Gerard de Villiers — [SAS] Aventura in Surinam

E: 5 ; 
i P E | 
a -a ai b 
ai sa 
i 
4 E à 


| Re $ || 


| 


ÎN SURINAM 


| 


| 


GERARD DE VILLIERS 


he_fox 


Aventură în Surinam 
Gerard de Villiers 
S.A.S. 071 
Son Altesse Serenissime 
Aventură în Surinam 
Aventure au Surinam, 1983 
V 1.0 


Capitolul | 


Julius Harb traversă cu paşi rapizi 
Blauwgrondstraat, pierdut în mulțimea trecătorilor 
care la ora serii erau în căutarea unui restaurant, 
asurzit de zgomotul tranzistoarelor care tronau pe 
fiecare verandă transmițând fiecare un „meringu€&' ” 
diferit. Era una din rarele libertăţi care mai 
rămăseseră la Paramaribo: muzică transmisă din 
plin de radiourile locale printre sloganurile obsesive 
contra mercenarilor imaginari, gata să se repeadă 
ca nişte vulturi asupra Revoluţiei. 

În fiecare sâmbătă seara, Blauwgrondstraat, o 
stradă liniştită, nici măcar asfaltată, foarte 
depărtată, undeva la nord de Paramaribo, într-un 
cartier javanez, se transforma în sărbătoarea 
imensă a plăcerii de a mânca. 

Un restaurant sumar, cu mese rustice şi bănci în 
aer liber, era improvizat în faţa fiecărei căsuțe de 
lemn. Construită pe piloni aşezaţi pe fundul apei. 

Fiecare familie pregătea ea însăşi mâncarea pe 
care o servea clienţilor. Aceştia veneau de la celălalt 
capăt al oraşului pentru a degusta specialităţile 


1 Muzică tipică din Caraibe, (n. a.). 


RETS 


Gerard de Villiers 
indoneziene, condimentate şi gătite cu mare 
plăcere. 

Cele mai sofisticate dintre aceste restaurante 
improvizate erau iluminate cu neon roşu şi verde, 
dând feţelor clienţilor o paloare fantomatică. 
Celelalte se  mulţumeau cu lumina becurilor 
obişnuite. 

Julius Harb se strecură încetişor prin mulţime, 
anonim, într-o ţinută lejeră, geans şi tricou. Figura 
sa de creol cu nasul puţin turtit era banală. Încetini 
pasul şi se opri ezitând între mai multe locuri dar cu 
privirea aţintită asupra unei căsuțe minuscule, 
verde, puţin mai izolată, legată de şosea printr-o 
pasarelă de lemn construită peste un canal adânc. 
Căsuţa era cufundată într-o linişte ciudată, faţă de 
animația veselă şi zgomotoasă ce caracteriza 
Blauwgrondstraat-ul. 

Lumina crudă a unui restaurant instalat chiar 
alături cădea chiar în zona de penumbră în care se 
afla Julius Harb. Acesta se hotărî rapid; dacă ţinuta 
lui nu risca deloc să atragă atenţia fiind banală, în 
schimb figura lui era cunoscută de majoritatea 
surinamezilor. 

Trecu rapid, la câţiva metri de clienţii de la mese, 
întâlnind privirea sălbatică a unui tânăr rasta, cu 
părul lung împletit în zeci de codițe, care tocmai 
înfuleca dintr-un picior de pui înmuiat în sos de 
ardei, cu aerul unui om hămesit. 

Trebuie spus că cei câţiva tineri rasta instalaţi în 
Surinam, lipsiţi de droguri şi fără slujbe, duceau o 
viaţă mizerabilă. 

Dintr-o săritură, Julius Harb trecu pe pasarela de 
lemn construită peste canalul plin de apă. 


e eT 


Aventură în Surinam 

Cu nenumăratele sale canale, Paramaribo semăna 
cu Bangkok, dar era mult mai curat. Olandezii, foştii 
colonizatori, reuşiseră chiar eradicarea maladiei, dar 
după independenţa ţării, apăruse din nou, din lipsa 
măsurilor sanitare. 

Julius Harb traversă veranda micuță pe care zăcea 
plin de praf un balansoar vechi şi bătu de două ori în 
uşă, cu lovituri scurte dar puternice. Uşa batantă se 
deschise îndată şi pătrunse înăuntru. Aerul 
impregnat de mirosul acrişor al unei soluții contra 
ţânţarilor era mai cald şi mai apăsător decât cel de 
afară. Fără niciun cuvânt, cea care îi deschisese i se 
aruncă în braţe şi-l strânse îndelung. El o îndepărtă, 
puţin pentru a o privi mai bine. 

My-lai era una din rarele chinezoaice aproape pure 
din Surinam. Un chip drăgălaş triunghiular, un nas 
mic cârn şi o guriţă senzuală pe care o moştenea, cu 
siguranţă, de la vreun creol amestecat cu rasa 
familiei ei. 

Bărbatul îi îndepărtă bretonul de pe frunte şi fata 
îi zâmbi. 

— Mi-era aşa teamă că n-o să vii... 

Mâinile lui Julius mângâiară pielea satinată a 
umerilor ei goi apoi coborâră spre sâni pentru a se 
opri pe talia subţire a fetei. 

— Doar ştii că faci mâncarea de fasole cu pui mai 
bine decât mama! 

My-lai râse, încântată, cu ochii plini de fericire. Era 
înfăşurată într-o țesătură uşoară de culoare 
portocalie apropiată de culoarea pielii ei, legată 
peste abdomenul plat, acoperindu-i şoldurile şi 
punându-i în valoare corpul subţirel, contrastant cu 
sânii mari şi şoldurile cambrate. 


n d; se 


Gerard de Villiers 

— Ţi-e foame? îl întrebă ea. 

— Da. 

Mobila principală se compunea dintr-un divan în 
formă de L, asortat cu o măsuţă joasă, o bibliotecă 
mică şi două fotolii din pai. O lanternă mare 
chinezească din hârtie pânzată difuza o lumină uşor 
roşiatică. 

Julius Harb îşi scoase tricoul şi-l aruncă pe un puf 

mic. La centură i se vedea crosa unui pistol. Îi 
scoase şi-l puse pe măsuţa joasă. 
__Era un colt 45 automat. My-lai îşi întoarse privirea. 
li era teamă de arme. Ca majoritatea surinamezilor, 
ea detesta violenţa. Îi întinse amantului un halat 
negru. 

— Instalează-te, eu voi pregăti masa. 

Fata dispăru în bucătărie. Julius Harb îşi plimbă 
privirea pe mobilierul casei. Părinţii lui My-lai aveau 
o băcănie mică, iar tânăra My-lai lucra ca secretară 
la societatea Mazda. 

My-lai îşi închiria casa cu şaizeci de florini pe lună 
şi se descurca bine. 

Un ritm de meringu6 se auzi din bucătărie... 
adăugându-se la cel de pe stradă. Julius surâse în 
sinea lui. My-lai adora dansul. Înainte, mergeau în 
fiecare sâmbătă ta „Skorpio”, cel mai bun dancing 
din Paramaribo. Acum, acest lucru nu mai era 
posibil. Incepu să regrete epoca în care nu era decât 
un sergent-şef şi când My-lai venea să-l aştepte la 
ieşirea din cazarma Memre Boekoe, sub privirea 
invidioasă a prietenilor. Atunci viaţa i se părea 
uşoară şi frumoasă. 


Aventură în Surinam 


My-lai îl contempla cu un aer înduioşat pe Julius 
care stătea tolănit pe pernele divanului. Pe masă 
zăceau câteva sticle goale de bere şi resturile cinei. 
My-lai se aplecă spre Julius. 

— Ah bon? întrebă ea cu tandrete. 

Julius surâse fericit, cuprinzându-i sânul rotund şi 
cald în căuşul mâinii. 

— Mibellifourou: ! 

Micuța chinezoaică se lipi de el şi îl sărută pe gură. 

— Miloviyou'! murmură ea. 

Între ei vorbeau întotdeauna în taki-taki, un 
amestec de engleză, olandeză, chineză, totul 
deformat de un accent creol. 

Buzele lui My-lai lunecară pe torsul bărbatului apoi 
cu dinţii îi desfăcu nodul halatului şi gura ei atinse 
sexul adormit al bărbatului. 

Julius Harb închise ochii. 

Chinezoaica nu ştia numai să gătească foarte bine 
ci reuşea cu multă pricepere şi răbdare să trezească 
dorinţele adormite ale amantului ei. 

Ghemuită ca o pisicuţă la picioarele lui, se oprea 
din când în când, scoțând mici strigăte de admiraţie: 

— Ce mare el 

Apoi îşi continuă felaţia, jucându-se cu limba-i 
ascuţită, oprindu-se câteodată pentru a urca jucăuş 
spre buric. 

Bărbatul întinse o mână spre abdomenul tinerei. 
De îndată, ea se ghemui şi începu să se legene 
deasupra lui. Sunetul respiraţiilor rapide ale tinerilor 


2 A fost bun? (n. a.). 
3 Am mâncat bine! (n. a.). 
4 Te iubesc! (n. a.). 


Gerard de Villiers 
amanți acoperea zgomotul străzii. 

În cele din urmă My-lai se întinse peste amantul 
ei, apoi se aşeză călare peste şoldurile lui cu ochii 
ascunşi sub bretonul des. 

Julius Harb ştia ce îi plăcea tinerei chinezoaice. 
Punându-i mâinile pe şolduri, începu o mişcare 
uşoară de du-te vino. Cu ochii închişi şi răsuflarea 
tăiată, My-lai savura clipa. 

Apoi, în momentul plăcerii, suspină scurt şi se 
prăbuşi peste pieptul amantului, muşcându-l uşor de 
gât. 

Julius Harb o lăsă să se liniştească, apoi My-lai îşi 
depărtă picioarele în V şi el o penetră cu putere. 
Fata scoase un țipăt. 

— Opreşte-te. Mergi prea adânc. 

— Nu-ţi place? 

— Ba da, ba da. 

My-lai strânse coapsele în jurul lui, împiedicându-l 
să termine prea repede. Bărbatul se smulse din ea 
dar tânăra protestă pe un ton de fetiţă răsfăţată. 

— Oh, mai vreau! 

Rituf lor era imuabil. Docilă, fata îi oferi fesele-i 
rotunde. Julius continuă cu noua poziţie, 
producându-i un nou orgasm, apoi se retrase încet. 

Julius Harb, a cărei erecţie se prelungea, nu 
regretă riscurile pe care şi le asumase venind să-i 
spună la revedere amantei sale. Peste câteva ore, în 
zorii zilei, trebuia să plece cu un tanc puternic care-l 
aştepta ascuns în canalul Saramacca. De-acoio, 
trecea prin Surinam şi urca de-a lungul fluviului 
până la bacul Carolina. 

Aici îl aşteptau nişte prieteni cu o maşină pentru 
a-l conduce pe nişte drumuri înguste la fluviul 


r pe 


Aventură în Surinam 
Maroni, fluviu frontieră cu Guyana franceză. Nişte 
negri din populaţia Bonis” îl vor ajuta să treacă 
fluviul, apoi se va afla în siguranţă. 

Îi părea nespus de rău că trebuia să-şi părăsească 
ţara, dar din păcate nu avea de ales. 

În cameră se auzeau numai zgomotele făcute de 
paletele ventilatorului. 

Afară domnea e) linişte absolută. Pe 
Blauwgrondstraat nu se mai auzea niciun zgomot. 
Julius îşi privi ceasul. Era trecut de miezul nopţii. 
După această oră nu se mai circula pe străzi. Timp 
de şase săptămâni interdicţia încetase la orele şapte 
seara. Nimeni nu încercase să iasă după ora 
respectivă pentru că militarii, nervoşi, trăgeau 
asupra tuturor. 

Deodată Julius auzi zgomotul unei maşini. 
Instantaneu, inima începu să-i bată cu putere. La 
ora asta nu putea fi decât o patrulă, pentru că 
militarii nu se  aventurau prea departe de 
cantonamentul lor. 

Julius se încurajă singur dar se ridică de lângă My- 
lai. Zgomotul maşinii se auzea tot mai aproape. 
Sprijinită în cot, My-jai îl observa la rândul ei 
încordată. 

În liniştea totală de afară, zgomotul maşinii se 
amplifica anormal. Apoi motorul se bpri. Liniştea 
care se lăsă îl îngrijoră pe Julius în loc să-l calmeze. 
Maşina necunoscută se oprise chiar în faţa casei! 

Cu  disperarea-n suflet căută în minte 
imprudenţele pe care ar fi putut să le comită. 
Nimeni, nici măcar mama lui nu ştia unde se afla în 


5 Populaţie neagră care locuieşte pe malurile fluviului Maroni, (n. 
a.). 


T 


Gérard de Villiers 

noaptea asta. Era sigur că nu fusese urmărit. Fără 
să scoată un cuvânt, se ridică, îşi trase slipul şi 
pantalonii. 

My-lai se ridică de pe divan şi îşi legă halatul în 
jurul taliei cu o privire absentă. Uşile maşinii se 
auziră, apoi paşii unor bărbaţi şi zgomotul de arme. 
Probabil, toată strada, deja trezită din somn, stătea 
la pândă. 

My-lai întinse mâna, apucă pistolul şi i-l dădu lui 
Julius. Cu privirea îi arătă acestuia uşa bucătăriei 
care dădea spre orezărie şi buzele ei articulară în 
şoaptă: 

— Fugi! 

Julius luă arma. Avea un glonţ pe ţeavă. 

Dacă ajungea în orezărie şi trăgea pentru a-şi 
acoperi fuga, nu prea aveau şanse să-l găsească. 
Apoi, ar fi asteptat până-n zori barca salvatoare. 
Numai că ar fi lăsat-o singură pe My-lai. Aceştia s-ar 
fi răzbunat pe ea pentru fuga lui. Deodată, îi trecu 
prin minte imaginea tânărului cu rasta pe cap. Da, el 
era! Tinerii ăştia lucrau adesea ca informatori pentru 
şefii noii poliţii politice. 

Se auziră nişte paşi puternici pe pasarela de lemn 
şi o lovitură violentă zdruncină uşa. 

Înainte ca My-lai să deschidă, o lovitură de umăr 
zgâlţâi uşa batantă apoi o lovitură puternică zbură 
în aer broasca fragilă a uşii. Trei bărbaţi se năpustiră 
în casă, cu mitraliere Uzi în mână, în ţinută de luptă 
şi cu berete roşii pe cap, aşezate într-o parte. 

Al patrulea lumină camera cu o lanternă electrică 
puternică, ca şi cum lumina difuză a lanternei 
chinezeşti nu ar fi fost de ajuns. 

— Julius! Lasă arma! strigă bărbatul. 


sa 0 


` Aventură în Surinam 

II cunoştea bine pe Julius Harb, ca fost sergent în 
subordinea acestuia, Julius ezită numai o fracțiune 
de secundă, ştiind că mitraliera ar fi început tirul. 
Privirea celor trei bărbaţi strălucea precum cea a 
pisicilor în semi întuneric. Probabil că se îndopaseră 
cu rom înainte de a veni, după ce au aşteptat 
semnalul de interdicţie, pentru a acţiona discret. 
Julius Harb aruncă pistolul automat pe pat şi fostul 
sergent devenit locotenent îl înşfăcă rapid. Unul 
dintre bărbaţi controlă bucătăria să vadă dacă este 
goală. 

— Îmbracă-te şi vino! îi ordonă locotenentul. 

Julius Harb încercă o ultimă tentativă. 

— Ştii cine sunt? spuse el. Eu am condus 
împreună cu colegul meu Bouterse, Revoluţia din 
'80! Nu sunt un criminal. 

Locotenentul lăsă capu-n jos, jenat. 

— Am ordin să vă arestez. Nu pot face nimic 
pentru dumneavoastră. Veţi vorbi cu ei la Memre 
Boekoe. Haideţi! 

Acolo era cazarma de unde începuse Revoluţia din 
1980, condusă de Deşi Bouterse şi Julius Harb. Mai 
târziu, cei doi camarazi deveniră opozanți, Deşi 
Bouterse dând revoluţiei „lor” un derapaj total 
marxist. Despărțirea lor definitivă data din 
decembrie precedent. În noaptea aceea partizanii lui 
Deşi Bouterse arestaseră şi masacraseră pe toţi cei 
care le ţineau piept: sindicalişti, avocaţi, jurnalişti. 
Toată elita Surinam-ului fusese decapitată. Julius 
Harb protestase cu îndârjire iar mai târziu Bouterse 
pusese un premiu pe capul fostului său camarad... 
bineînţeles susţinut de aliaţii lui cubanezi. 

Aceştia ştiau că Julius Harb se bucura de un mare 


sc 10 = 


Gerard de Villiers 

prestigiu în armata surinameză şi în rândurile 
populaţiei. Rămânea deci singurul care reprezenta 
un pericol potenţial pentru intenţiile cubanezilor. Cu 
atât mai mult cu cât el nu fugise în Olanda ca toţi 
ceilalţi opozanți ai regimului. Acum era prea târziu. 
Julius Harb îşi puse pulovărul şi se încălţă, fără să 
scoată un cuvânt. 

Soldaţii se mişcau în linişte pe podeaua camerei, 
privind-o lung pe micuța chinezoaică. 

Aceasta nu scosese niciun cuvânt, retrasă într-un 
colţ ca un animal, cu privirea ascunsă sub breton şi 
sânii goi... 

Julius Harb se întoarse către ea şi-i spuse 
încetişor: 

— Miloviyou. 

Soldaţii se îndreptau deja spre uşă. Deodată My- 
lai se întinse ca o fiară, sărind asupra locotenentului. 
Julius văzu strălucind iama unui cuţit în mâna 
dreaptă a tinerei chinezoaice şi auzi strigătul ei. 

— Fugi! 

Cu toată forţa lovi braţul locotenentului cu lama 
cuţitului. Acesta se răsuci şi lama în loc să-i taie 
braţul, îl răni uşor la încheietura mâinii. Dintr-o 
singura mişcare soldaţii se întoarseră, dar Julius nu 
mai avu timp să fugă spre bucătărie. Locotenentul 
îndreptă deja pistolul asupra lui, cu chipul răvăşit de 
furie şi durere. 

— Ticăloaso! strigă el. 

Soldaţii se năpustiră asupra fetei, lovind-o cu 
scaunele din cameră. My-lai căzu într-un colţ 
încercând să se apere. Soldaţii continuau s-o 
lovească cu mâinile şi picioarele. Mâna stângă a 
locotenentului tremura dar crosa pistolului era la 


a 


Aventură în Surinam 
câţiva centimetri de faţa lui Julius Harb, care era 
convins că locotenentul va trage, fiind negru de 
furie. Ofiţerul dădu un ordin şi soldaţii încetară 
bătaia. Sângele i se prelingea de-a lungul braţului şi 
curgea pe podeaua de culoare închisă. 

Unul dintre soldaţi îl lovi cu arma pe Julius în burtă 
în timp ce locotenentul îşi puse pistolul la centură. 
Îşi ridică mâneca cămăşii cu o grimasă de durere, 
dând la iveală o tăietură adâncă. 

— lart-o, spuse Harb. Este foarte tânără. A vrut să 


mă ajute. 
Locotenentul nu răspunse. Unul dintre soldaţi se 
apropie cu un pansament şi i-l puse pe rană. 


Locotenentul se prăbuşi pe unul din fotoliile din pai, 
privind-o cu ură pe tânăra chinezoaică, chircită pe 
podea, plângând de durere. 

Unul dintre bărbaţi dispăru în bucătărie de unde 
reveni cu o sticlă de rom Black Cat. Locotenentul luă 
sticla şi bău câteva înghiţituri. Atmosfera deveni din 
ce în ce mai apăsătoare. Sticla trecu din mână în 
mână. 

Julius Harb nu avea decât o singură dorinţă: să 
părăsească cât mai repede această casă, pentru a o 
proteja pe My-lai, dacă acest lucru mai era încă 
posibil. 

Doi soldaţi o ridicară pe chinezoaică de subsuori şi 
o târâră în bucătărie. 

Unul dintre ei dărâmă cu crosa puştii tot ce era pe 
masă apoi, cu brutalitate, o împinse pe My-lai pe 
masă, strivindu-i pieptul de lemn şi îndoindu-i 
corpul, îi smulseră halatul de pe ea. Unul o ţinea de 
încheietura mâinilor iar celălalt se apropie pe la 
spate, îşi puse arma în bandulieră, atinse fesele 


= 12 — 


Gerard de Villiers 

goale ale fetei cu o expresie încântată şi 
desfăcându-şi pantalonii o violă, în timpul acesta, 
Julius Harb vedea toată scena din bucătărie prin uşa 
deschisă. Scoase un geamăt de durere şi imediat fu 
lovit de ţeava unei mitraliere în stern. 

— Să nu faci nicio mişcare că o ucid, îl avertiză 
locotenentul. 

My-lai abia mai putea striga. Soldatul o violă cu 
brutalitate încurajat de cei doi tovarăşi ai săi. Apoi 
se  schimbaseră între ei. instalat în fotoliu, 
locotenentul îşi contemplă rana mâinii bând în 
continuu rom, în aparenţă aproape destins. Nu se 
auzeau decât respiraţiile excitate ale soldaţilor care 
o violau pe chinezoaică. 

— Spune-le să înceteze, încercă Julius Harb. 

Locotenentul nu răspunse direct ci ridică spre el o 
privire chiorâşă, injectată de băutură. 

— A vrut să mă ucidă, spuse el. Ca să te protejeze 
pe tine, adică pe un trădător al Revoluţiei! 

— Ai grijă, îl avertiză Harb, o să vorbesc. 

Julius ştia că locotenentul avea ordin să-l aducă 
viu. Dacă nu. Până acum l-ar fi omorât deja. Oricum 
nu şi-ar fi asumat singur această răzbunare. Măcelul 
din 8 decembrie făcuse deja o impresie extrem de 
proastă în străinătate şi în Surinam. Cincisprezece 
morţi într-o singură noapte era foarte mult pentru o 
tară de trei sute de mii de locuitori. 

Un urlet cumplit al lui My-lai îl făcu pe Julius să 
tresară. Tânăra reuşise să se întoarcă şi să îl zgârie 
pe unul dintre violatori. Cu ochii scoşi din orbite, cu 
faţa tumefiată de lovituri şi ochii plini de lacrimi, 
tânăra arăta îngrozitor. O lovitură de puşcă o ţintui 
din nou pe masă despincându-i obrazul. Începu să” 


ARE N: 7 


Aventură în Surinam 
urle ca o sirenă. Strigătele ei se auzeau până în 
zona fluviului. Soldaţii îşi priviră şeful întrebător. 

— Taci! urlă locotenentul. 

Cel mai mult se temea de un scandal. 

Mâine tot oraşul Paramaribo va vui de zvonurile 
cele mai oribile. 

Versiunea oficială a arestării lui Julius Harb în timp 
ce ataca cazarma Memre Boekoe nu mai putea fi 
folosită şi locotenentul putea fi pedepsit. 

Se ridică brusc răsturnând sticla de rom şi făcu un 
pas spre masă. My-lai continua să urle. Locotenentul 
smulse puşca mitralieră de la unul din soldaţi şi o 
înfipse între fesele cambrate ale tinerei, declanşând 
astfel urletele şi mai violente ale fetei. Julius Harb 
crezu mai întâi că este vorba de nor umilinţe, dar 
locotenentul îi aruncă o privire de beţivan, negru de 
furie şi ură. 

— Are nevoie de un mic tratament cu Uzi, zise ei. 

Julius Harb nu avu timpul necesar să intervină. 
Rafala mitralierei răsună asurzitor, iar proiectilele 
ajunseră direct în intestinele tinerei chinezoaice. 

Aceasta scoase un urlet feroce, se încovoie şi 
instantaneu sângele îi ţâşni din gură în timp ce 
cădea la pământ. 

Fata avu câteva spasme şi sângele începu să-i 
curgă din plin din gura deschisă. Julius Harb se 
repezi, îi ridică capul, dar tânăra nu-l mai recunoscu, 
privirea devenindu-i sticloasă. Niciun glonţ nu ieşise 
din corpul ei astfel că părea fără răni: 

O mână îl trase brusc pe Julius Harb înapoi. 
Acesta, înnebunit de furie şi neputinţă, se zbătu cu 
violenţă. Îl traseră toţi trei cu putere pentru a-l trece 
pasarela. Julius se întoarse şi privi pentru ultima 


>14 


Gerard de Villiers 
oară corpul inert în timp ce unul dintre soldaţi 
închidea uşa din mers. 

Nebun de furie începu să urle cât îl ţineau puterile: 

— Asasinilor! Asasinilor! Aţi ucis-o pe My-lai! 

Nicio lumină nu se vedea pe la ferestrele caselor 
de lemn de pe Blauwgrondstraat, dar era sigur că 
toţi locuitorii străzii, treziţi de împuşcăturile auzite, 
ascunşi după perdele, urmăreau lucrurile care se. 
Petreceau afară, cu groaza în suflet. 

Cei trei soldaţi se năpustiră în acelaşi timp asupra 
lui cu un potop de lovituri. Mai apucă să strige 
câteva secunde apoi o lovitură de mitralieră îl linişti, 
lăsându-l într-o stare de leşin. 

Soldaţii îl târâră până la Jeep-ul care îi aştepta în 
mijlocul străzii cu un soldat la volan. Julius mai era 
încă leşinat când maşina porni. La un viraj brutal îşi 
reveni în simţiri. Un gând îi trecu fulgerător prin 
minte: dacă nu ar fi vrut să facă dragoste pentru 
ultima oară cu My-lai, aceasta ar fi fost acum în 
viaţă. Cu gura plină de sânge, îi strigă 
locotenentului: 

— Asasinule! Ticălosule! Colonelul Bouterse va 
afla ce ai făcut. 

Gândindu-se la trupul delicat, masacrat de 
gloanţele mitralierei, Julius îl scuipă în obraz pe 
locotenent cu salivă şi sânge, amestecate. Primi o 
nouă lovitură de crosă. Apoi leşină din nou, 
gândindu-se că tot oraşul va afla de această crimă 
înfiorătoare. 

Cât despre fostul său coleg Bouterse, nu-şi făcea 
nicio iluzie. Acestuia puţin i-ar fi păsat de micuța 
chinezoaică ucisă. Dimpotrivă, după părerea lui, o 
doză suplimentară de groază i-ar fi făcut pe 


= 15 = 


Aventură în Surinam 
surinamezi mai docili. 

Julius Harb ghici că Jeep-ul mergea acum pe Anton 
Dragtenweg, şoseaua care şerpuia de-a lungul 
fluviului. Realiză brusc ce însemna captura lui 
pentru ţară... Se întrebă încotro se îndreptau. Dacă 
mergeau spre Fort Zeelandia, vechiul Muzeu din 
Paramaribo transformat în Cartier General al 
Revoluţiei, asta însemna execuţia imediată. Dacă 
dimpotrivă îl duceau la cazarma Memre Boekoe, mai 
avea o speranţă. 

Probabil, fostul său coleg nu găsise încă un mijloc 
decent de a se debarasa de el. Julius pândea mersul 
maşinii cu toţi porii simţurilor sale. 

Fort Zeelandia se afla la intrarea în Paramaribo pe 
malul fluviului iar cazarma în centrul oraşului, mult 
mai departe. 

Se întoarseră două sute de metri. 

Jeep-ul nu încetini. Văzu în trecere cascheta 
galbenă a unui ofiţer militar, apoi vehiculul se 
angajă pe şoseaua Water Kant, în direcţia cazărmii 
Memre Boekoe, ceea ce însemna că nu urma să fie 
ucis în noaptea asta. 


Capitolul Il 


Malko cuprinse dintr-o privire holul hotelului 
Krasnaspolski  cufundat într-o atmosferă uşor 
întunecată şi  odihnitoare datorată mobilierului 
vechi, de calitate dar şi luminilor difuze. 

Pereţii erau ornaţi cu tablouri splendide. Mobilele 
evocau mai degrabă atmosfera unui castel bine 
întreţinut decât cea a hotelului cel mai bun din 
Amsterdam. 


<16 


Gérard de Villiers 

Îşi spuse în sine, cu o uşoară invidie, că reşedinţa 
sa nobiliară din Liezen n-ar fi atins niciodată acest 
stadiu. 

Cursa 737 Air France îl aduse la Schiphol. Înainte 
de a lua avionul, la Paris luase masa la Maxim's cu o 
fostă iubită, ceea ce îi dăduse o excelentă dispoziţie. 
Zări în penumbră un braţ care se agita, apoi văzu un 
bărbat tânăr care se ridică rapid şi veni să-i strângă 
mâna cu căldură. 

— Aţi călătorit bine? Nu sunteţi obosit? 

Frederick Leroy nu-şi arăta vârsta. Părea mai 
tânăr de treizeci şi cinci de ani. Era unul dintre cei 
mai buni şefi de serviciu ai CIA, tot timpul în acţiune, 
veşnic cu zâmbetul pe buze, vorbind cuceritor, cu 
un uşor accent din zona Bostonului. Mergea puţin 
aplecat, cu o privire vigilentă căreia nu-i scăpa 
nimic. 

Malko îl întâlnise de mai multe ori la Washington 
înainte de detaşarea lui în Europa. Era unul dintre 
puişorii lui David Wise, fostul şef al Diviziei „Capă şi 
Spadă” a CIA şi datorită acestui fapt se bucura de 
toată simpatia lui Malko. 

— Veniţi, spuse el, vreau să vă prezint unor 
domni. 

Se aşezară la o masă, într-un colţ al salonului 
mare, la care se aflau doi bărbaţi. Un uriaş cu ochii 
albaştri foarte  luminoşi se ridică pentru a-l 
întâmpina pe Malko. 

— Domnul este colonelul de Vries, iar domnul este 
căpitanul Rusland, îi spuse tânărul american. Vi-l 
prezint pe prinţul Malko Linge, adăugă Leroy 
adresându-se celor doi ofiţeri. 

— Am auzit mult vorbindu-se de dumneavoastră, 


~ 17 — 


Aventură în Surinam 
zise ofiţerul superior. Sunt onorat că aţi acceptat să 
ne întâlnim. 

Vorbea engleza lent, cu un accent pronunţat şi cu 
privirea aţintită în ochii interlocutorului său. 

Căpitanul, un bărbat cu tenul extrem de palid, îi 
strânse mâna fără să-i spună nimic, vizibil intimidat. 

Malko ştia că bărbatul blond, colonelul Vries, era 
şeful Serviciului Olandez şi se afla la post de trei ani. 
Deşi reprezentau o ţară foarte mică precum Olanda, 
Malko ştia că olandezii sunt foarte serioşi. 

Şeful serviciului CIA la Viena fusese foarte evaziv 
asupra călătoriei lui Malko la Amsterdam... 

li spusese că era vorba numai despre o întâlnire 
de consultanţă. Malko comandă o votcă unui 
ospătar şi cei patru bărbaţi discutară izolaţi în colţul 
salonului destul de gol. Frederick Leroy îşi frecă 
bucuros mâinile şi-l întrebă pe Malko cu un ton 
jovial: 

— Aţi auzit vorbindu-se despre Surinam? 

— Este fosta Guyana olandeză pe cale să intre pe 
orbita cubaneză în urma unei lovituri de stat, spuse 
Malko. Am citit despre asta în ziare. 

— Foarte exact, îl aprobă colonelul de Vries. A fost 
o primă lovitură de stat în 1980 pusă la cale de 
şaisprezece sergenţi ai armatei. Apoi mai multe 
încercări, prin care unul dintre ei, Deşi Bouterse a 
ajuns la putere. Acesta este pe cale să se alinieze 
total la politica cubaneză, după ce a reprimat în 
sânge întreaga opoziţie. 

— Nu aţi putut face nimic? întrebă Malko. 

Olandezul înălţă din umeri, ridicându-şi privirea 
către cer. 

— Guyana se află în vest; la est se află Guyana 


i aa 


Gerard de Villiers 

franceză. Francezii nu vor să se amestece deloc. 
Brazilia şi Venezuela sunt prea departe. Aşa că 
surinamezii fug din ţară. O treime se află în Olanda. 

— Câţi sunt? 

— O sută douăzeci de mii de persoane, 
aproximativ. 

— Colonelul de Vries nu v-a spus că ar mai fi o 
speranţă. Există un opozant important în Surinam: 
sergentul Julius Harb, co-organizator al primei 
lovituri de stat. 

Fără să spună nimic, tânărul căpitan deschise o 
servietă şi scoase o fotografie arătându-i-o lui 
Malko. Era un bărbat creol, în uniformă de luptă, cu 
o beretă de paramilitar pe cap. Câteva fire de păr 
ondulat îi ieşeau de sub beretă, iar mâna era 
aşezată parţial pe puşca mitralieră Uzi. Avea 
trăsăturile regulate, armonioase şi o mustață 
curioasă care depăşea colţurile gurii. Avea o figură 
de elev sârguincios, mai degrabă, decât chipul 
soldatului încrâncenat. 

Malko nu prea înţelegea ce voiau totuşi 
interlocutorii lui. 

— Orice speranţă este permisă, spuse el. 

Colonelul de Vries clatină din cap, punându-și 
arătătorul pe fotografii. 

— Nu, spuse el. Acest bărbat se află în închisoare 
şi este condamnat la moarte. 

— Unde? întrebă Malko, intrigat. 

Surinam-ul se afla la zece mii de kilometri de 
Olanda. 

Frederick Leroy reluă firul povestirii: 

— Se află închis într-o cazarmă din Paramaribo, 
capitala Surinam-ului. Toate intervenţiile pentru a-i 


~ 19 = 


Aventură în Surinam 
elibera au eşuat. Cubanezii îl vor cu orice preţ 
pentru că este singurul care reprezintă o 
ameninţare pentru ei, din cauza popularității sale în 
rândurile armatei. Prietenii noştri olandezi l-au rugat 
să părăsească ţara, dar nu i-a ascultat. Credea că o 
să reuşească numai cu forţe interne. Dar a fost 
arestat acum opt zile. 

— Am obţinut nişte informaţii de la o sursă sigură 
că va fi executat peste zece zile, continuă colonelul. 

Malko bău o înghiţitură de votcă şi fixă ochii 
albaştri de porțelan ai olandezului. 

— Şi ce aşteptaţi concret de la mine, domnule 
colonel? 

Acesta schimbă o privire rapidă cu Frederick Leroy 
şi spuse pe un ton placid: 

— Domnule Linge, am fi încântați dacă ne-aţi ajuta 
să organizăm evadarea lui Julius Flarb. 

Un grup de turişti bogaţi mai în vârstă se aşezară 
la masa vecină discutând animat. 

— Şi cu ce v-aş putea ajuta? întrebă Malko. 
Presupun că sunteţi bine implantaţi în Surinam. Cred 
că sunteţi cel mai în măsură să organizaţi o acţiune 
de acest gen, dacă este realizabilă, fireşte. Eu n-am 
pus niciodată piciorul în Surinam şi nu cunosc pe 
nimeni acolo. 

Colonelul de Vries aruncă o privire neliniştită spre 
Frederick Leroy. De îndată, americanul îi veni în 
ajutor cu zâmbetul lui fermecător şi vocea calmă. 

— Vă înţeleg mirarea, spuse el. Sincer să fiu, 
colonelul dorea numai să  converseze cu 
dumneavoastră pe această temă, fără vreun 
angajament din partea dumneavoastră, spuse pe un 
ton jovial Frederick Leroy. Problema lui Julius Harb 


= 20 ~ 


Gérard de Villiers 

este extrem de importantă pentru prietenii noştri 
olandezi. Ei au „demontat” aproape tot ce aveau la 
Paramaribo din cauza evenimentelor şi... 

Frederick se opri. Malko îl privi cu ironie. 

— Frederick, spuse el, ce vreţi de fapt? Dont 
bullshit me, please. 

Colonelul olandez luă o expresie posomorâtă iar 
tânărul căpitan se făcu mai palid ca înainte, având 
un aer rătăcit. 

Frederick Leroy râse înfundat şi-l fixă pe Malko cu 
ochii săi fals inocenți. 

— lată ce vrem, spuse el. Trebuie să-l salvăm cu 
orice preţ pe acest tip. Omologii noştri nu pot 
organiza o operaţiune de comando din motive 
politice şi strategice. La rândul nostru nici noi nu 
putem s-o facem. Staţia noastră de la Paramaribo 
nu are niciun serviciu de „acţiune” şi se află sub 
supravegherea cubanezilor. În plus Langley, mai 
mult ca niciodată, nu ne va da acordul pentru a 
încerca ceva. Are destulă bătaie de cap cu Salvador- 
ul. 

— Atunei cine a mai rămas? întrebă Malko. Crucea 
Roşie? 

Ochii albaştri ai colonelului nu clipiră. Frederick 
Leroy zâmbi. 

— Căutăm un temerar, un nesăbuit. Cineva care 
să se ducă la faţa locului şi să vadă dacă poate face 
ceva cu ajutorul elementelor locale pentru a-l scoate 
din închisoare pe Julius Harb. 

— Abonaţi-vă la „Soldier of Fortuine”*, îl sfătui 
Malko. Sunt mulţi mercenari care caută de lucru. 

— Nu sunt serioşi, îl corectă cu blândeţe tânărul 


6 Revista mercenarilor, (n. a.). 


e O 


Aventură în Surinam 
american. Trebuie un nebun „adevărat” dar şi 
„profesionist” în acelaşi timp pentru a avea o şansă 
la o mie de reuşită. 

Să organizezi o operaţiune de comando cu 
mijloace materiale reduse, o logistică nesigură şi o 
exfiltraţie foarte delicată, totul într-o ţară ostilă, cu 
căi de comunicaţie foarte limitate, cere o experienţă 
foarte mare. 

Un înger trecu fluturând nişte aripi negre. În plus 
mai era nevoie şi de ceva locuri în cimitirele din 
Paramaribo. 

Colonelul de Vries profită pentru a adăuga cu o 
anumită greutate: 

— Trebuie să vă precizez domnule Linge că nu 
avem bugetul necesar pentru operațiune. 

— În sfârşit, colonelul vrea să spună că poate să 
acopere numai cheltuielile misiunii, îl corectă 
Frederick Leroy cu un zâmbet indestructibil. 

În cinci minute îl aveau de partea lor. 

Malko ezita între zâmbet şi enervare. Dezinvoltura 
aparentă a tânărului american contrasta cu starea 
de spaimă şi tensiune a olandezilor, Liniştea se 
prelungi. 

Frederick Leroy simţi că se apropie derapajul şi se 
grăbi să menţină echilibrul discuţiei cu abilitatea sa 
obişnuită. 

— Este un serviciu pe care vi-l cer... Personal. Nu 
amestec cu nimic CIA. Nu putem să vă oferim nimic. 
Ne-am gândit la povestea asta o săptămână şi am 
ajuns la concluzia că fără oameni ca 
dumneavoastră, suntem terminaţi. Nu vreau să vă 
oblig. Ne trebuie un conducător de misiune 
exemplar, care nu aparţine oficial de CIA, dar care 


~ 22 ~ 


Gerard de Villiers 

să fie obişnuit cu acţiuni speciale şi să mai fie şi 
capabil de un act gratuit în toate sensurile 
cuvântului. 

Colonelul de Vries îşi ţinea capul într-o parte ca şi 
cum nu ar fi înţeles bine ce se spunea. Malko fierbea 
în interiorul său. 

Ticălosul ăsta de Frederick Leroy cu aerul lui 
amabil şi blând îl prinsese abil în capcană! Fireşte, 
putea să se ridice de la masă, să le strângă mâna şi 
să le dorească succes. Nimeni n-ar fi fost supărat pe 
el şi oricum puţini ştiau despre afacere. 

Numai că, pentru câteva secunde dificile, trebui să 
înfrunte privirea celor doi ofiţeri. 

Era greu... După aceea ar fi trebuit să le simtă 
privirea în spate în timp ce se îndepărta de ei... 
Chiar dacă nimeni nu i-ar mai fi reproşat nimic, 
niciodată, toate aceste lucruri i-ar fi rămas în minte 
pentru totdeauna şi în mod sigur ceva s-ar fi 
schimbat în interiorul său. 

Liniştea de la masă se prelungi, contrastând cu 
conversaţia animată a turiştilor de la masa vecină. 
Frederick Leroy organizase bine totul. O misiune 
dificilă, chiar şi bine plătită, se poate refuza. Viaţa 
este un dar fără preţ. 

În schimb, o rugăminte nu se refuză niciodată. 
Malko ridică capul şi văzu privirea albastră, 
imposibilă a colonelului de Vries. Hotărât, se 
întoarse spre tânărul american: 

— Accept, spuse el, cu o condiţie. Să le spuneţi 
tuturor că m-aţi plătit foarte mult. Mai ales 
Alexandrei. 

Frederick Leroy zâmbi fericit. Spontan, colonelul 
de Vries îi întinse mâna şi o strânse pe a lui Malko 


<23 = 


Aventură în Surinam 
gata să-i sfărâme oasele. 
— Thank you, thank you very much! 
Mulţumiri puţin premature. 
— Să mergem să luăm masa, zise Frederick Leroy, 
mereu pragmatic. 


x 


Salonul restaurantului aproape gol al hotelului 
Krasnapolski te ducea cu gândul la Viena cu 
abajururile sale roz şi lambriuri peste tot. Cina se 
termină fără să fi fost abordate subiecte serioase. 
Erau la cafea. La o masă lângă ei, un cuplu lua masa 
într-o manieră „en-tâte-ă-tâte”. La un semn al 
colonelului de Vries, căpitanul luă un dosar din 
servietă. 

Malko nu mai putea, mâncase enorm: caviar, 
pateu de pasăre, salată cu pateu de foie gras, 
brânzeturi, desert. II îndopaseră ca pe o gâscă! 
Pentru a-şi reveni, bău un pahar mare de Perrier. 
Colonelul de Vries deschise dosarul cu un zâmbet ce 
se voia liniştitor. 

— Am pus ceva pe hârtie, începu el. În mare, iată 
situaţia. Julius Harb este închis la cazarma Memre 
Boekoe. Trebuie să fie transferat la Fort Zeelandia 
pentru a fi executat peste zece zile. Trebuie să 
interceptăm convoiul în timpul transferului. 

— De ce trebuie aşteptat până în ultimul moment? 

— Pentru că este nevoie de mai mult decât de 
nişte mijloace obişnuite pentru a ataca Memre 
Boekoe. 

— Sunteţi siguri de dată, cel puţin? 

— Da. O „sursă” ne va preveni dacă apare vreo 


= Dă 


Gérard de Villiers 

schimbare. Este puţin probabil. Va fi judecat de un 
tribunal revoluţionar care se va reuni pe 20 martie. 
Execuţia va avea loc noaptea, ca de obicei. 

— De ce nu se face la cazarmă? 

— Harb mai are acolo destui prieteni. 

Uluit, Malko privi dosarul subţire de pe masă. 

— Nu pot să acţionez de unul singur, remarcă el. 
Îmi trebuie mulţi oameni, arme, o logistică 
întreagă... 

Colonelul de Vries aprobă din cap. 

— Evident. Cred că asta o vom rezolva cu ajutor 
local. 

Ca un automat bine rodat, căpitanul scoase o 
fotografie pe care o strecură în faţa lui Malko. Un 
blond uriaş cu mustață a la Gingis Han, cu cămaşa 
desfăcută la piept, cu ochii înfundaţi în cap şi 
braţele tatuate. 

— Herbert Van Mook! anunţă colonelul. Are o mică 
afacere de export cu animale exotice, aproape de 
Paramaribo. Este instalat în Surinam de cinci ani. 
Înainte a făcut patru ani de puşcărie, în Olanda, 
pentru spargere. Apoi s-a reconvertit în domeniul 
drogurilor şi a emigrat în Columbia unde a avut mai 
multe case de toleranţă. De acolo a venit în Surinam 
să facă acelaşi lucru după ce a încercat în van să 
facă afaceri cu droguri. Credem că a omorât doi 
traficanţi de droguri la Medellin, în perioada aceea. 

Malko se gândi că acest Herbert Van Mook 
întrecea orice măsură prin palmaresul său. 

— De ce aţi ales acest personaj atât de 
interesant? întrebă el. 

— Pentru că el poate găsi oamenii şi armele 
necesare operaţiunii. Apoi, a mai „lucrat” cu noi o 


= 25 = 


Aventură în Surinam 
dată, în plan logistic, când am studiat acel mic 
„simulacru de război”. A fost eficace atunci. În plus. 
Ne-a fost adus de cel mai bun HC’ pe care-l avem la 
faţa locului şi care ne-a convins că este singurul 
capabil pentru asemenea operaţiune. De altfel, îl 
veţi contacta prin intermediul acestui HC. 

— Cine este acesta? 

— lată-l, îi spuse colonelul. 

Cu abilitatea unui prestidigitator, căpitanul scoase 
cu o mână fotografia. Surpriză! 

O creolă înaltă sprijinită de o trambulină, într-un 
costum de baie întreg care-i punea în valoare sânii 
minunaţi şi şoldurile, picioarele interminabile şi un 
zâmbet strălucitor. 

— Cristina Ganders, metisă. A avut aventuri cu 
toate personalităţile din Paramaribo. De doi ani este 
secretară la Preşedinţie, ceea ce îi dă posibilitatea 
să acceadă la multe informaţii. Detestă regimul 
actual şi colaborează cu noi de mult timp. În prezent 
amantul său este un mare exportator de orez de 
origine indoneziană. Cunoaşte pe toată lumea 
importantă din Paramaribo, inclusiv pe cei din 
armată. Contactele sale cu militarii ne-au permis să 
aflăm data procesului lui Julius Harb. 

Considerând personalitatea tinerei femei, 
termenul „contacte” părea cu deosebire potrivit. 

Malko privi îndelung fotografia. Se vedea maliţia în 
privirea ei precum şi multă senzualitate în expresia 
gurii. Un animal frumos: Apoi căpitanul puse la loc 
fotografia în servietă. 

— Nud este frică acestei fete să se amestece într- 
o afacere atât de periculoasă? 


7 Honorable correspondent, (n. a.). 


~ 26 = 


Gérard de Villiers 

— Nu. A fost de acord, afirmă colonelul de Vries. 
Tot ce doreşte este să se stabilească aici în Olanda. 
O vom ajuta în sensul ăsta. O să-i găsim o slujbă 
interesantă. 

— Excelent, aprobă Malko, dar puţin cam... 

Frederick Leroy, trăgând din ţigara-i enormă 
reveni la atac. 

— Colonelul este sigur că Herbert Van Mook va fi 
în măsură să-şi adune un mic comando, să-l 
echipeze. În plus veţi avea un aliat suplimentar... 

— Absolut, confirmă olandezul. Nu este un HE dar 
se bucură de toată încrederea noastră. Harvey 
Granoost, directorul hotelului Krasnapolski din 
Paramaribo, acelaşi lanţ hotelier. Vă poate ajuta în 
plan logistic. Este un prieten personal şi puteţi să-l 
contactaţi din partea mea. Şi el cunoaşte mulţi 
oameni, dar pe plan diferit de Cristina Granders, 
bineînţeles. 

— Fireşte afirmă Malko. 

Alături de ei, cuplul de îndrăgostiţi se ridică de la 
masă. 

Cei patru bărbaţi erau singuri în salonul mare al 
restaurantului. La un semn discret al colonelului de 
Vries, tânărul căpitan puse pe masă o hartă 
plastifiată. Malko o privi. Era harta Surinam-ului, a 
Guyanei franceze şi nordul Braziliei până la Belem. 

— Planul pe care l-am imaginat este simplu, spuse 
colonelul. În Surinam au venit mereu turişti pentru 
vânătoare şi căutători de minereuri, aşa că au fost 
construite numeroase piste de aterizare care în 
prezent sunt mai puţin folosite. Am ales una, la 
Pokigron. 

Malko  examină harta. Pokigron se afla la 


IT = 


Aventură în Surinam 
extremitatea sudvest a unui mare lac interior - la 
Van Blommestein Meer - la o sută cincizeci de 
kilometri la sud de Paramaribo. 

— Să presupunem că operaţiunea reuşeşte, spuse 
colonelul de Vries. În câteva ore puteţi ajunge la 
Pokigron. Un tip ca van Mook este capabil să 
organizeze această mişcare. După aceea, 
colaboratorul dumneavoastră în compania lui Julius 
Harb vor părăsi teritoriul cu avionul plecând de pe 
pista Pokigron. 

— Cu ce avion? 

— Un EMB 121 Xingu, al grupului de transporturi 
speciale brazilian. Un bimotor mic capabil să 
aterizeze şi să decoleze de pe o pistă foarte scurtă 
şi în stare proastă. 

Îi trebuie maximum cinci sute de metri să 
aterizeze şi vreo şapte sute să decoleze. Exact ceea 
ce ne trebuie. Trebuie să vă spun că brazilienii sunt 
de acord să colaboreze pentru această mică 
aventură... 

Malko nu avea nicio îndoială. 

— De unde va veni acest avion Xingu? 

— De la Macapă, un orăşel de pe malul 
Amazonului. Mai întâi va ateriza pe un teren 
aproape de frontiera cu Surinam, în Serra 
Tumucumaque, la cincizeci de mile la vest de 
Talima. O regiune total pustie. Apoi va avea mai 
puţin de o oră de zbor până la Pokigron. 

În felul ăsta, nu va survola deloc Guyana franceză. 
Între frontieră şi Pokigron, nu este nimic în afară de 
pădure. 

Distanţa totală de la Macapă la Pokigron este de 
aproximativ trei sute de mile iar bimotorul Xingu are 


i 28 


Gerard de Villiers 

o rază de acţiune de o mie şase sute de mile cuo 
rezervă de patruzeci şi cinci de minute. Este mai 
mult decât suficient. 

— Va fi pilotat de brazilieni? întrebă Malko. 

— Un brazilian, îl corectă colonelul, cel de al doilea 
pilot va fi unul de-ai noştri. 

Malko privi harta gânditor. Pe hârtie totul părea 
uşor. După aceea, era diferit. Într-un plan ca cel al 
colonelului de Vries, exista un milion de posibilităţi 
să... 

— Şi legăturile? întrebă el. 

— Totul trece prin staţia noastră de la Paramaribo 
care va fi în legătură cu cea din Brazilia, bineînţeles 
prin cod. După aceea se vor ocupa brazilienii de 
rest. Nu vă temeţi, avionul va veni să vă recupereze. 
Malko îşi dădu seama că de Vries îi ascunde ceva 
important. 

— Spuneţi-mi, făcu el, de ce aveţi nevoie de mine? 
Văd că aveţi tot ce vă trebuie. 

Colonelul de Vries rămase câteva momente în 
tăcere, apoi un licăr iar îi lumină ochii albaştri şi 
răspunse. 

— Ah, într-adevăr nu v-a spus totul. Există un 
motiv foarte serios pentru care dorim prezenţa 
dumneavoastră în această operaţiune. Aş spune 
chiar că fără dumneavoastră nu ar putea avea loc. 

Un şef de sală se apropie de masa lor împingând 
cu demnitatea unui dricar, un cărucior plin de sticle. 
Se opri aproape de masa lor şi Frederick Leroy 
profită. De ocazie să mai destindă atmosfera. 

Aplecându-se spre Malko îi propuse cu un surâs 
complice şi lacom: 

— Lichior? 


~ DO su 


Aventură în Surinam 

Malko se întrebă dacă surâsul acestui tip este 
veşnic. Tânărul american pusese deja mâna pe o 
sticlă. 

— Gaston de Lagrange? întrebă el. 

Colonelul de Vries îl imită şi la fel tânărul căpitan. 

Pentru a nu rămâne mai prejos, Malko, care nu 
servea decât rareori coniac, bău un pahar de Gaston 
de Lagrange. 

În timp ce şeful de sală se îndepărta cu misiunea 
îndeplinită, cei patru bărbaţi rămaseră tăcuţi, 
încălzindu-şi paharele. 

Malko se întreba care ar putea fi secretul 
colonelului de Vries. Simţea gustul agreabil al 
coniacului în gură. Olandezii ştiau să trăiască bine. 
Federick Leroy îşi aţinti privirea ascuţită şi veselă 
asupra lui Malko. 

— Apropo, spuse el, mâine este o cursă a liniilor 
aeriene surinameze cu destinaţia Paramaribo. Dacă 
am pune totul la cale, aici, cred că ar fi bine, pentru 
că există numai o cursă pe săptămână... 

Malko schiţă un zâmbet ironic. 

— Presupun că mi-aţi rezervat deja un loc? 

Frederick Leroy râse uşor enervat. 

— În sensul ăsta nu este nicio grabă pentru că 
avionul este aproape gol. 


Capitolul Ill 


O iguană de vreo patruzeci de centimetri, de un 
verde fosforescent ieşi dintr-o tufă de bambus de 
lângă piscină şi făcu câţiva paşi prudenţi pe lângă 
scaunele goale. Hotelul Torarica era aproape pustiu 
aşa că nimeni nu profita de piscina superbă; iguana 


~ 30 ~ 


Gerard de Villiers 

se strecură liniştită până la intrarea în bucătărie, 
trecând prin faţa lui Malko, urcându-se cu ajutorul 
gheruţelor într-o pubelă. 

Malko asculta cu un aer distrat explicaţiile unui 
ospătar corcit din vreo şase rase, într-o limbă 
aproape de neînțeles, privind deliciile micului dejun 
olandez pe bază de cartofi dulci şi cremă de fasole 
roşie, vexat că Malko dorea numai cafea şi pâine 
prăjită. Câteva picături de ploaie începură să cadă 
din cerul plumburiu, temperatura ajunsese la 35° iar 
gradul de umiditate era de 100%. Era perioada 
sezonului uscat, o mică destindere a acestui 
minunat climat. 

Cu stomacul plin, Malko privi iguana care se 
plimba cu coada verticală, apoi se ridică de pe 
scaun. Trebuia să-şi înceapă acţiunea. Dacă 
olandezii deţineau informaţii exacte, peste opt zile 
urma execuţia lui Julius Harb. 

În cele din urmă, unicul DC8 al liniilor aeriene 
Surinameze nu mai plecase din Amsterdam. Îi lipsea 
o piesă mică dar esenţială la unul dintre reactoare 
iar în timpul necesar pentru a fi găsită, Malko ar.fi 
putut să ia mai degrabă vaporul... 

Computerele CIA s-au pus pe treabă şi veselul 
Leroy îi găsi chiar în aceeaşi zi o soluţie: o cursă 
Miami - Georgetown - Paramaribo aparţinând 
companiei Guyana Airways, o altă floare a aviației 
comerciale tropicale. Singurul neajuns ar fi fost 
acela că era prea târziu ca să-l prindă: numai dacă 
ar fi luat Concordeul Paris-New York, situaţia era 
rezolvată. Serviciile olandeze îşi desfăcură puşculiţa 
şi Malko luă prima cursă Air France spre Paris. 

Închiriase înainte de la Budget un Mercedes 


SU: 


Aventură în Surinam 
pentru a-şi face cumpărăturile în Faubourg - Saint - 
Honore, apoi se destinse timp de trei ore şi jumătate 
deasupra Atlanticului, ajungând proaspăt şi odihnit 
la Kennedy Airport, pentru a porni apoi spre Miami. 

Cursa Guyana Airways nu avea decât patru ore de 
întârziere, ceea ce era destul de rezonabil. 

Ocupa un loc „first” doar împreună cu un negru, 
foarte bine îmbrăcat, căruia tot echipajul îi dădea o 
importanţă deosebită. 

Cei doi îşi împărţiră unica sticlă de Pepsi-Cola şi 
sandvişurile învelite în plastic ce făceau parte din 
meniul clasei întâi. Sosirea, în timpul nopţii, pe 
aeroportul Zanderij din Paramaribo se dovedi 
absolut sinistră. 

Nişte reflectoare chioare luminau o banderolă pe 
care scria: „Bine aţi venit în  Surinam-ul 
revoluţionar”. Probabil pentru o cursă libaneză 
aterizată deja şi păzită de doi soldaţi. Nu era nicio 
problemă de imigrație. Surinam-ul nu avea niciun 
serviciu consular în Europa şi deci nu cerea niciun 
fel de viză. 

Malko declară că venise să cumpere orez şi trecu 
rapid, fără nicio problemă. Nişte soldaţi, înarmaţi cu 
mitraliere Uzi. Patrulau prin aerogară, cercetând cu 
o expresie agresivă pasagerii nou veniţi. Deşi era 
ora cinci dimineaţă căldura îl toropi pe Malko. In 
timp ce taxiul înainta pe şoseaua rectilinie şi pustie, 
tăiată prin junglă, Malko deschise geamul portierei 
lăsând vântul călduţ să-i atingă obrazul încins. 

Nu se vedea nicio lumină, Interdicţia oficială de la 
miezul nopţii ţinea totul în nemişcare şi întuneric 
până dimineaţa la orele patru. Şoferul era tăcut. 
Trecuse mai mult de o oră pe parcursul celor 


BP 


Gérard de Villiers 

patruzeci şi şapte de kilometri ce separau Zanderij 
de Paramaribo fără să fi văzut vreo persoană pe 
drum. După două ore de somn, Malko se duse să 
închirieze o maşină de la societatea Budget. 

Hindusul zâmbitor care îi dădu cheile unui Colt 
Mitsubishi  nou-nouţ, îl preveni într-o engleză 
aproximativă: 

— Trebuie să aveţi grijă. Seara, după ora 
unsprezece, se trage cu multă uşurinţă. Puteţi să vă 
treziţi ciuruit. Mergeţi încet şi mai ales nu vă 
apropiaţi de cazarma Memre Boekoe. 

Destul de încurajator, îşi spuse Malko. 

— Cum merg lucrurile pe aici? 

Funcţionarul dădu din cap. 

— Prost, foarte prost. Sunt nişte sălbatici, ucid pe 
toată lumea. Nu ştim cum se va sfârşi totul. Totuşi, 
ne păstrăm calmul. 

