Gerard de Villiers — [SAS] SAS la Istanbul

nn... 
— 2 
=- > 


SAS E Istant 1 


A. pra 
erard de Villi NS 

illicrs nées 

wz 


Gerard de Villiers 


SAS la Istanbul 


ISBN: 
973-9138-05-5 


Coperta: Marius Costineanu 


Ediţia a Il-a 
© 1965 Librairie Pion 
© Presses de la Cité / Gérard de Villier, 
1990 Pentru versiunea românească: 
OTINERAMA 1991 


Gerard de Villiers 


SAS la Istanbul 


1991 


Capitolul |. 


Alteța Sa Serenisimă prinţul Malko Linge privea. Bosforul. 
De la etajul trei al hotelului Hilton din Istanbul, panorama 
era splendidă. Primele lumini tocmai începeau să se aprindă 
pe malul asiatic. Ambarcatiunile defilau fără oprire prin faţa 
ochilor săi: un mare petrolier sovietic, două cargouri 
greceşti obosite, un vechi barcaz iugoslav încărcat la refuz 
cu lemn, ca şi alte vase de tonaj mai mic. 

De la Marea Neagră până la Marea Marmara era un trafic 
continuu, ceea ce explică de ce, încă din secolul al XVII-lea, 
au existat lupte pentru stăpânirea Bosforului, această 
strâmtoare ca un gât de sticlă, de cincisprezece kilometri 
lungime. 

Lui Malko, această privelişte îi amintea de fluviul pe care 
îl iubea cel mai mult pe lume - Dunărea. Sosise de o oră în 
această banală cameră de hotel, care nu era nici măcar 
climatizată. Bagajele şi le despachetase şi le aranjase 
impecabil: patru costume gri închis, identice (avea oroare 
de schimbări vestimentare) si un mic teanc de cämäsi si 
rufărie de corp. 

După douăzeci de ani de meserie, era pentru a doua oară 
în Turcia. Dar memoria sa extraordinară îi conservase toate 
amintirile; ar fi putut descrie cu minutiozitate fiecare din 
vechile case de lemn care bordau altădată strada pe care 
se afla acum Hilton-ul. 

Avu un gând pentru misiunea datorită căreia se afla aici. 
Din nou probleme lipsite de interes. Deşi lucra de aproape 
un sfert de secol ca agent de informaţii, nu reuşise 
niciodată să se intereseze cu adevărat de dramele în care 
intervenea. 

În fond, nu exista decât un singur lucru în care credea cu 
adevărat: castelul său. 

Părăsi fereastra pentru a contempla fotografia 
panoramică, de un metru lungime, pe care o scosese din 


5 


valiză şi o etalase pe birou: castelul său, reşedinţa istorică a 
familiei Linge, unde îşi va trăi şi el ultimele zile. De douăzeci 
de ani, tot ceea ce câştiga era înghiţit de bătrânele pietre. 
Reuşise până acum să reconstituie sala de arme, salonul şi 
turnul de vest. 

Era tot ce-i mai rămăsese după şaptesprezece generaţii 
de nobleţe feudală: era prinţ al Sfântului Imperiu Roman 
Germanic şi Alteță Serenisimă. 

La început, asta i-a impresionat foarte mult pe amicii săi 
americani de la CI.A.! Dar Alteta Sa Serenisimă era un titlu 
prea lung pentru gustul american, aşa că deveni S.A.S.? pur 
şi simplu, iar mulţi dintre cei care i se adresau aşa nici nu 
cunoşteau semnificaţia acestei sigle. 

Avea atâtea de făcut! Antreprenorul, care nu lucra 
practic decât numai pentru el, îl anunţase că trebuia 
terminat acoperişul înainte de venirea iernii; preţul: 50.000 
dolari. 

De aceea se afla în Turcia. 

Castelului, odată restaurat, îi trebuia redat şi spaţiul său 
înconjurător natural. Şi aici problema era mai complicată, 
căci domeniul Linge fusese victima inocentă a unor 
rectificări de frontieră între Ungaria şi Austria. 

Pe scurt, castelul era în teritoriu austriac, iar parcul - în 
teritoriu maghiar. Nu era mai mult teren în jurul zidurilor 
sale decât în jurul zidurilor unui pavilion de periferie. 

La acest gând, Malko se simţea cuprins de furie. Ar fi fost 
nevoie de un alt război şi de o altă rectificare de frontiere 
pentru a-şi recupera patrimoniul. In alte vremuri, s-ar fi 
declanşat conflicte pentru mai puţin decât atât. Dar astăzi, 
existenţa armelor atomice anula o astfel de posibilitate. 

Se privi în oglindă şi se găsi satisfăcător. Părul impecabil 
aplatizat, ca şi cele două riduri care îi înconjurau gura îi 
confereau un aer orgolios şi dispretuitor în acelaşi timp. 
Ochii, mai ales, erau extraordinari: două pete de aur. De un 
galben profund, ca cei de felină. Câteodată nuanţa lor vira 
spre verde, dar asta era un semn de rău augur. 


1 C.A. - Central Inteligence Agency - Serviciul (agenţia) 
american de informaţii. 
2 S.A.S. - Son Altesse Serenisime - Alteța Sa Serenisimă 


6 


La C.I.A. Era uneori supranumit I.B.M., datorită memoriei 
sale prodigioase. Putea să „recite” o carte după ce o citise 
de două ori, sau să recunoască o persoană, după douăzeci 
de ani, văzând-o douăzeci de secunde. 

Satisfăcut de propriul examen, Malko se reîntoarse la 
fereastră. Se amuza contemplând moscheile înşiruite de-a 
lungul Bosforului când un strigăt îl făcu să ridice capul. 

O masă întunecată venea drept asupra lui. Cineva căzuse 
pe fereastră de la câteva etaje mai sus. Omul trecu la câţiva 
centimetri de Malko, cu faţa deformată de teroare. Tipätul 
său sfâşie atmosfera ca o sirenă. 

S.A.S. Se simţi dintr-o dată foarte obosit. Avusese timp să 
recunoască, fugitiv, chipul omului cu care avea întâlnire a 
doua zi - căpitanul Carol Watson. 


Capitolul II. 


Coca zveltă şi neagră se înfigea rapid în valurile albastre 
ale Mării Marmara. Periscoapele lui Memphis lăsară câteva 
clipe o dâră de spumă, apoi nu mai rămase decât un 
bolborosit de ape, care se împrăştie şi acela, repede. 

Pe pasarela lui Skylark, vasul de escortă al lui Memphis, 
specializat în operaţii de  prim-ajutor submarine, 
locotenentul Bob Rydell cuplă radiotelegraful care făcea 
legătura cu Memphis. Imediat în căşti se auzi mormăitul 
aspru al unui avertizor, apoi vocea căpitanului Harvey 
ordonând: 

— Dive, dive (imersiune). Rydell luă microfonul. 

— Harvey, Harvey, cum mă auzi? 

Vocea lui Harvey se auzi imediat, puternică şi clară. 

— Cinci pe cinci. Ne îndreptăm spre est-nord-est. Viteză 
maximă. Adâncime maximă. Vom reveni la suprafaţă spre 
sfârşitul zilei. La fiecare sfert de oră vă voi expedia un 
„Gertrude”. Over (terminat). 

— O.K. Receptionat perfect. Over. 

Skylark se deplasa în ritm susţinut. Timpul era magnific. 
Niciun nor, doar un uşor clipocit de valuri. Destins, Rydell îşi 
aprinse o ţigară. Aceste manevre nu aveau, în fond, nimic 
dezagreabil. Şi apoi ce senzaţie minunată să te simţi, pe 
această mică ambarcatiune, protejat de întreaga flotă a VI-a 
a Statelor Unite. Işi lăsă privirea să rătăcească spre orizont. 

Intre coasta turcă şi vas se profila silueta plată şi cenuşie 
a lui Enterprise, cel mai mare portavion al flotei. De jur 
împrejur, un roi de distrugătoare, vase de alimentare, 
torpiloare, dansau un balet grațios de câini de pază bine 
dresați. 

Un elicopter portocaliu trecu zbârnâind. Asigura legătura 
între diferite ambarcaţiuni. 

Rydell simţi deodată o prezenţă. Se întoarse. Un ofiţer îi 
zâmbea, blond şi ars de soare. 

— Watson, ce dracu’ faci aici? Te-au uitat! 

Celălalt îşi clătină capul, râzând. 

— Nu, nu. Mi-a fost luat locul. Un tip, civil, venit de la 


8 


Washington. Voia să experimenteze o chestie la sonar. Cu 
atât mai bine. Asta îmi procură o după amiază de soare. Şi 
diseară voi ajunge acasă. 

La bordul lui Memphis, Carol Watson era ofiţerul 
însărcinat cu sonarul, aparat electronic capabil să sesizeze 
apropierea altui vas, de suprafaţă sau submarin. 

Radiotelefonul târâi. 

— Aici, Harvey, anunţă vocea clară. Suntem la viteza 
maximă şi am depăşit adâncimea „G”. Totul este bine. 
Over. 

— Receptionat bine. Over. 

Rydell şi-l imagina pe căpitanul Harvey, instalat lângă 
impresionantul său tablou de bord, în chioşcul enorm, 
înconjurat de trei timonieri. El ar fi vrut să lucreze pe un 
submarin. Din păcate, chiar de la intrarea sa în Marina 
Statelor Unite, fusese specializat în vânătoarea de 
submarine. 

— Ce înseamnă „G”, întrebă Watson. De ce nu anunţă 
clar? 

— Şi ruşii atunci? Doar n-ai vrea să le dai şi planul navei? 
Nu uita că suntem la 500 km de Sevastopol şi că ei au cu 
siguranţă staţii de ascultare pe toate şalupele lor care 
traversează. Bosforul. Aşteaptă, o să-ţi spun. 

Consultă rapid un tabel. 

— Asta înseamnă 250 metri. Mai poate încă cobori. 

Watson reflectă. Intr-adevăr, Memphis făcea încă parte 
din materialul ultrasecret al Marinei. Submarin atomic, al 
optulea intrat în serviciu, avea unica sarcină de a detecta şi 
vâna submarinele inamice. In afară de lungime, 83 metri şi 
de rază de acţiune circa 100.000 km, aproape toate 
celelalte caracteristici erau necunoscute. Se ştia numai că 
era, din toate submarinele cunoscute în lume, cel mai rapid, 
cel care cobora cel mai adânc şi mai silențios. 

Era capabil să plonjeze sau să urce spre suprafaţă cu 
înfricoşătoarea viteză de 300 în/minut... Un bun câine de 
pază pentru Mediterana. Cu ajutorul sonarului cu 
ultrasunete şi al echipamentului de detecție radioactivă, 
putea repera orice alt submarin înainte de a fi detectat el 
însuşi. 


Întreaga Flotă a Vl-a se prelungea acum pe lângă coasta 
Asiei în direcţia Strâmtorii Dardanele. ingusta Mare 
Marmara nu era de ajuns pentru evoluţiile sale. 

Mesajele ajungeau din sfert în sfert de oră, asigurate şi 
regulate. 

Legănat de hulă, Rydell motäia într-un fotoliu de pânză, 
ascultând vocea lui Harvey. Din fundul mării această voce 
anunţă, foarte calmă: 

— Suntem la adâncimea „M”. Ne oprim pentru anumite 
verificări. Vă vom ţine la curent. 

Rydell notă ora: 10,45. Skylark se învârtea în cerc. Şase 
avioane de vânătoare Seawolf trecură la rasul apei, 
aterizând pe Enterprise. Această manevră de rutină în ape 
prietene - Turcia fiind membru al NATO - devenise un 
eveniment ce nu mai interesa pe nimeni. 

Vocea lui Harvey se făcu din nou auzită. 

— Avem o mică problemă cu sonarul. Suntem obligaţi să- 
| scoatem din uz. Vă vom ţine la curent. 

Watson îşi încreţi sprâncenele. 

— Dobitocul ăsta de civil o să-mi demoleze jucăria. Este 
mai delicată decât un bibelou. Cu aşa ceva nu te aventurezi 
în locuri dubioase. Este ca şi când te-ai plimba, orb şi surd, 
în mijlocul unei bande de răufăcători. 

— Aici nu ai de ce să te temi, spuse Rydell. Ultima dată 
când a fost văzut un submarin rusesc era în 1956. 
Gândeşte-te, ar trebui să vină de la Murmansk sau 
Vladivostok. Aşa că ce să... 

Vocea lui Harvey îl întrerupse: 

— Am detectat o uşoară creştere a radioactivităţii. 
Controlăm. Over. 

Dintr-o dată, Rydell rupse vârful creionului notând ora. 
10.57. Cei doi ofiţeri se priviră. 

— Este imposibil, făcu Watson. 

Rydell clătină din cap. 

— Ruşii au şi ei submarine atomice. Şase, conform 
experţilor de la C.I.A., nouă după cei de la Marină. Şi dacă 
radioactivitatea creşte în zonă, asta nu poate însemna 
decât un singur lucru: există un alt submarin care bântuie 
pe aici. 


10 


— Eşti ticnit! Aici, în Marea Marmara, un fund de sac cu 
Bosforul la gât, cu plasele şi minele submarine şi cu toată 
Flota a VI-a pe deasupra! 

Watson făcu un gest larg cu braţul, indicând spaţiul de 
jur împrejurul său: 

— Priveşte, este ca o chiuvetă! 

— Bun, vom vedea. In orice caz, eu alertez Enterprise-ul. 

Prin tubul acustic, chemă radiotelegrafistul şi-i dădu 
ordinul de a transmite un mesaj codificat. 

Gânditor, Watson privea marea strălucind în depărtare, 
acolo unde se afla Memphis-ul cu cei 129 de camarazi. O 
surdă nelinişte îl cuprinse. Ar fi dat mult să se afle acum la 
bordul submarinului. Era singurul capabil să exploateze la 
maximum toate posibilităţile sonarului. Tresări la auzul vocii 
ce se auzi din nou din difuzor. 

— Aici Harvey. Creşterea radioactivităţii este confirmată. 
Dar sonarul nostru nu funcţionează corect. Puteţi să ne 
înlocuiţi? Over. 

Watson se năpusti smulgând aproape microfonul din 
mâinile lui Rydell. 

— Ce s-a întâmplat cu sonarul meu? Daţi-mi-l pe inginerul 
civil. O să-i explic lui. 

— Inutil, întrerupse vocea clară a lui Harvey, am testat un 
dispozitiv experimental care l-a dereglat. Vom urca la 
suprafaţă imediat ce vom încheia verificările relative la 
radioactivitate. Over. 

Aproape imediat, un sunet strident ieşi din difuzor: sirena 
de alarmă de pe Memphis. Căpitanul Harvey îşi punea 
submarinul în stare de luptă. Un pericol îl ameninţa. Si el 
ştia ce înseamnă creşterea radioactivităţii... 

Rydell schiţa febril pe bloc-notes mesaje ce erau duse 
imediat radiotelegrafistului. | se aduse o hârtie galbenă pe 
care o arătă lui Watson. 

— Nici un submarin identificat în zonă, în afară de 
Memphis. 

Watson scoase un suspin de usurare. 

— Probabil că detectorul este dereglat, ca şi sonarul. Era 
imposibil. 

In aceeaşi clipă vocea lui Harvey răsună în difuzor: 


11 


— Credem că am localizat sursa de radioactivitate. Ne 
îndreptăm chiar dedesubtul ei. Adâncime „E”. Vom relua 
adâncimea „L”. Over. 

In căşti, Rydell auzi zgomotul caracteristic evacuării apei 
din tancurile de balast. Memphis urca. Işi notă ora: 11.13. 
Deodată, zburând deasupra valurilor cu un uruit infernal de 
rotor, apăru un elicopter care se aşeză pe punte, la piciorul 
pasarelei unde se aflau Rydell şi Watson. 

Un om ieşi din elicopter, urcând imediat scara pasarelei. 

— Este amiralul Cooper, şopti Rydell. Vine după veşti noi. 

Ofiţerul superior se îndreptă glonţ spre Rydell. 

— Ei? Aveţi legătura cu 593? 

Era numărul de cod pentru Memphis. Având sediul pe 
Enterprise, Cooper era prea departe pentru a capta 
mesajele submarinului. Numai Sky/ark păstra contactul cu 
acesta. 

— Am legătura, afirmă Rydell. 

— Chemaţi-l pe 593, ordonă Cooper. 

Rydell apăsă pe comanda microfonului. 

— Harvey, Harvey, aici Skylark, comunicaţi capul şi 
poziţia. 

Nici un răspuns. Microfonul pârâia încetişor. 

— Acum două minute am vorbit cu el, gemu Rydell. 

Cei trei bărbaţi fixau microfonul mut. Amiralul se întoarse 
spre marinarul care îl însoțea, dotat cu un post de emisie pe 
unde scurte. 

— Escadrilele C şi D să decoleze imediat, iar vasele de 
escortă să se îndrepte spre ultima poziţie semnalată a lui 
593. 

Se reîntoarse spre Rydell. 

— Continuă să-i chemi. 

Rydell se aplecă spre microfon şi strigă aproape: 

— Harvey, comunică direcţia! 

Nimic. 

Amiralul Cooper smulse microfonul din mâinile 
locotenentului. O venă îi pulsa nebuneşte pe frunte. 

— Aici amiralul Cooper, chemă el. Harvey, comunică-mi 
imediat poziţia! Mai stăpâneşti vasul? 

In microfon se auziră din nou pârâituri. Apoi o explozie, 


12 


surdă ca un tunet îndepărtat, făcu să vibreze microfonul. 

Rydell päli. 

— Harvey, urlă el. 

Degetul său mare apăsa frenetic pe un buton roşu aflat 
pe pupitrul de comandă din faţă. Sirena începu să sune pe 
puntea lui Skylark. 

Livid, Watson repeta: 

— Nu este posibil, nu este posibil! 

Deodată, din microfon izbucniră nişte cuvinte, mutilate, 
tăiate, pierdute printre scârţâituri şi bubuituri. 

— Imposibil... suprafaţă... atinşi... explozie faţă dreapta... 
depăşim... adâncime experimentală. 

Urmară câteva secunde de linişte. Apoi cei trei bărbaţi 
auziră distinct un zgomot surd comparabil cu cel al unui zid 
care se năruie... 

Mai  auziră apoi câteva fragmente de cuvinte, 
neinteligibile. Acolo, sub apele Mediteranei, Memphis-ul 
încerca să-şi dicteze testamentul. A 

Rydell era livid. Cunoştea bine acest zgomot. Il auzise de 
multe ori în timpul războiului. Insemna că submarinul era 
strivit, zdrobit de presiunea apei. Atunci acest zgomot îl 
umplea de bucurie, căci era vorba de adversari. 

Dar acum zgomotul semnifica faptul că zeci de prieteni 
erau în agonie, lângă el, în plină pace, în anul 1969. 

— Trimiteţi toate elicopterele disponibile acolo, ordonă 
amiralul. 

Deja Skylark înainta cu toată viteza capabilă. Curbat 
peste microfon, Rydell chema submarinul încontinuu. În 
picioare, în spatele lui, Watson fixa microfonul fără să-l 
vadă, cu ochii plini de lacrimi. Ar fi trebuit să fie şi el acolo, 
jos, cu camarazii. 

Rampele de lansare de grenade submarine erau 
pregătite. 

O escadrilă de avioane vânătoare de submarine, de tip F 
86, armate cu rachete aer-apă, trecu pe deasupra lui 
Skylark. Mai multe elicoptere survolau deja în cerc punctul 
presupus a fi ocupat de Memphis. 

— Dar ce s-a întâmplat? izbucni Watson. Este incredibil! 
Un submarin rusesc în Marea Marmara! 


13 


— Dacă este rusesc, îl vom prinde, mârâi Rydell, chiar 
dacă va trebui să stăm aici trei luni! 

O serie de explozii surde îi făcu să tresară. Amiralul 
lansase o jerbă de grenade de exerciţiu, semnal convenit de 
urcare imediată la suprafaţă pentru Memphis. 

Rydell ridică trist din umeri. 

— Nu va mai urca niciodată. 

Deodată o rachetă roşie explodă pe cer, lansată de un 
elicopter. 

Cei doi ofiţeri se repeziră la binocluri. Câteva secunde 
mai târziu le coborâră de la ochi şi se priviră în tăcere: la 
două mile spre vest de Skylark, o pată enormă de ulei urca 
încet spre suprafaţă. Era semnul dezastrului. Spintecat, 
Memphis îşi pierdea sângele. 

Agätat cu mâinile de bastingaj, Watson plângea în 
tăcere. Nu-şi va mai revedea niciodată prietenii - pe 
Harvey, atât de vesel şi curajos, pe taciturnul Smiths, pe 
atâţia alţii. 

O imensă furie îl cuprinse. 

— Ce o să facem? se înroşi el la faţă. Există un submarin 
care a lansat această torpilă! 

Rydell ridică din umeri. 

— Toate sonarele flotei sunt pe fază. Ar auzi şi un peşte 
strănutând. Dar, dacă există prin preajmă un submarin 
necunoscut, atunci acesta aşteaptă, imobil, între două ape, 
ca noi să plecăm de aici pentru ca să spele şi el putina. 
Depinde de cine are mai multă răbdare... 

— Ce şanse are să scape? 

— Intr-o mare îngustă ca asta, nici una din zece. Si 
atunci, să vezi petrecere. Cooper a dat ordin să-l facem mici 
fărâme! 

Timp de câteva ore, nu se mai petrecu nimic. Skylark se 
oprise lângă pata de ulei, iar scafandrii plonjau necontenit, 
în speranţa de a mai recupera măcar o rămăşiţă oarecare. 

Dar nimic nu urca la suprafaţa apei, în afara uleiului 
negru şi gros şi care se împrăştia în valuri. In depărtare, 
coasta turcă începea să se estompeze într-o brumă 
albăstrie. La nord, primele lumini ale Istanbulului formau un 
halou luminos. 


14 


Pe toate navele Flotei a VI-a, drapelele erau arborate în 
bernă. La bordul lui Enterprise amiralul Cooper examina, 
pagină cu pagină, dosarul secret al submarinelor sovietice. 
Toate cele a căror existenţă era cunoscută se aflau la 
antipozii Mării Marmara. 

Evident, exista o şansă infimă ca Memphis să fi fost 
victima unui sabotaj sau a unei explozii accidentale. Totul 
era să aştepţi. Dacă un submarin inamic se afla prin 
preajmă, într-un final tot trebuia să se mişte. 

Frunzări rapid un teanc de hârtii. Telegramele de la 
Washington începeau să curgă. Diferenţa de fus orar făcea 
ca tipii de la C.I.A. Şi de la Serviciul de Informaţii al Marinei 
să afle de-abia acum vestea. Oficial, Memphis era raportat 
ca fiind în întârziere faţă de ora prevăzută pentru încheierea 
manevrei. 

Amiralul sună, un marinar pătrunse în cabină. 

— Anunţaţi toţi comandanții de unităţi. Conferinţă aici 
peste două ore. Să fie aduşi cu elicopterele. 

Şi Cooper începu redactarea unei lungi telegrame 
adresate Statului major al Marinei. 

La ora trei dimineaţa se produse deznodământul. Toate 
navele se opriseră în întuneric în aşteptare. În timpul 
conferinţei, amiralul nu se pierdu în cuvinte: 

— Vreau ca pânda să nu înceteze nici o secundă. Dacă 
există într-adevăr un submarin rus în preajmă, trebuie să-l 
găsim şi să-l distrugem. Este o chestiune vitală pentru ţara 
noastră. 

Ofiţerul de la sonar de pe distrugătorul Vagrant preluase 
personal veghea la bordul navei sale: fratele său era ofiter- 
mecanic pe Memphis. Era la a şasea ceaşcă de cafea când o 
pată verde îi apăru pe ecranul catodic. Fascinat, ofiţerul o 
urmări pulsând pe ecran. Pe bâjbâite, apucă microfonul 
legat cu toate celelalte posturi de ascultare ale flotei şi 
anunţă cu voce scăzută: 

— Obiect neidentificat în imersiune cap nord-nord-vest. 

Aproape în aceeaşi secundă, toate posturile de 
observaţie confirmară: după toate aparențele, un submarin 
neidentificat se strecura, pe sub navele Flotilei a VI-a, în 
direcţia Bosforului. 


15 


Amiralul dormea gata echipat când fu trezit spre a i se 
anunţa vestea. 

— Nici o navă nu se mişcă, ordonă el. Urmăriţi-i traseul. 

Cinci minute mai târziu, era la postul de veghe de pe 
Enterprise. Febrili, ofiţerii notau pe o hartă traseul indicat 
de aparatele de ascultare. 

— Daţi avioanelor ordinul de decolare, ordonă Cooper. Să 
se învârtă deasupra noastră aşteptând instrucţiunile. 

Luă ascensorul care ducea la duneta superioară. Enorma 
clădire clocotea de activitate. Primul avion torpilor era deja 
la capătul punţii de decolare, cu reactoarele şuierând. 

Noaptea era senină. Aproape nici un nor pe cer. Se 
distingeau vag siluetele a două distrugătoare. Spre nord, 
luminile Istanbulului aprindeau cerul. De partea cealaltă, 
Marea Neagră şi Rusia... 

Cooper avu o strângere de inimă gândindu-se la 
Memphis. „Invulnerabil”, declaraseră experţii la lansare. Si 
totuşi. Dar de ce fusese atacat? 

Un ofiţer apăru, salută şi prezentă o hârtie. Cooper o citi. 
Era raportul staţiei de ascultare. 

— Submarinul neidentificat se îndreaptă spre nord-nord- 
vest, cap 130. Viteza 30 de noduri. Adâncime 100 metri. 

Harta arăta clar că urma pleca dintr-un punct vecin celui 
unde dispăruse Memphis şi se îndrepta drept spre Bosfor. 

Amiralul îşi şterse fruntea cu palma. 

— Bosforul! Dar este nebun! Este un fund de sac. Nu are 
nici o şansă la mie să treacă printre mine, plasele 
antisubmarine şi detectoare de sunet turce. 

Deodată, un gând îngrozitor îl făcu să tresară. 

— Şi dacă este unul turc, un aliat, care a comis o eroare 
înspăimântătoare? 

Cobori cu toată viteza şi pătrunse în cabina sa. 

— Apelati, codificat, cartierul general al marinei turceşti, 
ordonă el şi întrebaţi dacă au vreun submarin în misiune. 
Urgent. Răspunsul să fie tot codificat. 

Cinci minute mai târziu, radiotelegrafistul aduse mesajul 
cifrat: 

— Nici un submersibil în misiune, răspundea Ankara. 

Cooper inspiră profund şi luă microfonul care făcea 


16 


legătura cu şeful operaţiunilor. 

— Ordon ca submarinul necunoscut să fie distrus prin 
toate mijloacele, articulă el net cuvintele. 

Deja, cele douăsprezece Jet-uri decolate de pe 
portavioane se înclinau grațios şi se năpusteau spre ţintă. 
Erau dotate cu rachete aer-apă echipate cu capete 
detectoare, capabile să lovească submarinul în imersiune. 

Prima rafală de rachete porni în momentul în care Sky/ark 
sosea deasupra submarinului. Locotenentul Rydell se afla în 
picioare pe pasarelă. 

— Daţi-i drumul, urlă el în interfon. 

O primă salvă de grenade submarine porni din pupa 

navei. Suficient pentru a pulveriza orice submarin. Skylark 
descrise un semicerc pentru a reveni deasupra obiectivului. 
Jet-urile, la rândul lor, reveniră în picaj spre mare iar 
rachetele lor se înfipseră şuierând în ape. 
_ De pe pasarela sa, amiralul Cooper observa operaţiunile. 
incepea să se facă ziuă. Siluetele navelor începeau să se 
decupeze pe fondul clar-obscur. De nu s-ar pierde vreun 
proiectil care să lovească din greşeală un cargou inocent! 
Toată acţiunea producea un vacarm infernal. Trebuia 
explicat turcilor motivul acestor neprevăzute „manevre”. 

Deodată apăru un ofiţer gâfâind: 

— Domnule amiral, avioanele semnalează că submarinul 
apare la suprafaţă, în mijlocul unei pete de ulei! 

— Merg într-acolo. 

Amiralul Cooper cobori scara val-vârtej. Un elicopter 
aştepta, cu palele rotindu-se deja şi decolă imediat ce 
Cooper îşi cuplă centura de siguranţă. 

Câteva minute le fură de ajuns pentru a ajunge la 
submarin. Avioanele făceau ronduri deasupra locului. Cei 
doi ofiţeri scrutară valurile cenusii si reperară imediat 
submarinul. Un lung fus negru din care nu se distingea 
decât partea anterioară şi o bucată de chioşc înconjurat de 
un fel de balustradă. 

Nici un semn de viaţă. 

— Dacă ar ieşi puţin mai mult, murmură Cooper. Pentru 
moment ar putea fi orice. 

Dar submarinul necunoscut continua să plutească între 


17 


două ape, ca o balenă rănită. Toate chepengurile erau 
închise. Amiralul luă microfonul aflat în faţa sa şi strigă 
pentru a acoperi zgomotul motoarelor: 

— Aici Venti/ateur-leader, aţi făcut fotografii? 

— Aici Red-leader, răspunse prompt o voce nazală. Am 
făcut mai multe clişee în infraroşu. 

Amiralul tăcu o clipă apoi ordonă calm: 

— Aici Ventilateur-leader. Către Red-leader. Scufundati 
obiectivul. 

Lângă el, ofiţerul tresări şi-l privi pieziş. Amiralul se 
întoarse spre el şi spuse: 

— Aţi vrea probabil să-l remorcăm până la Istanbul şi să 
le explicăm ruşilor că în timp de pace le-am lovit un 
submarin în ape neutre? Ar fi de ajuns ca O.N.U. Să sară în 
aer. 

— Dar a atacat şi distrus Memphis-ul, obiectă celălalt, 
timid. 

— Puteţi dovedi? Nu, nu-i aşa? Ruşii nu vor scăpa ocazia, 
iar eu mă voi trezi spălând puntea pe Enterprise. Oricum, vă 
sfătuiesc să uitaţi ce-ati văzut şi auzit. Voi avertiza pe toţi 
cei amestecați în această afacere că riscă, pentru cea mai 
mică indiscretie, Consiliul de război! 

Elicopterul se îndepărta lent. Avioanele de vânătoare 
făcură ultima trecere. Din submarin nu mai rămăsese decât 
un clocot de ape şi o pată de ulei. Nici un obiect nu plutea la 
suprafaţa mării. 

— Nu putem nici măcar să culegem supraviețuitorii, 
remarcă Cooper. 

Câteva clipe mai târziu, elicopterul ateriză pe Enterprise. 
Amiralul Cooper se închise în cabină pentru a-şi redacta 
raportul. Nu prea vesel. Să-ţi pierzi cea mai bună piesă a 
flotei în circumstanţe neelucidate şi să scufunzi un 
submarin aparţinând unei naţiuni cu care nu eşti în război, 
era cam mult pentru o singură zi. 

Rămânea de aflat de unde venea acest submarin şi 
încotro se îndrepta. 

— Asta, gândi cu glas tare Cooper, este treaba celor de la 
C.I.A. O să le dea o vreme de furcă. 

Terminându-şi cugetarea, urcă pe punte. Soarele era deja 


18 


sus pe cer. O enormă geamandură roşie plutea în locul 
unde dispăruse Memphis. 

Mai multe nave de patrulare se învârteau în cerc în jurul 
geamandurii. Exista o şansă minusculă să existe 
supraviețuitori închişi în epavă. Dar aparatele de sondaj 
arătară că epava zăcea la 700 metri adâncime. Nimic nu 
putea rezista presiunii apei la aşa o adâncime. 

Skylark se opri primul şi trimise 21 de salve din toate 
piesele sale de artilerie. 

Apoi, unul câte unul, toate vasele îşi salutară camarazii 
înghiţiţi de ape. Enterprise îşi opri motoarele şi un preot, 
aplecat peste bastingaj, rosti o scurtă rugăciune, Cuvintele 
sale erau împrăştiate de vânt, dar şase sute de oameni în 
spatele său le repetau în cor într-un murmur puternic. 

Un elicopter se apropie şi lăsă pe mare o jerbă 
improvizată. Mulţi oameni plângeau. 

Memphis-ul nu mai exista. Nu mai rămânea decât să fie 
răzbunat. Dar asta, aşa cum gândise amiralul Cooper, era 
treaba celor de la C.I.A. 


19 


Capitolul III. 


William Mitchell, responsabilul C.I.A. Pe întreg Orientul 
Mijlociu, lovi cu latul palmei spătarul scaunului, făcând să 
zboare un teanc de hârtii. 

— Este de necrezut! exclamă el cu o voce ascuţită. Voi, 
cei mai buni specialişti în informaţii ai Marinei, sunteţi 
incapabili să-mi spuneţi ce dracu' căuta rusnacul în Marea 
Marmara! 

— Nu suntem ghicitori, mormăi unul din cei doi bărbaţi 
aşezaţi în faţa biroului. Ştiţi că, de când ruşii şi-au retras, în 
iunie 1961, submarinele de la baza din Seno, în Albania, n-a 
mai fost văzut în Mediterana nici un singur submarin rus. De 
altfel, l-am fi reperat la Gibraltar sau în Marea Roşie. 

— Totuşi, ăsta n-a venit prin aer! 

Şi Mitchell le arătă fotografiile luate de elicopterele Flotei 
a VI-a. 

— Desigur, replică unul din interlocutori. Dar mai întâi nu 
suntem siguri că este rusesc. Nici că ar fi submarin atomic. 
Nici că l-a scufundat pe Memphis. 

— Şi în Bosfor, unde mergea? mugi Mitchell. Să ceară 
politicos să îndepărtăm pentru el plasele submarine care 
barează intrarea în Marea Neagră? Sau avea de gând să se 
transforme în zmeu? 

— Ce spun turcii? îndrăzni al doilea expert. 

— Nimic, nici ei nu înţeleg mai mult. Au pus oamenii cei 
mai siguri să păzească Bosforul, iar plasele anti-submarine 
sunt supravegheate în mod continuu. In plus şi noi avem 
oamenii noştri peste tot. Nu ne-a fost semnalat nimic 
deosebit. Un submarin nu este totuşi un pachet de ţigări. Nu 
poate trece fraudulos chiar aşa... 

— Oricum, este incredibil, acest submarin care se aruncă 
în gura lupului... 

— Poate, dar este adevărat. Amiralul Cooper este ferm. 
Submersibilul se îndrepta spre nord, spre Marea Neagră, cu 
toată viteza maşinilor sale. 

Urmă un moment de tăcere. 


20 


— Ştiţi ce înseamnă asta, domnilor, reluă Mitchell pe un 
ton grav. Noi am retras din Turcia bazele de rachete pentru 
a le înlocui cu submarine dotate cu rachete Polaris care să 
baleieze Mediterana. Dar dacă ruşii, /a rânaul lor, au găsit 
mijlocul de a introduce în Mediterana submarine proprii, 
toată strategia noastră de descurajare se prăbuşeşte în 
acest colţ de lume... Este de o importanţă capitală să 
descoperim cine era, de unde venea şi încotro se îndrepta 
acest submarin. Trebuie descoperită şmecheria ruşilor. Este 
vital şi nu va fi şi uşor. Vă mulţumesc, domnilor. 

Mitchell rămase un moment singur, cu capul în mâini. 
Apoi apăsă pe un buton al interfonului. 

— Bill, vino, te rog, la mine! 

Bill intră peste câteva clipe. Era şeful reţelei de acţiune a 
CI.A. Pentru Orientul Mijlociu. Un dur, inteligent si 
primejdios. Se aşeză şi luă o ţigară. 

— Ce este? 

— Ai oameni, la tine, care vorbesc turca? 

— Turca? 

Bill reflectă. g 

— Nu, pe nimeni. In afară de o femeie inutilizabilă, în 
misiune. Dar la Ankara şi Istanbul avem oameni. 

— O.K. Contactează-i pe doi dintre cei mai buni şi trimite- 
i la Istanbul. Să se instaleze la Hilton. O să le trimit pe 
cineva de aici! 

— Pe cine? 

— Pe S.A.S. 

— Nebunul ăla! Cel cu castelul! 

— Un nebun care vorbeşte douăzeci şi cinci de limbi şi 
care are creierul în formă de I.B.M. Nu poate fi găsit 
oriunde. Şi nu a eşuat încă în nici o misiune. 

— Cum doriţi. In fond, sunteţi şeful. Dar o să ne coste 
iarăşi o avere. 

Bill se ridică şi ieşi. Mitchell ridică receptorul telefonului şi 
zise. 

— Dati-mi 925 0524 la Poughkeepsie, statul New York. 
Apel personal pentru Alteţa Sa Serenisimă prinţul Malko 
Linge. 


21 


Capitolul IV. 


La Izmir, bătrân oraş turcesc împânzit de moschee aşa 
cum lumânările acoperă un tort de aniversare, nu se 
întâmplă niciodată nimic. Singura resursă de distracţie 
constă în a privi marea, în locul pe unde se prelinge tot 
traficul din Bosfor: bătrâne cargouri, petroliere strălucitoare, 
calce pufäind din greu, încărcate la refuz cu marfă 
amestecată, bărci de pescuit. 

De pe terasa sa, John Oltro, viceconsulul american, avea 
cea mai frumoasă panoramă a Izmirului. Si, de asemenea, 
cel mai bun echipament tehnic: o lunetă îmbrăcată în piele 
roşie, cumpărată într-un bazar din Istanbul, o altă lunetă, 
mai banală dar mai sigură, precum şi un vechi binoclu 
marinăresc. 

La începutul şederii sale în Izmir, John Oltro dăduse 
dovadă de mult zel, scrutând fiecare navă care trecea şi 
sperând să surprindă un crucişător rus deghizat într-un 
inocent cargou. C.I.A. îl pusese în gardă înaintea plecării: un 
bun diplomat trebuie să aibă totdeauna ochii deschişi, iar 
proximitatea ruşilor făcea ca toate posturile diplomatice în 
Turcia să fie „hot”?. 

Dar se lămuri repede, ca şi omologul său sovietic, că 
Izmirul nu era cuibul de spioni descris de Washington. 
Viceconsulul rus, Dimitri Richkoff, îşi petrecea cea mai mare 
parte din timp jucând şah cu el însuşi. 

In acea zi, 25 iulie, John Oltro de-abia îşi ocupase locul 
obişnuit pe terasă, când observă o îngrămădeală de oameni 
la cheiul portului. 

Un grup de curioşi înconjura o barcă de pescari ce tocmai 
se întorsese din larg. John îşi luă binoclul şi privi. Ceea ce 
văzu îl făcu să tresară: pescarii târau pe chei corpul unui om 
îmbrăcat cu un fel de combinezon negru. 

Işi reglă binoclul cu multă atenţie. Marea arunca la țărm 
din când în când cadavre, de obicei ale unor pescari 


3 hot - fierbinte; în Ib. engleză în original. 


22 


surprinşi de câte o răbufnire de vânt. Dar de data aceasta 
ceva părea deosebit. Deodată zări o siluetă înaltă despicând 
mulţimea: Dimitri Richkoff, îmbrăcat într-un costum alb, 
venea după veşti. 

Coborând în grabă cele două etaje, John traversă şi el 
mulţimea şi se apropie de şeful poliţiei care tocmai sosea. 
Acesta din urmă îl salută surâzător. John avea relaţii 
excelente cu poliţia turcă. Doar nu degeaba contribuabilii 
americani puneau umărul în Turcia. 

John se aplecă deasupra corpului acoperit acum cu o 
pânză. 

— Un client pentru mine, dragă prietene? 

— Nu ştiu, domnule consul. In orice caz, acest om nu este 
nici turc, nici grec. Şi poartă un combinezon de scafandru 
autonom. Il vom examina. Vă voi ţine la curent. Pentru 
moment, se află în responsabilitatea poliţiei turce. 

— S-ar putea să aparţină Flotei a VI-a, care manevrează 
în largul coastelor, încercă diplomatul. 

— Posibil, replică laconic polițistul. 

Se apropie o ambulanţă. Poliţiştii îndepărtară mulţimea şi 
aşezară cadavrul pe o brancardă. John Oltro remarcă faptul 
că diplomatul rus privea fix un punct de pe combinezonul 
mortului. Incercă să vadă despre ce este vorba, dar deja 
corpul se afla în ambulanţă. 

Privirea sa se încrucişă cu cea a rusului. 

— Un pic de distracţie, oftă Dimitri. Incă un provocator de 
la Flota a VI-a. 

— Sau unul dintre spionii voştri, surâse John. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre oraş. Deodată John auzi 
în spatele său nişte paşi ce se apropiau. Se întoarse şi se 
trezi faţă în faţă cu şeful poliţiei. Acesta, surâzând larg, îi 
şopti la ureche: 

— N-am vrut să-l alertez pe colegul dumneavoastră rus. 
Dar, dacă sunteţi interesat, treceţi imediat pe la mine. 

John îi mulţumi şi se grăbi spre domiciliul său pentru a 
nu-şi da în vileag starea de precipitare. Inutil să atragă 
atenţia „camaradului” său sovietic. 

Dar acesta, închis în biroul său, chema deja febril 
ambasada U.R.S.S. Din Ankara. 


23 


Când John Olto intră în biroul comisarului, acesta 
examina un fel de pumnal cu lamă scurtă. Cum îl zări pe 
diplomat, îi întinse obiectul cu un surâs insinuant. 

— Era atârnat la centură, spuse comisarul. 

Imediat John Oltro remarcă, gravate pe lamă, o ancoră 
marină şi un număr de înmatriculare. Dar ce văzu mai sus îl 
făcu să înjure încetişor: pe mânerul pumnalului erau de 
asemenea gravate o stea roşie, o seceră şi un ciocan. 

— Un rus, spuse el cu jumătate de voce. 

— Un rus, încuviinţă polițistul. Şi am mai găsit şi asta. 

li întinse un portofel. John Oltro scoase ceva ce părea a fi 
o carte de identitate. John ştia puţină rusă. Descifră că omul 
se numea Stegar Alexander Sergheievici Tegar, nr. Matricol 
B 282 290 şi era prim locotenent tunar la bordul unităţii nr. 
20 546 din marina de război sovietică. 

În fotografie părea foarte tânăr, dar permisul indica 35 
ani. 

John ardea de dorinţa de a băga legitimatia în buzunar. 
Turcul remarcă şi i-o luă înainte: 

— Nu pot, asta ar face valuri. Sunt obligat să-l anunţ şi pe 
colegul dumneavoastră. 

Americanul continua să scotocească portofelul. Extrase 
fotografia unei tinere fete, un teanc de ruble şi un tichet 
galben ce părea un bilet de intrare la cinematograf. John 
Oltro îl tinu un moment între degetul mare şi arătător, iar 
turcul îşi feri, pudic, privirea în vreme ce îl băgă în buzunar. 
Prezenţa Turciei în NATO obligă... 

— Vreti să vedeţi cadavrul? 

— Bineînţeles. 

Poliţiştii îl depuseseră într-o celulă, într-o cutie mare, 
aşezată între două calupuri de gheaţă. Faţa, putin umflatä, 
era calmă, cu ochii închişi. Desigur că nu stătuse în apă mai 
mult de câteva ore. 

Pe sub combinezon, purta un pantalon de uniformă peste 
un slip de baie şi un tricou fără mâneci pe sub un pulover cu 
guler. 

Gânditor, John îl contemplă o clipă. Poate nu era decât o 
afacere banală. Se întâmpla frecvent ca nave de război 
sovietice să treacă prin Bosfor. Acest rus alesese, poate, 


24 


libertatea, sau poate fusese victima unui accident. 

— O.K., mulţumesc, spuse politistului turc. Plec să fac 
raportul. 

Reîntors acasă, transmise imediat o lungă telegramă 
cifrată ambasadei din Ankara. Era cât p-aci să vorbească de 
biletul de cinema, dar se răzgândi. Era mai amuzant să-l 
păstreze ca suvenir. 

Două ore mai târziu primi răspunsul la telegramă. După 
ce-l descifră, îşi prinse capul în mâini; în sfârşit, se petrecea 
ceva la Izmir. Telegrama spunea: 

„Strict secret. Faceți imposibilul si luați toate 
documentele marinarului sovietic. Afacere ultrasecretă de 
cea mai mare importanță. Evitaţi ca autorităţile ruse să fie 
la curent. Vă trimitem ca ajutor pe căpitanul Watson, de la 
Marină”. 

În acelaşi moment, Dimitri Richkoff descifra şi el 
telegrama de la ambasada sa, care spunea: 

„Ultrasecret. Faceţi imposibilul ca vestea să nu se 
răspândească. Mai ales evitati ca americanii să vadă 
cadavrul, pe care-l veţi face să dispară şi-i veţi arde hârtiile. 
Vă trimitem ajutor prin modalităţile obişnuite”. Ă 

John Oltro nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. In sfârşit, 
acţiune! Ridică receptorul şi-l apelă pe comisar. 

— Când veţi transporta cadavrul, dragă prietene? 

— Confratele dvs. Sovietic tocmai mi-a pus aceeaşi 
întrebare. Mâine dimineaţă o furgonetă mortuară îl va 
transporta la Istanbul pentru a-l înmâna autorităţilor 
sovietice. 

— Merci. Bănuiesc că abia aşteptaţi să vă debarasati de 
acest „pachet”. 

Nu era deloc uşor. Nu putea fi vorba să ataci comisariatul 
în timpul nopţii. Nu rămânea decât transportul. 


25 


Capitolul V. 


Degeaba era Elko Krisantem cel mai conştiincios ucigaş 
plătit din Istanbul, că tot trăgea mâţa de coadă. Această 
meserie, care, în alte locuri, asigură venituri substanţiale, 
de-abia îi permitea lui Elko să nu moară de foame. Asta 
pentru că turcii sunt mândri şi combativi. Aşa că fu nevoit 
să se angajeze în batalionul turc al O.N.U. Pentru Coreea. 
Plecati 4.500, se mai întorseseră 900. 

Apoi a urmat marasmul. Comploturile politice erau 
exclusiv montate de către militarii prea îndatoraţi ierarhiei 
pentru a asasina un colonel cu ajutorul unui civil, aşa că 
Elko se mulțumea cu măruntele afaceri murdare ale poliţiei 
din Istanbul. 

