Jules Verne — Pilotul De Pe Dunare

Jules Verne 


Jules Verne 


PILOTUL DE PE DUNĂRE 


Le pilote du Danube 


ÎI; 

La concursul de la Sigmaringen. 

În acea zi de sâmbătă 5 august 1876, o mulţime 
numeroasă şi zgomotoasă umplea cârciuma Hanul 
Pescarilor. Cântece, strigăte, clinchete de pahare, aplauze, 
exclamaţii alcătuiau un vacarm dominat, la intervale 
aproape regulate, de acea interjecţie hochl prin care 
bucuria germană ajunsă la paroxism obişnuieşte să se 
exprime. 

Ferestrele cârciumii dădeau direct spre Dunăre, la 
marginea fermecătorului orăşel Sigmaringen, capitala 
enclavei princiare Hohenzollern, situată aproape la 
izvoarele acestui măreț fluviu din Europa centrală. 
Răspunzând invitaţiei de pe firma pictată cu frumoase litere 
gotice, se adunaseră aici, membrii Ligii Dunărene, societate 
internaţională de pescari, aparţinând diferitelor 
naţionalităţi riverane. Şi cum nu există adunare veselă fără 
băutură, se bea berea de Munchen şi vin bun unguresc, cu 
halbele şi paharele pline. Se şi fuma mult deoarece sala cea 
mare era complet întunecată de fumul mirositor care ieşea 
neîncetat din lungile pipe. Dacă membrii Societăţii nu se 
mai vedeau între ei, în schimb se puteau încă auzi, dacă nu 
surziseră de-a binelea. Calmi şi tăcuţi în exerciţiul meseriei 
lor, pescarii cu undiţa sunt, în adevăr, oamenii cei mai 
zgomotoşi din lume atunci când şi-au lăsat uneltele de 
pescuit. Ei sunt tot atât de pricepuţi în povestirea 


întâmplărilor lor ca şi vânătorii - ceea ce, se ştie, nu-i puţin 
lucru. 

Erau la sfârşitul unui prânz dintre cele mai copioase, care 
adunase vreo sută de meseni, toţi pescari pătimaşi de apă, 
fanatici ai undiţei. Judecând după numărul sticlelor goale 
care zăceau pe mese şi în jur, pescuitul de dimineaţă le 
uscase bine gătlejul. Acum venise rândul lichiorurilor pe 
care oamenii le-au inventat ca să urmeze cafelei. 

Sunase ora trei, când mesenii, din ce în ce mai stacojii la 
faţă, părăsiră masa. Ca să fim drepţi, unii se clătinau şi le-ar 
fi fost greu să se dispenseze de sprijinul vecinilor. Dar 
marea majoritate aveau picioarele bine înfipte în pământ ca 
nişte bravi şi solizi bărbaţi ce erau obişnuiţi cu astfel de 
şedinţe vesele ce se organizau de câteva ori pe an în 
legătură cu concursurile Ligii Danubiene. 

Aceste concursuri, foarte urmărite şi sărbătorite de lume, 
aveau o bună reputaţie pe întreg cursul vestitului fluviu 
galben şi nu albastru cum îl cântă faimosul vals al lui 
Strauss. Concurenţii veneau din ducatul Baden, din 
Wurtenburg. Bavaria, Austria, Ungaria, România şi Serbia, 
ba chiar şi din Bulgaria. Societatea număra de-acum cinci 
ani de existenţă. Foarte bine condusă de preşedintele ei, 
Miclescu, ea prospera. Resursele ei mereu crescânde îi 
permiteau să ofere premii importante la concursuri, iar 
drapelul său strălucea de glorioasele medalii câştigate în 
lupte strânse cu reprezentanţii asociaţiilor rivale. La curent 
cu legislaţia privind pescuitul fluvial, comitetul său de 
conducere îşi susţinea aderenţii, atât împotriva Statului cât 
şi a particularilor, apărându-le drepturile şi privilegiile cu 
acea tenacitate, ba chiar încăpățânare profesională, 
specifică bipezilor pe care instinctul de pescar cu undiţa îi 
face demni de a fi clasaţi într-o categorie aparte a 
umanităţii. 

Concursul ce avusese loc de curând era al doilea din acest 
an 1876. Încă de la ora cinci dimineaţa, concurenţii 
părăsiseră oraşul spre a ajunge pe malul stâng al Dunării, 


puţin mai sus de Sigmaringen. Toţi purtau uniforma 
Societăţii: cămaşă scurtă, lăsând libertate în mişcări, 
pantaloni băgaţi în cizme cu talpă groasă, şapcă albă cu 
cozoroc lat. Se înţelege de la sine că toţi aveau colecţia 
completă a diferitelor unelte enumerate în Manualul 
Pescarului: undiţe, prăjini, mincioguri, undiţe împachetate 
în piele de căprioară, plute, sonde, plumb de undiţă de 
diferite mărimi, musculiţe artificiale, ibrişin, păr de cal. 
Pescuitul era liber în sensul că orice peşte prins era bun şi 
fiecare putea să-şi aleagă locul cum credea. 

La ora 6 fix, cei nouăzeci şi şapte de concurenţi se aflau pe 
locurile lor, cu undiţa ridicată în mână, gata să arunce 
momeala. 

O goarnă dădu semnalul şi cele nouăzeci şi şapte de undiţe 
se aplecară pe apă dintr-o singură mişcare. 

Concursul era dotat cu mai multe premii, dintre care 
primele, de o valoare de o sută de florini fiecare, urmau să 
fie atribuite pescarilor ce aveau să prindă cel mai mare 
număr de peşti, precum şi celui ce reuşea să-l captureze pe 
cel mai mare. 

Până la ora unsprezece fără cinci, când goarna anunţă 
închiderea concursului, nu se ivi nici un incident. Fiecare 
captură fu supusă, pe rând, comisiei formată din 
Preşedintele Miclescu şi din patru membri ai Ligii 
Dunărene. 

Deşi printre pescari existau, în general, multe capete 
înfierbântate, nimeni nu punea la îndoială, nici măcar o 
clipă, imparţialitatea acestor înalte şi puternice personaje, 
aşa încât nici o reclamaţie nu era posibilă. Totuşi, ei fură 
nevoiţi să se înarmeze cu multă răbdare până la 
cunoaşterea rezultatelor; căci atribuirea diferitelor premii 
privind greutatea sau privind numărul peştilor prinşi, 
trebuia să rămână secretă până la distribuirea 
recompenselor; festivitatea de premiere avea să fie 
precedată de un ospâţ care trebuia să-i adune frăţeşte pe 
toţi concurenţii. 


Ora aceasta sosise. Pescarii, fără a mai vorbi despre 
curioşii veniţi din Sigmaringen, aşteptau, aşezaţi confortabil 
în faţa estradei pe care se aflau Preşedintele şi ceilalţi 
membrii ai comisiei. 

Şi în adevăr, dacă scaunele, băncile şi taburetele nu 
lipseau de acolo, nu lipseau nici mesele, iar de pe ele 
halbele de bere, sticlele cu băuturi variate şi nici paharele 
mari şi mici. 

După ce fiecare luă loc iar pipele fumegau tot mai tare, 
Preşedintele se sculă. 

— Ascultaţi... ascultați! Se striga din toate părţile. 

Domnul Miclescu îşi goli mai întâi ţapul de bere, a cărei 
spumă îi albi vârful mustăţilor: „Dragi colegi, spuse el în 
germană, limbă înţeleasă de toţi membrii Ligii Dunărene în 
ciuda diversităţii naționalităților; să nu vă aşteptaţi la un 
discurs organizat, cu introducere, dezvoltare şi concluzii. 
Nu, noi nu ne aflăm aici pentru a ne ameţi cu discursuri 
oficiale ci suntem aici doar ca să discutăm despre treburile 
noastre, ca nişte buni tovarăşi, aş spune chiar ca nişte fraţi, 
dacă această calificare vi se pare justificată pentru o 
adunare internaţională.” 

Aceste două fraze, cam lungi, ca toate cele ce se spun la 
începutul unui discurs, chiar atunci când oratorul afirmă că 
nu vrea să ţină unul, au fost întâmpinate cu aplauze 
unanime cărora li se alăturară câţiva de „foarte bine!”, 
„foarte bine!” amestecate cu interjecţia hoch! Şi chiar cu 
sughiţuri. Apoi, Preşedintele îşi ridică paharul, urmat 
repede de toţi ceilalţi. 

Domnul Miclescu îşi continuă discursul, aşezând pescarul 
pe primul loc al întregii omeniri. El îi lăudă abilitatea şi 
virtuțile cu care l-a înzestrat natura generoasă. El sublinie 
câtă răbdare îi trebuie pescarului, câtă ingeniozitate, cât 
sânge rece, câtă inteligenţă superioară, pentru a izbândi în 
această artă, căci mai degrabă decât o meserie, pescuitul 
este o artă, artă pe care el o aşeză cu mult deasupra 


izbânzilor vânătoreşti, cu care se laudă pe nedrept 
vânătorii. 

— S-ar putea compara, strigă el, vânătoarea cu pescuitul? 

— Nu! Nu! Îi răspunse toată asistenţa. 

— Ce merit ai când împuşti un pui de potârniche sau un 
iepure, pe care îi vezi în faţa ochilor şi pe care un câine - 
oare noi avem câini? 

— L-a depistat pentru tine? 

Vânatul pe care-l vezi de departe îl ţinteşti în voie şi-l 
găureşti cu alice, majoritatea lor fiind aruncate inutil. 
Peştele, din contră, nu poţi să-l urmăreşti cu privirea. El stă 
ascuns sub apă. Câte manevre îndemânatice, câte invitaţii 
delicate, câtă îndemânare şi inteligenţă dăruită pentru a-l 
decide să muşte momeala, pentru a-l prinde în undiţă, 
pentru a-l scoate din apă, când leşinat la capătul undiţei, 
când zburdalnic şi ca să zicem aşa, aplaudând el însuşi 
victoria pescarului. 

De data asta adunarea izbucni în urale. Se înţelege că 
Preşedintele Miclescu răspundea întru totul sentimentelor 
întregii Ligi Dunărene, înțelegând că nu va reuşi niciodată 
să meargă prea departe în elogiul confraţilor săi, 
netemându-se a fi acuzat de exagerări, el nu ezită să 
plaseze nobila lor preocupare mai presus de toate celelalte, 
să-i ridice în slăvi pe nobilii discipoli ai ştiinţei piscicole, să 
evoce chiar amintirea zeiţei superbe care prezida jocurile 
pescăreşti din vechea Romă în timpul ceremoniilor 
halieutice.2 

Oare au fost înţelese aceste cuvinte? Probabil, din moment 
ce ele au provocat adevărate explozii de entuziasm. 

Apoi, după ce-şi reluă răsuflarea golind o halbă de bere cu 
guler de spumă, continuă: 

— Nu-mi mai rămâne, spuse el, decât să ne felicităm 
pentru prosperitatea crescândă a Societăţii noastre, care 
recrutează anual alţi noi membri şi a cărei reputaţie este 
atât de bine stabilită în toată Europa centrală. Despre 
succesele sale nu voi mai vorbi. Le cunoaşteţi; aveţi cu toţii 


contribuţiile dumneavoastră. Şi este o mare cinste să 
figurezi la concursurile sale. Presa germană, presa 
cehoslovacă, cea română nu şi-au precupeţit elogiile lor 
preţioase, şi, adaug eu, meritate, încât închin, rugându-vă 
să fiţi de acord cu mine, în cinstea ziariştilor care se dedică 
cauzei internaţionale a Ligii Dunărene. 

Desigur, toţi au fost de acord cu Preşedintele Miclescu. 
Sticlele se goleau în pahare, acestea se goleau la rândul lor 
în gâtlejuri cu aceeaşi uşurinţă cu care apa din marele 
fluviu şi din afluenții săi se scurge în mare. 

Şi ei s-ar fi oprit aici, dacă discursul preşedintelui s-ar fi 
încheiat cu acest ultim toast. Dar alte toasturi se impuneau 
cu o oportunitate tot atât de evidentă. Într-adevăr. 
Preşedintele se ridicase în picioare, între secretarul şi 
vistiernicul Societăţii, aflaţi şi ei în picioare, în mâna 
dreaptă, fiecare dintre ei ţinea o cupă de şampanie, în timp 
ce mâna stângă o, ţineau în dreptul inimii. 

— Beau în cinstea Ligii Dunărene, spuse Miclescu, 
îmbrăţişând dintr-o privire întreaga asistenţă. 

Toţi se ridicară, cu cupa la gură, care cocoţaţi pe bănci, 
care pe mese şi răspunseră într-un singur glas propunerii 
domnului Miclescu. Acesta, cu cupa goală, reluă cu mai 
mult avânt, după ce şi-o umplu din nesecatele sticle aşezate 
între el şi colegii săi din prezidiu: 

— Beau în cinstea diferitelor naţionalităţi: a badenezilor, a 
wurtemburghezilor, a bavarezilor, a austriecilor şi a 
ungurilor, a sârbilor, a valahilor, a moldovenilor, a 
bulgarilor, pe care Liga Dunăreană le numără printre 
rândurile sale. 

Şi Bulgarii, Moldovenii, Valahii, Sârbii, Ungurii, Austriecii, 
Bavarezii, Wurtemburghezii, Badenezii îi răspunseră într- 
un singur glas, absorbind conţinutul cupelor lor. 

În sfârşit, Preşedintele îşi termină discursul, anunțând că 
bea în sănătatea fiecărui membru al Societăţii. Dar cum 
numărul acestora era de patru sute şaptezeci şi trei, el fu 
obligat, din nefericire, să-i cuprindă pe toţi într-un singur 


toast. | s-a răspuns prin mii şi mii de urale care se 
prelungiră până la epuizarea forţelor vocale. Astfel se 
încheie al doilea număr din program. Primul se încheiase 
tot cu multă veselie. 

Al treilea număr avea să constea în proclamarea 
laureaţilor. 

Fiecare aştepta cu o nerăbdare firească, căci aşa cum am 
spus, secretul comisiei fusese păstrat. Dar iată că sosise 
momentul în care acest secret avea să fie cunoscut. 
Preşedintele Miclescu îndeplini datoria de a citi lista oficială 
a recompenselor la cele două categorii. Conform statutului 
Societăţii, trebuia să se înceapă cu proclamarea ultimelor 
premii de mai mică valoare, ceea ce sporea interesul faţă de 
citirea palmaresului. Auzindu-şi numele, laureaţii ultimilor 
premii inferioare la categoria numărului de peşti se 
prezentară în faţa estradei. Preşedintele îi îmbrăţişa odată 
cu înmânarea diplomei şi a sumei de bani cuvenite locului 
obţinut. 

Peştii care se găseau în plase erau din cei pe care orice 
pescar îi poate prinde în apele Dunării: pălămidă, babuşte, 
gujoni, cambiile, bibani, lini, ştiuci, cleani şi alţii. Pe lista 
acestor premii se numărau valahi, unguri, badezi, 
wurtemburghezi. 

Al doilea premiu, pentru şaptezeci şi şapte de peşti 
capturați, a fost atribuit unui german cu numele de Weber, 
al cărui succes fu răsplătit cu aplauze călduroase. Numitul 
Weber era, în adevăr, foarte cunoscut printre confrații săi. 
De multe ori fusese clasat pe primele locuri cu ocazia unor 
concursuri anterioare şi, în general, se aştepta în ziua 
aceea ca el să obţină primul loc la numarul de peşti. 

Dar numai şaptezeci şi şapte de peşti se găseau în plasa 
sa, şaptezeci şi şapte numărați şi răsnumăraţi, în timp ce alt 
concurent, dacă nu mai vrednic, cel puţin mai fericit, 
adusese nouăzeci şi nouă. Se proclamă numele acestui 
maestru-pescar. Era maghiarul Ilia Bruş. 


Adunarea, foarte surprinsă, nu aplaudă la auzul numelui 
acestui maghiar necunoscut de membrii Ligii Dunărene, în 
care intrase de curând. 

Laureatul, neprezentându-se pentru a-şi încasa premiul de 
o sută de florini, Preşedintele Miclescu trecu fără întârziere 
la lista învingătorilor la categoria greutăţii peştilor. Printre 
laureați se numărau români, sârbi şi austrieci. Când fu 
pronunţat numele pescarului căruia îi era atribuit premiul 
al doilea, se aplaudă ca şi pentru germanul Weber. Domnul 
Ivetozar, unul dintre câştigători, triumfa cu un clean de trei 
livre şi jumătate, greutate ce ar fi scăpat unui pescar cu mai 
puţină îndemânare şi sânge rece. Era unul dintre membrii 
cei mai marcanţi, mai activi, mai devotați Societăţii şi care 
obținuse altă dată cele mai multe premii. De aceea fu 
salutat cu aplauze unanime. Nu mai rămânea decât să se 
decerneze primul premiu la această categorie, şi toate 
inimile tresăreau în aşteptarea numelui laureatului. 

Mare nu fu mirarea, ba mai mult stupoarea generală, 
când, cu o voce a cărei emoție nu o putea stăpâni, 
Preşedintele Miclescu lăsă să cadă aceste cuvinte: 

— Primul, la categoria greutate, pentru o ştiucă de 
şaptesprezece livre, maghiarul Ilia Bruş! 

În asistenţă se aşternu o linişte desăvârşită. Mâinile 
pregătite pentru aplauze rămaseră nemişcate, gurile, gata 
să aclame pe câştigător, tăcură. Un puternic sentiment de 
curiozitate imobiliza lumea. 

Oare Ilia Bruş avea să se arate, în sfârşit? Va veni să 
primească din mâna preşedintelui Miclescu diplomele de 
onoare şi cele două sute de florini care le însoțeau? 

Deodată un murmur cuprinse adunarea. Unul dintre 
participanţi, care stătea retras până atunci, se îndreptă 
spre estradă. Acesta era maghiarul Ilia Bruş. 

Judecându-l după faţa rasă cu grijă şi înconjurată de un 
păr bogat, negru ca cerneala, Ilia Bruş nu depăşise vârsta 
de treizeci de ani. Având o statură superioară celei medii, 
lat în umeri, cu picioarele bine înfipte în pământ, părea să 


aibă o forţă puţin obişnuită. Puteai fi surprins, în adevăr, că 
un astfel de voinic se mulţumeşte cu calmele satisfacţii ale 
pescuitului cu undiţa, până-ntr-acolo încât să-şi fi însuşit 
măiestria acestei grele arte în ale cărei aşteptări dăduse 
dovezi de netăgăduit. 

Semnalăm o altă particularitate destul de ciudată: Ilia 
Bruş părea să fie împovărat cu o afecţiune a vederii, căci 
nişte ochelari negri îi ascundeau ochii; ori, vederea este cel 
mai preţios simţ al celor ce au pasiunea mişcărilor 
imperceptibile ale apei şi celui ce vrea să dejoace 
nenumăratele şiretlicuri ale peştelui îi sunt necesari ochi 
buni. 

Dar fie că pescarii s-ar fi mirat, fie că nu, ei nu aveau decât 
să se încline, imparţialitatea comisiei neputând fi 
suspectată. 

Ilia Bruş era câştigătorul concursului şi asta în condiţii pe 
care nimeni, din câte-şi aminteau participanţii, nu le 
îndeplinise. Adunarea se dezgheţă şi aplauze destul de 
puternice îl salutară pe câştigător în momentul în care el 
primea diplomele şi banii din mâna Preşedintelui Miclescu. 
După aceasta, în loc să coboare de pe estradă, Ilia Bruş avu 
un scurt dialog cu Preşedintele, după care se întoarse spre 
adunarea surprinsă, cerând printr-un gest, liniştea, pe care 
o obţinu ca prin farmec. 

— Domnilor şi dragi colegi, spuse Ilia Bruş, vă cer 
permisiunea să vă adresez câteva cuvinte, după cum a 
binevoit Preşedintele. 

În sala zgomotoasă până de curând, se putea auzi acum 
musca zburând. Ce urmărea această alocuţiune 
neprevăzută în program? 

— Vreau mai întâi să vă mulţumesc, continuă Ilia Bruş, 
pentru simpatie şi aplauze, dar vă rog să mă credeţi că nu 
mă împăunez mai mult decât trebuie cu dublul meu succes. 
Ştiu că acest succes, dacă ar fi revenit celui mai demn, ar fi 
trebuit să revie unui membru mai vechi al Ligii Dunărene, 


atât de bogată în pescari valoroşi şi mai ştiu că succesul îl 
datorez mai mult norocului decât meritului meu personal. 

Modestia acestui început fu viu apreciată de o parte din 
asistenţă, care repeta în surdină: „foarte bine!” 

— Acest noroc trebuie să-l justific şi pentru asta am 
conceput un proiect pe care-l cred în măsură să intereseze 
această adunare de renumiţi pescari. Ştiţi, dragi colegi, că 
acum e moda recordurilor. De ce nu i-am imita şi noi pe 
campionii altor sporturi, inferioare sportulul nostru, 
desigur, şi nu am încerca să stabilim recordul pescuitului? 

Exclamaţii discrete străbătură auditoriul: „aaa! Aaa!” „ia 
te uită! Ia te uită!” sau întrebări: „de ce nu?”, căci fiecare 
membru al Ligii îşi exprima impresiile conform 
temperamentului său. 

— Când această idee mi-a venit pentru prima dată - 
continuă oratorul - mi-am însuşit-o imediat şi tot imediat am 
înţeles în ce condiţii trebuie realizată. Titlul meu de 
membru al Ligii Dunărene, îmi limita, de altfel, problema. 
Fiind membru al Ligii, Dunării singure trebuia să-i cer 
fericita rezolvare a ideii mele. Şi aşa am făcut proiectul de a 
cobori pe gloriosul nostru fluviu, de la izvoare şi până la 
vărsarea sa în Marea Neagră, şi de a trăi pe parcursul celor 
trei mii de kilometri numai din produsele pescuitului. 

Şansa care m-a favorizat astăzi, mi-a mărit, dacă s-ar 
putea, dorinţa de a efectua această călătorie, pe care sunt 
sigur că o apreciaţi; iată de ce, chiar acum, vă anunţ 
plecarea mea în ziua de 10 august, adică joia viitoare, 
fixându-vă un loc de întâlnire, punctul precis unde izvorăşte 
Dunărea. 

E mai uşor să imaginezi decât să descrii entuziasmul pe 
care îl provocă anunţarea acestei veşti neaşteptate. Timp 
de cinci minute răsună o adevărată furtună de urale şi de 
aplauze frenetice. 

Dar un astfel de incident nu se putea termina astfel. 
Domnul Miclescu înţelese lucrul acesta şi ca întotdeauna 


procedă ca un adevărat preşedinte. Puţin mai greoi, poate, 
el se sculă încă o dată între cei doi membri ai juriului: 

— Pentru colegul nostru Ilia Bruş! Spuse el cu o voce 
emoţionată, ridicând o cupă de şampanie. 

— Pentru colegul Ilia Bruş! Răspunse adunarea cu un 
freamăt puternic, căruia îi urmă o linişte profundă, căci, 
dintr-o regretabilă eroare, oamenii nu sunt făcuţi ca să 
poată striga şi bea în acelaşi timp. 

Cu toate acestea, liniştea fu scurtă. Vinul bun dădu 
gâtlejurilor obosite o vigoare nouă, permițându-le 
oamenilor să închine încă multe pahare, până în momentul 
în care, în mijlocul bucuriei generale, faimosul concurs de 
pescuit fu declarat închis. 

II. 

La Izvoarele Dunării. 

Anunţându-i pe colegii adunaţi la „Hanul pescarilor” 
despre planul său de a cobori Dunărea, cu undiţa în mână, 
Ilia Bruş oare urmărea gloria? Dacă acesta îi era scopul, se 
putea lăuda că l-a atins. 

Presa pusese mâna pe subiect şi toate gazetele din 
regiunea dunăreană, fără excepţie, îi consacraseră 
concursului de la Sigmaringen un articol mai mare sau mai 
Mic, în orice caz capabil să flateze amorul propriu al 
câştigătorului, al cărui nume era pe cale să devină celebru. 

Chiar a doua zi, în numărul său din 8 august, ziarul Neue 
Freie Presss, din Viena, inserase cele ce urmează: 

Ultimul concurs de pescuit al Ligii Dunărene s-a terminat 
ieri la Sigmaringen printr-o adevărată lovitură de teatru al 
cărei erou, maghiarul Ilia Bruş, ieri necunoscut, a devenit 
azi aproape celebru! Veţi întreba ce a făcut Ilia Bruş pentru 
a merita o glorie atât de neaşteptată? 

În primul rând, acest îndemânatic bărbat a reuşit să-şi 
adjudece primele două mari premii, al greutăţii şi al 
numărului, distanţându-se cu mult de ceilalţi concurenţi, 
ceea ce, se pare, nu s-a mai văzut de când există concursuri 
de felul ăsta. Şi asta nu-i prea rău. Darela făcut mai mult. 


Când cineva obţine un astfel de rezultat sau reuşeşte o 
victorie atât de strălucită, el ar avea dreptul să guste o 
odihnă binemeritată. 

Dar ceea ce ne miră şi mai mult este faptul că omul acesta 
uimitor nu este de aceeaşi părere. Dacă suntem destul de 
bine informaţi - şi este cunoscută seriozitatea informaţiilor 
noastre - Ilia Bruş ar fi anunţat colegilor săi că şi-a propus 
să coboare Dunărea cu undiţa în mână, de la izvoare, în 
ducatul Baden, şi până la vărsarea sa în Marea Neagră, 
adică să parcurgă vreo trei mii de kilometri. 

Vom ţine cititorii la curent cu peripeţiile acestei originale 
încercări. Joia viitoare, la 10 august, Ilia Bruş trebuie să 
pornească. Să-i urăm călătorie bună, dar să sperăm, în 
acelaşi timp, că teribilul pescar nu va extermina până la 
ultimul neamul peştilor care populează apele marelui fluviu 
internaţional. 

Astfel se exprima ziarul „Neue Freie Press” din Viena. La 
Budapesta, ziarul „Pester Lloyd” nu se arăta mai puţin 
călduros; în gazetele „Srbske Novine” din Belgrad şi 
„Românul” din Bucureşti, însemnarea atingea dimensiunile 
unor veritabile articole. Acestea erau destul de bine scrise 
pentru a atrage atenţia asupra lui Ilia Bruş şi dacă-i 
adevărat că presa reflectă opinia publică, acesta se putea 
aştepta ca interesul ei să crească pe măsură ce călătoria sa 
înainta. 

În principalele oraşe de pe parcurs nu se vor găsi oare 
reprezentanţi ai Ligii Dunărene care vor considera de 
datoria lor să contribuie la gloria colegului lor? Nici o 
îndoială asupra ajutorului şi asistenţei pe care o va primi în 
caz de nevoie pe parcurs. De pe acum comentariile presei 
obțineau un adevărat succes printre pescarii cu undiţa. În 
ochii acestor profesionişti, încercarea lui Ilia Bruş căpăta-o 
importanţă enormă şi mulţi dintre ei, atraşi la Sigmaringen 
de concursul care tocmai se terminase, mai zăboviseră 
acolo, pentru a asista la plecarea campionului Ligii 
Dunărene. 


Cel care nu avea a se plânge de prelungirea şederii lor 
acolo era, desigur, proprietarul Hanului Pescarilor. În după- 
amiaza zilei de 8 august, cu două zile înainte de ziua fixată 
de laureat pentru începutul originalei sale călătorii, peste 
vreo treizeci de bărbaţi continuau să petreacă în sala mare 
a hanului a cărei casierie, date fiind facultăţile sugative ale 
acestei clientele de soi, cunoştea nişte încasări nesperate. 

Totuşi, în ciuda apropiatului eveniment care-i reţinuse pe 
curioşi în capitala principatului Hohenzollern, nu despre 
eroul zilei se discuta în seara de 8 august la Hanul 
Pescarilor. Un alt eveniment, mai important încă pentru 
riveranii acestui mare fluviu, servea drept temă 
conversaţiei generale şi impresiona pe toată lumea. Emoţia 
nu era cu nimic exagerată şi fapte dintre cele mai serioase 
o justificau din plin. De câteva luni, în adevăr, malurile 
Dunării erau bântuite de tâlhării repetate. Nu se mai 
puteau număra fermele devalizate, castelele devastate, 
vilele atacate, chiar omorurile, căci mai multe persoane au 
plătit cu viaţa încercarea de a rezista răufăcătorilor 
necunoscuţi. 

Era evident că aceste crime nu puteau fi săvârşite de 
câţiva indivizi izolaţi. Era desigur vorba de o bandă bine 
organizată, fără îndoială numeroasă, judecând după 
fărădelegile săvârşite. Ca o împrejurare bizară, această 
bandă nu opera decât în imediata vecinătate a Dunării. 
Dincolo de doi kilometri de o parte şi de alta a fluviului, nici 
măcar o crimă nu-i putea fi atribuită. Totuşi câmpul 
operaţiilor nu părea limitat astfel decât în lăţime, căci 
țărmurile acestuia, ungureşti, sârbeşti, româneşti, erau tot 
atât de devastate de aceşti bandiți, pe care nimeni nu 
reuşea să-i prindă asupra faptului. După fiecare lovitură ei 
dispăreau până la următoarea, comisă la sute de kilometri 
de cea precedentă. Între timp nimeni nu găsea nici o urmă 
a răufăcătorilor. Păreau să se fi volatilizat, întocmai ca şi 
obiectele materiale, uneori foarte voluminoase, care 
reprezentau prada lor. Guvernele ţărilor interesate 


sfârşiseră prin a suferi de pe urma eşecurilor succesive, 
datorate probabil lipsei de unitate a forţelor represive. 

După cum afirma presa din dimineaţa zilei de 8 august, 
guvernele iniţiaseră discuţii diplomatice în legătură cu 
acest subiect, discuţii care duseseră la crearea unei poliţii 
internaţionale, repartizată pe tot cursul Dunării, sub 
conducerea unui singur şef. Desemnarea acestui şef unic 
dăduse naştere la discuţii aprinse, dar în sfârşit, toţi 
căzuseră de acord cu numele lui Carol Dragoş, detectiv 
maghiar, binecunoscut în regiune. 

Carol Dragoş era, într-adevăr, un poliţist remarcabil şi 
nimeni nu putea fi mai demn de încrederea acordată. În 
vârstă de patruzeci şi cinci de ani, el era un bărbat de 
statură mijlocie, mai degrabă slab, dar dotat cu mai multă 
forţă morală decât fizică. Avea destulă vigoare totuşi pentru 
a suporta oboselile profesiei, precum şi destul curaj pentru 
a-i înfrunta pericolele. Legal, locuia la Budapesta, dar, cel 
mai adesea era pe teren, ocupat cu vreo anchetă delicată. 
Cunoaşterea perfectă a tuturor limbilor din sud-estul 
Europei, a limbilor germană şi română, a limbilor sârbă, 
bulgară şi turcă, fără a mai vorbi de maghiară, limba sa 
maternă, îi permitea să nu fie niciodată stingherit în faţa. 
Cuiva; celibatar, nu se temea niciodată că grijile familiei îi 
vor incomoda mişcările. Numirea sa se bucura de 
aprobarea unanimă. 

În marea sală a Hanului Pescarilor, vestea fu primită într- 
un mod deosebit de favorabil. 

— Nu se putea face o alegere mai bună, afirma, în timp ce 
se aprindeau lămpile, domnul Ivetozar, titularul premiului 
doi de la categoria greutate la concursul care luase sfârşit. 
Îl cunosc pe Dragoş. E un om adevărat! 

— E şi un om dibaci, adăugă Preşedintele Miclescu. 

— Să-i urăm, strigă un croat, cu numele greu de 
pronunţat, proprietarul unei boiangerii dintr-o periferie a 
Vienei, să reuşească să curețe țărmurile fluviului. Viaţa a 
devenit insuportabilă, în adevăr. 


— Carol Dragoş va avea de-a face cu oameni duri, spuse 
germanul Weber, clătinând din cap. Să-l vedem la treabă. 

— La treabă, exclamă domnul Ivetozar, este de pe acum, 
să nu vă îndoiţi de asta! 

— Desigur, aprobă Miclescu. Carol Dragoş nu-i omul care 
să-şi piardă vremea. Dacă numirea sa datează de patru zile 
cum spun ziarele, de cel puţin trei e pe teren. 

— De unde va începe? Întrebă domnul Piscea, un român cu 
nume predestinat să fie pescar cu undiţa. Aş da de bucluc 
să fiu în locul lui. 

— Tocmai de asta nu te-a trimis nimeni în locul lui, spuse 
râzând un sârb. Fiţi siguri că Dragoş nu-i stingherit de asta! 
Cât despre planul lui, asta-i altceva! Poate că s-a îndreptat 
spre Belgrad, poate că a rămas la Budapesta... Sau să nu fi 
preferat să vie chiar aici la Sigmaringen, şi să se afle în 
momentul ăsta printre noi, la Hanul Pescarilor. 

Această ipoteză obţinu un mare succes de ilaritate. 

— Printre noi! Strigă domnul Weber. Ce tot spui, Mihail 
Mihailovici. Ce-ar face aici unde, de când se ştie, nu s-a 
vorbit de nici o crimă? 

— Ei, ripostă Mihail Mihailovici, numai ca să asiste la 
plecarea lui Ilia Bruş. Poate omul îl interesează! Numai 
dacă Ilia Bruş şi Carol Dragoş nu-i unul şi-acelaşi. 

— Cum să fie unul şi acelaşi? Strigau oamenii din toate 
părţile. Ce înţelegi prin asta? 

— Ei, drăcie, ar fi prea de tot! Sub înfăţişarea 
premiantului, nimeni nu l-ar bănui pe poliţist, care ar putea 
în felul ăsta să inspecteze Dunărea în deplină linişte. 

Gluma asta îi făcu pe băutori să caşte ochii mari. Ei! 
Numai Mihail Mihailovici putea să aibă asemenea idei 
năstruşnice. 

Dar Mihail Mihailovici nu ţinea prea mult la ideea pe care 
o emisese. 

— Numai... începu el, folosind o expresie care-i era 
familiară. 

— Numai...? 


— Numai că Dragoş să nu aibă vreun alt motiv de a veni 
aici, spuse el, trecând fără tranziţie la o idee nu mai puţin 
năstruşnică. 

— Ce motiv? 

— Închipuiţi-vă, de exemplu, că proiectul de a coborî pe 
Dunăre cu undiţa în mână i-ar părea dubios... 

— Dubios? De ce dubios? 

— "Tot nu ar fi prea rea ideea unui borfaş care să se 
ascundă sub înfăţişarea unui pescar şi mai ales a unuia atât 
de celebru. O atare celebritate face cât toate incognito-urile 
din lume. Ar putea da sute de lovituri în linişte, cu condiţia 
ca să pescuiască între timp, numai să inducă în eroare. 

— Da, dar ar trebui să ştie să pescuiască, spuse doctoral 
preşedintele Miclescu, şi ăsta e un privilegiu acordat doar 
oamenilor cinstiţi. 

Această remarcă morală, poate cam hazardată, fu puternic 
aplaudată de către toţi pescarii aceştia pasionaţi. Mihail 
Mihailovici profită de entuziasmul general ca să spună cu 
un tact remarcabil: 

— În sănătatea Preşedintelui, zise el ridicând paharul. 

— În sănătatea Preşedintelui! Repetară cu toţii, golindu-şi 
paharele în acelaşi timp. 

— În sănătatea Preşedintelui, repetă un consumator izolat 
la o masă şi care, de câteva minute, părea să manifeste un 
viu interes faţă de replicile schimbate în jurul său. Domnul 
Miclescu fu sensibil la amabilitatea necunoscutului şi drept 
mulţumire schiţă la adresa acestuia un gest de urare. 
Considerând destul de spartă gheaţa dintre ei prin acest 
gest politicos, băutorul singuratic crezu că poate împărtăşi 
onorabilei asistenţe impresiile sale: 

— Bine răspuns, pe legea mea! Da, desigur, pescuitul este 
plăcerea oamenilor cinstiţi. 

— Avem oare plăcerea să vorbim cu un confrate? Întrebă 
domnul Miclescu, apropiindu-se de necunoscut. 

— Oh, răspunse modest acesta; cel mult un amator 
împătimit de frumuseţea îndeletnicirii de pescar, dar care 


nu are îndrăzneala să încerce să-i imite pe cei pricepuţi. 

— Atâta pagubă, domnule,.? 

— Jaeger. 

— Atâta pagubă, domnule Jaeger, căci trebuie să înţeleg că 
nu vom avea niciodată onoarea de a vă număra printre 
membrii Ligii Dunărene. 

— Cine ştie? Răspunse domnul Jaeger. O să mă decid 
poate şi eu într-o zi să mă apuc de treabă... de undiţă, 
vreau să spun, şi în ziua aceea o să fiu desigur de-ai 
dumneavoastră, dacă reuşesc să răspund condiţiilor cerute 
pentru a fi admis. 

— Nu vă îndoiţi, afirmă domnul Miclescu, aţâţat de 
speranţa recrutării unui nou aderent. Aceste condiţii, în 
număr de patru, sunt foarte simple. Prima este de a plăti 
anual o cotizaţie. Este şi principala. 

— Desigur, aprobă domnul Jaeger, râzând. 

— A doua este să iubeşti pescuitul. Cea de a treia este să 
fii un tovarăş plăcut şi mi se pare că cea de a treia condiţie 
este de pe acum îndeplinită. 

— Sunteţi prea amabil! Îi mulţumi domnul Jaeger. 

— Cât despre a patra condiţie, ea constă în înscrierea 
numelui şi adresei pe listele Societăţii. Având de acum 
numele, când voi avea şi adresa... 

— Viena, Leipzigerstrasse, 43. 

— Veţi fi un membru ferm al Ligii pentru suma de douăzeci 
de coroane pe an. 

Cei doi interlocutori începură să râdă din toată inima. 

— Nu sunt alte formalităţi? Întrebă domnul Jaeger. 

— Nu sunt altele. 

— Nu trebuie nici un act de identitate? 

— Vai, domnule Jaeger, obiectă domnul Miclescu, pentru a 
pescui cu undiţa... 

— Adevărat, recunoscu domnul Jaeger. De altfel, asta nu 
are nici o importanţă. Toată lumea trebuie să se cunoască în 
sânul Ligii Dunărene. 


— Ba din contră, rectifică domnul Miclescu. Gândiţi-vă 
puţin! Unii dintre tovarăşii noştri locuiesc aici, la 
Sigmaringen, alţii pe malurile Mării Negre. Asta nu 
uşurează relaţiile de bună vecinătate. 

— Într-adevăr! 

— Astfel, de exemplu, uimitorul laureat al ultimului 
concurs... 

— Ilia Bruş? 

— Chiar el. Ei bine, nimeni nu-l cunoaşte... 

— Nu se poate! 

— Aşa-i, afirmă domnul Miclescu. Dar nu-s decât 15 zile, e 
adevărat, de când face parte din Ligă. Pentru toată lumea, 
Ilia Bruş a fost o surpriză, ce spun, o revelaţie! 

— E ceea ce se cheamă la curse un outsider3... 

— Întocmai! 

— Din ce ţară e outsiderul? 

— Din Ungaria. 

— De unde? 

— Din Szelka. 

— Unde-i Szelka? 

— Târgul, sau dacă vreţi orăşelul acesta e situat pe malul 
drept al râului Ipoly, râu care se varsă în Dunăre la câteva 
leghe mai sus de Budapesta. 

— Cu el veţi colabora, prin urmare, domnule Miclescu, 
spuse domnul Jaeger, râzând. 

— Nu înainte de două sau trei luni. În toate cazurile, 
răspunse pe acelaşi ton Preşedintele Ligii Dunărene. Atâta 
îi trebuie pentru călătorie... 

— Numai s-o facă! Insinua sârbul glumeţ, amestecându-se, 
simplu, în discuţie. 

Alţi pescari se apropiară, formând un mic grup în jurul lui 
Jaeger şi a lui Miclescu. 

— Ce înţelegi prin asta? Întrebă domnul Miclescu. Ai o 
imaginaţie strălucită, Mihail Mihailovici. 

— O simplă glumă, dragul meu Preşedinte, răspunse cel ce 
întrerupsese discuţia. Totuşi dacă, după părerea 


Dumneavoastră, Ilia Bruş nu poate fi răufăcător, nici 
poliţist, de ce n-ar voi să-şi bată joc de noi şi de ce n-ar fi 
altceva decât un farsor? 

Miclescu primi afirmaţia la modul grav. 

— Eşti răuvoitor, Mihail Mihailovici, răspunse el. Asta o să- 
ţi joace feste, într-o zi sau alta. Ilia Bruş mi s-a părut un om 
cumsecade şi serios. De altfel, este membru al Ligii 
Dunărene. Asta-i tot! 

— Bravo! Strigau toţi de peste tot. Mihail Mihailovici, fără 
să pară prea mofluz de lecţia primită, profită cu multă 
prezenţă de spirit de această nouă ocazie pentru a închina 
paharul. 

— În acest caz, spuse el ridicându-şi halba, închin în 
sănătatea lui Ilia Bruş. 

— În sănătatea lui Ilia Bruş, răspunseră în cor cu toţii, 
printre care se număra şi domnul Jaeger care-şi goli 
conştiincios paharul până la ultima picătură. 

Gluma lui Mihail Mihailovici nu era totuşi chiar aşa de 
lipsită de bun simţ ca cele precedente. 

După ce şi-a anunţat plecarea cu mult zgomot, Ilia Bruş nu 
mai reapăruse. Nimeni nu mai auzise vorbindu-se de el. Nu 
era oare bizar faptul că stătea deoparte; şi oare nu se putea 
crede despre el că voise doar să se impună în faţa credulilor 
săi colegi? Dar pentru a fi convinşi de atitudinea lui, ei nu 
mai aveau mult de aşteptat: peste treizeci şi şase de ore 
aveau să ştie cu cine au de-a face. 

Cei interesaţi de acest proiect nu aveau decât să se ducă 
cu câteva leghe mai sus de Sigmaringen. Aveau să-l 
întâlnească cu siguranţă pe Ilia Bruş dacă acesta era omul 
serios despre care Preşedintele Miclescu vorbise cu atâta 
încredere. O dificultate putea însă să mai apară. Era oare 
determinat cu precizie locul unde izvora Dunărea? Oare 
hărţile indicau locul cu precizie? Nu exista oare vreo 
incertitudine asupra acestui loc şi oare cei ce-ar fi încercat 
să-l găsească pe Ilia Bruş într-un loc, nu ar fi descoperit că 
el se afla într-altul? 


Este neîndoios faptul că Dunărea sau Istrul, cum îl 
numeau anticii, izvorăşte în marele ducat al Badenului. 
Geografii afirmă chiar că izvorăşte la şase grade zece 
minute longitudine estică şi patruzeci şi şapte şi opt minute 
latitudine nordică. Dar admițând că această determinare 
este corectă, ea nu este socotită decât până la minutul de 
arc şi nu până la secundă - ceea ce poate da loc la o variaţie 
destul de importantă; ori, era vorba ca pescarul să-şi 
arunce undiţa chiar în locul unde prima picătură din apa 
Dunării începe să curgă spre Marea Neagră. După o 
legendă care a avut mult timp valoarea unei date 
geografice, Dunărea ar izvor! în mijlocul unei grădini şi 
anume cea a familiei Furstenberg. Ea ar avea drept leagăn 
un bazin de marmură de unde mulţi turişti vin să-şi umple 
paharul. Oare lumea trebuia să-l aştepte pe Ilia Bruş, în 
dimineaţa zilei de 10 august, pe marginea acestui bazin 
rotund? 

Nu, acesta nu este adevăratul, autenticul izvor al marelui 
fluviu. Se ştie precis acum că el e format din unirea celor 
două râuri, numite Breg şi Brigsah, care curg de la o 
altitudine de opt sute şaptezeci şi cinci de metri prin 
pădurea Neagră. Apele lor se amestecă în dreptul localităţii 
Donauchingen, câteva leghe mai sus de Sigmaringen, 
contopindu-se sub numele de Dunărea. 

Dacă unul din aceste râuri merită mai mult decât celălalt 
să fie considerat ca fiind însuşi fluviul, acesta ar trebui să fie 
râul Breg, căci acesta îl întrece pe celălalt prin lungime şi 
izvorăşte în Brisgau. 

Fără îndoială însă, curioşii cei mai pricepuţi îşi spuseseră 
că punctul de plecare al lui Bruş - dacă acesta pleca, totuşi 
- ar trebui să fie Donauschingen: acolo se duse cea mai 
mare parte dintre ei, mai toţi membri ai Ligii Dunărene, 
avându-l în frunte pe Miclescu. 

Dis-de-dimineaţă, în ziua de 10 august, ei stăteau la pândă 
pe malul râului Breg, la confluenţa celor două râuri. Dar 


orele se scurgeau, fără ca prezenţa omului zilei să le fie 
semnalată. 

— Nu va veni, spunea unul. 

— Nu-i decât o înşelătorie, spunea altul. 

— Şi noi părem nişte proşti, adăugă Mihail Mihailovici, 
care nu era prea modest când câştiga. 

Singur Preşedintele Miclescu continua să-i ia apărarea lui 
Ilia Bruş: 

— Nu, afirma el, nu voi admite niciodată că un membru al 
Ligii Dunărene ar putea să se gândească să-şi înşele colegii! 
Ilia Bruş o fi fost reţinut. Să avem răbdare. Îndată o să-l 
vedem sosind. 

Domnul Miclescu avea dreptate când se arăta atât de 
încrezător. Puţin înainte de ora nouă, un strigăt izbucni din 
grupul care stătea la confluenţa dintre Breg şi Brigsah: 

— Ilată-l. lată-l. 

La două sute de paşi, la o cotitură, apăru o barcă cu vâsle; 
plutea de-a lungul țărmului, în afara curentului. Singur, în 
picioare, în partea dinapoi a bărcii, un om vâslea. 

Acest om era cel ce figurase cu câteva zile înainte la 
concursul Ligii Dunărene, câştigătorul celor două premii 
întâi, maghiarul Ilia Bruş. 

Când barca ajunse la confluență, ea se opri şi o cange o 
fixă de țărm. Ilia Bruş debarcă şi toţi curioşii se adunară în 
jurul său. Fără îndoială, el nu se aştepta să găsească o 
asistenţă atât de numeroasă, de aceea păru puţin stânjenit. 

Preşedintele Miclescu îi ieşi în întâmpinare, întinzându-i 
mâna, pe care Ilia Bruş o luă cu respect, după ce-şi scoase 
şapca de lutru. 

— Ilia Bruş, spuse domnul Miclescu, cu o demnitate într- 
adevăr prezidenţială, mă bucur să-l revăd pe marele 
laureat al ultimului nostru concurs. 

Marele laureat se înclină, pentru a mulţumi. Preşedintele 
reluă: 

— În urma faptului că ne-am întâlnit la izvoarele fluviului 
nostru internaţional, tragem concluzia că puneţi în aplicare 


planul de a-l cobori pescuind cu undiţa, până la gurile sale. 

— În adevăr, domnule Preşedinte, răspunse Ilia Bruş. 

— Şi chiar azi începeţi coborârea? 

— Chiar azi, domnule Preşedinte. 

— Şi cum socotiți să efectuaţi parcursul? 

— Lăsându-mă în voia curenților. 

— În barca asta? 

— În barca asta. 

— Fără să faceţi escală? 

— Ba da, noaptea. 

— Nu ignoraţi că e vorba de trei mii de kilometri? 

— Câte zece leghe pe zi, voi face cam două luni. 

— În cazul acesta, drum bun, Ilia Bruş. 

— Vă mulţumesc, domnule preşedinte! 

Ilia Bruş mai salută odată şi se urcă în ambarcaţiunea sa, 
în timp ce curioşii se împingeau ca să-l vadă plecând. 

Îşi luă undiţa, îi puse momeala şi o aşeză pe una dintre 
bănci; readuse cangea în barcă, pe care o împinse puternic 
cu o prăjină, apoi aşezându-se în spate, aruncă undiţa în 
apă. Peste o clipă o scoase: o mreană se zbătea în cârlig. 
Asta păru ca o fericită prevestire, iar toată asistenţa îl 
aclamă, prin frenetice urale, pe laureatul Ligii Dunărene. 

III. 

Pasagerul lui Ilia Bruş. 

Ilia Bruş îşi începuse coborârea pe marele fluviu ce avea 
să-l poarte printr-un ducat, Baden, prin două regate, 
Wurtenberg şi Bavaria, prin două imperii, Austro-Ungaria şi 
Turcia şi prin trei principate, Hohenzollern, Serbia şi 
România. Originalul pescar nu avea să se teamă de 
oboseală în timpul acestui lung parcurs de mai bine de 
şapte sute de leghe. Curenţii de pe Dunăre o să-l transporte 
până la vărsare cam cu o leghe pe oră, deci, în medie, cam 
cu vreo cincizeci de kilometri pe zi. Peste vreo două luni va 
fi la capătul călătoriei dacă nici un incident nu-i va zădărnici 
drumul. Dar de ce să i-l zădărnicească? 


Barca lui Ilia Bruş măsura vreo douăsprezece picioare. 
Era un fel de şalandă cu fundul plat, lată de patru picioare 
la mijloc. În partea din faţă avea un ruf sau, dacă vreţi, un 
coviltir, sub care se puteau adăposti doi oameni. În 
interiorul rufului, două cufere laterale, aşezate faţă-n faţă, 
conţineau garderoba strictă a proprietarului şi puteau, 
când erau închise, să se transforme în paturi. 

În spate, alt cufăr părea să fie o bancă şi servea la 
păstrarea vaselor de bucătărie. Este inutil să mai adăugăm 
că şalanda era prevăzută cu toate uneltele care constituie 
materialul adevăratului pescar. Ilia Bruş nu s-ar fi putut 
lipsi de acest material, deoarece, după cum îşi anunţase 
programul în faţa colegilor în ziua concursului, el trebuia să 
trăiască pe tot timpul călătoriei numai din produsele 
pescuitului, fie că-l consuma în natură, fie că l-ar schimba 
pe bani peşin, ceea ce i-ar permite nişte mese mai variate, 
care însă nu i-ar schimba cu nimic programul. În acest scop, 
s-ar duce seara, să vândă peştele prins în cursul zilei şi 
desigur ar găsi amatori pe ambele maluri ale apei, mai ales 
după vâlva făcută de numele pescarului. 

Astfel se scurse prima zi. 

Un observator, care nu l-ar fi slăbit pe Ilia Bruş din ochi, ar 
fi fost de-a dreptul uimit de lipsa de entuziasm pe care 
laureatul Ligii Dunărene îl avea faţă de pescuit, deşi acesta 
părea a fi singura rațiune a faptei sale neobişnuite. Când se 
credea la adăpost de privirile curioşilor, se grăbea să lase 
undiţa pentru a lua vâslele şi vâslea cu toată puterea ca şi 
cum ar fi vrut să iuţească mersul bărcii. Din contră, atunci 
când apăreau câţiva curioşi pe vreunul din maluri, sau când 
întâlnea vreun barcagiu, îşi lua repede arma profesională şi 
datorită îndemânării sale nu întârzia să scoată din apă 
vreun peşte frumos, ceea ce-l făcea să primească aplauzele 
spectatorilor; dar, dacă aceştia erau ascunşi pentru 
moment de maluri sau dacă barcagiul dispărea după o 
cotitură, el îşi relua vâsla şi împingea barca sporindu-i 
viteza care se adăuga celei date de apă. 


Oare Ilia Bruş avea vreun motiv să-şi scurteze călătoria pe 
care nimeni nu-l obligase s-o facă? Orice s-ar fi întâmplat, el 
înainta destul de repede. Dus de un curent mai rapid la 
izvoare decât cel pe care-l va întâlni mai spre vărsare, 
vâslind de câte ori găsea câte o ocazie favorabilă, el înainta 
cu opt kilometri pe oră, dacă nu chiar cu mai mult. 

După ce trecu prin faţa câtorva localităţi fără importanţă, 
el lăsă în urmă Tuttlingen, un orăşel mai mare, fără să se 
oprească, deşi câţiva dintre admiratori îi făcuseră semne de 
pe mal. 

Făcând gesturi cu mâna, Ilia Bruş refuză să-şi întrerupă 
înaintarea. 

Pe la patru după amiază, el ajungea în dreptul orăşelului 
Fridingen, la patruzeci şi opt de kilometri de punctul de 
plecare. Bucuros ar fi sărit peste el ca şi peste celelalte, 
dacă entuziasmul publicului nu l-ar fi împiedicat. De cum 
apăru mai multe bărci, din care se ridicau nenumărate 
urale, se desprinseră de țărm şi-l înconjurară pe gloriosul 
laureat. 

Acesta se lăsă înconjurat de ei cu plăcere, de altfel nu 
trebuia el să găsească cumpărători pentru peştele prins în 
cursul pescuitului? Mrene, plătici, babuşte, ghidrini se 
zbăteau încă, în plasă, fără să mai numim puzderia de 
barbuni. Era evident că el nu putea consuma totul singur. 
De altfel, nici nu era vorba de asta. Amatori erau destui. De 
îndată ce barca se opri, vreo cincizeci de Badenezi se 
înghesuiră în jurul său, strigându-l şi dându-i onorurile 
cuvenite unui laureat al Ligii Dunărene. 

— Ei, pe aici, Bruş! 

— Un pahar de bere bună, Bruş? 

— Îţi cumpărăm peştele, Bruş! 

— Douăzeci de coroane ăsta! 

— Un florin, ăstălalt! 

Laureatul nu mai ştia cui să răspundă şi pescuitul îi aduse 
repede câteva monede sunătoare. Cu ceea ce câştigase la 
concurs, o să sfârşească prin a avea o sumă frumuşică, dacă 


entuziasmul se va răspândi aşa de la izvoare şi până la 
vărsare. Şi de ce s-ar sfârşi? De ce ar înceta oamenii să se 
certe pentru peştele lui Ilia Bruş? Nu era oare o cinste să ai 
un peşte prins cu mâinile lui? Sigur că nici n-o să trebuiască 
să se ducă pe la domiciliul oamenilor ca să-şi plaseze marfa, 
pentru că ei se ceartă pe loc pentru ea. Vânzarea asta era 
într-adevăr o idee genială. 

În afară de faptul că îşi vânduse uşor peştii, în seara aceea 
mai primise şi o mulţime de invitaţii. Părând puţin dornic 
să-şi părăsească barca, Ilia Bruş le respinse pe toate, tot 
aşa cum refuză energic şi paharele de vin bun şi halbele de 
bere cu care era îmbiat din toate părţile. Admiratorii săi 
fură siliţi să renunţe şi să se despartă de eroul lor, după ce 
fixară cu el întâlnirea pentru a doua zi dimineaţa în 
momentul plecării. 

Dar a doua zi ei nu mai găsiră barca. Ilia Bruş plecase 
înainte de ivirea zorilor şi, profitând de singurătatea acestui 
ceas matinal, vâslea cu avânt, menţinându-se pe mijlocul 
fluviului, la egală distanţă de malurile abrupte. Ajutat de 
curentul rapid al apei, el trecu pe la cinci dimineaţa de 
Sigmaringen, la câţiva metri de Hanul Pescarilor. Fără 
îndoială, puţin mai târziu, vreun membru al Ligii Dunărene 
avea să vină în balconul hanului pentru a pândi sosirea 
celebrului său coleg. Dar o să-l pândească în zadar! Dacă va 
continua să meargă în ritmul ăsta, pescarul va fi atunci 
departe. 

La câţiva kilometri de Sigmaringen, Ilia Bruş lăsă în urmă 
primul afluent al Dunării, râul Louchat, care se varsă 
dinspre malul stâng. 

Profitând de depărtarea relativă care separă localităţile în 
această parte a drumului, Ilia Bruş iuți mersul 
ambarcaţiunii sale în tot cursul acestei zile, nepescuind 
decât minimum indispensabil. Neprinzând decât atât peşte 
cât îi era necesar hranei lui, se opri seara, în mijlocul 
câmpiei, puţin mai sus de orăşelul Mundelkingen, ai cărui 
locuitori nu-l credeau aşa de aproape. 


Celei de-a doua zi de navigaţie îi urmă cea de-a treia, care 
fu aproape identică. Ilia Bruş trecu repede prin faţa 
orăşelului Mundelkingen înainte de răsăritul soarelui şi era 
încă devreme când depăşi şi târgul Ehingen. La ora patru, 
el traversă râul Iller, important afluent de pe dreapta şi nu 
sunase încă ora cinci când el îşi legă barca de o verigă fixă 
de fier pe cheiul din Ullm, primul oraş al regatului 
Wurtenberg, după Stuttgart, capitala. 

Sosirea celebrului laureat nu fusese semnalată. Nu era 
aşteptat decât a doua zi spre seară. De aceea nu avu loc 
nici un fel de înghesuială. Foarte încântat de acest 
incognito, Ilia Bruş hotări să-şi folosească sfârşitul zilei 
pentru o vizită sumară a oraşului. 

Cu toate acestea, a spune că cheiurile erau pustii nu ar fi 
prea exact. Era cel puţin o persoană care se plimba, ba 
chiar totul te făcea să crezi că cel ce se plimba îl aştepta pe 
Ilia Bruş, fiindcă, de cum apăruse barca, el o urmărise 
mergând de-a lungul țărmului. 

După toate probabilitățile, laureatul Ligii Dunărene nu 
putea nici aici să evite ovaţiile obişnuite. Totuşi, de când 
barca acostase la mal, singuraticul care se plimba nu se 
apropiase. Stătea la oarecare distanţă, părând că observă, 
deşi părea preocupat de a nu fi observat nici el. Era un 
bărbat de statură mijlocie, uscăţiv, cu ochii vii, deşi depăşise 
cu siguranţă vârsta de patruzeci de ani, cu trupul strâns 
într-o haină după moda maghiară. Ţinea în mână o valiză de 
piele. 

Fără a-i da nici o atenţie, Ilia Bruş îşi legă solid barca, 
închise uşa cabinei, verifică dacă capacele cuferelor erau 
bine încuiate, apoi sări jos şi o luă pe prima stradă care 
urca spre oraş. Bărbatul singuratic păşi repede pe urmele 
lui, după ce aruncă în barcă valiza de piele pe care o ţinuse 
în mână. 

Traversat de Dunăre, oraşul, Ullm este wurtemburghez pe 
malul stâng şi bavarez pe malul drept, ambele maluri sunt 
însă cu totul germane. 


Ilia Bruş mergea de-a lungul vechii străzi mărginite de 
modeste prăvălii cu tejghele, prăvălii în care nu intra 
nimeni şi unde afacerile se încheiau prin vitrina de sticlă. 
Când suflă vântul, ce mai zgomot de fiare vechi fac acele 
braţe lungi pe care se leagănă firmele decupate în formă de 
cerbi, de urşi, de cruci, de coroane! 

După ce ajunse în vechea incintă, Ilia Bruş parcurse 
cartierul în care măcelari, negustori de maţe şi tăbăcari îşi 
au uscătoriile, apoi mergând alene şi la întâmplare, ajunse 
în faţa catedralei, una dintre cele mai remarcabile din 
Germania. Turla sa avea ambiția să se înalțe mai sus decât 
cea de la Strasburg. Această ambiţie i-a fost însă 
dezamăgită, ca atâtea altele mai omeneşti; vârful săgeţii de 
pe turla wurtemburgheză se opreşte doar la înălţimea de 
trei sute treizeci şi şapte de picioare. 

