Jules Verne — Secretul lui Wilhelm Storitz

JULES VERNE 


JULES VERNE 


SECRETUL LUI WILHELM 
SIORIIZ 


| 

„„.„Şi vino cât poţi de repede, scumpul meu Henri. Te aştept 
cu nerăbdare. Dealtminteri, ţara este minunată şi această 
regiune a Ungariei de Jos este de natură să intereseze pe 
un inginer ca tine. De n-ar fi decât din acest punct de 
vedere, şi n-ai să regreţi această călătorie. 

Al tău cu toată dragostea, MARC VIDAL” 

Astfel se sfârşea scrisoarea pe care am primit-o de la 
fratele meu, la 4 aprilie 1757. 

Nici un semn prevestitor nu mi-a arătat sosirea acestei 
scrisori, care mi-a parvenit ca de obicei, adică prin 
mijlocirea succesivă a poştaşului, a portarului şi a valetului 
care, fără să bănuiască importanţa gestului său, mi-a întins- 
o pe o tavă cu liniştea lui obişnuită. 

Şi tot aşa de liniştit am fost şi eu, în vreme ce deschideam 
plicul şi citeam scrisoarea până la capăt, până la ultimele 
rânduri care conţineau totuşi în germene evenimentele 
extraordinare în care aveam să fiu amestecat. 

Aşa-i orbirea oamenilor! În felul acesta se ţese neîncetat, 
fără ca ei s-o ştie, urzeala misterioasă a destinului lor! 

Fratele meu spunea adevărul. Nu regret această călătorie. 
Dar am motiv s-o povestesc? Nu face ea parte din acele 
lucruri pe care e mai bine să le treci sub tăcere? Cine o să 
dea crezare unei istorii atât de ciudate, pe care până şi cei 
mai îndrăzneţi poeţi nu s-ar fi încumetat vreodată, fără 
îndoială, s-o scrie? 


Ei bine, fie! Voi înfrunta riscul. De voi fi sau nu crezut, 
cedez unei nevoi irezistibile de a retrăi acest şir de 
întâmplări extraordinare, al căror prolog îl constituie, 
întrucâtva, scrisoarea fratelui meu. 

Fratele meu Marc, pe atunci în vârstă de douăzeci şi opt 
de ani, obținuse deja succese remarcabile ca pictor de 
portrete. Cea mai delicată şi mai adâncă afecţiune ne lega 
pe unul de altul. Din partea mea era puţin şi-o dragoste 
paternă, căci eram cu opt ani mai mare decât el. Noi 
rămăsesem, încă de foarte tineri, orfani de ambii părinţi, şi 
eu, ca frate mai mare, a trebuit să-i fac educaţia lui Marc. 
Întrucât el dovedea aptitudini deosebite pentru pictură, îl 
îndemnasem spre această carieră în care avea să cunoască, 
pe bună dreptate, succese atât de răsunătoare. 

Acum iată că Marc era în ajunul căsătoriei sale. 

De mai multă vreme el locuia la Ragz, un important oraş 
din Ungaria meridională. După mai multe săptămâni 
petrecute în capitală, la Budapesta, unde pictase un anumit 
număr de portrete foarte izbutite, foarte bine plătite, el 
putuse să-şi dea seama de primirea de care se bucură 
artiştii în Ungaria. Apoi, după terminarea şederii la 
Budapesta, coborâse de aici, pe Dunăre, până la Ragz. 

Printre cele mai de vază familii din acest oraş se număra şi 
cea a doctorului Roderich, unul din cei mai renumiţi medici 
din întreaga Ungarie. Unui patrimoniu considerabil, el îi 
mai adăuga o avere importantă dobândită prin practicarea 
artei sale. În timpul vacanţelor pe care şi le acorda în 
fiecare an şi pe care le petrecea în călătorii împinse uneori 
până în Franţa, în Italia sau în Germania, bolnavii bogaţi îi 
regretau mult absenţa. Şi săracii tot aşa, căci el nu le refuza 
niciodată îngrijirile şi, în marea lui bunătate, nu-i neglija 
până şi pe cei mai umili, ceea ce-i atrăgea stima tuturor. 

Familia Roderich se compunea din doctor, din soţie, din fiu, 
căpitanul Haralan, şi din fiică, Myra. Marc nu putuse 
frecventa această casă ospitalieră fără să fie cucerit de 
graţia şi de frumuseţea tinerei fete, ceea ce-i prelungise din 


cale afară de mult şederea la Ragz. Dar dacă Myra 
Roderich îi plăcuse, nu greşim deloc spunând că şi el îi 
plăcuse tot atât de mult Myrei Roderich. Dealtfel o şi merita 
pe deplin, căci Marc era - şi este încă, slavă domnului! - un 
băiat admirabil, fermecător, de statură înaltă, cu ochii 
albaştri foarte vii, cu părul castaniu, cu fruntea unui poet, 
cu fizionomia fericită a omului căruia viaţa i se oferă sub 
cele mai surâzătoare aspecte, cu un caracter suplu, cu 
temperamentul unui artist îndrăgostit fanatic de tot ce e 
frumos. 

Cât despre Myra Roderich, n-o cunoşteam decât din 
scrisorile înflăcărate ale lui Marc şi ardeam de dorinţa s-o 
văd. Fratele meu dorea şi mai mult încă să mi-o prezinte. El 
mă ruga să vin la Ragz ca şef al familiei, şi nu admitea ca 
şederea mea acolo să dureze mai puţin de o lună. 
Logodnica sa - cum nu înceta să mi-o repete - mă aştepta 
cu nerăbdare. Îndată după sosirea mea, se va stabili data 
căsătoriei: Dar, mai înainte, Myra voia să-l vadă, cu ochii ei, 
pe viitorul ei cumnat, despre care i se vorbea atât de bine în 
toate privinţele - într-adevăr, aşa se exprimase ea, după cât 
se pare!... Chiar şi după acest mic amănunt îi poţi judeca pe 
membrii unei familii în care vei intra. Desigur, ca nu va rosti 
hotărâtorul „da” decât după ce Henri îi va fi prezentat de 
către Marc... 

Toate astea, fratele meu mi le povestea în nenumăratele 
lui scrisori, cu multă bucurie, şi eu îl simţeam îndrăgostit 
nebuneşte de Myra Roderich. 

Am spus că n-o cunoşteam decât din frazele entuziaste ale 
lui Marc. Şi totuşi, deoarece fratele meu era pictor, desigur 
că i-ar fi fost uşor s-o ia ca model şi s-o transpună pe pânză, 
sau cel puţin pe hârtie, într-o atitudine graţioasă, îmbrăcată 
în cea mai frumoasă rochie a ei. Aş fi putut s-o admir de 
visu, ca să spun aşa. Myra nu voise însă acest lucru. Ea voia 
să-mi apară în persoană înaintea ochilor mei înmărmuriţi, 
susţinea Marc care, gândesc eu, nu voise nici el să insiste ca 
s-o facă să-şi schimbe hotărârea. Căci amândoi voiau să 


obţină ca inginerul Henri Vidal să-şi lase deoparte 
ocupațiile şi să vină să se prezinte în saloanele casei 
Roderich în calitate de invitat de onoare. 

Era nevoie de atâtea motive spre a mă convinge? Nu, 
desigur, şi nici eu nu l-aş fi lăsat pe fratele meu să se 
căsătorească fără să fiu prezent la căsătoria lui. Într-un 
răstimp destul de scurt, voi apărea deci în faţa Myrei 
Roderich, mai înainte ca ea să fi devenit cumnata mea. 

Dealtfel, aşa precum mi-o arăta scrisoarea, aş fi simţit o 
mare plăcere şi aş fi avut un mare profit să vizitez această 
regiune a Ungariei. 

Cât despre călătorie, iată în ce condiţii am hotărât s-o fac: 
jumătate cu poştalionul şi jumătate pe Dunăre la dus, şi 
numai cu poştalionul la întors. Era foarte indicat acest 
fluviu magnific, pe care n-aveam să mă îmbarce decât la 
Viena. Deşi n-aş parcurge toate cele şapte sute de leghe ale 
cursului său, aş vedea cel puţin o interesantă parte a lui, 
trecând prin Austria şi Ungaria, până la Ragz. aproape de 
frontiera sârbeascăl. Acolo ar fi punctul meu terminus. Mi- 
ar lipsi timpul spre a vizita oraşele pe care Dunărea le udă 
cu apele ei bogate, acolo unde desparte Valahia şi Moldova 
de Turcia, după ce a străbătut faimoasele Porţi de Fier. 
Aceste oraşe sunt: Vidin, Nicopole, Rusciuc, Silistra, Brăila, 
Galaţi, până la întreita sa gură de la Marea Neagră. 

Mi s-a părut că trei luni aveau să-mi ajungă pentru 
călătorie, aşa cum o plănuiam. Aş face o lună de la Paris la 
Ragz. Myra Roderich va binevoi să nu se impacienteze 
peste măsură şi o să-i acorde această păsuire călătorului. 
După o şedere de o durată egală în noua patrie a fratelui 
meu, restul timpului l-aş consacra întoarcerii în Franţa. 

După ce am pus în ordine câteva afaceri urgente şi după 
ce mi-am procurat actele cerute de Marc, m-am pregătit 
deci de plecare. 

Preparativele mele, foarte simple, nu reclamau decât puţin 
timp şi nu ţineam să mă încarc cu bagaje. N-aveam să iau 
cu mine decât o singură valiză lunguiaţă, conţinând 


costumul de ceremonie impus de evenimentul solemn care 
mă aducea în Ungaria. 

N-aveam să mă neliniştesc deloc de limba ţării, germana 
fiindu-mi familiară dintr-o călătorie prin ţinuturile de nord. 
Cât despre limba maghiară, poate că n-aş întâmpina prea 
mare greutate s-o înţeleg. Dealtminteri, franceza este 
vorbită în mod curent în Ungaria, cel puţin în societatea 
aleasă, şi nici fratele meu nu fusese niciodată stingherit, în 
această privinţă, dincolo de frontierele austriece. 

I-am scris aşadar lui Marc, răspunzându-i la ultima lui 
scrisoare, şi l-am rugat s-o asigure pe Myra Roderich că 
nerăbdarea mea era egală cu a ei şi că viitorul cumnat 
ardea şi el de dorinţa să-şi cunoască viitoarea cumnată. 
Adăugam că voi pleca peste puţin timp, dar că nu puteam 
să precizez ziua sosirii mele la Ragz, ea fiind expusă 
hazardurilor călătoriei. Îl asiguram totuşi pe fratele meu că 
nu voi întârzia, desigur, pe drum. Dacă deci familia 
Roderich voia, putea, fără să mă mai aştepte, să fixeze data 
căsătoriei în ultimele zile ale lunii mai. „Cu rugămintea să 
nu fiu copleşit de reproşuri, încheiam eu, dacă fiecare din 
etapele mele nu va fi indicată prin trimiterea unei scrisori 
care să-mi ateste prezenţa în cutare sau cutare oraş. Voi 
scrie uneori, atât cât să-i permită domnişoarei Myra să 
stabilească numărul de leghe care mă vor mai separa încă 
de oraşul ei natal. Dar, în orice caz, voi anunţa în timp util 
data sosirii mele, la ceas, şi, dacă e cu putinţă, chiar la 
minut.” 

În ajunul plecării, la 13 aprilie, m-am dus la biroul 
locotenentului de poliţie, cu care eram în relaţii de 
prietenie, ca să-mi iau rămas bun şi să-mi ridic paşaportul. 
Întinzându-mi-l, el îi transmise multe complimente fratelui 
meu, pe care îl cunoştea atât din reputaţie cât şi personal şi 
despre ale cărui planuri de căsătorie aflase între timp. 

— Ştiu, în afară de asta, adăugă el, că familia doctorului 
Roderich, în care o să intre fratele dumneavoastră, este una 
din cele mai onorabile din Ragz. 


— Vi s-a vorbit despre ea? am întrebat eu. 

— Da, chiar ieri, la serata de la ambasada Austriei, la care 
mă aflam şi eu. 

— Şi de la cine deţineţi informaţiile? 

— De la un ofiţer din garnizoana de la Budapesta, care s-a 
împrietenit cu fratele dumneavoastră în timpul unei şederi 
în capitala ungară şi care i-a adus cel mai mare elogiu. 
Succesul repurtat acolo a fost foarte mare şi primirea de 
care se bucurase la Budapesta a regăsit-o la Ragz, ceea ce 
n-ar putea să vă surprindă, scumpul meu Vidal. 

— Şi, am insistat eu, acest ofiţer a fost mai puţin elogios în 
ceea ce priveşte familia Roderich? 

— Desigur că nu. Doctorul este un savant în toată puterea 
cuvântului. Renumele lui este universal în regatul austro- 
ungar. l-au fost acordate toate distincţiile şi, de fapt, fratele 
dumneavoastră face o căsătorie frumoasă, căci se pare că 
domnişoara Myra Roderich este o persoană tare drăguță. 

— N-o să vă mire, scumpe prieten, i-am răspuns, dacă 
afirm că şi Marc o găseşte aşa şi că mi se pare că-i foarte 
îndrăgostit de ea. 

— Cu atât mai bine, dragul meu Vidal, şi o să binevoiţi să-i 
transmiteţi felicitările şi urările mele fratelui 
dumneavoastră, care va avea suprema satisfacţie ca 
fericirea lui să-i facă pe mulţi oameni geloşi... Dar, se 
întrerupse interlocutorul meu şovăind, nu ştiu dacă nu 
săvârşesc o indiscreţie... spunându-vă... 

— O indiscreţie?... am zis, mirat. 

— Fratele dumneavoastră nu v-a scris niciodată că înainiea 
sosirii sale la Ragz, cu câteva luni... 

— Înaintea sosirii sale?... am repetat eu. 

— Da... Domnişoara Myra Roderich... La urma urmei, 
scumpul meu Vidal, s-ar putea ca fratele dumneavoastră să 
nu fi ştiut nimic. 

— Explicaţi-vă, dragă prietene, căci nu văd absolut deloc la 
ce faceţi aluzie. 


— Ei bine, se pare - ceea ce n-ar putea să surprindă - că 
domnişoara Roderich fusese deja foarte curtată şi în mod 
insistent de un personaj care, dealtmintcri, nu este nici el 
un fitecine. Aşa, cel puţin, mi-a povestit ofiţerul de la 
ambasadă, care acum cinci săptămâni se mai afla încă la 
Budapesta. 