Cu puţinii săi bani, îşi cumpără un Buick model 1961 şi se 
închirie, cu maşină cu tot, pentru 200 de lire pe zi, turiştilor 
americani de la Hilton. În aşteptarea marii afaceri. Muncea 
mult, căci era politicos şi curtenitor, vorbea binişor engleza 
şi îi promisese portarului de la hotel că îi taie cu un cuţit 
atributele virilităţii dacă dirijează clienţii „valabili” spre 
concurenţă. 

În acea seară, îşi gara Buick-ul în faţa porţii pavilionului 
unde locuia, când o maşină opri lângă el. 

Un bărbat înalt şi blond cobori şi i se adresă: 

— Dumneata eşti Elko Krisantem? 

Era străin, dar vorbea turceşte perfect. 

— Da, eu sunt. 

Ciudat, nu avea figură de „client”. Şi trebuia să cunoşti 
bine Istanbulul pentru a te aventura în acest cartier de 
deasupra Bosforului. 

— Vreau să stăm de vorbă. Sunt un prieten al lui Ismet 
Inonu. Mi-a vorbit despre dumneata... înainte de a avea 
necazuri. 

Inonu fusese spânzurat cu trei luni înainte, pentru spionaj 
în serviciul ruşilor. Krisantem îl cunoştea bine. Fuseseră 
împreună în Coreea. Din când în când, Inonu îi pasa câte un 
„Client” sau câte o mică afacere. Totdeauna foarte discret şi 


26 


plătind foarte bine. 

— Vino în maşina mea, vreau să-ţi explic despre ce este 
vorba. A 

Se aşezară în Fiat-ul 1100 al necunoscutului. li vorbi zece 
minute. Krisantem rămase pe gânduri. 

— Este primejdios ceea ce-mi propuneţi. Trebuie să mai 
reflectez. 

Celălalt îl opri: 

— De acord. lţi dau cinci minute. Dacă accepti, trebuie să 
pleci într-o oră, 10.000 de lire acum, restul la întoarcere. 

Creierul lui Krisantem funcţiona cu toată viteza. Vedea 
deja departe. Poate că asta era afacerea vieţii. Dar nu era 
încă totul „copt”. Işi privi pieziş interlocutorul. Acesta din 
urmă, cu o expresie impenetrabilă, scosese deja un teanc 
de bancnote din buzunar. 

— Accept, spuse Krisantem. Plec după dejun. Voi face 
imposibilul să reuşesc. Dar dacă apar necazuri? 

— Vei fi ajutat să părăseşti ţara. 

Perspectivă ce nu prea îi surâdea lui Elko Krisantem. 
Rusia este frumoasă, dar văzută de departe. Inclină capul 
fără să răspundă. Celălalt îi strecură teancul de bani în 
mână. 

— Rendez-vous aici, poimâine. Trebuie ca totul să 
meargă bine. La cea mai mică problemă, telefonezi 
persoanei pe care o vei vedea la Izmir. Din partea lui 
Doneshka. 

Fără să aştepte răspunsul, rusul cuplă cheia de contact. 
Vârând biletele în buzunar, Krisantem cobori. Acasă îi trebui 
un sfert de oră să-şi facă valiza. Pentru orice eventualitate, 
puse înăuntru şi un bătrân pistolet de calibru 9 mm, cadou 
de la un văr specializat în jefuirea cargourilor. Dar el, 
personal, prefera latul. Este mai silențios şi nu costă nimic. 

Făcu plinul la benzinăria sa obişnuită şi apoi trecu pe la 
Hilton să-şi anunţe prietenul portar că dispare pentru două 
zile. Acesta, cum îl zări, alergă spre el: 

— Pici la tanc. Am un american care vrea să plece 
imediat la Izmir. De jumătate de oră îl împiedic să ia altă 
maşină. 

— La Izmir! 


27 


Nu-i venea să-şi creadă urechilor. O chestie ca asta te 
face să crezi în basme. Căci celălalt client, de asemenea, îl 
trimitea tot la Izmir... 

Portarul fu derutat de aerul său gânditor. 

— Nu poţi? Doar n-o să mă laşi baltă? 

— Nu, nu, se grăbi să răspundă Krisantem. Dar este 
obositor. 

— Are bani. De altfel, iată-l. 

Americanul sosea, purtându-şi singur valiza - o 
Samsonite cafenie. Era înalt, îmbrăcat cu un costum 
albastru, cu părul tuns scurt, o faţă pătrăţoasă şi rozalie. 

„Ăsta este un militar”, gândi Krisantem. 

Avu loc o scurtă discuţie asupra preţului. Turcul ceru 
1.000 de lire. Fără să ezite prea mult, celălalt fu de acord. 

Asta pentru că primise ordinul să nu se tocmească prea 
mult cu turcul. Krisantem avea o fişă curioasă şi detaliată la 
turci, care comunicaseră, amabili, numele său americanilor 
- pentru ocazii ca aceasta. Este totdeauna practic să ai la 
îndemână un tip gata să dea o mână de ajutor pentru o 
treabă nu tocmai legală. 

Aşa că, sosind la Hilton, Watson găsi în plic o înştiinţare 
laconică: „Pentru a ajunge la Izmir, luaţi-l ca şofer pe un 
anume Elko Krisantem. Poate fi util”. 

Krisantem îi deschise politicos portiera şi se strecură 
îndărătul volanului. Cinci minute mai târziu erau la coadă la 
feribotul de pe strada Mebosan, pentru a trece în Asia şi a 
lua drumul spre Ankara. 

Din vreme în vreme, Krisantem arunca priviri în oglinda 
retrovizoare. Clientul său părea tensionat. In loc să admire 
coasta şi Insulele Prințului, se juca cu stiloul sau îşi învârtea 
inelul pe deget, preocupat. 

„Nu este un turist”, gândi Krisantem. 

La început crezuse într-o coincidenţă. Şi apoi, este 
agreabil să fii plătit de două ori pentru acelaşi lucru. Dar 
acum se întreba dacă era într-adevăr o coincidenţă. Totul 
părea bizar. 

Rulară toată ziua, practic fără să schimbe vreun cuvânt. 
Din când în când americanul întreba dacă mai au mult de 
mers şi asta era tot. 


28 


Bătrânul Buick se purta vitejeşte, în ciuda unui parbriz 
crăpat şi a unor amortizoare inexistente. 

Sosiră la Izmir la căderea nopţii. Era cald, iar străzile 
viermuiau de lume. Automat, trase în faţa hotelului Sedir, 
după un vechi obicei. 

— Mergeţi să mâncaţi ceva, îi spuse americanul. Dar 
reveniti repede. S-ar putea să am nevoie de dvs. In seara 
asta. 

Era şi cazul să mănânce! Turcul se îndreptă glonţ la 
adresa comunicată de primul său client. Fu introdus imediat 
într-o bibliotecă elegantă unde îl aştepta un bărbat înalt, 
distins şi destul de trufaş. 

— Ei? 

— Ei, ce? întrebă Krisantem. Am venit. 

— Ştiţi ce aveţi de făcut? 

— Da, dar va fi foarte dificil. 

— Dacă era uşor, n-am fi apelat la dvs. Amintiţi-vă de 
ceea ce dorim noi. Nu trebuie să rămână nici urmă de 
cadavru şi trebuie să intrăm în posesia hârtiilor. Le veţi 
preda persoanei pe care aţi văzut-o. 

— Când are loc transportul? 

— Mâine dimineaţă. Este un furgon mortuar, condus de 
un singur om, neînarmat. Nu va bănui nimic. Pleacă de la 
comisariat. Aveţi vreun plan? 

Krisantem şovăi o clipă. 

— Da, am un plan. Dar voi fi nevoit - ezită din nou - să 
neutralizez şoferul. 

— Şi ce dacă? In fond, este un transport mortuar, nu? 

Sigur, lucrurile puteau fi văzute şi aşa. Dat fiind modul de 
evoluţie a discuţiei, Elko preferă să nu spună nimic despre 
american, de care era clar că trebuie să scape cât mai 
rapid. 

Se îndreptă spre comisariat. Parcându-şi maşina în faţa 
acestuia, făcu pe jos înconjurul cvartalului de clădiri. Nu 
exista decât o singură ieşire, uşor de supravegheat. Chiar 
alături se găsea un mic cafe-bar de unde răzbăteau 
crâmpeie de muzică. 

Urcând în maşină, se întoarse la hotel. Clientul său se 
afla în hol şi, văzându-l, tâsni din fotoliu: 


29 


— Veniţi repede, sunt grăbit, spuse el. 

— Restaurantele închid târziu aici, i-o tăie Krisantem. 
Cunosc unul foarte bun, la ieşire, în port. Are cei mai buni 
homari din Izmir. 

— Nu cinez la restaurant. Vreau să vizitez puţin oraşul şi, 
mai întâi, aş vrea să văd comisariatul. N 

Krisantem îşi stăpâni cu greu o tresărire. Işi privi pieziş 
clientul. Asta schimba totul. Murdară afacere! Nu mai era 
momentul să scape cu orice preţ de celălalt. 

Pentru a doua oară, făcu turul comisariatului. Americanul 
scruta totul foarte atent. Krisantem se simţi cuprins de o 
stranie tulburare. Erau, într-adevăr, prea mulţi care se 
interesau de acelaşi lucru. 

— Să mergem în strada Serdar-Sodak, numărul 7, ordonă 
americanul. 

Clădirea, în perimetrul cartierului rezidenţial, era 
înconjurată de un parc şi avea dimensiuni apreciabile. 
Buick-ul negru se parcă lângă un Oldsmobile înmatriculat 
CD. Erau aşteptaţi, căci poarta se deschise imediat. 

— Watson? întrebă bărbatul, întinzând mâna vizitatorului. 

— Da, domnule consul. Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

— Vino în biroul meu! 

Watson ocupă un fotoliu, în vreme ce diplomatul, cu paşi 
mari, măsura încăperea în lung şi-n lat. 

— Suntem într-o situaţie delicată, dragul meu, începu el. 
Cred că oamenii noştri din Ankara v-au trimis aici fiindcă 
sunteţi marinar, iar afacerea este a Marinei. 

— Dar eu nu aparţin de C.I.A., întrerupse Watson. La ora 
asta aş fi fost şi eu pe fundul mării, împreună cu submarinul 
meu. Am fost debarcat la Istanbul ca să dau o mână de 
ajutor tipilor pe care C.I.A. li va trimite aici ca să elucideze 
istoria. 

Rapid, povesti dispariţia Memphis-ului. Când sfârşi, 
consulul, la rândul său, îi vorbi despre cadavru. 

— Este un rus. Trebuie neapărat să-i recuperăm hârtiile. 
Turcii nu vor să mi le dea, de teamă de complicaţii. Aşa că 
ne rămâne un singur mijloc: să le furăm. Eşti singur? 

— Da, dar am un şofer. Un tip dispus să se amestece, se 
pare şi care vorbeşte engleza. S-ar putea să mă ajute. 


30 


— Este riscant. 

— N-avem de ales. Timp nu avem decât până mâine. 
După aceea, la Istanbul, va fi prea târziu. Şi am impresia că 
acele hârtii ar fi de mare ajutor pentru prietenii noştri. 

— Bine. Vă doresc succes. Fiind dată poziţia mea, nu pot 
face mare lucru. Dar dacă apar încurcături, ştiţi cum să mă 
găsiţi. 

Watson se ridică. Diplomatul îi strânse îndelung mâna şi 
îl conduse spre ieşire. Krisantem se grăbi să deschidă 
portiera. 

— Ei, unde mergem să cinăm? întrebă jovial americanul. 

Se opriră într-un mic restaurant pescăresc, unde în 
general se mâncau creveţi. Cu toate astea, homarii se 
vădiră a fi excepţionali. Americanul insistase ca şi 
Krisantem să ia masa împreună cu el. Ca desert, li se servi o 
portie de loukoum* rosiatic şi scârbos. Americanul luă o 
bucată şi spuse: 

— Vrei să câştigi mulţi bani? 

Nu se întreabă aşa ceva când este vorba de o treabă 
cinstită. 

— Este pentru o călătorie mai lungă? făcu pe prostul 
Krisantem. 

— Mâine te voi ruga să-mi faci un serviciu. Dacă accepti, 
câştigi 5.000 de lire. 

— 5.000 de lire! O groază de bani. 

— Trebuie să mă ajuţi să iau ceva. Şi să nu vorbeşti 
nimănui, niciodată, despre asta. 

Krisantem reflectă intens. Americanul crezu că îi este 
teamă. Işi puse mâna pe braţul turcului, crezând că l-a 
judecat, probabil, greşit. 

— Eşti patriot? |ţi iubeşti ţara? 

— Da, desigur, făcu, surprins, Krisantem. 

— Ei bine, vei lucra pentru ţară! 

— Ah, bun... 

— Hai să mergem. Mâine dimineaţă trebuie să ne sculăm 
devreme. 

In maşină, în drum spre hotel, Watson îi explică planul 
său. Turcul se întrebă dacă nu visează. Desigur, banii 


+ Loukoum - rahat. 


31 


începeau să curgă în valuri, dar problema era să trăieşti 
suficient de mult ca să poţi profita... 

Il lăsă pe Watson la Sedir, iar el, modest, se duse să se 
culce la un mic hotel cu 20 de lire pe noapte. 


Buick-ul era garat în faţa comisariatului. Furgoneta 
mortuară sosise. Era aproape de ora opt. Ca doi adevăraţi 
turişti ce se pregătesc de o zi consacrată vizitării de muzee, 
cei doi bărbaţi aşezaţi în faţa comisariatului sorbeau o 
fierbinte cafea turcească. 

Zece minute mai târziu, apărură patru poliţişti purtând o 
cutie mare pe care o încărcară imediat în Ford-ul hodorogit. 
Un şofer era aşezat la volan. leşi, după câteva minute, cu 
un plic mare în mână. 

Watson tresări. 

— lată! A 

— Ce? făcu Krisantem, bănuitor. In buzunarul stâng avea 
latul, iar în cel drept, vechiul pistol spaniol. 

— Acel plic. Am nevoie de acel plic. 

— Şi cum să facem? 

— Am o idee. Demarează şi tamponează furgoneta. 
Cobori apoi şi te iei la ceartă cu şoferul. 

— Ah! Şi maşina mea? 

— Nici o problemă, te voi despăgubi. Bun. Dă-i drumul 
înainte! 

Bosumflat, Krisantem demară. Dricul tocmai se depărta 
de bordură. Turcul se plasă în spatele lui. Ocazia apăru la 
un stop. Cu un scârţâit, dricul frână. Krisantem nu avu decât 
să ridice puţin piciorul de pe frână ca sa obţină rezultatul 
dorit. 

Cu un puternic zgomot de tablă îndoită, botul Buick-ului 
înfundă portiera din spate a dricului. 

Douăzeci de secunde mai târziu, în jurul celor două 
vehicule imobilizate în mijlocul străzii se aflau cincizeci de 
persoane. În spate, un bătrân autobuz, care probabil făcuse 
deja de patru ori înconjurul pământului, începu să 
claxoneze. Toţi pasagerii săi erau la ferestre şi-i înjurau 
copios pe cei doi şoferi. 

Krisantem cobori cu demnitate din Buick şi-l interpelă pe 


32 


şoferul camionetei: 

— Imbecil patentat, de ce dracu' n-ai rămas în burta 
curvei de maică-ta, în loc să tulburi această stradă liniştită? 

— Trash, răspunse celălalt, ceea ce, într-o turcă neaoşă, 
însemna „du-te să fii sodomizat de greci”. 

Incepută sub astfel de auspicii, conversaţia nu putea 
decât să aibă o bună continuare. Următoarea replică fu un 
şut al lui Krisantem, care rată pe puţin părţile sensibile ale 
celuilalt. Un cap în burta lui Krisantem amorsă şi mai bine 
dialogul. Cei doi oameni se rostogoliră pe jos, în aplauzele 
asistenţei. La Izmir distracţiile sunt putin numeroase... 

Watson coborâse şi el de cealaltă parte a Buick-ului. Se 
strecură până la cabina dricului. Portiera nu era blocată. 
Deschise. Plicul se afla la vedere, pe banchetă. 

Aruncă un ochi în spate. Toţi gură-cască se îngrămădeau 
în jurul celor doi şoferi. Intinse mâna si vâri iute plicul în 
buzunarul interior al hainei sale. Apoi, liniştit, se amestecă 
în mulţime. 

Un poliţist mustăcios şi nervos, într-o uniformă plină de 
pete şi şifonată, traversă alene mulţimea. La apariţia sa, toţi 
cei cu conştiinţa nu tocmai curată se topiră. In jurul celor 
doi combatanți rămaseră doar două-trei persoane. Vederea 
uniformei îl calmă pe şoferul dricului. Dând o ultimă lovitură 
de picior bietului Krisantem, se ridică. 

Discutia confuză ce urmă a fost în mare parte pierdută 
pentru Watson. Păcat, căci asigurarea era un lux aproape 
necunoscut în Turcia, fiecare accident fiind suportat 
financiar de cel care recunoaşte că este vinovat. Şi dacă nu 
are bani, se pune în serviciul victimei. 

Acest procedeu trebuie evitat. Un diplomat şicanier se 
trezi astfel, într-o zi, potcovit cu un bucătar ce nu ştia să 
gătească decât un singur fel de mâncare, dar dotat în 
schimb cu trei neveste şi un număr imprecis de copii, care 
se aflau cu toţii în sarcina lui! 

In cazul de faţă, Krisantem se descurcă elegant, scoțând 
nişte bilete mototolite din buzunar şi dându-i celuilalt 300 
de lire. Dintr-o dată, pe buzele acestuia se ivi un surâs. 
Şoferul dricului se sui în cabina sa şi se îndepărtă. 

Watson nu scăpă dricul din ochi, temându-se ca nu 


33 


cumva şoferul să observe dispariţia plicului! La o adică, 
nimeni nu-l putea bănui, dar totuşi... 

Krisantem se strecură înapoia volanului şi demară. 

— Virează imediat la dreapta, ordonă Watson. 

— Chestia asta m-a costat o cămaşă şi 600 de lire, 
mormăi turcul. Cel puţin, aţi luat plicul, sper? 

Americanul ignoră întrebarea şi spuse: 

— Cât timp ne trebuie să ajungem la Istanbul? 

— Circa şase ore. 

— Atunci, pornim imediat. Vreau să fiu acolo după-masă. 

Lucrurile se complicau. Krisantem simţi un fior pe şira 
spinării. Vrând să prindă doi iepuri deodată, se vârâse 
singur în bucluc. Cel care-l angajase primul nu avea să 
aprecieze deloc această încurcătură. 

Banii câştigaţi riscau să-i servească numai pentru un 
sicriu cu mânere de aur... Deodată, avu o idee genială. 

— Nu pot pleca aşa, protestă el. Radiatorul este stricat. 
Trebuie să trec pe la un garaj, să-l repar. 

— Cât timp durează? 

— Vreo două ore. 

— Bun, să mergem. 

Din nou o încurcătură. Krisantem îşi folosi vocea cea mai 
îngrijorată: 

— Ar fi mai bine să mergeţi la hotel să vă odihniti. Dacă 
cei de la garaj văd un străin cu mine, o să-mi ceară mult 
mai mult pentru reparaţie. 

— De acord. Dar grăbeşte-te! 

Krisantem suspină în sinea sa. Pentru genul de reparaţie 
pe care-l avea de făcut, era preferabil să fie singur... De- 
abia îl lăsă pe american la hotel şi se repezi spre ieşirea 
oraşului. Era riscant să-l lase pe celălalt singur cu hârtiile, 
dar nu avea de ales. Trebuia ca măcar o parte a misiunii să 
fie reuşită. 

Trebui să se fofileze printr-o incredibilă magmă de căruţe 
trase de măgari, de autobuze antediluviene, de camioane 
ruseşti ce se dezmembrau bucată cu bucată, de pietoni 
apatici. 

Sudoarea îi şiroia pe faţă. La cea mai mică întârziere, tot 
planul său se prăbuşea. Şi nu-i mai rămânea decât să se 


34 


roage la Alah. Cu o acceleraţie furioasă, bătrânul Buick 
tremură, ţâşni înainte, vitezometrul se stabiliză la 100. 
Imposibil să scoţi mai mult, dar chiar şi aşa, la viteza asta, 
însemna să pui un cardiac la 100 în plat. 

Peisajul defila în jurul său. O câmpie săracă şi plată, arsă 
de soare. Când şi când, un sat päduchios, ornat de o pompă 
de benzină „Turkayi”. Şi încă nici urmă de dric în vedere. 
Trebuia cu orice pret să-l ajungă înainte de coline. Il dureau 
încheieturile de cât de tare strângea volanul. Soarele ardea 
din plin şi maşina neagră era ca o etuvă. 

In sfârşit, zări dricul şi era cât p-aci să-l mai tamponeze o 
dată. Dar, de data asta, fără să vrea. Şoferul rula încetişor 
pe drumul lateral şoselei, cu un braţ atârnând afară prin 
geamul portierei. Krisantem şi-l imagină doborât de căldură 
şi gândindu-se la macabrul lui transport. 

În depărtare, munţii albăstrui dansau în căldura toridă. 
Urcuşul începea peste zece kilometri. Şoseaua traversa un 
peisaj sălbatic şi dezolant, fără nici o aşezare. Pante 
abrupte străjuiau şoseaua de fiecare parte, fără nici un 
arbore. Locul ideal pentru o operaţiune discretă. 

Krisantem îl lăsă pe celălalt să se distanteze. Nu trebuia 
să fie reperat prea devreme. In fond, incidentul de 
dimineaţă nu urma decât să faciliteze acum contactul. 

Dricul atacă prima pantă. Krisantem înţelese că schimba 
viteza. Mai avea încă trei-patru kilometri. Nici o maşină în 
vedere. Acceleră puţin şi Buick-ul se apropie. 

Revenit la o ocupaţie ce-i era familiară - a ucide - se 
simţea la largul său. Verifică dacă bătrânul său Parabellum 
era la locul său sub banchetă. 

Drumul urcă timp de încă vreo zece minute. Apoi apăru o 
lungă porţiune plană, ce se termina cu o coborâre în curbă 
spre satul Ortakoi. Peisajul era pustiu, grandios. Stânci 
enorme, gălbui, păreau presărate ici-colo de o mână de 
uriaş. Nici un arbore, numai soarele dogoritor. 

Krisantem acceleră încă putin. In momentul în care 
depăşea dricul, claxonă de mai multe ori. Apoi, scoțând 
braţul pe geam, îi făcu semn celuilalt să oprească. El însuşi 
trase pe dreapta şi opri pe drumul lateral, o sută de metri 
mai în faţă. 


35 


Cobori imediat şi se postă în şosea, cu surâsul cel mai 
angajant pe buze. 

Dricul opri la cincizeci de metri de el, în scrâşnet de 
frâne. Şoferul nu părea prea convins. „şi închipuie că vreau 
să-mi iau banii înapoi”, gândi Krisantem. Apropiindu-se de 
portieră, se grăbi să-l liniştească: 

— Eram în spate şi am văzut că-ţi iese fum din roata 
spate dreapta. Probabil ai o pläcutä de frâne blocată. 

— La dracu! făcu celălalt. O să fie vesel s-o demontez pe 
căldura asta. 

— ţi voi da o mână de ajutor, propuse Krisantem. 

— N-ai resentimente pentru azi dimineaţă? Intelegji, 
maşina nu-i a mea. Patronul m-ar fi concediat imediat. 

— Deloc, făcu Krisantem, mărinimos. Clientul meu a 
plătit. Eu chiar am câştigat. 

— Ah, bun, făcu celălalt, uşurat. Mă miram eu de ce ai 
plătit aşa de repede. 

Cobori şi se întinse. Cămaşa sa gri era udă de 
transpiratie la spate. Avea un cap mare, cu buze groase şi 
ochi bulbucati, ca de broască. Se duse la spatele maşinii, 
îngenunche oftând şi vâri mâna sub aripa maşinii. 

Krisantem îl urmă. Scoase latul din buzunar. Privi de jur- 
împrejur. Nici o maşină într-un sens sau în celălalt. 

— Este ciudat, mormăi şoferul, butucul nu este cald. Eşti 
sigur că este vorba de roata din dreapta? 

Brusc, avu impresia că o lamă îi străbate gâtul. 
Krisantem îi încolăcise rapid latul în jurul gâtului. Şi acum îl 
strângea, ţinând bine în mâini cele două mânere. Cu o 
lovitură de genunchi în spate, îşi împiedică victima să se 
ridice. Aceasta îşi zgâria gâtul, încercând să smulgă latul 
care îi intra, cu fiecare secundă, tot mai mult în carne. 

Vederea i se tulbură. Deschise gura să urle, dar nu ieşi 
nici un sunet. Cu o mişcare disperată de şale, încercă să se 
ridice. Dar se lovi cu capul de caroseria dricului şi recăzu 
ametit. 

Krisantem profită, lăsându-se să cadă cu toată greutatea 
pe celălalt şi continuând să strângă. Astfel, în caz că trecea 
vreo maşină, păreau doi companioni scormonind o maşină 
în pană. Şoferul mai zvâcni de câteva ori, apoi se întinse 


36 


brusc, ca apoi să recadă, complet moale. Krisantem mai 
strânse câteva secunde, pentru siguranţă, apoi, cu 
precauţie, desfăcu latul. 

Se ridică, gâfâind. Soarele ardea din ce în ce mai tare. 
Scoase cadavrul de sub maşină, târându-l de picioare. li 
cotrobăi rapid buzunarele şi-şi recuperă banii dati 
dimineaţă. 

Icnind, luă cadavrul pe umăr şi-l aruncă pe bancheta 
dricului. Cadavrul se înclină pe volan. De la distanţă, părea 
că doarme. 

Krisantem fugi la maşina sa. Mergând în marşarier se 
parcă chiar în faţa celuilalt. Işi deschise portbagajul. 
Canistrele erau acolo. Cu efort, scoase una şi fugi în spatele 
dricului. Portiera nu era încuiată cu cheia. Dar, deschizând- 
o, sări dintr-o dată înapoi: duhoarea era îngrozitoare. Privi 
cu oroare cutia aşezată pe podea. Capacul nu era bătut în 
cuie. Il ridică. Mirosul îl făcu să se înverzească. Se grăbi să 
deschidă canistra şi începu să verse cu precauţie conţinutul 
ei pe tot corpul, ca un bucătar conştiincios care unge o 
friptură. 

Mirosul de benzină, acum, îi păru dulce ca aroma 
trandafirilor de Ispahan. Când canistra se goli, sări din 
furgon şi fugi spre portbagajul său. In continuare drumul era 
pustiu. 

Vărsă a doua canistră pe corpul şoferului şi în cabină, 
împrăştie benzina peste tot. Bancheta supse vreo zece litri. 

„O bună friptură”, gândi Krisantem, care auzise vorbindu- 
se de doamna Nhu’. 

A treia canistră servi la stropirea cauciucurilor şi a 
caroseriei. Dar turcul nu o goli complet. Manevrând maşina, 
se plasă în spatele furgonului. În locul unde se opri, şoseaua 
începea să coboare în pantă foarte uşoară, linia dreaptă 
continua cam o sută de metri şi se termina cu un viraj 
foarte ascuţit, deasupra unei râpe abrupte de circa 200 
metri. Un loc periculos. 

Plin de transpiratie, Krisantem se urcă în Buick şi demară 
lent. Botul maşinii sale se înfipse în spatele furgonului 


> Cumnata lui Ngo Dinh Diem, şef de stat vietnamez, care 
sfătuia preoţii budişti să se jertfească dându-şi foc. 


37 


mortuar. Turcul acceleră; dricul se mişcă. 

Se potrivea. Krisantem opri motorul. leşi şi ascultă atent. 
Niciun zgomot de motor. Era ora când şoferii îşi fac siesta. 

Înşfăcă ultima canistră şi începu să alerge. Era partea 
cea mai delicată, dar, din păcate, indispensabilă. După 
cincizeci de metri se opri, deschise canistra şi răspândi pe 
şosea benzina care mai rămăsese. Apoi, depărtându-se 
câţiva metri, aprinse o cutie de chibrituri şi o aruncă. 

Benzina se aprinse dintr-o dată cu un „vluf” sinistru. 
Căldura izbi faţa turcului. Avea un minut la dispoziţie pentru 
a acţiona. Reveni în fugă la Buick. În faţa sa, benzina ardea 
degajând un fum negru şi gros. 

Buick-ul demară, împingând dricul. Krisantem aruncă o 
privire în retrovizor. Nimic. Cele două vehicule luaseră 
viteză, unul împingându-l pe celălalt. Mai rămaseră 
patruzeci de metri, apoi treizeci, douăzeci. Krisantem 
acceleră la maximum, apoi frână brusc. 

Se auzi un zăngănit de tablă şi Buick-ul continuă să 
ruleze în spatele dricului, agăţat de bara de protecţie a 
acestuia. Krisantem simţi o sudoare de gheaţă scurgându-i- 
se printre omoplati. 

Benzina ardea, la cincisprezece metri mai în faţă. Va arde 
şi el ca un pui la frigare. Inexorabil, dricul îmbibat de 
benzină târa Buick-ul spre balta de benzină arzătoare. Mai 
rămâneau zece metri. Krisantem apăsă cu toată puterea pe 
accelerator. Se auzi un oribil pârâit de tablă. Atunci frână 
până la fund, arcuit deasupra volanului. 

Bara de protecţie a Buick-ului cedă. Dricul plecă brusc în 
faţă. In sudori, turcul îl văzu ajungând deasupra benzinei, 
auzi un „pluf” surd şi nu mai avu în faţă decât o masă de 
flăcări. 

Transformat în torţă, furgonul cobora panta din ce în ce 
mai repede. Ajunse la viraj şi continuă drept înainte, spre 
râpă. 

Krisantem porni din nou Buick-ul până la viraj. Benzina îşi 
termina combustia pe şosea. Cobori ca să vadă urmarea. 

În fundul râpei era un adevărat furnal. Un fum negru şi 
gros se înălța drept spre cer. Căldura era atât de mare încât 
se simţea din şosea. Avură loc două explozii surde: două 


38 


pneuri, apoi încă una, care azvârli tot spatele dricului la 
douăzeci de metri. Era rezervorul de benzină. 

Nu exista riscul să mai fie găsit mare lucru. Krisantem 
surâse, uşurat. Jumătate din treabă era rezolvată. Dar mai 
rămânea o corvoadă dezagreabilă de îndeplinit. 

Intoarse Buick-ul şi porni spre Izmir. La poalele coastei 
sosea un camion încărcat cu fierărie, care rula cu zece 
kilometri pe oră. „Accidentul” va fi descoperit. Privindu-şi 
ceasul, turcul fu surprins văzând că toată afacerea nu 
durase mai mult de un sfert de oră. 

Când opri în faţa hotelului, inima îi bătea nebuneşte în 
piept. Dacă clientul dispăruse cu plicul, urmau momente 
dificile. Intră în hol. El era acolo. Şi încă cum! 

— Ce dracu' ai făcut? urlă Watson văzându-l. De trei ore 
te aştept! 

Servil, Krisantem bâigui nişte explicaţii tehnice în 
legătură cu radiatorul său. Nu mai avea decât un lucru de 
făcut. 

— Plecăm îndată, promise el. Trebuie doar să mai 
telefonez unui prieten. 

Se eclipsă şi fugi la cabina hotelului. Ceru telefonul 
bărbatului cu care se văzuse la revenirea sa în Izmir. 
Celălalt probabil că aştepta lângă telefon, căci răspunse 
imediat. 

— Sunt Krisantem, spuse turcul. 

— Ei bine? 

— Aproape am terminat. Dar mai este o problemă. 

— Ce?! Era mai mult un răcnet, decât orice altceva. 
Succint, Krisantem explică intruziunea lui Watson în 
afacere. 

— Cretinule! urlă celălalt. Pentru câteva sute de lire îţi 
rişti pielea şi pe a mea pe deasupra! Ar trebui să te omor pe 
loc. Dacă plicul nu este recuperat, nu mai dau doi bani pe 
pielea ta, chiar dacă trebuie să te strâng de gât cu mâinile 
mele. 

— Dar..., întrerupse turcul. 

— Gura! urlă interlocutorul. Vei face imposibilul să 
recuperezi plicul în timpul drumului! 

— Da, domnule. 


39 


— Cum se numeşte tipul ăla? 

— Watson, domnule. 

— Stă la Hilton? 

— Da. 

— O să caut o soluţie. Şi sper pentru tine că totul se va 
petrece aşa cum trebuie. O să fii contactat în seara asta, 
îndată ce soseşti. 

Şi închise. Deprimat, turcul se întoarse la clientul său. 
Banii care-i îngreunau buzunarul începeau să-l apese... 
Morocänos, reluă volanul. N 

Inghitind şoseaua, căuta disperat o idee. Incepeau 
colinele. Un bun loc pustiu. In situația în care era... Incetini 
imperceptibil, apoi luă piciorul de pe accelerație. Buick-ul 
aproape se opri. Acceleră brusc. Maşina făcu un salt înainte. 

— Ce se întâmplă? făcu americanul. 

— Cred că benzina... Trebuie să mă opresc. 

— Grăbeşte-te. 

Krisantem parcă Buick-ul pe breteaua laterală. leşi şi 
săltă capota. Trebuia să-l atragă pe celălalt afară din 
maşină, apoi avea laţul... După câteva secunde de 
cotrobăială prin motor, se îndreptă spre spatele maşinii, cu 
intenţia de a-i cere o mână de ajutor pasagerului său. 

Fraza pregătită îi rămase blocată în gât. Americanul 
stătea aşezat pe banchetă, cu un pistol negru în mâna 
dreaptă. 

— Ei, ce v-a apucat? protestă turcul. 

Watson îi arătă arma, un Colt 45 automatic de armată. 

— Vreau să-ţi evit tentatiile. 

Turcul surâse, crispat. 

— Nu prea aveţi încredere în mine. 

— N-am încredere în nimeni, făcu celălalt. 

De formă, Krisantem mai cotrobăi câteva clipe prin 
motor, apoi trânti capota maşinii. Trebuia găsit altceva. Una 
e să sugrumi un om prin surprindere şi alta e să te trezeşti 
în faţa unei pocnitoare care face găuri cât pumnul. 

Kilometrii treceau rapid. In locul unde prăvălise dricul nu 
mai era nici urmă de accident. De la volanul său, turcul nu 
putu vedea nimic. 

Când intrară pe şoseaua Bagdad-Caddesi, Krisantem nu 


40 


găsise încă nici o soluţie. Aşteptară jumătate de oră la 
feribot. Se lăsase noaptea. Cargouri impozante coborau lent 
Bosforul, ocolind caicurile şi nenumăratele bărci. Trecură de 
poarta Toksiru şi pătrunseră pe strada Curuhuriyet. Se zări 
hotelul Hilton. Krisantem viră lent prin faţa taximetrelor 
staționate şi intră pe aleea ce conducea la hotel. Oprit în 
faţa intrării, se aştepta să-i fie vârâtă o grenadă în gură. 
Portarul îi zâmbi cu jumătate de gură. 

— Aşteaptă-mă, ordonă Watson. S-ar putea să mai am 
nevoie de tine! 

Krisantem încuviinţă grăbit. Americanul îi devenise mai 
preţios ca o mamă. 

Watson îşi luă cheia camerei. Nu-l aştepta nici un mesaj. 
Şovăi dacă să lase în seiful hotelului pretiosul plic, apoi îşi 
zise că e mai bine să-l păstreze. De altfel avea intenţia de a 
telefona imediat reprezentantului C.I.A. La Istanbul, pentru 
a cere instrucţiuni. 

Ascensorul îl duse până la etajul opt. Aruncă o privire 
către Leila, dansatoarea din buric de la „Roof”, a cărei poză 
orna ascensorul. „O chestie ce merită văzută diseară”, îşi 
zise el. Se va relaxa. Şi apoi, aşa ceva nu prea vezi în 
Michigan. 

Mocheta groasă înăbuşea zgomotul pasilor. Ajunse în faţa 
camerei sale, nr. 807, vâri cheia în broască şi intră. 

Nu mai apucă să aprindă. Ceva greu îl lovi în tâmplă. Se 
clătină şi primi a doua lovitură în ceafă. Se prăbuşi lângă 
cuier ca o masă inertă, fără a mai apuca să-şi scoată Coltul. 


41 


Capitolul VI. 


Watson căzu pe terasa barului, între două suedeze şi o 
familie de turci venită să ia aer. O largă pată roşie se lăţi 
imediat pe marmură: se izbise mai întâi cu capul. Tânăra 
turcoaică, ce servea cafeaua costumată în cadână de 
harem, lăsă cafetiera pe genunchii unui bătrân englez şi 
fugi urlând. 

Managerul hotelului, un evreu obez de naţionalitate greu 
determinabilă, veni în fugă, escortat de o ceată de băieţi. Fu 
aruncată o faţă de masă peste cadavru. 

— E un accident, un oribil accident, repeta el, livid. 

Evident, nu toată lumea avu aceeaşi părere căci, zece 
minute mai târziu, trei bărbaţi străbătură mulţimea, cu un 
aer sumbru. Unul dintre ei arătă o legitimaţie celor doi 
agenţi turci de poliţie care păzeau corpul. Aceştia se 
îndepărtară respectuoşi. Era consulul Statelor Unite. Cât 
despre cei doi tipi ce-l însoțeau, n-ar fi fost mai bine 
reperati nici dacă ar fi purtat scris pe spate ,politist”. 

Efectiv, aceştia doi erau dintre cei mai tari. Sosiseră în 
aceeaşi dimineaţă la Ankara, cu zborul 115 al companiei 
Panam, pentru a da o mână de ajutor tipului ce se găsea 
definitiv zdrobit pe pardoseala de marmură. Foşti 
combatanți în Marină, amândoi erau extrem de pretiosi în 
situaţii încurcate, aveau o forţă de şoc redutabilă dar nu 
aveau creiere de campioni de şah. 

— Nu are nimic asupra lui, zise consulul ridicându-se. Nu 
prea avea conştiinţa liniştită. El îl trimisese pe Watson la 
Izmir, pentru că nu avea pe altcineva la îndemână. Dar un 
simplu ofiţer al Marinei americane, nu era nici pe departe 
de talie să lupte cu profesionişti de contrainformaţii. 

— Camera, spuse laconic una dintre gorile. 

Receptionerul le înmână imediat cheia când le văzu 
mutrele. Se înghesuiră fără un cuvânt în ascensor. 

În momentul intrării în cameră, fără a-şi vorbi, scoaseră 
câte un pistolet special de poliţie, calibrul 38. Unul se 
depărtă puţin de uşă, cu arma în mână. Celălalt băgă cheia 


42 


în broască şi deschise uşa cu o lovitură de picior. 

Nu se produse nimic. Năvăliră înăuntru. Totul era în 
ordine. Fereastra era deschisă. 

În cinci minute răvăşiră camera, golind sertarele, 
sondând chiar şi saltelele. Verificară chiar şi vasul de apă 
din toaletă, fundul dulapurilor şi cutia aparatului de radio. 

— N-a avut timp să-l ascundă, rosti Chris Jones. 

— Au tăbărât pe el de cum a intrat, observă Milton 
Brabeck. 

In momentul când vrură să iasă din cameră, sosi 
directorul, însoţit de doi poliţişti turci în civil, cu un aer 
apatic. 

— Este îngrozitor, aşa ceva nu s-a mai întâmplat în 
hotelul meu, se lamentă el. Probabil s-a aplecat să vadă pe 
cineva. 

Chris Jones rânji, îl prinse de braţ şi-l duse la fereastră. 
Tocul acesteia îi venea deasupra taliei. 

— Ar fi trebuit să se aplece cam mult, remarcă el 
dulceag. 

Directorul tresări. 

— Atunci... S-a sinucis? N-a lăsat nici o scrisoare. 

— A fost sinucis, concluzionă Jones. 

Ceea ce-l adânci pe director într-o mare de gânduri. Porni 
o lungă conversaţie în turcă cu cei doi civili, apoi, bănuitor, 
se întoarse către cei doi americani. 

— Mai întâi, domnilor, pot afla cine sunteţi? 

Jones scoase o legitimatie din buzunar şi o vâri sub nasul 
directorului. 

— Securitatea militară a Marinei americane. Acest om era 
un ofiţer de-al nostru. Şi nu avea nici un motiv să se 
sinucidă. Tineti-ne la curent cu mersul anchetei. 

leşiră, cu mâna la pălărie şi se îndepărtară cu o 
impresionantă similitudine de gesturi. 

Jos, cadavrul fusese ridicat. In mici grupuri, oamenii 
continuau să discute despre accident. Cele două „gorile” îl 
contactară pe consul, aşezat în hol într-un fotoliu. 

— Nimic, făcu Jones. Trebuia să ne aşteptăm: au jucat 
bine. Totuşi trebuie încercat să aflăm ce a făcut înainte. Se 
îndreptă spre loja portarului. 


43 


— La ce oră a intrat în hotel domnul Watson? 

— Cam pe la ora 7. Imediat înainte de... accident. 

— Era singur? 

— Da. 

— Ştiţi cine l-a transportat la Izmir? 

— Da, un tip care lucrează de mult pentru clienţii din 
hotel, unul numit Krisantem. 

— Ştiţi unde poate fi găsit? 

— Va fi aici mâine. Dar vă pot da adresa lui: strada Cuyol 
nr. 7, în cartierul Levant. Este în afara oraşului, deasupra 
Bosforului. 

Americanul îşi notă adresa şi se duse lângă ceilalţi doi. 

— Ne vedem mâine, spuse consulul, la ora 11 la mine în 
birou. Vi-l voi prezenta pe cel de-al treilea om pe care 
Washington-ul ni l-a trimis ca să descurcăm această 
afacere. 

— Până una, alta, plicul a dispărut, remarcă Jones. Si, 
cum se vede, Ivan acordă o mare importanţă acestui plic. 

— Aşa că nu vom şti niciodată cine era tipul pescuit la 
Izmir, ci doar că era rus. 

— Şi lucra pe un submarin, remarcă Brabeck. 

— Cu siguranţă mai este ceva. Prea se agită toată lumea. 

— Şi Memphis-ul? Crezi că nu e de ajuns? 129 de morţi şi 
80 de milioane de dolari pe fundul Mediteranei? 

— Dacă dăm o raită pe la tipul care l-a dus pe Watson la 
Izmir? Se pare că vorbeşte englezeşte. 

— Bună idee. Să mergem. 

Cei doi bărbaţi ieşiră din Hilton şi luară un taxi. 
Bineînţeles, şoferul „uită” să pornească aparatul de taxat, 
ceea ce-i permitea să tripleze preţul cursei. 

Din hol, un om îmbrăcat în negru urmări plecarea celor 
doi. S.A.S. Malko Linge urmărise tot tam-tam-ul din jurul 
cadavrului lui Watson. Şi chiar văzuse mult mai mult. 
Imediat ce nefericitul ofiţer trecuse căzând prin faţa ochilor 
săi, se repezise pe culoar până la ascensor şi apăsase pe 
butonul acestuia. A 

Cabina sosise aproape imediat. In afară de o liftierä cu 
şosete albe, înăuntru mai erau o bătrână doamnă şi doi tipi 
masivi şi tăcuţi. Privirea lui Malko de-abia se prelinse pe 


44 


feţele lor, dar i-ar fi recunoscut şi după douăzeci de ani. 

Era tentat să-i urmărească, dar asta ridica probleme. De 
altfel, nici nu avu ocazia. Cei doi traversară linistiti holul si 
se îndreptară spre barul de la subsol. 

Malko rămase, gânditor, în hol. O pisică i se fofilă printre 
picioare. O luă şi şi-o aşeză pe genunchi. Deşi hotel de lux, 
Hilton-ul era asaltat de pisici vagaboande. 

Fiecare curte din Istanbul găzduieşte vreo duzină de 
motani înfometați care, noaptea, bântuie coridoarele 
hotelurilor precum Hilton-ul, în căutarea unui colţ liniştit. 

Mângâind pisica, Malko reflecta. Deşi avea oroare de 
violenţă, se găsea din nou vârât într-un mediu unde oamenii 
se ucideau cu frenezie de dimineaţa până seara. 

Deşi cunoştea perfect armele de foc, rareori purta vreuna 
asupra lui. Dar avea calitatea de a învăţa în numai două luni 
o limbă şi de a vorbi fără accent, cum era cazul pentru 
turcă, învățată cu douăzeci de ani înainte şi acest tip de 
înregistrator pe care-l avea în creier îl ajuta mai mult decât 
o mitralieră. 

Descurcase deja mai multe afaceri delicate pentru C.I.A., 
totdeauna în ţări bizare şi în situaţii neobişnuite. Cu silueta 
sa elegantă şi cu fizicul de play-boy, pătrundea peste tot 
fără să trezească suspiciuni. 

Nu setea de câştig îl făcea să-şi asume riscuri. Locuia 
foarte simplu într-o mică vilă pe Robin Hood Drive, în 
Poughkeepsie, statul New York, unde nu avea decât o 
cameră şi un living spaţios. Garajul se afla la subsolul 
clădirii. Spre deosebire de vecinii săi, nu cheltuise 2.000 $ 
pentru a avea o piscină. 

Dar, cel puţin o dată pe săptămână, factorul poştal îi 
aducea un plic gros din Austria. Intreprinderea 
Swhartzenberg îi comunica ultimele costuri pentru lucrările 
sale. Practic, onorabilul întreprinzător nu trăia decât de pe 
urma lui Malko Linge. Mulţi dintre lucrătorii săi lucraseră 
numai la castel. lar acesta îl costa foarte mult pe Malko. 
Mult mai mult decât îi aduceau pachetele de acţiuni salvate 
din averea tatălui său. Acesta era motivul pentru care lucra 
ca „extra” pentru C.I.A. 

De data asta fusese cât p-aci să refuze. William Mitchell, 


45 


şeful C.I.A. pentru Orient, sunase la poarta sa, trei zile mai 
înainte, pe la orele patru după-amiaza. 

Fără un cuvânt, Malko îl introduse şi prepară ceaiul. Era 
acesta un rit imuabil. Mitchell venea totdeauna pentru 
acelaşi lucru, dar nu discutau niciodată imediat despre el. 
Austriacul era un om dificil de îmblânzit. 