Nu aveau nici cea mai mică idee de revoltă. 

Trebuie spus că Surinam nu este propriu-zis, o 
naţiune, ci un. Conglomerat de chinezi, creoli, 
hinduşi, indonezieni, presăraţi cu olandezi, ceea ce 
dădea locuitorilor toate culorile curcubeului. 
Majoritatea erau negustori şi fermieri liniştiţi, prea 
puţin interesați de luptă politică. Olanda 
abandonase micul său teritoriu, fără proteste dar şi 
fără iluzii. După independenţă viitorul părea mai 
mult decât pesimist... 

Malko ieşi de sub copertina hotelului Torarica şi se 
aşeză la volanul maşinii. 

După hotel, şoseaua urma albia fluviului, largă de 
peste un kilometru. Deşi foarte atent, Malko ajunse 
prea departe, depăşind David Simonsstraat, strada 
de-a lungul unui canal foarte vizibil pe harta sa, dar 


~ 33 ~ 


Aventură în Surinam 
invizibil în realitate. 

După aproape o jumătate de oră de căutări 
descoperi misterul: pe hartă, canalul mergea până 
la fluviu, dar în realitate era ascuns de un rambleu... 

În sfârşit ajunse în Axwijkstraat, o stradă sinuoasă 
mărginită de vile elegante. 

Se opri în faţa numărului 50, împinse grilajul porţii 
şi urcă o scară exterioară ce dădea spre terasă. Pe 
un fotoliu din lemn de trandafir, se odihnea o femeie 
în faţa unei mese ornată cu un buchet mare de 
fayalobi, floarea simbol a Surinam-ului. 

Chiar dacă nu ar fi văzut o fotografie a Cristinei 
Ganders, Malko ar fi ştiut că este vorba despre ea. 
Sânii îi ţâăşneau exagerat din decolteul pătrat al 
bluzei, nasul era prea impertinent şi gura prea 
senzuală şi mare. Tânăra îl primi cu un zâmbet care 
ar fi şters toate cele şapte păcate capitale, şi cu un 
pahar de scotch în mână. 

— Mijnheer? 

În gura ei, chiar şi olandeza suna anevoios. 

— Sunt un prieten al lui Bernardt, din Amsterdam, 
spuse Malko. 

Ochii maro ai frumoasei creole se luminară şi se 
ridică de pe fotoliu, arătându-şi corpul cam greoi, 
strâns într-o rochie verde din pânză uşoară. Tocurile 
foarte înalte o făceau şi mai impunătoare. Nu purta 
sutien, iar vârfurile sânilor se conturau sub rochie ca 
nişte creioane groase. 

ÎI privi lacom pe Malko. 

— Aşezaţi-vă, spuse ea, vă aşteptam. Bine aţi 
venit în Surinam. 

Fără să-l mai întrebe, Cristina îl servi cu un / and 
B. 


~ 34 ~ 


Gerard de Villiers 

— Presupun că doriţi să-l contactaţi pe Herbert? 

Cel puţin mergea direct la subiect. 

— Exact, spuse Malko. Aveţi noutăţi referitoare la 
Julius Harb? 

— Nu, absolut nimic, spuse ea. Se află tot în 
cazarma Memre Boekoe. Va fi executat peste opt 
zile... Ca să-l găsiţi pe Herbert, trebuie să vă duceţi 
în Neumampad, în oraş. Acolo este un bar, 
Popenkast. Îi spuneţi lui Eric, barmanul, că aveţi un 
mesaj pentru Herbert, din partea mea. O să-l 
contacteze. Este un tip solid, roşcat şi bărbos. 

— Perfect, spuse Malko. 

Tânăra îşi privi ceasul şi spuse surâzând: 

— Trebuie să vă conduc, iubitul meu trebuie să 
sosească din clipă în clipă. Dar putem lua masa 
împreună, mâine seară. 

— Cu plăcere, spuse Malko. 

— Foarte bine. Veniţi să mă luaţi pe la opt. 
Mergem la un party. Dacă ne vom plictisi, vom 
pleca. Ştiţi că aici trebuie să ne culcăm la miezul 
nopţii, după aceea este periculos, de când au venit 
nenorociţii ăştia la putere. Cum vă numiţi? 

— Malko Linge. 

Tânăra zâmbi din nou. 

— O.K., Malko, pe mâine. După o pauză scurtă 
adăugă. Fiţi atent cu Herbert. Cei care-l cunosc l-au 
poreclit Smiling Cobra. 

Malko îi sărută mâna iar ea păru încântată. De pe 
terasă îl privea cu paharul în mână, îndepărtându- 
se. 

Era genul de femeie pe care orice bărbat normal 
visa s-o aibă în pat. 


8 Cobra zâmbitoare, (n. a.). 


~35~ 


Aventură în Surinam 
După aparenţe, tânăra îi făcuse fericiţi deja pe 
câţiva dintre ei. 
Malko ajunse pe şoseaua care mărginea fluviul în 
direcţia centrului capitalei. 


x 


În mod straniu, în Surinam se şofează pe stânga, 
ca şi în Anglia. 

Ajunse în piaţa unde se afla încântătorul palat 
prezidenţial, edificiu în stil colonial, dominat de o 
pădure de palmieri regali, în stânga sa, în spatele 
caschetei galbene a unui poliţist militar, Malko ghici 
construcţia unei clădiri masive din cărămizi roşii, 
înălţată chiar pe malul fluviului: era Fort Zeelandia, 
în prezent C.G.-ul Revoluţiei. 

Locul unde trebuia executat cel pe care Malko 
urma să-l salveze: Julius Harb. 

Malko îşi continuă drumul pe Waterkant, mărginită 
de căsuțe fermecătoare de lemn, de-a lungul 
fluviului care strângea oraşul în bucla sa uriaşă 
precum un anaconda imens; niciun vas nu se zărea 
pe fluviu. La un kilometru, pe celălalt mal, jungla 
ajungea până în apa fluviului, întretăiată de 
stufărişuri. Nu exista niciun pod. Numai un bac, la 
care se făcea coadă timp de câteva ore, începând 
cu vineri seara pentru a ajunge pe şoseaua ce ducea 
spre Cayenne. 

Malko se opri în faţa poştei şi îşi consultă harta. 
Centrul oraşului era un labirint de sensuri unice. 
Departe de a fi urât, Paramaribo era un amestec 
între Bangkok şi Disneyland, din cauza canalelor 
nenumărate şi a căsuţelor în stil colonial cu 


pei EG aa 


Gérard de Villiers 
coloanele albe şi desenul cărămizilor aparente. 

Faţă de Cayenne, Paramaribo era un paradis. Erau 
de înţeles cei care veneau să facă baie şi plajă aici. 
După două sute de metri, o luă la dreapta intrând pe 
nişte străduţe strâmte, cu căsuțe de lemn. Nu se 
zărea niciun poliţist. O linişte totală. Nişte tinere 
absolut încântătoare stăteau pe trotuare; un 
amestec de sânge chinezesc, hindus, creol, olandez, 
lascive şi senzuale, cu privirile provocatoare, uşor 
de cucerit. 

Neumanpad era o străduţă liniştită, aproape fără 
circulaţie. Deasupra unui bar zări o firmă: 
Popenkast. Malko intră în barul prelungit cu o boltă 
acoperită cu verdeață. Nu erau decât clienţi albi, iar 
barmanul, un roşcovan enorm, cu un pântec 
impresionant, nu avea, cu siguranţă, nicio picătură 
de sânge negru în vine. 

Două fete blonde erau încadrate de nişte vlăjgani, 
probabil olandezi. Când Malko intră, toate 
conversațiile încetară. Era vizibil că în aceste locuri, 
străinii nu prea erau agreaţi. 

Malko se aşeză pe un taburet la tejgheaua barului 
Şi roşcovanul se apropie imediat. 

— Mijnheer? 

— Un Tom Collins. 

Barmanul scutură din cap, cu un aer dezgustat. 

— Aici nu avem cocktail-uri... Rom? Scotch? Bere? 

— Rom, spuse Malko. 

Conversaţiile începură din nou. Părul blond şi ochii 
aurii ai lui Malko liniştiră clienţii barului. 

Malko  examină locul; ventilatoarele enorme 
răscoleau aerul torid şi umed. Una dintre fete se 
lăsa mângâiată pe coapsă de vecinul ei de masă. 


~ II ai 


Aventură în Surinam 

Toţi consumau bere. Barmanul îi servea neîncetat. 
Malko profită de un moment de răgaz şi îi făcu semn 
barmanului. 

— Am un mesaj pentru Herbert Van Mook. 

— Ja? făcu celălalt. Nu-i aici. 

Este urgent, continuă Malko cu o voce calmă. Din 
partea Cristinei Ganders. Trebuie să-l văd. 

— Nu ştiu unde este. 

Malko îl privi tăios. 

— Nu vă cer să ştiţi. Voi trece din nou pe aici, 
diseară. 

Se ridică de pe taburet, lăsându-i barmanului o 
bancnotă de cincizeci de florini. Barmanul alergă 
după el şi-l prinse în pragul uşii. 

Era mai înalt decât Malko cu un cap. 

— Ei, tu cine eşti? 

Malko îl fulgeră cu o privire amuzată. 

— Nu cred că vă interesează, spusă el. 

Uimit, roşcovanul îl privi cum intră în maşină. 
Malko porni, după ce consultă harta oraşului. 

Paramaribo era foarte mare şi avea locuinţele 
înecate în vegetaţie luxuriantă. 

Influenţa olandezilor se mai vedea încă: totul era 
curat, casele foarte bine întreţinute, oamenii 
îmbrăcaţi îngrijit. 

Malko căută drumul spre piaţa prezidenţială, trecu 
prin faţa unei moschee în construcţie chiar lângă o 
sinagogă, apoi ajunse în Gravenstraat, cea mai 
lungă stradă din Paramaribo, unde îşi aveau sediul 
diferite ministere. 

Nici aici nu zări vreun poliţist. Pe toate zidurile 
erau lipite afişe care reprezentau doi pumni strânşi 
care ţâşneau din harta Surinam-ului, desenată 


~ 38 


Gérard de Villiers 
primitiv. Textul îndemna populaţia să invadeze ţara 
pentru a distruge Revoluţia! 

O aversă bruscă se declanşă dar se opri imediat. 
Malko trecu apoi prin faţa vechii catedrale şi a 
Ministerului de Interne, ajungând chiar în faţa 
Palatului prezidenţial păzit de doi soldaţi cu căşti pe 
cap şi înarmaţi cu USM 1. 

Parcă maşina în faţa unei case dărâmate şi 
traversă pe jos esplanada unde erau reunite 
drapelurile ţărilor reprezentate în Surinam. Nu erau 
foarte numeroase. 

O clădire albă se înălța între râu şi Waterkant. 
Cărarea care ducea spre fluviu era barată de o 
pancartă „Forbidden” şi păzită de un soldat. Pe chei 
zări o barcă cu vâslele legate. Era imposibil să te 
apropii de Fort Zeelandia pe fluviu. Ocoli pe jos 
clădirea albă. Zări în apropiere o baracă de lemn a 
poliţiei militare şi câţiva poliţişti cu căşti galbene 
care păzeau accesul în fostul muzeu, ale cărei 
cărămizi roşii se zăreau printre arbori. 

Un post de observaţie plasat la înălţime fusese 
construit pe drumul spre fostul muzeu iar din afară 
se zărea ţeava neagră a unei mitraliere puternice. 

Pe partea fluviului, se vedea un zid înalt de zece 
metri. Era greu de pătruns. 

Malko ajunse din nou la maşina lui, după ce făcu 
ocolul locurilor şi porni de-a lungul fluviului verde- 
gălbui care tăia teritoriul ţării în două. Pe la mijlocul 
drumului zări carcasa ruginită a unui tanc vechi 
german, rămas acolo, probabil din primul război 
mondial, plin de sloganuri revoluţionare. 

Nu se zărea niciun alb pe străzi. Dimpotrivă se 
puteau vedea toate culorile de metisaj. 


~ 39 — 


Aventură în Surinam 

Malko se pierdu într-un cartier întretăiat de canale 
adânci, presărat ici colo cu moschei ca în Arabia 
Saudită. Hinduşii care locuiau aici stăteau în grupuri 
de zece, cincisprezece în căsuțe destul de curate. 
Nu se vedeau soldaţi sau poliţişti prin preajmă. Din 
loc în loc se mai vedea câte o clădire înălţată pe 
piloni cu inscripţia „Politie Post Huis”? 

Oraşul părea liniştii şi prosper. Nicidecum ceea ce 
se putea imagina. Şi totuşi cu două luni înainte, 
toată opoziţia fusese asasinată cu sălbăticie într-o 
singură noapte. Malko îşi continuă drumul spre sud 
şi, deodată, zări în dreapta sa nişte ruine ce 
înconjurau o antenă de radio foarte înaltă. Se opri. 
Oamenii treceau fără să privească. Malko avea în 
faţa sa unul dintre cele două posturi de radio 
distruse de mitralierele colonelului Bouterse, pe 8 
decembrie. Totul era ars. Apoi, reveni la hotelul 
Torarica, rătăcindu-se de mai multe ori pe drumurile 
întortocheate. Reţeaua de canale şi sensurile unice 
făceau din Paramanoo un labirint fără ieşire. Hotelul 
părea la fel de pustiu. Malko se odihni puţin sub 
răcoarea aerului condiţionat şi goli aproape 
jumătate de sticlă de Contrex. Preferă să aştepte 
lăsarea nopţii pentru a porni la asalt. 


x 


Reperă pe hartă adresa lui Harvey Granoost şi 
porni la drum. Se lăsase întunericul şi panourile cu 
numele străzilor erau mai greu de citit. 

Se învârti vreo douăzeci de minute, revenind 
mereu în faţa aceluiaşi canal rectiliniu. Puştii pe care 


9 Post de poliţie, (n. a.). 
~ 40 ~ 


Gerard de Villiers 

îi întrebase nu ştiau nimic. În cele din urmă farurile 
maşinii luminară o. Pancartă veche, ce atârna 
vertical şi citi: Eldoradolaan. 

Era un drum îngust, ca o potecă, fără asfalt. Casa 
de la numărul 16 era ca şi celelalte, construită pe 
piloni de lemn în mijlocul unei grădini. 

Nu se vedea nicio lumină. Malko intră şi inspectă 
parterul. Nici ţipenie de om. Se vedea numai o 
grămadă de maşini de jocuri mecanice şi mobile 
vechi. Urcă o scară exterioară care ducea spre o 
galerie, bătu la mai multe uşi şi în sfârşit îşi băgă 
capul pe una care era deschisă. În faţa lui se ivi un 
şir de maşini de jocuri mecanice. 

În mod sigur, nu era locul pe care-l căuta. Şi totuşi 
adresa era exactă. Mai încercă la o altă uşă care se 
deschise în cele din urmă. Ajunse pe un coridor, 
trecu prin faţa altor două uşi unde se aflau lucruri în 
mare dezordine, orientându-se după un zgomot de 
apă. Strigă: 

— E cineva pe aici? 

Nu primi niciun răspuns. Zgomotul de apă încetă 
brusc. Nu mai avu timp să pună alte întrebări. O uşă 
se deschisă şi se trezi nas în nas cu o fată brună şi 
goală, care rămase împietrită cu o exclamaţie de. 
Groază pe chip. 

Fata se întoarse rapid, oferindu-i imaginea unei 
crupe superbe şi a unei talii incredibil de înguste. 

Malko nu mai. Ştia unde să se uite. Necunoscuta 
reveni în câteva secunde, drapată de data asta într- 
un prosop roşu şi-l interpelă cu o voce furioasă. 

— Ce faceţi aici? Cine sunteţi? 

— Îl caut pe Domnul Granoost, spuse Malko. Am 
bătut la toate uşile, am întrebat, dar... 


~ 41 ~ 


Aventură în Surinam 

— Domnul Granoost se află în Venezuela, spuse 
fata puţin mai blând, nu ştiaţi? 

Începe bine, îşi spuse în gând Malko. 

— Când revine? 

Fata se înveseli puţin. 

— Niciodată! A fost nevoit să treacă fluviul, în 
secret pentru că militarii voiau să-l aresteze. Se pare 
că a complotat împotriva Revoluţiei. Au venit aici şi 
au scotocit peste tot... 

Din ce în ce mai bine îşi spuse Malko. 

Văzându-i chipul atât de dezamăgit, necunoscuta 
îi spuse: 

— Pot să vă ofer ceva de băut... 

Malko o urmă într-o cameră ciudată cu multe 
automate pentru jocurile mecanice tip cazino. Un 
video Akai cuplat la un televizor şi grămezi de 
casete video, toate aşezate în colţul barului. 

Necunoscuta puse un disc şi deschise barul. 

— Nu am decât Pepsi, gin şi rom, îl anunţă ea. Nu 
locuiesc de mult aici. Domnul Granoost m-a rugat să 
stau în apartament ca să nu fie jefuit, dar mi-e cam 
teamă să locuiesc singură în casa asta mare... Cred 
că o să mă întorc la hotel. 

— Ce faceţi la Paramaribo? întrebă Malko. 

Fata suspină, după ce gustă puţin rom. 

— Asta mă întreb şi eu! Am divorţat la Rotterdam 
şi aici mi s-a oferit o slujbă într-o companie de 
bauxită. Numai că situaţia s-a cam schimbat pe aici. 
Oamenilor le este teamă, pe străzi nu mai poţi 
circula seara şi noaptea, în plus este o căldură 
insuportabilă. Apoi, viaţa nu este prea uşoară pentru 
o femeie singură. Toţi surinamezii se întreabă ce fac 
pe aici şi de ce nu am pe nimeni cu care să stau 


~ 42 ~ 


Gerard de Villiers 
împreună. 

Tânăra râse. 

— Totuşi nu pot să mă culc cu oricine numai 
pentru a le face lor plăcere. 

— Cu siguranţă nu, răspunse Malko. Cum vă 
numiţi? 

— Greta Koopsie. Dar dumneavoastră? 

— Malko Linge. Mă ocup eu negoţul de orez... 

Fata îşi aranjă prosopul peste coapsele goale şi 
suspină. 

— Nu mai pot rămâne mult cu dumneavoastră, am 
o întâlnire. Sper să nu-mi facă felul. Hinduşii ăştia nu 
se gândesc decât să facă dragoste. Aşa că, în cea 
mai mare parte a timpului îmi petrec serile privind 
casetele video. 

— Dacă mă uit bine la dumneavoastră nu pot să-i 
blamez, râse cu nonşalanţă Malko. 

Greta Koopsie râse. 

— Asta pentru că m-aţi văzut adineaori goală... în 
privinţa asta nu duc dorul... în fiecare dimineaţă fac 
jogging. 

Malko se ridică, o privi insistent şi îi spuse. 

— Este bine, dar nu puneţi în mişcare aceiaşi 
muşchi ai corpului. Pe curând! 

Un păianjen enorm se plimba pe capota maşinii. 

Malko îşi dădu seama că cel mai bun eşalon de 
ajutor se volatilizase, iar acum nu-i mai rămânea 
decât să se sprijine pe delincventul preferat al 
colonelului de Vries. 


x 


Barul era gol cu excepţia unui ospătar care muta 
pe 43 ~ 


Aventură în Surinam 
casele de marcat. Barmanul solid şi roşcovan sorbea 
dintr-o bere într-un colţ. Zărindu-l pe Malko se ridică 
imediat şi făcu înconjurul barului. | se adresă 
acestuia cu o voce şoptită ca şi cum l-ar fi putu 
asculta cineva. 

— Herbert vă aşteaptă la Parbo Inn. Chiar alături. 
Vă cer scuze pentru azi de dimineaţă. 

Era limpede că regreta. Malko îi mulţumi şi ieşi 
afară să examineze faţada localului Parbo Inn. Se 
auzea o muzică disco, zgomotoasă şi sincopată. 
Urcă treptele de la intrare. Lumina din interior era 
difuză. Salonul era mic şi pustiu, iar cei câţiva clienţi 
erau aşezaţi la tejgheaua barului de culoare acajou. 
Barmanul, un pakistanez cu barbă neagră, jongla cu 
sticlele de băutură. Malko înaintă şi văzu dintr-o 
dată un spate imens. În oglinda barului văzu chipul 
bărbatului din fotografia de la Amsterdam. Avea o 
mustață blondă deasă, figura simpatică, puţin 
vulgară, un fel de teroare a plajelor. Unul dintre 
braţele individului era aşezat în jurul taliei unei 
tinere a cărei faţă nu se vedea. Malko zări numai 
părul lung şi ondulat al fetei. Era o creolă. 

Herbet Van Mook se întoarse. Privirea sa îl cercetă 
o clipă pe Malko şi fără să spună un cuvânt se ridică 
de pe taburet. Era ca un animal. Cămaşa deschisă în 
faţă îi dezgolea pectoralii păroşi, un plex sculptat, 
musculos, nişte braţe enorme şi un gât gros ca de 
taur. Nişte geanşi foarte strânşi, o centură de cow- 
boy şi nişte cizme asortate îi completau ţinuta. 

Era tipul de aventurier. Dacă în privire nu i s-ar fi 
văzut o lucire puţin stranie, ar fi părut mai degrabă 
un individ simpatic. 

Se aplecă spre Malko. 


~ 44 ~ 


Gerard de Villiers 

— Sunteţi prietenul Cristinei? 

— Da. 

Tânăra se roti pe taburet, arătându-şi fusta 
despicată în faţă până-n dreptul abdomenului; un 
chip senzual şi dulce, cu ochi mari foarte depărtaţi, 
de căprioară candidă şi nişte buze cărnoase. Era 
foarte tânără, nu mai mult de optsprezece ani. 
Privirea sa interogatoare se opri asupra lui Malko. 
Mâna, enormă a lui Herbert Van Mook se aşeza pe 
pulpa tinerei, reţinând-o câteva clipe. 

— Tu rămâi aici, Rachel. 

Urmat de Malko, Herbert se îndreptă spre fundul 
salonului pustiu, unde veni şi barmanul bărbos. 

— Două beri, Ayub, comandă vlăjganul blond cu 
autoritate. 

Malko aşteptă ca barmanul să plece, studiindu-şi 
partenerul între timp. Numai ochii îl nelinişteau pe 
Malko şi poate o anumită nonşalanţă afectată. 

Olandezul zâmbi. 

— Sunteţi pentru prima oară la Paramaribo? 

— Da. 

Van Mook clătină din cap. 

— Înainte era mai bine. Acum, cu bestiile astea, 
nu poţi să faci nimic. Cred că o să mă retrag. Mai 
stau exact cât să mai fac ceva bani... 

Între timp sala se mai umplu de clienţi iar muzica 
se auzea tot mai tare. 

Van Mook se aplecă spre Malko. 

— Puteţi vorbi liniştit, aici suntem între noi. 
Cristina mi-a spus că este o afacere serioasă. 

— Foarte, spuse Malko. Se pare că sunteţi singurul 
om din Paramaribo care m-ar putea ajuta. 

Herbet Van Mook nu schiţă nicio expresie, 


= 45 = 


Aventură în Surinam 
strângând paharul în mâinile-i enorme. 

— Depinde, spuse el. Despre ce este vorba? 

— Să ajutăm pe cineva să fugă din ţară, zise 
Malko. 

Von Mook zâmbi fără chef. 

— Nu aveţi nevoie de mine pentru asta. Dacă ştiţi 
să înotaţi, fluviul Maroni nu este foarte lat. Dacă nu. 
Orice bushnegro vă poate trece pentru zece florini. 

— Da, remarcă Malko, dar cel pe care trebuie să-l 
trecem dincolo nu este în libertate. 

— Ah... 

Van Mook îşi mişcă puţin muşchii umerilor apoi 
bău puţină bere. 

— Şi unde se află? 

— În cazarma Memre Boekoe. 

— Eh! 

Încet, Herbert Van Mook scoase un pachet de 
ţigări din buzunarul cămăşii şi îşi aprinse o ţigară 
fără a-i oferi lui Malko vreuna. Privirea lui îşi 
schimbase expresia, dar avea acelaşi aer curajos. 

— Aţi văzut cazarma Memre Boekoe? Ca să intri 
trebuie să declanşezi un mic război. Nu mai am 
vârsta... Aţi mai adus pe cineva? 

— Nu, spuse Malko, mă bazez pe 
dumneavoastră... 

De data asta, trăsăturile olandezului se destinseră 
într-un surâs fin. 

— Văd că prietenii mei mi-au păstrat o amintire 
frumoasă. Numai că pentru a ataca cazarma, ar 
trebui o echipă de cincizeci de oameni. Aici nu 
găsim mai mult de cinci. Ca să nu mai vorbim 
despre materiale. 

— Dar nu am spus că trebuie să atacați cazarma, 


~ 46 ~ 


Gerard de Villiers 

îl corectă Malko. Există o soluţie mai simplă, dar 
oricum ne-ar trebui o operaţiune de comando să 
neutralizăm un detaşament militar. Mi s-a spus că 
nu vă este teamă de nimic. 

— Nu-i o chestiune de „frică” spuse cu răceală 
olandezul. Sunt nişte imbecili, dar au în mâini 
puterea şi pe deasupra au şi arme. Nu merită riscul. 

Rămase pe gânduri un moment, apoi adăugă cu o 
voce şi mai şoptită: 

— Vreţi să-l scoateţi pe Harb, nu? 

Malko nu răspunse; se simţi uşor jenat. Celălalt 
ridică din umerii masivi. 

— Oricum, puţin îmi pasă. Nu mă priveşte şi n-o să 
mă duc să spun ceva. Şi aşa m-am necăjit destul. 
Dacă reuşiţi să-l scoateţi „singur” pe Harb de la 
Memre Boekoe, vă pot ajuta să-l scoateţi din 
Paramaribo. 

Van Mook înţelegea rapid. 

— De unde ştiţi că este vorba despre Julius Harb? 
întrebă Malko. 

Herbert Van Mook îşi arătă dantura de paly-boy. 

— Nu mă pot înşela, este singurul care mai este în 
viaţă. Vă sfătuiesc să vă grăbiţi pentru că în curând 
îl vor tăia în bucăţi... Apoi olandezul ridică braţul. 

— Rachel! 

Tânăra creolă se ridică de pe scaun şi se îndreptă 
spre ei cu un mers legănat, ochii aţintiţi asupra lui 
Malko şi cu o expresie copilărească şi ticăloasă 
totodată. Se aşeză şi fusta i se ridică dezgolindu-i 
picioarele bronzate. 

Malko era total dezamăgit. Herbet îi refuzase 
propunerea. 

— Ar trebui să-mi faceţi o vizită la fermă, îi spuse 


~ 47 ~ 


Aventură în Surinam 
el lui Malko. Am nişte animale deosebite. Fără să 
mai vorbim despre Rachel. 

Furioasă, Rachel îl ciupi şi înciudat, olandezul îi 
băgă mâna sub fustă. Cel puţin relaţiile lor erau 
clare. Apoi olandezul o aşeză pe genunchii săi, dar 
tânăra continua să-l fixeze cu privirea pe Malko. 

— Rachel este îndrăgostită de un... Începu uriaşul, 
pe un ton hazliu. 

Dar nu mai continuă. Tânăra îi dădu un pumn 
peste gură apoi îl muşcă brusc de piept. Herbert 
scoase un geamăt şi se scutură ca un animal rănit, 
împingând-o pe Rachel care căzu la pământ, 
arătându-şi fesele. 

— Kattekop! Monketee!'" 

Herbert îşi masă pieptul unde se vedeau clar 
urmele muşcăturii lui Rachel. Aceasta se ridică şi 
spuse pe un ton şoptit. 

— Ouwe hoeren!” Nu sunt îndrăgostită. 

Luându-l pe Malko drept martor, Herbert Van 
Mook spuse: 

— Aţi văzut şi dumneavoastră că. M-a muşcat, nu? 
Ei bine, nu eşti îndrăgostită, dar te culci cu el, asta-i 
tot. 

Furioasă, fata se îndreptă spre bar şi se aşeză cu 
picioarele unul peste celălalt într-o poziție 
provocatoare sub privirile aprinse ale barmanului 
pakistanez. 

Malko sări peste acest moment neplăcut. 

— Domnule Van Mook, spuse el, există un element 
pe care nu l-am amintit. Acesta ar putea să vă 
schimbe părerea. Dacă acceptaţi să colaboraţi la 


10 Idioato! Nebuno! (n. a.). 
11 Spui numai prostii, (n. a.). 


~ 48 ~ 


Gérard de Villiers 

evadarea lui Julius Harb, veţi primi în schimb 
cincizeci de kilograme de aur sub forma unor 
lingouri, patru la număr, fiecare având 
douăsprezece kilograme şi jumătate. Ceea ce la 
valoarea de astăzi ar însemna aproximativ şase sute 
de mii de dolari, pe care îi veţi putea converti în 
moneda dorită... 

Malko nu-şi dezlipi privirea de pe chipul lui 
Herbert. Observă o schimbare în privirea şi în 
dimensiunea  pupilelor lui Van Mook care se 
micşorară amintind de o pisică la pândă. 

Mugşchii braţelor lui se încordară. Aparent calmă, 
Rachel se apropie din nou de olandez şi îi puse o 
mână pe ceafă, spunându-i: 

— Trek je maar af”. 

Olandezul aşteptă ca fata să plece spre bar, se 
aplecă peste masă şi-l întrebă în şoaptă pe Malko, 
cu o voce avidă: 

— Ce este povestea asta, cu aurul? 


Capitolul IV 


Malko îşi aminti de colonelul de Vries relevându-i 
„Micul secret” şi modul în care „motiva” alegerea 
acestui pungaş, Herbert Van Mook. Cu siguranţă, 
şeful serviciilor secrete olandeze cunoştea bine 
sufletul oamenilor. 

Aplecat în faţă, Herbert Van Mook îşi arăta 
ademenitorul chip: ochii păreau şi mai înfundaţi în 
orbite, expresia lor era fixă, halucinantă, dând fiori 
interlocutorului său. 

Din cauza muzicii, Malko era aproape obligat să 


12 Du-te dracului, (n. a.). 


~ 49 ~ 


Aventură în Surinam 
strige. 

— Nu este o poveste, spuse el. Ajutorul pe carevi 
l-am cerut este greu şi periculos, deci este normal 
să fie bine plătit. Sunteţi singura persoană din 
Paramaribo care poate juca acest rol. Şi asta se 
plăteşte. 

— Aveţi aurul cu dumneavoastră? 

— Nici vorbă. Aşa cum spuneaţi adineaori, Julius 
Harb trebuie să fie executat peste opt zile. Ştiţi ce 
aveţi de făcut şi cât puteţi câştiga din această 
afacere. Restul, sunt detalii tehnice pe care le vom 
rezolva după. Ceea ce vreau este răspunsul 
dumneavoastră. 

Olandezul rămase tăcut câteva secunde, apoi se 
aplecă din nou, cu ochii strălucitori, după ce privi 
prin preajmă. 

— Aurul despre care vorbiţi, nu este o vrăjeală? 
De unde îl scoateţi? 

— Cred că nici dumneavoastră nici mie nu ne arde 
de glumă, răspunse Malko. Dacă v-am promis 
cincizeci de kilograme de aur înseamnă că sunt în 
măsură să vi le dau. E treaba dumneavoastră dacă 
vreţi sau nu să le câştigaţi. 

De la barul unde barmanul pakistanez servea fără 
încetare, Rachel îl observa, cu picioarele unul peste 
altul, aşezată pe taburetul înalt. 

Încetul cu încetul, Parbo Inn se umplu de clienţi. A 
lucra cu Van Mook era comparabil cu a dresa un 
animal sălbatic. 

Dacă animalul simte cea mai mică teamă din 
partea dresorului, îl sfâşie. Olandezul se ridică şi el 
în acelaşi timp. 

— Aşteptaţi, spuse el. Dacă este o treabă 


~ 50 ~ 


Gerard de Villiers 
serioasă, sunt de acord. 

Malko îl privi îndelung cu ochii săi aurii. 

— Este foarte serios totul. Deci, facem târgul? 
Herbert Van Mook îi luă mâna cu o ezitare 
imperceptibilă. 

— S-a făcut! Batem palma! spuse el. 

Degetele sale groase îi strânseră mâna lui Malko, 
se aşeză pe scaun şi urlă la barman peste zgomotul 
muzicii: 

— Ayub! Încă două beri! 

Pakistanezul se repezi spre masă urmat de 
Rachel. Cu un pocnet de degete, olandezul făcu un 
semn tinerei creole să rămână la bar. Malko simţea 
că Van Mook devenea din ce în ce mai nervos. 

— Acum că am devenit asociaţi, spuse el, spuneți- 
mi, de unde luaţi tot aurul ăsta? 

Malko bău puţină bere şi îi zâmbi plin de inocenţă. 

— De la bancă. 

Olandezul îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— Care bancă? Nu se mai poate cumpăra cam de 
două luni. 

— De la Banca Centrală. 

Olandezul clătină capul cu o lucire periculoasă în 
privirea sa albastră. 

— Fără prostii! Aurul de la Banca Centrală se află 
într-o încăpere blindată. Nimeni din ţară nu are 
echipamentul şi materialul special pentru a deschide 
camera. 

Van Mook studiase deja problema. Malko îşi spuse 
că nu mai este cazul să-i ridice tensiunea. 

— Cred că ştiţi, spuse el, că directorul Băncii 
Centrale a fugit de la Paramaribo, acum câteva 
săptămâni? 

= 5 = 


Aventură în Surinam 

— ŞI ce-i cu asta? 

— Asta înseamnă, spuse Malko, că am venit aici 
cu două obiective. Pe de o parte să-l eliberez pe 
Julius Harb şi pe de altă parte să recuperez cele 
două tone de aur care constituie stocul Surinam- 
ului, pentru a le pune la dispoziţia guvernului 
surinamez aflat în exil. 

Herbert Van Mook îşi scărpină gânditor pieptul cu 
privirea voalată. Apoi înjură ceva în barbă aproape 
cu respect şi spuse. 

— Mijn God! 

Apoi bău o înghiţitură zdravănă de bere după care 
întrebă cu o voce mai puţin tensionată: 

— Aveţi cheia acestei încăperi blindate? 

— Bineînţeles. Am şi cifrul. Aşa că, trebuie să 
încercăm să ajungem la această încăpere. Probabil, 
bancă mai dispune şi de alte mijloace de protecţie 
înainte de a ajunge la camera blindată. Este 
obligatoriu să le neutralizăm. Vi se pare un lucru 
imposibil? 

Herbert Van Mook reflectă câteva secunde înainte 
de a răspunde. 

— Cu siguranţă, se poate realiza. Trebuie să mă 
gândesc. În timpul nopţii nu există pază înarmată la 
bancă. Dar cum vom transporta cele două tone de 
aur? Cum arată? 

— Sunt în lingouri de douăsprezece kilograme şi 
jumătate. Fiecare măsoară treizeci pe zece 
centimetri. Sunt în total o sută şaizeci de lingouri. 
Nu putem duce mai mult de trei o dată. Asta 
înseamnă mai mult de cincizeci de drumuri. 

— Dacă suntem cinci, asta înseamnă vreo zece 
drumuri, remarcă Van Mook. Trebuie să operăm 


su Da 


Gerard de Villiers 

noaptea, în timpul interdicţiei de noapte şi să 
punem camionul chiar în curte. V-aţi gândit la toate 
astea? 

— Da, spuse Malko. Am un plan teoretic pentru 
prima parte a operaţiunii. Îl vom recupera pe Julius 
Harb în timpul transferului său de la cazarma Memre 
Boekoe la sediul Fort Zeelandia şi apoi luăm cele 
două tone de aur. După aceea trebuie să ajungem la 
Pokigron fără să fim interceptaţi de surinamezi. 

— De ce la Pokigron? 

— Pentru că acolo este o pistă de aterizare. Un 
avion ne va aştepta pentru a ne scoate din Surinam. 

Herbert Van Mook fluieră discret şi cu admiraţie... 

— Trebuie să recunosc că aveţi sprijin puternic... 
Cheile de la camera blindată şi în plus un avion. 

— Ne trebuie arme, oameni, o întreagă logistică. 

Ochii lui Van Mook străluciră în mod ciudat. 

— Voi găsi tot ce ne trebuie, afirmă el. 

Malko zâmbi forţat. 

— Nu mă pot mulţumi doar cu vorbe. Acum că v- 
am mărturisit totul aş vrea dovada că sunteţi un 
partener serios. 

— O.K., O.K., zise agitat Van Mook. Ce aţi spune să 
luăm masa împreună? Numai că, mai întâi, trebuie 
să trec pe la firmă să-mi hrănesc animalele. Vom 
vorbi în tihnă acolo. Aveţi maşină? 

— Da. 

— O.K. O să mergeţi după mine. Ferma se află la o 
jumătate de oră de mers, pe drumul spre aeroport. 
O să vedeţi... Am o mică surpriză pentru 
dumneavoastră... 


~ E au 


Aventură în Surinam 


Un şir de şoricei albi sugeau cu lăcomie din 
biberoane aşezate înclinat, într-un fel de cuşcă 
lungă. Herbert făcu cu ochiul trecând pe lângă ei... 

— E ora lor de mâncare... 

Malko îl urmă într-un hangar luminat extrem de 
puternic, în nişte cuşti cu grilaje se afla o adevărată 
menajerie: un cuplu de papagali albi ca neaua, 
păsări de toate culorile, papagaliţe, tăuni, tapiri, tot 
felul de păsări care mai de care cu penaj mai 
strălucitor. 

Restul spaţiului era ocupat de un acvariu fără apă 
unde se plimbau în voie şopârle, şerpi, păianjeni şi 
chiar nişte broaşte mai ciudate. 

Olandezul se opri în faţa unor broscuţe minuscule 
colorate în albastru şi galben. 

— Pe acestea, explică el, trebuie să le cauţi prin 
fundurile pădurilor. Săptămânal expediez zeci de 
broscuţe. Dar, mai ales, nu trebuie să le atingi: 
pielea lor este acoperită cu o peliculă care produce 
urticarie. Totuşi sunt mai puţin periculoase decât 
animalele de aici! 

Malko zări într-o cutie de sticlă, trei şerpişori de un 
violet închis, de vreo 20 de cm lungime, groşi de un 
deget, aşezaţi unul peste altul. 

— Ăştia sunt cei mai periculoşi, reluă olandezul. În 
patru ore de la muşcătura lor, poţi muri. 

Puțin mai încolo, se aflau nişte păianjeni de păsări, 
enormi, tarantule catifelate ucigătoare, şerpi verzi 
gălbui ca bananele, şopârle în culori stranii şi multe 
alte specii de broscuţe de toate culorile. 

Van Mook împărțea apă tuturor animalelor ca o 
adevărată mamă cloşcă. Malko simţea o senzaţie 


~ 54 ~ 


Gerard de Villiers 

ciudată de disconfort în tot acest haos. Ferma se 
afla, la capătul unui drum îngrozitor, la mai puţin de 
un kilometru de şoseaua spre aeroport. Drumul spre 
fermă era total invizibil. De la sosirea lor, tânăra 
Rachel dispăruse în bucătărie. Nimeni nu părea că 
mai locuieşte aici, în afară de Herbert Van Mook şi 
tânăra creolă. 

Cei doi ieşiră din peisajul cu şerpi şi broaşte şi 
ajunseră în sufrageria fermei. Masa era pusă pentru 
trei persoane. 

Rachel avea de lucru la bucătărie. 

Van Mook dădu la o parte un fotoliu vechi de lemn 
şi strânse prin rulaj o rogojină veche, uzată, care 
acoperea un chepeng. ÎI ridică şi scoase din 
ascunzătoare mai multe pachete învelite în pânză 
verde pe care le aşeză pe masă. Apoi desfăşură 
primul pachet cu precauţie. Din pânză se ivi oţelul 
negru, nou nout, al unei mitraliere cu repetiţie 
Beretta. Olandezul îi adresă lui Malko un zâmbet 
triumfător. 

— Vedeţi că aţi dat peste cine trebuia... Arma asta 
nu-i prea selectivă dar are o forţă Nu mai rămâne 
nimic în picioare pe o rază de douăzeci de metri. 

— De unde le aveţi? întrebă Malko. 

Van Mook zâmbi maliţios. 

— De la nişte tipi care îmi plătesc şerpii în natură, 
din Statele Unite. Îmi place să mă ştiu la adăpost cu 
ceva arme la mine. 

Mai desfăşură apoi o altă pânză care conţinea 
două mitraliere Uzi. 

— Pe astea le am de la nişte dezertori care mi le- 
au dat înainte de a fugi în Guyana franceză. Am 
zece încărcătoare. 


~ 55 ~ 


Aventură în Surinam 

Din pachetele de pânză mai apărură încă trei M16. 
Arme de asalt redutabile. 

Nu mai lipsea decât un mortier. Erau arme 
suficiente pentru a echipa şase oameni. Rachel 
apăru în pragul uşii. 

— Masa este gata, îi anunţă ea înainte să dispară 
din nou. 

Malko îi aruncă o privire lui Van Mook. 

Creola părea să nu fi observat armele întinse pe 
masă. Dar olandezul nu-i lăsă timp să-şi lanseze 
gândul. 

Rachel nu este imbecilă, spuse el. L-aş lua gâtul 
cu cuțitul dacă mi-ar face necazuri. Oricum, nu se 
vede cu nimeni. Părinţii ei sunt în Guyana, eu am 
adus-o de la Kourou. Este puţin ciudată dar foarte 
inteligentă. Veţi vedea... 

Malko nu şi-l imagină pe Herbert Van Mook în rol 
de tată adoptiv. Probabil, senzualitatea tinerei 
cântărise greu în actul lui de caritate. 

Rachel reveni din bucătărie cu o cratiţă pe care o 
puse pe masă. 

— Este bruine bonen, anunţă Van Mook, o simţi ca 
un bolovan în stomac... 

Efectiv, fasolea cu pui şi ardei părea că se 
transformă într-un bloc de cărămizi în stomacurile 
celor trei. 

Ventilatorul adia un aer cald şi umed, iar Malko 
simţea picăturile de transpiraţie pe şira spinării. 
Rachel, aşezată în laţii lui, îi arunca neîncetat priviri 
fugare şi interesate de ticăloasă mica şi răsfăţată. 

Van Mook îneca mâncarea de fasole roşie cu pui şi 
ardei în valuri de bere. Malko bău şi el câteva beri, 
toropit de căldură excesivă. Se simţea mulţumit, 


~ 56 ~ 


Gerard de Villiers 
mai ales. După ce văzuse armele lui Van Mook. 


x 


Toţi trei se retrăseseră într-o altă cameră, unde 
era mai puţin cald. Van Mook şi Malko se instalaseră 
pe o canapea joasă ce ocupa aproape un perete din 
cameră. 

Rachel, după ce strânsese farfuriile, se legăna 
într-un balansoar vechi. Cerul care fusese întunecat 
în timpul zilei, era acum pe seară plin de stele. 

Tolănit alături de Malko, olandezul îşi încheia 
digestia cu câteva înghiţituri de J and B. Nu mai 
vorbeau despre afaceri, iar Malko moţăia puţin. Abia 
observă când Van Mook se ridică şi dispăru 
mormăind ceva printre dinţi. 

Scârţâitul balansoarului încetă dintr-odată. 

Malko ridică capul. Rachel îl observa cu un zâmbet 
ciudat un picior pus pe masă iar celălalt pe 
marginea fotoliului, lăsând să i să vadă pulpele până 
la abdomen fără nicio jenă. Privirea tulbure din ochii 
ei ciudaţi şi foarte depărtaţi părea o chemare. 

— Când o să plecaţi, nu vreţi să mă luaţi şi pe 
mine? Am chef să călătoresc. M-am săturat de 
pădurea de aici. 

Fata începu să se legene în balansoar, încetişor, 
cu privirea plecată şi o expresie stranie a feţei. 
Malko se simţea jenat de această provocare mută. 
Rachel îşi mângâia genunchiul rotund, ridicând încet 
fusta, continuându-şi oferta. 

— Totuşi, prietenul dumneavoastră nu vă reţine cu 
forţa aici, nu? întrebă Malko pe un ton glumet 
pentru a destinde atmosfera încărcată. 


si I-ai 


Aventură în Surinam 

Buzele cărnoase ale tinerei se strânseră într-o 
strâmbătură senzuală. 

— Nu, dar m-am săturat, vreau să plec în altă 
parte. lar el nu mă duce nicăieri. Poate mă va pune 
să mă prostituez, cu timpul, iar eu nu vreau. Se 
ridică apoi brusc şi se. Apropie de Malko cu o privire 
adâncă şi perversă. Vârfurile sânilor se zăreau prin 
tee-shirt. Rachel murmură cu o voce egală. 

— Nu vă plac? 

Îşi strecură apoi piciorul stâng între picioarele lui 
Malko, cu faţa plecată spre el. Deodată se auziră 
paşii din altă cameră, Brusc, Rachel sări până la 
scaunul ei şi începu să se legene cu dezinvoltură 
când Van Mook pătrunse în cameră. 

Malko era mulţumit de această întrerupere. Nu 
dorea câtuşi de puţin să intre într-o încurcătură. Van 
Mook era un om destul de periculos şi fără astfel de 
probleme... De sex. 

Mai întâi Malko avu impresia că olandezul şi-a 
învelit braţul cu o sfoară de culoare închisă. Dar 
acesta apucă sfoara cu mâna stângă şi o desfăşură. 
Era un şarpe încolăcit pe braţul lui Herbert. Maroniu 
închis, cu pete negre, lung de aproape un metru. 

Olandezul se apropie de Rachel şi îi aruncă reptila 
direct pe genunchi, râzând cu poftă. 

— Poftim, ţi-am adus iubitul! 


x 


Malko se aşteptă ca tânăra creolă să urle de frică 
şi dezgust şi să arunce reptila în vreun colţ al 
camerei. Dar fata nu făcu nicio mişcare. Dimpotrivă: 
îl prinse cu delicateţe de spatele capului şi-l ridică 


~ 58 — 


Gerard de Villiers 

pentru a-l înfăşură în jurul gâtului, apropiind capul 
triunghiular al şarpelui de faţa ei. Ca într-un sărut 
abominabil. 

Herbert Van Mook se aşeză lângă Malko cu sticla 
de wishky în mână: 

— Este un anaconda! preciză el, un pui de 
anaconda. Cei mai mari ajung până la zece metri. 
Nu este veninos, dimpotrivă este chiar foarte 
afectuos. Veţi vedea, dacă Rachel vrea... 

Rachel continua să se balanseze în scaun. 

Reptila  alunecase de-a lungul corpului ei, 
încolăcindu-se pe coapsele fetei şi îşi puse capul în 
căuşul cotului. 

Fata îl mângâia deasupra capului, cu privirea 
pierdută şi cu un zâmbet ciudat pe buze. Numai 
scârţâitul scaunului tulbura liniştea, totală. Capul 
şarpelui se ridică încet. Oscilă puţin, apoi se 
îndreptă spre încheietura, piciorului, înaintând lent 
spre coapsă. 

Malko presimţi că se va întâmpla ceva monstruos. 
Rachel îşi aprinse o ţigară, observând şarpele ca şi 
cum cei doi bărbaţi nu ar fi existat lângă ea. Van 
Mook îşi turna din când în când din sticla de whisky. 
Capul anacondei ajunse pe pielea goală a tinerei. 
Malko îşi simţi pielea ca de găină. Şarpele îşi 
continuă drumul până la genunchi, apoi îşi basculă 
capul spre exterior, urmând curbura piciorului. 

După câteva mişcări se încolăci total în jurul 
coapsei. Se opri puţin, apoi începu să urce încetişor 
urmând interiorul celuilalt picior. Rachel nu părea 
deloc incomodată de contactul dintre solzii reci ai 
reptilei şi pielea sa goală. 

Dimpotrivă, chipul ei arbora o expresie aproape 


~ 59 ~ 


Aventură în Surinam 
extatică. Cu degetele mângâia maşinal inelele 
reptilei care se desfăşurau pe picioarele-i bronzate. 
Capul anacondei înainta lent, ridicându-se din când 
în când, oprindu-se, întinzându-se încetul cu încetul. 
Când Malko văzu capul reptilei dispărând sub fusta 
fetei, i se făcu greață. 

Herbert Van Mook îl prinse de braţ. 

— O să vedeţi, îi suflă el. 

Băutura şi excitarea îi dădeau o privire de nebun. 
Malko îşi imagină capul şarpelui înaintând către 
abdomenul tinerei. Rachel închise ochii şi nu se mai 
legănă. Şarpele stătea aproape nemişcat. 

După cât se strecurase sub fusta despicată, 
Malko. Calculă că şarpele atinsese sexul tinerei 
creole. De altfel, aceasta tresări brusc, strânse 
braţele balansoarului cu mâinile şi chipul ei se crispă 
într-o expresie ambiguă între plăcere şi dezgust. 

Cu o încetineală exasperantă, Rachel se lăsă şi 
mai mult pe spate, îndepărtându-şi picioarele şi 
sprijinindu-le de masă, oferind celor doi bărbaţi 
spectacolul dintre picioarele sale deschise. 

Malko avu o imagine de neuitat. Capul plat al 
anacondei era lipit de abdomenul tinerei şi părea că 
ciuguleşte zona pubiană a fetei, iar restul corpului 
era  încolăcit în jurul coapsei ca o brățară 
monstruoasă. 

Mâinile lui Rachel se ridicară de pe braţele 
fotoliului şi se înnodară deasupra capului reptilei. 
Începu să-i ghideze mişcările făcându-l să se întindă 
într-o mişcare de du-te vino, pe abdomenul ei. 

La un moment dat, fata îl îndepărtă şi Malko văzu 
limba şarpelui ieşind cu repeziciune în căutarea unui 
punct invizibil; apoi capul rece şi octogonal al 


~ 60 ~ 


Gérard de Villiers 

reptilei se cufundă din nou în penumbra fustei. Era o 
imagine halucinantă. Deodată, Rachel se încorda ca 
şi cum ar fi suportat efectul unui electroşoc, scoase 
un țipăt înăbuşit şi împinse capul reptilei cu ambele 
mâini. 

Apoi, rămase nemişcată câteva clipe, se aşeză 
mai comod în balansoar şi deschise ochii. 

Încet, trase şarpele în sus, ridicându-l în toată 
lungimea lui, apoi se amuză încolăcindu-l din nou în 
jurul celeilalte coapse. Făcu acest lucru de mai 
multe ori, privindu-i pe rând pe Malko şi pe Herbert, 
pierdută în fantasmele ei erotice. Vocea lui Van 
Mook întrerupse tăcerea. 

— Eşti complet ţicnită! 

Olandezul se întoarse spre Malko cu. Ochii 
injectaţi de sânge. 

— Într-o zi am găsit-o în pat, goală, cu anaconda 
lângă ea! Se obişnuise cu el şi nu mai voia să 
doarmă fără el. Sunt sigur că se servea de el toată 
noaptea. 

Rachel, fără să spună un cuvânt, smulse în mare 
viteză şarpele de pe coapsa ei, şi îl aruncă pe 
canapea unde. Acesta ateriză cu un şuierat furios. 

Malko sări într-o parte; Herbert Van Mook, rapid ca 
o săgeată, apucă reptila de cap. 

— V-am spus că este nebună, repetă el. 

Rachel pufăia ca o şcolăriţă care făcuse o 
năzbâtie. Efectiv, nu era în toate minţile... Liniştit, 
Herbert se ridică cu şarpele încolăcit în jurul 
braţului. 

— Trebuie să mă duc să dau de mâncare 
animalelor, spuse el, apoi mai vorbim... 

După care dispăru. Imediat Rachel se ridică de pe 


si E i 


Aventură în Surinam 
scaun şi se aşeză lângă Malko pe divan. 

— V-a plăcut? V-a excitat? 

Ochii ei aveau o expresie incredibil de perversă. 

După spectacolul dat, Malko se putea aştepta la 
orice din partea ei... 

— Nu tocmai, spuse el. 

Rachel îl privi lung, ca şi cum ar fi reflectat la 
răspunsul lui. 

— Nu? 

Fără a-şi lua privirea de la Malko, începu să-l 
maseze cu insistenţă. 

Acesta schiţă un gest pentru a o îndepărta: 

— Dacă nu mă lăsaţi să vă masez, spuse ea, o să 
urlu şi îi voi spune lui Herbert că aţi vrut să profitaţi 
de mine. O să mă creadă pe cuvânt. Mă crede 
totdeauna. 

Malko se lăsa în voia acestei adolescente 
perverse, simțindu-se foarte excitat sub mişcarea 
agilă a degetelor ei. 

O lucire victorioasă se citea în privirea fetei. 

Se aplecă spre el, îl prinse cu gura şi începu jocul 
ei abil până când acesta tresăltă în momentul 
plăcerii. Apoi se ridică brusc, cu o expresie ciudată 
şi amuzată în ochi, se răsuci, îşi trase în sus fusta şi 
se aruncă asupra lui. 

— Acum mă doreşti, nu-i aşa? murmură ea 
triumfătoare. 

Îşi mişcă puţin obrazul pe pieptul lui Malko apoi 
explodară amândoi cu violenţă, în acelaşi moment al 
plăcerii. 

Peste câteva momente, fără să spună un cuvânt, 
se aşeză din nou pe scaunul ei, încă sfârşită de 
plăcere. 


PRE 7 


Gerard de Villiers 

Când Herbert Van Mook reveni, Rachel fuma o 
ţigară ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Se putea 
spune că reprezenta perversitatea în stare pură. 
Malko nu-şi găsea locul. Oare olandezul era la 
curent cu practicile fetei? Toate astea făceau parte 
dintr-un joc destinat să-l condiţioneze pe el? Sau pur 
şi simplu creola se amuza cu un nou obiect sexual? 
Herbert Van Mook bău puţin J and B şi îi spuse lui 
Rachel. 

— Du-te la culcare! Avem de discutat. 

Creola se ridică încet, ascultătoare, îl sărută pe 
Herbert pe gură şi îi întinse o mână moale lui Malko. 
Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Când fata 
dispăru, Van Mook dădu din cap. 

— E dată naibii. S-ar culca şi cu un crocodil! 

Un înger trecu, având capul unei anaconde. 

— Bine, zise olandezul, m-am gândit. Dacă sunteţi 
sigur de informaţiile dumneavoastră, am putea 
organiza atacul diligenţei cu vreo cinci, şase 
oameni. Genul ăsta de transfer este destul de 
discret. Vor fi cel mult vreo doisprezece. Puteţi 
primii mai multe detalii? 

— Cred că da. 

— O.K. Sunteţi sigur că nu-l vor asasina la 
cazarma Memre Boekoe? 

— Dacă va fi aşa, totul va cădea. Dar, încă o dată 
vă spun, am deplină încredere în sursele mele de 
informaţii. 

— Perfect. Să facem ca şi cum... 

Herbert mai bău o înghiţitură de whisky, privindu-l 
pe Malko cu coada ochiului. 

— Sunteţi un tip ciudat! lansă el. Cu informaţiile 
pe care le aveţi, am putea să luăm cele două mii de 


~ 63 — 


Aventură în Surinam 
kilograme de aur şi să ne oprim în Brazilia... lar 
cealaltă parte a. Operațiunii o lăsăm baltă... 

Alegând un om ca Malko pentru această misiune, 
colonelul de Vries ştia ceea ce făcea. Puţini şefi de 
misiune îşi puteau asuma responsabilitatea a 
cincizeci de milioane de dolari... Fără să nu bage 
ceva şi în buzunarul propriu. 

— Nu este ceea ce intenţionez să fac, spuse Malko 
cu răceală. 

Olandezul nu insistă, dar aminti în treacăt: 

— Sper ca domnişoara Cristina să nu vorbească... 
Când bea are tendinţa de a fi mai puţin discretă. 
Cred că v-a spus multe grozăvii despre mine. M-am 
culcat cu ea de vreo două ori şi cred că ar fi dorit să 
se întâmple de mai multe ori... 

— Credeţi că dispune de informaţii valabile? 
întrebă Malko vrând totodată să-şi verifice sursele 
fără să răspundă la întrebarea lui Van Mook. 

— E foarte posibil. S-a culcat cu atâţia tipi la 
Paramaribo încât cunoaşte pe toată lumea, chiar şi 
pe ticălosul ăsta de Bouterse. 

— Unde îi veţi găsi pe oamenii care vor ataca 
transferul? întrebă Malko pentru a-i tăia vorba. 

— Am câteva idei. Aşa cum vă spuneam nu am de 
gând să fac un atac la vedere. Noi suntem mai 
degrabă genul „hit and run”. Nu trebuie să uităm că 
totul trebuie să se petreacă între miezul nopţii şi 
orele patru dimineaţa. 

Pentru transportul anului e nevoie de ceva timp 
chiar dacă o facem cu frica în oase. 

Herbert disimula cu greu faptul că principala sa 
preocupare era transportul aurului. 

— V-aţi gândit cum veţi părăsi Paramaribo şi veţi 


~ 64 ~ 


Gerard de Villiers 
ajunge în Pokigron? 

Herbert Van Mook aprobă din cap. 

— Da. Pe şosea este cam dificil. Nu este decât un 
singur drum spre Pokigron, cel spre aeroport. In 
curând îl vor închide. Deci nu ne rămâne decât 
fluviul. Dacă găsesc o navă rapidă vom putea urca 
spre Carolina în patruzeci de minute. 

— Ce este Carolina? 

— Este al doilea bac care permite traversarea 
Surinam-ului, la sud de Paramaribo. Puţină lume 
foloseşte acest bac, este o cale simplă. Un camion 
ar putea să ne aştepte acolo. Ne transbordăm şi 
ajungem la Pokigron pe drumuri scurte, ocolind 
aeroportul. Malko contempla cerul înstelat, sucind şi 
răsucind în minte datele problemei. 

