Jules Verne — Clovis Dardentor. Secretul Lui Wilhelm Storitz

Jules Verne 


Jules Verne 


Clovis Dardentor - Secretul 
lui Wilhelm Storitz 


CLOVIS DARDENTOR. 

I ÎN CARE PERSONAJUL PRINCIPAL AL ACESTEI 
POVESTIRI NU ESTE PREZENTAT CITITORULUI. 

Când coborâră amândoi în gara Cette, din trenul de Paris - 
Marea Mediterană, Marcel Lornans zise adresându-se lui 
Jean Taconnat: 

— Spune-mi, te rog, ce-o să facem în aşteptarea plecării 
pachebotului? 

— Nimic, răspunse Jean Taconnat. 

— Totuşi, dacă te iei după Ghidul călătorului, Cette este un 
oraş care-ţi trezeşte curiozitatea, cu toate că nu are o 
vechime prea mare, deoarece a luat fiinţă după crearea 
portului său, situat la capătul canalului din Languedoc şi 
datorat lui Ludovic al XIV-lea. 

— Şi poate că-i lucrul cel mai folositor pe care l-a făcut 
Ludovic al XIV-lea de-a lungul întregii sale domnii! îi explică 
Jean Taconnat. Nu încape îndoială, marele rege prevedea 
că noi o să venim să ne îmbarcăm aici, azi, 27 aprilie 1885. 

— Fii şi tu măcar o dată serios, Jean, şi nu uita că Sudul 
are urechi şi te poate auzi. Şi-apoi, de vreme ce ne aflăm la 
Cette, mi se pare cuminte din partea noastră să vizităm 
Cette, adică bazinele, canalele, gara maritimă, cei 
doisprezece kilometri de cheiuri, promenada udată de 
apele limpezi ale unui apeduct. 

— Ai isprăvit, Marcel, să-mi tot reciţi din Joanne? 


— Un oraş, continuă Marcel Lornans, care ar fi putut să fie 
o Veneţie. 

— Şi care s-a mulţumit să fie o mică Marsilie! ripostă Jean 
Taconnat. 

— Precum spui, dragă Jean, rivala superbului oraş 
provensal, primul porto-franco al Mediteranei, după el, şi 
care exportă vinuri, sare, rachiu, uleiuri, produse chimice. 

— Şi care importă pisălogi ca tine. îi replică Jean 'Taconnat, 
întorcând capul. 

— Şi de asemenea piei neargăsite, lână din La Plata, făină, 
fructe, cod, lemn pentru doage, metale. 

— Destul. destul! strigă tânărul, dornic să scape de 
această cascadă de informaţii ce se rostogolea de pe buzele 
prietenului său. 

— Două sute şaptezeci şi trei de tone intrări şi două sute 
treizeci şi cinci de mii ieşiri, reluă necruţătorul Marcel 
Lornans, fără să mai vorbim de halele lui de sărare pentru 
anşoa şi pentru sardele, de salinele lui care produc anual 
între douăsprezece şi patrusprezece mii de tone, de 
producţia de doage atât de însemnată, încât foloseşte două 
mii de muncitori şi fabrică două sute de mii de butoaie de 
vin. 

— În care aş vrea să fii închis de două sute de mii de ori, 
prieten limbut ce eşti! Dar, la drept vorbind, Marcel, 
întrucât ar putea toată această superioritate industrială şi 
comercială să-i intereseze pe doi băieţi de treabă care se 
îndreaptă spre Oran, cu intenţia de a se înrola în 
regimentul 7 vânători din Africa? 

— Când călătoresc, totul este interesant, chiar şi ceea ce 
nu este. afirmă Marcel Lornans. 

— Dar oare există destulă vată la Cette ca să-ţi poţi astupa 
urechile? 

— O să întrebăm şi asta când ne vom plimba. 

— Argeles pleacă peste două ore, ţinu să observe Jean 
Taconnat, şi, după părerea mea, lucrul cel mai bun este să 
mergem direct pe puntea vasului! 


Şi poate că avea dreptate. În două ceasuri, era oare cu 
putinţă să vizitezi acest oraş mereu în creştere - cel puţin 
cu un profit oarecare? Ar fi trebuit să poţi să mergi la 
heleşteul de la Thau, aproape de canalul la izvorul căruia 
este construit oraşul, să te urci pe muntele calcaros Pilier 
de Saint-Clair, izolat între heleşteu şi mare, în coasta căruia 
oraşul se desfăşoară în amfiteatru, şi pe care plantațiile de 
pini îl vor reîmpăduri într-un viitor apropiat. Oare această 
capitală maritimă sud-occidentală, care comunică cu 
Oceanul prin canalul Sudului, iar cu interiorul prin canalul 
Beaucaire şi pe care două linii de drum de fier, una prin 
Bordeaux, cealaltă prin centru, o unesc cu inima Franţei, nu 
merită ea să reţină turistul vreme de câteva zile? 

Marcel Lornans nu mai insistă totuşi, şi-l urmă docil pe 
Jean Taconnat, precedat de un hamal ce împingea căruţul 
cu bagaje. După un drum destul de scurt, au ajuns la 
vechiul bazin. Călătorii din tren, având aceeaşi destinaţie cu 
a celor doi tineri, se şi aflau adunaţi acolo. O mulţime de 
curioşi pe care îi atrage întotdeauna plecarea unui vas 
aştepta pe chei, şi n-ar fi fost exagerat apreciind cifra lor 
cam la o sută pentru o populaţie numărând treizeci şi şase 
de mii de locuitori. 

Cette posedă un serviciu regulat de pacheboturi spre 
Alger, Oran, Marsilia, Nisa, Genova, Barcelona. Pasagerii 
care dau preferinţă unei traversări ce-şi alege adăpostul 
coastei Spaniei şi al arhipelagului Balearelor, în vestul 
Mediteranei, ni se par mai avizaţi. În ziua aceea, vreo 
cincizeci de oameni aveau să se îmbarce pe Argeles, vas de 
dimensiuni modeste - între opt sute şi nouă sute de tone - 
care oferea toate garanţiile dorite, sub comanda căpitanului 
Bugarach. 

După ce îşi aprinsese primele focuri, scoțând pe coş un nor 
de fum negricios, Argeles fusese amarat în interiorul 
vechiului bazin, de-a lungul estacadei de la Frontignan, la 
est. Spre nord se desenează, în forma lui triunghiulară, 
noul bazin la care ajunge canalul maritim. În partea opusă 


se află instalată bateria circulară care apără portul şi digul 
Saint-Louis. Între acest dig şi capătul larg al estacadei de la 
Frontignan, un şenal, destul de uşor de străbătut, duce la 
vechiul bazin. 

În vreme ce pasagerii se îmbarcau pc Argălăs venind pe 
dig, căpitanul Bugarach supraveghea personal, arimarea 
bagajelor sub prelatele punţii. Cala, ticsită, nu mai dispunea 
de nici un locşor liber, încărcată fiind cu huilă, doage, 
uleiuri, carne sărată şi vinuri cupajate, pe care Cette le 
fabrică în antrepozitele ei, sursă a unui export considerabil. 

Câţiva marinari bătrâni - feţe dintr-acelea arse de vânturi, 
cu ochi strălucitori sub sprâncenele groase şi răzvrătite, cu 
urechile roşii, legănându-se pe picioare, clătinaţi parcă de 
un ruliu continuu - stăteau de vorbă prin perdeaua de fum 
a pipelor lor. Ceea ce-şi spuneau era de bună seamă pc 
placul acelor pasageri, pe care o traversare de treizeci- 
treizeci şi şase de ore nu poate să nu-i emoţioneze dinainte. 

— Timp frumos, spunea unul. 

— Bate briza dinspre nord-est care, după cât se vede, o să 
ţină, adăuga altul. 

— Trebuie să fie tare răcoare în preajma Balearelor, 
conchidea un al treilea, scuturând, prin lovituri în vârful 
unghiei, scrumul pipei stinse. 

— Dacă bate vântul, Argeles va prinde uşor cele 
unsprezece noduri pe oră, zise pilotul, care tocmai îşi luase 
locul la bordul pachebotului. Dealtfel, sub comanda 
căpitanului Bugarach, n-ai de ce să te temi. Vântul prielnic 
şade ascuns în şapca lui şi e de-ajuns să şi-o scoată din cap 
pentru a-l avea la pupa! 

Foarte încurajatori, aceşti lupi de mare! Dar oare nu se 
ştie proverbul marinăresc: "Cine vrea să mintă n-are decât 
să vorbească despre vreme"? 

Dacă cei doi tineri acordau prea puţină atenţie acestor 
pronosticuri, ba, mai mult decât atât, dacă ei nu se 
sinchiseau câtuşi de puţin nici de starea mării, nici de 
riscurile acestei traversări, majoritatea pasagerilor se 


arătau mai puţin indiferenți sau mai puţin filosofi. Câţiva îşi 
simțeau şi capul, şi inima tulburate, chiar mai înainte de a fi 
pus piciorul pe punte. 

Printre aceştia din urmă, Jean Taconnat îi atrase atenţia lui 
Marcel Lornans asupra unei familii care, fără îndoială, avea 
să debuteze pe această scenă, cam prea bogată în maşini, a 
teatrului mediteranean - frază metaforică a celui mai jovial 
dintre cei doi prieteni. 

Această familie înfăţişa grupul trinitar al tatălui, al mamei 
şi al fiului. Tatăl era un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, cu 
o figură de magistrat, deşi nu aparţinea magistraturii 
aşezate pe scaun sau stand în picioare, cu cotleţi cărunţi, cu 
fruntea îngustă, corpolent şi măsurând cinci picioare şi 
două degete, datorită pantofilor cu tocuri înalte - într-un 
cuvânt, unul din acei rotofei omuleţi cuprinşi îndeobşte în 
rubrica "bondoci". îmbrăcat într-un costum cadrilat din 
stofă groasă ţesută în diagonală, cu o caschetă cu clape pe 
capul încărunţit, el ţinea într-o mână o umbrelă vârâtă într- 
un toc lucitor, iar în cealaltă pătura de călătorie cu desene 
în dungi, făcută sul şi încercuită de două ori cu o curea de 
piele. 

Mama avea avantajul asupra soţului ei de a-l domina cu un 
oarecare număr de centimetri - o femeie înaltă, slabă şi 
uscată, tip de lungană, cu faţa gălbuie, cu nasul pe sus, din 
pricina înălţimii sale, fără îndoială, cu părul lins şi cărare la 
mijloc - de un negru suspect când ai atins cincizeci de ani - 
cu buzele strânse, cu obrajii pătaţi de un uşor herpes, 
întreaga ei persoană importantă fiind înfăşurată într-o 
pelerină largă de lână, de culoare cafeniu-închis, căptuşită 
cu petit-gris. O geantă cu încuietoare metalică îi atârna de 
braţul drept, şi un manşon din imitație de jder pe braţul 
stâng. 

Fiul era un băiat oarecare, de şase luni major, cu o 
fizionomie ştearsă, cu gâtul lung, ceea ce, adăugat la rest, 
este adesea un indiciu de prostie din născare, cu tuleie de 
mustață blondă răsărind ici-colo, cu ochi fără expresie prin 


lornionul cu lentile dc miop, cu trupul deşirat, stângaci, cu 
aerul fără vlagă al unui rumegător, destul de stânjenit de 
braţele şi de picioarele lui - deşi luase lecţii de graţie şi de 
ţinută - într-un cuvânt, unul din acei prostănaci, nuli şi 
inutili, care, spre a folosi o locuţiune din limbajul algebric, 
sunt afectaţi de semnul,minus". 

Aşa arăta această familie de burghezi vulgari. Ei trăiau 
dintr-o rentă de o mie două sute de franci provenind dintr-o 
dublă moştenire, dealtfel nefăcând niciodată nimic spre a o 
mări, dar nici spre a o micşora. Originari din Perpignan, ei 
locuiau acolo într-o casă veche pe strada Popiniere, care se 
întinde de-a lungul râului let. Când erau anunţaţi într-unul 
din saloanele Prefecturii sau ale Vistieriei generale, aceasta 
se făcea sub numele de:domnul şi doamna Desirandelle şi 
domnul Agathocle Desirandelle". 

Ajunsă pe chei, în faţa debarcaderului care înlesnea 
accesul spre Argcelcs, familia se opri. Să se îmbarce imediat, 
sau să aştepte, plimbându-se, clipa plecării? Problemă 
serioasă, într-adevăr! 

— Am venit prea devreme, domnule Desirandelle, bombăni 
doamna, şi nu pierzi niciodată prilejul. 

— După cum nici dumneata nu pierzi niciodată prilejul să 
reproşezi, doamnă Desirandelle! răspunse domnul pe 
acelaşi ton. 

Această pereche nu-şi spunea niciodată altfel decât 
"domnule", "doamnă" fie în public, fie în particular - ceea ce 
socoteau ei a fi de o nemaipomenită distincţie. 

— Să mergem să ne instalăm pe punte, propuse domnul 
Desirandelle. 

— Cu un ceas înainte! strigă doamna Desirandelle. Când 
avem de stat treizeci de ore pe acest vas, care de pe acum 
se clatină ca un leagăn! 

Într-adevăr, deşi marea se vădea a fi calmă, ArgEl&s era 
scuturat de un uşor ruliu, datorită unei vagi hule împotriva 
căreia vechiul bazin nu este apărat pe de-a-ntregul de către 


spargevalul de cinci sute de metri, construit la o distanţă de 
câteva cabluri de şenal. 

— Dacă ne e teamă de rău de mare chiar în port, reluă 
domnul Desirandelle, poate ar fi fost mai bine să nu 
întreprindem această călătorie! 

— Crezi, aşadar, că aş fi consimţit s-o fac, domnule 
Desirandelle, dacă n-ar fi fost vorba de Agathocle? 

— Ei bine, deoarece s-a hotărât. 

— Ăsta nu-i un motiv ca să ne îmbarcăm atât de devreme. 

— Dar trebuie să ne predăm bagajele, să ne luăm în 
primire cabina, să ne alegem locul în sufragerie, aşa cum 
m-a sfătuit Dardentor. 

— Vezi bine, răspunse doamna, pe un ton sec, că 
Dardentor al dumitale n-a sosit încă! 

Şi ea se înălţă pe vârfuri spre a-şi lărgi câmpul vizual, 
plimbându-şi privirea peste digul de la Frontignan. Dar 
personajul indicat sub strălucitorul nume de Dardentor nu 
se zărea. 

— Eh! exclamă domnul Desirandelle. Doar îl cunoşti prea 
bine, niciodată n-o să se schimbe! N-o să-l vezi decât în 
ultimul moment! Cu prietenul nostru Dardentor, rişti 
întotdeauna să pleci fără el. 

— De pildă, zise doamna Desirandelle, dacă lucrul ăsta i s- 
ar întâmpla şi-acum. 

— N-ar fi pentru prima oară! 

— Atunci de ce a plecat de la hotel înaintea noastră? 

— A vrut să-şi viziteze un prieten, pe Pigorin, un dogar, şi a 
promis să ne ajungă pe vas, îndată ce va sosi, se va urca pe 
bord, căci aş pune rămăşag că n-o să stea să se plictisească 
pe chei. 

— Numai că n-a sosit. 

— N-o să întârzie, răspunse domnul Desirandelle, 
îndreptându-se cu pas hotărât spre debarcader. 

— Tu ce părere ai, Agathocle? întrebă doamna 
Desirandelle, adresându-i-se fiului ei. 


Agathocle nu avea nici o părere, deoarece el nu se gândea 
niciodată la nimic. De ce l-ar fi interesat pe neghiobul ăsta 
toată această agitaţie maritimă şi comercială, transport de 
mărfuri, îmbarcarea călătorilor, această forfotă de pe punte 
care precede plecarea unui pachebot? O călătorie pe mare, 
explorarea unei ţări necunoscute nu-i trezeau câtuşi de 
puţin acea curiozitate plină de voioşie, acea emoție 
instinctivă, atât de firească la tinerii de vârsta lui. 
Nepăsător la toate, străin faţă de toate, lânced, lipsit de 
imaginaţie, de spirit, el nu făcea nimic. Taică-său îi 
spusese:0O să plecăm spre Oran", iar el răspunsese:Ah!" 
Maică-sa îi spusese: "Domnul Dardentor a promis să ne 
însoţească", şi el răspunsese: "Ah!" Amândoi îi spuseseră: 
"O să locuim câteva săptămâni la doamna Elissane şi fiica ei, 
pe care le-ai văzut când au trecut ultima oară prin 
Perpignan", şi el răspunsese: "Ah!" Această interjecţie 
serveşte de obicei să indice fie bucuria sau durerea, fie 
admiraţia, mila sau nerăbdarea. Or, în gura lui Agathocle, 
ar fi fost greu de spus ce indica ea, dacă nu cumva nulitatea 
prostiei, şi prostia nulităţii. 

Dar, în clipa când maică-sa tocmai îl întreba ce gândeşte 
cu privire la oportunitatea de a se urca la bord sau dea 
rămâne pe chei, Agathocle, văzându-l pe domnul 
Desirandelle că pune piciorul pe debarcader, îl urmă pe 
taică-său, şi doamna Desirandelle se resemnă să se îmbarce 
după ei. 

Cei doi tineri se şi instalaseră pe duneta pachebotului. 
Toată această agitaţie zgomotoasă îi amuza. Apariţia 
cutărui sau cutărui tovarăş de călătorie le isca în cuget 
cutare sau cutare reflecţie, după înfăţişarea indivizilor. Ora 
plecării se apropia. Sirena vaporului spinteca văzduhul. 
Fumul, mai abundent, se răsucea ca un vârtej la gâtul 
coşului mare, îndeajuns de aproape de marele catarg ce 
fusese acoperit cu husa gălbuie. 

Pasagerii de pe Argelcs erau, în cea mai mare parte, 
francezi care mergeau în Algeria, soldaţi ce se duceau la 


regimentul sau batalionul lor, câţiva arabi, de asemenea 
câţiva marocani, cu destinaţia Oran. Aceştia din urmă, de 
îndată ce puseseră piciorul pe punte, se îndreptaseră spre 
partea rezervată clasei a doua. La pupa se adunau 
pasagerii de clasa întâi, cărora le erau destinate, în 
exclusivitate, duneta, salonul şi sufrageria aflate la interior 
şi primind lumină printr-un elegant spirai. Cabinele, situate 
în vecinătate, primeau lumina prin hublouri cu sticle 
lenticulare. E limpede că Argeles nu oferea nici luxul şi nici 
confortul vaselor Companiei transatlantice sau ale 
Mesageriilor maritime. Navele cu aburi care pleacă din 
Marsilia spre Algeria au un tonaj mai mare, o viteză mai 
mare şi sunt mai bine amenajate. Dar, când e vorba de o 
traversare atât de scurtă, mai e cazul să faci nazuri? Şi, în 
realitate, această agenţie deservind linia Cette-Oran, 
lucrând cu preţuri mai reduse, nu ducea lipsă nici de 
călători, nici de mărfuri. 

În ziua aceea, dacă la prova se numărau vreo şaizeci de 
călători, cei de la pupa nu depăşeau cifra de douăzeci- 
treizeci. Un matelot trebăluise vreo două ceasuri şi 
jumătate pe punte. Peste o jumătate de oră Argeles îşi va 
dezlega parâmele şi întârziaţii nu sunt niciodată prea 
numeroşi la plecarea pacheboturilor. 

Imediat după îmbarcare, familia Desirandelle se îndreptă 
grăbită spre uşa dublă ce dădea în sufragerie. 

— Cum se mai clatină vasul ăsta! nu se putu abţine să nu 
exclame mama lui Agathocle. 

Tatăl se feri să-i răspundă. Nu-l preocupa altceva decât să 
aleagă o cabină cu trei paturi, precum şi trei locuri la masă, 
în sufragerie, cât mai aproape de oficiu. Pe acolo sosesc 
mâncărurile, astfel încât poţi să-ţi alegi cele mai bune 
bucăţi, şi nu să fii nevoit să iei ce rămâne. 

Cabina pe care o preferă avea numărul 19. Situată la 
tribord, era una din cele aflate cel mai aproape de centrul 
navei, unde tangajul se simte mai puţin. Cât despre 
balansările ruliului, n-aveai de ce să-ţi baţi capul ca să le 


eviţi. La prova ca şi la pupa, ele sunt resimţite la fel şi sunt 
la fel de neplăcute pentru pasagerii care nu gustă farmecul 
acestor oscilaţii legănătoare. 

Odată cabina aleasă şi micile bagaje instalate, domnul 
Desirandelle, lăsând-o pe doamna Desirandelle să-şi 
rânduiască lucrurile, se reîntoarse în sufragerie însoţit de 
Agathocle. Oficiul aflându-se la babord, el se îndreptă în 
această direcţie, spre a reţine cele trei locuri mult râvnite, 
la capătul mesei. 

Un călător se şi instalase acolo, în vreme ce şeful de sală şi 
chelnerii se îndeletniceau cu aşezarea tacâmurilor pentru 
cina de la ora cinci. După cum se vede, numitul călător se 
grăbise să ia în stăpânire acel loc şi-şi pusese cartea de 
vizită între cutele şervetului aşezat pe farfuria marcată cu 
monograma Argeles. Şi, fără îndoială, de teamă ca nu 
cumva vreun intrus să-i răpească acest loc bun, el avea să 
rămână în faţa tacâmului până la plecarea pachebotului. 

Domnul Desirandelle îi aruncă o privire piezişă, primi şi el 
una la fel, izbuti să citească, în trecere, aceste două nume, 
imprimate pe cartea de vizită a convivului său: "Eustache 
Oriental", opri trei locuri în faţa sus-numitului personaj, şi, 
urmat de fiul său, părăsi sufrageria, spre a se urca pe 
dunetă. 

Nu mai rămăseseră decât vreo douăsprezece minute până 
la plecare, şi pasagerii întârziaţi pe digul de la Fronlignan 
aveau să audă ultimele fluierături. Căpitanul Bugarach 
măsura cu paşi rari pasarela. Pe puntea de la prova, 
secundul de pe Argelcs supraveghea pregătirile de plecare. 

Domnul Desirandelle simţea crescându-i neliniştea şi 
repeta cu o voce nerăbdătoare: 

— Uite că nu vine! De ce întârzie? Ce face oare? Ştie prea 
bine că-i la trei fix! O să piardă vaporul! Agathocle! 

— Ce este? întrebă prosteşte fiul Desirandelle, fără a avea 
aerul că ştie de ce taică-său este cuprins de o asemenea 
tulburare nemaipomenită. 

— Tu nu-l zăreşti pe domnul Dardentor? 


— N-a sosit? 

— Nu, n-a sosit. La ce naiba te gândeşti? Agathocle nu se 
gândea la nimic. 

Domnul Desirandelle umbla de la un capăt la altul al 
dunetei, plimbându-şi privirea când pe digul de la 
Frontignan, când pe cheiul din faţa vechiului bazin. Într- 
adevăr, întârziatul ar fi putut să se ivească din partea 
aceasta şi, din câteva vâslituri bune, o barcă l-ar fi adus la 
bordul pachebotului. 

Nimeni. nimeni! 

— Ce-o să spună doamna Desirandelle! exclamă domnul 
Desirandelle, neştiind ce să mai facă. Ea care-i atât de 
grijulie cu interesele ei! Totuşi trebuie să afle şi dânsa! 
Dacă diavolul ăsta de Dardentor nu-i aici în cinci minute, ce- 
o să se întâmple? 

Marcel Lornans şi Jean 'Taconnat se amuzau de suferinţa 
acestui naiv. Era limpede că parâmele lui Argelcs vor fi 
curând dezlegate dacă nimeni nu-l prevenea pe căpitan, şi 
presupunând că acesta nu va acorda tradiționalul sfert de 
oră academic - ceea ce nu se face niciodată când e vorba de 
plecarea unui pachebot - vor pleca fără domnul Dardentor. 

Dealtfel, presiunea mare a aburului făcea să duduie 
cazanele; rotocoale albe ieşeau cu repeziciune prin ţeava 
de eşapament; pachebotul se lovea de baloanele lui de 
acostare, în vreme ce mecanicul îşi legăna maşina şi asigura 
funcţionarea elicei. 

În acest moment, doamna D&sirandelle apăru pe dunetă. 
Mai uscată ca de obicei, mai palidă ca oricând, ea ar fi 
rămas în cabină şi n-ar fi ieşit în tot timpul traversării, dacă 
la rându-i n-ar fi fost şi ea cuprinsă de o adevărată nelinişte. 
Presimţind că domnul Dardentor nu se afla pe vas, iată că, 
în ciuda slăbiciunii sale, ea vroia să-i ceară căpitanului 
Bugarach să-l aştepte pc călătorul întârziat. 

— Ei, ce se-aude? i se adresă soţului. 

— N-a sosit! fu răspunsul. 

— Nu putem pleca fără Dardentor. 


— Totuşi. 

— Dar du-te odată şi vorbeşte-i căpitanului, domnule 
Desirandelle! Vezi bine că eu n-am puterea să mă urc până 
la el! 

Căpitanul Bugarach, cu ochii în patru, dând un ordin la 
prova, altul la pupa. părea greu de abordat. Alături de el, 
pe pasarelă, timonierul, ţinând cavilele timonei, aştepta un 
ordin pentru a acţiona troţele cârmei. Nu era momentul să-l 
interpelezi, şi totuşi, la imboldul doamnei Desirandelle, 
după ce se căţără anevoie pe scăriţa de fier, domnul 
Desirandelle se agăţă de balustradele pasarelei acoperită 
cu pânză albă. 

— Domnule căpitan. începu el. 

— Ce doriţi? răspunse brusc "stăpânul după Dumnezeu", 
cu o voce care i se rostogolea printre dinţi ca un tunet 
printre norii vijeliei. 

— Când socotiți să plecaţi? 

— La ora trei. fix. şi nu mai e decât un minut. 

— Dar unul dintre tovarăşii noştri de călătorie a întârziat. 

— Cu atât mai rău pentru el. 

— Oare n-aţi putea să-l aşteptaţi? 

— Nici o secundă. 

— Dar e vorba dc domnul Dardentor! 

„Şi, rostind acest nume, domnul Desirandelle credea cu 
siguranţă că, mai întâi, căpitanul Bugarach avea să-şi 
scoată şapca, apoi să se încline. 

— Cine-i ăsta. Dardentor? Nu-l cunosc! 

— Domnul Clovis Dardentor. din Perpignan. 

— Ei bine, dacă domnul Clovis Dardentor, din Perpignan, 
nu este pe bord în patruzeci de secunde, Argeles va pleca 
fără domnul Clovis Dardentor. Mola prova! 

Domnul Desirandelle se rostogoli mai degrabă decât 
cobori scara şi se trezi pe dunetă. 

— Plecăm? strigă doamna Desirandelle, căreia mânia îi 
împurpura o clipă obrajii de pe acum albi ca varul. 


— Căpitanul este un bădăran! Nici n-a vrut s-audă şi nici 
nu vrea s-aştepte. 

— Să coborâm imediat de pe vas! 

— Doamnă Desirandelle. este cu neputinţă! Bagajele 
noastre sunt în fundul calei. 

— Să coborâm, ţi-o repet! 

— Ne-am plătit locurile. 

La gândul de a pierde preţul unei întreite traversări de la 
Cette la Oran, doamna Desirandelle redeveni lividă. 

— Milostiva doamnă înclină steagul! zise Jean Taconnat. 

— Înseamnă c-o să se predea! Adăugă Marcel Lornans. 

Şi ea se predă într-adevăr, dar nu fără a se revărsa în 
acuzaţii inutile. 

— Ah, acest Dardentor. este incorijibil! Niciodată nu-l 
găseşti acolo unde ar trebui să fie! În loc să vină direct la 
vapor, pentru ce s-o fi dus la acest Pigorin! Şi. acolo. fără el. 
la Oran. ce-o să facem noi? 

— O să-l aşteptăm la doamna Elissane, răspunse domnul 
Desirandelle, şi o să ne-ajungă cu pachebotul următor, chiar 
de-ar trebui să-l ia de la Marsilia. 

— Dardentor ăsta! Dardentor ăsta! repeta doamna, a cărei 
paloare se accentua la primele clătinări ale vasului Argeles. 
Ah, de n-ar fi vorba de fiul nostru. de fericirea şi de viitorul 
lui Agathocle! 

Oare pe acest băiat atât de găunos, pe acest minus habens 
viitorul şi fericirea lui îl preocupau chiar până într-atât? Nu 
aveai motiv să presupui acest lucru, văzându-l atât de 
indiferent la zbuciumul fizic şi moral al tatălui şi al mamei 
sale. 

Cât despre doamna Desirandelle, ea nu mai avu puterea 
decât să scoată aceste cuvinte, întretăiate de gemete: 

— În cabină. În cabină! 

Schela fusese trasă pc chei de către oamenii de serviciu. 
Odată prova îndepărtată de parapet, pachebotul se răsuci 
puţin spre a o lua în direcţia şenalului. Elicea se bălăcea 
lovind uşor apa şi stârnind un vârtej alburiu pe suprafaţa 


vechiului bazin. Sirena îşi lansă notele-i ascuţite spre a se 
elibera ieşirea, în cazul când vreo navă s-ar fi ivit din larg. 

Pentru ultima oară, domnul Desirandelle îşi plimbă 
privirea desperată asupra oamenilor care asistau la 
plecarea pachebotului, apoi până la extremitatea digului de 
la Frontignan pe care ar fi putut să alerge întârziatul. Cu o 
ambarcaţiune, el ar mai fi avut încă vreme să ajungă pe 
Argelcs. 

— În cabină. în cabină! murmura doamna Desirandelle cu 
voce stinsă. 

Domnul Desirandelle, foarte iritat de neplăcuta 
întâmplare, foarte plictisit de gălăgie, bucuros i-ar fi trimis 
la plimbare şi pe domnul Dardentor, şi pe doamna 
Desirandelle. Dar lucrul cel mai urgent era s-o reinstaleze 
pe aceasta din urmă în cabina pe care ea n-ar fi trebuit s-o 
părăsească. El încercă s-o ridice de pe banca unde ea zăcea 
prăbuşită. După aceea o luă de mijloc şi, cu sprijinul uneia 
din cameriste, o ajută să coboare de pe dunetă pe punte. O 
târi apoi de-a curmezişul sufrageriei până la cabina ei, unde 
o dezbrăcă şi o culcă în pat, înfăşurând-o în pături, spre a-i 
reda căldura vitală pe jumătate stinsă. 

Odată această penibilă operaţie sfârşită, domnul 
Desirandelle se urcă din nou pe dunetă, de unde privirea-i 
furioasă şi amenințătoare cercetă cheiurile vechiului bazin. 
Întârziatul nu era acolo, şi, chiar de ar fi fost, ce ar mai fi 
putut face altceva decât mea culpa, lovindu-se cu pumnii în 
piept! 

Într-adevăr, manevra odată terminată, Argăl&s o luase prin 
mijlocul şenalului de unde primea saluturile curioşilor, 
îngrămădiţi, de o parte, pe capătul larg al estacadei, de 
cealaltă, în jurul digului Saint-Louis. Apoi, vasul îşi modifică 
uşor direcţia la babord spre a evita o goeletă al cărei drum 
se prelungea în interiorul bazinului. În sfârşit, şenalul fiind 
străbătut, căpitanul Bugarach manevră în aşa fel, încât să 
ocolească spargevalul pe la nord şi să depăşească capul 
Cette, cu viteză redusă. 


II ÎN CARE PRINCIPALUL PERSONAJ AL ACESTEI 
POVESTIRI ESTE PREZENTAT, ÎN MOD SIGUR, 
CITITORULUI 

— Iată-ne în drum, începu Marcel Lornans, în drum spre. 

— Necunoscut, completă Jean Taconnat, necunoscutul 
care trebuie scormonit pentru a găsi noul, cum a spus 
Beaudelaire. 

— Necunoscutul, Jean? Tu speri să-l întâlneşti într-o simplă 
traversare din Franţa în Africa, într-o călătorie de la Cette 
la Oran? 

— Că-i vorba doar de o navigare de treizeci-patruzeci de 
ore, de o simplă călătorie a cărei primă şi poate unică etapă 
trebuie să fie Oran, nu te contrazic, Marcel. Dar, când pleci, 
oare ştii întotdeauna încotro mergi? 

— Cu siguranţă, Jean, când un pachebot te duce acolo 
unde trebuie să mergi, şi în afară de accidente pe mare. 

— Ei, da' cine-ţi vorbeşte de astea, Marcel? replică Jean 
Taconnat, pe un ton dispreţuitor. Accidente pe mare, o 
ciocnire, un naufragiu, explozia unei maşini, o robinsonadă 
de vreo douăzeci de ani pe o insulă pustie, straşnică 
întâmplare! Nu! Necunoscutul, care dealtfel nu mă 
îngrijorează deloc, este X-ul existenţei, este taina destinului 
pe care, în vremurile antice, oamenii o scrijeleau pc pielea 
caprei Amalteea, este urna în care sunt puse biletele vieţii 
şi pe care le scoate mâna hazardului. 

— Indiguieşte-ţi torentul de metafore, Jean! strigă Marcel 
Lornans. Sau o să am râu de mare din pricina asta! 

— Este doar decorul misterios deasupra căruia o să se 
ridice cortina avanscenei. 

— Destul, îţi spun, destul! Nu te porni chiar aşa, de la 
început! N-o lua razna călare pe calul nălucirilor! Şi nu te- 
avânta în galop turbat. 

— Ei! Dă-o încolo! Mi se pare că şi tu metaforizezi la 
rândul tău! 

— Ai dreptate, Jean. Hai să judecăm la rece şi să vedem 
lucrurile aşa cum sunt. Ceea ce vrem să facem noi e lipsit 


de orice risc. Am luat la Cette bilete până la Oran, fiecare 
din noi având în buzunar o mie de franci, şi o să ne înrolăm 
în regimentul 7 vânători din Africa. Asta-i un lucru foarte 
înţelept, foarte simplu, iar necunoscutul, cu perspectivele 
lui fanteziste, n-are cum să se ivească în treaba asta. 

— Cine ştie? răspunse Jean Taconnat descriind cu 
arătătorul un semn de întrebare. 

Această conversaţie, care arată anumite trăsături de 
caracter ale celor doi tineri, avea loc pe dunetă. De pe 
banca aşezată cu spatele la parapetul alcătuit din panouri 
de sârmă împletită, privirea lor aţintită drept înainte era 
stânjenită doar de cabina de pe pasarelă, care domina 
puntea între arborele mare şi arborele trinchet al 
pachebotului. 

Vreo douăzeci de pasageri ocupau băncile laterale şi 
scaunele pliante, pe care prelata, suspendată pe fungă ca o 
pânză de păianjen, îi apăra de razele soarelui. Printre 
aceştia se numărau domnul Desirandelle şi fiul său. Primul 
străbătea febril puntea, când cu mâinile la spate, când 
ridicate spre cer. Apoi, cu coatele sprijinite pe balustradă, 
contempla siajul lui Argeles, ca şi cum domnul Dardentor, 
transformat în marsuin, s-ar fi putut ivi deodată din mijlocul 
acelor brazde lichide, albe şi înspumate. 

Cât despre Agathocle, acesta continua să manifeste cea 
mai desăvârşită nepăsare faţă de decepţia care părinţilor 
lui le stârnise atâta uimire şi le căşunase atâta necaz. 

Alţi călători, dintre care unii cu totul insensibili la ruliu, 
dealtfel slab, se plimbau vorbind, fumând, trecându-şi din 
mână în mână luneta de bord, spre a privi coasta care 
dispărea înfăţişând spre apus o superbă creastă de munţi 
pirineeni. Alţii, mai puţin siguri împotriva oscilaţiilor vasului 
Argeles, ocupau fotolii de răchită în colţul care se va bucura 
de preferința lor în tot timpul traversării. Câteva călătoare, 
înfăşurate în şaluri, cu un aer resemnat faţă de toate 
neplăcerile inerente, cu privirea stingherită, îşi găsiseră 
adăpost lângă cabinele aflate mai aproape de centrul navei 


unde tangajul se simte mai puţin - grupuri familiale de 
mame cu copiii lor, foarte simpatice, desigur, dar care 
regretau că nu sunt mai bătrâne cu vreo cincizeci de ore. 

În jurul pasagerelor se învârteau cameristele 
pachebotului, în jurul pasagerilor, elevii marinari ai vasului, 
pândind un gest, un semn spre a da fuga şi a-şi oferi 
serviciile. indispensabile şi rodnice. 

Dintre aceşti diverşi călători, oare câţi vor veni să ia loc la 
masă în sufragerie, când va suna clopotul pentru cină, cam 
peste două ore? Aceasta era în mod invariabil întrebarea pe 
care şi-o punea doctorul de pe Argeles, şi el nu se înşela 
deloc apreciind între şaizeci şi şaptezeci la sută procentul 
celor care lipsesc de obicei la această primă masă. 

Era un omuleţ rotunjor, foarte vesel, foarte vorbăreţ, 
vădind o veşnică bună dispoziţie şi o activitate 
surprinzătoare, în ciuda celor cincizeci de ani ai săi, 
mâncând bine, bând bine, posedând o neobişnuită colecţie 
de formule şi reţete împotriva răului de mare, în 
eficacitatea cărora el nu avea pic de încredere. Dar era atât 
de darnic în cuvinte consolatoare, îşi convingea într-un chip 
atât de delicat clientela, în treacăt, încât nefericitele victime 
ale lui Neptun îi surâdeau între două icneli. 

— N-o să fie nimic. repeta el. Aveţi doar grijă să expiraţi 
atunci când simţiţi că vi se urcă stomacul la gură şi să 
inspirați când veţi simţi că coboară. De îndată ce o să puneţi 
piciorul pe pământ, s-a isprăvit cu răul. V-aşteaptă 
sănătatea! Asta vă cruţă de multe boli viitoare! O traversare 
face cât o cură de la Vichy sau la Uriage! 

Cei doi tineri îl remarcaseră de prima oară pe acest 
omuleţ vioi şi scăpărător - se numea doctorul Bruno - şi 
Marcel Lornans îi zise lui Jean Taconnat: 

— Iată un doctor glumeţ, care nu merită calificativul de 
ucigaş. 

— Aşa-i, răspunse Jean, dar asta numai pentru simplul 
motiv că te îngrijeşte de o boală de care nu se moare! 


Dar oare domnul Eustache Oriental nu se arătase pe 
punte pentru că stomacul său suferea de convulsii 
regretabile sau - spre a folosi o locuţiune din argoul 
marinăresc - era ocupat să "dea la boboci"? Există astfel de 
nenorociţi care dau la cârduri întregi. 

Nu! Cel ce purta acest nume poetic nu era bolnav. El nu 
fusese niciodată bolnav pe mare şi nici n-avea să fie 
vreodată. Intrând în sufragerie prin coridorul dunetei, îl 
puteai zări în fruntea mesei, aşezat pe locul acela pe care 
şi-l alesese şi pe care n-avea să-l părăsească înainte de 
desert. Atunci, cum să-i conteşti dreptul de prim ocupant? 

Dealtfel, prezenţa doctorului Bruno era de ajuns spre a 
însufleţi duneta. A face cunoştinţă cu toţi aceşti călători era 
plăcerea precum şi datoria lui. Lacom să afle de unde 
veneau, unde mergeau, curios ca o fiică a Evei, vorbăreţ ca 
o pereche de coţofene sau de mierle, un adevărat dihor 
care a pătruns într-o vizuină, el trecea de la unul la altul, îi 
felicita de a-şi fi luat bilete pe Argeles, cel mai bun pachebot 
al liniilor algeriene, cel mai bine amenajat, cel mai 
confortabil, un steamer comandat de căpitanul Bugarach şi 
care avea la bord - el n-o spunea, dar asta se ghicea! - un 
doctor precum doctorul Bruno. etc, etc. Apoi, adresându-se 
pasagerelor, le liniştea cu privire la incidentele traversării. 
Argeles mai avea până să afle ce este o furtună! El luneca 
pe Mediterana fără măcar să-şi ude capul etravei. etc. etc. 
Şi doctorul le oferea copiilor bomboane. N-aveau de ce să 
se ruşineze, îngeraşii! Cala gemea de bomboane. etc, etc. 

Marcel Lornans şi Jean Taconnat zâmbeau la toată această 
diplomaţie. Ei cunoşteau tipul acesta de doctor, care nu 
este deloc rar în rândul personalului angajat în 
transporturile de peste mări. O adevărată gazetă maritimă 
şi colonială. 

— Ei, domnilor, li se adresă el, după ce se aşeză alături, 
medicul de bord are datoria să facă cunoştinţă cu pasagerii. 
îmi permiteţi, deci. 


— Foarte bucuros, domnule doctor, răspunse Jean 
Taconnat. Deoarece trebuie să trecem prin mâinile 
dumneavoastră. şi nu pe lumea cealaltă. se cuvine să ni le 
strângem. 

Şi strângeri de mână fură schimbate cu căldură de o parte 
şi de alta. 

— Dacă flerul nu mă-nşală, continuă doctorul Bruno, am 
plăcerea să vorbesc cu parizieni? 

— Chiar aşa, răspunse Marcel Lornans, parizieni. care 
sunt de la Paris. 

— De la Paris. foarte bine! exclamă doctorul. Chiar de la 
Paris. şi nu dintr-o suburbie. Din centru, poate? 

— Din cartierul Băncii, interveni Jean Taconnat, şi dacă 
ţineţi la şi mai multă precizie, de pe strada Montmartre, 
numărul 133, etajul patru, uşa din stânga. 

— Eh, domnilor, răspunse doctorul Bruno, se prea poate 
ca toate întrebările mele să fie indiscrete. dar asta ţine de 
profesie. un medic trebuie să ştie totul, chiar şi ceea ce nu-l 
priveşte. O să mă iertaţi, deci. 

— Sunteţi pe deplin iertat, zise Marcel Lornans. 

Şi atunci, doctorul Bruno deschise larg aripile morii sale 
de vorbe. Îi mergea gura ca o meliţă. Şi ce de gesturi, ce de 
fraze însoțeau relatarea celor deja aflate despre unii şi 
despre alţii - râdea de familia Desirandelle, de acest domn 
Dardentor care le trăsese clapa, lăuda dinainte cina care 
avea să fie excelentă, dând asigurări că Argeles urma să se 
afle a doua zi în faţa Balearelor, unde trebuia să facă popas 
vreme de câteva ore, popas fermecător pentru turişti; în 
sfârşit, îşi dădu frâu liber volubilităţii sale fireşti sau, spre a 
folosi un cuvânt care zugrăveşte mai bine acest torent de 
vorbe, logoreii sale cronice. 

— Dar înainte de a vă îmbarca, domnilor, aţi avut timp să 
vedeţi Cette? întrebă el, ridicându-se. 

— Nu, domnule doctor, spre marele nostru regret, 
răspunse Marcel Lornans. 


— Păcat! Oraşul merită osteneala! Dar la Oran aţi mai 
fost? 

— Nici măcar în vis! replică Jean Taconnat. 

În clipa aceea veni un mus care îl anunţă pe doctorul 
Bruno să se ducă la căpitanul Bugarach. Doctorul Bruno îi 
lăsă pe cei doi amici, după ce-i copleşi cu noi amabilităţi, 
făgăduindu-le să reia o conversaţie din care îi rămâneau 
atâtea lucruri de aflat. Ceea ce nu aflase el, cu privire la 
trecutul şi la prezentul acestor doi tineri, e momentul 
potrivit s-o rezumăm în câteva rânduri. 

Marcel Lornans şi Jean Taconnat erau veri primari dinspre 
partea mamelor, două surori, pariziene din naştere. Lipsiţi 
fiecare de tatăl său din fragedă copilărie, ei fuseseră 
crescuţi în condiţii de trai destul de modeste. Externi la 
acelaşi liceu, după terminarea şcolii, ei urmară, Jean 
Taconnat cursurile de înalte studii comerciale, iar Marcel 
Lornans cursurile Facultăţii de drept. Făceau parte din 
mica burghezie a Parisului comercial şi nutreau ambiţii 
modeste. Foarte legaţi unul de altul, de parcă ar fi fost doi 
fraţi, ei simțeau unul faţă de celălalt cea mai adâncă 
afecţiune, o prietenie ale cărei legături nimic nu le putea 
sfărâma, cu toate că între ei doi exista o mare deosebire de 
caracter. 

Marcel Lornans, chibzuit, disciplinat, privise de timpuriu 
viaţa sub aspectul ei serios. 

Jean Taconnat, dimpotrivă, un adevărat ştrengar, un mânz 
zburdalnic, veşnic plin de voioşie, iubind poate un pic mai 
mult plăcerea decât munca, era veselia, mişcarea, sufletul 
casei. Dacă uneori îşi atrăgea reproşuri pentru pornirile lui 
intempestive, ştia să se facă iertat într-un chip tot pe-atât 
de amabil! Dealtfel, întocmai ca şi vărul său, şi el dovedea 
calităţi care răscumpărau multe defecte. 

Amândoi aveau inimă bună, deschisă, sinceră, cinstită, în 
sfârşit, şi unul, şi celălalt îşi adorau mama, şi vom ierta 
doamnelor Lornans şi Taconnat de a-i fi iubit până la a 
dovedi slăbiciune, deoarece ei nu abuzaseră deloc de ea. 


Când împliniră douăzeci de ani, fură chemaţi să-şi facă 
serviciul militar, dar, având dispensă, rămaseră doar un an 
sub drapel. Acest timp ei şi-l petrecură într-un regiment de 
vânători dintr-o garnizoană aflată în vecinătatea Parisului. 
Şi acolo, norocul făcu să nu fie despărțiți nici în escadron, 
nici în dormitor. Viaţa de militari nu le fu câtuşi de puţin 
neplăcută. Îşi făcură datoria cu zel şi bună dispoziţie. Erau 
oameni excelenți, remarcaţi dc şefii lor, iubiţi de camarazii 
lor, şi cărora cariera militară poate că nu le-ar fi displăcut 
dacă, din copilărie, aspiraţiile le-ar fi fost călăuzite către 
această ţintă. Pe scurt, deşi până la liberarea lor se 
aleseseră cu câteva consemnări - pare-se că eşti rău văzut 
în armată dacă nu încasezi niciodată vreuna - ei părăsiră 
totuşi regimentul cu nota "bine". 

Odată întorşi la mama acasă, Marcel Lornans şi Jean 
Taconnat, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, îşi dădură 
seama că a sosit ceasul să se apuce de muncă. În înţelegere 
cu mamele lor, rămase hotărât ca amândoi să intre într-o 
casă de comerţ de mare încredere. Acolo, ei urmau să se 
iniţieze în practica afacerilor, iar mai târziu aveau să obţină 
un drept la beneficiile acestei firme. 

Doamnele Lornans şi Taconnat îşi încurajau copiii să-şi 
caute norocul pe această cale. Însemna un viitor asigurat 
pentru cei doi fii pe care îi iubeau nespus. Ele se bucurau la 
gândul că, peste câţiva ani, ei ar avea o situaţie, că s-ar 
căsători bine, că, din simpli funcţionari, ar deveni asociaţi, 
apoi patroni, deşi încă tineri, că le-ar prospera comerţul, că 
numele preacinstit al bunicilor ar fi continuat prin nepoți, 
etc. etc., în sfârşit, acele visuri pe care şi le fac toate 
mamele şi care le izvorăsc din inimă. 

Visuri a căror realizare ele nu aveau s-o vadă. La câteva 
luni după întoarcerea tinerilor de la regiment, mai înainte 
ca ei să fi intrat la firma unde voiau să-şi înceapă serviciul, o 
dublă nenorocire îi lovi pe cei doi veri în cel mai profund 
sentiment al lor. 


O boală epidemică gravă, care atinse cartierele din centrul 
Parisului, răpuse pe doamna Lornans şi pe doamna 
Taconnat la interval de câteva săptămâni. 

Ce durere pentru aceşti tineri, izbiţi de aceeaşi lovitură de 
trăsnet, familia reducându-se acum la ei doi, rămaşi singuri. 
Erau zdrobiţi, neputând crede în realitatea unei atare 
nenorociri! 

Trebuiau totuşi să se gândească la viitor. Ei moşteneau 
fiecare câte o sută de mii de franci, dar, odată cu scăderea 
dobânzilor, le rămânea cam vreo trei mii-trei mii cinci sute 
de franci venit anual. Acest venit mediocru nu-ţi îngăduie 
câtuşi de puţin să stai cu mâinile în sân sau să leneveşti. Ei 
nici n-ar fi vrut-o, dealtfel. Dar oare era bine să-şi rişte mica 
lor avere în afaceri, atât de dificile în această epocă, să o 
rişte în hazardurile industriei sau ale comerţului? Într-un 
cuvânt, era cazul să se dea curs proiectelor făcute de 
mamele lor? Doamna Lornans şi doamna Taconnat nu mai 
erau acolo spre a-i îndemna la asta. 

S-a găsit însă un vechi prieten al familiei, un ofiţer în 
retragere, fost comandant de escadron la un regiment de 
vânători african, care se amestecă şi care îi influenţă. 
Comandantul Beauregard le spuse pe şleau cum vede el 
lucrurile: să nu-şi rişte moştenirea, s-o plaseze în acţiunile 
sigure ale căilor ferate franceze, şi să se înroleze, deoarece 
nu păstrau o amintire proastă din trecerea lor pe la 
regiment. Ei ar ajunge curând subofiţeri. Nişte examene i- 
ar ajuta să intre la şcoala din Saumur. Ar ieşi de acolo 
sublocotenenţi. O carieră frumoasă, interesantă şi nobilă li 
s-ar deschide în faţă. Un ofiţer, sigur pe trei mii de franci 
rentă, fără a mai socoti solda, era, dacă dădeai crezare 
comandantului Beauregard, în cea mai de invidiat situaţie 
din lume! Şi-apoi venea avansarea, apoi decorația, apoi 
gloria. în sfârşit, era tot ce putea să spună un bătrân soldat 
din Africa. 

Oare Marcel Lornans şi Jean Taconnat au fost pe deplin 
convinşi că meseria de militar este în stare să satisfacă 


toate aspiraţiile spiritului şi ale inimii? Oare, cu privire la 
acest subiect, şi-au răspuns tot atât de "pe şleau" cum se 
pronunţase comandantul Beauregard? lar când discutară 
despre asta ei doi, rămaseră încredinţaţi că era singura 
cale de urmat şi că, păşind pe drumul onoarei, şi-ar găsi 
astfel fericirea? 

— Ce riscăm dacă încercăm, Marcel? zise Jean Taconnat. 
Poate că, la urma urmei, vechiul nostru nădrag de piele are 
dreptate? El ne dă recomandare către colonelul 
regimentului 7 vânători din Oran. Să plecăm spre Oran. 
Vom avea răgazul să chibzuim în timpul călătoriei. si, odată 
aflaţi pe pământ algerian, vom semna, sau nu vom semna. 

— Riscăm o traversare. şi, aş adăuga, o cheltuială inutilă, 
observă înțeleptul Marcel Lornans. 

— De acord, o, glas al raţiunii! răspunse Jean Taconnat. 
Dar cine ştie? 

— Ce vrei să spui cu vorbele astea, Jean? 

— Ceea ce spun ele de obicei şi nimic altceva. 

Pe scurt, Marcel Lornans se predă fără prea mare 
greutate. Rămase stabilit ca cei doi veri să plece spre Oran, 
înarmaţi cu recomandaţiile bătrânului comandant de 
escadron către prietenul său, colonelul regimentului 7 
vânători. Odată ajunşi la Oran, ei aveau să hotărască în 
cunoştinţă de cauză, şi comandantul Beauregard nu se 
îndoia că decizia lor va fi conformă cu părerile lui. 

La urma urmei, înainte de a contracta un angajament, 
dacă hotărârea lor s-ar schimba, ei ar fi liberi să se 
reîntoarcă la Paris, unde şi-ar alege o altă meserie. 
Totodată, deoarece, în acest caz, călătoria lor s-ar fi dovedit 
inutilă, Jean 'Taconnat chibzui că ea ar trebui să fie "în 
circuit". Ce înţelegea el prin acest cuvânt, a cărui 
semnificaţie Marcel Lornans n-o pricepuse la început? 

— Înţeleg, răspunse el, că-i mai bine să profiţi de acest 
prilej ca să vizitezi ţara. 

— Păi, cum asta? 


— Ducându-te pe un drum şi reîntorcându-te pe altul. Asta 
n-o să coste mult mai scump şi va fi infinit mai plăcut! De 
pildă, o să ne ducem la Cette să ne îmbarcăm spre Oran, 
apoi vom merge la Alger să luăm vaporul de Marsilia. 

— Asta-i o idee. 

— Excelentă, Marcel, şi, pur şi simplu, Thales, Pittacus, 
Bias, Cleobul, Periandru, Chilon, Solon vorbesc prin gura 
mea! 

Marcel Lornans nu şi-ar fi îngăduit să discute o hotărâre 
atât de neîndoielnic dictată de cei şapte înţelepţi ai Greciei, 
şi iată de ce, la acea dată de 27 aprilie, cei doi veri primari 
se aflau la bordul lui Argeles. 

Marcel Lornans avea douăzeci şi doi de ani şi Jean 
Taconnat câteva luni mai puţin. Primul, depăşind statura 
mijlocie, era mai înalt decât cel de al doilea - o diferenţă de 
numai doi-trei centimetri - dar având o ţinută elegantă, un 
chip prietenos, ochii puţin umbriţi şi cu o expresie de 
blândeţe, o barbă blondă, pe care era gata oricând să şi-o 
sacrifice spre a se conforma regulamentului. 

Dacă Jean Taconnat nu poseda calităţile exterioare ale 
vărului său, dacă el nu reprezenta, ca acesta, ceea ce, în 
lumea burgheză, se numeşte un "frumos cavaler", n-ar 
trebui să se creadă că nu era plăcut ca pesoană - un oacheş 
bine croit, cu mustaţa în furculiţă, fizionomia vioaie, ochii de 
o agerime deosebită, atitudinea graţioasă şi un aer de băiat 
bun. 

Îi cunoaştem acum, fizic şi moral, pe aceşti doi tineri. lată-i 
plecaţi într-o călătorie care n-are nimic extraordinar. Pe 
acest pachebot cu destinaţia Oran, ei n-au altă situaţie 
decât cea a pasagerilor de clasa întâi. Şi-o vor schimba la 
sosire, cu cea de cavalerişti de clasa a doua în regimentul 7 
vânători din Africa? 

"Cine ştie?" spusese Jean Taconnat, ca un bărbat convins 
că hazardul joacă un rol preponderent în destinul omenesc. 
Argeles, plecat de douăzeci şi cinci de minute, nu-şi luase 
încă toată viteza. Spargevalul rămăsese în urmă cu o milă şi 


vasul se pregătea să se îndrepte spre sud-vest. 

În acest moment, doctorul Bruno, care se afla pe dunetă, 
apucă luneta şi privi ţintă în direcţia portului spre un obiect 
mişcător, încununat de rotocoale de fum negru şi de aburi 
albi. 

Să fixeze acest obiect timp de câteva secunde, să scoată o 
exclamaţie de surpriză, să alerge spre scara dc la tribord, 
să coboare pe punte, să se urce până la pasarelă unde 
stătea căpitanul Bugarach, să-l interpeleze cu o voce 
gâfâită şi stăruitoare şi să-i pună luneta în mână, toate 
acestea n-au fost pentru doctorul Bruno decât o chestiune 
de o jumătate de minut. 

— Domnule comandant, priviţi! zise el, indicându-i obiectul 
ce se mărea pe măsură ce se apropia tot mai mult. 

— Cu siguranţă că este o şalupă cu abur, răspunse 
căpitanul Bugarach, după ce desluşi obiectul. 

— Şi, fără doar şi poate, am impresia că această şalupă 
caută să ne ajungă, adăugă doctorul Bruno. 

— Fără îndoială, doctore, căci de la prova ni se 
semnalizează. 

— O să daţi ordin să oprească? 

— Nu prea ştiu dacă trebuie! Ce poate să vrea de la noi 
această şalupă? 

— O să aflăm când ne va aborda. 

— Eh, asta-i acum! se strâmbă căpitanul Bugarach, care 
nu părea prea dornic să-şi imobilizeze elicea. 

Doctorul Bruno nu se dădu bătut. 

— Mă gândesc, exclamă el, dacă nu-i cumva călătorul 
întârziat, care aleargă după Argelcs. 

— Acest domn Dardentor. care a pierdut plecarea? 

— Şi care s-o fi aruncat în această şalupă ca să ne ajungă 
din urmă. 

Explicaţie îndeajuns de plauzibilă, căci era limpede că 
şalupa, mărind viteza, căuta să ajungă pachebotul mai 
înainte ca acesta să iasă în larg. Şi se prea putea, într- 
adevăr, ca strădania să fie în interesul acelui întârziat a 


cărui absenţă o deplângea atât de amarnic familia 
Desirandelle. 

Căpitanul Bugarach nu era omul care să sacrifice costul 
unui loc de clasa întâi pentru plictisul de a se opri câteva 
minute. Scoase trei-patru înjurături de o sonoritate pe 
deplin meridională, dar dădu ordin în sala maşinilor să 
stopeze. 

Pachebotul se mai deplasă cu viteza lui pe o distanţă de un 
cablu, apoi mersul i se încetini din ce în ce şi vasul se opri 
locului. Totuşi, deoarece hula din larg îl lovea pieziş, ruliul 
se accentua, spre paguba pasagerilor şi a pasagerelor care 
se şi aflau în chinurile răului de mare. 

Cu toate acestea, şalupa avea o viteză atât de mare, încât 
partea de jos a etravei ieşea din apa înspumată. Începea să 
se distingă un personaj aşezat la prova şi fluturându-şi 
pălăria. 

În acest moment, domnul D&sirandelle se încumetă să urce 
pe pasarelă, şi de acolo, adresându-i-se doctorului Bruno, 
care rămăsese lângă căpitan, întrebă: 

— Ce aşteptaţi? 

— Şalupa asta, răspunse doctorul. 

— Şi ce vrea? 

— Să ne dăruiască încă un pasager. fără îndoială, pe cel 
care a întârziat. 

— Domnul Dardentor? 

— Domnul Dardentor, dacă ăsta îi este numele. 

Domnul Desirandelle înşfăcă luneta pe care i-o întinsese 
doctorul, şi, după nenumărate încercări zadarnice, izbuti să 
încadreze şalupa în obiectivul instrumentului atât de mobil. 

— El. el este! Strigă el. 

Şi se grăbi să-i ducă vestea cea bună mamei lui Agathocle. 

Şalupa nu mai era decât la trei cabluri de Argelcs, pe care 
îl legăna o hulă obositoare, în vreme ce preaplinul aburului 
ieşea prin supape cu un zgomot asurzitor de plesnitoare. 

Şalupa ajunse lângă vas în clipa când domnul Desirandelle, 
puţin cam palid după vizita făcută soţiei sale, apărea din 


nou pe punte. 

Îndată o scară de frânghie cu trepte de lemn, desfăşurată 
peste bastingaj, căzu pe lângă bordul pachebotului. 

În vremea asta pasagerul era ocupat să-l plătească pe 
proprietarul şalupei, şi e de presupus că o făcu în mod 
regesc, căci fu salutat cu unul din acele saluturi ca: 
"Mulţumesc, excelența voastră!" al căror secret se pare că-l 
deţin numai şmecherii. 

Câteva secunde mai târziu, sus-zisul personaj, urmat de 
servitorul său care îi ducea valiza, urca voiniceşte scara, 
sărea pe punte, şi, cu un chip vesel, surâzând şi plecându-se 
cu graţie, saluta în dreapta şi-n stânga. 

Apoi, zărindu-l pe domnul Desirandelle, care se pregătea 
să-l dojenească, strigă: 

— Ei, da. iată-mă, burduleo! şi-i arse o palmă zdravăână 
peste pântece. 

III ÎN CARE AMABILUL EROU AL ACESTEI POVESTIRI 
ÎNCEPE SĂ SE AŞEZE ÎN PRIMUL PLAN. 

Domnul Dardentor - cu prenumele Clovis - văzuse lumina 
zilei, cu patruzeci de ani înainte de începerea acestei 
povestiri, în piaţa De la Loge, numărul 4, în vechiul Ruscino, 
devenit capitală a Roussillon-ului, astăzi capitală a regiunii 
Pirineilor orientali - în celebrul şi patrioticul Perpignan. 

Tipul lui Clovis Dardentor nu este rar în acest liniştit oraş 
provincial. Închipuiţi-vă un bărbat de o statură deasupra 
celei mijlocii, lat în spate, cu o osatură viguroasă, cu 
sistemul muşchiular dominând sistemul nervos, în perfectă 
eusthenie - adică, pentru cei care au uitat greaca, într-un 
echilibru desăvârşit al forţelor sale - cu capul rotund, părul 
cărunt tuns scurt, barba neagră în evantai, privirea vioaie, 
gura mare, dantura superbă, piciorul sigur, mâna 
îndemânatică, bine călit moral şi fizic, prietenos deşi de o 
natură autoritară, mereu cu bună dispoziţie, de o elocvenţă 
nesecată, foarte descurcăreţ, foarte expeditiv - în sfârşit, 
meridional pe cât poate fi un individ care nu este originar 


din acea Provenţă în care se rezumă şi se concentrează 
Sudul francez. 

Clovis Dardentor era celibatar, şi, într-adevăr, nu s-ar fi 
putut concepe un atare bărbat cuplat prin legăturile 
conjugale, şi nici ca vreo lună de miere să se fi ivit vreodată 
la orizontul lui. Nu părea misogin, căci se complăcea în 
societatea femeilor, dar era misogin în cel mai înalt grad. 
Acest duşman al căsătoriei nu concepea ca un bărbat, 
sănătos la spirit şi la trup, lansat în afaceri, să aibă vreme 
să se mai gândească la ea. Căsătoria! El n-o admitea nici pe 
cea din pasiune, nici din convenienţă, nici din interes, nici 
din pricina averii, nici din rațiune, nici sub regimul 
comunităţii de bunuri, nici sub regimul separării bunurilor, 
n-o admitea din niciunul din motivele obişnuite în lumea de 
pe acest pământ. 

Însă din faptul că un bărbat a rămas celibatar nu urmează 
că a trăit în trândăvie. Asta nu s-ar fi putut spune despre 
Clovis Dardentor. Dacă era bogat având două frumoase 
milioane, ele nu-i veneau nici dintr-un capital, nici din 
moşteniri. Nu! El le câştigase în întregime prin munca sa. 
Membru în numeroase societăţi comerciale şi industriale, 
de tăbăcării, de ateliere de marmură, de ateliere de 
fabricat dopuri, de vinuri de Rivesaltes, el realizase 
întotdeauna, cu o deosebită pricepere, beneficii 
considerabile. Dar mai ales industriei dogăriei, atât de 
importantă în regiune, îi consacrase el cea mai mare parte 
a timpului şi a inteligenţei sale. Retras din afaceri la 
patruzeci de ani, după ce făcuse avere, având o rentă 
lunară, el n-ar fi vrut să facă parte din acei strângători, 
grijulii să-şi economisească veniturile. De la retragerea din 
afaceri, trăia pe picior mare, nedispreţuind călătoriile, mai 
ales la Paris, unde se ducea în mod frecvent. Înzestrat cu o 
sănătate zdravănă, el poseda un stomac pe care i l-ar fi 
invidiat până şi orătania atât de renumită în această 
privinţă, printre alergătorii din Africa meridională. 


Familia perpignanezului nostru se reducea la el însuşi. 
Lunga linie a strămoşilor săi se sfârşea cu persoana sa. Nici 
un ascendent, nici un descendent, nici un colateral - în 
afară de al douăzeci şi şaselea sau de al douăzeci şi 
şaptelea grad, deoarece, după cum spun statisticienii, toţi 
francezii sunt între ei rude de acest grad, numai de urci 
până în epoca lui Francisc I. Dar, veţi fi de acord, de aceşti 
colaterali nu-i cazul să te preocupi. Şi, dealtfel, fiecare om, 
de urcă până la începutul erei creştine, nu posedă oare o 
sută treizeci şi nouă de cvadrilioane de strămoşi - nici mai 
mulţi, nici mai puţini? 

Clovis Dardentor nu era din cale afară de mândru de asta. 
Totuşi, dacă era atât de lipsit de familie, fără îndoială că el 
nu vedea în asta nici un inconvenient, dat fiind că niciodată 
nu se gândise să-şi creeze una, prin procedeele care sunt la 
îndemâna lumii întregi. Pe scurt, iată-l îmbarcat spre Oran - 
şi să-l vedem debarcând teafăr şi nevătămat în capitala 
marii provincii algeriene! 

Unul din motivele principale pentru care se cuvenea ca 
Argeles să fie sortit unei navigaţii superbe era, desigur, 
prezenţa perpignanezului la bordul lui. Până în ziua aceea, 
ori de câte ori se ducea în Algeria - o ţară ce-i plăcea 
nespus - pleca din Marsilia; acum era pentru prima dată că 
acordase preferinţă liniei de la Cette. Făcând cinstea unuia 
din pacheboturile ei de a-i încredința transportarea 
persoanei sale, era important ca această călătorie să-i dea 
toată satisfacția, cu alte cuvinte să fie dus la destinaţie după 
o traversare pe cât de scurtă, pe atât de fericită. 

De îndată ce puse piciorul pe punte, Clovis Dardentor se 
întoarse spre servitorul său: 

— Patrice, du-te să reţii cabina 13, îi zise. Patrice îi 
răspunse prompt: 

— Domnul ştie că a fost reţinută prin depeşă, şi nu trebuie 
să aibă nici o grijă în această privinţă. 

— Ei bine, coboară-mi valiza şi alege-mi un loc la masă cât 
se poate mai bun. nu prea departe de căpitan. Sunt lihnit 


de foame! 

Această locuţiune i se păru fără îndoială lui Patrice prea 
puţin distinsă, şi poate că ar fi preferat ca stăpânul lui să fi 
zis "leşinat de foame", căci o schimă de dezaprobare i se 
zugrăvi pe buze. Oricum ar fi fost, el se îndreptă spre 
dunetă. 

În acest moment, Clovis Dardentor îl zări pe comandantul 
lui Argeles, care tocmai părăsea pasarela, şi-l aborda fară 
ceremonie, în aceşti termeni: 

— Hei! hei! Căpitane, de ce n-aţi avut răbdare să aşteptaţi 
pe unul din pasagerii dumneavoastră întârziaţi? Maşina 
pachebotului dumneavoastră avea oare mâncărime, de era 
atât de nerăbdătoare să se scarpine cu elicea? 

Această metaforă n-are nimic marinăresc în ea, dar Clovis 
Dardentor nu era marinar, şi, în limbajul lui bogat în 
imagini, el spunea lucrurile cum îi veneau la gură, în fraze 
când îngrozitor de pompoase, când regretabil de vulgare. 

— Domnule, îi răspunse căpitanul Bugarach, plecările 
noastre au loc la oră fixă, şi regulamentele Companiei nu ne 
permit să aşteptăm. 

— Oh, dar nu sunt supărat pe dumneavoastră! replică 
Clovis Dardentor întinzând căpitanului mâna. 

— Şi nici eu, îi răspunse acesta, cu toate că am fost silit să 
opresc. 

— Dacă-i aşa, opriţi-vă aici! exclamă perpignanezul nostru. 
Şi îi scutură mâna căpitanului Bugarach cu puterea unui 
fost dogar care a mânuit cleştele şi rindeaua. 

— Să ştiţi, adăugă el, că dacă şalupa mea n-ar fi putut să 
ajungă pachebotul dumneavoastră, ea şi-ar fi continuat 
drumul până în Algeria. şi că, dacă n-aş fi putut să găsesc 
această şalupă, m-aş fi aruncat în apă, de sus de pe chei, şi 
v-aş fi urmat înot! Aşa-s eu, brave căpitan Bugarach! 

Da, aşa era Clovis Dardentor, şi cei doi tineri, cărora le 
făcea plăcere să-l audă pe acest original, fură onoraţi cu un 
salut la care răspunseră şi ei surâzând. 

— Straşnic tip! murmură Jean Iaconnat. 


În acest moment, Argăl&s viră cu un cart şi o luă în direcţia 
capului Agde. 

— Să nu uit, căpitane Bugarach, o chestiune de cea mai 
mare importanţă, continuă domnul Dardentor. 

— Spuneţi. 

— La ce oră e cina? 

— La ora cinci. 

— Peste patruzeci şi cinci de minute, deci. Nici mai 
devreme, dar nici mai târziu! 

Şi domnul Dardentor se răsuci pe un picior, după ce-şi 
consultase magnificul ceas cu repetiţie, pe care un lanţ gros 
de aur îl ţinea agăţat oblic de butoniera vestei din stofă 
bună, cu nasturi metalici. 

Cu siguranţă, spre a folosi o locuţiune justificată de toată 
persoana lui, acest perpignanez avea "mult şic"“, cu pălăria 
lui moale aplecată pe urechea dreaptă, cu binoclul în 
bandulieră, cu pătura de călătorie atârnându-i pe umăr 
până la talie, cu pantalonii bufanţi, cu ghetrele cu limbi de 
aramă şi cu botinele de vânătoare cu talpă dublă. 

Dar iată că vocea-i mucalită răsună iarăşi, zicând: 

— Dacă am pierdut plecarea, n-o să ratez cina, scumpul 
meu căpitan, şi oricât de puţin s-ar fi ostenit bucătarul 
dumneavoastră şef pentru meniul lui, o să mă vedeţi 
înfulecând pe nerăsuflate. 

Deodată acest flux de vorbe, schimbându-şi cursul, se 
îndreptă spre un alt interlocutor. 

Domnul Desirandelle, care se dusese s-o înştiinţeze pe 
doamna Desirandelle de sosirea tovarăşului lor de călătorie, 
atât de regretabil întârziat, tocmai apărea. 

— Hei, scumpe prietene! exclamă Clovis Dardentor. Şi 
doamna Desirandelle? Unde este oare minunata doamnă? 
Şi cel mai frumos dintre Agathocli? 

— N-avea teamă, Dardentor, răspunse domnul 
Desirandelle, noi n-am fost în întârziere, şi Argeles n-a fost 
obligat să plece fără noi! 

— Îmi faci reproşuri, dragă? 


— Desigur. le meriţi din plin! Ce griji ne-ai mai dat! Ne 
vedeai pe noi debarcând la Oran, la doamna Elissane. iară 
dumneata? 

— Ei, ai bombănit destul, Desirandelle. E vina acestui 
zăpăcit de Pigorin! M-a reţinut cu mostrele lui de vin vechi 
de Rivesaltes. A trebuit să degustez şi să tot degustez. şi 
când am apărut la capătul vechiului bazin, Argeles ieşea pe 
şenal. Dar iată-mă, şi este inutil să mai critici un lucru,odată 
întâmplat, şi să holbezi ochii. Altfel o să ajungi să măreşti 
raliul! Şi soţia dumitale? 

— Ea este în pat. puţin cam. 

— De pe acum? 

— De pe acum, suspină domnul Desirandelle, ale cărui 
pleoape tremurau, şi eu însumi. 

— Dragă, îţi dau un sfat prietenesc! zise Clovis Dardentor. 
Nu deschide gura aşa cum faci. Ţine-o închisă cât mai mult 
cu putinţă. Sau asta ar însemna să te supui la grea caznă? 

— Ei, drăcie, îngăimă domnul Desirandelle, dumitale îţi dă 
mâna! Ah! Această traversare până la Oran! Nici doamna 
Desirandelle şi nici eu nu ne-am fi hazardat, dacă n-ar fi fost 
în joc viitorul lui Agathocle! 

Într-adevăr, era vorba despre viitorul acestui unic 
moştenitor al Desirandelle-ilor. în fiecare seară, Clovis 
Dardentor, care era un vechi prieten al acestei familii, 
venea să-şi facă partida de cărţi - bezig sau pichet - în casa 
din strada Popinicre. Aproape că-l văzuse născându-se pe 
acest copil, îl văzuse crescând - fiziceşte, cel puţin, căci 
inteligenţa îi rămăsese în urma creşterii. Agathocle făcu la 
liceu studii slabe, conform soartei obişnuite a leneşilor şi a 
proştilor. Nu dovedea nici o vocaţie pentru nimic. | se părea 
că idealul unei creaturi omeneşti este să nu facă nimic în 
viaţă. Cu ceea ce avea să-i revină de pe urma părinţilor, el 
trebuia să aibă într-o bună zi vreo zece mii de franci rentă. 
Era o sumă, dar Desirandelle-ii visau pentru fiul lor o rentă 
mai mare. Ei cunoşteau familia Elissane care, înainte de a 
locui în Algeria, stătea la Perpignan. Doamna Elissane, 


văduva unui fost negustor, în vârstă de cincizeci de ani pe 
atunci, se bucura de o frumoasă bunăstare materială, 
datorită averii pe care i-o lăsase soţul ei care, după ce se 
retrăsese din afaceri, se dusese să se stabilească în Algeria. 
Văduva n-avea decât o fată de douăzeci de ani. "E o partidă 
frumoasă domnişoara Louise Elissane!" se zicea până 
departe în provincia Oran, şi tot aşa şi în Pirineii orientali, 
sau, cel puţin, în casa din strada Popiniere. S-ar fi putut 
închipui oare ceva mai potrivit decât o căsătorie între 
Agathocle Desirandelle şi Louise Elissane? 

Însă, înainte de a te căsători, trebuie să faci cunoştinţă, şi 
dacă Agathocle şi Louise se văzuseră pe când erau copii, ei 
nu păstraseră nici o amintire unul despre celălalt. Aşadar, 
deoarece Oranul nu venea la Perpignan, fiindcă doamnei 
Elissane nu-i plăcea să se deplaseze, Perpignan-ul trebuia 
să meargă la Oran. De aici se născu ideea acestei călătorii, 
deşi doamna Desirandelle resimțea simptomele răului de 
mare numai dacă privea valurile revărsându-se pe plajă, şi 
deşi domnul Desirandelle, în ciuda pretențiilor lui, nu era 
nici el mai tare. Atunci s-au gândit la Clovis Dardentor. 
Acest perpignanez avea deprinderea călătoriilor. El n-ar 
refuza să-şi însoţească prietenii. Poate că nu-şi făcea iluzii 
asupra valorii acestui băiat pe care voiau să-l căsătorească. 
Dar, după părerea lui, când e vorba să se transforme în soţi, 
toţi bărbaţii sunt deopotrivă. Dacă Agathocle îi plăcea 
tinerei moştenitoare, lucrul ar merge de la sine. Este 
adevărat că Louise Elissane era fermecătoare. Pe scurt, 
când Desirandelle-ii vor fi debarcat la Oran, vom avea timp 
s-o prezentăm cititorului, şi el va fi liber să intre în 
rândurile celor ce vor voi să-l înlăture pe Agathocle. 

Ştim acum cu ce scop acest grup perpignanez se 
îmbarcase pe Argelcs şi pentru ce înfrunta o traversare 
mediteraneană. 

Aşteptând ora cinei, Clovis Dardentor se urcă pe dunetă 
unde se aflau călătorii din clasa întâi, pe care ruliul nu-i 
trimisese încă îndărăt în cabinele lor. Domnul Desirandelle, 


a cărui paloare se accentua mereu, îl urmă şi se prăbuşi pe 
o bancă. 

Agathocle se apropie. 

— Ei, băiete, tu ai o mutră mai arătoasă decât taică-tău! 
zise domnul Dardentor. Merge treaba? 

Agathocle răspunse că "treaba mergea". 

— Cu atât mai bine, şi caută să te ţii tare până în ultimul 
moment! Să nu te prind cu o figură palidă şi nesănătoasă 
sau cu o mină de dovleac copt! 

Nu! Nicio teamă de asta! Marea nu-i făcea nici un rău 
acestui băiat. 

Clovis Dardentor nu socotise că-i oportun să coboare în 
cabina doamnei Desirandelle. Buna doamnă ştia că el se 
afla la bord, şi asta era de ajuns. Consolările pe care i le-ar 
fi adus n-ar fi produs nici un efect salutar. Şi pe urmă, 
domnul Dardentor aparţinea acelei categorii de oameni 
îngrozitori, înclinați întotdeauna să-şi bată joc de victimele 
răului de mare. Sub pretext că ei nu-l au, nu vor să admită 
că-l poţi avea! Ar merita, pur şi simplu, să-i spânzuri de 
verga mare! 

Argelcs se afla la nivelul capului Agde, când un sunet de 
clopot răsună la prova. Bătuse ora cinci - ora cinei. 

Până atunci, tangajul şi ruliul pachebotului nu fuseseră 
prea accentuate. Hula, deşi cam scurtă, nu le dădea decât o 
legănare foarte suportabilă celor mai mulţi dintre pasageri. 
Argeles, primind-o aproape din spate, se deplasa odată cu 
ea. Erau deci motive să speri că lumea n-avea să lipsească 
în sufragerie. 

Pasagerii şi chiar cinci sau şase pasagere coborâră de pe 
dunetă pe scara dublă, şi-şi ocupară locurile reţinute la 
masă. 

Domnul Eustache Oriental şedea la locul lui, manifestând o 
vie nerăbdare. De două ceasuri era acolo! Totul te făcea să 
crezi însă că, odată sfârşită cina, acest acaparator de locuri 
bune se va urca iar pe punte, şi că nu va rămâne țintuit de 
acest scaun până la sosirea în port. 


Căpitanul Bugarach şi doctorul Bruno stăteau în fundul 
sălii. Ei îşi îndeplineau întotdeanua datoria de a face 
onorurile mesei. Clovis Dardentor, domnii Desirandelle, 
tatăl şi fiul, se îndreptară spre capul mesei. Marcel Lornans 
şi Jean Taconnat, dornici să studieze aceste diverse tipuri 
de perpignanezi, se aşezară lângă domnul Dardentor. 
Ceilalţi convivi se aşezară după plac - în totul vreo douăzeci 
- câţiva în vecinătatea domnului Oriental, în apropierea 
oficiului de unde veneau mâncărurilc la ordinul şefului de 
sală. 

Domnul Clovis Dardentor făcu imediat cunoştinţă cu 
doctorul Bruno, şi putem fi siguri că, graţie acestor doi 
flecari îndrăciţi, conversaţia n-avea să lâncezească în 
preajma căpitanului Bugarach. 

— Doctore, zise domnul Dardentor, sunt fericit. foarte 
fericit să vă strâng mâna, chiar de-ar fi îmbibată de microbi 
ca mâinile tuturor confraţilor dumneavoastră. 

— Nu vă fie teamă, domnule Dardentor, îi răspunse 
doctorul Bruno pe acelaşi ton de bună dispoziţie, tocmai m- 
am spălat cu apă boricată. 

— Puah! Nu mă sinchisesc de microbi şi de lumea 
microbiană! exclamă domnul Dardentor. Niciodată n-am 
fost bolnav, nici o zi, nici un ceas, scumpul meu Esculap! 
Niciodată n-am fost răcit, nici măcar cinci minute! 
Niciodată n-am înghiţit nici o infuzie şi nici o pilulă! Şi-mi 
îngădui să cred că n-o să încep să iau medicamente pe baza 
reţetelor dumneavoastră! Oh, tovărăşia medicilor îmi este 
foarte agreabilă! Ei sunt oameni de treabă care n-au decât 
o vină, aceea de a-ţi strica sănătatea chiar numai luânducţi 
pulsul sau privindu-ţi limba! Acestea fiind zise, sunt încântat 
să mă aşez la masă lângă dumneavoastră, şi de-i bună cina, 
o s-o înfulec pe nerăsuflate! 

Doctorul Bruno nu se dădu bătut, deşi îşi găsise unul mai 
limbut decât el. Îi răspunse fără a căuta să apere prea mult 
corpul medical împotriva unui adversar atât de bine 
înarmat. Apoi, după ce-şi făcu apariţia supa, fiecare nu se 


mai gândi la altceva decât să-şi potolească pofta de 
mâncare mărită de aerul tare al mării. 

La început, oscilaţiile pachebotului nu fură de natură să-i 
jeneze pe comeseni, cu excepţia domnului Desirandelle, 
care devenise alb ca şervetul său. Nu se simțeau nici 
mişcările de leagăn care compromit orizontalitatea, nici 
ridicările şi coborârile care deranjează verticalitatea. Dacă 
această stare de lucruri nu s-ar schimba în timpul mesei, 
diversele feluri s-ar servi fară greutate, până la desert. 

Dar, deodată, iată că începu zăngănitul veselei. Lămpile 
atârnate de tavan, din sufragerie, se clătinară deasupra 
capetelor comesenilor, spre marea lor neplăcere. Ruliul şi 
tangajul se combinară spre a pricinui o dezordine generală 
printre pasageri, ale căror scaune căpătau înclinații 
neliniştitoare. Nu mai exista siguranţă în mişcarea braţelor 
şi a mâinilor. Paharele erau duse cu greutate la gură şi, cel 
mai adesea, furculiţele împungeau obrajii sau bărbia. 

Majoritatea comesenilor nu putură să reziste. Domnul 
Desirandelle fu printre primii care plecă de la masă cu o 
grabă semnificativă. Dornici să respire aerul proaspăt de 
afară, mulţi alţii îl urmară - o adevărată debandadă, cu 
toate sfaturile căpitanului Bugarach care repeta: 

— Nu-i nimic, domnilor. această clătinare a lui Argeles n-o 
să ţină mult! 

Dar Clovis Dardentor începu să strige: 

— Uite-i cum o întind în şir indian! 

— Întotdeauna-i aşa! continuă căpitanul, făcând un semn 
cu ochiul. 

— Nu, răspunse perpignanezul nostru, nu pricep cum de 
poţi să n-ai inimă în pântec! 

Admiţând că această expresie nu este contrarie legilor 
organismului omenesc, şi dacă într-adevăr inima se poate 
deplasa după cum arată această locuţiune populară, inima 
acestor oameni de treabă nu tindea să coboare, ci mai 
degrabă să urce spre buzele lor. Pe scurt, în momentul în 
care şeful de sală ordonă să se aducă antreurile, masa nu 


mai număra decât vreo zece comeseni foarte curajoşi. 
Printre ei figurau, fără a mai vorbi de căpitanul Bugarach şi 
de doctorul Bruno, obişnuiţi cu această harababură din 
dining-rooms 

[1], Clovis Dardentor, credincios la post, Agathocle, pe care 
fuga părintelui său îl lăsa foarte indiferent, cei doi veri 
Marcel Lornans şi Jean 'Taconnat, câtuşi de puţin tulburaţi 
în funcţiile lor digestive, şi în sfârşit, la celălalt capăt al 
mesei, impasibilul domn Eustache Oriental, pândind 
mâncărurile, întrebând chelnerii, negândindu-se deloc să se 
plângă de aceste neplăcute zguduituri ale lui Argeles, din 
moment ce avea alegerea celor mai bune bucăţi. 

Cu toate acestea, după exodul comesenilor tulburaţi încă 
de la începutul cinei, căpitanul Bugarach îi aruncă o privire 
ciudată doctorului Bruno, care îi răspunse printr-un zâmbet 
ciudat. Acest zâmbet şi această privire păreau să se fi 
înţeles, şi, ca într-o oglindă fidelă, ele se reflectau pe figura 
impasibilă a şefului de sală. 

Şi, în această clipă, Jean Taconnat îl atinse cu cotul pe 
vărul său, şi-i spuse cu vocea înceată: 

— Asta-i o lovitură aranjată dinadins. 

— Nu mă priveşte, Jean! 

— Nici pe mine! răspunse Jean Taconnat punându-şi în 
farfurie o savuroasă bucată de somon de un roz palid, din 
care domnul Oriental nu se înfruptase după plac. 

lată, pe scurt, în ce constă această lovitură aranjată 
dinadins: 

Există căpitani - nu toţi - dar există unii, se pare, care, 
într-un scop lesne de înţeles, modifică întrucâtva direcţia 
pachebotului chiar la începutul mesei - oh, o uşoară 
schimbare de direcţie, nimic altceva! Şi, într-adevăr, le-ai 
putea-o reproşa? Este oare oprit să aşezi un vas în calea 
valurilor timp de numai un sfert de oră? Este oprit să 
colaborezi cu ruliul şi cu tangajul spre a realiza o economie 
sensibilă a cheltuielilor mesei? Nu, şi de se face asta, nu 
trebuie să protestezi prea tare! 


Dealtfel, această harababură nu se prelungi peste măsură. 
Este adevărat că cei goniţi nu mai fură ispitiţi să-şi reia 
locurile la masa comună, cu toate că pachebotul îşi 
redobândise un mers mai calm şi, de ce să n-o spunem, mai 
cinstit. 

Cina, restrânsă la câţiva comeseni aleşi astfel, avea deci să 
se continue în condiţii excelente, fără ca nimeni să se 
neliniştească pentru acei nenorociţi goniţi din sufragerie şi 
grupaţi pe punte în atitudini pe cât de variate, pe atât de 
jalnice. 

IV ÎN CARE CLOVIS DARDENTOR SPUNE LUCRURI DIN 
CARE JEAN TACONNAT SOCOATE SĂ SCOATĂ UN PROFIT 

— Câte locuri goale la masa dumneavoastră, scumpe 
căpitane! exclamă Clovis Dardentor, pe când şeful de sală 
supraveghea aducerea farfuriilor cu mâncare, fără a 
renunţa la obişnuita sa demnitate. 

— Poate că-i de temut ca numărul lor să mai crească, dacă 
marea devine mai rea. făcu observaţia Marcel Lornans. 

— Rea? Este o mare ca uleiul! răspunse căpitanul 
Bugarach. Argeles a intrat într-un contracurent unde 
talazul era mai puternic! Asta se întâmplă câteodată. 

— Mai ales la ora prânzului şi a cinei, replică Jean 
Taconnat cu aerul cel mai serios din lume. 

— Într-adevăr, adăugă cu neglijenţă Clovis Dardentor, am 
observat şi eu, şi dacă afurisitele astea de companii 
maritime îşi fac un profit din chestia asta. 

— Credeţi? exclamă doctorul Bruno. 

— Nu cred decât un lucru, răspunse Clovis Dardentor, şi 
anume, că, în ce mă priveşte, n-am pierdut nici o 
îmbucătură, şi că de n-o rămâne decât un pasager la masă. 

— Dumneavoastră veţi fi acela! continuă Jean Taconnat. 

— Ai ghicit-o, domnule Taconnat. 

Perpignanezul nostru îi spunea pe nume, de parcă l-ar fi 
cunoscut de patruzeci şi opt de ore. 

— Totuşi, continuă Marcel Lornans, e posibil ca unii din 
tovarăşii noştri să revină la masă. Ruliul se simte mai puţin. 


— V-o repet, afirmă căpitanul Bugarach. N-a fost decât un 
moment. A fost de ajuns o neatenţie a cârmaciului. Şef de 
sală, vezi deci dacă printre comesenii noştri. 

— Printre alţii, bietul taică-tău, Agathocle! aminti Clovis 
Dardentor. 

Dar tânărul Desirandelle dădu din cap, ştiind bine că 
autorul zilelor sale nu s-ar hotări să revină în sufragerie, şi 
nu se mişcă din loc. 

Cât despre şeful de sală, el se îndreptă fără convingere 
spre uşă, cunoscând bine inutilitatea demersului său. Când 
un pasager a părăsit masa, cu toate că împrejurările s-au 
schimbat, rareori el consimte să reapară acolo. Şi, de fapt, 
locurile goale nu se mai ocupară, lucru de care domnul 
căpitan şi excelentul doctor binevoiră să se arate tare 
amărâţi. 

O uşoară mişcare a cârmei îndreptase direcţia 
pachebotului, hula nu-l mai lua din faţă şi liniştea celor vreo 
zece comeseni rămaşi la locul lor era asigurată. 

Dealtfel, e mai bine să nu fie prea mulţi la masă, după cum 
pretindea Clovis Dardentor. Prin asta serviciul câştigă, 
intimitatea de asemenea, şi discuţia poate să devină 
generală. 

Ceea ce se şi întâmplă. Toată conversaţia fu condusă de 
eroul acestei povestiri, şi în ce chip! Doctorul Bruno, oricât 
de bun vorbitor era, de-abia găsea din când în când loc să-şi 
spună cuvântul - nici Jean Taconnat nu reuşea mai mult, şi 
Dumnezeu ştie dacă se amuza să audă toată această 
vorbărie! Marcel Lornans se mulțumea să zâmbească, 
Agathocle să mănânce fără să înţeleagă nimic, domnul 
Eustache Oriental să degusteze bucăţile cele bune, 
stropindu-le cu o sticlă de pomard 
[2], pe care şeful de sală i-o adusese într-o orizontalitate 
liniştitoare. De ceilalţi comeseni, nu era cazul să te ocupi. 

Supremaţia Sudului asupra Nordului, meritele 
indiscutabile ale oraşului Perpignan, rangul pe care îl 
deţinea în el unul din cei mai de vază fii ai lui, Clovis 


Dardentor în persoană, consideraţia pe care i-o asigura 
bogăţia sa cinstit câştigată, călătoriile pe care le şi făcuse, 
cele pe care se gândea să le facă, intenţia lui de a vizita 
Oranul despre care Desirandelle-ii îi vorbeau neîncetat, 
proiectul pe care şi-l făcuse de a străbate această frumoasă 
provincie algeriană. În sfârşit, plecase şi nu se preocupa 
deloc să ştie când avea să se întoarcă. 

Ar fi o greşeală să se creadă că acest flux de fraze ieşite de 
pe buzele lui Clovis Dardentor împiedica conţinutul farfuriei 
să se urce până la gura lui. Nu! Aceste intrări şi ieşiri se 
executau simultan, cu o uşurinţă minunată. Acest tip 
uimitor vorbea şi mânca totodată, fără să uite să-şi golească 
paharul, spre a uşura această dublă operaţie. 

"Ce maşină omenească! îşi zicea Jean 'Taconnat. Cum mai 
funcţionează! Acest Dardentor este unul din cele mai 
reuşite eşantioane meridionale pe care le-am întâlnit 
vreodată!" 

Doctorul Bruno îl admira şi el tot atât de mult. Ce obiect 
de disecţie remarcabil ar constitui acest exemplar, şi ce 
mare profit ar dobândi fiziologia, cercetând misterele unui 
atare organism! Dar, dat fiind că propunerea de a lăsa săi 
se deschidă pântecele ar fi părut inoportună, fără îndoială, 
doctorul se mărgini să-l întrebe pe domnul Dardentor dacă 
îşi menajase întotdeauna sănătatea. 

— Sănătatea. scumpe doctore? Ce înţelegeţi, vă rog, prin 
acest cuvânt? 

— Înţeleg ceea ce toată lumea e de acord să înţeleagă, 
răspunse doctorul. Este, după definiţia unanim admisă, 
exercitarea permanentă şi lesnicioasă a tuturor funcţiilor. 

— Şi, acceptând această definiţie, declară Marcel Lornans, 
noi dorim să ştim dacă la dumneavoastră, domnule 
Dardentor, această exercitare este lesnicioasă. 

— Şi permanentă, adăugă Jean Taconnat. 

— Permanentă, întrucât n-am fost niciodată bolnav, 
declară perpignanezul nostru bătându-se peste piept, şi 


lesnicioasă, deoarece se produce fără ca eu să bag de 
seamă! 

— Ei bine, scumpe pasager, sunteţi lămurit acum asupra a 
ceea ce se înţelege prin cuvântul "sănătate" - ceea ce ne-ar 
permite să bem în sănătatea dumneavoastră? întrebă 
căpitanul Bugarach. 

— Dacă asta trebuie să vă permită, sunt de acord că sunt 
pe deplin lămurit, şi, într-adevăr, mi se pare că a venit 
momentul să destupăm o şampanie fără să mai aşteptăm 
până la desert! 

În Sud, expresia "a destupa o şampanie" se foloseşte în 
mod frecvent, şi, pronunţată de Clovis Dardentor, desigur 
că dobândea o magnifică emfază meridională. 

Fu adusă aşadar şampania Roederer, cupele fură umplute, 
încununate de o spumă albă, şi conversaţia nu se poticni în 
ea, ba, dimpotrivă, se însufleţi. 

Doctorul Bruno fu cel ce reaprinse focul cu aceste vorbe: 

— Atunci, domnule Dardentor, o să vă rog să răspundeţi la 
o altă întrebare: spre a vă păstra această stare de sănătate 
perfectă, v-aţi abținut de la orice exces? 

— Ce înţelegeţi dumneavoastră prin cuvântul "exces"? 

— Asta-i bună! exclamă Marcel Lornans zâmbind, cuvântul 
"exces", ca şi cuvântul "sănătate", sunt deci necunoscute în 
Pirineii orientali? 

— Necunoscute. nu, domnule Lornans, dar, propriu-zis, nu 
prea ştiu ce înseamnă. 

— Domnule Dardentor, reluă doctorul Bruno, să comiţi 
excese, înseamnă să abuzezi de tine, să-ţi uzezi corpul 
precum şi spiritul, arătându-te necumpătat, nestăpânit, 
netemperat, lăsându-te pradă îndeosebi plăcerilor mesei, 
patimă de plâns care nu întârzie să distrugă stomacul. 

— Ques aco3 stomacul? întrebă Clovis Dardentor pe cel 
mai serios ton cu putinţă. 

— Ce este asta? strigă doctorul Bruno. Ei drăcie! O maşină 
care serveşte să fabrice gastralgiile, gastritele, gastro- 
enteritele, endo-gastritele, exogastritele! 


Şi, revărsând acest potop de expresii care au ca radical 
cuvântul gaster, el părea tare fericit că stomacul a dat 
naştere la atâtea afecţiuni specifice. 

Pe scurt, întrucât Clovis Dardentor continua să susţină că 
tot ceea ce arăta o deteriorare oarecare a sănătăţii îi era 
necunoscut, întrucât refuza să admită că aceste cuvinte 
aveau vreo semnificaţie, Jean Taconnat, foarte amuzat, 
folosind singura locuţiune care rezumă intemperanţa 
omenească, zise: 

— În sfârşit. n-aţi făcut niciodată "nuntă"? 

— Nu. deoarece n-am fost niciodată căsătorit! 

Şi vocea răsunătoare a acestui original se prelungi în 
asemenea hohote de râs încât paharele zăngăniră pe masă, 
de parcă ar fi fost zguduită de o lovitură de ruliu. 

Au înţeles că ar fi cu neputinţă să afle dacă acest 
nemaipomenit Dardentor fusese sau nu prototipul 
sobrietăţii, dacă datora temperanţei lui obişnuite 
neobişnuita sănătate de care se bucura, sau ea se datora 
unei constituţii de fier pe care nici un abuz n-o putuse 
deteriora. 

— Haide, haide, recunoscu căpitanul Bugarach, văd, 
domnule Dardentor, că natura v-a clădit spre a deveni unul 
din viitorii noştri centenari! 

— De ce nu, scumpe căpitane? 

— Da. de ce nu? repetă Marcel Lornans. 

— Când o maşină este solid construită, continuă Clovis 
Dardentor, bine echilibrată, bine unsă, bine întreţinută, nu 
există nici un motiv ca să nu dureze mereu! 

— Într-adevăr, conchise Jean Taconnat, şi din moment ce 
nu duce lipsă de combustibil. 

— Şi nici n-o să-i lipsească combustibilul! strigă Clovis 
Dardentor agitându-şi buzunarul vestei care scoase un 
sunet metalic. Acum, scumpii mei domni, adăugă el cu un 
hohot de râs, aţi sfârşit cu întrebările de încuietoare? 

— Nu! replică doctorul Bruno. 

Şi încăpăţânându-se să-l încolţească pe perpignanez: 


— Greşiţi, domnule, greşiţi! strigă el. Nu există o maşină 
atât de solidă încât să nu se uzeze, nu există un mecanism 
atât de perfect încât să nu se strice într-o bună zi. 

— Asta depinde de mecanic! ripostă Clovis Dardentor, care 
îşi umplu paharul până sus. 

— Dar, în sfârşit, ţipă doctorul, odată şi odată o să muriţi, 
presupun? 

— Şi pentru ce vreţi să mor, de vreme ce nu consult 
niciodată medicul? În sănătatea dumneavoastră, domnilor! 

Şi, în mijlocul ilarităţii generale, ridicându-şi paharul, 
ciocni vesel cu paharele tovarăşilor de masă, apoi îl goli 
dintr-o dată. Conversaţia continuă zgomotoasă, caldă, 
asurzitoare, până la desert, al cărui meniu variat înlocui 
felurile servite mai înainte. 

E lesne de închipuit efectul pe care acest tumult 
gastronomic trebuia să-l aibă asupra nefericiţilor pasageri 
din cabine, întinşi pe patul de suferinţă, şi cărora 
vărsăturile nu puteau decât să li se agraveze în vecinătatea 
unei atari veselii. 

În mai multe rânduri, domnul D&sirandelle apăruse în 
pragul sufrageriei. Întrucât cina sa şi a soţiei sale erau 
cuprinse în costul biletului de traversare, ce neplăcut lucru 
să nu poată să-şi consume porţia! Dar de-abia deschidea 
uşa că se şi simţea zguduit de răul stomacal şi cu ce grabă 
se urca iar pe punte! 

Singura lui consolare consta în a-şi zice: "Din fericire, fiul 
nostru Agathocle este pe cale să înfulece cât trei!" 

Şi, de fapt, băiatul lucra conştiincios ca să recupereze cât 
mai mult posibil cheltuielile paterne. 

Totuşi, după ultimul răspuns al lui Clovis Dardentor, 
conversaţia se îndreptă într-o altă direcţie. Nu se putea afla 
partea slabă a platoşei acestui om de viaţă, băâutor de forţă 
şi mâncând cât şapte? Era indiscutabil că avea o constituţie 
excelentă, o sănătate de nezdruncinat, un organism de 
prima mână. Dar, orice s-ar zice, el avea să sfârşească odată 
prin a părăsi această lume, ca şi ceilalţi muritori - să 


spunem aproape toţi, spre a nu descuraja pe nimeni. Şi 
când ar bate această oră fatală, cui îi va rămâne marea lui 
avere? Cine va lua în stăpânire casele, valorile mobiliare ale 
fostului dogar din Perpignan, natura nedăruindu-i 
moştenitor nici direct nici indirect, nici măcar un singur 
colateral în grad de succesiune? 

I se atrase atenţia, şi Marcel Lornans îi zise: 

— Pentru ce nu v-aţi gândit să vă creaţi moştenitori? 

— Dar cum? 

— Aşa cum se face, la naiba! strigă Jean Taconnat. 
Devenind soţul unei femei tinere, frumoase, sănătoase, 
demne de dumneavoastră. 

— Eu. să mă căsătoresc? 

— Fără îndoială. 

— lată o idee care nu mi-a venit niciodată! 

— Ar fi trebuit să vă vină, domnule Dardentor, declară 
căpitanul Bugarach, şi este încă timp. 

— Sunteţi căsătorit, scumpul meu căpitan? 

— Nu. 

— Dar dumneavoastră, doctore? 

— Nici eu. 

— Şi dumneavoastră, domnilor? 

— Nu, răspunse Marcel Lornans, dar la vârsta noastră 
lucrul nu-i de mirare! 

— Păi bine, dacă voi nu sunteţi căsătoriţi, de ce vreţi ca eu 
să fiu? 

— Ca să aveţi o familie, replică Jean Taconnat. 

— Şi odată cu familia, grijile pe care le aduce ea! 

— Spre a avea copii. nepoți. 

— Şi, odată cu ei, necazurile pe care le pricinuiesc! 

— În sfârşit, spre a avea descendenţi naturali, care se vor 
întrista la moartea dumneavoastră. 

— Sau care se vor bucura! 

— Credeţi oare, continuă Marcel Lornans, că statul nu se 
va bucura dacă vă moşteneşte? 


— Statul. să-mi moştenească averea. pe care ar mânca-o 
ca un risipitor ce este! 

— Ăsta nu-i un răspuns, domnule Dardentor, zise Marcel 
Lornans, şi stă în destinul omului să-şi creeze o familie, să 
se perpetueze prin copiii săi. 

— De acord, dar omul poate să aibă copii şi fără să se 
căsătorească. 

— Cum înţelegeţi asta? întrebă doctorul. 

— O înţeleg aşa cum trebuie să se înţeleagă, domnilor, şi, 
cât despre mine, i-aş prefera pe cei veniţi de-a gata. 

— Copii adoptivi? întrebă Jean 'Taconnat. 

— Cu siguranţă! Oare nu-i mai bine aşa, de o sută de ori? 
Oare lucrul ăsta nu-i mai înţelept? Ai alegerea! Poţi să-i iei 
sănătoşi la trup şi la minte, după ce au trecut de vârsta 
tusei convulsive, a scarlatinei şi a pojarului! Poţi să-ţi alegi 
dintre blonzi sau bruneţi, dintre proşti sau inteligenţi! Poţi 
să-ţi iei o fată sau un băiat, după cum doreşti! Poţi să ai 
unul, doi, trei, patru, şi chiar o duzină, după cum ai, mai 
mult sau mai puţin, dezvoltată această aptitudine a 
paternităţii adoptive! În sfârşit, eşti liber să-ţi fabrici o 
familie de moştenitori în condiţii excelente de garanţie 
fizică şi morală, fără să aştepţi ca Dumnezeu să binevoiască 
a-ţi binecuvânta căsătoria. Te binecuvântezi singur. la 
timpul şi după pofta ta! 

— Bravo, domnule Dardentor, bravo! exclamă Jean 
Taconnat. În sănătatea adoptivilor dumneavoastră! 

Şi ciocniră încă o dată paharele. 

Cât ar fi pierdut convivii aşezaţi la masă în sufrageria de 
pe Argeles de nu l-ar fi auzit pe expansivul perpignanez 
rostind ultima frază a tiradei sale, este cu neputinţă să-ţi 
faci măcar o idee! Fusese magnific! 

— Totuşi, se crezu dator să adauge căpitanul Bugarach, că 
metoda dumneavoastră are ceva bun, scumpul meu 
pasager, fie! Dar de s-ar conforma ei toată lumea, dacă n-ar 
mai exista decât taţi adoptivi, gândiţi-vă la asta, n-ar mai 
exista curând copii de adoptat. 


— Câtuşi de puţin, căpitane, câtuşi de puţin! răspunse 
Clovis Dardentor. Niciodată nu vor lipsi oameni cumsecade, 
gata să se căsătorească. mii şi milioane. 

— Din fericire, conchise doctorul Bruno, altminteri lumea 
n-ar întârzia să se sfârşească! 

Şi conversaţia continuă şi mai înfierbântată, fără a izbuti 
să-i distragă nici pe domnul Eustache Oriental, ce-şi 
degusta cafeaua la celălalt capăt al mesei, nici pe Agathocle 
Desirandelle ce devora desertul. Atunci, Marcel Lornans, 
reamintindu-şi un anume capitol VIII al codului civil, aduse 
chestiunea pe terenul Dreptului. 

— Domnule Dardentor, zise el, când vrei să adopţi pe 
cineva, este indispensabil să fie îndeplinite anumite condiţii. 

— Nu ignor acest lucru, domnule Lornans, şi socot că şi 
îndeplinesc câteva din ele. 

— Într-adevăr, replică Marcel Lornans, mai întâi şi mai 
întâi, dumneavoastră sunteţi francez, de un sex sau celălalt. 

— Mai precis, de sex masculin, dacă binevoiţi să mă 
credeţi în această privinţă, domnilor. 

