga, cei doi acrobaţi se 
pomeniră în primul rînd al spectatorilor. Niciodată, nici chiar în 
serile reprezentaţiilor în scop de binefacere, nu fusese atâta 
îmbulzeală în faţa teatrului lor de bilci. Vai, ce decădere a artei! 

Trabaacolo, după ce i se scoseseră proptelele care îi 
susțineau flancurile, era gata de lansare. Ancora era la locul ei ; 
era de ajuns să i se dea drumul, de îndată ce corpul vasului ar fi 
intrat în apă, pentru a împiedica corabia să-şi ia un avint prea 
mare de-a lungul canalului de lansare. Deşi acest trabacolo avea 
o deplasare doar de vreo cincizeci de tone, era totuşi o masă 
destul de considerabilă, pentru ca să fie nevoie să se ia toate 
măsurile de precauţie în această operaţie. Doi lucrători de la 
şantier se aflau pe punte, în spate, lângă catargul mic al pupei, 


în vîrful căruia flutura pavilionul dalmat, iar alti doi în fată, 
însărcinaţi cu manevra ancorei. 

Trabacolo trebuia să fie coborit cu partea de dinapoi, aşa cum 
se procedează în operaţiile de felul acesta. Tălpoaia vasului, 
aşezată pe ulucul uns cu săpun, nu era reţinută decât de cheia 
de lansare. Era de ajuns să dai drumul acestei chei, ca vasul să 
înceapă să alunece; pe urmă, viteza crescînd din ce în ce mai 
mult datorită masei pusă în mişcare, micul vas şi-ar fi continuat 
drumul singur în elementul său natural. 

încă de pe acum vreo şase dulgheri, înarmaţi cu ciocane 
mari de fier, izbeau în penele virite sub tălpoaia vasului; în faţă, 
ca să-l ridice puţin, astfel încît zdruncinătura căderii să-l împingă 
înspre mare. 

Toată lumea urmărea această operaţie cu cea mai mare 
atenţie, în mijlocul unei tăceri generale. în momentul acela, de 
după cotitura peninsulei dinspre sudul portului Gravosa apăru 
un iaht de plăcere. 

Era o goeletă, care se deplasa cu vreo trei sute cincizeci de 
tone şi care voia s-o taie în linie dreaptă prin faţa acestui punct 
al şantierului de construcţie, ca să lase liberă intrarea portului. 
Cum briza bătea dinspre nord-est, goeleta plutea în 
direcţiavântului, cu amurele la babord, astfel încât să se apropie 
fără nici o altă manevră de locul de ancorare. Nu trecură nici 
zece minute, că iahtul se apropia tot mai mult, se făcea tot mai 
mare, ca şi cum l-ar fi privit printr-o lunetă, al cărei tub s-ar fi 
prelungit într-una. Dar pentru a intra în port, acest iaht trebuia 
să treacă pe dinaintea şantierului unde se făceau pregătirile 
pentru lansarea trabacoloului. De îndată ce fu semnalată, şi spre 
a evita orice accident, operaţiile se suspendară până după 
trecerea iahtului şi prin faţa canalului de lansare. O ciocnire 
între aceste două vase, unul izbindu-l pe celălalt din mare viteză 
drept în coastă, ar fi pricinuit cu siguranţă o nenorocire pe 
bordul iahtului. 

Lucrătorii încetară deci de a mai bate penele, iar lucrătorul 
însărcinat să sloboadă cheia de lansare primi ordin să aştepte. 
Mai era vorba doar de cîteva minute. 

între timp, goeleta se apropia de țărm cu iuţeală. Se putea 
vedea chiar că marinarii începuseră pregătirile de ancorare. 
Două din pînzele bompresului fuseseră strînse; marinarii o 
strângeau acum pe a treia, şi în acelaşi timp şi pînzele de pe 


vîntrelele catargului din faţă. Dar trincheta şi al doilea foc erau 
încă întinse, aşa că iahtul mergea încă cu destulă viteză. 

Toate privirile erau îndreptate spre acest vas de toată 
frumuseţea, ale cărui pînze albe erau aurite de razele soarelui în 
amurg. Mateloţii săi, în uniformă levantină, purtînd bonete roşii, 
alergau la manevre, în timp ce căpitanul, pe dunetă, alături de 
pilot, dădea ordine cu, o voce liniştită. în curînd, goeleta, care 
mai avea puţin până să intre în port, se găsea tocmai în dreptul 
şi de-a curmezişul şantierului de construcţie. 

Deodată izbucni un strigăt de groază. Trabacolo pornise. 
Cheia de lansare scăpase nu se ştie cum şi vasul începea să 
alunece pe uluc, chiar în clipa când iahtul ajunsese cu tribordul 
în dreptul lui. Cele două vase urmau deci să se ciocnească. Nu 
mai era nici timp şi nici mijlocul de a împiedica ciocnirea. Nu se 
mai putea face nici o manevră. Strigătelor îngrozite ale celor de 
faţă le răspunseră strigătele de spaimă ale celor de pe goeletă. 
Căpitanul însă îşi păstră sângele rece şi dădu ordin de virare, 
dar era cu neputinţă ca vasul său să mai aibă timp să 
depăşească canalul de lansare, pentru a evita ciocnirea. 

într-adevăr, trabacoloul alunecase pe uluc. Un fum alb, iscat 
de frecarea, tălpoaiei, se ridica la capătul dinainte al vasului, în 
timp ce partea dinapoi se adincea tot mai mult în apele golfului. 

Deodată, din mulţime se desprinse un. om. Se repezi şi 
apucă o parimă ce atîrna în partea dinainte a trabaeoloului. Dar 
zadarnic se opinteşte s-o reţină, înţepenindu-se din toate 
puterile, cu riscul de a fi şi el tîrît. Alături este înfipt în pămînt un 
pilon de fier, servind la acostarea vaselor. într-o clipă, parima e 
învîrtită în jurul pilonului şi începe, să se desfăşoare încet-încet, 
în timp ce omul, ameninţat să fie tras şi să-şi strivească miinile, 
încearcă să o ţină pe loc, opintindu-se cu o putere 
supraomenească. Totul se petrecu în zece secunde. Deodată, 
parima se rupse. Dar aceste zece secunde fuseseră de ajuns. 
Traba- colo intrase de-a binelea în apele golfului, săltîndu-se ca 
într-o mişcare de tangaj. Alunecă cu iuţeală de-a lungul 
canalului de lansare, trecînd la mai puţin de un picior de partea 
dinapoi a goeletei, şi nu se opri pînă în momentul când ancora 
sa, căzând la fund, îl opri cu o zvicnitură. Goeleta era salvată. 
lar omul, căruia nimeni nu avusese timpul să-i vină într-ajutor - 
atât de neaşteptată şi de fulgerătoare fusese această manevră - 
omul acesta era Matifou. 


- Bravo 1... Bine !... Foarte bine! exclamă Pescade, alergind 
spre tovarăşul său, care-l ridică în braţe, dar nu ca să jongleze 
cu el, ci ca să-l îmbrăţişeze, aşa cum ştia el, adică aproape să-i 
piîriie oasele. 

Din toate părţile izbucniră atunci uralele mulţimii. Lumea se 
înghesui în jurul acestui Hercule, nu mai puţin modest decât 
faimosul erou care săvârşise cele douăsprezece munci din 
poveste, şi care nu pricepea de loc de ce se entuziasmează 
publicul. Peste cinci minute, goieleta ancora în mijlocul portului; 
apoi, o barcă elegantă cu şase lopeţi aduse pe chei pe 
proprietarul acestui iaht. 

Era un om înalt de statură, în vîrstă de cincizeci de ani, cu 
părul aproape alb, cu o barbă ce începea să încărunţească, 
tăiată în felul oriental. Nişte ochi mari, iscoditori şi neobişnuit de 
vioi, îi însufleţeau faţa cam arsă de soare, cu trăsături regulate 
şi încă frumoase. Ceea ce te izbea la acest om în primul rînd era 
aerul de nobleţe, chiar de măreție, care se desprindea din toată 
făptura lui. Costumul său de bord - un pantalon albastru-închis, 
un veston de aceeaşi culoare, cu nasturi de metal, un cordon 
care-i încingea mijlocul, o pălărie uşoară de pînză cafenie - toate 
acestea îi veneau de minune şi lăsau să se ghicească un corp 
viguros, cu o ţinută frumoasă, în ciuda vârstei sale destul de 
înaintate. 

De îndată ce acest domn, care se vedea că era un om 
energic şi puternic, cobori din barcă, se îndreptă spre cei doi 
acrobati, pe care mulţimea îi înconjura şi îi aclama. Lumea se 
dădu la o parte, ca să-i facă loc. când ajunse lângă matifou, 
primul său gest nu fu de loc acela de a-şi căuta punga ca să-i 
dea un bacşiş bun. Nu. El îi întinse atletului mâna şi îi spuse în 
limba italiană : 

- îţi mulţumesc, prietene, pentru fapta dumitale. Matifou era 
foarte ruşinat de cinstea ce i se arăta, şi încă pentru un lucru 
într-adevăr atât de neînsemnat 

- Da !... Bravo !... A fost admirabil Matifou, zicea într-una 
Pescade, în limbajul său provensal. 

- Sînteţi francezi ? întrebă străinul. 

- Da, francezi, răspunse Pescade, cu oarecare miîndrie. 
Francezi din sudul Franţei ! 

Străinul îi privea cu o adevărată simpatie, în care se 
amesteca şi puţină emoție. Sărăcia lor era prea bătătoare la 


ochi ca el să se poată înşela. Avea în faţă doi bieţi comedianţi, 
dintre care unul, punîndu-i în joc viaţa, îi făcuse un mare 
serviciu, căci o ciocnire, a trabacoloului cu goeleta ar fi făcut 
numeroase victime. 

- Vă rog să veniţi la mine pe bord, zise el. 

- Când, înălţimea voastră ? întrebă Pescade, schiţind cel mai 
grațios salut. 

- Mâine dis-de-dimineaţă . 

- Dis-de-dimineaţă, zise Pescade, în timp ce Matifou încuviinţă 
pe tăcute, mişcîndu-şi de sus în jos capul său uriaş. 

între timp, mulţimea nu mai contenea să se îmbulzească în 
jurul eroului zilei. Fără îndoială că l-ar fi purtat în triumf, dacă 
greutatea lui nu i-ar fi speriat chiar şi pe cei mai hotăriţi şi mai 
voinici dintre ei. Dar Pescade, totdeauna chibzuit şi prevăzător, 
se gîndi că era momentul să se folosească de buna dispoziţie a 
unui asemenea public. Şi, în timp ce străinul, după o ultimă 
strângere de mină, se îndreptă spre chei, el începu să strige cu 
glasul său voios şi atrăgător: 

- începe lupta, domnilor, începe lupta între Matiiou şi 
Pescade. Intraţi, domnilor, intraţi !... Se plăteşte numai la 
ieşire... sau la intrare, cum doriţi ! 

De astădată fu ascultat şi urmat de un public cum poate că în 
viaţa lui nu mai văzuse. în ziua aceea, arena se dovedi a fi prea 
neîncăpătoare. Multă lume rămase pe dinafară. Trebui să dea 
multora banii înapoi. cât despre străin, el abia făcuse câţiva paşi 
înspre chei, că se şi pomeni faţă-n faţă cu fata aceea însoţită de 
tatăl său, care asistaseră şi ei la toată scena. La cîțiva paşi în 
urma lor era tînărul care îi urmărise tot timpul şi la salutul căruia 
tatăl fetei răspunse cît se poate de mândru, fapt care nu îi scăpă 
străinului. 

Văziîndu-l pe tatăl fetei, străinul avu o tresărire, pe care cu 
greu şi-o putu ascunde. îl apucă un fel de scîrbă, în timp ce 
privirea i se lumină ca de un fulger. Cu toate acestea, tatăl fetei 
se apropie de el şi, foarte politicos, îi spuse: 

- Aţi scăpat dintr-o mare primejdie, domnule, mulţumită 
curajului acestui acrobat. 

- Adevărat, domnule, răspunse străinul, în a cărui voce se 
simţea, cu voia sau fără voia sa, o tulburare, pe care nu şi-o 
putu stăpîni. Apoi continuă : 

- Pot să vă întreb, domnule, cu cine am onoarea să vorbesc ? 


- Cu domnul Silas Toronthal, din Raguza, răspunse vechiul 
bancher din Triest. Aş putea să ştiu şi eu cine este proprietarul 
acestui iaht ? 

- Doctorul Antekirtt, răspunse străinul. 

După ce se salutară, cei doi se despărţiră, în timp ce în arena 
acrobaţilor francezi răsunau uralele şi aplauzele publicului. în 
seara aceea, nu numai că Matifou mîncă pe săturate, adică cât 
patru, dar mai rămase mîncare încă pentru unul, adică atâta cât 
îi era de ajuns bravului său tovarăş, Pescade. 


III. DOCTORUL ANTEKIRTT 


sunt oameni care dau mult de lucru Faimei, această femeie - 
orchestră cu o sută de guri, care le poartă numele cu surle şi 
fanfare în cele patru puncte cardinale ale lumii. Unul din aceştia 
era şi faimosul doctor Antekirtt, sosit de curînd în portul 
Gravosa. Pe deasupra, sosirea lui mai fusese marcată şi de o 
întîmplare, care ar fi fost ea singură de ajuns ca să atragă 
atenţia lumii chiar şi asupra celui mai obişnuit dintre călători. El, 
însă, nu era dintre călătorii obişnuiţi. într-adevăr, de cîțiva ani 
încoace, prin toate ţările Orientului se ţesuse un fel de legendă 
în jurul doctorului Antekirtt. Asia mică de la Dardanele până la 
canalul de Suez, Africa de la Suez până la hotarele Tunisiei, tot 
litoralul arab al Mării Roşii nu mai conteneau să-i repete numele, 
ca pe acela al unui om extraordinar de priceput în ştiinţele 
naturii, un fel de gnostic de taleb 2, care stăpînea cele mai 
ascunse taine ale Universului. Pentru cei din vechime, el ar fi 
fost un adevărat Epiphanes3. în ţinuturile Eufratului ar fi fost 
cinstit ca un urmaş al magilor de altădată. Ce era exagerat în 
această faimă ? Faptul că era socotit de unii ca un adevărat 
vrăjitor, înzestrat cu puteri supranaturale ? Adevărul este că 
doctorul Antekirtt nu era decît un om, nimic altceva decât un 
om, dar un om foarte învăţat, cu o minte foarte sănătoasă şi 
cuprinzătoare, cu o judecată sigură, un om înzestrat cu o putere 
neobişnuită de a pătrunde în miezul lucrurilor, cu un uimitor 
spirit de observaţie, şi care fusese ajutat şi de unele împrejurări. 
De pildă, într-una din provinciile centrale ale Asiei mici izbutise 
să salveze o populaţie 


întreagă de o molimă îngrozitoare, socotită pînă atunci fără 
leac, dar al cărei leac îl găsise el. Faptul acesta îi atrase o faimă 
nemaipomenită. 

Ceea ce făcea să-i sporească şi mai mult această celebritate 
se datora în primul rînd misterului de nepătruns care îi învăluia 
persoana. De unde venea ? Nu ştia nimeni. Ce trecut avusese. 
Nici asta n-o ştia nimeni. Nimeni n-ar fi putut spune unde trăise 
şi cum trăise. Se vorbea doar că acest doctor Antekirit era, ca să 
zicem aşa, adorat de populaţiile din ţinuturile Asiei mici şi ale 
Africei orientale; că trecea drept un medic excepţional, că 
vestea tratamentelor sale care dăduseră rezultate uluitoare se 
răspîndise pînă în marile centre culturale ale Europei, că îngrijea 
cu aceeaşi atenţie pe oamenii săraci ca şi pe bogaţii stăpiîni şi 
pe paşalele acestor ţinuturi. Dar în ţările Occidentului nu fusese 
văzut niciodată ; ba, de cîţiva ani încoace, nu se ştia nici locul 
unde îşi avea reşedinţa. Din pricina aceasta, unii erau porniţi să 
creadă că ar cobori dintr-o reîncarnaţie a vreunui zeu indian, că 
ar fi o fiinţă supranaturală care vindecă servindu-se de mijloace 
supranaturale. Dar dacă doctorul Antekirtt nu-şi exercitase încă 
arta în principalele state ale Europei, renumele său aici i-o luase 
demult înainte. Deşi nu venise la Raguza decât ca simplu călător 
- ca un turist bogat care se plimba cu iahtul său propriu, vizitînd 
diferitele puncte ale Mediteranei - numele său se răspîndi 
numaidecit în tot oraşul până să-l poată vedea pe doctorul 
Antekirtt în persoană, privirile mulţimii erau aţintite asupra 
goeletei. De altfel, accidentul, pe care curajul lui Matifou îl 
preîntîmpinase, ar fi fost de ajuns ca să atragă, atenţia lumii 
asupra acestui vas. într-adevăr, iahtul acesta ar fi făcut cinste 
celomai bogaţi, celor mai luxoşi amatori de sporturi nautice din 
America, din Anglia şi din Franţa. Cele două catarge, drepte şi 
apropiate de centru - fapt care permitea o largă desfăşurare 
trinchetei şi velei mari - lungimea bompresului echipat cu două 
pînze triunghiulare, încrucişarea velelor pătrate ale catargului 
de la prova, săgeata sa prelungă, în fine, tot acest aparat al 
velelor trebuia să-i asigure o viteză deosebită, pe orice fel de 
timp. 

Această goeletă avea o deplasare de trei sute cincizeci de 
tone. Lungă şi subţire, cu cheta şi elansamentul mici, dar cu 
grinzile transversale ce susţin puntea destul de largi, şi cu un 
pescaj destul de mare, ca să-i asigure o stabilitate perfectă, 


iahtul acesta era ceea ce se cheamă un bun vas de mare, un 
vas pe care timonierul era foarte sigur, care putea pluti în 
direcţia vuitului manevrat până la patru guarturi3 numai din 
cîrmă. în larg, ca şi în apropiere de țărm, cu o briză bună făcea 
uşor treisprezece noduri şi jumătate pe oră4. într-un concurs 
internaţional iahtul Regatului Unit, ca Boadicee, Gaetana sau 
Mordon n-ar fi putut să-i ţină piept. Cât priveşte frumuseţea 
exterioară şi interioară a acestui iaht, cel mai sever iahtman n- 
ar fi putut imagina ceva mai desăvirşit. Albeaţa punţii, din brad 
de Canada, fără un singur nod, cop asii a fin lucrată, capotele 
de protecţie a instrumentelor de pe punte şi spiraiîurile din lemn 
de teck, a căror aramă strălucea ca aurul, ornamentaţia roții 
cârmei, piesele de rezervă aranjate sub învelitoarele lor albe ca 
zăpada, perfecțiunea cu care erau lucrate scripetele şi 
macaralele, otgoanele, funiile, parimele de catarg şi toate 
obiectele de manevră curentă, contrastând viu cu culoarea 
diferitelor cabluri de fier galvanizat, forma elegantă a bărcilor 
sale lustruite şi atîrnate în ordine pe gruele lor4, negrul 
strălucitor al corpului vasului împodobit de jur împrejur cu un 
ciubuc îngust, auriu, sobrietatea ornamentelor din partea de 
dinapoi a iahtului - toate acestea făceau din el un vas de un gust 
ales şi extrem de elegant. 

Trebuie să ştim cum arăta acest iaht şi pe dinăuntru, nu 
numai pe dinafară, căci, în definitiv, era locuinţa plutitoare a 
misteriosului personaj care va fi eroul acestei povestiri. E 
adevărat că nimeni nu putea să viziteze vasul. Dar povestitorul 
este înzestrat cu un fel de a doua vedere, care îi îngăduie să 
descrie chiar şi ceea ce nu i-a fost dat să vadă. 

în interiorul acestei goelete, luxul se lua la întrecere cu 
confortul. Camerele şi cabinele, saloanele sau sufrageria erau 
admirabil pictate şi decorate. Covoarele, draperiile şi tot 
mobilierul erau adaptate într-un mod cât se poate de ingenios 
cerinţelor unei navigaţii de plăcere. Acest gust şi acest confort 
se regăsea nu numai în camerele căpitanului şi ale ofiţerilor, ci 
şi în bufeturile unde vesela de argint şi de porțelan era astfel 
aranjată, încât să nu sufere nimic de pe urma tangajului şi 
raliului, în bucătăria unde domnea o curăţenie cum numai la 
olandezi mai vezi, s-au în dormitoarele unde hamacele 
echipajului se puteau legăna în voie. Oamenii de pe vas, vreo 
douăzeci la număr, purtau elegantul costum al marinarilor 


maltezi ; pantaloni scurţi, cizme de mare, cămăşi vărgate, 
centuri de culoare brună, bonete roşii, bluze de pînză groasă, pe 
care erau brodate în alb inițialele goeletei şi proprietarului ei. 

Dar care era portul de origine al acestui iaht în ce registru de 
evidenţă era trecut el ? în care ţară de pe țărmurile Mediteranei 
acosta în timpul iernii? în sfîrşit, ce naţionalitate avea ? Nu ştia 
nimeni, cum nimeni nu ştia nici naționalitatea doctorului. în 
vîrful catargului flutura un pavilion verde, cu o cruce roşie în 
colţul de sus. în zadar l-ai fi căutat în şirul atît de numeros al 
diferitelor pavilioane care străbat toate mările globului. în orice 
caz, actele iahtului fuseseră prezentate ofițerului portului încă 
înainte ca doctorul Antekirtt să fi debarcat, şr fără îndoială că 
fuseseră găsite în perfectă regulă, căci, după vizita medicală 
obişnuită, i se dăduse intrare liberă. Numele goeletei era înscris 
pe placa de dinapoi, cu litere mici, aurii, fără indicaţia portului 
de origine; acest nume era Savarena. 

Aşa se prezenta minunatul iaht de plăcere ce putea fi admirat 
acum în portul Gravosa. Pescade şi Matifou, care urmau să fie 
primiţi a doua zi pe bord de doctorul Antekirtt, îl. contemplau cu 
totatâta curiozitate ca şi marinarii din port, dar cu mai multă 
înfrigurare. Ei, care erau de baştină de pe țărmurile Proventei, 
erau extrem de sensibili la tot ce era în legătură cu marea, mai 
ales Pescade, care putea să privească cu ochi de cunoscător 
această minune de construcţie maritimă. lată, deci, cu ce se 
îndeletniceau ei, chiar în seara aceea, după terminarea 
reprezentaţiei. 

- Ah, făcu Matifou. 

- Ah, făcu şi Pescade. 

- Ce zici, Pescade ? 

- Nu mai am nimic de zis, Matifou ! 

Şi cuvintele acestea rostite cuatâta admiraţie de bieţii 
acrobaţi spuneau mai mult decât orice cuvinte de laudă. Pe 
bordul Savarenei, toate manevrele următoare operaţiei de 
acostare se terminaseră; velele erau strînse pe vergile lor, 
echipamentul vasului era adunat la un loc şi aranjat cu grijă, 
pinza de protecţie era ridicată pe puntea dinapoi a vasului. 
Goeleta fusese ancorată într-un colţ al portului, ceea ce însmna 
că vasul urma să stea aici mai mult timp. De altfel, în seara 
aceea, doctorul Antekirtt se mulţumi să facă o simplă plimbare 
prin împrejurimile Gravosei. în timp ce Silas Toronthal şi fiică-sa 


se întorceau la Raguza cu trăsura lor care îi aşteptase pe chei, şi 
în timp ce tînărul de care am mai vorbit se întorcea acasă pe jos 
de-a lungul' aleii, fără să mai aştepte sfirşitul serbării, care la 
ora aceea era în toi, doctorul se mărginea să viziteze portul. Era 
unul din cele mai bune porturi de pe coastă, adăpostind un 
număr destul de mare de vase de diferite naţionalităţi. Apoi, 
după ce ieşi din oraş, o luă de-a lungul țărmului golfului Ombra 
Fiumera, care se întinde pe o adâncime de douăsprezece leghe, 
până la gurile rîului Ombra, un rîu destul de adînc pentru ca 
vasele, chiar cele de un tonaj mai mare, să-l poată urca aproape 
până la poalele munţilor Vlastita. Către ora nouă se reîntoarse 
pe dig şi asistă la sosirea unui mare pachebot al companiei 
Lloyd, care venea din Indii; în sfirşit se înapoie pe bord, cobori în 
camera lui, luminată de două lămpi, şi rămase acolo singur până 
a doua zi. 

Aşa îi era obiceiul, şi căpitanul Savarenei - un marinar în 
vîrstă de vreo patruzeci de ani, anume Narsos - avea ordin să 
nu-l deranjeze niciodată în timpul orelor sale de singurătate. 
Trebuie să spunem că, dacă lumea nu ştie nimic despre trecutul 
acestui om, nici ofiţerii sau marinarii săi nu ştiau nimic. Asta 
însă nu însemna că ei nu iar fi fost devotați cu trup şi suflet. 
Dacă doctorul Antekirtt nu tolera cea mai mică abatere de la 
disciplina de bord, în schimb el era bun ca un adevărat părinte 
faţă de toţi, dînd tuturor îngrijiri şi bani cînd aveau nevoie. De 
aceea, mateloţii se înghesuiau care mai de care să figureze în 
registrul de bord al Savarenei. Nici un matelot nu fusese dojenit 
aspru, pedepsit sau concediat. întreg echipajul goeletei forma o 
singură familie. 

După ce doctorul se reîntoarse pe punte, se făcură toate 
pregătirile în vederea nopţii. Felinarele din faţa şi din spatele 
vasului fură aşezate la locurile lor, oamenii de cart îşi luară 
postul în primire, şi pe bord se aşternu o tăcere desăvirşită. 
Doctorul Antekirtt se aşeză pe un divan larg dintr-un colţ al 
camerei sale. Pe o masă erau citeva ziare, pe care servitorul său 
i le cumpărase din Gravosa. Doctorul le parcurse cu o privire 
distrată, citind mai mult faptele diverse decât articolele de fond, 
urmărind sosirile şi plecările vaselor, deplasările şi vilegiaturile 
notabilităţilor provinciei. Apoi dădu la o parte teancul de ziare. îl 
cuprinse un fel de toropeală. Şi către ora unsprezece se culcă, 
fără să mai ceară ajutorul valetului său ; dar stătu mult timp 


aşa, până să-i vină somn. Şi dacă cineva i-ar fi putut ghici 
gândul care îl obseda, poate că ar fi fost uimit să afle că gândul 
acesta se rezuma doar la atâta: 

„Cine era tânărul care îl salutase pe Silas Toronthal, pe 
cheiul din Gravosa ?" 

A doua zi dimineaţa, către ora opt, doctorul Antekirtt se urcă 
pe punte. Se anunţa o zi minunată. Răsăritul soarelui împurpura 
creasta munţilor ce se înălța în fundul golfului. Ceaţa începea să 
se risipească, alunecînd afară din port, pe întinsul apelor, în 
curînd, Savarcna se scaldă în plină lumină. 

Căpitanul Narsos se apropie de doctorul Antekirtt ca să 
primească ordinele, pecare acesta, după ce îl salută, i le dădu în 
cîteva cuvinte. Apoi, o barcă cu patru oameni şi un cîrmaci se 
desprinse de bord, îndreptîndu-se spre chei, unde trebuiau s-o 
aştepte, aşa cum fusese stabilit, Pescade şi Matifou. 

Era o zi mare, era o adevărată sărbătoare pentru băieţii 
aceştia de treabă, mânaţi de soartă atât de departe de ţara lor, 
la cîteva sute de leghe de Proventa lor, pe care doreau atât de 
mult să o mai vadă o dată! 

Amîndoi erau pe chei. îşi lepădaseră straiele de comedianţi şi, 
îmbrăcaţi în haine ponosite, dar curate, admirau iahtul ca şi în 
ajun. Erau foarte bine dispuşi. Nu numai că în seara trecută 
cinaseră pe săturate, dar şi dejunaseră de dimineaţă : o 
adevărată nebunie, pe care în definitiv şi-au permis-o pentru că 
făcuseră o reţetă extraordinară de patruzeci şi doi de florini. Dar 
asta nu însemna că şi-ar fi cheltuit toţi baniiNici pomeneală! 
Pescade era un om foarte socotit, aşa că traiul le era asigurat 
acum pentru cel puţin zece zile. 

- Orice ai zice, Matifou, norocul ăsta care a dat peste noi ţi se 
datoreşte ţie ! 

- Oh, Pescade ! 

- Da, ţie, ilustrul meu prieten ! 

- Ei bine, da... mie... fie, dacă vrei tu! Răspunse Matifou. 

în clipa aceea, barca Savarenei acostă la chei. Cîrmaciul se 
ridică şi, cu boneta în nână, se grăbi să spună că era la ordinele 
„domnilor". 

- Domnilor ? făcu Pescade. Care domni ? 

- Chiar dumneavoastră, răspunse cîrmaciul, dumneavoastră, 
pe care vă aşteaptă domnul doctor Antekirtt pe bordul vasului 
său. 


- Asta-i bună lată-ne ajunşi domni, zise Pescade. 

Matifou făcea nişte ochi mari şi îşi învirtea întruna şapca, 
foarte încurcat. 

- Sunt la dispoziţia dumneavoastră când doriţi, domnilor, zise 
cîrmaciul. 

- Acum... chiar acum dorim, îi răspunse Pescade, cu un gest 
prietenos! 

în clipa următoare, cei doi prieteni erau aşezaţi confortabil în 
barcă, pe covorul negru cu margine roşie care acoperea banca, 
în timp ce cîrmaciul luase loc în spatele lor. Bineînţeles că sub 
greutatea atletului, barca se afundă cu patru sau cinci degete 
deasupra liniei de plutire. Trebuiră chiar să ridice colţurile 
covorului, ca să nu se ude. La un semn al cîrmaciului, cele patru 
lopeţi prinseră să vislească, şi barca alunecă cu iuţeală către 
Savarena. Trebuie să recunoaştem - pentru că acesta este 
adevărul - că bieţii oameni erau întrucitva mişcaţi, ca să nu 
zicem ruşinaţi. Atiîtea onoruri pe capul unor comedianţi. Matifou 
nu îndrăznea să mai facă nici o mişcare. Cu despre Pescade, 
oricît era de încurcat, el nu-şi putu totuşi ascunde un zimbet, ce 
îi lumina figura fină şi inteligentă. Barca trecu pe dinapoia 
goeletei, şi se opri la tribord - locul de onoare. Cei doi prieteni se 
urcară pe punte, pe scara de frîinghie ale cărei şipci se îndoiră 
sub greutatea lui Matifou, şi fură conduşi îndată la doctorul 
Antekirtt, care îi aştepta pe dunetă. 

După ce le dădu bună ziua foarte prietenos, doctorul trebui 
să stăruiască mult ca Pescade şi Matifou să consimtă să ia loc. 
Dar, până la urmă, o făcură şi pe asta. Doctorul îi privi cîteva 
clipe în tăcere. Figura lui, rece şi frumoasă, le impunea. Totuşi, 
ţi puteai da seama foarte bine că dacă zimbetul îi lipsea de pe 
buze, în schimb i se ascundea în inimă. 

- Prieteni, zise el, m-aţi salvat ieri dintr-o mare primejdie, pe 
mine şi echipajul meu. Am ţinut să vă mulţumesc încă o dată, şi 
de aceea v-am rugat să veniţi pe bord. 

- Domnule doctor, răspunse Pescade, care începea să devină 
din nou stăpân pe sine, sunteţi prea bun şi n-ar fi trebuit să vă 
mai deranjaţi pentruatâta treabă. Prietenul, meu n-a făcut decât 
ceea ce ar fi făcut oricare altul în locul lui, dacă ar fi avut 
puterea pe care o are el. Nu-i aşa, Matifou ? 

Acesta încuviinţă după cum îi era obiceiul, clătinîndu-şi capul 
uriaş de sus în jos. 


- Fie cum zici, răspunse doctorul, dar nu un oarecare altul, ci 
tocmai prietenul dumitale a fost acela care şi-a pus viaţa în 
primejdie, şi eu mă simt îndatorat faţă de dînsul ! 

- Vai domnule, răspunse Pescade, îl faceţi să roşească pe 
prietenul meu Matifou. Şi aşa, fire aprinsăcume el, nu trebuie să 
i se urce sîngele la cap... 

- Bine, prieteni, urmă doctorul Antekirtt, văd că nu vă plac 
de- loc complimentele, aşa că n-am să mai stărui. Cu toate 
acestea, fiindcă orice serviciu merită... 

- Domnule doctor, zise Pescade, vă cer iertare că vă întrerup, 
dar orice faptă bună îşi are răsplata chiar în ea însăşi, cum spun 
cărţile de morală, aşa că şi noi ne socotim răsplătiți. 

- Vă şi socotiți răsplătiți? Şi în ce fel anume? întrebă doctorul, 
care crezu că poate i-o luase altcineva înainte. 

- Chiar aşa, cum vă spun, continuă Pescade. După ce uriaşul 
nostru a dat o dovadă atât de neobişnuită despre forţa lui, 
publicul a voit să-l admire în condiţii mai artistice şi a dat năvală 
în arenele noastre provensale. Matifou a culcat la pămînt o 
jumătate de duzină de bărbaţi, dintre cei mai zdraveni munteni 
şi dintre cei mai voinici hamali din Gravosa ! Am făcut o reţetă 
uriaşă ! 

- Uriaşă ? 

- Da !... cum n-am mai pomenit în turneele noastre 
acrobatice. 

- Şi cât anume ? 

- Patruzeci şi doi de florini ! 

- Ah, într-adevăr !... Dar eu n-am ştiut de asta!... răspunse 
doctorul Antekirtt, pe un ton vesel. Dacă aş fi ştiut că daţi o 
reprezentaţie, ar fi fost şi o datorie şi o plăcere pentru mine să 
asist şi eu. De aceea îngăduiţi-mi să-mi plătesc biletul acum... 

- Deseară, domnule doctor, zise Pescade, dacă binevoiţi să 
onoraţi luptele noastre cu prezenţa domniei voastre ! 

Matifou se înclină foarte respectuos, încovoindu-şi umerii laţi, 
„care nu se tăvăliseră niciodată pînă acum în țarină", cum 
spunea programul, prin gura lui Pescade. 

Doctorul Antekirtt îşi dădu seama că nu i-ar putea face în nici 
un chip pe acrobaţi să accepte vreo recompensă bănească. Se 
gîndi deci să. procedeze altfel. De altminteri, îşi făcuse planul 
încă din ajun. Din cele: citeva informaţii pe care le culesese încă 


de aseară, reieşea că cei doi comedianţi erau nişte oameni 
cumsecade, demni de toată încrederea. 

- Cum vă cheamă? întrebă el. 

- Singurul nume pe care mi-l ştiu, domnule doctor, este 
Pescade. 

- Şi pe dumneata ? 

- Matifou, răspunse uriaşul. 

- Matifou, repetă Pescade, rostind cu mîndrie acest nume 
faimos în toate arenele din sudul Franţei. 

- Dar acestea sunt nişte porecle... observă, doctorul. 

- Altele n-avem, răspunse Pescade, sau dacă am avut 
vreodată, poate că le-am pierdut pe drum, căci buzunarele 
noastre sunt cam găurite.. 

- Dar... rude aveţi ? 

- Rude, domnule doctor... Mijloacele noastre modeste nu ne- 
au permis niciodată luxul acesta. Dar dacă într-o bună zi o să 
ajungem şi noi bogaţi, se vor găsi rude destule care să ne 
moştenească 

- Din ce parte a Franţei sunteţi ? 

- Din Provența, răspunse mândru Pescade, adică francezi 
get-beget ! 

- Să ştii că ai haz, Pescade! 

- Aşa îmi cere meseria. Vă puteţi închipui dumneavoastră, 
domnule doctor, o paiaţă, un măscărici, un comediant de bilci, 
care să fie veşnic posomorât! Doar într-un singur ceas s-ar 
pomeni din partea publicului cu mai multe mere în cap decât ar 
putea să mănince toată viaţa Da! sunt o fire veselă, foarte 
veselă, este adevărat! 

- Şi Matifou ? 

- Oh! Matifou este mai serios, mai giînditor, mai închis, 
răspunse Pescade, dîndu-i prieteneşte tovarăşului său o palmă 
uşoară, aşa cum baţi un cal pe git când vrei să-l mângii. Aşa i-o 
cere şi lui meseria. Cînd jonglezi cu greutăţi de cincizeci de 
kilograme trebuie să fii foarte serios. când lupti, lupţi nu numai 
cu braţele, ci şi cu capul. ŞI Matifou a luptat întotdeauna... chiar 
şi cu mizeria. Şi totuşi, nu l-a doborit pînă acum ! 

Doctorul Antekirtt asculta cu mult interes pe pirpiriul ăsta 
cumsecade, cu care până acum soarta fusese atit de vitregă şi 
care totuşi nu cîrtea de loc împotriva ei. Bănuia într-însul cel 
puţin totatâta curaj cît şi inteligenţă, şi se gândea cât de 


departe ar fi putut ajunge acest tînăr, dacă mijloacele materiale 
nu i-ar fi lipsit chiar din primii ani ai vieţii sale. 
- Şi încotro vreţi s-o luaţi acum? îl întrebă el. 

- Drept înainte, la voia întîmplării, răspunse Pescade. 
Întîmplarea nu e totdeauna o călăuză rea ; şi de obicei cunoaşte 
bine drumurile atâta doar că mă tem să nu ne fi dus de astă 
dată prea departe de ţara noastră... La urma urmei, de vină 
suntem noi. Ar fi trebuit s-o întrebăm de la-nceput încotro ne 
duce. 

Doctorul Antekirtt îi iscodi o clipă pe amindoi. Apoi continuă : 

- Ce aş putea eu să fac pentru dumneavoastră ? stărui el.... 

- Nimic, domnule doctor, nimic... vă asigur... răspunse 
Pescade. 

- Nu vă e dor să vă reîntoarceţi în Provența voastră ? 

Ochii celor doi acrobaţi se aprinseră. 

- Aş putea să vă duc până acolo, urmă doctorul. 

- Asta ar fi ceva grozavzise Pescade. Apoi adresându-se 
prietenului său : Matifou, ai vrea să te reîntorci acasă ? 

- Da... dacă vii şi tu, Pescade ! 

- Dar ce o să facem acolo ? Din ce o să trăim ? 

Matifou se scarpină pe frunte, aşa cum făcea întotdeauna 
când se găsea într-o încurcătură. 

- Ce o să facem... ce o să facem... bâigui el. 

- Habar n-ai ce o să facem... nici tu, nici eu !... Dar, în sfîrşit, 
acolosuntem în ţara noastră. Nu vi se pare ciudat, domnule 
doctor, ca nişte prăpădiţi ca noi să aibă şi ei o ţară, ca nişte 
sărăntoci care n-au nici măcar rude să aibă şi ei un loc de 
baştină al lor. Lucrul ăsta mi s-a părut întotdeauna de 
neînțeles ! 

- V-ar conveni să rămîneţi amîndoi cu mine? întrebă doctorul 
Antekirtt. 

La propunerea aceasta atât de neaşteptată, Pescade se sculă 
brusc, în timp ce uriaşul îl privea, încurcat, neştiind dacă trebuie 
să se scoale şi el sau nu. 

- Să rămînem cu dumneavoastră, domnule doctor? răspunse 
în cele din urmă Pescade. Dar la ce v-am putea fi noi de folos? 
Toată viaţa n-am făcut altceva decât jonglerii şi scamatorii. 
Numai dacă nu cumva aţi dori să vă distrăm în timpul drumului, 
sau acolo în ţara dumneavoastră... 


- Ascultaţi-mă, zise doctorul Anlekirtt, am nevoie de oameni 
curajoşi, iscusiţi şi inteligenţi, care să mă poată ajuta în 
îndeplinirea planurilor mele. Nimic nu vă reţine aici, nimic nu vă 
cheamă acolo în ţara voastră. Vreţi să faceţi parte dintre 
oamenii mei? 

- Dar după ce vă veţi îndeplini planurile... zise Pescade. 

- Dacă vreţi, puteţi rămîne cu mine şi mai departe, răspunse 
doctorul, zâmbind, puteţi rămâne pe bord cu mine. lată, de 
pildă, veţi da lecţii de acrobație oamenilor din echipajul meu. 
Dacă însă vreţi să vă reântoarceţi în ţara voastră, puteţi să vă 
reîntoarceţi, cu atât mai mult cu cât şi acolo traiul vă va fi 
asigurat pe toată viaţa. 

- Oh, domnule doctor ! exclamă Pescade. Dar dumneavoastră 
nu vreţi să ne lăsaţi să facem şi noi ceva! Nu putem sta numai 
aşa, de pomană ! 

- Vă promit că o să vă dau de lucru, ca să fiţi mulţumiţi ! 

- Fireşte că oferta dumneavoastră este foarte ispititoare, 
răspunse Pescade. 

- Aveţi ceva de spus în privinţa asta ? 

- Un singur lucru : ne vedeţi aci pe amindoi, pe Matifou şi pe 
mine. Amîndoi suntem din aceeaşi ţară, şi fără îndoială că am fi 
dintr-aceeaşi familie, dacă am avea şi noi o familie! Doi fraţi de 
cruce! Matifou n-ar putea trăi fără Pescade, nici Pescade fără 
Matifou! Gândiţi-vă la cei doi fraţi siamezi! N-au putut fi 
despărțiți niciodată, pentru că o despărţire i-ar fi costat viaţa, 
nu-i aşa? Ei bine, şi noi suntem doi fraţi siamezi!.... Tinem foarte 
mult unul la celălalt, domnule doctor ! 

Şi Pescade îi întinse mâna lui Matifou, care-l trase către el şi 
îl strînse la piept ca pe un copil. 

- Prieteni, zise doctorul Antekirtt, nu e vorba cîtuşi de puţin să 
fiţi despărțiți unul de altul, şi înţeleg prea bine că nu vreţi să vă 
despărțiți niciodată ! 

- Atunci, s-a făcut, domnule doctor, dacă.... 

- Dacă ce ? 

- Dacă şi Matifou îşi dă consimţământul. 

- Spune da, Pescade, zise uriaşul, spune da pentru amândoi 

- Bine, răspunse doctorul, am înţeles, şi puteţi fi siguri că n-o 
să vă pară rău. De azi încolo nu veţi mai duce grijă de nimic! 


- Oh, domnule doctor, băgaţi de seamă ce faceţi! exclamă 
Pescade. Poate că dumneavoastră nu vă giîndiţi că vă angajaţi la 
lucruri prea mari ! 

- Şi de ce? 

- Pentru că întreţinerea noastră o să vă coste scump, mai ales 
a lui Matifou, Matifou ăsta e un miîncăcios fără pereche, şi de 
bună seamă că nu vreţi să-şi piardă din puteri cât timp e în 
serviciul dumneavoastră ! 

- Ba dimpotrivă, vreau să şi le dubleze ! 

- în cazul acesta, o să vă ruineze ! 

- Nu pot fi ruinat atât de uşor, Pescade! 

- Totuşi, două prînzuri... trei prînzuri pe zi... 

- Şi cinci, şi şase, şi zece dacă vrea răspunse doctorul 
Antekirit, zimbind. Masa va fi tot timpul întinsă pentru el ! 

- Auzi, Matifou ! izbucni Pescade în culmea bucuriei. O să poţi 
mînca aşadar, pe săturate ! 

- Şi tu la fel, Pescade. 

- Oh, eu cât un pui de vrabie. îmi daţi voie să vă întreb, 
domnule doctor, dacă vom naviga ? 

- Da, şi încă mult, prietene. Acum am treabă prin toate 
colţurile Mediteranei. Voi avea clientelă cam peste tot pe litoral. 
Am de gînd să practic medicina în mod internaţional. Dacă un 
bolnav mă cheamă la Tanger sau în insulele Baleare, când eu 
mă găsesc la Suez, nu se cuvine oare să mă duc să-l caut ? 
Ceea ce face un medic dintr-un oraş mare, care aleargă dintr-un 
cartier într-altul; nu voi face-o alergind din strâmtoarea Gibraltar 
în Arhipelag, din Adriatica în golful Lyon, din Marea lonică în 
golful Gabes. Mai am şi alte vase, de zece ori mai rapide decit 
această goeletă... Şi mă veţi însoţi foarte adeseori în vizitele 
mele ! 

- Asta ne convine de minune, domnule doctor ! răspunse 
Pescade, frecîndu-şi palmele. 

- Nu vă e frică de mare? întrebă doctorul. 

- Nouă ? făcu Pescade. Nouă să ne fie frică! Noi, care suntem 
copii ai Provenţei încă pe cînd eram doar nişte ţânci şterpeleam 
luntrele de la țărm ! Nu, nu ne e frică de mare, nici de aşa-zisul 
rău de mare! Noi, care suntem obişnuiţi să mergem cu capul în 
jos şi cu picioarele în sus. Dacă, înainte de a se îmbarca, domnii 
şi cucoanele ar face numai două luni exerciţiul ăsta, n-ar mai 
avea nevoie să 


stea tot timpul drumului cu nasul în lighean. Intraţi, poftiţi 
intraţi, domnilor şi doamnelor, începe reprezentaţia ! 

Şi năstruşnicul Pescade se lăsă dus de obişnuinţa lui, ca şi 
cum ar fi fost pe estrada teatrului său de bilci. 

- Bravo Pescade, zise doctorul, ne vom înţelege de minune! 
Şi, mai întîi de toate, te sfătuiesc să nu-ţi pierzi buna dispoziţie 
ei. Râzi, băiete, râzi şi cântă cât îţi place. Poate că viitorul ne 
rezervă lucruri destul de triste, pentru ca să avem nevoie de 
veselia dumitale în timpul drumului ! 

Vorbind astfel, doctorul Antekirtt devenise iar serios. 
Pescade, care îl observa tot timpul, presimţi că în trecutul 
acestui om vor fi fost multe nenorociri, pe care poate că într-o 
bună zi îi va fi dat să le cunoască. 

- Domnule doctor, zise el, începînd de azi sîntem ai 
dumneavoastră cu trup şi suflet. 

- Şi chiar începînd de azi, zise doctorul, puteţi să vă instalaţi 
definitiv în cabina dumneavoastră. E aproape sigur că voi 
rămîne, cîteva zile la Gravosa şi la Raguza dar e bine să vă 
obişnuiţi chiar de acum cu viaţa de pe bordul Savarenel. 

- până în momentul când ne veţi duce în ţara 
dumneavoastră, adăugă Pescade. 

- Eu n-am ţară, răspunse doctorul, sau bine-zis am o ţară pe 
care mi-am făcut-o eu însumi, o ţară a mea, şi care, dacă vreţi, 
va fi şi a dumneavoastră ! 

- Să mergem, Matifou, strigă Pescade, să mergem să 
lichidăm întreprinderea noastră. Fii liniştit, nu datorăm nimănui 
nimic, aşa că n-o să fim vînduţi la mezat! 

După ce se despărţiră de doctorul Antekirtt, cei doi prieteni 
se urcară în barca ce îi aştepta şi care îi duse pe cheiul 
Gravosei. în două ore făcură tot inventarul şi cedară unui 
confrate teatrul lor de bilci, pînzele vopsite, toba cea mare şi 
cea mică - adică întregul lor avut. Treaba asta nu dură mult şi cu 
siguranţă că nu se simţiră prea îngreunaţi de povara celor cîțiva 
florini pe care îi băgaseră în buzunar. 

Totuşi, Pescade ţinu să-şi păstreze, o dată cu zdrenţele lui de 
acrobat, şi trompeta, iar Matifou - trombonul şi hainele de 
luptător. Le venea foarte greu să se despartă de aceste 
instrumente şi de aceste catrafuse care le aduceau aminte de 
atitea succese şi triumfuri. Le ascunseră în fundul singurului 
cufăr, care conţinea lucrurile, garderoba, în sfîrşit, tot avutul lor. 


Pe la unu după amiază, Pescade şi Matifou se întoarseră pe 
bordul Savarenel. O cabină mare, în faţă, le fusese pusă la 
dispoziţie, o cabină confortabilă, înzestrată „cu tot ce trebuie 
pentru scris", cum spunea năzdrăvanul băiat. Echipajul făcu cea 
mai călduroasă primire acestor camarazi, cărora le datora 
salvarea de la o mare nenorocire. De îndată se instalară, 
Pescade şi Matifou putură constata că bucătăria bordului nu-i va 
face să regrete cîtuşi de puţin bucătăria aromelor provensale. 

- Vezi tu, Matifou, repeta Pescade, golind un pahar de vin 
straşnic de Asti, când ştii cum să te porţi, ajungi totdeauna 
departe. Dar, trebuie să ştii cum să te porţi ! 

Matifou nu putu răspunde decit clătinând din cap, căci gura îi 
era plină cu o bucată uriaşă de şuncă friptă la grătar, care 
dispăru cât ai clipi din ochi, împreună cu două ochiuri, în 
adîncurile stomacului său. 

- Ce reţetă grozavă am face dacă te-ar vedea lumea şi cum 
mănânci, dragul meu Matifou, zise Pescade. 


IV. VĂDUVA LUI ŞTEFAN BATHORY 


Sosirea doctorului Antekirtt stîrnise mare vilvă nu numai la 
Raguza, ci şi în toată provincia dalmată. După ce anunţaseră 
sosirea acestei goelete în portul Gravosa, ziariştii se aruncaseră 
cu lăcomie asupra acestei prăzi care promitea o serie de cronici 
senzaţionale. Proprietarul Savarenei nu mai putea scăpa de 
onorurile şi în acelaşi timp de neplăcerile celebrităţii. Persoana 
sa era acum la ordinea zilei. în jurul său începură să se ţeasă 
firele legendei. Nimeni nu ştia cine era, de unde venea, unde se 
ducea, ceea ce nu putea decât să aţiţe şi mai mult curiozitatea 
lumii. Căci, bineînţeles, când nu ştii nimic, timpul devine mai 
vast, imaginaţia se poate desfăşura în voie, ceea ce se întâmplă 
chiar şi celui ce pare a fi mai bine informat. 

Reporterii, dornici să satisfacă curiozitatea cititorilor, se 
grăbiseră să meargă la Gravosa, unii urcându-se chiar şi pe 
bordul goeletei. Nu izbutiră însă să vadă pe misteriosul 
personaj, de care opinia publică se ocupa atât de stăruitor. 
Ordinele erau categorice. Doctorul nu primea pe nimeni. Aşa că 
răspunsurile căpitanului Narsos la toate întrebările vizitatorilor, 
erau veşnic aceleaşi : 

- De unde vine doctorul ? 


- De unde-i place. 

- Şi unde se duce ? 

- Unde are chef. 

- Dar cine este el? 

- Nimeni nu ştie, şi poate că nici chiar el nu ştie mai bine 
decât cei ce întreabă 

Şi să-ţi mai informezi cititorii cu nişte răspunsuri atit de 
laconiceUrmarea fu că imaginaţia lumii începu s-o ia razna în 
plină fantezie. Doctorul Antekirtt deveni tot ce vreţi. Era tot ce 
voiau să născocească aceşti cronicari aflaţi la strimtoare. Pentru 
unii era şef de pirați. Pentru alţii, regele unui mare imperiu din 
Africa şi care călătorea incognito, pentru a cunoaşte lumea. Unii 
afirmau că era un exilat politic, alţii că după ce fusese alungat 
din ţara lui în urma unei revoluţii, cutreiera acum lumea ca un 
filozof Kvom ce voia să se instruiască. Aveai din ce alege. Uite 
priveşte acest titlu de doctor cu care se fălea el, părerile erau 
împărţite : pentru unii era un mare medic, care tratase nişte 
cazuri foarte grave, cu rezultate admirabile ; pentru alţii era cel 
mai mare şarlatan, pe care l-ai fi pus într-o grea încurcătură, 
dacă i-ai fi cerut să-ţi arate certificatele sau diplomele lui! 

în orice caz, medicii din Gravosa şi din Raguza nu aveau nici 
un motiv să-l urmărească pentru practicarea ilegală a medicinii. 
Doctorul Antekirtt se ţinu tot timpul într-o strictă rezervă, şi 
când voiau să-i facă cinstea să-l consulte, el găsea totdeauna 
câte un pretext ca să refuze. De altfel, proprietarul Savarenei 
nici nu se gîndi să-şi ia un apartament pe uscat. Nici măcar nu 
trase la vreunul din hotelurile oraşului. în timpul primelor două 
zile după sosirea lui la Gravosa, cel mult dacă se duse până la 
Raguza. Se mărgini să facă cîteva plimbări prin împrejurimi, şi 
de vreo două sau trei ori, îl luă cu el şi pe Pescade, a cărui 
inteligenţă naturală îi plăcea foarte mult. Dar dacă doctorul nu 
se duse personal la Raguza, în schimb îl trimise într-o zi pe 
Pescade. După ce se reîntoarse, flăcăul acesta de ispravă, care 
fusese însărcinat cu vreo misiune de încredere, poate ca să 
culeagă ceva informaţii, răspunse la întrebările ce i se puseră 
precum urmează : 

- Aşadar, locuieşte pe Stradone ? 

- Da, domnule doctor, adică pe cea mai frumoasă stradă din 
oraş. Ocupă un adevărat palat, nu departe de piaţa unde li se 


arată străinilor palatul vechilor dogi, o casă splendidă, cu 
servitori şi cu trăsuri. Duce o viaţă de miliardar în toată legea. 

- Şi celălalt ? 

- Celălalt, adică, mai bine zis, ceilalţi, răspunse Pescade. 
Ceilalţi locuiesc în acelaşi cartier, dar casa lor se pierde în 
fundătura acelor străzi pietroase, înguste, întortocheate... la 
drept vorbind nişte adevărate scări, care duc la nişte locuinţe 
mai mult decît modeste. 

- Şi locuinţa lor cum arată ? 

- Locuinţa lor e destul de sărăcăcioasă, mică, cu o înfăţişare 
tristă pe dinafară, deşi înăuntru îmi închipui că trebuie să fie 
ţinută foarte curat, domnule doctor. Se vede cât de colo că e 
locuită de oameni săraci, dar mîndri. 

- Şi doamna aceea ?... 

- N-am văzut-o. Mi s-a spus că nu iese aproape niciodată din 
strada Marinella. 

- Şi fiul ei ? 

- Pe el l-am zărit, domnule doctor, tocmai în clipa cînd se 
întorcea acasă, la mama sa. 

- Şi cum ţi s-a părut ? 

- Mi s-a părut îngândurat, ba chiar îngrijorat . Se zice că 
tânărul acesta a trecut prin multe necazuri !... Asta i se citeşte 
pe chip... 

- Dar şi tu, Pescade, ai trecut în viaţa ta prin multe necazuri, 
şi totuşi nu ţi se citeşte pe chip. 

- Suferințele trupeşti nu sunt tot una cu suferinţele sufleteşti, 
domnule doctor. De aceea, eu am putut totdeauna să mi le 
ascund pe ale mele, şi chiar să râd de ele! 

Doctorul îl tutuia acum pe Pescade, care îi ceruse să-i facă 
acest hatîr, hatîr de care urma să aibă parte în curînd şi Matifou. 
Căci, într-adevăr, uriaşul acesta era prea impunător, pentru ca 
cineva să-şi îngăduie să-i tutuiască cu una, cu două ! 

între timp, doctorul, după ce pusese aceste întrebări şi 
primise aceste răspunsuri, îşi  încetă plimbările prin 
împrejurimile Gravosei. Părea că aşteaptă un demers, pe care n- 
ar fi vrut să-l provoace singur ducându-se la Raguza, unde 
vestea sosirii sale pe bordul Savarenei desigur că era cunoscută 
de toată lumea. Rămase deci pe bord, şi ceea ce aştepta să se 
întâmple, se întâmplă. 


în ziua de 29 mai, către orele unsprezece dimineaţa, după ce 
cercetase cu luneta cheiul Gravosei, doctorul porunci să i se 
pregătească barca, cobori în ea, apoi debarcă în apropierea 
digului unde se afla un om care părea că-l aşteaptă. 

- El este ! îşi zise doctorul. El este !... îl recunosc, oricît de 
mult s-a schimbat de atunci ! 

Acest om era un bătrânel, încovoiat de vreme, deşi nu avea 
mai mult de şaptezeci de ani. Părul său alb îi acoperea capul, pe 
care şi-l ţinea tot timpul în pământ. Avea o faţă posomorâtă, 
tristă, abia însufleţită de o privire pe jumătate stinsă, pe care se 
vedea că lacrimile o scăldaseră adesea. Stătea pe chei, 
nemişcat, fără să piardă din ochi barca din clipa când se 
desprinsese de goeletă. 

Doctorul nu voia de loc să arate că îl bagă în seamă pe acest 
bătrânel, şi cu atât mai puţin că l-ar fi recunoscut, aşa că trecu 
pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi văzut. Dar abia făcuse cîțiva paşi, 
că bătrâmul se luă după el şi, descoperi ducânduse cu un aer 
foarte umil, întrebă: 

- Dumneavoastră sunteţi domnul doctor Antekirtt? 

- Da, eu sunt, răspunse doctorul, privindu-l pe bietul om, ale 
cărui pleoape nici măcar nu tresăriră, cînd ochii doctorului se 
fixară asupra lui. Apoi adăugă: 

- Cine eşti dumneata, prietene, şi ce doreşti de la mine ? 

- Mă numesc Borik, răspunse bătrînelul, sunt în serviciul 
doamnei Băthory şi vin din partea doamnei să vă cer o întîlnire... 

- Doamna Băthory ? repetă doctorul. Văduva ungurului 
aceluia, care a plătit cu viaţa patriotismul său ? 

- Chiar dînsa, răspunse bătrînul. Şi cu toate că n-aţi văzut-o 
niciodată, e cu neputinţă să n-o cunoaşteţi, din moment ce 
dumneavoastră sunteţi doctorul Antekirtt! 

Acesta îl asculta atent pe bătrînul servitor, care stătea tot 
timpul cu ochii în pămînt. Părea că se întreabă dacă nu cumva 
sub cuvintele acestea era vreun gând ascuns. Apoi continuă : 

- Ce doreşte de la mine doamna Băthory? 

- Din motive pe care dumneavoastră desigur că le înţelegeţi, 
doamna ar dori să aibă o întrevedere cu dumneavoastră, 
domnule doctor. 

- Am să mă duc s-o văd. 

- Dînsa ar prefera să vină pe bordul vasului dumneavoastră. 

- Dece? 


- întrevederea aceasta trebuie să fie secretă. 
- Secretă ?... Faţă de cine ?... 

- Faţă de fiul dînsei. Domnul Petru nu trebuie să ştie că 
doamna Bâthory a primit vizita dumneavoastră! 

Răspunsul acesta păru că-l uimeşte pe doctorul Antckirtt; dar 
se stăpiîni faţă de Borik. 

- Prefer să mă duc eu la locuinţa doamnei Bathory, urmă el. 
N-aş putea merge când fiul dînsei lipseşte de acasă ? 

- Puteţi, domnule doctor, dacă aţi vrea să veniţi chiar miine. 
Petru Bâihory tocmai trebuie să plece astă-seară la Zara, şi nu 
se va întoarce decât după douăzeci şi patru de ore. 

- Şi cu ce se ocupă Petru Bathory ? 

- E inginer, dar încă nu şi-a putut găsi un post. Ah, viaţa a 
fost atât de grea şi pentru mama sa şi pentru el ! 

- Grea !... făcu doctorul Antekirtt. Doamna Baihory n-are nici 
un fel de mijloace de trai ?... 

Se opri. Bătrânul îşi lăsase bărbia în piept, în timp ce 
sughiţuri de plîns înăbuşit îi zguduiau pieptul. 

- Domnule doctor, zise el în cele din urmă, eu nu pot să vă 
spun mai multe. La întîlnirea pe care dînsa vi-o cere, doamna 
Bâihory vă va spune tot ce trebuie să ştiţi. 

Doctorul trebui să facă o sforţare să-şi stăpinească 
tulburarea. 

- Unde locuieşte doamna Bâihory? întrebă el. 

- La Raguza, în cartierul Stradone, pe strada Marinella, la 
numărul 17. 

- Pot să o văd pe doamna Bâthory miine pe la prînz, între 
orele unu şi două ? 

- Puteţi, domnule doctor, şi eu am să vă conduc la dînsa. 

- Spune-i doamnei Bâthory că voi fi acolo în ziua şi la ora 
fixată. 

- Vă mulţumesc în numele dînsei, zise bătrânelul. 

Apoi, după o clipă de şovăire, adăugă: 

- Aţi putea crede că e vorba de un serviciu pe care vi l-ar 
cere... 

- Şi dacă ar fi aşa? zise cu vioiciune doctorul. 

- Dar nu e vorba de aşa ceva, răspunse Borik. 

Apoi, după o plecăciune respectuoasă, o porni pe drumul ce 
duce de la Gravosa spre Raguza. Bineînţeles că ultimele cuvinte 
ale bătrânului servitor îl cam uimiseră pe doctorul Antekirtt. 


Rămăsese pe chei nemişcat, privindu-l pe Borik care se 
îndepărta. Întorcîndu-se pe bord, dădu voie lui Pescade şi 
Matifou să coboare pe uscat, apoi se închise în camera lui, unde 
voia să stea singur tot restul zilei. Pescade şi Matifou se folosiră, 
aşadar, de permisiune, ca nişte adevăraţi rentieri ce erau. îşi 
îngădui ră chiar şi plăcerea de a vizita cîteva barăci de la bilci. 
N-am putea spune că sprintenul clown nu fu ispitit să dea lecţii 
cîte unui echilibrist neîndeminatic, sau că vigurosul luptător nu 
avea poftă să ia parte şi el la luptele dintre atleți. Dar îşi 
amintiră că aveau cinstea să facă parte din personalul 
Satârenei. Rămaseră deci nişte simpli spectatori şi nu se arătară 
zgârciţi cu aplauzele, când li se părea că erau bine meritate. 

A doua zi, doctorul porunci să fie dus la țărm, cu puţin 
înainte de amiază. După ce trimise barca înapoi la bord, porni 
spre drumul ce uneşte portul Gravosa cu Raguza, o alee 
frumoasă, mărginită de vile admirabile şi umbrită de arbori înalţi 
pe o lungime de doi kilometri. Aleea nu era încă însufleţită, cum 
urma să fie peste cîteva ceasuri, de forfota echipajelor şi de 
lumea care se plimba pe jos sau călare. Cu gândul tot timpul la 
întrevederea sa cu doamna Băthory, doctorul o luă pe o alee 
lăturalnică şi în curînd ajunse la Borgo-Pille, un fel de braţ de 
piatră ce se alungeşte în afară din întreitul veşmiînt de fortificaţii 
al Raguzei. Portiţa era deschisă, şi după ce străbăteai cele trei 
rînduri de întărituri, intrai înăuntrul cetăţii. 

Alcoa Stradone este o splendidă arteră principală, pavată cu 
lespezi de piatră şi prelungindu-se de la Borgo-Pille până în 
cartierul Plocce, după ce traversează întreg oraşul. Ea se întinde 
la poalele unui deal pe care casele sunt aşezate în etaje, ca într- 
un amfiteatru. La capătul aleii se înalţă palatul dogilor de 
altădată, un monument minunat din secolul al XV-lea, cu o curte 
interioară, un portic în stilul Renaşterii şi ferestre cu bolte în 
semicerc, ale căror coloane subţiri şi zvelte amintesc epoca cea 
mai strălucită a arhitecturii toscane. 

Dar doctorul nu trebui să meargă până acolo. Strada 
Marinella, pe care Borik i-o indicase în ajun, e pe partea stângă, 
cam pe la jumătatea aleii Stradone. Dacă la un moment dat îşi 
mai încetini pasul, aceasta fu când aruncă o privire asupra unei 
case somptuoase, zidită în granit, a cărei faţadă bogat 
ornamentată, precum şi anexele se înălţau pe partea dreaptă a 
aleii. Poarta deschisă a curţii lăsa să se vadă o caleaşcă cu nişte 


cai minunaţi şi cu vizitiul pe capră, în timp ce valetul aştepta în 
faţa peronului, adăpostit de o verandă elegantă. în clipa 
următoare, un bărbat se urcă în acea trăsură, caii străbătură 
repede curtea, şi poarta se închise numai decât în urma lor. 
Acest bărbat era acelaşi care, în urmă cu trei zile, îl oprise pe 
doctorul Antekirtt pe cheiul Gravosa, era fostul bancher din 
Triest, Silas Toronthal. 

Voind să evite această întâlnire, doctorul se dăduse repede 
înapoi, şi nu îşi continuă drumul decît după ce echipajul care 
gonea cu toată iuţeala se făcu nevăzut la capătul aleii Stradone. 

- Amândoi în acelaşi oraş ! murmură el. Asta e o ispravă a 
întâmplării, n-ai ce-i face ! 

Ce înguste, ce anevoie de urcat, ce prost pavate şi cu o 
înfăţişare sărăcăcioasă erau străzile acestea care dădeau în 
aleea Stradone. închipuiţi-vă un fluviu larg care nu are drept 
afluenţi decât nişte biete şuvoaie. Casele se cocoţează una de- 
asupra alteia, ca să mai poată găsi puţin aer. Ele stau ochi în 
ochi - dacă ne este îngăduit să numim astfel ferestrele sau 
lucarnele ce dau înspre stradă. Casele 

urcă astfel până sus de tot, pe unul din cele două dealuri, ale 
căror virfuri sunt încoronate de forturile Mincetto şi San Lorenzo. 
Cu neputinţă ca o trăsură să treacă pe aici. Strada aceasta, care 
în zilele cînd plouă cu găleata se transformă într-o adevărată 
albie a unui şuvoi, este atât de piezişă, încât a trebuit să fie 
lucrată toată numai în scări. Ce deosebire ca de la cer la pămînt 
între locuinţele acestea umile şi splendidele palate sau edificii 
de pe aleea Stradone ! 

Doctorul ajunse în strada Marinella şi începu să urce 
nesfirşita scară de piatră. Trebui să urce astfel mai bine de 
şaizeci de trepte, până ajunse în faţa casei cu numărul 17. 

Uşa casei se deschise numaidecât. Bătrânul Borik îl aştepta. 
îl conduse, fără să scoată o vorbă, într-o încăpere curată, dar 
sărăcăcios mobilată. Doctorul se aşeză. Nimic nu te putea face 
să crezi că ar fi fost cîtuşi de puţin tulburat că se găseşte în 
această casă, nici chiar când doamna Bâthory intră şi zise: 

- Domnul doctor Antekirtt? 

- Sunt gata să vă ascult, doamnă. Eu sunt, doamnă, răspunse 
doctorul, ridicându-se. 

- Aş fi voit să vă scutesc de oboseala de a veni atât de 
departe şi de a mai urca atâta ! 


- Ţineam să vă fac vizita, doamnă, şi vă rog să mă credeţi că 
sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră ! 

- Domnule doctor, zise doamna Bâthory, abia ieri am aflat de 
sosirea dumneavoastră la Gravosa şi l-am trimis numaidecit pe 
Borik să vă solicite o întrevedere. 

- Eu mă retrag, zise bătrânelul. 

- Nu, rămâi aici, Borikrăspunse doamna Bathory. Dumneata, 
care eşti singurul, prieten al familiei noastre, ştii tot ce vreau să- 
i spun domnului doctor Antekirtt. 

Doamna Băthory se aşeză, iar doctorul luă loc în faţa ei, în 
timp ce bătrânelul rămase în picioare lângă fereastră. Văduva 
profesorului Băthory avea acum vreo şaizeci de ani. Se ţinea 
încă dreaptă, în ciuda vîrstei, dar părul său alb şi faţa-i brăzdată 
de zbiîrcituri arătau cât de mult avusese de luptat cu necazurile 
şi cu mizeria. îţi dădeai seama, însă, că este încă o femeie 
energică, aşa cum fusese şi în trecut. Recunoşteai în ea pe 
vrednica tovarăşă de viaţă, pe confidenţa intimă a omului ce îşi 
jertfise situaţia pentru ceea ce el socotea ca o datorie a sa, şi, în 
sfârşit, pe părtaşa lui de încredere, după ce intrase în 
conspirația aceea alături de Mathias Sandorf şi de Ladislau 
Zathmar. 

- Domnule doctor, zise ea, cu o voce care nu-i putea ascunde 
tulburarea, fiindcă dumneavoastră sînteţi doctorul Antekirtt, eu 
vă sunt obligată şi vă datorez povestirea evenimentelor 
petrecute la Triest, acum cincisprezece ani... 

- Doamnă, tocmai pentru că eu sunt doctorul Antekirtt, vă 
rog cruţaţi-vă o istorisire oare atât prea dureroasă pentru 
dumneavoastră. O cunosc şi - fiindcă eu sunt doctorul Antekirtt - 
adaug că cunosc şi toată viaţa pe care aţi dus-o de la acea dată 
de neuitat, de 30 iunie 1867. 

- Vreţi să-mi spuneţi, atunci, domnule - continuă doamna 
Băthory - cărui fapte se datoreşte interesul dumneavoastră faţă 
de viaţa mea ? 

- Este un interes pe care orice om de inimă îl datorează 
văduvei maghiarului, care n-a şovăit nici o clipă să-şi pună viaţa 
în pericol pentru independenţa patriei sale ! 

- L-aţi cunoscut pe Ştefan Băthoryîntrebă văduva, cu o voce 
uşor tremurătoare. 

- L-am cunoscut, doamnă, şi l-am iubit, şi păstrez un profund 
respect tuturor celor ce-i poartă numele. 


- Sunteţi, aşadar, din ţara pentru care el şi-a vărsat sîngele ? 

- Nu sunt din nici o ţară, doamnă. 

- Atunci, cine sunteţi dumneavoastră ? 

- Un mort care nu are încă mormânt! răspunse liniştit 
doctorul Antekirtt. 

La auzul acestui răspuns atât de neaşteptat, doamna 
Băthory şi Borik tresăriră; dar doctorul se grăbi să adauge: 

- Totuşi, doamnă, dacă eu v-am rugat să nu-mi istorisiţi 
trecutul acela, în schimb trebuie să vă istorisesc eu unele 
întîmplări; căci, dacă sunt anumite lucruri pe care 
dumneavoastră le cunoaşteţi, sunt însă altele care desigur că 
vă sunt necunoscute şi pe care tot trebuia să le aflaţi odată. 

- Bine, domnule, vă ascult, răspunse doamna Bathory. 

- Doamnă - continuă doctorul Antekirtt, - acum cincisprezece 
ani, trei nobili unguri s-au aşezat în fruntea unei conspirații, al 
cărei scop era să redea Ungariei independenţa sa de odinioară. 
Aceşti oameni erau contele Mathias Sandorf, profesorul Ştefan 
Băthory şi contele Ladislau Zalhmar, care trăiau de multă vreme 
cu aceeaşi nădejde în suflet, trei fiinţe în pieptul cărora bătea o 
singură inimă. 

La 8 iunie 1867, în ajunul zilei când urma să fie dat semnalul 
răscoalei ce trebuia să cuprindă întreaga ţară ungurească şi 
Transilvania, casa din Triest a contelui Zathmar, în care se aflau 
conducătorii conspirației, a fost invadată de poliţia austriacă. 
Contele Sandorf şi cei doi tovarăşi ai săi au fost arestaţi, duşi, 
întemnițați chiar în noaptea aceea în donjonul din Pisino şi, după 
cîteva zile, condamnaţi la moarte. Un tânăr contabil, numit 
Sarcany, care fusese arestat o dată cu ei în casa contelui 
Zathmar - un om, de altminteri, cu totul străin de complot - a 
fost pus în curînd în libertate, după ce afacerea aceasta se 
termină. în ajunul zilei când sentinţa urma să fie executată, 
arestaţii, închişi toţi trei în aceeaşi celulă, încercară să evadeze. 
Contele Sandorf şi Ştefan Bâthory izbutiră, slujindu-se de sîrma 
unui paratrăsnet, să fugă din donjonul din Pisino, şi se prăbuşiră 
în torentul Foibei, tocmai în clipa când Ladislau Zathmar, înhăţat 
de gardieni, era pus în imposibilitate de a-i urma. 

Deşi fugarii aveau foarte puţine şanse de a scăpa cu viaţă, 
căci un rîu subteran îi tîra de-a lungul unui ţinut pe care nici 
măcar nu-l cunoşteau, ei izbutiră totuşi să ajungă pe ţărmul 


canalului Lemo, apoi în oraşul Rovigno, unde găsiră adăpost în 
casa pescarului Andrea Ferrato. 

Acest pescar - un om foarte inimos! - făcuse toate 
pregătirile ca să-i treacă de cealaltă parte a Adriaticei, cînd, din 
motive de răzbunare personală, un spaniol numit Carpena, care 
aflase unde se ascunseseră fugarii, îi denunţă poliţiei din 
Rovigno. Fugarii încercară să scape şi a doua oară. Dar Ştefan 
Bâthory fu rănit şi prins numaidecit de agenţi. Cu despre 
Mathias Sandorf, urmărit de poliţişti până pe malul mării, căzu 
sub ploaia de gloanţe a urmăritorilor, şi Adriatica nu înapoie nici 
măcar cadavrul. A doua zi, Ştefan Bâthory şi Ladislau Zathmar 
au fost împuşcaţi în curtea fortăreței din Pisino. Pescarul Andrea 
Ferrato, condamnat la ocnă pe viaţă fiindcă le dăduse adăpost, 
a fost trimis la ocnele din Stein. 

Doamna Bâthory îşi lăsă bărbia în piept. Ascultase cu inima 
strînsă de durere istorisirea doctorului. 

- Cunoaşteţi aceste amănunte, doamnă? o întrebă el. 

- Da, domnule, din ziare, după cum le-aţi ştiut şi 
dumneavoastră tot din ziare, nu-i aşa? 

- Da, doamnă, din ziare, răspunse doctorul. Dar ceea ce 
ziarele n-au putut să publice, deoarece această afacere a fost 
instruită în cea mai mare taină, am izbutit însă să aflu eu, 
mulţumită indiscreţiei unui paznic al fortăreței - şi am să vi-o 
spun şi dumneavoastră. 

- Spuneţi, domnule, zise doamna Băthory. 

- Dacă contele Sandorf şi Ştefan Băthory au fost găsiţi şi 
prinşi în casa pescarului Ferrato, este pentru că fuseseră trădaţi 
de spaniolul Carpena. Dar dacă fuseseră arestaţi în urmă cu trei 
săptămîni, în casa aceea din Triest, este pentru că fuseseră 
denunţaţi poliţiei austriece de către nişte trădători. 

- Nişte trădători !... făcu doamna Băthory. 

- Da, doamnă, şi dovada acestei trădări rezultă din înseşi 
dezbaterile procesului. Mai întîi, aceşti trădători au găsit la un 
porumbel călător un bilet cifrat, adresat contelui Sandorf, şi pe 
care l-au copiat exact, în al doilea rînd, ei au izbutit să găsească 
chiar în casa contelui Zathmar grătarul ce servea la citirea 
acestor depeşe. Apoi, după ce-au descifrat biletul, l-au predat 
guvernatorului Triestului. Şi bineînţeles că o parte din averea 
confiscată contelui Sandorf a servit să plătească trădarea 
aceasta a lor. 


- Se ştie cine sunt aceşti ticăloşi ?... întrebă doamna Băthory, 
cu o voce care îi tremura de emoție. 

- Nu, doamnă, răspunse doctorul. Poate că cei trei 
condamnaţi îi cunoşteau şi le-ar fi spus numele, dacă şi-ar fi 
putut revedea pentru ultima dată familia, înainte de a muri ! 

într-adevăr, nici doamna Băthory, care la data aceea lipsea 
din oraş împreună cu fiul său, nici Borik, reţinut în închisoarea 
din Triest, nu putuseră fi alături de condamnaţi în ultimele lor 
ceasuri. 

- Oare nu se va putea şti niciodată numele acestor 
ticăloşiîntrebă doamna Bâthory. 

- Doamnă, răspunse doctorul Antekirtt, trădătorii sfirşesc 
totdeauna prin a se trăda pe ei înşişi ! 

lată, acum, ce trebuie să mai adaug, pentru a-mi completa 
istorisirea : Dumneavoastră aţi rămas văduvă, cu un copil de opt 
ani, şi aproape complet lipsită de mijloace. Borik, servitorul 
contelui Zathmar, după moartea stăpînului său n-a mai vrut să 
vă părăsească; dar el era sărac, şi nu avea ce să vă aducă 
altceva decât devotamentul său. Atunci, doamnă, 
dumneavoastră aţi părăsit Triestul şi v-aţi instalat în această 
locuinţă modestă din Raguza. Aţi muncit, aţi muncit cu braţele, 
pentru a putea face faţă nevoilor vieţii de toate zilele, precum şi 
nevoilor vieții sufleteşti.  Voiaţi, într-adevăr, ca fiul 
dumneavoastră să urmeze în ştiinţă acelaşi drum pe care îl 
urmase cu «atîta strălucire tatăl său. Dar, cîte lupte n-a trebuit 
să daţi, şi câtă mizerie n-a trebuit să înduraţi, cu atâta curaj. De 
aceea, mă închin cu adînc respect în faţa nobilei femei care a 
dat dovadă deatâta energie, şi în fața mamei, ale cărei îngrijiri 
au făcut din fiul său un om. 

Spunînd aceste cuvinte, doctorul se ridicase, şi obişnuita sa 
înfăţişare atât de liniştită, de astă dată era tulburată de o 
emoție, pe care nu şi-o putea stăpîni. 

Doamna Bâthory nu răspunse nimic. Aştepta, neştiind dacă 
doctorul îşi terminase istorisirea sau dacă urma s-o continue, 
vorbind despre lucruri care o interesau atât de mult şi în 
legătură cu care ea îi ceruse această întrevedere. 

- Totuşi, doamnă, continuă doctorul care îi pricepu gîndul, 
fireşte că puterile omeneşti au margini, şi, cum eraţi suferindă, 
istovită de atitea încercări grele prin care aţi trecut, poate că v- 
aţi fi prăbuşit sub povara acestor îndatoriri, dacă un necunoscut, 


adică nu, dacă un prieten al profesorului Băthory, nu v-ar fi venit 
într-ajutor. Niciodată nu v-aş fi pomenit despre asta, dacă 
bătrânul dumneavoastră servitor nu mi-ar fi comunicat dorinţa 
dumneavoastră de a mă vedea. 

- Aveţi dreptate, domnule, răspunse doamna Băthory. De 
aceea, nu e oare de datoria mea să-i mulţumesc doctorului 
Antekirtt ? 

- Şi de ce, doamnă? Pentru că, acum cinci sau şase ani, în 
amintirea prieteniei ce-l lega de contele Sandorf şi de cei doi 
prieteni ai săi, precum şi din dorinţa de a vă ajuta în opera 
dumneavoastră, doctorul Antekirtt v-a trimis o sumă de o sută 
de mii de florini. Nu era el oare prea fericit că poate să vă pună 
la dispoziţie aceşti bani? Dimpotrivă, doamnă, eu sunt acela 
care trebuie să vă mulţumesc că aţi binevoit să acceptaţi acest 
dar, dacă darul acesta a putut veni în ajutorul văduvei şi fiului 
lui Ştefan Băthory. 

Văduva făcu o plecăciune şi răspunse: 

- în orice caz, domnule doctor, ţineam să vă exprim 
recunoştinţa mea. Acesta era cel dintii motiv al vizitei pe care 
voiam să v-o fac. Dar mai era şi un al doilea motiv... 

- Care, doamnă ? 

- De... dea vă restitui această sumă... 

- Cum, doamnă?... zise intrigat doctorul. N-aţi vrut s-o 
acceptaţi ?... 

- Domnule, nu m-am socotit îndreptăţită să dispun de aceşti 
bani. Nu-l cunoşteam pe doctorul Antekirtt. Nu auzisem 
niciodată rostindu-i-se numele. Această sumă putea foarte bine 
să fie un fel de pomană, putea să vină tocmai din partea acelora 
împotriva cărora luptase soţul meu şi a căror milă mi-ar fi fost 
odioasă. De aceea n-am vrut să mă ating de ea, nici chiar în 
scopul pentru care trimisese doctorul Antekirtt. 

- Va să zică... suma aceasta... 

- Este neatinsă. 

- Şi fiul dumneavoastră ?... 

- Fiul meu nu va datora nimănui nimic, decit sie însuşi... 

- Şi mamei sale, adăugă doctorul, căruiia atita măreție 
sufletească şiatâta energie de caracter nu puteau decât să-i 
stîirnească admiraţia şi să-i impună cel mai adânc respect. 


în timpul acesta, doamna Băthory se ridicase şi dintr-un scrin 
încuiat scoase un teanc de bancnote, pe care i-l întinse 
doctorului. 

- Domnule, zise ea, vă rog să luaţi înapoi aceşti bani, căci 
sunt ai dumneavoastră; şi vă rog să primiţi mulţumirile unei 
mame, ca şi cum s-ar fi servit de ei ca să-şi crească fiul ! 

- Banii aceştia nu mai sunt ai mei, doamnă, răspunse 
doctorul, cu un gest de refuz. 

- Vă repet că nu puteam în nici un caz să-i primesc ! 

- Dar dacă i-ar folosi Petru Băthory... 

- Fiul meu îşi va face, până la urmă, situaţia pe care o 
merită, iar eu am să pot conta întotdeauna pe el, aşa cum a 
putut conta şi el pe mine. 

- Sper că nu va refuza un dar, pe care un prieten al tatălui 
său insistă să-l accepte. 

- Ba da, va refuza ! 

- Dar, cel puţin, doamnă, îmi daţi voie să încerc ?... 

- Vă rog să nu faceţi asta, domnule doctor, răspunse doamna 
Băthory. Fiul meu nici nu ştie că am primit aceşti bani, şi doresc 
să n-o ştie niciodată 

- Cum doriţi, doamnă... înţeleg sentimentele care vă fac să 
procedaţi astfel, pentru că eu nu am fost şi nu sunt pentru 
dumneavoastră decât un necunoscut!... Da, le înţeleg şi le 
admir!... Vă repet, însă, că dacă banii aceştia nu sunt ai 
dumneavoastră, nici ai mei nu sunt! 

Doctorul Antekirtt se ridică să plece. Refuzul doamnei 
Bâthory nu îl jignise, fireşte ; delicateţea ei nu-i provocă decât 
sentimentul celui mai profund respect. O salută şi dădu să se 
retragă, când o ultimă întrebare îl opri din drum. 

- Domnule, zise doamna Bâthory, aţi vorbit adineauri despre 
nişte uneltiri josnice care i-au trinmis la moarte pe Ladislau 
Zathmar, pe Ştefan Bâthory şi pe contele Sandorf, nu-i aşa ? 

- Da, doamnă, acesta este adevărul. 

- Şi nu-i cunoaşte nimeni pe aceşti trădători ? 

- Ba da, doamnă! 

- Cine ? 

- Dumnezeu ! 

Doctorul Antekirtt se înclină încă o dată şi ieşi. Doamna 
Bâthory rămase pe gînduri. Printr-o tainică legătură sufletească, 
de care poate că nu-şi dădea prea bine seama, se simţea 


irezistibil atrasă către acest ins misterios, a cărui fiinţă era atât 
de strîns legată de evenimentele intime ale vieţii ei. Oare îl va 
mai vedea vreodată? Şi dacă Savarena îl adusese la Raguzia 
numai pentru a-i face această vizită, oare se va mai reîntoarce 
vreodată ? în orice caz, a doua zi, ziarele anunțau că spitalele 
din acest oraş primiseră din partea unui necunoscut un dar de o 
sută de mii de florini. Era darul doctorului Antekirtt; dar nu era 
oare şi darul văduvei lui Ştefan Bâthory, dar pe care ca îl 
refuzase pentru dînsa şi pentru fiul ei ? 


V. DIVERSE ÎNTÎMPLĂRI 


Totuşi doctorul Antekirtt nu se grăbea să părăsească 
Gravosa, aşa cum bănuise doamna Bâthory. După ce încercase 
zadarnic să vină în ajutorul mamei, voita acum să vină în 
ajutorul fiului. Dacă pînă atunci Petru Băthory nu izbutise să-şi 
facă o situaţie la care ii dădeau dreptul studiile sale strălucite, 
fără îndoială că nu va refuza ofertele pe care voia să i le facă 
doctorul. Să-i creeze o situaţie demnă de însuşirile lui alese, 
demnă şi de numele pe care îl purta - aceasta nu mai putea fi 
luată drept o pomană umilitoare. N-ar fi fost altceva decât 
răsplata dreaptă ce i se cuvenea acestui tînăr. Dar, după cum 
spusese şi Borik, Petru Băthory era plecat la Zara pentru nişte 
afaceri... 

Doctorul însă nu voi să mai întirzie şi îi scrise chiar în ziua 
aceea. în scrisoare nu îi spunea, decit că ar fi încântat să-l 
primească pe bordul Savarenel, întrucît voia să-i facă o 
propunere, care l-ar fi putut interesa. Puse această scrisoare la 
poştă la Gravosa, după care nu-i mai răminea decât să aştepte 
ca tînărul inginer să se întoarcă de la Zara. 

în timpul acesta, doctorul continuă să trăiască mai retras ca 
oricând pe bordul goeletei. Ancorată în mijlocul portului, 
Savarena, al cărei echipaj nu cobora niciodată pe uscat, era tot 
atlt de izolată ca şi cum s-ar fi găsit în mijlocul Mediteranei sau 
al Atlanticului. 

Felul său de a fi era, într-adevăr, destul de ciudat, ca să 
poată aţâţa curiozitatea lumii şi a reporterilor, care nu 
renunţaseră de loc la ghidul de „a-i lua un interviu" acestui 
personaj legendar, cu toate că nu erau admişi pe bordul iahtului 
său nu mai puţin legendar Şi cum Pescade şi prietenul său 
Matifou aveau o deplină „libertate de manevră", reporterii li se 
adresară lor, încercând să obţină cîteva informaţii, pe care apoi 
ziarele ar fi ştiut cum să le înflorească. 

Pescade era un ghiduş care înveselea tot echipajul, 
bineînţeles cu voia doctorului Anlekirtt. Dacă Matifou era veşnic 
serios ca un cabeslan şi tot pe atita de puternic, în schimb 
Pescade ridea şi cînta tot timpul, sprinten şi uşor ca steguleţul 
unui vas de război. Se căţăra pe catarge, iscusit ca un matelot 

şi iute ca o sfirlează, dînd lecţii de echilibristică echipajului 
s«au  înveselindu-l cu  nesfârşitele lui glume. Oare nu-i 


recomandase doctorul Antekirtt să-şi păstreze această bună 
dispoziţie? Ei bine, iată că şi-o păstra, şi în acelaşi timp o mai 
împărtăşea şi altora ! 

Spuneam mai sus că Pescade şi Matifou aveau „libertatea de 
manevră", ceea ce înseamnă că erau liberi să plece şi să vină 
când pofteau. Echipajul trebuia să rămînă pe bord, ei însă 
puteau cobori pe uscat când doreau. De aceea era firesc ca 
reporterii să-i urmărească, să caute să-i ademenească, să le 
pună fel de fel de întrebări. Dar Pescade nu era omul pe care să- 
| poţi trage de limbă sau, dacă vorbea, vorbea fără să spună 
nimic limpede. 

- Cine-i acest doctor Antekirtt ? 

- Un medic vestit. Vă vindecă de toate bolile, chiar şi după ce 
aţi dat ortul popii ! 

- E bogat ? 

- N-are nici un sfanţ... Eu Pescade, sunt acela care-l 
împrumut în fiecare duminică. 

- Şi de unde vine ? 

- Dintr-o ţară al cărei nume nu-l ştie nimeni. 

- Şi unde e ţara aceea ? 

- Tot ce pot să vă spun e că se mărgineşte la miazănoapte cu 
nimica toată, iar la miazăzi cu absolut nimic. 

Era cu neputinţă să scoţi alte informaţii de la năzdrăvanul 
tovarăş al lui Matifou, care, pe de altă parte, rămânea mut ca o 
stană de piatră. Dar dacă nu răspundeau niciodată la aceste 
întrebări indiscrete ale reporterilor, în schimb cei doi prieteni nu 
mai conteneau să vorbească între patru ochi despre noul lor 
stăpân, începuseră să-l îndrăgească - şi-l îndrăgeau mai mult 
decât pe un părinte, între ei şi doctorul Antekirtt se stabilise un 
fel de afinitate chimică, un fel de coeziune, care din zi în zi îi 
lega tot mai strîns de el. 

Şi în fiecare dimineaţă se aşteptau să-i cheme în camera lui 
şi să-l audă că, în sfîrşit, le spune : „Prieteni, am nevoie de voi!" 

Spre marele lor necaz însă clipa aceasta nu mai venea. 

- Oare multă vreme vom mai sta aşa, zise într-o zi Pescade. E 
neplăcut să nu faci nimic, mai ales cînd n-ai fost obişnuit să stai 
cu mîinile în sân ! 

- Dar Braţele şi picioarele încep să prindă rugină, zise uriaşul, 
privindu-şi braţele-i enorme, rămase fără ocupaţie, ca bielele 
unei maşini în repaus. 


- Ei, haide, spune, Matifou ! 

- Ce vrei să spun, Pescade? 

- Ştii ce cred eu despre doctorul Antekirtt? 

- Nu, dar spune-mi ce gândeşti, Pescade. Asta mă va ajuta 
să-ţi răspund. 

- Ei bine, eu cred că în trecutul său se ascund nişte lucruri... 
nişte lucruri... Asta i se poate citi din priviri, care te fulgeră, 
uneori, gata să te orbească, nu altceva... Şi în ziua când şi 
tunetul va izbucni... 

- Va face un zgomot!... 

- Da, Matifou, zgomot... dar şi treabă. Şi sunt sigur că şi noi 
vom avea, atunci de lucru ! 

Pescade avea dreptate. Deşi pe bordul goeletei domnea 
liniştea cea mai desăvirşită, agerul băiat observase anumite 
lucruri, care îi dădeau de gîndit. Că doctorul nu era un simplu 
turist ce călătoreşte pe iahtul său de plăcere de-a lungul şi de-a 
latul Mediteranei numai ca să se distreze, era un lucru cât se 
poate de lămurit. De bună seamă că Savarena era un centru în 
care se adunau o mulţime de fire nevăzute, pe care le 
mînuia,misteriosul său proprietar. 

într-adevăr, doctorul primea scrisori şi telegrame aproape din 
toate colţurile acestei mări minunate, ale cărei valuri scaldă 
ţărmul atâtor ţări diferite, fie de pe litoralul francez sau spaniol, 
fie de pe litoralul Algeriei, Marocului sau Tripolitaniei. Cine le 
trimiteaCu siguranţă că nişte corespondenţi ocupați cu anumite 
treburi, a căror seriozitate nu putea fi pusă la îndoială ; sau 
poate că erau nişte clienţi care cereau vreo consultaţie prin 
corespondenţă faimosului doctor, ceea ce era foarte puţin 
probabil. Ba chiar dacă te-ai fi găsit în birourile telegrafului din 
Raguza, cu greu ai fi putut pricepe sensul acestor telegrame, 
căci erau scrise într-o limbă necunoscută, pe care se părea că 
numai doctorul o ştia. Şi chiar dacă ai fi înţeles această limbă, 
ce concluzie ai fi putut trage din nişte fraze ca acestea: 

„Alemeira; Se credea că ne găsim pe urmele lul Z. R. Drum 
greşit, acum abandonat." 

„Regăsit corespondentul lui H. V. 5. în legătură cu banda lui 
K. 3, între Catania şi Sinacuza. ~Va urma." 

„în Manderaggio, La Valelta, Malta, am constatat trecerea lui 
T. K. 7." 


„Cirene... Aşteptăm noi ordine... Flotila din Aniek...Gaia. 
Electric 3 stă sub presiune zi şi noapte." 

„R.0.3. Mort la ocnă. Amîndoi dispăruţi." 

Şi cealaltă telegramă, purtînd o menţiune particulară cu 
ajutorul unui număr convenit: 

„2117. Sare. Pe vremuri, samsar... Serviciul Toronlhal. 
încetat raporturi cu Tripoli din Africa." 

Apoi, celor mai multe din aceste telegrame li se trimitea de 
pe Savarena acelaşi răspuns : 

„Cercetările să continue. Nu cruţaţi nici bani, nici eforturi. 
Trimiteţi noi documente". 

Acest schimb de corespondenţă misterioasă părea că pune 
sub supraveghere tot bazinul Mediteranei. Doctorul nu era deci 
atât de lipsit de ocupaţie, cum voia să pară. Totuşi, în ciuda 
secretului profesional, nu se putea ca o asemenea 
corespondenţă să nu ajungă să ifie cunoscută de public, fapt 
care făcu să sporească curiozitatea lumii cu privire la acest 
personaj enigmatic. 

Printre oamenii cei mai intrigaţi din înalta societate raguzană 
era fostul bancher din Triest. Cititorul n-a uitat că Sila Toronthal 
il întîlnise pe doctorul Aniekirtt pe cheiul Gravosa, la câteva 
minute după sosirea Savarenei. întâlnirea aceasta îi provocase 
unuia din cei doi un viu sentiment de repulsie, iar celuilalt un 
sentiment nu mai puţin viu de curiozitate. Dar, deocamdată, 
împrejurările nu-i îngăduiră bancherului să-şi satisfacă această 
curiozitate. 

Adevărul era că prezenţa doctorului făcuse asupra lui Silas 
Toronthal o impresie cu totul neobişnuită, pe care el însuşi nu şi- 
o putea lămuri. Ceea ce se vorbea tot timpul în Raguza pe 
socoteala lui, haina aceasta de mister în care părea că vrea să 
se învăluie, imposibilitatea de a te apropia de el, toate acestea îi 
stirneau bancherului dorinţa de a-l mai revedea. în acest scop, 
bancherul se duse de mai multe ori la Gravosa. Stătea pe chei şi 
privea goeleta, arzând de dorinţa de a se duce pe bord. într-una 
din zile chiar se duse, dar cîrmaciul îi dădu şi lui acelaşi 
invariabil răspuns: 

- Domnul doctor Antekirft nu primeşte pe nimeni. 

Ca urmare, Silas Toronthal fu cuprins de un fel de iritare 
cronică, întocmai ca în faţa unui obstacol pe care nu-l putea 
trece în nici un fel. Bancherul se gîndi atunci să plătească pe 


cineva care să-l spioneze pe doctorul Antekirtt. Angaja un agent, 
în care avea toată încrederea, şi îl puse să observe toate 
mişcările misteriosului străin, chiar şi cînd acesta nu făcea 
altceva decât să viziteze Gravosa şi împrejurimile. Ne putem 
lesne închipui, atunci, neliniştea care trebuie să-l fi cuprins pe 
Silas Toronthal, când află că bătrînul Borik avusese o convorbire 
cu doctorul, şi că a doua zi acesta se dusese să-i facă o vizită 
doamnei Bâthory. 

- Cine e omul ăsta ? se întreba el mereu. 

Şi totuşi... ce l-ar fi putut face pe Toronthal să se mai teamă 
în actuala lui situaţiepână acum nimic nu ieşise la iveală în 
legătură cu uneltirile lui de acum cincisprezece ani. Dar tot ce 
era în legătură cu familiile celor pe care îi trădase sau îi vânduse 
nu putea decât să-l neliniştească. Dacă conştiinţa sa nu era 
cîtuşi de puţin obişnuită cu remuşcările, în schimb teama se 
strecura adesea în sufletul său ; şi vizita pe care o făcuse 
doamnei Bâthory acest doctor necunoscut, atât de puternic prin 
faima numelui său şi prin averea sa uriaşă, nu-l putea lăsa 
nepăsător. 

- Cine să fie omul ăsta ?... repeta el întruna. Ce a căutat la 
Raguza, în casa doamnei Bâthory ?... A fost chemat în calitate 
de medic ?... în fine, ce putea să fie comun între ea şi el ? 

Nu găsea nici un răspuns. Totuşi, ceea ce îl mai linişti puţin 
pe Silas Toronthal, după o anchetă minuțioasă, fu certitudinea 
că vizita făcută doamnei Bâthory nu se repetase. Bancherul 
ţinea acum morţiş să intre cu orice preţ în legătură cu doctorul. 
gândul acesta îl obseda zi şi noapte. Trebuia să facă tot 
posibilul, ca să pună capăt odată acestei obsesii. Printr-um fel 
de iluzie care de obicei pune stăpinire pe creierele înfierbîntate, 
Toronthal îşi închipuia că se va linişti din nou după ce va izbuti 
să-l vadă pe doctorul Antekirtt, după ce va sta de vorbă cu el şi 
va afla motivele venirii lui la Gravosa. De aceea căută ocazia de 
a-l întîlni.în sfîrşit crezu că găsise ocazia mult aşteptată, şi iată 
cum : 

De cîţiva ani încoace, doamna Toronthal suferea de o stare 
de astenie, pe care medicii din Raguza nu o puteau vindeca. Cu 
toate îngrijirile lor şi ale fiicei sale, doamna Tdronthal, deşi nu 
stătea încă la pat, se prăpădea văzind cu ochii. Să fi avut oare 
starea aceasta o cauză de ordin moral? Se prea poate, dar 
nimeni nu-i putuse da încă de urmă. Numai bancherul ar fi fost 


în măsură să spună dacă soţia lui, care-i cunoştea tot trecutul, 
nu cumva căpătase un sentiment de dezgust profund pentru 
viaţa aceasta care nu putea decât s-o îngrozească. în orice caz, 
starea sănătăţii doamnei Toronthal, pe. care medicii din oraş 
renunţaseră să încerce s-o mai trateze, i se păru bancherului că 
iar fi ocazia cea mai nimerită pentru a-l mai întîlni pe doctorul 
Antekirtt. Fără îndoială că nu va putea refuza o consultaţie, o 
vizită, măcar din simplă omenie. Silas Toronthal scrise deci o 
scrisoare, pe care o trimise cu unul din oamenii săi pe bordul 
Savarenei. 

„AŞ fi foarte fericit, scria el, să am avizul unui medic de mare 
autoritate, ca dumneavoastră". Apoi, scuzindu-se pentru 
deranjul pe care acest lucru îl putea aduce într-o existenţă atât 
de retrasă ca a sa, îl ruga pe doctorul Antekirtt „să-i indice ziua 
cînd ar urma să-l aştepte la palatul de pe aleea Stradone". 

A doua zi când doctorul primi scrisoarea, uitîindu-se mai întîi 
la semnătură, nici un muşchi al feţei sale nu tresări. O citi până 
la capăt, fără ca cel mai uşor gest să trădeze natura gîndurilor 
pe care scrisoarea i le-ar fi sugerat. Ce răspuns să-i deasă 
profite oare de această ocazie ce i se oferea pentru a pătrunde 
în palatul Toronthal şi a intra în legătură cu familia bancheru-l 
luiDar a intra în această casă, fie chiar ca medic, nu însemna 
oare să ajungă într-o situaţie care nu-i putea conveni cituşi de 
puţin ? 

Doctorul nu stătu mult pe gînduri. Răspunse printr-un bilet 
scurt, ce fu predat servitorului bancherului. Biletul nu conţinea 
decât două rînduri: „Doctorul Antekirtt regretă că nu poate da 
îngrijirile sale doamnei Toronthal. El nu practică medicina în 
Europa." Atit şi nimic mai mult. 

când bancherul primi răspunsul acesta laconic, mototoli 
biletul cu un gest plin de ciudă. Se vedea cât de colo că doctorul 
refuză să aibă relaţii cu el. Era un refuz abia mascat, care arăta 
că personajul acesta ciudat era de mult hotărât să se păzească 
să aibă legături cu bancherul. 

„Şi apoi, îşi zise el, dacă nu practică medicina în Europa, de 
ce a acceptat s-o consulte pe doamna Băthory... afară numai 
dacă nu cumva s-o fi prezentat la ea pentru cu totul alte 
motive !... Dar, în cazul acesta, ce a căutat acolo?... Ce legături 
sunt între ei ? " 


Nesiguranţa aceasta îl rodea pe Silas Toronthal, a cărui viaţă 
era foarte tulburată de prezenţa doctorului la Gravosa, şi urma 
să rămînă tulburată atita vreme cât Savarena nu ridica ancora. 
De altfel nu spuse nici un cuvânt nici soţiei, nici fiicei sale în 
legătură cu rugămintea pe care o adresase doctorului Antekirtt. 
Ţinea să păstreze numai pentru sine taina neliniştilor sale, 
continuând însă în acelaşi timp să-l spioneze pe doctor, astfel 
încât să fie la curent cu tot ce făcea doctorul prin Gravosa şi prin 
Raguza. 