— Şi acest rival...? 

— A fost respins de către doctorul Roderich. 

— Prin urmare, nu există motiv să ne mai preocupăm de 
asta. Dealtfel, dacă Marc şi-ar fi cunoscut vreun rival, mi-ar 
fi vorbit despre el în scrisorile sale, însă el n-a suflat o vorbă 
despre asta. Aşadar, lucrul este fără importanţă. 

— Într-adevăr, scumpul meu Vidal, şi totuşi pretenţiile 
acestui personaj la mâna domnişoarei Roderich au făcut 
oarecare vâlvă la Ragz şi e mai bine, în definitiv, să fiţi 
informat despre asta... 

— Fără îndoială, şi aţi făcut bine să mă preveniţi, deoarece 
nu este vorba aici de o simplă bârfeală. 

— Nu, informaţia este foarte serioasă... 

— Dar afacerea asta nu mai există, i-am răspuns, şi ăsta-i 
principalul. 

Când eram gata să plec: 

— Fiindcă veni vorba, dragă prietene, l-am întrebat, 
ofiţerul dumneavoastră n-a pronunţat în faţa 
dumneavoastră numele acestui rival refuzat? 

— Ba da. 

— Cum se numeşte...? 

— Wilhelm Storitz. 

— Wilhelm Storitz?... Fiul chimistului, sau mai degrabă al 
alchimistului? 

— Întocmai. 

— Dar bine! Ăsta-i un nume!... Al unui savant pe care 
descoperirile sale l-au făcut celebru. 

— Şi de care Germania este foarte mândră pe bună 
dreptate, scumpul meu Vidal. 

— N-a murit? 


— Ba da, acum câţiva ani, dar fiul său este în viaţă şi chiar, 
potrivit spuselor interlocutorului meu, acest Wilhelm Storitz 
ar fi un om neliniştitor. 

— Neliniştitor?... Ce înţelegeţi prin acest epitet, dragă 
prietene? 

— N-aş putea să spun sigur... Dar, de l-ai crede pe ofiţerul 
de la ambasadă, Wilhelm Storitz n-ar fi ca toată lumea. 

— Pe naiba, am exclamat eu glumeţ, treaba devine de un 
interes palpitant! Îndrăgostitul nostru refuzat ar avea oare 
trei picioare, sau patru braţe, sau doar un al şaselea simţ? 

— N-a precizat, mi-a răspuns râzând interlocutorul meu. 
Totuşi, sunt înclinat să presupun că această apreciere se 
referea mai degrabă la persoana morală decât la persoana 
fizică a lui Wilhelm Storitz, de care, dacă am înţeles bine, s- 
ar cuveni să te fereşti... 

— Ne vom feri, scumpe prieten, cel puţin până în ziua în 
care domnişoara Myra Roderich va deveni doamna Marc 
Vidal. 

Spunând acestea şi fără să mă neliniştesc peste măsură de 
informaţia primită, i-am strâns cu cordialitate mâna 
locotenentului de poliţie şi m-am întors acasă, spre a-mi 
sfârşi pregătirile de plecare. 

ÎL. 

Am părăsit Parisul la 14 aprilie, la ora şapte dimineaţa, 
într-o berlină închiriată pentru acest drum. În vreo zece 
zile, aveam să sosesc în capitala Austriei. 

Voi trece repede peste prima parte a călătoriei mele. Ea n- 
a fost marcată de nici un incident şi regiunile pe care le 
străbăteam încep să fie prea binecunoscute ca să mai 
merite o descriere în regulă. 

Strasbourg a fost primul meu popas mai lung. La ieşirea 
din acest oraş, m-am aplecat pe geamul portierei. Marea 
săgeată a catedralei din Munster îmi apăru scăldată toată 
în razele soarelui, care băteau dinspre sud-est. 

Am petrecut mai multe nopţi legănat de cântecul roţilor ce 
striveau pietrişul drumului, legănat de această monotonie 


zgomotoasă care, mai mult decât tăcerea, sfârşeşte prin a 
te adormi. Am trecut pe rând prin Oos, Bad, Karlsruhe şi 
prin alte câteva oraşe. Apoi am lăsat îndărăt Stuttgart şi 
Ulm în Wurtemberg, Augsburg şi Munchen în Bavaria. 
Aproape de frontiera austriacă, am făcut un popas mai 
prelungit şi m-am oprit la Salzburg. În sfârşit, la 25 aprilie, 
la ora şase şi treizeci şi cinci seara, caii, scoțând aburi, 
pătrundeau în curtea celui mai bun han din Viena. 

N-am rămas decât treizeci şi şase de ore, dintre care două 
nopţi, în această capitală. La întoarcere socoteam s-o vizitez 
în amănunţime. 

Viena nu este nici străbătută şi nici mărginită de Dunăre. A 
trebuit să fac cu trăsura un ocol cam de o leghe ca să ajung 
la ţărmul fluviului ale cărui ape domoale aveau să mă ducă 
până la Ragz. 

În ajun, îmi oprisem un loc într-o gabară, Dorothee, 
amenajată pentru transportul pasagerilor. La bordul acestei 
gabare existau oameni cam de toate neamurile, înțelegând 
prin asta germani, austrieci, unguri, ruşi, englezi. Pasagerii 
ocupau pupa, căci mărfurile umpleau prova până într-atât, 
încât nimeni nu şi-ar mai fi găsit loc acolo. 

Prima mea grijă a fost să-mi găsesc o cuşetă pentru noapte 
în dormitorul comun. Să-mi bag valiza în acest dormitor, 
nici nu mă puteam gândi. A trebuit s-o aşez sub cerul liber, 
aproape de o bancă pe care contam să stau mult timp în 
cursul călătoriei, supraveghindu-mi în acelaşi timp, cu 
coada ochiului, bagajul. 

Sub dublul impuls al curentului şi al unui vânt îndeajuns 
de puternic, gabara cobora repede, despicând cu etrava ei 
apele gălbui ale frumosului fluviu, căci ele păreau pictate 
mai degrabă cu ocru decât cu ultramarin, orice ar zice 
despre el legenda. Ne încrucişam cu numeroase vase cu 
pânzele întinse de briză, ce transportau produsele câmpiei 
care se întinde cât vezi cu ochii pe cele două ţărmuri ale 
fluviului. Am trecut de asemenea pe lângă una din acele 
plute imense, trenuri de lemne formate dintr-o pădure 


întreagă, pe care sunt aşezate sate plutitoare, construite la 
plecare, dărâmate la sosire, şi care amintesc minunatele 
jangadas braziliene de pe Amazon. Apoi insulele se 
urmează unele după altele, presărate în chip capricios, 
mari sau mici, majoritatea de-abia apărând la suprafaţă, şi 
atât de joase uneori încât o creştere a apei de câteva 
degete le-ar fi inundat. Privirea se desfăta văzându-le atât 
de înverzite, atât de răcoroase, cu şirurile lor de sălcii, de 
plopi tremurători, cu ierburile lor umede împestriţate cu 
flori de culori vii. 

Mergeam de asemenea de-a lungul satelor acvatice, 
ridicate chiar la marginea țărmului. Vârtejul de apă stârnit 
de vase pare că le face să se clatine pe piloţii lor. De mai 
multe ori am trecut pe sub o frânghie întinsă de la un țărm 
la altul, cu riscul de a ne-o agăța de catargul nostru. Era 
frânghia vreunui bac pe care o susțineau doua prăjini, 
deasupra cărora se ridica steagul naţional. 

În timpul zilei am urmărit cu privirea Fischamenan, 
Rigelsbrun şi Dorothee a făcut popas seara la vărsarea apei 
March. Acesta este un afluent de pe partea stângă, care 
coboară din Moravia aproape de frontiera regatului 
maghiar. Am petrecut acolo noaptea de 27 spre 28 aprilie, 
spre a pleca din nou dimineaţa în zori. În sfârşit, după ce 
am făcut escală la Petronel, la Altenburg, la Hainburg, după 
ce am străbătut defileul Porții Ungariei, după ce podul 
plutitor s-a deschis în faţa ei, gabara a sosit la cheiul de la 
Presburg. 

Un popas de douăzeci şi patru de ore, impus de 
transportarea mărfurilor, mi-a permis să vizitez acest oraş, 
demn de atenţia călătorilor. El are cu adevărat aerul de a fi 
zidit pe un promontoriu. De s-ar întinde la picioarele lui 
marea şi de i-ar uda temelia valurile ei învolburate, în locul 
apelor calme ale unui fluviu, n-ai avea motiv să fii surprins. 
Deasupra liniei magnificelor lui cheiuri ies la iveală siluetele 
caselor construite cu o regularitate deosebită, într-un stil 
frumos. 


Am admirat catedrala, a cărei cupolă se sfârşeşte printr-o 
coroană aurită, şi numeroase alte clădiri, uneori palate, 
care aparţin aristocrației ungureşti. Apoi m-am urcat pe 
colina pe care se înalţă castelul şi am vizitat această vastă 
construcţie patrulateră, apărată la colţuri de turnuri, 
asemeni unor ruini feudale. S-ar putea să regreţi că te-ai 
urcat până acolo, dacă privirea nu ţi s-ar întinde până 
departe, deasupra viilor superbe şi a câmpiei nesfârşite pe 
care curge Dunărea. 

În aval de Presburg, în dimineaţa de 30 aprilie, Dorothee 
trecea prin pustă. Această pustă este totodată stepa 
rusească şi savana americană, câmpii imense ce se întind în 
întreaga Ungarie centrală. Este un teritoriu extrem de 
ciudat, cu păşunile al căror sfârşit nu-l afli, pe care le 
străbat uneori, într-o galopadă nebunească, nenumărate 
herghelii de cai, şi care hrănesc cirezi de boi şi de bivoli 
numărând mii de capete. 

Acolo se desfăşoară în multiplele ei zigzaguri adevărata 
Dunăre ungurească. Mărită de puternicii afluenţi veniţi din 
Carpaţii mici sau din Alpii Styrieni, ea îşi ia aici aerele unui 
mare fluviu, după ce nu fusese decât un simplu râu la 
trecerea sa prin Austria. 

Îi urcam cursul cu închipuirea, până la izvorul ei 
îndepărtat, până aproape de frontiera franceză, în Marele 
Ducat de Bad, limitrof cu Alsacia, şi mă gândeam că ploile 
Franţei îi aduceau primele ei ape. 

Ajunsă seara la Raab, gabara fu legală de chei şi rămase 
aici peste noapte, a doua zi şi noaptea următoare. 
Douăsprezece ore mi-au fost de ajuns ca să vizitez acest 
oraş, mai mult fortăreață decât oraş. 

La câteva leghe mai jos de Raab, am putut, a doua zi, fără 
să mă opresc acolo, să zăresc celebra cetăţuie Kromorn, 
creată în întregime în secolul al XV-lea de către Matei 
Corvin. 

Nimic nu poate fi mai frumos decât să te laşi în voia 
curgerii Dunării în această parte a teritoriului maghiar. 


Apar mereu meandre capricioase, se produc întorsături 
bruşte care schimbă peisajul, se ivesc insule joase, pe 
jumătate înecate, deasupra cărora zboară cocori şi berze. 
Este pusta în toată măreţia ei, când cu livezi luxuriante, 
când cu coline ce unduiesc la orizont. Acolo prosperă viile 
cu cele mai bune soiuri din Ungaria. Se poate socoti la mai 
mult de un milion de butoaie de 400 de litri, în care Tokay- 
ul îşi are partea lui, producţia acestei ţări care vine după 
Franţa înaintea Italiei şi Spaniei, pe lista regiunilor viticole. 
Această recoltă, zice-se, este aproape în întregime 
consumată pe loc. N-o să ascund că mi-am oferit câteva 
sticle din astea în hanurile de pe țărm. 

E de reţinut că metodele de cultură se îmbunătăţesc în 
pustă din an în an. Dar mai rămâne încă mult de tăcut. Ar 
trebui să se creeze o reţea de canale de irigaţii care i-ar 
asigura o fertilitate extremă, să se planteze mii de arbori şi 
să fie rânduiţi în perdele lungi şi dese, ca o piedică în calea 
vânturilor aspre. În felul acesta, cerealele n-ar întârzia să-şi 
dubleze şi chiar să-şi tripleze producţia. 

Din nefericire, proprietatea nu este îndeajuns de bine 
împărţită în Ungaria. Pământurile înţelenite sunt aici 
considerabile, cutare domeniu, de pildă, este de douăzeci şi 
cinci de mile pătrate, încât proprietarul n-a putut niciodată 
să-l exploreze pe toată întinderea lui, în vreme ce micii 
cultivatori nu deţin nici măcar un sfert din acest vast 
teritoriu. 

Această stare de lucruri, atât de prejudicioasă ţării, se va 
schimba treptat, de n-ar fi decât prin logica imanentă a 
viitorului. Dealtminteri, ţăranul ungur nu este deloc 
refractar progresului. El este plin de bunăvoință, de curaj şi 
de inteligenţă. Poate că este puţin prea mulţumit de el 
însuşi, mai puţin totuşi decât este ţăranul german. Între ei, 
există diferenţa că dacă primul crede că poate să înveţe 
totul, al doilea crede că ştie deja totul. 

La Gran, pe malul drept, am remarcat o schimbare în 
aspectul general. Câmpiilor pustei le urmară coline lungi şi 


dese, ramificații extreme ale Carpaţilor şi ale Alpilor Norici 
care strâng tare fluviul şi-l obligă să traverseze defileuri 
strâmte. 

Gran este sediul episcopatului primat al Ungariei şi fără 
îndoială cel mai râvnit dintre toate episcopatele de pe glob, 
dacă bunurile acestei lumi au vreo atracţie pentru un prelat 
catolic. Într-adevăr, titularul acestui sediu, cardinal, primat, 
legat, prinţ al imperiului şi cancelar al regatului, este 
înzestrat cu un venit care poate să depăşească un milion de 
livre. 

În aval de Gran, reîncepe pusta. Trebuie să recunoaştem 
că natura este o iscusită artistă. Ea aplică în mare legea 
contrastelor, dealtminteri, ca în tot ceea ce face. Aici natura 
a vrut ca peisajul, după aspectele atât de variate dintre 
Presburg şi Gran, să fie trist, mohorât, monoton. 