Nefăcând parte din familia căţărătorilor, Ilia Bruş nu avu 
ideea să se urce în turlă, de unde privirea sa ar fi îmbrăţişat 
tot oraşul precum şi câmpiile din jur. Dacă ar fi făcut-o, ar fi 
fost cu siguranţă urmat de acel necunoscut care nu-l 
părăsea deloc, fără ca el să-şi dea seama de această stranie 
urmărire. El fu însoţit şi atunci când, intrând în catedrală, 
admiră tabernacolul pe care un călător francez, domnul 
Duruy, îl comparase cu un bastion cu mici logii şi metereze; 
mai admiră şi stranele din naos pe care un artist din secolul 
al XV-lea le-a populat cu personaje celebre ale epocii. Unul 
în urma celuilalt, cei doi trecură prin faţa Primăriei, edificiu 
venerabil din secolul al XII-lea, apoi coborâră spre fluviu. 
Pentru a ajunge pe chei, Ilia Bruş făcu o haltă de câteva 
minute, pentru a privi câţiva oameni cocoţaţi pe nişte 
picioroange, lucru foarte gustat la Ullm, deşi asta nu le este 
impus locuitorilor, aşa cum mai este încă impus în vechea 
cetate universitară de la Tubingen, de solul umed şi 
desfundat, impropriu mersului unor simpli pietoni! Pentru a 
se bucura cât mai mult de acest spectacol, ai căror actori 
erau un grup de tineri şi tinere, de băieţi şi fete, toţi veseli, 
Ilia Bruş luase loc într-o cafenea. Necunoscutul se aşeză şi 


el la o masă vecină şi amândoi comandară câte o halbă din 
faimoasa bere locală. 

Peste zece minute amândoi porneau iar la drum, de data 
asta într-o ordine inversă decât cea de la venire. 
Necunoscutul mergea acum primul, cu un pas rapid, iar 
când Ilia Bruş, care-l urma fără să bănuiască nimic, ajunse 
la barcă, îl găsi instalat în ea şi părând că aşteaptă demult. 

Era încă ziuă. Ilia Bruş îl zări de departe pe intrus aşezat 
comod pe lada din spate, având la picioare o valiză de piele 
galbenă. Foarte surprins, el grăbi pasul. 

— Iertaţi-mă, domnule, spuse el sărind în barcă, greşiţi 
cred. 

— Deloc, răspunse necunoscutul. Chiar cu dumneata 
vreau să vorbesc. 

— Cu mine? 

— Cu dumneata, domnule Bruş. 

— Cu ce scop? 

— Ca să-ţi propun o afacere. 

— O afacere! Repetă pescarul foarte uimit. 

— Şi încă o afacere excelentă, afirmă necunoscutul, care-şi 
invită interlocutorul să ia loc. 

Era, desigur, o invitaţie oarecum incorectă, căci nu se 
obişnuieşte să oferi un scaun celui care te primeşte la el. 
Dar acest personaj vorbea cu atâta hotărâre şi cu atâta 
liniştită siguranţă, încât Ilia Bruş fu impresionat. Se supuse, 
fără o vorbă. 

— Ca toată lumea, reluă necunoscutul, îţi cunosc planul şi 
în consecinţă ştiu că vrei să cobori Dunărea trăind doar din 
produsul pescuitului. Eu însumi sunt un amator pasionat de 
arta pescuitului şi doresc foarte mult să mă interesez de 
ceea ce faci. 

— În ce fel? 

— O să-ţi spun. Dar mai înainte dă-mi voie să-ţi pun; o 
întrebare. La cât crezi că se ridică valoarea peştelui pe 
care-l vei prinde în cursul călătoriei? 

— Ce-o să-mi aducă pescuitul. 


— Da. Înţeleg partea pe care ai de gând s-o vinzi; nu 
vorbim de peştele pe care-l vei consuma dumneata, 
personal. 

— Poate o sută de florini. 

— Îţi ofer cinci sute. 

— Cinci sute de florini! Repetă Ilia Bruş, uluit. 

— Da, cinci sute de florini, bani peşin. Şi plătiţi dinainte. 

Ilia Bruş privi pe cel ce-i făcea această bizară propunere şi 
probabil că privirea îi era destul de elocventă, căci acesta 
răspunse gândului pe care pescarul nu-l exprimă: 

— Fii liniştit, domnule Bruş. Am capul întreg. 

— Atunci care ţi-e scopul? Întrebă laureatul puţin convins. 

— 'Ţi-am mai spus-o, explică necunoscutul. Mă interesează 
curajul dumitale; vreau să te văd la treabă. Şi apoi mai este 
şi emoția jucătorului. După ce am mizat pe norocul 
dumitale, cinci sute de florini, m-ar distra să văd cum îmi 
revin banii, fracţionat, în fiecare seară, pe măsură ce vinzi 
peştele. 

— În fiecare seară? Insistă Ilia Bruş. Ai deci intenţia să te 
îmbarci cu mine? 

— Desigur, spuse necunoscutul. Bineînţeles că transportul 
meu ar fi cuprins separat în convenţia noastră şi că l-aş 
plăti cu o sumă egală, de cinci sute florini, ceea ce ar face în 
total o mie de florini, tot bani peşin şi plătiţi dinainte. 

— O mie de florini! Repetă Ilia Bruş din ce în ce mai uimit. 
Fără îndoială că propunerea era ispititoare. Dar 
presupunem că pescarul ţinea la singurătate, căci el 
răspunse scurt: 

— Regret, domnule, refuz. 

În faţa unui răspuns atât de categoric, formulat pe un ton 
atât de hotărât, nu puteai decât să te înclini. Dar nu asta 
era şi părerea pasionatului pescar, care nu păru deloc 
impresionat de claritatea refuzului. 

— Îmi dai voie, domnule Bruş, să te întreb de ce? Spuse el 
liniştit. 


— N-am nici un motiv de dat. Refuz şi asta-i tot. E dreptul 
meu, cred, răspunse Bruş cu un început de enervare. 

— E dreptul dumitale, desigur, recunoscu fără să se 
tulbure interlocutorul. Dar nu mi-l depăşesc nici eu pe-al 
meu dacă te rog să binevoieşti a-mi face cunoscute motivele 
acestei hotărâri. Propunerea mea nu a fost deloc 
răuvoitoare, din contră, şi e natural ca să fiu tratat cu 
amabilitate. 

Aceste cuvinte fuseseră spuse într-un mod ce nu avea 
nimic ameninţător, dar totul era atât de ferm, atât de 
autoritar chiar, încât Ilia Bruş fu uluit. Dacă ţinea la 
singurătate, ţinea încă şi mai mult să evite orice discuţie 
nepotrivită, de aceea făcu imediat o observaţie: 

— Aveţi dreptate, domnule, spuse el. Dar vă voi spune mai 
întâi că aş avea remuşcări să vă las să faceţi o afacere 
dezavantajoasă. 

— Asta-i treaba mea. 

— Ba-i şi a mea, căci intenţia mea este să nu pescuiesc mai 
mult de o oră pezi. 

— Şi... restul timpului? 

— Vâslesc pentru a grăbi mersul bărcii. 

— Eşti grăbit, deci? 

Ilia Bruş îşi muşcă buza. 

— Grăbit sau nu, răspunse el mai sec, asta este. Trebuie să 
înţelegeţi că în aceste condiţii a accepta cei cinci sute de 
florini este un adevărat furt. 

— Nu mai este atunci când sunt prevenit, obiectă 
necunoscutul, fără a renunţa la calmul său imperturbabil. 

— Totuşi, replică Ilia Bruş, numai dacă m-aş constrânge să 
pescuiesc în fiecare zi măcar o oră; ori nu mi-aş impune 
niciodată o astfel de obligaţie. Înţeleg să procedez cum îmi 
place. Vreau să fiu liber! 

— Vei fi, declară necunoscutul. Vei pescui când vei vrea, şi 
numai dacă vei vrea. Asta o să mărească farmecul jocului. 
De altfel te ştiu destul de îndemânatic pentru ca două sau 
trei fericite aruncări de undiţă să-mi asigure un beneficiu. 


Continui să-ţi ofer cinci sute de florini după învoială, adică o 
mie de florini cu transportul meu. 

— Şi eu continui să refuz. 

— Atunci, repet întrebarea: de ce? 

Era ceva deplasat în atâta insistenţă. Ilia Bruş, foarte calm 
din fire, începea totuşi să-şi piardă răbdarea. 

— De ce? Răspunse el repede. Am spus-o, cred. Voi 
adăuga, pentru că mi-o ceri, că nu vreau pe nimeni la bord. 
Cred că nu e interzis să preferi singurătatea. 

— Desigur, recunoscu interlocutorul fără a părea câtuşi de 
puţin să binevoiască a părăsi banca pe care părea că s-a 
instalat definitiv. Dar cu mine vei fi singur. Nu mă voi mişca 
de la locul meu, şi chiar nu voi spune nici o vorbă, dacă-mi 
pui această condiţie. 

— Şi noaptea? Răspunse Ilia Bruş, pe care începea să-l 
cuprindă mânia. Crezi că două persoane s-ar simţi bine în 
cabină? 

— E destul de mare pentru a-i primi pe amândoi, răspunse 
necunoscutul. De altfel, o mie de florini poate compensa 
puţinul deranj. 

— Nu ştiu dacă poate, ripostă Ilia Bruş din ce în ce mai 
iritat, dar eu nu vreau. Nu, de o sută de ori nu, de o mie de 
ori nu. Cred că-i limpede. 

— Foarte limpede, aprobă necunoscutul. 

— Atunci? Întrebă Ilia Bruş arătându-i ţărmul cu mâna. 
Dar interlocutorul său păru a nu înţelege acest gest atât de 
clar. 

Îşi scosese din buzunar o pipă pe care o umplu cu grijă. 
Atâta îndrăzneală îl scoase din sărite pe Ilia Bruş. 

— Va trebui să te arunc jos! Strigă el, ieşit din fire. 

Necunoscutul îşi terminase de umplut pipa. 

— Vei greşi, spuse el, fără ca vocea să-i trădeze cea mai 
mică teamă. Şi asta, pentru trei motive. Primul este că o 
bătaie n-ar putea decât să provoace intervenţia poliţiei, 
ceea ce ne-ar obliga pe amândoi să mergem la comisar ca 
să-i spunem numele şi prenumele şi să răspundem la un 


interogatoriu interminabil. Mărturisesc că asta nu m-ar 
distra deloc; pe de altă parte, întâmplarea asta ţi-ar putea 
lungi călătoria, ceea ce nu pari să doreşti. 

Oare încăpăţânatul pescar amator conta atâta pe acest 
argument? Dacă asta spera, putea fi mulţumit. Subit 
îmblânzit, Ilia Bruş părea dispus să asculte pledoaria până 
la capăt. Foarte ocupat cu umplerea pipei, oratorul 
vorbăreţ nu observă rezultatul produs de vorbele sale. 

Avea să-şi reia liniştit argumentaţia, când, o a treia 
persoană, pe care nici Ilia Bruş, absorbit de discuţie, nu o 
observase apropiindu-se, sări în barcă. Acest nou venit 
purta uniforma jandarmilor germani. 

— Domnul Ilia Bruş? Întrebă acest reprezentant al ordinei 
publice. 

— Eu, răspunse interpelatul. 

— Actele dumneavoastră, vă rog. 

Întrebarea căzu ca o piatră în mijlocul unei ape liniştite. 
Ilia Bruş era, vizibil, consternat. 

— Actele? Bâigui el. N-am acte... doar nişte plicuri de 
scrisori... şi chitanţe de plata chiriei pentru casa în care 
locuiesc în Szalka. Astea-s de-ajuns? 

— Astea nu-s acte, răspunse jandarmul cu o mutră 
dezgustată. Un act de botez, un permis de liberă trecere, o 
carte de muncă, un paşaport. Ai ceva în genul ăsta?! 

— Absolut nimic! Spuse Ilia Bruş cu mâhnire. 

— E neplăcut pentru dumneata, murmură jandarmul, care 
părea sincer supărat de a fi obligat să acţioneze cu asprime. 
— Pentru mine! Protestă pescarul. Dar sunt un om cinstit, 

vă rog s-o credeţi. 

— Sunt convins, declară jandarmul. 

— Şi n-am de ce să mă tem de nimeni. De altfel, sunt 
binecunoscut. Eu sunt ultimul laureat al concursului de 
pescuit al Ligii Dunărene de la Sigmaringen, despre care 
toată presa a vorbit, şi chiar aici am sigur oameni care pot 
să răspundă pentru mine! 


— O să-i căutăm, fii sigur, îl asigură jandarmul. Până atunci 
sunt obligat să te rog să mă urmezi până la comisar, care o 
să-ţi controleze identitatea. 

— La comisar! Exclamă Ilia Bruş. De ce sunt acuzat? 

— De nimic! Explică jandarmul. Numai că am un ordin! 
Ordinul este să supraveghez fluviul şi să-i duc la comisar pe 
toţi cei pe care-i voi găsi fără acte în regulă. Eşti pe fluviu? 
Da! Ai acte? Nu! Deci, te iau! Restul nu mă priveşte! 

— Dar e o josnicie, protestă Ilia Bruş, care părea disperat. 

— Asta este! Declară jandarmul cu sânge rece. 

Pasagerul care spera să plece cu Ilia Bruş şi a cărei 
pledoarie fusese curmată atât de brusc, era atât de atent la 
discuţie, încât lăsase să i se stingă pipa. Judecă momentul 
sosit pentru a interveni. 

— Dacă aş răspunde eu de domnul Ilia Bruş? Spuse el, 
asta v-ar ajunge? 

— Depinde, spuse jandarmul. Cine sunteţi 
dumneavoastră? 

— lată-mi paşaportul, răspunse pescarul amator, 
întinzându-i o foaie despăturită. 

Jandarmul o parcurse cu ochii şi de îndată i se schimbă 
înfăţişarea: 

— Asta-i altceva, spuse el. 

Reîmpături cu grijă paşaportul pe care-l dădu înapoi 
proprietarului. 

— La revedere, domnilor, spuse el, adresându-i un salut 
plin de respect tovarăşului lui Ilia Bruş. 

Tot atât de mirat de caracterul neaşteptat al acestui 
incident cât şi de modul cum fusese soluţionat, acesta îl 
urmări cu ochii pe poliţist bătând în retragere. 

În acest timp, salvatorul său, reluând firul peroraţiei chiar 
din punctul în care fusese întrerupt, continuă: 

— Al doilea motiv, domnule Brugş, este că, pentru raţiuni pe 
care le ignori poate, fluviul este supravegheat cu stricteţe, 
aşa cum ai avut dovada chiar acum. Această supraveghere 
va fi şi mai strictă când vei traversa Serbia şi provinciile 


bulgare ale Imperiului otoman, ţări foarte agitate şi care 
sunt chiar oficial în război de la întâi iulie. Cred că mai mult 
de un singur incident poate apărea în cursul călătoriei 
dumitale şi că nu vei fi supărat să ai - dacă va fi nevoie - 
ajutorul unui om cumsecade, care are norocul să dispună 
de oarecare influenţă. 

Oratorul era încredinţat că acest de-al doilea argument, a 
cărei valoare fusese demonstrată cu puţin înainte, avea să- 
şi arate roadele. Dar el nu spera un succes atât de complet. 

Total convins, Ilia Bruş nu aştepta decât să cedeze. Îi era 
doar greu să găsească un pretext plauzibil schimbării sale 
bruşte de atitudine. 

— Al treilea şi ultim motiv, continuă în acest timp 
candidatul la călătorie, este faptul că mă adresez dumitale 
din partea domnului Miclescu, preşedintele. Din moment ce 
ţi-ai plasat călătoria sub patronajul Ligii Dunărene este cel 
puţin normal ca ea s-o supravegheze, pentru a fi capabilă 
să-i garanteze, la nevoie, reuşita. Când domnul Miclescu mi- 
a făcut cunoscută intenţia de a participa la această 
călătorie, el mi-a dat şi un mandat aproape oficial. Îmi pare 
rău că n-am prevăzut neînţeleasa dumitale rezistenţă şi că 
am refuzat scrisorile de recomandare pe care se oferise să 
mi le dea pentru dumneata. 

Ilia Bruş oftă uşurat. Putea oare să existe vreun pretext 
mai bun ca să acorde deodată ceea ce refuzase cu atâta 
încăpățânare? 

— Trebuia să-mi spuneţi! În acest caz totul se schimbă, şi- 
aş fi răuvoitor dacă aş mai respinge propunerea 
dumneavoastră. 

— O accepţi deci? 

— O accept. 

— Foarte bine, spuse pescarul amator, văzându-şi în sfârşit 
împlinită voia sa şi scoțând din buzunar câteva bancnote. 
lată cei o mie de florini. 

— Vreţi chitanţă? Îl întrebă Ilia Bruş. 

— Dacă asta nu te supără... 


Pescarul scoase dintr-un cufăr cerneală, o pană şi un 
carnet, din care rupse o foaie, apoi, la ultimele licăriri ale 
zilei, începu să redacteze chitanţa pe care o citea, în acelaşi 
timp, cu voce tare: „Primit, după învoială, una mie florini 
drept plată pentru peştele pescuit pe toată durata călătoriei 
şi drept preţ pentru călătoria pe Dunăre de la Ullm la 
Marea Neagră, a domnului...” 

— A domnului? Repetă el cu pana ridicată şi pe un ton 
interogativ. 

Pasagerul lui Ilia Bruş îşi aprinse pipa: 

— Jaeger... strada Leipzig, 45, Viena, răspunse el trăgând 
adânc din pipă. 

IV. 

Sergiu Ladko. 

Printre diferitele regiuni ale pământului care, de la 
începutul istoriei, au fost îndeosebi încercate de războaie - 
admițând că niciuna dintre ele nu se poate lăuda de a fi 
beneficiat, de favoare în această privinţă - Sudul şi Sud- 
Estul Europei merită să fie citate în primul rând. Prin 
situaţia lor geografică, aceste regiuni sunt, într-adevăr, 
împreună cu partea din Asia cuprinsă între Marea Neagră 
şi Indus, arena pe care s-au lovit popoarele rivale care 
populau vechiul continent. Fenicieni, Greci, Romani, Perşi, 
Huni, Goţi, Slavi, Maghiari, Turci şi atâţia alţii şi-au disputat 
o parte sau în întregime aceste nefericite regiuni. 

Diferitele rase care s-au suprapus de-a lungul anilor între 
Mediterana şi Carpaţi au sfârşit prin a se linişti cât de cât, şi 
pacea - o! Pacea asta relativă a naţiunilor zis civilizate - şi-a 
întins imperiul spre Est. 

Răzmeriţele, prădăciunile, crimele în stare endemică, par 
să fie acum limitate doar la peninsula Balcanică, guvernată 
încă de Osmanlâi. 

Intraţi pentru prima dată în Europa în 1356, stăpâni ai 
Constantinopolului în 1453, Turcii s-au lovit de invadatorii 
precedenţi care, veniţi înaintea lor din Asia centrală şi 
convertiți de mult la creştinism, începeau să se amestece cu 


populaţiile indigene şi să se organizeze în naţiuni ordonate 
şi statornice. 

Rămânând dincolo de Carpaţi şi de Dunăre, Osmanlâii au 
fost incapabili să se menţină în aceste ţinuturi extreme şi 
ceea ce se numeşte Problema Orientului4 nu este decât 
povestea retragerii lor seculare. 

Spre deosebire de invadatorii care precedaseră şi pe care 
pretindeau să-i izgonească pentru a le lua locul, musulmanii 
asiatici n-au reuşit niciodată să asimileze popoarele pe care 
le supuneau puterii lor. Stabiliţi prin cucerire, ei au rămas 
nişte cuceritori, poruncind precum stăpânii unor sclavi. 
Agravată şi de deosebirea de credinţă, o astfel de metodă 
de guvernare nu putea să aibă altă consecinţă decât revolta 
permanentă a celor învinşi. 

Istoria e plină, în adevăr, de aceste revolte care după 
secole de luptă au dus, în 1875, la o independenţă mai mult 
sau mai puţin completă a Greciei, Muntenegrului, României, 
Serbiei. Cât despre alte populaţii creştine, ele continuă să 
sufere dominaţia credincioşilor lui Mahomed. 

În primele luni ale anului 1875, această dominație 
devenise mai grea şi mai umilitoare decât de obicei. 

Sub influenţa unui grup musulman reacţionar, care 
triumfa atunci în palatul Sultanului, creştinii din Imperiul 
Otoman fură împovăraţi cu impozite, brutalizaţi, ucişi, 
torturați în mii de chipuri. Răspunsul nu se lăsă aşteptat. La 
începutul verii, Herţegovina se răsculă din nou: Cete de 
patrioţi umblau prin toată ţara, comandate de şefi 
importanţi ca Petko Pavlovici şi Liubibratici şi înfrânseră 
rând pe rând trupele trimise împotriva lor. 

În curând incendiul se propagă, cuprinzând Muntenegrul, 
Bosnia şi Serbia. O nouă înfrângere suferită de armatele 
turceşti în defileul Duga în ianuarie 1876 reuşi să 
înflăcăreze curajul oamenilor şi furia poporului începu să 
vuiască în Bulgaria. Ca întotdeauna, ea se manifestă prin 
conspirații mocnite, prin adunări secrete, la care se ducea, 
în mare taină, tineretul înflăcărat al ţării. În aceste adunări, 


şefii se detaşară rapid şi-şi întăriră autoritatea asupra unor 
adepţi mai mult sau mai puţin numeroşi, unii dintre ei 
impunându-se prin elocinţă, alţii prin inteligenţă sau avânt 
patriotic. În scurt timp, fiecare grupare şi, deasupra 
grupurilor, fiecare oraş îşi avea conducătorul său. 

La Rusciuk, important centru bulgar, aşezat pe malul 
Dunării, aproape exact în faţa oraşului român Giurgiu, 
întreaga putere fusese încredinţată pilotului Sergiu Ladko. 

În vârstă de aproape treizeci de ani, înalt, blond ca un slav 
din Nord, cu o forţă herculeană, cu o agilitate puţin 
obişnuită, deprins cu exerciţiile corporale, Sergiu Ladko 
avea acel ansamblu de calităţi fizice care fac dintr-un 
bărbat un comandant. Mai mult, el avea şi calităţile morale 
necesare unui conducător precum şi energie în luarea 
hotărârilor, prudenţă în executarea lor, dragoste 
neţărmurită pentru patrie. 

Sergiu Ladko se născuse la Rusciuk, unde îşi exercita 
meseria de pilot pe Dunăre; el nu-şi părăsise oraşul natal 
decât pentru a conduce bărci sau şalande fie spre Viena sau 
mai sus încă, fie până-n valurile Mării Negre. În intervalul 
dintre navigația fluvială şi cea maritimă, îşi consacra timpul 
liber pescuitului şi, fiind înzestrat cu excepţionale calităţi 
înnăscute, dobândise o uimitoare dibăcie în această 
îndeletnicire ale cărei produse, adăugate la ce câştiga cu 
conducerea bărcii, îi asigurau o largă îndestulare. 

Obligat prin dubla sa meserie să-şi petreacă patru cincimi 
din viaţă pe fluviu, apa devenise pentru el, încetul cu 
încetul, elementul propriu. Pentru el, a traversa Dunărea, 
largă la Rusciuk cât un braţ de mare, nu era decât un joc şi 
nu se mai numărau cazurile de salvare de la înec făcute de 
acest minunat înotător. 

O existenţă atât de demnă şi de dreaptă îl făcuse pe 
Sergiu Ladko popular la Rusciuk, cu mult înainte de 
tulburările anti-turceşti. Avea nenumărați prieteni, uneori 
necunoscuţi de el. S-ar putea spune chiar că aceşti prieteni 


îi cuprindeau în unanimitate pe toţi locuitorii oraşului, dacă 
n-ar fi existat Ivan Striga. 

Acest Ivan Striga era şi el, ca şi Sergiu Ladko, un fiu al 
ținutului; primul, însă, reprezenta via antiteză al celui de al 
doilea. Din punct de vedere fizic nu aveau nimic în comun şi 
totuşi, un paşaport - care se mulţumeşte cu nişte descrieri 
sumare - ar fi folosit termeni identici pentru a-i zugrăvi şi 
pe unul şi pe celălalt. 

Ca şi Ladko, Striga era înalt, lat în umeri, robust, cu părul 
şi barba blonde. Şi el avea ochi albaştri. Dar asemănarea 
dintre ei se limita doar la aceste trăsături generale. Cu cât 
faţa cu linii nobile ale unuia exprima cordialitatea şi 
sinceritatea, cu atât trăsăturile celuilalt vorbeau de 
şiretenia şi cruzimea lui. 

Din punct de vedere moral, diferenţa se accentua şi mai 
mult. În timp ce Ladko trăia la lumina zilei, nimeni n-ar fi 
putut spune prin ce mijloace îşi procura Striga aurul pe 
care-l cheltuia - fără să-l numere. Din lipsă de certitudini în 
această privinţă, poporul lăsa frâu liber imaginaţiei sale. Se 
spunea că Striga, trădător al ţării şi neamului său, se făcuse 
slujitorul cu simbrie al turcilor opresivi; se spunea că, pe 
lângă meseria de spion, o mai adăuga, atunci când se 
prezenta ocazia, şi pe aceea de contrabandist şi că mărfuri 
de tot felul treceau adesea, datorită lui, de pe ţărmul 
românesc pe cel bulgăresc, sau vice-versa, fără plata 
taxelor vamale; se spunea chiar, dându-se din cap, că asta 
era puţin şi că Striga îşi scotea cea mai mare parte a 
veniturilor sale din jafuri şi tâlhării, se mai spunea... Dar ce 
nu se spunea? 

Adevărul este că nu se ştia nimic despre faptele acestui 
tulburător personaj care, chiar dacă presupunerile 
neplăcute ale lumii corespundeau cu realitatea, avea, în 
toate cazurile, marea dibăcie de a nu se lăsa niciodată 
prins. De altfel, lumea se mărginea doar la împărtăşirea 
discretă a presupunerilor. Nimeni n-ar fi îndrăznit să 
pronunţe cu glas tare o vorbă împotriva unui om de al cărui 


cinism şi violenţă se temeau toţi. Striga putea deci să pară 
că nu ştie ce crede lumea despre el; atribuia simpatia 
arătată de unii, din laşitate, admiraţiei generale; îşi 
permitea să parcurgă un oraş, dintr-un ţinut ocupat, în 
tovărăşia unor locuitori rău famaţi şi să-i tulbure liniştea 
prin scandalul chefurilor sale. 

Între un astfel de individ şi Ladko, care ducea o existenţă 
atât de diferită, părea că nu s-ar fi putut stabili nici o 
asemănare şi timp îndelungat cei doi n-au ştiut nimic 
altceva unul de altul, decât ceea ce aflau din zvonuri. 

Logic chiar, ar fi trebuit să fie astfel mereu. Dar soarta îşi 
bate joc de ceea ce numim noi logică şi era scris undeva că 
aceşti doi oameni aveau să se găsească faţă în faţă, 
transformați în adversari neîimpăcaţi. 

Celebră în întreg oraşul pentru frumuseţea sa, Nataşa 
Gregorevici avea douăzeci de ani. Întâi cu mama, apoi 
singură, ea locuia în apropierea lui Ladko pe care-l 
cunoscuse încă din copilărie. De mult lipsea în casa lor 
ajutorul unui bărbat. Tatăl său murise sub loviturile turcilor 
cu cincisprezece ani înainte să înceapă această povestire şi 
amintirea acestei odioase crime îi mai făcea încă să 
freamăte de indignare pe patrioţii oprimaţi, dar nu aserviţi. 
Obligată să nu se bizuie decât pe ea însăşi, văduva lui 
începuse să muncească cu curaj. Pricepută în arta 
dantelelor şi a broderiilor cu care, la slavi, cea mai modestă 
ţărancă îşi împodobeşte bucuros modesta îmbrăcăminte, ea 
reuşise să asigure viaţa ei şi a fiicei sale. Deseori 
dantelăreasa ar fi avut de suferit de pe urma anarhiei 
permanente din Bulgaria, căci este ştiut că perioadele 
tulburi sunt nefaste mai ales săracilor, dacă Ladko nu i-ar fi 
venit, în mod discret, în ajutor. 

Încetul cu încetul, între tânăr şi cele două femei se legă o 
mare prietenie; acestea ofereau adăpostul casei lor liniştite 
momentelor lui de inactivitate. Adesea, seara, el bătea la 
uşa lor şi întâlnirea se prelungea în jurul samovarului care 
fierbea. Alteori, el era acela care le oferea, în schimbul 


primirii lor afectuoase, plăcerea unei plimbări sau a unei 
partide de pescuit pe Dunăre. 

Atunci când doamna Gregorevici, obosită de munca 
istovitoare, se duse după bărbatul ei, ocrotirea lui Ladko se 
răsfrânse asupra orfanei. Această ocrotire deveni mai 
atentă încă şi, datorită lui, tânăra nu avu niciodată de 
suferit din cauza dispariţiei mamei, care-i dăduse de două 
ori viaţă copilului său. 

Aşa, din zi în zi, fără ca să-şi dea seama, dragostea se 
trezise în inimile celor doi tineri. Revelația ei i-o datorau lui 
Striga. 

Zărind-o pe cea care era numită în mod curent 
„frumuseţea Rusciukului”, acesta se îndrăgostise de ea cu 
iuţeala şi furia ce caracterizau această fiinţă fără stavilă. Ca 
om obişnuit să vadă totul plecându-se în faţa toanelor lui, el 
se prezentase în faţa fetei şi fără orice altă formalitate o 
ceruse în căsătorie. Pentru prima oară în viaţă se izbi de o 
rezistenţă de neînvins. Cu riscul de a-şi atrage ura unui om 
aşa de temut, Nataşa declară că nimic n-o putea hotări la o 
astfel de căsătorie. Striga încercă din nou. 

Tot ce obţinu după cea de-a treia încercare, fu să i se 
închidă pur şi simplu uşa în nas. Atunci mânia sa nu se mai 
potoli. Dând frâu liber naturii sale sălbatice, el dezlănţui o 
puzderie de blesteme, de care Nataşa se îngrozi. Necăjită, 
ea alergă să-şi împărtăşească temerile lui Sergiu Ladko, pe 
care ameninţarea aceluia îl înfurie tot-atât de rău cât şi pe 
cel ce-o speriase atât de tare pe fată. 

Refuzând s-o mai asculte, cu o violenţă extraordinară el îl 
ponegri pe omul care îndrăznise să ridice ochii spre ea. 

Cu toată mânia, Ladko consimţi să se calmeze. Au urmat 
explicaţii foarte confuze, cu rezultate foarte clare. Un ceas 
mai târziu, Sergiu şi Nataşa, cu cerul în ochi şi bucuria în 
inimi, schimbau primul sărut de logodnă. 

Când Striga află vestea, fu cât pe ce să moară de necaz. 
Cu îndrăzneală, se prezentă în casa Gregorevici, înjurând şi 


amenințând. Dat afară de o mână de fier, el află că de 
atunci înainte casa avea un bărbat care s-o apere. 

Învins! Să-şi găsească naşul, el, Striga, care se mândrea 
cu forţa sa atletică! Era mai multă umilinţă decât ar fi putut 
suporta şi hotărî să se răzbune. Împreună cu câţiva 
aventurieri de teapa lui, îl aşteptă pe Ladko într-o seară, pe 
când acesta, ridica barca de pe fluviu. 

De data asta nu mai era vorba de-o ceartă sau de-o bătaie, 
ci de un asasinat în regulă. Atacanţii ridicau cuţitele. Dar 
acest nou atac nu avu mai mulţi sorţi de izbândă decât data 
precedentă. Înarmat cu o vâslă pe care o mânuia ca pe o 
bâtă, cârmaciul îi forţă pe agresori să se retragă, iar pe 
Striga îl urmări îndeaproape, obligându-l să fugă. 

Această lecţie îi fusese probabil suficientă, căci dubiosul 
personaj nu mai repetă criminala sa tentativă. 

La începutul anului 1876, Ladko se căsători cu Nataşa 
Gregorevici şi de-atunci ei se iubeau din toată inima, 
locuind în casa confortabilă a pilotului. 

Evenimentele din Bulgaria, din primele luni ale anului 
1876, au survenit cam în mijlocul acestei luni de miere, a 
cărei strălucire nu dispăruse încă. 

Oricât de profundă ar fi fost dragostea lui Sergiu Ladko 
pentru soţia sa, ea nu-l putea face s-o uite pe cea purtată 
patriei sale. Fără să ezite, el făcu parte dintre cei care 
imediat s-au grupat, s-au înţeles şi s-au străduit să găsească 
mijlocul de a remedia situaţia patriei. 

Înainte de toate, trebuiau să-şi procure arme. În acest 
scop, mulţi tineri au emigrat; traversând fluviul, ei s-au 
răspândit în România şi chiar în Rusia. Sergiu Ladko se 
numără printre aceştia. Cu inima sfâşiată de păreri de rău, 
dar hotărât să-şi îndeplinească datoria, el plecă, lăsând-o pe 
cea pe care o adora pradă tuturor pericolelor ce o pândesc 
în timpul revoluţiei pe soţia unei căpetenii de partizani. 

În acest moment, amintirea lui Striga îi veni în minte şi-i 
agrava îngrijorarea. Banditul n-avea să profite de absenţa 


fericitului său rival pentru a-l lovi în ceea ce avea el mai 
scump? Era posibil, într-adevăr. 

Sergiu Ladko trecu peste această teamă îndreptăţită. De 
altfel, se părea că, de mai multe luni, Striga părăsise ţinutul 
fără gând de întoarcere. 

După spusele lumii, el îşi mutase mai la nord câmpul 
operaţiilor sale. Dacă bârfelile nu lipseau în legătură cu 
acest subiect, ele rămâneau incoerente şi contradictorii. 
Zvonurile îl acuzau în mare de toate crimele fără ca cineva 
să precizeze vreuna. Plecarea lui Striga părea lucru sigur şi 
asta doar îl interesa pe Ladko. Faptele dădură dreptate 
curajului său. În timpul absenței sale, nimic nu ameninţă 
tihna Natagşei. 

Abia sosit, el trebui să plece din nou şi această a doua 
expediţie avea să fie mai lungă decât prima. Procedeele 
adoptate până aici nu permiteau, în adevăr, să se procure 
arme decât în cantităţi insuficiente. Transporturile din 
Rusia erau efectuate pe jos, prin Ungaria şi România, adică 
prin ţări lipsite în acea epocă de linii ferate. Patrioţii bulgari 
sperau să ajungă mai uşor la rezultatul dorit; unul dintre ei 
mergea la Budapesta unde centraliza trimiterile de arme 
făcute pe calea ferată, pentru a le încărca pe şlepuri care 
urmau să coboare repede pe Dunăre. 

Desemnat pentru această misiune de încredere, Ladko 
plecă chiar în seara aceea. Împreună cu un compatriot care 
trebuia să readucă vasul pe ţărmul bulgar, el traversă 
fluviul pentru a ajunge, prin România, în capitala Ungariei. 
În acel moment se produse un incident care îi dădu mult de 
gândit delegatului conspiratorilor. 

Tovarăşul său şi cu dânsul nu se aflau la cincizeci de metri 
de mal, când răsună o împuşcătură. Nu era îndoială că 
glontele le era destinat lor, căci îl auziseră şuierând pe la 
urechi; pilotul se îndoi cu atât mai puţin cu cât, la lumina 
slabă a apusului, i se păru că îl recunoaşte pe Striga. Acesta 
era, deci, din nou la Rusciuk. 


Îngrijorarea de moarte care-l cuprinse pe Ladko nu-i 
zdruncină hotărârea. Îşi jertfise dinainte viaţa pentru 
patrie, va şti să-şi sacrifice şi fericirea de mii de ori mai 
apropiată. 

La auzul împuşcăturii se lăsase să cadă pe fundul 
ambarcaţiunii. Dar asta nu era decât un şiretlic al luptei 
pentru a evita un nou atac; detunătura nu încetase să se 
audă când mâna sa, apăsând mai tare pe vâslă, împinse mai 
repede barca spre oraşul românesc Giurgiu, ale cărui 
lumini începeau să străpungă întunericul nopţii. 

Ajuns la destinaţie, Ladko se ocupă serios de misiune. 

Intră în legătură cu emisarii guvernului țarist, unii arestaţi 
la frontiera rusă, alţii instalaţi incognito la Budapesta şi 
Viena. Mai multe şlepuri, încărcate prin grija lor cu arme şi 
muniții, coborâră Dunărea. 

Primea des veşti de la Nataşa, prin scrisori trimise pe 
numele său de împrumut, transportate noaptea, prin 
România. 

La început bune, aceste veşti nu întârziară să devină mai 
îngrijorătoare. Nataşa nu pomenea numele lui Striga. Ea 
părea chiar să nu ştie dacă banditul revenise în Bulgaria şi 
Ladko începu să se îndoiască de temeiul spaimei sale. Din 
contră, era sigur că acesta fusese denunţat autorităţilor 
turceşti, deoarece poliţia descinsese la locuinţa sa şi 
procedase la o percheziţie, de altfel fără rezultat. Nu 
trebuia deci să se grăbească să se întoarcă în Bulgaria, căci 
asta ar fi însemnat adevărată sinucidere. 1 se cunoştea 
rolul, era pândit, ziua şi noaptea, şi nu ar fi putut să se 
arate prin oraş fără a fi arestat la primul pas. Cum a fi 
arestat era sinonim la turci cu a fi executat, trebuia ca 
Ladko să se abţină de a reapare până-n momentul în care 
revoluţia ar fi fost proclamată public; altfel el şi-ar fi atras 
asupra lui şi a soţiei sale cele mai mari nenorociri. 

Acest moment nu întârzie. Bulgaria se răsculă în luna mai, 
prea devreme după părerea pilotului, care nu văzu nimic 
bun în această grabă. 


Oricare ar fi fost părerea sa în această privinţă, el era 
dator să vină în ajutorul ţării sale. Trenul îl duse la Zembor, 
în apropiere de Dunăre, ultimul oraş ungar care avea cale 
ferată atunci. Temerile sale erau prea justificate. Revoluţia 
bulgară era zdrobită în faşă. Turcia îşi concentra 
numeroasele-i trupe într-un vast triunghi ale cărui vârfuri le 
formau oraşele Rusciuk, Vidin şi Sofia, iar mâna-i de fier 
apăsa mai greu aceste nenorocite ţinuturi. 

Ladko fu nevoit să se înapoieze în orăşelul în care-şi fixase 
reşedinţa pentru a aştepta zile mai bune. 

Scrisorile Nataşei, pe care începu să le primească curând, 
demonstrau imposibilitatea de a lua altă hotărâre. Casa îi 
era mai supravegheată ca oricând, chiar până-ntr-acolo 
încât Nataşa trebuia să se considere, virtual, prizonieră. Ea 
era urmărită mai mult ca oricând, de aceea el trebuia, în 
interesul lor comun, să se abţină cu grijă de la orice 
intervenţie imprudentă. 

Ladko se perpelea nefăcând nimic, expediţia de arme fiind 
suprimată după înfrângerea revoltei şi concentrarea 
trupelor turceşti pe malurile fluviului. Dar aşteptarea, grea 
prin ea însăşi, deveni intolerabilă când, la sfârşitul lunii, 
încetă să mai primească veşti de la Nataşa. 

Nu ştia ce să mai creadă şi îngrijorarea lui deveni 
insuportabilă, pe măsură ce trecea timpul. La 1 iulie, Serbia 
declarase oficial război sultanului; de-atunci, regiunea 
dunăreană era străbătută în lung şi-n lat de trupe a căror 
trecere neîncetată era însoţită de cele mai groaznice 
excese. Trebuia oare ca Ladko s-o numere pe Nataşa 
printre victimele acestor tulburări sau poate că fusese 
numai întemniţată de autorităţile turceşti, fie ca ostatec, fie 
ca presupus complice al soţului ei? 

După o lună de tăcere, el nu mai suportă şi hotări să 
înfrunte totul pentru a se înapoia în Bulgaria, spre a 
cunoaşte adevărata cauză. Totuşi, în interesul Nataşei, 
trebuia să acţioneze cu prudenţă. N-ar fi servit la nimic să 
se lase prins prosteşte. Întoarcerea nu i-ar fi fost utilă decât 


dacă ar fi putut intra în oraşul Rusciuk, în care să circule 
liber, în pofida bănuielilor stârnite. Ar acţiona mai bine 
după aceea, în funcţie de împrejurări. În cazul cel mai rău, 
dacă ar trebui să treacă repede înapoi frontiera, ar avea 
măcar bucuria să-şi strângă nevasta în braţe. Timp de 
câteva zile, Sergiu Ladko căută soluţia acestei grele 
probleme. În sfârşit, crezând că a găsit-o, şi fără a sufla o 
vorbă nimănui despre asta, începu imediat să-şi pună planul 
în aplicare. 

Acest plan va reuşi oare? Numai viitorul i-o va putea 
spune. În orice caz, trebuia să încerce; iată de ce, în 
dimineaţa zilei de 28 iulie 1876, vecinii cei mai apropiaţi ai 
pilotului, căruia nimeni nu-i ştia adevăratul nume, zăriră 
ermetic închisă căsuţa în care de câteva luni îşi adăpostise 
singurătatea. 

Care era planul lui Ladko, care erau riscurile la care se 
expunea încercând să-l îndeplinească, cum se legau 
evenimentele din Bulgaria şi mai ales cele din Rusciuk de 
concursul de pescuit de la Sigmaringen? 

Este ceea ce va afla cititorul în urmarea acestei povestiri, 
deloc imaginare, ale cărei personaje principale mai trăiesc 
încă şi azi pe malurile Dunării. 

V, 

Carol Dragoş. 

De îndată ce primi chitanţa, domnul Jaeger purcese la 
instalarea sa. După ce se informă despre patul ce-i era 
atribuit, dispăru în cabină, luând cu el şi valiza. Peste zece 
minute ieşi de acolo, schimbat din cap până-n picioare; cu 
cămaşă aspră, cizme groase, şapcă de lutru, părea copia lui 
Ilia Bruş. 

Constatând că gazda părăsise şalanda în scurta sa 
absenţă, domnul Jaeger încercă o oarecare surpriză. 
Consecvent faţă de angajamentul luat nu puse nici o 
întrebare atunci când, peste o jumătate de oră, Bruş reveni. 
Fără să solicite nimic, află că pescarul trimisese câteva 


scrisori la diferite ziare pentru a le anunţa sosirea sa la 
Neustadt, peste două zile, seara, iar la Ratisbona a doua zi. 

Acum, când interesele domnului Jaeger se aflau în joc, era 
în adevăr important să nu mai găsească cheiul pustiu ca la 
Ullm. 

Ilia Bruş îşi exprimă chiar regretul de a nu se putea opri în 
oraşele pe care avea să le traverseze înainte de a ajunge la 
Neustadt, mai ales Neuburg şi Ingolstadt, oraşe destul de 
importante. Din păcate, aceste opriri nu se potriveau cu 
planul său de etape şi era obligat să renunţe. 

Domnul Jaeger, încântat de reclama făcută în folosul lui, 
nu manifestă nici o supărare că nu se putea opri la 
Neuburg şi Ingolstadt. Din contră, el îşi aprobă gazda şi o 
asigură încă o dată, că aşa cum se înţeleseseră, nu avea 
deloc intenţia să-i frâneze libertatea. 

Cei doi tovarăşi cinară unul în faţa celuilalt, călare pe o 
bancă, în chip de bun venit, domnul Jaeger îmbunătăţi 
meniul cu o superbă şuncă pe care o scoase din 
inepuizabila sa valiză; acest produs al oraşului Mainz fu 
foarte apreciat de Ilia Bruş, care începu să considere că 
oaspetele său avea şi părţi bune. 

Noaptea trecu fără incidente. Înainte de răsăritul soarelui 
Ilia Bruş desfăcu parâmele, evitând să tulbure somnul 
adânc în care era scufundat amabilul său pasager. 

La Ullm, unde Dunărea termină de traversat micul regat 
Wurtenberg, pentru a pătrunde în Bavaria, fluviul nu este 
încă decât un modest curs de apă. N-a primit încă marii 
afluenţi care-i sporesc puterea în aval, şi nimic nu-ţi 
permite să prevezi că va deveni unul din cele mai 
importante fluvii din Europa. Curentul, foarte cuminte, 
atingea aproape o leghe pe oră. Ambarcaţiuni de toate 
dimensiunile, printre care şi câteva vapoare grele, 
încărcate până la refuz, coborau, ajutându-se uneori de o 
pânză mare pe care o umfla briza de la Nord-Vest. Timpul 
era frumos, fără ameninţare de ploaie. 


De îndată ce se află în mijlocul curentului, Ilia Bruş 
manevră vâsla şi iuți mersul ambarcaţiunii. Câteva ore mai 
târziu, domnul Jaeger îl găsi făcând acelaşi lucru; până 
seara timpul trecu aşa - afară doar de o scurtă pauză la 
prânz, când nu întrerupsese nici deriva vasului. 

Pasagerul nu făcu nici o remarcă şi păstră uimirea pentru 
el, chiar dacă în sinea lui era mirat de atâta grabă. În ziua 
aceea schimbară puţine vorbe. Ilia Bruş vâslea puternic. Cu 
o atenţie care ar fi mirat-o şi pe gazdă, dacă aceasta ar fi 
fost mai puţin absorbită, domnul Jaeger urmărea vasele 
care străbăteau Dunărea atunci când privirea nu-i aluneca 
spre cele două maluri. Acestea erau acum destul de joase. 
Fluviul avea chiar tendinţa de a se lărgi în detrimentul 
împrejurimilor. Malul stâng, pe jumătate inundat, nu se mai 
distingea, în timp ce, pe malul drept, ridicat artificial pentru 
construirea căii ferate, trenurile alergau, locomotivele 
gâfâiau, amestecându-şi fumul cu cel al remorcherelor ale 
căror roţi băteau zgomotos apa. 

La Offingen, prin faţa căruia trecură după amiază, calea 
ferată coti spre sud, definitiv despărțită de fluviu; când 
opriră seara la Dillingen, pentru a petrece noaptea, ţărmul 
drept era transformat şi el într-o imensă mlaştină al cărui 
capăt nu se vedea. 

A doua zi, după o etapă tot atât de grea ca cea din ajun, 
cangea fu aruncată într-un punct gol, la câţiva kilometri mai 
sus de Neuburg; la răsăritul soarelui, în ziua de 15 august, 
şalanda era din nou în mijlocul fluviului. Ilia Bruş îşi 
anunţase sosirea la Neustadt pentru seara acelei zile. 

Ar fi fost ruşinos să se prezinte cu mâinile goale. Condiţiile 
atmosferice fiind favorabile şi etapa trebuind să fie mult mai 
scurtă decât precedentele, Ilia Bruş se hotări să pescuiască. 
Chiar din primele ore ale dimineţii, el îşi verifică 
instrumentele, cu o grijă minuțioasă. lovarăşul său, aşezat 
în spate, părea că se interesează de aceste preparative aşa 
cum îi sta bine unui adevărat amator. Lucrând, Ilia Bruş 
vorbea cu el: 


— După cum vedeţi, domnule Jaeger, azi mă pregătesc să 
pescuiesc şi pregătirile pentru pescuit sunt cam lungi. Asta 
pentru că peştele este bănuitor şi nu poţi fi destul de 
prevăzător pentru a-l atrage. Unii au o inteligenţă rară; 
linul, de pildă. Trebuie să fii şiret cu el, căci gura sa este aşa 
de puternică încât rişti să-ţi rupă undiţa. 

— Nu-i grozav linul, remarcă domnul Jaeger. 

— Nu, căci lui îi plac apele mocirloase, ceea ce-i dă un gust 
neplăcut. 

— Şi ştiuca? 

— Ştiuca-i excelentă, spuse Ilia Bruş, dar cu condiţia ca ea 
să cântărească cel puţin cinci sau şase livre; cele mici nu-s 
decât oase. Dar, în nici un caz, ştiuca nu poate fi plasată 
printre peştii inteligenţi. 

— Adevărat, domnule Bruş! Aşa deci, rechinii de apă 
dulce, cum sunt numiţi... 

— Sunt tot atât de proşti ca şi rechinii de apă sărată, 
domnule Jaeger. Adevărate brute, ca şi bibanul sau ţiparul! 
Pescuitul lor poate să-ţi aducă profit, dar niciodată glorie! 
Aşa cum a spus cineva, sunt peşti, care „se prind dar pe 
care nu-i prinzi.” 

Domnul Jaeger nu putea decât să admire tonul 
convingător al lui Ilia Bruş precum şi migala cu care-şi 
pregătea uneltele. 

Mai întâi acesta luase undiţa flexibilă şi uşoară care, după 
ce se îndoise la vârf până aproape să se rupă, se îndreptase 
ca mai înainte. Această undiţă se compunea din două părţi: 
una cu baza groasă de patru centimetri, care se subţia până 
la un centimetru acolo unde începea partea a doua, partea 
mai subţire, dintr-un lemn fin dar rezistent. Făcută dintr-o 
nuia de alun, ea măsura aproape patru metri lungime, ceea 
ce permitea pescarului să pescuiască peşti de pe fundul 
apei, precum plătica sau babuşca, fără să se îndepărteze de 
mal. 

Arătându-i domnului Jaeger momelile pe care le fixase la 
capătul firului undiţei, el spuse: 


— Vedeţi, domnule Jaeger, acestea sunt momeli numărul 
unsprezece, foarte mici. Ceea ce-i mai potrivit ca momeală 
pentru babuşca este grâul fiert, plesnit într-o parte numai, 
şi bine muiat. Bun! Iaca am terminat şi nu mai am decât să- 
mi încerc norocul. 

În timp ce domnul Jaeger se rezema de coviltirul bărcii, el 
se aşeză pe bancă cu minciogul alături; apoi aruncă undiţa, 
cu o balansare metodică nu lipsită de o oarecare graţie. 
Momelile se scufundară în apele gălbui şi plumbul le dădu o 
poziţie verticală, ceea ce, după părerea specialiştilor, este 
preferabil. Deasupra, lor, pluta făcută dintr-o pană de 
lebădă care, neabsorbind apa este excelentă, plutea liniştit. 

E de la sine înţeles că o linişte deplină domni în barcă din 
acel moment. Zgomotul vocilor sperie prea uşor peştii şi, de 
altfel, un pescar serios are altceva de făcut decât să 
pălăvrăgească. El trebuie să fie atent la toate mişcările 
plutei şi să nu lase să-i scape clipa precisă în care trebuie să 
ridice prada. 

În cursul acelei dimineţi, Ilia Bruş avea dreptul să fie 
mulţumit. Prinsese nu numai vreo douăzeci de babuşti, dar 
şi doisprezece cleni şi câţiva bibani. 

Dacă, într-adevăr, domnul Jaeger avea gusturi de pasionat 
pescar amator, aşa cum se lăudase, el nu putea decât să 
admire precizia şi rapiditatea cu care gazda sa ridica 
undiţa, aşa cum trebuie să facă un pescar cu peştii de felul 
ăsta. De cum simţea că peştele muşcă momeala, el nu se 
grăbea să ridice captura la suprafaţa apei, ci o lăsa să se 
zbată la fund, să se obosească în zadarnice eforturi de a ieşi 
din cârlig. Dovedise prin această răbdare sânge rece, 
imperturbabil, una din calităţile oricărui pescar demn de 
acest nume. 

Pescuitul se termină pe la unsprezece. Vara, peştele nu 
muşcă la orele când soarele, ajuns la punctul său culminant, 
face să strălucească suprafaţa apei. Rezultatul pescuitului 
era destul de bogat. Ilia Bruş se temea chiar ca el să nu fie 


prea mare, faţă de mica importanţă a oraşului Neustadt, 
unde şalanda se opri vreo cinci ore. 

El greşea, căci douăzeci şi cinci sau treizeci de persoane 
pândeau apariţia sa; oamenii îl salutară prin aplauze de 
îndată ce ambarcaţiunea a fost ancorată. Foarte curând el 
nu mai ştia căruia să-i dea atenţie, căci în câteva minute 
peştele era vândut pentru douăzeci şi şapte de florini, pe 
care Ilia Bruş îi puse, pe loc, în mâna domnului Jaeger, ca 
prima rată. 

Acesta, conştient că n-avea nici un drept să profite de 
admiraţia publică, se adăposti modest sub coviltir, unde Ilia 
Bruş veni după el, de îndată ce putu să se descotorosească 
de entuziaştii săi admiratori. Trebuia ca el să nu piardă 
vremea dormind, căci noaptea avea să fie scurtă. 

Dornic să ajungă devreme la Ratisbona, de care-l 
despărţeau aproape şaptezeci de kilometri, Ilia Bruş hotări 
să pornească la drum pe la unu dimineaţa, ceea ce avea să-i 
dea răgaz să mai pescuiască şi în ziua următoare, în ciuda 
lungimii etapei. 

Pescui vreo treizeci de livre de peşte înainte de prânz, aşa 
încât curioşii care se îmbulzeau pe cheiul din Ratisbona n- 
au avut de ce să regrete că se deranjaseră în zadar. 

Entuziasmul lor creştea văzând cu ochii. Adevărate licitaţii 
între amatori începură în aer liber, iar cele treizeci de livre 
de peşte îi aduseră laureatului Ligii Dunărene nu mai puţin 
de patruzeci şi unu de florini. Acesta nu visase niciodată un 
asemenea succes - şi se gândea că, poate, domnul Jaeger 
făcuse o afacere excelentă. Până la elucidarea acestei 
probleme el trebuia să-i dea proprietarului legitim cei 
patruzeci şi unu de florini, dar Ilia Bruş se afla în 
imposibilitatea de a se achita de această obligaţie. De fapt, 
domnul Jaeger părăsise discret şalupa, prevenindu-şi 
tovarăşul printr-un bileţel lăsat la vedere, prin care-l 
anunţa să nu-l aştepte la cină căci se va întoarce seara, 
destul de târziu. 


Ilia Bruş găsi foarte natural faptul că domnul Jaeger dorea 
să profite de această ocazie pentru a vizita un oraş ce 
fusese timp de cincizeci de ani sediul dietei imperiale. Poate 
însă ar fi încercat mai puţină satisfacţie dacă ar fi ştiut la ce 
ocupaţii se deda pasagerul său şi dacă i-ar fi cunoscut 
adevărata identitate. 

„Domnul Jaeger, strada Leipzig, 45, Viena”, scrisese docil 
Ilia Bruş sub dictarea noului venit. Dar acesta ar fi fost pus 
în încurcătură dacă pescarul s-ar fi arătat mai curios şi 
dacă, făcând pe contul lui o cercetare ca cea a curiosului 
jandarm, i-ar fi cerut să-i arate actele. 

Ilia Bruş neglija această prevedere a cărei legitimitate îi 
fusese demonstrată; această neglijenţă avea să aibă pentru 
el rezultate teribile. Ce nume citise jandarmul german pe 
paşaportul prezentat de domnul Jaeger nimeni nu ştie; dar 
dacă numele era cel al veritabilului proprietar al 
paşaportului, jandarmul nu putuse citi altul decât celal lui 
Carol Dragoş. 

Pasionatul pescar amator şi şeful poliţiei dunărene nu 
erau, într-adevăr, decât una şi aceeaşi persoană. Hotărât să 
intre cu orice preţ în ambarcaţiunea lui Ilia Bruş şi 
prevăzând posibilitatea unui refuz categoric, Carol Dragoş 
îşi pregătise asaltul în consecinţă. Intervenţia jandarmului 
era pregătită, iar scena trucată ca la teatru. 

Întâmplarea îi dovedise lui Carol Dragoş că acţionase just, 
deoarece Ilia Bruş considera acum o şansă faptul de a avea 
asemenea protector în mijlocul atâtor pericole. 

Succesul era chiar atât de complet încât Dragoş era 
tulburat. La urma urmei, de ce oare arătase Ilia Bruş atâta 
emoție în faţa somaţiei jandarmului? De ce avea el o atât de 
mare teamă de o astfel de întâmplare, încât să-şi sacrifice 
dragostea, de o violenţă enormă, desigur, pe care pretindea 
că o are pentru singurătate? Un om cinstit - ce naiba! 

— Nu trebuie să se teamă într-atât să se prezinte în faţa 
comisarului de poliţie. Ce i s-ar fi putut întâmpla mai rău 
era doar o întârziere de câteva ore, de câteva zile cel mult 


şi când nu eşti grăbit... E drept că Ilia Bruş era grăbit, ceea 
ce te punea pe gânduri. 

Bănuitor din fire, ca orice bun poliţist, Carol Dragoş 
reflecta. Dar avea şi prea mult bun simţ pentru a se lăsa 
atras de impresii şi îşi folosi resursele minţii pentru 
soluţionarea problemei mult mai serioase pe care şi-o 
pusese. 

Proiectul pe care Carol Dragoş îl pusese în aplicare, 
impunându-i-se lui Ilia Bruş ca pasager, nu era făcut în 
întregime de mintea sa. Adevăratul autor era Mihail 
Mihailovici care nici nu bănuia aşa ceva. Când acest sârb 
şugubăţ insinuase în glumă la Hanul Pescarilor că laureatul 
Ligii Dunărene putea să fie, la alegere, ori răufăcătorul 
urmărit, ori polițistul care-l urmăreşte, Carol Dragoş 
acordase o serioasă atenţie vorbelor lui spuse cu uşurinţă. 
Desigur, nu le luase întocmai. Avea motive să ştie că între 
pescar şi poliţist nu era nimic comun; procedând prin 
analogie, consideră ca foarte verosimil ca acest pescar să 
nu aibă nici un fel de asemănare cu răufăcătorul căutat. 
Dar dacă un lucru nu s-a făcut nu înseamnă că el nu poate fi 
făcut, de aceea Carol Dragoş se gândise de îndată că 
năstruşnicul sârb avea dreptate şi că un detectiv, dornic să 
supravegheze Dunărea în voie, s-ar arăta foarte priceput 
însuşindu-şi identitatea unui pescar destul de cunoscut 
pentru ca nimeni să nu-i suspecteze identitatea lui 
profesională... Oricât de ispititoare ar fi fost această 
combinaţie, înţelese că trebuia să renunţe. Concursul de la 
Sigmaringen avusese loc. Ilia Bruş, învingătorul lui, îşi 
anunţase în mod public planul; el nu s-ar fi putut preta de 
bună voie unei substituiri de persoană, substituire foarte 
riscantă în plus, deoarece trăsăturile fizice ale laureatului 
erau cunoscute de un mare număr de colegi. Dacă Ilia Bruş 
ar fi renunţat totuşi să-l lase pe altul să efectueze această 
călătorie, exista poate o altă cale să se ajungă la acelaşi 
rezultat. În imposibilitatea de a fi el însuşi Ilia Bruş, Carol 
Dragoş nu se putea oare mulţumi doar să ia loc la bordul 


vasului său? Cine ar fi atent la tovarăşul unui om ajuns 
aproape celebru şi care monopolizează singur interesul 
general? Şi chiar dacă cineva ar lăsa să-i cadă privirea 
distrată asupra acestui tovarăş, este oare posibil ca el să 
stabilească cea mai mică apropiere între acest necunoscut 
şi polițistul care şi-ar îndeplini astfel misiunea sub umbra lui 
protectoare? Examinând îndelung acest proiect, Carol 
Dragoş îl găsi excelent, în ultimă analiză, şi hotări să-l 
îndeplinească. 

S-a văzut cu ce măestrie pregătise scena iniţială care ar fi 
fost, la nevoie, urmată de multe altele. 