Chiar a doua zi, o altă întîmplare îi dădea un nou prilej tot 
atât de serios de a se alarma. Petru Băthory se întorsese de la 
Zara, descurajat şi abătut. Nu putuse să ajungă la nici un 
rezultat în privinţa postului care i se oferise, de a conduce o 
importantă uzină metalurgică din Herţegovina. 

- Condiţiile nu erau acceptabile, se mărgini el să-i spună 
mamei sale. 

Doamna Băthory se uită lung la fiul său, fără să-l mai întrebe 
de ce erau inacceptabile aceste condiţii. Apoi îi înmînă o 
scrisoare, sosită pentru el în lipsa lui. Era scrisoarea prin care 
doctorul Antekirtt îl ruga pe Petru Bâthory să poftească pe 
bordul Savarenei, pentru a sta de vorbă împreună în legătură cu 
o afacere care îl interesa direct. Petru Bâthory întinse mamei 
sale scrisoarea. Oferta doctorului nu o miră de loc. 

- Mă aşteptam la asta, zise ea. 

- Te aşteptai la propunerea asta, mamă ? întrebă tînărul, 
destul de uimit de cuvintele ei. 

- Da... Petru !... Doctorul Antekirtt mi-a făcut o vizită în lipsa 
ta. 

- Ştii cumva ceva despre omul acesta de care se vorbeşte 
atâta în Raguza, în ultimul timp ? 

- Nu, dragul meu, dar doctorul Antekirtt îl cunoştea pe tatăl 
tău, era prietenul contelui Sandorf şi al contelui Zathmar, şi în 
această calitate s-a prezentat el la mine. 

- Mamă, întrebă Petru Bâthory, ce dovezi ţi-a dat acest 
doctor că ar fi fost prietenul tatălui meu ? 

- Nici o dovadărăspunse doamna Bâthory, care nu voia să 
pomenească nimic despre cei o sută de mii de florini pe care îi 
trimisese doctorul. 

- Dar dacă este vreun agent, vreun spion de-al Austriei, urmă 
Petru Bâthory. 


- Ai să vezi tu, băiete. 

- Aşadar, mă sfătuieşti să mă duc să-l văd ? 

- Da, te sfătuiesc să te duci. Nu trebuie să treci cu vederea 
gestul unui om care vrea să treacă asupra ta toată prietenia pe 
care a avut-o faţă de tatăl tău. 

- Dar ce caută la Raguza? continuă Petru. Are ceva interese 
pe aici ? 

- Poate că da, răspunse doamna Bâthory. Se zice că e un om 
extrem de bogat, şi poate că vrea să-ţi ofere o situaţie demnă 
de tine. 

- Am să mă duc, mamă, şi voi vedea ce vrea cu mine. 

- în cazul acesta, du-te chiar azi, copilul meu, şi înapoiază-i 
vizita pe care eu nu i-o pot înapoia. 

Petru Bâthory o îmbrăţişa pe maică-sa, ţinînd-o mult timp la 
pieptul său. Părea că îl înăbuşea o taină, o taină pe care desigur 
că nu îndrăznea s-o destăinuiască. Ce se ascundea oare în inima 
lui, ce taină atât de gravă şi atât de dureroasă, pe care nu 
cuteza s-o încredinţeze mamei sale ? 

- Bietul meu copil! murmură doamna Bâthory. 

Pe la ora unu după-amiiază, Petru cobora pe aleea Stradone, 
înspre portul Gravosa. Trecînd prin faţa palatului Toronthal, se 
opri o clipă - numai o clipă. Privirile i se îndreptară înspre unul 
din pavilioane, ale cărui ferestre dădeau spre stradă. Perdelele 
erau lăsate. Casa părea nelocuită. Petru Bâthory îşi continuă 
drumul. Dar oprirea lui nu scăpase privirii unei femei, care se 
plimba încoace 

şi încolo pe celălalt trotuar al aleii Stradone. Era o fiinţă înaltă 
de statură. Vârsta?... Între patruzeci şi cincizeci de ani. 
Mersul ?... Măsurat, aproape mecanic, ca şi cum tot corpul i-ar fi 
fost dintr-o singură bucată. Această străină - căci naționalitatea i 
se recunoştea după părul său brun şi creţ şi după 

culoarea arămie a feţei sale de marocană - era înfăşurată într- 
o mantie de culoare închisă, a cărei glugă îi acoperea coafura 
împodobită cu monezi de aur. Era oare o ţigancă, sau o 
egipteancă, ori indiană. N-ai fi putut spune precis, într-atita 
tipurile acestea seamănă între ele. în tot cazul nu cerea de 
pomană, şi desigur că nici n-ar fi primit-o. Se afla acolo de bună 
voie sau poate pusă de altcineva, supraveghind, spionînd tot ce 
se petrecea în palatul Toronthal, precum şi în casa din strada 
Marinella. 


într-adevăr, de îndată ce îl zări pe tînărul acela ce cobora 
aleea Stradone îndreptindu-se spre Gravosa, ea îl urmări în aşa 
fel, încât să nu-l piardă din ochi, dar şi cu destulă dibăcie, pentru 
ca să nu fie observată că îl urmărea. De' altminteri Petru 
Bâthory era prea adîncit în ginduri pentru a mai băga de seamă 
ce se petrecea în jurul lui. când îşi încetini pasul în dreptul 
palatului Toronthal, femeia şi-l încetini şi ea. Cînd o porni din 
nou la drum, ea îl urmări, potrivit-şi mersul după pasul lui. 
Ajungând la primele întărituri ale Raguzct, Petru Băthory le 
străbătu destul de repede, iar străina nu rămase nici ea mult în 
urmă. După ce ieşi pe poarta cetăţii, ea se luă după el pe 
drumul ce duce la Gravosa, urmărindu-l la o distanţă de vreo 
douăzeci de paşi pe o alee lăturalnică. 

în momentul acela, Silas Toronthal se întorcea la Raguza, 
într-o trăsură descoperită. Trebuia deci neapărat să se 
încrucişeze pe drum cu Petru Băthory. Văzindu-i pe amândoi, 
marocana se opri o clipă. Se gindea poate că unul din ei îl va 
opri pe celălalt. Atunci privirea i se lumină şi căută să se 
ascundă după un pom gros. Dar dacă aceşti doi oameni îşi vor 
vorbi, cum va putea ea să-i audă ? 

Nu se întâmpla însă nimic. Silas Toronthal îl zărise pe Petru 
Băthory cu vreo douăzeci de paşi înainte de a ajunge în dreptul 
lui. De astă dată nu-i răspunse nici măcar în felul acela trufaş cu 
care fusese silit să-i răspundă la salut, atunci, pe cheiul 
Gravosei, cînd era însoţit de fiicăsa. întoarse capul în altă parte 
tocmai în momentul când tînărul îşi scotea pălăria, şi trăsura 
goni mai departe spre Raguza. 

Străina nu scăpase nici un amănunt din această scenă : un 
fel de zâmbet îi lumină figura, de obicei atât de nepăsătoare. 
cât despre Petru Băthory, care se vedea că era mai mult mâhnit 
decât supărat de purtarea lui Silas Toronthal, el îşi continuă 
drumul, cu un pas mai puţin grăbit, dar fără să întoarcă capul. 

Marocana îl urmări de departe, murmurînd acesta cuvinte în 
limba arabă : 

- E timpul să vină ! 

Peste un sfert de oră, Petru ajunse pe cheiul portului 
Gravosa. Se opri un timp să privească eleganta goeletă, al cărei 
steguleţ fâlfiia uşor în bătaia brizei mării, în vîrful' catargului cel 
mare, „De unde vine oare acest doctor Antekirttrepeta el mereu 


în sinea lui. Pavilionul acesta îmi este cu totul necunoscut". 
Apoi, adresându-se unui pilot care se plimba pe chei, îl întrebă : 

- Prietene, dumneata ştii ce pavilion este acela ? 

Nici pilotul nu ştia. Tot ce putea spune în legătură cu această 
goeletă era că venea de la Brindisi, şi că după ce actele ei 
fuseseră examinate de ofiţerul portului, fuseseră găsite în 
perfectă regulă. Or, întrucît era vorba de un iaht de plăcere, 
autorităţile îi respectaseră dorinţa de a rămîne necunoscut. 

Petru Bâthory luă atunci o barcă şi spuse barcagiului să-l 
ducă pe bordul Savarenei, în timp ce marocana îl privea, uluită, 
cum se îndepărtează de țărm. Peste cîteva minute, tînărul puse 
piciorul pe puntea goeletei şi întrebă dacă doctorul Antekirtt era 
pe bord. Fireşte că obişnuitul consemn, care interzicea oricărui 
străin accesul pe bordul Savarenei, nu era valabil şi pentru el. 
De aceea, şeful echipajului îi răspunse că doctorul se afla în 
cabina lui. Petru Bâthory îi trimise cartea de vizită, întrebând 
dacă doctorul putea să-l primească. Un pilot luă cartea de vizită 
şi cobori pe scara ce duce la salonul din spatele vasului. 

Peste un minut, pilotul urcă din nou pe punte, spunînd că 
doctorul îl aştepta pe domnul Petru Bâthory. Tînărul fu condus 
numaidecât într-un salon luminat doar de o lumină palidă ce se 
strecura prin perdelele uşoare ale spiraiurilor. Dar când ajunse 
la uşa ale cărei canaturi erau larg deschise, lumina pe care o 
reflectau oglinzile peretelui din fund deveni mai puternică. 

Doctorul Antekirtt stătea pe un divan, în penumbră. când 
apăru fiul lui Ştefan Bâthory, el avu o uşoară tresărire, pe care 
Petru nu o putu observa, şi de pe buzele lui scăpară - ca să 
zicem aşa - aceste cuvinte : 

- E el... E leit el ! 

Şi într-adevăr, Petru Bâthory era portretul viu al tatălui său, 
aşa cum trebuie să fi fost nobilul ungur la virsta de douăzeci şi 
doi de ani : aceeaşi energie în priviri, aceeaşi nobleţe în mişcări, 
aceiaşi ochi ageri, gata să se entuziasmeze pentru tot ce 
înseamnă bine, adevăr şi frumos. 

- Domnule Bâthory, zise doctorul ridicându-se, sunt foarte 
fericit că ai binevoit să răspunzi la invitaţia mea. 

Şi, la un gest al lui, Petru Bâthory se aşeză în colţul celălalt al 
salonului. 

Doctorul i se adresase în limba maghiară, care ştia că este 
limba maternă a tînărului. 


- Domnule doctor, zise Petru Bâthory, aş fi venit să vă întorc 
vizita pe care aţi făcut-o mamei mele, chiar dacă n-aş fi fost 
invitat pe bordul vasului dumneavoastră. Ştiu căsunteţi unul din 
acei prieteni necunoscuţi nouă şi cărora le este scumpă 
amintirea tatălui meu, percum şi a celorlalţi doi patrioţi care au 
murit o dată cu el !... Vă mulţumesc că le-aţi păstrat un loc în 
amintirea dumneavoastră ! 

Evocînd trecutul acesta, atât de îndepărtat acum, vorbind 
despre tatăl său şi despre prietenii săi, contele Mathias Sandorf 
şi Ladislau Zathmar, Petru nu-şi putu stăpîni tulburarea. 

- Vă cer iertare, domnule, zise el, când îmi amintesc ceea ce 
au făcut, nu pot să... 

Nu simţea el, oare, că doctorul Antekirtt era poate mai 
tulburat decât el? Şi că, dacă nu-i răspundea, era pentru a nu 
lăsa să se vadă nimic din ceea ce se petrecea în sufletul său? 

- Domnule Bâthory, zise el în cele din urmă, nu ai de ce să-mi 
ceri iertare pentru o durere atit de firească. De altfel, dumneata 
eşti de sânge unguresc, şi care fiu al Ungariei ar putea fi atât de 
denaturat, încât să nu-şi simtă inima strîngîndu-i-se la astfel de 
amintiri. Pe vremea aceea, acum cincisprezece ani ? - da! au şi 
trecut cincisprezece ani de-atunci- dumneata erai foarte tînăr. 
Abia dacă poţi spune că l-ai cunoscut pe tatăl dumitale şi că îţi 
mai aduci aminte de evenimentele la care ai luat parte ! 

- Mama mea are întru totul firea lui, domnule doctor, 
răspunse Petru Bâthory. Ea m-a crescut în cultul aceluia pe care 
ea n-a încetat a-l plînge. Toate faptele lui, toate năzuinţele lui, 
toată viaţa aceasta de jertfire de sine pentru semenii săi şi de 
dragoste faţă de patria sa, toate acestea le-am aflat de la diînsa. 
Nu aveam decât opt ani când a murit tatăl meu, şi cu toate 
acestea mi se pare că trăieşte şi acum, căci el trăieşte în însăşi 
fiinţa şi în chipul mamei mele. 

- ţi iubeşti mama aşa precum merită, zise doctorul Antekirtt, 
iar noi o venerăm ca pe văduva unui martir ! 

Petru îi mulţumi doctorului pentru frumoasele sale cuvinte. 
Inima îi bătea cu putere, şi nu băgă de seamă că vorbea tot 
timpul cu un fel de răceală, firească sau voită, ce părea a fi 
potrivită însăşi firii sale. 

- Pot să vă întreb, continuă el, dacă l-aţi cunoscut personal 
pe tatăl meu ? 


- Da, domnule Bâthory, răspunse doctorul după o clipă de 
şovăire, clar numai aşa cum poate cunoaşte un student pe 
profesorul său - unul din cei mai distinşi profesori ai universităţii 
ungureşti. Eu mi-am făcut studiile medicale în ţara 
dumneavoastră. Am fost studentul tatălui dumitale, care nu era 
mai mare ca mine decât cu vreo zece ani. Am învăţat să-l 
stimez, să-l iubesc, căci simţeam vibrînd în lecţiile lui tot ceea 
ce a făcut din el, mai tirziu, un patriot înflăcărat, şi nu l-am 
părăsit decât în momentul cînd a trebuit să plec în străinătate, 
să-mi termin studiile pe care le începusem în Ungaria. Dar, după 
puţin timp, profesorul Ştefan Bâthory şi-a sacrificat situaţia sa 
ideilor pe care le socotea nobile şi drepte, fără ca vreun interes 
personal să-! fi putut opri din drumul datoriei. în epoca aceea a 
părăsit el Presburgul, pentru a veni să se stabilească în Triest. 
Mama dumitale l-a ajutat cu sfaturile ei, în perioada, aceea de 
grele încercări. Ea avea toate calităţile unei femei, aşa după 
cum tatăl dumitale avea toate calităţile unui bărbat. Mă ierţi, 
domnule  Bâthory, că îţi reîmprospătez aceste amintiri 
dureroase, şi dacă am făcut-o, este pentru că dumneata nu eşti 
de loc dintre aceia care să le poată da uitării ! 

- Nu, domnule doctor, nu, răspunse tînărul, cu entuziasmul 
neînfrînat al vîrstei sale, aşa după cum nici Ungaria nu-i va uita 
niciodată pe cei trei bărbaţi care s-au jertfit pentru ea - pe 
Ladislau Zathmar, pe Ştefan Bâthory şi pe cel mai îndrăzneţ 
dintre ei, pe contele Mathias Sandorf ! 

- Dacă el a fost cel mai îndrăzneţ, răspunse doctorul, crede- 
mă că cei doi prieteni ai săi nu au fost mai prejos nici în 
dragostea de patrie, nici în spiritul de sacrificiu, nici în curaj. Toţi 
trei au dreptul în aceeaşi măsură la stimă Toţi trei au acelaşi 
drept de a fi răzbunaţi... 

Doctorul se opri. Se întreba dacă doamna Bâthory îi făcuse 
oare cunoscute lui Petru împrejurările în care conducătorii 
conspirației fuseseră predaţi poliţiei, dacă ea rostise în faţa lui 
cuvîntul de „trădare" ?... Dar tînărul nu se opri asupra ultimului 
cuvînt al doctorului. în realitate, doamna Bâthory nu-i spusese 
nici un cuvânt despre acest lucru. Desigur că ea nu voise să 
sădească un sentiment de ură în sufletul fiului său şi să-l 
împingă poate în felul acesta pe un drum greşit, din moment ce 
nimeni nu cunoştea numele trădătorilor. 


Doctorul se crezu deci obligat să păstreze aceeaşi rezervă, 
cel puţin deocamdată, şi de aceea nu stărui. Ceea ce însă nu 
şovăi el să spună, fu că, fără actul odios al spaniolului aceluia 
care îi predase pe fugarii ascunşi în casa pescarului Andrea 
Ferrato, foarte probabil că Ştefan Bâthory şi contele Mathias 
Sandorf ar fi scăpat de urmărirea agenţilor din Rovigno. Şi după 
ce ar fi trecut frontiera austriacă, în orice ţară s-ar fi dus, toate 
uşile le-ar fi fost deschise. 

- La mine ar fi găsit oricînd adăpost, adăugă el. 

- în ce ţară, domnule doctor, întrebă Petru. 

- în Cefalonia, unde locuiam la data aceea. 

- Da ! în insulele ioniene, sub protecţia pavilionului grec ar fi 
fost salvaţi şi tatăl meu ar trăi şi acum! 

Un răstimp, convorbirea fu întreruptă de această întoarcere 
spre trecut. Apoi, doctorul continuă : 

- Domnule Petru, amintirile ne-au dus prea departe de 
prezent. Vrei să vorbim acum, mai întîi de toate, de viitorul pe 
care îl întrezăresc eu pentru dumneata ? : 

- Vă ascult, domnule doctor, răspunse Petru. In scrisoarea 
dumneavoastră mi-aţi dat de înţeles că era vorba de interesele 
mele... 

- Aşa e, domnule Petru, şi dacă am avut prilejul să aflu cu cîte 
sacrificii şi-a crescut doamna Bâthory fiul, ştiu de asemenea că 
şi dumneata ai fost demn de sacrificiile sale, şi că după 
încercările grele prin care aţi trecut, ai ajuns un adevărat 
bărbat... 

- Un bărbat!... zise Petru Bâthory, cu oarecare amărăciune în 
glas. Un bărbat, care n-a putut încă să se lipsească de ajutorul 
altora, nici să-şi arate recunoştinţa faţă de mama sa pentru tot 
ceea ce a făcut ea pentru el. 

- Aşa este, dar vina nu e de loc a dumitale, răspunse doctorul. 
Ştiu prea bine cât este de greu să-ţi croieşti un rost în viată, 
când sunt atiţia concurenţi care îşi dispută atât de puţine locuri. 
Eşti inginer ? 

- Da. domnule doctor. Am ieşit din şcoli cu acest titlu, dar 
sunt inginer liber, fără nici o legătură cu statul. Aşa că a trebuit 
să caut să mă plasez singur la vreo întreprindere industrială, şi 
până acum n-am găsit nimic care să-mi convină, cel puţin în 
Raguza. 

- Dar în altă parte ? 


- în altă parte... zise Petru Bâthory, şovăind puţin în faţa 
întrebării. 

- Da ... Nu pentru o afacere de felul acesta te-ai dus 
dumneata la Zara, zilele trecute? 

- Mi se vorbise, într-adevăr, de un post pe care putea să mi-l 
ofere o întreprindere metalurgică. 

- Şi ce e cu postul acela? 

- Mi l-au oferit ! 

- Şi nu l-ai acceptat? 

- Am fost silit să-l refuz, pentru că trebuia să mă stabilesc 
definitiv în Herţegovina. 

- în Herţegovina. Şi probabil că doamna Bâthory nu te-ar fi 
putut însoţi acolo ?... 

- Mama, domnule doctor, m-ar fi urmat oriunde m-ar fi obligat 
interesele mele să mă duc. 

- Atunci, de ce n-ai acceptat postul acela, stărui doctorul. 

- Domnule doctor, răspunse tînărul, în împrejurările în care 
mă găsesc în prezent, am motive serioase să nu pot pleca din 
Raguza. 

Doctorul observase că Petru Bâthory era puţin cam stînjenit 
în timp ce rostea ultimele cuvinte. când îşi exprima această 
dorinţă - mai mult decât dorinţă - această hotărire de a nu 
părăsi Raguza, vocea îi tremura. Care era deci motivul atât de 
serios pentru care el refuza propunerile ce i se făcuseră ? 

- Motivele dumitale, zise doctorul, vor face desigur 
inacceptabilă şi propunerea pe care voiam să ţi-o fac eu. 

- Ar fi fost vorba să plec din Raguza ?... 

- Da... într-o ţară unde trebuie să fac nişte lucrări mari, pe 
care aş fi fost încîntat să le pun sub conducerea dumitale. 

- Regret, domnule doctor, clar vă rog să mă credeţi că dacă 
am luat această hotărire... 

- Te cred, domnule Petru, şi poate că regret mai mult decât 
dumneata. Aş fi fost atât de fericit să pot trece asupra dumitale 
toată dragostea pe care o aveam faţă de tatăl dumitale! 

Petru Bâthory nu răspunse. Se vedea că suferea, că se 
zbătea în prada unei lupte lăuntrice. Doctorul ghici că tânărul ar 
fi vrut să vorbească, dar nu îndrăznea, în cele din urmă, însă, o 
pornire pe care nu şi-o putea stăpiîni îl împinse înspre omul 
acesta, care arătaatâta simpatie pentru părinţii săi şi pentru el. 


- Domnule doctor... domnule doctor... zise el, cu o tulburare 
pe care nu mai încerca să şi-o ascundă. Nu !... Să nu credeţi că 
ceea ce mă face să vă răspund printr-un refuz ar fi un simplu 
capriciu sau o încăpățânare !... Dumneavoastră mi-a ţi vorbit ca 
un prieten al lui Ştefan Bâthory... Dumneavoastră vreţi să-mi 
arătaţi şi mie aceeaşi prietenie... Simt şi eu, deşi nu vă cunosc 
decât de cîteva minute... Da, simt faţă de dumneavoastră, 
domnule doctor, aceeaşi afecţiune pe care aş fi avut-o şi faţă de 
tatăl meu. 

- Petru !... Copilul meu, exclamă doctorul, apucîndu-i mîna. 

- Da, domnule doctor... continuă Petru Bâthory, şi am să vă 
spun totul. lubesc o fată din oraşul acesta... între noi doi e 
prăpastia care desparte sărăcia de bogăţie... Dar eu nu vreau să 
văd această prăpastie, şi poate că nici ea nu vrea s-o vadă. 
Oricît de rar o pot vedea, fie pe stradă, fie la fereastra ei, este o 
fericire la care n-aş avea putere să renunţ... Aş înnebuni la 
gândul că ar trebui să plec, şi încă pentru multă vreme !... Ah.!... 
domnule doctor... vă rog să mă înţelegeţi... şi să mă iertaţi că vă 
refuz... 

- Da, Petru, zise doctorul, te înţeleg şi n-ai de ce să-ţi ceri 
iertare. Ai făcut foarte bine că mi-ai vorbit deschis... Mama 
dumitale ştie lucrul acesta, pe care mi l-ai spus mie acum ? 

- Nu i-am spus încă nimicN-am îndrăznit, pentru că în situaţia 
modestă în care ne aflăm, poate că ar fi avut înţelepciunea să- 
mi smulgă orice speranţă... Dar cred că a ghicit şi a înţeles de 
ce sufeream... şi cât puteam să sufăr! 

- Petru, zise doctorul, ţi-ai pus toată încrederea în mine, şi 
bine ai făcut !... Fata aceasta e bogată ?... 
- Foarte bogată !... Prea bogată răspunse tânăru! Prea 
bogată pentru mine ! 

- E o fată demnă de dumneata ? 

- Ah, domnule, credeţi că ma-aş fi putut gîndi vreodată să-i 
aduc mamei mele o fiică nepotrivită ? 

- Ei bine, Petru, urmă doctorul, poate că nu există nici o 
prăpastie care să nu poată fi trecută. 

- Domnule doctor, exclamă tânărul, nu-mi daţi speranţe care 
nu se pot înfăptui! 

- Care nu se pot înfăptui !? 


Şi accentul cu care doctorul Antekirtt rosti aceste cuvinte 
arăta atâta siguranţă şi încredere în sine, încît Petru Bâthory se 
simţi deodată cu totul altul, stăpîn pe prezent, stăpân pe viitor. 

- Da, Petru, continuă doctorul, poţi să ai încredere în mine. 
când vei socoti de cuviinţă, o să-mi spui numele fetei aceleia... 

- Domnule doctor, zise Petru Bâthory, de ce vi l-aş 
ascunde ?... E domnişoara Toronthal. 

Sforţarea pe care trebui s-o facă doctorul pentru a continua 
să rămînă calm la auzul acestui nume de care-i eraatâta silă fu 
asemenea sforţării unui om la picioarele căruia cade trăsnetul şi 
care totuşi nici măcar nu tresare. Citeva secunde rămase 
nemişcat şi mut. Apoi, fără ca glasul său să trădeze nici cea mai 
mică emoție, zise : 

- Bine, Petru, bine Lasă-mă să mă gindesc la toate lucrurile 
astea... Lasă-mă să văd ce e de făcut... 

- Ei mă retrag, domnule doctor, răspunse tânărul, strîngînd 
mâna pe care i-o întindea doctorul, şi îngăduiţi-mi să vă 
mulţumesc aşa cum i-aş mulţumi şi tatălui meu. 

Petru Bâthory părăsi salonul, lăsîndu-l pe doctor singur; urcă 
pe puntea vasului, cobori în barca ce îl aştepta, debarcă pe dig 
şi o luă pe drumul ce ducea la Raguza. Străina, care tot timpul 
vizitei sale pe bordul Savarenei îl aşteptase, se luă după el. 
Petru Bâthory se simţea foarte uşurat sufleteşte. În sfîrşit, îşi 
deschisese inimaPutuse să se destăinuiască unui prieten... 
poate chiar mai mult decit prieten. Trăia una din acele zile 
fericite, cu care soarta ni se arată de obicei atât de zgircită ! 

Şi cum să nu fie fericit când, trecînd prin faţa palatului de pe 
aleea Stradone, văzu la una din ferestrele pavilionului un colţ al 
perdelei ridicîndu-se uşor, apoi numaidecit căzând din nou ? 

Dar străina văzu şi ea această mişcare şi se opri în faţa 
palatului aceluia, până ce Petru Bâtbory dispăru după colţ, luînd- 
o pe strada Marinella. Apoi se duse imediat la biroul de telegraf 
şi expedie o telegramă, care nu conţinea decât acest cuvânt : 
„Vino!" Adresa acestei telegrame era următoarea: „Sarcany, 
Postcrestante. Siracuza. Sicilia". 


VI. GURILE CATTARO 


In felul acesta, întîmplarea, care joacă un rol atit de 
important în lumea aceasta, reunise în acelaşi oraş al Raguzci 
familia Bâthory şi familia Torontal!. Nu numai că le reunise, dar 
le şi apropiase una de alta, căci amiîndouă familiile locuiau în 
acelaşi cartier Stradone. Pe urmă, Sava Toronthal şi Petru 
Bâthory s-au văzut, s-au întâlnit, s-au iubit Petru, fiul aceluia pe 
care o trădare îl trimisese la moarte, 

Sava, fiica aceluia care fusese trădătorul! 

lată ce-şi spunea doctorul Antekirtt, după plecarea tânărului 
inginer: 

- Şi Petru a plecat plin de speranţe... Şi tocmai eu sânt acel 
ce i-am sădit în suflet aceste speranţe pe care până acum nu le 
avea... 

Era oare doctorul omul care să pornească o luptă hotărită 
împotriva soartei? Simţea el oare că are puterea de a hotărî 
mersul lucrurilor? Oare nu-i va lipsi această forţă, această 
energie morală necesară pentru a învinge destinul ? 

- Nu voi lupta, exclamă el. O asemenea iubire este 
îngrozitoare, este criminală! Dacă Petru Bâthory, după ce va 
deveni soţul fiicei lui Silas Toronthal, va afla într-o bună zi 
adevărul, nici măcar nu-şi va mai putea răzbuna tatăl! Nu-i va 
mai rămiînea decât să se sinucidă de desperare. De aceea îi voi 


spune tot, dacă va fi nevoie !... li voi spune tot ce a făcut familia 
aceasta împotriva familiei lui !... Am să sfărim această iubire, cu 
orice preţ ! 


într-adevăr, o asemenea căsătorie ar fi fost de-a dreptul 
monstruoasă. Cititorul n-a uitat că în decursul convorbirii sale cu 
doamna Bâthory, doctorul Anlekirtt îi povestise cum cei trei 
conducători ai conspirației din Triest fuseseră victimele unei 
uneltiri mîrşave, care ieşise la iveală în timpul dezbaterilor şi pe 
care o indiscreţie a unuia din paznicii donjonului din Pisino i-o 
făcuse cunoscut şi lui. Mai ştim de asemenea că doamna 
Bâthory, din anumite motive, nu spusese încă nimic fiului său 
despre această trădare. De altminteri, ea nici nu-i cunoştea pe 
trădători. Nu ştia că unul din aceştia, un om foarte bogat şi 
respectat de lume, locuia în Raguza, la numai cîţiva paşi de casa 
ei, în aleea Stradone. Doctorul nu le spusese numele. De ce? 
Desigur, pentru că nu sosise încă ceasul să-i demaşte. Dar el îi 
cunoştea. El ştia că unul din aceşti trădători era Silas Toronthal, 
iar celălalt era Sarcany. Şi dacă nu mersese mai departe cu 


destăinuirile, era pentru că se bizuia pe concursul lui Petru 
BAthory, era pentru că voia să-l asocieze şi pe fiu la opera de 
justiţie care trebuia să-i pedepsească pe ucigaşii tatălui său şi 
totodată să-i răzbune şi pe ceilalţi doi tovarăşi ai lui, pe Ladislau 
Zaftimar şi pe contele Mathias Sandorf ! 

Şi iată că acum nu mai putea să-i spună această taină fiului 
lui Ştefan Bathory, fără să-l lovească drept în inimă ! 

- Nu interesează! repeta el. Mai bine să sufere oricît de 
cumplit ! 

Dar cum să acţioneze, după ce va lua această hotă rîreSă-i 
dezvăluie doamnei Bâthory sau fiului ei tot trecutul bancherului 
din TriestAvea el toate dovezile materiale ale trădării lui? Nu, 
pentru că Mathias Sandorf, Ladislau Zathniar şi Ştefan Bâthory, 
singurii care ar fi putut dovedi ticăloşia lui Toronthal, muriseră. 
Să răspîndească prin oraş zvonul despre această trădare, fără 
să înştiinţeze din vreme familia Bâthory. Da, fără îndoială că 
aceasta ar fi fost de ajuns, pentru ca să sape o nouă prăpastie 
între Petru şi fata bancherului - de astă dată o prăpastie de 
netrecut. Pe de altă parte însă, Silas Toronthal n-ar fi căutat 
oare să părăsească Raguza o dată ce acest secret ar fi fost dat 
în vileag ? Căci doctorul nu voia ca bancherul să dispară, să i se 
piardă urmele. când va bate ceasul dreptăţii, trădătorul va 
trebui să fie la îndemiîna judecătorului. Şi în privinţa aceasta, 
lucrurile urmau să ia cu totul altă întorsătură decât îşi închipuia 
el. După ce se gîndi în fel şi chip, doctorul, nefiind în măsură de 
a acţiona direct asupra lui Silas Toronthal, se hotărî să se 
grăbească. în primul rînd trebuia să-l smulgă pe Petru Bâlhory 
din acest oraş, unde cinstea numelui său era primejduită. Da! 
Va şti să-l atragă atât de departe, încât nimeni să nu-i poată da 
de urmă. După ce îl va avea în puterea lui, îi va spune tot ce ştia 
despre Silas Toronthal şi despre complicele său Sarcany, şi-l va 
cîştiga de partea lui. Dar pentru asta nu trebuia să tărăgăneze 
lucrurile nici o zi. în acest scop, o simplă depeşă a doctorului 
aduse din portul său de origine, aici la gurile Catlaro, în sudiil 
Raguzei, pe Adriatica, una din cele mai rapide dintre maşinile 
sale de locomoţie. Era una din acele minunate Thornycrofts, 
care au servit de model torpiloarelor moderne. Acest zvelt fus 
de oţel, lung de patruzeci şi unu de metri, avînd o deplasare de 
şaptezeci de tone, fără nici un catarg sau vreun coş, avind doar 
o platformă exterioară şi o cuşcă metalică pentru cîrmaci 


prevăzută cu ferestruici lenticulare, ermetic închisă când marea 
era furioasă, putea să se strecoare printre ondulările valurilor de 
adincime, fără să piardă nici din timp şi nici să se rătăcească. 
Aşa că, avînd o viteză superioară tuturor torpiloarelor europene 
sau americane, putea face foarte uşor cincizeci de kilometri pe 
oră. Datorită acestei viteze extraordinare, doctorul putuse în 
nenumărate rîndun să parcurgă nişte distante neobişnuit de 
lungi. Din această cauză se spunea despre doctorul Antekirtt că 
putea fi văzut pretutindeni, căci într-un timp foarte scurt ar fi 
ajuns din fundul arhipelagului până în cele mai îndepărtate 
puncte ale Mării Syrtelor. 

Deosebirea principală dintre Thornycrofts şi maşinile 
doctorului era că întrebuința electricitatea, nu vapori 
supraîncălziţi, inventase nişte acumulatori puternici, în care 
pulea înmagazina acest fluid sub o tensiune, ca să zicem aşa, 
infinită. De aceea aceste maşini rapide purtau denumirea de 
Electric, însoţite de un simplu număr de ordine. Aşa era Electric 
2, care fusese chemat la gurile Cattaro. 

După ce dădu aceste ordine, doctorul aşteptă momentul de a 
trece la acţiune. Totodată îi înştiinţa pe Matifou şi Pescade că în 
curînd va avea nevoie de serviciile lor. 

E de prisos să mai spunem cât de încântați au fost cei doi 
prieteni aflind că în sfîrşit vor avea ocazia să-şi arate tot 
devotamentul lor faţă de doctorul Antekirtt. Un nor, un singur 
nor umbri întrucîtva bucuria cu care cei doi prieteni întîmpinară 
această veste. Pescade trebuia să rămînă la Raguza, ca să 
supravegheze palatul de pe aleea Stradone şi casa din strada 
Marinella, în timp ce Matifou urma să-l însoţească pe doctorul 
Anlekirtt la Cattaro. Cu alte cuvinte, era vorba de o despărţire - 
prima despărţire după atiţia ani de când aceşti doi tovarăşi de 
suferinţe trăiseră nedespărţiţi. De aceea Matifou se frămînta 
într-una, gîndindu-se că nu-l va mai avea alături pe micul său 
Pescade. 

- Răbdare, dragul meu Matifou, răbdareii zicea acesta. 
Despărțirea asta n-o să ţină mult! Numai până când jucăm 
piesa, şi gata. Căci, dacă nu mă-nşel, se pregăteşte o piesă 
straşnică, şi avem un director tot aşa de straşnic, care ne 
rezervă fiecăruia aici cîte un rol straşnic!... Ascultă-mă pe mine 
ce-ţi spun. N-o să te plîngi de rolul pe care trebuie să-l joci ! 

- Crezi ? 


- Sunt sigur ! Haide, haide, să nu mai facem pe îndrăgostiţii, 
ce naiba ! Nici nu e în firea ta, deşi ştiu că eşti grozav de 
sentimental. Dar să nu facem nici pe fricoşii. Şi tocmai tu, care 
eşti ca un munte... Nu, nu, tu o să fii geniul cel bun care apare la 
sfîrşitul piesei, să pedepsească viciul şi să răsplătească 
virtutea !... 

- Ca la teatru, zise Matifou. 

- Da, ca la teatru. Te văd în rolul acesta dragă Matifou. când 
trădătorul nici nu se aşteaptă, apari tu, cu labele tale uriaşe, şi e 
destul să-ţi strîngi pumnii, că ai şi adus deznodămîntul !... Rolul 
nu e lung, în schimb e simpatic ! Şi unde mai pui aplauzele pe 
care o să le primeşti, şi banii care o să-ţi curgă girlă ! 

- Da, fără îndoială, răspunse uriaşul, dar pînă una alta, vorba 
e că trebuie să ne despărţim. 

- Doar pentru cîteva zile! atâta îţi cer însă, să-mi făgăduieşti 
că în lipsa mea n-o să te prăpădeşti cu firea mîncă cum se cade, 
de şase ori pe zi, şi vezi de te îngraşă, dragul meu Matifou... Şi 
acum,  îmbrăţişează-mă, sau mai degrabă fă-te că mă 
îmbrăţişezi, aşa ca la teatru. Dar vezi să nu mă înăbuşi!... Ce 
dracu', trebuie să te obişnuieşti să mai joci şi comedie în viaţă... 
Imbrăţişează-mă înc-o dată, şi să nu-l uiţi pe micul tău Pescade, 
care se va gîndi tot timpul la iubitul său urs Matifou. 

Cu asemenea mişcătoare cuvinte de rămas bun se 
despărţiră aceşti doi prieteni buni. când se văzu singur pe 
bordul Savarenei, Matifou simţi că i se rupe inima în uriaşul său 
piept. Chiar în ziua aceea, prietenul său se instalase la Raguza, 
din ordinul doctorului, care îi dădu sarcina să nu-l piardă nici o 
clipă din vedere pe Petru Bâthory, să supravegheze palatul 
Toronlhal şi să fie la curent cu tot ce se întîmplă acolo. 

în răstimpul acelor ceasuri lungi pe care Pescade trebuia să le 
petreacă prin cartierul Stradone, cu siguranţă că ar fi întîlnit-o şi 
pe străina aceea (care fără îndoială avea aceeaşi însărcinare ca 
şi el), dacă marocana, după ce trimisese telegrama, n-ar fi 
părăsit Raguza pentru a se duce la un loc dinainte stabilit, unde 
urma să se întilnească cu Sarcany. Aşa că Pescade nu fu 
stânjenit cîtuşi de puţin în operaţiile lui, şi putu să-şi 
îndeplinească sarcina de încredere ce i se dăduse, cu toată 
agerimea lui obişnuită. 

Desigur că Petru Băthory nu şi-ar fi putut închipui vreodată 
că va fi supravegheat atât de aproape, nici nu ar fi putut ghici 


că în locul spioanei dinainte acum îl urmăreau privirile lui 
Pescade. După convorbirea sa cu doctorul, după mărturisirea pe 
care i-o făcuse, se simţea şi mai plin de încredere în sine. Pentru 
ce ar mai fi ascus acuma marnei sale convorbirea pe care o 
avusese pe bordul Savarenei. Nu-i citea ea oare, numai din. 
priviri, cele mai ascunse gînduri. N-ar fi înţeles ea oare că se 
petrecuse o schimbare în sufletul lui, că supărarea şi 
deznădejdea făcuse loc speranţei şi fericirii ? 

Petru Bâthory mărturisi deci totul mamei sale. îi spuse cine 
era fata pe care o iubea, cum din pricina ei refuzase el să 
părăsească Raguza. Nu-i păsa de situaţia lui. Oare nu-i dăduse 
speranţe doctorul Antekirtt ? 

- Aşadar, de aceea sufereai atita, copilul meu ? zise doamna 
Băthory. Dumnezeu să-ţi ajute şi să-ţi 

dea toată fericirea care ne-a lipsit până acum ! 

Doamna Bâthory trăia foarte retrasă în locuinţa ei din strada 
Marinella. Nu ieşea în oraş decât cînd se ducea la liturghie, 
însoţită de bătrinul ei servitor, îndeplinindu-şi îndatoririle 
religioase cu acea cucernicie corectă şi severă a ungurilor 
catolici. Nu auzise niciodată vorbindu-se de familia Toronthal. 
Niciodată, nu-şi ridicase măcar privirea asupra acestui palat, 
prin faţa căruia trecea de câte ori se ducea la biserica 
Mîntuitorului, ce ţinea de mănăstirea Franciscanilor, aproape de 
capătul aleii Stradone. Aşa că ea habar n-avea de fiica fostului 
bancher din Triest. Petru trebui să i-o descrie în amănunt, să-i 
spună unde o văzuse pentru întiia dată, şi că nu putea avea nici 
o îndoială că şi fata îl iubea. Tînărul îi vorbi cu o însufleţire, pe 
care doamna Bâthory o găsi foarte firească pentru sufletul 
gingaş şi pasionat al fiului său. 

Dar ţind Petru îi spuse situaţia familiei Toronthal şi când ea 
află că această fală va fi una din cele mai bogate moştenitoare 
din Raguza, doamna Bâthory nu putu să-şi ascundă neliniştea. 
Va consimţi oare vreodată bancherul ca singura sa copilă să 
devină soţia unui tânăr fără avere, dacă nu chiar şi fără viitor? 

Cu toate acestea, Petru nu găsi de cuviinţă să stăruie asupra 
răcelii, asupra dispreţului chiar, cu care Silas Toronthal îl 
întâmpinase până atunci. Se mulţumi doar să repete cuvintele 
doctorului, care îi spusese că putea, că trebuia să aibă încredere 
în prietenul tatălui său, că îl iubea aproape ca un părinte, fapt 
de care doamna Bâthory nu avea nici un temei să se îndoiască, 


ştiind ce voise să facă şi până acuma doctorul, pentru a-i veni în 
ajutor, ei şi fiului său. In sfîrşit, nu se putu opri să nu 
nădăjduiască şi ca, întocmai ca şi fiul său, întocmai ca şi Borik, 
care socoti cu cale să-şi dea şi el părerea, şi începînd din ziua 
aceea pătrunse o rază de fericire în modesta casă din strada 
Marinella. 

Duminica următoare, la biserica Franciscanilor, Petru Bâthory 
avu din nou bucuria să o vadă pe Sava Toronthal. Zărindu-l pe 
Petru, chipul fetei, veşnic întunecat de o umbră de tristeţe, se 
lumină deodată. Tinerii îşi vorbiră astfel numai din priviri şi 
inimile lor se înţeleseră. lar când Sava se întoarse acasă, 
tulburată de această întîlnire, ea ducea cu dînsa ceva din 
fericirea pe care o citise atât de lămurit pe faţa tânărului. 

în timpul acesta, Petru nu-l mai văzu pe doctor. Aştepta să-l 
mai invite să vină pe bordul goeletei. Trecură cîteva zile, dar nu 
veni nici o scrisoare să-i fixeze o nouă întîlnire. „Fără îndoială 
că doctorul vrea să adune informaţii... se gîndi el. Desigur că a 
venit la Raguza sau a trimis pe cineva, să culeagă amănunte 
despre familia Toronthal !... Poate că a ţinut chiar s-o cunoască 
pe Sava !... DaNu e cu neputinţă ca el să-l fi văzut şi pe tatăl ei 
şi să-i spună despre ce este vorba... Totuşi, un singur rînd din 
partea lui, un singur cuvânt doar, mi-ar fi făcut mare plăcere, 
mai ales dacă acest cuvânt ar fi fost: „Vino ". Dar cuvîntul 
acesta nu sosi. Doamna Bâthory de-abia izbuti să mai 
potolească  nerăbdarea fiului său. Vedea că îl apucă 
deznădejdea, şi acum ca era cea care trebuia să-l mai 
îmbărbăteze, deşi era şi ea destul de neliniştită. Doctorul trebuia 
doar să ştie foarte bine că uşa casei din strada Marinella îi era 
deschisă oricînd; şi chiar în afara acestui nou interes pe care i-l 
purta acum lui Petru, dar măcar interesul pe care îl arătase 
familiei acestuia, faţă de care manifestase până acumatâta 
simpatie, ar fi trebuit să-i fie de ajuns pentru a-l face să mai 
treacă pe aici. până la urmă, Petru, care număra fiecare zi şi 
fiecare ceas, nu mai avu putere să rabde. Trebuia cu orice preţ 
să-l mai vadă pe doctorul Antekirtt. O putere de neînvins îl 
împingea spre Gravosa. Odată ajuns pe bordul goeletei, doctorul 
îi va înţelege nerăbdarea şi îl va scuza că se dusese să-l caute, 
chiar dacă era prea de timpuriu. 

La 7 iunie, la ora opt dimineaţa, Petru Bâthory plecă de- 
acasă, fără să-i spună mamei sale nimic despre planurile lui. leşi 


din Raguza şi o luă spre Gravosa, cu un pas atât de grăbit, încât 
Pescade cu greu s-ar fi putut ţine după el, dacă n-ar fi fost atât 
de sprinten. Ajunse pe chei şi se opri în dreptul locului unde era 
ancorată Savarena în timpul ultimei sale vizite pe bord. 
Savarena nu mai era în port. Petru se uită peste tot să vadă 
dacă nu cumva îşi schimbase locul... Dar n-o mai zări nicăieri. 
întrebă pe un marinar ce se plimba pe chei dacă nu cumva ştie 
ce se întîmplase cu goeleta doctorului Antekirtt. | se răspunse că 
Savarena ridicase ancora încă din seara trecută şi că nu se ştie 
încotro plecase, aşa după cum nu se ştia nici de unde venise. 
Goeleta plecase! Doctorul Antekirtt dispăruse tot atit de 
misterios precum venise ! Petru Băthory se întoarse din nou pe 
drumul Raguzei, de astă dată mai deznădăjduit ca oricând Fără 
îndoială că dacă cineva i-ar fi spus tînărului că goeleta plecase 
la Cattaro, el n-ar fi şovăit nici o clipă să plece după ea. Un 
asemenea drum însă, ar fi fost. de prisos. Căci Savarena, după 
ce ajunsese în dreptul gurilor Cattaro, ancorase, fără să mai 
intre în port. Doctorul, însoţit de Matifou, poruncise să fie duşi la 
țărm de una din bărcile de pe bord, după care iahtul pornise 
numaidecât în larg, cu o destinaţie necunoscută. 

Nu există în toată Europa un loc mai ciudat decit acesta, 
cunoscut sub numele de Gurile Cattaro. Cattaro nu este 
nicidecum un fluviu, cum ar fi îndemnat oricine să creadă : este 
un oraş, reşedinţă a unei episcopii, şi care a devenit capitala 
unui ţinut. Cât priveşte gurile, acestea nu sunt decât şase 
golfuleţe, aşezate la rînd unul după altul, comunicând între ele 
prin nişte canaturi înguste pe care le poţi străbate în şase ore. 
Din acest şirag de lacuri mici, care se pierd printre munţii 
litoralului, cel din urmă, aşezat la poalele muntelui Norri, 
formează graniţa imperiului Austriei. Dincolo începe imperiul 
otoman. 

Doctorul debarcase la intrarea acestor guri. Aici îl aştepta o 
barcă rapidă, cu motor electric, pentru a-l duce în golfuleţul cel 
mai îndepărtat. După ce ocoli capid Ostro, după ce trecu pe 
dinaintea localităţii Castel-Neovo, după ce lăsă în urmă Stolivo, 
apoi Perasto, loc renumit de pelerinaj, apoi Risano, unde portul 
dalmat începe să se amestece cu portul turcesc şi cu cel 
albanez, ajunse, trecînd din lac în lac, până la cel din urmă, 
dincolo de care este clădit oraşul Cattaro. 


Electric 2 era ancorat la câteva sute de metri de oraş, în 
apele acestea adormite şi întunecate, a căror faţă nu era 
tulburată de nici o adiere în această frumoasă seară de iunie. 
Dar doctorul nu voi să rămînă pe bord. Desigur că, în interesul 
planurilor sale de mai tîrziu, lumea nu trebuia să ştie că această 
rapidă maşină de locomoţie era a lui. De aceea debarcă chiar la 
Cattaro, cu ghidul să tragă la unul din hotelurile din oraş, unde 
trebuia să-l însoţească şi Matifou. Barca cu motor cu care 
veniseră se pierdu în întuneric, înspre partea dreaptă a portului, 
într-un colţ al unui golfuleţ, unde trebuia să aştepte fără să fie 
văzută de nimeni. Aici, la Cattaro, doctorul putea să rămînă tot 
atât de necunoscut ca şi când s-ar fi refugiat în cel mai tăinuit 
colţ din lume. Locuitorii acestei bogate regiuni a Dalmației, slavi 
de origine, nici nu vor băga de seamă prezenţa unui străin în 
mijlocul lor. 

Privindu-l dinspre golf, ai zice că oraşul Cattaro este construit 
într-o scobitură a muntelui Norri. Cele dintii case se întind de-a 
lungul cheiului, pe care mâna omenească îl construise în acea 
parte a lacului unde apele înaintau până în masivul muntelui. 
Pacheboturile, mai ales cele ale Lloydului, precum şi cabotoarele 
mari ale Adriaticei acostează în partea din fund a acestui lac, 
căruia pomii şi verdeaţa bogată de pe țărm îi dau un aspect 
vesel şi luminos. Chiar în aceeaşi seară, doctorul se ocupă cu 
căutarea unei locuinţe. Matifou îl urma, fără să scoată o vorbă, 
fără să întrebe măcar unde debarcaseră. Că era în Dalmația sau 
în China, puţin îi păsa. Se ţinea ca un cîine credincios după 
stăpînul său. el nu era decât o prca-ascultătoare unealtă, pe 
care doctorul urma să o pună în funcţiune, când va socoti cu 
cale. 

După Ce trecură de chei şi de fortificațiile oraşului Cattaro, 
se înfundară într-o mulţime de străzi înguste şi aşezate în panta, 
pe care mişună o populaţie de patru-cinci mii de locuitori. Era 
ora când se 

închidea Poarta Mării, poartă ce nu rămlne deschisă decit ,plnă 
la orele opt seara, afară de zilele când sosesc pacheboturile. 

Doctorul îşi dădu seama în curând că în tot oraşul nu era nici 
un hotel. Trebuia deci să caute o gazdă, care să-i închirieze un 
apartament, ceea ce, de altfel, proprietarii din Cattaro o fac 
foarte bucuros, şi cu folos. 


Găsiră şi gazdă, şi locuinţă. Doctorul se instala într-o stradă 
destul de curată, într-un apartament de la parter, care era 
tocmai suficient pentru el şi pentru însoţitorul său. Se înţelese 
cu proprietarul ca acesta să se îngrijească de hrana lui Matifou; 
şi cu toate că proprietarul ceru un preţ exagerat, gîndindu-se la 
cogeamite vlăjganul pe care trebuia să-l ospăteze, afacerea fu 
încheiată, spre satisfacția ambelor părţi contractante. Cât. 
despre doctorul Antckirtt, el urma să ia masa în oraş. 

A doua zi, după ce îl lăsă pe Matifou să-şi petreacă timpul 
cum voia, doctorul îşi începu plimbările, ducîndu-se mai întîi la 
poştă, unde trebuiau să-i fie adresate scrisorile sau telegramele, 
sub iniţiale dinainte convenite. Nu-i sosise încă nimic pe adresa 
lui. leşi atunci afară din oraş, voind să cerceteze împrejurimile, 
în curînd găsi un restaurant destul de bun, unde obişnuia să se 
întrunească „lumea bună" din Cattaro, adică ofiţerii, şi 
funcţionarii austrieci, care se considerau aici ca într-un exil, ca 
să nu zicem ca într-o închisoare. 

Doctorul nu mai aştepta acum decât momentul de a trece la 
fapte. lată care era planul său : Se hotărise să pună pe cineva 
să-l răpească pe Petru Bâthory şi să-l aducă pe bordul goeletei. 
Dar ar fi fost foarte greu să încerce această răpire în timpul cît 
iahtul era ancorat la Raguza. Tînărul inginer era cunoscut în 
Gravosa, şi cum atenţia lumii era îndreptată asupra Savarenei şi 
a proprietarului ei, afacerea aceasta, adrniţind că ar fi reuşit, ar 
fi făcut mare vilvă. Pe de altă parte, iahtul nu era decât un vas 
cu pînze, şi dacă vreun steamer din port s-ar fi luat după el, l-ar 
fi ajuns numaidecât. La Cattaro, insă, răpirea s-ar fi putut săvirşi 
în condiţii cu mult mai bune. Nimic mai uşor decât să-l atragă 
aici pe Petru Bâthory. Dacă doctorul i-ar fi scris un singur 
cuvânt, cu siguranţă că ar fi venit imediat. Aici nu-l cunoştea 
nimeni, cum nu-l cunoştea nici pe doctorul Antckirtt, şi de îndată 
ce ar fi fost pe bord, Electric ar fi pornit în larg. Petru Băthory ar 
fi aflat atunci tot ceea ce nu ştia despre trecutul lui Silas 
Toronthal, şi, în faţa amintirii tatălui său, chipul Savei i s-ar fi 
şters din minte pentru totdeauna. 

Acesta era planul ce putea fi adus la îndeplinire foarte uşor. 
încă vreo două sau trei zile - ultimul termen pe care şi-l fixase 
doctorul - şi treaba era gata : Petru urma să fie despărţit pentru 
totdeauna de Sava Toronthal. 


A doua zi, 9 iunie, sosi o scrisoare de la Pescade. Scria că n- 
avea nimic nou de comunicat în legătură cu palatul de pe aleea 
Stradone. cât despre Petru Bâthory, Pescade nu-l mai văzuse din 
ziua când tînărul venise la Gravosa, cu douăsprezece ore după 
plecarea goeletei. Cu toate acestea, nu se putea ca Petru să fi 
părăsit Raguza ; de bună seamă că stătea toată ziua închis în 
casă. Pescade bănuia -şi nu se înşela -că plecarea Savarenei 
adusese această schimbare în obiceiurile tânărului inginer, mai 
ales că în ziua aceea se întorsese acasă deznădăjduit, văzînd că 
iahtul plecase. 

Doctorul se hotări să treacă la fapte chiar de a doua zi, 
scriindu-i o scrisoare lui Petru Bâthory, crisoare prin care să-l 
invite să vină numaidecit la Cattaro. Dar o Întâmplare cu totul 
neaşteptată urma să schimbe aceste planuri, îngăduind 
hazardului să intervină pentru a- ajunge la acelaşi rezultat. 

Sera, pe la orele opt, doctorul se afla pe cheiul Caitaro, când 
se anunţă sosirea pachebotului Saxonia. Saxonia venea de la 
Brindisi, unde, după ce făcuse escală, luase nişte pasageri. Se 
ducea la Triest, trecînd pe la Catlaro, Raguza, Zâna şi alte 
porturi de pe coasta austriacă a Adriaticei. Doctorul stătea la 
debarcader, cînd, deodată, la lumina palidă a amurgului, 
privirea îi fu ca imobilizată la vederea unui călător, ale cărui 
bagaje erau transportate pe chei. 

Acest om, în vârstă cam de vreo patruzeci de ani, cu un aer 
semeţ, chiar obraznic, dădea ordine cu o voce tare. Era una din 
fiinţele acelea care par a fi nişte mojici chiar când sunt politicoşi. 

- El... aici... la Cattaro ! 

Acestea fură cuvintele care erau cât pe-aci să-i scape de pe 
buze doctorului ; dar se reţinu, nu fără greutate, înfrînîndu-şi în 
acelaşi timp o mişcare de miînie, care-i aprinse privirea. 
Pasagerul acesta era Sarcany. Trecuseră cincisprezece ani de 
când îndeplinise funcţia de contabil în casa contelui Zathmar. 
judecând cel puţin după costumul pe care-l purta, nu mai era 
acel vîntură-lume pe care l-am văzut rătăcind pe străzile 
Triestului la începutul acestei povestiri. Purta un elegant costum 
de voiaj şi un pardesiu croit după ultima modă, iar cuferele lui, 
cu o mulţime de arămuri, arătau că fostul samsar din 
Tripolitania se obişnuise acum cu un trai pe picior mare. 

De altfel, de cincisprezece ani încoace, Sarcany dusese o 
viaţă de plăceri şi de lux, mulţumită uriaşei sume ce îi revenise 


din jumătatea averii contelui Mathias Sandorf. Cu ce mai 
rămăsese din ea, nici cei mai buni prieteni ai săi, dacă ar fi avut 
prieteni, n-ar fi putut-o spune. în tot cazul părea foarte 
îngrijorat, neliniştit chiar. Care să fi fost pricina ? Era foarte greu 
să pătrunzi în străfundurile acestei firi atât de închise. 

„De unde vine oare ?... Unde se duce ?" se întreba doctorul, 
care nu-l pierdea nici o clipă din ochi. 

Nu-i fu greu să afle de unde venea Sarcany, după ce îl 
întrebă pe căpitanul Saxonici. Pasagerul luase pachebotul de la 
Brindisi. Dar oare, venea din nordul sau din sudul Italiei ? Nu ştia 
nimeni. De fapt, venea din Siracuza. Chici primi telegrama 
marocanei, părăsi imediat Sicilia, ca să vină la Cattaro. 

într-adevăr, la Cattaro - loc de întîlnire pe care îl stabiliseră 
dinainte - îl aştepta femeia aceea, a cărei misiune la Raguza 
părea că se terminase. Străina era acolo, pe chei, aşteptând 
sosirea pachebotului. Doctorul o zări, îl văzu pe Sarcany 
îndreptîndu-se spre ea, putu auzi chiar aceste cuvinte pe care 
femeia le spunea în arabă şi pe care doctorul le înţelese : 

- Era timpul să vii Sarcany nu răspunse decât printr-un semn 
din cap. Apoi, după ce supraveghease depunerea bagajelor sale 
la vamă, o luă împreună cu marocana înspre dreapta, astfel 
încât să ocolească zidurile oraşului, fără să intre în oraş prin 
Poarta Mării. Doctorul părea că şovăie. Oare îi va scăpa 
Sarcany? Oare trebuia să-l urmărească ? 

întorcându-se, îl văzu pe Matifou care privea ca un gură- 
cască la debarcarea şi îmbarcarea pasagerilor Saxoniei. La un 
gest al său, uriaşul veni numaidecit. 

- Ascultă Matifou, îi spuse el arătînd pe Sarcany care se 
îndepărta, vezi pe omul acela ? 

- Da. 

- Dacă ţi-aş spune să pui mâna pe el, ai face-o ? 

- Da. 

- Dar dacă se împotriveşte, o să-l pui în neputinţă de a fugi ? 
- Da. 

- Nu uita însă că vreau să-l am viu! 

- Da. 

Matifou nu vorbea mult, dar meritul lui era tocmai că vorbea 
cât se poate de limpede. Doctorul putea conta pe el. Porunca pe 
care o primise o va îndeplini, fără îndoială. cât despre 
marocană, ar fi fost de ajuns să o lege burduf, să-i pună căluş în 


gură şi să o azvârle într-un colţ până să poată da ea alarma, 
Sarcany ar fi fost pe bordul Electricului. întunericul - deşi nu era 
încă o beznă adîncă - urma să uşureze executarea acestui plan. 

în timpul acesta, Sarcany şi străina îşi continuau drumul, 
ocolind zidurile oraşului, fără să-şi dea seama că erau spionaţi şi 
urmăriţi. Mergeau tăcuţi. Desigur că nu voiau să-şi vorbească 
decât undeva, unde ştiau că nu-i putea auzi nimeni. Ajunseră 
astfel aproape de poarta dinspre miazăzi, care deschidea 
drumul ce ducea din Cattaro spre munţii de la frontiera 
austriacă. 

Acolo e un tîrg important, un bazar bine cunoscut al 
muntenegrenilor. Aici îşi desfac ei mărfurile, căci nu au voie să 
intre în oraş decât în număr foarte restrâns, după ce mai întâi 
trebuie să-şi lase armele. în fiecare săptămână, muntenii aceştia 
vin marţea, joia şi sâmbăta din Njegus sau din Celinje, şi fac un 
drum de cinci sau şase ore, ca să aducă la tîrg nişte ouă, cartofi, 
păsări, ba chiar cîteva legături de lemne, care se vând d repede 
şi pe un preţ bun. în ziua aceea era tocmai marţi. Cîteva grupuri, 
care nu-şi terminaseră vînzarea decât foarte tîrziu, rămăseseră 
să-şi petreacă noaptea aici în bazar. Erau vreo treizeci de 
munteni ; umblau de colo-colo, stăteau de vorbă, discutau, se 
certau, unii se şi întinseseră pe jos ca să doarmă, alţii frigeau la 
un foc de cărbuni un miel pus la frigare, aşa cum se obişnuieşte 
la albanezi. Aici veniră să caute adăpost Sarcany şi însoţitoarea 
lui, în locul acesta, pe care se vede că îl cunoşteau de mult. Aici 
puteau foarte bine sta de vorbă în tihnă, şi chiar să rărnînă 
peste noapte, să nu mai umble să-şi caute gazdă, pe care poate 
că nici n-ar fi găsit-o. De altfel, de când venise la Cattaro, 
străina nici nu îşi dăduse osteneala să-şi caute vreo locuinţă. 

Doctorul intră, urmat de Matifou, în bazarul acesta foarte 
întunecos. în fund se vedeau licărind ici şi colo cîteva vetre, fără 
flacără, şi prin urmare fără lumină. Totuşi, în asemenea 
împrejurări, răpirea lui Sarcany era o 'treabă destul de grea, 
afară numai dacă n-ar fi plecat de aici înainte de a se crăpa de 
ziuă. Doctorul avea deci toate motivele să regrete că nu-şi 
pusese în aplicare planul încă pe când aceştia erau pe drum, 
între Poarta Mării şi Poarta dinspre miazăzi. Dar acum era prea 
tîrziu. Nu mai rămiînea altceva de făcut decât să aştepte să se 
ivească o împrejurare favorabilă. în orice caz, barca aştepta în 
dosul stîncilor, la mai puţin de două sute de paşi de bazar, iar la 


vreo patru sute de metri se vedea nedesluşit silueta neagră a 
Electricului, al cărui felinar din faţă arăta locul unde era ancorat. 

Sarcany şi marocana se retraseră într-un colţ foarte 
întunecos, lângă un grup de munteni, care şi adormiseră. Ar fi 
putut deci să stea de vorbă în tihnă despre treburile lor, fără să 
fie auziţi de cineva, dacă doctorul, înfăşurat în mantaua lui de 
călătorie, n-ar fi izbutit să se strecoare printre ceilalţi munteni, 
care nu-l băgară în seamă. Matifou se piti cât putu mai bine, dar 
stătea gata pentru orice la cel dintâi semnal al doctorului. 

Prin simplu fapt că vorbeau în limba arabă, Sarcany şi străina 
erau desigur încredinţaţi că niciunul din cei de pe aici nu-i putea 
înţelege. Dar se înşelau, căci doctorul era şi el de faţă. 
Cunoscând bine toate graiurile din răsăritul apropiat şi din 
nordul Africii, el nu pierdea un singur cuvânt din această 
convorbire. 

- Ai primit telegrama pe care ţi-am trimis-o la Siracuza ? zise 
marocana. 

- Da Namir, răspunse Sarcany, şi am plecat chiar a doua zi 
cu Zirone. 

- Unde e Zirone ? 

- Prin împrejurimile Cataniei, unde îşi organizează o nouă 
bandă. 

- Miine trebuie să te duci la Raguza, Sarcany, şi să-l vezi pe 
Silas Toronthal ! 

- O să mă duc să-l văd ! Aşadar, nu te-ai înşelat, Namir. Zici 
că era timpul să viu?... 

- Da... Fiica bancherului... 

- Fiica bancherului, repetă Sarcany, cu un glas atît de ciudat, 
încât doctorul nu se putu stăpiîni să nu tresară. 

- Da !... fiica lui, zise Namir. 

- Cum, urmă cu un ton batjocoritor Sarcany, îşi îngăduie să-şi 
dea frîu liber inimii, fără încuviințarea mea ? 

- Văd că ai rămas mirat, Sarcany. Şi cu toate acestea, aşa e. 
O să fii însă şi mai mirat, când o să-ţi spun cine e acela care 
vrea să se însoare cu Sava Toronthal ! 

- Vreun nobil ruinat, care vrea să-şi refacă averea cu 
milioanele socrului 

- Aşa e, continuă Namir, un tânăr de origine nobilă, clar fără 
avere. 

- Şi cum se numeşte neobrăzatul ? 


- Petru Bâthory. 

- Petru Bâthory ! exclamă Sarcany. Petru Bâthory să se 
însoare cu fata lui Silas Toronthal! 

- Potoleşte-te, Sarcany, zise Namir, căutînd să-l liniştească. 
Pentru mine nu mai e nici un secret faptul că fata lui Silas 
Toronthal şi fiul lui Ştefan Bâthory se iubesc. Dar poate că Silas 
Toronthal nu ştie nimic, despre asta ! 

- El... să nu ştie!... făcu Sarcany. 

- Da, cred că nu ştie, şi de altfel nici n-ar consimţi în ruptul 
capului... 

- Mai ştii ! răspunse Sarcany. Silas Toronlhal e în stare de 
orice... e în stare chiar să consimtă la căsătoria aceasta, măcar 
numai pentru a-şi mai linişti conştiinţa, dacă cumva în ultimii 
cincisprezece ani îşi va fi făcut rost de o conştiinţă !... Noroc că 
mai sunt şi eu pe aici, ca să-i dau peste cap tot jocul ! Mâine voi 
fi la Raguza ! 

- Bine, zise Namir, care se părea că are oarecare putere 
asupra lui Sarcany. 

- Fata lui Silas Toronlhal nu va fi a altuia decît a mea, auzi tu 
ce-ţi spun, Namir. Şi prin ea o să-mi refac eu averea 

Doctorul auzise tot ce trebuia să audă. Puțin îi păsa acum de 
ceea ce avea să mai vorbească străina cu Sarcany. 

lată deci, că mâna lui Dumnezeu intervenea într-o operă de 
dreptate omenească : un ticălos venea să ceară în căsătorie pe 
fiica unui alt ticălos, asupra căruia avea toată puterea. De acum 
înainte n-avea de ce să se mai teamă pentru Petru Bâthory, pe 
care rivalul, acesta avea să-l înlăture. Aşa că era de prisos să-l 
mai cheme la Cattaro, şi mai ales era de prisos să caute să-l 
răpească pe omul acesta, care pretindea cinstea de a ajunge 
ginerele lui Silas Toronthal. 

- Ticăloşii ăştia n-au decât să se unească între ei prin 
căsătorii şi să facă una şi aceeaşi familie, îşi zise doctorul. Vom 
vedea noi, pe urmă, ce mai e de făcut! 

Apoi se îndepărtă, după ce îi făcu semn lui Matifou să-l 
urmeze. Matifou, care nu întrebase de ce voia doctorul Antekirtt 
să-l pună să-l înhaţe pe pasagerul de pe Saxonia, nu întrebă nici 
de ce renunţa acum la această răpire. 

A doua zi, 10 iunie, către ora opt şi jumătate seara, uşile 
salonului cel mare din palatul de pe aleea Stradoie se 
deschideau larg şi un servitor anunţa cu glas tare : 


- Domnul Sarcany ! 


VII. ÎNCURCĂTURI 


Trecuseră paisprezece ani de când Silas Toronthal părăsise 
Triestul pentru a se stabili la Raguza, în acest palat somptuos de 
pe aleea Stradone. Fiind dalmat de origine, nimic nu era mai 
firesc decât să se întoarcă pe meleagurile sale de baştină, acum 
că se lăsase de afaceri. 

Secretul trădătorilor fusese bine. păstrat. Preţul trădării li se 
plătise întocmai. De pe urma acestei denunţări se aleseseră cu o 
avere în toată legea, atât bancherul, cât şi fostul său samsar din 
Tripolitania. După execuţia celor doi condamnaţi în curtea 
fortăreței clin Pisino şi după evadarea contelui Mathias Sandorf, 
care îşi găsise moartea în valurile Adriaticei, sentinţa fusese 
completată prin confiscarea averii lor. Din casa şi dintr-o 
moşioară aparţinînd contelui Ladislau Zathmar nu mai rămăsese 
nimic, nici măcam atit'a încât să asigure traiul bătrânului său 
servitor. Nu rămăsese nimic nici de pe urma lui Ştefan Bâthory, 
căci acesta neavînd nici o avere, trăia doar din venitul lecţiilor 
sale. în schimb, castelul din Artenak şi bogatele lui dependinţe, 
minele din apropiere, pădurile de pe versantul nordic al 
Carpaţilor, în sfîrşit tot domeniul acesta îi aducea contelui 
Mathias Sandorf un venit considerabil. Acestea fură bunurile 
oare se împărţită în două: o parte, scoasă la licitaţie publică, 
servi drept plată denunţătorilor; cealaltă parte, pusă sub 
sechestru, urma să fie restituită moştenitoarei contelui Sandorf, 
când va împlini optsprezece ani. Dacă copila murea înainte de a 
împlini această vîrstă, partea ei urma să revină statului. Or, 
partea cuvenită denunţătorilor însemna, pentru fiecare, mai 
bine de un milion şi jumătate de florini, sumă de care puteau 
dispune după plac. 

Cei doi complici se hotăriră să se despartă. Sarcany nu avea 
nici un chef să rămână prin preajma lui Silas Toronthal. Acesta, 
la rîndul lui, nu ţinea câtuşi de puţin să continue relaţiile cu 
vechiul său samsar. Aşa că Sarcany plecă din Triest, împreună 
cu Zirene, care, dacă nu-şi părăsise prietenul pe vremea pe cînd 
acesta era la ananghie, nu era să-l părăsească tocmai acum 
când dăduse norocul peste el. Dispărură amindoi, şi bancherul 


nu mai auzi nimic vorbindu-se de ei. Unde plecaseră? Desigur că 
în vreun mare oraş al Europei, unde nimeni nu se interesează de 
originea oamenilor, cu condiţia să fie bogaţi, şi nici de sursa 
averii lor, cu condiţia să arunce banii fără nici o socoteală, într- 
un cuvînt, nu se mai vorbi nimic, despre aceşti aventurieri aici în 
Triest, unde numai Silas Toronthal îi cunoştea. 

După plecarea lor, bancherul respiră uşurat. Socotea că nu 
mai are nici un motiv să se teamă de omul care în anumite 
privinţe îl avea la mână şi care putea oricînd să se folosească de 
această situaţie. Dar, deşi Sarcany era acum foarte bogat, totuşi 
nu te puteai bizui de loc pe o mână-spartă ca el, căci de bună 
seamă că după ce îşi va toca toată averea nu se va sfii să se 
întoarcă din nou la vechiul său complice. După şase luni, Silas 
Toronthal, restabilindu-şi situaţia afacerilor, grav compromise, 
îşi lichidă banca şi părăsi definitiv Triestul, pentru a se muta la 
Raguza. Căci deşi n-vea nici un motiv să se teamă de indiscreţia 
guvernatorului - singurul care ştia ce rol jucase el în 
descoperirea acestei conspirații - nu voia totuşi să piardă nimic 
din consideraţia de care se bucura în Triest; de altminteri, 
averea sa considerabilă îi asigura o viaţă pe picior mare oriunde 
ar fi avut poftă să se mute. 

Poate că această hotărire de a părăsi Triestul îi mai fusese 
dictată şi de o împrejurare cu totul deosebită - pe care o vom 
arăta mai tîrziu - şi de care nu avea cunoştinţă decât doamna 
Toronthal şi cu el. Această împrejurare îl pusese în legătură, o 
singură dată doar, cu acea Namir, ale cărei legături cu Sarcany 
le cunoaştem. 

Aşadar, noua reşedinţă pe care şi-o alese bancherul fu 
Raguzia. Plecase din acest oraş pe vremea cînd era foarte tînăr, 
neavînd aici nici familie, nici rude. Lumea din oraş îl uitase, şi el 
se reîntoarse aici, unde nu mai reapăruse de aproape patruzeci 
de ani, ca un simplu străin. Societatea bună din Raguza îl primi 
bine pe bogătaşul nou venit. Această societate nu ştia despre el 
decit un singur lucru: că la Triest, Toronthal avusese o situaţie 
strălucită. Bancherul găsi şi cumpără un palat în cartierul cel 
mai aristocratic al oraşului. începu să ducă o viaţă pe picior 
mare, după ce mai întâi îşi schimbă toţi servitorii. Primi lume, şi 
fu invitat la rangul său. Din moment ce nimeni nu ştia nimic 
despre trecutul său, nu era el oare unul din acei privilegiați ai 


soartei, care au tot dreptul să se socotească nişte oameni fericiţi 
? 

Este adevărat că Silas Toronthal nu ştia ce înseamnă 
remuşcările. Şi, dacă n-ar fi fost teama că într-o bună zi secretul 
îngrozitoarei sale trădări ar putea fi dezvăluit, nimic nu părea că 
l-ar putea tulbura în această viaţă. Totuşi, lângă el, ca un reproş 
mut, dar veşnic viu, era doamna Toronthal. Nenorocita femeie, o 
fiinţă cinstită şi cumsecade, ştia de odiosul complot care 
trimisese pe cei trei patrioţi la moarte. Un cuvânt pe care îl 
scăpase bărbatul său pe vremea când afacerile îi mergeau 
prost, speranţa pe care acesta şi-o formulase întrun mod atit de 
imprudent că o parte din averea contelui Matias Sandorf l-ar 
putea ajuta să se refacă, în fine, nişte semnături pe care 
trebuise să le ceară soţiei sale, toate acestea aduseseră după 
sine mărturisirea amestecului său în descoperirea conspirației 
din Triest. 

Doamna Toronthal începu să aibă un sentiment de dezgust 
profund faţă de bărbatul său, sentiment cu atît mai profund, cu 
cât şi ea era de origine maghiară. Dar, după cum am mai spus, 
era o femeie lipsită de energie morală. Doborită de această 
lovitură, ea nu se mai putu reface. De atunci ducea o viaţă 
retrasă, atât la Triest, cât şi mai tîrziu la Raguza, cel puţin în 
măsura în care i-o îngăduia situaţia ei. Fireşte că trebuia să 
apară la toate recepţiile de la palatul din aleea Straclone, căci 
soţul ei ar fi obligat-o; dar după ce îşi termina rolul de femeie de 
lume se retrăgea în apartamentul ei. Acolo, consacrindu-se cu 
totul educaţiei fiicei sale, asupra căreia îşi revărsa toată 
afecțiunea, ea încerca să uite. Să uite, cînd omul compromis în 
această afacere trăia sub acelaşi acoperiş cu ea. Se întîmplă 
însă că, la doi ani după ce se instalară la Raguza, această stare 
de lucruri să se încurce şi mai mult. Dacă noua încurcătură 
însemna pentru bancher un nou motiv de îngrijorare, în schimb 
pentru doamna Toronthal însemna un adevărat chin. Doamna 
Bâthory, fiul său şi Borik se mutaseră şi ei din Triest, la Raguza, 
unde mai aveau nişte rude. Văduva lui Ştefan Bâthory nu-l 
cunoştea pe Silas Toronthal ; nu ştia nici măcar că existaseră 
vreodată ceva legături între bancher şi contele Mathias Sandorf. 
De unde era să bănuie că acest om ar fi fost amestecat în crima 
care îi costase viaţa pe cei trei nobili unguri, din moment ce 


soţul ei nu putuse să-i dezvăluie, înainte de a muri, numele 
ticăloşilor care îi vânduseră poliţiei austriece ? 

Dar dacă doamna Bâthory nu-l cunoştea pe bancherul din 
Triest, în schimb acesta o cunoştea. Nu putea fi ceva mai 
neplăcut pentru el decât să ştie că locuieşte şi ea în acelaşi 
oraş, să o întîlnească uneori în drum, să o vadă muncind din 
greu ca să-şi poată creşte copilul. Dacă doamna Bâthory ar fi 
locuit în Raguza la dala când el se hotărise să se stabilească 
acolo, poate că el ar fi renunţat să se mai mute. Dar, când 
văduva Tui Ştefan Bâthory se mută în modesta casă de pe 
strada Marinella, el îşi şi cumpărase palatul de pe aleea 
Slradoue, se instalase şi începuse să fie cunoscut de societatea 
din Raguza. Era prea tirziu, nu mai putea să-şi schimbe pentru a 
treia oară reşedinţa. 

- Până la urmă te obişnuieşti cu toate, îşi zise el. 

Şi bancherul se hotărî să închidă ochii în faţa acestei mărturii 
permanente a trădării sale. Şi când Silas Toronthal îşi închidea 
ochii, parcă îi era de ajuns ca să nu mai vadă nimic nici înăuntrul 
propriei sale conştiinţe. Dar ceea ce pentru bancher nu era, la 
urma urmei, decît un lucru neplăcut, pentru doamna Toronthal 
ei a uri neîncetat prilej de remuşcări şi de chin. în taină ea 
încercă în mai multe rânduri să trimită. ajutoare acestei văduve, 
care n-avea alte mijloace de trai decît munca braţelor sale; dar 
aceste ajutoare fuseseră întotdeauna refuzate, ca atitea altele 
pe care nişte prieteni necunoscuţi încercaseră să i le ofere. 
Femeia aceasta energică nu cerea nimic şi nu voia să primească 
nimic de la nimeni. 

O împrejurare neprevăzută, şi care păruse cu neputinţă, urma 
să facă şi mai insuportabilă această situaţie, şi mai grozavă 
încă, prin încurcăturile pe care le aducea. 

Doamna Toronthal. îşi revărsa toată căldura dragostei 
asupra fiicei sale, care avea abia doi ani şi jumăate cînd, spre 
sfîrşitul anului 1867, se mutaseră la Raguza. Acum, Sava avea 
aproape şaptesprezece ani. Era o făptură încîntătoare, care 
semăna mai mult cu tipul maghiar decât cu cel dalmat. Părul ei 
bogat şi negru, ochii arzători şi mari, fruntea lInaltă şi 
inteligentă, gura frumos desenată, tenul fraged, statura ei 
frumoasă şi destul de înaltă, toate aceste calităţi fizice atrăgeau 
asupra ei privirile tuturor. Dar ceea ce te izbea mai mult în 
făptura ei, ceea ce trebuia să impresioneze mai viu firile 


sensibile, era aerul serios al acestei fete, chipul său veşnic 
gîndilor, ca şi cum ar fi căutat tot timpul în minte amintiri de 
demult, era acel „nu ştiu ce", care în acelaşi timp te atrage şi 
oarecum te întristează. întreg felul ei de a fi impunea o rezervă 
extremă tuturor celor care frecventau saloanele tatălui său sau 
care o întîlneau uneori pe aleea Stradone. Ne putem lesne 
închipui că, fiind moştenitoarea unei averi despre care se 
spunea că este uriaşă şi care într-o zi trebuia să-i revină ei în 
întregime, Sava era foarte curtată. Dar fata, de cite ori era 
întrebată de mama sa, refuza, fără explicaţii, orice partidă, deşi 
toate întruneau condiţiile cerute de convenienţele sociale. De 
altminteri, în privinţa aceasta, Silas Toronthal nu căutase 
niciodată să-i afle părerea şi nici n-o silise. Fără îndoială că 
ginerele care îi trebuia lui - mai mult lui decât Savei - nu se ivise 
încă. Pentru a termina portretul Savei Toronthal, trebuie să mai 
notăm că ea admira mult actele de virtute sau de curaj 
înnăscute dintr-un sentiment patriotic. Nu că ar fi interesat-o 
politica, dar o impresiona puternic tot ce se povestea în legătură 
cu patria sa, sacrificiile făcute pentru patrie, sau exemplele 
recente cu care se mîndreşte istoria ţării sale. Dacă astfel de 
sentimente nu le datora originii sale - şi cu siguranţă că nu le 
moştenise de la Silas Toronthal ! - în schimb, fiinţă nobilă şi 
generoasă cum era, ea le găsise în chip firesc în însăşi inima ei. 
Oare nu însuşi faptul acesta explică - aşa cum cititorul desigur 
că a şi presimţit-o - apropierea sufletească ce se crease între 
Sava Toronthal şi Petru Bâthory ? Fără îndoială că daGhinionul 
se amestecase în planurile bancherului şi se amuza punîndu-i 
faţă în faţă pe aceşti doi tineri. Sava avea abia doisprezece ani 
când, într-o zi, auzi pe cineva spunînd despre Petru : 

- Acesta e fiul unuia ce şi-a dat viaţa pentru Ungaria ! 

Şi lucrul acesta nu se mai şterse niciodată din amintirea ei. 
Apoi, crescură amândoi. Sava se gîndea la Petru, chiar înainte 
ca acesta să fi observat. îl vedea atât de serios, a atât de 
gânditor E adevărat că era sărac, dar cel puţin lucra ca să fie 
demn de numele părintelui său - şi fata cunoştea toată povestea 
acestuia. Se ştie ce a urmat apoi, se ştie cum Petru Bâthory fu şi 
el atras şi fermecat la vederea Savei, a cărei fire se potrivea cu 
firea lui, şi cum - cînd fata poate că nu-şi dădea încă seama de 
sentimentele ce se trezeau în sufletul ei - tînărul o şi iubea, cu o 
dragoste înfocată pe care în curînd trebuia să o împărtăşească 


şi ea. După ce vom arăta care era situaţia şi în. familia ei, vom fi 
spus tot ce e de spus în legătură cu ea. 

Faţă de tatăl ei, Sava era totdeauna cât se poate de 
rezervată. Niciodată inima bancherului nu se deschidea faţă de 
fiica lui, niciodată fata nu se arăta prea iubitoare faţă de tatăl 
său. Tatăl Savei avea un suflet sec, o fire cu care fata simţea că 
nu se potriveşte în nici o privinţă ; aşa încât Şava avea faţă de 
Silas Toronthal doar acel respect pe care o fiică îl datorează 
tatălui ei, atât şi nimic mai mult. încolo, el o lăsa să facă tot ce 
poftea, nu se împotrivea gusturilor ei şi nici operelor sale de 
binefacere, care, dimpotrivă, erau chiar pe placul firii lui 
lăudăroase. într-un cuvânt: din partea lui, o nepăsare. Din 
partea ei, trebuie să mărturisim că era mai degrabă o antipatie, 
ha chiar un sentiment de dezgust. Faţă de doamna Toronthal 
Sava nutrea sentimente cu totul deosebite. Soţia bancherului 
îndura supusă tirania soţului său, care nu-i arăta prea multă 
consideraţie; în schimb era o fiinţă bună şi de o mie de ori mai 
cinstită şi mai demnă decât el. Doamna Toronthal o iubea 
profund pe Sava. Dedesubtul acestei ţinute atât de rezervate a 
fetei, care ştiuse să descopere calităţi sufleteşti de preţ. Dar 
această dragoste a mamei faţă de fiica sa trecea dincolo de 
marginile ei fireşti, era o dragoste amestecată cu un fel de 
admiraţie, de respect şi chiar cu puţină teamă. Nobleţea de 
caracter a Savei, bunul simţ de care dădea dovadă şi, uneori, 
chiar felul ei atât de hotărît, puteau explica acest fel ciudat de 
dragoste maternă. La dragostea mamei, fata răspundea cu 
aceeaşi dragoste. S-ar fi simţit strîns legate una de cealaltă, 
chiar dacă între ele n-ar fi existat nici o legătură de sânge. Nu e 
de mirare deci că doamna Toronthal a fost cea dintâi care a 
ghicit ceea ce se petrecea în mintea şi apoi în inima fetei. Sava 
îi vorbise adesea de Petru Bâthory şi de familia lui, fără să bage 
de seamă dureroasa impresie pe care numele acesta o 
producea asupra mamei sale. De aceea, când doamna Toronthal 
văzu că Sava îl iubea pe acest tînăr, murmură : 

- Voia lui Dumnezeu ! 

E lesne de ghicit ce înţeles aveau aceste cuvinte rostite 
tocmai de doamna Toronthal; dar în ce măsură, oare, dragostea 
Savei pentru Petru ar fi putut însemna o dreaptă răscumpărare 
a răului săvîrşit împotriva familiei Bâthory ? 


Chiar dacă doamna toronthal, care era o fiinţă cucernică şi 
evlavioasă, se putea gândi că faptul acesta era hotărît de pronia 
cerească, mai trebuia să consimtă şi soţul ei la apropierea prin 
căsătorie a celor două familii. De aceea, fără să-i spună Savei 
nici un cuvânt, se hotări să afle care era părerea lui în această 
privinţă. însă, de la primele vorbe ale soţiei sale, Silas Toronthal 
se aprinse peste măsură, într-o pornire de furie pe care nu căută 
câtuşi de puţin să şi-o stăpinească. Doborită de furioasa ieşire a 
soţului său, doamna Toronthal trebui să se retragă în 
apartamentul său, în timp ce el o ameninţa : 

- Bagă de seamă, doamnă !... Dacă mai îndrăzneşti să-mi 
vorbeşti vreodată de asta, să ştii că ai să te căieşti amarnic ! 

Aşadar, fatalitatea - cum o numea Silas Toronthal - nu numai 
că adusese familia Bâthory în acest oraş, ci făcând chiar ca Sava 
şi cu Petru să se cunoască curînd şi să se iubească ! 

Veţi întreba: de ce era bancherul atât de întăritat ? Avea 
oare ceva planuri tainice în legătură cu Sava şi cu viitorul ei, 
planuri pe care dragostea dintre cei doi tineri încercau să le 
zădărnicească? Oare, în caz că într-o bună zi mirşava sa trădare 
ar fi fost dată în vileag, n-ar fi avut el tot interesul, dimpotrivă, 
ca să arate că urmările faptei sale fuseseră cât de cât reparate 
în prealabil? Ce ar mai fi putut spune atunci Petru Bâthory, o 
dată devenit soţul Savei Toronthal ? Ce ar mai fi putut face 
atunci doamna Bâthory? Fără îndoială, ar fi fost o situaţie 
îngrozitoare (fiul victimei căsătorit cu fiica asasinului) în primul 
rind pentru ei, nu pentru el, Silas Toronthal. Mai era însă la 
mijloc şi Sarcany, despre care nu mai avea ştiri de mult, mai era 
la mijloc şi întoarcerea lui posibilă oricînd şi, probabil, că şi 
anumite angajamente pe care şi le luase bancherul faţă de 
complicele său. Or acesta din urmă nu era omul care să le uite, 
în momentul când norocul i-ar fi întors spatele. 

Bineînţeles că Silas Toronthal se întreba tot timpul ce s-o fi 
ales de vechiul său samsar din Tripolitania. N-avea nici o ştire 
despre el, de când se despărţise după afacerea de la Triest, şi 
trecuseră de-atunci cincisprezece ani! Chiar şi în Sicilia, unde 
ştia că Sarcany avea relaţii prin mijlocirea tovarăşului său 
Zirone, cercetările rămăseseră zadarnice. Cu toate acestea, 
Sarcany putea să apară în orice zi. Bancherul era îngrijorat tot 
timpul. Nu cumva aventurierul acesta o fi murit? lată o ştire pe 
care Silas Toronthal ar fi primit-o cu o satisfacţie lesne de 


înţeles. Poate că atunci ar fi privit altfel posibilitatea unei uniri 
prin căsătorie între familia Bâthory şi familia sa. în tot cazul, 
deocamdată nu se putea gîndi la aşa ceva. 

Silas Toronthal nu voi deci să revină asupra hotărârii pe care 
i-o comunicase soţiei sale, când ea îndrăznise să-i vorbească de 
Petru Bâthory. De altfel, in această privinţă, el nu-i dăduse nici o 
explicaţie, începu acum să o supravegheze mai îndeaproape pe 
Sava, chiar să o spioneze. Faţă de tânărul inginer se hotărî să se 
arate cât mai dispreţuitor, să întoarcă capul când îl va întîlni, în 
sfîrşit să se poarte cu el astfel, încât să-i zădărnicească orice 
speranţă. Şi, într-adevăr, izbuti de minune să-l facă să înţeleagă 
că orice încercare din partea lui ar fi cu totul de prisos. în aceste 
împrejurări răsună, în seara zilei de 10 iunie, numele lui 
Sarcany, de-a lungul saloanelor palatului din aleea Stradonc, 
după ce uşa se deschise în faţa acestui neruşinat. Sarcany, 
însoţit de Namir, luase trenul de Raguza chiar în dimineaţa 
aceea. Trăsese la unul din hotelurile cele mai de seamă din 
oraş, se gătise foarte elegant şi, fără să piardă nici un ceas, se 
prezentă la fostul său complice. 

Silas Toronthal îl primi şi dădu ordin să nu fie deranjaţi. Cum 
a întimpinat el vizita lui Sarcany ? A fost oare destul de stăpân 
pe sine, încât să nu lase să se întrevadă nimic din tot ceea ce 
simţea în sufletul său revăzindu-l ? Vor fi căzut oare uşor la 
învoială ? Dar Sarcany se arătase oare tot aşa de poruncitor şi 
de neobrăzat ca altădată? l-a reamintit oare bancherului 
anumite promisiuni, anumite înţelegeri pe care le încheiaseră, 
pe vremuri, ei între eiîn sfârşit, au vorbit oare despre trecut, 
despre prezent sau despre viitor ? Toate acestea sunt lucruri pe 
care nu le putem şti, căci întrevederea lor n-a fost tulburată de 
nimeni. Dar, ce a urmat: 

După douăzeci şi patru de ore se răspândi în tot oraşul o 
ştire care uimi pe toată lumea, şi pe bună dreptate. Se vorbea 
de căsătoria lui Sarcany - un mare bogătaş din Tripolitania - cu 
domnişoara Siva Toronthal. Fireşte că, în faţa amenințărilor 
omului care cu un singur cuvânt putea să-l piardă, bancherul 
trebuise să cedeze. De acea, nici rugăminţile soţiei sale, nici 
groaza pe care o arăta Sava, de care tatăl său voia să dispună 
după bunul său plac, nimic nu-l puteau mişca. 

Să spunem un cuvânt şi despre interesul pe care-l avea 
Sarcany să facă această căsătorie, interes pe care nu-l ţinu 


ascuns nici faţă de Silas Toronthal. Sarcany era acum ruinat. 
Partea de avere, care bancherului îi îngăduise să-şi refacă 
situaţia băncii, abia îi fusese de ajuns aventurierului ca să 
trăiască în răstimpul acesta de cincisprezece ani. De când 
plecase din Traest, el cutreierase Europa, trăind ca un prinţ; 
pentru el, hotelurile din Paris, din Londra, din Berlin, din Viena, 
din Roma n-au avut niciodată destule ferestre pe care să poată 
azvârli banii, după capriciile sale. După ce gustă din tot felul de 
plăceri, pentru a se ruina până la capăt, îşi încercă norocul şi la 
joc, atît prin oraşele unde jocurile de noroc erau permise, în 
Elveţia şi în Spania, cât şi pe la mesele de joc din principatul 
Monaco, dinăuntrul graniţelor franceze. Bineînţeles că Zirone îl 
însoţise tot timpul. Apoi, cînd nu mai avură decât câteva mii de 
florini, se înapoiară în acea regiune care îi era atât de dragă 
sicilianului, în acea parte răsăriteană a Siciliei. Acolo aşteptară 
desfăşurarea evenimentelor, cu alte cuvinte aşteptau momentul 
potrivit ca Sarcany să intre din nou în legături cu bancherul din 
Triest. într-adevăr, ce era mai simplu decât să-şi refacă averea 
căsătorindu-se cu Sava Toronthal, unica moştenitoare a 
bogătaşului Silas Toronthal, care nu-i putea refuza nimic lui 
Sarcany ? Şi, de fapt, orice refuz era cu neputinţă ; de altfel, 
bancherul nici nu încercă să-l refuze. La urma urmei, poate că 
între aceşti doi oameni exista o taină, iar în problema pe care 
voiau s-o rezolve poate că exista o necunoscută, pe care urma 
să o scoată la iveală viitorul. 

Cu toate acestea, Sava îi ceru tatălui său, în mod foarte 
lămurit, o explicaţie. De ce dispunea astfel de ea? 

— De această căsătorie, atârnă cinstea mea! răspunse în cele 
din urmă Silas Toronthal. Şi această căsătorie se va face ! 

când Sava duse mamei sale acest răspuns, doamna 
Toronthal căzu aproape în nesimţire în braţele fiicei sale, 
vărsând întruna lacrimi de deznădejde. Silas Toronthal spusese 
deci adevărul ! Căsătoria fusese fixată pentru ziua de 6 iulie. 

Ne putem închipui starea lui Petru Bâthory în timpul celor trei 
săptămîni care mai rămăseseră pînă la această dată. Era 
îngrozitor de zbuciumat. în prada unor accese de Furie 
neputincioasă, aici se închidea în casă, aici fugea din acest oraş 
blestemat, încît doamna Bâthory se temea că nu-l va mai 
revedea niciodată. 


Ce cuvinte de mângâiere mai putea ea să-i spună ? Câtă 
vreme nu fusese vorba de căsătorie, Petru Bâthory, deşi respins 
de tatăl fetei, mai putea avea o rază de speranţă. Dar acum, 
dacă Sava se mărită, însemna că între ei se deschidea o nouă 
prăpastie, de astădată o prăpastie de netrecut! Da, de netrecut, 
orice ar fi spus doctorul Antekirtt, el, care de asemenea ÎI 
părăsise pe Petru, cu toate promisiunile pe care i le făcuse. ŞI 
totuşi, se întreba el, cum putuse fata aceas-ta, care-l iubea, a 
cărei fire energică i-o cunoştea, să consimtă la această 
căsătorie. Ce mister domnea în palatul de pe aleea Sinadone, în 
care se petreceau lucruri atât de ciudate? Mai bine ar fi făcut 
dacă părăsea atunci Raguza, dacă primea oricare din 
posturilece i se oferiseră în altă parte, dacă pleca departe de 
Sava, pe care tatăl său o dădea acum acestui străin, acestui 
Sarcany ! 

— Nu, repeta el într-una. E cu neputinţă !... O iubesc... 

Deznădejdea intrase deci în casa de pe strada Marinella, pe 
care o rază de fericire o luminase timp de cîteva zile ! 

Pescade, care observa tot ce se petrecea şi era la curent cu 
zvonurile din oraş, era printre cei dintâi care ştiu ce se pregătea 
în casa lui Toronthal. Îndată ce află vestea căsătoriei Savei 
Toronthal cu Sarcany, trimise o scrisoare la Cattaro. Şi îndată ce 
observă jalnica stare în care îl adusese această ştire pe tânărul 
inginer - de care se interesa în mod deosebit - el o aduse la 
cunoştinţa doctorului Antekirtt. Drept răspuns, Pescade primi 
ordin să observe mai departe tot ce se petrecea la Raguza şi să- 
| ţină pe doctor la curent cu toate noutăţile. 

între timp, pe măsură ce se apropia fatala dată de 6 iulie, 
starea lui Petru Băthory se înrăutăţea tot mai mult. Maică-sa nu 
mai izbutea să-l liniştească. De altfel, cum ar fi fost cu putinţă să 
schimbe planurile lui Silas Toronthal ? Oare nu era limpede ca 
lumina zilei că această căsătorie, judecând chiar şi numai după 
graba cu care îi fusese fixată data, era de mult timp hotărită, că 
Sarcany şi bancherul se cunoşteau de mult, că acest „bogătaş 
tripolitan" avea desigur o putere cu totul deosebită asupra 
tatălui Savei ? Cu opt zile înainte de nuntă, Petru Băthory, 
frămiîntat de aceste ginduri care nu-l slăbeau nici o clipă, se 
gîndi să-i scrie lui Silas Toronthal. Scrisoarea lui rămase fără 
răspuns. Petru căută atunci să-l. întâlnească pe bancher pe 
stradă... Nu izbuti. Se duse la el acasă... Nu i se dădu voie să 


intre. cît priveşte pe Sava şi pe mama sa, ele nu se mai arătau 
nicăieri. Şi nu era nici o posibilitate de a ajunge la ele. 

Dar dacă Petru Bâthory nu reuşi să o mai vadă nici pe Sava, 
nici pe tatăl ei, în schimb de mai multe ori se întîlni faţă-n faţă 
pe aleea Stradone, cu Sarcany. La privirea plină de ură a 
tunarului, Sarcany nu răspunse decât prin cel mai obraznic aer 
de dispreţ. Petru Bâthory se gîndi atunci să-l provoace, pentru a- 
| sili să se bată în duel... Dar cum era să accepte Sarcany o 
ieşire pe teren, când interesul său era să evite orice duel, 
tocmai acum, când urma să devină soţul Savei Toronthal. 

Trecură şase zile. în seara zilei de 4 iulie, Petru, cu toate 
rugăminţile mamei sale şi ale lui Borik, plecă de acasă. Bătrânul 
servitor, încercă să-l urmărească, dar în curând îl pierdu din 
vedere. Petru mergea la voia întîmplării, ca un nebun, pe 
străzile cele mai pustii ale oraşului, de-a lungul zidurilor 
Raguzei. Peste un ceas fu adus acasă aproape mort. O lovitură 
de pumnal îi străbătuse partea de sus a plâmiînului stîng. Nu mai 
încăpea nici o îndoială: Petru, ajuns în culmea disperării, se 
înjunghiase singur! îndată ce află despre această nenorocire, 
Pescade alergă la biroul de telegraf. Peste un ceas, doctorul 
Antekirtt primea la Cattaro ştirea sinuciderii tânărului. Ar fi greu 
de descris durerea doamnei Bâthory, cînd se află în faţa fiului 
său, care poate că nu mai avea de trăit decât citeva ceasuri. 
Dar tăria sufletească a mamei învinse slăbiciunea femeii. întîi - 
îngrijirile, lacrimile - mai tîrziu ! Trimise după un medic. Acesta 
sosi numaidecât, examina pe rănit, îi ascultă suflul slab şi 
intermitent, cercetă adîncimea rănii, îl bandajă, îi dădu toate 
îngrijirile necesare, dar nici doctorul nu mai avea nici o 
speranţă. După cincisprezece ore, starea tânărului se agrava şi 
mai mult în urma unei hemoragii puternice, iar respiraţia sa, 
care abia se mai simţea, ameninţa să i se stingă într-un ultim 
suspin. 

Doamna Băthory căzu în genunchi, rugîndu-se lui dumnezeu 
să-i ţină copilul în viaţă. în momentul acela, uşa camerei se 
deschise... Doctorul Antekirtt apăru şi înainta spre patul 
muribundului. Doamna Băthory era gata să alerge spre el; însă 
o reţinu cu un gest. Doctorul se aplecă asupra lui Petru şi îl 
examina cu atenţie, fără să rostească un singur cuvînt. Apoi îl 
privi fix, stăruitor, îndelung. Din ochii săi se desprindea parcă o 
putere magnetică; părea că voia să facă să pătrundă, în acest 


creier în care gindirea era pe cale de a se stinge, propria sa 
viaţă o dată cu propria sa voinţă. 

Deodată, Petru se ridică în coate. Pleoapele i se deschiseră, îl 
privi îndelung pe doctor... Apoi căzu din nou, fără viaţă. Doamna 
Băthory se aruncă peste trupul neînsufleţit al fiului său, scoase 
un țipăt şi leşină în braţele bătrânului Borik. 

Doctorul închise ochii tînărului care murise; apoi se ridică, 
părăsi camera, murmurind această cugetare, luată din 
legendele indiene: 

- Moartea nu nimiceşte; ea doar ne face nevăzuţi! 


O ÎNTÎLNIRE în CARTIERUL STRADONE 


Moartea tânărului inginer făcuse mare vâlvă în oraş; dar 
nimeni nu putu bănui adevărata cauză a sinuciderii lui Petru 
Bâtbory, şi mai ales nimeni nu bănui că Sarcany şi Silas 
Toronlhal erau vinovaţi de această nenorocire. Căsătoria Savei 
Toronthal cu Sarcany trebuia să aibă loc a doua zi, 6 iulie. 
Vestea sinuciderii, în împrejurări atât de impresionante, nu 
ajunsese până la urechile doamnei Toronthal şi ale fiicei sale. 
Silas Toronthal, de acord cu Sarcany, luase toate măsurile în 
privinţa aceasta. 

Fusese stabilit de asemenea ca ceremonia căsătoriei să fie 
cât mai simplă. Se va da ca motiv un doliu în familia lui Sarcany. 
Fireşte că aceasta nu se potrivea de loc cu obiceiurile fastuoase 
ale lui Silas Toronthal ; dar, în împrejurarea de faţă, crezu de 
cuviinţă şi el că era mai bine ca lucrurile să se petreacă fără 
prea mult zgomot. Proaspăt căsătoriţii nu vor rămânea decât 
cîteva zile la Raguza ; pe urmă vor pleca la Tripolis, unde se 
zicea că Sarcany îşi avea reşedinţa. Nu va fi deci nici o recepţie 
la. palatul de pe aleea Stradone, nici cu ocazia citirii actului 
dotal care îi asigura fetei un venit considerabil, nici după 
terminarea ceremoniei religioase de la biserica Franciscanilor, 
care urma imediat după ceremonia civilă. 

în ziua aceea, în timp ce în casa Toronthal se făceau ultimele 
pregătiri în vederea căsătoriei, doi oameni se plimbau pe 
trotuarul din faţă, discutind. Aceşti doi oameni erau Matifou şi 
Pescade. întorcându-se la Raguza, doctorul Antekirtt îl adusese 
cu el şi pe Matifou. Prezenţa lui la Cattaro nu mai era necesară. 
E de prisos să mai spunem că cei doi prieteni, „cei doi gemeni", 
cum zicea Pescade, erau foarte fericiţi că se revedeau. După 
ce sosise la Raguza, doctorul se dusese mai întîi, după cum am 
arătat, la casa din strada Marinela ; după aceea se retrăsese 
într-un hotel modest din cartierul Plocce, aşteptind să se 
termine căsătoria lui Sarcany cu Sava Toronthal, pentru a-şi 
continua apoi îndeplinirea planurilor. 