— Vă credem pe cuvânt, afirmă Jean 'Taconnat, şi fără să 
fim, dealtfel, surprinşi. 

— În plus, continuă Marcel Lornans, legea obligă persoana 
care vrea să adopte să n-aibă nici copii, nici descendenţi 
legitimi. 

— Este tocmai cazul meu, domnule jurist, răspunse Clovis 
Dardentor, şi adaug că n-am deloc ascendenți. 

— Ascendenţa nu este interzisă. 

— În sfârşit, nici din ăştia n-am. 

— Dar mai este ceva ce nu aveţi, domnule Dardentor! 

— Ce anume? 

— Vârsta de cincizeci de ani! Trebuie să fii în vârstă de 
cincizeci de ani pentru ca legea să-ţi permită să adopţi. 

— O să fiu peste cinci ani, dacă Dumnezeu mă ţine în viaţă 
- şi pentru ce nu m-ar ţine. 

— Ar greşi dacă n-ar face-o, continuă Jean Taconnat, căci 
n-ar găsi un plasament mai bun. 


— Asta este şi părerea mea, domnule Taconnat. De aceea, 
îmi voi aştepta cei cincizeci de ani bătuţi pe muche spre a 
face un act de adopţiune, dacă mi se prezintă prilejul, un 
bun prilej, cum se spune în afaceri. 

— Cu condiţia, replică Marcel Lornans, ca cel sau cea la 
care v-aţi oprit alegerea să nu aibă mai mult de treizeci şi 
cinci de ani, căci legea cere ca adoptantul să aibă cel puţin 
cincisprezece ani mai mult decât adoptatul. 

— Ei! Credeţi oare, strigă domnul Dardentor, că mă 
gândesc să mă procopsesc cu un flăcău tomnatic sau cu o 
fată bătrână? Nu, la naiba! Şi n-o să-i aleg nici la treizeci şi 
cinci, nici la treizeci de ani, ci la începutul majoratului lor, 
deoarece legea cere să fie majori. 

— Totu-i bine până aici, domnule Dardentor, răspunse 
Marcel Lornans. Este neîndoios că dumneavoastră 
îndepliniţi aceste condiţii. Dar - sunt foarte supărat din 
pricina proiectelor dumneavoastră de paternitate adoptivă 
- există o condiţie care pariez că vă lipseşte. 

— Nu poate fi din cauză că nu mă bucur de o bună 
reputaţie! Şi-ar permite cineva să suspecteze onoarea lui 
Clovis Dardentor, din Perpignan, Pirineii orientali, în viaţa 
lui publică sau privată? 

— Oh, nimeni! strigă căpitanul Bugarach. 

— Nimeni, adăugă doctorul Bruno. 

— Nu. nimeni, proclamă Jean Taconnat. 

— Nimeni, cu siguranţă, sublinie Marcel Lornans. Dealtfel, 
nu de asta am vrut să vorbesc. 

— Dar de ce atunci? întrebă Clovis Dardentor. 

— De o anumită condiţie impusă de cod, o condiţie pe care 
dumneavoastră fără îndoială că aţi neglijat-o. 

— Care, mă rog? 

— Cea care pretinde ca adoptantul să fi dat adoptatului, 
pe când acesta era minor, îngrijiri neîntrerupte de-a lungul 
unei perioade de şase ani. 

— Zice aşa legea? 

— În mod formal. 


— Şi cine-i neghiobul care a vârât asta în cod? 

— Puțin interesează cine-i neghiobul. 

— Ei bine, domnule Dardentor, întrebă doctorul Bruno, 
insistând, aţi dat aceste îngrijiri vreunui minor dintre 
cunoştinţele dumneavoastră? 

— După câte ştiu, nu! 

— Atunci, declară Jean Taconnat, n-o să mai aveţi decât 
posibilitatea de a întrebuința averea dumneavoastră spre a 
fonda un aşezământ de binefacere care să vă poarte 
numele! 

— Aşa vrea legea? continuă perpignanezul. 

— Aşa vrea, afirmă Marcel Lornans. 

Clovis Dardentor nu-şi ascunse decepţia pe care i-o 
pricinuia această exigenţă a codului. l-ar fi fost atât de uşor 
să aibă grijă de nevoile, de educaţia unui minor vreme de 
şase ani! Este adevărat însă - cum să fii sigur că faci o 
alegere bună, când te adresezi unor adolescenţi care nu 
oferă nici cea mai mică garanţie pentru viitor! În sfârşit, el 
nu se gândise deloc la asta! Dar era oare indispensabilă 
obligaţia şi Marcel Lornans nu se înşela? 

— Îmi certifici că aşa-i în codul civil? întrebă ela doua 
oară. 

— V-o certific, răspunse Marcel Lornans. Consultaţi codul - 
capitolul adopţiunii, articolul 345. El face din asta o condiţie 
esenţială. în afară de. 

— În afară de. repetă Clovis Dardentor. 

Şi chipul i se lumină. 

— Haide. haide! strigă el. Mă faci să înnebunesc cu 
şiretlicurile dumitale, cu "în afară de." 

— În afară, continuă Marcel Lornans, de cazul în care 
individul de care e vorba să fie adoptat i-a scăpat viaţa 
adoptantului fie într-o luptă, fie scoţându-l din flăcări sau 
din valuri. Conform legii. 

— Dar eu n-am căzut şi nu voi cădea niciodată în apă! 
răspunse Clovis Dardentor. 

— Asta i se poate întâmpla oricui! declară Jean Taconnat. 


— Sper din inimă că focul n-o să-mi aprindă casa. 

— Casa dumneavoastră poate să ardă tot aşa de bine ca 
oricare alta, şi, de nu-i casa dumneavoastră, un teatru în 
care v-aţi afla. chiar şi pe acest pachebot, dacă un incendiu 
s-ar declara la bord. 

— Fie, domnilor, focul şi apa. Cât despre luptă, aş fi tare 
mirat de aş avea vreodată nevoie să fiu ajutat! Am două 
braţe şi două picioare zdravene care nu cer ajutor şi 
asistenţă de la nimeni! 

— Cine ştie? zise Jean Taconnat. 

Oricum, Marcel Lornans, în cursul acestei conversații, 
stabilise lămurit dispoziţiile legii, aşa precum le înfăţişează 
capitolul VIII al codului civil. Despre celelalte condiţii nu 
vorbise, fiindcă era inutil. De asemenea nu spusese nimic 
despre obligaţia, în cazul în care adoptantul este căsătorit, 
ca celălalt soţ să-şi dea consimţământul la adoptare - Clovis 
Dardentor era celibatar - nu spusese nimic nici despre 
consimţământul cerut părinţilor adoptatului, dacă acesta n- 
a atins majoratul de douăzeci şi cinci de ani. 

Dcaltminteri, în prezent părea greu pentru Clovis 
Dardentor să parvină să-şi realizeze visul şi să-şi creeze o 
familie de copii adoptivi. Fără îndoială, el îşi mai putea alege 
un adolescent, să-i dea îngrijiri timp de şase ani consecutivi, 
să-l crească cu mare atenţie, apoi să-i atribuie, odată cu 
numele său, toate drepturile unui moştenitor legitim. Dar 
ce nevoie avea să rişte! Şi, totuşi, dacă nu se hotăra la asta, 
avea să fie redus la cele trei cazuri prescrise de cod. Ar 
trebui să fie salvat dintr-o luptă, din valuri sau din flăcări. 
Însă exista vreo probabilitate ca în vreuna din aceste 
împrejurări să poată ajunge un bărbat ca Dardentor? El n-o 
credea, şi nimeni n-ar fi crezut-o. 

Pasagerii de la masă mai schimbară ultimele replici, 
stropite din abundență cu şampanie. Glumele nu-l cruţară 
deloc pc perpignanezul nostru, care râdea primul. Dacă nu 
voia ca averea lui să rămână fără moştenitori, dacă refuza 
să facă din stat unicul lui moştenitor, ar fi silit să urmeze 


sfatul lui Jean Taconnat, să-şi doneze averea vreunei 
fundaţii de caritate. La urma urmei, era liber să-şi doneze 
moştenirea primului venit. Dar nu! El ţinea la ideile lui! Pe 
scurt, această masă memorabilă odată sfârşită, convivii se 
urcară iarăşi pe dunetă. 

Era aproape ora şapte, căci durata cinei depăşise orice 
limită. Seara frumoasă prevestea o noapte paşnică. Tenda 
fusese strânsă. Respirai un aer curat, biciuit de briză. 
Pământul, învăluit de crepuscul, nu mai părea decât o 
imagine confuză la orizontul dinspre vest. 

Clovis Dardentor şi tovarăşii lui, în vreme ce vorbeau, se 
plimbau în lung şi-n lat, în fumul ţigărilor excelente cu care 
perpignanezul se aprovizionase din belşug şi pe care le 
oferea cu o generozitate fermecătoare. 

Către ora nouă şi jumătate s-au despărţit, după ce şi-au 
dat întâlnire pentru a doua zi. 

Clovis Dardentor, după ce-l ajută pe domnul Desirandelle 
să ajungă în cabina doamnei Desirandelle, se îndreptă spre 
cabina lui, unde nici zgomotele, nici agitația de pe bord nu 
aveau să-i tulbure somnul. 

Şi atunci Jean Taconnat îi spuse vărului său: 

— Am o idee. 

— Care? 

— Dacă ne-am face adoptați de acest naiv! 

— Noi? 

— Tu şi cu mine. sau unul din noi! 

— Eşti nebun, Jean! 

— Noaptea e un sfetnic bun, Marcel, şi ce sfat îmi va da, 
am să ţi-l spun mâine! 

V ÎN CARE PATRICE CONTINUA SĂ CONSIDERE CĂ 
STĂPÂNUL SĂU E LIPSIT UNEORI DE DISTINCŢIE. 

A doua zi, la ora opt, pe dunetă nu se afla încă nimeni. 
Marea nu era totuşi agitată spre a-i sili pe pasageri să se 
încuie în cabinele lor. Argeles de-abia de era uşor legănat 
de slaba hulă mediteraneană. Nopţii liniştite avea să-i 
urmeze o zi splendidă. Dacă pasagerii nu se sculaseră 


aşadar la răsăritul soarelui, este fiindcă oboseala îi reţinea, 
pe unii încă somnoroşi, pe ceilalţi visând cu ochii deschişi, şi 
unii şi ceilalţi lăsându-se în voia ruliului, asemeni unui copil 
în leagăn. 

Nu este vorba aici decât de acei privilegiați care nu sunt 
bolnavi niciodată pe mare, chiar şi pe vreme rea, şi 
nicidecum de nefericiţii, care se simt întotdeauna rău, chiar 
şi pe timp frumos. Să rânduim în această ultimă categorie 
pe soţii Desirandelle şi pe mulţi alţii, care nu-şi vor recăpăta 
siguranţa morală şi fizică decât la ancorarea pachebotului 
în port. 

Atmosfera, foarte limpede şi foarte curată, se încălzea de 
razele luminoase pe care le răsfrângea uşorul clipocit de la 
suprafaţa mării. Argeles mergea cu o viteză de zece mile pe 
oră, îndreptându-se spre sud-sud-est, în direcţia 
arhipelagului Balearelor. Câteva vase treceau în larg în 
sens opus, desfăşurându-şi panaşul de fum sau întinzându- 
şi pânzele albe pe fondul uşor ceţos al orizontului. 

Căpitanul Bugarach mergea de la un capăt la altul al 
punţii pentru nevoile serviciului. 

În acest moment, Marcel Lornans şi Jean Taconnat 
apărură la intrarea dunetei. Căpitanul se apropie îndată 
spre a le strânge mâna zicând: 

— Aţi petrecut o noapte bună, domnilor? 

— Mai mult decât bună, căpitane, răspunse Marcel 
Lornans, şi ar fi greu să-ţi imaginezi una mai bună. Nu 
cunosc vreo cameră de hotel care să se compare cu o 
cabină de pe Argeles. 

— Sunt de părerea dumitale, domnule Lornans, continuă 
căpitanul Bugarach, şi nu pricep cum poţi să trăieşti în alt 
loc decât la bordul unui vas. 

— Duceţi-vă să-i spuneţi asta domnului Desirandelle, zise 
tânărul, şi de vă împărtăşeşte gustul. 

— N-o să-i spun nimic acestui specimen terestru şi nici 
celor asemeni lui, incapabili să preţuiască încântările unei 
traversări! strigă căpitanul. Adevărate colete în fundul 


calei! Pasageri din ăştia sunt ruşinea pacheboturilor! La 
urma urmei, deoarece plătesc traversarea. 

— Asta-i! replică Marcel Lornans. 

Jean Taconnat, de obicei atât de vorbăreţ, atât de expansiv, 
se mulţumise să-i strângă mâna căpitanului şi nu luase 
deloc parte la conversaţie. Părea preocupat. 

Marcel Lornans, continuând să-l interogheze pe căpitanul 
Bugarach, îi zise la un moment dat: 

— Când o să fim în faţa Majorcăi? 

— În faţa Majorcăi? Cam la ora unu după-amiază. În ce 
priveşte ivirea primelor înălţimi ale Balearelor, nu mai 
durează mult. 

— Şi o să ne oprim la Palma? 

— Până la ora opt seara, timpul necesar spre a îmbarca 
mărfurile cu destinaţia Oran. 

— O să avem răgazul să vizităm insula? 

— Insula. nu, dar oraşul Palma, care merită osteneala, se 
zice. 

— Cum aşa. se zice? Căpitane, dumneavoastră n-aţi mai 
fost la Majorca? 

— De treizeci sau patruzeci de ori, de-mi aduc bine 
aminte. 

— Fără s-o fi explorat niciodată? 

— Dar timpul, domnule Lornans, dar timpul? Când să-l fi 
avut? 

— Nici timpul. nici pofta, poate? 

— Nici pofta, într-adevăr! Am rău de uscat, când nu sunt 
pe mare! 

Şi zicând acestea, căpitanul Bugarach îşi părăsi 
interlocutorul spre a se urca pe pasarelă. 

Marcel Lornans se întoarse spre vărul său: 

— Ce-i cu tine, Jean? îi zise. Eşti mut în dimineaţa asta ca 
un Harpocrat 
[4]. 

— Pentru că mă gândesc, Marcel. 

— La ce? 


— La cele ce ţi-am spus ieri. 

— Ce mi-ai spus? 

— Că avem un prilej unic, de a ne face adoptați de către 
acest cetăţean din Perpignan. 

— Tot te mai gândeşti la asta? 

— Da. după ce am visat la ea toată noaptea. 

— E ceva serios? 

— Foarte serios. Îşi doreşte copii adoptivi. Să ne ia pe noi. 
N-o să găsească alţii mai buni! 

— Pe cât de modest, tot pe atât dc fantezist eşti, Jean! 

— Vezi tu, Marcel, să fii soldat este foarte frumos! Să te 
angajezi în regimentul 7 vânători din Africa este foarte 
onorabil. Totuşi. 

— Jean, observă Marcel Lornans, trebuia să te gândeşti 
bine înainte de a porni la drum spre Algeria. 

— Să ne înţelegem. Marcel. Eu tot sunt gata, ca şi tine, să 
mă înrolez. Cu toate acestea, dacă zeiţa cea cu mâinile pline 
s-ar hotări să le deschidă la trecerea noastră. 

— Eşti nebun? 

— Zău! 

— Chiar vezi în acest domn Dardentor. 

— Un tată! 

— Uiţi oare că, spre a te adopta, ar fi trebuit să-ţi fi dat 
îngrijiri timp de şase ani, pe când erai minor. Oare o fi 
făcut-o, din întâmplare? 

— Nu, după câte ştiu, răspunse Jean Taconnat, sau, în 
orice caz, eu n-am băgat de seamă asta. 

— Văd că-ţi vine mintea la cap, dragă Jean, fiindcă tu 
glumeşti. 

— Glumesc şi nu prea. 

— Păi bine, oare tu, tu l-oi fi salvat pe acest demn bărbat 
din valuri, din flăcări sau dintr-o luptă? 

— Nu, dar îl voi salva. sau, mai degrabă, tu şi cu mine, noi 
îl vom salva. 

— Aşa? 

— Nici nu mă îndoiesc de acest lucru. 


— Asta o să se întâmple pe pământ, pe mare, sau în 
spaţiu? 

— Asta o să se întâmple după cum se va prezenta prilejul, 
şi nu este imposibil ca acest prilej să se prezinte. 

— Trebuie să-l faci să se ivească? 

— De ce nu? Ne aflăm la bordul lui Argelcs, şi 
presupunând că domnul Dardentor cade în mare. 

— Doar n-ai de gând să-l arunci peste bord. 

— În sfârşit. să admitem că o să cadă! Tu sau eu ne 
aruncăm după el, ca un eroic câine terra-nova, el este 
salvat, şi din acest terra-nova îşi face un câine. nu. un copil 
adoptiv. 

— Vorbeşte pentru tine, care ştii să înoţi, Jean. Eu nu ştiu, 
şi de n-aş avea vreodată decât acest prilej ca să fiu adoptat 
de acest minunat domn. 

— Am înţeles. Marcel! Mie îmi revine să operez pe mare, şi 
ţie să operezi pe pământ. Dar să fim bine înţeleşi: dacă tu 
devii Marcel Dardentor, eu n-o să fiu gelos pe tine, iar dacă 
mie îmi revine acest nume magnific. afară de cazul că 
amândoi. 

— Nici nu vreau să-ţi răspund, bietul meu Jean! 

— 'Te scutesc de asta, cu condiţia să mă laşi să acţionez. să 
nu te împotriveşti. 

— Ceea ce mă nelinişteşte, Jean, replică Marcel Lornans, 
este faptul că-mi înşiri din fir în păr nişte nebunii, cu o 
gravitate care nu-ţi stă în fire. 

— Pentru că este un lucru foarte grav. În afară de asta, 
linişteşte-te, eu o să iau lucrurile dinspre partea lor veselă, 
şi, dacă dau greş, n-o să-mi zbor creierii. 

— Oare mai ai creieri? 

— Mai am câteva grame! 

— Ţi-o repet. eşti nebun! 

— Nu mai spune! 

Amândoi se opriră aici cu conversaţia, căreia, dealtminteri, 
Marcel Lornans nu voia să-i acorde nici o importanţă, şi, 


fumând, străbătură împreună duneta de la prova până la 
pupa. 

Pe când se apropiau de balustradă îl zăriră pe servitorul 
lui Clovis Dardentor, care şedea nemişcat aproape de 
capotul maşinii, îmbrăcat în livreaua sa de călătorie, de o 
curăţenie ireproşabilă. 

Ce făcea el acolo şi ce aştepta, fără să dea nici un semn de 
nerăbdare? Aştepta scularea stăpânului său. Aşa era 
originalul ce-l slujea pe domnul Clovis Dardentor, tot atât de 
original şi el. Între aceste două personaje, este adevărat 
totuşi că exista o mare diferenţă de temperament şi de 
caracter! 

Patrice - aşa se numea el, deşi nu era deloc de origine 
scoțiană - îşi merita numele ce vine de la patricienii vechii 
Rome. 

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cum nu se poate 
mai demn! Manierele lui distinse contrastau cu purtarea 
fără ţinută a perpignanezului, pe care avea totodată 
norocul şi nenororcul să-l servească. Trăsăturile chipului 
său lipsit de barbă, întotdeauna proaspăt ras, fruntea uşor 
plecată, privirea marcând o anumită mândrie, gura ale 
cărei buze pe jumătate închise lăsau să se vadă dinţii 
frumoşi, părul blond întreţinut cu grijă, vocea gravă, nobila 
sa prestanţă permiteau să fie rânduit în categoria tipului al 
cărui cap, după fiziologişti, prezintă forma "rotund- 
alungită". Avea aerul unui membru al înaltei Camere a 
Angliei. Era de cincisprezece ani în acest post şi ar fi avut 
pofta în mai multe rânduri să-l părăsească. Pe de altă parte, 
şi Clovis Dardentor avusese uneori ideea să-i arate uşa. 
Adevărul este însă că ei nu se puteau lipsi unul de celălalt, 
cu toate că ar fi fost greu să se imagineze două naturi mai 
opuse. Ceea ce-l lega pe Patrice de casa din Perpignan nu 
era leafa, deşi era mare, ci siguranţa că stăpânul lui are în 
el o încredere absolută, dealtfel meritată. Dar cât de rănit 
se simţea Patrice în amorul propriu văzând această 
familiaritate, această limbuţie, această exuberanţă de 


meridional! În ochii lui, domnul Dardentor era lipsit de 
ţinută. Renunţa la demnitatea pe care i-o impunea situaţia 
lui socială. Fostul dogar se trăda în întregime prin felul lui 
de a saluta, de a se prezenta, de a se exprima. Bunele 
maniere îi lipseau, şi, dealtfel, cum ar fi putut el să le 
dobândească în timp ce punea cercuri şi rostogolea mii de 
butoaie prin dogăriile sale? Nu, nu era cum s-ar fi cuvenit, 
şi Patrice nu scăpa prilejul să i-o spună. 

Uneori, Clovis Dardentor, care - am mai spus-o - avea 
mania să vorbească afectat, catadicsea să primească 
observaţiile servitorului său. El râdea de ele, îşi bătea joc de 
acest mentor în livrea, îi făcea plăcere să-l scoată din sărite 
prin replicile lui. Alteori de asemenea, în zilele lui de 
proastă dispoziţie, se supăra, îl trimitea la plimbare pe 
nenorocosul consilier şi-i dădea tradiționalul preaviz de opt 
zile, dar a cărui a opta zi nu venea niciodată. 

În fond, dacă Patrice era supărat să fie în serviciul unui 
stăpân atât de puţin gentleman, Clovis Dardentor, în 
schimb, era mândru să aibă un servitor atât de distins. 

Însă, în ziua aceea, Patrice n-avea motiv să fie satisfăcut. 
El ştia de la şeful de sală că, în timpul cinei din ajun, domnul 
Clovis Dardentor vorbise alandala, luându-l gura pe 
dinainte, dând astfel comesenilor o jalnică idee despre un 
originar din Pirineii orientali. 

Nu! Patrice nu era mulţumit şi nu înţelegea câtuşi de puţin 
s-o ascundă. Iată pentru ce, destul de devreme, mai înainte 
de a fi chemat, el îşi îngăduise să bată la uşa cabinei 13. 

Unei prime ciocănituri fără răspuns, îi urmă o a doua 
ciocănitură mai puternică. 

— Cine-i acolo? mormăi o voce de-abia trezită din somn. 

— Patrice. 

— Du-te dracului! 

Fără să se ducă unde îl trimitea, Patrice se retrase 
imediat, foarte supărat de acest răspuns puţin parlamentar, 
cu care, totuşi, ar fi trebuit să fie obişnuit. 


"N-am să fac niciodată nimic dintr-un asemenea om!", 
murmură el supunându-se. 

Şi cu acelaşi aer demn, nobil, de "lord englez", el se 
reîntoarse pe punte spre a aştepta aici, răbdător, apariţia 
stăpânului său. 

Aşteptarea ţinu un ceas lung, căci domnul Dardentor nu 
simţea nici o grabă să se scoale din pat. În sfârşit uşa 
cabinei scârţâi, pe urmă uşa dunetei se deschise şi prin ea 
trecu personajul principal al acestei povestiri. 

În acest moment, Jean Taconnat şi Marcel Lornans, 
sprijiniți pe balustradă, îl zăriră. 

— Drepţi! Soseşte tatăl nostru, zise Jean Taconnat. Auzind 
acest calificativ pe cât de caraghios pe atât de premature, 
Marcel Lornans nu se putu abţine să nu izbucnească într-un 
straşnic hohot de râs. 

Între timp, Patrice, cu pas măsurat, cu chipul sever, cu 
fizionomia dezaprobatoare, destul de puţin dispus să 
primească ordinele stăpânului său, înainta spre domnul 
Dardentor. 

— Ah, tu eşti, Patrice! Ai venit să mă deştepţi când îmi era 
somnul mai dulce, când mă legănau visuri de aur? 

— Domnul va fi de acord că datoria mea. 

— Datoria ta era să aştepţi până te-aş fi sunat. 

— Domnul se crede fără îndoială la Perpignan, în casa din 
piaţa De la Loge. 

— Mă cred unde mă aflu, replică domnul Dardentor, şi 
dacă aş fi avut nevoie de tine, aş fi trimis pe cineva să te 
caute, deşteptător stricat ce eşti! 

Chipul lui Patrice se contractă uşor, şi zise pe un ton grav, 
mustrător: 

— Prefer să nu-l aud pe domnul, când domnul îşi exprimă 
gândul în asemenea termeni supărători. Pe lângă asta, îi voi 
atrage atenţia domnului că bereta pe care dumnealui a 
socotit că trebuie să şi-o pună pe cap nu mi se pare 
potrivită pentru un pasager de clasa întâi. 


Şi, într-adevăr, bereta dată spre ceafă a lui Clovis 
Dardentor era lipsită de distincţie. 

— Aşadar, Patrice, nu-ţi place bereta mea? 

— Tot atât de puţin cât şi bluzonul de pânză cu care s-a 
gătit domnul, sub pretext că trebuie să ai înfăţişare de 
marinar când navighezi! 

— Într-adevăr. 

— Dacă aş fi fost întrebat de domnul, cu siguranţă că l-aş fi 
împiedicat să se îmbrace astfel. 

— Tu m-ai fi împiedicat, Patrice? 

— Am obiceiul să nu-i ascund domnului părerea mea, chiar 
când îl contrazic, şi ceea ce fac la Perpignan, acasă la 
domnul, este firesc s-o fac şi pe bordul acestui pachebot. 

— Când ai de gând s-o sfârşeşti, domnule Patrice? 

— Deşi această formulă este de o politeţă perfectă, 
continuă Patrice, trebuie să mărturisesc că n-am spus deloc 
tot ce am de spus, şi, mai întâi, că ieri, în timpul cinei, 
domnul ar fi trebuit să se stăpânească mai mult decât a 
făcut-o. 

— Să mă stăpânesc. privitor la mâncare? 

— Şi privitor la băuturi, care au depăşit puţin măsura. În 
sfârşit, potrivit celor ce mi-a raportat şeful de sală. un om 
foarte cumsecade. 

— Şi ce v-a raportat acest om foarte cumsecade? întrebă 
Clovis Dardentor, care nu-l mai tutuia pe Patrice, semn al 
unei agasări ce ajunsese la ultimele ei limite. 

— Că domnul a vorbit. a vorbit. şi despre lucruri pe care, 
după părerea mea, e mai bine să le treci sub tăcere, când 
nu cunoşti oamenii în faţa cărora vorbeşti. Asta nu-i doar o 
chestiune de prudenţă, ci şi de demnitate. 

— Domnule Patrice. 

— Da, domnule. 

— Te-ai dus unde te-am trimis azi dimineaţă, când mi-ai 
bătut în uşa cabinei atât de devreme? 

— Memoria mea nu reţine. 


— Ei bine! O să ţi-o reîmprospătez eu! La dracu! la dracu' 
ţi-am spus să te duci, şi, cu toată politeţea ce ţi se cuvine, o 
să-mi îngădui să te trimit încă o dată, şi să rămâi acolo până 
te chem eu! 

Patrice îşi îngustă ochii, îşi ţuguie buzele, apoi, răsucindu- 
se pe călcâie, se îndreptă spre partea din faţă, în momentul 
în care domnul Desirandelle ieşea din dunetă. 

— Ah, minunatul meu prieten! strigă Clovis Dardentor 
zărindu-l. Domnul Desirandelle riscase să iasă pe punte, 
spre a respira un oxigen mai curat decât cel din cabine. 

— Ei bine, scumpul meu Desirandelle, continuă 
perpignanezul, cum o mai duci cu sănătatea, de ieri încolo? 

— N-o duc bine. 

— Curaj, dragă, curaj! Tot mai ai chipul palid ca hârtia, 
ochii sticloşi, buzele îţi sunt spuzite. dar nu-i nimic, 
traversarea asta o să se sfârşească. 

— Rău, Dardentor. 

— Ce pesimist eşti! Haide! Sursum corda5 aşa cum se 
cântă de sărbători, în dangătul cadenţat al clopotelor! 

Fericit citat, într-adevăr, pentru un om care avea inima în 
gât! 

— Dealtminteri, reluă Clovis Dardentor, peste câteva 
ceasuri, o să poţi pune piciorul pe uscat. Argeles va fi 
ancorat, la ora aceea, la Palma. 

— Unde nu va rămâne decât o jumătate de zi, suspină 
domnul Desirandelle, şi, odată cu venirea serii, va trebui să 
ne îmbarcăm iarăşi pe acest scrânciob îngrozitor! Ah, dacă 
n-ar fi fost vorba de viitorul lui Agathocle! 

— Fără îndoială, Desirandelle, şi asta merita, desigur, o 
mică supărare. Ah, dragă prietene, mi se pare că o şi văd 
acolo pe această fată fermecătoare, cu lampa în mână, 
precum Hero aşteptându-l pe Leandru, vreau să spun pe 
Agathocle, pe ţărmul algerian. Ba nu! Comparaţia nu face 
două parale, deoarece, în legendă, se pare că acest 
nenorocit de Leandru s-a înecat pe drum. O să vii astăzi la 
prânz? 


— Oh, Dardentor, în starea în care mă aflu. 

— Păcat. tare păcat! Cina de ieri a fost deosebit de veselă 
în ce priveşte conversaţia şi excelentă ca meniu! 
Mâncărurile erau demne de convivi! Doctorul Bruno. Pe 
acest doctor de ispravă l-am şi aranjat în maniera noastră 
provensală! Şi aceşti doi tineri. ce amabili tovarăşi de 
călătorie! Şi cum s-a comportat acest surprinzător 
Agathocle! Dacă n-a deschis gura să vorbească, cel puţin a 
deschis-o ca să mănânce. S-a îndopat până peste poate. 

— Avea tot dreptul. 

— Sigur! Ah, da! Pe doamna Desirandelle oare n-o s-o 
vedem în dimineaţa asta? 

— Nu cred. nici în dimineaţa asta. nici mai târziu. 

— Cum! Nici chiar la Palma? 

— Nu e în stare să se ridice din pat. 

— Biata femeie! Cât o plâng. şi cât o admir! Toată agitația 
asta pentru Agathocle al ei! Are într-adevăr simţăminte de 
mamă. şi o inimă. Dar să nu mai vorbim de inima ei! le urci 
pe dunetă? 

— Nu. n-aş putea, Dardentor! Prefer să rămân în salon! E 
mai sigur! Ah, când oare se vor construi vapoare care să nu 
danseze, şi pentru ce se încăpăţânează oamenii să pună să 
navigheze asemenea maşini! 

— Sigur, Desirandelle, că, pe uscat, vaselor puţin le-ar 
păsa de ruliu şi de tangaj. Dar n-am ajuns încă până acolo. 
O să vină cu timpul. o să vină cu timpul! 

Dar, în aşteptarea realizării acestui progres, domnul 
Desirandelle trebui să se resemneze şi să se întindă pe o 
canapea din salonul pe care n-avea să-l părăsească decât la 
sosirea în Baleare. Clovis Dardentor, care îl însoţise, îi 
strânse mâna, apoi, revenind pe punte, urcă scara dunetei 
cu siguranţa unui bătrân lup de mare cu bereta împinsă 
semeţ spre spate, cu faţa radioasă, cu bluzonul descheiat în 
întâmpinarea brizei, asemeni flamurii unui vas amiral. 

Cei doi veri veniră la el. S-au schimbat saluturi de simpatie 
de o parte şi de cealaltă, apoi întrebări despre sănătatea 


reciprocă. Domnul Clovis Dardentor a dormit bine, după 
plăcutele ceasuri petrecute la masă? Perfect. un somn 
neîntrerupt şi reparator, în braţele lui Morfeu. ceea ce se 
cheamă "să dormi buştean"! 

Oh! De ar fi auzit Patrice astfel de locuţiuni ieşite din gura 
stăpânului său! 

Şi domnii. au dormit bine? 

— Un somn, de puteai să tai lemne pe noi! răspunse Jean 
Taconnat, care dorea să-i cânte în strună lui Clovis 
Dardentor. 

Din fericire, Patrice nu se afla acolo. El îi debita, în clipa 
aceea, fraze elegante noului său prieten, şeful de sală. E 
drept că nu şi-ar fi făcut o idee bună despre un tânăr 
parizian care se exprimă în modul acesta vulgar. 

Şi conversaţia începu să se desfăşoare cu cordialitate. 
Domnul Clovis Dardentor nu putea decât să se felicite 
pentru relaţiile lui cu aceşti doi tineri. Dar, şi pe ei, ce noroc 
dăduse să cunoască un tovarăş de călătorie atât de simpatic 
ca domnul Clovis Dardentor! Sperau că prietenia lor va 
continua! Se vor reîntâlni la Oran! Domnii aveau de gând 
să-şi prelungească şederea? 

— Fără îndoială, răspunse Marcel Lornans, căci intenţia 
noastră e să devenim slujitori. 

— Să vă angajaţi. la teatru? 

— Nu, domnule Dardentor, să ne înrolăm în regimentul 7 
vânători din Africa. 

— Frumos regiment, domnilor, frumos regiment, şi prin el 
vă deschideţi drumul! Aşadar. este un proiect hotărât. 

— În afară de cazul, socoti de datoria lui să strecoare Jean 
Taconnat, când nu intervin unele împrejurări. 

— Domnilor, răspunse Clovis Dardentor, oricare ar fi 
cariera pe care aţi îmbrăţişa-o, am certitudinea că-i veţi 
face cinste! 

Ah! Dacă această frază i-ar fi ajuns la urechi lui Patrice! 
Dar, în tovărăşia şefului de sală, el coborâse în oficiu, unde 
cafeaua cu lapte fumega în marile ceşti de pe Argeles. 


În sfârşit, un lucru câştigat este faptul că domnii Clovis 
Dardentor, Jean Taconnat şi Marcel Lornans avuseseră 
marea plăcere să se întâlnească; ei sperau că debarcarea la 
Oran n-avea să atragă o despărţire bruscă, aşa cum se 
întâmplă de obicei între pasageri. 

— Şi, zise Clovis Dardentor, dacă n-aveţi nimic împotrivă, 
să tragem la acelaşi hotel. 

— Nimic împotrivă, se grăbi să răspundă Jean Taconnat, 
ba chiar asta prezintă avantaje indiscutabile. 

— De acord, domnilor. 

O nouă schimbare de strângeri de mână, cărora Jean 
Taconnat le atribuia ceva patern şi filial. 

"Si, se gândea el, dacă, printr-o întâmplare fericită, ar lua 
foc hotelul, ce prilej bun de a-l salva din flăcări pe acest om 
admirabil!" 

Către ora unsprezece, fură semnalate contururile încă 
îndepărtate ale arhipelagului Balearelor, în sud-est. Mai 
înainte de trei ore, pachebotul avea să fie înaintea insulei 
Majorca. Pe această mare liniştită, el nu va suferi nici o 
întârziere, şi va ajunge la Palma cu exactitatea unui expres. 

Pasagerii care fuseseră la cina din ajun se grăbiră să 
coboare în sufragerie. 

Prima persoană pe care o găsiră acolo fu domnul Eustache 
Oriental, aşezat tot la capătul cel bun al mesei. 

De fapt, cine era oare acest personaj atât de încăpățânat, 
atât de puţin sociabil, acest cronometru în carne şi oase, ale 
cărui limbi nu arătau decât orele meselor? 

— Şi-o fi petrecut noaptea aici? întrebă Marcel Lornans. 

— Probabil, răspunse Jean Taconnat. 

— I-or fi pus greşit deşteptătorul! adăugă perpignanezul 
nostru. Căpitanul Bugarach, care-şi aştepta convivii, le zise 
bună ziua, exprimându-şi speranţa că prânzul o să merite 
toate laudele lor. 

Apoi fu rândul doctorului Bruno să-i salute pe unul după 
altul. El avea o foame de lup - de lup de mare, se înţelege - 


şi asta de trei ori pe zi. Se informă în mod deosebit de 
extraordinara sănătate a domnului Clovis Dardentor. 

Domnul Clovis Dardentor nu se simţise niciodată mai bine 
ca acum, regretând acest lucru pentru doctor, de ale cărui 
preţioase servicii fără îndoială că n-avea să se folosească. 

— Niciodată nu trebuie să spui vorbă mare, domnule 
Dardentor, răspunse doctorul Bruno. Mulţi bărbaţi la fel de 
solizi ca dumneavoastră, după ce au rezistat o întreagă 
traversare, s-au şubrezit chiar înaintea portului! 

— Dă-o încolo, doctore! E ca şi cum i-ai spune unui 
marsuin să ia seama la răul de mare. 

— Dar eu am văzut şi marsuini având rău de mare, ripostă 
doctorul. când îi scoteau din apă de vârful unui harpon! 

Agathocle şedea la locul lui din ajun. Trei sau patru 
comeseni noi veniră să se aşeze la masă. Căpitanul 
Bugarach făcu oare o grimasă? Stomacurile astea, după 
dieta din ajun, trebuiau să aibă un atare gol încât să sperie 
natura. Ce mare spărtură în meniul prânzului! 

În timpul acestei mese, şi în ciuda observaţiilor pe care le 
exprimase Patrice, zarul conversaţiei nu încetă să se mişte 
între degetele domnului Dardentor. Dar, de data aceasta, 
perpignanezul nostru vorbi mai puţin de trecutul lui şi mai 
mult de viitorul lui, şi prin viitor el înţelegea şederea lui la 
Oran. El socotea să viziteze toată provincia, poate toată 
Algeria, poate chiar să se aventureze până în deşert. de ce 
nu? Şi, relativ la asta, întrebă dacă tot mai există arabi în 
Algeria. 

— Câţiva, zise Marcel Lornans. Sunt păstraţi pentru 
culoare locală. 

— Dar lei? 

— O întreagă jumătate de duzină, replică Jean Taconnat, şi 
sunt dintr-aceia cu blană de miel şi cu rotiţe la labe. 

— Nu-i daţi crezare, domnilor! crezu de datoria lui să 
intervină căpitanul Bugarach. 

S-a mâncat bine, s-a băut bine. Noii convivi şi-au scos 
pârleala. Ai fi zis că-s nişte butoaie ale Danaidelor. Ah, dacă 


ar fi fost acolo domnul Desirandelle! Dealtminteri, mai bine 
că nu era, căci, în mai multe rânduri, paharele se ciocniră 
de tacâmuri, şi farfuriile scoaseră un zăngănit strident de 
veselă mişcată din loc. 

Pe scurt, ora amiezii bătuse când, după cafea, lichioruri şi 
fursecuri, toată lumea de la masă se ridică şi părăsi 
sufrageria, pentru a veni să-şi caute adăpost sub tenda 
dunetei. 

Singur domnul Oriental rămase la locul lui, ceea ce-l făcu 
pc Clovis Dardentor să întrebe cine era acest pasager, atât 
de punctual la ora meselor, atât de dornic să stea deoparte. 

— Nu-l cunosc, răspunse căpitanul Bugarach, şi nu ştiu 
decât un lucru, că se numeşte domnul Eustache Oriental. 

— şi unde merge? Şi de unde vine? Şi care îi e profesia? 

— Îmi închipui că nimeni nu ştie. 

Patrice înainta spre a-şi oferi serviciile, dacă era nevoie, 
însă, deoarece auzise seria de întrebări puse de stăpânul 
său, crezu că-şi poate permite să zică: 

— Dacă domnul mă autoriză, sunt în stare să-l informez 
despre pasagerul despre care este vorba. 

— Îl cunoşti? 

— Nu, dar am aflat de la şeful de sală, care a aflat de la 
comisionarul hotelului de la Cette. 

— Pune-i surdină clanţei tale, Patrice, şi spune în două 
cuvinte cine-i individul ăsta. 

— Este preşedintele Societăţii de astronomie din 
Montelimar, răspunse Patrice pe un ton aspru. 

Un astronom. Deci domnul Eustache Oriental era un 
astronom. Asta explica luneta pe care o purta în bandulieră 
şi de care se slujea spre a cerceta diversele puncte ale 
orizontului, când se hotăra să apară pe dunetă. În orice caz, 
el nu părea dispus să se apropie de nimeni. 

"Fără îndoială că astronomia îl absoarbe cu totul!" se 
mulţumi să-şi spună Clovis Dardentor. 

Către ora unu, Majorca îşi arătă variatele ondulaţii ale 
litoralului şi pitoreştile înălţimi ce-l domină. 


Argeles îşi schimbă direcţia spre a înconjura insula, şi, la 
adăpostul uscatului, află o mare mai liniştită - ceea ce-i făcu 
pe mulţi pasageri să iasă din cabinele lor. 

Pachebotul trecu în curând de primejdioasa stâncă de la 
Dragonera, pe care se înalţă un far, şi ieşi în canalul îngust 
de la Friou, între pereţii falezelor abrupte. Apoi, după ce 
lăsă la babord capul Calanguera, evolua la intrarea în micul 
golf de la Palma, şi, mergând de-a lungul digului, veni să se 
lege la chei, pe care curioşii dădeau năvală. 

VI ÎN CARE NENUMĂRATE PERIPEȚII ALE ACESTEI 
POVESTIRI SE DESFĂŞOARĂ ÎN ORAŞUL PALMA. 

Dacă există vreun ţinut pe care să-l poţi cunoaşte pe 
deplin fără să-l fi vizitat vreodată, acesta este minunatul 
arhipelag al Balearelor. Cu siguranţă că el merită să-i 
atragă pe turişti, care nu vor avea să regrete de a fi trecut 
de pe o insulă pe alta, chiar atunci când valurile albastre ale 
Mediteranei vor fi fost albe de furie. După Majorca, 
Minorca, după Minorca, sălbaticul ostrov Cabrera, ostrovul 
Caprelor. Şi, după Baleare, care alcătuiesc grupul principal, 
Ivitza, Formentera, Conigliera, cu pădurile lor nepătrunse 
de pini, cunoscute sub numele de Pityuses. 

Da! Dacă ceea ce s-a făcut pentru aceste oaze ale mării 
mediterane s-ar fi făcut pentru oricare altă ţară a celor 
două continente, ar fi fost inutil să te mai deranjezi, să pleci 
de acasă, s-o porneşti la drum, ar fi fost zadarnic să mergi 
să admiri de visu6 minunile naturale recomandate 
călătorilor. Ar fi fost de ajuns să te închizi într-o bibliotecă, 
cu condiţia ca această bibliotecă să posede lucrarea alteţei 
sale arhiducele Ludovic Salvator de Austria 
[7] despre Baleare, să-i citeşti textul, atât de complet şi atât 
de precis, să-i priveşti gravurile în culori, vederile, 
desenele, crochiurile, planurile, hărţile, care fac din această 
publicaţie o operă fără egal. 

Este, într-adevăr, o lucrare incomparabilă în ceea ce 
priveşte frumuseţea execuţiei, în ceea ce priveşte valoarea 


ei geografică, etnică, statistică, artistică. Din nefericire, 
această capodoperă de librărie nu se găseşte în comerţ. 

Aşadar, Clovis Dardentor n-o cunoştea deloc, nici Marcel 
Lornans şi nici Jean Taconnat. Totuşi, deoarece, datorită 
opririi pachebotului Argelcs, ei debarcaseră pe principala 
insulă a arhipelagului, puteau cel puţin să facă act de 
prezenţă în capitala ei, să pătrundă în inima celui mai 
fermecător dintre toate oraşele, să-i reţină amintirea prin 
notițele lor. Şi, probabil, după ce vor fi salutat în fundul 
portului steam-yacht-ul Nixe al arhiducelui Ludovic- 
Salvator, ei n-ar fi putut decât să-l invidieze pentru faptul 
de a-şi fi stabilit reşedinţa în această insulă admirabilă. 

Un anumit număr de călători debarcă, de îndată ce 
pachebotul îşi aruncă otgoanele pe chei, în portul artificial 
de la Palma. Unii, încă zguduiţi puternic de agitaţiile acestei 
traversări totuşi atât de liniştite - îndeosebi doamnele - nu- 
şi aflau acolo decât satisfacția de a simţi uscatul sub 
picioare vreme de câteva ore. Ceilalţi, rămaşi valizi, 
socoteau să profite de acest popas spre a vizita capitala 
insulei şi împrejurimile ei, dacă vremea o îngăduia, între 
orele două şi opt seara. Într-adevăr, Argtlts trebuia să-şi 
reia cursa pe mare odată cu lăsarea nopţii, şi, în interesul 
excursioniştilor, cina fusese amânată până după plecare. 

Printre aceştia din urmă nu ne vom mira să-i numărăm pe 
Clovis Dardentor, pe Marcel Lornans şi pe Jean Taconnat. 
Au coborât pe uscat de asemenea domnul Oriental, cu 
luneta lui în bandulieră, domnii Desirandelle, tată şi fiu, 
care o lăsaseră pe doamna Desirandelle în cabina ei, în care 
dormea un somn reparator. 

— Bună idee ai avut, dragă prietene! îi zise Clovis 
Dardentor domnului Desirandelle. Câteva ceasuri la Palma, 
asta o să facă bine organismului dumitale, întrucâtva 
dereglat! Ce prilej să ne dezmorţim plimbându-ne prin 
oraş, pedibus cum jambis 
[8]! Vii cu noi? 


— Mulţumesc, Dardentor, răspunse domnul Desirandelle, 
al cărui chip începea să se învioreze. Mi-ar fi cu neputinţă 
să vă însoțesc şi prefer să mă instalez într-o cafenea, 
aşteptând să vă întoarceţi. 

Aşa şi făcu, în vreme ce Agathocle se ducea să hoinărească 
luând-o la stânga, iar domnul Eustache Oriental la dreapta. 
Se părea că niciunul, nici celălalt nu erau posedaţi de mania 
turismului. 

Patrice, care părăsise pachebotul luând-o pe urmele 
stăpânului său, veni să-l întrebe, cu o voce gravă, care îi 
sunt ordinele: 

— O să-l însoțesc pe domnul? 

— Ba bine că nu, răspunse Clovis Dardentor. S-ar putea să 
găsesc vreun obiect pe gustul meu, vreun bibelou din ţara 
asta, şi n-am poftă să mă trambalez cu el! 

Într-adevăr, nu există turist, hoinărind de-a lungul 
străzilor din Palma, care să nu-şi ofere vreo oală de origine 
majorcană, vreuna din acele faianţe în culori vii care 
înfruntă comparaţia cu porţelanurile din China, acele 
majolice ciudate, numite astfel după numele insulei, 
renumită pentru aceste produse. 

— Dacă ne permiteţi, zise Jean Taconnat, vom face 
excursia împreună, domnule Dardentor. 

— Cum nu, domnule Taconnat. tocmai voiam să vă rog, sau 
mai degrabă să vă cer să mă acceptaţi ca tovarăş de-a 
lungul acestor câteva ceasuri. 

Patrice găsi acest răspuns bine întors din condei şi-l 
aprobă cu o uşoară mişcare din cap. El nu se îndoia că 
stăpânul său nu avea decât de câştigat în societatea acestor 
doi parizieni care, după părerea lui, trebuiau să aparţină 
lumii bune. 

Şi, în vreme ce Clovis Dardentor şi Jean Taconnat 
schimbau între ei aceste politeţuri, Marcel Lornans, 
bănuind spre ce scop tindeau ele din partea fantezistului 
său prieten, nu se putea abţine să nu surâdă. 


— Ei bine. da! îi zise acesta la ureche. De ce nu s-ar ivi 
prilejul? 

— Da. da. prilejul, Jean. faimosul prilej cerut de cod. lupta, 
focul, valurile. 

— Cine ştie? 

Ca domnul Dardentor să fie luat de valuri, să fie cuprins de 
flăcări, nu era de temut ca astfel de întâmplări să se 
producă în timpul plimbării sale pe străzile oraşului, nici 
măcar un atac în timpul plimbării afară din oraş, la câmp. 
Din nenorocire pentru Jean Iaconnat, nu existau nici 
animale fioroase, nici răufăcători de nici un fel, în aceste 
insule fericite ale Balearelor. 

Şi acum, nici o clipă de pierdut, dacă voiau să profite de 
orele de popas. 

La intrarea pachebotului ArgEles în golful Palma, pasagerii 
putuseră să remarce trei edificii care domină într-un chip 
pitoresc casele din port. Aceste edificii erau: catedrala, un 
palat care ţine de ea, şi pe stânga, în apropiere de chei, o 
construcţie impozantă, ale cărei foişoare se oglindesc în 
valuri. Deasupra zidurilor albe ale împrejmuirii de 
bastioane se înălţau clopotniţe de biserici şi se învârteau 
aripi mari de mori, mişcate de briza din larg. 

Cel mai bun lucru, când nu cunoşti o ţară, este să consulţi 
Ghidul călătorilor, şi, de n-ai această cărticică la dispoziţie, 
să iei un ghid în carne şi oase. Pe acesta din urmă, 
perpignanezul şi tovarăşii lui îl aflară sub chipul unui voinic 
de vreo treizeci de ani, înalt, cu înfăţişare atrăgătoare, cu 
fizionomia blândă. Un fel de manta cu glugă dc culoare 
închisă, drapată pe umăr, pantalonii bufanţi până la 
genunchi, batista roşie înconjurându-i capul şi fruntea, ca o 
legătură, îi dădeau o înfăţişare chipeşă. 

În schimbul câtorva duroşi, perpignanezul şi acest 
majorcan s-au înţeles să străbată oraşul pe jos, să-i viziteze 
principalele edificii şi să completeze această explorare 
printr-o excursie cu trăsura prin împrejurimi. 


Ceea ce-l cuceri de la început pe Clovis Dardentor, fu 
faptul că acest ghid vorbea curent franceza, cu acel accent 
din Sudul Franţei, care îi deosebeşte pe cei născuţi în 
împrejurimile Montpellier-ului. Or, între Montpellier şi 
Perpignan, precum o ştie oricine, distanţa nu-i mare. 

lată-i deci pe cei trei turişti ai noştri porniţi la drum, 
ascultând indicaţiile acestui ghid, în acelaşi timp şi 
cicerone, care folosea bucuros fraze pe cât de pompoase, 
pe atât de descriptive. 

Arhipelagul Balearelor merită, dealtminteri, să i se 
cunoască istoria, atât de magistral povestită prin graiul 
monumentelor şi al legendelor sale. 

Ceea ce este el în ceasul de faţă nu arată nimic din ceea ce 
a fost odinioară. Într-adevăr, foarte înfloritor până în secolul 
al şaisprezecelea, dacă nu din punct de vedere industrial, 
cel puţin din punct dc vedere comercial, situaţia lui 
admirabilă în mijlocul bazinului occidental al Mediteranei, 
uşurinţa comunicaţiilor lui maritime cu cele trei mari ţări 
ale Europei - Franţa, Italia, Spania - vecinătatea litoralului 
african, toate acestea au făcut din el un centru de popas 
pentru întreaga marină comercială. 

Astăzi, comerţul s-a redus la exportarea produselor solului 
- uleiuri, migdale, capere, lămâi, legume. Industria se 
limitează la creşterea porcilor, care sunt expediaţi la 
Barcelona. Cât despre portocale, recolta lor, mai puţin 
abundentă decât se crede, n-ar mai justifica numele de 
Grădină a Hesperidelor care se mai atribuie insulelor 
Baleare. 

Dar ceea ce n-a pierdut deloc, ceea ce nu putea să piardă 
Majorca, cea mai întinsă insulă a grupului, cu o suprafaţă 
de trei mii patru sute de kilometri pătraţi, la o populaţie 
care depăşeşte două sute de mii de locuitori, este 
încântătorul său climat, de o infinită dulceaţă. Atmosfera 
pură, sănătoasă, întăritoare, minunile naturale, 
splendoarea peisajelor, culoarea luminoasă a cerului îi 


justifică un alt nume mitologic al ei, pe cel de insulă a 
Geniului Bun. 

Făcând ocolul portului, astfel încât s-o ia în direcţia 
monumentului care le atrăsese mai întâi atenţia 
pasagerilor, ghidul îşi făcu conştiincios meseria de cicerone 
- un adevărat fonograf cu învârtire continuă, un papagal 
flecar, repetând pentru a o suta oară frazele din repertoriul 
său. El povesti că fondarea Palmei, cu un secol înaintea erei 
creştine, data din epoca în care romanii au ocupat insula, 
după ce şi-o disputaseră vreme îndelungată cu băştinaşii, 
celebri încă pe atunci prin abilitatea lor în mânuirca 
praştiei. 

Clovis Dardentor fu bucuros să admită că numele de 
Baleare s-ar datora acestui exerciţiu în care se distinsese 
David, şi chiar că pâinea zilnică nu le era dată copiilor decât 
după ce au nimerit ţinta, trăgând cu praştia. Dar când 
ghidul afirmă că pietrele, aruncate cu acest instrument 
primitiv, se topeau străbătând aerul, până într-atât de mare 
le era viteza, el îi privi pe cei doi tineri într-un mod 
semnificativ. 

— Ah, aşa! Oare îşi râde de noi, acest insular? murmură el. 

— Oh! Suntem în Sud! replică Marcel Lornans. 

Totuşi ei acceptară ca autentic acest punct al istoriei: şi 
anume, că pe insula Majorca a poposit cartaginezul 
Hamilcar, în timpul traversării sale din Africa în Catalonia, şi 
că acolo a venit pe lume fiul lui, cunoscut sub numele de 
Hanibal. 

Să consideri ca adevărată afirmaţia că familia Bonaparte 
era originară din insula Majorca şi că ea rezida acolo încă 
din secolul al cincisprezecelea, Clovis Dardentor refuză cu 
încăpățânare s-o admită. Corsica, bine! Balearele, 
niciodată! 

Dacă Palma a fost teatrul a numeroase lupte, mai întâi pe 
când se apăra împotriva soldaţilor lui don Jayme, pe urmă 
pe vremea când ţăranii proprietari s-au ridicat împotriva 
nobilimii care îi copleşea cu impozitele, în sfârşit când a 


trebuit să reziste corsarilor din Barbaria, zilele acelea 
trecuseră de mult. Oraşul se bucura în prezent de un calm 
ce trebuia să-i răpească lui Jean Taconnat orice speranţă de 
a interveni într-o agresiune a cărei ţintă ar fi fost tatăl lui în 
perspectivă. 

Ghidul, urcând apoi până la începutul secolului 
cincisprezece, povesti că torentul Riena, umflat printr-o 
creştere extraordinară a apei, pricinuise moartea a o mie 
şase sute treizeci şi trei de persoane. De aici, şi această 
întrebare a lui Jean 'Taconnat: 

— Unde-i acest torent? 

— Traversează oraşul. 

— O să ne întâlnim cu el? 

— Fără îndoială. 

— Şi. are multă apă? 

— Nici cât să îneci un şoarece. 

— Asta-i de mine! îi şopti bietul tânăr la ureche vărului 
său. În vreme ce vorbeau, cei trei turişti îşi făceau o primă 
idee despre oraşul de jos, urmând cheiurile, sau mai 
degrabă terasele care susţin împrejmuirea de bastioane de- 
a lungul mării. 

Câteva case prezentau liniile fanteziste ale arhitecturii 
maure - ceea ce decurge din faptul că arabii au locuit în 
insulă o perioadă de patru sute de ani. Porţile întredeschise 
lăsau să se vadă curţi interioare, patios, cortiles, 
înconjurate de colonade uşoare, puţul tradiţional ridicat pe 
eleganta lui armătură de fier, scara cu graţioasele ei 
spirale, peristilul împodobit cu plante agăţătoare în plină 
înflorire, ferestrele cu giurgiuvele de piatră în cruce, de o 
incomparabilă zvelteţe, dublate uneori de balcoane de lemn 
sau de belvedere, după moda spaniolă. 

În sfârşit, Clovis Dardentor şi tovarăşii lui ajunseră 
înaintea unei clădiri flancate de patru turnuri octogonale, 
care îşi aducea nota ei gotică în mijlocul acestor prime 
încercări ale Renaşterii. 

— Ce este zidăria asta? întrebă domnul Dardentor. 


Şi, de n-ar fi fost decât pentru a nu-l şoca pe Patrice, elar 
fi putut folosi un cuvânt mai "select". 

Zidăria era o fonda, fosta bursă, un monument magnific, 
cu superbe ferestre crenelate, cu o cornişă splendid 
decupată, cu dantelării delicate ce fac cinste 
ornamentaliştilor acelei vremi. 

— Să intrăm, spuse Marcel Lornans, care nu mai contenea 
să se intereseze de aceste curiozităţi arheologice. 

Intrară trecând pe sub o arcadă, la mijloc cu un stâlp solid. 
În interior, o sală spațioasă - cu capacitatea de a primi în ea 
o mie de persoane - a cărei boltă era susţinută de spiralele 
unor coloane subţirele. Nu-i lipsea decât hărmălaia 
comerţului, tumultul vânzătorilor, aşa cum o umpleau 
altădată, în epoci mai prospere. 

Asta o remarcă perpignanezul nostru. Această fonda ar fi 
vrut s-o poată transporta în oraşul lui natal, şi acolo el, el 
singur, i-ar fi redat însufleţirea de odinioară. 

Se înţelege de la sine că Patrice admira aceste lucruri 
frumoase cu flegmatismul unui englez în călătorie, dându-i 
ghidului impresia unui gentleman discret şi rezervat. 

Cât despre Jean Taconnat, trebuie să mărturisim pe şleau 
că nu acorda decât un interes mediocru acestor uimitoare 
discursuri-reclame ale ciceronelui. Nu doar că ar fi fost 
insensibil la farmecele marei arte a arhitecturii, dar, sub 
obsesia unei idei fixe, gândurile lui urmau un alt curs, şi el 
regreta "că nu era nimic de făcut în această fonda". 

După o vizită, în mod necesar scurtă, ghidul o luă pe 
strada Riena. Trecătorii se revărsau pe ea. Foarte distinşi 
bărbaţii, cu un chip frumos, cu o ţinută elegantă, cu 
înfăţişare plăcută, cu pantaloni bufanţi, cu mijlocul strâns 
într-o cingătoare, cu vesta din piele de capră cu părul pe 
dinafară. Foarte frumoase femeile cu carnaţia caldă, cu 
ochii adânci şi negri, cu figura comunicativă, cu fusta în 
culori ţipătoare, cu şorţul scurt, cu corsajul răscroit, cu 
braţele goale, câteva tinere grațios pieptănate într-un fel 


întrucâtva monahal, care totuşi nu le răpeşte nimic din 
farmecul chipului şi din vioiciunea privirii. 

Dar nu era locul să te întreci în schimb de complimente şi 
de salutări, oricât ar fi de plăcut, de înviorător, de melodios 
să vorbeşti de tinerele majorcane. Grăbind pasul, turiştii o 
luară de-a lungul zidului palatului regal, clădit în 
vecinătatea catedralei, şi care, văzut dintr-o anumită parte 
- dinspre golful mic, de pildă - pare să se confunde cu ea. 

Este o vastă aşezare, cu turnuri pătrate, precedată de un 
portic larg scobit în pilaştrii lui, şi pe care se înalţă un înger 
din epoca gotică, deşi ea reproduce în construcţia ei hibridă 
acel amestec de stil roman şi de stil maur caracteristic 
arhitecturii baleariene. 

La câteva sute de paşi mai departe, grupul excursioniştilor 
ajunse la un loc îndeajuns de întins, cu un contur foarte 
neregulat şi în care dădeau mai multe străzi ce urcau spre 
centrul oraşului. 

— Ce piaţă este asta? se interesă Marcel Lornans. 

— Piaţa Isabella a II-a, răspunse ghidul. 

— Şi strada asta lată pe care o mărginesc locuinţe cu un 
exterior atât de frumos? 

— Paseo del Borne. 

Era o stradă cu o înfăţişare pitorească, cu casele având 
faţade felurite, cu plante verzi care le încadrau ferestrele, 
cu perdele multicolore care le adăposteau largile balcoane 
ieşite în afară, cu belvederele cu geamuri colorate, 
încastrate în ziduri, cu câţiva arbori crescuţi ici şi colo. 

Acest Paseo del Borne duce la prelunga piaţă de la 
Constitucion, mărginită de edificiul de la Hacienda publica. 

— Ne urcăm prin Paseo del Borne? întrebă Clovis 
Dardentor. 

— O să-l coborâm la întoarcere, răspunse ghidul. Este 
preferabil să mergem la catedrală, de care nu suntem 
departe. 

— Fie şi la catedrală, replică perpignanezul, şi nu mi-ar 
displace să mă urc într-unul din turnurile ei, spre a avea o 


privire de ansamblu. 

— V-aş propune mai degrabă, continuă ghidul, să mergem 
să vizităm castelul Bellver, în afara oraşului, de unde se 
poate domina câmpia înconjurătoare. 

— O să avem oare timp? făcu observaţia Marcel Lornans. 
Argeles pleacă la ora opt. 

Jean Taconnat tocmai se agăţase de o vagă speranţă. Poate 
că o excursie prin câmpie i-ar oferi prilejul pe care îl căuta 
zadarnic pe străzile oraşului? 

— O să aveţi tot timpul, domnilor, afirmă ghidul. Castelul 
Bellver nu este departe, şi nici un călător nu şi-ar ierta-o 
dacă ar părăsi Palma fără să se fi dus până la el. 

— Şi cu ce o să mergem? 

— O să luăm o trăsură la poarta de Jesus. 

— Atunci, la catedrală, zise Marcel Lornans. 

Ghidul se întoarse spre dreapta, o luă pe o stradă îngustă. 
Calle de la Seo, o apucă spre piaţa cu acelaşi nume pe care 
se înalţă catedrala, dominând dinspre faţada sa occidentală 
zidul înconjurător al lui Calle de Mirador. 

Ghidul îi conduse pe turişti mai întâi înaintea Portalului 
Mării. 

Acest portal datează din epoca admirabilă a arhitecturii 
ogivale, în care aşezarea în plină lumină a ferestrelor şi a 
rozetelor face să se presimtă apropiatele fantezii ale 
Renaşterii. Nişele laterale îi sunt pline de statui, şi spaţiul 
încadrat de cele trei cornişe ale frontonului, între 
ghirlandele de piatră, reproduce scene biblice desenate cu 
fineţe, de o compoziţie naivă şi fermecătoare. 

Când te afli înaintea porţii unui edificiu, primul gând ce-ţi 
vine este să pătrunzi în edificiu prin această poartă. Clovis 
Dardentor se pregătea, aşadar, să împingă unul din 
canaturi, când ghidul îl opri. 

— Portalul este zidit, spuse el. 

— Şi din ce motiv? 

— Pentru că vântul din larg pătrundea prin el cu atâta 
furie, încât credincioşii se şi credeau în valea lui Josafat, în 


zgomotul furtunii judecății de apoi. 

Era o frază pe care ghidul o oferea în mod invariabil 
tuturor străinilor, o frază de care era foarte mândru, şi 
care-i plăcu lui Patrice. 

Înconjurând monumentul, sfârşit în 1601, puteai să-i admiri 
exteriorul, cele două săgeți foarte ornamentate, multiplele 
lui turnulețe îndeajuns de rudimentare, ridicate la fiecare 
unghi, la stâlpii principali. Această catedrală, pe scurt, 
rivalizează cu cele mai renumite catedrale din peninsula 
iberică. 

Se intră pe poarta principală, tăiată în mijlocul fațadei. 

Această biserică este foarte întunecoasă în interior, ca 
toate bisericile din Spania. Nu există nici un scaun nici în 
naos, nici în părţile laterale. Ici şi colo doar câteva bănci de 
lemn. Nimic altceva decât lespezile reci pe care 
îngenunchează credincioşii - ceea ce dă un caracter aparte 
ceremoniilor religioase. 

Clovis Dardentor şi cei doi tineri intrară din nou în naosul 
dintre îndoitul rând de stâlpi, ale căror muchii prismatice, 
ce se lăţesc în afară, se unesc la buza bolţii. Ei merseră 
astfel până la marginea marii galerii boltite. Se văzură 
obligaţi să se oprească înaintea capelei regale, să admire o 
catapeteasmă magnifică, să pătrundă în cor, care este 
aşezat, îndeajuns de ciudat, în mijlocul edificiului. Dar le 
lipsi timpul spre a examina în amănunţime bogata comoară 
a catedralei, minunile artistice, sfintele relicve, în cea mai 
mare venerație la Majorca - în mod deosebit scheletul 
regelui don Jayme d'Aragon, închis de trei secole în 
sarcofagul lui de marmură neagră. 

Poate că în timpul acestei scurte şederi vizitatorii nu avură 
răgazul să facă nici o rugăciune. În orice caz, dacă Jean 
Taconnat s-ar fi rugat pentru Clovis Dardentor, asta n-ar fi 
fost decât cu condiţia de a fi singurul autor al salvării lui pe 
lumea aceasta, în aşteptarea celeilalte. 

— Şi unde mergem acum? întrebă Marcel Lornans. 

— La Ayuntamiento, răspunse ghidul. 


— Pe ce stradă? 

— Pe Calle de Palacio. 

Grupul se întoarse, urcându-se pe această stradă de o 
lungime de trei sute de metri - adică vreo mie şase sute de 
palmos, dacă socotim după moda majorcană. Strada duce la 
o piaţă mai puţin spațioasă decât piaţa Isabella a II-a, şi cu 
un contur tot atât de neregulat. Dealtfel, nu în Baleare poţi 
întâlni oraşe în care sfoara întinsă şi echerul trasează 
căsuțe ca pe o tablă de şah, precum în oraşele americane. 

Merita osteneala să se viziteze Ayuntamiento, altfel spus, 
Casa consistorială. Fără îndoială, şi nici un străin n-ar veni 
la Palma fără să vrea să admire un monument pe care 
arhitectul lui l-a înzestrat cu o faţadă atât de remarcabilă, 
cu cele două porţi deschise, între două ferestre fiecare, şi 
care dau acces în interior, cu tribuna, această loggia 
fermecătoare scobită în centru. Apoi vine primul etaj ale 
cărui şapte ferestre dau pe un balcon ce se întinde de-a 
lungul întregului edificiu, etajul al doilea fiind protejat de 
streaşina unui acoperiş ţuguiat, cu lucarnele lui cu rozete 
pc care le susţin neobosite cariatide de piatră. În sfârşit, 
această Casă consistorială este considerată drept o 
capodoperă a Renaşterii italiene. 

În sala, împodobită cu picturi înfăţişând notabilităţile 
locale - fără a mai vorbi de un remarcabil "Sfânt Sebastian" 
al lui Van Dyck - îşi are sediul guvernământul arhipelagului. 
Acolo domnii, cu obrazul ras, cu o manta lungă şi largă fără 
mâneci, se plimbă cu un aer grav şi cu pasul măsurat. Acolo 
se iau hotărârile proclamate în oraş de către mândrii 
toboşari ai ayuntamiento-ului, în tradiţionalele costume ale 
căror cusături sunt brodate cu ceaprazuri roşii, aurul fiind 
rezervat şefului lor, tamburul-major. 

Clovis Dardentor şi-ar fi sacrificat bucuros câţiva duroşi 
spre a-l putea observa în toată splendoarea lui pe acest 
personaj, despre care ghidul vorbea cu o vanitate cu 
adevărat baleariană; dar numitul personaj nu era vizibil. 


Un ceas şi trecuse din cele şase acordate popasului. Dacă 
voiau să facă plimbarea la castelul Bellver, trebuiau să se 
grăbească. 

Aşadar, printr-un labirint de străzi şi de răspântii, în care 
Dedal s-ar fi pierdut chiar şi cu firul Arianei, ghidul urcă din 
nou din piaţa Cort în piaţa Mercado, şi, la o sută cincizeci dc 
metri mai departe, turiştii ieşiră în piaţa Teatrului. 

Clovis Dardentor îşi putu face atunci câteva cumpărături, 
două majolice la un preţ destul de pipărat. Patrice, primind 
ordinul de a duce aceste obiecte la bordul pachebotului şi 
de a le aşeza la adăpost de orice lovire, în cabina stăpânului 
său, cobori din nou spre port. 

Dincolo de teatru, vizitatorii o luară pe un drum larg, 
Paseo de la Rambla, care, după o distanţă dc trei mii de 
metri, dă în piaţa de Jesus. Paseo este mărginit de biserici, 
de mănăstiri, printre altele mănăstirea călugăriţelor sfintei 
Madeleine, care se află în faţa cartierului infanteriei. 

În fundul pieţei de Jesus apare poarta cu acest nume, 
străpunsă în zidul care uneşte flancurile a două bastioane, 
deasupra căruia se întind firele telegrafice. 

De fiecare parte, sunt case colorate de rogojinile 
balcoanelor sau de jaluzelele verzui ale ferestrelor. La 
stânga, câţiva arbori împodobesc acest plăcut colţ al pieţei, 
însorit de lumina după-amiezii. 

Prin poarta larg deschisă apare câmpia înverzită, 
străbătută de un drum care coboară spre lerreno şi duce la 
castelul Bellver. 

VII ÎN CARE CLOVIS DARDENTOR SE ÎNTOARCE DE LA 
CASTELUL BELIVER MAI REPEDE DECÂT SE DUSESE. 

Era ceasul patru şi jumătate. Rămânea deci destulă vreme 
spre a prelungi excursia până la acest castel, a cărui fericită 
aşezare o lăudase ghidul, spre a-i vizita interiorul, spre a 
urca pe platforma marelui său turn, ca să ai o vederea 
litoralului din jurul micului golf de la Palma. 

Într-adevăr, o trăsură poate să străbată distanţa în mai 
puţin de patruzeci de minute, dacă nu laşi atelajul să 


hoinărească în voie pe aceste drumuri de munte. Asta, 
dealtminteri, nu este decât o chestiune de duroşi, şi ar fi 
uşor să se rezolve cât mai bine, în interesul celor trei 
excursionişti pe care căpitanul Bugarach nu i-ar aştepta, 
dacă ar fi în întârziere. Perpignanezul ştia acum ceva 
despre asta. 

La poarta de Jesus, tocmai staţiona o jumătate de duzină 
de galeras, care nu aşteptau decât să se avânte pe drumul 
din afara oraşului, în galopul catârcelor lor iuți ca vântul. 
Aşa obişnuiesc să meargă aceste trăsuri de construcţie 
uşoară, care se deplasează bine atât pe şosea plană, cât şi 
în pantă sau în rampe, şi nu cunosc decât mersul în galop. 

Ghidul arătă unul din aceste vehicule, al cărui atelaj Clovis 
Dardentor - căci se pricepea la asta - îl socoti foarte 
potrivit. El conducea adesea trăsura pe străzile din 
Perpignan, şi n-ar fi fost la prima încercare dacă ar fi 
trebuit să facă slujba de vizitiu. 

Dar nu se ivea prilejul să-şi pună la contribuţie talentul de 
sportsman şi trebuia să-i lase vizitiului oficial frâiele. 

În aceste împrejurări, era vădit că drumul se va parcurge 
fără greutate, şi Jean Taconnat îşi va vedea spulberate 
speranţele de "adoptare traumatică", cum o numea Marcel 
Lornans. 

— Aşadar, domnilor, întrebă ghidul, galera asta vi se pare 
potrivită? 

— Din toate punctele de vedere, răspunse Marcel Lornans, 
şi dacă domnul Dardentor vrea să ia loc în ea. 

— Îndată, tineri prieteni! Dumneata primul, domnule 
Marcel. 

— După dumneavoastră, domnule Dardentor. 

— Nici nu mă gândesc. 

Nevrând să lungească prea mult acest schimb de politeţe, 
Marcel Lornans se hotărî. 

— Şi dumneata, domnule 'Taconnat, zise Clovis Dardentor. 
Dar ce ai? Ce aer îngrijorat! Unde-i obişnuita dumitale bună 
dispoziţie? 


— Eu. domnule Dardentor? Eu n-am nimic. vă asigur. 
NIMIC. 

— Doar nu-ţi închipui că ţi s-ar putea întâmpla vreun 
accident cu acest vehicul? 

— Un accident, domnule Dardentor! replică Jean 
Taconnat, ridicând din umeri. Şi de ce s-ar întâmpla un 
accident? Eu nu cred în accidente! 

— Nici eu, tinere, şi-ţi garantez că galera noastră n-o să se 
răstoarne pe drum. 

— Şi, dealtminteri, adăugă Jean Taconnat, dacă s-ar 
răsturna, tot ar trebui să cadă într-o apă, un lac, un eleşteu, 
o groapă. altminteri n-ar avea nici o importanţă. 

— Cum adică. n-ar avea nici o importanţă! Asta-i bună! 
exclamă domnul Dardentor, holbându-şi ochii. 

— Vreau să spun, continuă Jean Taconnat, că textul codului 
este precis. Ar trebui. în sfârşit, eu înţeleg asta! 

Marcel Lornans începu să râdă de explicaţiile încurcate 
ale vărului său, în căutare de paternitate adoptivă. 

— Altminteri n-ar avea nici o importanţă. n-ar avea nici o 
importanţă! repeta perpignanezul. Straşnic, astea-s cele 
mai straşnice vorbe pe care le-am auzit vreodată! Haideţi, 
la drum! 

Jean Taconnat se urcă lângă vărul lui şi luă loc pe a doua 
banchetă. Domnul Clovis Dardentor se aşeză în faţă, alături 
de vizitiu, şi ghidul, poftit să-l urmeze, se agăţă prin spate 
de treapta trăsurii. 

Poarta de Jesus fu străbătută în mers rapid, şi din acel loc 
turiştii zăriră castelul Bellver, solid înfipt pe înverzită lui 
colină. 

leşind din împrejmuire, galera n-avea să străbată câmpia 
netedă. Trebuia să mergi mai întâi prin Terreno, un fel de 
suburbie a capitalei baleariene. Pe drept cuvânt această 
suburbie este considerată ca o staţiune balneară din 
apropiere de Palma, ale cărei vile de ţară elegante şi 
grădini încântătoare se adăpostesc în umbra răcoroasă a 


arborilor, îndeosebi a smochinilor bătrâni, răsuciţi, în chip 
fantezist, de vârsta lor. 

Această sumedenie de case albe este situată pe o înălţime 
a cărei bază stâncoasă este tivită de spuma fremătătoare a 
valurilor ce se sparg de ea. După ce au lăsat în urmă 
graţiosul Terreno, Clovis Dardentor şi cei doi parizieni, 
întorcându-se, putură să cuprindă cu privirea oraşul Palma, 
micul lui golf azuriu până la limitele extreme ale largului 
mării, broderiile capricioase ale litoralului. 

Galera o luă apoi de-a lungul unui drum în urcuş, pierdut 
în adâncimile unei păduri de pini de Alep, care înconjoară 
satul şi acoperă colina încununată de zidurile castelului 
Bellver. 

Dar, de te urci, câte surprize mai ai la suprafaţa câmpiei! 
Casele răzleţite contrastează cu nuanţa palmierilor, a 
portocalilor, a rodiilor, a smochinilor, a caperilor, a 
măslinilor. Clovis Dardentor, mereu comunicativ, nu-şi 
economisea frazele admirative, deşi trebuia să fie 
familiarizat cu peisajele similare din sudul Franţei. Este 
adevărat că, în ceea ce priveşte măslinii, niciodată nu mai 
văzuse unii atât de strâmbi, de scorojiţi, de gheboşi, de 
scofâlciţi de noduri, şi de o înălţime să-i poţi aşeza printre 
uriaşii speciei. Apoi căsuţele ţăranilor, pageses, înconjurate 
de câmpuri de legume ce se dezvoltă în afara tufişurilor de 
mirt şi de drob, împestriţate din belşug de flori, printre 
altele acele lagrymas cu nume poetic şi trist, cât de mult 
desfătau ele ochii, graţie acoperişurilor lor cu streşini, 
înveselite de sute de ciorchini de ardei roşu! 

Până atunci drumul decursese după dorinţă, şi pasagerii 
galerei nu trebuiseră să strige: "Ce naiba am venit să facem 
cu această galeră?" 

Nu! Galera nu înainta cu ajutorul a două rânduri dc vâsle, 
pe suprafaţa perfidului element. Străbătând această 
câmpie, n-o ameninţa nici un atac al piraţilor din Barbaria. 
Ea naviga, din fericire, pe acest drum mai puţin capricios 


decât marea, şi era ora cinci când ajunse în port - altfel 
spus, înaintea podului castelului Bellver. 

Dacă această cetăţuie feudală a fost zidită în această 
poziţie, este fiindcă ea era destinată să apere micul golf şi 
oraşul Palma. De aceea, cu şanţurile ei adânci, cu zidurile ei 
groase de piatră, cu turnul care o domină, ea prezintă 
aspectul militar, comun tuturor fortăreţelor din evul mediu. 

Patru foişoare străjuiesc împrejmuirea circular, în 
interiorul căreia se suprapun două etaje, într-un dublu stil, 
roman şi gotic. În afara împrejmuirii se înalţă Tour de 
I'homenaje - Turnul omagiului, în franceza adevărată - şi 
căruia nu s-ar putea să nu i se recunoască aspectul feudal. 

Pe platforma acestui donjon aveau să se urce Clovis 
Dardentor, Marcel Lornans şi Jean Taconnat, spre a avea o 
vedere generală a câmpiei şi a oraşului - o vedere mai 
completă decât ar fi avut-o din oricare turn al catedralei. 

Galera rămase înaintea podului dc piatră aruncat peste 
şanţ, şi vizitiul primi ordin să-i aştepte pe vizitatori, care 
pătrunseră în castel împreună cu ghidul. 

Vizita lor nu putea fi lungă. În realitate, nu era vorba atât 
să răscoleşti unghere şi ascunzători ale acestei vechi 
construcţii, cât să-ţi plimbi privirea spre îndepărtatul ei 
orizont. 

De aceea, după ce zărise în treacăt camerele joase de la 
nivelul curţii, Clovis Dardentor crezu de datoria lui să zică: 

— Ei bine, tineri, ne căţărăm acolo, sus? 

— Când poftiţi, răspunse Marcel Lornans, dar să nu 
zăbovim prea mult. Ce istorie ar mai fi dacă domnul 
Dardentor, după ce a pierdut o dată plecarea vasului 
Argelcs. 

— Ar mai pierde-o încă o dată! replică perpignanezul 
nostru. Şi lucrul ar fi cu atât mai de neiertat, cu cât n-aş 
găsi la Palma vreo şalupă cu vapori spre a alerga după 
pachebot! Şi ce s-ar face bietul Desirandelle? 

Se îndreptară aşadar spre Tour de l'homenaje, înălţat în 
afara împrejmuirii, pe care îl unesc de castel două poduri. 


Turnul acesta, rotund şi masiv, având culoarea vie a pietrei 
arse, are ca bază fundul unui şanţ. Partea lui de la sud-vest 
este străpunsă de o poartă roşcată, la înălţimea buzei 
şanţului. Dealtfel se vede o fereastră în bolta semicirculară, 
dominată ea însăşi de două deschizături înguste în zid, şi 
apoi stâlpii care susţin parapetul platformei superioare. 

Pe urma ghidului, Clovis Dardentor şi tovarăşii lui o luară 
pe o scară în spirală, construită în grosimea zidului slab 
luminat de deschizăturile făcute în el. În sfârşit, după un 
urcuş destul de greu, ajunseră pe platformă. 

La drept vorbind, ghidul nu putea fi acuzat de exagerare. 
De la această înălţime, vederea era magnifică, şi iată cum: 
La picioarele castelului, colina coboară, înveşmântată în 
mantia ei neagră de pini de Alep. Dincolo de ea se grupează 

fermecătoarea suburbie Terreno. Mai jos, se rotunjeşte 
micul golf în întregime albastru, pătat de mici puncte albe 
pe care le-ai fi crezut păsări de mare şi care nu sunt alta 
decât pânze de tartane. Mai departe se întinde oraşul în 
amfiteatru, cu catedrala, cu palatele, cu bisericile lui, un 
ansamblu strălucitor, scăldat în atmosfera luminoasă pe 
care soarele o cerne cu raze aurite, atunci când coboară 
spre orizont. În sfârşit, în larg străluceşte imensa mare, 
ducând ici şi colo vase ce-şi desfăşoară pânzele albe, 
steamere care mătură cerul cu lunga lor coadă de 
funingine. Nimic din Minorca în est, nimic din Ivitza în sud- 
vest, dar, în sud, ostrovul abrupt Cabrera, în care atâţia 
soldaţi francezi au pierit în chip jalnic, în vremea 
războaielor primului Imperiu 

[9]. 

Din acest turn al castelului Bellver, partea occidentală a 
insulei îţi dă o idee despre ceea ce este Majorca, singura 
din arhipelag care posedă adevărate sierras împădurite cu 
stejari verzi şi cu sâmbovine, deasupra cărora se ridică 
piscuri porfiritice, dioritice sau calcaruri. Dealtminteri, nici 
câmpia nu este lipsită de înălţimi care poartă numele de 
dealuri, în Baleare ca şi în Franţa, şi n-ai să găseşti niciuna 


care să nu fie încununată de un castel, de o biserică sau de 
o mănăstire în ruine. Adăugaţi că pretutindeni şerpuiesc 
torente tumultuoase, şi, după spusele ghidului, pe insulă 
numărul lor trece de două sute. 

"Două sute de prilejuri pentru domnul Dardentor să cadă 
în ele, gândi Jean Taconnat, şi o să vedeţi că n-o să cadă!" 

O privelişte foarte modernă era, de pildă, calea ferată care 
deserveşte partea centrală a Majorcăi. Ea merge de la 
Palma la Alcudia prin districtele Santa-Maria şi Benisalem, 
şi e vorba să se facă noi linii secundare prin văile 
capricioase ale lanţului de munţi care îşi ridică cel mai înalt 
pisc la altitudinea de o mie de metri. 

După obiceiul lui, Clovis Dardentor se entuziasma 
contemplând acest spectacol minunat. Marcel Lornans şi 
Jean 'Taconnat, dealtfel, împărtăşeau această admiraţie 
foarte justificată. Era într-adevăr păcat că şederea la 
castelul Bellver nu se putea prelungi, că nu era cu putinţă 
să mai revii acolo, că popasul vasului Argelcs trebuia să se 
sfârşească în câteva ceasuri. 

— Da, declară perpignanezul, ar trebui să stai aici 
săptămâni. luni. 

— Ei, răspunse ghidul, foarte bine aprovizionat cu 
anecdote, asta-i tocmai ce i s-a întâmplat, de pildă, unuia 
din compatrioţii dumneavoastră, domnilor, un pic fără voia 
lui. 

— Cum se numea? întrebă Marcel Lornans. 

— Frangois Arago 
[10]. 

— Arago. Arago. exclamă Clovis Dardentor, una din gloriile 
Franţei savante! 

Într-adevăr, ilustrul astronom venise în anul 1808 în 
Baleare, cu scopul de a completa măsura unui arc de 
meridian între Dunkerque şi Formentera. Suspectat de 
către populaţia majorcană, ameninţat chiar cu moartea, ela 
fost închis vreme de două luni în castelul Bellver. Şi cine ştie 
câtă vreme ar mai fi durat întemnițarea lui, dacă n-ar fi 


izbutit să scape printr-o fereastră a castelului şi apoi să 
închirieze o barcă ce l-a dus la Alger. 

— Arago, repeta Clovis Dardentor, Arago, copilul celebru 
din Estagel, gloriosul fiu al arondismentului în care se află 
Perpignan-ul meu, din Pirineii orientali! 

În vremea aceasta ora îi grăbea să plece de pe platforma 
de unde, precum din nacela unui aerostat, dominai această 
ţară nemaivăzută. Clovis Dardentor nu putea să se smulgă 
de la această privelişte. Umbla încolo şi încoace, se apleca 
peste parapetul turnului. 

— Ei, fiţi atent! îi strigă Jean Taconnat, prinzându-l de 
gulerul hainei. 

— Să fiu atent? 

— Fără îndoială. era cât pe ce să cădeţi! De ce să ne 
provocaţi spaima asta? 

Spaimă foarte legitimă, căci dacă demnul bărbat s-ar fi 
prăbuşit peste parapet, Jean Taconnat n-ar fi putut face 
altceva decât să asiste, fără să fie în stare să-i dea ajutor 
tatălui său adoptiv, la căderea lui în adâncimile şanţului. 

Pe scurt, de regretat era faptul că timpul, socotit cu prea 
mare zgârcenie, nu îngădui să se organizeze explorarea 
amănunţită a acestei admirabile Majorca. Nu este de ajuns 
să parcurgi diferitele cartiere ale capitalei, trebuie să 
vizitezi şi celelalte oraşe, cele mai demne să-i atragă pe 
turişti, şi anume Soller, Ynca, Pollensa, Manacor, Valldmosa! 
Ca şi peşterile naturale de la Artă şi de la Drach. 
considerate ca fiind cele mai frumoase din lume, cu lacurile 
lor legendare, cu capelele lor în stalactite, cu pâlniile lor cu 
ape limpezi şi răcoroase, cu "teatrul" lor, cu "iadul" lor - 
denumiri fanteziste, dacă vreţi, dar pe care le merită 
minunile acestor imensităţi subterane! 

Şi ce să mai zici despre Miramar, domeniul fără seamăn al 
arhiducelui Ludovic Salvator, al pădurilor milenare cărora 
acest prinţ savant şi artist a vrut să le respecte bătrânii 
copaci uriaşi, despre castelul lui zidit pe o terasă care stă 
povârnită peste litoral în mijlocul unui loc încântător, şi 


despre hospederia, ospătărie ţinută pe cheltuiala alteţei 
sale, deschisă pentru toţi cei ce trec pe acolo, cărora le 
oferă patul şi masa în chip gratuit timp de două zile, şi unde 
chiar şi cei ce o doresc încearcă zadarnic să mulţumească 
printr-o gratificaţie făcută oamenilor arhiducelui, pentru 
această generoasă primire! 

Şi nu se cuvenea oare să vizitezi, de asemenea, acea 
Chartreuse de Valldmosa, acum pustie, tăcută, părăsită, în 
care George Sand 
[11] şi Chopin 
[12] au trăit un întreg anotimp - ceea ce ne-a dăruit 
frumoase inspiraţii ale marei artiste şi romanciere, 
povestirea O iarnă la Majorca şi ciudatul roman Spiridion! 

Asta povestea ghidul, în nesecata lui limbuţie, în fraze 
devenite de multă vreme stereotipe în creierul lui de 
cicerone. Să nu fim aşadar surprinşi dacă Clovis Dardentor 
îşi exprima regretul să părăsească această oază 
mediteraneană, dacă îşi făgăduia să se reîntoarcă în 
Baleare, în tovărăşia tinerilor şi noilor săi prieteni, oricând 
ar fi avut ei vreodată răgazul. 

— Este ora şase, observă Jean Taconnat. 

— Şi dacă este ora şase, adăugă Marcel Lornans, nu 
putem să ne mai amânăm plecarea. Mai rămâne de parcurs 
un cartier din Palma, înainte de a ne reîntoarce pe vapor. 

— Să plecăm, deci! răspunse Clovis Dardentor cu un 
suspin. 

Aruncară o ultimă privire peste multiplele peisaje ale 
coastei occidentale, asupra soarelui al cărui disc în 
coborâre se legăna la orizont, poleind cu razele lui oblice 
vilele albe de la Terreno. 

Clovis Dardentor, Marcel Lornans şi Jean Taconnat o 
apucară pe spirala îngustă care se răsucea în zid, trecură 
peste pod, intrară în curte şi ieşiră printr-o uşă tainică. 

Galera aştepta la locul în care o lăsaseră, vizitiul hoinărind 
de-a lungul şanţului. 


Când îl strigă ghidul, el veni cu pasul calm şi măsurat - 
pasul muritorilor privilegiați care nu se grăbesc deloc în 
această ţară fericită, în care existenţa nu-ţi pretinde 
niciodată să fii grăbit. 

Domnul Dardentor se urcă primul în vehicul, mai înainte 
ca vizitiul să fi venit să ia loc pe bancheta din faţă. 

Dar iată că în clipa în care Marcel Lornans şi Jean 
Taconnat urmau să se avânte pe scară, galera se zgudui ca 
de o bruscă lovitură şi-i sili să se dea repede îndărăt, pentru 
a evita să se lovească de osie. 

Vizitiul se aruncase iute înaintea animalelor înhămate, 
spre a le stăpâni. Cu neputinţă! Catârcele se cabrează, îl 
răstoarnă pe omul care numai printr-o minune nu este 
strivit de roata trăsurii ce-o porneşte cu toată iuţeala. 

Strigătele vizitiului şi ale ghidului răsună în acelaşi timp. 
Amândoi aleargă pe drumul de la Bellver pe care galera 
coboară într-un galop nebun, cu riscul fie să cadă în 
prăpăstiile de pe margini, fie să se izbească dc brazii 
codrului întunecat. 

— Domnule Dardentor. Domnule Dardentor! strigă Marcel 
Lornans din toată puterea plămânilor lui. O să-l omoare. Să 
alergăm, Jean, să alergăm! 

— Da, răspunse Jean Taconnat, şi totuşi, dacă acest prilej 
nu are importanţă. 

Oricum ar fi fost acest prilej, trebuia să-l iei în piept. în 
ham, s-ar putea spune, fiind vorba de catârci. Dar atelajul 
fugea cu o repeziciune care nu-ţi dădea speranţa să-l 
ajungi. 

Vizitiul, ciceronele, cei doi tineri, câţiva ţărani ce li se 
alăturaseră se avântaseră cu cea mai mare iuţeală. 

În vremea aceasta, Clovis Dardentor, pe care sângele rece 
nu-l părăsea niciodată, în nici o împrejurare, pusese cu 
putere mâna pe hăţuri şi, trăgându-le spre el, încerca să 
stăpânească atelajul. Ar fi fost ca şi cum ai fi vrut să opreşti 
un proiectil în clipa în care scapă din gura de foc, după 


cum, pentru pietonii care o încercară, era ca şi cum ar fi 
vrut să oprească proiectilul în trecerea lui. 

Terasamentul drumului de fier fu coborât nebuneşte şi 
torentul traversat cu furie. Clovis Dardentor, mereu cu 
aceeaşi stăpânire de sine, putându-şi menţine galera în linie 
dreaptă, îşi zicea că această goană o să se sfârşească fără 
îndoială în faţa împrejmuirii cu bastioane, pe care vehiculul 
n-avea s-o străbată prin niciuna din porţile ei. Cât priveşte 
să lase din mână hăţurile, să sară jos din vehicul, ştia prea 
bine la ce te expui, şi că-i de preferat să rămâi în vehicul, 
chiar de-ar fi să se răstoarne cu cele patru roţi în sus sau să 
se zdrobească de un obstacol. 

Şi blestematele astea de catârci care şi-au luat avânt într- 
un mod cu neputinţă de stăpânit, şi într-un galop care, după 
cum îşi amintea orice locuitor din Baleare, nu se mai văzuse 
vreodată la Majorca şi nici în vreo altă insulă din arhipelag. 

După Terreno, galera urmă zidul exterior, dedându-se la o 
serie de zigzaguri din cele mai regretabile, săltăreaţă ca o 
capră, sărind ca un cangur, trecând prin faţa porţilor 
zidului împrejmuitor până în momentul în care ajunse la 
poarta Pintada, în colţul de nord-est al oraşului. 

Trebuie să admitem că cele două catârci cunoşteau în chip 
deosebit această poartă, deoarece o trecură fără cea mai 
mică şovâăire. Putem fi siguri că ele nu ascultau atunci nici 
de glasul şi nici de mâna lui Clovis Dardentor. Ele erau cele 
ce conduceau galera, într-un triplu galop, fără să ia seama 
la trecătorii care urlau, se băgau pe după porţi, se 
împrăştiau prin străzile învecinate. Răutăcioasele animale 
aveau aerul să-şi zică una alteia la ureche: o s-o ţinem aşa 
cât o să ne placă, până nu se răstoarnă galera! Şi atelajul 
surescitat se avântă cu o furie nebunească prin labirintul de 
străduţe care se încâlcesc în acest colţ al oraşului. 

În interiorul caselor, în fundul dughenelor, oamenii îşi 
spărgeau plămânii ţipând. La ferestre apăreau capete 
speriate. Cartierul se agita ca odinioară, ca acum câteva 
secole, când răsuna ţipătul: "Vin maurii! Vin maurii!" Şi e de 


mirare cum de nu s-a produs un accident pe aceste străzi 
înguste, întortocheate, care dau în calea Capuchinos! 

Clovis Dardentor încerca totuşi să manevreze vehiculul. 
Spre a modera această galopadă nebună, el trăgea de 
hăţuri cu riscul de a le rupe sau de a-şi smulge braţele din 
umeri, în realitate, hăţurile erau cele care trăgeau de el, 
amenințând să-l scoală din trăsură în condiţii îndeajuns de 
supărătoare. 

"Ah, afurisitele, ce mers îndrăcit mai au! îşi zicea el. Şi nu 
văd nici un mijloc ca ele să se oprească, atâta vreme cât vor 
avea fiecare câte patru picioare! Şi coboară. coboară.!" 

Galera cobora, într-adevăr, încă de la castelul Bellver, şi ar 
fi coborât până în port, unde poate s-ar fi scufundat în apa 
micului golf, ceea ce ar fi calmat cu siguranţă atelajul. 

Pe scurt, galera o luă la dreapta, o luă la stânga, dădu în 
piaţa Olivar, căreia îi făcu înconjurul, precum anticele care 
romane pe pista Coliseului, şi, totuşi, aici nu exista nici vreo 
concurenţă de învins, nici vreun premiu de câştigat! 

În această piaţă, trei sau patru sergenţi ai oraşului 
zadarnic se aruncară spre catârci, care se zbătură cu 
îndârjire! Zadarnic vrură ei să prevină o catastrofă cu 
neputinţă de evitat. Zelul lor n-a avut nici un efect. Unul, 
răsturnat, nu se ridică decât rănit; ceilalţi trebuiră să dea 
îndărăt. 

Pe scurt, galera continuă să coboare cu o repeziciune 
crescândă, de parcă ar fi fost supusă legilor căderii 
corpurilor. 

Se crezu totuşi, pe bună dreptate, că această goană avea 
să se sfârşească - într-un chip dezastruos, e adevărat - 
când atelajul o apucă deodată pe calea Olivar. 

Într-adevăr, spre mijlocul acestei străzi foarte povârnite, 
este tăiată o scară cu vreo cincisprezece trepte, şi de există 
o stradă care nu-i făcută pentru trăsuri, apoi asta este. 

Strigătele se înmulţiră atunci, la ele se adăugară 
lătrăturile cânilor. Aş! Oricât erau de greu de coborât, 
catârcile nu se sinchisiră deloc de câteva trepte! Şi, uite 


aşa, roţile galerei se încumetă pe scară, zdruncinând coşul 
gata să-l rupă, cât pe-aci să facă vehiculul bucăţi. 

Ei bine, nu! Roţile nu s-au rupt. Perechea din faţă rămase 
fixată de perechea din spate, în ciuda nenumăratelor 
lovituri coşul rezistă, hulubele şi ele, şi amândouă mâinile 
lui Clovis Dardentor nu dădură drumul la hăţuri în timpul 
acestei coborâri nemaipomenite! 

Şi în spatele galerei se îngrămădea o mulţime din ce în ce 
mai numeroasă, în care nu figurau încă Marcel Lornans, 
Jean Taconnat, ciceronele şi vizitiul, ce se aflau în urmă. 

După calea Olivar, urmă calea San Miguel, după care veni 
piaţa Abastos, unde o catârcă, după ce căzuse, se ridică 
teafără şi nevătămată, apoi calea Plateria, pe urmă piaţa 
Sfânta Eulalia. 

"Este evident, îşi zise Clovis Dardentor, că galera o să 
meargă aşa cât o să aibă pământul sub ea, şi nu văd altceva 
decât golful Palma unde n-o să-l mai aibă deloc!" 

În piaţa Sfânta Eulalia se înalţă biserica închinată acestei 
martire, care este, pentru balearieni, obiectul unei 
deosebite veneraţii. Nu era multă vreme de când această 
biserică slujea chiar ca loc de refugiu, şi răufăcătorii care 
izbuteau să se adăpostească în ea scăpau din ghearele 
poliţiei. De astă dată, nu un răufăcător fu cel pe care 
norocul îl conduse într-acolo, ci Clovis Dardentor, de 
neclintit de pe bancheta vehiculului său. 

Da! în acel moment magnificul portal al bisericii Sfânta 
Eulalia era dat de perete. Credincioşii o umpleau până la 
refuz. Se slujea în ea serviciul mântuirii, care era pe 
sfârşite, şi preotul, întors către cucernica adunare, ridica 
mâinile spre a o binecuvânta. 

Ce tumult, ce mişcare a mulţimii, ce strigăte de spaimă, 
când galera dădu buzna şi săltă pe lespezile de piatră ale 
naosului central! Dar şi ce minunat efect, când atelajul se 
opri în sfârşit înaintea treptelor altarului, în clipa în care 
preotul rostea:Et spiritu sancto!" 

— Amen! răspunse o voce sonoră. 


Era vocea pcrpignanezului, care primea o binecuvântare 
binemeritată. 

O oră mai târziu, Marcel Lornans şi Jean Taconnat îl 
întâlniră pe Clovis Dardentor într-o cârciumă de pe calea 
Miramar, unde acest bărbat dârz venise să se odihnească 
după emoţii şi oboseală. Deşi nu trebuie să se vorbească de 
emoţii, când este vorba de un caracter atât de bine călit. 

— Domnule Dardentor! exclamă Jean Taconnat. 

— Ah, tinerii mei prieteni, răspunse eroul zilei, iată o cursă 
de trăsură care m-a cam zdruncinat! 

— Sunteţi teafăr şi nevătămat? întrebă Marcel Lornans. 

— Da. sunt întreg, şi cred chiar că nu m-am simţit 
niciodată mai sănătos ca acum! În sănătatea 
dumneavoastră, domnilor! 

Şi cei doi tineri au trebuit să bea câteva pahare din 
excelentul vin de Benisalem. al cărui renume trece până 
dincolo de arhipelagul Balearelor. 

Apoi, de îndată ce Jean 'Taconnat putu să-l ia pe vărul lui 
deoparte: 

— Încă un prilej pierdut! zise el. 

— Ba nu, Jean! 

— Ba da. Marcel, căci, dacă l-aş fi salvat pe domnul 
Dardentor, dacă i-aş fi oprit galera, deşi nu l-aş fi scos nici 
din valuri, nici din flăcări, nici dintr-o luptă, n-ai să mă faci 
să cred că. 

— Frumoasă teză de pledat înaintea unui tribunal civil! se 
mulţumi să-i răspundă Marcel Lornans. 

Pe scurt, la ora opt seara, toţi debarcaţii de pe Argelcs se 
întorseseră la bord. 

De data ceasta, niciunul nu era în întârziere, nici domnii 
Desirandelle, tată şi fiu, nici domnul Eustache Oriental. 

Cât despre astronom, îşi petrecuse el oare timpul 
observând soarele la orizontul Balearelor? Nimeni n-ar fi 
putut s-o spună. În tot cazul, el aducea diverse pachete 
conţinând produse comestibile specifice acestor insule, 
encimadas - diferite feluri de prăjituri de foetaj în care 


untul este înlocuit cu alte grăsimi şi care sunt tot atât de 
gustoase - şi de asemenea o jumătate de duzină de tourds, 
peşti foarte căutaţi de pescarii de la capul Formentor, şi pe 
care şeful de sală primi ordinul să-i pregătească pentru el 
cu o grijă deosebită. 

Cu adevărat, acest preşedinte al Societăţii de astronomie 
din Montclimar se slujea mai mult de gura decât de ochii lui 
- cel puţin de la plecarea din Franţa. 

Către ora opt şi jumătate fură dezlegate parâmele, şi 
Argeles părăsi portul Palma, fără ca, astfel, căpitanul 
Bugarach să le fi acordat pasagerilor putinţa să stea 
întreaga noapte în oraşul majorcan. Şi iată de ce Clovis 
Dardentor nu auzi vocea şi cântecele nocturne ale aşa- 
numiţilor serenos, nici refrenele cântecelor naţionale 
habaneras şi jotas, acompaniate de acordurile melodioase 
ale chitarei, de care curţile interioare ale caselor baleariene 
răsunară până în zorii zilei. 

VIII ÎN CARE FAMILIA DCSIRANDELLE IA CONTACT CU 
FAMILIA ELISSANE 

— Astăzi o să amânăm cina până la ora opt, zise doamna 
Elissane. Domnul şi doamna Desirandelle cu fiul lor, şi 
foarte probabil domnul Dardentor, ceea ce înseamnă patru 
tacâmuri. 

— Da, doamnă, încuviinţă jupâneasa. 

— Prietenii noştri vor avea mare nevoie să se refacă, 
Manuela, şi tare mă tem că biata doamnă Desirandelle a 
avut de îndurat o traversare foarte neplăcută. Ai grijă să 
aibă camera pregătită, căci ar fi posibil să prefere să se 
culce imediat ce soseşte. 

— Am înţeles, doamnă. 

— Unde este fiica mea? 

— La bucătărie, doamnă, unde prepară desertul. 

Manuela, în serviciu la doamna Elissane de la instalarea ei 
aici, era una din acele spaniole dintre care se recrutează în 
primul rând personalul domestic al familiilor oraneze. 


Doamna Elissane locuia într-o casă destul de drăguță pe 
strada Vieux-Château, în care locuinţele au păstrat o 
înfăţişare pe jumătate spaniolă, pe jumătate maură. O 
grădiniţă îşi etala acolo cele două straturi cu zorele, peluza 
încă verde în acest început de anotimp cald, câţiva arbori, 
printre alţii bella-ombra, cu nume de bun augur, din care 
Promenada Eleşteului posedă specimene atât de frumoase. 

Casa, cuprinzând un parter şi un etaj, era suficient de 
mare pentru ca familia Desirandelle să afle în ea o 
ospitalitate confortabilă. Nici camerele şi nici atenţiile nu i- 
ar fi lipsit în timpul şederii ei la Oran. 

Această capitală a provinciei este acum un oraş foarte 
frumos. Este situat într-un chip potrivit între povârnişurile 
unei râpi, pe fundul căreia torentul Rehhi îşi plimbă apele 
repezi pe care le acoperă în parte bulevardul Oudinot. Tăiat 
în două de fortificațiile de la Château-Neuf, Oranul se 
înfăţişează, ca multe oraşe, într-o parte vechi, în cealaltă 
nou. 

Acest oraş, Gouharan-ul arabilor, pe care l-au zidit în 
secolul al zecelea maurii din Andaluzia, este dominat de un 
munte îndeajuns de înalt, unde fortul La Moune ocupă 
coasta abruptă. De cinci ori mai întins acum decât în epoca 
fundării lui, suprafaţa nu-i este mai mică de şaptezeci şi 
două de hectare, şi mai multe străzi, deschise în afara 
zidurilor lui, se prelungesc pe doi kilometri spre mare. 
Urmând promenada dincolo de centura forturilor, în 
direcţia nordului şi a estului, un turist ar ajunge la aşezări 
de creaţie recentă, precum cartierele Gambetta şi Noiseux- 
Eckmulh. 

Cât despre clima provinciei, în general este aspră, uscată, 
arzătoare. Vântul ridică aici vârtejuri de praf. În ceea ce 
priveşte oraşul, stropitul zilnic, care se află în mâinile 
municipalităţii, ar trebui să fie mai regulat şi mai abundent 
decât este cel din mâinile primarului ceresc. 