În acest loc Dorothee a trebuit să aleagă unul din cele 
două braţe care formează insula Sfântul Andrei şi care, 
dealtfel, sunt amândouă practicabile pentru navigaţie. Ea îl 
luă pe cel din stânga, ceea ce îmi permise să zăresc oraşul 
Waitzen, dominat de o jumătate de duzină de clopotniţe, 
printre care o biserică, ridicată chiar pe țărm, se reflectă în 
ape între mari mase de verdeață. 

De aici încolo înfăţişarea ţării începe să se schimbe. Pe 
câmpie se rânduiesc culturi de zarzavaturi, pe fluviu lunecă 
ambarcaţii mai numeroase. Animaţia urmează calmului. Se 
vede bine că ne apropiem de o capitală. Şi ce capitală! 
Dublă ca anumite stele, şi chiar dacă aceste stele nu sunt de 
prima mărime, ele luminează strălucitor în constelația 
ungară. 

Gabara a înconjurat o ultimă insulă împădurită. Mai întâi 
apare Buda, pe urmă Pesta, şi în aceste două oraşe, 
inseparabile ca nişte surori siameze, între 3 şi 6 mai aveam 
să-mi iau un scurt repaus, obosindu-mă însă peste măsură 
ca să le vizitez în mod amănunţit. 

Între Buda şi Pesta, trec flotile de bărci ce alcătuiesc 
cărăuşia pe luntre în amont şi în aval, un fel de galiote care 


au în faţă un catarg cu pavilion şi sunt prevăzute cu o 
cârmă lată a cărei bară se alungeşte în chip nemăsurat. 
Atât unul cât şi celălalt țărm sunt transformate în cheiuri, 
pe care le mărginesc clădiri cu aspect arhitectural, 
deasupra cărora se înalţă săgeți şi clopotniţe. 

Buda este situată pe ţărmul drept, Pesta pe ţărmul stâng, 
şi Dunărea, mereu presărată cu insule înverzite, formează 
coarda semi-circumferinţei ocupate de Pesta. În partea 
Pestei este câmpie pe care oraşul a putut şi va mai putea să 
se întindă în voie. Înspre partea Budei se află un şir de 
coline cu fortificaţii, pe care le încunună citadela. 

Buda, fiind mai mult militară decât comercială, este lipsită 
de animația afacerilor. Să nu te miri dacă iarba creşte pe 
străzi şi-i mărgineşte trotuarele. Ca locuitori, are mai ales 
soldaţi. Ai zice că ei circulă printr-un oraş în stare de 
asediu. În multe locuri se înalţă drapelul naţional ale cărui 
falduri fâlfâie în bătaia vântului. Este, într-un cuvânt, un 
oraş cam monoton, căruia îi ţine piept Pesta, atât de vie. 
Aici s-ar putea zice că Dunărea curge între viitor şi trecut. 

Cu toate acestea, dacă Buda posedă un arsenal şi dacă nu- 
i lipsesc deloc cazărmile, poţi să vizitezi aici de asemenea 
mai multe palate care au o înfăţişare foarte impunătoare. 
Am avut o puternică impresie înaintea unor biserici 
bătrâne, înaintea catedralei, care a fost preschimbată în 
moschee în timpul dominaţiei otomane. Am mers pe o 
stradă lată ale cărei case, în terase ca în Orient, sunt 
prevăzute cu zăbrele. Am străbătut sălile primăriei, încinsă 
cu o împrejmuire pestriță, galbenă şi neagră. Am 
contemplat mormântul lui Gull-Baba pe care îl vizitează 
pelerinii turci. 

Dar s-a întâmplat cu mine ca şi cu majoritatea străinilor, şi 
Pesta mi-a răpit cel mai mult timp. Timpul acesta n-a fost 
deloc pierdut, puteţi să mă credeţi, căci, într-adevăr, două 
zile nu-s de ajuns ca să vizitezi capitala ungară, cu nobila ei 
cetate universitară. 


Se cuvine, mai întâi, să urci colina situată la sudul Budei, 
la extremitatea cartierului Taban, spre a avea vederea 
completă a celor două oraşe. Din acest punct se zăresc 
cheiurile Pestei şi pieţele ei mărginite de palate şi de alte 
clădiri, cu o frumoasă aşezare arhitectonică. Ici şi colo, 
domuri cu ciubucuri aurite, săgeți îndrăzneţ aţintite spre 
cer. Înfăţişarea Pestei este desigur grandioasă, şi nu fără 
motiv a fost uneori preferată celei a Vienei. 

Pe câmpia înconjurătoare, presărată cu vile, se întinde 
imensul şes de la Rakos unde, odinioară, cavalerii unguri îşi 
ţineau cu mare zarvă adunările lor. 

Nu poţi apoi să negilijezi de a vizita cu grijă Muzeul cu 
pânzele şi statuile lui, sălile de istorie naturală şi de 
antichităţi preistorice, inscripţiile, monezile, colecţiile 
etnografice de mare valoare pe care le conţine. Pe urmă, 
trebuie vizitată insula Margareta, cu boschetele, pajiştile şi 
băile ei alimentate de un izvor termal. Merită să fie vizitată 
şi grădina publică, Stadtwaldchen, udată de un râuleţ 
navigabil pentru ambarcaţiile uşoare, cu frumoasele ei 
umbrare, cu corturile, cu jocurile ei şi în care se distrează o 
mulţime vie, mândră, în care se întâlnesc în mare număr 
tipuri remarcabile de bărbaţi şi de femei. 

În ajunul plecării mele, am intrat într-unul din principalele 
hanuri ale oraşului spre a mă odihni o clipă. Băutura 
favorită a maghiarilor, vin alb amestecat cu o apă 
feruginoasă, mă răcorise într-un chip agreabil şi aveam să- 
mi continui cursele prin oraş, când privirile îmi căzură pe o 
gazetă desfăcută. Am luat-o în mână maşinal, şi acest titlu 
cu litere gotice, groase: „Comemorarea Storitz” mi-a atras 
îndată atenţia. 

Acest nume era cel pe care îl pronunţase locotenentul de 
poliţie, cel al faimosului alchimist german şi de asemeni al 
pretendentului refuzat la mâna Myrei Roderich. Nu putea 
să existe îndoială în această privinţă. 

lată ce am citit: „Peste douăzeci de zile, la 25 mai, va fi 
celebrată la Spremberg comemorarea lui Otto Storitz. Se 


poate afirma că populaţia va merge în corpore la cimitirul 
oraşului natal al celebrului savant. 

După cum se ştie, acest om extraordinar a adus glorie 
Germaniei prin minunatele sale lucrări, prin uimitoarele 
sale descoperiri, prin invențiile sale care au contribuit atât 
la progresele ştiinţelor fizice.” 

Autorul articolului nu exagera, într-adevăr, Otto Storitz 
era pe drept cuvânt celebru în lumea ştiinţifică. Dar ceea ce 
m-a pus cel mai mult pe gânduri au fost rândurile 
următoare: „Nimeni nu ignoră că, în timpul vieţii sale, Otto 
Storitz a fost luat puţin drept vrăjitor de către anumite 
spirite înclinate către supranatural. Cu un secol sau două 
mai înainte, nu este prea sigur că n-ar fi fost arestat, 
condamnat, ars în piaţa publică. Noi vom adăuga că, după 
moartea lui, numeroşi oameni, evident din cale afară de 
creduli, îl consideră mai mult ca oricând un făcător de 
farmece şi de descântece, posedând o putere 
supraomenească. Ceea ce îi linişteşte, este gândul că şi-a 
dus cu el în mormânt secretele sale. Nu trebuie să ne 
bizuim pe faptul că aceşti oameni cumsecade îşi vor 
deschide vreodată ochii, şi pentru ei Otto Storitz va rămâne 
tot un cabalist, un vrăjitor, chiar un om posedat de diavol.” 
„Fie el orice veţi voi, m-am gândit, important este că fiul său 
a fost respins în mod definitiv de către doctorul Roderich. 
Cât despre rest, puţin îmi pasă!” 

Gazeta încheia în aceşti termeni: „Există deci motiv să 
credem că mulţimea va asista în număr considerabil, ca în 
toţi anii, la ceremonia comemorării, fără a mai vorbi despre 
prietenii serioşi, rămaşi credincioşi amintirii lui Otto Storitz. 
N-ar fi exagerat să ne gândim că populaţia din Spremberg, 
cum nu se poate mai superstiţioasă, se aşteaptă la vreo 
minune şi doreşte să fie martoră la ea. După cele ce se 
repetă întruna în oraş, cimitirul ar urma să fie teatrul celor 
mai de necrezut şi mai extraordinare fenomene. Nimeni nu 
s-ar mira dacă, în mijlocul groazei generale, piatra de pe 


mormânt s-ar ridica şi dacă fantasticul savant ar învia în 
toată gloria lui. 

După părerea unora, Otto Storitz nici n-ar fi murit, şi i s-ar 
fi făcut funeralii false. 

N-o să zăbovim să discutăm astfel de fleacuri. Dar, cum o 
ştie fiecare, superstiţiile n-au nimic de-a face cu logica, şi 
vor mai trece mulţi ani până ca bunul simţ să distrugă 
aceste legende ridicole.” 

Această lectură îmi sugeră unele reflecţii pesimiste. Că 
Otto Storitz a murit şi a fost îngropat, nimic nu era mai 
sigur. Că mormântul lui avea să se deschidă la 25 mai şi că 
el avea să apară înaintea privirilor mulţimii, asta nu merita 
să-i dai atenţie nici o clipă. Dar dacă decesul tatălui nu era 
de contestat, nu era mai puţin adevărat că el avea un fiu în 
viaţă şi bine sănătos, pe acest Wilhelm Storitz respins de 
către familia Roderich. Nu exista oare motiv de teamă ca el 
să-i pricinuiască supărări lui Marc, să creeze greutăţi 
căsătoriei sale...? 

„Bine! mi-am zis aruncând gazeta, iată-mă că spun prostii. 
Wilhelm Storitz a cerut mâna Myrei... i-a fost refuzată... Şi 
pe urmă? Storitz n-a mai fost revăzut, şi întrucât Marc nu 
mi-a suflat niciodată o vorbă despre această afacere, nu văd 
pentru ce i-aş mai acorda eu vreo importanţă.” 

Am cerut să mi se aducă hârtie, toc, cerneală şi i-am scris 
fratelui meu spre a-l anunţa că aveam să părăsesc Pesta a 
doua zi şi că o să sosesc în după-amiaza zilei de ll mai, căci 
nu mai eram decât la cel mult şaptezeci şi cinci de leghe de 
Ragz. Îi semnalam că până aici călătoria mea se făcuse fără 
nici un incident şi fără întârzieri şi că nu aveam nici un 
motiv să cred că ea n-o să se sfârşească la fel. N-am uitat 
să-mi prezint omagiile domnului şi doamnei Roderich şi am 
adăugat la ele, pentru domnişoara Myra, asigurarea 
afectuoasei mele simpatii, pe care Marc ar binevoi să i-o 
transmită. 

A doua zi, la ora opt, Dorothee părăsi locul de acostare 
amenajat de-a lungul cheiului şi-o porni pe curent. 


Se înţelege de la sine că, de la Viena înainte, la fiecare 
escală se făcuse o schimbare în lumea pasagerilor. Unii 
debarcaseră la Presburg, la Raab, la Gran, la Budapesta; 
alţii se îmbarcaseră la plecarea din amintitele oraşe. Nu 
erau printre ei decât cinci sau şase englezi care, luând 
vaporul în capitala austriacă, trebuiau să coboare până la 
Marea Neagră. 

La Pesta, ca şi în escalele din amont, Dorothee primise 
aşadar noi pasageri. Unul dintre aceştia îmi atrase în mod 
deosebit atenţia, atât de ciudată mi s-a părut purtarea lui. 

Era un bărbat cam de treizeci şi cinci de ani, voinic, de un 
blond aprins, cu chipul mohorât, cu privirea poruncitoare, 
în totul, o figură din cele mai antipatice. Atitudinea lui 
indica un bărbat semeţ şi dispreţuitor. În mai multe rânduri 
el se adresă personalului de pe bord, ceea ce-mi îngădui să- 
i aud vocea aspră, dezagreabilă şi tonul tăios cu care punea 
întrebările. 

Acest pasager părea că nu vrea să aibă de-a face cu 
nimeni. Puțin îmi păsa, deoarece până atunci eu însumi 
păstrasem o rezervă extremă faţă de tovarăşii mei de 
călătorie. Patronul Dorotheei era singurul căruia îi cerusem 
câteva informaţii asupra drumului. 

Judecându-l bine pe acest personaj ciudat, aveam motiv să 
gândesc că era un german, foarte probabil originar din 
Prusia. Asta se simţea, cum se zice, şi totul în el purta 
marca teutonă. Cu neputinţă să-l confunzi cu aceşti 
maghiari simpatici, prieteni ai Franţei. 

Gabara, părăsind Budapesta, nu mergea deloc mai repede 
decât curentul. Briza, foarte uşoară, nu-i dădea decât o 
mică viteză. De aici decurgea uşurinţa de a observa în 
amănunţime peisajele oferite privirilor noastre. După ce 
dublul oraş a fost lăsat în urmă. Dorothee, sosind ta insula 
Czepel care desparte Dunărea în două braţe, o luă pe cel 
din stânga. 

Poate că cititorul se miră - admițând că voi avea vreodată 
cititori! - de totala banalitate a unei călătorii despre care 


am început prin a-i lăuda ciudăţenia. Dacă-i aşa, să aibă 
răbdare. Nu va trece mult şi va avea atâtea lucruri stranii 
câte poate să-şi dorească. 

În momentul în care Dorothâe tocmai înconjura insula 
Czepel, s-a produs primul incident a cărui amintire am 
păstrat-o. Un incident din cele mai neînsemnate, dealtfel. 
Dar am oare dreptul să numesc „incident” un fapt de o atât 
de mică importanţă şi pe deasupra cu totul imaginar, aşa 
precum am avut îndată dovada? Oricum ar fi, iată faptul. 

Mă aflam la pupa vasului lângă valiza mea, pe capacul 
căreia era prinsă o hârtie pe care oricine voia putea să-mi 
citească numele, prenumele, adresa şi profesia. Sprijinit cu 
coatele de parapet, îmi lăsam privirea să rătăcească fericită 
peste pusta care se întinde în aval de Pesta, şi mărturisesc 
că nu mă gândeam la nimic. Deodată am avut senzaţia 
confuză că se află cineva în spatele meu. 