— Ei, unde eşti cu lucrările? întrebase Mitchell. 

Ochii lui Malko străluciseră. Se ridicase şi adusese un 
plan, vast cât masa, al castelului. Anumite părţi erau 
haşurate cu roşu: cele deja restaurate. Mai rămânea cam 
jumătate de terminat. 

— Anul acesta m-am apucat de bibliotecă, explică Linge. 
Este foarte delicat, sunt obligat să desenez cu mâna mea 
toate mulurile$ de lemnărie, după desene de epocă. Ştiţi, 
castelul a fost ars o dată în 1771, o a doua oară în 1812 şi, 
de atunci, a mai fost jefuit de trei-patru ori... Ultima dată de 
către un regiment de mongoli. 

Scăzu vocea, tulburat: 

— Au făcut focul cu lemnăria castelului! Nişte sălbatici. 
Au tras cu pistoalele mitralieră în emblemele sculptate în 
piatră din sala armelor. Din fericire, am făcut cercetări şi am 
putut să le reconstitui. De la Viena tocmai mi s-a oferit o 
placă de cămin care a aparţinut familiei mele. Dar toate 
astea costă mult, îngrozitor de mult. 

— Aţi moştenit demult această reşedinţă? Întrebă 
Mitchell. 

Malko îşi drese vocea şi-şi încrucişă palmele peste 
genunchi. 

— La drept vorbind, n-am moştenit-o. Am cumpărat-o, 
ruinată, înainte de război. Făcusem de multă vreme 
cercetări pentru a descoperi leagănul familiei mele. Ultimul 
proprietar al castelului a murit în 1917, în război, fără 
moştenitori. Dar avea un văr de gradul doi, care se numea 
tot Linge. Acest văr a murit de asemenea, iar eu sunt fiul 
lui. 

De altfel, am toate hârtiile doveditoare. Nu suntem o 
familie foarte cunoscută, cum ar fi Schoenbrun, dar flamura 
dinastiei Linge a fluturat mai bine de trei sute de ani pe 


6 muluri - ciubucuri de lemn, ornamente. 


46 


turnul de nord. Sătenii veneau să se refugieze în santurile 
castelului nostru în timpul raidurilor de jaf ale tâlharilor 
maghiari. Şi în fiecare seară, doi heralzi, urcați pe donjon, 
sunau stingerea. 

Dar vremurile acelea or să se întoarcă. Vreau să-mi 
sfârşesc zilele în reşedinţa mea. Aici, în Poughkeepsie, stau 
ca într-o cuşcă de iepuri. 

Mitchell îl opri cu un gest: 

— Alteță, am nevoie de dvs. 

Austriacul clătină din cap. 

— Nu pot în acest moment, am de lucru. Trebuie să 
redesenez toată lemnăria bibliotecii. Şi să mă ocup de toate 
blazoanele sparte. Nu, îmi este într-adevăr imposibil. 

— Aţi mai fost în Turcia? 

— In Turcia? Da, la sfârşitul războiului. O clipă, o clipă, 
să-mi amintesc... Istanbul, hotel Park, camera 126. Vorbiti 
cumva turceşte? Literatura acestei ţări... literatura acestei 
ţări a produs câteva lucruri foarte drägute. lată, cunoaşteţi 
asta? 

Şi, cu naturalete, începu să recite un lung poem în 
turceşte. 

— Este foarte frumos, se scuză el, gentil. L-am citit pe 
vremea când eram student. 

Mitchell îl privi cu gura căscată. Acest tip îşi amintea cu 
adevărat o chestie citită cu douăzeci de ani înainte! 

— Vă pot ajuta să câştigaţi multi bani, propuse el. 
Suficient pentru a vă termina castelul. 

— Zău? Atunci sunt imediat de acord. 

Americanul bătu în retragere. 

— Hei, hei, asta cam cât ar însemna? 

— 300.000 de dolari, făcu Malko visător. Fără mobilier. 

— Pentru preţul ăsta, ar trebui să mi-i aduceţi pe 
Hruşciov şi pe Castro vârâti în aceeaşi cuşcă... Nu, dar vă 
pot oferi, să zicem, 20.000 de dolari. 

— Este o glumă. 

La capătul unei ore de discuţii, căzură de acord. 50.000 
de dolari, dintre care jumătate în avans. 

Mitchell ieşi pe terasă. In depărtare, se putea zări marele 
pod Poughkeepsie, care traversa Hudsonul. New-York-ul era 


47 


la 80 de mile depărtare, totuşi te-ai fi crezut în plin Middle 
West. 

— Va fi dificil, spuse el. Este o poveste dată naibii. 
Statele Unite au pierdut 80 de milioane de dolari şi câteva 
zeci de vieţi omeneşti. 

— Aha, făcu Malko, prea putin impresionat. 

Mitchell începu să-i explice ce se aştepta de la el. 
Austriacul înclina capul în semn de încuviinţare. Nu lua 
niciodată notițe. 

— Veţi pleca mâine, conchise Mitchell. Şi încercaţi să vă 
şi intoarceti, ne-ar fi greu să vă înlocuim. 

Şi Malko intenţiona să se întoarcă. Găsea viaţa foarte 
plăcută. În fond, acest hotel Hilton era foarte confortabil. 
Privirea îi rătăci prin hol. Erau mai ales străini. Puţine femei 
frumoase. 

lată una. Ochii austriacului străluciră. Adora să curteze 
femeile. Şi farmecul lui european avea căutare aici. Tânăra 
femeie pe care o remarcase era aşezată singură, pe o 
canapea. Brunetă, îmbrăcată cu o rochie gri, cu picioarele 
zvelte, lăsând vederii zece buni centimetri de pulpe 
apetisante. 

O mai văzuse undeva. Inchizând ochii, se concentră. 
Amintirea nu-l înşelă: 1955, Cairo, la o bombă de noapte 
numită Shepherd. Reflectă încă câteva clipe, adunându-şi 
amintirile, apoi se ridică şi merse să se încline în faţa ei: 

— Am mai avut plăcerea să ne cunoaştem, domnişoară. 
Era la Cairo, acum şapte ani. Purtaţi o rochie de muselină 
albă, iar părul îl purtaţi în coc. Dar, apropo, adăugă el 
privindu-i mâinile, ce-ati făcut cu opalul pe care-l purtaţi pe 
inelarul stâng? 

Tânăra fată îl privi, înmărmurită. 

— L-am... l-am pierdut, bâigui ea. Dar cum puteţi... 

— Nu v-am uitat niciodată, se înclină, din nou, galant, 
Malko. Doriţi să cinati împreună cu mine? Acum 
cincisprezece ani exista, pe Bosfor, un restaurant foarte 
bun, Roumeli. Mai este şi acum? 

— Da, cred că da. 

— Atunci, trebuie să reținem masa din fund, din stânga, 
lângă servantă. Este cea mai bună. Veniti. 


48 


Subjugată, Leila se ridică şi-i oferi braţul. | se serviseră 
multe vorbe înșelătoare în viaţa ei de dansatoare 
„orientală”, dar, aşa ca acum, niciodată. 


Capitolul VII. 


Se auzi un „pluf” surd şi Krisantem se lăsă să cadă, cu 
genunchii dârdâind. Cunoştea acest zgomot. Era detonarea 
unei arme cu amortizor de sunet. O sudoare îngheţată îi 
inundă fruntea. Tipul care trăsese era un profesionist. Şi va 
continua. Oricum, dacă ăsta îl scăpa, un altul i-ar fi luat 
locul. 

Turcul îşi scoase vechea sa pocnitoare şi o armă. Putea 
încă să facă rău. Noaptea era întunecoasă şi nu-şi putea 
distinge adversarul. Sosind acasă, se temea, în mod obscur, 
de ceva. Aşa că îşi lăsase maşina pe o altă stradă. Dar nu se 
gândea că ceva-ul va lua o formă aşa de radicală. 

Ceva mişcă pe trotuarul din faţă. Krisantem apăsă pe 
trăgaciul  Parabellum-ului.  Detunătura fu  asurzitoare. 
instinctiv, mai trase încă o dată. Apoi, orbit de o maşină 
care trecu în trombă, se aruncă pe burtă. 

Nu se întâmplă nimic. Câteva obloane se deschiseră şi se 
închiseră prudent. Agresorul său probabil plecase, crezând 
că focurile schimbate vor atrage poliţia. 

Aşteptă câteva clipe, apoi se ridică, cu mii de precautiuni. 
Tocmai la timp pentru a auzi o voce susurându-i în spate, cu 
un accent pe care-l recunoştea prea bine: 

— Domnule Krisantem, vreţi să aşezaţi jos revolverul, 
fără gesturi bruşte? 

Vocea venea de pe cealaltă parte a grilajului. Omul era în 
grădină, ascuns de arbuşti. Prin urmare erau doi. Asta îl 
linişti pe Krisantem. Asta ar fi putut să-l omoare uşor, 
trăgându-i în spate. Atâta vreme cât se stă de vorbă, mai 
este speranţă. 

Lăsă să-i cadă Parabellumul şi aşteptă. Imediat, o siluetă 
traversă strada: cel care trăsese primul. Tinea în mână un 
lung pistolet negru, cu ţeava subţire. 


49 


— M-ai ratat de putin, spuse el în turcește. 

Şi, înainte ca Krisantem să-i răspundă, îi dădu o lovitură 
violentă în tâmplă. Turcul crezu că-i va plezni teasta. Ţeava 
pistoletului îi crăpase pielea şi-şi simţi sângele prelingându- 
i-se pe faţă. 

— Haide, haide, Sari, nu fi brutal, spuse vocea pe care 
Krisantem o cunoştea - cea a clientului său de dimineaţă. 

— Ticălosul ar fi putut să-mi vâre un glonte în burtă, 
mormăi celălalt. 

— Nu ştia că vrei doar să-l sperii puţin... Nu-i aşa, dragul 
meu? 

Krisantem preferă să nu răspundă. 

— Apropo, reluă celălalt, de ce nu eşti cu maşina şi de ce 
eşti înarmat? Cumva nu ai conştiinţa prea curată? 

— Nici vorbă de aşa ceva, zise turcul cu o voce slabă. 

— N-ai făcut nimic ce ar putea să-mi displacă, nu-i aşa? 

Bărbatul se apropiase. Trecuse de grilaj şi se afla în faţa 
lui Krisantem. 

— Nu, spuse din nou turcul. 

— Ai făcut treabă bună, nu-i aşa? 

Situaţia se îngroşa din ce în ce mai mult. 

— Da, şopti Krisantem. 

Şutul primit în vintre îl îndoi în două. 

— Măgărie! susură celălalt. Pur şi simplu l-ai vârât pe 
american în afacere! 

— Dar eu nu ştiam nimic, protestă Krisantem. Celălalt îi 
trase o palmă cu toate puterile. 

— Nenorocitule, dacă-mi închipuiam o singură clipă că 
încerci să mă înşeli, ti-as fi scos ochii. Nu, tu ai încercat doar 
să mai storci ceva bani. 

— Ei şi, asta nu-i o crimă. 

— Nu, dar pentru tine, dacă treaba nu se aranjează, este 
o sinucidere. 

Krisantem prinse curaj. 

— Documentele, le-aţi recuperat? 

Celălalt ezită înainte de a răspunde: 

— Da. Din fericire pentru tine. Dar nu s-a terminat încă 
totul. Nu ştiu dacă n-a vorbit. Şi am fost obligaţi să-l 
lichidăm. Din cauza tâmpeniei tale, făcu el feroce. Şi asta o 


50 


să facă valuri. Ştii cine era turistul tău? 

— Nu. 

— Pur şi simplu, un locotenent al Marinei americane, în 
misiune strict secretă! 

O veste bună să faci infarct! Krisantem se sprijini de zid. 

— Şi l-aţi omorât, murmură el. 

— Nu. A căzut pe fereastra camerei sale... Numai că poţi 
fi sigur că toţi spionii americani din preajmă or să apară şi 
vor trece totul prin ciur şi sită. Din cauza asta mă întreb 
dacă n-ar trebui să-ţi închidem gura. Definitiv. 

— Nu, nu, suflă Krisantem. Voi tăcea. Vă promit! 

Se scurse un minut de tăcere. Patronul îl luă de revere pe 
Krisantem şi-i suflă în faţă: 

— Ascultă-mă bine. Nu numai c-o să-ţi ţii gura, dar o să 
ne şi ajuţi. Mai întâi, prin prietenii tăi de la hotel, vei afla 
cine este implicat în afacere de partea cealaltă. Şi va trebui 
să devii şoferul lor. Şi să ne ţii la curent. 

— De acord, de acord, încuviinţă turcul. Vă jur! 

Celălalt îl slăbi din strânsoare. 

— Pentru început, mâine te duci la hotel, ca şi cum n-ai 
şti nimic! 

— Şi dacă am nevoie să vă întâlnesc? 

— Eu te voi întâlni. Doar n-ai vrea să-ţi dau şi adresa 
mea? Pe cuvântul meu, eşti viclean ca un şarpe. Hai, tunde- 
o d-aci! N 

Krisantem nu aşteptă să i se zică de două ori. In fiece 
clipă aşteptă să i se tragă un glonte în spate. Dar ajunse în 
fața uşii sale fără necazuri. Nu considerase oportun să mai 
ceară a doua jumătate a salariului ce i se cuvenea. 

Soţia sa scoase un țipăt când îl văzu: sângele cursese din 
rana de la tâmplă şi se uscase în cheaguri pe barba nerasă. 
Işi palpă tâmpla cu vârful degetelor, provocându-şi o durere 
atroce. 

— Dumnezeule, gemu soţia, ce ti-au făcut? Totdeauna 
am susţinut că vei sfârşi prin a fi ucis. Ai face mai bine să-ţi 
câştigi în mod cinstit existenţa! 

Asta era deja prea mult. Inainte ca ea să mai apuce să 
zică ceva, palma pornise. Ea fugi, plângând, în bucătărie. 
Totuşi, Krisantem nu era brutal, era doar susceptibil. 


51 


Furios, se retrase în baie. Cu mii de precautiuni, îşi spălă 
sângele uscat. Era o rană urâtă, în fundul căreia se zărea 
artera pulsând. Imbibä un tampon de vată cu alcool de 90 °. 
Gemu înfundat. Ardea al dracului de tare. 

Se auzi soneria de la uşă. 

De emoție, Krisantem scăpă sticla de alcool, înjură, se 
lovi la cap încercând s-o ia de pe jos, înjură din nou. Nimeni 
nu-l căuta acasă la o astfel de oră. 

O auzi pe nevastă-sa deschizând. Apoi crăpând uşa de la 
baie: 

— Doi tipi vor să te vadă. g 

larăşi ei! Numai asta-i mai lipsea! Işi puse rapid un 
plasture pe rană şi ieşi din baie. Rămase încremenit în 
pragul uşii. 

Cei doi necunoscuţi nu erau cei la care se gândea el. Şi 
aveau nişte mutre neliniştitoare, de poliţişti. Doi occidentali 
îmbrăcaţi aproape la fel. Costume gri sintetice, cravată în 
imprimeuri şi pălării. Aceiaşi ochi. Albastri şi reci. 

La largul lor, stăteau în picioare lângă uşa de intrare. Cel 
din stânga spuse, în engleză. 

— Domnul Krisantem? 

Turcul fu cât p-aci să mimeze că nu ştie engleza, dar 
privirea interlocutorilor îl făcu să se răzgândească. 

— Da, eu sunt. 

— Incântat de cunoştinţă, continuă celălalt, cu un calm 
demoralizant. Mă numesc Chris Jones. El este prietenul 
meu, Milton Brabeck. 

Krisantem se înclină politicos şi făcu pe prostul: 

— E cam târziu pentru o plimbare, în afara cazului că 
doriţi să vedeţi Istanbulul noaptea. Cunosc multe bombe de 
noapte. Cu fete splendide, care dansează şi... în fine, 
înţelegeţi. 

Milton înşfăcă un scaun şi îl încălecă invers, ţinându-şi 
braţele pe spătar. 

— Am vrea mai degrabă să stăm de vorbă. Dacă nu vă 
plictiseşte... 

— Desigur, desigur, făcu Krisantem, care simţea furtuna 
venind. Dar nu văd cum v-aş putea fi util... 

— Avem un prieten comun. 


52 


— Cine? 

— Clientul tău de azi. Americanul pe care l-ai dus la Izmir. 

Turcul simţi un nod punându-i-se în gât. Americanii nu 
pierduseră vremea! Avu un frison rece la gândul că poate, 
ceilalţi i-au văzut pe ăştia doi intrând. Asta le-ar da anumite 
idei rele... Luă aerul cel mai inocent pentru a spune: 

— Ah, da. Americanul. Era tare grăbit. Nu cred că rămâne 
mult la Istanbul. Mă văd cu el mâine la ora 9. 

— Nu-i nevoie, întrerupse Chris. 

Clipă de tăcere. Apoi Krisantem reuşi să zică: 

— N-a fost mulţumit de mine? 

— Ba da, făcu Chris. De aceea suntem aici. 

Turcul încercă, neconvingător, un surâs. 

— V-a dat adresa mea. Doriţi de asemenea să mergeţi la 
Izmir? Chris clătină din cap. 

— N-a avut timp să ne dea adresa ta. 

Tăcere. 

— A avut un accident, începu Milton, pe un ton sinistru. A 
căzut pe fereastră. 

Krisantem clipi. 

— Este... rănit? 

— Este mort. 

— Dar atunci, cum? ... 

— Ti-am spus că eram prieteni. 

— Nu... nu înţeleg. 

Milton se ridică şi se apropie de Krisantem, cu o faţă 
impasibilă. Dar, apropiindu-se, îşi vârî mâinile în buzunar şi 
Krisantem zări, prin umflătura hainei, cureaua holsterului. 
Milton îl fixa cu ochii săi albaştri şi reci. 

— Vei înţelege. 

Vocea era rece şi indiferentă, dar Krisantem îngheţă. 
Celălalt american îşi contempla pantofii. 

— Tipul ăsta era tovarăşul nostru, continuă Chris. Ti-am 
mai spus-o. Şi avem motive să credem că n-a sărit singur 
pe geam. 

Krisantem, împietrit, deschise gura, dar nu putu să emită 
nici un sunet. Cei doi îl paralizau. li prefera de departe pe 
ceilalţi. 

— Doar nu credeţi că... reuşi el să bâiguie. 


53 


— Oh, nu! făcu Milton. 

— Ah, zise Krisantem, uşurat. 

— Dar ai putea să ştii cine l-a împins. 

Urâtă chestie. 

— Impins? Dar este, desigur, un accident. 

— Accident? Tu ai mai văzut vreun tip căzând pe o 
fereastră cu bordura înaltă de un metru şi jumătate? 

Din nou tăcere. 

— Apropos. Ai o vânătaie frumoasă! Ai avut vreun 
accident? 

Turcul tremura. 

— Nu, nu chiar. Eu... eu... 

Mintea îi căuta febril o explicaţie. Doar nu le putea spune 
adevărul gol-golut. 

— La Izmir, azi dimineaţă, am lovit o maşină, bâigui el. 
Cu prietenul dumneavoastră eram. Şi m-am lovit cu capul 
de parbriz. 

Milton se apropie şi-i examină faţa. 

— la spune, maşina cred că e făcută zob, nu? 

— Nu, nu, este o maşină americană, un Buick. Este 
solidă. Eu nu am avut noroc. 

— Intr-adevăr, nu ai avut noroc, zise Milton cavernos. 

Krisantem înghiţi în sec. 

— De ce? 

— Ei bine, ţi-ai pierdut un client bun, nu-i aşa? 

— Da, da, desigur. 

— Apropo, ce-ati făcut la Izmir? 

Turcul se însufleţi. 

— Nu ştiu. Probabil prietenul dumneavoastră a avut de 
văzut pe cineva. A vrut să ne ducem şi să ne-ntoarcem în 
aceeaşi zi. 

— Şi acolo, ce-ati făcut? 

Oare trebuia să vorbească despre hârtiile furate? Poate 
era doar o capcană... Dar dacă ăştia ştiau... Poate exista 
vreo cale să scape. 

— Dar, domnilor, spuse el pe tonul cel mai demn cu 
putinţă. Mai întâi, cine sunteţi şi de ce-mi puneţi toate 
întrebările astea? Dacă mă interoghează poliţia, voi 
răspunde. Dar aici sunt la mine acasă... aşa că cu ce 


54 


drept... 

Milton clătină capul, cu o tristeţe profundă. 

— Adevărat, nu avem dreptul să fim aici. Dar, dacă aş fi 
în locul tău, aş sparge buba. Pentru că amicul nostru a fost 
lichidat şi tu ştii cine a făcut asta. 

Aici Milton blufa. Dar efectul fu extraordinar. Krisantem 
se descompuse, efectiv. 

Se aşeză, tremurând, pe un scaun. 

— Asta-i o nebunie, murmură el. Sunt un om cinstit, 
întrebaţi şi la Hilton. 

— Gura, întrerupse Milton, obosit. 

Reacţia turcului nu-i scăpase. Se apropie de el şi-i înfipse 
un deget în piept. 

— Vrei să-ţi scapi pielea? 

Krisantem se sufocă de indignare. 

— Pielea? Dar sunteţi nebuni! Voi chema poliţia! 

— Nu-i nevoie. Las-o baltă. Dacă vrei, venim mâine cu 
poliţiştii din cartier. Şi le va face plăcere să te dea pe mâna 
noastră... 

— Dar bine, gemu Krisantem, ce vă face să credeţi că eu 
am vreo legătură cu acest... accident? 

— Nimic, spuse Milton. Decât faptul că ai o mutră 
suspectă şi eşti ultimul care l-a văzut în viaţă. Apropos, era 
trist? 

— Nu, nu era trist. 

— Crezi că s-a sinucis? 

Incă o întrebare cu mai multe tăișuri. 

— Nu. 

— Şi acolo, la Izmir, n-ai văzut nimic care ne-ar putea da 
o idee? 

Tipul insista prea mult. Krisantem îşi luă inima în dinţi şi 
le povesti despre comisariat, cum clientul său îi ceruse să 
ocupe atenţia şoferului şi povestea cu documentele. Cei doi 
americani ascultau, impasibili. Când termină, Milton atacă: 

— Ai văzut plicul ăla? 

— Nu. 

Aici spunea adevărul. 

— Şi apoi? 

— Apoi? Nimic. L-am readus la Istanbul. Vă jur. Şi l-am 


55 


lăsat la hotel. 

— N-ai observat dacă eşti urmărit? 

— Nu. 

Se lăsă o tăcere. Soţia lui Krisantem scoase capul pe uşa 
bucătăriei şi vorbi turceşte: 

— Cina e gata. Când pleacă ăştia? 

Turcul profită de ocazie. 

— Soţia mea se nelinişteşte... Să... 

— Nu, nu, făcu Milton ridicându-se. Ne-a făcut plăcere să 
stăm de vorbă cu tine. Acum te lăsăm. Şi adăugă neglijent: 

— De altfel, ne vom revedea. Hai! Salut! 

— Salut, spuse Chris în ecou. 

Cei doi bărbaţi îşi luară politicos pălăriile şi deschiseră 
uşa. Inainte de a ieşi, Milton îi zâmbi lui Krisantem, cu un 
surâs deloc liniştitor. 


56 


Capitolul VIII. 


Biroul consulului Statelor Unite la Istanbul era o încăpere 
vastă, situată la al şaselea nivel al unei clădiri moderne de 
pe Caddesi. Consulul însuşi insistase ca încăperea să fie 
climatizată. Vara este arzătoare în Istanbul, iar el avea 
multe după-amieze de petrecut în lungi discuţii cu ofiţerii 
turci, totdeauna în curs de pregătire a unei lovituri de stat. 

De această dată reuniunea avea un obiect foarte grav. 

— Domnilor, spuse consulul, ne aflăm în faţa uneia dintre 
cele mai serioase afaceri de la război încoace. 
Departamentul de Stat este ca pe ace, iar Preşedintele 
însuşi a cerut ca afacerea să fie clarificată cât mai urgent 
posibil. Este o chestiune vitală pentru Statele Unite. 

Se întrerupse şi aruncă o privire spre auditoriu. Cei doi 
tipi de la C.I.A., aşezaţi, cu pălăriile pe genunchi, ascultau 
cu ochii pironiţi în podea. Îngropat într-un fotoliu de piele, 
S.A.S. Malko Linge avea ochii închişi. Incă recupera după 
seara petrecută cu dansatoarea, iar ceea ce spunea 
consulul nu-l interesa din cale-afară. 

Un colonel turc era în picioare, într-un colţ. Doi dinţi 
proeminenţi îi dădeau un perpetuu surâs idiot, dar era un as 
al contraspionajului. Se numea Kemal Liandhi şi vorbea 
engleza curent. 

Nici amiralul Cooper nu voise să se aşeze. Cu faţa 
marcată de oboseală, se învârtea în lung şi-n lat prin birou, 
sub privirea uşor agasată a diplomatului. Intrebä, nervos: 

— Bun. Şi cum stăm? 

Consulul surâse trist. 

— Nu strălucit, domnule amiral. Oficial, povestea este 
rezumată de două comunicate, la fel de false şi unul şi 
celălalt. Cum nu ştiţi turca, vi le voi traduce. 

Şi le arătă două articole, decupate din Hurrayet, cel mai 
mare cotidian din Istanbul. Primul ocupa toată pagina întâi. 

Un submarin american, raportat dispărut în timpul 
manevrelor Flotei a Vi-a, Memphis, submersibil atomic 
ultramodern, a fost victima unui accident de imersiune, 


57 


care l-a făcut să depăşească adâncimea experimentală. Nu 
sunt speranţe să existe supraviețuitori. 

— Vă scutesc de detalii, spuse consulul. lată alt lucru 
care ne interesează. Citi în continuare: 

Furgonul mortuar care transporta un cadavru necunoscut 
pescuit la Izmir a fost victima unui accident între Izmir şi 
Istanbul. Dintr-un motiv necunoscut, şoferul a pierdut 
controlul vehiculului, care s-a prăbuşit în fundul unei râpe şi 
a ars. 

— lată punctele noastre de plecare, spuse consulul. Cam 
slabe. 

— Dumneavoastră credeţi că a fost accident? lătră 
amiralul. 

Colonelul Liandhi se mulţumi să ridice din umeri. 

— Evident că nu. Dar n-a rămas nici o urmă care să 
permită concluzia că a fost crimă. Nu poţi face autopsie în 
cenuşă... 

— Şi celălalt? Cel pescuit? 

— A ars şi el, complet. Ambele cadavre au încăput apoi 
într-o cutie de biscuiţi. A fost prea îndeajuns. 

— Câtă benzină era în rezervorul maşinii? întrebă Chris 
Jones. 

— 60 de litri, 80 de litri maximum. Este o camionetă 
Ford, răspunse colonelul turc. 

Celălalt clătină din cap. 

— Insuficient pentru ca să ardă în aşa grad cadavrele. Au 
fost îmbibate înainte. Cred că au fost mai mulţi care au 
făcut treaba asta. 

— Şi Watson? întrebă amiralul Cooper. 

— Nimic în plus. Personalul hotelului n-a văzut şi n-a auzit 
nimic. S-a întors pe la ora 18 treizeci. După cinci minute, 
era mort. Şi, bineînţeles, hârtiile au dispărut. 

— Sunteţi sigur că le avea asupra lui? 

— Este ceea ce a declarat consulului din Izmir. l-a 
telefonat după ce a reuşit să le fure de la şoferul dricului. 
Tinea să le aducă personal la Istanbul. Era bănuitor şi 
înarmat. Şi totuşi... 

— Probabil că a fost urmărit. 

— Şi şoferul lui? Cel care l-a dus la Izmir? Cu el ce s-a 


58 


întâmplat? 

— Am fost să-l vedem, interveni Chris. E ceva în neregulă 
cu el. Mai întâi, avea o lovitură la tâmplă, ca şi cum ar fi fost 
pocnit. Apoi, avea un aer terorizat. Tipul ăla n-are conştiinţa 
curată. Precis este amestecat într-un fel sau altul. Trebuie 
supravegheat. 

— Dacă-mi permiteti, interveni o voce calmă, îl voi 
angaja ca şoferul meu personal. 

Malko începea să se trezească. După un moment de 
tăcere, consulul reluă: 

— Acum, domnilor, nu vă ascund că până la ora asta nu 
avem nici o probă că ruşii ar fi implicaţi în afacere; şi încă şi 
mai puţin că asta are vreo legătură cu Turcia. Aliaţii noştri 
sunt siguri, făcu el cu o privire spre colonel şi povestea asta 
cu submarinul trecând pe sub Bosfor mi se pare pură 
fantezie. 

— Totuşi, se ducea undeva, mormăi Cooper. 

— Poate dorea numai să vă dezorienteze, sugeră 
diplomatul. 

— Atunci de ce moartea lui Watson şi arderea dricului? 

— Coincidenţe... y 

— Cam multe coincidente. Inteleg că vă este dezagreabil 
să bänuiti o ţară aliată şi prietenă, dar trebuie să clarificäm 
istoria asta. Domnul Linge, aici de faţă, este venit special 
din Statele Unite pentru asta. Vorbeşte turca şi are mână 
liberă. 

Malko înclină capul şi vorbi cu deferenţă. Cooper era unul 
din cei mai străluciți ofiţeri ai Marinei americane. 

— Domnule amiral, ştiu că toate submarinele dvs. au un 
dispozitiv de reperaj cu ultrasunete care disting un 
submersibil inamic de la 300 de kilometri. 

— Cum de ştiţi asta? se sufocă Cooper. Asta este o 
informaţie ultrasecretă. Oricum, era în pană. 

Malko surâse, foarte modest. 

— M-am ocupat de asta acum cinci ani, când era în 
testări. Ruşii erau şi ei foarte interesaţi. Sistemul funcţiona 
foarte bine. lată... 

Scoţând un pix, începu să deseneze pe bloc-notes-ul 
consulului, schiţând  cadranele, cifrele, explicând 


59 


funcţionarea mecanismului şi slăbiciunile acestuia. 

— Probabil că au cedat conductorii ce comandă 
amplificarea semnalului de retur. Asta este punctul slab. 

— Este adevărat, suflă amiralul. Urma să-i înlocuim cu un 
alt sistem. Dar dvs. sunteţi specialist? 

— Oh, nu, spuse Malko. Dar am asistat o dată sau de 
două ori la demonstraţii. 

— Acum cinci ani? 

— Aproximativ, da. Dar spuneti-mi, care sunt sistemele 
de apărare ce guvernează Bosforul şi interzic trecerea 
submarinelor? 

Se întoarse către colonelul turc. Acesta recită, docil: 

— Există trei sisteme. Mai întâi, plasa. Mobilă pe zece 
metri înălţime, pentru a lăsa să treacă vasele de suprafaţă. 
Este în permanenţă desfăşurată. 

— Nici un submarin nu s-ar putea strecura? tăie Malko. 

— Imposibil. Ar fi văzut. Apoi, până la fund, plasa este 
fixă, ancorată de fund şi de ţărmuri. Scufundătorii o 
inspectează în mod regulat. 

Apoi există un veritabil câmp de mine submarine, după 
plasă: cu declanşare prin contact, prin magnetism sau prin 
telecomandă. Suficient să arunci în aer o flotă întreagă. ŞI 
minele sunt verificate regulat. 

In sfârşit, există un post de ascultare sonar, care 
funcţionează douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 
Toţi cei care lucrează aici au fost răsverificaţi. Un ofiţer de 
securitate este în mod special însărcinat să-i urmărească. 

Cam asta este... 

— Vedeţi bine că este imposibil, tăie consulul triumfător. 

— Oricum, voi verifica anumite lucruri, spuse Malko. 
Părea la fel de imposibil, acum zece ani, ca ruşii să aibă 
bomba atomică. Si totuşi, aveau... 

Tăcere jenantă. Austriacul reluă către cei de la C.I.A.: 

— Vorbiti turceste? 

— Nu, făcură ei, cu un mişcător unison. 

— In acest caz cred că cel mai bine ar fi să mă 
supravegheați... de departe... Cred că pentru moment nu 
risc nimic. 

— De ce? 


60 


— Pentru că nu ştiu nimic. Nu vor risca să se debaraseze 
degeaba de modesta mea persoană. 

— Bun, rânji Chris, ne vom mulţumi doar să-l strângem 
un pic pe şofer, ca să vedem cam ce are în vintre. 

Malko ridică ochii spre cer. Ar fi dat mult să fie secondat 
de doi adevăraţi agenţi C.I.A., capabili să-şi folosească 
creierele, în loc de aceste două gorile setoase de sânge. 

— In nici un caz! Nu trebuie speriat. Dacă cei care-l 
plătesc au impresia că e descoperit, îl vor suprima. Si, 
deocamdată, este singurul care se pare că ştie ceva. 

— Atunci, ce facem? 

— Nimic. Ba nu: ungeţi-vă pistoalele, s-ar putea să avem 
nevoie de ele într-o bună zi. 

Bun, domnilor, vă părăsesc. Am treabă. Mă găsiţi la 
Hilton, camera 707, dacă aveţi noutăţi, spuse el colonelului 
turc. S-ar putea ca şi eu să am nevoie de dvs. 

— La dispoziţia dumneavoastră. 

Malko salută şi ieşi, închizând încetişor uşa după el. Şi 
plecă cu toată viteza: Leila îl aştepta probabil deja de 
douăzeci de minute. Şi nimic nu este mai periculos decât să 
laşi aşa o frumuseţe să rătăcească prin holul unui hotel. 

Când intră în hol, Leila îşi sucea gâtul pentru a urmări 
uşa de la intrare. Văzându-l, îşi luă o atitudine demnă şi 
supărată. 

— Ar fi trebuit să fiu deja plecată se alintă ea. 

— Ar fi fost greşeala vieţii tale, spuse sententios Malko. 
N-ai mai fi găsit niciodată un bărbat ca mine. 

Ea era copleşită de dezinvoltura şi eleganța noului său 
amant. Făcuseră dragoste metodic, el interesându-se de 
cele mai mici dorinţe ale ei, de cele mai mici reacţii - asta 
după ce-i povestise, romantic, despre Dunăre şi Nil. Puterea 
de convingere era aşa de mare, încât o făcuse să creadă că 
se gândea, de cinci ani, numai la ea. 

li spusese că este inginer şi că fusese trimis de compania 
sa să prospecteze terenul în vederea construirii unor uzine 
de montare a automobilelor. 

— Trebuie să te părăsesc, spuse el. Imediat după dejun. 
Plec la Izmir. Ne vedem sus, după ce-ţi termini numărul. 

— la-mă şi pe mine! 


61 


— Te-ai plictisi. Dar îţi voi aduce ceva de pe acolo. 

— Eşti urâcios. 

Leila se bosumflă. Malko îi luă mâna şi i-o sărută: 

— Hai să luăm dejunul la mine în cameră, vom fi mai 
linistiti. 

— Numai la asta te gândeşti, vorbi ea, ofensată. 

Malko făcu ochii mari, inocent. 

— La ce? 

Leila avu un râs gutural şi nu răspunse. Malko se ridică, 
iar ea îl urmă. In trecere, Malko se opri la recepţie. 

— AŞ vrea să-mi trimiteţi pe şoferul care l-a dus pe 
american la Izmir. Ştiţi, acela cu accidentul. 

— Voi verifica dacă este aici, spuse receptionerul. 

Trei minute mai târziu, Krisantem apăru, smerit şi 
neliniştit. Capul îl durea îngrozitor. 

— Vreti să mă duceti la Izmir? întrebă Malko liniştit. 

Celălalt îl privi de parcă i s-ar fi propus o plimbare în iad. 

— La Izmir? 

— Da, la Izmir. Este prea departe? 

— Nu, nu. 

— Bun, atunci vom pleca după dejun. Vă ofer 1.000 de 
lire. De acord? 

— De acord. Vă aştept afară. 

Krisantem se îndepărtă, groggy. Toată conversaţia se 
desfăşurase în turcă. Şi totuşi străinul avea paşaport 
american. Receptionerul îi spusese asta şi încă ceva: că 
Watson, fostul lui client, lăsase un mesaj pentru american, 
chiar înainte de a pleca spre Izmir. Şi acum şi ăsta voia să 
plece la Izmir. 

Noul său client apăru după o oră şi jumătate, bine dispus. 
Se împăcase cu Leila. Buick-ul se aşternuse din nou pe 
drumul lzmirului... 

Malko motäia pe perne. Krisantem reflecta. Era greu să 
iasă din acest balamuc. Deodată, vocea pasagerului îl făcu 
să tresară: 

— Ştii unde a avut loc accidentul, dricul care a ars? 

— Da, da, făcu turcul, masinal. Este un pic mai încolo, în 
coline. 

— Să-mi arătaţi! 


62 


Se lăsă din nou tăcere. Apoi Buick-ul abordă virajul în 
formă de ac de păr. 

— Aici este, făcu Krisantem. 

— Opreşte! 

Docil, turcul stopă Buick-ul pe breteaua laterală. Malko se 
dete jos din maşină şi se apropie de parapet. În fundul râpei 
se vedea şi acum carcasa calcinată a dricului. O privi o clipă 
şi apoi începu să parcurgă şoseaua pe jos, spre Izmir. 
Foarte repede, dădu peste o mare pată neagră ce se lăţea 
pe toată şoseaua. O privi gânditor, apoi se întoarse către 
Buick. 

Plecară mai departe fără să schimbe o vorbă. Krisantem 
îşi frământa mintea cu o grămadă de întrebări. După o oră 
mai târziu, Malko întrebă: 

— Apropo, de unde ştii locul accidentului? 

Turcul fu cât p-aci să tamponeze un camion care venea 
din sens opus. 

— Jurnalele nu au dat nici un fel de precizări, continuă 
Malko, nemilos. 

— Mi-au povestit nişte prieteni care au trecut pe aici, se 
bâlbâi Krisantem. 

Se blestemă pentru că s-a lăsat surprins. Începu să-l 
urască pe acest tip imprevizibil. Restul zilei se scurse în 
tăcere. 

Ajunseră la Izmir spre sfârşitul zilei. Austriacul se duse 
glonţ la consul. Acesta cina, singur. Malko se prezentă, iar 
diplomatul se destinse în mod vizibil. Fusese prevenit de 
sosirea sa. 

— Povestiti-mi tot ce ştiţi, ceru Malko. 

Celălalt nu se lăsă rugat. Istorisi toată povestea, 
începând cu pescuirea cadavrului şi sosirea lui Watson. 

— Când mi-a telefonat, avea deja hârtiile, preciză 
consulul. Mi-a spus că le duce la Istanbul. In rest, nu mai 
ştiu nimic. 

— Aţi văzut aceste hârtii? întrebă Malko. 

— Da, dar am spus deja tot ce ştiam. Citesc foarte puţin 
ruseşte. Am putut doar să disting numele mortului. 

— Şi hârtiile astea au ars, desigur, suspină Malko. Este 
păcat, ar fi constituit o indicație prețioasă. 


63 


Consulul îşi muşcă buzele. 

— Cred că mai am ceva. 

Austriacul îl privi cu ochii săi mari şi aurii. 

— Ceva? 

Tulburat de privirea clară, John Oltro bâigui: 

— Ei bine, iată: când am fost la comisariat, prietenul 
meu, comisarul turc, m-a lăsat să văd hârtiile mortului. Şi 
am subtilizat una dintre ele. Am păstrat-o. Dar nu cred să 
fie ceva interesant. 

— O aveţi? 

— Da, iat-o. 

Consulul scoase din haină o hârtiuţă galbenă pe care o 
înmână lui Malko. Acesta o privi atent pe ambele feţe, o vâri 
în buzunar şi spuse încetişor: 

— Ştiţi ce reprezintă? 

— Nu. Nu citesc ruseşte. Pare să fie un bon de bagaje sau 
cam aşa ceva. 

Malko respiră adânc: 

— Confratele sovietic ştie că nu cunoaşteţi limba rusă? 

— Cred că da. Noi vorbim între noi numai în engleză. 

— Asta este cea mai bună garanţie a vieţii dvs. 

— Dar, în fine, ce este asta? se nelinişti consulul. Spuneti- 
mi... 

— Ar însemna să vă condamn la moarte. Grație acestei 
bucăți de hârtie, s-ar putea ca moartea locotenentului 
Watson să nu fie complet inutilă. Nu vorbiţi nimănui despre 
asta! 

Cinci minute mai târziu, Malko era pe drum înapoi spre 
Istanbul. Krisantem, furios, trebui să renunțe la cină. S.A.S. 
Malko Linge, gânditor, începu să priceapă de ce trebuise 
neapărat să dispară cadavrul necunoscutului. Mica hârtiuţă 
gălbuie pe care i-o dăduse consulul era un bilet de cinema 
din Sevastopol, marele port sovietic de la Marea Neagră. Si 
acest bilet data de cinci zile. 


64 


Capitolul IX. 


Mica ambarcaţiune avansa lent de-a lungul plasei. Cu 
puternice lovituri de vâsle, Malko reuşi cu greu să 
înconjoare o geamandură roşiatică, ruginită, care menținea 
plasa dispusă de-a curmezişul Bosforului. Luntrea sa fusese 
zdruncinată de valurile create de un vapor ce transporta 
turişti. Vaporul făcea un mic tur prin Marea Neagră, spre a 
crea emoţii pasagerilor care, aplecati pe balustrade, scrutau 
ceturile Mării Negre, sperând să  zărească silueta 
amenințătoare a vreunei nave de război sovietice. Dar nu se 
zăreau decât şalupe inocente. 

Cele două maluri ale Bosforului coborau în pante abrupte 
spre mare. În acest loc, canalul avea o lăţime de circa 200 
metri. Un puternic curent te trăgea spre Istanbul. Pe malul 
asiatic se distingeau ruinele unui turn înalt datând din 
secolul al XI-lea şi de unde, în epoca respectivă, erau 
observați invadatorii ce veneau din Turcia Centrală. 

Malko încetă un moment să vâslească. Bärcuta sa fu 
antrenată în derivă până la plasă şi se izbi de un odgon de 
oţel aşezat la rasul apei. Malko privi spre locul unde rămase 
maşina. Faleza, privită de jos, părea enormă. De-abia se 
zărea Buick-ul oprit pe drumul care urma o cornişă ce ducea 
la primele plaje ale Mării Negre. 

Coborâse pe o potecă îngustă, făcută de capre, pe lângă 
un mic han unde se serveau ceai şi iaurturi. O ţinea pe Leila 
de mână. li propusese o plimbare de îndrăgostiţi pe Bosfor - 
excelent pretext pentru o recunoaştere a locurilor. Dar, cu 
costumul său strict şi cu cravată, nu prea avea un aer 
sportiv. Cu atât mai mult Leila, cu rochia plină de decolteuri, 
atrăgea atenţia. 

Barca era ancorată de o cracă mai groasă. Probabil era a 
unui pescar de duminică. Marea Neagră este plină de peşte. 

Acum, Încremenit în mijlocul Bosforului, Malko reflecta, 
legănat de clipocitul molcom al apei. Privi curios un cargou 
măreț  fofilându-se prin baraj şi îndreptându-se spre 
Sevastopol. Leila visa, aşezată în faţa lui. 


65 


Ce istorie ciudată, a acestui submarin care vine să se 
arunce în gura lupului... Aici, totul părea atât de calm. Pe 
malul asiatic zări o micuță construcţie albă, la rasul apei. In 
faţa ei erau garate două camioane. Pe acoperiş flutura 
steagul turcesc. Era desigur postul de observaţii cu sonar, 
instalat de turci. 

Spre Istanbul, Bosforul se lărgea într-un fel de lac unde 
erau ancorate trei bătrâne cargouri greceşti, murdare şi 
ruginite. 

Părea dificil ca un submarin sovietic să se poată strecura. 
Malko surâse, gândind că poate tocmai în acel moment 
trecea unul prin ochiurile plasei... 

Dar asta implica atâtea complicaţii încât ieşea din 
domeniul posibilului. Dacă n-ar fi existat biletul de 
cinematograf, toată povestea ar fi părut ireală. Dar hârtiuta 
galbenă exista. Şi mai existau unele chestii care erau mai 
mult decât coincidente. Biletul avea data de 22 iulie 1969. 
Corpul fusese pescuit în dimineaţa zilei de 25, iar 
submarinul necunoscut - distrus pe data de 24. 

Ori, fără a trece prin Bosfor, era materialiceşte imposibil 
ca acel om să meargă la cinema, în Sevastopol, pe 22 şi să 
se găsească, două zile mai târziu, în Mediterana. Chiar 
presupunând că ajunsese cu avionul la Murmansk şi 
Vladivostok, tot i-ar fi fost necesară o săptămână pe mare 
pentru a se găsi în Mediterana. 

Surâse, amintindu-şi faţa descompusă a consulului. 

— E îngrozitor, gemuse diplomatul. Dacă ruşii au găsit 
mijlocul de penetrare a Bosforului cu submarinele lor, toată 
strategia noastră în zonă e la pământ. Şi apoi asta implică 
multe complicaţii din partea turcă. Voi convoca imediat pe 
şeful securităţii turce... 

— Mai ales asta să nu faceţi, ordonase Malko. Şi aşa este 
destulă lume la curent cu povestea. Şi este aproape sigur 
că turcii sunt implicaţi. Poate chiar colonelul 
dumneavoastră... 

— Oh! 

— De ce nu? Există atâtea motive pentru trădare... 
Presupuneti că are un dinte împotriva guvernului actual, 
sau că i-a fost refuzată o avansare, sau mai ştiu eu ce. Cu 


66 


cât turcii ştiu mai puţin în ce stadiu ne aflăm, cu atât mai 
bine, credeţi-mă. Şi apoi, în felul ăsta, îmi pot da seama 
dacă sunt pe o pistă bună. 

— Cum? 

— Atâta vreme cât nu mi se întâmplă nimic, înseamnă că 
sunt pe o pistă greşită. Dar dacă fârtatii încep să se ocupe 
de mine, înseamnă că arde... 

— Fiţi atent! 

Malko îşi închise pe jumătate ochii cu pupile aurii. Era 
foarte atent. Adversarii săi ignorau, din fericire, importanta 
descoperire. 