Dacă trebuia, Ilia Bruş ar fi fost dus la comisar, închis chiar 
sub diferite pretexte, înspăimântat în mii de feluri. Cu 
siguranţă, Carol Dragoş ar fi făcut totul fără remuşcări 
până în momentul în care pescarul, îngrozit, n-ar mai fii 
văzut altceva în pasagerul pe care-l respinsese, decât pe 
salvatorul său. Detectivul se considera totuşi fericit că 
triumfase fără violenţă morală şi fără să mai continue 
comedia dincolo de primul act. 

Acum era bine instalat pe locul lui şi sigur că, dacă ar fi 
vrut să-l părăsească, gazda s-ar fi opus cu tot atâta energie 
cu câtă se opusese la intrare. Îi rămânea doar să tragă 
foloase de pe urma acestei situaţii. 

Pentru asta Carol Dragoş nu avea altceva de făcut decât să 
se lase antrenat de curent. În timp ce tovarăşul său pescuia 
sau vâslea, el supraveghea fluviul, unde nimic anormal nu 
scăpa ochiului său experimentat. Pe drum, lua contact cu 
oamenii săi răspândiţi de-a lungul malurilor. La vestea unui 
delict sau a unei crime, el s-ar despărţi de Ilia Bruş pentru a 
se lansa pe urmele răufăcătorilor; ar face tot aşa dacă, în 
lipsă de crimă sau delict, vreun indiciu suspect i-ar atrage 
atenţia. 

Totul era combinat cu înţelepciune şi cu cât se gândea mai 
mult, cu atât se aplauda pentru ideea sa, care, asigurându-i 
incognito-ul pe toată lungimea Dunării, îi multiplica şansele 
de reuşită. 


Din păcate, gândind aşa, detectivul nu ţinea cont de 
soartă. El nu bănuia că peste câteva zile, o serie de fapte 
dintre cele mai bizare aveau să-i îndrepte cercetările într-o 
direcţie neprevăzută şi să dea misiunii sale o amploare 
neaşteptată. 

VI. 

Ochii albaştri. 

Părăsind şalanda, Carol Dragoş ajunse în cartierele 
centrale. Cunoştea Ratisbona şi porni fără ezitare pe 
străzile tăcute, străjuite ici şi colo de donjoanele feudale cu 
zece etaje ale acestui oraş altădată zgomotos, pe care însă 
cele 26.000 de suflete ale populaţiei actuale nu-l mai poate 
însufleţi. 

Carol Dragoş nu se gândea să viziteze oraşul, aşa cum 
credea Ilia Bruş, căci el nu călătorea în calitate de turist. La 
mică distanţă de pod, el se găsi în faţa Domului - catedrala 
cu turnurile neterminate - dar nu aruncă decât o privire 
distrată asupra portalului de la sfârşitul secolului al XV-lea. 
Cert e că nu se duse să admire, la Palatul prinților din 
familia Tour şi Taxis nici capela gotică cu a sa curte 
mărginită de coloane ogivale, nici muzeul de pipe, 
curiozitate bizară a acestei vechi mănăstiri. N-o să viziteze 
nici Palatul Administrativ - sediul Dietei, altădată, astăzi 
simplă primărie, a cărei sală este decorată cu tapiţerii vechi 
şi unde fosta sală de tortură cu diversele ei aparate este 
arătată, nu fără mândrie, de portarul clădirii. N-o să 
cheltuiască nici o leţcaie pentru serviciile vreunui ghid. N- 
avea nevoie de asta şi merse fără ajutorul nimănui la Poştă, 
unde îl aşteptau mai multe scrisori trimise pe inițialele 
convenite. După ce citi scrisorile, fără ca faţa-i să trădeze 
vreun sentiment, se pregăti să iasă din birou, când un om 
destul de prost îmbrăcat, îl acostă la uşă. 

Acest om şi Dragoş se cunoşteau, căci ultimul îl opri pe 
noul venit tocmai în momentul în care acesta voi să ia 
cuvântul. Era evident că gestul acesta însemna: „Nu aici.” 

Amândoi se îndreptară spre piaţa vecină. 


— De ce nu m-ai aşteptat pe malul fluviului? Întrebă Carol 
Dragoş, când socoti că erau la adăpost de urechile 
indiscrete. 

— Mă temeam să nu vă pierd, i se răspunse. Şi cum ştiam 
că trebuie să veniţi la Poştă... 

— În sfârşit, iată-te, ăsta-i esenţialul, îl întrerupse Dragoş. 
Nimic nou? 

— Nimic. 

— Nici măcar vreo spargere prin regiune? 

— Nici în regiune, nici în altă parte, de-a lungul Dunării, 
se-nţelege... 

— De când datează ultimele veşti? 

— Nu-s două ore de când am primit o telegramă de la 
biroul nostru central din Budapesta. Calm absolut pe toată 
linia. 

Carol Dragoş reflectă un moment. 

— O să te duci la Parchet din partea mea. O să-ţi dai 
numele, Frederic Ulhmann şi o să rogi să fii ţinut la curent 
dacă intervine cel mai mic lucru. O să pleci apoi la Viena. 

— Şi oamenii noştri? 

— Mă ocup eu de ei. O să-i văd în trecere. Ne întâlnim la 
Viena, de azi în opt zile, ăsta-i cuvântul de ordine. 

— O să lăsaţi partea superioară a fluviului 
nesupravegheată? Întrebă Ulhmann. 

— Poliţia locală o să ajungă, răspunse Dragoş, şi noi vom 
alerga la cea mai mică alarmă. Până acum, de altfel, nu s-a 
întâmplat niciodată nimic mai sus de Viena care să fie de 
competenţa noastră. Nu-s aşa de proşti ăştia ca să opereze 
aşa de departe de bază. 

— De bază? Repetă Ulhmann. Aveţi cumva informaţii 
deosebite? 

— În orice caz, am o părere. 

— Care-i? 

— Eşti prea curios! Orice s-ar întâmpla, prevăd că o să 
începem între Viena şi Budapesta. 

— De ce acolo mai degrabă decât în altă parte? 


— Pentru că acolo s-a comis ultima crimă. O ştii, e vorba de 
fermierul pe care l-au „încălzit” şi care a fost găsit ars până 
la genunchi. 

— Motiv în plus ca să opereze în altă parte, data viitoare. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ei îşi spun că ţinutul în care s-a comis crima 
trebuie să fie supravegheat în mod special. Se vor duce, 
deci, mai departe să-şi încerce norocul. Aşa au făcut până 
acum. Niciodată în acelaşi loc, de două ori la rând. 

— Au gândit ca nişte nerozi, şi tu-i imiţi, Ulhmann, 
răspunse Carol Dragoş. Dar eu contez tocmai pe prostia lor. 
După cum cred că ai văzut, toate ziarele mi-au atribuit un 
raţionament asemănător. Ele au proclamat în cor că aveam 
să părăsesc Dunărea superioară, unde, după mine, 
răufăcătorii nu riscau să mai vină, şi că aveam să plec în 
Ungaria de sud. Inutil să-ţi mai spun că nici un cuvânt nu-i 
adevărat în ele, dar poţi fi sigur că aceste ştiri tendenţioase 
au ajuns şi la cei interesaţi. 

— Trageţi concluzia? 

— Că ei nu se vor duce spre Ungaria de sud să se arunce 
drept în gura lupului. 

— Dunărea-i lungă, obiectă Ulhmann. Mai este Serbia, 
România, Turcia. 

— Şi războiul? Nu-i nimic de făcut pentru ei pe-acolo. În 
plus, o să vedem... 

Carol Dragoş păstră un moment de tăcere. 

— Instrucţiunile mele au fost urmate întocmai? Reluă el. 

— Întocmai. 

— S-a continuat supravegherea fluviului? 

— Zi şi noapte. 

— Şi nu s-a descoperit nimic suspect? 

— Absolut nimic. 'Toate şalandele, toate şalupele au actele 
în regulă, în legătură cu asta trebuie să vă spun că aceste 
operaţii de control ridică multe nemulțumiri. Tot 
transportul pe Dunăre protestează şi dacă vreţi părerea 


mea, cred că nu se înşeală. Vapoarele nu au nimic, comun 
cu ce căutăm noi. Crimele n-au fost comise pe apă. 

Carol Dragoş încruntă din sprâncene. 

— Acord o mare importanţă controlului şalandelor, 
şlepurilor şi chiar a ambarcaţiunilor mai mici, răspunse el 
pe un ton sec. O să adaug o dată pentru totdeauna că nu-mi 
plac contrazicerile. 

Ulhmann se îmbujora. 

— Bine, domnule, spuse el. Carol Dragoş reluă: 

— Nu ştiu încă ce-o să fac... Poate că o să mă opresc la 
Viena. Poate că o să merg până la Belgrad... Nu-s hotărât... 
Deoarece-i important să nu pierdem contactul dintre noi, 
ţine-mă la curent printr-un bileţel adresat în atâtea 
exemplare câte vor ţi necesare oamenilor noştri eşalonaţi 
între Ratisbona şi Viena. 

— Bine, domnule, răspunse Ulhmann. Şi eu? Unde vă mai 
văd? 

— La Viena, peste opt zile, ţi-am mai spus, răspunse 
Dragoş. Se gândi câteva clipe: 

— Poţi să te retragi, adăugă el. Nu uita să treci pe la 
Parchet, apoi ia primul tren! 

Ulhmann se îndepărtă. Carol Dragoş îl rechemă: 

— Ai auzit de unul Ilia Bruş? Întrebă el. 

— Pescarul care s-a angajat să coboare Dunărea cu undiţa 
în mână? 

— Întocmai. Ei bine, dacă mă vezi cu el, fă-te că nu mă 
cunoşti. 

Spunând asta, se despărţiră. Frederic Ulhmann dispăru 
spre cartierul de sus, în timp ce Carol Dragoş se îndreptă 
spre hotelul „Crucea de Aur”, unde voia să ia masa. 

Vorbind de una şi de alta, vreo zece persoane erau de- 
acum la masă, când luă şi el loc la rândul său. Mâncă cu 
poftă, neamestecându-se în discuţie. Asculta, ca unul care 
are obiceiul să-şi plece urechea la tot ce se spune în jurul 
său. De aceea nu putu să nu audă când unul dintre meseni 
spuse vecinului: 


— Ei, mai sunt veşti despre faimoasa bandă? 

— Nu mai multe decât despre faimosul Bruş, răspunse 
celălalt. I se aştepta trecerea la Ratisbona şi el n-a fost încă 
semnalat. 

— Curios lucru. 

— Numai dacă Bruş şi cu şeful bandei nu-i unul şi acelaşi... 

— Vrei să râzi? 

— Ei! Cine ştie? 

Carol Dragoş ridică repede ochii. Era a doua oară când 
această ipoteză, plutind în aer, venea să i se impună 
atenţiei. Dar ridicând imperceptibil din umeri, îşi termină 
cina fără o vorbă. Nu era decât o glumă. De altfel, părea 
bine informat vorbăreţul care nici nu ştia că Ilia Bruş 
ajunsese la Ratisbona. 

După ce-şi termină cina, Carol Dragoş cobori spre chei. 
Acolo, în loc să se urce în şalandă, întârzie câteva minute pe 
vechiul pod de piatră care uneşte oraşul Ratisbona de 
suburbia Stadtam-Hof, şi-şi lăsă privirea să alunece spre 
fluviu, unde câteva vase pluteau încă, grăbindu-se să profite 
de lumina zilei care era pe sfârşite. Contemplând astfel, el 
uită de sine, când o mână i se aşeză pe umăr, însoţită de o 
voce familiară, care-l interpelă: 

— Trebuie să cred, domnule Jaeger, că toate astea vă 
interesează. 

Carol Dragoş se întoarse şi-l văzu în faţa lui pe Ilia Bruş, 
care-l privea zâmbind. 

— Da, răspunse el, mişcarea asta de pe fluviu are ceva 
bizar în ea. Nu mă mai satur s-o privesc. 

— Ei, domnule Jaeger, spuse Ilia Bruş, o să vă intereseze 
mai mult când vom ajunge în partea inferioară a fluviului, 
unde vasele sunt mai numeroase. Să vedeţi când vom fi la 
Porţile de Fier! Le cunoaşteţi? 

— Nu, răspunse Dragoş. 

— Trebuie să le vezi! Declară Ilia Bruş. Dacă nu-i pe lume 
fluviu mai frumos decât Dunărea, nu este nici pe tot 
parcursul său un loc mai frumos decât Porţile de Fier! 


Între timp se înnoptase de-a binelea. Ceasul mare al lui Ilia 
Bruş arăta mai mult de ora nouă. 

— Eram jos, în şalupă, când v-am văzut pe pod, domnule 
Jaeger, zise el. Dacă v-am venit în întâmpinare, e pentru că 
vreau să vă amintesc că mâine plecăm devreme şi că am 
face bine să mergem la culcare. 

— Te urmez, domnule Bruş, aprobă Carol Dragoş. 
Amândoi coborâră spre țărm. Când ajunseră la 
extremitatea podului, pasagerul spuse: 

— Şi cu vânzarea peştelui, domnule Bruş! Eşti mulţumit? 

— Spuneţi încântat, domnule Jaeger! N-am să vă dau mai 
puţin de patruzeci şi unu de florini! 

— Asta face şaizeci şi opt, cu cei douăzeci şi şapte încasaţi 
mai înainte. Şi nu suntem decât la Ratisbona. Ştii, domnule 
Bruş, afacerea nu mi se pare prea proastă! 

— Ajung s-o cred şi eu, recunoscu pescarul. 

Peste un sfert de oră dormeau amândoi, unul lângă altul, 
iar la răsăritul soarelui ambarcaţiunea era la cinci kilometri 
de Ratisbona. În jos de acest oraş, malurile Dunării prezintă 
aspecte foarte diferite. Pe dreapta se succed, cât vezi cu 
ochii, câmpii mănoase, pământuri bogate şi productive, din 
care nu lipsesc nici fermele, nici satele, în timp ce pe stânga 
se întind păduri dese peste care se suprapun coline ce 
merg până la pădurea Bohmer. 

Trecând pe acolo, domnul Jaeger şi Ilia Bruş au putut să 
zărească deasupra orăşelului Donaustauf Palatul de vară al 
prinților 'Tour şi Taxis, precum şi vechiul castel episcopal din 
Ratisbona; apoi, mai departe, pe muntele Svaltorberg au 
văzut Walhalla sau „Locul aleşilor”, un fel de Partenon 
rătăcit sub cerul bavarez, care nu-i cel al Atticei, şi a cărei 
construcţie se datorează regelui Ludovic. În interior este un 
muzeu unde figurează busturile eroilor Germaniei, muzeu 
mai puţin reuşit decât frumoasele linii arhitectonice ale 
exteriorului. Walhalla nu face, în adevăr, cât Partenonul 
Atenei şi-l întrece pe cel cu care scoţienii au împodobit una 


dintre colinele Edinburgului, supranumită „bătrâna 
fumegândă”. 

Distanţa care separă Ratisbona de Viena pare lungă, când 
urmezi meandrele Dunării. Cu toate acestea, pe drumul de 
apă de aproape patru sute şaptezeci şi cinci de kilometri, 
oraşele de o oarecare importanţă sunt rare. Nu se poate 
semnala decât Straubin, antrepozit agricol al Bavariei, 
unde şalanda se opri în seara de 18 august, Passau, unde ea 
sosi la 20 august, şi Lintz, pe care-l depăşi în ziua de 21. În 
afară de aceste oraşe, din care doar ultimele două au o 
oarecare valoare strategică, dar neatingând niciunul 
douăzeci de mii de locuitori, nu există decât aglomeraţii 
neînsemnate. 

Din lipsă de opere ale omului pe care să le admire şi 
pentru a înlătura plictiseala, turistul admiră spectacolul 
mereu variat al ţărmurilor marelui fluviu. Deasupra oraşul 
Straubing, unde ea se întinde pe o lăţime de patru sute de 
metri, Dunărea nu încetează să se restrângă acolo unde 
primele ramificații ale Alpilor retici înalţă încetul cu încetul 
malul drept. 

La Passau, oraş construit la confluenţa celor trei cursuri 
de apă: Dunărea, Inn şi Ils, dintre care primele două se 
numără printre cele mai importante din Europa, ea 
părăseşte Germania şi acelaşi țărm, dreptul, devine 
austriac în aval de oraş, în timp ce numai cu câţiva kilometri 
mai jos, la confluenţa râului Dadelsbach, ţărmul stâng 
începe să facă parte din imperiul habsburgic. În acest 
punct, albia fluviului se reduce la o vale strâmtă de vreo 
două sute de metri, vale careul însoţeşte până la Viena, 
când lărgindu-se până a forma lacuri cu insule şi insulițe, 
când apropiindu-şi mai mult marginile, între care vuieşte 
apa mânioasă. 

Ilia Bruş părea că nu dă nici o atenţie succesiunii de 
peisaje variate şi superbe, fiind preocupat doar să 
înteţească cu vigoarea braţelor sale viteza ambarcaţiunii. 
Atenţia care trebuia s-o acorde conducerii bărcii îi scuza, de 


altfel, indiferența. Afară de dificultăţile rezultate din 
bancurile de nisip, dificultăţi curente în navigația pe 
Dunăre, mai avea de învins altele mai serioase. Cu câţiva 
kilometri înainte de Passau el trebuise să înfrunte curenţii 
râului Wilskofen, apoi, cu o sută cincizeci kilometri mai jos 
de Grein, unul dintre oraşele cele mai modeste ale Austriei 
de nord, întâlni curenţii mai periculoşi ai nurilor Stendel şi 
Wirbel. 

În acest loc, valea devine un coridor îngust, mărginit de 
pereţi sălbatici, între care se reped apele volburoase. 
Altădată, numeroşii recifi făceau din acest loc unul din cele 
mai periculoase şi nu era rar ca navigația să sufere pagube 
enorme. Acum pericolul a scăzut mult. Stâncile cele mai 
amenințătoare care se întindeau de la un țărm la altul au 
fost aruncate în aer cu dinamită. Curenţii şi-au mai pierdut 
din viteză, vârtejurile nu mai atrag vasele în vâltoarea lor 
cu aceeaşi violenţă şi catastrofele au devenit mai puţin 
frecvente. Mai trebuiesc luate însă încă multe măsuri de 
prevedere, atât pentru vasele mari, cât şi pentru cele mici. 
Toate astea nu-l descurajau însă pe Ilia Bruş. Cu o 
îndemânare uimitoare el urma canalele, evita bancurile de 
nisip, stăpânea viiturile şi vâltorile. Carol Dragoş îi admira 
îndemânarea, dar se întreba cum putea un simplu pescar să 
aibă o cunoaştere atât de perfectă a Dunării şi a 
trădătoarelor sale capcane. 

Dacă Ilia Bruş îl uimea pe Carol Dragoş, reciproca nu era 
mai puţin adevărată. Fără a înţelege nimic, pescarul admira 
vastitatea relaţiilor pasagerului său. Oricât de mic ar fi fost 
locul ales pentru halta de seară, era rar ca domnul Jaeger 
să nu găsească vreo cunoştinţă. Cum ancora barca, el sărea 
pe mal şi de îndată era acostat de una sau două persoane. 
După schimbarea câtorva cuvinte, interlocutorii se 
depărtau; domnul Jaeger se urca în barcă, în timp ce 
străinii se îndepărtau. 

Până la urmă Ilia Bruş nu se mai putu ţine. 


— Aveţi prieteni peste tot, domnule Jaeger? Îl întrebă el 
într-o zi. 

— Într-adevăr, domnule Bruş, răspunse Carol Dragoş. Asta 
se datorează faptului că am umblat adesea prin aceste 
locuri. 

— Ca turist, domnule Jaeger? 

— Nu, domnule Bruş, nu ca turist. Călătoream, pe vremea 
aceea, pentru o firmă comercială din Budapesta şi în 
această calitate nu numai că vezi ţinuturi, dar îţi creezi şi 
numeroase relaţii... ştii asta... 

Cam astea au fost singurele incidente - dacă ele pot fi 
numite aşa - care au marcat călătoria de la 18 la 24 august. 
În acea zi, după o noapte petrecută de-a lungul țărmului, 
departe de orice sat. 

În aval de orăşelul Tulln, Ilia Bruş porni la lucru înainte de 
zori, aşa cum obişnuia. Dar ziua aceea nu trebuia să fie la 
fel cu celelalte. Chiar în seara aceea, în adevăr, aveau să fie 
la Viena, şi, pentru prima oară de opt zile, Ilia Bruş avea să 
pescuiască, pentru a nu decepţiona pe admiratorii săi din 
capitală, unde avusese grijă să-şi facă anunţată vizita prin 
cele o sută de voci ale presei! 

De altfel, nu trebuia oare să se gândească la interesele 
domnului Jaeger, prea neglijate în cursul acestei săptămâni 
de navigaţie înverşunată? Deşi nu se plângea, aşa cum se 
angajase, acesta nu trebuia să fie nemulţumit. De altfel, Ilia 
Bruş îl înţelegea şi, pentru a-i da cel puţin aparenţa unei 
satisfacţii, se aranjase ca să nu mai aibă decât vreo treizeci 
de kilometri de străbătut în cursul acestei ultime zile. Astfel, 
cu toate că redusese viteza, va putea să ajungă la Viena 
destul de devreme, pentru a trage folos din produsul 
pescuitului. 

În momentul în care Carol Dragoş ieşi din cabină, 
pescuitul era de-acum bogat, dar pescarul avea să prindă şi 
mai mult. Pe la ora unsprezece, undiţa sa ridică o ştiucă de 
douăzeci de livre. Era o pradă regală, care va obţine cu 
siguranţă o recompensă importantă din partea amatorilor 


vienezi. Încurajat de acest succes, Ilia Bruş vru să-şi încerce 
norocul a doua oară; dar asta avea să fie o mare greşeală, 
după cum o vor dovedi cele întâmplate. 

Cum s-a întâmplat? Ar fi fost incapabil s-o spună. Fapt este 
că el, totdeauna aşa de îndemânatec, făcu o mişcare 
nefericită. Fie că totul a fost rezultatul unui moment de 
neatenţie, fie că alta a fost cauza, undiţa fu prost aruncată, 
iar cârligul, tras violent, îi lovi faţa pe care-i lăsă o brazdă 
de sânge. Ilia Bruş scoase un țipăt de durere. 

După ce-i zgârie faţa, cârligul îşi continuă drumul, 
agăţându-i, în trecere, ochelarii cu lentile mari, negre, pe 
care pescarul îi purta zi şi noapte; ridicaţi ca un fulg, ei 
începură să descrie nişte curbe disperate, la numai câţiva 
centimetri deasupra apei. 

Înăbuşindu-şi un strigăt de ciudă, şi aruncându-i o privire 
plină de îngrijorare lui Jaeger, Ilia Bruş făcu tot posibilul 
pentru a readuce spre el ochelarii hoinari, pe care se grăbi 
să-i pună la locul lor. Numai atunci păru uşurat. 

Incidentul nu durase decât câteva secunde, dar acestea i- 
au fost de ajuns lui Carol Dragoş ca să constate că gazda sa 
avea nişte minunaţi ochi albaştri, a căror privire vie părea 
puţin compatibilă cu o vedere defectuoasă. 

Detectivul nu putu să facă altfel decât să reflecteze la 
această ciudăţenie, căci temperamentul său îl împingea la 
reflecţie atunci când anumite subiecte îi solicitau atenţia; şi 
el nu-şi încetă reflecţiile nici după ce ochii albaştri 
dispărură din nou în spatele ecranului negru care-i 
ascundea de obicei. 

E de prisos să mai spunem că Ilia Bruş nu mai pescui în 
ziua aceea. După ce-şi pansa sumar zgârietura de pe obraz, 
mai mult dureroasă decât gravă, el îşi strânse uneltele de 
pescuit cu grijă, în timp ce barca aluneca singură pe 
curentul apei; apoi veni ora prânzului. 

Cu puţin înainte trecuseră pe la poalele Kalhembergului, 
munte înalt de trei sute cincizeci de metri, al cărui vârf 
domină Viena. Acum, cu cât înaintau, cu atât animația de pe 


maluri anunţa apropierea unui oraş important. Mai întăi, 
vilele erau mai apropiate unele de altele. Mai apoi, uzinele 
pătau cerul cu fumul coşurilor lor înalte. În curând Ilia Bruş 
şi tovarăşul său zăriră câteva trăsuri care dădeau periferiei 
o notă cu adevărat urbană. 

Din primele ore ale după-amiezii, barca depăşi localitatea 
Nussdorff, punct în care se opresc vapoarele cu aburi, din 
cauza pescajului lor. Modesta ambarcaţiune a pescarului 
avea pretenţii mai mici în această privinţă. De altfel, ea nu 
purta, ca acele vase, călători care să ceară să fie 
transportaţi prin canal, până în centrul oraşului. 

Liber în mişcările sale, Ilia Bruş înainta pe braţul mare al 
Dunării, înainte de ora patru, el se opri lângă țărm şi lovi cu 
vâsla unul din copacii din Prater, faimosul loc de plimbare, 
care reprezintă pentru Viena ceea ce Bois de Boulogne 
reprezintă pentru Paris. 

— Ce ai la ochi, domnule Bruş? Întrebă în acel moment 
Carol Dragoş, care, de la incidentul cu ochelarii, nu mai 
scosese decât puţine vorbe. 

Ilia Bruş îşi întrerupse lucrul şi se întoarse spre pasagerul 
său. 

— La ochi? Repetă el pe un ton interogativ. 

— Da, la ochi, spuse domnul Jaeger. Presupun că nu porţi 
ochelari negri de plăcere. 

— Aha, făcu Ilia Bruş, ochelarii! Am vederea slabă şi 
lumina-mi face rău, asta-i tot. 

Vederea slabă? Cu asemenea ochi! 

După ce dădu explicaţia, Ilia Bruş termină de legat barca 
la mal. Pasagerul său îl privea cu un aer gânditor. 

VII. 

Vânătorii şi vânatul. 

În acea după-amiază de august, câţiva oameni se plimbau 
pe malul Dunării care mărgineşte Praterul la Nord-Est. 
Aceştia îl pândeau oare pe Ilia Bruş? Probabil că acesta 
avusese grijă să precizeze dinainte, prin intermediul 
ziarelor, locul şi ora aproximativă a sosirii sale. Dar cum 


oare vor putea aceşti curioşi, împrăştiaţi pe un spaţiu atât 
de vast, să descopere barca pe care nimic nu o semnala 
atenţiei lor? 

Ilia Bruş prevăzuse această greutate. De cum îşi legase 
ambarcaţiunea la mal, el se grăbi să ridice un catarg 
purtând o banderolă mare pe care se putea citi „Ilia Bruş, 
laureatul concursului de la Sigmaringen”; apoi, pe 
acoperişul rufului, etala peştii prinşi, acordându-i ştiucii 
locul de cinste. 

Această reclamă, după moda americană, avu un rezultat 
imediat. Câţiva pierde-vară se opriră în faţa bărcii şi o 
priviră fără interes. Aceşti primi pierde-vară îi atraseră pe 
alţii şi această gloată luă în câteva secunde astfel de 
proporţii încât adevărații interesaţi nu puteau să facă altfel 
decât s-o remarce. Ei se îndreptară în fugă spre ea şi, 
văzându-i alergând în aceeaşi direcţie, alţii începură să 
alerge la fel, fără să ştie de ce. În mai puţin de un sfert de 
oră, cinci sute de persoane erau adunate în faţa şalandei. 
Ilia Bruş nu visase niciodată un asemenea succes. 

Dialogul nu întârzie să se înfiripe între public şi pescar. 

— Domnul Bruş? Întrebă, unul dintre cei veniţi. 

— Prezent! Răspunse cel întrebat. 

— Daţi-mi voie să mă prezint. Domnul Claudius Roth, unul 
dintre colegii dumneavoastră din Liga Danubiană. 

— Încântat, domnule Roth! 

— De altfel, mai mulţi dintre colegii noştri sunt aici. lată-l 
pe domnul Hanich, pe domnul Tielze, pe domnul Hugo 
Zwiedinek, fără ca să-i mai număr pe cei ce nu-i cunosc. 

— Eu, de exemplu, Mathias Kaiserlick, din Budapesta, 
spuse un spectator. 

— Şi eu, adăugă altul, Wilhelm Bickel, din Viena. 

— Încântat, domnilor, de a fi printre cunoscuţi, spuse Ilia 
Bruş. Întrebările şi răspunsurile se încrucişau mereu. 
Conversaţia devenise generală. 

— Ai călătorit bine, domnule Bruş? 

— Excelent. 


— A fost o călătorie rapidă, în orice caz. Nu te aşteptam 
aşa de devreme. 

— Sunt totuşi cincisprezece zile de când sunt pe drum. 

— Da, dar e departe de la Donauschingen la Viena. 

— Aproape nouă sute de kilometri, ceea ce face cam 
şaizeci de kilometri pe zi, în medie. 

— Curentul apei îi face abia în douăzeci şi patru de ore. 

— Depinde de loc. 

— Adevărat. Şi peştele? Îl vinzi uşor? 

— Minunat. 

— Atunci eşti mulţumit? 

— Foarte mulţumit. 

— Azi, peştele pescuit este foarte frumos. Există mai ales o 
ştiucă superbă. 

— În adevăr, nu-i rău. 

— Cât costă ştiuca? 

— Cât vreţi s-o plătiţi. Dacă vreţi, voi vinde peştele la 
licitaţie, lăsând ştiuca la urmă. 

— Ce-i mai bun să rămână la urmă! Zise un glumeţ. 

— Excelentă idee! Strigă domnul Roth. Cumpărătorul 
ştiucii va putea, dacă vrea, s-o împăieze în amintirea lui Ilia 
Bruş, în loc să-i mănânce carnea. 

Aceste vorbe obţinură mare succes şi licitaţia începu cu 
însufleţire. 

Un sfert de oră mai târziu, pescarul încasase o sumă 
rotunjoară, la care faimoasa ştiucă nu contribuise cu mai 
puţin de treizeci şi cinci de florini. 

După ce se termină vânzarea, discuţia între laureat şi 
grupul de admiratori care se îngrămădeau pe mal continuă. 
Informaţi asupra trecutului, toţi voiau să afle despre 
intenţiile sale viitoare. Ilia Bruş răspundea, de altfel, cu 
complezenţă, şi anunţă, fără a face din asta un mister, că 
după ce avea să-şi consacre ziua următoare Vienei, avea să 
meargă în seara acelei zile la Bratislava, pentru a dormi 
acolo. 


Ora fiind înaintată, numărul curioşilor începu să scadă, 
fiecare dintre ei ducându-se la masă. Obligat să se 
gândească şi el la asta, Ilia Bruş dispăru înlăuntrul bărcii, 
lăsându-şi pasagerul pradă admiraţiei publice. 

lată de ce, doi oameni care se plimbau, atraşi de mulţimea 
care mai număra încă vreo sută de persoane, nu-l zăriră 
decât pe Carol Dragoş aşezat sub banderola care anunţa 
urbi et orbi5 numele şi calitatea laureatului Ligii Dunărene. 
Unul dintre noii veniţi era un vlăjgan de vreo treizeci de 
ani, lat în umeri, cu părul şi barba blondă, acel blond slav, 
care pare să fie apanajul neamului; celălalt, cu un aspect 
robust şi el, era mai în vârstă, părul cărunt arătând că 
trecuse de patruzeci de ani. 

După prima privire pe care cel mai tânăr dintre ei o 
aruncă spre barcă, acesta tresări, şi se dădu repede înapoi, 
trăgându-l şi pe tovarăşul său. 

— El este, spuse el cu o voce înăbuşită, de îndată ce ieşiră 
din mulţime. 

— Crezi? 

— Sigur. Nu l-ai recunoscut? 

— Cum să-l recunosc? Nu l-am văzut niciodată. Urmă o 
clipă de tăcere. Cei doi reflectau. 

— E singur în barcă? Întrebă cel mai în vârstă. 

— Singur de tot. 

— Şi-i barca lui Ilia Bruş? 

— Fără îndoiaiă. Numele este scris pe banderolă. 

— Nu înţeleg nimic. 

După o nouă clipă de tăcere, cel mai tânăr reluă: 

— Ele deci cel ce face călătoria asta cu tam-tam sub 
numele de Ilia Bruş? 

— În ce scop? 

Cel cu barba blondă ridică din umeri. 

— În scopul de a parcurge Dunărea incognito, asta-i clar! 

— Drace! Făcu căruntul. 

— Nu m-ar mira, spuse celălalt. Dragoş e un şmecher şi 
încercarea lui ar fi reuşit, dacă întâmplarea nu ne-ar fi adus 


pe aici. 

Cel mai în vârstă părea puţin convins. 

— E ca-n romane, murmură el printre dinţi. 

— Aşa-i, Titşa, aşa-i, îl aprobă tovarăşul său, dar lui Dragoş 
îi plac metodele romanţioase. O s-o lămurim noi. Se spunea 
în jurul nostru că barca va rămâne la Viena mâine toată 
ziua. Nu avem decât să revenim. Dacă Dragoş e tot acolo, 
înseamnă că el este acela care a intrat în pielea lui Ilia Bruş. 

— În acest caz, întrebă Titşa, ce-o să facem? Interlocutorul 
său nu răspunse imediat. 

— O să ne gândim, spuse el. 

Amândoi se îndepărtară spre oraş, lăsând barca 
înconjurată de o lume din ce în ce mai pestriță. 

Noaptea trecu liniştit pentru Ilia Bruş şi pentru pasagerul 
său. Când acesta, ieşi din cabină, îl găsi pe primul făcând o 
revizie generală printre uneltele de pescuit. 

— Frumoasă vreme, domnule Bruş, spuse Carol Dragoş în 
chip de salut. 

— Frumoasă, domnule Jaeger, aprobă Ilia Bruş. 

— Nu profiţi de ea, domnule Bruş, pentru a vizita oraşul? 

— Pe legea mea, nu, domnule Jaeger! De felul meu nu sunt 
prea curios şi am aici cu ce să-mi ocup toată ziua. După 
două săptămâni de navigaţie, nu-i un lux să-mi fac puţină 
ordine în lucruri. 

— Cum vrei, domnule Bruş. Eu n-o să-ţi imit indiferența şi 
cred c-o să stau pe țărm până seara. 

— Şi bine o să faceţi, domnule Jaeger, aprobă Ilia Bruş, 
deoarece locuiţi la Viena. Poate că aveţi familie care nu se 
va supăra să vă vadă. 

— Greşiţi, domnule Bruş, sunt neînsurat. 

— Păcat, domnule Jaeger, păcat! E mai bine să fii în doi ca 
să suporţi greutăţile vieţii. 

Carol Dragoş începu să râdă. 

— Ei, drăcie! Domnule Bruş, nu eşti vesel azi-dimineaţă. 

— Mai sunt şi zile proaste, domnule Jaeger, răspunse 
pescarul. Dar asta n-o să vă împiedice să vă distraţi cât mai 


bine. 

— Voi încerca, domnule Bruş, răspunse Carol Dragoş 
îndepărtându-se. 

Trecând prin Prater, el se duse spre Haupt-Allee, locul de 
întâlnire al eleganţei vieneze în timpul verii. Dar în acel 
moment al anului, Haupt-Allee era aproape goală şi putu 
astfel să grăbească pasul fără a fi deranjat de mulţime. Era 
totuşi destulă lume, pentru ca atenţia să nu-i fie atrasă de 
două persoane care se plimbau şi cu care se încrucişa, ca şi 
cu atâtea altele, tocmai când ajunse în dreptul colinei 
artificiale Constantins Hugel, colina cu care s-a crezut de 
cuviinţă să se mai varieze perspectiva Praterului. Fără a se 
ocupa de cele două persoane, Carol Dragoş îşi continuă 
liniştit plimbarea; peste zece minute, el intra într-o mică 
cafenea din piaţa Praterului, în germană Prater Stern. 
Acolo era aşteptat. Un consumator aşezat de acum la o 
masă, se ridică zărindu-l şi veni în întâmpinarea sa. 

— Bună ziua, Ulhmann, spuse Carol Dragoş. 

— Bună ziua, domnule, răspunse Frederic Ulhmann. 

— Tot nimic nou? 

— Tot nimic. 

— Bine. De data asta avem la dispoziţie toată ziua şi putem 
să chibzuim bine la ce avem de făcut. 

Dacă Dragoş nu-i remarcase pe cei doi care se plimbau pe 
Haupt-Allee. 

— Aceeaşi indivizi pe care întâmplarea îi condusese, în 
ajun, lângă barca lui Ilia Bruş - ei îl văzuseră foarte bine. 

După ce trecuse şeful poliţiei dunărene, ei au făcut cale- 
ntoarsă şi au început să-l urmărească, păstrând totuşi o 
distanţă suficientă pentru a evita orice surpriză. Când 
Dragoş dispăru în cafenea, intrară şi ei în una de peste 
drum, de cealaltă parte a pieţii, hotărâți să rămână acolo la 
pândă, şi toată noaptea, la nevoie. 

Răbdarea le-a fost pusă la grea încercare. 

După ce şi-au consacrat mai multe ceasuri la întocmirea în 
cel mai mic amănunt a planului lor de acţiune, Dragoş şi 


Ulhmann au mâncat, fără să se grăbească. Dornici să scape 
de atmosfera sufocantă a sălii, după ce şi-au terminat masa, 
au cerut să li se servească afară cafeaua, devenită 
complementul indispensabil al oricărei mese. 

Tocmai o savurau, când Dragoş făcu, brusc, un gest de 
mirare şi dorind să nu fie recunoscut, intră în restaurant, 
de unde, prin perdeaua de la fereastră, urmări un bărbat 
care traversa piaţa în acel moment. 

— El este, Doamne iartă-mă! Murmură Dragoş, 
urmărindu-l cu privirea pe Ilia Bruş. 

Într-adevăr era Ilia Bruş, uşor de recunoscut după faţa sa 
rasă, cu ochelarii şi părul negru ca ai unui italian. 

Când acesta se angaja pe strada împăratul Iosif, Dragoş se 
reîntoarse lângă Ulhmann, rămas pe terasă, şi-i ordonă să-l 
aştepte acolo, cât va fi nevoie; apoi, el porni pe urmele 
pescarului. 

Fără a se gândi să se întoarcă, Ilia Bruş mergea cu calmul 
unei conştiinţe împăcate. Cu pasul măsurat el merse până 
la capătul străzii împăratul Iosif, apoi luând-o prin parcul 
Angarten, în linie dreaptă, ajunse pe strada Brigittenau. 
Părând să ezite timp de câteva clipe, elintră într-o 
magherniţă murdară a cărei biată vitrină dădea într-una 
din cele mai sărăcăcioase străzi din acest cartier 
muncitoresc. După o jumătate de oră el ieşi de acolo. 
Urmărit mereu, fără s-o ştie, de Carol Dragoş, care nu uită 
să citească firma dughenei în care tovarăşul său de 
călătorie se oprise, o luă pe strada Rembrandt, apoi, 
urmând pe ţărmul stâng al canalului, ajunse în strada 
Praterului pe care merse până la piaţă. Acolo, o luă în mod 
voit la dreapta şi se îndepărtă prin Haupt-Allee pe sub 
copacii din Prater. Era evident că se întorcea la bordul 
bărcii sale, şi Carol Dragoş socoti inutil să-şi mai continue 
urmărirea. 

Acesta se înapoie la cafeneaua, în faţa căreia Frederic 
Ulhmann îl aştepta credincios. 


— Cunoşti un evreu cu numele de Simon Klein? Îl întrebă 
el când ajunse. 

— Desigur, răspunse Ulhmann. 

— Ce-i cu el? 

— Nu-i mare lucru. Negustor de lucruri de ocazie, 
cămătar, la nevoie tăinuitor, cred că aceste trei cuvinte îl 
zugrăvesc din cap până-n picioare. 

— E tocmai ce cred şi eu, murmură Dragoş, care părea 
scufundat în gânduri adânci. După o clipă, întrebă: 

— Câţi oameni avem aici? 

— Vreo patruzeci, răspunse Ulhmann. 

— E de-ajuns. Ascultă-mă bine. Trebuie să uităm ce-am 
vorbit azi-dimineaţă. Îmi schimb planul, căci, cu cât mă 
gândesc mai mult. Cu atât am presimţirea că ceva o să se 
întâmple lângă locul, oricare ar fi el, unde mă voi afla eu 
însumi. 

— Unde veţi fi? Nu înţeleg nimic. 

— E inutil. O să-ţi eşalonezi oamenii, doi câte doi, pe malul 
stâng al Dunării, din cinci în cinci kilometri, la douăzeci de 
kilometri de Bratislava. Unica lor misiune va fi să mă 
supravegheze pe mine. De îndată ce ultimul eşalon mă va 
zări, cei doi oameni ai lui se vor grăbi să meargă cinci 
kilometri înaintea următorului şi aşa mai departe, înţeles? 
Mai ales, să nu mă piardă din vedere. 

— Şi eu? Întrebă Ulhmann. 

— Vei face tot posibilul ca să nu mă pierzi din ochi. Cum 
mă voi afla într-o barcă, chiar pe mijlocul fluviului, n-o să-ţi 
fie greu Bineînţeles că, atunci când vor sta la pândă, 
oamenii tăi vor culege toate informaţiile. În caz de nevoie, 
postul informat despre un eveniment grav le va anunţa şi pe 
celelalte. 

— Înţeles! 

— Să pornească la drum chiar din seara asta şi mâine să-ţi 
găsesc oamenii la posturi. 

— Vor fi acolo, spuse Ulhmann. 


Fără a se plictisi, Carol Dragoş îşi expuse planul de două 
sau de trei ori, până când, sigur de a fi fost înţeles de 
subalternul său. 

Hotări, orele fiind înaintate, să se înapoieze la barcă. 

În cafeneaua din cealaltă parte a pieţii, cei doi care se 
plimbaseră în Prater nu-şi întrerupseseră spionajul. Îl 
văzuseră pe Dragoş ieşind, fără a bănui motivul, căci Ilia 
Bruş nu le atrăsese atenţia mai mult decât oricare alt 
trecător. Primul lor impuls fusese să pornească în 
urmărirea lui Dragoş, dar prezenţa lui Ulhmann îi 
împiedica. Liniştiţi, de altfel, văzând că acesta aşteaptă, 
aşteptau şi ei, convinşi că nu vor întârzia să-l vadă pe 
Dragoş revenind. Înapoierea detectivului dovedi că ei 
raţionaseră just şi, atunci când acesta intră cu Ulhmann în 
cafenea, ei rămaseră la pândă, până-n momentul în care 
şeful poliţiei şi subordonatul lui se despărţiră. 

Lăsându-l pe acesta din urmă să urce spre centru, cei doi 
complici se ţinură din nou de Carol Dragoş şi coborâră pe 
urmele lui spre Haupt-Allee, pe care merseseră de 
dimineaţă în sens invers. După trei sferturi de oră de mers, 
ei se opriră. Linia pomilor care mărgineşte malul Dunării 
apăru atunci. Ei nu se puteau îndoi că Dragoş se întorcea la 
bord... 

— E inutil să mergem mai departe, spuse cel mai tânăr. 
Ne-am lămurit acum. Ilia Bruş şi Carol Dragoş sunt unul şi 
acelaşi. Demonstrația s-a făcut şi urmărindu-l mai mult am 
risca să fim observați la rândul nostru. 

— Ce-o să facem? Îl întrebă cel cu aspect de luptător. 

— O să mai vorbim, răspunse celălalt. Am o idee. 

În timp ce cei doi necunoscuţi se ocupau atâta de 
persoana sa şi făureau, mergând spre Prater Stern, planuri 
a căror execuţie nu avea să fie mult amânată, Carol Dragoş 
reintră în barcă fără să bănuiască spionajul la care fusese 
supus el însuşi în cursul acestei zile. Acolo îl găsi pe Ilia 
Bruş, foarte ocupat cu pregătirea cinei pe care cei doi 


tovarăşi aveau s-o împartă, o oră mai târziu, ca de obicei, 
călare pe una din bănci. 

— Ei bine, domnule Jaeger, sunteţi mulţumit de plimbare? 
Întrebă Ilia Bruş, când pipele începură să-şi răspândească 
norii de fum. 

— Încântat, răspunse Carol Dragoş. Şi dumneata, domnule 
Bruş, nu ţi-ai schimbat părerea şi nu te-ai hotărât să te 
plimbi prin Viena sau să faci vreo vizită? 

— O! Nu, domnule Jaeger, afirmă Ilia Bruş. Nu cunosc pe 
nimeni aici. De când aţi plecat, n-am pus piciorul pe uscat. 

— Adevărat?! 

— Aşa-i. N-am părăsit barca, unde am avut de lucru până 
seara. Carol Dragoş nu răspunse. Păstră pentru el 
gândurile pe care minciuna bătătoare la ochi a gazdei sale 
putea să i le sugereze; ei vorbiră despre unele şi altele până 
când sună ora de culcare. 

VIII. 

Portretul unei femei. 

Ilia Bruş se făcuse oare vinovat de minciună premeditată 
sau îşi schimbase părerea dintr-un simplu capriciu? Orice 
ar fi fost, informaţiile date de el asupra itinerarului erau de 
cea mai vădită inexactitate. 

Plecat în dimineaţa zilei de 26 august, cu două ceasuri 
înainte de ivirea zorilor, el nu se opri la Bratislava, aşa cum 
anunţase. Douăzeci de ore de vâslit îndârjit l-au dus, într-o 
singură etapă, la peste cincisprezece kilometri dincolo de 
oraş. Câteva momente de odihnă şi el reîncepu acelaşi efort 
supraomenesc. 

De ce se silea să scurteze drumul cu o grabă atât de 
febrilă, Ilia Bruş nu se crezu obligat să-i explice lui Jaeger, 
ale cărui interese erau astfel grav compromise; 
respectându-şi cuvântul dat, acesta nu manifesta nici un 
semn de dezamăgire în faţa acelei grabe neînţelese pentru 
el. Paguba minoră pe care cel de-al doilea risca s-o aibă n- 
avea decât o mică importanţă faţă de grijile celui dintâi. 


În acea dimineaţă de 26 august, Carol Dragoş observase la 
gazda sa o caracteristică dintre cele mai insolite care, 
adăugându-se la observaţiile făcute în zilele anterioare, 
sfârşise prin a-l tulbura profund. Asta se întâmpla pe la 
orele zece. În acel moment, Dragoş, scufundat în gânduri, îl 
privea pe Ilia Bruş vâslind, în picioare, în partea dinapoi a 
bărcii; el vâslea cu o îndârjire de vită la plug. Din cauza 
unei sinuozităţi a apei care-l obligă să îndrepte barca, 
pentru câteva clipe, spre Nord-Vest, pescarul era cu spatele 
în plin soare. Era cu capul gol, ud leoarcă, îşi aruncase la 
picioare şapca de lutru ce-i acoperea capul de obicei; 
lumina făcea să-i strălucească bogatul său păr negru. 
Deodată, Carol Dragoş fu izbit de un detaliu dintre cele mai 
ciudate. 

Dacă Ilia Bruş era brunet şi asta era incontestabil, nu era 
decât parţial. Negru la vârf, părul său părea pe câţiva 
centimetri de la creştet de cel mai evident blond. Această 
diversitate de culori era oare normală? Poate. Dar mai 
verosimil părea să fie simplul fapt că părul nu fusese 
revopsit la timp. 

Chiar dacă un dubiu ar mai fi persistat în legătură cu asta 
în mintea lui Carol Dragoş, acesta avea să fie informat 
exact, căci chiar de-a doua zi dimineaţa părul lui Ilia Bruş 
îşi pierduse dubla culoare. Sigur că pescarul îşi dăduse 
seama de neglijenţă şi o remediase în timpul nopții. 

Aceşti ochi pe care proprietarul lor îi ascundea cu atâta 
grijă în spatele unor sticle de nepătruns, acea sigură 
minciună din momentul escalei de la Viena, această grabă 
de neînțeles aşa de puţin compatibilă cu scopul mărturisit al 
călătoriei, acest păr blond transformat în negru, toate 
acestea formau un fascicol din nişte presupuneri care 
trebuiau să ducă la concluzia... De fapt, la ce concluzie? La 
urma urmei, Carol Dragoş nu ştia nimic. Dacă comportarea 
lui Ilia Bruş era dubioasă, ceea ce era cert, ce concluzie 
trebuia să tragă? 


Totuşi, o anumită ipoteză, de sute de ori respinsă, sfârşi 
prin a i se impune lui Carol Dragoş, care nu înceta să se 
gândească la problema pusă perspicacităţii sale. Şi această 
ipoteză era aceeaşi pe care hazardul i-o sugerase de două 
ori; veselul sârb, Mihail Mihailovici, mai întâi, călătorii 
întâlniți la hotelul din Ratisbona apoi, nu emiseseră ideea, 
mai în glumă, mai în serios, că sub haina de împrumut a 
laureatului se ascundea şeful răufăcătorilor care terorizau 
regiunea? Trebuia oare să examineze în mod serios o 
presupunere căreia nici cei ce-o formulaseră nu-i 
acordaseră nici cel mai mic credit? 

De ce nu, în fond? Desigur, faptele observate până acum 
nu autorizau nici o certitudine; ele autorizau însă toate 
bănuielile. Şi, în adevăr, dacă observaţiile următoare 
stabileau temeiul acestor bănuieli, ar fi fost o întâmplare 
nostimă ca acelaşi vas să-i transporte împreună, mulţi 
kilometri, pe şeful bandiţilor şi pe polițistul însărcinat cu 
arestarea lui. Prin acest aspect drama tindea să se 
transforme în vodevil şi Carol Dragoş refuza sa admită 
posibilitatea unei atât de minunate coincidenţe. Procedeele 
tehnice ale vodevilului nu constau oare tocmai în 
concentrarea într-un loc unic şi într-un timp scurt a 
încurcăturilor şi surprizelor pe care nu le remarci sau care 
ţi se par mai puţin vesele în viaţa reală din cauza răzleţirii şi 
diluţiei lor? Nu este deci logic şi sănătos să respingi de 
plano6 un fapt, sub pretext că el pare anormal sau de 
neconceput. Trebuie să fii mai modest şi să admiţi infinita 
bogăţie a combinațiilor făcute de soartă. 

În dimineaţa zilei de 28 august, după o noapte petrecută 
în plin câmp, în aval de Komarpm, Carol Dragoş, sub 
influenţa preocupărilor sale, aduse vorba despre un subiect 
care nu fusese încă abordat până atunci. 

— Bună ziua, domnule Bruş, spuse el, ieşind în acea 
dimineaţă din cabina în care-şi făcuse liniştit planul de atac. 

— Bună ziua, domnule Jaeger, răspunse pescarul care 
vâslea cu energia-i obişnuită. 


— Ai dormit bine, domnule Bruş? 

— Perfect. Şi dumneavoastră, domnule Jaeger? 

— Hm! Aşa şi-aşa! 

— Adevărat? Făcu Ilia Bruş. De ce, dacă v-a fost rău, nu m- 
aţi chemat? 

— Sunt perfect sănătos, domnule Bruş, răspunse domnul 
Jaeger. Asta nu m-a împiedicat să mi se pară cam lungă 
noaptea. Mărturisesc că nu-mi pare rău că i-am văzut 
sfârşitul. 

— Pentru câ? 

— Pentru că eram cam îngrijorat, pot s-o recunosc, acum. 

— Îngrijorat? Repetă Ilia Bruş pe un ton de sinceră 
mirare. 

— Nu-i prima oară când sunt îngrijorat, explică domnul 
Jaeger. Nu mi-a venit prea la îndemână când fantezia te-a 
făcut să petreci noaptea departe de orice sat sau oraş. 

— Deh! Făcu Ilia Bruş, care părea să cadă de sus. Trebuia 
să-mi spuneţi şi făceam altfel. 

— Uiţi că m-am angajat să te las să faci ce vrei. Trebuie să 
respect ce-am promis, domnule Bruş. Asta nu mă împiedică 
să fiu îngrijorat. Ce vrei? Sunt un orăşean şi găsesc 
impresionantă liniştea şi singurătatea de la ţară. 

— Chestie de obişnuinţă, domnule Jaeger, răspunse vesel 
Ilia Bruş. V-aţi obişnui, dacă călătoria ar fi mai lungă. În 
realitate sunt mai puţine primejdii la ţară decât în inima 
unui mare oraş, unde mişună asasinii şi vagabonzii. 

— Ai dreptate, probabil, domnule Bruş, aprobă domnul 
Jaeger, dar impresiile nu se comandă. În plus, temerile mele 
nu sunt cu totul neîntemeiate în acest caz, pentru că 
traversăm o regiune deosebit de rău famată. 

— Rău famată? Exclamă Ilia Bruş. De unde ştiţi, domnule 
Jaeger. Locuiesc pe aici, eu care vă vorbesc, şi n-am auzit 
niciodată spunându-se că acest ţinut ar fi rău famat! 

Era rândul domnului Jaeger să manifeste o vie mirare. 

— Vorbiţi serios, domnule Bruş? Exclamă el. Ai fi singurul 
atunci să ignori ceea ce toată lumea ştie din Bavaria până în 


România. 

— Ce? Întrebă Ilia Bruş. 

— Zău! Că o bandă de răufăcători, care nu pot fi prinşi, 
terorizează ambele maluri ale Dunării, de la Bratislava la 
vărsare. 

— Aud asta pentru prima dată, declară Ilia Bruş cu un 
accent sincer. 

— Nu se poate! Se miră domnul Jaeger. Dar nimeni nu 
vorbeşte despre altceva de la un capăt la celălalt al 
fluviului. 

— Afli lucruri noi, zilnic, zise placid Ilia Bruş. Şi de mult au 
început aceste furturi? 

— De vreo optsprezece luni, răspunse domnul Jaeger. Şi 
dacă n-ar fi vorba decât de furturi! Dar răufăcătorii de care 
vorbim nu se mulţumesc doar să fure. La nevoie, 
asasinează. În timpul acestor optsprezece luni li se atribuie 
cel puţin zece omoruri, ai căror autori au rămas 
necunoscuţi. Ultimul dintre asasinate, tocmai, a fost 
înfăptuit la mai puţin de cincizeci de kilometri de aici. 

— Vă înţeleg acum îngrijorarea, spuse Ilia Bruş. Poate că 
v-aş fi împărtăşit-o şi eu dacă aş fi fost mai bine informat. Pe 
viitor, ne vom opri, seara, pe cât posibil, în vecinătatea unui 
sat sau a unui oraş; vom începe chiar de azi, în halta pe 
care o vom face la Gran. 

— A! Aprobă domnul Jaeger, acolo vom fi liniştiţi. Gran 
este un oraş importanti. 

— Sunt cu atât mai mulţumit, continuă Ilia Bruş, cu cât 
acolo veţi fi în siguranţă, căci cred că vă voi lăsa singur 
noaptea viitoare. 

— Ai intenţia să lipseşti? 

— Da, domnule Jaeger, dar numai câteva ore. De la Gran, 
unde sper să ajungem devreme, aş vrea să mă reped până 
la Szalka, care nu-i departe. Acolo locuiesc, după cum ştiţi. 
Voi fi înapoi înainte de ivirea zorilor, şi plecarea noastră 
mâine dimineaţă nu va fi deloc întârziată. 


— Cum vrei, domnule Bruş, încheie domnul Jaeger. Înţeleg 
că vrei să dai o raită pe-acasă, şi, la Gran, repet, nu-i nici o 
teamă. 

Timp de o jumătate de oră convorbirea încetă. După 
această pauză, Carol Dragoş reluă cu şi mai mult avânt: 

— E într-adevăr curios, spuse el, să nu fi auzit niciodată 
vorbindu-se despre aceşti răufăcători de pe Dunăre. E cu 
atât mai curios cu cât lumea s-a preocupat îndeosebi de 
acest lucru la câteva zile după Concursul de la 
Sigmaringen. 

— În legătură cu ce? Întrebă Ilia Bruş. 

— În legătură cu constituirea unei brigăzi de poliţie 
specială sub, ordinele unui şef despre care se spune că e 
foarte abil, un anume Carol Dragoş, detectiv la Budapesta. 

— O să aibă mult de furcă, remarcă Ilia Bruş, pe care acest 
nume nu păru să-l impresioneze. Dunărea-i lungă şi-i cam 
greu să supraveghezi oameni despre care nu ştii nimic. 

— 'Te înşeli, replică domnul Jaeger. Poliţia nu-i neinformată. 
Din ansamblul mărturiilor adunate ar reieşi, întâi, 
semnalmentele aproape sigure ale şefului bandei. 

— Cum îi individul? Întrebă Ilia Bruş. 

— Ca aspect general, e un bărbat în genul dumitale. 

— Mulţumesc! Îl întrerupse râzând Ilia Bruş. 

— Da, urmă domnul Jaeger, ar fi cam de statura dumitale, 
dar în rest, nici o asemănare. 

— Din fericire! Oftă Ilia Bruş uşurat, voind să fie comic. 

— Se zice că are nişte frumoşi ochi albaştri şi că n-ar fi 
obligat să poarte ca dumneata ochelari. De altfel, în timp ce 
dumneata eşti foarte brunet şi ras cu îngrijire, el ar purta o 
barbă despre care se spune că e blondă. Asupra acestui 
punct, mai ales, mărturiile strânse sunt formale, după cum 
se pretinde. 

— Este o indicație, evident, recunoscu Ilia Bruş, dar încă 
destul de vagă. Sunt mulţi blonzi şi dacă trebuie să-i iei pe 
toţi în seamă! 


— Se mai ştie ceva. După cum se spune, acest şef ar fi de 
naţionalitate bulgară, ca şi dumneata însuţi, domnule Bruş! 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Ilia Bruş cu o voce 
tulburată. 

— După accent, se scuză Carol Dragoş, cu un aer inocent, 
te-am crezut de origine bulgară... Dar, poate mă înşel? 

— Nu vă înşelaţi, recunoscu Ilia Bruş, după o scurtă 
ezitare. 

— Acest şef ar fi deci compatriotul dumitale. În popor 
numele său zboară din gură în gură. 

— Ei, atunci, dacă i se cunoaşte şi numele! 

— Bineînţeles, nimic nu-i oficial! 

— Oficial sau oficios, care i-ar fi numele? 

— Pe drept sau pe nedrept, riveranii fluviului pun 
fărădelegile de care au suferit în cârca unui anume Ladko! 

— Ladko! Repetă Ilia Bruş, care, pradă unei emoţii 
violente, îşi opri vâslitul. 

— Ladko! Afirmă Carol Dragoş, supraveghindu-şi cu coada 
ochiului interlocutorul. 

Dar acesta redevenise stăpân pe sine. 

— Ciudat, spuse el simplu, în timp ce vâsla îşi relua în 
mâinile sale veşnicul drum. 

— Ce-i ciudat? Insistă Carol Dragoş. Îl cunoşti pe Ladko? 

— Eu? Protestă pescarul. Deloc. Dar Ladko nu-i un nume 
bulgăresc. lată ce văd curios în asta. 

Carol Dragoş nu-şi împinse mai departe interogatoriul, 
care mai clar risca să devină periculos şi ale cărui rezultate 
puteau de pe acum să fie considerate ca satisfăcătoare. 
Surpriza pescarului auzind semnalmentele răufăcătorului, 
tulburarea sa cunoscându-i probabila naţionalitate, emoția 
auzindu-i numele erau toate de necontestat; toate astea 
dădeau o nouă forţă presupunerilor anterioare făcute de 
Dragoş, fără să aducă însă nici o probă decisivă. 

Aşa cum prevăzuse Ilia Bruş, nu era încă ora două după 
amiaza când şalanda ajunse la Gran. La cinci sute de metri 
înainte de primele case, pescarul cobori pe malul stâng, ca 


să evite, spunea el, o întârziere din cauza curiozităţii 
populare, şi-l rugă pe domnul Jaeger să binevoiască a 
conduce singur barca pe malul drept, unde va opri în 
centrul oraşului; lucru la care pasagerul consimţi cu 
bucurie. 