Oricine cunoaşte, dacă a încercat-o vreodată, acea 
stinghereală nelămurită pe care o simţim, când suntem 
priviţi fără ştirea noastră de cineva a cărui prezenţă o 
ignorăm. Este un fenomen puţin sau deloc explicat şi, 
dealtfel, îndeajuns de misterios. Ei bine, în acel moment am 
avut o stinghereală de acest fel. 

M-am întors brusc. În imediata mea vecinătate nu se afla 
nimeni. 

Impresia fusese atât de puternică, încât am rămas câteva 
minute uluit, constatând că eram singur. Dar, în sfârşit, 
trebuia să mă supun evidenţei şi să recunosc că mai mult de 
zece stânjeni mă separau de pasagerii cei mai aproape de 
mine. 

Dojenindu-mă aspru pentru nervozitatea mea prostească, 
mi-am reluat aşadar poziţia de mai înainte, şi e foarte sigur 
că n-aş mai fi păstrat nici o amintire despre acest incident 
neînsemnat, dacă nişte evenimente, la care pe atunci nu mă 
aşteptam câtuşi de puţin, nu m-ar fi făcut să mi-l amintesc 
din nou. 


În tot cazul, pe moment, am încetat îndată să mă mai 
gândesc la asta, şi privirea mi s-a reîntors spre pustă, care 
se desfăşura dinainte-mi cu ciudatele ei efecte de miraj, cu 
întinsele ei câmpuri, cu înverzitele ei păşuni, cu culturile ei 
mai dese, mai bogate în apropierea marelui oraş. Pe fluviu 
se vedea mereu acel şirag de insule joase, acoperite de 
sălcii, ale căror creştete apăreau la suprafaţă ca nişte tufe 
groase de un cenuşiu palid. 

În cursul zilei de 7 mai am făcut aproape douăzeci de 
leghe, urmând nenumăratele şerpuiri ale fluviului, sub un 
cer nesigur care ne dărui mai multe ceasuri umede decât 
uscate. Odată cu venirea serii, ne-am oprit peste noapte 
între Duna Pentele şi Duna Foldrar. A doua zi a fost la fel 
din toate punctele de vedere şi din nou am făcut popas pe 
teren şes, la vreo zece leghe mai sus de Batta. 

La 9 mai, timpul înseninându-se, am plecat fiind siguri că 
vom sosi la Mohacs înaintea serii. 

Către ora nouă, în momentul în care intram în ruf, 
pasagerul german ieşea din el. Eram cât pe-aci să ne 
ciocnim şi am fost surprins de privirea ciudată pe care mi-a 
aruncat-o. Era pentru prima oară că hazardul ne apropia pe 
unul de altul, şi totuşi nu numai că era insolenţă în această 
privire dar - visam fără îndoială! - aş fi jurat că exista ură în 
ea. 

Ce-mi reproşa acest individ? Mă ura doar pentru că eram 
francez? M-am gândit, într-adevăr, că poate că-mi citise 
numele pe capacul valizei sau chiar pe eticheta sacului meu 
de călătorie, aşezat pe una din băncile rufului. De aceea 
poate că mă privea aşa. 

Ei bine, dacă-mi ştia numele, eram hotărât să-l ignor pe al 
lui, căci personajul mă interesa tare puţin. 

Dorothee a făcut escală la Mohacs, dar destul de târziu 
pentru ca din acest oraş îndeajuns de important eu să nu 
văd decât două săgeți ascuţite, deasupra unei mase înecate 
în umbră. Am coborât totuşi şi, după o excursie de o oră, m- 
am reîntors la bord. 


A avut loc îmbarcarea câtorva pasageri şi plecarea vasului, 
în zorii zilei de 10 mai. 

În timpul acestei zile, individul cu pricina s-a încrucişat cu 
mine de câteva ori pe punte, părând să mă privească cu un 
aer care, hotărât lucru, îmi displăcea. Nu-mi place să caut 
ceartă oamenilor, dar nici să fiu observat cu o astfel de 
stăruinţă supărătoare. Dacă avea ceva de spus, de ce nu mi- 
o spunea deschis impertinentul ăsta? În acest caz, nu 
vorbeşti cu privirea, şi dacă nu pricepea franceza, aş fi 
putut prea bine să-i răspund în limba lui. 

Totuşi, dacă aş fi ajuns să-l întreb pe teuton, ar fi fost mai 
bine să fi obţinut, în prealabil, unele informaţii în privinţa 
lui. 

L-am oprit pe patronul gabarei şi l-am întrebat dacă îl 
cunoştea pe acest pasager. 

— Îl văd pentru prima oară, mi-a răspuns el. 

— Este un german? am continuat eu. 

— Nu există nici o îndoială în această privinţă, domnule 
Vidal, şi chiar mă gândesc că trebuie să fie prusac. 

După-amiază vasul plutea prin dreptul Zombor-ului, prea 
îndepărtat de malul stâng al fluviului pentru a fi cu putinţă 
să-l zăreşti. El este un oraş foarte important, aşezat, ca şi 
Seghedinul, în vasta peninsulă formată de cele două 
cursuri, al Dunării, şi al Tisei - unul din cei mai importanţi 
afluenţi ai fluviului. 

A doua zi, urmând numeroasele sinuozităţi ale Dunării, 
Dorothee s-a îndreptat spre Vukovar, clădit pe malul drept. 
Am mers apoi de-a lungul frontierei Slavoniei, unde fluviul 
îşi modifică direcţia nord-sud, spre a o lua spre est. Acolo se 
întindea şi teritoriul Hotarelor Militare. Din distanţă în 
distanţă se vedeau, puţin în spatele malului, numeroase 
corpuri de gardă, mereu în comunicaţie printr-un du-te- 
vino al santinelelor care ocupă gherete de lemn şi cabane 
întocmite din ramuri de copaci. 

Acest teritoriu este administrat milităreşte. Toţi locuitorii, 
purtând numele de grenzer, sunt acolo soldaţi. Provinciile, 


districtele, parohiile dispar spre a face loc regimentelor, 
companiilor acestei armate speciale. Sub denumirea de 
Hotare Militare se înţelege o întindere de şase sute zece 
mile pătrate, de la țărmurile Adriaticii până în munţii 
Transilvaniei, a cărei populaţie, adică mai mult de un milion 
o sută de mii de suflete, este supusă unei severe discipline. 
Această instituţie datează dinainte de actuala domnie a 
Mariei Tereza şi are raţiunea de a fi nu numai împotriva 
turcilor, dar totodată şi ca un cordon sanitar, împotriva 
ciumei. Acesta este un rău la fel de pustiitor ca şi celălalt. 

Începând de la Vukovar, nu l-am mai găsit pe german la 
bord. Fără îndoială că debarcase în acest oraş. Am fost 
astfel scăpat de prezenţa lui, ceea ce m-a scutit de orice 
explicaţie cu el. 

Acum, dealtfel, alte gânduri îmi frământau mintea. În 
câteva ore vasul va ajunge la Ragz. Ce bucurie să-mi revăd 
fratele de care eram despărţit de mai bine de un an, să-l 
strâng în braţe, să vorbim amândoi despre lucruri 
interesante pentru noi, să fac cunoştinţă cu noua lui familie! 

Către ora cinci după-amiază, pe ţărmul stâng, între sălciile 
de pe mal şi îndărătul unei perdele de plopi, au apărut 
câteva biserici, unele încoronate de turle, celelalte 
dominate de săgeți, ce se desprindeau pe fondul cerului pe 
care lunecau nori repezi. Acestea erau primele semne ale 
unui mare oraş, era Ragz-ul. La ultima cotitură a fluviului, 
oraşul a apărut în întregime, aşezat pitoresc la poalele 
colinelor înalte, dintre care una susţinea vechiul castel 
feudal, acropolea tradiţională a bătrânelor cetăţi ale 
Ungariei. 

Împinsă de briză, gabara se apropie de debarcader. Ea 
acostă. Precis în această clipă se produse al doilea incident 
al călătoriei mele. Merită, de astă dată, să fie povestit?... Vă 
las să judecaţi. 

Eram în picioare, aproape de bastingajul babordului, 
privind linia cheiurilor, în vreme ce majoritatea pasagerilor 
se îndrepta spre coborâre. La debarcader se aflau 


numeroase grupuri şi nu mă îndoiam că şi Mark era într- 
unul din ele. 

Însă, în timp ce căutam să-l găsesc, am auzit lângă mine, 
pronunţate distinct în limba germană, aceste cuvinte 
neaşteptate: „Dacă Marc Vidal se căsătoreşte cu Myra 
Roderich, va fi vai de ea şi vai de el!” 

M-am întors iute... Mă aflam singur în acest loc. Totuşi 
cineva îmi vorbise! Da, mi se vorbise şi, voi merge chiar mai 
departe, vocea nu-mi era necunoscută...! 

Cu toate acestea nu era nimeni, o repet, nimeni!... 
Evident, mă înşelasem crezând că aud această frază 
amenințătoare... Avusesem un fel de halucinație, nimic 
altceva... Pesemne că nervii îmi erau într-o stare jalnică, ca 
să-mi joace astfel de feste la interval de două zile!... 
Stupefiat, am privit iarăşi în jurul meu... Nu, nu era 
nimeni... Ce puteam să fac altceva decât să ridic din umeri 
şi să debarc, pur şi simplu? 

Ceea ce am făcut, într-adevăr, croindu-mi cu greutate 
drum prin mijlocul mulţimii asurzitoare care umplea 
debarcaderul. 

III. 

Marc mă aştepta, după cum bănuiam, la debarcader şi-mi 
deschise braţele. Ne-am strâns la piept. 

— Henri... scumpul meu Henri! repeta el cu vocea 
emoţionată, cu ochii umezi, deşi faţa lui exprima fericirea. 

Apoi, după primele manifestări de bucurie: 

— Haidem! La drum! am exclamat. Mă duci la tine, cred? 

— Da, la hotel, la hotelul Temesvar, la zece minute de aici, 
pe strada Prinţul Miloch... dar mai întâi să te prezint 
viitorului meu cumnat. 

Nu remarcasem un ofiţer care stătea puţin mai în spatele 
lui Marc. Era un căpitan. Purta uniforma ofiţerilor de 
infanterie din Hotarele Militare. Avea cel mult douăzeci şi 
opt de ani, o înălţime peste cea mijlocie, o ţinută frumoasă, 
cu mustaţa şi bărbuţa de culoare şatenă, cu aerul mândru şi 


aristocratic al maghiarului, dar cu ochii prietenoşi, cu gura 
surâzătoare, dintru început foarte simpatic. 

— Căpitanul Haralan Roderich, rosti Marc. 

Am strâns mâna pe care mi-o întindea căpitanul Haralan. 

— Domnule Vidal, îmi spuse el, suntem fericiţi să vă vedem 
şi nici nu vă puteţi imagina câtă plăcere o să producă 
întregii mele familii sosirea dumneavoastră, aşteptată cu 
atâta nerăbdare. 

— Şi de către domnişoara Myra? am întrebat. 

— "Te cred şi eu, exclamă fratele meu, şi nu-i deloc vina ei, 
dragă Henri, dacă Dorothee nu şi-a făcut cu regularitate 
cele zece leghe pe oră de la plecarea ta din Viena! 

Trebuie să spun că şi căpitanul Haralan vorbea curent 
franceza, ca şi tatăl, mama şi sora sa care călătoriseră în 
Franţa. Pe de altă parte, deoarece Marc şi cu mine 
cunoşteam perfect limba germană cu un oarecare colorit de 
maghiară, chiar din ziua aceea, precum şi în cele 
următoare, am putut să conversăm indiferent în care din 
aceste diverse limbi, ce se amestecau uneori între ele. 

Am pus bagajul într-o trăsură. Căpitanul Haralan, Marc şi 
cu mine ne-am urcat în ea şi după câteva minute trăsura a 
oprit în faţa hotelului Temesvar. 

După ce am fixat pentru a doua zi prima mea vizită la 
familia Roderich, am rămas singur cu fratele meu, într-o 
cameră îndeajuns de confortabilă, vecină cu cea pe care o 
ocupa el, încă de la instalarea lui la Ragz. 

Conversaţia noastră se prelungi până la ora cinci. 

— Scumpul meu Marc, i-am spus, iată-ne în sfârşit 
împreună, amândoi sănătoşi, nu-i aşa?... Dacă nu mă înşel, 
despărţirea noastră a durat un an încheiat. 

— Da, Henri, şi timpul mi s-a părut lung, deşi prezenţa 
scumpei mele Myra i-a scurtat multişor ultimele luni... Dar 
iată-te în sfârşit, şi absenţa nu m-a făcut să uit că tu eşti 
fratele meu mai mare. 

— Cel mai bun prieten al tău, Marc. 


— De aceea, Henri - tu înţelegi asta - căsătoria mea nu se 
putea celebra fără ca tu să nu fii aici, lângă mine!... Nu 
trebuia, dealtfel, să-ţi cer consimţământul? 

— Consimţământul meu? 

— Da, precum i l-aş cere tatălui nostru dacă s-ar afla aici. 
Dar, ca şi el, tu n-ai fi putut să mi-l refuzi, şi când o vei 
cunoaşte... 

— O şi cunosc din scrisorile tale şi ştiu că eşti fericit. 

— Mai mult decât aş putea să-ţi spun. Când o s-o vezi, ai s- 
o apreciezi şi ai s-o iubeşti, sunt sigur de asta! Îţi voi da o 
cea mai bună soră. 

— Şi pe care eu o voi primi cu multă bucurie, dragă Marc, 
ştiind dinainte că nu poţi face decât o alegere excelentă. 
Dar de ce să nu-i facem o vizită doctorului Roderich chiar în 
scara asta? 

— Nu, mâine... Nu credeam că vaporul o să sosească aşa 
devreme şi nu te aşteptam decât seara. Numai dintr-un 
exces de prudenţă am venit, Haralan şi cu mine, pe chei şi 
bine am făcut, întrucât am asistat la debarcare. Ah, de ar fi 
ştiut şi scumpa Myra!... Cât o să regrete!... Dar, ţi-o repet, 
tu nu eşti aşteptat decât mâine. Doamna Roderich şi fiica ei 
şi-au şi făcut programul pentru astă-seară, şi mâine se vor 
scuza faţă de tine. 