Il lăsase pe consul pradă neliniştii, dar decis să-şi ţină 
gura. Şi acum, în mijlocul Bosforului, căuta soluţia 
problemei. 

Privi de jur împrejur. Barajul, clădirile militare, cargourile 
greceşti, flancurile abrupte ale taluzurilor. Deodată ceva îi 
atrase vederea: carcasa unei nave eşuate, aproape ascunsă 
de mal, la mai puţin de cinci sute de metri de plasă, lângă 
malul asiatic. 

Luă vâslele. 

— Plecăm? întrebă Leila. Mi-e frig. 

— Aşteaptă încă puţin, aş vrea să mai văd ceva. 

Era gata să protesteze, când el o privi. Sub privirea 
aurită, simţi că se topeşte. Şi crezu că a înţeles: 

— Eşti nesăţios, murmură ea. O să ne vadă toată lumea 
şi nu vreau asta. : 

In fond, era încântată. In vreme ce Malko vâslea, ea veni 
să se aşeze în fundul bărcii şi îşi înfipse unghiile în coapsa 
lui. Cu coada ochiului, îi urmărea reacţiile. O privi, iar ochii îi 
întârziară pe pulpele dezgolite de rochia prea scurtă. 

Din şosea, Krisantem urmărea barca din ochi. Ciudată 
idee să te plimbi cu o barcă pe Bosfor, de vreme ce existau 
atâtea alte ambarcaţiuni mai confortabile, cu cabine. El nu 
era sensibil la poezie. Şi apoi, bărbatul cu ochi ca de pisică 
nu îi inspira deloc încredere, în ciuda calmului şi gentiletii 
lui. Dacă portarul nu i-ar fi spus că avea întâlnire cu 
americanul chiar în seara când acesta căzuse pe fereastră... 

Proptit de portiera Buick-ului, îşi aprinse o ţigară. Privi în 
jur. Nici o maşină în raza vederii. Şi totuşi era sigur că 


67 


fusese urmărit din clipa plecării de la hotel. Un vechi Taunus 
cu doi oameni în interior. g 

Malko aproape ajunsese la vas. li putea distinge tăblăria 
ruginită şi puntea plină de rămăşiţe. Fusese un petrolier şi 
se distingea încă duneta din spate. Era părăsit. Probabil 
eşuase sau luase foc. 

Nimic anormal. Ochii austriacului scrutau fiecare detaliu 
din peisaj. Leila îşi pierdu răbdarea: 

— Vino, şopti ea. 

Austriacul emise un mormăit indistinct. Remarcase ceva, 
în sfârşit. 

In spatele petrolierului, taluzul nu avea aceeaşi culoare 
cu restul malului râpos, pământul, mai deschis la culoare pe 
o mare suprafaţă, era întors ca pentru răsaduri. Probabil se 
încercase punerea vasului pe linia de plutire şi se dragase 
fundul Bosforului. 

Apucând din nou vâslele, se apropie de coca enormă şi 
ruginită, aproape să o atingă. Armătura metalică se înălța 
ca un zid deasupra lui. Nituri enorme fixau foile de tablă, 
formând o linie neîntreruptă de protuberante. 

Epava era impresionantă prin masa şi tăcerea ei. Rugina 
o acoperise în mod uniform. Existau puţine şanse ca acest 
petrolier să mai ia vreodată calea mării. 

Malko lăsă barca să lunece spre spate şi îşi răsuci gâtul 
încercând să descifreze numele vasului. Dar rugina 
estompase totul. Incercä să afle mai multe de la 
companioana sa. 

— Ştii ce-i asta? 

— Este un vapor. Doar se vede clar, nu? Este probabil 
vechi, a fost abandonat. À 

Logică strălucitoare. Malko surâse. In lumea Leilei, 
vechile vapoare erau aruncate aşa cum arunci ciorapii 
vechi. li simţi enervarea. 

— Mergem pe partea cealaltă, pe lângă cocă, spuse el 
blând. 

Reluă vâslele şi parcurse cam o sută de metri, până 
ajunse la un mic golfulet ferit de priviri. Ar fi trebuit ca 
cineva să fie pe epava petrolierului pentru a-l vedea. 

Malko îşi scoase haina şi o plie cu grijă. Cu privirea 


68 


aburită, Leila îşi muşcă buzele şi se aplecă şi mai mult spre 
el. Aşteptarea o enervase. 

— Vino! 

Malko se glisă spre fundul bărcii, lângă Leila. Şi, pentru o 
clipă, uită de ruşi şi de submarinele lor. Aşa că nu văzu pe 
cei doi bărbaţi care urcau, deasupra lor, pe taluzul abrupt. 
Primul dintre ei ţinea în mână un Colt cu piedica trasă. 

Cel de-al doilea, puţin mai în spate, era, de asemenea 
înarmat. Dar el supraveghea ţărmul. Primul ajunse pe 
bordul epavei. Barca era jos, lipită de cocă. Cu precauţie, se 
aplecă, cu pistolul în mână. Chiar sub el zări siluetele 
înlănţuite ale lui Malko şi Leilei. 

Bărbatul înjură cu voce scăzută. 

Mergând în patru labe, se întoarse spre tovarăşul său şi 
şopti, sobru: 

— Se regulează. 

— Pederastul dracului, făcu, ilogic, celălalt. 

Chris Jones şi Milton Brabeck se priviră, dezgustati. lată 
unde duce conştiinţa profesională. Fuseseră prea zeloşi, 
urmărindu-l pe Malko fără ştirea acestuia. Se aşteptau să-l 
vadă ştrangulat sau atras într-o capcană de către această 
dansatoare, care nu putea fi decât o Mata Hari locală. 

În mod clar, dolarii C.I.A. Erau folosiţi într-o manieră cel 
puţin curioasă. Măcar să fi finanţat niscai revoluţii, dar să 
plăteşti don juani! 

Cei doi americani se îndepărtară în vârful picioarelor. 
Milton murea de dorinţa să tragă un încărcător în aer, ca să 
vadă dacă barca se va răsturna, dar disciplina îl făcu să se 
stăpânească. Işi vâri pistoletul în holster şi îşi aprinse o 
ţigară. 

Pe malul celălalt, în Europa, doi oameni erau aşezaţi într- 
un Taunus parcat cu faţa spre Bosfor, cam la un kilometru 
de Buick-ul lui Krisantem şi erau la fel de interesaţi de viaţa 
amoroasă a lui Malko Linge. 

Unul din ei cobori binoclul cu care observa barca şi-i 
spuse, în rusă, tovarăşului său: 

— Americanii sunt într-adevăr respingători. Nu e de 
mirare că pierd peste tot. 

In barcă, Malko îşi recăpătase luciditatea şi înfrunta 


69 


conştiinţa Leilei. Creierul său se învârtea ca o sfârlează. 
Turcoaica gemea. 

— Nu sunt idioată. Ştiu prea bine ce gândeşti. 

— Şi cam ce gândesc? 

— Că sunt o târfă. Că o femeie care se lasă înhăţată aşa, 
în văzul lumii, este ultima târâtură. 

— Nu, nul 

— Mă consideri o stricată, mărturiseşte! 

— Eşti nebună! 

Malko fu obligat să o ia în braţe şi să-i explice că o astfel 
de idee nu-i trecuse niciodată prin minte. 

Traversarea Bosforului fu penibilä. Curentul îi târa 
irezistibil spre Istanbul. 

Văzându-i sosind, lui Krisantem începu să-i crească stima 
pentru clientul său: frumoasa dansatoare mânuia de zor 
una dintre vâsle. 

Malko legă barca şi urcă pe mal, ţinând-o pe Leila de 
mână. Krisantem le deschise grăbit portiera. Fumase un 
pachet întreg de ţigări cât durase plimbarea. 

— Ne reîntoarcem la hotel, ordonă Malko. 

In vreme ce turcul manevra pentru a lua direcţia spre 
Istanbul, Malko întrebă: 

— Ce-i cu vasul ăla eşuat? 

— Este un petrolier. A luat foc acum un an, era cât p-aci 
să se întâmple o catastrofă. Tocmai făcuse plinul de la 
rafinăria British Petroleum, care se vede de aici, când focul 
a izbucnit la bordul său. Vă daţi seama, în cinci minute era 
un lansator de foc grecesc şi asta la cinci sute de metri de 
cel mai mare depozit de benzină din Istanbul. Din fericire, 
căpitanul a reuşit să-l facă să eşueze un kilometru în aval, 
pe o porţiune cu fundul mai ridicat. 

— Şi după aia? 

— A ars vreme de o săptămână. Se simţea căldura până 
aici, iar lumina se vedea de la o sută de kilometri. Imposibil 
de oprit incendiul. 

— De ce a fost abandonat acolo? 

— Cred că au încercat să-l repună pe linia de plutire. Dar 
nu mai merita. Se pare că s-a încrustat în stânci. 

— Stânci? 


70 


— Da, aşa s-a spus. Ei, într-o bună zi va fi vândut ca fier 
vechi... 

Malko tăcu. Până la Istanbul se mulţumi să strângă mâna 
dansatoarei, care părea foarte îndrăgostită. 

La hotel, avu o surpriză. Un mesaj îl aştepta în căsuţa 
cheii, scris de o mână feminină: „Vă rog să apelati camera 
109. Nancy Spaniel, de la Life Magazine”. 

Numele îi era complet necunoscut. Dar Leila citise peste 
umărul lui: 

— Cine este tipa asta? şuieră ea. 

— Habar n-am. 

— Cum şi de ce vrea să te vadă? 

— N-am nici cea mai mică idee! 

— Îti baţi joc de mine? 

— Ascultă. Mergem să o vedem împreună! 

— Viciosule! Monstrule! 

Deodată, Malko zări o fată blondă, înaltă, ridicându-se 
dintr-un fotoliu din hol şi venind drept spre el. li întinse 
mâna şi zise: 

— Eu sunt Nancy Spaniel. Dumneavoastră sunteţi Alteţa 
Sa Serenisimă Malko Linge? 

— Da, dar puteţi să-mi spuneţi Malko. 

O privi atent şi, deodată, se produse declicul. Desigur, o 
întâlnise în Austria, unde ea studia istoria aristocrației 
europene. Îi solicitase, atunci, o întrevedere. 

— V-am citit numele pe lista hotelului şi, cum mă simt 
pierdută în această ţară, m-am gândit că m-ati putea ajuta. 

— De ce vă ocupați în reportaj? 

— De Memphis. Ştiţi, submarinul acela care s-a scufundat 
pe aici. 

— Ah! 

Asta era culmea. Leila, care urmărea conversaţia, spuse, 
pe un ton intepat: 

— Dragule - apăsă pe cuvânt - te aştept la mine în 
cameră! 

Şi le întoarse spatele. 

— Să mergem să bem ceva, propuse Malko tinerei 
americance. Dar, înainte, trebuie să dau un telefon. 
Aşteptaţi-mă la bar. 


71 


Pătrunse într-una din cabinele telefonice de lângă 
recepţie şi îl chemă pe consul. 

— Spuneti-mi, ati auzit ceva despre un petrolier care a 
ars acum câteva luni? 

— Da, desigur. 

— li cunoaşteţi numele? 

— Da, staţi o clipă... se numea Arkhangelsk. 

— Arkhangelsk? 

— Da, era un petrolier sovietic. 

Malko închise, după ce-i mulțumi diplomatului. O mică 
luminiţă roşie i se aprinse în creier. Merse să o întâlnească 
pe Nancy la bar, gândindu-se la carcasa ruginită, 
abandonată în mijlocul Bosforului. 


72 


Capitolul X. 


Krisantem lăsase uşa cabinei telefonice deschisă, pentru 
a putea urmări mai bine holul Hiltonului. 

— Grăbiţi-vă, spuse el cu voce joasă. Va cobori în curând. 
Ce doriţi? 

— Vă mai întoarceţi la vas? 

— Nu ştiu. Nu mă anunţă decât în ultimul moment. Şi, 
oricum, nu pot face nimic. 

— Te voi rechema diseară. 

Celălalt închise. Furios, Krisantem ieşi din cabină pentru a 
se ciocni de Malko. 

— Un alt client? întrebă politicos austriacul. Nu uita că eu 
te-am reţinut! 

Sub privirea ochilor aurii, Krisantem nu se simţea la 
largul lui. 

— Nu, era un prieten. 

— Am nevoie să-mi găseşti un vas de închiriat. 

— Ce tip? 

— Cu motor. Dăm o raită pe Bosfor. 

— E uşor. Cunosc un tip care închiriază. Este lângă 
debarcaderul bacului. Dar o să coste mult. 

— Nici o problemă. Ah, apropo, să-ţi prezint doi prieteni 
care lucrează cu mine: Milton Brabeck şi Chris Jones. El este 
Elko Krisantem. 

Elko nu avu nici un chef să-i întrebe în ce consta munca 
lor. Erau cei doi tipi care fuseseră cu o seară înainte la el... 
În picioare, în spatele lui Malko, cu pălăriile înfundate pe 
cap, cei doi îl priveau pe Krisantem cu aerul afectuos al unui 
cotoi care se pregăteşte să rontäie un şoricel alb. 

— Salut! făcură ei la unison. Ne-am mai văzut. 

Conversatia se opri aici. Gânditor, Krisantem deschise 
portierele Buick-ului. Ultima oară, îi raportase fidel, lui 
Doneshka, plimbarea lui Malko în jurul petrolierului. Celălalt 
îi ordonase: 

— Anunţă-mă imediat dacă se întoarce în zona aia. 

Ar fi vrut el, Krisantem, să-l anunţe. Dar avea impresia - 


73 


şi nu prea se înşela - că cele două gorile aşteptau cel mai 
mic gest suspect din partea sa, ca să-l facă bucățele... 

O oră mai târziu, erau cu toţii la bordul unei bărci de 
cauciuc echipată cu un vechi motor Evinrude, de treizeci şi 
cinci de cai, care de-abia reuşea să învingă curentul 
Bosforului. Le trebuiră aproape trei sferturi de oră ca să 
ajungă la petrolier. Cu ochii închişi, Malko visa. Nancy, 
tânăra americană, era foarte agreabilă. Cinase cu ea în 
ajun. Ea sosise la Istanbul cu speranţa unui reportaj despre 
Memphis, dar lucrul ăsta nu era uşor de realizat. 

Malko îi promise ajutorul. 

O invitase la Kervansaray, cabaretul vecin cu Hilton. Nu 
îndrăznise, de frica Leilei, să o invite la roof, cabaretul 
situat la etajul zece al hotelului. 

Dar Nancy era încântată. || găsea pe Malko teribil de 
romantic. Chiar şi atunci când acesta îi mângâiase 
picioarele pe sub masă. Dansa obraz la obraz, ca toate 
americancele, cu presiune pe tot corpul, strâns lipită de 
partener. Şi cum avea aceeaşi înălţime cu Malko, senzaţia 
nu era deloc dezagreabilă. N 

Malko o acompaniase apoi până la uşa camerei. Inainte 
de a se despărți, ea fusese aceea care l-a sărutat. Sărutul ei 
era dulce şi cald. O strânse mai mult în braţe, iar trupul ei îi 
răspunsese, lipindu-se de al său. Unghiile ei i se înfipseră în 
ceafă. 

— Avem tot timpul, murmurase ea, înainte să-i închidă 
uşa în nas. 

Cu toate astea, astăzi gândurile îi zburau spre Nancy. 
Vulcanica Leila trecuse dintr-o dată pe planul doi. 

Se apropiau. Malko îşi scutură de praf impecabilul costum 
gri. Avea oroare de neglijenţă. Krisantem încetini motorul. 
Silueta petrolierului eşuat părea enormă. Scuturată de siajul 
celorlalte ambarcațiuni, barca pneumatică era foarte 
instabilă. Din fericire, în acea zonă, Bosforul se lărgea ca un 
fel de lac, lăsându-i cumva mai feriti de grosul traficului. 
Cele trei cargouri greceşti nu se clintiseră. Putin mai 
departe, rezervoarele rafinăriei străluceau în soare. 

Krisantem tăie contactul. Barca era la câţiva metri de 


7 Roof - acoperiş (în engleză, în original). 


74 


petrolier. Gorilele nu prea erau la largul lor. Cu artileria cu 
care erau echipați, s-ar fi dus urgent la fund. 

— Fă turul vasului, ordonă Malko. 

Nici o scară nu permitea escaladarea peretelui vasului, 
care-l fascina pe Malko prin coca moartă şi prin 
suprastructuri. Ceva îi spunea că aici se găsea ceea ce 
venise să caute. 

Dar cum să stabileşti legătura dintre această veche 
carcasă abandonată şi submarinul din Marea Marmara? Nu 
se zărea nici un semn de viaţă. 

— De multă vreme s-a încercat repunerea lui pe apă? 
întrebă Malko. 

— Da, de câteva luni. 

Fuseseră, probabil, de săpat, sute de mii de metri cubi de 
pământ. Pata deschisă de pe taluz avea aproape cinci sute 
de metri lungime. 

Curios că nu reuşiseră. Petrolierul nu părea înfipt prea 
adânc în fundul Bosforului. Doar dacă nu cumva vreo 
stâncă... Toată chestia asta îl sâcâia pe Malko. 

Ceilalţi trei tăceau. In afară de Krisantem, se întrebau de 
ce se interesa Malko aşa de mult de Arkhangelsk. 

Şi alţii, puţin mai departe, îşi puneau aceeaşi întrebare. 
Pe malul asiatic era oprit un bătrân Taunus, în spatele unei 
perdele de copaci. Erau trei bărbaţi în interior. Ţeava unei 
puşti mitraliere mijea prin geamul din faţă stânga. Era 
îndreptată spre Arkhangelsk. 

— Dacă urcă pe vas, să trag? întrebă servantul armei. 

— Da. 

Manevră chiulasa şi introduse un încărcător. Barca 
pneumatică se încadra în vizor. Dar ocupanţii acesteia nu se 
decideau să ia petrolierul cu asalt. 

Malko căuta cu disperare un amănunt care să-l îndrepte 
pe calea cea bună. Dar totul părea normal. Făcu bărcuţa să 
se apropie până atinse petrolierul şi-şi puse palma pe tabla 
murdară şi umedă, pe care se mai vedeau urme de vopsea. 
Crezu că mâna îi va traversa stratul de rugină care atacase 
profund materialul. Lucru ciudat pentru un vas pentru care 
s-au făcut eforturi de a-l repune pe linia de plutire. 

Deodată, avu o iluminare. 


75 


— Să ne depărtăm, ordonă el lui Krisantem. Până în 
mijlocul Bosforului. A 

Nu părăsea din ochi vasul. În câteva secunde, va fi sigur. 
Silueta petrolierului se detaşa acum foarte clar din profil. 
Incendiul nu deformase prea mult suprastructurile. 

Malko închise ochii. Răsfoia, în memorie, o cărticică pe 
care o citise cu doi ani mai înainte: anuarul /ane's, manual 
ce cuprindea toate flotilele lumii. Existau mai multe sute de 
nave repertorizate, fiecare cu caracteristicile sale şi cu 
silueta trasată la scară. 

Navele defilau prin mintea lui Malko de parcă le-ar fi 
văzut ieri. Tensiunea interioară îi încreţise fruntea. Creierul 
îi lucra ca un IBM în suprasarcină. 

Şi nu se potrivea. 

Silueta petrolierului sovietic Arkhangelsk, de 120.000 de 
tone, pe care o avea în minte, nu corespundea cu ceea ce 
avea în faţa ochilor. Vasul eşuat era mult mai mic şi 
suprastructurile erau mult diferite. 

Celălalt era dotat cu o dunetă plasată în spate, pe când 
acesta avea un fel de dunetă care ajungea până la 
jumătatea punţii. Petrolierul numit Arkhangelsk nu era 
Arkhangelsk-ul. Şi asta, desigur, avea o semnificaţie. Nu 
schimbi din pură plăcere numele unei nave. 

Malko renunţă provizoriu la meditații. O navă încărcată 
cu turişti fu cât p-aci să le răstoarne barca. Inverzite, cele 
două gorile îl mâncau din ochi pe Krisantem, care se chinuia 
să demareze motorul. Reuşi la tanc să pornească, evitând 
ca prin minune să fie tăiaţi în două de un remorcher 
pântecos, al cărui echipaj îi umplu de înjurături. 

Bosforul era prea aglomerat pentru astfel de sporturi. Dar 
Malko era satisfăcut. Suflând un invizibil fir de praf de pe 
costumul său încă impecabil, surâse larg. 

— Hai să ne întoarcem. 

Ochii aurii îi scânteiau, iar ceilalţi trei se întrebau ce 
putuse să-l binedispună în aşa măsură. 

Din hotel unde Leila îl aştepta, în camera ei, îi telefonă 
consulului: 

— Aveţi vreun exemplar din Jane's ediţia 1969? 

— Da, cred că da, răspunse diplomatul. 


76 


— Atunci trec să vă văd. 

Zece minute mai târziu, Malko sorbea un whisky în 
biblioteca diplomatului. Pe genunchi avea volumul. Il răsfoi 
şi ajunse la descrierea Arkhangelsk-ului. 

Intr-adevär avea în faţă silueta de care-şi amintise. Avea 
dreptate, petrolierul eşuat era o navă necunoscută pe care 
ruşii încercau să o facă să treacă drept Arkhangelsk. li 
explică rapid tărăşenia consulului, care nu mai pricepea 
nimic. 

— Dar de ce? 

— Habar n-am. 

— Credeţi că are vreo legătură cu Memphis-ul? 

— Poate că nu. Dar este singurul indiciu pe care-l posed 
la ora actuală. Si ştiu din experienţă că ruşii nu fac nimic 
întâmplător. Există o rațiune şi încă una foarte importantă, 
pentru ca Arkhangelsk să nu fie Arkhangelsk. 

— Dar atunci, unde este cel adevărat? 

— Navighează probabil sub alt nume, dacă nu cumva 
este deja pe fundul mării, din motive de securitate. Bun, 
puteţi să-mi faceţi un serviciu? 

— Desigur. 

— Aş dori să aflu numele întreprinderii care a încercat să 
ridice Arkhangelsk-ul - n-avem ce face, trebuie să-l numim 


în continuare aşa - şi circumstanțele exacte ale 
accidentului. 

— Bine, îl voi întreba pe colonelul Kemal. 

— Nu! 


Malko se ridicase şi închisese cartea. Se apropie de 
consul. 

— Turcii nu trebuie să afle că mă interesez de această 
navă. lată, spuneţi, de exemplu, că Flota a Vl-a are avarii şi 
telefonati la o firmă care se ocupă de ridicări de nave. 
Chestionându-i cu abilitate, veţi putea afla numele celor 
care s-au ocupat de vasul sovietic. 

— Bine, vă voi suna mâine. Rămâneţi la cină? 

— Nu, mulţumesc. Mai am de lucru şi o mică problemă de 
rezolvat. 

Mica problemă consta în faptul că Malko avea, la aceeaşi 
oră, o întâlnire în holul hotelului cu Leila şi cu un răpitor 


77 


manechin sud-african, pe nume Ann. Pe Ann o întâlnise la 
recepţie, pe când părăsea hotelul. Ochii ei făcuseră un efect 
deosebit asupra lui. 

Il întrebă pe Krisantem: 

— Ştii vreun restaurant bun, cu muzică şi atracţii? 

Turcul ezită. 

— Da, Mogambo. Dar este foarte scump. 

— Nici o importanţă. Hai la Mogambo. 

Cele două fete erau la bar când sosi. Leila îmbrăcase o 
fustă neagră şi un pulover care îi evidenția formele atât de 
precis, încât personalul de serviciu din hotel se mişca în 
relantiu. De pe taburetul ei, Ann îl contempla cu un amestec 
de dispreţ şi de dorinţă. Taiorul ei roz era mult mai puţin 
revelator, dar instinctul feminin preluă iniţiativa. Punându-şi 
ochelarii fumurii pentru a-şi accentua nota de seriozitate, îşi 
încrucişă, foarte sus, picioarele, în mod neglijent. 

Atât de sus încât turcul aşezat în faţa ei comandă princiar 
încă un rând de băutură pentru întreaga familie, care îl 
însoțea. 

In acel moment Malko intră în bar. Leila nu-i lăsă timp să 
se dezmeticească şi se ridică şi porni spre el ondulându-se 
ca o pisică fericită că şi-a regăsit stăpânul. Peste umărul ei, 
Malko zâmbi grațios către Ann. 

Ea îi retransmise zâmbetul, uşor ofuscată. Austriacul o 
ocoli pe Leila şi-i apucă mâna, pe care depuse un sărut 
apăsat. 

Tensiunea electrică ar fi putut face lustra să se aprindă. 
Leila, cu ghearele scoase, se pregătea să se năpustească. 

— Ti-o prezint pe Ann Villers, soţia unui bun prieten al 
meu, se grăbi să spună Malko. 

Dezarmată, Leila consimti la o lejeră înclinare a capului, 
fără a dezarma totuşi. 

— Unde cinăm, dragul meu? gânguri ea, prinzând braţul 
lui Malko. 

— Oriunde va fi încântător, cu două femei aşa de 
frumoase, replică Malko, cu ochii în tavan. 

Urmară câteva clipe ce se scurseseră greu. Leila se 
întreba dacă să-şi înfigă unghiile în ochii lui Malko sau în 
părul rivalei sale. Ezitarea ei salvă situaţia, căci Malko se 


78 


plecă spre ea şi murmură: 

— lartă-mă. Mi-ar fi plăcut să fim singuri, dar nu pot face 
altfel. 

În vreme ce Leila digera complimentul, Malko strecură 
către Ann: 

— Oricum, ne va părăsi pe la ora 11, pentru numărul ei. 

Fericite, cele două femei părăsiră barul la braţul lui 
Malko. Din fericire, uşa era destul de largă ca să treacă toţi 
trei în front. In Buick, Malko îşi lăsă mâinile să zburde în 
voie peste tot, ca urmare, chipurile, a zdruncinăturilor 
provocate de maşină. Parfumurile celor două femei 
concordau de minune. 

Malko era fericit. Avea senzaţia că se află pe drumul cel 
bun. Vaporul mascat ascundea un mister... Totul era să 
descopere acest mister, înainte ca ceilalţi să-şi dea seama 
şi să-l suprime, căci devenea periculos... 

Când ajunseră, restaurantul era plin dar, mulţumită lui 
Krisantem, avură o masă foarte bună, lângă pista de dans. 
Fură conduşi imediat apoi să-şi aleagă peştii pe care îi 
doreau, dintr-un frigider enorm. 

Discret, Krisantem dispăru, promițând că peste o oră va fi 
la maşină. Malko îl urmări din ochi, gânditor; din păcate îl 
urmări numai din ochi şi nu putu să-l vadă intrând într-o 
micuță cafenea şi cerând să telefoneze. Corespondentul 
răspunse imediat: 

— Vrea să se întoarcă mâine la vapor, zise repede 
Krisantem. 

Urmară câteva momente de tăcere la celălalt capăt al 
firului. Apoi vocea pe care Krisantem o cunoştea prea bine, 
spuse: 

— Bine, vom lua măsurile necesare. 

— Ei! strigă Krisantem. Nu în seara asta. O să-şi dea 
seama... Celălalt închise. 

Nelinistit, Krisantem se aşeză la o masă în fundul 
cafenelei, lângă ciorchini de struguri şi borcane de iaurt. 

Avea conştiinţa tulbure. Acest om cu ochi de aur, care 
făcea femeilor o curte galantă, începuse să-i devină 
simpatic. 

La Mogambo, Malko era într-al nouălea cer. Leila îi ţinea 


79 


mâna dreaptă, ca o tigroaică ce se pregăteşte să rontäie un 
ciolan, iar el îşi lipise piciorul de coapsa Annei, care îşi 
lăsase, pudică privirile în jos, dar care se lipise de el spre a-i 
facilita manevra. 

Restaurantul era frecventat mai ales de turci. Mesele de 
lemn, aşternute cu şervete de hârtie, erau foarte simple, în 
schimb, pereții gemeau sub cromolitografii hidoase, 
reprezentând Bosforul ziua şi noaptea din toate unghiurile şi 
direcţiile. Mâncarea era bună - mai puţin peştele. 

Lui Malko i se servise, în chip de hors-d'oeuvre, o cremă 
albicioasă, denumită tarama, care avea un iz de caviar 
alterat. Leila înfulecă rapid trei porţii. 

La desert trebuiră să suporte „atracţiile”. Până atunci, 
orchestra, disimulată în spatele unei draperii, cântase în 
surdină mai multe arii, variante după „Copiii din Pireu”; dar 
acum se dezläntuise acompaniind o dansatoare „orientală”, 
ale cărei schimonoseli o făcură pe Leila să zâmbească. In 
momentul când veni să-şi unduiască formele în faţa mesei 
lor, Ann se aplecă grațios spre Leila şi-i murmură: 

— Trebuie să vin să te văd şi pe tine aşa. 

Leila se mulţumi să murmure în turcă, la rândul ei, că 
dacă Ann s-ar dezbrăca la piele, sala s-ar goli în cinci 
minute, lucru evident, fals, dacă se ţinea cont de interesul 
pe care mâna stângă a lui Malko îl arăta faţă de piciorul 
tinerei sud-africane. 

Dansatoarea se retrase, lăsând locul unor dansatori din 
Anatolia, având pe cap bonete ciudate din lână multicoloră. 
Aceştia se încrucişau cu o viteză stupefiantă, dansând în 
ritmul unei muzici sältärete. In final se luară de mâini şi 
începură a se învârti ca nişte dervişi. 

Absorbit de spectacol, Malko nu observă intrarea unui om 
gras, cu craniul chel ca o minge de biliard, îmbrăcat cu un 
costum bleumarin, cu o cravată galbenă. Omul se aşeză cu 
coatele pe bar şi rămase acolo, între chelnerii care-l 
busculau, luând comenzile. 

Dansatorii se opriră. Atunci, cu un pas liniştit, se îndreptă 
spre masa lui Malko; când acesta îl remarcă, nu mai era 
decât la doi-trei metri de el. 

Apropiindu-se brusc de masă, grasul se clătină şi căzu în 


80 


poala sud-africanei. Cu un mormăit dezgustător, o înlănţui 
cu o mână, iar cu cealaltă începu să-i pipăie pieptul, cu o 
labă enormă şi păroasă, cu unghii negre. 

Ann urlă, cu o voce pătrunzătoare care acoperi 
muzicanţii. Incercă să se ridice, dar greutatea omului o 
imobilizase. Işi înfipse unghiile în obrazul lui, cu toate 
puterile. 

Bruta mormăi din nou şi-şi ascunse faţa în gâtul tinerei 
fete. 

Malko îl îmbrânci pe intrus cu toată forţa, dar acesta de- 
abia se clătină. Atunci îi prinse un deget al mâinii care se 
sprijinea pe rama scaunului şi, vicios, i-l răsuci spre înapoi. 

Grasul urlă şi sări în picioare. Cu o mişcare a mâinii stingi 
mătură masa, acoperind-o pe Ann de cioburi de farfurii şi 
pahare. Cu cealaltă mână îl prinse pe Malko de gât şi începu 
să strângă. Austriacul avu impresia că este prins într-un 
malaxor. Privirea sa se încrucişă cu a celuilalt şi atunci 
realiză că nu are de-a face cu un betiv. 

Doi ochi mici, răi şi foarte lucizi îl scrutau intens. 

Malko îşi repezi genunchiul în faţă. Celălalt îl recepţionă 
din plin în vintre şi dete înapoi cu un grohăit, scăpându-i 
gâtul. Malko făcu un salt înapoi şi înşfăcă o sticlă. 

— Atenţie, este periculos! 

Leila strigase. 

Intr-adevăr, tipul avansa spre Malko, cu o lamă 
triunghiulară scurtă în mână! 

După modul cum ţinea arma, austriacul realiză că are în 
faţă un profesionist. Urma să lovească de jos în sus, tintind 
inima. Cu forţa pe care o avea, Malko urma să fie înţepat ca 
un fluture în insectar. 

Sticla i se păru complet inutilă. Dacă tipul avansa, era 
pierdut. 

Reculă mai mult, sperând să câştige destul spaţiu pentru 
a putea fugi. Işi blestemă obiceiul de a umbla neînarmat. 
Cel puţin dacă gorilele sale ar fi fost aici... 

Leila îl salvă. 

Ca o nebună, sări pe la spate în cârca brutei, zgâriindu-i 
faţa cu unghiile, urlând de parcă venea sfârşitul lumii. 
Surprins, tipul încercă să scape de această panteră. Ea 


81 


profită de mişcare şi-şi înfipse, ca un buldog, dinţii în mâna 
acestuia. 

Strângea tare, căci cuțitul îi căzu din mână. Dintr-o dată, 
chelnerii, care priveau scena, îşi regăsiră curajul şi se 
repeziră care mai de care. Agresorul dispăru sub un talmes- 
balmeş de haine albe. 

Dar era periculos. Forţă înainte spre perete, zdrobi un 
pachet de adversari şi se redresă. Supraviețuitorii ezitară, 
tipul, de asemenea. Il zări pe patron care telefona, febril. 
Poliţia sosea în cinci minute. Zbură spre ieşire. Un chelner 
ce încercă să-l oprească se alese cu maxilarul zdrobit, iar 
necunoscutul dispăru în întuneric. Nimeni nu se gândi să-l 
urmărească. 

La masă, Malko o consola pe Ann. Aceasta avea o 
vânătaie mare pe gât, iar rochia sa aducea cu o cârpă cea 
fost prea mult folosită... 

— Asta-i bună, repeta Ann. Era să mă omoare! 

Leila rânji: 

— Ai fi scăpat mult mai ieftin. Tipii ăştia nu-s prea 
dificili... 

— Tu, târfo..., începu Ann. 

Malko o opri tocmai la timp pe Leila, pe care lupta o 
aprinsese. Incepuse deja să-i promită lui Ann că o să-i 
reteze cu dinţii sfârcurile sânilor... Din fericire, tânăra sud- 
africană nu înţelegea o iotă turceşte... 

— S-o ştergem, zise Malko. E de ajuns pentru seara asta. 

Se ridică. Un picolo veni în acel moment şi-i prezentă lui 
Malko nota de plată, pe o farfurioară. 

Leila scoase un răcnet, luă nota de plată şi o cocoloşi. Cu 
unghiile scoase, se năpusti spre patron şi-l puse să o 
mănânce. Brusc, turcul protestă, declarând că este bucuria 
lui de a invita nişte oameni aşa dräguti pe care chiar îi 
roagă să mai revină în localul său. 

Malko ieşi demn, împingând-o în faţă pe Ann, cu Leila 
asigurându-i spatele. N 

Krisantem era în Buick. Intoarcerea fu silentioasä. Sositi 
la Hilton, Malko o luă pe Ann de braţ şi ceru cheia de la 
recepţie. Holul era pustiu. 

— O conduc până în cameră, aruncă el spre Leila. 


82 


Aceasta îl privi cu un aer ciudat. Cu voce scăzută, îi 
murmură în momentul când intra în ascensor: 

— Te aştept în camera mea. După ce-mi fac numărul. Pe 
tipul care te-a atacat îl cunosc. Dacă vrei să-i ştii numele, 
nu rămâne prea mult timp cu curva asta... 

Micuta liftieră cu şosete albe privi surprinsă vânătaia de 
pe gâtul sud-africanei. 

Zece minute mai târziu, Malko era la Leila. 

Nu fusese de loc eroic: Ann îi trântise uşa în nas. 


83 


Capitolul XI. 


Soarele strălucea deasupra Istanbulului. Era ora 
dejunului. De-a lungul meterezelor străzii Yedikule, o 
mulţime de vânzători ambulanți vindeau ceai de mentă, 
rahat verde şi roşu, decupat în cubuleţe mici, gogoşi 
unsuroase. 

Intr-un colţ, absorbiți în contemplarea unei vitrine cu 
articole vestimentare, Malko şi Leila, cu degetele înlănţuite, 
formau un înduioşător cuplu de îndrăgostiţi. În realitate, 
profitând de reflexiile vitrinei, urmăreau intrarea unei vechi 
case de lemn, situată în spatele lor. Erau de două ore pe 
stradă şi aveau impresia că toată lumea e cu ochii pe ei. 

Cincizeci de metri mai departe, cele două gorile înghiţeau 
răcoritoare pe terasa unei cafenele arabe, înarmate până-n 
dinţi. Nu le lipseau decât grenadele. 

Muriseră de ciudă aflând întâmplarea din ajun. Ei îşi 
petrecuseră seara jucând gin-rummy - culmea activităţii 
intelectuale pentru o gorilă. Acum ardeau de dorinţa de a se 
încăiera. 

— N-o să mai dureze mult până o să iasă, murmură Leila. 
Sau, dacă nu, i s-a întâmplat ceva... 

Ea îl condusese pe Malko în acest colţ pierdut din 
Istanbul, de cealaltă parte a Cornului de Aur. De-a lungul 
vechilor fortificaţii ale oraşului se împăienjenea un labirint 
de strädute înguste, cu căsuțe vechi de lemn, care mai 
stăteau în picioare doar printr-o minune. 

De dimineaţă Leila pusese stăpânire pe telefon. ÎI 
cunoştea pe asasin din vedere. Era un peşte de mică 
anvergură, care nu se dădea înapoi, la o adică, să uşureze 
de portofel un trecător întârziat. De multe ori scosese 
cuțitul în încăierări. Desigur, atunci când celălalt nu avea 
cuţit. 

Leila cunoştea vag o fată care avusese legături cu tipul. 
Din fericire, aceasta avea telefon şi, cu o voce adormită, 
dăduse numele individului. Omar Cati. 

— Acum cred că e la puşcărie, adăugase ea. A fost 


84 


arestat acum şase luni, pentru atacarea unui cuplu de 
turişti lângă moscheea Sultan Ahmed. 

Malko şi Leila se îmbrăcaseră în grabă. Fata le dăduse o 
posibilă adresă a lui Omar, la o prostituată. Impreună cu 
cele două gorile, se înghesuiseră într-un taxi care îi adusese 
până în locul unde se găseau acum. 

Leila urcase singură, ca să nu sperie femeia. Aceasta 
deschisese uşa suspicioasă, cu ochii umflati de somn şi 
părul ciufulit. Era cu un client. Leila îi îndrugase o istorie cu 
nişte bani împrumutaţi. Cealaltă rânjise: 

— N-ai decât să încerci să ţi-i recuperezi. Scursura de 
Omar stă aproape, pe strada Eyuf, la nr. 7. Dacă e în toane 
bune, o să te reguleze, dacă nu - iei mardeală. 

Leila multumise, în ciuda acestei încântătoare 
perspective. Şi, de atunci, aşteptau. Malko începu să-şi 
piardă răbdarea. Acest turc era firul Ariadnei, singurul 
indiciu tangibil care-l putea conduce spre ceea ce căuta. 

— Dacă nu coboară în cinci minute, mergem noi la el, 
spuse către Leila. Jones şi Brabeck ne vor acoperi. 

— Nu e nevoie, priveşte! 

El era. In vitrină, Malko îi distingea clar profilul. Aceeaşi 
mutră josnică, îmbrăcat cu un pulover bleumarin şi cu un 
pantalon obosit. Se îndreptă spre Yedikule, în direcţia 
hipodromului. Malko şi Leila îi luară urmele. 

— Atacă-l tu, spuse Malko, altfel va deveni bänuitor. 

In momentul în care Leila pornea în spatele omului, 
Malko încremeni: doi tipi ieşeau din ungherul unei porţi mari 
cu două canaturi şi îl încadrau pe Omar. 

In mulţimea unduitoare de gură-cască şi cumetre, Malko 
îl vedea greu pe Omar, care luase un avans de cincizeci de 
metri; în schimb îi distingea bine pe necunoscutii care îl 
încadraseră. Unul dintre ei avea păr blond şi o pălărie 
moale, celălalt era brunet, îmbrăcat cu un costum albastru. 

Leila reveni spre Malko, descumpănită şi înciudată. 

— Să-l urmărim şi să aşteptăm când va fi singur, zise 
Malko. 

Gorilele urmăreau, de la distanţă  respectuoasă, 
deplasarea grupurilor formate. Malko se strecură prin 
mulţime pentru a se apropia de Omar. Il zări la un chioşc de 


85 


ziare, oprindu-se şi cumpărând programul curselor de la 
Ettalat. 

In acel moment, o maşină opri lângă bordură. Şoferul 
claxonă pentru a atrage atenţia lui Omar. Acesta întoarse 
capul. Şoferul îi strigă ceva înainte de a demara. Omar 
surâse şi îl salută. i 

Apoi îşi reluă drumul. li mai rămâneau câteva sute de 
metri de parcurs până la gară. Malko mări pasul pentru a-l 
ajunge. 

— Trebuie să-l contactăm înainte de a lua trenul, explică 
el Leilei. 

Omar aproape că ajunse la gară. Deodată, omul blond se 
strecură în spatele lui Omar. Cel negricios se întoarse ca 
pentru a cumpăra un jurnal. 

Surprins, Malko îl văzu pe blond ridicând mâna stângă ce 
ţinea un Colt 38 şi trăgând un singur glonte în ceafa lui 
Omar, glonte ce penetră în creier şi ieşi prin frunte. 

Omar se prăbuşi în faţă, cu ţigara între dinţi şi ţinând încă 
ziarul în mâini. 

Malko demară nebuneste, agitând braţul pentru ca 
gorilele să-l urmeze. Dar era greu să-şi croiască drum prin 
mulţime, iar gorilele erau încă departe. 

Blondul îşi aruncă revolverul, se topi în mulţime şi ajunse 
la bariera gării. Sări peste o palisadă, ateriză de partea 
cealaltă şi reveni spre peron, unde tocmai sosea un tren. 
Malko fu dublat de Jones şi Brabeck care alergau cu 
capetele plecate şi cu mâna pe tocul pistolului. 

Săriră peste barieră cu douăzeci de secunde în urma 
asasinului. Acesta îi văzu. Lăsă să-i cadă un ciorap negru de 
mătase pe care-l purtase ca să nu lase amprente şi dispăru 
în sala în care se vindeau bilete. N 

Brabeck se năpusti în urma lui. Il văzu pe blond tăind 
cozile de aşteptare şi dispărând prin poarta gării. Gorila 
îmbrânci o grăsană plină de calabalâc şi ajunse la trei metri 
de ucigaş, când deodată, mişcarea îi fu stopată de un popă 
cu o sutană jegoasă care îi răsări brusc în faţă. 

— Keep away, urlă Brabeck. 

Şi, pentru a se face mai bine înţeles, îşi scoase Coltul 357 


8 Keep away - Dă-te la o parte (în engleză, în original). 


86 


Magnum, pe care-l vâri sub nasul popii. 

Ecleziastul scoase un urlet şi sări pe american, 
schelălăind cât îl ţinea gura. Brabeck încercă în zadar să se 
degajeze: popa avea o mână de fier. 

Malko sosi la timp să-l audă pe popă urlând: 

— Arestaţi-l! Ajutaţi-mă! E un asasin! 

Brabeck fu eliberat prin sosirea lui Jones care, calm, goli 
un încărcător întreg în plafon. Gură-cască se risipiră tipând. 
Călugărul se eclipsă, de asemenea, strigând: 

— Mă duc să chem poliţia! 

Aceasta sosi câteva clipe mai târziu. Mulțimea se 
strânsese deja în jurul cadavrului lui Omar. Fu necesară o 
jumătate de oră de parlamentări şi telefoane pentru a-l 
convinge pe comisarul local că nu Jones este asasinul. In 
final, cei trei bărbaţi, împreună cu Leila, putură pleca. 

— A fost o înscenare, spuse Malko. Cu siguranţă că şi 
călugărul făcea parte din scenariu. Altfel nu s-ar fi agitat 
aşa. 

— Mă întreb de ce l-au lichidat, făcu Jones. N-aveau de 
unde şti că noi l-am şi identificat. Şi, apoi, lucra pentru ei. 

— Suntem pe urmele unei chestii enorme, spuse Malko. 
Încă nu-mi dau seama ce fel de chestie. Si tipii din faţa 
noastră nu-şi asumă nici un risc. Am o mică idee în ceea ce- 
| priveşte pe Omar. Să ne întoarcem la hotel! 

Krisantem era deja în faţă la Hilton, lustruindu-şi 
conştiincios Buick-ul. Malko merse drept spre el. 

— Ti-am spus că aseară am fost atacat la restaurant? 

— Da. 

— Ei bine, agresorul meu e mort de azi-dimineatä. 

— Mort? 

— Un glonţ în cap. Şi nu s-a sinucis... 

Ochii aurii ai lui Malko ţinteau ochii turcului. Krisantem se 
simţi foarte stânjenit. Căci primise o vizită în chiar acea 
dimineaţă. lar moartea lui Omar era în legătură cu această 
vizită. 

„Au un cub de gheaţă în locul inimii”, gândi el. Reusi 
totuşi să-i surâdă lui Malko. 

— Este poliţia? 

— Nu. Apropo, fii pregătit după dejun. Mergem să ne 


87 


plimbäm. 

Inainte să urce în camera sa, Malko îl luă pe Jones de-o 
parte. i 

— N-o slăbeşti din ochi pe dansatoare. In situaţia în care 
sunt indivizii, s-ar putea să-i pregătească aceeaşi soartă ca 
lui Omar. 

— Şi şoferul? De ce nu ni-l lăsaţi? Măcar o oră. 

— N-ar fi suficient. Si este mai bine să-l avem sub ochi. 
La nevoie, putem să-l intoxicăm un pic... 

Malko merse şi ciocăni la uşa lui Ann. Nu era în cameră, 
iar Nancy decolase spre New York. Merse în camera sa şi-şi 
acordă câteva minute de odihnă. Mai întâi plonjă în 
contemplarea pozei panoramice a castelului său. Când avea 
greutăţi, spectacolul castelului îi producea un efect 
liniştitor. 

Apoi îşi scoase haina, trase draperiile şi începu să 
studieze planul bibliotecii. Trebuiau găsite ornamente de 
lemn destul de înalte pentru a lambrisa pereţii în întregime. 
Tocmai auzise de existenţa unui lot de astfel de lemnării. 
De epocă... şi care costa o avere... 

Soneria telefonului îl smulse din reverie. Era consulul. 