— Dacă dintr-un motiv oarecare, nu putem ajunge 
la Pokigron, spuse el, există vreo soluţie de 
moment? 

Herbert Van Mook nu rămase mult pe gânduri. 

— Nu prea văd, spuse cu un aer dezamăgit. Spre 
est, bacul care duce spre Guyana franceză prin 
Albina este supravegheat imediat. Spre vest, este 
aceeaşi problemă cu bacul de la Nickerie. Evident, 
am putea să ne ascundem la plantatorii de orez. Dar 
după aceea? 

— Dar pe mare? 

— Aveţi vreun vapor? Aici nu avem nimic ca să 
înfruntăm Atlanticul. Primul port este la o mie de 
kilometri. În plus, au patrule. 

— Dar, nu putem ajunge în Venezuela traversând 
Guyana prin pădure? 

Olandezul schiţă o expresie dubitativă. 

— Ar trebui să organizăm o adevărată expediţie. 


- 65 — 


Aventură în Surinam 
Drumurile sunt îngrozitoare. Trebuie să avem 
benzină şi alimente pentru mai multe săptămâni. 
Nici măcar nu suntem siguri că vom putea trece. 
Există pericolul diverselor boli, febra galbenă, 
malarie, fără să mai punem la socoteală pe unii 
dintre indieni de-a dreptul răuvoitori. Singura soluţie 
bună ar fi să ajungem în Guyana franceză trecând 
fluviul Maroni, plecând de la Carolina. În felul ăsta 
nu ne vor tăia în bucăţi. 

— În niciun caz, spuse Malko, soluţia asta trebuie 
definitiv uitată. 

— O.K., acceptă Van Mook, atunci vom urma 
planul iniţial. Să ne întâlnim mâine la Parbo /nn, la 
aceeaşi oră. Vă voi da noi informaţii. 

— Este un loc sigur, Parbo Inn? 

— Da. Unul din puţinele locuri unde nu sunt 
informatori. Ayub nu-i poate suferi. Pe primul rasta 
care îi va trece pragul, îl va da afară cu capul spart. 
Dar trebuie să fim atenţi, sunt peste tot în oraş. Au 
fobia mercenarilor. 

— Aş dori să vă pun o întrebare. Intenţionaţi să 
părăsiţi Surinam-ul împreună cu noi? N 

— Nu văd cum aş putea proceda altfel. In plus, o 
s-o iau şi pe Rachel cu mine. 

— Dar ferma dumneavoastră? 

Olandezul înălţă din umeri. 

— Am început să mă plictisesc de animăluţele 
mele. Am cam amortit în afacerea asta. Cu puţin aur 
în buzunar, Brazilia mă va primi cu braţele 
deschise... 

Van Mook îşi privi brusc ceasul şi tresări: 

— E ora unsprezece şi jumătate. Nu vreau să vă 
mai bat la cap cu interdicţia asta de noapte. 


~ 66 — 


Gérard de Villiers 

leşiră afară, în faţa fermei. În hangarul cu şerpi 
era linişte. Olandezul strânse cu putere mâna lui 
Malko. 

— Presupun că îmi cunoaşteţi pedigree-ul, dacă vi 
s-a vorbit despre mine în Olanda, făcu el. Nu vă 
temeţi, sunt un tip corect. Avem o înţelegere şi o voi 
respecta... Vedeţi, la capătul drumului o luaţi la 
stânga apoi drept înainte. Dacă vedeţi militari, 
aprindeţi interiorul maşinii şi încetiniţi. Salut. 

Cerul era plin de stele. Săltând prin gropile 
drumului, Malko se gândi că de la începutul 
conversaţiei cu Herbert Van Mook, acesta nu avea în 
cap decât o singură idee: să recupereze cele două 
tone de aur din Banca Centrală, să-l lichideze pe el, 
pe Malko, şi s-o şteargă englezeşte cu captura 
fantastică în Brazilia. Acest lucru risca să complice 
problema iniţială, dar Malko nu avea de ales. 

Timpul începuse să se scurgă. 

În zorii zilei următoare nu mai rămâneau decât 
şapte zile până la salvarea lui Julius Harb. 


Capitolul V 


Herbert Van Mook îşi parcă maşina în faţa 
catedralei din Paramaribo care se afla chiar lângă 
spital. 

Olandezul se afla într-o dispoziţie excelentă. Cu o 
seară în urmă, Rachel se arătă la fel de inventivă ca 
de obicei şi-l vlăgui de puteri până la patru 
dimineaţa. 

Văzând că începe să se plictisească de ardoarea 
ei, Rachei îi povesti în cuvinte dure modul în care-l 
tratase pe Malko. În absenţa lui. Van Mook îşi dădu 


i 67 


Aventură în Surinam 
seama că nu mai întâlnise niciodată până la această 
fată de şaptesprezece ani perversitatea în stare 
pură. 

Descoperirea acestei noi aventuri îl enervă, dar 
bineînţeles, nu poţi să reproşezi ceva unui tip care 
deţine cheia a cincizeci de milioane de dolari. 

In ciuda oboselii, nu dormise aproape de loc. 
Gândindu-se intens la afacerea transportului de aur. 
Cum să pună mâna pe aceste două tone de metal 
preţios? Nu era prea uşor, dar oricum era şansa 
vieţii lui. Se săturase până-n gât de ţara asta 
mizerabilă şi ardea de dorinţa de a revedea Europa. 
Cu câteva milioane de dolari în buzunar nu ar fi fost 
rău deloc să facă o vizită bătrânului continent. 

Van Mook intră în catedrală. Era o construcţie 
extraordinară, în întregime de lemn de acajou. O 
bijuterie. Ajunse în mijlocul catedralei şi urcă o 
scăriţă ce ducea spre galeria naosului. Treptele 
scârţâiră şi o voce îl întrebă îndată: 

— Cine-i acolo? 

— Eu sunt. Herbert. 

— Bine, vin imediat, spuse vocea. 

Olandezul cobori, contemplând cele două scări 
care serveau pentru a trage clopotele. După câteva 
minute, un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci 
scurte îşi făcu apariţia în capătul scăriţei. 

Aproape în întregime chel, cu un nas coroiat şi 
ochii cafenii, proeminenţi. Strânse mâna olandezului 
cu putere. 

— Ce... ce... ce mai faci? 

— Bine. Dar tu, Tonton? 

Chelul înălţă din umeri într-un mod fatalist. 

— În... înt... într-o zi, o să... să-i dau foc barăcii şi 


~ 68 — 


Gerard de Villiers 
mă... mă car de aici. 

Nimeni nu cunoştea adevăratul nume a lui 
„Tonton Beretta”, un francez în vârstă, cu o 
bâlbâială accentuată pe care întreg Paramaribo îl 
ştia de când sosise în urmă cu zece ani din 
Venezuela. 

Porecla îi venea de la tendinţa lui de a se folosi de 
un Beretta automat pe când era la Caracas. Trei 
venezueleni nu se mai întorseseră din Columbia, iar 
Tonton fusese nevoit să fugă... Sosise la Paramaribo 
fără niciun ban, cu câteva documente false şi cu 
pistolul său Beretta, puţin cam ruginit. Viitorul lui ar 
fi fost cam nesigur dacă preotul nu ar fi avut nevoie 
de un om bun la toate. Contrar oricăror aşteptări, 
Tonton Beretta părea că se simte bine în această 
ambianţă rigidă. Îşi construise o căsuţă de lemn pe 
malul fluviului în apropierea cartierului javanez şi 
pentru a-şi întregi câştigurile întreținea mai multe 
nave fluviale ce aparţineau olandezilor. 

Din nefericire, cei mai buni clienţi ai săi fugiseră 
după masacrul din decembrie şi în prezent nu avea 
mare lucru de făcut. Când nu se afla în biserică, 
petrecea ore întregi pescuind într-un canal peşti pe 
care numai el avea curajul să-i mănânce. Nu primea 
niciodată scrisori şi părea absolut singur pe lume. 

Aproape fiecare seară şi-o petrecea în localul 
Parbo Inn unde consuma câteva beri apoi petrecea 
din când în când cu vreo prostituată de pe străzile 
vecine. 

Tonton îl privi pe Herbert Van Mook cu coada 
ochiului. Era pentru prima oară când îl vedea pe 
acesta la biserică. De obicei se intersectau la Parbo 
Inn, fiecare ignorându-l pe celălalt. 


~ 69 — 


Aventură în Surinam 

— Tonton, îi spuse olandezul, aş avea nevoie de 
tine. 

Chelul înaintă spre centrul catedralei cu paşi 
mărunți ca şi cum ar fi numărat şirurile de bănci din 
lemnul negru-roşiatic de acajou. 

— Daa? mormăi el. 

— Am nevoie de un vas, insistă olandezul. Ceva 
foarte rapid care să poată transporta trei tone în 
total. 

Tonton Beretta se opri brusc şi-l fixă cu ochii săi 
cafenii: 

— Deci, ţi-ar trebui un pa... pa... pachebot... 

— Da, de tipul lui „Magnum”, cel al belgianului 
care a plecat, adică cu două motoare în plus, ce zici, 
ar fi suficient... îl ştii pe ăla... cu albastru şi alb... 

Tonton Beretta dădu din cap. 

— Da, dacă motoarele vor... vor... porni... Numai 
că nu am benzină şi consumă foarte mult. La 
douăzeci şi cinci de noduri aproape două... două 
sute de litri... la... la... oră. 

Herbert risipi obiecţia lui Tonton cu un gest al 
mâinii. 

— Nicio problemă, îţi aduc benzină câtă vrei. Şi-ţi 
dau o mie de florini pentru tine. 

— Florini? făcu bătrânul, neîncrezător. Poţi să-ţi 
bagi în... c... 

Olandezul se prefăcu mirat. 

— Credeam că nu vrei să pleci de aici niciodată. 

Tonton Beretta îi aruncă o privire furioasă. 

— Şi dacă aş avea chef ş-o întind într-o bună zi cu 
economiile mele? Crezi că mi-ar folosi la ceva flo... 
florinii tăi într-o ţa... ţa... ţară ci... civilizată? 

Van Mook  întrevăzu în două secunde o 


~ 70 ~ 


Gerard de Villiers 
economisire substanţială privind afacerea sa. 

— Ascultă-mă Tonton, spuse el, dacă vrei te iau cu 
mine. Intenţionez să plec de aici după lovitura asta. 

— Un... unde vrei să... să te duci cu vasul? îl 
ironiză francezul. Chiar şi cu o barcă cu pânze nu 
vom putea ajunge în Brazilia. Ştii bine că este un 
baraj la celălalt capăt al Surinam-ului. 

— Numai cu vasul mă interesează, spuse 
olandezul misterios. Cât timp îţi trebuie să te 
pregăteşti? 

Tonton Beretta se opri în faţa altarului cu mâinile- 
n şolduri. 

— Mai întâi, vreau să ştiu de ce doreşti atâta vasul 
ăsta. N-aş vrea să-l umpli cu şerpi. Şi apoi, nu prea... 
am... mare încredere în tine. 

— Nu ai dreptate Tonton, protestă Van Mook, fără 
să se supere. Nu am înşelat pe nimeni niciodată. In 
sfârşit, îmi trebuie nişte cale. 

— Daa, făcu Tonton. Bine, cred că eşti un tip co... 
CO... corect, dar aş vrea să ştiu mai multe despre 
afacere. Eu sunt responsabilul acestui vapor. 

— Ascultă-mă, spuse Van Mook conciliant. Este 
vorba despre o chestiune politică; o persoană 
importantă care trebuie să părăsească ţara într-un 
mod discret. 

— Este periculos? 

— La nivelul tău nu, spuse olandezul cu prudenţă. 
Se va pleca în timpul nopţii, cu vasul tău. Cât timp 
ne trebuie să ajungem la Carolina, cu calele pline, 
aşa cum ţi-am spus? 

— Mai puţin de o oră dacă avem norocul să nu 
întâlnim niciun buştean plutitor pe apă. Şi în plus 
vreo cinci mii de dolari... 


~ 71 ~ 


Aventură în Surinam 

Herbert Van Mook tresări şi spuse pe un ton 
nefericit: 

— Oh! Tonton mergi cam departe cu pretenţiile! 
Doar ne cunoaştem de atâta timp! 

— Tocmai de aceea, ripostă bătrânul francez. O 
dată facem şi noi o afacere, ce naiba... Dacă crezi 
că este prea scump, atunci foloseşte-ţi braţele 
vânjoase ca să vâsliţi până acolo... Acelaşi ton ironic 
şi hazliu. Olandezul înţelese că nu avea rost să se 
mai tocmească cu bătrânul aventurier. 

— Eşti înarmat? îl întrebă olandezul. 

— Destul ca să te arunc în aer dacă mă vâri într-o 
afacere dubioasă şi periculoasă, îl anunţă Tonton cu 
un ton amabil şi fără nicio bâlbâială. Noi nu am 
lucrat niciodată împreună aşa că te previn: nu vei 
avea ocazia să mă înşeli a doua oară. Apa sfinţită îi 
conservase bine mintea. 

In ciuda reticenţelor sale verbale şi a cuvintelor 
cam tari, Van Mook simţea că fostul vagabond vibra 
din toate corzile sale la ideea ieşirii din sacristie. 
Dacă ar fi întins puţin coarda, ar fi obţinut un preţ 
mai mic pentru toată afacerea. Totuşi îi întinse 
mâna sa uriaşă în semn de înţelegere. 

— Este OK. Uite, îţi las ceva bani pentru pregătirea 
motorului. Trec să te văd mâine, la hangar. 

li întinse cu ostentaţie o bancnotă de o mie de 
florini pe care celălalt o înşfăcă şi o băgă în buzunar. 

— Apropo, când... vre... vrei să fiu gata? 

— Nu ştiu, spuse cu prudenţă Van Mook, dar este 
mai bine să fii gata cât mai repede posibil. 

Francezul îl urmă până la vas şi îi spuse înainte să 
părăsească biserica: 

— Va trebui să-mi spui momentul exact, pentru că 


~ 72 ~ 


Gérard de Villiers ` 

nu am nicio macara. În plus nu putem pleca în orice 
moment, trebuie să aşteptăm m... ma... mareea. Imi 
garantezi că nu vom avea stricăciuni? Ştii că vasul 
nu este al meu... 

— Jur pe capul mamei mele, făcu Van Mook. 

Sărmana femeie murind chiar la naşterea propriei 
odrasle, nu-i mai crea niciun sentiment de vinovăție 
acestuia. 

Tonton Beretta, rămas în faţa bisericii, îl privea 
îndreptându-se, cu un aer meditativ, apoi intră să-şi 
termine treburile în biserică. Cunoştea toate 
afacerile legale şi ilegale ale lui Van Mook şi nu 
vedea ce ar fi putut să-l determine pe acesta să 
intre într-o problemă de politică... Asta însemna că 
Van Mook îi spusese numai o parte din adevăr... 
Tonton Beretta îşi promise, ca înainte de a 
împrumuta un vas care nu-i aparţinea, să afle mai 
mult. 

Avea tot atâta încredere în Van Mook cât într-o 
tarantulă periculoasă. Din păcate, nu-şi putea alege 
întotdeauna partenerii de afaceri. Se întoarse în 
căsuţa sa, deschise un sertar, desfăcu o bucată de 
pânză din care scoase un pistol Beretta de 9 mm, 
automat, pe ca>e începu să-l demonteze. 

In timp ce-şi curăța pistolul vechi, îşi spuse că, 
dacă un nemernic ca Herbert Van Mook era gata să-i 
ofere cinci mii de dolari, însemna că acesta urma să 
câştige de o sută de ori mai mult. Trebuia deci să 
discute din nou termenii acestei afaceri în folosul 
său, gândi el testând resortul percutorului. 

Avea impresia că întinerise brusc. 


x 


273 = 


Aventură în Surinam 


Malko întoarse capul spre stânga şi privirea lui 
întâlni gaura neagră a ţevii unei mitraliere 
îndreptate spre intrare, la postul de pază al cazărmii 
Memre Boekoe. 

Îşi continuă drumul pe Gemenelandsweg, şi se 
opri la semafor chiar în faţa Ambasadei indoneziene. 
Memre Boekoe semăna cu toate cazărmile din lume; 
nişte clădiri triste înconjurate de un gard de sârmă 
ghimpată. 

Întoarse la dreapta în Zinniastraat, efectuând turul 
complet al obiectivului său şi descoperi a doua 
intrare în cazarmă prin Gravemberchstraat. Cobori 
apoi pe bulevardul larg cu două benzi, spre centru. 
Memre Boekoe se afla foarte departe de fluviu, 
aproape patru kilometri de Fort Zeelandia. Malko se 
lăsă în voia sensurilor unice şi pentru a patra oară 
se regăsi în Gravenstraat, strada catedralei şi a 
spitalului. Începuse să cunoască traseul pe dinafară. 
Scopul lui era simplu: găsirea celui mai potrivit loc 
pentru o ambuscadă. Trebuia să îndeplinească două 
condiţii: să fie destul de departe de cazarmă pentru 
ca împuşcăturile să nu aducă o întărire imediată a 
forţelor, şi să se afle chiar pe drumul dintre Memre 
Boekoe şi Fort Zeelandia. În momentul de faţă era 
sigur de un lucru: oricare ar fi fost drumul ales, 
acesta se termina în Granvenstraat. Coborând 
strada în sens unic, trebui să pună frână brusc, 
deoarece o ambulanţă care ieşea de la spital prin 
stânga lui, îi tăie calea. Era exact ceea ce căuta! 
Singurul vehicul care nu ar fi atras atenţia în timpul 
tragerii ar fi fost o ambulanţă. Se opri un moment 
pentru a cerceta locurile. În faţa spitalului, un negru 


= 74 = 


Gerard de Villiers 

era aplecat pe balustrada de lemn a unei case 
vechi, dărăpănate, precum o pasăre pe ramura unui 
copac. Privirea îi era total golită de viaţă. 

Malko se îndepărtă cu discreţie, nedorind să 
atragă atenţia. 

Puțin mai liniştit, parcă maşina în faţa hotelului 
Torarica, cu cămaşa lipită de spate din cauza 
transpiraţiei. 

În afară de iguana care văzându-l, zvâcni cu coada 
în sus, piscina era la fel de pustie ca în celelalte zile. 

Abia avu timp să intre în apă că difuzorul îl 
anunţă,  deformându-i numele într-un mod de 
neînțeles. 

Lângă barul închis, găsi un telefon şi vorbi prin 
centrală. 

Auzi vocea veselă a Cristinei Ganders. 

— Dacă nu aveţi altceva de făcut, trec după 
serviciu, pe la unu şi jumătate, să vă iau, propuse 
ea. Mergem să luăm masa la o prietenă. 

Nu pronunţase niciun nume, nicio altă precizare. 
Malko puse receptorul în furcă, intrigat, dar mai 
degrabă mulţumit. Operaţiunea începuse să se pună 
în mişcare. Cu siguranţă, Cristina Ganders nu-l 
chemase pentru a-i propune o întâlnire mondenă. 
Oricum, ea deţinea elementul principal: modalităţile 
de transfer ale lui Julius. Fără această informaţie 
restul nu avea nicio valoare. Se gândi din nou la Van 
Mook. Acesta va scrâşni din dinţi când va afla ceea 
ce Malko avea în minte, cu adevărat. 

Dacă Malko reuşea, cu aceeaşi lovitură ar fi privat 
guvernul surinamez ilegal de aurul din Banca 
Centrală. Deci o lovitură dublă. 


~75~ 


Aventură în Surinam 
* 


Herbert Van Mook intră în garaj fluierând. Se 
oprise puţin pe la prostituatele din 
Watermolenstraat, unde reperase o columbiană 
nouă, de vreo şaisprezece ani şi pe care şi-o puse de 
o parte. 

Chiar şi Rachel cu perversitatea ei nu reuşise să-i 
domolească gustul pentru „schimbare”. Se opri în 
pragul atelierului, căutând să zărească ceva în 
penumbra încărcată de carcase de maşini, de 
pneuri, de motoare vechi. 

Era proprietarul jumătăţii din această 
întreprindere, ceea ce îi aducea un venit egal cu 
costul ţigărilor zilnice. Pe chip îi apăru o furie 
bruscă, ştergându-i orice urmă de decontractare. 
Unde se afla oare mecanicul său? Strecurându-se 
printre table şi ţevi, ajunse în fundul atelierului. 
Văzu o maşină montată pe pod. Sub el zări un negru 
pe jumătate dezbrăcat şi sub acesta, pe cel care ar 
fi trebuit să-i repare maşina, mecanicul său, 
Dutchie. Acesta era cu salopeta trasă în jos, într-o 
poziţie ce nu lăsa niciun dubiu asupra activităţii 
sale. 

— Dutchie, ţipă Van Mook, ţi-am spus de zeci de 
ori să nu mai faci aşa ceva în timpul serviciului! 
Pentru a-şi întări spusele, îi trase. Un şut puternic lui 
Dutchie chiar în fesele sale brune. 

Ingrozit, negrul dădu să iasă dar se ciocni cu capul 
de maşină, înjură şi căzu de partea cealaltă a 
podului. Trăgându-şi shortul, o luă la goană fără să 
mai ceară nimic... Dutchie, la rândul lui, în patru 
labe, cu faţa plină de ulei, se ridică în picioare. Van 


si TG ~ 


Gerard de Villiers 

Mook îl privi şi izbucni în râs. Dutchie era un ticălos 
mic de care Van Mook se servea, pentru micile sale 
necesităţi şi printre altele, strângea banii când Van 
Mook exploata prostituatele. 

— Nu voiam, murmură mecanicul, dar nemernicul 
ăsta de negru m-a luat prin surprindere. 

Olandezul protestă, dar nu mai insistă. 

— Sper că ţi-a plătit înainte, prostule, pentru că a 
şters-o! 

În faţa figurii mirate a lui Dutchie, Van Mook 
adăugă imediat: 

— Ah, scuză-mă, este o poveste de dragoste! 
Bine. La spune-mi, tu te ocupi de maşina tinerei care 
lucrează la Banca Centrală, ştii tu, aia micuță, cu 
ochelari, bine făcută. 

— Daa! făcu Dutchie, ştergându-şi uleiul de pe 
faţă. 

— Ea închide banca în fiecare seară? 

— Da, cred că da. 

Herbert Van Mook dădu un picior unui pneu de 
lângă el. 

— Bine. Trebuie să faci în aşa fel încât maşina ei 
să aibă o pană. Să începi s-o repari şi să o tragi de 
limbă cât poţi. Vreau să aflu ce face înainte de a 
pleca de la bancă. Dacă există un sistem de alarmă, 
unde sunt cheile, paznicii, în sfârşit tot ce se poate 
afla... 

Dutchie îl privea. Îngrozit. 

Din zbor, Herbert Van Mook îi plesni un dos de 
palmă peste gură. Rănindu-l la buza inferioară. Apoi 
degetele lui se strânseră în jurul gâtului lui Dutchie 
şi îl dădu cu capul de bara rampei. 

— Dacă sufli vreo vorbă sau nu faci ceea ce-ţi 


~ 77 ~ 


Aventură în Surinam 
spun, îl ameninţă el. Îţi zbor creierii! 

Dutchie îl privi îndreptându-se. Pipăindu-şi gura 
rănită, plin de ură şi teamă. 

Îi era frică de Van Mook din cauza forţei lui fizice, 
dar în acelaşi timp se simţea fascinat de el. Nu 
îndrăznea să-şi mărturisească că era oarecum 
îndrăgostit de Herbert. Se întrebă totuşi ce voia să 
facă acesta în sediul Băncii Centrale. La ce bun să 
fure florinii care nu valorau nimic în afara Surinam- 
ului? în sfârşit, nu era treaba lui. Începuse să lucreze 
din nou gândindu-se la idila scurtă din acea zi. 


x 


Herbert Van Mook rula la pas prin Keizerstraat, 
privind trecătorii, în căutarea unei siluete plăcute la 
privit. Se simţea într-o dispoziţie bună. Se întreba 
unde ar putea găsi doi ţipi capabili să folosească un 
M 16 fără probleme. Din bac se revărsau valuri de 
oameni veniţi din partea estică a ţării şi chiar din 
Guyana pentru piaţă. Paramaribo era extrem de 
animat. Brusc îi veni cheful să nu mai treacă pe la 
fermă. Ştia că Rachel putea să hrănească singură 
animalele. Se îndreptă spre Watermolenstraat în 
speranţa că micuța sa columbiană mai era acolo, 
croindu-şi drum prin mulţime cu sunete de claxon, 
puternice. 

Îi veni în minte un tip destul de temerar care îşi 
putea permite să folosească câţiva soldaţi. Totul era 
să-i câştige încrederea cu blândeţe şi să-l poată 
convinge fără să-i promită prea mult. Când se 
gândea la cele două tone de aur, îl apuca ameteala. 
Şi totuşi, ştia bine că bărbatul care venise să-l ajute 


a 78 


Gérard de Villiers 
pe Julius Harb să evadeze nu glumea. 


x 


Sânii voluminoşi ai Cristinei Ganders, mulaţi într-o 
rochie de jerseu portocalie, străluceau ca nişte 
faruri. Cei doi traversară holul hotelului Torarica şi 
urcară în maşina Mitsubishi a lui Malko. 

— Unde mergem? 

— La mama Harb. Este mama lui Julius Harb. 

— De ce? 

— Ea îmi dă toate informaţiile. Ştie totul, graţie 
unor prieteni ai fiului ei, din armată. Am fost 
obligată să-i pun nişte întrebări precise şi a început 
să se îndoiască oarecum. Aşa că am fost obligată 
să-i spun ceea ce punem la cale. 

Malko, oprit între două benzi de pe Combeweg fu 
cât pe ce să se ciocnească cu un autobuz. 

— Bine, dar este o nebunie. E suficientă cea mai 
mică indiscreţie şi cade totul. 

Cristina nu se tulbură. Dimpotrivă, izbucni în 
hohote cristaline de râs. 

— Nicidecum. Mama Harb intenţiona să-şi aştepte 
fiul la ieşirea din Cazarma Memre Boekoe şi să atace 
garda cu cuțitul. Pentru a nu se lansa în situaţii de 
genul ăsta, a trebuit să-i explic că noi vom acţiona 
mult mai eficace. Apoi i-am spus să nu sufle nimănui 
vreo vorbă dacă vrea ca fiul ei să rămână în viaţă. Îl 
adoră şi ar face orice pentru a-l salva... 

Reticent, Malko ridică o ultimă obiecţie: 

— Dacă vom fi văzuţi la ea, vecinii nu vor spune 
nimic, nu-şi vor pune întrebări? 

Cristina îl linişti şi de data asta. 


si 79 si 


Aventură în Surinam 

— Nu. Eu duc mereu la mama Harb, lume care ia 
masa acolo. Se pricepe foarte bine să gătească şi în 
plus îşi câştigă existenţa în felul ăsta. Toată lumea 
este la curent cu asta. 

Mergeau spre vest, pe un bulevard mărginit de 
arbori superbi - acajou - de treizeci de metri 
înălţime, poate cei mai bătrâni arbori din 
Paramaribo. Superbul bulevard se termină brusc, 
lăsând locul unui drum obişnuit cu căsuțe de lemn, 
mai degrabă modeste ca aspect. 

O negresă solidă în rochie înflorată se ivi în cadrul 
porţii la numărul 62, cu un surâs lipsit de dinţi. 
Interiorul  căsuţei strălucea de curăţenie ca o 
monedă nou nouţă. Neagră ca un cărbune, cu o 
privire maliţioasă şi cu burta împinsă înainte, mama 
Harb semăna cu o reclamă pentru rom. Portretele 
fiului ei erau aşezate peste tot, alternând cu 
portretele papei. 

Negresa aduse pe masă eterna sticlă de Black 
Cat. În timp ce Malko îşi înmuie buzele în romul albi 
bătrâna începu o conversaţie lungă în taki-taki. 

— Mama Harb spune că fiul ei este bătut tot 
timpul. | s-a refuzat mereu permisiunea de a-l 
vedea, l-au blocat banii lui Julius. Ea trăieşte numai. 
Cu şaizeci de florini pe lună şi nu i se mai dă nimic 
altceva. Îi trimite alimente prin prietenii lui. Vrea să 
ştie cum veţi proceda pentru a-l elibera. Este 
profund mişcată de faptul că aţi venit tocmai din 
Europa pentru a-l ajuta, dar îi este teamă pentru 
viaţa lui. 

Era o scenă înduioşătoare şi hilară totodată. Malko 
îi explică într-o engleză simplă că voia să atace 
convoiul înainte de a fi executat, că ea nu trebuia să 


~ 80 ~ 


Gérard de Villiers 
vorbească cu nimeni despre asta, dar că trebuia să-i 
ţină la curent cu orice schimbare apărută. 

— Bineînţeles, bineînţeles, aprobă mama Harb, 
apoi continuă să vorbească în taki-taki ca o morişcă. 
Cristina abia mai apuca să traducă. 

— Spune că se tem de el pentru că este foarte 
popular şi că este un om cinstit. Nu i-a iubit 
niciodată pe cubanezi. Vor să-l ucidă ca şi pe ceilalţi. 
Toţi prietenii lui sunt revoltați şi dezgustaţi, dar se 
tem pentru pielea lor... Bouterse este un tip feroce... 
Acum o să mâncăm ceva; ne-a pregătit o 
specialitate locală. 

O măsuţă mică era aranjată într-un colţ al 
bucătăriei; mama Harb aduse un ceaun mare plin cu 
o cremă de culoare gălbuie în care se zăreau bucăţi 
de pui. 

— Se numeşte „pom” îi spuse Cristina. Sunt 
cartofi dulci cu pui. 

Ţinând cont de căldura în care stăteau, era într- 
adevăr mâncarea ideală... Fără a mai vorbi de ardei. 
Fără cruţare, mama Harb îi servea de fiecare dată 
când farfuriile li se goleau... Singura băutură de pe 
masă era romul alb, servit din abundență. 

Ochii Cristinei  deveniră din ce în ce mai 
strălucitori. lar mama Harb vorbea în taki-taki 
precum vărsa romul în pahare: neîncetat. 

— Vrea să ştie cine sunteţi şi de ce vă ocupați de 
tiul ei, explică Cristina. Este foarte intrigată. Spune 
că militarii sunt foarte periculoşi, li ucid pe toţi cei 
care nu sunt de acord cu ei. Trebuie să fiţi foarte 
atent... 

După o jumătate de oră, Malko era pe punctul de 
a exploda. După un ultim pahar de rom, mama Harb 


~ 81 =~ 


Aventură în Surinam 
strânse în sfârşit farfuriile şi dispăru în bucătărie. 

— Trebuie s-o lăsăm acum, spuse Cristina. Se va 
face luntre şi punte pentru a avea alte informaţii. 

Mama Harb luă mâinile lui Malko într-ale ei şi cu 
lacrimi în ochi îi adresă un discurs lung în taki-taki. 

Deodată, deschise un dulap şi scoase un cuţit lung 
cu lama strălucitoare şi foarte ascuţită pe care-l 
flutură sub nasul lui Malko. 

— Spune că îl va ucide ea însăşi pe Bouterse, 
traduse Cristina, dacă îi vor face vreun rău fiului ei. 

Cu pumnalul în mână, îşi luă la revedere de la cei 
doi, după ce jură să le aducă informaţii. În faţa 
scepticismului lui Malko, Cristina Ganders afirmă: 

— Mamele de aici ştiu totul. Ele spală lenjeria 
tuturor, chiar şi pe cea a militarilor. Mama Harb îi 
cunoaşte pe toţi prietenii fiului ei. Aceştia nu 
îndrăznesc să protesteze pe faţă, dar îi transmit 
mesaje. Surinamezii nu sunt oameni răi. 

Cei doi rulau printre arborii de acajou uriaşi. Era 
ora  siestei şi Paramaribo aţipea sub căldura 
tropicală. Cristina căscă îndelung. 

— M-aş duce să-mi fac siesta, dar îl aştept pe 
iubitul meu să sosească. Mă puteţi duce până la 
maşina mea? Am lăsat-o la Torarica. 

Trecură din nou prin faţa spitalului şi Malko 
verifică amplasamentul pe care-l reperase data 
trecută. Cristina îşi aprinse o ţigară. 

— Vi s-a vorbit despre mine în Olanda? întrebă ea 
deodată. 

— Puțin, zise Malko cu prudenţă. 

— Vi s-a spus asta, că m-am culcat cu tot oraşul, 
nu? Cel care v-a spus asta, s-a culcat şi el cu mine şi 
chiar i-a plăcut. 


su PI i 


Gerard de Villiers 

Într-adevăr, am avut mulţi bărbaţi, dar nu sunt o 
târfă. Unii îmi dau bani. Mi se pare normal. Altfel nu 
i-aş lăsa să se servească de corpul meu. Dar nu fac 
totul numai pentru bani. În afacerea asta, de 
exemplu, vreau pur şi simplu să ajut Surinam-ul să 
se debaraseze de ticăloşii ăştia. Dacă nu, suntem 
terminaţi cu toţii. 

— Aţi putea trăi în Olanda, nu? 

— Am încercat deja. Am trăit şi în Statele Unite, în 
Florida, la Jacksonville. Apoi am revenit aici. 
Surinam-ul este ţara mea. (Râse) Am şi sânge negru 
în vine. Dar pentru moment totul merge atât de rău 
că sunt obligată să plec, să mă stabilesc în Olanda. 

Ajunseră la Torarica şi Malko se opri sub copertină 
în faţa hotelului. Romul îi servi drept moment de 
sinceritate Cristinei. Se aşeză şi mai confortabil pe 
locul ei şi îl privi ambiguu pe Malko. 

— Veţi lucra cu Herbert Van Mook? 

— Da, zise Malko. Datorită dumneavoastră. 

Cristina trase nervos din ţigară: 

— Fiţi foarte atent. Este în stare să-şi ucidă şi 
mama pentru bani. Dacă poate să vă înşele o va 
face. Este un ucigaş fără scrupule. 

Malko rămase înmărmurit. Dacă Cristina ar fi ştiut 
şi de operaţiunea celor două tone de aur, cu 
siguranţă l-ar fi sfătuit să. Traverseze fluviul înot, cât 
mai repede. 

— Poate veţi veghea asupra mea, spuse el. 

Tânăra dădu încet din cap. 

— Nu-l pot controla. Este capabil de orice. Rachel, 
fata care stă cu el, este de aceeaşi teapă. Este 
nebună şi perversă. 

Malko era uimit. 


~ 83 — 


Aventură în Surinam 

— De unde ştiţi asta? 

Cristina îşi stinse ţigara într-o scrumieră şi surâse 
în colţul gurii. 

— Toată ziua mi se spun noutăţi la telefon. În taki- 
taki se numeşte „mo/okorantt” adică „telefonul 
negru”. Acest telefon mi-a spus că viața 
dumneavoastră este în pericol. Şi nu numai din 
cauza militarilor. Ne vedem diseară! 

Cristina ieşi din maşină şi el o privi îndepărtându- 
se. Tânăra avea rochia despicată până sus, 
descoperindu-şi la fiecare pas coapsele creole. 


Capitolul VI 


Parbo Inn era la fel de întunecat ca de obicei. 
Malko avea impresia că retrăieşte aceeaşi scenă. 
Herbert Van Mook se afla la bar în compania lui 
Rachel, care purta aceeaşi fustă la limita indecenţei. 
Olandezul veni în întâmpinarea lui şi se aşezară 
amândoi la o masă pe care trona un Turn Eiffel 
enorm, din carton. Ayub sosi imediat, aducându-le 
două beri. 

— Cred că am făcut o treabă bună! îl anunţă 
Herbert. Avem deja o parte din ceea ce ne trebuie. 

Îi rezumă lui Malko în câteva cuvinte, momelile 
aruncate. Malko se simţi mai liniştit după ce îl 
ascultă: modul în care Van Mook aborda problema 
dovedea că este un profesionist. Dar era hotărât să 
verifice totul el însuşi. O singură greşeală în 
execuţia planului şi s-ar fi trezit cu toţii în închisorile 
din Cuba, până la sfârşitul zilelor. Sau chiar mai rău. 

— Vreau să văd vasul, ceru el. 

— Acum? 


~ 84 ~ 


Gerard de Villiers 

— De ce nu? 

Herbert Van Mook se gândi un moment. La ora 
asta Tonton Beretta trebuia să fie prin localul său 
favorit. La urma urmelor de ce să nu-i satisfacă 
dorinţa comanditarului său? Cu cât acesta va avea 
mai multă încredere, cu atât va fi mai uşor de 
înşelat. 

Toate aceste gânduri clocoteau în spatele frunţii 
sale înguste, în timp ce încerca să aibă un aer cât 
mai detaşat. Nu visa decât lingouri de aur masiv. 

— OK, spuse el, voi încerca să-l găsesc. Dar 
atenţie, nu i-am spus nimic despre aur... 

— Aţi procedat foarte bine, aprobă Malko. 

Van Mook îi spuse lui Rachel să-i aştepte şi 
plecară în toiul căldurii crepusculare. 

După câteva minute, se aflau în 
Watermolenstraat. În primul bar nu era nimeni, în al 
doilea erau numai negri care le aruncară nişte priviri 
ostile iar în al treilea bar se auzeau nişte ţipete 
furioase. Două prostituate negre ca tăciunele, cu 
părul împletit în codițe tip. Rasta, mulate în fuste 
mini şi bluze foarte strâmte, erau pe cale să se ia de 
păr sub privirea veselă a unei columbiene. Un 
bărbat chel le privea de la bar, cu interes. 

— El este, spuse Herbert. 

Târfele tăcură când cei doi intrară în bar. Van 
Mook se îndreptă direct spre Tonton Beretta. 

— Tonton, spuse el, ţi-l prezint pe prietenul meu, 
cel care finanţează operaţiunea. Am vrut să-l 
cunoşti. 

Ochii cafenii ai franţuzului îl priviră îndelung pe 
Malko, cercetându-l ca pe o insectă. Apoi bărbatul îi 
întinse o mână grăsulie dar fermă. 


~ 85 — 


Aventură în Surinam 
__— Salut, spuse el cu o voce gravă. Este în regulă. 
Imi place să-i cunosc pe cei cu care lucrez. Luaţi o 
b... be... bere? 

Băură în linişte, apoi olandezul îi spuse pe un ton 
şoptit: 

— Ar dori să vadă vasul. Este posibil? 

Francezul goli berea şi îi aruncă columbienei o 
privire plină de regret. 

— Sunt nevoit să fac eco... eco... economii, în 
sfârşit, haideţi cu mine! 

Plecară pe jos până la Parbo Inn de unde luară 
maşina lui Van Mook, după ce o recuperară şi pe 
Rachel. 

Tonton Beretta urcă în faţă alături de Herbert şi 
Rachel se aşeză lângă Malko de care se lipi imediat, 
mângâindu-i mâna. 

După ce ieşiră din lumina oraşului, fata îi luă mâna 
şi i-o băgă în buzunarul fustei ei. Malko simţi 
deodată căldura umedă a corpului fetei sub 
degetele sale. Rachel continua să vorbească cu 
amantul ei, care stătea cu spatele... Simţi o dorinţă 
care îi uscă gura. Rachel arbora acelaşi surâs puţin 
rătăcit şi inocent. Malko o simţea mişcându-se încet 
sub mâinile lui, deschizându-şi picioarele cu grijă, 
pentru ca el să poată urca cât mai sus. Apoi, fata se 
opri din mişcare şi Malko realiză că era în momentul 
orgasmului. 

Din fericire, sosiseră la locul căutat. Cabana 
francezului era modestă şi se afla în mijlocul unei 
păduri virgine, pe marginea râului... Tonton îi duse 
la un hangar enorm ce adăpostea mai multe vase 
fluviale şi se opri la cel mai mare, o şalupă enormă, 
albastru cu alb, ce se profila ca un rechin. 


~ 86 ~ 


Gérard de Villiers 

— Lată fiara! îi anunţă Tonton Beretta. Are două 
motoare de 175 de cai putere. Douăzeci şi cinci de 
noduri fără să obosească. Două sute de litri de 
benzină la oră. Putem merge şase ore cu plinul 
făcut. 

Tonton prinsese curaj şi vorbise fără să se bâlbâie. 
Malko urcă la bordul şalupei pentru a o examina. 
Şalupa părea în stare perfectă. Cabina de sub 
puntea din faţă era destul de spațioasă pentru a 
ascunde aurul, iar pasagerii puteau sta liniştiţi pe 
punte. Şalupa era joasă, la nivelul apei şi nu era 
uşor de reperat. 

— De unde o lansați la apă? întrebă el. 

— Există un „loc special” în oraş înainte de 
autogară, explică francezul. Dar este potrivit numai 
când mareea este înaltă. 

— În cazul ăsta trebuie să începi totul de cu seară, 
sugeră Malko. 

Bătrânul francez se strâmbă, vizibil încurcat. 

— Este neplăcut. Riscăm să ni se fure totul de pe 
punte şi sincer nu-mi place să dorm înăuntru. În 
plus, o să fim observați. 

Trebuie să-l pui la apă de dimineaţă, insistă Malko, 
şi în timpul zilei, să-l ascunzi undeva pe celălalt mal 
al Surinam-ului. 

— Tonton Beretta îşi mângâie chelia, gânditor. 

— Există un loc mai ascuns în faţa şantierului. 
Acolo nimeni nu-l va vedea. Numai că ultimul bac 
este la ora şase şi jumătate. Trebuie ca unul dintre 
noi să-l ia şi să rămână până noaptea afară. 

— Am pe cineva pentru treaba asta, afirmă Van 
Mook. 

Se gândea la Dutchie. Malko făcu turul şalupei, 


~ 87 a 


Aventură în Surinam 
mulţumit. 

Măsura aproximativ treizeci şi cinci de picioare, 
deci era destul de bine. Vasul putea transporta 
foarte bine două tone de aur plus cinci, şase 
persoane. 

— Am văzut o patrulă pe fluviu, spuse el. Ştiţi cu 
ce viteză mergea? 

Tonton Beretta râse voios. 

— Oricum ei merg cu jumătate din viteza şalupei 
noastre şi până se pregătesc să pornească, noi vom 
fi deja la Domburg. 

— Dar motoarele? 

— Le revizuiesc acum. Dar în general funcţionează 
bine. 

Bătrânul francez mângâie cu o privire duioasă 
silueta navei. Visul său din totdeauna fusese să aibă 
un vas de genul ăsta. 

Cei trei bărbaţi reveniră în căsuţa lui Beretta, 
unde Rachel îi aşteptase. Creola părea cufundată în 
visele ei erotice. Tonton ţinu cu tot dinadinsul să le 
ofere un păhărel de rom. Se lăsase întunericul, dar 
căldura nu se diminuase deloc. 

Malko începu să creadă că proiectul său nebunesc 
chiar prinde contur. 

De fiecare dată când i se încrucişa privirea cu cea 
a lui Van Mook, se întâlnea cu un zâmbet dezarmant 
de sinceritate... 

— Şi când... când este prevăzut să înceapă? 
întrebă Tonton Beretta, neliniştit. Îmi trebuie cel 
puţin încă o zi pentru revizia motoarelor şi gresajul 
tabloului de comandă. 

— E în regulă, zise Malko. 

Scoţând trei bancnote de câte o sută de dolari din 


~ 88 — 


Gerard de Villiers 
buzunar, le întinse francezului: 

— Pentru cheltuieli şi benzină, spuse el. 

Herbert Van Mook se schimbă la faţă şi pentru 
moment îi pieri glasul. 

Malko îi strica învoiala cu Tonton. Acesta ar fi fost 
capabil să le ceară chiar zece mii de dolari, acum, în 
ultimul minut... 


x 


Pe drumul de întoarcere, Malko ceru olandezului 
să oprească pe Waterkant, strada care mergea de-a 
lungul fluviului, mărginită de case vechi coloniale, 
fermecătoare, din lemn vopsit. Alături de Ministerul 
Muncii, o clădire minusculă, se afla şi Banca 
Centrală a Surinam-ului, o clădire mică care semăna 
mai degrabă cu un decor de cinema, cu cele şase 
coloane albe, un fronton şi un acoperiş de ţiglă 
albastră. Nişte grilaje de fier protejau ferestrele 
parterului şi nu se zărea nicio pază. 

În timpul zilei, un singur poliţist în uniformă maro, 
fără armă, moţăia în faţa intrării principale, aşezat 
pe un scaun, la umbră. Malko făcu câţiva paşi şi zări 
în stânga un grilaj deschis ce dădea spre curtea 
interioară a băncii. Rachel şi Van Mook rămaseră în 
maşină. Malko trecu prin faţa Ministerului Muncii, 
apoi se întoarse în Mirandastraat în colţul 
ministerului. Imediat după acest colţ se înălța o casă 
mare de lemn care arbora o plăcuţă pe care scria: 
Consulatul Germaniei. Între cele două clădiri se afla 
un teren viran care servea drept loc de parcare. 
Malko pătrunse pe teren. Aşa cum prevăzuse, 
terenul nu era separat de curtea interioară a băncii 


~ 89 ~ 


Aventură în Surinam 
decât printr-un zid, micuţ, fără sârmă ghimpată sau 
cioburi de sticlă. 

Apoi făcu calea întoarsă şi ajunse din nou la 
Waterkant. 

Mai mulţi negustori ambulanți staţionau în faţa 
Băncii Centrale oferind trecătorilor băuturi 
răcoritoare şi îngheţată. Malko înaintă până la 
marginea cheiului. Apa părea foarte adâncă. De pe 
strada Waterkant, vasul lui Beretta părea invizibil 
din cauza structurii lui. Apoi Malko reveni la maşină. 

— Vom putea aduce vasul până aici, spuse el. 
Vom evita astfel o bună parte din transbordări. 

— Trebuie să-l întreb pe Tonton dacă şalupa are 
balast. 

Malko privi în stânga sa. Nava de pază se afla la 
două sute de metri, păzită de doi soldaţi, iar clădirea 
de cărămidă roşie, Fort Zeelandia, domina Surinam- 
ul în spatele lui. 

Malko se urcă în vehicul. 

— Mai sunt multe probleme de rezolvat, spuse el, 
dar în principiu vom proceda în modul ăsta. Nu mai 
există alt post militar pe malul fluviului care ar 
putea intercepta vasul? 

— Niciunul, afirmă olandezul. Numai câţiva soldaţi 
care păzesc casele lui Bouterse, înainte de 
Domburg. În timpul nopţii, dorm. 

În faţa porţii, întoarseră pentru a putea ajunge mai 
uşor la Parbo Inn. Rachel se întoarse către Malko şi-l 
întrebă cu vocea-i copilăroasă. 

— Veniţi să luaţi masa cu noi, la fermă? 

— Nu. Sunt ocupat, spuse Malko. 

Cristina Ganders îl aştepta deja. 

— Ne trebuie două vehicule, spuse Malko. 


~ 90 ~ 


Gérard de Villiers 

O ambulanţă şi un camion care ne va aştepta la 
bac. 

— O ambulanţă? spuse olandezul surprins. De ce? 

— O să vă explic, spuse Malko. Mâine seară, voi 
trece pe la fermă. Trebuie neapărat să rezolvaţi 
aceste două probleme imediat. 

Malko intră în maşina sa parcată în faţă la Parbo 
Inn, evitând privirea arzătoare şi dezamăgită a lui 
Rachel... Partida erotică din maşină nu-i fusese de 
ajuns acesteia... 


x 


Câinele se năpusti spre grilajul de fier al porţii 
lătrând furios la Malko. Imediat apăru o siluetă în 
veranda de la primul etaj, neclară în semiîntuneric. 

— Intraţi! strigă Cristina Ganders. Suki, taci o 
dată! 

Malko împinse poarta, câinele se linişti şi agentul 
aristocrat urcă scara exterioară ce ducea spre 
verandă. În prag apăru tânăra creolă zâmbitoare, 
ţinându-şi rochia neagră cu mâna stângă. Se 
întoarse către Malko. 

— Puteţi să mă ajutaţi să o închei? 

Avea un spate superb pe care rochia decoltată 
până la talie, îl punea în valoare. 

Malko trase fermoarul iar Cristina îşi netezi rochia, 
scoţându-şi sânii în evidenţă. Purta pantofi cu tocuri 
foarte înalte; talia foarte subţire îi era marcată de un 
cordon din piele de crocodil iar părul era pieptănat 
peste cap; era o femeie splendidă, debordând de 
senzualitate. O sticlă de whisky trena pe masă şi 
creola îşi turnă o. Porţie zdravănă. Probabil nu era 


~ OI ~ 


Aventură în Surinam 
prima din seara aceea. 

După romul pe care-l băuse la mama Harb... 
Oricum se bucura de o sănătate robustă. 

— Am aflat câteva lucruri importante, îl anunţă ea. 
S-ar putea ca Julius să nu fie executat. Este o 
discuţie importantă pe seama lui între pro-cubanezi 
şi ceilalţi. Pro-cubanezii vor să-l lichideze, dar Julius 
mai are încă prieteni în armată. Preşedintele ar fi zis 
că demisionează dacă vor mai face alte execuţii. 
(Cristina râse). Cu siguranţă nu o va face. lubeşte 
prea mult puterea şi palatul... Dar părerea lui îi face 
pe ceilalţi să ezite. 

— Există şansa să-l elibereze? 

— Nu. Numai să mai amâne execuţia sau 
dimpotrivă să o devanseze. 

Cristina îşi privi ceasul şi se ridică foarte vioaie. 

— Haideţi, la noi recepţiile încep devreme din 
cauza interdicţiei de noapte... Aveţi maşină? 

— Da, spuse Malko. 

Urcară într-un Colt, Cristina vorbea fără încetare, 
jucându-se cu brăţările groase de pe mâna stângă. 
Malko o întrebă: 

— Sper că nu vă rețin din timpul dumneavoastră 
preţios. Poate trebuia să mergeţi cu cineva? 

— Nu, spuse ea surâzând, în acest moment am un 
prieten hindustan a cărei soţie este foarte geloasă. E 
un tip pretenţios. În loc să mă odihnesc, sunt 
obligată să mă machiez şi să-i satisfac dorinţele. Şi 
asta pentru că mă plăteşte bine... 

Cristina avea un suflet caritabil... îl îndrumă pe 
Malko pe nişte străzi întunecate care semănau între 
ele, cu case elegante, plasate în mijlocul unei 
vegetaţii luxuriante. 


a DD a 


Gerard de Villiers 

Cea în care se dădea petrecerea semăna cu 
celelalte, înecată între bananieri uriaşi şi nişte arbori 
exotici cu flori mari roşii. 

Nişte libanezi întunecaţi la piele o priviră pe 
Cristina ca pe regina din Saba. Invitaţii sosiră foarte 
repede şi în curând începură să strige unii la alţii 
pentru a se auzi. Deodată, Malko zări o rochie ce 
imita pantera mulată la spate şi nişte şolduri 
somptuoase. Când tânăra se întoarse, el o 
recunoscu pe Greta Koopsie. Tânăra olandeză îi 
zâmbi şi Malko se apropie de ea, abandonând-o pe 
Cristina, acaparată la rândul ei de un tânăr metis cu 
ochelari. 

Greta Koopsie îi întinse o mână parfumată. 

— Ce surpriză plăcută! V-aţi integrat rapid în 
Surinam! spuse ea. Aţi găsit partenera ideală. 

— De ce? 

Greta Koopsie se aplecă spre urechea lui. 

— Se spune că este cea mai tare femeie din 
Paramaribo, dar este foarte scumpă. De altfel se şi 
vede; probabil bănuieşte că aveţi ceva bani. 

Greta tăcu deoarece Cristina se îndrepta spre ei. 
Creola îi adresă un surâs răvăşitor Gretei. 

— Tot singură? 

— Tot, răspunse tânăra olandeză. Şi sunt foarte 
mulţumită. 

Cristina se  îndepărtă,  amestecându-se în 
mulţimea invitaţilor. 

Aceştia se năpustiră ca lăcustele asupra bufetului. 
Greta pufăi. 

— Vrea cu tot dinadinsul să-mi paseze vreunul 
dintre „foştii ei amanți”. Ca şi cum ar fi „peştele” 
meu. Mai ales că pe unii chiar îi cunosc. Îţi trebuie 


ADR «|: ~ 


Aventură în Surinam 
curaj să intri în patul unor astfel de târâturi... Nu am 
niciun chef. 

— Mai faceţi jogging? întrebă Malko. 

— Da. Cât pot de mult. Când obosesc, fac un duş 
bun... 

Malko îi aruncă o privire inchizitoare. 

— Numai ca să vă răcoriţi? Cu un duş se pot face 
multe lucruri... 

Fata îi întoarse spatele cu o piruetă. Malko urmări 
silueta feţei îmbrăcată cu imitații de panteră. De 
altfel nu era singurul care o privea. Greta împreună 
cu Cristina erau femeile cele mai excitante ale 
seratei. Cu excepţia unei chinezoaice sculpturale, 
aşezată de-o parte, rigidă, cu o rochie despicată 
până sus, dezvelindu-i coapsele fuselate. 

Toată lumea bea şi se îmbuiba. Cu cât se întuneca 
mai mult cu atât căldura devenea mai înăbuşitoare. 
Invitaţii intrau şi ieşeau afară fără încetare. Cristina 
reveni la Malko cu un pahar de scotch în mână şi îşi 
trecu familiar braţul sub al lui. 

— Să nu-mi spuneţi că aţi cucerit-o pe puicuţa 
asta! 

— Am văzut-o întâmplător o singură dată, numai o 
jumătate de oră... 

Frumoasa creolă îi aruncă o privire ambiguă şi 
tulbure. 

— Câteodată este suficient, dacă ai într-adevăr 
chef. 

Literalmente tânăra creolă transpira senzualitatea 
prin toţi porii... Era ca o floare tropicală în deplina ei 
splendoare. Un firicel de transpiraţie se zărea între 
sânii ei minunaţi iar ochii erau din ce în ce mai 
strălucitori. 


= 94 ~ 


Gerard de Villiers 

Cineva pusese un disc cu o melodie de meringué 
lentă şi senzuală. 

— Dansăm? propuse Cristina. 

Câteva cupluri dansau deja sub un bananier uriaş 
care la lumina lunii semăna cu un imens evantai. 

Malko nu fu prea surprins simțind corpul suplu al 
Cristinei lipindu-se de al lui în timp ce că îşi înnoda 
braţele în jurul gâtului lui. Faţa părea că nu are 
oase. Bazinul ei se legăna uşor, sânii i se frecau de 
pielea lui iar parfumul pielii se amesteca armonios 
cu cel de pe rochie, un alt dansator, care evolua 
lângă ei, o mângâie pe şolduri în trecere şi Cristina îi 
răspunse cu un zâmbet carnasier, murmurând la 
urechea lui Malko. 

— Toţi bărbaţii de aici s-au culcat cu mine sau au 
încercat s-o facă. Cred că sunt foarte geloşi... Dacă 
printre ei se află câţiva bârfitori, îmi vor atribui deja 
un amant nou în persoana dumneavoastră. Am 
reputaţia de a nu scăpa niciun nou venit. Aşa că, nu 
faceţi excepţie. 

În zadar glumea Cristina, vanitatea lui Malko nu 
era plăcut impresionată. Nu reuşise să-şi dea seama 
dacă ea dorea să-şi mărească palmaresul sau 
simţea sincer o atracţie pentru el. 

Îi fu ciudă pe el însuşi că-şi făcea astfel de gânduri 
pentru o femeie care-şi număra amanţii cu sutele, 
dar totuşi simţea o atracţie violentă pentru această 
creatură splendidă. Muzica se schimbă şi Cristina îl 
părăsi cu un surâs fermecător pentru un hindustan 
cu o mustață deasă, care începu să o pipăie fără 
neruşinare. 

Malko zări privirea ironică a Grefei Koopsie care 
stătea în picioare, lângă bufet. Se apropie de ea. 


~ 95 — 


Aventură în Surinam 

— Nu dansati? 

— Am încercat, spuse ea. Dar am constatat că toţi 
bărbaţii sunt nişte brute... 

— In ceea ce mă priveşte, vă jur că nu o să vă 
violez... o asigură el. 

Greta se lipi de el, zâmbitoare. 

— Vedeţi că nu sunt reticentă, spuse ea. Este 
plăcut să simţi un corp de bărbat lângă al tău. Cu 
condiţia să-l alegi. 

Dansară mai multe meringueg, strânşi unul lângă 
altul. Malko se surprinse fugind cu gândul la ceea ce 
se afla sub rochia de panteră a fetei când deodată 
aceasta se dezlipi de el, spunându-i: 

— Ei bine, trebuie să plec, mâine dimineaţă îmi fac 
partida de jogging la ora şapte. 

Pe curând, poate... 

Ce provocatoare! Malko rămase în tête-à-tête cu o 
cupă de Dom Perignon, până când Cristina ţâşni cu 
o tânără negresă după ea, buclată ca un caniche şi 
cu nişte sâni tari şi ascuţiţi. 

— Helena vrea să vă cunoască! spuse ea. 

Aceasta se aruncă în braţele lui Malko şi începu să 
danseze un dans absolut obscen, lipindu-şi pieptul 
de oţel de pectoralii lui şi dând din buric ca o 
orientală. 

Din păcate muzica se opri şi Helena fu înhăţată de 
un javanez înalt care o trase în grădină. Cristina, 
aşezată lângă Malko, pufni în râs. 

— Nu ştiţi să profitaţi de ocazii! De un sfert de oră 
vă devora din priviri. Nu poate rezista nici unui 
blond. Dar în seara asta a băut prea mult. Primul 
care o va conduce acasă, va putea să profite de ea. 
Cu atât mai rău pentru dumneavoastră. 


~ 96 ~ 


Gerard de Villiers 

Moravurile păreau destul de libere în Surinam... 
Văzând numărul bărbaţilor care o înconjurau pe 
Cristina cu priviri pline de subiînţelesuri, se pare că 
nu minţise asupra numărului ei de amanti. 