— Ne-am înţeles, Marc, i-am răspuns, şi deoarece astăzi 
dispunem de câteva ore, să le folosim făcând conversaţie şi 
vorbind despre trecut şi viitor, spre a ne împărtăşi toate 
amintirile pe care le putem avea noi, fraţii, după un an de 
despărţire. 

Astfel Marc îmi povesti călătoria lui de când părăsise 
Parisul, toate popasurile marcate de succese, şederea lui la 
Viena, la Presburg, unde i se deschiseseră larg porţile lumii 
artistice. În definitiv, nu mi-a spus nimic nou. Un portret 
semnat de Marc Vidal nu poate fi decât foarte căutat, foarte 
disputat, şi cu acelaşi interes, atât de către austriecii 
bogaţi, cât şi de către maghiarii avuţi. 


— Nu mai pridideam, dragă Henri. Cereri peste cereri din 
toate părţile! Ce vrei, prinsese o vorbă spusă de un burghez 
cumsecade din Presburg: „Marc Vidal le face mai 
asemănătoare decât natura”. De aceea, adăugă fratele 
meu, glumind, nu mi se pare cu neputinţă să fiu răpit într-o 
bună zi spre a picta portretele tuturor celor de la Curtea 
din Viena. 

— Fii atent, Marc, fii atent! Asta ţi-ar putea pricinui o 
încurcătură, dacă ar trebui să părăseşti acum Ragz-ul ca să 
te duci la Curte! 

— As refuza invitaţia în modul cel mai respectuos cu 
putinţă, dragă. În prezent nu poate fi vorba de portrete... 
sau, mai bine zis, tocmai l-am terminat pe ultimul. 

— Al ei, nu-i aşa? 

— Alei, şi fără îndoială că nu-i dintre cele mai rele pe care 
le-am făcut. 

— Cine ştie? am exclamat. Când un pictor este preocupat 
mai mult de model decât de portret... 

— În sfârşit, Henri, o să vezi tu! Ţi-o repet: mai 
asemănător decât natura!... Se pare că ăsta-i genul meu... 
Da, toată vremea cât mi-a pozat draga mea Myra, ochii nu 
mi se puteau desprinde de la ea. Dar ea nu glumea. Nu 
logodnicului, ci pictorului înţelegea să-i consacre aceste 
ceasuri mult prea scurte... Şi pensula îmi fugea, de-a 
dreptul, pe pânză... Cu câtă pasiune!... Uneori mi se părea 
că portretul o să se însufleţească, o să capete viaţă, ca 
statuia Galateei... 

— Fii calm, Pigmalion, fii calm. Spune-mi mai degrabă cum 
ai intrat în relaţii cu familia Roderich. 

— Era scris să se întâmple aşa. 

— Nu mă îndoiesc, dar totuşi... 

— Mai multe saloane din Ragz îmi făcuseră cinstea să mă 
invite încă din primele zile ale sosirii mele. Nimic nu-mi 
putea fi mai plăcut decât să-mi petrec în ele serile, care-ţi 
par, altminteri, aşa de lungi într-un oraş străin. Frecventam 
cu asiduitate aceste saloane în care eram bine primit, şi 


într-unul din ele am reînnoit cunoştinţa cu căpitanul 
Haralan. 

— Reînnoit?... am întrebat eu. 

— Da, Henri, căci îl întâlnisem de mai multe ori la Pesta. 
Un ofiţer de cea mai mare valoare, destinat unui viitor 
frumos, şi în acelaşi timp cel mai amabil dintre oameni, şi 
căruia nu i-ar fi lipsit, spre a se dovedi un erou în luptele lui 
Matei Corvin... 

— Decât să se fi născut în această epocă! i-am răspuns eu 
râzând. 

— Precum o spui, reluă Marc pe acelaşi ton. Pe scurt, aici 
ne-am văzut în fiecare zi, şi relaţiile noastre, la început un 
pic indiferente, s-au schimbat treptat într-o strânsă 
prietenie. El a vrut să mă prezinte familiei sale şi am primit 
cu atât mai bucuros, cu cât o întâlnisem deja pe Myra la 
câteva recepții şi... 

— Şi, am continuat eu, sora nefiind mai puţin 
fermecătoare decât fratele, vizitele tale în casa doctorului 
Roderich s-au îndesit... 

— Da, Henri, de trei luni n-am lăsat să treacă o seară fără 
să mă duc acolo. Dar, când vorbesc de scumpa mea Myra, 
poate crezi că exagerez... 

— Ba nu, dragă, ba nu! Nu exagerezi. Sunt sigur că n-ar fi 
cu putinţă să exagerezi vorbind despre ea. Şi chiar, dacă 
vrei să-mi cunoşti părerea sinceră, o să-ţi mărturisesc că te 
găsesc moderat. 

— Ah, dragă Henri, cât o iubesc! 

— Asta se şi vede. Pe de altă parte, sunt încântat când mă 
gândesc că o să intri în cea mai onorabilă dintre familii... 

— Şi cea mai onorată, adăugă Marc. Doctorul Roderich 
este un medic foarte stimat şi confrații lui fac cel mai mare 
caz de el. În acelaşi timp este şi cel mai bun dintre oameni 
şi foarte demn să fie tatăl... 

— Fiicei sale, am zis, precum doamna Roderich este la fel 
de demnă, fără îndoială, să-i fie mamă. 


— Este o femeie admirabilă! exclamă Marc. Adorată de toţi 
ai ei, pioasă, caritabilă, ocupându-se cu faptele bune... 

— O perfecţiune! Şi care o să fie o soacră cum nu se mai 
află în Franţa, nu-i aşa, Marc? 

— Glumegşte!... Glumeşte!... Mai întâi, Henri, aici nu ne 
aflăm în Franţa, ci în Ungaria, în această ţară în care 
moravurile au păstrat ceva din severitatea de altădată, în 
care familia mai este încă patriarhală... 

— Haide, viitor patriarh, căci la rândul tău vei fi... 

— Este o situaţie socială care preţuieşte cât şi o alta! 

— Da, povestea ta mi se pare că n-are nimic extraordinar. 
Ai fost introdus, graţie căpitanului Haralan, în această 
familie, şi ea ţi-a făcut cea mai bună primire, ceea ce nici nu 
mă miră, tu fiind aşa precum te cunosc; n-ai putut s-o vezi 
pe domnişoara Myra fără să fii cucerit de calităţile ei fizice 
şi morale... 

— Precum o spui, frate! 

— Calitățile morale îl priveau pe logodnic. Calitățile fizice, 
pe pictor, şi acestea nu se vor mai şterge de pe pânză, 
precum nici celelalte din inima ta... Ce spui despre fraza 
mea? 

— Umflată, dar justă, dragă Henri! 

— Justă de asemenea şi aprecierea ta şi, spre a încheia: 
după cum Marc Vidal n-a putut s-o vadă pe domnişoara 
Roderich fără să fie impresionat de graţia ei, tot aşa 
domnişoara Myra Roderich n-a putut să-l vadă pe Marc 
Vidal fără să fie impresionată de... 

— Nu spun asta, Henri! 

— Dar ţi-o spun eu, de n-ar fi decât din respect faţă de 
realitatea adevărată... Domnul şi doamna Roderich, după ce 
au băgat de seamă ce se petrece, nu s-au neliniştit deloc. Şi 
Marc n-a întârziat să i se destăinuie căpitanului Haralan. 
lar căpitanul Haralan n-a văzut asta deloc cu ochi răi. Ela 
vorbit despre această mică chestiune părinţilor săi şi 
aceştia i-au vorbit fetei lor despre ea. Apoi, Marc Vidal şi-a 


făcut în mod oficial cererea care i-a fost primită, şi acest 
roman o să se sfârşească la fel ca atâtea altele... 

— Ceea ce tu numeşti sfârşitul, dragă Henri, îl întrerupse 
Marc, este, după părerea mea, de-abia începutul. 

— Ai dreptate, Marc, şi sunt sigur că nu mai cunosc 
valoarea cuvintelor... Pe când căsătoria? 

— Se aştepta sosirea ta pentru a-i fixa definitiv data. 

— Ei bine, când o să vreţi... peste şase săptămâni... peste 
şase luni... peste şase ani... 

— Dragă Henri, îi răspunse Marc, o să binevoieşti să-i spui 
doctorului că timpul unui inginer este foarte preţios şi că de 
ţi-ai prelungi peste măsură şederea la Ragz, funcţionarea 
sistemului solar, nemaifiind supusă savantelor tale calcule, 
s-ar putea tulbura. 

— Într-un cuvânt, că eu aş fi răspunzător de cutremurele 
de pământ, de inundaţii, de valuri seismice şi de alte 
cataclisme? 

— Întocmai... Că nu se mai poate, aşadar, amâna 
ceremonia mai târziu de... 

— Mâine după-amiază sau chiar în seara asta, nu-i aşa?... 
Fii liniştit, dragă Marc, o să spun tot ce trebuie, deşi în 
realitate calculele mele nu sunt atât de necesare, pe cât o 
presupui tu, bunei ordini a universului, ceea ce îmi va 
permite să petrec o lună încheiată lângă soţia ta şi lângă 
tine. 

— Asta ar fi minunat. 

— Dar, dragă Marc, care-ţi sunt planurile? Ai intenţia să 
părăseşti Ragz-ul îndată supă căsătorie? 

— Asta-i ceva ce nu s-a hotărât încă, răspunse Marc, şi mai 
avem timp să studiem chestiunea. Eu nu mă ocup decât de 
prezent. Cât despre viitor, el se mărgineşte pentru mine la 
căsătoria mea. Nu mai există nimic în afară de asta pentru 
mine. 

— Trecutul nu mai este, am strigat, viitorul nu e încă, doar 
prezentul există! Asta-i un concetto2 italian pe care toţi 
îndrăgostiţii îl recită la lumina stelelor. 


Conversaţia continuă pe acest ton până la ora cinci. Apoi 
Marc şi cu mine, fumându-ne ţigara, ne-am dus să facem 
câţiva paşi luând-o pe cheiul care merge de-a lungul 
malului stâng al Dunării. 

Această primă plimbare nocturnă nu putea să-mi dea nici 
măcar o vagă imagine a oraşului. Dar, a doua zi şi în zilele 
următoare, aveam tot timpul să-l vizitez în amănunţime, mai 
probabil în compania căpitanului Haralan decât a lui Marc. 

Se înţelege de la sine că subiectul conversaţiei noastre nu 
se schimbase şi că Myra Roderich nu încetă o clipă să fie 
acest subiect. 

Un cuvânt, nu ştiu care, îmi reaminti ce-mi spusese la 
Paris, în ajunul plecării mele, locotenentul de poliţie. Nimic 
din vorbele fratelui meu nu arăta că idila lor ar fi fost 
tulburată nici măcar o zi. Şi totuşi, dacă Marc nu avea rival, 
acest rival cel puţin existase, întrucât Myra Roderich fusese 
cerută de către fiul lui Otto Storitz. Nimic de mirare, 
dealtfel, de a-i fi cerut mâna unei tinere fete desăvârşite şi 
cu o frumoasă situaţie materială. 

Natural, îmi reveniră atunci în minte vorbele pe care 
crezusem că le aud în momentul în care debarcam. 
Continuam să cred că fusesem victima unei iluzii. 
Dealtminteri, admițând că ele fuseseră cu adevărat rostite, 
ce concluzie puteam să trag, întrucât nu ştiam cui să le 
atribui? Aş fi fost îndeajuns de înclinat să-l acuz pe 
antipaticul german, care se îmbarcase la Pesta. Dar trebuia 
să renunţ la asta, deoarece acest impertinent părăsise vasul 
la Vukovar. Rămânea deci, în acest caz, numai ipoteza unui 
glumeţ de prost-gust. 

Fără a-i face cunoscut acest incident fratelui meu, am 
crezut de datoria mea să-i strecor un cuvânt despre ceea ce 
aflasem relativ la Wilhelm Storitz. 

Marc răspunse mai întâi printr-un gest de dispreţ din cele 
mai caracteristice. Apoi îmi zise: 

— Într-adevăr, Haralan mi-a vorbit despre acest individ. 
Este, pare-se, unicul fiu al acelui savant Otto Storitz căruia, 


în Germania, i s-a dus faima de vrăjitor, faimă nejustificată 
dealtminteri, căci el a ocupat în mod real un loc 
considerabil în ştiinţele naturii şi a făcut descoperiri 
importante în chimie şi în fizică. Dar cererea fiului său a 
fost respinsă. 

— Cu mult înainte ca a ta să fi fost primită, nu-i aşa? 

— Cu patru sau cinci luni mai înainte, dacă nu mă înşel, 
răspunse fratele meu. 

— Cele două fapte n-au deci nici o legătură între ele? 

— Niciuna. 

— Domnişoara Myra a ştiut că Wilhelm Storitz aspirase la 
cinstea de a-i deveni soţ, cum se zice în cântec? 

— Nu cred. 

— Şi, de atunci, el n-a mai făcut niciodată vreun demers? 

— Niciodată. A trebuit să înţeleagă că n-are nici o şansă. 

— De ce? Oare din cauza reputației lui...? 

— Nu. Wilhelm Storitz este un original a cărui existenţă 
este îndeajuns de misterioasă şi care trăieşte foarte 
retras... 

— La Ragz? 

— Da, la Ragz, într-o casă izolată de pe bulevardul Tekeli, 
în care nu pătrunde nimeni. Este luat drept un bărbat bizar, 
asta-i totul. 

— Tu l-ai întâlnit vreodată? 

— De câteva ori, şi într-o zi, la muzeu, mi l-a arătat 
căpitanul Haralan fără ca el, se pare, să ne observe. 

— În acest moment este la Ragz? 

— Nu pot să-ţi răspund cu exactitate, Henri, dar cred că n- 
a mai fost văzut pe aici de două-trei săptămâni. 

— Ar fi fost mai bine ca el să fi părăsit oraşul. 

— Bun, zise Marc, să-l lăsăm pe acest om acolo unde o fi, şi 
dacă vreodată va exista o doamnă Wilhelm Storitz, poţi fi 
sigur că aceasta nu va fi Myra Roderich, deoarece... 

— Da, i-am răspuns, deoarece ea va fi doamna Marc Vidal! 
Plimbarea noastră continuă pe chei până la podul plutitor 
care uneşte ţărmul unguresc de ţărmul sârbesc. Aveam un 


scop prelungind-o astfel. De câteva clipe, mi se părea că 
suntem urmăriţi de un individ ce venea în spatele nostru ca 
şi cum ar fi vrut să ne audă conversaţia. Voiam să fiu sigur 
de asta. 