Aşa este oraşul în care se retrăsese domnul Elissane, după 
ce făcuse comerţ la Perpignan vreme de vreo cincisprezece 


ani, şi cu destul noroc spre a-şi rostui vreo douăsprezece 
mii de livre de rentă, care nu se micşoraseră sub 
administraţia prudentă a văduvei sale. 

Doamna Elissane, pe atunci în vârstă de patruzeci şi patru 
de ani, nu fusese probabil niciodată atât de drăguță pe cât 
era fiica ei, nici atât de graţioasă, nici atât de fermecătoare. 
Femeie pozitivă într-un grad deosebit de rar, cântărindu-şi 
vorbele precum zahărul, ea înfăţişa tipul binecunoscut de 
contabil feminin, socotindu-şi sentimentele, ducându-şi 
existenţa în partidă dublă, în sistemul registrelor ei, 
cântărind debitul şi creditul, cu grija permanentă ca să-i fie 
întotdeauna creditor contul curent. Se cunosc asemenea 
chipuri cu trăsăturile accentuate, ale căror curbe sunt 
aspre, fruntea proeminentă, privirea pătrunzătoare, gura 
severă - tot ceea ce, la sexul numit slab, indică obişnuinţa 
de a fi luat în consideraţie şi încăpățânare. Doamna 
Elissane îşi organizase casa foarte corect, fără cheltuieli de 
prisos. Ea făcea economii pe care ştia să le folosească în 
plasamente sigure şi rentabile. Totuşi nu se uita la bani 
când era vorba de fiica ei, asupra căreia îşi revărsa toată 
afecțiunea. Îmbrăcată aproape ca o călugăriţă, ea voia însă 
ca Louise să fie elegantă, şi nu neglija nimic în această 
privinţă. În fond, spre fericirea copilului ei năzuiau 
singurele ei dorinţe şi ea nu se îndoia că această fericire i- 
ar fi asigurată graţie unirii proiectate cu familia 
Desirandelle. Cele douăsprezece mii de franci rentă pe care 
Agathocle le-ar avea într-o zi, adăugate la averea pe care 
Louise ar moşteni-o de la mama ei, erau o bază metalică pe 
care mulţi oameni o găsesc îndeajuns de solidă spre a-şi 
clădi pe ea un viitor fără griji. 

Louise, totuşi, de-abia de-şi amintea cine era Agathocle. 
Dar mama ei o crescuse în ideea că va deveni într-o zi 
doamna D&sirandelle, tânăra. În sfârşit, asta i se părea 
destul de firesc, cu condiţia ca acest logodnic să-i placă, şi 
de ce n-ar fi avut tot ce s-ar fi cuvenit ca să-i placă? 


După ce-i dădu jupânesei ultimele porunci, doamna 
Elissane trecu în salon unde intră fiica ei. 

— Îţi este gata desertul, fetiţo? întrebă ea. 

— Da, mamă. 

— Este neplăcut că pachebotul soseşte puţin cam târziu, 
aproape de căderea nopţii! Să fii îmbrăcată la ora şase. 
Louise, pune-ţi rochia cu pătrăţele; o să coborâm în port, 
unde poate că s-a semnalat Agathocles. 

Doamna Elissane, confundând numele, îi adăuga un accent 
grav pe un "e" care nu-l avea. 

— Vrei să spui Argelcs, îi răspunse Louise râzând. Şi apoi 
pretendentul meu nu se numeşte Agathocles, ci Agathocle! 

— Bine! replică doamna Elissane. Argeles. Agathocle. Asta 
n-are nici o importanţă! Poţi fi sigură că el n-o să se înşele, 
pronunţând numele de Louise. 

— Eşti aşa de sigură? răspunse tânăra fată puţin 
zeflemitoare. Domnul Agathocle nu mă cunoaşte deloc, şi 
mărturisesc că nici cu nu-l cunosc mai bine. 

— Oh! O să vă lăsăm tot timpul să faceţi cunoştinţă mai 
înainte de a hotări ceva. 

— Pe bună dreptate! 

— Dealtfel, sunt sigură că tu o să-i placi, copila mea, şi am 
toate motivele să cred că şi el o să-ţi placă. Doamna 
Desirandelle îl laudă atâta! Şi de-abia atunci vom hotări 
condiţiile căsătoriei. 

— Şi veniturile se vor rotunji, mamă? 

— Da, glumeaţo, în folosul tău! Ah, să nu uităm că 
prietenul lor, domnul Clovis Dardentor, îi însoţeşte pe 
Desirandelle-i. ştii tu, perpignanezul acela bogat de care 
sunt atât de mândri, şi, de-i crezi, care-i cel mai bun om de 
pe lume. Domnul şi doamna Desirandelle nefiind obişnuiţi 
să călătorească pe mare, el a binevoit să-i conducă până la 
Oran. Este foarte frumos din partea lui, şi o să-l primim 
bine, Louise. 

— O să-l primim după cum merită, şi chiar de i-ar veni 
ideea să-mi ceară mâna. Ba nu, uit că trebuie să fiu. că voi fi 


doamna Agathocle. un nume frumos, deşi aduce puţin cu 
antichitatea greacă! 

— Haide, Louise, fii odată serioasă! 

Serioasă era ea, această tânără, şi cu o fire veselă şi 
fermecătoare. Şi nu pentru că aşa-i întotdeauna o eroină de 
roman. Nu, ea era, în realitate, în înflorirea de la douăzeci 
de ani, o fire deschisă, cu o faţă vie şi surâzătoare, cu ochi 
catifelaţi şi strălucitori, cu un iris azuriu, cu părul de un 
blond întunecat, nespus de bogat, cu mersul grațios - să 
spunem chiar mătăsos, spre a folosi un epitet pe care Pierre 
Loti - mai înainte de a fi academician - nu s-a temut să-l dea 
zborului rândunicii. 

Această uşoară creionare e de ajuns ca s-o zugrăvească pe 
Louise Elissane, şi, după cum bagă de seamă cititorul, ea 
contrasta întrucâtva cu nătăfleţul pe care i-l expediau de la 
Cette, în acelaşi timp cu celelalte colete de pe Argeles. 

Când sosi ceasul, după ce stăpâna casei aruncă o ultimă 
privire asupra camerelor destinate familiei Desirandelle, 
doamna Elissane îşi chemă fiica şi amândouă se îndreptară 
spre port. Ele vrură să se oprească mai întâi în grădina în 
amfiteatru care domină rada. Din acest loc, vederea se 
întinde departe, până în largul mării. Cerul era magnific, 
orizontul de o puritate desăvârşită. Soarele cobora acum 
peste Mers-el-Kebir - acest Portus divinus al anticilor, în 
care cuirasate şi crucişătoare îşi găsesc un excelent 
adăpost împotriva frecventelor vijelii din vest. 

Câteva pânze albe se desluşeau dinspre nord. Fumuri 
îndepărtate indicau steamerele acestor numeroase linii 
care deservesc Mediterana şi fac legătură în mod fericit cu 
pământul african. Două sau trei din aceste pacheboturi 
aveau fără îndoială destinaţia Oran şi unul dintre ele nu se 
afla mai departe de trei mile. Acesta era Argeles, aşteptat 
cu nerăbdare, cel puţin de către mamă dacă nu şi de fata ei. 
Căci, în definitiv, Louise nu-l cunoştea, pe acest băiat pe 
care fiecare învârtire de elice îl apropia de ea, şi poate că ar 
fi fost mai bine dacă Argelcs ar fi făcut calea întoarsă. 


— Acuşi se face ora şase şi jumătate, observă doamna 
Elissane. Să coborâm. 

— Te urmez, mamă, răspunse Louise. 

Şi pe strada lată care duce la chei, mama şi fata coborâră 
spre bazinul în care de obicei ancorează pacheboturile. 

Doamna Elissane îl întrebă pe unul din ofiţerii portului ce 
se plimba pe chei dacă Argelcs fusese semnalat. 

— Da, doamnă, răspunse ofiţerul, şi într-o jumătate de oră 
o să intre în port. 

Doamna Elissane şi fiica ei dădură ocol portului, ale cărui 
ţărmuri spre nord le ascundeau acum vederea largului 
mării. 

După douăzeci de minute, răsunară prelungi şuierături de 
sirenă. Pachebotul ocolea stăvilarul de la capătul digului, 
lung de un kilometru, care începe la baza fortului La 
Moune, şi, după câteva mişcări largi, veni să-şi ia locul 
îndărătul cheiului. 

De îndată ce comunicaţia fu stabilită, doamna Elissane şi 
Louise se urcară la bord. Braţele celei dintâi se deschiseră 
larg spre a o îmbrăţişa pe doamna Desirandelle, restabilită 
îndată după intrarea în port, apoi pe domnul Desirandelle şi 
pe urmă pe Agathocle Desirandelle, în vreme ce Louise se 
menținea într-o rezervă pe care o vor înţelege toate fetele 
tinere. 

— Păi bine, dar eu, scumpă şi minunată doamnă? Oare nu 
ne-am cunoscut odinioară la Perpignan? Mi-o amintesc bine 
pe doamna Elissane, şi pe domnişoara Louise de asemenea. 
niţel crescută, ca să vezi. Păi bine! Nu merită un sărut, ba 
chiar două, şi băiatul ăsta bun care-i Dardentor? 

Dacă Patrice nădăjduise că, la prima întrevedere, stăpânul 
său avea să păstreze rezerva unui om de lume, el fu crud 
decepţionat de acest început familiar. Se retrase deci, sever, 
dar tocmai în momentul în care buzele lui Clovis Dardentor 
răsunau pe obrajii uscați ai doamnei Elissane precum 
bagheta pe pielea tobei. 


Se înţelege de la sine că Louise nu evitase îmbrăţişarea 
menajului Desirandelle. Totuşi, şi oricât de dezinvolt fu, 
domnul Dardentor nu merse până acolo încât să-i dea fetei 
sărutări părinteşti, pe care ea fără îndoială le-ar fi primit cu 
plăcere. 

În ce-l priveşte pe tânărul Agathocle, după ce înaintase 
spre Louise, o onorase cu un salut mecanic la care numai 
capul luase parte, datorită jocului de muşchi ai gâtului, şi 
apoi se dăduse îndărăt fără să pronunţe o vorbă. 

Tânăra fată nu se putu abţine să nu facă o mutră îndeajuns 
de dispreţuitoare, pe care Clovis Dardentor n-o băgă de 
seamă, dar care nu-i scăpă nici lui Marcel Lornans şi nici lui 
Jean Taconnat. 

— Ei, zise primul, nu mă aşteptam să văd o persoană atât 
de drăguță! 

— Drăguţă, într-adevăr, adăugă cel de al doilea. 

— Şi ea o să se căsătorească cu neghiobul ăsta? întrebă 
Marcel Lornans. 

— Ea! exclamă Jean Taconnat. Să mă ierte Dumnezeu dacă 
n-aş prefera, ca s-o împiedic de la asta, să-mi calc 
jurământul pc care l-am făcut, de a nu mă căsători 
niciodată! 

Da! Jean 'Taconnat făcuse acest jurământ, cel puţin aşa 
susţinea. În definitiv, asemenea jurăminte aparţin vârstei 
tinere, şi valorează tot atât cât valorează altele pe care nu 
le ţinem deloc. Să remarcăm însă că Marcel Lornans nu 
făcuse deloc vreun jurământ asemănător. Dar ce 
importanţă avea! Şi unul şi celălalt veniseră la Oran cu 
intenţia de a se înrola în regimentul 7 vânători din Africa, 
nu ca să se căsătorească cu domnişoara Louise Elissane. 

Să mai amintim o data, ca să nu mai revenim, că 
traversarea cu Argelcs de la Palma la Oran se produsese în 
condiţii extraordinar de liniştite. O mare de ulei, cum se 
zice, să te facă să crezi că tot uleiul din Provența 
se,scursese" pe suprafaţa ei, o briză din nord-est care bătea 
pachebotul dinapoia traversului babord, şi-i permisese să se 


folosească de vela trinca, de focurile şi de brigantina lui. 
Nici un talaz nu se ridicase vreme de aceste douăzeci şi trei 
de ore de navigaţie. De aceea, de la plecarea din Palma, 
aproape toţi călătorii îşi reluaseră locurile la masa comună, 
şi, la urma urmei, compania maritimă n-ar fi avut de ce să 
se plângă de acest număr neobişnuit de mare de comeseni. 

Cât despre domnul Oriental, nu trebuie s-o mai spunem că 
peştii pregătiţi după moda napolitană i se păruseră 
delicioşi, şi că se desfătase cu dulciuri, cu plăcerea unui 
pofticios veritabil. 

Astfel încât toată lumea ajunse sănătoasă la Oran, chiar şi 
doamna Desirandelle, atât de greu încercată până să 
sosească în arhipelagul Balearelor. 

Totodată, deşi îşi redobândise prestaţia fizică şi morală în 
timpul celei de a doua părţi a călătoriei, domnul 
Desirandelle nu făcuse cunoştinţă cu cei doi parizieni. 
Aceşti tineri îl lăsau indiferent. El îi considera inferiori fiului 
său Agathocle, cu tot spiritul lor, care i se părea de prost 
gust. Era liber Dardentor să le găsească prezenţa plăcută, 
conversaţia amuzantă. După părerea lui, lucrul acesta avea 
să se sfârşească odată cu ancorarea vasului Argeles. 

Ne închipuim deci că domnul Desirandelle nu se gândi 
deloc să-i prezinte pe cei doi veri nici doamnei Elissane şi 
nici fiicei sale. Dar, cu dezinvoltura de meridional şi cu 
obiceiul de a urma primul impuls, Clovis Dardentor nu şovăi 
deloc. 

— Domnul Marcel Lornans şi domnul Jean Taconnat, de la 
Paris, zise el, doi tineri prieteni ai mei pentru care am o vie 
simpatie pe care o simt şi ei faţă de mine, şi sper că 
prietenia noastră va dura mai mult decât această scurtă 
traversare. 

Ce contraste la acest perpignanez! lată sentimente 
exprimate într-un limbaj convenabil. Păcat că Patrice nu era 
acolo ca să-l audă. 

Cei doi tineri se înclinară în faţa doamnei Elissane, care le 
răspunse cu un salut discret. 


— Doamnă, zise Marcel Lornans, suntem foarte mişcaţi de 
această atenţie din partea domnului Dardentor. Am avut 
prilejul să-l preţuim precum merită. Şi credem în trăinicia 
unei prietenii. 

— Părintească din partea sa şi filială din partea noastră! 
adăugă Jean Taconnat. 

Doamna Desirandelle, plictisită de toate aceste politeţuri, 
îşi privea fiul care încă nu deschisese gura. Dealtminteri, 
doamna Elissane, care poate că ar fi trebuit să le spună 
acestor tineri parizieni că i-ar primi cu plăcere în timpul 
şederii lor la Oran, n-o făcu - lucru pentru care mama lui 
Agathocle îi fu recunoscătoare în petto 
[13] 

[14]Cu instinctul lor matern, cele două femei îşi spuneau că 
era mai bine să păstreze o rezervă prudentă faţă de aceşti 
străini. 

Doamna Elissane îl preveni atunci pe domnul Dardentor că 
tacâmul lui era pus, la ea acasă, şi că ar fi fericită să-l aibă 
la cină încă din această primă zi, împreună cu familia 
Desirandelle. 

— Doar cât să mă duc la hotel, răspunse perpignanezul, să 
mă spăl puţin, să-mi schimb haina şi bereta de marinar cu o 
ţinută mai potrivită, şi o să vin să sorb supa dumneavoastră, 
scumpă doamnă! 

Lucrul fiind convenit, Clovis Darden or, Jean Taconnat şi 
Marcel Lornans îşi luară rămas bun de la căpitanul 
Bugarach şi de la doctorul Bruno. Dacă ar mai trebui 
vreodată să se îmbarce iarăşi pe Argeles, ar fi o mare 
plăcere pentru ei să se reîntâlnească cu acest doctor amabil 
şi cu acest comandant îndatoritor. Aceştia le răspunseră că 
rar mai întâlniscră pasageri atât de plăcuţi şi se despărţiră 
foarte satisfăcuţi şi unii, şi alţii. 

Domnul Eustache Oriental pusese deja piciorul pe solul 
african, cu luneta pe spate într-un toc de piele, cu valiza în 
mână, în urma lui venind un comisionar care ducea un 


geamantan greu. Întrucât stătuse mereu deoparte în timpul 
traversării, nimeni nu catadicsi să-l salute la plecare. 

Clovis Dardentor şi parizienii debarcară, lăsând familia 
Desirandelle să se ocupe de transportarea bagajelor ei în 
casa din strada Vieux-Château. Apoi, urcându-se în aceeaşi 
trăsură, încărcată cu valizele lor, se îndreptară spre un 
hotel excelent din piaţa Republicii, pe care doctorul Bruno 
li-l recomandase în mod special. Acolo, la primul etaj, fură 
puse la dispoziţia lui Clovis Dardentor un salon, un 
dormitor, o cameră pentru Patrice. Marcel Lornans şi Jean 
Taconnat luară două camere la etajul de deasupra, cu 
ferestrele deschizându-se spre piaţă. 

Dar se întâmplă că domnul Oriental alesese şi el acest 
hotel. Astfel, când tovarăşii lui de traversare sosiră acolo, îl 
zăriră instalat în sufragerie, meditând asupra meniului pe 
care-l va comanda. 

— Ciudat astronom! făcu observaţia Jean Taconnat. Ce mă 
miră e că nu-şi comandă pentru cină stele jumări sau rață 
pe asteroizi! 

Pe scurt, după o jumătate de ceas, Clovis Dardentor ieşea 
din cameră într-o ţinută îngrijită, pe care Patrice o 
supraveghea în cele mai mici amănunte. Îi întâlni pe cei doi 
veri în uşa holului. 

— Ei bine, tinerii mei prieteni, le strigă el, iată-ne aduşi la 
Oran! 

— Aduşi este cuvântul potrivit, răspunse Jean Taconnat. 

— Ah, da! Nădăjduiesc din inimă că nu vă gândiţi să vă 
înrolați chiar de azi în regimentul 7 vânători. 

— Ei, domnule Dardentor, asta n-ar putea să întârzie prea 
mult, îi răspunse Marcel Lornans. 

— Sunteţi deci tare grăbiţi să îmbrăcaţi vesta albastră, 
pantalonii roşii garnisiţi cu meşină, să puneţi pe cap tichia 
de militar. 

— Când ai luat o hotărâre. 

— Bine. bine! Aşteptaţi cel puţin să vizităm împreună 
oraşul şi împrejurimile lui. Pe mâine. 


— Pe mâine, zise Jean 'Taconnat. 

Şi Clovis Dardentor se îndreptă spre casa doamnei 
Elissane. 

— Da, după cum spune acest om amabil, iată-ne la Oran! 
repetă Marcel Lornans. 

— Şi când eşti undeva, adăugă Jean Taconnat, chestiunea 
este să ştii ce ai de făcut acolo. 

— Mi se pare, Jean, că această chestiune este rezolvată de 
multă vreme. Angajamentul odată semnat. 

— Fără îndoială, Marcel. dar. 

— Cum. oare tot te mai gândeşti la articolul 345 din Codul 
civil? 

— Ce articol e ăsta? 

— Cel care tratează despre condiţiile adopţiunii. 

— Dacă acest articol este articolul 345, răspunse Jean 
Taconnat, da. mă gândesc la articolul 345. Prilejul care nu 
s-a prezentat la Palma se poate prezenta la Oran. 

— Cu o şansă mai puţin, spuse Marcel Lornans râzând. Nu 
mai ai talazuri la dispoziţia ta, bietul meu Jean, şi iată-te 
limitat la lupte şi la flăcări! De pildă, dacă în noaptea asta ia 
foc hotelul, te previn că o să caut să te salvez mai întâi pe 
tine şi abia după aceea pe mine. 

— Asta înseamnă că eşti un adevărat prieten, Marcel. 

— Cât despre domnul Dardentor, mi se pare un bărbat în 
stare să se salveze şi singur. Are un sânge rece de cea mai 
bună calitate. ştim noi câte ceva despre asta. 

— De accord, Marcel, şi a şi dat dovadă de el. Totuşi, dacă 
n-ar bănui primejdia. dacă ar fi surprins de foc. dacă n-ar 
putea să fie ajutat decât din afară. 

— Aşadar, Jean, nu renunţi la ideea ca domnul Dardentor 
să devină tatăl nostru adoptiv? 

— Perfect. tatăl nostru adoptiv! 

— Fie! Deci n-ai de gând să renunţi? 

— Niciodată! 

— Atunci, n-o să mai glumesc cu privire la acest subiect, 
Jean, dar cu o condiţie. 


— Care? 

— Să sfârşeşti odată cu aerul ăsta întunecat şi îngrijorat, 
să-ţi redobândeşti buna ta dispoziţie de altădată, să iei 
lucrurile în glumă. 

— Ne-am înţeles, Marcel. în glumă, dacă izbutesc să-l 
salvez pe domnul Dardentor dintr-una din primejdiile 
prevăzute de Cod, în glumă dacă mi se iveşte un astfel de 
prilej, în glumă dacă izbutesc sau dacă eşuez, în glumă 
peste tot şi toate! 

— Minunat, iată-te redevenit fantezist! Cât despre 
serviciul nostru. 

— Nimic nu mă grăbeşte, Marcel, şi, mai înainte de a 
merge la biroul subintendentului, îţi cer o amânare. 

— Ce amânare? 

— O amânare de cincisprezece zile! Ce naiba! Când te 
duci să te înrolezi pe viaţă, poţi prea bine să-ţi acorzi 
cincisprezece zile de libertate deplină. 

— Îţi acord cele cincisprezece zile, Jean, şi de aici încolo, 
dacă nu ţi-ai găsit un tată în persoana domnului Dardentor. 

— Eu sau tu, Marcel. 

— Sau eu. primesc. o să mergem să ne punem pe cap 
tichie cu ciucure. 

— Ne-am înţeles, Marcel. 

— Dar o să redevii vesel, Jean? 

— Vesel ca cel mai vesel dintre piţigoi! 

IX ÎN CARE TERMENUL TRECE FĂRĂ NICI UN 
REZULIAT NICI PENTRU MARCEL LORNANS ŞI NICI 
PENTRU JEAN TACONNAI. 

Nici un cocoş nu este mai vesel la primele licăriri ale 
zorilor decât era Jean Taconnat, când sări jos din pat 
deşteptându-l şi pe Marcel Lornans cu giumbuşlucurile lui 
matinale. Cincisprezece zile, avea cincisprezece zile 
înaintea lui pentru a-l transforma în tată adoptiv pe acest 
bărbat cumsecade, în acelaşi timp un bi-milionar. 

EI era sigur, dealtminteri, că domnul Clovis Dardentor n- 
avea să părăsească Oranul mai înainte de a se fi celebrat 


căsătoria lui Agathocle Desirandelle cu Louise Elissane. Nu 
trebuia el să servească drept martor fiului vechilor săi 
prieteni din Perpignan? Or, pe puţin, patru-cinci săptămâni 
s-ar scurge până la săvârşirca acestei ceremonii nupţiale. 
dacă ea s-ar săvârşi. dar, la drept vorbind, s-ar săvârşi ea 
vreodată? 

Acest,dacă" şi acest "dar" zburătăceau cu mare bucurie 
prin creierul lui Marcel Lornans. I se părea de necrezut ca 
băiatul acela netot să devină soţul acestei tinere adorabile 
căci, oricât de puţin o zărise pe puntea vasului Argeles, 
găsea că nu şi-ar fi făcut datoria dacă n-o adora. Ca domnul 
şi doamna Desirandelle să vadă în Agathocle al lor un soţ 
potrivit de minune pentru Louise, asta se explică. 
Dintotdeauna un tată şi o mamă au fost înzestrați cu o 
"retină specială", cum ar fi spus domnul Dardentor, faţă de 
progenitura lor. Dar era cu neputinţă ca - mai curând sau 
mai târziu - perpignanezul să nu-şi dea seama de nulitatea 
lui Agathocle şi să nu admită că două fiinţe atât de diferite 
nu erau făcute una pentru cealaltă. 

La ora opt şi jumătate, domnul Dardentor şi parizienii se 
întâlniră în sufrageria hotelului, la masa micului dejun. 

Clovis Dardentor se simţea bine dispus. Cinase bine în 
ajun, dormise bine noaptea. Cu un stomac excelent, cu un 
somn excelent, cu o conştiinţă liniştită, dacă nu eşti 
mulţumit a doua zi, ai mai putea să fii vreodată? 

— Tineri, zise domnul Dardentor înmuindu-şi brioşa într-o 
ceaşcă cu ciocolată de calitate extra-superioară, nu ne-am 
văzut de ieri-seară, şi această despărţire mi s-a părut lungă. 

— Dumneavoastră ne-aţi apărut în vis, domnule Dardentor, 
replică Jean 'Taconnat, cu capul înconjurat de un nimb. 

— Un sfânt, deci! 

— Precum patronul Pirineilor orientali. 

— Ah! ah! domnule Jean, aşadar, ţi-ai regăsit veselia 
naturală? 

— Şi-a regăsit-o. cum spuneţi, afirmă Marcel Lornans, dar 
este gata să şi-o piardă iarăşi. 


— Dar de ce? 

— Pentru că va trebui să ne despărţim din nou, domnule 
Dardentor, să mergem, dumneavoastră într-o parte, noi, în 
alta. 

— Cum. să ne despărţim? 

— Fără îndoială, deoarece familia Desirandelle vă va 
reclama prezenţa. 

— Ei, dă-o încolo. nu-mi place! Asta-i bună! Nu permit să 
fiu acaparat în felul acesta! Ca din timp în timp să primesc 
să gust ceva, fără ceremonie, la doamna Elissane, fie! Dar 
ca să mă ţină de zgardă, niciodată! Dimineaţa şi după- 
amiaza mi le rezerv, şi sper că o să le folosim colindând 
oraşul împreună. oraşul şi împrejurimile. 

— Minunat, domnule Dardentor! exclamă Jean Taconnat. 
N-aş vrea să vă părăsesc nici o clipă. 

— Nici o clipă şi nici o săptămână! ripostă perpignanezul 
încălzindu-se. Eu iubesc tinereţea, şi am senzaţia că mă 
despovărez de jumătate din anii mei, când mă aflu 
împreună cu prieteni pe jumătate mai tineri decât mine! Şi 
totuşi. făcând bine socoteala, aş putea fi foarte bine tatăl 
vostru al amândurora. 

— Ah, domnule Dardentor! exclamă Jean Taconnat, care 
nu-şi putu stăpâni acest strigăt din inimă. 

— Să mergem deci împreună, tineri! Ar fi prea curând să 
ne strângem mâinile, când o să plec din Oran ca să mă duc. 
credeţi-mă, nu ştiu unde. 

— După căsătorie? întrebă Marcel Lornans. 

— Ce căsătorie? 

— A fiului Desirandelle. 

— Aşa-i. Nici nu mă gândeam la ea. Hm! Ce fată frumoasă 
e domnişoara Louise Elissane! 

— Noi am găsit-o frumoasă încă de la sosirea ei la bordul 
lui Argeles. adăugă Marcel Lornans. 

— Şi eu de asemenea, prieteni. Dar, de când am 
contemplat-o în casa ei - atât de graţioasă, atât de atentă, 
atât de. în sfârşit atât de. ea a câştigat sută la sută în inima 


mea! Cu adevărat, pişicherul ăsta de Agathocle nu va fi 
deloc de plâns. 

— Dacă-i place domnişoarei Elissane, se crezu dator să 
insinueze Marcel Lornans. 

— Fără îndoială, dar ea o să-l placă pe băiatul ăsta! S-au 
cunoscut amândoi încă de la naştere. 

— Ba chiar înainte! interveni Jean 'Taconnat. 

— Agathocle este o fire bună, la urma urmei, poate puţin. 
puţin. 

— Puțin. cam prea. spuse Marcel Lornans. 

— Şi chiar deloc. zise Jean Taconnat. Şi adăugă în şoaptă: 
"Deloc ca să-i convină domnişoarei Elissane!" Totuşi nu 
crezu că a venit momentul să-şi exprime această părere în 
faţa domnului Dardentor, care îşi continuă fraza: 

— Da. e puţin cam. sunt de acord. Bun! O să se dezgheţe. 
ca o marmotă după ce-a trecut iarna. 

— Şi o să rămână tot marmotă! nu se putu stăpâni să nu 
zică Marcel Lornans. 

— Fiţi indulgenţi, tineri, fiţi indulgenţi! continuă domnul 
Dardentor. Dacă Agathocle ar trăi numai printre parizieni, 
ca voi, ar deveni descurcăreţ în mai puţin de două luni! Voi 
ar trebui să-i daţi lecţii. 

— Lecţii de spirit. cu o sută de bani pastila! strigă Jean 
Taconnat. Ar însemna să-i furi banii. 

Domnul Dardentor nu se dădu bătut. Ca să spunem drept, 
el cam bănuia că fiul Desirandelle era ascuţit la minte ca o 
lamă de plumb. Dar adăugă: 

— Râdeţi. râdeţi, domnilor! Uitaţi că dragostea, dacă le 
răpeşte celor mai deştepţi spiritul, li-l dă celor mai proşti. Şi 
o să-l copleşească pe tânărul. 

— Gagathocle! încheie Jean 'Taconnat. 

Domnul Dardentor nu se putu abţine să nu izbucnească în 
râs la acest spirit straşnic, zău aşa. 

Apoi, Marcel Lornans vorbi din nou despre doamna 
Elissane. El ceru câteva informaţii despre viaţa pe care ea o 
ducea la Oran. Cum găsea casa ei domnul Dardentor? 


— O locuinţă plăcută, răspunse acesta, o colivie drăguță, 
însufleţită de prezenţa unei păsări fermecătoare. O să veniţi 
acolo. 

— Dacă n-ar fi o indiscreţie. observă Marcel Lornans. 

— Prezentaţi de mine, lucrul merge de la sine. Nu astăzi, 
totuşi. Trebuie lăsat Agathocle să pună bine piciorul. O să 
vedem mâine. Acum să nu ne ocupăm decât de plimbări. 
Oraşul. portul său. monumentele sale. 

— Dar înrolarea noastră? zise Marcel Lornans. 

— N-o să vă duceţi astăzi să vă puneţi iscălitura acolo, nici 
mâine. nici poimâine! Aşteptaţi cel puţin până după 
căsătorie. 

— Poate ar trebui să aşteptăm până la vârsta pensionării. 

— Nu. nu! Nu se va lungi mult! 

Ce risipă de expresiii care ar fi şocat delicateţea lui 
Patrice! 

— Deci, reluă domnul Dardentor, să nu mai vorbim de 
armată. 

— Liniştiţi-vă, spuse Jean Taconnat. Ne-am oferit o 
amânare de cincisprezece zile! După asta, dacă situaţia 
noastră nu s-a schimbat. dacă interese noi. 

— Bine, prieteni, să nu mai discutăm! strigă Clovis 
Dardentor. V-aţi rezervat cincisprezece zile. eu le iau şi vă 
dau chitanţă! O să-mi aparţineţi în această perioadă. S-ar 
părea că nu m-am îmbarcat pe Argeles decât deoarece 
ştiam că vă voi găsi. la bord. 

— Şi tot aţi pierdut plecarea, domnule Dardentor! replică 
Jean Taconnat. 

În culmea bunei dispoziţii, perpignanezul nostru se ridică 
de la masă şi trecu în hol. Patrice se afla acolo. 

— Domnul are să-mi dea ordine? 

— Ordine. nu, dar îţi dau "liber" toată ziua! Să-ţi intre asta 
bine în cap, şi întoarce-te abia la ora zece! 

O schimă dispreţuitoare se zugrăvi pe chipul lui Patrice, 
care nu-i fu deloc recunoscător stăpânului său pentru acest 
concediu acordat în astfel de termeni. 


— Aşadar, domnul nu doreşte să-l însoțesc? 

— Ceea ce doresc, Patrice, este să nu te ţii scai de mine, şi 
te rog să-ţi iei tălpăşiţa! 

— Domnul îmi va îngădui poate să-i dau un sfat. 

— Da. dacă te cari după ce l-ai dat. 

— Ei bine, sfatul de care domnul va binevoi să ţină seamă 
este să nu se mai urce în trăsură mai înainte ca vizitiul să se 
fi suit pe capră. Altfel s-ar putea să nu se mai termine totul 
printr-o binecuvântare, ci printr-o răsturnare. 

— Du-te la dracu'! 

Şi Clovis Dardentor cobori peronul hotelului, între cei doi 
parizieni. 

— Aveţi un servitor grozav! zise Marcel Lornans. Ce 
corectitudine. ce distincţie. 

— Şi ce pisălog cu manierele lui! Dar este un băiat cinstit, 
care s-ar arunca şi-n foc ca să mă salveze. 

— N-ar fi singurul, domnule Dardentor, exclamă Jean 
Taconnat, care, de se ivea cazul, ar fi încercat să-i sufle lui 
Patrice rolul de salvator. 

În cursul acestei dimineţi, Clovis Dardentor şi cei doi veri 
se plimbară de-a lungul cheiurilor oraşului de jos. Portul 
Oran a fost cucerit în dauna mării. Un dig lung îl străbate, şi 
diguri transversale îl împart în bazine - totul întinzându-se 
pe o suprafaţă de douăzeci şi patru de hectare. 

Dacă cei doi veri nu apreciară prea mult mişcarea 
comercială care-i dă Oranului primul rang printre oraşele 
algeriene, fostul industriaş din Perpignan, în schimb, dădu 
dovadă de un viu interes. Încărcăturile de alfa 
[14], care face obiectul unei exploatări considerabile, şi pe 
care o furnizează din belşug vastele teritorii din sudul 
provinciei, expedierea vitelor, a cerealelor, a zahărului brut, 
îmbarcarea mineralelor extrase din regiunea muntoasă, 
asta era de natură să-i placă domnului Dardentor. 

— Sunt sigur, zicea el, că mi-aş petrece zile întregi în 
hărmălaia acestor afaceri! Mă regăsesc aici, ca altădată, în 


magazinele mele ticsite de butoaie! Nu-i cu putinţă ca 
Oranul să-ţi poată oferi ceva mai interesant. 

— Poate doar monumentele sale, catedrala, moscheile 
sale, răspunse Marcel Lornans. 

— Ei! făcu Jean Taconnat, care voia să flateze preocupările 
tatălui său în perspectivă. Eu aş gândi cam la fel cum 
gândeşte domnul Dardentor! Acest du-te-vino este cât se 
poate de palpitant, aceste nave care intră şi ies, aceste 
camioane încărcate de mărfuri, aceste legiuni de hamali 
arabi. În centrul oraşului, cu siguranţă că există edificii de 
văzut, şi o să le vedem. Dar acest port, marea care-i umple 
bazinele, această apă azurie în care se reflectă catargele. 

Marcel Lornans îi aruncă o privire batjocoritoare. 

— Bravo! exclamă domnul Dardentor. Să vedeţi, când nu 
există o apă într-un peisaj, mi se pare că-i lipseşte nu ştiu 
ce! În casa mea din piaţa De la Loge, am mai multe pânze 
semnate de maeştri, şi toate cu apă în primul plan. Fără ea, 
n-aş cumpăra. 

— Păi, sunteţi un cunoscător, domnule Dardentor! îi 
răspunse Marcel Lornans. De aceea, să mergem să căutăm 
locuri unde să existe o apă. Ţineţi să fie apă dulce? 

— Puțin îmi pasă, întrucât nu-i vorba s-o beau! 

— Dar tu, Jean? 

— Nici mie. pentru ceea ce aş vrea să fac cu ea! răspunse 
Jean 'Taconnat privindu-şi ţintă prietenul. 

— Ei bine, continuă Marcel Lornans, o să găsim apă în altă 
parte decât în port, şi, potrivit lui,Joanne", există torentul 
Rehhi, care în parte este acoperit de către bulevardul 
Oudinot. 

În sfârşit, orice ar fi avut de gând Marcel Lornans, 
dimineaţa aceasta fu folosită spre a colinda pe cheiurile 
portului. Vizitară totul, şi domnul Dardentor cu cei doi 
parizieni se întoarseră la hotel ca să ia prânzul. După două 
ceasuri consacrate siestei şi lecturii ziarului, Clovis 
Dardentor îşi făcu următorul raţionament, pe care-l 
comunică tinerilor săi prieteni. 


— Ar fi mai bine să amânăm pe mâine plimbarea prin 
centrul oraşului. 

— Dar de ce? întrebă Marcel Lornans. 

— Pentru că Desirandelle-ii ar putea s-o găsească 
nepotrivită, dacă i-aş lăsa taman acu', la hopul cel mare! O 
dată mai merge, dar de două ori! 

Patrice nefiind de faţă, domnul Dardentor putea să-şi dea 
frâu liber spre a spune lucrurilor cum îi veneau la gură! 

— Dar, întrebă Jean Taconnat, nu trebuia să luaţi cina la 
doamna Elissane? 

— Da. chiar astăzi. Dar începând de mâine, de pildă, ne 
vom plimba până seara. La revedere, deci. 

Şi Clovis Dardentor o porni cu pas hotărât în direcţia 
străzii Vieux-Château. 

— Când nu sunt lângă el, afirmă Jean Taconnat, mă tem 
întotdeauna să nu i se întâmple o nenorocire. 

— Suflet milos! îl luă în zeflemea Marcel Lornans. 

A insista asupra faptului că domnul Dardentor fu primit cu 
mare plăcere în casa doamnei Elissane, că Louise, atrasă 
instinctiv către acest bărbat admirabil, îi dovedi o mare 
prietenie, ar însemna să ne pierdem timpul cu fraze inutile. 

Cât despre Desirandelle, fiul, el nu se afla acolo. nu se afla 
niciodată acolo. Acest băiat prefera să se distreze cu toate 
fleacurile pe afară, decât să rămână acasă. 

Nu se întorcea decât la ora meselor. Deşi lua loc la masă, 
la dreapta Louisei Elissane, abia de-i adresa cuvântul. La 
drept vorbind, domnul Dardentor, aşezat alături de ea, nu 
era bărbatul care să lase să lâncezească conversaţia. El 
vorbi despre toate - despre regiunea sa, despre oraşul său 
natal, despre călătoria la bordul lui Argeles, despre 
întâmplările de la Palma, despre galera ce-şi luase avânt, 
despre intrarea sa grozavă în biserica Sainte-Eulalie, 
despre tinerii săi tovarăşi de traversare, cărora le făcu cel 
mai mare elogiu - aceşti tineri de douăzeci de ani cu care se 
împrietenise, deşi nu-i cunoştea decât de trei zile, de parcă 
această prietenie ar data chiar din anul naşterii lor. 


Rezultatul fu că Louise Elissane simţi dorinţa secretă să-i 
vadă pe cei doi parizieni admişi în casa mamei sale, şi nu-şi 
putu stăpâni un uşor semn de aprobare când domnul 
Dardentor propuse să-i aducă acolo. 

— O să vi-i prezint, doamnă Elissane, zise el, o să vi-i 
prezint chiar mâine. Tineri foarte bine. foarte bine. şi pe 
care n-o să regretaţi că i-aţi primit. 

Poate că doamna Desirandelle găsi această propunere a 
perpignanezului cel puţin inoportună. Cu toate acestea, 
doamna Elissane crezu că nu poate proceda altfel decât s-o 
accepte. Ea nu putea să-i refuze nimic domnului Dardentor! 

— Nu puteţi să-mi refuzaţi nimic! exclamă el. Ah! Mi-aţi 
dat cuvântul, scumpă doamnă. Dealtminteri, eu nu cer 
niciodată decât lucruri raţionale. atât mie cât şi celorlalţi. 
şi-mi pot fi acordate tot aşa cum mi le acord şi eu. Întrebaţi- 
| despre asta pe prietenul Desirandelle. 

— Fără îndoială. răspunse fără prea multă convingere tatăl 
lui Agathocle. 

— Ne-am înţeles, continuă domnul Dardentor, domnii 
Marcel Lornans şi Jean Taconnat vor veni să-şi petreacă 
seara de mâine la doamna Elissane. Apropo, Desirandelle, 
vii cu noi să vizităm oraşul, între ora nouă şi amiază? 

— O să mă scuzi, Dardentor. Aş prefera să nu le las pe 
aceste doamne şi să-i ţin tovărăşie scumpei noastre Louise. 

— Cum doreşti. cum doreşti! înţeleg prea bine! Ah, 
domnişoară Louise, cum te mai iubeşte această excelentă 
familie în care o să intri! Ei bine, Agathocle, băiete, tu nu 
spui nimic? Trebuie să vorbesc eu în locul tău? Nu găseşti 
că domnişoara Louise e fermecătoare? 

Agathocle crezu că-i spiritual să răspundă că dacă nu 
spunea cu glas tare ce gândea, asta-i fiindcă socotea că era 
mai bine s-o spună în şoaptă - în sfârşit o frază încâlcită, 
care nu avea nici un sens şi din care nu s-ar fi descurcat 
dacă nu l-ar fi ajutat domnul Dardentor. 

Şi Louise Elissane, care nu căuta deloc să-şi ascundă 
dezamăgirea pe care acest nătărău i-o pricinuia, îl privea 


pe domnul Dardentor cu ochii ei frumoşi plini de 
nedumerire, în vreme ce doamna Desirandelle spunea, spre 
a-şi încuraja fiul: 

— Nu-i aşa că-i drăguţ? 

Şi domnul Desirandelle, amplificând: 

— Şi cât o mai iubeşte! 

Evident, Clovis Dardentor căuta să nu mai vadă nimic. 
După părerea lui, căsătoria fiind hotărâtă, era ca şi cum ea 
s-ar fi şi făcut, şi nu-i trecea prin minte că s-ar fi putut să nu 
mai aibă loc. 

A doua zi, la fel de proaspăt, jovial, strălucitor, bine dispus, 
Clovis Dardentor se întâlni la ceaşca cu ciocolată cu cei doi 
parizieni. 

Şi, mai înainte de orice, el le aduse la cunoştinţă că aveau 
să-şi petreacă seara împreună la doamna Elissane. 

— Aţi avut o idee excelentă să ne prezentaţi acolo, 
răspunse Marcel Lornans. În timpul şederii noastre la 
garnizoană, o să avem cel puţin o casă plăcută. 

— Plăcută. foarte plăcută! răspunse Clovis Dardentor. Este 
adevărat că, după căsătoria domnişoarei Louise. 

— Aşa-i, zise Marcel Lornans, există căsătoria. 

— La care o să fiţi invitaţi, tinerii mei prieteni. 

— Domnule Dardentor, răspunse Jean Taconnat, 
dumneavoastră ne copleşiţi. Nu ştiu cum o să putem 
vreodată să ne arătăm recunoştinţa. Dumneavoastră ne 
trataţi. 

— Ca pe copiii mei! Păi bine, oare vârsta mea nu mi-ar 
permite să fiu tatăl vostru? 

— Ah, domnule Dardentor, domnule Dardentor! exclamă 
Jean Taconnat cu un glas care spunea multe. 

Ziua întreagă o folosiră spre a colinda oraşul. Acest trio de 
turişti cutreieră principalele promenade - promenada 
Turin, plantată cu arbori frumoşi, bulevardul Oudinot cu 
dublul lui şir de bella-ombra, piaţa De la Carriere şi pieţele 
Teatrului, D'Orleans, şi De Nemours. 


Avură prilejul să observe diversele tipuri ale populaţiei 
oraneze, foarte amestecată cu soldaţi şi ofiţeri, dintre care 
un anumit număr purtau uniforma regimentului 7 vânători 
din Africa. 


— E tare elegantă, uniforma asta, repeta domnul 
Dardentor. Vesta ornată cu găitane o să vă vină ca o 
mănuşă, şi o să vă croiţi drumul într-o ţinută frumoasă! Ei, 
vă şi văd ofiţeri străluciți, hărăziţi unei căsătorii frumoase! 
Hotărât lucru, meseria de soldat e mai minunată. când ai 
înclinaţie pentru ea, şi întrucât voi o aveţi. 

— O avem în sânge! replică Jean Taconnat. O avem de la 
strămoşii noştri, comercianţi cumsecade din strada Saint- 
Denis, de la care am moştenit instinctul militar! 

Întâlneau evrei, în costum marocan, evreice în rochii de 
mătase brodate cu aur, mauri, hoinărind nepăsători pe 
trotuarele însorite, în sfârşit francezi şi franţuzoaice. 

Clovis Dardentor, se înţelege de la sine, se declara 
încântat de tot ce vedea. Dar poate că-şi simţea interesul 
crescând nemăsurat atunci când hazardul îl aducea 
înaintea vreunei întreprinderi industriale - tăbăcărie, 
fabrică de fidea, turnătorie, fabrică de tutun, orice. 

Într-adevăr - de ce să n-o mărturisim - admiraţia lui se 
menţinu în limite moderate în prezenţa monumentelor 
oraşului - catedrala care a fost reclădită în 1839, cu cele trei 
naosuri, cu bolțile în semicerc, prefectura, banca, teatrul, 
sau alte edificii moderne. 

Cât despre cei doi tineri, ei acordară o serioasă atenţie 
bisericii Saint-Andre, veche moscheie dreptunghiulară, ale 
cărei bolți se sprijină pe arcurile în formă de potcoavă ale 
arhitecturii maure, şi pe care se înalţă un minaret elegant. 
Această biserică li se păru totuşi mai puţin ciudată decât 
moscheea Paşei, al cărei portic în formă de koubha este 
foarte admirată de artişti. Poate că ar fi zăbovit de 
asemenea în faţa moscheii Sidi-el-Hauri şi a celor trei şiruri 
de mici arcade ale ei, dacă Clovis Dardentor nu le-ar fi atras 
atenţia că timpul îi grăbea. 

leşind de acolo, Marcel Lornans zări la balconul 
minaretului un personaj a cărui lunetă cerceta orizontul. 

— Ia te uită. domnul Oriental! zise el. 


— Cum. acest descoperitor de stele. acest recenzent de 
planete! strigă perpignanezul nostru. 

— Chiar el. şi priveşte cu luneta. 

— Dacă priveşte cu luneta, nu este el! afirmă Jean 
Taconnat. Din moment ce nu mănâncă, nu poate fi domnul 
Oriental! 

Era chiar preşedintele Societăţii dc Astronomie din 
Montelimar, care urmărea astrul strălucitor în cursa lui 
zilnică. 

În sfârşit, domnii Dardentor, Marcel Lornans şi Jean 
Taconnat aveau mare nevoie de odihnă atunci când se 
întoarseră la hotel, la ora cinci. 

Patrice, profitând, fără să abuzeze, de timpul liber pe care 
i-l lăsase stăpânul său, se deplasase metodic de-a lungul 
străzilor, necrezându-se obligat să vadă totul într-o singură 
zi şi îmbogăţindu-şi memoria cu amintiri preţioase. 

De aceea, îşi permise să-l dezaprobe pe domnul Dardentor 
care, după el, nu era destul de moderat în actele lui şi risca 
să se obosească peste măsură. Drept răspuns, el auzi că 
oboseala nu ajunsese încă să pună stăpânire pe o persoană 
născută în Pirineii orientali, şi fu trimis la culcare. 

Ceea ce Patrice şi făcu către ora opt, câtuşi de puţin 
metaforic, ci real, după ce-i fermecase pe oamenii de la 
bucătărie atât prin replicile cât şi prin manierele sale. 

La acea oră domnul Dardentor şi cei doi veri soseau în 
casa din strada Vieux-Château. Familiile Elissane şi 
Desirandelle se aflau în salon. Datorită prezentării pe care 
le-o făcuse Clovis Dardentor, Marcel Lornans şi Jean 
Taconnat se bucurară de o primire amabilă. 

Petrecerea de seară fu la fel ca orice petrecere de seară 
burgheză - un prilej de vorbă, de a servi o ceaşcă de ceai, 
de a face puţină muzică. Louise Elissane cânta la pian cu un 
bun-gust desăvârşit, cu un adevărat simţ al artei. Or - ca să 
vedeţi întâmplare! 

— Marcel Lornans "poseda" - spre a folosi verbul la modă 
- o voce foarte plăcută. De aceea tânărul şi fata putură să 


execute câteva fragmente ale unei noi partituri. 

Clovis Dardentor adora muzica şi simţea, ascultând-o, acea 
tulburare inconştientă a oamenilor care nu înţeleg mare 
lucru din ea. Este de ajuns că le intră pe o ureche şi le iese 
pe alta, şi nu este demonstrat că le-ar impresiona prea mult 
creierul. Totuşi, perpignanezul nostru se întrecu făcând 
complimente, aplaudând, strigând,bravissimo" cu 
exuberanţa lui de meridional. 

— Două talente care se completează în chip minunat! 
încheie el. Surâs al tinerei pianiste, uşoară încurcătură a 
tânărului cântăreţ, încruntare din sprâncene din partea 
domnului şi a doamnei D&sirandelle. Într-adevăr, prietenul 
lor nu-şi alegea în chip fericit expresiile, şi fraza lui, oricât 
de bine adusă din condei ar fi putut-o găsi Patrice, distona 
în această împrejurare. 

Conversaţia trecu la plimbarea pe care domnul Dardentor 
şi cei doi parizieni o făcuseră prin oraş. Louise Elissane, 
foarte instruită, răspunse, fără pedanterie, la câteva 
întrebări care-i fură puse - despre ocupaţia arabă vreme de 
trei secole, despre luarea în stăpânire a Oranului de către 
Franţa, în urmă cu vreo şaizeci de ani, şi despre comerţul 
lui care-i asigură primul rang printre oraşele algeriene. 

— Dar, adăugă tânăra, oraşul nostru n-a fost întotdeauna 
fericit, şi istoria lui este bogată în calamităţi. După atacurile 
musulmane, au urmat calamităţile naturale. Astfel, 
cutremurul de pământ din 1790 l-a distrus aproape în 
întregime. 

Jean Taconnat ciuli urechea: 

— Şi, continuă tânăra, au urmat apoi incendiile pe care le- 
a prilejuit acest seism. 

Iar Jean Taconnat gândi: "Cutremure de pământ. incendii! 
Ca să vezi, sosesc cu o sută de ani prea târziu!" 

— Oare se mai simt încă zguduiri, domnişoară? întrebă el. 

— Nu, domnule, răspunse doamna Elissane. 

— Asta-i supărător. 


— Cum. supărător! strigă domnul Desirandelle. Ia te uită, 
îţi trebuie cutremure de pământ, domnule, cataclisme de 
acest fel, domnule. 

— Să nu mai vorbim despre asta, declară pe un ton sec 
doamna Desirandelle, căci o să mă apuce iar răul de mare. 
Ne aflăm pe uscat şi mi-a fost de ajuns ruliul vaporului, 
darmite să mai intre în ruliu şi oraşele! 

Marcel Lornans nu se putu împiedica să nu râdă la această 
reflecţie a bunei doamne. 

— Regret că am deşteptat aceste amintiri, zise atunci 
Louise Elissane, deoarece doamna Desirandelle este atât de 
impresionabilă. 

— Oh, scumpa mea copilă, îi răspunse domnul 
Desirandelle, nu-ţi reproşa. 

— Şi mai înainte de toate, strigă domnul Dardentor, dacă 
s-ar produce un cutremur de pământ. aş putea prea bine 
să-l stăpânesc! Un picior aici, celălalt colo. precum colosul 
din Rhodos! Nimic nu s-ar mişca. 

Perpignanezul, cu picioarele îndepărtate, făcea să 
trosnească parchetul sub cizmele lui, gata să lupte 
împotriva oricărei mişcări a solului african. Şi din gura sa 
larg deschisă ieşi un râs atât de sonor, încât toată lumea luă 
parte la ilaritatea lui. 

Venind ora plecării, s-au despărţit, dându-şi întâlnire cu 
cele două familii pentru a doua zi, spre a vizita kasbah. Şi 
Marcel Lornans, adânc visător, îşi repeta, în vreme ce intra 
în hotel, că a te înrola în regimentul 7 vânători nu era, 
poate, idealul fericirii pe lumea asta. 

A doua zi, în cursul dimineţii, familiile Elissane şi 
Desirandelle, domnul Dardentor şi cei doi parizieni 
străbăteau labirintul vechii kasbah oraneze - acum o 
vulgară îngrămădire care comunică prin două porţi cu 
oraşul. Apoi, plimbarea fu împinsă până în satul negru al 
djalis-ilor, considerat pe bună dreptate ca una din 
curiozităţile Oranului. Şi, în timpul acestei excursii, 
hazardul - oh, numai hazardul! - făcu astfel încât Louise 


Elissane discută bucuroasă cu Marcel Lornans, spre via 
nemulţumire a doamnei Desirandelle. 

Seara avu loc cina oferită.întregii companii", de către 
Clovis Dardentor. O masă magnifică, ale cărei diverse 
mâncăruri fură aduse prin grija lui Patrice, foarte priceput 
în materie gastronomică. Domnişoara Elissane îi plăcu în 
mod deosebit acestui gentleman al livrelei, care recunoscu 
în ea o persoană de o distincţie rară. 

Se scurseră astfel mai multe zile şi, totuşi, situaţia 
oaspeţilor din casa de pe strada Vieux-Château nu tindea 
deloc să se modifice. 

Foarte adesea, doamna Elissane căutase să ghicească 
gândurile fiicei sale cu privire la Agathocle. Ca o femeie 
practică, cum era, îi arăta avantajele prezentate de unirea 
celor două familii. Louise evita să răspundă la stăruinţele 
mamei sale, care, la rândul ei, nu ştia ce să răspundă la 
stăruinţele doamnei Desirandelle. 

Şi aceasta nu greşea căutând să-şi îmboldească fiul. 

— Fii odată mai iute! îi repeta ea de zece ori pe zi. Avem 
grijă să vă lăsăm împreună, pe Louise şi pe tine, şi sunt 
sigură că tu stai acolo, privind pe fereastră, în loc să-i faci 
vreun compliment. 

— Ba da. îi fac. 

— Da. îţi tot muşti buzele. şi nu scoţi nici zece vorbe în 
zece minute. 

— Zece minute. e mult! 

— Dar gândeşte-te odată la viitorul tău, băiete! continua 
mama dezolată, scuturându-l de mâneca hainei. Este o 
căsătorie care ar fi trebuit să se facă de la sine, întrucât 
cele două familii suntem de acord, dar ea nu este pornită 
nici pe jumătate. 

— Ba da. deoarece eu mi-am dat consimţământul. 
răspundea cu naivitate Agathocle. 

— Nu. întrucât Louise nu şi l-a dat pe al său! replica 
doamna Desirandelle. 


Dar lucrurile nu înaintau şi domnul Dardentor, când se 
amesteca şi el în vorbă, nu izbutea să scoată din acest băiat 
nici o scânteie. "E ca o piatră moale, în loc de un silex gata 
oricând să scapere! gândea el. Totuşi, ar fi de ajuns un 
prilej. Este adevărat. în casa aceasta atât de paşnică." 

Pe scurt, se bătea pasul pe loc. Ornu bătând pasul pe loc 
te urci pe meterez, la asalt". În afară de aceasta, bagajul 
distracţiilor cotidiene începea să se epuizeze. Oraşul fusese 
vizitat, până la ultimele lui mahalale. În prezent domnul 
Dardentor ştia despre el tot atât cât şi eruditul preşedinte 
al Societăţii de Geografie din Oran, care este cea mai 
importantă societate a acestei regiuni algeriene. Şi în 
vreme ce Desirandelle-ii erau cuprinşi de desperare, tot pe 
atât despera şi Jean Taconnat în mijlocul acestei cetăţi solid 
aşezate, al cărei sol de nezguduit se bucura el însuşi de un 
repaus absolut. Nu mai era, aşadar, "nimic de făcut". 

Din fericire, Clovis Dardentor avu o idee - o idee aşa cum 
te puteai aştepta de la un astfel de om. 

Compania drumurilor de fier algeriene afişase o călătorie 
în circuit, cu preţ redus, în sudul provinciei oraneze. Era o 
excursie de natură să-i ispitească până şi pe cei mai 
sedentari. Se pleca pe un drum, se revenea pe un altul. 
Între cele două drumuri, aveai o sută de leghe de traversat 
printr-o ţară superbă. Era chestiune de vreo cincisprezece 
zile, folosite într-un mod mai interesant. 

Pe afişele multicolore ale Companiei trona o hartă a 
regiunii, străbătută de o linie groasă roşie în zigzag. Pe 
calea ferată se mergea la Tlelat, la Saint-Denis du Sig, la 
Perregaux, la Mascara, la Saida, punctul terminus. De 
acolo, cu trăsurile sau în caravană, se vizita Daya, Magenta, 
Sebdou, Tlemcen, Lamoricicre, Sidi-bel-Abbes. În sfârşit, pe 
calea ferată, se revenea de la Sidi-bel-Abbes la Oran. 

Ei bine, Clovis Dardentor se agăţă de această călătorie cu 
pasiunea ce caracteriza cele mai mici fapte ale acestui 
bărbat extraordinar. Nu întâmpină nici o greutate să-i facă 
pe Dcsirandelle-i să adopte acest proiect. Hazardurile 


drumeţiei, viaţa în comun, micile servicii de făcut, câte 
prilejuri de care ar putea să profite Agathocle, ca să devină 
plăcut fermecătoarei Louise. 

Poate că doamna Elissane se lăsă puţin rugată. Ba că 
această deplasare o îngrozea, ba că una, ba că alta. Dar 
încercaţi numai să-i rezistaţi domnului Dardentor! 
Minunata doamnă îi spusese că nu i se putea refuza nimic, 
şi el i-o reaminti la momentul potrivit. În sfârşit, 
argumentarea lui fu hotărâtoare. În timpul acestei excursii, 
Agathocle s-ar arăta sub o lumină nouă. Domnişoara Louise 
l-ar preţui la adevărata lui valoare şi căsătoria s-ar încheia 
la întoarcere. 

— Dar, întrebă doamna Elissane, domnii Lornans şi 
Taconnat vor lua parte şi ei la călătorie? 

— Nu, din nefericire! răspunse domnul Dardentor. Peste 
câteva zile ei trebuie să se înroleze şi excursia i-ar întârzia 
prea mult. 

Doamna Elissane păru satisfăcută. 

Dar, după cel al mamei, trebui să se obţină şi 
consimţământul tinerei. 

Domnul Dardentor avu mult de luptat. Ei îl repugna în 
mod vizibil această călătorie, în timpul căreia ar fi fost în 
contact permanent cu familia Desirandelle. La Oran, cel 
puţin absenţele lui Agathocle erau frecvente. Nu-l vedeai 
decât la ora meselor - singurele în timpul cărora el 
deschidea în mod serios gura, dar nu spre a vorbi. În vagon, 
în trăsură, în caravană, el ar fi fost acolo, mereu. O 
asemenea perspectivă nu era de natură s-o încânte pe 
Louise Elissane. Acest băiat îi displăcea, şi poate că ar fi fost 
mai înţelept să-i declare mamei sale că nu se va căsători 
niciodată cu el. Dar o cunoştea pe maică-sa, o femeie 
hotărâtă, tenace, prea puţin dispusă să renunţe la planurile 
ei. Ca să spunem tot adevărul, era mai bine dacă buna 
doamnă ajungea să recunoască ea însăşi nulitatea 
pretendentului. 


Domnul Dardentor dădu dovadă de o elocvenţă irezistibilă. 
Era, dealtminteri, de bună credinţă, imaginându-şi că 
această călătorie i-ar furniza moştenitorului familiei 
Dessirandelle vreun prilej de a se manifesta în avantajul lui, 
şi nădăjduia că dorinţa arzătoare a vechilor săi prieteni ar 
sfârşi prin a se realiza. Căci ar fi o supărare atât de mare 
pentru ei dacă n-ar izbuti! Deşi lucrul acesta nu putea s-o 
impresioneze pe tânără, obţinu până la urmă promisiunea 
ca ea să se ocupe de pregătirile plecării. 

— Ai să-mi mulţumeşti mai târziu, îi repeta el, ai să-mi 
mulţumeşti! 

Patrice, pus la curent, nu-i ascunse deloc stăpânului său că 
această călătorie nu avea deplina lui aprobare. Avea 
rezerve. Vor mai fi, fără îndoială, şi alţi turişti. nu se ştie 
cine. şi. să trăieşti în comun. atâta promiscuitate. 

Stăpânul său îi porunci în seara de 10 mai să fie gata să 
încuie valizele în următoarele patruzeci şi opt de ore. 

Domnul Dardentor le aduse la cunoştinţă celor doi tineri 
hotărârea luată de familiile Elissane şi Desirandelle precum 
şi de el însuşi, grăbindu-se să le exprime toate regretele 
sale - oh, foarte vii! foarte sincere! - din pricină că ei nu 
puteau să-l însoţească. Ar fi fost minunat, fermecător să 
"caravaneze" împreună - acesta îi fu cuvântul - vreme de 
câteva săptămâni prin provincia oraneză! 

Marcel Lornans şi Jean 'Taconnat îşi exprimară la rândul 
lor regrete tot atât de sincere şi de vii. Dar trecuseră vreo 
zece zile de când sosiseră la Oran, şi nu puteau să mai 
întârzie să-şi pună în ordine situaţia. 

Şi cu toate acestea, a doua zi seara, în ajunul proiectatei 
plecări, după ce-şi luaseră rămas bun de la domnul 
Dardentor, iată că cei doi veri schimbară între ei aceste 
întrebări şi răspunsuri: 

— Spune-mi, deci, Jean? 

— Ce vrei să-ţi spun, Marcel? 

— Oare o întârziere de două săptămâni. 


— Ar dura mai mult de cincisprezece zile? Nu, Marcel, eu 
unul nu cred. nici chiar în Algeria! 

— Dacă am pleca cu domnul Dardentor? 

— Să plecăm, Marcel? Şi propunerea asta mi-o faci tocmai 
tu. tu care nu mi-ai dat decât cincisprezece zile pentru 
experienţele mele de salvare? 

— Da. Jean. pentru că. aici. la Oran. în acest oraş cu prea 
puţină mişcare. tu n-ai putea să reuşeşti. în vreme ce. 
această călătorie în circuit. Cine ştie? Câte prilejuri. 

— He! he! Sigur că poţi să le întâlneşti. Apa. focul. lupta, 
mai ales. Dar oare numai pentru a-mi furniza aceste 
prilejuri ţi-a venit ideea asta? 

— Numai pentru asta! răspunse Marcel Lornans. 

— Şmecherule! răspunse Jean Taconnat. 

X ÎN CARE SE OFERĂ UN PRIM ŞI SERIOS PRILEJ] PE 
CALEA FERATĂ DE LA ORAN LA SAIDA. 

Călătoria organizată de către Compania drumurilor de fier 
algeriene era de natură să placă turiştilor oranezi. De 
aceea, publicul primi în mod favorabil acest itinerar de şase 
sute cincizeci de kilometri de-a curmezişul provinciei - trei 
sute în vagoane şi trei sute cincizeci în trăsuri sau în alte 
moduri de transport între Saida, Daya, Sebdou, Tlemcen şi 
Sidi-bel-Abbes. O plimbare, după cum se vede, o simplă 
plimbare, pe care amatorii ar putea-o întreprinde din mai 
până în octombrie, la alegerea lor, adică în timpul lunilor 
din an în care nu bântuie deloc marile turburări 
atmosferice. 

Dealtfel - este important să se insiste asupra acestui lucru 
- nu era deloc vorba de una din acele călătorii 
economicoase ale agenţiilor Lubin, Cook sau altele, care te 
silesc la un itinerar anume, te obligă să vizitezi în aceeaşi zi 
şi la aceeaşi oră aceleaşi oraşe şi aceleaşi monumente, un 
program care jenează şi chinuieşte călătorii şi de care nu 
te-ai putea îndepărta deloc. Nu, şi Patrice se înşela în 
această privinţă. Nu exista nici o servitute, nici o 
promiscuitate. Biletele erau valabile pentru întreg 


anotimpul frumos. Plecai când voiai şi te opreai după plac. 
Din această libertate pe care o avea fiecare, de a nu porni 
la drum decât când îi convenea, rezultă că prima plecare, 
din 10 mai, nu reuni decât vreo treizeci de excursionişti. 

Itinerarul fusese alcătuit în chip potrivit. Din cele trei 
subprefecturi pe care le posedă provincia Oran - 
Mostaganem, Ilemcen şi Mascara - numitul itinerar le 
traversa pe ultimele două, şi din subdiviziunile militare - 
Mostaganem, Saida, Oran, Mascara, Tlemcen şi Sidi-bel- 
Abbes - cuprindea trei din cinci. În aceste limite, provincia 
pe care o mărgineşte la nord Mediterana, la est 
departamentul Alger, la vest Marocul, şi Sahara în sud 
prezintă aspecte variate, munţi cu o altitudine de peste o 
mie de metri, păduri a căror suprafaţă totală nu este sub 
patru sute de mii de hectare, apoi lacuri, cursuri de apă - 
Macta, Habra, Chelif, Mekena, Sig. Dacă nu parcurgea 
provincia în întregime, caravana îi vizita cel puţin cele mai 
frumoase ţinuturi. 

În ziua aceea, Clovis Dardentor n-avea să mai scape trenul 
aşa cum scăpase pachebotul. Venise dinainte la gară. Fiind 
conducător al excursiei, nu-şi făcea decât datoria 
precedându-i pe tovarăşii săi, care erau cu toţii de acord să 
vadă în el pe şeful expediției. 

Rece şi tăcut, Patrice stătea în preajma stăpânului său, în 
aşteptarea bagajelor pe care trebuia să le înregistreze - 
bagaje puţin voluminoase - câteva valize, câţiva saci de 
călătorie, câteva pături, nimic altceva decât strictul necesar. 

Era ora opt şi jumătate şi trenul pleca la nouă şi cinci. 

— Ei bine! strigă Clovis Dardentor, dar ce fac ei oare? 
Când o să-şi arate nasul, smala noastră? 

Patrice binevoi să accepte acest cuvânt indigen, întrucât 
se aflau într-o ţară arabă, şi răspunse că zărea un grup 
îndreptându-se spre gară. 

Era familia Desirandelle, cu doamna şi cu domnişoara 
Elissane. 


Domnul Dardentor le spuse o mulţime de amabilităţi. Era 
nespus de fericit că vechii săi prieteni din Franţa şi noii săi 
prieteni din Africa i-au primit propunerea. Auzindu-l, se 
părea că această călătorie avea să le lase amintiri de 
neuitat. Doamna Elissane arăta, în dimineaţa asta, 
sănătoasă tun. Şi domnişoara Louise. delicioasă în costumul 
ei de turistă! Nimeni să nu se preocupe de locuri. asta îl 
privea pe el. El avea să ia bilete pentru toată societatea. 
Socoteala cheltuielilor au s-o facă mai târziu. Cât despre 
bagaje, asta era treaba lui Patrice. Te puteai încrede în grija 
minuțioasă pe care o depunea în cele mai mici treburi ale 
lui. În ceea ce-l privea pe el, Dardentor, radia de bună 
dispoziţie. 

Cele două familii intrară în sala de aşteptare, lăsând în 
grija lui Patrice cele câteva colete pe care nu doreau să le 
păstreze în compartiment. Cel mai bun lucru chiar era să le 
lase în vagonul de bagaje în timpul opririlor la Saint-Denis 
du Sig şi la Mascara, până la sosirea în gara Saida. 

După ce-i rugaseră pe doamna Desirandelle şi pe 
Agathocle să rămână cu doamna Elissane şi cu fiica ei în 
sala de aşteptare, Clovis Dardentor, cu pas sprinten - un silf 
- şi domnul Desirandelle cu pas greu - un pachiderm - 
veniră să se aşeze la ghişeul unde se eliberau biletele de 
circuit. Vreo douăzeci de călători făceau acolo coadă, 
nerăbdători să defileze la rândul lor înaintea casierului. 

Însă, printre ei, pe cine zări mai întâi domnul 
Desirandelle? Pe domnul Eustache Oriental în persoană, 
preşedintele Societăţii de Astronomie din Montelimar, cu 
nelipsita sa lunetă în bandulieră. Da, acest original fusese 
prins de momeala unei călătorii de cincisprezece zile cu 
preţ redus. 

— Cum, murmură domnul Dardentor, o să fie cu noi! Ei 
bine, o să veghem ca să nu aibă întotdeauna cel mai bun loc 
la masă şi cele mai bune bucăţi în farfurie! Ce naiba! 
Doamnele trebuie să treacă înaintea tuturor! 


Cu toate acestea, când domnul Oriental şi domnul 
Dardentor se întâlniră în faţa ghişeului, se simţiră obligaţi 
să schimbe un salut din cap. Apoi, domnul Dardentor luă 
şase bilete de clasa întâi pentru familia Elissane, familia 
Desirandelle şi pentru el, plus un bilet de clasa a doua 
pentru Patrice, care n-ar fi primit în ruptul capului să 
călătorească cu clasa a treia. 

Aproape îndată răsună clopotul, uşile sălii de aşteptare se 
deschiseră şi călătorii se îngrămădiră de-a lungul peronului 
în faţa căruia oprise trenul, cu locomotiva uruind sub 
tablele de fier fremătătoare şi scoțând panaşe de aburi prin 
supape. 

Călătorii sunt destul de numeroşi la acest tren direct de la 
Oran la Alger, şi, ca de obicei, el nu se compunea decât 
dintr-o jumătate de duzină de vagoane. Turiştii, 
dealtminteri, trebuiau să coboare la Perregaux, spre a lua 
de acolo trenul pe calea ferată care duce în sud, cu direcţia 
spre Saida. 

Şase persoane nu găsesc cu uşurinţă şase locuri libere 
într-un singur compartiment, atunci când există o anumită 
afluenţă de călători. Din fericire, Clovis Dardentor, care 
avea mereu la îndemână o piesă de zece franci, izbuti, 
graţie zelului unui funcţionar, să se instaleze cu mica lui 
lume într-un compartiment în care şi celelalte două locuri 
fură imediat ocupate. Aşadar, acum era complet. Cele trei 
doamne se aşezară pe bancheta din spate, iar cei trei 
bărbaţi pe bancheta din faţă. Se cuvine să observăm că 
vizavi de Louise Elissane se afla Clovis Dardentor şi că 
amândoi ocupau colţurile acestei părţi a compartimentului. 

Cât despre domnul Eustache Oriental, nu mai fusese văzut 
şi turiştii nu se neliniştiră peste măsură pentru asta. Se 
vede că se urcase în primul vagon, şi cu siguranţă că avea 
să i se zărească aparatul dioptrie iţindu-se prin uşa 
compartimentului. 

Dealtfel, această parte a traseului nu cuprinde decât vreo 
şaptezeci de kilometri între Oran şi Saint-Denis du Sig, 


unde orarul indica prima oprire. 

Exact la ora nouă şi cinci, se aud fluierăturile şefului de 
gară, trântitul uşilor la compartimentele care se închid, şi 
cărora li se lasă în jos cârligul de siguranţă, un alt şuierat 
strident de locomotivă, şi pornirea zgomotoasă a trenului, 
tresărind la trecerea peste macazuri. 

Când iese din capitala oraneză, călătorul îşi opreşte mai 
întâi privirea în dreapta drumului, asupra unui cimitir şi a 
unui spital - două stabilimente care se completează în mod 
evident unul pe celălalt - a căror înfăţişare n-are nimic 
recreativ în ea. În stânga, se succede un şir de şantiere, şi, 
dincolo de ele, apare înverzita câmpie cu un aspect 
atrăgător. 

Această parte se oferi privirilor domnului Dardentor şi ale 
graţioasei sale tovarăşe de vizavi. După şase kilometri în 
amont, după ce ocoliră micul lac Morselli, trenul se opri în 
staţia Senia. La drept vorbind, cei mai ageri ochi abia dacă 
pot să distingă târguşorul situat la o mie două sute de 
metri, în punctul în care se bifurcă drumul departamental 
de la Oran la Mascara. 

Cinci kilometri mai departe, după ce lăsase în dreapta 
vechea redută Abd el Kader, trenul se opri în staţia Valmy, 
unde calea ferată taie drumul indicat mai sus. 

În stânga, se desfăşoară un larg segment al marelui lac 
sărat de la Sebgha, a cărui altitudine atinge aproape 
nouăzeci şi doi de metri deasupra nivelului mediteranean. 

Din colţurile pe care le ocupau în compartimentul lor, 
Clovis Dardentor şi Louise Elissane nu zăriră acest lac 
decât în parte. În orice caz, oricât de vast ar fi fost, el n-ar fi 
obţinut decât o privire dispreţuitoare din partea lui Jean 
Taconnat, căci apele lacului erau foarte scăzute la această 
dată, şi curând aveau să sece în întregime sub arşiţa 
anotimpului cald. 

Până atunci, direcţia liniei de cale ferată fusese sud-est; 
dar ea urcă spre târguşorul Tlelat, unde trenul se opri în 
curând. 


Clovis Dardentor se înarmase cu un plan de buzunar 
întărit cu pânză şi împăturit în dreptunghi, cuprinzând 
itinerarul călătoriei. Asta n-ar trebui să ne mire din partea 
unui om atât de practic şi de prevăzător. Adresându-se 
tovarăşilor săi, le spuse: 

— Aici este locul unde începe calea ferată secundară de la 
Sidi-bel-Abbes, care o să ne readucă la Oran la întoarcerea 
din excursia noastră. 

— Dar, întrebă Desirandelle, oare această linie nu se 
prelungeşte până la Tlemcen? 

— Ar trebui să se prelungească, după ce s-a bifurcat la 
Boukhanefes, răspunse domnul Dardentor, dar nu este încă 
terminată. 

— Poate că lucrul acesta e neplăcut, făcu observaţia 
doamna Elissane. Dacă am fi putut. 

— Doamne sfinte, scumpă doamnă, exclamă Clovis 
Dardentor, ar fi însemnat să renunţăm la mersul în 
caravană! Din interiorul unui vagon nu vezi mai nimic sau 
prea puţin, şi te fierbi ca într-un cazan. De aceea ard de 
nerăbdare să ajungem la Saida! Nu-i şi părerea dumitale, 
domnişoară Louise? 

Cum ar fi putut tânăra fată să nu fie de părerea domnului 
Dardentor? 

Începând de la Tlelat, drumul de fier luă de-a dreptul 
direcţia est, traversând micile cursuri de apă şerpuitoare şi 
susurătoare ale ued-urilor, afluenţi credincioşi ai lui Sig. 
Trenul cobori iar spre Saint-Denis, după ce trecu peste 
fluviul care, sub numele de Maeta, merge să se verse într- 
un vast golf între Arzeu şi Mostaganem. 

Călătorii sosiră la Saint-Denis la ora unsprezece şi câteva 
minute. În acest loc cobori majoritatea celor ce făceau 
călătoria turistică. 

Dealtminteri, programul particular al domnului Dardentor 
cuprindea o zi şi o noapte petrecute în acest târguşor, de 
unde s-ar pleca a doua zi către ora şase. Întrucât însoțitorii 
lui i se adresau cu privire la amănuntele călătoriei, el era 


hotărât să urmeze punct cu punct deviza sa: transire 
videndo 
[15]. 

Perpignanezul nostru fu primul care părăsi vagonul, 
neîndoindu-se că avea să fie urmat de Agathocle, care s-ar 
grăbi să-i ofere mâna Louisei Elissane spre a cobori pe 
peron. Dar acest băiat de plâns avea să fie depăşit de 
tânăra fată care, cu ajutorul domnului Dardentor, sări cu 
sprinteneală. 

— Ah! făcu ea, scoțând un mic țipăt în momentul în care se 
întorcea. 

— Te-ai lovit, domnişoară? întrebă Clovis Dardentor. 

— Nu. nu. răspunse Louise, vă mulţumesc, domnule. dar 
credeam. că. 

— Credeai? 

— Credeam. că domnii Lornans şi Taconnat nu vin în 
excursie. 

— Ei doi? strigă Clovis Dardentor cu o voce răsunătoare. 
Şi, întorcându-se, se pomeni în prezenţa amicilor săi, cărora 
le deschise braţele, în vreme ce tinerii le salutau pe doamna 
Elissane şi pe fiica ei. 

— Voi. voi? repeta el. 

— Noi în persoană! replică Jean 'Taconnat. 

— Şi înrolarea la şapte vânători? 

— Ne-am gândit că o să fie tot atât de valabilă şi peste 
cincisprezece zile. spuse Marcel Lornans, şi, ca să folosim 
acest timp. 

— Ni s-a părut că o călătorie în circuit. adăugă Jean 
Taconnat. 

— Ah, excelentă idee, exclamă domnul Dardentor, şi ce 
bucurie ne face tuturor! 

Tuturor? Poate că acest cuvânt era exagerat. Fără a mai 
vorbi de Louise, cum priveau incidentul doamna Elissane şi 
familia Desirandelle? Cu o reală neplăcere. De aceea, 
saluturile adresate celor doi parizieni fură reci din partea 
femeilor, ţepene din partea bărbaţilor. Cât despre Clovis 


Dardentor, fără îndoială că el era de bună credinţă când îi 
spusese doamnei Elissane că nici Marcel Lornans şi nici 
Jean 'Taconnat nu aveau să-i însoţească. Nu era deci un 
motiv de reproş. Cu toate acestea, poate că se arăta cam 
prea satisfăcut. 

— Uite ce noroc! strigă el. 

— Trenul trebuia să plece, când am sosit ta gară, explică 
Jean Taconnat. Cu câtă greutate l-am convins pe Marcel. 
după cum şi el m-a convins tot atât de greu. Pe scurt. am 
şovăit până în ultimul moment. 

Clovis Dardentor şi grupul lui se aflau la Saint-Denis du 
Sig, prima etapă a călătoriei, şi cei doi tineri fură primiţi în 
caravană. Acum trebuiau să se intereseze de un hotel în 
care ar putea să ia prânzul, cina şi să doarmă în condiţii 
omeneşti. 

Nu s-ar mai separa. N-ar exista două grupuri, grupul 
Dardentor, deoparte, şi grupul Lornans-Taconnat de 
cealaltă. Nu, nici gând! Această hotărâre îi mulţumi, fără 
îndoială, pe unii, nemulţumindu-i pe alţii, dar nimeni n-o 
arătă. 

— Hotărât, murmură Jean Taconnat, acest pirineian are 
faţă de noi simţăminte de tată! 

Dacă turiştii ar fi debarcat la Saint-Denis du Sig cu patru 
zile mai devreme - duminică şi nu miercuri - ei ar fi dat 
acolo peste câteva mii de arabi. Într-adevăr, atunci ar fi fost 
o zi de târg şi problema hotelului nu s-ar fi rezolvat în 
condiţii atât de uşoare. 

Hotelul odată găsit, luară prânzul într-o atmosferă plăcută, 
cu o nemărginită veselie, susţinută mai ales de domnul 
Dardentor. Cu gândul de a trece încetul cu încetul la o 
intimitate deschisă cu aceşti tovarăşi de drum, cărora, în 
definitiv, li se impuseseră cu forţa, cei doi parizieni hotărâră 
să înceapă printr-o atitudine rezervată. 

— Ei haide, tinerii mei amici, observă chiar Clovis 
Dardentor, nu vă mai recunosc! V-aţi schimbat firea pe 
drum! Voi. atât de veseli. 


— Nu mai e de noi veselia, domnule Darden or, răspunse 
Jean Taconnat. Nu mai suntem atât de tineri precum credeţi 
dumneavoastră. 

— Ah, prefăcuţii! Ia stai. nu l-am zărit în gară pe domnul 
Oriental. 

— Oare acest personaj planetar se afla în tren? întrebă 
Marcel Lornans. 

— Da, şi fără îndoială voia să meargă la Saida. 

— Drace! spuse Jean Taconnat. Un individ de felul lui face 
cât un nor de lăcuste, şi o să devoreze totul la trecerea lui! 

După terminarea prânzului, deoarece nu urmau să plece 
decât a doua zi dimineaţa, la ora nouă, se conveni ca 
întreaga zi să fie folosită spre a vizita Saint-Denis du Sig. 
Este adevărat că aceste târguşoare algeriene seamănă leit 
cu capitalele de canton franceze, şi nimic nu le lipseşte - 
nici comisar de poliţie, nici judecător de pace, nici notar, 
nici perceptor de impozite, nici subinginer. şi nici jandarmi! 

Saint-Denis du Sig posedă câteva străzi îndeajuns de 
frumoase, pieţe regulat desenate, plantaţii de arbori mari - 
de platani mai ales - o biserică drăguță, în stilul gotic al 
secolului al XII-lea. În realitate, însă, împrejurimile oraşului, 
îndeosebi, merită să-i atragă pe turişti. 

Se plimbară deci prin împrejurimi. Domnul Dardentor le 
făcu pe doamne, pe care nu le interesa deloc, şi pe cei doi 
veri, al căror spirit rătăcea aiurea - probabil în ceața 
viitorului - să admire pământuri de o excepţională 
fertilitate, vii superbe care tapetau masivul izolat de care se 
sprijină târguşorul, un fel de fortăreață naturală uşor de 
apărat. Perpignanezul nostru aparţinea acelei categorii de 
oameni care admiră orice doar pentru că nu se află la ei 
acasă, şi cărora n-ar trebui să li se încredinţeze alcătuirea 
unui Ghid al călătorilor. 

În această plimbare de după-amiază s-au bucurat de o 
vreme după pofta inimii. Au mers, afară din oraş, pe malul 
râului Sig, în amont, până la barajul care sileşte apele să se 
reverse înapoi la patru kilometri mai sus, şi al căror volum 


este de patrusprezece milioane de metri cubi, destinaţi 
irigării culturilor industriale. Suszisul baraj a cedat uneori, 
şi o să mai cedeze, fără îndoială, şi altă dată. Dar inginerii 
veghează, şi din moment ce reprezentanţii acestui corp 
doct veghează, nu-i nimic de temut. de le dai crezare. 

După această excursie prelungită, scuza oboselii era 
foarte admisibilă. De aceea, când Clovis Dardentor vorbi 
despre o excursie care ar cere un mers de mai multe ore, 
doamna Elissane şi doamna Desirandelle, căreia se crezu 
dator să i se alăture soţul ei, cerură să fie scutite. 

Louise trebui să-i însoţească la hotel, sub protecţia lui 
Agathocle. Ce prilej pentru acest pretendent să-i ofere 
braţul alesei sale. de nu le-ar fi avut amputate pe amândouă 
- în sens moral, se înţelege. 

Marcel Lornans şi Jean Taconnat n-ar fi dorit altceva decât 
să se reîntoarcă cu aceste doamne, de n-ar fi trebuit să se 
resemneze să-l urmeze pe domnul Dardentor. 

Acesta îşi băgase în cap să meargă să viziteze, la opt 
kilometri de acolo, o fermă de două mii de hectare, Union 
du Sig, a cărei origine datează din anul 1844. Din fericire, 
drumul putu fi străbătut pe spinarea măgarilor, fără prea 
mare întârziere şi oboseală. Şi, în vreme ce traversa 
această câmpie bogată şi liniştită, Jean 'Taconnat îşi zise: 
"Este îngrozitor! Acum vreo şaizeci şi patru de ani, poate. 
pe vremea când se dădeau bătălii prin savane, pentru a se 
pune stăpânire pe provincia oraneză. poate că aş fi izbutit." 

Pe scurt, nici un prilej de salvare nu se ivi. până la ora 
când toţi trei se întoarseră la hotel, pentru cină. Seara nu 
se prelungi. Fiecare se întoarse în camera lui încă de la ora 
nouă. Agathocle, care nu visa niciodată, n-o visă pe Louise, 
şi nici Louise, al cărei somn era întotdeauna înfrumusețat 
de vise plăcute, nu-l visă pe Agathocle. 

A doua zi, la ora opt, Patrice bătu la toate uşile cu o mică 
lovitură discretă. Călătorii ascultară de semnalul acestui 
servitor punctual, luară la micul dejun cafea sau ciocolată, 


fiecare după pofta lui, achitară notele de plată la hotel şi se 
îndreptară pe jos spre gară. 

De data aceasta domnul Dardentor şi tovarăşii lui ocupară 
ei singuri cele opt locuri ale unui compartiment. 

Dealtfel, nu aveau de parcurs decât un drum scurt, de la 
Saint-Denis du Sig, până la staţia Perregaux. 

După o scurtă oprire la Mocta-Douz, un cătun european, 
situat la şaptesprezece kilometri de Saint-Denis, trenul se 
opri cu opt kilometri mai departe. 

Perregaux, un simplu târguşor cu trei mii de locuitori, 
dintre care o mie şase sute de indigeni, este udat de Habra, 
în mijlocul unei câmpii de treizeci şi şase de mii de hectare, 
de o fecunditate deosebită. În acest loc se întretaie drumul 
de fier de la Oran la Alger cu cel de la Arzeu, un port de pe 
coasta septentrională, a cărui linie coboară până la Saida. 
Trasat din nord până în sud de-a curmezişul provinciei, 
deservind imense teritorii pe care se recoltează alfa, 
drumul de fier se va prelungi până la Ain-Safra, aproape de 
frontiera marocană. 

Turiştii trebuiră, aşadar, să schimbe trenul în această mică 
staţie, şi, la douăzeci şi unu de kilometri mai departe, să se 
oprească la halta Creve-Coeur. 

Într-adevăr, linia de la Arzeu la Saida lasă Mascara la 
stânga. Insă,a-ţi da foc la valiză", cum se spune, sărind 
peste această capitală de arondisment, poate că ar fi 
corespuns stării sufleteşti a lui Jean 'Taconnat, mereu în 
căutare de incendii. Dar Clovis Dardentor ar fi protestat din 
răsputeri, căci programul în circuit cuprindea Mascara. De 
aceea, pentru cei douăzeci de kilometri pe care îi aveau de 
străbătut, vehicule pregătite de Companie se aflau înaintea 
gării, la dispoziţia călătorilor. 

Acelaşi omnibuz primi grupul lui Dardentor, şi hazardul, 
care este un viclean orânduitor al lucrurilor, făcu astfel 
încât Marcel Lornans se pomeni lângă Louise Elissane. Nu, 
niciodată cei douăzeci de kilometri nu i s-au părut atât de 
scurți! Şi, totuşi, omnibuzul mersese încet, având în vedere 


că drumul se ridică până la cota de o sută treizeci şi cinci de 
metri deasupra nivelului mării. 

În sfârşit, scurt sau nu, ultimul kilometru se termină către 
ora trei şi jumătate. Conform planului adoptat, trebuiau să 
petreacă la Mascara seara de 11, noaptea, apoi ziua de 12, 
după care să plece spre Saida. 

— De ce n-am lua trenul chiar din seara asta? întrebă 
doamna Elissane. 

— Oh, scumpă doamnă, răspunse domnul Dardentor, nici 
dumneavoastră n-aţi vrea-o, şi chiar de aţi vrea-o, şi de-aş 
avea slăbiciunea să vă ascult, tot dumneavoastră mi-aţi 
reproşa-o toată viaţa. 

— Mamă, spuse Louise râzând, poţi tu să-l expui pe 
domnul Dardentor să-şi atragă reproşuri atât de lungi? 

— Şi atât de justificate? adăugă Marcel Lornans, a cărui 
intervenţie păru să-i placă domnişoarei Elissane. 

— Da. justificate, continuă domnul Dardentor, căci 
Mascara este unul din cele mai drăguţe oraşe ale Algeriei, 
şi timpul pe care i-l vom consacra nu va fi pierdut! Să mă ia 
toţi dracii. 

— Hm! făcu Patrice. 

— Eşti răcit? îl întrebă stăpânul său. 

— Nu. Am vrut doar să gonesc la timp dracii domnului. 

— Caraghiosule! 

Pe scurt, mica trupă se supuse dorințelor şefului său, care 
semănau teribil cu nişte ordine. 

Mascara este un oraş-cetate. Întins pe versantul 
meridional al primului lanţ al Atlasului, la poalele lui 
Chareb-er-Rih, el domină spaţioasa câmpie Eghris. Trei 
cursuri de apă se unesc aici - ued-ul Toudman, Ain Beida, 
Ben-Arrach. Luat prin luptă, în 1835, de către ducele de 
Orleans şi mareşalul Clausel, părăsit apoi aproape imediat, 
el n-a mai fost recucerit decât în 1841 de către generalii 
Bugeaud şi Lamorcicre. 

Înaintea cinei, turiştii trebuiră să admită că domnul 
Dardentor nu exagerase. Mascara se află într-o poziţie 


minunată, în terase, pe cele două coline între care curge 
ued-ul Toudman. Plimbarea se făcu prin cele cinci cartiere 
ale oraşului dintre care patru sunt înconjurate de un 
bulevard plantat cu arbori şi de amintitul meterez găurit de 
şase porţi, apărat de zece turnuri şi opt bastioane. În 
sfârşit, vizitatorii se opriră în piaţa armelor. 

— Ce fenomen! strigă domnul Dardentor, când se aşeză, 
cu picioarele îndepărtate, cu braţele ridicate spre cer, în 
faţa unui arbore enorm, de două sau de trei ori centenar. 

— El singur e o pădure! răspunse Marcel Lornans. 

Era un dud, ce ar fi meritat să-şi aibă legenda lui şi peste 
care trecuseră, fără a-l dobori, mai multe secole. Clovis 
Dardentor vru să ia o frunză din el. 

— Această primă rochie cu trenă a elegantelor paradisului 
terestru. rosti Jean Taconnat. 

— Şi care se confecţionează fără croitorese! ripostă 
domnul Dardentor. 

În sfârşit, o copioasă şi excelentă cină le redete convivilor 
forţele. Nu se făcu deloc economie de vinul de Mascara, 
care ocupă un colţ respectabil în pivniţa amatorilor de 
peste mare. Apoi, ca şi în ajun, doamnele se retraseră 
devreme. Nu li se putea cere să fie în picioare din zori. 
Domnii Desirandelle, tată şi fiu, puteau chiar şi ei să se 
scoale mai târziu. Cu toţii aveau să se revadă la ora 
prânzului. După-amiaza va fi consacrată vizitării 
principalelor edificii ale oraşului, într-un singur grup. 

În urma acestei hotărâri, a doua zi la ora opt, cei trei amici 
nedespărţiţi fură zăriţi în cartierul comercial. Vechile lui 
instincte de negustor şi de industriaş îl atrăseseră acolo pe 
fostul dogar din Perpignan. Privirea linguşitoare a lui Jean 
Taconnat i le stârnea, spre marea plictiseală a lui Marcel 
Lornans pe care morile de ulei şi de făină, fabricile indigene 
nu-l interesau câtuşi de puţin. Ah, dacă domnişoara 
Elissane ar fi fost încredinţată grijii părinteşti a domnului 
Dardentor! Dar ea nu se afla acolo, şi, la ora aceea, de-abia 
de-şi deschisese frumoşii ei ochi. 


În timpul plimbării de-a lungul străzilor din acest cartier, 
Clovis Dardentor făcu câteva cumpărături - printre altele o 
pereche din acele burnusuri negre, cunoscute sub numele 
dc "zerbani", cu care socotea să se îmbrace la ocazii, aşa 
cum o fac arabii din Africa de Nord. 

Spre amiază, trupa vizitatorilor se refăcu în întregime. Ea 
merse la cele trei moschei ale oraşului - prima cea a lui Ain- 
Beida, care datează din 1761 şi în care Abd el Kader predica 
războiul sfânt, a doua transformată în biserică pentru 
fabricarea pâinii sufletului, a treia în magazin de grâu 
pentru fabricarea pâinii trupului (textual, după Jean 
Taconnat). După piaţa Gambetta, împodobită cu o elegantă 
fântână cu bazin de marmură albă, se vizita pe rând beilic- 
ul, care este un fost palat în arhitectură arabă, biroul arab, 
de construcţie maură, grădina publică, întinzându-se pe 
fundul secat al ued-ului loudman, bogatele pepiniere, 
plantațiile de măslini şi de smochini ale căror fructe slujesc 
la fabricarea unui fel de pastă comestibilă. La cină, domnul 
Dardentor comandă o felie mare din această pastă pe care 
o declară excelentă, şi pe care Jean Taconnat se crezu dator 
s-o gratifice cu acelaşi epitet. la superlativ. 

Către ora opt, omnibuzul îşi luă iar călătorii din ajun şi 
părăsi Mascara. De data aceasta, vehiculul, în loc să revină 
la Creve-Coeur, urcă din nou spre staţia Tizi, traversând 
câmpia Eghris, ale cărei vii produc un vin alb foarte 
renumit. 

Trenul plecă la ora unsprezece. În seara aceea, deşi Clovis 
Dardentor semănase piese de patruzeci de bani peste tot 
pe unde treceau conductorii, grupul său se despărţi. 

Într-adevăr, trenul, compus din patru vagoane, era 
aproape ticsit. Astfel că doamna Desirandelle, doamna 
Elissane şi fiica ei nu putură să găsească loc decât în 
compartimentul rezervat doamnelor, şi deja ocupat de două 
persoane bătrâne de sexul lor. Domnul Desirandelle, ajuns 
cu sufletul la gură, încercă din răsputeri să fie primit acolo; 
dar, la opunerea celor două călătoare de neînduplecat, pe 


care vârsta înaintată le făcea feroce, trebui să caute loc în 
altă parte. 

Clovis Dardentor îl făcu să se urce împreună cu el în 
compartimentul fumătorilor, bombănind întruna; 

— Ce ţi-e şi cu companiile astea! În Africa e la fel de prost 
ca şi în Europa! Economii de vagoane, fără să mai vorbim 
de economia de salariaţi! 

Întrucât acest compartiment cuprindea deja cinci călători, 
mai rămânea un loc după ce domnii Dardentor şi 
Desirandelle se aşezaseră unul în faţa celuilalt. 

— Crede-mă, îi zise Jean Taconnat vărului său, prefer să fiu 
cu el. 

Marcel Lornans nu trebuia să mai întrebe cui i se aplica 
acest pronume personal, şi-i răspunse râzând: 

— Ai dreptate. Urcă-te lângă el. Nu se ştie niciodată. Cât 
despre el, nu era supărat să se instaleze într-un vagon mai 
puţin ocupat, în care ar putea să viseze în voie. Ultimul 
compartiment al trenului cuprindea doar trei călători, şi el 
se aşeză acolo. 

Noaptea era întunecoasă, fără lună, fără stele, orizontul 
învăluit în ceaţă. Dealtminteri, ţinutul nu oferea nimic 
deosebit pe acest parcurs, care traversează teritorii ale 
colonizatorilor. Nimic altceva decât ferme, ued-uri, numai o 
reţea lichidă. 

Marcel Lornans, rezemat în colţul lui, se lăsă în voia acelor 
vise pe care le ai fără să dormi. El se gândea la Louise 
Elissane, la farmecul conversaţiei sale, la graţia persoanei 
sale. Ca ea să devină soţia acestui Agathocle, nu! asta nu 
era cu putinţă. Întreg universul ar protesta. şi domnul 
Dardentor el însuşi ar sfârşi prin a deveni purtătorul de 
cuvânt al universului. 

— Froha. Froha! 

Numele acesta, care păru un țipăt de corb, fu scos de 
glasul strident al conductorului. Nici un călător nu cobori 
din compartimentul în care tânărul se legăna în visările lui. 
EI o iubea. Da, o iubea pe această fată încântătoare. Chiar 


din clipa când o văzuse pentru întâia oară pe puntea vasului 
Argeles. Era ca acea faimoasă lovitură de trăsnet, care 
loveşte chiar şi atunci când cerul e fără nori. 

— Thiersville. Thiersville! se strigă după douăzeci de 
minute. Numele acestui om de stat, dat unei staţii pierdute 
- un cătun cu câteva case arabe - nu-l trezi pe Marcel 
Lornans din visarea lui. 

Trenul mergea cu mică viteză, urcând către staţia Traria, 
pe ued-ul cu acelaşi nume, la o altitudine de o sută douăzeci 
şi şase de metri. În această staţie coborâră cei trei tovarăşi 
ai lui Marcel Lornans, care rămase singur în compartiment. 

Din poziţia verticală, el putu aşadar să treacă la poziţia 
orizontală, în vreme ce trenul, după târguşorul Charrier, 
mergea de-a lungul poalelor munţilor împăduriţi până în 
creştet. Pleoapele i se lăsară grele pe ochi, deşi încerca să 
se împotrivească nevoii de somn, care poate că ar fi şters 
imaginea din reveria lui. Dar fu învins, şi numele Franchetti 
fu ultimul pe care i se păru că-l aude. 

Câtă vreme dormi, şi de ce, pe jumătate trezit, simţea că 
începe să se sufoce? Din piept îi ieşeau neîntrerupt gemete. 
Se înăbuşea. 1 se tăia respiraţia. Un fum acru umplea 
compartimentul. Se amestecau în el fâlfâiri de flăcări şi 
funingine, care creşteau pe dedesubt, înteţite de viteza 
trenului. 

Marcel Lornans vru să se ridice, pentru a sparge unul din 
geamuri. Dar căzu, pe jumătate asfixiat. 

Şi, după o oră, când tânărul parizian îşi recapătă 
cunoştinţa în gara de la Saida, graţie îngrijirilor ce-i fură 
date, când redeschise ochii, îi zări pe domnul Darden or, pe 
Jean 'Taconnat. şi de asemenea pe Louise Elissane. 

Focul îi cuprinsese vagonul, şi îndată ce trenul oprise în 
sfârşit la semnalul conductorului, Clovis Dardentor nu 
şovăise o clipă să se arunce în mijlocul flăcărilor, riscându-şi 
viaţa spre a o salva pe cea a lui Marcel Lornans. 

— Ah, domnule Dardentor! şopti acesta cu glas 
recunoscător. 


— Bine. bine! răspunse perpignanezul. Crezi oare că 
aveam să te las să te prăjeşti ca o găinuşă îndopată! Amicul 
tău Jean sau tu aţi fi făcut la fel pentru mine. 

— Desigur! strigă Jean Taconnat. Dar iată. de data asta, 
dumneavoastră sunteţi cel care. şi nu-i acelaşi lucru! 

Şi mai încet, la urechea vărului său: 

— Hotărât. n-am noroc! 

XI CARE NU ESTE DECÂT UN CAPITOL PREGĂTITOR AL 
CAPITOLULUI URMĂTOR. 

Venise în sfârşit ora când diferitele persoane ale grupului 
Dardentor aveau să alcătuiască o caravană. Nu mai exista 
linie ferată ca să mergi de la Saida la Sidi-bel-Abbes, nu mai 
exista transport în vagoane trase de o locomotivă care 
gâfâie. Drumurile carosabile luau locul căilor ferate. 

Mai erau de făcut trei sute cincizeci de kilometri, sau vreo 
sută de leghe "în cele mai plăcute condiţii", repeta domnul 
Dardentor. Se mergea călare pe cal, pe catâr, pe cămilă sau 
în trăsură, prin teritoriile exploatate de cultivatorii de alfa, 
prin nesfârşitele păduri sud-oraneze, care, pe hărţile 
colorate, apar ca nişte coşuri cu verdeață, scăldate de 
reţeaua ued-urilor din această regiune muntoasă. 

De la plecarea din Oran, pe când se străbăteau aceşti o 
sută şaptezeci şi şase de kilometri, se vedea bine că 
moştenitorul Desirandelle-ilor, ţinut locului de prostia lui 
vădită, nu se apropiase nici cu o iotă de ţinta spre care îl 
împingea familia lui. Pe de altă parte, oare doamna Elissane 
nu băga de seamă că Marcel Lornans căuta prilejuri de a se 
întâlni cu fiica ei, să facă, într-un cuvânt, tot ceea ce nu 
făcea, deşi ar fi avut dreptul s-o facă, acest imbecil de 
Agathocle? Că Louise era sensibilă la atenţiile tânărului, da! 
poate. dar nimic altceva, doamna Elissane răspundea 
pentru asta. Şi, la urma urmelor, ea nu era o femeie 
capabilă să-şi calce cuvântul. Niciodată Louise, pe care ar 
dojeni-o la nevoie, n-ar îndrăzni să-şi refuze 
consimţământul la căsătoria plănuită. 

Cât despre Jean 'Taconnat, avea el motive să fie satisfăcut? 


— Ei bine. nu! strigă el în dimineaţa aceea. 

Marcel Lornans se mai afla în camera de la hotel unde 
fusese transportat în ajun, şi chiar întins încă pe patul lui, în 
deplină stăpânire, ce-i drept, a facultăţilor lui respiratorii. 

— Nu! repetă Jean, şi se pare că toate ghinioanele din 
lume se adună. 

— Nu împotriva mea, îi atrase atenţia vărul său. 

— Ba şi împotriva ta, Marcel! 

— Câtuşi de puţin, căci eu n-am avut niciodată intenţia să 
devin fiul adoptiv al domnului Dardentor. 

— Pe naiba, vorbeşte îndrăgostitul din tine! 

— Cum. îndrăgostitul! 

— Şiretule! E limpede ca lumina zilei că o iubeşti pe 
domnişoara Louise Elissane. 

— Sst. Jean! Te-ar putea auzi cineva. 

— Şi chiar de m-ar auzi, ar afla oare ceva care nu se ştie 
încă? Oare nu se vede de departe? E nevoie de luneta 
domnului Oriental ca să te vadă lumea gravitând în jurul ei? 
De ce a început să se neliniştească doamna Elissane? Oare 
Desirandelle-ii, tată, mamă şi fiu, n-ar vrea să te la toţi 
dracii? 

— Exagerezi, Jean! 

— Deloc! Numai domnul Dardentor nu ştie nimic, şi poate 
că şi domnişoara Elissane. 

— Ea? Crezi tu asta? întrebă cu îngrijorare Marcel 
Lornans. 

— Nu. calmează-te, domnule fost asfixiat! Oare o tânără se 
poate înşela când anumite bătăi uşoare îi agită inimioara? 

— Jean! 

— Cât despre disprețul pe care îl resimte pentru această 
capodoperă a Desirandelle-ilor care răspunde la numele de 
Agathocle. 

— Ştii tu, dragă Jean, că sunt îndrăgostit nebuneşte de 
domnişoara Louise? 

— Nebuneşte, ăsta-i cuvântul, căci unde o să te ducă asta? 
Că domnişoara Elissane este încântătoare, e un lucru 


evident, şi aş fi adorat-o şi eu tot atât de mult ca şi tine! Dar 
este logodită, şi, dacă nu există o înclinare naturală pentru 
această căsătorie, convenienţele există, şi de asemenea 
banii grei, şi dorinţa părinţilor atât dintr-o parte cât şi din 
cealaltă! Este un edificiu ale cărui temelii au fost puse încă 
din copilăria logodnicilor, şi tu îţi închipui că o să-l răstorni 
dintr-o suflare. 

— Eu nu-mi închipui nimic şi las lucrurile să meargă. 

— Păi. faci o greşeală, Marcel. 

— Care? 

— Greşeala de a renunţa la primele noastre planuri. 

— Prefer să-ţi las locul liber, Jean! 

— Şi totuşi, Marcel, mai reflectează! De-ai izbuti să te faci 
adoptat. 

— Eu? 

— Da. tu! Nu te vezi tu curtând-o pe domnişoara Elissane. 
şi având în mână un sac greu în loc de galoanele de 
cavalerist de înaltă clasă, zdrobindu-l astfel pe Agathocle cu 
superioritatea ta pecuniară? Fără a mai vorbi de influenţa 
prin care noul tată, care este fermecat de domnişoara 
Louise, te-ar putea favoriza! Ah, el n-ar şovăi s-o facă fiica 
lui adoptivă, dacă providenţa ar vrea ca ea să-l scape dintr- 
o luptă, din valuri sau din flăcări! 