După ce îndeplini această sarcină, acesta se transformă 
din nou în detectiv. 

După ce legă şalanda la mal, el sări pe chei în căutarea 
unuia dintre oamenii săi. 

Nu făcuse nici douăzeci de paşi, când dădu peste Frederic 
Ulhmann. Un dialog rapid se angaja între cei doi poliţişti. 

— Totul merge bine? 

— Totul. 

— Trebuie să strângem cercul, Ulhmann. Avem nevoie de 
posturi de câte doi oameni la un kilometru unul de altul, de- 
acum înainte. 

— Arde? 

— Da. 

— Cu atât mai bine. 

— Mâine caută să nu mă pierzi din ochi. Mă tem că ne vom 
încălzi. 

— Înţeleg. 

— Şi nu dormiţi! Acţionaţi cu energie! 

— Contaţi pe mine! 

— Dacă afli ceva, faci un semn de pe mal, nu-i aşa încheie 
Jaeger? 

Cei doi interlocutori se despărţiră. Carol Dragoş se înapoie 
la ambarcaţiune. 

Dacă odihna nu-i fu tulburată de neliniştea pe care 
pretindea s-o resimtă de obicei, el fu deranjat, în noaptea 
asta, de zgomotul făcut de elementele naturii dezlănţuite. 
În adevăr, către miezul nopţii începu o furtună dinspre Est, 
care crescu din oră în oră; ploua cu găleata. 

În momentul în care, pe la cinci dimineaţa, Ilia Bruş se 
reîntorcea în barcă, ploaia cădea torențial şi vântul sufla cu 
furie, dintr-o direcţie total opusă curentului apei. Cu toate 


astea, pescarul nu ezită să plece. Parâma odată desprinsă, 
el împinse barca spre mijlocul fluviului şi-şi reluă vâslitul. Îi 
trebuia un adevărat curaj pentru a începe munca în astfel 
de condiţii şi încă după o noapte care trebuie să fi fost 
obositoare. 

În primele ore ale dimineţii, furtuna nu arătă nici o 
tendinţă de scădere, ba dimpotrivă. În ciuda faptului că era 
ajutată de curentul apei, şalanda nu avansa decât cu greu 
împotriva vântului puternic şi abia ajunse la circa zece 
kilometri de Gran după vreo patru ore de efort. Afluentul 
Ipoly, pe al cărui mal drept e situat satul Szalka, unde 
spunea Ilia Bruş că fusese în noaptea precedentă, nu putea 
să mai fie departe. 

În acel moment, furtuna se dezlănţui într-atât încât făcea 
situaţia de-a dreptul critică. Dacă Dunărea nu este 
comparabilă cu marea, ea este destul de vastă pentru ca 
adevărate talazuri să se formeze atunci când vântul suflă cu 
violenţă. Aşa s-a petrecut în acea zi; în ciuda grabei pe care 
o dovedea, lui Ilia Bruş îi fu greu să se refugieze lângă 
malul stâng; nu reuşea să ajungă la el. Îl mai separau doar 
vreo cincizeci de metri, când îi apăru în faţă un fenomen 
înspăimântător. La o oarecare distanţă spre amonte, copacii 
de pe mal au fost brusc aruncaţi în apă, smulşi chiar la 
nivelul solului, ca şi cum ar fi fost seceraţi de o coasă uriaşă. 
În acelaşi timp, apa, împinsă de o forţă nemăsurată, dădu 
asalt malului, apoi se ridică într-un talaz uriaş care se 
rostogoli, spărgându-se în urma bărcii. Era evident că se 
formase un vârtej în straturile atmosferice, vârtej care-şi 
plimba pe suprafaţa apei viteza lui irezistibilă. 

Ilia Bruş înţelese pericolul. Roti barca dintr-o mişcare 
energică a vâslei, încercând s-o apropie de malul drept. 
Dacă această manevră n-a avut rezultatul scontat, atât 
salvarea pescarului cât şi a pasagerului s-a datorat cu 
siguranţă tot ei. 

Ajunsă din urmă de meteorul care-şi continua cursa 
nebună, şalanda evită cel puţin muntele de apă pe care 


acesta îl ridicase în drumul său. lată de ce ea nu se 
scufundă, lucru fatal fără manevra lui Ilia Bruş. Prinsă de 
spiralele cele mai exterioare ale vârtejului, ea fu pur şi 
simplu aruncată cu violenţă. Abia atinsă de caracatiţa 
aeriană ale cărei tentacule nu-şi atinseseră ţinta, 
ambarcaţiunea fu mai degrabă scăpată din strâmtoare 
decât aspirată. În câteva secunde vârtejul trecu şi talazul se 
îndrepta înspre aval, în timp ce rezistenţa apei neutraliza 
încetul cu încetul viteza pe care o căpătase barca. 

Din păcate, mai înainte ca acest rezultat să fie complet 
atins, apăru, brusc, un nou pericol. Drept în faţa etravei7, 
care spinteca apa cu viteza unui expres, pescarul zări dintr- 
o dată un copac smuls, care, cu rădăcinile în sus, aluneca pe 
apă. Ambarcaţiunea intrată în încâlceala rădăcinilor era 
gata să se răstoarne sau să fie cel puţin grav avariată. 
Văzând acest obstacol neaşteptat, Ilia Bruş scoase un țipăt 
de spaimă. Dar Carol Dragoş văzuse şi el pericolul şi-i 
înţelesese iminenţa. Fără să ezite, se avântă în partea din 
faţă a bărcii, prinse cu mâinile rădăcinile care se împleteau 
între ele deasupra apei şi, încordându-se pentru a putea 
lupta mai bine împotriva mişcării bărcii, se sforţa s-o 
îndepărteze de pericol. Şi reuşi. Deviată din drum, şalanda 
trecu ca o săgeată, frecându-se de rădăcinile, apoi de 
tulpina copacului care mai era încă acoperită de frunze. Ar 
mai fi trebuit o clipă pentru ca ea să lase în urmă o epavă 
verzuie antrenată leneş de ape, când, deodată, Carol 
Dragoş fu lovit în piept de una din ultimele ramuri. Degeaba 
vru el să reziste şocului. Pierzându-şi echilibrul, se rostogoli 
peste bord şi dispăru în apă. Căderii lui îi urmă imediat o 
alta, voluntară de data asta. Văzându-şi pasagerul căzând, 
Ilia Bruş se aruncase fără să ezite în ajutorul lui. Dar nu era 
uşor să vezi ceva în apa mâloasă, agitată de trecerea unui 
meteor furios. Timp de un minut Ilia Bruş se căzni în zadar; 
şi tocmai când începea să dispere îl prinse pe nenorocitul 
de Jaeger care plutea, leşinat, pe apă. 


Dar era mai bine aşa. În general, omul care se îneacă se 
zbate mărind astfel dificultatea salvării. Un om leşinat nu 
este decât o masă inertă a cărei salvare depinde numai de 
îndemânarea salvatorului. 

Ilia Bruş se grăbi să ridice capul domnului Jaeger 
deasupra apei, apoi, cu un braţ viguros înotă spre şalandă, 
care, în acest timp, se îndepărtase cu vreo treizeci de metri. 
El se apropie de ea cu câteva mişcări ce păreau o joacă 
pentru robustul înotător; cu o mână se prinse de marginea 
bărcii, în timp ce cu cealaltă îşi susţinea pasagerul lipsit de 
cunoştinţă. Îi mai rămânea doar să-l ridice pe domnul 
Jaeger la bordul ambarcaţiunii - lucru nu prea uşor. Cu 
preţul a mii de eforturi, reuşi totuşi. 

După ce-l depuse pe înecat pe unul din paturile rufului, îl 
dezbrăcă de haine şi, scoțând dintr-o ladă câteva cârpe, 
începu să-l frece energic. 

Domnul Jaeger nu întârzie să deschidă ochii şi să-şi revină 
în fire. În fond, scufundarea nu fusese lungă şi era de 
sperat că ea n-o să aibă urmări supărătoare. 

— Ei, ei... domnule Jaeger, exclamă Ilia Bruş, de cum îşi 
văzu bolnavul recăpătându-şi cunoştinţa. Vă pricepeţi la 
scufundări! Domnul Jaeger zâmbi uşor, fără să răspundă. 

— N-o să fie nimic, zise Ilia Bruş, continuându-şi 
energicele sale frecţii. Nimic mai bun pentru sănătate decât 
o baie în luna august! 

— Mulţumesc, domnule. Bruş, mormăi Carol Dragoş. 

— N-aveţi pentru ce, răspunse vesel pescarul. Eu trebuie 
să vă mulţumesc, domnule Jaeger, pentru că mi-aţi prilejuit 
o baie excelentă. 

Puterile îi reveneau lui Carol Dragoş văzând cu ochii. O 
gură de rachiu şi nu se va mai cunoaşte nimic. Din păcate, 
mai emoţionat decât voia să pară, Ilia Bruş răscoli în zadar 
toate lăzile. Proviziile de alcool se isprăviseră, nu mai era la 
bordul şalandei nici o picătură. 

— lată ceva supărător, zise Ilia Bruş. Nici o picătură de 
şnaps în hardughia noastră! 


— N-are importanţă, domnule Bruş, afirmă Carol Dragoş, 
cu o voce slabă. Te asigur că mă lipsesc uşor de asta! 

În ciuda argumentelor date, Carol Dragoş dârdâia şi un 
întăritor nu i-ar fi stricat. 

— Greşiţi, răspunse Ilia Bruş, care nu-şi făcea iluzii despre 
starea pasagerului său. N-o să vă lipsiţi de el, domnule 
Jaeger. Lăsaţi pe mine. N-o să dureze mult. 

Într-o clipă îşi schimbă hainele ude cu altele uscate, apoi 
din câteva vâsle duse barca la țărm, unde o legă solid. 

— Puţină răbdare, domnule Jaeger, spuse Ilia Bruş, sărind 
pe mal. Aici cunosc ţinutul, pentru că iată confluenţa râului 
Ipoly. La mai puţin de 1500 de metri se află un sat unde voi 
găsi tot ce trebuie. Peste o jumătate de ceas voi fi înapoi. 

Spunând asta, Ilia Bruş se depărta fără să aştepte un 
răspuns. 

Rămas singur, Carol Dragoş se lăsă să cadă pe pat. Era 
mai sfârşit decât îi plăcea să spună şi, preţ de un minut, 
închise ochii obosit. 

Viaţa însă îşi relua repede cursul; sângele îi bătea în 
artere. Curând deschise ochii şi privi cu mai multă vigoare 
pe măsură ce trecea timpul. 

Primul lucru care-i solicită privirea lui, încă vagă, fu unul 
din cuferele pe care Ilia Bruş, în graba plecării, uitase să-l 
închidă. Răscolit de căutarea nefructuoasă a pescarului, 
interiorul acestui cufăr nu oferea decât o grămadă de 
obiecte heteroclite - lenjerie aspră, veşminte grosolane, 
încălţăminte grea erau îngrămădite în cea mai mare 
dezordine. 

De ce oare începură ochii lui Carol Dragoş să strălucească 
dintr-o dată? Spectacolul acesta puţin pasionant putea oare 
să-l intereseze într-atât, încât să-l facă să se ridice într-un 
cot, pentru a vedea mai bine ce este în lada deschisă? Sigur 
că nici veşmintele, sau lenjeria nu puteau să-i aţâţe astfel 
curiozitatea indiscretului pasager, dar, printre diversele 
obiecte de îmbrăcăminte, ochiul iscoditor al detectivului 
descoperise un obiect mai vrednic să-i reţină atenţia. 


Nu era nimic altceva decât un portofel pe jumătate deschis 
şi lăsând să iasă din el numeroasele hârtii cu care era ticsit. 
Un portofel! Nişte hârtii! Adică un răspuns, fără îndoială, la 
întrebările pe care Carol Dragoş şi le punea de câteva zile. 

Detectivul nu mai avu astâmpăr. După o scurtă ezitare, cu 
riscul de a trăda prin asta legile ospitalităţii, întinse mâna şi 
o băgă în cufăr de unde o scoase odată cu portofelul 
ispititor precum şi conţinutul, căruia îi şi începu inventarul. 

Mai întâi scrisori pe care Carol Dragoş nu întârzie să le 
citească şi care arătau că fuseseră adresate domnului Ilia 
Bruş la Szalka; apoi nişte chitanţe, printre care unele de 
chirie pe acelaşi nume. Nu era nimic interesant în toate 
astea. 

Carol Dragoş era tocmai să renunţe, când un ultim 
document îl făcu să tresară. Cu toate astea nimic nu putea fi 
mai inocent şi trebuia să fii poliţist ca să încerci în faţa unui 
astfel de document alt sentiment decât o înduioşătoare 
simpatie. 

Era un portret, portretul unei femei tinere a cărei 
frumuseţe ar fi entuziasmat un pictor. Dar polițistul nu-i 
artist şi nu de admiraţie pentru fermecătorul chip îi bătu 
inima lui Carol Dragoş. De-abia dacă se uitase la trăsăturile 
lui. La drept vorbind, el nu văzuse nimic din acel portret ci 
doar un rând scris în bulgăreşte în partea de jos a 
fotografiei: „Scumpului meu soţ, Nataşa Ladko.” Astea erau 
cuvintele pe care le putu citi Carol Dragoş, tulburat. 

Astfel, bănuielile sale erau justificate, iar deducţiile sale, 
bazate pe situaţii bizare observate, logice. Ladko! Deci cu 
Ladko cobora el pe Dunăre de atâtea zile! Răufăcătorul 
periculos, urmărit în zadar până atunci, se ascundea deci 
sub personalitatea inofensivă a laureatului Ligii Dunărene! 

Ce atitudine avea să adopte Carol Dragoş după o atare 
constatare? Nu luase încă nici o hotărâre, când un zgomot 
de paşi pe mal îl făcu să arunce repede portofelul în fundul 
cufărului pe care îl închise. Noul sosit nu putea fi Ilia Bruş, 
plecat doar de zece minute. 


— Domnule Jaeger, strigă o voce de afară. 

— Frederic Ulhmann! Murmură Carol Dragoş, reuşind cu 
greu să se ridice şi ieşi clătinându-se din cabină. 

— Iertaţi-mă că v-am strigat, spuse Ulhmann de îndată ce- 
şi văzu şeful. V-am văzut tovarăşul îndepărtându-se de aici 
acum câteva minute şi ştiam că sunteţi singur. 

— Ce este? Întrebă Carol Dragoş. 

— Noutăţi, domnule. A fost comisă o crimă astă-noapte. 

— Astă-noapte! Exclamă Carol Dragoş, gândindu-se de 
îndată la absenţa lui Ilia Bruş din timpul nopţii trecute. 

— O vilă a fost prădată în apropiere. Un paznic a fost lovit. 

— Mort? 

— Nu, dar grav rănit 

— Bine, spuse Carol Dragoş, făcându-i semn cu mâna 
subalternului său să tacă. Se gândea profund. Ce trebuia să 
facă? Desigur, să acţioneze - şi pentru asta nu-i lipsea forţa. 
Vestea pe care o aflase era pentru el cel mai bun remediu. 
Nu mai avea nici o urmă a accidentului căruia îi căzuse 
victimă. Nu mai simţea nevoia să se sprijine de pereţii 
cabinei. Sub influenţa şocului nervos, sângele îi revenea 
rapid în obraji. 

Da, trebuia să acţioneze, dar cum? Trebuia oare să aştepte 
înapoierea lui Ilia Bruş, sau mai degrabă a lui Ladko, căci 
ăsta era adevăratul nume al tovarăşului său de drum şi să-l 
ia imediat de guler, în numele legii? Asta părea mai înţelept, 
pentru că de-aici înainte nu mai rămânea nici o îndoială 
asupra culpabilităţii aşa zisului pescar. Grija cu care-şi 
ascundea adevărata sa identitate, misterul cu care se- 
nconjura, numele care era al său şi care era, în acelaşi timp, 
cel sub care zvonul public îl desemna pe şeful bandiţilor, 
absenţa din ultima noapte concordând cu descoperirea unei 
noi crime, toate astea îi spuneau lui Carol Dragoş că Ilia 
Bruş era banditul căutat... lată cum se complica în mod 
bizar situaţia! Ce făţărnicie, ca un tâlhar, mai mult chiar 
decât un tâlhar, un asasin, să se arunce în apă ca să-l 
scoată?! Şi chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, ar fi posibil 


ca cel smuls morţii să recunoască în acest mod 
devotamentul faţă de salvatorul său? Ce risc şi-ar lua, de 
altfel, să-i amâne arestarea? Acum când falsul Ilia Bruş era 
demascat, ar fi imposibil să scape forţelor de poliţie 
răspândite de-a lungul fluviului; în cazul în care ancheta n- 
ar ajunge la aşa-zisul pescar, s-ar da ordin să existe pe 
Dunăre chiar un personal polițienesc mai numeros, iar 
arestarea ar fi operată mai sigur tocmai pentru că ar fi fost 
amânată. 

Timp de cinci minute Carol Dragoş întoarse pe toate feţele 
cazul de conştiinţă care i se impunea. Să plece fără a-l fi 
văzut pe Ilia Bruş? Sau mai bine să rămână; să-l pună pe 
Frederic Ulhmann de pândă în cabină şi, când pescarul ar 
apărea, să sară asupra lui, pe neaşteptate, chit că i-ar 
explica după aceea situaţia? Nu, fără îndoială, nu! Să 
răspundă printr-o trădare unui act de devotament. Gândul 
ăsta îi făcea rău. 

Cu riscul de a-i lăsa vinovatului o şansă, era mai bine să 
înceapă ancheta, uitând deocamdată ceea ce credea că ştie. 
Dacă ancheta l-ar conduce până la urmă la Ilia Bruş, dacă 
datoria l-ar obliga atunci să-şi trateze salvatorul ca pe un 
duşman, ar lupta cu el cel puţin făţiş şi după ce i-ar lăsa 
timpul necesar ca să se apere. 

Acceptând printr-un gest toate consecinţele hotărârii 
luate, a ideii sale preconcepute, el intră în cabină. Printr-un 
bileţel, îl preveni pe Ilia Bruş de necesitatea în care era de 
a lipsi, rugând pe gazda sa să-l aştepte cel puţin 24 de ore. 
Apoi se pregăti de plecare. 

— Câţi oameni avem? Întrebă el ieşind din cabină. 

— Sunt doi aici, dar tocmai făceam apelul. Vom mai avea 
vreo doisprezece astă-seară. 

— Bine, aprobă Carol Dragoş. Nu mi-ai spus că locul 
crimei nu e departe? 

— Vreo doi kilometri, răspunse Ulhmann. 

— Condu-mă, spuse Carol Dragoş, suind pe mal. 

IX. 


Cele două eşecuri ale lui Dragoş. 

Carpaţii descriu, în partea lor nordică, un imens arc de 
cerc, a cărui extremitate apuseană se desparte în două 
ramuri secundare. Una dispare în Dunăre la nivelul 
Bratislavei; cealaltă coboară spre fluviu în împrejurimile 
localităţii Gran, unde continuă, pe malul drept, prin cei 
şapte sute şaptezeci de metri ai muntelui Pilis. 

La poalele acestui munte mijlociu se comisese o crimă şi 
acolo avea să înfrunte Carol Dragoş prima oară pe 
răufăcătorii pe care avea misiunea să-i urmărească. 

Cu câteva ore înaintea momentului în care el îşi părăsise 
gazda, şi, în ciuda slăbiciunii resimţite, îl urmase pe 
Frederic Ulhmann, o căruţă încărcată se oprise în faţa unui 
han sărăcăcios, construit la poalele colinei prin care 
muntele Pilis se uneşte cu valea Dunării. 

Poziţia acestui han fusese judicios aleasă din punct de 
vedere comercial. El supraveghea întretăierea celor trei 
drumuri care se îndreptau, unul spre Nord, altul spre Sud- 
Est şi al treilea spre Nord-Vest. Aceste trei drumuri, 
ajungând toate la Dunăre, cel dinspre Nord la curba pe 
care fluviul o descrie în faţa muntelui Pilis, cel dinspre Sud- 
Est la târgul Saint-Andre, cel dinspre Nord-Vest la oraşul 
Gran; fiind situat, într-un fel, între braţele unui vast compas 
lichid, el nu putea decât să profite de transportul fluvial. 
Dunărea, care la ieşirea din. Oraşul Gran curge în mod 
vizibil de la Vest spre Est, deviază, în adevăr, spre Sud, la o 
oarecare distanţă de confluenţa râului Ipoly, apoi se 
îndreaptă spre Nord, după ce desenează o semi- 
circumferință cu rază mică. Dar, aproape imediat, se 
repliază pentru a adopta o direcţie Nord-Sud - pe care nu o 
va mai părăsi, în aval, pe foarte mulţi kilometri. 

În momentul în care se opri căruţa, soarele abia răsărea. 
Totul dormea încă în casa cu storurile trase ermetic. 

— Hei! Voi din han! Strigă, lovind uşa cu coada biciuştii, 
unul dintre oamenii care conduceau căruţa. 

— Venim, răspunse dinăuntru hangiul trezit brusc. 


Un moment mai târziu, un cap nepieptănat se arătă la o 
fereastră de la etaj. 

— Ce vreţi? Întrebă fără amabilitate hangiul. 

— Mai întâi să mâncăm, apoi să dormim, spuse căruţaşul. 

— Venim, repetă hangiul care dispăru înăuntru. 

Când căruţa intră în curte pe poarta larg deschisă, 
căruţaşii se grăbiră să deshame caii şi să-i ducă la grajd, 
unde le-au dat urluială. 

În acest timp, hangiul nu înceta să se-nvârtă în jurul 
clienţilor săi matinali. Era evident că el nu voia altceva 
decât să înceapă vorba cu aceştia, dar ei păreau puţin 
dornici să-i răspundă. 

— Aţi sosit devreme, oameni buni, insinua hangiul. Aţi 
călătorit toată noaptea? 

— Aşa se pare, zise unul dintre căruţaşi. 

— Şi mai mergeţi departe? 

— Departe sau aproape, asta-i treaba noastră! 1 se 
răspunse. Hangiul înţelese. 

— De ce îl superi pe omul ăsta cumsecade, Vogel? 
Interveni celălalt căruţaş care nu deschisese gura. Nu avem 
motive să ascundem că mergem la Saint-Andre. 

— Se poate să n-avem nimic de ascuns, răspunse Vogel 
morocănos, da' asta nu priveşte pe nimeni, cred. 

— Desigur, aprobă hangiul, linguşitor ca orice bun 
negustor. Ce spuneam, era aşa ca să vorbesc, doar. Domnii 
doresc să mănânce? 

— Da, răspunse acel dintre căruţaşi care părea mai puţin 
brutal. Pâine, slănină, şuncă, cârnaţi, ce ai. 

Căruţa părea să fi parcurs drum lung, căci căruţaşii 
flămânzi făcură cinste mesei. Erau obosiţi, de aceea nu 
stătură mult la masă. După ultima îmbucătură ei se grăbiră 
să doarmă, unul pe paiele din grajd, lângă cai, celălalt sub 
prelata căruţei. 

Când apărură din nou, tocmai suna ora prânzului. Cerură 
de îndată altă masă care le fu servită ca şi precedenta în 
sala mare a hanului. De data asta odihniţi, mai întârziară. 


Multe pahare de rachiu, ce dispăreau ca apa în gâtlejurile 
lor aspre, succedară desertului. 

În cursul după-amiezii, mai multe trăsuri se opriră la han 
şi numeroşi pietoni intrară să bea o duşcă. Cei mai mulţi 
dintre ei erau ţărani cu desaga în spate, cu un băț în mână, 
care se duceau sau veneau de la Gran. Aproape toţi erau 
clienţi obişnuiţi şi hangiul putea să se felicite că avea capul 
bine înfipt pe umeri, aşa cum cerea meseria lui - căci el 
ciocnea cu toţi, unii după alţii. Asta făcea să-i meargă bine 
negoţul. Fireşte, când se ciocneşte se stă şi de vorbă şi 
vorba usucă gâtul, ceea ce îndeamnă la băutură. 

În ziua aceea tocmai, conversaţia nu era lipsită de subiect. 
Crima comisă în cursul nopţii întorcea minţile pe dos. 
Vestea fusese adusă de primii trecători şi fiecare povestea 
un amănunt sau dădea o părere personală. 

Hangiul află astfel pe rând că minunata vilă aparţinând 
contelui Hagueneau, la cinci sute metri de Dunăre, fusese 
complet devastată şi că paznicul Cristian fusese grav rănit; 
că această crimă era fără îndoială opera bandei de 
răufăcători cărora li se atribuiau atâtea crime nepedepsite; 
că poliţia străbătea ţinutul şi că asasinii erau căutaţi de o 
brigadă recent creată pentru supravegherea fluviului. 

Cei doi căruţaşi nu se amestecau în discuţiile aţâţate de 
evenimente, discuţii însoţite de strigăte şi de exclamaţii. În 
tăcere ei stăteau deoparte, dar nu pierdeau nimic din ceea 
ce se spunea în jur lor, căci nu puteau nici ei să nu se 
intereseze de ceea ce pasiona pe toată lumea. 

Totuşi zgomotul se linişti încetul cu încetul şi către ora 
şase şi jumătate seara ei se aflau din nou singuri în sala 
mare de unde plecă şi ultimul consumator. Unul dintre ei îl 
interpelă pe hangiul foarte ocupat cu spălatul paharelor în 
spatele tejghelei. Acesta se grăbi să vină la ei. 

— Ce doresc domnii? Întrebă el. 

— Să luăm cina, spuse un căruţaş. 

— Şi să vă culcaţi, apoi, fără îndoială? Întrebă hangiul. 


— Nu, jupâne, răspunse căruţaşul care părea mai sociabil. 
Socotim să plecăm la noapte... 

— La noapte? Se miră hangiul. 

— Ca să fim chiar în zori în piaţă, continuă clientul. 

— În piaţa de la Saint-Andre? 

— Sau de la Gran... Asta depinde de împrejurări. Aşteptăm 
aici un prieten care s-a dus după informaţii. O să ne spună 
unde avem mai multe şanse să desfacem marfa noastră în 
condiţii avantajoase. 

Hangiul părăsi sala pentru a se îndeletnici cu pregătirea 
mesei. 

— Ai auzit, Kaiserlick? Spuse încet cel mai tânăr dintre 
căruţaşi, aplecându-se spre tovarăşul său. 

— Lovitura-i descoperită! 

— Presupun că nu sperai să rămână ascunsă. 

— Şi poliţia patrulează. 

— Să patruleze. 

— Sub conducerea lui Dragoş, după cum se pretinde. 

— Asta-i altceva, Vogel. După părerea mea, cei ce nu se 
tem decât de Dragoş pot dormi liniştiţi. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce spun, Vogel. 

— Dragoş ar fi...? 

— Ce? 

— Suprimat? 

— O să afli mâine. De-acum, mucles! Încheie căruţaşul, 
văzându-l venind pe hangiu. 

Personajul aşteptat de cei doi căruţaşi nu sosi decât odată 
cu noaptea. O discuţie rapidă începu între cei trei: 

— S-a afirmat aici că poliţia e pe urme, spuse încet 
Kaiserlick. 

— Caută dar nu găseşte. 

— Şi Dragoş? 

— Ferecat! 

— Cine a făcut-o? 

— Titşa. 


— Atunci, e bine... şi noi ce trebuie să facem? 

— Să înhămăm fără întârziere. 

— Pentru? 

— Pentru Saint-Andre, dar la cinci sute de metri de-aici 
veţi face cale-ntoarsă. Hanul va fi închis în timpul ăsta. Veţi 
trece neobservaţi şi vă veţi îndrepta spre nord. În timp ce o 
să vă creadă într-o parte, veţi fi în alta. 

— Unde-i şalanda? 

— În micul golf de la Pilis. 

— Acolo e întâlnirea? 

— Nu, puţin mai aproape, în poiană, pe stânga drumului. O 
cunoşti? 

— Da. 

— Vreo cincisprezece de-ai noştri sunt de pe acum acolo. 
Veţi merge să-i întâlniți. 

— Şi tu? 

— Mă întorc înapoi să aduc surplusul de oameni pe care i- 
am lăsat să supravegheze. Îi aduc cu mine. 

— La drum deci! Aprobară căruţaşii. 

Peste cinci minute, căruţa porni din loc. Gazda îi salută 
politicos pe clienţi, ţinând poarta larg deschisă. 

— Atunci, e sigur că mergeţi la Gran? Întrebă el. 

— Nu, răspunseră căruţaşii, la Saint-Andre, amice. 

— Drum bun, băieţi! Ură gazda. 

— Mulţumim, camarade. 

Căruţa cârmi spre dreapta şi o luă spre Est, pe drumul 
spre Saint-Andre. Când dispăru în noapte, personajul pe 
care-l aşteptaseră Vogel şi cu Kaiserlick toată ziua se 
îndepărtă şi el la rându-i, în direcţie opusă, pe drumul spre 
Gran. 

Hangiul nici nu-şi dădu seama de asta. Fără să se mai 
preocupe de aceşti trecători pe care probabil n-avea să-i 
mai vadă niciodată, se grăbi să închidă casa şi să se urce în 
pat. 

În acest timp, căruţa, care se îndepărta în pasul liniştit al 
cailor, făcu cale-ntoarsă după cinci sute de metri, conform 


instrucţiunilor primite, şi merse în sens invers pe drumul, 
pe care venise. 

Când ajunse din nou în dreptul hanului, totul era închis 
acolo şi ar fi trecut de acest punct fără incident, dacă un 
câine, care dormea în mijlocul drumului, n-ar fi fugit 
deodată lătrând atât de tare încât unul dintre cai, speriat, 
se feri printr-o mişcare bruscă, ajungând în şanţ. Căruţaşii 
se grăbiră să aducă animalul pe drumul bun şi, pentru a 
doua oară, căruţa dispăru în noapte. 

Era cam ora zece şi jumătate când, părăsind drumul mare, 
ea pătrunse într-o pădurice, a cărei umbră se profila pe 
stânga. Acolo fu oprită curând. 

— Cine-i? Întrebă o voce din întuneric. 

— Kaiserlick şi Vogel, răspunseră căruţaşii 

— Treceţi, spuse vocea. 

În spatele primelor rânduri de copaci, căruţa ajunse într-o 
poiană, unde vreo cincisprezece oameni dormeau întinşi pe 
iarbă. 

— Şefu-i aici? Întrebă Kaiserlick. 

— Încă nu. 

Aşteptarea nu a durat mult. 

Şeful, acelaşi personaj care sosise târziu la han, sosi la 
rândul său însoţit de vreo zece tovarăşi, ceea ce făcea ca 
numărul membrilor trupei să crească la mai mult de 
douăzeci şi cinci. 

— Toată lumea-i aici? 

— Da, răspunse Kaiserlick, care părea să aibă oarecare 
autoritate în bandă. 

— Şi Titşa? 

— lată-mă, răspunse o voce puternică. 

— Ei bine? Întrebă cu îngrijorare şeful. 

— Reuşită pe toată linia. Pasărea e în colivie la bordul 
şalandei. 

— Să plecăm, în acest caz, şi să ne grăbim, comandă şeful. 
Şase vor merge înainte, restul în ariergardă, şi căruţa la 
mijloc. Dunărea nu-i nici la cinci sute de metri de aici şi 


încărcarea se va face într-o clipă. Vogel va lua atunci căruţa, 
şi cei care sunt din ţinut se vor înapoia liniştiţi acasă. 
Ceilalţi se vor îmbarca pe şalandă. 

Tocmai se pregătea să execute ordinele, când, unul dintre 
oamenii lăsaţi să supravegheze pe marginea drumului, veni 
în grabă. 

— Alarmă! Spuse el, coborând vocea, ce este? Întrebă 
şeful bandei. 

— Ascultă. 

Toţi ciuliră urechile. Pe drum se auzea zgomotul unei 
trupe mărşăluind. La acest zgomot se mai adăugară curând 
şi câteva voci. Distanţa nu trebuie să fi fost mai mare de o 
sută de stânjeni. 

— Să rămânem în poiană, ordonă şeful. Oamenii ăştia vor 
trece fără să ne vadă. 

Era sigur că, dată fiind întunecimea completă, ei nu vor fi 
observați, dar iată ce era grav: dacă din întâmplare era un 
grup de poliţişti care mergeau pe acest drum, înseamnă că 
ei se îndreptau spre fluviu. Desigur, se putea întâmpla ca ei 
să nu descopere vasul, pentru camuflarea căruia, de altfel, 
se luaseră măsuri. 

Dacă l-ar vizita n-ar găsi nimic suspect. Dar, admițând 
chiar că poliţiştii nu i-ar bănui existenţa, poate că ei ar 
rămâne la pândă prin împrejurimi; ori, în acest caz ar fi fost 
foarte imprudent să scoată căruţa. 

În sfârşit, vor ţine cont de împrejurări şi vor acţiona în 
conformitate. După ce vor aştepta în poiană şi toată ziua 
următoare, dacă va fi nevoie, câţiva oameni vor cobori, 
noaptea, până la Dunăre, să se asigure de plecarea poliţiei. 
Pentru moment, esenţialul era să nu fie depistaţi şi ca nimic 
să nu atragă atenţia trupei care se apropia. 

Aceasta nu întârzie să ajungă la punctul unde drumul 
trecea prin dreptul poienei. În ciuda nopţii întunecate, se 
vedea că ea era formată din vreo zece oameni; ciudate 
zăngănituri de oţel indicau că oamenii erau înarmaţi. 


Ei depăşiseră de-acum poiana, când un incident modifică 
total lucrurile. Unul dintre cai, speriat de trecerea 
oamenilor pe drum, sforăi şi scoase un nechezat prelung 
care fu repetat de celălalt cal. Trupa în mers se opri pe loc. 

Era într-adevăr un grup de poliţişti care coborâseră fluviul 
sub comanda lui Carol Dragoş, complet refăcut după 
accidentul din acea dimineaţă. 

Dacă oamenii din poiană ar fi cunoscut acest amănunt, 
îngrijorarea lor ar fi crescut. Dar, după cum am văzut, şeful 
lor îl credea scos din luptă pe polițistul temut. De ce 
comitea această greşeală, de ce credea că nu trebuie să-l ia 
în considerare pe adversarul pe care-l avea tocmai în faţa 
lui, povestirea nu va întârzia să-l facă pe cititor să înţeleagă. 

Când, în dimineaţa aceleiaşi zile, Carol Dragoş sărise pe 
mal, unde-l aştepta subordonatul său, acesta îl luase cu el 
spre amonte. După două sau trei sute de metri, cei doi 
poliţişti ajunseră la o barcă ascunsă printre ierburile de pe 
mal şi se urcară în ea. De îndată, vâslele mânuite cu putere 
de Frederic Ulhmann duseră repede uşoara ambarcaţiune 
pe malul celălalt al fluviului. 

— Deci crima a fost comisă pe malul drept? Întrebă în acel 
moment Carol Dragoş. 

— Da, răspunse Frederic Ulhmann. 

— În ce direcţie? 

— În amonte. În împrejurimile oraşului Gran. 

— Cum! În împrejurimile oraşului Gran! Exclamă Dragoş. 
Nu mi-ai spus tu adineaori că n-avem decât puţin drum de 
făcut? 

— Nu-i departe, spuse Ulhmann, Sunt totuşi vreo trei 
kilometri, în realitate erau patru şi această lungă etapă nu 
putea fi străbătută fără greutate de un om care abia 
scăpase de la moarte. Carol Dragoş trebui de mai multe ori 
să se întindă pentru a-şi trage sufletul. Era aproape ora trei 
după amiază când ajunseră la vila contelui Hagueneau, 
unde îi chema meseria. 


De îndată ce se simţi în posesia tuturor facultăţilor, 
datorită unui întăritor pe care se grăbi să-l ceară, prima 
grijă a lui Carol Dragoş fu să solicite a fi condus la căpătâiul 
paznicului Cristian Hoel. Pansat doar cu câteva ore mai 
devreme de un chirurg din împrejurimi, cu faţa albă şi ochii 
închişi, acesta abia respira. Deşi avea o rană dintre cele mai 
grave care atinsese şi plămânul, exista speranţă de salvare, 
cu condiţia să-i fie înlăturată orice oboseală. 

Carol Dragoş putu totuşi să obţină câteva informaţii pe 
care paznicul i le dădu cu voce stinsă, prin monosilabe rare. 
Cu multă răbdare el află că o bandă de tâlhari, formată cam 
din cinci, şase oameni, pătrunsese în casă după ce 
spărseseră uşa. Trezit de zgomot, paznicul Cristian Hoel 
abia avusese timp să se scoale, că şi căzu lovit de un pumnal 
în spate. Nu ştia ce s-a petrecut mai târziu şi era incapabil 
să dea vreo indicație asupra agresorilor. Ştia totuşi cine era 
şeful lor, un anume Ladko, căci tovarăşii săi îi pronunţaseră 
numele cu un fel de fanfaronadă inexplicabilă. Cât despre 
acest Ladko ştia că purta o mască pe faţă şi că era un 
zdrahon cu ochi albaştri şi barba blondă. 

Acest ultim detaliu, de natură să infirme bănuielile 
privitoare la Ilia Bruş, nu-l tulbură pe Carol Dragoş. Nu se 
îndoia că şi Ilia Bruş era blond, dar acest blond era 
deghizat în brunet; ori se ştie că nu poţi să-ţi schimbi 
culoarea părului aşa cum ţi-ai schimba peruca. Exista un 
mister pe care Dragoş dorea să-l elucideze liniştit. 

Paznicul Cristian nu putu, de altfel, să-i furnizeze detalii 
mai ample. Nu observase nimic altceva la ceilalţi agresori, 
căci şi ei fuseseră precauţi şi se mascaseră. 

Înarmat cu aceste informaţii, detectivul trecu apoi la 
câteva întrebări privind vila contelui Hagueneau. După cum 
află, aceasta era o locuinţă mobilată cu un lux princiar. 
Bijuteriile, argintăria şi obiectele preţioase umpleau 
sertarele; pe cămine şi mobile se aflau obiecte de artă, iar 
pe pereţi tapiţerii vechi şi tablouri de pictori consacraţi. La 
primul etaj se aflau chiar depozitate într-o casă de bani 


titluri de proprietate. Nu era nici o îndoială deci că tâlharii 
avuseseră ce să prade. 

Asta şi constată Carol Dragoş când parcurse diferitele 
încăperi ale locuinţei. Era o jefuire în regulă, îndeplinită cu 
metodă. Hoţii, cunoscători, nu se încărcaseră cu lucruri fără 
valoare. Cea mai mare parte a obiectelor de preţ 
dispăruseră; în locul tapiţeriilor smulse apăreau bucăţi de 
zid gol iar ramele goale fără frumoasele pânze, tăiate cu 
grijă, atârnau vrednice de milă. Jefuitorii luaseră până şi 
cele mai frumoase draperii şi covoare. Casa de bani fusese 
deschisă iar conţinutul ei dispăruse. 

N-au cărat toate astea în spinare, îşi spuse Carol Dragoş 
constatând devastarea. Aveau cu ce să încarce o căruţă. 
Rămâne să descopăr căruţa. 

Interogatoriul şi primele cercetări îi luară mult timp. 
Noaptea era aproape. Acum era important ca, de îndată ce 
se va înnopta, să găsească, dacă s-ar putea, urmele căruţei 
de care se serviseră hoţii. Polițistul se grăbi să plece. 

Nu prea departe găsi dovada pe care o căuta. 

Pe solul curţii mari din faţa vilei, nişte roţi late lăsaseră 
urme adânci, chiar în faţa uşii forţate, iar la o oarecare 
distanţă pământul era bătătorit ca de nişte cai care ar fi 
aşteptat mult. 

După ce făcu dintr-o privire aceste constatări, Carol 
Dragoş se apropie de locul unde părea să fi staționat caii şi 
cercetă solul cu atenţie. Apoi, traversând curtea, procedă la 
un nou şi amănunţit examen a împrejurimilor gardului; ieşi 
pe lângă el şi merse pe drum vreo sută de metri, apoi 
reveni. 

— Ulhmann! Strigă el, intrând în curte. 

— Domnule? Răspunse agentul care ieşi din casă şi se 
apropie de şeful său. 

— Câţi oameni avem? Întrebă acesta. 

— Unsprezece. 

— Puțin, zise Dragoş. 


— Cu toate acestea, paznicul Cristian nu ridică decât la 
cinci-şase oameni numărul agresorilor săi. 

— Paznicul are părerea sa, eu o am pe a mea. N-are 
importanţă, trebuie să ne mulţumim cu ce avem. O să laşi 
un om aici şi-i vei lua pe ceilalţi zece. Cu noi o să fim 
doisprezece. E totuşi ceva. 

— Aveţi vreun indiciu? Întrebă Frederic Ulhmann. 

— Ştiu unde sunt hoţii... cel puţin în ce parte s-au dus. 

— Pot să vă întreb? Începu Ulhmann. 

— De unde-mi vine certitudinea? Nimic mai simplu. E 
chiar copilăros. Mi-am spus mai întâi că au luat prea multe 
lucruri de aici ca să nu aibă nevoie de un vehicul. Am căutat 
deci vehiculul şi l-am găsit. E o căruţă cu patru roate, 
înhămată cu doi cai, dintre care unuia-i lipseşte o caia de la 
potcoava piciorului drept din faţă. 

— Cum puteţi ştii asta? Întrebă Ulhmann, uimit. 

— Pentru că noaptea trecută a plouat şi că pământul, prost 
uscat, a păstrat fidel amprentele. În acelaşi mod am aflat 
că, părăsind vila, căruţa a luat-o la stânga, adică într-o 
direcţie opusă oraşului Gran. O să ne îndreptăm şi noi într- 
acolo, şi, la nevoie, o să urmărim dâra lăsată de calul cu 
potcoava fără caia. Nu sunt semne că voinicii noştri ar fi 
călătorit ziua; fără îndoială că s-au ascuns pe undeva, până 
seara, căci regiunea nu-i prea locuită şi casele-s puţin 
numeroase. La nevoie o să le scotocim pe toate câte le vom 
găsi pe drum. Adună-ţi oamenii, căci iată noaptea şi vânatul 
trebuie să iasă din bârlog. 

Carol Dragoş şi trupa sa merseră mult timp fără să 
descopere vreun nou indiciu. Era aproape zece şi jumătate 
când, după ce vizitaseră în zadar vreo două, trei gospodării, 
ajunseră la încrucişarea celor trei drumuri, la hanul unde-şi 
petrecuseră ziua cei doi căruţaşi şi de unde plecaseră doar 
cu vreo trei sferturi de oră mai înainte. Carol Dragoş lovi cu 
putere în uşă. 

— În numele legii! Spuse Dragoş, când îl văzu apărând la 
fereastră pe hangiul căruia îi era scris ca în ziua aceea să 


nu-i tihnească somnul. 

— În numele legii! Repetă hangiul îngrozit la vederea 
numeroasei trupe care-i înconjura casa. Ce-am făcut? 

— Coboară şi-o să-ţi spun... Dar mai ales nu întârzia prea 
mult, răspunse Dragoş cu o voce nerăbdătoare. 

Când hangiul, pe jumătate dezbrăcat, deschise uşa, 
polițistul procedă la un interogatoriu rapid. Venise o căruţă 
în dimineaţa aceea; Câţi oameni o conduceau? Se oprise? 
Plecase? În ce parte se îndreptase? 

Răspunsurile nu se lăsară aşteptate. Da, o căruţă condusă 
de doi bărbaţi venise la han, devreme. Stătuse aici până 
seara şi nu plecase decât după venirea unei a treia 
persoane aşteptată de cei doi căruţaşi. Sunase nouă şi 
jumătate când ea se îndepărtase în direcţia satului Saint- 
Andre. 

— Spre Saint-Andre? Insistă Carol Dragoş. Eşti sigur? 

— Sigur, afirmă hangiul. 

— Ţi s-a spus, sau ai văzut-o? 

— Am văzut... 

— Hm... murmură Carol Dragoş, care adăuga: Bine. Urcă- 
te şi te culcă acum, omule, dar ţine-ţi limba. 

N-a fost nevoie să i se spună de două ori. Uşa se închise şi 
poliţiştii rămaseră singuri pe drum. 

— Un moment! Ordonă Carol Dragoş oamenilor săi care 
rămăseseră nemişcaţi în timp ce el, cu un felinar, cerceta 
minuţios pământul. 

Întâi nu descoperi nimic suspect, dar nu mai fu aşa când, 
traversând drumul, ajunse de cealaltă parte. În acest loc, 
pământul, mai puţin bătătorit de trecerea vehiculelor şi 
chiar mai puţin pietruit, îşi păstrase mai multă plasticitate. 
Dintr-o primă ochire, Carol Dragoş descoperi amprenta 
potcoavei fără caia şi constată că proprietarul acestei 
potcoave incomplete nu se îndrepta nici spre Saint-Andre, 
nici spre Gran, ci direct spre fluviu, pe drumul dinspre 
Nord. Pe acest drum se îndreptă deci şi Dragoş în fruntea 
oamenilor săi. 


Cam trei kilometri străbătuseră astfel fără nici un incident, 
printr-un ţinut complet pustiu, când, din stânga drumului, 
răsună un nechezat de cal. Reţinându-şi cu un gest oamenii, 
Carol Dragoş înainta până la liziera păduricii care se vedea 
slab în umbră. 

— Care-i acolo? Strigă el cu voce puternică. Neauzindu-se 
nici un răspuns, unul dintre oameni, la ordinul său, aprinse 
o torţă de răşină. Flacăra ei străluci viu în noaptea aceea 
fără lună, dar lumina se stinse după câţiva paşi, 
neputincioasă să sfâşie întunericul făcut şi mai profund de 
frunzişul pomilor. 

— Înainte! Ordonă Dragoş, pătrunzând în desiş în fruntea 
trupei. Dar desişul îşi avea apărătorii lui. Abia trecuseră de 
lizieră şi o voce poruncitoare zise: 

— Un pas mai mult şi tragem! 

Această ameninţare nu avea să-l oprească pe Carol 
Dragoş, cu atât mai mult cu cât, la lumina torţei, i se păru 
că zăreşte o umbră nemişcată, cea a unei căruţe, în jurul 
căreia se aduna un grup de oameni, căruia nu-i putu stabili 
numărul. 

— Înainte! Ordonă el din nou. 

Supunându-se ordinului, poliţiştii îşi continuară înaintarea 
nesigură în pădurea necunoscută. Dificultatea nu întârzie 
să se accentueze. Deodată, torţa fu smulsă din mâna 
agentului care o purta. Întunericul deveni complet. 

— Neîndemânatecul! Murmură Dragoş. Lumină, Frantz, 
lumină! Ciuda îi era cu atât mai mare cu cât la ultima 
pâlpâire a torţei, crezuse că vede căruţa făcând o mişcare 
de retragere şi îndepărtându-se pe sub copaci. 

Din păcate nu putea fi vorba s-o urmărească. Trupa de 
poliţişti întâlni în faţa ei un adevărat zid viu. Fiecărui poliţist 
i se opuneau doi sau trei adversari. Dragoş înţelegea, cam 
târziu, că nu dispunea de suficiente forţe pentru a obţine 
victoria. Până aici, nu fusese tras nici un foc de armă, nici 
de-o parte, nici de cealaltă. 

— Titşa! Strigă în acel moment o voce, în noapte. 


— Prezent! Răspunse altă voce. 

— Căâruţa? 

— A plecat! 

— Atunci să terminăm o dată! 

Dragoş înregistră în minte aceste voci. N-avea să le uite 
niciodată. 

După acest scurt dialog, revolverele intrară în horă, 
zdruncinând atmosfera cu detunăturile lor seci. Câţiva 
poliţişti fură atinşi de gloanţe; înțelegând că ar fi fost o 
nebunie să continue, Carol Dragoş se hotări să ordone 
retragerea. Trupa de poliţişti ieşi în drum, unde învingătorii 
nu mai îndrăzneau să-i urmărească şi noaptea-şi reluă 
calmul tulburat o clipă. 

Mai întâi trebuiră să se ocupe de răniţi. Erau trei, uşor 
atinşi, de altfel. După o pansare sumară, ei fură trimişi 
înapoi sub supravegherea a patru camarazi de-ai lor. 
Dragoş, însoţit de Frederic Ulhmann şi de ultimii trei 
agenţi, porni spre Dunăre, mergând uşor în pieziş în 
direcţia oraşului Gran. Găsi fără greutate locul unde 
acostase cu câteva ore mai devreme, precum şi 
ambarcaţiunea cu care Ulhmann şi el traversaseră fluviul. 
Cei cinci oameni se îmbarcară şi traversând Dunărea în 
sens invers, coborâră pe malul stâng. 

Dacă Dragoş suferise un eşec, spera să-şi ia revanşa acum. 
Nu mai era nici un dubiu pentru el că Ilia Bruş şi prea- 
faimosul Ladko erau unul şi acelaşi; şi mai era convins că 
omorul din noaptea trecută trebuia imputat tovarăşului său 
de călătorie. După toate aparențele, acesta, după ce-şi va 
pune prada la adăpost, se va grăbi să-şi reia identitatea de 
împrumut, pe care n-o credea descoperită, şi care-i 
permisese până acum să dejoace cercetările poliţiei. 

Înainte de ivirea zorilor, el se va înapoia la barcă şi-şi va 
aştepta pasagerul absent, aşa cum ar fi făcut inofensivul şi 
conştientul pescar ce pretindea a fi. Dar cinci oameni 
hotărâți vor fi atunci la pândă. Cei cinci oameni, învinşi de 
Ladko şi de banda sa, vor învinge mai uşor rezistenţa pe 


care ar putea-o opune acelaşi Ladko, obligat să fie singur 
pentru a juca rolul lui Ilia Bruş. 

Acest plan bine conceput, a fost, din păcate, irealizabil. 
Deşi Carol Dragoş şi oamenii săi cercetară mult ţărmul, le-a 
fost imposibil să zărească ambarcaţiunea pescarului. 
Dragoş şi Ulhmann au recunoscut, fără greutate, locul 
precis unde debarcase, dimineaţa, primul, dar n-au găsit 
nici urmă de barcă. Ea dispăruse şi odată cu ea şi Ilia Bruş. 
Carol Dragoş fusese tras pe sfoară şi asta-l umplea de 
mânie. 

— Frederic, spuse el subordonatului său, sunt la capătul 
puterilor. Mi-ar fi imposibil să mai fac vreun pas. Osă 
dormim pe iarbă ca să ne mai refacem forţele. Dar unul 
dintre oamenii noştri va lua barca şi va merge imediat la 
Gran. La deschiderea oficiului poştal, va da o telegramă. 
Aprinde felinarul. O să-ţi dictez. Scrie! Frederic Ulhmann 
ascultă în tăcere: „Crimă comisă în noaptea asta în 
împrejurimile oraşului Gran. Prada îmbarcată pe şalandă. 
Să se execute cu rigoare controalele prescrise.” 

Dictă din nou: „Mandat de aducere împotriva numitului 
Ladko, fals numit Ilia Bruş şi pretinzându-se laureatul Ligii 
Dunărene la ultimul concurs de la Sigmaringen, aşa-zisul 
Ladko, alias Ilia Bruş, inculpat de crimă, furt şi ucidere.” 

— La prima oră să se telegrafieze tuturor comunelor 
riverane fără excepţie, ordonă Carol Dragoş, întinzându-se 
epuizat pe pământ. 

X. 

Prizonier. 

Pentru înţelegerea povestirii, e timpul să-i spunem 
cititorului că bănuielile lui Carol Dragoş, confirmate şi de 
descoperirea portretului, nu erau complet eronate. Dragoş 
avea dreptate cel puţin asupra unui punct. Da, Ilia Bruş şi 
Sergiu Ladko erau una şi aceeaşi persoană. Dar Dragoş se 
înşela grav atunci când îi atribuia tovarăşului său de 
călătorie îndelunga serie de furturi şi asasinate care, de 
atâta timp, pustiiau regiunea de pe malurile Dunării şi mai 


ales jefuirea vilei contelui Hagueneau, precum şi asasinarea 
paznicului Cristian. Ladko nu bănuia deloc gândurile 
pasagerului său. Tot ce ştia era că numele lui servea la 
desemnarea unui criminal cunoscut, şi el nu putea înţelege 
cum se putuse produce o atare confuzie. 

Îngrozit la început de descoperirea unui omonim atât de 
redutabil, care, culmea, era şi compatriotul său, el deveni 
stăpân pe sine, după un moment de spaimă firească. În 
fond, ce-l interesa pe el un răufăcător cu care n-avea nimic 
comun decât numele? Un nevinovat n-are de ce să se 
teamă. Şi sigur că el era străin de aceste crime. 

Fără nici o grijă, Sergiu Ladko, de-acum înainte îl vom 
numi cu numele său adevărat, lipsise noaptea trecută spre 
a se duce la Szalka, aşa cum anunţase. După plecarea lui 
din Rusciuk, acolo, în acel orăşel, îşi fixase reşedinţa sub 
numele de Ilia Bruş şi acolo aşteptase timp de multe 
săptămâni veşti de la scumpa sa Nataşa. 

Aşteptarea, aşa cum ştim, îi devenise insuportabilă, şi-şi 
frământa mintea cum să găsească un mijloc de a pătrunde 
incognito în Bulgaria; când deodată soarta făcu să-i cadă 
sub ochi un număr din ziarul Pester Loyd, în care se anunţa 
cu mare vâlvă concursul de pescuit de la Sigmaringen. 

Citind articolul despre acest concurs, exilatul, tot atât de 
bun pescar, sper că n-aţi uitat, cât şi pilot renumit, concepu 
un plan de acţiune a cărei ciudăţenie avea să-i asigure, 
poate, reuşita. 

Se va înscrie în Liga Danubiană sub numele de Ilia Bruş, 
numele purtat la Szalka, va participa la concursul de la 
Sigmaringen, şi, prin dibăcia lui la pescuit, va obţine 
premiul întâi. După ce va da numelui său de împrumut un 
început de notorietate, va anunţa cu multă zarvă, făcând 
chiar şi rămăşaguri dacă se poate, intenţia sa de a cobori pe 
Dunăre, cu undiţa în mână, de la izvoare până la vărsare. 
Nu se îndoia că acest proiect avea să revoluţioneze lumea 
deosebită a pescarilor cu undiţa şi că asta-i va aduce 
autorului o oarecare reputaţie din partea celorlalţi oameni. 


De atunci înainte, înarmat cu acte de stare civilă 
indiscutabile, căci, în general, se acordă o încredere oarbă 
vedetelor, Sergiu Ladko va putea cobori în adevăr pe 
Dunăre. Bineînţeles că va grăbi cât va putea înaintarea 
bărcii şi că nu va pierde cu pescuitul decât timpul necesar. 
Totuşi va face să se vorbească destul despre el pe tot 
parcursul, ca să nu fie uitat de lume şi pentru a putea 
debarca pe faţă la Rusciuk, sub protecţia unei notorietăţi 
bine stabilite. 

Pentru ca unicul scop al acţiunii sale să fie atins în mod 
fericit, trebuia ca nimeni să nu-i bănuiască adevăratul nume 
şi ca nimeni să nu poată recunoaşte în trăsăturile 
pescarului Ilia Bruş, pe cele ale pilotului Sergiu Ladko. 
Prima condiţie era uşor de realizat. Era de ajuns ca, odată 
transformat în laureat al Ligii Dunărene, el să-şi joace rolul 
fără greş. Sergiu Ladko îşi jură să fie Ilia Bruş în ciuda 
tuturor, oricare ar fi incidentele călătoriei. Era de presupus 
că această călătorie se va face încet, dar sigur că nici un 
incident nu va face ca jurământul să devină greu de ţinut. 

A doua condiţie era şi mai uşor de satisfăcut. Nu trebuia 
nimic mai mult decât să-şi radă barba, să-şi vopsească 
părul, să-şi ascundă ochii sub nişte ochelari mari de soare. 

Sergiu Ladko se deghiza astfel sumar în noaptea care 
precedă plecarea, apoi porni la drum înaintea zorilor, sigur 
că e de nerecunoscut pentru o privire neavizată. 

La Sigmaringen evenimentele s-au petrecut conform 
prevederilor. Laureat al concursului, anunţarea proiectului 
său fusese favorabil comentată de presa din ţinuturile 
riverane. Devenit astfel un personaj destul de cunoscut 
pentru ca identitatea să nu-i mai fie suspectată, asigurat, pe 
de altă parte, că o să găsească ajutor, la nevoie, din partea 
colegilor din Liga Dunăreană răspândiţi de-a lungul 
fluviului, Sergiu Ladko se lăsă dus de curent. 

La Ullm avusese o primă decepţie, constatând că 
celebritatea sa relativă nu-l punea la adăpost de rigorile 
administraţiei. De aceea fusese bucuros să primească un 


pasager care avea acte în regulă şi pe care poliţia părea să- 
] stimeze. E sigur că atunci când va fi la Rusciuk şi când se 
va fi terminat prinsoarea, prezenţa unui străin ar putea să 
aibă unele inconveniente. Dar atunci îi va putea explica 
situaţia; până atunci această prezenţă i-ar mări 
probabilitățile de reuşită a călătoriei pe care Sergiu Ladko 
dorea din tot sufletul s-o ducă la bun sfârşit. 

Să afle că purta acelaşi nume cu un temut bandit, că 
acesta mai era şi bulgar, îi dădu lui Ladko a doua emoție 
neplăcută. Oricare i-ar fi fost nevinovăția şi prin urmare 
siguranţa, el nu putea să ignore că o astfel de potrivire de 
nume era de natură să provoace cele mai regretabile erori 
sau chiar cele mai grave complicaţii. Dacă numele pe care-l 
ascundea sub cel de Ilia Bruş avea să fie cunoscut, nu 
numai că debarcarea la Rusciuk ar fi fost compromisă, dar 
puteau să rezulte din asta şi lungi întârzieri. 

Sergiu Ladko nu putea să facă nimic împotriva acestor 
pericole. Erau serioase dar nu trebuiau exagerate. În 
realitate, era greu de crezut că poliţia o să acorde atenţie, 
fără un motiv anume, unui pescar protejat de laurii obţinuţi 
la concursul de la Sigmaringen. 

Ajuns la Szalka după apusul soarelui şi plecat cu mult 
înainte de zori, fără a fi fost văzut de nimeni, Sergiu Ladko 
trecuse doar pe acasă, exact timpul necesar ca să vadă 
dacă nu-l aşteptau veşti de la Nataşa. Menţinerea tăcerii 
avea într-adevăr ceva înnebunitor. De ce oare tânăra femeie 
nu mai scria de două luni? Ce i se întâmplase? 

Perioadele tulburi sunt bogate în nenorociri personale şi 
pilotul se întreba cu groază dacă nu va debarca prea târziu, 
şi chiar dacă va debarca vreodată la Rusciuk. 

Acest gând care-i sfâşia inima, îi înzecea în acelaşi timp 
forţa muşchilor. Acest gând îi dăduse, la plecarea din Gran, 
forţa de a rezista la furtună şi de a lupta victorios împotriva 
vântului dezlănţuit. El îl făcuse să iuţească pasul în timp ce 
revenea spre barcă cu băutura întăritoare destinată 
domnului Jaeger. 