Ne-am oprit câteva minute pe pod, admirând marele fluviu 
care, în această noapte limpede, reflecta miile de astre ale 
cerului asemenea unor peşti cu solzi luminoşi. Am profitat 
de această oprire spre a inspecta cheiul de pe care veneam. 
La oarecare depărtare am zărit un bărbat de înălţime 
mijlocie şi, judecând după mersul lui apăsat, oarecum în 
vârstă. 

Dealtfel, am încetat curând să mă mai gândesc la asta. 
Copleşit de întrebări de către Marc, a trebuit să-i dau 
informaţii despre propriile mele afaceri, să-i dau veşti 
despre prietenii noştri comuni, despre lumea artistică cu 
care aveam raporturi frecvente. Am vorbit mult despre 
Paris, unde el avea să se reîntoarcă spre a se stabili după 
căsătorie. Myra, pare-se, simţea o mare bucurie să revadă 
acest Paris pe care îl cunoştea, şi să-l revadă la braţul unui 
soţ. 

L-am informat pe Marc că adusesem toate actele pe care 
mi le cerea în ultima lui scrisoare. Putea fi liniştit, niciunul 
din paşapoartele cerute pentru marea călătorie 
matrimonială n-avea să-i lipsească. 

Pe scurt, conversaţia revenea neîncetat spre această stea 
de prima mărime, strălucitoarea Myra, precum acul 
magnetic spre Steaua Polară. Marc nu mai contenea 
vorbindu-mi întruna despre ea, şi nici eu nu mă mai 
săturam să-l ascult. Era atâta vreme de când voia să-mi 
spună toate aceste lucruri!... Iotuşi, trebuia să pun capăt 
conversaţiei noastre, căci altfel ar fi durat până la ziuă. 

Ne-am reluat aşadar drumul spre hotel. La sosire, am 
aruncat o ultimă privire îndărăt. Cheiul era pustiu. 
Admiţând că urmăritorul ar fi existat cu adevărat, nu numai 
în imaginaţia mea, el dispăruse. 


La ora zece şi jumătate, Marc şi cu mine ne aflam în 
camerele noastre de la hotel. M-am băgat în pat şi eram 
gata să aţipesc. 

M-am ridicat deodată zguduit. Vis?... Coşmar?... 
Obsesie?... Cuvintele pe care crezusem că le aud pe bordul 
vasului Dorothee mi s-a părut că le aud iar, fiind pe 
jumătate adormit, cuvintele care-i amenințau pe Marc şi pe 
Myra Roderich! 

IV. 

A doua zi - e o zi mare - fac vizita oficială familiei 
Roderich. 

Locuinţa doctorului se înalţă la extremitatea cheiului 
Batthyani, la colţul bulevardului Tekeli, care sub diferite 
nume face ocolul oraşului. Este o casă modernă, în interior 
cu o ornamentaţie bogată şi severă, mobilată cu un gust 
care dă dovadă de un simţ artistic foarte rafinat. 

Printr-o poartă principală, având alături o portiţă de 
serviciu, se intră într-o curte pavată care dă într-o grădină 
vastă înconjurată de ulmi, de salcâmi, de castani şi de fagi, 
ale căror vârfuri trec peste zidul de împrejmuire. În faţa 
acestor două porţi se află dependinţele, acoperite de 
curcubeţică şi de viţă sălbatică şi legate de corpul principal 
al locuinţei printr-un culoar cu vitralii şi care se termină la 
baza unui turn rotund, înalt de vreo şaizeci de picioare, cu o 
scară în spirală. 

În faţă, locuinţa are o galerie cu vitralii, din care se 
deschid mai multe uşi drapate cu vechi tapiţerii. Aceste uşi 
duc în cabinetul doctorului Roderich, în saloane şi în 
sufragerie. Toate aceste camere primesc lumină atât de pe 
cheiul Batthyani, prin cele şase ferestre ale fațadei, cât şi 
de pe bulevardul Tekeli. 

Primul şi al doilea etaj au aceeaşi împărţire. Deasupra 
marelui salon şi a sufrageriei se află camerele domnului şi 
doamnei Roderich; la etajul al doilea cea a căpitanului 
Haralan, iar deasupra cabinetului doctorului, camera 
domnişoarei Myra şi cabinetul ei de toaletă. 


Eu cunoşteam această casă mai înainte chiar de a o fi 
vizitat. În cursul conversaţiei noastre din ajun, Marc nu-i 
uitase nici un amănunt. Mi-o descrisese cameră cu cameră, 
inclusiv scara originală având deasupra un foişor şi o terasă 
circulară, de unde domini oraşul şi cursul Dunării. Ştiam, ba 
chiar în modul cel mai precis cu putinţă, care era locul 
preferat al domnişoarei Myra la masă sau în marele salon şi 
pe ce bancă îi plăcea să se aşeze în fundul grădinii, la 
umbra unui castan superb. 

Către ora unu după-amiază, Marc şi cu mine am fost 
primiţi în vasta galerie cu vitralii, construită în faţa corpului 
principal al clădirii. În mijloc, o jardinieră de aramă 
cizelată, în care înfloreau, în toată bogăţia lor, flori de 
primăvară. Spre a împodobi colţurile galeriei, erau puşi 
câţiva arbuşti din zona tropicală; palmieri, drasene şi 
araucarii. Pe pereţi, mai multe pânze ale şcolilor de pictură 
ungară şi olandeză, a căror mare valoare Marc o preţuia în 
mod deosebit. 

Pe un şevalet, am văzut şi am admirat portretul 
domnişoarei Myra, operă de o factură superbă, demnă de 
numele care o semna şi care-mi este cel mai scump de pe 
lume. 

Doctorul Roderich atingea vârsta de cincizeci de ani, dar 
cu greu i-ai fi dat-o. Era de statură înaltă, cu trupul drept, 
cu părul des şi cărunt, cu tenul unei sănătăţii perfecte, de o 
constituţie viguroasă pe care nici o boală nu pune 
stăpânire. Se recunoştea în el adevăratul tip maghiar cu 
ochiul arzător, mersul hotărât, ţinuta nobilă şi, în toată 
persoana sa, un fel de mândrie naturală pe care i-o domolea 
expresia zâmbitoare a chipului. De îndată ce i-am fost 
prezentat, am simţit din calda strângere a mâinii sale că mă 
aflam în prezenţa celui mai bun om. 

Doamna Roderich, la patruzeci şi cinci de ani, îşi păstrase 
importante resturi din marea sa frumuseţe de altădată, 
trăsături regulate, ochi de un albastru închis, un păr 


magnific care începea să albească, o gură fin desenată 
lăsând să i se vadă o dantură intactă, o talie încă elegantă. 

Marc îmi făcuse un portret fidel al ei. Îţi dădea impresia 
unei femei admirabile, înzestrată cu toate virtuțile familiale, 
aflându-şi fericirea desăvârşită alături de soţul ei, 
adorându-şi fiul şi fiica cu toată tandreţea unei mame 
înțelepte şi prevăzătoare. 

Doamna Roderich îmi dădu dovadă de multă prietenie, 
fapt de care am fost profund mişcat. Era pe deplin fericită 
de sosirea fratelui lui Marc Vidal în casa ei, cu condiţia ca el 
să binevoiască s-o considere ca şi a lui. 

Dar ce să mai spun despre Myra Roderich? A venit spre 
mine surâzătoare, cu mâna sau mai bine-zis cu braţele 
deschise. Da, era chiar o soră pe care aveam s-o am în 
această tânără fată, o soră care m-a îmbrăţişat şi pe care 
am îmbrăţişat-o fără alte ceremonii. Şi am motiv să cred că 
Marc, văzându-mă făcând asta, a simţit împunsătura 
invidiei. 

— Eu n-am ajuns încă până acolo! suspină el, cu gelozie. 

— Pentru că nu eşti fratele meu, explică glumeţ viitoarea 
mea cumnată. 

Domnişoara Roderich era întocmai cum mi-o zugrăvise 
Marc, întocmai cum o înfăţişa pânza pe care o admirasem. 
O fată tânără cu capul fermecător încununat de un păr fin, 
blond, atrăgătoare, veselă, cu frumogşii ei ochi de un 
albastru întunecat strălucind de spirit, cu tenul cald al 
carnaţiei ungureşti, cu gura de un contur foarte pur, cu 
buzele roşii deschizându-se deasupra unor dinţi de o 
albeaţă sclipitoare. De o statură depăşind puţin pe cea 
mijlocie, cu mersul elegant, era graţia în persoană, de o 
distincţie desăvârşită, lipsită de orice afectare şi poză. 

Într-adevăr, dacă se zicea despre portretele lui Marc că 
erau mai asemănătoare decât modelele lor, s-ar fi putut 
spune încă şi mai just că domnişoara Myra Roderich era 
mai naturală decât însăşi natura! 


Ca şi mama ei, Myra Roderich purta costumul maghiar: 
şemizeta închisă la gât, mânecile strânse la încheietura 
mâinii prin broderii, corsajul împodobit cu nasturi de metal, 
cordonul încheiat cu un nod de panglici cu paiete de aur, 
fusta în cute fluturânde şi ajungându-i până la glezne, 
ghetuţele de saftian, în totul un ansamblu foarte plăcut, 
căruia nici cel mai delicat gust nu i-ar fi putut găsi nimic de 
reproşat. 

Căpitanul Haralan se afla şi el acolo, superb în uniforma 
lui şi de o asemănare izbitoare cu sora sa. Îmi strânse 
mâna, mă trată şi el ca pe un frate, şi ne simţeam ca doi 
prieteni, cu toate că prietenia noastră data doar din ajun. 

Aşadar, nu mai aveam de cunoscut nici un alt membru al 
familiei. 

Conversaţia se desfăşură la întâmplare, trecând fără 
ordine de la un subiect la altul. Am vorbit despre călătoria 
mea, despre navigația la bordul vasului Dorothee, despre 
ocupațiile mele din Franţa, despre timpul de care puteam 
să dispun, despre frumosul oraş Ragz pe care mi-l vor arăta 
în amănunţime. Am vorbit şi despre marele fluviu pe care ar 
trebui să cobor măcar până la Porţile de Fier, despre 
această magnifică Dunăre ale cărei ape par îmbibate cu 
raze de aur, despre toată această ţară maghiară atât de 
plină de amintiri istorice, despre faimoasa pustă care ar 
trebui să atragă vizitatori din lumea întreagă etc. 

— Cu câtă bucurie vă vedem lângă noi, domnule Vidal! 
repeta Myra Roderich, împreunându-şi mâinile într-un gest 
grațios. Călătoria dumneavoastră se prelungea mereu şi 
eram îngrijoraţi. Nu ne-am liniştit decât la primirea scrisorii 
trimise de la Pesta. 

— Sunt foarte vinovat, domnişoară Myra, i-am răspuns, 
foarte vinovat că am întârziat pe drum. Aş fi fost de mult la 
Ragz, dacă de la Viena aş fi luat poştalionul. Dar nu m-aţi fi 
iertat să dispreţuiesc astfel Dunărea de care sunteţi, pe 
bună dreptate, atât de mândri şi care îşi merită reputaţia. 


— Vă iertăm datorită ei, domnule Vidal, încuviinţă şi 
doamna Roderich, deoarece sunteţi în sfârşit aici şi acum 
nimic n-o să mai întârzie fericirea acestor doi copii. 

În timp ce vorbea, doamna Roderich îi sorbea cu o privire 
înduioşată pe fiica sa şi pe Marc, deja uniţi în inima ei. 
Domnul Roderich făcea la fel. Cât despre cei „doi copii”, ei 
se mâncau reciproc din ochi, cum se spune în mod familiar. 
Şi eu eram foarte mişcat de nevinovata mulţumire a acestei 
familii fericite. 

Nu s-a pus prpblema de a ieşi în oraş în această după- 
amiază. Dacă doctorul a trebuit să se reîntoarcă la 
ocupațiile lui obişnuite, doamna Roderich şi fiica ei n-aveau 
nici o treabă care să le atragă în oraş. În compania lor, am 
străbătut casa şi am admirat lucrurile frumoase pe care le 
cuprindea, tablouri şi bibelouri alese, bufetele din 
sufragerie încărcate cu veselă de argint, lăzile şi cuferele 
vechi din galerie. 

— Dar turnul? exclamă Myra. Domnul Vidal îşi închipuie că 
prima sa vizită la noi o să se sfârşească fără să urce în 
turnul nostru? 

— Ba nu, domnişoară Myra, ba nu! i-am răspuns. Nu există 
o singură scrisoare a lui Marc care să nu-mi vorbească de 
acest turn în termeni elogioşi şi, ca să spun tot adevărul, eu 
n-am venit la Ragz decât spre a mă urca în el. 

— O s-o faceţi, deci, fără mine, zise doamna Roderich, căci 
este puţin cam sus pentru mine. 

— Oh, mamă, doar o sută şaizeci de trepte...! 

— La vârsta ta, asta nu înseamnă nici măcar patru trepte 
de an, zise căpitanul Haralan. Dar rămâi, dragă mamă, o să 
te regăsim în grădină. 

— La drum spre cer! strigă Myra. 

O porni sprintenă şi noi de-abia de puteam s-o urmăm în 
mersul ei repede. În două minute am ajuns în foişor, apoi pe 
terasă, de unde ni se oferi privirilor o panoramă superbă. 

Spre vest, întreg oraşul cu diferitele lui cartiere, pe care îl 
domină colina Wolkang, încununată de bătrânul castel pe al 


cărui foişor fâlfâie faldurile steagului unguresc. Spre sud, 
cursul şerpuitor al Dunării, lat de o sută şaptezeci şi cinci 
de stânjeni, brăzdat de neîncetatul du-te-vino al 
ambarcaţiilor care îl urcă şi îl coboară, şi dincolo - munţii 
îndepărtați ai provinciei sârbeşti. La nord, pusta cu pădurile 
ei dese precum boschetele unui parc, câmpiile, culturile, 
păşunile, precedate de o întreagă periferie de case de ţară 
şi de ferme ce se recunosc după porumbarele lor ascuţite. 

Eram fermecat de această vedere admirabilă, cu aspecte 
atât de variate şi care pe această vreme frumoasă, cu raze 
de soare limpezi, se desluşea până la ultimele margini ale 
orizontului. 