A doua zi se duse iarăşi la doamna Bâthory, ajută la aşezarea 
mortului în sicriu şi se reîntoarse la hotelul său, după ce îi 
trimisese pe Pescade şi pe Matifou să supravegheze aleea 
Stradone. în timp ce era numai ochi şi urechi, nimic nu-l 
împiedica pe Pescade să şi vorbească. 


- Văd că te-ai îngrăşat, dragul meu Matifou, zise el, 
ridicându-se pe virful picioarelor, ca să poată pipăi pieptul 
uriaşului. 

- Da... şi tot zdravăn sunt ! 
- Mi-am dat seama, când m-ai îmbrăţişat... 
- Ce se mai aude cu piesa de care-mi vorbeai ?... întrebă 
Matifou, cu gândul la rolul său. 


- Merge, merge 1... Dar, vezi, acţiunea piesei e foarte 
complicată ! 
- Complicată ? 
- Da !... Nu e de loc o comedie, ci o dramă, şi începutul e 


chiar foarte adânc mişcător ! 

Pescade tăcu. Un cupeu, alergind în goană, se oprise în 
dreptul palatului de pe aleea Stradone. Poarta se deschise şi se 
închise numaidecât în urma cupeului, în care Pescade îl 
recunoscu pe Sarcany. 

- Da... foarte adânc mişcător, continuă el, şi chiar se anunţă 
ca un mare succes. 

- Şi trădătorul ?... întrebă Matifou, pe care personajul acesta 
părea că-l interesează în mod deosebit. 

- Ei bine, trădătorul triumfă în acest moment, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna într-o piesă bine întocmită Dar... răbdare 
|... Să aşteptăm deznodămiîntul ! 

- Cînd eram la Caltare, zise Matifou, crezusem că, în sfîrşit... 

- Intri în scenă ? 

- Da, Pescade, da! 

Şi Matifou povesti ce se petrecuse în bazarul din Cattaro, 
cum braţele lui se pregătiseră în vederea unei răpiri, care însă 
n-a mai avut loc. 

- Eh. era prea devreme, zise Pescade, care în timp ce „vorbea 
numai ca să nu adoarmă", cum se zice, se uita tot timpul în 
dreapta şi în stînga. Tu nu trebuie să apari decât în actul al 
patrulea sau al cincilea, dragul meu Matifou ... Ba chiar s-ar 
putea să nu apari decât în ultima scenă !... Dar să n-ai nici o 
grijă !... O să produci un efect straşnic !... Poţi să fii sigur de asta 
| 


în clipa aceea se auzi un murmur îndepărtat dinspre colţul 
străzii Marinella. 

Pescade, întrerupîndu-şi vorba, înainta cîţiva paşi înspre 
partea dreaptă a palatului Toronthal. Un convoi, ieşind din 


strada Marinella, intrând în aleea Stradone, îndreptîndu-se către 
biserica Franciscanilor, unde urma să aibă loc serviciul funebru. 
De altfel, puţine persoane luau parte la această înmormintare, a 
cărei simplitate desigur că nu atrăgea atenţia lumii: un sicriu 
modest, purtat pe braţe, acoperit cu un linţoliu negru... 

Convoiul înainta încet, cînd deodată, Pescade, abia 
stăpînindu-şi un țipăt, îl apucă de braţ pe Matifou. 

- Ce-i cu tine? îl întrebă Matifou. 

- Nimic. E prea lungă toată povestea, ca să ţi-o spun acum. 

O recunoscuse pe doamna Bâthory, care însoțea convoiulde 
mmormiîntare a fiului său. Biserica nu refuzase slujba religioasă 
pentru acest mort, pe care desperarea îl împinsese la 
sinucidere, şi preotul îl aştepta în capelă, pentru a-l conduce la 
cimitir. 

Doamna Bâthory mergea în urma sicriului, cu ochii pironiţi în 
gol. Nu mai avea putere nici să plingă. Privirile ei, aproape 
rătăcite, se aţinteau primprejur, sau căutau parcă să pătrundă 
până dedesubtul giulgiului ce acoperea trupul neînsufleţit al 
fiului său. Bătrânu Borik, într-o stare jalnică, se tîra alături de 
dînsa. Pescade simţi că-i dau lacrimile. Dacă n-ar fi avut datoria 
să stea la postul său, inimosul băiat n-ar fi şovăit să se alăture 
celor cîţiva prieteni şi vecini ce urmau convoiul lui Petru 
Bâthory. 

Deodată, în momentul când convoiul urma să treacă prin 
faţa palatului Toronthal poarta cea mare se deschise, în curte, în 
faţa peronului, două trăsuri erau gata de plecare. Prima ieşi pe 
poartă şi coti, astfel încât s-o ia în jos pe aleea Stradone. în 
această trăsură, Pescade îl zări pe Toronthal, cu soţia şi cu fiica 
sa. Doamna Toronthal, zdrobită de durere, stătea lingă Sava, 
care era mai palidă decât vălul ei de mireasă. în cealaltă trăsură 
era Sarcany, însoţit de cîteva rude sau prieteni. Nunta era tot 
atât de simplă ca şi înmormîntarea. De ambele părţi, aceeaşi 
tristeţe îngrozitoare. Deodată, în clipa când prima trăsură o coti, 
se auzi un țipăt sfişietor. Doamna Bâthory se opri şi, cu rnîna 
întinsă spre Sava, o blestemă. Cea care scosese acest țipăt era 
Sava. O văzuse pe mama lui Petru în doliu. Pricepuse tot ce i se 
tăinuise până atunci ... Petru murise din pricina ei, şi acest 
convoi de înmormiîntare care trecea tocmai în clipa când trăsura 


ei de nuntă o ducea la biserică, era convoiul lui de înmormîntare 
l 


Sava leşină. Doamna Toronthal, înmărmurită de spaimă, voi 
s-o readucă în simţiri... Zadarnic!... Fata abia mai respira ! Silas 
Toronthal nu-şi putu reţine o, mişcare de mânie. Dar Sarcany, 
care sosi între timp, ştiu să se stăpânească. în aceste condiţii 
era cu neputinţă să mai apară în faţa ofițerului stării civile. 
Trebuiră să dea ordin trăsurilor să se întoarcă acasă, şi poarta 
se închise cu zgomot în urma lor. Sava fu dusă în camera ei şi 
culcată. Stătea nemişcată, iar maică-sa îngenunche alături de 
ea. Trimiseră în grabă după un medic. în timpul acesta, convoiul 
lui Petru Bâthory îşi urma drumul spre biserica Franciscanilor; 
apoi, după ce se oficie slujba morţilor, porni înspre cimitirul din 
Raguza. Între timp, Pescade înţelese că doctorul Antekirtt 
trebuia informat cât mai grabnic despre această întîmplare 
neprevăzută. îi spuse deci lui Matifou : 

- Rămâi aici şi fii cu ochii în patru. Şi alergă într-un suflet 
spre cartierul Piocce. 

Doctorul rămase mut tot timpul istorisirii pe care i-o făcu 
Pescade pe nerăsuflate. „Oare n-am sărit peste cal? se întreba 
el. Am lovit oare într-o fiinţă nevinovată ?... Da, fără îndoială. 
Dar această fiinţă nevinovată este fata lui Silas Toronthal !" Apoi 
adresîndu-se lui Pescade: 

- Unde e Matifou ? 

- în faţa palatului de pe aleea Stradone. 

- Voi avea nevoie de amindoi, astă-seară. 

- La ce oră ? 

- La nouă. 

- Unde vă aşteptăm ? 

- La poarta cimitirului. 

Pescade se duse numaidecit să-l întâlnească pe Matifou, 
care nu-şi părăsise postul. Seara către orele opt, doctorul, 
înfăşurat într-o pelerină largă, se îndreptă spre portul Raguza. 
La cotitura zidului ce împrejmuia oraşul, se opri pe marginea 
unui golfuleţ, pierdut printre stînci, ceva mai sus de port. Locul 
era cu desăvirşire pustiu. Nici o casă, nici o barcă măcar nu se 
zărea prin împrejurimi. Luntrele 

pescarilor nu-şi Făceau niciodată drum pe aici, de teama 
sumedeniei de stînci care închideau golfuleţul. Doctorul se opri, 
se uită în jur şi fluieră scurt. Era un semnal. Un marinar se 
apropie numaidecit zicînd : 

- La ordinele dumneavoastră, stăpîne 


- Barca e acolo, Pazzer ? 

- Da, după stînca aceea. 

- Cu toţi oamenii ? 

- Cu toţi. 

- Şi Electricul ? 

- Ceva mai departe, spre miazănoapte, cam la vreo şase 
sute de metri dincolo de golf. Şi marinarul arătă cu mâna înspre 
o umbră, prelungă ca un fus, ce abia se zărea în depărtare, căci 
pe bord nu era aprinsă nici o lumină. 

- când a sosit de la Cattaro ? întrebă doctorul. 

- Abia de o oră. 

- Şi fără să fie văzut de nimeni? 

- De nimeni. S-a furişat tot pe lângă stînci. 

- Să nu părăsească nimeni postul, Pazzer, şi să mă aşteptaţi 
aici, chiar toată noaptea dacă va fi nevoie. 

- Da, stăpine ! 

Marinarul se întoarse la barca sa, pitită după ultimele stînci. 
Doctorul Antekirtt mai rămase câtva timp pe țărm. Aştepta, 
desigur, să se întunece bine. Din când în cînd se mai plimba în 
sus şi în jos, cu paşi mari. Apoi se oprea. Şi, cu braţele 
încrucişate pe piept, mut şi nemişcat ca o stană de piatră, 
privirile i se pierdeau peste întinsul acestei Mări Adriatice, ca şi 
cum ar fi vrut să-i încredinţeze tainele lui. Era o noapte fără lună 
şi fără stele. Abia dacă se simţea o uşoară briză dinspre uscat, 
din acelea, care pornesc să adie o dată cu căderea umbrelor. 
Ciîţiva nori înalţi, dar destul de groşi, acopereau tot întinsul 
cerului până în depărtările apusului, unde cea din urmă geană 
de lumină se topea acum în întunericul nopţii. 

- Haide, îşi zise în cele din urmă doctorul. Şi, luînd-o de-a 
lungul zidurilor oraşului, se îndreptă spre cimitir. 

în faţa porţii cimitirului, pitiţi după un copac, îl aşteptau 
Pescade şi Matifou. La ora aceasta, cimitirul era închis. Se 
stinsese şi lumina din casa paznicului. până a doua zi dimineaţă 
nu mai venea nimeni pe aici. Fără îndoială că doctorul cunoştea 
exact planul cimitirului. Şi fără îndoială că n-avea de gând să 
intre pe poartă, căci ceea ce urma să facă aici trebuia făcut în 
cea mai mare taină. 

- Urmaţi-măzise el adresîndu-se lui Pescade şi Matifou, care îi 
ieşiseră înainte. 


Şi o luară cu toţii de-a lungul zidului cimitirului, destul de înalt 
din pricina înclinării terenului. După zece minute de mers. 
doctorul se opri ; apoi, când ajunse în dreptul unei spărturi din 
Zid, zise : 

- Să intrăm pe aici. 

Şi se furişă prin această spărtură, urmat de Pescade şi 
Matifou. Aici, sub copacii bătrîni ce străjuiau mormintele, 
întunericul era mai adînc. Totuşi fără să şovăie nici o clipă, 
doctorul o luă pe o alee, apoi pe alta mai lăturalnică ce ducea 
înspre partea de sus a cimitirului. Ici-colo cîteva păsări de 
noapte, pe care trecătorul le tulbura din odihna lor, îşi luară 
zborul. Dar, în afară de bufniţe şi huhurezi, nu era nici ţipenie de 
om printre pietrele de morminte năpădite de buruieni. Cei trei 
se opriră în curînd în faţa unui mormânt modest, un fel de 
capelă mică, a cărei uşă nu era încuiată cu cheia. Doctorul 
împinse uşa ; apoi, apăsînd pe butonul unei lanterne de 
buzunar, făcu să ţişnească o diră de lumină, dar astfel încât să 
nu poată fi văzută de afară. 

- Intră, îi spuse el lui Matifou.  Matifou intră în mica capelă; 
în faţa lui, pe unul din ziduri, erau prinse trei plăci de marmură. 
Pe una din aceste plăci, pe cea din mijloc, era scris: 

ŞTEFAN BATHORY 

1867 

Pe placa din stânga nu era nici o inscripţie. Cea din dreapta 
urma să aibă în curînd una. 

- Scoate placa aceasta, zise doctorul. Matifou scoase cu 
uşurinţă placa, ce nu era încă fixată bine în zid ; o puse jos, 
alături, şi în fundul adiînciturii din zid apăru un coşciug. Era 
coşciugul cu trupul lui Petru Bâthory. 

- Scoate coşciugul acesta, zise doctorul. 

Matifou scoase coşciugul, fără să aibă nevoie de ajutorul lui 
Pescade, oricît de greu era, şi îl duse afară, aşezîndu-l jos pe 
iarbă, în faţa capelei. 

- Desfă capacul, zise doctorul dîndu-i lui Pescade o 
şurubelniţă. 

În cîteva minute treaba fu gata. Doctorul Antekirtt dădu la o 
parte giulgiul ce acoperea trupul, se aplecă şi îşi lipi urechea de 
pieptul lui, ca şi cum ar fi vrut să asculte bătăile inimii. Apoi, 
ridicându-se, îi spuse lui Matifou : 

- Scoate afară din coşciug trupul acesta. 


Matifou făcu întocmai, fără să scoată un cuvint, nici el şi nici 
Pescade, deşi era vorba de o dezgropare neîngăduită. 

După ce aşeză trupul lui Petru Bâthory, jos, pe iarbă, Matifou 
îl acoperi cu giulgiul, peste care doctorul aruncă pelerina sa. 
Capacul fu înşurubat din nou, coşciugul fu pus la loc, placa fu 
aşezată astfel, ca să acopere adîncitura zidului întocmai ca 
înainte. Doctorul stânse lanterna, şi întunericul îi învălui iarăşi. 

- la trupul acesta, îi spuse el lui Matifou. 

Matifou ridică în braţele sale vînjoase, ca pe un copil, trupul 
tinărului; apoi, urmat de Pescade, porni după doctor, luînd-o pe 
aleea lăturalnică ce ducea de-a dreptul la spărtura din zidul 
cimitirului. Peste cinci minute, după ce ieşiră din cimitir, 
doctorul, Pescade şi Matifou se îndreptară spre țărm, ocolind 
zidurile oraşului. Niciunul nu scosese o vorbă ; dar dacă Matifou, 
care făcea întocmai ceea ce i se poruncea, nu se gindea la 
nimic, în schimb mintea lui Pescade era năpădită de tot felul de 
gînduri. 

Pe tot drumul de la cimitir, până la țărm, doctorul Antekirtt şi 
cei doi însoțitori ai săi nu întilniseră nici un suflet de om. Dar 
când se opriră pe malul golfuleţului unde îi aştepta barca 
Electricului, zăriră um vameş care se plimba în sus şi în jos 
printre stîncile de pe ţărrn. îşi urmară drumul, totuşi, fără să se 
sinchisească cîtuşi de puţin. La un semnal al doctorului se 
apropie de ei conducătorul bărcii, care nu se zărea nicăieri. 
Doctorul îi făcu un semn lui Matifou; acesta, trecînd dincolo de 
stînci, se pregăti să urce în barcă. în momentul acela, vameşul 
se apropie şi întrebă : 

- Cine sunteţi ? 

- Nişte oameni care te lasă să alegi între douăzeci de florini 
şi o lovitură de pumn de la dumnealui răspunse Pescade 
arătîindu-l pe Matifou. Paznicul nu stătu pe gînduri şi luă cei 
douăzeci de florini. 

- Să ne urcăm în barcă zise doctorul. Apoi, numaidecit, 
barca se făcu nevăzută în întuneric. Peste cinci minute acosta 
lângă vasul lung ca un fus, care era cu neputinţă să fie zărit de 
pe țărm. Barca fu trasă pe bord, şi Electricul, mînat de maşinile 
lui. ce nu făceau nici cel mai mic zgomot, se pierdu în larg. 

Matifou aşezase trupul lui Petru Bâthory pe o canapea dintr-o 
cameră strâmtă şi fără nici o ferestruică prin care să străbată în 
afară lumina. Doctorul, rămas singur lângă trupul tînărului, se 


aplecă, şi buzele lui îi sărutară fruntea lividă. 
- Acum, Petru, trezeşte-te ! zise el. îţi poruncesc să te 

trezeşti 

Numaidecit, ca şi cum n-ar fi fost decât scufundat în somnul 
acela magnetic atât de asemănător somnului veşnic al morții, 
Petru deschise ochii. Un fel de repulsie se zugrăvi, la început, pe 
faţa lui, când îl recunoscu pe doctorul Antekirtt. 

- Dumneavoastră !... murmură el. Dumneavoastră, care m- 
aţi părăsit ! 

- Da, eu sunt. Petru ! 

- Dar cine sunteţi dumneavoastră ?'?? 

- Un mort... ca și tine ! 

- Un mort ?... 

- Da... sunt contele Mathias Sandorf | 


PARTEA A TREIA 
|. MEDITERANA 


„Mediterana e frumoasă mai ales prin două lucruri : prin 
cadrul său atât de armonios, şi prin vioiciunea, prin limpezimea 
aerului şi a luminii. Aşa cum este, ea îl căleşte de minune pe 
om. Ea îi dă vlagă şi rezistenţă, ea dă viaţă celor mai viguroase 
neamuri de oameni." Aşa spunea Michelet, şi avea dreptate. 
Dar, din fericire pentru omenire, natura, în lipsa lui Hercule, a 
despărţit stîncile Calpe şi Abyla, pentru a da naştere strîimtorii 
Gibraltar. Trebuie chiar să admitem, în ciuda afirmațiilor atîtor 
geografi, că această strâmtoare a existat de când e lumea. Dacă 
n-ar fi această strimtoare, n-ar mai fi nici Mediterana. Căci 
marea aceasta pierde prin evaporare de trei ori mai multă apă 
decât îi aduc fluviile sale ; şi dacă n-ar fi acest curent din 
Atlantic care o împrospătează cu apele lui prin această 
strimtoare, ea n-ar mai fi de multe veacuri decât un fel de Mare 
Moartă, în loc să fie în cel mai înalt grad Marea Vie. Într-unul din 
colţurile cele mai ascunse şi mai neştiute ale acestui vast lac 
mediteranian se retrăsese contele Sandorf, care, până în clipa 
când urma să-şi desăvirşească opera ce o începuse, trebuia să 
rămînă doctorul Antekirtt, pentru a se folosi de toate avantajele 
pe care i le dădea presupusa sa moarte. 

Există două Mediterane pe globul pământesc - una în Lumea 
Veche, alta în Lumea Nouă... Mediterana americană este golful 
Mexic, care se întinde pe o suprafaţă de nu mai puţin de patru 
milioane şi jumătate de kilometri pătraţi. Dacă Mediterana latină 
nu are decât o suprafaţă de 2.885.522 de kilometri pătraţi, 
adică pe jumătate cât cealaltă, în schimb ea e mai variată în 
ansamblul ei, mai bogată în bazinuri şi în golfuri, în întinse 
subîmpărţiri hidrografice care au meritat denumirea de mări. 
Aşa, de pildă, Marea Cretei, ce se întinde în nordul insulei cu 
acelaşi nume, iar în sudul ei - Marea Libică; apoi, Marea 
Adriatică, între Italia, Austria, Turcia şi Grecia; Marea lonică, ce 
scaldă țărmurile insulelor Corfu, Zante, Cefaloniia şi ale altor 
insule; Marea Tireniană, în vestul Italiei ; Marea Eoliană, în jurul 
insulelor Lipan, golfurile Lyon, al Provenţei, al Genovei, al celor 
două Ligurii, golful Gabes, ce scaldă țărmurile Tunisiei, apoi 


golfurile Syrte ce scobesc atât de adînc litoralul între Cirenaica 
şi Tripolitania, pe continentul african. 

Care din ungherele tainice ale acestei mări, cu atitea locuri 
rămase încă prea puţin cunoscute, şi-l alesese oare doctorul 
Antekirtt ? Unde îşi ducea el viaţa acum? sunt sute de insule şi 
mii de insulițe pe întinsul acestei mări. Zadarnic ai încerca să 
socoteşti toate peninsulele şi golfuleţele din bazinul Mediteranei. 
Cîte popoare, diferite ca rasă, ca obiceiuri, ca organizare 
politică, nu se înghesuie pe țărmurile acestei mări, pe care 
istoria omenirii şi-a pus pecetea sa mai bine de douăzeci de 
veacuri: francezi, italieni, spanioli, austrieci, turci, greci, arabi, 
egipteni, tripolitani, tunisieni, algerieni, marocani, ba chiar şi 
englezi, în Gibraltar, în Malta şi în Cipru. Trei continente mari o 
închid între țărmurile lor: Europa, Asia, şi Africa. Unde îşi 
alesese, deci, îndepărtata sa reşedinţă, în care avea să-i 
făurească planul noii sale vieţi contele Mathias Sandorf, devenit 
doctorul Antekirtt, nume atât de drag locuitorilor din ţările 
orientale? Petru Bâthory avea să afle în curînd. 

După ce deschisese ochii pentru o clipă, Petru căzuse iarăşi 
intr-o stare de nesimţire totală, ca şi atunci când doctorul îl 
lăsase ca mort în casa din strada Marinella. Doctorul săvîrşise 
atunci unul din acele efecte fiziologice în care voinţa joacă un 
rol atât de important şi ale cărei efecte nu mai sunt puse azi la 
îndoială. înzestrat cu o neobişnuită putere de sugestie, şi fără să 
se folosească de lumina de magneziu sau măcar de un punct 
metalic strălucitor, el putuse, numai prin puterea privirii sale 
pătrunzătoare, să provoace la tânărul muribund o stare 
hipnotică şi să-l aducă cu totul sub puterea voinţei lui. Petru, 
slăbit în urma pierderii de sânge şi fără să mai dea nici un semn 
de viaţă, nu era totuşi decât adormit, şi fusese trezit sub 
puterea voinţei doctorului. Dar viaţa aceasta, gata să se stângă, 
trebuia acum salvată. Era o sarcină foarte grea, căci cerea 
îngrijiri deosebit de atente, precum şi toate mijloacele ştiinţei 
medicale. Doctorul însă, avea să izbutească. 

„Va trăi ... Vreau să trăiască ... îşi zicea el într-una. Ah, de ce 
nu mi-am pus în aplicare planul încă de pe când eram la Cattaro 
?... De ce sosirea lui Sarcany la Raguza m-a oprit oare să-l 
smulg din acest oraş blestemat ?... Dar îl voi salva !... în viitor, 
Petru Bâthory trebuie să fie mâna dreaptă a lui Mathias Sandorf 


într-adevăr, de cincisprezece ani încoace, singurul gând al 
doctorului Antekirtt era să pedepsească şi să răsplătească. Nu 
uitase nici un moment ce datora tovarăşilor săi, Ştefan Bâthory 
şi Ladislau Zathmar, mai mult decât sie însuşi. Acum venise 
timpul să treacă la fapte, şi de aceea, şi sosise el la Raguza pe 
bordul Savarenei. în acest lung răstimp, înfăţişarea doctorului se 
schimbase atât de mult, încât era cu neputinţă să mai fie 
recunoscut de cineva. Părul îi albise cu totul, iar faţa îi căpătase, 
o culoare palidă şi ştearsă. Era unu! din bărbaţii aceia care la 
cincizeci de ani îşi mai păstrează încă vigoarea tinereţii, dar care 
au căpătat acum şi răceala, şi calmul vîrstei înaintate. Cei care 
vedeau acum figura aceasta severă şi rece a doctorului Antekirtt 
nu s-ar mai fi putut gândi nici la părul stufos, nici la faţa 
îmbujorată, nici la barba roşcată, nu şi-ar fi reamintit nimic din 
înfăţişarea tînărului conte Sandorf. Călit, însă, de nenorocirile 
prin care trecuse, el rămăsese unul din acele caractere de fier 
despre care s-ar putea spune că simpla lor prezenţă deviază 
acul magnetic. Ei bine, el voia şi putea să facă din fiul lui Ştefan 
Bâtbory ceea ce făcuse din sine însuşi: un om cu acelaşi 
caracter de fier. 

De altfel, doctorul Antekirtt rămăsese, de multă vreme, 
singurul supravieţuitor din familia mare a Sandorfilor. Se ştie că 
el avea un copil, o fetiţă, care după arestarea lui fusese 
încredinţată soției lui Lendeck, intendentul castelului din 
Artenak. Fetiţa aceasta, pe atunci în vârstă de doi ani, era unica 
moştenitoare a contelui. Ei trebuia să-i revină, când va împlini 
optsprezece ani, jumătate din averea tatălui său, parte ce îi 
fusese rezervată prin sentinţa ce pronunţa în acelaşi timp 
confiscarea bunurilor lui Sandorf şi condamnarea lui la moarte. 
Intendentul Lendeck, fiind lăsat ca îngrijitor al acestei părţi a 
averii din Transilvania a contelui Sandorf, pusă sub sechestru, 
rămăsese la castel împreună cu soţia sa şi cu acest copil, căruia 
îşi consacrau toată viaţa lor. Dar se vede că o fatalitate crudă 
apăsa asupra familiei Sandorf, care se reducea acum doar la 
această făptură plăpîndă. Căci, la citeva săptămîni după 
condamnarea conspiratorilor din Triest şi după celelalte 
evenimente ce au mai urmat, copila dispăru fără urmă. Nu i se 
găsi decât pălăria, pe malul unuia din numeroasele pârâuri de 
munte ce curgeau prin parcul castelului. Din nenorocire, era 
vădit că fetiţa fusese tirită în fundul uneia din aceleaş vâltori în 


care se varsă vijelios puhoaiele Carpaţilor. Dar înafară de 
această bănuială, nici o altă dovadă nu se mai găsi. Rozena 
Lendeck, soţia intendentului, adînc zguduită de această 
nenorocire, muri după citeva săptămîni. în timpul acesta, 
guvernul nu voi să schimbe nimic din dispoziţiile luate cu prilejul 
procesului. Sechestrul asupra părţii din domeniu rezervat fetei 
fu menţinut, încît bunurile contelui San dorf nu urmau să revină 
statului decât în cazul când moştenitoarea lui, a cărei moarte nu 
putea fi constatată legal, nu va reapare în termenul fixat pentru 
a-şi lua în primire moştenirea. 

Aceasta fu ultima lovitură ce se abătuse asupra neamului 
Sandorfilor, ameninţat să se stângă în urma dispariţiei singurului 
vlăstar al nobilei şi puternicei familii. Apoi, încetul cu încetul, 
timpul îşi desăvirşi opera, şi vălul uitării se întinse şi peste 
această întâmplare, ca şi peste toate celelalte în legătură cu 
conspirația din Triest. 

Mathias Sandorf află de moartea copilului său pe cînd se 
găsea la Otranto, unde trăia necunoscut de nimeni. O dată cu 
fetiţa aceasta pierdea tot ce îi mai rămăsese de la contesa 
Rena, care îi fusese atât de puţină vreme soţie şi pe care o 
iubise atât de mult! într-o bună zi el părăsi Otranto, tot aşa de 
neştiut de nimeni precum venise, şi nimeni n-ar fi fost în stare 
să spună unde plecase să-şi croiască o viaţă nouă. Peste 
cincisprezece ani, când contele Mathias Sandorf îşi făcu din nou 
apariţia, nimeni n-ar mai fi putut bănui că el se ascunde acum 
sub numele de doctorul Antekirtt. 

Mathias Sandorf începu să se consacre cu trup şi suflet operei 
sale. Acum, că era singur pe lume, îi mai rămăsese o sarcină de 
îndeplinit, o sarcină pe care o socotea drept sfântă. La cîţiva ani 
după ce părăsise Otranto şi ajunsese un om foarte puternic 
datorită averii sale uriaşe, cîştigată în împrejurări ce vor fi 
cunoscute în curînd, uitat şi necunoscut de nimeni, porni pe 
urmele celor pe care jurase să-i pedepsească sau să-i 
răsplătească. încă de pe atunci se gindea că Petru Bâthory 
trebuia asociat la această operă de dreptate. Se îngriji să-şi 
angajeze agenţi, prin diferitele oraşe de pe litoralul 
mediteranian. Aceştia, plătiţi foarte bine şi trebuind să păstreze 
cel mai desăvirşit secret asupra sarcinilor lor, nu corespondau 
decât cu doctorul, fie prin rapidele mijloace de comunicaţie pe 
care le ştim, fie prin firul telegrafic submarin ce lega insula 


Antekirtta cu cablurile electrice ale Maltei şi, prin Malta, cu 
Europa. 

Verificând spusele agenţilor săi, doctorul reuşi să dea de 
urma tuturor celor ce avuseseră vreun amestec, direct sau 
indirect, cu conspirația contelui  Sandorf. Putu să-i 
supravegheze, deci, de la distanţă, să se ţină la curent cu toate 
faptele lor şi, ca să zicem aşa, să-i urmărească pas cu pas, mai 
ales de patru sau de cinci ani încoace. Ştia că Silas Toronthal 
părăsise Triestul şi că se instalase la Raguza, în palatul' acela de 
pe aleea Stradone, împreună cu soţia şi cu Fiica sa. îi ţinu urma 
şi lui Sarcany, prin toate oraşele cele mai de seamă ale Europei 
prin care aventurierul îşi risipea banii, apoi prin Sicilia, prin 
provinciile acelea răsăritene pe unde el şi Zirone puneau la cale 
o lovitură care să-i scoată la liman. Despre Carpena află că 
plecase din Rovigno şi din Istria, prin Italia sau prin Austria, 
pierzînd vremea fără să facă nimicatâta timp cât cele cîteva mii 
de florini, preţul denunţului său, îi îngăduia să trăiască în 
trândăvie. Apoi, ar fi vrut să-l ajute pe Andrea Ferrato să 
evadeze din ocnele de la Stein, din Tirol, unde îşi ispăşea 
mărinimoasa-i purtare faţă de fugarii din Pisino; dar, după citeva 
luni, moartea îl eliberă din lanţuri pe acest cumsecade pescar. 
cât despre copiii săi Maria şi Luigi, aceştia plecaseră şi ei din 
Rovigno; şi de bună seamă că luptau cu mizeriile unei vieţi 
zdrobite în două rînduriDar ei se ascunseseră atit de bine, încât 
fu cu neputinţă să le dea de urmă. Doctorul nu pierduse din 
vedere nici o clipă nici pe doamna Bâthory, stabilită la Raguza 
împreună cu fiul său şi cu Borik, bătrânul servitor al lui Ladislau 
Zathmar, şi se ştie cum îi trimisese o sumă foarte 

importantă, care însă nu fu acceptată de miîndra şi vrednica 
femeie. 

în sfîrşit, sosise ceasul când doctorul putea să-şi înceapă 
greaua sa luptă. Atunci veni la Raguza, încredinţat că nimeni nu- 
| va mai recunoaşte, după o absenţă de cincisprezece ani, el, pe 
care toţi îl socoteau mort. Şi iată că-l găseşte aici pe fiul lui 
Ştefan Bâthory şi pe fiica lui Silas Toronthal, uniţi printr-o 
dragoste pe care trebuia s-o zdrobească cu orice preţ. Se ştie ce 
a urmat după aceea : intervenţia lui Sarcany în această legătură 
a tinerilor şi urmările acestei intervenţii de o parte şi de alta, 
apoi în ce stare a fost adus Petru Bâthory în casa mamei sale, ce 
a făcut doctorul Antekirtt în momentul când tînărul era gata să- 


şi dea sufletul, cum şi în ce fel l-a readus la viaţă, pentru ca în 
cele din urmă să i se arate sub adevăratul său nume de Mathias 
Sandorf. Acum, trebuia să-l vindece, trebuia să-i spună tot ce nu 
ştia încă, şi anume că Ştefan Bâthory şi cei doi tovarăşi ai săi 
fuseseră victimele unei odioase trădări, trebuia să-i spună cine 
erau trădătorii, trebuia, în sfîrşit, să şi-l asocieze la rolul acesta 
de judecător neînduplecat, pe care doctorul voia să-l exercite în 
afara justiţiei omeneşti, căci el însuşi fusese victima acestei 
justiţii. 

Aşadar, mai întîi de toate trebuia să-l vindece pe Petru 
Bâthory, şi sarcinii acesteia i se consacră acum cu totul doctorul 
Antekirtt. în timpul primelor opt zile după ce fu transportat pe 
această insulă, Petru fu cu adevărat între viaţă şi moarte. Nu 
numai rana îi era foarte gravă, dar şi starea sa morală era cât se 
poate de proastă. Amintirea Savei, pe care o credea măritată 
acum cu acel Sarcany, gândul la mama sa care îl jelea, apoi 
reîntoarcerea la viaţă a contelui Mathias Sandorf, care trăia sub 
numele de doctorul Antekirtt - Mathias Sandorf, prietenul cel 
mai devotat al tatălui său - toate acestea îi tulburau sufletul, 
atât de greu încercat şi până atunci. 

Doctorul veghea zi şi noapte la căpătiiul lui Petru, îl auzea 
repetând, în delir, numele Savei Toronthal. Pricepu cât de mult o 
iubea şi cât îl chinuia gândul căsătoriei aceleia pe care o iubea. 
Se întrebă dacă nu cumva dragostea lui Petru va rămîne 
neclintită chiar şi după ce va afla că Sava era fiica omului care îl 
trădase, care îl vânduse, care îl omorâse pe tatăl său. Oricum, 
însă, doctorul trebuia să i-o spună. Era hotărî s-o facă. Era de 
datoria sa. De nenumărate ori, Petru Bâthory era gata să-şi dea 
sufletul. Rănit şi trupeşte, şi sufleteşte, fu atit de aproape de 
moarte, încât nu-l mai  recunoştea nici pe contele Mathias 
Sandorf, care veghea la căpătiiul lui. Nu mai avea nici măcar 
puterea să rostească numele Savei. 

Dar îngrijirile doctorului se dovediră mai tari ca amenințările 
morţii şi reacţia organismului nu întârzie să se producă. 
Tinereţea birui boala. Bolnavul se întrema trupeşte, cu mult 
înainte de a se întrema şi sufleteşte. Rana începu să i se 
cicatrizeze, plămiînii începură să-i funcţioneze normal, şi pe la 17 
iulie doctorul era încredinţat că Petru va fi salvat. în ziua aceea, 
tînărul îl recunoscu. Izbuti chiar să-i spună pe nume, cu o voce 
încă foarte slabă: 


- Pentru tine, fiul meu, sunt contele Mathias Sandorf, îi 

răspunse el, dar numai pentru tine! 

Şi cum Petru îl privea cerîndu-i parcă nişte lămuriri pe care 
era nerăbdător să le afle cât mai curînd, adăugă: 

- Mai târziu, mai târziu !... 

Convalescenţa lui Petru îşi urma cursul, grabnic şi sigur, într- 
o cameră cu gust aranjată, expusă din plin sănătoasei brize a 
mării, cu ferestrele ce clădeau spre nord şi spre est, sub umbra 
frumoşilor copaci, veşnic înverziţi. Doctorul îl îngrijea tot timpul, 
mereu alergind la patul bolnavului de cîte ori acesta avea 
nevoie de ceva. Dar de când se asigură că boala lui Petru merge 
spre bine, fireşte că doctorul îşi luă pe lingă sine un ajutor, a 
cărui inteligenţă şi bunătate îi inspirau o încredere desăvirşită. 

Acest ajutor era Pescade, tot atât de devotat lui Petru 
Bâthory ca şi doctorului. E de prisos să mai spunem că el şi cu 
Matifou păstraseră cel mai desăvirşit secret asupra celor 
petrecute în cimitirul din Raguza şi că nu aveau să spună 
niciodată cuiva că tînărul fusese scos viu din mormîntul său. 

Pescade fusese amestecat şi el într-o măsură destul de mare 
în tot ceea ce se petrecuse în timpul acestor luni din urmă. Aşa 
că arăta un interes deosebit faţă de bolnavul pe care-l îngrijea 
acum. Această dragoste a lui Petru Bâthory, zădărnicită prin 
apariţia lui Sarcany -un ticălos neruşinat care îi inspira pe drept 
cuvânt o ură profundă -apoi întâlnirea dintre convoiul de 
înmormâmtare şi trăsurile nuntaşilor, în faţa palatului de pe 
aleea Stradone, apoi răpirea din cimitirul din Raguza - toate 
acestea îl răscoliseră adânc pe inimosul Pescade, cu atât mai 
mult, cu cât se simţea legat de planurile doctorului Antekirtt, 
deşi nu pricepea încă despre ce fel de planuri era vorba. Aşa că 
Pescade primi foarte bucuros sarcina de a-l îngriji pe bolnav. 
Totodată i se spuse că, pe cât era cu putinţă, să-l şi 
înveselească cu voioşia lui obişnuită. Aşa şi făcu. De altfel, de 
când cu întîimplarea aceea de la bilciul din Gravosa,. el se 
simţea îndatorat faţă de Petru Bâthory, şi aştepta de-atunci 
mereu prilejul ca să se achite de el, într-un fel sau altul. 

lată de ce, Pescade, stând pe un scaun alături de 

convalescent, se străduia să-i alunge gîndurile întunecate, 
vorbind într-una, flecărind tot timpul, nedîndu-i răgaz să se lase 
furat de amintiri. în astfel de împrejurări, întrebat fiind într-o zi 


de Petru, trebui să-i spună cum făcuse cunoştinţă cu doctorul 
Antekirtt. 
- Ştiţi chestia aceea cu trabacoloul domnule Petru, răspunse 
Pescade. Vă aduceţi aminte, desigur !... 
Chestia aceea cu trabacoloul, care a făcut din Matifou, aşa 
deodată, un erou ! 

Petru nu uitase întîmplarea aceea din timpul serbării din 
Gravosa, în legătură cu sosirea iahtului o plăcere ; dar nu ştia 
că, la propunerea doctorului, cei doi acrobaţi se lăsaseră de 
meseria lor, ca să intre în serviciul lui. 

- Da, domnule Bâthory! zise Petru. Da. Asta a fost... şi 
curajul lui Matifou a însemnat pentru noi un noroc grozav Dar 
ceea ce îi datorăm domnului doctor, nu trebuie să ne facă să 
uităm ceea ce vă datorăm şi dumneavoastră ! 

- Mie ? 

- Dumneavoastră, domnule Petru, dumneavoastră, care în 
ziua aceea eraţi cât pe aci să intraţi să vedeţi reprezentaţia 
noastră, şi care ne-aţi dat doi florini, pe care nu-i muncisem, 
pentru că aţi fugit apoi, cu toate că aţi plătit intrarea. 

Şi Pescade îi reaminti lui Petru Bâthory cum, în clipa când era 
să intre în arena lor provensală, dispăruse aşa deodată, după ce 
le dăduse doi florini. Tînărul uitase întimplarea aceea, dar îi 
răspunse lui Pescade printr-un zâmbet. Dar printr-un zâmbet 
trist, căci îşi aduse aminte numaidecât că se amestecase atunci 
prin mulţime, ca s-o găsească pe Sava Toronthal. 

închise ochii. Se gîndea la toate cele ce se petrecuseră de 
atunci încoace. Şi gândindu-se la Sava, pe care o credea 
măritată - era chiar încredinţat că acum era măritată - îl 
cuprinse o durere atât de chinuitoare, încât îi venea să blesteme 
pe cei care îl scăpaseră din ghearele morţii. Pescade îşi dădu 
seama prea bine că serbarea aceea din Gravosa îi trezea 
amintiri dureroase, aşa că nu mai stărui. Stătea tăcut zicîndu-şi: 
„Să-i dau bolnavului meu cîte o jumătate de lingură de bună 
dispoziţie tot la cinci minute. Da, asta e reţeta doctorului, dar nu 
e de loc o treabă uşoară!" 

După un timp, Petru deschise din nou ochii şi începu iar 
vorba : 

- Aşadar, înainte de chestia cu trabacoloul nu-l cunoşteai pe 
doctorul Antekirtt ? 


- Nu-l văzusem niciodată, domnule Petru, răspunse Pescade, 
nici măcar nu auzisem de numele lui. 

- Şi din ziua aceea nu l-ai mai părăsit niciodată ? 

- Niciodată, afară doar de cazul când a binevoit să mă 
însărcineze cu anumite misiuni. 

- Şi în ce ţarăsuntem noi aici. Ai putea să-mi spui, Pescade ? 

- Mie mi se pare căsuntem într-o insulă, domnule Petru, 
căcisuntem înconjurați de mare din toate părţile. 

- Fireşte că da, dar în ce parte a Mediteranei ? 

- Ei, asta-i asta, făcu Pescade. Habar n-am dacă suntem în 
sud, în nord, în vest sau în est. La urma urmei, puţin 
interesează. Ceea ce e sigur, e că sîntem la doctorul Antekirtt şi 
căsuntem bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, bine adăpostiţi, fără să 
mai vorbim de toate atenţiile cu caresuntem înconjurați... 

- Dar ştii măcar cum se numeşte această insulă, a cărei 
poziţie n-o cunoşti, întrebă Petru. 

- Cum se numeşte ?... A da, ştiu, răspunse Pescade. Se 
numeşte Aniekirtta ! 

Petru Bâthory, privindu-l îndelung, căută zadarnic să-şi 
amintească dacă vreo insulă din Mediterana purta într-adevăr 
acest nume. 

- Da, domnule Petru, dazise bravul băiat. Antekirtta. Nici o 
longitudine, nici o latitudine. Mediterana, iată adresa pe care ar 
trebui să-mi scrie unchiul meu, dacă aş avea vreun unchi, dar 
până acum cerul n-a vrut să-mi dăruiască bucuria asta. La urma 
urmei, nu e de mirare că insula aceasta se numeşte Antekirtta, 
din moment ce aparţine doctorului Antekirtt! Dar dacă domnul 
doctor şi-a luat numele de la insula lui, sau dacă insula şi-a luat 
numele de la domnul doctor, asta mi-ar fi cu neputinţă s-os pun, 
chiar de aş fi secretarul general al Societăţii de Geografie ! 

între timp, convalescenţa lui Petru îşi urma cursul său firesc. 
Nu se produse niciuna din complicațiile care erau de temut. Cu o 
hrană mai substanţială acum, dar hrănit cu măsură, pe zi ce 
trecea bolnavul prindea puteri văzînd cu ochii. Doctorul îl vizita 
adesea şi stăteau de vorbă despre orice, afară de lucrurile care 
l-ar fi interesat mai mult pe tînăr. Dar Petru, nevoind să treacă 
prea devreme la mărturisiri, aştepta momentul potrivit. Pescade 
îi raportase tot timpul doctorului despre anumite părţi din 
convorbirile dintre el şi bolnavul său. Bineînţeles că taina ţesută 
nu numai în jurul persoanei contelui Mathias Sandor, ci şi în jurul 


insulei în care el îşi avea reşedinţa, îl preocupa mult pe Petru 
Băthory. Şi bineînţeles că tot timpul se gindea şi la Sava 
Toronfhal, atât de departe de el acum, căci orice comunicaţie 
între Antekirtta şi continentul european părea a fi întreruptă. 
Dar se apropia timpul, când va fi destul de în putere ca să 
asculte totul ! Da! Ca să asculte şi să priceapă totul! Şi, în ziua 
aceea, asemenea chirurgului când operează, doctorului nu-i va 
păsa de ţipetele pacientului... 

Trecură mai multe zile. Rana tînărului se cicatrizase complet. 
Acum putea chiar să se scoale şi să stea la fereastră. Aici, 
soarele binefăcător al Mediteranei: îl mîngiia, briza mării, 
umplîndu-i plămiînii, îi dădea sănătate şi putere. Simţea că 
renaşte la o viaţă nouă. Şi privirile i se aţinteau asupra zării 
nemărginite, ca şi cum ar fi căutat ceva dincolo de depărtările 
orizontului. Sufletul îi era încă bolnav. Această vastă întindere 
de apă din jurul necunoscutei insule era aproape totdeauna 
pustie. Doar cîteva cabotoare, şebecuri, tartane, polacre sau 
speromare se mai iveau din când în când în largul mării, fără să 
acosteze însă aici. Niciodată însă un vas mare de comerț, 
niciodată vreunul din pacheboturile acelea care străbat în lung 
şi-n lat marele lac european. Era ca şi cum Antekirtta s-ar fi 
găsit la marginea lumii în ziua de 24 iulie, doctorul îl anunţă 
pe Petru Băthory că a doua zi după-amiază putea să iasă, şi se 
oferi să-l însoţească în timpul acestei prime plimbări. 

- Domnule doctor, zise Petru, dacă sunt destul de în puteri ca 
să ies, înseamnă că sunt destul de în puteri şi ca să vă ascult. 

- Să mă asculţi, dragul meu ?... Ce vrei să spui ? 

- Vreau să spun că dumneavoastră ştiţi toată povestea mea, 
dar eu n-o ştiu pe a dumneavoastră ! 

Doctorul îl privi atent, dar nu ca un prieten, ci ca un medic ce 
urma să hotărască dacă e cazul să taie sau să ardă rana 
bolnavului. Apoi, aşezindu-se lîngă el, zise: 

- Vrei să ştii povestea vieţii mele, Petru. Ei bine, atunci, 
ascultă-mă ! 


II. TRECUTUL ŞI PREZENTUL 


- Şi, mai întîi, povestea doctorului Antekirtt, care începe din 
momentul când contele Mathias Sandorf se aruncă în apele 
Adriaticei : 

Am scăpat teafăr din ploaia de gloanţe cu care mă acoperi 
ultima salvă a poliţiştilor. Noaptea era foarte întunecoasă. Nu 
puteam fi văzut. Valurile mă trăgeau în larg, încât nu m-aş fi 
putut reîntoarce la țărm, chiar dacă aş fi vrut. De altfel, nu 
voiam ciîtuşi de puţin să mă întorc. Mai bine să mor, decât să fiu 
înhăţat din nou, şi pe urmă să fiu dus şi împuşcat în donjonul din 
Pisino. Dacă pieream, terminam cu toate. Dar dacă izbuteam să 
scap, puteam cel puţin să trec drept mort. Nimic nu m-ar mai fi 
împiedicat să; aduc la îndeplinire opera de dreptate pe care îi 
jurasem contelui Zaihmar, tatălui tău şi mie însumi s-o 
îndeplinesc... şi pe care o voi îndeplini ! 

- O operă de dreptate ? făcu Petru, a cărui privire se aprinse 
deodată, la auzul acestor cuvinte atît de neaşteptate pentru el. 

- Da, dragul meu Petru, ai să cunoşti şi tu aceasta operă, căci 
te-am smuls din cimitirul din Raguza aşa mort cum erai, dar tot 
atât de viu ca şi mine, ea să te asociez şi pe tine la această 
operă. 

La auzul acestor cuvinte, Petru Bâthory simţi că retrăieşte 
clipele de acum cincisprezece ani, când tatăl său se prăbuşea în 
curtea fortăreței din Pisino. 

- în faţa mea se întindea marea nesfirşită, pînă la ţărmul 
italian. Oricît de bun înotător aş fi fost, nu mă puteam gândi s-o 
străbat. Dacă cerul nu m-ar fi ajutat, fie să întîlnesc o epavă, fie 
să fiu salvat de un vas străin care să mă ia pe bord, cu siguranţă 
că aş fi pierit. Dar când ai fost gata să-ţi sacrifici viaţa, te simţi 
destul de puternic să ţi-o şi aperi, dacă lucrul acesta e cu 
putinţă. Mai întîi m-am dat de cîteva ori la fund, ca să scap de 
ultimele gloanţe. Apoi, după ce am fost sigur că nu mai sunt 
zărit, m-am ţinut la suprafaţa apei şi m-am îndreptat spre larg. 
Hainele nu mă stinghereau prea mult, fiindcă erau foarte uşoare 
şi ajustate pe corp. Putea să fie ora nouă seara. Cred că am 
înotat aşa mai bine de un ceas în direcţia opusă coastei, 
îndepărtându-mă de portul Rovigno, ale cărui lumini dispăreau 
încetul cu încetul în depărtare. Dar încotro mergeam şi ce 
speranţă puteam avea ? Nici o speranţă, dragul meu Petru, dar 
simţeam în mine o putere de a rezista, o tenacitate, o voinţă 
supraomenească susţinindu-mă. Nu viaţa căutam să mi-o 


salvez, ci opera de dreptate pe care trebuia s-o îndeplinesc. Şi 
dacă în momentul acela ar fi trecut pe lângă mine o barcă, m-aş 
fi dat la fund ca s-o evit. câţi trădători nu mai puteam încă întîlni 
pe ţărmul acesta austriac, gata să mă vindă ca să încaseze 
premiul pus pe capul meu ! Chiar aşa se şi întîmplă, cam la un 
ceas de cînd înotam. Din umbră apăru, aproape pe neaşteptate 
O 

barcă. Venea din larg şi se grăbea să ajungă la țărm. Cum 
începusem să obosesc, făceam pluta, dar mă întorsei, instinctiv, 
gata să mă dau la fund. O barcă de pescari care se îndrepta 
spre unul din țărmurile Istriei nu putea decât să-mi pară 
suspectă ! Numaidecit mă încredinţai că bănuielile mele erau 
întemeiate. Unul din mateloţi strigă cârmaciului, în limba 
dalmată, să cârmească. Mă dădui repede la fund, şi barca trecu 
peste mine, fără ca oamenii să mă fi văzut. Abia mai respirînd, 
ieşit la suprafaţă şi continuai să înot înspre apus. când se lăsă 
noaptea, briza se mai domoli. Valurile se potoliră şi ele o dată cu 
vântul. Curentul mă ţinea la suprafaţă, tirindu-mă în larg. Mai 
înotînd, mai odihnindu-mă, mă îndepărtai, de țărm timp de încă 
un ceas. Nu mai vedeam decit ţinta pe care trebuia s-o ating, şi 
altceva nimic. Cincizeci de mile spre a trece Adriatica, bine, fie, 
voiam să le străbat şi le-aş fi străbătut ! Ah, dragul meu Petru ! 
Trebuie să fi trecut prin astfel de încercări, ca să-ţi dai seama de 
ce este în stare omul, ce rezultanţă a forţei morale unită cu forţa 
fizică poate ieşi din această maşină omenească ! Mă menţinui 
aşa încă un ceas. Partea aceasta a Adriaticei era pustie cu 
desăvirşire. Ultimele păsări o părăsiseră, ducîndu-se pe la 
cuiburile lor de prin stînci. Pe deasupra mea nu mai treceau 
decât goelanzi şi pescăruşi, doi cîte doi, cu ţipete ascuţite. în 
timpul acesta, deşi nu voiam să ţin seamă de oboseală, brațele- 
mi deveneau grele, picioarele abia mi le puteam mişca. 
Degetele mi se răşchirau singure şi de-abia mai puteam ţine 
mîinile strînse. Capul îmi atîrna greu, de parcă aş fi avut o 
ghiulea pe umeri, şi abia mi-l mai puteam ţine deasupra apei. 
Un fel de halucinație puse atunci stăpinire pe min- tea mea. 
Gîndurile mi se învălmăşeau în cap. în mintea-mi tulburată se 
iscară asociaţii de idei foarte ciudate, îmi dădui seama că abia 
aş mai putea vedea o lumină care s-ar ivi prin apropiere, sau să 
aud un zgomot la numai cîţiva paşi de mine. Şi chiar aşa se şi 
întîmplă. 


Trebuie să fi fost cam miezul nopţii. Deodată, în depărtare, 
spre răsărit, se auzi un vuiet surd şi nedesluşit. O lumină 
puternică trecu peste pleoapele-mi, care se închiseră fără să 
vreau. încercai să-mi înalt capul, şi izbutii numai după ce mă 
scufundai pe jumătate în apă. Apoi privii. îţi povestesc toate 
amănuntele acestea, dragul meu, pentru că trebuie să le 
cunoşti, şi în felul acesta să mă cunoşti şi pe mine. 

- Vă cunosc foarte bine, domnule doctor, foarte bine, zise 
tînărul. Credeţi că mama nu mi-a spus cine era contele Mathias 
Sandorf ? 

- Pe contele Mathias Sandorf poate să-l fi cunoscut, dragul 
meu Petru, dar pe doctorul Antekirtt - nu. lar tu, pe acesta 
trebuie să-l cunoşti. Ascultă-l, deci. Ascultă-mă ! 

Zgomotul pe care-l auzisem era zgomotul unui vapor ce 
venea dinspre răsărit şi se îndrepta spre coasta italiană. Lumina 
venea de la felinarul principal, atîrnat de odgonul catargului - 
ceea ce arăta că era vorba de un sieamer. Văzui şi celelalte 
lumini, una roşie la babord şi una verde la tribord ; şi fiindcă le 
vedeam pe amândouă în acelaşi timp, însemna că vaporul 
venea înspre mine direct. 

Momentul avea să fie hotăritor. Căci, după toate semnele, 
steamerul părea să fie austriac, fiindcă venea dinspre Triest. 
Aşa că a-i cere ajutor, însemna să mă dau pe mâna jandarmilor 
din Rovigno Eram hotărit să n-o fac, dar eram tot atât de hotărit 
să profit de mijlocul de salvare ce mi se prezenta. 

Steamerul acesta era un vas de mare viteză. îl vedeam cum 
creştea pe măsură ce se apropia de mine, despicînd valurile, 
vedeam şi marea înspumată din faţa lui. în mai puţin de două 
minute trebuia să fi străbătut distanţa până la locul unde mă 
găseam eu. 

Eram sigur că steamerul acesta era un vas austriac. Dar se 
putea foarte bine să aibă destinaţia Brindisi sau Otranto, sau 
măcar să facă escală într-unul din aceste porturi. în cazul 
acesta, ar fi urmat să ajungă acolo în mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore. Hotărtrea mea era luată: aşteptai. încredinţat că 
nu puteam fi văzut din pricina întunericului, mam menţinut în 
direcţia pe care o urma şi această matahală, ce înainta acum 
foarte încet, şi pe care abia o mai legănau valurile de adincime. 
în sfîrşit, steamerul ajunse lângă mine, dominînd toată marea cu 
prova sa, înaltă de peste douăzeci de picioare. Valurile de 


spumă din faţă mă învăluiră, dar n-am fost lovit. Corpul vasului 
mă atinse, dar mă dădui repede la o parte. Totul se petrecu în 
cîteva clipe. Apoi, când am ajuns în dreptul părţii dinapoi a 
vasului, mă agăţai de cîrmă, cu riscul de a fi strivit de elice. Din 
fericire însă, vasul era încărcat la maximum, încît elicea, 
înfundată adînc sub valuri, nu bătea apa la suprafaţă - altminteri 
nu m-aş fi putut desprinde din acest virtej şi ar fi trebuit să dau 
drumul cârmei de care mă agăţasem. Ca la toate vapoarele, 
două lanţuri de fier spînzurau în partea dinapoi a vasului, 
legîndu-se de cîrmă. Apucai unul din aceste lanţuri, mă ridicai 
până la cîrligul lor de fixare, puţin deasupra apei, şi mă aşezai 
cum putui pe grinda cârmei. Acum eram întrucitva în siguranţă. 
Peste trei ore se lumină de ziuă. îmi făcui socoteala că mai 
trebuia să rămîn în această poziţie încă douăzeci de ore, dacă 
steamerul făcea escală la Brindisi sau la Otranto. Mai mult 
aveam să sufăr de sete şi de foame. Dar ceea ce era mai 
important era faptul că nu puteam să fiu văzut de pe punte, nici 
din baleniera, atîrnată de grui. E adevărat că puteam fi văzut şi 
semnalat de alte vase. Dar am întîlnit puţine vase, şi acestea 
treceau destul de departe, ca să poată zări pe omul agăţat de 
lanţurile cârmei. Un soare arzător îmi îngădui în curînd să-mi 
usuc hainele, de care mă dezbrăcai. Cei trei sute de florini de la 
Andrea Ferrato erau la mine. Banii aceştia aveau să-mi fie de 
mare folos, când voi ajunge pe uscat. Nu mai aveam de ce să 
mă tem acolo. într-o ţară străină, contelui Mathias Sandorf n- 
avea de ce să-i fie frică de agenţii Austriei. Refugiații politici nu 
sunt extrădaţi. Dar nu-mi era de ajuns să fiu în viaţă, tineam cu 
orice preţ să fiu socotit mort. Nimeni nu trebuia să ştie că 
ultimul fugar din donjonul din Pisin. O pusese piciorul pe 
pămîntul italian. Ceea ce voiam eu, se împlini întocmai. Ziua 
trecu fără să se întimple nimic deosebit. Se lăsă noaptea. Către 
ora zece seara se zări o lumină aprinzindu-se, la intervale 
regulate, înspre sud-vest. Era farul din Brindisi. Peste două ore, 
steamerul intră în raza portului. 

Dar înainte ca pilotul portului să fi urcat pe bord, cam la o 
depărtare de două mile de uscat, şi după ce îmi făcui pachet 
hainele, pe care mi le pusei pe după git, dădui drumul lanțurilor 
cîrmei şi mă lăsai încetişor în apă. în curînd nu mai văzui 
steamerul; îi auzeam doar mugetele sirenei. 


Peste o jumătate de ceas, înotînd pe o mare liniştită, ajunsei 
la țărm, fără să fiu văzut de nimeni; mă ascunsei după nişte 
stînci, mam îmbrăcat şi, oboseala fiind mai tare decât foamea, 
adormii buştean, sleit de puteri, pe nişte iarbă de mare uscată. 
când se lumină de ziuă intrai în Brindisi, trăsei la unul din cele 
mai modeste hoteluri din oraş şi aşteptai acolo desfăşurarea 
evenimentelor, înainte de a-mi face un plan pentru noua-mi 
viaţă. Peste două zile, dragul meu Petru, aflai din ziare 
deznodămiîntul conspirației din Triest. Se mai spunea că se 
făcuseră cercetări pentru a găsi trupul contelui Sandorf, dar lară 
nici un rezultat. Eram socotit mort, întocmai ca şi cum aş fi fost 
împuşcat împreună cu ceilalţi doi tovarăşi ai mei, Ladislau 
Zathmar şi tatăl tău, Ştefan Băthory, în curtea donjonului din 
Pisino. Eu, mort !... Nu dragul meu, nu. Şi în curînd o să vadă 
lumea că sunt viu ! 

Petru Băthory ascultase foarte atent povestirea doctorul. Era 
atât de puternic impresionat ca şi cum ar fi ascultat un glas 
venind din fundul unui mormânt. Dar cel care vorbea era 
contele Mathias Sandorf în faţa lui Petru, în faţa portretului viu 
al lui Ştefan Băthory, obişnuita lui răceală îl părăsise. Mathias 
Sandorf îi descinsese larg băierele sufletului, i se arătase aşa 
cum era, după ce atiţia ani de zile se ascunsese faţă de toată 
lumea. Dar nu-i spusese încă nimic despre ceea ce Petru ardea 
de nerăbdare să afle, nimic despre ajutorul pe care contele 
Sandorf îl aştepta din partea lui. Tot ce povestise doctorul 
despre îndrăzneala cu care trecuse Adriatica era adevărat până 
în cele mai mici amănunte. Aşa ajunsese el teafăr la Brindisi, în 
timp ce Mathias Sandorf urma să rămînă mort pentru toată 
lumea. Dar trebuia să părăsească Brindisi cât mai repede. 
Oraşul acesta nu era decât un port de trecere, în care lumea se 
îmbarca pentru Indii sau debarca pentru Europa. De obicei este 
un oraş pustiu, afară de una sau două zile pe săptămînă, când 
sosesc pacheboturile, şi mai ales cele ale „Peninsular and 
Oriental Company". Or, aceasta ar fi fost de ajuns, pentru ca 
fugarul din Pisino să fie recunoscut ; şi, dacă nu-i mai era teamă 
pentru viaţa lui, în schimb ţinea cu orice preţ să treacă drept 
mort. La aceste lucruri se gîndea doctorul, a doua zi după 
sosirea sa la Brindisi, în timp ce se plimba în jurul coloanei 
Cleopatrei, de unde începea drumul Appia, vechiul drum de pe 
vremea romanilor. îşi şi făcuse planuri pentru noua sa viaţă. 


Voia să plece în Orient, să ajungă bogat, şi prin urmare puternic. 
Dar nu-i venea de loc la socoteală să se îmbarce pe unul din 
pacheboturile acestea care deservesc coasta Asiei mici, la un 
loc cu fel de fel de pasageri străini. îi trebuia un mijloc de 
transport mai discret, pe care nul putea găsi la Brindisi. Aşa că, 
chiar în seara aceea, plecă cu trenul la Otranto. într-o oră şi 
jumătate ajunse în acest oraş, situat aproape la capătul cizmei 
peninsulei italiene, pe canalul pe care-l formează intrarea 
strâmtă a Adriaticei. Aici, în portul acesta părăsit, doctorul se 
tocmi cu proprietarul unui şebec, gata să plece la Smirna, unde 
ducea nişte cai mici, albanezi, care nu găsiseră cumpărători la 
Otranto. A doua zi, şebecul porni în larg, şi doctorul văzu 

în zare farul de la Punta di Lucea, în punctul cel mai îndepărtat 
din sudul Italiei, în timp ce pe coasta din faţă, munţii 
Acroceraunieni se pierdeau în ceaţă. Peste citeva zile, după un 
drum liniştit, ocoliră capul Matapan din sudul Greciei, şi şebecul 
intră în portul Smirnei. 

Doctorul îi povestise pe scurt această parte a călătoriei sale ; 
îi povesti apoi cum află din ziare ştirea morţii năpraznice a 
fetiţei sale, care-l lăsa singur pe lume. 

- în sfîrşit, zise el, ajunsesem pe acest pămînt al Asiei mici, 
unde aveam să trăiesc atiţia ani, necunoscut de nimeni. în 
tinereţea mea, în timp ce studiam la diferite şcoli şi Universităţi 
din Ungaria - unde preda şi tatăl tău, bucurîndu-se de o preţuire 
deosebită - m-am ocupat în mod deosebit cu medicina, chimia şi 
ştiinţele naturale ; acestor studii urma să le cer acum să-mi 
asigure existenţa. Am avut norocul să reuşesc, şi chiar mai 
curînd decât nădăjduiam, mai întîi la Smirna, unde, timp de 
şapte sau opt ani, mi-am creat o reputaţie strălucită ca medic. 
Câteva tratamente reuşite m-au pus în legătură cu cei mai 
bogaţi oameni din aceste ţinuturi, în care medicina se află încă 
într-o stare rudimentară. M-am hotărât apoi să plec din acest 
oraş. Şi întocmai ca profesorii de odinioară, vindecând şi în 
acelaşi timp învățând arta de a vindeca, iniţiindu-mă în 
terapeutica necunoscută a talebilor din Asia mică şi a pandiţilor 
din India, am slrăbătut toate aceste regiuni, oprindu-mă ici 
cîteva săptămîni, colo cîteva luni, chemat de unii şi de alţii la 
Karalusar, la Binder, la Adana, la Aâep, la Tripoli, la Damasc, 
peste tot bucurindu-mă de o faimă din ce în ce mai mare şi 
adunînd o avere ce creştea pe măsură ce creştea şi faima mea. 


Dar asta nu era de ajuns. Trebuia să cuceresc o putere 
nemărginită, ca a unui rajah din India, care să fie pe cât de 
bogat, pe atât de învăţat. Această ocazie se prezentă în curînd. 

La Homs, în nordul Siriei, era un om ce se prăpădea deo 
boală cronică. până atunci nici un medic nu-i putuse pune 
diagnosticul. Din pricina aceasta nu i se putuse aplica nici un 
tratament care să fi dat un rezultat satisfăcător. Acest personaj, 
numit Faz-Rhat, ocupase funcţii înalte în imperiul otoman. Pe 
atunci n-avea decit patruzeci şi cinci de ani, şi ţinea cu atât mai 
mult la viaţă, cu cât averea lui imensă ii îngăduia să-şi facă 
toate plăcerile. 

Faz-Rhat auzise vorbindu-se de mine, căci la acea dată 
ajunsesem un medic vestit. îmi trimise vorbă că mă roagă să mă 
duc la Homs să-l-văd, şi m-am dus. 

- Doctore, îmi spuse el, îţi dau jumătate din averea mea, 
dacă îmi salvezi viaţa ! 

- Păstrează-ţi amîndouă jumătăţile, i-am răspuns eu! Te voi 
îngriji şi, cu voia lui dumnezeu, te voi vindeca! 

Am examinat foarte atent pe bolnavul acesta, pe care medicii 
il părăsiseră. îi spuseseră că nu mai are de trăit decât cel mult 
câteva luni. Eu, însă, am avut norocul să-i pot pune un 
diagnostic sigur. Timp de trei săptămîni arii rămas lângă Faz- 
Rhat, ca să urmăresc rezultatul tratamentului pe care i-l 
aplicasem. Se vindecă complet. când voi să se achite faţă de 
mine, n-am vrut să primesc decât atât cât socoteam că mi se 
cuvine. Apoi am plecat din Homs. Peste trei ani, în urma unui 
accident de vinătoare, Faz-Rhat îşi pierdu viaţa. Neavind rude 
sau urmaşi direcţi, m-a făcut pe mine, prin testament, unicul 
moştenitor al tuturor bunurilor, a căror valoare reprezentativă 
nu putea fi preţuită sub cincizeci de milioane de florini. Se 
împliniseră atunci treisprezece ani de când fugarul din Pisino se 
refugiase în aceste ţinuturi ale Asiei Mici. Numele doctorului 
Antekirtt, devenit legendar, era cunoscut acum în toată Europa. 
Obţinusem deci rezultatul dorit. îmi rămînea doar să-mi ating 
unicul scop al vieţii mele. 

Mă hotărisem să mă întorc în Europa, sau măcar în vreun 
punct din Mediterana, cât mai înspre miazăzi. Am vizitat ţărmul 
african şi, cu o sumă imensă, am cumpărat o insulă importantă, 
bogată, fertilă, în stare să întreţină o mică colonie - insula 
Antekirtta. Aici, dragul meu Petru, sunt suveran, sunt stăpân 


absolut sunt rege fără supuşi, dar eu un personal care îmi e 
supus devotat cu trup şi suflet, cu mijloace de apărare canvor fi 
straşnice când vor fi gata, cu mijloace de comunicaţie care mă 
ţin în legătură cu diferite puncte din bazinul Mediteranei, şi cu o 
flotilă de o rapiditate care, ca să zic aşa, mă poate face stăpân 
pe tot întinsul acestei mări ! 

- Unde e situată insula Antekirtta? întrebă Petru Bâthory. 

- Prin părţile Syrtei mari, regiune care se bucură de cea mai 
proastă reputaţie din timpurile cele mai vechi, la extremitatea 
acestei mări, pe care vâturile de miazănoapte o fac 
primejdioasă chiar şi pentru vasele moderne, în fundul golfului 
Sidra, care intră adânc în coasta africană, între Tripolitania şi 
Cirenaica. 

într-adevăr, insula Antekirtta este situată în nordul grupului 
de insule Syrtice. Cu mulţi ani în urmă, doctorul străbătuse 
coastele Cirenaicei, Suza, vechiul port Cyrene, ţara lui Barca, 
toate oraşele acestea care au înlocuit vecinie oraşe Plolemais, 
Berenice,  Adrianopolis, într-un cuvânt, acest străvechi 
Pentapolis, odinioară grecesc, macedonean, roman, persan, 
sarazin ele, iar astăzi arab şi ţinînd de paşalicul din Tripoli. în 
drumurile lui - căci se ducea cam peste tot unde era chemat - 
ajunsese până prin numeroasele arhipelaguri presărate de-a 
lungul litoralului libian, Pharos şi Antlnrode, Plinthine şi Enesipt, 
stîincile Tyndariene, Pyrgos, Plateea, Ilos, insulele Hyphale, 
Poritienele, insulele Albe, şi, în sfîrşit, cele Syrtice. 

Aici, în golf, la treizeci de mile sud-vest de regiunea 
Benghazi, punctul cel mai apropiat de pe coastă, această insulă 
Antekirtta îi atrase atenţia în mod deosebit. Era numită astfel 
fiindcă era situată în faţa celorlalte insule Syrtice sau Kyrtice. 
Din momentul acela, doctorul îşi puse în minte să facă din ea, 
într-o zi, domeniul său ; şi anticipînd luarea în stăpiînire a insulei, 
îşi luase şi el numele de Antekirtt, a cărui faimă se întinse în 
curînd în toată Lumea Veche. 

Două motive serioase îi dictaseră această alegere: mai întii, 
Antekirtta, care avea o circumferință de optsprezece mile, era o 
insulă destul de mare, ca să poată adăposti tot personalul pe 
care voia să şi-l angajeze; era destul de ridicată deasupra 
nivelului mării, căci un con a cărui înălţime atingea opt sute de 
picioare permitea să supraveghiezi golful până la ţărmul 
Cirenaicei; era destul de variată produse şi bine udată de piraie, 


ca să poată face faţă nevoilor celor câteva mii de locuitori. Pe de 
altă parte, era aşezată în fundul acestei mări foarte 
primejdioase în timp de furtună şi care, în timpurile străvechi, 
fusese fatală argonauţilor. De altfel, acest fapt a fost semnalat 
de Apolloriius din Rhoclos, Horaţiu, Virgiiiu, Properţiu, Seneca, 
Valerius Flaccus, Lucan şi atiţia alţii, mai mult geografi decât 
poeţi, ca Pofibiu, Sallustiu, Strabon, Mcla, Pliniu, Proeopju, care 
au dinţat sau au descris aceste Syrle, al căror nume înseamnă 
„locuri care te răpesc". Tocmai acesta era ţinutul care îi 
convenea de minune doctorului Antekirtt. Cumpără insula pe un 
preţ enorm şi deveni proprietarul ei, fără nici un fel de altă 
obligaţie, cu acte în regulă, aprobate şi semnate de sultan, care 
făceau din posesorul Antekirttei, un proprietar suveran. 

De trei ani, doctorul locuia în această insulă. Vreo trei sute 
de familii de europeni şi de arabi, atraşi de ofertele lui şi de 
garanţia unei vieţi fericite, formau aici o mică colonie de vreo 
două mii de suflete. Nu erau de loc nişte sclavi, nici chiar nişte 
supuşi, ci nişte tovarăşi devotați căpeteniei lor, precum şi 
acestui colţ al globului, ce devenise acum noua lor patrie. 

Cu timpul fu organizată aici o administraţie, o miliţie 
însărcinată cu apărarea insulei, o magistratură aleasă dintre 
fruntaşi, care însă n-avea niciodată ocazia să-şi exercite 
mandatul. Apoi, după planurile pe care doctorul le trimisese 
celor mai mari şantiere din Anglia, din Franţa şi din America, se 
construiseră vasele acestei minunate flote, steamere, steam- 
iahturi, goelete sau Electrice, destinate călătoriilor rapide de-a 
lungul şi de-a latul bazinului Mediteranei. Totodată fuseseră 
ridicate aici şi fortificaţii, care însă nu erau terminate, deşi 
doctorul, din motive foarte serioase, grăbea lucrările. 

Se temea, oare, Antekirtta de vreun duşman, de pe aici, de 
prin meleagurile golfului Sidrei ? Da ! O sectă periculoasă, mai 
bine zis o asociaţie de pirați, priveau cu invidie şi cu ură pe 
străinul care întemeia această colonie în apropierea litoralului 
libian. Această sectă era „Frăția musulmană" a lui Sicii 
Mohamed Ben-Ali-Es-Senusi. în acest an, în anul 1260 al hegirei, 
secta devenise mai amenințătoare ca oricînd, numărind acum 
aproape trei milioane de aderenţi. Centrele sale de acţiune, 
răspâmdite în Egipt, în imperiul otoman din Europa şi din Asia, 
prin ţinuturile triburilor Baele şi Tcuboii, în Sudanul oriental, în 
Tunisia, în Algeria, în Maroc, în Sahara independentă şi până la 


graniţele Sudanului occidental, erau în număr mai mare în 
Tripolitauia şi Cirenaica. Din această situaţie rezulta un pericol 
permanent pentru aşezările europene din Africa de Nord, din 
această minunată Algcrie destinată să ajungă ţara cea mai 
bogată din lume şi, în primul rînd, bineînţeles, pentru această 
insulă Antekirtta. Aşadar, a folosi toate mijloacele moderne de 
apărare, nu era decât o măsură de prevedere din partea 
doctorului. 

lată cîte lucruri noi află Petru Bâthory în decursul acestei 
convorbiri, care avea să-i mai descopere încă multe altele. Aici 
fusese el adus, în insula Antekirtta, din această îndepărtată 
mare a Syrtelor ca într-unul din colţurile cele mai neştiute ale 
Lumii Vechi, la cîteva sute de leghe de Raguza, unde lăsase 
două fiinţe iubite, a căror amintire n-avea să-l mai părăsească 
niciodată: pe mama sa şi pe Sava Toronfhal. Apoi, în cîteva 
cuvinte, doctorul completă amănuntele privitoare la această a 
doua parte a vieţii lui. În timp ce lua astfel de măsuri pentru 
siguranţa insulei, în timp ce se ocupa să pună în valoare 
bogăţiile solului insulei, să-l amenajeze pentru nevoile materiale 
şi morale ale unei mici colonii, el era ţinut la curent cu soarta 
prietenilor săi de odinioară, a căror urmă n-o pierduse nici un 
moment - printre alţii, doamna Bâthory, fiul său şi Borik, care se 
mutaseră din Triest la Raguza. 

Astfel, Petru află de ce venise goeleta Savarena la Gravosa, 
în acele condiţii ce stîrniseră atât de mult curiozitatea tuturor, 
de ce doctorul îi făcuse vizita doamnei Bâthory, cum ea 
refuzase, fără ca fiul ei să fi ştiut ceva, banii ce îi fuseseră puşi 
la dispoziţie, cum doctorul sosise tocmai la timp, pentru a-l răpi 
din mormîntul acela în care nu era decât adormit de un somn 
hipnotic. 

- Da, pe tine fiul meu, adăugă el, pe tine care pierzânducţi 
capul nu te-ai dat înapoi de la o sinucidere . 

La auzul acestui cuvânt, Petru avu putere să se ridice, cu o 
mişcare de. indignare. 

- O sinucidere! strigă el. Aşadar, aţi putut să credeţi că am 
vrut să mă sinucid ? 

- Dragul meu... într-un moment de deznădejde... 

- Deznădejde... da | Eram foarte deznădăjduit!... Mă credeam 
părăsit chiar şi de dumneavoastră, prietenul tatălui meu, părăsit 
după toate promisiunile pe care mi le-aţi făcut şi pe care nu eu 


vi le-am cerut... Deznădăjduit, da, eram deznădăjduit, şi mai 
sunt, şi acum!... Dar deznădăjduitului, dumnezeu nu-i spune să 
moară... ci să trăiască... pentru a se răzbuna ! 

- Nu pentru a se răzbuna... ci pentru a pedepsi, răspunse 
doctorul. Dar atunci, dragul meu Petru, cine te-a înjunghiat ? 

- Un om pe care-l urăsc, răspunse Petru, un om cu care m-am 
întâlnit în seara aceea, din întâmplare, pe o stradă pustie, prin 
preajma zidurilor oraşului. Poate că omul acela a crezut că mă 
voi năpusti eu asupra lui. Dar mi-a luat-o înainte... M-a lovit !... 
Omul acela e Sarcany, e... 

Petru nu putu termina. Gândindu-se la ticălosul acela în care 
el vedea acum pe soţul Savei, mintea i se tulbură, ochii i se 
închiseră, viaţa părea că se scurge din el, ca şi cum rana i s-ar fi 
deschis din nou. într-o clipă, doctorul îl readuse la viaţă. îl privi 
îndelung : 

- Sarcany!... Sarcany! murmură el. 

Petru ar fi trebuit să se odihnească puţin după zguduirea prin 
care trecuse. Dar nu voi. 

- Nu, zise el. Mi-aţi spus doar; voi începe cu povestea 
doctorului Antekirtt, din momentul când contele Mathias Sandorf 
s-a aruncat în apele Adriaticei. 

- Da, dragul meu... 

- Aşa că mai trebuie să-mi spuneţi ceea ce nu ştiu încă 
despre contele Mathias Sandorf. 

-Te simţi în puteri ca să mă asculţi ? 

- Da, desigur ! 

- Ei bine, fie, zise doctorul. E mai bine să termin o dată cu 
secretele pe care trebuie să le afli şi tu, cu toate lucrurile 
groaznice ce s-au petrecut atunci, ca să nu mai revin niciodată 
asupra acestui trecut. Tu ai crezut, dragul meu, că te-am părăsit 
cînd am plecat din Gravosa... Ei bine, ascultă-mă... Mă vei 
judeca după aceea ! 

Ştii că în ajunul zilei când urma să aibă loc executarea 
sentinţei, tovarăşii mei şi cu mine am încercat să evadăm din 
fortăreaţa din Pisino. Dar Ladislau Zathmar fu prins de gardieni 
chiar în momentul cînd voia să iasă din celulă. Tatăl tău şi cu 
mine, tiriţi de şuvoaiele ce clocotesc în prăpastia Buco, 
scăparăm de urmărirea lor. După ce am scăpat ca prin minune 
din virtejul Foibei, când am pus piciorul pe ţărmul canalului 
lemo, am fost văzuţi de un ticălos, care n-a şovăit să ne 


vîndă, ca să ia premiul pus de stăpinire pe capetele noastre. 
Fiind descoperiţi în casa unui pescar din Rovigno, în momentul 
când se pregătea să ne treacă de cealaltă parte a Adriaticei, 
tatăl tău fu arestat şi dus din nou în fortăreaţa din Pisino. Eu, 
mai norocos, am izbutit să scap. Toate astea le ştii ; dar iată 
ceea ce nu ştii încă. înainte de a fi denunţaţi de spaniolul acela, 
numit Carpena - denunţ care pe pescarul Andrea Ferrato îl costă 
libertatea şi, după cîteva luni, viaţa - doi oameni vinduseră 
secretul conspirației din Triest. 

- Şi cum se numesc ?... izbucni Petru Bâthory. 

- întreabă-mă mai întîi cum a fost descoperită trădarea lor, 
zise doctorul. 

Şi povesti pe scurt tot ceea ce se petrecuse în celula 
donjonului, povesti cum, datorită unui fenomen de acustică, 
izbutise să afle numele celor doi trădători. 

- Spuneţi-mi cum se numesc, strigă înc-o dată Petru Bâthory. 
Cred că o să-mi spuneţi cum se numesc! 

- Am să-ţi spun ! 

- Cine sunt ? 

- Unul din ei e contabilul care pătrunsese ca spion în casa lui 
Ladislau Zathmar. E omul care a vrut să te asasineze. E Sarcany 
| 

- Sarcany ! strigă Petru, care, adunîndu-şi puterile făcu cîțiva 
paşi spre doctor. Sarcany !... Ticălosul acela !... Şi 
dumneavoastră ştiaţi !... Şi dumneavoastră, prietenul lui Ştefan 
Bâthory, dumneavoastră care v-a oferit să-l protejaţi pe fiul său, 
dumneavoastră căruia i-am încredinţat secretul dragostei mele, 
dumneavoastră care i-aţi dat curaj, dumneavoastră l-aţi lăsat pe 
ticălosul acela să pătrundă în casa lui Silas Toronthal, când l-aţi 
fi putut opri cu un singur cuvânt ! ... Şi prin tăcerea 
dumneavoastră, aţi încurajat această crimă... da !... această 
crimă care a dat-o pe nenorocita fată lui Sarcany! 

- Da dragul meu Petru, aşa este. 
- Şi de ce? 
- Pentru că ea nu putea să fie soţia ta ! 
- Ea ?...Ea?... 
- Da. Pentru că, dacă Petru Bâthory s-ar fi însurat cu 
domnişoara Toronthal, ar fi fost o crimă şi mai îngrozitoare! 
- Dar de ceDe ce ?... repeta într-una Petru, ajuns în culmea 
tulburării. 


- Pentru că Sarcany avea un complice... Da! Un complice, în 
toată uneltirea aceasta odioasă care l-a trimis la moarte pe tatăl 
tău !... Şi acest complice... a sosit momentul să-l cunoşti!... este 
bancherul din Triest, Silas Toronthal ! 

Petru auzise bine, pricepuse... Nu putu să mai scoată nici un 
cuvînt. Un spasm îi contractă buzele. Dacă groaza nu i-ar fi 
paralizat şi înţepenit tot corpul, s-ar fi prăbuşit. Privirile sale, 
aţintite în gol, păreau că vor să pătrundă adîncurile unor taine 
de nepătruns. 

Aceasta dură doar citeva secunde, în timpul cărora doctorul 
se întrebă cu groază dacă pacientul său nu cumva se va 
prăpădi, după teribila operaţie la care îl supusese. 

Dar şi Petru Bâthory era o fire foarte energică. Izbuti să-şi 
stăpînească revolta sufletească. Din ochi i se prelinseră citeva 
lacrimi. Apoi, după ce căzu iar în fotoliu, îşi lăsă mâna într-a 
doctorului. 

- Dragul meu Petru, zise acesta, cu o voce blândă şi gravă, 
pentru lume noi suntem nişte morţi, amîndoi. Acum, sunt singur 
pe lume, nu mai am prieteni, nu mai am copil !... Vrei să fii tu 
copilul meu ? 

- Da... tată, răspunse Petru Bâthory. 

Şi sub imboldul unui sentiment cu adevărat părintesc şi a 
unui sentiment cu adevărat filial, cei doi se aruncară unul în 
braţele celuilalt. 


III. CE SE PETRECEA LA RAGUZA 


în timp ce acestea se petreceau în insula Antekirtta, iată ce 
se mai întîmplase la Raguza : 
Doamna Bâthory nu mai era în acest oraş. După moartea 
fiului său, Borilc, ajutat de câţiva prieteni, 
reuşi să o ducă departe de casa de pe strada Marinella. în 
primele zile, lumea crezuse că nenorocita mamă nu va mai 
putea rezista, că-şi va pierde minţile de durere. Şi, de fapt, biata 
femeie, oricît de energică era, dădu oarecare semne de 
tulburare mintală, care îi îngroziră pe medici. în aceste 
împrejurări şi în urma sfaturilor lor, doamna Bâthory fu dusă în 
salul Vinticello, la un prieten al familiei sale. Aici urma să aibă 
toate îngrijirile. Dar cum mai putea fi mângâiată această mamă, 


această văduvă, această fiinţă de două ori lovită crunt, în 
dragostea pentru soţul ei şi pentru fiul ei ? 

Bătrânul său servitor nu voise s-o părăsească. Aşa că, după 
ce încuie bine casa din strada Marinella, Borik o urmă - el, umilul 
şi credinciosul prieten al bietei văduve atât de crunt lovită. 

Despre Sava Toronthal, pe care mama lui Petru Bâthory o 
blestemase, nu mai vorbiră niciodată nici un cuvânt. Nu mai 
ştiau nici măcar că nunta ei fusese aminată pentru o dată mai 
îndepărtată. De altfel, starea în care se găsea o silea pe biata 
fată să stea tot timpul în pat. Primise o lovitură pe cît de 
neaşteptată, pe atât de teribilă. Iubitul ei era mort... mort de 
deznădejde, fără îndoială!... Şi în timp ce ea pornise spre 
biserică spre a săvirşi această căsătorie odioasă, convoiul acela 
îi ducea trupul lui neînsufleţit la cimitir... 

Timp de zece zile, adică până la 16 iulie, Sava fu într-o stare 
foarte îngrijorătoare. Mama sa stătea tot timpul la căpătiiul ei. 
Acestea fură, de altfel, ultimele îngrijiri pe care i le dădu 
doamna Toronthal, căci ea însăşi avea să fie în curînd lovită de 
moarte. în timpul lungilor ceasuri de veghe, cîte gânduri 

nu schimbaseră între ele mama şi fiica. E lesne de ghicit, aşa 
că nu mai trebuie să stăruim. Două nume reveneau mereu, 
printre lacrimi şi suspine: numele lui Sarcany, pentru a-l 
blestema, şi numele lui Petru, care nu mai era acum decât un 
nume săpat pe o piatră de mormînt, pentru a-l plînge. 

Din aceste convorbiri, la care Silas Toronthal se ferea să ia 
parte vreodată, se ferea chiar şi să-şi vadă fiica, reieşea că 
doamna Toronthal mai făcuse un ultim demers pe lângă soţul 
său. |Incercase să-l facă să consimtă să renunţe la această 
căsătorie, de care Sava se îngrozea numai gândindu-se. Dar 
bancherul rămăsese neclintit în hotărîrea sa. Poate că dacă ar fi 
putut lua singur o hotărîre, fără nici o constringere dinafară, s-ar 
fi lăsat înduplecat de rugăminţile soţiei sale. Dar, cum era sub 
stăpînirea complicelui său, chiar mai mult decât s-ar fi putut 
crede, nici nu voi s-o asculte pe doamna Toronthal. Căsătoria 
Savei cu Sarcany era hotărită, şi urma să aibă loc de îndată ce 
starea sănătăţii Savei o va permite. 

Ne putem uşor închipui cât de enervat fusese Sarcany când 
avusese loc această întîmplare neprevăzută, cît de mult se 
înfuriase văzînd că îi încurcă socotelile, şi cu ce ameninţări îl 
copleşise pe Silas Toronthal. Nu era decât o întirziere, fireşte, 


dar dacă întîrzierea aceasta se prelungea prea mult, putea să-i 
răstoarne toate planurile de viitor. Pe de altă parte, ştia prea 
bine că Sava nu avea pentru el decât cea mai profundă repulsie. 
Şi ce ar mai fi devenit această repulsie, dacă fata ar fi bănuit că 
Petru Bâthory fusese înjunghiat tocmai de omul pe care era 
silită să-l ia de bărbat ? 

cât despre Sarcany, el nu putea decât să se simtă fericit că 
se descotorosise în felul acesta de rivalul său. Nici o remuşcare, 
de altfel, în sufletul său, întins oricărui simţămînt omenesc. 

- Bine că băiatul ăsta s-a gîndit să se omoare, îi spuse el într- 
una din zile lui Silas Toronthal. Cu cît vor rămîne în viaţă mai 
puţini din neamul Bâthorylor, cu atât va fi mai bine pentru noi. 
Se vede că cerul ne ocroteşte ! 

Şi, într-adevăr, cine mai rămăsese în viaţă din cele trei 
familii, Sandorf, Zathmar şi Bâthory. O bătrână, ale cărei zile 
erau numărate. Da, se părea că Dumnezeu îi ocrotea pe aceşti 
ticăloşi, şi că îi va ocroti şi mai mult, atunci când Sarcany va fi 
soţul Savei Toronthal şi stăpân pe averea ei ! 

Cu toate acestea, Dumnezeu parcă voia să-i încerce 
răbdarea, căci căsătoria părea că va trebui să se mai amine 
încă. Când fata se mai refăcu întrucitva - cel puţin fiziceşte - de 
pe urma acestei groaznice lovituri, când Sarcany credea că în 
curid îşi va atinge ţinta, doamna Toronthal căzu, la rîndul său, 
bolnavă. Toată maşinăria vieţii sufleteşti a nenorocitei femei era 
uzată, de când cu evenimentele acelea din Triest, când aflase cu 
ce fel de om trebuia să-şi ducă viaţa. Apoi, toate demersurile pe 
care le făcuse pe lângă soţul ei în favoarea lui Petru, pentru a 
repara măcar în parte răul făcut familiei Bâthory, şi toate 
rugăminţile sale, zadarnice în faţa influenţei lui Sarcany, care se 
întorsese pe neaşteptate la Raguza, toate acestea o 
zdruncinaseră profund. 

încă din primele zile se văzu lămurit că biata femeie se va 
prăpădi în curînd. Medicii nu-i dădeau decit cîteva zile de trăit. 
Se topea văzînd cu ochii. Nici un tratament n-o mai putea salva, 
nici un leac, doar dacă Petru Bâthory ar fi ieşit din mormiînt şi s- 
ar fi însurat cu fiica ei ! Acum era rîndul Savei să o îngrijească. 
Nu mai pleca de la căpătiiul ei nici zi, nici noapte. 

E lesne de înţeles cât de mult îl înfurie pe Sarcany şi această 
întîrziere. îl mustra tot timpul pe bancher, care însă era şi el tot 


atât de neputincios în faţa sorții. Deznodămiîntul nu avea să 
întîrzie. 

- Pe la 29 iulie, adică peste cîteva zile, se părea că doamna 
Toronthal se mai întremase puţin. Dar această stare se datora 
doar unei febre puternice, care avea s-o biruiască în 
următoarele patruzeci şi opt de ore. Tot timpul cât avu febră, 
doamna Toronlhal aiurea; începu să vorbească alandala, 
spunînd vorbe fără nici o noimă. 

Un cuvânt - un nume pe care îl repeta întruna - o surprinse 
pe Sava. Era numele Bâthory, dar nu era vorba de tînăr, ci de 
mama sa, pe care bolnava o chema, îi cerea iertare tot timpul, 
ca şi cum ar fi fost copleşită de remuşcări. 

- lertaţi-mă... doamnă... iertaţi-mă... 

Şi când doamna Toronthal, într-un moment de linişte, fu 
întrebată de fiica sa, ea îi răspunse, speriată : 

- Taci, Sava !... Taci !... N-am spus nimic !... 

Veni şi noaptea de 30 spre 31 iulie. Un timp, medicii crezură 
că boala doamnei Toronthal, după ce atinsese punctul 
culminant, va începe să intre în perioada de convalescenţă. Ziua 
îi fusese mai bine, fără tulburări cerebrale, şi cu toţii erau, pe 
bună dreptate, surprinşi de o schimbare atât de neaşteptată în 
starea bolnavei. Noaptea promitea a, fi tot atât de liniştită cum 
fusese şi ziua. Dar aceasta era pentru că doamna Toronthal, 
înainte, de a muri, mai făcea o ultimă sforţare de voinţă, ce 
dovedea o energie nebănuită. Era pentru că, după ce se. 
spovedise şi se împărtăşise, luase o anumită hotărâre, şi nu mai 
aştepta decât momentul potrivit pentru a o duce la îndeplinire. 
în noaptea aceea stărui ca fiica-sa să se ducă să se odihnească 
câteva ceasuri. Sava, cu toate că la început se împotrivi, în cele 
din urmă trebui să se supună voinţei mamei sale. Seara, pe la 
orele 11, Sava intră în camera ei. Doamna Toronthal rămăsese 
singură. Toată lumea dormea; în casă domnea, o linişte 
desăvârşită, pe drept cuvânt „liniştea morții". 

Atunci, doamna Toronthal se sculă din pat, şi cu toate că toţi 
credeau despre ea că era atât de slăbită, încît nu mai putea 
face nici cea mai mică mişcare, avu totuşi puterea, după ce se 
îmbrăcă, să se ducă şi să se aşeze la masa ei de scris. Luă o 
foaie de hârtie şi, cu o mână tremurătoare, scrise doar citeva 
rânduri, urmate de semnătura ei. Puse foaia de hirtie într-un 
plic, pe care-l lipi, şi scrise această adresă : DOAMNEI 


BATHORY, STR. MARINELLA, Cartierul STRADONE RAGUZA 
Luptîndu-se apoi cu oboseala pe care i-o pricinuise această 
sforţare, deschise uşa camerei sale, cobori scara principală, 
străbătu curtea, deschise anevoie poarta şi ieşi în stradă. 

Aleea Stradone era întunecată şi pustie la ora aceea, căci 
trebuie să fi fost după miezul nopţii. Abia târîndu-se, doamna 
Toronthal merse vreo cincizeci de paşi pe trotuar, se opri în faţa 
unei cutii poştale, puse scrisoarea la cutie şi se întoarse acasă. 
Dar după acest ultim act. de voinţă, puterile o părăsiră şi se 
prăbuşi în pragul porţii de la intrare. Acolo o găsiră, peste un 
ceas, Silas Toronthal şi 

Sava. O duseră în camera ei. clar bolnava nu-şi mai revenea în 
simţiri. 

A doua zi Silas Toronthal îi spuse lui Sarcany tot ce se 
întîrnplase. Niciunul din ei nu ar fi putut bănui că doamna 
Toronthal ieşise în timpul nopţii ca să pună o scrisoare la cutie. 
Dar de ce ieşise din casă ? iată ce nu-şi puteau explica, şi 
întânplarea aceasta rămase pentru ei un motiv serios de 
îngrijorare. 

Bolnava mai zăcu încă douăzeci şi patru de ore. Mai dădea 
foarte puţine semne de viaţă. Erau ultimele sforţări ale unui 
suflet gata să părăsească închisoarea trupului. Sava îi luase 
mîna, ca şi cum ar fi vrut s-o mai reţină pe lumea aceasta, unde 
ea rămânea atât de singură şi de părăsită. Dar gura mamei sale 
rămînea acum mută, iar buzele ei nu mai rosteau numele 
Bâthory. Fără îndoială, conştiinţa îi era împăcată, ultima ei 
dorinţă se împlinise, aşa că doamna Toronthal nu mai trebuia 
nici să se roage, nici să ceară iertare. în noaptea următoare, pe 
la orele trei dinspre ziuă, în timp ce Sava era singură lângă ea, 
muribunda făcu o mişcare, şi mâna ei atinse mâna fiicei sale. La 
această atingere deschise ochii pe jumătate. Apoi privirea ei se 
îndreptă spre Sava. Şi privirea aceasta era atât de întrebătoare, 
încât Sava îşi dădu seama că mama ei dorea ceva. 

- Mamă !... Mamă !... zise. ea. Vrei ceva? 

Doamna Toronthal făcu semn că da. 

- Vrei să-mi spui ceva ? 

- Da! şopti limpede doamna Toronthal. 

Sava se aplecă spre bolnavă.. Aceasta îi făcu semn să se 
apropie şi mai mult. Fata îşi lipi capul de capul mamei sale, care 
ii zise: 


- Copilul meu, am să mor... 

- Mamă!.. Mamă !... 

- Mai încet... şopti doamna Toronthal, mai încet!... Să nu ne 
audă nimeni! 

Apoi, după o nouă sforţare, zise: 
- Sava, trebuie să-ţi cer iertare pentru răul pe care ţi l-am 
făcut... pentru răul pe care n-am avut curajul să-l împiedic. 
- Tu, mamă ?!... Tu mi-ai făcut rău ?!... Tu să-mi ceri 
iertare ?! 
- Sărută-mă pentru ultima oară, Sava... Da... Pentru ultima 
oară... Asta va însemna că mă ieri... 

Fata îşi lipi uşor buzele de fruntea palidă a muribunde. 

Aceasta avu putere să-şi petreacă braţul pe după gltul fetei. 
Apoi, ridicîndu-se şi privind-o înspăimântător de fix, zise : 

- Sava... Sava... tu nu eşti fiica lui Silas Toronthal... Tu nu 
eşti fiica mea !... Tatăl tău... 

Nu putu termina. Un spasm puternic o zvirli din braţele Savei, 
şi sufletul său îşi luă zborul o dată cu ultimele-i cuvinte. Fata se 
aplecă asupra moartei... Voia s-o trezească, s-o readucă la 
viaţă... Zadarnic. 

Atunci începu să strige. Veniră toţi ai casei. Silas Toronthal fu 
printre cei dintâi care intrară în camera soţiei sale. când îl zări, 
Sava, cuprinsă de o nestăpînită pornire de scîrbă, se feri din faţa 
acestui om, pe care avea acum dreptul să-l dispreţuiască, să-l 
urască, pentru că nu era tatăl ei. Muribunda îi destăinuise acest 
lucru - şi oamenii când mor nu mint! 

Fugi apoi afară din odaie, înspăimântată de cuvintele ce i le 
spusese nenorocita femeie, care o iubise ca pe fiica ei, şi poate 
chiar mai înspăimîntată de lucrurile pe care aceasta nu avusese 
timp să i le spună! 

A treia zi, doamna Toronthal fu înmormîntată cu mare 
pompă. Bancherul era înconjurat de mulţimea aceea de prieteni 
care roiesc întotdeauna în jurul unui om bogat. lângă el păşea 
Sarcany, afirnând astfel prin prezenţa lui că nu intervenise nici 
o schimbare în planurile lor, în urma cărora avea să devină un 
membru al familiei Toronthal. Şi de fapt, aceasta era speranţa 
lui; dar mai avea încă multe piedici de trecut până să ajungă să 
şi-o vadă împlinită. De altfel, Sarcany se gîndea că împrejurările 
acestea, care o lăsau şi mai mult pe Sava la cheremul lui, nu 
puteau fi decât favorabile realizării planurilor sale. Dar 


întârzierea provocată de boala doamnei Toronthal se mai 
prelungea acum în urma morţii ei. Pe timpul cât familia era în 
doliu nu putea fi vorba de căsătorie. Aşa era obiceiul, trebuiau 
să aştepte să mai treacă măcar cîteva luni. 

Desigur că faptul acesta îl supăra grozav pe Sarcany, grăbit 
cum era să-şi atingă cât mai repede scopul. Dar n-avea ce face, 
trebuia să respecte obiceiurile, nu însă fără să aibă discuţii 
aprinse cu Silas Toronthal. Şi discuţiile lor se terminau de fiecare 
dată cu astfel de cuvinte din partea bancherului: 

- Ce pot să fac eu. Şi, de altfel, dacă nunta se face numai 
peste cinci luni, nu văd ce motiv ai avea să fii îngrijorat ? 

Fireşte că cei doi bărbaţi se înțelegeau de minune între ei. 
Dar oricît de bine s-ar fi înţeles, Sarcany era tot timpul într-o 
stare de enervare, care-l ducea uneori la scene de o extremă 
violenţă. 

Pe deasupra, amindoi erau îngrijoraţi gîndindu-se că nu ştiau 
unde se dusese doamna Toronthal în ajunul morţii sale. Sarcany 
se gîndi chiar că poate ea a vrut să pună la poştă o scrisoare, a 
cărei destinaţie voia să rămînă neştiută de nimeni. 

Bancherul, căruia Sarcany îi împărtăşi acest gînd, fu şi el de 
aceeaşi părere. 

- Dacă într-adevăr aşa a fost, repeta Sarcany, înseamnă că 
scrisoarea aceea ne ameninţă direct şi grav. Soţia dumitale a 
fost totdeauna de părerea Savei şi a susţinut-o împotriva mea, 
ba chiar îl susţinea pe rivalul meu ; şi cine ştie dacă în clipa 
morţii n-a găsit destulă putere, de care de altfel puteai s-o crezi 
în stare, ca să ne trădeze secreteleîn cazul acesta, n-ar fi oare 
mai bine să luăm din vreme toate măsurile şi să plecăm din 
oraşul acesta, în care, şi dumneata, şi eu, avem mai mult de 
pierdut decât de cîştigat ? 

- Dacă scrisoarea aceasta ne ameninţa, spuse Silas Toronthal, 
după citeva zile ameninţarea şi-ar fi făcut efectul. Dar vezi că 
până acum nu s-a întîmplat nimic! 

La acest argument, Sarcany nu ştiu ce să mai răspundă. într- 
adevăr, dacă scrisoarea doamnei Toronthal ar fi fost în legătură 
cu planurile lor viitoare, n-aveau de ce să se aştepte 
deocamdată la vreo primejdie când va fi cazul, vor mai vedea ei 
ce au de făcut. Ceea ce se şi întîmplă, la cincisprezece zile după 
moartea doamnei Toronthal, dar cu totul altfel de cum se 
aşteptau ei. De la moartea mamei sale, Sava stătea tot timpul 


retrasă, tot timpul în camera ei. Nn venea nici la masă. 
Bancherul, foarte stânjenit faţă de ea, se ferea să rămînă cu 
Sava între patru ochi, ceea ce l-ar fi pus într-o încurcătură şi mai 
mare. O lăsa deci să facă ce poftea, iar el stătea într-o altă aripă 
a palatului. în mai multe rînduri, Sarcany îl certase aspru că 
accepta o asemenea situaţie. Ca urmare a acestui fel de viaţă, 
Silas Toronthal nu mai avea nici o ocazie să-şi întâlnească fata, 
şi aceasta îi cam încurca planurile lui Sarcany, care avu o 
explicaţie foarte hotărâtă cu bancherul. Deşi nu putea fi vorba 
de nuntă până nu treceau primele luni de doliu, totuşi Sarcany 
nu voia ca Sava să se obişnuiască cu gândul că tatăl său şi cu el 
ar putea renunţa la această căsătorie. 