— Aiurezi! 

— Aiurez cu toată seriozitatea unei raţiuni pozitive, şi-ţi 
dau un sfat bun. 

— Haide, Jean, mărturiseşte, cel puţin, că am început-o 
tare rău! Că, iată, izbucneşte un incendiu în tren, şi nu 
numai că nu-s eu cel care-l salvează pe domnul Dardentor, 
ci domnul Dardentor e cel ce mă salvează pe mine. 

— Aşa e, Marcel, nenorocul. nenorocul naibii! Şi, când mă 
gândesc bine, tu eşti acela care se află acum în situaţia 
cerută spre a-l adopta pe perpignanez! De fapt, ar fi acelaşi 
lucru! Adoptă-l, şi el îşi va înzestra tatăl. 

— Imposibil! declară Marcel Lornans râzând. 

— De ce? 


— Pentru că trebuie, în toate cazurile, ca adoptantul să fie 
mai în vârstă decât adoptatul, măcar cu câteva zile. 

— Ah! ce ghinion, dragă Marcel, cum ne merge totul pe 
dos, şi cât e de greu să-ţi procuri o paternitate prin mijloace 
juridice! 

În acest moment, se auzi o voce sonoră pe culoarul în care 
se deschidea camera. 

— Ele! zise Jean Taconnat. 

Clovis Dardentor apăru în prag, cu glasul lui vesel, cu 
gesturile lui largi şi, dintr-un salt, fu lângă patul lui Marcel 
Lornans. 

— Cum, strigă el, nu te-ai sculat încă? Eşti cumva bolnav? 
Respirația e slabă şi neregulată? Trebuie să-ţi suflu aer în 
plămâni? Să nu te jenezi! Pieptul mi-e plin cu un oxigen 
superior, al cărui secret eu singur îl posed! 

— Domnule Dardentor. salvatorul meu! spuse Marcel 
Lornans ridicându-se. 

— Ba nu.ba nu! 

— Ba da.ba da! ripostă Jean Taconnat. Fără 
dumneavoastră, se asfixia! Fără dumneavoastră, ar fi fost 
acum fiert, copt, ars, incinerat! Fără dumneavoastră n-ar 
mai fi rămas din el decât un pumn de cenuşă, şi n-aş fi mai 
avut altceva de făcut decât să-l pun într-o urnă. 

— Bietul băiat! Bietul băiat! repetă domnul Dardentor 
ridicând braţele spre cer. 

Apoi adăugă: 

— Este totuşi adevărat că l-am salvat! 

Îl privi cu ochii plini de bunătate, tulburaţi, şi-l îmbrăţişa 
într-un adevărat acces de,perrichonism 
[16]" acut, care putea trece în stare cronică. 

Stătură de vorbă. 

Cum izbucnise focul în compartimentul în care Marcel 
Lornans era cufundat într-un somn atât de adânc? Probabil 
că o scânteie zburată din locomotivă; proiectată prin 
geamul coborât. Apoi pernele arse de flacără. incendiul 
întețit datorită vitezei trenului. 


— Şi doamnele? întrebă Marcel Lornans. 

— Se simt bine acum, căci şi-au revenit din spaimă, 
scumpul meu Marcel. 

„A şi devenit "scumpul meu Marcel", păru să spună Jean 
Taconnat dând din cap. 

— Căci eşti ca şi copilul meu. de acum încolo! insistă Clovis 
Dardentor. 

— Copilul lui! murmură vărul. 

— Şi, continuă acest bărbat serios, de ai fi văzut-o pe 
domnişoara Elissane, când s-a oprit în sfârşit trenul, 
repezindu-se spre vagonul vuind de flăcări. da. tot atât de 
repede ca şi mine! Şi, când te-am culcat pe jos, dacă ai fi 
văzut-o luându-şi batista şi vărsând pe ea câteva picături 
dintr-un flacon cu săruri, ca să-ţi umezească buzele! Ah! i-ai 
provocat o spaimă atât de straşnică de am crezut că-şi 
pierde cunoştinţa! 

Marcel Lornans, mai emoţionat decât voia să pară, îi 
cuprinse mâinile domnului Dardentor şi-i mulţumi pentru 
tot ceea ce făcuse pentru el. pentru îngrijirile lui. pentru 
batista domnişoarei Louise! Bun! lată-l acum pe 
perpignanezul nostru cum se înduioşează, cum i se 
umezesc ochii. 

"O picătură de ploaie între două raze de soare!" îşi zise 
Jean 'Taconnat, care contempla acest tablou mişcător cu un 
aer puţin ironic. 

— În sfârşit, scumpul meu Marcel, n-ai de gând să te scoli 
odată din pat? întrebă domnul Dardentor. 

— Tocmai mă sculam, când aţi intrat. 

— Dacă pot să-ţi ajut. 

— Mulţumesc. mulţumesc! Dar Jean este aici. 

— Nu trebuie să mă cruţi! continuă domnul Dardentor. 
Acum îmi aparţii! Cred că am dreptul să-ţi acord îngrijiri. 

— Părinteşti, îi suflă Jean. 

— Părinteşti, cât se poate de părinteşti, de nu-şi bagă 
dracul coada! 

Din fericire, Patrice nu se afla acolo. 


— Să ne grăbim, prieteni! Vă aştept pe amândoi în 
sufragerie. Bem câte o ceaşcă cu cafea, şi apoi o să mergem 
la gară unde doresc să văd cu ochii mei dacă nu lipseşte 
nimic în organizarea caravanei. Pc urmă o să parcurgem 
oraşul. Oh, asta o s-o facem repede! Apoi, împrejurimile! Şi 
mâine, între opt şi nouă, la drum, ca arabii! La drum, 
turişti! La drum, excursionişti! O să vedeţi dacă n-am o 
înfăţişare grozavă, drapat în zerbani-ul meu. Un şeic. un 
adevărat şeic din Şeicardia! 

În sfârşit, după ce-l răsplăti pe Marcel Lornans cu o 
strângere de mână atât de puternică încât îl ridică din pat, 
ieşi fredonând un refren din munţii Pirinei. 

Când fu afară: 

— Hm! făcu Jean Taconnat. Unde mai găseşti un altul 
asemenea lui, şi alta asemenea ei - unul cu zerbani-ul lui 
african. cealaltă cu batista ei parfumată! 

— Jean, zise Marcel, puţin supărat, îmi pari de o veselie 
excesivă! 

— Tu ai vrut să fiu vesel. şi iată-mă că sunt! răspunse Jean 
Taconnat făcând o piruetă. 

Marcel Lornans începu să se îmbrace, puţin palid încă, dar 
asta avea să-i treacă repede. 

— Şi, dealtfel, urmă vărul lui, oare n-o să fim expuşi la 
multe alte aventuri, când vom figura în regimentul 7 
vânători. hei, ce perspectivă! Căderile de pe cal, loviturile 
de copită ale acestui nobil animal, şi, în timpul bătăliei, un 
picior lipsă, un braţ pierdut, pieptul găurit, nasul dispărut, 
capul zburat, şi imposibilitatea de a reclama împotriva 
brutalităţii proiectilelor de doisprezece centimetri. şi chiar 
de mai puţin! 

Marcel Lornans, văzându-l în vervă, preferă să nu-l 
întrerupă şi-l aşteptă să-şi oprească şuvoiul glumelor, ca să-i 
spună: 

— Glumeşte şi ia-o razna, amice Jean! Dar să nu uiţi că am 
renunţat la orice încercare de a mă face adoptat de către 


cel ce m-a salvat, salvându-l la rândul meu! Manevrează, 
combină, operează în voie! Îţi urez mult succes! 

— Mulţumesc, Marcel. 

— N-ai pentru ce, Jean. Dardentor! 

După o jumătate de oră, amândoi intrau în sufrageria 
hotelului, un simplu han ţinut curat şi cu un aspect primitor. 
Familiile Elissane şi Desirandelle erau grupate în faţa 
ferestrei. 

— Iată-l. iată-l! strigă Clovis Dardentor. Iată-l întreg, în 
toate facultăţile lui respiratorii şi stomacale. proaspăt 
scăpat de la prăjeală! 

Patrice întoarse puţin capul, căci acest cuvânt supărător, 
"prăjeală", i se părea de natură să evoce unele comparații 
regretabile. 

Doamna Elissane îl primi pe Marcel Lornans cu câteva 
cuvinte amabile, şi-l felicită de a fi scăpat din această 
primejdie îngrozitoare. 

— Graţie domnului Dardentor, răspunse Marcel Lornans. 
Fără abnegaţia lui. 

Patrice văzu cu satisfacţie că stăpânul său se mulţumi să-i 
strângă mâna tânărului, fără a-i răspunde nimic. 

În ceea ce-i priveşte pe D&sirandelle-i, cu buzele strânse, 
cu un aer sever, cu chipul îndârijit, de-abia de se înclinară la 
intrarea celor doi parizieni. 

Cât despre Louise Elissane, ea nu rosti nici o vorbă; dar 
privirea ei se încrucişă cu privirea lui Marcel Lornans, şi 
poate că ochii ei vorbiră mai mult decât ar fi putut-o face 
buzele. 

După-prânz, domnul Dardentor le rugă pe doamne să se 
pregătească de plecare şi să-l aştepte. Apoi, cei doi tineri şi 
el, împreună cu domnii Desirandelle tată şi fiu, se 
îndreptară spre gară. 

Aşa precum s-a spus, drumul de fier de la Arzeu la Saida 
se opreşte în acest din urmă oraş, care reprezintă punctul 
său terminus. Dincolo de el, prin terenurile cu alfa ale 
Societăţii franco-algeriene, Compania sud-oraneză şi-a 


deschis linia prin Tafararoua până la staţia de la Kralfalla, 
de unde pleacă trei linii ferate secundare: una, dată în 
exploatare, coboară prin Kreider până la Mecheria şi Ain- 
Sefra; a doua, în construcţie, va deservi regiunea din est, în 
direcţia Zraguet; a treia, în proiect, trebuie, prin Ain- 
Sfissifa, să se prelungească până la Geryville, a cărui 
altitudine atinge aproape o mie patru sute de metri 
deasupra nivelului mării. 

Dar călătoria în circuit nu cuprindea o pătrundere atât de 
adâncă spre sud. De la Saida turiştii aveau să înainteze spre 
vest până la Sebdou, apoi să urce spre nord până la Sidi- 
bel-Abbes, unde ar fi reluat drumul spre Oran. 

Aşadar, dacă Clovis Dardentor se duse la gara din Saida, o 
făcu spre a examina mijloacele de transport puse la 
dispoziţia excursioniştilor şi avu motiv să fie satisfăcut. 

Care lungi, cu bănci, acoperite şi trase de catâri, cai, 
măgari, cămile cu două cocoaşe, nu aşteptau decât bunul 
plac al călătorilor spre a porni la drum. Dealtminteri, nici 
unui din ceilalţi turişti plecaţi de la Oran nu părăsise încă 
Saida, şi era de preferat ca personalul caravanei să fie mai 
numeros pentru această excursie de-a curmezişul 
teritoriilor din sud, cu toate că nu era nici o primejdie de 
temut din partea triburilor nomade. 

Marcel Lornans şi Jean 'Taconnat, călăreţi desăvârşiţi, 
aleseră doi cai ce li se părură buni - din acei cai de 
Berberia, rezistenți, liniştiţi şi răbdători, care vin de pe 
podişurile din provincia Oran. Domnul Desirandelle, după 
ce reflectă îndelung, se hotărî să ia loc într-unul din care, în 
societatea celor trei doamne. Agathocle, nesigur în scara 
şeii, găsind că mersul cailor este prea iute, îşi îndreptă 
alegerea spre un catâr, de care, gândea el, n-ar avea decât 
să se mândrească. Clovis Dardentor, călăreț excelent şi el, 
privi caii ca un cunoscător ce era, dădu din cap şi nu se 
pronunţă. 

Se înţelege de la sine că conducerea caravanei era 
încredinţată unui agent al Companiei. Acest agent, numit 


Derivas, avea sub ordinele sale un ghid cu numele de 
Moktani şi mai mulţi servitori arabi. O căruţă trebuia să 
transporte provizii în cantităţi suficiente, provizii ce s-ar 
putea reînnoi la Daya, la Sebdou şi la Tlemcen. Pe lângă 
aceasta, nici nu se punea problema de a înnopta sub cerul 
liber. Spre a respecta datele prevăzute, caravana n-ar avea 
de străbătut mai mult de vreo zece leghe pe zi, şi, la venirea 
serii, ea s-ar opri în satele sau cătunele risipite pe itinerarul 
ei. 

— Este perfect, declară domnul Dardentor, şi organizarea 
îi face cinste directorului Căilor ferate algeriene. Nu putem 
decât să-l felicităm pentru măsurile luate. Mâine, la ora 
nouă, întâlnirea la gară, şi, întrucât avem o zi de plimbare, 
la drum, prieteni, şi să vizităm frumoasa Saida! 

În momentul în care ieşeau, domnul Dardentor şi tovarăşii 
săi zăriră la o sută de paşi de ei pe o cunoştinţă a lor. 

Domnul Eustache Oriental venea la gară pentru acelaşi 
motiv care îi adusese acolo şi pe ei. 

— Pe cine zăresc când nici nu gândesc! rosti 
perpignanezul pe un ton declamator, fără a bănui că 
vorbeşte în versuri. 

Un nou salut al preşedintelui Societăţii de Astronomie din 
Montelimar, dar nici un cuvânt nu fu schimbat cu el. 
Domnul Eustache Oriental părea că vrea să stea deoparte, 
aşa cum făcuse şi la bordul lui Argeles. 

— Aşadar, va face parte din grupul nostru? întrebă Marcel 
Lornans. 

— Da. şi o să se plimbe ţinându-se după noi! replică Clovis 
Dardentor. 

— Mă gândesc, adăugă Jean Taconnat, că şi-o fi luat 
alimente în plus Compania. 

— Glumeşte, domnule Taconnat, glumeşte! îi replică Clovis 
Dardentor. Şi, totuşi, cine ştie dacă acest astronom n-o să 
ne fie de folos în călătorie. Să presupunem că se rătăceşte 
caravana; oare nu ar aduce-o el pe drumul bun. numai 
consultând astrele? 


În sfârşit, s-ar profita, deci, de prezenţa acestui savant, 
dacă împrejurările, ar cere-o. 

Aşa cum propusese domnul Dardentor, dimineaţa şi după- 
amiaza fură consacrate plimbărilor în centrul şi în afara 
oraşului. 

Trebuie să recunoaştem că frumoasa Saida nu oferea 
altceva turiştilor decât o copie a lui Saint-Denis du Sig şi a 
Mascarei, cu organizarea ei modernă încă amestecată cu 
obiceiurile indigene, cu nelipsitul judecător de pace, 
perceptorul impozitelor domeniilor şi al contribuţiilor, 
agentul supraveghetor al pădurilor, cu tradiționalul birou 
arab. Şi nici un monument, nimic artistic de semnalat, nici o 
rămăşiţă de culoare locală, ceea ce n-ar trebui să mire, 
deoarece este vorba de un oraş de o fondare relativ 
recentă. 

Domnul Dardentor nu se gândi deloc să se plângă. 
Curiozitatea lui fu satisfăcută, sau mai degrabă instinctele 
sale de industriaş puseră din nou stăpânire pe el în faţa 
morilor şi a joagărelor, al căror tic-tac ascuţit şi ale căror 
scârţâituri stridente îi fermecară auzul. Tot ceea ce putu să 
regrete fu că nu a sosit la Saida într-o miercuri, zi de mare 
târg arab pentru lânuri. Pe deasupra, înclinarea lui către 
tot admirari 
[17] nu avea să slăbească în timpul excursiei, şi aşa cum îl 
vedeai la începutul călătoriei, tot astfel avea să se arate şi la 
sfârşitul ei. 

Împrejurimile Saidei, din fericire, oferă privelişti plăcute, 
peisaje parcă rânduite spre încântarea ochilor, vederi 
pitoreşti făcute să ispitească paleta unui pictor. De 
asemenea, acolo cresc vii îmbelşugate, pepiniere bogate în 
care înfloresc toate varietățile florei algeriene. În sfârşit, la 
fel ca în toate cele trei provincii ale coloniei franceze, 
câmpia saidiană îşi revela calităţile productive. Cinci sute 
de mii de hectare din ea erau destinate culturii de alfa. 
Pământurile sunt aici de prima calitate, şi barajul de la ued- 
ul Meniarin le dă din belşug apa necesară. În felul acesta 


sunt asigurate rezultatele superbe ale acestui sol pe care 
natura, pe de altă parte, l-a dăruit cu bogate cariere de 
marmură cu vine gălbui. 

Grupul Dardentor se întoarse la hotel la ora cinci, şi, după- 
masă, fiecare merse în respectiva lui cameră spre a-şi 
termina pregătirile în vederea plecării. 

Dacă Jean Taconnat a trebuit să-şi mai petreacă această zi 
cu profituri şi pierderi, Marcel Lornans putu să-şi înscrie un 
punct fericit la activul său. Într-adevăr, el avusese prilejul să 
vorbească cu Louise Elissane, să-i mulţumească pentru 
îngrijirile ei. 

— Ah, domnule, îi răspunsese tânăra, când v-am văzut 
neînsufleţit, de-abia respirând, am crezut că. Nu, n-am s-o 
uit niciodată. 

Trebuie să admitem că aceste câteva vorbe aveau cu totul 
altă semnificaţie decât "spaima straşnică" despre care 
vorbise domnul Dardentor. 

XII ÎN CARE CARAVANA PĂRĂSEŞTE SAIDA ŞI SOSEŞTE 
LA DAYA. 

A doua zi, cu o oră înaintea plecării, personalul şi bagajele 
caravanei aşteptau în gară sosirea turiştilor. Agentul 
Derivas dădea ultimele ordine. Trei care şi o căruţă, 
rânduite în fundul curţii, cu vizitiii pe capră, erau gata să se 
avânte în galopul atelajelor lor. O duzină de cai şi de catăâri 
fornăiau şi tropăiau, în vreme ce două cămile paşnice, cu 
căpestrele înzorzonate, stăteau culcate pe pământ. Cinci 
indigeni, angajaţi pentru toată durata excursiei, stând pe 
vine într-un colţ, cu braţele încrucişate, nemişcaţi sub 
humusurile lor albe, pândeau semnalul şefului. 

Împreună cu grupul Dardentor, reprezentat de nouă 
persoane, caravana trebuia să se compună din şaisprezece 
excursionişti. Şapte călători plecaţi din Oran - domnul 
Oriental fiind printre ei - descinşi de două zile la Saida, 
aveau să efectueze această excursie în circuit, organizată în 
cele mai bune condiţii. Nici o călătoare nu li se alăturase, 
astfel încât doamna şi domnişoara Elissane şi doamna 


Desirandelle vor fi singurele care să reprezinte 
contingentul feminin. 

Clovis Dardentor şi prietenii săi, cărora Patrice le-o luase 
înainte, sosiră printre primii la gară. Rând pe rând apărură 
şi ceilalţi turişti, majoritatea oranezi, dintre care câţiva o 
cunoşteau pe doamna Elissane. 

Domnul Eustache Oriental, cu luneta pe spate, cu sacul de 
călătorie în mână, îi salută pe cei doi ex-pasageri de pe 
Argelcs, care îi răspunseră la salut. De data aceasta, 
domnul Dardentor merse direct la el, cu mâna întinsă, cu 
gura surâzătoare. 

— Dumneavoastră sunteţi? întrebă el. 

— Eu sunt, răspunse preşedintele Societăţii de Astronomie 
din Montelimar. 

— Constat că nu v-aţi uitat luneta. Cu atât mai bine, căci ar 
fi cazul să deschidem ochii. dacă ghizii noştri ar da bir cu 
fugiţii! 

Patrice îşi întoarse chipul sever, în vreme ce perpignanezul 
şi montelimarezul îşi scuturau antebraţul cu putere. 

Între timp, Marcel Lornans le despovăra pe doamna şi pe 
domnişoara Elissane de micile obiecte pe care le ţineau în 
mână, domnul Desirandelle supraveghea ca bagajele să fie 
aşezate cu grijă în car, Agathocle îşi sâcâia prosteşte 
catârul pe care-l alesese şi ale cărui urechi lungi se ridicau 
în chip de furie. Jean Taconnat, gânditor, se întreba ce avea 
să-i ofere acest viitor de cincisprezece zile, la care se limita 
călătoria prin ţinuturile oraneze. 

Caravana se alcătui repede. Primul car, prevăzut cu perne 
moi, adăpostit sub perdelele coviltirului său, îi primi pe 
doamna Elissane şi pe fiica ei, pe domnul Desirandelle şi pe 
soţia sa. Al doilea şi al treilea car luară fiecare câte cinci 
turişti, care preferau liniştea acestui mod de transport în 
locul agitaţiei călăritului. 

Cei doi parizieni, dintr-o săritură, îşi încălecară caii ca 
nişte călăreţi pentru care echitaţia nu mai avea secrete. Cât 


despre Agathocle, el se căţără foarte anevoie pe catărul 
său. 

— Ai face mai bine să te urci în carul nostru, în care taică- 
tu ţi-ar putea ceda locul său. îi strigă doamna Desirandelle. 

Şi domnul Desirandelle era gata să primească acest 
schimb, care ar fi avut avantajul să-l aducă pe fiul său 
aproape de Louise Elissane. Fireşte că Agathocle nici nu 
vru s-audă şi se încăpăţână să-şi călărească animalul, care, 
tot pe-atât de încăpățânat, era hotărât, pesemne, să-i joace 
vreo festă. 

Agentul Derivas era în şa pe calul lui, şi doi din turişti în 
ale lor, când toate privirile se îndreptară spre Clovis 
Dardentor. 

Acest personaj uimitor, ajutat de servitorul său, tocmai îşi 
aruncase pe umeri zerbani-ul african. Este adevărat că-i 
lipsea fesul sau turbanul pe fruntea încununată de casca 
albă a excursioniştilor; dar jambierele de piele închipuiau 
cizma arabă, şi el avea o înfăţişare grozavă sub această 
deghizare, aprobată dealtminteri de Patrice. Poate că 
servitorul spera că stăpânul lui nu s-ar mai exprima decât în 
termeni aleşi şi cu o eleganţă cu adevărat orientală. 

Apoi domnul Dardentor se duse să încalece între cocoaşele 
uneia din cele două cămile culcate, în vreme ce ghidul 
Moktani se aşeza pe spatele celeilalte. Pe urmă cele două 
cămile se ridicară maiestuos, şi perpignanezul îşi salută 
grațios tovarăşii de călătorie. 

— Niciodată nu-i pasă de nimeni! zise doamna 
Desirandelle. 

— Numai de nu i s-ar întâmpla vreun accident! şopti 
tânăra. 

— Grozav om, îi repeta Jean Taconnat vărului său, şi cine 
nu s-ar simţi onorat să fie fiul său. 

— Şi în acelaşi timp să-l aibă ca tată! îi replică Marcel 
Lornans, al cărui pleonasm fu primit cu un hohot de râs de 
vărul său. 


Patrice, foarte demn, încălecase pe catârul său, şi agentul 
Derivas dădu semnalul plecării. 

Caravana se formase în ordinea următoare: în frunte, pe 
calul său, agentul Derivas, apoi, pe cămilele lor, ghidul 
Moktani şi domnul Dardentor, cei doi tineri şi alţi doi turişti 
pe cai, Agathocle în echilibru instabil pe catărul lui, cele trei 
care care urmau şi dintre care unul îl ducea pe domnul 
Eustache Oriental, în sfârşit, căruţa ce-i transporta pe 
indigenii cu proviziile, cu bagajele şi armele, în afară de doi 
dintre ei urcați pe scăriţa din spate. 

Drumul de la Saida la Daya nu depăşea o sută de 
kilometri. Itinerarul, studiat cu grijă, indica un cătun la 
mijlocul drumului, în care trebuiau să sosească spre ora opt 
seara, unde aveau să-şi petreacă noaptea şi de unde ar fi 
plecat a doua zi, spre a ajunge la Daya seara. Cu o leghe pe 
oră, în medie, călătoria s-ar transforma într-o plimbare de-a 
curmezişul acestor pământuri atât de variate ca înfăţişare. 

Plecând din Saida, caravana părăsi imediat terenul de 
colonizare, pentru a intra pe teritoriul Beni-Meniarin. Un 
drum de mare trafic, ce se prelungeşte până la Daya, se 
deschidea înaintea turiştilor în direcţia vest. Nu aveai decât 
să-l urmezi. 

Cerul era presărat cu nori, pe care-i mâna repede o briză 
de la nord-est. lemperatura se menținea la o medie foarte 
suportabilă, graţie răcoririi atmosferei. Soarele nu trimitea 
decât atâtea raze câte trebuiau pentru a produce contraste 
de umbră şi lumină şi pentru a pune în valoare peisajele. 
Călătoria se făcea în trapul uşor al atelajelor, căci drumul 
urcă de la cota de nouă sute la cota de o mie patru sute. 

După câţiva kilometri, caravana lăsă nişte ruine la dreapta 
şi străbătu marginea pădurii de la Doui-Ihabet, 
îndreptându-se spre izvoarele ued-ului Hounet. O luă apoi 
de-a lungul pădurii Djeffra-Cheraga, a cărei suprafaţă 
numără pe puţin douăzeci şi unu de mii de hectare. 

În nord se întindeau vaste exploatări ale cultivatorilor de 
alfa, cu întreprinderile şi atelierele lor prevăzute cu prese 


hidraulice spre a comprima stipa tendrissima, "alfa" în 
arabă. Această graminee, care rezistă la secetă şi la 
căldură, serveşte la hrana cailor şi a altor animale, şi 
frunzele ei rotunde sunt folosite la fabricarea împletiturilor, 
a rogojinilor, a funiilor, a covoarelor, a încălțămintei şi a unei 
hârtii foarte trainice. 

— În afară de aceasta, îi atrase atenţia agentul domnului 
Dardentor, de-a lungul drumului nostru se vor mai succede 
imense câmpuri cu alfa, păduri uriaşe, munţi din care se 
extrage minereul de fier, cariere care furnizează piatra şi 
marmura. 

— Şi nu vom avea de ce să ne plângem. replică Clovis 
Dardentor. 

— Mai ales dacă priveliştile sunt pitoreşti, adăugă Marcel 
Lornans, gândindu-se la cu totul altceva. 

— Cursurile de apă abundă în această parte a provinciei? 
întrebă Jean Taconnat. 

— Cât despre ued-uri, continuă ghidul Moktani, există mai 
multe decât vinele din corpul omenesc. 

— Prea multe vine, la plural, murmură Jean Taconnat, şi 
prea puţine la singular! 

[18] 

Regiunea pe care o străbăteau ţinea de Tell, nume dat 
acestei fâşii înclinate spre Mediterana. Este partea cea mai 
favorizată din provincia Oran, unde căldura este excesivă, 
superioară celei din vechea Berberie. Totuşi temperatura 
este aici suportabilă, în vreme ce pe Podişurile înalte, ale 
păşunilor şi ale lacurilor sărate, apoi dincolo de ele, în 
Sahara, unde aerul se încarcă cu un praf orbitor, regnul 
vegetal şi regnul animal sunt devorate de arşiţa soarelui 
african. 

Dacă climatul provinciei Oran este cel mai cald din Algeria, 
el este şi cel mai sănătos totodată. Această salubritate 
depinde de frecvenţa brizelor din nord-vest. Poate că 
această porţiune din Tell-ul oranez, pe care avea s-o 
străbată caravana, este mai puţin muntoasă decât Tell-ul 


din provinciile Alger şi Constantine. Fiind mai bine irigate, 
aceste câmpii sunt mai prielnice vegetației, solul lor fiind de 
prima calitate. De asemenea ele sunt bune pentru toate 
culturile, şi mai ales pentru cultura de bumbac, atunci când 
sunt impregnate cu sare, şi există trei sute de mii de 
hectare care se află în aceste condiţii. 

Dealtminteri, la adăpostul acestor păduri imense, 
caravana trebuia să călătorească fără a se teme deloc de 
căldura verii, deja sufocantă în luna mai. Şi ce vegetaţie 
variată, puternică, luxuriantă, se oferea privirilor! Ce aer 
bun respirai, în care atâtea plante înmiresmate îşi 
amestecau parfumurile! Peste tot, desişuri dc jujubi, 
roşcovi, pomi de fistic, palmieri pitici, în boschete, cimbru, 
mirt, levănţică şi crânguri dese din întregul şir de stejari de 
o atât de mare valoare forestieră - stejari-lieges, stejari- 
zeeni, stejari cu ghinde dulci, stejari-verzi - apoi arborele 
vieţii tuya, cedri, ulmi, frasini, măslini sălbatici, ienuperi, 
lămâi, eucalipţi, atât de prosperi în Algeria, pini din Alep, cu 
miile, fără să mai vorbim de multe alte esențe răşinoase! 

Foarte încântați, foarte veseli, în acea stare sufletească 
deosebită la începutul oricărei călătorii, excursioniştii 
făcură cu plăcere prima etapă a intinerarului. Păsările 
cântau la trecerea lor, şi domnul Dardentor pretindea că 
amabila Companie a drumurilor de fier algeriene 
organizase acest concert. Dromaderul lui îl ducea cu 
menajamentele cuvenite unui personaj atât de înalt, şi, deşi 
uneori un trap mai repede il izbea de cele două cocoaşe ale 
rumegătorului, el afirma că nu aflase niciodată un animal 
de încălecat mai blajin şi mai cumpănit. 

— Este mult superior unei mârţoage! afirmă el. 

"Cal. nu mârţoagă!" ar fi spus Patrice, dacă ar fi fost lângă 
stăpânul lui. 

— Oare într-adevăr, domnule Dardentor, îl întrebă Louise 
Elissane, animalul acesta nu vi se pare prea dur? 

— Nu, scumpă domnişoară. ci mai degrabă el trebuie să 
mă găsească de o duritate. ca o marmură din Pirinei, zău 


aşa! 

În acest moment, călăreţii se apropiaseră iar de care şi 
schimbau diferite păreri. Marcel Lornans şi Jean Taconnat 
putură să vorbească cu doamna Elissane şi cu fiica ei, spre 
marea neplăcere a Desirandelle-ilor care îl supravegheau 
întruna pe Agathocle, în dispută uneori cu catârul lui. 

— Vezi să nu cazi! îl dăscălea mama lui, când catârul se 
arunca într-o parte printr-o săritură bruscă. 

— De-o cădea, o să se ridice! răspundea domnul 
Dardentor. Haide, Agathocle, încearcă să nu te desprinzi 
din şa. 

— Aş fi preferat să-l văd stând în car, repeta domnul 
Desirandelle. 

— Dar bine. unde se duce? ţipă deodată perpignanezul 
nostru. Se întoarce la Saida? Hei! Agathocle. ai greşit 
drumul, băiete! 

Într-adevăr, cu toate sforţările călăreţului său, catârul, 
luând-o la fugă cu pas săltăreţ şi sălbatic, făcea calea 
întoarsă, fără să vrea să asculte de nimeni. 

Au trebuit să se oprească un timp, şi Patrice fu trimis de 
stăpânul său cu ordinul să aducă îndărăt animalul. 

— Cui i se aplică acest calificativ? întrebă Jean 'Taconnat cu 
jumătate de glas, călăreţului, sau animalului pe care-l 
călăreşte? 

— Amândurora, murmură Marcel Lornans. 

— Domnilor. domnilor. un pic de indulgență! răspunse 
domnul Dardentor, abia stăpânindu-se să nu râdă. 

Dar cu siguranţă că Louise îi auzise vorbele, şi nu-i cu 
neputinţă ca un zâmbet uşor să-i fi înflorit pe buze. 

În sfârşit, neliniştea doamnei D&sirandelle se potoli, 
Patrice îl ajunsese repede pe Agathocle şi-l readucea pe 
recalcitrantul animal. 

— Nu-i vina mea, zise nerodul, degeaba îl ţineam. 

— Tu nu te ţineai! ripostă domnul Dardentor, ale cărui 
vorbe răsunătoare risipiră oaspeţii înaripaţi dintr-un tufiş 
des de pomi de fistic. 


Către ora zece şi jumătate, caravana străbătuse graniţa 
care desparte Beni-Meniarin de Djafra-ben-Djafour. 
Trecerea prin vad a unei mici ape ce se varsă în Hounet, 
care alimentează ued-urile regiunii septentrionale, se 
petrecu fără dificultăţi. Tot aşa fu câţiva kilometri mai 
departe, la Fenouan, care izvorăşte din cel mai adânc desiş 
al pădurii Cheraga. Atelajele de-abia de avură apa până la 
gleznă. 

Mai rămâneau douăzeci de minute până ca soarele să 
atingă punctul culminant al amiezii, când Moktani dădu 
semnalul de oprire. Loc plăcut pentru un popas de prânz, la 
marginea pădurii, sub umbrarul stejarilor verzi pe care nici 
cele mai arzătoare raze nu l-ar putea străbate, pe malul 
ued-ului Fenouan, cu o apă atât de rece şi de limpede! 

Călăreţii coborâră de pe cai şi de pe catări, fiindcă aceste 
animale n-au obiceiul să se întindă pe pământ. Cei doi 
dromaderi îndoindu-şi genunchii, îşi întinseră capetele lor 
lungi pe iarba care acoperea drumul. Clovis Dardentor şi 
ghidul debarcară - expresie destul de potrivită, întrucât 
cămila, după spusa arabilor, este,corabia deşertului". 

Aceste diverse animale se duseră să pască la câţiva paşi 
mai departe, sub supravegherea indigenilor. Masa le era 
servită din abundență, cu alfa, diss, chiehh, în apropierea 
unui masiv de terebinthes, nişte magnifice eşantioane ale 
esenţelor forestiere din Tell. 

Căruţa fu descărcată de proviziile luate din Saida, diverse 
conserve, cărnuri reci, pâine proaspătă, fructe apetisante în 
coşurile lor cu verdeață, banane, pere exotice, smochine, 
moşmoane de Japonia, pere, şermolii, curmale. Şi ce poftă 
de mâncare, atât de puternic deschisă de aerul curat, aveau 
cu toţii! 

— De data asta, observă Jean Taconnat, n-o să mai avem 
un căpitan Bugarach care să-şi bage vasul în adâncul 
valurilor la ora prânzului! 

— Cum aşa, căpitanul lui Argeles ar fi îndrăznit asta? 
întrebă domnul Desirandelle. 


— Ba bine că nu, scumpul meu, a îndrăznit, strigă domnul 
Dardentor. şi a făcut-o în interesul acţionarilor Companiei! 
Dividendele înainte de orice, nu-i aşa? şi pasagerii sunt cei 
ce o păţesc! Cu atât mai bine de cei care se ţin zdravăn şi 
care nu se sinchisesc de scrânciobul marin, nici cât un 
marsuin de un talaz! 

Patrice strâmbase din nas de trei ori. 

— Dar aici, continuă domnul Dardentor, podeaua nu se 
mişcă şi n-avem nevoie de o masă amarată! 

Patrice ciuli urechea. 

Masa fusese întinsă pe iarbă. Nu lipsea nimic, tăvi, farfurii, 
pahare, furculiţe, linguri, cuțite - totul era de o curăţenie 
îmbucurătoare. 

Se înţelege de la sine că turiştii luară această masă în 
comun, ceea ce le îngădui să se cunoască mai bine. Fiecare 
se aşeză unde pofti. Marcel Lornans nu prea aproape de 
domnişoara Elissane, din discreţie, dar nici prea departe de 
ea, alături de salvatorul său, care-l adora de când îl 
smulsese "flăcărilor învolburate dintr-un vagon arzând în 
pălălaie!" frază superbă, pe care o repeta bucuros domnul 
Dardentor, şi pe care o saluta Patrice în trecere. 

De astă dată, masa câmpenească nu mai avea un capăt 
"bun" şi un capăt "prost". Felurile nu soseau dintr-o parte, 
ca să plece pe cealaltă. Domnul Eustache Oriental nu avu 
aşadar motiv să-şi aleagă un loc anume, cu acea lipsă de 
jenă de care dăduse de atâtea ori dovadă la bordul 
pachebotului. Cu toate acestea, el rămase puţin deoparte, 
şi, datorită privirii agere cu care era înzestrat, bucăţile 
bune nu-i scăpară. Este adevărat că Jean Taconnat izbuti 
să-i "sufle" câteva cu dibăcia unui prestidigitator. De aceea, 
domnul Oriental îşi luă un aer de om supărat, pe care nu şi-l 
ascunse deloc. 

Această primă masă luată în aer liber fu foarte veselă. Nu 
erau întotdeauna de o voioşie contagioasă cei pe care îi 
prezida perpignanezul nostru, cu buna lui dispoziţie 
revărsându-se ca un torent din munţi? Conversaţia nu 


întârzie să se înfiripe. Se vorbi despre călătorie, despre 
neprevăzutul pe care i-l mai rezerva ea, fără îndoială, 
despre peripeţiile unui atare itinerar, în acest ţinut 
interesant. La aceste cuvinte, doamna Elissane întrebă 
totuşi dacă nu aveau a se teme cumva de fiarele sălbatice 
din regiune. 

— Fiare sălbatice? răspunse Clovis Dardentor. Pff! Dar noi 
nu suntem atâţia? Oare carul cu bagaje nu duce carabine, 
revolvere şi muniții destule? Oare tinerii mei amici, Jean 
Taconnat şi Marcel Lornans, nu sunt obişnuiţi cu armele de 
foc, deoarece au făcut armata? Şi, printre tovarăşii noştri, 
nu sunt unii care au şi luat premii la tragere? În ce mă 
priveşte, fără să mă laud, nu mi-ar fi greu să trag un glonte, 
conic sau nu, de la patru sute de metri, taman în fundul 
castronului meu! 

— Hm! făcu Patrice, căruia nu-i plăcea deloc acest mod de 
a numi o pălărie. 

— Doamnelor, spuse atunci agentul Derivas, puteţi fi 
liniştite în ce priveşte fiarele sălbatice. Nu sunt atacuri de 
temut, deoarece nu călătorim decât ziua. Leii, panterele, 
gheparzii, hienele numai noaptea îşi părăsesc vizuinile. Or, 
la venirea serii, caravana noastră o să fie întotdeauna la 
adăpost în vreun sat european sau arab. 

— Puah! continuă Clovis Dardentor, îmi pasă mie de 
panterele voastre tot atâta cât de-o mâţă moartă; cât 
despre leii voştri, adăugă el, ochind un animal imaginar cu 
braţul întins în chip de carabină, pac! pac! la cutiuţă! 

Patrice se grăbi să se ducă să caute o farfurie pe care 
nimeni nu i-o ceruse. 

Dealtfel, agentul spunea adevărul: atacul animalelor 
sălbatice era puţin de temut în timpul zilei. Cât despre 
celelalte vieţuitoare ale acestor păduri, şacali, maimuțe cu 
sau fără coadă, vulpi, berbeci sălbatici, gazele, struţi, ar fi 
inutil să-ţi faci griji, nici chiar de scorpioni şi de viperele cu 
corn, care sunt rare în Tell. 


Ar fi de prisos să menţionăm că această masă fu stropită 
cu gustoasele vinuri din Algeria, îndeosebi cu vinul alb de 
Mascara, fără să mai pomenim de cafea şi de lichiorurile de 
la desert. 

La ora unu şi jumătate, marşul reîncepu în aceeaşi ordine. 
Drumul pătrunse mai adânc prin pădurea de la Tendfeld, şi 
astfel pierdură din vedere întinsele culturi de alfa. În 
dreapta se arătau înălțimile cunoscute sub numele de 
Munţii de Fier, din care se extrage un minereu excelent. Nu 
departe, dealtminteri, există încă puţurile de origină 
romană, care serveau la extragerea lui. 

Potecile care brăzdează zona forestieră a provinciei erau 
bătute de muncitorii folosiţi în mine sau în întreprinderile 
alfa. Majoritatea lor prezentau tipul maur, în care se 
amestecă sângele anticilor libieni, berberi, arabi, turci, 
orientali. Se vedea şi tipul celor ce locuiesc în câmpiile 
joase, precum şi al celor ce trăiesc în munţi, pe Podişurile 
înalte, la marginea deşertului. Ei treceau în cete, şi, dinspre 
partea lor, nu aveai motiv să te temi de atacurile visate de 
Jean Taconnat. 

Seara, către ora şapte, turiştii ajunseră la încrucişarea 
drumului mare cu drumeagul carosabil al cultivatorilor de 
alfa, ce se desprinde din drumul de la Sidi-bel-Abbes la 
Daya şi se prelungeşte în sud până la posesiunile Companiei 
franco-algeriene. 

Acolo apăru un cătun în care, potrivit itinerarului său, 
caravana trebuia să-şi petreacă noaptea. Trei case, ţinute 
îndeajuns de curate, fuseseră pregătite spre a-i primi. După 
cină, paturile fură împărţite după placul fiecăruia, şi acest 
prim popas, după o duzină de leghe, oferi călătorilor zece 
ore de somn zdravăn. 

A doua zi de dimineaţă caravana o porni din nou la drum, 
şi merse astfel încât străbătu în cursul zilei cea de-a doua 
etapă care se oprea la Daya. 

Dar, mai înainte de a pleca, domnul Dardentor, luându-i 
deoparte pe doamna şi pe domnul Desirandelle, avusese cu 


ei următoarea conversaţie: 

— Ah, da, bunii mei prieteni! Dar fiul dumneavoastră. dar 
domnişoara Louise? Mi se pare că treaba nu merge deloc! 
La naiba! Trebuie să se mişte odată! 

— Ce vrei, Dardentor, îi răspunse domnul Desirandelle, 
este un băiat atât de discret. el îşi rezervă la sfârşit. 

— Ce sfârşit! strigă perpignanezul, care prinse vorba din 
zbor. Haida-de! Nu este nici măcar la început! la să vedem, 
oare el, leneşul, n-ar trebui să fie mereu lângă trăsura 
voastră, şi, în timpul popasurilor, să se ocupe de logodnica 
lui, să-i vorbească amabil, să-i facă complimente, spunându- 
i ce veselă e şi ce bine arată. în sfârşit, sumedenia de 
nimicuri pe care le înşiri fetelor tinere? Dar el nu-şi 
deschide pliscul, acest afurisit de Agathocle! 

— Domnule Dardentor, îi replică doamna Desirandelle, vrei 
să-ţi spun ceva. tot ce am pe suflet? 

— Daţi-i drumul, scumpă doamnă! 

— Fie, n-ai făcut bine că i-ai adus cu dumneata pe aceşti 
doi parizieni. 

— Pe Jean şi pe Marcel? răspunse perpignanezul. Mai 
întâi, nu i-am adus deloc, au venit singuri! Nimeni nu putea 
să-i împiedice. 

— Cu atât mai rău, căci lucrul este foarte supărător! 

— Şi de ce? 

— Pentru că unul dintre ei este mai atent decât se cuvine 
cu Louise. Şi doamna Elissane a băgat de seamă această 
comportare! 

— Şi care din ei? 

— Acest domn Lornans. acest înfumurat. pe care nu-l pot 
suferi! 

— Nici eu! adăugă domnul Desirandelle. 

— Cum, exclamă Dardentor, amicul meu Marcel. cel pe 
care l-am smuls din flăcările învolburate! 

Dar îşi păstră sfârşitul frazei în petto. 

— Lăsaţi, prieteni, continuă el, povestea nu stă în picioare! 
Marcel Lornans nu se ocupă mai mult de scumpa noastră 


Louise decât s-ar ocupa un hipopotam de un buchet de 
violete! Excursia odată sfârşită, Jean 'Taconnat şi cu el se 
vor reîntoarce la Oran, unde ei doi trebuie să se înroleze în 
regimentul 7 de vânători! Aţi visat toate astea! Şi apoi, dacă 
Marcel n-ar fi venit, eu n-aş fi avut prilejul să. 

Şi fraza lui se sfârşi cu aceste trei cuvinte: "arzând în 
pălălaie!" 

Într-adevăr, acest demn bărbat era de bună credinţă, şi cu 
toate acestea, dacă "treaba nu mergea cu Agathocle", era 
cu neputinţă de negat că "mergea cu Marcel"! 

Către ora nouă, caravana intră în cea mai vastă pădure a 
regiunii, în pădurea Zegla, pe care drumul mare o 
traversează în diagonală, coborând spre Daya. Ea numără 
nu mai puţin de şaizeci şi opt de mii de hectare. 

La amiază, a doua etapă se sfârşi şi, aşa precum se făcuse 
în ajun, se luă prânzul la umbra răcoroasă a arborilor, pe 
malurile ued-ului Sefioum. 

Starea de spirit a domnului Dardentor îl făcea ca nici 
măcar să nu bage de seamă dacă Marcel Lornans se arăta 
atent sau nu faţă de domnişoara Elissane. 

În timpul acestui prânz, Jean Taconnat observă că domnul 
Eustache Oriental scotea din sacul lui diverse dulciuri din 
care nu oferi nimic nimănui, şi pe care părea să le savureze 
ca un fin cunoscător. Ca întotdeauna, el ochise în timpul 
mesei cele mai bune bucăţi. 

— N-are nevoie de lunetă ca să le descopere, îi spuse Jean 
Taconnat domnului Dardentor. 

După-amiază, spre ora trei, trăsuri, cai, cămile şi catâri se 
opriră în faţa minelor berbere de la Taourira, care îi 
interesară îndeosebi pe doi din turişti, mai arheologi decât 
ceilalţi. 

Urmându-şi drumul spre sud-vest, caravana pătrunse pe 
teritoriul Djafra-Thouama şi Mehamid, udat de ued-ul 
Taoulila. Nu fu nevoie nici măcar să se deshame atelajele 
spre a-l trece prin vad. 


Ghidul, dealtminteri, se dovedea tare deştept - acea 
deşteptăciune care prevede bacşişuri bune, când călătoria 
s-a încheiat spre satisfacția generală. 

În sfârşit, târguşorul Daya, la capătul păduricii cu acest 
nume, apăru în penumbra crepusculului, către ceasul opt 
seara. 

Un han destul de bun dădu ospitalitate întregului grup, 
puţin cam obosit. 

Înainte de a se culca în pat, unul din parizieni îi spuse 
celuilalt: 

— În sfârşit, Marcel, dacă am fi atacați de fiare sălbatice şi 
dacă am avea norocul să-l salvăm pe domnul Dardentor din 
ghearele unui leu sau ale unei pantere, oare asta n-ar 
conta? 

— Ba da, răspunse Marcel Lornans, care tocmai aţipea. Te 
previn totuşi că, într-un atac de acest fel, nu pe el m-aş 
gândi să-l salvez. 

— Zău? făcu Jean Taconnat. 

Şi, odată culcat, auzi nişte răgete de leu răsunând în 
apropierea târguşorului. 

— 'Tăceţi, animale proaste, care vă petreceţi ziua dormind! 
ţipă el. 

Apoi, mai înainte de a închide ochii: 

— E scris, pesemne, să nu izbutesc să devin fiul acestui om 
minunat. nici măcar nepotul lui! 

XIII ÎN CARE RECUNOŞTINŢA ŞI DEZAMĂGIREA LUI 
JEAN TACONNAT SE AMESTECĂ ÎN DOZĂ EGALĂ. 

Daya, vechea Sidi-bel-Kheradji a arabilor - acum un oraş 
înconjurat de un zid crenelat, apărat de patru bastioane - 
domină aici intrarea spre Podişurile înalte oraneze. 

Spre a se odihni turiştii de oboseala primelor două zile, 
programul prevăzuse douăzeci şi patru de ore de popas în 
această capitală anexă. Caravana nu trebuia aşadar să 
plece din nou decât a doua zi. 

Dealtminteri, n-ar fi existat nici un inconvenient să se 
prelungească şederea aici, căci climatul acestui târguşor, la 


altitudinea de aproape o mie patru sute de metri, în coasta 
munţilor împăduriţi, în mijlocul unei păduri de pini şi de 
stejari, întinsă pe o mie patru sute de hectare, se bucură de 
o salubritate excepţională, care este pe bună dreptate 
foarte căutată de către europeni. 

În acest oraş de o mie şase sute până la o mie şapte sute 
de locuitori, aproape în totalitate indigeni, francezii se 
reduc la ofiţerii şi soldaţii unui post militar. 

Nu s-a ivit nici un motiv care să prelungească popasul pe 
care excursioniştii l-au făcut la Daya. Doamnele nu s-au 
plimbat în afara oraşului. Bărbaţii s-au aventurat puţin mai 
departe pe panta munţilor, în mijlocul pădurilor frumoase. 
Câţiva coborâră chiar spre şes, până la pădurile din 
mlaştini, care poartă acelaşi nume ca şi târguşorul şi în care 
cresc betumi, arbuşti de fistic, jujubi sălbatici. 

Admirând şi îndemnând întruna, domnul Dardentor fu cel 
ce-i trase după el pe tovarăşii săi în tot cursul acestei zile. 
Poate că Marcel Lornans ar fi preferat să rămână cu 
doamna şi cu domnişoara Elissane, chiar de-ar fi trebuit să 
suporte insuportabila prezenţă a Desirandelle-ilor. Dar 
salvatorul nu se putea separa de cel salvat. Cât despre Jean 
Taconnat, locul lui nu era tocmai indicat lângă perpignanez, 
de care nu se îndepărtă, totuşi, nici cu un pas. 

Unul singur nu luă parte la această excursie, şi acesta fu 
Agathocle, graţie intervenţiei lui Clovis Dardentor, care-i 
dojenise pe doamna şi pe domnul Desirandelle. Trebuia ca 
fiul lor să rămână lângă Louise Elissane, întrucât doamnele 
nu-i însoțeau. O explicaţie deschisă ar lămuri situaţia celor 
doi logodnici. Venise momentul de a provoca această 
explicaţie. etc. Şi, constrâns, Agathocle rămăsese. 

Avusese loc această explicaţie? Nu se ştie. Cu toate 
acestea, în aceeaşi seară, domnul Dardentor, luând-o pe 
Louise deoparte, o întrebă dacă era pe deplin odihnită, 
astfel încât să plece din nou a doua zi. 

— Chiar şi la prima oră, domnule Dardentor, îi răspunse 
tânăra, al cărei chip reflecta însă o oarecare plictiseală. 


— Agathocle v-a ţinut companie toată ziua, scumpă 
domnişoară! Veţi fi putut vorbi mai pe îndelete. Mie îmi 
datoraţi. 

— Ah! Dumneavoastră deci, domnule Dardentor! 

— Da. eu am avut această excelentă idee, şi nu mă 
îndoiesc că sunteţi mulţumită. 

— Oh, domnule Dardentor! 

Acest "ah!" şi acest "oh!" spuneau multe, atât de multe 
încât chiar şi o conversaţie de două ceasuri n-ar fi fost mai 
grăitoare. Totuşi, perpignanezul nostru nu se mulţumi cu 
atât; n-o slăbi pe Louise cu întrebările şi-i smulse 
mărturisirea că nu-l putea suferi pe Agathocle. 

"Drace, murmură el plecând, văd că nu merge de la sine! 
Ei aş! Nu s-a spus încă ultimul cuvânt! De nepătruns este 
inima tinerelor fete, şi câtă dreptate am avut să nu mă 
arunc cu capul înainte într-unul din aceste puțuri care este 
căsnicia!" 

Astfel cugetă Clovis Dardentor, dar nu-i trecu prin minte 
că Marcel Lornans i-ar fi putut căşuna vreun rău fiului 
Desirandelle. După părerea lui, prostia evidentă, 
stupiditatea inconştientă a pretendentului său erau 
suficiente spre a explica disprețul domnişoarei Louise 
Elissane. 

A doua zi, târguşorul Daya fu lăsat în urmă chiar de la ora 
şapte. Animale şi oameni, toţi erau proaspeţi şi bine dispuşi. 
Un timp cât se poate de favorabil - cer ceţos la răsăritul 
zorilor, dar care în curând avea să se limpezească. Pe lângă 
acestea, nu se anunţa ploaie. Norii se condensează atât de 
rar la suprafaţa provinciei oraneze, încât, în decurs de 
douăzeci de ani, media căderii ploilor a fost sub un metru, 
jumătate din cât a căzut în celelalte provincii ale Algeriei. 
Din fericire, dacă apa nu vine din cer, ea vine din sol, graţie 
multiplelor ramificații ale ued-urilor. 

Distanţa dintre Daya şi Sebdou este cam de şaptezeci şi 
patru de kilometri, urmând drumul carosabil care duce de 
la Ras-el-Ma la Sebdou, prin El-Gor. Această distanţă este 


prelungită cu cinci leghe de la Daya la Ras-el-Ma. Totuşi, cel 
mai bun lucru este să accepţi această prelungire, mai 
degrabă decât să te aventurezi în linie dreaptă prin 
plantațiile de alfa de la vest şi prin culturile indigene. 
Această regiune occidentală nu le mai oferă călătorilor 
umbra salutară a pădurilor limitrofe din sud. 

De la Daya, drumul coboară spre Sebdou. Plecând dis-de- 
dimineaţă, într-un mers mai rapid al atelajelor, caravana 
conta să ajungă la El-Gor seara. Lungă etapă, fără îndoială, 
întreruptă doar de masa de la amiază, şi de care 
dromaderii, caii şi catârii singuri s-ar fi putut plânge, dar ei 
nu se plâng. 

Aşadar, înşiruirea obişnuită fu menţinută în mijlocul unei 
regiuni în care abundă izvoarele, Ain-Sba, Ain-Babhiri, Ain- 
Sissa, afluenții ued-ului Messoulen. şi de asemenea ruinele 
berbere, romane, moscheile arabe. În primele două ore, 
turiştii străbătură cei douăzeci de kilometri până la Ras-el- 
Ma, o staţie de cale ferată în construcţie, pe care Sidi-bel- 
Abbes o trimitea spre regiunea Podişurilor înalte. Era cel 
mai sudic punct pe care trebuiau să-l atingă în această 
călătorie în circuit. 

Nu mai rămânea decât să se urmeze lunga curbă care 
leagă Ras-el-Ma de El-Gor, care nu trebuie confundat cu o 
staţie a numitului drum de fier. 

Se făcu un scurt popas în acest loc, unde munceau pe 
atunci muncitori de la calea ferată, care de aici, de la staţia 
Magenta, merge de-a lungul țărmului stâng al ued-ului 
Hacaiba, urcând de la cota de nouă sute cincizeci şi cinci la 
cota de o mie o sută paisprezece. 

Pătrunseră mai întâi într-o mică pădure de patru mii de 
hectare, pădurea de la Hacaiba, pe care acest ued o separă 
de pădurea de la Daya, şi ale cărui ape sunt oprite de un 
baraj, în amont de Magenta. 

La ora unsprezece şi jumătate, se opriră pe marginea 
opusă a pădurii. 


— Domnilor, spuse agentul Derivas, după ce se sfătuise cu 
ghidul Moktani, vă propun să prânzim în acest loc. 

— O propunere care este întotdeauna bine primită, când 
mori de foame! răspunse Jean Taconnat. 

— Şi noi chiar murim, adăugă domnul Dardentor. Îmi 
chiorăie maţele! 

— Iată tocmai un râu ce ne va da o apă limpede şi rece, 
observă Marcel Lornans, şi de le-ar conveni cât de cât 
doamnelor. 

— Propunerea lui Moktani, continuă domnul Derivas, 
trebuie să fie acceptată, cu atât mai mult cu cât până la 
pădurea de la Ourgla, adică pe parcursul a doisprezece 
până la cincisprezece kilometri prin plantațiile de alfa, o să 
ne lipsească umbra. 

— Primim, răspunse domnul Dardentor, aprobat de 
tovarăşii lui. Dar doamnele să nu se sperie de o bucăţică de 
drum în plin soare. Ele vor fi adăpostite în carele lor. Cât 
despre noi, va fi de ajuns să privim în faţă astrul zilei pentru 
a-l face să-şi plece ochii. 

— Mai puternici decât vulturii! adăugă Jean Taconnat. 

Se prânzi, ca în ajun, cu proviziile din căruţă, dintre care o 
parte fusese reînnoită la Daya şi care asigurau călătoria 
până la Sebdou. 

O mai mare intimitate se instituise între diverşii membri ai 
caravanei, cu excepţia domnului Eustache Oriental, care se 
ţinea mereu deoparte. Nu puteau decât să se bucure, 
dealtfel, de felul în care se desfăşura excursia şi să felicite 
Compania care prevăzuse totul, spre desăvârşita satisfacţie 
a clientelei sale. 

Marcel Lornans se distinse prin atenţiile sale. Instinctiv, 
domnul Dardentor se simţea mândru de el, precum un tată 
ar fi fost mândru de fiul său. El căuta chiar să-l pună în 
valoare, şi-i scăpă din inimă acest strigăt: 

— Hehei, doamnelor, am fost bine inspirat să-l salvez pe 
acest scump Marcel, să-l smulg. 


— Din flăcările învolburate ale unui vagon arzând în 
pălălaie! nu se putu împiedica să nu adauge Jean Taconnat. 

— Perfect! Perfect! strigă domnul Dardentor. De mine este 
creată această frază, care se desfăşoară în cuvinte sonore şi 
superbe! E pe placul tău, Patrice? 

Patrice răspunse cu un zâmbet: 

— Fraza are într-adevăr o ţinută frumoasă, şi când domnul 
se exprimă în acest chip academic. 

— Haideţi, domnilor, spuse perpignanezul ridicând 
paharul, în sănătatea acestor doamne. şi în a noastră de 
asemenea! Să nu uităm că ne aflăm în ţara "binecuvântează 
şi pompează întruna"! 

— Nu putea să-l ţină mult! murmură Patrice plecându-şi 
capul. 

De prisos să menţionăm că doamna şi domnul Desirandelle 
îl găseau pe Marcel Lornans din ce în ce mai insuportabil, 
un închipuit, un intrigant, un afectat, un înfumurat, şi îşi 
tăgăduiau să-i deschidă ochii domnului Dardentor asupra 
lui, lucru greu, fără îndoială, dat fiind gradul de naivitate în 
care se afla acest bărbat expansiv. 

La douăsprezece şi jumătate, coşurile, sticlele, vesela fură 
aşezate din nou în căruţă, şi cu toţii se pregăteau să plece. 

Dar, în acest moment, se observă absenţa domnului 
Eustache Oriental. 

— Nu-l mai văd pe domnul Oriental. zise agentul Derivas. 
Nimeni nu zărea acest personaj, cu toate că el luase parte 
la masă cu exactitatea şi apetitul lui obişnuit. Ce i se 
întâmplase? 

— Domnule Oriental! strigă Clovis Dardentor cu vocea lui 
puternică. Unde a plecat oare individul ăsta, cu telescopul 
lui de buzunar? Hei, domnule Oriental! 

Nici un răspuns. 

— Nu putem totuşi să-l părăsim pe acest domn, spuse 
doamna Elissane. 

Evident, nu se putea. Începură deci să-l caute, şi în 
curând, pe după pădure, îl zăriră pe astronom cu luneta 


îndreptată spre nord-vest. 

— Să nu-l tulburăm, îi sfătui domnul Dardentor, întrucât 
este pe cale să interogheze orizontul. Să ştiţi că individul 
ăsta e în stare să ne facă servicii mari! Luând înălţimea 
soarelui, dacă ghidul nostru s-ar rătăci, el ne-ar readuce în 
direcţia. 

— Cămării. încheie Jean Taconnat. 

— Chiar aşa! 

O vastă exploatare de alfa ocupa această parte a 
teritoriului Oued-Balagh pe care excursioniştii o traversau 
urcând spre El-Gor. Drumul, mărginit de graminee 
desfăşurându-se cât vezi cu ochii, de-abia de lăsa trecere 
carelor. Nu se putu înainta decât în şir indian. 

O căldură apăsătoare domnea peste aceste spaţii largi. A 
trebuit să fie trase perdelele carelor, şi dacă vreodată 
Marcel Lornans blestemă astrul strălucitor, fu chiar în ziua 
aceea, deoarece drăguţul chip al Louisei Elissane dispăru în 
dosul lor. Cât despre Clovis Dardentor, spre marea pagubă 
a glandelor lui sudoripare, încălecat între cele două cocoaşe 
ale dromaderului său, "beduinând ca un adevărat fiu al lui 
Mahomed", se pare că nu putuse face soarele să-şi plece 
ochii şi, ştergându-şi craniul, poate că regreta taburka 
arabă ce l-ar fi apărat împotriva razelor de foc. 

— Doamne, strigă el, s-a încălzit până la saturație această 
sobă mobilă care se plimbă de la un capăt la altul al 
orizontului! Şi iată, cum mă mai loveşte în scăfârlie! 

— În cap. vă rog, domnule! îi atrase atenţia Patrice. 

Spre nord-vest se rotunjeau înălțimile împădurite ale 
codrului de la Ourgla, în vreme ce în sud apărea enormul 
masiv al Podişurilor înalte. 

La ora trei au ajuns la pădurea în care, sub tavanul de 
nepătruns al stejarilor-verzi, caravana avea să regăsească 
un aer saturat de miresme proaspete şi dătătoare de puteri. 

Această pădure de la Ourgla este una din cele mai întinse 
din regiune, întrucât ea măsoară nu mai puţin de şaptezeci 
şi cinci de mii de hectare. Drumul o străbate pe o lungime 


de unsprezece-doisprezece kilometri. Larg croit de cărăuşia 
pe care o efectuează guvernământul în epoca tăierilor, el 
îngădui turiştilor să se adune după pofta lor. Perdelele 
trăsurilor fură ridicate, călăreţii se apropiară. Se schimbară 
vorbe amabile între un grup şi altul. Şi domnul Dardentor 
începu să repete întruna, umblând după felicitări pe care 
nimeni nu i le refuza în afară de Desirandelle-i, mai posaci 
ca oricând: 

— Spuneţi, prieteni, cine-i omul de treabă care v-a 
îndemnat la această călătorie plăcută? Sunteţi mulţumită, 
doamnă Elissane, şi dumneata, scumpă domnişoară Louise? 
Şovăiaţi destul de mult. totuşi, să vă părăsiţi locuinţa din 
strada Vieux-Château! Spuneţi drept! Oare această 
magnifică pădure nu bate toate străzile Oranului? Se pot 
pune cu ea bulevardul Oudinot sau promenada de la 
Letang? 

Nu, ele nu s-ar fi putut "pune" - o, Patrice! - cu atât mai 
mult cu cât, în acest moment, o trupă de maimuţele îi 
escorta ţopăind printre arbori, sărind din cracă în cracă, 
ţipând şi strâmbându-se care mai de care. Or, iată că 
domnul Dardentor, dornic să-şi arate îndemânarea - şi era 
tare îndemânatic, lăsând lauda la o parte - îşi exprimă 
dorinţa să doboare cu o descărcătură de carabină unul din 
aceste animale graţioase. Însă, cum şi alţii ar fi vrut să-l 
imite, fără îndoială că asta ar fi însemnat masacrarea 
întregii cete de maimuțe. Dar doamnele interveniră şi 
nimeni nu-şi află puterea de a-i rezista domnişoarei Louise 
Elissane, care cerea cruţarea acestor drăguţe eşantioane 
ale faunei algeriene! 

— Şi apoi, murmură Jean 'Taconnat, care se săltă în scări 
până la urechea domnului Dardentor, ţintind o maimuţă, aţi 
risca să-l nimeriţi pc Agathocle! 

— Oh, domnule Jean! îi răspunse perpignanezul. îl 
copleşeşti pe acest băiat! Asta nu-i frumos! 

Şi în vreme ce-l privea pe fiul Desirandelle, pe care catârul 
lui, printr-o săritură bruscă, tocmai îl aruncase din şa la 


patru paşi îndărăt, fără a-i face mare rău, el adăugă: 

— Dealtminteri, o maimuţă n-ar fi căzut. 

— E adevărat, replică Jean, şi le cer scuze cvadrumanelor 
pentru comparaţia mea! 

Era necesar, dacă voiau să ajungă la El-Gor înaintea nopţii, 
să grăbească zdravăn animalele, în ultimele ceasuri ale 
acestei după-amiezi. 

Atelajele fură aşadar pornite la trap, un mers care provocă 
numeroase scuturături. Dacă drumul era carosabil pentru 
transporturile cultivatorilor de alfa sau ale pădurarilor, el 
lăsa de dorit pentru o caravană cu turişti. Cu toate acestea. 
în ciuda zdruncinăturii carelor şi a alunecării animalelor pe 
un sol brăzdat de urme de roţi sau răscolit de rădăcini, nu 
se auzi nici o plângere. 

Doamnele, în primul rând, erau grăbite să sosească la El- 
Gor, adică într-un loc în care ar fi în siguranţă. Gândul de a 
trece printr-o pădure după apusul soarelui nu le surâdea 
deloc. Dacă ar fi întâlnit doar cete de maimuțe, turme dc 
antilope sau de gazele, ar fi fost un lucru încântător. Dar, 
uneori, răsunaseră urlete îndepărtate, şi când vizuinele dau 
drum liber animalelor sălbatice în mijlocul tenebrelor. 

— Doamnelor, spuse Clovis Dardentor cu intenţia de a le 
linişti, nu vă înspăimântați de ceva ce nu are nimic 
înspăimântător! Dacă am fi surprinşi de întuneric în 
mijlocul pădurii, ce să zic, mare nenorocire! V-aş întocmi o 
tabără la adăpostul carelor şi ne-am culca sub cerul liber! 
Sunt sigur că nu ţi-ar fi frică, domnişoară Louise! 

— Cu dumneavoastră. nu, domnule Dardentor. 

— Ca să vedeţi. Cu domnul Dardentor! Hehei, doamnelor! 
Acest scump copil are încredere în mine. şi are dreptate. 

— Oricâtă încredere am putea avea în capacităţile 
dumneavoastră, răspunse doamna Desirandelle, preferăm 
să nu fim siliţi să le punem la încercare! 

Şi mama lui Agathocle rosti aceste vorbe pe un ton aspru, 
care avu aprobarea tacită a soţului ei. 


— Să n-aveţi nici o teamă, doamnelor, spuse Marcel 
Lornans. În caz de nevoie, domnul Dardentor ar putea să se 
bizuie pe noi toţi, şi noi ne-am da viaţa mai înainte ca. 

— Grozav avans, ripostă domnul Desirandelle, dacă noi ne- 
am pierde viaţa pe urmă! 

— Faci prea multă logică, prietene! strigă Clovis 
Dardentor. În sfârşit, nu-mi imaginez ce primejdie. 

— Primejdia de a fi atacați de o bandă de răufăcători? 
întrebă doamna Desirandelle. 

— Cred că n-avem nimic de temut dinspre partea asta, 
afirmă agentul Derivas. 

— De unde ştiţi? continuă doamna, care nu voia să se dea 
bătută. Dealtminteri. aceste animale sălbatice care colindă 
noaptea. 

— Nici din partea lor n-avem nimic de temut! strigă 
domnul Dardentor. Ne-am păzi cu santinele postate la 
colţurile taberei, cu focuri ţinute aprinse până în revărsatul 
zorilor. I-am da carabina Castibelza lui Agathocle şi l-am 
aşeza. 

— Vă rog să-l lăsaţi pe Agathocle unde este! ripostă acru 
doamna Desirandelle. 

— Pie, să rămână acolo! Dar domnul Marcel şi domnul 
Jean ar face o gardă bună. 

— Deşi nu ne îndoim de asta, conchise doamna Elissane, 
lucrul cel mai bun ar fi să ajungem cât mai repede la El-Gor. 
— Atunci, înainte, cai, catâri şi dromaderi! îndemnă Clovis 

Dardentor. Să pornească în trap milităresc! 

„Niciodată omul ăsta nu poate să încheie o vorbă în chip 
potrivit!" gândi Patrice. Şi îşi plesni catăârul cu o biciuşca, cu 
care nu i-ar fi displăcut să-şi gratifice stăpânul. 

Caravana merse într-un trap atât de bun, încât, pe la ora 
şase şi jumătate, se oprea pe marginea opusă pădurii de la 
Ourgla. Numai cinci-şase kilometri o mai despărţeau de El- 
Gor, unde avea să ajungă înainte de căderea nopţii. 

În acest loc se afla o trecere a râului, puţin mai grea decât 
vadurile precedente. 


Un ued destul de lat tăia drumul. Sâr-ul, care se varsă în 
ued-ul Slissen. avusese o creştere de ape, datorită fără 
îndoială revărsării unui baraj prea plin, situat câţiva 
kilometri mai sus. Vadurile pe care le străbătuse până 
atunci caravana, între Saida şi Daya, de-abia de udau 
picioarele animalelor, ca să nu spunem de-a dreptul că erau 
secate. De astă data, apa era de optizeci-nouăzeci de 
centimetri, dar lucrul acesta nu-l încurca pe ghid, care 
cunoştea acest vad. 

Moktani alese aşadar un loc în care povârnişul plajei le 
permitea carelor şi căruţei să se încumete să meargă de-a 
curmezişul albiei ued-ului. Întrucât apa nu avea să 
depăşească deloc butucul roţilor, carele n-aveau să fie nici 
măcar atinse, şi călătorii erau siguri că vor fi transportaţi 
fără neajunsuri pe malul stâng, la o distanţă cam de o sută 
de metri. 

Ghidul o luă înainte, urmat de agentul Derivas şi de Clovis 
Dardentor. Din înaltul giganticului său animal, acesta 
domina suprafaţa râului, asemănător unui monstru acvatic 
din epoca antediluviană. 

De cele două părţi ale carului în care stăteau aşezate 
doamnele, călăreau Marcel Lornans, în stânga, şi Jean 
Taconnat, în dreapta. Urmau celelalte două care, pe care 
turiştii nu le părăsiseră. Indigenii, urcați în căruţă, formau 
partea de dinapoi a caravanei. 

Trebuie spus că, dând ascultare dorinţei mamei sale, 
insistent formulate. Agathocle trebuise să-şi lase catârul şi 
să se caţăre în car. Doamna Desirandelle nu voia ca fiul ei să 
fie expus neplăcerii unei băi silite în Sâr, în cazul în care 
recalcitrantul animal s-ar fi dedat vreunei cavalcade 
fanteziste, a cărei victimă ar fi fost cu siguranţă călăreţul 
său. 

Traversarea decurgea fără greutate în direcţia pe care o 
ţinea Moktani. Deoarece albia se adâncea treptat, animalele 
se înfundau tot mai mult. Totuşi apa nu li se urcă până la 
pântec, nici chiar când ajunseră la mijlocul ued-ului. 


Călăreţii îşi ridicau picioarele, în schimb domnul Dardentor 
şi ghidul, cocoţaţi pe dromaderi, n-aveau de ce să-şi ia 
această precauţie. 

Jumătate din distanţă fusese deci străbătută, când se auzi 
un țipăt. Ţipătul acesta îl scosese Louise Elissane când îl 
văzuse dispărând pe Jean Taconnat, al cărui cal alunecase 
deodată pe toate cele patru picioare. 

Într-adevăr, în dreapta vadului se săpa o depresiune, 
adâncă de cinci-şase metri, pe care ghidul ar fi trebuit s-o 
evite, apucând-o mai în amont. 

La ţipătul domnişoarei Elissane, caravana se opri. 

Jean Taconnat, bun înotător, n-ar fi riscat nici o primejdie, 
dacă s-ar fi eliberat din scări. Dar, surprins de cădere, el nu 
mai avu vreme şi fu răsturnat într-o parte a calului, care se 
zbătea cu violenţă. 

Marcel Lornans îşi împinse cu putere calul spre dreapta, 
în momentul în care vărul său dispărea. 

— Jean. strigă el. Jean! 

Şi, deşi nu ştia să înoate, avea să încerce să-i dea ajutor, cu 
riscul de a se îneca el însuşi, când văzu că un altul i-o luase 
înainte. Acest altul era Clovis Dardentor. 

De pe spatele dromaderului său, după ce-şi scosese 
zerbani-ul care îl înfăşura, perpignanezul tocmai se 
aruncase în Sâr şi înota spre locul în care apa mai spumega 
încă. 

Nemişcaţi, înspăimântați, cu răsuflarea tăiată, toţi îl 
priveau pe curajosul salvator. Nu se încrezuse prea mult în 
puterile lui? Nu aveau să numere două victime în loc de 
una? 

După câteva secunde, Clovis Dardentor apăru iar, 
trăgându-l pe Jean Taconnat, pe jumătate sufocat, pe care 
izbutise să-l scoată din scări. Îl ţinea de guler înălţându-i 
capul deasupra apei, în vreme ce, cu mâna liberă, îl aducea 
spre vad. 

Câteva clipe mai târziu, caravana urca pe malul opus. 
Oamenii coborau din care şi de pe cai şi se îngrămădeau în 


jurul tânărului, care nu întârzie să-şi recapete cunoştinţa, 
pe când Clovis Dardentor se scutura ca un câine terra-nova, 
ieşit ud ciuciulete dintr-o acţiune de salvare. 

Jean 'Taconnat înţelese atunci ce se petrecuse, cui îi datora 
viaţa, şi întinzându-i mâna salvatorului său, în locul 
mulţumirii pe drept cuvenite, zise: 

— N-am avut noroc! 

Acest răspuns nu fu înţeles decât de amicul Marcel. 

Apoi, în spatele unui grup de arbori, la câţiva paşi de mal, 
Clovis Dardentor şi Jean Taconnat, cărora Patrice le 
adusese câteva veşminte scoase din valizele lor, se 
schimbară din cap până în picioare. 

Caravana o porni iar la drum după un scurt popas, şi, la 
ora opt şi jumătate seara, îşi sfârşea lunga ei etapă în 
cătunul El-Gor. 

XIV ÎN CARE TLEMCEN NU ESTE VIZITAT CU GRIJA PE 
CARE O MERITĂ ACEST ORAŞ FERMECĂTOR. 

Sebdou o comună cu o mie şase sute de locuitorii şi abia 
cu câteva duzini de francezi, este situată în mijlocul unei 
regiuni a cărei poziţie este de toată frumuseţea, climatul de 
o salubritate excepţională, câmpia de o fertilitate 
incomparabilă. Se spune chiar că ea a fost Iafraoua 
indigenilor! Şi, totuşi, lui Jean Taconnat puţin îi păsa de 
asta, "cât unui nisetru de o scobitoare", precum ar fi putut 
să spună Clovis Dardentor cu riscul de a supăra 
sensibilitatea credinciosului său Patrice. 

Într-adevăr, bietul Jean nu-şi revenise nici la sosirea la El- 
Gor, şi nici la sosirea la Sebdou. În restul zilei pe care 
caravana îl petrecu în acest târguşor, fu cu neputinţă să fie 
scos din camera sa. Marcel Lornans trebui să-l lase în apele 
lui. El nu voia să vadă sau să primească pe nimeni. 
Recunoştinţa pe care o datora, în definitiv, curajosului 
perpignanez, se considera incapabil s-o simtă şi cu atât mai 
puţin s-o exprime. Dacă ar fi sărit de gâtul salvatorului său, 
ce poftă feroce ar fi avut să-l sugrume! 


Rezultă de aici că numai domnul Dardentor şi Marcel 
Lornans, fără a mai vorbi de alţi câţiva turişti, credincioşi 
programului călătoriei, vizitară cu conştiinciozitate Sebdou- 
ul. Doamnele, nerefăcute încă pe deplin după emoție şi 
oboseală, luaseră hotărârea să-şi consacre ziua aceasta 
odihnei, hotărâre de care fu foarte amărât Marcel Lornans, 
căci n-o întâlni pe Louise Elissane decât la prânz şi la cină. 

Pe lângă aceasta, Sebdou nu prezenta nimic din cale afară 
de remarcabil, şi un ceas ar fi fost de ajuns spre a străbate 
târguşorul. Cu toate acestea, Clovis Dardentor găsi aici 
contingentul obişnuit de cuptoare pentru calcinarea 
varului, de fabrici de olane, de mori, care funcţionează 
aproape în toate oraşele provinciei oraneze. El şi cu 
tovarăşii lui făcură înconjurul zidului cu bastioane ce 
împrejmuieşte târguşorul, care a fost vreme de câţiva ani 
un post înaintat al coloniei franceze. 

Dar cum, în ziua aceea, joi, se ţinea acolo un mare târg 
arab, perpignanezul nostru îşi află un viu interes în această 
forfotă comercială. 

Pe scurt, caravana plecă a doua zi 19 mai, dis-de- 
dimineaţă, spre a străbate repede cei patruzeci de kilometri 
care separă Sebdou de Tlemcen. Trecând de ued-ul Merdja, 
un afluent al Iafnei, caravana merse de-a lungul unei 
întinse exploatări de alfa, traversă pâraie cu ape limpezi, 
străbătu păduri nu prea mari, făcu un popas pentru prânz 
într-un caravanserai situat la o mie cinci sute de metri 
altitudine, apoi, prin satul Terni şi prin Munţii Negri, 
dincolo de ued-ul Sakaf, ajunse la Tlemcen. 

După această etapă anevoioasă, un bun hotel primi toată 
această lume, care avea să rămână aici treizeci şi şase de 
ceasuri. 

În timpul drumului, Jean Taconnat stătuse deoparte, de- 
abia răspunzând demonstrațiilor cvasi-paterne ale 
domnului Dardentor. În dezamăgirea lui se amesteca o 
anumită doză de ruşine. El să fie obligatul celui pe care voia 
să-l oblige! De aceea, în dimineaţa asta, după ce stătuse 


îmbufnat în ajun, sări jos din pat şi-l trezi pe Marcel 
Lornans, adresându-i-se în acest chip: 

— Ei bine. ce mai zici de întâmplarea asta? 

Somnorosul nu putea zice nimic, pentru motivul că nici 
gura nu-i era mai deschisă decât ochii. 

Şi vărul lui se plimba de colo-colo, gesticula, îşi încrucişa 
braţele, se istovea în imputări patetice. Nu, el n-o să mai ia 
lucrurile în glumă, cum o făgăduise! Era hotărât să le ia în 
tragic. 

În sfârşit, la întrebarea care-i fu pusă din nou, Marcel, 
ridicându-se, nu găsi altceva să-i răspundă decât aceasta: 

— Ceea ce zic, Jean, este să te calmezi! Când nenorocul se 
pronunţă atât de categoric, cel mai bun lucru este să te 
supui. 

— Sau să-ţi dai demisia! ripostă Jean Taconnat. Cunosc eu 
vorba asta, dar n-am să-mi fac din ea o deviză! Nu, e prea 
din cale afară! Când mă gândesc că din cele trei condiţii 
cerute de cod, mi s-au oferit două, valurile şi flăcările! Şi 
acest incalificabil Dardentor care ar fi putut fi învăluit de 
flăcările trenului, care ar fi putut să dispară în valurile Sâr- 
ului şi pe care poate că tu sau eu l-am fi salvat. ele cel care 
a jucat rolul de salvator! Şi pe tine, Marcel, incendiul, iar pe 
mine, Jean, înecul ne-au ales drept victime! 

— Vrei să ştii părerea mea, Jean? 

— S-o auzim, Marcel. 

— Ei bine, găsesc că totul e caraghios. 

— Ah! Găseşti că-i caraghios? 

— Da. şi mă gândesc că dacă s-ar produce al treilea 
incident, de pildă, o luptă în timpul ultimei părţi a călătoriei, 
sau mă înşel tare, sau ar fi domnul Dardentor cel care ne-ar 
salva pe amândoi deodată! 

Jean Taconnat bătea din picior, împingea scaunele, 
ciocănea, gata să le spargă, geamurile de la fereastră - şi 
ceea ce o să pară destul de ciudat este că această furie era 
cu adevărat serioasă la un fantezist ca el! 


— Vezi tu, dragă Jean, continuă Marcel Lornans, ar trebui 
să renunţi să te faci adoptat de către domnul Dardentor, 
după cum am renunţat şi eu dinspre partea mea. 

— Niciodată! 

— Cu atât mai mult cu cât acum, când te-a salvat, elo să te 
adore cum mă adoră şi pe mine, acest emul al 
nemuritorului Perrichon! 

— N-am nevoie de adoraţia lui, Marcel, ci de adopţiunea 
lui, şi, să mă pedepsească Mahomed dacă nu găsesc eu 
mijlocul să-i devin fiu! 

— Şi în ce chip ai s-o faci, întrucât norocul se declară în 
mod invariabil în favoarea lui? 

— O să-i pregătesc capcane. O să-l împing în primul torent 
pe care o să-l întâlnim. Voi pune, de-i nevoie, foc camerei 
lui, casei lui. O să recrutez o bandă de beduini sau de 
tuaregi care or să ne atace pe drum. În sfârşit, o să-i întind 
curse. 

— Şi ştii tu ce-o să li se întâmple curselor tale, Jean? 

— O să se întâmple. 

— Că tu ai să cazi în ele şi tu o să fii scos de domnul 
Dardentor, protejatul zânelor bune, favoritul providenţei, 
prototipul omului norocos, căruia i-a izbutit totul în viaţă şi 
pentru care roata doamnei soarte s-a întors întotdeauna în 
direcţia favorabilă. 

— Fie, dar o să ştiu să apuc primul prilej ca să-i stric osia! 

— Dealtfel, Jean, iată-ne la Tlemcen. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Păi bine, în trei-patru zile o să fim la Oran, şi lucrul cel 
mai înţelept pe care îl avem de făcut o să fie să aruncăm 
toate aceste veleităţi ale viitorului. la coşul cu obiecte 
uitate, şi să mergem să semnăm foaia de înrolare. 

La pronunţarea acestei fraze, vocea lui Marcel Lornans şe 
schimbă vizibil. 

— Dar ia spune-mi, bietul meu prieten, continuă Jean 
Taconnat, credeam că domnişoara Louise Elissane. 


— Da. Jean. da! Dar. la ce bun să visez? Un vis ce n-ar 
putea niciodată să devină realitate! Cel puţin o să păstrez 
despre această tânără fată o amintire de neuitat. 

— Eşti atât de resemnat, Marcel? 

— Sunt. 

— Aproape tot atât cât şi mine, să nu mai devin fiul adoptiv 
al domnului Dardentor! strigă Jean Taconnat. Şi, dacă vrei 
să-ţi spun tot ce gândesc, mi se pare că, din noi doi, tu ai 
avea mai mult noroc să reuşeşti. 

— Eşti nebun! 

— Nu. căci ghinionul nu s-a înverşunat împotriva ta, după 
câte ştiu, şi cred că i-ar fi mai uşor domnişoarei Elissane să 
devină doamna Lornans, decât lui Jean Taconnat să devină 
Jean Dardentor, deşi pentru mine n-ar fi vorba decât de o 
simplă schimbare de nume! 

Pe când cei doi tineri se lăsau furaţi de o conversaţie care 
ţinu până la prânz, Clovis Dardentor, ajutat de Patrice, se 
ocupa de toaleta lui. Vizita târguşorului Tlemcen şi a 
împrejurimilor sale nu trebuia să înceapă decât după- 
amiază. 

— Ei bine, Patrice, îşi întrebă stăpânul servitorul, ce crezi 
tu despre aceşti doi tineri? 

— Despre domnul Jean şi domnul Marcel? 

— Da. 

— Gândesc că unul ar fi pierit în flăcări şi celălalt în valuri 
dacă domnul nu s-ar fi aruncat, cu riscul vieţii sale, spre a-i 
smulge unei morţi îngrozitoare! 

— Şi ar fi fost păcat, Patrice, căci amândoi merită o 
existenţă lungă şi fericită! Cu caracterul lor amabil, cu buna 
lor dispoziţie, cu inteligenţa, cu spiritul lor, ei îşi vor croi un 
drum în lumea aceasta, nu-i aşa, Patrice? 

— Părerea mea este exact ca şi a domnului. Dar domnul 
îmi va îngădui o observaţie care-mi este inspirată de 
reflecţiile mele personale? 

— 'Ţi-o îngădui. dacă nu-ţi încâlceşti prea mult frazele! 


— Cum aşa? Poate că domnul va contesta exactitatea 
observaţiei mele? 

— Dă-i drumul odată, fără atâta tocmeală, şi nu te mai tot 
învârti în jurul cozii! 

— Cozii. cozii! spuse Patrice, lovit neplăcut încă de la 
vorba "încâlceşti", care ţintea în frazele lui favorite. 

— O să-i dai drumul odată? 

— Domnul va consimţi să-mi exprim părerea despre fiul 
doamnei şi domnului Desirandelle? 

— Agathocle? Este un băiat de treabă. puţin cam. şi nu 
îndeajuns. şi mai ales prea. care nu aşteaptă totuşi decât s-o 
pornească cu stângul! Una din firile astea tinere care nu ies 
la lumină decât după căsătorie! Poate că este cam de lemn. 
Dă-mi pieptenele pentru mustață. 

— Poftim pieptenele domnului. 

— Dar din lemnul din care se fac cei mai buni soţi. 1 s-a 
ales o partidă excelentă, şi sunt sigur că fericirea este 
asigurată acestei căsnicii, în toate privinţele! Apropo, n-am 
auzit încă observaţia ta, Patrice. 

— Domnul o va auzi, fără doar şi poate, după ce va fi 
binevoit să-mi răspundă la a doua întrebare pe care 
îngăduinţa sa mă autoriză să i-o pun. 

— Pune, propune şi depune! 

— Ce gândeşte domnul despre domnişoara Elissane? 

— Oh! E fermecătoare, delicioasă şi bună, şi bine făcută, şi 
spirituală, şi inteligentă, totodată glumeaţă şi serioasă. îmi 
lipsesc vorbele. ca şi peria de cap! Unde mi-a dispărut peria 
de cap? 

— Poftim peria de cap a domnului. 

— Şi dacă aş fi însurat, aş vrea să am o asemenea. 

— Perie? 

— Nu, de trei ori neghiob ce eşti. o femeie ca această 
scumpă Louise! Şi ţi-o repet, Agathocle o să poată să se 
laude că a avut norocul să tragă un loz grozav! 

— Astfel, domnul crede că poate afirma că această 
căsătorie. este un lucru ca şi făcut? 


— Este ca şi cum eşarfa primarului i-ar fi legat pe unul de 
celălalt! Dealtminteri, noi n-am venit la Oran decât pentru 
asta! Fără îndoială, speram că cei doi viitori soţi s-ar fi 
apropiat mai mult în această călătorie. Bun! Lucrul se va 
aranja, Patrice! Fetele tinere mai şovăie oleacă. le stă în 
fire! Adu-ţi aminte ceea ce-ţi spun. mai înainte de trei 
săptămâni, o să dansăm la nuntă, şi dacă nu ţi-l înviorez eu 
pe cavalerul ăsta niţel cam deşelat! 

Patrice nu înghiţi fără o vizibilă repulsie această "deşelare'" 
la o ceremonie atât de solemnă! 

— Ei bine. sunt gata îmbrăcat, declară domnul Dardentor, 
şi nu ştiu încă nimic despre observaţia ta inspirată de 
reflecţiile tale personale. 

— Personale, şi mă mir că această observaţie a putut scăpa 
perspicacităţii domnului. 

— Dar, la naiba, spune odată, nu te mai codi! Care-i 
observaţia ta? 

— Observaţia este atât de îndreptăţită încât domnul o s-o 
facă el însuşi. după o a treia întrebare. 

— O a treia! 

— Dacă domnul nu doreşte. 

— Eh, treci odată la fapte, caraghiosule! S-ar zice că ţi-ai 
pus în gând să mă înnebuneşti. 

— Domnul ştie că nu sunt în stare de nici o încercare de 
acest fel împotriva persoanei sale! 

— Vrei să-i dai drumul odată la a treia întrebare? 

— Oare domnul n-a băgat de seamă felul de a se purta al 
domnului Marcel Lornans de la plecarea din Oran? 

— Scumpul de Marcel? Într-adevăr, mi-a părut foarte 
recunoscător pentru micul serviciu pe care am fost destul 
de fericit să i-l fac. ca şi vărului său. mai puţin demonstrativ. 

— Este vorba de domnul Marcel Lornans şi nu de domnul 
Jean 'Taconnat, răspunse Patrice. Domnul n-a constatat că 
domnişoara Elissane se pare că-i place la nebunie, că se 
ocupă de ea mai mult decât s-ar cuveni faţă de o tânără pe 
jumătate angajată prin logodnă, şi că doamna şi domnul 


Desirandelle au şi început să aibă o adevărată şi 
îndreptăţită nelinişte, nu lipsită de motiv? 

— Ai văzut tu asta, Patrice? 

— Să nu se supere domnul. 

— Da. mi s-a şi vorbit despre asta. Mi-a spus-o, cred, buna 
doamnă Desirandelle! Ei! E o simplă închipuire. 

— Îndrăznesc să-i afirm domnului că doamna D&sirandelle 
nu este singura care a băgat de seamă. 

— Nu ştii ce spui, nici tu şi nici ceilalţi, ţipă Clovis 
Dardentor. Şi, dealtminteri, chiar de-ar fi aşa, la ce-ar mai 
folosi? Nu, această căsătorie a lui Agathocle cu Louise am 
făgăduit s-o protejez, o s-o protejez şi o să se facă! 

— Deşi îmi pare rău să-l contrazic pe domnul, trebuie să 
persist în modul meu de a vedea lucrurile. 

— Persistă. şi cântă un cântec pe socoteala asta! 

— Cine acuză oamenii că sunt orbi. observă cu răceală 
Patrice. 

— Dar asta n-are sens, măi sucitule! Marcel. un băiat pe 
care l-am smuls din flăcările învolburate. să umble după 
Louise! E la fel de stupid ca şi când ai pretinde că 
mâncăciosul de Oriental are de gând să-i ceară mâna. 

— N-am vorbit de domnul Eustache Oriental, răspunse 
Patrice, şi domnul Eustache Oriental n-are nimic de-a face 
cu această treabă, care-l priveşte în mod special pe domnul 
Marcel Lornans. 

— Unde mi-e găina? 

— Găina domnului?! 

— Da. pălăria mea. 

— Poftim pălăria domnului, şi nu. răspunse Patrice 
indignat. 

— Şi ţine bine minte, Patrice, că nu ştii ce spui, că nu te 
pricepi câtuşi de puţin la asta şi că-ţi bagi singur degetele 
în ochi! 

Apoi, domnul Dardentor, luându-şi pălăria, îl lăsă pe 
Patrice să-şi scoată cum putea, din ochi, degetele. 


Cu toate acestea, poate că perpignanezul nostru se simţea 
puţin cam tulburat. lembelul ăsta de Agathocle care nu 
înainta deloc. Desirandelle-ii care se apucau să-i facă 
reproşuri lui, ca şi cum ar fi fost răspunzător pentru 
gândurile lui Marcel Lornans, admițând că ele ar fi fost 
astfel. Unele fapte mărunte care îi reveniră în minte. În 
sfârşit, el îşi propuse să deschidă bine ochii. 

În dimineaţa aceea, în timpul mesei, Clovis Dardentor nu 
remarcă nimic suspect. Neglijându-l puţin pe Marcel 
Lornans, îşi îndreptă toate amabilităţile asupra lui Jean 
Taconnat, ultima lui "salvare", care îi răspundea molatic. 

Cât despre Louise Elissane, ea se arătă foarte afectuoasă 
faţă de el, şi poate că bănui în sfârşit că fata era mult prea 
fermecătoare pentru acest neghiob pe care voiau să i-l dea 
de soţ. şi că ei doi păreau să se potrivească precum zahărul 
şi sarea. 

— Domnule Dardentor. spuse doamna Desirandelle, când 
fură la desert. 

— Da, excelentă prietenă. răspunse domnul Dardentor. 

— Nu există cale ferată între Tlemcen şi Sidi-bel-Abbes? 

— Ba da. dar este în construcţie. 

— Asta-i regretabil! 

— Şi de ce? 

— Pentru că domnul Desirandelle şi cu mine am fi preferat 
să luăm trenul ca să ne reîntoarcem la Oran. 

— Asta-i culmea! strigă Clovis Dardentor. Drumul până la 
Sidi-bel-Abbes este superb! Nici o oboseală de temut. nici o 
primejdie. pentru nimeni. 

Şi-i surâse lui Marcel Lornans care nu-i văzu surâsul, şi lui 
Jean 'Taconnat, căruia îi scrâşniră dinţii de parcă ar fi avut 
poftă să-l muşte. 

— Da, continuă doamna Desirandelle, noi ne resimţim 
foarte mult de această călătorie, şi este regretabil că nu se 
poate scurta. Doamna Elissane şi domnişoara Louise, ca şi 
noi de asemenea, ar. 


Mai înainte ca fraza să fi fost sfârşită, Marcel Lornans o 
privise pe tânăra fată care-i întorsese privirea. De astă 
dată, domnul Dardentor trebui să-şi zică: aici e buba! Şi, 
reamintindu-şi încântătoarea cugetare a poetului, cum că 
"Dumnezeu i-a dat femeii gura pentru a vorbi şi ochii 
pentru a răspunde", se întrebă ce răspuns dăduseră ochii 
Louisei. 

"Ei drăcia dracului!" murmură el. Apoi: 

— Ce vreţi, prieteni, calea ferată nu funcţionează încă, şi 
nu se poate în nici un fel destrăma caravana! 

— Nu s-ar putea să plecăm chiar astăzi? continuă doamna 
Desirandelle. 

— Astăzi! exclamă domnul Dardentor. S-o ştergem fără să 
fi vizitat magnificul Tlemcen, antrepozitele lui, citadela, 
moscheile, promenadele, împrejurimile lui, toate minunile 
pe care ni le-a semnalat ghidul nostru? De-abia de ne-ar 
ajunge două zile. 

— Doamnele sunt prea obosite ca să întreprindă această 
excursie, Dardentor, răspunse rece domnul Desirandelle, şi 
eu o să le ţin tovărăşie. O zi în oraş, e tot ce o să facem! Eşti 
liber. ca şi aceşti domni pe care i-ai salvat din vârtejul 
valurilor şi al flăcărilor. să vizitaţi temeinic. magnificul 
Tlemcen! Orice s-ar întâmpla, este stabilit că noi o să 
plecăm mâine, de la prima oră! 

Era hotărât, şi Clovis Dardentor, puţin necăjit de aluziile 
domnului Desirandelle, văzu întunecându-se totodată chipul 
lui Marcel Lornans şi al Louisei Elissane. Simţind, dealtfel, 
că nu trebuia să mai insiste, le părăsi pe doamne, după ce-i 
aruncase o ultimă privire tinerei fete întristate. 

— Vii, Marcel, vii, Jean? le propuse el. 

— Vă urmăm, răspunse unul din ei. 

— O să sfârşească prin a ne tutui! murmură celălalt, nu 
fără oarecare dispreţ. 

În aceste condiţii, nu le mai rămânea decât să se agaţe la 
remorca lui Clovis Dardentor. Cât despre fiul Desirandelle, 
el o şi ştersese, şi, în cursul acestei zile, putu fi văzut, în 


tovărăşia domnului Eustache Oriental, frecventând 
magazinele alimentare şi prăvăliile cu dulciuri. Fără 
îndoială că preşedintele Societăţii de astronomie din 
Montelimar recunoscuse în el predispoziţiile naturale 
pentru preocupările fineţii gastronomice. 

Cei doi tineri, dată fiind starea lor morală, nu se puteau 
interesa decât prea puţin de acest curios Tlemcen, Bab-el- 
Charb al arabilor, situat în mijlocul bazinului Isser-ului, în 
semicercul 'Tafnei. Şi cu toate acestea, el este atât de 
fermecător, încât e numit Grenada africană. Vechea 
Pomaria a romanilor, părăsită în sud-est şi înlocuită de către 
Tagrart la vest, a devenit modernul Tlemcen. Dar, cu 
Joanne-ul în mână, domnul Dardentor repeta zadarnic că 
oraşul era înfloritor încă din secolul al XV-lea, industrial, 
comercial, artistic, ştiinţific, sub influenţa popoarelor 
berbere, că număra pe atunci douăzeci şi cinci de mii de 
familii, că este actualmente al cincilea oraş al Algeriei, cu 
populaţia lui de douăzeci şi cinci de mii de locuitori, că, 
după ce fusese luat de turci în 1553, de către francezi în 
1836, apoi cedat lui Abd el Kader, a fost definitiv reluat în 
1842, că era o capitală de district de mare însemnătate 
strategică la frontiera marocană, căci, în ciuda tuturor 
eforturilor sale, de-abia de fu ascultat şi nu obţinu decât 
răspunsuri vagi. 

Şi demnul bărbat ajunse să se întrebe dacă n-ar fi făcut 
mai bine să-i lase pe cei doi,amărâţi" să moară de urât în 
colţul lor! Dar nu! El îi iubea şi-şi interzise să le arate 
proasta lui dispoziţie. 

Sigur, de mai multe ori, domnul Dardentor avu poftă să-l 
chestioneze pe Marcel Lornans, să-l pună cu spatele la zid, 
să-i strige: "Este adevărat? Este ceva serios? Deschide-ţi 
odată inima, ca să citesc în ea!". 

Dar n-o făcu. La ce bun? Acest tânăr fără avere pe care nu 
l-ar accepta niciodată practica şi interesata doamnă 
Elissane! Şi apoi. el. prietenul Desirandelle-ilor. 


Din toate acestea, rezultă că perpignanezul nostru nu 
obţinu ceea ce se aştepta de la acest oraş, situat într-o 
poziţie cu adevărat admirabilă, pe un platou la altitudinea 
de opt sute de metri, în coasta tăiată perpendicular a 
muntelui 'Terni, care se desprinde din masivele Nador-ului. 
De aici, de unde vederea se întinde deasupra câmpiilor 
Isser şi Tafna, pe ale căror văi inferioare, după livezi, 
urmează grădinile, se desfăşoară o zonă de verdeață de 
doisprezece kilometri, bogată în sere de portocali şi în 
plantaţii de măslini. Se mai afla acolo, o adevărată pădure 
de nuci seculari, de terebinţi bogat înfloriţi, fără a mai vorbi 
de varietatea arborilor fructiferi, de plantațiile de sute de 
mii de măslini. 

Inutil să adăugăm că toate rotiţele administraţiei franceze 
funcționau la Tlemcen cu regularitatea unei maşini Corliss. 
În ceea ce priveşte întreprinderile lui industriale, domnul 
Dardentor ar fi putut să aleagă între morile de făină, 
fabricile de uleiuri şi ţesătorii, îndeosebi cele ce fabrică 
stofa burnusurilor negre. El cumpără chiar şi o pereche de 
papuci delicioşi dintr-un magazin din piaţa Cavaignac. 

— Mi se par cam mici pentru dumneavoastră, observă Jean 
Taconnat pe un ton zeflemitor. 

— Zău? 

— Şi cam scumpi. 

— Am bani! 

— Atunci sunt destinaţi cuiva? întrebă Marcel Lornans. 

— Unei persoane drăguţe, răspunse domnul Dardentor cu 
un uşor, foarte uşor clipit din ochi. 

lată ceva ce nu şi-ar fi putut îngădui Marcel Lornans, şi, cu 
toate acestea, el ar fi fost fericit să-şi risipească toţi banii 
călătoriei în cadouri pentru tânăra fată. 

Dacă la 'Tlemcen se întâlneşte comerţul din vest şi al 
triburilor marocane, de grâne, animale, piei, ţesături, pene 
de struţ, oraşul oferă de asemenea amatorilor de antichităţi 
amintiri preţioase. Ici şi colo, numeroase rămăşiţe ale 
arhitecturii arabe, ruinele celor trei vechi împrejmuiri pe 


care le înlocuieşte zidul modern de patru kilometri, 
străpuns de nouă porţi, cartiere maure cu ulicioare boltite, 
câteva exemplare din cele şaizeci de moschei pe care el le 
poseda altădată. Trebui fireşte ca cei doi tineri să arunce o 
privire asupra venerabilei citadele Mechouar, fost palat al 
secolului al XI-lea, şi de asemenea asupra Kissariei, 
devenită cazarmă de spabhii, unde se strângeau odinioară 
negustori genovezi, pisani, provensali. Apoi, moscheile cu 
risipa lor de minarete albe, cu micile lor coloane în mozaic, 
cu picturile şi faianţele lor - moscheia Djema-Kebir, cea a lui 
Abdul-Hassim, ale cărei trei bolți se sprijină pe stâlpi de 
onix şi în care micii ştrengari arabi învaţă pe rupte cititul, 
scrisul şi socotitul, chiar în locul în care a murit Boabil, 
ultimul din regii Grenadei. 

Pe urmă cei trei prieteni străbătură străzi şi trecură prin 
pieţe regulat desenate, printr-un cartier hibrid în care 
contrastau case indigene şi europene, şi prin alte cartiere 
moderne. Şi peste tot fântâni, dintre care cea mai drăguță 
era cea din piaţa Saint-Michel. În sfârşit, veni la rând 
esplanada Mechouar, umbrită de trei rânduri de arbori, 
care le oferi turiştilor, până în momentul reîntoarcerii la 
hotel, o incomparabilă vedere a câmpiei înconjurătoare. 

Cât despre împrejurimile Tlemcen-ului, cătunele lui 
agricole, koub-bas-urile de la Sidi-Daoudi şi de la Sidi-Abd- 
es-Salam, răsunătoarea cascadă de la El-Ourit, prin care 
Saf-Saf se aruncă de la optzeci de metri, şi atâtea alte 
atracţii, Clovis Dardentor trebui să se mărginească să le 
admire în textul oficial al Joanne-ului său. 

Da, ar fi trebuit mai multe zile spre a studia Tlemcen-ul şi 
împrejurimile sale. Dar să propui această prelungire unor 
oameni care nu aşteptau decât să plece cât mai repede şi 
pe drumul cel mai scurt, ar fi însemnat timp pierdut. 
Oricâtă autoritate ar fi avut perpignanezul nostru asupra 
tovarăşilor lui de călătorie, autoritate micşorată, dealtfel, 
acum, el nu îndrăzni să facă această propunere. 


— Acum, scumpul meu Marcel şi scumpul meu Jean, ce 
gândiţi despre Tlemcen? 

— Un oraş frumos, se mulţumi să răspundă primul, distrat. 

— Frumos. da. adăugă al doilea din vârful buzelor. 

— Ei, voinicii mei, am făcut bine să vă trag pe dumneata, 
Marcel, de guler, şi pe dumneata, Jean, de mânecă! Câte 
lucruri superbe, pe care nu le-aţi mai fi văzut niciodată. 

— Dumneavoastră v-aţi riscat viaţa, domnule Dardentor, 
spuse Marcel Lornans, şi vă rugăm să credeţi că 
recunoştinţa noastră. 

— Ah da, domnule Dardentor, întrebă Jean Taconnat, 
curmându-i vorba vărului său, este oare obiceiul 
dumneavoastră să-i salvaţi pe. 

— Ei, lucrul ăsta mi s-a întâmplat de mai multe ori, şi aş 
putea să-mi atârn de piept un frumos colier de medalii! Aşa 
se face că, în ciuda dorinţei mele de a deveni un tată 
adoptiv, precum o ştiţi, n-am putut niciodată să adopt pe 
nimeni! 

— În schimb dumneavoastră îndeplineaţi toate condiţiile, 
observă Jean 'Taconnat, pentru a fi. 

— Precum o spui, puiule! ripostă Clovis Dardentor. Dar 
acum trebuie să o ştergem. 