După o şedere destul de îndelungată pe terasa foişorului, 
am coborât în grădină unde ne aştepta doamna Roderich. 

În ziua aceea, am cinat la masa familiei şi am petrecut 
seara între noi. În mai multe rânduri domnişoara Myra se 
aşeză la clavir şi se acompanie cântând cu un glas 
răsunător originale melodii ungureşti, ode, elegii, epopei, 
balade pe care nu le poţi asculta fară emoție. A fost o 
încântare care s-ar fi prelungit până la un ceas înaintat al 
nopţii, de n-ar fi dat semnalul plecării căpitanul Haralan. 

Când ne-am întors la hotelul Temesvar, în camera în care 
mă urmă Marc: 

— Crezi că am exagerat, îmi spuse el, şi că mai există pe 
lume o altă tânără fată... 

— O alta! îi răspunsei. Dar şi eu mă întreb nu de mai există 
o alta, ci dacă domnişoara Myra Roderich există în 
realitate! 

— Ah, dragul meu Henri, cât o iubesc! 

— La naiba! Asta-i ceva ce nu mă miră, dragă Marc! Nu te- 
aş mai recunoaşte de frate, de-ar fi altfel! 

Apoi ne-am culcat, fără ca vreun nor să fi umbrit această zi 
fericită şi liniştită. 

V, 

Am început de a doua zi să vizitez Ragz-ul în tovărăşia 
căpitanului Haralan. În vremea asta, Marc se ocupa de 


diverse demersuri relative la căsătorie a cărei dată se fixase 
la 1 iunie, adică peste douăzeci de zile. Căpitanul Haralan 
ţinea să-mi facă onorurile oraşului său natal, să mi-l arate în 
toate amănuntele. N-aş fi putut găsi un alt ghid mai 
conştiincios, mai erudit şi de o mai desăvârşită bunăvoință. 

Oraşul Ragz este construit îndeajuns de regulat, în afară 
de partea de jos de pe malul fluviului. Cartierele de sus au 
chiar o regularitate aproape geometrică. 

Căpitanul Haralan mă conduse pe cheiul şi pe strada 
Ştefan ÎI, la târgul Coloman, la ora la care este cel mai 
frecventat. 

În acest târg Coloman, în care abundau diversele produse 
ale ţării, am observat pe îndelete ţăranul în costumul lui 
tradiţional. El şi-a păstrat trăsăturile caracteristice - capul 
mare, nasul puţin cârn, ochii rotunzi, mustaţa pe oală. În 
general, poartă pe cap o pălărie cu boruri late de sub care 
ies două şuviţe de păr. Vesta şi haina lui, cu nasturii de os, 
sunt din blană de oaie; pantalonii îi sunt făcuţi dintr-o pânză 
groasă ce ar aduce cu catifeaua reiată, obişnuită în satele 
noastre din nord, şi o curea de culoare variată îi strânge 
mijlocul; picioarele îi sunt încălţate cu cizme grele care 
uneori au pinteni. 

Mi s-a părut că femeile - de un tip drăguţ, îmbrăcate cu o 
fustă scurtă în culori vii, cu bluza împododită de broderii, cu 
pălăria ornată de o egretă şi cu borurile ridicate peste un 
păr bogat - aveau o înfăţişare mai vioaie decât bărbaţii. 

După ce am plecat din târg, căpitanul Haralan mă duse să 
traversez un labirint de străzi înguste, mărginite de 
dughene cu firme verticale. Apoi cartierul se lărgi până ce 
dădu în piaţa Kurtz, care este una din cele mai mari pieţe 
ale oraşului. 

În mijlocul acestei pieţe se înalţă o fântână drăguță, din 
bronz şi marmură, al cărei bazin este alimentat de ţevi cu 
guri fanteziste. Deasupra se ridică statuia lui Matei Corvin, 
erou din secolul al XV-lea, rege la cincisprezece ani. 


Este o piaţă cu adevărat frumoasă. De o parte, se înalţă 
palatul guvernatorului, cu acoperişurile înalte cu giruete, 
care şi-a păstrat caracterul vechilor construcţii ale 
Renaşterii. La clădirea principală duce o scară cu rampă de 
fier, şi o galerie, decorată cu statui de marmură, deserveşte 
primul etaj. Fațada este străpunsă de ferestre de piatră în 
formă de cruce, închise cu vechi vitralii. În centru se ridică 
un fel de donjon, terminat cu un dom cu lucarne, deasupra 
căruia fâlfâie faldurile drapelului naţional. Două clădiri 
formează avancorpul, unite printr-un grilaj a cărui poartă 
se deschide într-o curte vastă împodobită la colţuri cu 
desişuri înverzite. 

Ne-am oprit puţin în piaţa Kurtz. 

— lată palatul, mi l-a arătat căpitanul Haralan. Acolo, 
peste douăzeci de zile, Marc şi Myra vor apărea înaintea 
guvernatorului şi-i vor solicita consimţământul înainte de a 
merge la catedrală. 

— Să-i solicite consimţământul?... am repetat eu surprins. 

— Da. Este un obicei local foarte vechi. Nici o căsătorie nu 
se poate oficia decât după ce s-a obţinut permisiunea celei 
mai înalte autorităţi a oraşului. Această autorizaţie, ea 
singură, constituie dealtminteri o legătură foarte puternică 
între cei cărora li s-a acordat. Ei nu sunt încă pe deplin soţi, 
dar nu mai sunt doar logodnici, şi, în cazul în care o piedică 
neaşteptată s-ar opune căsătoriei, le-ar fi cu neputinţă să 
mai contracteze alte angajamente matrimoniale. 

În vreme ce-mi explica astfel acest obicei ciudat, căpitanul 
Haralan mă ducea pe strada Ladislas. Această stradă se 
sfârşeşte la catedrala Sfântul Mihail, un monument din 
secolul al XIII-lea, în al cărui stil lipsit de puritate se 
amestecă cel roman cu goticul. Totuşi, această catedrală 
are părţi frumoase care rețin atenţia cunoscătorilor, cu 
faţada ei având de o parte şi de alta câte un turn, cu 
săgeata ei aşezată la transeptul înalt de trei sute 
cincisprezece picioare, cu portalul ei central având bolți 
foarte înalte, cu marea ei rozetă pe care o străbat razele 


soarelui în amurg şi tinda mare ce se luminează atunci din 
plin, în sfârşit, cu sanctuarul ei rotunjit între numeroşii 
stâlpi de susţinere. 

— O să avem timp să-i vizităm mai târziu interiorul, îmi 
atrase atenţia căpitanul Haralan. 

— Cum vreţi, i-am răspuns. Dumneavoastră mă conduceţi, 
scumpe căpitane, şi eu vă urmez... 

— Ei bine, să ne urcăm până la castel; apoi vom ocoli 
oraşul prin marile bulevarde şi o să sosim la mama, chiar la 
ora prânzului. 

Îndreptându-ne spre castel, a trebuit să străbatem un 
cartier îndeajuns de animat, în care se înghesuiau vânzători 
şi cumpărători. Şi, tocmai în clipa în care ajungeam într-o 
mică piaţă, se produse acolo o hărmălaie mai zgomotoasă 
decât obişnuita larmă a cumpărărilor şi vânzărilor. 

Câteva femei, lăsându-şi mărfurile expuse, înconjurau un 
bărbat, un ţăran care căzuse la pământ şi se ridica cu 
greutate. Acest bărbat părea tare mânios: 

— Vă spun că am fost lovit... că am fost împins şi că am 
căzut dintr-o dată! 

— Cine oare te-ar fi putut lovi? întrebă una din aceste 
femei... Erai singur în acel moment... Te vedeam prea bine 
din dugheana mea... Nu se afla nimeni în acest loc... 

— Ba da, afirma bărbatul, mi s-a dat un pumn, aici, drept 
în piept... l-am simţit zdravăn, ce naiba! 

Căpitanul Haralan, care îl întrebă pe ţăran, primi de la el 
următoarea explicaţie: el mergea paşnic, când simţise 
deodată o zguduitură violentă, de parcă un om zdravăn l-ar 
fi lovit din faţă, o zguduitură atât de violentă încât fusese 
răsturnat. Dar să spună cine era agresorul îi era cu 
neputinţă, căci, ridicându-se, nu zărise pe nimeni pe 
aproape. 

Câtă parte de adevăr conţinea această relatare? Țăranul 
primise într-adevăr o lovitură pe cât de puternică pe atât de 
neaşteptată? Dar o îmbrâncitură nu se produce fără să 
existe cineva care să îmbrâncească, de n-ar fi decât vântul. 


Însă aerul era cu desăvârşire calm. Un singur lucru era 
aşadar sigur şi anume, că avusese loc o cădere şi o cădere, 
de fapt, de ajuns de inexplicabilă. 

De aceea se strânsese gloata. 

Sigur, pesemne că bărbatul fusese pradă unei halucinaţii, 
sau că era beat! Un beţiv cade de la sine, numai în virtutea 
legii căderii corpurilor. 

Aceasta a fost, fără îndoială, opinia generală, cu toate că 
ţăranul se apăra zicând că nu băuse şi, în ciuda protestelor 
lui, jandarmeria călare îl pofti, puţin cam aspru, să circule. 

După încheierea incidentului, am mers pe unul din 
drumurile care suie, îndreptându-se spre restul oraşului. 
Există acolo o reţea de străzi şi de ulicioare, un adevărat 
labirint din care un străin n-ar putea ieşi singur. 

În sfârşit am ajuns în faţa castelului, solid înfipt pe una din 
înălțimile colinei Wolkang. 

Era fortăreaţa tipică a oraşelor ungureşti, acropolea, 
„Var”-ul, spre a folosi cuvântul maghiar, cetăţuia feudală, la 
fel de amenințătoare atât pentru duşmanii din afară, cât şi 
pentru vasalii seniorului. Avea ziduri înalte, mărginite cu 
metereze prevăzute cu creneluri prin care se aruncă 
proiectile, flancate de turnuri groase, dintre care cel mai 
înalt, foişorul, domina întreaga regiune înconjurătoare. 

Podul mobil, aruncat peste şanţul umplut de nenumărați 
arbuşti sălbatici, ne conduse la o fortificaţie subterană 
dintre două mortiere, scoase din uz. Deasupra se întindeau 
ţevi de tun. 

Gradul căpitanul Haralan îi deschidea fireşte poarta 
acestei vechi fortărețe, de o valoare militară neînsemnată 
acum. Cei câţiva soldaţi care o păzeau îi dădură onorurile 
militare la care avea dreptul şi, odată ajunşi pe platou, el 
îmi propuse să mă urc în foişorul care se afla într-unul din 
colţuri. 

A trebuit să suim nu mai puţin de două sute patruzeci de 
trepte ale scării în spirală, care duce la platforma 
superioară. Mergând de-a lungul parapetului, privirile mele 


îmbrăţişară un orizont mai vast decât cel văzut din turnul 
casei Roderich. Am socotit cam la şapte leghe partea ce se 
vedea din Dunăre, al cărei curs o lua apoi oblic spre est, în 
direcţia lui Neusatz. 

— După ce ne-aţi cunoscut în parte oraşul, scumpul meu 
Vidal, îmi zise căpitanul Haralan, iată-l acum desfăşurându- 
se în întregime la picioarele dumneavoastră. 

— Şi ceea ce am văzut din el, până acum, am răspuns, mi 
s-a părut foarte interesant, chiar faţă de Budapesta şi faţă 
de Presburg. 

— Sunt fericit să vă aud vorbind astfel, şi după ce o să 
sfârşiţi de vizitat Ragz-ul, după ce vă veţi familiariza cu 
moravurile, cu obiceiurile, cu originalităţile lui, nu mă 
îndoiesc că o să-i păstraţi o amintire excelentă... Noi, 
maghiarii, ne iubim oraşele cu o dragoste filială! În sfârşit, 
continuă căpitanul Haralan, noi locuim într-un oraş paşnic, 
pe care patimile politice nu-l mai tulbură sau nu-l tulbură 
deloc, foarte zelos totuşi faţă de drepturile şi de privilegiile 
lui, pe care şi le-ar apăra împotriva oricărei încălcări din 
partea puterii centrale. Eu nu le cunosc concetăţenilor 
noştri decât un defect... 

— Anume...? 

— Acela de a fi înclinați întrucâtva spre superstiții şi de a 
crede prea uşor în supranatural. Legendele cu strigoi şi 
fantome, invocările şi apariţiile diavolului au darul să le 
placă mai mult decât se cuvine. 

— Aşadar, zisei, nu doctorul Roderich - un medic trebuie, 
prin definiţie, să aibă capul solid - ci mama 
dumneavoastră... sora dumneavoastră...? 

— Da, şi toată lumea odată cu ele. Împotriva acestei 
slăbiciuni, căci este cu adevărat o slăbiciune, nu izbutesc 
deloc să acţionez... O să mă ajute poate Marc. 

— Numai dacă, zisei, n-o să-l influenţeze şi pe el 
domnişoara Myra... 

— Acum, scumpul meu Vidal, aplecaţi-vă peste parapet... 
Îndreptaţi-vă privirile spre sud-est... acolo... la marginea 


oraşului, zăriţi terasa unui foişor? 

— Da, răspunsei, şi mi se pare că trebuie să fie negreşit 
turnul casei Roderich. 

— Nu vă înşelaţi. Dar în această casă există o sufragerie, şi 
în această sufragerie se va servi în curând un prânz. Însă, 
deoarece sunteţi unul din convivi... 

— La dispoziţia dumneavoastră, scumpul meu căpitan. 

— Ei bine, să coborâm, să lăsăm „Var”-ul însingurării sale 
feudale, pe care am întrerupt-o o clipă, şi să ne întoarcem 
pe bulevarde, ceea ce o să vă facă să traversaţi nordul 
oraşului. 

După câteva minute trecusem de uşa tainică a fortificaţiei 
subterane. Dincolo de un cartier frumos care se întinde 
până la împrejmuirea Ragz-ului, bulevardele al căror nume 
se schimbă la fiecare din marile străzi care le întretaie, 
descriu, pe o lungime de mai bine de o leghe, cele trei 
sferturi ale unui cerc închis de către Dunăre. Ele sunt 
plantate cu un împătrit şir de arbori falnici - fagi, castani şi 
tei. Într-o parte se continuă parapetul bastioanelor, peste 
care se zăreşte câmpia; de cealaltă, se succed locuinţe 
luxoase, majoritatea precedate de câte o curte, în care 
înfloresc straturi cu flori şi a căror faţadă posterioară dă în 
grădini răcoroase, încântătoare, udate de apele fluviului. 