în cele din urmă, Sarcany se arătă atât de categoric şi de 
poruncitor faţă de Silas Toronthal, încât acesta, în ziua de 16 
august, o anunţă pe Sava că voia să-i vorbească chiar în seara 
aceea. Se aştepta la un refuz din partea ei, căci o anunţase că 
Sarcany dorea să fie şi el de faţă la această întrevedere. Dar 
Sava îi trimise vorbă că se va supune poruncii lui. 

Spre seară, Silas Toronthal şi Sarcany o aşteptau 
nerăbdători în salonul cel mare. Primul era hotărit să nu se lase 
dus, avind de partea lui drepturile pe care i le clădea autoritatea 
lui de tată. Al doilea, hotărît să se abţină, să asculte mai 
degrabă decât să vorbească, voia în primul rînd să descopere 
care erau gindurile. ascunse ale fetei. Se temea tot timpul ca nu 
cumva fata să fi fost pusă la curent, mai bine decit se aşteptau 
ei, cu anumite lucruri. 

La ora hotărâtă, Sava intră în salon. Sarcany se ridică ; dar la 
salutul lui, fata nu răspunse nici măcar printr-o simplă înclinare 
a capului, ca şi cum nu l-ar fi zărit, sau, mai degrabă, ca şi cum 
n-ar fi vrut să-l vadă. 

La un semn al lui Silas Toronthal, Sava luă loc. Apoi, liniştită, 
cu faţa care părea şi mai palidă sub hainele de doliu, aşteptă să 
fie întrebată. 

- Sava, începu bancherul, am respectat durerea pe care ţi-a 
pricinuit-o moartea mamei tale şi n-am vrut să-ţi tulbur 
singurătatea. Dar acum, după ce a trecut un timp de la aceste 
triste evenimente, trebuie neapărat să discutăm şi să aranjăm 
unele chestiuni de afaceri. Deşi nu ai atins încă majoratul, e bine 
să ştii de pe acum care e partea de moştenire de la... 


- Dacă nu e vorba decât de avere, răspunse Sava, e de prisos 
să mai vorbim, Nu pretind nimic din moştenirea de care îmi 
vorbeşti! 

Sarcany făcu o mişcare ce arăta din partea sa cea mai vie 
dezamăgire, dar poate că şi o surpriză amestecată cu oarecare 
îngrijorare. 

- Cred că nu-ţi dai prea bine seama de ceea ce spui, zise 
Silas Toronthal. Fie că vrei, fie că nu 

vrei, tu eşti moştenitoarea doamnei Toronthal, mama ta, şi 
legea mă obligă să-ţi dau socoteală de averea aceasta, când vei 
fi majoră... 

- Bineînţeles, în cazul când eu n-aş renunţa la această 
succesiune, răspunse calm fata. 

- Şi de ce să renunti ? 

- Pentru că e limpede că n-am nici un drept la ea. 

Bancherul tresări. Niciodată nu s-ar fi aşteptat la un 
asemenea răspuns. cât despre Sarcany, el tăcu. îşi dădea 
seama că Sava ascundea ceva, şi voia să vadă clar ce anume 
ascunde. 

- Nu ştiu Sava, continuă Silas Toronthal, enervat de răspunsul 
prompt şi liniştit al fetei, nu ştiu ce înseamnă cuvintele acestea, 
nici cine te-a învăţat să le rosteşti. De altfel, eu nu discut aici 
dreptul şi jurisprudenţa! Tu eşti sub tutela mea şi n-ai nici un 
drept de a refuza sau de a accepta. Aşa că vei face bine să te 
supui autorităţii tatălui tău, pe care cred că nu-l tăgăduieşti, nu-i 
aşa ? 

- Cine ştie? răspunse Sava. 

- Asta-i bună! exclamă Silas Toronthal, care începea să-şi 
piardă răbdarea. Asta-i bună! Dar tu mai ai încă trei ani până să 
poţi vorbi, astfel. Cînd vei fi atins majoratul, vei face ce vei pofti 
cu averea ta până atunci însă, mie îmi sânt încredințate 
interesele tale, şi le voi apăra aşa cum socot eu de cuviinţă ! 

- Bine, fie, răspunse Sava, voi aştepta. 

- Ce ai să aştepţi? zise bancherul. Uiţi desigur că situaţia ta 
se va schimba în curînd, de îndată ce va trece timpul ce se 
cuvine Cu atât mai puţin ai dreptul, prin urmare, să dispui după 
bunul tău plac 

de această avere, cu cât nu eşti singura interesată în această 
afacere... 

- Da !... O afacere! răspunse Sava, cu un ton dispreţuitor. 


- Credeţi-mă, domnişoară... crezu de cuviinţă să zică şi 
Sarcany, pe care cuvintele acestea rostite cu un dispreţ atât de 
jignitor îl vizau direct, vă rog să credeţi că un sentiment mai 
onorabil... 

Dar Sava nici nu-l băgă în seamă, ci continuă să-l privească 
ţintă pe bancher, care îi spuse enervat: 

- Nu, nu poţi să hotărăşti numai tu singură... căci moartea 
mamei tale n-a schimbat întru nimic planurile noastre. 

- Ce planuri? întrebă fata. 

- Planul de căsătorie, pe care te prefaci că l-ai uitat, planul 
acela care urmează să facă din domnul Sarcany ginerele meu ! 

- Eşti sigur că această căsătorie va face din domnul Sarcany 
ginerele dumitale ? 

De astă dată ironia era atât de directă, încât Silas Toronthal 
se ridică să iasă din cameră, într-atâta simţea nevoia să-şi 
ascundă tulburarea. Dar Sarcany îl reţinu cu un gest. El voia să 
meargă pînă la capăt, voia cu orice preţ să ştie ce-i rămînea de 
făcut. 

- Ascultă-mă, tată, căci e ultima dată când îţi mai spun iată, 
zise atunci fata, domnul Sarcany nu vrea să se însoare cu mine 
de dragul meu, ci de dragul averii, la care eu renunţ. Oricât ar fi 
de neobrăzat, nu va îndrăzni să mă contrazică Totuşi, fiindcă 
ţine să-mi reamintească că eu consfinţisem 

la această căsătorie, am să-i răspund numaidecât. Da, trebuit 
să mă sacrific, când am crezut că în această chestiune era în joc 
cinstea tatălui meu. Dar dumneata ştii că tatăl meu nu poate fi 
amestecat în acest fel mârşav. Aşa că, dacă dumneata vrei să-l 
îmbogăţeşti pe domnul Sarcany, n-ai decit să-i dai averea !... 
Asta-i tot ce cere el! 

Fata se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

- Sava, strigă atunci Silas Toronthal, tăindu-i drumul, e o 
babilonie în vorbele tale... încît nu le mai pricep de loc... şi de 
bună seamă că nici tu nu le pricepi !... Mă întreb dacă nu cumva 
moartea mamei tale... 

- A mamei mele... daEra mama mea... mama mea 
sufletească, murmură fata. 

- „„„dacă nu cumva durerea ţi-a zdruncinat judecata, continuă 
Silas Toronthal, care nu se mai auzea decit pe sine. Da Dacă nu 
cumva ţi-ai pierdut minţile... 

- Mi-am pierdut minţile ! 


- Dar ceea ce am hotărit să se facă, se va face şi înainte de 
şase luni vei fi soţia lui Sarcany. 

- Niciodată ! 

- Voi şti eu să te silesc, n-ai nici o grijă! 

- Şi cu ce drept? răspunse fata, cu un gest de indignare, pe 
care de astă dată nu şi-o putu stăpâni. 

- Cu dreptul pe care mi-l dă autoritatea de tată ! 

- Dumneata... domnule! Dumneata nu eşti tatăl meu, şi eu 
nu mă numesc Sava Toronthal ! 

La auzul acestor cuvinte, bancherul, nemaigăsind ce să 
răspundă, se dădu un pas înapoi, în timp ce fata, fără a-şi 
întoarce măcar capul, ieşi din salon, ducîndu-se în camera ei. 
Sarcany, care în tot timpul acestei convorbiri o privise cu 
atenţie, nu fu cîtuşi de puţin surprins de sfirşitul acestei scene. 
Ghicise totul de la început. De ceea ce se temuse, nu scăpase. 
Sava ştia că nu o lega nimic de familia Toronthal. cât despre 
bancher, el fu cu atât mai mult copleşit de această lovitură 
neaşteptată, cu cât nu putuse să fie destul de stăpân pe sine ca 
să o preîntîmpine. 

Sarcany luă atunci cuvîntul şi, obişnuit cum era să vorbească 
pe şleau, rezumă situaţia. Silas Toronthal se mulțumea să 
asculte. De altfel, nici nu putea decât să aprobe, căci vecinul 
său complice vorbea cât se poate de lămurit şi cu judecată. 

- Nu trebuie să ne mai aşteptăm ca Sava să consimtă 
vreodată, de bună voie cel puţin, la această căsătorie, zise el. 
Dar, din motivele pe care noi le cunoaştem, mai mult ca oricînd 
trebuie ca această căsătorie să se facă ! Ce ştie ea despre 
trecutul nostruNimic, căci altfel ar fi spus-o. Ceea ce ştie, e că 
nu este fiica dumitale, şiatâta tot. Îşi cunoaşte ea tatăl? De loc. 
Aceasta ar fi fost cel dintâi nume pe care ni l-ar fi aruncat în 
faţă. Este ca informată de multă vreme despre adevărata ei 
situaţie faţă de noi? Nu, şi probabil că doamna Toronthal i-a 
spus numai cu puţin timp înainte de a muri. Dar ceea ce mi se 
pare tot atât de sigur este că nu i s-a spus decât: atât cât să-i 
dea dreptul să nu se supună omului care nu-i este tată ! 

Silas Toronthal aprobă dînd din cap argumentarea lui 
Sarcany. De altfel, ştim că Sarcany nu se înşela nici în privinţa 
felului în care fusese informată tînăra fată despre aceste lucruri, 
nici asupra datei când îi fuseseră împărtăşite, nici în sfîrșit 


asupra faptului că nu toate tainele în legătură cu naşterea sa îi 
fuseseră dezvăluite. 

- Să tragem acum încheierea, urmă Sarcany. Oricit de puţine 
lucruri ştie Sava despre situaţia ei, şi cu toate că habar n-are de 
trecutul nostru, sântem ameninţaţi amîndoi, dumneata în 
onorabila situaţie de care te bucuri la Raguza, iar eu în 
interesele foarte serioase pe care trebuie să mi le asigure 
această căsătorie şi la care nu vreau să renunţ nici în ruptul 
capului! Aşa că, iată ce trebuie să facem, şi cît mai curînd: să 
plecăm din Raguza şi s-o luăm şi pe Sava cu noi, fără să mai 
aibă timp să se întâlnească sau să vorbească cu cineva, şi să nu 
ne mai întoarcem în acest oraş decât după ce ne vom căsători şi 
după ce Sava, ajungînd soţia mea, va avea tot interesul să tacă. 
O dată plecată în străinătate, ea va fi atât de bine sustrasă 
oricărei influenţe, încît nu ne vom mai teme de loc de eacât 
priveşte consimţământul ei la această căsătorie, şi încă într-un 
răstimp care să-mi asigure toate foloasele ce vor decurge de 
aici, asta mă priveşte pe mine, şi dumnezeu să mă bată dacă n- 
o să reuşesc! 

Silas Toronthal fu de acord: situaţia era întocmai cum o 
prezenta Sarcany. Nici măcar nu-i trecu prin gind să se 
împotrivească. Cum era dominat din ce în ce mai mult de 
complicele lui, nici nu s-ar fi putut împotrivi. Şi de ce să se 
împotrivească ? Pentru cine? Pentru fata care nu-l putuse 
niciodată suferi ? Pentru fata faţă de care nu simţise niciodată 
vreo afecţiune ? 

în seara aceea hotărîră ca planul să fie pus în aplicare chiar 
înainte ca Sava să mai iasă din casă. Apoi Silas Toronthal şi 
Sarcany se despărţiră. Şi - precum vom vedea - aveau toate 
motivele să se grăbească. Căci, a treia zi, doamna Bâthory, 
însoţită de Borik, care locuiau acum în satul Vinticello, veni - 
pentru prima dată de la moartea fiului său - în casa din strada 
Marinella. Voia să se mute definitiv, să părăsească pentru 
totdeauna oraşul acesta, prea plin pentru ea de amintiri 
sfişietoare, şi de aceea venise acum să facă toate pregătirile 
de plecare. când Borik deschise uşa, găsi în cutia de scrisori o 
scrisoare. Era scrisoarea pe care doamna Toronthal o pusese la 
poştă chiar în ajunul morţii sale şi în împrejurările pe care le 
ştim. Doamna Bâthory luă scrisoarea, o deschise, se uită mai 
întîi la semnătură, apoi citi dintr-o răsuflare cele cîteva rînduri 


scrise de o mână muribundă, rînduri care dezvăluiau secretul 
naşterii Savei. Ce asociaţie bruscă între numele Savei şi al lui 
Petru avu loc oare în mintea doamnei Bâthory ? 

- Ea !... El !... exclamă ea. 

Şi fără să mai spună un cuvânt căci nici n-ar fi fost în stare, 
fără să-i răspundă bătrânului servitor şi dîndu-l la o parte, când 
acesta voi s-o reţină, se năpusti afară din casă, cobori pe strada 
Marinela, traversă aleea Stradone şi nu se opri decât în faţa 
porţii palatului Toronthal. îşi dădea ea oare seama de ceea ce 
făcea îşi dădea ea oare seama că ar fi fost mai bine să acţioneze 
mai puţin pripit şi deci cu mai multă prudenţă, chiar în interesul 
Savei? Nu. Se simţea împinsă spre această fată cu o putere 
căreia nu i se putea împotrivi, ca şi. cum bărbatul său, Ştefan 
Bâthory, ca şi cum fiul său, Petru, ar fi ieşit din mormînt şi i-ar fi 
poruncit: 

- Salveaz-o !... Salveaz-o ! 

Doamna Bâthory bătu la poarta palatului Toronthal. Poarta 
se deschise. leşi un servitor şi o întrebă ce dorea. Doamna 
Bâthory dorea s-o vadă pe Sava. Domnişoara Toronthal nu mai 
era acolo ! Doamna Bâthory dorea să vorbească cu Silas 
Toronthal. Bancherul plecase în ajun, fără să spună unde se 
duce, şi o luase cu el şi pe tinăra fată. Doamna Bâthory, 
zguduită de această lovitură din urmă, se clătină şi căzu în 
braţele lui Borik, care o ajunsese din urmă. Apoi, după ce 
bătrînul servitor o duse acasă, pe strada Marinella, ea îi spuse: 

- Mâine mergem la nunta Savei cu Petru ! Şi Doamna 
Bâthory îşi pierduse minţile. 


IV. PRIN ÎMPREJURIMILE MALTEI 


în timp ce se petreceau aceste ultime evenimente care îl 
priveau atât de aproape pe Petru Bâthory, starea sănătăţii lui se 
îmbunătăţea din zi în zi. în curînd nu-l va mai îngrijora nici rana, 
care i se vindecase aproape complet. Dar cât de mult trebuia să 
sufere gândindu-se la mama sa, gindindu-se la Sava, pe care o 
credea pierdută pentru el ! 

Mama sa ?... N-o putea totuşi lăsa aşa, doborită de lovitura 
acestei neadevărate morţi a fiului său. De aceea botăriră să fie 
informată cu multă băgare de seamă, astfel încât să-l-poată 


întâlni în Antekirtta. Unul din agenţii din Raguza ai doctorului 
avea ordin să n-o piardă din ochi, până când sănătatea lui Petru 
va fi complet refăcută, şi aceasta în foarte scurt timp. 
în privinţa Savei, Petru se hotărise, oricât de greu îi venea, să 
nu-i vorbească niciodată doctorului despre ea. Dar cum ar fi 
putut s-o uite, deşi ştia că acum era soţia lui Sarcany. Oare, 
dacă era fiica lui Silas Toronthal, înseamnă că n-o mai iubea. 
Cîtuşi de puţin ! În definitiv, de ce era răspunzătoare Sava de 
crima tatălui ei. Şi totuşi, crima aceasta îl dusese la moarte pe 
Ştefan Bâthory. Numai Petru putea şti ce luptă teribilă se ducea 
din cauza aceasta în sufletul său. Doctorul îşi dădea seama. De 
aceea, pentru a da un alt curs gîndurilor tînărului, îi amintea tot. 
timpul de actul acela de dreptate la care trebuiau să conlucreze 
amindoi. Trădătorii trebuiau pedepsiţi - şi vor fi ! Cum vor izbuti 
să pună mâna pe ei, nu se ştia încă, dar vor izbuti! 
- O mie de drumuri, dar un singur ţel, spunea mereu doctorul. 
Şi dacă era nevoie, va străbate toate aceste o mie de 
drumuri, ca să-şi atingă țelul. 
în timpul ultimelor zile de convalescenţă, Petru putu să se 
plimbe, prin insulă şi s-o viziteze, fie pe jos, fie cu trăsura. ŞI 
cine n-ar fi rămas uimit, văzînd în ce stare înfloritoare ajunsese 
această mică colonie sub administraţia doctorului Antekirtt ? 
în primul rând, se lucra fără răgaz la fortificațiile care 
trebuiau să pună la adăpost de orice atac oraşul, clădii la 
poalele colnicului din mijlocul insulei, apoi portul şi insula însăşi. 
când vor fi terminate aceste lucrări, bateriile, înzestrate cu 
tunuri cu tragere lungă, vor putea executa un foc încrucişat, 
astfel încât să facă cu neputinţă apropierea vreunui vas inamic. 
Electricitatea urma să joace un rol important în acest sistem de 
apărare, fie pentru lansarea torpilelor ce apărau canalul de 
intrare al portului, fie pentru manipularea pieselor de artilerie. 
Doctorul ştiuse să obţină cele mai minunate rezultate utilizînd 
această forţă, de mare viilor. O staţie centrală, înzestrată cu 
motoare, acţiona cu vapori, avea douăzeci de dinamuri de un 
sistem nou, foarte perfecţionat. Aici se producea 
curentul, pe care nişte aciunulalori speciali, de o extraordinară 
intensitate, îl puneau la dispoziţia tuturor serviciilor din 
Antekirtta : de distribuţie a apei, iluminatul oraşului, de telegraf 
şi telefon, de cale ferată de pe țărmurile şi din interiorul insulei. 
într-un cuvînt, doctorul, ajutat fiind de serioasele studii pe care 


le făcuse în tinereţe, realizase unul din dezideratele ştiinţei 
moderne: proprietatea electricităţii de a transporta energia la 
distanţă. Apoi, graţie acestui agent atât de practic şi de util, 
putuse construi vasele despre care am vorbit, precum şi acele 
Electrice, care puteau străbate cu o viteză extraordinară Marea 
Mediterană de la un capăt la altul. 

Dar cum cărbunele era indispensabil maşinilor cu aburi ce 
serveau la producerea electricităţii, în magaziile Antekirttei se 
găsea în permanenţă un stoc de cărbune, şi acest stoc era 
împrospătat mereu cu ajutorul unui vas, care aducea 
combustibil direct din Anglia. Portul, în fundul căruia se ridica în 
amfiteatru orăşelul, era de formaţie naturală, dar fusese 
îmbunătăţit prin lucrări mari. Două diguri, un zăgaz, un stăvilar 
mai mic îl puneau la adăpost de vânturile din orice direcţie, 
încât flotila Antekirttei era în deplină siguranţă, pe orice vreme. 
Această flotilă se compunea din goeleta Savarena, vasul 
destinat aprovizionării cu cărbuni din Swansea şi Cardiff, un 
steam-iaht cu o deplasare de şapte sau opt sute de tone, numit 
Ferralo, şi trei Electrice, dintre care două, amenajate ca 
torpiloare, puteau fi foarte folositoare apărării insulei. Astfel, 
datorită doctorului, Antekirtta îşi vedea sporându-i din zi în zi 
mijloacele-i de apărare. Piraţii din Tripolitania şi Cirenaica o 
ştiau prea bine. Cu toate acestea, cea mai mare dorinţă a lor ar 
fi fost să pună mâna pe ea, căci posesia acestei insule i-ar fi 
ajutat foarte mult marelui maestru al confreriei senuzismului 
Sidi Mohamed El-Mahedi în planurile lui. Cunoscînd însă toate 
greutăţile pe care le-ar fi întîmpinat un asemenea atac, aştepta 
să se ivească prilejul potrivit, cu acea răbdare care e una din 
însuşirile de bază ale arabului. Doctorul cunoştea şi el intenţiile 
senuziştilor şi de aceea grăbea aceste lucrări de apărare. Ca să 
poată trece peste aceste fortificaţii după ce ele vor fi gata, ar fi 
însemnat să întrebuinţeze mijloace moderne de distrugere, de 
care însă senuziştii nu dispuneau încă. De altfel, locuitorii insulei 
între optsprezece şi patruzeci de ani fuseseră instruiți şi 
constituiți în companii de milițieni, înzestrați cu arme de precizie 
cu tragere rapidă, instruiți în manevrarea artileriei, încât 
această miliţie, pusă sub comanda unor şefi aleşi dintre cei mai 
destoinici, reprezenta o forţă de cinci-şase sute de oameni, pe 
care se putea conta. 


Ciţiva dintre colonişti ocupau nişte ferme aşezate pe câmp. 
Cei mai mulţi dintre ei însă locuiau în orăşelul ce primise numele 
transilvănean de Artenak, în amintirea domeniului pe care 
contele Mathias Sandorf îl avusese pe versantul sudic al 
Carpaţilor. Orăşelul avea un aspect foarte pitoresc. Avea doar 
cîteva sute de case. în loc să fie construit în linii drepte, 
asemenea oraşelor americane, cu străzi şi bulevarde trase parcă 
cu frînghia, aici casele erau împrăştiate care încotro, printre 
grădini înverzite şi la umbra deasă a pomilor, unele clădite în stil 
european, altele în stil arab, cam dezordonat aranjate - totul 
însă cu un aspect cât se poate de plăcut - un oraş în sensul 
modest al cuvîntului, un oraş în care membrii unei familii puteau 
duce foarte bine o viaţă comună, păstrîndu-şi 

în acelaşi timp liniştea şi independenţa unei vieţi de cămin. 

Dacă erau fericiţi? Da, aceşti băştinaşi ai Antekirttei erau 
nişte oameni fericiţi. "Ubi bene, ibi patria!" (Unde este bine, 
acolo este patria ) este fără îndoială o deviză prea puţin 
patriotică; dar lucrul acesta li se va trece cu vederea unor 
oameni inimoşi veniţi aici la chemarea doctorului, şi care, 
nefericiţi în patria lor, îşi găsiseră fericirea şi buna stare în insula 
aceasta atât de primitoare. cât despre locuinţa doctorului 
Antekirtt, coloniştii o botezaseră Siadthaus, ceea ce înseamnă 
„casa oraşului". Aici locuia nu stăpânul, ci omul cel mai de 
seamă dintre ei. Era una din acele adorabile case maure, cu 
terase, curte interioară, galerii, portice, fîntîni, saloane şi 
camere împodobite de decoratori veniţi de prin provinciile 
arabe. Pentru construcţie se întrebuinţaseră materialele cele 
mai de preţ, marmură şi onix, aduse din carierele muntelui 
Filfila, de pe țărmurile golfului Numidiei, la cîţiva kilometri de 
Philippeville, casa fiind construită de un inginer-arhitect pe cât 
de priceput, pe atât de artist. Aceste materiale se pretaseră de 
minune la toate fanteziile arhitectului, şi, sub această climă tare 
a Africii, căpătaseră de pe acum acea nuanţă aurie cu care 
pensula razelor soarelui colorează priveliştele ţărilor orientale. 

Artenakul era dominat de turla zveltă a unei bisericuțe, 
pentru construcţia căreia se adusese din aceeaşi carieră 
marmură albă şi neagră - care răspundeau de minune cerinţelor 
sculpturii şi ale arhitecturii - apoi marmură albastră cu vine albe 
sau marmură galbenă cu vine roşii, asemenea celei de Carrara 
sau de Paros. In afara oraşului, pe înălțimile din jur, se ridicau 


alte case, cu o înfăţişare rnai vioaie, apoi cîteva vile, un mic 
spital în care doctorul, singurul medic al coloniei, avea de gind 
să-şi trimită bolnavii, când va fi nevoie. Apoi, pe povirnişurile 
dinspre țărm, erau împrăştiate alte case, ce formau o mică 
staţiune balneară. Printre ele, una dintre cele mai confortabile, 
dar semăniînd cu un mic blochaus, aproape de dig, s-ar fi putut 
chema „Vila Pescade şi Matifou'", căci aici fuseseră 

instalaţi cei doi prieteni nedespărţiţi. Nu, niciodată n-au visat 
ei un asemenea noroc ! 

- E bine aici, spunea mereu Matifou. 

- Prea bine încă, răspundea Pescade, şi mai mult decât 
merităm! Vezi tu, Matifou, ar trebui să mai învăţăm şi noi ceva 
carte, să mergem la şcoală, să luăm premii la gramatică, să 
luăm diplome de merit... 

- Dar tu eşti un om cu carte, Pescade, răspundea Hercule. Tu 
ştii să citeşti, ştii să scrii, ştii să socoteşti... 

De fapt, faţă de camaradul său, Pescade putea trece drept 
un om învăţat în realitate, însă, bietul băiat îşi dădea prea bine 
seama de defectele lui. Dar unde şi cînd să fi învăţat, el care nu 
fusese niciodată la şcoală, cum zicea el, decât la „Liceul 
Proştilor de dau în Gropi". De aceea, stînd tot timpul în 
biblioteca din Artenak, căuta să înveţe, citea, în timp ce Matifou, 
cu încuviințarea doctorului, muta nisipul şi stîncile de pe țărm, 
ca să facă un mic adăpost pentru bărcile de pescuit. 

De altfel, Petru Bâthory îl încuraja tot timpul pe Pescade, 
văzîndu-l deosebit de inteligent, o inteligenţă căreia nu-i lipsea 
decât cultura. Era acum profesorul lui, îl îndruma astfel încât să- 
şi însuşească temeinic cunoştinţele de bază - şi elevul făcea 
progrese rapide. Mai erau şi alte motive pentru care Petru se 
apropiase atât de mult de Pescade. Oare nu-i cunoştea el atât 
de bine trecutul? Oare nu avusese el misiunea să supravegheze 
palatul Toronthal? Oare nu fusese el fie faţă, acolo pe aleea 
Slradone, la trecerea convoiului său de înmormîntare, când Sava 
leşinase? De multe ori trebuise Pescade să-i povestească aceste 
întîmplări dureroase, la care, îndirect, luase şi el parte. De 
aceea, numai cu el putea sta de vorbă, numai cu el vorbea 
Petru, când îl copleşeau amintirile. Din această pricină se 
simțeau ei atât de legaţi unul de celălalt. Între timp se apropia 
momentul când doctorul urma să-şi pună în aplicare dublul său 
plan: mai întîi de a răsplăti, apoi de a pedepsi. 


Ceea ce nu putuse să facă pentru Andrea Ferrato, mort la 
cîteva luni după condamnarea sa, în ocnele din Stein, ar fi voit 
să facă acum pentru copiii lui. Din nefericire însă, cu toate 
străduinţele agenţilor săi, nu putuse afla nimic despre Luigi şi 
despre sora lui. După moartea tatălui lor, copiii plecaseră din 
Rovigno şi din Istria, pentru a doua oară, în pribegie. încotro se 
duseseră? Nimeni nu ştia, nimeni nu putea da nici o informaţie. 
Aceasta îl mîhnea profund pe doctor. Totuşi, nu renunţase la 
gândul de a-i găsi pe copiii omului ce se sacrificase pentru el, şi 
dădu dispoziţii ca cercetările să continue fără răgaz. 

cât despre doamna Bâthory, singura dorinţă a lui Petru era s- 
o aducă în insula Antekirtta. Dar doctorul voind să se folosească 
de presupusa moarte a lui Petru, cum se folosea de a sa însăşi, 
reuşi să-l facă să înţeleagă că trebuia să acţioneze cu multă 
băgare de seamă. De altfel, aştepta ca, pe de o parte, 
convalescentul său să-şi recapete forţele, pentru a-l însoţi în 
campania pe care urma s-o întreprindă; iar pe de altă parte, 
ştiind că nunta Savei cu Sarcany fusese aminată din pricina 
morţii doamnei Toronthal, era hotărit să nu întreprindă nimic 
până nu se va face această nuntă. Unul din agenţii săi din 
Raguza îl ţinea la curent cu tot ce se petrecea acolo şi 
supraveghea casa doamnei Bâthory tot atât de atent ca şi 
palatul de pe aleea Stradone. 

Aşa se prezenta situaţia la data aceea. Doctorul aştepta cu 
nerăbdare să treacă la acţiune. Dacă deocamdată nu ştia nimic 
despre Carpena, a cărui urmă i se pierduse după plecarea lui din 
Rovigno, în schimb Silas Toronlhal şi Sarcany, care erau în 
Raguza, nu puteau să-i scape din mină. 

Astfel stînd lucrurile, ne putem închipui cât de neliniştit fu 
doctorul cînd, în ziua de 20 august, sosi prin Malta la Antekirtta, 
la Stadthaus, o telegramă de la agentul său. Telegrama îi 
anunţa mai întîi plecarea lui Silas Toronthal, a Savei şi a lui 
Sarcany, apoi dispariţia doamnei Bâthory şi a lui Borik, care 
părăsiseră Raguza, fără să li se poată da de urmă. 

Nu mai era timp de pierdut. Doctorul îl chemă pe Petru. îi 
spuse deschis tot ce aflase. Ce lovitură pentru bietul tînăr! 
Maică-sa dispărută, Sava - dusă de Silas Toronthal nu se ştie 
unde şi, fără ndoială că tot în mîinile lui Sarcany ! 

- Plecăm chiar miine, zise doctorul. 


- Ba chiar aziexclamă Petru. Dar unde s-o căutăm pe 
mama ?... Unde s-o căutăm pe... 

Nu-şi termină gîndul, căci doctorul îl întrerupse, spunîndu-i : 

- Nu ştiu dacă nu trebuie să vedem doar o simplă coincidenţă 
între aceste două fapte. Vom afla mai tîrziu dacă Silas Toronthal 
şi Sava au vreun amestec în dispariţia doamnei Băthory. Dar, 
mai întîi, trebuie să dăm de urma acelor doi ticăloşi! 

- Şi unde să-i găsim ? 

- Poate că... în Sicilia ! 

Ne amintim că în decursul acelei convorbiri dintre Sarcany şi 
Zirone, pe care contele Sandorf o surprinsese în donjonul din 
Pisino, Zirone vorbise despre Sicilia ca despre teatrul obişnuit al 
isprăvilor sale, propunîndu-i tovarăşului său să se întoarcă acolo, 
într-o zi, când va fi silit de împrejurări. Doctorul reţinuse acest 
amănunt, o dată cu numele lui Zirone. Era un indiciu slab, e 
adevărat, dar în lipsa altuia, putea şi acesta să-i ajute să dea de 
urma lui Sarcany şi a lui Silas Toronthal. 

Plecarea fu deci hotărită numaidecit. Pescade şi Matifou, 
înştiinţaţi că-l vor însoţi pe doctor, trebuiau să fie gata să-l 
urmeze. Pescade află atunci cine erau Silas Toronthal, Sarcany 
şi Carpena. 

- Trei pungaşi! zise el. Eram sigur Apoi îi spuse lui Matifou: 
Vei intra în scenă. 

- Curînd ? 

- Da, dar aşteaptă-ţi replica ! 

Plecară chiar în seara aceea. Ferrato, gata în orice clipă să 
pornească în larg, aprovizionat cu merinde şi cu combustibil, cu 
compasurile în regulă, ridică ancora către ora opt. 

Din golful Syrtei mari până în punctul meridional al Siciliei, 
adică până la capul Portio di Palo, sunt cam nouă sute cincizeci 
de mile. Steam-iahtului, a cărui viteză medie depăşea 
optsprezece mile pe oră, nu-i trebuia decit o zi şi jumătate ca să 
străbată această distanţă. 

Ferrato, acest crucişător al marinei antekirttiene, era un vas 
minunat. Construit în Franţa, pe şantierele Londrei, avea 
aproape o mie cinci sute de cai putere. Cazanele lui, sistem 
Belleville - sistem în care tuburile conţin apa, iar nu flacăra - 
avea avantajul că consuma cărbune puţin, că producea o 
vaporizare rapidă, că ridica uşor tensiunea vaporilor până la 
paisprezece - cincisprezece kilograme pe centimetru pătrat, fără 


nici un pericol de explozie. Aceşti vapori, captaţi din nou de 
aparatele de încălzit cazanele, deveneau un agent mecanic de o 
forţă uimitoare şi permiteau steam-iahtului, deşi acesta nu era 
atât de lung ca marile vase de poştă ale escadrelor europene, 
să le egaleze în viteză. 

E de prisos să mai spunem că Ferrato era amenajat cit se 
poate de confortabil pentru pasagerii lui. Pe deasupra, mai avea 
şi patru tunuri de oţel, care se încărcau prin culasă, aşezate pe 
pasarelă; apoi două tunuri-revolvere Hotchkiss, două mitraliere 
Gatlings, iar pe pasarela din faţă mai era şi un tun cu tragere 
lungă, ce putea arunca la o distanţă de şase kilometri un 
proiectil conic de o sută treizeci de milimetri. 

Ca stat major - un căpitan, dalmat de origină, numit Kostrik, 
un secund şi doi locotenenţi; la maşini - un mecanic-şef, un 
ajutor-mecanic, patru fochişti şi doi fochişti-ajutori; ca echipaj - 
treizeci de marinari, dintre care un şef de echipaj şi doi cartnici; 
la camere şi la bucătărie - un cabiner-şef, un bucătar-şef şi trei 
ajutoare - în total patru ofiţeri şi patruzeci şi trei de oameni. 
Acesta era personalul de bord. 

leşiră din golful Sidrei în condiţii destul de bune. Deşi vîntul 
bătea din faţă - o briză destul de rece dinspre nord-vest - 
căpitanul putu să dea vasului o viteză mare; dar îi fu cu 
neputinţă să întrebuinţeze pînzele, flocurile, trinchetele, velele 
pătrate ale catargului din faţă, velele catargului mare şi ale celui 
din spatele vasului. 

în timpul nopţii, doctorul şi cu Petru, în cele două camere 
alăturate pe care le ocupau pe bord, precum şi Pescade şi 
Matifou, în cabinele lor din faţă, putură să se odihnească fără să 
le pese de legănările steamiahtului, care naviga în condiţii 
perfecte. La drept vorbind, dacă cei doi prieteni dormirâ tun, în 
schimb doctorul şi Petru, în prada celor mai vii nelinişti, abia 
putură să aţipească. 

A doua zi, când pasagerii urcară pe punte, străbătuseră mai 
bine de o sută douăzeci de mile de la plecarea lor din Antekirtta. 
Briza bătea din aceeaşi direcţie, din ce în ce mai tare. Soarele se 
înălţase pe un cer ce prevestea furtună, şi atmosfera, 
apăsătoare, anunţa apropiata dezlănţuire a stihiilor. Pescade şi 
Matifou salutară pe doctor şi pe Petru Bălhory. 

- Bună dimineaţa, prieteni, zise doctorul. Cum aţi dormit în 
pătucurile voastre ? 


- Am dormit buştean, ca nişte oameni cu conştiinţa 
împăcatărăspunse vesel Pescade. 

- Dar Matifou şi-a luat dejunul ? 

- Da domnule doctor, un castron de cafea neagră, cu două 
kilograme de biscuiţi! 

- Hm !... sunt cam tari biscuiţii ! 

- Ei, aşPentru unul care pe vremuri mânca şi pietre... între 
două mese ! 

Matifou clătină domol din căpăţina sa uriaşă, în felul său 
obişnuit de a încuviinţa spusele camaradului său. 

în timpul acesta, Ferrato, din ordinul doctorului, înainta cu 
toată viteza, despicînd valurile din faţa sa în două brazde de apă 
înspumată. 

De altfel era şi mai bine să se grăbească. încă de pe acum, 
căpitanul Kostrik, după ce se sfătuise cu doctorul, se întreba 
dacă n-ar fi cazul să facă un popas la Malta, ale cărei lumini se 
vor putea zări către orele opt seara. 

într-adevăr, atmosfera era din ce în ce mai amenințătoare. 
Cu toată briza din vest, ce bătea tot mai tare pe măsură ce 
soarele cobora spre asfinţit, nori groși se ridicau într-una dinspre 
răsărit, acoperind pe trei sferturi cerul. Deasupra mării se lăsase 
o fişie plumburie, pe care cite o rază de soare ce străbătea 
printre despicăturile ei o făceau să pară neagră ca cerneala. 
Citeva fulgere începeau să spintece uriaşul nor încărcat cu 
electricitate, a cărui margine de sus se termina în rotocoale 
greoaie. în acelaşi timp, ca şi cum s-ar fi pornit o luptă 
înverşunată între vînturile dinspre apus şi cele dinspre răsărit, 
care nu începuseră încă să bată, dar a căror putere agita marea, 
valurile creşteau tot mai mult, se învolburau şi începeau să se 
năpustească furioase pe puntea iahtului. Apoi, către ora şase, 
sub această boltă de nori groşi ce acopereau văzduhul, totul se 
scufundă în întuneric. Tunetul bubuia asurzitor şi fulgerele 
orbitoare brăzdau bezna adâncă. 

- Liber la manevră, zise doctorul, adresîndu-se căpitanului. 

- Da. Trebuie, domnule doctor, răspunse căpitanul Kostrik. Aşa 
e pe Mediterană - sau vremea cea mai minunată, sau vremea 
cea mai afurisită. Răsăritul şi Apusul se iau la luptă pe viaţă şi 
pe moarte, şi mă tem că, ajutat şi de furtună, până la urmă va 
birui Răsăritul! Marea va fi foarte agitată dincolo de Gozo sau de 
Malta, şi s-ar putea să ne stingherească rău de tot. Nu vă 


propun să poposim la La Valetta, ci să căutăm un adăpost, până 
mîine dimineaţă, după coasta apuseană a uneia din aceste 
insule. 

- Fă cum socoteşti de cuviinţă, răspunse doctorul. Steam- 
iahtul se găsea la vest de Malta, la o distanţă de vreo treizeci de 
mile. Pe insula Gozo, situată mai la nord-vest de Malta, de care 
nu o despart decât două canaluri strâmte, formate de un ostrov 
aşezat chiar între cele două insule, se află un far foarte puternic, 
putând fi zărit de la o depărtare de două zeci şi şapte de mile. 

în mai puţin de o oră, şi cu toată furtuna ce răscolea marea, 
Ferraio trebuia să intre în raza farului. După determinarea 
poziţiei insulei şi fără să se apropie prea mult de uscat, ar fi 
putut căuta totuşi prin apropiere un adăpost pentru câteva 
ceasuri. 

Aceasta şi făcu căpitanul Kostrik, după ce luă din timp toate 
măsurile de precauţie, micşorîind viteza, pentru a evita vreun 
accident fie la corpul vasului, fie la maşini. Dar nici după un 
ceas, farul de la Gozo nu se zări încă. Era cu neputinţă să vezi 
pământul, deşi malurile insulei sunt destul de înalte. 

Furtuna era în toi. Cădeau stropi mari de ploaie caldă. Norii 
zdrenţuiţi de vânt erau purtaţi prin văzduh cu mare iuţeală. 
Printre ei se vedea strălucind o clipă cîte o stea care se stângea 
numaidecit, iar cozile zdrenţelor de nori, tirîndu-se pe deasupra 
apei, măturau marea ca nişte pămătufuri uriaşe. Din când în 
cînd, steam-iahtul era scăldat cu totul în lumina orbitoare a 
fulgerelor, iar bubuiturile tunetului zguduiau necontenit înaltul 
cerului. 

până acum, situaţia fusese doar grea; acum însă începea să 
devină îngrijorătoare. Căpitanul Kostrik, dîndu-şi seama că 
intrase cel puţin cu douăzeci de mile în raza farului din Gozo, nu 
îndrăznea să se apropie mai mult de insulă. Era îndreptăţit chiar 
să se teamă ca nu cumva înălţimea țărmului să-l împiedice de a 
zări lumina. în cazul acesta însemna că se găsea în imediata 
apropiere a uscatului. Or, dacă ar fi intrat printre stîncile 
singuratice din preajma ţărmurilor insulei, ar fi fost pierdut. 

Către ora nouă şi jumătate, căpitanul luă deci hotărîrea să 
micşoreze presiunea. Dacă nu opri complet, măcar reduse 
motoarele la cîteva înviîrtituri de elice doar, ceea ce era necesar, 
pentru ca vasul să mai poată fi condus din cîrmă. în felul acesta, 


vasul trebuia să fie, şi de fapt fu puternic zguduit, dar cel puţin 
nu mai risca să fie aruncat pe coastă. 

Aceasta dură trei ore, cam până la miezul nopţii, cînd situaţia 
se agrava şi mai mult. Aşa cum se întîmplă adesea în timp de 
furtună, lupta între vînturile opuse, dintre răsărit şi apus, încetă 
dintr-o dată. Briza bătu din nou, din aceeaşi direcţie din care 
bătuse în timpul zilei, dar de astă dată cu mai multă putere. 
Oprită cîtva timp de curentele contrare, furtuna deveni mai 
năprasnică acum, cînd cerul se mai limpezi. 

- Un far în faţă la tribord, strigă unul din oamenii de cart, care 
era de gardă la bompres. 

- Bara complet jos, ordonă căpitanul Kostrik care voia să se 
îndepărteze de coastă. 

Văzuse şi el farul semnalat. Licăririle lui intermitente arătau 
că era vorba de farul din Gozo. Era tocmai timpul să se îndrepte 
în direcţia opusă, căci vînturile potrivnice se dezlănţuiau acum 
cu o furie de nedescris. Ferrato nu era nici la două mile de 
punctul deasupra căruia se ivise pe neaşteptate lumina farului. 
Mecanicul primi ordinul să mărească presiunea; dar deodată 
maşinile îşi încetiniră mersul, apoi se opriră de tot. 

Doctorul, Petru Băthory, cu toţii erau pe punte, presimţind o 
nenorocire. într-adevăr, se întimplase un accident. Clapeta 
pompei de aer nu mai acţiona, condensatorul funcţiona prost şi, 
după câteva ture zgomotoase, ca şi cum în partea dinapoi a 
vasului s-ar fi produs nişte detunături, elicea se opri complet. Un 
asemenea accident era ireparabil, cel puţin în aceste condiţii. Ar 
fi trebuit demontată pompa, ceea ce ar fi durat cîteva ceasuri. 
Or, în mai puţin de douăzeci de minute, tîrît de furtună, steam- 
iahtul putea să ajungă la coastă. 

- Sus trincheta !... Sus flocul mare !... Sus brigantina ! 

Acestea fură ordinele pe care le dădu căpitanul Kostrik, care 
nu se mai putea bizui acum decât pe pînze, pentru a fi stăpân 
pe vas, ordine pe care oamenii echipajului se grăbiră să le 
execute manevrind cu toţii cot la cot. Nu e nevoie să mai 
spunem că le veni în ajutor şi Pescade cu sprinteneala lui, 
precum şi tovarăşul său, cu puterea sa uimitoare. Matifou 
trăgea la odgoane, de parcă era gata să le rupă. 

Dar situaţia vasului continua să rămînă primejduită. Un vas 
cu vapori, cu o formă prelungă, nu îndeajuns de lat, cu o mică 
afundare în apă, cu un sistem de pînze insuficient, nu e făcut să 


navigheze pieziş sau împotriva vîntului. Dacă trebuie să meargă 
împotriva vântului, oricât de puţin furioasă ar fi marea, riscă 
totuşi să nu fie stăpân pe cîrmă şi să fie tîrît de vînt. 

Aceasta era primejdia care ameninţa şi vasul Ferrato. în afară 
de faptul că întîmpina mari greutăţi 

să-şi întindă pînzele, dar îi mai era şi cu neputinţă să revină 
înspre vest contra vîntului. Puțin cîte puţin, îm pins înspre 
stîincile țărmului, se părea că nu-i mai rămiînea decât să-şi 
aleagă locul unde să eşueze în condiţii cât de cât mai puţin 
fatale. Din nefericire însă, din pricina nopţii întunecoase, 
căpitanul Kăstrik nu putea distinge de loc cum era litoralul. Ştia 
că insulele Gozo şi Malta erau despărțite între ele de două 
canaluri, North Comino şi South Comino, între care se găsea un 
ostrov. Dar era oare cu putinţă să găsească deschizătura lor, 
acum, în bezna aceasta adincă, şi să se aventureze când marea 
era atât de furioasă, să caute adăpostul coastei orientale a 
insulei şi eventual să ajungă în portul' La ValettaNumai un pilot 
de prin aceste părţi ar fi putut încerca o manevră atât de 

primejdioasă. Pe o vreme aşa de îngrozitoare, pe o noapte ca 
asta, cu ceaţă şi cu ploaie, ce pescar s-ar fi hazardat să vină în 
ajutorul vasului în primejdie? 

Totuşi, sirena de alarmă a steam-iahtului lansa apeluri 
asurzitoare, pe care vuietul vîntului nu le putea înăbuși, şi trei 
lovituri de tun fură trase una după alta. 

Deodată, dinspre uscat se zări prin ceaţă un punct negru. O 
barcă înainta spre Ferraio. Era desigur, vreun pescar, pe care 
furtuna îl silise să se refugieze în fundul golfuleţului Melleah. De 
acolo, de unde barca sa era adăpostită după stinci, ascunsă în 
această minunată grotă Calypso - care ar putea fi comparată cu 
grota lui Fingal din insulele Hebride - el auzise semnalele şi 
loviturile de tun ale vasului aflat în pericol. Şi numaidecit, cu 
riscul vieţii sale, omul acesta nu şovăise o clipă să vină în 
ajutorul steam-iahtului, aproape pierdut. Dacă Ferrato mai putea 
fi salvat, apoi numai el îl mai putea salva. 

Barca se apropia din ce în ce mai mult. Un odgon fu pregătit 
pe bord spre a-i fi zvirlit, în momentul cînd va acosta. Trecură 
cîteva minute, ce păreau că nu se mai sfirşesc. Vasul se afla 
acum la vreo sută de metri de stînci. 

în momentul acesta azvirliră odgonul; "dar un val uriaş 
ridicând barca o izbi de coastele vasului. Barca se sfărimă în 


bucăţi, iar pescarul ar fi pierit cu siguranţă, dacă nu-l prindea 
Matifou, care-l aşeză apoi pe punte, ca pe un copil. După aceea, 
fără să scoată o vorbă - mai era oare timp de vorbe - pescarul 
sări pe pasarelă, 
apucă roata cîrmei, şi Ferraio, în clipa când era să fie izbit şi 

sfărimat de stînci, coti, intră în deschizătura strâmtă a canalului 
North Comino şi, cu vîntul în spate, ajunse în mai puţin de 
douăzeci de minute pe coasta răsărite ană a Maltei, pe o mare 
mai liniştită. Apoi îşi continuă drumul, la o jumătate de milă de 
țărm. Pe la ora patru dimineaţa, când începu să mijească de 
ziuă, intră pe canalul din La Valetta şi ancoră la cheiul La 
Senglea, în faţa portului militar. 

Doctorul Antekirtt urcă pe pasarelă şi, adresîndu-se tânărului 
marinar, îi zise : 

- Ne-ai salvat, prietene 

- Nu mi-am făcut decât datoria. 

- Eşti pilot ? 

- Nu, sunt pescar. 

- Şi cum te numeşti ? 

- Luigi Ferrato ! 


V. MALTA 
Aşadar, cel care îi salvase era fiul pescarului din 
RovignoPrintr-o întîmplare providenţială, Luigi Ferrato era acela 
al cărui curaj şi iscusinţă salvase steam-iahtul, pasagerii şi 
întregul său echipaj de la o pierzanie sigură ! 

Doctorul era gata să se repeadă la Luigi, să-l îmbrăţişeze... 
Dar se reţinu. Dacă şi-ar fi arătat recunoştinţa ar fi fost contele 
Sandorf, iar contele Sandorf trebuie să rămînă mort pentru toţi, 
chiar şi pentru fiul lui Andrea Ferrato. 

Dar Petru Bâthory, care din aceleaşi motive trebuia să fie şi el 
la fel de rezervat, era să uite lucrul acesta, dacă doctorul nu-l 
oprea deodată cu o privire. Apoi coboriră amindoi în salon, 
rugîndu-l pe Luigi să-i urmeze. 

- Prietene, îl întrebă doctorul, eşti fiul pescarului din Istria, 
care se numea Andrea Ferrato ? 

- Da, domnule, răspunse Luigi. 

- Nu ai o soră ?... 


- Ba da, şi locuim amîndoi în La Valetta. L-aţi cunoscut pe 
tatăl meuiîntrebă el după o clipă de şovăire. 

- Pe tatăl dumitale, zise doctorul. Tatăl dumitale a găzduit 
acum cincisprezece ani pe doi fugari în casa sa din Rovigno. 
Aceşti fugari erau nişte prieteni de-ai mei, pe care devotamentul 
său nu i-a putut salva. Dar acest devotament l-a costat pe 
Andrea Ferrato libertatea şi viaţa, pentru că a fost trimis la 
ocnele din Stein, unde a şi murit... 

- Şi a murit fără să fi regretat nimic din tot ce a făcut! 
răspunse Luigi. 

Doctorul luă mâna tînărului pescar. 

- Luigi, zise el, prietenii mei mi-au dat mie sarcina de a plăti 
datoria lor de recunoştinţă faţă de tatăl dumitale. De ani de zile 
caut să aflu ce s-a întîmplat cu dumneata şi cu sora dumitale, 
dar de la plecarea voastră din Rovigno vi s-a pierdut urma. 
Mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a trimis în cale ! Vasul pe 
care l-ai salvat dumneata l-am botezat cu numele de Ferrato, în 
amintirea lui Andrea. Lasă-mă să te îmbrăţişez, copilul meu. 

în timp ce doctorul îl stringea la pieptul său, Luigi simţea că-i 
dau lacrimile. 

în faţa acestei mişcătoare scene, Petru nu se putu reţine. Se 
simţi mânat de o pornire a întregii sale fiinţe înspre acest tînăr, 
cam de aceeaşi vîrstă cu el, înspre acest brav fiu al pescarului 
din Rovigno. 

- Şi eu !... Şi eu te îmbrăţişez, exclamă el cu braţele întinse 
spre Luigi. 

- Dumneavoastră... domnule ? 

- Da, eu... fiul lui Ştefan Băthory ! 

Putea oare doctorul să regrete că lui Petru îi scăpase această 
mărturisireNu! Căci Luigi Ferrato va şti să-i păstreze secretul, 
întocmai ca şi Pescade şi Matifou. 

Luigi fu pus atunci la curent cu totul, şi mai ales cu scopul 
pecare-l urmărea doctorul. Un singur lucru nu i se spuse: că 
tînărul pescar se afla în faţa contelui Mathias Sandorf. 

Doctorul voi să fie condus numaidecit la Maria Ferrato. Era 
nerăbdător s-o vadă, era nerăbdător mai ales să afle ce viaţă 
ducea, o viaţă de muncă şi de mizerie, fără îndoială, căci 
moartea lui Andrea o lăsase singură, cu fratele său în grijă. 

- Da, domnule doctor; răspunse Luingi, să plecăm 
numaidecit, dacă doriţi! Maria trebuie să fie foarte îngrijorată 


din pricina measunt aproape patruzeci şi opt de ore de când am 
plecat de acasă ca să pescuiesc în golful Melleah, şi s-o fi 
temînd poate că în timpul furtunii de azi-noapte mi s-o fi 
întîmplat vreo nenorocire! 

- Îţi iubeşti mult sora ? îl întrebă doctorul Anterkirtt. 

- Ea mi-e şi mamă şi soră, răspunse Luigi. 

Insula Malta, situată la o sută de kilometri de Sicilia, ţine oare 
mai mult de Africa decât de Europa, deşi se află la o depărtare 
de două sute de kilometri de continentul african. Este o 
chestiune care i-a pasionat mult pe geografi. în orice caz, după 
ce a fost dăruită de Carol Quintul călugărilor ospitalieri alungaţi 
din Thodos de Soliman, care luară atunci numele de cavaleri de 
Malta, ea aparţine acum englezilor, şi cu greu li s-ar putea lua 
înapoi. Malta este o insulă lungă de douăzeci şi opt de kilometri 
şi lată de şaisprezece. Capitala ei e La Valetta şi anexele sale, 
apoi are alte oraşe şi sate ca Cittâ Vecchia - un fel de oraş sfînt, 
care a fost reşedinţă episcopală pe timpul cavalerilor - Bosquet, 
Dinghi, Zebug, Itard, Berkercara, Luca, Farrugi etc. Destul de 
fertilă în partea răsăriteană, foarte stearpă în partea apuseană, 
insula oferă un contrast izbitor, fapt pentru care şi populaţia e 
mai densă în regiunea răsăriteană. în total are peste o sută de 
mii de locuitori. 

Ceea ce a făcut natura pentru această insulă, tăind în 
țărmurile ei patru sau cinci porturi, cele mai fru- moase din 
lume, întrece orice închipuire. De jur împrejur apă, peste tot 
capuri, înălţimi care parcă abia aşteaptă să fie fortificate cu 
baterii de coastă. De aceea, cavalerii făcuseră încă de pe atunci 
din această insulă o poziţie greu de cucerit, iar englezii, care au 
păstrat-o în ciuda tratatului de pace de la Amiens, au făcut din 
ea o adevărată fortăreață. Se pare că nici un cuirasat n-ar fi în 
stare să forţeze trecătorile Adarsei Mari sau pe cele ale portului 
Carantinei sau Marsa Muscetto. De altfel, înainte de toate ar 
trebui să se apropie de coastă, dar acum pe coastă sunt 
instalate două tunuri de o sută de tone, cu aparate hidraulice de 
încărcare şi de reglare, care pot arunca un proiectil de nouă 
sute de kilograme la o distanţă de cincisprezece kilometri. 

Bineînţeles că la Malta sunt englezi destui. Este un 
guvernator general, care îşi are reşedinţa în vechiul palat al 
Marelui Maestru al Ordinului, un amiral, şeful marinei şi al 
porturilor, o garnizoană de patrucinci mii de oameni ; dar mai 


sunt şi italieni, care ar vrea să se socotească aici ca la ei acasă, 
apoi o populaţie flotantă, cosmopolită, ca în Gibraltar, şi mai 
ales maltezi. 

Maltezii sunt africani. li vezi prin porturi conducîndu-şi bărcile 
lor viu colorate; îi vezi pe străzi gonindu-şi căruțele pe pantele 
repezi; îi vezi prin pieţe vînzînd fructe, legume, carne, peşte, la 
lumina candelei de sub o icoană zugrăvită în culori ţipătoare şi 
într-o hărmălaie asurzitoare. Ai zice că toţi oamenii seamănă 
unii cu alţii, căci toţi au faţa oacheşă, părul negru, puţin creţ, 
privirile aprinse, statura mijlocie, dar robustă. Ai jura că toate 
femeile fac parte din aceeaşi familie, căci toate au ochii mari, cu 
gene lungi, părul de culoare închisă, miini încîntătoare, au 
picioarele subţiri, talia zveltă, sunt mlădioase şi au o piele albă, 
pe care soarele n-o poate bronza, fiind acoperită de „falzetta" - 
un fel de manta de mătase neagră, cum se poartă şi prin Tunisia 
- pe care o poartă toate femeile, şi care serveşte în acelaşi timp 
de broboadă, de năframă şi chiar de evantai. 

Maltezii au o înclinaţie firească înspre negustorie. îi întîlneşti 
peste tot unde e rost de negoţ. sunt oameni muncitori, economi, 
harnici, cumpătaţi, dar în acelaşi timp sunt firi aprinse, care nu 
te iartă. Vorbesc un dialect al cărui fond este arab, rămăşiţă a 
cuceririi ce a urmat după căderea Imperiului de Răsărit, o limbă 
vie, sprintenă, pitorească, plină de metafore, de imagini şi de 
poezie. sunt buni marinari şi pescari îndrăzneţi, pe care desele 
furtuni de pe mările acestea i-au obişnuit cu primejdiile. în 
această insulă se îndeletnicea acum Luigi cu meseria lui, cu 
aceeaşi îndrăzneală ca şi cum ar fi fost maltez, şi aici locuia el, 
cu sora sa Maria, de aproape cincisprezece ani. 

Am pomenit mai înainte de La Valetta şi anexele ei, pentru 
că, în realitate, sunt cel puţin şase oraşe, înspre cele două 
porturi ale Marsei Mari şi Carantinei. Floriana, La Senglea, La 
Cospigqua, La Vittoriosa, La Sliema, La Misida nu sunt nişte 
cartiere, nici chiar o simplă îngrămădire de case locuite de 
oameni nevoiaşi, ci adevărate oraşe, cu locuinţe luxoase, cu 
hoteluri, cu biserici, demne de capitale, care au douăzeci şi cinci 
de mii de locuitori şi în care poţi admira aceste palate care se 
numesc „hanurile" Provenţei, Castiliei, Auvergnei, Italiei şi 
Franţei. 

Fratele şi sora locuiau în La Valetta. Ar fi poate mai bine să 
spunem că locuiau sub La Valetta, căci stăteau într-un fel de 


cartier subteran numit Manderaggio, în care dai din strada San 
Marco. Aici îşi putuseră găsi ei o locuinţă pe potriva slabelor lor 
mijloace, şi în această construcţie subterană îi conduse Luigi pe 
doctor şi pe Petru, de îndată ce terminară cu ancorarea steam- 
iahtului. 

Cei trei, după ce refuzară sutele de bărci ce îi asaltară, 
oferindu-se să-i ducă la țărm, debarcară pe chei. Trecură apoi 
de Poarta Marinei, asurziţi de clopotele şi de clopoţelele care fac 
să plutească deasupra capitalei Maltei un fel de atmosferă 
sonoră. După ce trecură pe sub fortul cu două rînduri de 
cazemate, urcară un povirniş foarte abrupt, apoi o stradă 
îngustă în scară. Trecînd printre două şiruri de case înalte cu 
balcoane verzui şi cu firide cu lămpi aprinse, ajunseră în faţa 
catedralei Sf. loan, în mijlocul celei mai gălăgioase populaţii din 
lume. 

când ajunseră în spatele acestui deal, cam în dreptul 
catedralei,  coboriră din nou, îndreptîindu-se spre portul 
Carantinei; apoi, pe strada San Marco, se opriră la jumătatea 
pantei, în faţa unei scări care se înfunda, în dreapta, înspre 
centrul oraşului. 

Manderaggio este un cartier ce se prelungeşte pînă sub 
zidurile de apărare, cu străzi strimte, în care soarele nu poate 
pătrunde niciodată, cu ziduri înalte şi îngălbenite, în care sunt 
scobite alandala o sumedenie de găuri ce servesc drept 
ferestre, coborînd parcă în nişte canaluri de scurgere, peste tot 
uşi scunde, umede, murdare, peste tot poteci surpate, tuneluri 
întunecate, care nu merită nici măcar numele de uliţe. Şi în 
toate  pragurile, în toate ferestrele, în toate gangurile 
întortocheate, pe toate scările şubrede, o lume înspăimîntătoare 
: bătrîne cu chipuri de vrăjitoare, mame cu feţe palide, anemiate 
de aerul închis, fete de toate virstele, zdrenţăroase, copii 
aproape goi, bolnăvicioşi, tăvălindu-se prin noroi, cerşetori 
schilozi şi cu tot felul de răni, bărbaţi, hamali sau pescari, cu 
priviri sălbatice, în stare de orice, apoi, prin tot acest furnicar 
omenesc, cîte un poliţist englez flegmatic, obişnuit cu lumea 
aceasta de necrezut, nu numai familiarizat, ci chiar familiar cu 
toată gloata asta. O adevărată Curte a Miracolelor, clar 
transportată în nişte stranii străzi subterane, ale căror ultime 
ramificații se termină în dreptul ferestruicilor zăbrelite ale 


zidurilor fortului, la nivelul cheiului Carantinei, scăldat de soare 
şi de briza mării. 

într-una din casele acestui cartier, la ultimul etaj, locuiau 
Maria şi Luigi Ferrato. Aveau doar două camere. Doctorul fu izbit 
de mizeria neagră din această locuinţă, dar în acelaşi timp şi de 
curăţenia ei. Regăseai aici mâna gospodinei harnice, care 
îngrijise pe vremuri şi casa pescarului din Rovigno. 

când intrară doctorul şi Petru Băthory, Maria se ridică. Apoi, 
adresându-se fratelui său, exclamă : 

- Dragul meu copil ... Dragul meu Luigi !... 

E lesne de înţeles cât de neliniştită fusese în timpul furtunii 
din noaptea trecută. Luigi îşi îmbrăţişa sora şi îi prezentă pe cei 
care îl însoțeau. Doctorul povesti în cîteva cuvinte în ce 
împrejurări îşi riscase Luigi viaţa pentru a salva vasul în 
primejdie, arătîndu-l în acelaşi timp pe Petru, fiul lui Ştefan 
Băthory. 

în timp ce vorbea, Maria îl privea atât de atentă, atit de 
tulburată, încât doctorul se temu un moment să nu recunoască 
în el pe contele Sandorf. Dar nu fu decât o sclipire de o clipă, 
care se stinse numaidecit în ochii ei. Cum ar fi putut recunoaşte, 
după ce trecuseră cincisprezece ani, pe cel care nu fusese 
oaspetele tatălui său decât câteva ceasuri ? Fiica lui Andrea 
Ferrato avea acum treizeci şi trei de ani. Era încă frumoasă, prin 
puritatea trăsăturilor feţei şi prin focul privirii ochilor săi mari. 
Citeva fire albe, ici-colo prin părul său negru, arătau că suferise 
mai mult din pricina asprimii vieţii decât de trecerea anilor. 
încărunţirea aceasta timpurie nu se datora vîrstei, ci trudei, 
necazurilor, zbuciumului prin care trecuse de la moartea 
pescarului din Rovigno. 

-Viitorul dumitale şi al lui Luigi ne aparţine nouă, acumzise 
doctorul Antekirtt, terminîndu-şi povestirea. Prietenii mei nu-i 
erau oare atât de îndatoraţi lui Andrea Ferrato? îngăduieşti 
Maria, ca Luigi să nu se mai despartă de acum încolo de noi ? 

- Domnilor, răspunse Maria, fratele meu n-a făcut altceva 
decât ceea ce trebuia să facă, azi-noapte, când v-a venit în 
ajutor, şi mulţumesc cerului că i-a dat acest gând bun. E doar 
fiul unui om care n-a cunoscut niciodată decât un singur lucru: 
datoria ! 


- Nici noi nu cunoaştem decât un singur lucru, răspunse 
doctorul, adică dreptul nostru de a ne plăti datoria de 
recunoştinţă faţă de copiii aceluia care... 

Se opri. Maria îl privea din nou, cu o privire pătrunzătoare. Se 
temea să nu cumva să fi spus prea mult. 

- Maria, zise atunci Petru Bâlhory, nădăjduiesc că n-ai să-l 
împiedici pe Luigi să fie fratele meu ? 

- Şi nici dumneata n-ai să refuzi să fii fiica mea ? adăugă 
doctorul, întinzîndu-i mîna. 

Maria trebui atunci să le povestească viaţa lor, începînd de 
când plecaseră din Rovigno; cum agenţii Austriei, care o spionau 
mereu, îi făceau viaţa insuportabilă acolo, cum se gîndise să 
vină în insula Malta, unde Luigi urma să se desăvirşească în 
meseria de marinar, continuîndu-şi în acelaşi timp meseria de 
pescar; povesti apoi cum o duseseră în anii aceia, când 
trebuiseră să lupte din greu împotriva mizeriei, căci bruma de 
bani. ce le mai rămăseseră se terminase numaidecit. Dar în 
curînd, Luigi putu să se ia la întrecere în îndrăzneală şi iscusinţă 
cu maltezii, a căror faimă e bine cunoscută. înotător neîntrecut 
ca şi ei, Luigi s-ar fi putut lua la întrecere cu faimosul Nicolo 
Pescei, fiu al oraşului La Valetta, care se zice că ducea depeşe 
de la Napoli la Palermo, trecînd Marea Eoliană înot. Aşa că îi era 
foarte uşor să vineze pescăruşii şi porumbeii aceia sălbatici, ale 
căror cuiburi trebuie să le cauţi prin fundul grotelor, pe care 
învălmăşeala talazurilor, izbindu-se de stînci, le face atât de 
primejdioase. Pescar îndrăzneţ, barca lui nu dăduse niciodată 
înapoi din faţa unei furtuni, când era vorba să-şi întindă plasele 
sau să-şi pună undiţele. Şi, în asemenea împrejurări se afla el, în 
noaptea trecută, în golfuletul Melleah, când auzi semnalele 
steam-iahtului în pericol. 

Dar la Malta, păsările de mare, peştele, moluştele se găsesc 
din belşug, aşa că preţul lor prea mic fac ca pescuitul să nu fie o 
meserie prea bănoasă. Oricită osteneală îşi dădea, numai cu 
mare greutate putea face faţă Lingi nevoilor micii lor gospodării, 
cu toate că şi Maria mai lucra ceva croitorie. De aceea, din 
pricina venitului lor atât de mic, trebuiseră să se mute în 
locuinţa asta din Manderaggio. 

în timp ce M.aria povestea, Luigi, care întinse în camera lui, 
ieşi cu o scrisoare în mână. Erau cele cîteva rânduri pe care le 
scrisese Andrea Ferrato înainte de a muri. 


„Măria, scria el, ţi-l dau în seamă pe fratele tău. în curînd nu 
va mai avea pe nimeni pe lume decit pe tine. Nu-mi pare rău de 
loc, dragii mei copii, pentru cele ce am făcut, decât atât că n-am 
izbutit să-i salvez, fie chiar cu preţul libertăţii şi vieţii mele, pe 
aceia care mi se încredinţaseră mie. Ceea ce am făcut atunci, aş 
mai face-o şi acum. Nu-l uitaţi niciodată pe tatăl vostru, care 
moare trimiţindu-vă ultimele lui îmbrăţişări. ANDREA FERRATO” 

La citirea acestei scrisori, Petru Bâthory nu căuta câtuşi de 
puţin să-şi ascundă tulburarea, în timp ce doctorul Antekirtt 
întorcea capul, ca să nu-l vadă Măria. 

- Luigi, zise el atunci, barca dumitale s-a sfărimat azi-noapte, 
izbindu-se de iahtul meu... 

- Era veche, domnule doctor, răspunse Luigi, şi pierderea nu 
e prea mare. 

- Bine, fie Luigi, dar îmi dai voie s-o înlocuiesc printr-o alta, 
chiar prin vasul pe care l-ai salvat. 

- Cum ?... 

- Vrei să fii secund pe bordul vasului Ferrato? Am nevoie de 
un tânăr destoinic, de un marinar bun. 

- Primeşte Luigi, exclamă Petru, primeşte ! 

- Dar... sora mea ? 

- Sora dumitale va face parte din acea mare familie care 
locuieşte în insula mea, Antekirtt răspunse doctorul. De acum 
încolo, traiul vostru mă priveşte pe mine, şi am să vi-l fac atât 
de fericit, încît să nu regretaţi nimic din trecut, decât doar 
pierderea tatălui vostru. 

Luigi apucase mîinile doctorului, le strîngea, le săruta, în timp 
ce Maria nu-şi putea arăta recunoştinţa altfel decât prin lacrimi. 

- Miine vă aştept pe bord, zise doctorul. 

Şi, ca şi cum n-ar mai fi fost în stare să-şi stăpinească 
tulburarea, ieşi repede, după ce îi făcu semn lui Petru să-l 
urmeze. 

- Ah, ce bine e, dragul meu, îi zise el, ce bine e să 
răsplăteşti! 

- Da... mai bine decât să pedepseşti, răspunse Fetru. 

- Dar trebuie să şi pedepseşti ! 

A doua zi, doctorul îi aştepta pe bord pe Maria şi pe Luigi 
Ferrato. 

Căpitanul Kostrik primi dispoziţii să repare neântârziat 
maşinile sleam-iahtului. Cu ajutorul agenţiei maritime Samuel 


Grech et Comp. de pe strada Levante, căreia vasul îi fu 
încredinţat, lucrările aveau să fie terminate în curînd. Era nevoie 
totuşi de cinci sau şase zile, căci trebuiau demontate pompa de 
aer şi condensatorul, care nu Funcţionau bine. întârzierea 
aceasta nu putea decât să-l supere pe doctorul Antekirtt, care 
ardea de nerăbdare să ajungă cât mai repede pe coasta 
siciliană. De aceea, la un moment dat, se gândea să cheme la 
Malta goeleta sa Savarena, dar renunţă. Căci mai bine era să 
aştepte cîteva zile în plus şi să ajungă în Sicilia cu un vas rapid 
şi bine înarmat. 

Totuşi, din precauţie şi pentru orice eventualitate ce s-ar fi 
putut ivi, trimise o depeşă prin firul submarin ce lega Malta.de 
Antekirtta. Prin această depeşă dădea ordin Electricului 2 să 
vină numaidecât spre coasta Siciliei, prin regiunea capului Portio 
di Pallo. 

Către ora nouă dimineaţa, o barcă îi aduse pe bord pe Maria 
Ferrato şi pe fratele ei, care fură primiţi de doctor cât se poate 
de călduros. Luigi fu prezentat căpitanului, şefilor de echipaj şi 
echipajului, cu titlul de secund, ofiţerul care îndeplinea această 
funcţie urmînd să treacă pe bordul Electricului 2, de îndată ce 
vor ajunge pe coasta meridională a Siciliei. 

Uitîndu-te la Luigi îţi dădeai seama numaidecât că era un 
adevărat marinar. cât despre curajul şi îndrăzneala sa, se ştia 
cum se purtase în urmă cu treizeci şi şase de ore, în golful 
Melleah. Toată lumea îl primi foarte călduros. Apoi, prietenul său 
Petru şi căpitanul Kostrik îl conduseră să viziteze vasul, pe care 
dorea să-l cunoască în toate amănuntele. în timpul acesta, 
doctorul stătea de vorbă cu Măria despre fratele ei, într-un fel 
care o mişca profund. 

- Da !... E leit tatăl său, zicea ea. 

La propunerea pe care i-o făcu doctorul, fie de a rămîne pe 
bord până la sfârşitul expediției proiectate, fie de a se duce de-a 
dreptul la Antekirtta, unde se oferea s-o conducă chiar el, Maria 
îi ceru să-i îngăduie să-l însoţească în Sicilia. Rămase deci 
stabilit că ea se va folosi de timpul cât Ferrato rămânea în La 
Valetta, pentru ca să-şi mai aranje:e treburile, să-şi vândă cele 
cîteva lucruri care nu aveau pentru ea valoarea unor amintiri, 
să-şi adune în sfârşit puţinul ce-l avea, astfel ca în ajunul plecării 
să se poată instala în cabina ei. 


Doctorul nu-i ascunse Măriei planurile lui, pe care era hotărît 
să le ducă până la capăt. O parte din aceste planuri fuseseră 
înfăptuite, căci copiii lui Andrea Ferrato nu mai aveau să se 
îngrijească de acum încolo de soarta lor. Mai rămînea acum să 
dea de urma lui Silas Toronthal şi a lui Sarcany, pe de o parte, 
iar pe de altă parte să pună mâna pe Carpena, şi era sigur că va 
reuşi. cât priveşte pe primii doi, socotea că le va da de urmă 
prin Sicilia. cât despre Carpena, îi vor căuta şi pe el până îl vor 
găsi. 

Măria îi spuse atunci doctorului că ar dori să-i vorbească între 
patru ochi. 

- Ceea ce vreau să vă spun, zise ea, am găsit de cuviinţă că 
nu trebuie să afle fratele meu. Nu s-ar fi putut stăpâni, şi asta 
fără îndoială că ne-ar fi adus alte nenorociri. 

- În momentul acesta, Luigi vizitează restul echipajului, 
răspunse doctorul. Să coborim în salon. 
Măria, şi acolo vei putea vorbi în linişte, fără să-ţi fie teamă că 
te aude cineva. 
După ce uşa salonului fu închisă, cei doi luară loc pe o 
canapea, şi Maria zise: 

- Carpena e aici, domnule doctor. 

- La Malta ? 

- Da, de cîteva zile. 

- în La Valetta? 

- Chiar în Manderaggio, unde locuim noi. 

Doctorul fu în acelaşi timp foarte surprins şi foarte mulţumit de 
ceea ce afla. Apoi continuă: 

- Eşti sigură, Maria ? 

- sunt sigură ! Chipul lui mi-a rămas întipărit în minte. O sută 
de ani să fi trăit, şi tot l-aş fi recunoscut numaidecit !... E aici ! 

- Luigi nu ştie ? 

- Nu domnule doctor şi înţelegeţi desigur de ce n-am vrut să 
ştie. L-ar fi căutat, l-ar fi găsit pe acest Carpena, l-ar fi provocat, 
poate... 

- Foarte bine ai făcut. Maria. Numai mie îmi aparţine omul 
ăsta. Dar ce crezi, el te-a recunoscut? 

- Nu ştiu, răspunse Maria. L-am întîlnit de două sau de trei ori 
pe ulițele din Manderaggio, şi s-a întors să se uite după mine, 
oarecum bănuitor. Dacă cumva ma-a urmărit, dacă o fi întrebat 
pe cineva cum mă cheamă, înseamnă că ştie cine sunt. 


- Nu ţi-a vorbit niciodată ? 

- Niciodată. 

- Şi ştii cumva, Maria, de ce o fi venit în La Valetta. Ştii cumva 
ce învirte pe aici, de când a venit? 

- Tot ce pot să vă spun e că trăieşte printre oamenii cei mai 
stricaţi din Manderaggio. Zi şi noapte e prin cîrciumile cele mai 
deochiate, cu cei mai cunoscuţi pungaşi. Şi cum se pare că nu 
duce lipsă de bani, cred că umblă să-şi stringă o bandă de 
tâlhari de teapa lui, ca să dea vreo lovitură. 

- Pe aici ?... 

- Asta nu pot s-o ştiu, domnule doctor. 

- Nu face nimic, am s-o ştiu eu în acest moment, Petru intră 
în salon, urmat de tînărul pescar, şi convorbirea fu întreruptă. 

- Ce zici Luigi, întrebă doctorul Antekirtt, eşti mulţumit de 
ceea ce ai văzut ? 

- E un vas minunat! răspunse Luigi. 

- îmi pare bine că îţi place, zise doctorul, pentru că dumneata 
îl comanzi în calitate de secund, pînă când împrejurările vor face 
din dumneata chiar căpitanul lui 

- Oh, domnule doctor... 

- Dragul meu Luigi, zise Petru, când îl ai alături pe doctorul 
Antekirtt, să ştii că totul e cu putinţă. 

- Da, totul e cu putinţă, Petru, zise doctorul, dar spune mai 
degrabă că totul e cu putinţă cu ajutorul lui dumnezeu. 

Măria şi Luigi se despărţiră apoi de doctor şi de Petru, pentru 
a se întoarce la mica lor locuinţă. Rămase hotărit că Luigi nu-şi 
va începe serviciul decît după ce sora lui se va instala şi ea pe 
bord. Maria nu trebuia să rămînă singură în Manderaggio, căci 
se putea ca ticălosul acela de Carpena să fi recunoscut în ea pe 
fiica lui Andrea Ferrato. 

După ce fratele şi sora plecară, doctorul îl chemă pe Pescade, 
căruia voia să-i vorbească în prezenţa lui Petru Bâthory. Pescade 
sosi numaidecit, şi rămase în poziţia unui om gata să primească 
un ordin şi gata să-l execute. 

- Pescade, îi zise doctorul, am nevoie de tine. 

- De mine şi de Matifou? 

- Deocamdată numai de tine. 

- Şi ce trebuie să fac ? 

- Să cobori îndată pe uscat, şi să te duci în Manderaggio, unul 
din cartierele subterane din La Valetta, să-ţi iei acolo o locuinţă, 


o cameră, în vreo cocioabă, fie chiar şi în cel mai păcătos han de 
acolo. 

- Am înţeles. 

- Acolo, ai să urmăreşti toate mişcările unui om, pe care nu 
trebuie să-l scapi din ochi nici în ruptul capului. Dar nu trebuie 
să bănuiască nimeni că noi doi ne cunoaştem. Dacă e nevoie, ai 
să te deghizezi. 

- Lăsaţi, că mă pricep eu la astea ! 

- Mi s-a spus, continuă doctorul, că omul ăsta umblă să 
tocmească cu bani grei pe cei mai mari pungaşi din 
Manderaggio. Dar în slujba cui şi în ce scopAsta nu se ştie, şi 
asta trebuie s-o afli tu cât mai curînd. 

- Am să aflu. 

- După ce vei fi aflat despre ce e vorba, să nu te întorci pe 
bord, căci s-ar putea să fii urmărit. Să-mi trimiţi doar o vorbă, cu 
poşta, şi să-mi dai o întâlnire, seara, în capătul celălalt al 
cartierului La Senglea. Eu am să viu la întâlnire. 

- S-a făcut, zise Pescade. Dar cum să-l recunosc eu pe omul 
ăsta ? 

- N-o să-ţi fie greu! Eşti un băiat deştept şi mă bizui pe 
deşteptăciunea ta ! 

- Pot măcar să aflu cum îl cheamă pe domnul acesta ? 

- Carpena. 

La auzul acestui nume, Petru izbucni: 

- Cum !... Spaniolul ăsta e aici ? 

- Da, răspunse doctorul, locuieşte în acelaşi cartier în care i- 
am regăsit şi pe copiii lui Andrea Ferrato, pe care el l-a trimis la 
ocnă şi la moarte. 

Şi îi povesti tot ce aflase de la Maria. Pescade pricepu atunci 
cât era de urgent să descopere planurile ce le urzea spaniolul, 
care de bună seamă că punea la cale vreo ticăloşie, prin aceste 
ascunzişuri ale oraşului La Valetta. Peste un ceas, Pescade 
părăsi bordul. Pentru a nu putea fi bănuit, în caz că ar fi fost 
urmărit, începu mai întîi să hoinărească pe lunga Strada Reale, 
care duce de la Fortul Saint-Elme până în cartierul Floriana. 
Apoi, când se lăsară umbrele, se îndreptă spre Manderaggio. 

într-adevăr, pentru a aduna o bandă de ticăloşi, gata oricând 
să omoare sau să jefuiască, un loc mai bun ca harababura din 
acest oraş subteran nici că s-ar fi putut găsi. Erau aici oameni de 
toate soiurile, excroci din Orient şi din Occident, fugari de pe 


vasele de comerţ, dezertori de pe vasele de război, dar mai ales 
erau lepădături de maltezi, tilhari cunoscuţi în toată lumea, prin 
vinele cărora curgea încă sîngele acelor groaznici pirați de pe 
vremea incursiunilor maurilor. 

Carpena, însărcinat să găsească o duzină de oameni hotăriţi - 
hotăriţi la orice - nu putea aşadar să întîmpine aici decât 
greutatea de a alege între prea mulţi clienţi ce se prezentau. De 
aceea, tot timpul de când sosise umbla prin cîrciumile de pe 
ulițele cele mai păcătoase din Manderaggio, unde muşteriii săi 
veneau să-l caute. Aşa că, Pescade îl recunoscu fără nici o 
greutate; ceea ce era însă mai greu, era să afle pe seama cui 
lucra spaniolul, care îşi plătea oamenii cu bani gheaţă. 

Fireşte că banii aceştia nu puteau să fie banii lui. Cei cinci 
mii de florini, premiul pe care îl încasase după afacerea din 
Rovigno, îi tocase demult. Alungat din Istria de disprețul şi hula 
lumii, gonit din toate salinele de pe litoral, Carpena porni să 
colinde prin lume. După ce îşi cheltuise repede toţi banii, ajunse 
mai sărac decât fusese mai înainte. Ceea ce nu va mira pe 
nimeni, este faptul că acum se găsea în slujba unei temute 
bande de răufăcători, pentru care recruta un anumit număr de 
oameni, spre a-i înlocui pe cei de curînd trimişi la ştreang, în 
scopul acesta se afla el acum la Malta, şi mai cu seamă în 
cartierul Manderaggio. Dar, foarte prevăzător faţă de tovarăşii 
săi pe care îi tocmea cu plată, se ferea să le spună unde urma 
să-i ducă. De altfel, acestora puţin le păsa. S-ar fi dus şi la 
capătul pă- miîntului, numai să li se dea bani peşin şi să 
întrezărească ei un viitor strălucit de furturi şi de jafuri. Trebuie 
să spunem, aci, că nemernicul de Carpena a rămas ca trăsnit 
întîlnind-o pe Maria pe ulițele din Manderaggio. Deşi trecuseră 
cincisprezece ani, o recunoscuse numaidecit, aşa cum îl 
recunoscuse şi ea. Nu-i venea de loc la socoteală că ea ar fi 
putut afla pentru ce venise el aici, în La Valetta. 

Pescade trebuia deci să lucreze cu multă dibăcie, dacă voia 
să afle ceea ce doctorul ţinea atât de mult să ştie şi ceea ce, pe 
de altă parte, spaniolul tăinuia cuatâta grijă. Totuşi, Carpena 
căzu în curând în cursa lui Pescade. Şi cum să nu-l fi luat în 
seamă Carpena pe acest bandit atât de tînăr, care se ţinea scai 
de el, oare i se virise sub piele, care îi vorbea de sus, ca unul 
care e mândru că face parte din această faimoasă pleavă din 
Manderaggio, care se lăuda că are la activul său un dosar, din 


care cea mai neînsemnată pagină ar fi putut atrage după sine în 
Malta ştreangul, în Italia ghilotina, în Spania sugrumarea ; care 
le arăta cel mai profund dispreţ tuturor laşilor din cartier ce 
tremurau când vedeau un poliţist, în sfîrșit, un tip dat dracului 
Carpena, care se pricepea de minune la soiul ăsta de oameni, 
nu putea decit să-l preţuiască ! 

Din comedia aceasta atât de bine jucată rezultă că Pescade 
îşi atinsese ţinta, căci, în dimineaţa zilei de 26 august, doctorul 
Anlekirtt primi o scurtă notă, prin care i se clădea o întâlnire, în 
seara aceea, la marginea cartierului Senglea. în timpul ultimelor 
zile se lucrase foarte intens pe bordul vasului Ferrato. Peste trei 
zile cel mult, după terminarea reparațiilor şi aprovizionarea cu 
cărbuni, vasul putea porni în larg. 

Seara, doctorul se duse la locul indicat de Pescade. Era un fel 
de piaţă mică, cu arcade, aproape de şoseaua care înconjoară 
oraşul, la marginea cartierului. Era ora opt. în piaţă se mai 
găseau vreo cincizeci de persoane, căci tarabele nu se 
încinseseră încă. Doctorul se plimba printre aceşti oameni, 
bărbaţi şi femei, aproape toţi maltezi de origine, cînd, deodată, 
simţi că cineva îl apucă de braţ. 

Un derbedeu zdrenţăros şi cum nu se poate mai murdar, cu o 
pălărie veche şi ruptă pe cap, îi întinse o batistă, zicînd : 

- lată ce am şterpelit de la înălţimea voastră Altă dată, 
înălţimea voastră să-şi păzească buzunarele ! 

Era Pescade - cu neputinţă însă de recunoscut în halul în care 
era. 

- Diavole păcătos! zise doctorul. 

- Diavol, da !... Dar păcătos, nu, domnule doctor! 

Acesta îl recunoscu pe Pescade şi nu se putu stăpiîni să nu 
zâmbească. Apoi, fără nici o altă legătură, întrebă : 

- Şi Carpena ? 

- Se munceşte să adune vreo doisprezece dintre cei mai ai 
dracului tîlhari din Manderaggio. 

- Pentru cine ? 

- Pentru un oarecare Zirone ! 

Sicilianul Zirone, tovarăşul lui Sarcany? Ce legături puteau fi 
între aceşti nemernici şi Carpena ? 

lată la ce explicaţie se opri doctorul, şi desigur că nu se 
înşela: Trădarea spaniolului, care urma să ducă la arestarea 
fugarilor din Pisino, nu se putea să nu ajungă până la urechile lui 


Sarcany. Acesta, căutindu-l, desigur, şi găsindu-l în cea mai 
neagră sărăcie, a putut uşor face din el unul din acei agenţi în 
slujba bandei sale. Carpena avea să fie, aşadar, primul jalon pe 
un drum pe care de acum încolo doctorul nu va mai merge 
orbecăind. 

- Ştii în ce scop îi tocmeşte Carpena pe aceşti indivizi? î 
întrebă el pe Pescade. 

- Pentru o bandă care operează în Sicilia. 

- În Sicilia? Da... aşa e! Şi, în mod special, în ce parte a 
Siciliei ? 

- Tn părţile dinspre răsărit, între Siraeuza şi Catania. 

Hotărit lucru, le dăduse de urmă! 

- Cum ai reuşit să obţii aceste informaţii ?... 

- Chiar de la Carpena, cu care m-am împrietenit şi pe care îl 
prezint înălţimii voastre ! 

Drept răspuns, doctorul se mulţumi să dea din cap. 

- Acum, poţi să te întorci pe bord, zise el, şi să-ţi iei nişte 
haine mai ca lumea. 

- Ba de loc ! Astea îmi convin de minune ! 

- Şi de ce? 

- Pentru că am cinstea să fiu şi eu tilhar din banda sus-zisului 
Zirone 

- Prietene, răspunse doctorul, bagă bine de seamă ce faci ! 
Cu jocul ăsta, îţi pui în primejdie viaţa ! 

- în slujba dumneavoastră, domnule doctor, zise Pescade, vă 
sunt doar atât de îndatorat ! 

- Straşnic băiat ! 

- De altfel, fără să mă laud, sunt puţin cam şiret, şi am de 
gînd să-i bag pe toţi ticăloşii ăştia în sacul meu cu scamatorii ! 

Doctorul îşi dădea seama că, în aceste condiţii, ajutorul lui 
Pescade putea fi foarte folositor planurilor sale. Jucîndu-şi atât 
de bine rolul, inteligentul băiat izbutise să cîştige încrederea lui 
Carpena până într-atita, încât îi aflase şi secretele; aşa că 
trebuia lăsat să continue. 

După ce vorbiseră vreo cinci minute, doctorul şi Pescade se 
despărţiră, ca să nu fie văzuţi împreună. Pescade o luă pe cheiul 
din La Senglea, până la capăt, unde urcă într-o barcă şi se 
întoarse la Manderaggio. înainte ca el să fi ajuns acolo, doctorul 
Antekirtt se şi înapoiase pe bordul, steam-iahtului. îl puse la 


curent pe Petru Bâthory cu tot ce aflase. în acelaşi timp găsi că 
nu trebuia să-i ascundă nici lui Matifou faptul că, în interesul 
tuturora, Pescade se lansase într-o aventură destul de 
periculoasă. 
Uriaşul dădu din cap, deschise şi închise de trei ori la rînd 
palmele-i enorme. Apoi zise încet, ca pentru sine : 
- Să nu cumva să se atingă cineva de el... 
Cuvintele acestea spuneau mai mult decât ar fi putut spune 
Matifou, dacă ar fi avut talentul de a întocmi fraze lungi. 


VI. ÎN ÎMPREJURIMILE CATANIEI 


Dacă omul ar fi fost însărcinat să făurească, el, globul 
pământesc, fără îndoială că l-ar fi făcut rotund, ca la strung, 
întocmai ca o bilă de biliard, fără să-i lase nici un zgrunţure, nici 
o încreţitură. Dar Creatorul nu l-a făcut aşa. De aceea, pe coasta 
Siciliei, între Aci Reale şi Catania, se află pe minunatul litoral o 
sumedenie de capuri, de stînci, de grote şi de munţi. 

în această parte a Mării Tireniene începe strimtoarea 
Mesinei, al cărei țărm din faţă este încadrat de lanţul munţilor 
Calabriei. Strâmtoarea, coasta, munţii aceştia ce domină Etna 
erau tot atât de falnici pe vremea lui Homer ca şi azi. Dacă 
pădurea în care Enea l-a găsit pe Achemenide nu mai există azi, 
în schimb grota Galateei, grota lui Polifem, insulele Ciclopilor şi, 
ceva mai înspre nord, stîncile Scyllei şi Charybdei sunt tot acolo, 
pe locurile cunoscute din istorie, şi poţi cobori şi azi pe aceleaşi 
locuri pe care a debarcat şi eroul troian, când a venit aici să-şi 
întemeieze noul său regat. 

Trebuie să recunoaştem că uriaşul Polifem are la activul său 
isprăvi de felul acelora cu care uriaşul Matifou nu se poate 
mîndri. Dar Matifou are avantajul că este încă în viaţă, pe când 
Pofifem e mort de trei mii de ani, dacă cumva o fi existat 
vreodată, aşa cum afirmă Ulyssen. Căci, de fapt, Elisée Reclus e 
de părere că, probabil, acest faimos ciclop nu era decit vulcanul 
Etna, al cărui crater scânteiază în timpul erupţiilor ca un ochi 
imens în vîrful muntelui şi car; azvirle bucăţi de stînci uriaşe, ce 
devin apoi nişte ostroave, sau nişte stilici la suprafaţa apei, ca 
Faraglioni. Aceste Faraglioni, situate la cîteva sute de metri de 
țărm şi de drumul Cataniei, dublat acum de o cale ferată ce 
leagă Siraeuza de Messina, sunt vechile insule ale Ciclopilor. 


Grota lui Polifem nu e departe de aici, şi în tot lungul coastei 
răsună zgomotul asurzitor al mării izbindu-se de aceste văgăuni 
săpate în stâncile de bazalt. Chiar aici, în mijlocul acestor stînci, 
în seara zilei de 29 august, doi oameni, cărora farmecul 
amintirilor istorice nu le spunea nimic, vorbeau despre anumite 
lucruri pe care jandarmii sicilieni ar fi fost foarte bucuroşi să le 
audă. 

Unul din cei doi, care de cîteva minute pândea sosirea 
celuilalt, era Zirone. Celălalt, care apăruse venind pe drumul 
dinspre Catania, era Carpena. 

- în sfîrşit, bine că ai venit exclamă Zirone. Ai întîrziat cam 
mult! Am crezut că şi Malta a fost înghițită de ape ca insula lulia, 
vecina ei de pe vremuri, şi că ai ajuns să îngraşi acum thoninele 
şi bonicuşii din fundul Mediteranei ! 

După cum se vede, prietenul lui Saroany era tot aşa de 
vorbăreţ ca pe vremuri, cu toate că trecuseră de atunci 
cincisprezece ani, şi tot atît de neobrăzat ca şi atunci. Cu pălăria 
pe o ureche, pe umeri cu o pelerină cafenie, cu nişte jambiere 
strânse cu şireturi pînă la genunchi, se vedea cât de colo ce fel 
de om era, ce fel de om fusese totdeauna: un bandit. 

- N-am putut să mă întorc mai devreme, răspunse Carpena, 
şi chiar azi dimineaţă m-a lăsat pachebotul la Catania. 

- Ai venit împreună cu oamenii tăi ? 

- Da. 

- câţi ai? 

- Doisprezece. 

- Numai doisprezece ? 

- Da, dar unul şi unul! 

- sunt din Manderaggio ? 

- Ciîţiva din ei, şi mai ales maltezi. 

- Bună achiziţie, dar sunt cam puţini, răspunse Zirone, căci 
de cîteva luni nevoile sunt din ce în ce mai mari şi mai 
costisitoare! Jandarmii parcă mişună acum prin toată Sicilia, şi în 
curând vor fi cîtă frunză şi iarbă, în sfîrşit, dacă marfa e de bună 
calitate... 

- Cred şi eu, Zirone, zise Carpena, şi o să-i vezi când o să-i 
pui la încercare. Pe deasupra, am mai adus cu mine şi un băiat 
straşnic, un fost comediant de bilci, sprinten şi foarte şmecher, 
din care la nevoie am putea face şi o fală, şi care cred că ne va 
aduce servicii serioase. 


- Ce făcea la Malta ? 

- Şterpelea ceasuri când avea ocazie, sau, când nu găsea 
ceasuri, şterpelea batiste ! 

- Şi cum îl cheamă ? 

- Pescador. 

- Bine! zise Zirone. când o să-l punem la treabă o să vedem 
cîte parale face. Unde i-ai ascuns pe toţi ăia ? 

- La hanul Santa-Grotta, mai sus de Nicolosi. 

- Şi când o să-ţi reiei acolo funcţia de hangiu ? 

- Chiar de miine... 

- Ba chiar de astă-seară, răspunse Zirone, după ce voi primi 
şi eu instrucţiuni noi. Aştept aici să treacă trenul de Messina, 
aştept un bilet care o să-mi fie aruncat pe fereastra de la uşa 
vagonului din urmă. 

- Un bilet de la... el? 

- Da... de la el!... Din pricina însurătorii lui, care nu se mai 
face odată, mă sileşte să lucrez, ca să putem trăi! Ei darce nu 
faci pentru un tovarăş atit de straşnic ca el ? 

Deodată, dinspre Catania, se auzi un huruit îndepărtat, pe 
care însă nu-l puteai confunda cu zgomotul talazurilor. Era 
trenul pe care îl aştepta Zirone. Cei doi se căţărară atunci pe 
povimişul stâncos, şi în curând fură lângă calea ferată. 

Două fluierături, înainte de a intra într-un tunel scurt, 
anunţară apropierea trenului, care mergea foarte încet; în 
curînd, gâfâitul locomotivei se auzi tot mai tare, felinarele 
străpunseră întunericul cu lumina lor albă, făcînd să lucească 
şinele din faţă, pînă departe. 

Zirone urmărea foarte atent trenul, ale cărui vagoane se 
perindau la trei paşi în faţa lui. Cu puţin înainte ca ultimul vagon 
să ajungă în dreptul său, geamul se lăsă jos şi o femeie îşi 
scoase capul pe fereastră. când îl zări pe sicilian aşteptînd la 
postul său, aruncă iute o portocală, care se rostogoli la vreo 
zece paşi de Zirone. 

Această femeie era Namir, spioana lui Sarcany. Peste cîteva 
clipe nu se mai văzu; trenul dispăruse în direcţia Aci Reale. 
Zirone luă de jos portocala, sau mai bine zis cele două jumătăţi 
de portocală prinse laolaltă cu o sfoară, apoi, urmat de spaniol, 
se adăposti după o stincă înaltă. Acolo, Zirone aprinse o 
lanternă, desfăcu cojile portocalei şi scoase un bilet care 
cuprindea această înştiinţare: „ Speră să vă întîlnească la 


Nicolosi peste cinci sau şase zile. Păziţi-vă mai ales de un 
oarecare doctor Antekirtt " 

Fireşte că Sarcany aflase, pe când se găsea la Raguza, că 
acest personaj misterios, de care se ocupa atît de mult lumea 
curioasă, fusese de două ori în casa doamnei Bâthory. De aici o 
oarecare nelinişte la acest om, obişnuit să fie tot timpul cu ochii 
în patru. De aici şi înştiinţarea aceasta, pe care avea grijă să o 
trimită tovarăşului său Zirone, nu prin poştă, ci prin Namir. 

Acesta băgă biletul în buzunar, stânse lanterna şi îl întrebă pe 
Carpena : 

- Ai auzit vreodată vorbindu-se de un oarecare doctor 
Antekirtt ? 

- Nu, răspunse spaniolul, dar poate că Pescador îl cunoaşte! 
Băiatul ăsta dat naibii ştie tot! 

- O să vedem, zise Zirone. Ce crezi Carpena, nu ne temem să 
umblăm noaptea pe drumuri, nu-i aşa? 
- Mai bine noaptea decât ziua, Zirone ! 

- Da... ziua e plin de jandarmi peste tot! Atunci...la drum! 
înainte de ora trei trebuie să ajungem la hanul Santa-Grotta ! 

Şi, trecînd linia ferată, cei doi se înfundară pe potecile bine 
cunoscute de Zirone, ce străbăteau meleagurile dimprejurul 
Etnei. 

Acum optsprezece ani exista în Sicilia, şi în special la 
Palermo, capitala sa, o puternică bandă de răufăcători. Banda 
număra citeva mii de indivizi, legaţi între ei printr-un fel de rit 
francmasonic. Furtul şi contrabanda era obiectivul acestei 
asociaţii numită „Mafia", căreia mulţi comercianţi şi industriaşi îi 
plăteau un fel de impozit anual, ca să-şi poată vedea cit de cit, 
nestingheriţi, de afacerile lor. 

La data aceea - adică înainte de povestea cu conspirația din 
Triest - Sarcany şi Zirone erau dintre principalii membri ai 
Mafiei, şi nu dintre cei mai puţin zeloşi. Cu timpul, însă, din 
pricina unei mai bune administrații, măcar a oraşelor, dacă nu şi 
a satelor, această asociaţie începu să fie stingherită în acţiunile 
ei şi să o ducă mai prost. Impozitele şi veniturile se micşorară. 
Aşa că cei mai mulţi dintre asociaţi se despărţiră, căutînd în 
tâlhăria la drumul mare un mijloc de existenţă mai bun. 

în acest timp, regimul politic al Italiei se schimbase, în urma 
unificării ţării. Sicilia, ca şi celelalte provincii, avu aceeaşi soartă, 
trebui să se supună şi ea noilor legi, şi în special obligaţiilor legii 


recrutării. Răzvrătiţii care nu voiră să se supună legilor şi cei ce 
nu voiau să facă armata, toţi oamenii aceştia fără nici un 
scrupul, „mafiştii" şi alţii, se întovărăşiră în bande ce începură să 
jefuiască satele. 

Zirone era chiar şeful unei asemenea bande. Apoi, după ce 
toată partea din averea contelui Mathias Sandorf, ce-i revenise 
lui Sarcany ca răsplată a trădării lui, fu mîncată, cei doi îşi 
reluară vechea lor ocupaţie, aşteptind să se ivească o ocazie 
mai bună ca să se procopsească. Dar ocazia se ivise : era 
căsătoria lui Sarcany cu fata lui Silas Toronthal. Se ştie cum 
fusese zădărnicit acest plan şi în ce împrejurări. 

Ce regiune minunată pentru tâlhării era, chiar şi la această 
dată, Sicilia! Intr-o circumferință de şapte sute douăzeci de 
kilometri, între punctele acestui triunghi care proiectează la 
nord-est capul Faro, la vest capul Marsala, la sud-est, capul 
Passaro, străvechea Trinacria cuprinde nişte lanţuri de munţi, 
Pelorele şi Nebrodele, un grup vulcanic independent, Etna, 
Giarella, Cântară, Platani, torenţi, văi, şesuri, oraşe cu foarte 
proaste căi de comunicaţie între ele, târguri ale căror 
împrejurimi sunt destul de sărace, sate pierdute printre stânci şi 
în care cu greu poţi ajunge, mănăstiri izolate în trecători sau pe 
creste de munţi, în sfârşit o mulţime de refugii în care te poţi 
adăposti, şi o sumedenie de golfuleţe, unde marea îţi oferă mii 
de prilejuri de a fugi. Acest petic de pămînt, această Sicilie, este, 
în mie, un rezumat al globului pămîntesc, în care găseşti tot ce 
vrei: munţi, vulcani, văi, cîmpii, fluvii, rîuri, lacuri, torenţi, oraşe, 
sate, cătune, porturi, golfuri, promontorii, capuri, stînci - toate 
astea la dispoziţia unei populaţii de aproape două milioane de 
locuitori, răspîndită pe o suprafaţă de douăzeci şi şase de mii de 
kilometri pătraţi. 

Putea oare să existe un loc mai prielnic pentru ispravile 
banditeşti? De aceea, cu toate că numărul bandiţilor tindea să 
se micşoreze, cu toate că banditul sicilian, ca şi cel calabrez par 
că şi-au trăit traiul, că sunt alungaţi - cel puţin din literatura 
modernă ! - în fine, deşi oamenii încep să-şi dea seama că 
munca e mai rentabilă decât furtul, e bine ca drumeţii să nu se 
aventureze prin aceste ţinuturi, dragi lui Cacus 1 şi 
binecuviîntate de Mercur2, fără să ia măsuri de precauţie. 