Malko se plictisise de acest carnaval tropical 
zgomotos. Toată atmosfera respira erotism şi Malko 
dorea să-şi potolească tensiunea nervoasă pentru 
câteva ore. 

— Dacă am pleca? întrebă el. 

Spre marea lui mirare, Cristina îşi strânse repede 
geanta. 

— O idee bună! Trebuie să nu mai beau nimic. O 
să mă îngraş... 

Apoi ea îşi luă la revedere în trecere de la vreo 
duzină de amanți şi cei doi părăsiră serata. 
Temperatura scăzuse puţin, erau în jur de 30° şi 
cerul era senin. Cristina se prăbuşi pe scaunul din 
maşină. 

— Sunt frântă de oboseală! Am băut cel puţin 
douăsprezece pahare de scotch! 

Era abia ora unsprezece şi străzile erau deja 
pustii. Părea un oraş abandonat, mort. 

In liniştea adâncă se auzea zgomotul 
mecanismului de la luminile  semnalizatoare. 
Oprindu-se în faţa vilei, Malko zări o lumină. Cristina 
se ridică şi exclamă dezamăgită: 

— Goaferdom! A venit! 

— Cine? 

— lubitul meu! Credeam că este la Cayenne. 
Probabil a luat ultimul bac. 

Cristina se întoarse către Malko. 

— Îmi pare rău, dar o lăsăm pe altă dată. 

Malko nu se mai întrebă la ce făcea aluzie. 


~97 ~ 


Aventură în Surinam 
Aplecându-se, ea îi oferi gura cărnoasă cu ardoare. 
Într-o fracțiune de secundă fură lipiţi unul de altul. 
Excitat peste măsură după această serată 
frustrantă, Malko era gata să explodeze. Dar Cristina 
îl îndepărtă cu un surâs: 

— Pe mâine, o să vă telefonez. 

ÎI părăsi în grabă cu un ultim sărut pe gură. Sosit 
la hotel, Malko nu se  liniştise încă. Două 
„provocatoare” în aceeaşi seară, era prea mult. Se 
gândi la Rachel şi îşi mărturisi cu oarecare jenă că 
tânăra îl excitase teribil în ciuda laturii sale 
perverse. Rar îi fusese dat să cunoască o perversă 
totală. 

Toate aceste gânduri îl aduseră apoi cu picioarele 
pe pământ, amintindu-şi de fapt pentru ce venise în 
Surinam. Măcar dacă Herbet Van Mook ar fi fost la 
înălţimea promisiunilor făcute. Totul depindea de el. 

În holul hotelului Torarica, trei clienţi întârziaţi 
priveau un film cubanez despre cultura porumbului, 
în timp ce grupuri de indieni şi de chinezi jucau ca 
nişte nebuni la tarife de ospiciu la mini cazinoul 
hotelului. 

Malko îşi puse ceasul să sune la şase dimineaţa. 
Se hotărâse să verifice el însuşi punctele esenţiale 
ale operaţiunii. După aceea urma să-l supravegheze 
îndeaproape pe Herbert Van Mook. 

Nu mai rămăseseră decât şase zile până la 
eliberarea lui Julius Harb. 


Capitolul VII 


Drumul de latent roşu, se întindea cât vedeai cu 
ochii, parcă tras la aţă, flancat în dreapta de o linie 


~ 98 ~ 


Gerard de Villiers 

de înaltă tensiune suspendată pe nişte stâlpi 
metalici imenşi, aşezaţi în mod straniu în mijlocul 
acestei păduri dese. Nu se vedea nici cea mai mică 
poiană în afară de acest drum făcut cu buldozerul. 

Din loc în loc, se mai zărea mica enclavă a vreunui 
sat indian, la capătul drumului, unde locuitorii 
aşezaţi la umbră aşteptau un autobuz ipotetic. 

Cu toate geamurile deschise, în maşină erau 
patruzeci de grade. Malko plecase din Paramaribo 
pe la şapte dimineaţa, dar soarele strălucea deja. 
De la uzina uriaşă de prelucrare a bauxitei de la 
Soracom şi până la Paranam, şoseaua era asfaltată. 
De acolo, se făcea un fel de slalom printre gropile 
drumului care duceau spre lacul Van Blommestein, 
punctul terminus al liniei de înaltă tensiune care 
aducea la uzină curentul produs la barajul Afobaka. 
Din când în când, mai cădeau câteva picături de 
ploaie din cerul întunecat. Transpiraţia îi cuprinsese 
toată faţa. Făcuse în aproape o oră şi jumătate 
distanţa de cincizeci de kilometri, de la plecarea din 
Paramaribo. Într-un nor de praf roşu de laterit zări 
un minibus. Stomacul său se mişca în ritmul maşinii 
ce sălta pe drumul ondulat, dar nu putea depăşi 
şaizeci de kilometri la oră, pentru că, probabil, 
maşina s-ar fi dezmembrat. Deodată, zări în stânga 
sa ceea ce căuta, un panou de lemn pe jumătate 
şters care indica: Jodensavanna 45 km. Acest orăşel 
minuscul se afla pe coasta de est a Surinam-ului. 
Deci, drumul acesta pe care tocmai mergea, era 
drumul bun spre hacul Carolina. Apoi Malko intră pe 
un drum mai îngust care se înfunda în plină junglă. 
Urmele adânci săpate în colbul drumului puteau să 
înghită o turmă de elefanţi; sezonul ploilor tropicale 


= 99 — 


Aventură în Surinam 
tocmai se sfârşise. Nu se mai zărea niciun sătuc, nici 
ţipenie de om, ci numai drumul sinuos de laterit 
lăsat la voia pădurii iar din loc în loc câte-o poieniţă 
defrişată probabil de muncitorii forestieri. 

O oră mai târziu, după ce trecu peste două râuri 
mici peste care se formaseră nişte păduri naturale, 
ajunse brusc chiar lângă fluviul Surinam. Acesta era 
mai puţin larg decât la Paramaribo, dar tot atât de 
mâlos. Drumul se termina abrupt. La dreapta, într-o 
baracă, se vindeau banane şi băuturi. 

Bacul - o vechitură ruginită - se afla în momentul 
ăsta tras pe malul celălalt. Un panou aproape şters, 
țintuit pe un stâlp, afişa orarul. De la ora şapte de 
dimineaţă până la ora cinci seara, în toate zilele. 

Deci, dacă Malko şi echipa lui ajungeau cu şalupa 
în timpul nopţii, nu aveau de cine să fie deranjati. 
Cobori din maşină şi se apropie de mal. Un ponton 
de lemn, vechi, permitea maşinilor să se îmbarce pe 
bac. Alături, o potecă cobora chiar până la nivelul 
fluviului. Aceasta putea servi foarte bine descărcării 
vasului şi transferului în camionul care îi va aştepta. 
Rămăsese să mai verifice lucrul cel mai important: 
pista de aterizare pentru Xingu. Malko îşi consultă 
harta. Aproximativ o sută treizeci de kilometri de 
pistă până la Pokigron. În cel mai bun caz trei ore, în 
cel mai rău cinci-şase. După ce mâncă câte ceva şi 
bău un Pepsi, Malko făcu calea-ntoarsă. 


x 


Herbert Van Mook încetini în dreptul satului 
Lelidorp, un târguşor mic, aflat la cincisprezece 
kilometri de Paramaribo, pe şoseaua spre aeroport. 


~ 100 ~ 


Gerard de Villiers 

La ieşire, puţin mai retrasă, se găsea o băcănie 
chinezească. Olandezul ajunse pe poteca ce ducea 
la prăvălie şi intră în curte. Un camion roşu era 
parcat într-un colţ, acoperit cu o prelată. Van Mook 
se apropie şi examină pneurile. Erau aproape noi. 
Cu transmisia pe cele patru roţi, acest ţip de vehicul 
putea să treacă cu bine pe orice tip de teren. In 
pragul uşii se ivi o tânără chinezoaică care-l pândea 
cu coada ochiului pe Van Mook. Olandezul o văzu şi 
îi zâmbi: 

— Ce mai faci, Ah-luan? 

— Bine, bine! 

Acesta îi mângâie sânii în trecere şi femeia zâmbi 
încântată. Herbert trecea uneori pe la ea când soţul 
ei era plecat cu treburi în Guyana franceză. In 
prezent, olandezul pusese ochii pe nepoata 
chinezoaicei, o copilă creolă mult mai provocatoare 
decât Rachel. Cei doi se aşezară în spatele 
magazinului, înconjurat de ambalaje, cartoane şi 
case de marcaj. 

— Soţul tău nu este acasă? 

— Ba da; este sus. Îşi face siesta. 

— Du-te şi trezeşte-l! 

O mângâie din nou pe şolduri iar ea nu se dădu în 
lături, dimpotrivă rămase puţin dezamăgită că 
olandezul nu mersese prea departe; magazinul era 
închis pentru ora siestei iar soţul ei dormea profund 
aşa că ar fi avut timp suficient pentru o îmbrăţişare 
rapidă... 

Soţul ei, cu părul ciufulit, cobori scara de lemn, se 
aşeză la o masă şi înşfăca imediat o sticlă de coniac 
Gaston de Lagrange, după care umplu două pahare 
în timp ce soţia sa dispăru pentru a-i lăsa să 


~ 101 ~ 


Aventură în Surinam 
vorbească în linişte despre afaceri. 

Van. Mook făcuse câteva afaceri cu el şi se 
înţeleseseră destul de bine. Când chinezul venea la 
Paramaribo, olandezul îi găsea întotdeauna câte o 
prostituată pe cinste. 

— Am nevoie de camionul tău, îl anunţă Van 
Mook. 

ÎI mai împrumutase de la chinez pentru 
transportul unor lăzi cu şerpi până la Cayenne şi de 
acolo spre Europa. Negustorul înghiţi puţin coniac 
Gaston de Lagrange. 

— Dacă vrei. În momentul ăsta nu prea am de 
lucru. Nu pot să obţin licenţe de import. Stau toată 
ziua pe la Ministerul Comerţului. Pentru cât timp îl 
vrei? 

— Două, trei zile. 

— Ai pe cineva care să-l conducă? 

— Da. 

— Bine. la-l când doreşti. Costă cincizeci de florini 
pe zi. 

— Patruzeci, corectă Van Mook preţul. 

Chinezul ridică paharul de coniac. 

— Nu ai vrea să ţi-o dau şi pe nevastă-mea pentru 
preţul ăsta? Este un camion nou nouţ. 

Chinezoaica care revenise la masa lor zâmbea 
prosteşte, în momentul în care creola intră, Herbert 
Van Mook nu mai văzu decât funduleţul cărnos şi 
mulat în jeans. Ondulându-şi şoldurile ostentativ, 
puştoaica urca scara dreaptă care ducea spre 
hambar, trăgând cu coada ochiului la vizitator. 
Chinezul urmări privirea lui Van Mook şi protestă... 

— Văd că îţi place cam tot atât de mult cât 
camionul... Dar până acum n-a făcut-o niciodată... 


~ 102 ~ 


Gerard de Villiers 
cu nimeni... 

Spre regretul său, Van Mook văzu crupa 
dispărând. Se ridică şi strânse mâna chinezului. 

— Îţi telefonez înainte de a veni. Deci, patruzeci şi 
cinci de florini... 

Băcanul îl urmă până-n pragul uşii şi îi strigă: 

— Dacă nu sunt aici, vorbeşti cu soţia mea... N 

Herbert se întrebă dacă acesta bănuia ceva. In 
Surinam moravurile erau extrem de lejere şi era un 
miracol că cele câteva prostituate de import îşi 
puteau câştiga existenţa. 

Din când în când câte o lovitură de cuţit mai 
rezolva câte o ceartă, dar în ansamblu totul se 
petrecea în cea mai mare linişte şi înţelegere. 
Odată, Herbert agăţase o tânără creolă pe stradă la 
Paramaribo şi fără măcar să-i ofere ceva de băut 
abuzase de ea, în spatele unei grădini, apoi o 
abandonă cu brutalitate. Aceasta părea încântată de 
tot ce i se întâmplase. 

Herbert se îndreptă spre Paramaribo, euforic. 
Lingourile de aur îi reveneau mereu în minte. 
Bineînţeles exista o mică formalitate neplăcută 
înainte de a le obţine. Dar avea încredere în steaua 
lui şi în talentele de ticălos. Dacă ar fi ratat lovitura 
asta, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât 
creşterea acestor animale pentru tot restul vieţii. 


x 


Dutchie opri maşina Austin în faţa casei, în zona 
Ambasadei Chinei. Conştiincios, după ce ieşi din 
maşină o şterse cu o cârpă pe parbriz şi apoi 
desfăcu lanţul de la poartă. 


~ 103 ~ 


Aventură în Surinam 

— Miss Rita! 

Rita Moengo, secretara Băncii Centrale din 
Surinam, apăru în verandă. Puțin durdulie, foarte 
brună, jumătate chinezoaică şi jumătate 
indoneziană. 

— Vin numaidecât! 

Ajunse rapid în curte şi îşi privi maşina lustruită ca 
nouă. 

— Am curăţat-o puţin, o anunţă cu modestie 
Dutchie. 

— Ce drăguţ din partea ta! îi răspunse cu căldură 
Rita Moengo. Hai să bem un rom! 

Mecanicul îşi frecă fruntea plină de sudoare 
mimând refuzul. 

— Hai, hai vino, insistă tânăra, este foarte cald. 

Dutchie se instală destul de stângaci într-un 
fotoliu de pânză, pe verandă. Rita reveni cu o sticlă 
şi cu două pahare; se aşeză în faţa lui, îşi puse 
picioarele unul peste celălalt, fără să-l slăbească din 
ochi pe. Vizitatorul său. Privirea ei deveni 
înceţoşată. 

Dutchie realiză deodată că tânăra din faţa lui nu îi 
era indiferentă. Fata vorbea cam mult, se mişca 
continuu şi avea o lucire în privire care nu însemna 
numai recunoştinţă pentru munca lui. Dutchie îşi 
spuse că e timpul să-şi pună planul în acţiune. 

— Aţi venit pe jos de la Bancă? întrebă el. 

— Nu, răspunse ea. Am luat autobuzul. 

— Nu v-a însoţit nimeni? 

Rita bău puţin coniac. 

— Nu. Plec întotdeauna ultima. Eu închid toate 
uşile şi pun şi sistemul de alarmă. 

— Ah da? făcu Dutchie foarte mirat. Adică? 


~ 104 ~ 


Gerard de Villiers 

Viclean ca un cimpanzeu, Dutchie ştia să facă pe 
naivul atunci când trebuia. 

Rita Moengo, flatată că-şi poate etala importanţa, 
se ridică, luă din geantă un teanc de chei şi puse de- 
o parte una plată şi decupată. Apoi se aplecă spre 
tânăr, atingându-l cu sânii ei voluminoşi. 

Dutchie simţi o repulsie dar şi-o ascunse imediat. 
Era doar, în interes de serviciu comandat. 

— Vezi cheia asta? îi explică Rita Moengo. Ei bine, 
există un tablou, în apropierea uşii, care dă în curte. 
Când plec, introduc cheia şi o răsucesc. Am un 
minut ca să închid uşa. Dacă nu, alarma se 
declanşează şi telefonul sună la Poliţie. Olandezii au 
făcut instalaţia... Din cauza aurului... 

— Care aur? întrebă Dutchie, sincer mirat. 

— Cum? Nu ştii? întrebă duios Rita. Tot aurul care 
se află în camera blindată. 

Dutchie uită s-o mai facă pe idiotul. 

— Şi aveţi şi cheia de la camera asta? întrebă el 
avid, prins de fantasme neaşteptate. La urma 
urmelor, s-o faci cu o femeie numai o dată, nu era 
chiar atât de respingător pe cât credea... 

Din nefericire, Rita Moengo îi risipi aceste reverii. 

— Ah, nu! Cheia aia se află la directorul băncii. El 
o păstrează. Acum cât este plecat, cred că se află la 
colonelul Bouterse. Dar până acum nu a venit 
niciodată la bancă... Rita puse cheia în geantă. 

— Nu vă este frică că vi-o fură? întrebă Dutchie. 

Rita Moengo scutură din cap, cu privirea fixă pe 
coapsele musculoase ale tânărului mecanic, mulate 
în jeanşi vechi. 

— Nu, nu mă despart niciodată de ea. Dacă o 
pierd nu se mai poate intra la bancă. Am şi cheia de 


~ 105 — 


Aventură în Surinam 
la poartă... 

Dutchie dădu din cap, impresionat, gândindu-se 
cum s-o şteargă mai repede. 

Dar romul accentua tot mai mult natura 
generoasă a secretarei. Îl învălui pe Dutchie într-o 
privire fals ocrotitoare. 

— La spune-mi, văd că ţi-e foarte cald, nu vrei să 
faci un duş... o să-ţi facă bine... 

Dutchie se ridică grăbit. 

Dacă amantul femeii, un metis musculos, ar fi 
apărut pe neaşteptate ar fi luat o bătaie zdravănă... 

— Nu, nu, trebuie să mă întorc la atelier. Mai am 
mult de lucru. Mă aşteaptă patronul. Dutchie se 
găsea deja pe scară. Rita Moengo se aplecă peste 
balustrada verandei. Frustrată, dar bine dispusă. 

— Aşteaptă-mă, cobor să te conduc. 

— Nu, nu te mai deranja, strigă Dutchie. 

Apoi începu să alerge sub picăturile de ploaie cu 
viziunea unei grămezi imense de aur în faţa ochilor. 
Niciodată nu se gândise la aşa ceva. Se întrebă cum 
va proceda patronul său pentru a deschide camera 
blindată dar mai ales cum ar putea face să pună şi 
el mâna pe puţin aur. 


x 


Malko nimeri drumul principal în mijlocul unei ploi 
tropicale torențiale. Apa biciuia parbrizul maşinii 
Colt Turbo ca un jet lansat de pompieri. Între 
trombele de apă şi şanţurile săpate în drum era cât 
pe ce să se ciocnească cu un taxi de junglă care 
mergea în zig-zag la fel ca Malko, în căutarea unui 
pasaj carosabil. În plus, uitase total că în Surinam se 


~ 106 ~ 


Gerard de Villiers 
şofa pe stânga chiar şi în plină junglă... 

Ploaia încetă brusc şi pădurea începu să fumege. 
Drumul părea fără sfârşit. Din nou, căldura deveni 
toropitoare şi praful pătrunse peste tot, în cele mai 
mici cute ale pielii. 

Apoi jungla făcu loc unui tip de savană cu nişte 
porţiuni curioase de nisip alburiu care semănau cu 
nişte mlaştini sărate. Apoi din nou vegetaţia deveni 
luxuriantă. În faţa lui, drumul se scinda în două. 
Stâlpii liniei de înaltă tensiune continuau pe partea 
stângă. Malko o luă pe partea dreaptă, spre 
Brownsweg, ultima aşezare înainte de Pokigron. 
Drumul cobora în pantă lină spre lac, fără prea 
multe şanţuri săpate în praf şi astfel reuşi să 
accelereze. 

Era cât pe ce să nu observe satul micut! Nu erau 
decât câteva case la marginea drumului, cu eterna 
băcănie chinezească şi staţia de benzină cu pompă 
de mână. 

O sută de metri mai încolo, o şină de cale ferată 
tăia drumul, invadată de ierburi. Cel puţin avea un 
reper. Era calea ferată de la Sorecom, nefolosită 
vreodată şi care lega Brownsweg cu Zanderij. 
Imediat, drumul se depărta de lac, ocolind un masiv 
muntos acoperit de o vegetaţie luxuriantă de junglă. 

Din nou, apăru praful de laterit! Cămaşa i se lipise 
de pielea transpirată. De data asta, nu mai era 
niciun fel de circulaţie. Merse cam o oră şi jumătate 
într-un decor monoton şi verde, dând peste câte un 
şarpe imens sau vreo iguană. Din când în când, 
zărea lacul Van Blommestein, apoi revenea printre 
vegetaţia luxuriantă. La o cotitură, apărură câteva 
căsuțe de lemn. O maimuţică legată cu un lanţ sălta 


~ 107 ~ 


Aventură în Surinam 
în jurul unei case. Câţiva negri îl priviră pe Malko cu 
curiozitate. Nu prea aveau ocazia să vadă mulţi 
turişti. Două sute de metri mai încolo, drumul se 
termina brusc la marginea unui râu lat de câteva 
sute de metri. După hartă, era Gran-Rio care se 
vărsa puţin mai departe în lacul Van Blommestein. 
Deci Malko se afla la Pokigron. 

Apa gălbuie a râului curgea năvalnic ducând 
destule resturi cu ea. In faţă nu mai era niciun drum 
deşi pe hartă era indicat unul. Malko se simţi la 
capătul lumii. Şi nici urmă de pistă de aterizare. Se 
întoarse, traversă din nou sătucul şi continuă să 
ruleze la pas, căutând cea mai mică poieniţă din 
junglă. 

Nu văzu nimic. 

Făcu din nou calea-ntoarsă. Revenit în centrul 
satului, aproape de băcănie, cobori din maşină şi fu 
înconjurat de îndată de un nor compact de muşte şi 
alte insecte, încântate de carnea lui proaspătă. Işi 
cumpără un Pepsi de la magazin apoi riscă 
interpelând pe unul dintre tinerii metişi aşezaţi la 
umbră. 

— Airfield? 

Tânărul metis îl fixă cu privirea de parcă i-ar fi 
expus teoria lui Einstein. Malko insistă şi, între 
germană, engleză şi gesturi, înţelese în cele din 
urmă de la interlocutorul său ceea ce voia să afle. 
Metisul consimţi să se smulgă din siestă şi să se 
urce în maşina lui Malko, aducând cu el şi un milion 
de muşte. Il îndrumă spre ieşirea din sat şi, lângă o 
berărie în ruină, îi făcu semn să întoarcă la dreapta. 

— Over there! făcu el. 

Apoi cobori şi plecă spre centrul satului. Malko 


~ 108 ~ 


Gerard de Villiers 

privi poteca; era imposibil să intre cu maşina. 
Închise maşina cu cheia şi porni pe jos, dând la o 
parte ramurile, lianele şi ferigile sălbatice, uriaşe. 
Avea impresia că este exploratorul Livingstone. În 
afară de bâzâitul insectelor, liniştea era totală. 
Parcurse mai mult de un kilometru într-o căldură 
bestială, asaltat de hoarde de țânțari din ce în ce 
mai numeroşi şi rugându-se ca febra galbenă să nu- 
şi facă apariţia. 

În sfârşit, chiar în momentul în care îşi croia drum 
prin vegetaţia bogată, sigur că s-a rătăcit, zări în 
stânga resturile unei construcţii de lemn. O 
examină. În spate, pe o porţiune de patru sute de 
metri lungime şi treizeci lăţime, pădurea era mai 
puţin deasă... 

În faţa lui zări un stâlp care probabil odată 
susţinuse o parte de avion. Ceea ce fusese terenul 
de aviaţie din Pokigron devenise acum o plantație 
de ferigi uriaşe. Nu se putea înălța nici măcar un 
zmeul! 

Un arbore enorm, probabil atins de trăsnet, tăia 
pista în două iar înălţimea vegetației ajungea la vreo 
trei metri. 

l-ar fi trebuit un buldozer şi câţiva zeci de oameni 
ca să degajeze pista de aterizare. Descurajat, Malko 
porni spre sat. Ceasul său, un Se/ko-quartz, indica 
ora unu şi douăzeci şi îl cuprinsese o foame teribilă. 

Ajuns la maşină, se cufundă din nou în studiul 
hărţii. Aceasta îi indica un drum care continua pe 
celălalt mal al râului, spre sud-est, pentru a ajunge 
în alt sat, unde se afla un aeroport: Drietabbetje, 
situat la marginea unui alt râu, Tapanahoni. 

Era o speranţă slabă, dar totuşi exista. 


~ 109 — 


Aventură în Surinam 

Metisul revenise la locul de început. 

— Nu se poate traversa râul? îl întrebă Malko. 

— Ba da, îl asigură tânărul. 

— Cum? 

— Există o plută... 

O bancnotă de un florin îl făcu mai simţitor. De 
data asta abandonă maşina pe malul râului. O sută 
de metri mai încolo, metisul îi arătă lui Malko o 
platformă făcută din trunchi de copaci şi pirogi, pe 
jumătate băgată în apă, trasă spre mal şi ţintuită cu 
un ţăruş. 

În faţă nu se vedea nimic ce ar fi putut însemna 
un drum. Pădurea era compactă ca o perdea de fier 
vopsită în verde. 

— Există un drum de cealaltă parte a râului? 
întrebă Malko. 

Metisul întinse braţul spre un colţ al râului. 

— Acolo. Dar nu este bun. Nimeni nu trece pe 
acolo. În afară de vânători şi de indieni. 

— Dar cu maşina? 

Metisul îl privi total năucit. 

— Cu maşina? Oh, nu, nu cred. 

— Unde duce? îl interogă Malko, încăpățânat. 

Metisul scoase un sunet bizar care trebuia să 
însemne pronunţarea în taki-taki a cuvântului 
Drietabbetje. Descurajat, Malko nu mai insistă. După 
ce îl lăsă pe metis la locul lui să-şi termine siesta, 
porni înapoi. Dacă mergea repede, ar fi ajuns în 
Paramaribo înainte de miezul nopţii. Din fericire, 
Budget îi închiriase o maşină practic nou nouţă. 


x 


~ 110 ~ 


Gerard de Villiers 

Un avion vechi Constellation şi un DC 6 erau 
aşezate pe marginea pistei din Zanderij, aeroportul 
din Paramaribo, înconjurat de junglă. Frânt de 
oboseală, Malko fu fericit când dădu de şoseaua 
asfaltată cu beton. Dar starea de angoasă care-l 
cuprinsese de când văzuse Pokigron-ul nu-i dădea 
pace. 

Tot planul făcut de olandez era în aer. La ce bun 
să-l salveze pe Julius Harb din închisoare dacă nu 
puteau părăsi ţara? Le mai rămăseseră şase zile 
pentru găsirea unei soluţii şi aceea nesigură. 

Nu se poate trasa o pistă în plină junglă numai cu 
bune intenţii. Chiar şi un tip atât de descurcăreţ 
precum Van Mook nu ar fi putut rezolva problema 
aceasta. 


Capitolul VIII 


Herbert Van Mook îl privea cu stupefacţie pe 
Malko transformat într-o statuie de latent. În ceea ce 
priveşte maşina, aceasta părea un muşuroi de 
furnici... Nu i se mai zăreau nici oglinzile. 

— La naiba, de unde veniţi în halul ăsta? întrebă 
olandezul. 

— Am verificat anumite puncte ale operaţiunii, 
spuse Malko. Dar rezultatul nu este prea încurajator. 
De când nu aţi mai fost la Pokigron? 

— De ce? 

— Terenul este inutilizabil, spuse Malko. Acum mi- 
aş dori să fac un duş bun, înainte de a sta de vorbă 
pe îndelete. 

Malko preferase să se oprească la ferma lui Van 
Mook pentru a-l ţine la curent cu totul. Olandezul îl 


~ 111 ~ 


Aventură în Surinam 
urmă în interiorul casei, cu un aer îngrijorat. Rachel 
îşi făcu apariţia îmbrăcată în jeans şi chipul i se 
lumină când îl văzu. Pe Malko. 

— Arată-i unde este duşul şi vino să-mi pregăteşti 
un Tom Collins, îi spuse olandezul, vizibil mohorât. 

Rachel îl conduse pe Malko pe o scară până la 
baia destul de sumară. Din fericire, baia avea aer 
condiţionat. Rachel deschise duşul şi îl privi cu un 
surâs cuceritor. 

— O să vă dau cu peria pe haine, cât faceţi duşul. 

Malko se dezbrăcă, urmărit de privirea ochilor ei 
stranii şi foarte depărtaţi. Când Malko se dezbrăcă 
total, Rachel se apropie de el şi fără să spună, un 
cuvânt începu să se frece ca o pisică în călduri. 
Deodată, o voce o făcu să tresară. 

— Rachel! 

Herbert Van Mook devenise nerăbdător. Tânăra 
creolă se bosumflă ca un copil căruia i s-a luat 
desertul, mormăi ceva, îl mângâie drăgăstos pe 
Malko şi ieşi din baie, întrebându-se de ce, aşa dintr- 
o dată, amantul său nu mai avea chef s-o împartă cu 
altcineva. 


x 


— Terenul de aterizare de la Drietabbetje este 
practicabil îl asigură Herbert Van Mook. Am fost 
acolo, acum două luni, să adun nişte broaşte de la 
indieni. Nu cred că s-a stricat de atunci şi până 
acum. Evident, este mai mic decât cel de la 
Pokigron. Pista de decolare nu depăşeşte şapte, opt 
sute de metri. Lângă el se află o mină de mangan şi 
ştiu că un avion mare poate ateriza. 


~ 112 ~ 


Gérard de Villiers 

— Dar drumul până acolo? 

— Asta este o altă problemă, admise olandezul. 
Nu am folosit acest drum până acum. De la plecarea 
olandezilor, acest drum nu a mai fost întreţinut. 
Probabil, nu este foarte bun. Dar un vehicul cu patru 
roţi ar trebui să reuşească. 

— Aveţi aşa ceva? 

— Da. 

Rachel se legă într-un hamac întins de-a 
curmezişul în verandă, fumând o ţigară şi 
aruncându-i ocheade tot timpul lui Malko. Se simţea 
frustrată. 

— Cât timp credeţi că ne trebuie începând cu 
punctul Pokigron? 

Van Mook ridică privirea spre cer. 

— Habar n-am. Între trei ore şi trei zile. Sunt 
aproximativ 120 de km. Dacă dăm peste vreun 
trunchi de pom sau un pod luat de ape ne vom 
împotmoli de tot. Dar nu văd altă soluţie. Toate 
celelalte terenuri sunt păzite de militari şi riscăm să 
ne intercepteze. 

Trebuie să avem nişte lopeţi, cuțite, 
medicamente, lanterne... Trebuie să trecem; acum 
începe sezonul uscat. Să sperăm că n-a plouat prea 
mult prin părțile alea. 

Olandezul strivi un ţânţar pe obraz. 

— În orice caz, continuă el, nimeni nu ne va 
urmări acolo şi în plus azi am rezolvat destule 
puncte ale afacerii noastre. 

ÎI informă pe Malko despre întâlnirea cu chinezul, 
proprietarul „camionului”, şi îi vorbi despre 
informațiile culese de Dutchie. Dar toate acestea nu 
rezolvau problema numărul unu; a pistei de 


~ 113 ~ 


Aventură în Surinam 
aterizare. 

Fără a părea prea preocupat de această 
problemă, Van Mook îşi urmărea visul său „de aur”. 

— İl trimitem pe Dutchie să aducă cheile cu 
câteva ore înainte. Se pare că Rita vrea să se culce 
cu el aşa că, nu va simţi sustragerea cheilor. Când 
va observa, a doua zi de dimineaţă, vom fi departe. 

Deci, în cel mai rău caz, gândea Malko, dacă, 
„Camionul” se împotmoleşte, vor putea continua 
drumul pe jos. Evident, vor trebui să abandoneze 
aurul. Oricum, Julius Harb era mai important decât 
lingourile de aur ale Băncii Centrale. 

La rândul său, Malko strivi un ţânţar enorm pe 
mână. Orice ar fi, trebuia să o caute pe Cristina ca 
ea să transmită schimbarea de program olandezilor. 
Numai să dea Domnul ca vreo revizie tehnică să nu 
interzică folosirea terenului de la Drietabbetje! 

— Apropo, întrebă el, aţi găsit oameni suficienţi? 
Ne-ar trebui cel puţin cinci oameni pentru acţiunea 
propriu-zisă, plus unul care să conducă camionul şi 
altul. Pentru ambulanţă. Deci, vreo şapte... Herbert 
Van Mook numără pe degete. 

— Dumneavoastră, eu, Tonton. Dutchie va 
conduce ambulanta iar Tonton vasul. Pentru munca 
„adevărată” suntem deja trei persoane. Ne mai 
lipseşte unul. Mi s-a vorbit despre un dezertor din 
Legiunea Străină, care a trecut fluviul Maroni. Se 
ascunde pe undeva, prin oraş. Un tip ca ăsta nu ar 
refuza câteva mii de florini. Numai că trebuie să-l 
băgăm în afacere în ultimul minut; să nu riscăm să 
ne înşele... 

Lupta împotriva ţânţarilor devenea prea inegală. 
Malko se ridică. Se grăbea s-o vadă pe Cristina 


~ 114 ~ 


Gerard de Villiers 
Ganders pentru a avea semnalul de începere din 
partea olandezilor pentru al doilea plan. 

— Ne întâlnim mâine seară.la Parbo Inn, spuse el. 
Trebuie ca până mâine să avem puse la punct toate 
elementele. Rachel se strecură din hamac şi îi 
întinse o mână moale şi lipicioasă. Dimpotrivă, 
mâna  uriaşului olandez aproape că-i smulse 
degetele... 

— Totul va fi bine, îl asigură el pe Malko cu un 
surâs liniştitor. 

„The Smiling Cobra”... „Totul” însemna în limbajul 
său că „toată” lumea va fi mulţumită de câştig... 
Ultimii kilometri până la Paramaribo păreau că se 
lungesc la nesfârşit. Malko trecu pe la hotelul 
Torarica să-şi schimbe hainele; o sună pe Cristina, 
fără niciun rezultat şi plecă din nou. Vila Cristinei nu 
era luminată şi maşina nu se vedea în curte. Se 
gândi să aştepte; dar imediat îşi aminti că tânăra 
creolă ar putea să ia masa pe undeva, prin oraş, şi 
deci nu va sosi prea curând. Aşa că putea să-şi 
încerce norocul cu Greta Koopsie, care locuia foarte 
aproape. Cinci minute mai târziu, bătea la uşa ei. De 
data asta n-o mai găsi goală, ci drapată într-un 
sarong mov minunat. Surâsul lui Malko îi risipi 
nedumerirea ivită pentru moment. 

— Am venit să vă invit la cină, spuse el. Nu aveam 
numărul dumneavoastră de telefon. 


x 


„New China” semăna cu un restaurant chinezesc 
aşa cum Liban-ul seamănă cu Franţa. Totuşi, 
preparatele indoneziene deghizate în specialităţi 


~ 115 — 


Aventură în Surinam 
chinezeşti erau comestibile. 

Malko îşi permitea doar câteva clipe de 
destindere. Greta îl observa cu o curiozitate pe care 
nu încerca să şi-o ascundă. 

— Este curios, spuse ea căzând pe gânduri, nu 
prea vă văd vânzând orez... 

— De ce? întrebă Malko. 

Greta se strâmbă meditativ. 

— Nu ştiu... Am acest „feeling”. Poate din cauza 
ochilor dumneavoastră sau a ţinutei; îmm... nu ştiu. 
Îmi păreţi un tip periculos, aventurier. Sper că nu 
sunteţi vreun mercenar ca Bouterse, cum se văd 
astăzi, peste tot. 

Greta vorbea aproape serios, cu o mină uşor 
glumeaţă. Malko se cam nelinişti. 

— Vă jur că nu ascund nicio mitralieră prin 
buzunare, spuse el. Şi nici nu am intenţia să vă 
înrolez în legiunea mea privată. 

— Ei bine, suspină Greta, visam cu voce tare. V-aş 
ruga să mă conduceţi acasă. Dimineaţă trebuie să 
mă trezesc devreme. 

Străzile din Paramaribo erau pustii ca întotdeauna 
seara. Malko se gândea în altă parte, obsedat de 
descoperirea pe care o făcuse după-amiază. Se 
grăbea să pună mâna pe Cristina, singura persoană 
care putea transmite schimbarea de program 
olandezilor. Ajuns în faţa uşii lui Greta Koopsie se 
înclină, luându-i mâna pentru a i-o săruta. Tânăra îi 
adresă un surâs ironic. 

— Bravo, aţi trecut examenul cu brio. Asta vă dă 
dreptul la o altă cină cu mine. 

Apoi se întoarse râzând şi-şi legănă şoldurile în 
formă de amforă. 


~ 116 ~ 


Gerard de Villiers 

Abia dispăru olandeza că Malko făcu cale-ntoarsă 
pentru a ajunge la vila Cristinei. Dar nu se zărea 
nicio lumină. Aceasta nu se întorsese acasă. Ceasul 
arăta ora unsprezece şi jumătate. Se hotărî s-o 
aştepte, nedorind s-o întâlnească la biroul ei. La ora 
douăsprezece noaptea, farurile maşinii luminară 
aleea curţii. Malko tresări. Numai de ar fi singură. 
Într-adevăr, Cristina venise singură. Mai întâi se 
dădu înapoi puţin speriată, apoi, văzându-l pe Malko 
ieşind din maşină, izbucni în râs: 

— Ce spaimă am tras! Dar ce surpriză frumoasă! 

Fata îl îmbrăţişă. Mirosea puternic a scotch. Cu 
siguranţă, nu-şi petrecuse seara jucând şah... 

— Trebuia să vă văd cu orice preţ, spuse Malko. 
Este ceva foarte important. 

— Haideţi, urcați! 

Malko o urmă; Cristina îşi aruncă geanta pe un 
fotoliu şi imediat îşi turnă un scotch sec. Malko îi 
spuse rapid cum îşi petrecuse ziua şi problema 
gravă cu care se confrunta. Alcoolul nu părea să-i fi 
întunecat facultăţile mintale, căci fata reacţionă 
instantaneu. 

— Voi face contactul mâine. Cred că vom avea un 
răspuns chiar în timpul serii. Dar, într-adevăr, mă 
gândesc şi eu la calea de acces. Dacă nu este 
întreţinută chiar de loc, nu veţi putea trece nici 
măcar pe patru roţi. Va trebui să aşteptaţi sezonul 
uscat. 

— Cu atât mai rău, spuse Malko, vom termina 
acţiunea mergând pe jos, dacă trebuie. Fata îl privi 
cu un zâmbet admirativ. 

— Bravo. Sper totuşi să nu fiţi nevoiţi s-o faceţi. 
Trebuie să acţionaţi în timpul nopţii. Deci, fixaţi 


~ 117 ~ 


Aventură în Surinam 
întâlnirea cu avionul la două zile din momentul serii 
în care veţi începe. 

Era logic. Malko îi aprobă planul. Apoi se ridică 
pentru a pleca, când, tânăra scoase un țipăt uşor. 

— Lieve beme! Este trecut de miezul nopţii. 

Nu mai putea pleca. Ar fi fost total neindicat să se 
facă remarcat. Malko vru să-i propună să se culce pe 
divan, chiar în momentul în care Cristina îi aruncă 
câteva priviri elocvente. Fata se ridică, se apropie 
de el, şi-l sărută cu ardoare. 

— Aveaţi un credit de ieri seară! spuse ea. 

Dacă, la început, ar fi putut avea ceva inhibiţii, 
alcoolul le înlătură total. Cinici minute mai târziu, se 
aflau strâns îmbrăţişaţi într-un pat mare protejat de 
o plasă contra ţânţarilor, foarte romantică, care 
înconjura patul. Cristina se dezbrăcă total într-o 
clipă, păstrându-şi numai pantofii albi. Apoi se aşeză 
în genunchi pe pat în faţa lui Malko, îşi cuprinse cu 
mâinile sânii pe care îi oferi lui Malko, spunându-i: 

— Mângâie-mă aici. 

Malko atinse vârfurile sânilor. Erau tari. Cristina 
închise ochii şi cu mâna începu să-l maseze uşor pe 
Malko. La rândul său începu să martirizeze cu 
blândeţe aceste extremităţi atât de vulnerabile ale 
sânilor. Cristina gemea de plăcere. Crezând că îi 
face rău, Malko se opri. De îndată auzi vocea 
răguşită a creolei: 

— Mai tare, vreau să termin! 

Ascultându-i capriciul, Malko continuă aşa cum 
dorea ea. 

Respirația accelerată şi ondulările involuntare ale 
bazinului ei exprimau mai bine decât orice cuvânt 
plăcerea pe care tânăra o încerca în aceste 


~ 118 ~ 


Gerard de Villiers 

momente. În cele din urmă, scoase un strigăt 
înăbuşit, proiectându-şi sânii spre Malko. Apoi, 
foarte natural, se aplecă şi-l prinse cu gura, 
continuând astfel ceea ce făcuse cu mâinile, înainte. 
După aceea, se ridică şi-l trase în afara plasei de 
țânțari, în faţa unei oglinzi foarte mari. Punând un 
picior pe pat, îl trase pe Malko şi reuşi să-l facă pe 
acesta s-o penetreze într-o poziţie inconfortabilă, 
dar cu privirea îndreptată spre imaginea lor din 
oglindă. Apoi căzu pe pat, râzând, cu mâinile 
înainte. Malko o penetră din nou, ca un animal care- 
şi penetrează femela, cu mâinile crispate pe 
şoldurile ei. Cu unghiile în plasa de țânțari, Cristina 
scotea câte un strigăt de fiecare dată. Când 
terminară amândoi, fata strigă din nou înăbuşit, 
rupând o fâşie din plasa ce înconjura patul. Apoi 
rămaseră pe pat, frânţi de oboseală şi total 
transpiraţi, încercând să-şi regleze  respiraţiile. 
Cristina îşi reveni prima, apoi se apropie de Malko, 
care era pe jumătate adormit, oferindu-i buzele 
cărnoase. Cu multă răbdare, tânăra reuşi să-i 
trezească din nou dorinţa. Cei doi începură să facă 
dragoste din nou, de data asta mai puţin violent. 
Mai târziu, Malko avu impresia că ieşise dintr-o baie, 
atât de mult transpirase. Plasa de țânțari era total 
sfâşiată. 

— Vino, îi spuse Cristina. 

El o urmă pe verandă. Luna se înălța pe cerul 
inundat de stele. Era mult mai plăcut afară în 
răcoarea nopţii decât în casă. 

Rămaseră amândoi, mai multe minute, cu privirile 
aţintite spre constelaţiile sclipitoare. 

Malko se simţea minunat în compania acestei 


~ 119 — 


Aventură în Surinam 
femei care ştia atât de bine să fie un complice şi 
foarte feminină în acelaşi timp. Nu se vedea nici 
urmă de afectare în modul ei de a face dragoste. Era 
ceva instinctiv, natural. Cristina îi înlănţui gâtul cu 
braţele ei lungi. 

— Sunt fericită că ai venit în seara asta, spuse ea. 
Altfel, nu am fi avut, poate, niciodată ocazia să 
facem dragoste. 


x 


Malko se trezi a doua zi puţin mai târziu. Cristina 
stătea aplecată asupra lui, machiată, îmbrăcată, 
zâmbitoare, cu o tavă cu micul dejun, lângă ea. 

— Este ora şapte, spuse ea. Peste câteva minute 
plec la birou. 

Şi Malko avea de lucru. Tocmai voia să-i spună 
ceva când auziră bătăi în uşă. Cristina deschise şi 
reveni cu o scrisoare în mână. 

— Mama Harb mi-a trimis-o, spuse ea. Într-o 
fracțiune de secundă, Malko se trezi de-a binelea. 
Cristina deschisese scrisoarea şi o citea. Malko văzu 
cum i se stinge toată voioşia de pe chip şi cum i se 
usucă gâtul. 

— Ce este? L-au executat? 

Cristina îl privi în ochi. 

— Nu încă. Dar au devansat execuţia. Se va face 
mâine în timpul nopţii. 

— Mâine? 

— Ştie de la un caporal care i-a fost subaltern lui 
Julius, îi explică Cristina. Îl cunosc. Are informaţii 
corecte pentru că este secretarul lui Bouterse la Fort 
Zeelandia. Malko rămase înmărmurit. Nu numai că 


~ 120 ~ 


Gerard de Villiers 

nu putea să zboare de la Pokigron aşa cum fusese 
prevăzut, dar trebuia să realizeze în mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore, ceea ce fusese prevăzut să 
se desfăşoare în şase zile. Altfel spus, să lucreze 
fără răgaz. Era ceva la limita imposibilului. 


Capitolul IX 


Cristina se aşeză pe pat cu un aer dezamăgit. 

— Tot am avut puţin noroc, spuse ea, că am aflat 
acum. Voi comunica toate schimbările contactului 
meu. Evident, nu au mult timp la dispoziţie, dar asta 
e! 

— Numai să poată face rost aşa repede de avion! 
spuse Malko. 

Firul care-l lega de toată operaţiunea se numea 
Cristina Ganders. Ar fi fost prea periculos pentru el 
să aibă un contact direct cu Serviciile olandeze de la 
Paramaribo care, cu siguranţă, erau supravegheate 
de surinamezi. Cât despre CIA, situaţia era şi mai 
dificilă. Malko trecuse de mai multe ori pe lângă 
Ambasada Statelor Unite din Sophie Remondstraat, 
cu sediul în clădirea cea mai înaltă din Paramaribo, 
fără să îndrăznească măcar să întoarcă capul. 
Probabil, „imperialiştii” americani erau ţinta numărul 
unu a cubanezilor şi a prietenilor surinamezi. 
Gândurile îi năvăleau în cap. Ceea ce fusese 
organizat şi pus la punct ca un mecanism de ceas 
elveţian, urma să se desfăşoare după cea mai 
obişnuită improvizație: Nimic nu putea fi mai 
periculos. Sări din pat şi începu să se îmbrace în cea 
mai mare viteză. Nu avea niciun minut de pierdut. 

— Trebuie să-l previn pe Herbert Van Mook, spuse 


~ 121 ~ 


Aventură în Surinam 

el. După aceea, ne vom întâlni diseară. 

— lar eu mă voi duce la Torarica. Sunt sigură că 
voi avea veşti bune. 

leşiră împreună din vilă. Neras, încă obosit după 
noaptea scurtă petrecută cu Cristina, Malko se 
hotărî să nu mai treacă pe la hotel. Dacă Van Mook 
nu dădea drumul acţiunii imediat, totul era sfârşit. 
Traversarea oraşului fu pentru Malko un chin. Din 
cauza pieţii, strada de-a lungul fluviului era plină de 
lume. Îi trebuiră patruzeci şi cinci de minute pentru 
a ieşi din blocajul circulaţiei. 

Malko îşi dădu seama că nu ştia, de fapt, nimic 
despre modalităţile de transfer pentru Julius Harb. 

Câţi oameni? Câte vehicule? La ce oră? Şi în ce 
stare fizică se afla Harb? Tot atâtea întrebări care, 
dacă ar fi rămas fără răspuns, riscau sa eşueze 
operaţiunea. Ar fi fost nevoie de mai multe miracole 
în acelaşi timp pentru ca Julius Harb să scape din 
mâinile călăilor săi. 

Totuşi, ultima lui şansă se baza tot pe Malko, pe 
oamenii săi de legătură şi pe norocul său. 


x 


Herbert Van Mook ieşi din clădirea fermei cu un 
cuţit în mână, cu pieptul gol şi într-un slip din 
imitație de panteră. Avea ochii umflaţi de oboseală. 
Nici el nu dormise prea mult. Înaintă spre Malko care 
se opri în faţa casei. Era vizibil neliniştit. 

— Ce s-a întâmplat? Aveam vreo întâlnire în seara 
asta? 

— Nu. A apărut o schimbare. Trebuie să acţionăm 
mâine seară, îl anunţă Malko. Chiar acum am aflat. 


~ 122 ~ 


Gerard de Villiers 

Trăsăturile olandezului căzură şi începu să înjure 
înfundat. 

— E cam scurt timpul, mormăi el. 

— Nu avem de ales, spuse sec Malko. Odată 
executat Julius Harb, acţiunea nu mai are rost. 
Trebuie să organizaţi totul pentru mâine. Herbert 
împlântă cuțitul în pământ şi îşi mângâie barba 
nerasă, gânditor. Trase cu coada ochiului la Malko. 
Avea chef să-i spună câteva... dar nu îndrăznea. Cu 
o prudenţă de felină, hotărî că nu este momentul 
potrivit. 

— Da, spuse el în cele din urmă. Evident... O să 
mă pun pe treabă imediat. Numai să mă rad... 

— Veţi face rost de cinci oameni până mâine 
seară? 

Olandezul făcu un gest fatalist. 

— Sper. Dacă nu, ne vom folosi de mai puţini. 
Surinamezii nu sunt israeliți chiar dacă deţin 
mitraliere Uzi. 

Herbert căuta o scăpare cu disperare. Singura 
soluţie era să pună mâna pe aur şi să evite orice 
masacru. Cu un glonţ în burtă, ar fi fost foarte trist, 
dar, când tocmai ai pus mâna pe o avere ar fi fost 
mai îngrozitor... 

— Dar vasul? îl hărţui Malko. 

— Duceţi-vă la Tonton, îl sfătui Van Mook. Acum îl 
cunoaşteţi, nu mai este nicio problemă. ÎI găsiţi la 
catedrală sau la el. După aceea, ne întâlnim aşa 
cum am convenit la Parbo /nrt pe înserat. 

Malko urcă din nou în maşina sa Colt Turbo, 
zburând literalmente prin colbul drumului. 


x 


~ 123 — 


Aventură în Surinam 


Tonton Beretta lucra cu muzica dată la maximum. 
Un zgomot asurzitor se auzea din hangar. Malko îl 
strigă, dar nimeni nu-l auzi. Se îndreptă spre 
mijlocul hangarului printre vasele de diverse tipuri 
şi-l zări pe bătrânul francez. Acesta, împreună cu un 
tânăr mecanic, era pe cale să demonteze transmisia 
unuia dintre cele două motoare ale şalupei. Beretta 
se întoarse brusc. Fără ca Malko să-l fi văzut 
prinzând pistolul, acesta era deja cu arma în mână. 

Cum îl văzu pe Malko, lăsă pistolul jos şi se înclină 
în faţa lui cu un zâmbet mieros. 

— Nu trebuia să... Să... să veniţi pe neaşteptate! îi 
reproşă el. Sunt un bătrânel cam nervos. Ce s-a 
întâmplat? 

Privirea întrebătoare a lui Malko asupra tânărului 
mecanic, îl făcu pe Tonton să zâmbească liniştit. 

— Puteţi să vorbiţi fără grijă, spuse Tonton. 
Herbert mi l-a trimis pe Dutchie. Este foarte priceput 
la motoare. 

Dutchie îl privi ursuz pe Malko, apoi se cufundă în 
uleiul motorului. 

— Operaţiunea va avea loc mâine seară, spuse 
Malko. Trebuie ca vasul să fie gata mâine dimineaţă, 
aşa încât să puteţi să-l puneţi la apă şi să-l 
ascundeţi în timpul zilei pe celălalt mal. După aceea, 
trebuie să-l aduceţi din nou pe malul ăsta la căderea 
nopţii şi să-l duceţi în dreptul străzii Waterkant. Am 
cercetat cheiul, este destul de înalt şi nu se observă 
nimic de pe stradă. 

— Unde vreţi să-l aşez? 

— De-a lungul străzii Waterkant, repetă Malko. Mai 
sunt şi alte vase, aşa că nimeni nu-l va observa. Ştiţi 


~ 124 ~ 


Gerard de Villiers 
locul? 

— D... da... îl cunosc, făcu Tonton Beretta. 

Apoi dădu din cap cu un aer neliniştit. 

— La naiba! Avem o problemă de transmisie la 
motorul stâng. Sper s-o rezolvăm. În cele din urmă, 
o să lucrăm în noaptea asta, ce zici Dutchie? 

Tânărul mecanic scoase un sunet care părea să fie 
afirmativ. 

— Trebuie neapărat să fie gata, insistă Malko. 

Era inutil să le spună ceva în plus sau să le 
vorbească despre aur: o va face chiar în faţa Băncii 
Centrale. 

Tonton Beretta îl bătu familiar pe umăr pe Malko 
şi-l privi debordând de bunăvoință. 

— Să nu vă faceţi griji! Va fi gata. ÎI voi duce 
foarte devreme la locul stabilit şi voi lua bacul, apoi 
Dutchie va rămâne pe vas să-şi facă siesta, ca să nu 
ni se fure benzina sau motoarele. După aceea, voi 
lua ultimul bac şi vom reveni împreună spre orele 
opt, nouă seara. Să treceţi pe la catedrală, în seara 
asta. Vă voi ţine la curent. 

Tonton era atât de mulţumit, încât nici nu se mai 
bâlbâia. 

ÎI conduse pe Malko până la maşină şi-l privi 
îndepărtându-se. Dutchie îi spusese totul despre 
transportul aurului în cea mai mare taină. 

Tonton Beretta nu-şi mai revenise din acel 
moment. Un lucru era sigur: această comoară 
reprezenta ultima şansă din viaţa lui şi era foarte 
hotărât să facă totul pentru a pune mâna pe ea. Pe 
vremea când locuia în Caracas, era capabil să ucidă 
opt oameni numai cu opt cartuşe ale pistolului său 
Beretta. Acum, chiar şi fără antrenament, ar fi putut 


~ 125 — 


Aventură în Surinam 
să demonstreze măiestria. 

Înapoindu-se la hangar, se întrebă pe care dintre 
cei doi trebuia să-l ucidă primul: pe acest 
comanditar sau pe Herbert Van Mook? Gândindu-se 
la suma mizerabilă de cinci mii de dolari, pe care 
acesta din urmă i-o promisese, înclină mai degrabă 
spre Herbert, cu toată furia împotriva lui. Totuşi, îşi 
spuse că numai, circumstanţele îi vor determina 
alegerea. Malko îşi continuă drumul, trecând prin 
faţa clădirii Fort Zeelândia. Santinelele erau la 
posturi, iar vasul-patrulă era ancorat. 

Acum, că acţiunea se apropia, se simţea mai 
calm; încerca un sentiment de fatalitate. Odată în 
plus, îşi lăsa viaţa în voia hazardului. 

Informaţiile pe care putea sau nu să le obţină 
asupra alcătuirii convoiului, înclinau balanţa de o 
parte sau alta. 

O luă la dreapta ca să intre pentru a suta oară pe 
Gravenstraat, acolo unde urma să se desfăşoare 
totul. 


x 


La treizeci de kilometri de Paramaribo, Van Mook 
părăsi drumul principal şi o luă pe o potecă laterală 
care traversa pădurea, dând într-un spaţiu deschis, 
ocupat de o imensă aşezare amenajată ca 
restaurant-bar. 

Două femei se legănau într-un hamac. Una dintre 
ele avea un bebeluş în braţe. 

Rachel dormea pe scaunul din faţă al maşinii 
alături de Herbert. După vizita lui Malko, Van Mook 
nu pierduse timpul, îşi pregătise toate armele 


~ 126 ~ 


Gerard de Villiers 

necesare expediției. Femeile din hamac îi priveau pe 
cei doi sosiți cu nedumerire. Una dintre ele se dădu 
jos şi se îndreptă spre Van Mook cu un mers extrem 
de grațios, îmbrăcată într-un sarong strâns în jurul 
şoldurilor cam largi. La glezna stângă purta o 
brățară groasă de argint. 

— Este acasă Midnight Cowboy? întrebă Van 
Mook. 

Fata întinse mâna spre arborii din curte. 

— E acolo, la „creek”, dar revine imediat. 

Olandezul simţi că i se ia o greutate de pe inimă. 
Dacă Selim, şoferul de taxi, supranumit şi „Midnight 
Cowboy” nu ar fi fost disponibil, atunci cine ar fi 
condus camionul? Trebuia să fie cineva obişnuit cu 
astfel de drum şi care să-şi ţină gura. 

Selim, un metis sino-hindustan, corespundea 
profilului dorit de Van Mook. Îl văzu ieşind din 
tufişuri şi trăgând după el un rozător mic prins în 
capcană. Van Mook se îndreptă cu paşi grăbiţi spre 
Selim: 

— Salut Selim, am nevoie de tine. 

Oricând la dispoziţie! zise metisul. Unde mergem? 

— Oh, nu prea departe, spuse olandezul. Dar nu 
vreau un taxi. Nabibox mai are ambulanta aia mare, 
Mercedes-ul 600? 

— Da, cred că da, spuse Selim. Dar adu şofer. 

— Nu vreau orice şofer preciză Van Mook, ci pe 
tine. Altfel n-aş fi fost acum, aici. Deci, trebuie să te 
descurci cumva şi să-i împrumuţi de la el, 
ambulanţa pentru mâine seară. Numai pentru 
câteva ore. Vei avea pentru asta două mii de florini. 
Poţi să aranjezi cu paznicul de acolo? Cred că va fi 
de acord pentru vreo două sute de florini, ce zici? 


~ 127 ~ 


Aventură în Surinam 

Selim îl privea cu gura căscată. 

— Dar, ce vrei să faci cu o ambulanţă? De ce nu te 
adresezi direct lui Nabibox? Atât aşteaptă. 

Privirea lui Herbert se întunecă dintr-odată. Cu un 
gest hotărât şi rapid îl luă pe Selim de gât, aproape 
ridicându-l de la pământ. 

— Nu mai pune întrebări, făcu el. Nici măcar nu 
trebuie să conduci tu ambulanţa. Pentru tine am altă 
treabă de făcut. Nenorocitule! Dar am nevoie de 
ambulanţă. 

Apoi îl lăsă pe Selim care îşi înghiţi saliva de frică. 
Acesta nu mai îndrăzni nici măcar să-l privească pe 
Van Mook. Rămase acolo țintuit, apoi, în sfârşit. 
înfruntă privirea dură a lui Van Mook care îl 
terorizase. 

— Ascultă Herbert, îmi este foarte neplăcut să-ţi 
spun, dar nu pot să fac astfel de lucruri. Dacă 
Nabibox află că l-am înşelat, m-am ars cu taxiul. Ştii 
bine că-i închiriez maşina mea. În plus, afacerea ta 
mi se pare cam ciudată. Nu vreau să mă bag în 
afaceri necurate. Dacă vei avea nevoie altă dată de 
mine. Dar pentru lucruri mai liniştite... 