Se întoarseră ta hotel. Cina fu plictisitoare. Comesenii 
aveau aerul unor oameni ce şi-au încuiat valizele şi pe care-i 
aşteaptă trenul. La desert, perpignanezul se hotări să ofere 
drăguţii papucei destinatarei lor. 

— Ca amintire de la Tlemcen, scumpă domnişoară! spuse 
el. 

Doamna Elissane nu putu decât să primească cu un surâs 
plăcuta atenţie a domnului Dardentor, în vreme ce, în 
grupul Desirandelle, doamna îşi muşca buzele şi domnul 
ridica din umeri. 

Cât despre Louise, chipul i se lumină, un aer de mulţumire 
îi străluci în ochi, şi zise: 

— Mulţumesc, domnule Dardentor. Vreţi să-mi permiteţi să 
vă sărut? 


— Zău. nu i-am cumpărat decât pentru asta! Câte un sărut 
de fiecare papuc! 

Şi tânăra fată îl sărută din toată inima pe domnul 
Dardentor. 

XV ÎN CARE UNA DINTRE CELE TREI CONDIŢII IMPUSE 
DE ARTICOLUL 345 DIN CODUL CIVIL ESTE ÎN SFÂRŞIT 
ÎNDEPLINITĂ. 

La drept vorbind, poate că era timpul să se încheie această 
călătorie, atât de bine organizată de Compania drumurilor 
de fier algeriene. Bine începută, ea ameninţa s-o sfârşească 
rău, cel puţin pentru grupul Dardentor. 

Părăsind Tlemcen-ul, caravana se redusese la jumătate. 
Mai mulţi turişti doriseră să-şi prelungească cu câteva zile 
acest popas într-un oraş care merita să-i reţină. Agentul 
Derivas rămânând cu ei, domnul Dardentor şi ai săi, sub 
călăuzirea ghidului Moktani, luaseră direcţia spre Sidi-bel- 
Abbes, din zorii zilei de 21 mai. 

Se cuvine să menţionăm, pe lângă aceştia, prezenţa 
domnului Eustache Oriental, care se grăbea, fără îndoială, 
să se întoarcă la Oran. Că ar avea intenţia să redacteze 
vreun referat ştiinţific asupra acestei excursii, asta i-ar fi 
mirat pe domnul Dardentor şi pe ceilalţi. Într-adevăr, el nu 
se servise niciodată decât de luneta lui spre a determina 
poziţii, şi celelalte instrumente rămăseseră pe fundul valizei 
sale. 

Caravana nu se mai compunea aşadar decât din două 
care. Primul le ducea pe doamne şi pe domnul Desirandelle. 
Al doilea îl conţinea pe domnul Oriental, pe Agathocle, 
obosit de puţin îngăduitorul lui catâr, pe doi indigeni pentru 
serviciu, bagajele şi proviziile de rezervă. În definitiv, nu 
mai era vorba decât de un prânz între Tlemcen şi 
târguşorul Lamoricicre, unde s-ar face popas peste noapte, 
şi, a doua zi, de un prânz între Lamoricicre şi Sidi-bel- 
Abbes, unde ghidul conta să sosească spre orele opt seara. 
Acolo s-ar sfârşi călătoria cu caravana, şi drumul de fier ar 
readuce la Oran avangarda excursioniştilor. 


Se înţelege de la sine că domnul Dardentor şi Moktani nu 
se despărţiseră de dromaderii lor, animale excelente de 
care ei nu aveau a se plânge, precum nici cei doi parizieni 
de caii lor, pe care n-aveau să-i părăsească fără vii regrete. 

Între Tlemcen şi Sidi-bel-Abbes, o şosea naţională 
traversează această parte a arondismentului şi-o întâlneşte 
la Tlelat pe cea care pune Oranul în comunicaţie cu Algerul. 
De la Tlemcen la Sidi-bel-Abbes, distanţa este de nouăzeci 
şi doi de kilometri, care pot fi străbătuţi cu uşurinţă în două 
zile. 

Caravana mergea deci printr-un ţinut mai variat decât 
regiunea sud-oraneză de la Saida la Sebdou. Mai puţine 
păduri, dar vaste exploatări agricole, terenuri de colonizare 
şi capricioasa reţea de afluenţi a Chouly-ului şi a Isser-ului. 
Acesta din urmă este unul din marile fluvii ale Algeriei, 
artera care-i dă viaţă, al cărui curs de două sute de 
kilometri se continuă până la mare, urmând o vale unde 
bumbacul prosperă, graţie revărsărilor din Podişurile înalte 
şi a Tell-ului. 

Dar ce schimbare în moralul acestor turişti, atât de uniţi la 
plecarea din Oran pe drumul de fier, ca şi la plecarea din 
Saida cu caravana! O răceală făţişă le îngheţa relaţiile. 
Desirandelle-ii şi doamna Elissane vorbeau deoparte în 
carul lor, şi Louise trebuia să audă lucruri ce nu puteau să-i 
placă. Marcel Lornans şi Jean 'Taconnat, lăsându-se pradă 
gândurilor triste, mergeau în urma perpignanezului, de- 
abia răspunzându-i, când el se oprea ca să-i aştepte. 

Sărmanul Dardentor! Toată lumea părea acum să-i 
reproşeze ceva: Desirandelle-ii, pentru că n-o implora pe 
Louise să-l placă pe Agathocle, doamna Elissane pentru că 
n-o determina pe fiica ei la această căsătorie convenită de 
multă vreme. Marcel Lornans, pentru că socotea că el ar fi 
trebuit să intervină în favoarea celui pe care îl salvase, Jean 
Taconnat, pentru că-l salvase, în loc să-i fi dat lui prilejul 
unei salvări! 


În sfârşit, Clovis Dardentor nu mai era decât un ţap 
ispăşitor, urcat pe o cămilă. Îi mai rămânea doar 
credinciosul Patrice, care părea să-i spună: "Da. iată cum 
stau lucrurile, şi servitorul dumneavoastră nu s-a înşelat!" 

Dar el nu formula acest gând, nu-i dădea o expresie 
literară, de teama unei replici dardentoriene de care toată 
făptura lui s-ar fi înfiorat. 

Ei bine, dacă-i aşa, până la urmă, Clovis Dardentor o să-i 
dea naibii pe toţi! 

"Să vedem, Clovis, îşi zicea el, oare tu le datorezi ceva 
acestor caraghioşi? Oare o să-ţi baţi tu capul fiindcă treaba 
nu merge după pofta lor? Este vina ta că Agathocle nu este 
decât un nătărău, iar tatăl şi mama lui îl privesc ca pe o 
minune, că Louise l-a judecat până la urmă pe acest 
neisprăvit la justa lui valoare, căci, în sfârşit, trebuie să 
recunoşti că acesta-i adevărul! Că Marcel o iubeşte pe fată, 
asta încep s-o bănuiesc! Dar, pe Dumnezeul meu, nu pot 
totuşi să le strig amândurora: veniţi, copii, să vă 
binecuvântez! Şi până şi acest vesel Jean, care şi-a pierdut 
întreaga bună dispoziţie, înecată parcă în apa Sâr-ului! S-ar 
zice că-mi poartă pică fiindcă l-am scos din ea! Parcă ar fi 
toţi nebuni de legat! Zău aşa!" 

Patrice tocmai coborâse din car cu intenţia să-i vorbească 
stăpânului său, şi-i spuse: 

— Mi-e teamă, domnule, să nu se strice vremea, să nu 
înceapă să plouă, şi poate că ar fi mai bine. 

— E mai bine o vreme rea decât niciuna! 

— Decât niciuna? replică Patrice, devenit visător la această 
axiomă fantezistă. Aşadar, dacă domnul. 

— Clanţa! 

Îngrozit de această expresie de mahala, Patrice se urcă 
din nou în car, mai repede decât coborâse. 

În timpul dimineţii, pe o ploaie caldă care curgea şiroaie 
din norii vijelioşi, făcură cei doisprezece kilometri care 
despart Tlemcen-ul de Ain-Fezza. Apoi, după încetarea 
aversei, prânziră la locul de popas, într-o trecătoare 


împădurită, răcorită de numeroasele cascade din 
împrejurimi, un prânz lipsit de intimitate, la care domnea o 
jenă vizibilă. Ai fi zis că-s comeseni la o masă de hotel cu 
preţ fix şi la oră fixă, care nu se văzuseră niciodată mai 
înainte de a se aşeza înaintea farfuriei lor şi care nu se vor 
mai revedea niciodată după ce-şi vor fi golit farfuria. Sub 
ochii plini de fulgere ai Desirandelle-ilor, Marcel Lornans 
evita privirea Louisei Elissane. În ce-l privea pe Jean 
Taconnat, nemaicontând pe hazardurile drumului, acum 
fiind pe o şosea naţională, cu taluzurile în bună stare, cu 
borne la fiecare mie de metri, cu grămezile de pietriş bine 
aliniate, cu cantonierii la locul lor, el blestema nenorocita de 
administraţie care civilizase acest ţinut. 

În mai multe rânduri, totuşi, Clovis Dardentor încercă să 
reacționeze; el vru să reia legătura ruptă, izbucni de câteva 
ori în râs, dar artificiile lui, de parcă s-ar fi resimţit de 
aversă, nici nu se aprinseră. 

"Hotărât lucru, indivizii ăştia mă plictisesc!" şopti el. 

O porniră din nou la drum către ora unsprezece, trecură 
un pod peste Chouly, un afluent repede al Isser-ului, 
merseră de-a lungul unei pădurici, a unor cariere de piatră, 
a ruinelor de la Had-jar-Roum şi, fără vreun incident, 
ajunseră către ora şase seara la suburbia lui Lamoricicre. 

După o atât de scurtă şedere la Tlemcen, nu putea fi vorba 
acum să rămână în acest Ouled-Mimoun cu două sute de 
locuitori, care poartă numele ilustrului general. Loc 
remarcabil îndeosebi prin valea lui răcoroasă şi fertilă, 
unde turiştii nu aflară nici un confort în singurul han de 
aici. Mâncară ouă fierte, care ar fi putut fi puse la frigare. 
Din fericire, agentul, domnul Derivas, nu se afla acolo, ceea 
ce evită reproşurile justificate. În schimb, turiştii fură 
onoraţi cu o serenadă indigenă. Poate că ei ar fi refuzat 
acest concert; dar, la insistenţele domnului Dardentor, 
căruia ar fi fost imprudent să-i aţâţi prea mult proasta 
dispoziţie, se resemnară. 


Această serenadă fu cântată în sala mare a hanului, şi 
merita osteneala de a fi ascultată. 

Era o nouba redusă la trei feluri de instrumente arabe, 
tebeul, un tambur mare pe care-l făceau să răsune, pe 
dubla lui faţă, două baghete subţiri de lemn, rheita, un flaut 
în parte metalic, a cărui sonoritate este comparabilă cu cea 
a cimpoiului breton, nouara, compus din două jumătăţi de 
tigvă, acoperite cu o piele uscată. De obicei, nouba este 
însoţită de dansuri graţioase; în seara aceea, însă, dansurile 
nu figurară în program. 

Când mica serbare se sfârşi: 

— Încântat. sunt încântat! declară domnul Dardentor cu o 
voce sfidătoare. 

Şi, nimeni neîndrăznind să aibă o părere contrarie, el îi 
felicită, prin Moktani, pe aceşti muzicanți indigeni, cărora le 
dădu un bacşiş foarte gras. 

Perpignanezul nostru fusese oare atât de satisfăcut pc cât 
îi asigura el? Asta este o întrebare. A existat, în orice caz, 
unul dintre auditori a cărui satisfacţie se poate afirma că a 
fost desăvârşită. Da! în timp ce răsuna nouba, unul din cei 
doi veri - ghiciţi uşor care - se putuse aşeza mai aproape de 
domnişoara Elissane. Şi cine ştie dacă nu-i destăinui atunci 
cele două cuvinte săpate în adâncul inimii sale, care-şi 
găsiră ecou în inima tinerei fete? 

A doua zi, devreme, avea loc plecarea turiştilor, 
nerăbdători să ajungă la capătul călătoriei. De la 
Lamoricicre şi până la Ain-Iellout, se urmă, pe o lungime de 
zece kilometri, traseul căii ferate aflate în proiect. La acest 
punct, şoseaua o părăseşte şi urcă din nou direct spre nord- 
est, unde taie, la câţiva kilometri de Sidi-bel-Abbes, drumul 
de fier în construcţie, care coboară spre sudul ținutului 
oranez. 

Turiştii avură de traversat mai întâi întinse exploatări de 
alfa şi vaste câmpuri de cultură, care se întindeau până la 
orizont. Frecvent se întindeau de-a lungul şoselei puțuri, 
deşi primele ape ale ued-urilor Mouzen şi Zehenna erau de 


pe acum abundente. Vehiculele şi caii mergeau cât puteau 
de repede, spre a face această etapă de patruzeci şi cinci 
de kilometri într-o singură zi. Nu mai era vorba să întârzii 
în conversații vesele, şi, dealtfel, nu era nimic deosebit de 
văzut pe acest parcurs, nici măcar ruine romane sau 
berbere. 

Temperatura aerului era ridicată. Din fericire, o perdea de 
nori potolea arşiţa soarelui, care ar fi fost de nesuportat la 
suprafaţa acestei regiuni despădurite. Peste tot, ogoare 
fără arbori, câmpii fără umbră. Mereu acelaşi drum, care se 
prelungi astfel până la popasul de prânz. 

Era ora unsprezece, când caravana se opri la semnalul 
ghidului Moktani. De-ar mai fi mers câţiva kilometri spre 
stânga, liziera pădurii de la Ouled-Mimoun le-ar fi oferit un 
loc propice. Dar nu era recomandabil să se lungească 
drumul cu acest ocol. 

Au fost scoase proviziile din coşuri. Se aşezară la marginea 
şoselei în grupuri diverse. S-a format grupul Desirandelle- 
Elissane, şi trebuia negreşit ca Louise să aparţină acestui 
grup. Apoi, grupul Jean-Marcel, şi tânărul, necăutând să se 
apropie de tânăra fată, arătă o discreţie pentru care 
aceasta pesemne că i-a fost recunoscătoare. De la 
Lamoricicre, este probabil că amândoi parcurseseră mai 
multă cale decât caravana, şi spre o ţintă care nu era 
tocmai Sidi-bel-Abbes. 

În sfârşit, s-a format grupul Dardentor, care nu s-ar fi 
compus decât din personajul cu acest nume, dacă 
perpignanezul nostru n-ar fi acceptat, în lipsă de ceva mai 
bun, compania domnului Oriental. 

Se treziră unul lângă celălalt, şi vorbiră. Despre ce? 
Despre toate. Despre călătoria care avea să se sfârşească, 
şi, în realitate, fără greutăţi. Fără întârzieri sau incidente 
grave, de la plecare. Sănătatea turiştilor perfectă, poate 
puţin obosiţi. îndeosebi doamnele. încă cinci-şase ceasuri de 
mers până la Sidi-bel-Abbes, şi nu vor mai avea altceva de 


făcut decât să se urce într-un vagon de clasa întâi, cu 
destinaţia Oran. 

— Şi dumneavoastră sunteţi mulţumit, domnule Oriental? 
întrebă Clovis Dardentor. 

— Foarte mulţumit, domnule Dardentor, răspunse 
mont€limarezul. Călătoria a fost bine organizată, şi 
problema hranei a fost rezolvată într-un mod foarte 
acceptabil, până şi în cele mai mici sate. 

— Această problemă mi se pare că a ocupat un loc 
important în mintea dumneavoastră? 

— Foarte important, într-adevăr, şi mi-am putut procura 
diverse eşantioane de produse comestibile, a căror 
existenţă o ignoram. 

— Cât despre mine, domnule Oriental, aceste preocupări 
de ghiftuială. 

— Hm! făcu Patrice, care îşi servea stăpânul. 

— Îmi lasă aproape indiferentă burta, continuă Clovis 
Dardentor. 

— După părerea mea, ele trebuie, dimpotrivă, să ocupe 
primul loc în existenţă, continuă domnul Oriental. 

— Ei bine, scumpe domn, permiteţi-mi să vă mărturisesc 
că dacă ne-am fi aşteptat de la dumneavoastră la unele 
servicii, ele n-ar fi fost servicii culinare, ci astronomice. 

— Astronomice? repetă domnul Oriental. 

— Da. de pildă, dacă ghidul nostru s-ar fi rătăcit. dacă ar fi 
trebuit să recurgem la unele observaţii spre a regăsi 
drumul. graţie dumneavoastră, care aţi fi luat înălţimea 
soarelui. 

— Aş fi luat înălţimea soarelui? 

— Fără îndoială. În timpul zilei. sau cea a stelelor în timpul 
nopţii. Dumneavoastră ştiţi bine. declinaţiile. 

— Ce declinaţii? Roza, al rozei, rozei? 

— Ah, încântător! exclamă domnul Dardentor. 

Şi izbucni într-un râs zgomotos, care nu avu însă nici o 
repercusiune la celelalte grupuri. 


— În sfârşit. continuă el, vreau să spun că prin mijlocirea 
instrumentelor dumneavoastră. sextantul dumneavoastră. 
ca marinarii. sextantul care se află în valiza dumneavoastră. 

— Am eu un sextant. în valiza mea? 

— Aşa cred. căci luneta este bună pentru peisaje. Dar când 
este vorba de trecerea soarelui la meridian? 

— Nu înţeleg. 

— Dar nu sunteţi preşedintele Societăţii de astronomie din 
Montelimar? 

— Gastronomie, scumpe domn. Societatea de 
gastronomie! răspunse cu mândrie domnul Oriental. Şi 
acest răspuns, care explica multe lucruri inexplicabile până 
atunci, izbuti să-l înveselească pe Jean Taconnat, după ce 
domnul Dardentor îl repetă. 

— Dar caraghiosul ăsta de Patrice aşa ne-a spus, la bordul 
lui Argeles. strigă el. 

— Cum, domnul nu este astronom? întrebă demnul 
servitor. 

— Nu. gastronom. ţi s-a spus: gastronom! 

— L-oi fi înţeles greşit pe şeful de sală, replică Patrice, şi 
asta i se poate întâmpla oricui, să înţeleagă greşit! 

— Şi. am putut să cred. strigă perpignanezul nostru, am 
putut să-l iau pe domnul Oriental drept. în vreme ce era un. 
Adevărat! Să crăpi de râs, nu alta! Haide, ia-ţi catrafusele, 
Patrice, şi cară-te! 

Patrice plecă, ruşinat peste măsură de greşeala lui, şi încă 
mai umilit de săpuneala necuviincioasă pe care i-o trăsese 
stăpânul său, în termeni atât de vulgari. "Să crăpi de râs". 
Era pentru prima oară când stăpânul său întrebuința în faţa 
lui o asemenea expresie. O să fie ultima, sau Patrice o să 
plece din serviciu şi o să-şi caute un loc la un membru al 
Academiei franceze, cu un limbaj îngrijit, nu la domnul Zola 
[19], de pildă. dacă vreodată. 

Jean Taconnat se apropie. 

— lertaţi-l, domnule Dardentor, zise el. 

— Şi pentru ce? 


— Pentru că nu-i o vină pentru care să spânzuri un om. La 
urma urmei, un gastronom e un astronom împodobit cu 
penele lui g. 

Şi Clovis Dardentor râse în hohote la această glumă, de 
era cât pe-aci să-şi strice digestia. 

— Ah, parizienii ăştia, jos pălăria! Te dau gata! exclamă el. 
Nu, niciodată n-ai fi auzit asta la Perpignan, şi, totuşi, nu 
sunt proşti nici perpignanezii! Asta nu! 

"De acord, îşi spuse în petto Jean Taconnat, dar au prea 
mult darul salvării!" 

Care şi animale o porniră din nou la drum. După 
exploatările de alfa urmaseră terenurile de colonizare. Spre 
ora două, în trapul atelajelor, au ajuns la cătunul Lamtar, 
aflat la încrucişarea cu o mică cale ferată secundară care 
leagă drumul de mare trafic de la Ain-lemouchent cu 
şoseaua naţională de la Sidi-bel-Abbes. La ora trei, au sosit 
la podul de la Mouzen, în locul în care ued-ul cu acest nume 
se uneşte cu unul din afluenții săi, apoi, la ora patru, la 
răspântia unde cele două şosele numite mai sus se întâlnesc 
puţin mai jos de Sidi-Kraled, la numai câţiva kilometri de 
Sidi-Lhassen, după ce au urmat cursul Mokorrei, nume pe 
care îl poartă Sig-ul în această regiune. 

Sidi-Lhassen nu este decât o aşezare cam de şase sute de 
locuitori, majoritatea germani şi indigeni, şi nu se punea 
problema de a face popas acolo. 

Deodată - era ora patru şi jumătate - ghidul care mergea 
în faţă se opri brusc printr-o săritură înapoi a dromaderului 
său. Zadarnic îl îmboldi el cu glasul, animalul refuză să 
înainteze şi se aruncă din nou îndărăt. 

Aproape îndată, caii celor doi tineri începură să sforăie de 
spaimă; se ridicau în două picioare, scoteau un nechezat de 
groază, şi, în ciuda loviturii de pinten, în ciuda frâului, se 
dădeau îndărăt spre care, ale căror atelaje dădeau semne 
de groază identice. 

— Ce se întâmplă? întrebă Clovis Dardentor. 


Animalul său, sforăind şi trăgând pe nas nişte emanaţii 
îndepărtate, se lăsase în genunchi. 

Acestei întrebări îi răspunseră două răgete formidabile, 
asupra naturii cărora nu te puteai înşela. Aceste răgete 
răsunaseră cam la o sută de paşi, în pădurea de pini. 

— Lei! ţipă ghidul. 

Ne închipuim uşor de ce spaimă, pe deplin justificată, fu 
cuprinsă caravana. Aceste fiare sălbatice în apropiere, în 
plină zi, aceste fiare sălbatice care se pregăteau să sară 
asupra lor, fără doar şi poate. 

Doamna Elissane, doamna Desirandelle, Louise, 
înspăimântate, săriră jos din carul lor, ai cărui catâri căutau 
să rupă curelele, ca să fugă. 

Primul gând - numai din instinct - care le veni celor două 
doamne, domnilor Desirandelle tată şi fiu, domnului 
Eustache Oriental fu de a face calea întoarsă şi să se 
refugieze în ultimul cătun, la mai mulţi kilometri de acolo. 

— Rămâneţi toţi pe loc! strigă Clovis Dardentor, cu un glas 
atât de poruncitor încât obţinu o supunere imediată. 

Dealtminteri, doamna Desirandelle îşi pierduse cunoştinţa. 
Cât priveşte caii şi cămilele, călăuza şi indigenii îi 
împiedicaseră într-o clipită, ca să nu poată să fugă prin 
câmpie. În ce-l priveşte pe Marcel Lornans, el se aruncase 
spre al doilea car; apoi, ajutat de Patrice, aduse de acolo 
armele, carabine şi revolvere, care fură încărcate imediat. 

Domnul Dardentor şi Marcel Lornans luară carabinele, 
Jean 'Taconnat şi Moktani puseră mâna pe revolvere. Cu 
toţii stăteau grupaţi la marginea unei mici dumbrăvi de 
terebinţi, pe taluzul din stânga şoselei. 

Pe această câmpie pustie nu te puteai aştepta la nici un 
ajutor. 

Răgetele răsunară iarăşi, şi, aproape în aceeaşi clipă, 
apăru la marginea pădurii o pereche de fiare sălbatice. 

Erau un leu şi o leoaică, de o mărime colosală, a căror 
piele gălbuie se contura viu pe verdele întunecat al pinilor 
de Alep. 


Aceste animale aveau oare să se arunce asupra caravanei 
pe care o priveau cu ochii lor strălucitori? Sau poate, 
neliniştite de numărul oamenilor, or să reintre în păduri şi 
or să-i lase să treacă? 

Mai întâi, leii făcură câţiva paşi, fără să se grăbească, 
nemaitulburând aerul decât cu mârâituri surde. 

— Nimeni să nu se mişte, repetă domnul Dardentor, şi să 
ne lăsaţi să acţionăm! 

Marcel Lornans aruncă o privire către Louise. Tânăra fată, 
cu chipul palid, cu trăsăturile crispate, dar stăpânindu-se, 
încerca să-şi liniştească mama. Apoi, Jean Taconnat şi cu el 
veniră să se alăture lui Clovis Dardentor şi lui Moktani, la 
zece paşi în faţa micii dumbrăvi de terebinţi. 

După un minut, întrucât cele două fiare sălbatice se 
apropiaseră, răsuna o primă detunătură. Perpignanezul 
trăsese asupra leoaicei, dar, de astă dată, dibăcia lui nu-l 
slujise, şi animalul, numai atins la gât, se năpusti scoțând 
răgete răguşite. Şi, deoarece în aceeaşi clipă se repezea şi 
leul, Marcel Lornans, rezemându-şi de umăr carabina, 
trase. 

"Neîndemânatic ce sunt!" ţipase domnul Dardentor, în 
urma tragerii lui nereuşite. 

Marcel Lornans nu trebui să-şi facă un asemenea reproş, 
căci leul fu atins în partea moale a umărului. Este drept că 
glonţul fu amortizat de coama deasă, astfel că nu-l lovi 
mortal, şi, cu o furie îndoită, fiara se repezi pe şosea, fără să 
se oprească înaintea a trei gloanţe trase cu revolverul de 
Jean Taconnat. 

Totul se petrecuse în câteva secunde, şi cele două carabine 
nu putuseră fi reîncărcate când fiarele sălbatice se 
năpustiră din nou spre mica dumbravă de terebinţi. 

Marcel Lornans şi Jean Taconnat fură răsturnaţi de către 
leoaică, ale cărei gheare se ridicau deasupra lor, când un 
glonte al lui Moktani întoarse dintr-o dată din drum 
animalul care, după o clipă, reînnoind atacul, se năpusti 
peste cei doi tineri culcaţi la pământ. 


Carabina domnului Dardentor răsună a doua oară. Glonţul 
găuri pieptul leoaicei, fără a-i traversa inima, şi dacă cei doi 
veri nu s-ar fi dat iute în lături din bătaia carabinei, n-ar fi 
scăpat teferi şi nevătămaţi. 

Totuşi leoaica, deşi grav rănită, era încă de temut. Leul, 
care o ajunsese, se repezi împreună cu ea spre grupul în 
care spaima cailor şi a atelajelor se adăuga dezordinii şi 
groazei. 

Moktani, apucat de leu, fu târât vreo zece paşi, plin tot de 
sânge. Jean Taconnat, cu revolverul în mână, Marcel 
Lornans, cu carabina reîncărcată, se reîntoarseră spre 
taluz. Dar în acest moment, două gloanţe, trase aproape 
unul după altul, o dădură gata pe leoaică; aceasta căzu 
neînsufleţită, după o ultimă tresărire bruscă. 

Leul, înfuriat la culme, dintr-o săritură de douăzeci de 
paşi, se pomeni căzând peste Clovis Dardentor, care 
neputându-se folosi de arma lui, rostogolit la pământ, risca 
să fie strivit sub greutatea animalului. 

Jean Taconnat alergă spre el, la trei paşi de leu - şi fiţi 
siguri că în clipa aceea nu se gândea deloc la condiţiile 
impuse de Codul civil pentru adoptare - apăsă pe trăgaciul 
revolverului, a cărui ultimă descărcare dădu greş. 

În clipa aceasta, caii şi atelajele, în paroxismul spaimei, 
rupând piedicile, o luară la fugă prin câmpie. Moktani, în 
imposibilitate de a-şi folosi arma, se târâse până la taluz, în 
vreme ce domnul Desirandelle, domnul Oriental şi 
Agathocle stăteau în faţa doamnelor. 

Clovis Dardentor nu se putuse ridica şi laba leului era gata 
să-l lovească peste piept, când răsună o detunătură. 

Enorma fiară sălbatică, cu ţeasta sfărâmată, îşi dete capul 
pe spate şi căzu moartă alături de perpignanez. 

Louise Elissane, după ce ridicase revolverul lui Moktani, 
trăsese gloanţele, unul după altul, asupra animalului. 

— Salvat. salvat de ea! strigă domnul Dardentor. Şi leii 
ăştia nu aveau blană de miel, şi nici rotiţe la labe! 


Apoi el se ridică dintr-o săritură pe care n-ar fi 
dezaprobat-o acest rege al animalelor culcat la pământ. 

Astfel, ceea ce nu putuseră face nici Jean Taconnat, nici 
Marcel Lornans, făcuse această tânăra fată! Este adevărat 
că forţele ei o părăsiră deodată, şi, cuprinsă de slăbiciune, 
ar fi căzut, dacă Marcel Lornans n-ar fi prins-o în braţe ca s- 
o readucă lângă mama ei. 

Orice pericol dispăruse, şi ce altceva ar mai fi putut rosti 
domnul Dardentor decât primele cuvinte ce-i ieşiră din 
inimă la adresa Louisei Elissane? 

De asemenea, ajutat de indigeni, perpignanezul nostru se 
ocupă, împreună cu Patrice, să adune catârii şi caii fugiţi. 
Izbuti să facă asta în scurt timp, căci animalele acestea, 
calmate după moartea fiarelor sălbatice, se reîntorseseră 
singure pe şosea. 

Moktani, destul de grav rănit la şold şi la braţ, fu aşezat 
într-unul din care, şi Patrice trebui să-i ia locul între cele 
două cocoaşe ale dromaderului său, unde se arătă un 
sportsman tot atât de distins pe cât ar fi fost de-ar fi călărit 
un pursânge arab. 

Când Marcel Lornans şi Jean 'Taconnat se urcară din nou 
pe cai, cel de al doilea îi spuse primului: 

— Ei bine. ne-a salvat încă o dată pe amândoi, acest terra- 
nova din Pirineii orientali! Hotărât, nu-i nimic de făcut cu un 
astfel de om! 

— Nimic! răspunse Marcel Lornans. 

Caravana o porni din nou la drum. O jumătate de oră mai 
târziu, ea ajunse la Sidi-Lhasssen, şi la ora şapte trăgea la 
cel mai bun hotel de la Sidi-bel-Abbes. 

Mai întâi fu chemat un medic spre a-i da îngrijire lui 
Moktani, şi medicul îi asigură că rănile ghidului nu vor avea 
urmări grave. 

La ora opt cinară în comun, o cină tăcută, în timpul căreia, 
ca printr-un acord tacit, convivii nu făcură nici o aluzie la 
atacul fiarelor sălbatice. 


Dar la desert domnul Dardentor se ridică adresându-i-se 
Louisei pe un ton serios ce nu i se cunoscuse până atunci, 
deloc: 

— Scumpă domnişoară, zise el, m-ai salvat. 

— Oh, domnule Dardentor, îi răspunse tânăra fată, ai cărei 
obraji se îmbujorară puternic. 

— Da. salvat. şi salvat într-o luptă în care, fără intervenţia 
dumitale, mi-aş fi pierdut viaţa! De aceea, cu permisiunea 
mamei dumitale, întrucât îndeplineşti condiţiile cerute de 
articolul 345 din Codul civil, cea mai vie dorinţă a mea ar fi 
să te adoptez. 

— Domnule. replică doamna Elissane, cam buimăcită de 
această propunere. 

— Fără obiecţii, replică perpignanezul, căci, dacă 
dumneavoastră nu consimţiţi. 

— Dacă nu consimt? 

— Mă căsătoresc cu dumneavoastră, scumpă doamnă, şi 
domnişoara Louise tot o să devină fiica mea! 

XVI ÎN CARE UN DEZNODĂMÂNT POTRIVIT ÎNCHEIE 
ACEST ROMAN DUPĂ PLACUL DOMNULUI DARDENTOR. 

A doua zi, la ora nouă dimineaţa, trenul de la Sidi-bel- 
Abbes ducea grupul din această caravană care, după o 
călătorie de paisprezece zile, avea să revină la punctul ei de 
plecare. 

Acest grup cuprindea pc domnul Clovis Dardentor, pe 
doamna şi pe domnişoara Elissane, pe soţii Desirandelle şi 
pe fiul lor Agathocle, pe Jean Taconnat şi pe Marcel 
Lornans, fără a-l număra şi pe Patrice, care dorea să-şi reia 
viaţa liniştită şi ordonată în casa din piaţa De la Loge, din 
Perpignan. 

Rămâneau la Sidi-bel-Abbes, din interes sau de nevoie, 
ghidul Moktani, care avea să fie conştiincios îngrijit după ce 
fusese răsplătit regeşte de către domnul Dardentor, şi 
indigenii din serviciul Companiei drumurilor de fier 
algeriene. 


Şi domnul Eustache Oriental? Ei bine, preşedintele 
Societăţii de gastronomie din Montelimar nu era omul care 
să părăsească Sidi-bel-Abbes fără să fi studiat, din punct de 
vedere comestibil, un oraş căruia i se dăduse porecla de 
"Biscuitville" 

[20]. 

Oricum ar fi fost şi în ciuda atâtor motive de atracţie, de 
data asta domnul Dardentor fu cel care arătă cea mai mare 
grabă să plece. Nu, niciodată nu se simţise atât de dornic să 
se reîntoarcă la Oran! 

Într-adevăr, nu ne-am mira dacă cererea pe care el i-o 
făcuse doamnei Elissane de a-i adopta fiica ar fi fost 
acceptată în principiu, şi fără ca această excelentă doamnă 
să aibă obligaţia de a deveni soţia domnului Dardentor. Un 
tată adoptiv bogat, cu două milioane, hotărât să rămână 
celibatar, una ca asta nu se refuză la niciuna din 
latitududinile lumii noastre sublunare. Fără îndoială, puţină 
rezistenţă arătase doamna Elissane de formă şi din 
discreţie, dar asta nu durase mult. Cât despre tânăra fată, 
degeaba îi spusese: 

— Mai reflectaţi, domnule Dardentor! 

— Am reflectat la tot, scumpul meu copil, i se răspunse. 

— Dumneavoastră nu puteţi sacrifica astfel. 

— O pot şi o vreau, fetiţo! 

— O să vă căiţi. 

— Niciodată, fetiţa tatii! 

Şi, până la urmă, doamna Elissane, femeie practică, 
înțelegând avantajele combinației - ceea ce nu era greu de 
înţeles - îi mulţumise din toată inima domnului Dardentor. 

Dealtminteri, Desirandelle-ii nu mai puteau de bucurie. Ce 
zestre mare o să-i aducă Louise soţului ei! Ce avere 
câştigată într-o singură zi! Ce moştenitoare! Şi toate astea 
pentru Agathocle, căci - acum ei nu se îndoiau de asta - 
prietenul lor, compatriotul lor Clovis Dardentor n-ar putea 
face altfel decât să-şi pună influenţa paternă în serviciul 


acestui băiat de treabă! Ăsta trebuia să-i fie gândul secret. 
şi fiul lor va deveni ginerele bogatului perpignanez. 

Aşadar, toată lumea era de acord să se întoarcă la Oran în 
cel mai scurt timp. În ce-i priveşte pe Jean Taconnat şi pe 
Marcel Lornans, iată ce mai era de zis: 

Mai întâi, primul, definitiv reîntors din ţara visurilor unde 
îl atrăsese imaginaţia, exclamă în dimineaţa aceea: 

— Zău, trăiască Dardentor, şi, întrucât nu noi devenim fiii 
săi, sunt încântat ca fermecătoarea Louise să devină fiica 
sa! Dar tu, Marcel? 

Tânărul nu răspunse. 

— Dar, continuă Jean Taconnat, oare asta contează din 
punct de vedere legal? 

— Ce? 

— O luptă cu leii. 

— Fie că este cu fiarele sălbatice sau cu oamenii, o luptă 
este întotdeauna o luptă, şi nu se poate tăgădui că 
domnişoara Elissane l-a salvat pe domnul Dardentor. 

— Ei, mă gândesc, Marcel, că avem noroc că nici tu, nici 
eu n-am participat împreună cu domnişoara Louise Elissane 
la salvarea acestui om brav. 

— Şi de ce? 

— Pentru că poate că el ar fi vrut să ne adopte pe toţi trei. 
În acest caz, ea ar fi devenit sora noastră. şi tu nu te-ai fi 
putut gândi. 

— Într-adevăr, răspunse Marcel Lornans agasat, legea 
opreşte căsătoria între. Dealtfel nici. nu mă mai gândesc la 
asta. 

— Biet prieten! Biet prieten! O iubeşti mult? 

— Da. Jean. din tot sufletul! 

— Ce nenorocire că nu l-ai salvat tu pe acest bi-milionar! 
EI te-ar fi ales ca fiu. şi atunci. 

Da, ce nenorocire, şi cei doi tineri nu mai conteneau să fie 
destul de trişti, când trenul, după ce ocolise prin nord 
importantul masiv de la Tessala, luă direcţia spre Oran cu 
toată viteza. 


Aşadar, domnul Dardentor nu văzuse nimic din Sidi-bel- 
Abbes, nici morile lui de apă şi de vânt, nici carierele lui de 
ipsos, nici tăbăcăriile, nici cărămidăriile. El nu explorase 
nici cartierul civil, nici cartierul militar din oraş, nici nu 
hoinărise de-a lungul străzilor în unghiuri drepte, plantate 
cu platani superbi, nici nu băuse din numeroasele şi 
răcoritoarele fântâni, nici nu trecuse prin cele patru porţi 
ale zidului înconjurător, nici nu-i vizitase magnifica 
pepinieră de la poarta Daya! 

Pe scurt, după ce merse de-a lungul Sig-ului vreo douăzeci 
de kilometri, după ce trecu prin cătunul Trembles şi prin 
târguşorul Saint-Lucien, după ce întâlni, la Sainte-Barbe du 
Tlelat, linia de la Alger la Oran, locomotiva, la capătul 
drumului străbătut, de şaptezeci şi opt de kilometri, se opri 
către amiază în gara capitalei districtului. 

Se terminase în sfârşit această călătorie în circuit, la care 
s-au adăugat câteva incidente pe care Compania 
drumurilor de fier algeriene nu putuse câtuşi de puţin să le 
prevadă în programul ei şi a căror amintire, pentru turişti, 
n-avea să se şteargă niciodată. 

Şi, în vreme ce domnul Dardentor şi cei doi parizieni se 
reîntorceau la hotelul lor din piaţa Republicii, doamna 
Elissane, fiica ei şi Desirandelle-ii reintrau în locuinţa din 
strada Vieux-Château, după paisprezece zile de absenţă. 

Cu domnul Dardentor, lucrurile "nu se lungeau'", fie-ne 
îngăduit să folosim această locuţiune îndeajuns de vulgară, 
oricât i-ar displace lui Patrice. El duse la bun sfârşit această 
afacere de adoptare, ale cărei formalităţi sunt complicate. 
Dacă n-avea cincizeci de ani, dacă nu-i făcuse servicii 
Louisei în timpul minoratului ei, era un fapt sigur că Louise 
Elissane îl scăpase într-o luptă, conform cu articolul 345 al 
Codului civil. Deci, condiţiile impuse adoptantului şi 
adoptatului erau îndeplinite. 

Şi, în timpul acestei perioade, deoarece perpignanezul 
nostru era neîncetat chemat în strada Vieux-Château, el 


găsi că-i mai practic să accepte să se instaleze la doamna 
Elissane. 

Cu toate acestea, se putu observa că, în această perioadă, 
Clovis Dardentor, atât de expansiv, atât de comunicativ 
până atunci, deveni mai rezervat, aproape taciturn. 
Desirandelle-ii se neliniştiră din cauza asta, cu toate că nu 
puteau pune la îndoială dorinţa de a fi serviabil a 
prietenului lor. Dealtminteri, la ordinul tatălui şi mamei 
sale, Agathocle se arăta prevenitor faţă de o tânăra 
moştenitoare care poseda într-o singură zi mai multe sute 
de mii de franci decât anii pe care îi avea pe atunci, şi el n-o 
mai părăsea deloc. 

Totuşi, din această stare de lucruri, rezultă că Marcel 
Lornans şi Jean Taconnat fură neglijaţi în mod ciudat de 
fostul lor salvator. De când acesta se mutase de la hotel, ei 
nu-l mai vedeau decât rar, când îl întâlneau pe străzi, 
întotdeauna ocupat, cu o servietă sub braţ, cu teancuri de 
hârtii voluminoase. Da, fără îndoială că "perrichonismul" lui 
Clovis Dardentor faţă de cei doi parizieni era în declin. 
Pirineianul părea să nu-şi mai amintească de faptul că-i 
salvase, de două ori, în mod individual, din valurile 
tumultuoase şi din flăcările învolburate, şi o dată, împreună, 
într-o luptă împotriva fiarelor sălbatice. 

De unde urmează că, într-o bună zi, Jean Taconnat se simţi 
obligat să se exprime în modul următor: 

— Dragul meu Marcel, trebuie să ne hotărâm! Întrucât noi 
am venit aici ca să fim soldaţi, atunci să fim soldaţi! Când 
vrei tu să mergem la biroul subintendentului şi apoi la 
biroul de recrutare? 

— Mâine, răspunse Marcel Lornans. 

Şi a doua zi, când Jean Taconnat îşi reînnoi propunerea, 
primi acelaşi răspuns. 

Ceea ce-l întrista cel mai mult pe Marcel Lornans era 
faptul că-i lipseau prilejurile de a o revedea pe domnişoara 
Elissane. Tânăra fată nu ieşea deloc. Recepţiile în casa din 
strada Vieux-Château încetaseră. Se anunţa ca apropiată 


căsătoria domnului Agathocle Desirandelle şi a domnişoarei 
Louise Elissane. Marcel Lornans era deznădăjduit. Într-o 
dimineaţă, Clovis Dardentor veni la hotel să le facă o vizită 
celor doi tineri. 

— Ei bine, prieteni, îi întrebă el fără vreun alt preambul, şi 
înrolarea voastră? 

— Mâine, răspunse Marcel Lornans. 

— Da. mâine, adăugă Jean Taconnat, mâine, neapărat, 
scumpe şi stimate domnule Dardentor! 

— Mâine? continuă acesta. Ba nu. ba nu. ce dracu! Aveţi 
tot timpul să vă băgaţi în regimentul 7 vânători! Aşteptaţi. 
nu-i nici o grabă! Vreau să luaţi parte amândoi la serbarea 
pe care o voi da. 

— Pentru căsătoria domnului Desirandelle şi a domnişoarei 
Elissane? întrebă Marcel Lornans, care se schimbă la faţă în 
mod vizibil. 

— Nu, răspunse domnul Dardentor, serbarea adoptării, 
înaintea căsătoriei. Contez pe voi. Bună seara! 

Si zicând acestea îi părăsi, atât de grăbit era. 

Într-adevăr, perpignanezul nostru trebuise să-şi aleagă un 
domiciliu în cantonul Oran, al cărui judecător de pace avea 
să redacteze actul de adoptare. Apoi se înfăţişaseră, 
dinaintea numitului judecător, părţile: doamna şi 
domnişoara Elissane de-o parte, domnul Clovis Dardentor 
de cealaltă parte, înarmaţi cu actele lor de naştere şi cu 
acte dovedind îndeplinirea condiţiilor cerute pentru 
adoptant şi pentru adoptat. 

Judecătorul de pace, după ce primise consimţămintele, 
redactase contractul. În decurs de zece zile, se făcu o copie 
dc către grefierul judecătoriei de pace. I se adăugară 
acesteia actele de naştere, de consimţământ, certificatele 
care se refereau la asta, şi în sfârşit dosarul ajunse în 
mâinile procurorului Republicii, prin mijlocirea unui avocat. 

"Ce de mai du-te-vino, ce de fleacuri, ce de ocolişuri, 
repeta Dardentor. Să-ţi iei lumea în cap, nu alta!" 


Apoi, la vederea actelor, tribunalul, în primă instanţă, se 
pronunţă că exista motiv de înfiere. Pe urmă, hotărârea şi 
dosarul fură transmise Curţii din Alger a cărei hotărâre 
declară de asemenea că exista motiv de înfiere. 

Şi, pentru toate astea, săptămâni, săptămâni! Şi cei doi 
parizieni care treceau în fiecare dimineaţă prin faţa biroului 
militar, fără să intre în el. 

"Haida-de, îşi repeta bucuros domnul Dardentor, cel mai 
scurt drum, ca să ai un copil, tot să te însori este!" 

În sfârşit, adoptarea odată admisă, hotărârea Curţii fu 
afişată în anumite locuri indicate şi într-un anumit număr 
de exemplare pe care zisa hotărâre îl indica, prin grija 
părţii celei mai grăbite - Clovis Dardentor în speţă - care 
făcu această publicare prin copii pe formulare tipărite, 
învestite cu timbru fiscal. 

În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit, expedierea hotărârii la 
ofiţerul stării civile al primăriei din Oran, care îl înscrise în 
registrul naşterilor la data prezentării lui, formalitate care 
trebuie să fie îndeplinită în termen de trei luni, în lipsa 
căreia înfierea ar fi ca neavenită. 

Nu se aşteptă să treacă trei luni, nici chiar trei zile, puteţi 
fi siguri! 

"Gata!" exclamă domnul Dardentor. 

Totul costă o taxă cam de trei sute de franci şi domnul 
Dardentor ar fi consimţit să verse dublul sau triplul sumei, 
numai ca lucrurile să meargă mai repede. 

Pe scurt, sosi şi ziua ceremoniei, şi petrecerea anunţată 
avu loc în marele salon al hotelului. În sufrageria doamnei 
Elissane n-ar fi încăput toţi invitaţii. 

Acolo se regăsiră Jean 'Taconnat, Marcel Lornans, 
prietenii, cunoştinţele, şi chiar domnul Eustache Oriental, 
reîntors la Oran, şi căruia perpignanezul nostru îi adresase 
o invitaţie specială, care fu primită precum o merita. 

Dar, spre cea mai mare surpriză a unora şi spre cea mai 
mare satisfacţie a altora, Desirandelle-ii nu figurau în 
numărul convivilor. Nu! Din ajun, descumpăniţi, furioşi, 


blestemându-l pe domnul Dardentor până-n a şaptea 
generaţie care ar fi alcătuit descendența fiicei lui adoptive, 
ei plecaseră la bordul vasului Argeles, unde căpitanul 
Bugarach şi doctorul Bruno nu trebuiră să se ruineze din 
cauza lor cu hrana, căci până şi Agathocle îşi pierduse pofta 
de mâncare. 

Mai e nevoie să spun că ospăţul a fost magnific, plin de 
veselie şi de voie bună, că Marcel Lornans o regăsi acolo pe 
Louise Elissane în toată splendoarea frumuseţii sale, că 
Jean Taconnat a compus un cântec de jale despre plecarea 
"Micului Gagathocle", dar pe care nu îndrăzni să-l cânte, 
din bună-cuviinţă, că domnul Eustache Oriental, înconjurat 
tot de bucate, mâncă din toate, dar cu moderație, şi că bău 
din toate, dar cu discreţie? 

Da, a fost splendidă şi remarcabilă alocuţiunea domnului 
Dardentor înaintea desertului. Cât de bine inspirați 
fuseseră Desirandelle-ii îmbarcându-se în ajun, şi ce figură 
ar fi făcut ei în această clipă solemnă! 

— Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc că aţi binevoit să 
luaţi parte la această ceremonie care a încununat cea mai 
scumpă dorinţă a mea. 

Patrice putu să spere, prin începutul său, ca această 
cuvântare să se termine într-un chip cuviincios. 

— Să ştiţi, dealtminteri, că dacă dineul vi s-a părut bun, 
desertul va fi şi mai bun, şi asta, graţie apariţiei unui fel nou 
care nu figurează în meniu! 

Patrice începu să simtă o oarecare nelinişte. "Ah! ah! Un 
fel nou!". îşi zise domnul Eustache Oriental, lingându-şi 
buzele. 

— Nu trebuie, continuă domnul Dardentor, să v-o prezint 
pe fermecătoarea noastră Louise, pe care excelenta ei 
mamă mi-a îngăduit s-o adopt, şi care, deşi rămânând fiica 
sa, a devenit şi a mea. 

Aici aplauze unanime, şi de asemenea câteva lacrimi în 
ochii feminini ai auditoriului. 


— Or, cu consimţământul mamei sale, eu o ofer pe Louise 
la desert, ca pe un fel la masa zeilor. 

Înfrângere a domnului Eustache Oriental, care îşi băgă 
limba în gură. 

— Şi cui, prieteni? Unuia din convivii noştri. bravului băiat 
Marcel Lornans, care, prin acest fapt, va deveni fiul meu. 

— Dar eu? nu se putu abţine să strige Jean Taconnat. 

— Tu o să fii nepotul meu, flăcăule! Şi acum, muzica, daţi-i 
drumul! Tra. la. la. la. la! şi toate pocniturile de artificii ale 
unei nopţi de pomină! 

Patrice îşi acoperi faţa cu şervetul. 

Mai e nevoie să adăugăm că Marcel Lornans se căsători în 
săptămâna următoare, cu mare pompă, cu Louise Elissane, 
şi că niciodată nici numele lui şi nici cel al lui Jean Taconnat 
n-au figurat în registrele regimentului 7 vânători din Africa? 

Dar, se va spune, toate astea se sfârşesc ca un vodevil. Dar 
bine, ce este această povestire, dacă nu un vodevil fără 
cuplete, şi cu deznodământul obligatoriu al căsătoriei în 
clipa în care se lasă cortina? 

SECRETUL LUI WILHELM STORIIZ. 

I 

„. Şi vino cât poţi de repede, scumpul meu Henri. Te aştept 
cu nerăbdare. Dealtminteri, ţara este minunată şi această 
regiune a Ungariei de Jos este de natură să intereseze pe 
un inginer ca tine. De n-ar fi decât din acest punct de 
vedere, şi n-ai să regreţi această călătorie. 

Al tău cu toată dragostea, MARC VIDAL" 

Astfel se sfârşea scrisoarea pe care am primit-o de la 
fratele meu, la 4 aprilie 1757. 

Nici un semn prevestitor nu mi-a arătat sosirea acestei 
scrisori, care mi-a parvenit ca de obicei, adică prin 
mijlocirea succesivă a poştaşului, a portarului şi a valetului 
care, fără să bănuiască importanţa gestului său, mi-a întins- 
o pe o tavă cu liniştea lui obişnuită. 

Şi tot aşa de liniştit am fost şi eu, în vreme ce deschideam 
plicul şi citeam scrisoarea până la capăt, până la ultimele 


rânduri care conţineau totuşi în germene evenimentele 
extraordinare în care aveam să fiu amestecat. 

Aşa-i orbirea oamenilor! În felul acesta se ţese neîncetat, 
fără ca ei s-o ştie, urzeala misterioasă a destinului lor! 

Fratele meu spunea adevărul. Nu regret această călătorie. 
Dar am motiv s-o povestesc? Nu face ea parte din acele 
lucruri pe care e mai bine să le treci sub tăcere? Cine o să 
dea crezare unei istorii atât de ciudate, pe care până şi cei 
mai îndrăzneţi poeţi nu s-ar fi încumetat vreodată, fără 
îndoială, s-o scrie? 

Ei bine, fie! Voi înfrunta riscul. De voi fi sau nu crezut, 
cedez unei nevoi irezistibile de a retrăi acest şir de 
întâmplări extraordinare, al căror prolog îl constituie, 
întrucâtva, scrisoarea fratelui meu. 

Fratele meu Marc, pe atunci în vârstă de douăzeci şi opt 
dc ani, obținuse deja succese remarcabile ca pictor de 
portrete. Cea mai delicată şi mai adâncă afecţiune ne lega 
pe unul de altul. Din partea mea era puţin şi-o dragoste 
paternă, căci eram cu opt ani mai mare decât el. Noi 
rămăsesem, încă de foarte tineri, orfani de ambii părinţi, şi 
eu, ca frate mai mare, a trebuit să-i fac educaţia lui Marc. 
Întrucât el dovedea aptitudini deosebite pentru pictură, îl 
îndemnasem spre această carieră în care avea să cunoască, 
pe bună dreptate, succese atât de răsunătoare. 

Acum iată că Marc era în ajunul căsătoriei sale. 

De mai multă vreme el locuia la Ragz, un important oraş 
din Ungaria meridională. După mai multe săptămâni 
petrecute în capitală, la Budapesta, unde pictase un anumit 
număr de portrete foarte izbutite, foarte bine plătite, el 
putuse să-şi dea seama de primirea de care se bucură 
artiştii în Ungaria. Apoi, după terminarea şederii la 
Budapesta, coborâse de aici, pe Dunăre, până la Ragz. 

Printre cele mai de vază familii din acest oraş se număra şi 
cea a doctorului Roderich, unul din cei mai renumiţi medici 
din întreaga Ungarie. Unui patrimoniu considerabil, el îi 
mai adăuga o avere importantă dobândită prin practicarea 


artei sale. În timpul vacanţelor pe care şi le acorda în 
fiecare an şi pe care le petrecea în călătorii împinse uneori 
până în Franţa, în Italia sau în Germania, bolnavii bogaţi îi 
regretau mult absenţa. Şi săracii tot aşa, căci el nu le refuza 
niciodată îngrijirile şi, în marea lui bunătate, nu-i neglija 
până şi pe cei mai umili, ceea ce-i atrăgea stima tuturor. 

Familia Roderich se compunea din doctor, din soţie, din fiu, 
căpitanul Haralan, şi din fiică, Myra. Marc nu putuse 
frecventa această casă ospitalieră fără să fie cucerit de 
graţia şi de frumuseţea tinerei fete, ceea ce-i prelungise din 
cale afară de mult şederea la Ragz. Dar dacă Myra 
Roderich îi plăcuse, nu greşim deloc spunând că şi el îi 
plăcuse tot atât de mult Myrei Roderich. Dealtfel o şi merita 
pe deplin, căci Marc era - şi este încă, slavă domnului! - un 
băiat admirabil, fermecător, de statură înaltă, cu ochii 
albaştri foarte vii, cu părul castaniu, cu fruntea unui poet, 
cu fizionomia fericită a omului căruia viaţa i se oferă sub 
cele mai surâzătoare aspecte, cu un caracter suplu, cu 
temperamentul unui artist îndrăgostit fanatic de tot ce e 
frumos. 

Cât despre Myra Roderich, n-o cunoşteam decât din 
scrisorile înflăcărate ale lui Marc şi ardeam de dorinţa s-o 
văd. Fratele meu dorea şi mai mult încă să mi-o prezinte. El 
mă ruga să vin la Ragz ca şef al familiei, şi nu admitea ca 
şederea mea acolo să dureze mai puţin de o lună. 
Logodnica sa - cum nu înceta să mi-o repete - mă aştepta 
cu nerăbdare. Îndată după sosirea mea, se va stabili data 
căsătoriei: Dar, mai înainte, Myra voia să-l vadă, cu ochii ei, 
pe viitorul ei cumnat, despre care i se vorbea atât de bine în 
toate privinţele - într-adevăr, aşa se exprimase ea, după cât 
se pare! Chiar şi după acest mic amănunt îi poţi judeca pe 
membrii unei familii în care vei intra. Desigur, ca nu va rosti 
hotărâtorul "da" decât după ce Henri îi va fi prezentat de 
către Marc. 

Toate astea, fratele meu mi le povestea în nenumăratele 
lui scrisori, cu multă bucurie, şi eu îl simţeam îndrăgostit 


nebuneşte de Myra Roderich. 

Am spus că n-o cunoşteam decât din frazele entuziaste ale 
lui Marc. Şi totuşi, deoarece fratele meu era pictor, desigur 
că i-ar fi fost uşor s-o ia ca model şi s-o transpună pe pânză, 
sau cel puţin pe hârtie, într-o atitudine graţioasă, îmbrăcată 
în cea mai frumoasă rochie a ei. Aş fi putut s-o admir de 
visu, ca să spun aşa. Myra nu voise însă acest lucru. Ea voia 
să-mi apară în persoană înaintea ochilor mei înmărmuriţi, 
susţinea Marc care, gândesc eu, nu voise nici el să insiste ca 
s-o facă să-şi schimbe hotărârea. Căci amândoi voiau să 
obţină ca inginerul Henri Vidal să-şi lase deoparte 
ocupațiile şi să vină să se prezinte în saloanele casei 
Roderich în calitate de invitat de onoare. 

Era nevoie de atâtea motive spre a mă convinge? Nu, 
desigur, şi nici eu nu l-aş fi lăsat pe fratele meu să se 
căsătorească fără să fiu prezent la căsătoria lui. Într-un 
răstimp destul de scurt, voi apărea deci în faţa Myrei 
Roderich, mai înainte ca ea să fi devenit cumnata mea. 

Dealtfel, aşa precum mi-o arăta scrisoarea, aş fi simţit o 
mare plăcere şi aş fi avut un mare profit să vizitez această 
regiune a Ungariei. 

Cât despre călătorie, iată în ce condiţii am hotărât s-o fac: 
jumătate cu poştalionul şi jumătate pe Dunăre la dus, şi 
numai cu poştalionul la întors. Era foarte indicat acest 
fluviu magnific, pe care n-aveam să mă îmbarce decât la 
Viena. Deşi n-aş parcurge toate cele şapte sute dc leghe ale 
cursului său, aş vedea cel puţin o interesantă parte a lui, 
trecând prin Austria şi Ungaria, până la Ragz. aproape de 
frontiera sârbească 
[21]. Acolo ar fi punctul meu terminus. Mi-ar lipsi timpul 
spre a vizita oraşele pe care Dunărea le udă cu apele ei 
bogate, acolo unde desparte Valahia şi Moldova de Turcia, 
după ce a străbătut faimoasele Porţi de Fier. Aceste oraşe 
sunt: Vidin, Nicopole, Rusciuc, Silistra, Brăila, Galaţi, până 
la întreita sa gură de la Marea Neagră. 


Mi s-a părut că trei luni aveau să-mi ajungă pentru 
călătorie, aşa cum o plănuiam. Aş face o lună de la Paris la 
Ragz. Myra Roderich va binevoi să nu se impacienteze 
peste măsură şi o să-i acorde această păsuire călătorului. 
După o şedere de o durată egală în noua patrie a fratelui 
meu, restul timpului l-aş consacra întoarcerii în Franţa. 

După ce am pus în ordine câteva afaceri urgente şi după 
ce mi-am procurat actele cerute de Marc, m-am pregătit 
deci de plecare. 

Preparativele mele, foarte simple, nu reclamau decât puţin 
timp şi nu ţineam să mă încarc cu bagaje. N-aveam să iau 
cu mine decât o singură valiză lunguiaţă, conţinând 
costumul de ceremonie impus de evenimentul solemn care 
mă aducea în Ungaria. 

N-aveam să mă neliniştesc deloc de limba ţării, germana 
fiindu-mi familiară dintr-o călătorie prin ţinuturile de nord. 
Cât despre limba maghiară, poate că n-aş întâmpina prea 
mare greutate s-o înţeleg. Dealtminteri, franceza este 
vorbită în mod curent în Ungaria, cel puţin în societatea 
aleasă, şi nici fratele meu nu fusese niciodată stingherit, în 
această privinţă, dincolo de frontierele austriece. 

I-am scris aşadar lui Marc, răspunzându-i la ultima lui 
scrisoare, şi l-am rugat s-o asigure pe Myra Roderich că 
nerăbdarea mea era egală cu a ei şi că viitorul cumnat 
ardea şi el de dorinţa să-şi cunoască viitoarea cumnată. 
Adăugam că voi pleca peste puţin timp, dar că nu puteam 
să precizez ziua sosirii mele la Ragz, ea fiind expusă 
hazardurilor călătoriei. Îl asiguram totuşi pe fratele meu că 
nu voi întârzia, desigur, pe drum. Dacă deci familia 
Roderich voia, putea, fără să mă mai aştepte, să fixeze data 
căsătoriei în ultimele zile ale lunii mai. "Cu rugămintea să 
nu fiu copleşit de reproşuri, încheiam eu, dacă fiecare din 
etapele mele nu va fi indicată prin trimiterea unei scrisori 
care să-mi ateste prezenţa în cutare sau cutare oraş. Voi 
scrie uneori, atât cât să-i permită domnişoarei Myra să 
stabilească numărul de leghe care mă vor mai separa încă 


de oraşul ei natal. Dar, în orice caz, voi anunţa în timp util 
data sosirii mele, la ceas, şi, dacă e cu putinţă, chiar la 
minut." 

În ajunul plecării, la 13 aprilie, m-am dus la biroul 
locotenentului de poliţie, cu care eram în relaţii de 
prietenie, ca să-mi iau rămas bun şi să-mi ridic paşaportul. 
Întinzându-mi-l, el îi transmise multe complimente fratelui 
meu, pe care îl cunoştea atât din reputaţie cât şi personal şi 
despre ale cărui planuri de căsătorie aflase între timp. 

— Ştiu, în afară de asta, adăugă el, că familia doctorului 
Roderich, în care o să intre fratele dumneavoastră, este una 
din cele mai onorabile din Ragz. 

— Vi s-a vorbit despre ea? am întrebat eu. 

— Da, chiar ieri, la serata de la ambasada Austriei, la care 
mă aflam şi eu. 

— Şi de la cine deţineţi informaţiile? 

— De la un ofiţer din garnizoana de la Budapesta, care s-a 
împrietenit cu fratele dumneavoastră în timpul unei şederi 
în capitala ungară şi care i-a adus cel mai mare elogiu. 
Succesul repurtat acolo a fost foarte mare şi primirea de 
care se bucurase la Budapesta a regăsit-o la Ragz, ceea ce 
n-ar putea să vă surprindă, scumpul meu Vidal. 

— Şi, am insistat eu, acest ofiţer a fost mai puţin elogios în 
ceea ce priveşte familia Roderich? 

— Desigur că nu. Doctorul este un savant în toată puterea 
cuvântului. Renumele lui este universal în regatul austro- 
ungar. l-au fost acordate toate distincţiile şi, de fapt, fratele 
dumneavoastră face o căsătorie frumoasă, căci se pare că 
domnişoara Myra Roderich este o persoană tare drăguță. 

— N-o să vă mire, scumpe prieten, i-am răspuns, dacă 
afirm că şi Marc o găseşte aşa şi că mi se pare că-i foarte 
îndrăgostit de ea. 

— Cu atât mai bine, dragul meu Vidal, şi o să binevoiţi să-i 
transmiteţi felicitările şi urările mele fratelui 
dumneavoastră, care va avea suprema satisfacţie ca 
fericirea lui să-i facă pe mulţi oameni geloşi. Dar, se 


întrerupse interlocutorul meu şovăind, nu ştiu dacă nu 
săvârşesc o indiscreţie. spunându-vă. 

— O indiscreţie? am zis, mirat. 

— Fratele dumneavoastră nu v-a scris niciodată că înainiea 
sosirii sale la Ragz, cu câteva luni. 

— Înaintea sosirii sale? am repetat eu. 

— Da. Domnişoara Myra Roderich. La urma urmei, 
scumpul meu Vidal, s-ar putea ca fratele dumneavoastră să 
nu fi ştiut nimic. 

— Explicaţi-vă, dragă prietene, căci nu văd absolut deloc la 
ce faceţi aluzie. 

— Ei bine, se pare - ceea ce n-ar putea să surprindă - că 
domnişoara Roderich fusese deja foarte curtată şi în mod 
insistent de un personaj care, dealtmintcri, nu este nici el 
un fitecine. Aşa, cel puţin, mi-a povestit ofiţerul de la 
ambasadă, care acum cinci săptămâni se mai afla încă la 
Budapesta. 

— Şi acest rival? 

— A fost respins de către doctorul Roderich. 

— Prin urmare, nu există motiv să ne mai preocupăm de 
asta. Dealtfel, dacă Marc şi-ar fi cunoscut vreun rival, mi-ar 
fi vorbit despre el în scrisorile sale, însă el n-a suflat o vorbă 
despre asta. Aşadar, lucrul este fără importanţă. 

— Într-adevăr, scumpul meu Vidal, şi totuşi pretenţiile 
acestui personaj la mâna domnişoarei Roderich au făcut 
oarecare vâlvă la Ragz şi e mai bine, în definitiv, să fiţi 
informat despre asta. 

— Fără îndoială, şi aţi făcut bine să mă preveniţi, deoarece 
nu este vorba aici de o simplă bârfeală. 

— Nu, informaţia este foarte serioasă. 

— Dar afacerea asta nu mai există, i-am răspuns, şi ăsta-i 
principalul. 

Când eram gata să plec: 

— Fiindcă veni vorba, dragă prietene, l-am întrebat, 
ofiţerul dumneavoastră n-a pronunţat în faţa 
dumneavoastră numele acestui rival refuzat? 


— Ba da. 

— Cum se numeşte? 

— Wilhelm Storitz. 

— Wilhelm Storitz? Fiul chimistului, sau mai degrabă al 
alchimistului? 

— Întocmai. 

— Dar bine! Ăsta-i un nume! Al unui savant pe care 
descoperirile sale l-au făcut celebru. 

— Şi de care Germania este foarte mândră pe bună 
dreptate, scumpul meu Vidal. 

— N-a murit? 

— Ba da, acum câţiva ani, dar fiul său este în viaţă şi chiar, 
potrivit spuselor interlocutorului meu, acest Wilhelm Storitz 
ar fi un om neliniştitor. 

— Neliniştitor? Ce înţelegeţi prin acest epitet, dragă 
prietene? 

— N-aş putea să spun sigur. Dar, de l-ai crede pe ofiţerul 
de la ambasadă, Wilhelm Storitz n-ar fi ca toată lumea. 

— Pe naiba, am exclamat eu glumeţ, treaba devine de un 
interes palpitant! Îndrăgostitul nostru refuzat ar avea oare 
trei picioare, sau patru braţe, sau doar un al şaselea simţ? 

— N-a precizat, mi-a răspuns râzând interlocutorul meu. 
Totuşi, sunt înclinat să presupun că această apreciere se 
referea mai degrabă la persoana morală decât la persoana 
fizică a lui Wilhelm Storitz, de care, dacă am înţeles bine, s- 
ar cuveni să te fereşti. 

— Ne vom feri, scumpe prieten, cel puţin până în ziua în 
care domnişoara Myra Roderich va deveni doamna Marc 
Vidal. 

Spunând acestea şi fără să mă neliniştesc peste măsură de 
informaţia primită, i-am strâns cu cordialitate mâna 
locotenentului de poliţie şi m-am întors acasă, spre a-mi 
sfârşi pregătirile de plecare. 

II. 

Am părăsit Parisul la 14 aprilie, la ora şapte dimineaţa, 
într-o berlină închiriată pentru acest drum. În vreo zece 


zile, aveam să sosesc în capitala Austriei. 

Voi trece repede peste prima parte a călătoriei mele. Ea n- 
a fost marcată de nici un incident şi regiunile pe care le 
străbăteam încep să fie prea binecunoscute ca să mai 
merite o descriere în regulă. 

Strasbourg a fost primul meu popas mai lung. La ieşirea 
din acest oraş, m-am aplecat pe geamul portierei. Marea 
săgeată a catedralei din Munster îmi apăru scăldată toată 
în razele soarelui, care băteau dinspre sud-est. 

Am petrecut mai multe nopţi legănat de cântecul roţilor ce 
striveau pietrişul drumului, legănat de această monotonie 
zgomotoasă care, mai mult decât tăcerea, sfârşeşte prin a 
te adormi. Am trecut pe rând prin Oos, Bad, Karlsruhe şi 
prin alte câteva oraşe. Apoi am lăsat îndărăt Stuttgart şi 
Ulm în Wurtemberg, Augsburg şi Munchen în Bavaria. 
Aproape de frontiera austriacă, am făcut un popas mai 
prelungit şi m-am oprit la Salzburg. În sfârşit, la 25 aprilie, 
la ora şase şi treizeci şi cinci seara, caii, scoțând aburi, 
pătrundeau în curtea celui mai bun han din Viena. 

N-am rămas decât treizeci şi şase de ore, dintre care două 
nopţi, în această capitală. La întoarcere socoteam s-o vizitez 
în amănunţime. 

Viena nu este nici străbătută şi nici mărginită de Dunăre. A 
trebuit să fac cu trăsura un ocol cam de o leghe ca să ajung 
la ţărmul fluviului ale cărui ape domoale aveau să mă ducă 
până la Ragz. 

În ajun, îmi oprisem un loc într-o gabară, Dorothee, 
amenajată pentru transportul pasagerilor. La bordul acestei 
gabare existau oameni cam de toate neamurile, înțelegând 
prin asta germani, austrieci, unguri, ruşi, englezi. Pasagerii 
ocupau pupa, căci mărfurile umpleau prova până într-atât, 
încât nimeni nu şi-ar mai fi găsit loc acolo. 

Prima mea grijă a fost să-mi găsesc o cuşetă pentru noapte 
în dormitorul comun. Să-mi bag valiza în acest dormitor, 
nici nu mă puteam gândi. A trebuit s-o aşez sub cerul liber, 
aproape de o bancă pe care contam să stau mult timp în 


cursul călătoriei, supraveghindu-mi în acelaşi timp, cu 
coada ochiului, bagajul. 

Sub dublul impuls al curentului şi al unui vânt îndeajuns 
de puternic, gabara cobora repede, despicând cu etrava ei 
apele gălbui ale frumosului fluviu, căci ele păreau pictate 
mai degrabă cu ocru decât cu ultramarin, orice ar zice 
despre el legenda. Ne încrucişam cu numeroase vase cu 
pânzele întinse de briză, ce transportau produsele câmpiei 
care se întinde cât vezi cu ochii pe cele două ţărmuri ale 
fluviului. Am trecut de asemenea pe lângă una din acele 
plute imense, trenuri de lemne formate dintr-o pădure 
întreagă, pe care sunt aşezate sate plutitoare, construite la 
plecare, dărâmate la sosire, şi care amintesc minunatele 
jangadas braziliene de pe Amazon. Apoi insulele se 
urmează unele după altele, presărate în chip capricios, 
mari sau mici, majoritatea de-abia apărând la suprafaţă, şi 
atât de joase uneori încât o creştere a apei de câteva 
degete le-ar fi inundat. Privirea se desfăta văzându-le atât 
de înverzite, atât de răcoroase, cu şirurile lor de sălcii, de 
plopi tremurători, cu ierburile lor umede împestriţate cu 
flori de culori vii. 

Mergeam dc asemenea de-a lungul satelor acvatice, 
ridicate chiar la marginea țărmului. Vârtejul de apă stârnit 
de vase pare că le face să se clatine pe piloţii lor. De mai 
multe ori am trecut pe sub o frânghie întinsă de la un țărm 
la altul, cu riscul de a ne-o agăța de catargul nostru. Era 
frânghia vreunui bac pe care o susțineau doua prăjini, 
deasupra cărora se ridica steagul naţional. 

În timpul zilei am urmărit cu privirea Fischamenan, 
Rigelsbrun şi Dorothee a făcut popas seara la vărsarea apei 
March. Acesta este un afluent de pe partea stângă, care 
coboară din Moravia aproape de frontiera regatului 
maghiar. Am petrecut acolo noaptea de 27 spre 28 aprilie, 
spre a pleca din nou dimineaţa în zori. În sfârşit, după ce 
am făcut escală la Petronel, la Altenburg, la Hainburg, după 
ce am străbătut defileul Porții Ungariei, după ce podul 


plutitor s-a deschis în faţa ei, gabara a sosit la cheiul de la 
Presburg. 

Un popas de douăzeci şi patru de ore, impus de 
transportarea mărfurilor, mi-a permis să vizitez acest oraş, 
demn de atenţia călătorilor. El are cu adevărat aerul de a fi 
zidit pe un promontoriu. De s-ar întinde la picioarele lui 
marea şi de i-ar uda temelia valurile ei învolburate, în locul 
apelor calme ale unui fluviu, n-ai avea motiv să fii surprins. 
Deasupra liniei magnificelor lui cheiuri ies la iveală siluetele 
caselor construite cu o regularitate deosebită, într-un stil 
frumos. 

Am admirat catedrala, a cărei cupolă se sfârşeşte printr-o 
coroană aurită, şi numeroase alte clădiri, uneori palate, 
care aparţin aristocrației ungureşti. Apoi m-am urcat pe 
colina pe care se înalţă castelul şi am vizitat această vastă 
construcţie patrulateră, apărată la colţuri de turnuri, 
asemeni unor ruini feudale. S-ar putea să regreţi că te-ai 
urcat până acolo, dacă privirea nu ţi s-ar întinde până 
departe, deasupra viilor superbe şi a câmpiei nesfârşite pe 
care curge Dunărea. 

În aval de Presburg, în dimineaţa dc 30 aprilie, Dorothee 
trecea prin pustă. Această pustă este totodată stepa 
rusească şi savana americană, câmpii imense ce se întind în 
întreaga Ungarie centrală. Este un teritoriu extrem de 
ciudat, cu păşunile al căror sfârşit nu-l afli, pe care le 
străbat uneori, într-o galopadă nebunească, nenumărate 
herghelii de cai, şi care hrănesc cirezi de boi şi de bivoli 
numărând mii de capete. 

Acolo se desfăşoară în multiplele ei zigzaguri adevărata 
Dunăre ungurească. Mărită de puternicii afluenţi veniţi din 
Carpaţii mici sau din Alpii Styrieni, ea îşi ia aici aerele unui 
mare fluviu, după ce nu fusese decât un simplu râu la 
trecerea sa prin Austria. 

Îi urcam cursul cu închipuirea, până la izvorul ei 
îndepărtat, până aproape de frontiera franceză, în Marele 


Ducat de Bad, limitrof cu Alsacia, şi mă gândeam că ploile 
Franţei îi aduceau primele ei ape. 

Ajunsă seara la Raab, gabara fu legală de chei şi rămase 
aici peste noapte, a doua zi şi noaptea următoare. 
Douăsprezece ore mi-au fost de ajuns ca să vizitez acest 
oraş, mai mult fortăreață decât oraş. 

La câteva leghe mai jos de Raab, am putut, a doua zi, fără 
să mă opresc acolo, să zăresc celebra cetăţuie Kromorn, 
creată în întregime în secolul al XV-lea de către Matei 
Corvin. 

Nimic nu poate fi mai frumos decât să te laşi în voia 
curgerii Dunării în această parte a teritoriului maghiar. 
Apar mereu meandre capricioase, se produc întorsături 
bruşte care schimbă peisajul, se ivesc insule joase, pe 
jumătate înecate, deasupra cărora zboară cocori şi berze. 
Este pusta în toată măreţia ei, când cu livezi luxuriante, 
când cu coline ce unduiesc la orizont. Acolo prosperă viile 
cu cele mai bune soiuri din Ungaria. Se poate socoti la mai 
mult de un milion de butoaie de 400 de litri, în care Tokay- 
ul îşi are partea lui, producţia acestei ţări care vine după 
Franţa înaintea Italiei şi Spaniei, pe lista regiunilor viticole. 
Această recoltă, zice-se, este aproape în întregime 
consumată pe loc. N-o să ascund că mi-am oferit câteva 
sticle din astea în hanurile de pe țărm. 

E de reţinut că metodele de cultură se îmbunătăţesc în 
pustă din an în an. Dar mai rămâne încă mult de tăcut. Ar 
trebui să se creeze o reţea de canale de irigaţii care i-ar 
asigura o fertilitate extremă, să se planteze mii de arbori şi 
să fie rânduiţi în perdele lungi şi dese, ca o piedică în calea 
vânturilor aspre. În felul acesta, cerealele n-ar întârzia să-şi 
dubleze şi chiar să-şi tripleze producţia. 

Din nefericire, proprietatea nu este îndeajuns de bine 
împărţită în Ungaria. Pământurile înţelenite sunt aici 
considerabile, cutare domeniu, de pildă, este de douăzeci şi 
cinci de mile pătrate, încât proprietarul n-a putut niciodată 
să-l exploreze pe toată întinderea lui, în vreme ce micii 


cultivatori nu deţin nici măcar un sfert din acest vast 
teritoriu. 

Această stare de lucruri, atât de prejudicioasă ţării, se va 
schimba treptat, de n-ar fi decât prin logica imanentă a 
viitorului. Dealtminteri, ţăranul ungur nu este deloc 
refractar progresului. El este plin de bunăvoință, de curaj şi 
de inteligenţă. Poate că este puţin prea mulţumit de el 
însuşi, mai puţin totuşi decât este ţăranul german. Între ei, 
există diferenţa că dacă primul crede că poate să înveţe 
totul, al doilea crede că ştie deja totul. 

La Gran, pe malul drept, am remarcat o schimbare în 
aspectul general. Câmpiilor pustei le urmară coline lungi şi 
dese, ramificații extreme ale Carpaţilor şi ale Alpilor Norici 
care strâng tare fluviul şi-l obligă să traverseze defileuri 
strâmte. 

Gran este sediul episcopatului primat al Ungariei şi fără 
îndoială cel mai râvnit dintre toate episcopatele de pe glob, 
dacă bunurile acestei lumi au vreo atracţie pentru un prelat 
catolic. Într-adevăr, titularul acestui sediu, cardinal, primat, 
legat, prinţ al imperiului şi cancelar al regatului, este 
înzestrat cu un venit care poate să depăşească un milion de 
livre. 

În aval de Gran, reîncepe pusta. Trebuie să recunoaştem 
că natura este o iscusită artistă. Ea aplică în mare legea 
contrastelor, dealtminteri, ca în tot ceea ce face. Aici natura 
a vrut ca peisajul, după aspectele atât de variate dintre 
Presburg şi Gran, să fie trist, mohorât, monoton. 

În acest loc Dorothee a trebuit să aleagă unul din cele 
două braţe care formează insula Sfântul Andrei şi care, 
dealtfel, sunt amândouă practicabile pentru navigaţie. Ea îl 
luă pe cel din stânga, ceea ce îmi permise să zăresc oraşul 
Waitzen, dominat de o jumătate de duzină de clopotniţe, 
printre care o biserică, ridicată chiar pe țărm, se reflectă în 
ape între mari mase de verdeață. 

De aici încolo înfăţişarea ţării începe să se schimbe. Pe 
câmpie se rânduiesc culturi de zarzavaturi, pe fluviu lunecă 


ambarcaţii mai numeroase. Animaţia urmează calmului. Se 
vede bine că ne apropiem de o capitală. Şi ce capitală! 
Dublă ca anumite stele, şi chiar dacă aceste stele nu sunt de 
prima mărime, ele luminează strălucitor în constelația 
ungară. 

Gabara a înconjurat o ultimă insulă împădurită. Mai întâi 
apare Buda, pe urmă Pesta, şi în aceste două oraşe, 
inseparabile ca nişte surori siameze, între 3 şi 6 mai aveam 
să-mi iau un scurt repaus, obosindu-mă însă peste măsură 
ca să le vizitez în mod amănunţit. 

Între Buda şi Pesta, trec flotile de bărci ce alcătuiesc 
cărăuşia pe luntre în amont şi în aval, un fel de galiote care 
au în faţă un catarg cu pavilion şi sunt prevăzute cu o 
cârmă lată a cărei bară se alungeşte în chip nemăsurat. 
Atât unul cât şi celălalt țărm sunt transformate în cheiuri, 
pe care le mărginesc clădiri cu aspect arhitectural, 
deasupra cărora se înalţă săgeți şi clopotniţe. 

Buda este situată pe ţărmul drept, Pesta pe ţărmul stâng, 
şi Dunărea, mereu presărată cu insule înverzite, formează 
coarda semi-circumferinţei ocupate de Pesta. În partea 
Pestei este câmpie pe care oraşul a putut şi va mai putea să 
se întindă în voie. Înspre partea Budei se află un şir de 
coline cu fortificaţii, pe care le încunună citadela. 

Buda, fiind mai mult militară decât comercială, este lipsită 
de animația afacerilor. Să nu te miri dacă iarba creşte pe 
străzi şi-i mărgineşte trotuarele. Ca locuitori, are mai ales 
soldaţi. Ai zice că ei circulă printr-un oraş în stare de 
asediu. În multe locuri se înalţă drapelul naţional ale cărui 
falduri fâlfâie în bătaia vântului. Este, într-un cuvânt, un 
oraş cam monoton, căruia îi ţine piept Pesta, atât de vie. 
Aici s-ar putea zice că Dunărea curge între viitor şi trecut. 

Cu toate acestea, dacă Buda posedă un arsenal şi dacă nu- 
i lipsesc deloc cazărmile, poţi să vizitezi aici de asemenea 
mai multe palate care au o înfăţişare foarte impunătoare. 
Am avut o puternică impresie înaintea unor biserici 
bătrâne, înaintea catedralei, care a fost preschimbată în 


moschee în timpul dominaţiei otomane. Am mers pe o 
stradă lată ale cărei case, în terase ca în Orient, sunt 
prevăzute cu zăbrele. Am străbătut sălile primăriei, încinsă 
cu o împrejmuire pestriță, galbenă şi neagră. Am 
contemplat mormântul lui Gull-Baba pe care îl vizitează 
pelerinii turci. 

Dar s-a întâmplat cu mine ca şi cu majoritatea străinilor, şi 
Pesta mi-a răpit cel mai mult timp. Timpul acesta n-a fost 
deloc pierdut, puteţi să mă credeţi, căci, într-adevăr, două 
zile nu-s de ajuns ca să vizitezi capitala ungară, cu nobila ei 
cetate universitară. 

Se cuvine, mai întâi, să urci colina situată la sudul Budei, 
la extremitatea cartierului Taban, spre a avea vederea 
completă a celor două oraşe. Din acest punct se zăresc 
cheiurile Pestei şi pieţele ei mărginite de palate şi de alte 
clădiri, cu o frumoasă aşezare arhitectonică. Ici şi colo, 
domuri cu ciubucuri aurite, săgeți îndrăzneţ aţintite spre 
cer. Înfăţişarea Pestei este desigur grandioasă, şi nu fără 
motiv a fost uneori preferată celei a Vienei. 

Pe câmpia înconjurătoare, presărată cu vile, se întinde 
imensul şes de la Rakos unde, odinioară, cavalerii unguri îşi 
ţineau cu mare zarvă adunările lor. 

Nu poţi apoi să negilijezi de a vizita cu grijă Muzeul cu 
pânzele şi statuile lui, sălile de istorie naturală şi de 
antichităţi preistorice, inscripţiile, monezile, colecţiile 
etnografice de mare valoare pe care le conţine. Pe urmă, 
trebuie vizitată insula Margareta, cu boschetele, pajiştile şi 
băile ei alimentate de un izvor termal. Merită să fie vizitată 
şi grădina publică, Stadtwaldchen, udată de un râuleţ 
navigabil pentru ambarcaţiile uşoare, cu frumoasele ei 
umbrare, cu corturile, cu jocurile ei şi în care se distrează o 
mulţime vie, mândră, în care se întâlnesc în mare număr 
tipuri remarcabile de bărbaţi şi de femei. 

În ajunul plecării mele, am intrat într-unul din principalele 
hanuri ale oraşului spre a mă odihni o clipă. Băutura 
favorită a maghiarilor, vin alb amestecat cu o apă 


feruginoasă, mă răcorise într-un chip agreabil şi aveam să- 
mi continui cursele prin oraş, când privirile îmi căzură pe o 
gazetă desfăcută. Am luat-o în mână maşinal, şi acest titlu 
cu litere gotice, groase: "Comemorarea Storitz" mi-a atras 
îndată atenţia. 

Acest nume era cel pe care îl pronunţase locotenentul de 
poliţie, cel al faimosului alchimist german şi de asemeni al 
pretendentului refuzat la mâna Myrei Roderich. Nu putea 
să existe îndoială în această privinţă. 

lată ce am citit: "Peste douăzeci de zile, la 25 mai, va fi 
celebrată la Spremberg comemorarea lui Otto Storitz. Se 
poate afirma că populaţia va merge în corpore la cimitirul 
oraşului natal al celebrului savant. 

După cum se ştie, acest om extraordinar a adus glorie 
Germaniei prin minunatele sale lucrări, prin uimitoarele 
sale descoperiri, prin invențiile sale care au contribuit atât 
la progresele ştiinţelor fizice." 

Autorul articolului nu exagera, într-adevăr, Otto Storitz 
era pe drept cuvânt celebru în lumea ştiinţifică. Dar ceea ce 
m-a pus cel mai mult pe gânduri au fost rândurile 
următoare: "Nimeni nu ignoră că, în timpul vieţii sale, Otto 
Storitz a fost luat puţin drept vrăjitor de către anumite 
spirite înclinate către supranatural. Cu un secol sau două 
mai înainte, nu este prea sigur că n-ar fi fost arestat, 
condamnat, ars în piaţa publică. Noi vom adăuga că, după 
moartea lui, numeroşi oameni, evident din cale afară de 
creduli, îl consideră mai mult ca oricând un făcător de 
farmece şi de descântece, posedând o putere 
supraomenească. Ceea ce îi linişteşte, este gândul că şi-a 
dus cu el în mormânt secretele sale. Nu trebuie să ne 
bizuim pe faptul că aceşti oameni cumsecade îşi vor 
deschide vreodată ochii, şi pentru ei Otto Storitz va rămâne 
tot un cabalist, un vrăjitor, chiar un om posedat de diavol." 
"Fie el orice veţi voi, m-am gândit, important este că fiul său 
a fost respins în mod definitiv de către doctorul Roderich. 
Cât despre rest, puţin îmi pasă!" 


Gazeta încheia în aceşti termeni: "Există deci motiv să 
credem că mulţimea va asista în număr considerabil, ca în 
toţi anii, la ceremonia comemorării, fără a mai vorbi despre 
prietenii serioşi, rămaşi credincioşi amintirii lui Otto Storitz. 
N-ar fi exagerat să ne gândim că populaţia din Spremberg, 
cum nu se poate mai superstiţioasă, se aşteaptă la vreo 
minune şi doreşte să fie martoră la ea. După cele ce se 
repetă întruna în oraş, cimitirul ar urma să fie teatrul celor 
mai de necrezut şi mai extraordinare fenomene. Nimeni nu 
s-ar mira dacă, în mijlocul groazei generale, piatra de pe 
mormânt s-ar ridica şi dacă fantasticul savant ar învia în 
toată gloria lui. 

După părerea unora, Otto Storitz nici n-ar fi murit, şi i s-ar 
fi făcut funeralii false. 

N-o să zăbovim să discutăm astfel de fleacuri. Dar, cum o 
ştie fiecare, superstiţiile n-au nimic de-a face cu logica, şi 
vor mai trece mulţi ani până ca bunul simţ să distrugă 
aceste legende ridicole." 

Această lectură îmi sugeră unele reflecţii pesimiste. Că 
Otto Storitz a murit şi a fost îngropat, nimic nu era mai 
sigur. Că mormântul lui avea să se deschidă la 25 mai şi că 
el avea să apară înaintea privirilor mulţimii, asta nu merita 
să-i dai atenţie nici o clipă. Dar dacă decesul tatălui nu era 
de contestat, nu era mai puţin adevărat că el avea un fiu în 
viaţă şi bine sănătos, pe acest Wilhelm Storitz respins de 
către familia Roderich. Nu exista oare motiv de teamă ca el 
să-i pricinuiască supărări lui Marc, să creeze greutăţi 
căsătoriei sale? 

"Bine! mi-am zis aruncând gazeta, iată-mă că spun prostii. 
Wilhelm Storitz a cerut mâna Myrei. i-a fost refuzată. Şi pe 
urmă? Storitz n-a mai fost revăzut, şi întrucât Marc nu mi-a 
suflat niciodată o vorbă despre această afacere, nu văd 
pentru ce i-aş mai acorda eu vreo importanţă." 

Am cerut să mi se aducă hârtie, toc, cerneală şi i-am scris 
fratelui meu spre a-l anunţa că aveam să părăsesc Pesta a 
doua zi şi că o să sosesc în după-amiaza zilei de ll mai, căci 


nu mai eram decât la cel mult şaptezeci şi cinci de leghe de 
Ragz. Îi semnalam că până aici călătoria mea se făcuse fără 
nici un incident şi fără întârzieri şi că nu aveam nici un 
motiv să cred că ea n-o să se sfârşească la fel. N-am uitat 
să-mi prezint omagiile domnului şi doamnei Roderich şi am 
adăugat la ele, pentru domnişoara Myra, asigurarea 
afectuoasei mele simpatii, pe care Marc ar binevoi să i-o 
transmită. 

A doua zi, la ora opt, Dorothee părăsi locul dc acostare 
amenajat de-a lungul cheiului şi-o porni pe curent. 

Se înţelege de la sine că, de la Viena înainte, la fiecare 
escală se făcuse o schimbare în lumea pasagerilor. Unii 
debarcaseră la Presburg, la Raab, la Gran, la Budapesta; 
alţii se îmbarcaseră la plecarea din amintitele oraşe. Nu 
erau printre ei decât cinci sau şase englezi care, luând 
vaporul în capitala austriacă, trebuiau să coboare până la 
Marea Neagră. 

La Pesta, ca şi în escalele din amont, Dorothee primise 
aşadar noi pasageri. Unul dintre aceştia îmi atrase în mod 
deosebit atenţia, atât de ciudată mi s-a părut purtarea lui. 

Era un bărbat cam de treizeci şi cinci de ani, voinic, de un 
blond aprins, cu chipul mohorât, cu privirea poruncitoare, 
în totul, o figură din cele mai antipatice. Atitudinea lui 
indica un bărbat semeţ şi dispreţuitor. În mai multe rânduri 
el se adresă personalului de pe bord, ceea ce-mi îngădui să- 
i aud vocea aspră, dezagreabilă şi tonul tăios cu care punea 
întrebările. 

Acest pasager părea că nu vrea să aibă de-a face cu 
nimeni. Puțin îmi păsa, deoarece până atunci eu însumi 
păstrasem o rezervă extremă faţă de tovarăşii mei de 
călătorie. Patronul Dorotheei era singurul căruia îi cerusem 
câteva informaţii asupra drumului. 

Judecându-l bine pe acest personaj ciudat, aveam motiv să 
gândesc că era un german, foarte probabil originar din 
Prusia. Asta se simţea, cum se zice, şi totul în el purta 


marca teutonă. Cu neputinţă să-l confunzi cu aceşti 
maghiari simpatici, prieteni ai Franţei. 

Gabara, părăsind Budapesta, nu mergea deloc mai repede 
decât curentul. Briza, foarte uşoară, nu-i dădea decât o 
mică viteză. De aici decurgea uşurinţa de a observa în 
amănunţime peisajele oferite privirilor noastre. După ce 
dublul oraş a fost lăsat în urmă. Dorothee, sosind ta insula 
Czepel care desparte Dunărea în două braţe, o luă pe cel 
din stânga. 

Poate că cititorul se miră - admițând că voi avea vreodată 
cititori! - de totala banalitate a unei călătorii despre care 
am început prin a-i lăuda ciudăţenia. Dacă-i aşa, să aibă 
răbdare. Nu va trece mult şi va avea atâtea lucruri stranii 
câte poate să-şi dorească. 

În momentul în care Dorothee tocmai înconjura insula 
Czepel, s-a produs primul incident a cărui amintire am 
păstrat-o. Un incident din cele mai neînsemnate, dealtfel. 
Dar am oare dreptul să numesc "incident" un fapt de o atât 
de mică importanţă şi pe deasupra cu totul imaginar, aşa 
precum am avut îndată dovada? Oricum ar fi, iată faptul. 

Mă aflam la pupa vasului lângă valiza mea, pe capacul 
căreia era prinsă o hârtie pe care oricine voia putea să-mi 
citească numele, prenumele, adresa şi profesia. Sprijinit cu 
coatele de parapet, îmi lăsam privirea să rătăcească fericită 
peste pusta care se întinde în aval de Pesta, şi mărturisesc 
că nu mă gândeam la nimic. Deodată am avut senzaţia 
confuză că se află cineva în spatele meu. 

Oricine cunoaşte, dacă a încercat-o vreodată, acea 
stinghereală nelămurită pe care o simţim, când suntem 
priviţi fără ştirea noastră de cineva a cărui prezenţă o 
ignorăm. Este un fenomen puţin sau deloc explicat şi, 
dealtfel, îndeajuns de misterios. Ei bine, în acel moment am 
avut o stinghereală de acest fel. 

M-am întors brusc. În imediata mea vecinătate nu se afla 
nimeni. 


Impresia fusese atât de puternică, încât am rămas câteva 
minute uluit, constatând că eram singur. Dar, în sfârşit, 
trebuia să mă supun evidenţei şi să recunosc că mai mult de 
zece stânjeni mă separau de pasagerii cei mai aproape de 
mine. 

Dojenindu-mă aspru pentru nervozitatea mea prostească, 
mi-am reluat aşadar poziţia de mai înainte, şi e foarte sigur 
că n-aş mai fi păstrat nici o amintire despre acest incident 
neînsemnat, dacă nişte evenimente, la care pe atunci nu mă 
aşteptam câtuşi de puţin, nu m-ar fi făcut să mi-l amintesc 
din nou. 

În tot cazul, pe moment, am încetat îndată să mă mai 
gândesc la asta, şi privirea mi s-a reîntors spre pustă, care 
se desfăşura dinainte-mi cu ciudatele ei efecte de miraj, cu 
întinsele ei câmpuri, cu înverzitele ei păşuni, cu culturile ei 
mai dese, mai bogate în apropierea marelui oraş. Pe fluviu 
se vedea mereu acel şirag de insule joase, acoperite de 
sălcii, ale căror creştete apăreau la suprafaţă ca nişte tufe 
groase de un cenuşiu palid. 

În cursul zilei de 7 mai am făcut aproape douăzeci de 
leghe, urmând nenumăratele şerpuiri ale fluviului, sub un 
cer nesigur care ne dărui mai multe ceasuri umede decât 
uscate. Odată cu venirea serii, ne-am oprit peste noapte 
între Duna Pentele şi Duna Foldrar. A doua zi a fost la fel 
din toate punctele de vedere şi din nou am făcut popas pe 
teren şes, la vreo zece leghe mai sus de Batta. 

La 9 mai, timpul înseninându-se, am plecat fiind siguri că 
vom sosi la Mohacs înaintea serii. 

Către ora nouă, în momentul în care intram în ruf, 
pasagerul german ieşea din el. Eram cât pe-aci să ne 
ciocnim şi am fost surprins de privirea ciudată pe care mi-a 
aruncat-o. Era pentru prima oară că hazardul ne apropia pe 
unul de altul, şi totuşi nu numai că era insolenţă în această 
privire dar - visam fără îndoială! - aş fi jurat că exista ură în 
ea. 


Ce-mi reproşa acest individ? Mă ura doar pentru că eram 
francez? M-am gândit, într-adevăr, că poate că-mi citise 
numele pe capacul valizei sau chiar pe eticheta sacului meu 
de călătorie, aşezat pe una din băncile rufului. De aceea 
poate că mă privea aşa. 

Ei bine, dacă-mi ştia numele, eram hotărât să-l ignor pe al 
lui, căci personajul mă interesa tare puţin. 

Dorothee a făcut escală la Mohacs, dar destul de târziu 
pentru ca din acest oraş îndeajuns de important eu să nu 
văd decât două săgeți ascuţite, deasupra unei mase înecate 
în umbră. Am coborât totuşi şi, după o excursie de o oră, m- 
am reîntors la bord. 

A avut loc îmbarcarea câtorva pasageri şi plecarea vasului, 
în zorii zilei de 10 mai. 

În timpul acestei zile, individul cu pricina s-a încrucişat cu 
mine de câteva ori pe punte, părând să mă privească cu un 
aer care, hotărât lucru, îmi displăcea. Nu-mi place să caut 
ceartă oamenilor, dar nici să fiu observat cu o astfel de 
stăruinţă supărătoare. Dacă avea ceva de spus, de ce nu mi- 
o spunea deschis impertinentul ăsta? În acest caz, nu 
vorbeşti cu privirea, şi dacă nu pricepea franceza, aş fi 
putut prea bine să-i răspund în limba lui. 

Totuşi, dacă aş fi ajuns să-l întreb pe teuton, ar fi fost mai 
bine să fi obţinut, în prealabil, unele informaţii în privinţa 
lui. 

L-am oprit pe patronul gabarei şi l-am întrebat dacă îl 
cunoştea pe acest pasager. 

— Îl văd pentru prima oară, mi-a răspuns el. 

— Este un german? am continuat eu. 

— Nu există nici o îndoială în această privinţă, domnule 
Vidal, şi chiar mă gândesc că trebuie să fie prusac. 

După-amiază vasul plutea prin dreptul Zombor-ului, prea 
îndepărtat de malul stâng al fluviului pentru a fi cu putinţă 
să-l zăreşti. El este un oraş foarte important, aşezat, ca şi 
Seghedinul, în vasta peninsulă formată de cele două 


cursuri, al Dunării, şi al Tisei - unul din cei mai importanţi 
afluenţi ai fluviului. 

A doua zi, urmând numeroasele sinuozităţi ale Dunării, 
Dorothee s-a îndreptat spre Vukovar, clădit pe malul drept. 
Am mers apoi de-a lungul frontierei Slavoniei, unde fluviul 
îşi modifică direcţia nord-sud, spre a o lua spre est. Acolo se 
întindea şi teritoriul Hotarelor Militare. Din distanţă în 
distanţă se vedeau, puţin în spatele malului, numeroase 
corpuri de gardă, mereu în comunicaţie printr-un du-te- 
vino al santinelelor care ocupă gherete de lemn şi cabane 
întocmite din ramuri de copaci. 

Acest teritoriu este administrat milităreşte. Toţi locuitorii, 
purtând numele de grenzer, sunt acolo soldaţi. Provinciile, 
districtele, parohiile dispar spre a face loc regimentelor, 
companiilor acestei armate speciale. Sub denumirea de 
Hotare Militare se înţelege o întindere de şase sute zece 
mile pătrate, de la țărmurile Adriaticii până în munţii 
Transilvaniei, a cărei populaţie, adică mai mult de un milion 
o sută de mii de suflete, este supusă unei severe discipline. 
Această instituţie datează dinainte de actuala domnie a 
Mariei Tereza şi are raţiunea de a fi nu numai împotriva 
turcilor, dar totodată şi ca un cordon sanitar, împotriva 
ciumei. Acesta este un rău la fel de pustiitor ca şi celălalt. 

Începând de la Vukovar, nu l-am mai găsit pe german la 
bord. Fără îndoială că debarcase în acest oraş. Am fost 
astfel scăpat de prezenţa lui, ceea ce m-a scutit de orice 
explicaţie cu el. 

Acum, dealtfel, alte gânduri îmi frământau mintea. În 
câteva ore vasul va ajunge la Ragz. Ce bucurie să-mi revăd 
fratele de care eram despărţit de mai bine de un an, să-l 
strâng în braţe, să vorbim amândoi despre lucruri 
interesante pentru noi, să fac cunoştinţă cu noua lui familie! 

Către ora cinci după-amiază, pe ţărmul stâng, între sălciile 
de pe mal şi îndărătul unei perdele de plopi, au apărut 
câteva biserici, unele încoronate de turle, celelalte 
dominate de săgeți, ce se desprindeau pe fondul cerului pe 


care lunecau nori repezi. Acestea erau primele semne ale 
unui mare oraş, era Ragz-ul. La ultima cotitură a fluviului, 
oraşul a apărut în întregime, aşezat pitoresc la poalele 
colinelor înalte, dintre care una susţinea vechiul castel 
feudal, acropolea tradiţională a bătrânelor cetăţi ale 
Ungariei. 

Împinsă de briză, gabara se apropie de debarcader. Ea 
acostă. Precis în această clipă se produse al doilea incident 
al călătoriei mele. Merită, de astă dată, să fie povestit? Vă 
las să judecaţi. 

Eram în picioare, aproape de bastingajul babordului, 
privind linia cheiurilor, în vreme ce majoritatea pasagerilor 
se îndrepta spre coborâre. La debarcader se aflau 
numeroase grupuri şi nu mă îndoiam că şi Mark era într- 
unul din ele. 

Însă, în timp ce căutam să-l găsesc, am auzit lângă mine, 
pronunţate distinct în limba germană, aceste cuvinte 
neaşteptate: "Dacă Marc Vidal se căsătoreşte cu Myra 
Roderich, va fi vai de ea şi vai de el!" 

M-am întors iute. Mă aflam singur în acest loc. Totuşi 
cineva îmi vorbise! Da, mi se vorbise şi, voi merge chiar mai 
departe, vocea nu-mi era necunoscută! 

Cu toate acestea nu era nimeni, o repet, nimeni! Evident, 
mă înşelasem crezând că aud această frază amenințătoare. 
Avusesem un fel de halucinație, nimic altceva. Pesemne că 
nervii îmi erau într-o stare jalnică, ca să-mi joace astfel de 
feste la interval de două zile! Stupefiat, am privit iarăşi în 
jurul meu. Nu, nu era nimeni. Ce puteam să fac altceva 
decât să ridic din umeri şi să debarc, pur şi simplu? 

Ceea ce am făcut, într-adevăr, croindu-mi cu greutate 
drum prin mijlocul mulţimii asurzitoare care umplea 
debarcaderul. 

III. 

Marc mă aştepta, după cum bănuiam, la debarcader şi-mi 
deschise braţele. Ne-am strâns la piept. 


— Henri. scumpul meu Henri! repeta el cu vocea 
emoţionată, cu ochii umezi, deşi faţa lui exprima fericirea. 

Apoi, după primele manifestări dc bucurie: 

— Haidem! La drum! am exclamat. Mă duci la tine, cred? 

— Da, la hotel, la hotelul Temesvar, la zece minute de aici, 
pe strada Prinţul Miloch. dar mai întâi să te prezint 
viitorului meu cumnat. 

Nu remarcasem un ofiţer care stătea puţin mai în spatele 
lui Marc. Era un căpitan. Purta uniforma ofiţerilor de 
infanterie din Hotarele Militare. Avea cel mult douăzeci şi 
opt de ani, o înălţime peste cea mijlocie, o ţinută frumoasă, 
cu mustaţa şi bărbuţa de culoare şatenă, cu aerul mândru şi 
aristocratic al maghiarului, dar cu ochii prietenoşi, cu gura 
surâzătoare, dintru început foarte simpatic. 

— Căpitanul Haralan Roderich, rosti Marc. 

Am strâns mâna pe care mi-o întindea căpitanul Haralan. 

— Domnule Vidal, îmi spuse el, suntem fericiţi să vă vedem 
şi nici nu vă puteţi imagina câtă plăcere o să producă 
întregii mele familii sosirea dumneavoastră, aşteptată cu 
atâta nerăbdare. 

— Şi de către domnişoara Myra? am întrebat. 

— "Te cred şi eu, exclamă fratele meu, şi nu-i deloc vina ei, 
dragă Henri, dacă Dorothee nu şi-a făcut cu regularitate 
cele zece leghe pe oră de la plecarea ta din Viena! 

Trebuie să spun că şi căpitanul Haralan vorbea curent 
franceza, ca şi tatăl, mama şi sora sa care călătoriseră în 
Franţa. Pe de altă parte, deoarece Marc şi cu mine 
cunoşteam perfect limba germană cu un oarecare colorit de 
maghiară, chiar din ziua aceea, precum şi în cele 
următoare, am putut să conversăm indiferent în care din 
aceste diverse limbi, ce se amestecau uneori între ele. 

Am pus bagajul într-o trăsură. Căpitanul Haralan, Marc şi 
cu mine ne-am urcat în ea şi după câteva minute trăsura a 
oprit în faţa hotelului Temesvar. 

După ce am fixat pentru a doua zi prima mea vizită la 
familia Roderich, am rămas singur cu fratele meu, într-o 


cameră îndeajuns de confortabilă, vecină cu cea pe care o 
ocupa el, încă de la instalarea lui la Ragz. 