Totuşi, în ultimii ani, jandarmeria siciliană, tot timpul trează, 
tot timpul în gardă, făcuse prin regiunile răsăritene citeva 


expediţii încununate de succes. Mai multe bande, care căzuseră 
în capcană, fuseseră în bună parte distruse. Printre altele şi 
banda lui Zirone, care nu mai număra acum decât vreo treizeci 
de oameni. De aceea se hotărise el să-şi mai împrospăteze 
banda şi cu alte elemente, în special cu maltezi. Ştia că prin 
tavernele din Manderaggio, pe care odinioară le frecventase şi 
el, borfaşi fără lucru se găseau cu sutele. De aceea se dusese 
Carpena în La Valetta, şi dacă nu adusese decât doisprezece 
oameni, cel puţin aceştia erau aleşi pe sprânceană. 

Nu e nici o mirare că spaniolul i se arăta atât de devotat lui 
Zirone. îi convenea de minune meseria asta ; dar cum era laş 
din fire, se expunea cât mai rar în primele rînduri, unde prea era 
mare primejdia. El se mulțumea doar să pregătească loviturile, 
să facă planurile şi să îndeplinească funcţia de cîrciumar, în 
această tavernă din Santa-Grotta, acest groaznic cuib de hoţi, 
pierdut pe undeva pe la poalele vulcanului. 

Bineînţeles că Sarcany şi Zirone cunoşteau, din viaţa lui 
Carpena, toată povestea în legătură cu Andrea Ferrato; în 
schimb, Carpena nu ştia nimic despre afacerea din Triest. 
Credea pur şi simplu că intrase în legături cu nişte bandiți 
cumsecade, care de ani de zile îşi fac meseria prin munţii 
Siciliei. 

în tot timpul acestui drum de opt mile, de la şuncile lui 
Polifern şi până la Nicolosi, Zirone şi Carpena nu avură nici o 
întâlnire neplăcută, adică nu întâlniră nici un jandarm în cale. 
Mergeau pe nişte poteci destul de anevoioase, printre vii, printre 
livezi de măslini, de portocali, de chitri, printre dumbrăvi de 
frasini, de stejari şi smochini. Uneori o luau prin albiile pâraielor 
secate, care, văzute de departe, par nişte drumuri pietruite, clar 
nebătătorite încă de tăvălugul compresorului. Sicilianul şi 
spaniolul trecură prin satele San GiO'Vanni şi Tramestieri, care 
se află la o mare înălţime deasupra nivelului Mediteranei. Pe la 
orele zece şi jumătate ajunseră la Nicolosi - un tîrg aşezat în 
mijlocul unui cazan imens, adăpostit înspre nord şi vest de 
conurile eruptive ale Montpilierilor, ale muntelui Rossi şi ale 
Serrei Pizzuta. 

în acest tîrg se găsesc şase biserici, o mănăstire închinată 
sfintului Nicolo d'Arena şi două hanuri, ceea ce arată îndeosebi 
importanţa sa. Dar Zirone şi Carpena n-aveau ce căuta la aceste 
două hanuri. Cârciuma de la Santa-Grotta îi aştepta la un ceas 


de drum, întruna din trecătorile cele mai întunecoase ale 
masivului Etnei. Ajunseră acolo, înainte ca orologiile din 
turnurile bisericilor din Nicolosi să bată miezul nopţii. 

La taverna Santa-Grotta toată lumea era trează. Oamenii 
cinau, într-o hărmălaie de strigăte şi de înjurături. Aici erau 
strânşi toţi indivizii angajaţi de Carpena, cărora un bătrân din 
bandă, numit Benito - un nume înadins ales, pentru că era 
tocmai contrar firii sale - le făcea onorurile casei. Restul bandei, 
vreo patruzeci de munteni şi de dezertori, se găsea acum la 
vreo douăzeci de mile spre vest, operind pe celălalt versant al 
Etnei; trebuiau să vină şi ei în curînd aici. Aşa că la Santa-Grota 
nu erau decât cei doisprezece maltezi, aduşi de spaniol. Peste 
toată hărmălaia aceasta de înjurături şi de glasuri ce se lăudau 
cu isprăvile lor se auzea vocea lui Pescado adică a lui Pescade. 
Dar în acelaşi timp flăcăul trăgea cu urechea, observa totul, îşi 
întipărea bine in minte tot ce îi putea fi de vreun folos. Astfel 
reţinu el un cuvint, pe care îl rosti Benito, adresîndu-se 
musafirilor săi, ca să mai potolească larma, cu puţin înainte de 
venirea lui Carpena şi a lui Zirone. 

- Mai tăceţi din gură, maltezii dracului, mai tăceţi din gură ! 
O să vă audă din Cassone, unde comisarul central, binevoitorul 
chestor al provinciei, a trimis un detaşament de carabinieri ! 

Amenințarea era făcută în glumă, căci Cassone era destul de 
departe de Santa-Grotta. Dar noii veniţi crezură că larma lor 
putea fi într-adevăr auzită de carabinieri, cum se numesc 
jandarmii pe aici. Aşa că gălăgia se mai potoli ; oamenii 
continuau însă să golească carafele cu vinişorul acela de Etna, 
pe care Benito le umplea mereu, pentru a le ura bun venit într- 
un cuvînt, cu toţii erau mai mult sau mai puţin beţi, când uşa 
cîrciumii se deschise. 

- Straşnici băieţi ! exclamă Zirone, intrînd. Carpena a dat o 
lovitură bună, iar Benito văd că ştie ce are de făcut! 

- Mureau de sete oamenii ăştia, răspunse Benito. 

- Şi cum moartea asta e cea mai grozavă, urmă Zirone, 
râzînd, ai voit să-i cruţi . Bravo! Acuma, să se ducă să doarmă! 
Miine, vom face cunoştinţă ! 

- De ce să mai aşteptăm până miine? zise unul din ei. 

- Pentru că acumsunteţi prea chercheliţi, ca să ne putem 

înţelege şi să ascultați, răspunse Zirone. 


- Chercheliţi !... Auzi vorbă !... Chercheliţi !... Pentru că am 
golit cîteva sticle de poşircă de-a voastră, noi care suntem 
obişnuiţi cu ginul şi cu whisky-ul din cîrciumile noastre din 
Manderaggio! 

- Care e ăla? întrebă Zirone. 

- E împieliţatul de Pescador! răspunse Carpena. 

- Care e ălaîntrebă Pescador la rândul său, arătându-l pe 
sicilian. 

- E Zirone, răspunse Carpena. 

Zirone îl privi cu atenţie pe tînărul borfaş, pe care Carpena i-l 
lăudase ati'ta şi care se arăta a fi atât de dezgheţat. Găsi, fără 
îndoială, că are o mutră inteligentă şi îndrăzneață, căci dădu din 
cap a încuviinţare. Apoi, adresîndu-se lui Pescador : 

- Aşadar, ai băut şi tu ca ceilalţi ! 

- Mai mult ca ceilalţi ! 

- Şi eşti încă treaz ? 

- Păi, doar n-o să mă ameţesc numai cu atâta ! 

- la ascultă, băiete, urmă Zirone, mi-a spus Carpena că ai 
putea să-mi dai o lămurire, de care aş avea nevoie. 

- Numai aşa, pe gratis ?... 

- Ei bine, iată ! 

Şi Zirone îi aruncă o jumătate de piastru, pe care Pescador, 
ca un scamator de meserie, îl şi făcu să dispară cât ai clipi din 
ochi în buzunarul vestei. 

- E dat naibii ! zise Zirone. 

- Tare dat naibii, răspunse Pescador. la să vedem, despre ce 
e vorba ? 

- Cunoşti bine Malta ? 

- Şi Malta, şi Italia, şi Istria, şi Dalmația, şi Adriatica, răspunse 
Pescador. 

- Ai călătorit ?... 

- Mult, dar pe buzunarul meu ! 

- Te sfătuiesc să nici nu călătoreşti vreodată altfel, căci când 
îţi plăteşte guvernul drumul... 

- ...Te costă prea scump, răspunse Pescador. 

- întocmai, zise Zirone, încântat de acest tovarăş nou care 
măcar putea să stea de vorbă. 

- Şi mai departe ?... urmă inteligentul băiat. 


- Mai departe, iată despre ce este vorba : în timpul 
numeroaselor tale călătorii, Pescador, ai auzit vreodată 
vorbindu-se de un anume doctor Antekirtt ? 

Cu toată agerimea sa, Pescade nu se aştepta la o „bombă" 
ca asta. Dar fu de ajuns de stăpân pe sine, ca să-şi ascundă 
uimirea. Cum de putuse Zirone, el care nu fusese la Raguza cînd 
sosise acolo Savarena, şi nici la Malta, în timp ce Ferrafci era 
ancorat acolo, cum de auzise despre doctor şi chiar să-i afle 
numele ? 

Cu mintea lui ageră, însă, înţelese numaidecât că răspunsul 
său putea să-i fie de folos; aşa că, fără să şovăiască, zise : 

- De doctorul AntekrittFireşte că am auzit !...Pe tot întinsul 
Mediteranei numai de el se vorbeşte ! 

- L-ai văzut vreodată ? 

- Niciodată ! 

- Dar ştii cine e doctorul ăsta ? 

- Un biet om, un arhimilionar, se zice, care nu umblă 
niciodată fără să aibă cite un milion în fiecare buzunar... şi haina 
sa de voiaj are cel puţin şase buzunare. Un nenorocit, care 
trebuie să facă medicină ca un amator, aci pe goeleta lui, aci pe 
steam-iahtul său, şi oare-ţi dă numaidecit leacuri pentru oricare 
din cele douăzeci şi două de mii de boli cu care natura l-a dăruit 
peom! 

în Pescade se trezea acum iarăşi măscăriciul de altădată ; 
pălăvrăgeala lui îl uimea atât pe Zirone, cât şi pe Carpena, care 
părea că spune: „Ce zici? Grozavă achiziţie " 

Pescade făcu, după ce aprinse o ţigară, scoțând parcă fumul 
în acelaşi timp pe nas, pe ochi şi chiar pe urechi. 

- Aşadar, zici că doctorul ăsta e bogat întrebă Zirone. 

- Aşa de bogat, că ar putea cumpăra toată Sicilia, ca să-şi 
facă din ea o grădină englezească, răspunse Pescade. Apoi, 
socotind că venise momentul potrivit ca să-i dea lui Zirone ideea 
acelui plan, a cărui înfăptuire o urmărea flăcăul, zise: 

- Uite ce. e, căpitane Zirone. Dacă nu l-am văzut niciodată 
pe acest doctor Antekirtt, în schimb i-am văzut unul din iahturi, 
căci se zice că are o flotilă întreagă, pentru plimbările lui pe 
mare. 

- Unul din iahturile lui ? 


- Da, vasul său Ferraio. Un vas minunat, cu care mi-ar 
plăcea grozav să fac nişte excursii prin golful Neapole, cu una 
sau două prințese alături, alese pe sprânceană ! 

- Unde ai văzut iahtul acela ? 

- La Malta, răspunse Pescade. 

- când ? 

- Alaltăieri, în La Valetta, când ne-am îmbarcat noi, cu 
sergentul nostru Carpena, era încă ancorat în portul militar. Dar 
se spunea că va pleca cu douăzeci şi patru de ore în urma 
noastră. 

- Unde? 

- Chiar în Sicilia, la Catania. 

- La Catania, făcu Zirone. 

Coincidenţa aceasta între plecarea doctorului Antekirtt şi 
înştiinţarea pe care o primise de a se păzi de el nu putea decât 
să-l pună pe gînduri pe Zirone. Pescade pricepu că în mintea lui 
Zirone se frămînta un gînd ascuns, dar ce fel de gindNeputind 
ghici, se hotări să-l iscodească mai îndeaproape. 

Zirone zise : 

- Ce dracu vrea să facă aici în Sicilia afurisitul ăsta de doctor, 
şi tocmai la Catania ? 

- Ei, asta-i bună! Vine să viziteze oraşul! Vine să urce pe Etna! 
Vine să se plimbe, ca orice călător bogat ! 

- Pescador, zise Zirone în mintea căruia din când în când 
încolţea cîte o bănuială, se pare că ştii prea multe lucruri despre 
omul ăsta ! 

- Nu mai multe decât aş fi în stare să fac, dacă mi s-ar ivi 
prilejul, răspunse Pescade. 

- Ce vrei să spui ? 

- Că dacă doctorul Antekirtt va veni să se plimbe, după cite 
se pare, pe pământurile noastre, ar trebui ca înălţimea sa să ne 
plătească o taxă grasă de trecere. 

- Zău, făcu Zirone. 

- Şi dacă treaba asta n-o să-l coste decât un milion sau două, 
înseamnă că a scăpat ieftin ! 

- Crezi ? 

- Şi în cazul ăsta, înseamnă că Zirone şi prietenii săi au fost 
nişte mari nătărăi! 

- Bine, făcu Zirone râzînd. Acum, după ce ne-ai făcut 
complimentul acesta, te poţi duce la culcare. 


- Aşa şi fac, căpitane, răspunse Pescade, dar ştiu de pe acum 
ce am să visez. 

- Ce ai să visezi ? 

- Milioanele doctorului Antekirtt... un vis de aur, în toată 
legea! 

Apoi, după ce mai aruncă un fum de ţigară, se duse la ceilalţi 
tovarăşi ai săi, în şura hanului, în timp ce Carpena intra în odaia 
lui. 

Dar isteţul băiat, în loc să doarmă, începu să cumpănească 
tot ce făcuse şi spusese. Din moment ce Zirone ii vorbise, spre 
marea lui uimire, de doctorul Antekirtt, oare făcuse bine ceea ce 
făcuse. Să vedem ! 

Venind în Sicilia, doctorul spera să-l găsească aici pe Sarcany 
şi, în caz că erau împreună, pe Silas Toronthal, ceea ce era cu 
putinţă, căci amîndoi părăsiseră Raguza. în lipsa lui Sarcany, se 
gîndea să pună mîna măcar pe Zirone, apoi, prin promisiuni sau 
ameninţări, să-l facă să spună unde se găseau Sarcany şi Silas 
Toronthal. Acesta era planul său; iată, acum, cum voia să-l pună 
în aplicare: în tinereţea sa, doctorul vizitase de mai multe ori 
Sicilia, şi în special regiunea Htnei. Cunoştea diferitele drumuri 
pe care o luau excursioniştii, dintre care drumul cel mai umblat 
trece pe lângă casa zidită la poalele conului'central, şi care se 
cheamă casa englezilor - „Casa Inglese". 

Ori, în acest timp, banda lui Zirone, căreia Carpena îi 
adusese întăriri din Malta, cutreiera povimişurile Etnei. Era deci 
sigur că sosirea unui personaj atit de celebru ca doctorul 
Antekirti va produce obişnuitul efect. Şi cum doctorul va face 
tuturor cunoscută intenţia sa de a urca pe Etna, era tot aşa de 
sigur că Zirone va afla, mai ales cu ajutorul lui Pescade. După 
cum am văzut, începutul fusese chiar foarte uşor, căci Zirone 
fusese acela care îl întrebase întîi pe Pescador despre doctor. 
lată acum ce cursă voia el să-i întindă lui Zirone, cursă în care 
se putea foarte uşor să cadă. 

în ajunul zilei când doctorul trebuia să pornească să urce 
vulcanul, doisprezece oameni de pe Ferrato, bine înarmaţi, se 
vor duce în taină la Casa Inglese. A doua zi, însoţit de Lingi, de 
Petru şi de o călăuză, doctorul va pleca din Catania, pe drumul 
obişnuit, astfel ca să ajungă la Casa Inglese către ora opt seara, 
şi să înopteze acolo. Aşa fac toţi turiştii care vor să vadă de sus 
de pe Etna răsăritul soarelui şi toţi munţii Calabriei. Acest loc de 


popas, situat la trei mii de metri deasupra nivelului mării, se 
datoreşte cîtorva gentlemeni, iubitori de confort, (n. a.). 

Fără nici o îndoială că Zirone, îndemnat de Pescade, va 
căuta să-l înhaţe pe doctorul Antekirtt, crezîind că n-au de-a face 
decât cu el şi cu cei doi însoțitori ai lui. Dar când vor ajunge la 
Casa Inglese, Zirone va fi luat în primire de marinarii de pe 
Ferrato, fără să mai poată opune nici o rezistenţă. 

Pescade, cunoscând acest plan, se folosise deci în mod 
fericit de împrejurări, pentru a-i băga în cap lui Zirone idee a de 
a pune mâna pe doctorul Antekirtt - o pradă bogată, pentru 
răscumpărarea căruia va putea lua bani grei, şi, în acelaşi timp, 
ţinea seama şi de înştiinţarea pe care o primise. De altfel, dacă 
era vorba să se păzească de acest om, oare nu era mai bine să 
se asigure de el, să-l aibă la mână, chiar de ar fi trebuit să 
piardă banii pe care i-ar fi putut lua drept preţ de răscumpărare. 
Aceasta era hotărârea pe care o luase Zirone, aşteptind noi 
instrucţiuni de la Sarcany. 

Dar pentru a fi mai sigur de reuşită, şi în lipsa bandei sale pe. 
care în momentul acela n-o avea la îndemînă, plănuia să ducă la 
bun sfârşit această ispravă cu ajutorul maltezilor lui Carpena, 
ceea ce, de altminteri, nu-l putea îngrijora pe Pescade, pentru 
că aceşti doisprezece răufăcători n-ar fi putut ţine piept 
oamenilor de pe Ferrato. Dar Zirone nu făcea nimic la 
întâmplare. Deoarece, după spusele lui Pescador, steam-iahtul 
trebuia să sosească a doua zi, părăsi în zori taverna din Santa- 
Grotta şi se duse la Catiania. Nu-l cunoştea nimeni, aşa că nu 
era nici o primejdie. 

Steam-iahtul ancorase de cîteva ceasuri. Dar nu acostase 
lângă chei, întotdeauna tixit de vase, ci în fundul unui fel de 
avanport, între zăgazul dinspre nord şi un masiv enorm de lavă 
negricioasă, pe care erupția din 1669 o împinsese până în mare. 
încă de pe când se crăpase de ziuă, Matifou şi unsprezece 
oameni din echipaj, sub conducerea lui Luigi, debarcaseră în 
Catania, de unde porniră apoi, unul cîte unul, înspre Casa 
Inglese. Prin urmare, Zirone nu ştia nimic de această debarcare; 
şi, cum Ferrato era ancorat la vreo două sute de metri de țărm, 
nu putu nici să observe ce se petrecea pe bord. 

Către ora şase seara, o barcă aduse pe chei doi pasageri de 
pe steam-iaht. Erau doctorul şi Petru Bâthory. Aceştia, mergând 
pe Via Stesicoro şi pe Strada Etna, se îndreptară înspre 


minunatul parc Bellini, poate unul dintre cele mai frumoase 
parcuri din Europa, cu tufişurile sale de flori, cu povârnişurile 
sale capricioase, cu terasele sale umbrite de pomi înalţi, cu 
apele sale curgătoare şi cu măreţul vulcan înălţindu-se în zare, 
cu creştetul învăluit într-un nor de aburi. 

Zirone îi urmărise pe cei doi pasageri, fiind sigur că unul din 
ei era doctorul Antekirtt. Făcu chiar în aşa fel, încât să se 
apropie mai mult de ei, prin îmbulzeala aceasta de lume, atrasă 
de muzica din parcul Bellini. Dar doctorul şi Petru observaseră 
manevrele acestui individ suspect. Dacă ăsta era Zirone, era 
într-adevăr o ocazie minunată de a-l atrage de-a binelea în 
cursa ce i-o pregătiseră. 

De aceea, către orele unsprezece seara, când cei doi 
părăseau grădina întorcîndu-se pe bord, doctorul îi spuse lui 
Petru, cu voce tare: 

- Da, ne-am înţeles. Plecăm miine, şi vom dormi la Casa 
Inglese. 

Desigur că spionul aflase tot ce voia să ştie, căci numaidecit 
se şi făcuse nevăzut. 


VII. CASA INGLESE 


A doua zi, pe la ora unu după-amiază, doctorul şi Petru 
Bâthory se pregătiră să părăsească bordul. înainte de a cobori în 
barcă, doctorul îi spuse căpitanului Kostrik să supravegheze 
sosirea Electricului 2, care era aşteptat să vină dintr-un moment 
în tr-altul, şi să-l trimită în largul Faraglionilor, adică a stîncilor 
lui Polifem. Dacă planul reuşea, dacă Sarcany, sau măcar Zirone 
şi Carpena erau prinşi, trebuia ca vasul acesta rapid să fie gata 
să-i ducă în Antekirlta, unde doctorul voia să-i aibă sub mână pe 
trădătorii din Triest şi Rovigno. Barca porni. Peste cîteva minute 
ajunseră la una din scările cheiului din Catania. Doctorul 
Antekirtt şi Petru erau îmbrăcaţi ca nişte turişti care trebuiau să 
înfrunte o temperatură ce poate cobori până la şapte sau opt 
grade sub zero, când la nivelul mării temperatura este de plus 
treizeci de grade. O călăuză de la secţia Clubului Alpin, de pe 
strada Lincoln nr. 17, îi aştepta cu caii, care, la Nicolosi, urmau 
să fie înlocuiţi cu catîri, dobitoacele acelea cu mersul atât de 
sigur şi de neobosit. 


Oraşul Catania, destul de îngust faţă de lungimea sa, îl 
străbătură repede. Nimic nu-i dădea de bănuit doctorului că ar fi 
spionaţi şi urmăriţi. După ce o luară pe drumul ce ducea spre 
Belvedere, începură să urce cele dintîi pante ale masivului Etna, 
căruia sicilienii îi spun Mongibello şi al cărui diametru nu e mai 
mic de douăzeci şi cinci de mile. Drumul era foarte prost şi 
întortocheat. Ocolea mereu scurgerile de lavă împietrită, rocile 
bazaltice, solidificate în urmă cu milioane de ani, sau rîpele 
secate acum, dar care primăvara se schimbă în torenţi vijelioşi - 
totul într-o regiune de pădure, cu măslini, portocali, roşcovi, 
frasini, viţă de vie, ale cărei curmeie se căţăraţi printre crengile 
pomilor din jur. Aceasta este una din cele trei zone ce alcătuiesc 
vegetaţia acestui vulcan, acestui „munte al Focului", cum 
traduceau fenicienii cuvintul Etna, sau „acest cui al pământului 
şi stilp al cerului", cum îi spuneau geologii unei epoci în care 
ştiinţa geologiei nu exista încă. După două ceasuri de mers, în 
timpul unui popas de cîteva minute, mai necesar cailor decât 
călăreţilor. Doctorul şi cu Petru putură admira la picioarele lor 
oraşul Catania, acest minunat rival al oraşului Palermo, care 
numără nu mai puţin de optzeci şi cinci de mii de suflete. Mai 
întâi, liniile străzilor sale principale, ce merg paralel cu cheiul, 
apoi  clopotniţele şi cupolele celor o sută de biserici, 
numeroasele şi pitoreştile sale mînăstiri, casele sale în stilul cam 
încărcat al secolului al XVII-lea, şi totul încercuit în cel mai 
fermecător cordon de arbori înverziţi care înconjoară vreun oraş. 
Apoi, mai departe, portul, căruia Etna a avut grijă să-i 
construiască diguri naturale, după ce l-a acoperit în bună parte, 
în timpul acelei îngrozitoare erupții din 1669, care a distrus 
paisprezece oraşe şi sate, făcînd optsprezece mii de victime 
omeneşti, revărsînd peste cîmpie mai bine de un miliard de 
metri cubi de lavă. De altfel, dacă Etina e mai puţin agitat acum 
în secolul al XIX-lea, este pentru că are pe deplin dreptul la 
odihnă. De la începutul erei creştine a avut peste treizeci de 
erupții. Dacă Sicilia totuşi a rezistat, înseamnă că temelia insulei 
e foarte solidă. De altminteri, trebuie să observăm că vulcanul 
nu şi-a făcut un crater permanent, ci mereu îşi schimbă 
craterele, după toane. Muntele crapă acolo unde se dezvoltă 
unul di,n acele accese prin care răbufneşte focul şi se prelinge 
toată lava adunată în rărunchii muntelui. Aşa se explică toată 
sumedenia aceasta de vulcani mai mici: Monte Rossi, format în 


decurs de trei luni pe o înălţime de o sută treizeci şi şapte de 
metri de nisipurile şi zgura din 1669; apoi Frumento, Simoni, 
Stornello, Crisinco, asemenea unor mici clopotniţe împrejurul 
unui dom de catedrală, fără să mai socotim şi craterele din 
1809, 1811, 1819, 1838, 1852, 1865, 1879, ale căror pâlnii 
găuresc flancurile conului central, asemenea unor căsuțe de 
fagure. După ce trecură de cătunul Belvedere, călăuza o luă pe 
o potecă mai scurtă, ca să ajungă pe drumul Tramestieri, 
aproape de cel care duce la Nicoloisi. Mergeau încă tot prin 
prima zonă de vegetaţie a masivului care se întinde până 
aproape de târgul acesta, la o altitudine de două mii o sută 
douăzeci de picioare. Pe la ora patru după-amiază, fără să fi 
întîlnit nici lupi, nici mistreți de-a lungul celor cincisprezece 
kilometri cât făcuseră de la Catania, zăriră şi orăşelul Nicolosi. 
Mai aveau încă douăzeci de kilometri până să ajungă la Casa 
Inglese. 

- Cât timp doreşte înălţimea voastră să ne oprim aici? întrebă 
călăuza. 

- Cât mai puţin, răspunse doctorul, pentru că aş vrea să 
ajungem acolo astă-seară pe la nouă. 

- Patruzeci de minute, se poate ? 

- Bine, fie şi patruzeci de minute! 

Era de ajuns ca să îmbuce ceva, într-unul din cele două 
hanuri ale târgului, care mai salvează puţin reputaţia culinară a 
birturilor din Sicilia. Lucrul acesta se cuvine spus spre cinstea 
celor trei mii de locuitori din Nicolosi, socotind în acest număr şi 
pe cerşetorii de care e plin tîrgul. Drumeţii mîncară o friptură de 
ied, nişte fructe, struguri, portocale şi rodii, apoi luări; un vin de 
San Placido, din viile din împrejurimile Cataniei. sunt multe 
oraşe, mai mari, în Italia, în crucim hangiu cu greu ar putea să 
ofere musafirilor săi atîtea bunătăţi. 

înainte de ora cinci, doctorul, Petru şi călăuza, călări pe 
catîri, continuară urcuşul, străbătind a doua zonă a masivului, 
zona forestieră. Aceasta însă nu înseamnă că aici pădurea ar fi 
fost mai deasă, căci tăietorii distrug, ca peste tot, străvechii şi 
minunaţii codri, din care nu va mai rămîne în curând decât 
amintirea. Totuşi, ici-colo, de-a lungul coastelor de lavă. pe 
marginea prăpăstiilor, vezi dumbrăvi întregi sau măcar grupuri 
de fagi, de stejari, de smochini cu frunzele aproape negre, apoi, 
ceva mai sus, brazi, pini şi mesteceni. Chiar şi cenuşa aceasta, 


amestecată cu puţină humă, face să crească suprafeţe mari de 
ferigi, de frăsinele, de nalbe, sau covoare întinse de muşchi. 

Către ora opt seara, doctorul şi cu Petru ajunseseră la o 
altitudine de trei mii de metri, aproape de limita zăpezilor 
veşnice. Pe coastele Etnei este atât de multă zăpadă, încât ar 
putea aproviziona toată Italia şi Sicilia. 

Era regiunea lavei negre, a cenuşei, a zgurei, întinzîndu-se 
dincolo de imensa vale, de imensa căldare de formă eliptică 
numită Vallc del Bove. Trebuiră să ocolească stâncile abrupte, 
înalte de o mie pînă la trei mii de picioare, care se vedea- că 
erau formate din straturi de trachit şi de bazalt, asupra cărora 
vremea n-a avut nici o putere. 

în faţă se înălța conul propriu-zis al vulcanului acoperit ici- 
colo de petice de verdeață, de întinderi de fanerogame. Această 
parte centrală şi rotundă ca o cocoaşă, formând ea singură un 
munte - Pelia pe Ossa - îşi înalţă piscul până la o înălţime de 
trei mii trei sute şaisprezece metri deasupra nivelului mării. 

Terenul începea acum să se clatine sub picioare. Vibraţiile 
provocate de tulburările vulcanice din adincuri, care frămîntă 
neîncetat masivul Etnei, se simțeau puternic sub stratul de 
zăpadă. Aburii sulfuroşi ce ieşeau din gura vulcanului şi pe care 
vîntul îi împrăştia înspre orificiul craterului coborau uneori până 
la baza conului, şi o puzderie de grăunţe de zgură, asemenea 
cocsului incandescent, cădeau pe covorul alburiu al zăpezii şi se 
stingeau sfârâind. 

Temperatura era foarte scăzută acum - citeva grade sub zero 
- şi drumeţii respirau foarte greu din pricina aerului rar. Trebuiră 
să se învelească strâns în mantalele lor. Un vânt tăios ridica de 
pe jos zăpada prăfuită, învârtejind-o în aer. De la înălţimea 
aceasta se putea vedea, mai jos de gura de foc a vulcanului din 
care ieşeau flăcări jucăuşe, alte cratere secundare, sub Munţi 
din Grecia. Legenda spune că uriaşii, revoltîndu-se împotriva lui 
Zeus şi voind să se Urce în cer, au aşezat în acest scop muntele 
Pelion peste muntele Ossa. (n. t.), 

Fatare strimte sau puțuri întunecate, în fundul cărora 
sforăiau flăcările subpămintene. Se auzea apoi un vuiet 
continuu, ca izbucnirile năprasnice ale unui uragan, ca şi cum 
aburii supraîncălziţi dintr-un cazan uriaş ar fi forţat supapele. Nu 
era vorba, totuşi," de o erupție, ci toată frămîntarea aceasta 
care se simţea pornind din măruntaiele muntelui era produsă de 


bubuiturile craterului superior şi al gurilor vulcanice care 
găureau conul. 

Se făcuse ora nouă. Pe cer scînteiau mii de stele, pe care 
densitatea redusă a atmosferei la această înălţime le făceau şi 
mai scînteietoare. înspre apus, cornul lunei se îneca în apele 
Mării Eoliene. Dacă muntele acesta n-ar fi fost un vulcan în 
activitate, liniştea şi seninătatea nopţii ar fi fost sublime. 

- Cred că am ajuns, nu-i aşazise doctorul. 

- Da, iată Casa Inglese, răspunse călăuza. Şi-i arătă un 
perete, găurit de două ferestre şi de o uşă, o clădire aşezată în 
aşa fel, încât era apărată de zăpadă, la vreo cincizeci de paşi 
spre stînga, adică la patru sute douăzeci şi opt de metri 
dedesubtul piscului conului central. Era casa construită, în 1811, 
de ofiţerii englezi, pe un platou format din lavă, numit Piano del 
Lago. 

Această casă, numită şi Casa Etna, după ce a fost mult timp 
întreţinută pe cheltuiala domnului Gemoilaro, fratele savantului 
arheolog cu acelaşi nume, fusese de curînd restaurată prin grija 
Clubului Alpin. Nu departe se zăreau în întuneric nişte ruine de 
pe timpul romanilor, care fuseseră botezate Turnul Filozofilor. 
Legenda spune că de aici s-ar fi aruncat Empedocle în craterul 
vulcanului. într-adevăr, trebuia să fii înzestrat cu o mare doză de 
înţelepciune, pentru ca să poţi suporta opt zile de singurătate în 
locurile acestea, aşa că e lesne de înţeles fapta celebrului filozof 
din Agrigent ! 

Intre timp, doctorul Antekirtt, Petru Bâthory şi călăuza se 
îndreptaseră spre Casa Inglese. Ajunşi acolo, bătură la o uşă 
care se deschise numaidecit. Se aflau acum în mijlocul 
oamenilor lor. Această Casă Inglese se compune doar din trei 
camere, cu masă, scaune şi obiecte de bucătărie; dar e de ajuns 
pentru ca cei care urcă pe Etna să se poată odihni aici, după ce 
au atins o altitudine de două mii opt sute optzeci şi opt de metri. 

până în momentul acela,. Luigi, temînclu-se ca nu cumva 
prezenţa micului detaşament să trezească vreo bănuială, nu 
voise să facă focul, deşi era un frig straşnic. Acum însă nu mai 
era nevoie de această măsură de prevedere, căci Zirone ştia că 
doctorul va rămîne peste noapte în Casa Inglese. Aruncară deci 
în vatră, cîteva lemne din cele ce fee mai găseau în cămară. în 
curînd, flăcările dădură şi căldură, şi lumină, care lipseau 
amîndouă deopotrivă. 


între timp, doctorul, luâmdu-l pe Luigi deoparte, îl întrebă 
dacă nu s-a întîmplat ceva deosebit de când sosiseră. 

- Nimic, răspunse Luigi. Mă tem numai că prezenţa noastră 
aici nu a rămas tocmai aşa de secretă cum am fi dorit noi. 

- Şi de ce? 

- Pentru că, începînd de la Nicolosi, dacă nu mă înşel, am 
fost urmărit de un individ, care a dispărut cu puţin înainte de a 
ajunge noi la poalele conului. 

- Ai dreptate, destul de rău că s-a întîmplat aşa, Luigi. Asta 
ar putea să-i taie pofta lui Zirone de a mai veni să mă surprindă 
aici. Dar de când s-a întunecat, n-a dat nimeni tîrcoale prin jurul 
casei ? 

- Nimeni, domnule doctor, răspunse Luigi. Am mers până 
acolo cu precauţiile, încât am cotrobăit şi printre ruinele 
Turnului Filozofilor. Dar sunt pustii. 

- Să aşteptăm, Luigi, dar să stea un om tot timpul de pază în 
faţa uşii. Se poate vedea până departe, căci e o noapte senină, 
şi ceea ce e mai important este să nu fim luaţi prin surprindere ! 

Ordinele doctorului fură executate întocmai, şi, după ce se 
aşeză pe un scăunel în faţa vetrei, oamenii săi se culcară pe 
nişte grămezi de paie în jurul lui. 

Matifou, însă, se apropie de doctor. Se uita la el, fără să 
îndrăznească să-i vorbească. Dar era lesne de ghicit ce anume 
gînduri îl frământau. 

- Vrei să ştii ce e cu Pescade, nu-i aşazise doctorul. Ai 
răbdare !... O să se întoarcă în curînd, cu toate că acum joacă 
un rol, care l-ar putea face să cadă... 

- „„în braţele noastre, adăugă Petru, voind să-l liniştească pe 
Matifou în privinţa bunului său prieten. 

Se scurse încă un ceas, fără ca ceva deosebit să tulbure 
adînca singurătate din jurul conului. Nici o umbră nu se ivise pe 
povîrnişul alb al zăpezii din faţa acestei Piano del Lago. Doctorul 
şi Petru nu-şi puteau stăpîni un simţămiînt de nerăbdare şi de 
nelinişte. Dacă din nefericire Zirone ar fi fost prevenit despre 
prezenţa micului detaşament, nu s-ar mai fi aventurat să atace 
Casa Inglese. însemna că planul doctorului ar fi dat greş. ŞI 
totuşi, trebuia să pună mina măcar pe acest complice al lui 
Sarcany, dacă nu chiar pe Sarcany însuşi, şi să-i smulgă 
secretele. 


Cu puţin înainte de ora zece se auzi detunătura unei arme de 
foc, la o jumătate de milă mai sus de Casa Inglese. 

leşiră cu toţii afară, se uitară, dar nu văzură nimic suspect. 

- Şi totuşi, a fost o împuşcătură, zise Petru. 

- E poate vreun vinător de vulturi sau de mistreți care stă la 
pîndă pe munte! răspunse Luigi. 

- Să intrăm, zise doctorul, să nu fim văzuţi ! 

Intrară în casă. Dar peste zece minute, marinarul care făcea 
de pază dădu buzna înăuntru, strigînd: 

- Păzea! Mi se pare că am văzut... 

- Mai mulţi oameni?... întrebă Petru. 

- Nu, unul singur ! 

Doctorul, Petru, Luigi şi Matifou se repeziră la uşă, avînd grijă 
să rămînă în umbră. într-adevăr, un om, alergând ca o capră 
neagră, urca poviîrnişul de lavă ce dădea pe platou. Era singur, 
şi după ce mai făcu cîteva salturi căzu în braţele care îl aşteptau 
deschise - în braţele lui Matifou. Era Pescade. 

- Repede !... Repede!... Adăpostiţi-vă, domnule doctor strigă 
el. 

într-o clipă, toţi intrară în Casa Inglese, a cărei uşă se închise 
numaidecit. 

- Şi Zirone? întrebă doctorul. Ce e cu el ?... Ai putut deci să-l 
părăseşti ? 

- Da... ca să vă dau de ştire !... 

- Nu mai vine ?... 

- Ba da, peste douăzeci de minute va fi aici ! 

- Cu atât mai bine! 

- Ba, cu atât mai rău !... Nu ştiu cum de a fost înştiinţat că 
dumneavoastră aţi trimis înainte vreo doisprezece oameni ! 

- De bună seamă că individul acela care ne-a urmărit i-a dat 
de veste, zise Luigi. 

- în sfîrşit, vorba e că ştie, răspunse Pescade, şi şi-a dat 
seama că îi întindeţi o cursă. 

- Să vină dar, exclamă Petru. 

- Vine, domnule Petru, vine. Dar la cei doisprezece indivizi 
care i-au fost aduşi din Malta s-a mai adăugat şi restul bandei, 
care s-a întors chiar azi dimineaţă la Santa-Grotta ! 

- Cîţi bandiți sunt în total întrebă doctorul. 

- Vreo cincizeci, răspunse Pescade. 


Situaţia doctorului şi a micii sale trupe, compusă numai din 
unsprezece marinari, la care se mai adăugau Luigi, Petru, 
Matifou şi Pescade, adică şaisprezece contra cincizeci, era cât se 
poate de critică. In tot cazul, dacă aveau de luat o hotărire, 
trebuia luată repede, căci un atac era de aşteptat din clipă în 
clipă. Dar mai întîi de toate, doctorul voi să afle de la Pescade 
tot ce se întîmplase, şi iată ce află : 

Chiar în dimineaţa aceea, Zirone se întoarse de la Catania, 
unde stătuse toată seara; individul pe care doctorul îl văzuse că 
le dădea tîrcoale în grădina vilei Bellini era tocmai Zirone. când 
ajunse la taverna Santa-Grotta, îl aştepta aici un muntean, care 
îl informă că vreo doisprezece oameni venind din diferite direcţii 
ocupau Casa Inglese. Asta îi fu de ajuns lui Zirone ca să-şi dea 
seama de situaţie. Acum, nu mai era el cel care căuta să-l 
atragă în cursă pe doctorul Antekirtt, ci doctorul acesta, de care 
i se spusese să se păzească, îl atrăgea pe el în capcană. Totuşi, 
Pescade stărui ca Zirone să atace Casa Inglese, spunîndu-i că 
maltezii lui vor putea înfrunta uşor mica trupă a doctorului. Dar 
Zirone era nehotărit. Ba chiar i se părură ciudate stăruinţele lui 
Pescade, aşa că dădu ordine să fie supravegheat, lucru de care 
Pescade îşi dădu seama numaidecit. într-un cuvînt, poate că 
Zirone ar fi renunţat să-l răpească pe doctor, nefiind sigur de 
reuşită, dacă restul bandei sale nu s-ar fi înapoiat, pe la ora trei 
după-amiază. Acum, că avea vreo cincizeci de oameni la 
dispoziţie, nu mai stătu pe gînduri şi întreaga bandă, părăsind 
taverna din Santa-Grotta, se îndreptase spre Casa Inglese. 

Pescade înţelese că doctorul şi oamenii lui erau pierduţi dacă 
nu-i anunţa la timp, ca să poată fugi, sau măcar să caute să se 
apere. Aşteptă deci ca banda lui Zirone să se apropie de Casa 
Inglese, a cărei poziţie n-o cunoştea. Pe la orele nouă, luminile 
care se zăreau la ferestrele ei îi îngădui s-o recunoască, pe 
povirnişul conului, la mai puţin de două mile. Numaidecit, 
Pescade se repezi în această direcţie. Focul de armă tras după 
el - împuşcătura aceea care se auzise de la Casa Inglese - nu-l 
nimerise. Cu sprinteneala sa de clovn ieşi îndată din bătaia 
puştii, şi iată cum ajunse aici, cu douăzeci de minute înaintea 
trupei lui Zirone. 

După ce termină de povestit, doctorul îi strînse mîna 
îndrăzneţului şi inteligentului băiat, mulţumindu-i pentru fapta 
sa; discutară apoi ce le mai răminea de făcut. 


Să plece de la Casa Inglese, să opereze o retragere în toiul 
nopţii, pe coastele acestui munte, când Zirone şi ai săi 
cunoşteau toate potecile şi toate ascunzişurile, însemna să se 
expună unei nimiciri totale. Era de o mie de ori mai bine să 
rămînă până la ziuă în această clădire, să se întărească, să se 
apere aici. Cînd se va lumina de ziuă, dacă vor trebui să plece 
de aici, cel puţin vor pleca pe lumină, nu vor orbecăi pe 
povârnişurile acestea, printre ripe şi sulfatare. Aşa că fu hotărît 
să rămînă aici şi să reziste. Începură numaidecit pregătirile de 
apărare. Mai întîi închiseră cele două ferestre şi ferecară bine 
obloanele pe dinăuntru. Vor trage prin golurile dintre căpriorii 
acoperişului din faţă. Fiecare om, înarmat cu o puşcă cu tragere 
rapidă, avea vreo douăzeci de cartuşe la el. Doctorul, Petru şi 
Luigi puteau să le vină în ajutor cu revolverele lor. Matifou n- 
avea decît braţele, iar Pescade doar mîinile. Dar, poate că nu 
erau dintre cei mai prost înarmaţi ! 

Trecură aproape patruzeci de minute, fără nici un semn de 
atac. Oare Zirone, ştiind că doctorul Antckirtt fusese prevenit de 
Pescade şi că prin urmare nu mai putea fi luat prin surprindere, 
să fi renunţat la planurile lui de a-l atacaTotuşi, avînd cincizeci 
de oameni sub comanda sa, precum şi avantajul de a cunoaşte 
bine locurile, însemna că toate şansele erau de partea lui. 
Deodată, pe la ora unsprezece, marinarul de gardă dădu buzna 
înăuntru. Banda se apropia, răsfirindu-se, astfel încât să 
înconjoare casa din trei părţi, căci prin spatele casei nu mai era 
nici o posibilitate de retragere din pricina poviîrnişului. 

După ce se încredinţară de această manevră, uşa fu închisă, 
baricadată, şi fiecare se aşeză la postul său, în dreptul golurilor 
dintre căpriori, cu recomandaţia de a nu trage decât în plin. în 
timpul acesta, Zirone şi bandiți săi înaintau încet, cu băgare de 
seamă, ascunzindu-se după stînci, 

ca să iasă la creasta platoului Piano del Lago. Aici, pe creastă, 
erau adunate grămezi uriaşe de trachită şi bazalt, desigur că 
pentru a proteja Casa înglese de troienele din timpul viscolelor 
iernii. O dată ajunşi pe acest platou, atacatorii puteau să ia casa 
cu asalt, să spargă uşa sau ferestrele, apoi, fiind în număr mare, 
să pună mâna pe doctor şi pe oamenii săi. Deodată se auzi o 
detunătură. Un fum uşor se prelinse pe lângă unul din căpriorii 
acoperişului. Unul din bandiți se prăbuşi, lovit de moarte. Banda 
se dădu repede cîțiva paşi îndărăt şi se adăposti după stînci. 


Dar, încetul cu încetul, folosind cutele terenului. Zirone o aduse 
iarăşi chiar sub buza platoului. 

Douăsprezece împuşcături, însă, luminară faţada clădirii şi 
alţi doi bandiți fură culcaţi la pămînt, pe zăpadă. Atunci, Zirone, 
scoţind un strigăt, dădu semnalul de asalt. Cu preţul cîtorva noi 
răniţi, întreaga bandă se năpusti asupra clădirii. Uşa fu ciuruită 
de gloanţe şi doi marinari dinăuntru, răniți uşor, trebuiră să se 
dea la o parte. 

Lupta începu să devină crîncenă. Bandiţii sfărimară cu 
răngile şi cu securile uşa şi una din ferestre. Asediaţii trebuiră să 
facă o ieşi-re pentru a-i respinge, în mijlocul împuşcăturilor 
dintr-o parte şi din cealaltă. Pălăria lui Luigi fu găurită de un 
glonţ, iar Petru ar fi fost străpuns de unul din tilhari, dacă n-ar fi 
intervenit la timp Matifou, care smulse baioneta din mîinile 
banditului, culcîndu-l la pămînt dintr-o lovitură. în timpul acestui 
contraatac, Matifou a fost extraordinar. Mereu era ochit, dar nici 
un glonţ nu-l atinse. Gândul că Pescade ar fi fost pierdut dacă 
Zirone punea mâna pe el, îi dădea puteri înzecite. în faţa unei 
rezistenţe atât de înverşunate, tilharii trebuiră să dea înapoi 
pentru a doua oară. Doctorul şi oamenii lui putură să intre iarăşi 
înăuntrul clădirii şi să examineze situaţia. 

- Ce muniții mai avem? întrebă el. 

- Cite zece-douăsprezece cartuşe de cap de om, răspunse 
Luigi. 

- Şi cât e ceasul ? 

- Abia e miezul nopţii ! 

Mai erau încă patru ceasuri până la ziuă. Trebuiau să facă 
economie de muniții, pentru a proteja retragerea, când se va 
crăpa de ziuă. Dar în cazul acesta, cum să se mai apere şi să 
oprească pe bandiți de a ocupa Casa Inglese, când Zirone va 
porni din nou asaltul ? 

Ceea ce şi făcură bandiții, peste un sfert de oră, după ce îşi 
adunară răniții, adăpostindu-i după o ridicătură de lavă în formă 
de meterez. Acum, bandiții, îndîrjiţi de o asemenea rezistenţă şi 
înfuriaţi peste măsură văzindu-şi cinci sau şase tovarăşi scoşi 
din luptă, urcară din nou poviîrnişul şi apărură iarăşi la creasta 
platoului. în timp ce înaintau, cei dinăuntru nu traseră nici un 
foc. De unde, Zirone trase concluzia - şi pe bună dreptate - că 
asediaţii începeau să ducă lipsă de muniții. 


începu să-şi încurajeze banda. De altfel, gândul de a pune 
mâna pe un arhimilionar putea foarte bine să-i aţiţe pe nişte 
tilhari de teapa lor. De astă dată, atacul lor fu atât de 
înverşunat, încît forţară şi uşa şi fereastra, şi cu siguranţă că ar 
fi luat clădirea cu asalt, dacă o nouă salvă, după care urmară 
apoi altele, n-ar fi ucis cinci sau şase dintre ei. Trebuiră să se 
retragă din nou la marginea platoului, dar de astă dată răniseră 
destul de grav doi dintre marinari. 

Celor din Casa Inglese nu le mai rămăseseră decit patru sau 
cinci focuri de tras. în asemenea condiţii, o retragere, fie chiar şi 
în miezul zilei, era aproape cu neputinţă. Simţeau că sunt 
pierduţi, dacă nu le venea de undeva vreun ajutor. Dar de unde 
putea să le vină acest ajutor ? 

Din nenorocire, nu se puteau aştepta ca Zirone şi tovarăşii săi 
să renunţe la planul lor. Mai rămăseseră încă vreo patruzeci, 
teferi şi bine înarmaţi. Ştiau că în curând asediaţii nu vor mai 
putea răspunde la focurile lor, aşa că porniră din nou asaltul. 
Deodată, nişte blocuri enorme, rostogolindu-se pe poviîrnişul 
platoului ca nişte stînci luate de o avalanşă, striviră trei bandiți, 
înainte ca aceştia să aibă timp să se dea la o parte. 

Era Matifou, care desprinsese şuncile de bazalt, aruncîndu-le 
de pe creasta platoului. Dar nici acest mijloc de apărare nu era 
de ajuns. De altfel, în curând nu va mai găsi nici stînci pe care 
să le prăvălească. Nu le mai răminea deci decât să piară cu toţii, 
sau să facă tot ce le stătea în putinţă ca să caute vreun ajutor 
dinafară. 

Pescade avu atunci o idee. Nu voi s-o 
împărtăşeascădoctorului, care poate că nu şi-ar fi dat 
consimţământu. Dar i-o spuse lui Matifou. Din cele ce auzise 
vorbindu-se în taverna din Santa-Grotta, ştia că la Cassone se 
află un detaşament de jandarmi. Ca să ajungi până la Cassone 
nu-ţi trebuia decit o oră, şi tot peatâta ca să te întorci. Oare era 
într-adevăr cu neputinţă să te duci să anunţi detaşamentul 
acesta ? Nu, dar pentru asta ar fi trebuit mai întîi să răzbaţi 
printre rîndurile tîlharilor, şi apoi s-o iei la goană înspre partea 
apuseană a masivului. 

- Aşadar, trebuie neapărat să trec, şi voi trece ! îşi zise 
Pescade. Ce dracu, sunt sau nu sunt un clovn ? 
Şi îi destăinui lui Matifou în ce fel se gîndise să procedeze, 
ca să se ducă după ajutor. 


- Dar... făcu Matifou, e foarte periculos... 

- Vreau s-o fac ! 

Matifou n-ar fi îndrăznit niciodată să i se împotrivească lui 
Pescade. 

Cei doi prieteni se furişară în partea dinspre dreapta a clădirii, 
într-un loc unde zăpada era adunată din belşug. 

Peste zece minute, în timp ce lupta continua, Matifou se ivi şi 
el, rostogolind un imens bulgăre de zăpadă. Apoi, printre 
celelalte stînci pe care marinarii continuau să le prăvălească 
peste atacatori, Matifou dădu drumul acestui bulgăre, care o 
porni pe poviîrniş în jos, trecu printre tâlharii lui Zirone, oprindu- 
se la cincizeci de paşi în urma lor, într-o groapă. 

Aproape sfărimat de lovitură, bulgărul se desfăcu şi dintr- 
însul ieşi o făptură vie, sprintenă, „dată naibii", cum obişnuia să 
spună despre sine. Era Pescade. 

închis în această carapace de zăpadă îngheţată, îndrăznise 
să o pornească de-a rostogolul, cu riscul de a se prăbuşi în 
fundul unei prăpăstii. Şi acum, iată-l alergînd într-un suflet pe 
poteci, înspre Cassone. 

Trecuse de miezul nopţii. Doctorul, nevăzindu-l pe Pescade, 
se temu că fusese rănit. îi strigă. 

- A plecat! zise Matifou. 

- A plecat ? 

- Da... după ajutor! 

- Şi cum ? 

- într-un bulgăre ! Matifou povesti toată năzdrăvănia lui 
Pescade. 

- Ah ! Straşnic băiat !.... exclamă doctorul.. Curaj, prieteni, 
curaj !... Bandiţii ăştia nu vor reuşi să ne dea gata ! 

Şi bucăţile de stînci continuară să se prăvălească peste 
atacatori. Dar în curînd terminară şi acest mijloc de apărare. 

Către ora trei dimineaţa, doctorul, Petru, Luigi şi Matifou, 
urmaţi de ceilalţi oameni ai lor şi ducîndu-şi şi răniții, trebuiră să 
evacueze casa, lăsând-o pe mîna lui Zirone. Douăzeci de bandiți 
fuseseră ucişi; totuşi, avantajul numărului era încă de partea lui. 
Dar mica trupă nu putea să bată în retragere decât urcând 
povîrnişul conului central, această îngrămădire de lavă, de 
zgură, de cenuşă, în virful căreia era un crater, adică un abis de 
foc. 


Se retraseră, totuşi, pe acest poviîrniş, cu răniții după ei. Din 
cei trei sute de metri cât are conul, urcară două sute cincizeci, 
printr-un nor de aburi sulfuroşi, pe care vintul îi abătea asupra 
lor. începea să se crape de ziuă ; zorile luminau crestele 
munţilor Calabriei, înspre coasta orientală a strîmtorii Messina. 
Dar în situaţia în care se aflau doctorul şi oamenii săi, ziua nu le 
mai putea aduce nici o rază de nădejde. Trebuiau să bată mereu 
în retragere, să urce tot mai sus, trăgînd şi ultimele gloanţe ce 
le mai rămăseseră şi slujindu-se de ultimele bucăţi de stînci pe 
care Matifou le prăvălea cu o putere supraomenească. Se 
socoteau, aşadar, pierduţi, cînd, deodată, se auziră nişte 
împuşcături la poalele conului. în rîndurile bandiţilor domni un 
moment de nehotărâre. Apoi începură să o rupă la fugă. 
Recunoscu seră pe jandarmii din Cassone, în fruntea cărora se 
afla Pescade. Curajosul băiat nici nu trebui să se ducă până în 
sat, căci jandarmii, auzind împuşcături, veneau acum încoace. 
Pescade nu trebui decât să-i conducă înspre Casa Inglese. 

Doctorul şi oamenii săi reluară ofensiva. Matifou se năpusti 
ca o avalanşă asupra bandiţilor, dobori doi din ei, care nu 
avuseseră timp să fugă, şi se repezi asupra lui Zirone. 

- Bravo, Matifou, bravo! strigă Pescade, sosind. Trinteşte- 
| !... Pune-l cu umerii la pămiînt!... începe lupta, domnilor, începe 
lupta între Zirone şi Matifou ! Zirone îl auzi, şi, cu mâna care-i 
rămăsese liberă, trase un foc de revolver asupra lui Pescade. 
Pescade se prăbuşi. 

Atunci se petrecu ceva înspăimiîntător. Matifou îl apucă pe 
Zirone de git şi îl tîri după el, fără ca ticălosul, aproape 
sugrumat, să se poată împotrivi. 

Zadarnic doctorul, care voia să-l aibă viu, îi striga să-l cruţe. 
Zadarnic Petru şi Luigi alergară să i-l Smulgă. Matifou nu se mai 
gîindea decât la un singur lucru: că Zirone îl împuşcase, poate 
mortal, pe Pescade ! Nu mai era stăpân pe sine, nu mai auzea 
nimic, nu mai vedea nimic, nici măcar nu se mai uita la această 
rămăşiţă de om pe care-l tîra după sine. în sfîrşit, dintr-un ultim 
salt, se repezi înspre craterul larg căscat al unui sulfatar şi îl 
azvirli pe Zirone în acest puț de foc. Pescade, destul de grav 
rănit, sta sprijinit,de genunchiul doctorului, care îi examina rana 
şi îl pansa.când Matifou veni lângă el, lacrimi mari îi curgeau din 
ochi. 


- Nu-ţi fie frică, dragul meu Matifou, nu-ţi fie frică!... Nu are 
să fie nimic! murmură Pescade. 

Matifou îl luă în braţe ca pe un copil, şi cu toţii îl urmară 
coborînd povârnişul conului, în timp ce jandarmii îi curăţau pe 
ultimii fugari din banda lui Zirone. 

Peste şase ore, după ce se înapoiară la Catania, doctorul şi 
oamenii săi erau pe bordul vasului Ferrato. Pescade fu dus în 
cabina lui. Avîndu-l pe doctorul Antekirtt ca medic şi pe Matifou 
ca infirmier - cum era să nu fie bine îngrijit? De altfel, rana sa - 
un glonţ în partea de sus a umărului - nu era gravă. Vindecarea 
era doar o chestiune de timp. când trebuia să se odihnească, 
Matifou îi spunea o poveste - veşnic aceeaşi - şi Pescade 
adormea adînc. 

Cu toate acestea, planurile doctorului eşuaseră dintru 
început. După ce că era cât pe-aci să cadă în miinile lui Zirone, 
până la urmă nu izbutise nici măcar să pună mâna pe acest 
tovarăş al lui Sarcany, de la care ar fi smuls secretele acestuia. 
Şi asta numai din pricina lui Matifou. Dar... puteai să i-o iei în 
nume de rău? 

în afară de aceasta, deşi doctorul ţinu să mai rămînă încă opt 
zile la Catania, nu izbuti să afle nimic în legătură cu Sarcany. 
Dacă acesta avusese de gind să se întilnească cu Zirone în 
Sicilia, fără îndoială că-şi schimbase acum planurile când aflase 
despre sfîrşitul atacului împotriva doctorului Antekirtt şi despre 
moartea vechiului său tovarăş. Aşa că, în ziua de 8 septembrie, 
Ferrato porni în 

larg, îndreptîndu-se cu toată viteza spre Antekirlta, unde 
acostă în curînd. Aici, doctorul, Petru şi Luigi urmau să reia şi să 
discute planurile în care îşi concentraseră întreaga for viaţă. 
Trebuiau acum să-l găsească pe Carpena, care de bună seamă 
că ştia ce se mai întîmplase cu Sarcany şi cu Silas Toronthal. 

Din nenorocire pentru spaniol, dacă cu ocazia nimicirii 
bandei lui Zirone el izbutise să scape, rămînînd la taverna din 
Santa-Grotta, în schimb şansa aceasta a lui fu de scurtă durată. 
într-adevăr, peste zece zile, unul din agenţii doctorului îl 
înştiinţa că ticălosul de Carpena fusese arestat în Siracuza, dar 
nu în calitate de complice al lui Zirone, ci pentru o crimă pe care 
o făptuise în urmă cu cincisprezece ani, un omor săvirşit la 
Almayate, în provincia Balaga, după care fugise din patria lui, 
stabilindu-se la Rovigno. La trei săptămîni după aceea, Carpena, 


după ce fusese extrădat, fu condamnat la ocnă pe viaţă şi trimis 
pe coasta Marocului, în presidiul 1 din Ceuta, unul din 
principalele locuri de pedeapsă din Spania. 

- în sfârşit, zise Petru, iată pe unul din ticăloşii ăştia la ocnă, 
şi încă pe viaţă ! 

- Pe viaţă ?... Nu 1... răspunse doctorul. Dacă Andrea Ferrato 
a murit la ocnă, în schimb Carpena nu trebuia să moară la ocnă. 


PARTEA A PATRA 
|. PREZIDIUL DIN CEUTA 


în ziua de 21 septembrie, la trei săptămâni după ultimele 
evenimente petrecute în provincia Cataniei, un steam-iaht rapid 
- Ferralo - naviga pe un vînt plăcut dinspre nord-vest, între virful 
peninsulei europene, care pe pămîntul Spaniei este posesiune 
engleză, şi virful peninsulei Almina, care pe teritoriul marocan 
este posesiune spaniolă. Dacă ar fi să dai crezare mitologiei, 
distanţa de patru leghe ce desparte aceste două ţărmuri ar îi 
opera lui Hercule - un precursor al domnului de Lesseps - care 
cică ar fi deschis zăgazurile apelor Atlanticului, sfărimînd cu o 
lovitură de măciucă această porţiune de briu a Mediteranei. 

Pescade nu uită să-i spună prietenului său Matifou aceste 
lucruri, arătîndu-i stînca Gibraltarului, spre nord, iar spre sud, 
muntele Hacho. într-adevăr, legendarele Calpe şi Abyla sunt 
tocmai cele două coloane de stîncă ce poartă şi acum numele 
vestitului lor strămoş. Desigur că Matifou ar fi apreciat cum se 
cuvine acest „tur de forţă", fără ca în sufletul său simplu şi 
modest să se strecoare 

vreo umbră de invidie. Acest Hercule al Provenţei s-ar fi 

închinat în faţa fiului lui Jupiter şi al Alcmenei. Dar Matifou nu se 
afla acum printre pasagerii steam-iahtului. Şi nici Pescade. 
Rămăseseră amândoi în Antekirtta, unul îngrijindu-l pe celălalt. 
Dacă ar fi fost nevoie, mai tirziu, de ajutorul lor, ar fi fost 
chemaţi printr-o depeşă şi aduşi numaidecit cu unul din 
Electricele insulei. 

Numai doctorul şi Petru Băthory se aflau pe bordul lui 
Ferrato, al cărui comandant era căpitanul Kostrik, iar Luigi era 
comandant-secund. Ultima expediţie făcută în Sicilia pentru a da 
de urmele lui Sarcany şi Silas Toronthal nu dăduse nici un 
rezultat, căci se terminase prin moartea lui Zirone. Trebuiau 
deci să continue cercetările, silindu-l pe Carpena să spună tot ce 
ştie despre Sarcany şi complicele său. Şi cum spaniolul, 
condamnat la muncă silnică pe viaţă, fusese trimis în presidiul 
din Ceuta, trebuia căutat acolo, căci numai acolo puteau sta de 
vorbă cu el. 

Ceuta este un orăşel fortificat, o mică cetate, un fel de 
Gibraltar spaniol, aşezat pe povirnişul răsăritean al muntelui 


Hacho. Spre portul Ceutei se îndrepta acum steam-iahtul. Era 
ora nouă dimineaţa şi mai erau încă trei mile până la țărm. 
Această gură a Mediteranei forfoteşte de viaţă şi de mişcare. Pe 
aici se adapă Mediterana din apele Atlanticului. Pe aici intră 
miile de vase, venind din Europa septentrională şi din cele două 
Americi, care se îngrămădesc în sutele de porturi înşirate de-a 
lungul imensului său perimetru. Pe aici intră sau ies acele uriaşe 
pacheboturi şi acele vase de război, cărora geniul unui francez 
le-a deschis o poartă înspre Oceanul Indian şi înspre mările 
sudului. Nu există ceva mai pitoresc decât canalul acesta îngust, 
încadrat între munţii aceştia cu un aspect atât de variat, înspre 
nord se profilează crestele munţilor Andaluziei, înspre sud, de-a 
lungul acestor coaste minunat crestate, începînd de la capul 
Spartei şi până la peninsula Almina, se înalţă unele în spatele 
celorlalte culmile întunecate ale Bullonilor, muntele Maimuţelor, 
vîrfurile munţilor Sepiem fratres în dreapta şi în stânga se văd 
oraşe pitoreşti, ghemuite în fundul unor golfuleţe, aşternute la 
poalele dealurilor sau întinzîndu-se de-a lungul prundurilor 
joase, dominate de înălțimile munţilor ce se văd în zare - oraşele 
Tarifa, Algesiras, Tanger, Ceuta. Apoi, între aceste două ţărmuri, 
în faţa vapoarelor rapide pe care nici marea, nici vintul nu le pot 
opri, sau a vaselor cu pînze pe care uneori briza dinspre vest le 
ţin pe loc cu sutele la gura Atlanticului, se desfăşoară priveliştea 
întinderilor de ape veşnic în mişcare, veşnic schimbătoare, ici 
cenuşii şi învolburate, colo albastre şi liniştite, învristate de 
crestele valurilor ce marchează linia dantelată şi în zig-zag a 
contracurenţilor. Nimeni nu poate rămîne nepăsător în faţa 
farmecului acestor minunate privelişti pe care două continente, 
Europa şi Africa, le pun faţă în faţă, aici, în strimtoarea 
Gibraltarului. între timp, Ferrato se apropia cu viteză de ţărmul 
african. Golful, în fundul căruia se ascunde Tangerul, începea să 
se strimteze, în timp ce stîncile Ceutei se zăreau cu atât mai 
limpede, cu cât dincolo, ţărmul coteşte înspre sud. Se vedeau 
din ce în ce mai lămurit, ca un ostrov uriaş, ivindu-se pe 
neaşteptate la poalele unui cap, legat de continent printr-un 
istm îngust. Mai sus, înspre creasta muntelui Hacho, se zărea 
acum o mică fortăreață, construită pe locul unde odinioară 
fusese o cetăţuie romană, în care stau tot timpul de veghe 
paznicii însărcinaţi cu supravegherea strimtorii şi mai ales a 
teritoriului marocan, teritoriu în care e cuprinsă şi Ceuta. 


Aşezarea acestui oraş pe ţărmul mării este  întrucitva 
asemănătoare aşezării micului principat Monaco de pe teritoriul 
francez. La ora zece dimineaţa, Ferrato aruncă ancora în 

acest port, sau mai bine-zis la vreo patru sute de metri de 
debarcaderul bătut din plin de valurile din larg. Nu este aici 
decât o radă pentru vasele străine, larg expusă talazurilor 
Mediteranei. Din fericire, cînd vasele nu pot ancora la. vest de 
Ceuta, se găseşte un alt loc de ancorare de cealaltă parte a 
stîncilor, la adăpost de vâturile dinspre uscat. 

După ce organele sanitare se urcară pe bord, după ce hirtiile 
vasului fură vizate şi găsite în perfectă regulă, către ora unu 
după-amiază, doctorul, însoţit de Petru, cobori pe cheiul de la 
poalele zidurilor oraşului. Nu mai încăpea nici o îndoială că voia 
să pună mâna pe Carpena. Dar cum să procedeze ? Aceasta 
urmă să o hotărască abia după ce va cerceta locurile şi 
orientîndu-se după împrejurări, fie răpindu-l pe spaniol cu forţa, 
fie chiar înlesnindu-i evadarea din presidiul Ceutei. 

De astă dată, doctorul nu căută nicidecum să se ascundă. 
Dimpotrivă. Agenţii săi, care veniseră numaidecit pe bord, 
răspândiseră repede ştirea sosirii acestui personaj atât de 
celebru. Cine, în toate ţările acestea arabe, de la Canalul de 
Suez şi până la capul Spartei, nu auzise de faima acestui mare 
învăţat, care trăia acum în insula sa Antekirtta, din îndepărtatul 
colţ ai Mării Syrtelor. Aşa că, atit 

spaniolii, cât şi marocanii îi făcură o primire entuziastă. De 
altfel fu îngăduită şi vizitarea vasului Ferrato, şi o mulţime de 
bărci se apropiară de iaht. 

Bineînţeles că tot zgomotul acesta în jurul persoanei sale îşi 
avea rostul lui bine cumpănit în cadrul planurilor pe care şi le 
făcuse doctorul. Faima sa trebuia să-i vină în ajutorul acestor 
planuri. De aceea, nici el, nici Petru nu căutară să se sustragă 
din faţa manifestaţiilor publicului. Mai întâi închiriară o trăsură 
de la cel mai mare hotel din Ceuta şi vizitară oraşul cu străzile 
lui înguste, cu casele mohorite, semănînd una cu cealaltă, ici- 
colo cu grupuri de pomi piperniciţi şi plini de praf, printre care 
se ascundea cîte o cârciumă nenorocită, cu vreo două clădiri 
publice cu aspect de cazărmi, într-un cuvînt, nimic deosebit, 
afară doar de cartierul maurilor, ceva mai puţin şters decât 
celelalte. Către ora trei, doctorul porunci să fie dus la 


guvernatorul Ceutei, căruia voia să-i facă o vizită, un act de 
curtoazie foarte firesc din partea unui străin de seamă. 

E de prisos să mai spunem că acest guvernator nu putea să 
fie un funcţionar civil. Ceuta este, mai îutii de toate, o colonie 
militară, număriînd ca la vreo zece mii de suflete, de ofiţeri şi 
soldaţi, de negustori, Pecari sau marinari, răsfiraţi atât pe 
întinsul oraşului, cât şi pe fişia de teren ce se prelungeşte înspre 
răsărit, până la marginile acestei posesiuni spaniole. Ceuta era 
administrată pe atunci de colonelul Guyarre. Acest ofiţer 
superior avea sub ordinele sale trei batalioane de infanterie, 
aparţinînd armatei de pe continent şi care îşi făceau stagiul aici 
în Africa, un regiment permanent de pază a coloniei, două 
baterii de artilerie, o companie de pontonieri, plus o companie 
de mauri, ale căror familii locuiesc într-un cartier separat. cât 
despre condamnaţi, numărul lor se ridica la vreo două mii. 

Ca să ajungă din oraş la reşedinţa guvernatorului, trăsura 
trebui să o ia pe un drum pietruit, din afara zidurilor oraşului, 
care ducea până la capătul dinspre răsărit al coloniei. în dreapta 
şi în stânga drumului, fâşia aceasta de pămînt cuprins între 
poalele munţilor şi ţărmul mării este bine cultivată, datorită 
muncii sîrguincioase a locuitorilor, care au dus o luptă 
înverşunată împotriva acestui pămînt destul de neroditor. Nu 
lipsesc de aici nici legumele de tot felul, nici pomii 

fructiferi, dar nu e mai puţin adevărat că nici braţele de muncă 
nu lipsesc. Căci deţinuţii nu sunt întrebuinţaţi numai de către 
slat, fie în ateliere speciale, fie la lucrările de fortificaţii, fie la 
şoselele ce trebuiesc tot timpul bine întreţinute, ba chiar şi în 
poliţia oraşului, când buna lor purtare îngăduie să fie folosiţi ca 
paznici, fiind în acelaşi timp ei înşişi păziţi. Aceşti oameni, trimişi 
în presidiul din Ceuta pentru a-şi ispăşi pedepsele începînd de la 
douăzeci de ani şi până la condamnarea la muncă silnică pe 
viaţă, pot fi întrebuinţaţi şi de persoanele particulare în anumite 
condiţii, stabilite de guvernator. 

în timpul cât vizitase Ceuia, doctorul întîlnise cîţiva dintre ei, 
umblînd liberi pe străzile oraşului, şi anume, chiar dintre aceia 
care sunt întrebuinţaţi la muncile gospodăreşti; îi văzu însă într- 
un număr mult mai mare, în afara zidurilor oraşului, lucrând pe 
şosele şi la câmp. Ceea ce trebuia să afle doctorul înainte de 
toate erau: în care din aceste categorii de condamnaţi se afla 


Carpena? Căci planul doctorului putea suferi o schimbare, după 
cum spaniolul, închis sau liber, 

lucra la persoane particulare sau era întrebuințat la lucrările 
obşteşti. 

- întrucit a fost condamnat de curînd, îi spuse el lui Petru, se 
prea poate să nu se bucure încă de avantajele pe care le au 
condamnaţii mai vechi şi care în acest timp au avut o purtare 
mai bună. 

- Dar dacă e închis? întrebă Petru. 

- înseamnă că-l vom putea răpi mai greu, răspunse doctorul. 
în orice caz, trebuie să-l răpim, şi-l vom răpi! 

în timpul acesta, trăsura mergea lin pe drum, în trapul domol 
al cailor. La două sute de metri în afara zidurilor oraşului, un 
număr de deţinuţi supravegheați de paznici lucrau la pietruirea 
şoselei. Erau vreo cincizeci, unii spărgînd piatra, alţii răspîndind- 
o pe şosea sau bătătorind-o cu nişte tăvăluguri. Aşa că trăsura 
trebui să meargă pe marginea drumului, pe unde nu se lucra 
încă. Deodată, doctorul îl apucă de braţ pe Petru. 

- Uite-l ! îi zise el în şoaptă. 

Un individ stătea sprijinit în coada cazmalei, la vreo douăzeci 
de paşi de tovarăşii săi. era Carpena. iată că, după 
cincisprezece ani, doctorul îl recunoscuse pe sărarul din Istria, în 
aceste haine de condamnat, aşa cum Maria Ferrato îl 
recunoscuse în hainele lui de maltez, când îl întîlnise pe ulițele 
din Manderaggio. Criminalul acesta, tot pe atât de trîndav, pe 
cât era de nepriceput la nici o meserie, nu putea fi întrebuințat 
nici măcar în atelierele presiciului. Nu era bun decât la munca 
asta brută, de a sparge piatră pe o şosea. 

Dar de-aci doctorul îl recunoscuse, în schimb Carpena nu 
putea să recunoască în el pe contele Mathias Sandorf. De-abia îl 
zărise atunci, în casa pescarului Andrea Ferrato, în momentul 
când îi adusese acolo pe agenţii poliţiei. Totuşi auzise şi el, ca 
toată lumea, despre sosirea la Ceuta a doctorului Antekirtt. Or, 
Carpena ştia că acest doctor atât de renumit era tocmai 
persoana despre care îi vorbise Zirone, în noaptea aceea, când 
se întîlniseră pe coasta Siciliei, lîngă grota lui Polifem - era omul 
de care Sarcany îi sfătuia să se păzească ca de foc, era 
milionarul pe care banda lui Zirone încercase zadarnic să-l 
răpească atacînd Casa Inglese. 


Ce se va fi petrecut oare în mintea lui Carpena, cînd se 
pomeni pe neaşteptate în faţa doctorului ? Ce fel de ginduri se 
vor fi întipărit, ca pe o placă fotografică, în mintea lui, într-o 
străfulgerare de o clipă ? Ar fi greu de ghicit. Dar, deodată, 
spaniolul simţi că doctorul pune stăpiînire pe întreaga lui fiinţă 
printr-un fel de forţă morală, că întreaga sa fiinţă se topea în 
faţa persoanei doctorului, că o voinţă străină, mai puternică 
decât voinţa lui, îl copleşea cu totul. Zadarnic voi să i se 
împotrivească, nu izbuti, trebui să i se supună. 

Doctorul, oprind trăsura, se uită la el îndelung, cu o privire 
pătrunzătoare. Flăcările acestor priviri produceau asupra lui 
Carpena un efect ciudat şi irezistibil. Puterile începură parcă să-l 
părăsească. Simţi că i se bat pleoapele, închise ochii, şi un fior 
puternic îi trecu prin tot trupul. Apoi când fu anesteziat complet, 
Carpena se prăbuşi pe marginea şoselei, fără ca tovarăşii săi să 
fi băgat de seamă ceva. De altfel, chiar dacă ar fi observat ceva, 
Carpena căzuse într-un somn hipnotic, din care nu-l puteau trezi 
nici unul din ei. Apoi, doctorul porunci vizitiului să-şi continue 
drumul înspre reşedinţa guvernatorului. Toată scena 

aceasta nu-l reţinuse din drum mai mult de o jumătate de 
minut. Nimeni nu băgase de seamă ce se petrecuse între 
spaniol şi el, nimeni în afară de Petru Bâthory. 

- De acum înainte, omul acesta este al meu, zise doctorul, şi-l 
voi putea constrînge... 

- Să ne spună tot ce ştieîntrebă Petru. 

- Nu, ci să facă tot ce voiesc eu să facă, şi fără ca el să ştie ce 
face. De altfel, de la cea dintii privire mi-am dat seama că-l pot 
stăpîni, că-l pot aduce cu totul sub puterea voinţei mele. 

- Totuşi, omul ăsta nu e un om bolnav... 

- Cum, adică? Crezi că aceste efecte ale hipnozei nu se 
produc decât asupra nevropaţilor? Nu, Petru, dimpotrivă, tocmai 
aceştia sunt mai refractari ! 

E nevoie, din contră, ca mediumul să aibă o voinţă personală 
destul de trează, şi am avut norocul să găsesc în acest Carpena 
o fire cu totul gata să se supună influenţei mele. De aceea va 
rămîne adormit atita timp cât eu nu voi interveni ca să-l trezesc. 

- Bine, fie, zise Petru, dar la ce foloseşte asta, din moment ce, 
chiar în starea în care se găseşte el acuma, este cu neputinţă 
să-l facă să ne spună tot ceea ce ne interesează pe noi ? 


- Ai dreptate, zise doctorul, bineînţeles că eu nu-l pot face să 
spună ceea ce nici eu însumi nu ştiu. Dar ceea ce îmi stă mie în 
putere, este ca atunci când voi găsi de cuviinţă să-l silesc să 
facă ce vreau eu, fără ca el să se poată împotrivi. De pildă, 
mîine-poimiine, peste opt zile, peste şase luni, chiar dacă este 
treaz, dacă vreau, eu să plece de aici, va pleca !... 

- Să plece de aici ! făcu Petru. Să plece aşa, cu una, cu 
două ?... Vorba e dacă o să-l lase paznicii ! 

Căci influenţa sugestiei nu poate merge atât de departe, încât 
să-l ajute să-şi rupă lanţurile, sau să spargă poarta ocnei, sau să 
treacă peste un zid peste care nu se poate trece... 

- Ai dreptate, zise doctorul, nu-l pot sili să facă ceea ce eu 
însumi n-aş putea să fac, şi tocmai de aceea mă duc acum să-i 
fac o vizită guvernatorului Ceutei ! 

Doctorul Antekirlt nu exagera cîtuşi de puţin. Aceste 
fenomene de hipnoză sunt acum recunoscute de toată lumea. 
Lucrările şi observaţiile lui Charcot, Brown-Segquart, Azam, 
Richet, Dumontpallier, Mandsley, Bernheim, Hack Tuke, Rieger 
şi ale altor alţi savanţi nu mai pot lăsa nici o umbră de îndoială 
în privinţa lor. în timpul călătoriilor sale în Orient, doctorul 
putuse studia cele mai interesante dintre aceste lucrări şi 
adusese acestei ramuri a psihologiei o mulţime de observaţii 
noi. Era, aşadar, la curent cu aceste fenomene şi cu rezultatele 
care pot fi obţinute, înzestrat el însuşi cu o mare putere de 
sugestie, pe care şi-o exercitase adeseori în Asia mică, tocmai 
pe aceasta se baza el, plănuind să pună mina pe Carpena, căci 
se dovedise că spaniolul nu era refractar acestei influenţe. 

Dar dacă doctorul se putea socoti acum stăpân pe voinţa lui 
Carpena, dacă-l putea face să acţioneze cînd şi cum voia el, 
transmiţindu-i propria-i voinţă, mai trebuia însă ca deţinutul să 
aibă şi o oarecare libertate, de mişcare, când va veni momentul 
să-l facă să săvirş'ească cutare sau cutare lucru. Dar pentru 
asta avea nevoie de autorizaţia guvernatorului. lar doctorul 
spera că va obţine această autorizaţie de la colonelul Guyarre, 
care ar putea înlesni evadarea spaniolului. 

Peste zece minute, trăsura ajunse în dreptul marilor cazărmi, 
situate aproape de capătul coloniei, şi opri în faţa reşedinţei 
guvernatorului. Colonelul Guyarre fusese informat despre 
prezenţa doctorului Antekirtt la Ceuta. Acest personaj, devenit 
celebru graţie însuşirilor sale excepţionale şi averii sale uriaşe, 


era un fel de suveran care se afla într-o călătorie de plăcere. Aşa 
că, după ce fu introdus în salonul rezidenţei, guvernatorul îi făcu 
cea mai frumoasă primire, atât lui, cât şi tînărului său însoțitor, 
Petru Bâthory. Şi, înainte de toate, se oferi să-i conducă să 
viziteze colonia, „acest crimpei de Spanie care se adinceşte într- 
un mod atât de fericit în teritoriul Marocului". 

- Primim cu multă plăcere invitaţia dumneavoastră, domnule 
guvernator, răspunse doctorul în limba spaniolă, limbă pe care 
Petru Bâthory o înţelegea şi o vorbea şi el tot atât de curent. 
Dar nu ştiu dacă vom avea timp suficient ca să putem profita de 
amabilitatea dumneavoastră. 

- Oh, colonia nu e mare, domnule doctor, răspunse 
guvernatorul. într-o jumătate de zi am şi străbătut-o în lung şi în 
lat. De altfel, nu aveţi de gînd să rămîneţi aici mai mult timp ? 

- Nu, doar vreo patru sau cinci ore, răspunse doctorul. 
Trebuie să plec chiar astă-seară la Gibraltar, unde sunt aşteptat 
mîine dimineaţă. 

- Să plecaţi chiar astă-searăe, xclamă guvernatorul, 
îngăduiţi-mi să insist să mai rămîneţi. Vă asigur, domnule 
doctor, că mica noastră colonie militară merită să fie vizitată 
mai îndeaproape. Fără îndoială că aţi văzut multe lucruri în 
timpul călătoriilor dumneavoastră, dar vă asigur că, măcar în 
privinţa sistemului său penitenciar, Ceuta merită să atragă 
atenţia atât a savanților cât şi a economiştilor! 

Fireşte că, dintr-un amor propriu, guvernatorul îşi cam lăuda 
colonia. Cu toate acestea nu exagera de loc, căci sistemul 
adminsitrativ al presidiului Ceutei - identic celui al presidiilor 
Sevillei - este considerat ca unul dintre cele mai bune din 
întreaga lume, atât în privinţa condiţiilor de trai a deţinuţilor, cît 
şi a îndreptării lor. Guvernatorul stărui, deci, ca un om atât de 
eminent ca doctorul Antekirtt să binevoiască a-şi amina 
plecarea, pentru a onora cu vizita sa diferitele servicii ale 
penitenciarului. 

- îmi e cu neputinţă, domnule guvernator. Dar, astăzi, sunt al 
dumneavoastră, şi dacă doriţi... 

- Acum este ora patru, zise colonelul Guyarre, aşa că vedeţi 
ce puţin timp ne mai rămîne... 

- Adevărat, răspunse doctorul, şi regret cu atît mai mult, cu 
cît, aşa după cum dumneavoastră ţineţi să vă vizitez colonia, eu 
aş fi dorit să-mi faceţi cinstea de a-mi vizita iahtul ! 


- Şi nu puteţi cu nici un chip, domnule doctor, să vă amînaţi 
cu o zi plecarea la Gibraltar ? 

- Aş face-o cu plăcere, domnule guvernator, dacă o întîlnire 
pe care, după cum vă spuneam, o am fixată pentru miine 
dimineaţă, nu m-ar sili să pornesc chiar în astă-seară ! 

- îmi pare foarte rău, răspunse guvernatorul, şi am să regret 
totdeauna că n-am putut să vă rețin mai mult. Dar, băgaţi de 
seamă! Vasul dumneavoastră se află sub bătaia tunurilor 
fortăreței mele, şi dacă vreau, numaidecit îl dau la fund ! 

- Giîndiţi-vă şi la represalii, domnule guvernator, răspunse 
doctorul, rizind. Vreţi să intraţi în conflict cu puternicul regat al 
Antekirttei ? 

- Ştiu că riscul ar fi prea mare, răspunse guvernatorul, pe 
acelaşi ton de glumă. Dar ce nu riscă omul, ca, să vă poată avea 
alături încă douăzeci şi patru de ore ? 

Petru, care nu luase parte la această convorbire, se întreba 
dacă doctorul mergea sau nu spre ţinta pe care şi-o propusese. 
Hotărîrea acestuia de a părăsi Ceuta chiar în seara aceea îl cam 
mira. Cum putea fi pusă la cale, într-un timp atât de scurt, 
evadarea lui CarpenaPeste citeva ceasuri, deţinuţii se vor 
întoarce în presidiu, unde vor sta închişi tot timpul nopţii. în 
asemenea împrejurări era foarte 

problematic ca să i se creeze spaniolului vreo posibilitate de a 
putea evada de acolo. 
Dar Petru înţelese că doctorul urmărea un plan bine 
cumpănit, când îl auzi spunînd: 

- într-adevăr, domnule guvernator, sunt dezolat că nu vă pot 
satisface această dorinţă, cel puţin azi. Dar poate că am putea 
aranja lucrurile într-alt fel. 

- Spuneţi cum, domnule doctor ? 

- Ca să fiu miine dimineaţă la Gibraltar, trebuie să plec de 
astă-seară. Cred însă că nu voi rămîne pe acele stînci engleze 
mai mult de două sau trei zile. Azi e joi, şi în loc să-mi continui 
drumul înspre nordul Mediteranei, nimic mai simplu decât să 
trec iarăşi duminică dimineaţă prin Ceuta... 

- Nimic mai simplu, într-adevăr, răspunse guvernatorul, şi de 
asemenea nimic mai plăcut pentru mine decât să vă 
reîntoarceţi. E adevărat că stărui atâta şi dintr-un amor propriu. 
Dar cine pe lumea asta nu este cât de cât vanitos. Aşadar, ne- 
am înţeles domnule doctor, pe duminică, da ? 


- Da, dar cu o condiţie ! 

- Primesc orice condiţie. 

- Aceea de a binevoi să poftiţi, împreună cu aghiotantul 
dumneavoastră, să luaţi dejunul pe bordul iahtului meu. 

- Primesc, domnule doctor, primesc cu plăcere... dar, tot cu o 
condiţie. 

- Accept şi eu orice condiţie, domnule guvernator, o accept 
dinainte. 

- Aceea de a primi să cinaţi, împreună cu domnul Bâthory, la 
mine la reşedinţă. 

- De acord, zise doctorul, aşa că între dejun şi cină... 

- ...Voi abuza de autoritatea mea, pentru a vă face dmiraţi 
splendorile regatului meu, răspunse colonelul Guyarre, strîngînd 
mâna doctorului. 

Petru Bâthory primise şi el invitaţia, înclinându-se uşor în faţa 
amabilului guvernator al Ceutei, care se arăta a fi foarte 
mulţumit. Doctorul se ridică să plece şi Petru citi în ochii săi că 
îşi atinsese scopul. Dar guvernatorul ţinu să-i însoţească pe 
viitorii săi musafiri până în oraş. Luară loc deci cu toţii în trăsură 
şi porniră pe unicul drum ce duce de la reşedinţa guvernatorului 
până la Ceuta. Bineînţeles că, în tot timpul drumului, 
guvernatorul, ca un spaniol sadea ce era, profită de ocazie ca să 
le atragă atenţia asupra frumuseţilor mai mult sau mai puţin 
discutabile ale micii colonii şi să le vorbească despre 
îmbunătățirile pe care voia să le aducă el aici atât sub raport 
militar, cât şi civil; să caute să-i convingă că această poziţie a 
străvechii Abyle valorează cel puţin tot pe.atita ca şi poziţia 
Calpei, de pe partea cealaltă a strimtorii; să afirme că Ceuta ar 
putea fi transformată foarte uşor într-un adevărat Gibraltar, tot 
atât de imposibil de cucerit ca şi perechea sa, aflată sub 
stăpînire britanică ; să protesteze împotriva cuvintelor pline de 
trufie ale domnului Ford, că „Ceuta ar trebui să aparţină Angliei, 
căci Spania nu ştie ce să facă cu ea, şi de-abia este în stare s-o 
păstreze"; în sfîrşit, era foarte supărat că aceşti englezi 
încăpăţinaţi, de îndată ce au pus piciorul undeva, au şi prins 
rădăcini! 

- Da, exclamă el, înainte de a se gândi să ne ia Ceuta, ar face 
mai bine să-şi păzească Gibraltarul lor. Căci este acolo un 
munte, pe care Spania ar putea într-o bună zi să li-l arunce în 
cap! 


Doctorul, fără să-l întrebe cum ar putea Spania să provoace 
un asemenea cataclism geologic, nu voi să-i contrazică 
afirmaţiile rostite cu înflăcărarea unui adevărat hidalgo. De 
altfel, conversaţia lor fu întreruptă de o smucitură a trăsurii, 
care se opri brusc. Vizitiul trebuise să-şi oprească caii în faţa 
unui grup de vreo cincizeci de deţinuţi, care împiedicau drumul. 

Guvernatorul făcu semn unui brigadier. Acesta se apropie cu 
pas reglementar, luă poziţia de drepţi şi, salutând milităreşte, 
aşteptă ordinele. Toţi ceilalţi, deţinuţi şi paznici, se aşezară pe 
două rînduri, în dreapta şi în stânga drumului. 

- Ce s-a întîmplat? întrebă guvernatorul. 

- Excelenţă, zise brigadierul, am găsit un condamnat întins 
pe marginea șanțului. Se pare că nu e decât adormit, şi cu toate 
acestea nu izbutim să-l trezim. 

- De cîtă vreme e în starea aceasta ? 

- Cam de o oră. 

- şi de-atunci doarme într-una ? 

- Într-una, excelenţă. Nu simte nimic, de parc-ar fi mort. L- 
am zgilţiit, l-am înţepat, am tras chiar un foc de pistol lângă 
urechea lui, dar nu simte nimic, n-aude nimic ! 

- De ce n-aţi trimis după doctorul presidiului ? întrebă 
guvernatorul. 

- Am trimis, excelenţă, dar nu era acasă ; şi, pînă cînd va 
veni, nu mai ştim ce să facem cu omul ăsta. 

- Duceţi-l la spital ! 

Brigadierul porni să execute ordinul, când doctorul, 
intervenind, zise : 

- Domnule guvernator, îmi daţi voie ca, în calitatea mea de 
medic, să examinez pe acest adormit încăpăţinatAş dori să-l văd 
mai de aproape. 

- Da, la urma urmei asta ţine de meseria dumneavoastră, 
răspunse guvernatorul. Un păcătos ca ăsta să fie tratat de 
doctorul Antekirtt!... Mare cinste a dat peste el! 

Coboriră cu toţii din trăsură, şi doctorul se apropie de 
deţinutul lungit pe marginea şanţului. Omul dormea scufundat 
într-un somn adînc; numai respiraţia-i grea şi bătăile pulsului 
arătau că e încă viu. 

Doctorul făcu semn celorlalţi să se dea mai la o parte. Apoi, 
aplecîndu-se peste acest trup nemişcat ca o bucată de lemn, îi 


şopti ceva şi îl privi îndelung, ca şi cum ar fi voit să-i transmită 
propria-i voinţă. Apoi ridicîndu-se, zise : 

- Nu e nimic grav. Omul ăsta a avut pur şi simplu un acces 
de somn magnetic. 

- Adevărat? făcu guvernatorul. Foarte curios ! Şi puteţi să-l 
treziţi ? 

- Nimic mai simplu ! răspunse doctorul. 

După ce trecu mâna peste fruntea lui Carpena, îi ridică uşor 
pleoapele, zicând: 

- Trezeşte-te ! Vreau să te trezeşti! 

Carpena începu să se mişte, şi deschise ochii, continuând să 
rămînă într-un fel de stare de somnolenţă. Doctorul îşi trecu de 
cîteva ori palma pe dinaintea feţei adormitului, ca pentru a-i mai 
face vînt, şi încetîncet toropeala acestuia se risipi. Apoi se ridică 
de jos şi, fără să-şi dea seama de cele ce se petrecuseră cu el, 
se înapoie printre tovarăşii săi. 

Guvernatorul, doctorul şi Petru Bâthory se urcară din nou în 
trăsură, care îşi urmă drumul spre oraş. 

- în definitiv, zise guvernatorul, poate că individul era puţin 
cherchelit. 

- Nu cred, răspunse doctorul. A avut o simplă criză de 
somnambulism. 

- Dar cum s-a produs ? 

- E o întrebare la care nu vă pot răspunde, domnule 
guvernator. Poate că omul are deseori asemenea crize. în orice 
caz, acum e pe picioare şi i-a trecut. Trăsura trecu de zidurile de 
fortificaţie, intră în oraş, străbătu oraşul de-a curmezişul şi se 
opri în mica piaţă din faţa debarcaderului. 

Doctorul şi guvernatorul îşi luară rămas bun unul de la 
celălalt, foarte cordial. 

- lată Ferrato, zise doctorul arătînd steam-iahiul ce se legăna 
uşor pe valuri. Sper că n-o să uitaţi, domnule guvernator, că aţi 
binevoit să acceptaţi să luaţi dejunul pe bordul vasului meu, 
duminică dimineaţa ? 

- Nu, aşa după cum sper că nici dumneavoastră, domnule 
doctor, n-o să uitaţi că veţi cina la reşedinţă, duminică seara. 

- Neapărat, neapărat ! 

Se despărţiră, şi guvernatorul rămase pe țărm pînă ce barca 
se îndepărtă. când ajunseră pe bord, doctorul îi spuse lui Petru, 
care îl întrebase dacă totul se petrecuse aşa cum dorise dînsul: 


-  întocmai!... Duminică seara, cu permisiunea 
guvernatorului, Carpena va fi pe bordul lui Ferraio. 
La ora opt, steam-iahtul ridică ancora, se îndreptă spre nord, 
şi în curiud muntele Haeho, care domină această parte a coastei 
marocane, se pierdu în negurile nopţii. 


II. O EXPERIENŢĂ A DOCTORULUI 


Pasagerului căruia nu i s-a spus dinainte ce destinaţie are 
vasul pe bordul căruia se află, nu poate ghici în ce punct al 
globului a pus piciorul când a debarcat la Gibraltar. în primul 
rînd, va vedea un chei de-a lungul căruia sunt scobite o mulţime 
de bazine mici servind la acostatul vaselor, apoi un zid de 
împrejmuire străbătut de o poartă, apoi o piaţă avind o formă 
neregulată, de jur împrejurul căreia va vedea cazărmi înalte, 
clădite una în spatele celeilalte pe coasta dealului şi, în sfîrşit, o 
stradă lungă, îngustă şi întortochiată, numită Main-Street. 

La capătul acestei străzi, al cărei caldarim e veşnic umed, 
printre hamali, contrabandişti, văcsuitori de ghete, vinzători de 
ţigări şi de chibrituri, printre cărucioare, camioane, căruţe 
încărcate cu legume şi cu fructe, forfoteşte un talmeş-balmeş de 
oameni de toate naţiile - maltezi, marocani, spanioli, italieni, 
arabi, francezi, portughezi, nemti - în sfîrşit, cîte puţini din toţi, 
apoi, bineînţeles, cetăţeni ai Regatului Unit, reprezentaţi în 
special prin infanteriştii cu tunicile lor roşii şi prin artileriştii cu 
tunicile albăstrui, cu şepci le acelea ce seamănă cu nişte tichii 
de brutar şi pe care le poartă pe-o ureche, încât te întrebi cum 
de nu le ia vintul în fiecare clipă. Şi totuşi, te afli la Gibraltar, iar 
această Main-Street străbate tot oraşul, începînd de la Poarta 
Mării şi până la Poarta Alameda. De acolo se prelungeşte înspre 
Punctul Europei printre vile multicolore şi scuaruri înverzite, pe 
sub umbra pomilor înalţi, printre straturi de flori, parcuri de 
obuze şi de baterii cu tunuri de toate tipurile, printre desişuri de 
plante din toate zonele, pe o lungime de patru mii trei sute de 
metri. Cam aceeaşi lungime are şi stînca Gibraltarului, ce 
seamănă cu un dromader fără cap, îngenunchind pe nisipurile 
din San Roque şi a cărui coadă se prelungeşte până în apele 
Mediteranei. 


Această stîncă uriaşă se ridică drept în sus pînă la o înălţime 
de patru sute douăzeci şi cinci de metri, înspre partea 
continentului pe care îl ameninţă cu tunurile sale „dinţii babei", 
cum le spun spaniolii - peste şapte sute de piese de artilerie, ale 
căror guri se văd ieşind prin numeroasele ochiuri ale 
cazematelor. La poalele muntelui scăldat de apele golfului sunt 
îngrămădiţi douăzeci de mii de locuitori şi şase mii de oameni 
din garnizoană, fără să mai punem la socoteală şi 
quadrumaneie, acele faimoasa „monos", maimuţele fără coadă, 
aceşti urmaşi ai celor mai vechi băştinaşi ai ținutului, în realitate 
adevărații stăpîni ai acestui pămînt, şi care ocupă şi acum 
înălțimile străvechiului Calpe. Din vîrful acestui munte poţi 
vedea toată strimtoarea, poţi observa tot ţărmul marocan, poţi 
admira într-o parte Mediterana, în cealaltă parte Atlanticul, iar 
telescoapele englezeşti au în faţă un orizont deschis de două 
sute de kilometri, pe care îl pot scormoni până în cele mai mici 
amănunte, şi aşa şi fac. 

Dacă, printr-o fericită împrejurare, Ferrato ar fi ajuns cu două 
zile mai devreme în rada Gibraltarului, dacă doctorul Antekirtt şi 
Petru Băthory ar fi debarcat pe chei, dacă ar fi trecut dincolo de 
Poarta Mării şi, luînd-o pe Main-Streef, ar fi trecut şi de Poarta 
Alamedei, ajungînd până în frumoasele grădini care, înspre 
stinga, urcă până pe la jumătatea povirnişului, poate că 
întîmplările povestite aici ar fi decurs într-un ritm mai rapid, ba 
chiar poate că ar fi luat o întorsătură cu totul neaşteptată. 

Căci, în după-amiaza zilei de 19 septembrie, pe o bancă din 
grădina umbrită de arbori bătrâni, stînd cu spatele către raza 
portului împănată cu tunuri de coastă, doi inşi stăteau de vorbă 
în taină, avînd grijă să nu cumva să fie auziţi de lumea care se 
plimba prin apropiere : erau Sarcany şi Namir. 

Cititorul îşi aminteşte, desigur, că Sarcany trebuia s-o 
întîlnească pe Namir în Sicilia, în timpul când a avut loc atacul 
contra Casei Inglese, atac care s-a terminat cu moartea lui 
Zirone. înştiinţat la vreme, Sarcany îşi schimbă planul de bătaie, 
ceea ce făcu ca doctorul să-l aştepte zadarnic în timpul celor opt 
zile cât mai rămăsese la Catania. La rîndul său, Namir, în urma 
ordinelor pe care le primise, părăsi imediat, Sicilia şi se înapoie 
la Tetuan, unde locuia pe atunci. Apoi, de la Tetuan veni la 
Gibraltar, unde avea întîlnire cu Sarcany. Sosise aici în ajun şi 
avea de gind să plece a doua zi. 


Namir, această crudă tovarăşă a lui Sarcany, îi era devotată, 
cu trup şi suflet. Ea era aceea care îl crescuse, într-un sat de 
prin Tripolitania, îngrijindu-l ca pe copilul ei. Nu-l părăsise 
niciodată, nici chiar pe vremea când el se îndeletnicea cu 
meseria de samsar, în Tripolitania, unde era în strînse legături 
cu temuţii sectar senusişti, care plănuiau acum, după cum am 
spus, să atace Antekirtta. 

Namir care se simţea strîns legată atât sufleteşte, cât şi 
prin fapte de Sarcany, pe care îl iubea ca o mamă, îi era poate 
chiar mai apropiată decât îi fusese vreodată Zirone, tovarăşul 
său de bucurii şi de suferinţe. La un simplu semn. al lui, ea ar fi 
fost în stare să săvârşească şi un omor, ba chiar să-şi dea şi 
viaţa pentru el, fără să stea nici o clipă la îndoială. Sarcany 
putea avea deci încredere desăvârşită în Namir, şi dacă o 
chemase la Gibraltar, era pentru că voia să-i vorbească de 
Carpena, care eventual i-ar fi putut face mult rău. De când 
sosise Sarcany la Gibraltar, aceasta era prima şi singura lor 
convorbire. Vorbeau în arabă, ca să nu-i înţeleagă nimeni. 

înainte de toate, Sarcany începu prin a-i pune o întrebare şi 
căpătă un răspuns la o chestiune, pe care fără îndoială că 
amindoi o socoteau de cea mai mare însemnătate, pentru că de 
ea depindea viitorul lor. 

- Ce e cu Sava ?... întrebă Sarcany. _ 

- E în siguranţă, la Tetuan, răspunse Namir. În privinţa asta 
poţi să fii liniştit. 

- Dar acum, în timpul cât lipseşti tu ?... 

- în timpul cât lipsesc eu, am lăsat casa în paza unei evreice 
bătrâne, care n-o va slăbi din ochi nici o clipă. Casa mea e o 
închisoare în care nu poate răzbi nimeni! De altminteri, Sava 
habar n-are că se află la Tetuan, habar n-are cine sunt eu, habar 
n-are nici chiar că e în mâna ta ! 

- li mai vorbeşti şi acum, din când în cînd, de această 
căsătorie ? 

- Da, Sarcany, răspunse Namir. Nu vreau s-o las să se 
dezobişnuiască de gândul că trebuie să fie nevasta ta... şi a ta 
vafi! 

- Trebuie, Namir, trebuie să fie, cu atât mai mult cu cât din 
toată averea lui Toronthal n-a mai rămas nimic. Bietul Silas, se 
tine scai ghinionul de el ! 


- N-o să mai ai nevoie de el, pentru a ajunge iarăşi bogat, şi 
încă mai bogat decât ai fost vreodată ! 

- Ştiu, Namir, ştiu, dar termenul ultim când mai pot să mă 
însor cu Sava se apropie pe zi ce trece. lar pentru asta, am 
nevoie ca ea să consimtă de bună voie, şi dacă refuză... 

- Nici o grijă, am s-o silesc eu să consimtă, răspunse Namir. 
Da, am să-i smulg eu consimţămiîntul acesta... Poţi să te bizui pe 
mine, Sarcany. 

Cu greu şi-ar putea închipui cineva o înfăţişare mai hotărită şi 
mai sălbatică decât aceea a marocanei în timpul cât vorbea 
astfel. 

- Bine, Namir zise Sarcany. Continuă să fii cu ochii în patru. 
Am să te văd peste scurt timp. 

- N-ai de gând să ne iei în curând din Tetuan ? întrebă 
marocana. 

- Nu,atâta timp cât nu voi fi silit s-o fac, pentru că acolo 
nimeni n-o cunoaşte şi nici n-are cum s-o cunoască pe Sava. 
Dacă cumva împrejurările m-ar sili să te iau de acolo, te 
înştiinţez din timp. 

- Şi acum, Sarcany, urmă Namir, spune-mi de ce m-ai 
chemat la Gibraltar ? 

- Pentru că trebuie să-ţi vorbesc despre anumite lucruri, pe 
care e mai bine să ţi le spun decât să ţi le fi scris. 