Van Mook nu se înfurie. Dimpotrivă, dădu din cap 
aprobator: 

— O.K. Înţeleg. Dar aş vrea totuşi să-ţi arăt ceva. 
Vino. 

Herbert se îndreptă spre maşină, urmat de metis 
şi deschise portbagajul. Între timp, femeile îşi 
reluară conversaţia. Cu calm, olandezul luă din 
portbagaj o puşcă mitralieră, şi-o agăţă de brat şi îi 
îndreptă ţeava spre metis. 

— Îmi pare nespus de rău că nu vrei să mă ajuţi, 
Selim, spuse el, aşa că mă văd obligat să-ţi zbor 


~ 128 ~ 


Gerard de Villiers 
creierii. 

Metisul privi gaura neagră a ţevii cu groază, 
picioarele i se înmuiară şi simţi o senzaţie de vomă. 

— Dar, Herbert, bâigui el, ce ţi-am făcut? Van 
Mook dădu trist din cap. 

— Nimic Selim, dar ai putea să-mi faci. Nu-mi pot 
permite să te las liber. Sunt persoane care ar da 
mulţi bani ca să afle ce ţi-am spus eu. Midnight 
Cowboy se dădu înapoi câţiva paşi. 

— Herbert, îţi jur că... 

— Bye, bye, făcu olandezul. 

Şoferul văzu cum degetul lui Herbert se crispează 
pe trăgaci şi scoase un strigăt sugrumat de emoție: 

— Nu, Herbert. O.K., O.K., voi face tot ce doreşti. 

Din interiorul maşinii Rachel urmărea scena cu 
privire lacomă. Nimic nu o excita mai mult decât 
comportamentul acesta ascuns şi dur al amantului 
ei. 

— Nu vreau să-ţi forţez mâna... spuse olandezul 
cu o voce foarte dulce, dar fără să lase arma jos. 

— Herbert, îţi jur că este totul O.K., spuse Selim cu 
o voce rugătoare. 

Avea o stare de leşin din cauza fricii. Van Mook 
continuă să surâdă: 

— Selim, aia de acolo este sofia ta? Cea cu 
copilul? 

Metisul aprobă din cap. 

— Dacă îţi schimbi părerea, îl avertiză Van Mook, 
voi ajunge aici înaintea ta şi îi voi ucide necruţător. 
Mă crezi? 

— Da, bâigui Selim. 

Îl credea sută la sută. Herbert Van Mook puse 
arma la loc în portbagaj şi îi dădu o palmă peste 


~ 129 — 


Aventură în Surinam 
fund lui Selim care era tot transpirat din cauza fricii. 

— O.K. eşti băiat de treabă. Te iau cu mine. In 
seara asta vei dormi la mine, la fermă! Îţi voi explica 
tot ce ai de făcut. Spune-i lui nevastă-ta că pleci cu 
mine la Cayenne şi că te întorci poimâine. 

Herbert se urcă în maşină în timp ce Selim se 
duse să-şi ia schimburile cu el. Herbert începu să 
fluiere. Prima dificultate fusese trecută cu destulă 
uşurinţă. Totul era să motiveze oamenii. Nicio 
secundă nu-i trecuse prin cap că Selim ar putea să-l 
trădeze, dar fusese mai abil din partea sa să-şi arate 
colții... Rachel suspină: 

— Mi-e cald. O să mor de cald aici, hai să 
plecăm... 

— O să plecăm imediat. 

Închise ochii pentru o clipă, imaginându-se într-un 
hotel din Rio, cu Rachel sub el, dezlănţuită şi 
strigând cum numai ea ştia s-o facă, în răcoarea 
delicioasă a aerului condiţionat şi cu o ladă plină de 
lingouri de aur masiv. Tânăra creolă era destul de 
vicioasă pentru a-i împărţi fantasmele fără să-l 
întrebe nimic sau să-i facă vreo problemă. 

Selim se îndrepta în grabă spre ei, cu un bagaj de 
mână. Era cu adevărat motivat. 


x 


Malko, întins pe marginea piscinei de la Torarica, 
îşi făcea pentru a suta oară planul de acţiune, când 
vocea voioasă a Cristinei îl smulse din calculele sale. 

— Mor de căldură, spuse ea. 

Într-o clipă îşi scoase rochia şi rămase într-un 
costum de baie întreg, de culoarea pielii ei creole. 


~ 130 ~ 


Gerard de Villiers 
Plonjă imediat în apa limpede a piscinei şi rămase în 
mijlocul apei. În picioare. Malko sări în apă după ea. 

— Deci? 

— Totul este bine, îl anunţă ea cu o voce şoptită, 
deşi nimeni nu ar fi putut s-o audă. Am transmis 
mesajul tău. Ei cred că schimbarea asta nu va crea 
probleme. Numai că nu ştiau dacă vor avea 
răspunsul înainte de mâine seară. 

— Şi mai spui că totul merge bine! protestă Malko. 
Ce se va întâmpla dacă noi vom ajunge la 
Drietabbetje şi nu vom avea avion? 

Cristina îşi întinse părul ud, apropiindu-se cu 
tandreţe de el pentru a-l încuraja. Căldura corpului 
ei îi creă o stare de bine lui Malko. 

— La Drietabbetje, spuse ea, sunteţi numai la 
cincizeci de kilometri de fluviul Maroni. Veţi găsi cu 
siguranţă nişte negri „bonis” care să vă coboare cu 
pirogile. După aceea, nu vă rămâne decât să 
traversaţi Maroni pentru a ajunge în Guyana 
franceză. Şi chiar în siguranţă. Bineînţeles, s-ar 
putea ca francezii să fie la curent, dar asta este 
oricum mai bine pentru Harb decât să fie împuşcat 
de surinamezi. 

Malko nu răspunse. Nu prea se vedea coborând şi 
traversând fluviul în pirogă cu două tone de aur. 

— Şi dacă vom avea vreun rănit? 

— S-ar putea, dar nu se poate face altceva mai 
bun decât acest plan. 

Cristina îl înlănţui cu braţele, apoi îşi lipi buzele de 
ale lui, murmurându-i: 

— Vei vedea, totul va fi bine. 

— Şi transferul? întrebă el, încă tensionat. Mai ai 
alte informaţii? 


~ 131 ~ 


Aventură în Surinam 

— Mâine. Te voi găsi tot aici, cam ia aceeaşi oră. 

— E sigur? 

— Cu siguranţă. Nu ai încredere în mine? 

Cristina ieşi din apă, se sprijini de trambulină şi-l 
întrebă: 

— Pot să fac un duş la tine în cameră? 

Malko privi corpul superb al fetei, mulat în 
costumul de baie maro. Fiecare părticică din el 
părea că debordează de erotism. 


x 


Eric, barmanul de la Popenkast, se dădu înapoi 
pentru a-l lăsa pe Herbert Van Mook să treacă: 

— Este aici, spuse el. 

Scara întunecată care scârţâia la fiecare treaptă 
mirosea îngrozitor. Van Mook se trezi în faţa unei 
camere. Apăsă pe mânerul clanţei pentru a intra. În 
cameră domnea o căldură înfiorătoare. Erau la 
ultimul etaj al unei case de lemn din Grachtstraat. 

Un bărbat dormea întins pe pat. Van Mook îl 
scutură cu violenţă. Acesta se ridică în picioare 
tresărind speriat, cu mâna dreaptă deja pusă pe 
mânerul unei baionete care se afla lângă el. 

Laba enormă a piciorului lui Van Mook îi strivi 
mâna bărbatului care scoase un strigăt de durere. 

— Nu face pe tâmpitul, îl avertiză olandezul. 
Ridică-te! Bărbatul ascultă şi se ridică clătinându-se 
încă zăpăcit de somn, aruncând o privire înfricoşată 
vizitatorilor săi. 

În spatele lui Van Mook se profila silueta 
barmanului bărbos, cam de acelaşi gabarit cu al 
olandezului. 


~ 132 ~ 


Gerard de Villiers 

Cei doi vizitatori îl examinară din priviri pe bărbat. 
Era mai degrabă brun, slab, cu ochii înfundaţi în 
orbite, cu tenul palid şi cu un aer bolnăvicios. Acesta 
bâigui câteva vorbe în franceză, apoi în germană. 

— Was wollen sie? 

Era legionarul dezertor. Herbert Van Mook îi 
adresă faimosul său zâmbet şi-i spuse în germană: 

— Să nu-ţi fie frică. Suntem nişte prieteni. Vrem să 
te ajutăm. Spune-mi mai întâi de ce ai dezertat? 

Celălalt bâigui ceva în aceeaşi limbă: 

— Căldura, m-am săturat, vreau să mă întorc în 
Europa... 

Barmanul care-l găzduise de câteva zile, după ce îi 
luase ultimii bani, îi spuse: 

— Am putea să te ajutăm să te întorci dacă vrei să 
lucrezi pentru noi. Avem nevoie de un tip care să 
ştie să se bată într-o acţiune mai specială. După 
aceea îţi vom da nişte bani şi un bilet pentru 
Europa. Te scoatem şi din ţară. Dar înainte, trebuie 
să ne ajuţi folosindu-ţi arma. 

Legionarul îi privi pe cei doi bărbaţi total 
neîncrezător. 

— Ce anume trebuie să fac? 

— O să-ţi explicăm. 

Se lăsă linişte. Privirea legionarului trecea de la 
unul ia altul, iar cei doi vizitatori îl examinau precum 
un entomologist care îşi priveşte insectele. 
Legionarul se hotărî, simțind că este inutil să mai 
discute altceva. 

— De acord, spuse el. Când trebuie să fiu gata? 

— Mâine seară, spuse Van Mook. Ştii să foloseşti 
un M 16? 

— Da. 


~ 133 — 


Aventură în Surinam 

— Câţi ani ai stat în Legiune? 

— Şase ani. 

— O.K. Rămâi aici, să nu te mişti până mâine 
seară. iți vom aduce de mâncare şi de băut şi îţi voi 
da instrucţiunile necesare. 

Legionarul le strânse mâna şi cei doi ieşiră din 
cameră. De îndată ce ieşiră pe scară, barmanul 
exultă. 

— Ei, eşti mulţumit? 

Herbert nu răspunse. Dar, ajuns la parter, în loc să 
iasă, se opri pe culoar, reţinându-l pe Eric. 

— Aşteaptă! 

Rămaseră pe loc fără să spună nimic. Afară, în 
stradă, prostituatele ţipau de la un balcon la altul. 
Căldura era înăbuşitoare. Barmanul nu înţelegea 
nimic. Deodată, treptele scării începură să scârţăie. 
II văzură pe legionar care voia să coboare pe furiș. 
Herbert se opinti în faţa lui chiar în momentul ieșirii. 

— Unde te duci? 

Legionarul tresări, luat prin surprindere, ca şi cum 
l-ar fi muşcat o tarantulă, clipi din ochi şi bâigui: 

— Mă duc să-mi cumpăr ţigări. 

— Urcă la loc! 

Privirea lui Van Mook era de aşa natură că 
bărbatul ascultă spăşit, urcând grăbit în cameră cu 
cei doi vizitatori după el. 

Îndată ce ajunseră în cameră, Van Mook îl împinse 
cu brutalitate pe pat. Herbert luă baioneta. Fără 
nicio ezitare i-o înfipse în spate cu un „icnet” de 
tăietor de lemne. 

Lama pătrunse în inima nefericitului şi ajunse 
până la saltea. Legionarul horcăi puţin, tresări de 
câteva ori, apoi mâinile sale se agăţară cu disperare 


~ 134 ~ 


Gerard de Villiers 
de cearceaf după care rămase nemişcat. Van Mook 
continuă să apese pe mânerul baionetei. 

Când victima nu mai mişcă, îl prinse cu ambele 
mâini şi cu lama baionetei îi secţionă arterele care 
mai funcționau încă. 

Eric privea scena îngrozit. Nu mai văzuse până 
atunci pe nimeni ucis în modul ăsta sălbatic şi cu 
atâta sânge rece. 

Herbert Van Mook îşi reveni şi scoase baioneta. De 
îndată sângele inundă cadavrul. Apoi se întoarse 
spre prietenul său, barmanul. Chipul lui Herbert era 
calm şi zâmbitor. 

— Vezi, spuse el, am avut dreptate. 

— La dracul făcu barmanul, ucizi o persoană 
numai pentru că vrea să-şi cumpere ţigări? 

Îl treceau fiorii... 

— Nu pentru că dorea să-şi cumpere ţigări, spuse 
încetişor Herbert, ci pentru că se pregătea să ne 
trădeze. 

— Cred că l-ai speriat. 

— Poate da, poate nu. Nu putem risca să vedem 
că un tip se plimbă după ţigări, când noi punem la 
cale o lovitură împreună cu el, nu? 

— De ce „noi”? 

Olandezul zâmbi cu subiînţeles: 

— Pentru că tu vei veni cu noi. Tu l-ai recrutat pe 
ăsta. Aşa că îl înlocuieşti. 

Obrazul barmanului deveni livid. Nu îndrăznea să 
zică nu, deşi mii de obiecţii i se îngrămădeau în cap. 
Van Mook îl luă uşurel pe după umeri. 

— Tu eşti mai inteligent, îţi vei face treaba şi vei 
primi un lingou de aur de douăsprezece kilograme şi 
jumătate. 


~ 135 — 


Aventură în Surinam 

Oricum era genul de ofertă pe care nu puteai s-o 
refuzi... 

Cu mult calm, Herbert luă o sticlă de alcool şi 
stropi cadavrul şi camera. Continuă la fel şi pe 
scară. Când ajunse jos, aprinse un chibrit. Rapid, 
flacăra se înălţă până la capătul de sus al scării, 
cuprinzând în câteva minute întreaga baracă de 
lemn. 

Apoi se întoarse spre Eric: 

— In felul ăsta, scăpăm de întrebări, autopsie şi de 
altele... 

Barmanul nu făcu niciun comentariu. Herbert Van 
Mook era perfect lucid. Se hotărâse să elimine fără 
nicio cruţare pe toţi cei care se interpuneau într-un 
fel sau altul între el şi fabuloasa comoară de aur. 


Capitolul X 


Malko avu grijă să nu parcheze maşina în faţa 
catedralei, ci în apropierea spitalului unde nu putea 
fi uşor remarcată. Răcoarea din interiorul catedralei 
din lemn de acajou contrasta plăcut cu căldura 
înăbuşitoare de afară. Privi peste tot dar nu văzu pe 
nimeni. Tonton Beretta întârzia. Cel puţin să nu fi 
avut vreo problemă cu motoarele, se gândi Malko. 
Incercă uşa care ducea spre locul corului, dar era 
încuiată. Aşa că se opri pe trepte, ascuns în 
penumbra scării. Era un loc ideal pentru a aştepta 
pe cineva căci pentru oricine ar fi intrat în biserică 
era invizibil. Zgomotele de afară se auzeau foarte 
slab. Trecură mai multe zeci de minute. Apoi, 
deodată auzi scârţâitul unei uşi. Cineva intrase în 
biserică. Probabil era bătrânul matelot francez, 


~ 136 — 


Gerard de Villiers 

Tonton Beretta. Malko se aplecă puţin şi zări în 
mijlocul naosului o siluetă nemişcată, care părea că 
spionează împrejurimile. Nu era Tonton, ci un bărbat 
cu barbă şi tenul foarte închis la culoare. Un 
pakistanez sau indonezian. Ce căuta oare într-o 
biserică catolică? 

Malko se gândea la acest fapt straniu, când i se 
păru că-l recunoaşte; era Ayub, barmanul de la 
Parbo Inn! Inima începu să-i bată cu putere. Nu 
putea fi vreo coincidenţă. Apoi se linişti. Herbert Van 
Mook părea să aibă toată încrederea în el şi probabil 
venise să-i aducă vreun mesaj din partea lui Beretta. 

Malko se pregătea să coboare scara pentru a-i 
face semn cu mâna când observă că barmanul se 
îndreptă rapid spre confesional, nu departe de el şi 
dispăru în interiorul cămăruţei. Dar nu avu timp să 
reflecteze prea-mult. Câteva minute mai târziu, auzi 
un zgomot de paşi, de data asta venind din camera 
corului şi zări capul chel al lui Beretta. leşind din 
ascunzătoarea sa, Malko se îndreptă către francez. 
Acesta îl întâmpină cu un zâmbet larg: 

— Totul este în ordine! îl anunţă el. Cele două 
motoare funcţionează ca nişte ceasuri elveţiene. Era 
foarte excitat, iar la colţurile gurii îi apăru puţină 
salivă. O lucire avidă i se citea în ochii maronii. Cu o 
voce şoptită, Malko îl întrebă: 

— Îl cunoaşteţi pe barmanul de la Parbo /nn, 
Ayub? 

Beretta îl fixă cu surprindere. 

— Da, de ce? 

— Este aici, ascuns în confesional. A intrat după 
mine. Credeţi că l-a trimis Van Mook? 

Ochii lui Beretta deveniră sticloşi, dar nu avu nicio 


~ 137 ~ 


Aventură în Surinam 
exclamaţie de mirare. Spuse numai pe un ton egal: 
— Vom ştii im... imediat. Duceţi-vă la Parbo Inn, şi 
de el mă oc... ocupeu... 


x 


După ce Malko ieşi din naos, Beretta se apropie cu 
paşi uşori de confesional. Vârful nasului i se lungi, 
parcă ajungându-i spre gură, ceea ce-l făcea să 
semene cu un bătrân polichinelle. Puse mâna pe 
clanţa confesionalului şi trase cu putere, brusc. 

Pakistanezul nu-l auzise venind, tresări atât de 
tare că se lovi cu cotul de peretele confesionalului. 
Privirea sa îngrozită nu se putea dezlipi de gaura 
neagră a ţevii pistolului îndreptat spre el de francez. 
Mâna acestuia făcu o mişcare abilă şi ţeava 
pistolului se lipi de gâtul lui Ayub, chiar în dreptul 
bărbii. 

— Ce fa... faci a... aici înăuntru? întrebă Beretta. 

Ayub înghiţi în sec de mai multe ori, dar avea 
gâtul prea uscat de frică ca să poată răspunde. 
Chipul lui Beretta se crispă îngrozitor şi îl împinse şi 
mai tare cu arma. 

— Te-a trimis Herbert? 

Cu oamenii ăştia simpli era bine s-o ia pe ocolite. 
Pakistanezul dădu afirmativ din cap. 

— Să-mi spui ceva? 

Se făcu linişte. Ayub avea o privire fugară. Părea 
că se topeşte în propria-i făptură. Tonton Beretta 
era edificat. Zâmbi larg, arătându-şi toţi dinţii falşi, 
pe cei adevăraţi pierzându-i de mult din cauza 
scorbutului, pe când îşi ispăşise o pedeapsă într-o 
închisoare venezueleană. 


~ 138 ~ 


Gerard de Villiers 
— Dacă tot eşti aici, poţi să te... te... sp... 
spovedeşti! 


x 


Barul Parbo Inn era închis. Malko făcu înconjurul 
lui de câteva ori, apoi se îndreptă spre Popenkast, 
de asemenea închis. Intâlnise în drum o maşină de 
pompieri care încerca să stingă un incendiu ce 
cuprinsese mai multe case care arseseră precum 
chibriturile, nu departe de locul în care se afla. Tot 
oraşul era la curent cu acest gen de incident. 

Tocmai se pregătea să plece când uşa barului 
Parbo Inn se întredeschise şi zări ochii albaştrii ai lui 
Herbert Van Mook. 

— Intraţi repede, spuse el către Malko. 

Acesta intră în bar! mai erau de faţă doi bărbaţi. 
Barmanul solid şi bărbos de la Popenkast şi un metis 
înalt şi slab. Într-un colţ, inevitabila Rachel fuma ca 
de obicei. Van Mook îi zâmbi lui Malko încântător. 

— Cred că-l cunoaşteţi pe Eric... vine cu noi. 

Barmanul burtos şi roşcovan se legănă important 
şi îi întinse, mâna lui Malko. 

— Incântat să vă revăd. 

— Este un element de bază, spuse sobru Herbert. 
Ştie să folosească armele şi va fi încântat să-i facă 
piftie pe nemernicii ăştia... lar celălalt este Selim, 
Midnight Cowboy. O veche cunoştinţă. El va conduce 
camionul. Şi el este un tip solid... 

li dădu o lovitură puternică peste fund şi „tipul 
solid” fu cât pe ce să se dezarticuleze. In rest avea 
aerul fericit al evreului care merge în camera de 
gazare. Malko se întrebă cum oare îl convinsese 


~ 139 — 


Aventură în Surinam 
olandezul, dar mai ales, dacă era în stare să-i ajute 
în această operaţiune. 

Van Mook continuă cu jovialitate: 

— Nu mai lipseşte decât canalia asta mică de 
Dutchie. Cred că îl ajută pe Tonton Beretta. 

— Asta-i tot? întrebă Malko. 

— Este suficient. 

Van Mook nu îndrăznea să spună că aurul nu 
trebuie împărţit în prea multe părţi. 

— Ayub, barmanul, nu vine? 

— Ayub? 

Herbert Van Mook părea de-a dreptul surprins. 

Malko simţi un nod în gât şi-şi ascunse neliniştea 
într-un zâmbet glacial. 

— În cazul ăsta, avem o problemă foarte serioasă 
de rezolvat. 

Herbert Van Mook izbucni cu furie într-o serie de 
înjurături în timp ce Malko îi relata ceea ce se 
petrecuse în catedrală. 

Ochii i se împăienjeniră de sânge. Selim era gata 
să leşine, în cele din urmă. Uriaşul olandez reuşi să 
se stăpânească. 

— OK, spuse el, mă duc la catedrală. Aşteptaţi-mă 
aici. Să nu deschideţi nimănui. Mai există o ieşire 
prin spate. Eric va rămâne cu dumneavoastră. În caz 
că se iveşte ceva, ne întâlnim la fermă. 

Van Mook ieşi ca un fulger fără a-i mai spune ceva 
lui Rachel. 


x 


Herbert Van Mook traversă în trombă naosul 
catedralei şi se opri în faţa lui Tonton Beretta. 


~ 140 ~ 


Gerard de Villiers 

— Unde este nemernicul? 

Francezului arătă cu pistolul confesionalul. 

— Acolo. Înăuntru. Cu fri... frica în oase. 

— Încuie biserica! 

În timp ce Beretta se îndreptă spre uşă, Herbert 
Van Mook deschise confesionalul cu o lovitură 
puternică a braţului drept şi-l prinse de gât pe Ayub, 
smulgându-l din adăpostul lui, unde tremura de 
groază. Îl izbi apoi cu brutalitate de peretele de 
lemn care se sparse cu zgomot. Pakistanezul era 
livid. 

— Ce faci aici? strigă Herbert. 

Terorizat, Ayub nu reuşi să răspundă. Smulgându- 
şi cuțitul de la brâu, olandezul îl lovi în zbor cu latul 
lamei rănindu-i nasul şi tăindu-l la gură. 

Apoi îi împinse vârful cuţitului în gât şi îi spuse cu 
o voce vibrantă de furie: 

— Vorbeşti sau te ucid? 

Beretta, observa scena fără să intervină. 

— Ai grijă să nu... mu... murdăreşti pe... peste tot, 
spuse el. După aceea, tre... trebuie să cu... curâţ... 

Pakistanezul îşi rotea îngrozit ochii, ştergându-şi 
sângele care-i curgea din obraz, mut ca un peşte. 
Van Mook îşi dădu seama că folosind cuțitul îl va 
decapita din prima lovitură, atât de furios era. Or, 
trebuia neapărat ca Ayub să vorbească. 

Dacă nu, toată operaţiunea cădea. Aurul i-ar fi 
trecut pe sub nas. 

Zărind cele două sfori ale clopotniţei care atârnau 
până la pământ în faţa scării ce ducea în lăcaşul 
corului, Van Mook avu o idee. 

Apucându-l pe Ayub de cămaşă îl târî până acolo 
şi îl înfăşură cu una dintre sfori în jurul gâtului, 


~ 141 ~ 


Aventură în Surinam 
făcând un nod care se putea strânge din ce în ce 
mai tare. 

Beretta îl aprobă: 

— E cel mai bine aşa... 

— Hai, ajută-mă, spuse Van Mook. 

Cei doi îl forţară pe Ayub să urce scăriţa, apoi îi 
trecură picioarele pe deasupra balustradei de lemn, 
legându-l bine cu sfoara în jurul gâtului, picioarele 
rămânându-i în aer. 

Olandezul strânse apoi nodul brusc, lăsându-i 
numai un firicel de aer, încât să nu se sufoce total. 
Era suficient să-l împingă puţin pe Ayub din 
spânzurătoarea improvizată pentru ca acesta să-şi 
găsească sfârşitul. 

Van Mook îl prinse de barbă cu mâna şi-l forţă să-l 
privească în ochi. 

— Îţi dau un minut ca să-mi spui ce făceai, zise el. 
Dacă nu, trag de sfoară. 

Pakistanezul tuşi şi în cele din urmă murmură cu o 
voce imperceptibilă. 

— Îl urmăream pe prietenul dumneavoastră. 

— De ce? 

— Mi s-a cerut. 

— De către cine? 

Se făcu linişte. Van Mook îl împinse puţin, pentru 
a-l intimida. Ayub scoase un strigăt sugrumat. 

— Şeful Miliției din cartierul nostru. Mi-a spus de 
mult să vă supraveghez, să-i spun tot ce făceaţi, cu 
cine vă întâlneaţi. 

Herbert fu cât pe ce să-l arunce peste balustradă, 
atât de furios era. 

— Ticălosule, nu mi-ai spus nimic, ţipă el. Aveam 
atâta încredere în tine... 


~ 142 ~ 


Gerard de Villiers 

— Mi-a spus că mă va „durui” dacă nu-i ascult 
ordinele, spuse Ayub. 

Olandezul respiră adânc pentru a se linişti. 

— Ce le-ai spus? 

— Nimic, nimic, jur, spuse Ayub. Le-am spus 
numai că v-aţi întâlnit de mai multe ori la Parbo Inn. 
Mi-a cerut să vă urmăresc. Le este frică de 
mercenari. Nu am spus nimic altceva, vă jur. De 
altminteri, nu ştiu nimic... 

— Nu ştii ce aveam de gând să facem? întrebă 
Van Mook cu o voce mult prea mieroasă. 

— Nu, nu. 

Beretta stătea mut ca un peşte, dar privirea sa 
maronie şi catifelată exprima un dezgust profund. 

— Ei bine, o să-ţi spun ce urmează să facem, 
continuă Van Mook. 

— Nu! 

Era un urlet adevărat. Van Mook nu-l lăsă să 
termine. Cu o lovitură bruscă îl proiectă pe Ayub în 
gol. Strigătul lui se sfârşi într-o buşitură scurtă. 
Zgomotul vertebrelor lui sfărâmate umplu liniştea 
din catedrală. 

Corpul lui mai tresăltă câteva momente apoi 
rămase nemişcat. 

Din afară se auzea sunetul clopotelor. Ayub fusese 
legat cu sfoara clopotniţei şi aceasta suna involuntar 
ultimul ceas al barmanului nefericit. După câteva 
minute sunetul încetă. Van Mook scuipă pe jos, livid 
de furie. 

— Ce mizerie, tipul ăsta... 

— Eşti prea... prea credul, spuse Tonton. Crezi că 
a spus? 

— Da, avea prea mulţi bani. Dar nu cred că a aflat 


~ 143 — 


Aventură în Surinam 
mare lucru; nu eram niciodată în apropierea lui. 

— Sper că nu te înşeli, spuse bătrânul Beretta. 
Oricum, nu-l putem lăsa aici. Seara, bătrânele vin la 
slujbă. Hai, ajută-mă! 

Cei doi bărbaţi desfăcură sforile şi transportară 
corpul inert sub scăriţă. 

Când Herbert se ridică, o lucire periculoasă i se 
citea în ochi. 

— Tonton, spuse el, trebuie să vorbim serios. 

— Cr... crezi? ripostă Beretta. 

— Eşti la curent cu aurul? 

— Da. 

— Bine, spuse olandezul. Nu aveam chiar intenţia 
să mă lansez în atacul diligenţei, dar acum, nici nu 
mai poate fi vorba despre asta. Ticălosul ăsta de 
barman, o fi spus ceva... Şi oricum, poliţia este 
precaută, lată care este planul meu. Dăm lovitura la 
bancă cu celălalt şi apoi... 

— Îl lăsăm în locul aurului, completă cu cruzime 
Tonton Beretta. 

— Exact, spuse Van Mook. După aceea, împărţim 
juma-juma, tu şi eu. Am organizat totul. Midnight 
Cowboy ne aşteaptă cu un camion la bacul Carolina. 
De acolo, mergem la Zanderij şi o luăm pe drumul 
dinspre est, spre Witagron, după aceea spre 
Avanero. Acolo este un teren de aviaţie şi câteodată 
mai aterizează nişte avioane din Venezuela pentru 
cercetările miniere. Am putea să ne aranjăm în 
modul ăsta... 

— Dar, spune-mi, făcu Tonton, chiar nu vom avea 
nicio greutate de întâmpinat? 

— Tocmai. Este necesar să ne aprovizionăm cu 
benzină. De mâncare, vom găsi pe la indieni. Acolo, 


~ 144 ~ 


Gerard de Villiers 

nu ne va căuta nimeni. Şi dacă nu vom găsi avion la 
Avanero, ne vom continua drumul până în 
Venezuela, traversând Guyana. Există drumuri pe 
care nimeni n-a călcat vreodată. Nu vom fi presaţi 
de nimic. Apoi ajungem în Caracas... 

În Venezuela Beretta se simţea ca acasă. Planul 
olandezului i se păru dificil dar realizabil. Nimeni nu-i 
va căuta în junglă. Important era ca vehiculul să fie 
suficient de solid şi ei să poată ajunge înainte de 
sezonul ploilor. Beretta îşi plecă într-o parte capul, 
perfect mulţumit. 

— E bine pus la cale, spuse el dar să nu... fa... faci 
pe neb... nebunul cu mine... 

Herbert Van Mook îi aruncă o privire şocată. 

— Tonton! Doar mă cunoşti! 

— Toc... tocmai de aia, spuse francezul. Acum 
du... du-te şi spune-le ce vrei celorlalţi. Ne în... 
întâlnim mâine seară la... mine. 

Beretta îl conduse până la uşa catedralei apoi 
rămase nemişcat privind maşinile care treceau. 
Herbert Van Mook începu să fluiere uşor. Tonton 
avea dreptate să nu aibă încredere. Olandezului nici 
nu-i trecea prin cap să împartă cu bătrânul francez 
prada. Acum nu-i mai rămăsese de făcut decât să-l 
motiveze şi să-l liniştească totodată pe cel care-l 
conducea spre comoară. 


x 


La Parbo Inn domnea o tăcere totală, la fel de 
apăsătoare ca aerul înăbuşitor de afară. Rachel 
încerca în zadar să le arunce ochiade incendiare lui 
Malko şi Eric. Cei doi bărbaţi erau prea încordaţi 
pentru a mai fi interesaţi de senzualitatea ei 


~ 145 — 


Aventură în Surinam 
animalică. 

Într-un colţ, Selim nici măcar nu se atinsese de 
bere. 

Van Mook îşi făcu apariţia cu o faţă gravă. 
închizând bine uşa în urma lui îi anunţă: 

— Nenorocitul ăsta de Ayub lucra pentru Miliția 
populară. 

Malko simți o transpiraţie rece pe coloana 
vertebrală. Pe lângă asta, celelalte dificultăţi păreau 
o joacă. 

— Unde este Ayub? întrebă el. 

Herbert Van Mook îi aruncă o privire 
înduioşătoare. 

— Acolo unde nu mai poate face nimic rău. Tonton 
s-a ocupat de el. 

Selim înghiţi cu zgomot puţină bere. Eric îşi lăsă 
privirea în jos şi simţi un junghi în stomac. Doi morţi 
într-o singură zi. 

— Care sunt consecinţele practice? întrebă Malko. 
Ce ştia Ayub? 

Van Mook făcu înconjurul barului şi îşi turnă un 
rom. În ciuda calmului aparent şi el era foarte 
neliniştit. 

— Cred că nu riscăm prea mult, spuse Herbert, în 
cele din urmă. Oamenii lui Bouterse sunt obsedaţi 
de mercenari. Ei ştiu că eu nu sunt de-ai lor aşa că i- 
au cerut lui Ayub să mă supravegheze. Pentru că aţi 
venit de curând în oraş, s-au interesat şi de 
dumneavoastră. Asta-i tot. 

— Este suficient, spuse Malko cu amărăciune. 
Dacă sunt urmărit vă daţi seama de consecinţe, nu? 

— Nu cred că merg chiar până acolo, spuse Van 
Mook. li cunosc. Acţionează încet. Când se vor trezi, 


~ 146 ~ 


Gerard de Villiers 
vom fi departe. 

— Da, dar dispariţia lui Ayub ar putea să-i 
alerteze, remarcă Malko. 

— Într-adevăr, ar fi trebuit să stea la bar până la 
miezul nopţii, spuse Herbert. Cred că numai mâine 
îşi vor pune problema lui Ayub. Eu mă voi întoarce la 
fermă şi Eric la bar. Nu ne schimbăm planul. Ne vom 
întâlni la Tonton, mâine seară. Vasul ne va aştepta 
pregătit de plecare. 

— Unde sunt armele? întrebă Malko. 

— Aici, în portbagajul maşinii mele, o să i le las lui 
Tonton. 

— Şi eu? întrebă timid Selim. 

— Tu vii cu mine, spuse Van Mook. Înainte de 
plecare, treci pe la Nabibox şi îi spui că vei lua 
ambulanţa la sfârşitul zilei. Când vom pleca, te las 
acolo, apoi o duci la Tonton şi după aceea te voi 
duce să-ţi iei camionul. Vei pleca cu camionul la 
bacul Carolina, vei dormi acolo şi ne vei aştepta. 
După asta, treaba ta se va sfârşi şi vei câştiga două 
mii de florini. 

— Şi ambulanţa? 

— O vei recupera de la Tonton şi o vei duce 
proprietarului ei, a doua zi dimineaţă. 

Malko asculta cu atenţie. Totul părea bine 
organizat. Oricum, aprecie stăpânirea de sine a 
olandezului. 

Evident, singura soluţie era să depăşească cu bine 
momentul denunţării posibile şi să nu se schimbe 
nimic din planul alcătuit înainte, în speranţa că 
tânăra Cristina le va aduce informaţii precise despre 
transferul, lui Harb. Dacă nu, ar fi trebuit demontată 
toată operaţiunea. În cazul ăsta, Julius Harb urma să 


~ 147 ~ 


Aventură în Surinam 

fie executat în noaptea următoare. 
leşiră toţi trei din bar. Herbert Van Mook luă cheia 
de la Parbo Inn şi agăţă pe uşă plăcuţa cu „închis”. 
Malko îi văzu pe cei doi bărbaţi, Van Mook şi Selim, 
urcându-se în maşină împreună cu Rachel, în timp 
ce Eric, barmanul, se îndrepta spre localul lui. Orele 

care urmau, păreau deja nesfârşite. 


x 


Lui Malko i se păru că tânăra chinezoaică de la 
recepţia hotelului Torarica îl priveşte pe furiş. In 
holul mic al hotelului se foiau aceeaşi clienţi 
obişnuiţi. Malko îşi inspectă camera, dar nu remarcă 
nimic deosebit, ceea ce îl linişti. Mai avea timp să 
facă un duş, să se schimbe şi apoi să plece... 

Plecând de la hotel, îşi supraveghea oglinda 
retrovizoare, dar nu zări nicio maşină. Nu era 
urmărit, ceea ce însemna destul de mult... Maşina 
Cristinei se afla în faţa casei. Asta i se păru a fi un 
semn bun. Zări silueta ei pe veranda primului etaj şi 
urcă rapid scara exterioară. 

Tânăra metisă stătea într-un fotoliu din pai cu un 
pahar de scotch într-o mână şi cu ţigara în cealaltă. 
Faţa nu-i mai era luminată de zâmbetul ei strălucitor 
obişnuit. Strivindu-şi ţigara, se ridică, privindu-l pe 
Malko cu tristeţe. 

— Am veşti proaste, spuse ea. Nişte ţipi de la 
Miliția populară s-au informat despre tine la hotelul 
Torarica. 


Capitolul XI 


~ 148 ~ 


Gerard de Villiers 

Malko luă în mod maşinal paharul întins de 
Cristina. Totul se prăbuşea. Herbert Van Mook 
păcătuise prin prea mult optimism. În lumea 
paralelă, optimiştii sfârşesc în general la cimitir... 

— Cum ai aflat? 

— Am trecut pe la hotel să te Văd. Cineva de- 
acolo m-a prevenit. 

— Nu mai pot să mă întorc, spuse Malko. Şi nici 
măcar nu pot rămâne aici. Se ştie că te cunosc. 

Cristina părea mai calmă. 

— Într-adevăr, aşa că m-am gândit la o soluţie 
până mâine seară. Te va găzdui altcineva. 

— Cine? 

Cristina zâmbi. 

— Greta Koopsie. 

— Greta? Bine dar... 

— O cunosc destul de bine. Nu a ezitat niciun 
moment când i-am spus. 

— Dar ce i-ai spus? 

— Aproape tot adevărul. Că militarii vor să ne facă 
necazuri. Că tu cauţi un refugiu pentru douăzeci şi 
patru de ore şi că după aceea vei pleca la Cayenne. 
Nu mi-a pus întrebări. Te aşteaptă deja. 

Lui Malko îi veni s-o sărute. Dar asta nu rezolva 
totul. 

— Şi ceilalţi? 

— Există o şansă, spuse Cristina. Cred că mai întâi 
te vor căuta pe tine. Pe ceilalţi îi au deja sub control. 
Dacă se vor dezlănţui cu adevărat vei putea fugi 
noaptea următoare în Guyana franceză. 

Malko îşi pipăi cheia de la camera de hotel, aflată 
în fundul buzunarului. Bun obicei, de a nu o lăsa 
niciodată la recepţie... în fundul valizei sale din 


~ 149 ~ 


Aventură în Surinam 
cameră se afla legătura cu cele trei chei de la Banca 
Centrală. Malko bău puţin alcool care-i destinse 
nervii şi o întrebă: 

— Ai informaţii precise privind transferul lui Harb? 

Cristina aprobă din cap: 

— Va avea loc noaptea următoare, imediat după 
interdicţia de a circula după ora fixată. Un singur 
vehicul, probabil un minibus, în care vor călători în 
afară de Harb şi şofer, patru, cinci soldaţi de 
escortă, cu arme uşoare. După câte ştim, Julius se 
află într-o stare bună de sănătate. 

— Ştie că vrem să-l ajutăm să evadeze? 

Din nou, tânăra îşi aprinse o ţigară. 

— Dacă contactul meu este „serios”, Julius va afla. 
L-am transmis să se aşeze culcat în spatele 
vehiculului, dacă aude focuri de armă. 

Cristina se uită la ceas, nervoasă. 

— Nu e bine să rămâi prea mult aici. Nu se ştie 
niciodată. Îţi voi telefona mâine spre sfârşitul zilei, la 
Greta acasă. Până acum nu s-au folosit ascultările 
telefonice. Mai treci pe la hotel? 

— Da. 

Se ridicară amândoi iar Malko o îmbrăţişă. La 
rândul ei Cristina îl strânse cu toată forţa. 

— Mult noroc! 

— Mulţumesc, spuse el. Poate ne vom revedea 
într-o zi. 

— Poate. 

Cristina îl urmări cu privirea cum traversează 
grădina şi îi făcu semn cu mâna. Malko îi răspunse la 
fel, dar cu o strângere de inimă. 

Plecă spre oraş, depăşi hotelul Torarica şi se opri 
în faţa barului Papillon de partea cealaltă a zonei 


~ 150 — 


Gérard de Villiers 
Combeweg. Lăsându-şi maşina, se întoarse înapoi şi 
pătrunse în grădina hotelului trecând prin terenul 
viran cu care se prelungea aceasta. Ocoli apoi 
peluza şi ajunse în faţa uşii camerei sale, dinspre 
grădină. Nicio lumină nu era aprinsă. Răsuci cheia în 
broască. Camera era goală. Aprinse lumina, scotoci 
printre lucrurile sale, luă câteva din cele necesare, 
îşi luă servieta şi ieşi tiptil. Malko lipsise câteva nopţi 
de la hotel aşa încât personalul nu ar fi fost prea 
mirat văzând că lipseşte. 

Afară în faţa barului Papillon, două tinere 
prostituate îi adresară un zâmbet promiţător. Malko 
urcă în maşina sa Colt şi porni spre Eldoradolaan. 


x 


Greta Koopsie, coafată, machiată, parfumată, 
arbora o bluză albă cu un decolteu adânc, superb şi 
o fustă mini din piele, imitând pantera. Era panoplia 
unei femei care avea chef să ademenească un 
bărbat în patul ei. Il privi pe Malko cu un amestec de 
timiditate şi îndrăzneală. Îi luă bagajele din mână şi 
îi spuse: 

— Instalaţi-vă! 

Camera, un fel de capharnaim înţesat de maşini 
de jocuri mecanice, era cufundată într-un întuneric 
aproape total; o muzică romantică se auzea dintr-un 
difuzor invizibil. La video se zăreau scene dintr-un 
film cunoscut, dar fără sonor. După câteva imagini, 
Malko recunoscu filmul „Emmanuelle”. Greta reveni 
şi se aşeză lângă Malko pe divan foarte jos, în faţa 
lui. 

— V-am pregătit ceva de mâncare, îi spuse ea. 


~ 151 — 


Aventură în Surinam 

— Nu prea mi-e foame, mărturisi Malko. 

Fata se îndreptă spre bar într-un mod ostentativ, 
fiecare mişcare şi gest fiind de fapt nişte provocări 
mute. Un dop de şampanie sări pe neaşteptate şi 
fata se întoarse spre Malko cu o sticlă de Moët et 
Chandon în mână şi cu două pahare. 

— Este un cadou, spuse ea. Il vom bea împreună. 
Se aşeză eu picioarele într-o parte, cu fusta mulată 
peste fese, ridicată până sus spre coapse. Când se 
aplecă să-i dea paharul lui Malko, părul ei lung şi 
desfăcut îi atinse în mod plăcut acestuia obrazul. li 
turnă şampanie şi apoi ciocniră paharele: 

— In cinstea ospitalităţii dumneavoastră, spuse 
Malko. 

Bulele de şampanie îi gâdilau plăcut cerul gurii. 
Greta îl devora, în linişte, din priviri. Avea o expresie 
total diferită de cea de dinainte. 

Malko înţelese raţiunea acestei transformări: ca 
multe alte femei, Greta avea nevoie să se simtă 
utilă, să protejeze un bărbat. Numai atunci se 
simţea împlinită! 

Micuța secretară din Rotterdam se afla deci 
amestecată fără voie într-o aventură veritabilă, 
periculoasă şi excitantă. Malko se simţea înduioşat. 
Băură fără să spună ceva, apoi Greta îi zise cu o 
voce visătoare: 

— Sunt sigură că tot ce faceţi este pasionant. 

Malko nu răspunse aşa că tânăra adăugă: 

— Oh. Nu vă cer să-mi vorbiţi despre asta. Sunt 
pur şi simplu fericită că vă aflaţi aici. Nu vă temeţi, 
nu voi fi curioasă. 

Apoi dădu paharul pe gât pentru a prinde puţin 
curaj şi îl umplu din nou. 


~ 152 ~ 


Gerard de Villiers 

Atitudinea de camaraderie aproape platonică a 
Gretei de dinainte, dispăru total. Când Malko îi 
întâlni privirea, văzu doi ochi negri arzând de 
dorinţă. Cu toate astea, Malko îşi repeta în minte 
toate detaliile planului său. Multe dintre ele 
depindeau de Herbert Van Mook iar restul de noroc. 

Zarurile fuseseră aruncate. Mai avea douăzeci şi 
patru de ore. Malko bău din nou şampanie. Grefa îi 
umplea paharul mereu. Pe jumătate întins pe 
pernele divanului, Malko se destindea încetul cu 
încetul privind filmul cu coada ochiului. 

Deodată, Greta apăsă pe telecomandă şi imaginea 
rămase fixă pe scena „violului” lui Emmanuelle în 
avion. Deîndată, Greta se lipi de Malko şi-l sărută pe 
gură, cu buzele întredeschise. El îşi strecură un braţ 
în jurul taliei ei, simţindu-i bazinul lipit de al lui. 
Greta îl sărută cu ardoare, pasiune şi chiar cu puţină 
tandreţe. 

Malko îşi trecu palma peste crupa ei şi Greta îşi 
cambră şoldurile precum o pisică. Tot fără să scoată 
vreun cuvânt. Apoi Malko începu să o descopere 
încetul cu încetul, jenat dar şi excitat în acelaşi timp. 

Când îi atinse abdomenul, descoperi două lucruri. 
Mai întâi Greta, ca majoritatea femeilor care-şi 
primesc amanți în pat, nu purta nimic sub fustă şi al 
doilea, faptul că nu era deloc „frigidă” cum crezuse 
el. 

Fata se desprinse puţin de el şi îi spuse în şoaptă. 

— Mi-era teamă că nu vă plac, după câte v-am 
spus înainte despre mine. 

Încet, degetele ei desfăcură nasturii cămăşii lui 
Malko şi gura sa începu să-i sărute pieptul. Malko 
închise ochii, savurând această plăcere fină. Când 


~ 153 — 


Aventură în Surinam 
femeile „frigide” se hotărăsc să schimbe modul de a 
acţiona, devin într-adevăr imbatabile. 


x 


Discul se terminase de mult şi Greta nu se gândea 
să-l mai schimbe. Dar şi fără ritmul „meringu&”. 
Greta îşi propusese să extragă din Malko plăcerea 
până la ultima picătură. Fusta ei mini şi bluza cea 
albă zburaseră de mult în mijlocul camerei. Sportul îi 
conservase un corp ferm şi suplu în acelaşi timp pe 
care părea fericită să-l întrebuinţeze şi în alte 
scopuri decât jogging-ul. 

Îl instalase pe Malko confortabil pe divan, după ce 
îi scosese toate hainele, precum un paşă în mijlocul 
haremului. Greta se aşezase între picioarele lui, 
opintindu-se într-o felaţie savuroasă şi interminabilă 
din care părea că simte tot atâta plăcere cât Malko. 
Crupa sa se ondula fără încetare, ca şi cum ar fi 
chemat mereu un amant invizibil. La un moment 
dat, din cauza jocului prelungit, simţi că Malko este 
la capătul plăcerii, în loc să-l agaseze, limba ei îl 
învălui cu o asemenea mişcare, încât acesta ejaculă 
inundându-i gura, arcuit de spasmul plăcerii precum 
o persoană electrocutată. 

Greta, la rândul ei, tremura din tot corpul; muşchii 
i se înţepeniră, ca şi cum ar fi simţit un orgasm, dar 
nu-şi lăsă „prada” nicio secundă, continuându-şi 
mângâierea precum o pisică ce-şi linge puii. 

Mai târziu, după ce mai băură puţină şampanie, îi 
şopti lui Malko la ureche cu o gură umedă de 
plăcere: 

— Vreau să te simt în interiorul meu! 


~ 154 — 


Gerard de Villiers 

Ca o albinuţă harnică, Greta reluă felaţia, îndulcită 
de prospeţimea şi savoarea şampaniei Moët et 
Chandorţ încetul cu încetul, Malko se simţi din nou 
viguros. Greta părea neobosită. 

Malko o penetră cu forţă, atât de tare îl excitase. 
Sexul lui părea că ia foc. Greta începu să strige. Apoi 
începu să se mişte cu multă vigoare. Deodată se 
opri, legănându-şi capul de la dreapta la stânga şi 
începu să geamă: 

— Nu, nu, nu vreau, nu mai vreau... 

Malko rămase nemişcat, apoi începu din nou să se 
mişte, ceea ce declanşă din nou mişcările ei 
contrare şi cu aceeaşi reacţie: 

— Dar, ce ai? Ce s-a întâmplat? 

Ochii ei negri ardeau cu o flacără insolită. 

— Nu pot, gemu ea; nu pot să termin... cu un 
bărbat care nu mă iubeşte. Am impresia că sunt 
violată, că mă aflu cu soţul meu. Nu te mai mişca, 
rămâi pur şi simplu în mine. Apoi Greta îşi înnodă 
mâinile în jurul corpului lui Malko, lipindu-l strâns de 
ea, ondulându-se sub el şi scoțând nişte gemete 
scurte de fericire. Respirația ei deveni din ce în ce 
mai rapidă şi încetul cu încetul bazinul ei regăsi 
acelaşi ritm cu corpul lui Malko. 

La un moment dat, Greta scoase un geamăt 
înăbuşit, picioarele se deschiseră, se ridicară spre 
cer, bazinul îi tresăltă şi în câteva secunde fu 
traversată de un orgasm violent şi scurt. Apoi 
picioarele se lăsară în jos şi rămase total imobilă, 
aproape fără respiraţie, încă în extaz. Apoi îşi 
potriviră împreună suflul respiraţiilor. Greta nu 
vorbea deloc, parcă jenată că se lăsase antrenată 
de puterea plăcerii. Apoi, deodată, făcu o mişcare 


~ 155 — 


Aventură în Surinam 
inversă; se întoarse cu faţa îngropată în pernele 
divanului lăsându-i lui Malko imaginea superbă a 
feselor ei. 

— Te rog, încet, spuse ea. 

Malko, foarte excitat, realiză că siluetele lor se 
reflectau într-o oglindă mare aşezată lângă una din 
maşinile automate. 

Fascinat, el întâlni privirea Gretei care, la rândul 
ei, privea membrul lui pe cale s-o penetreze din nou. 
Încetul cu încetul Greta simţi o plăcere intensă, mai 
întâi se destinse apoi îşi dădu seama că nu mai este 
capriciul unei femei îndrăgostite, ci mai de grabă un 
fel de pulsaţie sexuală instinctivă. Malko o prinse de 
şolduri cu putere şi îi smulse de fiecare dată câte un 
strigăt de plăcere. Explodară în acelaşi timp 
amândoi, simţindu-i carnea tare a trupului ei 
tresărind lângă al lui. Apoi, lent, ca şi cum ar fi intrat 
într-o stare de leşin, Greta deveni moale şi se lungi 
peste el fără a scăpa din ochi imaginea lor reflectată 
în oglindă. 

Malko se simţea golit după aceste două orgasme 
atât de violente. Greta bău un alt pahar de 
şampanie, aprinse o ţigară şi se întoarse spre el. 

— Am vrut să te fac fericit, spuse ea. 

— Ai reuşit, spuse Malko, 

Dacă urma să moară, cel puţin avusese o 
compensație. Gândul îi zbură la Alexandra şi la 
castelul lui. Fu cuprins de o oarecare spaimă. 
Întotdeauna este mult mai târziu decât credem... 

Poate într-o zi va sta mai mult cu ea, dar nu vor 
mai recupera niciodată momentele risipite pentru 
totdeauna în hăul timpului. 

— La ce te gândeşti? întrebă Greta. 


~ 156 ~ 


Gerard de Villiers 

— La ceea ce am de făcut, spuse el. Nu este prea 
uşor. 

Greta fuma în linişte, apoi îi spuse: 

— la-mă cu tine mâine. 

Era atât de neaşteptată cererea încât nu-şi putu 
ascunde surprinderea. Greta  surâse puțin 
contrariată. 

— Ştiu că este o nebunie ceea ce-ţi cer. Dar aici 
mă plictisesc îngrozitor. Am făcut o greşeală că am 
venit la Paramaribo. Credeam că voi descoperi o 
lume nouă, aventura, şi în schimb m-am trezit într- 
un birou ca la Rotterdam şi cu bărbaţi care roiesc în 
jurul meu vrând să se culce cu mine între două uşi, 
pe furiş. Tu eşti diferit. Nu ştiu exact cu ce te ocupi, 
dar aş vrea să particip măcar odată în viaţă la ceva 
care să-mi dea aceeaşi satisfacţie ca atunci când fac 
dragoste bine... 

Sinceritatea ei era evidentă iar lui Malko i se puse 
un nod în gât. O mângâie tandru pe păr. 

— Nu pot. Este foarte periculos. 

Rămase un moment tăcută apoi îşi scutură părul 
lung şi negru ca şi cum ar fi vrut să uite tot ce 
spusese. 

— Bine, hai să ne culcăm. Mâine dimineaţă mă 
duc la birou la ora şapte şi jumătate. Mă întorc pe la 
prânz. Mai eşti încă aici? 

— Da. Îţi promit. 

Greta se întoarse şi-l sărută prelung pe gură. 


x 


Herbert Van Mook privi cerul înnorat şi brusc îi 
veni în minte că aceasta era ziua decisivă. Il 


~ 157 ~ 


Aventură în Surinam 
cuprinse o anume teamă. Rachel dormea încă, la fel 
ca şi Selim, şoferul camionului. În jurul fermei nu se 
zărea nimic suspect. Despre Ayub, barmanul ucis, 
nu se aflase încă nimic. Căscă lung şi-şi întinse 
braţele. Dacă totul mergea bine, peste câteva ore 
devenea miliardar. 

Începu să se îmbrace şi-şi strecură în cizmă un 
pistol mic automat 32 cu un singur glonţ pe ţeavă. 
În prag apăru Eric, barmanul, cu trăsăturile trase şi 
cearcăne la ochi. 

— Nu am putut să dorm, spuse el, sunt frânt de 
oboseală. 

Herbert Van Mook îl privi glacial. 

— Rău ai făcut, pentru că nici noaptea următoare 
nu vei dormi prea mult. 

Van Mook îşi pusese în gând să-l lichideze şi pe 
Eric de îndată ce aurul va fi încărcat. Rămânea 
numai comanditarul - Malko - care îi punea 
probleme. Dar îndată ce va pune mâna pe aur... 

O scutură pe Rachel care se trezi tresărind: 

— Hai, trebuie să plecăm peste două ore. 

Malko se uită la ceas. Era ora şase fără zece 
minute, seara. Peste o jumătate de oră se lăsa 
întunericul. Puțin înainte primise un telefon de la 
Cristina prin care îi confirma că nu se schimbase 
nimic. Dormise până spre orele unsprezece 
dimineaţa. Chiar profund. Ca o reacţie la starea 
încordată în care se afla. Greta venise să-l îmbie cu 
nişte fructe proaspete. Mâncară, apoi făcură din nou 
dragoste, de data asta mai simplu, cu mai multă 
tandreţe. 

În timpul după amiezii, în orele atât de calde, 
aţipiră un timp, iar acum, de câteva momente, 


~ 158 ~ 


Gerard de Villiers 

rămaseră tăcuţi unul lângă altul. Malko reflecta la ce 
avea de făcut iar tânăra olandeză prefera să nu se 
gândească că urma să se despartă de el. 

La fel ca partenerii care se despart într-un 
aeroport, care au o mulţime de lucruri să-şi spună, 
dar rămân tăcuţi. 

Greta se cuibări lângă Malko şi  rămaseră 
îmbrăţişaţi până când se făcu întuneric total. Malko 
se afla într-o stare de agitaţie. Era nerăbdător să-i 
întâlnească pe ceilalţi şi să verifice dacă totul era în 
regulă. Tânăra olandeză îl simţi şi-i spuse cu 
blândeţe: 

— Trebuie sa pleci, nu-i aşa? Hai, du-te! 

ÎI însoţi până la maşină şi în ultimul moment îl 
strânse cu putere în braţe. Apoi se îndepărtă în fugă 
spre scara exterioară fără să-şi întoarcă privirea. 

x 


Farurile maşinii luminară poteca. Inima lui Malko 
bătea năvalnic, dar rămase calm. Urma să înfrunte 
nu numai armata surinameză dar şi pe complicii lui. 
Era absolut sigur că un om ca Herbert Van Mook nu 
avea decât o idee în cap: să-l ucidă şi să fugă cu 
aurul. Nici ceilalţi nu erau mai buni. Dar toţi ignorau 
faptul că Malko, ca şi ei de alt fel, era un bun 
cunoscător al sufletului omenesc. 


Capitolul XII 


Dutchie aştepta de câtva timp prin preajma 
poştei. Aici era locul de întâlnire al tuturor celor fără 
căpătâi din Paramaribo, atunci când căutau diverse 
aventuri. Telefonul internaţional se închidea pe la 


~ 159 — 


Aventură în Surinam 
orele zece seara şi mulţi străini veneau aici să-şi 
sune familia după ce terminau lucrul. Dutchie 
pusese ochii pe un tânăr coreean care îi plăcea 
foarte mult. Puțin mai încolo, chiar pe pavimentul 
staţiei de benzină Esso, închisă, nişte maşini cu 
portierele deschise aşteptau cu radioul dat la 
maximum. Proprietarii lor erau cei care racolau 
fetele. Dădeau un tur pe la Skorpio în faţa barului 
Krasnapolski şi după aceea direct spre malurile 
Surinam-ului. Fetele nu erau sălbatice ci dimpotrivă, 
încălzite de muzică şi rom se lăsau uşor manipulate. 

Dutchie se uită la ceas nerăbdător, uşor 
contrariat. Nu mai avea timp să-l aştepte pe tânărul 
coreean în seara asta. O lăsă pe altă dată. Nici nu se 
punea problema să-l supere pe Van Mook întârziind. 

Urcă în bătrâna sa Toyotă şi se îndreptă spre 
ieşirea din oraş. Rita Moengo se culca devreme, 
întotdeauna. Probabil, la ora asta dormea deja, îşi 
zise el. Rita îi spuse odată că se trezea la ora şase 
dimineaţa, să joace tenis. 

Efectiv toată vila Ritei era cufundată în întuneric. 
Totuşi, Dutchie se simţea oarecum neliniştit. Îşi 
luase cu el şi cuțitul cu lamă crestată. 