— Am dibuit numele întreprinderii care a încercat să 
ridice Arkhangelsk-ul. O firmă care se numeşte Belgrat & 
Co. Lucrările au durat aproape trei luni. Totul a fost în 
regulă vis-a-vis de autorităţile turce. 

— Şi incendiul? 

— Petrolierul îşi făcuse plinul la rafinăria BP. A manevrat 
normal şi, câteva minute mai târziu, căpitanul a semnalat 
că are un incendiu la bord şi că va evacua nava. Nu au fost 
pierderi omeneşti. In vreme ce echipajul sărea în apele 
Bosforului, căpitanul a anunţat că va eşua nava pe un dâmb 
al fundului mării, pentru a o împiedica să se apropie de 
rafinărie. Şi asta a şi făcut. 

— Şi apoi? 

— Vedetele turceşti au bombardat Arkhangelsk-ul. Din 
cauza căldurii, nu se putea apropia nimeni. Petrolierul a ars 
vreme de o săptămână, apoi nimeni nu s-a mai ocupat de 
soarta lui. 

— Se ştie de ce nu a reuşit manevra de repunere pe linia 


88 


de plutire? 

— Mi s-a vorbit vag despre asta. Se pare că nava era 
prea adânc înfiptă în nisip. Cu toate astea, s-au depus toate 
eforturile. Au avut şi o dragă şi scafandri autonomi. 

— Bine, mulţumesc. Voi încerca să folosesc toate aceste 
informaţii. 

Malko închise şi îl sună pe amiralul Cooper la cartierul 
general al Marinei, la Istanbul. Cooper nu era acolo, dar 
Malko vorbi cu aghiotantul acestuia: 

— După părerea dumneavoastră, cam cât costă un 
petrolier de 40.000 tone, destul de vechi şi redus la stadiul 
de epavă? 

Celălalt reflectă un moment, apoi răspunse: 

— Nu mai mult de 250.000 $. Şi încă... 

— Despotmolirea lui este scumpă? 

Explică succint cazul lui Arkhangelsk. Celălalt, perplex, 
replică: 

— O despotmolire, făcută, aşa, cu tot tacâmul, costă între 
două sute şi trei sute de mii de dolari. 

— Asta-i tot ce doream să ştiu. 

Imediat ce întrerupse, Malko se cufundă în studiul 
anuarului telefonic al Istanbulului, în căutarea întreprinderii 
Belgrat. Mai întâi nu găsi nimic. Nu figura nici pe lista 
întreprinderilor de reparaţii, nici pe cea a şantierelor navale. 

După parcurgerea mai multor pagini, o găsi la rubrica 
„Demolări”. Notă cu grijă adresa şi cobori. 

— Unde este strada Akdeniz? întrebă el receptionerul. 

Acesta îl privi surprins. 

— Sunteţi sigur de nume? 

— Da, de ce? 

— Este o mică străduţă în cartierul din prelungirea străzii 
Londra Asfalti. Este, într-un fel, talciocul nostru... 

Malko se hotărî să renunţe pentru moment la Krisantem. 
Trecând, îi aruncă: 

— Domnişoara Leila are de făcut nişte curse. Eşti la 
dispoziţia ei! 

Plecă, pe jos, spre Cumhusivet şi, când fu ascuns 
privirilor turcului, sări într-un taxi. 

După jumătate de oră maşina ajunse pe strada Akdeniz. 


89 


Opri în faţa numărului 27, la o poartă mare de lemn şi un 
gard de zid cenuşiu. Deasupra porţii se putea încă distinge 
numele Belgrat, pe trei sferturi şters. 

„Nu prea e genul de întreprindere care să 
despotmolească vapoare”, gândi Malko, apăsând pe clanta 
porţii. Aceasta se deschise scârţâind. Intră într-o curte plină 
cu un amalgam de fiare vechi şi cascade de maşini ruginite. 

— Cară-te dracului de aici! urlă, în turceşte, o voce 
bolovănoasă. 


90 


Capitolul XII. 


Vocea venea dintr-o anexă din dreapta porţii, pe care 
Malko nu o văzuse când intrase. Era un fel de cabană de 
lemn consolidată cu capete de drugi metalici. Cele mai 
multe geamuri erau înlocuite de plăci de carton. Geamurile 
rămase întregi erau atât de murdare, încât Malko de-abia 
putu distinge o siluetă în interiorul cabanei. 

În pofida imprecatiei primite, continuă să avanseze spre 
cabană. 

— Ti-am zis să te cari! urlă din nou vocea. 

Malko mai făcu un pas. 

Uşa fu împinsă atât de brutal încât una din balamale se 
smulse. Din cabană ieşi una din cele mai respingătoare 
creaturi văzute vreodată de Malko: un individ enorm, 
îmbrăcat cu o cămaşă scoțiană pe care jegul astupase 
culorile şi cu un palton de marinar peticit în genunchiul 
stâng. 

Doi ochi mici şi negri erau singurele semne de viaţă în 
mijlocul unei feţe ce semăna cu un cornet de îngheţată pe 
cale de a se topi. Ingheţată de vanilie, căci tipul era mai 
degrabă galben. Cât despre craniu, acesta era cenuşiu, cu 
câteva zone märäcinos-tepoase ici-colo. Incântätoarea 
apariţie agita în mâna dreaptă o frigare pe care erau înfipte 
nişte bucăţi de carne ce degajau o duhoare atât de infectă 
încât Malko nu-şi putu imagina de la ce mamifer proveneau. 

— Ei, eşti surd? zise din nou arătarea, dezgolindu-şi nişte 
dinţi putreziti. 

— Sunteţi domnul Belgrat? întrebă politicos Malko. 

— Domnul Belgrat este mort. 

Şi scuipă înainte de a se întoarce în cocioabă. Malko îl 
urmă. Pe o masă slinoasă, plină de hârtoage, cutii goale de 
conserve, sticle şi rulmenţi ruginiţi, tipul aşezase un reşou 
făcut dintr-o cutie de biscuiţi umplută cu nisip îmbibat de 
petrol. 

Îşi plimba drăgăstos frigarea deasupra fumului negru, 
inspirând cu delicii duhoarea provenită de la petrol şi de la 
carnea arsă. Furios că i se tulbură festinul, îndreptă frigarea 


91 


spre costumul impecabil al lui Malko. 

— Mă mai enervezi mult? 

— A murit demult domnul Belgrat? 

— Ce-ţi pasă? Nu-mi plac curiosii. Cară-te! 

Vârful frigăruiei atingea cravata lui Malko. Acesta luă o 
mină decepţionată: 

— Asta înseamnă că... aveam nişte bani pentru domnul 
Belgrat. Dar, asta e... 

Şi se retrase. 

— Bani! 

O dulceaţă nebănuită se degaja din dezgustătoarea 
fiinţă. Repetă de mai multe ori, în surdină, cuvântul „bani”, 
parcă îl legăna. În mod vizibil creierul său, oprit de multă 
vreme, încerca să se pună în mişcare. In final, reuşi să 
spună: 

— Dar eu sunt cel mai bun prieten al lui Belgrat! 

Il privea pe Malko cu aerul drăgăstos al unei doamne 
căreia i se fac propuneri ruşinoase şi pe care ea arde de 
dorinţa de a le îndeplini. 

Pentru a-i menţine această bunä-dispozitie, Malko scoase 
şi puse pe masa soioasă un bilet de 50 de lire. 

Celălalt îl privea ca pe Mahomed. 

— E mult de când a murit domnul Belgrat? 

— Să vedem. In curând se împlineşte anul, sau cam aşa 
ceva. 

— Era... bolnav? 

— Era tare ca piatra. Dar a avut un accident. O maşină 
pe care n-a văzut-o. 

— A murit pe loc? 

— Pe loc? Ah, vreţi să spuneţi imediat. Domnule, poate 
că n-ar trebui să vă spun asta, dar era storcit ca o pisică. De 
parc-ar fi trecut un buldozer peste el... Eu cred că a fost un 
camion. 

— N-au fost martori? 

— Era noapte. Aproape de aici. Nimeni n-a văzut nimic. 

— Poliţia... 

Celălalt ridică din umeri şi râniji. 

— Ce-i pasă poliţiei? N-avea cum şi cui să-i ardă o 
contraventie, nu? 


92 


— Şi firma asta, cine-o mai face să meargă? 

— Ah, firma ştiţi... n-a prea mers bine niciodată. 

— Totuşi, firma s-a ocupat de o chestiune importantă, 
anul trecut, vasul ăla împotmolit. 

Brusc, namila se închise la faţă. Malko simţi că trebuie să 
relanseze conversaţia. Scoase un alt bilet de 50 de lire şi 
începu să se joace cu el. 

— Aţi lucrat şi dumneavoastră pe navă? 

Celălalt îşi îngustă ochii. 

— Asta vă interesează, aşa-i? Ei bine, vă spun că şi eu 
mi-am pus o groază de întrebări. 

Şi tăcu, plin de importanţă. Malko foşni biletul. Bătrânul 
suspină: 

— E curios, dar îmi inspirați încredere. Aşa că vă voi 
spune ce ştiu: S-a petrecut acum un an şi ceva. Intr-o zi a 
apărut un tip care dorea să-l vadă pe domnul Belgrat. Un tip 
bine îmbrăcat şi care părea să aibă bani. A rămas două ore 
încuiat cu el în birou. A doua zi a început circul. Eu lucrez de 
douăzeci de ani cu Belgrat, aşa că avea încredere în mine. 
Aşa că a venit la mine şi mi-a zis: „Kur - mă numesc Kur - o 
să-i concediez pe toţi în afară de tine. Dar va trebui să-ţi ţii 
gura”. 

— Dar, înainte de asta, cu ce se ocupa Belgrat? 

— Cam cu de toate. Mai ales cumpăra fierărie. Apoi 
epave care se casau. Nu prea mari afaceri, dar trebuiau 
cam o duzină de băieţi. Eu le eram şeful de echipă. 

De altfel, când mi-a spus asta, l-am întrebat: 

— Dacă le dai papucii, eu ce mai fac? 

— Nimic, mi-a răspuns. 

— Cum aşa, nimic? Atunci înseamnă că nu mă mai 
plăteşti. 

— Ba da, ai să ai 200 de lire pe lună. Nu ai altceva de 
făcut decât să stai aici şi să le faci vânt celor ce vin să caute 
de lucru sau să întrebe de mine. Când o să-mi termin eu 
treaba, îţi voi da 2.500 de lire şi vei putea să-ţi cumperi şi tu 
ceva. 

Ce-ati fi vrut să mai zic? Am acceptat. La sfârşitul 
săptămânii, îi concediasem pe toţi şi-i plătisem cu banii daţi 
de Belgrat. Bancnotele erau noi, după cum îmi amintesc. 


93 


Luni, tipul a revenit, împreună cu încă unul. Ei bine, mă 
credeţi sau nu, dar din ziua aceea n-am mai putut vorbi cu 
el! 

— Cum aşa? Doar v-aţi mai văzut, nu? 

— Da. Dar nu era niciodată singur. Tot timpul era însoţit 
de unul sau doi tipi. Venea dimineaţa cu ei la birou. 
Rămâneau un ceas-două înăuntru să dea nişte telefoane, 
apoi plecau cu o maşină neagră. 

— Ce tip de maşină? 

— Habar n-am. O maşină neagră şi mare. Eu nu mai 
pricepeam nimic. De fiecare dată când îl întrebam: „Dar, 
pentru Dumnezeu, cu ce te ocupi?”, îmi răspundea: „O să-ţi 
explic mai târziu”. La un moment dat chiar, tipul care era cu 
el m-a privit de parcă ar fi vrut să-mi ia gâtul. Atunci a 
început să-mi pice fisa. 

Kur îşi mângâie gâtul cu o mână jegoasă. Avea un aer 
încurcat. Frigăruia era aproape complet carbonizată şi 
degaja un fum negru. Vederea bancnotei îl asigură. 

— Nu ştiam despre ce e vorba. Într-o zi când eram singur, 
am primit un telefon. Am fost întrebat cât timp o să mai ţină 
firma Belgrat, draga pe care a închiriat-o. 

— Ce dragă? am întrebat. Tipul de la celălalt capăt al 
firului fu foarte surprins. Mi-a zis: 

— Păi, draga pe care aţi închiriat-o ca să despotmoliti 
petrolierul. In Bosfor. Au trecut deja două luni şi o să avem 
nevoie de ea. Hai, spuneţi-i patronului să ne sune. 

Spre seară, când domnul Belgrat a apărut, i-am spus. Mi- 
a făcut cu ochiul şi mi-a zis: 

— E pentru afacerea de care mă ocup acum. 
Despotmolim o navă. lar eu sunt consilierul tehnic al 
jupânului. 

Haida-de, mi-am zis, sătul până-n gât, Belgrat consilier 
tehnic! De-abia ştia să scrie, iar la nave, până şi eu mă 
pricepeam mai mult. Dar n-am zis nimic fiindcă, văzându- 
mă că râd, Belgrat a avut un aertare nefericit. Aşa că m-am 
stăpânit. 

De altfel, nu mergea mai niciodată la vas, ca s-o spun p- 
aia dreaptă, lâncezea zile întregi pe aici, cu tipul ăla după 
el. Sau era la el acasă, tot împreună cu ăla. Eu unul 


94 


socoteam că asta este ciudat. Totuşi, nu părea nemulţumit. 

Intr-o zi chiar mi-a spus: 

„— In două-trei luni o să ne cumpărăm un depozit şi două 
camioane şi vom putea merge până la Ankara să căutăm 
maşini vechi”. 

Numai că n-am mai cumpărat niciodată vreun camion, 
fiindcă Belgrat şi-a făcut rost de unul, dar nu aşa cum ar fi 
vrut... 

— Când a avut loc accidentul? 

— Chiar când afacerea s-a încheiat. Se pare că nu 
reuşiseră să despotmolească vasul şi au abandonat. De 
altfel, tipii nu păreau nemulţumiţi. Intr-o seară, Belgrat a 
apărut aici, singur. 

„— Kur, mi-a zis el, iată 2.500 lire, cum ţi-am promis. 
Luni vei reangaja patru-cinci băieţi şi o să ne reapucăm de 
treabă. Şi, cum voi găsi ocazia, o să cumpărăm un vas de 
casat”. A 

Kur se opri. Incercà fără succes să-şi stoarcă o lacrimă 
din ochii mici şi încreţiţi. 

— Şi, ziua următoare, era mort... 

— Ştiţi încotro se îndrepta în seara aceea? 

— Nu. 

— Avea obiceiul să iasă, seara? 

— Niciodată. Se culca totdeauna devreme. 

Urmă un mic moment de tăcere. Malko reflectă. Aflase 
destul. Nu mai avea de ce să piardă timpul aici. Işi drese 
glasul şi spuse: 

— Mă bucur că v-am cunoscut. lată cele 5.000 de lire pe 
care i le datoram domnului Belgrat. j 

Kur luă biletele şi le puse pe masă, lângă frigare. Il privi 
bănuitor pe Malko. 

— E curios că Belgrat nu mi-a vorbit niciodată de dvs. şi 
apoi, de ce mi-ati pus toate întrebările astea? Sunteţi de la 
poliţie? 

Malko clătină din cap. 

— Nu. Şi în fond, nu v-am pus chiar aşa multe întrebări. 
Dumneavoastră aţi vorbit mult... 

Şi, profitând de surpriza turcului, Malko îi întoarse spatele 
şi plecă. Acesta îl strigă. Făcu pe surdul şi trecu prin poarta 


95 


de lemn. 

Strada era pustie. 

Trebui să meargă cam cinci sute de metri până găsi un 
taxi. Reîntors la Hilton în camera sa, comandă o sticlă de 
vodcă şi una de tonic. Avea trei mesaje de la Leila. O sună. 
Fu cât p-aci să scape receptorul din mână. 

— Ce ţi-a venit de mi-ai băgat tipii ăştia doi în cameră? 
urla dansatoarea. Unul s-a instalat în patul meu şi celălalt în 
baie! 

Se auzi zgomot de luptă şi vocea lui Jones anunţă: 

— Totul e-n regulă, patroane. Dar ştii ce-a făcut, bestia? 


— A dansat din buric vreme de o oră... Aşa că, dacă mai 
continuă, eu nu mai răspund de nimic... 

— Lichea, monstru! urla Leila. 

Malko închise. Ea, cel puţin, era bine păzită. Începu să-şi 
soarbă vodca, gândindu-se la misteriosul petrolier pentru 
care se făcuseră atâtea eforturi pentru a nu fi descoperit. 


96 


Capitolul XIII. 


Consulul se juca cu un creion între degete şi părea vizibil 
îngrijorat. În mod cert, situaţia îl depăşea. 

— M-am interesat la turci despre Belgrat, spuse el lui 
Malko. A fost într-adevăr strivit. Un accident, se pare. 
Practic nu a avut loc nici o anchetă. În afară de asta, n-am 
mai aflat nimic despre individ. 

— Şi Arkhangelsk-ul? 

— Nimic în plus nici aici. Ruşii au cerut turcilor autorizaţia 
pentru despotmolire, care le-a fost dată imediat. După trei 
luni, au anunţat că operaţia este imposibilă şi că vând 
petrolierul ca fier vechi. De atunci, nimic nu s-a mişcat. 

— Dar Arkhangelsk-ul a fost vândut, sau nu? 

— Se pare că nu. Dar nu-i mai păsa nimănui de el. Acolo 
unde se află, nu deranjează pe nimeni. Intr-o bună zi, un 
responsabil oarecare va lua o iniţiativă şi afacerea se va 
regla în opt zile. 

— Serviciile noastre de informaţii, sau cele ale turcilor, s- 
au ocupat de Arkhangelsk? 

Consulul ridică braţele spre cer. 

— Pentru ce, Dumnezeule? Nu e nici un mister. Se 
întâmplă foarte des ca un petrolier să aibă un accident. lar 
ăsta s-a întâmplat în plină zi, cu cinci sute de martori. 

Malko surâse, sarcastic. 

— Şi găsiţi normal că ruşii, care sunt tipi serioşi, s-au 
adresat pentru despotmolire unui fel de strângător en gros 
de fiare vechi şi a cărui experienţă în marină se reduce la 
cea a barurilor pentru mateloti? 

Şi Malko urmă, nemilos: 

— Găsiţi normal, de asemenea, ca ruşii să se chinuie să 
despotmolească un petrolier pe care-l puteau cel mult vinde 
apoi la fiare vechi? Şi că, în fine, omul însărcinat cu 
despotmolirea este strivit noaptea de un camion, fără 
martori? 

— Coincidenţe... 

— Cam multe. 


97 


— Dar totuşi, ce legătură poate fi între dispariţia lui 
Memphis şi nenorocitul ăsta de petrolier? 

— Asta aş vrea să ştiu şi eu. Dar, de alaltăieri, sunt sigur 
că această legătură există. 

— De ce de alaltăieri? 

— Pentru că s-a încercat lichidarea mea. Asta înseamnă 
că sunt pe drumul bun. Trebuie să mă ajutaţi. 

— Dumnezeule! făcu diplomatul. 

Malko făcu un gest liniştitor. 

— Nu, nu pentru a ucide pe cineva. De asta mă ocup eu 
singur, adăugă el cu un surâs lipsit de veselie. 

Consulul surâse şi el, strâmb. Malko urmă: 

— Aş vrea să inspectez petrolierul. Cu cât mai multă 
discreţie cu putinţă. . 

— Nu va fi uşor. Întrucât n-a fost încă vândut, aparţine 
încă ruşilor. Singura cale legală - apăsă pe cuvânt - este 
deci de a cere o autorizaţie la ambasada rusă. 

— Inteleg. Bine, o să mă descurc altfel. 

— Vă rog, îl imploră consulul, fiţi atent. Nu vă bägati într- 
o situaţie imposibilă - şi gândiţi-vă la sărmanul căpitan 
Watson - atât de plin de viaţă şi de entuziasm. 

— Vă mulţumesc, spuse, cu răceală, austriacul. Mă 
gândesc. Ba chiar, mă gândesc numai la asta. 

işi luă rămas bun, cu o strângere de mână din partea 
consulului ca pentru un condamnat la moarte. „In fond, cam 
asta şi sunt, gândi Malko, numai că nu mi-au pus încă funia 
în jurul gâtului”. 

Luă ascensorul. Krisantem îl aştepta motäind în Buick. 
Avusese timp să dea un telefon, aşa că era împăcat în sine. 
Malko dispuse să fie condus la hotel, unde se retrase în 
camera sa cu anuarul telefonic în braţe pentru un sfert de 
oră. Alcătui o listă de cinci nume. 

Sună apoi imediat la amiralul Cooper. Acesta nu era, dar 
un căpitan foarte amabil luă numele şi telefonul lui Malko, 
promițând că va fi sunat. Austriacul accentuă urgenţa 
mesajului şi închise. Aşteptând, se cufundă în lectura unei 
facturi sosite în aceeaşi dimineaţă de la Viena, privind 
ornamentele bibliotecii castelului. Desigur, dacă ar fi 
acceptat lemnăria modernă... Dar asta era de neconceput. 


98 


Telefonul sună jumătate de oră mai târziu, tocmai când 
Malko se resemnase să înlocuiască lemnul masiv cu 
semifabricat furniruit. Era Cooper. 

— Vă sun de pe navă, spuse el. Care-s noutăţile? 

Vocea era clară şi precisă, de parcă ar fi fost în cameră 
cu Malko. Acesta îi explică ce dorea. 

— Cred că e uşor, spuse Cooper. Dar am nevoie de 
douăzeci şi patru de ore. Şi să-mi deghizez unul din oameni. 

— De acord. Fiţi amabil şi anunţaţi-mă imediat ce sunteţi 
gata! 

După ce închise, Malko mai rămase câteva clipe pe 
gânduri, visându-şi biblioteca, apoi, luând hârtia cu cele 
cinci nume, coborî. Neglijându-l pe Krisantem, ieşi pe o uşă 
de serviciu, ajunse pe malul Bosforului şi luă un taxi care îl 
duse lângă Universitate, în faţa unei clădiri moderne şi 
impozante. 

Un ascensor îl depuse la etajul şase. Sună la o uşă 
împodobită cu o placă pe care scria: Goulendran & Co., 
Reckage and Ship Builders. 

Un usier îi deschise. După moda ţării, purta un costum pe 
care l-ar fi refuzat până şi un vagabond parizian, adică o 
cămaşă fără guler şi o barbă care data de la ultimul 
ramazan. || conduse pe Malko într-o săliţă de aşteptare 
foarte curată şi îi aduse imediat o ceaşcă de ceai clocotit. 

Malko aşteptă zece minute, apoi acelaşi uşier îl introduse 
într-un birou spaţios unde, totuşi, se simţea o aromă tipic 
orientală de chebab cu năut ars. 

Un tip lucios de grăsime făcu turul biroului cu o rapiditate 
stupefiantă pentru talia sa şi înşfăcă mâna dreaptă a 
austriacului între două pernute de grăsime ale căror degete 
erau încărcate de inele. Se putea vedea clar că de-abia se 
abtine să nu-şi sărute vizitatorul. Acelaşi orientalism... 

— Domnule Linge, declamă el. Fiţi binevenit. Vă rog să 
credeţi că sunt deosebit de onorat... 

Malko i-o tăie scurt. Cartea sa de vizită, cu numele real, 
fără titluri, dar cu apartenenţă declarată la „Bethlehem 
Steel Company”, una din cele mai mari firme de oţelărie şi 
construcţii navale din S.U.A., îşi făcea efectul. Ca urmare a 
anumitor contracte, „Bethlehem” nu refuza nimic pentru 


99 


C.I.A. 

Rotofeiul, simțind mirosul dolarilor, nu-şi mai încăpea în 
piele. 

Succint, ca un businessman?” avar cu timpul său, Malko 
expuse obiectul vizitei. Era vorba de finanţarea firmei 
„Goulendran & Co” pentru cumpărarea de material pe sub 
mână. Rotofeiul devenea din ce în ce mai entuziast. Malko 
îşi continuă expunerea: 

— Am şi reperat o posibilă primă afacere. Un petrolier rus 
care a ars acum câtăva vreme. L-am examinat cu câţiva 
experţi. Afacerea este fezabilă. Ca să simplificäm lucrurile, 
veţi contacta autorităţile sovietice, în calitate de 
cumpărător al acestei epave. Veţi propune un preţ iniţial 
suficient de scăzut pentru a se putea negocia. Şi iată cum 
vom pecetlui înţelegerea noastră. 

Scoţând un carnet de cecuri, completă o filă pentru suma 
de 2.000 $ virati în contul societăţii Goulendran, plătibili de 
către Bank of America din Los Angeles. 

— Este o sumă mică, spuse el modest, dar am dificultăţi 
cu autorităţile turce şi-mi este greu să virez sume mari de 
bani. Va mai dura câteva săptămâni. 

Goulendran, ploconit până-n pământ şi cu ochii umezi de 
recunoştinţă, îl asigură de devotamentul său neclintit. Şi, 
într-adevăr, Malko n-ar fi putut avea un prieten mai fidel, 
atâta vreme cât dolarul nu se devaloriza. De aceea şi 
învestise 2.000 $ în afacere. Ca să fie sigur că turcul se va 
duce şi-i va contacta pe ruşi. 

— Sunati-mä la Hilton când aveţi veşti, încheie Malko. Si, 
mai ales, nu vorbiti nimănui de vizita mea. Ştiţi că, în 
străinătate, capitalul american nu prea este agreat... 

Turcul respinse, cu mânutele-i grăsuţe, o aşa 
abominabilă supozitie. Cum putea cineva să nu iubească 
banul? 

In ascensor, Malko râdea în sinea sa, gândindu-se la 
mutrele pe care le vor face scribălăii de la Washington când 
vor vedea pe lista sa de cheltuieli cumpărarea unui petrolier 
rus: 2.000 $. Asta în condiţiile în care petrolierul nu-l vor 
vedea niciodată. 


? businessman - om de afaceri (în engleză, în original) 


100 


Malko hoinări o vreme înainte de a se întoarce la hotel. 
Nu reuşea să se obişnuiască cu izul specific Istanbulului, un 
amalgam de murdărie, petrol, smârcuri mocirloase şi fistic. 
Refuză o duzină de vânzători ambulanți cu buzunarele pline 
de pipe şi urcă în ruinele unui Ford care era, în realitate, un 
taxi. 

Luminiţa roşie pâlpâia insistent la telefonul din camera 
sa. Ridică receptorul şi chemă telefonista. 

— Aveţi un mesaj, spuse aceasta. Sunaţi-o imediat pe 
domnişoara Leila. 

Nu avu timp s-o facă. La uşă se auzeau bătăi susţinute. 
Merse să deschidă şi fu măturat înapoi în cameră de o 
tornadă neagră şi parfumată care urla: 

— Unde-i ticăloasa? Unde e, să-i scot ochii? 

Se aruncă, în patru labe, între paturile gemene, căutând 
o victimă. Malko înghiţi în sec. Leila purta un furou de lame 
negru, care pleznea pe ea, punându-i în valoare nişte 
coapse ce ar fi tentat şi pe un sfânt. 

Leila se ridică şi se plantă în faţa lui Malko. Avea un 
decolteu ametitor. Malko avu impresia că sânii îl vor sparge 
şi-i vor exploda în faţă. Brusc, dansatoarea schimbă tactica. 
Se lipi de Malko, buzele ei căutându-i gura. El avu impresia 
că se scufundă într-o baie de parfum. 

— Nu-ţi mai plac? 

În acelaşi timp, lipită de el, ondula încetişor. O limbă 
ascuţită se fofila între dinţii austriacului. 

Pe pipăite, îi căuta fermoarul. 

— Nu, şopti ea, nu-l dezbrac. 

Mai târziu însă, îl dezbrăcă, fiind o fată grijulie. Apăru 
într-un superb portjartier negru, care atrase, ca un magnet, 
mâna lui Malko. Leila se ghemui la pieptul lui şi reluă atacul: 

— Deja a plecat, aşa-i? 

— Cine să plece? 

— Cum cine? Una din târfele tale blonde. 

— Aiurezi. Nimeni n-a călcat pe aici. 

— Atunci, de ce-i pui pe tipii ăia doi să mă păzească? 

— De teamă să nu ti se-ntâmple ceva. 

Leila izbucni în râs. 

— Vrei să spui că ei mă păzesc într-adevăr? 


101 


— Da. Şi, apropos, cum de te-au lăsat să pleci? 

Ea râse din nou, cu poftă. 

— Să mă lase să plec! Dar, dragul meu, am plecat pur şi 
simplu. Ei sunt în baie. 

— Cum? A 

Malko, deşi gol puşcă, se ridică. Işi trase în grabă 
pantalonii, în vreme ce Leila continua, modestă: 

— Erau destul de nervoşi, aşa că le-am promis un 
striptease oriental. Dar a trebuit să mă lase să mă îmbrac, 
ca să nu rateze surpriza. Le-am jurat pe Biblie că nu voi 
pleca. 

— Pe Biblie! Dar tu eşti musulmană! 

— Da, dar ei nu ştiau! După ce au intrat în baie, m-am 
îmbrăcat, m-am parfumat - chiar le-am aruncat şi lor un 
flacon de parfum ca să nu se plictisească - apoi am răsucit 
cheia în broască, înainte de a pleca. 

Malko era deja îmbrăcat. 

— la-ti rochia şi vino! 

Leila se execută prompt, oferindu-i spatele cambrat 
pentru a-i trage fermoarul. 

Luară ascensorul pentru a urca la etajul şase. Leila 
introduse încetişor cheia în broască. Incäperea era goală. 
Dar uşa de la baie începu să vibreze sub o ploaie de lovituri. 

Zglobie, Leila descuie uşa. Aceasta fu aproape smulsă din 
ţâţâni. Cu pistoalele în mâini, roşii de furie, Chris Jones şi 
Milton Brabeck irumpseră în cameră. Văzându-l pe Malko, 
se opriră şi ţipară în acelaşi timp: 

— Această, această... 

— ... dansatoare, continuă Leila, cu mâinile în solduri. 

— Bine, e-n regulă, tăie Malko. Am înţeles. Nu sunteţi în 
stare să păziţi o femeie. Pentru nişte duri de la C.I.A., asta 
nu prea este onorabil. Hai să mâncăm. 

Luară cina afară tuspatru, pe terasa pe care se strivise 
sărmanul Watson. 

După cafea, gorilele priviră cu un aer reprobator cum 
Leila şi Malko luau liftul împreună. 

— Dacă am merge la cinema? propuse Milton. Rulează 
„Cleopatra”. 

— Nu te-ai săturat de ticăloase pe ziua de azi? Eu mă duc 


102 


să mă culc. 

Ziua următoare fu foarte calmă. Malko era ocupat. Primi, 
prin curier, o telegramă de la Departamentul de Stat, 
cerându-i să facă imposibilul pentru a elucida taina lui 
Memphis. Era o chestiune de importanţă vitală. 

Ca şi cum nu ştia! Seara luă cina la un restaurant în aer 
liber, cu o orchestră ce-şi etala repertoriul propriu, format 
numai din dansuri îndrăcite. Leila era încântată. Cele două 
gorile care, demne, ocupaseră o masă alăturată, erau mai 
puţin încântate. Presărau tot ce li se aducea la masă cuo 
pudră vitaminizată şi antiseptică şi găseau că berea are un 
gust ciudat. 

Apoi ţinură să asiste la numărul de dans al Leilei, ceea 
ce-l făcu pe Malko să sporească imens în ochii lor. 

Dimineaţa următoare, Malko primi un telefon de la 
Cooper. 

— V-am rezolvat mica problemă, anunţă amiralul. Vă 
trimit pe cineva să vă pună la curent cu detaliile. Soseşte 
acolo într-o oră şi vine direct în camera dvs. 

O oră mai târziu i se bătu la uşă. Malko se trezi în faţa 
unui fel de gigant care îl depăşea cu douăzeci de centimetri, 
ras în cap şi cu o mutră de scelerat. Acesta se prezentă: 
„Locotenent Hill, din corpul Marinei”. 

— Ei bine? întrebă Malko, după ce musafirul se instalase 
pe marginea fotoliului. 

— Ei bine, am fost ieri acolo împreună cu doi dintre 
oamenii mei. Ca scafandri autonomi. Am plonjat de trei ori. 

— Şi? 

Hill îşi frecă obrazul cu palma. 

— Tipii care v-au spus că vasul nu poate fi despotmolit 
sunt nişte mincinoşi. 

— De ce? 

— Pentru că eu vă scot petrolierul de acolo, în trei zile, cu 
două nave de incendiu şi o echipă pentru a astupa o gaură 
din proră. Nu este îngropat în nisip sau în mâl, pentru 
simplul motiv că acolo fundul mării este stâncos, iar coca 
este pur şi simplu înţepenită între două stânci. 

Malko deveni gânditor. Obiectă: 

— Dar a existat o dragă, care a lucrat acolo săptămâni 


103 


întregi şi care a scos tone de pământ. Le-am văzut. Există o 
grotă între stânci, care acum este umplută cu acest 
pământ. 

Hill îşi clătină capul. 

— Asta nu provine de sub navă. Si, oricum, nu merită să 
scoateţi de acolo un hârb putrezit. Dacă dai un pumn în 
tablă, o găureşti. Eu unul nu m-aş aventura pe Mediterana 
cu aşa ceva. Asta este. 

Ofiţerul se ridică. Malko făcu la fel. Nedumerit. Un singur 
lucru era clar - că misterul se adâncea. Nu numai că 
Arkhangelsk-ul nu era Arkhangelsk, dar nu eşuase şi nici 
măcar nu merita să fie despotmolit. Să-ţi vină să-ţi smulgi 
părul din cap, nu alta! 

Trebuia cu orice preţ să meargă la faţa locului. Dar mai 
avea de încercat ceva înainte. După ce o sună pe Leila, ieşi, 
lăsând pe cele două gorile să asigure protecţia tinerei 
femei. 

leşi tot prin poarta de serviciu. Afară soarele era intens, 
iar Bosforul semăna cu o carte poştală. 

Uşierul bărbos şi fără guler îl introduse în micul salonaş şi 
îi aduse inevitabila ceaşcă de ceai. Dar, de această dată, 
Malko nu mai aşteptă. 

Domnul Goulendran nu mai era acelaşi. Faţa sa ovală şi 
grăsulie era suptă, iar mânutele mici si durdulii îi atârnau 
moi de-a lungul trupului. 

— Luaţi loc, spuse el, cu o voce slabă. 

— Ei, care sunt veştile? întrebă Malko, încurajator. 

Omuletul ridică mâinile, descurajat. 

— Destul de rele, din păcate. Nu-i mai înţeleg deloc pe 
ruşi. M-am văzut cu ataşatul comercial, un om de altfel 
foarte drăguţ şi politicos. Dar când i-am vorbit de 
Arkhangelsk, m-am lovit de un zid. Vasul nu este de 
vânzare. Va fi readus în stare de flotabilitate de către 
ministerul Marinei sovietic, căruia îi aparţine. 

— Aţi insistat? 

— Dacă am insistat! Păi m-a dat afară din birou, aşa de 
mult am insistat! Şi i-am oferit un preţ pe care nimeni din 
concurenţă nu i-l putea oferi şi asta în speranţa că voi putea 
face afacerea cu dvs. Mi-am descoperit chiar şi mai mult 


104 


jocul. l-am spus că am şi vizitat nava, care este în stare 
avansată de degradare, că e chiar putredă. Nici măcar nu 
m-a ascultat. 

— Dar aţi văzut, într-adevăr, petrolierul? 

— Doar m-am urcat pe punte cu doi dintre oamenii mei. 
Desigur, nu arată prea bine, dar, reparat, ar putea fi foarte 
bine vândut grecilor, care cumpără orice. Cu atât mai mult 
cu cât am impresia că focul nu a produs prea mari 
stricăciuni. Am remarcat... 

Sună telefonul. Goulendran începu în turceşte o discuţie 
interminabilă în legătură cu un doc plutitor, care nu mai 
plutea şi ar fi trebuit să plutească. El, Goulendran, nu putea 
nimic în faţa voinţei acestui doc de a rămâne între două 
ape. In fond, se putea lucra foarte bine şi aşa, muncitorii 
neavând apă decât până la brâu. 

Goulendran închise, în sfârşit, epuizat. Probabil îşi 
convinsese interlocutorul, căci avu un surâs palid. Dar 
Malko nu mai avea timp de pierdut. 

— Ar trebui să încercaţi şansa, spuse el, scriind direct 
ministerului sovietic la Moscova. Omul cu care aţi vorbit nu 
este, poate, decât un funcţionar mărunt care a vrut s-o facă 
pe zelosul. 

Turcul nu pierdu ocazia de a-l asigura că scrisoarea va 
pleca în aceeaşi zi. O şansă nesperată de a salva cei 2.000 


$. 

Oarecum dezamăgit, Malko îşi luă rămas bun. Ar fi fost 
prea frumos. Toate posibilităţile se reduseseră la una 
singură: vizitarea acestui petrolier nenorocit şi fără valoare, 
dar de soarta căruia se interesa atâta lume. leşind din lift, 
zări o figură vag cunoscută în holul imobilului, cu trăsături 
nobile de altfel. Omul aştepta la celălalt ascensor, cu o 
servietă în mână. 

Malko îi alungă imaginea din minte. Avea altceva de 
făcut acum. Mai întâi să pună la punct expediţia pentru 
Arkhangelsk. Luă un taxi până la Hilton. Krisantem, ocupat 
ca totdeauna să-şi lustruiască Buick-ul, îi aruncă o privire 
neagră, plină de reproş, asupra lipsei de încredere şi lipsei 
de câştig. 

Gorilele jucau cărţi în camera alăturată celei ocupate de 


105 


Leila, cu mânecile suflecate. Un Colt 45 era demontat pe 
pat. Malko se aşeză alături. 

— Domnilor, am nevoie de voi. 

Jones şi Brabeck se redresară, demni ca sabia dreptăţii. 

— Mâine seară vom explora Arkhangelsk-ul. Vreau să am 
inima împăcată. Imi trebuie o barcă, o scară de frânghie, un 
cârlig cu funie lungă, lanterne şi, bineînţeles, ajutorul 
vostru. Nu vreau să-i alarmez pe turci. De altfel, de barcă 
mă ocup eu, voi ocupaţi-vă de rest. 

Malko se duse apoi la Leila. Aceasta era încă în pat. Îi 
explică ce dorea. Ea îl privi, intrigată: 

— Dragul meu, faci nişte lucruri tare ciudate. 

Austriacul puse, surâzând, un deget pe buzele ei. 

— Cu cât ştii mai puţine, cu atât mai bine pentru tine. 

— Bine, vei avea mâine barca şi cei trei oameni. Sunt 
nişte hoţi profesionişti, dar demni de încredere. Tipii rad 
toate bărcile ancorate în Bosfor. 

— Zău? 

— Zău. Unul dintre ei e vărul meu. Ar face orice pentru 
mine. 

— Aha. Deci tu... 

— Nu. Dar i-ar plăcea foarte mult şi speră în continuare. 

O părăsi cu un sărut cast şi se întoarse în camera sa 
pentru a redacta o lungă telegramă pentru Washington, în 
care explica situaţia la zi. Apoi se întinse pe pat şi adormi. 

Il trezi soneria telefonului. Era Ann. Se plictisea. 

— Nu m-ai mai căutat, se pisici ea. Ce se-ntâmplă? ŞI... 
creatura aia, este tot cu tine? 

Malko o asigură că respectiva creatură se comportă bine 
şi începu s-o complimenteze, spre marea ei satisfacţie. 

— Şi dacă ti-as face o vizită? se hazardă el, cu tonul unui 
puştan. 

— Oh, Malko, susură Ann. Nici nu sunt îmbrăcată. Sunt în 
combinezon şi-n ciorapi. 

— Păi tocmai de aceea... 

Ann gângurea languros, iar lui Malko i se îngustară ochii 
aurii amintindu-şi de picioarele lungi şi suple ale fetei. Şi, 
dintr-o dată, o idee îl străfulgeră. Tipul de la lift! Era 
călugărul care acoperise fuga asasinului lui Omar! 


106 


— Dumnezeule, călugărul! explodă el. 

— Pardon? făcu Ann. 

— Scuză-mă, o să te sun mai târziu, bâigui Malko. 

Inchise şi formă imediat numărul biroului lui Goulendran. 
Nu răspundea nimeni. 

Malko se năpusti asupra unui anuar telefonic. Poate era 
deja prea târziu. Printr-un noroc, Goulendran figura în 
anuar. Şi era singurul nume. Malko memoră adresa şi sună 
camera gorilelor. Fără răspuns. 

Pe cei doi îi găsi la cafenea, înghițind crenvursti pe care îi 
îngropau sub pudră antiseptică. 

— Plecăm, spuse Malko. Şi repede. 

Nu puseră nici o întrebare. Pivotând dintr-o mişcare pe 
taburete, îl urmară instantaneu pe Malko. 

Krisantem era la post. Malko îi dădu adresa şi urcară în 
maşină. 

— Repede, spuse austriacul. 

Nu era prea departe. In partea de sus a Istanbulului, o 
mică vilă pe o alee sobră care dădea în şoseaua spre 
Ankara. Strada era întunecoasă şi pustie, aşa că, fără 
lanterna lui Jones, le-ar fi trebuit trei ore să găsească 
numărul căutat. 

Casa era cufundată în beznă. Malko nu ştia dacă 
Goulendran este însurat sau nu. Nu-i văzuse vreo verighetă 
pe deget, dar asta nu însemna nimic. Se uită la ceas. Zece 
şi cinci. 

— Mă duc singur, spuse el. Voi doi rămâneţi în grădină. 
Dacă cineva încearcă să fugă, trageţi la picioare. De altfel, 
s-ar putea să nu fie deloc cazul. 

Impinse fără dificultate portita de lemn, care era 
descuiată. Pietrişul de pe alee scrâşni sub tălpi. Nu-i mai 
văzu pe Brabeck şi pe Jones care ieşiseră şi ei din maşină, 
nu fără a-i arunca o privire amenințătoare lui Krisantem. 

Soneria nu funcţiona. Nu auzi nici un zgomot provenit din 
interior. Ciocăni. Nimic. Ciocäni din nou. Fără succes. 
Incercă clanţa uşii, care se deschise, scârtâind. Un miros 
acru de mucegai îl izbi în faţă. Probabil că Goulendran era 
celibatar. 

— Domnule Goulendran! 


107 


Vocea sa nu trezi nici un ecou. Pe bâjbâite, găsi un 
întrerupător şi îl actionä. Antreul se lumină. Nu zări decât un 
singur portmantou. 

Trei uşi porneau din vestibul. Una dintre ele era 
întredeschisă. Malko o împinse şi intră într-o cameră 
cufundată în întuneric. Imediat o duhoare îi umplu nările - o 
duhoare pe care o cunoştea prea bine, fadă si gretoasä. 

Aprinse lumina. Se afla într-un birou. In capătul încăperii, 
în continuarea unui covor oriental, se afla un birou din lemn 
masiv, plin de hârtoage. 

Goulendran era aşezat pe un fotoliu cu spătar înalt, cu 
capul pe birou, parcă era adormit. Dar avea torsul gol şi o 
pată mare şi închisă la culoare se lăţea pe birou în jurul 
capului său. Era cât se poate de mort. 

Malko reveni la intrare şi fluieră uşor. Jones ieşi din 
obscuritate, cu pistolul în mână. Malko îi făcu semn să-l 
urmeze. 

Cei doi bărbaţi se întoarseră în birou. Malko îşi puse dosul 
palmei pe umărul lui Goulendran. Nu era mort de mai mult 
de o oră. 

Era legat de fotoliu ca de un scaun electric, cu picioarele 
legate de picioarele fotoliului cu cablu electric, cu talia 
legată în acelaşi mod. Un braţ era încă legat de cotiera 
fotoliului, celălalt se odihnea pe birou. 

Jones încercă să-i ridice capul, trăgându-l de păr. La 
început capul rezistă, apoi veni încetişor pe spate: era 
literalmente lipit de sânge de tăblia biroului. O tăietură 
enormă aproape că îl separa de trunchi. Turcul fusese 
înjunghiat ca un porc. Sângele cursese şi se impregnase în 
covor. Dar, înainte de a muri, Goulendran nu se distrase. 

— la priveşte, spuse Malko, cu o voce albă. 

Pe dosul mâinilor, pe umeri şi pe piept erau o sumedenie 
de pete mici, rotunde şi negricioase. Şi, într-o scrumieră, 
trei chiştoace de ţigară fuseseră strivite. 

— Au vrut să-l facă să vorbească, suspină Jones. Bietul 
om! 

Închise ochii turcului. 

— Să mergem, făcu Malko, sumbru. Ochii îi deveniseră 
două fante înguste. Ştia de ce a fost torturat Goulendran. 


108 


Pentru că se amestecase în afacerea Arkhangelsk-ului. 
Vasul pe care trebuia să-l cerceteze a doua zi. 

Era clar că treaba era importantă, altfel adversarii n-ar fi 
lichidat fără ezitare pe toţi cei care aveau vreo tangenţă cu 
vasul ăla nenorocit. 


Capitolul XIV. 


Cârligul zăngăni pe tablă cu un zgomot infernal, apoi 
căzu în apă. Turcul trase rapid de funie, înfăşurând-o pe 
braţul stâng, recuperă cârligul şi îşi luă din nou elan. 

De data asta nimeri ceva solid, o balustradă a 
bastingajului probabil, căci cârligul nu mai căzu. Turcul 
trase de mai multe ori de frânghie şi se întoarse spre Malko, 
surâzând cu gura până la urechi. Avea deja scara de nylon 
prinsă la brâu. Se avântă să se agate cât mai sus de funie, 
iar barca se clătină, gata să se răstoarne. 

Aceasta era lipită de flancul lui Arkhangelsk, pe partea 
spre Bosfor, aşa că de pe țărm nu puteau fi văzuţi. Dar 
puteau fi oricând surprinşi de vreo patrulă a poliţiei fluviale 
turceşti. 

— Repede, şopti Malko. 