Mare îi fu mirarea când nu-şi găsi pasagerul pe care-l 
lăsase într-o stare atât de proastă; bileţelul pe care-l 
scrisese acesta nu-i micşoră îngrijorarea. Ce motiv atât de 
urgent îl făcuse pe domnul Jaeger să se îndepărteze de 
barcă în starea sa de slăbiciune? Cum se putea face ca un 
orăşean din Viena să aibă treburi atât de urgente în plin 
câmp, departe de orice centru locuit? Era aici o problemă 
pe care gândurile pilotului nu o soluţiona curând. 

Oricare ar fi fost cauza, absenţa domnului Jaeger avea, în 
tot cazul, marele inconvenient de a mai lungi călătoria, 
lungă şi aşa. Fără acest incident neaşteptat, şalanda s-ar fi 
aflat de-acum în mijlocul fluviului şi, până seara, mulţi 
kilometri ar fi fost adăugaţi la cei lăsaţi în urmă. 

Tentaţia ca să ia rugămintea domnului Jaeger ca nulă şi 
neavenită era mare, ca să împingă barca în larg şi să 
continue călătoria fără a pierde un minut, spre o ţintă care-l 
atrăgea pe Sergiu Ladko aşa cum magnetul atrage fierul. 

Pilotul hotări totuşi să-l aştepte. Avea unele obligaţii faţă 
de pasager, şi era mai bine să piardă o zi decât să aibă de 
dat pretexte la eventualele contestaţii ulterioare. 

Avea ce face până la terminarea zilei, care era de-acum 
mai mult de jumătate trecută. 

Sergiu Ladko se ocupă mai întâi cu aranjarea cuferelor al 
căror conţinut fusese răsturnat în timpul zadarnicelor sale 
căutări de dimineaţă. Asta nu i-ar fi luat mult timp dacă, 
terminându-l de aranjat pe al doilea, privirea nu i-ar fi căzut 
asupra aceluiaşi portofel care atrăsese mai înainte şi 
atenţia lui Carol Dragoş. Pilotul deschise portofelul aşa cum 
îl deschisese şi polițistul şi, ca şi acesta, dar cuprins de 
sentimente diferite, scoase portretul pe care Nataşa i-l 
dăduse în momentul despărțirii, cu o dedicație plină de 
afecţiune. Sergiu Ladko privi lung acest chip iubit. Nataşa! 
Ea era! Erau trăsăturile ei dragi, ochii ei atât de puri, 
buzele ei întredeschise ca pentru a vorbi. Cu un oftat, puse 
la loc în portofel scumpul portret şi pe acesta în cufărul pe 


care îl încuie cu grijă; puse cheia în buzunar şi ieşi de sub 
coviltir pentru a-şi vedea de treburi. 

Dar nu mai avea gândul la treabă. Curând mâinile sale 
stăteau nemişcate şi aşezat pe una din bănci, cu spatele la 
țărm, îşi lăsă privirea să rătăcească pe fluviu. Gândul îi 
zbură spre Rusciuk. Îşi văzu soţia, casa veselă şi plină de 
cântece... Sigur, nu regreta nimic. Să-şi sacrifice propria-i 
fericire, ar mai face-o dacă i s-ar cere... Ce păcat că un 
sacrificiu atât de crud era până-ntr-acolo inutil. Câţi ani va 
mai geme Bulgaria sub jugul opresorilor, acum când revolta 
izbucnind prea devreme era zdrobită fără scăpare? Va 
putea el oare să mai treacă frontiera şi dacă va ajunge s-o 
facă, o va mai găsi el pe cea pe care o iubea? Oare turcii n-o 
luaseră ca ostatecă pe soţia unuia din adversarii lor cei mai 
hotărâți? Dacă era aşa, ce făcuseră ei cu Nataşa? Vai! 
Această dramă intimă şi modestă dispăruse în zvârcolirea 
care zdruncinase regiunea balcanică. Cât de puţin conta 
suferinţa a două fiinţe în mijlocul nenorocirii generale! 

Toată peninsula era străbătută la acea oră de hoarde 
sângeroase. Peste tot galopul sălbatec al cailor cutremurase 
pământul şi pârjolul războiului trecuse peste cele mai 
sărmane sate. 

Împotriva colosului turc se ridicau doi pigmei: Serbia şi 
Muntenegru. Aceşti doi David vor reuşi oare să-l învingă pe 
Goliat? Ladko înţelegea cât de inegală era lupta şi, gânditor, 
îşi pusese toată speranţa în părintele tuturor slavilor, 
marele ţar al Rusiei, care într-o zi, poate, avea să 
binevoiască a-şi întinde mâna sa puternică asupra fiilor săi 
oprimaţi. 

Absorbit de gânduri, Sergiu Ladko pierduse până şi 
amintirea locului unde se afla. Putea să defileze şi un 
regiment întreg de soldaţi pe mal că el nu şi-ar fi întors 
capul. Cu atât mai mult el nu-şi dădu seama de sosirea a 
trei oameni, care veneau din amonte şi păşeau încet. Dar 
dacă Ladko nu-i văzu pe aceştia, ei îl văzuseră uşor, de 


îndată ce barca lui le apăru în faţă de după un cotal 
fluviului. 

Acel trio de oameni se opri de îndată şi începu să se 
sfătuiască în şoaptă. Unul dintre aceşti noi veniţi a mai fost 
prezentat cititorului, la escala de la Viena, sub numele de 
Titşa. Ele cel care, în tovărăşia unui complice, îl urmărea 
pe Carol Dragoş, după ce detectivul îl filase şi el la rândul 
său pe Ilia Bruş, în timp ce acesta făcea demersuri 
nevinovate pe lângă unul din intermediarii folosiţi la 
expedierea armelor în Bulgaria. Vă amintiţi că această 
urmărire îi adusese până aproape de barcă pe cei doi 
spioni, care, siguri de a recunoaşte locuinţa plutitoare a 
poliţistului, se îndepărtaseră plănuind să tragă foloase din 
această descoperire. Acuma voiau să pună în aplicare 
aceste planuri. 

Cei trei oameni se ascunseseră în iarba de pe mal şi, de 
acolo, îl pândeau pe Sergiu Ladko. Acesta, urmărindu-şi 
gândurile, le ignora prezenţa, neavând nici o bănuială de 
pericolul care-l ameninţa. Dar primejdia era mare, căci 
oamenii la pândă, toţi trei membri ai bandei de răufăcători 
care devasta regiunea dunăreană, nu erau dintre cei pe 
care-i bine să-i întâlneşti într-un loc pustiu. 

Titşa era chiar un membru important al bandei; el putea fi 
considerat ca primul după şeful bandei, care îi aducea prin 
fărădelegile sale o celebritate ruşinoasă numelui pilotului. 
Cât despre ceilalţi doi, Sakmann şi Zerlang, ei erau nişte 
simpli figuranţi. 

— El este, murmură 'Titşa, oprindu-i cu mâna pe ceilalţi 
doi, de îndată ce descoperi barca la cotul fluviului. 

— Dragoş? Întrebă Sakmann. 

— Da! 

— Eşti sigur? 

— Absolut. 

— Dar nu-i vezi faţa, căci e cu spatele, obiectă Zerlang. 

— Nu trebuie să-i văd faţa, răspunse Titşa. Nu-l cunosc. 
De-abia dacă l-am zărit la Viena. 


— În cazul ăsta! 

— Da recunosc perfect barca, îl întrerupse Titşa, şi am 
avut timp s-o examinez în timp ce Ladko şi cu mine eram 
amestecați în mulţime. Sunt sigur că nu mă-nşel. 

— La drum, atunci! Făcu unul dintre oameni. 

— La drum, aprobă Titşa, desfăcând un pachet pe care-l 
avea sub braţ. 

Pilotul nu bănuia, în continuare, că era obiectul unei astfel 
de urmăriri, Nu-i auzise pe cei trei oameni venind; nu-i auzi 
nici când ei se apropiară înăbuşindu-şi zgomotul paşilor în 
iarba deasă de pe mal. Pierdut în visele sale, el îşi lăsa 
gândurile să hoinărească pe apă spre Nataşa şi ţara sa. 
Deodată o mulţime de laţuri dese îl înfăşurară, orbindu-l, 
paralizându-l, înăbuşindu-l. Ridicându-se brusc, el se zbătu 
din instinct şi se epuiza în eforturi zadarnice, când o 
lovitură violentă în cap îl aruncă, ameţit, în fundul bărcii. 
Nu totuşi destul de repede ca să nu aibă timpul să se vadă 
prizonierul lanțurilor unui năvod din acelea pe care şi el îl 
folosea la prinsul peştilor. 

Când Sergiu Ladko îşi reveni în fire, el nu mai era acoperit 
cu năvodul cu care-l prinseseră aducându-l la neputinţă, 
dar strâns legat de multe ori cu o funie groasă, el nu putea 
face nici cea mai mică mişcare; un căluş îi înăbuşea 
strigătele, o bandă neagră îi acoperea ochii. 

Revenindu-şi în fire, prima senzaţie a lui Sergiu Ladko fu 
de buimăcire. Ce i se întâmplase? Ce însemna acest 
inexplicabil atac şi ce voiau să facă cu el? În definitiv, avea 
de ce să se liniştească, într-o oarecare măsură. Dacă ar fi 
avut intenţia să-l omoare, ar fi făcut-o. Pentru că mai era în 
viaţă, înseamnă că nu-i voiau moartea şi că agresorii săi - 
oricare ar fi fost - n-au avut altă intenţie decât să pună 
mâna pe el. 

Dar, de ce, în ce scop să pună mâna pe el? 

Era greu de răspuns la această întrebare. Hoţi? Nu şi-ar fi 
dat osteneala să-şi lege victima cu atâta prevedere când un 


cuţit le făcea treaba mai repede şi mai sigur. Cât trebuiau 
să fie de săraci hoţii pe care i-a ispitit biata lui barcă! 

Răzbunare? Imposibilitate şi mai mare. Turcii, singurii 
duşmani ai lui Ladko, nu puteau bănui că patriotul bulgar 
se ascunde sub numele unui pescar şi, chiar dac-ar fi fost 
informaţi, el nu reprezenta pentru ei un personaj atât de 
important, încât să rişte un act de violenţă atât de departe 
de frontieră, în plin centru al Imperiului austriac. În plus, e 
sigur că şi turcii l-ar fi suprimat chiar mai repede decât 
nişte simpli hoţi... 

Convingându-se că, cel puţin pentru moment, motivul era 
de nepătruns, Sergiu Ladko, ca om practic ce era, încetă să 
se mai gândească la asta; el îşi consacră toată inteligenţa la 
observarea a ceea ce avea să urmeze şi la găsirea 
mijloacelor, dacă ele existau, de a-şi recâştiga libertatea. 

La drept vorbind, situaţia nu se preta la multe observaţii. 
Înţepenit de strânsoarea frânghiei înfăşurată în spirală în 
jurul trupului, el nu putu face nici o mişcare, iar banda de 
pe ochi era aşa de strânsă, că nu putea spune dacă-i ziua 
sau noaptea. Primul lucru pe care-l recunoscu, 
concentrându-şi toată atenţia spre zgomote, era că se afla 
în fundul bărcii, barca sa desigur, şi că ea înainta repede 
sub efortul unor braţe vânjoase. În adevăr, se auzea, 
distinct, scârţâitul vâslelor lovindu-se de strapazane şi 
murmurul apei alunecând pe laturile ambarcaţiunei. 

În ce direcţie mergeau? lată a doua problemă pe care o 
rezolvă uşor, constatând o diferenţă sensibilă de 
temperatură între partea stângă şi cea dreaptă a corpului 
său. Oscilaţiile transmise de barcă la fiecare impuls al 
vâslelor îi arătau că era culcat în sensul mersului; ştiind că 
în momentul agresiunii soarele nu era departe de amiază, 
el ajunse, fără greutate, la concluzia că o jumătate de corp 
era în umbra peretelui ambarcaţiunii, care se îndrepta de la 
Vest spre Est, continuând deci să meargă în sensul 
curentului ca atunci când ea asculta de ordinul stăpânului 
său legitim. 


Nici o vorbă nu fusese schimbată între cei ce puseseră 
stăpânire pe el. Nici un zgomot omenesc nu-i ajungea la 
ureche, afară de icnetele luntraşilor când apăsau pe vâsle. 
Navigaţia asta tăcută dura cam de o oră şi jumătate; 
căldura soarelui îi cuprinsese faţa şi-l informă că se 
îndreptau spre Sud. Pilotul nu se miră. Cunoaşterea 
perfectă a celor mai mici meandre ale fluviului îl făcu să 
înţeleagă că întorseseră în curba pe care acesta o descrie în 
faţa muntelui Pilis. Fără îndoială că, în curând, aveau să se 
îndrepte spre Est, apoi spre Nord, până la punctul cel mai 
depărtat, de unde Dunărea începe să coboare direct spre 
peninsula balcanică... 

Aceste supoziţii nu se realizară decât în parte. În 
momentul în care Sergiu L.adko calcula că ajunseseră în 
mijlocul limanului de la Pilis, zgomotul vâslelor încetă 
brusc... În timp ce barca mergea cu aceeaşi viteză, se auzi o 
voce aspră: 

— Ia cangea, comandă unul dintre agresorii nevăzuţi. 
Aproape imediat se simţi un şoc, urmat de un scârţâit pe 
care l-ar fi putut face scândura bordajului zgăriind un corp 

dur; apoi Sergiu Ladko fu ridicat şi trecut din mână în 
mână. Era evident că barca acostase lângă o altă 
ambarcaţiune mai mare, la bordul căreia prizonierul era 
îmbarcat ca un colet. În zadar ciulea el urechea pentru a 
prinde în treacăt vreo vorbă. Nu se pronunţa niciuna. 
Temnicerii lui nu se dezvăluiau decât prin contactul 
mâinilor brutale şi prin răsuflarea piepturilor ce gâfâiau. 

Legănat, tras în toate părţile, Sergiu Ladko n-avu, de 
altfel, timp de gândire. După ce l-au urcat, îl coborâră de-a 
lungul unei scări care-i lovi crunt şalele. După loviturile 
care-l învineţiseră el înţelese că-l trecuseră printr-o 
deschizătură mică, unde, în sfârşit, fu aruncat jos ca un 
pachet, scoţându-i-se banda de pe ochi şi căluşul din gură; 
totodată răsună şi zgomotul surd al unui chepeng care se 
închidea. 


Aşa ameţit de zdruncinătură lui Sergiu Ladko îi trebui un 
lung moment ca să-şi vină în fire. Când reuşi, situaţia nu i se 
păru mai bună, deşi-şi recăpătase vocea şi vederea. E 
evident, că ei socoteau că nu-i mai era necesar căluşul 
pentru că nu era nimeni care putea să-l audă iar 
înlăturarea bandei de pe ochi nu-i era de mare ajutor. Totul 
era întunecat în jurul său. Şi ce întuneric! Prizonierul, care 
după succesiunea de senzaţii resimţite, presupunea că e 
închis în cala unei nave, se sforţa inutil să descopere o cât 
de slabă dâră de lumină trecând prin încheietura pereţilor. 
Nu vedea nimic. Nu era întunecimea unei pivnițe în care 
ochiul reuşeşte totuşi să discearnă o vagă licărire; era 
întunericul total, absolut, comparabil doar cu cel din 
mormânt. 

Câte ore trecuseră aşa oare? Sergiu Ladko credea că era 
pe la jumătatea nopţii când o larmă, atenuată de distanţă, 
ajunse până la el. Se alerga, se tropăia. Apoi zgomotul se 
apropie. Colete grele erau împinse direct deasupra capului 
lui şi-ar fi jurat că doar o scândură îl separa de lucrătorii 
necunoscuţi. 

Zgomotul se mai apropie încă. Acum se vorbea chiar lângă 
el, fără îndoială în spatele unui perete care-i mărginea 
închisoarea, da era imposibil să ghicească ce se spunea. 

Curând, de altfel, zgomotul se potoli şi din nou se făcu 
linişte în jurul bietului pilot pe care-l învălui un întuneric de 
nepătruns. 

Sergiu Ladko adormi. 

XI. 

În mâna duşmanului. 


După ce Carol Dragoş şi oamenii lui au bătut în retragere, 
învingătorii au rămas la început pe locul luptei, gata să 
opună rezistenţă unui nou atac; în acest timp, căruţa se 
îndepărtă în direcţia Dunării. După ce timpul scurs asigură 
banda de răufăcători că plecarea forţelor de poliţie era 
definitivă, porni şi ea la drum, la un semn al şefului. Ei 
ajunseră curând la fluviul care curgea la mai puţin de cinci 
sute de metri. Căruţa îi aştepta acolo, în faţa şalandei, a 
cărei umbră întunecată se zărea de la câţiva metri de țărm. 

Distanţa era mică şi muncitorii numeroşi. În câteva clipe 
două luntre au transportat la bordul şalandei încărcătura 
căruţei. De îndată aceasta se îndepărtă şi dispăru în noapte, 
în timp ce cea mai mare parte a celor care luptaseră în 
poiană se risipeau pe câmp, după ce îşi primiseră partea lor 
de pradă. Nu mai rămase nici o urmă din crima care se 
comisese, doar o grămadă de colete umplea puntea vasului 
de transport, la bordul căruia nu se îmbarcaseră decât opt 
oameni. 

În realitate, faimoasa bandă de pe malurile Dunării era 
alcătuită numai din aceşti opt oameni. Ceilalţi reprezentau 
o mică parte a unui număr de subalterni din care o 
fracțiune era angajată chiar din regiunea în care se „dădea 
lovitura”. Aceştia rămâneau străini execuţiei propriu-zise a 
loviturii, iar rolul lor, limitat la cel de cărăuşi, santinele sau 
paznici, nu începea decât în momentul în care duceau 
prada spre fluviu. 

Organizarea era dintre cele mai dibace. Prin aceasta, 
banda dispunea, pe tot cursul Dunării, de nenumărați 
asociaţi, dintre care foarte puţini îşi dădeau seama de felul 
operaţiunilor la care-şi dădeau concursul. Recrutaţi printre 
analfabeți, în general, adevărate brute, aceştia credeau că 
participă la obişnuite acte de contrabandă şi nu căutau să 
afle mai mult. Niciodată nu se gândiseră să stabilească nici 
cea mai mică apropiere între cel care comanda expedițiile 
la care luau parte şi acest faimos Ladko care, ascunzându-şi 
numele faţă de ei, părea să se complacă, în mod straniu, 


lăsând câte o urmă a identităţii sale pe locul crimelor. 
Indiferenţa lor părea mai puţin surprinzătoare, dacă aflăm 
că aceste crime comise pe cursul Dunării erau răspândite 
pe o întindere imensă. Emoţia populaţiei avea deci răgaz să 
se liniştească între timp Numele lui Ladko îşi câştigase 
trista sa celebritate mai ales în birourile poliţiei, unde se 
centralizau toate plângerile riverane. 

Din cauza titlurilor sforăitoare ale gazetelor, în oraşe, 
burghezia îi acorda o atenţie deosebită. Dar pentru marea 
masă a poporului, cu atât mai mult pentru ţărani, el nu era 
decât un răufăcător ca oricare altul, de la care ai de suferit 
o dată şi pe care nu-l mai vezi. Spre deosebire de ceilalţi, 
cei opt oameni rămaşi la bordul şalandei se cunoşteau între 
ei şi formau într-adevăr o bandă. Cu vasul lor, urcau sau 
coborau pe Dunăre fără încetare. Cum li se prezenta ocazia 
unei operaţii rentabile, se opreau, recrutau prin 
împrejurimi personalul necesar, apoi, cu prada ascunsă în 
locuinţa lor plutitoare, plecau în căutarea altor lovituri. 
Când şlepul era plin, ajungeau la mare, unde un vapor, cu 
care conlucrau, venea să-i întâlnească în ziua fixată. 
Transportate la bordul vasului, aceste bogății furate şi 
uneori câştigate chiar cu preţul unei vieţi deveneau o 
încărcătură cumsecade şi loială, în stare să fie schimbată pe 
aur, în ţinuturi îndepărtate, la lumina zilei. 

În mod excepţional, în noaptea trecută se auzise despre 
bandă la o distanţă atât de mică de fărădelegea precedentă. 
Ea nu comitea, de obicei, asemenea greşeală care, 
repetată, putea să le dea de bănuit complicilor inconştienţi 
pe care-i angaja din ţinut. Dar, de data asta, căpetenia ei 
avusese un motiv deosebit să nu se îndepărteze şi dacă acel 
motiv nu era cel pe care i-l atribuise Carol Dragoş când 
vorbise la Ullm cu Frederic Ulhmann, totuşi polițistul nu era 
străin de el. 

Recunoscut la Viena de însuşi şeful bandei, însoţit atunci 
de 'Titşa, secundul său, detectivul fusese de atunci filat, fără 
s-o ştie, de o serie de complici locali cărora nu li se spusese 


decât esenţialul; şlepul lor se străduise să meargă înaintea 
şalandei doar cu câţiva kilometri. Acest spionaj atât de 
anevoios într-un ţinut adesea descoperit şi unde se aflau 
atâţia agenţi de poliţie era, prin forţa lucrurilor, întrerupt 
deseori, iar soarta voise ca Dragoş şi gazda sa să nu fie 
văzuţi în acelaşi timp. Nimic nu permitea deci să se 
presupună că şalanda avea doi locuitori, nici să se admită 
posibilitatea unei erori. 

Instituind această supraveghere, căpetenia bandei visa să 
dea o lovitură de maestru. Să-l suprime pe detectiv? Nu se 
gândea la asta. Pentru moment cel puţin, se gândea doar să 
pună mâna pe el. Avându-l pe Carol Dragoş în mână, va fi 
mai puternic şi va putea discuta de la egal la egal, dacă va fi 
ameninţat de vreun pericol. 

Timp de câteva zile nu i se ivi ocazia răpirii. Sau pentru că 
barca se oprea seara la prea mică distanţă de un centru 
locuit, sau pentru că se întâlneau în imediata ei apropiere 
agenţi înşiraţi pe mal şi a căror calitate nu putea să scape 
unui profesionist al crimei. 

În sfârşit, în dimineaţa de 29 august, împrejurările păreau 
favorabile. Furtuna, care în noaptea trecută protejase 
banda în timp ce ataca vila contelui Hagueneau, îi 
împrăştiase probabil şi pe poliţiştii care îl precedau sau îl 
urmau pe şeful lor de-a lungul fluviului. Poate că acesta era 
acum singur şi fără apărare. Trebuia să profite de asta. 

Titşa cu doi oameni fuseseră trimişi cu căruţa de îndată ce 
ea a fost încărcată cu prada de la vilă. I-am văzut pe cei trei 
achitându-se de misiune şi cum pilotul Sergiu Ladko a 
devenit prizonierul lor în locul detectivului Carol Dragoş. 

Până aici, Titşa nu-şi putuse informa căpetenia despre 
fericitul sfârşit al misiunii sale, decât prin câteva cuvinte 
schimbate grabnic în poiană, în momentul când poliţiştii 
apăruseră pe drum. Discuţia asupra acestui subiect avea să 
fie reluată, cu siguranţă, dar pentru moment nu putea fi 
vorba despre aşa ceva. Înainte de orice, trebuiau să dispară 
şi să fie puse la adăpost numeroasele colete îngrămădite pe 


punte; şi chiar cu asta se îndeletniceau fără întârziere cei 
opt oameni care formau echipa şalandei. 

Fie cu braţele, fie lăsându-le să alunece pe un plan 
înclinat, coletele erau mai întâi introduse în interiorul 
vasului; această muncă nu le luă decât câteva minute; apoi 
se trecu la aranjarea şi stivuirea definitivă a coletelor. 
Pentru asta au ridicat podeaua calei, lăsând descoperită o 
mare deschizătură acolo unde te-ai fi aşteptat să dai de apa 
Dunării. O lanternă coborâtă în cel de-al doilea 
compartiment permise să se desluşească o îngrămădire de 
obiecte eteroclite care îl umplea în parte. Rămânea, totuşi, 
destul loc pentru ca prada luată de la contele Hagueneau să 
poată fi plasată, la rândul ei, în ascunzătoarea nebănuită. 
Această şalandă care servea în acelaşi timp şi ca mijloc de 
transport şi ca locuinţă şi ca magazin inviolabil era într- 
adevăr minunat trucată. Dedesubtul părţii vizibile a vasului 
era aplicat un altul mai mic; în acest mod, puntea celui mic 
devenise fundul celui mare. Cel de-al doilea vas, adânc de 
vreo doi metri, avea deplasarea capabilă să-l ducă pe 
primul şi să-l înalțe cu unul sau doi stânjeni deasupra 
suprafeţei apei. Inconvenientul acesta, care ar fi putut 
dezvălui şmecheria, fusese remediat prin încărcarea 
spaţiului inferior cu o cantitate de lest, suficientă ca să-l 
înece în întregime, în aşa fel încât partea superioară să-şi 
păstreze linia de plutire pe care trebuia s-o aibă fiind gol. 

Cala era tot goală, căci mărfurile furate, înghesuite în 
fundul dublu, înlocuiau o cantitate corespunzătoare de lest, 
astfel încât aspectul exteriorului nu era cu nimic modificat. 
Goală, şalanda ar fi trebuit să coboare abia cu un stânjen, 
dar ea se scufunda în apă aproape cu şapte. Asta nu fără a 
crea adevărate dificultăţi navigaţiei pe Dunăre, făcând 
necesară şi prezenţa unui pilot excelent. Banda poseda 
acest pilot în persoana lui lacub Ogul, un evreu născut tot la 
Rusciuk. Cunoscând bine fluviul, lacub Ogul ar fi putut 
lupta cu Sergiu L.adko însuşi în perfecta cunoaştere a 
paselor de navigaţie, a canalelor şi a bancurilor de nisip; el 


conducea cu mână sigură şlepul printre curenţii rapizi ai 
apei presărată cu stânci. 

Poliţia putea să-i măsoare înălţimea exterioară şi 
interioară a vasului fără să găsească nici cea mai mică 
diferenţă. Putea s-o sondeze de jur împrejur, fără să-i 
întâlnească ascunzătoarea submarină, destul de retrasă şi 
înclinată pentru a fi imposibil de ajuns la ea. Toate 
investigaţiile lor ar duce numai la constatarea că vasul e gol 
şi că el se scufundă în apă atât cât trebuie pentru ca să-şi 
echilibreze greutatea. 

În privinţa actelor ei, măsurile de prevedere nu erau mai 
puţin bine luate. În toate cazurile, ori cobora pe Dunăre, ori 
urca, şalanda mergea sau să ridice mărfuri, sau se întorcea 
la portul său de înregistrare, după ce marfa era descărcată. 
După cum li se părea mai bine, ea aparţinea când domnului 
Constantinescu, când domnului Mayer, amândoi negustori, 
unul la Galaţi, altul la Viena. Actele, având peceţile cele mai 
legale, erau în regulă, aşa încât nimeni nu s-ar fi gândit 
vreodată să le verifice. Dacă cineva ar fi făcut-o, ar fi 
constatat existenţa unui Constantinescu sau Wengel Meyer 
într-unul din oraşele indicate. 

În realitate, proprietarul era Ivan Striga. 

Cititorul îşi aminteşte poate că acest nume aparţinea 
unuia dintre indivizii cei mai puţini recomandabili din 
Rusciuk, care, după ce s-a împotrivit în zadar căsătoriei lui 
Sergiu Ladko cu Nataşa Gregorevici, dispăruse din oraş. 
Fără să se vorbească prea mult despre el, anumite zvonuri 
îl acuzau de toate fărădelegile comise. De data asta 
zvonurile nu se înşelau. În adevăr, cu alţi mizerabili de 
teapa lui, Ivan Striga alcătuise o bandă de adevăraţi pirați 
care jefuiau ambele maluri ale Dunării. 

Era ceva să găseşti drumul spre îmbogățirea uşoară, era şi 
mai bine s-o faci în siguranţă. În acest scop, în loc să-şi 
camufleze numele şi faţa, aşa cum ar fi făcut un răufăcător 
obişnuit, el nu voia să fie un anonim pentru victimele sale. 
Bineînţeles că nu le făcea cunoscut adevăratul său nume. 


Nu, cel pe care hotărâse să-l folosească, cu o neruşinată 
imprudenţă, era cel al lui Sergiu L.adko. Să te ascunzi în 
spatele unei identități de împrumut, ca să scapi de 
consecinţele unei nelegiuiri, este o stratagemă destul de 
comună, dar Striga o renovase prin inteligenta alegere a 
unui pseudonim pe care şi-l atribuia. Dacă numele lui Ladko 
nu era decât un simplu nume, capabil să creeze confuzie şi, 
prin urmare, capabil să abată bănuielile de la vinovat, în 
cazul unui flagrant delict, el mai avea şi câteva alte avantaje 
deosebite. 

În primul rând, Sergiu Ladko nu era un mit. El exista, dacă 
împuşcătura care-l salutase la plecarea de la Rusciuk nu-l 
doborâse pentru totdeauna. Deşi lui Striga îi plăcea să se 
laude că-şi suprimase duşmanul, adevărul este că el nu ştia 
nimic despre asta. De altfel, din punctul de vedere al 
anchetei care s-ar fi putut face la Rusciuk, aşa ceva n-avea 
nici o importanţă. 

Dacă L.adko era mort, poliţia n-ar înţelege nimic din 
acuzaţiile aduse lui. Dacă era viu, ea ar găsi un om în carne 
şi oase, de o cinste atât de bine stabilită încât ancheta, după 
toate probabilitățile s-ar opri aici. Ea ar căuta atunci pe cei 
care ar purta acelaşi nume. Dar mai înainte ca toţi cei cu 
numele de Ladko să fie cercetaţi, ar curge multă apă pe 
Dunăre! 

Dacă din întâmplare, bănuielile s-ar îndrepta mereu în 
aceeaşi direcţie, sfârşind prin a zdruncina onorabilitatea lui 
Sergiu Ladko, aceasta ar fi un rezultat deosebit de bun. În 
afară de faptul că unui bandit îi face întotdeauna plăcere să 
ştie că altul este cercetat în locul lui, această substituire i-ar 
deveni şi mai plăcută atunci când simte pentru victimă o 
ură de moarte. Chiar dacă aceste deducţii ar părea 
nesăbuite, absenţa lui Ladko, căruia nimeni nu-i cunoştea 
misiunile patriotice, le-ar face logice. De ce plecase pilotul 
aşa pe nepusă masă? Secţia locală a poliţiei fluviale tocmai 
începea să-şi pună această întrebare în momentul în care 
Carol Dragoş descoperea ceea ce el credea că-i adevărat; 


fiecare dintre noi ştie că atunci când poliţia începe să-şi 
pună întrebări, sunt puţine şanse ca ea să răspundă cu 
bunăvoință. 

Astfel, situaţia era foarte clară în dramatica ei complicaţie. 
O lungă serie de crime, pe care câteva gafe intenţionate le 
atribuia mereu unui anume Ladko, din Rusciuk; pilotul cu 
acelaşi nume, bănuit deocamdată vag, foarte vag, de a fi 
vinovat din cauza absenței, în timp ce la sute de kilometri, 
acuzat prin serioase prezumţii, un Ladko era depistat sub 
numele pescarului Ilia Bruş; şi în tot acest timp, Striga, 
reluându-şi după fiecare fărădelege identitatea autentică, 
circula liber pe Dunăre! 

Totuşi, pentru ca securitatea să nu-i fie ameninţată, 
condiţia esenţială era ca să dispară orice urmă 
compromiţătoare, în cel mai scurt timp. lată de ce, în seara 
aceea, noua pradă era, ca de obicei, rapid închisă în 
ascunzătoarea nebănuită. 

În carcera din fundul calei submarine, acolo unde nici o 
putere omenească nu era capabilă să-l ajute, adevăratul 
Sergiu Ladko auzi zgomotul depozitării şi stivuirii prăzii. 
Apoi, după ce puseră podeaua la loc, oamenii urcară pe 
punte, închizând chepengul. De acum înainte, putea să vină 
şi poliţia! 

În momentul acela era trei dimineaţa. Echipajul şalandei, 
obosit de munca ultimelor două nopţi, avea nevoie de 
odihnă, dar nu putea fi vorba de aşa ceva. Dornic să se 
îndepărteze cât mai repede, de locul ultimei sale nelegiuiri, 
Striga ordonă plecarea pentru a profita de ivirea zorilor; 
ordinul fu executat fără murmur, fiecare dintre membrii 
echipajului înțelegând importanţa motivului care-l dictase. 
În timp ce echipajul ridica ancora şi împingea şlepul spre 
mijlocul fluviului, Striga se informă de peripeţiile petrecute 
dimineaţa. 

— A mers şnur, îi răspunse Titşa. L-am prins pe Dragoş din 
prima aruncare a năvodului ca pe-o simplă ştiucă. 

— V-a văzut? 


— Nu cred. Avea la ce să se gândească. 

— Nu s-a zbătut? 

— A încercat el, mişelul. A trebuit să-i dau chiar una în cap 
ca să-l liniştesc. 

— Nu l-ai omorât, sper? Întrebă repede Striga. 

— Nu! L-am ameţit doar. Am profitat de asta ca să-l leg 
corect. Dar nu isprăvisem ambalarea, că balotul respira ca 
maică-sa şi ca taică-său. 

— Şi acum? 

— E în cală. În fundul dublu, bineînţeles. 

— Ştie unde l-ai transportat? 

— Trebuie să fie tare şmecher ca s-o ştie, spuse Titşa 
râzând zgomotos. Trebuie să te gândeşti că n-am uitat să-i 
pun nici căluşul, nici banda pe ochi. Nu i le-am scos decât 
când individul a ajuns în colivie. Acolo, dacă-i convine, n-are 
decât să cânte romanțe şi să admire peisajul. 

Striga zâmbi fără să răspundă. Titşa reluă: 

— Am făcut ce mi-ai ordonat, dar unde ne duce asta? 

— Dacă n-ar servi decât la dezorganizarea brigăzii 
particulare a şefului, răspunse Striga. 

Titşa ridică din umeri. 

— O să se numească alta, spuse el. 

— Se poate, dar aceea n-o să facă cât cea pe care-o 
deţinem noi. În toate cazurile, vom putea sta de vorbă. La 
nevoie o să-l dăm în schimbul paşapoartelor care ne vor 
trebui. E deci foarte important să-l păstrăm viu. 

— Este, afirmă 'Titşa. 

— V-aţi gândit să-i daţi de mâncare? 

— Drace! Făcu 'Titşa, scărpinându-se în cap. Am uitat de 
tot. Dar douăsprezece ore de foame nu i-au stricat niciodată 
nimănui, şi-o să-i duc mâncarea de îndată ce-o să plecăm... 
Dacă nu vrei să i-o duci chiar tu, ca să-ţi dai seama cu 
proprii tăi ochi. 

— Nu, spuse prompt, Striga. Prefer să nu mă vadă. Eu îl 
cunosc, dar el nu mă cunoaşte. E un avantaj pe care nu 
vreau să-l pierd. 


— Ai putea să-ţi pui o mască. 

— N-ar merge cu Dragoş. Nu-i nevoie să-i arăţi faţa. 
Statura ori cel mai mic gest îi ajung pentru a recunoaşte 
oamenii. 

— Atunci, eu, care-i duc haleala, m-am aranjat... 

— Trebuie s-o facă cineva... De altfel, Dragoş nu-i foarte 
periculos acum, iar dacă redevine vreodată, noi vom fi la 
adăpost. 

— Amin zise Titşa. 

— Pentru moment, reluă Striga, o să-l lăsăm în cutiuţă. Nu 
prea mult, ca să nu moară asfixiat. O să-l urcăm într-o 
cabină de pe punte când o să trecem de Budapesta, mâine 
dimineaţă, după plecarea mea. 

— Ai intenţia să lipseşti? Întrebă Titşa. 

— Da, răspunse Striga. O să părăsesc şlepul, din când în 
când, ca să culeg informaţii pe mal. O să văd ce se spune şi 
despre ultima noastră treabă şi despre dispariţia lui 
Dragoş. 

— Şi dacă te prind? Obiectă Titşa. 

— Nu-i pericol. Nu mă cunoaşte nimeni şi poliţia fluvială 
trebuie să fie descurajată. Faţă de ceilalţi o să am, dacă va fi 
nevoie, o identitate nou-nouţă. 

— Care? 

— Cea a celebrului Ilia Bruş, pescar însemnat şi laureat al 
Ligii Dunărene... 

— Ce idee! 

— Straşnică! Am vasul lui Ilia Bruş. O să-i imit şi 
înfăţişarea, după exemplul lui Carol Dragoş. 

— Şi dacă-ţi cer peşte? 

— Dacă trebuie, o să cumpăr şi-o să-l revând. 

— Ai răspuns la toate! 

— Zău? 

Cu aceasta, discuţia se încheie. Şlepul îşi începuse 
înaintarea. Sufla o briză uşoară dinspre Nord, care era 
bună mai ales mai sus de Vişegrad, când Dunărea o ia 
direct spre Sud. 


Dar până atunci briza întârzia vasul în mod neplăcut; 
grăbit să se îndepărteze cât mai repede de locul isprăvii, 
Striga ordonă să se mai scoată două lopeţi mari pentru a 
lupta împotriva vântului. 

Le trebuiră trei ore ca să parcurgă zece kilometri şi să 
ajungă la primul cot al Dunării, apoi încă doi pentru a 
merge pe curba făcută de fluviu înainte de a se îndrepta 
direct spre Sud. 

Puţin în amonte de Waitzen, putură în sfârşit să renunţe la 
cele două lopeţi lungi; datorită pânzei împinsă de vânt, 
înaintarea vasului se acceleră în mod vizibil. 

Către ora opt trecură prin faţa orăşelului Saint-Andre, 
unde cei doi căruţaşi, Kaiserlick şi Vogel, pretinseseră că se 
duc în noaptea precedentă. Nu fu vorba să oprească acolo 
şi şlepul continuă să înainteze spre Budapesta, aflată la 
vreo douăzeci şi cinci-treizeci de kilometri depărtare. 

Pe măsură ce mergeau spre aval, țărmurile deveneau mai 
aspre. Se înmulţeau insulele umbroase şi pline de verdeață, 
nelăsând între ele decât canale înguste, interzise 
şalandelor, dar suficiente pentru navigația de agrement. 

În această parte a Dunării, transportul cu şalandele devine 
mai intens. Este chiar uneori şi îmbulzeală, căci cursul 
fluvial se strânge aici între primele ramificații ale Alpilor 
orientali şi ultimele ondulaţii ale Carpaţilor. Uneori, când 
piloţii nu-s atenţi, unele vase eşuează, fără pagube 
importante. În general necazul se reduce la o simplă 
pierdere de timp. Dar ce de ţipete, câtă ceartă, în 
momentul coliziunii! 

Şlepul comandat de Striga era dintre cele mai bine 
conduse. Era mare, capacitatea sa depăşea două sute de 
tone, cu puntea propriu-zisă acoperită cu un fel de 
suprastructură8 numită spardec9, care forma în spate 
acoperişul rufului locuit de personal. Un catarg mic, în faţă, 
servea la înălţarea pavilionului naţional, iar la pupa o cârmă 
cu safranull0 mare îi permitea pilotului să menţină bine 
direcţia. 


Pe măsură ce coborau, animația de pe fluviu creştea, aşa 
cum se întâmplă în apropierea marilor oraşe. 

Ambarcaţiuni uşoare, cu aburi sau cu pânze, încărcate cu 
turişti şi oameni care doreau să se plimbe, alunecau printre 
insule. 

Curând, în depărtare, fumul coşurilor de la uzine înceţoşa 
orizontul, anunțând periferia Budapestei. 

În acest moment surveni un fapt ieşit din comun. La un 
semn al lui Striga, Titşa pătrunse în ruful din spate, cu unul 
din membrii echipajului. Cei doi oameni ieşiră imediat de 
acolo. Ei escortau o femeie cu talia zveltă, dar căreia nu i se 
vedeau trăsăturile, pentru că un căluş i le ascundea pe 
jumătate. Cu mâinile legate la spate, femeia mergea între 
doi paznici, fără a opune vreo rezistenţă; experienţa ei 
părea să-i arate inutilitatea acesteia. Docilă, ea cobori în 
cală pe scara din mijloc, apoi intră într-unul din 
compartimentele fundului dublu căruia i se trase 
chepengul. După asta, Titşa şi cu tovarăşul său îşi reluară 
ocupațiile, ca şi cum nimic nu se întâmplase. 

Către ora trei după amiază, şalanda intră între cheiurile 
capitalei Ungariei. La dreapta era Buda, fostul oraş turcesc; 
la stânga Pesta, oraşul modern. În acea perioadă, Buda, mai 
mult ca în zilele noastre, era unul dintre acele oraşe vechi şi 
frumoase care tind să dispară datorită progresului. Deşi 
importanţa lui era de pe atunci considerabilă, Pesta, 
dimpotrivă, nu atinsese încă prestigioasa dezvoltare care a 
făcut din el unul din cele mai importante şi frumoase oraşe 
ale Europei orientale. 

Pe ambele maluri, dar mai ales pe cel stâng, se aflau case 
cu arcade şi terase, dominate de clopotniţe de biserici 
strălucitoare în razele de soare; cheiurile nu erau nici ele 
lipsite de nobleţe şi măreție... 

Personalul şlepului nu acordă nici o atenţie acestui 
spectacol încântător. Echipajul nu avea ochi decât pentru 
fluviu, unde se încrucişau multe ambarcaţiuni, căci 
traversarea Budapestei putea să le rezerve surprize 


neplăcute unor oameni suspecți. Această grijă îi permise lui 
Striga să observe la timp printre alte ambarcaţiuni una 
condusă de patru oameni, care se îndrepta direct spre ei. 
Recunoscând barca poliţiei fluviale, el îi făcu semn cu ochiul 
lui Titşa care, fără vreo altă explicaţie, dispăru prin 
chepeng, în cală. 

Striga nu se înşelase. În câteva minute barca ajunse la 
şalandă. Doi oameni urcară la bord. 

— Care-i şeful? Întrebă unul din cei doi sosiți. 

— Eu sunt, răspunse Striga, ieşind din rândul tovarăşilor 
săi. 

— Numele? 

— Ivan Striga. 

— Naţionalitatea? 

— Bulgară. 

— De unde vine şalanda? 

— De la Viena. 

— Unde merge? 

— La Galaţi. 

— Proprietarul? 

— Domnul Constantinescu, din Galaţi. 

— Încărcătura? 

— Nimic... Ne întoarcem cu barca goală. 

— Actele? 

— Iată-le, spuse Striga, oferindu-i celui ce întreba 
documentele cerute. 

— Bine, aprobă acesta, care i le restitui după o cercetare 
conştiincioasă. O să aruncăm o privire în cală. 

— Cum vreţi, admise Striga. lotuşi vreau să vă spun căea 
patra vizită de la plecarea noastră din Viena. Nu-i plăcut. 

Polițistul, declinându-şi printr-un gest orice răspundere 
personală faţă de ordinele pe care le primise, cobori prin 
chepeng fără să răspundă. Nimic nu-l avertizase că acolo 
zăceau două fiinţe omeneşti, un bărbat într-o parte şi o 
femeie în cealaltă, amândoi reduşi la tăcere, neputând cere 
ajutor. Vizita nu putea să fie nici mai conştiincioasă, nici mai 


lungă decât a fost; vasul fiind complet gol, nu era cazul să 
se mai intereseze de vreo încărcătură, ceea ce simplifica 
mult lucrurile. 

Polițistul ieşi la suprafaţă, fără să pună întrebări; se urcă 
în barcă şi se îndepărtă spre alte percheziţii, în timp ce 
şalanda îşi continua drumul încet spre aval. 

Când ultimele case ale Budapestei rămaseră în urmă, păru 
că a sosit momentul pentru ca să se ocupe de prizonierii din 
cală. Titşa şi cu tovarăşul lui dispărură înăuntru pentru a 
ieşi curând escortând-o pe aceeaşi femeie care fusese 
închisă cu câteva ore mai devreme. Ceilalţi oameni ai 
echipajului nu părură să se preocupe de acest fapt. 

Nu se opriră decât noaptea, între Eresin şi Adony, la mai 
mult de treizeci de kilometri. În sud de Budapesta; în zori 
plecară iar. În cursul acestei zile de 31 august, înaintarea a 
fost întreruptă de câteva ori când Striga părăsi bordul 
vasului, folosind şalanda luată, după cum credea el, odată 
cu Carol Dragoş. Departe de a se ascunde, el acosta în sate, 
prezentându-se locuitorilor ca acel faimos laureat al Ligii 
Dunărene al cărui renume ajunsese şi pe aici; angaja cu ei 
discuţii pe care le îndruma cu îndemânare spre nişte 
subiecte ce-l preocupau. 

Strânse foarte puţine informaţii. Numele lui Ilia Bruş nu 
părea să fie prea cunoscut în această regiune. Fără îndoială 
că la Monaci, Apatin, Semlin sau Belgrad, oraşe importante, 
va fi altfel. Dar Striga nu avea intenţia să rişte, mulţumindu- 
se deocamdată să vorbească cu oamenii din satele în care 
poliţia supraveghea mai puţin. Din păcate, ţăranii, în 
general, nu ştiau nimic despre concursul de la Sigmaringen 
şi se arătau foarte potrivnici interogatoriilor. De altfel, ei 
nici nu ştiau nimic. Ei nu-l ştiau pe Carol Dragoş, aşa cum 
nu-l ştiau nici pe Ilia Bruş şi Striga îşi desfăşura în zadar 
rafinamentele sale diplomatice. 

Aşa cum hotărâseră în ajun, în timpul unei absenţe a lui 
Striga, Sergiu Ladko a fost scos la lumină şi transportat 
într-o cabină mică cu uşa bine zăvorâtă. Era poate o măsură 


de prevedere exagerată, căci prizonierul nu putea face nici 
o mişcare, fiind strâns cu funia. 

Zilele dintre întâi şi 6 septembrie s-au scurs liniştit. Împins 
totodată de curentul apei şi de un vânt prielnic, şlepul 
continua să înainteze cu şaizeci de kilometri în douăzeci şi 
patru de ore. Distanţa parcursă ar fi putut fi şi mai mare, 
fără opririle neîncetate pe care le cerea Striga. 

Dacă plimbările lui pe țărm continuau să fie tot aşa de 
sterpe în privinţa informaţiilor, el reuşi să le facă rodnice în 
altă privinţă, prin folosirea talentelor sale profesionale. 

Asta se petrecea în ziua de 5 septembrie. În acea zi, către 
seară, barca se oprise în faţa unui târg numit Szuszek, unde 
Striga cobori ca de obicei. Venise noaptea. El se plimba 
singur prin sat, în timp ce ţăranii erau toţi culcaţi, căci ei se 
culcă, în general, odată cu soarele, după ce se-ntorc acasă; 
observă o casă destul de arătoasă, al cărei proprietar 
încrezător în cinstea oamenilor plecase prin vecini, lăsând 
uşa descuiată. Fără să ezite, Striga intră în casă, care pe 
deasupra mai era şi magazin de desfacere cu amănuntul, 
după cum îi arăta tejgheaua existentă. Nu-i trebui decât o 
clipă ca să ia de acolo încasările din ziua aceea. Apoi, 
nemulţumindu-se cu un jaf modest, mai descoperi, în partea 
inferioară a unui scrin pe care-l deschise uşor, un sac 
rotunjor, care la pipăit scoase sunete sonore de bun augur. 
Cu prada în mână, Striga se grăbi să se înapoieze la şlepul 
care plecase la ivirea zorilor şi era de-acum departe. 

Asta fu singura întâmplare a călătoriei. 

Pe vas, Striga avea alte treburi. 

Din când în când el dispărea sub ruf şi intra într-o cabină 
situată în faţa celei unde era închis Sergiu Ladko. Uneori 
vizita nu dura decât câteva minute, alteori ea se prelungea. 
Nu era rar, în acest ultim caz, ca să se audă până pe punte 
ecoul unei discuţii vii, în timpul căreia se putea distinge 
vocea unei femei, care răspundea calm unui bărbat furios. 
Rezultatul era atunci mereu acelaşi: indiferența echipajului 


şi ieşirea mânioasă a lui Striga, care se grăbea să 
părăsească vasul pentru a-şi calma nervii. 

E] îşi urmărea, mai ales, cercetările pe malul drept. Într- 
adevăr, pe malul stâng târgurile şi satele erau rare. 

Pusta, câmpia ungară prin excelenţă, e mărginită la vreo 
sută de leghe de munţii Transilvaniei. Liniile de cale ferată 
care o deservesc traversează o infinită întindere de câmpii 
pustii, de păşuni verzi, de mlaştini imense, unde mişună 
vânatul acvatic. 

Pusta reprezintă hrana generoasă a nenumăraţilor oaspeţi 
cu patru picioare, a acestor mii şi mii de rumegătoare care 
fac una din principalele bogății ale regatului ungar. Abia 
dacă întâlneşti acolo vreun câmp de grâu sau de porumb. 

Aici lăţimea fluviului a devenit considerabilă; numeroase 
insule şi insulițe apar pe tot cursul lui. Unele dintre ele sunt 
destul de întinse pentru a lăsa de o parte şi de cealaltă a lor 
câte un braţ unde apa capătă o oarecare viteză. Insulele nu 
sunt roditoare. Pe suprafaţa lor nu cresc decât mesteceni, 
plopi şi sălcii, în mijlocul unui mâl depus în timpul 
inundaţiilor, care sunt destul de frecvente. Totuşi se mai 
recoltează şi fân din belşug, iar bărcile încărcate până sus îl 
duc la gospodării sau în satele de pe mal. 

La 6 septembrie, şlepul acostă la căderea nopţii. Striga 
lipsea în momentul acela. Dacă nu voise să rişte nici la 
Neusatz, nici la Peterwardein, care se află în faţă, 
importanţa lor constituind pentru el un pericol, se oprise în 
târgul Karlovitz, aşezat la vreo douăzeci de kilometri în 
aval, ca să-şi continue cercetările. La ordinul său, şlepul nu 
se oprise decât la vreo două sau trei leghe mai jos, ca să-şi 
aştepte căpitanul, care avea. Să-l ajungă din urmă. 

Către ora nouă seara, acesta nu era prea departe. Lăsând 
barca să alunece în voia curentului, el se gândea la ceva 
destul de vesel, în fond. Stratagema îi reuşise. Nu-l 
suspectase nimeni până-n prezent şi nici nu-l împiedicase 
să-şi facă ancheta în voie. La drept vorbind, nu prea 
strânsese informaţii. Dar această ignoranță a oamenilor, 


care părea indiferentă, era, în fond, un simptom favorabil. 
Era sigur că prin aceste ţinuturi se vorbise foarte puţin de 
banda de pe Dunăre; cât despre existenţa lui Carol Dragoş, 
nici nu se auzise, de aceea dispariţia sa nu putea să 
stârnească nici o emoție. 

Pe de altă parte, fie din cauza suprimării şefului, fie din 
cauza sărăciei ținutului străbătut, vigilenţa poliţiei părea 
mult scăzută. De câteva zile, Striga nu mai zărise pe nimeni 
care să pară agent şi nimeni nu vorbea de supravegherea 
fluvială atât de activă cu două sau trei sute de kilometri în 
amonte. 

Erau deci şanse ca şlepul să ajungă cu bine la capătul 
călătoriei, adică la Marea Neagră, unde încărcătura avea să 
fie transferată la bordul unui vapor obişnuit. Mâine el avea 
să fie la Semlin şi la Belgrad. Va fi suficient apoi ca el să 
meargă de-a lungul malului sârbesc ca să fie la adăpost de 
orice surpriză neplăcută, Serbia părând să fie atunci mai 
mult sau mai puţin dezorganizată de războiul pe care-l 
ducea împotriva Turciei; nu se părea că autorităţile 
riverane o să-şi piardă prea mult timp cu şalandele goale 
care navigau pe fluviu. 

Cine ştie? Asta va fi poate ultima călătorie a lui Striga? 

Poate că o să se retragă departe după ce va face avere şi, 
bogat, stimat, şi, de ce nu, fericit medita el, gândindu-se la 
prizoniera închisă în cala navei. 

La asta se gândea când ochii îi căzură pe cuferele 
simetrice care serveau de pat lui Carol Dragoş şi gazdei 
sale; deodată îi veni ideea că, de opt zile de când era 
stăpânul şalandei, nu se gândise încă să-i exploreze 
conţinutul. Era timpul să remedieze această uitare de 
neconceput. 

Mai întâi atacă cufărul de la tribord pe care-l descuie într- 
o clipită. Nu găsi decât teancuri de rufe şi haine aşezate în 
ordine. Neavând ce face cu aceste boarfe, închise cufărul şi- 
| deschise pe-al doilea. 


Conţinutul acestuia nu era prea diferit de primul şi Striga, 
dezamăgit, tocmai voia să renunţe, când descoperi într-un 
colţ un obiect mai interesant. Dacă nu afla nimic de la nişte 
obiecte de îmbrăcăminte, nu acelaşi lucru se putea 
întâmpla cu acest portofel umflat care, după toate 
aparențele trebuia să conţină hârtii. Ori chiar dacă hârtiile 
sunt multe, în unele cazuri, nimic nu le poate egala 
elocvenţa. 

Striga deschise portofelul şi, după cum spera, ieşiră de 
acolo multe documente pe care începu să le examineze cu 
răbdare. Sub ochii lui începură să defileze chitanţe, scrisori, 
toate pe numele lui Ilia Bruş; apoi, ochii săi măriţi de uimire 
se opriră la acelaşi portret care trezise şi bănuielile lui 
Carol Dragoş. 

La început Striga nu înţelese. Era de mirare că în această 
şalandă se găseau hârtii pe numele lui Ilia Bruş, niciuna pe 
numele poliţistului. Cu toate acestea explicaţia anomaliei 
putea să fie dintre cele mai simple. Poate că în loc să-l 
dubleze pe laureatul Ligii Dunărene, aşa cum crezuse 
Striga până aici, Dragoş împrumutase, prin bună 
înţelegere, identitatea pescarului şi poate că în acest caz 
păstrase, de comun acord cu adevăratul Ilia Bruş, 
documentele necesare pentru a-i putea justifica la nevoie 
identitatea. 

Dar de ce acest nume Ladko, acest nume cu care, cuo 
îndemânare diabolică, îşi semna Striga toate crimele? Şi ce 
căuta aici portretul unei femei la care acesta nu renunţase 
niciodată, în ciuda eşecului tuturor încercărilor sale 
precedente? Cine era proprietarul legitim al acestei 
şalande pentru a avea astfel în posesia sa un document atât 
de intim şi de deosebit? Cui îi aparţinea ea de fapt, lui Carol 
Dragoş, lui Ilia Bruş sau lui Sergiu Ladko, şi în definitiv pe 
care dintre aceşti trei bărbaţi, dintre care doi îl interesau în 
cel mai înalt grad, îl ţinea el închis? Pe ultimul susţinea că îl 
ucisese în seara în care, cu o împuşcătură, doborâse pe 
unul din bărbaţii din barca ce se îndepărta pe furiş din 


Rusciuk. Dacă într-adevăr ţintise prost, atunci prefera să-l 
deţină pe Ladko decât pe poliţist, căci de data asta n-avea 
să-l mai rateze. Pe acela n-o să-l ţină ca ostatec. O piatră de 
gât o să-i facă treaba şi, descotorosit astfel de un duşman 
de moarte, va înlătura în acelaşi timp şi principalul obstacol 
al planurilor urmărite de el cu înverşunare. 

Nerăbdător să afle adevărul şi ţinând cu faţa spre el 
portretul pe care-l descoperise, Striga puse mâna pe vâslă, 
grăbind mersul ambarcaţiunii, în curând conturul şalandei 
apăru în noapte. Acostă repede, sări pe punte şi, 
îndreptându-se spre cabina din faţa celei pe care o vizita de 
obicei, introduse cheia în broască. 

Ştiind mai puţine lucruri decât temnicerul său, Sergiu 
Ladko nici nu avea de ales între mai multe explicaţii 
privitoare la întâmplarea prin care trecea. Misterul îi părea 
tot atât de neînțeles şi renunţase să-şi mai imagineze 
motivele sechestrării sale. 

Când, după un somn agitat, se trezise în fundul carcerei 
sale, prima senzaţie resimţită fu aceea de foame. Trecuseră 
peste douăzeci şi patru de ore de la ultima lui masă şi 
natura nu-şi pierde niciodată drepturile, oricare ar fi 
intensitatea emoţiilor noastre. 

La început răbdă, apoi, senzaţia devenind din ce în ce mai 
poruncitoare, el îşi pierdu calmul care-l susţinuse până 
atunci. Aveau oare de gând să-l lase să moară de inaniţie? 
Nu-i răspunse nimeni. Strigă mai tare. Acelaşi rezultat. Ţipă 
cât îl ţinea gura, fără să obţină nici un răspuns. 

Exasperat, încercă să-şi rupă legăturile. Dar ele erau 
solide şi degeaba se rostogoli el pe duşumea încordându-şi 
muşchii, aproape să-i rupă. 

În timpul uneia din aceste mişcări convulsive, faţa i se lovi 
de un obiect aşezat lângă el. Nevoia ascute simţurile. 
Sergiu Ladko recunoscu imediat că era pâine şi o bucată de 
slănină, puse acolo în timp ce dormea. 

În situaţia în care se afla nu-i prea venea să profite de 
atenţia temnicerilor săi. Dar nevoia te face ingenios şi, după 


multe încercări zadarnice, reuşi să se descurce fără 
ajutorul mâinilor. 

După ce-şi potoli foamea, ceasurile trecură încet şi 
monoton. În liniştea ce-l înconjura, un murmur, un freamăt 
asemănător celui făcut de frunzele mişcate de o briză 
uşoară îi ajunse la urechi. Vasul care-l purta înainta deci, 
tăind ca un unghi apa fluviului. 

Câte ore se scurseseră până când auzi chepengul 
ridicându-se din nou deasupra lui? Suspendată de capătul 
unei sfori, o porţie asemănătoare cu cea pe care o 
descoperise la prima trezire oscilă în deschizătura luminată 
de o rază nesigură şi veni să i se aşeze la înde-mână. 

Mai trecură alte ceasuri, apoi trapa se deschise din nou. 
Un bărbat cobori, se apropie de trupul lui nemişcat, şi, 
pentru a doua oară, Sergiu Ladko simţi că i se acoperă gura 
cu un căluş mare. Deci se temeau de strigăte căci poate 
treceau pe lângă un ajutor? Fără îndoială, căci bărbatul 
abia plecat, prizonierul auzi că se mergea pe deasupra 
plafonului carcerei... Vru să strige... dar nici un sunet nu-i 
ieşi din gură... 

Zgomotul de paşi încetă. 

Ajutorul trebuia să fie departe, când peste câteva minute 
cineva reveni şi-i scoase căluşul. Dacă i se permitea să 
strige înseamnă că nu mai era nici un pericol. Atunci, la ce 
bun? 

După cea de-a treia masă, identică cu celelalte două, 
aşteptarea fu mai lungă. Fără îndoială că era noapte. Sergiu 
Ladko tocmai calcula că încarcerarea sa dura de patruzeci 
şi opt de ore, când prin chepengul deschis se introduse o 
scară pe care coborâră patru oameni. 

Sergiu Ladko nu avu timp să observe trăsăturile celor 
patru oameni. Il se puse repede din nou căluşul la gură, o 
bandă la ochi şi devenit orb şi mut, el era transportat din 
mână în mână. 

Datorită izbiturilor suferite, el recunoscu deschiderea 
îngustă a chepengului pe care-l mai traversase o dată şi 


prin care trecea acum în sens invers. 