Se apropie de grilaj. In tot cartierul lătrau câinii. 
Asta era una din problemele oraşului. Dacă 
maidanezul Ritei îl auzea pe Dutchie şi se alătura 
corului general al câinilor din cartier, risca ca fata să 
se trezească. Cu ochii holbaţi în întunericul serii, 
tânărul mecanic scrută obscuritatea şi zări silueta 
unui câine care cobora scările apropiindu-se de 
grilaj. Acesta, bucuros, începu să dea din coadă. 
Dutchie îl mângâie prin gard şi dintr-o săritură se 
trezi peste grilaj cu sufletul la gură. Nu. Făcuse 


~ 160 ~ 


Gerard de Villiers 

niciun zgomot. Câinele îl însoţi, gudurându-se pe 
lângă el. Dutchie ştia că secretara dormea cu 
ferestrele deschise pentru că nu avea aer 
condiţionat. Uşa salonului era deschisă. Se strecură 
uşor, ajutat de razele lunii; se opri, ascultând 
respiraţia regulată a Ritei care străpungea liniştea 
nopţii. Dutchie încercă să-şi dea seama în ce parte a 
camerei se află pentru a căuta mai bine geanta 
Ritei. O găsi destul de repede, pe o măsuţă joasă 
lângă pat. Era momentul cel mai dificil. Câinele îl 
observa nemişcat. Dutchie avea gura uscată, 
aşteptând în fiecare moment ca acesta să înceapă 
să latre. Băgă mâna în geantă cu precauţie, scotoci 
şi deodată simţi legătura de chei. 

Le scoase cu mare băgare de seamă, cu două 
degete, chiar în momentul în care câinele, care avea 
chef de joacă, începu să-i lingă încheietura mâinii, 
împingându-l cu botul. 

Surprins, Dutchie scăpă cheile din mână care 
căzură pe parchet făcând un zgomot puternic. Cu un 
mormăit înfundat, secretara se trezi şi strigă: 

— Titus! Termină! 

Dacă Dutchie ar fi avut puţină prezenţă de spirit, 
ar fi luat rapid cheile de jos şi ar fi fugit cât îl ţineau 
picioarele. Dar el rămase împietrit, cu inima gata să- 
i sară din piept. 

Brusc, o lumină violentă inundă camera. 
Secretara, trezită pe neaşteptate, îl privea năucită 
de somn şi de uimire, arătându-şi fără voie sânii 
voluminoşi mulaţi într-o cămăşuţă de noapte din 
satin negru, de altfel destul de apetisantă în 
aşternutul patului. Oricare bărbat ar fi fost încântat 
de o astfel de imagine, dar Dutchie avea în cap 


~ 161 ~ 


Aventură în Surinam 
numai imaginea coreeanului. El văzu numai faţa 
uimită şi crispată a fetei, mai întâi de frică apoi de 
surpriza atât de mare. 

— Dutchie! Ce faci aici? 

Vocea i se îndulci când pronunţă cuvântul „aici”. 
Rita era chiar gata să creadă că tânărul mecanic 
venise să-i ofere serviciile lui în urma avansurilor pe 
care ea i le făcuse. Dar Dutchie nu se mişca, 
neîndrăznind nici să ridice cheile de jos, nici să fugă. 
Herbert Van Mook era capabil să-l ucidă dacă venea 
fără ele. 

Secretara reuşi în cele din urmă să surâdă. 

— Ei, Dutchie, spune ceva, pentru Dumnezeu! 

Cum tânărul mecanic rămase mut, ea dădu la o 
parte cearceaful, având grijă să-şi arate coapsele 
goale, se ridică şi se îndreptă spre el fără nicio 
teamă. Îl considerase întotdeauna pe Dutchie total 
inofensiv. Dar gestul lui fu atât de rapid, încât 
tânăra secretară nu-şi dădu seama. Pe ascuns, 
Dutchie îşi scoase cuțitul şi cu o cruzime 
neaşteptată i-l împlântă în sânul stâng, tăind ca într- 
o bucată de brânză. 

Timp de o fracțiune de secundă, fata privi, fără să 
înţeleagă, ochii negri şi plini de răutate ai lui 
Dutchie, apoi sângele îi inundă cămaşa de noapte. 
Brusc, durerea îi cuprinse tot corpul, făcând-o să 
urle; se îndreptă clătinându-se spre pat, cu creierul 
golit, în faţa acestei agresiuni neaşteptate. Câinele 
începu să latre la Dutchie, înconjurându-l cu un aer 
ameninţător. Tânărul metis se aplecă şi tăie cu o 
lovitură scurtă gâtul animalului. Câinele căzu, 
scuturat de spasme, clănţănind din dinţi şi golindu- 
se de sânge. 


~ 162 ~ 


Gerard de Villiers 

Rita Moengo se îndreptă cu un ultim efort spre 
telefon. Dutchie o prinse şi luând din zbor o 
scrumieră grea de cristal o lovi cu o furie oarbă 
peste ceafă. Fata scoase un geamăt surd. Aşezat în 
genunchi, pe pat, cu mâna stângă pe umărul 
victimei, Dutchie continua să o lovească până când 
osul craniului se zdrobi complet. Aruncă scrumiera şi 
îi înlătură şuviţele de păr care îi atinseseră faţa. 
Pentru câteva minute fusese scos din minţi. Frica şi 
apoi acea privire a Ritei care îl umilise, ca şi cum 
tânăra ar fi putut „să-l cumpere” îl înnebuniseră. 
Şterse lama cuţitului pe cearceafuri, îl puse în 
buzunar şi se aşeză în patru labe căutând cheile. 

Apoi cobori scara, sări grilajul porţii şi se trezi liber 
în strada pustie. Herbert Van Mook putea să fie 
mândru de el. 

Totuşi, groaza şi neliniştea puseră stăpânire pe el. 
Dacă se descoperea cadavrul Ritei, risca mari 
necazuri. De ce n-ar pleca cu Van Mook? Acum, că-i 
cunoştea secretul olandezului, nu putea să-l refuze. 
Înviorat de această idee, se grăbi spre locul de 
întâlnire. 


x 


Mama Harb ascuţea lama cuţitului, cu obrazul 
crispat de atenţie. Ridică lama la lumină şi o admiră. 
Apoi, luă o foaie de hârtie şi o tăie în două, fără 
efort. Mulțumită, puse cuțitul în haină, stinse lumina 
şi ieşi. Dorea să-şi vadă fiul pentru ultima oară şi 
dacă era cazul, să le dea o mână de ajutor celor 
care voiau să-l salveze. Graţie Cristinei Ganders ştia 
locul atacului. Foarte credincioasă, bătrâna îşi spuse 


~ 163 — 


Aventură în Surinam 
că vecinătatea catedralei îi va purta noroc. Mergea 
cu paşi mari şi apăsaţi, îndreptându-se spre arborii 
giganţi de acajou din Nassylaan. Îşi puse în buzunar 
şi ceva de mâncare în caz că i se tăcea foame. În 
celălalt buzunar, strângea cu mâna ultima scrisoare 
a fiului ei mult iubit. 


x 


Malko cuprinse cu privirea armele întinse pe 
masă. Un pistol Beretta, două mitraliere Uzi şi două 
pistoale M 16. Acasă la. Tonton, toate armele erau 
verificate, puse la punct apoi încărcate. Într-un 
săculeţ de pânză se aflau încărcătoarele şi cartuşele 
pentru pistolul Beretta. 

Vasul fusese tras la mal, chiar în faţa Băncii 
Centrale. Midnight Cowboy trebuia să fi ajuns deja la 
bacul Carolina. Ambulanţa fusese ascunsă după 
hangarul pentru nave al bătrânului francez. Tonton 
dădea în cărţi în colţul mesei, Herbert cu privirea în 
gol se juca cu o sticlă goală, observat cu mare 
atenţie de privirea pătrunzătoare a tinerei Rachel. 

Eric se străduia să privească nişte desene animate 
după ce băuse una după alta vreo cinci, şase beri 
având gâtul uscat de emoție şi tensiune. Nimeni nu 
avea chef de vorbă. Era ora unsprezece seara şi mai 
rămăsese o jumătate de oră până la interdicţia de 
noapte. 

il aşteptau pe Dutchie, dar acesta întârzia. În 
mintea sa, Herbert îşi reproşă că avusese atâta 
încredere în puştiul ăsta. Tânărul homosexual era 
capabil să-i lase baltă şi să fugă. Herbert simţea un 
bolovan în stomac din cauza neliniştii. Tonton 


~ 164 ~ 


Gerard de Villiers 
Beretta terminase de făcut pasenţa, se ridică şi se 
duse la fereastră să privească înspre grădină. 

— Uite vi... vi... vine cineva! 

— E Dutchie, sări în sus de bucurie Herbert, 
luându-i-se o piatră de pe inimă. 

Toţi pândeau uşa. Dar nu se deschidea. Van Mook 
se întoarse către Tonton. 

— Spui numai prostii! 

Furios, Beretta se năpusti afară. 

— Mă duc să văd. 

Rămaseră toţi în aşteptare, încordaţi, cu ochii pe 
arme, gândindu-se ia tot felul de lucruri. Deodată, 
se auziră nişte strigăte în grădină. Malko şi Van 
Mook săriră de la locurile lor. Dădură peste Tonton 
Beretta care ţinea pe cineva ce se zbătea cu furie şi 
pe care-l zvârli efectiv în interiorul camerei. 

— Am găsit-o în... ha... hangar! îi anunţă el. 

Era Greta Koopsie! Malko simţi că i se opreşte 
inima în loc. Nu mai avu timp să intervină. Herbert 
Van Mook îi dădu o palmă îngrozitoare tinerei femei, 
lovind-o de perete. Se pregătea s-o lovească din nou 
când Malko reuşi să se interpună. 

— Incetaţi! O cunosc! 

Malko o ajută pe Grefa să se ridice. Mâinile îi 
tremurau dar privirea ei era fermă. Îl înfruntă cu 
curaj pe Malko. 

— Ce cauţi aici? o întrebă el. Cine ţi-a spus că 
suntem aici? 

— Cristina, bâigui ea. Am minţit-o. L-am spus că 
am ceva foarte important să-ţi comunic. 

— De ce ai venit? 

Fata îşi plecă privirea şi murmură: 

— Vreau să vin cu tine. 


~ 165 — 


Aventură în Surinam 

Ceilalţi, adunaţi în cerc în jurul celor doi, ascultau 
cu gurile căscate de uimire. 

Niciunul dintre ei nu o cunoştea pe tânăra 
olandeză. Malko, la rândul lui, era uimit de starea de 
inconştienţă şi de încăpăţânarea tinerei femei! O luă 
pe după umeri şi îi spuse cu blândeţe. 

— Este imposibil. Este o operaţiune foarte 
periculoasă. Ti-am mai spus doar. Trebuie să te 
întorci. Înţelegi? Este imposibil să vii cu mine. 

Vorbise destul de tare şi Greta tresări, ca şi cum 
se trezea dintr-un vis. 

— Bine, spuse ea, iartă-mă. O să plec acasă. 

Greta se îndreptă spre uşă, dar se opri dintr-o 
dată. Tonton Beretta îşi îndreptă pistolul către ea cu 
o intenţie periculoasă: 

— Dacă vră... vră... vrăbiuţa asta ple... pleacă îi 
descarc glo... gloanţele în stomac. 

Malko se interpuse din nou. 

— Ce v-a apucat? Eu răspund pentru ea. Beretta 
îşi scutură capul chel şi spuse: 

— ... Ră... răspunzi pe... pentru ea... pe dracu! 
Dacă a venit, să rămână! 

— De unde a mai apărut şi asta? întrebă Van Mook 
total uimit. 

— M-am ascuns la ea, explică Malko. 

Tonton Beretta mormăi cam pentru sine, fără a 
lăsa arma din mână. Era decis să-şi pună ideea în 
aplicare. Rachel nu o slăbea din priviri pe noua 
sosită, furioasă foc de concurenţa neaşteptată. 
Bătăile scurte care se. Auziră la uşă îi făcură pe toţi 
să tresară. Beretta, cu arma în mână, se îndreptă 
spre uşă şi strigă: 

— Cine-i acolo? 


~ 166 — 


Gerard de Villiers 

— Dutchie! 

Francezul îi deschise uşa tânărului metis. Acesta 
se îndreptă ţintă spre Van, Mook. Îi întinse un teanc 
de chei şi îi spuse cu o mândrie puţin spăşită: 

— Domnule Van Mook, totul a decurs cum trebuia. 

Olandezul luă cheile şi le săltă în mână. Malko 
observă îndată ceva ciudat şi puse degetul pe o 
pată mare de sânge de pe cămaşa lui Dutchie. 

— Ce-i asta? 

Malko şi Beretta se apropiară şi ei. Era clar că era 
vorba de sânge. Dutchie, încurcat, dădu cu mâna 
peste pată ca şi cum ar fi vrut s-o şteargă apoi 
spuse cu o voce nesigură: 

— Idioata aia a vrut să cheme poliţia. 

Palma enormă a lui Van Mook îl lovi pe Dutchie 
trosnind ca o armă de foc. 

— Imbecilule! Ce-ai făcut? 

Dutchie se ridică, ţinându-şi bărbia dislocată cu 
mâna şi cu ochii-n lacrimi spuse: 

— E în regulă domnule Van Mook, nu a mai avut 
timp s-o facă. 

— Ai ucis-o? întrebă Malko îngrozit. 

Începea bine! Greta Koopsie era albă ca varul. 
Dutchie nu răspunse dar tăcerea lui era elocventă. 
Malko simţi că se înăbuşă de furie. 

Operaţiunea nici nu începuse propriu-zis, dar 
derapase deja... Şi încă ce derapaj... 

II privi cu dezgust pe Dutchie care se străduia să 
fie cât mai umil. 

— Imbecilul ăsta o să conducă camionul, apoi îl 
lăsăm în pace. 

Malko realiză deodată că Greta Koopsie asistase la 
întreaga scenă. Armele erau întinse pe masă sub 


~ 167 ~ 


Aventură în Surinam 
ochii tuturor. 

În cele din urmă, punctul de vedere a lui Beretta 
era de înţeles. Era suficientă cea mai mică 
inadvertenţă. Apoi, era inutil să-şi pună în cap pe cei 
de care avea atâta nevoie. Cu atât mai mult cu cât 
mai avea ceva important să le comunice complicilor 
săi „drăgălaşi”. 

— Foarte bine, spuse el francezului. Greta rămâne 
cu noi. 

— E... e... mai bine aşa, mormăi Tonton Beretta 
privind-o cu ură pe tânăra olandeză. 

Privirea lui Van Mook nu-l slăbea pe Dutchie. Dacă 
mecanicul rămânea la Paramaribo putea fi prins. 
Tânărul metis era singurul care-l putea incrimina pe 
olandez. 

Niciodată nu poţi fi sigur de viitor... 

Dutchie îi interceptă privirea. Îşi spuse că la prima 
ocazie ivită acesta îl va strânge de gât. 

Pentru olandez, alianţa cu Tonton Beretta era 
indispensabilă în situaţia dată. 

Van Mook îl privi pieziş şi pe Eric barmanul apoi se 
apropie de Malko. 

— Îmi pare rău pentru secretară, spuse el cu o 
voce mieroasă - de fapt puţin îi păsa - dar cel puţin 
am obţinut cheile, aşa că ne putem pregăti. 

— Exact, spuse Malko, dar a apărut o mică 
schimbare. 

— Care? spuseră într-un glas Beretta şi Van Mook. 

— Am aflat că transferul lui Julius Harb trebuie să 
se facă imediat după interdicţia de noapte, explică 
Malko cu inocenţă. Trebuie deci să ne ocupăm mai 
întâi de Julius Harb şi apoi de Banca Centrală. 

O linişte „furioasă” se lăsă între. Cei prezenţi. 


~ 168 ~ 


Gerard de Villiers 
Trăsăturile lui Van Mook păreau o mască de ceară 
care începuse să se topească. 


Capitolul XIII 


Într-o linişte mormântală, Malko observă pe rând 
chipurile celor prezenţi. Numai Rachel rămase 
indiferentă. Tonton Beretta se făcu mic de tot, Eric 
barmanul rămase împietrit, Dutchie părea înfricoşat 
şi Herbert Van Mook alb de furie, îl fixă pe Malko cu 
nişte ochi de nebun. 

— Este imposibil! explodă olandezul. Tot oraşul va 
fi în alertă. Vor fi patrule peste tot, ne vor prinde 
imediat. Trebuie să mergem mai întâi la Banca 
Centrală. 

— Nu vom folosi şoselele care ies din oraş, 
remarcă Malko, vom fugi pe apă. Centrul oraşului nu 
va fi supravegheat în mod special, dimpotrivă. Nu se 
vor gândi deloc că suntem atât de aproape de ei. 

Tonton Beretta scutură capul cu un aer dezgustat. 

— E o pro... prostie! Ne vor prinde imediat! 
Trebuie să luăm aurul imediat. Chiar... chiar acum. 
Peste o jum... jumătate de oră... cu orice preţ. 

Van Mook nici măcar nu mai reuşea să articuleze 
vreun cuvânt, din cauza furiei. 

Prudent, Malko se apropie de masa pe care erau 
aşezate armele. Fără ostentaţie, puse mâna pe o 
armă Uzi. 

Dacă el ar fi murit, ceilalţi nu puteau deschide 
safe-ul, chiar dacă aveau cheile, pentru că numai el 
cunoştea cifrul. Ar fi putut totuşi să-l tortureze 
pentru a-i smulge secretul acestui cifru. 

Întâlni privirea Gretei Koopsie care era fascinată şi 


~ 169 — 


Aventură în Surinam 
îngrozită totodată. Cărţile fuseseră date pe faţă. 
Liniştea se prelungea. 

— Vă rămâne foarte puţin timp la dispoziţie şi vă 
hotărâți, îi anunţă Malko. Peste o jumătate de oră 
trebuie să începem acţiunea, după aceea va fi prea 
periculos. 

Van Mook îl apostrofă: 

— Şi dacă nu mergem? 

— E dreptul vostru. Mă voi duce singur şi dacă prin 
minune reuşesc, voi încerca să fug şi să las aurul. 

— Ştiţi prea bine că singur nu aveţi nicio şansă, îi 
spuse Van Mook. Şi în plus armele astea sunt ale 
mele. 

Malko se trezi într-un impas. Beretta şi Van Mook 
schimbară nişte priviri furibunde. Dacă Malko se 
îndoise asupra bunei credinţe a celor doi, toate 
îndoielile i se risipiră. Era evident că îi interesa 
numai aurul Băncii Centrale. 

Deci, hotărârea lui era cea bună, iar el trebuia să 
le ţină piept indiferent ce se întâmpla. Clipele se 
scurgeau într-o linişte de plumb. 

Malko îşi imagina circumvoluţiunile creierului lui 
Van Mook într-o fierbere continuă, căutând o soluţie. 
Deodată, îi veni o idee, singura salvatoare în acel 
moment. Prezenţa lui Dutchie îl inspiră. | se adresă 
direct lui Van Mook: 

— Trebuie să vă amintesc ceva: prietenul 
dumneavoastră Dutchie a asasinat-o pe secretara 
băncii. La fel aţi procedat şi dumneavoastră cu 
Ayub, barmanul de la Parbo Inn. Aceste două crime 
vor face valuri. Dacă rămâneţi la Paramaribo riscaţi 
necazuri serioase... Poate e mai puţin periculoasă 
acţiunea mea... Cel puţin, în urma ei veţi obţine 


~ 170 — 


Gerard de Villiers 
douăzeci şi cinci de kilograme de aur şi puteţi să 
începeţi o nouă viaţă. 

— Şi eu? întrebă Tonton Beretta. Eu... cu ce mă 
aleg? 

— Dacă rămâneţi, zise Malko, veţi avea probleme 
din cauza lui Ayub. Dacă mă ajutaţi, veţi avea un 
lingou de aur de douăsprezece kilograme şi ceva. 

Se făcu din nou linişte. Rachel părea total 
absentă. Greta Koopsie nu-şi mai putea lua ochii de 
la Malko. Dutchie îşi pipăia maxilarul zdrobit, dorind, 
probabil, să plece cât mai repede. De afară se auzi 
lătratul furios al unui câine. Cu fruntea încreţită, Van 
Mook părea cufundat în gânduri. 

Eric, barmanul, deschise ochii cât cepele, privind 
când la Malko, când la Van Mook. Şi el regreta că se 
lăsase prins în cursă. 

În cele din urmă, Herbert Van Mook se hotărî şi 
privi spre armele întinse pe masă. 

— Bine. Facem cum spuneţi dumneavoastră. Nu 
avem de ales. 

Tonton Beretta deschise gura să spună ceva daro 
închise imediat. Eric deveni palid. Ar fi preferat o 
ruptură diplomatică care să-i permită întoarcerea la 
barul său, în vârful picioarelor. 

Privirea lui Malko parcurse încet toate chipurile din 
faţa lui. Imaginea mergea de la faţa indiferentă a lui 
Rachel până la ura totală din ochii albaştri ai lui 
Herbert Van Mook, Apoi îşi privi ceasul. Mai erau 
douăzeci de minute până la miezul nopţii. 
Numărătoarea inversă începuse. Dintre toţi, cel mai 
descompus la faţă părea Dutchie. Acesta îşi turnă 
un pahar zdravăn de rom, urmat de altele, dintr-o 
sticlă de Black Cat. 


~ 171 ~ 


Aventură în Surinam 

Malko câştigase prima manşă, dar nu putea să 

lase garda în jos. A se lansa în această operaţiune 

cu o asemenea echipă era aproape la fel de 

periculos cu a adormi în acelaşi culcuş cu o familie 
de şerpi cu clopoței. 


x 


— Plecăm peste cinci minute, îi anunţă Malko. 
Herbert, Eric, Tonton şi cu mine în ambulanţa 
condusă de Dutchie. Cele două femei vor lua maşina 
mea şi se vor duce direct în parcarea din 
Mirandastraat, lângă reşedinţa consulului 
Germaniei. Ne vor aştepta acolo. Noi ne vom instala 
în Gelukkige Dag, lângă spital. Ştiu sigur că 
vehiculul care-l va transporta pe Julius Harb va fi 
singur. Îndată ce-l vom zări, Dutchie va demara şi îi 
va tăia calea, pentru a-l bloca pe Gravenstraat. 
Prezenţa ambulanţei ne va ajuta să câştigăm câteva 
secunde preţioase. Vom fi patru persoane pentru a 
neutraliza vehiculul. Julius Harb va auzi primele 
focuri de armă. Sper să nu fim obligaţi să tragem. 
După ce neutralizăm escorta, fugim cu ambulanţa 
prin Watermolenstraat. 

— Dar are sens unic, obiectă Herbert Van Mook. 

— La ora aia nu va fi niciun fel de circulaţie, este 
ora interdicţiei de noapte, îl corectă Malko: în felul 
ăsta evităm palatul prezidenţial şi Fort Zeelandia. 
Avem de făcut mai puţin de două sute de metri 
până la Gelukkige Dag şi la parcarea care se află 
lângă curtea Băncii Centrale. 

Este un loc invizibil de pe stradă şi mă îndoiesc că 
adversarii noştri vor scotoci Paramaribo casă cu 


~ 172 ~ 


Gérard de Villiers 
casă. Vor căuta mai degrabă pe la ieşirile din oraş. 
După aceea vom trece la faza a doua a operaţiunii. 

Van Mobk îl întrebă cu interes: 

— Cum vom transporta aurul până la vas? 

— Asta-i partea cea mai delicată, mărturisi Malko. 
Trebuie să traversăm strada Waterkant de mai 
multe ori. Dar, dacă cineva dintre noi stă la pândă, 
este posibil să reuşim. Waterkant are sens unic şi 
deci nu riscăm vreo surpriză, decât dintr-o parte a 
străzii. În cazul intervenţiei militarilor, dispunem de 
suficiente arme de foc ca să le ţinem piept exact 
până când vom reuşi să ajungem la navă. În cel mai 
rău caz vom abandona o parte din aur. 

Un înger trecu, cu aripile sclipind de paiete de aur. 
Malko se gândi că-i va fi foarte greu să-i dezlipească 
pe coechipierii săi din camera blindată a băncii. 
Chiar cu riscul vieţii, aceştia nu vor pleca până nu 
vor lua cu ei şi ultimul gram de aur. 

Nervos, - Herbert Van Mook zdrobea un băț de 
chibrit între dinţi. 

— E al dracului de riscant, spuse el. Vom fi la 
patru sute de metri de Fort Zeelandia şi toţi 
maimuţoii ăia vor fi în alertă. 

Malko îl privi cu ochii săi aurii, uşor ironic. 

— Vă înțeleg îngrijorarea Herbert. Dar, din 
nefericire, nu există altă soluţie. Sunteţi sigur de 
şoferul care ne aşteaptă la Carolina? 

— Tot atât de sigur ca de rabla de maşină. Dar 
cred că l-am motivat suficient, l-am spus că nu este 
periculos ceea ce face. Sper că va fi acolo. Dacă nu, 
suntem terminaţi. Era evident. Fără vehicul, vor fi 
prinşi imediat. Herbert Van Mook părea că înghiţise 
găluşca şi era hotărât să meargă mai departe. 


~ 173 — 


Aventură în Surinam 

Era, de fapt, un om de acţiune. Dacă tot era 
obligat să atace, măcar s-o facă cum trebuie. Ar fi 
fost stupid să moară cu comoara sub nas. Işi făcu 
rapid un calcul mental. Cu douăzeci de mii de dolari 
kilogramul de aur, însemnau patruzeci de milioane 
de dolari, în total. 

Chiar dacă ar fi fost obligat să dea câte ceva şi 
asociaţilor pe care nu-i va putea elimina, tot îi mai 
rămânea suficient pentru a duce o viaţă fabuloasă 
până la sfârşitul zilelor. 

Oricum, cine ar fi putut să-l urmărească? 

Surinamezii erau incapabili de aşa ceva iar 
olandezii aveau şi alte lucruri mai serioase de făcut. 
| se păru dintrodată lovitura ideală a vieţii lui. 

închise ochii şi se felicită pentru faptul că 
prevăzuse în planul său iniţial eliminarea lui Beretta. 
Pentru Malko trebuia să se dovedească mai iscusit. 
Căci totul depindea de lichidarea lui Malko. Aruncă o 
privire neîncrezătoare Gretei Koopsie care ignora 
total în ce viespar nimerise. Şi ea trebuia să dispară. 
Van Mook luă un pistol M 16, scoase încărcătorul şi 
verifică  trăgaciul. Pentru moment, principala 
problemă era să reuşească prima parte a 
operaţiunii... Dacă nu... 

Un gând îngrozitor îi trecu prin minte. 

— Spuneţi-mi, ce se întâmplă dacă îl transportă cu 
vreun tanc sau ceva blindat? Ce putem face? 

Malko îi înfruntă privirea. 

— Nimic, spuse el. Condiţia „sine qua non” este 
eliberarea lui Julius Harb. 

— Bine, dar ne punem pielea în saramură 
degeaba! protestă olandezul. Ne riscăm vieţile. 

— Exact ca la ruletă, spuse Malko, există 


— 174 = 


Gerard de Villiers 
totdeauna un risc. Dacă voiaţi securitate socială 
trebuia să vă angajaţi în armată. 

Evident cu un salariu mult mai modest decât... 
Van Mook puse încărcătorul înapoi foarte nervos. Mi- 
o va plăti nenorocitul ăsta... îşi spuse el în gând. 

— Să mergem, spuse Malko, luând o mitralieră Uzi 
şi mai multe cartuşe, îndreptându-se spre grădină. 
Greta Koopsie îl prinse din urmă. 

— Veţi ucide nişte oameni? întrebă ea cu o voce 
pierdută. 

Temperatura serii era plăcută; aceasta ar fi putut 
fi o seară delicioasă pentru doi îndrăgostiţi... Din 
păcate, avea altceva de făcut, dar problema pe care 
Greta i-o ridicase îl obseda deja. Malko nu era şi nu 
putea fi niciodată un asasin. De data asta însă era 
un fel de război. lar la război, ca la război... Nu 
vedea cum ar fi putut conduce operaţiunea asta fără 
vărsare de sânge... 

— Mi-e teamă că aşa voi face, spuse el. Nu există 
altă posibilitate de a-l elibera pe Julius Harb... 

— Dar şi tu poţi fi ucis, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, ca toată lumea de aici. 

— Dumnezeule... Este îngrozitor. Şi cum voi afla? 

— Vei auzi nişte împuşcături. Mă îndoiesc că-i 
putem neutraliza fără să tragem. 

Ceilalţi îl urmară şi ei pe Malko. Acesta ridică ochii 
spre cerul înţesat cu mii şi mii de stele. Se auzi un 
lătrat de câine, urmat de alţi câini care îi ţineau 
isonul. 

Herbert Van Mook îi şopti ceva lui Rachel care se 
apropie de Greta Koopsie. 

Malko se întoarse spre Tonton Beretta: 

— Cunoaşteţi suficient fluviul ca să navigaţi pe 


~ 175 — 


Aventură în Surinam 
timp de noapte? 

Bătrânul francez protestă imediat: 

— Nu-i gr... greu. În afară de vechiul crucişător şi 
un banc de nisip, înainte de a aj... ajunge la 
Domburg, nu sunt alte obstacole. Apele sunt înalte. 
Sigur, mai sunt trunchiuri, de copaci, buşteni 
plutitori, dar... 

— Bine, aduceţi ambulanţa, îi ordonă Malko lui 
Dutchie. 

Tânărul mecanic scoase un soi de scâncet 
strangulat apoi se repezi spre Van Mook agăţându- 
se de braţul acestuia şi văicărindu-se cu o voce 
falsă: 

— Dom'le Van Mook, nu pot, mi-e frică, lăsaţi-mă 
aici „vă jur că nu voi spune nimic... pe capul mamei 
mele... 

Van Mook se aplecă, luă pumnalul din centură, 
îndreptând lama pe orizontală spre abdomenul 
metisului. 

— Dutchie, eu ţin la tine, spuse el fără răutate, dar 
îți spun că eşti „terminat”. Nu putem avea încredere 
în tine. Dacă nu vii cu noi, va trebui să-ţi săpăm 
groapa în grădină... 

Dutchie privi pumnalul, apoi chipul olandezului. 
Înghiţindu-şi suspinele, Dutchie se îndreptă spre 
hangar, cu umerii căzuţi. Începea bine... După 
câteva minute, Mercedes-ul 600 vopsit în alb se opri 
lângă ei. 

În afară de brancardele pentru bolnavi, în spate 
mai puteau lua loc cinci-şase persoane pe cele două 
banchete. Geamurile fumurii disimulau oarecum 
interiorul maşinii. 

Malko şi Van Mook se aşezară în faţă alături de 


~ 176 ~ 


Gerard de Villiers 

Dutchie. Beretta se instală pe bancheta din spate cu 
Eric şi cu toate armele. Greta şi Rachel se îndreptară 
spre maşina lui Malko. Acesta privea semaforul, cu 
gâtul uscat de emoție. In ambulanţă domnea o 
linişte de mormânt. Dutdhie ezită în momentul 
pornirii şi Van Mook îi dădu o lovitură puternică cu 
cotul. 

— Să nu mai faci aşa... 

In cele din urmă, tânărul metis smulse ambulanţa 
de pe potecă, îndreptându-se spre şosea. Pentru a 
evita Fort Zeelandia, nu o luară pe lângă Anton 
Dragtenweg, strada ce mergea de-a lungul fluviului, 
ci întoarseră pe Jan Steenstraat de-a lungul marelui 
canal, pentru a se îndrepta apoi spre sud, mult mai 
departe, ajungând în cele din urmă lângă spital pe 
Gravenstraat. Maşina rula în linişte pe străzile pustii 
ale oraşului. La zece minute după interdicţia de 
noapte, nu se mai vedea nici ţipenie pe străzi. 

Dutchie opri în sfârşit maşina în străduţa 
întunecată pe care se afla spitalul, cu vârful maşinii 
la trei metri distanţă de Gravenstraat, apoi opri 
motorul şi farurile. In faţa lor, căsuţele vechi de 
lemn păreau părăsite. Intrarea principală a spitalului 
se afla la stânga lor. Malko ştia de la Cristina că 
militarii patrulează rar în centrul oraşului şi mai ales 
în acest colţ, situat între Ministerul de interne şi Fort 
Zeelandia. Era ultimul loc unde autorităţile s-ar fi 
aşteptat la un atac armat. Se auzi un trosnet sec în 
spate. Tonton Beretta îşi pusese un cartuş în pistol. 
Apoi se făcu din nou linişte. Primul gong al 
clopotului de la catedrală care bătu miezul nopţii îi 
făcu să tresară. Din acest moment intrau în 
ilegalitate. 


~ 177 ~ 


Aventură în Surinam 

Malko lăsă geamul mai jos, apoi ascultă. Nu se 
auzea nimic: ca atmosfera oraşului Pompei după 
cataclism; o linişte mormântală. Se întoarse spre 
Van Mook care-şi. Tinea arma cu ambele mâini. 

— La început, atacăm toţi patru. După aceea, ne 
împărţim în două grupe. Vă voi acoperi împreună cu 
Tonton. Dumneavoastră şi Eric deschideţi portierele 
maşinii lor şi-l scoateţi pe Julius Harb. Este mai uşor 
pentru că vorbiţi olandeza. În acest timp Dutchie va 
porni şi ne va aştepta în Watermolenstraat. După 
aceea, dacă totul decurge bine, dumneavoastră şi 
cu mine vom rămâne în urmă să neutralizăm un 
eventual contraatac. Nu ştim în ce stare se află 
Julius Harb. S-ar putea să fi fost torturat sau foarte 
slăbit. După aceea, avem mai puţin de trei minute 
să ne refugiem în parcare. Cred că trebuie să 
aşteptăm cel puţin două ore înainte de a declanşa a 
doua parte a operaţiunii. Până la ce oră ne aşteaptă 
Midnight Cowboy? 

— Până când sosim, spuse mohorât Van Mook. 
Dacă nu, îi voi tăia urechile. 

Malko nu-l atenţionă asupra sensului ilogic al 
frazei: trebuia mai întâi prins pentru a-i tăia ceva. 

— Şi dacă imbecilii ăştia de la Fort Zeelandia 
intervin? continuă Van Mook cu nelinişte. 

— Le va trebui cel puţin cinci minute, spuse Malko. 
lar acţiunea noastră trebuie să se termine în trei 
minute. În plus, se va isca o anumită zarvă. Oricum 
nu putem prevedea „chiar” totul. 

Şi el se simţea neliniştit, în ciuda aparenţei sale de 
încredere în reuşita acţiunii. Acest atac de comando 
era de o îndrăzneală nebunească, având în vedere 
echipa de descreieraţi cărora puţin le păsa de actele 


~ 178 ~ 


Gerard de Villiers 

de eroism. Totul se baza pe informaţiile Cristinei şi 
pe o certitudine: niciun vehicul nu circula în timpul 
interdicţiei de noapte, deci cel care urma să apară 
era cu siguranţă transferul lui Julius Harb. 

Malko deschise încetişor portiera şi porni spre 
colţul din Gravenstraat. Aruncă o privire şi zări 
şoseaua care era pustie din ambele părţi. Niciun 
pieton, niciun vehicul. Foarte departe, înspre partea 
stângă, sub lumina crudă a razelor nopţii, ghici, 
pentru că nu se vedeau aproape de loc, siluetele 
santinelelor palatului prezidenţial. 

Erau prea departe pentru a constitui un pericol. 
Temperatura era foarte plăcută, cu o briză uşoară... 
Herbert Van Mook se apropie în linişte cu arma în 
mâini. 

— Chiar credeţi că nu putem evita această 
nebunie? întreba ei cu o jumătate de glas. Ce aţi 
zice dacă am lua aurul noi doi şi am fugi după ce, le- 
am da şi celorlalţi câte ceva? De exemplu în 
Brazilia... Nu-i rău deloc. 

Malko nu-i răspunse la această ultimă tentativă, 
iar Van Mook nu mai insistă. 

Cel puţin ştia. Atâta timp cât nu era în faţa safe- 
ului băncii, ceilalţi îl vor proteja ca pe ochii din cap. 
Era prea valoros ca să-l piardă. Se mai uitară un 
moment împrejur apoi se întoarseră la ambulanţă. 
Trebuia într-adevăr să te apropii foarte mult ca să 
vezi că în interior se aflau nişte oameni înarmaţi. 

O pasăre de noapte scoase un țipăt ascuţit, 
strident, neliniştitor, ca un strigăt de om. 

Dutchie îşi ţinea mâinile pe volan. Era foarte calm, 
cu privirea fixă. Herbert se întoarse spre el şi îi 
spuse: 


~ 179 — 


Aventură în Surinam 

— Pune-te la adăpost! 

Celălalt scoase un pistol M 16. Ceasul de bord 
indica douăsprezece şi cinci minute noaptea. 
Interdicţia se ridica la orele patru dimineaţa. Le mai 
rămăseseră trei ore şi cincizeci şi cinci de minute... 
de groază... Deodată simţiră un miros teribil de 
neplăcut. Van Mook îl interpelă pe şofer pe un ton 
furios: 

— Dutchie! Ce Dumnezeu faci? 

— lertaţi-mă dom'le Van Mook, se smiorcăi 
tânărul, am făcut pe mine de frică... N-am vrut... 

Asta le mai lipsea! Mirosul deveni atât de 
insuportabil încât deschiseră toate geamurile. Se 
scurseră cinci minute. Deodată se auziră paşi rapizi 
şi chipul neliniştit al barmanului se aplecă spre 
portiera dinspre Malko. 

— Se apropie două maşini! anunţă el. Merg foarte 
repede. Sunt prin dreptul cimitirului! 

Cel mai vechi cimitir din Paramaribo se afla la 
marginea străzii Gravenstraat, un kilometru mai sus. 
Malko simţi o greutate de plumb în stomac. Cristina 
îi spusese că nu va fi decât o maşină! Sau poate era 
numai o patrulă? Cum ar fi putut să-şi dea seama 
dacă era într-adevăr transferul lui Julius Harb sau 
nu? Avea la dispoziţie cel mult un minut pentru a lua 
o hotărâre. 


Capitolul XIV 


Malko sări din ambulanţă şi se repezi în colţul din 
Gravenstraat. Privi farurile albe care se apropiau. 
Într-adevăr, erau două vehicule. Dacă era o patrulă, 
atacul s-ar fi terminat cu o catastrofă. Dar dacă ar fi 


~ 180 ~ 


Gerard de Villiers 

fost lăsat să treacă convoiul cu Julius Harb ar fi fost 
mai rău. Bazându-se pe instinctul său, îi spuse lui 
Herbert. 

— Pornim! 

Van Mook şi barmanul ţâşniră din ambulanţă. Van 
Mook se întoarse spre Dutchie. 

— Pornesc spre colţul iadului. Îndată ce ridic 
mâna, demarezi. Pui maşina de-a curmezişul pe 
Gravenstraat şi tu te aşezi pe burtă, pe banchetă, 
până când revenim. Ai înţeles? 

— Am înţeles, bâigui mecanicul ale cărui mâini 
tremurau ca frunzele, încât fu nevoit să şi le 
încleşteze pe volan. Era o diferenţă enormă între a 
ucide o femeie fără apărare şi a te găsi prins în 
mijlocul unui atac armat. Îi văzu pe Malko şi pe 
barman fugind de-a lungul zidului spitalului, apoi 
oprindu-se în colţul din Gravenstraat. 

Auzea zgomotul celor două maşini care se 
apropiau. Îşi concentră atenţia spre Herbert Van 
Mook lipit de un colţ al zidului cu arma în mână, 
urmat de Tonton Beretta şi pistolul lui M 16 care 
părea la fel de mare ca şi el. Lângă el se pregătea o 
adevărată luptă. Malko simţi un nod în gât văzând 
mai bine primul vehicul: era car de luptă blindat pe 
opt roţi, ca cel care îi permisese colonelului 
Bouterse să câştige victoria în timpul Revoluţiei. 

În lumina lunii se zări ţeava unei mitraliere grele 
deasupra turelei. Puteau fi măturaţi toţi de 
proiectilele trase de sus. În plus, în interiorul carului 
blindat puteau fi şase sau opt persoane. Vehiculul 
înainta rapid. Se afla la o sută de metri, apoi la 
optzeci, şaizeci... 

Malko întâlni privirea lui Van Mook paralizat de 


~ 181 ~ 


Aventură în Surinam 
uimire. Nu trebuia să-i lase timp de gândire. 

— Haideţi! strigă el ca un automat. 

Herbert Van Mook ridică braţul pentru a-i face 
semn lui Dutchie. În spatele lor se auzi zgomotul 
motorului ambulanţei. Speriat, Dutchie apasă prea 
tare pe acceleraţie. 

Ambulanţa, cu puterea celor două sute de cai, sări 
literalmente, traversă Gravenstraat ca o rachetă şi 
bara de protecţie se zdrobi de veranda de lemn a 
unei căsuțe vechi care zbură în zeci de aşchii 
împrejur. 

Maşina sări înapoi şi apoi rămase nemişcată în 
mijlocul şoselei cu motorul terminat! Vehiculul 
blindat se afla la douăzeci de metri de ei. 


x 


Malko nu reuşi să-şi ia privirea de pe carul armat 
care se apropia. Cristina nu-i spusese de aşa ceva! 
În spatele transportului blindat se distingea un 
minibus Volkswagen! Deci nu era o patrulă militară 
ci chiar transferul lui Julius Harb. Numai că echipa sa 
nu era dotată să se bată pu un astfel de adversar. 
Întoarse capul şi-l zări pe Van Mook care îi făcea 
semne, insistent. Acum sau niciodată îşi spuse. 
Acest tip de transport blindat era dotat cu o 
mitralieră de 50 orientabilă şi două arme care 
trăgeau de pe axa vehiculului. Cea mai periculoasă 
era mitraliera 50. 

Malko zări la lumina razelor de lună torsul unui 
militar cu cască ce depăşea turela, cu mâinile fixate 
pe mânerele de tir ale armei sale. Cu o singură 
rafală îi putea face pulbere într-o clipă pe toţi patru. 


~ 182 ~ 


Gerard de Villiers 

Proiectilele enorme de 12,7 mm la distanţa asta 
puteau să sfâşie un om în două. Pilotul carului armat 
frână brusc pentru a nu intra în ambulanţa care 
tocmai ţâşnise de pe o stradă laterală. 

Carul blindat se opri la câţiva metri de Malko. 
Împins în faţă din cauza şocului de oprire, militarul 
căzu peste arma sa. Malko îşi ridică arma, ajustă 
tirul puţin mai jos, la baza turelei, şi apăsă pe 
trăgaci, în timp ce înainta. În liniştea profundă a 
nopţii  detunăturile armei făcură un zgomot 
asurzitor. Soldatul, luat prin surprindere, făcu câteva 
gesturi dezordonate apoi se prăbuşi în faţă, în timp 
ce mitraliera lui îşi îndreptase ţeava spre cer. 

Şoferul minibuzului, surprins, era cât pe ce să 
ciocnească maşina de carul blindat care-l preceda. 

Malko se întoarse spre Herbert Van Mook şi strigă: 

— Acoperiţi spatele automitralierei! 

Transportul blindat se deschidea în partea din 
spate. Herbert Van Mook se repezi între cele două 
vehicule, urmat de Tonton Beretta. 

— Veniţi! strigă Malko spre Eric. 

Abia distingea pe şoferul minibuzului în spatele 
parbrizului. În mod logic, în acest minibuz trebuia să 
se afle Julius Harb. Se scurseseră numai câteva 
secunde de la prima rafală a mitralierei Uzi dar 
timpul părea că stă în loc. 

În acest moment, într-un zgomot infernal de 
motor, minibuzul dădu înapoi. Malko ridică arma 
spre parbriz, imitat de Eric cu pistolul său M 16 şi 
traseră. 

Minibuzul se opri. Câţi oameni puteau fi în 
interior? Acum distanţa între cele două vehicule era 
de vreo douăzeci de metri. 


~ 183 — 


Aventură în Surinam 

Se scursese aproape un minut de la primul foc. 
Vacarmul iscat risca să alerteze postul PM de la Fort 
Zeelandia. Malko nu văzu nicio antenă radio pe 
vehiculul blindat. Deci nu puteau cere ajutoare. Se 
lipi de minibuz şi trase de portiera culisantă cu 
violenţă. În acelaşi moment, portiera culisantă se 
deschise şi zări mai multe siluete care se strecurau 
afară, traversând şoseaua pentru a se ascunde în 
umbra unei curţi din faţa lor. Ce ghinion! Nu putea 
să se lanseze într-o bătălie de stradă! 

Ghemuiţi, Tonton Beretta şi Herbert Van Mook 
aşteptau în faţa uşilor carului blindat. Acestea se 
deschiseră cu violenţă, dar niciunul dintre soldaţi nu 
avu timp să iasă. Arma lui Van Mook scuipă jerbe de 
plumb cu o cadență infernală, neutralizându-i pe 
ocupanţii vehiculului. 

Alături de el, Beretta îşi golea încărcătorul armei 
sale asupra a tot ce mai putea supravieţui. Cu un 
zgomot surd, interiorul se ilumină şi blindatul luă 
foc. 

Uşa minibuzului trasă de Malko se deschise dintr-o 
dată. Şoferul zăcea prăbuşit peste volan iar vecinul 
său, cu capul dat pe spate pe scaunul pe care 
stătea, zăcea însângerat. 

Malko zări mai mulţi bărbaţi îngrămădiţi în spate. 
Eric făcu rapid înconjurul minibuzului pentru a ataca 
cu focuri de armă cealaltă portieră. 

— Please, don't shoot”, strigă o voce din interiorul 
minibuzului. Malko văzu vag nişte mâini ridicate. Se 
auzi o rafală trasă dinspre casa din faţă. Eric scoase 
un geamăt, se clătină, lăsă arma şi căzu pe şosea. 
Tonton Beretta se întoarse şi trase o rafală spre cel 


13 Vă rog, nu tragefi! (n. a.). 
~ 184 ~ 


Gerard de Villiers 
vinovat. Împuşcăturile încetară imediat. 

— Harb! Julius Harb! strigă Malko. 

O siluetă se ridică, din spatele minibuzului. 

— Quick! Quick!“ strigă Malko. 

Din carul blindat mai ieşi un sergent între două 
gărzi de corp, toţi paralizaţi de frică. Nu făcură 
niciun gest când Malko le smulse armele şi le aruncă 
pe şosea într-un zgomot groaznic de metal. 

Între timp flăcările cuprinseră complet carul 
blindat. Un pneu explodă cu un zgomot surd. 
Obrazul tras şi slăbit al lui Julius Harb apăru din 
semiîntuneric. Herbert Van Mook culese de pe jos o 
armă şi se apropie de Malko împreună cu Tonton 
Beretta. 

Malko îl trase pe Julius Harb din minibuz. 

— Repede, duceţi-l la ambulanţă, îi spuse Malko 
lui Beretta. 

Se auziră din nou focuri de armă, din zona în care 
se refugiaseră. Soldaţii iar cei patru fură nevoiţi să 
se ghemuiască în spatele minibuzului, în timp ce 
ultimele geamuri ale maşinii se sfărâmau în mii de 
cioburi. 

— Unde este Eric? întrebă Van Mook. 

— Rănit sau mort, zise Malko. Acoperiţi-mă, mă 
duc să văd. 

Făcu câţiva paşi pe lângă minibuz şi în timp ce 
olandezul lansa rafale scurte, ajunse lângă Eric care 
zăcea pe burtă cu o rană imensă în spate. 

Malko încercă să-l mişte, dar fără rezultat. Simti 
pe lângă ureche câteva gloanţe. Se aruncă înapoi. 

— Să plecăm, spuse el. Este mort. 

Fugiră sub protecţia celor două vehicule. Mai 


14 Repede! Repede! (n. a.). 
~ 185 — 


Aventură în Surinam 
aveau de parcurs un spaţiu liber până la ambulanţă. 
Beretta se lansă, escortându-l pe Julius Harb, fără să 
aştepte ordinul lui Malko. 

Acesta văzu unul dintre soldaţii refugiaţi lângă 
casă ridicându-se şi măturând şoseaua cu o rafală 
de mitralieră. Julius Harb se clătină şi căzu. Malko şi 
Van Mook traseră în acelaşi timp asupra soldatului 
care se prăbuşi la rândul lui. 

Mai rămaseră doi soldaţi. Malko făcu un salt spre 
ambulanţă. Tonton Beretta încerca să-l tragă pe 
Julius Harb spre portiera ambulanţei. Dar Dutchie nu 
acţiona. 

Mirosul greu de cauciuc ars era înăbugşitor. Cei doi 
îl ajunseră pe Beretta. 

Malko se repezi spre Harb. 

— Este rănit? 

— La... la picior, se bâlbâi Tonton Beretta. 

Julius Harb se chirci de durere. Malko îl luă de 
subsuori şi împreună cu Beretta îl traseră până în 
ambulanţă acoperiţi de Van Mook care trăgea rafale 
scurte în direcţia soldaţilor refugiaţi în casă. 

— Dutchie! urlă Van Mook, deschide portiera! 

Nu primi niciun răspuns. Dutchie continua să fie 
invizibil. Beretta începu să înjure ca un birjar. Van 
Mook se aplecă spre maşină şi izbucni: 

— Ticălosul, s-a cărat! 

— Treceţi la volan, strigă Malko şi deschideţi uşa! 

Julius Harb continua să geamă în braţele lui. Ar fi 
fost culmea să-l piardă în ultimul moment după ce 
riscaseră atât, expunându-se total în bătaia focului. 

Van Mook se aruncă în maşină şi în sfârşit 
deschise portiera. Malko îl împinse pe Julius Harb în 
ambulanţă în timp ce Beretta se aruncă în faţă. 


~ 186 ~ 


Gerard de Villiers 

Van Mook strigă deodată: 

— Atenţie! 

Malko întoarse capul. 

În razele lunii zări un soldat în picioare punându-şi 
arma pe umăr. 

— Tonton! 

Beretta apăsă pe trăgaciul armei sale. Se auzi un 
zgomot sec. Încărcătorul era gol. Instinctiv Malko îşi 
încordă muşchii spatelui ca şi cum asta ar fi putut 
constitui o protecţie suficientă pentru a opri un glonţ 
de armă de asalt, tras de la cincizeci de metri. 

Mama Harb stătea ghemuită în umbra unei case 
vechi de lemn când micul convoi ajunse chiar lângă 
ea. Nu ştia că feste vorba de fiul ei. Văzuse 
ambulanţa instalată de-a curmezişul drumului şi 
oameni în jurul ei dar nu îndrăznise să iasă din 
ascunzişul ei. îngrozită, asistă la tot atacul 
convoiului. Când flăcările luminară zona 
Gravenstraat, se ridică brusc în picioare. În acelaşi 
moment doi soldaţi din minibuz se refugiară la doi 
metri de ea, fără s-o vadă. Mama Harb nu asistase 
niciodată la o luptă şi. | se făcuse teribil de frică. Dar 
mai presus de toate dorea să-şi revadă fiul. Când îi 
zări pe cei trei bărbaţi fugind spre ambulanţa 
blocată în mijlocul străzii, instinctul ei de mamă se 
manifestă recunoscându-şi fiul, în ciuda 
semiîntunericului. Ar fi vrut să alerge spre el, să-l 
îmbrăţişeze! 

Numai că soldaţii se aflau la câţiva metri de ea şi 
ar fi ucis-o cu siguranţă. 

Rămase ascunsă în colţul ei, privindu-şi fiul pe 
care nu-l va mai revedea, poate, niciodată, 
îndreptându-se spre ambulanţă. Când Julius căzu, 


~ 187 ~ 


Aventură în Surinam 
femeia se ridică, mută de groază. Dar nimeni nu o 
băgă în seamă. Nu mai erau decât cei doi soldaţi 
care trăgeau cu intermitenţă. Unul dintre ei căzu 
gemând de durere. Ultimul, câteva secunde mai 
târziu, se ridică ţintind spre ambulanţă. 


x 


Mama Harb nu înţelegea de ce ceilalţi nu ripostau. 
Fiul ei era deja în interiorul ambulanţei dar putea fi 
încă atins. Smulgând cuțitul din haină, sări peste 
soldatul aflat în poziţie de tragere. Acesta auzi un 
zgomot, dar nu mai avu timp să se întoarcă. Cu o 
forţă incredibilă, mama Harb îl înjunghie cu o 
lovitură cruntă de cuţit, chiar în ceafă. Lama super 
ascuţită îi tăie vertebrele cervicale ca pe o bucată 
de brânză, separând aproape capul de corp. Degetul 
crispat pe trăgaci declanşă o rafală care se pierdu în 
sus, în timp ce soldatul căzu în genunchi, pierzând 
mult sânge. Mama Harb rămase lângă el cu arma 
ridicată, neştiind ce să facă. 


x 


Malko auzi strigătul soldatului şi-l văzu 
prăbuşindu-se fără să audă cea mai mică 
împuşcătură. La lumina incendiului zări lângă soldat 
o siluetă umană. Dar era prea departe pentru a o 
distinge. Oricum, nu era momentul să-şi pună 
întrebări. La rândul său sări în ambulanţă, lângă 
Julius Harb. Erau pe muchie de cuţit. Operaţiunea 
durase prea mult timp. 

Poliţia militară putea să sosească în orice 


~ 188 ~ 


Gerard de Villiers 
moment. 

— Repede! Demaraţi! strigă el. 

Herbert Van Mook era aplecat peste volan. 

— Porcăria asta nu mai merge! strigă el. Efectiv, 
demarorul se învârtea fără ca motorul să pornească. 
Asta era culmea ghinionului. Cu Julius Harb rănit, 
nici nu se punea problema fugii pe jos. Malko 
încercă să vadă prin geamurile vopsite, dar nu văzu 
decât flăcările blindatului din ce în ce mai mici. 

După câteva încercări, motorul Mercedes-ului 600 
porni. Herbert îl puse în marche arriere, iar motorul 
făcu şi mai mult zgomot. Ambulanţa tremura din 
toate încheieturile, dar nu se clintea niciun 
centimetru. 

Malko înţelese după câteva secunde ce se 
întâmplase. lzbitura blocase bara de protecţie în 
lemnul casei. 

— Înainte, şi apoi daţi înapoi! strigă el. 

Van Mook porni în „law” şi acceleră. 

Mercedes-ul se înfundă cu vreo douăzeci de 
centimetri în barele de lemn ale casei. Îndată, 
Herbert o băgă din nou în marche arriere. De data 
asta, maşina luă cu ea câteva resturi de lemn şi 
izbuti să se urnească din loc. Treizeci de secunde 
mai târziu erau pe drumul din Watermolenstraat. Cu 
coada ochiului, Malko zări nişte siluete care fugeau 
dinspre palatul prezidenţial: 

Ambulanţa intră pe străduţa îngustă, cu farurile 
stinse, scârţâind din toate încheieturile. După două 
sute de metri, olandezul o luă la dreapta. Incă 
treizeci de metri şi iar la dreapta. Puse frână şi se 
opri în parcarea reperată de Malko lângă o casă 
mare de lemn, într-un spaţiu invizibil de pe stradă. 


~ 189 — 


Aventură în Surinam 
Malko cobori rapid. Portiera maşinii Colt parcate 
alături se deschise. Greta Koopsie ţâşni şi se repezi 
la el. 

— Totul e în regulă? 

— Aproape, spuse Malko. Avem un rănit. Ocupaţi- 
vă de el. 

Se întoarse şi protejat de semiîntunericul casei 
inspectă strada. Nu se vedea nimeni. Pustiu absolut. 
În principiu nimeni nu-i văzuse intrând în parcare. 
Condiţie „sine qua non” a reuşitei lor. Rămase 
nemişcat în penumbră mai multe minute ascultând 
zgomotele vehiculelor din depărtare, apoi se auzi o 
rafală lungă: nişte muniții care explodau, probabil... 
O flacără imensă, roşie, ilumina cerul în direcţia 
zonei Gravenstraat. 

Malko făcu cale-ntoarsă, întrebându-se cine îi 
salvase viaţa. 


x 


Mama Harb văzu ambulanţa demarând şi începu 
să strige cu o voce stridentă şi disperată: 

— Julius! Julius! 

Bineînţeles că nimeni nu o auzi. Ambulanţa 
dispăru rapid în Watermolenstraat şi mama Harb 
începu să plângă, ţinând în mână cuțitul însângerat. 

Zgomotul incendiului care se stingea fu ultimul 
care tulbură liniştea nopții. Apoi soldaţii 
supraviețuitori săriră din minibuz şi se îndreptară 
spre carul blindat. 

Mama Harb ştia că dacă o prindeau, o ucideau pe 
loc. Soldaţii erau prea înfricoşaţi. Şi în plus alţii 
urmau să sosească. Profitând de un moment de 


~ 190 ~ 


Gerard de Villiers 

neatenţie al acestora, mama Harb traversă în fugă 
Gravenstraat şi intră în clădirea spitalului. Se izbi de 
mai mulţi infirmieri care  văzuseră sfârşitul 
ambuscadei atraşi de împuşcăturile auzite. O priviră 
cu stupefacţie pe bătrânica cu o expresie rătăcită a 
feţei şi cu cuțitul plin de sânge în mână. 

— De unde vii? o întrebă unul dintre ei. 

Mama Harb era prea emoţionată ca să poată 
vorbi. De pe stradă se auzeau strigăte, iar soldaţii 
trebuiau să sosească din clipă în clipă. Infirmierul îşi 
dădu seama că se întâmplă ceva ciudat. 

Trăgând-o pe bătrână, o băgă într-o sală de 
pansamente, îi luă cuțitul şi-l spălă cu multă apă. 
Era într-adevăr sânge. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el cu blândeţe. 