Conversaţia noastră se prelungi până la ora cinci. 

— Scumpul meu Marc, i-am spus, iată-ne în sfârşit 
împreună, amândoi sănătoşi, nu-i aşa? Dacă nu mă înşel, 
despărţirea noastră a durat un an încheiat. 

— Da, Henri, şi timpul mi s-a părut lung, deşi prezenţa 
scumpei mele Myra i-a scurtat multişor ultimele luni. Dar 
iată-te în sfârşit, şi absenţa nu m-a făcut să uit că tu eşti 
fratele meu mai mare. 

— Cel mai bun prieten al tău, Marc. 

— De aceea, Henri - tu înţelegi asta - căsătoria mea nu se 
putea celebra fără ca tu să nu fii aici, lângă mine! Nu 
trebuia, dealtfel, să-ţi cer consimţământul? 

— Consimţământul meu? 

— Da, precum i l-aş cere tatălui nostru dacă s-ar afla aici. 
Dar, ca şi el, tu n-ai fi putut să mi-l refuzi, şi când o vei 
cunoaşte. 

— O şi cunosc din scrisorile tale şi ştiu că eşti fericit. 

— Mai mult decât aş putea să-ţi spun. Când o s-o vezi, ai s- 
o apreciezi şi ai s-o iubeşti, sunt sigur de asta! Îţi voi da o 
cea mai bună soră. 

— Şi pe care eu o voi primi cu multă bucurie, dragă Marc, 
ştiind dinainte că nu poţi face decât o alegere excelentă. 
Dar de ce să nu-i facem o vizită doctorului Roderich chiar în 
scara asta? 

— Nu, mâine. Nu credeam că vaporul o să sosească aşa 
devreme şi nu te aşteptam decât seara. Numai dintr-un 
exces de prudenţă am venit, Haralan şi cu mine, pe chei şi 
bine am făcut, întrucât am asistat la debarcare. Ah, de ar fi 
ştiut şi scumpa Myra! Cât o să regrete! Dar, ţi-o repet, tu nu 
eşti aşteptat decât mâine. Doamna Roderich şi fiica ei şi-au 
şi făcut programul pentru astă-seară, şi mâine se vor scuza 
faţă de tine. 

— Ne-am înţeles, Marc, i-am răspuns, şi deoarece astăzi 
dispunem de câteva ore, să le folosim făcând conversaţie şi 


vorbind despre trecut şi viitor, spre a ne împărtăşi toate 
amintirile pe care le putem avea noi, fraţii, după un an de 
despărţire. 

Astfel Marc îmi povesti călătoria lui de când părăsise 
Parisul, toate popasurile marcate de succese, şederea lui la 
Viena, la Presburg, unde i se deschiseseră larg porţile lumii 
artistice. În definitiv, nu mi-a spus nimic nou. Un portret 
semnat de Marc Vidal nu poate fi decât foarte căutat, foarte 
disputat, şi cu acelaşi interes, atât de către austriecii 
bogaţi, cât şi de către maghiarii avuţi. 

— Nu mai pridideam, dragă Henri. Cereri peste cereri din 
toate părţile! Ce vrei, prinsese o vorbă spusă de un burghez 
cumsecade din Presburg: "Marc Vidal le face mai 
asemănătoare decât natura". De aceea, adăugă fratele meu, 
glumind, nu mi se pare cu neputinţă să fiu răpit într-o bună 
zi spre a picta portretele tuturor celor de la Curtea din 
Viena. 

— Fii atent, Marc, fii atent! Asta ţi-ar putea pricinui o 
încurcătură, dacă ar trebui să părăseşti acum Ragz-ul ca să 
te duci la Curte! 

— As refuza invitaţia în modul cel mai respectuos cu 
putinţă, dragă. În prezent nu poate fi vorba de portrete. 
sau, mai bine zis, tocmai l-am terminat pe ultimul. 

— Al ei, nu-i aşa? 

— Alei, şi fără îndoială că nu-i dintre cele mai rele pe care 
le-am făcut. 

— Cine ştie? am exclamat. Când un pictor este preocupat 
mai mult de model decât de portret. 

— În sfârşit, Henri, o să vezi tu! Ţi-o repet: mai 
asemănător decât natura! Se pare că ăsta-i genul meu. Da, 
toată vremea cât mi-a pozat draga mea Myra, ochii nu mi se 
puteau desprinde de la ea. Dar ea nu glumea. Nu 
logodnicului, ci pictorului înţelegea să-i consacre aceste 
ceasuri mult prea scurte. Şi pensula îmi fugea, de-a dreptul, 
pe pânză. Cu câtă pasiune! Uneori mi se părea că portretul 
o să se însufleţească, o să capete viaţă, ca statuia Galateei. 


— Fii calm, Pigmalion, fii calm. Spune-mi mai degrabă cum 
ai intrat în relaţii cu familia Roderich. 

— Era scris să se întâmple aşa. 

— Nu mă îndoiesc, dar totuşi. 

— Mai multe saloane din Ragz îmi făcuseră cinstea să mă 
invite încă din primele zile ale sosirii mele. Nimic nu-mi 
putea fi mai plăcut decât să-mi petrec în ele serile, care-ţi 
par, altminteri, aşa de lungi într-un oraş străin. Frecventam 
cu asiduitate aceste saloane în care eram bine primit, şi 
într-unul din ele am reînnoit cunoştinţa cu căpitanul 
Haralan. 

— Reînnoit? am întrebat eu. 

— Da, Henri, căci îl întâlnisem de mai multe ori la Pesta. 
Un ofiţer de cea mai mare valoare, destinat unui viitor 
frumos, şi în acelaşi timp cel mai amabil dintre oameni, şi 
căruia nu i-ar fi lipsit, spre a se dovedi un erou în luptele lui 
Matei Corvin. 

— Decât să se fi născut în această epocă! i-am răspuns eu 
râzând. 

— Precum o spui, reluă Marc pe acelaşi ton. Pe scurt, aici 
ne-am văzut în fiecare zi, şi relaţiile noastre, la început un 
pic indiferente, s-au schimbat treptat într-o strânsă 
prietenie. El a vrut să mă prezinte familiei sale şi am primit 
cu atât mai bucuros, cu cât o întâlnisem deja pe Myra la 
câteva recepții şi. 

— Şi, am continuat eu, sora nefiind mai puţin 
fermecătoare decât fratele, vizitele tale în casa doctorului 
Roderich s-au îndesit. 

— Da, Henri, de trei luni n-am lăsat să treacă o seară fără 
să mă duc acolo. Dar, când vorbesc de scumpa mea Myra, 
poate crezi că exagerez. 

— Ba nu, dragă, ba nu! Nu exagerezi. Sunt sigur că n-ar fi 
cu putinţă să exagerezi vorbind despre ea. Şi chiar, dacă 
vrei să-mi cunoşti părerea sinceră, o să-ţi mărturisesc că te 
găsesc moderat. 

— Ah, dragă Henri, cât o iubesc! 


— Asta se şi vede. Pe de altă parte, sunt încântat când mă 
gândesc că o să intri în cea mai onorabilă dintre familii. 

— Şi cea mai onorată, adăugă Marc. Doctorul Roderich 
este un medic foarte stimat şi confrații lui fac cel mai mare 
caz de el. În acelaşi timp este şi cel mai bun dintre oameni 
şi foarte demn să fie tatăl. 

— Fiicei sale, am zis, precum doamna Roderich este la fel 
de demnă, fără îndoială, să-i fie mamă. 

— Este o femeie admirabilă! exclamă Marc. Adorată de toţi 
ai ei, pioasă, caritabilă, ocupându-se cu faptele bune. 

— O perfecţiune! Şi care o să fie o soacră cum nu se mai 
află în Franţa, nu-i aşa, Marc? 

— Glumegşte! Glumeşte! Mai întâi, Henri, aici nu ne aflăm 
în Franţa, ci în Ungaria, în această ţară în care moravurile 
au păstrat ceva din severitatea de altădată, în care familia 
mai este încă patriarhală. 

— Haide, viitor patriarh, căci la rândul tău vei fi. 

— Este o situaţie socială care preţuieşte cât şi o alta! 

— Da, povestea ta mi se pare că n-are nimic extraordinar. 
Ai fost introdus, graţie căpitanului Haralan, în această 
familie, şi ea ţi-a făcut cea mai bună primire, ceea ce nici nu 
mă miră, tu fiind aşa precum te cunosc; n-ai putut s-o vezi 
pe domnişoara Myra fără să fii cucerit de calităţile ei fizice 
şi morale. 

— Precum o spui, frate! 

— Calitățile morale îl priveau pe logodnic. Calitățile fizice, 
pe pictor, şi acestea nu se vor mai şterge de pe pânză, 
precum nici celelalte din inima ta. Ce spui despre fraza 
mea? 

— Umflată, dar justă, dragă Henri! 

— Justă de asemenea şi aprecierea ta şi, spre a încheia: 
după cum Marc Vidal n-a putut s-o vadă pe domnişoara 
Roderich fără să fie impresionat de graţia ei, tot aşa 
domnişoara Myra Roderich n-a putut să-l vadă pe Marc 
Vidal fără să fie impresionată de. 

— Nu spun asta, Henri! 


— Dar ţi-o spun eu, de n-ar fi decât din respect faţă de 
realitatea adevărată. Domnul şi doamna Roderich, după ce 
au băgat de seamă ce se petrece, nu s-au neliniştit deloc. Şi 
Marc n-a întârziat să i se destăinuie căpitanului Haralan. 
lar căpitanul Haralan n-a văzut asta deloc cu ochi răi. Ela 
vorbit despre această mică chestiune părinţilor săi şi 
aceştia i-au vorbit fetei lor despre ea. Apoi, Marc Vidal şi-a 
făcut în mod oficial cererea care i-a fost primită, şi acest 
roman o să se sfârşească la fel ca atâtea altele. 

— Ceea ce tu numeşti sfârşitul, dragă Henri, îl întrerupse 
Marc, este, după părerea mea, de-abia începutul. 

— Ai dreptate, Marc, şi sunt sigur că nu mai cunosc 
valoarea cuvintelor. Pe când căsătoria? 

— Se aştepta sosirea ta pentru a-i fixa definitiv data. 

— Ei bine, când o să vreţi. peste şase săptămâni. peste 
şase luni. peste şase ani. 

— Dragă Henri, îi răspunse Marc, o să binevoieşti să-i spui 
doctorului că timpul unui inginer este foarte preţios şi că de 
ţi-ai prelungi peste măsură şederea la Ragz, funcţionarea 
sistemului solar, nemaifiind supusă savantelor tale calcule, 
s-ar putea tulbura. 

— Într-un cuvânt, că eu aş fi răspunzător de cutremurele 
de pământ, de inundaţii, de valuri seismice şi de alte 
cataclisme? 

— Întocmai. Că nu se mai poate, aşadar, amâna ceremonia 
mai târziu de. 

— Mâine după-amiază sau chiar în seara asta, nu-i aşa? Fii 
liniştit, dragă Marc, o să spun tot ce trebuie, deşi în 
realitate calculele mele nu sunt atât de necesare, pe cât o 
presupui tu, bunei ordini a universului, ceea ce îmi va 
permite să petrec o lună încheiată lângă soţia ta şi lângă 
tine. 

— Asta ar fi minunat. 

— Dar, dragă Marc, care-ţi sunt planurile? Ai intenţia să 
părăseşti Ragz-ul îndată supă căsătorie? 


— Asta-i ceva ce nu s-a hotărât încă, răspunse Marc, şi mai 
avem timp să studiem chestiunea. Eu nu mă ocup decât de 
prezent. Cât despre viitor, el se mărgineşte pentru mine la 
căsătoria mea. Nu mai există nimic în afară de asta pentru 
mine. 

— Trecutul nu mai este, am strigat, viitorul nu e încă, doar 
prezentul există! Asta-i un concetto 
[22] italian pc care toţi îndrăgostiţii îl recită la lumina 
stelelor. 

Conversaţia continuă pe acest ton până la ora cinci. Apoi 
Marc şi cu mine, fumându-ne ţigara, ne-am dus să facem 
câţiva paşi luând-o pe cheiul care merge de-a lungul 
malului stâng al Dunării. 

Această primă plimbare nocturnă nu putea să-mi dea nici 
măcar o vagă imagine a oraşului. Dar, a doua zi şi în zilele 
următoare, aveam tot timpul să-l vizitez în amănunţime, mai 
probabil în compania căpitanului Haralan decât a lui Marc. 

Se înţelege de la sine că subiectul conversaţiei noastre nu 
se schimbase şi că Myra Roderich nu încetă o clipă să fie 
acest subiect. 

Un cuvânt, nu ştiu care, îmi reaminti ce-mi spusese la 
Paris, în ajunul plecării mele, locotenentul de poliţie. Nimic 
din vorbele fratelui meu nu arăta că idila lor ar fi fost 
tulburată nici măcar o zi. Şi totuşi, dacă Marc nu avea rival, 
acest rival cel puţin existase, întrucât Myra Roderich fusese 
cerută de către fiul lui Otto Storitz. Nimic de mirare, 
dealtfel, de a-i fi cerut mâna unei tinere fete desăvârşite şi 
cu o frumoasă situaţie materială. 

Natural, îmi reveniră atunci în minte vorbele pe care 
crezusem că le aud în momentul în care debarcam. 
Continuam să cred că fusesem victima unei iluzii. 
Dealtminteri, admițând că ele fuseseră cu adevărat rostite, 
ce concluzie puteam să trag, întrucât nu ştiam cui să le 
atribui? Aş fi fost îndeajuns de înclinat să-l acuz pe 
antipaticul german, care se îmbarcase la Pesta. Dar trebuia 
să renunţ la asta, deoarece acest impertinent părăsise vasul 


la Vukovar. Rămânea deci, în acest caz, numai ipoteza unui 
glumeţ de prost-gust. 

Fără a-i face cunoscut acest incident fratelui meu, am 
crezut de datoria mea să-i strecor un cuvânt despre ceea ce 
aflasem relativ la Wilhelm Storitz. 

Marc răspunse mai întâi printr-un gest de dispreţ din cele 
mai caracteristice. Apoi îmi zise: 

— Într-adevăr, Haralan mi-a vorbit despre acest individ. 
Este, pare-se, unicul fiu al acelui savant Otto Storitz căruia, 
în Germania, i s-a dus faima de vrăjitor, faimă nejustificată 
dealtminteri, căci el a ocupat în mod real un loc 
considerabil în ştiinţele naturii şi a făcut descoperiri 
importante în chimie şi în fizică. Dar cererea fiului său a 
fost respinsă. 

— Cu mult înainte ca a ta să fi fost primită, nu-i aşa? 

— Cu patru sau cinci luni mai înainte, dacă nu mă înşel, 
răspunse fratele meu. 

— Cele două fapte n-au deci nici o legătură între ele? 

— Niciuna. 

— Domnişoara Myra a ştiut că Wilhelm Storitz aspirase la 
cinstea de a-i deveni soţ, cum se zice în cântec? 

— Nu cred. 

— Şi, de atunci, el n-a mai făcut niciodată vreun demers? 

— Niciodată. A trebuit să înţeleagă că n-are nici o şansă. 

— De ce? Oare din cauza reputației lui? 

— Nu. Wilhelm Storitz este un original a cărui existenţă 
este îndeajuns de misterioasă şi care trăieşte foarte retras. 

— La Ragz? 

— Da, la Ragz, într-o casă izolată de pe bulevardul Tekeli, 
în care nu pătrunde nimeni. Este luat drept un bărbat bizar, 
asta-i totul. 

— Tu L-ai întâlnit vreodată? 

— De câteva ori, şi într-o zi, la muzeu, mi l-a arătat 
căpitanul Haralan fără ca el, se pare, să ne observe. 

— În acest moment este la Ragz? 


— Nu pot să-ţi răspund cu exactitate, Henri, dar cred că n- 
a mai fost văzut pe aici de două-trei săptămâni. 

— Ar fi fost mai bine ca el să fi părăsit oraşul. 

— Bun, zise Marc, să-l lăsăm pe acest om acolo unde o fi, şi 
dacă vreodată va exista o doamnă Wilhelm Storitz, poţi fi 
sigur că aceasta nu va fi Myra Roderich, deoarece. 

— Da, i-am răspuns, deoarece ea va fi doamna Marc Vidal! 
Plimbarea noastră continuă pe chei până la podul plutitor 
care uneşte ţărmul unguresc de ţărmul sârbesc. Aveam un 
scop prelungind-o astfel. De câteva clipe, mi se părea că 
suntem urmăriţi de un individ ce venea în spatele nostru ca 
şi cum ar fi vrut să ne audă conversaţia. Voiam să fiu sigur 
de asta. 

Ne-am oprit câteva minute pe pod, admirând marele fluviu 
care, în această noapte limpede, reflecta miile de astre ale 
cerului asemenea unor peşti cu solzi luminoşi. Am profitat 
de această oprire spre a inspecta cheiul de pe care veneam. 
La oarecare depărtare am zărit un bărbat de înălţime 
mijlocie şi, judecând după mersul lui apăsat, oarecum în 
vârstă. 

Dealtfel, am încetat curând să mă mai gândesc la asta. 
Copleşit de întrebări de către Marc, a trebuit să-i dau 
informaţii despre propriile mele afaceri, să-i dau veşti 
despre prietenii noştri comuni, despre lumea artistică cu 
care aveam raporturi frecvente. Am vorbit mult despre 
Paris, unde el avea să se reîntoarcă spre a se stabili după 
căsătorie. Myra, pare-se, simţea o mare bucurie să revadă 
acest Paris pe care îl cunoştea, şi să-l revadă la braţul unui 
soţ. 

L-am informat pe Marc că adusesem toate actele pe care 
mi le cerea în ultima lui scrisoare. Putea fi liniştit, niciunul 
din paşapoartele cerute pentru marea călătorie 
matrimonială n-avea să-i lipsească. 

Pe scurt, conversaţia revenea neîncetat spre această stea 
de prima mărime, strălucitoarea Myra, precum acul 
magnetic spre Steaua Polară. Marc nu mai contenea 


vorbindu-mi întruna despre ea, şi nici eu nu mă mai 

săturam să-l ascult. Era atâta vreme de când voia să-mi 
spună toate aceste lucruri! Totuşi, trebuia să pun capăt 
conversaţiei noastre, căci altfel ar fi durat până la ziuă. 

Ne-am reluat aşadar drumul spre hotel. La sosire, am 
aruncat o ultimă privire îndărăt. Cheiul era pustiu. 
Admiţând că urmăritorul ar fi existat cu adevărat, nu numai 
în imaginaţia mea, el dispăruse. 

La ora zece şi jumătate, Marc şi cu mine ne aflam în 
camerele noastre de la hotel. M-am băgat în pat şi eram 
gata să aţipesc. 

M-am ridicat deodată zguduit. Vis? Coşmar? Obsesie? 
Cuvintele pe care crezusem că le aud pc bordul vasului 
Dorothee mi s-a părut că le aud iar, fiind pe jumătate 
adormit, cuvintele care-i amenințau pe Marc şi pe Myra 
Roderich! 

IV. 

A doua zi - e o zi mare - fac vizita oficială familiei 
Roderich. 

Locuinţa doctorului se înalţă la extremitatea cheiului 
Batthyani, la colţul bulevardului Tekeli, care sub diferite 
nume face ocolul oraşului. Este o casă modernă, în interior 
cu o ornamentaţie bogată şi severă, mobilată cu un gust 
care dă dovadă de un simţ artistic foarte rafinat. 

Printr-o poartă principală, având alături o portiţă de 
serviciu, se intră într-o curte pavată care dă într-o grădină 
vastă înconjurată de ulmi, de salcâmi, de castani şi de fagi, 
ale căror vârfuri trec peste zidul de împrejmuire. În faţa 
acestor două porţi se află dependinţele, acoperite de 
curcubeţică şi de viţă sălbatică şi legate de corpul principal 
al locuinţei printr-un culoar cu vitralii şi care se termină la 
baza unui turn rotund, înalt de vreo şaizeci de picioare, cu o 
scară în spirală. 

În faţă, locuinţa are o galerie cu vitralii, din care se 
deschid mai multe uşi drapate cu vechi tapiţerii. Aceste uşi 
duc în cabinetul doctorului Roderich, în saloane şi în 


sufragerie. Toate aceste camere primesc lumină atât de pe 
cheiul Batthyani, prin cele şase ferestre ale fațadei, cât şi 
de pe bulevardul Tekeli. 

Primul şi al doilea etaj au aceeaşi împărţire. Deasupra 
marelui salon şi a sufrageriei se află camerele domnului şi 
doamnei Roderich; la etajul al doilea cea a căpitanului 
Haralan, iar deasupra cabinetului doctorului, camera 
domnişoarei Myra şi cabinetul ei de toaletă. 

Eu cunoşteam această casă mai înainte chiar de a o fi 
vizitat. În cursul conversaţiei noastre din ajun, Marc nu-i 
uitase nici un amănunt. Mi-o descrisese cameră cu cameră, 
inclusiv scara originală având deasupra un foişor şi o terasă 
circulară, de unde domini oraşul şi cursul Dunării. Ştiam, ba 
chiar în modul cel mai precis cu putinţă, care era locul 
preferat al domnişoarei Myra la masă sau în marele salon şi 
pe ce bancă îi plăcea să se aşeze în fundul grădinii, la 
umbra unui castan superb. 

Către ora unu după-amiază, Marc şi cu mine am fost 
primiţi în vasta galerie cu vitralii, construită în faţa corpului 
principal al clădirii. În mijloc, o jardinieră de aramă 
cizelată, în care înfloreau, în toată bogăţia lor, flori de 
primăvară. Spre a împodobi colţurile galeriei, erau puşi 
câţiva arbuşti din zona tropicală; palmieri, drasene şi 
araucarii. Pe pereţi, mai multe pânze ale şcolilor de pictură 
ungară şi olandeză, a căror mare valoare Marc o preţuia în 
mod deosebit. 

Pe un şevalet, am văzut şi am admirat portretul 
domnişoarei Myra, operă de o factură superbă, demnă de 
numele care o semna şi care-mi este cel mai scump de pe 
lume. 

Doctorul Roderich atingea vârsta de cincizeci de ani, dar 
cu greu i-ai fi dat-o. Era de statură înaltă, cu trupul drept, 
cu părul des şi cărunt, cu tenul unei sănătăţii perfecte, de o 
constituţie viguroasă pc care nici o boală nu pune 
stăpânire. Se recunoştea în el adevăratul tip maghiar cu 
ochiul arzător, mersul hotărât, ţinuta nobilă şi, în toată 


persoana sa, un fel de mândrie naturală pe care i-o domolea 
expresia zâmbitoare a chipului. De îndată ce i-am fost 
prezentat, am simţit din calda strângere a mâinii sale că mă 
aflam în prezenţa celui mai bun om. 

Doamna Roderich, la patruzeci şi cinci de ani, îşi păstrase 
importante resturi din marea sa frumuseţe de altădată, 
trăsături regulate, ochi de un albastru închis, un păr 
magnific care începea să albească, o gură fin desenată 
lăsând să i se vadă o dantură intactă, o talie încă elegantă. 

Marc îmi făcuse un portret fidel al ei. Îţi dădea impresia 
unei femei admirabile, înzestrată cu toate virtuțile familiale, 
aflându-şi fericirea desăvârşită alături de soţul ei, 
adorându-şi fiul şi fiica cu toată tandreţea unei mame 
înțelepte şi prevăzătoare. 

Doamna Roderich îmi dădu dovadă de multă prietenie, 
fapt de care am fost profund mişcat. Era pe deplin fericită 
de sosirea fratelui lui Marc Vidal în casa ei, cu condiţia ca el 
să binevoiască s-o considere ca şi a lui. 

Dar ce să mai spun despre Myra Roderich? A venit spre 
mine surâzătoare, cu mâna sau mai bine-zis cu braţele 
deschise. Da, era chiar o soră pe care aveam s-o am în 
această tânără fată, o soră care m-a îmbrăţişat şi pe care 
am îmbrăţişat-o fără alte ceremonii. Şi am motiv să cred că 
Marc, văzându-mă făcând asta, a simţit împunsătura 
invidiei. 

— Eu n-am ajuns încă până acolo! suspină el, cu gelozie. 

— Pentru că nu eşti fratele meu, explică glumeţ viitoarea 
mea cumnată. 

Domnişoara Roderich era întocmai cum mi-o zugrăvise 
Marc, întocmai cum o înfăţişa pânza pe care o admirasem. 
O fată tânără cu capul fermecător încununat de un păr fin, 
blond, atrăgătoare, veselă, cu frumogşii ei ochi de un 
albastru întunecat strălucind de spirit, cu tenul cald al 
carnaţiei ungureşti, cu gura de un contur foarte pur, cu 
buzele roşii deschizându-se deasupra unor dinţi de o 
albeaţă sclipitoare. De o statură depăşind puţin pe cea 


mijlocie, cu mersul elegant, era graţia în persoană, de o 
distincţie desăvârşită, lipsită de orice afectare şi poză. 

Într-adevăr, dacă se zicea despre portretele lui Marc că 
erau mai asemănătoare decât modelele lor, s-ar fi putut 
spune încă şi mai just că domnişoara Myra Roderich era 
mai naturală decât însăşi natura! 

Ca şi mama ei, Myra Roderich purta costumul maghiar: 
şemizeta închisă la gât, mânecile strânse la încheietura 
mâinii prin broderii, corsajul împodobit cu nasturi de metal, 
cordonul încheiat cu un nod de panglici cu paiete de aur, 
fusta în cute fluturânde şi ajungându-i până la glezne, 
ghetuţele de saftian, în totul un ansamblu foarte plăcut, 
căruia nici cel mai delicat gust nu i-ar fi putut găsi nimic de 
reproşat. 

Căpitanul Haralan se afla şi el acolo, superb în uniforma 
lui şi de o asemănare izbitoare cu sora sa. Îmi strânse 
mâna, mă trată şi el ca pe un frate, şi ne simţeam ca doi 
prieteni, cu toate că prietenia noastră data doar din ajun. 

Aşadar, nu mai aveam de cunoscut nici un alt membru al 
familiei. 

Conversaţia se desfăşură la întâmplare, trecând fără 
ordine de la un subiect la altul. Am vorbit despre călătoria 
mea, despre navigația la bordul vasului Dorothee, despre 
ocupațiile mele din Franţa, despre timpul de care puteam 
să dispun, despre frumosul oraş Ragz pe care mi-l vor arăta 
în amănunţime. Am vorbit şi despre marele fluviu pe care ar 
trebui să cobor măcar până la Porţile de Fier, despre 
această magnifică Dunăre ale cărei ape par îmbibate cu 
raze de aur, despre toată această ţară maghiară atât de 
plină de amintiri istorice, despre faimoasa pustă care ar 
trebui să atragă vizitatori din lumea întreagă etc. 

— Cu câtă bucurie vă vedem lângă noi, domnule Vidal! 
repeta Myra Roderich, împreunându-şi mâinile într-un gest 
grațios. Călătoria dumneavoastră se prelungea mereu şi 
eram îngrijoraţi. Nu ne-am liniştit decât la primirea scrisorii 
trimise de la Pesta. 


— Sunt foarte vinovat, domnişoară Myra, i-am răspuns, 
foarte vinovat că am întârziat pe drum. Aş fi fost de mult la 
Ragz, dacă de la Viena aş fi luat poştalionul. Dar nu m-aţi fi 
iertat să dispreţuiesc astfel Dunărea de care sunteţi, pe 
bună dreptate, atât de mândri şi care îşi merită reputaţia. 

— Vă iertăm datorită ei, domnule Vidal, încuviinţă şi 
doamna Roderich, deoarece sunteţi în sfârşit aici şi acum 
nimic n-o să mai întârzie fericirea acestor doi copii. 

În timp ce vorbea, doamna Roderich îi sorbea cu o privire 
înduioşată pe fiica sa şi pe Marc, deja uniţi în inima ei. 
Domnul Roderich făcea la fel. Cât despre cei "doi copii", ei 
se mâncau reciproc din ochi, cum se spune în mod familiar. 
Şi eu eram foarte mişcat de nevinovata mulţumire a acestei 
familii fericite. 

Nu s-a pus prpblema de a ieşi în oraş în această după- 
amiază. Dacă doctorul a trebuit să se reîntoarcă la 
ocupațiile lui obişnuite, doamna Roderich şi fiica ei n-aveau 
nici o treabă care să le atragă în oraş. În compania lor, am 
străbătut casa şi am admirat lucrurile frumoase pe care le 
cuprindea, tablouri şi bibelouri alese, bufetele din 
sufragerie încărcate cu veselă de argint, lăzile şi cuferele 
vechi din galerie. 

— Dar turnul? exclamă Myra. Domnul Vidal îşi închipuie că 
prima sa vizită la noi o să se sfârşească fără să urce în 
turnul nostru? 

— Ba nu, domnişoară Myra, ba nu! i-am răspuns. Nu există 
o singură scrisoare a lui Marc care să nu-mi vorbească de 
acest turn în termeni elogioşi şi, ca să spun tot adevărul, eu 
n-am venit la Ragz decât spre a mă urca în el. 

— O s-o faceţi, deci, fără mine, zise doamna Roderich, căci 
este puţin cam sus pentru mine. 

— Oh, mamă, doar o sută şaizeci de trepte! 

— La vârsta ta, asta nu înseamnă nici măcar patru trepte 
de an, zise căpitanul Haralan. Dar rămâi, dragă mamă, o să 
te regăsim în grădină. 

— La drum spre cer! strigă Myra. 


O porni sprintenă şi noi de-abia de puteam s-o urmăm în 
mersul ei repede. În două minute am ajuns în foişor, apoi pe 
terasă, de unde ni se oferi privirilor o panoramă superbă. 

Spre vest, întreg oraşul cu diferitele lui cartiere, pe care îl 
domină colina Wolkang, încununată de bătrânul castel pe al 
cărui foişor fâlfâie faldurile steagului unguresc. Spre sud, 
cursul şerpuitor al Dunării, lat de o sută şaptezeci şi cinci 
de stânjeni, brăzdat de neîncetatul du-te-vino al 
ambarcaţiilor care îl urcă şi îl coboară, şi dincolo - munţii 
îndepărtați ai provinciei sârbeşti. La nord, pusta cu pădurile 
ei dese precum boschetele unui parc, câmpiile, culturile, 
păşunile, precedate de o întreagă periferie de case de ţară 
şi de ferme ce se recunosc după porumbarele lor ascuţite. 

Eram fermecat de această vedere admirabilă, cu aspecte 
atât de variate şi care pe această vreme frumoasă, cu raze 
de soare limpezi, se desluşea până la ultimele margini ale 
orizontului. 

După o şedere destul de îndelungată pe terasa foişorului, 
am coborât în grădină unde ne aştepta doamna Roderich. 

În ziua aceea, am cinat la masa familiei şi am petrecut 
seara între noi. În mai multe rânduri domnişoara Myra se 
aşeză la clavir şi se acompanie cântând cu un glas 
răsunător originale melodii ungureşti, ode, elegii, epopei, 
balade pe care nu le poţi asculta fară emoție. A fost o 
încântare care s-ar fi prelungit până la un ceas înaintat al 
nopţii, de n-ar fi dat semnalul plecării căpitanul Haralan. 

Când ne-am întors la hotelul Temesvar, în camera în care 
mă urmă Marc: 

— Crezi că am exagerat, îmi spuse el, şi că mai există pe 
lume o altă tânără fată. 

— O alta! îi răspunsei. Dar şi eu mă întreb nu de mai există 
o alta, ci dacă domnişoara Myra Roderich există în 
realitate! 

— Ah, dragul meu Henri, cât o iubesc! 

— La naiba! Asta-i ceva ce nu mă miră, dragă Marc! Nu te- 
aş mai recunoaşte de frate, de-ar fi altfel! 


Apoi ne-am culcat, fără ca vreun nor să fi umbrit această zi 
fericită şi liniştită. 

V, 

Am început de a doua zi să vizitez Ragz-ul în tovărăşia 
căpitanului Haralan. În vremea asta, Marc se ocupa de 
diverse demersuri relative la căsătorie a cărei dată se fixase 
la 1 iunie, adică peste douăzeci de zile. Căpitanul Haralan 
ţinea să-mi facă onorurile oraşului său natal, să mi-l arate în 
toate amănuntele. N-aş fi putut găsi un alt ghid mai 
conştiincios, mai erudit şi de o mai desăvârşită bunăvoință. 

Oraşul Ragz este construit îndeajuns de regulat, în afară 
de partea de jos de pe malul fluviului. Cartierele de sus au 
chiar o regularitate aproape geometrică. 

Căpitanul Haralan mă conduse pe cheiul şi pe strada 
Ştefan ÎI, la târgul Coloman, la ora la care este cel mai 
frecventat. 

În acest târg Coloman, în care abundau diversele produse 
ale ţării, am observat pe îndelete ţăranul în costumul lui 
tradiţional. El şi-a păstrat trăsăturile caracteristice - capul 
mare, nasul puţin cârn, ochii rotunzi, mustaţa pe oală. În 
general, poartă pe cap o pălărie cu boruri late de sub care 
ies două şuviţe de păr. Vesta şi haina lui, cu nasturii de os, 
sunt din blană de oaie; pantalonii îi sunt făcuţi dintr-o pânză 
groasă ce ar aduce cu catifeaua reiată, obişnuită în satele 
noastre din nord, şi o curea de culoare variată îi strânge 
mijlocul; picioarele îi sunt încălţate cu cizme grele care 
uneori au pinteni. 

Mi s-a părut că femeile - de un tip drăguţ, îmbrăcate cu o 
fustă scurtă în culori vii, cu bluza împododită de broderii, cu 
pălăria ornată de o egretă şi cu borurile ridicate peste un 
păr bogat - aveau o înfăţişare mai vioaie decât bărbaţii. 

După ce am plecat din târg, căpitanul Haralan mă duse să 
traversez un labirint de străzi înguste, mărginite de 
dughene cu firme verticale. Apoi cartierul se lărgi până ce 
dădu în piaţa Kurtz, care este una din cele mai mari pieţe 
ale oraşului. 


În mijlocul acestei pieţe se înalţă o fântână drăguță, din 
bronz şi marmură, al cărei bazin este alimentat de ţevi cu 
guri fanteziste. Deasupra se ridică statuia lui Matei Corvin, 
erou din secolul al XV-lea, rege la cincisprezece ani. 

Este o piaţă cu adevărat frumoasă. De o parte, se înalţă 
palatul guvernatorului, cu acoperişurile înalte cu giruete, 
care şi-a păstrat caracterul vechilor construcţii ale 
Renaşterii. La clădirea principală duce o scară cu rampă de 
fier, şi o galerie, decorată cu statui de marmură, deserveşte 
primul etaj. Fațada este străpunsă de ferestre de piatră în 
formă de cruce, închise cu vechi vitralii. În centru se ridică 
un fel de donjon, terminat cu un dom cu lucarne, deasupra 
căruia fâlfâie faldurile drapelului naţional. Două clădiri 
formează avancorpul, unite printr-un grilaj a cărui poartă 
se deschide într-o curte vastă împodobită la colţuri cu 
desişuri înverzite. 

Ne-am oprit puţin în piaţa Kurtz. 

— lată palatul, mi l-a arătat căpitanul Haralan. Acolo, 
peste douăzeci de zile, Marc şi Myra vor apărea înaintea 
guvernatorului şi-i vor solicita consimţământul înainte de a 
merge la catedrală. 

— Să-i solicite consimţământul? am repetat eu surprins. 

— Da. Este un obicei local foarte vechi. Nici o căsătorie nu 
se poate oficia decât după ce s-a obţinut permisiunea celei 
mai înalte autorităţi a oraşului. Această autorizaţie, ea 
singură, constituie dealtminteri o legătură foarte puternică 
între cei cărora li s-a acordat. Ei nu sunt încă pe deplin soţi, 
dar nu mai sunt doar logodnici, şi, în cazul în care o piedică 
neaşteptată s-ar opune căsătoriei, le-ar fi cu neputinţă să 
mai contracteze alte angajamente matrimoniale. 

În vreme ce-mi explica astfel acest obicei ciudat, căpitanul 
Haralan mă ducea pe strada Ladislas. Această stradă se 
sfârşeşte la catedrala Sfântul Mihail, un monument din 
secolul al XIII-lea, în al cărui stil lipsit de puritate se 
amestecă cel roman cu goticul. Totuşi, această catedrală 
are părţi frumoase care rețin atenţia cunoscătorilor, cu 


faţada ei având de o parte şi de alta câte un turn, cu 
săgeata ei aşezată la transeptul înalt de trei sute 
cincisprezece picioare, cu portalul ei central având bolți 
foarte înalte, cu marea ei rozetă pe care o străbat razele 
soarelui în amurg şi tinda mare ce se luminează atunci din 
plin, în sfârşit, cu sanctuarul ei rotunjit între numeroşii 
stâlpi de susţinere. 

— O să avem timp să-i vizităm mai târziu interiorul, îmi 
atrase atenţia căpitanul Haralan. 

— Cum vreţi, i-am răspuns. Dumneavoastră mă conduceţi, 
scumpe căpitane, şi eu vă urmez. 

— Ei bine, să ne urcăm până la castel; apoi vom ocoli 
oraşul prin marile bulevarde şi o să sosim la mama, chiar la 
ora prânzului. 

Îndreptându-ne spre castel, a trebuit să străbatem un 
cartier îndeajuns de animat, în care se înghesuiau vânzători 
şi cumpărători. Şi, tocmai în clipa în care ajungeam într-o 
mică piaţă, se produse acolo o hărmălaie mai zgomotoasă 
decât obişnuita larmă a cumpărărilor şi vânzărilor. 

Câteva femei, lăsându-şi mărfurile expuse, înconjurau un 
bărbat, un ţăran care căzuse la pământ şi se ridica cu 
greutate. Acest bărbat părea tare mânios: 

— Vă spun că am fost lovit. că am fost împins şi că am 
căzut dintr-o dată! 

— Cine oare te-ar fi putut lovi? întrebă una din aceste 
femei. Erai singur în acel moment. Te vedeam prea bine din 
dugheana mea. Nu se afla nimeni în acest loc. 

— Ba da, afirma bărbatul, mi s-a dat un pumn, aici, drept 
în piept. l-am simţit zdravăn, ce naiba! 

Căpitanul Haralan, care îl întrebă pe ţăran, primi de la el 
următoarea explicaţie: el mergea paşnic, când simţise 
deodată o zguduitură violentă, de parcă un om zdravăn l-ar 
fi lovit din faţă, o zguduitură atât de violentă încât fusese 
răsturnat. Dar să spună cine era agresorul îi era cu 
neputinţă, căci, ridicându-se, nu zărise pe nimeni pe 
aproape. 


Câtă parte de adevăr conţinea această relatare? Țăranul 
primise într-adevăr o lovitură pe cât de puternică pe atât de 
neaşteptată? Dar o îmbrâncitură nu se produce fără să 
existe cineva care să îmbrâncească, de n-ar fi decât vântul. 
Însă aerul era cu desăvârşire calm. Un singur lucru era 
aşadar sigur şi anume, că avusese loc o cădere şi o cădere, 
de fapt, de ajuns de inexplicabilă. 

De aceea se strânsese gloata. 

Sigur, pesemne că bărbatul fusese pradă unei halucinaţii, 
sau că era beat! Un beţiv cade de la sine, numai în virtutea 
legii căderii corpurilor. 

Aceasta a fost, fără îndoială, opinia generală, cu toate că 
ţăranul se apăra zicând că nu băuse şi, în ciuda protestelor 
lui, jandarmeria călare îl pofti, puţin cam aspru, să circule. 

După încheierea incidentului, am mers pe unul din 
drumurile care suie, îndreptându-se spre restul oraşului. 
Există acolo o reţea de străzi şi de ulicioare, un adevărat 
labirint din care un străin n-ar putea ieşi singur. 

În sfârşit am ajuns în faţa castelului, solid înfipt pe una din 
înălțimile colinei Wolkang. 

Era fortăreaţa tipică a oraşelor ungureşti, acropolea, 
"Var"-ul, spre a folosi cuvântul maghiar, cetăţuia feudală, la 
fel de amenințătoare atât pentru duşmanii din afară, cât şi 
pentru vasalii seniorului. Avea ziduri înalte, mărginite cu 
metereze prevăzute cu creneluri prin care se aruncă 
proiectile, flancate de turnuri groase, dintre care cel mai 
înalt, foişorul, domina întreaga regiune înconjurătoare. 

Podul mobil, aruncat peste şanţul umplut de nenumărați 
arbuşti sălbatici, ne conduse la o fortificaţie subterană 
dintre două mortiere, scoase din uz. Deasupra se întindeau 
ţevi de tun. 

Gradul căpitanul Haralan îi deschidea fireşte poarta 
acestei vechi fortărețe, de o valoare militară neînsemnată 
acum. Cei câţiva soldaţi care o păzeau îi dădură onorurile 
militare la care avea dreptul şi, odată ajunşi pe platou, el 


îmi propuse să mă urc în foişorul care se afla într-unul din 
colţuri. 

A trebuit să suim nu mai puţin de două sute patruzeci de 
trepte ale scării în spirală, care duce la platforma 
superioară. Mergând de-a lungul parapetului, privirile mele 
îmbrăţişară un orizont mai vast decât cel văzut din turnul 
casei Roderich. Am socotit cam la şapte leghe partea ce se 
vedea din Dunăre, al cărei curs o lua apoi oblic spre est, în 
direcţia lui Neusatz. 

— După ce ne-aţi cunoscut în parte oraşul, scumpul meu 
Vidal, îmi zise căpitanul Haralan, iată-l acum desfăşurându- 
se în întregime la picioarele dumneavoastră. 

— Şi ceea ce am văzut din el, până acum, am răspuns, mi 
s-a părut foarte interesant, chiar faţă de Budapesta şi faţă 
de Presburg. 

— Sunt fericit să vă aud vorbind astfel, şi după ce o să 
sfârşiţi de vizitat Ragz-ul, după ce vă veţi familiariza cu 
moravurile, cu obiceiurile, cu originalităţile lui, nu mă 
îndoiesc că o să-i păstraţi o amintire excelentă. Noi, 
maghiarii, ne iubim oraşele cu o dragoste filială! În sfârşit, 
continuă căpitanul Haralan, noi locuim într-un oraş paşnic, 
pe care patimile politice nu-l mai tulbură sau nu-l tulbură 
deloc, foarte zelos totuşi faţă de drepturile şi de privilegiile 
lui, pe care şi le-ar apăra împotriva oricărei încălcări din 
partea puterii centrale. Eu nu le cunosc concetăţenilor 
noştri decât un defect. 

— Anume? 

— Acela de a fi înclinați întrucâtva spre superstiții şi de a 
crede prea uşor în supranatural. Legendele cu strigoi şi 
fantome, invocările şi apariţiile diavolului au darul să le 
placă mai mult decât se cuvine. 

— Aşadar, zisei, nu doctorul Roderich - un medic trebuie, 
prin definiţie, să aibă capul solid - ci mama dumneavoastră. 
sora dumneavoastră? 

— Da, şi toată lumea odată cu ele. Împotriva acestei 
slăbiciuni, căci este cu adevărat o slăbiciune, nu izbutesc 


deloc să acţionez. O să mă ajute poate Marc. 

— Numai dacă, zisei, n-o să-l influenţeze şi pe el 
domnişoara Myra. 

— Acum, scumpul meu Vidal, aplecaţi-vă peste parapet. 
Îndreptaţi-vă privirile spre sud-est. acolo. la marginea 
oraşului, zăriţi terasa unui foişor? 

— Da, răspunsei, şi mi se pare că trebuie să fie negreşit 
turnul casei Roderich. 

— Nu vă înşelaţi. Dar în această casă există o sufragerie, şi 
în această sufragerie se va servi în curând un prânz. Însă, 
deoarece sunteţi unul din convivi. 

— La dispoziţia dumneavoastră, scumpul meu căpitan. 

— Ei bine, să coborâm, să lăsăm "Var'"-ul însingurării sale 
feudale, pe care am întrerupt-o o clipă, şi să ne întoarcem 
pe bulevarde, ceea ce o să vă facă să traversaţi nordul 
oraşului. 

După câteva minute trecusem de uşa tainică a fortificaţiei 
subterane. Dincolo de un cartier frumos care se întinde 
până la împrejmuirea Ragz-ului, bulevardele al căror nume 
se schimbă la fiecare din marile străzi care le întretaie, 
descriu, pe o lungime de mai bine de o leghe, cele trei 
sferturi ale unui cerc închis de către Dunăre. Ele sunt 
plantate cu un împătrit şir de arbori falnici - fagi, castani şi 
tei. Într-o parte se continuă parapetul bastioanelor, peste 
care se zăreşte câmpia; de cealaltă, se succed locuinţe 
luxoase, majoritatea precedate de câte o curte, în care 
înfloresc straturi cu flori şi a căror faţadă posterioară dă în 
grădini răcoroase, încântătoare, udate de apele fluviului. 

La această oră, pe bulevarde treceau deja câteva echipaje 
frumos înhămate, şi pe aleea de alături, grupuri de călăreţi 
şi de amazoane în ţinută elegantă. 

La ultima cotitură, am luat-o la stânga spre a cobori pe 
bulevardul 'Tekeli, în direcţia cheiului Batthyani. 

Câţiva paşi mai departe am zărit o casă izolată în mijlocul 
unei grădini. Având o înfăţişare tristă, ca şi cum ar fi fost 
părăsită, cu ferestrele zăvorite cu obloane care probabil că 


nu se deschideau aproape niciodată, năpădită la temelie de 
lepra muşchiului şi de mărăcini, ea contrasta în chip ciudat 
cu celelalte clădiri de pe bulevard. 

Printr-o poartă a grilajului, la baza căreia creşteau spini, 
pătrundeai într-o curticică, cu doi ulmi pe care bătrâneţea îi 
scorojise şi al căror trunchi, crăpat de lungi tăieturi, lăsa să 
i se vadă putregaiul dinăuntru. 

La faţadă se deschidea o uşă decolorată de intemperii, de 
gerurile şi zăpezile iernii, până la care urcai trei trepte 
dărăpânate. 

Deasupra parterului se ridica primul etaj, cu acoperişul 
din tăblii groase şi cu un foişor pătrat, ale cărui ferestre 
înguste erau acoperite cu perdele dese. 

Se părea că această casă era nelocuită, admițând că mai 
era locuibilă. 

— Cui aparţine această casă? am întrebat eu. 

— Unui original, mi-a răspuns căpitanul Haralan. 

— Ea urâţeşte bulevardul, am zis eu. Oraşul ar trebui s-o 
cumpere şi s-o demoleze. 

— Cu atât mai mult, scumpul meu Vidal, cu cât, odată casa 
demolată, proprietarul ei ar părăsi neîndoios oraşul şi s-ar 
duce la dracu', ruda lui cea mai apropiată, de dai crezare 
cumetrelor din Ragz. 

— Aha! Cine este oare acest personaj remarcabil? 

— Un german. 

— Cum se numeşte? 

În momentul în care căpitanul Haralan tocmai voia să-mi 
răspundă la întrebare, uşa casei se deschise. leşiră doi 
bărbaţi. Cel mai în vârstă, care părea să aibă vreo şaizeci 
de ani, rămase pe scară, pe când celălalt străbătea curtea şi 
ieşea pe poarta grilajului. 

— Ia te uită! murmură căpitanul Haralan. Este aşadar 
aici? Eu îl credeam plecat. 

Individul, întorcându-se, ne zări. Îl cunoştea el pe 
căpitanul Haralan? Nu mă îndoiam de asta, căci amândoi 


schimbară o privire vrăjmaşă asupra căreia nu m-am putut 
înşela. 

Dar, la rându-mi, şi eu îl recunoscusem, şi când se 
îndepărtă cu câţiva paşi: 

— Este chiar el! am exclamat. 

— L-aţi mai întâlnit pe acest om? m-a întrebat căpitanul 
Haralan, manifestând o oarecare surpriză. 

— Desigur, i-am răspuns, am călătorit împreună cu el de la 
Budapesta la Vukovar pe vasul Dorothee. Nu mă aşteptam 
deloc, v-o mărturisesc, să-l reîntâlnesc la Ragz. 

— Şi ar fi fost mai bine să nu fie aici! a exclamat căpitanul 
Haralan. 

— Nu păreţi să fiţi în relaţii bune cu acest german, am 
observat eu. 

— Cine ar putea să fie cu unul ca el? Dealtminteri, eu am 
motive speciale să fiu în termeni răi cu dânsul. E mai bine 
să vă spun adevărul: a avut neruşinarea să ceară mâna 
surorii mele. Dar tatăl meu şi cu mine l-am refuzat într-un 
mod care să-i taie orice poftă de a-şi mai reînnoi cererea. 

— Cum! Acesta-i omul? 

— Ştiaţi, aşadar? 

— Da, scumpe căpitan, şi mai ştiu că l-am văzut adineauri 
pe Wilhelm Storitz, fiul lui Otto Storitz, ilustrul chimist din 
Spremberg. 

VI. 

Au trecut două zile, în care mi-am folosit toate ceasurile 
libere ca să colind oraşul. Mă opream de asemeni îndelung 
pe podul care uneşte cele două ţărmuri ale Dunării de 
insula Svendor şi nu mă mai săturam să admir acest fluviu 
magnific. 

Trebuie să mărturisesc că numele lui Wilhelm Storitz îmi 
revenea adesea în minte, fără voia mea. Aşadar, locuia la 
Ragz şi, aşa precum am aflat curând, împreună cu un 
singur servitor cunoscut sub numele de Hermann, nici mai 
simpatic, nici mai apropiat, nici mai comunicativ decât 
stăpânul său. Mi s-a părut chiar că acest Hermann aducea 


prin ţinuta şi prin mersul lui cu omul care în ziua sosirii 
mele ne urmărise, pe fratele meu şi pe mine, în vreme ce 
mergeam de-a lungul cheiului Batthyani. 

Am socotit că-i bine să nu-i spun nimic lui Marc despre 
întâlnirea pe care căpitanul Haralan şi cu mine o avusesem 
pe bulevardul 'Tekeli. Poate că l-ar fi neliniştit să ştie că 
Wilhelm Storitz se reîntorsese la Ragz. Pentru ce să-i 
întunec fericirea cu o umbră de nelinişte? Dar regretam că 
acest rival refuzat nu era absent din oraş, cel puţin până în 
ziua în care căsătoria, lui Marc şi a Myrei ar fi fost un fapt 
împlinit. 

În ziua de 16, în cursul dimineţii, aveam să cobor pentru 
plimbarea mea obişnuită, pe care, în ziua aceea, 
intenţionam s-o prelungesc pe câmp, în împrejurimile 
oraşului Ragz, când intră în cameră fratele meu. 

— Am o grămadă de lucruri de făcut, dragă, îmi zise el, aşa 
că n-o să te superi dacă te las singur. 

— Du-te, dragă Marc, i-am răspuns, şi nu te îngriji de 
mine. 

— Nu trebuie să vină să te ia Haralan? 

— Nu, astăzi nu este liber. Dar n-are importanţă, o să mă 
duc să prânzesc singur în vreo cârciumă de pe celălalt mal 
al Dunării. 

— Vezi mai ales, dragă Henri, să te întorci la ora şapte! 

— Masa doctorului este prea bună ca s-o pot uita. 

— Lacomule! Sper că n-ai să uiţi, cu atât mai mult, serata 
care va fi dată poimâine la ei acasă. O să profiţi de ea spre a 
studia înalta societate din Ragz. 

— E o serată de logodnă, Marc? 

— Dacă vrei, dar mai degrabă de semnare a contractului. 
E multă vreme de când scumpa Myra şi cu mine suntem 
logodiţi. Mi se pare chiar că am fost logodiţi dintotdeauna. 

— Da, de la naştere. 

— Se prea poate! 

— Adio, deci, tu, cel mai fericit dintre bărbaţi! 


— Nu fi prea grăbit. O să-mi spui asta când logodnica îmi 
va fi soţie! 

Marc se retrase după ce îmi strânse mâna, şi eram pe 
punctul de a ieşi, când apăru căpitanul Haralan. Am fost 
destul de mirat de asta, întrucât era stabilit că nu aveam să- 
| văd în ziua aceea. 

— Dumneavoastră? am exclamat. Ei bine, dragă căpitane, 
asta-i o surpriză plăcută. 

Poate mă înşelam, dar căpitanul Haralan mi s-a părut 
îngrijorat. S-a mărginit să-mi răspundă: 

— Scumpul meu Vidal, tatăl meu doreşte să vă vorbească. 
Vă aşteaptă acasă. 

— Sunt gata să merg, am răspuns tare surprins, neliniştit 
Chiar, fără să ştiu prea bine pentru ce. 

În vreme ce păşeam unul lângă altul pe cheiul Batthyani, 
căpitanul Haralan nu rosti o vorbă. Ce se petrecea oare şi 
ce comunicare voia să-mi facă doctorul Roderich? Era vorba 
de căsătoria lui Marc? 

De îndată ce am sosit, servitorul ne-a introdus în cabinetul 
doctorului. 

Doamna şi domnişoara Roderich plecaseră de acasă şi 
probabil că Marc avea să le întâlnească în cursul plimbării 
lor matinale. 

Doctorul se afla singur în cabinetul său, aşezat înaintea 
mesei sale de lucru. Când se întoarse spre mine, mi se păru 
la fel de îngrijorat ca şi fiul său. 

"Este ceva, gândeam eu, şi cu siguranţă că Marc nu ştia 
nimic despre asta când l-am văzut azi de dimineaţă. 

M-am aşezat într-un fotoliu în faţa doctorului, în vreme ce 
căpitanul Haralan rămânea în picioare, sprijinit cu cotul de 
cămin, apoi am aşteptat cu nelinişte ca doctorul să-mi 
vorbească. 

— Mai întâi de toate, domnule Vidal, îmi zise el, vă 
mulţumesc că aţi venit la mine. 

— Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, domnule 
Roderich, i-am răspuns eu. 


— Am dorit să vorbesc cu dumneavoastră în prezenţa lui 
Haralan. 

— Este vorba despre căsătoria lui Marc şi a domnişoarei 
Myra? 

— Într-adevăr. 

— Ceea ce vreţi să-mi spuneţi este, aşadar, tare grav? 

— Da şi nu, răspunse doctorul. Oricum ar fi, nici soţia mea, 
nici fiica mea şi nici fratele dumneavoastră nu sunt la 
curent. Am preferat să-i las să ignore ceea ce o să vă spun. 
Dumneavoastră o să puteţi, dealtfel, să judecaţi dacă am 
avut sau nu dreptate. 

Instinctiv, am făcut legătură în mintea mea între această 
comunicare şi întâlnirea pe care căpitanul Haralan şi cu 
mine o avusesem în faţa casei de pe bulevardul Tekeli. 

— Ieri după-amiază, continuă doctorul, pe când soţia mea 
şi cu Myra ieşiseră, la orele de consultaţie, servitorul mi-a 
anunţat un vizitator pe care aş fi dorit să nu-l primesc. 
Acest vizitator era Wilhelm Storitz. Dar poate că n-aţi aflat 
despre acest german? 

— Sunt la curent, am răspuns. 

— Ştiţi, aşadar, că acum aproape şase luni, cu mult mai 
înainte de a fi fost făcută şi acceptată cererea fratelui 
dumneavoastră, Wilhelm Storitz a solicitat mâna fiicei mele. 
După ce mi-am consultat soţia şi fiul, care împărtăşeau 
refuzul meu faţă de o astfel de căsătorie, i-am răspuns lui 
Wilhelm Storitz că nu se putea da curs propunerii sale. În 
loc să se plece înaintea acestui refuz, el îşi reînnoi cererea 
în termeni formali şi eu i-am dat tot atât de formal 
răspunsul, într-un chip care să nu-i mai lase nici o speranţă. 

În vreme ce doctorul Roderich vorbea, căpitanul Haralan 
se plimba prin cameră şi se oprea uneori la una din ferestre 
spre a privi în direcţia bulevardului Tekeli. 

— Domnule Roderich, zisei, luasem cunoştinţă despre 
această cerere şi ştiam că ea fusese făcută anterior cererii 
fratelui meu. 

— Cu aproape cu trei luni mai înainte, domnule Vidal. 


— Astfel că, am continuat, Wilhelm Storitz şi-a văzut 
respinsă cererea în căsătorie nu fiindcă Marc fusese 
acceptat, ci numai pentru că această căsătorie nu intra în 
vederile dumneavoastră. 

— Cu siguranţă. Noi n-am fi consimţit niciodată la această 
unire, care nu putea să ne convină sub nici un motiv şi 
căreia Myra i-ar fi dat un refuz categoric. 

— Persoana, sau situaţia materială a lui Wilhelm Storitz v- 
a dictat această hotărâre? 

— Situaţia lui este probabil destul de bună, răspunse 
doctorul Roderich. Se crede că, de bună seamă, tatăl lui i-a 
lăsat o avere considerabilă datorită unor descoperiri 
folositoare. În ce priveşte persoana lui. 

— Îl cunosc, domnule Roderich. 

— Îl cunoaşteţi? 

I-am povestit în ce împrejurări îl întâlnisem pe Wilhelm 
Storitz pe vasul Dorothee, fără să bănuiesc atunci despre ce 
era vorba. Vreme de patru zile, acest om îmi fusese tovarăş 
de călătorie între Budapesta şi Vukovar, unde bănuiam că 
debarcase, întrucât el nu se mai afla la bord la sosirea mea 
la Ragz. 

— Şi în sfârşit, zilele astea, am adăugat eu, în timpul unei 
plimbări de-ale noastre, căpitanul Haralan şi cu mine am 
trecut pe dinaintea casei lui, şi l-am recunoscut pe acest 
Wilhelm Storitz în momentul în care ieşea din casă. 

— Se vorbea însă că a părăsit oraşul acum câteva 
săptămâni, spuse doctorul Roderich. 

— Aşa se credea şi este evident că a lipsit, întrucât Vidal l- 
a văzut la Budapesta, interveni căpitanul Haralan, dar acum 
este sigur că s-a întors. 

Vocea căpitanului Haralan trăda o puternică enervare. 
Doctorul continuă cu aceste cuvinte: 

— V-am răspuns, domnule Vidal, în ce priveşte situaţia lui 
Wilhelm Storitz. Cât despre modul lui de existenţă, nimeni 
nu s-ar putea lăuda că-l cunoaşte. Este cu desăvârşire 
enigmatic. El trăieşte în afara celorlalţi oameni. 


— Nu-i în asta o oarecare exagerare? l-am făcut atent pe 
doctor. 

— O oarecare exagerare fără îndoială că este, îmi 
răspunse el. Cu toate acestea, el aparţine unei familii destul 
de suspecte şi, înaintea lui, tatăl său, Otto Storitz, dădea loc 
celor mai ciudate legende. 

— Care i-au supravieţuit, domnule doctor, dacă judec după 
ceea ce am citit într-o gazetă din Budapesta. Ceva în 
legătură cu comemorarea care este celebrată în fiecare an 
la Spremberg, în cimitirul oraşului. De-ar fi să crezi această 
gazetă, timpul n-a şters deloc legendele superstiţioase la 
care faceţi aluzie dumneavoastră. Savantul viu l-a moştenit 
pe savantul mort. Se zice că acesta era un vrăjitor care 
dispunea de o putere supranaturală. În fiecare an se 
aşteaptă, pare-se, să se vadă producându-se vreun fenomen 
extraordinar în preajma mormântului său. 

— Aşadar, domnule Vidal, încheie doctorul Roderich, n-o să 
vă miraţi, dacă, potrivit celor ce se povestesc la Spremberg 
şi la Ragz, acest Wilhelm Storitz este privit ca un personaj 
straniu. Acesta este bărbatul care a cerut mâna fiicei mele 
şi care ieri a avut îndrăzneala să-şi reînnoiască cererea. 

— Ieri? am exclamat eu. 

— lată cum s-au petrecut lucrurile, a continuat doctorul 
Roderich, e bine ca dumneavoastră s-o ştiţi. Când mi-a fost 
anunţat Wilhelm Storitz, am şovăit o clipă. Să-l las să intre, 
sau să-i trimit vorbă că nu pot să-l primesc? 

— Poate că aşa ar fi fost mai bine, tată, spuse căpitanul 
Haralan, căci, după refuzul primului său demers, el ar fi 
trebuit să înţeleagă că-i este interzis să mai pună piciorul 
aici, sub nici un pretext. 

— Da, poate, zise doctorul, dar m-am temut să nu-l scot 
din răbdări şi că dacă se naşte vreun scandal. 

— Căruia i-aş fi pus capăt pe loc, tată! 

— Şi tocmai pentru că te cunosc, zise doctorul apucând 
mâna căpitanului Haralan, tocmai de aceea am preferat să 
procedez cu prudenţă. Cu privire la asta, orice s-ar 


întâmpla, fac apel la afecțiunea ta pentru mama, pentru 
mine, pentru sora ta a cărei situaţie ar fi cât se poate de 
neplăcută dacă i s-ar pronunţa numele, dacă acest Wilhelm 
Storitz ar face scandal. 

Deşi nu-l cunoşteam pe căpitanul Haralan decât de puţină 
vreme, îl judecam ca pe un caracter foarte iute şi sensibil 
până la exces, în ceea ce-i privea familia. De aceea, 
consideram foarte regretabil faptul că rivalul lui Marc se 
reîntorsese la Ragz, şi mai ales că-şi reînnoise cererea. 

Doctorul sfârşi prin a ne povesti în amănunţime această 
vizită. Ea avusese loc chiar în cabinetul în care ne aflam în 
acel moment. Wilhelm Storitz vorbise mai întâi pe un ton 
care vădea o stăruinţă neobişnuită. Domnul Roderich era 
mirat din cale afară că acesta voise să-l vadă ca să-i facă din 
nou cererea în căsătorie îndată după întoarcerea la Ragz, 
adică după numai patruzeci şi opt de ore. Zadarnic se 
arătase doctorul foarte hotărât în refuzul său, căci Wilhelm 
Storitz nu voise să se dea bătut şi ajunsese treptat la un ton 
mânios, declarând la sfârşit că logodna fratelui meu cu 
domnişoara Myra nu l-ar putea face să renunţe la 
pretenţiile lui, că o iubea pe tânără fată şi că, dacă nu era a 
lui, cel puţin n-avea să fie niciodată nici a altuia. 

— Insolentul. mizerabilul! repeta căpitanul Haralan. A 
îndrăznit să vorbească astfel, şi eu nu mă aflam aici ca să-l 
zvârl afară! 

"Sigur că, m-am gândit eu, dacă aceşti doi bărbaţi se vor 
afla unul în faţa celuilalt, va fi greu să se împiedice 
scandalul de care se teme atâta doctorul." 

— După ce a rostit aceste cuvinte, a continuat doctorul, m- 
am ridicat şi l-am făcut să înţeleagă că nu mai voiam să aud 
nimic. Căsătoria Myrei era hotărâtă şi avea să fie celebrată 
peste câteva zile. 

"Nici peste câteva zile, nici mai târziu", mi-a răspuns 
Wilhelm Storitz. 

"Domnule, i-am zis arătându-i uşa, te poftesc să ieşi!" 


Oricare altul ar fi înţeles că vizita nu se mai putea 
prelungi. Ei bine, el rămase, tonul i se linişti, încercă să 
obţină cu binele ceea ce nu obținuse prin violenţă, să 
capete cel puţin promisiunea că va fi amânată căsătoria. 
Atunci mă dusei spre cămin spre a-l suna pe servitor. El îmi 
prinse braţul, îl cuprinse din nou mânia, vocea îi răsună atât 
de tare încât pesemne că a fost auzită de afară. Din fericire, 
soţia şi fiica mea încă nu se întorseseră acasă. Wilhelm 
Storitz consimţi în sfârşit să se retragă, dar nu fără să 
rostească alte ameninţări nesăbuite. Myra n-o să se 
căsătorească cu Marc. Se vor ivi asemenea piedici, încât 
căsătoria va deveni cu neputinţă. Bărbaţii Storitz dispuneau 
de mijloace care puteau desfide orice putere omenească şi 
el n-ar şovăi să se slujească de ele împotriva imprudentei 
familii care îl respingea. Deschise apoi uşa cabinetului şi 
ieşi furios în mijlocul câtorva persoane ce aşteptau pe sală, 
lăsându-mă foarte speriat de aceste vorbe enigmatice. 

Aşa precum ne-o repetă doctorul, nici un cuvânt din toată 
această scenă nu fusese relatat nici doamnei Roderich, nici 
fiicei sale, nici fratelui meu. Era mai bine să le fie cruţată 
această nelinişte. Dealtfel, şi eu îl cunoşteam destul dc bine 
pe Marc spre a mă teme că o să vrea să dea urmare acestei 
afaceri, tot aşa precum şi căpitanul Haralan. Acesta din 
urmă cedă totuşi până la urmă, în faţa motivelor serioase 
arătate de tatăl său. 

— Bine, zise el, n-o să mă duc să-l pedepsesc pe acest 
insolent. Dar dacă vine el la mine? Dacă se leagă dc Marc? 
Dacă ne provoacă? 

Doctorul Roderich nu ştiu ce să răspundă. 

Conversaţia noastră luă sfârşit. În tot cazul, trebuia să mai 
aşteptăm. Incidentul n-ar avea nici o urmare, într-adevăr, şi 
ar rămâne ignorat de toţi, dacă Wilhelm Storitz n-ar trece 
de la vorbe la fapte. Dar ce putea face el? Ce mijloc avea ca 
să împiedice căsătoria? Oare să-l silească pe Marc, printr-o 
insultă publică, să se bată cu el? Sau, mai degrabă, folosind 
vreo violenţă împotriva Myrei Roderich? Dar cum ar izbuti 


să pătrundă în casa în care n-ar mai fi primit? Nu-i stă în 
putere, îmi închipui, să sfarme uşile! Dealtfel, doctorul 
Roderich n-ar şovăi dacă ar trebui să înştiinţeze 
autorităţile, care ar putea prea bine să-l readucă la 
realitate pe acest individ. 

Înainte de a ne despărţi, doctorul îl imploră încă o dată pe 
fiul său să nu se răfuiască cu acest personaj insolent şi, o 
repet, doar cu greu a cedat căpitanul Haralan. 

Vizita noastră se prelungise îndeajuns pentru ca doamna 
Roderich, fiica şi fratele meu să aibă timp să se întoarcă 
acasă. A trebuit să rămân la ei la prânz, aşa încât am fost 
silit să amân pentru după-amiază excursia mea în 
împrejurimile Ragz-ului. 

Se înţelege de la sine că am inventat un motiv plauzibil 
spre a explica prezenţa mea, în acea dimineaţă, în cabinetul 
doctorului. Marc nu avu nici o bănuială şi prânzul se 
desfăşură în mod foarte agreabil. 

Când ne-am ridicat de la masă, domnişoara Myra îmi 
spuse: 

— Domnule Henri, întrucât am avut plăcerea să vă găsim 
aici, n-o să ne mai părăsiţi toată ziua. 

— Dar plimbarea mea? am obiectat eu. 

— O s-o facem împreună. 

— Dar socoteam să merg mai departe. 

— O să mergem mai departe. 

— Pe jos? 

— Pe jos. Dar e nevoie să mergem atât de departe? Sunt 
sigură că n-aţi admirat încă în toată frumuseţea ei insula 
Svendor. 

— Trebuia s-o fac mâine. 

— Ei bine, o s-o faceţi astăzi. 

Aşadar, am vizitat în tovărăşia acestor doamne şi a lui 
Marc insula Svendor, transformată în grădină publică, un 
fel de parc, cu boschete, case de lemn şi tot felul de 
distracţii. 


Totuşi, mintea nu-mi era cu totul la această plimbare. Marc 
băgă de seamă asta şi a trebuit să-i dau nişte răspunsuri 
evazive. 

Era oare teama de a-l întâlni pe Wilhelm Storitz în drumul 
nostru? Nu, mă gândeam mai degrabă la ceea ce îi spusese 
el doctorului Roderich: Se vor ivi asemenea piedici, încât 
căsătoria va deveni cu neputinţă. Bărbaţii Storitz dispuneau 
de mijloace care puteau desfide orice putere omenească! 
Ce însemnau aceste cuvinte? Trebuiau luate în serios? Şi 
mi-am făgăduit să mă explic cu doctorul despre ele, când o 
să fim singuri. 

Ziua aceasta şi cea următoare se scurseră fără alte 
incidente. Începeam să mă liniştesc. Wilhelm Storitz nu mai 
fusese văzut. Totuşi, el nu părăsise oraşul. Casa de pe 
bulevardul 'Tekeli era tot locuită. Trecând pe acolo, îl 
văzusem pe servitorul lui, Hermann, ieşind din casă. O dată 
chiar, Wilhelm Storitz se arătă la una din ferestrele terasei, 
cu privirea întoarsă către capătul bulevardului, în direcţia 
casei Roderich. 

Aşa stăteau lucrurile când, în noaptea de 17 spre 18 mai, se 
întâmplă faptul următor: 

Cu toate că poarta catedralei era încuiată şi că nimeni nu 
putuse să intre pe ea în timpul nopţii fără să fie văzut, afişul 
de căsătorie cu numele lui Marc Vidal şi al Myrei Roderich a 
fost smuls de pe panoul publicaţiilor. Dimineaţa s-au găsit 
bucăţile afişului rupte şi mototolite. Stricăciunea a fost 
reparată îndată. Dar o oră mai târziu, în plină zi de astă 
dată, noul afiş avu soarta celui precedent şi de trei ori la 
rând, în cursul acestei zile de 18 mai, se petrecu la fel fără a 
se izbuti să se pună mâna pe vinovat. Nemaiavând încotro, 
au trebuit să apere cu zăbrele puternice cadrul rezervat 
publicaţiilor. 

Acest atentat stupid dădu de vorbit oamenilor câteva clipe, 
apoi ei nu se mai gândiră la asta. Dar doctorul Roderich, 
căpitanul Haralan şi cu mine i-am acordat o atenţie mai 
serioasă. N-am pus nici o clipă la îndoială că acesta era 


primul act al ostilităţilor anunţate, întrucâtva ca o 
încăierare de avangardă în războiul pe care ni-l declarase 
Wilhelm Storitz. 

VII. 

Cine putea fi autorul acestui act incalificabil, într-adevăr, 
dacă nu doar cel ce avea interes să-l comită? Acest prim 
atac avea să fie urmat de alte acte mai grave? Nu era, aşa 
precum o gândeam, decât începutul represaliilor luate 
împotriva familiei Roderich? 

Doctorul Roderich a fost informat despre incident din 
primul moment de către fiul său, care a venit apoi îndată la 
hotelul Temesvar. 

Ne închipuim uşor în ce stare de enervare se afla 
căpitanul Haralan. 

— Ticălosul ăsta a făcut-o! strigă el. Cum a izbutit, nu ştiu. 
Fără îndoială că nu se va mărgini la asta, dar n-o să-l las să 
mai facă şi altceva! 

— Păstraţi-vă sângele rece, scumpul meu Haralan, i-am 
spus, şi nu faceţi vreo imprudenţă care ar putea să 
complice situaţia. 

— Dragul meu Vidal, dacă tatăl meu m-ar fi prevenit mai 
înainte ca acest om să fi ieşit din casă, sau dacă, apoi, m-ar 
fi lăsat să acţionez, ne-am fi debarasat de el. 

— Eu tot cred, scumpul meu Haralan, că e mai bine ca să 
nu-i daţi atenţie. 

— Dar dacă va continua? 

— O să fie timp să se ceară intervenţia poliţiei. Gândiţi-vă 
la mama dumneavoastră, la sora dumneavoastră. 

— Nu vor afla şi ele ceea ce s-a petrecut? 

— Nu li se va spune nici lor şi nici lui Marc. După 
căsătorie, o să vedem ce atitudine va trebui să se adopte. 

— După? răspunse căpitanul Haralan. Dar dacă este prea 
târziu? 

În ziua aceea, acasă, oricare ar fi fost grijile ascunse ale 
domnului Roderich, soţia şi fiica lui nu se ocupau decât de 
serata contractului care avea să aibă loc chiar în acea 


seară. Ele voiseră "să nu facă nimic de mântuială", ca să 
folosim un fel de a vorbi cât mai popular. Doctorul, care nu 
număra decât prieteni în societatea ragziană, trimisese 
invitaţii într-un număr destul de mare. Aici, ca pe un teren 
neutru, aristocrația maghiară s-ar întâlni cu armata, cu 
magistratura şi cu funcţionarii superiori. Guvernatorul din 
Ragz acceptase invitaţia doctorului, de care îl lega o foarte 
veche prietenie. 

Saloanele casei aveau să fie pe deplin suficiente spre a-i 
primi pe cei o sută cincizeci de invitaţi ce trebuiau să se 
strângă acolo în seara aceea. Cât despre supeu, el avea să 
fie servit în galerie, la sfârşitul seratei. 

Nimeni nu se va mira că problema toaletei a preocupat-o 
pe Myra Roderich într-o mare măsură şi nici că Marc a vrut 
să-şi aducă contribuţia cu gustul său de artist, ceea ce mai 
făcuse privitor la portretul logodnicei sale. Dealtfel, Myra 
era maghiară, şi maghiarul, oricare i-ar fi sexul, are mare 
grijă de îmbrăcăminte. O are în sânge, precum dragostea 
pentru dans, dragoste ce merge până la patimă. De 
asemenea, ceea ce am spus despre Myra potrivindu-se 
tuturor doamnelor şi tuturor bărbaţilor maghiari, această 
serată făgăduia să fie foarte strălucită. 

După-amiază, preparativele s-au terminat. Eu am rămas 
toată ziua la doctor, aşteptând ceasul ca să mă duc să mă 
Ocup şi eu de toaleta mea, ca un adevărat maghiar. 

Într-o clipă în care şedeam sprijinit cu cotul de pervazul 
uneia din ferestrele ce dau pe cheiul Batthyani, am avut 
extrema neplăcere să-l zăresc pe Wilhelm Storitz. Păşea pe 
chei de-a lungul fluviului, cu capul în jos, încet. Dar când se 
află în dreptul casei şi-l înălţă, ce privire îi scapără din ochi! 
Trecu pe acolo de mai multe ori şi-l remarcă şi doamna 
Roderich. Ea i-l arătă doctorului, care se mulţumi s-o 
liniştească fără să-i spună nimic despre recenta vizită a 
enigmaticului personaj. 

Voi mai adăuga că, atunci când Marc şi cu mine am ieşit 
spre a merge la hotelul Temesvar, acest bărbat ne-a întâlnit 


în Piaţa Maghiară. De îndată ce-l zări pe fratele meu, se 
opri cu o mişcare bruscă şi păru să şovăie, de parcă ar fi 
vrut să vină spre noi. Dar rămase nemişcat, cu faţa palidă, 
cu braţele ca într-o înţepeneală cataleptică. Avea oare să se 
prăbuşească? Ochii lui fulgerători ce privire îi mai aruncau 
lui Marc, care se făcea că nu-i dă atenţie! Şi după ce îl 
lăsasem cu câţiva paşi îndărăt: 

— L-ai remarcat pe acest individ? mă întrebă fratele meu. 

— Da, Marc. 

— Este acel Wilhelm Storitz despre care ţi-am vorbit. 

— Îl ştiu. 

— Îl cunoşti, deci. 

— Căpitanul Haralan mi l-a arătat o dată sau de două ori. 

— Credeam că părăsise Ragz-ul? spuse Marc. 

— Se pare că nu, sau, cel puţin, că s-a reîntors. 

— Puțin importă, la urma urmei! 

— Da, puţin importă, îi răspunsei. 

Dar, după părerea mea, absenţa lui Wilhelm Storitz ar fi 
fost mai liniştitoare. 

Către ora nouă seara, primele trăsuri se opriră înaintea 
casei Roderich şi saloanele începură să se umple. Doctorul, 
soţia şi fiica lui îşi primeau invitaţii la intrarea galeriei 
strălucind de lumina lustrelor. Guvernatorul din Ragz nu 
întârzie să fie anunţat; excelența sa prezentă familiei 
omagiile sale, cu mari semne de simpatie. Domnişoara Myra 
fu în mod deosebit obiectul atenţiei sale, tot aşa precum şi 
fratele meu. Dealtminteri, felicitările îi copleşiră din toate 
părţile pe logodnici. 

Între orele nouă şi zece dădură buzna autorităţile 
oraşului, ofiţerii, camarazii căpitanului Haralan care, deşi 
chipul îi părea încă îngrijorat, îşi dădea multă osteneală să-i 
primească cum se cuvine pe invitaţi. loaletele doamnelor 
străluceau în mijlocul uniformelor şi al hainelor de 
ceremonie. Toată lumea se plimba prin saloane şi prin 
galerie. Se admirau cadourile expuse în cabinetul 
doctorului, bijuteriile şi bibelourile de preţ, printre care 


cele oferite de fratele meu dovedeau un gust deosebit. Pe 
una din consolele din marele salon era aşezat contractul 
care avea să fie semnat în cursul seratei. Pe o altă consolă 
era aşezat un magnific buchet de trandafiri şi de flori de 
portocal, buchetul de logodnă şi, după obiceiul maghiar, 
lângă buchet, pe o pernă de catifea, se afla coroana 
nupţială pe care avea s-o poarte Myra în ziua căsătoriei, 
când avea să meargă la catedrală. 

Serata cuprindea trei părţi - un concert şi un bal, separate 
de semnarea solemnă a contractului. Dansurile nu aveau să 
înceapă înainte de miezul nopţii, şi poate că majoritatea 
invitaţilor regretau că ora era atât de târzie, căci, o repet, 
nu există o altă distracţie la care să se dedea cu mai multă 
plăcere şi pasiune ungurii şi unguroaicele decât dansul. 

Partea muzicală fusese încredinţată unei remarcabile 
orchestre de ţigani. Această orchestră, de mare renume în 
ţara maghiară, nu fusese încă auzită la Ragz. Muzicanţii şi 
şeful lor luară loc în sală la ora fixată. 

Ţiganii îşi îmbrăcaseră costumele de origină boemiană. Nu 
mă mai săturam să observ aceste tipuri atât de curioase, 
chipurile pârlite de soare, ochii strălucitori sub sprâncenele 
groase, pomeţii ieşiţi în afară, dantura ascuţită şi albă pe 
care le-o descoperă buzele, părul negru ale cărui ondulaţii 
cădeau pe o frunte puţin teşită. 

Repertoriul acestei orchestre produse un mare efect. 
Toată asistenţa asculta cu religiozitate, apoi se dezlănţui în 
aplauze furtunoase. Astfel au fost primite cele mai populare 
bucăţi pe care ţiganii le-au executat cu o măiestrie în stare 
să deştepte toate ecourile pustei. 

Timpul rezervat acestor audiții se scursese. În ce mă 
priveşte, încercasem una din cele mai vii plăceri în acest 
mediu, în vreme ce, la unele tăceri ale orchestrei, 
murmurul îndepărtat al Dunării ajungea până la mine. 

N-aş îndrăzni să afirm că Marc a gustat farmecul acestei 
muzici ciudate. Exista o alta mai dulce, mai intimă care îi 
îmbăta sufletul. Aşezat lângă Myra Roderich, privirile lor îşi 


vorbeau, ei îşi cântau acele romanțe fără vorbe care îmbată 
inima logodnicilor. 

După ultimele aplauze, şeful ţiganilor se ridică şi tovarăşii 
lui îl imitară. Apoi, după ce doctorul Roderich şi căpitanul 
Haralan le-au mulţumit în termeni măgulitori, la care au 
părut foarte sensibili, ei s-au retras. 

S-a trecut îndată după aceea la semnarea contractului, 
ceea ce s-a făcut cu toată solemnitatea cerută. Apoi a urmat 
ceea ce aş numi un antract, în care invitaţii şi-au părăsit 
locurile, s-au căutat reciproc şi au format grupuri după 
simpatii. Câţiva s-au risipit prin grădina luminată 
strălucitor, în vreme ce se serveau băuturi răcoritoare 
aduse pe tăvi. 

Până în acest moment nimic nu stricase ordinea acestei 
petreceri şi, bine începută, nu exista nici un motiv ca ea să 
nu se sfârşească tot aşa. Într-adevăr, dacă în primele clipe 
putusem să mă tem de ceva, dacă în mintea mea se 
născuseră unele spaime, îmi recăpătasem apoi toată 
liniştea. De aceea, nu-mi precupeţeam felicitările aduse 
doamnei Roderich. 

— Vă mulţumesc, domnule Vidal, mi-a răspuns ea, şi sunt 
încântată că invitaţii mei au petrecut aici un ceas agreabil. 
Dar în mijlocul tuturor acestor oameni veseli eu n-o văd 
decât pe scumpa mea fiică şi pe fratele dumneavoastră. 
Sunt atât de fericiţi! 

— Doamnă, i-am răspuns, este o fericire care vi se 
cuvenea. Cea mai mare fericire pe care o pot visa un tată şi 
o mamă nu este cea a copiilor lor? 

Printr-o neaşteptată asociaţie de idei, această frază destul 
de banală mi-a adus aminte de Wilhelm Storitz. În orice caz, 
căpitanul Haralan nu părea să se mai gândească la el. 
Nepăsarea lui era firească, sau prefăcută? Nu ştiu, dar el 
mergea de la un grup la altul, însufleţind această petrecere 
cu veselia lui exuberantă şi, fără îndoială, multe din tinerele 
unguroaice îl priveau cu oarecare admiraţie. Astfel, el se 


bucura de simpatia pe care întregul oraş, se poate spune, 
voia s-o dovedească familiei sale în această împrejurare. 

— Scumpe căpitan, i-am zis când trecu pe lângă mine, 
dacă sfârşitul seratei va fi la fel ca începutul. 

— Să nu vă îndoiţi de asta! strigă el. Muzica e bună, dar 
dansul e şi mai bun! 

— Ei, comedie! am continuat eu. Un francez nu se dă 
înapoi din faţa unui maghiar. Să ştiţi că sora dumneavoastră 
mi-a acordat al doilea vals. 

— De ce nu primul? 

— Primul? Dar primul este al lui Marc de drept şi prin 
tradiţie! Îl uitaţi oare pe Marc şi vreţi să-mi găsesc buclucul 
cu el? 

— Aşa-i, scumpul meu Vidal. E dreptul celor doi logodnici 
să deschidă balul! 

Orchestra de ţigani reapăru şi se instală în fundul galeriei. 
În cabinetul doctorului erau aşezate mese, astfel încât 
oamenii prea serioşi ca să-şi permită valsurile şi mazurcile 
să se poată deda plăcerilor jocului de cărţi. Însă orchestra 
era gata să înceapă, aşteptând să-i dea semnalul căpitanul 
Haralan, când dinspre galerie, a cărei uşă se deschidea în 
grădină, se auzi o voce încă îndepărtată, de o sonoritate 
puternică şi aspră. Era un cântec straniu, cu un ritm bizar, 
căruia îi lipsea tonalitatea, cu fraze pe care nu le unea nici o 
legătură melodică. 

Perechile gata pentru primul vals se opriseră. Ascultau. 
Era vorba de vreo surpriză adăugată seratei? 

Căpitanul Haralan se apropiase de mine. 

— Ce e oare? l-am întrebat. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns pe un ton în care răzbea o 
oarecare nelinişte. 

— De unde vine acest cântec? Din stradă? 

— Nu. nu cred. 

Într-adevăr, cel a cărui voce ajungea până la noi trebuia să 
se afle în grădină, în drum spre galerie. Poate chiar că era 
gata să intre în ea. 


Căpitanul Haralan mă prinse de braţ şi mă duse aproape 
de poarta grădinii. 

În galerie nu se aflau decât vreo zece persoane, fără a 
socoti orchestra aşezată în fund, în spatele pupitrelor. 
Ceilalţi invitaţi formau grupuri în saloane şi pe sală. Cei ce 
se plimbaseră pe afară în timpul antractului intraseră în 
casă. 

Căpitanul Haralan se duse să stea pe peron. L-am urmat şi 
privirile noastre putură îmbrăţişa grădina luminată pe toată 
întinderea ei. 

N-am descoperit pe nimeni. 

Domnul şi doamna Roderich ne ajunseră în acest moment 
şi doctorul îi spuse fiului său câteva cuvinte la care acesta 
răspunse printr-un gest negativ. 

În vremea aceasta, vocea continua să se audă, mai 
puternică, mai poruncitoare, apropiindu-se întruna. 

Marc, ţinând-o la braţ pe Myra, veni lângă noi în galerie, în 
timp ce doamna Roderich rămânea în mijlocul unor doamne 
care îi puneau întrebări, la care ea nu le putea răspunde. 

— O să aflu îndată! strigă căpitanul Haralan, coborând de 
pe peron. 

Doctorul Roderich, mai mulţi servitori şi cu mine l-am 
urmat. 

Deodată, pe când cântăreţul părea să nu mai fie decât la 
câţiva paşi de galerie, vocea amuţi. 

Grădina a fost cercetată, desişurile au fost răscolite. 
Luminile puternice nelăsând nici un ungher în umbră, 
căutarea s-a putut face în mod minuţios. Şi totuşi, n-a fost 
găsit nimeni acolo. 

Era cu putinţă să fie vocea vreunui trecător întârziat ce 
mergea pe bulevardul Tekeli? 

Lucrul acesta părea puţin probabil şi, dealtminteri, se putu 
constata că bulevardul era absolut pustiu la această oră. 

O singură lumină se zărea la cinci sute de paşi pe stânga, 
lumina de-abia vizibilă care venea de pe terasa casei 
Storitz. 


De îndată ce am reintrat în galerie, nu le-am putut 
răspunde nimic altceva invitaţilor care ne întrebau, decât 
dând semnalul valsului. 

Asta o făcu căpitanul Haralan şi îndată grupurile se 
formară din nou. 

— Păi bine, mă întrebă Myra râzând, nu v-aţi ales încă 
partenera de vals? 

— Partenera mea de vals eşti dumneata, domnişoară, dar 
numai pentru al doilea vals. 

— Atunci, scumpul meu Henri, zise Marc, n-o să te facem 
să aştepţi! 

Marc se înşela. Aveam să aştept mult mai multă vreme, 
decât o credea el, valsul pc care mi-l promisese Myra. Îl tot 
aştept mereu, la drept vorbind. 

Orchestra sfârşise preludiul, când, fără să se vadă 
cântăreţul, vocea răsună din nou, şi de astă dată chiar în 
mijlocul salonului. 

Tulburării invitaţilor i se adăugă atunci un puternic 
sentiment de indignare. Vocea lansa din toată puterea 
plămânilor Cântecul urii de Frederic Margrade. 

Şi cel a cărui voce răsuna în mijlocul acestui salon. nu se 
vedea! El se afla totuşi acolo, dar nimeni nu-l putea zări! 

Dansatorii se risipiseră în sală şi în galerie. O adevărată 
panică îi cuprindea pe invitaţi, mai ales pe doamne. 

Căpitanul Haralan mergea prin salon, cu ochii roşii, cu 
mâinile întinse, de parcă ar fi vrut să prindă fiinţa care ne 
scăpa privirilor. 

În acest moment vocea amuţi odată cu ultimul refren al 
Cântecului urii. 

Şi, atunci, am văzut. da! o sută de persoane au văzut ca şi 
mine ceea ce ele refuzau să creadă. 

lată că buchetul aşezat pe consolă, buchetul de logodnă, 
este brusc smuls, rupt, şi florile lui sunt ca şi călcate în 
picioare! lată că bucăţile contractului presară parchetul! 

De data aceasta groaza îi cuprinse pe toţi! Fiecare s-a 
grăbit să părăsească teatrul acestor întâmplări atât de 


ciudate. În ce mă priveşte, mă întrebam dacă eram cu 
mintea întreagă şi dacă trebuia să dau crezare acestor 
fapte neînţelese. 

Căpitanul Haralan mă întâlni iar. Îmi spuse, palid de 
mânie: 

— Ăsta-i Wilhelm Storitz! 

Wilhelm Storitz? Era nebun? 

Dacă el nu era, eu aveam să devin cu siguranţă. Eram 
treaz de-a binelea, nu visam, şi totuşi am văzut, da am văzut 
cu ochii mei, în acea clipă, coroana nupţială ridicându-se de 
pe perna pe care era aşezată, fără să se fi putut zări mâna 
care o ţinea, traversând salonul, apoi galeria şi dispărând în 
desişurile grădinii. 

— Asta-i prea mult! ţipă căpitanul Haralan, care ieşi 
repede din salon, străbătu ca o furtună vestibulul şi se 
repezi pe bulevardul Tekeli. 

O luai la fugă după el. 

Unul în urma celuilalt, am fugit înspre casa lui Wilhelm 
Storitz, la care una din ferestre de deasupra terasei lumina 
mereu slab, în noapte. Căpitanul apucă mânerul porţii şi-l 
zgudui cu putere. Fără să ştiu prea bine ce fac, mi-am unit 
sforţările cu ale lui. Dar poarta era solidă şi de-abia de 
izbuteam s-o clătinăm. 

Ne căzneam zadarnic de câteva minute. În culmea mâniei, 
pierdusem orice răbdare. 

Deodată, poarta scârţâi cu un zgomot surd în balamalele 
ei. 

Căpitanul Haralan evident că se înşelase acuzându-l pe 
Wilhelm Storitz. Wilhelm Storitz nu-şi părăsise casa, 
întrucât chiar el era cel ce ne deschidea poarta, întrucât el 
în persoană se afla înaintea noastră. 

VIII. 

Din primele ore ale zilei, zvonul întâmplărilor al căror 
teatru fusese casa Roderich se răspândise în oraş. Mai întâi, 
aşa precum mă aşteptam, publicul nu voi să admită că 
aceste fenomene erau naturale. Cu toate acestea, ele erau, 


nu puteau să nu fie aşa. În ce priveşte găsirea unei 
explicaţii plauzibile, asta era altceva. 

Nu-i nevoie să spun că serata luase sfârşit după scena pe 
care am povestit-o. Marc şi Myra păruseră dezolaţi de cele 
întâmplate. Buchetul de logodnă călcat în picioare, 
contractul rupt, coroana nupţială zburând sub ochii lor! În 
ajunul căsătoriei, e semn rău! 

În timpul zilei, grupuri numeroase zăboviră în faţa casei 
Roderich, sub ferestrele parterului care nu fuseseră 
deschise. Oamenii din popor, în majoritate femei, se 
revărsau pe cheiul Batthyani. 

În aceste grupuri se vorbea cu o însufleţire extremă. Unii 
se lăsau pradă celor mai extravagante idei; alţii se 
mulţumeau să arunce priviri neliniştite asupra casei. 

Nici doamna Roderich şi nici fiica ei nu ieşiseră în 
dimineaţa aceea potrivit obiceiului lor. Myra rămăsese 
lângă mama ei, teribil de impresionată de scenele din ajun 
şi având nevoie de repaus absolut. 

La ora opt, Marc deschise uşa camerei mele. Îi aducea cu 
el pe doctor şi pe căpitanul Haralan. Aveam de vorbit, poate 
să hotărâm asupra unor măsuri urgente de luat şi era mai 
bine ca această convorbire să nu aibă loc în casa Roderich. 
Fratele meu şi cu mine ne reîntorsesem împreună noaptea 
şi a doua zi, foarte devreme, el se dusese să afle ştiri despre 
doamna Roderich şi despre logodnica sa. Apoi, la 
propunerea sa, doctorul şi căpitanul Haralan se grăbiseră 
să vină la mine. 

Conversaţia începu îndată. 

— Henri, îmi zise Marc, am dat ordin să nu fie lăsat nimeni 
să urce la noi. Aici nu ne poate auzi nimeni şi suntem 
singuri. absolut singuri. în această cameră. 

În ce stare jalnică se afla fratele meu! Chipul său, 
strălucind de fericire în ajun, era acum desfigurat, 
înspăimântător de palid. Pe scurt, mi se păru mai distrus 
decât o justificau împrejurările. 


Doctorul Roderich făcea sforţări spre a se stăpâni, foarte 
diferit de fiul lui care, cu buzele strânse, cu privirea 
tulbure, lăsa să se vadă obsesia căreia îi era pradă. 

Mi-am propus să-mi păstrez pe deplin sângele rece. 

Prima mea grijă a fost să mă informez despre starea 
doamnei Roderich şi a fiicei sale. 

— Amândouă au fost greu încercate de incidentele de ieri, 
îmi răspunse doctorul, şi vor fi necesare câteva zile până să- 
şi poată reveni pe deplin. Totuşi Myra, foarte afectată la 
început, a făcut apel la tăria ei morală şi se străduieşte să-şi 
liniştească mama, mai impresionată chiar decât ea. Sper că 
amintirea acestei seri se va şterge curând din mintea ei, 
afară numai dacă aceste groaznice scene nu se repetă. 

— Să se repete? spusei. Nu-i nici un motiv să ne temem de 
asta, domnule doctor. Împrejurările în care s-au produs 
aceste fenomene - pot să numesc altfel ceea ce s-a 
petrecut? - nu se vor mai repeta. 

— Cine ştie? replică doctorul Roderich. Cine ştie? De 
aceea sunt foarte grăbit să se celebreze căsătoria, căci 
încep să cred că amenințările ce mi-au fost făcute. 

Doctorul nu sfârşi această frază al cărei sens era prea 
limpede pentru căpitanul Haralan şi pentru mine. Cât 
despre Marc, care nu ştia încă nimic de ultimele demersuri 
ale lui Wilhelm Storitz, păru că n-a auzit. Căpitanul Haralan 
îşi avea părerea lui. Totuşi, păstră o tăcere absolută, 
aşteptând fără îndoială ca eu să-mi dau părerea asupra 
evenimentelor din ajun. 

— Domnule Vidal, continuă doctorul Roderich, ce gândiţi 
despre toate astea? 

Am considerat că aveam de jucat mai degrabă rolul unui 
sceptic, care nu înţelege să ia în serios ciudăţeniile la care 
fusesem martori. Era mai bine să par că nu văd nimic 
extraordinar în ele chiar din pricina inexplicabilităţii lor, 
dacă mi se perniţe să inventez acest cuvânt. Dealtfel, ca să 
spun adevărul, întrebarea doctorului mă încurca dc-a 
binelea. 


— Domnule Roderich, zisei, v-o mărturisesc, “toate astea", 
ca să folosesc expresia dumneavoastră, nu mi se par că 
merită să ne oprim prea mult asupra lor. Ce altceva pot să 
gândesc, decât că am fost victimele unei glume proaste? Un 
scamator s-a strecurat printre invitaţii dumneavoastră şi şi- 
a îngăduit să mai adauge la distracţiile seratei o 
demonstraţie de ventriloc, cu un efect atât de tulburător. 
Dumneavoastră ştiţi cu ce artă desăvârşită se fac astăzi 
aceste exerciţii. 

Căpitanul Haralan se întorsese spre mine şi mă privea în 
ochi, spre a citi parcă mai adânc în gândurile mele. Privirea 
lui însemna în mod limpede: "Nu ne aflăm aici spre a găsi 
astfel de explicaţii!" 

Doctorul răspunse: 

— O să-mi permiteţi, domnule Vidal, să nu cred în vreo 
scamatorie. 

— Domnule doctor, i-am răspuns, cum aş putea să-mi 
imaginez altceva. în afară de un amestec pe care îl resping 
în mod categoric, un amestec supranatural. 

— Natural, m-a întrerupt Haralan, dar datorit unor 
procedee al căror secret nu-l cunoaştem. 

— Totuşi, am insistat eu, în ceea ce priveşte vocea auzită 
ieri, care era cu adevărat o voce omenească, de ce n-ar fi 
fost ea produsă de un ventriloc? 

Doctorul Roderich clătina din cap ca un om absolut 
refractar la această explicaţie. 

— Dacă accept, domnule Vidal, ideea că un scamator, sau 
mai degrabă un ticălos s-a putut introduce în casă şi că noi 
am fost victimele unei demonstraţii de ventriloc - ceea ce 
refuz să cred - ce puteţi spune despre buchetul de flori şi 
despre contractul rupt, despre coroana înşfăcată de o mână 
invizibilă? 

Într-adevăr, să atribui aceste două incidente vreunui 
scamator, oricât de îndemânatic ar fi fost, raţiunea refuza s- 
o creadă. Şi cu toate acestea, există vrăjitori atât de dibaci! 

Căpitanul Haralan adăugă: 


— Continuaţi, scumpul meu Vidal. Oare ventrilocul 
dumneavoastră a stricat acest buchet floare cu floare, a 
rupt acest contract în sute de bucăţi şi tot ela luat coroana, 
a plimbat-o prin saloane şi a şterpelit-o ca un hoţ: 

Nu i-am răspuns. 

— Aţi putea pretinde oare, continuă el însufleţindu-se, că 
am fost victimele unei iluzii? 

Nu, cu siguranţă nu, iluzia nu era de admis, faptul se 
petrecuse în faţa a peste o sută de persoane! 

După câteva clipe de tăcere pe care eu n-am căutat s-o 
Trup, doctorul încheie: 

— Să luăm lucrurile aşa cum sunt şi să nu căutăm să ne 
amăgim. Ne aflăm în prezenţa unor fapte care par să scape 
oricărei explicaţii naturale şi care nu pot fi tăgăduite. 
Totuşi, rămânând în domeniul realului, sa vedem dacă 
cineva, nu un glumeţ de prost-gust, ci un duşman, ar fi 
putut, din răzbunare, să tulbure această serată de logodnă. 

Pe scurt, însemna să se pună problema pe adevăratul ei 
teren. 

— Un duşman? strigă Marc. Un duşman al familiei 
dumneavoastră sau al familiei mele, domnule Roderich? L.- 
aţi cunoaşte? 

— Da, afirmă căpitanul Haralan. Cel care înaintea 
dumitale, Marc, ceruse mâna sorei mele. 

— Wilhelm Storitz? 

— Wilhelm Storitz. 

Marc a fost pus aunci la curent cu ceea ce nu ştia încă. 

Doctorul îi povesti noua tentativă pe care o făcuse Wilhelm 
Storitz cu câteva zile mai înainte. Fratele meu află 
răspunsul atât de categoric al doctorului, apoi amenințările 
rostite de rivalul lui împotriva familiei Roderich, ameninţări 
de natură să justifice întrucâtva bănuiala că acesta luase 
parte, într-un fel, la scenele din ajun. 

— Şi dumneavoastră nu mi-aţi spus nimic despre toate 
astea! exclamă Marc. De-abia astăzi, când Myra este 


ameninţată, mă avertizaţi! Ei bine, mă duc să-l caut pe 
acest Wilhelm Storitz şi voi afla. 

— Lasă-ne nouă grija asta, Marc, zise căpitanul Haralan. 
Casa tatălui meu a fost întinată de prezenţa lui. 

— Pe logodnica mea a insultat-o! răspunse Marc, ce nu se 
mai putea stăpâni. 

Evident, mânia îi zăpăcea pe amândoi. Ca Wilhelm Storitz 
să fi avut intenţia să se răzbune pe familia Roderich şi să-şi 
realizeze amenințările în fapte, fie! Dar ca el să fi intervenit 
în scenele din ajun, ca el să fi jucat personal vreun rol, era 
cu neputinţă de stabilit. Nu pe simple presupuneri putea fi 
acuzat şi să i se spună: "Ie aflai acolo ieri-seară, în mijlocul 
invitaţilor, când ne-ai insultat cu acel Cântec al urii. Ai rupt 
buchetul dc logodnă şi contractul şi ai luat coroana 
nupţială". Nimeni nu-l văzuse, nimeni. 

Dealtfel, nu-l găsisem la el acasă? Nu ne deschisese chiar 
el poarta grilajului? Desigur, ne făcuse să aşteptăm un timp 
îndelungat, prea de ajuns, în tot cazul, spre a-i permite să 
se reîntoarcă de la casa Roderich; dar cum să admiţi că ar fi 
putut să facă acest drum fără să fie zărit nici de căpitanul 
Haralan şi nici de mine? 

Toate astea le-am repetat şi am insistat pentru ca Marc şi 
căpitanul Haralan să ţină seama de observaţiile mele, a 
căror logică o recunoştea doctorul Roderich. Dar ei erau 
prea porniţi ca să mă mai asculte şi voiau să se ducă îndată 
la casa de pe bulevardul 'Tekeli. 

În sfârşit, după o lungă discuţie, ne-am oprit la singura 
hotărâre raţională, cea pe care am propus-o în aceşti 
termeni: 

— Prieteni, veniţi la primărie. Să-l punem pe şeful poliţiei 
la curent cu afacerea, dacă nu este încă. Să-i aducem la 
cunoştinţă care este situaţia acestui om faţă de familia 
Roderich, ce ameninţări a rostit împotriva lui Marc şi a 
logodnicei lui. Să-i spunem chiar că el pretinde că dispune 
de mijloace ce pot înfrunta orice putere omenească - curată 
lăudăroşenie din partea lui, dealtfel. O să depindă de şeful 


poliţiei să vadă dacă nu sunt de luat măsuri împotriva 
acestui individ. 

Nu era ceea ce se putea face mai bine şi chiar tot ce se 
putea în această împrejurare? Poliţia poate să intervină mai 
eficace decât particularii. Dacă Marc şi căpitanul Haralan s- 
ar fi dus acasă la Storitz, poate că nu şi-ar fi deschis poarta 
înaintea lor. Ar fi încercat atunci să intre cu forţa? Cu ce 
drept? Însă poliţia avea acest drept. Ei, deci, ei singure se 
cuvenea să i se adreseze. 

Căzând de acord asupra acestui punct, am hotărât că 
Marc se va întoarce în casa Roderich, în vreme ce doctorul, 
căpitanul Haralan şi cu mine o să mergem la primărie. 

Era ora zece şi jumătate. Întreg Ragz-ul, aşa precum am 
spus-o, cunoştea la acea oră întâmplările din ajun. Văzându- 
i pe doctor şi pe fiul lui îndreptându-se spre primărie, se 
bănuiau cu uşurinţă motivele care-i mânau acolo. 

Când am ajuns, doctorul se anunţă directorului poliţiei, 
care dădu ordin să fim introduşi imediat în cabinetul său. 

Domnul Henrich Stepark era un bărbat mic de statură, cu 
o fizionomie energică, cu privirea iscoditoare, de o fineţe şi 
de o inteligenţă remarcabile, cu un spirit foarte practic, cu 
un fler foarte sigur. 

În multe ocazii, dăduse dovadă de o mare dibăcie. Tot ceea 
ce ar fi cu putinţă de făcut spre a lămuri această obscură 
întâmplare din casa Roderich, puteau fi siguri că va face. 
Dar stătea oare în puterea lui să intervină cu folos în 
împrejurări atât de deosebite încât ele treceau dincolo de 
limitele verosimilului? 

Şeful poliţiei era informat ca toată lumea despre 
amănuntele acestei afaceri, în afară de ceea ce nu era 
cunoscut decât de doctor, de căpitanul Haralan şi de mine. 

— Mă aşteptam la vizita dumneavoastră, domnule 
Roderich, zise el întâmpinându-ne, şi dacă n-aţi fi venit 
dumneavoastră în cabinetul meu, aş fi venit eu să vă văd. 
Am aflat, chiar astă-noapte, că s-au petrecut lucruri ciudate 
în casa dumneavoastră şi cu privire la care invitaţii 


dumneavoastră au resimţit o groază destul dc firească, în 
definitiv. Adaug că această groază a cuprins întreg oraşul şi 
nu mi se pare că Ragz-ul ar fi acum gata să se calmeze. 