- Haide, spune, Sarcany, şi dacă e vorba de vreo poruncă, fii 
fără grijă că am s-o aduc la îndeplinire. 

- lată care este acum situaţia mer, zise Sarcany. Doamna 
Bâthory a dispărut, iar fiul ei a murit. Aşadar, din partea acestei 
familii n-am de ce să mă tem Doamna Toronthal e moartă, iar 
Sava este în mîna mea. sunt liniştit şi dinspre partea asta. 
Dintre celelalte persoane care cunosc sau mi-au cunoscut 
secretele, unul, Silas Toronthal, complicele meu, este cu totul 
sub stăpânirea mea; celălalt, Zirone, a pierit în decursul ultimei 
sale expediţii din Sicilia. Aşa că, dintre toţi aceştia, niciunul nu 
va sufla un cuvînt. 

- Atunci, de cine te temi, întrebă Namir. 

- Mă tem doar să nu se amestece în treburile mele doi 
indivizi, dintre care unul îmi cunoaşte o parte din trecut, iar 
celălalt se pare că vrea cu orice preţ să-mi strice socotelile, şi 
asta nu-mi place de loc. 

- Unul din ei e Carpena, nu-i aşazise Namir. 


- Da, răspunse Sarcany, iar celălalt e doctorul Antekirtt, ale 
cărui legături cu familia Bâthory, pe când se afla la Raguza, mi 
s-au părut întotdeauna foarte suspecte. De altfel, am aflat de la 
Benito, hangiul de la Santa-Grotta, că arhimilionarul ăsta a fost 
cel care i-a întins o capcană lui Zirone, cu ajutorul unui oarecare 
Pescador, care era în serviciul lui. Asta înseamnă că a vrut să 
pună mâna pe Zirone - întrucît nu puteau pune mâna pe mine - 
şi să-i smulgă anumite secrete. 

- Asta se vede cât de colo, zise Namir. Trebuie să te păzeşti 
mai mult ca oricînd de acest doctor Antekirtt. 

- Şi, pe cât e cu putinţă, va trebui să ştiu în orice moment ce 
face şi mai ales unde se află. 

- Grea treabă, Sarcany, zise Namir, căci după cîte am auzit 
vorbindu-se la Raguza, azi îl vezi în capătul ăsta al Mediteranei, 
iar mîine - în celălalt capăt! 

- Da, aşa-i! Omul ăsta parcă are gluga fermecată, căci dai de 
el unde nici nu te aştepţi exclamă Sarcany. Dar asta nu 
înseamnă că-l voi lăsa aşa, cu una, cu două, să-mi încurce iţele, 
chiar de-ar fi să mă duc după el până în Antekirtta lui. 

- După ce ai să te căsătoreşti cu Sava, zise Namir, n-ai să te 
mai temi nici de el, nici de nimeni. 

- Fără îndoială, Namir... şi până atunci... 

- Până atunci, vom fi cu ochii în patru ! De altfel, noi vom 
avea totdeauna avantajul că vom şti unde e el, fără ca el să 
poată şti unde sântem noi! Să vorbim acum de Carpena. la 
spune, Sarcany, de ce ţi-e frică de omul ăsta ? 

- Carpena ştie ce legături am avut cu Zirone ! De ani de zile 
era amestecat şi el în fel de fel de afaceri în care eram vârât şi 
eu, aşa că ar putea să spună anumite lucruri... 

- Ai dreptate. Dar Carpena se află acum în presidiul din 
Ceuta, condamnat la muncă silnică pe viaţă ! 

- Păi, tocmai asta îmi dă de gîndit, Namir! Da! Căci Carpena, 
ca să-şi mai uşureze situaţia, ar putea să facă unele mărturisiri. 
După cum noi ştim că e deportat la Ceuta, tot aşa o ştiu şi alţii, 
care-l cunosc personal, ca de pildă Pescador ăla, care l-a tras pe 
sfoară cuatâta dibăcie pe când era la Malta! Şi cu ajutorul lui 
Pescador, doctorul Antekirtt poate ajunge uşor până la Carpena. 
Poate să-i cumpere secretele, să i le plătească cu aur. Poate 
chiar încerca să-l ajute să evadeze din presidiu. E un lucru atit 
de firesc, încât mă întreb Namir, cum de n-a făcut-o pînă acum ! 


Sarcany, care avea o minte foarte ageră, ghicise planurile 
doctorului în legătură cu spaniolul şi îşi dădea seama de 
primejdiile care-l pîndeau. Namir trebuia să recunoască, deci, că 
acest Carpena, în situaţia în care se găsea acum, putea să 
devină foarte periculos. 

- De ce naiba n-a pierit el în locul lui Zirone ! exclamă 
Sarcany. 

- Dar... ceea ce nu s-a întîmplat atunci, în Sicilia, de ce n-ar 
putea să se întîmple acum, la Ceuta, răspunse cu un aer rece şi 
nepăsător Namir. 

întrebarea era cât se poate de limpede. Namir îi explică 
atunci lui Sarcany că nimic nu-i era mai uşor decât să vină din 
Tetuan la Ceuta ori de cite ori voia el. Intre aceste două oraşe 
este o distanţă de cel mult douăzeci de mile. Tetuan e ceva mai 
în spatele Ceutei, la sud de litoralul marocan. Şi, deoarece 
condamnaţii lucrează la drumuri sau umblă liberi prin oraş, i-ar 
fi foarte uşor să intre în legătură cu Carpena, care o cunoştea, 
să-i dea de înţeles că Sarcany se îngrijea de evadarea lui, ba 
chiar să-i dea şi ceva bani sau ceva de-ale gurii. Şi chiar dacă s- 
ar întîmpla ca vreo bucată de piine sau vreun fruct să fie otrăvit, 
cine s-ar mai sinchisi de moartea lui Carpena. cine şi-ar mai 
bate capul să cerceteze de ce a murit ? 

Puțin i-ar păsa guvernatorului Ceutei că închisoarea pierduse 
un pungaş. Şi, în cazul acesta,  Sarcany n-ar mai avea să se 
teamă de spaniol, nici de doctorul Antekirtt, care ţinea cu orice 
preţ să-i afle secretele. 

într-un cuvânt din toată convorbirea aceasta rezultau 
următoarele planuri: în timp ce unii se vor ocupacu pregătirile 
evadării lui Carpena, ceilalţi urmau să-i zădărnicească fuga, 
trimiţîndu-l înainte de vreme pe lumea cealaltă, de unde nu va 
mai putea evada niciodată ! 

Totul era pus la cale, aşa că Sarcany şi Namir intrară în oraş, 
apoi se despărţiră. Chiar în seara aceea, Sarcany părăsi Spania, 
ducându-se să-l întiîlnească pe Silas Toronthal, iar a doua zi, 
Namir, după ce va traversa golful Gibraltarului, se va îmbarca la 
Algesiras pe bordul pachebotului care face cursa regulată între 
Europa şi Africa. 

Dar tocmai în momentul când să iasă din port, pachebotul 
întîlni un iaht de plăcere, care naviga prin golful Gibraltarului. 


înainte de a ancora în apele engleze. Era Ferrato. Namir, care-l 
văzuse pe când era la Catania, îl recunoscu numaidecit. 

- Doctorul Antekirtt e aici! murmură ea. Sarcany are 
dreptate, pericolul există, şi încă prin apropiere. 

Peste cîteva ceasuri, marocana debarcă la Ceuta. Dar înainte 
de a se înapoia la Tetuan luă toate măsurile pentru a intra în 
legătură cu spaniolul. Planul ei era simplu, trebuia neapărat să 
reuşească, dacă îi va rămîne destul timp ca să-l ducă la 
îndeplinire. 

Se ivi însă o încurcătură la care Namir nu se putea aştepta. 
Carpena, în urma intervenţiei doctorului cu ocazia primei sale 
vizite la Ceuta, se dăduse drept bolnav, şi izbuti să se interneze 
pentru cîteva zile în spitalul penitenciarului. Aşa că Namir nu 
putu face altceva decât să dea tircoale prin jurul spitalului, fără 
să poată ajunge până la Carpena. Totuşi, ceea ce o mai liniştea 
puţin era gândul că, dacă ea nu-l putea vedea, cu siguranţă că 
nici doctorul Antekirtt sau agenţii lui nu-l vor vedea. Aşadar, se 
gîndea ea, deocamdată nu era nici un pericol. Căci nu putea fi 
vorba de o evadare atâta timp cât condamnatul nu va începe, să 
lucreze din nou la drumuri. 

Namir se înşela însă în prevederile ei. internarea lui Carpena 
în spital urma, dimpotrivă, să înlesnească planurile doctorului, şi 
probabil chiar să le ducă la bun sfîrşit. 

în seara zilei de 22 septembrie, Ferrato ancoră în fundul 
acelui golf al Gibraltarului, atât de mult bătut de vînturile 
dinspre est şi sud-vest. Dar steam-iahtul nu urma să mai 
rămlnă, aici în ziua de 23, adică sîmbătă. Aşa că doctorul şi cu 
Petru, după ce în dimineaţa aceea debarcară pe uscat, se 
duseră la oficiul poştal de pe Main-Street, ca să-şi ridice 
scrisorile sosite la poste-restante. 

Una, adresată doctorului de către unul din agenţii săi din 
Sicilia, îl înştiinţa că, de la plecarea steamiahtului, Sarcany nu-şi 
mai făcuse apariţia nici la Catania, nici la Siracuza, nici la 
Messina. Cealaltă adresată lui Petru Băthory de Pescade, ii 
informa că era aproape vindecat şi că rana nu-i va lăsa nici o 
urmă. Doctorul putea să-l cheme de îndată ce va găsi de 
cuviinţă, pe el şi pe Matifou, care le prezenta amîndurora 
omagiile sale respectuoase de Hercule aflat la odihnă. în sfîrşit, 
a treia scrisoare, adresată lui Luigi, venea din partea Măriei. Era 
scrisă cu toată căldura unei adevărate mame. 


Dacă doctorul şi Petru Băthory s-ar fi plimbat cu treizeci şi 
şase de ore mai devreme prin grădinile Gibraltarului, i-ar fi 
întîlnit aici pe Sarcany şi pe Namir. Ziua fu întrebuințată pentru 
a aproviziona steamiahtul cu cărbuni, din acele magazii 
plutitoare ancorate în rada portului. împrospătară de asemenea 
şi provizia de apă dulce, atât pentru cazane, cât şi pentru 
nevoile echipajului. Totul era deci în ordine, cînd doctorul şi 
Petru, după ce luaseră masa la un, restaurant din Comercial 
Square, se înapoiară pe bord, în momentul când tunul, „the first 
gun fire'"anunţă închiderea porţilor acestui oraş în care domnea 
o disciplină tot atât de desăvirşită ca într-un penitenciar din 
Norfolk sau Cayenne. 

Cu toate acestea, ferrato nu ridică ancora în seara aceea. 
Cum nu-i trebuiau mai mult de două ore pentru a traversa 
strimtoarea, nu porni decât a doua zi, la opt dimineaţa. Apoi, 
după ce trecură pe sub focul bateriilor engleze, care binevoiră 
să-şi rectifice tirul lor de exerciţii, pentru ca nu cumva să-l 
lovească în plin, se îndreptă cu toată viteza spre Ceuta. La nouă 
şi jumătate era în dreptul muntelui Hacho; dar cum vintul bătea 
dinspre nord-vest, locul unde ancorase cu trei zile în urmă nu 
mai era potrivit. Căpitanul manevră deci înspre partea cealaltă a 
oraşului, într-un golfuleţ a cărui poziţie îl punea la adăpost de 
vînturile dinspre uscat, şi Ferrato aruncă ancora la vreo patru 
sute de metri de țărm. 

Peste un sfert de oră, doctorul debarcă pe chei. Namir, care-l 
pîndea, observa cu băgare de seamă toate mişcările steam- 
iahtului. Doctorul Antekirtt nu o putu recunoaşte pe marocana, 
pe care abia o zărise odată, pe întuneric, în bazarul din Cattaro ; 
în schimb ea, care-l întîlnise adeseori la Gravosa şi la Raguza, îl 
recunoscu numaidecit. Aşa că luă hotărîrea să nu-l scape din 
ochi, tot timpul cât va rămîne la Ceuta. La debarcare, doctorul 
era aşteptat pe chei de guvernatorul coloniei, însoţit de unul din 
aghiotanţii săi. 

- Bună ziua, scumpul meu oaspete, bine aţi venit exclamă 
guvernatorul sunteţi un om de cuvînt! Şi întrucît sunteţi al meu 
cel puţin pe tot timpul zilei... 

- Voi fi al dumneavoastră, domnule guvernator, numai după 
ce veţi fi şi dumneavoastră oaspetele meu! Nu uitaţi că vă 
aşteaptă dejunul pe bordul iahtului Ferrato! 


- Dacă e aşa, domnule doctor, n-ar fi politicos să-l lăsăm să 
ne aştepte prea mult. 

Barca duse pe bord pe doctor împreună cu invitaţii săi. Masa 
era foarte luxos aranjată, şi cu toţii făcură onorurile cuvenite 
prînzului servit în sufrageria steamiahtului. 

în timpul dejunului, conversaţia se învirti îndeosebi în jurul 
administraţiei coloniei, a moravurilor şi obiceiurilor locuitorilor 
ei, a relaţiilor dintre spanioli şi indieni. întîmplător, doctorul 
aduse vorba despre condamnatul acela pe care îl trezise dintr- 
un somn magnetic în urmă cu două sau trei zile, pe drumul care 
duce la reşedinţă. 

- Nu-şi mai aduce aminte de nimic, nu-i aşa ? întrebă el. 

- De nimic, răspunse guvernatorul, dar acum nu mai e 
întrebuințat la pietruirea şoselei. 

- Dar unde e, întrebă doctorul, cu o uşoară nelinişte în glas, 
pe care numai Petru o băgă de seamă. 

- E la spital, răspunse guvernatorul. Se pare că criza aceea i-a 
cam zdruncinat puţin prea preţioasa domniei sale sănătate. 

- Cine e individul ăsta? 

- Un spaniol, numit Carpena, un criminal de rînd, care nu 
merită nici o atenţie, domnule doctor... Şi dacă într-o bună zi ar 
muri, vă asigur că n-ar fi nici o pierdere pentru presidiu ! 

Vorbiră apoi despre cu totul altceva. Bineînţeles că nu trebuia 
să se vadă că doctorul stăruie prea mult asupra cazului acestui 
deţinut, care după citeva zile de stat în spital avea să fie 
complet refăcut. 

După ce terminară masa, se servi cafeaua, ţigările şi 
havanele, sus pe puntea dinapoi a vasului. Apoi doctorul îi 
propuse guvernatorului să debarce, ca să nu Întîrzie prea mult. 
De acum încolo îi stătea la dispoziţie, aşa că era gata să viziteze 
colonia spaniolă şi toate serviciile ei. Propunerea fu acceptată, şi 
până la ora cinci guvernatorul avea tot timpul să-i facă ilustrului 
său oaspete onorurile coloniei. Doctorul şi Petru Bâthory fură 
plimbaţi prin toată colonia, prin oraş şi pe cîmp. Li se explicară 
toate amănuntele în legătură cu penitenciarul şi cu cazărmile. 
Era zi de duminică, deţinuţii nu erau întrebuinţaţi la obişnuitele 
lucrări obşteşti, aşa încât doctorul putu să-i vadă şi în altfel de 
condiţii. Pe Carpena îl văzu doar în treacăt, într-unul din 
saloanele spitalului, şi se prefăcu că nu-l observă. 


Doctorul avea de gînd să se înapoieze la Antekirtta chiar în 
noaptea aceea, dar numai după ce îşi va fi petrecut toată seara 
la reşedinţa guvernatorului. De aceea, pe la ora zece, se duseră 
la reşedinţă, unde îl aştepta o cină foarte elegant servită, care 
trebuia să fie o replică a dejunului de pe bord. E de prisos să 
mai spunem că în timpul acestei plimbări între extra muros , 
doctorul fusese urmărit de Namir, fără să bănuiască de loc că 
era spionat îndeaproape. 

Cina decurse într-o atmosferă de bună dispoziţie. Fuseseră 
invitate câteva persoane marcante ale coloniei, mai mulţi ofiţeri 
cu soțiile lor, doi sau trei comercianţi bogaţi, lume care nu-şi 
ascunse ciîtuşi de puţin plăcerea de a-l vedea şi de a-l auzi pe 
doctorul Antekirtt. Doctorul le povesti bucuros despre călătoriile 
sale prin Orient, prin Siria, Arabia şi prin nordul Africii. Apoi, 
aducînd vorba şi despre Ceuta, nuputu decât să-l felicite pe 
guvernator, care administra atit de bine această colonie 
spaniolă. 

- Dar, adăugă el, desigur că supravegherea condamnaților vă 
dă uneori destul de mult de lucru. 

- De ce credeţi asta, scumpe domnule doctor ? 

- Pentru că ei încearcă, fireşte, să evadeze. Şi cum orice 
deţinut e cu gândul la evadare mai mult decit se gindesc 
gardienii săi să-l păzească, înseamnă că avantajul este de 
partea deţinutului, încât nu ma-aş mira dacă la apelul de seară 
să mai lipsească din cînd în când cîte unul. 

- Aşa ceva nu se întâmplă niciodată, răspunse guvernatorul. 
Şi, la urma urmei, încotro s-o ia? Pe mare, e cu neputinţă să 
evadeze. Pe uscat, printre populaţiile acestea sălbatice din 
Maroc, primejdia e prea mare. Aşa că deţinuţii noştri rămîn mai 
bine aici în presidiu, dacă nu de plăcere, măcar din prudenţă ! 

- Fie cum spuneţi dumneavoastră, răspunse doctorul, în 
cazul acesta trebuie să vă felicit, domnule guvernator, căci s-ar 
putea ca pe viitor paza deţinuţilor să devină din ce în ce mai 
grea ! 

- Şi din ce cauză, vă rog ? întrebă unul din comeseni, pe care 
această discuţie îl interesa cu atît mai mult, cu cât tocmai el era 
directorul penitenciarului. 

- Ei bine, domnule, răspunse doctorul, pentru că studiul 
fenomenelor magnetismului a făcut progrese însemnate, pentru 
că procedeele sale pot fi aplicate de toată lumea, în fine, pentru 


că efectele, sugestiei devin din ce în ce mai frecvente şi pentru 
că ele tind nici mai mult, nici mai puţin decât să substituie o 
personalitate prin alta ! 

- în cazul acesta, ce e de făcut ?... întrebă guvernatorul. 

- în cazul acesta, socotesc că e bine să supraveghezi 
deţinuţii, dar e tot atât de bine să supraveghezi şi paznicii. în 
timpul călătoriilor mele, domnule guvernator, am fost martorul 
unor fapte atât de neobişnuite, încât cred că în privinţa acestor 
fenomene nimic nu e cu neputinţă. De aceea, în interesul 
dumneavoastră, să nu uitaţi că dacă un deţinut poate evada 
fără ca el să-şi dea seama de asta, găsindu-se sub influenţa unei 
voințe străine de a sa, un paznic, care ar fi supus, aceleiaşi 
influenţe, îl poate lăsa să fugă, fără să-şi dea nici el seama. 

- Nu vreţi să ne explicaţi în ce constau aceste fenomene? 
întrebă directorul penitenciarului. 

- Ba da domnule, răspunse doctorul. Să luăm un exemplu, 
ca să puteţi înţelege mai uşor. Să presupunem că un paznic are 
o înclinare firească de a ieri influenţa magnetică sau hipnotică - 
e acelaşi lucru - şi să admitem că un deţinut exercită asupra lui 
această influenţă... Ei bine, din momentul acela, deţinutul a pus 
stăpiînire pe paznic pe care îl va sili să facă orice vrea el, pe care 
îl va trimite unde vrea el, pe care îl va face să-i deschidă poarta 
închisorii, atunci când el îi va sugera acest gînd. 

- Fără îndoială, răspunse directorul, dar cu condiţia să-l 
adoarmă în prealabil... 

- în privinţa aceasta vă înşelaţi, domnule, continuă doctorul. 
Toate actele acestea pot fi săvirşite chiar şi în stare de trezie, şi 
fără ca paznicul să-şi dea seama ! 

- Cum adică? Vreţi să spuneţi... 

- Vreau să spun ceea ce şi spun, că sub această influenţă, 
un deţinut îi poate spune paznicului său : „în cutare zi, la ora 
cutare, vei face cutare lucru" - şi paznicul îl va face! „In cutare zi 
îmi vei aduce cheile celulei" - şi el i le va aduce! „In cutare zi vei 
deschide poarta prezidiului" - şi el o va deschide, „în cutare zi 
voi trece prin faţa ta, şi tu n-o să mă vezi că trec!" 

- Treaz fiind ?... 

- Absolut treaz ! 

La această afirmaţie a doctorului, cei de faţă nu-şi putură 
stăpîni o mişcare de neîncredere. 


- Şi totuşi, nimic mai adevărat decât ceea ce spune domnul 
doctor, zise atunci Petru Bâthory. Chiar eu însumi am fost 
martorul unor asemenea fapte. 

- Cu alte cuvinte, zise guvernatorul, voinţa unei persoane 
poate fi suprimată pur şi simplu prin privirea a unei alte 
persoane ? 

- în întregime, răspunse doctorul, aşa după cum, la anumite 
persoane, pot fi provocate alterări de simţuri, ca de pildă să ia 
sarea drept zahăr, laptele drept oţet, sau apa obişnuită drept 
apă purgativă - şi cu toate efectele corespunzătoare! Nimic nu e 
cu neputinţă în materie de iluzii sau de halucinaţii. Creierul este 
supus unor astfel de influenţe. 

- Domnule doctor, zise atunci guvernatorul, cred că sunt în 
asentimentul tuturor invitaţilor mei răspunzindu-vă că toate 
lucrurile acestea trebuie să le vezi, ca să le poţi crede ! 

- Şi nici atunci !... adăugă una din persoanele prezente, care 
crezu de cuviinţă să facă această rezervă. 

- Păcat, continuă guvernatorul, că puţinul timp cât rămineţi 
aici la Ceuta, nu vă poate îngădui să ne convingeţi printr-o 
experienţă. 

- Ba da, pot... răspunse doctorul. 

- Chiar acum ? 

- Chiar acum, dacă vreţi! 

- Cum adică ?... Spuneţi ! 

- Desigur că n-aţi uitat, domnule guvernator, urmă doctorul, 
că unul din condamnaţii de aici a fost găsit acum trei zile pe 
drumul ce duce aici la reşedinţă, scufundat într-un somn care, 
după cum v-am spus, nu era altceva decât tocmai un somn 
magnetic ? 

- Adevărat, zise directorul penitenciarului, şi omul ăsta este 
acum la spital. 

- Şi vă mai aduceţi aminte că eu l-am trezit, după ce niciunul 
din paznici nu izbutise să-l trezească? 

- Exact. 

- Ei bine, aceasta a fost de ajuns ca să creeze între mine şi 
deţinutul acela... Cum se numeşte ?. 

- Carpena. 

- „Intre mine şi acest Carpena o legătură de sugestie, care ÎI 
pune sub stăpânirea absolută a voinţei mele. 

- când e în faţa dumneavoastră ?... 


- Chiar şi cînd suntem departe unul de celălalt! 

- când dumneavoastră sunteţi aici, la reşedinţă, iar el e 
acolo, la spital ?... întrebă guvernatorul. 

- Da. Şi dacă vreţi să daţi ordin ca acest Carpena să fie lăsat 
liber, să i se deschidă porţile spitalului şi ale penitenciarului, ştiţi 
ce va face?... 

- Ei, asta-i, va fugi răspunse rîzînd guvernatorul. 

Risul lui fu atât de contagios, încât toţi cei de faţă riseră şi ei. 

- Nu, domnilor, continuă foarte serios doctorul Antekirtt, 
acest Carpena nu va fugi decât dacă vreau eu să fugă, şi nu va 
face decât ceea ce vreau eu să facă! 

- Şi ce poate să facă, de pildă ? 

- De pildă, după ce i se va da drumul din închisoare, pot să-i 
poruncesc să o ia pe drumul care duce aici, la reşedinţă, 
domnule guvernator 

- Şi să vină aici ? 

- Chiar aici! Şi dacă vreau eu, să stăruie să vă vorbească! 

- Mie? 

- Da, dumneavoastră. Şi, dacă n-aveţi nimic împotrivă, 
fiindcă se va supune tuturor sugestiilor mele, am să-i sugerez 
gândul de a vă lua drept alt personaj... de pildă... drept regele 
Alfons al XII-lea. 

- Drept majestatea sa regele Spaniei ? 

- Da, domnule guvernator, şi o să vă ceară... 

- Graţierea lui ! 

- Da, graţierea lui! Şi, dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să vă 
ceară pe deasupra şi crucea ordinului Isabelei ! 

Ultimele cuvinte ale doctorului Antekirlt fură primite de toată 
lumea cu un nou hohot de ris. 

- Şi în timp ce va face toate astea, individul va fi treaz? 
întrebă directorul penitenciarului. 

- Tot aşa de treaz ca şi noi! 

- Nu 1... Nu se poate!... E ceva de necrezut, e cu neputinţă! 
exclamă guvernatorul. 

- încercaţi!... Daţi ordin să i se lase acestui Carpena întreaga 
libertate de acţiune... Pentru mai multă siguranţă, ordonaţi 
paznicilor ca după ce va părăsi închisoarea, să-l urmărească de 
la distanţă... Veţi vedea că va face tot ceea ce v-am spus eu ! 

- De acord, şi când veţi dori... 


- Acum e ora opt, zise doctorul, uitîndu-se la ceas. La ora 
nouă, e bine ? 

- E perfect! Şi ce se va întîmpla după experienţă? 

- După experienţă, Carpena se va înapoia liniştit la spital, 
fără măcar să-şi amintească nimic din tot ce s-a petrecut. Vă 
repet - şi aceasta este singura explicaţie ce se poate da acestor 
fenomene - Carpena va fi sub o influenţă hipnotică venind din 
partea mea, aşa că, în realitate, toate lucrurile acestea nu le va 
face el, ci eu ! 

Guvernatorul, care se vedea cât de colo că nu credea o 
boabă din tot ce spusese doctorul, scrise un bilet prin care 
dădea ordin gardianului-şef al presidiului să-i lase deţinutului 
Carpena toată libertatea de a face ce vrea, urmărindu-l doar de 
la distanţă. Apoi unul din curierii de la reşedinţă duse 
numaidecit acest bilet la destinaţie. 

După ce se termină cina, oaspeţii se ridicară şi, la invitaţia 
guvernatorului, trecură în salonul cel mare. Conversaţia 
continuă, bineînțeles, asupra diferitelor fenomene de 
magnetism sau de hipnotism, oare dau loc atâtor controverse, 
fenomene în care foarte mulţi cred, foarte mulţi nu cred. în timp 
ce se servea cafeaua, în mijlocul fumului de ţigări şi de havane 
pe care nici spaniolele nu le dispreţuiesc, doctorul Antekirtt 
povesti zeci de fapte, ale căror martor sau autor fusese chiar el 
însuşi, în exerciţiul profesiunii sale, toate foarte interesante, 
toate indiscutabile, dar care se părea că nu conving pe nimeni. 

Mai spunea de asemenea că această putere de sugestie ar 
trebui să preocupe foarte serios pe legislatori, pe criminalist! şi 
pe magistrați, căci ea ar putea fi întrebuințată şi într-un scop 
criminal. Incontestabil că, datorită acestor fenomene, s-ar putea 
ivi cazuri de crime, ale căror autori ar fi aproape cu neputinţă de 
descoperit. 

Deodată, la ora nouă fără douăzeci şi şapte de minute, 
doctorul se opri, zicînd : 

- în momentul acesta, Carpena părăseşte spitalul. Apoi peste 
un minut, adăugă : Acum iese pe poarta penitenciarului ! 

Tonul cu care rosti aceste cuvinte produse o puterniică 
impresie asupra invitaţilor. Numai guvernatorul, dădea din cap, 
cu neîncredere. Conversaţia continuă, unii pronunţindu-se 
pentru, alţii contra, vorbind cu toţii în acelaşi timp, pînă cînd, 
deodată, doctorul - era nouă fără cinci - zise din nou: 


- Carpena este la poarta reşedinţei 

Peste cîteva clipe intră în salon un servitor, care îi spuse 
guvernatorului că un individ, în costum de deţinut, ţinea morţiş 
să-i vorbească. 

- Lasă-l să intre, răspunse guvernatorul, a cărui neîncredere 
începea să slăbească în faţa evidenţei faptelor. 

Tocmai bătea ora nouă, când Carpena se arătă în uşa 
salonului. Ca şi cum n-ar fi văzut pe niciunul din cei de faţă, deşi 
ţinea ochii perfect deschişi, se îndreptă spre guvernator şi 
îngenunchind în faţa lui, zise : 

- Sire, vă cer graţierea ! 

Guvernatorul, năucit cu totul, de parcă ar fi fost el însuşi 
stăpiînit de halucinație, nu ştia ce să mai răspundă. 

- Puteţi să-i acordaţi graţierea, zise doctorul zimbind, nimic 
nu va ţine minte din tot ce s-a petrecut aici! 

- Ţi-o acord, răspunse guvernatorul, cu demnitatea regelui 
Spaniei. 

- Şi pe lângă această grațiere sire, continuă Carpena, tot în 
genunchi, binevoiţi să-mi acordaţi şi crucea ordinului Isabelei. 

- Ţi-o dau ! 

Carpena făcu atunci un gest, ca şi cum ar fi luat un obiect pe 
care i-l întindea guvernatorul, îşi prinse de haină o decorație 
imaginară, apoi se ridică şi ieşi de-a-ndăratelea. 

De astă dată, toţi cei de faţă, uluiţi, îl urmăriră pînă ieşi din 
clădirea reşedinţei. 

- Vreau să-l însoțesc, vreau să-l văd înapoindu-se la spital, 
exclamă guvernatorul, care se lupta cu sine însuşi, ca şi cum n- 
ar fi vrut în ruptul capului să dea crezare celor văzute. 

- Veniţi, zise doctorul. 

Şi guvernatorul, urmat de Petru Bâthory, de doctorul Antekirtt 
şi ele alte citeva persoane, se luă după carpena, care se 
îndrepta acum spre oraş. Namir, după ce îl spionase din clipa 
cînd ieşise din închisoare, continua să-l observe tot timpul din 
umbră. 

Noaptea era destul de întunecoasă. Spaniolul mergea pe 
drum cu un pas regulat, fără să şovăiască. Guvernatorul şi toţi 
ceilalţi se ţineau după el, la vreo treizeci de paşi, împreună cu 
doi paznici, care aveau ordinul să nu-l scape din vedere. în 
apropiere de oraş, drumul ocoleşte golfuleţul celuilalt port, 
dinspre partea aceasta a stîncilor Ceutei. Pe faţa încremenită şi 


neagră a apei tremurau răsfringerile a două sau trei lumini. Erau 
luminile farurilor de pe Ferrato, ale cărui forme se desenau 
nelămurit şi cărora bezna nopţii le dădea proporţii mult mai 
mari. 

Ajuns la această cotitură, Carpena lăsă drumul şi o luă înspre 
dreapta, către o grămadă de stînci care se înalţă cu vreo 
douăsprezece picioare deasupra mării. Desigur că un gest de-al 
doctorului, pe care nimeni nu-l observase - poate chiar că nu 
fusese decât o simplă sugestie mintală a voinţei sale - îl făcuse 
pe spaniol să-şi schimbe astfel direcţia. Paznicii erau gata să 
grăbească pasul, să-l ajungă pe Carpena, să-l facă s-o ia din nou 
pe drumul drept, dar guvernatorul, ştiind că pe aici orice 
evadare era cu neputinţă, le ordonă să-l lase în pace. între timp, 
Carpena se oprise pe una din stinci, ca şi cum ar fi fost 
imobilizat acolo de o forţă irezistibilă. Nu era în stare să facă nici 
cea mai mică mişcare. Voința doctorului, care pusese cu totul 
stăpiînire pe el, îl ţintuia pe loc. 

Guvernatorul îl privi îndelung ; apoi adresîndu-se musafirului 
său, zise: 

- Eh, dragă doctore, în faţa evidenţei, vrîind-nevrînd, trebuie 
să ne dăm bătuţi ! 

- Sunteţi convins acum, domnule guvernator, sânteţi convins 
cu totul ? 

- Da, sunt perfect convins că există unele lucruri pe care 
trebuie să crezi chiar dacă nu le pricepi. Acum, domnule doctor, 
sugeraţi acestui om ghidul de a se înapoia numaidecit în 
presidiu. Vi-o porunceşte Alfons al XII-lea ! 

Abia îşi terminase guvernatorul fraza, că, deodată, Carpena, 
fără măcar să scoată un țipăt, se aruncă în apele portului. Era 
oare un accident? Era oare un act voluntar al său? Reuşise oare, 
printr-o împrejurare neprevăzută, să scape de sub puterea 
doctorului? Nimeni n-ar fi putut-o spune. 

Alergară cu toţii spre stînci, în timp ce paznicii coboriră pe o 
mică plajă, pe care o făcea marea în acel loc... Dar nici urmă de 
Carpena. Citeva bărci de pescari, precum şi cîteva de pe steam- 
iaht, sosiră în grabă... Zadarnic. Nu găsiră nici măcar cadavrul 
deţinutului, pe care de bună seamă că îl tîrîse curentul în larg. 

- Domnule guvernator, zise doctorul Antekirtt, regret din tot 
sufletul că experienţa noastră a avut un deznodământ atât de 
tragic, pe care era cu neputinţă să-l prevedem. 


- Dar cum vă explicaţi tot ce s-a întîmplat, întrebă 
guvernatorul. 

- Prin faptul că, în exerciţiul acestei puteri de sugestie, ale 
cărei efecte nu le puteţi nega, răspunse doctorul, mai sânt şi 
anumite intermitențe. Cu siguranţă că omul acesta mi-a scăpat, 
pentru o clipă. Şi, fie că l-a apucat ameţeala, fie dintr-un alt 
motiv, a căzut de pe acele stînci. îmi pare foarte rău, căci am 
pierdut un medium foarte preţios ! 

- Ei, aş ! Am pierdut un criminal, şi nimic mai mult răspunse 
cu un ton filozofic guvernatorul. 

Şi aceasta fu toată cuvintarea funebră în memoria lui 
Carpena. Doctorul şi Petru Bâthory îşi luară rămas bun de la 
guvernator. Trebuiau să pornească încă în decursul nopţii spre 
Antekirtta, aşa că mulţumiră gazdei pentru buna primire ce li-o 
făcuse în această colonie spaniolă. 

Guvernatorul strînse călduros mâna doctorului, îi ură 
călătorie plăcută şi, după ce îi ceru să-i promită că va mai veni 
să-l vadă, porni înspre reşedinţa sa. Se va spune poate că 
doctorul  Antekirtt cam abuzase de buna credinţă a 
guvernatorului Ceutei. E adevărat că poate fi judecat astfel, că 
purtarea lui poate fi criticată. Dar nu trebuie să uităm cărei 
opere îşi consacrase contele Mathias Sandorf întreaga sa viaţă, 
şi nici ceea ce spusese el într-o zi : „Sunt o mie de drumuri... dar 
o singură ţintă !" 

Cel pe care îl luase el acum era unul din aceste o mie de 
drumuri. Peste cîteva minute, una din bărcile de pe Ferrato îi 
ducea pe bordul iahtului pe doctor şi pe Petru Bâthory. Luigi îi 
aştepta, la scara de urcare. 

- Ce e cu omul ?... întrebă doctorul. 

- După cum aţi poruncit dumneavoastră, răspunse Luigi, 
barca noastră, care-l pîndea la poalele stîncilor, l-a salvat, şi l- 
am închis într-una din cabinele din faţă. 

- N-a spus nimic? întrebă Petru. 

- Păi, cum putea să vorbească ?... E ca adormit şi nu-şi dă 
seama de nimic ! 

- Bine, zise doctorul. Am vrut să cadă de pe acele stînci - şi a 
căzut !... Am vrut să adoarmă - şi iată-l adormit ... Când am să 
vreau să se trezească - se va trezi !... Acum, Luigi, dă ordin să 
se ridice ancora, şi... la drum! 


Cazanele erau sub presiune, pregătirile de plecare se 
terminară repede şi peste cîteva minute, ferado porni în larg, 
îndreptîndu-se spre Antekirtta. 


III. DE ŞAPTESPREZECE ORI 


- De şaptesprezece ori ?... 

- De şaptesprezece ori ! 

- Da !... Roşul a ieşit de şaptesprezece ori ! 

- E cu putinţă ? ! 

- Se poate să fie cu neputinţă, daraşa e! 

- Şi jucătorii s-au încăpăţinat să joace contra roşului ? 

- Da... Banca a câştigat mai bine de nouă sute de mii de 
franci . 

- De şaptesprezece ori !.. De şaptesprezece ori !... 

- La ruletă sau la cărţi ?... 

- La cărţi ! 

- sunt mai bine de cincisprezece ani de când nu s-a mai 
pomenit aşa ceva ! 

- Cincisprezece ani, trei luni şi paisprezece zile ! răspunse cu 
răceală un jucător bătrîn, aparţinind onorabilei categorii a celor 
ruinaţi la mesele de joc. Da, domnule, şi - un amănunt foarte 
ciudat - era în plină vară, în ziua de 16 iunie 1867... He-he, 
tocmai eu să nu ştiu ! 

Acestea erau cuvintele sau, mai degrabă, exclamaţiile ce se 
schimbau în vestibulul şi chiar pe terasele Cercului Străinilor din 
Monte-Carlo, în seara zilei de 3 octombrie, la opt zile după 
evadarea lui Carpena din penitenciarul spaniol. 

Apoi, în mulţimea aceea de jucători, bărbaţi şi femei, de toate 
naţiile, de toate virstele şi din toate straturile sociale, izbucni 
un vuiet de entuziasm. Aplaudau roşul întocmai ca pe un cal 
care ar fi cîştigat marele premiu la cursele de la Longchamps 
sau de lâ Epsorn. Căci pentru lumea aceasta cam deocheată, pe 
care atât continentul vechi, cât şi cel nou o varsă zilnic în micul 
principat Monaco, această „serie de şaptesprezece" era tot atât 
de importantă ca orice eveniment politic care ar fi răsturnat tot 
echilibrul european. Bineînţeles că roşul, în încăpăţânarea lui cu 
totul neobişnuită, făcuse şi numeroase victime, din moment ce 
cîştigul băncii se cifra la o sumă atât de imensă. Aproape un 


milion, după cum se vorbea printre aceste grupuri de jucători, 
ceea ce însemna că aproape toţi jucătorii se înverşunaseră să 
joace într-una împotriva acestei culori. 

Dintre toţi aceştia, doi străini fuseseră mai crunt loviți de 
ceea ce cavalerii mesei verzi numesc „ghinion". Unul din ei, 
avînd o ţinută foarte rece şi reţinută, deşi trecuse prin emoţiile 
care se puteau încă citi pe faţa-i palidă, iar celălalt, cu figura-i 
răvăşită, cu părul vilvoi, cu o privire de nebun sau de disperat, 
coborîră scările terasei şi se pierdură în umbra parcului. 

- Blestemata asta de serie ne costă peste patru sute de mii 
de franci! exclamă cel mai în vîrstă. 

- Poţi spune exact patru sute treisprezece mii ! zise cel mai 
tânăr, cu vocea liniştită a unui casier care citeşte rezultatul unei 
adunări. 

- Şi acum, nu mi-au mai rămas decât două sute de mii de 
franci... abia zise primul jucător. 

- O sută nouăzeci şi şapte de mii numai, răspunse al doilea, 
cu un calm desăvirşit. 

- Da... numai atita, din aproape două milioane cît mai aveam 
când m-ai silit să viu aici cu dumneata ! 

- Un milion şapte sute şaptezeci şi cinci de mii de franci ! 

- Şi asta, în mai puţin de două luni... 

- O lună şi şaisprezece zile. 

- Sarcany, exclamă cel mai vârstnic, pe care sângele rece al 
tovarăşului său îl întărâtă la culme tot atît de mult ca şi 
exactitatea plină de ironie cu care îi corecta cifrele. 

- Ei, ce e, Silas ? 

Cei doi care vorbeau erau Silas Toronthal şi cu Sarcany. De 
când plecaseră din Raguza, într-un scurt răstimp de trei luni 
ajunseseră să se ruineze cu totul, sau aproape cu totul. După ce 
îşi risipise toată partea ce-i revenise drept preţ al ticăloasei sale 
denunţări, Sarcany venise pe capul complicelui său, la Raguza. 
Apoi părăsiră oraşul împreună cu Sava. Şi atunci Silas Toronthal, 
împins de Sarcany pe aceste drumuri ale jocului şi risipei, îşi 
irosise în curând toată averea. Trebuie să spunem că nici nu i-a 
fost prea greu lui Sarcany să facă din fostul bancher, obişnuit cu 
speculaţiile şi nu o dată riscându-şi situaţia în aventuri 
financiare, un jucător, un client al cluburilor şi în cele din urmă 
al tripourilor. 


De altfel, cum ar fi putut Silas Toronthal să i se 
împotriveascăNu era el oare, acum mai mult ca oricind, sub 
dominaţia fostului său samsar din Tripolitania. E adevărat că 
uneori se mai revolta, dar Sarcany continua, să aibă asupra lui o 
autoritate morală, în faţa căreia Silas Toronthal trebuia să se 
supună, şi acum nenorocitul căzuse atât de greu, încît nu mai 
avea putere să se ridice. De aceea, Sarcany nici nu mai băga în 
seamă încercările complicelui său de a se sustrage influenţei 
sale. Brutalitatea răspunsurilor sale, voinţa sa de fier îl băgaseră 
repede din nou în jug pe Silas Toronthal. 

Părăsind Raguza în condiţiile pe care le ştim, prima grijă a 
celor doi asociaţi fusese să o pună pe Sava la adăpost sigur, sub 
paza Namirei. Şi acum, pierdută în îndepărtatul Tetuan de la 
marginile ținuturilor marocane, ar fi fost foarte greu, dacă nu 
chiar imposibil, să mai fie descoperită de cineva. Acolo îşi luase 
nemiloasa tovarăşă a lui Sarcany sarcina să frângă voinţa fetei, 
pentru a-i smulge consimţământul la această căsătorie. 
Neclintită în hotărârea sa, îmbărbătându-se la amintirea lui 
Petru, Sava rezistase până acum cu îndârjire. Dar până când se 
va mai putea oare împotrivi ? 

Între timp, Sarcany îşi îndemna într-una tovarăşul să se 
arunce orbeşte în nebunia jocului, cu toate că şi el îşi pierduse 
averea la joc în Franţa, în Italia, în Germania, prin marile centre 
unde hazardul ţine tarabă sub toate formele, la Bursă, la curse, 
prin cluburile marilor capitale, în staţiunile climaterice şi 
balneare, Silas Toronthal se lăsă dus de Sarcany - şi în curînd nu 
mai rămase decât cu citeva sute de mii de franci. în timp ce 
bancherul îşi risca banii săi proprii, Sarcany îi risca pe ai 
bancherului şi, alunecând pe această dublă pantă, cei doi 
mergeau de două ori mai repede spre ruină. De altfel, ceea ce 
jucătorii numesc „ghinion" - cuvânt prin care caută să-şi 
ascundă incalificabila lor prostie - se ţinea scai de ei, după ce îşi 
încercaseră norocul în fel şi chip. până la urmă, bacaraua le răpi 
cea mai mare parte din milioanele provenite din averea contelui 
Mathias Sandorf, aşa încât palatul de pe aleea Stradone trebui 
să fie scos la vinzare. 

în sfîrşit, sătui de atmosfera acestor cluburi deocheate, 
veniră în ultimă instanţă să caute un joc mai cinstit la mesele de 
ruletă şi de cărţi. Dacă şi acum erau jupuiţi de bani, cel puţin nu 


mai puteau arunca vina decât pe propria lor încăpăţinare de a 
lupta cu orice preţ împotriva ghinionului. 

Şi iată de ce se aflau ei acum, de trei săptămîni, la Monte- 
Carlo, pironiţi la mesele de joc, încercînd martingalele care li se 
păreau mai sigure, ţinându-se scai de jocul care tot timpul ieşea 
de-a-ndoaselea, studiind rotația cilindrului ruletei când mâna 
crupierului obosise în ultimul sfert de oră de serviciu, pontînd la 
maximum pe numerele care nu voiau nicicum să iasă, îmbinînd 
combinaţiile simple cu combinaţiile multiple, ascultînd sfaturile 
vechilor jucători ruinaţi, deveniți acum profesori de joc, făcînd în 
sfîrşit toate încercările cele mai neghioabe, lăsîndu-se duşi de 
toate superstiţiile prosteşti, care-l aşază pe jucător între copilul 
care n-are minte şi idiotul care şi-a pierdut-o pentru totdeauna. 
Şi încă n-ar fi nimic dacă şi-ar risca numai banii, dar îşi mai 
slăbeşte şi inteligenta, stând şi făcînd fel de fel de combinaţii 
absurde, şi îşi mai compromite şi demnitatea sa personală 
amestecîndu-se printre această lume atât de deocheată. 

Ca să nu mai lungim vorba, după această seară ce urma să 
rămînă celebră în analele cazinoului din Monte-Carlo, cei doi 
asociaţi care se încăpăţânaseră să lupte contra unei serii de 
şaptesprezece de roşu, la masa de cărţi, nu mai rămăseseră nici 
cu două sute de mii de franci. De acum, ruina completă nu mai 
era departe. Dar dacă acum erau aproape ruinaţi, în schimb nu- 
şi pierduseră mintea; şi, în timp ce stăteau de vorbă pe terasă, 
văzură un jucător, cu privirile aiurite, alergind prin parcul 
cazinoului şi strigînd : 

- Se-nvirte într-una !... Se-nvirte într-una!... Nenorocitului i se 
năzărea că pontase pe numărul ce trebuia neapărat să iasă şi că 
cilindrul, într-o mişcare de rotaţie fantastică, se învirtea mereu 
şi că nu se va opri în vecii vecilor !... înnebunise. 

- Te-ai mai liniştit, Silas întrebă Sarcany pe tovarăşul său 
care rămăsese încremenit. Să-ţi fie învăţătură de minte nebunul 
ăsta şi să nu-ţi pierzi capul!... N-am reuşit, e adevărat, dar o să 
ne vină şi nouă norocul, pentru că trebuie să vină şi fără să-l 
forţăm noi !... Să nu căutăm cu orice preţ să-l silim! E un lucru 
periculos, şi, de altfel, cu totul zadarnic. !...Cînd n-ai noroc, n-ai 
noroc, şi pace! Dar, şi cînd e să vină, apoi vine oricum! N-avem 
decât să aşteptăm, şi când va fi să vină, să avem destulă 
îndrăzneală să jucăm cât se poate de tare! 


Asculta oare Silas Toronthal aceste sfaturi, sfaturi de altfel 
absurde, ca toate raţionamentele pe care le faci când e vorba 
de un joc de noroc? Nu! Era cu totul doborit şi nu mai avea 
decât un singur gind : să scape de sub dominaţia aceasta a lui 
Sarcany, să fugă, să fugă atât de departe, încât trecutul său să 
nu se mai poată întoarce împotriva lui. Dar asemenea momente 
de hotărîre nu puteau dura multă vreme în sufletul său molatic, 
lipsit de orice energie. De altminteri, tot timpul era 
supravegheat îndeaproape de complicele său. înainte de a se 
despărţi de el pentru totdeauna, Sarcany avea nevoie să vadă 
odată realizată căsătoria sa cu Sava. După aceea se va 
descotorosi el de Silas Toronthal, îl va da cu totul uitării, nici 
măcar nu-şi va mai aduce aminte că omul ăsta slab a existat 
vreodată, că fuseseră amestecați vreodată în afaceri comune. 
până atunci însă, bancherul trebuia să depindă cu totul de 
voinţa lui. 

- Silas, continuă Sarcany, prea am fost nenorocoşi azi, pentru 
ca norocul să nu se întoarcă în favoarea noastră !... Miine, va fi 
de partea noastră ! 

- Dar dacă pierd şi puţinul ce mi-a mai rămas ? răspunse Silas 
Toronthal,  zbătindu-se zadarnic împotriva acestor sfaturi 
proaste. 

- Ne va mai rămîne Sava Toronthal! zise Sarcany repede. E o 
carte straşnică, în jocul nostru, care nu poate fi tăiată cu o carte 
mai mare ! 

- Da !... Mâine !... Mâine !... făcu bancherul, care se afla în 
starea sufletească în care un jucător şi-ar risca şi capul. 

Cei doi se înapoiară la hotelul lor, situat la jumătatea 
drumului ce coboară de la Monte-Carlo la Condamina. Portul 
Monaco, cuprins între mica peninsulă Focinana şi fortul Antoine, 
formează un golf destul de deschis, expus vuiturilor din nord-est 
şi sud-est. El se întinde între stinca pe care se înalţă capitala 
statului Monaco şi platoul pe care se ridică hotelurile, vilele şi 
cazinoul de la Monte-Carlo, la poalele acelui măreț Mont Angel, 
al cărui vârf înalt de o mie o sută de metri domină pitoreasca 
panoramă a ţărmurilor Liguriei. Oraşul, care numără o mie două 
sute de locuitori, seamănă cu o fructieră aşezată pe această 
masă splendidă formată ele stinca Monacoului, scăldată din trei 
părţi de apele mării şi pierzîndu-se, spre partea dinspre uscat, în 
verdeaţa veşnică a palmierilor, rodiilor, sicomorilor, portocalilor, 


lămiilor,  eucalipţilor, pomişorilor de piper, arbuştilor de 
indrişaim, crîngurilor de aloeşi, de mirţi, de ricini, de fistici, ce 
cresc alandala ici şi colo, într-o harababură de toată frumuseţea. 

De cealaltă parte a portului, Monte-Carlo are în faţă mica 
capitală cu ciudata sa îngrămădire de case, clădite pe toate 
povîrnişurile, cu străzile-i înguste şi întortocheate căţărindu-se 
până la drumul ce duce la Corniche, parcă agăţat la jumătatea 
muntelui, cu grădinile sale veşnic înflorite, cu priveliştea de case 
de toate formele, de vile de toate stilurile, dintre care unele stau 
poviîmite peste apele atât de limpezi ale acestui mic golf 
mediteranian. 

între Monaco şi Monte-Carlo, în fundul portului, începînd de 
la țărm şi până la gitul văii cu multe cotituri care desparte cele 
două grupuri de munţi, se aşterne un al treilea oraş - 
Condamina. Deasupra lui, înspre dreapta, se înalţă un munte 
falnic, care din pricina profilului său îndreptat înspre mare a fost 
botezat Capul Cîinelui. în virf, la o înălţime de cinci sute 
patruzeci şi doi de metri, se vede o fortăreață, care are tot 
dreptul să se socotească de necucerit, şi cinstea de a şti că 
aparţine Franţei. Aci se termină teritoriul Monacoului. De la 
Condamina la Monte-Carlo, trăsurile pot urca pe o şosea 
superbă. în partea sa de sus se înalţă clădiri particulare şi 
hoteluri. într-unul din acestea locuiau Sarcany şi Silas Toronthal. 
De la fereastra apartamentelor lor se vedea tot oraşul 
Condamina pînă 

sus de Monaco, până la Capul acela al Cîinelui, cu mutra de 
buldog ce parcă contemplă Mediterana ca un sfinx din deşertul 
Libiei. 

Sarcany şi Silas Toronthal se retrăseseră în camerele lor. 
Acolo examinară situaţia, fiecare din punctul său de vedere. 
Nestatornicia norocului va rupe oare comunitatea de interese 
care îi legase atât de strîns de cincisprezece ani încoace ? 

Mai întîi de toate, întorcîndu-se acasă, Sarcany găsise o 
scrisoare din Tetuan, pe care se grăbi s-o deschidă. în cîteva 
cuvinte, Namir îi comunica două informaţii de cel mai mare 
interes pentru el: în primul rînd moartea lui Carpena, care se 
înecase în portul Ceutei, în împrejurări destul de ciudate ; în al 
doilea rînd, apariţia doctorului Antekirtt în acest punct de pe 
coasta marocană, legăturile pe care le avusese cu spaniolul, 
apoi dispariţia lui grabnică. 


După ce citi scrisoarea, Sarcany deschise fereastra camerei 
sale. Sprijinit cu coatele de parmalic şi cu privirea pierdută îşi 
dădu drumul gîindurilor. 

- A murit Carpena ?... întâmplarea asta a venit tocmai la timp 
l... Secretele pe care le deţinea s-au înecat o dată cu el l... 
Dinspre partea aceasta, iată-mă acum liniştit !... Nu mai am de 
ce să mă tem! 

Apoi, ajungînd la partea a doua a scrisorii: 

- Cît despre apariţia doctorului Antekirtt îa Ceuta, asta e mai 
grav !... Cine o mai fi şi omul ăsta? La urma urmei, puţin mi-ar 
păsa, dacă de cîtva timp nu s-ar amesteca, mai mult sau mai 
puţin direct, în treburile mele !... La Raguza avea legături cu 
familia Bâthory !... La Catania i-a întins o cursă lui Zirone !... La 
Ceuta şi-a avut şi el partea lui în povestea care pînă la urmă s-a 
terminat cu moartea lui Carpena!... Ceuta era foarte aproape de 
Tetuan... Dar nu cred că s-a dus la Tetuan, şi nici că ar avea 
vreo cunoştinţă de faptul că Sava e ascunsă acolo! Asta ar fi fost 
lovitura cea mai grozavă, şi în definitiv, s-ar putea să se mai 
producă şi de acum înainte!... Vom vedea dacă nu e cazul să 
luăm măsuri, atât pentru prezent, cât şi pentru viitorNu mai e- 
mult până ce senuziştii vor fi stăpiîni pe toată Cirenaica, şi nu vor 
avea de trecut decit un braţ de mare, ca să se arunce asupra 
Antekirttei!... Şi dacă trebuie îndemnați din urmă... las' pe 
mine... 

Aşadar, mai erau o mulţime de piedici în calea planurilor sale 
de viitor. Pe drumul întunecatelor uneltiri pe care le urzea pas 
cu pas, în faţa ţelului pe care voia să-l atingă, pe care aproape 
că-l atinsese, cea mai mică piedică l-ar fi putut da peste cap, şi 
poate că pentru totdeauna. Şi acum, nu numai intervenţia 
aceasta a doctorului Antekiîrtt era de natură să-l îngrijoreze, dar 
însăşi situaţia actuală a lui Silas Toronthal începea să-l 
neliniştească de-a binelea. „Da, îşi zicea el, am ajuns amîndoi la 
ananghie. Miine vom juca ultima carte!... Sau banca se va 

duce de rîpă, sau noi. Dacă o dată cu el mă ruinez şi eu, asta 
nu face nimic, voi şti eu să mă refac. Dar ce va face Silas? Aci, 
se schimbă socoteala! Din momentul acela poate deveni 
periculos, poate să facă mărturisiri, poate dezvălui secretul pe 
care mi se bazează acum tot viitorul !... Într-un cuvânt, dacă 
până acum am fost eu stăpân pe el, de-acum încolo va ajunge el 
stăpîn pe mine " 


Situaţia era întocmai aşa cum o vedea Sarcany. Nu-şi putea 
face nici o iluzie în privinţa ţinutei morale şi a scrupulelor 
complicelui său. Chiar el fusese acela care îi dăduse lecţii 
înainte, în privinţa aceasta ; era limpede că Silas Toronthal nu 
va sta la îndoială să profite de situaţie, acum, când nu va mai 
avea nimic de pierdut. 

Sarcany se întreba, aşadar, ce avea de făcut. Adîncit cum era 
în gîndurile lui, nu văzu nimic din tot ce se petrecea la intrarea 
portului Monaco, la citeva sute de paşi de el. La vreo sută de 
metri în larg, un vas deforma lunguiaţă, fără catarg şi fără coşuri 
luneca pe suprafaţa mării ; corpul vasului, nu ieşea - decât cel 
mult cu un metru deasupra apei.' în curînd, apropiindu-se 
încetul cu încetul de mica peninsulă Focinana, căută un loc mai 
adăpostit pentru a ancora. Apoi se văzu desprinzindu-se o barcă 
uşoară, care parcă era lipită de acest vas aproape invizibil. Trei 
oameni luară loc în ea. După citeva vislituri ajunseră la o mică 
plajă, pe care doi din ei debarcară, în timp ce al treilea ducea 
înapoi barca la vas.. Peste cîteva minute, vasul misterios, care 
nu-şi trădase prezenţa nici prin vreo lumină de pe bord, nici prin 
vreun zgomot, se pierduse în întunericul nopţii, ca şi cum nici n- 
ar fi trecut pe aici, cât despre cei doi oameni, aceştia, îndată ce 
coboriîră pe țărm, o luară, pe lângă stînci, îndreptîndu-se spre 
gară, şi urcară apoi strada Spelugues, care ocoleşte grădinile 
din Monte-Carlo. 

Sarcany nu văzuse nimic. în momentul acela, gândurile lui 
zburau departe de Monaco, pe meleagurile Tetuanului... Dar nu 
se va duce acolo singur, ci îl va sili şi pe tovarăşul său să-l 
însoţească. „Silas, stăpân pe mine... îşi spunea el într-una. Silas 
să mă poată împiedica, printr-un singur cuvint, să-mi ating 
ţinta !... Niciodată !... Dacă miine hazardul n-o să ne dea înapoi 
ceea ce ne-a luat, am să ştiu eu cum să-l silesc să mă urmeze!... 
Da... să-mă urmeze pînă la Tetuan şi acolo, pe coasta aceea a 
Marocului, cine se va mai sinchisi de Silas Toronthal că a 
dispărut ?” 

Se ştie că Sarcany nu era omul care să dea înapoi din faţa 
unei noi crime, mai ales când împrejurările, depărtarea ținutului, 
sălbăticia locuitorilor săi, imposibilitatea de a căuta şi de a găsi 
vinovatul, făceau atit de simplă săvirşirea ei. După ce îşi făcu 
acest plan, Sarcany închise fereastra, se culcă şi adormi în 


curînd, căci conştiinţa nu-i era tulburată de nici o umbră de 
remuşcare. 

Nu acelaşi lucru se întîmplă însă cu Silas Toronthal. Bancherul 
petrecu o noapte îngrozitoare. Ce-i mai rămînea din toată 
averea de odinioară? Abia două sute de mii de franci pe care 
reuşise să-i salveze — şi nici pe aceştia nu era stăpânBanii 
aceştia erau miza ultimei partide de jocAşa voia complicele său, 
aşa voia şi el. Creierul său slăbit, zăpăcit de calcule himerice, 
nu-i mai îngăduia să judece la rece şi limpede. Nu era în stare - 
cel puţin în momentul acela - nici măcar să-şi dea seama de 
situaţia sa, aşa ca Sarcany. Nu se miîngiia cu gândul că acum 
rolurile se schimbaseră, că îl avea acum în puterea sa pe cel 
care îl stăpînise pe el atât de multă vreme. Nu vedea decit 
prezentul cu ruina care se apropia ameninţător, şi nu se gîndea 
decât la ziua de miine care trebuia să-l scoată la mal sau să-l 
arunce pe ultima treaptă a mizeriei. 

Aşa se scurse noaptea aceasta pentru cei doi tovarăşi. Dacă 
unul se mai putu odihni cîteva ceasuri, în schimb celălalt se 
zbătu tot timpul în chinurile insomniei. A doua zi, pe la ora zece, 
Sarcany îl întîlni pe Silas Toronthal. Bancherul stătea la masă şi 
îşi umplea paginile carnetului cu cifre şi cu formule. 

- la spune, Silas, îl întrebă el cu un ton nepăsător, cu tonul 
omului care nu vrea să acorde mizeriilor din lumea asta mai 
multă importanţă decât merită, ia spune, în timp ce visai ai 
pontat pe roşu sau pe negru ? 


- N-am dormit nici o clipă ... Nu !... Nici o clipă ! răspunse 
bancherul. 
- Foarte rău ai făcut, Silas, foarte rău !... Azi trebuie să fii 


calm şi ar fi trebuit să te odihneşti citeva ceasuri. Uită-te la 
mine. Eu n-am tras decât un pui de somn, şi iată-mă acum în 
stare să înfrunt din nou norocul. La urma urmelor, norocul ăsta e 
ca o femeie care nu iubeşte decât bărbaţii care se pricep s-o 
stăpânească ! 

- Şi totuşi, femeia asta ne-a trădat! 

- Aş'!... A avut doar nişte toane!... Şi după ce îi trec toanele, 
se va întoarce iarăşi la noi ! 

Silas Torontal nu răspunse. Poate că nici nu auzea ce vorbea 
Sarcany, în timp ce ochii nu i se mai dezlipeau de foaia din 
carnet, pe care îşi făcuse calculele acelea zadarnice. 


- Ce  făceai acolo? întrebă Sarcany. Combinații, 
martingale ?... Drace !... Arăţi bolnav de-a binelea, dragul meu 
Silas. Nu există calcule cărora hazardul să li se supună - şi doar 
numai hazardul se va pronunţa azi pentru sau contra noastră ! 

- Bine, dacă zici turăspunse Silas Toronthal după ce îşi 
închise carnetul. 

- Aşa e cum îţi spun eu, Silas !... Eu ştiu doar un singur fel de 
a-i călăuzi paşii, adăugă Sarcany ironic. Dar pentru asta trebuie 
să fi făcut studii speciale...şi educaţia noastră este incompletă în 
privinţa aceasta. Deci... să ne lăsăm în voia norocului!... leri, 
norocul a fost de partea băncii. Poate că azi va fi de partea 
noastră !... Şi în cazul acesta, vom cîştiga tot ce am pierdut 
până acum! 

- Tot !... 

- Da, tot, Silas. Să nu ne descurajăm. Dimpotrivă, s-avem 
curaj şi sânge rece ! 

- Şi dacă deseară vom fi ruinaţi ? continuă bancherul, 
privindu-l pe Sarcany drept în faţă. 

- în cazul acesta, vom pleca din Monaco! 

- Şi unde o să ne ducem! ?... exclamă Silas Toronthal. Ah, 
blestemată fie ziua când te-am cunoscut, Sarcany, ziua când am 
apelat la serviciile tale!... N-aş fi ajuns unde am ajuns acum ! 

- E cam tirziu să mă învinuieşti acum, dragul meu, răspunse 
neruşinatul individ, şi e un lucru puţin cam prea comod să te 
lepezi de oamenii de care te-ai servit odinioară ! 

- Bagă de seamă ! strigă bancherul . 

- Da... Voi băga de seamă! murmură Sarcany. 

Şi această ameninţare a lui Silas Toronthal nu putu decit să-l 
întărească în hotărîrea pe care o luase în privinţa bancherului : 
să-l pună în starea de a nu-i mai putea face nici un rău. 

Apoi continuă : 

- Dragul meu Silas, să nu ne certăm. La ce bun ?... Asta nu 
face decât să-ţi aţiţe nervii... şi azi nu trebuie să fim nervoși. Ai 
încredere şi nu deznădăjduit cum nu deznădăjduiesc nici eu... 
Dacă, din nenorocire, ghinionul s-ar ţine de noi şi azi, să nu uiţi 
că mă mai aşteaptă şi alte milioane, din care vei avea-şi 
dumneata partea dumitale ! 

- Da... ai dreptate!... Trebuie să-mi iau revanşa! continuă 
Silas Toronthal, în care se trezi iarăşi instinctul jucătorului ce-l 


părăsise pentru moment. Da ! Banca a fost prea norocoasă ieri, 
aşa că deseară... 

- Deseară vom fi bogaţi, foarte bogaţi, făcu Sarcany, şi îţi 
promit, Silas, că de astă dată nu vom mai pierde ceea ce vom 
reciştigaDe altminteri, orice s-ar întîmpla, miine plecăm din 
Monte-Carlo !... Plecăm... 

- Unde ? 

- La Tetuan, unde mai avem de jucat ultima partidă, o partidă 
frumoasă, o partidă straşnică ! 


IV. ULTIMA MIZĂ 


Saloanele Cercului Străinilor - numit de obicei cazinoul - erau 
deschise începînd de la orele unsprezece. Deşi se adunaseră 
deocamdată puţini jucători, cîteva mese de ruletă începuseră să 
funcţioneze. Poziţia acestor mese fusese controlată dinainte, 
căci are mare importanţă ca ele să fie perfect orizontale. Cea 
mai mică înclinare - ceea ce ar influenţa mişcarea bilei lansate 
în cilindrul turnant - ar fi numaidecât observată şi jucătorii s-ar 
folosi de acest defect spre paguba băncii. 

Pe fiecare din cele şase mese de ruletă fuseseră depuşi cite 
şaizeci de mii de franci, în aur, în argint şi în bancnote ; pe 
fiecare din cele două mese de cărţi, cîte o sută cincizeci de mii 
de franci. Aceasta e, în aşteptarea deschiderii marelui sezon, 
miza băncii, şi;foarte rareori se întâmplă ca administraţia să fie 
nevoită să reînnoiască aceste prime fonduri. Chiar şi numai cu 
reluarea jocului şi cu zero, al cărui profit îi aparţine, 
administraţia trebuie să cîştige, şi câştigă mereu. Dacă, prin 
urmare, jocul în sine este imoral, pe deasupra mai e şi stupid, 
fiindcă se desfăşoară în asemenea condiţii de inegalitate. în 
jurul fiecărei mese de ruletă, opt crupieri cu lopăţica în mână îşi 
şi ocupaseră locurile. Alături de ei, pe scaune sau în picioare, 
stăteau jucătorii sau spectatorii. Inspectorii se plimbau prin 
saloane, supraveghind atât crupierii, cât şi pontările, în timp ce 
băieţii de serviciu umblau de ici-colo, servind atât publicul, cât şi 
personalul administrativ, care numără nu mai puţin de o sută 
cincizeci de funcţionari. 

Pe la ora douăsprezece şi jumătate, trenul de Nisa aduse 
obişnuitul contingent de jucători. în ziua aceea erau parcă mai 
mulţi ca de obicei. Seria de şaptesprezece de roşu produsese 


efectul care era şi de aşteptat. Era un fel de atracţie nouă, şi toţi 
cei care trăiesc de pe urma hazardului veneau să-i urmărească 
peripeţiile cu mai multă înfocare. Peste un ceas saloanele erau 
pline. Toată lumea vorbea în special despre această pasă cu 
totul neobişnuită, dar toţi vorbeau în şoaptă. în definitiv nu 
există ceva mai jalnic decât sălile acestea imense, cu belşugul 
de aurărie, cu fantezia ornamentaţiei bogate, cu tot mobilierul 
acesta luxos, cu risipa de lustre ce revarsă valuri de lumină din 
lămpile de gaz, fără să mai vorbim de candelabrele ale căror 
lămpi cu abajururi verzui luminează în mod special mesele de 
joc. Cu toată afluenţa publicului, ceea ce domină aici nu este 
zgomotul conversaţiilor, ci zornăitul monedelor de aur şi de 
argint, numărate sau aruncate pe masă, fişiitul bancnotelor, 
apoi mereu aceleaşi cuvinte : „Roşul cîştigă şi culoare", sau : 
„Şaptesprezece, negru, impar şi pierde", rostite cu o voce 
nepăsătoare de conducătorul jocului. Era un spectacol cât se 
poate de trist! 

Dar doi dintre cei mai faimoşi jucători ce pierduseră în ajun 
nu-şi făcuseră încă apariţia în saloane. Ciţiva jucători şi 
începuseră să urmărească diferitele şanse, să vadă din ce parte 
bate vintul norocului, unii la ruletă, alţii la cărţi. Ciştigurile şi 
pierderile însă se compensau, încât se părea că „fenomenul" din 
seara precedentă nu se va mai repeta. 

Sarcany şi Silas Toronthal intrară în clădirea cazinoului abia 
pe la ora trei. înainte de a-şi face apariţia în sălile de joc, se 
plimbară prin hol, urmăriţi tot timpul de privirile curioase ale 
publicului. Lumea îi pîndea într-una, întrebîndu-se dacă vor mai 
încerca şi acum să se ia la luptă cu hazardul, cu acelaşi curaj 
care în seara trecută îi costase atât de scump. Ciţiva profesori 
de joc ar fi vrut grozav să profite de ocazie ca să le vîndă taina 
martingalelor ce nu dau greş, dar nu era momentul potrivit să se 
apropie de ei. Bancherul, cu un aer buimac, abia mai vedea ce 
se petrece în jurul său. Sarcany era mai calm, mai închis ca 
oricînd. Se plimbau foarte gînditori înainte da a încerca ultima 
lovitură. 

Printre persoanele care îi priveau cu acea curiozitate 
deosebită cu care priveşti pacienţii sau condamnaţii, era şi un 
tînăr, ce părea foarte hotărît să nu-i piardă din ochi nici o clipă. 
Era un tânăr de vreo douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani, cu o 
figură fină, cu un aer de şmecher, cu nasul ascuţit - un nas din 


acelea care parcă te privesc. Ochii, de o vioiciune deosebită, i se 
ascundeau după nişte ochelari cu lentile de sticlă simplă. Ca şi 
cum ar fi avut argint viu prin vine, îşi ţinea tot timpul mîinile în 
buzunarele pardesiului, anume ca să nu poată gesticula. Destul 
de corect îmbrăcat, fără să pară însă un filfizon, nu afecta nici o 
pretenţie în ţinută ; totuşi, parcă nu se simţea prea bine în 
hainele acestea prea pe corp lucrate. 

Faptul nu trebuie să ne mire, căci tînărul acesta nu era altul 
decât Pescade. Afară, în grădină, îl aştepta Matifou. Cel care îi 
trimisese în misiune specială în acest paradis, sau mai degrabă 
infern, din principatul Monaco, era doctorul Antekirtt. Vasul care 
îi adusese în ajun aici la Monte-Carlo, era Electric 2 din flotila 
Antekirttei. Şi iată în ce scop : 

La două zile după ce fusese sechestrat pe bordul lui Ferrato, 
Carpena fusese dus pe uscat şi, cu toate protestele lui, 
încarcerat într-una din cazematele insulei. Aici, individul care 
scăpase din presidiile spaniole îşi dădu seama numaidecit că nu 
făcuse decit să schimbe o închisoare pentru alta. în loc să facă 
parte dintre deţinuţii aflaţi în mâna guvernatorului, se afla, fără 
să ştie, în mîinile doctorului Antekirtt. Dar unde, habar n-avea. 
Ciştigase oare ceva de pe urma acestei schimbări ? Era o 
întrebare pe care şi-o punea şi el, cu oarecare îngrijorare. De 
altfel, era hotărît să facă orice, numai să-şi mai uşureze situaţia. 
De aceea, încă de la prima întrebare pe care i-o puse chiar 
doctorul, nu şovăi să răspundă cu toată sinceritatea. li cunoştea 
pe Silas Toronthal şi pe Sarcany? 

Pe Silas Toronthal nu, pe Sarcany da, deşi nu-l văzuse decât 
foarte rar. Avea Sarcany relaţii cu Zirone şi cu banda lui pe cînd 
opera prin împrejurimile Cataniei ? Da, fiindcă Sarcany era 
aşteptat să vină în Sicilia, şi cu siguranţă că ar fi venit, dacă 
acea nenorocită expediţie, care se terminase cu moartea lui 
Zirone, n-ar fi eşuat. Unde era Sarcany acum? La onte-Carlo, 
dacă între timp nu cumva plecase din acest oraş, unde îşi avea 
de cîtva, timp reşedinţa, şi foarte probabil că era acolo 
împreună cu Silas Toronthal. Asta era tot ce ştia Carpena, dar 
informaţiile acestea îi erau de ajuns doctorului, ca să poată 
porni din nou în campanie. E de prisos să mai spunem că 
spaniolul nu ştia ce interes avea doctorul să-l ajute să evadeze 
din Ceuta, pentru ca pe urmă să-l captureze, şi nici nu ştia că 
trădarea pe care o săvirşise contra lui Andrea Ferrato îi era bine 


cunoscută celui care îl interoga. De altminteri, habar n-avea nici 
că Luigi era fiul pescarului din Rovigno. în această cazemată 
prizonierul urmă să fie mai bine păzit decât în penitenciarul din 
Ceuta, fără să poată comunica cu cineva, până în ziua când i se 
va hotări soarta. 

Aşadar, din cei trei trădători care provocaseră sîngerosul 
deznodămiînt al conspirației din Triest, unul se afla acum în 
mîinile doctorului. Mai rămînea să pună mâna şi pe ceilalţi doi. 
Carpena îi destăinuise unde îi putea găsi. Totuşi, cum doctorul 
era cunoscut de Silas Toronthal, iar Petru de Silas Toronthal şi 
de Sarcany, găsiră de cuviinţă să nu intervină decât în 
momentul cînd vor fi siguri de succes. Ceea ce era mai 
important însă acuma, când dăduseră de urma celor doi 
complici, era să nu-i piardă din vedere, până în momentul când 
împrejurările le vor permite să-i prindă. în acest scop, Pescade 
fu trimis la Monaco să-i urmărească pas cu pas, împreună cu 
Matifou, care la nevoie să-i dea o mână de ajutor. Doctorul, 
Petru şi Luigi urmau să pornească şi ei pe bordul lui Ferrato, de 
îndată ce va sosi momentul potrivit. Cei doi prieteni ajunseră în 
timpul nopţii şi se puseră numaidecit pe treabă. Nu le fusese 
greu să descopere hotelul la care locuiau Silas Toronthal şi 
Sarcany. În timp ce Matifou se plimba prin împrejurimi aşteptînd 
să se însereze, Pescade, care stătea la pîndă, îi văzu pe cei doi 
asociaţi ieşind pe la ora unu după-amiază. | se păru că 
bancherul, foarte abătut, abia răspunde, cu toate că Sarcany îi 
vorbea destul de aprins. în dimineaţa aceea, Pescade aflase ce 
se petrecuse în ajun în saloanele cazinoului, aflase adică de 
acea uluitoare serie ce făcuse numeroase victime, printre care 
se vorbea mai cu seamă de Sarcany şi de Silas Toronthal. Trase 
concluzia, prin urmare, că cei doi vorbeau despre ghinionul 
acesta extraordinar. Cum aflase, pe deasupra, că cei doi jucători 
pierduseră enorm în ultimul timp, mai trase încă o concluzie - i 
nu se înşela - anume că ultimele lor resurse trebuiau să fie pe 
sfirşite, şi că se apropia momentul când doctorul va putea 
interveni din plin. 

Aceste informaţii fură consemnate într-o depeşă pe care 
Pescade, fără să menţioneze nici un nume, o trimise chiar în 
dimineaţa aceea la oficiul telegrafic din La Valetta, de unde 
urma să fie transmisă imediat prin fir direct la Antekirtta. când 
Sarcany şi Silas Toronthal intrară în holul cazinoului, Pescade 


intră şi el după ei; apoi, cînd păşiră pragul saloanelor de ruletă şi 
ale celorlalte jocuri de cărţi, se ţinu după ei. 

Era ora trei după-amiază. Jocul începea să se înteţească. 
Bancherul şi tovarăşul său făcură la început înconjurul sălilor. Se 
opriră un timp în faţa cîtorva mese observînd jocul, dar fără să 
ia parte la el. Pescade umbla de colo până colo, ca orice om 
curios, fără să-i piardă din ochi. Ca să nu dea cumva de bănuit, 
se gîndi chiar să rişte cîteva monede de cinci franci la ruletă, şi 
bineînţeles că pierdu, cu foarte mult sânge rece, de altfel. Ar fi 
trebuit însă să asculte excelentul sfat pe care i-l dăduse, 
confidenţial, un profesor de joc foarte priceput: 

-Ca să reuşeşti la joc, domnule, trebuie să te obişnuieşti să 
pierzi loviturile mici, ca să le cîştigi pe cele mari. Aci e tot 
secretul ! 

Bătea ora patru când Sarcany şi Silas Toronthal socotiră că 
sosise momentul să-şi încerce norocul. La mesele de ruletă mai 
erau citeva locuri libere. Cei doi se aşezară faţă-n faţă, şi în 
curînd conducătorul jocului se văzu înconjurat nu numai de 
jucători, ci şi de spectatorii nerăbdători să asiste la revanşa 
celor doi faimoşi ruinaţi din ajun. Pescade se aşeză, foarte firesc, 
în primul rînd al curioşilor, urmărind cu mult interes alternativele 
acestei lupte. în primul ceas şansele se arătau cam egale. Ca să 
şi le împartă mai bine, Silas Toronthal şi Sarcany nu se 
întovărăşiseră la joc. Pontau separat, dînd lovituri destul de 
mari, fie pe combinaţiile simple, fie pe combinaţiile multiple pe 
care le prezintă ruleta, fie pe mai multe combinaţii deodată. 
Norocul nu se pronunţa însă nici în favoarea, nici împotriva lor. 

Dar între orele patru şi şase se părea că norocul va rămîne 
de partea lor. Ciştigară de cîteva ori, cu numere pline, suma de 
şase mii de franci, suma cea mai mare ce se poate cîştiga la 
ruletă. Miinile lui Silas Toronthal tremurau când se întindeau 
peste masă ca să pună miza sau când se grăbeau să apuce 
aurul şi bancnotele de la crupieri. Sarcany, care tot timpul era 
perfect stăpân pe sine, nu lăsa să i se citească nimic pe figură. 
Se mulțumea doar să-şi încurajeze cu privirea tovarăşul de joc 
şi, de fapt, acum Silas Toronthal era acela de care se ţinea 
norocul. Pescade, deşi puţin cam ameţit de această goană 
nebună a aurului şi a bancnotelor, nu-i scăpa din ochi nici o clipă 
pe cei doi jucători. Se întreba dacă vor fi oare atât de prudenţi 
încât să se oprească la timp, ca să-şi păstreze banii pe care îi 


recîştigau văzînd cu ochii. Se gîndi, apoi, că dacă Sarcany şi 
Silas Toronthal ar fi avut această înţelepciune - lucru de care, de 
altminteri, se îndoia - ar fi putut să fie tentaţi să părăsească 
Monte-Carlo, să fugă undeva într-un alt colţ al Europei, unde era 
mai greu să-i găsească. Avind bani destui la dispoziţie, n-ar mai 
fi fost la discreţia doctorului Antekirtt. 

„În orice caz, se gîndi el, fără îndoială că cel mai bun lucru ar 
fi să se ruineze, şi nu-mi vine să cred în ruptul capului că 
pungaşul ăsta de Sarcany ar fi omul care să se oprească la 
jumătatea drumului, tocmai acum când a dat norocul peste el!" 

Oricare ar fi fost în privinţa aceasta gândurile şi speranţele lui 
Pescade, fapt e că norocul nu-i părăsi pe cei doi jucători. în trei 
rînduri ar fi curăţat toată masa de bani, dacă conducătorul 
jocului n-ar fi adăugat de fiecare dată cite douăzeci de mii de 
franci. 

Pentru spectatorii acestei lupte, dintre care cei mai mulţi 
ţineau cu cei doi jucători, fu un adevărat eveniment. Nu era oare 
un răspuns aspru dat acelei neruşinate serii de roşu de pe urma 
căruia administraţia profitase atât de mult în ajun ? în fine, la 
ora şase şi jumătate, când suspendară jocul, Silas Toronthal şi 
Sarcany realizaseră un cîştig de peste douăzeci de mii de 
napoleoni ( patru sute de mii de franci ). Se ridicară şi părăsiră 
masa de ruletă. Silas Toronthal mergea împleticindu-se de parcă 
era beat, beat de emoție şi de oboseală nervoasă. Tovarăşul 
său, foarte liniştit, îl urmărea tot timpul, temîndu-se în primul 
rind ca nu cumva Silas să fie ispitit să o şteargă cu cele citeva 
sute de mii de franci, recâştigaţi cu atita greutate, şi în felul 
acesta să scape de sub dominaţia lui. 

Cei doi, fără să-şi spună un cuvint, străbătură din nou holul, 
coboriră şi se îndreptară spre hotel. Pescade îi urmărea de la 
distanţă. când ieşi îl văzu pe Matifou lângă un chioşc din 
grădină, stînd pe o bancă. Pescade se duse la el. 

- A sosit momentul? întrebă Matifou. 

- Ce moment ?... 

- Să... să... 

- Să intri în scenă ?... Nu, dragă Matifou !... încă nu... Rămăi 
încă în culise. Ai cinat ? 

- Da, Pescade. 


- Felicitările mele! Stomacul meu e gol.... şi zău că nu ăsta-i 
rostul unui stomac. Dar o să-l împac eu, n-avea nici o grijă, 
numai să am timp !... Să nu te mişti de aici până nu vin eu ! 

Şi Pescade porni în grabă pe poteca pe care coborau Sarcany 
şi Silas Toronthal. După ce se asigură că cei doi tovarăşi 
porunciseră să se ducă cina în apartamentele lor, Pescade îşi 
permise şi el să se aşeze la masă. Era tocmai timpul! Peste o 
jumătate de oră, aşa după cum spusese, îşi împăcase de-a 
binelea stomacul, care numai aşa îşi putea îndeplini rosturile lui 
în această maşinărie a corpului omenesc. Apoi ieşi, cu o ţigară 
fină de foi în gură, şi se aşeză din nou la pîndă în faţa hotelului. 

- De bună seamă că m-am născut să fiu santinelă, şopti el. 
Mi-am ratat vocaţia ! 

Singura întrebare pe care şi-o punea era aceasta : oare domnii 
ăştia se vor mai întoarce în seara asta la cazino ? 

Către ora opt, Silas Toronthal şi Sarcany se iviră în uşa 
hotelului. Lui Pescade i se păru că discutau aprins. Se părea că 
bancherul mai încerca pentru, ultima oară să se împotrivească 
stăruinţelor şi voinţei complicelui său, căci acesta termină prin 
a-i spune cu un glas poruncitor : 

- Trebuie, Silas !... Aşa vreau eu ! 

Urcară apoi înspre parcul cazinoului. Pescade îi urmărea, fără 
să poată prinde ceva din convorbirea lor, spre marele lui regret. 
lată însă ce-i spunea Sarcany, cu un ton ce nu admitea replica, 
bancherului, a cărui împotrivire se înmuia încetul cu încetul: 

- Ar fi o nebunie, Silas, să te opreşti tocmai cînd norocul e 
iarăşi de partea noastră !... Se vede că ţi-ai pierdut capul cu 
totul !... Cum adică !... când ne păştea ghinionul fortam jocul ca 
nişte nebuni, şi acum, cînd avem şi noi noroc, de ce să nu-l 
forţăm şi acum, ca nişte oameni deştepţi. Cum adică, acum, 
cînd avem şi noi o ocazie, care poate să nu se mai repete, să fim 
stăpîni pe noroc, să cîştigăm o avere, tocmai acum să-l lăsăm să 
ne scape din mână ?... Silas, nu simţi că şansa... 

- Dacă nu cumva s-o fi isprăvit şi cu şansa ! murmură Silas 
Toronthal. 

- Nu! De o sută de ori nu! răspunse Sarcany. E ceva ce nu se 
poate explica, dar îl simţi, îl simţi până în măduva oaselor!... 
Astă-seară, pe mesele de joc de la cazino ne aşteaptă un milion 
de franci!... Da! Un milion, şi n-am de gînd să-l las să-mi scape 
din mână ! 


- Atunci, joacă dumneata, Sarcany ! 

- Eu?!... Să joc singur?... De loc! Joc cu dumneata împreună, 
Silas !... Şi dacă ar fi să alegem între noi doi, ţi-aş ceda dumitale 
locul numai decât !...Norocul e ceva personal, şi e vădit că pe 
dumneata te paşte !... Aşa că joacă şi vei cîştiga !... Vreau eu să 
joci ! 

în definitiv, ceea ce voia Sarcany era ca Silas Toronthal să nu 
se mulţumească cu cîteva sute de mii de franci care i-ar fi 
permis să scape de sub dominaţia lui. Ceea ce voia el era ca 
vechiul său complice să ajungă din nou milionar, sau să piardă 
tot. Dacă va ajunge iar bogat, va continua să ducă viaţa pe care 
o dusese până atunci. lar dacă va fi complet ruinat, va trebui să- 
| urmeze pe Sarcany oriunde ar vrea acesta să-l ducă. în ambele 
cazuri n-ar mai fi avut de ce să se teamă din partea lui. De 
altfel, deşi încerca să se împotrivească, Silas Toronthal simţea 
acum zbătindu-se în el toate pasiunile jucătorului. în, starea 
nenorocită în care ajunsese acum, avea în acelaşi timp un 
simţămînt de teamă, dar şi o dorinţă vie de a se reîntoarce în 
saloanele cazinoului. Cuvintele lui Sarcany îi aţâţau pofta de 

cîştig. Era atât de vădit că în ultimele ceasuri sorții se 
arătaseră a fi de partea lui, încât ar fi fost o greşeală de neiertat 
să se oprească la jumătatea drumului ! 

Nebunul ! Ca toţi jucătorii, semenii săi, el punea în prezent 
ceea ce nu poate fi pus niciodată decât în trecut. în loc să zică: 
„Am avut noroc" - ceea ce era adevărat, el îşi zicea : „Am noroc" 
- ceea ce era cu totul greşit. Şi cu toate acestea, toţi cei care 
contează pe hazard, numai în felul acesta judecă. Ei uită prea 
uşor ceea ce spunea nu demult unul din cei mai mari 
matematicieni ai Franţei : „Hazardul are capricii, nu obiceiuri”. 
între timp, Sarcany şi Silas Toronthal ajunseseră în faţa 
cazinoului, mereu urmăriţi de Pescade. Aici se opriră un 
moment. 

- Silas, zise Sarcany, fără nici o şovăire ... Eşti hotărât să joci, 
nu-i aşa ? 

- Da !... sunt hotărât să risc totul! răspunse bancherul, care 
de altfel nu mai avea nici o umbră de şovăială din clipa când 
pusese piciorul pe cele dintâi trepte ale terasei. 

- Nu mai trebuie să te influenţez eu! continuă Sarcany. Lasă- 
te în voia inspiraţiei dumitale! Poţi fi sigur că nu te va înşela. Joci 
la ruletă ? 


- Nu... la cărţi! răspunse Silas Toronthal, intrînd în hol. 

- Ai dreptate, Silas! Nu asculta pe nimeni altcineva decât pe 
dumneata... Ruleta l-a dat aproape o avere!... Cărţile o să ţi-o 
rotunjească! 

Cei doi făcuseră mai întîi o plimbare prin saloane. Peste zece 
minute, Pescade îi văzu aşezindu-se unul lângă celălalt la 
mesele de cărţi. Adevărul e că aici se pot da loviturile cele mai 
îndrăzneţe. Aici, dacă şansele jocului sunt simple, dacă n-ai de 
luptat decât împotriva partidelor nedecise, maximul e de 
douăsprezece mii de franci, şi cîteva partide pot da diferenţe 
considerabile de cîştig sau de pierdere. Aici este, deci, locul de 
predilecție al aşa numiţilor mari jucători. Aici, în fine, se decid 
marile averi sau marile prăbuşiri, cu o uimitoare repeziciune pe 
care Bursele din Paris, din New-York sau din Londra ar putea-o 
pe drept cuvânt invidia. 

în faţa mesei de cărţi, Silas Toronthal uitase de toate 
şovăirile sale de până acum. De astă dată nu mai juca „de 
frică", ci cu înverşunare, sau mai binezis ca un om gata să se 
îndîrjească. De altminteri, s-ar putea oare spune că există o 
manieră de „a-ţi angaja banii"? Fireşte că nu, orice ar spune 
jucătorii vechi, căci eşti cu totul la voia întîmplării. Bancherul 
juca deci sub ochii lui Sarcany, care era de două ori interesat în 
această partidă hotărâtoare, oricare ar fi fost rezultatul ei. In. 
primul ceas, alternativele de pierdere sau de cîştig fură cam 
egale. Totuşi, în cele din urmă balanţa înclină către Silas 
Toronthal. 

Amîndoi crezură că pot fi siguri de succes. Se „aţâţară", cum 
se zice, şi. nu mai jucau decât la mizele cele mai mari. Dar în 
curând norocul trecu de partea băncii, care ştie să-şi păstreze 
neclintită sângele rece, care ştie ce înseamnă să-ţi pierzi capul 
şi ale cărei interese sunt considerabil apărate de această sumă 
maximă peste care jucătorii nu pot trece. Se dădură nişte 
lovituri teribile. Tot ce cîştigase Silas Torontal după amiază se 
duse, încet-încet, pe apa sâmbetei... Bancherul, îngrozitor la 
vedere, cu faţa congestionată, cu priv-irile rătăcite, se agăța de 
marginile mesei, de scaun, de  teancurile de bancnote, de 
fişierele de aur de care nu se mai putea dezlipi, cu gesturi, cu 
mişcări, cu convulsii de om care se îneacă ! Şi Sarcany nici 
măcar nu încercă să-l smulgă de aici, înainte de a se fi ruinat 


complet, înainte, de a fi dispărut sub aceste valuri ale 
dezastrului. 

La ora zece, Silas Toronthal îşi riscase ultima miză. Ciştigase, 
apoi pierduse iar. Şi când se sculă de pe scaun, cu capul 
buimăcit, apucat de o poftă sălbatică de a vedea prăbuşindu-se 
tot cazinoul peste el şi peste toată lumea dinăuntru, rămăsese 
fără nici un ban! Nimic nu mai rămăsese din milioanele băncii 
sale, refăcută cu milioanele contelui Sandorf. însoţit de Sarcany 
ca de un temnicer, părăsi sălile de joc, străbătu holul şi ieşi 
valvirtej afară din cazino. Apoi se făcură nevăzuţi pe potecile ce 
urcă spre satul La Turbie. Pescade se şi luase după ei, dar, 
trecînd pe lingă Matifou, care moţăia pe o bancă, îl luă cu el, 
spunându-i : 

- Păzea !... Să fim numai ochi şi picioare ! Şi Matifou porni 
numaidecât alături de Pescade în urmărirea celor doi. 

în timpul acesta, Silas Toronthal şi Sarcany îşi continuau 
drumul, unul alături de celălalt, urcînd încet-încet potecile care 
şerpuiesc pe coasta muntelui, prin grădini de măslini şi de 
portocali. Zigzagurile acestea capricioase îi permiteau lui 
Pescade şi lui Matifou să nu-i piardă din ochi, dar fără să-i poată 
auzi. 

- întoarce-te la hotel, Silas, repeta într-una Sarcany, cu un 
glas poruncitor. întoarce-te... şi recapătă-ţi sângele rece... 

- Nu !...suntem ruinaţi !... Să ne despărţim !... Nu mai vreau 
să te văd !... Nu mai vreau... 

să ne despărţim ?... Şi de ce ?... Ai să mă urmezi, Silas !... 
Miine plecăm din Monaco !... Ne-au mai rămas bani destui ca să 
putem ajunge până la Tetuan, şi acolo vom face tot ce mai 
avem de făcut! 

- Nu 1... Nu 1... Lasă-mă, Sarcany... lasă-mă zicea Silas 
Toronthal. 

Şi-l împingea cu putere, când celălalt voia să-l ia de braţ. 
Apoi o lua înainte atât de repede, încât Sarcany abia putea să se 
mai ţină după el. Fără să-şi mai dea seama de ceea ce făcea, 
Silas Toronthal risca la fiecare pas să se prăvălească în ripele 
abrupte de pe marginile acestor poteci. Un singur gind îl 
frământa pînă la obsesie : să fugă din Monte-Carlo, unde se 
ruinase complet, să fugă cât mai departe de Sarcany, ale cărui 
sfaturi îl aduseseră în această stare nenorocită, în sfârşit, să 


fugă oriunde, la voia întîmplării, fără să ştie încotro, fără să ştie 
ce va mai face. 

Sarcany îşi dădea seama că de acum nu mai avea nici o 
autoritate asupra complicelui său, că acesta îi scapă din mână. 
Ah ! Dacă bancherul n-ar fi cunoscut secretele "care l-ar fi putut 
pierde, sau dacă nu i-ar fi putut primejdui ultima partidă pe care 
Sarcany voia s-o mai joace, nici nu s-ar mai fi sinchisit de omul 
ăsta pe care îl tirise pe marginea prăpastiei. Dar înainte de a se 
prăbuşi cu totul, Silas Toronthal ar mai fi putut striga, şi strigătul 
acesta trebuia cu orice preţ înăbuşit ! 

De la gâdul crimei pe care era hotărit s-o facă şi pînă la 
executarea ei imediată nu mai era decât un pas ; şi Sarcany era 
hotărit să facă şi acest pas. La urma urmei, de ce nu ar face 
chiar în noaptea asta, aici, în locurile acestea, care în curând vor 
fi pustii, ceea ce voia să facă pe drumul Tetuanului, în 
pustietatea câmpiilor marocane ? Dar la ora aceasta, pe drumul 
care ducea de la Monte-Carlo la La Turbie, mai treceau încă 
oameni întîrziaţi. Un singur strigăt al lui Silas i-ar fi putut aduce 
în ajutorul lui, în timp ce ucigaşul voia ca crima să fie săvirşită în 
astfel de împrejurări, încât el să nu poată fi de loc bănuit. De 
aceea trebuia să mai aştepte. Mai sus, dincolo de La Turbie şi de 
frontiera Monacoului, pe drumul spre Corniche, cocoţat la o 
înălţime de peste două mii de picioare pe coasta primului şir al 
Alpilor Maritimi, Sarcany ar putea să fie sigur pe lovitură. Cine ar 
mai fi venit atunci în ajutorul victimei. Cum mai putea fi găsit 
atunci cadavrul lui Silas Toronthal, în fundul acestei prăpăstii de 
pe marginea drumului ? 

Totuşi, pentruultima dată, Sarcany voi să-şi oprească 
complicele şi să încerce să-l aducă la Monte-Carlo. 

- Haide, Silas, vinozise el, apucîndu-l de braţ. Miine vom 
începe din nou ... Mai am ceva bani... 

- Nu... lasă-mă... lasă-mă... strigă Silas Toronthal, cu un gest 
de furie 

Şi poate că dacă ar fi avut puterea să lupte cu Sarcany, sau 
dacă ar fi fost înarmat, n-ar fi stat la îndoială să se răzbune de 
tot răul pe care i-l făcuse fostul său samsar din Tripolilania. Cu o 
mână pe care minia o făcea şi mai viguroasă, Silas Toronthal îl 
împinse pe Sarcany; apoi o luă la goană spre ultima cotitură a 
potecii şi urcă cele citeva trepte săpate în stîncă, intrând prin 
nişte grădini aşezate în terase. Ajunse apoi pe drumul ce ducea 


la La Turbie, pe creasta îngustă ce leagă Capul Ciîinelui de 
masivul muntelui Agel, vechea frontieră dintre Italia şi Franţa. 

- Du-te, Silas, mai strigă o dată Sarcany. Du-te, dar să ştii că 
n-ai să te duci departe. 

Apoi, apucînd-o repede pe dreapta, sări peste un mic gard de 
piatră, urcă sprinten de-a lungul unei grădini aşezată în pantă, 
luînd-o pieptiş, ca să-i iasă înainte, pe drum, lui Silas Toronthal. 

Pescade şi Matifou nu auziseră nimic din toată convorbirea 
lor, dar îl văzuseră pe bancher îmbrâncindu-l pe Sarcany, apoi 
pe Sarcany dispărând în umbră. 

- Ah ! iar îşi vîră dracul coada în treaba noastră! făcu 
Pescade. Te pomeneşti că tocmai ăsta ne scapă din mână !... 
Asta ar mai lipsi, să ne mai scape, şi celălalt!... In orice caz, şi 
Toronthal e un vînat preţios !... De altfel, n-avem ce face, nu 
putem alege... înainte, Matifou, înainte ! Şi din cîteva salturi se 
apropiară numaidecit de Silas Toronthal. 

Acesta urca repede pe drumul Turbiei. După ce lăsă în 
stâmga movila în vârful căreia se înalţă turnul lui August, trecu 
în goană prin faţa cîtorva case şi ajunse în sfîrşit pe drumul ce 
duce la Corniche. Pescade şi Matifou se ţineau după el, la mai 
puţin de cincizeci de paşi. Sarcany dispăruse, fie că o luase pe 
creasta dinspre dreapta, fie că îşi părăsise definitiv complicele, 
reîntorcîndu-se la Monte-Carlo. Drumul către Corniche - rămăşiţă 
a unui vechi drum roman - pornind din La Turbie coboară spre 
Nisa, printre stînci falnice, conuri izolate, prăpăstii adinci până la 
nivelul drumului de fier ce merge de-a lungul țărmului. în partea 
cealaltă se zăreau nelămurit, în noaptea aceasta înstelată şi la 
lumina lunei ce se înălța la răsărit, şase golfuri, insula Sainte- 
Hospice, gurile rîului Var, peninsula Garoupe, capul Antibes, 
golful Juan, insulele Lerins, golful Napul, golful Cannes, iar în 
fund - munţii Esterel. Ici-colo se vedeau licărind luminile din 
porturi - din portul Beaulieu aşezat la poalele masivului Petite- 
Afrique, din portul Villefranche dominat de muntele Leuza, apoi 
cîteva felinare de pe nişte bărci pescăreşti răsfrîngîndu-se în 
apele liniştite din larg. Trecuse de miezul nopţii. în momentul 
acela, Silas Toronthal, după ce aproape ieşise din La Turbie, 
părăsi drumul Corniche şi o luă repede pe o potecă ce duce la 
Eza, un fel de cuib de vulturi, cu o populaţie pe jumătate 
barbară, cocoţat semeţ pe o stîncă din vîrful unui masiv acoperit 
cu pini şi cu roşcovi. Drumul acesta era cu desăvârşire pustiu. O 


bucată de vreme, Siras Toronthal merse drept înainte, ca un om 
care nu e în toate minţile, fără să-şi încetinească pasul şi fără să 
întoarcă măcar o dată capul; apoi, deodată se repezi spre 
stânga, pe o cărare ce mergea 'foarte aproape de marginea 
înaltei faleze, la poalele căreia calea ferată şi şoseaua trec pe 
sub un tunel. Pescade şi Matifou alergară după el. 

în cele din urmă, Silas Toronthal se opri, la vreo sută de paşi 
în faţa lor. Se urcase în virful unei stînci ce sta poviîrnită 
deasupra unei prăpăstii ; dedesubtul stîncii, la o adincime de 
cîteva sute de picioare, începea marea. Ce voia să facă Silas 
Toronthal ? îi trecuse oare prin minte să se sinucidă ? Voia oare 
să termine o dată cu viaţa asta ticăloasă, aruncându-se în 
această prăpastie ? 

- Ei, drăcia dracului! făcu Pescade. Trebuie să-l avem viu ! la 
înhaţă-l, Matifou, şi ţine-l zdravăn ! 

Dar abia făcură vreo douăzeci de paşi, că văzură un om 
ivindu-se din dreapta potecii, strecurindu-se de-a lungul 
povîrnişului printre tufişurile de mirţi şi de fistici, şi cătărindu-se 
pe stînca pe care se afla Silas Toronthal. Era Sarcany. 

- Mii de draci! exclamă Pescade. Desigur că vrea să-i dea un 
brînci tovarăşului său, să-l trimită pe lumea cealaltă !... Matifou, 
unul ţie, unul mie ! 

Dar Sarcany se oprise... Se temea să nu fie văzut de 
cineva... 

Trase o  înjurătură; apoi, năpustindu-se înspre dreapta, 
înainte ca Pescade să-l poată ajunge, se făcu nevăzut printre 
tufişuri. în clipa următoare, tocmai când Silas Toronthal era gata 
să-şi dea drumul în prăpastie, fu înhăţat de Matifou şi adus în 
drum. 

- Lasă-mă !... striga el. Lasă-mă ! 

- Să vă lăsăm să alunecaţi de pe stincă, domnule Toronthal ? 
zise Pescade. Niciodată ! 

Inteligentul băiat nu era de loc pregătit pentru acest caz, pe 
care instrucţiunile nu-l putuseră prevedea. Dar dacă Sarcany le 
scăpase, în schimb puseseră mâna pe Silas Toronthal şi nu le 
mai rămiînea decât să-l aducă la Anlekirtta, unde va fi primit cu 
toate onorurile la care avea dreptul. 

- Vrei să-l transporţi pe domnul... cu preţ redus ? îi întrebă 
Pescade pe Matifou. 

- Bucuros ! 