Mama Harb plecă mai întâi capul fără să 
răspundă. La intrarea în spital se auzeau deja 
vociferări. Nişte militari agitaţi cereau ajutoare. 
Mama Harb ridică capul şi spuse: 

— Sunt mama Harb. Au vrut să-mi ucidă fiul şi eu 
l-am apărat. 

Infirmierul o privi neîncrezător. Afară se auzeau 
strigăte. O luă rapid de braţ şi o trase după el cu un 
zâmbet încurajator: 

— Hai, mama Harb, o să te culc într-un pat comod. 


x 


Cu maxilarele încleştate pentru a nu urla de 
durere, Julius, alb ca varul, ţinea cu ambele mâini 
pansamentul pe care i-l făcuseră din nişte fâşii de 
eşarfă. Glonţul îi pulverizase glezna şi pierduse 
foarte mult sânge. Cu siguranţă, viaţa nu-i era în 


~ 191 ~ 


Aventură în Surinam 
pericol, dar nu voia cu niciun chip să rămână infirm. 
Trebuia operat imediat. Fusese aşezat pe una din 
bancardele ambulanţei. 

Cele două femei se învârteau în jurul lui aşteptând 
ca morfina administrată să-şi facă efectul. 

Malko, Van Mook şi Beretta stăteau în faţă cu 
armele încărcate. Tensiunea părea să scadă. Prin 
geamurile deschise ale maşinii, pândeau fiecare 
zgomot al nopţii. O maşină trecu în viteză pe chei. 
Era maşina poliţiei sau a militarilor. 

În afară de asta, nicio mişcare. Ipoteza lui Malko 
părea că se verifică. Auziră o rafală care venea din 
apropiere. Ori era o manevră greşită sau un soldat 
trăsese asupra vreunui trecător întârziat. 

Din nou atmosfera deveni tensionată. 

Beretta scoase un strigăt disperat. 

— Miroase a... a mort! 

Herbert Van Mook îi aruncă o privire furibundă. 

— Să nu mai pronunţi cuvântul ăsta. Nu ţi-e 
suficient că a murit Eric? 

Francezul dădu din umeri. 

— Nu sunt superstiţios. În plus nu vreau să mor 
tânăr... nu? 

Olandezul îşi privi ceasul. 

— Este ora unu fără un sfert. Plecăm, totuşi? 

— Nu înainte de două ore, spuse Malko; să le 
lăsăm timp suficient să se calmeze. Este prea 
periculos înainte de două ore. 

— Şi dacă ne găsesc aici? 

— Avem ceva arme, iar vasul ne aşteaptă alături. 
O să încercăm să ajungem cât mai repede pe navă, 
zise Malko. Pentru moment, nu avem altceva de 
făcut, decât să aşteptăm. Doar nu s-or apuca să 


~ 192 ~ 


Gérard de Villiers 

scotocească oraşul. Cel puţin nu înainte de zorii 
zilei. Aşteptaţi-mă aici, mă duc să văd ce se 
întâmplă. 

Malko se strecură afară din ambulanţă şi ajunse în 
stradă, protejat de întuneric. Imediat zări o lumină 
care se plimba pe apă. Era probabil o patrulă. Noroc 
că nu plecaseră imediat. Apoi un jeep trecu în 
trombă prin faţa băncii. Malko făcu calea-ntoasă. 
Van Mook se aşezase în faţa lui în semiîntuneric, cu 
arma în mână. 

— Rămâneţi acolo, spuse Malko, ca să nu ne ia 
nimeni prin surprindere. 

Ajunse din nou în ambulanţă. Julius Harb, cu ochii 
închişi, se odihnea liniştit. Malko o încurajă pe Greta 
din priviri, apoi îi zâmbi. 

— Nu trebuia să veniţi. Dacă veţi fi prinsă 
împreună cu noi, va fi periculos pentru... Fata se 
aplecă şi-l atinse pe vârful buzelor. 

— Nu-i nimic, sunt fericită. 

Tonton Beretta îi contempla cu un surâs ironic. 

— Ticălosul ăsta de Dutchie este în libertate... 
remarcă el. Ştie unde ne aflăm. Dacă va fi prins... 

Malko simţi o greutate în stomac. Uitase complet 
de Dutchie. Bătrânul francez avea dreptate. Nu-i 
rămânea altceva de făcut decât să se roage ca 
ticălosul de Dutchie să nu se lase prins. 


Capitolul XV 


Herbert Van Mook se uita la ceas din ce în ce mai 
des. În cele din urmă izbucni: 

— Este ora două şi jumătate. Dacă nu plecăm 
acum, nu vom avea timp să luăm tot aurul. Nu vă 


~ 193 — 


Aventură în Surinam 
daţi seama? O sută şaizeci de lingouri de 
douăsprezece kilograme fiecare. Nu putem căra mai 
mult de trei bucăţi odată. Ne trebuie cam cinci 
minute de fiecare drum. O să ne ia cel puţin o oră şi 
jumătate. 

Această grijă de a salva aurul era admirabilă dacă 
Malko nu ar fi descoperit un gând ascuns foarte 
suspect al lui Van Mook. 

Malko ştia că atâta timp cât metalul preţios nu se 
afla la bordul vasului, el, Malko, nu risca nimic. În 
plus, avea interes să nu-l supere pe Van Mook... 

De o oră, Paramaribo redevenise acelaşi oraş 
pustiu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Herbert 
Van Mook trepida în sinea sa gândindu-se că aurul 
era numai la câţiva paşi de el. Avea un plan pe care 
voia deja să-l pună în aplicare. Numai gândul că ar 
trebui să fugă fără a lua aurul îl îmbolnăvea. Malko îi 
întrerupse gândurile. 

— Inainte de a transporta aurul, le vom instala pe 
femei şi pe Julius Harb pe vas. În felul ăsta, dacă va 
fi vreo problemă, vom putea pleca rapid. Mă duc să 
văd cum stau lucrurile. 

leşi din ambulanţă şi de data asta înaintă până în 
colţul Ministerului muncii. Era o linişte totală. Dintr-o 
săritură, traversă şoseaua, din fericire foarte puţin 
iluminată şi ajunse pe cheiul fluviului Surinam. Găsi 
cu uşurinţă vasul în partea de jos a cheiului. Apoi 
făcu cale-ntoarsă. Se apropie de ambulanţă, păzită 
cu străşnicie de ceilalţi doi. 

— Vom face un singur transport, anunţă el. Este 
mai puţin periculos. Van Mook şi cu mine îl vom 
transporta pe Harb. 

Ameţit de morfină, Julius Harb era inconştient. ÎI 


~ 194 ~ 


Gerard de Villiers 

scoaseră - afară pe targă şi se aşezară în şir indian, 
Tonton Beretta încheind convoiul cu pistolul în 
mână. Din fericire, era întuneric beznă. Se aşezară 
în colţ la Ministerul muncii, în timp ce Malko 
inspectă locurile pentru ultima oară. Nu se vedea 
nimic. 

Porniră toți împreună. Mai aveau de mers câteva 
secunde. Beretta mergea alături de comori pe sub 
arborii de pe chei şi sări primul pe vas. 

Malko şi Van Mook îl puseră pe rănit cu precauţie 
într-o cabină mică din faţă, păzit de Rachel şi Greta. 

— Pregăteşte totul să fim gata de plecare, îi ceru 
Herbert lui Beretta. 

Francezul, după o ezitare imperceptibilă, scoase 
cheia de contact din buzunar, o aşeză la locul ei şi 
verifică benzina. Mai avea o singură parâmă de 
desfăcut. 

Van Mook sări de pe vas, imitat de Malko şi 
Beretta, lăsându-le pe tinere alături de Julius Harb. 

Traversară din nou Waterkant, apoi ajunseră la 
ambulanţă, devenită deja inutilă. 

Venise momentul cel mare. Malko avu o ultimă 
ezitare. De ce nu ar pleca fără aur? Riscau imens 
plecând după aur. Dar cei doi erau capabili să-l 
ucidă pe loc şi în plus asta făcea parte din misiunea 
lui. 

Van Mook scoase legătura de chei din buzunar. 

— Dacă imbecilul ăsta de Dutchie nu s-ar fi cărat! 
Sper că nu ne dă de gol. Urcându-se pe caroseria 
maşinii se căţărară uşor pe vârful zidului şi săriră 
apoi în curtea micuţei bănci. Malko şi Van Mook 
aveau fiecare câte o armă Uzi iar Tonton, pistolul 
său M 16. Uşa de serviciu indicată de Rita Moengo 


~ 195 — 


Aventură în Surinam 
era chiar în faţa lor. Febril, Herbert Van Mook începu 
să încerce toate cheile. A patra se potrivi în broască. 
Olandezul îşi ţinu respiraţia. 

— Dacă imbecilul ăsta mic nu a înţeles bine, zise 
el, avem un minut să găsim tabloul de siguranţă în 
dreapta uşii şi să-l neutralizăm cu cheia asta. 

Nu era decât o singură cheie plată între celelalte. 
Van Mook răsuci cheia din broască şi împinse uşa. 
Cei trei bărbaţi se treziră în întuneric. Deschizându- 
şi lanterna, Malko lumină un tablou de oţel gri în 
dreapta, pe care străluceau câteva butoane roşii. 
Olandezul folosi cheia plată. Răsuci cu un sfert de 
tur şi imediat butoanele trecură pe verde. Reuşiră 
deci să neutralizeze sistemul de alarmă. Respirară 
uşuraţi. Era prea frumos. Malko ascultă cu atenţie. 
Numai de nu s-ar întâmpla nimic rău pe vas, îşi 
spuse el. 

— Mergeţi să vedeţi dacă nu puteţi deschide 
grilajul care dă spre Waterkant, le ceru el, vom 
câştiga mult timp dacă ieşim pe acolo. 

Intr-adevăr grilajul dat la o parte permitea să se 
reducă la minim partea periculoasă a transportului. 
__Fără să se lase rugat, olandezul zbură într-o clipă. 
In acest timp Malko căuta accesul la camera 
blindată. Il găsi cu uşurinţă. O uşiţă ce dădea într-o 
scară ce cobora la subsol. Tocmai o deschidea când 
apăru Van Mook. 

— Uşa este deschisă, anunţă el. 

Cei trei bărbaţi intrară într-un culoar îngust şi se 
opriră în faţa unei uşi enorme din oţel. Camera 
blindată. 

Erau impresionați. Malko se întoarse spre Van 
Mook şi spre Tonton Beretta cu un surâs senin. 


~ 196 ~ 


Gérard de Villiers 

— V-aş ruga să vă lăsaţi armele jos, pe pământ, 
spuse el, pentru că nu mi-aş dori să vă vină idei 
neplăcute. Eu am încă nevoie de voi, dar bănuiesc 
că odată deschisă această uşă, veţi dori din tot 
sufletul să vă debarasaţi de mine. 

— De ce? întrebă prosteşte Van Mook. 

— Pentru că două tone de aur înseamnă altceva 
decât cincizeci de kilograme. 

Era un calcul imbatabil. Cu nespus regret puseră 
armele pe jos şi se dădură câţiva paşi înapoi. 

Malko băgă prima cheie, cea care debloca 
mecanismul închizătorii cifrate. După aceea le băgă 
pe celelalte două în broasca triunghiulară. Le răsuci 
spre stânga până ce se blocară în poziţia „zero”. 
După aceea o răsuci pe prima de şapte ori, cu un 
mic zgomot de fiecare dată. Apoi pe cea de-a doua 
de cinci ori. Cea de a treia de unsprezece ori. Cei doi 
bărbaţi îl priveau fascinaţi. 

Malko apăsă uşor pe mânerul clanţei care se 
basculă în jos. Spontan, Herbert Van Mook se repezi 
să-l ajute şi uşa masivă se depărtă descoperind 
partea de oţel groasă de treizeci şi doi de 
centimetri. 

În spatele uşii se afla un grilaj. 

Van Mook explodă de ciudă: 

— Verdomme!'” 

— Am cheia, spuse de îndată Malko care voia să-i 
evite un infarct. 

Printre barele de fier se zăreau lingourile de aur, 
aranjate în ordine, unele lângă altele, pe un planşeu 
de lemn. Camera era mică, cinci metri pe cinci... 

Malko scoase cheia principală şi o introduse în 


15 La dracu! (n. a.). 


~ 197 ~ 


Aventură în Surinam 
broască. Grilajul se deschise foarte uşor. 

Beretta şi Van Mook se repeziră în interior în timp 
ce Malko, discret, culegea armele şi le punea pe 
umăr. Herbert Van Mook luase patru lingouri de aur, 
cântărind cincizeci de kilograme. Muşchii îi erau 
încordaţi dar ochii îi străluceau demential. Tonton 
Beretta, mai modest, luă numai trei lingouri, cu ochii 
plini de aceeaşi bucurie. Din cauza armelor, Malko 
nu luă decât două lingouri. Îl ajunse din urmă pe Van 
Mook care. Se clătina din pricina greutăţii lingourilor 
chiar lângă grilaj şi inspectară din priviri strada 
Waterkant, înainte de a se lansa. 

Când olandezul ajunse la navă, abia se mai ţinea 
pe picioare. Cei trei bărbaţi puseră lingourile pe chei 
lăsând celor două femei sarcina să le urce la bordul 
navei şi ei plecară să aducă un nou transport. Malko 
lăsă şi armele pe chei, păstrând-o numai pe a sa. 
Părea să se fi descurcat destul de bine. Dacă 
surinamezii ar fi ştiut că după ce le-au luat 
prizonierul, mai devalizau şi Banca Centrală... 

Fără un cuvânt, coborâră şi luară un alt transport 
de aur. Malko calculă că luaseră abia 7%. Dus şi 
întors, în total cinci minute. Nu se putea termina 
totul înainte de terminarea interdicţiei de noapte. 
Van Mook alerga, cu privirea golită. Malko luă trei 
lingouri şi rămase ultimul. Era o scenă halucinantă. 
Bătrânul Beretta se căţăra ca un tânăr, dar în curte 
fu nevoit să se oprească ca să-şi tragă răsuflarea. 

Apoi o luau de la capăt. Primele lingouri erau 
aşezate pe fundul vasului ca un covor de aur. 
Nimeni nu vorbea ca să-şi cruţe forţele. 


x 


~ 198 ~ 


Gerard de Villiers 


Van Mook se clătina ca un om beat. Îl dureau toţi 
muşchii, şi de mult renunţase să mai care câte trei 
lingouri la un transport. 

Pe cele două pe care le ridica, abia le putea duce. 

Braţele îl dureau, genunchii i se înmuiaseră iar 
respiraţia devenise greoaie. 

Cu ochii injectaţi de sânge continua drumul 
infernal aruncând de-a dreptul lingourile pe pământ 
şi plecând pentru un. Alt transport. 

Nu se mai uita nici în dreapta nici în stânga când 
traversa şoseaua, gândindu-se la un singur lucru, să 
termine de transportat tot aurul. 

Cei trei bărbaţi nu mai traversau împreună, 
Tonton Beretta pierzând de fiecare dată puţin teren. 
În timp ce Van Mook făcea trei transporturi, Beretta 
făcea două... Malko abia putea ţine ritmul 
olandezului. El supraveghea continuu şoseaua dar 
nu zări nimic. 

Nu avusese timp să-i spună niciun cuvânt Gretei, 
ocupată la rândul ei cu aranjarea lingourilor. 
Deveniseră nişte roboţi, motivaţi numai de această 
întrecere cu timpul, absurdă. Să transporţi şi să muţi 
două tone de aur în două ore. Malko privi ceasul şi 
avu un şoc: era ora patru şi jumătate! Interdicţia de 
noapte se ridicase de o jumătate de oră. Erau la 
dispoziţia oricărui trecător matinal sau insomniac. 

— Terminăm! spuse Malko. 

Herbert Van Mook îl împinse, cu orbitele 
încercănate de oboseală şi nişte ochi de nebun. 

— Ultimul transport! mormăi el. 

Coborâră toţi trei în camera blindată. Nu mai 
rămaseră decât câteva lingouri de aur. Mai exact 


~ 199 — 


Aventură în Surinam 
opt lingouri. Malko luă două „lăsându-i pe cei doi să- 
şi împartă restul. 

Francezul era dărâmat, iar ochii săi mari păreau 
ieşiţi din orbite. Răsufla greoi dar contempla aurul 
cu o privire avidă. 

Herbert Van Mook luă trei lingouri de aur şi respiră 
câteva secunde înainte de a se lansa pe scară. 
Tonton era alb ca varul; la rândul său se aplecă să ia 
celelalte trei lingouri rămase. Luă două iar în faţa 
ultimului lingou ezită. 

Părea mai presus de puterea lui. Ajuns în faţa uşii 
camerei blindate Van Mook se întoarse şi-l văzu pe 
Tonton clătinându-se în mijlocul camerei, cu aurul în 
braţe, ceea ce îi dădu instantaneu o idee. 

Ţinându-şi aurul cu o mână, trase grilajul şi-l 
închise în urma lui. 

Beretta se întoarse auzind zgomotul. Ochii lui 
păreau scoşi din orbite. Lăsă lingourile să-i cadă din 
mâini şi urlă: 

— Ticălosule! 

Băgă mâna în buzunar să-şi caute pistolul. Lipit de 
uşa camerei, Van Mook era pe cale s-o închidă. Uşa 
masivă de oţel se închise în acelaşi timp cu 
detunătura. Speriat, urcă treptele mai repede, ieşind 
la suprafaţă transpirat, în răcoarea zorilor Traversă 
şoseaua clătinându-se şi ajunse la bordul navei 
sfârşit de oboseală. 

Malko îl aştepta pe Tonton Beretta, ştiind că 
bătrânul este mai lent. Dar secundele treceau şi 
nimeni nu mai apărea. 

— Unde este celălalt? 

Herbert Van Mook ridică capul, reuşind în sfârşit 
să vorbească. 


~ 200 ~ 


Gerard de Villiers 

— L-a fost rău. Cred că a murit. 

Malko simţi ca este ceva suspect. Cu siguranţă 
Beretta era obosit dar nu pe cale de a-şi da duhul. 
Se pregăteau să traverseze ca să descopere 
adevărul, când Greta scoase un strigăt înăbuşit. 

— Priviţi! 

Două faruri albe se apropiau de Waterkant venind 
dinspre Fort Zeelandia. 

Cei doi bărbaţi săriră pe vas. Vehiculul trecu fără 
să încetinească. Van Mook era deja la comandă şi 
răsuci cheia de contact. 

— Şi Tonton? întrebă Mako. 

— Vă spun că a murit! strigă olandezul. 

Porni motoarele şi vasul încărcat cu o greutate de 
două tone se desprinse lent de chei, de-a lungul 
malului, ocolind şantierul naval cu viteză mică, 
aproape silențios, apoi în dreptul crucişătorului 
german aflat în mijlocul fluviului bifurcă în unghi 
drept în direcţia malului opus. 

Malko se întoarse şi zări vag silueta vasului de 
patrulă, imobil pe cheiul de la Fort Zeelandia. Cu o 
singură lovitură de tun, putea să-i reducă în mii de 
bucăţi. 

Dar ei atinseră deja zona malului opus fără 
dificultăţi. De îndată, olandezul mări viteza cu 
aproape douăzeci de noduri pe oră. Herbert Van 
Mook se întoarse spre Malko cu o privire 
triumfătoare. 

— Nimeni nu ne mai poate ajunge. 

Malko se ridică, cu obrazul biciuit de aerul 
proaspăt. 

Rachel şi Greta erau aşezate pe bancheta din 
spate. Aurul era răspândit peste tot, în cabină, pe 


~ 201 ~ 


Aventură în Surinam 
podea, în spate. Julius Harb stătea întins pe o saltea 
din lingouri de aur. 

Malko se  destinse puţin. Reuşiseră să facă 
imposibilul! 

Fără a-şi lăsa, arma din mână, se aşeză lângă 
Greta care se cuibări lângă el. 

Malko privea spatele lat al lui Van Mook. Totuşi 
olandezul nu riscase atât numai pentru patru 
lingouri de aur. 

Oare ce va încerca să facă? 

Van Mook se întoarse, cu o figură destinsă, jovială. 

— Vom avea o zi frumoasă! spuse el. 

Risca să nu fie prea frumoasă pentru toată lumea, 
se gândi cu tristeţe Malko. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât dispariţia lui 
Tonton Beretta şi plecarea grăbită a lui Herbert Van 
Mook i se păreau mai suspecte. Dacă intuiţia lui era 
justă, el urma pe lista olandezului. 


Capitolul XVI 


Era ora şase şi câteva minute; afară se luminase 
de ziuă. Herbert Van Mook încetini viteza navei şi 
scrută malul drept al fluviului, devenit mult mai 
îngust în zona în care navigau. 

Malko zări o lumină care clipea, în partea de sus a 
apei. 

— Se vede lacul Carolina! anunţă olandezul. 

Vasul îşi continuă drumul pe o traiectorie arcuită. 
Julius Harb gemea iar Rachel se trezi din aţipeală. 
Greta nu reuşise să adoarmă de loc; din când în 
când o apucau nişte frisoane din cauza vântului rece 
al nopţii. După alţi câţiva metri Malko distinse un 


~ 202 ~ 


Gerard de Villiers 
ponton de lemn dominat de un mal înalt şi de masa 
întunecată a bacului tras pe celălalt mal. 

Nu se vedea niciun camion pe mal! 

— Cred că ticălosul ăsta de Selim m-a tras pe 
sfoară, spuse Van Mook. 

Partea din faţă a vasului atinse malul cu o izbitură 
moale; olandezul sări pe pământ şi trase vasul la 
mal. Apoi, împreună cu Malko, escaladară poteca 
noroioasă ce ducea la debarcader şi care domina 
fluviul fiind la o înălţime de şase, şapte metri. 
Scrutară zările. Drumul ducea spre pădure. Puțin 
mai departe, în faţa unei barăci de lemn părăsite, 
Malko  zări deodată o masă întunecată. Se 
îndreptară într-acolo şi zăriră un Willys roşu! 

Herbert Van Mook deschise portiera şi la 
picioarele lor se rostogoli un corp uman. Era 
Midnight Cowboy, care nemeritându-şi porecla, 
dormea dus cu mâinile strânse ca un copil, sprijinit 
de uşa maşinii. Acesta se trezi buimăcit de. Somn 
sub mâna puternică a olandezului care-l scutura ca 
pe un prun. 

— Dă camionul înapoi până la mal, ca şi cum ai 
ambarca, îi ordonă Herbert Van Mook. 

Selim, deşi confuz, efectua manevra. Bacul îşi 
începea activitatea pe fluviu numai peste o oră. Nu 
se vedea nimeni prin preajmă, Malko ajunse la vas. 
II mai dureau încă umerii după prima transbordare. 
Acum trebuia să înceapă din nou; e adevărat cu mai 
puţină presiune, pe o distanţă mai scurtă, dar era 
totuşi teribil de obositor. 

Se aplecă spre Julius Harb: 

— Cum se mai simte? 

— Are febră mare, spuse Greta. Suferă continuu. 


~ 203 ~ 


Aventură în Surinam 
Nu mai avem morfină... 

Rănitul deschise ochii. Trăsăturile erau marcate de 
suferinţă şi privirea voalată. 

— Curaj, îi spuse Malko, peste câteva ore veţi fi în 
siguranţă şi vă vor îngriji. 

Sergentul creol părea că nici nu-l aude. Il 
transportară cu targa pe mal şi-l instalară în cabina 
camionului, cu piciorul întins pe banchetă. 

— Trebuie să ne ajute şi femeile! spuse Van Mook. 
Vom fi nevoiţi să plecăm peste o oră. Rachel, du-te 
pe vas! Greta, dumneavoastră o să le aşezaţi în 
camion încetul cu încetul pe măsură ce le aducem. 
Se formase un lanţ: Rachel, Selim, Van Mook, Malko 
şi Greta. Transferul începu. 

Se luminase total de ziuă şi în fiecare moment, 
Malko se temea că apare vreun vehicul sau vreo 
persoană. 


x 


Un singur bătrân ieşi dintr-o baracă şi privea cu un 
aer năucit lanţul uman care executa transbordarea. 
Acum, văzând despre ce este vorba, Selim avea 
ochii scoşi din orbite. Din păcate nu avea nici măcar 
timp să pipăie lingourile de aur care treceau din 
mână în mână. Zimţii tari ai lingourilor îi făceau 
bătături, zgâriindu-i mâinile, iar muşchii corpului 
erau încordaţi la maximum de tensiune şi oboseală. 
Alături de el, Van Mook sufla ca o focă, impunând un 
ritm infernal tuturor. 

Rachel strigă deodată: 

— Am terminat, nu mai este decât unul! 

— Bine, lasă-l şi urcă, spuse olandezul. 


~ 204 ~ 


Gerard de Villiers 

Tânăra creolă trebui să se caţere în patru labe 
atât de tare o durea mijlocul. Greta se clătină şi ea, 
sprijinită de camion, cu mâinile pline de băşici şi 
bătături, cu picioarele tremurânde de oboseală. 

Malko abia se mai ţinea pe picioare. 

Singurul dintre ei care, motivat de febra aurului, 
depăşise starea de oboseală, era Van Mook. De 
partea cealaltă a fluviului, oamenii începură să se 
agite în jurul bacului. 

Era timpul să se pornească transportul aurului cu 
camionul. 

Un negustor începu să-şi umple rafturile cu 
mâncare şi Van Mook cumpără nişte banane şi 
gustări. 

Apoi se întoarse spre Selim care contempla 
lingourile de aur. 

— Gata. Pentru tine s-a terminat. Te urci pe vas. 
Acolo a mai rămas un lingou de aur. Este al tău şi al 
chinezului. O să-l vândă el. Se pricepe. Ai fost un tip 
de treabă. Salut! 

Olandezul se întoarse spre Malko. 

— O să conduc eu; o iau pe Rachel cu mine şi îl va 
ţine şi pe Harb. Dumneavoastră şi prietena 
dumneavoastră veţi urca sus în camion. 

Până la Pokigron, erau aproape două sute de 
kilometri. Aproape patru ore de drum, dintre care 
două în plin soare. Julius Harb trebuia să îndure 
suferinţa până la Pokigron. Malko se rugă în gând să 
nu întâlnească detaşamente militare la Brownsweg, 
pe care erau obligaţi să-l traverseze. 

Se instală peste lingouri, cu Greta alături de el şi 
arma la îndemână, celelalte arme rămânând pe vas. 
Ştia că Van Mook va încerca ceva să scape de el, 


~ 205 — 


Aventură în Surinam 
dar o va face probabil mai târziul Curând, singurele 
lui griji deveniră zdruncinăturile drumului. Aurul nu 
era o saltea ideală. Pe măsură ce soarele urca, 
căldura devenea tot mai insuportabilă. Erau probabil 
patruzeci şi cinci de grade... 

Herbert Van Mook conducea cu viteză mare, cu 
smucituri bruşte de volan pentru a evita gropile. Nu 
întâlniră decât un vehicul, un taxi colectiv. După o 
oră, Van Mook opri camionul cobori şi puse prelata 
deasupra. 

— Am ajuns pe drumul principal spre Brownsweg, 
spuse el. Să sperăm că nu întâlnim pe cine nu 
trebuie. Dacă trecem de Brownsweg, nu mai riscăm 
nimic. 

Apoi urcă şi demară din nou, conducând cu o 
viteză şi mai mare. Zdruncinat peste lingourile de 
aur, Malko simţea că oasele i se zdrobesc pe rând, 
fără scăpare. Greta încerca să se cuibărească lângă 
el, dar zdruncinăturile îi separau mereu. 

Prin spatele camionului, Malko zări stâlpii liniei de 
înaltă tensiune ce conduceau spre lac. Erau două 
ore de drum drept! întâlniră pe drum autobuze, 
camioane mari dar niciun poliţist. 

Van Mook conducea în zig-zag de la dreapta la 
stânga şi invers căutând locurile cele mai bune şi 
evitând urmele adânci săpate în colbul drumului. 
Din cauza căldurii îngrozitoare, Malko începu să 
aţipească, Greta stătea agăţată de gâtul lui. 


x 


Deodată, Malko. Zări fugitiv câteva căsuțe, o 
staţie de benzină, nişte negri, o băcănie chinezească 
şi un autobuz care debarca pasageri. Camionul roşu 


~ 206 ~ 


Gerard de Villiers 

traversă târguşorul în trombă. Pe marginea şoselei, 
nişte negri îşi agitau cu voioşie mâinile. Van Mook se 
întoarse şi ridică degetul mare în semn de victorie. 
Tocmai terminaseră de traversat Brownsweg-ul! De 
acum era sigur; militarii surinamezi nu erau echipați 
cu elicoptere şi deci nu puteau să-i mai ajungă din 
urmă. 

Malko simţi o mare uşurare. Nu riscase degeaba. 
Rana lui Harb nu-i punea viaţa acestuia în pericol, în 
plus reuşise şi operațiunea aurului. Singura 
problemă rămânea Herbert Van Mook. Atâta timp 
cât camionul mergea, Malko nu risca nimic. Dar 
după aceea... 

— Ne oprim în curând? întrebă Greta. 

— Nu încă. 

Drumul şerpuia între două coline acoperite de 
jungla deasă şi prea puţin circulată. Malko se întrebă 
dacă resorturile camionului mai ţineau la acest 
drum. Olandezul conducea foarte repede, făcând 
salturi bruşte din când în când. Malko căzu din nou 
într-o stare de somnolenţă. Mirosul puternic de 
benzină îi provocă puţină greață. 

În locul spre care se îndreptau nu se găsea de 
mâncare. Desfăcu o banană şi bău puţină apă 
minerală. Îşi simţea plămânii plini de praf de laterit. 
La un moment dat, pe partea stângă a drumului zări 
apele calme ale lacului Van Blommestein, apoi din 
nou fură înghiţiţi de junglă. Spre ora douăsprezece 
şi jumătate apărură primele cabane din Pokjgron. O 
minusculă staţie de benzină şi eterna băcănie 
chinezească. 

Herbert Van Mook ajunse până la malul râului 
Gran Rio şi opri pe un spaţiu noroios. Coborâră toţi. 


~ 207 ~ 


Aventură în Surinam 
Câţiva negri se scăldau în apa râului şi îi priveau cu 
curiozitate. 

Greta Koopsie privi malurile gălbui şi malul opus 
unde jungla începea direct din apă. 

— Nu văd niciun drum! 

— Ba da, ba da. Am fost deja pe aici, spuse Malko. 

Se duse să verifice starea lui Julius Harb. In ciuda 
căldurii, acesta, cuprins de frisoane puternice, 
clănţănea din dinţi, într-un puternic puseu de febră. 
Glezna îi era foarte umflată, supura şi îi era 
imposibil s-o atingă. Deschise ochii şi spuse: 

— Mi neki dry... 

În delirul său, Julius vorbea în taki-taki. Rachel îi 
turna continuu apă pe buzele uscate. 

Malko îi luă pulsul: peste 130. Era evidentă starea 
de urgenţă pentru rana lui. Or, avionul - dacă totul 
decurgea bine - nu venea decât a doua zi. Deci Harb 
trebuia să mai sufere încă douăzeci şi patru de ore. 

Herbert Van Mook reveni, însoţit de mai mulţi 
negri. 

— Ne vor trece dincolo, îi anunţă el. 

Malko privi camionul supraîncărcat şi-şi aminti de 
bacul dintre cele două ape. 

— Va suporta camionul? întrebă el. 

Olandezul făcu un semn de neputinţă. Mai lipsea 
puţin să înalțe chiar o rugă puterii divine pentru 
ajutor. 


x 


Roţile camionului se înfundară în apă până la 
butuc. Cu ajutorul unor prăjini lungi, şase negri 


16 Mi-e sete... (n. a.). 


~ 208 ~ 


Gerard de Villiers 
desprinseră bacul şi se lansară în râu. 

Malko, cele doua femei şi Julius Harb rămaseră să 
aştepte al doilea transport pentru a nu supraîncarcă 
ambarcaţiunea. 

Contrar aşteptărilor, nu se întâmplă nimic rău. 
Luat de curent, bacul încărcat cu camionul cel greu, 
traversă în diagonală apele mâloase şi Malko îl văzu 
trăgând la mal chiar în faţa drumului pe care-l ştia. 

Pentru orice situaţie, Malko păstrase puşca 
mitralieră Uzi în cazul în care olandezului i-ar fi 
trecut prin cap să fugă cu camionul... 

Dar acesta îl debarcă cu uşurinţă şi-l parcă pe 
pământ. Un sfert de oră mai târziu se aflau toţi 
adunaţi în jurul camionului iar negri se îndepărtară 
încântați de grămada de florini câştigaţi, fără să 
bănuiască importanţa comorii pe care tocmai o 
traversară cu bacul. 

Malko privi drumul. Părea mai degrabă o potecă. 
Căldura era înfiorătoare. Roiuri de muşte şi țânțari 
se învârteau în jurul lor. Se uită la ceas. Era unu şi 
jumătate. Până aici se încadraseră bine în planul 
operaţiunii. Dar abia acum începea adevărata 
aventură: niciunul dintre ei nu cunoştea acest drum. 
Dacă se dovedea a fi impracticabil după câţiva 
kilometri, ce puteau să facă cu două tone de aur şi 
cu Julius Harb întins pe targă? 

Herbert Van Mook se învârtea în jurul camionului, 
verificând pneurile. Făcu plinul turnând benzină din 
bidoane. 

— Cred că trebuie să pornim, spuse el. Nu ştiu ce 
vom găsi pe drum, aşa că vom merge până la 
căderea nopţii. 

— Pot să conduc şi eu, spuse Malko. 


~ 209 ~ 


Aventură în Surinam 

— E în regulă, răspunse uriaşul olandez. Când voi 
obosi, o să vă spun. 

Urcându-se în camion, Malko şi Greta avură 
senzaţia că intră în cuptor. Erau pe puţin patruzeci şi 
cinci de grade sub prelată. Dar dacă ar fi scos-o era 
şi mai imprudent. 

Se instalară deasupra lingourilor. Dar foarte 
curând nu avură decât o singură grijă: să se agaţe 
de ceva pentru a nu fi proiectati într-o parte şi alta a 
camionului! Drumul era îngrozitor, distrus de ploi, 
plin de gropi şi şanţuri săpate în noroi. Zgomotul 
crengilor strivite de camion era acoperit de cel al 
motorului de fiecare dată când Herbert Van Mook 
schimba vitezele, adică la fiecare zece metri. 
Camionul înaintă ca un vas beat, zburând de la o 
groapă la alta, zdruncinându-i pe pasageri ca într-o 
serbare câmpenească în care se înlănţuie dansurile 
săltăreţe. 

Pentru Julius Harb experienţa era inumană. Malko 
înălţă în gând o rugă cerului, ca avionul serviciilor 
olandeze să sosească la timp. Într-o regiune ca asta 
nu puteau spera într-un ajutor din nicio parte. 

Dacă trebuiau să continue drumul prin Tapanahoni 
pentru a ajunge lângă râul Maroni, ar fi fost un 
coşmar, din cauza lui Julius Harb. Malko privi 
lingourile de aur risipite prin camion. Era totuşi o 
operaţiune reuşită în mod miraculos. O nebunie. 

Greta mângâie suprafaţa netedă a unui lingou. 

— Nu reuşesc să cred că tot ce ne înconjoară este 
cu adevărat aur! spuse ea. Este incredibil. 

Apoi tăcură amândoi, cruţându-şi forţele. 

Peisajul era îngrozitor de monoton, arbori imenşi 
înconjurați şi străbătuţi de liane, de trunchiuri 


~ 210 ~ 


Gerard de Villiers 

putrezite de ferigi gigantice, bananieri sălbatici şi o 
vegetaţie deosebit de înaltă, deasă, născută dintr- 
un sol spongios. Ceea ce se poate numi o pădure 
virgină. Drumul urca şi cobora în acest ocean de 
verdeață. Din când în când, Van Mook oprea şi 
cobora să vadă pe unde se afla această potecă 
aproape imaginară. Fu obligat să facă cinci sute de 
metri în marche arier, ghidat de Malko, după ce se 
împotmoli. Nici Van Mook nu mai putea de oboseală. 
Cu ochii încercănaţi, cu pieptul plin de transpiraţie, 
era totuşi animat de o energie sălbatică, ieşită din 
comun. Nu mai adusese vorba despre aur şi Malko 
se întreba cum de se resemnase Van Mook văzând 
că cea mai mare parte din comoară îi fugea de sub 
nas... Sau poate, avea un plan. 

Indiferentă, Rachel îl îngrijea pe Julius Harb, iar din 
când în când îl privea pe Malko cu ochi strălucitori. 

Merseră toată ziua, cu o medie de zece kilometri 
la oră într-o junglă complet virgină. Apoi se făcu 
noapte. Nu se mai vedea, iar olandezul se hotărî să 
oprească într-o poieniţă formată prin căderea unui 
arbore de acajou imens. Temperatura scăzu cu 
câteva grade şi ţânţarii trecură imediat la asalt. Fură 
nevoiţi să-l acopere pe Julius cu o cămaşă pe faţă. 
Toţi aveau impresia stranie că se aflau pe altă 
planetă. Mâncară fără poftă cornea-beef şi băură 
bere care nu le stinse nicidecum setea chinuitoare. 

— Unde suntem? îl întrebă Malko pe olandez. 

— După kilometraj, răspunse Herbert, la aproape 
jumătate din distanţă. Dar asta nu înseamnă mare 
lucru: este suficient să dăm peste vreun râu, sau 
nişte arbori de-a lungul drumului şi... 

Malko calculă. Dacă plecau în zori, soseau chiar în 


~ 211 ~ 


Aventură în Surinam 
timp pentru a recupera avionul. Acesta trebuia să 
redecoleze înainte de căderea nopţii. Dacă, 
bineînţeles, sosea conform planului. Un animal 
scoase un țipăt ascuţit, nu departe de ei, apoi auziră 
un zgomot de frunze şi Herbert ascultă cu atenţie. 
Un jaguar... 

Din cauza ţânţarilor, se scărpinau toţi înnebuniţi. 
Malko şi Greta se urcară din nou în camion pentru a- 
şi petrece noaptea în timp ce olandezul se instală pe 
o bucată de pânză chiar pe pământ alături de 
Rachel, lăsând cabina pentru Julius, care stătea 
întins, sprijinit pe una din uşi. 

Malko lipi mitraliera de el, pentru orice 
eventualitate, în aşa fel încât să nu i-o poată lua 
Herbet, fără să se trezească. În câteva clipe adormi 
profund într-un somn destul de agitat. 

Greta Koopsie adormi şi ea instantaneu, cu braţul 
deasupra pieptului lui Malko. Era fericită. 


x 


Herbert Van Mook se trezi şi se uită la ceas: era 
ora patru şi jumătate. Era încă întuneric beznă. 
Precum animalele, avea un ceas deşteptător în cap 
şi, în ciuda imensei oboseli, acesta funcţiona bine. 
Fără să se mişte se uită împrejur. Rachel, cuibărită 
pe bucata de pânză, părea că doarme profund, 
ţinând mâinile strânse. Din pădure se auzeau 
zgomotele nopţii. Focul se stinsese şi camionul 
părea un animal mare negru. 


x 


~ 212 ~ 


Gerard de Villiers 

Greta îşi lipi capul de Malko în ciuda căldurii 
înăbuşitoare. Fusta i se ridicase pe coapse şi dacă ar 
fi îndrăznit ar fi putut s-o scoată dintr-o mişcare. Nu 
ştia ce oră este, dar se trezise în toiul nopţii cu o 
dorinţă nebună să facă dragoste. Covorul de aur pe 
care stăteau întinşi îi dădea o senzaţie bizară. 
Începu să se agite uşor lângă trupul lui Malko până 
ce acesta se trezi pe jumătate. Presiunea Grefei fu 
prima senzaţie pe care acesta o simţi. Apoi, într-o 
secundă, simţi o mână care încerca să-i trezească 
dorinţa. Greta îi şopti la ureche: 

— Vreau să facem dragoste aici, pe grămada asta 
de aur. 

Malko, trezit dintr-un somn profund, se apropie 
total de ea. 

Greta îşi scoase fusta, rămânând numai cu tricoul. 
Cei doi începură o cavalcadă lentă, savurând 
progresia lentă a plăcerii. 

— E fantastic, murmură ea la urechea lui Malko. 
Respiraţia-i deveni din ce în ce mai întretăiată iar 
mişcările tot mai sacadate. Malko îşi încleştă mâinile 
pe şoldurile ei tari pentru a-şi controla ondulaţiile 
dezordonate ale abdomenului. 


x 


Herbert Van Mook se ridică fără zgomot şi intră în 
cabina camionului a cărei uşă rămăsese deschisă. 
Julius Harb dormea liniştit. Încetişor, olandezul luă 
un săculeţ de pânză şi se ghemui lângă bara de 
protecţie. Scoase o cutie de ţigări pe care o scutură 
uşor ţinând-o aproape de urechea lui. Liniştit, se 
ridică în picioare şi se furişă pe lângă camion, în 


~ 213 — 


Aventură în Surinam 
partea unde dormea Malko. Ascultă din nou, apoi în 
vârful picioarelor puse cutia între prelată şi pereţii 
camionului. Ţinând cutia răsturnată, îi trase cu 
dexteritate capacul. 


x 


Greta Koopsie se afla chiar în momentul final când 
se opri brusc cu un țipăt scurt. Chiar în acelaşi 
moment Malko simţi o înţepătură uşoară în braţul 
drept, în dreptul cotului. 

— M-a înţepat ceva, spuse tânăra. 

— Şi pe mine, răspunse Malko, probabil nişte 
țânțari. Reluară ceea ce începuseră, iar Greta, puţin 
mai târziu, scoase un țipăt şi se cutremură toată 
chiar în momentul final al partidei lor. Apoi, adormi 
în răcoarea zorilor, în braţele lui Malko, cu o mână 
pe un lingou de aur... 


— Treziţi-vă! 

Vocea lui Herbert îl făcu pe Malko să tresară. Se 
ridică, se sprijini pe cotul drept dar simţi o durere 
intensă care-l făcu să strige. Îşi examină braţul: se 
făcuse dublu. Era teribil de umflat. Cotul avea o 
roşeaţă puternică cu pete mici negricioase. Nu-l 
putea  îndoi. Olandezul îl privea din spatele 
camionului. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu, spuse Malko, m-a înţepat ceva, mă 
doare foarte tare. 

Privirea i se îndreptă spre Greta şi se făcu livid. O 


~ 214 ~ 


Gerard de Villiers 

rană enormă roşie se întindea pe şoldul ei, în locul în 
care fusese muşcată. O scutură pentru a o trezi dar 
ea începu să geamă încetişor; apoi se trezi de-a 
binelea şi cu un strigăt de durere, îşi pipăi şoldul. 

— Mă doare! gemu Greta. Mă doare şi capul, nu 
mai pot respira! continuă ea. 

Nu putea fi vorba de țânțari. 

Cu ajutorul lui Van Mook, Malko o puse pe tânăra 
olandeză jos, pe pământ. Apoi, în ciuda cotului 
dureros, urcă din nou în camion, ridică prelata de un 
colţ şi începu să examineze lingourile de aur aşezate 
unele peste altele. Aproape imediat, zări un cordon 
întunecat răsucit între două lingouri. Era un şarpe. 
Nu mai mare de douăzeci de centimetri. 

Malko luă arma şi trase un glonţ care pulveriză 
capul reptilei într-o secundă. Malko îl examină cu 
atenţie şi simţi un nod în gât. Mai văzuse o 
asemenea reptilă, neagră, aproape violacee. La 
ferma lui Van Mook... Nu fusese un accident. 
Trecând peste scârba ce i-o provoca, luă şarpele 
mort de coadă şi-l azvârli în afara camionului. 
Văzându-l, Julius Harb se schimonosi de teamă: 

— That's a cascabel, spuse el, very dangerous! 
Deadly! 

Malko întoarse capul spre Greta Koopsie. Aceasta, 
cu gura deschisă, respira din ce în ce mai greu. 
Otrava  acţionase deja, paralizându-i căile 
respiratorii. Înţelese de ce el fusese mai puţin atins: 
reptila îşi înfipsese colții în carnea Gretei iar pentru 
el nu mai rămăsese decât un rest de venin. Poate, 
totuşi, suficient pentru a-l ucide şi pe el. Privirea lui 
Van Mook trecea de la unul la altul plină de 


17 Varietate de crotal - foarte periculos. Este mortal, (n. a.). 


~ 215 — 


Aventură în Surinam 
compasiune. 

— E un animal periculos, trăieşte în mijlocul 
pădurii. 

— Asta nu a venit din pădure, spuse Malko. 
Dumneavoastră l-aţi adus de la fermă. 

— Sunteţi ţicnit! protestă Van Mook. Niciodată nu 
aş fi putut face aşa ceva! 

O voce suavă se auzi deodată în spatele lui. 

— Este adevărat, l-am văzut cum l-a aruncat în 
camion! 

Era Rachel. Indiferentă în aparenţă, tânăra îşi 
privea amantul cu o lucire amuzantă în ochi. Acesta 
făcu un salt şi o strânse de gât. 

— Ticăloaso! Mincinoaso! 

Malko îşi apucă din zbor arma. O îndreptă spre 
Herbert: 

— Las-o în pace! 

Rachel avea lacrimi în ochi iar faţa i se făcuse 
stacojie. 

Cu mare regret, olandezul îi dădu drumul şi se 
întoarse spre Malko. 

— Doar n-o credeţi pe târfa asta mică? 

Malko îi privi ochii albaştri atât de indignaţi. 

— Ba da, spuse el, o cred. Ştiam că puneţi ceva la 
cale pentru a pune mâna pe tot aurul ăsta. Dar nu 
mă gândeam că veţi merge atât de departe. Sunteţi 
un ticălos, Van Mook... Dar aţi ratat lovitura. Mai am 
suficientă forţă să vă ucid chiar dacă mor. 

Rachel aduse în grabă geanta ei şi scoase o 
cutiuţă metalică şi cutia de ţigări în care stătuse 
şarpele. 

— Are un antidot! spuse ea. Asta-i cutia în care se 
afla şarpele. 


~ 216 ~ 


Gérard de Villiers 

Herbert îi aruncă o privire de asasin, strângându-şi 
pumnii. Malko o întrebă pe Rachel, fără a-i scăpa din 
ochi pe olandez. 

— Câte doze sunt? 

— Una. 

— Rachel, injectează-i-o lui Greta. Repede! 

Malko se sprijini de camion cu mitraliera 
îndreptată spre Van Mook, în timp ce Rachel îi făcea 
o injecție intravenoasă Gretei. Aceasta, practic 
inconştientă, gemea fără încetare. Nici măcar nu 
simţi înţepătura. Rachel ridică capul... 

— Trebuia făcută imediat... 

Seringa era goală. Malko îşi simţi braţul din ce în 
ce mai dureros. Dar ura şi furia îl ţineau în picioare. 
Capul începu să i se învârtească: un lucru era sigur, 
antidotul va reuşi probabil să întârzie efectul otrăvii, 
dar Greta trebuia îngrijită de urgenţă numai într-un 
spital. 

— Veţi conduce camionul mai departe, îi spuse 
Malko lui Herbert Van Mook. Julius va sta în spate cu 
Rachel şi Greta. Instalaţi-l! Ar fi trebuit să vă ucid pe 
loc. 

Olandezul nu răspunse. Ştia că Malko. Cu braţul 
rănit, nu ar fi putut să conducă camionul. Asta îi 
dădu un anumit răgaz. Probabil va leşina în curând, 
îşi spuse. Se puteau întâmpla atâtea lucruri 
neprevăzute pe drumul ăsta mizerabil... Era mai 
bine să asculte... pentru moment. După cinci 
minute, Van Mook demară. 

Malko stătea la celălalt capăt al banchetei, cu 
mitraliera îndreptată spre el, pregătit să tragă la. 
Cea mai mică mişcare necontrolată a olandezului. 

Trebuia să reziste câteva ore, cu transpiraţia pe 


~ 217 ~ 


Aventură în Surinam 
faţă şi furia în suflet. 
— Mai repede, spuse el. Cât de repede puteţi! 


x 


Greta începu să delireze. Nu-şi mai veni în simţiri 
niciun moment. Se opriră un minut lângă un râu să-i 
stropească faţa. Cotul lui Malko se umflă şi mai tare 
iar mişcările îi deveniră insuportabile. Bănui că 
parcurseră cam trei sferturi din drum. Malko era din 
ce în ce mai furios. Văzându-l pe olandez 
imperturbabil, devenea tot mai neliniştit. Pe partea 
stângă a drumului apărură deodată nişte colibe 
indiene. 

Herbert întoarse capul spre el şi îi spuse cu o voce 
umilă: 

— Este un sat indian, spuse el, am putea să le 
cerem ajutorul. În general au tot felul de alifii pentru 
genul ăsta de lucruri... 

O lucire specială a privirii lui albastre dezminţea 
umilinţa cuvintelor spuse. 

Malko îi înţelese şiretenia: Van Mook înţelegea 
dialectul indienilor, şi deci încerca ultima lovitură. 
Dar pentru Malko fu prea mult. Brusc simţi că 
prezenţa olandezului îi devenise insuportabilă. 

— Opreşte, spuse el. 

Van Mook ascultă docil. 

— Mă duc în sat, spuse Malko. 

întorcând capul strigă spre Rachel: 

— Cum se simte? 

— Mai bine, se pare, strigă aceasta. Este mai puţin 
roşie. 

Antidotul îşi făcuse oarecum efectul, nu în 


~ 218 ~ 


Gérard de Villiers 
totalitate. Ştirea îl împietri pe Malko. 

— Coborâţi, îi spuse el lui Van Mook. Luaţi 
lingourile pe care vi le-am promis. Sunt un om de 
onoare. Şi mergeţi unde vreţi... 

Apoi se întoarse spre creolă. 

— Rachel, rămâneţi cu noi sau plecaţi? 

— Rămân, spuse ea. 

Van Mook nu mai reacţiona. Rămăsese împietrit. 

— Doar n-o să mă lăsaţi aici? protestă el şi apoi, 
dumneavoastră nu puteţi conduce... 

— Voi reuşi! spuse Malko, iar dumneavoastră veţi 
supravieţui: oamenii ca dumneavoastră reuşesc 
întotdeauna să supravieţuiască. Luaţi-vă aurul, 
înainte de a-mi schimba părerea şi căraţi-vă! 

Malko coborî, ţinându-l pe olandez sub 
ameninţarea armei. Acesta luă cu greutate cele 
patru lingouri de aur promise şi le puse pe pământ. 
Cu ochii fosforescenţi de furie, Malko urcă din nou în 
camion şi-l băgă în prima viteză, luând apoi rapid 
volanul. 

Primii o sută de metri fură înfiorători. Avea 
impresia că braţul o să-i explodeze dar se obişnui cu 
durerea şi reuşi să menţină camionul pe drumul 
drept şi îngust. 

În oglinda retrovizoare, îl zări pe Herbert Van 
Mook în picioare, în mijlocul drumului, lângă 
lingourile de aur. 

Malko nu avea niciun minut de pierdut. Nu trebuia 
să rateze avionul. Cu doi răniţi la bord, nu putea 
continua nicidecum drumul pe jos. 

Oare ce alte capcane îi mai rezerva drumul ăsta 
infernal? 


~ 219 — 


Aventură în Surinam 
Capitolul XVII 


Trecură numai zece minute şi Herbert Van Mook 
simţi pe umeri şi pe ceafă câteva picături de ploaie 
călduţă. Ridică capul spre vârful arborilor şi văzu 
cerul negru ca cerneala. În câteva secunde, 
picăturile se transformară într-o ploaie torențială. 
Olandezul se adăposti între frunzele uriaşe ale unui 
bananier sălbatic. Tornada se dezlănţui cu un 
zgomot asurzitor, smulgând frunzele arborilor, 
lianele, obligând animalele să se ascundă în 
vizuinele lor. În ciuda adăpostului, Van Mook se udă 
până la piele în câteva secunde. 

Deodată îi veni în minte o idee şi sări ca ars din 
ascunzişul său. Începu să sape pământul ca un 
nebun, ia marginea drumului, cu pumnalul, dându-l 
mai întâi de-o parte cu mâinile. Cu dinţii strânşi, 
îndârjit, ca şi cum ar fi vrut să omoare pe cineva, 
ghemuit la marginea drumului, Van Mook nu mai 
simţea ropotul ploii în spatele său. Reuşi să sape o 
groapă dreptunghiulară destul de adâncă pentru a 
ascunde cele patru lingouri de aur. Cu picioarele le 
acoperi de  laterită, apoi netezi locul, punând 
deasupra ramuri şi frunze. Apoi se ridică, cu dureri 
în tot corpul dar cu ochii strălucitori. Dacă nu s-ar 
mai fi întors să le ia, aceste lingouri de aur ar fi 
rămas ascunse în inima junglei până la sfârşitul 
veacurilor, afundându-se din ce în ce mai mult în 
pământul moale. 

Ploaia nu înceta şi cerul era brăzdat de fulgere. 
Herbert Van Mook începu să fugă cu disperare, 
ţinându-şi gura deschisă, respirând cu putere pentru 
a elimina toxinele din organismul său. Drumul se 


~ 220 ~ 


Gérard de Villiers 

transformă rapid într-o mlaştină alunecoasă de 
noroi. Această ploaie torențială fusese providenţială, 
gândi Van Mook: era unica şansă să recupereze 
aurul dispărut. 

Van Mook cunoştea regiunea. Într-o jumătate de 
oră furtuna tropicală urma să transforme tot drumul 
într-o imensă baltă de noroi. Camionul, atât de 
încărcat cu greutatea aurului, urma să se 
împotmolească în mlaştina noroioasă. Fugarii mai 
aveau de făcut câteva ore pentru a ajunge la 
Drietabbetje. Dacă ajungeau după apusul soarelui, 
avionul urma să plece fără ei obligându-i să coboare 
la Tapanahoni pentru a ajunge la fluviul Maroni. 

Van Mook ştia că ei vor face totul pentru a evita 
această soluţie disperată. Cu doi răniţi şi în plus 
handicapul lui Malko, s-ar fi aflat la limita 
imposibilului. 

Deci, aveau două soluţii: să abandoneze camionul 
încărcat cu aur şi să continue drumul pe jos, sau să 
descarce aurul din camion pentru a-l uşura şi deci să 
lase aurul pe drum. Julius Harb şi Greta Koopsie erau 
în imposibilitatea de a merge pe jos, deci singura 
soluţie viabilă era cea de a doua. Cu condiţia ca 
Malko să nu pornească singur, pe jos, după ajutoare, 
lăsându-i pe cei doi răniţi în grija lui Rachel. Ceea ce 
era ideal pentru el. Ideea de a o strânge de gât pe 
tânăra metisă îl făcea să exulte. Cu braţele lipite de 
corp, încerca din răsputeri să alerge. Ploaia îi biciuia 
obrajii, dar temperatura nu scăzuse cu niciun grad. 
Picioarele-i alunecau prin laterita moale, se clătina 
tot timpul dar îşi păstră privirea fixă pe drum, fiind 
sigur că va zări în curând camionul roşu împotmolit. 

La fiecare zdruncinătură Malko simţea nevoia să 


~ 221 — 


Aventură în Surinam 
urle de durere. Nu mai îndrăznea să-şi privească 
braţul umflat, învineţit, cu pielea întinsă din cauza 
edemului. Simţea junghiuri peste tot, având din 
când în când senzaţia de delir. 

Camionul se ţâra prin pământul roşu de laterit, 
noroios, când într-o parte când în cealaltă, smulgând 
în cale liane, arbuşti, trunchiuri aruncaţi de tornadă 
de-a curmezişul drumului părăsit. La început avu 
senzaţia că nu va reuşi să ajungă niciodată. Dar 
camionul îşi croia drum în forţă, cu zvâcnituri 
puternice de motor. Se întoarse, privind prin oglindă 
spatele camionului. Lungit pe targă, Julius Harb, cu 
faţa plină de transpiraţie, părea că doarme. Rachel o 
instalase pe Greta cum putuse mai bine; cu capul pe 
genunchii săi îi umezea faţa continuu. Rachel îi 
zâmbi palid lui Malko. Din fericire pentru el, Rachel 
era alături de ei. Deşi era o tânără avidă de sex, se 
descurca foarte bine ca infirmieră. 

Malko se gândi la Greta, cu inima strânsă. Starea 
de uşoară ameliorare a Gretei nu durase prea mult. 
Faţa i se umflase din nou şi se făcu vineţie. Respira 
din ce în ce mai greu. 

Intoarse capul la timp pentru a evita un obstacol 
de pe drum. Mişcarea bruscă făcută pentru 
redresarea maşinii îi aminti de propria-i suferinţă. 

Avea impresia că în cotul lui se află un animal 
ciudat ce va urma să-i ţâşnească din interior precum 
văzuse în filmul Alien. 

Conducea practic cu mâna stângă, servindu-se de 
dreapta numai în caz de necesitate absolută. O 
picătură mare de ploaie se strivi de parbriz. Inălţă 
privirea şi văzu cerul întunecat. Îşi înăbuşi o 
înjurătură. Dacă ploua, urma o catastrofă! A doua 


~ 222 ~ 


Gerard de Villiers 
picătură, apoi a treia şi brusc tornada se dezlănţui. 

Nu se mai vedea nici lar zece metri, ploaia 
torențială făcând un zgomot de mitralieră. 
Ştergătoarele parbrizului nu mai făceau faţă... 

Malko strânse din dinţi, se arcui asupra volanului 
şi încetini viteza. Simţea cum praful de laterit se 
transformă în argilă vâscoasă lipindu-se de roţi. 

Frână brusc pentru a evita o haltă mai mare, 
camionul se puse de-a curmezişul, dar Malko reuşi 
să-l îndrepte la timp. 

Dacă derapa de pe drum era terminat. Aruncă o 
privire spre ceasul său sport Seiko: mai aveau trei 
ore înainte de apusul soarelui şi aproximativ 
patruzeci de kilometri de drum. Putea să dureze 
două ore sau opt zile... Se întoarse şi strigă către 
creolă: 

— Cum se simte? 