Am înţeles, din această intrare directă în subiect, că cel 
mai bun lucru ar fi să aşteptăm întrebările domnului 
Stepark. 

— O săvă întreb, mai înainte de orice, domnule doctor, 
dacă v-aţi atras ura cuiva, dacă gândiţi că, drept urmare a 
acestei uri, o răzbunare a putut fi făptuită împotriva familiei 
dumneavoastră şi tocmai privitor la căsătoria domnişoarei 
Myra Roderich cu domnul Marc Vidal? 

— Cred că da, răspunse doctorul. 

— Cine ar fi această persoană? 

— Un anume Wilhelm Storitz. 

Căpitanul Haralan rostise acest nume. Şeful poliţiei nu 
păru deloc surprins. 

Doctorul îi comunică atunci domnului Stepark că Wilhelm 
Storitz ceruse mâna Myrei Roderich, că el îşi reînnoise 
cererea şi că după un nou refuz ameninţase să împiedice 
căsătoria prin mijloace care sfidau orice putere omenească. 

— Da, da, spuse domnul Stepark, şi a început rupând 
publicaţia de căsătorie fără să fi putut fi observat. 

Am fost cu toţii de aceeaşi părere. 

Totuşi, unanimitatea noastră nu făcea fenomenul mai 
explicabil, afară doar dacă nu-l atribuiam vreunei vrăjitorii. 
Dar poliţia lucrează pe terenul realităţii. Ea prinde de guler 
cu mâna ei brutală oameni în carne şi oase. Ea nu 
obişnuieşte să aresteze stafii sau fantome. Cel ce smulsese 
afişul, cel ce distrusese buchetul, hoţul coroanei era o fiinţă 
omenească pe care se putea perfect pune mâna. Nu mai 
rămânea decât să fie prinsă. Domnul Stepark recunoscu 
ceea ce era întemeiat în prezumpţiile noastre şi în 
bănuielile care se ridicau împotriva lui Wilhelm Storitz. 

— Acest individ, spuse el, mi s-a părut întotdeauna 
suspect, deşi n-am primit niciodată plângeri cu privire la el. 
Duce o existenţă ascunsă. Nu se ştie prea bine cum trăieşte 


şi nici din ce trăieşte. Pentru ce a părăsit el Spremberg, 
oraşul său natal? Pentru ce s-a închis împreună cu un 
servitor bătrân în casa de pe bulevardul Tekeli, în care nu 
pătrunde nimeni niciodată? O repet, toată povestea este 
suspectă. foarte suspectă. 

— Ce intenţionaţi să faceţi, domnule Stepark? îl întrebă 
căpitanul Haralan. 

— Ceea ce este absolut indicat, răspunse şeful poliţiei; o să 
facem o percheziţie în această casă, în care vom găsi poate 
vreun document. vreun indiciu. 

— Dar, pentru această percheziţie, întrebă doctorul 
Roderich, nu vă trebuie o autorizaţie a guvernatorului? 

— Fiind vorba de un străin şi încă de un străin care v-a 
ameninţat familia, excelența sa va acorda această 
autorizaţie, să nu vă îndoiţi de asta. 

— Guvernatorul se afla ieri la serata logodnei, atrăsei eu 
atenţia. 

— O ştiu, domnule Vidal, şi el m-a şi chemat ca să-mi 
vorbească despre faptele la care a fost martor. 

— Şi le explica în vreun fel? întrebă doctorul. 

— Nu! Nu le găsea nici o explicaţie naturală. 

— Dar, am spus eu, când va afla că Wilhelm Storitz este 
amestecat în această afacere. 

— Va fi şi mai dornic s-o lămurească, răspunse domnul 
Stepark. Binevoiţi să mă aşteptaţi, domnilor. Mă duc direct 
la palat, şi în mai puţin de o jumătate de oră voi aduce 
autorizaţia de percheziţie a casei de pe bulevardul Tekeli. 

— La care vă vom însoţi, zise căpitanul Haralan. 

— Dacă asta vă convine, căpitane, şi dumneavoastră de 
asemenea, domnule Vidal, consimţi şeful de poliţie. 

— Eu, spuse doctorul Roderich, o să vă las să vă duceţi cu 
domnul Stepark şi cu agenţii săi. Mă grăbesc să mă întorc 
acasă, unde o să reveniţi după terminarea percheziţiei. 

— Şi după efectuarea arestării, dacă are loc, declară 
domnul Stepark, care mi se păru hotărât să ducă la bun 
sfârşit această afacere. 


El plecă spre palat şi doctorul ieşi în acelaşi timp, 
ducându-se acasă unde aveam să-l întâlnim mai târziu. 

Căpitanul Haralan şi cu mine am rămas în cabinetul şefului 
de poliţie. Am schimbat puţine cuvinte. Aveam deci să 
trecem dincolo de poarta acelei case. Proprietarul ei se 
găsea în ea în acel moment? Mă întrebam cum se va putea 
stăpâni căpitanul Haralan când va fi în prezenţa lui. 

Domnul Stepark reapăru după o absenţă de o jumătate de 
oră. Aducea autorizaţia de percheziţie şi avea mandat să ia 
toate măsurile ce i s-ar părea necesare. 

— Acum, domnilor, ne zise el, binevoiţi să ieşiţi înaintea 
mea. Eu voi merge printr-o parte, agenţii mei prin altă 
parte şi în douăzeci de minute vom fi la casa Storitz. De 
acord? 

— De acord, răspunse căpitanul Haralan. 

Şi amândoi, părăsind primăria, am coborât spre cheiul 
Batthyani. 

IX. 

Direcţia luată de domnul Stepark îl silea să treacă prin 
partea de nord a oraşului, în vreme ce agenţii lui, doi câte 
doi, străbăteau cartierele din centru. Căpitanul Haralan şi 
cu mine, după ce am ajuns la capătul străzii Ştefan I, am 
luat-o pe chei de-a lungul Dunării. 

Vremea era mohorâtă. Norii cenuşii şi groşi goneau 
repede dinspre est. Sub briza răcoroasă, ambarcaţiile lăsau 
dâre adânci, brăzdând apele gălbui ale fluviului. Perechi de 
berze şi de cocori, ţinând piept vântului, scoteau ţipete 
ascuţite. Nu ploua, dar norii amenințau să se prefacă în 
averse torențiale. 

Exceptând cartierul comercial, plin la această oră de o 
mulţime de orăşeni şi de ţărani, alţi trecători erau rari. Cu 
toate acestea, dacă şeful poliţiei şi agenţii săi ar fi venit cu 
noi, lucrul ar fi putut atrage atenţia şi era mai bine că ne 
despărţisem când am plecat de la primărie. 

Căpitanul Haralan continua să păstreze tăcere. Eu mă 
temeam întruna că n-o să fie stăpân pe sine şi o să se dedea 


la vreun act de violenţă, dacă se va întâlni cu Wilhelm 
Storitz. De aceea aproape că regretam că domnul Stepark 
ne-a permis să-l însoţim. 

Ne-a fost de ajuns un sfert de oră ca să sosim, la capătul 
cheiului Batthyani, la unghiul ocupat de casa Roderich. 
Niciuna din ferestrele parterului nu era încă deschisă, 
precum nici cele de la camerele doamnei Roderich şi ale 
fiicei sale. Ce contrast cu animația din ajun! 

Căpitanul Haralan se opri şi privirile i se aţintiră o clipă 
asupra obloanelor închise. Un suspin îi ieşi din piept, mâna 
îi schiţă un gest ameninţător, dar nu pronunţă nici un 
cuvânt. 

După ce am dat colţul, am urcat din nou pe bulevardul 
Tekeli, şi ne-am oprit lângă casa Storitz. 

Un bărbat cu mâinile în buzunare se plimba prin faţa 
porţii cu un aer indiferent. Era şeful poliţiei. Căpitanul 
Haralan şi cu mine l-am ajuns aşa precum fusese stabilit. 

Aproape imediat, apărură şase agenţi în civil care, la un 
semn al domnului Stepark, se înşirară de-a lungul grilajului. 
Împreună cu ei se afla şi un lăcătuş, adus pentru cazul că 
nu s-ar deschide poarta. 

Ferestrele casei Storitz erau închise ca de obicei. 
Perdelele terasei, trase în interior, făceau geamurile opace. 

— Nu este nimeni, fără îndoială, îi spusei domnului 
Stepark. 

— O s-o aflăm îndată, îmi răspunse el. Dar m-aş mira să fie 
goală casa. Uitaţi-vă la fumul care iese pe coş, la stânga. 

Într-adevăr, un fir de fum funinginos se împrăştia 
deasupra acoperişului. 

— Dacă stăpânul nu este acasă, adăugă domnul Stepark, 
servitorul probabil că este, şi puţin importă dacă ne 
deschide unul sau altul. 

Cât despre mine, dată fiind prezenţa căpitanului Haralan, 
aş fi preferat ca Wilhelm Storitz să fie absent şi chiar să fi 
părăsit Ragz-ul. 


Şeful poliţiei făcu să răsune ciocanul fixat pe una din 
tăbliile grilajului. Pe urmă am aşteptat ca să apară cineva 
sau ca poarta să fie deschisă din interior. 

Se scurse un minut. Nimeni. O a doua lovitură de ciocan. 

— Sunt surzi în casa asta, murmură domnul Stepark. Apoi, 
întorcându-se spre lăcătuş: 

— Deschide, zise el. 

Omul îşi scoase o unealtă din legătura lui. De îndată ce 
băgă pironul în zăvor, poarta cedă fără greutate. 

Şeful poliţiei, căpitanul Haralan şi cu mine am intrat în 
curte. Patru din agenţi ne însoțeau, pe când ceilalţi doi au 
rămas afară. 

În fund, pe un peron cu trei trepte, urcai la uşa de intrare 
a locuinţei, închisă ca şi poarta grilajului. 

Domnul Stepark ciocăni de două ori cu bastonul. 

Nu ni se răspunse. Nici un zgomot nu se auzi în interiorul 
casei. 

Lăcătuşul urcă treptele peronului şi introduse o cheie de-a 
lui în broască. Era posibil ca aceasta să fie închisă de mai 
multe ori, şi chiar ca zăvoarele să fie trase pe dinăuntru, 
dacă Wilhelm Storitz, zărindu-i pe agenţi, voia să-i 
împiedice să intre. 

Nu se întâmplă nimic din toate astea. Broasca se mişcă. 
Uşa se deschise îndată. 

— Să intrăm, zise domnul Stepark. 

Coridorul era luminat de un geam cu zăbrele de deasupra 
uşii, şi în fund de geamurile altei uşi ce dădea în grădină. 

Şeful poliţiei făcu câţiva paşi pe acest coridor şi strigă cu o 
voce puternică: 

— E cineva aici? 

Nici un răspuns, nici chiar după ce repetă această 
chemare. Nu se auzea nici un zgomot în interiorul casei. 
De-abia dacă, ciulind bine urechea, dându-ne toată 
osteneala, ni s-a părut că percepem un fel de lunecare într- 
una din camerele laterale. Dar era o iluzie, fără îndoială. 


Domnul Stepark înaintă până în fundul coridorului. Eu 
mergeam în urma lui şi căpitanul Haralan venea după mine. 

Unul din agenţi rămăsese de gardă pe peronul dinspre 
curte. 

Odată poarta deschisă, s-a putut străbate dintr-o privire 
toată grădina. Era închisă cu un zid pe o suprafaţă cam de 
două sau trei mii de stânjeni. O pajişte care nu fusese cosită 
de multă vreme şi ale cărei ierburi înalte zăceau pe 
jumătate veştejite îi ocupa mijlocul. De jur împrejur se 
întindea o alee întortocheată, mărginită de tufişuri foarte 
dese. Dincolo de aceste tufişuri se zăreau arbori înalţi, 
plantați fără îndoială de-a lungul zidului şi ale căror vârfuri 
dominau parapetul fortificațiilor. 

Totul arăta delăsare şi părăsire. 

A fost cercetată toată grădina. Agenţii n-au descoperit pe 
nimeni în ea, cu toate că aleile purtau urme recente de paşi. 

Ferestrele din această parte erau închise cu obloane, în 
afară de ultima de la primul etaj, prin care se lumina scara. 

— Oamenii ăia n-or să întârzie să se întoarcă, băgă de 
seamă şeful poliţiei, întrucât uşa era doar trasă şi nu închisă 
de două ori. afară numai dacă n-au stat la pândă şi au şters- 
0. 

— Credeţi că au putut să afle despre venirea noastră? am 
întrebat eu. Nu, eu cred mai degrabă că or să se reîntoarcă 
dintr-o clipă într-alta. 

Domnul Stepark clătină din cap cu un aer de îndoială. 

— Dealtfel, am adăugat eu, acest fum care iese pe unul din 
coşuri dovedeşte că există foc undeva. 

— Să căutăm atunci focul, răspunse şeful poliţiei. 

După ce s-a constatat că grădina ca şi curtea erau pustii şi 
că nimeni nu era ascuns acolo, domnul Stepark ne rugă să 
reintrăm în casă şi uşa coridorului a fost închisă în urma 
noastră. 

Acest coridor deservea patru odăi. Una din ele, dinspre 
partea grădinii, era bucătăria. O alta nu era, la drept 


vorbind, decât casa scării care urca la primul etaj, apoi în 
pod. 

Percheziţia începu cu bucătăria. Unul din agenţi se duse 
să deschidă fereastra şi împinse obloanele care aveau o 
deschizătură îngustă în formă de romb, ce nu lăsa să 
pătrundă destulă lumină. 

Nimic mai simplu, mai rudimentar decât mobilierul acestei 
bucătării: o maşină de gătit, din fontă, al cărei burlan se 
pierdea în hornul unui şemineu lat, de fiecare parte un 
dulap, în mijloc o masă, două scaune de pai şi două de lemn 
fără spetează, diverse unelte atârnate de pereţi, într-un 
ungher un ceas cu tic-tacul regulat, şi ale cărui greutăţi 
arătau că fusese întors în ajun. 

În maşină mai ardeau câteva bucăţi de cărbune care 
produceau fumul văzut de afară. 

— Asta-i bucătăria, zisei, dar unde-i bucătarul? 

— Şi stăpânul lui? adause căpitanul Haralan. 

— Să ne continuăm cercetările, răspunse domnul Stepark. 
Celelalte două camere ale parterului, care primeau lumină 
din curte, au fost vizitate pe rând. Una, salonul, era 
mobilată cu mobile de lucrătură veche, cu vechi tapiţerii de 
origină germană, foarte uzate pe alocuri. Pe consola de 
marmură a sobei cu grătare groase de fier era aşezată o 
pendulă împodobită cu scoici, de un gust destul de 
îndoielnic. Limbile ei oprite şi praful depus pe cadran 
indicau că ea nu mai mergea de multă vreme. Pe unul din 
panouri, în faţa ferestrei, era atârnat un portret într-o ramă 
ovală, cu acest nume într-un mic cadru: OTTO STORITZ. 

Priveam această pictură, cu un desen viguros, în culori 
tari, semnată de un artist necunoscut, o adevărată operă de 
artă. 

Căpitanul Haralan nu-şi putea desprinde ochii de la 
această pânză. 

Cât despre mine, chipul lui Otto Storitz îmi făcea o 
impresie profundă. Era oare starea mea de spirit care mă 
împingea la asta? Sau mai degrabă sufeream, fără voia 


mea, influenţa mediului? Oricum ar fi fost, aici, în acest 
salon părăsit, savantul îmi apărea ca o fiinţă fantastică. Cu 
capul mare, cu părul vâlvoi, cu fruntea nemăsurat de lată, 
cu ochii scăpărând ca jeraticul, cu gura cu buze 
fremătătoare, mi se părea că portretul era viu, că avea să 
se avânte, ieşind din ramă, şi să strige cu o voce 
cavernoasă: "Ce faceţi voi aici? Cum îndrăzniţi să-mi 
tulburaţi liniştea!" 

Fereastra salonului, închisă cu jaluzele, filtra lumina prin 
ele. Nu fusese nevoie să fie deschisă şi, în această relativă 
penumbră, poate că portretul sporea în ciudăţenie şi ne 
impresiona şi mai mult. 

Şeful poliţiei păru izbit de asemănarea care exista între 
Otto şi Wilhelm Storitz. 

— Făcând abstracţie de vârstă, observă el, acest portret ar 
putea să fie aproape tot aşa de bine al fiului ca şi al tatălui. 
Aceiaşi ochi, aceeaşi frunte, acelaşi cap aşezat pe umeri laţi. 
Şi aceeaşi fizionomie diabolică! Ai fi ispitit să-i descânţi. ca 
să iasă demonii din ei. 

— Da, am răspuns, asemănarea este nemaipomenită. 
Căpitanul Haralan părea țintuit locului înaintea acestei 
pânze, de parcă originalul ar fi fost în faţa lui. 

— Veniţi, căpitane? i-am zis. 

Am trecut din salon în camera alăturată, traversând 
coridorul. Aceasta era cabinetul de lucru, în mare 
dezordine. Rafturi de lemn alb încărcate de volume, 
majoritatea nelegate, lucrări de matematică, de chimie şi de 
fizică, îndeosebi. Într-un colţ, mai multe instrumente, 
aparate, maşini, borcane, un cuptor portativ, câteva retorte 
şi alambicuri, diverse eşantioane de metale dintre care 
câteva îmi erau necunoscute, oricât aş fi fost eu de inginer. 
În mijlocul camerei, pe o masă încărcată de hârtii şi de 
obiecte de birou, trei sau patru volume din operele 
complete ale lui Otto Storitz. Alături de aceste volume, un 
manuscris. Aplecându-mă, am putut să constat că acest 
manuscris, semnat tot cu acest nume celebru, se referea la 


un studiu asupra luminii. Hăârtii, volume şi manuscris au fost 
luate şi sigilate. 

Percheziţia făcută în acest cabinet nu dădu nici un rezultat 
de natură să ne edifice în vreun fel. Eram aşadar gata să 
ieşim, când domnul Stepark băgă de seamă pe marginea 
sobei o fiolă de o formă ciudată, din sticlă albăstruie. 

Fie spre a da ascultare unui sentiment de curiozitate, fie 
instinctului său de poliţist, domnul Stepark întinse mâna 
pentru a lua această fiolă ca s-o examineze mai de aproape. 
Dar probabil că a făcut o mişcare greşită, căci fiola, care 
era aşezată pe marginea sobei, căzu în momentul în care 
era s-o apuce şi se sparse pe pardoseala de lespezi. 

O licoare foarte fluidă, de culoare gălbuie, se vărsă din ea. 
Extrem de volatilă, ea se prefăcu imediat în vapori cu un iz 
ciudat pe care n-aş putea să-l compar cu nici un altul, dar 
slab dealtfel, căci mirosul nostru n-a fost izbit decât prea 
puţin de el. 

— Fiola asta, zise domnul Stepark, a căzut fără ca măcar s- 
o ating, zău aşa. 

— Conţinea, fără îndoială, vreo compoziţie inventată de 
Otto Storiiz, zisei eu. 

— Fiul său trebuie să-i aibă formula şi va putea prea bine 
s-o refacă, răspunse domnul Stepark. 

Apoi, îndreptându-se spre uşă: 

— Urcăm la primul etaj, spuse el, poruncind ca doi din 
agenţii săi să rămână pe coridor. 

În fund, în faţa bucătăriei, se afla casa unei scări cu rampă 
de lemn, ale cărei trepte scârţâiau sub picioare. 

Pe palier dădeau două camere alăturate, ale căror uşi nu 
erau închise cu cheia, şi era de ajuns să apeşi pe mânerul 
de aramă ca să intri înăuntru. 

Prima, de deasupra salonului, era pesemne camera de 
dormit a lui Wilhelm Storitz. Fa nu conţinea decât un pat de 
fier, o măsuţă de noapte, un dulap de stejar cu lenjerie, un 
lighean de toaletă aşezat pe un trepied de aramă, o 
canapea, un fotoliu de catifea groasă şi două scaune. Nu 


existau perdele la pat, nici la ferestre, ci doar un mobilier, 
după cum se vede, redus la strictul necesar. Nici o hârtie, 
nici pe sobă, nici pe o măsuţă rotundă aşezată într-un colţ. 
Cuvertura nu era încă aranjată la această oră matinală, dar 
că patul fusese ocupat în timpul nopţii, nu puteam decât s-o 
presupunem. 

Totuşi, apropiindu-se de chiuvetă, domnul Stepark observă 
că ea conţinea apă cu câteva băşici de săpun la suprafaţă. 

— Presupunând, zise el, că s-au scurs douăzeci şi patru de 
ore de când cineva s-a folosit de această apă, băşicile s-ar fi 
dizolvat. Dc unde, conchid că omul nostru şi-a făcut toaleta 
chiar aici, azi de dimineaţă, înainte de a ieşi. 

— De aceea este posibil să se întoarcă, repetai eu, afară 
numai dacă nu-i observă pe agenţii dumneavoastră. 

— Dacă el îi vede pe agenţii mei şi agenţii mei îl vor vedea 
pe el, ei au ordin să-l aducă la mine. Dar nu contez deloc c-o 
să se lase prins. 

În acest moment se auzi un zgomot, ca scârţâitul unui 
parchet prost îmbinat, pe care calci. Acest zgomot părea să 
vină din odaia de alături, de deasupra cabinetului de lucru. 

Între camera de culcare şi această odaie exista o uşă de 
comunicare, ceea ce ne scutea să ne întoarcem pe palier 
spre a trece dintr-una într-alta. 

Luând-o înainte şefului poliţiei, căpitanul Haralan se 
avântă dintr-o mişcare spre această uşă, o deschise brusc. 

Dar ne înşelasem. Nu era nimeni acolo. 

Era posibil, la urma urmei, ca acest zgomot să fi venit de la 
etajul superior, adică din pod, de unde se ajungea pe 
terasă. Această a doua cameră era şi mai sumar mobilată 
decât prima: avea o somieră din benzi de pânză tare, o 
saltea foarte veche, cearşafuri groase, aspre, o cuvertură 
de lână, apoi două scaune desperecheate, o oală cu apă şi 
un lighean de gresie pe soba a cărei vatră nu conţinea nici 
cea mai mică urmă de cenuşă, câteva veşminte de stofă 
groasă agăţate într-un cuier, un scrin sau mai degrabă o 
ladă de stejar, care servea totodată de dulap şi de comodă 


şi în care domnul Stepark a găsit un teanc destul de mare 
de lenjerie. 

Era, evident, odaia bătrânului servitor Hermann. 

Şeful poliţiei ştia, dealtminteri, din rapoartele agenţilor 
săi, că dacă fereastra primei camere de dormit era deschisă 
uneori pentru aerisire, cea a acestei a doua camere, dând 
de asemeni în curte, stătea în mod constant închisă. S-a 
putut constata asta în mod concret, examinându-i, cu mare 
greutate, cremona complicată şi ferecăturile obloanelor, 
mâncate de rugină. 

În tot cazul, această cameră era goală - şi dacă era tot aşa 
în pod, în foişor şi în pivniţa situată sub bucătărie, însemna 
că, hotărât lucru, stăpânul şi servitorul părăsiseră casa, şi 
poate cu intenţia să nu se mai reîntoarcă. 

— Nu credeţi, îl întrebai pe domnul Stepark, că Wilhelm 
Storitz a putut fi informat despre această percheziţie? 

— Nu, afară numai dacă n-a stat ascuns în cabinetul meu, 
domnule Vidal, sau în cel al excelenţei sale, pe când 
vorbeam despre această afacere! 

— Când am ajuns pe bulevardul Tekeli, este posibil să ne fi 
zărit. 

— Fie! Dar cum de or fi ieşit? 

— Ştergând-o prin spate. 

— N-ar fi avut vreme să treacă peste zidurile grădinii, care 
sunt foarte înalte şi, de cealaltă parte, dealtfel, se află 
şanţul fortificațiilor peste care nu se poate trece. 

Părerea şefului poliţiei era deci că Wilhelm Storitz şi 
Hermann ieşiseră din casă înainte de venirea noastră. 

Am ieşit din această cameră prin uşa de pe palier. Exact în 
clipa în care atingeam prima treaptă spre a ne urca la 
etajul al doilea, am auzit deodată trosnind cu putere scara 
ce unea primul etaj cu parterul, ca şi cum cineva ar fi urcat- 
o sau coborât-o cu paşi repezi. Aproape îndată se produse 
un zgomot de cădere, urmat de un țipăt de durere. 

Ne-am aplecat peste rampă şi l-am zărit pe unul din 
agenţii rămaşi să supravegheze pe culoar, cum se ridica 


frecându-şi şalele. 

— Ce-i, Ludwig? întrebă domnul Stepark. 

Agentul spuse că stătea în picioare pe treapta a doua a 
scării, când atenţia îi fusese atrasă de trosniturile pe care le 
auzisem. Întorcându-se atunci brusc pentru a afla cauza 
zgomotului, probabil că-şi calculase prost mişcările căci, 
alunecând, căzuse pe spate, lovindu-şi rău şalele. Omul nu 
putea să-şi explice căderea. El ar fi jurat că fusese tras de 
picioare sau împins, ca să-l facă să-şi piardă echilibrul. Dar 
lucrul acesta nu se putea admite, întrucât era singur la 
parter şi colegul său rămăsese să supravegheze uşa 
principală ce dă în curte. 

— Hm! mormăi domnul Stepark cu un aer îngrijorat. 

Într-un minut, am fost la etajul al doilea. 

Etajul acesta nu cuprindea decât podul care se întindea de 
la un zid la celălalt, cu luminatoare înguste tăiate în 
acoperiş, şi a fost uşor să se constate dintr-o privire că nu 
se refugiase nimeni acolo. 

În mijloc, o scară destul de anevoie de suit ducea la 
foişorul care domina podul şi în interiorul căruia intrai 
printr-un chepeng care se mişca cu ajutorul unei 
contragreutăţi. 

— Acest chepeng este deschis, îi atrăsei atenţia domnului 
Stepark, care şi pusese un picior pe scară. 

— Într-adevăr, domnule Vidal, şi pe aici vine un curent de 
aer. De aici provine acel zgomot pe care l-am auzit. Astăzi 
vântul este puternic şi girueta şuieră în vârful acoperişului. 

— Totuşi, răspunsei eu, s-ar fi zis că era mai degrabă un 
zgomot de paşi. 

— Cine oare să fi mers, întrucât nu este nimeni? 

— Afară numai dacă acolo, sus, domnule Stepark? 

— În această nişă aeriană? 

Căpitanul Haralan asculta cuvintele schimbate între şeful 
de poliţie şi mine. El se mulţumi să spună arătând spre 
foişor. 

— Să ne suim acolo. 


Domnul Stepark se urcă cel dintâi pe scară, ţinându-se de 
o sfoară groasă care atârna până la podea. 

Căpitanul Haralan după el, şi apoi eu, ne-am căţărat şi noi. 
Trei persoane erau de ajuns să umple acest turnuleţ strâmt. 

Într-adevăr, nu era decât un fel de cuşcă pătrată de opt 
picioare pe opt şi înaltă de vreo zece picioare. 

Era destul de întuneric aici, cu toate că un geamlâc era 
amenajat între braţele scării solid proptite între bârnele 
acoperişului. 

Această obscuritate era cauzată de perdelele de lână 
groasă lăsate în jos, aşa precum remarcasem de afară. Dar, 
de îndată ce ele fură ridicate, lumina pătrunse din plin prin 
geamlăc. 

Prin cele patru feţe ale foişorului, privirea putea parcurge 
tot orizontul de la Ragz. Nimic nu stânjenea vederea, mai 
întinsă aici decât cea de pe terasa casei Roderich, mai mică 
totuşi decât cea din turnul Sfântul Mihail şi din donjonul 
castelului. 

Am revăzut de acolo Dunărea la capătul bulevardului, 
oraşul întinzându-se spre sud, dominat de turnul primăriei, 
de săgeata catedralei, de donjonul de pe colina de la 
Wolkang şi, împrejur, vastele păşuni ale pustei, mărginite de 
munţii ei îndepărtați. 

Mă grăbesc să spun că şi cu foişorul a fost ca şi cu restul 
casei. Nu se găsi acolo nimeni. Trebuia ca domnul Stepark 
să ia o hotărâre; această descindere a poliţiei nu avea să 
dea nici un rezultat şi nu aveam să aflăm nimic despre 
misterele casei Storitz. 

Mă gândisem că foişorul slujea poate unor observaţii 
astronomice şi că el cuprindea aparate pentru studierea 
cerului. Greşeală. Ca mobilier, se afla acolo doar o masă şi 
un fotoliu de lemn. 

Pe masă erau câteva hârtii şi, printre altele, un număr din 
gazeta din care aflasem, la Budapesta, despre apropiata 
comemorare a lui Otto Storitz. Aceste hârtii au fost luate, ca 
şi cele de mai înainte. 


Fără îndoială că aici se odihnea fiul, la ieşirea din cabinetul 
său de lucru, sau, mai exact, din laboratorul lui. În tot cazul, 
el citise acest articol, care era însemnat, evident de mâna 
lui, printr-o cruce cu cerneală roşie. 

Deodată se auzi o exclamaţie violentă, o exclamaţie de 
surpriză şi de mânie. 

Căpitanul Haralan zărise, pe o policioară fixată la unul din 
usciori, o cutie de carton pe care o deschisese. Şi ce scosese 
din această cutie? 

Coroana nupţială luată în timpul seratei de logodnă din 
casa Roderich! 

X. 

Astfel, nu mai exista nici o îndoială asupra amestecului lui 
Wilhelm Storitz. Eram acum în posesia unei dovezi 
materiale şi nu mai eram reduşi la simple prezumţii. Că el 
sau un altul era vinovatul, în orice caz, în profitul lui se 
săvârşise acest furt ciudat, al cărui mobil şi a cărui 
explicaţie ne scăpau, dealtminteri. 

— Tot vă mai îndoiţi, dragă Vidal? strigă căpitanul Haralan, 
a cărui voce tremura de mânie. 

Domnul Stepark păstra tăcere. În această afacere ciudată, 
mai exista încă o mare parte de necunoscut. Dacă vinovăția 
lui Wilhelm Storitz era incontestabilă, se ignora însă ce 
mijloace folosise şi nici nu era sigur dacă se va reuşi 
vreodată să se afle aceste lucruri. 

Eu, căruia căpitanul Haralan mi se adresa într-un fel mai 
direct, n-am răspuns. Într-adevăr, ce aş fi putut să răspund? 
— Nu-i acest mizerabil, continuă el, cel care a venit să ne 

insulte, dând glas în faţa noastră acelui Cântec al urii? 
Dumneavoastră nu l-aţi văzut, dar l-aţi auzit! El era acolo, 
chiar de scăpa privirilor noastre! În ce priveşte această 
coroană pângărită de mâna lui, nu mai vreau să rămână nici 
o frunză din ea! 

Domnul Stepark îl opri, în momentul în care voia s-o rupă. 

— Nu uitaţi că este o probă convingătoare, zise el, şi care 
poate să servească dacă, aşa precum cred, această afacere 


va avea urmări. 

Căpitanul Haralan îi înapoie coroana şi am coborât scara 
după ce am vizitat încă o dată, în zadar, toate camerele 
casei. 

Uşa peronului şi poarta grilajului au fost închise cu cheia, 
au fost puse pe ele sigilii şi casa rămase în aceeaşi stare de 
părăsire în care o găsisem. Totuşi, la ordinul şefului lor, doi 
agenţi rămaseră să supravegheze casa şi împrejurimile ei. 

După ce ne-am luat rămas bun de la domnul Stepark, care 
ne ceru să păstrăm secretul asupra acestei percheziţii, 
căpitanul Haralan şi cu mine ne-am întors în casa Roderich, 
mergând pe bulevard. 

Tovarăşul meu nu se putea stăpâni şi mânia i se revărsa în 
fraze şi în gesturi de mare violenţă. Zadarnic aş fi încercat 
să-l calmez. Speram, dealtminteri, că Wilhelm Storitz 
părăsise sau va părăsi oraşul când va afla că-i fusese 
percheziţionată locuinţa şi că poliţia poseda dovada rolului 
jucat de el în această afacere. 

M-am mulţumit să spun: 

— Dragul meu Haralan, vă înţeleg mânia, înţeleg că nu 
voiaţi să lăsaţi nepedepsite aceste insulte. Dar să nu uitaţi 
că domnul Stepark ne-a cerut să păstrăm secretul. 

— Dar tatăl meu? Dar fratele dumneavoastră? Nu ne vor 
întreba despre rezultatul percheziţiei? 

— Sigur că da, dar noi o să le spunem, pur şi simplu, că nu 
l-am întâlnit pe Wilhelm Storitz şi că el pesemne că nu se 
mai află la Ragz, ceea ce mi se pare probabil, dealtfel. 

— N-o să le spunem nici că a fost găsită la el coroana? 

— Ba da, e mai bine ca ei s-o ştie. Dar este inutil să le 
vorbiţi de asta mamei şi surorii dumneavoastră. La ce bun 
să le măriţi neliniştea? În locul dumneavoastră, eu aş spune 
că în grădina casei a fost găsită coroana nupţială şi i-aş 
reda-o surorii dumneavoastră. 

Cu toată sila lui, căpitanul Haralan conveni că aveam 
dreptate şi se hotări că o să mă duc să iau coroana de la 


domnul Stepark, care fără îndoială că n-o să refuze să mi-o 
dea. 

Totuşi ardeam de nerăbdare să-mi revăd fratele, să-l pun 
la curent, dar şi mai mult ardeam de nerăbdare ca această 
căsătorie să aibă loc cât mai curând. 

Îndată după sosirea noastră acasă, servitorul ne introduse 
în cabinetul unde doctorul ne aştepta împreună cu Marc. 
Nerăbdarea le era extremă şi am fost întrebaţi mai înainte 
Chiar de a intra pe uşă. 

Mare le-a fost surpriza şi indignarea auzind cele 
întâmplate în casa de pe bulevardul Tekeli! Fratele meu nu 
izbutea să se stăpânească. Ca şi căpitanul Haralan, voia să-l 
pedepsească pe Wilhelm Storitz mai înainte ca justiţia să 
intervină. În zadar îi obiectai că duşmanul lui cu siguranţă 
că părăsise oraşul. 

— Dacă nu este la Ragz, strigă el, atunci este la 
Spremberg! Cu mare greutate l-am calmat şi a trebuit ca 
doctorul să-şi unească stăruința lui cu a mea. 

— Dragă Marc, a zis doctorul, ascultă de sfaturile fratelui 
şi să lăsăm să se închidă această afacere atât de penibilă 
pentru familia noastră. Să lăsăm să se aştearnă tăcerea 
peste toate acestea, şi curând totul va fi dat uitării. 

Fratele meu, cu capul între mâini, îţi făcea milă să-l 
priveşti. Simţeam cât trebuia să sufere. Ce n-aş fi dat să fiu 
mai bătrân cu câteva zile, atunci când Myra Roderich ar fi 
fost în sfârşit Myra Vidal. 

Doctorul adăugă că avea să-l vadă pe guvernatorul din 
Ragz. Wilhelm Storitz era străin şi excelența sa nu va şovăi 
să dea un ordin de expulzare împotriva lui. Era urgent să se 
împiedice ca faptele al căror teatru fusese casa Roderich să 
nu se mai repete, chiar de-ar trebui să se renunţe de a li se 
da o explicaţie satisfăcătoare. Cât despre afirmaţia că 
Wilhelm Storitz poseda, aşa precum se lăudase, o putere 
supraomenească, nimeni n-o putea crede. 

În ceea ce o priveşte pe doamna Roderich şi pe fiica ei, am 
făcut să triumfe motivele care impuneau o tăcere absolută. 


Ele nu trebuiau să ştie nici că poliţia acţionase, nici că îl 
demascasc pe Wilhelm Storitz. 

Propunerea mea relativ la coroană a fost primită. Marc a 
regăsit-o, chipurile din întâmplare, în grădina casei. Astfel 
se demonstra că totul provenea de la un glumeţ de prost- 
gust, pe care până la urmă îl vor descoperi şi-l vor pedepsi 
aşa cum o merita. 

În aceeaşi zi, m-am reîntors la primărie, unde i-am cerut 
domnului Stepark coroana. El a consimţit să mi-o dea şi am 
adus-o acasă. 

Seara, ne aflam reuniți în salon, cu doamna Roderich şi cu 
fiica ei, când Marc, după ce lipsise un moment, intră zicând: 

— Myra. scumpă Myra. priveşte ce-ţi aduc! 

— Coroana mea! ţipă Myra, repezindu-se spre fratele meu. 

— Da, răspunse Marc, era acolo. în grădină. am găsit-o în 
spatele unui tufiş unde căzuse. 

— Dar cum aşa? Cum? repeta mereu doamna Roderich. 

— Cum? răspunse doctorul. Un intrus se strecurase 
printre invitaţii noştri. Nu trebuie să ne mai gândim la 
această întâmplare absurdă. 

— Mulţumesc, mulţumesc, dragă Marc, spuse Myra, în 
vreme ce o lacrimă îi pica din ochi. 

Zilele ce urmară n-aduseră nici un alt incident. Oraşul îşi 
redobândea liniştea obişnuită. Nu transpirase nimic despre 
percheziţia făcută în casa de pe bulevardul Tekeli şi nimeni 
nu pronunţă încă numele lui Wilhelm Storitz. Nu mai era 
altceva de făcut decât să se aştepte cu răbdare - sau mai 
degrabă cu nerăbdare - ziua în care să se celebreze 
căsătoria lui Marc cu Myra Roderich. 

Mi-am consacrat tot timpul pe care mi-l lăsa fratele meu 
diferitelor plimbări prin împrejurimile Ragz-ului. Câteodată, 
mă însoțea căpitanul Haralan. Atunci rareori se întâmpla să 
n-o luăm pe bulevardul Tekeli, spre a ieşi din oraş. În mod 
vizibil, îl atrăgea casa suspectă. Dealtminteri, asta ne 
permitea să vedem că ea era mereu pustie şi păzită întruna 
de doi agenţi. Dacă Wilhelm Storitz ar fi apărut, poliţia ar fi 


fost înştiinţată imediat despre întoarcerea lui şi l-ar fi 
arestat. 

Dar am avut curând dovada absenței lui şi certitudinea că 
nu se putea, cel puţin acum, să mai fie întâlnit pe străzile 
din Ragz. Într-adevăr, fiind convocat la 29 mai de către 
domnul Stepark, am aflat din gura lui că ceremonia de 
comemorare a lui Otto Storitz avusese loc, la 25, la 
Spremberg. Se pare că ceremonia atrăsese un număr 
considerabil de spectatori, nu numai populaţia din 
Spremberg, dar de asemeni mii de curioşi veniţi din oraşele 
învecinate şi chiar din Berlin. Cimitirul nu putuse cuprinde 
o atare mulţime. Din această cauză s-au produs mai multe 
accidente, câteva persoane s-au sufocat, şi-abia a doua zi şi- 
au aflat în cimitir un loc pe care nu şi-l putuseră găsi acolo 
în ziua aceea. 

Otto Storitz nu fusese uitat, căci el trăise şi murise în plină 
legendă. Toţi aceşti superstiţioşi se aşteptau la vreo minune 
postumă. Ei credeau că fenomene fantastice trebuiau să se 
producă la această comemorare. Trebuia, cel puţin, ca 
savantul prusac să iasă din mormântul lui, şi n-ar fi fost 
surprinzător ca în acest moment ordinea universală să fie 
deranjată într-un mod ciudat. Pământul, modificându-şi 
mişcarea de rotaţie, ar fi început să se învârtească de la 
răsărit la apus, rotaţie anormală, ale cărei consecinţe ar fi 
adus o răsturnare universală a sistemului solar! Etc. etc. 

Acestea erau zvonurile care circulau prin mulţime. Totuşi, 
până la urmă, lucrurile se petrecuseră în modul cel mai 
obişnuit. Piatra de pe mormânt nu se ridicase. Mortul nu-şi 
părăsise locuinţa sa sepulcrală, şi Pământul continuase să 
se mişte urmând regulile stabilite de la începutul lumii. 

Dar, ceea ce ne interesa mai mult, era faptul că fiul lui Otto 
Storitz asistase, în persoană, la această ceremonie. Era 
dovada materială că el părăsise efectiv Ragz-ul. Speram, în 
ce mă priveşte, că o făcuse cu intenţia hotărâtă să nu se mai 
reîntoarcă acolo niciodată. 


Mă grăbii să le comunic această ştire lui Marc şi 
căpitanului Haralan. 

Cu toate acestea, deşi zvonul acestei afaceri se potolise în 
bună parte, guvernatorul din Ragz tot se mai neliniştea. Că 
fenomenele miraculoase, cărora nimeni nu le putuse da o 
explicaţie plauzibilă, se datorau fie vreunei manopere 
dibace, minunat executate, fie vreunei alte cauze, ele 
tulburaseră totuşi oraşul şi se cuvenea să se împiedice 
repetarea lor. 

Să nu ne mirăm deci că excelența sa a fost viu 
impresionată când şeful poliţiei i-a făcut cunoscută purtarea 
lui Wilhelm Storitz faţă de familia Roderich şi ce ameninţări 
rostise el. 

De aceea, când guvernatorul a cunoscut rezultatele 
percheziţiei, a hotărât să pedepsească cu asprime pe acest 
străin, în definitiv, avusese loc un furt, un furt săvârşit de 
către Wilhelm Storitz, sau în favoarea lui de către un 
complice. Dacă deci el nu părăsise Ragz-ul, avea să fie 
arestat şi, odată închis între cele patru ziduri ale unei 
închisori, este puţin probabil să mai poată ieşi din ea fără să 
fie văzut, aşa precum intrase în saloanele casei Roderich. 

lată de ce la 30 mai avu loc următoarea conversaţie între 
excelența sa şi domnul Stepark. 

— N-aţi aflat nimic nou? 

— Nimic, domnule guvernator. 

— Nu există nici un motiv să credem că Wilhelm Storitz 
are intenţia să se reîntoarcă la Ragz? 

— Niciunul. 

— Casa lui este mereu supravegheată? 

— Zi şi noapte. 

— A trebuit să scriu la Budapesta, continuă guvernatorul, 
cu privire la această afacere al cărei răsunet a fost mai 
mare decât îl merită, şi sunt invitat să iau măsuri spre a-i 
pune capăt. 

— Atâta vreme cât Wilhelm Storitz nu va fi reapărut la 
Ragz, răspunse şeful poliţiei, nu va fi nimic de temut din 


partea lui, şi ştim din sursă sigura că el se afla la 
Spremberg la 25. 

— Într-adevăr, domnule Stepark, dar el poate fi ispitit să 
reapară aici şi trebuie să împiedicăm asta. 

— Nimic mai simplu, domnule guvernator. Cum este vorba 
de un străin, va fi de ajuns un mandat de expulzare. 

— Un mandat, îl întrerupse guvernatorul, care-i va 
interzice nu numai oraşul Ragz, ci întreg teritoriul austro- 
ungar. 

— De îndată ce voi avea acest mandat, domnule 
guvernator, răspunse şeful poliţiei, o să înştiinţez toate 
posturile de frontieră. 

Mandatul a fost semnat pe loc şi întreg teritoriul regatului 
i-a devenit astfel interzis lui Wilhelm Storitz. 

Măsurile luate erau de natură să-l liniştească pe doctor, 
familia sa şi pe prietenii săi. Dar noi eram departe de a fi 
pătruns secretele acestor întâmplări, ba mai mult, de a ne 
putea imagina peripeţiile pe care ni le mai rezervau. 

XI. 

Data căsătoriei se apropia. Curând, la l iunie, dată definitiv 
aleasă, soarele acestei zile avea să se ridice la orizontul 
oraşului Ragz. 

Eu constatam cu o vie satisfacţie că Myra, oricât de 
emotivă era, părea să nu-şi aducă aminte de inexplicabilele 
întâmplări. Este adevărat că numele lui Wilhelm Storitz nu 
mai fusese rostit niciodată nici în faţa ei şi nici în faţa mamei 
sale. 

Eu îi eram confident. Ea îmi vorbea despre planurile lor de 
viitor, fără să ştie prea bine dacă ele aveau să se mai 
realizeze. Marc şi cu ea vor merge să se instaleze în 
Franţa? Da, dar nu îndată. Să se despartă atât de curând 
de tatăl şi de mama sa ar fi pentru ea o durere prea mare. 

— Dar, zicea ea, acum nu este vorba decât să mergem 
pentru câteva săptămâni la Paris, unde o să ne întovărăşiţi, 
nu-i aşa? 

— Sigur! Afară numai dacă n-o să mă vreţi voi. 


— Numai că mirii sunt nişte tovarăşi de călătorie destul de 
plictisitori. 

— O să încerc să mă obişnuiesc şi cu asta, am răspuns pe 
un ton resemnat. 

Doctorul aproba această plecare. Să părăsească Ragz-ul o 
lună sau două era mai bine pentru ei în toate privinţele. 
Neîndoios că doamna Roderich va resimţi profund absenţa 
fiicei sale, dar va găsi în ea puterea să se resemneze. 

În ce-l privea pe Marc, în timpul ceasurilor pe care le 
petrecea aproape de Myra, el uita, sau mai degrabă se silea 
să uite. Dimpotrivă, când se afla singur cu mine, îi reveneau 
temerile pe care zadarnic mă străduiam să i le risipesc. 

În mod invariabil, îmi spunea: 

— Nu mai ştii nimic nou, Henri? 

— Nimic, dragă Marc, îi răspundeam la fel de invariabil, şi 
ăsta era adevărul. 

Într-o zi, se crezu dator să adauge: 

— Dacă ai afla ceva în oraş sau de l-ai auzi pe domnul 
Stepark. 

— 'Ţi-aş spune-o imediat, Marc. 

— M-aş supăra pe tine de mi-ai ascunde, orice ar fi. 

— Nu-ţi voi ascunde nimic, fii liniştit. Dar te asigur că nu 
se mai interesează nimeni de această întâmplare. Oraşul n- 
a fost niciodată mai liniştit ca acum. Unii îşi văd de treburile 
lor, alţii de distracţiile lor şi cursurile pieţii se menţin la o 
cotă foarte înaltă. 

— Glumeşti, Henri. 

— Pentru ca să-ţi dovedesc că nu mai am nici o teamă. 

— Şi totuşi, zise Marc al cărui chip se întunecă, dacă acest 
om. 

— Aş! Nu-i atât de prost. El bănuieşte prea bine că ar fi 
arestat de-ar pune piciorul pe teritoriul austro-ungar, şi în 
Germania există o mulţime de bâlciuri în care va avea 
prilejul să-şi exercite talentul de scamator. 

— Aşadar, această putere despre care se vorbeşte. 

— Asta-i o poveste de adormit copiii! 


— Tu nu crezi în ea? 

— Tot aşa cum nici tu nu crezi. Deci, dragă Marc, 
mulţumeşte-te să numeri orele şi minutele care te mai 
despart de ziua cea mare. N-ai altceva mai bun de făcut 
decât să reiei numărătoarea când ai terminat-o. 

— Ah, prietene! exclamă Marc cu tristeţe. 

— Nu eşti rezonabil, Marc. Myra este mai liniştită ca tine. 

— Pentru că ea nu ştie ce ştiu eu. 

— Şi ce ştii tu? Zău aşa! Ştii că personajul în chestiune nu 
se mai află la Ragz, că el nu se mai poate întoarce aici, că n- 
o să-l mai revedem niciodată, ţine bine minte! Dacă nici asta 
nu-ţi e de ajuns ca să te linişteşti! 

— Ce vrei, Henri, am presimţiri. Mi se pare. 

— E absurd, bietul meu Marc! Ascultă-mă şi întoarce-te 
lângă Myra. Asta o să te facă să vezi viaţa mai în roz. 

— Da, ai dreptate. N-ar trebui s-o părăsesc nici o clipă, 
niciodată! 

Bietul meu frate! Îmi făcea rău să-l văd şi să-l aud. Spaima 
lui creştea pe măsură ce se apropia ziua căsătoriei sale. Şi, 
Chiar şi eu, ca să spun adevărul, aşteptam această zi cu o 
nelinişte mai presus de voinţa mea. 

Pe de altă parte, dacă nu puteam să mă bizui pe Myra, pe 
influenţa ei spre a-l calma pe fratele meu, nu mai ştiam nici 
ce metodă să folosesc în ce-l privea pe căpitanul Haralan. 

În ziua în care aflase că Wilhelm Storitz se afla la 
Spremberg, cu greutate izbutisem să-i împiedic plecarea. 
Între Spremberg şi Ragz nu sunt decât cel mult două sute 
de leghe. Această distanţă poate fi străbătută în patru zile. 
În sfârşit, îl oprisem de data asta, dar, cu toate motivele pe 
care tatăl lui şi cu mine i le arătam, în ciuda folosului 
evident de a da uitării această neplăcută întâmplare, el 
readucea neîncetat vorba despre ea, şi mă temeam întruna 
să nu ne scape. 

Într-o dimineaţă, el veni să mă viziteze, şi de la începutul 
conversaţiei am înţeles că se hotărâse să plece. 


— N-o să faceţi asta, scumpul meu Haralan, i-am declarat, 
n-o s-o faceţi. O întâlnire între acest prusac şi 
dumneavoastră este cu neputinţă. Vă implor să nu părăsiţi 
Ragz-ul. 

— Scumpul meu Vidal, îmi răspunse căpitanul pe un ton 
care arăta o hotărâre de neclintit, trebuie ca acest 
mizerabil să fie pedepsit. 

— Şi o să fie, mai curând sau mai târziu, să nu vă îndoiţi de 
asta! am strigat eu. Dar singura mână care trebuie să se 
abată asupra lui este mâna poliţiei. 

Căpitanul Haralan simţea că aveam dreptate. Totuşi, nu 
voia să se dea învins. 

— Scumpul meu Vidal, răspunse el pe un ton care nu 
îngăduia vreo speranţă, noi nu vedem, nu puteam vedea 
lucrurile în acelaşi fel. Familia mea, care o să devină şi a 
fratelui dumneavoastră, a fost insultată şi eu să nu răzbun 
aceste insulte? 

— Nu, justiţia trebuie să facă asta. 

— Cum ar putea ea s-o facă dacă acest om nu se mai 
întoarce? Căci guvernatorul a semnat azi de dimineaţă un 
mandat de expulzare care face cu neputinţă întoarcerea lui 
Storitz. Trebuie deci ca eu să mă duc acolo unde se află el, 
sau unde cel puţin trebuie să se afle, la Spremberg. 

— Fie, replicai eu, ca ultim argument, dar aşteptaţi cel 
puţin căsătoria surorii dumneavoastră. Câteva zile de 
aşteptare încă şi apoi eu voi fi primul să vă sfătuiesc să 
plecaţi. Chiar o să vă întovărăşesc la Spremberg. 

L-am convins cu atâta căldură încât convorbirea se sfârşi 
cu promisiunea lui formală că se va stăpâni, cu condiţia ca 
după celebrarea căsătoriei să nu mă mai împotrivesc 
planului său şi să plec cu el. 

Ceasurile care ne mai despărţeau de 1 iunie aveau să-mi 
pară nesfârşite. Căci, la drept vorbind, deşi priveam ca o 
datorie liniştirea celorlalţi, nici eu nu eram lipsit de 
oarecare temeri. De asemenea, deseori mi se întâmpla să 


urc sau să cobor bulevardul Tekeli, împins de nu ştiu ce 
presimţire. 

Casa Storitz era mereu aşa precum o lăsaseră după 
descinderea poliţiei: uşi încuiate, ferestre închise, curte şi 
grădină pustii. Pe bulevard, se aflau câţiva agenţi care se 
plimbau până la parapetul vechilor fortificaţii şi pe câmpia 
din apropiere. Nu încercase nimeni să intre în această casă, 
nici stăpânul şi nici servitorul. Şi totuşi, eram obsedat, căci, 
în ciuda tuturor celor ce le spuneam lui Marc şi căpitanului 
Haralan, în ciuda a ceea ce-mi spuneam mie însumi, de-aş fi 
văzut vreun fum ieşind pe coşul laboratorului, vreun chip 
apărând în dosul geamurilor foişorului, n-aş fi fost surprins. 

În realitate, pe când populaţia din Ragz, revenită din 
prima ei spaimă, nu mai vorbea despre această afacere, 
fantoma lui Wilhelm Storitz îl obseda pe doctorul Roderich, 
pe fratele meu, pe căpitanul Haralan şi pe mine însumi. 

În ziua aceea de 30 mai, după-amiază, spre a mă distrage, 
m-am îndreptat spre podul către insula Svendor, pentru a 
ajunge pe malul drept al Dunării. 

Mai înainte de a sosi la pod, am trecut pe dinaintea 
debarcaderului în momentul în care o gabara de pasageri 
venea din amont. 

Atunci îmi reveniră în minte incidentele călătoriei mele, 
întâlnirea mea cu acest individ, atitudinea lui provocatoare, 
sentimentul de antipatie pe care mi-l inspirase de la prima 
vedere, apoi, când îl credeam coborât la Vukovar, vorbele 
pe care le rostise. Căci chiar el rostise aceste vorbe 
amenințătoare. Îi recunoscusem vocea în salonul casei 
Roderich. Aceeaşi pronunție, aceeaşi duritate, aceeaşi 
asprime. 

Sub stăpânirea acestor idei, priveam unul câte unul 
pasagerii care se opreau la Ragz. Căutam chipul palid, ochii 
stranii, fizionomia diabolică a acestui personaj. Dar, cum se 
spune, mi-am pierdut timpul degeaba. 

La ora şase, m-am dus, ca de obicei, să iau loc la masa 
familiei. Doamna Roderich mi se păru mai sănătoasă, 


aproape pe deplin restabilită după emoţiile suferite. Fratele 
meu uita de toate lângă Myra, în ajunul zilei în care ea avea 
să-i devină soţie. Chiar şi căpitanul Haralan părea mai calm, 
deşi întunecat la chip. 

Eram hotărât să fac tot posibilul ca să înveselesc această 
mică lume şi să împrăştii ultimii nori neplăcuţi ai amintirilor 
triste. Din fericire, am fost ajutat de Myra să dau farmec şi 
bucurie acestei seri, care se prelungi destul de târziu. Fără 
a se lăsa rugată, ea se aşeză la clavir şi ne cântă vechi 
cântece maghiare, spre a şterge din amintire acel ticălos 
Cântec al urii, care răsunase în acest salon. 

În momentul când ne retrăgeam, ea îmi spuse surâzând: 

— Mâine, domnule Henri, să nu uitaţi. 

— Să nu uit, domnişoară? răspunsei pe acelaşi ton glumeţ 
pe care îl avusese şi ea. 

— Da, să nu uitaţi că este ziua de audienţă a 
guvernatorului, a "acordării licenţei", spre a folosi expresia 
consacrată. 

— Ah, într-adevăr! Mâine este! 

— Şi că dumneavoastră sunteţi unul din martorii fratelui 
dumneavoastră. 

— Faceţi bine că mi-o reamintiţi, domnişoară Myra. Martor 
al fratelui meu! Nici nu mai ţineam minte. 

— Nu mă miră. Am observat că uneori eraţi distrat. 

— Mă condamn pentru asta, dar mâine nu voi mai fi 
distrat, v-o promit solemn. Numai de n-ar fi Marc mai 
distrat decât mine. 

— De el răspund eu. Aşadar, la ora patru fix. 

— La ora patru, domnişoară Myra? Şi eu care credeam că 
e la ora cinci şi jumătate! Să nu vă mai fie teamă. Voi fi 
acolo la ora patru fără zece. 

— Bună seara! Seară bună fratelui lui Marc, care va 
deveni şi al meu. 

— Bună seara, domnişoară Myra, bună seara! 

A doua zi, Marc a avut de făcut câteva drumuri în cursul 
dimineţii. Mi s-a părut că-şi redobândise liniştea şi l-am 


lăsat să se ducă singur. 

Cât despre mine, ca un surplus de prudenţă şi spre a avea, 
dacă era cu putinţă, certitudinea că Wilhelm Storitz nu 
fusese revăzut la Ragz, m-am dus la primărie. 

L-am întrebat pe domnul Stepark, la care am fost introdus 
imediat, dacă avea vreo ştire nouă. 

— Niciuna, domnule Vidal, îmi răspunse, puteţi fi sigur că 
omul nostru n-a mai reapărut la Ragz. 

— Este tot la Spremberg? 

— Tot ce pot să afirm este că se mai afla acolo, acum patru 
zile. 

— Aţi primit această înştiinţare? 

— Da, printr-un curier al poliţiei germane, care îmi 
confirmă ştirea. 

— Asta mă linişteşte. 

— Dar pe mine asta mă plictiseşte, domnule Vidal. Acest 
diavol de om - căci diavol este cuvântul potrivit - nu mi se 
mai pare dornic să treacă vreodată frontiera noastră. 

— Cu atât mai bine, domnule Stepark! 

— Cu atât mai bine pentru dumneavoastră, dar eu, ca 
poliţist, aş fi preferat să-l apuc de guler şi să-l bag pe acest 
ticălos de vrăjitor între patru ziduri! În sfârşit, mai târziu, 
poate. 

— Oh! Mai târziu, după căsătorie, cât o să poftiţi, domnule 
Stepark. 

M-am retras mulţumindu-i şefului poliţiei. 

La ora patru după-amiază, ne aflam strânşi în salonul din 
casa Roderich. Două caleşti aşteptau pe bulevardul 'Tekeli, 
una pentru Myra, pentru tatăl şi mama ei şi pentru un 
prieten al familiei, judecătorul Neumann, cealaltă pentru 
Marc, pentru căpitanul Haralan, pentru unul din camarazii 
săi, locotenentul Armgard, şi pentru mine. Domnul 
Neumann şi căpitanul Haralan erau martorii miresei, 
locotenentul Armgard şi cu mine eram martorii lui Marc. 

Aşa precum mă lămurise căpitanul Haralan, în ziua aceea 
nu era vorba să se purceadă la căsătoria propriu-zisă, ci la 


o ceremonie pregătitoare întrucâtva. Numai după ce va fi 
dată autorizaţia guvernatorului va putea fi celebrată 
căsătoria a doua zi, la catedrală. Până atunci, logodnicii, 
dacă nu erau căsătoriţi în sensul desăvârşit al cuvântului, 
aveau să rămână totuşi strâns legaţi unul de celălalt, 
întrucât, în cazul în care un obstacol neprevăzut ar 
împiedica unirea proiectată, ei ar fi condamnaţi la un 
celibat perpetuu. 

În feudalitatea franceză ar fi posibil să se regăsească 
unele urme ale acestei cutume, care are ceva patriarhal în 
ea, întrucât şeful pare astfel să se considere tatăl 
cetăţenilor. Această cutumă se perpetuase la Ragz până în 
zilele noastre. 

Tânăra logodnică purta o rochie fermecătoare şi de cel 
mai bun-gust, doamna Roderich o toaletă foarte simplă, deşi 
foarte bogată. Doctorul şi judecătorul erau, ca şi fratele 
meu şi cu mine, în haine de ceremonie, şi cei doi ofiţeri în 
uniformă de mare ţinută. 

Câteva persoane, femei şi fete tinere din popor, cărora o 
căsătorie le deşteaptă întotdeauna curiozitatea, aşteptau pe 
bulevard ieşirea trăsurilor. Dar probabil că a doua zi, la 
catedrală, mulţimea avea să fie imens de mare, drept un 
cuvenit omagiu adus familiei Roderich. 

Cele două caleşti ieşiră prin poarta principală a casei, 
întoarseră colţul bulevardului, o luară pe cheiul Batthyani, 
pe strada Prinţul Miloch, pe strada Ladislas şi ajunseră la 
grilajul palatului guvernatorului. 

Curioşii se aflau în număr mai mare în piaţă şi în curtea 
palatului. Poate că, la urma urmei, îi atrăsese amintirea 
primelor incidente. Poate că se întrebau de nu se va mai 
produce vreun alt fenomen asemănător. 

Trăsurile pătrunseră în curtea de onoare şi se opriră 
înaintea peronului. 

După o clipă, domnişoara Myra, la braţul tatălui său, 
doamna Roderich, la braţul domnului Neumann, apoi Marc, 
căpitanul Haralan, locotenentul Armgard şi cu mine am luat 


loc în sala de ceremonii, luminată de ferestrele înalte cu 
vitralii colorate şi căptuşită cu panouri sculptate, de mare 
valoare. În mijloc, o masa lată avea pe ea două coşuri de 
flori magnifice. 

În calitatea lor de tată şi de mamă, domnul şi doamna 
Roderich veniră să se aşeze de fiecare parte a fotoliilor 
rezervate logodnicilor, în spate, au luat loc cei patru 
martori: domnul Neumann şi căpitanul Haralan la stânga, 
locotenentul Armgard şi cu mine, la dreapta. 

Un maestru de ceremonii îl anunţă pe guvernator. Toată 
lumea s-a ridicat în picioare la intrarea lui. 

Acesta se aşeză pe tronul său, apoi îi întrebă pe părinţi 
dacă ei consimţeau la căsătoria fiicei lor cu Marc Vidal. Pe 
urmă, guvernatorul le puse celor doi logodnici întrebările 
de rigoare: 

— Marc Vidal, făgăduiţi s-o luaţi pe Myra Roderich de 
soţie? 

— O jur, răspunse fratele meu, căruia i se spusese lecţia. 

— Myra Roderich, făgăduiţi să-l luaţi pe Marc Vidal de soţ? 

— O jur, răspunse domnişoara Myra. 

— Noi, guvernator din Ragz, rosti atunci excelența sa, în 
virtutea puterilor care ne-au fost conferite de către 
împărăteasa-regină şi conform cu privilegiile seculare ale 
oraşului Ragz, hotărâm a le acorda licenţa de căsătorie lui 
Marc Vidal şi Myrei Roderich. O vrem şi ordonăm ca zisa 
căsătorie să fie celebrată chiar mâine, după toate formele, 
în catedrala oraşului. 

Astfel se petrecură lucrurile, în simplitatea lor obişnuită. 
Nici un miracol nu tulbură asistenţa, şi deşi această idee îmi 
trecuse o clipă prin minte, nici actul pe care au fost puse 
semnăturile n-a fost rupt, nici penele de scris n-au fost 
smulse din mâinile mirilor sau ale martorilor. 

Cu siguranţă, Wilhelm Storitz sau era la Spremberg - 
putea să rămână acolo, spre bucuria compatrioţilor săi! - 
sau, dacă se afla la Ragz, însemna atunci că îşi epuizase 
puterea. 


Acum, de o voia sau nu acest vrăjitor lăudăros, Myra 
Roderich avea să fie soţia lui Marc Vidal, sau nu va fia 
nimănui altuia. 

XII. 

Eram în liunie. Această zi aşteptată cu atâta nerăbdare 
păruse că n-o să mai sosească niciodată. 

În sfârşit, venise. Câteva ore încă şi ceremonia căsătoriei 
avea să se săvârşească în catedrala din Ragz. 

Neliniştea pe care putuse s-o lase în mintea noastră 
amintirea inexplicabilelor întâmplări, care se petrecuseră 
cu vreo douăsprezece zile mai înainte, se risipise în 
întregime după audiența la guvernator. 

M-am sculat devreme. Dar, oricât de grăbit aş fi fost, Marc 
fusese şi mai grăbit şi mi-o luase înainte. Nu sfârşisem să 
mă îmbrac când intră la mine. 

Era în ţinută de mire. Strălucea de fericire şi nici o umbră 
nu-i întuneca această strălucire. M-a îmbrăţişat cu căldură 
şi, la rându-mi, l-am strâns la inima mea. 

— Myra, zise el, m-a rugat să-ţi reamintesc. 

— Că astăzi are loc ceremonia, i-am răspuns râzând. Bine, 
spune-i că dacă am ţinut minte ora audienței la guvernator, 
o s-o ţin minte şi pe cea de la catedrală. leri mi-am 
îndreptat ceasul după cel din turn. Dar şi tu, dragă Marc, 
vezi să nu întârzii! Ştii doar că prezenţa ta este 
indispensabilă şi că nu s-ar putea începe ceremonia fără 
tine! 

După plecarea lui, m-am grăbit să-mi termin toaleta, deşi 
era de-abia ora nouă dimineaţa. 

Noi ne dădusem întâlnire acasă. De acolo trebuiau să 
plece caleştile. Poate că numai pentru a-mi evidenția 
exactitatea am sosit mai devreme decât trebuia - ceea ce 
avea să-mi aducă un surâs drăguţ din partea miresei - şi am 
luat loc în salon. 

Una după alta au început să sosească persoanele - sau mai 
bine zis personajele, dată fiind solemnitatea momentului - 
care figuraseră la ceremonia de la palat. Cu toţii erau, ca şi 


în ajun, în costume de gală. Cei doi ofiţeri purtau cruci şi 
medalii pe splendidele lor uniforme ale regimentului 
Hotarelor Militare. 

Myra Roderich - şi de ce n-aş spune Myra Vidal, întrucât 
cei doi logodnici erau legaţi de fapt prin hotărârea 
guvernatorului? 

— Myra, în toaletă albă, rochie de moar cu trenă, cu 
corsajul brodat cu flori de portocal, era îmbrăcată 
fermecător. Lângă ea se etala buchetul de mireasă şi pe 
părul ei blond era aşezată coroana nupţială, de sub care 
cădea în cute voalul ei de tul alb. 

Această coroană era cea pe care i-o înapoiase fratele meu. 
Ea nu voise o altă coroană. 

Intrând în salon cu mama ei, a venit spre mine şi mi-a 
întins mâna. l-am strâns-o afectuos, fratern. Apoi, cu ochii 
plini de bucurie, ea mi-a zis: 

— Ah, frate, cât sunt de fericită! 

Astfel, nu mai rămânea nici o urmă din trecutele zile 
negre, din grelele încercări la care fusese supusă această 
familie cinstită. Până şi căpitanul Haralan părea că uitase 
totul. Dovada acestui fapt este că îmi spuse strângându-mi 
mâna: 

— Nu. Să nu ne mai gândim la asta! 

lată care era programul acestei zile ce primise aprobarea 
generală. La ora zece fără un sfert, plecarea spre catedrală, 
unde guvernatorul din Ragz, autorităţile şi notabilităţile 
oraşului aveau să se afle la sosirea tinerilor soţi. Prezentări 
şi felicitări, după serviciul religios al căsătoriei, la semnarea 
actelor în sacristia de la Sfântul Mihail. Întoarcerea pentru 
prânzul care trebuia să reunească vreo cincizeci de convivi. 
Seara, în saloanele casei Roderich, sărbătoarea, pentru 
care fuseseră trimise aproape două sute de invitaţii. 

Caleştile au fost ocupate în acelaşi fel ca şi în ajun: prima 
de către mireasă, de doctor, de doamna Roderich şi de 
domnul Neumann; a doua de către Marc şi de ceilalţi trei 
martori. La întoarcerea de la catedrală, Marc şi Myra Vidal, 


uniţi pe veci, aveau să ia loc în aceeaşi caleaşca. Alte 
echipaje se duseseră să aducă persoanele care trebuiau să 
alcătuiască cortegiul. 

La ora zece fără un sfert, trăsurile au părăsit casa 
Roderich şi au pornit pe cheiul Batthyani. După ce au ajuns 
în Piaţa Maghiară, au traversat-o şi au urcat din nou spre 
frumosul cartier din Ragz, prin strada Prinţul Miloch. 

Vremea era superbă, cerul luminat de razele soarelui. Pe 
sub galeriile străzii, trecătorii, în mare număr, se îndreptau 
spre catedrală. Toate privirile erau atrase de prima trăsură, 
priviri de simpatie şi de admiraţie pentru tânăra mireasă, şi 
am constatat cu plăcere că şi scumpul meu Marc se bucura 
deopotrivă de ele. La ferestre se vedeau chipuri 
surâzătoare şi de pretutindeni veneau atâtea saluturi, încât 
era cu neputinţă să li se răspundă tuturor. 

— Zău, am spus, că o să păstrez amintiri foarte plăcute 
despre acest oraş! 

— Ungurii cinstesc în dumneavoastră Franţa, pe care ei o 
iubesc, domnule Vidal, mi-a răspuns locotenentul Armgard, 
şi sunt fericiţi de această căsătorie care face pe un francez 
să intre în familia Roderich. 

Apropiindu-ne de piaţă, a trebuit să înaintăm la pas, atât 
de dificilă devenea circulaţia. 

Din turnurile catedralei îşi lua zborul veselul dangăt al 
clopotelor pe care adierea dinspre răsărit îl făcea să 
vibreze puternic şi, puţin înainte de ora zece, concertul 
clopotelor din turnul de alarmă îşi amestecă notele ascuţite 
cu vocile sonore de la Sfântul Mihail. 

Era exact ora zece şi cinci, când cele două caleşti ale 
noastre se opriră lângă trepte, înaintea portalului central, 
deschis din ambele părţi. 

Doctorul Roderich a coborât primul, apoi fiica sa, care îl 
luă de braţ. Domnul Neumann îi oferi şi el braţul doamnei 
Roderich. Noi am sărit imediat jos şi am înaintat, în urma lui 
Marc, între şirurile de spectatori care erau aşezaţi, la 
diferite distanţe, de-a lungul pieţii din faţă. 


În acest moment, răsunară în interior marile orgi şi, în 
sunetele maiestuoaselor lor acorduri, cortegiul pătrunse în 
biserică. 

Marc şi Myra se îndreptară spre cele două fotolii aşezate 
unul lângă altul în faţa altarului cel mare. În spatele lor, 
părinţii şi martorii îşi găsiră scaunele care le erau 
rezervate. 

Toate scaunele cu spetează şi jeţurile din strane ale 
corului erau deja ocupate de o numeroasă asistenţă 
compusă din guvernatorul din Ragz, din magistrați, din 
ofiţerii garnizoanei, din judecător şi din sindici, din 
principalii funcţionari ai administraţiei, din prietenii 
familiei, din notabilităţile industriei şi ale comerţului. 
Doamnelor, în toalete splendide, le fuseseră rezervate de 
asemeni anumite locuri de-a lungul stranelor, de nu mai 
rămase astfel niciunul liber. 

Îndărătul grilajelor corului, o capodoperă a lucrăturii 
artistice în fier din secolul al XIII-lea, se înghesuia mulţimea 
curioşilor. Cât despre persoanele care nu se putuseră 
apropia de grile, ele se aşezaseră în marele naos ocupând 
toate scaunele de acolo. 

În pronaosurile transeptului, în părţile laterale, era 
îngrămădit norodul, care se revărsa până pe treptele tindei 
bisericii. 

Dacă unii din cei prezenţi mai păstrau în acest moment 
amintirea întâmplărilor care tulburaseră oraşul, putea oare 
să le mai vină în minte că aveau să le vadă repetându-se în 
catedrală? Evident că nu, oricât de puţin le-ar fi atribuit 
amestecului diavolului, căci nu într-o biserică s-ar fi putut 
manifesta el. 

Se produse o mişcare în dreapta corului şi mulţimea a 
trebuit să se dea în lături spre a face loc episcopului, 
diaconului, subdiaconului, paracliserului, copiilor din cor. 

Episcopul se opri în faţa treptelor altarului, se înclină şi 
rosti primele fraze din Introit, în vreme ce dascălii intonau 
versetele din Confiteor. 


Myra era îngenuncheată pe perna scăunelului de 
rugăciuni, cu capul plecat într-o atitudine plină de 
smerenie. Marc stătea în picioare lângă ea şi ochii lui n-o 
părăseau o clipă. 

Liturghia fusese celebrată cu toată pompa de care biserica 
catolică a vrut să-şi înconjoare ceremoniile solemne. Orga 
alterna cu tradiționala cântare bisericească Kyrie şi strofele 
Gloria în Excelsis, care răsunau sub bolțile înalte. 

Se producea uneori un vag zgomot de mulţime în mişcare, 
de scaune deplasate, lăsate jos, care însoțeau paşii 
slujbaşilor bisericii veghind ca trecerea prin marele naos să 
rămână liberă pe toată lungimea ei. 

De obicei, interiorul catedralei este cufundat într-o 
penumbră în care sufletul se lasă mai deplin în voia 
impresiilor religioase. Prin vechile vitralii pe care se 
desenează în culori somptuoase silueta personajelor biblice, 
prin ferestrele strâmte ale stilului ogival din prima epocă, 
prin geamurile laterale pictate nu pătrunde decât o lumină 
slabă. De-i puţin mohorâtă vremea, marele naos, părţile 
laterale, absida, rămân întunecate, şi această obscuritate 
nu este luminată decât de punctele de foc care strălucesc în 
vârful luminărilor lungi de la altar. 

Astăzi era însă altfel. Sub soarele magnific, ferestrele 
dinspre est şi rozeta transeptului parcă se aprindeau. Un 
fascicol de raze, trecând printr-un ochi de fereastră al 
absidei, cădea drept pe amvonul suspendat de unul din 
stâlpii naosului şi părea să însufleţească chipul chinuit al 
uriaşului care îl susţine pe umerii lui enormi. 

Când se auzi clopoţelul, asistenţa se ridică în picioare şi, 
după miile de zgomote care se produseră, se aşternu 
tăcerea, în vreme ce diaconul citi, psalmodiind, Evanghelia 
Sfântului Matei. 

Apoi episcopul, întorcându-se spre logodnici, le adresă o 
scurtă cuvântare. El vorbea cu o voce cam slabă, vocea unui 
bătrân cu părul alb. Spuse lucruri foarte simple care 
trebuiau să-i meargă la inimă Myrei, îi făcu elogiul virtuţilor 


familiale, ale familiei Roderich, ale devotamentului ei faţă 
de cei nefericiţi şi ale nemărginitei sale carităţi. El 
binecuvânta această căsătorie care unea un francez şi o 
maghiară şi invocă pronia cerească asupra noilor soţi. 

După terminarea cuvântării, bătrânul preot se întoarse 
spre altar pentru rugăciunile dinaintea jertfei pâinii şi a 
vinului, în vreme ce diaconul şi subdiaconul îşi reluau locul 
alături de el. 

Dacă notez pas cu pas amănuntele acestei liturghii 
nupţiale este pentru că ele au rămas gravate adânc în 
spiritul meu, pentru că amintirea lor nu avea să se mai 
şteargă niciodată nicicum, din memoria mea. 

Atunci, din tribuna orgii se înălţă o voce superbă, 
acompaniată de un cvartet de instrumente de coarde. Un 
tenor foarte renumit în lumea maghiară cânta imnul 
ofrandei. 

Marc şi Myra se ridicară din fotolii şi veniră să se aşeze 
înaintea treptelor altarului. Şi acolo, după ce subdiaconul a 
primit bogata lor milostenie, ei apropiară buzele sărutând 
potirul cu împărtăşania pe care li-l prezenta preotul. Apoi 
merseră să-şi reia locul păşind unul lângă altul. Niciodată, 
nu, niciodată Myra nu strălucise mai mult de frumuseţe şi 
nici nu fusese mai luminată de nimbul fericirii ca acum. 

Veni apoi rândul fetelor ce fac chetă, să strângă banii 
pentru bolnavi şi săraci. Precedate de paraclisieri, ele se 
strecurară în mijlocul rândurilor de credincioşi din cor şi 
din naos, şi în vreme ce se auzea zgomotul scaunelor 
mişcate din loc, foşnetul rochiilor şi freamătul mulţimii, 
mărunţişul cădea în cutia lor. 

În sfârşit, episcopul, însoţit de cele două ajutoare ale lui, 
se îndreptă către logodnici. El se opri în faţa lor. 

— Marc Vidal, întrebă cu vocea lui tremurătoare care 
totuşi fu auzită de toţi, într-atât de profundă era tăcerea, 
consimţiţi s-o luaţi de soţie pe Myra Roderich? 

— Da, răspunse fratele meu. 


— Myra Roderich, consimţiţi să-l luaţi de soţ pe Marc 
Vidal? 

— Da, rosti Myra din toată inima. 

Mai înainte de a pronunţa cuvintele sacramentale, 
epicopul luă verighetele pe care i le întinse fratele meu şi le 
binecuvântă. Apoi el se pregăti să pună una din ele în 
degetul tinerei soţii. 

În acest moment se auzi un țipăt puternic, un țipăt de 
spaimă şi de groază. 

Şi iată ce am văzut, ceea ce o mie de persoane au văzut ca 
şi mine: 

Diaconul şi subdiaconul se dau înapoi clătinându-se, 
împinşi parcă de o forţă puternică; episcopul, cu gura 
tremurând, cu trăsăturile schimonosite, cu privirea 
pierdută, pare să se lupte cu o fantomă şi până la urmă se 
prăbuşeşte în genunchi. 

Imediat după aceea, căci evenimentele s-au produs 
repede, ca o lovitură de trăsnet, încât nimeni n-a avut timp 
să intervină şi nici măcar să înţeleagă ce se petrece, fratele 
meu şi cu Myra căzură pe piatră, pe jumătate răsturnaţi. 

Apoi verighetele zburară prin naos şi una din ele mă izbi 
cu violenţă în obraz. 

Şi, în acest moment, iată ce am auzit. O mie de persoane 
au auzit, ca şi mine, aceste cuvinte rostite cu o voce teribilă, 
vocea pe care o cunoşteam bine, vocea lui Wilhelm Storitz: 

— Nenorocire soţilor. nenorocire! 

La auzul acestui blestem venind parcă din lumea de 
dincolo, un fior de groază a străbătut mulţimea. Din toate 
piepturile a ţâşnit un vaiet surd şi Myra, care se ridica 
scoțând un țipăt sfâşietor, căzu din nou leşinată în braţele 
lui Marc îngrozit. 

XIII. 

Fenomenele la care asistasem în catedrala din Ragz şi cele 
al căror teatru fusese casa Roderich tindeau spre aceeaşi 
ţintă. Originea lor era aceeaşi. Wilhelm Storitz, el singur, 
era autorul lor. Se putea admite că ele se datorau vreunei 


manopere dibace? Eram silit să-mi răspund cu hotărâre: 
nu. Nu, nici scandalul din biserică, nici răpirea coroanei 
nupţiale nu puteau fi atribuite unei scamatorii. Ajungeam să 
presupun în mod serios că acest om deţinea de la tatăl lui 
vreun secret ştiinţific, cel al unei descoperiri necunoscute 
care i-ar fi dat posibilitatea să se facă invizibil. De ce nu, la 
urma urmei? Pentru ce unele raze luminoase n-ar avea 
proprietatea să străbată prin corpurile opace, ca şi cum 
aceste corpuri ar fi translucide? Dar unde aveam să ajung. 
cu toate aceste trăsnăi, trăsnăi despre care m-am păzit să 
spun cuiva ceva! 

Noi o ridicasem pe Myra fără ca ea să-şi fi recăpătat 
cunoştinţa. A fost transportată în camera ei şi a fost aşezată 
pe pat, dar îngrijirile ce i s-au dat din plin n-au izbutit s-o 
reînsufleţească. Rămânea inertă, insensibilă, cu toate 
sforţările doctorului, lipsit acum de orice putere. Totuşi, 
respira, semn că trăia. Ajunsesem să mă întreb cum de 
putuse ea să supravieţuiască atâtor încercări, cum de n-o 
ucisese această ultimă emoție. 

Mai mulţi confraţi ai doctorului Roderich alergaseră la el. 
Ei stăteau la patul Myrei, întinsă fără nici o mişcare, cu 
pleoapele coborâte, cu chipul de o paloare ca de ceară, cu 
pieptul ridicându-se în bătăile neregulate ale inimii, cu 
respiraţia redusă la un suflu ce se putea stinge dintr-o clipă 
într-alta. 

Marc îi strângea mâinile. Plângea. O implora, o striga: 

— Myra. scumpa mea Myra! 

Cu vocea întretăiată de suspine, doamna Roderich repeta 
în van: 

— Myra. copila mea. Sunt aici. lângă tine. sunt mama ta. 
Tânăra fată nu-şi deschidea ochii şi desigur că nici n-o 
auzea. 

Cu toate acestea, medicii încercaseră cele mai energice 
remedii. La un moment dat se păru că bolnava avea să-şi 
recapete cunoştinţa. Buzele ei bâlbâiră cuvinte vagi, cu 
neputinţă de priceput, degetele ei se agitară în mâinile lui 


Marc, ochii i se redeschiseră numai pe jumătate. Dar ce 
privire pierdută, sub aceste pleoape ridicate pe jumătate. O 
privire din care lipsea înţelegerea! 

Marc o pricepu prea bine. Brusc, se dădu îndărăt, cu un 
țipăt: 

— E nebună. e nebună! 

M-am repezit la el şi l-am ţinut cu ajutorul căpitanului 
Haralan, întrebându-mă de nu cumva o să-şi piardă şi el 
minţile. A trebuit să fie dus în altă cameră în care medicii s- 
au luptat împotriva acestei crize, al cărei sfârşit ar fi putut fi 
fatal. 

Care avea să fie deznodământul acestei drame? Exista 
motiv să se spere că Myra avea să-şi redobândească cu 
timpul judecata, că îngrijirile medicale aveau să-i învingă 
rătăcirea spiritului, că această nebunie n-avea să fie decât 
trecătoare? 

Căpitanul Haralan îmi spuse când se află singur cu mine: 

— Trebuie s-o sfârşim cu asta! 

S-o sfârşim? în ce fel o înţelegea? Că Wilhelm Storitz se 
reîntorsese la Ragz, că el era autorul acestei nelegiuiri, n-o 
mai puneam la îndoială. Dar unde să-l întâlneşti, şi aveam 
noi vreo putere asupra acestei făpturi imposibil de prins? 

Pe de altă parte, cărei impresii avea să-i cadă pradă 
oraşul? O să accepte el o explicaţie naturală a acestor 
fapte? 

Nu mai trebuia să ascundem în ce măsură acest străin, 
împotriva căruia guvernatorul din Ragz semnase un mandat 
dc expulzare, era amestecat în această afacere. Ceea ce 
ţinusem secret până atunci nu mai putea rămâne în umbră, 
după scandalul de la Sfântul Mihail. 

Chiar de a doua zi, oraşul a fost în fierbere. Se făcu 
legătura între evenimentele petrecute în casa Roderich şi 
cele din catedrală. Liniştea ce se aşternuse în mulţime făcu 
loc unor noi tulburări. Se află, în sfârşit, veriga care unea 
aceste diverse întâmplări. Acest nume, Wilhelm Storitz, nu 
se mai pronunţă nicăieri, în toate casele, în toate familiile, 


fără să evoce amintirea, s-ar putea spune, fantoma unui 
personaj ciudat, a cărui existenţă se scurgea între zidurile 
mute şi ferestrele închise ale locuinţei de pe bulevardul 
Tekeli. 

Să nu fim deci surprinşi dacă, de îndată ce ştirea se 
răspândi, populaţia merse spre acest bulevard, împinsă de 
o putere irezistibilă, de care poate că nici nu-şi mai dădea 
seama. 

Tot aşa fusese probabil şi când mulţimea se îngrămădise în 
cimitirul din Spremberg. Dar acolo, compatrioţii savantului 
sperau să asiste la vreun miracol şi nu-i împingea nici un 
sentiment de duşmănie. Aici, dimpotrivă, era o explozie de 
ură, o nevoie de răzbunare, justificate de actele unei fiinţe 
răufăcătoare. 

Această surescitare nu se putea decât mări întruna. Cei 
mai mulţi dintre oameni n-ar fi vrut să accepte niciodată o 
explicaţie naturală a acestor fenomene de neînțeles. 

Guvernatorul din Ragz se nelinişti de această stare de 
spirit a oraşului şi-i ordonă şefului poliţiei să ia toate 
măsurile pe care le reclama situaţia. Trebuia să fie gata să 
se apere împotriva exceselor unei panici care ar fi putut să 
aibă cele mai grave urmări. Pe lângă asta, de cum se 
dezvălui numele lui Wilhelm Storitz, a trebuit să fie păzită 
casa de pe bulevardul Tekeli, în faţa căreia se strânseseră 
sute de oameni, şi să fie apărată împotriva invadării şi 
jafului. 

În vremea aceasta, ideile mele evoluau şi ajungeam să 
judec în mod serios o ipoteză pe care, la început, o 
respinsesem de plano 
[23]. Dacă, deci, această ipoteză era întemeiată, dacă un 
om avea puterea să se facă invizibil, ceea ce era de 
necrezut, poate, dar care acum devenise o realitate, asta 
însemna că liniştea publică era absolut compromisă. Nu mai 
exista atunci nici o siguranţă personală. Întrucât Wilhelm 
Storitz se întorsese la Ragz şi nimeni nu-l putuse vedea 
acolo, nimic nu mai putea contesta posibilitatea ca el să mai 


fie încă aici, fără să existe vreun mijloc de a fi sigur de asta. 
Un alt subiect de teamă era întrebarea dacă păstrase 
pentru el singur secretul acestei descoperiri pc care i-o 
lăsase probabil tatăl lui. Servitorul său Hermann nu-l 
folosea şi el? Sau alţii nu s-ar putea folosi de descoperire în 
folosul lui sau al lor? Cine i-ar împiedica atunci pe aceştia să 
pătrundă în case când şi cum le-ar plăcea, să se amestece în 
viaţa oamenilor? Intimitatea familiilor n-ar fi distrusă? Dacă 
te-ai încuia în casă, ai mai fi sigur că eşti singur acolo, sigur 
că nu eşti auzit şi văzut de nimeni, afară numai de cazul 
când stai într-un întuneric complet? Şi, afară, pe străzi, 
această teamă neîncetată că eşti urmărit, fără s-o ştii, de 
cineva invizibil, care nu te scapă din ochi şi poate face din 
tine tot ce pofteşte! Ce mijloc ai mai avea de a te sustrage 
atentatelor de tot felul, ajunse acum atât de uşoare? Nu 
însemna asta nimicirea în scurtă vreme a oricărei vieţi 
sociale? Lumea îşi reaminti atunci ceea ce se petrecuse în 
piaţa târgului Coloman, faptele la care căpitanul Haralan şi 
cu mine fusesem martori. Un bărbat fusese răsturnat în 
mod violent, după cum pretindea, de către un agresor 
invizibil. Totul te făcea să crezi acum că acest bărbat 
spusese adevărul. Fără îndoială că el fusese izbit în trecere 
de către Wilhelm Storitz, de către Hermann sau de către 
oricare altul. Fiecare gândea că asta i se putea întâmpla şi 
lui. La fiecare pas, erai expus unor astfel de întâlniri. 

Pe urmă, şi alte amănunte le reveniră în minte oamenilor 
afişul publicaţiilor smuls din ramă la catedrală şi, la 
percheziţia de pe bulevardul Tekeli, zgomotul de paşi auzit 
în camere, fiola căzută şi spartă pe neaşteptate. 

Ei bine, el era acolo şi se pare că şi Hermann de asemenea 
era acolo. Ei nu părăsiseră oraşul îndată după serata 
logodnei, aşa cum o presupusesem noi, şi asta explica apa 
cu săpun din camera dc dormit, focul din maşina de la 
bucătărie. Da, amândoi asistau la percheziţiile făcute în 
curte, în grădină, în casă, şi când au fugit l-au făcut să cadă 
pe agentul de poliţie care stătea de gardă în josul scării. 


Dacă noi găsisem coroana nupţială în foişor însemna că 
Wilhelm Storitz, surprins de percheziţie, nu mai avusese 
timp s-oia cu el. 

În ceea ce mă privea, incidentele petrecute în timpul 
călătoriei la bordul vasului Dorothee, pe când coboram 
Dunărea de la Pesta la Ragz, se explicau acum. Pasagerul 
pe care îl crezusem coborât la Vukovar era tot la bord, deşi 
nu se mai vedea acolo. 

Astfel, îmi ziceam, această invizibilitate el ştie s-o producă 
instantaneu. El apare şi dispare după pofta lui, precum 
vrăjitorii graţie baghetei fermecate şi, în acelaşi timp, el 
poate să facă invizibile veşmintele care îl acoperă, dar nu şi 
obictele pe care le ţine în mână, întrucât noi văzusem 
contractul şi buchetul rupte, coroana luată, verighetele 
zvârlite prin naos. Totuşi, nu este vorba aici nici de magie, 
nici de cuvinte cabalistice, nici de incantaţii sau de 
vrăjitorie. Să ne menţinem în domeniul faptelor materiale. 
Evident, Wilhelm Storitz posedă formula unei compoziţii pe 
care este de ajuns s-o înghită. Care? Fără îndoială, aceea pe 
care o conţinea acea fiolă spartă şi care se evaporase 
aproape instantaneu. Care este formula acestei compoziţii, 
iată ceea ce noi nu ştiam, ceea ce ar fi fost important să 
ştim, dar ceea ce poate că nu aveam să ştim niciodată! 

În ce priveşte persoana lui Wilhelm Storitz, chiar atunci 
când este invizibilă, este oare cu neputinţă să pui mâna pe 
ea? Dacă scapă simțului vederii, ea nu scapă, îmi imaginez, 
simțului pipăitului. Învelişul ei material nu-şi pierde niciuna 
din cele trei dimensiuni comune tuturor corpurilor, 
lungime, lăţime, adâncime. El este mereu acolo, în carne şi 
oase, cum se zice. Invizibil, fie, intangibil, nu! Asta-i valabil 
pentru fantome, dar noi n-avem de-a face cu o fantomă! 

De-ar face întâmplarea să-l apuci de braţe, de picioare, de 
cap - dacă nu-l vezi, cel puţin o să-l ţii. Şi oricât de 
uimitoare ar fi facultatea de care dispune el, ea nu-i va 
îngădui să treacă prin zidurile unei închisori. 


Dar acestea nu erau decât raționamente întrucâtva 
acceptabile, pe care probabil că fiecare şi le făcea, deşi 
situaţia nu devenea prin asta mai liniştitoare, siguranţa mai 
puţin compromisă. Nu te simţeai apărat nici afară, nici 
înlăuntrul caselor, nici ziua, nici noaptea. Cel mai mic 
zgomot din camere, un trosnet al podelii, un oblon mişcat 
de vânt, un vaiet al giruetei de pe acoperiş, până şi 
zumzetul în urechi al unei insecte, şuieratul vântului printr- 
o uşă sau o fereastră prost închisă, totul părea suspect. În 
viaţa de familie cu acel du-te-vino al ei, când se servea 
masa, seara în timpul veghei, noaptea în timpul somnului, 
admițând că mai era cu putinţă somnul, nu se putea şti 
niciodată dacă nu pătrunsese vreun nepoftit în casă, dacă 
Wilhelm Storitz sau vreun acolit de-al lui nu se afla acolo, 
spionându-ţi mişcările, ascultându-ţi cuvintele, pătrunzând 
în cele mai intime secrete ale familiilor. 

Neîndoios, se putea întâmpla ca acest german să fi părăsit 
Ragz-ul şi să se fi reîntors la Spremberg. Totuşi, reflectând 
la asta - aceasta a fost părerea doctorului, a căpitanului 
Haralan şi de asemenea a guvernatorului şi a şefului poliţiei 
- se putea admite în mod raţional că Wilhelm Storitz o 
sfârşise cu netrebnicele lui atacuri? Dacă el lăsase să fie 
acordată licenţa de căsătorie, este pentru că nu se 
întorsese încă de la Spremberg. Dar căsătoriei însăşi el îi 
întrerupsese celebrarea, şi în cazul în care Myra şi-ar 
redobândi raţiunea, n-ar mai căuta el s-o împiedice? De ce 
să i se fi stins ura pe care o jurase familiei Roderich, 
întrucât ea nu-şi atinsese încă ţinta? Ameninţările care 
răsunaseră în catedrală nu răspundeau ele în mod elocvent 
acestor întrebări? 

Nu, ultimul cuvânt nu fusese spus în această afacere şi 
erai în drept să te temi de totul, gândindu-te la mijloacele 
de care dispunea acest om pentru realizarea planurilor lui 
de răzbunare. 

Într-adevăr, oricât de supravegheată ar fi fost zi şi noapte 
casa Roderich, n-ar mai izbuti el să intre în ea? Odată intrat 


în casă, n-ar lucra el precum i-ar conveni? 

Se poate judeca, potrivit acestor gânduri, starea de 
obsesie a spiritelor, atât a celor care rămâneau în domeniul 
faptelor pozitive, cât şi a celor ce se lăsau pradă 
exagerărilor unei imaginaţii superstiţioase. 

Dar, în sfârşit, exista vreun leac împotriva acestei situaţii? 
Eu nu vedeam niciunul, o mărturisesc. Plecarea lui Marc şi 
a Myrei n-ar fi schimbat-o. Wilhelm Storitz n-avea, într- 
adevăr, să-i urmărească în toată libertatea? 

Fără a mai socoti că starea în care se afla Myra nu-i 
permitea deloc să părăsească Ragz-ul. 

Pentru moment, unde era el, duşmanul nostru ce nu putea 
fi prins? Nimeni n-ar fi fost în stare s-o spună cu siguranţă, 
dacă o serie de evenimente nu ne-ar fi dovedit, unul după 
altul, că el se încăpăţâna să stea în mijlocul unei populaţii 
pe care o înfrunta şi o teroriza nepedepsit. 

Primul din aceste evenimente a fost cât pe-aci să ne aducă 
desperarea la culme. Două zile încheiate se şi scurseseră de 
la teribila scenă din biserica Sfântul Mihail, fără ca nici o 
ameliorare să se fi produs în sănătatea Myrei, lipsită mereu 
de rațiune, mereu ţintuită la pat, mereu între viaţă şi 
moarte. Eram în 4 iunie. După-prânz, toată familia 
Roderich, împreună cu fratele meu şi cu mine, era strânsă 
în galerie şi discutam cu însufleţire care era cea mai bună 
măsură de luat, când un hohot de râs cu adevărat drăcesc 
ne răsună în urechi. 

Ne-am ridicat cu toţii, îngroziţi. Marc şi căpitanul Haralan, 
cuprinşi de un fel de nebunie, se îndreptară în aceeaşi clipă, 
dintr-o singură mişcare, spre partea galeriei de unde se 
părea că vine acest înspăimântător hohot de râs, dar se 
opriră după câţiva paşi. Totul se petrecuse în două secunde. 
În două secunde am văzut trecând un fulger, ca un tăiş 
strălucitor ce-şi descria în plină lumină curba lui ucigaşă; şi 
l-am văzul pe fratele meu clătinându-se şi pe căpitanul 
Haralan prinzându-l în braţe. 


M-am repezit în ajutorul lor, chiar în momentul în care o 
voce - această voce pe care o cunoşteam cu toţii! - rostea 
pe tonul unei hotărâri de neclintit: 

— Niciodată Myra Roderich nu va fi soţia lui Marc Vidal! 
Niciodată! 

Îndată, un violent curent de aer făcu să se legene 
policandrele, poarta grădinii repede deschisă şi închisă 
zornăi cu mare zgomot, şi am înţeles că necruţătorul nostru 
adversar ne scăpa din nou. 

Căpitanul Haralan şi cu mine l-am întins pe fratele meu pe 
un divan şi doctorul Roderich i-a cercetat rana. Din fericire, 
nu era gravă. Lama pumnalului alunecase pe omoplatul 
stâng de sus în jos şi totul se limita la o tăietură lungă, care 
deşi se înfăţişa foarte impresionantă, avea să se vindece în 
câteva zile. De data aceasta, asasinul nu-şi atinsese ţinta. 
Dar avea să fie mereu aşa? 

Marc a fost pansat şi transportat la hotelul 'Temesvar, şi eu 
m-am aşezat la căpătâiul lui, unde, în timp ce-l vegheam, m- 
am cufundat în examinarea problemei ce se punea agerimii 
minţii mele şi pe care trebuia s-o rezolv cu orice preţ, fiind 
în joc viaţa atâtor fiinţe scumpe mie. 

Nu făcusem încă, o mărturisesc, nici primii paşi pe drumul 
soluţiei căutate, când s-au ivit alte evenimente, deloc 
dramatice de astă dată, ci mai degrabă bizare, incoerente 
chiar şi care îmi deteră mult de gândit. 

În seara aceleiaşi zile, 4 iunie, o lumină puternică, ce fu 
zărită din piaţa Kurtz şi din târgul Coloman, apăru la cea 
mai de sus fereastră a turnului cu clopotul de alarmă. O 
torţă aprinsă cobora, se ridica, se agita, de parcă vreun 
răzvrătit ar fi vrut să dea foc edificiului. 

Şeful poliţiei şi agenţii lui, ieşind afară din postul central, 
ajunseră repede în podul turnului. Lumina dispăruse însă şi, 
aşa precum se aştepta dealtfel domnul Stepark, nu găsiră 
acolo pe nimeni. Pe podea zăcea torţa stinsă din care ieşea 
miros de funingine, scântei răşinoase se mai prelingeau pe 
acoperiş, dar incendiatorul dispăruse. Fie că individul - să-i 


spunem Wilhelm Storitz - avusese vreme să fugă, fie că el 
se ascundea într-un ungher al turnului. 

Mulțimea îngrămădită în piaţă şi-a strigat zadarnic, din 
toate puterile, răzbunarea de care îşi râdea vinovatul. 

A doua zi, în cursul dimineţii, s-a produs o nouă înfruntare 
aruncată întregului oraş cuprins de nebunie. 

Sunase ora zece şi jumătate, când răsună deodată un 
sinistru zvon de clopote, un dangăt funebru, un fel de toacă 
a groazei. 

De data aceasta, nu mai era doar un singur om care să fi 
putut pune în mişcare toate clopotele catedralei. Pesemne 
că Wilhelm Storitz era ajutat de mai mulţi complici, sau cel 
puţin de servitorul său, Hermann. 

Oamenii dădură năvală în piaţa Sfântul Mihail, alergând 
chiar şi din cartierele îndepărtate, unde aceste dangăte de 
clopot băgaseră groaza în ei. Din nou, domnul Stepark şi 
agenţii lui se pregătiră de atac. Ei se grăbiră spre scara 
turnului de la nord, urcară repede treptele, ajunseră în 
clopotniţa inundată toată de lumina care trecea prin 
ferestre. 

Dar degeaba au cercetat ei turnul şi galeria superioară. 
Nimeni! Nimeni! Când agenţii intraseră în clopotniţa în 
care clopotele mute încetaseră să se mai legene, invizibilii 
trăgători şi dispăruseră. 

XIV. 

Aşadar, temerile mele se adevereau. Wilhelm Storitz nu 
părăsise Ragz-ul şi intrase fără greutate în casa Roderich. 
Că-şi greşise ţinta, fie! Dar asta nu ne asigura deloc pe 
viitor. Ceea ce încercase fără rezultat să facă prima dată, 
avea să încerce din nou, şi poate cu mai mult succes. Era 
important deci de stabilit un plan de acţiune care să ne 
păzească împotriva următoarelor atacuri ale acestui 
mizerabil. 

Nu mi-a fost prea greu să-mi imaginez un asemenea plan. 
Am hotărât, în primul rând, să adun diversele persoane 
amenințate în vreun fel şi să organizez un sistem de 


apărare, astfel încât să-i fie cu neputinţă cuiva să se apropie 
de ele. Am studiat cu grijă mijloacele de a atinge acest ţel 
şi, de îndată ce le-am găsit, le-am pus fără întârziere în 
aplicare. 

În dimineaţa de 6 iunie, la mai puţin de patruzeci şi opt de 
ore de la atentat, fratele meu, a cărui rană foarte 
superficială se şi cicatriza, a fost transportat în casa 
Roderich şi a fost culcat într-o cameră alături cu cea a 
Myrei. După aceasta, i-am înfăţişat planul meu doctorului 
care, după ce-l aprobă în întregime, îmi dădu depline puteri 
şi-mi declară că, începând din acel moment, mă consideră 
întrucâtva drept comandantul unei garnizoane asediate. 

Am făcut îndată un act de autoritate. Lăsând un singur 
servitor de pază lui Marc şi Myrei - trebuia să risc asta! - 
am întreprins o vizită amănunţită şi metodică a casei, cu 
ajutorul tuturor locatarilor, printre care căpitanul Haralan 
şi chiar şi doamna Roderich, care a trebuit, la stăruința 
mea, să plece de la căpătâiul fiicei sale. 

Am început cu podul. Noi toţi, cot la cot, l-am străbătut de 
la un capăt la altul. Apoi, tot împreună, am cercetat toate 
camerele, fără să uităm nici cea mai mică ascunzătoare şi 
fără să lăsăm între noi nici un spaţiu prin care i-ar fi fost 
posibil unei făpturi omeneşti să se strecoare. În trecere, 
este inutil s-o spun, ridicam perdelele, mutam scaunele din 
loc, inspectam pe sub paturi şi pe deasupra dulapurilor, 
făceam toate astea fără a părăsi o clipă legătura dintre noi. 
După vizitarea în acest fel a fiecărei odăi, uşa era încuiată şi 
cheia îmi era dată mie. 

Această muncă a durat mai mult de două ceasuri, dar a 
fost în sfârşit terminată şi am ajuns la uşa exterioară siguri, 
absolut siguri, siguri din punct de vedere material, că nici 
un străin nu putea fi ascuns în casă. Această uşă exterioară 
a fost zăvorâtă şi eu am pus cheia în buzunarul meu. De 
acum încolo, nimeni n-avea să intre fără voia mea şi îmi 
propuneam să veghez astfel încât nici un intrus, de-ar fi şi 
de o sută de ori invizibil, să nu izbutească să se strecoare 


incognito în acelaşi timp cu vizitatorul recunoscut şi primit 
de mine. 

Şi, de fapt, începând din această clipă, eu, eu singur sunt 
cel ce am răspuns bătăilor în poartă. Pentru a-mi îndeplini 
sarcina de portar, îl puneam pe căpitanul Haralan să mă 
însoţească sau, în absenţa lui, pe un servitor de încredere. 
Uşa la început nu era decât întredeschisă, apoi, în vreme ce 
tovarăşul meu o ţinea pe dinăuntru, eu mă strecuram prin 
deschizătura pe care o închideam. Vizitatorul era admis? 
Atunci ne dădeam înapoi toţi trei pas cu pas, lipiţi unul de 
altul, în vreme ce uşa era trasă puţin câte puţin. 

Evident că ne aflam într-o deplină siguranţă în această 
casă, transformată astfel într-o adevărată fortăreață. 

Parcă aud obiecţia ce mi se poate face - pe bună dreptate, 
o recunosc. Mai degrabă decât numele de fortăreață, casei 
noastre i s-ar fi potrivit cel de închisoare. Este adevărat, dar 
o întemniţare este suportabilă când nu este veşnică. A 
noastră, însă, avea să fie de lungă durată? N-o credeam. 

Nu încetam deloc, într-adevăr, să reflectez la ciudata 
noastră situaţie şi, fără să pretind că aş fi pătruns misterul 
de nedezlegat al lui Wilhelm Storitz, făceam un oarecare 
progres pe acest drum. 

Câteva cuvinte explicative, poate puţin aride, mi se par 
acum necesare. 

Când faci să cadă pe o prismă un fascicul de raze solare, 
acesta se descompune, precum se ştie, în şapte culori, al 
căror ansamblu dă lumina albă. Aceste culori - violet, 
indigo, albastru, verde, galben, portocaliu, roşu - constituie 
"spectrul solar". Dar această gamă vizibilă poate că nu-i 
decât o parte a spectrului complet. Poate că mai există şi 
alte culori nepercepute de simţurile noastre. Pentru ce 
aceste raze, încă necunoscute la ora actuală, n-ar avea 
proprietăţi cu totul diferite faţă de cele pe care le 
cunoaştem noi? În timp ce acestea din urmă nu sunt 
capabile să străbată decât un mic număr de corpuri solide, 


de pildă sticla, pentru ce acelea n-ar străbate indistinct 
toate corpurile materiale? 