Scara care-i învineţise şalele la coborâre îl lovea şi acum la 
urcare. Urmă apoi un drum drept, scurt; apoi, aruncat 
brutal pe podea, simţi cum i se scotea căluşul şi banda de la 
ochi. De-abia deschise ochii când o uşă se trânti cu zgomot. 
Sergiu Ladko privi în jurul lui. Dacă nu era decât o 
schimbare de carceră asta era mult superioară celei 
dinainte. Printr-o ferestruică, lumina zilei intra năvalnic, 
permițându-i să zărească, aşezată lângă el, hrana obişnuită 
pe care, până aici, o căuta pe bâjbâite. Lumina soarelui îi 
dădea curaj şi situaţia îi apărea mai puţin disperată. Dincolo 
de fereastră era libertatea. Trebuia s-o cucerească. 

Mult timp se frământă prin ce mijloc, când, în sfârşit, 
parcurgând pentru a mia oară cu privirea îngusta cabină 
care-i servea drept carceră, descoperi, rezemată de perete, 
o bară lată de fier care, ieşind din podea şi urcând până-n 
tavan, servea probabil la unirea bârnelor bordajului.11 
Această bară ieşea în afară şi, deşi nu prezenta nici un 
unghi ascuţit, nu i-ar fi fost poate imposibil să se servească 
de ea pentru a-şi slăbi legăturile, dacă nu chiar pentru a şi 
le tăia. Va Fi greu, desigur, dar merita să încerce. 

După ce reuşi să se târască cu multă greutate până la bara 
de fier, Sergiu Ladko începu să frece de ea frânghia care-i 
lega mâinile. Imobilitatea aproape totală impusă de legături 
făcea manevra aceasta foarte anevoioasă, iar mişcările de 
dute-vino ale braţelor, neputând fi obţinute decât printr-o 
serie de contracţii ale întregului corp, rămâneau foarte 
limitate. În afară de faptul că treaba aceasta era înceată, ea 
era în acelaşi timp şi foarte extenuantă pentru pilotul nevoit 
să se odihnească din cinci în cinci minute. 

De două ori pe zi, la ora meselor, trebuia să-şi întrerupă 
lucrul. Mereu acelaşi temnicer venea să-i aducă mâncarea 
şi deşi acesta-şi ascundea faţa sub o mască de pânză, 
Sergiu Ladko îl recunoştea fără greş după părul cărunt şi 
lăţimea spatelui. Deşi nu-i putea distinge trăsăturile, 
înfăţişarea acestui bărbat i se părea cunoscută. Fără să 


poată preciza nimic, statura puternică, mersul greoi, părul 
cărunt, ce ieşea de sub masca de pânză nu i se păreau 
necunoscute. 

Hrana îi era adusă la ore fixe şi niciodată nimeni nu intra 
în carcera sa, în afară de aceste ore. Nimic nu i-ar fi 
tulburat liniştea, dacă din când în când nu s-ar fi auzit o uşă 
deschizându-se în faţa cabinei lui. Aproape întotdeauna 
auzea două voci, una de bărbat şi una de femeie. Sergiu 
Ladko ciulea urechile şi, întrerupându-şi lucrul lui migălos, 
încerca să distingă mai bine aceste voci care trezeau în el 
senzaţii vagi şi adânci. 

În afară de aceste incidente, nu se petrecea nimic; îndată 
după plecarea temnicerului, prizonierul întâi mânca, apoi 
începea să lucreze cu încăpățânare. 

Trecuseră cinci zile de când începuse şi se mai întreba 
încă dacă a făcut vreun progres când, la căderea nopţii în 
seara de 6 septembrie, legătura care-i înconjura 
încheieturile mâinilor se desfăcu, dintr-o dată. 

Pilotul trebui să-şi reţină un țipăt de bucurie. Se deschise 
uşa. Acelaşi om care intra în celula sa, în fiecare zi, depuse 
lângă el hrana obişnuită. De îndată ce fu singur, Sergiu 
Ladko încercă să-şi mişte mâinile sale eliberate. La început 
îi fu imposibil. Imobilizate timp de o săptămână, mâinile şi 
braţele erau ca paralizate. Încetul cu încetul îşi reluară 
mişcările care căpătară şi amploare. După o oră de eforturi 
el putea să execute gesturi încă nesigure şi să-şi elibereze, 
la rândul lor, picioarele. 

Era liber sau cel puţin făcuse primul pas spre libertate. Al 
doilea pas era să sară pe fereastră, la care putea acum să 
ajungă, şi prin care se vedea apa Dunării dacă nu ţărmul 
invizibil în întuneric. Împrejurările îi erau acum favorabile. 

Dibaci ar trebui să fie cel ce-o să-l prindă în noaptea asta 
fără lună, când nu se vede nici la zece paşi! De altfel, n-o să 
mai vină nimeni la el în celulă până mâine dimineaţă. Când 
or să-şi dea seama, el o să fie departe. O mare dificultate, 
mai mult chiar, o imposibilitate îl opri la prima încercare. 


Fereastra, destul de largă pentru un tânăr zvelt şi suplu, 
era prea îngustă pentru un bărbat în floarea vâr-stei şi cu o 
statură frumoasă ca cea a lui Sergiu Ladko. Acesta, după ce 
se epuiză în zadar, recunoscu că obstacolul era de neînvins 
şi căzu gâfâind în carceră. Era deci condamnat să nu mai 
iasă de acolo? Un timp privi noaptea prin fereastra 
neîndurătoare apoi, hotărât să facă noi sforţări, se dezbrăcă 
de haine şi, cu un avânt puternic, se aruncă prin 
deschizătură, decis să o treacă orice-ar fi. 

Sângerând, cu oasele trosnindu-i, el reuşi să treacă mai 
întâi un umăr apoi un braţ; dar cadrul ferestrei îi prinse 
şoldul stâng. Din păcate, îi fusese prins şi şoldul drept, aşa 
încât orice sforţare era, în mod evident, inutilă. Cu o parte a 
corpului suspendată în aer şi atârnând deasupra apei, cu 
cealaltă parte rămasă prizonieră cu părţile laterale ale 
corpului zdrobite de presiune, Sergiu L.adko găsi, curând, 
poziţia insuportabilă. Dacă îi era practic imposibil să 
evadeze astfel, trebuia să găsească alt mijloc. Poate că ar 
putea să smulgă cadrul ferestrei şi să mărească astfel 
deschizătura. 

Dar pentru asta era necesar să se întoarcă în carceră. Ori, 
Sergiu Ladko era obligat să recunoască imposibilitatea 
acestei înapoieri. Nu mai putea nici să înainteze, nici să dea 
înapoi şi dacă nu chema pe cineva în ajutor, era iremediabil 
condamnat să rămână în poziţia asta îngrozitoare. 

Se zbătu în zadar. Totul era inutil. Se prinsese singur în laţ 
prin violenţa avântului său. 

Tocmai îşi trăgea sufletul, când un zgomot neobişnuit îl 
făcu să tresară. Un nou pericol se arăta ameninţător. Era 
ceva ce nu se mai petrecuse niciodată la ora asta, de când 
ocupa celula: cineva se oprise la uşă, o cheie căuta, pe 
bâjbâite, gaura broaştei, intra în sfârşit... 

Cuprins: de disperare, pilotului îi înţepeniseră toţi muşchii 
într-un efort supraomenesc... 

În timpul acesta, afară, cineva introducea cheia în 
broască... o răsucea şi încerca să descuie. 


XII. 

În numele legii. 

Cu uşa deschisă, Striga se opri, şovăind, în prag. 
Întunericul adânc umplea celula. Nu se vedea nimic afară 
de pătratul de umbră mai clară decupat de deschiderea 
ferestrei. Undeva, într-un colţ, zăcea prizonierul. Nu-l putea 
vedea. 

— Titşa! Strigă Striga cu voce nerăbdătoare, lumină! 

Titşa se grăbi să aducă felinarul care ilumina dintr-o dată 
încăperea cu lumina sa pâlpâitoare. 

După ce-au parcurs rapid cu ochii încăperea, cei doi 
oameni îşi aruncară o privire tulburată. Cabina era goală. 
Pe podea, legăturile smulse şi hainele fuseseră aruncate în 
grabă: nici urmă de prizonier... 

— Poţi să-mi explici? Începu Striga. 

Înainte de a răspunde, Titşa merse la fereastră şi plimbă 
un deget peste cadru. 

— A zburat...! Spuse el, arătându-şi degetul înroşit de 
sânge. 

— A zburat! Repetă Striga, înjurând. 

— Dar nu de mult, continuă 'Titşa. Sângele e încă proaspăt. 
De altfel nu-s nici două ceasuri de când i-am adus porţia de 
mâncare 

— Şi n-ai văzut nimic anormal, atunci? 

— Absolut nimic. L-am lăsat legat burduf. 

— Imbecilule! Mormăi Striga. 

Deschizând larg braţele, Titşa exprimă clar prin acest gest 
că nu ştia cum se petrecuse evadarea şi că-şi declina, în 
orice caz, răspunderea. 

Striga nu acceptă această comodă înfrângere. 

— Da, imbecilule! Repetă el cu voce mânioasă, luând din 
mâna tovarăşului său felinarul pe care-l plimbă prin toată 
cabina. Trebuia să-ţi vizitezi prizonierul şi nu să te laşi 
înşelat de aparenţe! Uite! Priveşte bucata de fier lustruită 
de frecare. Acolo şi-a slăbit legăturile care-i legau mâinile... 


I-au trebuit zile întregi pentru asta... Şi tu n-ai observat 
nimic! Cum poţi să fii atât de prost? 

— Ei, asta-i, termină odată! Răspunse Titşa, care simţea că 
i se urcă sângele la cap. Mă iei drept câinele tău? La urma 
urmei, dacă ţineai atâta să-l fereci pe Dragoş, trebuia să-l 
păzeşti tu însuţi. 

— Aş fi făcut-o mai bine, îl aprobă Striga. Dar, mai întâi, 
oare pe Dragoş îl păzeam noi? 

— Dar pe cine? 

— Ştiu eu? Pot să mă aştept la orice văzând cum te achiţi 
de misiune. L-ai recunoscut când l-ai luat? 

— Nu pot să afirm că l-am recunoscut, mărturisi Titşa, 
pentru că era cu spatele...! 

— Ei! 

— Dar i-am recunoscut perfect barca. E cea pe care mi-ai 
arătat-o la Viena. De asta sunt sigur! 

— Barca! Barca! În sfârşit, cum era prizonierul? Era înalt? 
Sergiu Ladko şi Ivan Striga erau, de fapt, de aceeaşi 
înălţime. 

Dar se ştie că, un om culcat pare mult mai mare decât 
unul în picioare şi Titşa nu-l văzuse pe cârmaci decât întins 
pe podeaua carcerei. Răspunse deci cu cea mai mare bună 
credinţă: 

— Cu un cap mai înalt ca tine. 

— Nu-i Dragoş! Murmură Striga, care se ştia mai înalt 
decât detectivul. 

Reflectă câteva minute, apoi întrebă: 

— Semăna prizonierul cu cineva pe care-l cunoşti? 

— Pe care-l cunosc? Protestă Titşa. Nicidecum! 

— Nu semăna, spre exemplu, cu... Ladko? 

— Ce idee! Exclamă Titşa. De ce naiba vrei ca Dragoş să 
semene cu Ladko? 

— Şi dacă prizonierul nostru nu era Dragoş? 

— Nu ar putea fi nici Ladko, pe care-l cunosc destul, zău, 
ca să nu greşesc. 

— Răspunde la întrebarea mea, insistă Striga. Îi semăna? 


— Visezi, protestă Titşa. Mai întâi prizonierul nostru nu 
avea barbă, şi Ladko are. 

— Barba se poate tăia, observă Striga. 

— Nu spun că nu... Şi apoi, prizonierul nostru purta 
ochelari. Striga ridică din umeri. 

— Era brunet sau blond? Întrebă el. 

— Brunet, răspunse Titşa convins. 

— Eşti sigur? 

— Sigur! 

— Nu-i Ladko! Murmură din nou Striga. Poate că-i Ilia 
Bruş. 

— Care Ilia Bruş? 

— Pescarul... 

— Aş! Făcu Titşa consternat. Dar dacă prizonierul nostru 
nu era nici Ladko, nici Carol Dragoş, ce ne interesează c-a 
luat-o la sănătoasa? 

Fără să răspundă, Striga se apropie şi el de fereastră. 
După ce examina urmele de sânge, se aplecă în afară, 
încercând în zadar să străpungă cu vederea întunericul. 

— De cât timp o fi plecat? Se întrebă el încet. 

— Nu de mai mult de două ore, spuse Titşa. 

— Dacă a fugit de două ore, trebuie să fie departe acum! 
Exclamă Striga, stăpânindu-şi cu greu mânia. 

După o clipă de gândire adăugă: 

— N-avem ce face pentru moment. Noaptea e prea 
întunecoasă. Călătorie sprâncenată! O să plecăm şi noi 
înainte de ivirea zorilor, ca să fim cât mai devreme dincolo 
de Belgrad. 

Stătu o clipă pe gânduri fără să mai spună nimic, apoi 
părăsi cabina pentru a intra în cea de peste drum. Titşa 
trase cu urechea; la început nu se auzi nimic; apoi, însă, 
răsunară nişte voci care ridicau, progresiv, tonul. Ridicând 
din umeri cu dispreţ, Titşa se îndepărtă, ducându-se la 
culcare. 

Striga se înşela când judeca inutil să facă cercetări... Ele 
n-ar fi fost poate zadarnice, căci fugarul nu era departe. 


Auzind zgomotul cheii în broască, printr-o sforţare 
deznădăjduită, Sergiu Ladko reuşise să învingă obstacolul. 
Sub violenta tracţiune a muşchilor, trecuse mai întâi 
umărul, apoi şoldul; întregul corp alunecă, pe fereastra 
prea strimtă, ca o săgeată, pentru a cădea, cu capul în jos, 
în apa Dunării care se deschisese şi se închisese deasupra 
lui, fără zgomot. Când, după o scurtă scufundare, reveni la 
suprafaţă, curentul îl şi dusese la o oarecare distanţă de 
locul căderii. O clipă mai târziu, trecea de partea dinapoi a 
bărcii, evitând prora îndreptată spre amonte. În faţa lui, 
drumul era liber. 

Nu putea şovăi. Trebuia să se lase dus, de curent încă 
puţin. 

Odată ajuns afară de pericol, va înota puternic spre unul 
din maluri. Va ajunge, e drept, într-o stare de goliciune care 
o să-i dea destule greutăţi ulterioare, dar n-avea de ales. 
Cel mai grabnic era să se îndepărteze de închisoarea sa 
plutitoare, unde petrecuse zile atât de triste. Când o să 
ajungă pe mal, o să vadă ce are de făcut. 

Deodată, în întuneric, forma neagră a unei a doua 
ambarcaţiuni se înălţă în faţa lui. Mare-i fu mirarea 
recunoscându-şi şalanda legată printr-un nod puternic de 
vasul din care evadase şi pe care curentul îl întindea. Din 
instinct, se crampona de cârmă şi, preţ de un minut, stătu 
nemişcat. 

În liniştea nopţii ecoul unor voci răsună până la el. 
Neîndoielnic se vorbea de fuga lui. Aşteptă, numai cu capul 
afară din apa neagră care-l acoperea cu vălul ei de 
nepătruns. Vocile răsunară mai tare, apoi tăcură şi totul se 
calmă. 

Agăţându-se de marginea bordajului, el se căţără încet în 
şalandă, sub ruf. Acolo, cu urechea aţintită, ascultă din nou. 
Nu auzi nimic. Nu mai era nici un zgomot în jurul lui. 

Sub coviltir, întunericul nopţii era şi mai adânc. Neputând 
să distingă nimic, Sergiu Ladko bâjbâi ca un orb pentru a-şi 
recunoaşte lucrurile. Se părea că nu erau atinse. Acolo se 


aflau uneltele lui de pescuit, pe cuiul acela mai atârna şapca 
lui de lutru pe care el singur o agăţase de el. La dreapta era 
patul lui; la stânga cel unde dormise atâta timp domnul 
Jaeger. Dar de ce erau deschise cuferele de sub paturi? Le 
forţase cineva? Invizibile în întuneric, mâinile sale 
şovăitoare făcură inventarul modestelor sale bogății... Nu i 
se luase nimic. Lenjeria şi hainele păreau să fie în ordine, 
aşa cum le lăsase... găsi până şi cuțitul la locul unde-l 
pusese. Sergiu Ladko deschise cuțitul, apoi, târându-se pe 
burtă în spatele şalandei, înainta spre etravă. 12 

Ce călătorie! Cu urechea la pândă, cu ochii deschişi 
zadarnic în întuneric, cu respiraţia tăiată, la cel mai mic 
clipocit al apei, i-au trebuit zece minute ca să ajungă la 
ţintă. În sfârşit, mâna sa putu să prindă nodul pe ca re-l tăie 
dintr-o dată. 

Frânghia tăiată brăzdă apa cu zgomot. Bătându-i inima, 
Ladko căzu în şalandă. Era imposibil să nu se fi auzit 
zgomotul făcut de frânghie, într-o linişte atât de profundă. 
Nu... nimic nu se mişca... Ridicându-se, încetul cu încetul, 
pilotul înţelese că era acum departe de duşmani. Într- 
adevăr, de-abia eliberată, şalanda începu să înainteze şi n-a 
fost nevoie decât de un minut pentru ca între ea şi celălalt 
vas să se ridice peretele de nepătruns al nopţii. 

Când consideră că era destul de departe pentru a nu se 
mai teme de nimic, Sergiu Ladko ridică o vâslă şi din câteva 
mişcări mări rapid distanţa. Numai atunci îşi dădu seama că 
dârdâia de frig şi se grăbi să se îmbrace. În adevăr nimeni 
nu se atinsese de conţinutul cuferelor, unde îşi găsi fără 
greutate lenjeria şi hainele necesare. Apoi, luă din nou 
lopeţile şi vâsli cu putere. 

Unde se afla? N-avea nici o idee. Nimic nu putea să-l 
informeze despre drumul efectuat de ambarcaţiunea în 
care fusese închis. Oare închisoarea sa plutitoare urcase 
sau coborâse pe fluviu? Nu ştia. 

În tot cazul, acum trebuia să se îndrepte în direcţia 
curentului apei, căci în această direcţie se aflau Rusciukul şi 


Nataşa. Dacă duşmanii îl duseseră înapoi, va trebui să 
vâslească mult ca să câştige timpul pierdut. Pentru moment 
va naviga toată noaptea ca să se îndepărteze cât mai mult 
de duşmanii săi necunoscuţi. Avea în faţă cam şapte ore de 
întuneric. În şapte ore, se poate merge mult. Când se va 
face ziuă, se va opri în primul oraş întâlnit, ca să se 
odihnească. 

Sergiu Ladko vâslea puternic de vreo douăzeci de minute, 
când un țipăt îndepărtat sfâşie noaptea. Ţipătul era prea 
îndepărtat ca să poţi spune ce exprima: bucurie, mânie sau 
frică. Şi totuşi, aşa de slab cum era, vocea care venea de la 
hotarele orizontului îi umplu inima pilotului de o tulburare 
obscură. Unde mai auzise asemenea voce? Aproape c-ar fi 
jurat că e vocea Nataşei. Cu urechea aţintită la murmurele 
surde ale nopţii, el încetă să mai vâslească. 

Ţipătul nu se repetă. Totul amuţise în jurul bărcii pe care 
curentul o antrena în tăcere. Nataşa! Nu avea decât 
numele ăsta în minte... Cu o mişcare a umărului, Sergiu 
Ladko aruncă această obsesie, această idee fixă şi începu să 
vâslească. 

Timpul trecea. Poate că era miezul nopţii când, pe malul 
drept, se profilară confuz nişte case. Nu era decât un sat, 
Szlankament, pe care Ladko îl lăsă în urmă, fără să-l 
recunoască. 

După câteva ore, la ivirea zorilor, alt târg, Nove Banoveze, 
apăru la rândul său; el nu-l recunoscu şi trecu mai departe. 

Apoi, în timp ce se făcea ziuă, malurile deveniră pustii. 

De îndată ce se lumină bine, Sergiu Ladko se grăbi să 
repare stricăciunile pe care această lungă captivitate i le 
făcuse deghizării lui. În câteva minute îşi vopsi părul de la 
rădăcină până la vârf, îşi rase barba care începuse să-i 
crească şi îşi schimbă ochelarii vechi cu alţii noi. După ce 
isprăvi, începu să vâslească cu acelaşi curaj neobosit. 

Din când în când îşi arunca o privire înapoi, fără să 
observe nimic suspect. Duşmanii erau departe, cu 
siguranţă. 


Eliberându-şi mintea de preocupările cele mai importante, 
sentimentul siguranţei recâştigate îi permitea să se 
gândească din nou la strania sa situaţie. Cine erau duşmanii 
care-l obligau să fugă? De ce-l ţinuseră prizonier atâtea 
zile? Erau atâtea întrebări la care nu putea găsi răspuns. 
Oricare i-ar fi fost duşmanii, trebuia de-aici înainte să se 
ferească de ei şi grija asta avea să-i complice în mod 
supărător călătoria, dacă n-avea de gând să ceară protecţia 
poliţiei, împotriva răpitorilor săi necunoscuţi, cu toate 
riscurile unui astfel de demers, în primul oraş pe care avea 
să-l traverseze. Care va fi primul oraş? Nu ştia nici aceasta 
şi nimic nu putea să-l informeze pe aceste maluri pustii, 
unde din loc în loc se înşirau cătune sărace. 

De abia către ora opt dimineaţa, pe malul drept apărură 
clopotniţe înalte urcând spre cer, în timp ce, în faţa 
şalandei, un alt oraş mai depărtat se vedea la orizont. 
Sergiu Ladko tresări de bucurie. Cunoştea bine aceste 
oraşe. Unul, cel mai apropiat, era Semlin, ultima cetate 
dunăreană a imperiului austro-ungar; celălalt, drept în faţa 
lui, era Belgrad, capitala sârbă, aşezat tot pe malul drept, 
după un cot brusc al fluviului, la confluenţa cu râul Sava. 

Astfel deci, în timpul încarcerării, continuase să coboare 
pe fluviu, închisoarea sa plutitoare aducându-l mai aproape 
de ţintă; fără să-şi dea seama parcursese peste cinci sute de 
kilometri. 

Pentru moment, Semlin însemna salvarea. Atâta vreme cât 
va avea nevoie, el va găsi acolo ajutor şi apărare. Dar se va 
hotări el oare să ceară ajutor? Dacă s-ar plânge, dacă ar 
povesti inexplicabila sa aventură, urma să deschidă o 
anchetă a cărei victimă ar fi în primul rând chiar el? Poate 
că vor ajunge să descopere numele pe care-şi jurase să nu-l 
dezvăluie, niciodată, orice s-ar întâmpla. 

Amânând luarea unei hotărâri în privinţa aceasta, Sergiu 
Ladko grăbi mersul ambarcaţiunii. Orologiul oraşului suna 
ora opt şi jumătate, când el îşi fixă parâma de un inel de pe 
chei. Aranjă în barcă câteva lucruri, apoi examină din nou 


problema: să vorbească sau să tacă... În sfârşit, hotărî să se 
abţină. Analizând totul, era mai bine să tacă, să se 
odihnească sub coviltir şi să plece neobservat din Semlin, 
aşa cum venise. 

În acel moment, patru oameni apărură pe chei şi se opriră 
în faţa şalandei. Oamenii săriră în barcă şi unul dintre ei, 
apropiindu-se de Ladko, care-l privea uimit, întrebă: 

— Eşti numitul Ilia Bruş? 

— Da, răspunse pilotul, fixând asupra celui ce-l întreba o 
privire îngrijorată. 

Acesta-şi desfăcu haina ca să-i arate eşarfa cu culorile 
drapelului maghiar care-i încingea mijlocul. 

— În numele legii, eşti arestat, spuse el, punându-i mâna 
pe umăr. 

XIII. 

O comisie rogatorie13 

Carol Dragoş nu-şi amintea să se fi ocupat, în cursul 
carierei sale, de un caz atât de bogat în incidente 
neaşteptate şi atât de misterios cum era cazul bandei de pe 
Dunăre. 

Incredibila mobilitate a bandei, prezenţa sa în acelaşi timp 
în mai multe locuri, rapiditatea loviturilor date, avea ceva 
neobişnuit. Şi iată că şeful său, abia depistat, devenea de 
negăsit, părând să-şi bată joc de mandatele de arestare 
lansate împotriva lui, în toate direcţiile. 

Mai întâi, se putea crede că s-a evaporat. Nu era nici o 
urmă de el, nici în amonte, nici în aval. Poliţia din 
Budapesta, mai ales, în ciuda unei supravegheri neîncetate, 
nu semnalase nici o prezenţă care să-i amintească de el. 
Trebuia să fi trecut de Budapesta, totuşi, căci la 31 august 
fusese văzut la Duna Fildvar, adică la nouăzeci de kilometri 
mai jos de capitala Ungariei. Neştiind că rolul pescarului 
era jucat în acel moment de Striga, care se ascundea în 
şalandă, Carol Dragoş nu înţelegea nimic. 

În zilele următoare i se semnală prezenţa la Szekszard, la 
Vakovar, la Cserevics, la Karloviz, Ilia Bruş nu se ascundea. 


Departe de asta, el îşi spunea numele cui voia să-l afle şi 
uneori vindea chiar peşte. E drept că unii pretindeau că l- 
au surprins în momentul în care cumpăra peşte, ceea ce era 
destul de bizar. În tot cazul, aşa-zisul pescar dădea dovadă 
de o infernală dibăcie. Poliţia anunţată imediat de apariţia 
sa îşi dădea osteneala degeaba, căci ea ajungea acolo unde 
era el întotdeauna prea târziu. Degeaba brăzda fluviul în 
toate părţile, nu descoperea nici cea mai mică urmă a 
şalandei, care parcă se topise. 

Aflând de eşecurile succesive ale subordonaţilor săi, Carol 
Dragoş era disperat; vânatul ăsta avea să-i scape printre 
degete cu tot dinadinsul? 

Două lucruri erau sigure în toate acestea. Primul, că 
pretinsul laureat continua să coboare pe fluviu. Al doilea, că 
el părea să evite oraşele, unde, fără îndoială, se temea de 
poliţie. Carol Dragoş dădu ordin să se supravegheze mai 
bine oraşele cu oarecare importanţă din aval, precum: 
Mohaci, Apatin şi Neusatz; el însuşi îşi stabili cartierul 
general la Semlin. Aceste oraşe constituiau tot atâtea 
baraje înălțate pe drumul fugarului. Din păcate, se părea că 
el nu făcea decât să râdă de seria de obstacole ridicate în 
faţa lui. Aşa cum se aflase de trecerea sa în aval de 
Budapesta, prezenţa îi fu semnalată, dar tot prea târziu, în 
aval de Mohaci, Apatin, Neusatz. Dragoş, furios şi 
înțelegând că juca ultima lui carte, adună atunci o 
adevărată flotilă. La ordinul său, peste o sută de 
ambarcaţiuni navigară în scopul supravegherii Dunării, 
deasupra Semlinului. Ar fii fost tare destoinic adversarul 
dacă ar fi reuşit să treacă linia lor compactă. Oricât de 
remarcabile ar fi fost aceste dispoziţii, el n-ar fi avut nici un 
succes dacă Sergiu Ladko ar fi rămas prizonierul şalandei 
lui Striga. Din fericire pentru liniştea lui Dragoş, lucrurile 
nu erau aşa. 

Ziua de 6 septembrie se scursese în aceste condiţii, fără ca 
să intervină nimic nou; de la primele ore ale zilei de 7, 
Dragoş se pregătea să ajungă la flotilă, când văzu un agent 


venind în fugă spre el. Omul pe care-l căutau era, în sfârşit, 
arestat şi întemnițat la închisoarea din Semlin. 

Se grăbi să se ducă la parchet. Agentul îi spusese drept. 
Prea-celebrul Ladko era într-adevăr sub cheie. 

Vestea se răspândi cu iuţeala fulgerului şi produse 
rumoare în oraş. Nu se vorbea de altceva şi, pe chei, 
grupuri compacte staţionau toată ziua în faţa şalandei 
faimosului răufăcător. 

Aceste grupuri nu puteau să nu atragă atenţia şalandei 
care, către orele trei după amiază, trecu în largul 
Semlinului. Această şalandă, care cobora nevinovat pe 
fluviu, era cea a lui Striga. 

— Ce se petrece la Semlin? Spuse acesta credinciosului 
său Titşa, observând animația de pe cheiuri. O fi vreo 
răzmeriţă? 

După o rapidă cercetare, luă de la ochi binoclul pe care-l 
folosise. 

— Dracu să mă ia, Titşa, exclamă el, dacă asta nu-i 
ambarcaţiunea individului nostru! 

— Crezi? Făcu Titşa, smulgându-i binoclul din mână. 

— Trebuie să ştiu sigur, declară Striga, care părea pradă 
unei mari agitaţii. Mă dau jos. 

— Ca să te prindă! E şi greu! Dacă ambarcaţiunea este cea 
a lui Dragoş, înseamnă că Dragoş e la Semlin. Înseamnă să 
te arunci singur în gura lupului. 

— Ai dreptate, îl aprobă Striga, care dispăru sub ruf. Dar o 
să ne luăm câteva măsuri de precauţie. 

Peste un sfert de oră veni deghizat ca de o mână de 
maestru, dacă ni se permite să folosim această expresie 
luată din argoul comun al răufăcătorilor şi al poliţiştilor. Cu 
barba rasă şi înlocuită cu nişte favoriţi falşi, cu părul ascuns 
sub o perucă, cu o bandă ce-i acoperea un ochi, el se 
sprijinea cu greu de un baston, ca un om care ieşea abia 
dintr-o boală grea. 

— Şi acum? Întrebă el, nu fără oarecare mândrie. 

— Minunat! Îl admiră Titşa. 


— Ascultă, reluă Striga. În timp ce eu voi fi la Semlin, voi 
vă veţi continua drumul. La vreo două, trei leghe dincolo de 
Belgrad, veţi acosta şi mă veţi aştepta. 

— Cum o să faci ca să ne ajungi? 

— Nu te interesează asta şi spune-i lui Ogul să mă conducă 
în bărcuţă. 

În timpul acesta, şalanda lăsase Semlinul în urmă. 
Coborând destul de departe de oraş, Striga reveni cu paşi 
mari spre case. De îndată ce ajunse în dreptul lor, îşi 
încetini mersul şi, amestecându-se în grupurile care 
staţionau pe malul fluviului, ascultă cu nesaţ cuvintele ce se 
spuneau în jurul lui. 

Nu se aştepta deloc la ceea ce află. Nimeni în grupurile 
acestea însufleţite nu vorbea de Dragoş. Nu vorbeau nici de 
Ilia Bruş. Nu era vorba decât despre Ladko. De care Ladko? 
Nu de pilotul din Rusciuk, al cărui nume fusese folosit de 
Striga în modul în care ştim, dar tocmai de acel Ladko 
imaginar, pe care-l crease el în întregime, de L.adko 
răufăcătorul, de Ladko piratul, adică de însuşi Striga. 
Subiectul convorbirii generale îl constituia propria lui 
arestare. 

Nu reuşea să înţeleagă. Nu era surprins de faptul că 
poliţia comisese o eroare şi că arestase un nevinovat în 
locul vinovatului. Dar ce legătură avea această eroare pe 
care el, mai mult decât altcineva, putea s-o certifice, cu 
prezenţa acestui vas pe care şalupa sa îl trăgea încă în 
ajun? Se va considera, poate, că dădea dovadă de 
slăbiciune, acordând interes acestei laturi a problemei. 
Esenţialul era că altcineva era urmărit în locul lui. În timp 
ce acel cineva va fi suspectat, nimeni n-o să se ocupe de el. 
Acesta era punctul important. Restul nu conta. 

Nimic n-ar fi-fost mai adevărat dacă el n-ar fi avut motive 
speciale să voiască a fi informat în legătură cu aceasta. 
Judecând după aparenţe, totul te făcea să crezi că omul 
închis şi stăpânul şalandei e unul şi acelaşi. Cine era 
necunoscutul care, după ce fusese opt zile prizonier la 


bordul şalupei, înlocuindu-l cu amabilitate pe proprietarul 
ei, se afla acum în ghearele poliţiei? Desigur, Striga nu 
putea părăsi Semlinul fără a fi lămurit deplin asupra acestui 
punct. 

Îi trebui multă răbdare. Domnul Izar Rona, judecătorul 
însărcinat cu acest caz, nu părea dispus să lichideze repede 
instrucţia. Trei zile se scurseră fără ca el să dea semne de 
viaţă. Aşteptarea asta prealabilă făcea parte din metodele 
sale. După el, este foarte bine să-l laşi, la început, pe acuzat 
faţă-n faţă cu singurătatea. Izolarea este un distrugător al 
nervilor şi câteva zile de singurătate îl deprimă minunat pe 
adversarul care va sta în faţa judecătorului. 

Domnul Izar Rona îi expunea aceste idei lui Carol Dragoş 
venit după informaţii. Detectivul nu putea da teoriilor 
şefului său decât o aprobare ierarhică. 

— În sfârşit, domnule judecător, îndrăzni el să-l întrebe, 
când credeţi că veţi proceda la primul interogatoriu? 

— Mâine. 

— Voi veni deci mâine seară să aflu rezultatul. E inutil, 
cred, să repet pe ce sunt fondate presupunerile? 

— Inutil, afirmă domnul Rona. Am toate discuţiile noastre 
anterioare prezente în minte şi, de altfel, notele mele sunt 
foarte complete. 

— Îmi permiteţi, totuşi, să vă amintesc, domnule judecător, 
dorinţa pe care mi-am exprimat-o. 

— Ce dorinţă? 

— Aceea ca eu să nu apar în cazul acesta, cel puţin până la 
noi ordine. Aşa cum v-am spus, inculpatul nu mă cunoaşte 
decât sub numele de Jaeger. Asta poate, eventual, să ne 
servească. Evident, când vom ajunge la Curtea de Apel, o să 
trebuiască să-mi spun numele adevărat. Dar nu suntem încă 
acolo şi mi se pare preferabil, pentru depistarea 
complicilor, să nu mă arăt înainte de vreme. 

— Am înţeles, promise judecătorul. 

În celula în care era închis, Sergiu Ladko aştepta ca ei să 
binevoiască a se ocupa de el. Urmând aşa de aproape după 


precedenta sa aventură, această nouă nenorocire, tot atât 
de inexplicabilă ca şi cealaltă, nu-i zdruncinase curajul. Fără 
să opună cea mai mică rezistenţă la arestarea lui, se lăsase 
dus la închisoare, după ce-şi formulase în minte o întrebare 
rămasă fără răspuns. De altfel, ce mai risca? Arestarea lui 
era desigur rezultatul unei erori care va fi reparată de 
îndată ce va fi interogat. Din păcate, primul interogatoriu se 
lăsa aşteptat în mod ciudat. Ţinut la secret în mod riguros, 
Sergiu Ladko stătea singur, ziua şi noaptea, în celula unde 
din când în când câte un gardian venea să arunce o privire 
rapidă printr-o ferestruică tăiată în uşă. Spera oare 
gardianul care asculta de ordinele domnului Izar Rona să 
constate rezultatele pozitive ale metodei izolării? În acest 
caz, nu trebuia să se retragă satisfăcut. Orele şi zilele 
treceau fără ca nimic în atitudinea prizonierului să releve 
vreo schimbare a gândurilor sale intime. Aşezat pe un 
scaun, cu mâinile rezemate pe genunchi, cu ochii aplecaţi, 
cu faţa imobilă, părea să se gândească profund; păstra o 
nemişcare aproape absolută fără să dea nici un semn de 
nerăbdare. Din prima clipă, Sergiu L.adko se hotărâse să fie 
calm, şi nimic n-avea să-i schimbe hotărârea; dar, 
constatând trecerea timpului, ajunsese să regrete- 
închisoarea sa plutitoare care, cel puţin, îl apropia de 
Rusciuk. 

A treia zi, în sfârşit, era 10 septembrie, uşa se deschise şi 
el fu invitat să-şi părăsească celula. Între patru soldaţi, cu 
baionetele la armă, trecu printr-un coridor lung, cobori apoi 
o scară interminabilă, apoi traversă o stradă, dincolo de 
care pătrunse în Palatul Justiţiei, clădit în faţa închisorii. 

Pe stradă, populaţia mişuna, îngrămădindu-se în spatele 
unui cordon de agenţi de poliţie. Când apăru prizonierul, 
urlete groaznice se ridicară din mulţimea dornică să-şi 
exprime ura faţă de răufăcătorul temut şi rămas nepedepsit 
atât de mult timp. Oricare ar fi fost sentimentele lui Sergiu 
Ladko, în momentul când se văzu pradă acestor injurii 
nemeritate, el nu lăsă să se vadă nimic. Cu un pas hotărât, 


intră în Palat, unde după o nouă aşteptare, se afla, în sfârşit, 
în faţa judecătorului. 

Domnul Izar Rona, un bărbat mic, plăpând, blond, cu 
barba rară, cu faţa galbenă ca cea a unui om suferind de 
fiere, era un magistrat cu mână forte. Procedând prin 
afirmaţii tăioase, prin întreruperi brutale, îşi ataca 
adversarul prin ieşiri violente, mai dornic să-i inspire 
teroare decât să-i câştige încrederea. 

La un semn al judecătorului, gardienii se retrăseseră. În 
picioare, în mijlocul încăperii, Sergiu Ladko aştepta ca 
acesta să binevoiască a-l interoga. 

Într-un colţ, grefierul era gata să scrie. 

— Stai jos! Spuse domnul Rona, brusc. Sergiu Ladko 
ascultă. Magistratul reluă: 

— Numele? 

— Ilia Bruş. 

— Domiciliul? 

— Szalka. 

— Profesia? 

— Pescar. 

— Minţi! Spuse judecătorul, urmărindu-l cu ochii pe 
inculpat. O uşoară roşeaţă coloră faţa lui Sergiu Ladko, prin 
ochii căruia trecu un fulger. Cu toate astea se sili să fie calm 
şi tăcu. 

— Minţi, repetă domnul Rona. Te numeşti Ladko. 
Domiciliul dumitale este la Rusciuk. 

Pilotul tresări. Deci, adevărata sa identitate era cunoscută. 
Cum se putea asta? În acest timp, judecătorul căruia nu-i 
scăpase tresărirea inculpatului, urmă cu voce aspră: 

— Eşti acuzat de trei furturi simple, de nouăsprezece 
furturi calificate, săvârşite în împrejurări agravante de 
escaladare şi efracţie, de trei asasinate, şi de şase tentative 
de omor, care crime şi delicte au fost săvârşite cu 
premeditare în mai puţin de trei ani. Ce ai de răspuns? 

Uluit pilotul ascultase această incredibilă înşiruire. Vai! 
Confuzia de care se temuse, aflând din gura domnului 


Jaeger de existenţa sinistrului său omonim, se produsese 
deci. De acum la ce bun să mai mărturisească că se 
numeşte Sergiu Ladko? Adineaori se gândise să 
recunoască, implorând discreţie din partea judecătorului. 
Acum înţelegea că o astfel de mărturisire era mai 
dăunătoare pentru el decât folositoare. El, Sergiu Ladko din 
Rusciuk, şi nu altcineva, era acuzat de această îngrozitoare 
serie de crime. Fără îndoială că definitiv identificat chiar, va 
trebui să-şi stabilească nevinovăția. Dar cât timp îi va trebui 
până să ajungă s-o facă? Mai bine să joace până la capăt 
rolul pescarului Ilia Bruş, căci Ilia Bruş era numele unui 
nevinovat. 

— Trebuie să răspund că greşiţi, spuse el cu o voce 
hotărâtă. Mă numesc Ilia Bruş şi locuiesc la Szalka. E uşor 
de altfel să vă convingeţi de asta. 

— O s-o facem, spuse judecătorul, luând notă. Până atunci 
o să-ţi fac cunoscute câteva din învinuirile care ţi se aduc. 

Sergiu Ladko deveni mai atent. Se atingea un punct 
interesant. 

— Pentru moment, începu judecătorul, vom lăsa deoparte 
cea mai mare parte a crimelor care ţi se impută şi ne vom 
ocupa numai de cele recente, săvârşite în timpul călătoriei, 
când ai fost arestat. După ce-şi trase răsuflarea, domnul 
Rona continuă: La Ullm, ţi s-a semnalat prezenţa pentru 
prima oară. Deci vom plasa începutul călătoriei la Ullm... 

— S-avem iertare, domnule, îl întrerupse prompt Sergiu 
Ladko. Călătoria mea a început cu mult înainte de Ullm, 
deoarece am obţinut două premii la concursul de pescuit de 
la Sigmaringen, de unde apoi am mers în. Sus pe fluviu 
până la Donauerschingen. 

— Este exact, în adevăr, răspunse judecătorul, că un 
anume Ilia Bruş a fost proclamat laureatul concursului de 
pescuit instituit de Liga Dunăreană la Sigmaringen, şi că 
acest Ilia Bruş a fost văzut la Donauerschingen. Dar, sau ai 
împrumutat o identitate nouă la Sigmaringen, sau te-ai 
substituit aşa-zisului Ilia Bruş, în timp ce el mergea de la 


Donauerschingen la Ullm. E un punct pe care o să-l 
lămurim la timpul lui, fii fără grijă. 

Sergiu Ladko, cu ochii holbaţi de mirare, asculta ca în vis 
aceste deducţii fanteziste. Puţin mai mult şi l-ar fi putut 
socoti şi pe imaginarul Ilia Bruş printre victimele sale! Fără 
să-şi dea osteneala să răspundă, el ridică dispreţuitor din 
umeri, când, deodată, judecătorul îl întrebă brusc: 

— Ce-ai făcut la Viena în ziua de 26 august, luna trecută, la 
evreul Simon Klein? 

Fără să vrea, Sergiu Ladko tresări a doua oară. lată că 
acuma ştiau şi de vizita asta! Desigur, ea nu avea nimic rău, 
dar dacă recunoştea însemna că-şi mărturiseşte în acelaşi 
timp identitatea, ori cum adoptase hotărârea de a nega, 
trebuia să continue în direcţia asta. 

— Simon Klein? Repetă el cu aer întrebător, ca om care nu 
înţelege. 

— Negi? Făcu domnul Rona. Mă aşteptam. Deci mie îmi 
revine sarcina să-ţi spun că mergând la evreul Simon Klein 
- şi judecătorul spunând asta se ridică pe jumătate de pe 
scaun ca pentru a da cuvintelor sale mai multă autoritate - 
te duceai să te înţelegi cu tăinuitorul bandei dumitale. 

— Bandei mele? Repetă pilotul uluit. 

— E drept, rectifică ironic judecătorul, că nu ştii ce vreau 
să spun, că nu faci parte din nici o bandă, că nu eşti Ladko 
ci un inofensiv pescar cu undiţa, numit Ilia Bruş. Dar, dacă 
te numeşti în adevăr Ilia Bruş, de ce te ascunzi? 

— Mă ascund, eu? Protestă Sergiu Ladko. 

— Păi! Aşa mi se pare, răspunse domnul Izar Rona, dacă a 
te ascunde înseamnă a-ţi acoperi cu ochelari negri ochii 
care par a fi cei mai buni din lume - de fapt, binevoieşte a-ţi 
scoate ochelarii - şi a-ţi vopsi cu negru părul care-i de la 
natură blond. 

Sergiu Ladko era copleşit. Poliţia era bine informată şi o 
plasă nevăzută se strângea în jurul lui. Fără să pară a-i 
remarca tulburarea, domnul Rona continuă, având 
avantajul de partea sa: 


— Ei! lată-te mai puţin vioi, băiete. Nu ne ştiai aşa de 
pricepuţi... Dar să continui: La Ullm ai luat un pasager cu 
dumneata. 

— Da, răspunse Sergiu Ladko. 

— Cum se numea? 

— Domnul Jaeger. 

— Foarte exact. Ai putea să-mi spui ce-a devenit acest 
domn Jaeger? 

— Nu ştiu. El m-a părăsit în plin câmp, aproape de 
confluenţa cu râul Ipoly. Am fost foarte surprins când nu l- 
am mai găsit la înapoierea mea în barcă. 

— Când te-ai înapoiat zici? Ai fost deci plecat? Unde ai 
fost? 

— Într-un sat de prin împrejurimi ca să-mi procur o 
băutură întăritoare pentru pasagerul meu. 

— Era bolnav? 

— Foarte bolnav. Era cât pe ce să se-nece, pur şi simplu. 

— Şi presupun că dumneata l-ai salvat? 

— Cine vreţi altul, dacă nu eram decât eu acolo? 

— Hm! Făcu judecătorul puţin mişcat. Dar revenindu-şi: 

— Crezi că o să mă impresionezi cu povestea asta cu 
salvatul de la înec? 

— Eu? Protestă Ladko. Mă întrebaţi; eu răspund. Asta-i tot. 

— Bine, conchise domnul Izar Rona. Dar spune-mi, înainte 
de accident, n-ai părăsit niciodată şalanda, cred? 

— O singură dată, ca să mă duc acasă, la Szalka. 

— Ai putea să-mi precizezi data acestei plimbări? 

— De ce nu, dar să-mi amintesc puţin. 

— O să te ajut. Nu cumva în noaptea de la 28 la 29 august? 

— S-ar putea. 

— Nu negi? 

— Nu. 

— Mărturiseşti? 

— Dacă vreţi... 

— Suntem de acord. Mi se pare că satul Szalka se află pe 
malul stâng al Dunării? Întrebă domnul Rona cu ton 


cumsecade. 

— Într-adevăr. 

— Şi mi se pare că era întuneric în noaptea de la 28 la 29 
August. 

— Foarte întuneric. O vreme groaznică. 

— Asta explică faptul că ai greşit. Dintr-o eroare foarte 
naturală, ai debarcat pe malul drept, crezând că debarci pe 
malul stâng. 

— Pe malul drept? 

Domnul Rona se ridică în picioare de tot şi, fixându-şi 
inculpatul drept în ochi, zise: 

— Da, pe malul drept, exact în faţa vilei contelui 
Hagueneau. 

De bună credinţă, Sergiu Ladko încercă să-şi aducă 
aminte. Hagueneau! Nu cunoştea acesti nume. 

— Eşti foarte tare, declară judecătorul decepţionat în 
încercările sale de a-l intimida. E clar deci că este pentru 
prima oară când auzi numele contelui Hagueneau şi când 
auzi că în cursul nopţii de la 28 la 29 august, fără ştirea 
dumitale, vila sa a fost prădată iar paznicul Cristian Hoel 
grav rănit. Unde naiba mi-e capul? Cum ai putea cunoaşte 
aceste crime comise de un anume Ladko? Ladko, ce dracu, 
nu-i numele dumitale! 

— Numele meu e Ilia Bruş, afirmă pilotul cu o voce mai 
puţin sigură decât prima dată. 

— Perfect! Perfect! Ne-am înţeles. Dar atunci, dacă nu te 
numeşti Ladko, de ce ai dispărut, exact după săvârşirea 
acestei fărădelegi - ca să nu-ţi pierzi anonimatul - şi încă în 
mod foarte modest, la o distanţă respectabilă de regiunea 
unde s-a petrecut isprava? Dumneata care te arătai cu 
atâta generozitate înainte, de ce nu te-a mai văzut nimeni, 
nici la Budapesta, nici la Neusatz, nici într-un oraş ceva mai 
important? De ce ţi-ai părăsit rolul dumitale de pescar, încât 
să cumperi peşte în satele unde binevoiai să te opreşti? 

Bietului pescar i se părea că tot ce spunea judecătorul e 
spus în limba chineză. Dar că dispăruse, nu era vina lui. Din 


acea noapte de 28 spre 29 august nu fusese el mereu 
prizonier? În aceste condiţii nu era de mirare că dispăruse. 
Ce-l mira mai mult era faptul că se găsea cineva care 
pretindea că-l văzuse. Ar fi uşor să înlăture măcar această 
eroare. Ar fi de-ajuns să povestească sincer aventura de 
neînțeles căreia îi căzuse victimă. Justiţia va fi poate mai 
clarvăzătoare şi va reuşi să descurce firele acestei 
încurcături. Deplin hotărât să povestească, Sergiu Ladko 
aştepta cu râbdare ca domnul Rona să-i permită să plaseze 
şi el un cuvânt. 

Dar judecătorul era lansat. Acum se plimba din lung în lat 
în biroul său, aruncând în faţa prizonierului un potop de 
argumente, pe care le considera triumfătoare. 

— Dacă nu eşti Ladko, continuă el cu şi mai multă 
vehemenţă, cum se face că după prădarea vilei contelui 
Hagueneau, prădare săvârşită printr-o întâmplare 
nenorocită tocmai în momentul în care ţi-ai părăsit şalanda, 
un alt furt, şi de data asta un furt neînsemnat, a fost comis 
la Szuszek în noaptea de la 5 la 6 septembrie, noapte în 
care trebuia să treci neapărat prin faţa acestui sat? Dacă 
nu eşti Ladko, în sfârşit, ce căuta în şalanda dumitale acest 
portret dedicat de soţia dumitale Nataşa Ladko?! 

Domnul Rona lovise cu precizie de data asta şi ultimul său 
argument era într-adevăr triumfător. Zdrobit, pilotul îşi 
lăsase capul în jos şi broboane de sudoare îi alunecară pe 
faţă. 

În acest timp judecătorul continua cu glasul şi mai ridicat: 

— Dacă nu eşti Ladko, de ce a dispărut portretul din ziua 
în care te-ai simţit ameninţat? Portretul era în cufărul 
dumitale, precizez, în cufărul de la tribord. Nu mai este 
acolo. Prezenţa lui te acuză; dispariţia te condamnă. Ce-ai 
de răspuns? 

— Nimic, murmură Ladko cu voce înăbuşită. Nu înţeleg 
nimic din ce mi se întâmplă! 

— O să înţelegi de minune dacă o să-ţi dai osteneala. 
Pentru moment o să întrerupem această interesantă 


convorbire. O să fii condus în celulă şi o să ai destul timp de 
gândire. Să recapitulăm, până atunci, interogatoriul de azi. 
Pretinzi: 

1. Că te urneşti Ilia Bruş; 

2. Că ai obţinut premiul la concursul de pescuit de la 
Sigmaringen; 

3. Că locuieşti la Szalka; că ai fost acasă la Szalka în 
noaptea de la 28 la 29 august. Toate aceste puncte vor fi 
verificate. Dinspre partea mea, pretind: 1. Că te numeşti 
Ladko; 2. Că domiciliezi la Rusciuk; 3. Că în noaptea de la 
28 la 29 august, cu ajutorul altor complici, ai prădat vila 
contelui Hagueneau şi că te-ai făcut vinovat de o tentativă 
de asasinat asupra persoanei paznicului, Cristian Hoel; 4. 
Că trebuie să se mai adauge la pasivul dumitale un furt în 
noaptea de la 5 la 6 septembrie, a cărui victimă a fost 
numitul Kellermann din Szuszek; 5. Că trebuie să-ţi mai fie 
imputate numeroase furturi şi asasinate comise în ţinuturile 
scăâldate de Dunăre. Instrucţia acestor crime este deschisă. 
Sunt citați numeroşi martori. O să fii pus faţă-n faţă cu ei... 
Vrei să-ţi semnezi interogatoriul? Nu? Cum vrei! Gardieni, 
luaţi-l pe inculpat. 

Ca să se-ntoarcă la închisoare, Sergiu Ladko trebui să 
treacă din nou prin mijlocul mulţimii şi să-i suporte 
vociferaţiile ostile. Mânia ei părea să fi crescut în timpul 
interogatoriului şi poliţia întâmpină greutăţi ca să-l 
protejeze pe prizonier. În primul rând al mulţimii care urla 
se afla Ivan Striga. Acesta îl mânca din ochi pe cel ce-i lua 
locul cu atâta bunăvoință. 

Pilotul trecu la doi metri de el şi putu să-l vadă în voie. Dar 
nu-l recunoscu pe acest om fără barbă, cu părul negru, cu 
faţa împodobită cu o pereche de ochelari negri şi 
nedumeririle sale nu se atenuară. 

După ce s-au închis porţile închisorii, Striga se îndepărtă 
gânditor, împreună cu restul mulţimii. Sigur, nu-l cunoştea 
pe arestat. Nu era în tot cazul nici Dragoş, nici L.adko. De 
atunci înainte, dacă era Ilia Bruş sau altul, ce-i păsa lui? 


Oricare ar fi identitatea acuzatului, esenţialul era că acesta 
atrăsese atenţia justiţiei şi Striga nu mai avea nici un motiv 
să mai întârzie la Semlin. Se hotări să plece chiar a doua zi, 
ca să ajungă şlepul din urmă. 

Dar, când se trezi a doua zi, lectura ziarelor îl făcu să-şi 
schimbe părerea. Cazul Ladko era judecat în cel mai mare 
secret şi acesta era un motiv decisiv pentru ca presa să se 
străduiască să-i pătrundă misterul. Şi reuşise. Recolta ei de 
informaţii era bogată. Ziarele relatau, în adevăr, destul de 
exact primul interogatoriu, dând în continuare şi 
comentariile lor, care nu erau tocmai favorabile pentru 
acuzat. 

În general ziarele se mirau de încăpăţânarea cu care 
acesta susţinea că nu era decât un simplu pescar, numit Ilia 
Bruj, locuind singur în orăşelul Szalka. Ce interes putea să 
aibă ca să menţină aceste afirmaţii fragile? După ziare, 
judecătorul de instrucţie, domnul Izar Rona, trimisese de- 
acum o comisie rogatorie la Gran. Peste trei zile, un 
magistrat avea să meargă la Szalka şi să facă o anchetă 
care ar avea drept rezultat dărâmarea afirmațiilor 
inculpatului. O să fie căutat acel Ilia Bruş, şi dacă o să fie 
găsit... dacă exista, ceea ce, în fond, era foarte îndoielnic... 

Această veste modifica proiectele lui Striga. În timp ce 
citea, îi veni în minte o idee năstruşnică şi când termină de 
citit aceasta se şi înfiripă. Sigur, era bine că justiţia a prins 
un nevinovat. Dar era şi mai bine ca ea să-lţină prizonier. 
Ce trebuia pentru asta? Să-i furnizeze un Ilia Bruş în carne 
şi oase, ceea ce ar convinge ipso facto14 impostura acelui 
Ilia Bruş, reţinut la închisoarea din Semlin. Această vină s- 
ar adăuga la celelalte care existau deja împotriva lui, 
deoarece pentru asta era închis; vina ar fi suficientă pentru 
motivarea condamnării lui definitive, spre marele profit al 
adevăratului vinovat. 

Fără să mai aştepte, Striga părăsi oraşul. Numai că în loc 
să se îndrepte spre şlep, el îi întoarse spatele. Cu o trăsură 


voia să ajungă la linia ferată care-l va duce apoi cu toată 
viteza spre Budapesta şi spre Nord. 

În acest timp, Sergiu Ladko, nemişcat ca de obicei, 
număra trist orele. De la prima întrevedere cu judecătorul, 
revenise speriat de gravitatea acuzațiilor care apăsau 
asupra lui. 

Cu timpul va reuşi, desigur, să demonstreze nevinovăția 
lui. Dar va trebui să se înarmeze cu multă răbdare, căci nu 
putea să nu recunoască că aparențele erau împotriva lui şi 
că justiţia nu-şi construia logic înlănţuirea de ipoteze. 
Totuşi, există o diferenţă între nişte simple bănuieli şi nişte 
dovezi formale; ori, dovezi împotriva lui n-or să reuşească 
să adune niciodată - şi asta din motive serioase. 

Singurul martor de care se temea era evreul Simon Klein 
rămas şi unicul în ceea ce priveşte secretul numelui. Dar 
Simon Klein, care avea şi el mândria lui profesională - n-ar 
fi consimţit niciodată să-l recunoască. Ar mai fi oare nevoie 
să-l pună faţă-n faţă cu fostul său corespondent de la Viena? 
Nu declarase judecătorul că urma să ia informaţii despre el 
la Szalka? Aceste informaţii, neputând fi decât foarte bune, 
trebuia ca prizonierul să fie pus în libertate? 

Se scurseseră mai multe zile, în timpul cărora Sergiu 
Ladko îşi revizui gândurile cu o febrilitate crescândă. 
Szalka nu era atât de departe şi nu le trebuia atâta timp ca 
să se informeze. Trecuseră şapte zile de la primul său 
interogatoriu, când fu din nou dus în biroul domnului Izar 
Rona. Judecătorul era aşezat la birou şi părea foarte 
preocupat. Timp de zece minute îl lăsă pe Ladko să aştepte 
în picioare, ca şi cum i-ar fi ignorat prezenţa. 

— Avem răspunsul de la Szalka, spuse el în sfârşit, cu o 
voce indiferentă, fără să-şi ridice măcar ochii spre prizonier, 
pe care-l supraveghea cu perfidie, pe sub gene. 

— A! Făcu Sergiu Ladko cu satisfacţie. 

— Ai avut dreptate, continuă în acest timp domnul Rona. 
Există la Szalka un anume Ilia Bruş care se bucură de cea 
mai bună reputaţie. 


— A! Făcu pentru a doua oară pilotul, care şi vedea poarta 
închisorii deschizându-i-se. 

Devenit şi mai străin şi mai indiferent, judecătorul 
murmură fără să pară a-i acorda cea mai mică importanţă: 

— Comisarul de poliţie din Gran, însărcinat cu ancheta, a 
avut norocul să-i vorbească chiar lui. 

— Chiar lui? Repetă Sergiu Ladko, neînţelegând. 

— Chiar lui, afirmă judecătorul. 

Lui Sergiu Ladko i se păru că visează. Cum s-a putut găsi 
un alt Ilia Bruş la Szalka? 

— Nu se poate, domnule, bâigui el. E o greşeală. 

— Judecă şi dumneata, răspunse judecătorul. lată raportul 
comisarului de poliţie din Gran. Rezultă din el că acest 
magistrat, deferit comisiei rogatorii pe care am adresat-o, 
s-a dus în ziua de 14 septembrie şi că a mers la o casă 
aşezată la întretăierea drumului de halaj 15cu drumul spre 
Budapesta... Cred că asta-i adresa pe care ai dat-o? Întrebă 
judecătorul, întrerupându-se. 

— Da domnule, răspunse Sergiu Ladko, buimac. 

— Cu drumul spre Budapesta, reluă domnul Rona; că a 
fost primit în sus-numita casă de domnul Ilia Bruş în 
persoană, care a declarat că tocmai se întorsese recent, 
după o lungă absenţă. Comisarul adăugă că informaţiile 
culese despre domnul Ilia Bruş încearcă să-i stabilească 
perfecta sa onorabilitate şi că nici un alt locuitor din Szalka 
nu poartă acest nume... Mai ai ceva de spus?!! Nu te jena, 
te rog... 

— Nu, domnule, bâigui Sergiu Ladko, simțind că 
înnebuneşte. 

— Iată, deci, un prim punct lămurit, încheie cu satisfacţie 
domnul Rona, care-şi privea prizonierul aşa cum se uită 
pisica la şoarece. 

XIV. 

Între cer şi pământ. 

După terminarea celui de-al doilea interogatoriu, Sergiu 
Ladko reveni în celulă, fără să-şi dea seama ce face. Abia 


dacă auzise întrebările judecătorului; nu mai răspunsese 
decât cu un aer buimac după ce aflase cum se isprăvise 
incidentul cu comisia rogatorie. Ceea ce i se întâmpla 
depăşea limitele inteligenţei sale. Ce voiau ei de la el? 
Răpit, apoi închis la bordul unui şlep de către nişte duşmani 
misterioşi, nu-şi recăpătase libertatea decât ca să şi-o 
piardă din nou, repede; şi iată că acum era găsit, la Szalka, 
un alt Ilia Bruş, adică un alt el însuşi, în propria lui casă! 
Asta era fantasmagorie curată! 