Turcul dispăru în beznă, agitându-şi picioarele ca un 
spânzurat. Se ridica prin forţa braţelor şi a pumnilor, 
trăgând şi scara de nylon. Cu Malko mai erau alţi doi turci, 
care până acum nu scoseseră nici o vorbă şi Chris Jones. În 
afara Colt-ului, acesta mai poseda un walkie-talkie, cu care 
păstra legătura cu Brabeck, rămas pe malul celălalt. Asta în 
caz că lucrurile luau o întorsătură nedorită. 

judecând după umflăturile cămăşilor lor şi cei doi turci 
erau înarmaţi, sau poate erau monştri din naştere. 

Scara se agită. Celălalt ajunsese sus şi totul era în regulă. 
Malko apucă scara şi începu ascensiunea. Din fericire 
treptele scării erau din lemn, dar îi era greu să le desprindă 
de tabla ruginită a petrolierului. Peretele negru părea 
vertiginos de înalt. Nylonul îi tăia lui Malko palmele, 
învingând grosimea mănuşilor. De două ori piciorul îi 


109 


alunecă şi se izbi cu fruntea de tablă. 

Preferă să nu se uite înapoi. Transpirase intens şi îl 
dureau toţi muşchii. În sfârşit, o mână murdară se întinse 
spre el. Işi regăsi respiraţia normală, culcat pe puntea 
Arkhangelsk-ului. 

Un sfert de oră mai târziu, micul grup era lungit pe burtă 
pe punte, iar bărcuţa era solid amarată de petrolier. 

Malko încercă să se orienteze. Se aflau în partea 
anterioară a petrolierului, de-a lungul unui lung panou al 
calei, smuls de flăcări. Duneta, pe unde se putea pătrunde 
în interior, se afla în spate. In patru labe, cei cinci bărbaţi 
începură să înainteze printre sfărâmături de tot felul. 

Jones îşi încercă radioul. Brabeck răspunse imediat. Totul 
era O.K. 

Noaptea era întunecoasă şi bezna atotcuprinzätoare. 
Malko îşi lovi de mai multe ori zdravăn genunchii în niturile 
punţii, multe pe jumătate ieşite. Interzisese aprinderea 
lanternelor atâta vreme cât se aflau pe punte. 

Ajunseră, în sfârşit, la dunetă. Unul câte unul se lăsară să 
lunece pe o scară aproape verticală. Coborâră într-o 
încăpere cu pereţii metalici, în întregime goală. O altă scară 
cobora spre măruntaiele navei. Grupul continuă să coboare, 
până ajunse în sala maşinilor. Aici nu existau hublouri şi 
Jones îşi aprinse lanterna. 

Maşinile erau acoperite de un strat gros de praf, iar focul 
distrusese piese întregi, lăsând dâre negre de plastic topit. 
Vreme de jumătate de oră scotociră interiorul petrolierului, 
urcând şi coborând scări, urmând conducte întortocheate, 
ajungând până în cală. Traversă unul din rezervoarele de 
petrol, storcit de o explozie. Un strat negru-fumuriu 
acoperea toată tabla. 

Dar totul era exasperant de normal. Era starea în care se 
află o navă distrusă. T 

Jones fu acela care făcu descoperirea. Işi plimba lanterna 
de-a lungul unor pereţi când se opri în faţa unui tub care 
urma conturul unui coridor. 

In vreme ce totul era negru, acest tub era strălucitor şi, 
în mod vizibil, nou. Jones îl strigă pe Malko. 

— Priviţi. 


110 


Cei doi bărbaţi pipăiră tubul. Era clar că fusese instalat 
după incendiu. Tubul cotea în unghi drept şi dispărea în 
întuneric spre fundul navei. Il urmăriră. In această vreme, 
cei trei turci căutau fără succes ceva de furat. Nu erau 
decât maşini şi acelea prea grele pentru a fi transportate. 

Tubul îi conduse în faţa unei uşi pe care o consideraseră 
ca uşă de acces într-un rezervor. Era închisă şi la fel de 
murdară ca şi celelalte. Malko şi Jones explorară atent 
suprafaţa acestuia, fără a dibui vreo clanţă sau vreun 
mâner. Uşa părea a fi deschizătura unui compartiment 
etanş şi nu ajungea până la podea. 

Jones izbi de mai multe ori cu pumnul în ea, fără ca 
măcar s-o clintească. 

— Să urmăm tubul în sensul celălalt, propuse Malko şi 
vom vedea. 

Urcară până în încăperea situată sub dunetă. Tubul 
dispărea într-o nişă a peretelui. Malko îşi strecură mâna şi 
simţi sub degete mai multe butoane. Apăsă pe unul, care 
rezistă. Al doilea însă cedă presiunii, făcând ca un altul să 
iasă în afară. 

Nu se produse însă nimic. 

Până la urmă, lăsă butonul apăsat. 

— Să coborâm, spuse el lui Jones. Nu se ştie niciodată. 

Cei trei turci îl priveau cu gura căscată. Malko le zise să 
aştepte acolo. 

După ce se rătăciră de trei ori, ajunseră, în sfârşit, în faţa 
uşii. Aceasta era deschisă. 

Malko o examină îndeaproape. Bordura era dublată de 
cauciuc gros, nou. lar pe faţa interioară vopseaua gri 
strălucea de curăţenie. Lanterna lui Jones lumină un 
comutator. Il răsuci. Incäperea se lumină. Stupefiaţi, se 
treziră într-o cabină vopsită în întregime în gri şi foarte 
curată. Intr-un colţ zăriră o baterie de acumulatori, aşezată 
pe podea. Lângă un grup electrogenerator. In fundul 
încăperii era o altă uşă, deschisă. 

— Fiţi atent la uşa aia, zise Jones. 

— Nu-i nici un pericol, răspunse Malko. Este comandată 
de acelaşi buton pe care l-am acţionat deja. 

Işi continuă exploatarea. 


111 


— Incredibil, murmură Malko. 

Intr-un colţ, mai multe costume de scafandru erau 
stivuite unul peste altul, împreună cu buteliile de oxigen 
necesare. Lăzi închise erau dispuse alături, împreună cu 
ceva ce semăna a torpilă, terminat printr-o elice şi printr-un 
ghidon ca la bicicletă. Torpila avea înotătoare pe fiecare 
parte. 

Malko reflecta, căci văzuse undeva un astfel de obiect. 
Era un vehicul submarin pentru scafandri autonomi, care 
permitea fie să te deplasezi rapid, fie să transporti 
încărcături grele. In nici un caz nu era util pentru operaţiuni 
de dragare. 

Gorila examina minuţios materialul de scufundare. 
Reveni către Malko, ţinând o labă de cauciuc în mână. 

— Nici o marcă nicăieri, anunţă el. Nici măcar număr de 
serie. 

— Cum era şi de aşteptat. Dar aici lipseşte ceva. 

— Ce? 

— leşirea. Tot materialul ăsta e făcut pentru a fi folosit în 
apă, nu pe uscat. Aşa că trebuie să existe pe undeva un 
mijloc de comunicare cu marea. O trapă, un sas, ca la 
submarine. 

Cei doi începură, febril să deplaseze lăzile şi materialul. 
După cinci minute găsiră: o deschizătură rectangulară în 
podea, închisă prin şuruburi enorme cu rozetă. 

Jones deşurubă cele şase şuruburi. 

Panoul pivotă în jos, dezvăluind o scară ce se sprijinea pe 
podeaua unei încăperi situate dedesubt. Cu lanterna între 
dinţi, Jones cobori primul, talonat de Malko. 

Se găsiră într-un fel de cutie de oţel, cu latura de patru 
metri, în care de-abia puteai sta în picioare. Ca deschizäturi, 
aceasta nu avea decât trapa prin care intraseră şi încă una, 
identică, în podea. 

Latura lui Jones lumină două deschizături pătrate, ca 
nişte guri de aerisire, la rasul solului, practicate în pereţii 
metalici. 

— Este un sas, spuse Malko, arătându-i-le lui Jones. Pe 
aici intră şi iese apa. Undeva trebuie să existe şi pompele. 
Această cameră se umple de apă, iar scafandrii nu trebuie 


112 


decât să deschidă trapa de jos şi să se lase să lunece spre 
fundul mării împreună cu tot materialul. Pentru un petrolier 
hodorogit, este o instalaţie dată naibii. 

— Dar la ce poate servi toată chestia asta? 

Malko surâse. 

— Incep să-mi fac o mică idee. Acest petrolier este o 
bază plutitoare pentru scafandri autonomi. Eventual poate fi 
un contact excelent pentru un submarin rusesc, care n-ar 
avea de făcut decât să se aşeze pe fundul Bosforului, lângă 
cargou. Dar s-ar putea să fie vorba şi de altceva, mult mai 
enorm încă. 

— Ce? 

— Trebuie să verific. Oricum, s-o ştergem de aici. Este 
rândul lui Cooper să acţioneze acum. Trebuie să exploreze 
discret întreaga zonă. Pentru moment, nu se poate face 
nimic în mod legal. Hai să urcăm. 

Parcă cu regret, escaladară mica scăriţă şi se găsiră în 
încăperea mai mare de deasupra. 

Le trebuiră cam zece minute să ajungă până la dunetă. 
Cei trei turci erau lungiţi pe jos şi îi aşteptau, sictiriţi că nu 
găsiseră mai nimic de furat. Malko, înainte de a da semnalul 
de plecare, apăsă butonul care comanda închiderea uşii de 
jos. Inutil să-şi lase cartea de vizită. 

— Totul este O.K., anunţă Jones în radio. 

Brabeck confirmă recepţia. Rând pe rând, ieşiră pe 
punte. Stelele erau ascunse de nori groşi şi în continuare 
bezna era adâncă. 

— Sper că barca ne-a aşteptat! 

Malko nu mai apucă să răspundă, căci începu infernul. 
Cei trei turci căzură ca popicele, primul fiind aproape tăiat 
în două de o rafală de armă automată. 

Un glonţ smulse radioul din mâna lui Jones, împroşcându- 
i faţa cu sfărâmături de bachelită. 

Malko simţi un şoc violent în piept şi fu proiectat înapoi 
pe un perete. Lunecă la pământ, leşinat. 

Mai multe gloanţe ricoşară pe tăblăria punţii. Erau cel 
puţin două arme care trăgeau. 

Ghemuit în spatele unui tub de aerisire, Jones îşi strângea 
inutil Colt-ul în mână. Nu vedea nici la trei metri. Işi vâri 


113 


AAA 


arma la loc şi se târî în direcţia lui Malko. 

O ploaie de gloanţe îl încadră imediat, asurzindu-l cu 
ricoşeurile pe tablă. Din fericire era protejat de o balustradă 
şi, cu condiţia să se târască, nu risca nimic. Reuşi să-l 
înşface pe Malko de gulerul hainei şi să-l tragă spre el, la 
adăpost! 

Austriacul respira, dar era încă inconştient. Nu avea nici o 
pată de sânge. Jones îl pălmui şi acesta îşi recăpătă 
cunoştinţa. 

In acelaşi moment, o nouă rafală mătură puntea, acolo 
unde erau prăbuşiţi cei trei turci. Jones distinse zgomotul 
mai al proiectilelor care se înfigeau în trupuri. Unul dintre 
ele tresări. Nu era mort încă. 

— Mi-e rău, suflă Malko. 

Se pipăi. 

— Sunteţi rănit? întrebă Jones. 

— Am simţit ceva la piept. Asta-i tot. Dar, acum, merge. 
Trebuie să ieşim de aici. Nu sângerez. 

Ghemuiti în spatele tubului de aerisire, cei doi bărbaţi 
scrutau întunericul. 

— Să sperăm că Milton a auzit împuşcăturile, spuse 
Jones. Să încercăm acum să ne mişcăm. 

In patru labe, ieşi din ascunzătoare. Avea de parcurs o 
porţiune neacoperită de vreo zece metri, înainte de a 
ajunge la adăpostul oferit de o balustradă metalică. 

Primul glonţ îi rată capul cu zece centimetri. Alte două 
piuiră pe lângă mâna sa sprijinită pe punte. De data asta se 
trăgea cu o puşcă. Jones se retrase în grabă. In aceeaşi 
clipă se auzi un şuierat dulceag şi un obiect metalic izbi 
puntea. O violentă explozie zgudui Arkhangelsk-ul. Bucäti 
de fier zburară în toate direcţiile. 

Făcuţi una cu puntea, Malko şi Jones simţiră o grămadă 
de sfărâmături căzând de jur-împrejurul lor. 

— Dumnezeule, ăsta-i război în toată regula, vociferă 
Jones. 

— Nu, este doar o grenadă. Aruncată de un lansator de 
grenade, spuse Malko. Vor să ne radă. 

— Dar cum reuşesc să ne repereze? 

— Au lunete în infraroşu. 


114 


Malko luă un capăt de lemn şi îl plimbă deasupra 
balustradei. 

Un ropot de gloanţe se abătu asupra ciotului de lemn, 
care îi fu smuls din mâini. Incă două grenade explodară în 
faţă, prea departe pentru a-i atinge, dintre care una - în plin 
în cei trei turci. Aceştia însă erau deja morţi. 

— E cam albastru, murmură Jones. 

Deodată auziră un zgomot care îi îngheţă pe amândoi: un 
motor pârâia lângă petrolier. 

— Vin să ne caute! Dar ce dracu' face Milton? 

Se auzi un zgomot metalic departe în spate. Jones săltă 
capul. Un glonte se înfipse în bastingajul de lemn. In acelaşi 
moment un cargou impunător defila la o sută de metri de 
ei, cu toate luminile aprinse. 

— Ascultati, făcu Jones. 

Ceva mişca lângă panoul calei de la prora. Jones ridică 
din nou capul. Nu vedea pe nimeni, dar simţi o prezenţă. 
Ridică încetişor arma şi apăsă de două ori pe trăgaci, vizând 
puntea din faţă a petrolierului. 

Se auzi un strigăt. Apoi lătră o mitralieră şi o nouă ploaie 
de gloanţe trecu pe deasupra lor. Acum erau prinşi la 
mijloc. Nu se putea traversa puntea pentru a sări în apă, iar 
cei de pe puntea din faţă aveau să-i prindă în cleşte. 

— Să fugim în interior, propuse Malko. Vom câştiga un 
pic de timp. Şi, măcar aşa, n-o să mai avem de-a face decât 
cu cei de pe punte. 

Târându-se pe coate şi genunchi, ajunseră la 
deschizătura dunetei, aşteptându-se în orice clipă să 
primească un glonte în spate. Glisară apoi, usurati, pe scara 
ruginită. 

Pe bâjbâite, ajunseră într-o a doua încăpere şi se lipiră de 
un perete. 

Câteva clipe nu se petrecu nimic, apoi mai multe rafale 
răsunară deasupra. Ceilalţi nu-şi asumau riscuri inutile. 

Indată explodă şi prima grenadă, aruncată de pe punte. 
Se mai auzi încă una, care explodă cu un zgomot surd. 
Simţiră îndată un miros acru învăluindu-i. 

— O grenadă lacrimogenă! 

Urmau să fie afumati! 


115 


— Să mai coborâm. 

In momentul când Malko se desprindea de perete, o 
rafală scurtă porni din capul celălalt al scării. Unul dintre 
agresori coborâse prin faţă şi acum îi pândea de jos. 

— Ascultaţi, făcu Jones, eu îl iau în primire. Chiar dacă 
mă atinge, va fi un om mort. Veţi avea timp să coborâti. 
Ascundeţi-vă în sala maşinilor. O să le trebuiască ceva 
vreme să caute. 

— Nici vorbă, spuse Malko. Scăpăm împreună sau nu 
scăpăm deloc. 

Nu-şi ierta faptul că se lăsase prins într-o astfel de 
capcană. Probabil că miza era a dracului de importantă, de 
vreme ce ceilalţi îşi asumau asemenea riscuri. Puşca 
mitralieră nu este o armă discretă. Deodată o voce strigă de 
sus, în turceşte: 

— lesiti, cu mâinile sus! Vă vom preda poliţiei. Dacă nu 
vă supuneti, veţi fi împuşcaţi! 

Apoi, aproape instantaneu, o puşcă mitralieră deschise 
focul. Trase două încărcătoare, foc cu foc, apoi tăcu. Malko 
distinse un foşnet în încăperea alăturată: un tip coborâse 
scara, sub protecţia focului. Şi probabil că se pregătea să-i 
servească cu ceva grenade! 

— Orice-ar fi, eu mă duc, spuse Jones. 

— Aşteaptă! 

De foarte de departe se auzi un alt zgomot, adus de vânt. 
Malko ciuli urechea. Nimic. Alături se auzi o pârâitură. Apoi 
sunetul îndepărtat crescu în intensitate. 

O sirenă de poliţie! Apoi încă una şi încă una! Urletul 
deveni strident şi continuu. O întreagă coloană de maşini 
urca panta colinei pe malul asiatic - malul pe care se aflau 
ei. 

O voce strigă în turcă. Se auzi un tropăit grăbit pe punte. 
Cineva atacă scara. Jones se precipită. Malko îl opri. 

— Nu-i nevoie să riscăm tocmai acum. 

Aşteptară încă cinci minute lipiti de perete. Apoi vocea 
metalică a unei porta-voci biciui de pe punte: 

— lesiti unul câte unul, cu mâinile pe cap! 

In aceeaşi clipă, o lumină albă mătură puntea. Cu mişcări 
lente, Malko şi Jones urcară scara. Malko fu orbit primul de 


116 


fasciculul unui proiector atintit asupra capului scării. 

Se îndreptară spre parapetul dinspre țărm, cu Jones pe 
urmele sale. 

— Coborâţi scara, strigă vocea. 

Cinci minute mai târziu erau întâmpinați de un Brabeck 
zâmbitor, cu mitraliera în mâini. 

— Am ajuns la fix, aşa-i? Dar n-a fost uşor să-i pun pe 
turci în mişcare. Din fericire am dat de colonelul nostru. 

— Să nu pierdem vremea, zise Malko. Au plecat. Dar sunt 
trei cadavre pe punte. 

Colonelul le oferi o maşină pentru a se reîntoarce la 
hotel. 

— Când am auzit puşca mitralieră, mi-am dat seama că e 
groasă. 

— Din fericire, înţelegi repede, trase Jones concluzia. 

Malko îşi pipăi portofelul şi-l scoase din buzunarul de la 
piept. Ceva îl jena. Intelese. Un glonte era înfipt prin 
peretele de piele al portofelului în teancul de bancnote. 
Glontul al cărui şoc îl aruncase la pământ şi fusese cât p-aci 
să-l ucidă. 


117 


Capitolul XV. 


Primele raze de soare mângâiau Bosforul. Jones şi 
Brabeck erau lungiti, îmbrăcaţi, pe acelaşi pat, nebärbieriti 
şi desfäcuti la guler. Amiralul Cooper, în ţinută civilă, se 
plimba de colo-colo, fumând furios. 

Malko, încă şi mai murdar decât Jones, cu faţa mânjită de 
unsoare şi de rugină, cu mâinile julite şi înnegrite, era 
abătut. 

— Am făcut o gafă, spuse el. Ar fi trebuit să ne ducem 
acolo cu scafandri, căci bănuiam că ceea ce ne interesează 
se petrece sub apă. Acum, le-am atras atenţia. 

— Cui? întrerupse Cooper. 

— Celor ce au transformat un banal petrolier în bază de 
operaţii pentru scafandri, cu dotare ultramodernă. Asta nu 
foloseşte în nici un caz pentru a căuta monezi vechi pe 
fundul mării. Celor care au ucis deja de mai multe ori pentru 
a evita ca adevărul să fie descoperit. Şi sunt convins acum 
că si Belgrat, strângătorul de vechituri, a fost, de 
asemenea, ucis. 

— Vreti să spuneţi... începu Cooper. 

— Vreau să spun că nu trebuie pierdut nici un minut şi că 
trebuie să vă trimiteţi oamenii să cerceteze coca vasului şi 
împrejurimile. Inainte ca ceilalţi să aibă vreme să facă să 
dispară tot ce ar putea fi compromiţător. 

— Şi cam ce ar putea descoperi? 

— N-am idee. Cunoasteti situaţia la fel de bine ca şi 
mine. Există un sas practicat în corpul Arkhangelsk-ului, 
prin care pot trece scafandrii. Trebuie aflat unde merg şi ce 
fac. Şi vom şti în felul acesta şi ce s-a întâmplat cu 
Memphis. 

— Bine, făcu amiralul. Mă voi ocupa de asta imediat. Dar 
ar fi bine să găsim ceva. Incă nu suntem în război cu ruşii. 
Aşa că ar putea deveni periculos pentru noi. 

Malko suspină. 

— Nu v-aţi întrebat niciodată de unde provin tonele de 
pământ pe care draga închiriată de Belgrat le-a vânzolit 


118 


vreme de săptămâni? Dat fiind faptul că Arkhangelsk-ul se 
odihneşte pe un fund stâncos... Am impresia că veţi 
descoperi ceva surprinzător... 

Cooper îl privi neîncrezător pe Malko. Austriacul urmă: 

— Cred că ştiu cum au reuşit să ne dibuie acum. Butonul 
care deschide compartimentul secret al lui Arkhangelsk 
acţionează în acelaşi timp un emiţător radio pe unde scurte 
care dă alarma undeva. Şi dacă prietenul nostru Brabeck nu 
s-ar fi mişcat repede, n-aţi mai fi auzit niciodată de noi. 

Obosit, Malko tăcu. Brabeck şi Jones adormiră şi sforăiau. 
Cooper îi întinse mâna. 

— Pe curând. Vă voi ţine la curent. 

De-abia închise uşa, că Malko se prăbuşi adormit pe patul 
său. 

Şi Elko Krisantem dormise, dar dormise prost. Fusese 
trezit foarte devreme. Intrevederea cu rusul fusese scurtă şi 
lipsită de amabilităţi. Elko avusese de ales între o sarcină 
foarte, foarte delicată şi un încărcător golit în burtă, 
imediat. 

Alesese amânarea, răgazul. Se îmbrăcase şi se 
îndreptase spre Hilton. Din fericire pentru starea sa de 
spirit, nu era încă la curent cu împuşcăturile de pe 
Arkhangelsk. Ştia numai că domnul Doneshka dorea să 
scape cu orice pret de Malko Linge şi încă repede. lar el, 
Elko Krisantem, era însărcinat cu treaba asta. 

In vremea asta, Malko dormea fără griji. Se trezi singur la 
ora opt, căci nu trăsese draperiile. Gorilele încă dormeau, 
unul lângă altul. 

Se auziră bătăi în uşă. 

Malko nu răspunse. Cameristele verificau deseori în acest 
mod dacă încăperile hotelului erau ocupate sau nu. Dar 
bătăile se auziră din nou, mai insistente. 

— Cine este? întrebă Malko. 

— Krisantem - se auzi de dincolo de uşă. 

— Ce vrei? 

De cealaltă parte a uşii, vocea era încordată şi neliniştită. 
Pe Malko îl fulgeră un presentiment îngrozitor când 
Krisantem preciză: 

— Este domnişoara Leila. Are nevoie de dumneavoastră! 


119 


— Dumnezeule! 

Şi gorilele dormeau! Fusese răpită! Malko sări şi deschise 
uşa. 

Apoi totul se petrecu într-o fracțiune de secundă. Malko 
se trezi nas în nas cu pocnitoarea turcului, îndreptată spre 
burta sa. Văzu indexul lui Krisantem apăsând trăgaciul. 

Nu erau nici măcar douăzeci de centimetri între vârful 
ţevii şi el. Vedea clar capătul rotund şi striat al chiulasei, 
vizorul de ochire şi, în dreapta, piedica de siguranţă. 

Creierul lui Malko lucră la viteza maximă. De data asta, 
dacă memoria îi juca vreo festă, era terminat. Mica gaură 
întunecată a ţevii îl privea. Trăgaciul era la jumătatea 
cursei. Într-o fracțiune de secundă glontul de 9 mm îl va 
sfârteca. 

Krisantem nu mai apucă să vadă gestul. Mâna stângă a 
lui Malko atinse pistolul. Degetul său mare împinse spre 
înapoi piedica de siguranţă. Turcul apăsă trăgaciul până la 
capăt. 

Prea târziu. Era blocat. 

Pentru o clipă, ochii de aur lichid ai lui Malko întâlniră 
privirea îngrozită a lui Krisantem. Din fericire, nu uitase cum 
funcţionează un vechi Star de 9 mm. 

Trase pistolul spre el, răsucindu-l. Turcul scoase un 
strigăt de durere şi lăsă arma, care se prăbuşi pe jos. 
Culoarul strâmt împiedica orice posibilitate de luptă. 
Krisantem îşi dădu seama că, dacă voia să-şi utilizeze forţa 
pentru a-l strangula pe Malko, avea nevoie de spaţiu. 

Cu un brânci violent, îl catapultă pe Malko în cameră şi-şi 
vâri mâna în buzunar în căutarea latului, năpustindu-se 
asupra acestuia. 

Văzu paturile în clipa când Malko ateriza peste cele două 
gorile, toţi trei căzând în spaţiul dintre cele două paturi. 
Latul nu mai era acum de nici un ajutor. O clipă, nefericitul 
rămase împietrit de atâta ghinion. Niciodată nu i-ar fi trecut 
prin cap că un domn atât de respectabil ar putea să-şi 
împartă camera cu doi indivizi de asemenea speţă. 

In secunda următoare gorilele ţâşniră. 

Se dezmeticiseră instantaneu. Krisantem se răsuci să 
fugă. 


120 


— Stop! urlă Brabeck. 

Jones nu spuse nimic, dar glontul pornit din Magnum-ul 
său 357 se înfipse la doi centimetri de clanta uşii, pe care 
Krisantem o lăsă îndată din mână. 

— Nu-l omorâţi! strigă Malko. 

Turcul se întoarse pe jumătate şi recepţionă din plin, în 
tâmplă, crosa pistolului lui Brabeck. Ca să fie tacâmul 
complet, gorila îi mai trase una cu ţeava, în bărbie. Elko 
crezu că îi cade tavanul în cap şi că i s-au smuls toţi dinţii 
din gură. Incepu un gest, apoi lunecă în jos, sprijinindu-se 
de uşă. Ultimul lucru pe care-l mai văzu, fu pantoful cu 
şireturile deznodate al lui Brabeck. 

Când îşi veni în simtiri, era întins pe unul din paturi, cu 
mâinile şi picioarele prinse cu cătuşe de barele patului. 
Jones îl pălmuia metodic, având grijă ca inelul de pe mâna 
sa să raşcheteze de fiecare dată barba tumefiată a turcului. 

Krisantem încercă să-şi mişte capul şi scoase un urlet de 
durere. Brabeck surâse angelic şi propuse, jovial: 

— Ce facem, patroane, îl zvârlim imediat pe geam, sau 
ne mai ocupăm un pic de el? 

Turcul îi privi cu nişte ochi ca de peşte. 

— O să ţi se întâmple un accident, continuă Brabeck. Ca 
si lui Watson. lţi aminteşti de Watson, cel pe care tu l-ai 
„accidentat”? 

Krisantem încercă să spună că nu avea nici un amestec 
în „accident”, dar nu reuşi. Aşteptă cu fatalism glontul în 
cap sau plonjonul pe fereastră. 

Dar Malko decisese altfel. Veni şi se aşeză lângă 
Krisantem. Avusese timp să se radă şi să îmbrace o cămaşă 
curată. Il privi pe turc cu insistenţă. 

— Ştii că aş putea să te omor sau să te dau pe mâna 
poliţiei turce, în grija prietenului nostru, colonelul. 

Asta nu era o perspectivă îmbucurătoare. Urletele care se 
auzeau în mod regulat din beciurile poliţiei secrete făcuseră 
ca preţurile de închiriere a locuinţelor să scadă vertiginos în 
tot cartierul. 

— Îți ofer o ultimă şansă, continuă Malko. Cu două 
condiţii. Mai întâi să ne povestesti întregul tău rol în istoria 
asta. Fără să omiţi nimic... 


121 


Turcul încuviinţă din cap. 

— … Şi, începând din acest moment, lucrezi pentru noi. 
Asta înseamnă că îţi vei trăda vechii patroni. Fără ca să-şi 
dea seama; de altfel, asta e în avantajul tău, evident... 

— Eu cred că un glonţ în mutră ar fi mult mai sigur, 
întrerupse Brabeck. Şi mă ofer voluntar. 

— Hai, hai, să-l lăsăm să se gândească, spuse Malko. Ne 
poate fi util. N 

Krisantem alesese deja. Inclină capul, atât cât putu. 

— Bun. Atunci, dă-i drumul, te ascult, zise Malko. Şi ai 
grijă să nu uiţi nimic. 

Reconfortat cu un pahar de apă, Krisantem vorbi aproape 
o oră. Malko înregistra ca un magnetofon totul în 
prodigioasa sa memorie. Când turcul isprăvi, ordonă: 

— Dezlegaţi-l! 

Pe Krisantem îl sfătui: 

— Vei spune şefului tău că n-ai putut să mă ucizi pentru 
că nu eram singur. Trebuie să nu bănuiască nimic. Şi, 
pentru că vei fi în continuare şoferul meu, îţi va fi uşor să 
mă ţii la curent. 

Se întoarse spre Jones, în vreme ce Krisantem îşi masa 
încheieturile. 

— Dă-i pistolul înapoi. Şi fără bombăneli. Ne este mult 
mai util aşa. Nu ne rămâne decât să-l supraveghem. 

— Mda... 

Turcul îşi vâri arma în buzunar, cu piedica în continuare 
blocată. Salută crispat şi ieşi. Soarele începea să ardă în 
geamuri. Malko ridică receptorul să comande ceai. 

Cineva bătu la uşă. Cu o singură mişcare, Jones şi 
Brabeck îşi scoaseră artileria. Uşa se deschise brusc şi 
amiralul Cooper tresări în faţa armelor îndreptate spre el. li 
fulgeră cu privirea pe cei trei bărbaţi: 

— Aţi înnebunit? 

Rusinati, cei doi pistolari vârâră pistoalele în teci. Cooper 
nu avea reputaţia de a fi băiat de treabă. Malko se scuză în 
câteva cuvinte. 

Cooper luă loc şi explică: 

— Am făcut o descoperire interesantă. 


122 


123 


Capitolul XVI. 


— În legătură cu Memphis? întrebă Malko. 

Cooper încuviinţă. 

— Acum ştiu cine şi de ce a scufundat Memphis-ul. 

— Ei bine? 

Malko fierbea de nerăbdare. 

— Ei bine, oamenii mei au descoperit o gaură. 

— O gaură? 

— Un tunel, dacă preferaţi. Amiralul tăcu un moment, 
pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. Ruşii au săpat 
Bosforul, pe sub plasa antisubmarină. Celălalt capăt al 
tunelului ajunge în Marea Neagră. De acolo, nu-ţi mai 
rămâne nimic de făcut decât să te îndrepţi spre Sevastopol. 
Este o muncă titanică pe care au făcut-o. Tunelul are 100 în 
lungime. La un capăt şi la celălalt se prezintă ca o tranşee 
adâncă de 20 în. Tunelul propriu-zis are cam 18 în 
înălţime... Este suficient. Are o lărgime de zece metri. lată 
de unde provenea pământul. 20.000 de metri cubi. 

Înmărmurit, Malko îşi clătină capul. 

— E incredibil. Eu credeam că ruşii au amenajat pur şi 
simplu o bază de submarine, pe partea asta a Bosforului, 
pentru a-şi putea aproviziona în secret unităţile care se 
aventurează în Mediterana. Dar văd că e mult mai grav. 
Asta înseamnă că, în caz de război, submarinele lor dotate 
cu armament atomic apar în Mediterana, în vreme ce noi le 
aşteptăm dinspre Vladivostok sau Arhanghelsk... 

Cooper încuviinţă. 

— L-am informat deja pe Preşedinte. Chestiunea are o 
importanţă capitală pentru ţară. Chiar şi pe mine mă 
depăşeşte. Şi, în plus, trebuia ca chestia asta să apară într-o 
ţară aliată şi prietenă! 

— Dar, domnule amiral, remarcă Malko, dimensiunile 
tunelului mi se par prea reduse pentru un submarin atomic. 
Memphis-ul s-ar fi înţepenit trecând prin tunel, nu-i aşa? 

— In stadiul actual, pot să vă dezvălui un secret. Ştiu 
deja de aproape un an că ruşii au reuşit să miniaturizeze 


124 


nişte submarine atomice, transformându-le în nişte 
submarine „de buzunar”. Acestea sunt şi ele dotate cu 
rachete cu rază lungă de acţiune. Şase din aceste 
minisubmarine ar putea distruge Flota a Vl-a într-un sfert de 
oră. 

— Dar cum ati descoperit tunelul? Intrarea era situată 
destul de departe de Arkhangelsk, căci acesta este eşuat 
lângă coastă. 

— Printr-un noroc. Oamenii mei au explorat fundul mării 
din jurul petrolierului, precum şi coca acestuia. Au 
descoperit uşor sasul care se deschidea în Bosfor, dar nu 
era nimic deosebit în jurul lui. Vreme de un ceas au efectuat 
explorări concentrice, fără rezultat însă. Au găsit numai în 
cocă încă o deschidere, mult mai mare, la pupa. Probabil pe 
acolo scafandrii au transportat plăcile de aliaj uşor care 
tapetează pereţii şi tavanul tunelului. Dar numai prin hazard 
am descoperit esentialul. Unuia din oameni i s-a făcut rău. 
S-a imobilizat pe fundul mării şi a rămas prins într-o 
scobitură. Degajându-l, ceilalţi au descoperit capătul unui 
cablu otelit, ancorat în stâncă, la vreo zece metri de 
deschizătura sasului. Am urmărit cablul, care i-a condus 
drept la intrarea în tunel, pe coasta turcă. Presupun că ruşii 
au ancorat această mână curentă pentru a facilita sarcina 
scafandrilor, apele Bosforului fiind frecvent murdare, iar 
aceştia fiind nevoiţi să lucreze mai ales noaptea. 

— Dar la ce bun să folosească scafandri? 

— Tunelul era îngust chiar şi pentru un submarin de 
buzunar. La cea mai mică greşeală de manevrare, 
submarinul ar eşua. Aşa că, probabil, submarinele care 
traversează tunelul sunt ghidate de unul sau mai mulţi 
scafandri, care le arată drumul prin semnale sonore 
obţinute prin bătăi cu pumnul în cocă. 

Malko îşi turnă un pahar de whisky. Toată chestia asta 
era fantastică. Nenumărate întrebări îi ardeau buzele. 

— Dar cum or fi săpat tunelul? 

— Probabil cu foreze aspiratoare, asemănătoare celor pe 
care le folosim noi pentru a săpa banchiza polară. Pământul 
şi sfărâmăturile sunt evacuate prin conducte din țesătură 
uşoară şi apoi aspirate de o dragă. In felul ăsta au putut cu 


125 


uşurinţă să sape cinci-şase metri pe zi. În acel loc nu există 
barieră stâncoasă... 

Gorilele ascultau cu gura căscată. Pistoalele lor, deşi 
enorme, erau ridicole faţă de dimensiunile afacerii. 

Sună telefonul. Malko ridică, apoi trecu receptorul 
amiralului. 

— Este pentru dumneavoastră. 

Comunicatia nu dură mult. Cooper ascultă două minute, 
zise „când?” şi închise, cu un aer îngrijorat. 

— Incepe dansul. Arkhangelsk-ul a sărit în aer. O explozie 
violentă, fără incendiu, acum un sfert de oră. Nava s-a 
scufundat cu aproape trei metri. Oficialii turci sunt acolo, 
dar ruşii le-o şi luaseră înainte. Ataşatul naval sovietic a 
urcat pe epavă şi a arborat acolo drapelul sovietic. A făcut 
mare tapaj, clamând sus şi tare că petrolierul a fost 
sabotat... 

— Sabotat!... S-au mişcat repede. Probabil că n-a mai 
rămas nimic din echipamentul special instalat pe navă. Cei 
ce ne-au ratat aseară au venit să curețe locul. 

— Oricum, chestia asta cu tunelul o să facă vâlvă. Păcat 
că nu putem să-l facem să fie vizitat de turişti, cum au făcut 
ruşii în 1961 la Berlin cu tunelul nostru de ascultare. Voi 
avertiza autorităţile turce ca să putem, în mod oficial, să 
aruncăm în aer cât mai repede blestematul ăsta de tunel. 
Va trebui ţinută o conferinţă de presă... 

Cooper avea deja mâna pe clanţă, când Malko îl opri. 

— Domnule amiral, uitaţi ceva important... 

Ofiţerul se întoarse, nerăbdător de a pleca: 

— Ce? 

Malko îşi freca încetişor obrazul stâng cu palma mâinii. 
Ochii săi aurii erau aproape închişi. Vorbi cu voce scăzută: 

— E bine că a fost descoperit tunelul. Dar ruşilor le mai 
trebuia încă ceva pentru a-şi putea trece submarinele în 
Mediterana. 

— Incă ceva? 

— Există un post turc de control permanent la intrarea în 
Bosfor. Chiar în tunel, submarinul generează zgomot. E clar 
că cineva a trebuit să închidă ochii, mai bine zis urechile, de 
fiecare dată când trecea un submarin. 


126 


Cooper înlemnise. 

— Vreti să spuneţi că există un agent rus printre ofiţerii şi 
personalul postului de veghe, care au fost verificaţi şi 
rasverificati? 

— Unul sau mai multi. Şi n-ar fi prima dată când se 
descoperă aşa ceva. S-a întâmplat chiar în NATO. De aceea 
nu avem nici un interes să ne grăbim. Tunelul n-o să fugă 
de acolo. Şi putem să-l distrugem oricând. In schimb este 
periculos să lăsăm în urma noastră un spion bine plasat. 

Cooper era nehotărât. 

— Vor trebui trecuţi prin microscop vreo cincizeci de 
turci, făcu el. Asta o să dureze săptămâni, dacă ne gândim 
că şi serviciile de securitate turceşti au făcut asta înaintea 
noastră. Omul nostru este, desigur, bine camuflat... In ce 
vreţi să mă implicaţi? = 

Se lăsă o tăcere grea. In colţul lor, Jones şi Brabeck 
cântăreau amploarea sarcinii. Dacă ar fi fost lăsaţi, ar fi 
găsit ei calul troian, ba chiar mai mulţi, să fie masa 
bogată... 

Malko rupse această tăcere: 

— Am o idee care ne-ar putea face să câştigăm mult 
timp. Dar va trebui să mă ascultați şi să-i lăsaţi pe turci în 
afara chestiunii. 

— Ce-ar trebui făcut? întrebă Cooper, suspicios. 

— Mergeţi la colonelul din securitatea turcă. Obtineti de 
la el lista completă a persoanelor care au posedat la un 
moment dat situaţia ascultărilor, precum şi orarele de 
prezenţă. Şi, mai ales, lista de absente pe motiv de 
permisie, sau alte motive pe o lună în urmă. 

Cooper sări: 

— Mă încărcaţi cu o treabă prea complicată. Eu nu sunt 
spion. Mergeţi şi luaţi dumneavoastră listele astea. 

— Eu aş atrage atenţia. Dumneavoastră, nu... 

— Bine, admise Cooper cu regret. Voi trimite pe unul din 
aghiotantii mei. Vă voi suna după aceea. 

Malko se trânti pe pat cum se închise uşa în urma lui 
Cooper. 

— Mergeţi să vă culcati, se adresă el gorilelor. Am 
impresia că vom avea de furcă în cursul zilei. Totuşi, unul 


127 


din voi să rămână pe fază pe lângă Krisantem, ca să-i evite 
eventualele tentaţii nesănătoase. 

Cei doi plecară târându-şi picioarele. Malko luă telefonul 
şi o sună pe Leila. 

— Ar fi bine să cobori să-mi veghezi odihna, murmură el. 
Mă dor toate oasele, ar trebui să mă şi masezi. 

— Vin, dar nu ca să te masez, răspunse pe aceeaşi 
lungime de undă Leila. Şi, dacă eşti prea obosit, am să te 
remontez. 

închise. Malko o zbughi în baie, îşi spălă dinţii şi se stropi 
cu apă de colonie. 

Pe la ora cinci se auziră bătăi în uşa lui Malko. 

Suspicios, strigă, din pat: 

— Cine este? 

— Amiralul Cooper, se auzi vocea ursuză a acestuia. 

Din fericire, Leila tocmai se retrăsese în camera ei. 
Cooper intră şi aruncă un dosar pe pat. 

— lată tot ce mi-ati cerut. De acum încolo e rândul dvs. 
Să actionati, domnule Vrăjitor! 

— Mulţumesc, domnule amiral! 

Malko zâmbi, luă dosarul şi începu să citească nişte liste 
bătute la maşină. 

— Asta este lista oamenilor însărcinaţi cu sistemul de 
supraveghere. Numai ofiţeri. Se schimbă la fiecare şase ore, 
zi şi noapte. Cu tot cu înlocuitori, sunt aproape 150! Sper că 
aveţi o idee bună, altfel treaba o să dureze până-n ziua 
judecății de apoi. 

Cooper se aşeză într-un fotoliu şi-şi aprinse un trabuc. 
Malko se apropie de fereastră şi privi un cargou imens care 
luneca pe Bosfor. Apoi privirea îi lunecă pe hârtia pe care o 
avea în mână. Pe ea se afla o duzină de nume, cu nişte 
adnotaţii în dreptul fiecăruia: lista de absente pe ultima 
lună. Malko o citi cu atenţie. Fiecare nume îi era de acum 
întipărit în memorie. Lăsă hârtia şi se aşeză în faţa lui 
Cooper. 

— Hai să vedem, pe ce dată a dispărut Memphis? 

— Pe 24 iulie la ora 3 după-amiază, răspunse fără ezitare 
amiralul. 

— Bun. Dar în acea zi nu apare nici o absenţă la postul de 


128 


supraveghere, ci numai o înlocuire. Dimpotrivă, pe 23 iulie 
locotenentul Beyazit, care ar fi trebuit să-şi ia în primire 
postul de la miezul nopţii la ora şase dimineaţa, a cerut în 
ultimul moment să fie înlocuit. Mama lui a avut un atac 
cardiac în cursul serii şi el şi-a petrecut noaptea la căpătâiul 
ei. 

Cooper făcu ochii mari. 

— Ei şi? 

— Urmăriţi-mă cu atenţie. Memphis-ul a fost atacat de un 
submarin necunoscut, presupus a fi sovietic, care se găsea 
imobil pe fundul Mării Marmara. Acum: ştim cum a ajuns 
acolo. Dar apare un aspect bizar: navele care treceau prin 
tunel nu aveau cum să se eternizeze în Bosfor sau în 
Marmara, care nu sunt decât nişte picături de apă şi unde 
puteau fi descoperite de orice unitate navală turcă. 

— Dar ăla ar fi putut avea o avarie, obiectă Cooper. 

— Puțin probabil. Amintiţi-vă că, după ce a torpilat 
Memphis-ul, agresorul a fugit ca o săgeată. Aşa că să 
abandonăm, pentru moment, ipoteza avariei. Şi imaginati- 
vă că submarinul nu venea din tunel, ci se îndrepta înspre 
tunel. 

— De ce? 

— Ca să se întoarcă acasă, evident, după un mic tur prin 
Mediterana. Dar închipuiţi-vă că în momentul când urma să 
se întoarcă a primit ordinul să mai aştepte, pentru că 
securitatea lui nu mai era asigurată. 

— Pentru moment, asta nu e decât o ipoteză. 

— Da, dar ascultați: pe 25 iulie, de la orele 18, la miezul 
nopţii, locotenentul Beyazit şi-a înlocuit un camarad, pe 
locotenentul Ismet, care îi luase locul în noaptea cât a stat 
la căpătâiul mamei bolnave. Aşa că era normal - dacă 
ipoteza mea e corectă - ca submarinul să aştepte douăzeci 
şi patru de ore pe fundul Mării Marmara, pentru ca să poată 
trece prin tunel în deplină siguranţă. Şi mai amintiţi-vă încă 
ceva: când a fost descoperit, s-a îndreptat spre Bosfor, fapt 
ce a surprins pe toată lumea, căci era ca într-un fund de 
sac. 

Cooper clătină capul, descurajat. 

— Admiţând că aveţi dreptate, nu ne rămâne decât să 


129 


mergem şi să-l întrebăm politicos pe Beyazit: eşti spion rus? 
N-avem nici cea mai mică urmă de probă împotriva lui. Şi 
toate ipotezele dvs. N-or să reziste, dacă e sigur de el. Fără 
să mai vorbim de necazurile pe care o să le avem cu turcii. 
Se pare că Securitatea din Ankara a cercetat la microscop 
trecutul tuturor ofiţerilor care lucrează la staţia de 
ascultare. Dacă printre ei există un trădător, este ca şi cum 
mi-aţi spune că Preşedintele Statelor Unite are carnet de 
membru al Partidului comunist. 

— Şi totuşi, nu am de ales. Am o idee care ne-ar putea fi 
utilă. Chiar dacă nu merge, n-avem nimic de pierdut. 

Sceptic, amiralul ridică din umeri. 

— În situaţia în care suntem... Daţi-i drumul. 

Malko ridică telefonul şi ceru: „Domnul Jones, vă rog”. 

Acesta răspunse imediat. 

— Caută-l şi adu-mi-l pe Krisantem, ordonă austriacul. 

Trei minute mai târziu Krisantem apăru, încadrat de cele 
două gorile. 

— Vreau să văd dacă am avut dreptate când nu mi-am 
ascultat prietenii. Ştii numele celui pentru care ai lucrat 
până acum? 

— Da. Domnul Doneshka. 

— Bine. Il vei căuta pe un oarecare Beyazit - o să-ţi dăm 
adresa - şi-i vei spune că Doneshka îi cere să-i aducă lista 
cu gărzile următoare. Dacă pune întrebări, îi răspunzi că nu 
ştii nimic altceva decât locul în întâlnire: piaţa Cornului de 
Aur, pe terasa cafenelei de acolo. Şi să nu uiţi să-i spui să 
nu vină în uniformă. 

Krisantem îl privi, oarecum mirat. 

— Asta-i tot? 

— Pentru moment. Şi să nu faci imprudente. Domnii 
Jones şi Brabeck nu vor fi prea departe. E clar? Milton, 
condu-l, te rog. 

După ce turcul ieşi, Malko se adresă lui Jones: 

— Când Beyazit pleacă de acasă, urmăreşte-l, ca să-l pot 
identifica la locul de întâlnire. Să ocupi o masă pe lângă 
mine. 