Silas Toronthal, care habar n-avea de ceea ce se pe trecea, 
nu opunea nici cea mai mică împotrivire. Aşa că Pescade o luă 
pe o potecă destul de anevoioasă ce cobora la țărm, urmat de 
Matifou, care aici tîra, aici ducea pe sus corpul acesta, parcă 
lipsit de viaţă. Coborirea fu nespus de grea şi fără uimitoarea 
isteţime a lui Pescade, fără neobişnuita forţă a tovarăşului său, 
poate că amîndoi s-ar fi prăvălit în rîpă. 

Totuşi, după ce îşi primejduiseră de douăzeci de ori viaţa, 
ajunseră până la ultimele stînci de la nivelul mării. Aici, ţărmul e 
format dintr-o sumedenie de golfuleţe, capricios scobite în 
masivul de gresie, cu pereţi de piatră înalţi şi roşcaţi, mărginite 
de tancuri de stînci feruginoase ce dau talazurilor o culoare 
sîngerie. începea să mijească de ziuă, când Pescade găsi un 
adăpost în fundul uneia din adinciturile acestea, pe care 
mişcările țărmului stîncos le-au scobit în străvechile epoci 
geologice şi în care îl putea lăsa pe Silas Toronthal în paza lui 
Matifou. 

Acesta îl aduse aici, fără ca bancherul să pară că-şi dă seama 
unde se află şi fără să-i pese de tot ce se petrecea cu el.Apoi, 
adresîndu-se prietenului său, Pescade zise: 

- Tu rămii aici, Matifou ! 

- Rămân oricât va fi nevoie. 

- Chiar şi douăsprezece ceasuri, dacă va trebui să lipsesc 
douăsprezece ceasuri ? 

- Chiar şi douăsprezece ceasuri. 

- Şi fără să măniînci ? 

- Ei, şi? Dacă nu priînzesc, în schimb voi cina deseară... şi încă 
pentru doi. 

- Şi dacă nu vei cina pentru doi, vei mînca după miezul nopţii 
pentru patru. 

Matifou se aşeză pe o stincă, astfel încât să nu-şi piardă din 
ochi prizonierul. Pescade porni de-a lungul țărmului, înspre 
Monaco. Se reîntoarse mai degrabă decât crezuse. Nu trecuseră 
nici două ore până găsise Electricul, ancorat într-unul din aceste 
golfuri mici şi pustii, apărate de stînci împotriva valurilor din 
larg. Peste un ceas, rapidul vas ajunse în faţa golfuleţuluii 
strâmt în dreptul lui Matifou, care, văzut dinspre mare, părea 
asemenea lui Proteu din mitologie păscînd turmele lui Neptun. 

Peste cîteva minute, Silas Toronthal şi Matifou erau pe bord ; 
apoi, fără să fie măcar zăriţi de vameşii sau de pescarii de pe 


coastă, Electricul porni cu toată viteza, îndreptindu-se spre 
Antekirtta. 


V. ÎN GRIJA LUI DUMNEZEU 


Şi acum, să ni se îngăduie să aruncăm o privire asupra 
coloniei Antekirttei. Silas Toronthal şi Carpena erau în mâna 
doctorului, iar acesta nu mai aştepta decât prilejul de a da din 
nou de urmele lui Sarcany. Pe de altă parte, agenţii săi 
însărcinaţi să găsească locul unde se retrăsese doamna Bâthory 
îşi continuau cercetările, rămase însă deocamdată fără rezultat. 
De când dispăruse mama sa, care nu mai avea alt sprijin decât 
pe bătrânul Borik, Petru Bâthory era tot timpul foarte 
deznădăjduit. Ce miîngiiere ar mai fi putut aduce doctorul 
Antekirtt acestei inimi atât de crunt lovită în două rînduri când 
Petru îi vorbea de mama sa, nu-şi dădea oare seama doctorul că 
tînărul îi vorbea şi de Sava Toronthal, al cărei nume nu-l 
pronunţa niciodată ? 

în orăşelul acesta, care era capitala Antekirttei, nu departe 
de Stadthaus, Maria Ferrato ocupa una din cele mai frumoase 
locuinţe din Artenak. Acolo ţinuse doctorul să-i asigure toate 
mulţumirile vieţii. Fratele ei locuia şi el aici, împreună cu ea, 
când nu era plecat pe mare, însărcinat cu o misiune de 
transport sau de observaţie. când era şi el acasă, nu trecea o zi 
fără ca cei doi fraţi să nu-i facă o vizită doctorului sau fără ca 
acesta să nu vină să-i vadă. Pe măsură ce îi cunoştea mai bine, 
îi iubea tot mai mult pe copiii pescarului din Rovigno. 

- Cât am fi de fericiţi, spunea adeseori Maria, dacă şi Petru ar 
putea fi fericit! 

- El nu va putea fi fericit decât în ziua când îşi va putea 
regăsi mama, răspundea Luigi. Dar eu 

n-am pierdut încă orice speranţă, Maria. Cu mijloacele de care 
dispune doctorul, va trebui să se descopere o dată în ce loca 
dus-o Borik pe doamna Bâthory după ce au plecat din Raguza ! 
- Şi eu nutresc această speranţă, Luigi. Şi totuşi, chiar dacă 
şi-ar regăsi mama, crezi că Petru ar fi cu totul mângâiat ? 

- Nu, Maria, căci e cu neputinţă ca Sava Toronthal să fie 

vreodată soţia lui . 


- Luigi, zise Maria, oare ceea ce îi e cu neputinţă omului, îi e 
cu neputinţă şi lui Dumnezeu ? 

când Petru îi spusese lui Luigi că de acum înainte vor fi ca 
fraţii, el n-o cunoştea încă pe Maria Ferrato, nu ştia ce soră 
afectuoasă şi devotată va găsi în ea. De aceea, după ce o 
cunoscu şi o preţui, nu şovăi să-i încredinţeze toate necazurile 
lui. Se simţea parcă mai liniştit după ce stăteau de vorbă 
Impreună. Ceea ce nu voia să-i spună doctorului, ceea ce se 
ferea să-i spună lui, îi spunea Măriei. Găsea aici o inimă 
iubitoare, care suferea alături de el, o inimă care îl înţelegea, îl 
mîngiia, un suflet cu credinţă în dumnezeu, care nu 
deznădăjduia niciodată. când Petru suferea prea mult, când 
simţea că trebuie să-şi descarce povara ce-i copleşea sufletul, 
alerga la ea - şi de cîte ori nu izbutise Maria să-i mai dea puţină 
încredere în viitor ! 

Şi totuşi, în cazematele din Antekirtta se afla acum un om 
Care trebuia să ştie unde se găsea Sava. Şi dacă ea mai era încă 
în mâna lui Sarcany. Era omul care se dăduse drept tatăl ei, era 
Silas Toronthal. Dar din respect faţă de memoria tatălui său, 
Petru n-ar fi, vrut în ruptul capului să-l întrebe despre Sava. De 
altfel, de când fusese adus aici ca prizonier, Silas'Toronthal era 
într-o stare fizică şi morală atât de proastă, cu nervii atât de 
istoviţi, încât n-ar fi fost în stare să spună nimic, chiar dacă ar fi 
avut tot interesul să vorbească. Dar el n-avea, în definitiv, nici 
un interes să dezvăluie ceea ce ştia despre Sava; pentru că, pe 
de o parte, habar n-avea că era prizonierul doctorului Antekirtt, 
iar pe de altă parte, nu ştia nici că Petru Bâthory era în viaţă şi 
că locuia pe această insulă Antekirtta, al cărei nume îi era 
necunoscut. Aşa că, după cum spunea Maria Ferrato, numai 
Dumnezeu mai putea aduce o dezlegare acestei situaţii. 
Starea actuală a micii colonii n-ar fi pe deplin pusă în 

lumină, dacă în această trecere în revistă a celor din Antekirtta 
am uita să pomenim de Pescade şi Matifou. Cu toate că Sarcany 
izbutise să scape, cu toate că i se pierduse urma, totuşi 
capturarea lui Silas Toronthal era un lucru atât de important; 
încât Pescade fu copleşit de laude. Lăsat în voia propriei sale 
inspiraţii; şi iniţiative, acest brav băiat făcuse întocmai ceea ce, 
trebuia să facă în asemenea împrejurări. Or, din moment ce 
doctorul era mulţumit, cei doi prieteni n-aveau de ce să nu fie şi 
ei mulţumiţi. Se reîntoarseră deci la plăcuta lor locuinţă, 


aşteptîind momentul cînd va mai fi iarăşi nevoie de serviciile lor, 
şi sperînd că vor mai putea fi încă de folos. 

De îndată ce sosiră în Antekirtta, Pescade şi Matifou făcură o 
vizită Măriei şi lui Luigi Ferrato; apoi se prezentară la câţiva din 
fruntaşi oraşului Artenak. Peste, tot fură bine primiţi, căci peste 
tot ştiau să se, facă iubiţi. Trebuia să-l vezi pe Matifou în aceste 
împrejurări solemne, veşnic încurcat oarecum din pricina, 
staturii sale uriaşe, care umplea ea singură aproape un salon 
întreg ! 

- în schimb, eu sunt atât de pirpiriu, încât cîştigul cumpăneşte 
paguba, zicea Pescade. 

cât despre Pescade, el era sufletul coloniei, pe care o distra 
cu veşnica-i bună dispoziţie. Işi punea în slujba tuturor 
inteligenţa şi iscusinţa sa. Ah, dacă lucrurile s-ar putea aranja 
astfel încât toată lumea să fie mulţumită, ce serbări ar mai 
organiza el, ce program de plăceri şi de atracţii s-ar mai 
desfăşura în oraş şi prin împrejurimi ! Da ! Dacă ar fi nevoie, 
Matifou şi Pescade n-ar şovăi să-şi reia vechea lor meserie de 
acrobaţi, ca să uimească toată populaţia din Antekirtta. 

în aşteptarea acelor zile fericite, Pescade şi Matifou se 
îndeletniceau cu înfrumusețarea grădinii lor, umbrită de arbori, 
şi a vilei lor ascunsă cu totul sub un covor de flori. Lucrările 
micului port înaintau de asemenea. Văzindu-l pe Matifou mişcînd 
din loc şi cărînd blocurile acelea imense de stâncă, puteai să-ţi 
dai seama că acest Hercule din Rovenţa mu-şi pierduse nimic 
din uimitoarea-i putere. Dar dacă agenţii doctorului care o 
căutau pe doamna Bâtory nm ajunseseră la nici un rezultat, nici 
cei trimişi în căutarea lui Sarcany nu fuseseră mai norocoşi. 
Niciunul din ei nu izbutise să descopere în ce loc se ascunsese 
acest ticălos după ce plecase din Monte-Carlo. Oare Silas 
Torontal cunoştea ascunzătoarea lui Sarcany? Era un lucru cel 
puţin îndoielnic, date fiind împrejurările în care se despărţiseră 
unul de altul pe drumul Nisei. De altfel, admiţind că ar fi ştiut, ar 
fi consimţit oare să spună ? 

Doctorul aştepta deci cu nerăbdare ca bancherul să fie în 
stare să răspundă, pentru a face această încercare. Silas 
Toronthal şi Carpena fuseseră închişi, sub paza cea mai severă, 
într-un mic fort, situat în colţul nord-vestic al oraşului Artenak. 
Cei doi se cunoşteau, dar numai din nume, căci bancherul nu 
fusese niciodată amestecat direct în afacerile lui Sarcany din 


Sicilia. De aceea se dăduseră dispoziţii foarte stricte ca nu 
cumva deţinuţii să bănuiască măcar că sunt închişi împreună în 
acest fort. Ocupau aici două cazemate, departe una de alta, din 
care nu erau scoşi decât ca să mai ia aer în curţi separate. Sigur 
de fidelitatea celor care îi păzeau - erau doi agenţi din miliția 
Antekirttei - doctorul putea fi liniştit că nu se va stabili nici un fel 
de legătură între cei doi deţinuţi. 

De asemenea, nu avea să se teamă nici de vreo indiscreţie 
din partea paznicilor: la toate întrebările lui Silas Toronthal şi ale 
lui Carpena cu privire la locul în care se aflau deţinuţi, nu 
primiseră niciodată vreun răspuns. Aşa că nimic nu le putea da 
de bănuit niciunuia din ei că ar fi căzut în mâna acelui misterios 
doctor Antekirtt, pe care bancherul îl cunoştea, fiindcă îi întîlnise 
de mai multe ori în Raguza. Totuşi, preocuparea permanentă a 
doctorului era să-l regăsească pe Sarcany şi să-l răpească, aşa 
cum fuseseră răpiți şi cei doi complici ai săi. De aceea, pe la 16 
octombrie, după ce constatase că Silas Toronthal se afla acum 
în stare de a putea răspunde la întrebările ce i-ar fi puse, se 
hotărî să procedeze la interogatoriul său. Mai întîi, se ţinu un 
consiliu în privinţa aceasta între doctor, Petru şi Luigi, la care fu 
chemat şi Pescade, ale cărui păreri erau vrednice de luat în 
seamă. Doctorul le comunică intenţia sa. 

- Dar, observă Luigi, dacă Silas Toronthal va vedea că noi 
vrem să aflăm unde se află Sarcany, nu va bănui oare că avem 
de gind să punem mîna pe el? 

- Ei, şi ? făcu doctorul. Ce importanţă are dacă Silas Toronthal 
va bănui sau nu, acum când nu ne mai poate scăpa din mână ? 

- Are importanţă, domnule doctor, răspunse Luigi. Silas 
Toronthal se poate gîndi că e în interesul lui să nu spună nimic 
din tot ce ar putea să-l pună în primejdie pe Sarcany. 

- Şi de ce? 

- Pentru că asta ar fi spre paguba lui însuşi. 

- Pot să-mi dau şi eu părereaîntrebă Pescade care, din 
discreţie, stătea deoparte. 

- Desigur prietene, zise doctorul. 

- Domnilor, începu Pescade, în împrejurările neobişnuite în 
care s-au despărţit aceşti doi gentlemeni, sunt îndreptăţit să 
cred că ei nu mai au nici un motiv să se cruţe unul pe altul. Silas 
Toronthal trebuie să-l urască din tot sufletul pe Sarcany, care l-a 
dus la ruină. Dacă, prin urmare, Toronthal ştie unde se află 


acum Sarcany, va mărturisi fără să mai stea la îndoială, cel 
puţin aşa cred eu. Dacă nu va spune nimic, înseamnă că nu are 
nimic de spus. 

Acest raţionament era bine întemeiat. Era foarte posibil ca 
bancherul, în cazul că ar şti unde se refugiase Sarcany, nu s-ar 
socoti obligat să păstreze tăcere, cînd interesul său ar fi fost 
tocmai să mărturisească. 

- Vom şti chiar azi cum stăm, răspunse doctorul. lar dacă 
Toronthal nu ştie sau nu vrea să spună nimic, voi vedea eu ce e 
de făcut. Dar pentru că încă nu ştie că se află în mâna 
doctorului Antekirtt, şi cum nu ştie nici că Petru Bâthory este în 
viaţă, cel care va trebui să-i ia interogatoriul va fi Luigi. 

- Sunt cu totul la ordinele dumneavoastră domnule doctor, 
răspunse tînărul. 

Luigi se duse deci la fort şi fu introdus în cazemata în care 
era închis Silas Toronthal. Bancherul stătea într-un colţ, la o 
masă. Tocmai se dăduse jos din pat. Nu mai încăpea nici o 
îndoială că starea sa morală se îmbunătăţise. Nu se mai gindea 
acum nici la faptul că era complet ruinat, nici chiar la Sarcany. 
Ceea ce îl neliniştea mai mult era gândul că nu ştia de ce şi în 
ce loc era închis, şi cine era puternicul personaj care avusese 
interesul să pună mâna pe el. Nu ştia ce să mai creadă, aşa că 
se temea de orice. 

când îl văzu pe Luigi Ferrato intrînd, se ridică ; dar, la un 
semn al tînărului, se aşeză numaidecit la loc. lată scurtul 
interogatoriu la care fu supus în decursul acestei vizite : 

- Dumneata eşti Silas Toronthal, fost bancher în Triest şi în 
ultimul timp domiciliat la Raguza ? 

- La întrebarea asta n-am ce să răspund. Cei care mă ţin aici 
trebuie să ştie cine sunt. 

- Ei ştiu. 

- Cine sunt aceia ? 

- Vei afla mai tîrziu. 

- Dar dumneata cine eşti? 

- Cineva care are misiunea să te interogheze. 

- Şi cine ţi-a dat această misiune? 

- Cei cărora dumneata trebuie să le dai socoteală. 

- Te întreb înc-o dată, cine sunt aceia ? 

- Nu sunt obligat să-ţi spun. 

- în cazul acesta, nici eu n-am. ce să-ţi răspund. 


- Bine, fie, dumneata ai fost la Monte-Carlo împreună cu un 
individ pe care îl cunoşti de multă vreme şi care nu te-a părăsit 
nici o clipă de la plecarea dumitale din Raguza. Individul acela, 
tripolitan de origine, se numeşte Sarcany. A fugit în momentul 
când dumneata ai fost arestat pe drumul Nisei. Şi acum, iată ce 
sunt însărcinat să te întreb: ştii unde se află acum acest om, şi 
dacă ştii, vrei să spui ? 

Silas Toronthal's se feri să răspundă. Dacă voiau să afle unde 
era Sarcany, fără îndoială că voiau să pună mâna şi pe el. Dar 
pentru cePentru faptele săvirşite de ei împreună, şi mai ales 
pentru uneltirile lor în legătură cu conspirația din Triest. Dar 
cum ajunseseră, să fie cunoscute aceste fapte şi cine avea 
interesul să-l răzbune pe contele Mathias Sandorf şi pe cei doi 
prieteni ai săi, morţi de mai bine de cincisprezece ani, iată ce se 
întrebă bancherul înainte de toate. In orice caz, avea toate 
motivele să creadă că nu se afla în mâinile unei justiţii obişnuite, 
a cărei acţiune ameninţa să se exercite şi asupra complicelui 
său şi asupra lui, ceea ce nu putea decit să-l neliniştească şi mai 
mult. De aceea, cu toate că era sigur că Sarcany se refugiase la 
Tetuan, în casa Namirei, unde trebuia să-şi joace ultima-i 
partidă, şi încă într-un răstimp destul de scurt, se hotărî să nu 
scoată nici un cuvânt despre acest lucru. Dacă mai tirziu, 
interesele lui îi vor dicta să vorbească, va vorbi. până atunci 
însă trebuia să fie cât se poate de rezervat. 

- Ei, nu-mi răspunzi ?... întrebă Luigi, după ce îi lăsase 
bancherului destul timp de gândit. 

- Domnule, zise Silas Toronthal, aş putea să-ţi răspund că ştiu 
unde se află acel Sarcany de care-mi vorbeşti, dar că nu vreau 
să-ţi spun. în realitate, însă, nu ştiu. 

- Acesta e singurul dumitale răspuns? 

- Singurul şi cel adevărat ! 

Luigi se retrase şi se duse să-i raporteze doctorului 
convorbirea avută cu Silas Toronthal. Cum acest răspuns al 
bancherului era, la urma urmei, de aşteptat, n-aveau ce face. 
Nu le mai răminea, pentru a descoperi ascunzătoarea lui 
Sarcany, decât să-şi înteţească cercetările, fără să cruţe nici 
trudă, nici bani. Dar, în aşteptarea unui indiciu care să le 
permită să pornească din nou pe urmele lui Sarcany, doctorul 
trebui să se ocupe de chestiuni de cea mai mare însemnătate 
pentru siguranţa Antekirttei. 


Din provinciile Cirenaicei îi sosiseră de curînd anumite ştiri 
secrete. Agenţii săi îi recomandau să supravegheze mai atent 
regiunile golfului Sidrei. După cum spuneau ei, se părea că 
puternica asociaţie a senuziştilor îşi concentrează forţele la 
frontiera Tripolitaniei. O mişcare generală îi împingea încetul cu 
încetul înspre litoralul syrtic. Un schimb viu de mesaje, prin 
curierii conducătorului mişcării, avea loc între diferitele triburi 
din nordul Africii. Mişcarea primise arme din străinătate. în fine, 
se opera în mod vădit o concentrare de trupe în regiunea 
Benghazi, şi prin urmare în vecinătatea Antekirttei. 

în vederea unui pericol, la care se putea aştepta din zi în zi, 
doctorul trebui să ia toate măsurile pe care i le dicta prudenţa. 
în timpul ultimelor trei săptămîni ale lunii octombrie, Pescade şi 
Luigi îl ajutară foarte activ în această operă, şi toţi membrii 
coloniei îi dădură concursul. Pescade fu trimis în mai multe 
rînduri, în secret, până pe coastele Cirenaicei, ca să ia legătură 
cu agenţii doctorului, şi cu această ocazie se constată că 
pericolul ce ameninţa insula nu era câtuşi de puţin un pericol 
închipuit. Piraţii din Benghazi, întăriţi printr-o adevărată 
mobilizare a partizanilor lor din întreaga provincie, pregăteau o 
expediţie împotriva Antekirttei. Era oare pregătită pentru un 
termen apropiat această expediţie. Nu se putu afla nimic în 
această privinţă. în tot cazul, conducătorii senuzişti se aflau încă 
în provinciile din sud, şi, după toate semnele, nici o operaţie 
importantă nu urma să fie întreprinsă, fără ca ei să fie acolo ca 
s-o dirijeze. De aceea electricele Antekirttei primiră ordin să 
patruleze prin părţile Mării Syrtelor, pentru a supraveghea atât 
litoralul Cirenaicei şi Tripolitaniei, cât şi coasta Tunisului, până la 
capul Bon. 

Dispozitivul dig al insulei, după cum se ştie, nu era complet 
terminat. Dar dacăr era cu putinţă să fie terminat la vreme, în 
schimb arsenalul Antekiritei era. aprovizionat din belşug cu 
muniții de toate felurile. Anitekirtta, situată la douăzeci de mile 
de țărmurile Cirenaicei, ar fi cu totul izolată în fundul golfului, 
dacă la o depărtare de două mile înspre sud-est nu s-ar afla un 
ostrov, cunoscut sub numele de ostrovul Kenkraf, având o 
circumferință de trei sute de metri. Doctorul plănuise ca acest 
ostrov să servească drept loc de deportare, dacă vreunul din 
colonişti ar fi meritat vreodată să. fie deportat, după 
pronunţarea sentinţei de condamnare dată de justiţia insulei, 


ceea ce nu se întimplase încă. De aceea fuseseră construite 
acolo cîteva barăci în acest scop. Dar ostrovul Kenkraf nu era 
fortificat; şi în cazul cînd o flotilă inamică ar fi venit să atace 
Antekirtta, ostrovul, prin simpla sa poziţie, constituia o 
adevărată primejdie, căci era de ajuns să debarce acolo, ca să-l 
transforme numaidecât într-o solidă bază de operaţii. Cum 
foarte uşor puteau fi depozitate aici muniții şi alimente şi cum 
uşor putea fi instalată şi o baterie, ostrovul ar fi oferit 
atacatorilor un punct de sprijin foarte serios. Mai bine ar fi fost 
să nu existe acest ostrov, din moment ce nu mai răminea destul 
timp pentru a-i fortifica. Poziţia ostrovului Kenkraf şi avantajele 
pe care un duşman le putea trage de pe urma lui împotriva 
Antekirttei îl îngrijora tot timpul pe- doctor. De aceea, după ce 
chibzui bine lucrurile, se hotărî să-l distrugă, clar în acelaşi timp 
să nimicească şi cîteva sute de pirați care s-ar fi hazardat să-l 
ocupe. 

Planul acesta fu executat numaidecit. în curînd, după- 
terminarea lucrărilor făcute în solul său, ostrovul fu transformat 
într-o adevărată reţea de mine, legată de insula Antekirtta 
printr-un fir submarin. Era de ajuns curentul electric, transmis 
prin acest fir, pentru ca să nu mai rămînă nici urmă de ostrov pe 
suprafaţa mării... Pentru a obţine acest formidabil efect de 
distrugere, doctorul nu se folosise nici de pulberea obişnuită, 
nici de fulmicotân, nici chiar de dinamită. El cunoştea 
compoziţia unui exploziv de curînd descoperit, a cărui putere de 
distrugere e atât de mare, încât s-a putut spune că este faţă de 
dinamită ceea ce e dinamita faţă de pulberea obişnuită. Mai 
uşor de mânuit decât nitroglicerina şi mai uşor de transportat, 
pentru că nu necesită decât întrebuinţarea a două lichide 
izolate, pe care nu le amesteci decât în momentul când le 
foloseşti, suportind fără să îngheţe o temperatură de minus 
douăzeci de grade, în timp ce dinamita îngheaţă la cinci sau la 
şase grade ; fără să facă explozie decit în urma unui şoc violent, 
ca explozia unei capsule de fulminant, explozivul acesta era tot 
atât de uşor de mânuit, pe cât era de teribil. Cum poate fi 
obţinut? Pur şi simplu prin acţiunea protoxidului de azot pur şi 
anhidra, în stare lichidă, asupra diferitelor carburi, uleiuri 
minerale, vegetale, animale, sau alţi derivați de corpi graşi. Din 
aceste două lichide inofensive luate fiecare în parte, solubile 
unul în celălalt, se face un singur lichid în proporţia dorită, aşa 


cum ai amesteca apa cu vinul, fără nici un pericol de mînuire. 
Aceasta este panclastila, cuvînt care înseamnă „distruge tot", şi 
într-adevăr că distruge tot ! 

Explozivul fu deci introdus în solul ostrovului, sub formă de 
mine. Cu ajutorul firului submarin care lega ostrovul cu 
Antekirtta, fir ce urma să aducă scînteia în capsele de înhumat 
cu care era prevăzută fiecare mină, explozia s-ar îi produs într-o 
clipă. Totuşi, din mai multă precauţie, întrucit s-ar fi putut 
întîmpla ca firul să nu poată fi întrebuințat, fură îngropate în 
solul ostrovului cîteva aparate legate între ele prin alte fire 
subterane. Era de ajuns ca piciorul să atingă, din întîmplare, la 
suprafaţa solului lamele unuia din aceste aparate, pentru a 
închide circuitul şi a provoca explozia. Ar fi fost greu, prin 
urmare, ca atacatorii, dacă ar fi debarcat în număr mare pe 
ostrovul Kenkraf, să mai scape vreunul cu viaţă. 

încă în primele zile ale lui noiembrie, lucrările acestea erau 
foarte avansate, cînd într-o bună zi se întîmplă ceva care îl 
obligă pe doctor să părăsească insula pentru cîteva zile. în 
dimineaţa zilei de trei noiembrie, steamerul ce transporta 
cărbuni din Cardiff ancorase în portul Antekirttei. Pe drum, 
vremea rea îl silise să poposească la Gibraltar. Acolo, la post- 
restant, căpitanul găsi o scrisoare adresată doctorului, scrisoare 
pe care oficiile poştale de pe litoral o trimiteau de colo-colo, fără 
să poată da de urma destinatarului. 

Doctorul luă scrisoarea, al cărei plic purta ştampilele din 
Malta, Catania, Raguza, Ceuta, Otranta, Malaga, Gibraltar. 
Adresa, se vedea că era scrisă de o mână care nu mai avea 
obişnuinţa şi poate că nici forţa de a mai mâăzgăli cumsecade 
literele. în afară de aceasta, pe plic nu era decât un singur nume 
- acela al doctorului - cu mişcătoarea menţiune: 

„Domnului doctor Antekirtt, 
în grija lui dumnezeu." 

Doctorul rupse plicul, desfăcu scrisoarea - o foaie îngălbenită 
de vreme - şi citi cele ce urmează : „Domnule doctor, să dea 
dumnezeu ca scrisoarea aceasta să vă cadă în mână!... Eu sunt 
foarte bătrân... Pot să mor într-o bună zi... Ea va rămîne singură 
pe lume...Gândiţivă la ultimele zile ale unei vieţi care a fost atât 
de chinuită şi. fie-vă milă de. doamna Bâthory. Veniţi-i în ajutor ! 
Veniţi! 

Prea-plecatul dumneavoastră servitor, BORK 


Apoi, într-un colţ, un nume: „Cartagina", iar dedesubt, 
cuvintele : „Regenta Tunisului”. 

Doctorul era singur în salonul clin Stadlhaus în momentul 
când luase cunoştinţă de această scrisoare. De pe buze îi scăpă 
în acelaşi timp o exclamaţie de bucurie, clar şi de deznădejde, 
de bucurie că dăduse în sfârşit de urmele doamnei Băthory, şi 
de deznădejde, sau mai degrabă de teamă, căci ştampilele, de 
pe plic arătau că scrisoarea fusese trimisă de mai bine de o 
lună. Luigi fu chemat numaidecit. 

- Luigi, zise doctorul, comunică-i căpitanului Kostrik să dea 
dispoziţii ca în două ceasuri Ferato să fie gata de plecare. 

- în două ceasuri va fi gata de drum, răspunse Luigi. Pentru 
dumneavoastră, domnule doctor ? 

- Da. 

- E vorba de un drum mai lung? 

- De trei sau de patru zile numai. 

- Plecaţi singur ? 

- Nu. Caută-l pe Petru; şi spune-i să fie gata să mă 

însoţească. 

- Petru e plecat, dar cel mult peste un ceas se întoarce de la 
lucrările de pe ostrovul Kenkraf. 

- Vreau să se îmbarce şi sora ta cu noi, Luigi. Să se 
pregătească şi ea imediat de plecare. 

- Numaidecit. 

Şi Luigi ieşi să execute ordinele primite. Peste un ceas, Petru 
sosi la Stadthaus. 

- Citeşte ! zise doctorul. Şi îi întinse scrisoarea lui Bâthori. 


VI. APARIŢIA 


Steam-iahtul porni cu puţin înainte de amiază sub comanda 
căpitanului Kostrik şi a secundului Luigi Ferrato. N-avea ca 
pasageri decât pe doctor, pe Petru şi pe Maria, care trebuia s-o 
îngrijească pe doamna Băthory, în cazul când ar fi fost cu 
neputinţă să fie transportată imediat de la Cartagina la 
Antekirtta. 

Ne putem uşor închipui, fără să mai fie nevoie să insistăm, 
cât era de frămîntat Petru Băthory. în sfirşit, ştia unde se afla 
mama sa, se ducea acum s-o întiîlnească. Dar de ce-o dusese 
Borik atât de în pripă din Raguza, şi încă pe această îndepărtată 


coastă a Tunisieiin ce mizerie trebuia să se aştepte să-i 
găsească oare pe amîndoi ? 

Maria, căreia îi încredința frămiîntările lui, căuta tot timpul să-l 
liniştească prin cuvinte de încurajare şi de speranţă. Pentru ea 
era lucru vădit că numai mâna providenţei făcuse ca scrisoarea 
aceasta să ajungă la destinaţie. 

Se ordonă să se dea cea mai mare viteză iahtului, încît, cu 
ajutorul aparatelor de supraîncălzire, Ferrato depăşi viteza 
medie de cincisprezece mile pe oră. Distanţa din fundul golfului 
Sidrei până la capul Bon, situat la extremitatea nord-estică a 
peninsulei tunisiene, nu e decât de cel mult o mie de kilometri; 
apoi, de la capul Bon până la La Goulette, care este portul 
Tunisului, nu e decât o oră şi jumătate de drum cu un steam- 
iaht rapid. în treizeci de ore, fără să aibă vreme rea şi fără vreun 
accident, Ferrato trebuia deci să ajungă la destinaţie. în afara 
golfului marea era liniştită, dar vintul bătea dinspre nord-vest, 
fără să arate totuşi o tendinţă de a se înteţi. Căpitanul Kostrik 
ordonă direcţia capului Bon, vasul continuînd să plutească puţin 
mai aproape de țărm, pentru a putea fi mai aproape de 
adăpostul uscatului în caz că vîntul s-ar înteţi. Nu va trece deci 
prin apropierea insulei Pantellaria, situată cam la jumătatea 
drumului dintre capul Bon şi Malta, căci avea de gind să 
ocolească cât mai îndeaproape capul. Rotunjindu-se dincolo de 
golful Sidrei, coasta, înspre vest, se arcuieşte larg înăuntru, 
descriind o curbă mare. Aici mai ales se desfăşoară litoralul 
regenței Tripolitaniei, care se întinde până la golful Gabes, 
cuprins între insula Djerba şi oraşul Sfax; apoi coasta înaintează 
iarăşi puţin înspre est, către capul Dinias, pentru a forma golful 
Hammamet, după care din nou înaintează spre nord-est, până la 
capul Bon. 

înspre acest golf Hammamet se îndrepta Ferato. Acolo 
trebuia el să se apropie şi mai mult de uscat, navigind tot timpul 
pe lângă coastă, până la La Goulette. în timpul acestei zile de 3 
noiembrie şi în noaptea următoare, valurile dinspre larg se 
înteţiră văzînd cu ochii. E de ajuns doar puţin vânt ca să 
răscolească această Mare a Syrtelor, pe care o străbat curenţii 
cei mai capricioşi ai Mediteranei. Dar în ziua următoare, încă de 
pe la ora opt, se zări uscatul chiar în dreptul capului Dinias, şi, la 
adăpostul acestei coaste mai înalte, navigația deveni mai 
uşoară şi mai rapidă. 


Ferrato naviga de-a lungul țărmului, la o depărtare de mai 
puţin de două mile, încât se puteau vedea foarte bine toate 
amănuntele litoralului. Dincolo de golful Hammamet, pe 
latitudinea Kelibici, se apropie şi mai mult de golfuleţul Sidi- 
Yusuf, apărat înspre nord de un lung şir de stînci. în schimb se 
întinde aici un minunat prund nisipos, în dos se profilează un şir 
de dealuri de formă rotundă, acoperite de arbuşti piperniciţi, 
crescuţi într-un pămînt stîncos. în depărtare, nişte dealuri mai 
înalte se continuă cu djebelurile care formează lanţul muntos 
din interior. Ici-colo se vede cite un marabut părăsit, ca o pată 
albă în mijlocul verdeţei acestor costişe îndepărtate. în primul 
plan se zăresc ruinele unui mic fort, iar mai departe, un fort într- 
o stare mai bună, zidit pe un deal rotund, care închide înspre 
nord golful Sidi-Yusuf. 

Cu toate acestea, ţinutul nu era pustiu. La adăpostul stîncilor 
erau ancorate mai multe vase levantine, şebecuri şi polacre, la 
vreo sută de metri de coastă. Dar apele acestea verzi sunt atât 
de transparente, încît se vede limpede fundul cu pietre negre şi 
cu nisipul uşor brăzdat de ancorele cărora refracția le dădea 
nişte forme fantastice. De-a lungul prundului, la poalele dunelor 
mici presărate cu tamatini şi cu mastici, un diiar compus din 
vreo douăzeci de colibe îşi arăta corturile de pînză cu dungi 
galbene spălăcite. Ai fi zis că e o uriaşă manta arabă aruncată 
alandala pe acest țărm. în afara culelor acestei mantale păşteau 
cîteva oi şi capre, care din depărtare păreau nişte corbi mari, 
gata să-şi ia zborul la o simplă detunătură de armă. Vreo zece 
cămile, unele lungite pe nisip, altele stînd nemişcate ca nişte 
stei de piatră, rumegau printre nişte stînci ce ar fi putut servi 
drept chei de debarcare. 

în timp ce trecea prin faţa golfului Sidi-Yusuf, doctorul putu 
observa că se debarcau muniții, arme şi chiar cîteva piese de 
artilerie. Prin însăşi poziţia sa, fiind atât de îndepărtat de graniţa 
regenței Tunisului, golful Sidi-Yusuf era cât se poate de prielnic 
pentru o asemenea contrabandă. Luigi îi arătă doctorului 
materialul ce se descărca pe plajă. 

- Da Luigi, răspunse el, şi dacă nu mă-nşel, cei care iau în 
primire armele sunt arabi. Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama dacă 
aceste arme sunt destinate muntenilor împotriva trupelor 
franceze ce au debarcat de curînd în Tunisia. Mai degrabă s-ar 
putea să fie ale numeroşilor partizani ai senuziştilor, ale piraţilor 


acestora de uscat şi de mare, care se concentrează acum în 
Cirenaica. Căci mi se pare chiar că printre arabii aceştia pot 
desluşi mai degrabă tipuri din interiorul Africii decât tipuri din 
provincia Tunisului. 

- Dar cum se face de nu se opun autorităţile regenței sau 
măcar autorităţile franceze acestor debarcări de arme şi de 
muniții? întrebă Luigi. 

- La Tunis nu se ştie nimic din tot ce se petrece în partea 
astalaltă a capului Bon, răspunse doctorul. Şi chiar când 
francezii vor fi stăpini pe toată Tunisia, s-ar putea ca toată 
partea asta orientală a djebelurilor să le scape de sub control 
încă pentru multă vreme! în orice caz, debarcarea aceasta mi se 
pare foarte suspectă şi dacă Ferraln n-ar merge cu o viteză atât 
de mare încât le-ar fi cu neputinţă să ne ajungă, cred că flotila 
lor n-ar fi stat pe gînduri să ne atace. 

Dacă acesta era gândul arabilor, precum spunea doctorul, 
într-adevăr că nu aveau de ce să se teamă. În mai puţin deo 
jumătate de oră steam-iahtul trecu de mica radă din Sidi-Yusulf. 
Apoi după ce atinse extremitatea capului Bon, atât de viguros 
tăiat în masivul tunisian, ocoli repede farul ce luminează toată 
partea aceasta formată dintr-o măreaţă îngrămădire de stînci. 

După aceea Ferrato străbătu în plină viteză golful Tunisului, 
cuprins între capul Bon şi capul Cartagina. înspre stânga se 
înalţă povârnişurile djebelurilor Bon-Karnin Rossas şi Zaghuan, 
cu cîteva sate împrăştiate prin văile lor. La dreapta, în toată 
splendoarea sa de reşedinţă regală arabă, scăldat în plină 
lumină, strălucea cetatea sfintă Sidi-Bu Said, care probabil că pe 
vremuri a fost una din mahalalele anticei Cartagine. în 
depărtare, Tunisul, atât de alb în bătaia soarelui, se înălța mai 
sus de lacul Bahira, ceva mai în spatele acestui braţ, pe care La 
Goulette îl întinde spre debarcare tuturor pacheboturilor ce vin 
din Europa. 

La vreo două sau trei mile de port era ancorată o escadră de 
vase franceze ; apoi, ceva mai aproape, se vedeau legănindu-se 
în lanţurile ancorelor lor cîteva bastimente de comerţ, ale căror 
pavilioane atât de diferite dădeau o deosebită însufleţire acestei 
rade.Era ora unu când Ferrato aruncă ancora la vreo şase sute 
de metri de portul La Goulette. După ce formalităţile inspecției 
sanitare fură îndeplinite, se dădu voie pasagerilor steam-iahtului 
să, coboare pe uscat. Doctorul Antekirtt, Petru, Luigi şi sora sa 


luară loc în barcă. După ce ocoli digul, barca alunecă de-a 
curmezişul acestui canal strimt, întotdeauna înţesat de bărcile 
ce se îngrămădesc la cele două cheiuri, şi ajunse în faţa acelei 
pieţe de formă neregulată, plantată cu pomi, mărginită de vile, 
de agenţii şi de cafenele, pe care forfotesc o mulţime de 
maltezi, de evrei, de arabi, de soldaţi francezi şi indigeni. De aici 
porneşte principala stradă a oraşului La Goulette. 

Scrisoarea lui Borik fusese trimisă din Cartagina şi doar acest 
nume străvechi împreună cu câteva ruine risipite ici-colo, e tot 
ce a mai rămas din cetatea lui Hanibal. 

Ca să ajungi pe ţărmul Cartaginei nu e nevoie să mai iei 
micul tren italian ce merge de la La Goulette la Tunis, ocolind 
lacul Bahira. Căci, dacă o iei fie pe plaja al cărei nisip bătătorit şi 
fin oferă pietonilor un minunat loc de plimbare, fie ceva mai 
departe peste cîmpie, pe un drum plin de praf, ajungi uşor la 
poalele colinei pe care e zidită capela Saint-Louis şi mănăstirea 
misionarilor algerieni. 

când doctorul şi însoțitorii săi debarcară, în piaţă aşteptau 
cîteva trăsuri trase de cai mărunți. într-o clipă se urcară într-una 
din aceste trăsuri şi porunciră birjarului să-i ducă cât mai repede 
la Cartagina. Trăsura, după ce o porni în trap de-a lungul străzii 
principale din La Goulette, trecu printre somptuoasele vile 
locuite de bogătaşii din Tunis pe timpul marilor călduri, şi pe 
lângă palatele lui Keredin şi Mustafa care se înalţă pe litoral, 
prin împrejurimile vechilor porturi ale cetăţii cartagineze. Aciun 
mai bine de două mii de ani, clădirile acestei rivale a Romei 
acopereau toată plaja, începînd de la mica peninsulă pe care e 
aşezat acum oraşul La Goulette şi până la capul care îi mai 
poartă şi azi numele. 

Capela Saint-Louis, zidită pe o ridicătură de vreo două sute 
de picioare, se înalţă chiar pe locul unde se spune că ar fi murit 
acest rege al Franţei în anul Î270. Capela se află în mijlocul unei 
curţi, în care găseşti tot felul de rămăşiţe antice, fragmente de 
arhitectură, bucăţi de statui, de vase, de coloane, de capiteluri, 
de monumente funerare,, mai multe rămăşiţe de acestea decât 
arbori sau arbuşti. în spate se află mănăstirea misionarilor, al. 
căror stareţ este acum savantul arheolog, părintele Delattre. De 
aici, de pe înălţimea aceasta, se vede tot ţărmul. nisipos 
începînd de la capul Cartagina şi până la primele clădiri din 
LaKîoulette. 


La poalele acestui colnic se înalţă citeva palate în stil arab - 
dar şi cu zidărie după moda-engleză - profilîndu-şi pe întinsul 
mării elegantele lor diguri cu coloane, lângă care pot acosta şi 
bărcile din rada portului. Mai departe se întinde acest minunat 
golf, ale cărui promontorii, peninsule înguste şi djebeluri sunt 
învăluite în haina amintirii istorice, cu toate că lipsesc ruinele. 

Dar dacă palatele şi vilele se întind până pe locurile unde 
altădată se aflau porturile militare şi comerciale, nu e mai puţin 
adevărat că mai găseşti de asemenea, ici şi colo, pierdute prin 
văile dealurilor, printre surpăturile de stînci, pe un pămînt 
cenuşiu şi aproape sterp, colibe sărăcăcioase în care îşi duc 
viaţa nevoiaşii de prin părţile locului. Cei mai mulţi dintre ei n-au 
nici o meserie, îndeletnicindu-se doar să scormonească prin 
pămînt după resturi mai mult sau mai puţin preţioase din epoca 
vechii Cartagine - bronzuri, pietre, olărie, medalii, monede - pe 
care mănăstirea se îndură să le cumpere de la ei pentru muzeul 
său de arheologie, mai mult de mila lor, decât că ar avea nevoie 
de ele. Cite unele din colibele sau din adăposturile acestea n-au 
decât două sau trei bucăţi de zid, de parcă ar fi nişte marabute 
rămase încă albe sub clima acestui țărm însorit. Doctorul şi 
însoțitorii săi mergeau de la o colibă la alta, cercetindu-le, 
căutînd unde locuieşte doamna Bâthory, şi nu le venea să 
creadă că biata femeie a putut ajunge într-un asemenea hal de 
mizerie. 

Deodată, trăsura se opri în faţa unei dărăpănături, care avea 
drept uşă un fel de gaură într-un zid pe jumătate pierdut printre 
ierburi. în faţa acestei uşi şedea o bătrină, acoperită cu o manta 
negricioasă. Petru o recunoscu. Scoase un strigăt... Era mama 
sa 1... Se repezi, îngenunche în faţa ei, o strînse în braţe... Dar 
ea nu răspundea la mângâierile lui, părea că nu-l recunoaşte. 

- Mamă !... Mamă !... striga el, în timp ce doctorul, Luigi şi 
soră-sa se îngrămădiseră în jurul ei. 

în momentul acela, de după colţul dărăpănăturii se ivi un 
moşneag. Era Borik. Mai întîi îl recunoscu pe doctorul Antekirtt, 
şi genunchii i se înmuiară. Apoi îl zări pe Petru... pe Petru, al 
cărui convoi de înmormiîntare îl însoţise pînă la cimitirul din 
Raguza ... Era prea mult pentru el! Se prăbuşi şi rămase 
nemişcat, în timp ce de pe buze ii scăpară aceste cuvinte : 

- Ea şi-a pierdut minţile. 


Aşadar acum, când fiul îşi regăsea mama, nu mai rămăsese 
din ea decât un trup fără viaţă. Şi vederea copilului său pe care 
îl ştia mort, şi care deodată îi apărea din nou în faţa ochilor, nu 
fusese de ajuns ca să-i trezească amintirile trecutului ! 

Doamna Bâthory se ridicase; avea nişte priviri rătăcite, dar 
încă vii. Apoi, fără să fi băgat de seamă ce se petrecea în jurul 
său, fără să fi scos un singur cuvânt, intră în cocioabă ; la un 
semn al doctorului, Maria o urmă. Petru rămăsese încremenit 
în faţa uşii, fără să îndrăznească, fără să poată face un pas. 

Între timp, datorită îngrijirilor doctorului, Borik îşi recăpătase 
cunoştinţa şi exclama într-una : 

- Dumneavoastră, domnule Petrul... Dumneavoastră... în 
viaţă !... 

- Da, răspunse Petru, da... în viaţă... cînd mai bine era să fi 
fost mort ! 

în cîteva cuvinte, doctorul îl puse pe Borik la curent cu ceea 
ce se petrecuse la Raguza. Apoi, la rîndul său, bătrînul servitor 
le povesti, nu fără greutate, suferinţele pe care le înduraseră în 
timpul acestor două luni. 

- Dar spune-mi, întrebă mai întâi doctorul, doamna Băthory 
şi-a pierdut minţile din pricina morţii fiului său ? 

- Nu, domnule doctor, nurăspunse Borik. Şi iată ce povesti: 

Doamna Băthory, rămasă singură pe lume, ţinuse să 
părăsească Raguza şi se mutase în satul Vinticello, unde avea 
nişte rude. în timpul acesta trebuiau să se ocupe şi de vînzarea 
puţinelor lucruri ce se mai găseau în modesta sa casă, căci nu 
mai avea de gînd să locuiască acolo. 

După şase săptămîni se reîntoarse la Raguza, însoţită de 
Borik, ca să termine de aranjat cu vînzările. Cînd ajunse în 
strada Marinella, găsi o scrisoare, ce fusese depusă în cutia 
poştală de la poartă. După ce citi această scrisoare, care parcă 
începuse să-i zdruncine mintea, doamna Băthory scoase un 
țipăt, se repezi în stradă, alergă înspre aleea Stradone, o luă de- 
a lungul străzii, şi bătu la poarta palatului Toronthal, care se 
deschise numaidecit. 

- Palatul Toronthal ?... exclamă Petru. 

- Da, răspunse Borik, şi când am reuşit s-o ajung din urmă, 
doamna Bâthory nu mă mai recunoscu... Era... 

- Dar de ce s-a dus mama la palatul Toronthal ?.. e ce ?... 
întreba într-una Petru, privindu-l năucit pe bătrânul servitor. 


- Voia, desigur, să vorbească cu domnul Toronthal, răspunse 
Borik, dar domnul Toronthal părăsise de două zile palatul 
împreună cu fiică-sa, fără să ştie nimeni unde plecase. 

- Şi scrisoarea ?... Scrisoarea ?... 

- N-am putut s-o găsesc, domnule Petru, răspunse bătrînul 
servitor, şi fie că doamna Bâthory a pierdut-o sau a distrus-o, fie 
că i-a luat-o cineva, n-am mai aflat niciodată ce cuprindea ! 

Era un mister la mijloc. Doctorul, care ascultase toată 
povestirea fără să scoată o vorbă, nu ştia cum să explice fapta 
doamnei Bâthory. Ce motiv atât de puternic o împinsese înspre 
palatul de pe aleea Stradone, de care totul o îndepărta, şi de ce, 
aflând de dispariţia lui Silas Toronthal, fusese atât de puternic 
zguduită, încât îşi pierduse minţile? Bătrânul servitor îşi termină 
istorisirea. După ce izbutise să ascundă faţă de lume starea 
doamnei Bâthory, căutase să facă rost de ultimele mijloace de 
trai, vânzind toate lucrurile ce le mai rămăseseră. Nebunia, 
liniştită şi blîndă, a nenorocitei văduve îi îngăduise să acţioneze 
fără să trezească vreo bănuială din partea cuiva. Tot ceea ce 
voia el era să plece din Raguza, să se refugieze oriunde, dar cât 
mai departe de acest oraş blestemat. Peste cîteva zile reuşi să 
se îmbarce împreună cu doamna Bâthory pe unul din 
pacheboturile ce fac cursa pe litoralul mediteranean, şi ajunse la 
Tunis, sau mai bine-zis la La Goulette. Se hotărî să rămînă aici. 
Şi aici, în această cocioabă părăsită, bătrînul se dărui cu totul 
îngrijirilor pe care le cerea starea doamnei Bâthory, ce părea că 
o dată cu minţile îşi pierduse şi graiul. Dar mijloacele lor de trai 
erau 

pe sfârşite, aşa că vedeau apropiindu-se în curînd momentul 
când vor ajunge pe ultima treaptă a mizeriei... 

în împrejurările acestea, bătrânul servitor îşi aduse aminte 
de doctorul Antekirtt, de interesul pe care-l arătase totdeauna 
faţă de familia lui Ştefan Bâthory. Dar Borik nu ştia unde era 
reşedinţa lui obişnuită. li scrise, totuşi, încredinţind providenţei 
scrisoarea ce conţinea un apel atât de desperat. Şi, după cum 
se vede, providenţa îşi îndeplineşte destul de conştiincios 
sarcina de curier, căci scrisoarea ajunsese la destinaţie. 

Ceea ce era de făcut, trebuia făcut acum cât mai repede. 
Doamna Bâthory, fără să opună nici cea mai mică împotrivire, fu 
condusă la trăsura în care luă loc împreună cu fiul său, cu Borik 
şi cu Maria, oare trebuia să stea tot timpul cu ea. Apoi, în timp 


ce trăsura pornea din nou pe drumul ce ducea la La Goulette, 
doctorul şi Luigi se întoarseră pe jos, luînd-o de-a lungul plajei. 
Peste un ceas se îmbarcară cu toţii pe bordul steam-iahtului 
care rămăsese sub presiune. Ancora fu ridicată îndată şi după 
ce ocoliră capul Bon, cei de pe Ferrato zăriră farurile de pe 
insula Pantellaria. A treia zi, în zori, vasul ancoră în portul 
Antekirttei. Doamna Bâthory fu numaidecât debarcată, condusă 
la Artenak, instalată într-una din camerele din Stadthauş, unde 
se mută şi Maria, ca să, o îngrijească. Ce nenorocire îl lovise 
iarăşi pe Petru Bâthory ! Mamă-sa, care îşi pierduse mintea, 
mamă-sa, care înnebunise în împrejurări ce vor rămîne fără 
îndoială inexplicabile ! Cel puţin dacă ar fi fost cunoscută cauza 
acestei nebunii, poate că i s-ar fi putut găsi un leac. Dar nu se 
ştia nimic, nu se putea şti nimic ! _ 

- Trebuie vindecată!... Da!... Trebuie vindecată! Işi spusese 
doctorul, care se consacră cu totul acestei sarcini. Sarcină grea, 
însă, căci doamna Báthory continua să rămînă într-o stare de 
completă inconştienţă şi nici o amintire a trecutului nu se trezea 
vreodată într-însă. 

Şi cu toate acestea, nu era oare cazul ca doctorul, pentru a 
schimba starea mintală a doamnei Báthory, să întrebuinţeze 
neobişnuita sa putere de sugestie, pe care o întrebuinţase şi 
până acum în atitea rînduri şi cu rezultate atât de strălucite? N- 
ar fi putut oare să-i mai limpezească mintea, printr-o influenţă 
magnetică, şi s-o menţină în această stare până se va fi produs 
reacţiunea ? 

Petru îl rugă fierbinte să încerce chiar şi imposibilul pentru a 
o vindeca pe mama sa. 

- Nu, răspunse doctorul, tocmai lucrul acesta ar' fi cu 
neputinţă. Căci alienaţii sunt tocmai cei mai refractari pacienţi în 
faţa acestui gen de sugestie. Ca să cadă sub puterea acestei 
influenţe, ar trebui ca mama ta să mai aibă încă un dram. de 
voinţă personală, căreia să i-o pot substitui pe a mea. Ţi-o spun 
înc-o dată, asupra ei metoda aceasta ar rămîne fără nici un 
efect. 

- Nu... nu vreau să cred asta, zise Petru, care nu se putea 
hotări să se lase convins cu una, cu două. Nu vreau să admit că 
mama n-ar ajunge într-o bună zi să-şi recunoască fiul... fiul pe 
care-l crede mort... 


- Da... pe care-l crede mort! răspunse doctorul. Dar... poate 
că dacă te-ar crede viu... sau poate că, dacă... adusă în faţa 
mormântului... te-ar vedea că apari deodată... 

Doctorul se opri deodată asupra acestei idei. Poate că tocmai 
o asemenea zguduitură morală, provocată în condiţii prielnice, 
ar putea acţiona asupra doamnei Bâthory ? 

- Am să încerc exclamă el. 

Şi când îi spuse care era experienţa pe care îşi baza el toate 
nădejdile de a o vindeca pe mama lui Petru, tînărul căzu în 
braţele doctorului. Din ziua aceea, singurul lor gând era cum să 
regizeze această încercare, care ar putea avea succes. Nu era 
vorba de altceva decât să trezească din nou în doamna Bâthory 
efectele amintirii, cu totul şterse în starea sa actuală, şi aceasta, 
în împrejurări atât de puternice, încât reacţia să se poată 
produce în spiritul ei. Doctorul apelă deci la Borik şi la Pescade, 
pentru a reconstitui cât mai exact colţul acela al cimitirului din 
Raguza şi forma monumentului funerar ce servea drept cavou 
familiei Bâthory. 

în cimitirul insulei, la o depărtare de o milă de Artenak, sub 
un grup de arbori înverziţi, era o capelă mică, întrucitva 
asemănătoare celei din Raguza. Nu trebuiră decât să facă unele 
mici modificări, astfel încît asemănarea dintre cele două capele 
să fie mai izbitoare. Aşezară apoi pe peretele din fund o placă 
de marmură neagră, cu numele lui Ştefan Bâthory şi cu data 
morţii sale: 1867. în ziua de 13 noiembrie, doctorul socoti că 
sosise momentul să înceapă experienţele pregătitoare pentru a 
readuce la viaţă raţiunea adormită a doamnei Bâthory, şi 
anume, încetul cu încetul, pe nesimţite. Către ora şapte seara, 
Maria, însoţită de Borik o luă pe văduvă la braţ. Apoi, după ceo 
scoase din Stadthaus, o conduse afară din oraş, până la cimitir. 
Acolo, în faţa micii capele, doamna Bâthory rămase nemişcată şi 
mută, cum stătea întotdeauna, deşi la lumina unei lămpi ce 
ardea înăuntrul capelei ar fi putut citi numele lui Ştefan Bâthory 
săpat în placa de marmură. Numai când Maria şi bătrânul 
îngenunchiară pe prag, i se aprinse un fel de licărire în priviri, 
care se stinse numaidecât. Peste un ceas, doamna Bâthory se 
reîntoarse la Stadthaus şi, o dată cu dinsa, toţi cei care - de 
aproape sau de departe - o urmăriseră tot timpul acestei prime 
încercări. 


Experiențele continuară, a doua zi şi în zilele următoare, dar 
fără nici un rezultat. Petru le urmărise, foarte emoţionat, şi 
începuse să deznădăjnuiască văzînd că rămîneau fără succes, 
deşi doctorul îi repeta într-una că timpul avea să fie cel mai bun 
ajutor al lui. De aceea nu voia să facă încercarea cea mare decit 
atunci când se va vedea că doamna Băthory este îndeajuns de 
pregătită pentru a-i resimţi cât mai profund şocul. Totuşi, în 
starea mintală a doamnei Băthory se petrecea, cu fiecare vizită 
la cimitir, o oarecare schimbare peste care nu se putea trece cu 
vederea. Astfel, într-o seară, în timp ce Borik şi Maria 
îngenuncheaseră pe pragul capelei, doamna Băthory, care 
rămăsese puţin mai în urmă, se apropie încet, puse mîna pe 
grilajul de fier, se uită la peretele din fund, puternic luminat de 
lampa dinăuntru, şi se dădu repede înapoi. Maria, întorcîndu-se 
lângă ea, o auzi atunci şoptind de mai multe ori un nume. Era 
pentru prima dată, de atâta vreme, că buzele doamnei Băthory 
rostiseră un cuvânt ! Dar toţi cei care o putură auzi rămaseră 
uluiţi, mai mul-t decât uluiţi: încremeniţi! Căci numele acesta nu 
era al fiului său, nu era numele lui Petru... Era numele Savei! 

Dacă e lesne de ghicit ce simţi atunci Petru Băthory, în 
schimb cine ar putea spune ce se petrecu în sufletul doctorului 
la această evocare atât de neaşteptată a Savei ToronthalTotuşi 
nu spuse nici un cuvînt şi nu lăsă să i se ghicească nimic din tot 
ceea ce simţea. Apoi, într-o altă seară când experienţa fu 
repetată, doamna Băthory, ca şi cum ar fi fost dusă de o mină 
nevăzută, se duse şi îngenunche singură pe pragul capelei. îşi 
plecă capul, scoase un oftat adînc, şi din ochi i se prelinse o 
lacrimă. Dar în seara aceea nu-i scăpă de pe buze nici un nume, 
încât s-ar fi putut crede că uitase numele Savei. Adusă la 
Stadthaus, doamna Bâthory căzu pradă unei agitaţii nervoase 
cum nu mai manifestase niciodată până atunci. Liniştea aceea 
caracteristică pînă la acea dată stării sale mintale, făcu loc unei 
frămîntări cu totul neobişnuite. Se vedea limpede că în creierul 
său se producea o răbufnire de viaţă, ceea ce însemna că erau 
multe speranţe de vindecare. Toată noaptea doamna Bâthory fu 
foarte neliniştită şi zbuciumată. în mai multe rînduri rosti cîteva 
cuvinte nelămurite, pe care Maria abia le putu auzi; se vedea că 
visa. Dar dacă visa, însemna că judecata începea să-i revină, 


însemna că va fi vindecată, dacă mintea i s-ar fi menţinut trează 
| 


Doctorul se hotări ca, chiar a doua zi, să facă încercarea cea 
mare, regizind lucrurile astfel, încât să producă un efect şi mai 
izbitor. în tot timpul zilei de 18 noiembrie doamna Bâthory fu în 
prada unei violenţe nervozităţi. Maria fu foarte impresionată, în 
timp ce Petru, care stătea aproape tot timpul lângă mama sa, 
avea cele mai bune presimţiri. 

Sosi şi noaptea - o noapte întunecoasă, fără nici o adiere de 
vânt, după o zi care, sub această latitudine coborită a 
Antekirttei, fusese caldă. Doamna Bâthory, însoţită de Maria şi 
de Borik, plecă de la Stadthaus pe la ora opt şi jumătate. 
Doctorul, ceva mai în urma lor, o urmărea, împreună cu Luigi şi 
cu Pescade. Toată mica colonie era. într-o înfrigurată aşteptare 
a efectului care urma, poate, să se producă. Câteva torţe, 
aprinse pe sub copacii înalţi, aruncau o lumină fumurie asupra 
zidurilor capelei. în depărtare, la intervale regulate, clopotul 
bisericii din Artenak trăgea a înmormântare. 

Numai Petru Bâthory lipsea din acest cortegiu care înainta 
încet peste câmp. Dar dacă o luase înainte era pentru ca să 
apară numai în momentul deznodămiîntului acestei supreme 
încercări. Era cam ora nouă când doamna Băthory ajunse la 
cimitir. Deodată, ea lăsă braţul Măriei Ferrato şi înainta spre 
capelă. O lăsară liberă, în voia noului simţămiînt ce părea că o 
stăpînea cu totul. în toiul unei tăceri adânc, întreruptă doar de 
dangătul clopotului, doamna Băthory se opri şi rămase aşa, 
nemişcată. Apoi îngenunche pe prima treaptă, se încovoie, şi 
atunci o auziră plîngînd... 

în clipa aceea, grilajul capelei se deschise încet, înfăşurat 
într-un linţoliu alb, ca şi cum atunci ar fi ieşit din mormiînt, Petru 
apăru în plină lumină... 

- Copilul meu !... Copilul meu !... izbucni doamna Băthory, 
întinzînd braţele şi prăbuşindu-se, leşinată. N-avea nici o 
importanţă în sufletu-i se treziseră din nou amintirea şi judecata 
Mama se redeşteptase. îşi recunoscuse fiul ! îngrijirile doctorului 
o readuseră numai decât la viaţă; şi după ce îşi recapătă 
cunoştinţa, când ochii săi întâlniră pe cei ai fiului său, strigă: 

- Trăieşte!... Petru al meul!... Trăieşte! 

- Da... trăieşte pentru tine, mamă... trăieşte ca să te 
iubească... 

- Şi ca s-o iubească... şi pe ea. 

- Pe ea ?... 


- Da... pe Sava !... 
- Pe Sava Toronthal?... strigă doctorul. 
- Nu... pe Sava Sandorf ! 

Şi doamna Băthory scoase din buzunar o scrisoare 
mototolită, ce conţinea ultimele rînduri scrise de mina doamnei 
Toronthal în preajma morţii sale, şi o întinse doctorului. Rindurile 
acestea nu mai puteau lăsa nici o îndoială asupra naşterii 
Savei 1... Sava era fetiţa ce fusese răpită din castelul din 
Artenak!... Sava era fiica contelui Mathias Sandorf ! 


PARTEA A CINCEA 
I. O STRÂNGERE DE MÂNA A LUI MATIFOU 


Dacă, după cum se ştie. contele Mathias Sandorf ţinuse cu 
orice preţ să rămînă doctorul Antekirtt, pentru toţi membrii 
coloniei afară doar de Petru, este pentru că voia să rămînă 
necunoscut până la completa desăvirşire a planurilor sale. De 
aceea, cînd doamna Băthory rosti într-un mod atât de 
neaşteptat numele fiicei lui, el fu destul de stăpân pe sine ca să- 
şi ascundă emoția. Totuşi inima încetase un moment de a-i mai 
bate şi, dacă nu s-ar fi stăpînit îndeajuns, s-ar fi prăbuşit pe 
pragul capelei ca lovit de trăsnet. 

Aşadar fiica lui trăiaAşadar ea îl iubea pe Petru şi era iubită 
de el! Şi tocmai el, Mathias Sandorf, fusese acela care făcuse 
totul pentru a împiedica această căsătorieŞi când te gindeşti că 
secretul acesta, care i-o reda pe Sava, n-ar fi fost descoperit 
niciodată, dacă doamna Bâthory nu şi-ar fi recăpătat ca prin 
minune judecata ! Dar ce se întîmplase în urmă cu cincisprezece 
ani la castelul din Artenak, acuma se ştia totul! Copila aceasta, 
rămasă singură moştenitoare a bunurilor contelui Mathias 
Sandorf, copila aceasta a cărei moarte nu s-a putut constata 
niciodată, fusese răpită şi dată după aceea în miinile lui Silas 
Toronthal. lar mai tîrziu, când bancherul se stabilise la Raguza, 
doamna Toronthal trebuise s-o crească pe Sava Sandorf ca pe 
propria-i fiică. lată drăceasca uneltire a lui Sarcany, adusă la 
îndeplinire de complicea sa, Namir. Sarcany ştia că Sava trebuia 
să ajungă în posesia unei averi uriaşe când va împlini 
optsprezece ani, iar după ce va ajunge soţia lui, va şti el s-o 
impună ca moştenitoare Sandorfilor. Aceasta ar fi fost 


încoronarea mîrşavei lui vieţi. Ar fi ajuns stăpânul domeniilor din 
Artenak. 

li eşuase oare deocamdată odiosu-i plan? Da, fără îndoială. 
Căci dacă această căsătorie s-ar fi săvirşit, Sarcany s-ar fi grăbit 
de mult să tragă toate foloasele de pe urma ei. Cum îl copleşeau 
acum remuşcările pe doctorul Antekirft! Nu fusese tocmai el cel 
care provocase această tristă înlănţuire de fapte, mai întâi 
refuzând să-l ajute pe Petru, apoi lăsându-l pe Sarcany să-şi 
continue planurile, când, întîlnindu-l la Callaro, l-ar fi putut doar 
pune în imposibilitate de a mai face rău, şi, în sfîrşit, nelăsându- 
i-l doamnei Bâthory pe fiul său pe care îl salvase de la moarte? 
într-adevăr, cîte nenorociri n-ar fi fost evitate dacă Petru s-ar fi 
aflat lângă mama sa, când sosise scrisoarea doamnei Toronthal 
la locuinţa lor din strada Marinella. Dacă ar fi ştiut că Sava era 
fata contelui Sandorf, ar fi putut-o oare salva Petru din ghearele 
lui Sarcany şi ale lui Silas Toronthal ? Unde era acum Sava 
Sandorf ? în miinile lui Sarcany, desigur Dar unde o ţinea 
ascunsă Cum i-ar fi putut-o smulge? Căci, peste citeva 
săptămâni, fiica contelui Sandorf împlinea optsprezece ani, 
limita stabilită pentru a nu-şi pierde calitatea de moştenitoare - 
şi faptul acesta îl va determina pe Sarcany să facă tot ce îi 
stătea în putinţă pentru a o sili să consimtă la această căsătorie 
odioasă. într-o clipă, doctorului Anlekirtt îi trecură prin minte 
toate aceste fapte, După ce reconstituise, ca şi doamna Bâthory 
şi Petru, tot acest trecut, se gândi la reproşurile - neîntemeiate, 
desigur - pe care soţia şi fiul lui Ştefan Bâthory puteau fi 
îndemnați, să i le adreseze. Şi cu toate acestea, chiar dacă 
lucrurile ar fi stat aşa, putea el oare accepta o atare apropiere 
dintre Petru şi fata care, în ochii tuturor şi ai lui însăşi, se numea 
Sava Toronthal ? 

Trebuia acum s-o găsească cu orice preţ pe Sava, pe fiica lui, 
al cărei nume, adăugat celei a contesei Rena, soţia sa, fusese 
dat goeletei Savarena, aşa.cum numele lui Ferrato fusese dat 
steam-iahtului. Nu mai era nici o zi de pierdut. Doamna Bâthory 
fusese condusă din nou la Stadthaus, iar doctorul, însoţit de 
Petru, care trecea din-tr-o stare de bucurie într-alta de 
deznădejde, se înapoie şi el acasă, fără să rostească un cuvânt. 

Istovită de violenţa reacţiuni, ale cărei efecte se produseseră 
într-însa, clar vindecată, vindecată de-a binelea, doamna 
Bâthory stătea în camera sa, cînd doctorul şi fiul. ei veniră s-o 


vadă. Maria, pricepînd că trebuia să-i lase singuri, se retrase. 
Doctorul se apropie şi, punândui mâna pe umărul lui Petru, zise : 

- Doamna Bâthory, îl socotesc de mult pe fiul dumneavoastră 
ca pe fiul meu. Dar ceea ce am făcut până acum din prietenie, 
am s-o fac de acum înainte din dragoste părintească, însurîndu-l 
cu Sava... cu fiica mea... 

- Fiica dumneavoastră ?... exclamă doamna Bâthory. 

- Da... eu sunt contele Mathias Sandorf. 

Doamna Bâthory se ridică brusc, întinse miinile şi căzu în 
braţele fiului său. Dar dacă nu putea vorbi, în schimb putea să 
audă. în cîteva cuvinte, Petru îi spuse totul, cum contele Mathias 
Sandorf fusese salvat datorită devotamentului pescarului 
Andrea Ferrato, de ce timp de cincisprezece ani ţinuse să treacă 
drept mort, cum apăruse iarăşi la Raguza sub numele de 
doctorul Antekirtt. Povesti tot ce făcuseră Sarcany şi Silas 
Toronthal, cum îi denunţaseră pe conspiratorii din Triest, povesti 
despre trădarea lui Carpena, din cauza căruia căzuseră victimă 
tatăl său şi. Ladislan Zathmar, în sfîrşit, cum doctorul îl răpise 
din cimitirul din Raguza, viii fiind, pentru a-l asocia şi pe el la 
opera de justiţie pe care voia s-o săvirşească. Termină 
istorisirea spunînd că doi din aceşti ticăloşi, Silas Toronthal şi 
spaniolul Carpena, se aflau acum în nâinile lor, dar că al treilea, 
Sarcany, lipsea încă, Sarcany, care voia să se însoare cu Sava 
Sandorf ! 

Timp de o oră, .doctorul, doamna Bâthory şi fiul său, care de- 
acum înainte urmau să fie uniţi într-o strîinsă afecţiune, vorbiră 
în amănunt numai despre lucruri în legătură cu nenorocita fată. 
Bineînţeles că Sarcany nu se va da înapoi de la nimic ca s-o 
silească pe Sava la această căsătorie, care urma să-i asigure 
averea contelui Sandorf. Examinară îndeosebi această situaţie. 
Dar dacă planurile acestuia îi erau acum cunoscute, nu însemna 
că erau mai puţin primejdioase. Aşa că, în primul rând, trebuiau 
s-o găsească pe Sava, chiar de ar fi fost să răscolească tot 
pământul! înainte de toate rămase stabilit că numai doamna 
Bâthory şi Petru trebuiau să fie singurii care să ştie că Mathias 
Sandorf se ascundea sub numele de doctorul Antekirtt. A 
dezvălui acest secret însemna a dezvălui că Sava era fata lui, 
lucru care, în interesul noilor cercetări ce urmau să fie 
întreprinse, nu trebuia să se afle. 


- Dar unde e Sava ?... Unde s-o căutăm?... De unde s-o luăm? 
întrebă doamna Bâthory. 

- O vom şti, răspunse Petru, la care deznădejdea făcuse loc 
unei hotărîri de neclintit. 

- Da !... Vom şti! zise doctorul, şi admiţind că Silas Toronthal 
nu ştie locul unde s-a ascuns Sarcany, trebuie însă cel puţin să 
ştie unde o ţine netrebnicul acela pe fiica mea... 

- Şi dacă ştie, va trebui s-o spună! făcu Petru. 

- Da... va trebui să vorbească, răspunse doctorul. 

- cât mai curînd ! 

- cât mai curînd 

Doctorul Antekirtt, doamna Băthory şi Petru nu mai puteau 
rămîne multă vreme într-o asemenea stare de nesiguranţă. 
Luigi, care se afla împreună cu Pescade şi cu Matifou în sala 
mare din Stadthaus, unde îi găsise 'Măria, fu chemat îndată. | se 
dădu ordin să meargă împreună cu Matifou la fort şi să-l aducă 
pe Silas Toronthal. Peste un sfert de oră, bancherul părăsea 
cazemata în care era închis, ţinut strîns de mână de Matifou. O 
luară de-a lungul străzii principale din Artcnak. îl întrebă pe Luigi 
unde îl duceau, dar acesta nu-i răspunse. Bancherul era cu atât 
mai neliniştit, cu cât nu ştia nici în mâna cărui puternic personaj 
se găsea de când fusese arestat. 

Silas Toronthal intră în hol. Mergea în urma lui Luigi, mereu 
ţinut de Matifou. îl zări numai pe Pescade, dar n-o văzu nici pe 
doamna Băthory, nici pe fiul acesteia, care se retrăseseră mai la 
o parte. Deodată se pomeni în faţa doctorului, cu care încercase 
zadarnic să intre în relaţii, pe când acesta era în trecere prin 
Raguza. 

- Dumneavoastră... dumneavoastră! exclamă el. 

Apoi revenindu-şi, nu fără oarecare greutate zise: 

- Aha, va să zică doctorul Antekirtt a pus să mă aresteze pe 
teritoriul francez... El e cel care mă ţine prizonier, contra oricărui 
drept... 

- Dar nu şi contra oricărei justiţii! răspunse doctorul. 

- Şi ce v-am făcut? întrebă bancherul, căruia se vedea că 
prezenţa doctorului îi dăduse oarecare încredere. Da... ce v-am 
făcut? 

- Mie?... O să afli în curând, răspunse doctorul. Dar, mai întâi 
să te întreb Silas Torontal, ce i-ai făcut acestei femei nefericite... 


- Doamna Bâthory !? strigă bancherul, dîndu-se înapoi în faţa 
văduvei care înaintase spre el. 

- Şi fiului său, adăugă doctorul. 

- Petru... Petru Bâthory, bilbiîi Silas Toronthal. 

Şi de bună seamă că s-ar fi prăbuşit, dacă Matifou nu l-ar fi 
ţinut cu toată puterea în picioare. 

Aşadar Petru Bâthory, pe care-l credea mort, Petru al cărui 
convoi îl văzuse trecând spre cimitir, Petru care fusese 
înmormîntat în cimitirul din Raguza, Petru era aici, în faţa lui, ca 
un strigoi ieşit din mormânt! Silas Toronthal rămăsese 
încremenit văzându-l în faţa, lui. începu să-şi dea seama că nu 
va mai putea scăpa de pedeapsa fărădelegilor sale... Simţea că 
era pierdut. 

- Unde e Sava ? întrebă deodată doctorul. 

- Fiica mea ? 

- Sava nu e fiica dumitale!... Sava e fiica contelui Mathias 
Sandorf, pe care dumneata împreună cu Sarcany l-aţi trimis la 
moarte, după ce cu atita mîrşăvie l-aţi denunţat, pe el şi pe cei 
doi tovarăşi ai săi, Ştefan Bâthory şi Ladislau Zatmar ! 

în faţa acestei acuzaţii atât de categorice, bancherul se simţi 
cu totul strivit. Nu numai că doctorul Antekirţt ştia că Sava nu 
era fata lui, dar mai ştia şi că e fiica contelui Mathias Sandorf! 
Ştia cum şi de către cine fuseseră trădaţi conspiratorii din Triest 
Tot trecutul acesta odios se ridica împotriva lui Silas Toronthal. 

- Unde e Sava? întrebă din nou doctorul, care trebui să facă 
un puternic efort de voinţă ca să se stăpânească. Unde e Sava, 
pe care Sarcany, complicele dumitale în toate crimele acestea, a 
răpit-o acum cincisprezece ani de la castelul din Artenak ?... 
Unde e Sava, pe care mişelul acela o ţine ascunsă într-un loc pe 
care dumneata îl cunoşti... pe care trebuie să-l cunoşti, pentru 
a-i smulge consimţămiîntul care pe ea o îngrozeşte? Te mai 
întreb înc-o dată, unde e Sava ? 

Oricît de teribilă era înfăţişarea doctorului, oricît de 
amenințătoare îi erau cuvintele, totuşi Silas Toronthal nu 
răspunse. Pricepuse că situaţia actuală a fetei îl putea salva. 
Ceva îi spunea că viaţa îi va fi salvată atâta timp cât nu va 
destăinui acest ultim secret. 

- Ascultă, reluă doctorul, care izbutise să-şi recapete 
sângele rece, ascultă-mă, Silas Toronthal ! Crezi poate că 
trebuie să-ţi aperi complicele! Te temi poate că dacă spui unde 


se află îl pui în primejdie bine, află că Sarcany, pentru a fi sigur 
de tăcerea dumitale, după ce te-a ruinat a încercat să te 
asasineze, aşa cum a făcut şi cu Petru Bâthory la Raguza !... 
Da... în clipa când agenţii mei te-au 

prins pe drumul Nişei, era gata să te trimită pe lumea 
cealaltă !... Ei, te mai încăpăţânezi şi acum să taci ? 

Silas Toronthal, crezând morţiş că tăcerea îi va fi înspre 
folosul său, nu răspunse. 

- Unde e Sava?... Unde e Sava?... repetă doctorul, de astă 
dată foarte furios. 

- Nu ştiu... nu ştiu... răspunse Silas Toronthal, hotărât să 
păstreze secretul. 

Deodată însă scoase un urlet şi, răsucindu-se din pricina 
durerii, încercă zadarnic să-l îmbrâncească pe Matifou. 

- lertare !... lertare !... striga el. 

Matifou, poate fără să-şi dea seama, îi strivea mîna într-a 
sa. 

- lertare! repeta el mereu. 

- Vorbeşti sau nu ?... 

- Da.... da... Sava... Sava... zise Silas Toronthal, care nu 
putea răspunde decit prin cuvinte răzlețe, Sava... în casa 
Namirei... spioana lui Sarcany... la Tetuan !... 

Matifou dădu drumul braţului lui Si las Toronthal, care căzu 
țeapăn. 

- Duceţi-l înapoi! zise doctorul. Ştim acum ceea ce voiam să 
ştim. 

Şi Luigi, tîrîndu-l pe bancher afară din Stadfhaus, îl duse la 
cazemată. Sava era la Tetuan. Aşadar, pe când doctorul 
Antekirtt şi Petru Bâthory sosiseră, acum mai puţin de două luni, 
la Ceuta, pentru a-l răpi pe spaniol din presidiu, nu-i despărţeau 
decât cîteva mile de locul unde marocana o ţinea sub paza ei pe 
biata fată. 

- Chiar în noaptea aceasta Petru, plecăm la Tetuan, zise 
doctorul simplu. 

Pe vremea aceea nu era linie ferată directă de la Tunis la 
frontiera Marocului. Aşa că, spre a ajunge în cel mai scurt timp 
la Tetuan, cel mai bun lucru era să se îmbarce pe unul din 
vasele cele mai rapide ale Antekirttei. înainte de miezul nopţii, 
Electric2 ridicase ancora şi pornise în largul Mării Syrtelor. Pe 
bord nu se aflau decât doctorul, Petru, Luigi, Pescade şi Matifou. 


Numai Petru era cunoscut de Sarcany. când vor ajunge la 
Tetuan, vor mai vedea ce au de făcut. Era mai bine oare să 
acţioneze mai degrabă prin viclenie decât prin forţă? Asta 
depindea de situaţia pe care o avea Sarcany în oraşul acela 
marocan, de felul cum stătea în casa Namirei, de personalul de 
care dispunea. Să ajungă, mai întîi, la Tetuan ! 

Din fundul Syrtelor până la frontiera Marocului sunt vreo 
două mii cinci sute de kilometri, ceea ce înseamnă cam o mie 
trei sute cincizeci de mile marine. Dacă gonea cu toată viteza, 
Electric 2 putea face aproape douăzeci şi şapte de mile pe oră. 
Cite trenuri nu au această vitezăPrin urmare, acestui fus lung de 
oţel, pentru care vintul nu era o piedică, care despica uşor 
valurile, care nu se sinchisea de vremea rea, nu-i trebuiau nici 
cincizeci de ore ca să ajungă la destinaţie. A doua zi, înainte de 
răsăritul soarelui, Electric 2 ocolise capul Bon. De aici, după ce 
trecu prin faţa golfului Tunis, nu-i mai trebuiră decât citeva 
ceasuri ca să piardă din vedere Bizerta. La Caile, Bone, Capul de 
Fier, a cărui masă metalică se spume că deviază acele 
busolelor, coasta Algeriei, Stora, Bougie, Dellys, Alger, 
Cberchell, Mostaganem, Oran, Nemours, apoi poalele munților 
Rif, mica peninsulă Mellila, care e spaniolă ca şi Ceuta, capul 
Tres-Forcas, după care ţărmul merge rotunjindu-se până la 
capul Negro, toată priveliştea aceasta a litoralului african se 
desfăşură în faţa ochilor lor în decursul zilelor de 20 şi 21 
noiembrie, fără să întîmpine nici o neplăcere. Niciodată 
maşinile, acţionate de curentul 

acumulatoarelor sale, nu dăduseră un asemenea randament. 
Dacă cumva Electricul fu zărit fie de-a lungul coastelor, fie în 
largul golfurilor pe care le străbătea tăind-o în linie dreaptă de la 
un cap la celălalt, desigur că cei de la semafoare, crezură că e 
un vas fantomă sau poate un cetaceu de o putere neobişnuită, 
pe care nici un sieamer nu l-ar fi putut ajunge pe suprafaţa 
apelor mediteraneene. 

Către ora opt seara, doctorul Antekirtt, Petru, Luigi, Pescade 
şi Matifou debarcară la gura micului rîu din Tetuan, unde vasul 
lor rapid ancorase. La o sută de paşi de țărm, la un fel de 
caruvanserai mai mic găsiră nişte catiri şi o călăuză arabă, care 
se oferi să-i conducă până în oraşul care se afla la o depărtare 
de cel mult patru mile. Preţul pe care-l cerea fu acceptat fără 
nici o tocmeală, şi micul convoi porni numaidecit. De partea 


aceasta a munţilor Rif, europenii nu au de ce să se teamă de 
populaţia băştinaşă, nici chiar de nomazii care cutreieră ţinutul. 
De altminteri, regiunea este puţin locuită şi aproape necultivată. 
Drumul străbate o câmpie presărată cu nişte arbuşti piperniciţi, 
un drum făcut mai curînd de copitele dobitoacelor decât de 
mâna omului. De o parte a drumului - râul, cu mlaştini de-a 
lungul lui, cu orăcăit de broaşte, cu cîntec de greieri şi cu cîteva 
bărci de pescuit ancorate în mijlocul apei sau trase, pe uscat. De 
partea cealaltă, pe dreapta, un lanţ de dealuri pleşuve, care se 
continuă până întîlnesc masivul munţilor din sud. Era o noapte 
minunată. Lumina lunei scălda toată cîmpia. Crestele munţilor 
din depărtare se zăreau nelămurit în această lumină răsfrîintă de 
apa limpede ca oglinda râului. în zare strălucea oraşul Tetuân, 
ca o pată albă pe un fond ceţos şi întunecat. 

Arabul îşi conducea convoiul în pas întins. De două sau de 
trei ori trebuiră să se oprească în faţa unor posturi singuratice, 
ale căror ferestre, dinspre partea unde nu bătea luna, lăsau să 
se strecoare în întunericul de afară o lumină gălbuie. leşeau 
atunci unul sau doi marocani, bălăngănind un felinar palid şi 
vorbeau ceva cu călăuza. După ce schimbau citeva cuvinte de 
recunoaştere porneau mai departe. 

Nici doctorul, nici ceilalţi nu scoteau un cuvânt. Adiînciţi, în 
gânduri, lăsau în voia lor catârii, obişnuiţi cu drumul acesta de 
câmpie, ros de puhoaie, plin de bolovani sau de rădăcini. Unul 
din dobitoace însă, şi tocmai cel mai puternic, rămînea uneori în 
urmă. Dar nu trebuia să i se ia în nume de rău lucrul acesta, căci 
îl avea în spate pe Matifou. Tocmai asta îl făcu pe Pescade să-şi 
dea cu părerea : 

— Poate că ar fi fost mai nimerit să ducă Matifou în spinare 
catârul, în loc să-l ducă bietul catîr pe Matifou . 

Pe la nouă şi jumătate, arabul se opri în faţa unui zid înalt, 
alb, cu turnuri şi creneluri, care apără oraşul din partea aceasta. 
în zid se deschidea o poartă scundă, împodobită cu arabescuri, 
aşa cum se obişnuieşte prin Maroc. Deasupra, prin numeroase 
găuri, se vedeau ieşind în afară gurile tunurilor, asemenea unor 
caimani adormiţi leneş în lumina lunei. Poarta era închisă. 
Trebuiră să parlamenteze mult, cu banii în mână, până să le-o 
deschidă. Apoi se înfundară în nişte străzi întortocheate, 
strâmte, cele mai "multe boltite, şi întâlniră alte porţi, straşnic 


ferecate, care se deschiseră una după alta prin aceleaşi 
mijloace, 

în sfîrşit, peste un sfert de oră, doctorul şi însoțitorii săi 
ajunseră la un han - singurul han din oraş - ţimut de o evreică şi 
la care drumeţii erau serviţi de o fată chioară. Lipsa de confort 
de aici, cu cămăruţele sărăcăcioase înşirate în jurul unei curți 
interioare, s-ar putea explica prin numărul prea mic de străini 
care se încumetă să vină până la Tetuan. Şi nici nu există aici 
decât un singur reprezentant al unei puteri europene, consulul 
Spaniei, pierdut în mijlocul unei populaţii de cîteva mii de 
locuitori, printre care elementul predominant este cel indigen. 

Oricît de mult ar fi dorit doctorul să afle unde e casa Namirei 
şi să ceară să fie condus acolo numaidecit, totuşi se stăpirii. 
Trebuia să acţioneze cu cea 'mai mare băgare de seamă. O 
răpire putea să prezinte greutăţi foarte serioase în condiţiile în 
care desigur că se găsea Sa va. Toate motivele pentru sau 
contra furii examinate serios. Poate chiar va putea răscumpăra 
la un preţ oricît de mare libertatea fetei ? Dar doctorul şi Petru 
trebuiau să se păzească să nu fie recunoscuţi, mai ales de 
Sarcany, care probabil că era la Tetuan. în miinile lui, Sava 
reprezenta pentru viitor, o garanţie la care n-ar fi renunţat uşor. 
Pe de altă parte, aici nu erau într-una din acele ţări civilizate ale 
Europei, unde justiţia şi poliţia ar ii putut să le vină în ajutor. 
Cum era să dovedeşti aici, în ţinutul acesta cu sclavi, că Sava nu 
era proprietatea legitimă a marocanei. Cum era să dovedeşti că 
ea era fata contelui Sandorf, referindu-te doar la scrisoarea 
doamnei Toronthal sau la mărturisirea bancherului în oraşele 
acestea arabe, casele sunt încuiate cu grijă, nu poţi pătrunde 
atât de uşor înăuntru. Chiar şi intervenţia unui cadiu ar fi riscat 
să rămînă fără efect, în caz că ar fi obținut-o. 

Fusese hotărit, deci, ca mai întîi să supravegheze cât mai 
îndeaproape casa Naniirei, fără să trezească însă nici cea mai 
mică umbră de bănuială. în dimineaţa următoare, Pescade se va 
duce să culeagă informaţii, împreună cu Luigi, care, pe vremea 
cînd locuise în acea insulă cosmopolită a Maltei, învățase puţină 
arabă. Vor căuta amândoi să afle în ce cartier, pe ce uliţă locuia 
această Namir, al cărei nume trebuia să fie cunoscut în Tctuan. 
Pe urmă, vor mai vedea ce au de făcut, după cum va fi cazul. 

în aşteptare, Electric 2 stătea ascuns într-una din strâmtele 
scobituri ale țărmului, la gura rîului din Tetuan, gata de plecare 


la primul semnal... Noaptea petrecută la han i se păru doctorului 
şi lui Petru că nu se mai sfirşeşte. cât despre Pescade şi Matifou, 
dacă şi-au dorit vreodată să doarmă în paturi încrustate cu plăci 
de faianţă, înseamnă că acum erau mulţumiţi. 

A doua zi, Luigi şi Pescade se duseră mai întâi prin bazar, 
unde forfotea o bună parte din populaţia Tetuanului. Pescade o 
cunoştea pe Namir, pe care o văzuse de zeci de ori pe străzile 
Raguzei, pe când făcea serviciul de spioană în slujba lui 
Sarcany. S-ar fi putut deci s-o întiîlnească, fapt ce n-ar fi 
prezentat nici un neajuns, căci ea nu-l cunoştea. în cazul acesta, 
n-aveau decât s-o urmărească. 

Marele bazar din Teiuan e 6 îngrămădire de şoproane, de 
hardughii, de cocioabe joase, strâmte, murdare, cu uliţe 
noroioase. Citeva pânze, în fel de fel de culori, întinse pe 
fringhii, le apăra împotriva arşiţei soarelui. La fiecare pas, 
magherniţe întunecoase în care se vând mătăsuri brodate, 
ceaprazuri în felurite culori, papuci, brîuri cu chimir, burnusuri, 
olarii, bijuterii, coliere, brățări, inele, mărunţişuri de aramă, 
lustre, vase pentru ars mirodenii, felinare - într-un cuvînt, tot ce 
se găseşte de obicei şi în magazinele speciale din marile oraşe 
ale Europei. 

Se şi adunase lume multă, care voia să profite de răcoarea 
dimineţii. Erau acolo maure acoperite cu văluri, încât nu li se 
văd decât ochii, evreice cu faţa descoperită, arabi, kabili, 
marocani, umblînd de colo pînă colo prin bazar, alături de cîțiva 
străini. Prezenţa lui Luigi Ferrato şi a lui Pescade nu atrăgea în 
mod deosebit atenţia nimănui. Căutară timp de o oră prin 
mulţimea aceasta pestriță pe Namir. Zadarnic. Nu se ivi nici 
marocana, nici Sarcany. Luigi se gîndi atunci să întrebe pe unul 
din băieţii aceia pe care-i găseşti totdeauna mişunînd prin 
bazarurile marocane, aproape goi, corcituri de toate rasele 
africane pe care le întîlneşti amestecate începînd de la munţii 
Rif şi până la hotarele Saharei. Cei dintii cărora li se adresară nu 
putură răspunde la întrebare. în sfîrşit, unul din ei, un kabil de 
vreo doisprezece ani, cu o mutră de ştrengar parizian, îi asigură 
că el ştie unde locuieşte marocana şi se oferi să-i conducă în 
schimbul cîtorva gologani. 

Oferta fu primită şi toţi trei porniră pe ulițele întortocheate ce 
duc înspre fortificațiile oraşului. Peste zece minute ajunseră într- 


un cartier aproape pustiu, cu case joase, foarte rare şi fără 
ferestre la stradă. 

în timpul acesta, doctorul şi Petru aşteptau ca pe jăratic să se 
întoarcă Luigi şi Pescade. De zeci de ori erau gata să pornească 
şi ei înşişi în căutarea Namirei. Dar şi marocana şi Sarcany îi 
cunoşteau pe amindoi. Ar fi însemnat să dea totul peste cap, în 
cazul unei întîlniri care ar fi trezit bănuiala celor căutaţi, şi i-ar fi 
făcut să se păzească. Aşteptară, deci. in prada celor mai vii 
nelinişti. Era ora nouă, când Luigi şi Pescade se reîntoarseră la 
han. După chipul lor întristat se vedea că aduceau veşti proaste. 

într-adevăr, Sarcany şi Namir, însoţi ţi de o fată pe care 
nimeni n-o cunoştea, părăsiseră Tetuanul de cinci săptămâni, 
lăsând casa în paza unei bătrâne. Doctorul şi Petru nu se 
aşteptau la această lovitură care căzu ca un trăsnet pe capul 
lor. 

- Şi totuşi, plecarea aceasta e foarte explicabilă ! băgă de 
seamă Luigi. Sarcany n-avea oare toate temeiurile să se teamă 
că Silas Toronthal, din răzbunare sau dintr-un alt motiv, va 
destăinui locul unde se ascunsese ? 

atâta vreme cât nu fusese vorba decât să-i urmărească pe 
trădători, doctorul Antekirtt nu deznădăjduise nici o clipă. 
Acuma, însă, când era vorba s-o scape pe fiica-sa din miinile lui 
Sarcany, începuse să-şi cam piardă încrederea. Cu toate 
acestea, Petru şi cu el căzură de acord să se ducă numaidecât 
să viziteze casa Namirei. Poate că vor găsi pe acolo ceva mai 
mult decât simpla amintire a Savei Poate că vor găsi vreo urmă 
care să le spună ce se întîmplase cu ea. Şi poate că bătrâna 
evreică, căruia i se încredinţase paza casei, le-ar putea da, sau 
mai degrabă le-ar putea vinde cîteva lămuriri, ce le-ar fi de folos 
în cercetările lor. Luigi îi duse acolo numaidecit. Doctorul, care 
vorbea araba ca un fiu al deşertului, se dădu drept un prieten al 
lui Sarcany. Era în trecere prin Tetuan, spunea el, ar fi fost 
bucuros să-l vadă, şi îi ceru voie să viziteze locuinţa. 

La început, bătrâna se cam împotrivi, dar un pumn de 
pechini avură darul s-o mai îmbuneze. Şi, în primul rând, 
răspunse la toate întrebările doctorului, care se arăta foarte 
interesat de soarta stăpiînului ei. Fata. care fusese adusă de 
marocană, trebuia să devină nevasta lui Sarcany. Era un lucru 
demult hotărât şi poate că această căsătorie s-ar fi făcut la 
Tetuan, dacă n-ar fi plecat aşa pe neaşteptate. De când sosise 


aici, adică de vreo trei luni, tânăra nu ieşise niciodată din casă. 
Ziceau că era o arabă, dar evreica credea că trebuie să fie o 
europeană. Cu toate acestea, ea n-o văzuse decât foarte puţin, 
în timpul cât marocana fusese plecată, aşa că n-ar putea să le 
spună mai multe. 

în ceea ce priveşte locul unde le dusese Sarcany, bătrina nu 
le putu spune nimic, căci habar n-avea nici ea. Tot ce ştia era că 
plecaseră de vreo cinci săptămâni, cu o caravană ce se ducea 
înspre răsărit. Din ziua aceea, casa rămăsese în grija ei, şi ea 
trebuia s-o păzească până când Sarcany va găsi un cumpărător 
ceea ce arăta că n-avea de gînd să se mai întoarcă la Tetuan. 

Doctorul asculta cu un aer nepăsător aceste răspunsuri, pe 
care i le traducea numaidecit lui Petru Bâthory. în sfîrşit, ceea ce 
era sigur era că Sarcany nu găsise cu cale să se îmbarce pe 
vreunul din pacheboturile ce fac escală la Tanger, nici să ia 
trenul de Oran. Aşa că se alăturase unei caravane care pleca din 
Tetuan... Dar încotro?... înspre o oază din deşert, sau mai 
departe, prin ţinuturile acelea aproape sălbatice, unde Sava ar fi 
fost cu totul la bunul său plac? De unde să afle? Pe drumurile 
Africii de Nord e tot aşa de greu să dai de urma unei caravane, 
ca şi de urmele unui singur om ! 

De aceea, doctorul stărui din nou pe lângă bătrâna evreică. 
Spunea într-una că avea veşti importante 

care-l interesau pe Sarcany, şi tocmai în legătură cu casa 
aceasta pe care voia s-o vândă. Dar cu toate acestea nu mai 
putu afla nimic. Se vede că femeia nu ştia nimic despre noul loc 
unde se ascunsese Sarcany pentru a grăbi deznodământul 
acestei drame. 

Doctorul, Petru şi Luigi cerură atunci voie să viziteze casa, o 
casă cum sunt toate casele arabilor, ale cărei camere aveau 
ferestrele înspre o curte interioară, înconjurată de o galerie 
dreptunghiulară. 

Ajunseră şi în camera pe care o ocupase Sava - o adevărată 
celulă de închisoare. Cite ceasuri nu petrecuse aici nefericita 
fată în prada celei mai cumplite deznădejdi, fără să mai poată 
aştepta vreun ajutor de undeva! Doctorul şi cu Petru cercetară 
cu privirea camera, fără să scoată un cuvînt, căutînd cele mai 
neînsemnate semne care i-ar fi putut pune pe urmele celor pe 
care-i căutau. 


Deodată, doctorul se apropie repede de un mic vas de 
mangal din aramă, care se afla într-un colţ al camerei, pe un 
trepied. Erau câteva resturi de hârtie înăuntru, nearse complet. 

Aşadar Sava scrisese. Şi, luată prin surprindere de această 
plecare neaşteptată, voise oare să ardă scrisoarea înainte de a 
pleca din Tetuan? Sau - ceea ce de asemenea era cu putinţă - 
poate că scrisoarea aceasta, găsită asupra Savei, fusese 
distrusă de Sarcany sau de Namir ? 

Petru urmări privirile doctorului, care se aplecase deasupra 
vasului. Ce să fie oare ? Pe aceste resturi de hirtie, pe care o 
singură suflare le-ar fi putut preschimba în cenuşă, se vedeau 
cîteva cuvinte - printre altele, acestea două, din nefericire 
incomplete : „Doam... Bâth..." 

Oare Sava; neştiind, neavînd de unde să ştie că doamna 
Bâthory dispăruse din Raguza, încercase să scrie, ca singurei 
persoane de pe lume, căreia i-ar fi putut cere să-i vină în 
ajutor ? Apoi după numele doamnei Bâthory se mai putea 
descifra încă un nume - acela al fiului său... Petru, ţinîndu-şi 
răsuflarea, încerca să mai găsească vreun cuvânt care să se 
poată citi... Dar privirea se tulburase... Nu mai vedea nimic... Şi 
cu toate acestea, mai era un cuvânt care îi putea pune pe 
urmele fetei, un cuvânt pe care doctorul izbuti să-l găsească 
aproape întreg... 

- Tripolitania! exclamă el. 

Aşadar, Sarcany se ascunsese în regenta din Tripoli, ţinutul 
său de baştină, unde putea fi sigur că nu va fi găsitinspre 
provincia aceasta se îndreptase caravana, plecată din Tetuan în 
urmă cu cinci săptămâni ! 

- La Tripoli ! zise doctorul. 

Se îmbarcară chiar în seara aceea. Dacă Sarcany ajunsese în 
capitala regentei, sperau să ajungă şi ei acolo cel puţin la cîteva 
zile după el. 


II. SĂRBĂTOAREA BERZELOR 


în ziua de 23 noiembrie, cîmpia Sung-Etteiate, care se 
întinde dincolo de zidurile Tripolisului, oferea o privelişte foarte 
ciudată. Cine ar fi putut spune, în ziua aceea, dacă această 
câmpie este stearpă sau roditoare? Pe întinsul ei se înşirau 


corturi de toate culorile, împodobite cu ciucuri şi cu steaguri în 
culori ţipătoare, şatre prăpădite de pînză jerpelită, care deabia îi 
puteau adăposti cât de cât pe cei dinăuntru contra asprului 
„9igly", vântul uscat dinspre miazăzi; ici-colo, pilcuri de Cai 
înşăuaţi cu şei orientale bogat împodobite, dromaderi care îşi 
întindeau pe nisip boturile lor late şi care semănau cu nişte 
burdufuri pe jumătate goale, măgăruşi mici ca nişte dulăi şi 
dulăi mari ca nişte măgăruşi, catîri cu uriaşele samare arabe, 
cu obiirteul şi ciochina rotunde ca nişte cocoaşe de cămilă ; 
apoi, o mulţime de călăreţi, cu puşca pe spate, cu genunchii 
ajungîndu-le până în dreptul pieptului, cu picioarele virile în scări 
ce semănau cu nişte papuci, cu săbii duble la şold, galopîud prin 
gloata de bărbaţi, de femei, de copii, fără să le pese că ar putea 
să-i strivească sub copitele cailor; în sfîrşit, băştinaşi, îmbrăcaţi 
aproape cu toţii la fel în acel „hauli" african, sub care n-ai putea 
deosebi o femeie de un bărbat, dacă bărbaţii nu şi-ar prinde la 
piept cu un cui de arămii culele acestei pături, în timp ce 
femeile îşi aduc poala de sus peste faţă, astfel încât să nu li se 
vadă decât ochiul stâng. Haina aceasta variază după clase 
pentru cei săraci e o simplă manta de linii sub care îşi ascund 
goliciunea, cei mai înstăriți poartă sub ca o vestă şi nişte 
nădragi largi, arăbeşti, iar cei bogaţi lasă să li se vadă pe 
dedesubt strălucitoarele podoabe, albe şi albaştri, aplicate pe 
un al doilea hauli mătăsos, subţire şi străveziu, sub care se 
zăreşte cămaşa presăraţii cu fluturaşi cusuţi cu fir de aur. 