Uluit, înnebunit de succesiunea unor evenimente 
inexplicabile, avea senzaţia de a fi jucăria unor puteri 
superioare şi ostile, de a fi antrenat, ca o pradă inertă şi 
fără apărare, în angrenajul unei maşinării formidabile care 
se numeşte: Justiţie. 

Faţa sa exprima atât de grăitor deprimarea, pierderea 
oricărei energii, încât gardianul care-l escorta fu 
impresionat, deşi-şi considera prizonierul ca cel mai temut 
dintre criminali. 

— Nu merge cum vrei, prietene? Întrebă, cu o voce care 
voia să fie încurajatoare, gardianul blazat totuşi de profesia 
lui, bună cunoscătoare a spectacolului suferinţei umane. 

Dacă vorbea cu un surd, rezultatul ar fi fost acelaşi. 

— Hei! Reluă milosul gardian, trebuie să înţelegi. Domnul 
Izar Rona nu-i chiar aşa de rău şi totul o să se aranjeze 
poate chiar mai bine decât crezi. Până atunci o să-ţi las 
asta... E vorba despre ţara dumitale aici... O să te distreze. 

Prizonierul rămase nemişcat. Nu auzise. Nu auzi nici 
zăvorul tras pe dinafară şi nu văzu nici ziarul pe care 
gardianul îl pusese pe masă la plecare, trădând astfel, fără 
gând rău, izolarea severă la care era obligat prizonierul 
său. 

Orele treceau. Ziua se termină, apoi noaptea, şi zorile 
dimineţii se iviră din nou. Prăbugşit pe scaun, Sergiu Ladko 
nu-şi dădea seama de trecerea timpului. 

Cu toate acestea, când ziua îi lumină faţa, el păru să iasă 
din această deznădejde. Deschise ochii şi privirea sa 


nesigură făcu înconjurul celulei. Primul lucru pe care-l zări 
atunci fu jurnalul lăsat în ajun de către gardianul milos. Aşa 
cum îl pusese acesta, jurnalul se afla pe masă, lăsând să se 
vadă o manşetă16 imprimată cu litere mari, deasupra 
titlului; „Masacrele din Bulgaria” anunţa manşeta pe care 
căzu prima privire a lui Sergiu Ladko. Tresări şi luă cu 
nerăbdare ziarul. Claritatea minţii îi reveni repede, iar ochii 
îi scăpărau fulgere în timp ce citea. 

Evenimentele pe care le afla pe această cale erau 
comentate, în acelaşi timp, în întreaga Europă şi ridicau 
murmure generale de dezaprobare. De atunci ele au intrat 
în istorie, unde nu figurează ca o pagină prea glorioasă. 

Aşa cum s-a anunţat la începutul acestei povestiri, toată 
regiunea balcanică era atunci în fierbere. Chiar din vara 
anului 1875, Herţegovina se răzvrătise şi trupele otomane 
trimise împotriva ei nu putură s-o subjuge. În mai 1876, 
Bulgaria ridicându-se la rândul ei, Poarta răspunse 
insurecției concentrând o armată numeroasă într-un vast 
triunghi cu vârfurile la Rusciuk, Vidin şi Sofia. În sfârşit. În 
zilele de 1 şi 2 iulie ale aceluiaşi an, 1876, Serbia şi 
Muntenegru, întrând în horă şi ele, declarară război 
Turciei. 

După câteva succese; acestea au fost nevoite să bată în 
retragere în spatele frontierei lor iar la 1 septembrie, 
prinţul Milan se văzu nevoit să ceară un armistițiu de zece 
zile; în acest timp el solicită puterilor creştine o intervenţie 
pe care acestea le-au acordat-o prea târziu, din păcate. 

Atunci, spuse Domnul Eduard Driault, în cartea sa Istoria 
Problemei Orientului, se produse cel mai îngrozitor episod 
din aceste lupte; el aminteşte de luptele de la Chios din 
timpul răscoalei grecilor. Acestea au fost măcelurile din 
Bulgaria. În mijlocul războiului împotriva Serbiei şi 
Muntenegrului, Poarta se temea ca răscoala bulgară să nu 
compromită operaţiile militare, în spatele armatei. Primise 
oare guvernatorul Bulgariei, Sefkat Paşa, ordinul să 
înăbuşe răscoala fără să ţină seama de mijloace? Asta pare 


verosimil. Bande de basbuzucil17 şi de circasieni18 aduse 
din Asia au fost asmuţite asupra Bulgariei şi în câteva zile 
ea a fost pârjolită şi însângerată. Ei şi-au potolit patimile 
sălbatice, arzând sate, măcelărind bărbaţii prin cele mai 
rafinate torturi, spintecând femeile, tăind copiii în bucăţi. S- 
au numărat cam între douăzeci şi treizeci de mii de 
victime... 

În timp ce citea, broboane de sudoare alunecau pe faţa lui 
Sergiu Ladko. Nataşa! Ce devenise Nataşa... În mijlocul 
acestei înspăimântătoare răsturnări? Mai trăia ea oare? 
Sau poate că murise şi cadavrul ei spintecat, tăiat în bucăţi, 
ca şi cel al atâtor victime, era târât în noroi, în tină, în 
sânge, zdrobit de picioarele cailor? 

Sergiu Ladko se ridicase ca o fiară sălbatică închisă în 
cuşcă, alerga furios prin celulă ca şi cum ar fi căutat o ieşire 
pentru a zbura în ajutorul Nataşei. 

Accesul de disperare fu de scurtă durată. Redevenind 
înţelept, el îşi impuse, printr-un efort energic, să fie calm, 
şi, cu o minte lucidă, încercă să găsească mijlocul de a-şi 
recâștiga libertatea. Să se ducă la judecător, să-i 
mărturisească fără înconjur adevărul, la nevoie să-i implore 
mila? 

Nu se putea. Ce şanse avea să-i câştige încrederea celui 
pe care-l minţise cu atâta perseverenţă? Era oare capabil 
să distrugă printr-un singur cuvânt bănuielile legate de 
numele Ladko, să năruie într-o clipă presupunerile care-l 
copleşeau? Nu! Ar fi necesară măcar o anchetă, iar o 
anchetă cere săptămâni, dacă nu luni de zile. Trebuia să 
fugă. 

Pentru prima dată de când intrase aici, Sergiu Ladko îşi 
examina celula. O cercetă rapid. Patru pereţi găuriţi de 
două deschizături: uşa într-o parte, fereastra în cealaltă. În 
spatele celor trei pereţi se aflau alte celule, alţi prizonieri; 
în spatele ferestrei, infinitul şi libertatea. 

Înălţimea pervazului ferestrei, al cărui buiandrug atingea 
tavanul, depăşea un metru cincizeci şi partea sa inferioară, 


cea care se numeşte pervaz la o deschidere obişnuită, era 
inaccesibilă din cauza unui rând de gratii groase fixate în 
adâncimea cadrului. De altfel, dacă această dificultate ar fi 
fost depăşită, mai rămânea alta. În afară, un fel de prichici, 
cu părţile laterale aplicate de o parte şi de alta a ferestrei, 
oprea orice privire înspre exterior, nelăsând la vedere decât 
un îngust dreptunghi de cer. Nu numai ca să fugi, dar ca să 
fii doar în stare să cauţi mijlocul de a o face, trebuia mai 
înainte de toate să treci peste piedica reprezentată de 
gratii, apoi să te ridici cu braţele la capătul prichiciului ca 
să poţi vedea ce-i în jur. 

Judecând după scările coborâte cu ocazia convorbirilor cu 
domnul Izar Rona, Sergiu Ladko se credea închis la etajul 
patru al închisorii. Trebuiau deci să-l despartă de sol cel 
puţin doisprezece sau patrusprezece metri. Putea oare să-i 
străbată? Nerăbdător să afle, hotări să înceapă treaba pe 
loc. În prealabil, trebuia să-şi procure o unealtă de lucru. 
Când îl închiseseră îi luaseră tot, iar în carceră nu era nimic 
care să-l poată ajuta. O masă, un scaun, un pat făcut dintr-o 
saltea proastă de paie, acoperit cu o boltă de cărămidă, 
acesta era tot mobilierul. 

Sergiu Ladko căută în zadar, mult timp, când, controlându- 
şi pentru a suta oară hainele, întâlni în sfârşit un corp dur. 
Nici el, nici temnicerul nu se gândiseră până atunci la acest 
lucru lipsit de valoare, cum este o cataramă. Ce importanţă 
căpătă însă acest lucru neînsemnat, singurul obiect metalic 
pe care-l poseda! 

Desfăcând catarama, fără a pierde un moment, Sergiu 
Ladko atacă zidul la baza unei gratii şi piatra zgâriată 
mereu de colţul cataramei de oţel începu să cadă pe 
pământ. Această muncă lentă şi grea prin ea însăşi se mai 
complica şi prin supravegherea constantă la care era supus 
prizonierul. Nu trecea nici o oră fără ca vreun gardian să 
nu vină şi să nu-şi pună ochiul la vizeta uşii. De acolo venea 
necesitatea ca să aibă urechea mereu aţintită la zgomotele 
exterioare şi, la cel mai mic pericol, să-şi întrerupă lucrul, 


făcând să dispară orice urmă suspectă. În acest scop Ladko 
folosi pâinea. Pâinea amestecată cu praful care cădea din 
zid luă aproape culoarea pietrei şi deveni un adevărat chit 
cu care lipea gaura pe măsură ce o săpa. Ascundea 
surplusul rămas de la răzuire, sub bolta patului. 

După douăsprezece ore de eforturi, gratia se desfăcu pe o 
lungime de trei centimetri, dar catarama nu mai avea 
colţuri. Sergiu Ladko o sfărâmă şi din bucăţi făcu tot atâtea 
ustensile. După două ore de frecare, aceste bucățele de oţel 
se sfărâmară şi ele, la rândul lor. Din fericire, norocul care-i 
zâmbise prizonierului părea să nu-l mai părăsească. La 
prima masă care i se servi el îndrăzni să oprească un cuţit, 
şi, pentru ca nimeni să nu observe furtul, el mai opri unul şi- 
n ziua următoare. Avea acum două instrumente mai 
serioase decât cele de care dispusese până acum. La drept 
vorbind, nu era vorba decât despre nişte cuțite proaste, 
fabricate foarte grosolan. Cu toate acestea, lamele lor erau 
destul de bune iar mânerele le uşurau manevrarea. 

Începând din acel moment, lucrul înainta mai repede, deşi 
destul de încet încă pentru el. Cu timpul, cimentul căpătase 
duritatea granitului şi nu se lăsa fărâmiţat decât cu greu. În 
fiecare clipă, lucrul trebuia întrerupt, fie din cauza unui 
rond de pază, fie pentru o convocare a domnului Rona, 
care-şi înmulţise interogatoriile. Rezultatul interogatoriilor 
era mereu acelaşi. Instrucţia bătea pasul pe loc. La fiecare 
şedinţă defilau o serie de martori, care nu aduceau nimic 
nou prin declaraţiile lor. Dacă unii păreau să găsească o 
oarecare asemănare între Sergiu Ladko şi răufăcătorul pe 
care-l zăriseră mai mult sau mai puţin clar în ziua în care le 
căzuseră victimă, alţii negau categoric orice asemănare. 
Degeaba îşi împopoţona domnul Rona acuzatul cu bărbi 
false de diferite forme, degeaba îl obliga să-şi expună ochii 
sau să şi-i ascundă în spatele unor lentile negre de ochelari, 
nu reuşea să obţină nici măcar o singură mărturie formală. 
De aceea aştepta cu nerăbdare ca starea lui Cristian Hoel, 
rănit cu ocazia ultimului atentat al bandei de pe Dunăre, să- 


i permită acestuia să meargă la Semlin; Sergiu Ladko se 
dezinteresa total de aceste interogatorii. Docil, el se preta 
la toate experienţele judecătorului, se împopoţona cu 
peruci şi bărbi false, îşi punea ochelarii sau şi-i scotea, fără 
să-şi permită cea mai mică observaţie. 

Mintea lui nu se afla în acel birou. Ea rămânea în celulă, 
unde gratiile care-l separau de libertate începeau să apară 
din piatră, încetul cu încetul. I-au trebuit patru zile ca să le 
desprindă. De abia în seara de 23 septembrie reuşi să 
ajungă la partea inferioară. Acum trebuia s-o taie şi pe 
aceasta. 

Această parte a lucrului era cea mai grea. Agăţat cu o 
mână de restul gratiilor, Sergiu Ladko mişca, cu cealaltă, 
unealta dintr-o parte într-alta. Simpla lamă de cuţit, unealta 
îşi îndeplinea prost rolul de fierăstrău, netăind fierul decât 
foarte încet. Pe de altă parte, poziţia extenuantă în care era 
obligat să stea îl silea să se oprească deseori. 

La 29 septembrie, după şase zile de mari eforturi, Sergiu 
Ladko socoti suficientă adâncimea tăieturii. Mai trebuiau 
câţiva milimetri ca fierul să fie complet tăiat. N-o să-i fie 
greu să învingă rezistenţa metalului atunci când va voi să-l 
îndoaie. Era şi timpul. Lama celui de-al doilea cuţit ajunsese 
cât un fir de aţă. 

Chiar a doua zi dimineaţă, imediat după trecerea primului 
rond, fapt care-i dădea cam o oră de linişte, Sergiu Ladko 
îşi continuă munca. Conform prevederilor sale, gratiile 
cedară, fără greutate. Prin deschizătura făcută, trecu de 
partea cealaltă a lor, apoi ridicându-se în mâini, ajunse 
deasupra prichiciului. Privi în jurul lui, cu nesaţ. Aşa cum 
presupusese, îl separau de pământ vreo paisprezece metri. 
Distanţa nu era aşa de mare ca să n-o poată străbate, dar 
pentru asta avea nevoie de o frânghie destul de lungă. Nu 
era lucrul cel mai greu să ajungă jos; dar, odată învins acest 
obstacol, nu însemna că problema era rezolvată cu totul. 

După cum constatase Sergiu L.adko, închisoarea era 
înconjurată de o terasă îngustă, de pe care paznicii o 


supravegheau; această terasă avea la margine un zid de 
vreo opt metri înălţime, dincolo de care apăreau 
acoperişurile caselor. După ce ar cobori, trebuia deci să 
treacă peste zid, ceea ce părea din capul locului imposibil. 
Judecând după depărtarea la care se aflau casele, se părea 
că o stradă înconjura închisoarea. Aflat pe această stradă, 
un evadat se putea considera ca şi scăpat. Dar se putea 
oare ajunge acolo teafăr şi nevătămat? 

Căutând o modalitate, Sergiu Ladko începu să cerceteze 
cu atenţie ce-ar putea descoperi în partea stângă. Dacă nu 
găsi soluţia într-acolo, ceea ce zări îi făcu inima să-i bată de 
emoție. 

În această direcţie se vedea Dunărea, unde nenumărate 
vase, de toate mărimile, îi brăzdau apele tulburi. Unele 
mergeau în sensul curentului sau invers, altele erau legate 
la mal prin parâmele sau ancorele lor. Printre acestea din 
urmă, pilotul îşi recunoscu, dintr-o privire, şalanda lui. 
Nimic nu o distingea de celelalte ambarcaţiuni şi nu părea a 
fi supravegheată în mod deosebit. Ce noroc ar avea să 
ajungă la ea! Datorită ei, s-ar putea afla, în mai puţin de o 
oră, pe teritoriul sârbesc şi ajuns acolo, nu i-ar mai păsa de 
justiţia austro-ungară. 

Apoi Sergiu Ladko îşi îndreptă privirea spre dreapta şi, în 
acea parte, observă ceva ce-i atrase atenţia. Fixată de zid 
cu nişte scoabe din loc în loc, o tijă de metal cobora de pe 
acoperiş - după toate probabilitățile era cea a 
paratrăsnetului - trecea pe lângă fereastra lui ca să se 
înfunde jos, în pământ. Tija i-ar fi uşurat coborârea dacă. ar 
fi putut ajunge la ea. 

N-ar fi poate, totuşi, imposibil. În dreptul pardoselii, un fel 
de brâu, ieşit în afară cu vreo douăzeci, douăzeci şi cinci de 
centimetri, decora clădirea, mergând de-a lungul zidului. 
Având sânge rece şi curaj n-ar fi fost imposibil ca, stând pe 
această ieşitură a zidului, să ajungă la tija paratrăsnetului. 
Din păcate, chiar dacă cineva ar fi în stare de asemenea 
îndrăzneală, n-ar putea ajunge la zidul exterior care 


rămânea de nestrăbătut. Fie că era în celulă, fie că 
rămânea pe zidul exterior, tot prizonier era. 

Cercetând zidul cu mai multă atenţie decât până atunci, 
Sergiu Ladko observă că în partea lui superioară, la mică 
distanţă de coamă, el era decorat şi la interior şi la exterior 
cu nişte pietre pătrate, încastrate în tencuială. Sergiu 
Ladko privi îndelung aceste ornamente ale arhitecturii, 
apoi, lăsându-se uşor pe pervazul ferestrei, reintră în 
celulă, unde se grăbi să ascundă orice urmă ce l-ar fi putut 
compromite. 

Se hotărâse. Găsise mijlocul de a fi liber, în ciuda a tot şia 
toate. Oricât de riscant ar fi fost, el trebuia să reuşească. 
Prefera să moară decât să continue să sufere atâta. 

Aşteptă cu nerăbdare să treacă şi cel de-al doilea rond. 
Ştiind că avea acum o nouă perioadă de linişte, el îşi 
desăvârşi pregătirile. Cu ceea ce mai rămăsese din cuţit, 
tăie din cearceafuri vreo cincizeci de fâşii late de câţiva 
centimetri. Ca să nu atragă atenţia gardienilor, avu grijă să 
păstreze o bucată de pânză, suficientă pentru ca patul să 
mai aibă aspectul său normal. Nimănui nu i-ar fi trecut prin 
cap să ridice cuvertura ca să vadă ce a făcut cu restul. 

După ce tăie fâşiile, le împleti în patru; din capetele care 
se încălecau mai făcu o bandă care le prelungi în felul 
acesta pe celelalte, îşi consacră astfel întreaga zi acestei 
munci. 

În sfârşit, în ziua de 1 octombrie, puţin înainte de masă, 
Sergiu Ladko avea o frânghie solidă, lungă de 
patrusprezece-cincisprezece metri, pe care o ascunse cu 
grijă sub pat. 

Când totul fu gata, el hotări să evadeze chiar în aceeaşi 
seară la ora nouă. 

În această ultimă zi, Sergiu Ladko cercetă cele mai mici 
amănunte ale acţiunii şi-i calculă şansele de reuşită şi 
pericolele care ar fi rezultat: libertatea sau moartea? 
Viitorul apropiat o să hotărască, în toate cazurile, el va 
încerca. 


Totuşi, înainte să vină ceasul începerii acţiunii, soarta îi 
mai rezerva o ultimă încercare. Era aproape ora trei după 
amiază, când zăvorul uşii fu tras cu zgomot. Ce mai voiau 
de la el? Era vorba oare tot de un interogatoriu al domnului 
Izar Rona? Trecuse ora la care acesta îşi convoca 
prizonierul, de obicei. 

Nu, nu era vorba de a răspunde chemării judecătorului. 
Prin uşa întredeschisă, Sergiu Ladko zări pe coridor, în 
afară de gardienii obişnuiţi, un grup de trei persoane 
necunoscute. Una din persoane era o tânără femeie de vreo 
douăzeci de ani, al cărui chip exprima blândeţe şi 
frumuseţe. Unul din cei doi bărbaţi care o însoțeau trebuia 
să fie soţul. Atitudinea şi felul de a vorbi al gardianului faţă 
de a treia persoană îţi permiteau să-l recunoşti pe 
directorul închisorii. Era vorba, desigur, de o vizită. 
Judecând după respectul care li se arăta, vizitatorii erau 
oameni de seamă, poate vreo pereche princiară în călătorie, 
în faţa cărora directorul juca rolul de cicerone. 

„Ocupantul actual al celulei, spunea el oaspeţilor, nu-i altul 
decât faimosul Ladko, şeful bandei de pe Dunăre, al cărui 
renume v-a parvenit şi dumneavoastră. 

Tânăra femeie aruncă o privire timidă celebrului 
răufăcător. Nu i se părea prea teribil acest celebru 
răufăcător. Niciodată nu ţi-ai fi putut închipui un şef de 
bandă de o cruzime legendară sub trăsăturile acestui om 
slăbit, scofâlcit, cu faţa palidă, cu ochii exprimând atâta 
suferinţă cât şi atâta disperare. 

„E drept că el se încăpăţânează să-şi apere nevinovăția, 
adăugă, imparţial, directorul; dar noi ne-am obişnuit cu 
cântecul ăsta. 

Apoi el atrase atenţia vizitatorilor asupra ordinei şi 
curăţeniei perfecte din celulă. Vorbind cu căldură, el trecu 
chiar pragul celulei şi se duse să se rezeme sub fereastră, 
pentru a fi în faţa celor cu care vorbea. 

Deodată, inima lui Sergiu Ladko încetă să mai bată. Fără 
să-şi dea seama, oratorul atinsese locul unde lucrase 


prizonierul şi puţin ciment, transformat în pulbere, 
începuse să curgă. Zdruncinat de atingere, tamponul făcut 
din miez de pâine se desprinsese brusc şi căzu pe podea. 
Constatând că extremitatea gratiilor desprinse apăreau 
dezgolite în fundul lăcaşului lor, Sergiu Ladko tresări de 
spaimă. Văzuse oare cineva? Da, cineva văzuse. În timp ce 
soţul şi directorul cercetau masa ca un obiect deosebit de 
interesant, iar gardianul întorsese spatele din respect, 
părând să privească ceva pe coridor, vizitatoarea îşi aţintise 
ochii asupra săpăturii făcute de Ladko în zid şi expresia 
feţei sale arăta că-i înţelegea misteriosul limbaj. 

O să vorbească? Cu un cuvânt o să-i năruie toate 
eforturile... Sergiu Ladko aştepta şi, treptat, se simţea 
murind. 

Palidă, tânăra femeie îşi ridică ochii spre prizonier şi - îl 
învălui cu privirea lor limpede. A văzut ea oare lacrimile 
mari prelingându-se încet sub pleoapele nenorocitului? A 
înţeles ea oare rugămintea lui tăcută? Şi-a dat ea oare 
seama de îngrozitoarea lui deznădejde? După zece secunde 
tragice, ea se întoarse brusc, scoțând un țipăt de durere. 
Cei doi însoțitori se îndreptară repede spre ea. Ce i se 
întâmplase? Cu o voce şovăitoare ea afirmă că nu era nimic 
grav. Îşi răsucise piciorul, prosteşte, asta era tot. 

În timp ce, fără să fie observat, Sergiu Ladko se aşezase în 
faţa gratiilor acuzatoare, soţul, directorul şi gardianul se 
grăbeau s-o ajute. Cei doi ieşiră din celulă, susţinând-o pe 
pretinsa rănită, al treilea trase repede zăvorul. Sergiu 
Ladko era singur. 

Un avânt plin de recunoştinţă îi umflă pieptul faţă de 
blânda fiinţă căreia i se făcuse milă de el. Datorită ei era 
salvat. Îi datora viaţa, mai mult chiar, îi datora libertatea. 
Copleşit, căzu pe pat. Emoţia fusese prea puternică. Mintea 
i se tulbură sub această ultimă lovitură a soartei. 

Restul zilei se scurse fără alt incident, când, în sfârşit, 
orologiul din oraş sună ora nouă. Se făcuse noaptea, de-a 


binelea. Nori grei se plimbau pe cer, făcând noaptea şi mai 
întunecoasă. 

Un zgomot care creştea pe coridor vestea apropierea 
rondului. Ajuns în faţa celulei, acesta se opri. Un gardian 
privi prin vizetă şi se retrase mulţumit. Prizonierul dormea, 
înfăşurat până la gât în pătură. Rondul îşi continuă 
inspecția. Zgomotul paşilor lui descrescu, apoi se stinse. 

Sosise momentul să acţioneze. 

Imediat, Sergiu Ladko sări din pat, aşeză salteaua aşa 
încât ea să simuleze în penumbra celulei prezenţa unui om 
adormit. După aceea, luă frânghia, se strecură în spatele 
gratiilor ca primă oară şi se aşeză călare pe partea de sus a 
prichiciului. 

Brâul care decora clădirea fiind situat la nivelul fiecărei 
pardoseli, Sergiu Ladko se afla cu vreo patru metri 
deasupra pătratului de piatră pe care voia să sară, dar 
prevăzuse dificultatea. Prinzând frânghia de una din gratii 
şi ţinându-i în mână capetele, se lăsă să alunece uşor până 
la ieşitura exterioară. 

Cu spatele lipit de zid, ţinându-se cu mâna de funie, 
fugarul se odihni o clipă. Cum să-şi menţină echilibrul pe 
această suprafaţă îngustă? Dacă ar slăbi strânsoarea 
frânghiei s-ar prăbuşi pe terasă. Prudent, sforţându-se să 
facă mişcări cât mai lente, el reuşi să treacă frânghia în 
mâna dreaptă, iar cu stânga verifică faţa exterioară a 
prichiciului. Aceasta nu fusese prinsă direct de fereastră, ci 
pentru a o fixa fusese nevoie de ceva. Pipăind, mâna sa găsi, 
în adevăr, un cârlig în zidărie. Oricât de slab era fixat acesta 
în zid, trebuia să se mulţumească cu el. Agăţându-se de el 
cu degetele crispate, trase un capăt al frânghiei şi-l puse pe 
umăr. De acum înainte, toate punţile îi erau tăiate în spate. 
Chiar dacă ar fi vrut, nu se mai putea întoarce în celulă. 
Trebuia, în tot cazul, să persevereze până la capăt. 

Sergiu Ladko se expuse primejdiei, întorcându-şi capul pe 
jumătate spre tija paratrăsnetului pe care conta să coboare. 
Mare-i fu spaima când constată că aproape doi metri 


separau tija de prichiciul de pe care nu putea să se 
depărteze fără a-şi risca viaţa. 

Cu toate acestea, trebuia să ia o hotărâre. În picioare, pe 
această îngustă proeminenţă, cu spatele lipit de zid, 
menţinut deasupra vidului de o biată bucată de fier pe care 
degetele abia o puteau prinde, era în imposibilitate de a sta 
mult timp aşa. Mai bine să moară, făcând un ultim efort de 
salvare. 

Înclinându-se spre fereastră, fugarul îşi îndoi braţul ca un 
arc gata să se întindă, apoi, părăsind orice reazem, îşi făcu 
un vânt puternic spre dreapta. Căzu. Umărul lovi marginea 
brâului. Dar, datorită avântului luat atinsese în sfârşit ţinta. 
Prima greutate era învinsă. Rămânea să o învingă şi pe a 
doua. Sergiu Ladko se lăsă să alunece de-a lungul tijei şi se 
opri pe unul din crampoanele care-o fixau de perete. Acolo, 
se opri ca să se gândească. 

În întunericul nopţii, pământul era invizibil, iar de jos se 
auzea până la fugar zgomotul unor paşi regulaţi. Desigur 
era soldatul de gardă. Judecând după zgomotul care 
creştea şi descreştea, rând pe rând, înţelese că după ce 
santinela mergea pe porţiunea de terasă de pe o parte a 
închisorii, îşi continua rondul pe cealaltă parte; apoi 
revenea, pentru a-şi îndeplini neîntreruptul său dute-vino. 
Sergiu Ladko calculă că soldatul lipsea din partea în care se 
afla el, cam trei-patru minute. Deci, trebuia să străbată 
distanţa care-l separa de zidul exterior în acelaşi interval de 
timp. Dacă bănuia sub el partea de sus a zidului, a cărei 
culoare albă se detaşa slab în umbră, nu putea distinge, în 
schimb, pătratele de piatră care îl ornamentau. 

Lăsându-se să alunece şi mai jos, Sergiu Ladko se opri pe 
unul din crampoanele care fixau tija paratrăsnetului. În 
acest punct el se afla încă cu doi, trei metri deasupra 
zidului pe care-l avea de străbătut. De acum înainte, putea 
face mişcări mai rapide. O clipă doar îi fu necesară pentru a 
desface frânghia şi a o trece în spatele tijei şi pentru a 
înnoda cele două capete în aşa fel încât s-o transforme într- 


una singură. Calculând aproximativ lungimea necesară, o 
aruncă deasupra zidului, apoi, trăgând spre el capătul în 
formă de laţ, ca şi cum ar fi fost un lasou, se căzni să prindă 
cu el una din pietrele ieşite în afară, cu care era 
ornamentat zidul exterior. Încercarea era grea. În mijlocul 
întunericului profund care-i ascundea ţinta unde voia să 
ajungă, Ladko nu mai putea conta decât pe noroc. Aruncase 
frânghia de peste douăzeci de ori când, în sfârşit, ea opuse 
rezistenţă. Ca să se convingă, Sergiu Ladko mai încercă o 
dată. Frânghia nu cedă; era bine prinsă... Tentativa reuşise, 
deci. 

Laţul se prinsese de una din pietrele ieşite în afară, 
formând astfel un fel de pasarelă deasupra terasei. Pasarelă 
fragilă, desigur! N-avea oare să se rupă sau să se desprindă 
de pe piatra care-o ţinea? În primul caz va rezulta o cădere 
îngrozitoare de la înălţimea de zece metri; în al doilea caz, 
corpul său, balansându-se, se va zdrobi de peretele 
închisorii. 

Sergio L.adko nu ezită nici o clipă în faţa acestui pericol. 
Întinzând puternic o frânghie, apucă de cele două capete, 
apoi aţinti urechea spre paşii soldatului de gardă. Acesta 
era exact sub el. Se îndepărtă, apoi se întoarse după colţul 
clădirii, şi zgomotul paşilor săi dispăru. Fără a mai pierde 
un minut, trebuia să profite de această absenţă. Sergiu 
Ladko păşi pe terasă. Suspendat între cer şi pământ el 
înainta printr-o mişcare egală şi suplă, fără să se 
sinchisească de încovoierea frânghiei care se curba pe 
măsură ce el înainta spre mijloc. Voia să treacă, cu orice 
preț, şi va trece. 

Trecu. Străbătând prăpastia ameţitoare, în mai puţin de 
un minut, ajunse pe coama zidului. Fără să se odihnească, 
se grăbea din ce în ce, înfierbântat de certitudinea izbânzii. 
Trecuseră doar trei minute de când îşi părăsise celula, dar 
ele i se păreau a fi durat mai mult de-o oră şi se temea că 
un nou rond să nu vină să-i inspecteze celula. Nu i se va 
descoperi oare evadarea în ciuda modului în care-şi 


aranjase patul? Acum era important să fie departe. Şalanda 
era la doi paşi. Câteva vâsle ar fi destul pentru a-l pune la 
adăpost de cei care-l persecutau. 

Întrerupându-se de fiecare dată când trecea santinela, 
Sergiu Ladko desfăcu nerăbdător frânghia, o trase spre el 
de unul din capete, apoi, prinzând cu un laţ una din 
proeminenţele interioare ale zidului, începu să coboare, 
după ce se asigură că strada era pustie. Ajuns cu bine jos, 
trase frânghia spre el şi o strânse. Totul se terminase. Era 
liber şi nu lăsase nici o urmă din îndrăzneaţa lui evadare. 

Dar, tocmai când se îndrepta spre şalandă, auzi o voce 
răsunând brusc, în întuneric. 

— Zău! Auzi el la mai puţin de zece paşi, e domnul Ilia 
Bruş în persoană, pe legea mea! 

Sergiu Ladko tresări de bucurie. Soarta îi era aşadar şi de 
data asta prielnică, trimiţându-i în ajutor un prieten. 

— Domnul Jaeger! Exclamă el vesel, în timp ce un trecător 
ieşea din umbră şi se îndrepta spre el. 

XV. 

Aproape de ţel. 

La 10 octombrie, zorile răsăreau pentru a noua oară de 
când şalanda reîncepuse coborârea pe Dunăre. În timpul 
celor opt zile, lăsase în urmă aproape şapte sute de 
kilometri. Se afla aproape de Rusciuk, unde avea să ajungă 
înainte de venirea serii. 

La bord, nimic nu părea schimbat. Şalanda îi ducea, ca şi 
altă dată, pe aceiaşi doi tovarăşi: Sergiu Ladko şi Carol 
Dragoş, redeveniţi unul pescarul Ilia Bruş, celălalt blajinul 
domn Jaeger. Cu toate acestea, felul în care primul îşi juca 
rolul acum, făcea mai greu de jucat rolul celui de-al doilea. 
Hipnotizat de dorinţa de a se apropia de casă, manevrând zi 
şi noapte vâslele, Sergiu Ladko îşi neglija cele mai 
elementare măsuri de prevedere. Nu numai că-şi părăsise 
ochelarii, dar renunțând la bărbierit şi vopsit, permitea prin 
schimbările survenite asupra lui în timpul detenţiei să fie 
acuzat cu o precizie din ce în ce mai mare. Părul său negru 


se deschidea treptat şi barba blondă începea să aibă o 
lungime respectabilă. 

Trebuia ca Dragoş să manifeste mirare în faţa unei 
asemenea schimbări... Acesta nu spunea însă nimic. 
Hotărât să urmeze calea aleasă până la capăt, era decis să 
nu vadă nimic din ceea ce putea să-l supere. 

În momentul în care s-a aflat faţă-n faţă cu Sergiu Ladko, 
părerile sale anterioare erau mult schimbate, deoarece 
acum, se simţea mai puţin înclinat să admită vina fostului 
său tovarăş de călătorie. 

Incidentul provocat de comisia rogatorie de la Szalka 
fusese prima cauză a acestei schimbări. Carol Dragoş 
procedase la o anchetă personală. Fiind mai greu de 
satisfăcut decât comisarul de poliţie din Gran, el îi 
interogase în mod îndelungat pe locuitorii oraşului, şi 
răspunsurile obţinute îl tulburaseră. Că un anume Ilia Bruş, 
având o viaţă dintre cele mai regulate, îşi alesese domiciliul 
la Szalka şi că acesta părăsise satul cu puţin înainte de 
concursul de la Sigmaringen era un prim punct 
incontestabil. Acest Ilia Bruş mai fusese oare văzut după 
concurs şi în special în noaptea de la 28 la 29 august? La 
cel de-al doilea punct răspunsurile erau evazive. Chiar dacă 
cei mai apropiaţi vecini îşi aminteau că, la sfârşitul lui 
august, văzuseră lumină în casa pescarului, închisă de mai 
bine de-o lună, ei nu îndrăzneau să afirme nimic. Oricât de 
vagi şi şovăielnice ar fi fost răspunsurile, ele au mărit 
nedumerirea poliţistului. Mai rămânea un al treilea punct 
de lămurit. Care era personajul căruia îi vorbise comisarul 
din Gran la domiciliul indicat de acuzat? În această privinţă, 
Dragoş nu putu să culeagă nici o informaţie. Ilia Bruş, 
destul de cunoscut la Szalka, trebuia neapărat, dacă venise, 
să fi sosit şi să fi plecat în cursul nopţii, căci nimeni nu-l 
zărise. Suspect prin el însuşi, un astfel de mister deveni şi 
mai misterios când Carol Dragoş puse mâna pe patronul 
unu mic han, căruia în seara de 12 septembrie, cu treizeci 
şi şase de ore înainte de vizita comisarului de poliţie din 


Gran, un necunoscut îi ceruse adresa lui Ilia Bruş. Problema 
se complica. Şi se mai complică încă atunci când hangiul, 
strâns cu uşa, dădu nişte semnalmente corespunzând exact 
trăsăturilor care, după zvonuri, se cuvenea a fi atribuite 
şefului bandei de pe Dunăre. 

Toate acestea îi dădură de gândit lui Carol Dragoş. El 
bănui lucruri necurate. Avu sentimentul instinctiv de a se 
afla în prezenţa unor maşinaţii tenebroase cu un scop ce îi 
rămânea necunoscut, dar a căror victimă putea fi acuzatul. 
Impresia i se întări, atunci când, înapoiat la Semlin, află 
mersul instrucției judiciare. În fond, după douăzeci de zile 
de audieri tainice, ea nu făcuse nici un pas. Nu fusese 
descoperit nici un complice, nici un martor nu-l 
recunoscuse pe învinuit, împotriva căruia nu exista nici o 
altă dovadă decât faptul că el căutase să-şi schimbe 
aspectul feţei şi că avea un portret de femeie pe care figura 
numele de Ladko. 

Aceste presupuneri, coroborate cu altele, ar fi avut o 
deosebită valoare, izolat însă ele îşi pierdeau mult din 
importanţă. În această stare de spirit, Carol Dragoş era 
deosebit de milos. Iată de ce nu se putuse împiedica să fie 
profund impresionat de naiva încredere a lui Ladko, într-o 
împrejurare în care ar fi fost foarte scuzabil ca el să se 
ferească şi de cel mai bun prieten. 

Era oare imposibil ca acest sentiment de milă să fie în 
concordanţă cu datoria sa profesională şi ca el să-şi reia ca 
mai înainte locul în şalandă? Dacă Ilia Bruş se numea în 
realitate Sergiu Ladko, şi dacă acest Ladko era un 
răufăcător, mergând cu el, Carol Dragoş i-ar depista 
complicii. Din contră, dacă-i nevinovat, poate că el l-ar 
conduce la adevăratul vinovat, căruia în acest caz incidentul 
din Szalka i-ar da de bănuit. 

Aceste raționamente, cam amăgitoare, nu erau lipsite de 
orice logică, înfăţişarea vrednică de milă a lui Sergiu Ladko, 
curajul supraomenesc de care dăduse dovadă în înfăptuirea 
fantasticei sale evadări, dar mai ales amintirea serviciului 


pe care i-l făcuse cu atâta modestie eroică făcură restul: 
Carol Dragoş îi datora viaţa acestui nenorocit care gâfâia în 
faţa lui, cu mâinile pline de sânge, cu sudoarea curgându-i 
pe faţa descărnată. O să-l arunce oare tocmai el din nou în 
iad? Detectivul nu putea să se hotărască la aşa ceva. 

— Vino! Răspunse el simplu la exclamaţia veselă a 
fugarului, pe care-l trase după el spre fluviu. 

În timpul celor opt zile care se scurseseră, cei doi tovarăşi 
schimbaseră puţine cuvinte. Sergiu Ladko tăcea, în general, 
concentrându-şi toate forţele la sporirea vitezei 
ambarcaţiunii. 

Prin fraze des întrerupte, pe care trebuia aproape să i le 
smulgă din gură, el povesti totuşi inexplicabilele sale 
aventuri întâmplate de la confluenţa râului Ipoly. Povesti 
apoi lunga sa detenţie în închisoarea de la Semlin, urmând 
unei sechestrări şi mai ciudate la bordul unui şlep 
necunoscut. Cei ce pretindeau că l-au văzut între 
Budapesta şi Semlin minţiseră deci, deoarece în timpul 
întregului parcurs el fusese închis, în şlep, cu mâinile şi 
picioarele legate. 

Ascultând povestirea, părerile iniţiale ale lui Carol Dragoş 
se schimbară din ce în ce. Fără să vrea, el stabilea o 
apropiere între agresorul a cărui victimă fusese Ilia Bruş şi 
intervenţia unei sosii la Szalka. Fără îndoială că pescarul 
deranja pe cineva, fiind expus la loviturile unui duşman 
necunoscut, ale cărui semnalmente păreau să semene cu 
cele ale adevăratului bandit. 

Astfel, încetul cu încetul, Carol Dragoş se îndrepta spre 
adevăr. Incapabil să-şi controleze deducţiile, simţea că 
bănuielile sale de altădată scad pe zi ce trece. Totuşi, nu se 
gândi nici o clipă să părăsească şalanda pentru a se 
întoarce, şi pentru a-şi relua ancheta pe socoteala lui. Flerul 
lui de poliţist îi spunea că pista era bună şi că pescarul, 
poate nevinovat, era într-un fel sau altul amestecat în 
povestea bandei de pe Dunăre. Liniştea era, de altfel, 
perfectă în partea de sus a Dunării şi crimele comise 


dovedeau că autorii coborâseră şi ei pe curentul apei, cel 
puţin până în împrejurimile Semlinului. Existau deci toate 
şansele ca ei să fi continuat să coboare şi în timpul detenţiei 
lui Ilia Bruş. 

Carol Dragoş nu se înşela asupra acestui punct. Ivan 
Striga continua, într-adevăr, să se apropie de Marea 
Neagră, având un avans de douăsprezece zile asupra 
şalandei în momentul plecării acesteia de la Semlin. Dar el 
pierdea încetul cu încetul cele douăsprezece zile de avans, 
distanţa care separa cele două vase scăzând treptat; şi, zi 
după zi, oră după oră, minut după minut, şalanda ajungea 
din urmă şlepul, datorită eforturilor pline de elan ale lui 
Sergiu Ladko. 

Acesta nu mai avea decât un scop: Rusciuk; şi decât o 
idee: Nataşa. Dacă neglija precauţiile luate altădată pentru 
a-şi proteja incognito-ul, însemna că nu se mai gândea la 
ele. De altfel, ce importanţă mai avea asta pentru el? După 
arestarea şi evadarea sa, a te numi Ilia Bruş era tot atât de 
compromiţător ca şi a te numi Sergiu Ladko. Ori sub un 
nume, ori sub altul, el nu mai putea intra de acum înainte 
decât în secret în Rusciuk, altfel risca să fie arestat imediat. 

În timpul acestor opt zile, absorbit de această idee fixă, el 
nu dădea nici o atenţie malurilor fluviului. Dacă-şi dăduse 
seama doar că trece prin faţa Belgradului - oraşul alb - 
aşezat în terase pe o colină dominată de palatul prinţului, 
numit Conac, şi precedat de periferii unde trec mari 
cantităţi de mărfuri, este pentru că Belgradul însemna 
frontiera sârbească, unde înceta puterea domnului Izar 
Rona. Dar, după aceea, el nu mai observă nimic. 

El nu mai văzu nici Simendria, fosta capitală a Serbiei, 
renumită prin viile ce o înconjoară; nici Colombals, unde se 
poate vizita peştera în care legenda spune că Sfântul. 
Gheorghe ar fi ascuns trupul balaurului ucis cu mâinile 
sale; nici Orşova; nici Porţile de Fier, acest defileu renumit, 
mărginit de ziduri verticale de patru sute de metri, unde 
Dunărea se aruncă şi se sparge cu furie de blocuri de piatră 


cu care e semănată; nici Vidinul, primul oraş bulgar de 
importanţă; nici Nicopole, nici Sistova, cele două localităţi 
cunoscute, pe care trebui să le depăşească în amonte de 
Rusciuk. Prefera să meargă de-a lungul malului stâng, unde 
se credea mai în siguranţă şi, în adevăr, până la ieşirea din 
Porţile de Fier, el nu fu oprit de poliţie. 

Abia la Orşova, pentru prima dată, o barcă a brigăzii 
fluviale dădu ordin şalandei să oprească. Foarte îngrijorat, 
Sergiu Ladko se supuse, întrebându-se dacă va răspunde 
întrebărilor inevitabile care i se vor pune. 

Dar nici nu a fost întrebat. La un cuvânt al lui Carol 
Dragoş, şeful detaşamentului se înclină cu respect şi nu mai 
fu vorba de percheziţie. 

Pilotul nu se gândi cum se făcea că un cetăţean din Viena 
putea să dispună după bunul său plac de forţa publică. Prea 
bucuros să scape atât de uşor, el găsea naturală această 
atotputernicie de care profita şi nu mai manifestă nici o 
surpriză, ci doar o nerăbdare crescândă, văzând că 
întrevederea dintre agent şi pasagerul său se prelungeşte 
prea mult. 

În conformitate cu ordinele domnului Izar Rona, furios de 
evadarea acuzatului, cât şi de Carol Dragoş însuşi, poliţia 
fluvială îşi dublase vigilenţa. Din loc în loc, navigația era 
obligată să treacă printr-o serie de baraje, dintre care cel 
de la Orşova era de o importanţă capitală. Cum gâtuirea 
fluviului în această parte a cursului său le uşura 
supravegherea, era imposibil, într-adevăr, ca vreun vas să 
reuşească a trece fără a fi minuţios vizitat. 

Interogându-şi subalternii, Carol Dragoş avu neplăcerea 
să afle totodată că percheziţiile nu dăduseră nici un rezultat 
şi că o nouă crimă, un furt destul de grav, se comisese cu 
două zile înainte, pe teritoriul românesc, la confluenţa 
Jiului, aproape exact în faţa oraşului bulgar Rahova. 

Aşadar, banda de tâlhari de pe Dunăre reuşise să le scape 
printre degete. Având obiceiul de a-şi însuşi nu numai aurul 
şi argintul ci şi alte obiecte preţioase de tot felul, prada 


trebuie să fi fost voluminoasă şi era în adevăr de 
neconceput faptul că nu se găsise nici o urmă, cu atât mai 
mult cu cât nici un vas nu scăpase controlului. 

Cu toate acestea, aşa se întâmplase. Carol Dragoş era uluit 
de asemenea îndemânare. Trebuia totuşi să recunoască 
faptele, răufăcătorii dovedind ei înşişi prin aceste atentate 
înaintarea lor în aval. 

Singura concluzie care se putea trage din aceste fapte era 
că trebuiau să se grăbească. Locul şi data ultimului furt 
semnalat dovedeau că autorii aveau un avans de mai puţin 
de trei sute de kilometri. "Ţinând cont de timpul în care Ilia 
Bruş fusese ţinut imobilizat, timp de care banda profitase, 
trebuia conchis că viteza ei era abia pe jumătate din cea a 
şalandei. Nu era deci imposibil s-o ajungă. 

Plecară deci fără întârziere şi la primele ore ale zilei de 6 
octombrie, treceau frontiera bulgară. Din acest punct, 
Sergiu Ladko care, până aici, preferase să meargă de-a 
lungul malului drept, se îndreptă cât mai mult spre malul 
românesc, de care, începând de la Lom Palanka o 
succesiune de mlaştini late de opt, zece kilometri, avea să-i 
interzică în curând apropierea. 

Oricât ar fi fost Ladko de absorbit de propriile sale 
gânduri, de când intrase în apele bulgăreşti, fluviul nu 
încetase să i se pară suspect. Un mare număr de şalupe cu 
aburi, de torpiloare sau chiar de canoniere, arborând 
drapelul otoman, îl brăzdau, în adevăr. Prevăzând războiul 
care peste un an avea să izbucnească între Rusia şi Turcia, 
aceasta din urmă începea să supravegheze Dunărea, unde 
urma să transporte mai târziu o adevărată flotă. 

Ca să nu rişte, pilotul prefera să stea departe de navele 
turceşti, chiar dacă ar fi trebuit să intre în apele 
autorităţilor româneşti, împotriva cărora poate că domnul 
Jaeger va fi capabil să-l apere, aşa cum o făcuse la Orşova. 

Nu se prezentă ocazia de a pune puterea pasagerului la o 
nouă încercare; nici un incident nu tulbură această ultimă 
parte a călătoriei şi, la 10 octombrie, pe la orele patru după 


amiază, şalanda ajungea, în sfârşit, în dreptul Rusciukului, 
care se vedea, nedesluşit, pe celălalt mal. Pilotul se îndreptă 
spre mijlocul fluviului, apoi, pentru prima oară de atâtea 
zile, opri mişcarea vâslelor şi aruncă ancora cu gheare. 

— Ce este? Întrebă Carol Dragoş mirat. 

— Am ajuns, răspunse scurt Sergiu Ladko. 

— Am ajuns? Nu suntem încă la Marea Neagră, totuşi. 

— V-am înşelat, domnule Jaeger, declară fără înconjur 
Sergiu Ladko. N-am avut niciodată intenţia să merg până la 
Marea Neagră. 

— Aşa! Făcu detectivul, trezindu-i-se brusc atenţia. 

— Nu. Am plecat cu intenţia să mă opresc la Rusciuk. Am 
ajuns. 

— Unde-l vezi, Rusciukul? 

— Acolo, răspunse pilotul, arătând casele din oraşul 
îndepărtat. 

— În cazul acesta, de ce nu mergem acolo? 

— Pentru că trebuie să aştept să vină noaptea. Sunt 
hărțuit, urmărit! Ziua aş risca să fiu arestat la primul pas. 

lată că situaţia devenea interesantă. Bănuielile iniţiale ale 
lui Dragoş erau oare justificate? 

— Ca la Semlin, murmură el cu jumătate de gură. 

— Ca la Semlin, aprobă Sergiu Ladko fără a se speria, dar 
nu din aceeaşi cauză. Sunt un om cinstit, domnule Jaeger. 

— Nu mă îndoiesc, domnule Bruş, deşi motivele de a te 
teme sunt uneori justificate. 

— Ale mele sunt, domnule Jaeger, afirmă Sergiu Ladko, 
rece. lertaţi-mă că nu pot să vi le destăinui. Mi-am jurat să- 
mi păstrez secretul, îl voi păstra. 

Carol Dragoş afirmă, printr-un gest care exprima cea mai 
perfectă indiferenţă. Pilotul continuă: 

— Înţeleg, domnule Jaeger, că nu sunteţi dornic să vă 
amestecați în treburile mele. Dacă vreţi, vă voi depune pe 
pământ românesc, evitând astfel pericolele la care sunt eu 
expus. 


— Cât timp socoteşti să rămâi la Rusciuk? Întrebă Carol 
Dragoş, fără să răspundă direct la întrebare. 

— Nu ştiu, răspunse Sergiu Ladko. Dacă lucrurile se 
petrec după voia mea, voi reveni la bord înainte de a se face 
ziuă, dar, în acest caz, nu voi fi singur. Dacă va fi altfel, nu 
ştiu ce voi face. 

— O să te urmez până la capăt, domnule Bruş, declară fără 
ezitare Carol Dragoş. 

— Cum vreţi! Conchise Sergiu Ladko, care nu adăugă nici 
o vorbă. 

La căderea nopţii, el reluă vâslele şi se apropie de malul 
bulgăresc. Întunericul era total atunci când acostă, puţin 
mai jos de ultimele case ale oraşului. 

Cu întreaga fiinţă îndreptată spre ţintă, Sergiu Ladko 
acţiona ca un somnambul. Gesturile sale clare şi precise 
făceau fără şovâire ceea ce aveau de făcut, ceea ce nu 
putea să-l facă. Orb faţă de tot ce-l înconjura, el nu-l văzu 
pe tovarăşul său dispărând în cabină, de îndată ce ancora 
cu gheare fusese ridicată la bord. Lumea exterioară 
pierduse pentru el orice realitate. Numai visul său exista. Şi 
visul acesta luminat de soare, în ciuda nopţii, era casa lui şi 
în casă, Nataşa! Afară de Nataşa nu mai exista nimic pentru 
el sub soare. 

După ce etrava şalandei a atins malul, el sări pe pământ, 
fixă solid ancora şi se depărtă cu paşi repezi. 

Imediat după plecarea lui, Carol Dragoş ieşii din cabină. 
Nu-şi pierduse timpul acolo. Cine l-ar fi recunoscut pe 
polițistul cu silueta energică şi uscăţivă în acest om 
grosolan cu aspect greoi, ca a unui ţăran? Detectivul sări şi 
el, la rândul său, pe pământ şi urmărindu-l pe pilot plecă la 
vânătoare o dată în plus. 

XVI. 

Casa goală. 

În cinci minute Sergiu Ladko şi Carol Dragoş ajunseră în 
dreptul caselor. 


În ciuda importanţei sale comerciale, Rusciukul nu poseda 
la acea epocă nici un fel de iluminat public şi lor le-ar fi fost 
greu, dacă ar fi vrut, să-şi facă o idee despre oraşul grupat 
neregulat în jurul vastului debarcader, la marginea căruia 
se înghesuiau nişte dughene destul de şubrede, folosite ca 
antrepozite sau cârciumi. Dar, era adevărat că ei nici nu se 
gândeau la asta. Primul mergea cu paşi repezi, cu ochii 
fixaţi înainte ca şi cum ar fi fost atras de o ţintă strălucind în 
soare. Al doilea era atât de atent la urmărirea primului, 
încât nici nu văzu doi oameni care ieşeau dintr-o străduţă, 
în momentul în care el o traversa. 

De cum ajunseseră pe drumul ce merge de-a lungul 
fluviului, cei doi se despărţiră. Unul din ei, se depărta spre 
stânga, în aval. 

— Bună seara, spuse el în bulgăreşte. 

— Bună seara, răspunse celălalt, care luând-o la stânga, 
mergea foarte aproape în spatele lui Carol Dragoş. Auzind, 
această voce, detectivul tresări. Încetinindu-şi instinctiv 
mersul, ezită o clipă, apoi, părăsindu-şi urmărirea se opri 
dornic să facă stânga-mprejur. 

Un întreg ansamblu de daruri naturale sau câştigate este 
necesar poliţistului care are ambiţie să nu stagneze în 
posturile inferioare ale profesiei. Dar cea mai prețioasă 
dintre multiplele calităţi pe care trebuie să le aibă este 
memoria perfectă a ochiului şi a urechii. 

Carol Dragoş poseda acest avantaj în cel mai înalt grad. 
Nervii săi auditivi şi vizuali constituiau adevărate aparate 
înregistratoare şi ele nu uitau niciodată senzațiile lor 
luminoase sau sonore, oricare ar fi fost lungimea timpului 
scurs. După luni de zile şi după ani el recunoştea dintr-o 
dată un chip abia zărit sau o voce care-i răsunase în ureche 
o singură. Dată. 

Aşa se petrecea cu una din vocile pe care le auzea acum; 
în împrejurarea de faţă era sigur că o eroare nu era 
posibilă, că nu trecuse mult de când se afla în faţa 
proprietarului ei. Vocea care, în poiana de la poalele 


muntelui Pilis răsunase la urechile lui, avea să devină firul 
conducător căutat în zadar până aici. Oricât de ingenioase 
puteau să pară deducţiile sale relative la tovarăşul de 
călătorie, ele nu erau decât nişte ipoteze. Vocea, 
dimpotrivă, îi aducea, în sfârşit, o certitudine. Între probabil 
şi sigur, ezitarea era imposibilă; iată de ce, abandonându-şi 
urmărirea, detectivul se lansase pe o nouă pistă. 

— Bună seara, Titşa, spuse Carol Dragoş în nemţeşte, când 
omul ajunse aproape de el. 

Acesta se opri, încercând să străpungă întunericul nopţii. 

— Cine-mi vorbeşte? Întrebă el. 

— Eu, răspunse Dragoş. 

— Care eu? 

— Max Raynold. 

— Nu cunosc. 

— Dar eu te cunosc, căci ţi-am spus pe nume. 

— E drept, recunoscu Titşa. Trebuie că ai ochi buni, 
prietene. 

— Excelenţi, într-adevăr. Dialogul se întrerupse o clipă. 

— Ce vrei de la mine? Reluă Titşa. 

— Să-ţi vorbesc, declară Dragoş, dumitale şi altcuiva. Nu 
mă aflu la Rusciuk decât pentru asta. 

— Nu eşti de pe-aici? 

— Nu. Am sosit azi. 

— Frumos moment ţi-ai ales, rânji Titşa, făcând aluzie, 
probabil, la evenimentele din Bulgaria. 

Schiţând un gest indiferent, Dragoş adăugă: 

— Sunt din Gran. Litşa tăcu. 

— Nu cunoşti oraşul Gran? Insistă Dragoş. 

— Nu. 

— Mă mir, după ce-ai fost aşa de aproape. 

— Aşa de aproape? Repetă Titşa. De unde scoţi că am fost 
aproape de Gran? 

— Zău! Spuse râzând Carol Dragoş, nu-i aşa de departe 
vila Hagueneau. 


Era rândul lui Titşa să tresară. Încercă totuşi să-i întoarcă 
îndrăzneala. 

— Vila Hagueneau? Bolborosi el pe un ton pe care voia să-l 
facă glumeţ. E la fel ca şi pentru dumneata. Nu cunosc. 

— Adevărat? Zise ironic Dragoş. Dar poiana de la Pilis, o 
cunoşti? 

Apropiindu-se repede, Titşa îl apucă de braţ pe 
interlocutorul său. 

— Mai încet! Spuse el, încercând de data asta să-şi 
ascundă tulburarea. Eşti nebun să ţipi aşa? 

— Dar nu-i nimeni, obiectă Dragoş. 

— Nu se ştie niciodată, răspunse Titşa, întrebând apoi: în 
sfârşit, ce vrei? 

— Să vorbesc cu Ladko, răspunse Dragoş fără a cobori 
vocea. Titşa îl strânse mai tare: 

— Ssst! Făcu el, aruncând în jurul său o privire speriată. 
Ţi-ai jurat să mă duci la spânzurătoare? 

Carol Dragoş începu să râdă. 

— Ei, bine, spuse el, n-o să fie uşor să ne înţelegem, dacă 
trebuie să vorbim pe muţeşte. 

— Dar, bombăni înăbuşit Titşa, nu poţi intra în vorbă cu 
oamenii la miezul nopţii, pe nepusă masă. Sunt lucruri pe 
care e mai bine să nu le spui în plină stradă. 

— Nu ţin să-ţi vorbesc pe stradă, ripostă Dragoş. Hai în 
altă parte. 

— Unde? 

— Oriunde. Trebuie să fie vreo cârciumă prin împrejurimi. 

— La câţiva paşi de-aici. 

— Hai acolo. 

— Fie! Acceptă Titşa. Vino după mine. 

Cincizeci de metri mai departe, cei doi tovarăşi ajunseră 
într-o mică piaţă. În faţa lor, o fereastră strălucea slab în 
noapte. 

— Aici e, spuse Titşa. 

După ce au deschis uşa, intrară direct în sala pustie a unei 
cafenele modeste, în care vreo zece mese erau dispuse de 


jur împrejur. 

— O să ne simţim de minune aici, spuse Dragoş. Patronul 
ieşi înaintea nesperaţilor clienţi. 

— Ce bem? Eu fac cinste, anunţă detectivul, pipăindu-şi 
chimirul. 

— Un pahar de rachiu de anason, propuse Titşa. 

— Merge şi anasonul! Dar rachiul de ienupăr? Asta nu-ţi 
spune nimic? 

— Şi ăsta-i bun, aprobă Titşa. 

Carol Dragoş se întoarse spre patronul atent la comenzile 
clienţilor. 

— Ai auzit, prietene?! Serveşte-ne cât mai repede! 

În timp ce patronul se arăta plin de atenţii, dintr-o privire, 
Dragoş îşi cântări adversarul cu care avea să lupte. Îl 
judecă repede. Lat în umeri, cu ceafă de taur, cu frunte 
îngustă din cauza părului des, cărunt, el era un exemplar 
perfect de luptător de bâlci de mâna a treia; într-un cuvânt 
avea o brută în faţa sa. 

De îndată ce au fost aduse sticlele şi două pahare, Titşa 
reluă convorbirea de acolo de unde o începuse. 

— Spui, deci, că mă cunoşti? 

— Te îndoieşti? 

— Şi că ştii treaba de la Gran? 

— Da. Am fost împreună, acolo. 

— Nu se poate! 

— Ba, sigur! 

— Nu înţeleg nimic, murmură Titşa, care, de bună 
credinţă, căuta să-şi amintească. Nu eram decât noi opt, 
totuşi... 