Cooper ascultă tot fără să spună o vorbă. Când rămase 
singur cu Malko, îl întrebă: 


130 


— Cine e acest Doneshka? N 

— Bănuiesc că e şeful rețelei ruse la Istanbul. In mod 
logic, el ar trebui să asigure legătura între Beyazit şi 
submarin. Există o şansă ca Beyazit - dacă el e spionul - să 
cadă în cursă. Probabil că nu e spion de profesie, ci 
acționează din ideal sau din răzbunare. 

— Şi dacă nu vine la rendez-vous? 

— Este nevinovat... sau bănuitor. Oricum, mai mult nu 
putem face. Cel mai sigur este să veniţi şi dvs. Şi să 
urmăriţi totul de la distanţă. 

Trotuarul din faţa lui Malko gemea de lume. Alesese o 
masă în interiorul cafenelei, lângă piaţă. In felul acesta 
putea supraveghea toată terasa şi strada. In piaţă, Cooper 
hoinărea printre tarabe. 

Trecuse deja un sfert de oră. Malko estimă că Beyazit ar 
fi trebuit să apară de zece minute. Doar dacă n-a fost acasă 
sau dacă... 

Silueta înaltă a lui Brabeck apăru în faţa lui Malko, de 
cealaltă parte a vitrinei. Se lăsă să cadă pe un scaun ca un 
turist copleşit de căldură, îşi scoase pălăria şi-ncepu să-şi 
facă vânt. Câteva clipe mai târziu, la o masă vecină cu 
Brabeck se aşeză un bărbat îndesat, cu părul negru tuns 
foarte scurt, îmbrăcat într-un costum sobru. 

Malko realiză că acesta este Beyazit. Nu trebui să aştepte 
prea mult confirmarea. Lăsându-şi pălăria lângă paharul cu 
oranjadă comandat, Brabeck intră în cafenea şi se îndreptă 
spre toalete. Malko îl urmă şi cei doi se întâlniră lângă 
cabinele murdare şi neîngrijite. 

— Este tipul brunet, din stânga ta? întrebă Malko. 

— Da. 

— Bine, întoarce-te la masă peste două-trei minute. 

Malko ieşi primul şi se îndreptă direct spre masa 
ofițerului turc. Acesta tresări când Malko se aşeză alături de 
el. Dar austriacul nu-i lăsă timp să se mire prea mult. 

— Vin din partea lui Doneshka. A fost reţinut de alte 
treburi. Ai lista? 

— Cine sunteţi? 

— Nu te priveşte. Vocea lui Malko era severă, autoritară. 
Vorbea turceşte cu un accent voit, deliberat. 


131 


— Ai lista, sau nu? O să avem din nou nevoie de tine în 
zilele următoare. 

Celălalt era încă perplex. 

— De ce nu a venit Doneshka? 

— Din motive de securitate. Trebuie să fiţi văzuţi cât mai 
puţin împreună. Haide, ai informaţiile? 

Beyazit ezită un moment, apoi spuse: 

— Da. 

— Bine. Nu e prudent să mi le dai aici. Urmează-mă până 
la maşină. 

Se ridică. Reperă Buick-ul lui Krisantem. Turcul era lângă 
maşină, „pălăvrăgind” cu Jones. Merse la maşină şi se aşeză 
pe bancheta din spate, făcându-i semn lui Jones să nu 
mişte. 

Beyazit luă loc alături. De-abia aşezat, trase din buzunar 
o hârtie împăturită. Malko o despături şi văzu orarul 
complet al ofițerului pentru următoarele două săptămâni. | 
se acceleră pulsul şi hotărî să termine dintr-o dată. 

— Sper că mama n-o să mai fie bolnavă, de data asta, 
spuse el, dur. 

Turcul mârâi. 

— Nu vă atingeti de mama mea! Deie Domnul să trăiască 
cât mai mult! Dar voi vă veţi respecta angajamentele? 

Intrau într-un domeniu periculos. Malko bruscă situaţia. 
Ridicând mâna, îl chemă pe Jones. Apoi se întoarse către 
turc: 

— Locotenent Beyazit, am regretul de a-ţi comunica 
faptul că eşti arestat, pentru spionaj în favoarea Uniunii 
Sovietice! 

Turcul îl privi înmărmurit, apoi zvâcni către portieră. Fu 
întâmpinat de Jones, care îi înfipse Coltul în burtă. Sosi şi 
Brabeck în ajutor, dar era inutil. Beyazit se aşeză înapoi pe 
banchetă. Văzându-l pe Krisantem că se aşează la volan, 
tresări şi îl scuipă, cu toată puterea, în ceafă. 

Se întoarse spre Malko şi spuse: 

— Asta m-a turnat! 

Malko îşi clătină capul, ascunzându-şi satisfacția: 

— Nu chiar. De fapt, nimeni nu te-a trădat. Tu singur te-ai 
dat de gol, fără să vrei. 


132 


133 


Capitolul XVII. 


— Să aruncăm tunelul în aer, propuse consulul. Cu 
ajutorul turcilor, va fi foarte uşor. 

Malko îşi lăsă privirea să lunece pe plafon. Avea aerul că 
se gândeşte la altceva. Spuse: 

— Poate că avem altceva mai bun de făcut. 

— Ce? întrebă repede Cooper. 

— Să le răspundem ruşilor cu aceeaşi monedă. 

Cooper vorbi rar: 

— Dacă reusiti aşa ceva, Marina vă va fi în veci 
recunoscătoare. 

— Ar putea fi imprudent din punct de vedere politic, 
murmură consulul. 

Dar nimeni nu-l ascultă. Toţi ochii îl fixau pe Malko, care 
îşi expunea planul. 

— Totul depinde de amicul Beyazit. 

— Căutaţi-l. 

Colonelul sună. Apăru un planton. Turcul lătră un ordin 
scurt. Câteva minute mai târziu se ivi Beyazit, încadrat de 
doi turci enormi în civil, cu mutre bune de spânzurătoare. 
Locotenentul era în cătuşe şi un lanţ lung îi lega mâinile la 
spate. Unul din cei doi turci ţinea celălalt capăt al lanţului. 

O tăietură lungă îi brăzda obrazul, de la pomet până la 
bărbie. Sângele era încă proaspăt. 

— S-a aruncat cu capul într-o fereastră, explică una 
dintre gorile. 

Netulburat, Beyazit fixa duşumeaua, ca şi cum ar fi fost 
singur. Malko se apropie de el şi îi vorbi în turcă, foarte 
încet: 

— Vei fi împuşcat. 

— Este o onoare. Mama va fi mândră şi de al doilea fiu, 
aşa cum este mândră de primul. 

— Ce s-a întâmplat cu fratele tău? 

— Va fi împuşcat. Impreună cu alţi cincizeci de cadeți ai 
Şcolii Militare. 

— De ce? 


134 


— Pentru că a vrut ca Turcia să aibă o guvernare curată, 
nu o paiaţă ca Gursel. 

— Asta-i motivul pentru care i-ai ajutat pe ruşi? 

— Bineînţeles. 

— Ştii ce-ar face din ţara ta, dacă ar fi stăpâni pe 
situaţie? 

Beyazit înălţă din umeri. 

— Noi nu ne temem de ei. De zece secole ne luptăm cu ei 
şi îi învingem. O vom face şi în continuare. 

— Din cauza ta au murit în mod inutil 129 de oameni şi, 
dacă nu am fi descoperit tunelul, acesta ar fi dat ruşilor un 
avantaj decisiv în caz de război. 

— Noi trebuie să ne descotorosim mai întâi de clica de la 
putere. Şi pentru asta, singurii care ne ajută cu arme şi bani 
sunt ruşii. Chiar dacă pe mine mă împuşcaţi acum, după 
mine vor mai veni zece, douăzeci, o sută de oameni! 

Ochii tânărului ofiţer ardeau în mijlocul feţei obosite. Una 
din gorile trase de lanţ cu o mişcare seacă. Beyazit gemu de 
durere. 

Malko îi spuse gorilei, în turceşte: 

— Tu să stai liniştit, ticălosule! 

Apoi îi ceru colonelului turc: 

— Să fiu lăsat singur cu acest om şi să fie dezlegat. 

Colonelul sări: 

— Dar încearcă tot timpul să scape sau să se sinucidă! O 
să vă omoare! 

— Nu cred, replică Malko. Mi-a dat cuvântul de ofiţer că 
n-o să încerce aşa ceva. 

— Bine, dezlegati-l, ordonă colonelul, în silă. 

Gorilele se depărtară. Posomorât, locotenentul îşi freca 
încheieturile. 

— Acum lăsaţi-ne singuri, ceru Malko. Domnule amiral, 
pe dvs. vă rog să rămâneţi prin preajmă. 

Cei şase bărbaţi se ridicară şi ieşiră din încăpere. Malko 
se apropie de prizonier şi-i oferi un Benson cu filtru. Acesta 
luă tigareta şi-l privi surprins. 

— Cine sunteţi? Şi de ce ceilalţi vi se supun? 

— Au încredere în mine. Aşa după cum şi eu am 
încredere în tine. 


135 


— De ce aţi minţit? Nu v-am dat în nici un fel cuvântul de 
onoare şi acum m-aş putea arunca pe fereastră. Sunt mai 
puternic. 

— N-o să faci aşa ceva. 

— De ce? 

— Pentru că te pot ajuta. 

— In ce sens? 

— Să mori onorabil şi să-ţi salvezi şi fratele. 

— Inutil, nu se va dezice niciodată. Şi eu nici atât! 

— Nu-i vorba de asta. Dacă îmi accepti propunerea, nu 
vei fi împuşcat, iar viaţa fratelui tău va fi salvată. 

— E prea frumos. 

— Nu, am nevoie de tine. 

— Şi cam ce-ar trebui să fac? A 

— Să-ţi reiei slujba ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În 
cazul în care amicii bănuiesc ceva, să-i convingi că n-ai 
ciripit nimic şi că nimic nu a fost dezvăluit. Şi să actionezi 
normal în momentul apariţiei vreunui submarin. 

— Şi după aia? 

— După aia, e rândul nostru. Ai foarte puţine şanse să 
scapi. Dar, cum şi aşa... 

— Deci îmi cereti să trădez. 

— Să trădezi încă o dată. Şi să-ţi salvezi şi fratele cu 
ocazia asta. Te las cinci minute să reflectezi. 

Turcul privea ca în transă ochii magnetici aurii ai lui 
Malko. Se gândea intens la fratele său. Dar totul se revolta 
în el la gândul de a accepta propunerea austriacului. 

Deschidea gura să spună „nu”, când Malko grăi: 

— Am citit odată o carte referitoare la istoria Turciei. 
Acum 400 de ani, un turc, care purta acelaşi nume ca tine, 
s-a introdus, deghizat în preot, în tabăra adversă a 
cotropitorilor şi i-a masacrat. Era unul din strămoşii tăi? 

Beyazit îl privi stupefiat. 

— De unde ştiţi aşa ceva? Nu este un lucru foarte 
cunoscut. Nici măcar turcii nu ştiu asta. 

— Citesc mult şi rețin mult, admise Malko. Ei, ce-ai decis? 

— Accept. 

Era ca şi cum un altul ar fi zis „da” în locul lui. 

— Bine. Vei fi eliberat. Vei avea un moment dificil de 


136 


trecut când îţi vei întâlni... patronii. După aia, totul se va 
desfăşura normal. Până la momentul decisiv. 

— Şi dacă nu reuşesc? 

— Vei avea un bilet de avion pentru orice ţară preferi. 
Dar să nu te bazezi prea mult pe asta. Fii atent să nu te 
urmărească. Acum te părăsesc. Sună-mă peste două zile, 
dimineaţa, la hotelul Hilton. Mă numesc Malko Linge şi ocup 
camera 707. 

Malko se deplasă în încăperea alăturată. După care 
schimbă o privire de complicitate cu Cooper: 

— Este de acord, anunţă el laconic. 

Şi dădu ordinele privitoare la prizonier şi la fratele său. 

Colonelul turc nu păru prea încântat, totuşi se înclină. 

— N-avem acum decât să aşteptăm, după ce ne luăm 
măsurile de prevedere, zise Malko. Domnule amiral, v-aş 
cere câţiva specialişti. 

— Desigur. 

— Ca să nu atragem atenţia, trebuie făcut în aşa fel ca 
un petrolier de realimentare să vină să-şi facă plinul la 
rafinăria BP. E de ajuns să rămână acolo o noapte. Şi să 
posede oamenii şi materialul necesar. 

— Pentru treaba asta, glăsui Cooper, găsesc destui 
voluntari ca să săpăm Bosforul cu unghiile! 

Malko salută şi părăsi camera. Se simţi descătuşat să se 
afle în bulevardul Ataturk, în mijlocul bătrânelor taximetre şi 
al mulţimii pestrite. Se opri în faţa unei prăvălii de 
suveniruri. In vitrină erau expuse o mulţime de pipe din 
spumă de mare. 

Intră, se tocmi o jumătate de oră şi cumpără cu 20 de lire 
o pipă reprezentând un cap de marinar. Luă un taxi şi se 
îndreptă spre Hilton. 

Krisantem lustruia parbrizul. Malko îi surâse rece şi-i 
aruncă o frază care pe acesta îl făcu să simtă un fior de 
gheaţă pe spinare: 

— Voi avea în curând nevoie de tine! 

Turcul nu-şi revenise încă din spaimă, că un alt taxi 
debarcă gorilele de la C.I.A. Cei doi îi aruncară lui Krisantem 
o privire de cobră şi pătrunseră în hotel, pe urmele lui 
Malko. 


137 


A doua zi, după prânz, petrolierul american Marbles Head 
tăia apele Bosforului. Prevenit de către Cooper, Malko îl 
privi defilând pe sub ferestre. Părea un petrolier cât se 
poate de obişnuit. 

Putin mai târziu cobori, se urcă în maşină şi-i ceru lui 
Krisantem să-l conducă în satul Sariyer. 

— Vreau să văd piaţa, explică el. 

Intr-adevăr, piaţa era extraordinară, cu multitudinea de 
tejghele multicolore, cu mulţimea pestriță de negustori 
îmbrăcaţi în vechi costume pitoreşti, coborâti din munţi pe 
spinarea mägärusilor. Spectacol oricum mai atrăgător decât 
cel oferit de petrolierul cenuşiu ancorat în faţa rafinăriei, pe 
celălalt mal al strâmtorii. 

După ce hoinări o vreme prin faţa tarabelor încărcate, 
Malko reveni la hotel. De-abia intrat în cameră, primi un 
telefon de la Cooper. 

— Totul este gata! Trebuie să părăsiţi hotelul fără să fiţi 
urmărit. O maşină de-a noastră vă aşteaptă în strada 
Caddesi. Este un Ford de culoare gri, al Marinei. Inäuntru se 
află şi o uniformă pentru dumneavoastră, pentru cazul în 
care Marbles Head este sub supraveghere. 

— Bine! les într-o jumătate de oră. Trebuie să-mi iau 
anumite măsuri de precauţie. 

După ce închise, Malko merse în baie, se tamponă bine 
cu apă de colonie, după care cobori în holul hotelului şi se 
opri la bar să bea un păhărel. 

Barul era aproape gol, cu excepţia unei siluete feminine 
aşezată pe unul din taburete. Malko ocupă locul alăturat şi 
strecură o privire spre ziarul pe care vecina sa îl citea. Un 
ziar suedez! 

Era momentul să-şi facă numărul. 

Cu o voce mieroasă, în suedeză, atacă: 

— Sunteţi departe de casă... 

Tresărire. 

— Sunteţi suedez? 

Explicații. Ea era stewardesä pe liniile aeriene 
scandinave. Atrăgătoare. Şi liberă în seara asta. Echipajul 
se dispersase şi era singură pentru moment... O chema Lise 
şi avea o guriţă care-ţi dădea convingerea că merită s-o 


138 


cunoşti mai bine. 

— Te invit la cină, spuse Malko. Pregăteşte-te şi fă-te 
frumoasă. Ne întâlnim jos peste jumătate de oră. 

Krisantem aştepta în hol, îngropat într-un fotoliu. Malko îi 
făcu un semn şi-l luă amical de braţ când el se ridică. 

— Am o mică problemă, explică el. Vreau să iau masa cu 
o prietenă, dar fără să ştie Leila. E tare geloasă. Aşa că aş 
vrea s-o conduci mai întâi pe Lise la restaurant, iar eu voi 
sosi un pic mai târziu. 

Krisantem se însenină. Misiuni de genul ăsta erau pe 
placul lui. 

— Atunci ne vedem la Tarabya. O să iau un taxi. Fata o 
să coboare într-un sfert de oră. Şi să nu sufli nici o vorbă 
faţă de Leila! 

Malko urcă din nou, dar se opri la etajul patru. Jones se 
afla în camera lui Milton Brabeek, jucând poker cu el. 
Deschise Milton. 

— In seara asta am nevoie de voi. Voi părăsi îndată 
hotelul, pe jos. Trebuie să vă asiguraţi că nu sunt urmărit. O 
să merg vreo trei sute de metri pe Clumhuriyet, până la 
Park Hotel. Chiar înainte de hotel, veţi vedea o clădire a 
cărei curte dă într-o mică străduţă. Voi intra în curte. Mă 
urmaţi şi contez pe voi că nimeni n-o să iasă după mine. 

Urcă în camera lui, îşi prinse o garoafă la butonieră şi 
cobori în hol. 

Lise era deja acolo, într-o rochie albă splendidă, care-i 
mula aproape indecent formele. Malko îşi întârzie privirile 
pe pieptul fetei şi înghiţi în sec: încă una certată cu sutienul. 

Aşteptă ca Krisantem să se apropie pentru a spune: 

— Lise, îmi pare rău, dar aştept un telefon important şi 
trebuie să mai rămân în hotel. Ar fi stupid să te ţin să 
aştepţi împreună cu mine, aşa că vei pleca cu şoferul meu, 
care îţi va face un tur al Istanbulului, apoi vă îndreptaţi spre 
restaurant. Ne întâlnim acolo. 

Oarecum surprinsă, Lise acceptă şi îl urmă pe Krisantem. 
Galant, Malko îi sărută mâna înainte de a o ajuta să urce în 
Buick. Privi maşina plecând, reintră în hotel, ceru la recepţie 
numărul de telefon al restaurantului, apoi ieşi din nou. 

Ca un singur om, Chris şi Milton îl urmară, la fel de 


139 


discreti în costumele deschise la culoare ca două felinare 
într-o piaţă pustie. 

Malko mergea încet în mijlocul trotuarului. Ajunse în 
dreptul curţii şi, foarte natural, trecu prin gang şi se opri în 
curte. Chris şi Milton apărură şi ei. Milton îi zâmbi: 

— Mergeţi. Noi rămânem aici. 

Malko traversă rapid curtea, evitând un grup de pisici 
vagaboande strânse în jurul unei roabe vechi. In fundul 
curţii o portità de lemn se deschise cu uşurinţă. Sträduta 
era pustie. Plecă, alergând. 

In curte, cei doi americani se îngrămădiră fiecare în câte 
un coltisor. Milton cântărea în mâna dreaptă un enorm Colt 
automatic iar Chris îşi scosese un Smith & Wesson 38 
Magnum cu ţeavă lungă, o armă capabilă să pulverizeze un 
elefant de la un kilometru. 

Într-adevăr, era inutil ca cineva să-l urmărească pe 
Malko. Şi nimeni nu-l urmări. 

Fordul cenusiu era staționat în faţa prăvăliei unui croitor. 
Malko intră natural şi se aruncă pe bancheta din spate. 
Maşina porni. Şoferul, un marinar, îi întinse un pachet. 

— Uniforma dumneavoastră. 

Între două stopuri, Malko se transformă în marinar al 
Flotei a Vl-a. Cu toată viteza, Fordul parcurse bulevardul 
Beylerbeyi, după ce trecu bacul Mebusan. După o jumătate 
de oră, opri la ieşirea din satul Beykoz. Exista acolo un 
ponton care deservea navele ancorate în Bosfor. O şalupă 
cu motor, aparţinând de Marbles Head, aştepta acolo. Ca 
doi marinari care au tras un chef la țărm, Malko şi şoferul 
săriră în şalupă, sub privirile indiferente a doi gură-cască 
din preajmă. 

Amiralul Cooper îi aştepta la piciorul scării. 

— S.A.S., vi-l prezint pe colonelul March, din serviciile 
speciale ale Marinei, spuse el îndată ce şalupa se depărtă 
de ponton. 

— Incântat. 

March avea exact figura la care te asteptai. Pătrat, cu 
părul tuns zero, cu ochii gri şi cu duritatea ieşind prin toţi 
porii. Strângerea lui de mână îi făcu lui Malko degetele 
piftie. 


140 


— March are douăzeci de oameni cu el. Toţi sunt 
scufundători de elită, continuă Cooper. In plus, sunt tăcuţi 
ca mormântul. Vi-i pun la dispoziţie. 

Malko  încuviinţă. Masa întunecată a petrolierului se 
apropia. Fură schimbate câteva semnale luminoase. Şalupa 
se lipi de bordul înalt al petrolierului iar cei trei bărbaţi 
urcară pe navă. Cooper îi conduse în careul ofiţerilor. Malko 
intră. Spectacolul era impresionant. Incäperea era plină de 
oameni în combinezoane de scafandri, înghesuiți unii în 
alţii. Numai feţele aduceau un aer uman înfăţişărilor lor. 

— Aceştia sunt scafandrii mei, anunţă March. Sunt cei 
mai buni din America. Pot să facă orice sub apă, chiar să şi 
tricoteze. Acesta, Dan Costan, făcu el indicând pe unul 
dintre ei, este venit de la Long Beach, din California. Este 
cel mai bun specialist pe care-l avem în domeniul 
explozibililor subacvatici. 

Toţi purtau la centuri câte un pumnal cu lamă scurtă, în 
teacă de plută. Malko avu un frison gândindu-se la 
scafandrul rus care declanşase întreaga poveste. Probabil 
că şi el se simţea invulnerabil sub apă. 

— Ştiu ce au de făcut, continuă Cooper. Trebuie doar să 
le daţi maximul de informaţii necesare. Şi să-i ghidaţi. 
Pentru chestiunile tehnice, adresaţi-vă lui March. Ştie totul. 
Această tablă vă aparţine. 

Malko străbătu mulţimea de trupuri negre. Te-ai fi crezut 
la o adunare de pinguini. Combinezoanele de cauciuc negru 
nu lăsau libere decât faţa şi mâinile. Toţi erau la fel: duri, 
atenţi şi lipsiţi de expresie. Pregătiţi pentru a ucide. 

Austriacul începu să explice şi să deseneze pe tablă. Se 
gândi un moment la sânii Lisei, care probabil începea să-şi 
piardă răbdarea în restaurantul folcloric în care o trimisese. 

Demonstrația dură cam jumătate de oră. March şi 
oamenii lui puseră multe întrebări. La sfârşit, March clătină 
din cap şi spuse, printre dinţi: 

— E fantastic! Mai tare ca tunelul din Berlin!*. 

Cooper se întoarse spre el. 


10 La Berlin, americanii au săpat un tunel sub zona de ocupaţie 
sovietică, pentru a spiona telecomunicatiile acestora. Tunelul a 
funcţionat aproape un an. (nota autorului) 


141 


— Operația este realizabilă? 

— Fără îndoială, domnule amiral. Dar o singură noapte e 
cam puţin. 

— N-avem de ales. 

— Atunci, să-i dăm drumul! 

— Bine. S.A.S., plecaţi cu un prim grup de cinci oameni 
pentru a recunoaşte intrarea în tunel. Restul oamenilor vă 
va urma şi vă vor aştepta de-a lungul Arkhangelsk-ului, pe 
partea babordului. Acolo nu ne poate vedea nimeni. 

Malko îmbrăcă şi el un combinezon negru de scufundător, 
pentru a nu fi uşor reperabil în obscuritate. Se urcă într-o 
barcă pneumatică împreună cu oamenii lui March. 

Doi oameni vâsleau. Bărcuţa avansa de-a lungul malului 
asiatic al Bosforului. Malko scruta întunericul pentru a nu 
rata punctele de reper. Depăşiră Arkhangelsk-ul, imobil şi 
tăcut în beznă. 

— Aici e, suflă Malko. 

Zărise luminitele provenind de la punctul militar de 
control. Intrarea în tunel se afla chiar în surplomba clădirii, 
în mijlocul Bosforului. 

Cu voce scăzută, Malko explică amplasamentul intrării 
oamenilor lui March. Il ascultară fără o vorbă, apoi, unul 
câte unul, se lăsară să lunece în apele întunecoase. Nu se 
auzi nici un clipocit. Austriacul rămase singur în barcă. 
Apucă vâslele ca să nu fie târât de derivă. Totul era calm. 
Când şi când, o navă cu toate luminile aprinse spinteca 
apele Bosforului. Turnul Rumeliei, pe malul european, se 
decupa în noapte datorită iluminării proprii. 

După un sfert de oră, apele foşniră. O umbră neagră se 
căţără peste bordul bărcii. Era March. Işi scoase buteliile de 
oxigen şi grăi: 

— E-n regulă. Am reperat tunelul. N-o să fie uşor, e un 
curent teribil acolo. Hai să-i căutăm şi pe ceilalţi. 

Inşfăcă vâslele si, în cinci minute, ajunseră la 
Arkhangelsk. Alte cinci bărci erau lipite de coasta acestuia. 
Strălucirea albastră a unei lanterne îi orbi pentru o clipă, 
apoi dispăru. Malko avu vreme să vadă că una din bărci era 
în întregime umplută cu lăzi. March strânsese deja 
ambarcatiunile în jurul lui şi dădea oamenilor instrucţiuni. 


142 


Se instală în fruntea unui adevărat convoi care se opri 
exact în locul unde dăduse Malko ordinul de oprire. Unul din 
scufundători legă împreună bărcile. 

Apoi oamenii plonjară pe rând. Doi dintre ei plecară 
trăgând o plută de cauciuc plină până la refuz cu lăzile 
misterioase. Şi Malko rămase din nou singur în mijlocul 
ambarcatiunilor goale. Fără să fie emotiv, îşi simţea inima 
bătând mai repede la gândul că, poate chiar în acelaşi 
moment, scafandrii sovietici puteau să vină să-şi inspecteze 
tunelul... 

De data asta, March se întoarse după o oră. Era însoţit de 
patru oameni. 

— Mai avem nevoie de material, explică el. Treaba merge 
bine, dar e greu, pentru că sunt vreo 20 de metri adâncime. 

Fiecare om luă câte o barcă. Unul dintre ei rămase pe loc 
pentru a fi uşor reperată poziţia la întoarcere. 

Trecură din nou pe lângă Arkhangelsk. Apoi, masa 
întunecată a lui Marbles Head îi păru foarte reconfortantă 
lui Malko. Pe petrolier se simţea o agitaţie neobişnuită. 
Ciudat petrolier! 

Toţi oamenii erau în ţinută de luptă. Puntea gemea de 
stive de lăzi. Nu se vedea însă nici o lumină. Totul se 
petrecea la palida lumină a lunii. De pe mal, de la o sută de 
metri, nimeni n-ar fi remarcat nimic. O procesiune de umbre 
începu să încarce lăzile în bărci. 

March se apropie de Malko. 

— Nu mai avem nevoie de dumneavoastră. Oamenii mei 
au reperat tunelul. Nu mai rămâne decât de transportat 
acolo tot materialul. Este o operaţie de rutină, care va mai 
lua câteva ore. Doar dacă vreţi să plonjati împreună cu 
noi... 

— Nu, nu, mulţumesc, declină Malko invitaţia. Nu sunt 
destul de antrenat. 

Pe punte, trei oameni-broască montau un dispozitiv 
ciudat: un şasiu metalic aşezat pe două fuse în formă de 
torpilă, terminat fiecare printr-o elice situată într-un fel de 
colivie metalică. Două mânere care aminteau de un ghidon 
de bicicletă erau fixate de şasiu. De fiecare parte, mici 
aripioare mobile, ca nişte înotătoare, ieşeau în afară. 


143 


— Sunt roabele noastre subacvatice, explică March. Le- 
am pus la punct după modelul „torpilelor Rebikoff”. 
Conduse de un scafandru autonom, pot transporta pe sub 
apă aproape 200 kg. Avem aici şase bucăţi, care vor face 
naveta între punctul fix şi tunel. Ar fi prea periculos să ne 
vânturăm prin mijlocul Bosforului cu tot materialul nostru, 
pentru că nu ne putem permite luxul să folosim lumini de 
poziţie. 

Fascinat, Malko privi unul din dispozitive, dispărând fără 
zgomot în ape, împins de o siluetă în cauciuc negru. 

— Va da drumul la motor când va fi la trei-patru metri 
adâncime, explică March. 

Inainte de a se reîntoarce în careul ofiţerilor să-şi 
schimbe ţinuta, Malko observă două siluete ghemuite de o 
parte şi de alta a compartimentului, dotate cu nişte arme 
ciudate: puşti lungi, echipate cu ceva ce semăna cu o 
lunetă dotată cu un ecran. Capătul ţevii era enorm. 

— Sunt puşti în infraroşu echipate cu amortizoare, spuse 
March. Pentru cazul în care prietenii ne supraveghează şi au 
chef să intervină. Au bătaie de cinci sute de metri, iar de pe 
mal nici nu se aude detonatia. 

Bună treabă! Malko părăsi puntea, asigurat. Operaţiunea 
părea corect demarată. Reîmbrăcat în costum de marinar, 
Malko luă loc în şalupa oficială. Aceasta se îndepărtă de 
petrolier cu un sfârâit de elice liniştitor. Şalupa nu trebuie 
să fie prea discretă. N 

Malko acostă pe un chei pustiu. lşi privi ceasul: 
unsprezece şi jumătate! Lise era probabil furibundă! Fordul 
gri era tot acolo. Şoferul dormita cu capul pe volan. Malko îl 
smulse din somn, deschizând portiera. 

— Hai să-i dăm drumul, zise el. Încearcă să găseşti o 
scurtătură. 

De găsit o scurtătură nu putea fi vorba. Ar fi trebuit o 
amfibie. 

În întuneric, Malko avu dificultăţi să se schimbe şi să se 
îmbrace ca lumea. Şoferul conducea ca la curse. 

Ajunseră la tanc la bac. Nu era mai nimeni. Zece minute 
mai târziu, Fordul intra în Taralya. 

— Lasă-mă aici, spuse Malko. 


144 


Cobori din maşină, care făcu imediat stânga-mprejur. 
Terasa restaurantului, plină de lume, era la o sută de metri. 

Lise de-abia dacă-şi ridică nasul din farfurie la sosirea lui 
Malko la masă: era la desert - o baclava dulce mustind de 
miere. Malko luă loc şi se pierdu în scuze: a aşteptat 
îndelung convorbirea telefonică, era dezolat, nu găsise 
telefonul restaurantului în anuar... 

Lise îl ascultă fără să spună un cuvânt. Krisantem, 
alături, cu ochii plecaţi, încerca să-şi păstreze seriozitatea. 

— Eşti un măgar, articulé Lise în sfârşit. De două ore te 
aştept. 

Şi, ca pentru a se consola, înfulecă o bucată enormă de 
baclava. 

Zărind un puşti de cinci sau şase ani care vindea cosulete 
cu mure sălbatice, Malko avu o inspiraţie genială. 

Îl chemă şi îi dădu o liră. Fericit, puştiul îi puse pe masă 
ultimele două cosulete. Era un tigänus. Lise îl privi cu coada 
ochiului, înduioşată. Surâse când Malko împinse spre ea 
cosuletele. 

— Să le mâncăm împreună. Eu nu voi cina. Asta-mi va fi 
pedeapsa. 

li luă mâna şi i-o sărută. Lucrurile începeau să se 
aranjeze. Şansa îi mai oferi o ocazie: masinal, îl urmări pe 
puşti din ochi şi-l văzu ghemuindu-se într-un colţ al terasei 
şi luând în braţe un urs enorm de pluş, pus alături de 
teancul de cosulete. Afaceristul redevenea copil. 

— Priveşte, îi şopti fetei. 

Aceasta se destinse imediat. Malko profită şi-i acoperi cu 
palma genunchiul, pe sub masă. Ea nu se retrase. Incepură 
să mănânce fructe, schimbând vorbe dulci. Krisantem 
zâmbea satisfăcut. i 

Deodată, privirea Lisei se înnegură. Işi retrase cu un gest 
sec mâna din cea a lui Malko. Ochii fetei erau pironiti pe 
cravata lui. 

Işi aruncă şi el ochii spre cravată şi simţi că-i cade 
tavanul în cap. Cravata era înnodată pe dos. Nu se vedea 
decât căptuşeala. 

— Te dezbraci când vrei să vorbeşti la telefon? întrebă ea 
cu o voce insinuantă. 


145 


Înainte ca el să apuce să-i răspundă, fata continuă: 

— Acum înţeleg. Ai vrut să faci un număr dublu, într-o 
singură seară! 

Malko vru să-i ia din nou mâna. 

— Lasă-mă, sau tip! scrâşni ea. Când mă gândesc... Du- 
mă imediat la hotel! 

Se ridică, intepatà, traversă aleea şi se aşeză în Buick. 
Malko fierbea interior. Niciodată nu-i va putea explica cum 
că s-a dezbrăcat singur. 

Achită nota de plată şi o urmă. Când se aşeză în maşină, 
Lise se strânse în colţul ei. Nu-şi descleştă buzele cât dură 
drumul până la hotel. 

Dar asta încă nu era tot. Traversând holul împreuna cu 
Lise, Malko întâlni o privire sumbră. Leila. Când făcu un gest 
pentru a se îndrepta către ea, aceasta întoarse capul 
ostentativ. Incă o scenă în perspectivă. 

Dezgustat, Malko îşi luă cheia, apoi luă ascensorul, apoi 
două pastile de nembutal. Există seri pe care nu e bine să le 
lungesti. 


146 


Capitolul XVIII. 


îndreptându-se spre locul de întâlnire, Elko Krisantem se 
simţea nelinistit. 

Rusul îl aştepta într-un Fiat 1100, parcat în faţa casei. Era 
singur. Elko se aşeză în faţă, lângă el. 

— Ei? 

— Cred că a abandonat partida. 

Povesti, cu lux de amănunte, seara ratată a lui Malko, 
prins pe picior greşit între cele două femei. Rusul îl ascultă 
foarte atent. Spre final îl întrerupse şi i-o tăie: 

— In concluzie, amicul a scăpat supravegherii tale o 
seară întreagă... 

— Dar era la hotel, cu femeia aia! 

— De unde ştii? Poate a fost doar o păcăleală. Ar fi mai 
bine pentru tine să nu fi fost aşa. Individul e redutabil. A 
obţinut deja, de mai multe ori, rezultate surprinzătoare în 
faţa echipelor noastre. Aşa că mă surprinde acum că, având 
o situaţie nerezolvată pe cap, îşi pierde seara cu femeile. 
Adu-ţi aminte de plimbarea pe Bosfor. Şi atunci era cu 
dansatoarea şi asta nu l-a împiedicat să-şi facă treaba! 

Elko nu răspunse. Simtea, nelămurit, că rusul are 
dreptate. Dar bărbatul cu ochii de aur avusese un aer aşa 
sincer seara trecută... 

— O să mă interesez la hotel, propuse Elko. Voi afla 
adevărul. 

— Grăbeşte-te. Mâine voi fi din nou aici, la aceeaşi oră. 

Krisantem cobori, iar maşina demară imediat. Rusul era 
gata-gata să tamponeze un taxi hodorogit, adâncit în 
gânduri. Mai avea, în aceeaşi zi, de făcut o vizită 
importantă. 

Cobori, pe şoseaua nouă, spre centrul Istanbulului, apoi 
se afundă într-un labirint de străduţe străjuite de o parte şi 
de alta de case bătrâne, de lemn. 

Era în vechiul Constantinopol, colcăind de familii la limita 
sărăciei, care trăiau sculptând pipe sau împletind papuci. 

Opri maşina la colţul unei străzi care urca vertiginos. 


147 


Plecă pe jos şi intră imediat într-un culoar putind a iaurt 
acru. Aşteptă acolo o vreme, pândind siluetele care defilau 
prin faţa intrândului. Sträduta era prea îngustă pentru ca 
cineva să-i scape. 

Îl zări, într-un sfârşit. 

Locotenentul Beyazit mergea agale, cu capul plecat. 
Purta un pachet sub braţ. Nici o altă siluetă suspectă nu 
apăru. Ofiţerul nu era urmărit. 

Rusul ieşi din gang şi porni în pas grăbit. Noroc că ştia 
unde stă Beyazit, căci acesta dispăruse deja din vedere. Il 
ajunse repede din urmă. Cel urmărit nu întoarse de loc 
capul. 

Tocmai băga cheia în broască să deschidă, când simţi în 
spate o prezenţă. Se răsuci şi încrucişă privirea rusului. Nu 
schimbară nici o vorbă. Intrară împreună într-un mic studio. 
Mobilierul aproape că lipsea. Un pat îngust, o masă, un 
scaun şi un dulap vechi. Lângă pat, pe o măsuţă, o 
fotografie înrămată. Tapetul verzui de pe pereţi şi un bec 
simplu în tavan întregeau tabloul. 

Rusul se aşeză pe pat şi scoase din buzunar un pachet de 
ţigări, din care îi oferi lui Beyazit. Acesta schiţă un gest de 
refuz. 

— Eram nelinistiti. Unde ai fost? 

Ofiţerul ezită imperceptibil. 

— La mama. Era bolnavă şi n-avea pe nimeni să aibă 
grijă de ea. Mi-am luat o permisie. 

— Ai plecat din Istanbul? 

— Nu. De fapt, locuieşte chiar pe aproape. Dar a trebuit 
s-o veghez. 

Rusul îl cerceta stăruitor. Beyazit avea cearcäne 
profunde la ochi şi o faţă pământie de oboseală. Işi trecu 
mâna peste bărbie şi rusul văzu uşorul tremur al mâinii lui. 

— Eşti bolnav? 

— Nu, nu, doar obosit. Foarte obosit. N-am prea dormit 
de trei zile-ncoace. Mama... 

— Sper că n-o să te-mbolnävesti. 

Beyazit avu o grimasă tristă. 

— Şi cu ce v-ar deranja asta? 

Celălalt replică insinuant: 


148 


— Ultima dată când ai fost bolnav, treaba asta ne-a 
costat foarte mult. 

— Ştiu. Apropo şi armele? 

— Armele sosesc mâine. Cu cargoul Volga. Vor fi 
încărcate şi depozitate într-un loc sigur. 

— Unde? 

— Îti voi spune peste câteva zile. 

— De ce? 

— Pentru că avem nevoie de tine. 

— Când? 

— Mâine sau poimâine. E-n regulă? 

Beyazit ezită din nou înainte de a răspunde. 

— Da. Dar americanii sunt cu ochii-n patru, după cum 
ştiţi. 

— N-avem de ales. Este o misiune importantă. Când eşti 
de serviciu? 

— Mâine seară. De la ora zece seara până la opt şi 
jumătate. Noaptea următoare la fel, între aceleaşi ore. 

— Bine. Contăm pe tine. După asta n-or să mai fie alte 
treceri, cel puţin pentru moment. Preferăm să păstrăm 
tunelul pentru situaţii mai grave... Apropo, dacă-ntr-o bună 
zi simţi că eşti bănuit, nu ezita: serviciul pe care l-ai făcut 
ţării noastre îţi asigură oricând cetăţenie sovietică şi un 
grad echivalent în Armata Roşie. 

— Mulţumesc. Prefer însă să rămân aici. 

— Cum doreşti. O să te anunţ când e momentul. Să nu 
mai dispari! 

Rusul se ridică. Creştetul aproape-i atingea tavanul. Privi 
încăperea dezolantă cu pereţii sumbri, apoi întrebă, brusc: 

— Ai nevoie de bani? 

— Nu! 

Era net şi definitiv. Beyazit îi şi deschidea uşa. Cei doi se 
despärtirà fără să-şi strângă mâinile. Rusul cobori sträduta 
fără să se grăbească. Incepuse să-l stimeze pe turc. 

Rămas singur în cămăruţa lui, Beyazit scoase un escalop 
din pachet şi îşi aprinse reşoul cu alcool. Impreunä cu nişte 
brânză albă şi nişte ridichi, asta era tot ce avea pentru 
masă. 

După ce termină de mâncat, se spălă pe mâini, îşi luă 


149 


tunica şi ieşi. Se opri la prima cabină telefonică, la colţul 
străzii Sokollu. Trebui să aştepte aproape zece minute, până 
se eliberă telefonul. 

Apoi porni în plimbare pe Florya Cornis, bulevardul ce 
urmează ţărmul Bosforului. Moscheea Sultanului, cu cele 
şase minarete, strălucea blând în lumina crepusculului. 
Intâlni cupluri de îndrăgostiţi. Niciunul nu remarcă lacrimile 
din ochii lui. Era poate ultima dată când se plimba prin 
locurile pe care le îndrăgea atât. 

Doneshka era nervos. Trebuia să se fi terminat totul deja 
de o jumătate de oră. Maşina îi era ascunsă în curtea unei 
ferme abandonate, pe malul asiatic, lângă rafinăria BP. li 
condusese pe cei doi scafandri până la mal şi îi ajutase să 
se echipeze. Dispăruseră fără zgomot în apele negre. 

Işi privi ceasul. Unu noaptea. Submarinul trebuia să se 
afle deja în Marea Marmara. 

Neliniştit, îşi aprinse o ţigară şi ieşi din maşină. Cerul era 
plin de stele. Se auzea din depărtare rumoarea provenită 
din oraş. Ciuli urechea. In jurul lui liniştea era deplină. 
Asigurat, deschise portiera din spate a Fiatului şi ridică 
bancheta. 

Dedesubtul ei era încastrat un post de emisie. Doneshka 
răsuci un buton şi aparatul începu să zumzăie. Il opri. 
Imediat după revenirea scafandrilor, va transmite un mesaj 
către traulerul aflat în Marea Neagră. Un trauler inocent, 
unde cel mai neînsemnat mus era locotenent la M.I. 5... 

Se destinse putin. In fond, Beyazit era de serviciu până în 
zori. Şi, dacă submarinul avea o întârziere fortuită, n-avea 
decât s-o facă pe mortul, culcat pe fundul Mării Negre, până 
a doua zi seara. 

Gândul că Beyazit ar putea trăda nici nu-i trecu prin 
minte. Ştia că, pentru grupul de tineri ofiţeri fanatici, el 
reprezenta atât armele, cât şi banii. Ce farsă jucată 
americanilor! Doi iepuri dintr-o lovitură! 

Pentru a-şi mai potoli nerăbdarea, decise să meargă 
până la barcă, locul de reper pentru scafandri. Incuie cu 
grijă maşina şi plecă. 

La mal nu era nimeni. Din acel loc se zăreau însă luminile 
postului de supraveghere unde se afla Beyazit. 


150 


Micuța încăpere, unde ofiţerul turc ar fi trebuit să fie 
singur, gemea de lume. In spatele lui se aflau cele două 
gorile ale securităţii turce. Malko era aşezat alături, în faţa 
unei cafele neîncepute. Mai mulţi ofiţeri turci făceau naveta 
între încăpere şi restul clădirii. 

Amiralul Cooper era într-un colţ, în faţa unui post de radio 
pe unde scurte, manevrat de un civil. Acesta începu să-şi ia 
notițe, apoi întinse hârtia amiralului. 

— Asta este, zise acesta. l-au interceptat pe cei doi şi i-au 
neutralizat. Au plecat în întâmpinarea submersibilului. 

Malko evită să întrebe ce înseamnă „neutralizat” la 
douăzeci de metri sub apă. 

Cooper îşi muşcă buzele de nerăbdare. 

— Dacă treaba merge, S.A.S., este cea mai frumoasă 
lovitură dată vreodată. 

— Şi cu oamenii noştri ce se va-ntâmpla? întrebă Malko. 

— Sunt toţi voluntari. Si, în principiu, au timp să se 
retragă din tunel. Dacă nu... 

Cuvintele lui parcă aruncară un val de frig. 

— Auzi ceva? îl întrebă Cooper pe Beyazit. 

— Nimic, pentru moment. Am auzit cum se apropia, apoi 
probabil că submarinul s-a aşezat pe fund pentru a aştepta 
„ghizii”. Va începe în curând traversarea. 

— Să sperăm că n-au un cod de recunoaştere. 

— Este singurul risc. Dar, oricum şi asta este prevăzut. 
Oamenii noştri ştiu ce au de făcut la o adică. Nu uitaţi că ne 
aflăm în apele teritoriale ale Turciei. 

Beyazit ridică mâna. 

— Atenţie! 

Tăcură toţi. 

— Şi-a pornit motorul. Avansează. 

Tensiunea crescu, devenind intolerabilă. Cea mai mică 
eroare se putea solda cu o catastrofă. lar Bosforul era foarte 
aglomerat în acea noapte. In afara echipelor însărcinate cu 
treaba propriu-zisă, mai existau încă zece echipe a câte doi 
oameni fiecare, cu radioemitätoare şi puşti în infrarosii, 
ascunse de fiecare parte a barajului. Asta pentru cazul în 
care ar exista supraviețuitori, sau dacă ruşii ar deveni brusc 
bänuitori. 


151 


Fusese imposibil să fie întrerupt traficul maritim fără a se 
crea suspiciuni, aşa că oricând putea să apară un cargou 
inoportun la momentul nepotrivit. 

— Se angajează în trecerea pe sub baraj, anunţă Beyazit. 

Toată lumea se adunase în jurul lui, căci era singurul 
posesor de căşti. Secundele treceau greu. 

Deodată, o bubuitură surdă făcu să tremure încăperea. 
Beyazit îşi scoase căştile. Cooper fixa intens acele 
tablourilor de comandă, care se agitau spasmodic pe 
ecrane. Se mai auziră câteva zgomote surde, apoi se lăsă 
tăcerea. 

Era - cel puţin teoretic - gata. 

— Opriti traficul pe Bosfor! ordonă colonelul turc. 
Anunţaţi toate navele că o mină din baraj a urcat la 
suprafaţă şi că va fi nevoie de câteva ore pentru 
recuperarea ei. 