Dar nu numai tripolitani se înghesuiau pe câmpia aceasta. 
Veniseră şi negustori din Qhadames şi din Sokna cu escorta lor 
de sclavi negri; apoi evrei de prin părţile acelea şi evreice cu 
faţa descoperită, grase, aşa cum cred cele de pe aici că le şade 
bine, şi îmbrăcate destul de caraghios; apoi negri, veniţi dintr-un 
sat învecinat, din colibele lor nenorocite făcute din trestie şi din 
frunze de palmier, ca să ia şi ei parte la acest prilej de bucurie . 
şi de petrecere, şi avind pe ei mai multe zorzoane decât 
veşminte, brățări grosolane de aramă, coliere de scoici, şiraguri 
de dinţi de animale, inele de argint în sfârcuri urechilor şi în 
nas ; apoi mai erau acolo benuli şi awaghiri, de fel de pe 
țărmurile Syrtei mari, cărora curmalii din ţinuturile lor le dă în 
acelaşi timp vin, fructe, pline şi dulciuri. în fine, prin înghesuiala 
aceasta de mauri, de berberi, de turci, de beduini şi chiar de 
„Musafiri" - adică de europeni - se plimbau ţanţoşi . paşa lele, 


seicii, cadiii, caizii, toate căpeteniile ținutului, făcându-şi drum 
prin mulţimea care se dădea la o parte, umilă şi prevăzătoare, 
din faţa soldaţilor cu sabia afară din teacă sau a bastoanelor 
poliţiştilor, când trecea, cu o  nepăsare împărătească, 
guvernatorul general al acestei regiuni africane, al acestei 
provincii din imperiul turcesc, supusă din punct de vedere 
administrativ sultanului. Socotind la peste un milion şi jumătate 
numărul locuitorilor Tripolitaniei, şi şase mii de soldaţi - o mie 
pentru Djebel şi cinci sute pentru Cirenaica - oraşul Tripoli luat 
separat n-are mai mult de douăzeci până la douăzeci şi cinci de 
mii de suflete. Dar, s-ar fi putut spune că în ziua aceea populaţia 
lui se dublase, prin numărul mare de curioşi veniţi din toate 
părţile provinciei. E adevărat că aceşti „rurali" nici n-au mai 
încercat să-şi găsească sălaş în capitala regenței, înăuntrul 
zidurilor oraşului, nici casele zidite din materiale atât de proaste, 
încât ajung foarte repede nişte ruine, nici străzile înguste, 
întortocheate, desfundate - s-ar putea spune chiar lipsite şi de 
aer - nici cartierul de lângă litoral, unde sunt consulatele, nici 
cartierul apusean al oraşului, locuit de evrei, nici ceea ce le mai 
rămîne musulmanilor din acest oraş n-ar fi putut adăpostiatâta 
popor. 

Dar cîmpia Sung-Ettelale era destul de întinsă ca să încapă 
aici toată mulţimea spectatorilor veniţi la această Sărbătoare a 
Berzelor, a cărei legendă se bucură şi acum de mare cinste în 
ţinuturile răsăritene ale Africii. Această cîmpie - o porţiune de 
Savană, cu nisip galben, inundată uneori de valurile mării 
răscolite de vânturile de răsărit - înconjoară din trei părţi oraşul 
şi are o lăţime cam de un kilometru. Printr-un foarte viu 
contrast, la marginea sa dinspre miazăzi se întinde oaza Manşie, 
cu case de o albeaţă strălucitoare, cu grădini udate cu apă 
scoasă dintr-un puț cu o roată şi trasă de o vacă pricăjită, cu 
portocali, lămii şi curmali, cu crânguri înverzite de arbuşti şi de 
flori, cu antilope, gazele, feneci, flamingo, - un petic de pămînt 
pe care e înghesuită o populaţie de treizeci de mii de locuitori. 
Dincolo de această oază începe deşertul, care în nici un alt 
punct al Africii nu este atât de aproape de Mediterană, deşertul 
cu dunele sale mişcătoare, cu nesfirşitul său covor de nisip, pe 
care, după cum spunea baronul von Kxafft, „vintul face valuri tot 
atât de uşor ca şi pe mare", un adevărat ocean libian căruia nu-i 


lipsesc nici chiar ceţurile, care se formează dintr-un nisip foarte 
fin. 

Tripolitania - un teritoriu aproape tot atât de vast ca şi" 
Franţa - se întinde între regența Tunisului, Egipt şi Sahara, pe 
trei sute de kilometri de-a lungul litoralului mediteranean. în 
regiunea aceasta - una din cele mai puţin cunoscute din nordul 
Africii - în care te poţi ascunde mai bine ca oriunde, se refugiase 
Sarcany după ce plecase din Tetuan. De fel din Tripolitania - 
teatrul de operaţii al primelor sale isprăvi - nu făcea deci decit 
să se reîntoarcă în ţinutul său de baştină. întrucât, precum ştim, 
pe deasupra mai făcea parte şi din cea mai temută sectă din 
nordul Africii, el trebuia să găsească un ajutor eficace la acei 
senuzişti, al căror agent în străinătate fusese tot timpul, 
înijlocindu-le cumpărarea de arme şi de muniții. Aşa că, 
ajungând la Tripoli, putu să fie găzduit chiar în casa 
moqgaddemului Sidi Hazam, şeful sectarilor din acea regiune. 

După ce Silas Toronthal fusese răpit pe drumul Nisei - răpire 
pe care nu şi-o putea încă explica - Sarcany plecase din Monte- 
Carlo. Cele cîteva mii de franci pe care îi pusese deoparte din 
ultimele-i câştiguri, şi pe care fusese destul de prevăzător să nu- 
i rişte la masa de joc, îi îngăduiseră să facă faţă cheltuielilor de 
drum şi altor cheltuieli neprevăzute. Şi de fapt, avea toate 
motivele să se teamă că Silas Toronthal, ajuns în culmea 
deznădejdii, va căuta să se răzbune pe el, fie vorbind despre 
trecutul lui, fie dezvăluind situaţia Savei. Mai ales că bancherul 
ştia că fata era la Tetuan, în paza Namirei. De aceea, Sarcany se 
hotărî să părăsească Marocul în cel mai scurt timp. Măsura 
aceasta era cât se poate de cuminte, căci de bună seamă că 
Silas Toronthal va destăinui în ce ţinut şi în ce oraş se afla fata 
păzită de marocană. 

Sarcany luă deci hotărîrea să se refugieze în regenta din 
Tripoli, unde nu-i vor lipsi nici mijloacele de acţiune, nici 
mijloacele de apărare. Dar dacă ar fi plecat fie cu pacheboturile 
ce făceau cursa de-a lungul litoralului, fie cu trenul de Algeria, 
aşa cum foarte bine se gindise doctorul, ar fi riscat prea mult. 
Aşa că preferă să se alăture unei caravane de senuzişti ce 
emigrau spre Cirenaica, adunînd pe drum noi partizani de prin 
ţinuturile mai de seamă din Maroc, din Algeria şi din provincia 
tunisiană. Caravana, care trebuia să străbată repede cele cinci 
sute de leghe dintre Tetuan şi Tripoli, luînd-o de-a lungul 


graniţei nordice a deşertului, porni la drum în ziua de 12 
octombrie. 

Şi acum, Sava era cu totul în mîinile celor care o răpiseră. Dar 
hotărîrea sa rămase neclintită: nici amenințările Namirei, nici 
furia lui Sarcany nu i-o vor putea zdruncina. La plecarea din 
Tetuan, caravana număra vreo cincizeci de partizani sau 
„khuani", înregimentaţi sub conducerea unui imam care îi 
organiza milităreşte. De altminteri, nu urmau să străbată 
provinciile de sub stăpinire franceză, unde ar fi putut întâmpina 
oarecare greutăţi. 

Continentul african, prin configuraţia țărmului Algeriei şi 
Tunisiei, formează un arc până la coasta vestică a Syrtei mari, 
care coboară iarăşi brusc înspre sud. Ceea ce înseamnă deci că 
drumul cel mai scurt pentru a ajunge de la Tettian la Tripoli este 
cel pe care îl face coarda acestui arc şi care nu urcă înspre nord 
mai sus de Laghuat, unul din ultimele oraşe franceze de pe 
frontiera Savarei. 

După ce ieşi din imperiul marocan, caravana o luă de-a lungul 
hotarului bogatelor ţinuturi ale acestei Algerii, care s-a propus 
să fie botezată „Noua Franţă" şi care, în realitate, c chiar Franţa 
însăşi, mai mult decit ar fi Noua Caledonie, Noua Olandă său 
Noua Scoţie însăşi Galedonia, Olanda sau Scoţia, căci abia 
treizeci de ore de drum pe mare despart Franţa de Algeria. 

Trecînd prin Beni-Matan, prin Ulad-Nail, prin Şarfat-el flamei, 
caravana mai spori cu câţiva partizani. Număra peste trei sute 
de oameni când atinse litoralul tunisian al Syrlei mari. Nu mai 
avea decât să-şi continue drumul de-a lungul coastei, aşa că, 
recrutându-şi noi khuani prin satele din ţinut, ajunse pe la 20 
noiembrie la frontiera regenței, după un drum de şase 
săptămâni. 

Aşadar, în ziua când urma să se sărbătorească cu atâta vilvă 
Sărbătoarea Berzelor, Sarcany şi Namir erau abia de trei zile 
oaspeţii niogaddemului Sidi 1 lazam, în casa căruia era închisă 
acum Sava. 

Această casă, dominată de un minaret zvelt, cu pereţii săi 
albi, cu cîteva găuri în zid, cu terase crenelate, fără ferestre 
înspre drum, cu o poartă îngustă şi scundă, semăna întrucâtva 
cu o mică fortăreață, în realitate, era o adevărată moschee 
situată în afara oraşului, la marginea câmpiei nisipoase şi a 
plantațiilor oazei Manşie, cu grădini împrejmuite de un gard 


înalt, ce se întindeau până la marginea oazei. Casa era împărţită 
ca toate casele arabe, mumai că avea trei curţi interioare, 
împrejurul cărora era o galerie de formă dreptunghiulară, cu 
coloane şi arcade, în care dădeau diferitele camere, cele mai 
multe dintre ele luxos mobilate. în fundul curţii a doua, oaspeţii 
moqgaddemului găseau o mare „skifa" — un fel de vestibul sau 
de hol, în care se ţinuseră până atunci mai multe consfătuiri sub 
preşedinţia lui Sidi 1 lazam. Dacă locuinţa aceasta era apărată 
de zidurile-i înalte, mai avea pe deasupra şi un personal 
numeros, care ar fi putut s-o apere în cazul unui atac din partea 
triburilor nomade, sau chiar împotriva autorităţilor tripolitane, 
care urmăreau să-i ţină în frîu pe senuziştii din regiune. Erau aici 
vreo cincizeci de partizani, bine înarmaţi atât în vederea 
apărării, cît şi a unui atac. O singură poartă dădea acces în 
această zauia; dar această poartă, foarte groasă, solidă şi bine 
ferecată, n-ar fi putut fi forţată uşor, şi chiar dacă ar fi fost 
forţată era greu de trecut. 

Sarcany găsise deci în casa mogaddemului un adăpost sigur. 
Aici nădăjduia el să-şi desăvârşească planul. Căsătoria lui cu 
Sava trebuia să-i aducă o avere imensă, şi, la nevoie, se putea 
bizui pe ajutorul confraţilor săi, direct interesaţi şi ei în succesul 
lui. cât despre partizanii veniţi din Teluan sau strînşi în cursul 
drumului, aceştia se răspândiră prin oaza Manşie, gata să se 
adune la primul semnal. Fără ca poliţia tripolitană să bănuiască 
ceva, această Sărbătoare a Berzelor urma tocmai să servească 
cauza senuzismului. Aici, pe cîmpia Sung-Etlelate, khuanii din 
nordul Africii trebuiau să primească cuvintul de ordine al 
muftiilor în vederea concentrării lor pe teritoriul Cirenaicei, din 
care să facă un adevărat regat al piraţilor, sub atotputernica 
autoritate a unui calif. 

împrejurările erau, de altfel, favorabile, căci tocmai în ţinutul 
Benghazi din Cirenaica avea asociaţia, încă de pe acum, cei mai 
mulţi partizani. 

în ziua când urma să înceapă Sărbătoarea Berzelor în 
Tripolitania, trei străini se plimbau prin mulţimea adunată pe 
cîmpia Sung-Ettelate. Nimeni n-ar fi putut bănui că străinii 
aceştia, îmbrăcaţi în costum arab, erau nişte europeni. De 
altminteri, cel mai în vîrstă dintre ei se simţea foarte în largul 
său îmbrăcat în acest costum, ceea ce arăta că era obişnuit de 
multă vreme cu el. Era doctorul Antekirtt, însoţit de Petru 


Bâthory şi de Luigi Ferrato. Pescade şi Matifou rămăseseră în 
oraş, unde erau ocupați cu anumite pregătiri, şi desigur că nu 
trebuiau să apară pe scenă decât în momentul când urmau să-şi 
joace rolul. 

Trecuseră doar douăzeci şi patru de ore de cînd Electric 2 
aruncase ancora, în dosul stîncilor acelora înşiruite în faţa 
portului Tripolisului ca un fel de dig natural. Traversarea fusese 
tot atât de rapidă şi de astă dată. Un popas de trei ceasuri la 
Philippeville, în golfuleţul Filfila, şiatâta tot, adică tocmai timpul 
necesar ca să-şi procure nişte costume arabe. După care 
Electricul plecase mai departe, fără ca prezenţa lui în golful 
Numidiei să fie măcar semnalată. Aşa că, în momentul când 
doctorul şi însoțitorii săi. debarcaseră, nu pe cheiul din Tripoli, ci 
pe ţărmul stîncos dinafară portului, ci nu mai erau cinci europeni 
ce puneau acum piciorul pe teritoriul regenței, ci cinci orientali, 
al căror veşmiînt nu putea să atragă atenţia nimănui. Dacă 
cineva i-ar fi privit cu multă băgare de seamă, poate că Petru şi 
Luigi, neobişnuiţi cu un astfel de costum, s-ar fi dat de gol; dar 
Pescade şi Matifou, deprinşi cu tot felul de deghizări de pe când 
erau comedianţi, nu se simțeau stînjeniţi cîtuşi de puţin. 

când se însera, ascunseră Electricul în partea cealaltă a 
portului, într-unul din golfuleţele acestui litoral puţin păzit. Acolo 
trebuia să aştepte, gata de plecare la orice oră din zi şi din 
noapte. 

De îndată ce debarcară, doctorul şi însoțitorii săi urcară 
ţărmul, stâncos, o luară pe cheiul format din blocuri mari de 
piatră care duce la Bab-el-Bahr, Poarta Mării, şi intrară pe ulițele 
strâmte ale oraşului. Primul hotel pe care-l găsiră în cale - şi n- 
aveau dece să aleagă - le păru destul de bun pentru câteva 
ceasuri sau, poate, pentru câteva zile. Se înfăţişară aici ca nişte 
oameni modeşti, dîndu-se drept simpli negustori tunisieni, care 
voiau să se folosească de ocazia că erau în trecere prin Tripoli 
pentru a asista şi ei la Sărbătoarea Berzelor. Cum doctorul 
vorbea tot atât de bine araba ca şi alte graiuri din jurul 
Mediteranei, nu se putea da de gol nici în privinţa aceasta. 
Hotelierul îi primi foarte bine pe cei cinci călători, care-i făceau 
marea cinste de a trage la el. Era un om mic şi îndesat, care 
turuia într-una ca o moară stricată. Aşa că doctorul, trăgîndu-l 
de limbă, află în curînd o seamă de lucruri care îl interesau în 
mod deosebit. în primul rînd află că sosise de curînd o caravană 


din Maroc; apoi că Sarcany, cunoscut de toată lumea de aici, 
venise şi el cu această caravană şi că fusese găzduit în casa lui 
Sidi Hazam. 

lată de ce, chiar în seara aceea, doctorul, Petru şi Luigi, după 
ce luară anumite măsuri de precauţie ca să nu fie recunoscuţi, 
se amestecară prin mulţimea nomazilor, care îşi aşezaseră 
corturile pe cîmpia Sung-Ettelate. în timp ce se plimbau, 
iscodeau cu privirea casa mogaddemului de la marginea oazei 
Manşie. 

Aşadar acolo era închisă Sava Sandorf! Niciodată de când 
fusese la Raguza, tatăl şi fiica nu fuseseră atit de aproape unul 
de celălalt! Dar acum îi despărţea un zid de netrecut. Fără 
îndoială că, pentru a i-o smulge, Petru ar fi consimţit la orice, 
chiar şi să intre la tocmeală cu Sarcany ! Contele Mathias 
Sandorf era şi el gata să-i cedeze averea la care mişelul rîvnea 
atâta. Şi totuşi, nu puteau să uite că trebuia să facă dreptate, 
pedepsind? pe denunţătorii; lui Ştefan Bâthory şi ai lui Ladislau 
Zathmar! Cu toate acestea, în condiţiile în care se găseau, ar fi 
fost cu neputinţă să pună mâna pe Sarcany şi s-o răpească pe 
Sava din casa lui Sidi Hazam, Trebuia oare să înlocuiască forţa, 
ce n-avea nici o şansă de reuşită, prin şiretenie? Va putea oare 
serbarea de rutine să, le fie într-ajutor? Da, fără îndoială, şi 
acesta fu planul de care se ocupară în seara aceea doctorul, 
Petru şi Luigi, plan ce fusese propus de Pescade. Incercând să-l 
pună în aplicare, bravul băiat îşi riscă viaţa; dar dacă reuşea să 
pătrundă în casa niogaddemului, poate că va izbuti s-o răpească 
pe Sava Sandorfin faţa curajului şi isteţimii sale nimic nu părea a 
fi cu neputinţă. 

Astfel că, în vederea executării acestui plan, a doua zi după- 
amiază, pe la orele trei, doctorul Antekirtt, Petru şi Luigi se aflau 
cu toţii în observaţie pe eîmpia Suug-Ettelate, în timp ce 
Pescade şi Matifou se pregăteau pentru rolul pe care trebuiau 
să-l joace, în momentul când serbarea va fi în toi. 

până la ora aceasta, nimic nu te făcea să presimţi larma şi 
tumultul ce va umplea câmpia luminată de nenumăratele torţe, 
de îndată ce se va înnopta. Abia dacă puteai băga de seamă 
cum tot umblau de icicolo, prin îmbulzeala asia de lume, 
partizanii senuzişti, îmbrăcaţi în costume foarte simple şi care îşi 
comunicau unii altora, doar prin semne numai de ei înţelese, 
ordinele şefilor lor. 


Dar ar trebui să povestim pe scurt legenda orientală, sau 
mai degrabă africană, ale căror principale episoade, urmau să 
fie reprezentate în decursul acestei sărbători a berzelor, care 
pentru popoarele musulmane este „marea atracţie". Era odată 
pe continentul african un neam de djini. Aceşti djini, sub numele 
de bulhebri, ocupau un. teritoriu întins, situat la marginea 
deşertului Hammada, între Tripolitania şi regatul Fezzan. Era, un 
popor puternic, temut de toţi, un popor nedrept, viclean, 
arţăgos, neomenos. Nici un suveran din Africa nu-i putuse veni 
de hac. Se întîmplă într-o zi că profetul Suleiman încercă, nu să-i 
atace pe djini, ci să-i convertească. în acest scop le trimise pe 
unul din apostolii săi să le propovăduiască dreapta credinţă şi 
fapta bună. Osteneală zadarnică. Hoardele acestea sălbatice îl 
prinseră pe bietul misionar şi-l omoriră. Djinii erau aşa de 
îndrăzneţi, pentru că ştiau că nici un rege din vecinătate n-ar fi 
cutezat să-şi trimită armatele în ţara lor atât de izolată şi în care 
foarte anevoie puteai pătrunde. în afară de asta, credeau că nici 
un sol nu se va putea duce să-i povestească . profetului 
Suleiman cum îl primiseră ei pe apostolul său. Se înşelau, însă. 
în ţinutul acela erau berze cîtă frunză şi iarbă. După cum se ştie, 
berzele sunt nişte păsări blinde, deosebit de inteligente şi mai 
ales cu un simţ. Foarte ascuţit, căci legenda spune, că ele nu se 
aşază niciodată într-o ţară al cărui nume stă scris pe un ban de 
argint - argintul fiind izvorul tuturor relelor şi pricina de 
căpetenie ce-l împinge pe om în prăpastia tuturor patimilor. 

Aceste berze, văzînd în ce stare de stricăciune trăiesc djinii, 
se adunară într-o zi la sfat şi hotărâră să trimită pe una din ele 
la profetul Suleiman, pentru casă ceară dreapta lui răzbunare 
împotriva ucigaşilor misionarului. Numaidecit profetul o chemă 
pe pupăză, care era solul său la care ţinea mai mult, şi îi porunci 
să adune în înaltul cerului african toate berzele din lume. 
Porunca fu îndeplinită ; şi când toată puzderia asta de păsări se 
strânse în faţa profetului Suleiman, legenda spune că „ele 
formară un nor atât de gros, încît umbriră tot ţinutul cuprins 
între Mezda şi Morz Uq". Apoi, după ce fiecare barză luă în cioc 
cîte o piatră, porniră toate înspre ţinutul djinilor; şi, plutind în 
zbor lin deasupra ţării lor, dădură drumul pietrelor până ce 
nimiciră tot neamul acesta rău de oameni, ale căror suflete stau 
acum închise până în vecii vecilor în fundul deşertului llamiriada. 
Aceasta era povestea care urma să fie pusă înscena în decursul 


acestei serbări. Citeva sute de berze fuseseră adunate şi 
îngrămădite sub nişte plase uriaşe întinse pe cîmpia Sung- 
Hltelatc. Cele mai multe aşteptau într-un picior ceasul când li se 
va da drumul. Clămpănitul lor era asemenea zgomotului pe 
care-l fac o sumedenie de tobe. La semnalul dat, ele trebuiau 
să-şi ia zborul în văzduh, de unde să dea drumul unor bulgări 
mici de pămînt peste mulţimea de credincioşi, în urletele 
spectatorilor, în vuietul instrumentelor, în hărmălaia pocniturilor 
de puşti, în lumina torţelor cu flăcări multicolore. 

Pescade cunoştea programul acestei serbări, şi tocmai 
programul acesta îi dăduse ideea să joace şi el un rol aici. în 
felul acesta, s-ar putea să pătrundă în casa lui Sidi Hazam. 

în momentul când soarele apuse, o lovitură de tun trasă din 
fortăreaţa din Tripoli dădu semnalul aşteptat cuatâta nerăbdare 
de gloata de pe cîmpia Sung-LTtelate. Doctorul, Petru şi Luigi la 
început fură asurziţi de larma îngrozitoare ce se ridica din toate 
părţile, după care în curînd fură orbiţi de miile de făclii ce se 
aprinseră pe toată cîmpia. în clipa când se auzi bubuitul tunului, 
mulţimea 

aceasta de nomazi stătea încă la cină. Ici vedeai berbecele 
fript sau pilaful de pasăre la turci sau la cei care ţineau să arate 
că sunt turci ; colo, cuşcuşul, la arabii cât de cât mai înstăriți ; 
dincolo, o simplă „bazina", un fel de fiertură de făină de orz cu 
ulei, pentru mulţimea mare de nevoiaşi, care aveau în buzunare 
mai mulţi malibubi de aramă decât mictali de aur; peste tot însă 
curgea „lagbi", sucul acela de curmal, care, după ce 
fermentează ca o bere, îi poate duce pe cei ce-l beau la ultimul 
grad de beţie. La cîteva minute după bubuitul tunului, bărbaţii, 
femeile, copiii, turci, arabi sau negri, parcă îşi ieşiseră cu totul 
din minţi. Orchestrele acestea barbare ar fi trebuit să aibă o 
sonoritate grozavă, ca să mai poată fi auzite în toată hărmălaia 
asta. Ici-colo, călăreţii îşi descărcau puştile lungi şi pistoalele de 
la oblincul şeii, în timp ce artificiile şi pocnitoarele răpăiau 
asurzitor, ca nişte guri de foc în mijlocul unui tărăboi de 
nedescris. Aici, la lumina făcliilor, în pârâitul drăcesc al tobelor 
de lemn peste care se înălța melodia unui cîntec monoton, un 
şef negru, îmbrăcat fantastic, cu un briu de oscioare ce zornăiau 
sinistru, îndemna la dans vreo treizeci de negri, care se 
schimonoseau în fel şi chip în mijlocul unui cerc de femei ce se 
zvircoleau în ritmul unui joc sălbatic bătînd din palme. 


în altă parte, nişte aisasuaşi sălbatici, în ultimul hal de 
exaltare mistică şi de beţie alcoolică, făcînd spume la gură, cu 
ochii ieşiţi din orbite, izbeau în nişte bucăţi de lemn, mestecînd 
fier, scrijilindu-şi pielea, jonglînd cu cărbuni aprinşi, încolăcindu- 
se de jur împrejur cu nişte şerpi lungi care îi muşcau de miini, de 
obraji, de buze, şi cărora le răspundeau în acelaşi chip, 
mîncîndu-le coada sîngerîndă. 

Dar în curînd mulţimea se îndreptă în mare grabă spre casa 
lui Sidi Hazam, ca şi cum un nou spectacol i-ar fi atras în partea 
aceea. Erau acolo doi oameni, unul de o statură uriaşă, celălalt 
foarte pirpiriu, doi acrobaţi ale căror ciudate exerciţii de forţă şi 
de dibăcie provocau cele mai zgomotoase urale ce se pot auzi 
din gura unor tripolitani. Erau Pescade şi Matifou. îşi aleseseră 
tocmai aici locul unde să-şi arate măiestria, la cîţiva paşi numai 
de casa lui Sidi Hazani. îşi reluaseră vechea lor meserie de 
comedianţi. îmbrăcaţi în veştminte înzorzonate, pe care şi le 
făcuseră din nişte stofe arabe, încercau acum să obţină noi 
succese. 

- Nu ţi-au ruginit balamalele, Matifou? îl întrebase înainte 
Pescade. 

- Nu, Pescade. 
- Şi nu vei da înapoi de la nici un exerciţiu, ea să-i facem praf 
pe nătărăii ăştia ? 


- Eu !... Să dau înapoi! 

- Chiar de va trebui să spargem pietre în dinţi sau să înghiţim 
şerpi ?... 

- Prăjiţi ?... întrebă Matifou. 

- Nu... cruzi ! 

- Cruzi ?... 

- Da... şi vii ! 


Matifou se strimbă, dar, dacă era nevoie, era hotărît să 
mănînce şi şerpi, ca orice aisasua. Doctorul, Petru şi Luigi, 
amestecați prin mulţimea spectatorilor, nu-şi mai luau ochii de 
la cei doi prieteni ai lor. Nu, balamalele lui Matifou nu ruginiseră. 
Nu-şi pierduse nimic din forţa lui uimitoare. în primul rînd, cinci 
sau şase din cei mai zdraveni arabi care se încumetaseră să se 
ia la trîntă cu el fură puşi într-o clipită cu umerii la pămînt. 
începură apoi jongleriile care-i lăsară pe arabi cu gura căscată, 
mai ales când făciliile aprinse îşi luară zborul din mîinile lui 
Pescade într-ale lui Matifou şi înapoi, încrucişindu-şi în drum 


dîrele lor de foc. Şi totuşi, publicul acesta avea toate motivele să 
fie pretenţios. Căci se aflau printre ei şi o mulţime de admiratori 
de-ai tuaregilor, aproape sălbatici, „care sunt tot atât de 
sprinteni ca cele mai teribile fiare de prin părţile acelea", cum 
sta scris pe reclama grozavă a celebrei trupe Bracco. Aceşti 
cunoscători îl aplaudaseră mai demult pe curajosul Mustata, 
Samsonul deşertului, omul-tun, „căruia regina Angliei i-a trimis 
vorbă prin valetul său să nu mai repete experienţa, de teama 
unui accident !" Dar Matifou era mai grozav prin tururile sale de 
forţă, încât putea ţine piept oricărui rival. 

în fine, un ultim exerciţiu puse vârf entuziasmului mulţimii 
cosmopolite care se  înghesuia în jurul artiştilor europeni. 
Exerciţiul acesta, care în circurile europene era demult învechii, 
se părea că le era încă necunoscut acestor gură-cască din 
Tripolitania. De aceea, spectatorii se striveau înghesuindu-se să- 
i vadă mai de aproape pe cei doi acrobaţi care „lucrau'" la 
lumina făcliilor. Matifou luase o prăjină lungă de douăzeci şi 
cinci sau treizeci de picioare şi o ţinea drept în sus, cu amîndouă 
mîinile sprijinite de piept. în virful prăjinii, Pescade, care se 
căţărase sprinten ca o maimuţă, se 'legăna în nişte poziţii de o 
îndrăzneală uimitoare, făcînd să se îndoaie prăjina într-un mod 
îngrijorător. Dar Matifou rămase neclintit, mişcându-se doar 
foarte puţin, din când în când, ca să-şi menţină echilibrul. Apoi, 
când ajunse lâgă casa lui Sicii Bazam, avu puterea să ridice 
prăjina cu braţul întins, în timp ce Pescade trimitea bezele 
publicului. Gloata de arabi şi de, negri, în culmea entuziasmului, 
urla,» bătea din palme, tropăia din picioare. Nu, niciodată 
Samsonul deşertului, curajosul Mustafa, cel mai îndrăzneţ dintre 
tuaregi, nu se ridicase până la asemenea măiestrii. 

în momentul acela, din fortăreaţa din Tripoli se auzi o 

lovitură de tun. La acest semnal, sute de berze slobozite de sub 
plasele, imense sub care erau ţinute se ridicară în văzduh, şi o 
ploaie de pietricele - adică de bulgăraşi de pămînt - începu să 
cadă peste cîmpie, în mijlocul unui vuiet asurzitor de ţipete ale 
păsărilor din văzduh, cărora le. răspundea un vuiet nu mai puţin 
asurzitor de pe pămînt. Era momentul culminant al serbării. Ai fi 
zis că toate ospiciile de nebuni de pe vechiul continent îşi 
deşertaseră pacienții aici, pe cîmpia Sung-Ettelate din 
Tripolitania ! 


În tot timpul acesta, în tot timpul acestei veselii a mulţimii, 
casa moqgaddemului rămăsese scufundată într-o surzenie şi o 
muţenie desăvirşită. Niciunul din oamenii lui Sidi Hazam nu se 
arătaseră în poartă sau pe terase. Dar... minune! în clipa când 
făcliile se stinseră, după ce norul de berze îşi luă zborul, 
Pescade se şi făcuse nevăzut, ca şi cum şi-ar fi luat şi el zborul 
în înălțimile cerului o dată cu credincioasele păsări ale profetului 
Suleiman. Ce se întîmplase cu el? 

Matifou nu arăta să fie cîtuşi de puţin îngrijorat de această 
dispariţie. După ce îşi săltase prăjina în aer, o prinse din zbor de 
celălalt capăt, învîrtind-o deasupra capului, cum ar fi făcut un 
tambur-major cu un uriaş baston de dirijat. Era ca şi cum 
scamatoria lui Pescade i s-ar fi părut lucrul cel mai firesc din 
lume. Cu toate acestea, uimirea spectatorilor ajunse la culme şi 
entuziasmul lor se termină printr-un tunet de urale şi de 
aplauze, care răsună până dincolo de hotarele oazei. Niciunul 
din ei nu se îndoia că sprintenul acrobat îşi luase zborul în 
văzduh, în împărăţia berzelor. Oare nu tocmai lucrurile pe care 
nu şi le pot explica farmecă mai mult minţile ? 


III. CASA LUI SIDI HAZAM 


Era aproape ora nouă seara. împuşcăturile, muzica, 
strigătele, totul încetase ca prin farmec. încetul cu în-cetul, 
lumea începu să se împrăştie care-ncotro, unii mtorcîndu-se la 
Tripoli, alţii înapoindu-se în oaza Manşie şi prin satele 
învecinate. Peste un ceas, câmpia Sung-Ettelate deveni tăcută şi 
pustie. După ce îşi strinseră' corturile, negrii şi berberii porniră 
înspre diferitele ţinuturi ale Tripolitaniei, în timp ce senuziştii se 
îndreptară spre Cirenaica şi în special spre Benghazi, pentru a 
întări acolo forţele concentrate ale califului. Numai doctorul 
Antekirtt, Petru şi Luigi nu părăsiră locul acela tot timpul nopţii. 
Pregătiţi pentru orice eveniment din clipa când Pescade 
dispăruse, îşi alesese fiecare postul său de observaţie chiar sub 
zidurile casei lui Sidi Flazam. 

în timpul acesta, Pescade, după ce făcuse un salt grozav 
când Matifou ridicase prăjina cu braţul întins, căzuse pe 
parapetul uneia din terase, la picioarele minaretului ce domină 
cele trei curţi ale casei. în toiul acestei nopţi întunecoase nu-l 
putuse vedea nimeni, nici cei dinafară, nici cei dinăuntru, nici 


chiar cei din skifa, situată în fundul celei de a doua curţi 
interioare, şi în care se aflau cîţiva khuani, unii dormind, alţii 
stind de veghe, din ordinul mogaddemului. Bineînţeles că 
Pescade nu-şi putuse face un plan definitiv, când atitea 
împrejurări neprevăzute l-ar fi putut modifica. Nu ştia cum era 
împărţităcasa lui Sidi Bazam, nici locul unde era închisă tînăra 
fată, nici dacă era singură sau dacă era păzită, nici dacă ar fi 
avut destule puteri ca să fugă. De aceea trebuia să acţioneze 
oarecum la voia întîmplării. Totuşi, îşi zicea în sinea lui: „în 
primul rînd, trebuie să ajung până la Sava Sandorf, fie prin forţă, 
fie prin şiretenie. Dacă nu mă poate urma numaidecit, dacă nu 
reuşesc s-o răpesc chiar în noaptea asta, trebuie cel puţin să 
ştie că Petru Bâthory e în viaţă, că e aici, chiar lângă casă, că 
doctorul Antekirtt şi tovarăşii săi sunt gata să-i vină în ajutor, în 
sfirşit, că dacă evadarea ei va trebui să sufere oarecare 
întîrziere, nu trebuie însă să cedeze în faţa nicicarei 
ameninţări... E adevărat că s-ar putea să fiu surprins înainte de 
a fi ajuns până la ea !... Dar vom vedea atunci ce va fi de făcut!" 
După ce sări dincolo de parapet - un fel de brîu de piatră cu 
creneluri - prima grijă a lui Pescade fu să scoată o fringhie 
subţire cu noduri, pe care o ascunsese sub veşmintele-i subţiri 
de clovn ; apoi o legă de unul din creneluri, astfel încât să 
spânzure în afară, pînă la pămînt. Era doar o măsură de 
precauţie, dar era bine să se gindească şi la asta. După ce 
termină treaba asta şi înainte de a se aventura mai departe, 
Pescade se întinse pe burtă, lângă parapet.. Aşteptă nemişcat, 
în poziţia aceasta, pe care i-o dicta prudenţa. Dacă cumva 
fusese văzut, oamenii lui Sirii Hazam vor năvăli :încurând pe 
terasă, şi în cazul acesta, el n-avea decât să se folosească de 
frînghie, cu ajutorul căreia sperase s-o salveze pe Sava Sandorf. 
Dar în toată casa mogaddemului domnea o linişte 
desăviîrşită. Cum nici Sidi Hazam, nici Sarcany şi niciunul din 
oamenii săi-nu luaseră parte la Sărbătoarea Berzelor, poarta 
casei nu mai fusese deschisă de când răsărise soarele. După 
cîteva minute de aşteptare, Pescade înainta tiriş spre minaret. 
De bună seamă că scara care deservea acest minaret-se 
continua până jos, în prima curte. Printr-o uşă a minaretului, ce 
dădea pe terasă, puteai cobori până în jos, în curţile interioare. 
Uşa aceasta era încuiată pe dinăuntru, nu cu cheia, ci cu un 
zăvor, pe care însă nu-l puteai trage dinafară decit dacă făceai o 


gaură în canat. Era o treabă pe care Pescade ar fi putut-o face, 
pentru că avea în buzunar un briceag dăruit de doctor şi de care 
s-ar fi putut servi foarte bine. Dar aceasta ar fi durat cam mult şi 
poate că s-ar fi făcut şi zgomot. Dar nici nu mai era nevoie. Căci 
la o înălţime de un metru deasupra terasei, minaretul avea o 
ferestruică : de aerisire. Era cam strâmtă ferestruica, dar nici 
Pescade nu era prea gros. Şi apoi, nu se pricepea ei să se 
strecoare ca o pisică pe unde nici n-ai fi crezut ? Aşa că încercă; 
şi, după ce îşi juli puţin umerii, izbuti să pătrundă în interiorul 
minaretului. 

„lată un lucru pe care Matifou n-ar fi fost niciodată în stare 
să-l facă - îşi zise el - şi pe bună dreptate !" Apoi, tot pipăind pe 
întuneric, ajunse în dreptul uşii şi trase zăvorul, ca uşa să 
rămînă liberă pentru cazul cînd ar fi fost nevoie să se întoarcă 
tot pe acolo. Coborînd scara în spirală a minaretului, Pescade 
mai degrabă aluneca decât călca pe treptele de lemn, ca să nu 
cumva să scîrţiie. Când ajunse jos, se pomeni în faţa unei alte 
uşi încuiate ; dar fu de ajuns s-o împingă, şi uşa se deschise. 
Această uşă dădea într-o galerie cu coloane subţiri, înşirate de 
jur împrejurul primei curţi interioare, galerie de-a lungul căreia 
erau citeva camere. leşind din bezna aceea ce învăluia scara, 
galeria aceasta i se părea acum mai puţin întunecoasă. De 
altfel, nu se zărea nici o lumină, nu se auzea nici un zgomot. în 
mijlocul curţii se afla un bazin cu o fântână arteziană, înconjurat 
de vaze mari de lut, în care creşteau tot felul de arbuşti - de 
piper, palmieri, leandri, cactuşi - a căror verdeață deasă formau 
de jurimprejurul bazinului un fel de crîng. Pescade făcu 
înconjurul acestei galerii, cu paşi de lup, oprindu-se în faţa 
fiecărei camere. Părea că toate sunt pustii. Dar nu era aşa, căci 
în dosul uneia din uşi se auzi limpede un murmur de voci. La 
început,Pescade se dădu înapoi, speriat. Era 

vocea lui Sarcany, vocea aceea pe care o mai auzise de atitea 
ori pe când era la Raguza ; dar cu toate că îşi lipi urechea de 
uşă, nu putu înţelege nimic din tot ce vorbeau cei dinăuntru. 
Deodată se auzi un zgomot mai tare, şi Pescade abia avu 
timp să se dea la o parte, apoi să se pitească după una din 
vazele mari din jurul bazinului. Sarcany ieşi din cameră, însoţit 
de un arab înalt de statură. îşi continuará convorbirea în timp ce 
se plimbau pe sub galerie. Din păcate, Pescade nu înţelegea 
nimic din ce vorbeau cei doi, căci vorbeau în arabă, limbă pe 


care el n-o cunoştea. Două cuvinte îl izbiră totuşi, sau mai bine- 
zis două nume: numele lui Sicii Hazam - şi de fapt, cel care 
discuta cu Sarcany era mogaddemul - şi numele Antekirttei, 
care reveni în mai multe rînduri în decursul acestei conversații. 

„Foarte ciudatişi zise Pescade. De ce or fi vorbind oare de 
Antekirtta?... Oare Sidi Hazam, Sarcany şi toţi piraţii ăştia din 
Tripolitania plănuiesc vreun atac împotriva acestei insule. Mii de 
draci! Şi să nu pricepi o boabă din graiul în care vorbesc 
pungaşii ăştia!" 

Şi Pescade încercă să prindă măcar un cuvânt suspect, în 
timp ce stătea ghemuit după vazele cu verdeață, când iată că 
Sarcany şi Sidi Hazam se apropiară de bazin. Dar noaptea era 
destul de întunecoasă: ca să nu-l poată vedea. „Măcar, de ar fi 
fost singur Sarcany în curtea asta, îşi zicea el, poate că i-aş fi 
sărit în git şi i-aş fi venit de hac, să terminăm, o dată cu el. Dar 
Sava Sandorf tot n-ar fi fost salvată, şi doar pentru ea am făcut 
eu saltul ăla mortal !... Răbdare !... O să-i vină rîndul şi lui 
Sarcany !" 

Sidi Flazam şi Sarcany statură de vorbă vreo douăzeci de 
minute. Rostiră de cîteva ori şi numele Savei, numind-o „arue", 
cuvânt de care Pescade îşi aduse aminte că înseamnă în arabă 
„logodnică". Se vedea că moqgaddemul cunoştea planurile lui 
Sarcany şi îl ajuta... 

Apoi cei doi se retraseră; pe o uşă dinspre colţul curţii, uşă 
prin care galeria aceasta comunica cu celelalte încăperi ale 
casei. De îndată ce dispărură, Pescade se furişă de-a lungul 
galeriei, până ajunse lângă uşa aceea. Fu de ajuns s-o împingă, 
că se şi pomeni în faţa unui gang îngust ; intră pe pipăite, pe 
întuneric. La capătul gangului era o arcadă dublă, sprijinită la 
mijloc într-o coloană subţire, care dădea într-o a doua curte. Prin 
ferestrele dinspre curte ale skifei străbătea o lumină destul de 
puternică, aşa că ar fi fost riscant să treacă mai departe 
înăuntru se auzea zgomot de voci. Pescade şovăi o clipă. Căuta 
camera în care era închisă Sava, dar cura s-o găsească, aşa, la 
întimplare ? 

Deodată, la celălalt capăt al curţii apăru brusc o lumină. O 
femeie cu un felinar arab în mână, împodobită cu tot felul de 
ciucuri şi de zorzoane de aramă, ieşise dintr-o încăpere aflată 
chiar în partea opusă, şi o lua de jur împrejurul galeriei în care 
dădea şi uşa skifei. Pescade o recunoscu... Era Namir. Probabil 


că marocana se ducea spre camera în care se găsea tînăra fată, 
aşa că Pescade se gîndi cum s-o urmărească, şi, în primul rînd, 
cum s-o lase să treacă înainte, fără ca ea să-l vadă. Era deci 
momentul care urma să hotărască asupra îndrăzneţei încercări a 
lui şi asupra soartei Savei Sandorf. 

Namir înainta. Felinarul, pe care-l ţinea aproape de pănânt, 
lăsa partea de sus a galeriei într-o întunecime cu atât mai 
adincă, cu cât era mai puternic luminată pardoseala de mozaic. 
Dar cum Namir urma să treacă pe sub arcada aceasta, Pescade 
nu mai ştia ce e de făcut, când o rază a felinarului îi arătă că 
partea de sus a arcadei era compusă din arabescuri în relief, în 
stilul arhitecturii maure. într-o clipă, Pescade se căţără pe 
coloana asta, se agăţat de unul din arabescuri şi rămase 
nemişcat ca un sfânt de piatră intr-o firidă. Namir trecu pe sub 
arcadă fără să-l observe. Apoi, ajungînd în faţa skifei, deschise 
uşa. Dinăuntru ţişni o fişie de lumină brăzdînd curtea de-a 
curmezişul, apoi se stinse numaidecit, de îndată ce uşa se 
închise. Pescade începu să se gindească şi, într-adevăr, ce loc 
mai potrivit decâtaici ar fi putut găsi ca să se lase -în voia 
gândurilor ? 

„Femeia care a intrat e Namir, îşi zise el. Aşadar, nu s-a dus 
în camera Savei Sandorf ! Dar poate că de-acolo ieşea, şi în 
cazul acesta, camera fetei trebuia să fie cea din colţul curţii.? ia 
să vedem!" 

Mai aşteptă însă citeva minute.. Lumina dinăuntrul skifei 
părea că se micşorează încetul cu încetul, în timp ce zgomotul 
de voci se schimbă într-un murmur surd. Desigur că era ora 
cînd. toţi cei; din casa lui Sidi Hazam începeau să se culce. După 
ce se vor culca toţi, momentul va fi mai prielnic să treacă la 
acţiune, căci această parte a casei se va scufunda în tăcere 
chiar înainte de a se fi stâns şi ultima lumină. Ceea ce se şi 
întâmplă întocmai. Pescade îşi dădu drumul în jos pe coloana 
arcadei, se furişă de-a lungul galeriei, trecu pe dinaintea uşii 
skifei, o luă spre fundul curţii şi ajunse în faţa, camerei din care 
ieşise Namir. Apoi deschise binişor uşa, care nu era încuiată cu 
cheia, şi, la lumina unei lămpi de noapte, putu examina repede 
încăperea. Citeva draperii agăţate pe pereţi, ici-colo citeva 
scăunele de formă maură, nişte perne îngrămădite prin colţuri, 
un covor dublu pe jos, pe pardoseala de mozaic, o măsuţă joasă 
pe care se mai aflau resturile cinei, în fund un divan acoperit cu 


o stofă de lînă, iată ce văzu Pescade dintr-o aruncătură de ochi. 
Intră şi închise uşa. 

Pe divan stătea culcată o femeie, mai degrabă aţipită decât 
adormită, acoperită pe jumătate cu un burnus dintre acelea cu 
care se înfăşoară de obicei arabii din cap pînă-n picioare. Era 
Sava Sandorf. Pescade o recunoscu numaidecit pe tînăra fată, 
pe care o întîlnise de atitea ori pe străzile Raguzei. Cît de mult 
se schimbasePalidă, ca în clipa când trăsura sa de nuntă 
întîlnise convoiul de  înmormintare al lui Petru Bâthory, cu o 
înfăţişare atât de tristă, în starea asta de toropeală în care se 
afla, totul arăta cît de mult trebuie să fi suferit! Nu mai era nici o 
clipă de pierdut. Căci dacă uşa nu fusese încuiată cu cheia, 
însemna că Namir se va reîntoarce lângă Sava. Poate că 
marocana o păzea zi şi noapte? Şi totuşi, chiar dacă fata ar fi 
putut părăsi camera asta, cum ar fi putut să fugă fără ajutorul 
cuiva dinafară. Casa lui Sidi Hazam nu era oare înconjurată cu 
ziduri înalte, ca o închisoare? 

Pescade se aplecă peste divan, şi rămase uluit de 
asemănarea aceasta de care până acum nu-şi dăduse seama - 
asemănarea dintre Sava Sandorf şi doctorul Antekirtt ! Fata 
deschise ochii. Văzînd în faţa ei un străin, cu degetul pe buze, 
cu o privire rugătoare, în costumul acesta caraghios de acrobat, 
rămase la început mai mult încremenită de mirare decit 
îngrozită. Se ridică, dar avu destul sânge rece să nu scoată un 
țipăt. 

- Tăcere! zise Pescade. Nu trebuie să vă temeţi de mine !... 
Am venit aici să vă salvez !... Dincolo de zidurile acestea vă 
aşteaptă nişte prieteni, gata să-şi dea viaţa ca să vă scape din 
ghearele lui Sarcany !...Petru Bâthory trăieşte... 

- Petru... trăieşte?... exclamă Sava, căutînd să-şi stăpinească 
bătăile inimii. 

- Citiţi ! 

Şi Pescade îi întinse fetei un bilet, care nu cuprindea decât 
aceste cuvinte : „Sava, ai încredere în cel ce şi-a pus viaţa în joc 
ca să ajungă până la dumneata!... sunt în viaţă!... Sunt aici!... 
PETRU BÂTHORY." 

Petru era în viaţă !... Se afla dincolo de zidurile acestea ! Prin 
ce minune oare?...Va afla mai târziu ! ... Petru era aici ! 

- Să fugim, zise ea. 


- Da, să fugim, răspunse Pescade, dar dacă vom avea norocul 
să scăpăm o singură întrebare : Namir obişnuieşte să vină 
noaptea în camera asta ? 

- Nu, zise Sava. 

- Dar când lipseşte mai mult timp, vă încuie în cameră ? 

- Da. 

- Aşadar, se va reîntoarce ? 

- Da... Să fugim! 

- Chiar acum, zise Pescade. 

Trebuiau mai întîi să urce scara minaretului şi să ajungă pe 
terasa ce dădea spre cîmpie. Odată ajunşi acolo, evadarea era 
uşoară, cu ajutorul frînghiei ce spînzura în afara zidurilor. 

- Veniţi, zise Pescade, luînd-o de mână pe Sava. Erau gata să 
deschidă uşa camerei, cînd deodată se auziră nişte paşi pe 
lespezile galeriei. în acelaşi timp se auziră şi cîteva cuvinte 
rostite cu un ton poruncitor. Pescade recunoscuse vocea lui 
Sarcany ; se opri locului. 

- E el 1... E el !... şopti fata. Dacă te găseşte aici, eşti 
pierdut!... 

- Nu mă va găsi răspunse Pescade. Şi, sprinten ca o 
sfirlează, se aruncă la pămînt; apoi, cu mişcările acelea de 
acrobat, pe care de atitea ori le executase pe când era 
comediant de bilci, după ce se înfăşură într-unul din covoarele 
de pe jos, se rostogoli până în colţul cel mai întunecos al 
camerei. 

în clipa aceea uşa se deschise, apoi se închise din nou în 
urma lui Sarcany şi a Namirei. Sava îşi reluase locul pe divan. 
De ce venea Sarcany la ea la ora aceastaSsă mai încerce înc-o 
dată să-i înfringă împotrivirea ?... Dar Sava se simţea acum mai 
tare ca oricînd. Ştia că Petru era în viaţă şi că o aştepta dincolo 
de ziduri. înfăşurat în covor, Pescade nu putea vedea nimic, dar 
auzea totul. 

- Sava, zise Sarcany, miine dimineaţă plecăm de-aici, ne 
mutăm în altă casă. Dar nu vreau să plec de-aici până nu 
consimţi să ne căsătorim, pînă nu ne cununăm. Totul e pregătit, 
şi numaidecit trebuie să... 

- Nici acum şi nici mai tîrziu, răspunse fata, cu un glas pe cât 
de nepăsător, pe atât de hotărît. 

- Sava, continuă Sarcany, ca şi cum nici n-ar fi vrut să audă 
răspunsul acesta, în interesul nostru al amîndurora, trebuie ca 


dumneata să-ţi dai de bună voie acest consimţămiînt... în 
interesul nostru al amîndurora, înţelegi ? 

- N-avem şi nici nu vom avea niciodată interese comune ! 

- Bagă de seamă ce vorbeşti !... Ţin să-ţi amintesc că ţi-ai dat 
odată acest consimţămiînt, pe cînd eram l-a Raguza... 

- Din motive care acum nu mai există ! 

- Ascultă-mă, Sava, urmă Sarcany, care se silea să pară 
liniştit, deşi era cât se poate de întăritat, e pentru ultima dată că 
vin să-ţi cer acest consimţămiînt... 

- Pe care am să ţi-l refuz atâta timp cât voi avea puterea s-o 
fac ! 

- Ei bine, nu vei mai avea puterea s-o faci! strigă Sarcany. Nu 
mă scoate din răbdări! Inc-o dată îţi spun că Namir va şti să-ţi 
înfrîngă puterea asta de care te foloseşti în contra meaNu mi te 
împotrivi, Sava !... lmamul e aici, gata să oficieze slujba 
cununiei, după obiceiurile ţării acesteia, care este şi ţara mea... 
Aşa că, urmeazămă ! 

Sarcany făcu cîţiva paşi spre fată, care, după ce se sculă 
brusc, se dădu înapoi până în fundul camerei. 

- Mişelule! strigă ea. 

- Ai să mă urmezi!... Ai să mă urmezi!... spunea într-una 
Sarcany, care nu se mai putea stăpini. 

- Niciodată ! 

- Bagă de seamă ! 

Şi Sarcany, după ce o apucă de braţ, voi s-o târască, ajutat 
de Namir, până în şkifa unde îi aştepta Sidi Hazam şi imamul. 

- Ajutor !... Ajutor!... striga Sava. Ajutor, Petru Bâthory ! 

- Petru Bâthory făcu Sarcany. Chemi în ajutor un mort! 

- Nu !... Petru Bâthory e în viaţă !... Ajutor, Petru ! 

Răspunsul acesta atât de neaşteptat căzu ca un trăsnet pe 
capul lui Sarcany, pe care nu l-ar fi înspăimîntat mai mult nici 
chiar apariţia victimei sale. Dar îşi veni în fire imediat. Petru 
Bâthory era în viaţă !... Petru, pe care îl lovise cu propria-i mînă, 
al cărui corp văzuse chiar el cum îl duceau la cimitir, în 
Raguza !... De bună seamă că fata aiurea, poate că din pricina 
deznădejdii îşi pierduse minţile ! Pescade auzise toată 
convorbirea aceasta. Era limpede că Sava, spunîndu-i lui 
Sarcany că Petru Bâthory trăieşte, îşi punea viaţa în primejdie. 
De aceea, dacă ticălosul acesta ar fi vrut să-i facă vreun rău 
fetei, el era gata, cu cuțitul în mînă, să-i sară în ajutor. Cel care 


îşi închipuia că n-ar fi fost în stare să-l lovească, înseamnă că 
nu-l cunoştea pe Pescade. Dar nu fu nevoie să ajungă până 
acolo, căci Sarcany, urmat de Namir, ieşiră din cameră şi 
încuiară uşa cu cheia. Acum urma să se hotărască soarta fetei. 
Dintr-o săritură, Pescade ieşi din covor, după ce-l desfăşură. 

- Veniţi! îi spuse el Savei. 

Cum broasca era de partea astălaltă a uşii, isteţul băiat o 
deşurubă uşor, repede şi fără zgomot, cu ajutorul cuţitului. 
leşiră, traseră uşa după ei, şi Pescade, ţinind-o de mînă pe fată, 
porni de-a lungul galeriei, ocolind curtea. Putea să fie ora 
unsprezece şi jumătate. Pescade se feri să treacă pe dinaintea 
uşii skifei, unde mai era încă lumină, şi după ce ajunse pe partea 
cealaltă a galeriei, o luă prin gangul care dădea în prima curte. 

De la capătul celălalt al gangului mai avea doar cîțiva paşi 
până la scara minaretului, cînd deodată Pescade se opri, 
reţinîind-o şi pe Sava. în curte, lângă bazin, erau trei oameni. 
Unul din ei, Sidi Hazam, dădea nişte ordine celorlalți doi. 
Numaidecit aceştia dispărură pe scara minaretului, în timp ce 
moqgaddemul intră într-una din camerele laterale. Pescade 
pricepu că Sidi Hazam avea de grijă să supravegheze 
împrejurimile casei. Deci, în momentul când fata şi cu el vor 
ajunge pe terasă, o vor găsi ocupată şi păzită. 

- Totuşi, trebuie să riscăm, orice s-ar întîmpla ! zise Pescade. 

- Da ... Orice s-ar întîmpla, zise şi Sava. 

Şi după ce străbătură galeria ajunseră la scara pe care o 
urcară cu cea mai mare băgare de seamă. Cînd ajunse sus, 
Pescade se opri. Pe terasă - nici un zgomot, nici măcar pasul 
unei santinele. Pescade deschise binişor uşa şi, urmat de Sava, 
se strecură de-a lungul crenelurilor. Deodată, din virful 
minaretului se auzi un strigăt, în aceeaşi clipă un alt paznic se 
năpusti asupra lui Pescade, în timp ce Namir dădu buzna pe 
terasă, iar oamenii lui Sidi Hazam năvăliră în curţile interioare 
ale casei. Sava era să se lase iarăşi prinsăNu, niciodată !... 
Dacă va cădea iarăşi în ghearele lui Sarcany, însemna că era 
pierdută !... Mai bine să moară decit s-ajungă iar în mâna lui ! 

Şi după ce îşi încredința sufletul lui dumnezeu, curajoasă fată 
alergă înspre parapet şi, fără să şovăiască nici o clipă, se aruncă 
din înaltul terasei. Pescade n-avu timp s-o mai oprească ; dar, 
îmbrîncindu-l pe omul cu care se lupta, se repezi la frînghie, şi 
cât ai clipi din ochi ajunse jos. 


- Sava 1... Sava ... strigă el. 

- Domnişoara e aici ! îi răspunse o voce bine cunoscută. Nu i 
s-a întîmplat nimic ... Eram chiar aici cînd... 

Un urlet turbat, urmat de un zgomot surd, îi curmă vorba lui 
Matifou. Namir, într-o pornire de furie oarbă, nevoind să lase să-i 
scape prada, se aruncase de pe terasă zdrobindu-se de pămînt, 
aşa cum s-ar fi zdrobit şi Sava, dacă două braţe puternice n-ar fi 
prins-o din zbor. Doctorul Aritekirtt, Petru şi Luigi îi ajunseră din 
urmă pe Pescade şi pe Matifou, care o luaseră la fugă înspre 
țărm. Sava, deşi leşinată, nu era nici o povară pentru braţele 
viguroase ale salvatorului său. în curînd, Sarcany, urmat de 
vreo douăzeci, de oameni înarmaţi, se năpustiră pe urmele 
fugarilor. când banda lui ajunse la ţărmul golfului unde aştepta 
Electricul, doctorul era pe bord împreună cu tovarăşii săi, şi 
după cîteva înviîrtituri de elice rapidul vas se depărtase de țărm. 
Sava, rămasă singură cu doctorul şi cu Petru Bâthory, îşi 
revenise în simţiri. Află că era fiica contelui Mathias Sandorf ... 
Era în braţele tatălui ei 


IV. ANTEKIRTTA 


Peste cincisprezece ore după ce părăsise ţărmul Tripolitaniei, 
Electric 2 era semnalat de străjile din Antekirtta şi, după-amiază, 
ancoră în fundul portului. Ne putem lesne închipui, ce primire i 
se făcu doctorului şi bravilor săi însoțitori ! Totuşi, deşi Sava se 
găsea acum în afară de orice pericol, se hotări ca să se mai 
păstreze încă secret absolut. în ce priveşte faptul ea era fiica 
doctorului Antekirtt. 

Contele Mathias Sandorf voia să rămînă necunoscut până în 
momentul când îşi va fi desăvirşit opera. Dar era de ajuns ca 
Petru, care era ca fiul lui, să devină logodnicul Savei Sandorf, 
pentru ca toată lumea să-şi manifeste bucuria prin demonstraţii 
mişcătoare, atât la Stadthaus cât şi în tot orăşelul Artenak. 

Şi tot atit, de lesne ne putem închipui ce trebuie să fi simţit, 
doamna Bâthory când îi fu redată Sava, după atâtea încercări 
grele! De altminteri, faţa se întrema repede, şi pentru asta îi 
fură de ajuns cîteva zile, de fericire. cât despre Pescade, el îşi 
riscase viaţa - în privinţa asta nu mai încăpea nici o îndoială. Dar 
cum el găsea că fusese lucrul cel mai firesc din lume, nu era 
chip să. i se arate nici cea mai simplă recunoştinţă, cel puţin 


prin cuvinte. Petru Băthory îl îmbrăţişase cuatâta căldură, iar 
doctorul îl privise cu atita bunătate, încât nici nu mai vru să 
audă de altceva. Pe deasupra, potrivit obiceiului său, punea tot 
meritul acestei isprăvi pe seama lui Matifou. 

- Lui trebuie să-i mulţumiţi nu mie, zicea el. El a făcut totul. 
Dacă nu dovedea atâta dibăcie în exerciţiul cu prăjina, niciodată 
n-aş fi putut ajunge dintr-o săritură în casa pungaşului ăsta de 
Sidi fiazam, iar Sava Sandorf s-ar fi prăpădit în cădere, dacă n-ar 
fi fost Matifou care s-o prindă din aer. 

- Haida-de, făcea Matifou, prea umfli lucrurile, şi... 

- Taci, dragul meu, urmă Pescade. Ce dracu ! Nu vezi că eu 
nu sunt destul de puternic să pot duce în spinare nişte 
complimente de calibrul ăsta, pe când tu... Mai bine haidem să 
ne vedem de grădina noastră ! 

Se hotărî ca nunta lui Petru Bâthory cu Sava Sandorf să aibă 
loc cât mai curînd, în ziua de 9 noiembrie. După ce va ajunge 
soţul Savei, Petru se va ocupa să o pună pe soţia sa în toate 
drepturile de  moştenitoare a contelui Mathias Sandorf. 
Scrisoarea doamnei Toronthal nu lăsa nici o îndoială în privinţa 
naşterii fetei, şi la nevoie, va şti el să obţină şi de la bancher o 
declaraţie în acest sens. De altfel, mai era destul timp pentru 
aranjarea acestei situaţii, căci Sava Sandorf nu împlinise încă 
vîrsta stabilită pentru a i se recunoaşte drepturile. Abia peste 
şase săptămîni împlinea optsprezece ani. 

De altminteri, trebuie să mai adăugăm că în ultimii 
cincisprezece ani se produsese o schimbare politică foarte 
favorabilă chestiunii maghiare, şi în primul rînd, în mintea 
oamenilor de stat nu mai stăruia amintirea acelei încercări de 
răscoală, atât de repede şi deatâta timp înăbuşită, în fruntea 
căreia fusese contele Mathias Sandorf. cât despre spaniolul 
Carpena şi bancherul Silas Toronthal, soarta lor va fi hotărită 
definitiv numai după ce va ajunge şi Sarcany alături de complicii 
săi, în cazematele din Antekirtta. Atunci îşi va căpăta 
deznodămiîntul opera aceasta de justiţie. Dar în timp ce doctorul 
se gindea prin ce mijloace să-şi atingă această ţintă, el mai 
trebuia să vegheze şi asupra siguranţei coloniei. Agenţii săi din 
Cirenaica şi Tripolitania îl înştiinţaseră că mişcarea senuziştilor 
lua o dezvoltare din ce în ce mai mare, mai ales în ţinutul 
Benghazi, care era şi cel mai apropiat de insulă. Curierii speciali 
ţineau o permanentă legătură între conducătorii mai mici din 


toată provincia şi oraşul Jerhbub, „acest nou pol al lumii 
islamice", cum numea dl. Duveyrier, acest soi de Meccă, unde 
îşi avea. pe atunci reşedinţa Sidi Mohamed El-Mahedi, marele 
maestru al ordinului. Şi cum, 
la drept vorbind, aceşti senuzişti nu sunt decit, demnii urmaşi 

ai. vechilor pirați barbari, care urăsc de moarte tot ce e 
european, doctorul avea toate motivele să se păzească. 

într-adevăr, oare nu senuziştilor trebuie să li se pună în 
socoteală, măcelurile din Africa din ultimii douăzeci de ani? 
Dacă au pierit Beurman la Kanem, în 1863, van der Decken şi 
însoțitorii săi pe fluviul Djuba, în. 1865, domnişoara Afexine 
Tinne şi ai săi în Uadi-Abedjuch, în 1865 Dournaux-Duperre şi 
Joubert lângă, puţurile din In-Azhar, în 1874, apoi preoţii 
Paulmier, Bouchard dincolo de In-Calah, în 1876, preoţii Richard, 
Morat şi Pouplard, din misiunea. Ghadames, în nordul Azdjerului, 
colonelul Flatters, căpitanii Masson şi, de Dianous, doctorul 
Guiard, inginerii Beringer şi Roche, pe drumul ce duce la Wargla, 
în 1881 - este pentru că aceşti sângeroşi sectari au fost împinşi 
să pună în practică învăţăturile senuziste împotriva unor 
îndrăzneţi exploratori. 

în privinţa aceasta, doctorul stătea adeseori de vorbă cu 
Petru Băthory, Luigi Ferrato, căpitanii flotilei, şefii miliției şi cu 
fruntaşii insulei. Putea rezista Antekirtta împotriva unui atac al 
acestor pirați? Da, fără îndoială deşi dispozitivul fortificațiilor 
sale nu era încă terminat, dar cu condiţia ca numărul 
atacatorilor să nu fie nemăsurat de mare. Pe de altă parte, 
aveau oare senuziştii vreun interes să pună mîna pe insulă? Da, 
căci insula domina tot acest golf al Sidrei, pe care-l formează 
țărmurile Cirenaicei şi Tripolitaniei. Ne amintim că în sudul 
Antekirttei, la o distanţă de două mile, se afla ostrovul Kenkraf. 
Ostrovul acesta, care din lipsă de timp nu fusese fortificat, 
însemna un pericol în cazul când o flotilă, şi-ar fi făcut din el o 
bază de operaţii. De aceea, doctorul avusese grijă să-l mineze, 
şi toată masa stincoasă a ostrovului era împănată acum de mine 
încărcate cu un exploziv teribil. Era de ajuns o scînteie electrică 
trimisă prin firul ce-l lega de Antekirtta, pentru ca ostrovul 
Kenkraf să fie nimicit complet, cu tot ce s-ar găsi pe suprafaţa 
lui. 

în ce priveşte celelalte mijloace de apărare ale insulei, iată 
ce se înfăptuise. Bateriile de coastă puse în poziţie de tragere 


aşteptau doar ca servanţii din corpul de miliţie al insulei să-şi 
ocupe fiecare postul său. Tunurile cu tragere lungă din 
fortăreaţa de pe colnicul din centrul insulei erau gata să 
deschidă focul. Numeroase torpile apărau intrarea portului. 
Ferrato şi cele trei Electrice erau pregătite pentru orice 
eventualitate, fie pentru a răspunde la un atac, fie pentru a 
ataca ele o flotilă inamică. 

Cu toate acestea, insula avea şi o porţiune vulnerabilă, în 
sud-vestul litoralului său. în porţiunea aceasta a țărmului, ce nu 
putea fi apărată de bateriile de coastă sau de tunurile fortăreței, 
se putea efectua o debarcare. Aici era pericolul, şi ar fi fost prea 
tîrziu acum să se mai înceapă lucrările de apărare. 

La urma urmei era oare chiar aşa de sigur că senuziştii vor 
ataca Antekirtta? în definitiv, asta însemna pentru ei ceva foarte 
serios, însemna o expediţie primejdioasă, care cerea un material 
de război considerabil. Luigi se mai îndoia că acest atac ar fi cu 
putinţă. într-o zi, pe când inspecta, împreună cu doctorul şi cu 
Petru, fortificațiile insulei, îşi exprimă această îndoială. 

- Eu nu sunt de părerea aceasta, răspunse doctorul. 
Antekirtta e o insulă bogată, care domină întinsul Mării Syrtelor. 
Chiar dacă n-ar fi decât aceste motive, şi insula tot va fi atacată 
mai devreme sau mai tîrziu, căci senuziştii au tot interesul să 
pună mîna pe ea. 

- Nimic mai adevărat, adăugă Petru, şi trebuie să fim tot 
timpul cu ochii în patru. 

- Dar ceea ce mă face în primul rînd să mă gindesc la un atac 
neîndoios, continuă doctorul, este faptul că Sarcany este şi el un 
partizan al acestor khuani, şi mai ştiu că tot timpul a fost în 
serviciul lor, ca agent în străinătate. Apoi, aduceţi-vă aminte 
dragii mei că Pescade a surprins, pe cînd era în casa 
moqgaddemului, o convorbire dintre Sidi Hazam şi Sarcany, în 
decursul căreia numele Antekirtteia fost rostit în mai multe 
rînduri. Pe de altă parte, Sarcany ştie prea bine că insula 
aceasta este a doctorului Antekirtt, adică a omului de care el se 
teme, a omului care a pus la cale să fie atacat Zirone pe 
povârnişurile Etnei. Aşa că dacă n-a izbutit acolo în Sicilia, fără 
îndoială că va încerca să izbutească aici şi în condiţii mai bune ! 

- Are o ură personală contra dumneavoastră, domnule 
doctor ? întrebă Luigi. Vă cunoaşte? 


- Se prea poate să mă fi văzut la Raguza, răspunse doctorul, 
în tot cazul, nu se poate să nu ştie că am avut în oraşul acela 
legături cu familia Bâthory. Pe deasupra a mai aflat şi că Petru e 
în viaţă, în momentul când Pescade urma s-o răpească pe Sava 
din casa lui Sidi Hazam. Fără îndoială că toate lucrurile acestea 
se vor fi legat între ele în mintea lui, şi acum e ferm convins că 
Petru şi Sava s-au 

refugiat în Antekirtta. Aşa că are destule motive să aţiţe 
împotriva noastră toată hoarda senuziştilor, de la care nu 
trebuie să ne aşteptăm la nici o milă şi la nici o cruţare, în caz 
că ar reuşi să pună stăpânire pe insula noastră ! 

Doctorul vedea lucrurile cât se poate de limpede. Sarcany nu 
ştia încă, bineînţeles, că doctorul Antekirtt nu era altul decât 
Mathias Sandorf; dar ceea ce ştia era de ajuns pentru a ţine 
morţiş să i-o smulgă pe moştenitoarea domeniului de la Artenak. 
De aceea, nu era de mirare că îl îndemnase pe calif să 
pregătească o expediţie împotriva coloniei Antekirtta. Cu toate 
acestea, până la data de 3 decembrie nu se întîmplase nimic 
care să prevestească un apropiat atac. 

De altfel se lăsau amăgiţi - în afară de doctor - de această 
bucurie de a se afla în sfîrşit cu toţii împreună. gândul apropiatei 
căsătorii a lui Petru Băthory cu Sava Sandorf îi preocupa şi îi 
bucura pe toţi. îşi închipuiau că zilele grele trecuseră şi că nu se 
vor mai întoarce niciodată. 

Trebuie să spunem că Pescade şi Matifou erau şi ei la fel de 
încrezători în viitor şi de liniştiţi. Erau atît de fericiţi de fericirea 
celorlalţi, încât trăiau într-o permanentă încîntare de toate cele 
ce se petreceau în jurul lor. 

- E ceva de necrezut, spunea mereu Pescade. 

- Ce e de necrezut ?... întreba Matifou. 

- Că tu ai ajuns un mare rentier, dragul meu ! Hotărit, trebuie 
să mă gîndesc să te însor! 

- Să mă însori ! 

- Da... cu o femeie mică şi frumoasă 

- De ce cu o femeie mică? 

- Ai dreptate... Cu una mare, cu o femeie voinică şi 
frumoasă !... Ce zici? Doamna Matifou!...Vom merge s-o căutăm 
în Patagonia ! 

Dar în aşteptarea căsătoriei lui Matifou, căruia trebuia să-i 
găsească până la urmă o tovarăşă de viaţă demnă de el, 


Pescade se ocupa de căsătoria lui Petru cu Sava Sandorf. Avea 
de gînd să organizeze, cu îngăduinţa doctorului, o serbare 
publică, cu jocuri de bilci, cu cîntece şi dansuri, cu focuri de 
artilerie, cu un mare ospăț în aer liber, cu serenade la locuinţa 
noilor căsătoriţi, cu retragere cu torţe, cu focuri de artificii. Las 
pe el în de-alde astea se pricepea de minuneVa fi ceva 
splendid ! Multă vreme se va vorbi numai despre astaVeşnic 
numai despre asta se va vorbi ! Dar tot avintul îi fu înăbuşit 
dintru-nceput. în noaptea de 3 spre 4 decembrie - era o noapte 
liniştită, dar întunecată de nişte nori groşi - o sonerie electrică 
sună în cabinetul doctorului Antekirlt, la Stadthaiis. Era ora zece. 
La acest apel, doctorul şi Petru părăsiră salonul în care îşi 
petrecuseră seara împreună cu doamna Bâthory şi cu Sava. 
Ajunşi în cabinet, recunoscură că apelul venea de la postul de 
observaţie de pe colnicul din mijlocul insulei. Urmă numaidecit 
un schimb de întrebări şi de răspunsuri printr-un aparat 
telefonic. 

Străjile observaseră că dinspre sud-estul insulei se apropia o 
flotilă, care deocamdată, din cauza ceţei, se zărea nelămurit. 

- Trebuie să convocăm consiliul, zise doctorul. 

Nu trecură nici zece minute, că doctorul, Petru, Luigi, 
căpitanii Narsos şi Kostrik, precum şi şefii miliției insulei se şi 
întruniseră la Stadthaus. Li se comunică vestea dată de postul 
de observaţie al insulei. Peste un sfert de oră, după ce se duseră 
cu toţii în port, se opriră la capătul digului, la poalele farului. Din 
punctul acesta, ceva mai ridicat deasupra nivelului mării, era cu 
neputinţă să vezi flotila pe care o zăriseră străjile din virful 
colnicului din centrul insulei. Dar dacă reflectoarele ar fi luminat 
puternic zarea înspre sud-est, fără îndoială că ar fi putut vedea 
şi numărul vaselor inamice şi ar fi putut să-şi dea seama şi de 
locul unde voiau să acosteze. 

Nu însemna asta, însă, să descopere inamicului poziţia 
precisă a insulei. Doctorul era convins că nu. Dacă flotila care se 
apropia era o flotilă inamică, desigur că nu venea la întirnplare, 
desigur că cunoştea bine locurile şi nimic n-ar fi putut-o 
împiedica să ajungă până aici. Aparatele fură deci puse în 
acţiune şi, cu ajutorul celor două puternice fascicule de lumină, 
pe care reflectoarele electrice le proiectau pe întinsul mării, 
orizontul se lumină deodată, până departe. 


Străjile nu se înşelaseră. Două sute de vase, cel puţin, 
înaintau în linie - şebecuri, polacre, trabacole, sacoleve şi altele. 
Nu mai încăpea nici o îndoială că era flotila senuziştilor, pe care 
aceşti pirați o recrutaseră de prin toate porturile lor. Cum era o 
vreme liniştită, fără nici o boare de vint, se îndreptau spre insulă 
servindu-se numai de visle. De altfel se putuseră lipsi de ajutorul 
vântului, căci distanţa dintre Antekirtta şi Cirenaica este relativ 
mică. Dimpotrivă, marea aceasta liniştită urma chiar să le fie 
într-ajutor, căci le asigura o debarcare în condiţii mai favorabile. 
Flotila se găsea acum la o depărtare de patru sau cinci mile de 
țărm, înspre sud-est. Nu putea acosta deci înainte de răsăritul 
soarelui. De altminteri ar fi fost cu totul nechibzuit să nu aştepte 
zorii zilei, fie pentru a forţa intrarea portului, fie pentru a opera 
o debarcare pe coasta meridională a Antekirttei care, după cum 
am spus, era slab apărată. 

După această primă recunoaştere, aparatele electrice se 
stinseră şi totul se scufundă iarăşi în întuneric. N-aveau decât să 
aştepte lumina zilei. Între timp, din ordinul doctorului, toţi 
oamenii din miliţie îşi ocupară posturile. Trebuiau să stea gata 
să tragă cele dintii lovituri, de care depindea poate, însuşi 
rezultatul luptei. Ceea ce era sigur, era că atacatorii nu se mai 
puteau gîndi acum să atace insula prin surprindere, căci lumina 
proiectoarelor le dezvăluise şi numărul vaselor şi direcţia. în 
timpul ultimelor ceasuri din noapte, paza fu întărită. Ca 
armament, probabil că nu erau atât de bine înzestrați, încât să, 
poată înfrunta bateriile Antekirttei. Poate chiar că n-aveau de 
loc artilerie. Dar prin numărul mare de oameni pe care şeful 
expediției îi putea arunca în acelaşi timp în mai multe puncte 
ale insulei, fireşte că senuziştii erau de temut. 

în sfîrşit începu să se lumineze de ziuă şi cele din tâii raze 
ale soarelui risipiră ceţurile joase ale zării. Toate privirile se 
îndreptară spre larg, spre estul şi spre sudul Antekirttei. Flotila 
se desfăşură atunci într-o linie lungă şi curbă, ce tindea să se 
închidă tot mai mult, încercuind complet insula. Erau cel puţin 
două sute de vase, dintre care unele cu o deplasare între 
treizeci şi patruzeci de tone. Toate la un loc puteau să aibă o 
mie cinci sute sau două mii de oameni. La ora cinci, flotila se 
afla în dreptul ostrovului Kenkraf. Vor acosta oare acolo înainte 
de a ataca insula? Ar fi minunat dacă ar fi aşa. Căci lucrările de 
minare, executate acolo de doctor, ar fi avut drept rezultat, 


dacă nu să rezolve în întregime problema, cel puţin să 
compromită dintru îceput atacul senuziştilor. Trecu o jumătate 
de oră într-o aşteptare apăsătoare. S-ar fi crezut că vasele, care 
se apropiaseră încetul cu încetul de ostrov, vor opera acolo o 
debarcare... Dar nu se întîmplă aşa. Nici un vas nu acostă şi linia 
inamică se curbă mai mult spre sud, lăsînd ostrovul în dreapta. 
Din momentul acela era limpede că Antekirtta va fi atacată 
direct, sau mai bine-zis invadată, cel mai tîrziu peste un ceas. 

- Nu ne mai rămîne acum decât să ne apărăm, zise doctorul 
adresându-se şefilor miliției. 

La un semnal, toată lumea răspîndită pe cîmp se grăbi să se 
întoarcă în oraş, unde îşi ocupă fiecare postul ce îi fusese fixat 
dinainte. Din ordinul doctorului, Petru Bâthory luă comanda 
părţii dinspre sud a fortificațiilor, iar Luigi partea dinspre răsărit. 
Apărătorii insulei - cinci sute de milițieni, cel mult - fură astfel 
împărţiţi, încât să ţină piept inamicului prin orice punct ar 
încerca acesta să pătrundă în oraş. cât despre doctor, el urma 
să alerge de la un punct la altul, unde va crede el de cuviinţă că 
e necesară prezenţa lui. Doamna Băthory, Sava Sandorf şi Maria 
Ferrato trebuiră să rămînă la Stadthaus. în privinţa celorlalte 
femei, se hotărise ca în cazul, că oraşul ar fi cotropit, să se 
refugieze împreună cu copiii în cazemate, unde nu. vor avea să 
se teamă de nimic, chiar dacă inamicul ar fi bine înarmat. 

O dată rezolvată chestiunea ostrovului Kenkraf - şi din 
nefericire se. rezolvase în paguba insulei - mai rămînea 
chestiunea portului. Dacă flotila ar fi vrut să-i forţeze intrarea, 
fortărețele de pe cele două diguri care puteau executa un foc 
încrucişat, apoi tunurile de pe Ferrato, cele trei torpiloare - 
Electricele, precum şi minele puse în canalul de intrare, cu 
siguranţă că i-ar fi venit de hac. Ar fi fost chiar foarte bine ca 
atacul să fie dat aici. Dar se vedea cât de colo că şeful 
senuziştilor cunoştea perfect mijloacele de apărare ale 
Antekirltei şi ştia că trebuie să se apropie dinspre sud. A încerca 
un atac direct al portului, ar fi însemnat să rişte o înfrîngere 
imediată şi completă. Planul său era să debarce în partea 
meridională a insulei, deosebit de prielnică acestei operaţii. Aşa 
că după ce se feri să se apropie de port, după cum se ferise să 
şi debarce pe ostrovul Kenkraf, îşi îndreptă flotila cu toată viteza 
înspre punctele slabe ale Antekirttei. 


De îndată ce le ghici gîndul, doctorul luă toate măsurile 
dictate de împrejurări. Căpitanii Narsos şi Kostrik se repeziră 
fiecare pe cite un torpilor, pe care se găseau cîțiva marinari, şi 
se avintară afară din port. Peste un. sfert de ceas, cele două 
Electrice se năpustiră în mijlocul flotilei, rupseră frontul, 
aruncară în aer cinci sau şase vase şi scufundară vreo 
douăsprezece. Totuşi, inamicul era atât de numeros, încit cei 
doi căpitani trebuiră să se reîntoarcă la adăpostul digurilor. 

în timpul acesta, Ferrato luase poziţia de atac şi începea să 
bombardeze flotila; dar focul său, la care se adăuga cel al 
bateriilor de coastă ce puteau acţiona foarte bine, fu cu totul 
neîndestulător pentru a opri această masă de pirați să opereze o 
debarcare. Deşi pieriseră un mare număr din ei, deşi vreo 
douăzeci de vase fuseseră scufundate, mai bine de o mie de 
inamici putuseră pune piciorul pe ţărmul stîncos dinspre sud, de 
care marea atât de liniştită le îngăduia să se apropie foarte 
uşor. Se văzu atunci că senuziştilor nu le lipsea nici artileria. 
Şebecurile cele mari aduceau cîteva tunuri de cîmp, montate pe 
afeturi cu roţi. Putură uşor să le debarce pe această parte a 
litoralului, situată în afara bătăii tunurilor ce apărau oraşul şi 
chiar a celor din fortăreaţa de pe colnicul central. 

De la postul său de pe înălţimea cea mai apropiată, doctorul 
putuse urmări desfăşurarea acestor operaţii. Să opună 
rezistenţă aici, în cîmp deschis, era cu neputinţă, dat fiind 
numărul relativ mic al oamenilor săi. La adăpostul zidurilor, însă 
ar fi putut da de furcă serios asediatorilor, oricît ar fi fost ei de 
numeroşi. Aceştia, trăgind după ei tunurile uşoare, se înşiruiseră 
pe două coloane înaintau fără nici o teamă, cu acea nepăsare a 
arabului şi cu acea îndrăzneală a fanaticilor pe care le-o dau 
disprețul faţă de moarte, speranţa jafului şi ura contra 
europeanului. 

când ajunseră la distanţa potrivită, bateriile începură să verse 
asupra lor o ploaie de obuze şi de ghiulele. Căzură peste o sută, 
dar cei rămaşi nu dădură înapoi. Puseră numaidecât tunurile de 
cîmp în poziţie şi începură prin a face o spărtură într-o aripă a 
zidului unei întărituri neterminate, dinspre sud. Şeful lor, mereu 
calm în mijlocul celor care cădeau unul după altul lângă el, 
conducea acţiunea. Sarcany, alături de el, îl îndemna să 
pornească asaltul, trimițând cîteva sute de oameni prin spărtura 
acelei întărituri. Doctorul  Antekirtt şi Petru  Bâthory îl 


recunoscură de departe. îi recunoscu şi el. în timpul acesta, 
gloata atacatorilor se îndrepta spre spărtura aceea din zid, pe 
unde puteau acum pătrunde. Dacă reuşeau să treacă mai 
departe, dacă ar fi intrat în oraş, asediaţii, prea slabi pentru a le 
ţine piept, ar fi fost. siliţi să capituleze. Cu firea sângeroasă a 
acestor pirați, victoria lor ar fi fost urmată de un măcel 
îngrozitor. Lupta corp la corp fu deci foarte înverşunată în 
punctul acesta. Sub comanda doctorului, nepăsător în mijlocul 
primejdiei, şi fără să fie atins de vreun glonţ, Petru Bâthory şi 
tovarăşii săi făcură minuni de vitejie. Pescade şi Matifou îi 
urmau pilda cu o îndrăzneală tot atât de mare, pe cât de mare 
le fu norocul de a nu fi fost nici măcar răniţi. Uriaşul, cu un cuţit 
într-o mână şi cu o secure în cealaltă, făcea goluri mari în jurul 
său. 

- Aşa, Matifou, aşa!... Atinge-l la mir! Striga Pescade, al cărui 
revolver pe care îl încărca şi îl descărca tot într-una, răpăia ca o 
mitralieră. 

Dar inamicul nu se lăsa. După ce fusese respins de citeva ori 
dincolo de spărtura zidului, acum era gata s-o treacă, când 
deodată, printre rîndurile din spate, se produse o zăpăceală. 
Ferrato se apropiase de țărm şi, cu tunurile sale grele, 
îndreptate toate în aceeaşi direcţie, cu tunul său cu tragere 
lungă, cu tunurile-revolvere Hotchkis, cu mitralierele sale 
Gatlings, care-i secera pe asediatori ca pe nişte spice, îi ataca 
din spate, îi bombarda acolo pe țărm şi în acelaşi timp le 
nimicea şi le scufunda vasele, ancorate lângă ţărmul stîncos. Fu 
o lovitură teribilă şi cu totul neaşteptată pentru senuzişti. Nu 
numai că erau luaţi pe la spate, dar le era tăiată şi orice cale de 
retragere în caz că vasele lor ar fi fost nimicite de proiectilele 
tunurilor de pe Ferrato. 

Asediatorii se opriră atunci în faţa trecătorii pe care cei din 
miliţie o apărau cu înverşunare. Mai bine de cinci sute de 
inamici ce debarcaseră îşi găsiseră moartea până acum, în timp 
ce asediaţii avuseseră pierderi relativ mici. Şeful expediției îşi 
dădu seama că trebuia să se retragă imediat pe mare dacă nu 
voia să-şi expună oamenii la o distrugere sigură şi totală. 
Zadarnic încerca Sarcany să-i azvârle asupra oraşului; se dădu 
ordinul de retragere, şi senuzişti executară retragerea cu 
aceeaşi supunere cu care ar fi pornit şi să moară cu toţii până la 


unul, dacă li s-ar fi dat un astfel de ordin. Trebuia însă să li se 
dea acestor piraţi,o lecţie, pe care să n-o uite în vecii vecilor. 

- înainte, prieteni !... înainte strigă doctorul. 

Şi sub comanda lui Petru şi a lui Luigi, vreo sută de ostaşi din 
miliţie se năpustiră asupra fugarilor care goneau spre țărm. 
Prinşi între focul tunurilor de pe Ferrato şi acela al tunurilor ce 
apărau oraşul senuziştii trebuiră să se dea bătuţi. începu atunci 
în rîndurile lor o zăpăceală de nedescris şi îi vedeai repezindu-se 
ca scoşi din minţi spre cele şapte sau opt vase care mai 
scăpaseră de obuzele artileriei antekirttiene. 

în mijlocul acestei învălmăşeli, Petru şi Luigi urmăreau cu 
deosebire să pună mâna pe un singur om - pe Sarcany. Dar 
voiau să-l aibă viu şi nevătămat, şi numai printr-o minune 
scăpară de focurile de revolver, pe care mişelul le trase de 
cîteva ori asupra lor. Se părea, totuşi, că şi de astă dată le va 
scăpa din mână şi va rămîne. iarăşi nepedepsit. Sarcany 
împreună cu şeful senuziştilor şi urmaţi de vreo zece oameni de- 
ai lor izbutiseră să se urce într-un mic polacru, care şi ridicase 
ancora şi pornea acum spre larg. Ferrato era prea departe ca să 
i se poată da de veste să-i urmărească, şi iată că ticălosul scăpa 
şi de astă dată ! 

în momentul acela, Matifou zări jos pe nisip un tun mic de 
cîmp, demontat de pe afet. cât ai clipi din ochi se năpusti asupra 
tunului, care rămăsese încărcat, îl tir cu o forță 
supraomenească pe una din stînci, se încorda din toate puterile 
ca să îlpoată ţine vîrtos de buloanele de fixare, şi cu o voce 
tunătoare strigă : 

- Vino-ncoa, Pescade ! 

Pescade auzi strigătul lui Matifou, pricepu îndată ce voia să 
facă, alergă la el şi după ce ochi bine polacrul cu tunul, ţinut 
bine de acest afet viu, trase. Proiectilul lovi vasul în plin şi-l 
sfărimă în bucăţi. Cu tot reculul tunului, uriaşul nici măcar nu se 
clinti. Şeful senuziştilor, precum şi cei mai mulţi din oamenii săi, 
azvirliţi în valuri, se înecară. Sarcany se zbătea în mijlocul 
valurilor, când Luigi se aruncă într-o clipă în apă, după el. Peste 
cîteva minute, Sarcany l-a predat în labele uriaşe ale lui Matifou, 
care îl luară foarte bucuros în primire. Victoria era completă. Din 
cei două mii de asediatori care invadaseră insula, abia vreo 
cîteva sute dacă mai putură scăpa de prăpăd şi mai ajunseră pe 
țărmurile Cirenaicei. Fapt sigur era că, multă vreme de acum 


înainte, Antekirtta nu va mai fi ameninţată de atacurile acestor 
pirați. 

Contele Mathias Sandorf îi plătise Măriei şi lui Luigi Ferrato 
datoria de recunoştinţă. Doamna Bâthory, Petru şi Sava erau în 
sfîrşit împreună. După ce răsplătise, nu-i mai rămăsese acum 
decât să pedepsească. în timpul celor cîteva zile ce urmară 
după înfringerea senuziştilor, locuitorii insulei munciră din 
răsputeri ca să pună totul în ordine. în afară de citeva răni 
uşoare, Petru, Luigi, Pescade şi Matifou, adică cei care fuseseră 
mai strîns legaţi de evenimentele acestei drame, scăpaseră 
teferi. Cu toate acestea ne-am putut da seama din cele 
întîimplate că nu căutaseră cîtuşi de puţin să se cruţe. Ce 
bucurie când se văzură iarăşi cu toţii împreună în holul de la 
Stadthaus, cu Sava Sandorf, cu Maria Ferrato, cu doamna 
Băthory şi cu bătrânul său servitor Borik! 

După ce îşi îndeplini ultimele îndatoriri faţă de cei ce 
căzuseră în luptă, mica colonie îşi putea relua acum viaţa 
fericită de dinainte, care de bună seamă că nu va mai fi mult 
timp tulburată. înfrîngerea senuziştilor fusese dezastruoasă, iar 
Sarcany, care îi aţiţase să pornească împotriva Antekirttei, nu va 
mai fi în mijlocul lor ca să-i mai îndemne la ură şi la răzbunare. 
De altminteri, doctorul se va ocupa în curînd de sistemul de 
apărare a insulei. Nu numai Artenakul va fi pus la adăpost de 
orice urgie, ci chiar insula însăşi nu va mai avea nici un punct de 
pe coastă neiîntărit, pe care să se poată opera o debarcare. în 
afară de asta vor fi atraşi aici noi colonişti, cărora bogăţiile 
solului le va asigura un trai cu adevărat îmbelşugat. 

Nu mai rămăsese acum nici o piedică în calea căsătoriei lui 
Petru Băthory cu Sava Sandorf. Nunta fusese fixată pentru data 
de 9 decembrie, şi atunci va avea loc. Aşa că Pescade reluă cu 
toată sârguinţa pregătirile serbării, întrerupte de năvălirea 
piraţilor din Cirenaica. Cu toate acestea trebuia hotărâtă fără 
întîrziere soarta lui Sarcany, a lui Silas Toronthal şi a lui 
Carpena. închişi fiecare separat în cazematele fortăreței, habar 
n-aveau că se aflau toţi trei în mâna doctorului Antekirtt. în ziua 
de 6 decembrie, la două zile după retragerea senuziştilor, 
doctorul porunci să fie aduşi în holul de la Stadthaus, unde el 
stătea mai la o parte, cu Petru şi cu Luigi. Aici se văzură pentru 
prima dată cei trei prizonieri, în faţa tribunalului din Antekirtta, 


compus din dregătorii insulei, sub paza unui detaşament de 
milițieni. 

Carpena părea neliniştit clar, cu aceeaşi înfăţişare vicleană 
de totdeauna, arunca pe furiş priviri în dreapta şi în stânga, fără 
să cuteze să se uite drept în ochii judecătorilor săi. Silas 
Toronthal, foarte abătut, ţinea tot timpul capul plecat şi 
instinctiv, se ferea de vechiul său complice. Sarcany era 
frămîntat doar de un singur sentiment: turba de furie că 
ajunsese în mîinile doctorului Antekirtt. Luigi, înaintînd atunci în 
faţa judecătorilor, luă cuvântul şi, adresîndu-se spaniolului, zise : 

- Carpena, eu sunt Luigi Ferrato, fiul pescarului din Rovigno, 
pe care tu l-ai denunţat şi l-ai trimis la ocnele din Stein, unde a 
şi murit ! 

Carpena se sculă în picioare. O pornire de furie făcu să i se 
urce tot sîngele în ochi. Aşadar, fata aceea din Malta, de pe 
ulițele din Manderaggio, care i se părea cunoscută, era într- 
adevăr Maria, iar cel care îl acuza acum era Luigi Ferrato, fratele 
ei ! 

La rîndul său, Petru înainta şi el ; întinzînd întîi braţul înspre 
bancher, zise : 

- Silas Toronthal, eu sunt Petru Bâthory, fiul lui Ştefan 
Bâthory, patriot ungur pe care în înţelegere cu Sarcany, care îţi 
era complice, l-ai denunţat într-un mod atât de miîrşav poliţiei 
austriece din Triest, trimiţindu-l la moarte ! 

Apoi adresîndu-se lui Sarcany : Eu sunt Petru Bâthory, pe 
care ai încercat să-l asasinezi pe străzile Raguzei! Eu sunt 
logodnicul Savei, fiica contelui Mathias Sandorf, pe care ai pus s- 
o răpească, acum cincisprezece ani, de la castelul din Artenak! 

Silas Toronthal parcă fusese lovit cu o măciucă în cap 
văzîndu-l pe Petru Bâthory, pe care-l credea mort! Sarcany, în 
schimb, îşi încrucişase braţele pe piept şi, în afară de o uşoară 
tremurătură a pleoapelor, păstra aceeaşi nepăsare neruşinată. 

Nici Silas Toronthal, nici Sarcany nu scoaseră un cuvânt. Ce- 
ar fi putut răspunde victimei lor, care părea că ieşise chiar 
atunci din mormînt pentru a-i acuza ? 

Dar cu totul altceva când doctorul Antekirtt, ridicîndu-se la 
rindul său, zise cu o voce gravă: 

- lar eu sunt tovarăşul lui Ladislau Zathmar şi al lui Ştefan 
Bâthory, pe care i-ai denunţat şi ai făcut să fie împuşcaţi în 


donjonul din Pisino. Eu sunt tatăl Savei, pe care ai răpit-o ca să 
pui mâna pe averea ei !... Eu sunt contele Mathias Sandorf! 

De astă dată efectul acestei declaraţii fu atât de puternică, 
încât Silas Toronthal simţi că i se înmoaie genunchii, în timp ce 
Sarcany se încovoia ca şi cum ar fi vrut parcă să intre în sine 
însuşi. Apoi cei trei acuzaţi fură interogaţi rînd pe rînd. Crimele 
lor nu erau de loc dintre acelea pe care le-ar fi putut tăgădui, 
sau care ar fi putut să fie iertate. Preşedintele magistraţilor îi 
aminti lui Sarcany că atacul insulei, pornit în interesul său 
personal, făcuse un mare număr de victime, al căror sânge 
cerea răzbunare. După ce le lăsă acuzaților toată libertatea de a 
se apăra, aplică legea conform dreptului pe care i-l dădea 
această jurisdicție : 

- Silas Toronthal, Sarcany, Carpena - zise el - aţi pricinuit 
moartea lui Ştefan Bâthory, a lui Ladislau Zathmar şi a lui 
Andrea Ferrato. sunteţi condamnaţi la moarte ! 

- când doriţi! răspunse Sarcany, a cărui neruşinare se trezea 
acum din nou. 

- lertare! strigă laş Carpena. 

Silas Toronthal nu mai avea putere să vorbească. Cei trei 
condamnaţi fură duşi în cazematele lor unde erau păziţi cu 
străşnicie. Cum trebuiau să moară aceşti ticăloşi ? Vor fi 
împuşcaţi oare în vreun colţ al insulei? Ar fi însemnat ca 
Antekirtta să fie pîngărită cu sîngele trădătorilor. De aceea se 
hotări ca execuţia să aibă loc pe ostrovul Kenkraf. Chiar în seara 
aceea, unul din Electrice, cu zece oameni sub comanda lui Luigi 
Ferrato, îi luă pe cei 

trei condamnaţi pe bord şi îi duse pe ostrov, unde urmau să 
aştepte până a doua zi în zori plutonul de execuţie. Sarcany, 
Silas Toronthal şi Carpena văzură că le venise ceasul morţii. De 
aceea, după ce debarcară, Sarcany, mergînd drept la Luigi, îl 
întrebă : 

- Astă seară ? 

Luigi nu răspunse. Condamnaţii fură lăsaţi singuri. Se făcuse 
noapte când Electricul se înapoie la Antekirtta. Insula scăpase 
de prezenţa trădătorilor. Să mai încerce să fugă de pe ostrovul 
Kenkraf, pe care douăzeci de mile îl despărţeau de continent, 
era cu neputinţă. 

- Să vezi că până mâine se mănîncă unul pe altul, zise 
Pescade. 


- Pfui, făcu Matifou, cu scîrbă. 

Noaptea trecu în condiţiile acestea; dar la Stadthaus se 
putea vedea că Mathias Sandorf nu se odihni nici o clipă. Se 
închise în camera sa şi nu ieşi decit la ora cinci dimineaţa. 
Cobori în hol şi trimise îndată după Petru Bâthory şi Luigi. în 
curte, un pluton de milițieni aştepta ordinul să se îmbarce şi să 
plece pe ostrov. 

- Petru Bâthory şi Luigi Ferrato, zise atunci contele Sandorf, 
oare pe bună dreptate au fost condamnaţi la moarte aceşti 
trădători ? 

- Da, îşi merită pe deplin pedeapsa, răspunse Petru. 

- Da, răspunse şi Luigi, şi trădătorii aceştia nu merită nici o 
milă ! 

- Atunci, să se facă dreptate, şi Dumnezeu să le dea iertarea 
pe care oamenii nu le-o mai pot da! 

Abia terminase contele Sandorf vorba, că o explozie 
îngrozitoare zgudui clădirea şi întreaga insulă, ca şi cum s-ar fi 
produs un cutremur de pământ. Contele Sandorf, Petru şi Luigi 
se repeziră afară, în timp ce toată lumea, înspăimiîntată, ieşea 
de prin toate casele. Un mănunchi imens de flăcări şi de aburi, 
amestecat cu blocuri enorme de stincă şi cu o puzderie de 
pietre, ţişni spre cer la o înălţime uriaşă. Apoi toată această 
masă căzu iarăşi de jur împrejurul insulei, umflînd apele mării, şi 
un nor gros rămase suspendat în văzduh. Nu mai rămăsese 
nimic nici din ostrovul Kenkraf, nici din cei trei condamnaţi pe 
care explozia îi nimicise. Ce se întîmplase ? 

Ne amintim că ostrovul nu numai că fusese minat în vederea 
unei debarcări a senuziştilor, ci fuseseră îngropate în pănânt şi 
nişte aparate electrice, pentru cazul când firul submarin n-ar 
mai putea fi întrebuințat, şi era de ajuns să le atingi cu piciorul, 
pentru ca minele încărcate cu panclastită să facă explozie toate 
deodată. Ceea ce se şi întîmplase. Unul din condamnaţi atinsese 
din întîmplare unul din aceste aparate. De aici urmă distrugerea 
ostrovului. 

- Dumnezeu a voit să ne cruţe de oroarea execuţiei, zise 
contele Mathias Sandorf. 

XXX 

Peste trei zile se celebră căsătoria lui Petru Bâthory cu Sava 
Sandorf în biserica din Artenak. Cu acest prilej, doctorul 
Antekirtt semnă cu numele său adevărat de Mathias Sandorf, 


nume de care nu se va mai despărţi acum, după ce făcuse 
dreptate. Vor fi de ajuns cîteva cuvinte, ca să terminăm această 
povestire. Peste trei săptămîni Sava Bâthory fu recunoscută 
drept moştenitoare a bunurilor rezervate fiicei contelui Sandorf. 
Scrisoarea doamnei Toronthal, precum şi o scrisoare obţinută în 
prealabil de la bancher - declaraţie ce relata împrejurările şi 
scopul răpirii fetiţei - fuseseră de ajuns pentru a-i fi stabilită 
identitatea. Cum Sava nu împlinise încă optsprezece ani, i se 
înapoie ceea ce mai rămăsese din domeniul din Transilvania. 

De altminteri, contele Sandor ar fi putut reintra el însuşi în 
posesia bunurilor sale, întrucît putea beneficia acum de o 
amnistie ce se dăduse între timp în favoarea condamnaților 
politici. Dar dacă în ochii lumii redeveni Mathias Sandorf, în 
schimb ţinea să rămînă şi mai departe şeful marii familii a 
Antekirttei. Acolo trebuia să-şi petreacă toată viaţa, în mijlocul 
celor care îl iubeau. 

Datorită unor noi sforţări, mica colonie continuă să 
sporească. în mai puţin de un an populaţia insulei se dublă. O 
mulţime de savanţi şi de inventatori veniră aici, chemaţi de 
contele Sandorf, să-şi pună în practică descoperirile lor, care 
fără sfaturile şi fără ajutorul averii de care dispunea el, ar fi 
rămas zadarnice. în felul acesta, Antekirtta urma să devină în 
curînd punctul cel mai important din Marea Syrtelor şi, o dată cu 
terminarea sistemului său defensiv, siguranţa sa avea să fie 
desăvirşită. 

Ce să mai spunem de doamna Bathory, de Maria şi Luingi 
Ferrato, ce să mai spunem de Petru şi de Sava! Cuvintele sunt 
prea neputincioase pentru a putea exprima mulţumirea lor. Şi ce 
să mai spunem de Pescade şi Matifou, care treceau printre 
coloniştii cei mai de vază din Antekirtta! Dacă regretau ceva, 
era faptul că nu mai aveau ocazia să-şi arate tot devotamentul 
faţă de cel ce le făcuse viaţa atât de fericită. 

Contele Mathias Sandorf îşi îndeplinise datoria, şi dacă în 
mintea lui n-ar fi stăruit amintirea celor doi prieteni ai săi, 
Ştefan Bâthory şi Ladislau Zathmar, el ar fi fost tot atât de 
fericit, pe cât de fericit poate fi aici pe pămînt un om generos 
când răspândeşte numai fericire în jurul său. 

Zadarnic ne-am da osteneala să căutăm în toată Mediterana 
sau într-o altă mare de pe glob - fie chiar şi printre insulele 
Ferite - o insulă a cărei bogăţie să poată rivaliza cu aceea a 


Antekirttei. De aceea, când Matifou copleşit de atâta mulţumire, 
găsea de cuviinţă să spună: 

- La drept vorbind, merităm noi oare să fim atit de fericiţi ? 

Pescade îi răspundea : 

- Nu, dragă Matifou, nu merităm ! Dar... ce să-i faci ? Trebuie 
să ne resemnăm ! 


SFARSIT