— Iertare, îl întrerupse Dragoş, eram nouă, pentru că 
eram şi eu. 

— Ai dat şi dumneata o mână de ajutor? Insistă Titşa, prost 
convins. 

— Da, la vilă, şi în poiană. Chiar eu am adus căruţa. 

— Cu Vogel? 

— Cu Vogel. 


Titşa se gândi o clipă. 

— Nu se poate, protestă el. Kaiserlick era cu Vogel. 

— Nu, cu mine, răspunse Dragoş fără să se tulbure. 
Kaiserlick rămăsese cu voi. 

— Eşti sigur? 

— Absolut! Afirmă Dragoş. 

Titşa părea uluit. Banditul nu prea strălucea prin 
inteligenţă. Fără să-şi dea seama îi revelase el însuşi acestui 
pretins Max Raynold, existenţa lui Vogel şi a lui Kaiserlick şi 
considera drept o dovadă faptul că necunoscutul le 
cunoştea numele. 

— Un pahar de rachiu de ienupăr? Propuse Dragoş. 

— Nu refuz, spuse Titşa. 

Apoi, după ce goli paharul dintr-o înghiţitură: Curios, 
murmură el pe jumătate convins. E prima oară când 
amestecăm pe cineva din afară în treburile noastre. 

— Trebuie un început la toate, răspunse Carol Dragoş. N-o 
să mai fiu un străin când o să fiu admis în bandă. 

— Care bandă? 

— Inutil să mai faci pe şmecherul cu mine, amice. Dacă-ţi 
spun că aşa ne-am înţeles. 

— Cum v-aţi înţeles? 

— Că voi fi de-al vostru! 

— Înţeles cu cine? 

— Cu Ladko. 

— Taci, întrerupse aspru Titşa. Te-am prevenit să păstrezi 
acest nume pentru dumneata. 

— Pe stradă, obiectă Dragoş. Dar aici? 

— Aici ca şi-n altă parte şi în tot oraşul, se-nţelege. 

— De ce? Întrebă Dragoş urmărind firul. Dar Titşa păstra 
o urmă de neîncredere. 

— Dacă te întreabă cineva, răspunse el prudent, să spui că 
nu ştii. Văd că ştii multe, dar nu ştii totul. 

Titşa se înşela, el nu era în stare să lupte cu un rival ca 
Dragoş şi bătrânul vulpoi îşi găsise naşul. Sobrietatea nu 
era calitatea lui dominantă şi de îndată ce i-o descoperi, 


detectivul se strădui să profite de acest călcâi al lui Ahile al 
adversarului său. Băutura repetată învinse rezistenţa, 
destul de slabă, a banditului. 

Paharele de rachiu de ienupăr urmară după cele de 
anason şi efectul alcoolului începea să se facă simţit. Ochii 
lui Titşa se tulburaseră, limba i se îngreuiase, prudenţa îi 
era mai puţin trează. Ori, ştie fiecare, calea spre beţie e 
alunecoasă şi, de obicei, cu cât beţivul îşi astâmpără setea, 
cu atât ea creşte mai mult. 

— Spuneai deci, reluă Titşa cu vocea îngroşată, că te-ai 
înţeles cu şeful? 

— Înţeles, declară Dragoş. 

— Bine a făcut... şeful, afirmă Titşa care, sub influenţa 
beţiei, începu să-şi tutuiască interlocutorul. Pari bun şi 
adevărat... 

— Poţi s-o spui, îl aprobă Dragoş ţinându-i isonul. 

— Numai că! N-o să-l vezi... pe şef! 

— De ce să nu-l văd? 

Înainte de-a răspunde, luând sticla de rachiu de pe masă, 
Titşa îşi turnă două pahare unul după altul. După ce bău 
declară cu o voce răguşită: 

— Plecat... şeful... 

— Nu mai e la Rusciuk? Insistă Dragoş tare decepţionat. 

— Nu mai este. 

— Nu? A venit, deci? 

— Acum patru zile... 

— Şi acuma? 

— Continuă să coboare cu şlepul până la mare. 

— Când trebuie să se-ntoarcă? 

— Peste cincisprezece zile. 

— O întârziere de cincisprezece zile! Ce noroc! Exclamă 
Dragoş. 

— Eşti grăbit să intri în bandă? Întrebă Titşa râzând 
zgomotos. 

— Păi! Făcu Dragoş. Sunt ţăran şi la lovitura de la Gran am 
încasat, într-o singură noapte, mai mult decât într-un an, 


lucrând pământul. 

— Asta ţi-a deschis pofta! Încheie Titşa râzând în hohote. 
Dragoş observă că paharul din faţa lui era gol şi se grăbi să- 
l umple. 

— Dar tu nu bei, prietene! Exclamă el. În sănătatea ta! 

— În sănătatea ta! Repetă Titşa, golind paharul dintr-o 
dată. Recolta de informaţii culeasă de poliţist era bogată. 
Ştia din câţi asociaţi e formată banda de pe Dunăre: opt, 
după spusele lui Titşa; ştia numele a trei dintre ei şi chiar a 
patru, numărându-l şi pe şef; ştia destinaţia: Marea Neagră 
unde, fără îndoială urma să încarce prada pe un vapor; ştia 
baza operaţiilor: Rusciuk. Când se va înapoia Ladko peste 
cincisprezece zile, se vor lua toate măsurile ca el să fie 
arestat imediat, dacă nu vor reuşi să pună mâna pe el chiar 
la gurile Dunării. 

Totuşi, mai rămâneau obscure încă multe puncte. Carol 
Dragoş se gândi că ar fi posibil să mai lămurească măcar 
unul dintre ele, profitând de starea de ebrietate a 
interlocutorului său. 

— De ce, întrebă el pe un ton indiferent; după un moment 
de tăcere, nu voiai mai înainte ca eu să pronunţ numele lui 
Ladko? 

Ameţit de tot, Titşa îl privi galeş şi într-o bruscă explozie 
de tandreţe, îi întinse mâna: 

— O să-ţi spun - bâigui el - că îmi eşti prieten! 

— Da, afirmă Dragoş, răspunzând strângerii de mână a 
beţivului. 

— Un frate. 

— Da. 

— Un chefliu, un băiat îndrăzneţ. 

— Da. 

Titşa căuta sticlele cu privirea. 

— O duşcă de rachiu de ienupăr... 

— Nu mai este, răspunse Dragoş. 

Considerându-şi adversarul destul de ameţit şi temându-se 
să nu-l vadă beat-mort, detectivul împrăştiase o jumătate 


din sticlă pe jos. Dar asta nu era pe placul lui Titşa care, 
aflând că rachiul de ienupăr se terminase, se strâmbă, 
dezolat. 

— Măcar anason, imploră el. 

— Iată, consimţi Carol Dragoş, punând pe masă sticla care 
mai conţinea câteva picături de băutură. Dar atenţie, 
prietene! N-ar trebui să ne-mbătăm. 

— Eu? Protestă Titşa, care-şi turnă ce mai rămăsese pe 
fundul sticlei în pahar. Chiar dac-aş vrea, n-aş putea. 

— Spuneam, deci, că Ladko? Sugeră Dragoş reluând cu 
răbdare drumul său sinuos spre ţintă. 

— Ladko? Repetă Titşa care nu mai ştia despre ce este 
vorba. 

— Da! De ce nu trebuie să-i spui pe nume? Titşa râse ca un 
om beat. 

— Ei! Te miră asta, fiule! Pentru că aici Ladko se pronunţă 
Striga, asta-i tot. 

— Striga? Repetă Dragoş, care nu mai înţelegea nimic. De 
ce Striga? 

— Pentru că ăsta-i numele lui, al băiatului ăstuia. Aşa şi tu, 
te numeşti... De fapt, cum te cheamă? 

— Raynold. 

— Aşa-i... Raynold. Ei bine! Îţi spun Raynold... pe ei îl 
cheamă Striga... E limpede? 

— La Gran... totuşi... insistă Dragoş. 

— O! Întrerupse Titşa, la Gran era Ladko... Da la Rusciuk e 
Striga. Făcu cu ochiul, şiret: Aşa, înţelegi, nevăzut, 
necunoscut! 

Ca un răufăcător să-şi ia un nume de împrumut când 
săvârşeşte fărădelegi, aceasta n-ar mira pe un poliţist, dar 
de ce acest nume, Ladko, acelaşi nume cu care era semnat 
portretul găsit în şalandă? 

— Cu toate astea există un Ladko, exclamă cu nerăbdare 
Dragoş, formulând astfel concluzia gândului său. 

— Zău! Făcu Titşa. Asta-i chiar cel mai frumos lucru din 
cele întâmplate. 


— Ce-i cu acest Ladko? 

— O canalie, afirmă Titşa energic. 

— Ce ţi-a făcut? 

— Mie?: Nimic... Lui Striga... 

— Ce i-a făcut lui Striga? 

— I-a suflat femeia... pe frumoasa Nataşa! 

Nataşa! Acelaşi nume figura şi pe portret. Dragoş, sigur 
de a fi pe drumul cel bun, îl asculta avid pe Titşa care nu se 
lăsă rugat. 

— De-atunci nu-s prieteni, crezi, nu-i aşa? De asta Striga i- 
a luat numele. E un şmecher, Striga ăsta. 

— Toate astea, obiectă Dragoş, nu-mi spun de ce nu 
trebuie să-i pronunţi numele lui Ladko. 

— Pentru că nu-i sănătos, explică Titşa. La Gran... şi-n altă 
parte, ştii pe cine-l desemnează... Aici acest nume este cel 
al unui pilot care s-a răzvrătit împotriva guvernului. 
Conspiră, imbecilul! Şi străzile sunt pline de turci la 
Rusciuk! 

— Ce s-a întâmplat cu el? Întrebă Dragoş. 

— A dispărut, răspunse el. Striga spune că a murit. 

— A murit? 

— Şi trebuie să fie adevărat, deoarece Striga îi ţine 
nevasta închisă acum. 

— Care nevastă? 

— Ei! Frumoasa Nataşa... După ce i-a luat numele, acum i- 
a luat femeia... Nu-i mulţumită, porumbiţa! De! Striga o 
ţine bine închisă acum la bordul şlepului. 

Totul se lumină în mintea lui Dragoş. Nu petrecuse atâtea 
zile lungi cu un vulgar răufăcător, ci cu un patriot exilat. Cât 
de mare trebuie să fie durerea nenorocitului care, 
ajungând, în sfârşit, acasă după atâtea eforturi, nu găsea 
decât casa goală! Trebuia să alerge în ajutorul lui! Cât 
despre banda de pe Dunăre, Dragoş, informat de aici 
înainte, n-o să aibă nici o greutate să pună mâna pe ea. 

— E cald! Suspină el, prefăcându-se a fi învins de beţie. 

— Foarte cald, aprobă Titşa. 


— Anasonul e de vină, bâigui Dragoş. Titşa bătu cu pumnul 
în masă. 

— Nu ţii la băutură, băiete! Îl luă el în zeflemea, greoi... 
Eu... vezi... sunt gata s-o iau de la capăt! 

— Nu pot să mă pun cu băutura, recunoscu Dragoş. 

— Plăpândule! Rânji Titşa. În sfârşit, să ieşim, dacă îţi 
doreşte inima... 

După ce au chemat patronul şi i-au plătit, cei doi ieşiră în 
piaţă. Schimbarea nu părea să-i priască prea mult lui Titşa. 
La aer, beţia sa se mai accentuă. Dragoş se temu să nu-i fi 
dat prea mult de băut. 

— Spune... îl întrebă el arătându-i Dunărea în aval, 
Ladko?! 

— Care Ladko? 

— Pilotul... Pe acolo locuia? 

— Nu. 

Carol Dragoş se întoarse spre oraş. 

— Într-acolo? 

— Nici. 

— Atunci, pe-acolo? Întrebă Dragoş indicând Dunărea în 
amonte. 

— Da... bolborosi Titşa. 

Detectivul îl trase după el pe beţiv. Acesta se clătina şi se 
lăsa condus, bâiguind vorbe neînţelese; după cinci minute 
de mers, se opri brusc, sforţându-se să-şi recapete 
echilibrul. 

— Ce spunea Striga, se bâlbâi el, că Ladko a murit? 

— Ei, şi? 

— N-a murit, deoarece este cineva acasă la el. 

Şi Titşa arătă, la câţiva paşi, dârele luminoase care 
treceau prin storurile unei ferestre, brăzdând şoseaua. 
Dragoş se îndreptă repede spre fereastră. Printr-o 
crăpătură a storului, Titşa şi cu el se uitară în casă. 

Ei zăriră o cameră de proporţii modeste, dar mobilată 
destul de confortabil. Dezordinea în care erau mobilele 
precum şi stratul gros de praf care le acopereau îndemna 


să se creadă că această încăpere fusese câmpul, de mult 
părăsit, al unei lupte violente. În centru se afla o masă mare 
la care era aşezat un bărbat scufundat în gânduri. 
Încordarea degetelor pe jumătate ascunse în părul răvăşit 
exprima în mod grăitor tulburarea dureroasă a sufletului 
său. Din ochii acestui bărbat curgeau lacrimi mari. 

Aşa cum se aştepta, Carol Dragoş îşi recunoscu tovarăşul 
de călătorie. Dar nu fu singurul a-l recunoaşte pe 
deznădăjduitul gânditor. 

— El este! Murmură Titşa, făcând sforţări energice pentru 
a-şi alunga beţia. 

— El? 

— Ladko. 

Titşa îşi trecu mâna peste faţă şi reuşi să-şi regăsească 
sângele rece. 

— N-a murit, canalia... spuse el printre dinţi. Da nu face 
mai mult... Turcii o să-mi plătească pielea lui mai mult decât 
face... Striga o să fie bucuros! Nu te mişca de aici, amice, 
spuse el, adresându-se lui Carol Dragoş. Dacă vrea să iasă, 
dă-i una în cap! Strigă după ajutor la nevoie... Eu mă duc să 
chem poliţia. 

Fără să aştepte răspuns, Titşa se depărta fugind. Abia 
dacă mai mergea în zig-zag. Emoţia îi dăduse înapoi 
echilibrul. 

De îndată ce rămase singur, detectivul intră în casă. 

Sergiu Ladko nu făcu nici o mişcare. Carol Dragoş îi puse 
mâna pe umăr. 

Nefericitul îşi înălţă capul. Dar mintea îi era absentă şi 
privirea sa tulbure arăta că nu-şi recunoscuse pasagerul. 
Acesta nu pronunţă decât un cuvânt: Nataşa! 

Sergiu Ladko se ridică brusc. Ochii îi scăpărau, 
întrebători, aţintiţi asupra celor ai lui Carol Dragoş. 

— Urmează-mă, spuse detectivul, şi să ne grăbim. 

XVII. 

Pilotul atacă, înotând. 


Şalanda zbura pe apă. Transportat, exaltat, pradă unui fel 
de turbare, Sergiu L.adko, mai furios ca oricând, vâslea cu 
putere. Dorinţa de a-şi atinge țelul îi înlăturase orice altă 
preocupare şi abia dacă-şi mai acorda câteva clipe de 
odihnă. Atunci, doborât, cădea într-un somn de plumb, din 
care se deştepta, brusc, peste două ore; de cum se trezea 
îşi relua înspăimântătoarea lui trudă. 

Martor la această urmărire îndârjită, Carol Dragoş admira 
faptul că un organism omenesc putea fi dotat cu asemenea 
rezistenţă fizică. Omul care dădea această nemaipomenită 
dovadă îşi trăgea vigoarea supraomenească dintr-o 
cumplită deznădejde. 

Având grijă să-l scutească pe bietul pilot de cea mai mică 
urmă de neatenţie, detectivul se căznea să nu întrerupă 
tacerea. Tot ce fusese important se spusese la plecarea lor 
din Rusciuk. De îndată ce şalanda porni la drum, Carol 
Dragoş îi dăduse toate explicaţiile necesare. Mai înainte de 
toate îşi dezvălui adevărata calitate. Apoi, în câteva cuvinte, 
îi explică motivul pentru care întreprinsese călătoria: ca să 
urmărească banda de tâlhari de pe Dunăre, căreia zvonul i-l 
atribuia ca şef pe un oarecare Ladko, din Rusciuk. 

Manifestând o încordată nerăbdare, pilotul îi ascultă 
povestirea distrat. Ce interes mai aveau pentru el toate 
acestea? El nu avea decât un gând, decât un ţel, decât o 
speranţă: Nataşa. 

Atenţia sa nu se trezi decât în momentul în care Carol 
Dragoş începu să-i vorbească despre tânăra femeie, despre 
faptul că aflase din gura lui Titşa că Nataşa era pe Dunăre, 
prizonieră la bordul unui şlep comandat de şeful bandei; 
numele său adevărat nu era Ladko, ci Striga. La auzul 
acestui nume, Sergiu Ladko scoase un adevărat răcnet. 

— Striga! Urlă el, pe când cu mâna crispată apăsa mai 
tare pe vâslă. 

Nu întrebase mai mult. De atunci, cu fruntea încruntată, 
cu ochii fierbinţi, cu tot sufletul înaripat, se grăbea fără 
încetare, fără odihnă, fără linişte, spre ţel. Avea 


certitudinea că o să atingă acest ţel. De ce? Era incapabil s- 
o spună. Era sigur şi asta era de ajuns. Chiar dacă şlepul în 
care se afla Nataşa s-ar afla printre alte o mie de şlepuri, el 
l-ar descoperi din prima privire. Cum? Nu ştia. Dar îl va 
descoperi. Aceasta nu se discuta. Îşi explica acum de ce i se 
păruse că-l recunoaşte pe unul dintre temniceri, acela 
însărcinat să-i aducă hrana, în timpul primei sale 
întemniţări şi de ce vocile auzite slab găsiseră ecou în inima 
lui. Temnicerul era Titşa. Vocile erau cele ale lui Striga şi ale 
Nataşei. Şi ţipătul auzit în noaptea aceea era tot al Nataşei; 
în zadar striga ea după ajutor. De ce nu s-a oprit atunci? 

De câte regrete, de câte remuşcări ar fi scutit, acum! În 
momentul evadării abia dacă putuse vedea, în întuneric, 
conturul aproape şters al închisorii plutitoare, în care o 
părăsea, fără să ştie, pe cea care-i era atât de dragă! 
Oricum, aceasta ar fi trebuit să-i fie de-ajuns! Era important 
să treacă pe lângă şlep şi să nu audă în fundul sufletului o 
voce misterioasă spunându-i că iubita lui se afla acolo, în 
adevăr, speranţa lui Sergiu Ladko era mai mare decât am fi 
noi tentaţi să credem. Şansele sale de a greşi erau reduse, 
într-adevăr, prin raritatea şlepurilor care brăzdau Dunărea. 
Numărul lor, care nu încetase să scadă de la Orşova, 
devenise cu totul neînsemnat, începând de la Rusciuk, iar 
ultimele dintre ele se opriseră la Silistra. În aval de acest 
oraş, pe care şalanda îl depăşi peste douăzeci şi patru de 
ore, nu mai erau decât două gabare pe fluviu, unde pluteau 
aproape numai vapoare cu aburi. 

Aceasta era posibil, fiindcă la Rusciuk Dunărea este 
imensă. Formând pe malul stâng nesfârşite mlaştini, albia 
sa are acolo peste două leghe. În aval este şi mai mare, iar 
între Silistra şi Brăila, lăţimea ei atinge douăzeci de 
kilometri. Această întindere de apă este ca o adevărată 
mare, de pe care nu lipsesc nici furtunile, nici valurile 
înspumate, de aceea este de înţeles de ce şalandele plate, 
puţin adaptate la hula din larg, se tem să se aventureze pe 
acolo. 


Sergiu Ladko avea mare noroc că timpul se menținea 
frumos, într-o ambarcaţiune aşa de mică şi cu forme atât de 
puţin marine19 el ar fi obligat să-şi caute adăpostul într-una 
din scobiturile malului, dacă vântul ar sufla cu putere. 

Preocupându-se din toată inima de grijile tovarăşului său 
şi urmărindu-şi în acelaşi timp şi scopul, Carol Dragoş era 
oarecum tulburat de pustietatea acestei întinderi triste. 
Titşa nu-i dăduse oare informaţii mincinoase? Oprirea 
succesivă a tuturor şlepurilor îl făcea să se teamă că şi 
Striga va fi obligat să se oprească. 

Îngrijorarea îi devenise atât de mare încât se hotărî să i-o 
împărtăşească lui Sergiu Ladko. 

— Poate un şlep să meargă până la mare? 

— Da, răspunse pilotul. Se întâmplă rar, dar se întâmplă 
uneori. 

— Ai condus vreunul? 

— Uneori. 

— Cum fac ca să-şi descarce marfa? 

— Adăpostindu-se într-unul din golfuleţele care există la 
vărsare în jurul gurilor Dunării şi unde vapoarele le vin în 
întâmpinare. 

— Guri, spui? Sunt mai multe într-adevăr. 

— Sunt două braţe care ne interesează; răspunse Sergiu 
Ladko. Unul, la Nord, Chilia, celălalt, mai la Sud, Sulina. 
Acesta din urmă e cel mai important. 

— Faptul că, există două, nu poate constitui pentru noi 
cauza unei erori? Se informă Carol Dragoş. 

— Nu, afirmă pilotul. Oamenii care se ascund nu trec prin 
braţul Sulina. Noi vom merge prin braţul de la Nord. 

Carol Dragoş se simţi numai pe jumătate asigurat de acest 
răspuns, în timp ce ei vor merge pe un braţ, banda de 
tâlhari va putea foarte bine să le scape, mergând pe 
celălalt. Dar dacă nu aveau posibilitatea să le supravegheze 
pe toate în acelaşi timp, ce să facă altceva împotriva unei 
astfel de eventualităţi decât să se bizuie pe noroc? Ca şi 
cum i-ar fi ghicit gândul, Sergiu Ladko îşi completă 


explicaţia într-un mod liniştitor: „De altfel, dincolo de braţul 
Chilia, există un liman în care o şalanda ar putea face 
transbordarea. Prin braţul Sulina ar trebui, din contră, să 
descarce marfa în portul cu acelaşi nume, care-i situat chiar 
la malul Mării. Braţul Sfântul Gheorghe, care curge mai la 
sud, este abia navigabil, deşi este cel mai important ca 
lăţime. În felul acesta nici o eroare nu este posibilă. 

În dimineaţa zilei de 14 octombrie, a patra zi după 
plecarea lor din Rusciuk. Şalanda ajunse în delta Dunării. 
Lăsând deoparte braţul Sulina, ea se angaja de-a dreptul pe 
braţul Chilia. La prânz, treceau în dreptul Ismailului, 
ultimul oraş cu oarecare importanţă pe care-l întâlneau. 

La primele ore ale zilei următoare aveau să intre în Marea 
Neagră. Vor ajunge oare înainte şlepul lui Striga? Nimic nu- 
i îndreptăţea s-o creadă. De când părăsiseră braţul 
principal, singurătatea pe fluviu devenise totală. Oricât de 
departe ar fi privit, nu se mai vedea nici o pânză, nici o 
trâmbă de fum. 

Carol Dragoş era ros de îngrijorare. Chiar dacă Sergiu 
Ladko era şi el îngrijorat, nu lăsa să se vadă. Aplecat mereu 
pe vâsle, el îşi împingea neîncetat barca înainte, atent să 
meargă pe canalul pe care lunga sa experienţă îi permitea 
să-l recunoască între malurile joase şi mlăştinoase. 

Curajul său îndâriit trebuia să-şi găsească răsplata. În 
după amiaza aceleiaşi zile, către ora cinci, apăru în sfârşit 
un şlep ancorat la vreo doisprezece kilometri mai jos de 
cetatea Chilia. Oprind mişcarea vâslelor, Sergiu Ladko luă o 
lunetă şi cercetă cu atenţie şlepul. 

— El este! Spuse cu voce înăbuşită, lăsând să-i cadă din 
mână instrumentul. 

— Eşti sigur? 

— Sigur! Afirmă Sergiu Ladko. L-am recunoscut pe lacub 
Ogul, un priceput pilot din Rusciuk, dar un suflet vândut lui 
Striga, căruia îi conduce şlepul, desigur. 

— Ce-o să facem? Întrebă Carol Dragoş. 


Sergiu Ladko nu răspunse imediat. Se gândea. Detectivul 
continuă: 

— Trebuie să ne întoarcem la Chilia şi la nevoie, chiar la 
Ismail. Acolo o să ne procurăm ajutoare. 

Pilotul mişcă din cap în semn de tăgadă. 

— Ne-ar trebui prea mult timp ca să ne întoarcem la Ismail 
sau numai la Chilia, spuse el. Şlepul ar căpăta avans asupra 
noastră şi, odată ajuns pe mare, nu l-am mai putea găsi. Nu, 
vom rămâne aici şi vom aştepta să vină noaptea. Am o idee; 
dacă nu reuşesc, vom urmări şlepul de la distanţă şi când îi 
vom cunoaşte locul de escală ne vom duce la Sulina după 
ajutor. 

La ora opt era complet întuneric. Sergiu Ladko îşi lăsă 
şalanda să alunece pe apă până la două sute de metri de 
şlep. Acolo, aruncă în tăcere, ancora cu gheare. Apoi, fără 
să-i spună nici o vorbă lui Carol Dragoş, care-l urmărea 
înmărmurit, îşi scoase hainele de pe el le aruncă în fluviu. 

Despicând apa cu braţele sale puternice, se îndreptă în 
linie dreaptă spre şlepul care se zărea slab în umbră. După 
ce-l depăşi, la o distanţă suficientă pentru a nu fi observat, 
înotă în sens invers; mergând împotriva curentului destul 
de rapid, se agăţă de safranul lat al cârmei. Ascultă. În timp 
ce era aproape înăbuşit de murmurul mătăsos al apei ce 
aluneca pe pântecele şalandei, o melodie de dans îi ajunse 
la urechi. Deasupra capului cineva cânta încet. 

Agăţat cu mâinile şi picioarele de suprafaţa vâscoasă a 
şlepului, Sergiu Ladko se ridică, printr-un lent efort, până la 
partea superioară a safranului şi-l recunoscu pe lacub Ogul. 

La bord domnea liniştea. Nici un zgomot nu răbufnea de 
sub ruf, unde, fără îndoială, se retrăsese Ivan Striga. Întinşi 
pe partea din faţă a punţii, cinci oameni din echipaj 
tăifăsuiau, liniştit. Vocile lor murmurau. 

Iacub Ogul se afla, singur, în spate. Urcat pe ruf, el se lăsa 
legănat de calmul nopţii, cântând o melodie simplă. 
Cântecul se opri brusc. Două mâini de fier îi zdrobeau gâtul 
celui ce cânta; răsturnându-se peste coronament, acesta 


căzu peste partea îngustă a cârmei. Murise? Cu picioarele 
şi braţele bălăbănindu-se, trupul îi atârna ca o cârpă de-o 
parte şi de alta a cârmei înguste. 

Sergiu Ladko îşi slăbi strânsoarea şi-l apucă de curea apoi, 
micşorând treptat presiunea genunchilor care împingeau 
safranul, alunecă încetul cu încetul şi se scufundă, pe 
nesimţite, în apă. 

În şlep, nimeni nu bănuia atacul. Striga nu ieşise de sub 
ruf. În faţă, cei cinci îşi continuau discuţia. 

În acest timp, Sergiu Ladko înota spre şalandă. Înapoierea 
era mai grea decât dusul. În afară de faptul că acuma înota 
împotriva curentului, avea de dus şi trupul lui Ilacub Ogul. 
Deşi acesta nu murise, era ca şi mort. Răceala apei nu-l 
trezise. Nu făcea nici o mişcare. Sergiu L.adko începea să se 
teamă că avusese mâna prea grea. 

Dacă i-au fost de ajuns cinci minute pentru ca să ajungă de 
la şalandă la şlep, pentru a face acelaşi drum invers, i-a 
trebuit mai bine de o jumătate de oră. Şi încă a avut norocul 
să nu se rătăcească în beznă. 

— Ajutaţi-mă, spuse el lui Carol Dragoş, apucându-se cu o 
mână de barcă. lată unul. 

Cu ajutorul detectivului, lacub Ogul fu ridicat la bord şi 
pus în barcă. 

— A murit? Întrebă Sergiu Ladko. Carol Dragoş se aplecă 
asupra captivului: 

— Nu, respiră, răspunse el. 

Sergiu Ladko oftă de mulţumire şi punând mâna pe vâsle, 
începu să vâslească împotriva curentului. 

— Legaţi-l, şi încă solid, spuse el vâslind, dacă nu vreţi să 
vă părăsească imediat, atunci când vă voi depune pe mal. 

— O să ne separăm deci? Întrebă Carol Dragoş. 

— Da, răspunse Sergiu Ladko. Când veţi fi pe țărm, mă voi 
întoarce la şlep, şi mă voi pregăti ca mâine să urc la bordul 
lor. 

— În ziua mare? 


— Da, în ziua mare. Am o idee. Fiţi liniştit, pentru un timp 
cel puţin, nu voi fi ameninţat de nici un pericol. Mai târziu, 
când ne vom apropia de Marea Neagră, nu spun că 
lucrurile nu s-ar putea înrăutăţi. Dar contez pe 
dumneavoastră în acel moment, pe care o să-l amân cât mai 
mult. 

— Să contezi pe mine? Ce-aş putea face? 

— Să-mi aduceţi ajutoare. 

— O să mă străduiesc, nu te-ndoi de asta, afirmă călduros 
Carol Dragoş. 

— Nu mă-ndoiesc, dar veţi avea câteva greutăţi. Să faceţi 
cum ştiţi mai bine, asta-i tot. Nu pierdeţi din vedere că 
şlepul va părăsi locul de escală mâine la prânz, şi că, dacă 
nimic nu-l opreşte, va fi pe mare către ora patru. Bazaţi-vă 
pe asta. 

— De ce nu rămâi cu mine? Întrebă Carol Dragoş, 
îngrijorat pentru soarta tovarăşului său. 

— Pentru că aţi putea întârzia, ceea ce i-ar permite lui 
Striga să ia avans şi să dispară. Nu trebuie să ajungă la 
mare. Şi n-o să ajungă, chiar dacă veţi întârzia cu ajutorul. 
Numai că, în acest caz, probabil că voi fi mort. 

Tonul pilotului nu admitea replică. Înţelegând că nimic nu-l 
va face să-şi schimbe părerea, Carol Dragoş nu insistă. 

Ladko duse şalanda la mal şi lacub Ogul, tot leşinat, fu pus 
pe pământ. 

Imediat, Sergiu Ladko împinse barca spre larg. Ea dispăru 
în noapte. 

XVIII. 

Pilotul de pe Dunăre. 

Când Sergiu Ladko dispăru în întuneric, Carol Dragoş 
şovăi o clipă, neştiind ce să facă. Singur, în pragul nopţii, 
stânjenit de trupul inert al unui prizonier de care datoria îl 
împiedica să se despartă, situaţia nu întârzie să i se pară 
foarte neplăcută. Totuşi, fiind evident că nu va primi nici un 
ajutor fără să meargă să-l ceară, trebuia să ia o hotărâre. 
Timpul trecea. Salvarea Lui Sergiu Ladko putea să depindă 


de o oră sau de un minut. Lăsându-l provizoriu pe lacub 
Ogul tot leşinat, şi destul de bine legat, pentru ca să nu 
poată fugi chiar dacă şi-ar fi revenit, el urcă în amonte atât 
de repede cât îi permitea relieful țărmului. 

După o jumătate de oră de mers printr-un ţinut pustiu, 
începu să se teamă că va fi nevoit să meargă până la Chilia, 
când, în sfârşit. Descoperi o casă pe malul fluviului. 

Nu-i fu uşor să deschidă poarta casei care părea să fie o 
gospodărie destul de mare. La asemenea oră şi în 
asemenea loc, o oarecare neîncredere părea scuzabilă, şi 
locuitorii acestei locuinţe păreau puţin dornici să deschidă 
uşa oricui. Greutatea devenea şi mai mare din 
imposibilitatea de a se face înţeles de aceşti ţărani, care 
vorbeau un dialect local pe care Carol Dragoş, în ciuda 
faptului că era poliglot, nu-l cunoştea. Inventând un jargon 
de circumstanţă, din care făceau parte cuvinte româneşti, 
ruseşti şi nemţeşti, reuşi să câştige încrederea ţăranilor şi 
poarta care era atât de straşnic ferecată se deschise pe 
jumătate. 

Intrat, el trebui să răspundă la un interogatoriu sever, din 
care ieşi cu bine; nu se scurseseră nici două ceasuri de 
când debarcase, şi o căruţă îl duse din nou lângă Iacub 
Ogul. Acesta nu-şi revenise din leşin. Nu dădu nici un semn 
de revenire nici când, de pe iarba malului, fu dus în căruţa 
ce plecă imediat spre Chilia. 

Din cauza drumului prost erau obligaţi să meargă la pas 
până la casă; apoi au găsit un alt drum, prost şi acela, dar 
care le-a permis să mărească viteza. 

Era aproape miezul nopţii, când, după multe peripeții, 
Carol Dragoş intră în Chilia. În oraş, totul dormea şi nu era 
uşor să dai de şeful poliţiei. Reuşi totuşi, luând asupra lui 
vina de a-l trezi pe înaltul funcţionar, care, fără a se arăta 
prost dispus, îi oferi, cu amabilitate, serviciile sale. 

Carol Dragoş profită de aceasta pentru a-l pune la loc 
sigur pe lacub Ogul, care începea să deschidă ochii; apoi, 
liber să se mişte în voie, putu să se ocupe de capturarea 


restului bandei de tâlhari precum şi de salvarea lui Sergiu 
Ladko, de care se interesă şi mai mult. 

De la primii paşi, se lovi de mari dificultăţi. Nu se găsea 
atunci nici un vapor la Chilia, pe de altă parte, şeful poliţiei 
refuza energic să-şi trimită oamenii pe fluviu. Braţul Chilia 
fiind controlat atunci şi de Turcia, acesta se temea ca 
intervenţia poliţiei să nu provoace reclamaţii foarte 
regretabile din partea Sublimei Porţi, într-un moment în 
care se zvoneau vagi ameninţări de război. 

Dacă funcţionarul român ar fi putut răsfoi cartea 
destinului, ar fi văzut că acest război avea să izbucnească în 
mod sigur câteva luni mai târziu şi aceasta l-ar fi făcut, 
poate, mai puţin timid; dar, necunoscând viitorul, tremura 
la gândul de a fi amestecat într-un fel oarecare în 
complicaţii diplomatice şi se conforma înţeleptului precept 
„N-am treabă care este, după cum se ştie, deviza 
funcţionarilor din toate ţările. 

Maximum din ce îndrăzni să facă, a fost să-l sfătuiască pe 
Carol Dragoş să se ducă la Sulina, cât şi să-i indice un omul 
în stare să-l conducă în greaua călătorie de aproape 
cincizeci de kilometri prin delta Dunării. 

Să meargă să-l trezească, să-l hotărască să înhame căruţa, 
s-o treacă pe malul drept, toate acestea i-au luat mult timp. 
Şeful poliţiei din Chilia avea dreptate când prezenta ca grea 
traversarea Dunării. Pe nişte drumuri pline de noroi şi 
uneori acoperite cu câţiva centimetri de apă, căruţa înainta 
anevoios şi, fără îndemânarea căruţaşului, ea s-ar fi rătăcit 
de multe ori în această câmpie unde nu există nici un punct 
de reper. 

Nu înaintau repede şi pe deasupra mai erau nevoiţi să lase 
calul obosit să mai răsufle din când în când. 

Suna ora douăsprezece când Dragoş sosi la Sulina. 
Termenul fixat de Sergiu Ladko expira peste câteva ore! 

Fără a-şi mai pierde timpul cu masa, Dragoş se grăbi să 
intre în legătură cu autorităţile locale. 


Devenită românească, după tratatul de la Berlin, Sulina 
era oraş administrat de turci acum, în epoca în care se 
petrec aceste evenimente. Relaţiile dintre puterile 
occidentale şi Sublima Poartă erau dintre cele mai 
încordate, iar Carol Dragoş, cetăţean maghiar, nu putea să 
spere a fi persona grata, în ciuda misiunii de interes 
general cu care era investit. Mai puţin prost primit decât se 
temea, nu fu deloc surprins să găsească la autorităţi doar 
un ajutor destul de slab. 

I se spuse că poliţia locală, neavând ambarcaţiune special 
afectată, el nu trebuia să conteze decât pe micul vas al 
vamei, al cărui sprijin era foarte indicat în împrejurarea 
respectivă, deoarece banda de tâlhari putea fi asimilată cu 
o bandă de contrabandişti. Din păcate, vasul, în adevăr, 
destul de rapid, nu se afla atunci în port. El naviga pentru 
supraveghere pe mare, dar se afla desigur la mică distanţă 
de coastă. Carol Dragoş nu avea decât să închirieze o barcă 
de pescuit şi de îndată ce se va afla dincolo de diguri, fără 
îndoială c-o să-l întâlnească pe cel căutat. 

Disperat de neputinţă, detectivul se resemnă să adopte 
această perspectivă. La ora unu şi jumătate ridica pânzele 
şi ieşea din port în căutarea vasului. Nu mai avea decât o 
sută de minute ca să ajungă la întâlnirea cu Sergiu Ladko. 

În timp ce Carol Dragoş întâmpina aceste dificultăţi, 
pilotul îşi punea în aplicare planul. 

Toată dimineaţa stătuse la pândă în şalanda ascunsă prin 
stufărişul de pe mal, asigurându-se că şlepul nu se pregătea 
de plecare. Punând mâna, poate cam brutal, nu-i vorbă - 
dar nu-şi putea alege metodele - pe Iacub Ogul, el săvârşise 
exact ceea ce-şi propusese. Striga nu îndrăznea să se 
aventureze fără pilot într-o navigaţie dintre cele mai 
periculoase şi pe care abundența bancurilor de nisip o face 
impracticabilă celui care nu şi-a făcut din asta o meserie 
pentru toată viaţa. Dar pe braţul Chilia nu se prea găseşte 
uşor un pilot, şi până la ora unsprezece, dacă exceptăm 
şlepul tot nemişcat şi şalanda invizibilă, apa era complet 


pustie. Abia pe la ora unsprezece două ambarcaţiuni 
apărură dinspre mare. Cercetându-le cu luneta, Sergiu 
Ladko recunoscu într-una din ele pe aceea a unui pilot. Ivan 
Striga putea deci să găsească acum ajutorul pe care-l 
aştepta cu nerăbdare. Sosise momentul să intervină. 
Şalanda ieşi din stufăriş şi se apropie de şlep. 

— Hei! Voi din şlep! Strigă Sergiu Ladko când se apropie. 

— Hei! I se răspunse. 

Un bărbat apăru de sub ruf. Acel bărbat era Striga. 

Câtă mânie clocotea în inima lui Sergiu Ladko când îl văzu 
pe duşmanul înverşunat al fericirii sale, pe laşul care, de 
atâtea luni o ţinea captivă pe Nataşa! Dar se aştepta la 
această întâlnire, pe care o dorise. Era pregătit pentru ea. 
Îşi înăbuşi mânia şi, stăpânindu-se, spuse cu o voce liniştită: 

— Nu aveţi nevoie de-un pilot? 

În loc să-i răspundă, Striga, cu mâna streaşină la ochi, îl 
privi lung pe acela ce-l întreba. 

La drept vorbind, dintr-o singură privire, el înţelese cine 
era noul venit. Dar i se părea atât de extraordinar şi chiar, 
dacă se poate spune, atât de nesperat, să-l aibă în faţa lui 
pe soţul Nataşei, încât mai şovăia în faţa evidenţei. 

— Nu eşti Sergiu Ladko din Rusciuk? Întrebă el la rândul 
lui. 

— Eu sunt, răspunse pilotul. 

— Nu mă recunoşti? 

— Ar trebui să fiu orb ca să nu te recunosc, răspunse 
Sergiu Ladko. Te recunosc perfect, Ivan Striga. 

— Şi-mi faci oferte de serviciu? 

— De ce nu? Sunt pilot, declară rece Ladko. 

Striga şovăi o clipă. Era prea frumos ca cel pe care-l ura 
cel mai mult pe lume să vină să se pună la dispoziţia sa. 
Acest fapt nu ascundea oare vreo capcană? Dar ce pericol 
putea să reprezinte un om singur pentru o echipă atât de 
numeroasă şi atât de hotărâtă să lupte?! N-avea decât să 
conducă şlepul până la mare dacă era prost s-o propună. 
Dar odată pe mare! 


— Îmbarcă-te, hotărt piratul, cu gura deformată de un 
rânjet fioros, văzut bine de Sergiu Ladko. 

Acesta nu aşteptă să i se repete invitaţia. Şalanda acostă 
lângă şlep, la bordul căruia Ladko urcă. Striga îl întâmpină, 
spunând: 

— Îmi permiţi să-mi exprim surpriza de a te întâlni la 
gurile Dunării? 

Pilotul tăcu. 

— Lumea te credea mort, reluă Striga, de când ai dispărut 
din Rusciuk. 

Această insinuare nu obţinu mai mult succes decât 
precedenta. 

— Ce-ai devenit? Întrebă Striga fără să se descurajeze. 

— Am fost mereu în preajma mării, răspunse, în sfârşit, 
Sergiu Ladko. 

— Aşa departe de Rusciuk! Exclamă Striga. 

Sergiu Ladko încruntă din sprâncene. Acest interogatoriu 
începea să-l exaspereze, dar urmând linia de conduită pe 
care şi-o trasase îşi stăpâni nerăbdarea şi explică: 

— Perioadele tulburi nu sunt prielnice afacerilor. Striga îl 
privi cu ochi vicleni. 

— Şi se mai spune de dumneata că eşti patriot! Exclamă el 
cu ironie. 

— Nu mai fac politică, spuse sec, Sergiu Ladko. 

În acel moment privirea lui Striga se îndreptă spre 
şalanda împinsă de curent în spatele şlepului. Tresări. Nu 
se putea înşela. Aceasta era şalanda pe care o folosise el 
însuşi timp de opt zile şi pe care o regăsise legată la chei în 
Semlin. Minţea oare Sergiu Ladko când pretindea că nu 
părăsise delta Dunării? 

— Nu te-ai mai îndepărtat din aceste regiuni de țărm de 
când ai părăsit Rusciukul? Insistă Striga, scrutându-şi 
interlocutorul. 

— Nu, răspunse Sergiu Ladko. 

— Mă mir, spuse Striga. 

— De ce? Credeai că ai să mă întâlneşti prin alte părţi? 


— Pe dumneata, nu. Dar ambarcaţiunea aş putea jura că 
am văzut-o mai sus pe fluviu. 

— Este foarte posibil, răspunse Sergiu Ladko, indiferent. 
Am cumpărat-o acum trei zile de la un om care spunea că 
vine de la Viena. 

— Cum era omul? Întrebă repede Striga, ale cărui bănuieli 
se îndreptau spre Carol Dragoş. 

— Unul brunet, cu ochelari. 

— A! Făcu Striga, gânditor. 

Era vizibil că răspunsurile pilotului îl tulburaseră. Nu mai 
ştia ce trebuie să creadă. Dar nu întârzie să-şi gonească din 
minte orice preocupare. În fond, ce-l privea pe el? 

Dacă Sergiu Ladko spunea sau nu adevărul, el tot era în 
mâinile sale. Ce imbecil, să se arunce aşa în gura lupului! 
Odată intrat în şlep, n-o să mai iasă viu. Erau luni de zile de 
când Striga o minţea pe Nataşa, afirmându-i că era 
văduvă... De cum vor fi pe mare, minciuna o să devină 
realitate. 

— Să plecăm! Spuse el în chip de concluzie la gândurile 
sale. 

— La douăsprezece! Răspunse Sergiu Ladko, care, 
scoțând nişte provizii dintr-un săculeţ pe care-l avea în 
mână, începu să mănânce. 

Piratul făcu un gest de nerăbdare. Sergiu Ladko se 
prefăcu că nu vede nimic. 

— Trebuie să te anunţ, spuse Striga, că ţin să ajung la 
mare înainte de căderea nopţii. 

— Vom fi acolo, afirmă cârmaciul, fără să-i arate nici cea 
mai mică dorinţă de a-i modifica planul. 

Striga se îndreptă spre partea din faţă a şlepului. 
Judecând după expresia gânditoare a feţei lui, îi mai 
rămăsese o grijă. Coincidenţa aceasta, ca soţul să se ofere 
să conducă şlepul în care soţia sa era captivă, i se părea 
cam prea neobişnuită. 

Ar fi mai bine ca Striga să nu caute să înţeleagă mai mult, 
atâta timp cât Sergiu Ladko era singur la bord, faţă de cei 


şase oameni decişi să lupte. Dar degeaba îşi spunea acest 
lucru convingător. Era ca o nevoie pentru el să afle dacă 
dispariţia Nataşei era cunoscută de principalul interesat. 
Curiozitatea sa aţâţată nu-i dădea pace. 

— Ai primit veşti de la Rusciuk, de când ai plecat? Întrebă 
el, revenind spre pilot, care-şi continua liniştit masa. 

— Niciuna, răspunse acesta. 

— Nu te-a surprins această tăcere? 

— De ce să mă surprindă? Întrebă Sergiu Ladko, fixându- 
şi interlocutorul. Oricât i-ar fi fost de mare îndrăzneala, 
Striga se simţi jenat de această privire hotărâtă. 

— Credeam, bâigui el, că ţi-ai lăsat nevasta acolo. 

— Şi eu cred, răspunse Sergiu Ladko cu răceală, că ar fi 
preferabil între noi alt subiect de conversaţie. 

Striga înţelese. 

Câteva minute după ora douăsprezece, pilotul dădea ordin 
să se ridice ancora, apoi, după ce pânzele au fost ridicate şi 
întinse, trecu el însuşi la cârmă. În acel moment, Striga se 
apropie de el. 

— Trebuie să te previn, îi spuse, că şlepul are nevoie de 
fund. 

— Are în el lest, obiectă Sergiu Ladko. Doi stânjeni de apă 
trebuie să-i ajungă. 

— Îi trebuie şapte, afirmă Striga. 

— Şapte! Exclamă pilotul pentru care acest singur cuvânt 
reprezenta o revelaţie. 

lată de ce scăpase banda de tâlhari de pe Dunăre până 
aici tuturor urmăritorilor. Vasul era modificat cu pricepere. 
Ceea ce se vedea la suprafaţa apei nu era decât o aparenţă 
înşelătoare. Adevăratul şlep era submarin şi în această 
ascunzătoare se adăpostea prada. Ascunzătoarea putea să 
se transforme la nevoie, într-o carceră inviolabilă şi Sergiu 
Ladko ştia aceasta din experienţă. 

— Şapte, repetase Striga, răspunzând exclamării pilotului. 

— Bine, spuse acesta, fără să mai facă altă observaţie. 


În primele momente după plecare, Striga, păstrând încă 
un rest de îngrijorare, nu renunţă la o supraveghere 
riguroasă. Dar atitudinea lui Sergiu Ladko îl asigură. Foarte 
atent la treaba sa, el nu nutrea, după cum se vedea, nici un 
gând rău-şi dovedea că reputaţia sa de bun pilot era 
justificată din plin. În mâna sa, şalupa înainta ascultătoare 
între bancurile invizibile de-nisip şi mergea cu o precizie 
matematică pe sinuozităţile canalului. 

Încetul cu încetul, ultimele temeri ale piratului dispărură. 
Navigau fără incident. 

În curând aveau să ajungă la mare. Era ora patru când o 
zăriră... 

După un ultim cot al fluviului, la orizont, cerul se unea cu 
apa. Striga îl interpelă pe pilot: 

— Iată-ne ajunşi, cred! Spuse el. N-ai putea să-i dai cârma 
timonierului obişnuit? 

— Încă nu, răspunse Sergiu Ladko. Lucrul cel mai greu nu- 
i încă făcut. 

Pe măsură ce ajungeau la vărsare, o privelişte vastă li se 
deschidea în faţa ochilor. Striga îşi aţintea cu încăpățânare 
privirea spre mare. Deodată, luă repede o lunetă şi o fixă 
asupra unui vas de patru, cinci sute de tone, care depăşea 
vârful dinspre nord al unghiului de înaintare a vasului lor; 
apoi, după. O scurtă examinare, dădu ordin, să fie ridicat 
pavilionul său, în vârful catargului. Printr-un semnal 
asemănător i se răspunse de la bordul acelui vas care, 
venind spre tribord, începea să se apropie de gurile 
Dunării. 

În acel moment, îndreptând bara cârmei spre baboră, 
Sergiu Ladko aplecă şlepul spre dreapta şi, tăind oblic 
cursul apei, îşi luă avânt spre Sud-Vest, ca şi cum ar fi vrut 
să acosteze pe malul drept. 

Mirat, Striga îl privi pe pilot care-l linişti prin nepăsarea 
lui. Fără îndoială că un ultim banc de nisip obliga vasele să 
meargă pe acest drum capricios. 


Striga nu se înşela. Da, în adevăr, un banc de nisip zăcea 
pe fundul fluviului dar nu înspre mare, ci tocmai direct spre 
banc îşi conducea Sergiu L.adko vasul, cu mână sigură. 

Deodată se auzi o trosnitură puternică. 

Şalupa era zguduită până-n străfunduri. Sub puterea 
impactului cu bancul de nisip, catargul căzu, rupt exact la 
bază şi pânzele se prăbuşiră cât erau de mari, acoperind cu 
faldurile lor oamenii care se găseau în faţă. lremediabil 
eşuat, şlepul rămase nemişcat. 

Toată lumea era răsturnată la bord, chiar şi Striga care se 
ridică, turbat de mânie. 

Prima sa privire se îndreptă spre Sergiu Ladko. Pilotul nu 
părea impresionat de întâmplare. Lăsase cârma, şi cu 
mâinile în buzunarele hainei, îşi supraveghea duşmanul, cu 
privirea atentă la ce avea să urmeze. 

— Canalie! Urlă Striga, ridicând un revolver şi alergând în 
partea din spate a şlepului. 

Trase de la o distanţă de trei paşi. 

Sergiu Ladko se aplecă. Glontele trecu pe deasupra lui, 
fără să-l atingă. Ridicat imediat, dintr-o săritură fu lângă 
adversar, pe care-l lovi cu un cuţit în inimă. Ivan Striga se 
prăbuşi brusc. Drama s-a petrecut atât de repede, încât cei 
cinci oameni ai echipajului, încurcaţi în faldurile pânzei, nici 
n-au avut timp să intervină. Repezindu-se în faţa 
spardecului, Sergiu Ladko le ieşi înainte. 

— Înapoi! Strigă el, cu câte un revolver în fiecare mână, 
căci îl luase şi pe cel al lui Striga. 

Oamenii sau oprit. N-aveau arme şi ca să-şi procure, 
trebuiau să treacă pe sub ruf, deci sub focul inamicului. 

— O vorbă, prieteni, continuă Ladko, fără a renunţa la 
atitudinea sa amenințătoare. Am unsprezece gloanţe. 
Astea-s mai mult decât îmi trebuie ca să vă dobor pe toţi 
până la unul. 

Nehotărâţi, membrii echipajului se consultau între ei. 
Sergiu Ladko înţelese că dacă s-ar repezi toţi la el, ar reuşi 
să doboare câţiva, dar ar fi doborât şi el de ceilalţi. 


— Atenţiune! Număr până la trei, anunţă el, fără să le lase 
timp de gândire. Unu... 

Oamenii nu se mişcau. 

— Doi! Pronunţă pilotul. 

În grup se făcu o mişcare. Trei dintre oameni schiţară o 
încercare de atac. Doi începură să bată în retragere. 

— Trei! Spuse Sergiu Ladko, apăsând pe trăgaci. 

Un om căzu, cu umărul străpuns de un glonte. Tovarăşii lui 
se grăbiră să o ia la fugă. 

Fără a-şi părăsi postul de observaţie, Sergiu Ladko aruncă 
o privire spre vaporul care asculta de semnul lui Striga. 
Vasul se afla acum la mai puţin de o milă. Când acela va fi 
lângă şlep, când membrii echipajului său îşi vor da mâna cu 
piraţii, cu care erau desigur mai mult sau mai puţin 
complici, situaţia va deveni dintre cele mai grave. 

Vaporul cu aburi se apropia mereu. Nu mai era decât la 
şase sute de metri, când, îndreptându-se direct spre 
tribord, descrise un cerc mare şi se îndepărtă spre largul 
mării. Ce însemna această manevră? Oare vaporul era 
îngrijorat de ceva, pe care Sergiu Ladko nu-l vedea? 

Bătându-i tare inima, acesta aşteptă. După câteva minute, 
un alt vapor apăru dinspre Sud. Coşul său arunca trâmbe 
de fum. Îndreptându-se direct spre şlep, înainta cu viteză 
mare. 

Curând Sergiu Ladko putu să recunoască în faţă o figură 
prietenă, cea a pasagerului său, domnul Jaeger, a 
detectivului Carol Dragoş. Era salvat. 

O clipă mai târziu, puntea şalandei era invadată de poliţie 
şi echipajul ei se preda, fără să mai încerce vreo rezistenţă 
zadarnică. În acest timp Sergiu Ladko se repezise sub ruf. 
Vizită cabinele una după alta. O singură uşă era încuiată. O 
deschise forţând-o cu umărul şi se opri în prag, profund 
tulburat. 

Nataşa, îi întindea braţele. 

XIX. 

Epilog. 


Procesul bandei de tâlhari de pe Dunăre trecu neobservat 
în timpul pârjolului din război. Tâlharii, printre care şi Titşa, 
prinşi uşor la Rusciuk fură spânzurați, fără să trezească 
prea mult atenţia publicului, care în împrejurări mai puţin 
tragice s-ar fi interesat mai mult de această execuţie. 

Totuşi, dezbaterile au dat principalilor interesaţi explicaţia 
a ceea ce rămăsese până atunci de neînțeles pentru ei. 

Sergiu Ladko pricepu datorită cărei neînţelegeri fusese 
închis în şlep în locul lui Carol Dragoş şi cum Striga, aflând 
din ziare despre trimiterea unei comisii rogatorii la Szalka, 
se introdusese în casa pescarului Ilia Bruş, pentru a 
răspunde întrebărilor comisarului de poliţie din Gran: 

Află, de asemenea, cum Nataşa, răpită de banda de 
tâlhari, luptase împotriva atacurilor lui Striga, care, fiind 
sigur că-şi doborâse duşmanul, nu înceta să-i afirme că 
rămăsese văduvă. Într-o seară mai ales, pentru a-şi întări 
cuvintele, Striga îi arătase tinerei femei propriul ei portret, 
pe care pretindea că-l luase de la proprietarul lui legitim, în 
urma unei lupte grele. După aceste spuse, se iscă între ei o 
ceartă violentă în cursul căreia Striga se înfurie şi o 
ameninţă. Nataşa scosese atunci ţipătul pe care fugarul îl 
auzise în noapte. 

Dar acestea toate erau de-acum poveşti vechi. De când 
avusese norocul s-o regăsească pe draga lui Nataşa, Sergiu 
Ladko nu se mai gândea la zilele negre. 

Fiindu-i interzis să calce pe teritoriul bulgar, după 
evenimentele pe care le-am povestit, fericita pereche se 
instală mai întâi în oraşul românesc Giurgiu. Acolo locuia, 
când în luna mai a anului următor, ţarul declară oficial 
război sultanului. 

Mai e nevoie să spunem că Sergiu Ladko a fost printre 
primii care s-au angajat în rândurile armatei ruseşti, căreia, 
datorită cunoştinţelor sale asupra câmpului de luptă, îi 
aduse importante servicii? 

Bulgaria fiind eliberată în sfârşit, după terminarea 
războiului el se întoarse împreună cu Nataşa în casa lor din 


Rusciuk şi-şi reluă meseria de pescar. Mai trăiesc şi azi 
acolo, fericiţi şi stimaţi de toţi. 

Carol Dragoş le-a rămas prieten. Mult timp, măcar o dată 
pe an, a venit la Rusciuk, pe Dunăre. Astăzi reţeaua de căi 
ferate fiind dezvoltată mult, îi permite să-şi scurteze 
drumul. Sergiu Ladko, însă, îi face vizite la Budapesta, 
mergând tot pe meandrele fluviului, după cum are de 
condus şalande. 

Din cei trei fii dăruiţi de Nataşa şi care-s acum oameni în 
toată firea, mijlociul, după o severă ucenicie sub ordinele lui 
Carol Dragoş, e pe cale de a ajunge la cele mai înalte grade 
ale justiţiei din Bulgaria. 

Cel mai mic, demn urmaş al laureatului Ligii Dunărene, s-a 
dedicat fiinţelor din apă. Aruncând undiţa, el şi-a 
perfecţionat metodele de pescuit. Pescuitului nisetrului îi 
datorează el renumele universal şi o avere care promite să 
devină importantă. 

Cât despre cel mai mare, el va urma pe tatăl său când va 
suna pentru acesta ora retragerii. Va conduce vapoare şi 
şlepuri, de la Viena la mare, prin canalele sinuoase şi între 
bancurile viclene ale marelui fluviu; prin el se va perpetua 
clanul piloților de pe Dunăre. 

Dar, oricare ar fi diferenţa poziţiei sociale a celor trei fii ai 
lui Sergiu Ladko, inima lor bate la unison. Orientaţi de viaţă 
pe drumuri diferite, ei se întâlnesc mereu la aceleaşi 
răspântii: venerație pentru tată, afecţiune pentru mamă, 
dragoste pentru patria lor. 


SFÂRŞIT 


1 în germană în original = ura! 

2 Halieutic=privitor la pescuit 

3 Outsider (în engleză în original) - concurent cu slabe 
şanse de câştig, într-o competiţie sportivă. 


4 Problema Orientului = termen ce desemnează întărirea 
luptei pentru eliberareapopoarelor din zonă de sub 
dominaţia imperiului otoman. 

Sân latină, în original = în oraş şi în lume. 

6 De plano, în latină, în original = fără greutate, uşor. 

7 Etravă = element de rezistenţă la prova navei 

8 Construcţie metalică sau de lemn situată deasupra punţii 
principale a unei nave, care cuprinde încăperile de locuit şi 
de deservire. 

9 Punte uşoară deasupra cabinei de locuit. 

10Punte a cârmei unei nave, care poate fi rotită parţial în 
jurul axei cârmei, pentru a face ca nava să se întoarcă la 
dreapta sau la stânga. 

11 Bordaj = înveliş exterior, metalic sau lemos, al 
scheletului unei ambarcaţiuni. 

12 Etravă = element de rezistenţă care închide corpul 
unei nave la proră şi cu care nava îşi deschide drumul la 
înaintarea prin apă. 

13 Comisie rogatorie = cerere adresată de o instanţă 
judiciară, cu sediul într-o anumită localitate din ţară către 
un organ de jurisdicție cu sediul în altă localitate sau ţară, 
pentru obţinerea unor dovezi necesare soluționării litigiului 
cu care a fost sesizată instanţa juridică solicitatoare. 

14 Ipso facto, în latină în original = prin chiar acest fapt. 

15 Halaj = remorcarea unei ambarcaţiuni, executată pe 
canale, fluvii sau râuri, cu mijloace mecanice, oameni sau 
animale. 

16 Manşetă = text scurt, folosit ca titlu general pentru mai 
multe articole care tratează aceeaşi temă. 

17 Bazbuzuci = ostaş voluntar, fără soldă, din trupele 
otomane neregulate, care trăia din jaf. 

18 Circasieni = locuitori din nordul munţilor Caucaz. 

19 Sublinierea autorului.