— Rău, replică Rachel. Dar nu cred că i-a crescut 
temperatura... 

Malko ridică piciorul, apoi puse frână. În faţa lui se 
afla ceea ce îl pusese pe gânduri de câteva minute. 
Drumul, săpat adânc de forţa ploii tropicale, se 
umpluse cu o apă noroioasă formând o baltă imensă 
ce părea şi foarte adâncă. Era imposibil să treacă cu 
maşina prin acel loc. Băgă în viteza întâi, îndreptând 
roţile spre partea stângă, intrând chiar în pădure. 
Liniştit, Malko simţi roţile care agăţaseră ceva solid. 
Motorul vuia ca un animal furios. Camionul era pe 
cale să treacă de obstacol cu cinci kilometri la oră. 
Deodată, cu brutalitate, roata din spate, de pe 
partea dreaptă, patină, diferenţialul făcu un zgomot 
puternic şi inexorabil camionul alunecând în 
mlaştina imensă şi adâncă. 


~ 223 — 


Aventură în Surinam 

Malko încercă să-l orienteze spre dreapta; băgă în 
viteza a doua şi acceleră puternic, încercând să-l 
smulgă din loc. 

Camionul făcu imediat un unghi de douăzeci de 
grade. Se auzi un zgomot surd în spate şi deodată, 
maşina se învârti înainte de a se înfunda total în 
baltă. 

încărcătura de aur se deplasă din cauza pantei, 
fiind cât pe ce să le zdrobească pe cele dodă tinere. 
Malko urlă de furie, trecu prin punctul mort, împinse 
uşa cu braţul sănătos şi sări pe pământ. Era cât pe 
ce să cadă iar braţul infectat expus brusc ploii de 
afară îi smulse gemete de durere. Înotând prin 
noroiul cleios, făcu înconjurul camionului. Îi venea să 
plângă de furie. Camionul era împotmolit în noroi şi 
părea că se afundă cu fiecare clipă ce trecea, sub 
propria-i greutate. Îi trebuia un troliu în faţă, legat 
de motor pentru a-l putea remorca, agăţându-l de 
un arbore. Nu avea nici troliu, nici cablu. 

— Ne-am blocat? strigă Rachel. 

— Da, spuse Malko. Mă duc să văd ce pot să fac. 

Se ghemui măsurând spaţiul dintre partea de jos a 
camionului şi sol. Partea din spate era în apă şi 
roata dreaptă blocată până la butuc într-un soi de 
nisip vâscos. Malko îşi şterse fruntea transpirată 
stăpânindu-şi durerile ascuţite, îngrozitoare de la 
mână. Era disperat. 

Nu avea decât o soluţie pentru a-l scoate din 
noroi. Desfăcu prelata în spate şi îi spuse lui Rachel: 

— Ajutaţi-mă, vom descărca aurul! 

Tânăra îl privi încremenită de mirare. 

— Aurul? Dar unde o să-l puneţi? 

— Aici, peste tot, împrejur. Nu are nicio 


~ 224 ~ 


Gerard de Villiers 
importanţă. Cu două tone mai puţin şi cu roţile pe 
nişte crengi, va porni din nou. 

Dacă nu, aici rămâneau. Julius Harb deschise 
ochii. ÎI auzise pe Malko vorbind. Îl întrebă cu o voce 
slăbită: 

— Nu există altă soluţie? 

— Nu, spuse Malko, vom putea să revenim, să-l 
luăm, dacă totul decurge normal... 

Într-adevăr, trebuia să se întâmple un miracol, ca 
totul să decurgă bine. 

Surinamezul făcu un gest dezamăgit cu mâna. 

— Faceţi ce trebuie. 

Rachel o aşeză pe Greta mai bine şi se apropie de 
spatele camionului. Luă un lingou de douăsprezece 
kilograme şi-l aruncă lui Malko. Lingoul căzu în 
mlaştină şi dispăru îndată înghiţit de apă. Malko, cu 
braţul stâng, începu să tragă lingourile, unul câte 
unul, aruncându-le în apă. Barele de aur se loveau 
cu un zgomot greoi şi surd, împânzind drumul. 
Malko nu mai scotea niciun cuvânt ca să-şi cruțe 
forţele. El mai avea o şansă să scape dar Greta, 
dacă nu era îngrijită rapid, urma să moară. Tânăra 
nu va supravieţui traversării fluviului în cazul în care 
pierdeau avionul. Deci trebuiau neapărat să ajungă 
la timp să prindă avionul. | se păru că ploaia 
diminuase puţin, dar căldura era la fel de 
insuportabilă. Sprijinit pe un cot, Julius Harb, slăbit, 
contempla lingourile de aur care dispăreau în noroi. 
Acest aur ar fi trebuit să servească eliberării ţării 
sale. În afară de zgomotul ploii, pe tabla camionului 
se auzea numai şocul metalului cu pământul 
mlăştinos, sau al metalului peste metal, întretăiate 
din când în când de urletele de durere ale lui Malko. 


~ 225 — 


Aventură în Surinam 

Rachel, din neatenţie, scăpă un lingou peste picior 
şi urlă de durere. Malko nici măcar nu mai întoarse 
capul, fiind ocupat cu aşezarea grămezii de aur, 
precum o furnică harnică dar oarbă. Nu îndrăznea 
să-şi privească nici ceasul. După ce termina, trebuia 
să caute frunze, crengi să le aşeze sub roţile 
camionului şi să încerce să-l scoată din noroi. Greta 
şi Julius trebuiau să coboare şi ei pentru a uşura 
greutatea camionului. 

O broască albastră în dungi aurii ţâşni din junglă şi 
sări pe lingouri. Broscuţa făcu trei salturi şi rămase 
în echilibru pe o bară de aur care avea aceeaşi 
culoare ca dungile ei. Mai rămăseseră vreo 
douăsprezece lingouri de dat jos. Incepeau să se 
risipească. Chiar în acel moment ploaia se opri ca şi 
cum ai fi închis apa unui duş. 

Poate nu era de rău augur această ploaie. Cu 
braţul se lovi de un lingou şi fu nevoit să se 
oprească, cuprins de amețeli şi cu respiraţia tăiată 
din cauza durerii. 


x 


Van Mook alerga continuu, în ciuda durerilor 
ascuţite, motivat de o singură idee: găsirea 
camionului încărcat cu aur. Işi dădu seama că este 
stupid să fugă ca un apucat; dacă maşina se blocase 
în baltă, oricum nu va putea pleca în cinci minute. 
Numai că, era mai presus de el! îşi dădu seama că 
ploaia încetase; căzuse de mai multe ori şi semăna 
cu o fantomă îmbrăcată în roşu. Işi încetini fuga. Cu 
gura deschisă şi topit de căldură, făcu un salt 
maşinal pentru a se feri de un şarpe verde-jad care 


~ 226 ~ 


Gerard de Villiers 

traversa drumul. Se opri o secundă, pândind un 
zgomot de motor dar nu auzi decât ţipete de păsări 
şi zgomote de junglă. Începu din nou să fugă. Chipul 
lui Tonton Beretta convulsionat de ură şi frică în 
momentul închiderii în camera blindată îi trecu prin 
faţa ochilor şi-l îngrozi. Trebuia totuşi să reuşească, 
îşi spuse el. În ceea ce o privea pe Rachel, putea 
găsi mii de femei ca ea sau mai bune decât ea. 


x 


— Malko! Vino! 

Malko se ridică şi alergă spre camion lăsând jos 
creanga de copac pe care tocmai voia s-o strecoare 
sub roata maşinii. Rachel era aplecată peste faţa 
Gretei. Tânăra olandeză ţinea ochii închişi şi îşi 
clătină capul de la stânga la dreapta ca un 
metronom stricat. 

Malko îi luă pulsul. Avea 160 de bătăi, iar pulsaţiile 
erau regulate. 

— Greta! strigă el. Greta! 

Olandeza deschise ochii. Privirea-i devenise 
sticloasă şi totuşi reuşi să schițeze un surâs fugitiv 
în colţul buzelor, apoi spuse câteva cuvinte de 
nedesluşit. 

— Trebuie să plecăm, spuse Malko; peste două 
ore vom fi în avion. 

— Ocupaţi-vă de ea, mă duc să caut frunze de 
bananier ca s-o răcorim, spuse Rachel. 

Malko îi luă locul tinerei creole, susţinându-i capul 
Gretei. Rachel se întoarse şi îi înveli capul fetei, 
transformând-o într-un cocon verde. Malko îşi reluă 
munca epuizantă şi fastidioasă: trebuia să taie 


~ 227 ~ 


Aventură în Surinam 
crengi şi să le bage în faţa roţilor camionului pentru 
a forma o suprafaţă mai puţin alunecoasă decât 
lateritul. 

Săpase o groapă în faţa roții înnămolite, o umplu 
cu crengi şi frunze şi puse deasupra un trunchi 
retezat. Totul era îmbibat de apă dar era mai bine 
decât magma vâscoasă roşiatică a lateritului. 

Braţul începu să-l doară din ce în ce mai tare. 
Reuşi să taie o creangă groasă pe care o puse pe 
patul de frunziş gata pregătit. Apoi privi pentru o 
secundă toată munca lui. Într-adevăr trebuia să 
încerce. Exista riscul ca ploaia să înceapă din nou... 

Înălţă o rugăciune către cer, ca să nu mai 
întâlnească alte obstacole în drum: se simţea prea 
obosit pentru a începe o altă operaţiune. Işi şterse 
fruntea plină de sudoare şi de bucăţile de laterit cu 
care se murdărise şi o chemă pe Rachel: 

— Veniţi să mă ajutaţi, trebuie să debarcăm targa. 
În doi reuşiră să o facă să alunece până în spatele 
camionului. 

Coborârea pe pământ fu mai dramatică iar Julius 
Harb fu cât pe ce să cadă în noroi. 

Malko se îndreptă, clătinându-se pe picioarele-i 
tremurânde. 

Cu atât mai rău, Greta va rămâne în camion. 
Oricum, ar fi fost incapabilă să stea în picioare iar el 
nu avea curajul s-o aşeze pe solul ăsta alunecos. 

— Îndrumaţi-mă, îi ceru el lui Rachel. 

Aceasta înotă în noroi şi trecu în faţa camionului. 
Malko se aşeză la volan, apăsă pe ambreiaj şi 
motorul porni. Băgă în viteza întâi, se asigură că 
cele patru roţi erau bine aşezate şi încetişor începu 
să lase ambreiajul. Era prea tare, roţile continuau să 


~ 228 ~ 


Gerard de Villiers 

patineze. Trebuia să le smulgă progresiv. Simţi 
imediat rezistenţa opusă. Malko strânse din dinţi. 
Nu-şi mai simţea braţul rănit. Mai ales nu trebuia să 
ambaleze motorul. Camionul se urni puţin. Roţile 
porniră bine. Rachel îi făcu semn să se îndrepte spre 
stânga. Malko începu să simtă camionul ieşind din 
mlaştină centimetru cu centimetru, ca un ciclist care 
urcă panta. Apoi alunecă la loc lent şi Malko simţi un 
nod în gât. Luă o decizie într-o fracțiune de secundă. 
Trebuia să. Oprească sau să încerce totul dintr-o 
dată. Apăsă cu putere acceleratorul. Motorul 
reacţionă şi camionul vibră din toate încheieturile. 
Cu o zdruncinătură brutală, plecă într-o mişcare 
arcuită şi se îndreptă spre stânga. Malko îi redresă 
într-o fracțiune de secundă, fiind cât pe ce s-o 
strivească pe Rachel. 

Se opri, apoi scoase un strigat de bucurie. Dintr- 
un salt, fu pe pământ. Nu-i rămânea decât să-l urce 
pe Julius în camion şi apoi să pornească. Privi încă o 
dată balta mlăştinoasă şi grămada de lingouri de 
aur aşezate pe drum. Era o imagine derizorie, alături 
de arbori uriaşi ai junglei insolite, aproape 
suprarealistă. li fu mai uşor să-l urce în camion 
decât îi fusese la coborâre. Malko nu îndrăzni să mai 
privească bandajul plin de sânge de la glezna 
sergentului Harb. 

Cât despre Greta, starea ei nu evoluase. 

Frunzele de bananier menţinuseră o răcoare 
relativă asupra feţii înfierbântate. 

— Să mergem, spuse Malko. 

Demară. Nu mai avea senzaţia dinainte. Uşurat, 
camionul părea că zboară pe lateritul umed. Va 
putea să meargă mult mai repede decât crezuse. 


~ 229 — 


Aventură în Surinam 
Numai că după o sută de metri vocea îngrozită a lui 
Rachel îl făcu să tresară. 

— Malko! Malko! Opreşte-te! 

Puse frână şi apoi se întoarse cu gâtul uscat de 
emoție. Greta, agitată de spasme, vomita, 
mişcându-şi picioarele. In toate părţile. Cu groază 
văzu că tânăra scuipă sânge! 

Sărind jos, ajunse rapid în spatele camionului. 
Greta era lividă, maxilarul îi tremura şi respiraţia-i 
era din ce în ce mai sacadată şi neregulată. Julius o 
fixă cu privirea, total buimăcit. 

— Este fierbinte! spuse Rachel. Nu mai durează 
mult. 

Malko îşi blestemă neputinţa. În plus, hurducăielile 
camionului erau o tortură pentru tânăra olandeză, l- 
ar fi trebuit un elicopter. Dar în Surinam... 

Culmea era că se aflau la câteva sute de kilometri 
de o bază de lansare a navelor spaţiale, a civilizaţiei 
celei mai avansate din secolul XX... 

— Voi încerca să merg încet, spuse el. Rachel 
înclină din cap. Deodată, Greta tresări, ochii i se 
deschiseră şi Malko crezu că are o viziune de 
coşmar: ochii ei erau roşii ca cei ai unui iepure de 
angora. 

Toate vasele mici ale globului ocular se 
spărseseră sub presiunea sângelui. Tânăra nu mai 
avea privire. Îi luă mâna, vorbindu-i, dar nu obţinu 
nicio reacţie. O venă i se zbătea cu putere în zona 
gâtului. Rachel îşi înăbuşi un suspin, punându-şi 
mâna la gură. 

— O să... 

Malko nu răspunse, abţinându-se cu greu să nu 
urle. Greta suspină uşor şi gura i se întredeschise. 


~ 230 ~ 


Gérard de Villiers 

Malko crezu că vrea să vorbească, dar din gură nu-i 
ieşi niciun sunet şi gura rămase în aceeaşi poziţie. 
Corpul îi fu cuprins de un spasm uşor şi Greta se 
sfârşi. Rachel râmase înţepenită cu ochii scăldaţi în 
lacrimi grele ce cădeau pe obrazu-i drăgălaş şi 
senzual. Julius Harb îşi făcu semnul crucii şi 
murmură. 

— Şerpii ăştia nu iartă. Creierul n-a rezistat. A 
făcut hemoragie cerebrală. 

Malko se aplecă şi îi închise ochii injectaţi. Ce 
destin straniu pentru micuța secretară din 
Rotterdam. Simţea un gol imens, o tristeţe atroce, 
senzaţia de ireversibilitate pe care o încerci în faţa 
morţii. În pădure, apa se mai scurgea încă pe frunze, 
crengile se mai rupeau pe ici pe colo iar insectele 
zburau pretutindeni. Viaţa continua. 

Deodată Rachel tresări, întinse braţul şi îi arătă 
drumul din urma lor. 

— Priviţi! 

Malko privi în direcţia indicată şi zări o siluetă 
vlăguită în mijlocul drumului, lângă lingourile de aur. 
Chiar dacă nu. l-ar fi recunoscut statura masivă a lui 
Van Mook, Malko nu ar fi avut niciun dubiu. Nimeni 
nu se mai afla pe acest drum părăsit de junglă în 
afară de el. 

Olandezul văzuse camionul şi se opri chiar lângă 
grămada de aur. 

Malko uită de durerea de la braţ. Rațiunea îi 
spunea să plece imediat, să încerce să ajungă la 
timp la Drietabbetje, şi să fugă din jungla 
inospitalieră. 

Apoi privirea i se aşeză pe chipul Gretei Koopsie, 
împietrit pe vecie. Îl apucă o furie oarbă. Dacă ar fi 


~ 231 ~ 


Aventură în Surinam 
plecat cu camionul, Van Mook ar fi rămas cu ceea ce 
dorea: aurul, după ce eliminase tot ce îi stătuse în 
cale. S-ar fi descurcat într-un fel sau altul şi ar fi 
ajuns cu comoara furată în locurile dorite. Dar era 
prea nedrept. Fără să spună vreun cuvânt, aşeză 
uşor capul Gretei şi sări jos din camion. Luă 
mitraliera Uzi din cabină, apoi se îndreptă spre 
olandez, care rămăsese nemişcat la o distanţă de 
vreo sută de metri. 

Rachel îi strigă: 

— Unde vă duceţi? 

— Trebuie să plecăm, spuse şi Julius Harb, avionul 
nu ne va aştepta! 

Dar Malko nu se întoarse. Nu auzea decât vocea 
Gretei care-i spunea cu tandrete: 

— Vreau să merg cu dumneavoastră. 


x 


Herbert Van Mook îl privi pe Malko venind spre el. 
Respira mai bine acum şi observa cu atenţie situaţia 
creată, îşi spuse că Malko nu este genul de bărbat 
să omoare pe cineva neînarmat. Probabil urma din 
nou o altă predică de-a lui Malko, dar nu-i păsa; era 
însufleţit de o mare bucurie. Raționamentul lui 
fusese corect. Fuseseră obligaţi să abandoneze 
aurul din cauza ploii. 

Acum trebuia să se ţină tare pe poziţie. Îşi luă o 
expresie de câine bătut şi când Malko se apropie 
mai mult, îi spuse: 

— Am abandonat aurul, nu puteam să vă las 
singur! Ştiu că nu puteţi conduce cu braţul rănit. Mă 
sui eu la volan. 


~ 232 ~ 


Gerard de Villiers 

Malko şi Julius Harb, o dată urcați în avion, lui nu-i 
rămânea decât să se întoarcă să ia aurul. 

Malko îl privea intens cu arma la umăr. Era o 
ofertă tentantă cea a olandezului, gândindu-se la 
junghiurile atroce din cotul braţului când răsucea 
volanul. Privirile celor doi bărbaţi se întâlniră. 

— Într-adevăr, spuse Malko, am nevoie de 
dumneavoastră. Veniţi. 

Il lăsă să treacă înainte, urmându-l la câţiva paşi. 

Herbert Van Mook fu intrigat de absenţa oricărei 
rezistenţe dar o puse pe seama epuizării. Îşi înghiţi 
furia când o zări pe Rachel a cărei privire îl străbătu 
ca şi cum ar fi fost transparent. Dacă Malko nu ar fi 
avut mitraliera, Van Mook şi-ar fi scos pistolul 32 şi i- 
ar fi tras un glonţ între ochi ticăloasei. 

Imediat observă imobilitatea Gretei Koopsie. Mai 
văzuse cadavre în viaţa lui. O nelinişte vagă îl făcu 
să întoarcă privirea spre adversarul său şi se lovi de 
privirea aurie a acestuia. Dar aurul din ochii lui 
Malko era glacial şi îi dădu fiori pe spate uriaşului 
olandez. 

— Opriţi-vă aici! spuse Malko cu un ton neutru. 

— Regret nespus, se bâlbâi Van Mook. Vă jur că... 

Malko se dăduse înapoi până la cabina camionului, 
luă o lopată şi i-o aruncă la picioare olandezului. 

— Săpaţi! spuse el. Aici. 

li arătă un loc sub un arbore uriaş, la marginea 
drumului. Se gândise pentru o clipă să ia cu el trupul 
fetei dar cu siguranţă i s-ar fi refuzat transportul lui 
cu avionul. 

Van Mook privi lopata, apoi mitraliera şi în sfârşit 
luă unealta spunându-şi că idioata asta murise în cel 
mai nepotrivit moment. Îi venea să-i dea o lovitură 


~ 233 — 


Aventură în Surinam 
de picior în trupul neînsufleţit. 

În fond, dacă această pseudo înmormântare îi mai 
potolea mânia lui Malko, nu era rău deloc. Fără să 
spună ceva, începu să sape în latent. Rachel îl 
contempla cu un aer absent. Julius Harb închisese 
ochii, concentrându-se asupra suferinţei sale. 

Malko se instală la umbră, sprijinit de cabină cu 
spatele. Sângele îi zvâcnea în tâmple şi se întreba 
dacă nu va leşina. Căldura i se părea din ce în ce 
mai insuportabilă. In afară de ciripitul păsărilor nu se 
auzea decât zgomotul lopeţii în pământul gras, 
argilos şi respiraţia greoaie a olandezului, de altfel, 
regulată ca un mecanism de ceas. li trebui aproape 
o oră lui Van Mook pentru a săpa ceva ce semăna cu 
o groapă. Işi aruncase cămaşa şi torsul lui era plin 
de sudoare, dar nu se întrerupse niciun moment. 
Avea o musculatură de uriaş. 

Malko nu se mai gândea nici la aur, nici la avion, 
nici măcar la Julius Harb, cel pentru care toată 
operaţiunea fusese pusă în mişcare. Acum, avea un 
cont de reglat cu acest olandez uriaş, Van Mook. 

În sfârşit, acesta se ridică şi îi înfruntă pe Malko. 

— Cred că va fi bună, spuse el cu o voce umilă şi 
supusă. 

Malko se apropie şi îi verifică adâncimea cu o 
singură privire. Nu făcu niciun comentariu, se 
apropie de camion şi îi spuse lui Rachel: 

— Infăşuraţi-o în pânză! Van Mook, ajutaţi-o! 

Era bucata de pânză în care fuseseră înfăşurate 
armele. Olandezul o ajută pe Rachel. 

Greta Koopsie era încă uşoară şi nu le fu prea 
greu. Supravegheaţi, Van Mook şi Rachel duseră 
trupul până la groapă şi-l puseră încet înăuntru. 


~ 234 ~ 


Gerard de Villiers 

Malko se apropie, luă un pumn de pământ în mâna 
dreaptă şi-l aruncă peste corpul Gretei. Apoi, se 
dădu înapoi, se întoarse spre Van Mook şi spuse: 

— Acoperiţi-o! 

Olandezul luă lopata şi acoperi groapa cu pământ. 
La sfârşit, se aflau toţi în faţa unui mormânt de vreo 
cincizeci de centimetri înălţime. Se lăsă liniştea. 
Rachel se întoarse să-l supravegheze pe Julius Harb. 

Herbert Van Mook puse lopata jos, ferindu-şi 
privirea de Malko. 

— Poftim! spuse el totuşi cu o voce liniştită. 

Neobţinând niciun răspuns, se hotărî să-l 
privească pe Malko. Ceea ce văzu în privirea 
acestuia îi dădu fiori pe şira spinării. 

— Mergem? întrebă olandezul. 

— Noi da. Dumneavoastră nu, spuse Malko. 

Herbert încercă să nu-şi arate surprinderea. Îi era 
greu să se descurce fără camion cu tot aurul de pe 
drum, dar spera să reuşească într-un fel sau altul. 

— Cum vreţi, spuse umil Van Mook. M-am întors 
să vă ajut. Ştiu că m-am purtat ca un ticălos, dar nu 
sunt totdeauna aşa. 

Se opri, dându-şi seama că discursul lui nu 
mergea cu momentul respectiv. Tensiunea dintre cei 
doi se mărea. Aerul părea aproape solid, atât se 
făcuse de cald. Din camion, Rachel îi privea pe cei 
doi bărbaţi. 

Malko, cu mitraliera agăţată în unghiul braţului 
stâng, îi ţinea piept lui Van Mook. Deodată, închise 
pentru o secundă ochii, lăsându-se pradă unei 
amețeli trecătoare. 

Olandezul crezu că acesta leşină şi maşina! îşi 
schimbă expresia. Pentru o clipă, faţa sa deveni 


~ 235 — 


Aventură în Surinam 
hulpavă, feroce, inumană, înlăturând orice urmă de 
modestie şi remuşcare. 

Malko deschise ochii în aceeaşi secundă. 

Privirile li se întâlniră şi Van Mook, cu instinctul 
său animalic, înţelese totul într-o secundă. Mâna i se 
îndreptă spre cizma unde ţinea ascuns pistolul dar 
degetele-i nu reuşiră să atingă crosa. 

În acelaşi moment Malko apăsă pe trăgaciul 
mitralierei. În câteva secunde, cu un zgomot 
asurzitor, proiectilele atinseră torsul lui Van Mook în 
diagonală. Acesta, sub şocul gloanţelor, se dădu 
înapoi un pas, apoi se răsuci spre stânga şi căzu cu 
o mână înainte, prăbuşindu-se pe burtă în noroiul 
cleios. 

Se întoarse cu o ultimă mişcare pe spate, îşi 
întinse mâna pe piept şi muri. Rachel sări din 
camion şi alergă spre Malko. Văzu corpul întins, 
crosa pistolului care ieşise pe jumătate din cizmă şi-i 
spuse: 

— A vrut să vă ucidă! 

Malko dădu din cap. 

— Oricum l-aş fi împuşcat până la urmă. Din cauza 
Gretei. 

Era prea obosit ca să-i explice lui Rachel ceea ce 
se întâmplase în interiorul său când surprinsese 
privirea olandezului. Poate era starea de neființă 
care decisese ultimul gest. 

Cine ştie, dacă olandezul ar fi continuat să-şi joace 
comedia, poate i-ar fi acordat graţierea în cele din 
urmă, în ciuda dezgustului pe care i-l inspira. Malko 
făcu un gest de dezamăgire. 

— Urcaţi. Trebuie să plecăm. 

Se urcă cu greutate în camion şi porniră. Reculul 


~ 236 ~ 


Gerard de Villiers 
mitralierei îi provocase noi junghiuri în cot. 

— Credeţi că o să ajungem? îl întrebă Rachel. 

— Trebuie! spuse Malko. 

Camionul pornise la drum. În oglinda retrovizoare 
corpul lui Van Mook se micşora din ce în ce până 
când dispăru total din câmpul lui vizual. 

Urma să se volatilizeze înaintea comorii atât de 
mult râvnite. 

Malko privi înainte la drumul ce i se desfăşura în 
faţa ochilor şi zări ca o halucinație, chipul deformat 
al Gretei Koopsie. Durerea îi cuprinse chiar şi 
umărul. Sub braţ ganglionii i se umflaseră enorm. 

In fiecare secundă putea să cadă într-o stare de 
comă mortală. Întoarse capul şi întâlni privirea 
neliniştită a lui Rachel. 


Capitolul XVIII 


Drumul părea nesfârşit. Malko strângea volanul în 
mâna stângă, dar acesta parcă nu-l mai asculta 
întocmai ca un animal îndărătnic, care căuta să-i 
scape. Cu creierul golit, Malko îşi fixase privirea pe 
fâşia îngustă a drumului de latent roşu, încercând să 
evite  şanţurile foarte adânci şi obstacolele 
nenumărate. Din fericire, camionul descărcat de 
greutatea aurului era mult mai uşor de condus. Cel 
puţin în două, trei locuri ar fi putut să se blocheze 
dacă maşina rămânea încărcată. 

Trecuse o oră şi jumătate. Parcurseseră deja vreo 
treizeci de kilometri şi după calculele lui mai 
rămăseseră doisprezece în total. 

Rachel îl întrebă din spatele camionului: 

— E totul în regulă? 


~ 237 ~ 


Aventură în Surinam 

— Da, răspunse Malko. 

Braţul se umflase şi mai tare iar cotul nu se mai 
articula. Dar mai ales, cantitatea de venin, cât de 
mică fusese - începea să-şi facă efectul. Umărul i se 
înţepeni şi-l durea nespus. Brusc, îl cuprinseseră 
frisoanele, datorate febrei violente care-l scutura ca 
un şoc electric. Dacă oprea pentru cinci minute, nu 
ar mai fi fost capabil să pornească din nou la drum. 

Se gândi la cele două mii de kilograme de aur 
abandonate în junglă. Ar fi putut să-şi 
reconstruiască un castel de vis cu suma respectivă. 
Olandezii i-au cerut cam mult... Fără metalul ăsta 
blestemat, aventura ar fi fost mai puţin 
periculoasă... 

Malko se consolă, gândindu-se că un om ca Van 
Mook era motivat numai de câştigul aurului. 

Picătura de ploaie care căzu pe parbriz avu efectul 
unui pumnal. Precum biologul care descoperă o 
celulă canceroasă în cursul unei biopsii. Din nou 
norocul îl părăsea... 

Picăturile de ploaie se auzeau deja pe tabla 
cabinei. În câteva minute începu potopul, 
transformând lateritul deja alunecos într-un veritabil 
patinoar. 

Malko. Încetini, băgă în viteza a doua, trecând 
dintr-un şanţ într-altul. Acestea se formau continuu 
sub efectul ploii, din ce în ce mai adânc. Simţi 
camionul din nou, înaintând cu greu. Din păcate, nu 
se mai putea debarasa de nimic. Conducea cu 
zvâcniri bruşte de volan pentru a nu rămâne blocat 
în şanţurile săpate de ploaie. Brusc, camionul se 
aşeză de-a curmezişul drumului şi Malko văzu un 
arbore în faţa parbrizului. Se auzi o lovitură violentă 


~ 238 ~ 


Gerard de Villiers 
în partea stângă a cabinei. Malko simţi o durere 
atroce în braţul infectat şi îşi pierdu cunoştinţa. 


x 


Chipul lui Rachel aplecat asupra lui, îi apăru vag în 
faţa ochilor. Malko făcu un efort şi imaginea i se 
clarifică. Ochii maronii depărtaţi ai creolei îl priveau 
plini de groază. 

— V-aţi rănit? întrebă ea. 

Malko îşi reveni în câteva secunde. Avu senzaţia 
violentă de vomă. 

Uşa cabinei era deschisă iar el era aşezat în 
diagonală pe banchetă cu capul susţinut de Rachel. | 
se păru că tavanul cabinei nu era drept, dar poate 
era o halucinație; pe tabloul de bord se aprinseseră 
mai mute butoane roşii; motorul se stricase. 
Întrerupse contactul. Malko nu-şi mai amintea nimic. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— V-aţi lovit de un arbore, spuse Rachel, apoi 
camionul s-a oprit singur. Asta-i tot. 

Malko se  îndreptă. Durerea din braţ era 
insuportabilă. Atroce. Se aşeză cum putu mai bine la 
volan. Camionul era de-a curmezişul drumului iar 
roata stângă blocată într-un şanţ adânc. Ploaia nu 
încetase, dar nu mai era torențială. Malko băgă din 
nou în viteza întâi, motorul se auzi, dar camionul nu 
se clinti din loc. Îngrozit, Malko cobori din maşină şi 
se edifică pe loc. Roata stângă, din faţă, lovise 
arborele şi butucul roții se rupsese total. Nu se mai 
punea problema continuării călătoriei cu camionul. 
Malko privi dezastrul, total descurajat. Nu vor putea 
ajunge la timp pentru a lua avionul. Rachel stătea 


~ 239 — 


A 


Aventură în Surinam 
lângă ei, contemplând şi ea dezastrul. În câteva 
secunde ploaia îi udă până la piele. Apa se prelingea 
pe braţul infectat, dându-i dureri îngrozitoare. Se 
adăpostiseră rapid sub prelata camionului. Julius 
Harb gemea încet pe targă. Malko privi ceasul. Era 
patru şi cinci minute. Mai aveau două ore până în 
zorii zilei. Nu aveau cum să-l transporte pe Julius 
Harb. Măi exista o singură soluţie. 

— Rămâneţi aici, îi spuse Malko lui Rachel, eu 
încerc să merg pe jos, după ajutoare. Julius Harb 
deschise ochii. 

— Mergeţi împreună. Pot să rămân singur. Altfel, 
nu veţi reuşi. Şi dacă avionul nu este acolo, trebuie 
să vorbiţi cu nişte bush-negros care nu înţeleg decât 
taki-taki. 

Rachel îl privi pe Malko: 

— Are dreptate. Dacă v-aţi vedea... 

În tot cazul, simţea starea de rău în care se afla. 
Din când în când, maxilarul îi clănţănea ca într-o 
criză de malarie. 

— Bine, spuse el. Haideţi! 

Plecară amândoi, fără nicio armă, mergând ca 
nişte roboţi, alunecând pe solul mâlos, orbiţi de 
ploaia violentă care nu încetase. 

Malko avu impresia că este un zombi. 

Deodată, ploaia încetă, fiind mai întâi o uşurare. 
Apoi, se transformă într-o tortură. 

În camion braţul său era la adăpost de căldură. 
Acum, simţea în mână o arsură permanentă, 
inumană. 

încercă să meargă pe marginea drumului, dar 
vegetaţia abundentă şi puternică îl lovea, îl biciuia, 
smulgându-i strigăte de durere. Rachel mergea 


~ 240 ~ 


Gerard de Villiers 

înainte, dar întorcea capul în permanenţă. Se opri 
deodată şi-l aşteptă pe Malko. 

__Se aflau în faţa unei probleme total imprevizibile. 
In faţa lor drumul se bifurca. După mersul soarelui, 
un drum ducea spre nord iar celălalt spre sud. Care 
dintre cele două ducea spre terenul de aviaţie? Pe 
hartă nu se specifica niciun fel de bifurcaţie. 

Cele două drumuri erau de importanţă egală. Cei 
doi ascultară cu atenţie: nu se auzea niciun zgomot 
care să-i îndrume, numai zgomotele păsărilor şi 
băzâitul insectelor. Arborii imenşi îşi împleteau 
coroanele, iar din cauza vegetației era imposibil să 
distingi la câţiva metri. 

— Eu o iau la dreapta, spuse Malko, iar 
dumneavoastră la stânga. Dacă în două ore nu 
întâlniți nimic, vă întoarceţi înapoi, înseamnă că 
drumul este greşit. 

Malko porni pe celălalt drum, fără să mai aştepte 
şi foarte rapid o pierdu pe Rachel din vedere. 
Lateritul devenea tot mai alunecos. Făcu un pas 
greşit şi căzu cu o durere ascuţită în gleznă. Îi trecu 
prin minte un gând îngrozitor: risca să moară de 
epuizare şi din cauza infecţiei în inima junglei. 

Nu putea să strige după ajutor, nu era nimeni să-l 
audă. Numai şerpi, jaguari şi tarantule cu înţepături 
mortale. 

Drumul era într-o pantă lină, ceea ce îl ajuta la 
mers. Dar devenea din ce în ce mai îngust. Deodată 
îşi dădu seama că nu mai există niciun drum! Malko 
încercă să continue, dar se afunda într-un sol moale 
care nu fusese niciodată călcat de picioarele 
oamenilor. Deci, acesta era drumul greşit. Cu 
sufletul plin de groază făcu calea-ntoarsă. Dar, de 


~ 241 ~ 


Aventură în Surinam 
data asta, trebuia să urce panta... 


x 


Pilotul avionului Xingu se aplecă pentru a zecea 
oară asupra hărţii, înjurând printre dinţi. Vecinul lui 
de scaun, cu faţa lipită de geam, scruta cu anxietate 
covorul verde de sub ei. În pădurea tropicală nu se 
vedea niciun spaţiu liber. Trecând printr-un 
cumulus, fură zdruncinaţi şi trebuiră să folosească 
pilotul automat. Apoi pilotul ridică privirea din 
instrumentele sale. 

— Trebuie să plecăm spre Maroni şi să ajungem la 
Tapanahoni. Ne aflăm prea la nord. 

De o oră se învârteau la o înălţime de o mie de 
picioare, urcând din când în când pentru a se 
orienta mai bine. Plecaseră de pe terenul de lângă 
Talima, se îndreptaseră spre nord până dăduseră de 
râul Tapanahoni, pe care-l pierduseră apoi! Se aflau 
probabil între lacul Van Blommestein şi râu. Pilotul 
înclină avionul şi porniră spre est. Din fericire, 
aparatul avea autonomie suficientă. Zburând foarte 
jos pentru a scăpa supravegherii radarului din 
Guyana franceză, consumau mai mult. Pilotul făcu 
un calcul rapid. 

— Dacă nu găsim terenul într-o oră, trebuie să ne 
întoarcem, anunţă el. Altfel vom fi obligaţi să ne 
petrecem noaptea la Drietabbetţje. 

Cari Lelyval, reprezentantul Serviciilor olandeze, 
nu răspunse, gândindu-se la cei care îi aşteptau 
undeva în această imensă junglă. Anularea ordinului 
fusese transmisă la timp şi brazilienii erau cât pe ce 
să spună „: nu”, necunoscând terenul de la 


~ 242 ~ 


Gerard de Villiers 
Drietabbetje. 

Graţie serviciului CIA din Paramaribo, aflaseră că 
atacul avusese loc, dar nimeni nu ştia ce se 
întâmplase după aceea! Hunta militară nu vorbise 
despre evadarea lui Julius Harb, ci numai de un atac 
al mercenarilor. Urmau să descopere ei adevărul. 

Avionul brazilian Xingu nu avea niciun număr de 
înmatriculare, nici documente. Dacă ar fi căzut în 
mijlocul pădurii, nimeni nu l-ar fi găsit vreodată iar 
dacă ar fi căzut într-o zonă civilizată ar fi fost 
identificat cu mare greutate. 

Pilotul Joăo Santos urcă trei mii de picioare pentru 
a-şi economisi benzina. 

Un sfert de oră mai târziu, Maroni, fluviul gălbui şi 
sinuos, apăru sub ei. Era frontiera dintre cele două 
Guyane, între două ziduri de verdeață ale junglei. 
Avionul viră, revenind spre sud şi cobori la cinci sute 
de picioare altitudine. Singurii care îi puteau zări 
erau cei câţiva bush-negros şi indienii aflaţi în 
„trecere”. Vasele mari nu puteau să urce pe Maroni 
atât de sus, din cauza torentelor rapide de apă. 

Pirogile trebuiau duse în braţe după ce erau 
scoase motoarele de la bord. 

Nişte papagali zburau deasupra lor. Era singurul 
semn de viaţă. Jungla părea moartă. 

— Uite Tapanahoni! strigă deodată Cari Lelyval. 

Jos, zăriră o dâră maronie care se îmbina cu râul 
Maroni, mergând spre sud-vest. Începură să zboare 
chiar deasupra apei. Câteva minute mai târziu, 
zăriră colibele indienilor construite la marginea 
râului. În dreapta lor, jungla se întindea pe coline 
înalte ca un imens muşuroi verde. 

— Se vede Lelygebergte! strigă pilotul navigator, 


~ 243 ~ 


Aventură în Surinam 
nu suntem prea departe de teren. 

Se vedeau din ce în ce mai multe colibe de indieni 
pe malul râului. Harta indica şi o mină de mangan, 
nu departe de Tapanahoni. Avionul se răsuci uşor 
pentru a urmări meandrele râului. Acesta se lărgea 
brusc, apoi valurile sale se apropiau într-o folie unde 
se zărea o apă gălbuie. 

— Uite torentele de la Graholosoela! strigă din nou 
Cari Lelyval, care luase harta în mână. Viraţi la 
dreapta cu 90°. 

— Cred că terenul de la Drietabbetje se află între 
râu şi coline. Coborâră şi mai mult, zburând 
deasupra arborilor giganţi şi zăriră un indian care le 
făcea semne disperate cu mâna, apoi pilotul urcă 
din nou, urmând un zbor în spirală pentru a inspecta 
jungla. 

— Uite acolo! spuse Cari Lelyval. În faţă, în 
dreapta noastră. 

Pilotul se îndreptă spre locul indicat. Un minut mai 
târziu treceau deasupra unui teren defrişat de patru 
sute de metri lungime, chiar în mijlocul junglei. Era 
pista de aterizare de la Drietabbetje. Se zărea o 
cabană de lemn minusculă la marginea terenului şi 
nimeni prin apropiere. 

Joăo Santos viră şi urmări pista. Din fericire părea 
practicabila. Un drum destul de vizibil cobora spre 
Tapanahoni şi spre sat, în amont de torentele de 
apă. 

— Putem ateriza? întrebă Carlos Lelyval. 

— O să încerc, spuse Joăo Santos. 

Cu un astfel de teren se putea aştepta la orice. 
Roţile avionului atinseră iarba şi bimotorul se aşeză 
fără prea multe zdruncinături. Îi trebui mai mult de 


~ 244 ~ 


Gerard de Villiers 
două sute de metri pentru a se opri total. 

Cei doi bărbaţi săriră pe pista de aterizare. 
Căldura era înăbuşitoare şi milioane de insecte îi 
înconjurară imediat. Pilotul aruncă o privire 
îngrijorată spre drumul care se zărea. 

— Riscăm să-i întâlnim pe bush-negros, remarcă 
el. Ce le spunem? 

Carlos Lelyval strivi un ţânţar gigant pe braţ. 

— Nimic, nu cred ou-i interesează. Le dăm nişte 
ţigări şi gata. 

În avion, cei doi aveau nişte carabine, câteva 
grenade şi fiecare câte un pistol se aflau pe 
teritoriul unei ţări ostile, fără cea mai mică 
autorizaţie, de aceea radioul din avion fusese redus 
total la tăcere. Poate numai radarele din Kourou din 
Guyana franceză îi reperaseră. 

Cari Lelyval privi soarele care coborâse mult la 
orizont. Peste o jumătate de oră erau nevoiţi să 
decoleze din nou. 

Oare de ce nu îi găsiseră pe cei pe care îi căutau? 
De ce nu veniseră la locul de întâlnire? Ştia cu 
siguranţă că autorităţile braziliene nu ar mai pune la 
dispoziţia lor a doua oară un bimotor Xingu. Riscau 
prea mult şi se puteau ivi complicaţii diplomatice. 
Scrută jungla dimprejurul lui. Unde se aflau oare cei 
pe care îi căutau? 

Se puteau întâmpla o mulţime de lucruri din 
momentul atacului. Ascultaseră cu atenţie radioul 
din Surinam, dar nu auziră ştiri importante. Poate că 
cei pe care îi aşteptau se aflau plecaţi pe. Undeva 
prin Paramaribo. Ar fi trebuit să fie pe terenul de 
aterizare de cel puţin trei ore, după calculele lui 
Lelyval. Deci, ceva se întâmplase. Joäo Santos scăpă 


~ 245 — 


Aventură în Surinam 
o înjurătură furioasă. O scolopendră se aşezase pe 
braţul lui gol. O îndepărtă imediat, dar picioarele 
miriapodului lăsară o urmă de băşică pe braţ. 
— Nenorocită ţară! mormăi el. 
Santos nu avea decât o idee în cap, să decoleze 
din nou cât mai repede. 


x 


Rachel, cu faţa înfierbântată, epuizată total, vru să 
se odihnească puțin, când zări o potecă 
perpendiculară pe cea pe care venise ea. Se opri un 
moment şi privi în stânga şi în dreapta. Nu avea 
niciun mijloc să afle care este drumul cel bun. 
Drumul părăsit pe care ea venise, urca şi cobora, 
trecând printr-un hăţiş prin care camionul nu ar fi 
putut trece, adesea reducându-se la o, fâşie extrem 
de îngustă. 

Tânăra creolă ezită, cu inima săltându-i nebuneşte 
în piept. Deodată, auzi un bâzâit puternic care o 
asurzi, ca şi cum o insectă uriaşă bâzâia lângă ea. 
Mai întâi. Crezu că are o halucinație, datorată 
căldurii, dar zgomotul se amplifica. Venea din partea 
stângă. Era zgomotul unui motor de avion. 
Recunoscuse zgomotul caracteristic. Ca o nebună, 
se îndreptă spre poteca cea nouă, cu faţa biciuită şi 
zgâriată de crengi şi frunze, alunecând în lateritul 
vâscos, strigând cât o ţineau puterile. Dar băzâitul 
continuă un moment şi după aceea se îndepărtă. 
Mai făcu o sută de metri şi brusc perdeaua de 
verdeață se întrerupse în faţa ei, aflându-se pe 
marginea a. Ceea ce părea a fi un teren de 
aterizare. La celălalt capăt al pistei, zări un avion 


~ 246 ~ 


Gerard de Villiers 

bimotor pe cale de a întoarce, pregătindu-se de 
decolare.  Agitându-şi braţul, Rachel ţâşni din 
pădurea adâncă şi se îndreptă în goană spre aparat. 


x 


Cari Lelyval remarcă primul silueta care venea în 
fugă spre ei. Pilotul se pregătea să verifice bordul 
pentru decolare. 

— Atenţie! spuse el. Avem o vizită. Cred că este 
un bush-negro. Să fugim. 

Pilotul aruncă o privire spre silueta fugară. 

— În regulă, voi zbura la douăzeci de metri 
deasupra lui. 

Cari Lelyval privea silueta care se apropia, cu 
inima grea din cauza acestei misiuni nereuşite. 

Bimotorul începu să meargă pe pistă. Deodată, în 
timp ce aparatul se pregătea să-şi ia zborul, 
olandezul îşi dădu seama că cel care alerga nu 
venea dinspre sat ci din direcţia opusă! 

Privi mai atent şi văzu că este vorba despre o 
femeie în fustă şi tee-shirt. Bush-negros nu se 
îmbrăcau aşa. 

— Stai! strigă el pilotului, nu începe decolarea. 

Chiar la timp! Joäo Santos reduse din forţa de zbor 
şi aparatul pierdu din viteză. Era chiar pe punctul de 
oprire în clipa în care fata se afla lângă ei. Ocolindu-i 
aripa, Rachel se aruncă spre uşa laterală, lovind-o 
cu pumnii şi având faţa în lacrimi. Strigând cuvinte 
pe care nimeni nu le înţelegea, căpitanul Cari 
Lelyval simţi un fior rece ca gheaţa de-a lungul 
coloanei vertebrale. 

— Godferdom!  murmură el. Noroc că n-am 
decolat! Deschise rapid uşa şi sări la pământ. 


~ 247 ~ 


Aventură în Surinam 
Necunoscuta se repezi spre el, strigându-i în 
olandeză. 

— Sunt acolo, trebuie să mergem să-i căutăm. 
Sunt răniţi. 

Asta era în afara planului. Pilotul, după ce opri 
motoarele, cobori pe pământ. Astfel, cei doi reuşiră 
să pună cap la cap şirul vorbelor neîntrerupte ale 
fetei. Dar instrucțiunile primite de cei doi nu 
prevedeau „un intermezzo” de natura asta. După 
spusele fetei, căutarea celor doi, dacă mergeau pe 
jos, ar fi durat minimum o oră. După aceea trebuiau 
să revină la avion, transportând targa cu rănitul, 
ceea ce însemna o întârziere considerabilă şi încă 
două lucruri. 

Mai întâi, erau obligaţi să abandoneze avionul 
lăsându-l fără supraveghere, căci trebuiau să 
meargă amândoi pentru a transporta rănitul. După 
aceea ar fi trebuit să decoleze în toiul nopţii, căci 
era deja ora şase după amiaza. 

Santos îl privi lung pe Carl Lelyval. Era perplex. 
Era adevărat, el era pilotul, responsabil deci al 
aparatului, dar în armata braziliană nu avea decât 
gradul de locotenent în timp ce Lelyval era deja un 
bătrân căpitan. Nu erau în aceeaşi armată, dar 
totuşi... 

Prin radio le era imposibil să ceară instrucţiuni. 
Consemnul era formal. Orice s-ar fi întâmplat cu 
avionul, Santos era responsabil. Apoi se gândi la cei 
doi bărbaţi răniţi, abandonaţi pe drum în inima 
junglei. 

— Ce facem, îl întrebă el pe ofiţerul olandez. 

Punându-i întrebarea, Santos se punea implicit la 
ordinele ofițerului olandez, superior în grad. 


~ 248 ~ 


Gerard de Villiers 
— Puteţi să decolaţi noaptea? întrebă Lelyval. 
— Da, cred că da, văd că pista nu-i foarte rea. 
— Atunci să mergem să-i căutăm. 


x 


Malko tocmai ajunsese la locul în care se 
despărţise de Rachel, când zări pe înserat trei 
siluete. Se opri şi se sprijini de un arbore ca să nu 
cadă. După câteva minute, Rachel se aruncă în 
braţele sale: - Suntem salvaţi! strigă ea. Au venit. 
Sunt aici. 

Malko se îndreptă şi se trezi în faţa sa cu doi 
bărbaţi. Judecând după privirea lor îngrozită îşi dădu 
seama că nu arăta deloc bine. Ochii lui aurii erau 
injectaţi de sânge, barba îi crescuse neglijent, iar 
obrazul tras din cauza epuizării avea o expresie de 
suferinţă atroce. Din nou îl cuprinse cu acces de 
febră şi începu să clănţăne din dinţi, din cauza 
frisoanelor. 

jJoăâo Santos se aplecă spre braţul infectat cu 
nelinişte. 

— Rămâneţi aici, noi mergem să-l căutăm pe 
Julius Harb şi vă luăm la întoarcere. 

— Există o lanternă în camion, mai reuşi să spună 
Malko înainte de a cădea la pământ, sprijinindu-se 
de un ciot de copac. Era prea epuizat pentru a putea 
discuta sau a se putea bucura. Braţul părea că-i 
plesneşte din clipă în clipă şi simţea cum infecția îi 
cuprinde corpul în întregime. 


x 


~ 249 ~ 


Aventură în Surinam 

Un fascicol de lumină îl smulse pe Malko din 
starea de toropeală. Adormise, fără să-şi dea 
seama. Rachel se ghemui lângă el. 

— Să mergem, spuse ea. Julius este aici, cu noi. 

Malko se ridică şi văzu la lumina lanternei pe cei 
doi salvatori ducând targa, murdară de noroi 
roşiatic, la rândul lor obosiţi îngrozitor. 

Porniră toţi patru într-o tăcere absolută. 

Rachel deschidea drumul cu lanterna în mână. Din 
fericire, nu mai erau țânțari pentru că era deja 
întuneric beznă. 

Joăo Santos luase cu el trusa de ajutor medical şi 
le administră celor doi răniţi câte o doză de morfină. 
Astfel că, în momentul decolării, Malko nu mai simţi 
durerea. O imensă uşurare îl cuprinse în momentul 
în care bimotorul viră şi se îndreptă spre sud, înspre 
Brazilia. Simţi şi o uşoară tristeţe. Evident, reuşise 
partea cea mai importantă a misiunii, dar cu preţul 
vieţii Gretei Koopsie. Se întrebă: oare cine va veni 
primul pe acest drum abandonat în. Inima junglei? 
Cine va găsi aurul, corpul lui Van Mook şi camionul 
stricat şi abandonat? Poate nimeni. Aruncă o privire 
spre Julius Harb, liniştit şi el din cauza morfinei. 
Peste două ore vor fi din nou în rândul lumii 
civilizate şi vor fi îngrijiţi. Îl cuprinse o toropeală 
dulce. Simţi o mână care îi mângâia fruntea. Rachel 
stătea lângă el. Degetele ei alunecau pe torsul, lui, 
dar nu află niciodată ce voia Rachel, căci morfina îşi 
făcu efectul şi căzu într-un somn profund. 


Capitolul XIX 


Salonul restaurantului de la hotelul Krasnapolski 
~ 250 ~ 


Gerard de Villiers 
era la fel de pustiu ca la prima lor întâlnire, dar 
participanţii nu mai erau aceiaşi. 

Rachel îl înlocuia cu succes pe Frederick Leroy. 
Tânăra creolă îl şocase probabil pe şeful de sală 
prea scrobit, cu tee-shirt-ul ei mulat peste pieptul 
ascuţit şi fusta de piele prea mică pentru talia ei. 

Malko avea încă braţul bandajat, după operaţia 
făcută la spital. Bineînţeles, primise mulţumirile 
oficiale ale guvernului olandez. Colonelul de Vries 
era radios de mulţumire ca şi căpitanul cu tenul 
palid, adjunctul său care, acum, părea puţin mai 
colorat din cauza emoţiei. 

Ofiţerul superior olandez se aplecă spre Malko cu 
ochii strălucitori: 

— Vom recupera aurul abandonat în junglă! 

— Cum? întrebă Malko. 

Olandezul zâmbi cu modestie. 

— Am obţinut aprobarea ministrului meu şi vom 
colabora cu brazilienii. Vom pleca cu un avion Xingu, 
ca data trecută. Vom lua în avion un vehicul uşor ca 
să facem naveta pe drumul din junglă. Vom folosi 
aurul pentru a-i ajuta pe surinamezii aflaţi în exil şi 
pentru finanţarea unor operaţiuni... Se află la şase 
ore de mers de terenul de aterizare, nu? 

— Aproximativ, spuse Malko. 

Nici măcar Serviciile secrete nu scăpaseră de 
febra aurului. Simţi că de Vries voia să-i mai spună 
altceva, dar că nu se putea hotărî. Mai vorbiră 
despre diverse alte nimicuri până când de Vries 
spuse: 

— Aş prefera să nu-i spuneţi despre această mică 
expediţie lui Julius Harb, dacă mai veniţi în contact 
cu el. L-am cerut acelaşi lucru şi domnişoarei 


~ 251 — 


Aventură în Surinam 
Rachel, din motive pe care le înţelegeţi, desigur. Ea 
a acceptat să ne însoţească pentru că ştie perfect 
drumul. 

Malko îşi reţinu un zâmbet. 

— Înţeleg, spuse el, totuşi trebuie să ştiţi că Julius 
Harb nu este un idiot... 

— Bineînţeles, spuse colonelul, dar mai ştie că 
brazilienii au fost destul de reticenţi chiar şi la prima 
expediţie. În plus, pentru prietenii săi politici, unii nu 
sunt de o integritate absolută... Bineînţeles, vom 
continua să-l ajutăm graţie vânzării unei părţi din 
aur, dar din restul aurului vom ajuta şi alţi oameni 
care au nevoie. 

— Bine, spuse Malko, puteţi conta pe discreţia 
mea, cu o singură condiţie... 

Zâmbetul colonelului se lărgi. 

— Doriţi şi dumneavoastră un... 

— Nu, spuse Malko. Vreau ca odată cu aurul s-o 
aduceţi şi pe Greta Koopsie. 

— Dar este moartă! 

— Tocmai, spuse Malko. Cântăreşte mult mai 
puţin decât două tone de aur. Vreau cuvântul 
dumneavoastră de ofiţer că va fi înmormântată în 
cimitirul din Rotterdam şi că familia ei va fi 
înştiinţată de decesul accidental din Surinam. Să nu 
uitaţi că fără ea nu aţi fi avut nici aurul şi nici pe 
Julius Harb în stare de libertate. 

Se lăsă o linişte adâncă, întreruptă în sfârşit de 
colonelul de Vries. 

— Vă dau cuvântul meu de onoare! spuse el. 

Şeful de sală umplu din nou paharele cu Château- 
Petrus. Malko remarcă deodată că tânărul căpitan 
deveni roşu la faţă. Servieta lui Malko căzu brusc, 


~ 252 ~ 


Gérard de Villiers 

din întâmplare şi aplecându-se s-o ridice fu cât pe ce 
să izbucnească în râs. Sub masă, piciorul desculţ al 
lui Rachel urca uşurel de-a lungul gambei ofițerului 
palid care devenea dintr-o dată roşu. Era clar că 
tânăra creolă era cu desăvârşire incorigibilă. 
Aceasta privea drept în faţă, cu veşnicul ei surâs 
inocent. 


x 


Intrând în holul hotelului Sacher din Viena, Malko 
se întrebă pe cine urma să întâlnească? Şeful 
serviciului CIA din Viena îi telefonase pentru a-l 
anunţa că trebuia să se întâlnească cu cineva în 
camera 820 a hotelului. 

Bineînţeles, nu-i dăduse niciun nume la telefon, 
pentru motive de securitate. In mocheta groasă a 
culoarului, zgomotul paşilor lui se estompa. Bătu la 
uşă uşor şi apăsă pe clanţă deschizând uşa. Rămase 
total surprins. Rachel era de nerecunoscut: un 
machiaj rafinat îi accentua ochii îndepărtați; avea o 
manichiură îngrijită şi purta un mantou de lux şi 
pantofi scumpi. 

El, care nu o văzuse decât în starea ei sălbatică! 

— Ce surpriză! spuse Malko. Ce faceţi la Viena? 

— Mi s-a cerut să vă aduc ceva. Poftim! 

O urmări cu privirea şi văzu un pachet gros cât o 
cutie de pantofi, învelit într-o hârtie maro. 

— Asta-i pachetul! spuse ea. 

Malko vru să-l ia, dar nici nu-l putea ridica. 
Instantaneu, înţelese despre ce era vorba. Rupând 
hârtia, văzu capătul unui lingou de aur. 

— Sunt cele patru lingouri de aur promise lui 


~ 253 — 


Aventură în Surinam 
Herbert Van Mook, spuse Rachel aflată în spatele lui. 
Le-au găsit lângă corpul lui. Colonelul de Vries s-a 
gândit că vă revin dumneavoastră, de drept. 

Malko se întoarse. Rachel îşi desfăcuse deja 
aproape toţi nasturii rochiei. Ultimul sări şi fata 
zvârli rochia pe pat, dezbrăcată de haine, numai în 
ciorapi şi în sutienul de culoarea pielii. Făcu un pas 
spre el, lipind dantela sutienului de costumul lui de 
alpaca. 

— Mi s-a spus că vă plac femeile sofisticate, spuse 
ea. 

Rachel îşi atinse buzele încetişor de ale lui. 

Malko o cuprinse cu braţul, spunându-şi că oricum 
dosarul său de ia Central Intelligence Agency era 
complet. 


Sfârşit 


În româneşte de Cristina Tonescu 
Redactor: Cristina Radu 
Tehnoredactor: Maria Lazăr 
Editura Tinerama, Bucureşti, 2001 
ISBN: 973-597-007-4 


~ 254 ~