Un ofiţer turc părăsi imediat camera. 

— Vrei să vii? îl întrebă Malko pe Beyazit. 

— Nu. 

Turcul nu se mişcase din momentul exploziei. Maşinal, 
luă ceasca de cafea rece aflată în faţa lui şi o bău. 

Toţi ceilalţi părăsiră încăperea. 

Noaptea era senină. In şir indian, se angajară pe poteca 
ce ducea la țărm. Inainte de a ajunge, se ciocniră cu o 
siluetă care urca spre ei: căpitanul March. 

Acesta se îndreptă direct spre Cooper. 

— Misiunea a fost îndeplinită, domnule amiral. După 
calculele noastre, submarinul a fost rupt în două de 
grenadele telecomandate. 

— Şi oamenii noştri? 

— Lipsesc doi. 

— Mai au vreo şansă? 

— Nu. Initial, ei au pus mine magnetice pe coca lui Ivan, 
pentru cazul că acesta ar fi reculat în ultimul moment. Apoi 
l-au însoţit până la mijlocul tunelului, ghidându-l prin lovituri 
în cocă. N-au mai avut timpul să revină... 

— Aveţi numele lor? 

— Kiligallen si Retis. Caporali de marină. Voluntari 
amândoi. 


152 


Cooper se întoarse către ofiţerul care îl însoțea. 

— Să fie pregătite imediat două brevete de locotenent 
pentru merite excepţionale şi două propuneri pentru 
Medalia Congresului. Pentru un act de eroism excepţional şi 
care va rămâne secret. 

intinse mâna căpitanului: 

— Asta-i tot ce pot face pentru ei. Cel putin, văduvele lor 
nu vor muri de foame. 

Malko se depărtase de grupul care şuşotea în întuneric. 
Ajunse la malul abrupt. Apa scânteia în lumina lunii. Niciun 
val. Şi totuşi, la nici trei sute de metri mai încolo, zeci de 
oameni tocmai muriseră. 

Restul grupului îl ajunse. 

— E momentul să aprindem proiectoarele, spuse Cooper. 
Ca să vedem ce iese la suprafaţă. 

Un turc plecă alergând. 

Cinci minute mai târziu, primele proiectoare luminau 
barajul. Nici un obiect nu plutea la suprafaţă, dar se putea 
vedea clar, de o parte şi de alta a balizelor, o largă pată mai 
neagră. 

— Ulei, anunţă Cooper. 

Un obiect negru avansa lent în mijlocul Bosforului, de-a 
lungul plasei antisubmarine: o ambarcatiune a comandoului 
de scafandri. Deodată tăcerea fu întreruptă de un duduit 
venind din direcţia Istanbulului. 

Câteva minute mai târziu apărură, navigând în flanc, 
patru vedete ale marinei turceşti, măturând întreg Bosforul 
cu luminile proiectoarelor. 

— Avem oameni de-ai noştri pe fiecare vedetă, explică 
Cooper lui Malko. Acum nu mai avem nimic de făcut 
Echipele speciale vor ajunge până la submarin pentru a 
recupera ce se mai poate şi pentru a verifica dacă mai 
există cadavre care ar putea apărea mai târziu. Mâine turcii 
vor repara barajul, care a suferit stricăciuni serioase. Totul 
va fi încheiat. Memphis-ul va fi răzbunat. 

— Nu încercaţi să-l aduceţi la suprafaţă pe cel rusesc? 

— E prea periculos. Dusmanul lui „bine” este „mai bine”. 
Am distrus tunelul care, în caz de război, putea duce la 
consecinţe tragice pentru noi şi le-am răspuns cu aceeaşi 


153 


monedă, distrugându-le un submarin. Este de ajuns. 

Tot vorbind, ajunseseră la clădirea postului. Pătrunseră 
înăuntru. 

Beyazit nu se mişcase. Malko se apropie de el. 

— Eşti liber. Vrei să vii acum cu noi? 

Celălalt clătină capul. 

— Nu. M-am săturat. Nu mai am chef să lupt. Voi pleca 
de aici la ora opt fix. 

— Ştii ce-nseamnă asta? 

— Da. 

— Bine. N-o să ne mai revedem. Adio. 

li întinse mâna. Beyazit i-o strânse, cu un surâs trist. 

— Pentru fratele meu... 

— Ai cuvântul meu! 

Colonelul turc urmărea discuţia. Malko îi spuse: 

— Vreti să vă ocupați personal ca fratele locotenentului 
să fie eliberat mâine dimineaţă? 

— Bineînţeles, răspunse acesta. Mâine dimineaţă. 

Unul câte unul, părăsiră încăperea. Malko urcă într-unul 
din Fordurile gri ale amiralului, când îşi aminti de Krisantem. 
Acesta era în continuare aşezat la volanul Buick-ului său, 
sub supravegherea ironică a gorilelor de la C.I.A. Tolăniţi pe 
bancheta din spate, cu Colturile pe genunchi, îl întreţineau 
bonomi pe Krisantem, descriindu-i cu lux de amănunte 
plăcerile prin care va trece dacă li s-ar da mână liberă. 

— Coborâţi şi lăsaţi-l să plece! ordonă Malko. 

Cu regret parcă, cei doi îşi vârâră pistoalele şi coborâră. 

Malko îl luase pe Krisantem cu ei, plecând de la hotel, 
pentru a evita orice indiscretie posibilă. Turcul era stânjenit. 

— Şi acum eu ce fac? îl întrebă el pe Malko. 

— Spui adevărul. Că te-am sechestrat. 

— N-or să mă creadă! 

— Incearcă totuşi. 

Krisantem înclină capul şi demară. După el se puseră în 
mişcare şi celelalte maşini. 


154 


Capitolul XIX. 


Explozia îl surprinsese pe Doneshka în momentul în care- 
şi aprindea a douăzeci şi treia ţigară. Simţi inima urcându-i- 
se în gât şi fu gata-gata să vomite. leşi ca un nebun din 
maşină si alergă pe potecă până la țărm. _ 

Nici o lumină nu se zărea la orizont. Incercä să se 
convingă că zgomotul provenea de mult mai departe, când 
o a doua explozie, mai slabă ca prima, făcu să ţâşnească un 
gheizer sub baraj. 

Strânse pumnii. Fusese păcălit, trădat, iar această 
trădare avea consecinţe incalculabile pentru ţara sa. Fără 
să-i mai pună la socoteală pe oamenii de pe submarin, care 
trebuie că-l blestemaseră, în clipa morţii, pe imbecilul care 
fusese tras pe sfoară. 

Se năpusti înapoi spre maşină şi demară, înjurând în 
surdină, fără întrerupere. Conducând nebuneste, nu se opri 
decât în spatele moscheii Uskudar, înainte de bac, într-un 
loc înconjurat de maidane. Aşteptă cinci minute acolo, ca să 
verifice dacă nu e urmărit. 

Apoi cobori, trecu în spate şi deschise emițătorul. 

Obtinu legătura imediat. Vorbi multă vreme, în ruseste, 
încercând să nu omită nimic. Inchise apoi aparatul şi se 
aşeză la volan. Mai avea multe lucruri de făcut înainte să se 
ocupe şi de el. Avea, mai ales, de încheiat nişte socoteli. 

După cinci minute traversa cu bacul pustiu şi se îndrepta 
spre nord. 

Noaptea era senină şi nu întâlni nici o altă maşină. Într-un 
sfert de oră ajunse la locuinţa lui Elko Krisantem. Luminile 
erau stinse, iar Buick-ul lipsea. Doneshka scrâşni din dinţi. 
Asta era dovada că şi Krisantem trăda. _ 

Rusul ascultă un moment tăcerea, apoi ieşi din maşină. In 
mâna dreaptă avea un pistolet negru, cu amortizor - o armă 
fără marcă şi fără număr, fabricată într-o uzină din Caucaz. 

Împinse portita. 

Pasii îi scârţâiră pe pietriş, dar în casă nu se auzi nici o 
mişcare. Atunci, hotărât, apăsă prelung pe butonul soneriei. 


155 


Pentru moment nu se petrecu nimic, apoi se auzi o 
vânzoleală din interior, lumina de la intrare se aprinse şi se 
auzi vocea doamnei Krisantem. 

— Cine este? 

— Un prieten. Elko e acasă? 

Vorbise turceste. Asigurată, ea deschise usa. Dar 
expresia rusului o înfricoşă. Incercă să închidă, dar era prea 
târziu. Cu o lovitură de umăr, acesta împinse uşa de perete. 
Văzându-i pistolul, femeia urlă. 

Trase. O mare pată roşie îi apăru pe gât, între ureche şi 
gulerul cămăşii de noapte. Următoarele două gloanţe o 
loviră din plin în piept. Cu un gâlgâit îngrozitor, ea se 
prăbuşi, lângă uşa camerei. 

Pentru mai multă siguranţă, Doneshka îi mai trase un 
glonte în ureche. Apoi plecă, închizând uşa cu atenţie. Era 
mai uşurat acum, iar pe Krisantem îl va dibui el mai târziu. 

La două dimineaţa, era în oraşul de jos, la sud de Cornul 
de Aur. Opri pe o mică străduţă, lângă moscheea Karuye şi 
bătu la o uşă de lemn - trei lovituri, apoi două, apoi încă 
trei. | se deschise aproape imediat. Zece minute mai târziu 
maşina porni din nou, cu încă doi oameni la bord. 

Luminile erau încă stinse când ajunseră la Beyazit. Unul 
din pistolarii lui Doneshka merse la uşă şi bătu. Nu răspunse 
nimeni. În josul străzii, ceilalţi doi aşteptau, în maşină. 

Doneshka se hotărî să-şi lase unul din cei doi oameni la 
pândă, putin mai sus de casa ofițerului turc. Ordinul era 
simplu: să tragă la vedere. 

Plecară. Rusul se simţea din nou invadat de furie. Pentru 
el, oricum, lucrurile erau terminate. Şefii săi n-aveau să-l 
ierte pentru eşec, iar turcii nu-l vor rata nici ei. Nu ţinea 
deloc să se trezească în beciurile Securităţii, aşa că prefera 
să se bată. 

Bacul de la Uskudar era în continuare pustiu. Refăcură în 
sens invers drumul parcurs de Doneshka un ceas mai 
devreme şi se opriră un pic mai sus, în spatele unei ferme 
abandonate. De acolo puteau supraveghea drumul care 
ducea la postul de gardă unde se afla Beyazit. 

Din exces de zel, Doneshka cobori până la apă. Barca era 
în continuare acolo, goală. Cei doi camarazi ai săi erau 


156 


morţi sau prizonieri. 

— Crezi că o să vină? îl întrebă tovaräsul. 

— Merită încercată şi şansa asta. 

— Poate că a şi plecat. 

— Poate... 

Se lăsă tăcerea. Cu ochii holbati, Doneshka rămase 
imobil în întuneric, aşteptând revărsatul zorilor. 

La opt şi zece îl trezi cu un cot pe tovarăşul său adormit 
O motocicletă apăruse pe drum. Era Beyazit. 

Malko fu trezit de nişte bătăi repezi în uşă. Aprinse veioza 
şi-şi privi ceasul: ora patru; luându-şi halatul, merse până la 
uşă şi întrebă: 

— Cine este? 

Spera ca Leila să aibă o insomnie. Dar o voce 
bărbătească îi răspunse: 

— Sunt eu, Krisantem. Deschideţi. 

Era, poate, o capcană. Dar Malko avea încredere în 
instinct. Işi luă, totuşi, o precauţie. Inainte de a deschide luă 
telefonul şi-l sună pe Jones. 

— Am o vizită, explică el, în şoaptă. Las receptorul 
deschis. Ascultati şi, dacă e lată, vii repede! 

Merse să deschidă în vreme ce Jones încerca, cu o 
singură mână, să-şi tragă pantalonii şi să-şi armeze pistolul. 

Dar Krisantem era singur. Avea chipul răvăşit, era neras 
şi părea extenuat. Avea în mână o valijoară. 

— Mi-au ucis nevasta, spuse el. Şi vor să mă lichideze şi 
pe mine. Aşa că am plecat. După ce mă voi răfui cu ticălosul 
care a făcut asta, vreau să plec împreună cu 
dumneavoastră. Vă las aici valiza asta. lnăuntru se află tot 
ce posed. Dacă nu revin, păstraţi-o. 

— Vrei o mână de ajutor? 

Turcul îşi clătină capul. 

— Nu-i nevoie. Este o afacere personală. Totuşi, dacă voi 
fi ucis, mi-ar face plăcere să ştiu că mă veţi răzbuna. 

Dispăru, închizând încetişor uşa. Lăsase Buick-ul în 
spatele hotelului. Inainte de a demara, îşi scoase pistolul de 
la brâu şi, vreme de câteva minute, se ocupă cu grijă de el. 

Apoi se reîntoarse acasă. Ceilalţi vor reapare şi ei, cu 
siguranţă. 


157 


Lăsă maşina departe şi continuă drumul pe jos, intrând în 
casă prin uşa din dos. Inainte de a se ascunde în pivniţă, 
verifică la toate uşile dacă bucätelele de scotch pe care le 
lipise erau la locul lor. Nu venise încă nimeni. Se aşeză pe 
un butoi, cu pistolul în mână. Aşteptarea putea fi lungă. 

Motocicleta se opri încetişor lângă Fiat. Beyazit frânase, 
văzând maşina. Cobori, îşi aşeză cu grijă motocicleta pe 
marginea drumului şi se apropie de maşină. Chipul îi era 
împietrit, iar expresia nu-i arăta vreun sentiment. 

— Bănuiesc că vreţi să mă ucideti, spuse el, calm. 

Doneshka tâsni din maşină ca un resort. 

— Ticălosule! Meriţi să-ţi spintec burta cu mâinile mele! 
Ne-ai trădat. Ştiai că americanii descoperiseră tunelul. lar 
acum, din vina ta, au murit o grămadă de camarazi! 

— Vă urăsc pe voi, comuniştii! Şi mi-am salvat fratele! 
Valorează mai mult decât voi toţi, la un loc! 

Ca turbat, rusul îl pălmui de două ori cu toată puterea. 
Beyazit nici nu se clinti. 

Rusul îşi scoase pistolul cu amortizor. Tovaräsii lui făcură 
la fel. 

— İl împuşcăm aici? întrebă cel mai vârstnic. 

— Nu. Vreau un colţ liniştit. Să mergem la Arkhangelsk. 
Urmaţi-mă! 

incadrat de cei doi ruşi, Beyazit porni pe poteca ce 
cobora spre Bosfor. Doneshka mergea în faţă. Ajuns la apă, 
se pregătea să urce în barcă, când, deodată, tresări: un 
corp negricios plutea la suprafaţa apei, lovind, când şi când, 
bordul ambarcatiunii. 

— O mină! 

Probabil se detaşase din baraj în timpul exploziei şi 
derivase de-a lungul curentului, până când ajunsese aici. 

Unul din ruşi plecă alergând. Doneshka îl împinse pe 
Beyazit în barcă, apoi apucă şi retinu mina de unul din 
inelele care o înconjurau. Celălalt se şi întorsese deja 
aducând din maşină o sfoară lungă. Doneshka legă un capăt 
al funiei de unul din inele, apoi trase cu grijă mina până 
lângă barcă. Se întoarse spre Beyazit. 

— Urcă-te deasupra. 

Docil, turcul se culcă pe burtă, pe mină, ţinându-se cu 


158 


mâinile de inele. În vreme ce Doneshka retinea mina, 
acolitii săi îl legară de mâini şi de picioare de inele. Apoi, cu 
o lovitură de picior, Doneshka îndepărtă mina. 

— Inainte, ordonă el. O să-l remorcăm până în mijlocul 
Bosforului. Aşa că, desigur, o să întâlnească el ceva pe 
drum. 

— Şi dacă, cumva, va fi salvat înainte? 

— Noi n-o să fim prea departe, făcu Doneshka. 

Le trebuiră cam douăzeci de minute să ajungă în mijlocul 
curentului. Mina era surprinzător de grea. Din fericire, la 
această oră matinală, nu apăruseră încă vaporaşele de 
promenadă. Ar fi părut ciudat turiştilor să vadă o mină 
plutitoare cu un om legat deasupra. 

— Stop! ordonă, în sfârşit, Doneshka. Cei trei oameni 
erau epuizați. A 

Se aflau chiar în mijloc. In aval, se distingeau, în ceata 
dimineţii, siluetele mai multor vapoare ce avansau în 
Bosfor. Doneshka dezlegă frânghia şi o aruncă în apă. Mina 
începu să lunece încetişor spre nave. 

— Drum bun, domnule Beyazit, strigă, ironic, Doneshka. 
Şi adăugă: „Crapă, ticălosule!” 

Beyazit nu răspunse. Cu ochii închişi, se gândea la mama 
lui, neliniştită, probabil, că nu-l vede apărând. 

Vâslind de zor, ruşii se apropiaseră de mal. 

Timonierul cargoului turcesc Korun scruta Bosforul, 
distrat, când zări, de departe în faţă, un obiect îndreptându- 
se drept către navă. Gândind că este barca unui pescar, 
actionà scurt sirena, pentru a semnala pericolul. 

Obiectul îşi continuă însă cursa. 

După încă un semnal din sirenă, timonierul îşi duse la 
ochi binoclul, neliniştit. După cinci secunde îl lăsă şi urlă în 
portavocea masinistilor: „Stop! Maşina înapoi!” 

Făcuse războiul şi ştia să recunoască o mină. Frenetic, 
acţionă semnalul de alarmă şi sirena. Echipajul se repezi la 
posturile de evacuare. p 

Mina era deja la douăzeci de metri de Korun. Ingrozit, 
echipajul zări bărbatul în uniformă legat de mină. Oamenii 
nu avură mult timp pentru milă. 

O explozie surdă zgudui cargoul şi un gheizer de cincizeci 


159 


de metri înălţime se formă în faţă, la babord. Printr-o 
spărtură de doi metri pe trei, apa se năpusti în cala de la 
proră. 

Korun-ul se înfipse în trei minute cu prora în fundul mării, 
rămânând plantat în mijlocul Bosforului, cu suprastructurile 
la rasul apei. Din locotenentul Beyazit nu se mai găsi decât 
un epolet, cules pe malul european de către un negustor 
ambulant de ceai. 

Cei trei ruşi asistaseră la moartea victimei lor, un pic 
tulburati. Unul dintre ei remarcă: 

— Avea curaj... 

— Mai avem încă multă treabă, spuse Doneshka. 

Trecură încă o dată cu bacul. Orice s-ar fi spus, lui 
Doneshka nu-i plăceau lucrurile făcute pe jumătate. 

Fără măcar să se ascundă, cei trei împinseră portita 
grădinii şi intrară. 

In pivniţă, Krisantem strângea în mâini vechea lui 
pocnitoare spaniolă, cu cugetul împăcat. Tinti cu grijă pe 
primul din grup şi apăsă pe trăgaci. Nu trebuie niciodată să 
ucizi soţia unui turc. Aşa ceva nu se iartă şi nu poate fi 
înţeles. 

Rusul încasă glontul în plin pântec. Cu un grohăit 
respingător, se îndoi de mijloc şi îngenunche pe ciment. Nu 
avea şanse să scape, căci Krisantem avusese grijă să 
incizeze vârful fiecărui glonte în cruce şi să îmbibe incizia cu 
usturoi, care este excelent pentru infecţie. 

Krisantem continuă liniştit să-şi golească încărcătorul. Al 
doilea rus se prăbuşi, cu două gloanţe în piept. In vreme ce 
se prăbuşea pe cimentul aleii, Krisantem mai apucă să-i 
expedieze un glonte care-i zdrobi tâmpla. Cel de-al treilea 
rus, cel pe care-l cunoştea, dispăruse. 

Uruitul maşinii îl convinse. Zări fugitiv Fiatul 1100 
trecând prin faţa porţii. Deci Doneshka nu mai insista. 

Calm, Krisantem ieşi din pivniţă. Işi luă impermeabilul din 
antreu şi ieşi închizând uşa. Cele două trupuri din grădiniţă 
erau nemişcate. Vecinii începeau să apară pe la ferestre. 
Krisantem se îndreptă spre Buick-ul ascuns la trei sute de 
metri. 

Câteva minute mai târziu, bătea la uşa lui Malko. 


160 


Austriacul deschise imediat. Tocmai se bărbierise şi era 
în halat. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, zise Krisantem. Aici 
nu mă mai reţine nimic. Mi-am răzbunat soţia, dar a mai 
rămas unul în viaţă. Sper să pun mâna pe el înainte de a 
pleca. Nu vreau să vă deranjez acum, vă aştept jos în hol. 

— O.K., ne întâlnim în hol la ora 11! 

Krisantem ieşi. Malko deschise uşa băii şi o scoase de 
acolo pe Leila, îmbrăcată cu o cămaşă bărbătească. Leila se 
întinse pe pat şi îl atrase pe austriac spre ea. Nesăţioasă... 

La ora 11, Malko era în hol. Leila dormea încă. Milton 
Brabeck şi Chris Jones erau şi ei acolo, urmărindu-l pe 
Krisantem. 

— Veniţi, spuse Malko. Tin neapărat să mă aflu pe podul 
Galata la ora unsprezece şi jumătate. Luăm maşina 
prietenului Krisantem. Apropo, începând de azi, Krisantem e 
de-al nostru. Il protejaţi ca şi cum ar fi vorba de mine! 

Se îngrămădiră în Buick chiar în momentul când Lise 
apăru pe trotuar în faţa hotelului. Malko nu o revăzuse după 
cina memorială de la Rumeli. Simti remuscärile 
cuprinzându-l. In fond, poate îşi găsea timp şi pentru ea, 
înainte de a pleca. 

— Lise! strigă el. Te luăm la Cornul de Aur? 

Fata ezită o clipă, dar Cornul de Aur era tentant. Cu un 
surâs încă înţepat, intră în maşină. Politicosi peste măsură, 
Jones si Brabeck loviră asurzitor plafonul maşinii cu 
creştetul, vrând să se ridice să salute. Aruncau priviri 
iscoditoare spre decolteul fetei, încât Malko fu nevoit să se 
întoarcă şi să-i fulgere cu privirea. Gorilele se afundară 
brusc în contemplarea propriilor degete. 

Podul Galata este supraaglomerat. Camioane străvechi 
încărcate cu trufandale gâfâiau lent printre taximetre 
prăfuite şi autobuze încărcate. Pe cele două trotuare, o 
mulţime compactă viermuia în toate direcţiile. Krisantem îşi 
gară Buick-ul la intrarea pe pod şi dădu cinci lire politistului 
mustăcios care se străduia să dirijeze circulaţia la intrare. 

Se sprijiniră cu toţii cu coatele pe parapetul podului. Jos 
se întindea o pătură pestriță de bărci, în care trăia un mic 
popor de pescari săraci lipiti. Stâlpii vechilor case de lemn 


161 


îşi înfigeau lemnul putrezit în ape. Noaptea, şobolani enormi 
făceau curse rapide între aceşti stâlpi, în căutarea unor 
resturi nesigure de hrană. 

Din apele stătute se degaja o duhoare de peşte uscat şi 
de putreziciune care i-ar fi întors stomacul pe dos până şi 
unui călit lup de mare. 

Acesta era Cornul de Aur. 

Numai Malko ştia de ce se aflau acolo. Deodată, ochii săi 
de aur lichid străluciră. 

— Priviţi, făcu el. 

Un cargou lunguiet şi negru trecea prin Cornul de Aur, 
tras de două remorchere pântecoase, al căror fum negru şi 
gros mânjea cupolele moscheii Yeni. 

Cei patru priveau cargoul trecând. La pupa acestuia era 
arborat drapelul U.R.S.S. 

Spectacolul era banal. O duzină de alte cargouri erau 
deja ancorate în fundul de sac numit Cornul de Aur, 
descărcând şi încărcându-şi marfa în mijlocul unui vacarm 
de nedescris. 

Cargoul negru trecea pe sub podul Galata, când se 
întâmplă un lucru neobişnuit. 

Se auzi un pocnet sec, ca o lovitură de bici. Remorcherul 
din partea dreaptă păru că zboară în faţă. Cargoul efectuă 
un viraj grațios, care-l aşeză de-a curmezişul Bosforului. 
Odgonul cu care remorcherul îl trăgea se rupsese, probabil 
în urma unei manevre greşite. Celălalt remorcher continua 
să tragă, lipind şi mai mult cargoul încărcat de malul de 
nord. 

Pilotul îşi dădu seama de greşeală şi opri, dar era deja 
prea târziu. Malko şi tovarăşii lui văzură uriaşa cocă neagră 
apropiindu-se lent, dar irezistibil. 

Pe puntea din spate a cargoului, oamenii urlau şi 
gesticulau. 

Graţios, pupa navei ieşi din apă şi se înfipse cu un 
zgomot apocaliptic într-o casă de lemn care se prăbuşi 
instantaneu. Dar cheiul de ciment rezistă. Tablele care 
înveleau corpul navei se rupseră ca hârtia şi o avalanşă de 
cutii năvăli peste sfărâmăturile de lemn. 

Intepenit, cargoul se opri. Pătrunsese cu cel putin şase 


162 


metri în interiorul cheiului. 

Cu gura căscată, gorilele, Krisantem şi Lise îl priviră pe 
Malko. Acesta sări pe chei, surâse şi întinse braţul. 

— A mers, spuse el, sobru. 

Două cutii se sfărâmaseră complet. Mai multe obiecte 
lungi şi negricioase erau risipite pe chei. Malko indică unul 
dintre ele. 

— Aţi mai văzut o mitralieră demontată? 

Ceilalţi nu mai apucară să răspundă, căci văzduhul fu 
invadat de sirenele maşinilor de poliţie care se apropiau. 
Din mai multe părţi apărură şi maşini ale Securităţii turce. 
Poliţiştii formară imediat un cordon în jurul cargoului 
încastrat în chei. O sfoară de întins rufe, încărcată cu rufărie 
de corp, se agätase de cârmă, formând un fel de ghirlandă, 
cu efect dintre cele mai gratioase. 

Un poliţist turc luă de pe jos un fragment de cutie şi îl 
arătă celorlalţi. Pe el era imprimat în ruseşte, cu caractere 
de douăzeci de centimetri: „Piese de schimb pentru 
tractoarele oferite de U.R.S.S.” 

De jur-împrejur erau împrăştiate mai multe ţevi de 
mitralieră grea... 

— Ştiu eu un căpitan de navă care va avea necazuri, 
murmură Malko. 

— Au venit repede politaii, făcu Jones. 

— Este cadoul de adio al amicului Beyazit, încheie Malko. 
Ştia că armele pe care le-au cerut pentru ,revolutia” lor vor 
sosi cu cargoul ăsta. Restul a fost chestie de organizare. 

Lise era depăşită. 

— Da, nu a fost un accident, continuă Malko. Cablul s-a 
rupt exact când trebuia. Era singura posibilitate să aruncăm 
un ochi asupra încărcăturii. Altfel, cutiile ar fi fost 
descărcate noaptea, într-un colţ liniştit. Şi, cu siguranţă, 
unele erau destinate şi altor ţări. 

— Dar locuitorii căsuţei? întrebă Lise, îngrozită. 

— Au fost evacuaţi în noaptea asta. 

Tânăra suedeză îl privi, gânditoare, pe căpitanul 
cargoului, aflat într-o conversaţie animată cu un căpitan 
turc. Acesta întrebase, politicos, dacă în Rusia tractoarele 
sunt echipate cu mitraliere grele. 


163 


Şi, oricum, este foarte dificil să montezi un tractor numai 
cu piese de mitralieră... 

— Haideţi, spuse Malko. Spectacolul s-a terminat. Trebuie 
să... Nu-şi mai termină fraza. 

— Pe burtă! 

Lise făcu ochii mari. Se auzi un şuierat ciudat. Malko 
înşfăcă fata de un braţ şi-i puse piedică. Gorilele se lăsaseră 
instantaneu la pământ. Krisantem se ghemui de-a lungul 
parapetului podului. 

Un alt şuierat făcu să vibreze aerul în locul unde se aflase 
capul lui Malko, o secundă mai devreme. 

— Dumnezeule, se trage în noi! vociferă Brabeck. 

Îşi scoaseră imediat artileria: Jones - un Colt militar, 
Brabeck - un superb Colt 45 Magnum nichelat, iar 
Krisantem - străvechea pocnitoare. 

Mulțimea, mirată, se înghesui în jurul micului grup. 
Imaginaţi-vă cinci persoane culcându-se pe burtă, la prânz, 
în Piaţa Operei'1...Turcii se-ntrebau dacă nu e vorba de o 
nouă sectă religioasă, în căutare de prozeliţi, când o femeie 
zări revolverele. Scoase un țipăt pătrunzător, indicându-l pe 
Brabeck cu vârful degetului. 

Imediat începu debandada. Multimea de gură-cască se 
retrase învălmăşindu-se şi se regrupă zece metri mai 
departe. 

O sfărâmătură de piatră sări din pod în spatele lui Jones. 
Acesta trase, instinctiv. 

— In cine tragi? strigă Malko. 

Confuz, acesta nu răspunse. Trăsese în aer, la 
întâmplare. Situaţia începea să devină delicată. Gloantele 
nu puteau veni decât din mica piaţă de lângă intrarea pe 
pod. Dar această piaţă gemea de lume. Erau acolo maşini 
staționate, tarabele unui mic bazar, o groază de trecători... 

Puteau să vină şi de la una din ferestrele căsuţelor ce 
înconjurau piaţa. 

— Nu putem rămâne aşa, spuse Brabeck. 

— Dacă ne ridicăm, ne-mpuşcă imediat, ca pe nişte 
iepuri, făcu Malko. 

Se auzi un alt şuierat, urmat de un mieunat prelung. 


11 Este vorba de Piaţa Operei din Paris. (n. trad.). 


164 


Glontul ricosase din trotuar. 

— Pe toţi dracii, înjură Jones. 

— Acoperiţi-o pe Lise, ordonă Malko. 

Pentru aşa ceva, gorila nu cunoştea decât o singură 
metodă, învățată la F.B.I. Se târî spre fată si se lăsă să cadă 
peste ea, acoperind-o cu trupul său. Lise scoase un urlet şi 
începu să se zbată, dar cele 90 kg ale americanului o 
tintuiau solid pe caldarâm. 

Ar fi trebuit să fie flatată: tratamentul ăsta era rezervat 
numai şefilor de stat. Dar şocul îi zdrelise nasul de trotuar, 
iar americanul era atât de greu... 

Cei patru bărbaţi scrutau piaţa, metru cu metru. Ucigaşul 
era acolo. Şi, cum folosea un amortizor, era clar că erau la 
cheremul lui. Brabeck se ridică puţin ca să vadă îndărătul 
unui şir de tarabe cu cruditäti. Pălăria îi fu smulsă de pe cap 
de un alt glonte, iar el se retrase precipitat. 

— Să încercăm să ne îndepărtăm târându-ne, propuse 
Malko. Altfel nu mai scăpăm de aici! 

Îşi începură mişcarea, când Jones gemu: 

— Oh, nu, nu-i adevărat! 

Polițistul din intersecţie, mustăcios, martial şi solemn, se 
îndrepta spre ei, învârtindu-şi bastonul prin aer. 

— Ce faceţi aici? strigă el. Ridicaţi-vă imediat şi plecaţi! 

— Se trage asupra noastră, încercă Malko să explice. 

— Vă mai şi bateti joc! vociferă mustăciosul. 

Deodată, le zări armele. Asta îl îngheţă pe loc. Dar, 
totuşi, era curajos. 

— Lăsaţi armele şi ridicaţi-vă, ordonă. 

Şi vru să-şi scoată revolverul din toc. Cu un gest martial, 
desfăcu tocul şi se simţi stupid: ca de obicei, soţia îi 
înlocuise pistolul regulamentar cu o sticlutä cu ceai. Pentru 
că avea gâtul sensibil. 

N-avu timp să aprofundeze problema: cu un urlet, se 
prăbuşi lângă Malko, cu un glonte în tibie. 

Pe pod începu panica. Circulaţia era complet blocată la 
ambele capete. Mulţi oameni coborâseră din maşini şi 
priveau de la distanţă respectuoasă grupul lungit pe jos. 

Şi pietonii se opriseră. Opinia generală era că se face un 
film sau un spot publicitar. lar lucrul ăsta era privit ca ceva 


165 


bizar. Cum nu se auzise nici un foc de armă, nimeni nu se 
gândea la un pericol oarecare. Scena politistului fu 
considerată ca foarte realistă. 

Cei cinci însă, găseau că timpul devine prea lung. Mai 
ales Lise, care se sufoca sub kilogramele disciplinate ale lui 
Jones. 

Malko fu acela care făcu situaţia să se schimbe, 
înregistrând tot ceea ce putea părea suspect. Memoria sa 
surprinzătoare îl ajuta să sesizeze modificarea fiecărui 
detaliu, de la o examinare la alta a pieţei. N 

— Este în Fiatul negru, spuse el dintr-o dată. In spatele 
tarabei cu pepeni, chiar lângă linia de tramvai. 

Recunoscuse Fiatul negru pe care-l văzuse o singură 
dată, pe-nnoptate. Dar, din locul unde era culcat, îi zărise 
calandrul uşor înfundat. Şi, prin taraba negustorului de 
pepeni, văzuse un om la volan, citind ziarul. Ziarul se mişcă 
puţin şi un glonţ trecu din nou pe deasupra capetelor lor. 

Jones şi Brabeck îl reperaseră acum şi ei. 

— Mergem, făcu Brabeck. 

Cu o detentă puternică, plonjă până în mijlocul podului, 
între două maşini oprite. Aici era un unghi mort. Din doi paşi 
ajunse pe celălalt trotuar şi începu să avanseze spre maşina 
neagră. 

Jones îşi luă pistolul în dinţi şi se ridică uşurel de pe Lise. 
În patru labe, se îndreptă spre capul podului. 

Krisantem îl urmă. Şi el avea un cont de încheiat. Şi încă 
unul serios. 

Cei trei bărbaţi ajunseră împreună la intrarea în piaţă. 
Dar omul de la volan îl zări pe Brabeck. Trase repede în 
direcţia lui de trei ori, apoi sări afară din maşină. Printr-un 
noroc, cele trei proiectile nu-l atinseră pe Brabeck şi se 
pierdură. 

Americanul nu ripostă. La distanţa asta, nu era sigur c-o 
să-l nimerească, iar de jur-împrejur era aglomeratie. 

Omul alerga spre partea de sus a pieţii, fofilându-se 
printre mulţimea densă din piaţă. Cei trei urmăritori aveau 
treizeci de metri handicap. Nici unul nu îndrăznea să tragă. 
Ar fi fost linsati imediat. 

Deodată, cel urmărit schimbă direcţia. Vreme de două 


166 


secunde se detaşă, singur, în dreptul unui zid. 

Cele trei arme scuipară foc în aceeaşi clipă. Urmăritul se 
clătină, apoi îşi reluă cursa şi dispăru pe o străduţă. 

Urmăritorii avansară prudent. Malko şi Lise soseau în 
fugă, gâfâind. Fetei îi curgea sânge din nas. 

— Cred că l-am atins, spuse Krisantem. Nu poate ajunge 
prea departe. 

Toţi cinci se angajară pe străduţă. La fiecare poartă, 
Krisantem cerea informaţii. Nimeni nu văzuse intrând un 
străin cu semnalmentele corespunzătoare lui Doneshka. 
Ajunseră în capul străzii, care era barată de doi poliţişti 
turci, 

Nici ei nu văzuseră pe nimeni. Şi erau acolo de jumătate 
de oră... 

— Nu putem lăsa în libertate un astfel de individ, făcu 
Jones. Este înarmat şi capabil de orice. Şi, oricum, nu s-a 
evaporat! 

— Să răscolim totul, propuse Krisantem. 

Luaseră străduţa în sens invers. Imediat pe stânga era o 
cafenea. Malko privi înăuntru şi îl văzu. 

Cu coatele proptite pe tejghea, cu spatele la uşă, părea 
un consumator obişnuit. Dar, în dreptul omoplatului drept, 
în spate i se lăţea o pată brună. Probabil că simţi privirea 
aţintită asupra lui. Se întoarse, lent şi privirea i se încrucişă 
cu cea a austriacului. j 

Avea mâinile pe tejghea. Inainte să apuce să facă vreun 
gest, Jones şi Brabeck năvăliră peste el şi îl înşfăcară. 
Scoase un strigăt de durere şi se prăbuşi la pământ. Jones ÎI 
perchezitionä. Revolverul negru cu ţeavă lungă era vârât la 
brâu, iar cămaşa îi era plină de sânge. 

— Are un glonţ în spate, remarcă Jones. 

Rusul deschise ochii şi murmură ceva. Malko se aplecă 
asupra lui. 

— Poftim? 

— Regret că te-am ratat... Dar... 

Vocea era aproape imperceptibilă. Malko zări muşchii 
faciali contractându-se, dar nu avu timp să intervină. Rusul 
tresări, ochii i se dădură peste cap şi rămase nemişcat. 

— S-a otrăvit, spuse Malko. Avea, probabil, o fiolă cu 


167 


cianură implantată într-un dinte. N-a trebuit decât să 
strângă un pic mai tare... 

Il percheziţionară temeinic pe rus peste tot, dar nu 
reuşiră să-i afle nici măcar numele. Nimeni nu reclamă 
cadavrul, iar consulatul sovietic, interogat, declară că nu 
este cetăţean resortisant din U.R.S.S. 

Malko dispăruse, împreună cu Lise. 

— Vreau să-ţi îngrijesc eu însumi nasul, propuse el. Şi voi 
putea, în sfârşit, să-ţi fac curte! 

Fata râse şi acceptă. Merseră direct în camera lui Malko. 
O lăsă să intre prima. Auzi un țipăt înfundat şi de-abia avu 
timp să se dea la o parte, ca să nu fie călcat pe picioare. 
Lise se întoarse brusc. Se opri la fel de brusc şi-i arse lui 
Malko o palmă ce-l năuci. 

Complet zăpăcit, aruncă o privire în cameră şi suspină. 

Imbrăcată numai cu un portjartier negru, Leila dansa în 
faţa oglinzii. 


168 


Capitolul XX. 


De la începutul şedinţei, S.A.S. Malko Linge nu-şi 
descleştase dinţii. Ochii săi aurii erau acum aproape verzi. 
Nici aluzia lui Jones la apropiata plecare în Austria nu 
reuşise să-l însenineze. In mod evident, ceva era în 
neregulă. 

Cu toate astea, la consulul Statelor Unite din Istanbul era 
mare sărbătoare. Dacă ar fi îndrăznit, l-ar fi invitat şi pe 
omologul său rus. Ca să-i dea cu tifla. 

Amiralul Cooper îmbrăcase o uniformă nou-nouţă, 
strălucitor de albă. Turcii delegaseră şi ei o grămadă de 
colonei la şedinţă, printre care şi şeful Serviciilor Speciale, 
care se ocupase de afacere şi tinuse legătura cu Malko. 
După el, turcii distruseseră întreaga reţea de spionaj 
sovietic în Turcia. Totuşi, nu se găsise nimic interesant la 
domiciliul lui Doneshka, nici la locuinţele celorlalţi doi 
complici ai săi. Desigur, exista Fiatul 1100 echipat cu 
sistemul de emisie-receptie, dar acesta era de producţie 
americană. 

Într-un colţ, cele două gorile flecăreau cu Malko despre 
promenada prin magazinele de suveniruri pe care o vor face 
pentru a cumpăra câte ceva pentru prietenele lor. Era tot ce 
se putea găsi interesant la Istanbul, în afara pipelor din 
spumă de mare. 

Malko ascultă agasat bâiguiala consulului, care îl felicita 
pentru iscusinta, delicatetea şi diplomaţia sa în această 
misiune. 

Nu mai lipseau decât şampania şi fursecurile. 

Din fericire, reuniunea se apropia de sfârşit. Malko 
rezolvase cu consulul problemele legate de plecarea lui 
Krisantem. Turcii erau mulţumiţi să se debaraseze de el, dar 
serviciile de imigrare din Staten Island ar fi căzut pe spate 
dacă i-ar fi văzut un curriculum vitae. Consulul trebuise să 
redacteze o scrisoare de recomandare călduroasă, în care 
jura că turcul este de trei ani în solda lui şi că merită, prin 
serviciile aduse, prin simţul civic şi prin anticomunismul 


169 


visceral de care dă dovadă, să devină cetăţean american. 

Cu asta... 

Cooper se apropie de Malko. 

— Incă o dată, vă felicit. Nu cred că amicii noştri vor mai 
încerca vreodată... 

— Vor încerca ei, altceva. 

— Poate, dar de data asta au încasat-o serios. 

Malko încetă să se joace cu dolarul de argint pe care-l 
învârtea între degete şi-şi înfipse privirea în ochii amiralului. 

— Dacă tot sunteţi aşa de mulţumit de mine, mă 
acoperiţi dacă fac ceva rău? 

Acesta râse. 

— Ceva rău? Vreti s-o răpiți pe dansatoarea din buric? 

— Nu, e ceva mult mai serios. 

Amiralul deveni grav. 

— Vorbiti serios? 

— Da. 

Din fericire, conversaţia lor se pierdea în murmurul 
general. 

— Nu este nimic, sper, ... dezonorant? 

— Nimic. Dar s-ar putea să vă jeneze. 

— N-are nimic. Vă acopăr. Pentru mine, sunteţi omul care 
l-a răzbunat pe Memphis. 

— Vă mulţumesc, domnule amiral! 

Malko se înclină uşor. Apoi se îndreptă spre colonelul 
Liandhi, care era în conversaţie cu consulul. 

— Domnule colonel, aş vrea să vă vorbesc. 

Ridicase în mod intenţionat vocea. Celelalte conversații 
se opriră. Flatat, ofiţerul turc se ridică, netezindu-şi tunica. 
Malko îl privi cu un aer ciudat. 

— Domnule colonel, am un comision pentru 
dumneavoastră. Din partea cuiva care nu mai poate să-l 
îndeplinească personal. 

Oarecum surprins, Liandhi răspunse: 

— Vă rog, continuaţi! 

Nimeni nu văzu mâna lui Malko pornind. Dar palma 
răsună strident pe obrazul turcului. A doua palmă imprimă 
aceleaşi urme şi pe obrazul stâng. 

Pentru obiectivitate, trebuie spus că colonelul avea 


170 


reflexe bune: ecoul celei de-a doua palme nici nu se topise, 
că avea deja pistolul în mână. Dacă arma ar fi fost armată, 
Malko era un om mort. 

Dar gestul colonelului nu mai avu finalitate. Rămase 
încremenit, cu mâna pe revolver, țintuit de revolverele lui 
Jones si Brabeck, care aveau deja piedica trasă. Le 
trebuiseră două secunde să traverseze încăperea. 
Adevărate rachete. 

— İl radem? propuse, amabil, Jones. 

Se produse rumoare în rândul ofiţerilor turci. Brabeck 
descrise un arc de cerc cu ţeava pistolului şi anunţă liniştit: 

— Primul care încearcă să se scarpine este un om mort! 

Spuse în mod serios, sunt cuvinte care calmează 
spiritele. Dar consulul era în pragul apoplexiei. Se repezi 
spre Malko. 

— Eşti nebun! Acest ofiţer este unul din cei mai 
proeminenţi din armata turcă. 

— Se poate, dar este un nemernic! 

Diplomatul tresări la auzul invectivei. 

— Cine-ţi permite să afirmi aşa ceva? Este un aliat si un 
prieten! 

— Vă mai amintiţi de Beyazit? 

— Locotenentul trădător? Da. Ei şi? 

— Avea un frate. Prizonier şi condamnat la moarte de 
către guvernul actual. Beyazit a acceptat să ne ajute cu o 
singură condiţie: că-i va fi eliberat fratele. Colonelul Liandhi, 
aici de faţă, s-a angajat că va rezolva problema. lar eu i-am 
dat lui Beyazit cuvântul de onoare. 

— Ei, bine, sunt sigur că colonelul a făcut tot ce era 
necesar. 

— Intr-un fel, a făcut. Fratele lui Beyazit a fost executat 
în dimineaţa asta! 

Diplomatul păli. Colonelul, care nu scoase un cuvânt, 
vorbi cu o voce gâtuită: 

— Nu puteam face altfel... Securitatea ţării cerea asta. 
Doresc imediat scuze de la acest domn, sau mă voi plânge 
guvernului meu! 

In acel moment se apropie şi amiralul Cooper. 

— Cară-te! şuieră el. Aprob pe deplin gestul Alteţei Sale 


171 


Serenisime. Eşti un om fără onoare. Îţi dau voie să repeti 
vorbele mele oriunde şi oricui. Adaug că nu voi mai admite 
niciodată să mă aflu într-un loc unde eşti şi tu! 

Subjugat, turcul îşi vâri pistolul în teacă şi, fără să salute, 
se îndreptă spre uşă, lăsându-l pe consul cu gura căscată. 

Nu-şi revenise încă din uimire, când şi ceilalţi musafiri îl 
părăsiră. 

Colonelul Liandhi era un fel de Beria local şi mulţi oameni 
fuseseră împuşcaţi pentru mult mai puţin decât făcuse 
Malko... 

Avionul DC 9 se înclină grațios pe una din aripi, iar Malko 
zări moscheea Sultan Ahmet strălucind în apusul de soare. 
Lângă el, Krisantem îşi răsuci gâtul să mai vadă Istanbulul o 
ultimă dată. 

— Bun, la treabă, făcu Malko. 

Desfăşură un plan pe genunchi. Era viitorul salon de 
recepții al castelului Altetei Sale Serenisime, prinţul Malko 
Linge. 

— Dragul meu, se adresă el lui Krisantem, dacă mai 
reuşesc încă câteva afaceri, vei fi superintendentul celui 
mai frumos castel din Austria. Până atunci trebuie să te 
apuci şi tu de treabă. lată lista lucrărilor ce trebuiesc 
efectuate în următoarele trei luni. 

Krisantem se forţă să surâdă: avea oroare de muncile 
manuale, dar trebuie să-ţi câştigi cumva existenţa. 

Văzând-o pe stewardesă, Malko avu o strângere de 
inimă. Semăna cu Leila. Cu Leila, pe care uitase s-o anunţe 
că pleacă... 


Sfârşit. 


172