[24] Dacă lucrurile s-ar petrece într-adevăr astfel, nimic nu 
ne-ar avertiza despre asta, întrucât simţurile noastre nu 
sunt sensibile la aceste raze, presupunând că ele există. S- 
ar putea deci întâmpla ca Otto Storitz să fi descoperit raze 
având această putere, şi ca el să fi găsit formula unei 
substanţe care, introdusă în organism, să aibă dubla 
facultate - de a se răspândi la periferia lui şi de a modifica 
natura diverselor raze conţinute în spectrul solar. Dacă se 
admitea aceasta, totul se explica. Lumina, atingând 
suprafaţa unui corp opac impregnat cu această substanţă, 
s-ar descompune, şi razele care o constituie s-ar transforma 
toate, în mod indistinct, în aceste radiaţii necunoscute a 
căror existenţă mi-o imaginam. Aceste radiaţii străbăteau 
deci în mod liber acest corp, apoi sufereau, în momentul 
ieşirii din el, o transformare în sens contrariu, îşi reluau 
diferitele lor forme prime şi ne impresionau ochii ca şi cum 
corpul opac n-ar fi existat. 

Fără îndoială că multe puncte rămâneau obscure. Cum să 
se explice că, în vreme ce nu se mai vedeau veşmintele lui 
Wilhelm Storitz precum nici el însuşi, obiectele pe care le 
ţinea în mână puteau totuşi să rămână vizibile? 

Pe de altă parte, care era substanţa capabilă să producă 
astfel de efecte miraculoase? Asta n-o ştiam şi era tare 
păcat, într-adevăr, căci, dacă aş fi cunoscut această 
substanţă, aş fi putut să mă folosesc şi eu de ea şi să lupt 
împotriva dușmanului nostru cu arme egale. Dar poate că, 
la urma urmei, era cu putinţă să-l înving şi fără să cunosc 
această substanţă? Îmi puneam, într-adevăr, această 
dilemă: oricare ar fi fost această substanţă necunoscută, 
acţiunea ei era fie trecătoare, fie permanentă. În primul 
caz, Wilhelm Storitz era obligat să înghită din ea doze noi la 
anumite intervale, lungi sau scurte. În al doilea caz, el 
trebuia în mod necesar să distrugă din când în când efectul 
drogului său printr-un alt drog antagonist, o contraotravă 


întrucâtva, căci există împrejurări în care invizibilitatea n-ar 
mai fi o superioritate, ci o adevărată inferioritate. În ambele 
cazuri, Wilhelm Storitz era silit fie să fabrice, fie să ia dintr- 
o rezervă avută de el substanţa pe care dorea s-o 
folosească, deoarece cantitatea pe care putea s-o aibă 
asupra lui nu putea fi desigur nelimitată. 

Acest jalon odată pus, m-am întrebat ce sens aveau aceste 
trageri de clopote, aceste lumini agitate nebuneşte. N- 
aveau nici o noimă. Era ceva incoerent, aşa cum am mai 
observat. Ce altceva se putea conchide decât că Wilhelm 
Storitz, îmbătat de puterea pe care şi-o atribuia, ajungea la 
gesturi de smintit, că aluneca în nebunie? Ar fi o 
eventualitate favorabilă şi pe care cercetarea faptelor ar 
tinde s-o facă plauzibila. 

După ce am făcut aceste diverse raționamente, m-am dus 
să-l caut pe domnul Stepark. L-am informat despre 
reflecţiile mele şi, de comun acord, am hotărât că zi şi 
noapte avea să fie păzită casa de pe bulevardul Tekeli de 
către un cordon de agenţi ai poliţiei sau de soldaţi, astfel 
încât să-i fie cu neputinţă proprietarului ei să poată intra în 
ea. În felul acesta Wilhelm Storitz ar fi lipsit totodată şi de 
laborator, şi de rezerva lui secretă, în cazul că aceasta ar 
exista. El ar fi, aşadar, condamnat prin forţa lucrurilor fie 
să-şi reia înfăţişarea omenească într-un răstimp mai scurt 
sau mai lung, fie să rămână veşnic invizibil, ceea ce, de s-ar 
întâmpla, ar putea deveni pentru el o cauză de slăbiciune. 
Fără nici o îndoială, dealtfel, că dacă ipoteza unui început 
de nebunie era întemeiată, această nebunie ar fi supra- 
excitată prin obstacolele puse dementului şi că acesta ar 
ajunge să săvârşească imprudenţa care ni l-ar preda 
dezarmat. 

Domnul Stepark nu făcu nici un fel de obiecţie ca să-mi 
dea satisfacţie. Şi el, dar din alte motive, se gândise să 
păzească locuinţa lui Wilhelm Storitz. El judeca această 
măsură capabilă să calmeze într-o oarecare măsură oraşul, 
atât de liniştit mai înainte şi până într-atât de fericit încât să 


fie invidiat de celelalte oraşe maghiare, dar acum tulburat 
mai mult decât se poate închipui. N-ar putea fi comparat 
decât cu un oraş dintr-o ţară invadată, sub teama continuă 
a bombardamentului, atunci când fiecare se întreabă unde 
va cădea prima ghiulea şi de nu va fi dărâmată prima casa 
lui. 

Într-adevăr, de câte agresiuni nu puteam să ne temem din 
partea lui Wilhelm Storitz, întrucât nu părăsise oraşul, aşa 
precum avusese grijă el însuşi să facă cunoscut tuturor? 

În casa Roderich, situaţia era şi mai rea încă. Nefericita 
Myra nu-şi redobândise încă raţiunea. Nu bolborosea decât 
cuvinte incoerente, ochii ei rătăciţi nu se opreau asupra 
nimănui. Nu ne auzea. N-o recunoştea nici pe mama ei, nu-l 
recunoştea nici pe Marc care fusese capabil curând s-o 
înlocuiască pe doamna Roderich la căpătâiul bolnavei în 
camera tinerei fete, atât de veselă altădată şi atât de tristă 
acum. Era un delir trecător, o criză pe care îngrijirile aveau 
s-o învingă? Era o nebunie incurabilă? Cine ar fi putut s-o 
spună? 

Slăbiciunea ei era extremă, de parcă resorturile vieţii s-ar 
fi rupt în ea. Întinsă pe pat, aproape fără nici o mişcare, de- 
abia de schiţa câteodată un gest cu mâna. Erai îndreptăţit 
să te întrebi atunci dacă ea nu căuta să sfâşie vălul 
inconştienţei care o înfăşura, dacă nu încerca să-şi 
manifeste voinţa. Marc se apleca asupra ei, îi vorbea, se 
silea să-i ghicească un răspuns pe buze, un semn în ochi. 
Dar ochii îi rămâneau închişi şi mâna, de-abia ridicată, 
recădea imediat. 

Doamna Roderich rezista printr-o extraordinară forţă a 
voinţei. De-abia de avea câteva ore de somn, şi astea doar 
pentru că soţul ei o obliga, dar ce somn mai putea fi acesta, 
tulburat de coşmaruri, întrerupt la cel mai mic zgomot! Ea 
credea că-l aude umblând prin cameră. Cu toate precauţiile 
luate, îşi zicea mereu că duşmanul invizibil, ce nu poate fi 
prins, se afla acolo, că pătrunsese în casă, că-i dădea 
întruna târcoale fetei sale! Se ridica îngrozită şi nu-şi 


regăsea un pic de linişte decât după ce-l vedea pe doctor 
sau pe Marc veghind la căpătâiul Myrei. Dacă această 
situaţie s-ar fi prelungit, i-ar fi fost cu neputinţă să mai 
reziste. 

În fiecare zi, mai mulţi dintre confrații doctorului Roderich 
veneau la consultaţie. Nu se putuseră pronunţa asupra 
acestei inerţii intelectuale nici după examinarea îndelungă 
şi minuțioasă a bolnavei. Nu exista nici o reacţie şi nici nu 
se producea o criză. Nu, doar o indiferenţă faţă de toate 
lucrurile exterioare, o inconştienţă desăvârşită, liniştea unei 
moarte, în faţa căreia arta medicală se vădea neputincioasă. 

De îndată ce fu în stare să se ţină pe picioare, şi asta se 
petrecu după trei zile, fratele meu nu mai părăsi camera 
Myrei. La rându-mi, nici eu nu lipseam deloc din casă, decât 
cel mult pentru a mă duce la primărie. Domnul Stepark mă 
punea la curent cu tot ceea ce se vorbea la Ragz. De la el 
am aflat că populaţia era pradă celor mai mari temeri. În 
imaginaţia populară, nu era vorba numai de Wilhelm 
Storitz, ci de o întreagă bandă de fiinţe invizibile, alcătuită 
de el, care invadase oraşul lăsat, fără apărare, la cheremul 
infernalelor lor uneltiri. 

Căpitanul Haralan, dimpotrivă, cel mai adesea se afla în 
afara fortăreței noastre. Sub obsesia unei idei fixe, el 
colinda neîncetat străzile. Nu-mi cerea să merg cu el. Avea 
oare în cap vreun plan de la care se temea ca nu cumva eu 
să-l îndepărtez? Se bizuia el pe cel mai improbabil hazard 
ca să-l întâlnească pe Wilhelm Storitz? Aştepta el ca acesta 
să fie văzut la Spremberg sau în altă parte, pentru a 
încerca să-l găsească? Desigur, n-aş mai fi căutat să-l 
opresc. Dimpotrivă, m-aş fi dus cu el şi l-aş fi ajutat să ne 
scăpăm de acest ticălos. 

Dar această eventualitate avea vreun sorţ să se producă? 
Nu, desigur. Nici la Ragz, nici aiurea. 

În seara de ll iunie, am avut o lungă convorbire cu fratele 
meu. Mi se păruse mai copleşit ca oricând şi mă temeam să 
nu cadă grav bolnav. Ar fi trebuit să-l duc departe de acest 


oraş, să-l readuc în Franţa, dar el n-ar fi admis niciodată să 
se despartă de Myra. Totuşi era oare cu neputinţă ca familia 
Roderich să plece din Ragz pentru câtăva vreme? Această 
problemă nu trebuia să fie studiată? Mă gândeam la asta şi- 
mi propuneam să-i vorbesc doctorului. 

În ziua aceea, la terminarea convorbirii noastre, i-am zis 
lui Marc: 

— Bietul meu frate, te văd gata să-ţi pierzi orice speranţe, 
dar greşeşti. Viaţa Myrei nu este în primejdie, medicii sunt 
de acord în această privinţă. Dacă şi-a pierdut judecata, 
este doar momentan, te rog să mă crezi. Ea îşi va redobândi 
limpezimea minţii, îşi va reveni, pentru ea, pentru tine, 
pentru toţi ai ei. 

— Vrei să nu disper, îmi răspunse Marc, cu o voce înecată 
de suspine. Dar, chiar de şi-ar recâştiga raţiunea, biata 
Myra nu va fi mereu la discreţia acestui monstru? Crezi 
oare că ura lui se va potoli cu ceea ce a făptuit acum? Dar 
dacă vrea să meargă mai departe cu răzbunarea? Dacă 
vrea asta? Trebuie să mă înţelegi, Henri. El poate totul şi 
noi ne aflăm fără apărare în faţa lui. 

— Nu, am strigat, nu, Marc, nu este cu neputinţă să-l 
combaţi! 

— Dar cum? Cum? continua Marc însufleţindu-se. Nu, 
Henri, tu nu spui tot ce gândeşti. Nu! Suntem dezarmaţi în 
faţa acestui mizerabil. Nu putem să-i scăpăm decât 
vârându-ne într-o închisoare. Şi nimic nu ne asigură că el n- 
o să izbutească, cu toate acestea, să pătrundă în ea. 

Exaltarea lui Marc nu-mi mai îngăduia să-i răspund. Nu se 
mai asculta decât pe el. El adăugă, strângându-mi mâinile: 

— Cine îţi poate spune că suntem singuri chiar în acest 
moment? Nu pot să merg dintr-o cameră într-alta, în salon, 
în galerie, fără să nu-mi spun că poate că el mă urmăreşte! 
întruna mi se pare că cineva merge alături de mine. cineva 
care mă ocoleşte. care se dă îndărăt când înaintez. şi care 
dispare când vreau să pun mâna pe el. 


În timp ce vorbea cu o voce gâtuită, Marc înainta, se 
dădea înapoi, de parcă ar fi urmărit o fiinţă invizibilă. Nu 
ştiam ce să mai fac spre a-l calma. Lucrul cel mai bun ar fi 
fost să-l scot afară din casă, să-l duc departe, cât mai 
departe cu putinţă. 

— Cine ştie, continuă, dacă el n-a auzit tot ce-am vorbit 
noi? Noi îl credem departe. Dar poate că el este chiar aici. 
Stai! îndărătul acestei uşi, aud paşi. El este acolo. Vino! Să-l 
lovim! Să-l ucidem! Dar este posibil? Are moartea vreo 
putere asupra acestui monstru? 

lată în ce stare se afla fratele meu! N-aveam motiv să mă 
tem că într-una din aceste crize îşi va pierde şi el mintea, 
cum şi-o pierduse Myra? 

Pentru ce a trebuit ca Otto Storitz să facă această 
descoperire blestemată? Pentru ce a trebuit ca el să pună o 
astfel de armă în mâinile omului, şi aşa prea înarmat spre a 
face rău! 

În oraş, situaţia nu se îndrepta. Deşi nu se mai produsese 
nici un alt incident de când Wilhelm Storitz răcnise, ca să 
spunem aşa, de la înălţimea turnului de alarmă: "Eu sunt 
aici", groaza pusese stăpânire pe întreaga populaţie. Nu 
era casă să nu fie crezută că-i bântuită de făptura invizibilă. 
Nici măcar bisericile nu mai erau un azil unde să te poţi 
refugia, după faptele petrecute la Catedrală. Autorităţile 
încercau în zadar să ţină piept panicii, dar nu izbuteau, căci 
eşti lipsit de orice putere împotriva groazei. 

lată un fapt, printre multe altele, care arată până la ce 
grad de nebunie ajunseseră spiritele. 

Dimineaţa, la I2, plecasem de acasă ca să mă duc să-l văd 
pe şeful poliţiei. 

Ajungând în strada Prinţul Miloch, cu două sute de paşi 
mai înainte de piaţa Sfântul Mihail, l-am zărit pe căpitanul 
Haralan. L-am ajuns din urmă: 

— Mă duc la domnul Stepark, i-am zis. Veniţi cu mine la el, 
căpitane? 


Fără să-mi răspundă, în mod maşinal, el luă aceeaşi 
direcţie ca şi mine. Ne apropiam de piaţa Kurtz când se 
auziră de acolo ţipete de spaimă. 

O căruţă trasă de doi cai cobora strada cu o viteză 
nemaipomenită. Trecătorii fugeau în dreapta şi în stânga. 
Fără îndoială, căruţaşul fusese aruncat la pământ şi caii, 
lăsaţi în voia lor, îşi luaseră avânt. 

Ei bine, n-o să credeţi, dar câtorva trecători, tot atât de 
speriaţi ca şi atelajul, le veni ideea că o făptură invizibilă 
conducea acest car şi că Wilhelm Storitz stătea pe capra lui. 
Un țipăt ajunse până la noi: 

— El. el! El este! 

Nu avusesem timp nici cât să mă întorc spre căpitanul 
Haralan, că acesta nu se mai afla lângă mine. L-am văzut 
fugind în întâmpinarea carului, cu intenţia evidentă de a-l 
opri în momentul în care ar trece pe lângă el. 

Strada era foarte aglomerată la această oră. Numele lui 
Wilhelm Storitz se auzea din toate părţile. Au început să 
zboare pietre în direcţia cailor ce alergau. 

Atât de mare era furia mulţimii, încât începură să se audă 
lovituri de muschetă trase din magazinul situat la unghiul 
străzii Prinţul Miloch. 

Unul din cai căzu, lovit în coapsă de un glonte. Carul, 
izbindu-se de trupul animalului, se răsturnă. 

Îndată, mulţimea începu să se repeadă, să se agaţe de roţi, 
de coş, de hulube. O sută de braţe se deschiseră spre a-l 
apuca pe Wilhelm Storitz. Dar n-au prins decât golul. 

Căruţaşul invizibil izbutise, aşadar, să sară din car, mai 
înainte ca acesta să se răstoarne, căci nu te puteai îndoi că 
el voise să înspăimânte încă o dată oraşul. 

Nu se petrecuse de fapt nimic, cum a trebuit s-o recunosc 
până la urmă. Îndată sosi alergând un ţăran din pustă, ai 
cărui cai, opriţi în târgul Coloman, îşi luaseră avânt în lipsa 
lui. Cât se înfurie când îşi văzu unul din cai culcat la 
pământ! Nimeni nu voia să-l asculte, şi am crezut că 


mulţimea avea să-l bată pe bietul om pe care cu mare 
greutate l-am apărat împotriva acestei furii oarbe. 

L-am tras pe căpitanul Haralan, care m-a urmat la 
primărie fără să scoată o vorbă. 

Domnul Stepark era informat despre ceea ce se petrecuse 
în strada Prinţul Miloch. 

— Oraşul este înnebunit, îmi spuse el, şi nu se poate 
prevedea până unde o să meargă această nebunie. 

I-am pus întrebările mele obişnuite: 

— Aţi aflat ceva nou? 

— Da, răspunse domnul Stepark, am fost informat că 
Wilhelm Storitz se află la Spremberg. 

— La Spremberg! strigă căpitanul Haralan, întorcându-se 
spre mine. Să plecăm! Mi-aţi făgăduit-o. 

Nu ştiam ce să-i răspund, căci eram sigur că această 
călătorie era zadarnică. 

— Mai aşteptaţi, căpitane, interveni domnul Stepark. Am 
cerut de la Spremberg confirmarea acestei ştiri şi curierul 
trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta. 

Nu trecuse nici o jumătate de oră, când plantonul îi 
înmână şefului poliţiei un plic adus în goana calului. Ştirea 
nu se baza pe nimic serios. Nu numai că nu se constatase 
prezenţa lui Wilhelm Storitz la Spremberg, dar se credea 
chiar că el nici nu părăsise vreodată Ragz-ul. 

Se mai scurseră două zile fără să se producă nici o 
schimbare în starea Myrei Roderich. Cât despre fratele 
meu, mi se păru mai calm. Aşteptam prilejul să-i vorbesc 
doctorului despre un plan de plecare la care speram să mi-l 
fac aliat. 

Ziua de 14 iunie a fost mai puţin liniştită decât cele 
precedente. Autorităţile îşi simţiră, de această dată, 
neputinţa de a stăpâni o mulţime dezlănţuită până la un 
atare grad de nebunie. 

Către ora unsprezece, pe când mă plimbam pe cheiul 
Batthyani, aceste vorbe îmi izbiră auzul: 

— El s-a întors. s-a întors! 


Cine era acest "el" era uşor de ghicit, şi am auzit de la doi- 
trei trecători cărora m-am adresat: 

— A ieşit fum pe coşul casei! a zis unul. 

— 1 s-a văzut faţa la o fereastră a foişorului! a afirmat un 
altul. Nu ştiu dacă trebuia să dau sau nu crezare acestor 
palavre, dar m-am îndreptat totuşi spre bulevardul Tekeli. 

Dar ce siguranţă puteam să am că Wilhelm Storitz s-ar fi 
arătat cu atâta imprudenţă? El nu putea să nu ştie ce-l 
aştepta de izbuteau să pună mâna pe el. Şi ar fi riscat el 
asta, deşi nimic nu-l obliga? S-ar fi lăsat el să fie zărit la o 
fereastră a locuinţei sale? 

Adevărată sau falsă, ştirea îşi produsese efectul. Când am 
ajuns acolo, mai multe mii de persoane, pe care cordonul de 
agenţi se silea zadarnic să le reţină, înconjurau casa 
dinspre bulevard şi dinspre drumul circular. Din toate 
părţile alergau nenumărați bărbaţi şi femei, îndârijiţi la 
culme şi vociferând ameninţări cu moartea. Ce putere mai 
aveau argumentele în faţa acestei convingeri, neraţionale 
dar de nezdruncinat, că el se afla acolo - "el"! - şi poate cu 
toată banda complicilor lui invizibili? Ce putea face poliţia 
împotriva acestei mulţimi atât de numeroase care asedia 
casa blestemată atât de aproape încât Storitz, dacă era 
închis în ea, n-ar mai fi izbutit să fugă? Dealtminteri, dacă 
Wilhelm Storitz fusese zărit la ferestrele foişorului, era sub 
înfăţişarea lui materială. Mai înainte de a reuşi să se facă 
invizibil, el ar fi fost probabil prins, şi de data aceasta n-ar 
mai fi scăpat de răzbunarea populară. 

Cu toată rezistenţa agenţilor, cu toate sforţările şefului 
poliţiei, grilajul a fost sfărâmat, porţile deschise, casa 
invadată, ferestrele smulse, mobilele aruncate în grădină şi 
în curte, aparatele laboratorului făcute bucăţi. Apoi focul, 
ce izbucni la parter, ajunse la etajul superior, se roti 
deasupra acoperişului, şi în curând foişorul se prăbuşi într- 
un vârtej de flăcări. 

Cât despre Wilhelm Storitz, în zadar îl căutaseră în 
locuinţă în curte, în grădină. El nu era acolo, sau cel puţin a 


fost cu neputinţă să fie descoperit. 

Acum incendiul, izbucnit din zece locuri diferite, mistuia 
toată casa. După o oră, nu mai rămâneau din ea decât 
ruinele celor patru ziduri. 

Poate era mai bine, la urma urmei, ca ea să fie distrusă. 
Cine ştie dacă n-ar rezulta o destindere a spiritelor, dacă 
populaţia din Ragz n-ar ajunge să creadă că Wilhelm 
Storitz, oricât de invizibil ar fi fost, pierise în flăcări? 

XV. 

După distrugerea casei Storitz, mi s-a părut că 
surescitarea din Ragz se mai potolise. Oamenii din oraş se 
linişteau. Aşa precum presupusesem, o parte din locuitori 
erau înclinați să creadă că "vrăjitorul" se aflase într-adevăr 
în locuinţa sa în momentul în care ea fusese invadată de 
către mulţime şi că pierise în mijlocul flăcărilor. 

Adevărul este însă că, scormonind printre dărâmături, 
căutând prin cenuşă, nu se găsise nimic de natură să 
justifice această credinţă. Dacă Wilhelm Storitz asistase la 
incendiu, o făcuse dintr-un loc ferit unde nu-l putea ajunge 
focul. 

Totuşi, noi scrisori primite de la Spremberg erau de acord 
asupra unui punct: că el nu mai reapăruse acolo, că nici 
servitorul său, Hermann, nu fusese văzut acolo şi că se 
ignora cu desăvârşire unde se refugiaseră amândoi. 

Din nenorocire, dacă în Oraş domnea un oarecare calm, 
nu tot aşa era în casa Roderich. Starea mintală a bietei 
noastre Myra nu se ameliora nicidecum. Inconştientă, 
indiferentă la îngrijirile ce i se dădeau neîncetat, ea nu 
recunoştea pe nimeni. De aceea, medicii nu îndrăzneau să- 
şi exprime nici cea mai mică speranţă. 


Cu toate acestea, deşi era mereu de o slăbiciune extremă, 
viaţa nu-i părea ameninţată. Rămânea întinsă pe pat, 
aproape fără nici o mişcare, palidă ca o moartă. Dacă 
încercau s-o ridice, suspine adânci îi ridicau pieptul, groaza 
i se citea în ochi, braţele i se suceau, fraze lipsite de şir îi 
scăpau de pe buze. Îi revenea oare memoria? Revedea ea, 
în mijlocul tulburării spiritului ei, scenele din seara logodnei 
şi cele din catedrală? Auzea amenințările rostite împotriva 
ei şi a lui Marc? Ar fi fost de dorit să fie aşa, şi ca inteligenţa 
să-i fi păstrat amintirea trecutului. 

Se înţelege uşor care era viaţa acestei nefericite familii. 
Fratele meu nu mai părăsea casa. El rămânea lângă Myra, 
împreună cu doctorul, cu doamna Roderich, dându-i cu 
mâna lui puţină hrană bolnavei, căutând neîncetat să vadă 
dacă vreo licărire a minţii îi reapărea în privire. 

În după-amiaza zilei de 16, rătăceam singur pe străzile 
oraşului, la întâmplare. Îmi veni deodată ideea să trec pe 
țărmul drept al Dunării. Era o excursie de mai multe ori 
plănuită, dar pe care împrejurările nu-mi îngăduiseră încă 
s-o fac, şi de care, dealfel, nu m-aş fi bucurat deloc, în 
starea de spirit în care mă aflam. M-am îndreptat totuşi 
spre pod, am traversat insula Svendor şi am pus piciorul pe 
țărmul sârbesc. 

Plimbarea s-a prelungit mai mult decât intenţionasem. 
Orologiile bătuseră ora opt şi jumătate când m-am întors pe 
pod, după ce luasem cina într-o cârciumă sârbească de pe 
malul fluviului. Nu ştiu ce poftă mi-a venit atunci. În loc să 
mă reîntorc direct, n-am străbătut decât prima parte a 
podului şi a am coborât pe marea alee centrală de pe insula 
Svendor. 

De-abia făcusem vreo zece paşi, că-l zării pe domnul 
Stepark. Era singur, m-a oprit şi-am început îndată 
conversaţia despre subiectul care ne preocupa pe amândoi. 

Plimbarea noastră dura de vreo douăzeci de minute, când 
am atins punctul septentrional al insulei. Noaptea se lăsase 
de-a binelea, umbra creştea pe sub arbori şi pe aleile pustii. 


Casele de ţară se închiseseră şi nu ne mai întâlneam cu 
nimeni. 

Venise ceasul să ne întoarcem la Ragz şi tocmai eram gata 
de plecare, când nişte cuvinte ajunseră până la noi. 

M-am oprit brusc şi l-am oprit şi pe domnul Stepark 
apucându-l de braţ, apoi m-am aplecat astfel, încât să nu fiu 
auzit decât de el: 

— Ascultaţi! Vorbeşte cineva. Este chiar vocea lui Wilhelm 
Storitz. 

— Wilhelm Storitz! răspunse şeful poliţiei pe acelaşi ton. 

— Da. 

— Nu ne-a zărit. 

— Nu, noaptea face egale şansele şi ne face invizibili şi pe 
noi. Cu toate astea vocea continua să ajungă până la noi 
indistinctă, vocile mai bine-zis, căci cu siguranţă că existau 
doi interlocutori. 

— Nu-i singur, murmură domnul Stepark. 

— Nu. Probabil că e cu servitorul lui. 

Domnul Stepark mă duse cu el sub adăpostul arborilor, 
plecându-se până la pământ. Datorită întunericului ce ne 
proteja, poate că am putea să ne apropiem îndeajuns de 
mult de vorbitori spre a-i auzi fără să fim văzuţi. 

Curând ne aflam ascunşi cam la zece paşi de locul unde 
trebuie să fi fost Wilhelm Storitz. 

Fireşte că n-am văzut pe nimeni, dar ne aşteptam la asta, 
şi lucrul nu ne-a pricinuit nici o decepţie. 

Niciodată nu mi se mai oferise o asemenea ocazie, de a şti 
unde stătea duşmanul nostru după incendierea casei sale, 
de a afla ceea ce plănuia, ba chiar de a putea pune mâna pe 
el. 

El nu putea bănui că eram acolo, cu urechea ciulită. Pe 
jumătate ascunşi printre ramuri, de-abia îndrăznind să 
respirăm, ascultam cu o emoție de nedescris cuvintele 
schimbate între ei. Erau mai mult sau mai puţin distincte, 
după cum stăpânul şi servitorul se îndepărtau sau se 


apropiau de locul unde ne aflam, plimbându-se de-a lungul 
desişului de arbori. 

Prima frază auzită, rostită de Wilhelm Storitz, a fost: 

— O să putem să intrăm acolo chiar de mâine? 

— Chiar de mâine, răspunse interlocutorul său invizibil - 
după toate aparențele era servitorul Hermann - şi nimeni n- 
o să ştie cine suntem. 

— De când te-ai reîntors în Ragz? 

— De azi de dimineaţă. 

— Bine. Şi casa ai închiriat-o? 

— Sub un nume fals. 

— Eşti sigur că putem să locuim în văzul şi în auzul 
tuturor, că nu suntem cunoscuţi la. 

Numele oraşului pe care-l rosti Wilhelm Storitz ne fu cu 
neputinţă să-l distingem, spre marele nostru regret. Dar, 
din cuvintele auzite, rezulta că duşmanul nostru plănuia să- 
şi reia înfăţişarea omenească, mai curând sau mai târziu. 
Pentru ce săvârşea el această imprudenţă? Am presupus că 
invizibilitatea lui nu se putea menţine decât un anumit timp, 
fără să-i devină vătămătoare sănătăţii. Dau această 
explicaţie care mi se pare întrucâtva plauzibilă, dar pe care 
n-am avut niciodată prilejul s-o verific. 

Când vocile se apropiară, Hermann zise, sfârşind o frază 
începută: 

— Poliţia din Ragz n-o să ne dibuie sub numele alea. Poliţia 
din Ragz? Aşadar, tot într-un oraş unguresc voiau să 
locuiască? 

Apoi zgomotul paşilor scăzu şi ei se îndepărtară, ceea ce-i 
îngădui domnului Stepark să-mi spună: 

— Ce oraş? Ce nume? Asta-i ce ar trebui să aflăm. Mai 
înainte de a avea timp să-i răspund, cei doi vorbitori se 
apropiară şi se opriră la câţiva paşi de noi. 

— Această călătorie la Spremberg, întreba Hermannn, 
este oare absolut necesară? 

— Absolut, întrucât acolo am depuşi banii. Aici, dealtfel, 
nici nu m-aş putea arăta fără primejdie. În timp ce acolo. 


— Aveţi de gând să vă arătaţi acolo în carne şi oase? 

— Există vreun mijloc de a evita lucrul acesta? Nimeni n-ar 
plăti, îmi închipui, fără să-l vadă pe cel căruia i-ar da banii. 

Aşadar, ceea ce prevăzusem se realiza. Storitz se 
înfundase într-una din acele situaţii în care invizibilitatea nu 
mai este un avantaj. Avea nevoie de bani şi, pentru a şi-i 
procura, trebuia să renunţe la puterea lui. 

Totuşi, el continuă: 

— Dar lucrul cel mai neplăcut este că nu ştiu cum să fac. 
Aceşti imbecili mi-au distrus laboratorul şi n-am la mine nici 
măcar un flacon nr. 2. Noroc că n-au dat peste 
ascunzătoarea din grădină, dar ea se află sub dărâmături şi 
am nevoie de tine ca să le dai la o parte. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, rosti Hermann. 

— Vino poimâine dimineaţă, către ora zece. Ziua sau 
noaptea, pentru noi este acelaşi lucru, dar cel puţin o să 
vedem limpede. 

— De ce nu mâine? 

— Mâine am altceva de făcut. Mă gândesc să dau, o 
lovitură de maestru, în felul meu, pe care n-o s-o guste 
cineva pe care îl ştiu eu. 

Cei doi interlocutori îşi continuară plimbarea. Când se 
reîntoarseră, am mai auzit: 

— Nu, n-o să părăsesc Ragz-ul, zicea Wilhelm Storitz cu un 
glas în care clocotea mânia, atâta vreme cât ura mea 
împotriva acestei familii nu va fi potolită, atâta vreme cât 
Myra şi francezul ăsta. 

Nu termină fraza şi un soi de muget îi ieşi din piept. În 
acel moment trecea foarte aproape de noi. Poate că ar fi 
fost de ajuns să întinzi mâna ca să-l apuci. Dar atenţia ne fu 
atrasă de aceste cuvinte ale lui Hermann: 

— Se ştie acum la Ragz că aveţi puterea să vă faceţi 
invizibil, dar se ignoră prin ce mijloc. 

— Şi o vor ignora întotdeauna, răspunse Wilhelm Storitz. 
Ragz n-a sfârşit-o cu mine. Pentru că mi-au ars casa, ei cred 


că mi-au ars şi secretele! Nebunii! Nu, Ragz nu va scăpa de 
răzbunarea mea şi nu voi lăsa din el piatră peste piatră. 

De-abia fu pronunţată această frază atât de amenințătoare 
la adresa oraşului, că ramurile desişului de arbori se 
desfăcură cu violenţă. Domnul Stepark se repezise în 
direcţia din care veneau vocile. El ţipă deodată: 

— L-am prins pe unul, domnule Vidal. Vedeţi de celălalt! 

Fără îndoială că mâinile lui dăduseră peste un corp perfect 
tangibil, dacă nu vizibil. Dar fu respins cu o extremă 
violenţă, şi ar fi căzut dacă nu l-aş fi apucat de un braţ. 

Am crezut atunci că vom fi atacați în condiţii foarte 
neprielnice, întrucât noi nu-i puteam vedea pe agresorii 
noştri. N-a fost deloc aşa. În stânga noastră s-a auzit un râs 
ironic şi un zgomot de paşi care se îndepărtau. 

— N-am izbutit, strigă domnul Stepark, dar suntem siguri 
acum că invizibilitatea lor nu-i împiedică să fie înhăţaţi! 

Din nefericire, ne scăpaseră şi nu cunoşteam locul 
ascunzătorii lor. Domnul Stepark nu părea totuşi mai puţin 
încântat. 

— Îi avem în mână, zise el cu o voce înceată, în vreme ce 
ne întorceam pe cheiul Batthyani. Cunoaştem acum punctul 
slab al adversarului şi ştim că Storitz trebuie să se ducă 
poimâine la ruinele casei lui. Asta ne dă două mijloace să-l 
biruim. Dacă unul eşuează, va izbuti celălalt. 

Lăsându-l pe domnul Stepark, m-am întors acasă şi, în 
timp ce doamna Roderich şi cu Marc vegheau la căpătâiul 
Myrei, m-am retras cu doctorul. Era important ca el să fie 
pus imediat la curent cu ceea ce se petrecuse pe insula 
Svendor. 

I-am spus totul, fără să uit concluzia optimistă a domnului 
Stepark, dar nu fără să adaug şi că eram foarte nesigur de 
asta. Doctorul socoti că în faţa amenințărilor lui Wilhelm 
Storitz, în faţa voinţei lui de a-şi îndeplini actul de 
răzbunare împotriva familiei Roderich şi împotriva 
întregului oraş, obligaţia de a părăsi Ragz-ul era necesară. 


Trebuiau să plece, să plece în secret, şi ar fi mai bine cât 
mai curând. 

— Sunt de părerea dumneavoastră, am zis, şi n-o să fac 
decât o singură obiecţie: este în stare Myra să suporte 
oboseala unei călătorii? 

— Sănătatea fiicei mele nu este afectată, mi-a răspuns 
doctorul. Ea nu suferă de nimic. Numai judecata şi-a 
pierdut-o. 

— Şi-o va recăpăta cu timpul, am afirmat eu energic, şi 
mai ales într-o altă ţară, unde nu va mai avea să se teamă 
de nimic. 

— Vai! exclamă doctorul. Primejdia va fi evitată prin 
plecarea noastră? Wilhelm Storitz nu ne va urmări? 

— Nu, dacă păstrăm secretul datei plecării şi a țintei 
călătoriei. 

— Secretul! murmură cu tristeţe doctorul Roderich. 

Ca şi fratele meu, se întreba şi el dacă putea fi ţinut vreun 
secret faţă de Wilhelm Storitz, dacă în acest moment chiar 
nu se afla în acest cabinet, auzind ceea ce vorbeam şi 
pregătind vreo nouă lovitură. 

Pe scurt, plecarea a fost hotărâtă. Doamna Roderich nu 
făcu nici o obiecţie. Era nerăbdătoare ca Myra să fie dusă 
într-un alt mediu. 

Marc, la rândul lui, aprobă şi el călătoria. Nu i-am vorbit 
despre întâmplarea de pe insula Svendor. Mi s-a părut 
inutil. I-am povestit-o însă căpitanului Haralan. Nici el nu 
făcu nici o obiecţie la planul nostru de călătorie. Se mulţumi 
să mă întrebe: 

— O să-l însoţiţi fără îndoială pe fratele dumneavoastră? 

— Cum aş putea să nu-l însoțesc, căci prezenţa mea îi este 
indispensabilă, precum este şi a dumneavoastră pe lângă. 

— Eu n-o să plec, răspunse Haralan, pe tonul unui om a 
cărui hotărâre este absolut irevocabilă. 

— N-o să plecaţi? 

— Nu, eu vreau, eu trebuie să rămân la Ragz, deoarece el 
este la Ragz, şi am presimţirea că fac bine rămânând aici. 


Nu se putea discuta şi nici n-am mai discutat. 

— Fie, căpitane. 

— Mă bizui pe dumneavoastră, scumpul meu Vidal, spre a 
mă înlocui pe lângă familia mea, care este şi a 
dumneavoastră. 

— Contaţi pe mine, i-am răspuns. 

M-am ocupat îndată de pregătirile de plecare. În timpul 
zilei, am angajat două berline foarte confortabile. Apoi m- 
am dus să-l văd pe domnul Stepark pe care l-am informat 
despre planurile acestea. 

— Faceţi bine, mi-a zis el, şi este păcat că nu poate să facă 
la fel tot oraşul! 

Şeful poliţiei era vădit îngrijorat. Am socotit că avea 
motive, după cele ce auzisem în ajun. 

M-am întors în casa Roderich pe la ora şapte şi m-am 
încredinţat că totul era gata. 

La ora opt au sosit berlinele. Într-una din ele aveau să ia 
loc domnul şi doamna Roderich cu fiica lor. Marc şi cu mine 
aveam să ne urcăm în cea de a doua, care avea să iasă din 
oraş pe un alt drum, spre a nu atrage atenţia. 

Atunci se produse cea mai neprevăzută, vai! cea mai 
teribilă lovitură de teatru. 

Trăsurile ne aşteptau. Prima stătea înaintea porţii 
principale, cealaltă în faţa portiţei, la capătul grădinii. 
Doctorul şi cu fratele meu au urcat la Myra, spre a o aduce 
într-una din berline. 

Înmărmuriţi de groază, ei se opriră în prag. Patul era gol. 
Myra dispăruse! 

XVI. 

Myra dispărută! 

Când răsună în casă acest țipăt, la început parcă nu se 
înţelegea ce înseamnă. Dispărută? Asta nu avea nici un 
sens. Era ceva de necrezut. 

Cu o jumătate de oră mai înainte, doamna Roderich şi cu 
Marc se mai aflau încă în camera în care Myra se odihnea 
pe pat, gata îmbrăcată cu costumul de călătorie, calmă, cu 


respiraţia regulată de te putea face să crezi că doarme. Cu 
puţin timp înainte, mâncase ceva din mâna lui Marc, care 
coborâse apoi pentru prânz. După terminarea mesei, 
doctorul şi cu fratele meu se urcaseră din nou,ca s-o ducă în 
berlină. 

Atunci s-a produs lovitura de teatru. Ei n-o mai văd pe pat. 
În cameră nu mai e nimeni. 

— Myra! ţipă Marc, alergând la fereastră, a cărei cremonă 
o apucă. Dar fereastra rezistă. Este închisă. Răpirea, de-i 
vorba într-adevăr de răpire, n-a fost făcută pe fereastră. 

Soseşte doamna Roderich, apoi căpitanul Haralan, şi se 
aud chemări prin casă: 

— Myra! Myra! 

Se înţelege că ea nu răspunde şi nici nu se aşteaptă vreun 
răspuns de la ea. Dar cum să se explice că nu mai este în 
camera ei? Este posibil ca ea să se fi sculat din pat, să fi 
traversat camera mamei sale, să fi coborât scara fără să fie 
observată? 

Tocmai aranjam bagajele mici în berlină, când am auzit 
deodată ţipetele. M-am urcat din nou la primul etaj. 

Doctorul şi cu fratele meu, care repeta cu o voce distrusă 
numele soţiei sale, umblau de colo-colo, înnebuniţi. 

— Myra? am întrebat. Ce vrei să spui, Marc? Doctorul de- 
abia avu puterea să-mi răspundă: 

— Fiica mea. a dispărut! 

A trebuit s-o aşezăm pe pat pe doamna Roderich, care îşi 
pierduse cunoştinţa. Căpitanul Haralan, cu chipul crispat, 
cu ochii rătăciţi, a venit la mine şi mi-a spus: 

— El. mereu el! 

Cu toate astea, încercam să reflectez. Convingerea 
căpitanului Haralan era greu de acceptat. Nu se putea 
admite că Wilhelm Storitz izbutise să intre în casă, în ciuda 
precauţiilor luate. Evident, se putea închipui la nevoie că 
profitase de zăpăceala obişnuită la orice plecare. Dar, în 
acest caz, ar fi trebuit ca el să stea de pază, pândind 


momentul potrivit, şi să lucreze cu o rapiditate 
extraordinară. 

Dealtminteri, chiar admițând toate aceste ipoteze, răpirea 
tot ar rămâne inexplicabilă. Eu, într-adevăr, nu plecasem de 
lângă uşa galeriei în faţa căreia stătea trăsura. Cum ar fi 
putut Myra să treacă prin această uşă spre a ajunge la 
poarta grădinii, fără ca eu s-o văd? Wilhelm Storitz invizibil, 
mai înţeleg! Dar ea? 

Am coborât în galerie şi l-am chemat pe servitor. Poarta 
grădinii dinspre bulevardul Tekeli a fost închisă cu cheia de 
două ori şi cheia a fost scoasă din broască. Apoi am 
străbătut din nou casa întreagă nelăsând nici un ungher 
necercetat, podul, pivniţa, anexele, turnul, până şi terasa. 
După casă, a fost rândul grădinii. 

N-am găsit pe nimeni. Am venit lângă Marc. Bietul meu 
frate plângea cu lacrimi fierbinţi, zguduit de hohote. 

Primul lucru de făcut, după părerea mea, era să-l anunţăm 
pe şeful poliţiei. 

— Alerg la primărie. Veniţi cu mine, i-am spus căpitanului 
Haralan. 

Berlina era tot acolo. Ne-am suit în ea. De cum am trecut 
dincolo de marea poartă, trăsura a pornit în galop şi peste 
câteva minute a ajuns în piaţa Kurtz. 

Domnul Stepark mai era în cabinetul lui. L-am pus la 
curent cu cele întâmplate. Acest om, obişnuit să nu se mire 
de nimic, nu-şi putu ascunde de astă dată uimirea. 

— Domnişoara Roderich a dispărut! exclamă el. 

— Da, i-am răspuns. Pare imposibil, dar aşa este! A fugit 
sau a fost răpită, fapt e că nu mai este acolo! 

— La mijloc e Storitz, murmură domnul Stepark. 

Părerea şefului poliţiei era aceeaşi cu cea a lui Haralan. 
După o clipă de tăcere, el adăugă: 

— Asta-i fără îndoială lovitura de maestru pe care o 
pregătea sufletul său blestemat. 

Domnul Stepark avea dreptate. Da, Wilhelm Storitz ne 
înştiinţase întrucâtva despre răul pe care plănuia să ni-l 


facă. Dar noi, naivii, nu luasem nici o măsură spre a ne 
apăra. 

— Domnilor, zise domnul Stepark, vreţi să veniţi cu mine 
până la casa Roderich? 

— Imediat, i-am răspuns. 

— Sunt al dumneavoastră, domnilor. Numai cât să dau 
câteva ordine. 

Domnul Stepark chemă un brigadier şi-i dete ordin să 
trimită la casa Roderich o echipă de poliţişti ca să o 
supravegheze toată noaptea. După aceea, ţinu un lung 
conciliabul, cu voce înceată, cu subdirectorul poliţiei, după 
care berlina ne readuse pe toţi trei la doctor. 

Casa a fost vizitată zadarnic şi a doua oară. Dar o 
observaţie a fost făcută de domnul Stepark, chiar de la 
intrarea lui în camera Myrei. 

— Domnule Vidal, îmi spuse el, nu simţiţi un miros 
deosebit, care ne-a mai izbit undeva? 

Într-adevăr, parcă plutea în aer o mireasmă vagă. Îmi 
adusei aminte. Am exclamat: 

— E mirosul lichidului conţinut în fiola care s-a spart, 
domnule Stepark, în momentul în care eraţi gata s-o luaţi 
din laboratorul lui Storitz? 

— Ăsta-i, domnule Vidal, şi acest fapt permite multe 
ipoteze. Dacă acest lichid este, aşa precum presupun, cel 
care produce invizibilitatea, poate că Wilhelm Storitz i-a dat 
domnişoarei Roderich să bea din el şi a luat-o cu eltot atât 
de invizibilă ca şi el. 

Eram consternaţi. Da, probabil că aşa se petrecuseră 
lucrurile. Acum eram sigur că Wilhelm Storitz fusese în 
laboratorul lui în timpul percheziţiei şi că el spărsese fiola al 
cărei conţinut se evaporase repede, mai degrabă decât s-o 
lase să punem mâna pe ea. Da! Asta era mirosul atât de 
caracteristic, pe care-l regăseam acum. Da! Wilhelm 
Storitz, datorită harababurii pricinuite de plecare, intrase 
în cameră şi-o răpise pe Myra Roderich. 


Ce noapte grea am avut, eu pe lângă fratele meu şi 
doctorul pe lângă doamna Roderich! Cu câtă nerăbdare 
aşteptam ziua! 

Ziua? Şi la ce ne-ar servi să fie ziuă? Exista oare lumină 
pentru Wilhelm Storitz? Nu ştia el oare să se înconjoare de 
o noapte adâncă? 

Domnul Stepark nu plecă decât în zori, spre a se duce la 
locuinţa lui. Înainte de plecare, mă luă deoparte şi-mi spuse 
aceste cuvinte inexplicabile, inexplicabile mai ales într-o 
asemenea situaţie. 

— O singură vorbă vreau să vă spun, domnule Vidal, îmi 
zise el. Să nu vă pierdeţi speranţa, căci, sau eu mă înşel cu 
totul, sau vă apropiaţi de sfârşitul necazurilor 
dumneavoastră. 

N-am răspuns nimic la aceste cuvinte încurajatoare, care 
mi se părură lipsite de sens, şi m-am mulţumit să-l privesc 
pe şeful poliţiei ca un nătâng. Auzisem bine? Eram cu 
desăvârşire descumpănit, la capătul puterilor şi a oricărei 
energii şi nu mai eram în stare de nimic în acel moment. 

Pe la ora opt, guvernatorul a venit să-l asigure pe doctor 
că se va face totul spre a i se regăsi fiica. Domnul Roderich 
şi cu mine am avut un zâmbet de amară neîncredere. Într- 
adevăr, ce putea face guvernatorul? 

Cu toate astea, încă din primele ore ale dimineţii, ştirea 
răpirii se răspândise în diferitele cartiere din Ragz, şi 
renunţ să zugrăvesc efectul pe care îl produsese. 

Înainte de ora nouă, locotenentul Armgard se înfăţişă în 
casa Roderich şi se puse la dispoziţia camaradului său. Ca 
să facă ce, doamne sfinte! 

Căpitanul Haralan e de crezut că nu socoti, ca mine, 
inutilă această ofertă amicală, căci îi mulţumi scurt 
camaradului său. Apoi, punându-şi pe cap chipiul, 
strângându-şi în catarame centironul săbiei, rosti doar un 
cuvânt: Vino. 

Pe când cei doi ofiţeri se îndreptau spre poartă, am fost 
cuprins de o dorinţă irezistibilă să mă duc cu ei. l-am 


propus lui Marc să ne însoţească. M-a înţeles? Nu ştiu. În 
orice caz, nu-mi dădu nici un răspuns. Când am ieşit, cei doi 
ofiţeri se şi aflau pe chei. Rarii trecători priveau casa 
Roderich cu o teamă amestecată cu groază. Nu de acolo 
venea furtuna spaimei care răscolea oraşul? 

Când i-am ajuns pe locotenentul Armgard şi pe căpitanul 
Haralan, acesta din urmă m-a privit, dar nu m-ar fi mirat 
de-mi afirma că nu-mi observase prezenţa. 

— Veniţi cu noi, domnule Vidal? m-a întrebat locotenentul 
Armgard. 

— Da. Unde mergeţi? 

Locotenentul răspunse printr-un gest că nu ştie. Unde 
mergeau? La întâmplare, neîndoios. Oare întâmplarea nu 
era, într-adevăr, cel mai sigur ghid pe care-l puteam urma? 

După câţiva paşi, căpitanul Haralan, oprindu-se dintr-o 
dată, întrebă repede: 

— Cât e ceasul? 

— Nouă şi un sfert, răspunse prietenul său după ce-şi 
privise ceasul. 

Am pornit din nou la drum. 

Mergeam cu paşi nesiguri, fără să vorbim. După ce am 
traversat Piaţa Maghiară şi am urcat iar strada Prinţul 
Miloch, am ocolit piaţa Sfântul Mihail pe sub arcade. 
Uneori, căpitanul Haralan se oprea de parcă picioarele i-ar 
fi fost ţintuite locului, şi din nou întreba cât e ceasul. 

— Nouă şi douăzeci şi cinci de minute, nouă şi jumătate, 
zece fără douăzeci, a răspuns pe rând camaradul lui. De 
îndată ce obținea informaţia, căpitanul îşi continua mersul 
nehotărât. 

Luând-o la stânga, am trecut prin spatele catedralei. După 
o scurtă şovăire, căpitanul Haralan o porni pe strada Biliar. 

Acest cartier aristocratic din Ragz părea mort; doar câţiva 
trecători grăbiţi; majoritatea clădirilor aveau ferestrele 
închise, ca într-o zi de doliu public. 

La capătul străzii, bulevardul Tekeli ne apăru pe toată 
întinderea lui. Era pustiu, sau mai degrabă părăsit. Îl 


ocoleau, de când cu incendierea casei Storitz. 

În ce direcţie avea s-o apuce căpitanul Haralan: spre 
partea de sus a oraşului, spre castel, sau pe cheiul 
Batthyani, spre Dunăre? 

El se oprise din nou, neştiind parcă ce hotărâre să ia. 
Buzele îi rostiră întrebarea obişnuită: 

— Cât e ceasul, Armgard? 

— Zece fără zece, răspunse locotenentul. 

— Asta-i ora, pronunţă Haralan, care urcă iar bulevardul 
cu un mers repede, de astă dată. 

Am trecut pe dinaintea grilajului casei Storitz. Căpitanul 
nu-i aruncă nici o privire. Cu acelaşi pas, înconjură 
proprietatea şi nu se opri decât odată ajuns la drumul 
circular dc care grădina era despărțită printr-un zid înalt 
de vreo doi metri şi jumătate. 

— Ajutaţi-mă să mă urc, zise el, arătând cu mâna coama 
zidului. Aceste cuvinte preţuiau cât toate explicaţiile din 
lume. Am înţeles care era scopul nefericitului frate al Myrei. 

Ora zece nu era ora fixată de însuşi Storitz, în conversaţia 
pe care domnul Stepark şi cu mine o auzisem alaltăieri? 
Nu-l informasem chiar eu despre asta pe căpitanul 
Haralan? Da, în acest moment, monstrul se afla acolo, 
îndărătul acestui zid, pe cale să descopere deschizătura 
ascunzătorii care conţinea rezerva substanţei necunoscute 
de care se slujea în chip criminal. Vom izbuti să-l 
surprindem în vreme ce face această muncă? Într-adevăr, 
nu era deloc probabil. Dar nu importă, era un prilej unic, 
care nu trebuia cu nici un preţ să ne scape. 

Ajutându-ne unul pe altul, am sărit zidul în câteva minute 
şi am coborât de partea cealaltă pe o alee strâmtă, 
mărginită de tufişuri stufoase. Nici Storitz şi nici altcineva 
nu ne putuse zări. 

— Rămâneţi acolo, comandă căpitanul Haralan, care, 
mergând de-a lungul zidului de împrejmuire în direcţia 
casei, dispăru curând din privirile noastre. 


O clipă am rămas nemişcaţi apoi, învinşi de o curiozitate 
irezistibilă, am pornit-o, la rândul nostru. Prin tufărişul al 
cărui frunziş des ne ferea de toate privirile, am trecut, 
aplecându-ne pe sub ramurile de jos, înăbuşindu-ne 
zgomotul paşilor, şi am început să ne apropiem şi noi de 
casă. 

Clădirea ne apăru în faţă când am ajuns la marginea 
desişului. Un spaţiu descoperit, lat de vreo douăzeci de 
metri, ne separa de ea. Lungiţi la pământ, cu respiraţia 
oprită, am privit cu lăcomie. 

Nu mai rămăseseră decât ruine înnegrite de flăcări, la 
baza cărora zăceau pietre, bucăţi de cherestea carbonizate, 
fiare răsucite, mormane de cenuşă, resturi de mobilier. 

Contemplam această grămadă de lucruri distruse. Ah, de 
ce nu-l arseseră şi pe acest om blestemat, la fel cum îi 
arseseră casa, şi odată cu el secretul teribilei sale invenţii! 

Locotenentul şi cu mine am făcut din ochi înconjurul 
spaţiului descoperit şi deodată am tresărit cu violenţă. La 
mai puţin de treizeci de paşi de noi, l-am zărit pe căpitanul 
Haralan stând la pândă ca şi noi, la marginea desişului. În 
locul în care se oprise tovarăşul nostru, desişul se apropia 
printr-o curbă armonioasă de colţul casei, de care îl separa 
doar o alee lată cam de vreo şase metri. Către acest colţ, cel 
mai aproape de el, îşi ţinea ochii aţintiţi căpitanul Haralan. 
Nu făcea nici o mişcare. Aplecat, cu muşchii încordaţi, gata 
să se repeadă, părea o fiară sălbatică la pândă. 

I-am urmărit privirile şi am priceput imediat încotro se 
îndreptau. Într-adevăr, acolo se petrecea un fenomen 
ciudat. Deşi nu se vedea nimeni, dărâmăturile erau 
însufleţite de mişcări stranii. Încet, prudent, ca şi cum 
lucrătorii ar fi vrut să evite să atragă atenţia, pietrele, 
fiarele, miile de diverse resturi îngrămădite în acest loc 
erau mutate, împinse, făcute grămezi. 

Cuprinşi de o spaimă misterioasă, priveam cu ochii holbaţi. 
Adevărul ne orbea. Wilhelm Storitz se afla acolo. Lucrătorii 
erau invizibili, dar lucrul lor era vizibil. 


Deodată se aude un țipăt, scos de un glas furios. Din locul 
unde ne aflăm, îl vedem pe căpitanul Haralan alergând şi 
străbătând aleea dintr-un singur salt. Ajunge la marginea 
ruinelor şi se izbeşte parcă de un obstacol nevăzut. 
Înaintează, se dă îndărăt, desface braţele şi le strânge iar, 
se pleacă şi se ridică, aidoma unui luptător bătându-se corp 
la corp. 

— Aici! ţipă căpitanul Haralan. L-am prins! Locotenentul 
Armgard şi cu mine ne-am repezit spre el. 

— Îl ţin, mizerabilul. Îl ţin. repetă el. Aici, Vidal! Aici, 
Armgard! 

Deodată mă simt respins de un braţ pe care nu-l văd, în 
timp ce o respiraţie zgomotoasa îmi ajunge până pe obraji. 

Da, este cu adevărat o luptă corp la corp. Este aici făptura 
invizibilă. Wilhelm Storitz, sau un altul! Oricine ar fi, mâinile 
noastre l-au apucat, şi n-o să-i mai dăm drumul şi vom izbuti 
să-l silim să ne spună unde este Myra. 

Aşa cum o spusese domnul Stepark, dacă el are puterea 
să-şi distrugă vizibilitatea, materialitatea lui însă nu 
dispare. El nu este o fantomă, este un trup, căruia noi 
încercăm - şi cu preţul câtor sforţări! - să-i împiedicăm 
mişcările. 

O să izbutim până la urmă. Eu îl ţin de un braţ pe 
duşmanul nostru invizibil. Locotenentul Armgard îl ţine de 
celălalt braţ. 

— Unde este Myra? Unde este Myra? întreabă cu o voce 
agitată căpitanul Haralan. 

Nici un răspuns. Mizerabilul luptă şi caută să se libereze. 
Avem de-a face cu un ins foarte puternic, care se zbate cu 
desperare să ne scape. Dacă ar izbuti, ar alerga prin 
grădină sau printre ruine, ar ieşi pe bulevard şi asta ar 
însemna să renunţăm la speranţa de a mai pune mâna pe 
el. 

— Ai să ne spui unde este Myra? întreabă căpitanul 
Haralan, în culmea furiei. 

Până la urmă, se aud aceste cuvinte: 


— Niciodată! Niciodată! 

Pe cât putem s-o afirmăm, timbrul acestei voci gâfâite este 
într-adevăr al lui Wilhelm Storitz! 

Această luptă nu mai poate dura mult. Suntem trei contra 
unuia şi, oricât de puternic ar fi duşmanul nostru, el n-ar 
putea să ne mai ţină piept mult timp. În această clipă, 
locotenentul Armgard este lovit şi cade pe peluză. Imediat 
apoi mă simt şi eu apucat de un picior. Sunt de-a dreptul 
dat peste cap şi silit să dau drumul braţului pe care-l 
ţineam. Căpitanul Haralan este lovit cu violenţă drept în 
faţă. E se clatină şi-şi agită în aer mâinile întinse. 

— Îmi scapă! Îmi scapă! rage el mai degrabă decât ţipă. 
Neîndoios că, pe neaşteptate, Hermann a venit în ajutorul 
stăpânului său. 

Mă ridic, în vreme ce locotenentul, pe jumătate leşinat, 
rămâne întins la pământ, şi alerg în ajutorul căpitanului. 
Totul este zadarnic. Nu mai strângem în braţe decât vidul. 
Wilhelm Storitz a fugit! 

Dar iată că la marginea desişului apar oameni. Unii intră 
prin poarta grilajului, alţii trec peste ziduri şi alţii ies dintre 
ruinele casei. Se ivesc din toate părţile, de pretutindeni. 
Sunt cu sutele. Merg cot la cot pe trei rânduri, cei din 
primul rând poartă uniforma poliţiei din Ragz, ceilalţi sunt 
îmbrăcaţi în uniforma infanteriei Hotarelor Militare. Ei 
alcătuiesc îndată un cerc vast care se micşorează treptat. 

Pricep acum cuvintele optimiste ale domnului Stepark. 
Informat despre planurile lui Storitz de către Storitz însuşi, 
el şi-a luat măsurile necesare cu o pricepere uimitoare. 
Căci, dintre sutele de oameni de aici, noi nu l-am văzut nici 
măcar pe unul singur când a pătruns în grădină. 

Cercul, al cărui centru se pare că-l formăm noi, se 
micşorează treptat, se micşorează întruna. Nu, Storitz n-o 
să ne scape! Este prins! 

El o înţelege prea bine, mizerabilul, căci, foarte aproape 
de noi, răsună o exclamaţie de furie. Apoi, chiar în 
momentul în care locotenentul Armgard, care începe să-şi 


revină în fire, încearcă să se ridice, sabia lui este scoasă 
brusc din teacă. O mână invizibilă o învârteşte. Este mâna 
lui Wilhelm Storitz. E turbat de mânie. Întrucât înţelege 
bine că nu poate să mai fugă, cel puţin o să se răzbune, o 
să-l omoare pe căpitanul Haralan. 

La fel ca duşmanul său, Haralan şi-a scos şi el sabia. 
Amândoi stau faţă în faţă gata de luptă, unul care se vede, 
celălalt care nu se vede! Amândouă săbiile încep să se 
lovească, una ţinută de o mână vizibilă, cealaltă ţinută de o 
mână care nu poate fi văzută. 

Această luptă ciudată se dă prea repede pentru ca noi să 
putem interveni. 

Este evident că Wilhelm Storitz cunoaşte mânuirea săbiei. 
Cât despre căpitanul Haralan, el atacă fără măcar să 
încerce să se apere. Printr-o lovitură repede contracarată, 
el este atins la umăr. Dar arma lui s-a repezit înainte. 
Răsună un țipăt de durere. Ierburile peluzei se apleacă. 

Nu vântul le apleacă. Ci, aşa precum aveam să ne 
convingem curând, le apleacă greutatea unui corp 
omenesc, greutatea lui Wilhelm Storitz, străpuns dintr-o 
parte într-alta, drept în piept. Un val de sânge a ţâşnit şi, în 
timp ce viaţa se scurge dintr-însul, iată că acest corp 
invizibil îşi reia puţin câte puţin forma lui materială, iată-l 
că reapare în ultimele zvârcoliri ale morţii. 

Căpitanul Haralan s-a aruncat peste Wilhelm Storitz. Îi 
strigă: 

— Myra? Unde este Myra? 

Dar nu mai are în faţă decât un cadavru, cu figura 
schimonosită, cu ochii deschişi, cu privirea tot 
amenințătoare, cadavrul vizibil al ciudatului personaj care a 
fost Wilhelm Storitz. 

XVII. 

În chipul acesta a pierit, în mod tragic, Wilhelm Storitz. 

Dar vai! Moartea lui venea prea târziu. Deşi familia 
Roderich nu mai avea să se teamă de-acum înainte de 
nimic, această moarte agrava situaţia mai degrabă decât s- 


o uşureze, întrucât ea ne făcea să pierdem speranţa de ao 
regăsi pe Myra. 

Copleşit de răspunderea ce apăsa asupra lui, căpitanul 
Haralan îşi privea cu un aer posomorât duşmanul ucis. În 
sfârşit, resemnându-se în această nenorocire ireparabilă, el 
făcu un gest de desperare şi se îndreptă cu paşi înceţi 
înspre casa Roderich, ca să-i pună pe ai săi la curent cu 
aceste triste evenimente. 

Locotenentul Armgard şi cu mine am rămas, din contră, pe 
loc, în tovărăşia domnului Stepark, ivit ca printr-o minune, 
nici nu ştiam de unde. Tăcerea era desăvârşită, în ciuda 
sutelor de oameni, a căror curiozitate ajunsese la paroxism, 
care se înghesuiau în jurul nostru, se strângeau unii într- 
alţii, încercând să vadă mai bine. 

Toate privirile erau aţintite asupra cadavrului. Puţin întors 
pe partea stângă, cu veşmintele pătate de sânge, cu faţa 
decolorată, cu mâna dreaptă ţinând încă sabia 
locotenentului, cu braţul stâng pe jumătate îndoit, Wilhelm 
Storitz era gata pentru mormânt, de care puterea lui 
răufăcătoare nu izbutise să-l scape. 

— Este chiar el! murmură domnul Stepark, după ce-l privi 
îndelung. 

Agenţii se apropiară cu oarecare teamă. Şi ei îl 
recunoscură. Spre a adăuga la certitudinea văzului pe cea a 
pipăitului, domnul Stepark examină cadavrul din cap până- 
n picioare. 

— Mort. mort de-a binelea! zise el, ridicându-se. 

Şeful poliţiei dădu un ordin şi îndată vreo zece oameni 
scormoniră prin ruine chiar în locul în care, înaintea morţii 
lui Storitz, ele păreau însufleţite de mişcări atât de ciudate. 

— După conversaţia pc care am surprins-o noi, îmi spuse 
domnul Stepark, răspunzându-mi la o întrebare pe care i-o 
puneam, acolo trebuie să se afle ascunzătoarea în care 
mizerabilul îşi ascundea substanţa care îi permitea să ne 
înfrunte. Nu mă voi mişca de aici până nu voi descoperi 
această ascunzătoare şi până nu voi distruge tot ce conţine 


ea. Storitz e mort. Chiar de-ar fi să mă blesteme ştiinţa, 
vreau ca secretul lui să moară odată cu el. 

În sinea mea, îi dădeam pe deplin dreptate domnului 
Stepark. Deşi descoperirea lui Otto Storitz era de natură să 
deştepte interesul unui inginer, eu nu-i puteam recunoaşte 
însă nici un folos practic, ci, dimpotrivă, eram convins că ea 
favoriza cele mai rele patimi omeneşti. 

În curând fu scoasă la iveală o placă de fier. Când fu 
ridicată, ne apărură primele trepte ale unei scări înguste. 

În acest moment, o mână mi-o apucă pe a mea, în timp ce 
un glas plângăreţ se făcea auzit: 

— Fie-vă milă! Fie-vă milă! implora el. 

M-am întors, dar n-am văzut pe nimeni. Totuşi, mâna îmi 
era mereu prizonieră şi vocea care implora se auzea 
întruna. 

Agenţii îşi întrerupseseră munca. Toată lumea se întorsese 
înspre mine. Cu o nelinişte uşor de înţeles, am întins mâna 
rămasă liberă şi am cercetat prin spaţiul din jurul meu. 

La înălţimea taliei mele, degetele mele au dat de păr şi mai 
jos au atins în treacăt un obraz scăldat în lacrimi. Evident, 
se afla acolo un bărbat care plângea în genunchi, pe care 
însă nu-l vedeam. 

— Cine eşti? am îngăimat cu greutate, cu gâtlejul 
sugrumat de emoție. 

— Hermann, mi-a răspuns. 

— Ce vrei? 

În câteva fraze scurte, invizibilul servitor al lui Storitz ne 
spuse că el îl auzise pe domnul Stepark expunându-şi planul 
de a distruge tot ce va găsi acolo şi că dacă acest plan va fi 
pus în aplicare, el trebuia să renunţe să-şi mai reia vreodată 
înfăţişarea omenească. Ce avea să devină el, condamnat 
atunci să rămână pentru totdeauna singur, în mijlocul 
celorlalţi oameni? El îl implora pe şeful poliţiei ca, mai 
înainte de distruge flacoanele pe care avea să le găsească 
în ascunzătoare, să-i îngăduie să înghită conţinutul unuia 
din ele. 


Domnul Stepark îi făgădui să încuviinţeze asta, luând 
totuşi precauţiile necesare, căci Hermann avea să dea 
socoteală în faţa justiţiei. Din ordinul său, patru agenţi 
voinici puseră mâna pe personajul invizibil. Puteai fi sigur 
că n-au să-i dea drumul. 

Domnul Stepark şi cu mine, precedându-i pe cei patru 
agenţi care-l ţineau pe prizonier, am coborât scara. Câteva 
trepte duceau într-o pivnicioară, în care lumina venită prin 
chepeng de-abia îi risipea întunericul. Acolo, pe o etajeră 
îngustă, erau aliniate o serie de flacoane cu etichete, unele 
cu nr. |, celelalte cu nr. 2. 

Hermann, pe un ton nerăbdător, ceru unul din acestea 
ultime, pe care i-l întinse şeful poliţiei. Atunci am văzut cu 
nespusă mirare - deşi trebuia să ne aşteptăm la acest 
spectacol - cum flaconul descrie singur o curbă prin aer şi 
apoi se răstoarnă, de parcă cineva, după ce şi l-a dus la 
gură, i-ar fi înghiţit cu lăcomie conţinutul. 

Se produse îndată o minune. Pe măsură ce bea, Hermann 
părea să iasă din neant. Se distinse mai întâi un abur uşor 
în penumbra pivnicioarei, contururile se îngroşară şi l-am 
văzut în sfârşit înaintea ochilor pe individul care mă 
urmărise în seara sosirii mele la Ragz. 

La un semn al domnului Stepark, restul flacoanelor a fost 
imediat distrus şi lichidele pe care le conţineau s-au 
răspândit pe sol şi s-au volatilizat instantaneu. După 
terminarea acestei operaţii, am ieşit iar la lumină. 

— Şi acum ce-o să faceţi, domnule Stepark? întrebă 
locotenentul Armgard. 

— O să pun să-i transporte cadavrul la primărie, îi 
răspunse domnul Stepark. 

— În public? am întrebat eu. 

— În public, zise şeful poliţiei. Trebuie ca întregul oraş 
Ragz să ştie că Wilhelm Storitz a murit. N-o vor crede decât 
după ce îi vor vedea dus cadavrul. 

— Şi după ce va fi înmormântat, adăugă locotenentul. 

— Dacă va fi înmormântat, zise domnul Stepark. 


— Dacă va fi înmormântat? am repetat eu. 

— Da, lămuri şeful poliţiei, căci, după mine, ar fi mai bine 
să se ardă acest cadavru şi cenuşa să-i fie aruncată în vânt, 
precum se făcea cu vrăjitorii în evul mediu. 

Domnul Stepark trimise să se aducă o targa şi plecă 
împreună cu majoritatea agenţilor, luându-l şi pe 
prizonierul redevenit un bătrân oarecare, foarte banal, de 
când nu mai era invizibil. În ce ne priveşte, locotenentul 
Armgard şi cu mine ne-am reîntors în casa Roderich. 

Căpitanul Haralan era lângă tatăl lui, căruia îi povestise 
totul. În starea în care se afla doamna Roderich, li se păruse 
prudent să nu i se spună nimic. Moartea lui Wilhelm Storitz 
nu i-o înapoia pe fiica ei. 

Cât despre fratele meu, nici el nu ştia încă nimic. Trebuia 
totuşi să fie pus la curent, şi din cauza asta l-am anunţat că- 
| aşteptăm în cabinetul doctorului. 

El nu primi vestea pe care i-o aduceam cu sentimentul 
unei răzbunări împlinite. Izbucni în hohote de plâns, în 
vreme ce aceste cuvinte desperate îi ieşeau din gură: 

— A murit! Voi l-aţi omorât! A murit fără să vorbească! 
Myra! Biata mea Myra! N-o s-o mai văd niciodată! 

Acestei explozii de durere, ce puteai să-i răspunzi? 

Am încercat, totuşi. Nu, nu trebuia să renunţe la orice 
speranţă. Nu ştiam unde era Myra, dar un om o ştia, şi 
acesta era Hermann, servitorul lui Wilhelm Storitz. Însă 
acest om se afla închis. Urma să fie interogat, şi cum el nu 
avea acelaşi interes, ca stăpânul lui, să tacă, avea să 
vorbească. Va fi silit la asta, de-ar fi chiar în schimbul unei 
averi. Va fi silit la asta, la nevoie, chiar de va fi supus la 
tortură. Myra va fi redată familiei sale, soţului său, şi 
raţiunea avea să-i revină după multe îngrijiri, după multe 
dovezi de tandreţe şi de iubire. 

Marc nu pricepea nimic din toate astea. Nu voia să 
înţeleagă nimic. Pentru el, singurul om care ar fi fost în 
stare să vorbească murise. N-ar fi trebuit să fie ucis mai 
înainte de a-i fi smuls secretul. 


Nu mai ştiam cum să-mi calmez fratele, când conversaţia 
ne fu întreruptă de o larmă de afară. Am alergat ta 
fereastra care dădea spre unghiul bulevardului cu cheiul 
Batthyani. 

Oare ce mai era? În starea sufletească în care ne aflam, 
cred că nimic n-ar fi putut să ne mai uimească, de-ar fi fost 
vorba chiar şi de învierea lui Wilhelm Storitz! 

Dar nu era decât cortegiul lui mortuar. Cadavrul, întins pe 
o targă, era dus de patru agenţi însoţiţi de o ceată 
numeroasă. Astfel, oraşul Ragz avea să afle că Wilhelm 
Storitz a murit şi că teroarea luase sfârşit. 

Domnul Stepark voise să înfăţişeze pretutindeni cadavrul. 
După ce străbătea cheiul Batthyani până în strada Ştefan 1, 
cortegiul avea să traverseze târgul Coloman, apoi cele mai 
frecventate cartiere, mai înainte de a se opri la primărie. 

După mine, ar fi fost mai bine să nu treacă pe dinaintea 
casei Roderich. 

Fratele meu venise şi el la fereastră. El scoase un țipăt de 
desperare zărind trupul însângerat, căruia ar fi vrut să-i 
redea viaţa, de-ar fi fost chiar cu preţul vieţii lui. 

Mulțimea se lăsa în voia celor mai zgomotoase 
demonstraţii. În viaţă, Wilhelm Storitz ar fi fost sfâşiat de 
ea. Mort fiind, cadavrul i-a fost cruțat. Dar, fără îndoială, 
aşa precum spusese domnul Stepark, populaţia nu voia să 
fie înhumat ca orice muritor. Mulțimea voia să fie ars în 
piaţa publică sau zvârlit în Dunăre, ale cărei ape l-ar duce 
până în îndepărtatele adâncuri ale Mării Negre. 

Timp de un sfert de oră se auziră strigăte prin faţa casei 
Roderich, apoi se aşternu tăcerea. 

Căpitanul Haralan ne spuse atunci că avea să se ducă la 
primărie. Intenţiona să ceară ca să i se ia imediat 
interogatoriul lui Hermann. L-am aprobat şi el plecă de 
acasă în tovărăşia locotenentului Armgard. 

Am rămas lângă fratele meu. Cât de dureroase au fost 
aceste ceasuri scurse alături de el! Nu izbuteam să-l calmez 
şi surescitarea lui, crescând întruna, mă speria. Simţeam 


cum îmi scapă, simţeam prea bine şi mă temeam de o criză 
la care poate că n-ar rezista. El refuza să mă înţeleagă. Nu 
discuta. N-avea decât o idee, o idee fixă: să plece în 
căutarea Myrei. 

— Şi tu o să vii cu mine, Henri, zicea el. 

Tot ce am putut obţine de la ela fost să aşteptăm 
întoarcerea căpitanului Haralan. El şi camaradul său nu 
reveniră decât către ora patru. Ştirile pe care ni le aduceau 
erau cele mai rele cu putinţă. Interogatoriul lui Hermann 
avusese loc, într-adevăr, dar avusese loc degeaba. 
Căpitanul, domnul Stepark, însuşi guvernatorul îl 
ameninţaseră, îl rugaseră, îl imploraseră. Zadarnic. 
Zadarnic i se oferise o avere servitorului lui Storitz, 
zadarnic fusese ameninţat cu cele mai îngrozitoare 
pedepse, dacă refuza să vorbească. Nu se obținuse nimic de 
la el. Hermann nu şovăise nici măcar un singur moment. Nu 
ştia unde era Myra. Chiar răpirea ei îi era necunoscută, 
stăpânul necrezându-se dator să-l pună la curent cu 
planurile lui. 

După trei ore de sforţări şi de luptă, trebuiseră să se dea 
bătuţi. Hermann era de bună-credinţă şi spunea adevărul. 
Neştiinţa lui era sinceră. De acum încolo, trebuia să ne 
pierdem orice speranţă de o mai revedea vreodată pc 
nefericita Myra. 

Ce trist sfârşit de zi am trăit! Cufundaţi în fotolii, copleşiţi 
de tristeţe, lăsam să treacă timpul fără să rostim o vorbă. 
Într-adevăr, ce am mai fi avut să ne spunem, din ceea ce nu 
fusese spus şi răsspus de o sută de ori? 

Cu puţin înainte de ora opt, servitorul aduse lămpile. Nu 
ne aflam în salon decât cei doi ofiţeri, fratele meu şi cu 
mine, doctorul Roderich fiind încă lângă soţia lui. În timp ce 
servitorul ieşea, după ce-şi terminase treaba, pendula 
începu să bată cele opt lovituri. 

Chiar în acest moment, uşa galeriei se deschise destul de 
violent. Fără îndoială, vreun curent de aer venit din grădină 


o împinsese, căci nu văzui pe nimeni. Dar ceea ce a fost şi 
mai extraordinar este că uşa s-a închis singură. 

Şi atunci - nu! nu voi uita niciodată această scenă! - s-a 
auzit o voce. Nu era vocea aspră care ne insulta cu acel 
Cântec al urii ca în seara logodnei, ci o voce proaspătă şi 
veselă, cea mai iubită dintre toate vocile, vocea scumpei 
noastre Myra! 

— Marc, zicea ea, şi dumneavoastră, domnule Henri, şi tu, 
Haralan, ce faceţi aici? Este ora cinci şi eu mor de foame. 

Era Myra, chiar Myra, Myra ce-şi recăpătase raţiunea, 
Myra vindecată! Ai fi zis că a coborât din camera ei, ca de 
obicei. Era Myra care ne vedea şi pe care noi n-o vedeam! 
Era Myra, invizibilă! 

Niciodată nişte cuvinte atât de simple n-au produs un 
atare efect. 

Stupefiaţi, ţintuiţi pe scaunele noastre, nu îndrăzneam nici 
să ne mişcăm, nici să vorbim, nici să mergem spre locul de 
unde venea această voce. Cu toate astea, Myra era acolo, 
vie, şi noi o ştiam tangibilă în invizibilitatea ei. 

De unde venea? Din ascunzătoarea în care o dusese 
răpitorul ei? Ea putuse deci să fugă, să străbată oraşul, să 
reintre în casă? Totuşi, uşile erau încuiate şi nimeni nu i le 
deschisese. 

Nu - şi explicaţia prezenţei sale nu întârzie să ne fie dată - 
Myra cobora din camera ei, unde Wilhelm Storitz o făcuse 
invizibilă şi o lăsase aşa. În vreme ce noi o credeam afară 
din casă, ea nu-şi părăsise patul. Rămăsese întinsă pe pat 
nemişcată, mereu mută şi inconştientă, în timpul acestor 
douăzeci şi patru de ore. Nimănui nu-i trecuse prin minte 
că ea putea să fie acolo, şi, într-adevăr, de ce ne-ar fi dat 
prin minte? 

Fără îndoială, Wilhelm Storitz nu putuse s-o ducă imediat, 
dar el şi-ar fi desăvârşit crima dacă, în dimineaţa asta chiar, 
lovitura de sabie a căpitanului Haralan nu l-ar fi împiedicat 
s-o facă, pentru totdeauna. 


Şi iată că Myra, recăpătându-şi raţiunea - poate sub 
influenţa acelei licori pe care Storitz o făcuse s-o bea - 
Myra, neştiind nimic din tot ce se întâmplase după scena 
din catedrală, se afla în mijlocul nostru, ne vorbea, ne 
vedea, dar nu putea, în întuneric, să-şi dea încă seama că ea 
însăşi nu era vizibilă. 

Marc se ridicase cu braţele deschise, ca spre a o prinde. 

Ea continuă: 

— Dar ce aveţi oare? Eu vă vorbesc şi voi nu-mi 
răspundeţi. Păreţi surprinşi că mă vedeţi. Ce s-a întâmplat 
oare? De ce mama nu este aici? O fi suferindă? 

Uşa se deschise iar şi intră doctorul Roderich. Îndată Myra 
se repezi spre el - cel puţin aşa o presupuneam - căci 
strigă: 

— Ah, tată! Ce se petrece aici? De ce fratele meu şi soţul 
meu au un aer atât de ciudat? 

Doctorul se oprise, împietrit, în prag. Pricepuse totul. 

Cu toate astea, Myra era lângă el. Ea îl îmbrăţişa şi repeta: 

— Ce se petrece? Mama? Unde este mama? 

— Mama ta este sănătoasă, copila mea, bâigui doctorul. O 
să coboare. Rămâi, copila mea, rămâi! 

În acest moment Marc, care găsise mâna soţiei sale, o 
trase încetişor, de parcă ar fi condus o oarbă. Ea nu era 
totuşi oarbă, ci, dimpotrivă, ei erau cei ce nu puteau s-o 
vadă. Fratele meu o aşeză lângă el. 

Ea nu mai vorbea, înspăimântată de efectul pe care îl 
producea prezenţa ei, şi Marc, cu o voce tremurătoare, 
murmură aceste cuvinte din care ea nu putea pricepe 
NIMIC. 

— Myra. scumpa mea Myra! Da! Sigur că tu eşti. Te simt 
aici. lângă mine! Da! Te implor, iubita mea, să nu mă mai 
părăseşti. 

— Scumpul meu Marc. Aerul ăsta tulburat. Voi. toţi. mă 
speriaţi. Tată. răspunde-mi! S-a petrecut oare o nenorocire 
aici? 

Marc simţi că ea se ridică. O reţinu cu blândeţe. 


— Nu, zise el. Nu s-a întâmplat nici o nenorocire, dar 
vorbeşte, Myra, mai vorbeşte! Să-ţi aud vocea. tu. tu. soţia 
mea. iubita mea Myra! 

Da, scena aceasta am văzut-o, cuvintele acestea le-am 
auzit. Şi noi stăteam acolo cu ochii ficşi, nemişcaţi, cu 
răsuflarea oprită, înspăimântați la gândul că singurul om ce 
ne-ar. fi putut-o reda pe Myra în forma ei vizibilă murise 
luând cu el secretul! 

XVIII. 

Această situaţie, pe care noi nu mai eram stăpâni, avea să 
se sfârşească oare printr-un deznodământ fericit? Cine ar fi 
putut s-o creadă? Cum să nu-ţi spui că Myra era ştearsă 
pentru totdeauna din lumea vizibilă? De aceea, la imensa 
fericire de o fi regăsit se adăuga imensa durere că ea nu ne 
era redată privirilor în toată graţia şi frumuseţea ei. 

Ne putem închipui cum avea să fie, de aici înainte, în 
aceste condiţii, existenţa familiei Roderich. 

Myra nu întârzie să-şi dea seama de starea ei. Când trecu 
prin faţa oglinzii şemineului, nu-şi zări chipul. Ea se 
întoarse spre noi, scoțând un țipăt de spaimă, şi nu-şi văzu 
umbra alături. 

A trebuit atunci să i se spună totul, în vreme ce sughiţuri 
de plâns îi ieşeau din piept, în vreme ce Marc, îngenuncheat 
lângă fotoliul în care se aşezase ea, încerca zadarnic să-i 
calmeze durerea. El o iubea vizibilă, iar acum are s-o 
iubească şi invizibilă. Această scenă ne sfâşia inima de 
durere. 

Spre sfârşitul serii, doctorul a vrut ca Myra să urce în 
camera mamei sale. Era mai bine ca doamna Roderich s-o 
ştie lângă dânsa, s-o audă vorbindu-i. 

Trecură câteva zile. Ceea ce nu putuseră să facă 
încurajările noastre, a făcut-o timpul: Myra se resemnase. 
Datorită tăriei sale sufleteşti, curând se păru că viaţa îşi 
reluase cursul normal. Myra ne prevenea de prezenţa ei 
vorbindu-ne unuia sau altuia. Parcă o mai aud spunând: 


— Prieteni, sunt acolo. Aveţi nevoie de vreun lucru? O să 
vi-l aduc eu. Dragă Henri, ce căutaţi? Cartea pe care aţi 
pus-o pe masă? Iat-o! Gazeta? A căzut lângă 
dumneavoastră. Tată, este ora la care, de obicei, te sărut. 
De ce, Haralan, mă priveşti cu ochi atât de trişti? Te asigur 
că sunt foarte veselă. De ce să fii supărat? Şi tu, scumpul 
meu Marc, iată-mi mâinile. Strânge-le! Vreţi să veniţi în 
grădină? Daţi-mi braţul, Henri, şi o să vorbim de câte în 
lună şi-n stele. 

Buna şi adorabila făptură nu voise să schimbe câtuşi de 
puţin viaţa de familie. Ea şi cu Marc petreceau ceasuri 
întregi împreună. Ea nu contenea să-i şoptească cuvinte 
încurajatoare. Încerca să-l consoleze, afirmând că avea 
încredere în viitor, că această invizibilitate avea să înceteze 
într-o bună zi. Avea ea într-adevăr această speranţă? 

O modificare, totuşi, una singură, a fost adusă vieţii 
noastre familiale. Myra, înțelegând cât de penibilă ar fi fost 
prezenţa ei în aceste condiţii, nu venea să ia loc la masă în 
mijlocul nostru. Dar, după terminarea mesei, cobora în 
salon. O auzeam deschizând şi închizând uşa şi spunând: 

— Iată-mă, prieteni, sunt aici! Şi nu ne mai părăsea decât 
la ceasul când trebuia să urce în camera ei, după ce ne 
urase noapte bună. 

Nu este nevoie să mai spun că, dacă dispariţia Myrei 
Roderich produsese mare vâlvă în oraş, reapariţia ei - nu 
am alt cuvânt în vocabularul meu - produse una şi mai 
mare. Din toate părţile au sosit mărturii de cea mai vie 
simpatie, şi vizitele acasă nu mai conteneau. 

Myra renunţase la orice plimbare pe jos pe străzile din 
Ragz. Nu ieşea decât în trăsură închisă, întovărăşită de 
cineva dintre ai săi. Dar prefera, mai ales, să se aşeze în 
grădină, în mijlocul celor pe care-i iubea şi cărora, din 
punct de vedere moral, cel puţin, le fusese redată în 
întregime. 

În acest timp, domnul Stepark, guvernatorul şi cu mine ne 
încăpăţânam să-l supunem pe bătrânul Hermann la 


interogatorii pe cât de numeroase, pe atât de inutile. Nu se 
putea obţine nimic folositor de la el în tristele împrejurări 
prin care treceam. 

Evenimentele dovedindu-i buna credinţă în ceea ce privea 
presupusa răpire a Myrei, nu-l mai hărţuiam în această 
privinţă, dar nu se putea oare ca el să fie la curent cu 
secretele defunctului său stăpân? Sau chiar ca el să fie 
deţinătorul formulei lui Otto Storitz? 

Ce remuşcare pentru domnul Stepark, şi chiar şi pentru 
mine, de a fi lucrat cu atâta graba la descoperirea 
pivnicioarei! Fără această grabă regretabilă, ceea ce 
făcusem pentru Hermann am fi putut să facem şi pentru 
Myra. Un singur flacon din misterioasa licoare, şi toate 
neliniştile noastre trecute n-ar mai fi fost decât un coşmar 
şters de bucuria deşteptării. 

Cu crima involuntară pe care o săvârşise domnul Stepark, 
şi pe care eu îl lăsasem s-o săvârşească, nu ne lăudam 
niciunul, nici celălalt. Ea avea să rămână pentru totdeauna 
închisă în noi şi, printr-o înţelegere tacită, nu schimbasem 
nici un cuvânt despre acest subiect. 

Fiecare pe seama lui, ne înverşunam, şi unul, şi celălalt, 
să-l chinuim într-o mie de chipuri pe nenorocitul Hermann, 
în speranţa himerică de a-i smulge un secret pe care 
neîndoios că nu-l deţinea. Ce şansă ar fi putut să existe, 
într-adevăr, ca Wilhelm Storitz să-i fi destăinuit unui 
servitor lipsit de cea mai elementară cultură misterele sale, 
şi chiar de ar fi făcut acest lucru, ce probabilitate ar fi fost 
ca acesta să fi înţeles ceva? 

Veni în sfârşit ziua în care am devenit conştienţi de 
zădărnicia sforţărilor noastre, şi deoarece nu rămânea, 
până la urmă, împotriva lui Hermann, nici un cap de 
acuzare care să fie justiţiabil în faţa tribunalelor, a trebuit 
să se hotărască de forurile superioare repunerea lui în 
libertate. 

Dar soarta hotărâse ca bietul om să nu profite de această 
blândeţe tardivă. În dimineaţa în care paznicul veni să-l 


caute spre a-i da voie să iasă, îl găsi în celula lui, lovit de o 
embolie, aşa cum o arătă ulterior autopsia. 

Astfel s-a spulberat şi ultima noastră speranţă. Astfel ni s-a 
demonstrat că secretul lui Wilhelm Storitz avea să rămână 
pentru totdeauna necunoscut. 

În hârtiile luate la percheziţia din bulevardul Tekeli şi 
depuse la primărie, nu s-au găsit, după o examinare 
minuțioasă, decât formule vagi, notări din domeniul fizicei şi 
chimiei, absolut de neînțeles. Asta nu ne avansa cu nimic. 
Era imposibil să înţelegi ceva din acest talmeş-balmeş, cu 
privire la substanţa diabolică cu care Wilhelm Storitz 
săvârşise o faptă atât de criminală. 

Aşa cum călăul ei se ivise din neant, căzând lovit în inimă 
de sabia lui Haralan, tot aşa nefericita Myra nu avea deci să 
mai apară în faţa ochilor noştri decât întinsă pe patul ei de 
moarte. 

În dimineaţa de 24 iunie, fratele meu veni să mă caute. Mi 
se păru relativ mai calm. 

— Scumpul meu Henri, îmi zise, am vrut să-ţi comunic 
hotărârea pe care am luat-o. Mă gândesc că o s-o aprobi. 

— Să nu te îndoieşti de asta, i-am răspuns, şi vorbeşte-mi 
cu deplină încredere. Ştiu că n-ai putut să asculţi decât de 
vocea raţiunii. 

— A raţiunii şi a iubirii, Henri. Myra nu este decât pe 
jumătate soţia mea. Căsătoriei noastre îi lipseşte 
consacrarea religioasă, întrucât ceremonia a fost întreruptă 
mai înainte de a fi rostite cuvintele sacramentale. Asta 
creează o situaţie falsă pe care vreau s-o curm, pentru 
Myra, pentru familia ei, pentru toată lumea. 

Mi-am strâns fratele în braţe şi i-am spus: 

— 'Te înţeleg, Marc, şi nu-mi închipui ce piedică s-ar mai 
putea ivi în calea dorinţei tale. 

— Ar fi monstruos de-ar mai exista vreo piedică, răspunse 
Marc. Dacă preotul n-o vede pe Myra, el o s-o audă, cel 
puţin, declarând că mă ia de soţ, după cum şieu oiau de 


soţie. Nu cred că autoritatea ecleziastică o să facă vreo 
greutate. 

— Nu, dragă Marc, nu, şi iau asupra mea sarcina să fac 
toate demersurile necesare. 

Mai întâi m-am adresat preotului catedralei, episcopului 
care oficiase slujba religioasă a căsătoriei, întreruptă de o 
profanare fără precedent. Venerabilul bătrân îmi răspunse 
că acest caz fusese examinat în prealabil şi că arhiepiscopul 
de Ragz îi dăduse o soluţie favorabilă. Deşi era invizibilă, nu 
era îndoielnic că logodnica era vie şi, ca atare, aptă să 
primească taina căsătoriei. 

Strigările pentru căsătorie fiind făcute de multă vreme, 
nimic nu se mai opunea ca data ceremoniei să fie fixată la 2 
iulie. 

În ajun, Myra îmi spuse, aşa precum mi-o mai spusese o 
dată: 

— Mâine, Henri. Să nu uitaţi! 

Această a doua căsătorie a fost, ca şi prima, celebrată tot 
în catedrala Sfântul Mihail şi în aceleaşi condiţii. Aceiaşi 
martori, aceiaşi prieteni şi invitaţi ai familiei Roderich, 
acelaşi puhoi de lume. 

Că s-a adăugat o doză mai mare de curiozitate, o admit, şi 
această curiozitate e de înţeles şi de scuzat. Fără îndoială, 
în această asistenţă mai dăinuiau temeri pe care doar 
timpul avea să le biruie. Da, Wilhelm Storitz murise; da, 
servitorul său Hermann murise de asemenea. Şi totuşi, nu 
numai unul se întreba dacă această a doua slujbă de 
căsătorie n-avea să fie întreruptă ca şi prima, dacă alte 
miracole n-aveau să tulbure din nou ceremonia nupţială. 

Ilată-i pe cei doi miri în strana catedralei. Fotoliul Myrei 
pare neocupat. Ea este acolo, totuşi. 

Marc stă în picioare, întors spre ea. Nu poate s-o vadă, dar 
el o simte aproape de el. O ţine de mână, ca spre a dovedi 
prezenţa ei în fata altarului. 

În spate sunt aşezaţi martorii, judecătorul Neumann, 
căpitanul Haralan, locotenentul Armgard şi cu mine; apoi 


domnul şi doamna Roderich, biata mamă îngenuncheată, 
implorând să se facă o minune pentru fiica ei! În jur se 
înghesuie prietenii, notabilităţile oraşului, umplând marele 
naos, şi naosurile laterale mişună de lume. 

Clopotele sunt trase din toate puterile, orgile răsună din 
răsputeri. 

Episcopul şi ajutoarele lui au sosit. Slujba începe, 
ceremonia se desfăşoară în cântecul corului de copii. La 
ofrandă, e văzut Marc conducând-o pe Myra până la prima 
treaptă a altarului şi readucând-o după ce dania ei a căzut 
în cutia diaconului. 

După terminarea liturghiei, bătrânul preot s-a întors spre 
asistenţă. 

— Myra Roderich, sunteţi aici? întreabă el. 

— Sunt aici, răspunde Myra. Apoi, adresându-i-se lui Marc: 

— Marc Vidal, consimţiţi s-o luaţi pe Myra Roderich, aici 
prezentă, de soţie? 

— Da, răspunde fratele meu. 

— Myra Roderich, consimţiţi să-l luaţi pe Marc Vidal, aici 
prezent, de soţ? 

— Da, răspunde Myra cu o voce care este auzită de toţi. 

— Marc Vidal şi Myra Roderich, rosteşte episcopul, vă 
declar uniţi prin taina căsătoriei. 

După ceremonie, mulţimea se grăbeşte să ajungă pe 
drumul pe care vor trece noii soţi. Nu se aude hărmălaia 
confuză, obişnuită în atari împrejurări. Toţi tac, întinzând 
gâtul, în speranţa nebună de a vedea ceva. Cu toţii sunt 
totodată împinşi de curiozitate şi reţinuţi de o frică 
misterioasă. 

Între dublul şir al acestei mulţimi, întrucâtva speriată, 
soţii, martorii lor, prietenii lor se duc la sacristie. Acolo, pe 
registrele epitropiei, semnăturii lui Marc Vidal i se adaugă 
un nume, cel al Myrei Roderich, un nume scris de o mână 
ce nu se poate vedea, de o mână ce nu se va vedea 
niciodată! 

XIX. 


Aceasta a fost, în ziua aceea de 2 iulie, deznodământul 
istoriei ciudate pe care mi-a venit s-o povestesc. Înţeleg că 
pare de necrezut, în acest caz n-ar trebui să fie acuzată 
decât nepriceperea autorului. Istoria nu este, din 
nenorocire, decât foarte adevărată, deşi unică în analele 
trecutului, cu toate că ea trebuie, o sper cu tărie, să rămână 
unică şi în analele viitorului. 

Se înţelege de la sine că fratele meu şi Myra renunţaseră 
la planurile lor de altădată. Nu se mai punea problema unei 
călătorii în Franţa. Prevedeam că Marc nu avea să-şi mai 
facă decât rareori apariţia la Paris şi că avea să se 
stabilească definitiv la Ragz. Era o mare durere pentru 
mine, la care trebuia să mă resemnez. 

Cel mai bun lucru, într-adevăr, ar fi fost ca soţia lui şi cu el 
să stea aproape de domnul şi de doamna Roderich. Timpul 
vindecă totul şi Marc s-ar obişnui cu această existenţă. 
Myra îşi bătea capul, dealtminteri, să dea iluzia prezenţei 
sale. Se ştia întotdeauna unde se afla şi ce făcea. Ea era 
sufletul casei, invizibilă, tot ca un suflet. 

Pe deasupra, forma ei materială nu dispăruse în întregime. 
N-aveau admirabilul ei portret făcut de Marc? Myrei îi 
plăcea să se aşeze lângă această pânză şi, cu vocea ei 
mângâietoare, zicea: 

— Sunt aici, am redevenit vizibilă şi voi mă vedeţi precum 
mă văd şi eu. 

Am mai rămas câteva săptămâni la Ragz după căsătorie, 
trăind în casa Roderich în cea mai perfectă intimitate cu 
această familie atât de încercată, şi nu vedeam apropiindu- 
se, fără părere de rău, ziua în care ar trebui să plec. Cu 
toate acestea, nu există vacanțe atât de lungi încât să nu se 
termine odată şi, în sfârşit, a trebuit să mă reîntorc la Paris. 

Aici am fost prins de profesia mea, mai absorbantă decât o 
cred oamenii neinformaţi. Cu toate acestea, evenimentele în 
care fusesem amestecat erau prea ciudate, pentru ca 
preocupările mele să mă poată face să le uit. Mă gândeam 
deci la ele neîncetat, şi nu se scurse nici măcar o singură zi 


fără ca amintirea să nu-mi zboare spre Ragz, aproape de 
fratele meu şi de soţia lui, totodată prezentă şi îndepărtată. 

La începutul următoarei luni ianuarie, evocam pentru a o 
suta oară teribila scenă al cărei deznodământ fusese 
moartea lui Wilhelm Storitz, când îmi veni dintr-o dată în 
minte o idee atât de simplă, atât de evidentă, într-adevăr, 
încât mă miram cum de n-o avusesem mai înainte. De-ar fi 
chiar ca orbirea mea să determine o slabă apreciere a 
facultăţilor mele de logician, trebuie să recunosc că nu mă 
gândisem niciodată să fac vreo legătură între diferitele 
împrejurări ale acestei drame. În ziua aceea, această 
concluzie se impuse spiritului meu: că dacă trupul 
duşmanului nostru învins îşi pierduse puterea invizibilităţii 
pe care o poseda când era viu, emoragia abundentă 
produsă în urma loviturii de sabie a lui Haralan fusese 
probabil cauza unică. A fost o clipă de extaz. Imediat mi-a 
apărut ca o certitudine că substanţa misterioasă era ţinută 
în suspensie în sânge şi că era răspândită împreună cu el. 

Această ipoteză odată admisă, consecinţa decurge de la 
sine. Ceea ce făcuse lovitura de sabie a lui Haralan, putea s- 
o facă şi bisturiul chirurgului. Asta nu era, în definitiv, decât 
o operaţie dintre cele mai benigne, care era uşor de 
executat treptat şi care s-ar putea repeta atât cât ar fi 
necesar. Sângele, pe care l-ar fi pierdut Myra, ea l-ar fi 
înlocuit prin alt sânge cu totul nou şi ar fi venit o zi în care 
vinele ei n-ar mai fi conţinut nici o urmă din substanţa 
blestemată care-l lipsea pe Marc de fericirea de a o putea 
vedea. 

I-am scris îndată fratelui meu în acest sens. Dar, în 
momentul în care eram gata să expediez scrisoarea, am 
primit una de la el şi am socotit preferabil să amân 
trimiterea scrisorii mele. În scrisoarea lui, fratele meu îmi 
anunţa, într-adevăr, o veste care făceau, cel puţin pentru 
moment, inutile speculaţiile mele. Myra, îmi spunea el, avea 
să-l facă tată. Nu era prielnic, veţi fi de acord, să o lipsească 
de cea mai mică picătură de sânge. Şi aşa ea nu avea prea 


multă putere ca să suporte încercarea de temut a 
maternității. 

Naşterea nepotului meu - sau a nepoatei mele - îmi era 
anunţată pentru ultimele zile ale lunii mai. Afecţiunea pe 
care o am pentru fratele meu fiindu-i cunoscută cititorului, 
este de prisos să spun că am fost exact la întâlnire. Încă de 
la I5 mai mă aflam la Ragz, unde am aşteptat evenimentul 
cu o nerăbdare tot atât de mare ca şi cea a tatălui. 

Evenimentul s-a produs la 27 mai şi această dată nu-mi va 
ieşi niciodată din minte. Se spune că nu mai există miracole; 
a existat totuşi unul în acea zi, un miracol a cărui 
autenticitate o pot garanta personal. Care a fost acest 
miracol, se bănuieşte. Natura ne-a dat ajutorul pe care eu 
voiam să-l cer artei medicale şi Myra a ieşit vie din 
mormânt. Marc, înmărmurit, înnebunit, ameţit, a văzut-o 
apărând încet din umbră şi, de două ori tată, a văzut 
născându-i-se în acelaşi timp şi copilul, şi soţia, care i se 
păru încă şi mai frumoasă prin faptul de a-i fi fost ascunsă 
privirilor o vreme atât de îndelungată. 

De atunci, fratele meu şi Myra nu au mai multe griji decât 
mine. În vreme ce eu îmi storc creierii căutând perfecţia 
matematică ideală - şi inaccesibilă, întrucât matematicile 
sunt, ca şi universul, infinite! 

— Marc îşi continuă glorioasa lui carieră de pictor celebru. 
EI locuieşte la Paris, la doi paşi de mine, într-o casă 
superbă, unde, în fiecare an, domnul şi doamna Roderich, 
împreună cu căpitanul, devenit colonelul Haralan, vin să-şi 
petreacă două luni. În fiecare an, această vizită este 
întoarsă la Ragz de către cei doi soţi. Este singurul moment 
în care sunt lipsit de gunguritul nepotului meu - era scris să 
fie un nepot! - pe care îl iubesc nespus, cu o tandreţe care e 
totodată şi de unchi, şi de bunic. Marc şi Myra sunt fericiţi. 

Fie ca această fericire să dăinuiască! Fie ca nimeni să nu 
mai cunoască nenorocirile pc care le-au suferit ei! Şi fie ca 
niciodată - şi cu asta închei - să nu reînvie groaznicul secret 
al lui Wilhelm Storitz! 


SFÂRŞIT 


[1] Dining-rooms - sufragerii (în limba engleză în text). (nt) 
[2] Vin de Burgundia de prima calitate. (n.t.) 

[3] Ques aco - ce este asta. (în limba latină în text) (n.t.) 

[4] Harpocrat - zeu grec al tăcerii. (n.t.) 

[5] Sursum corda - sus inimile (în limba latină în text) (n.t.) 
[6] De visu - pentru că ai văzut (în limba latină în text) (n.t.) 
[7] Ludovic-Salvator de Austria, nepotul împăratului 
Napoleon ÎI, ultimul frate al lui Ferdinand IV, mare duce de 
Toscana, şi al cărui frate, pe vremea când naviga sub 
numele de Jean Orth, nu s-a mai întors niciodată dintr-o 
călătorie în mările Americii de Sud. (nota ed. franceze.) 

[8] Pedibus cum jambis - pe jos. (în limba latină în text.) 
(n.t.) 

[9] E vorba de imperiul lui Napoleon I. 


[10] Arago Francois, astronom şi fizician francez, 1786-1853. 
(n.t.) 

[11] Sand (Aurore Dupin, baroană Dudevant, zisă George), 
romancieră franceză (1804-1876). (n.t.) 

[12] Chopin (Frederic), pianist şi compozitor polonez (1810- 
1849). (n.t.) 

[13] In petto - în sinea sa (în limba italiană în text). (n.t.) 
[14] Graminee africană, folosită, în special, la fabricarea 
hârtiei. 


[15] Transire videndo - să străbaţi văzând. (în limba latină 
în text.) (n.t.) 

[16] Perrichon - tip de burghez ridicol, creat de 
dramaturgul francez E. Labiche (1815-1888). (n.t.) 


[17] 'Tot admirari - să admiri atât de mult. (în limba latină în 
text.) (n.t.) 

[18] Joc de cuvinte, în limba franceză: "vână" înseamnă la 
singular şi "noroc", (n.t.) 

[19] Zola, Emile - scriitor francez (1840-1902). 


[20] Oraş al biscuiţilor. (n.t.) 

[21] Deşi cu unele aproximaţii, autorul are în vedere, în 
acest roman, situaţia politică din această parte a Europei, la 
data când îşi plasează acţiunea (sfârşitul sec. 18). 


[22] Vorbă de spirit (în lb. italiană în text). 


[23] De plano - uşor, fără greutate (în limba latină în text). 
(n.t.) 

[24] De când a fost scrisă această lucrare, descoperirea 
razelor infraroşii şi ultraviolete a verificat parţial această 
ipoteză. (nota ed. franceze.)