La această oră, pe bulevarde treceau deja câteva echipaje 
frumos înhămate, şi pe aleea de alături, grupuri de călăreţi 
şi de amazoane în ţinută elegantă. 

La ultima cotitură, am luat-o la stânga spre a cobori pe 
bulevardul 'Tekeli, în direcţia cheiului Batthyani. 

Câţiva paşi mai departe am zărit o casă izolată în mijlocul 
unei grădini. Având o înfăţişare tristă, ca şi cum ar fi fost 
părăsită, cu ferestrele zăvorite cu obloane care probabil că 
nu se deschideau aproape niciodată, năpădită la temelie de 
lepra muşchiului şi de mărăcini, ea contrasta în chip ciudat 
cu celelalte clădiri de pe bulevard. 

Printr-o poartă a grilajului, la baza căreia creşteau spini, 
pătrundeai într-o curticică, cu doi ulmi pe care bătrâneţea îi 


scorojise şi al căror trunchi, crăpat de lungi tăieturi, lăsa să 
i se vadă putregaiul dinăuntru. 

La faţadă se deschidea o uşă decolorată de intemperii, de 
gerurile şi zăpezile iernii, până la care urcai trei trepte 
dărăpânate. 

Deasupra parterului se ridica primul etaj, cu acoperişul 
din tăblii groase şi cu un foişor pătrat, ale cărui ferestre 
înguste erau acoperite cu perdele dese. 

Se părea că această casă era nelocuită, admițând că mai 
era locuibilă. 

— Cui aparţine această casă? am întrebat eu. 

— Unui original, mi-a răspuns căpitanul Haralan. 

— Ea urâţeşte bulevardul, am zis eu. Oraşul ar trebui s-o 
cumpere şi s-o demoleze. 

— Cu atât mai mult, scumpul meu Vidal, cu cât, odată casa 
demolată, proprietarul ei ar părăsi neîndoios oraşul şi s-ar 
duce la dracu”, ruda lui cea mai apropiată, de dai crezare 
cumetrelor din Ragz. 

— Aha!... Cine este oare acest personaj remarcabil? 

— Un german. 

— Cum se numeşte...? 

În momentul în care căpitanul Haralan tocmai voia să-mi 
răspundă la întrebare, uşa casei se deschise. leşiră doi 
bărbaţi. Cel mai în vârstă, care părea să aibă vreo şaizeci 
de ani, rămase pe scară, pe când celălalt străbătea curtea şi 
ieşea pe poarta grilajului. 

— Ia te uită! murmură căpitanul Haralan. Este aşadar 
aici?... Eu îl credeam plecat... 

Individul, întorcându-se, ne zări. Îl cunoştea el pe 
căpitanul Haralan? Nu mă îndoiam de asta, căci amândoi 
schimbară o privire vrăjmaşă asupra căreia nu m-am putut 
înşela. 

Dar, la rându-mi, şi eu îl recunoscusem, şi când se 
îndepărtă cu câţiva paşi: 

— Este chiar el! am exclamat. 


— L-aţi mai întâlnit pe acest om? m-a întrebat căpitanul 
Haralan, manifestând o oarecare surpriză. 

— Desigur, i-am răspuns, am călătorit împreună cu el de la 
Budapesta la Vukovar pe vasul Dorothee. Nu mă aşteptam 
deloc, v-o mărturisesc, să-l reîntâlnesc la Ragz. 

— Şi ar fi fost mai bine să nu fie aici! a exclamat căpitanul 
Haralan. 

— Nu păreţi să fiţi în relaţii bune cu acest german, am 
observat eu. 

— Cine ar putea să fie cu unul ca el?... Dealtminteri, eu am 
motive speciale să fiu în termeni răi cu dânsul. E mai bine 
să vă spun adevărul: a avut neruşinarea să ceară mâna 
surorii mele. Dar tatăl meu şi cu mine l-am refuzat într-un 
mod care să-i taie orice poftă de a-şi mai reînnoi cererea... 

— Cum! Acesta-i omul...? 

— Ştiaţi, aşadar...? 

— Da, scumpe căpitan, şi mai ştiu că l-am văzut adineauri 
pe Wilhelm Storitz, fiul lui Otto Storitz, ilustrul chimist din 
Spremberg. 

VI. 

Au trecut două zile, în care mi-am folosit toate ceasurile 
libere ca să colind oraşul. Mă opream de asemeni îndelung 
pe podul care uneşte cele două ţărmuri ale Dunării de 
insula Svendor şi nu mă mai săturam să admir acest fluviu 
magnific. 

Trebuie să mărturisesc că numele lui Wilhelm Storitz îmi 
revenea adesea în minte, fără voia mea. Aşadar, locuia la 
Ragz şi, aşa precum am aflat curând, împreună cu un 
singur servitor cunoscut sub numele de Hermann, nici mai 
simpatic, nici mai apropiat, nici mai comunicativ decât 
stăpânul său. Mi s-a părut chiar că acest Hermann aducea 
prin ţinuta şi prin mersul lui cu omul care în ziua sosirii 
mele ne urmărise, pe fratele meu şi pe mine, în vreme ce 
mergeam de-a lungul cheiului Batthyani. 

Am socotit că-i bine să nu-i spun nimic lui Marc despre 
întâlnirea pe care căpitanul Haralan şi cu mine o avusesem 


pe bulevardul 'Tekeli. Poate că l-ar fi neliniştit să ştie că 
Wilhelm Storitz se reîntorsese la Ragz. Pentru ce să-i 
întunec fericirea cu o umbră de nelinişte? Dar regretam că 
acest rival refuzat nu era absent din oraş, cel puţin până în 
ziua în care căsătoria, lui Marc şi a Myrei ar fi fost un fapt 
împlinit. 

În ziua de 16, în cursul dimineţii, aveam să cobor pentru 
plimbarea mea obişnuită, pe care, în ziua aceea, 
intenţionam s-o prelungesc pe câmp, în împrejurimile 
oraşului Ragz, când intră în cameră fratele meu. 

— Am o grămadă de lucruri de făcut, dragă, îmi zise el, aşa 
că n-o să te superi dacă te las singur. 

— Du-te, dragă Marc, i-am răspuns, şi nu te îngriji de 
mine. 

— Nu trebuie să vină să te ia Haralan? 

— Nu, astăzi nu este liber. Dar n-are importanţă, o să mă 
duc să prânzesc singur în vreo cârciumă de pe celălalt mal 
al Dunării. 

— Vezi mai ales, dragă Henri, să te întorci la ora şapte! 

— Masa doctorului este prea bună ca s-o pot uita. 

— Lacomule!... Sper că n-ai să uiţi, cu atât mai mult, 
serata care va fi dată poimâine la ei acasă. O să profiţi de ea 
spre a studia înalta societate din Ragz. 

— E o serată de logodnă, Marc? 

— Dacă vrei, dar mai degrabă de semnare a contractului. 
E multă vreme de când scumpa Myra şi cu mine suntem 
logodiţi... Mi se pare chiar că am fost logodiţi dintotdeauna. 

— Da, de la naştere. 

— Se prea poate! 

— Adio, deci, tu, cel mai fericit dintre bărbaţi! 

— Nu fi prea grăbit. O să-mi spui asta când logodnica îmi 
va fi soţie! 

Marc se retrase după ce îmi strânse mâna, şi eram pe 
punctul de a ieşi, când apăru căpitanul Haralan. Am fost 
destul de mirat de asta, întrucât era stabilit că nu aveam să- 
| văd în ziua aceea. 


— Dumneavoastră? am exclamat. Ei bine, dragă căpitane, 
asta-i o surpriză plăcută. 

Poate mă înşelam, dar căpitanul Haralan mi s-a părut 
îngrijorat. S-a mărginit să-mi răspundă: 

— Scumpul meu Vidal, tatăl meu doreşte să vă vorbească. 
Vă aşteaptă acasă. 

— Sunt gata să merg, am răspuns tare surprins, neliniştit 
Chiar, fără să ştiu prea bine pentru ce. 

În vreme ce păşeam unul lângă altul pe cheiul Batthyani, 
căpitanul Haralan nu rosti o vorbă. Ce se petrecea oare şi 
ce comunicare voia să-mi facă doctorul Roderich? Era vorba 
de căsătoria lui Marc? 

De îndată ce am sosit, servitorul ne-a introdus în cabinetul 
doctorului. 

Doamna şi domnişoara Roderich plecaseră de acasă şi 
probabil că Marc avea să le întâlnească în cursul plimbării 
lor matinale. 

Doctorul se afla singur în cabinetul său, aşezat înaintea 
mesei sale de lucru. Când se întoarse spre mine, mi se păru 
la fel de îngrijorat ca şi fiul său. 

„Este ceva, gândeam eu, şi cu siguranţă că Marc nu ştia 
nimic despre asta când l-am văzut azi de dimineaţă. 

M-am aşezat într-un fotoliu în faţa doctorului, în vreme ce 
căpitanul Haralan rămânea în picioare, sprijinit cu cotul de 
cămin, apoi am aşteptat cu nelinişte ca doctorul să-mi 
vorbească. 

— Mai întâi de toate, domnule Vidal, îmi zise el, vă 
mulţumesc că aţi venit la mine. 

— Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, domnule 
Roderich, i-am răspuns eu. 

— Am dorit să vorbesc cu dumneavoastră în prezenţa lui 
Haralan. 

— Este vorba despre căsătoria lui Marc şi a domnişoarei 
Myra? 

— Într-adevăr. 

— Ceea ce vreţi să-mi spuneţi este, aşadar, tare grav? 


— Da şi nu, răspunse doctorul. Oricum ar fi, nici soţia mea, 
nici fiica mea şi nici fratele dumneavoastră nu sunt la 
curent. Am preferat să-i las să ignore ceea ce o să vă spun. 
Dumneavoastră o să puteţi, dealtfel, să judecaţi dacă am 
avut sau nu dreptate. 

Instinctiv, am făcut legătură în mintea mea între această 
comunicare şi întâlnirea pe care căpitanul Haralan şi cu 
mine o avusesem în faţa casei de pe bulevardul Tekeli. 

— Ieri după-amiază, continuă doctorul, pe când soţia mea 
şi cu Myra ieşiseră, la orele de consultaţie, servitorul mi-a 
anunţat un vizitator pe care aş fi dorit să nu-l primesc. 
Acest vizitator era Wilhelm Storitz... Dar poate că n-aţi aflat 
despre acest german...? 

— Sunt la curent, am răspuns. 

— Ştiţi, aşadar, că acum aproape şase luni, cu mult mai 
înainte de a fi fost făcută şi acceptată cererea fratelui 
dumneavoastră, Wilhelm Storitz a solicitat mâna fiicei mele. 
După ce mi-am consultat soţia şi fiul, care împărtăşeau 
refuzul meu faţă de o astfel de căsătorie, i-am răspuns lui 
Wilhelm Storitz că nu se putea da curs propunerii sale. În 
loc să se plece înaintea acestui refuz, el îşi reînnoi cererea 
în termeni formali şi eu i-am dat tot atât de formal 
răspunsul, într-un chip care să nu-i mai lase nici o speranţă. 

În vreme ce doctorul Roderich vorbea, căpitanul Haralan 
se plimba prin cameră şi se oprea uneori la una din ferestre 
spre a privi în direcţia bulevardului Tekeli. 

— Domnule Roderich, zisei, luasem cunoştinţă despre 
această cerere şi ştiam că ea fusese făcută anterior cererii 
fratelui meu. 

— Cu aproape cu trei luni mai înainte, domnule Vidal. 

— Astfel că, am continuat, Wilhelm Storitz şi-a văzut 
respinsă cererea în căsătorie nu fiindcă Marc fusese 
acceptat, ci numai pentru că această căsătorie nu intra în 
vederile dumneavoastră. 

— Cu siguranţă. Noi n-am fi consimţit niciodată la această 
unire, care nu putea să ne convină sub nici un motiv şi 


căreia Myra i-ar fi dat un refuz categoric. 

— Persoana, sau situaţia materială a lui Wilhelm Storitz v- 
a dictat această hotărâre? 

— Situaţia lui este probabil destul de bună, răspunse 
doctorul Roderich. Se crede că, de bună seamă, tatăl lui i-a 
lăsat o avere considerabilă datorită unor descoperiri 
folositoare. În ce priveşte persoana lui... 

— Îl cunosc, domnule Roderich. 

— Îl cunoaşteţi? 

I-am povestit în ce împrejurări îl întâlnisem pe Wilhelm 
Storitz pe vasul Dorothee, fără să bănuiesc atunci despre ce 
era vorba. Vreme de patru zile, acest om îmi fusese tovarăş 
de călătorie între Budapesta şi Vukovar, unde bănuiam că 
debarcase, întrucât el nu se mai afla la bord la sosirea mea 
la Ragz. 

— Şi în sfârşit, zilele astea, am adăugat eu, în timpul unei 
plimbări de-ale noastre, căpitanul Haralan şi cu mine am 
trecut pe dinaintea casei lui, şi l-am recunoscut pe acest 
Wilhelm Storitz în momentul în care ieşea din casă. 

— Se vorbea însă că a părăsit oraşul acum câteva 
săptămâni, spuse doctorul Roderich. 

— Aşa se credea şi este evident că a lipsit, întrucât Vidal l- 
a văzut la Budapesta, interveni căpitanul Haralan, dar acum 
este sigur că s-a întors. 

Vocea căpitanului Haralan trăda o puternică enervare. 
Doctorul continuă cu aceste cuvinte: 

— V-am răspuns, domnule Vidal, în ce priveşte situaţia lui 
Wilhelm Storitz. Cât despre modul lui de existenţă, nimeni 
nu s-ar putea lăuda că-l cunoaşte. Este cu desăvârşire 
enigmatic. El trăieşte în afara celorlalţi oameni. 

— Nu-i în asta o oarecare exagerare? l-am făcut atent pe 
doctor. 

— O oarecare exagerare fără îndoială că este, îmi 
răspunse el. Cu toate acestea, el aparţine unei familii destul 
de suspecte şi, înaintea lui, tatăl său, Otto Storitz, dădea loc 
celor mai ciudate legende. 


— Care i-au supravieţuit, domnule doctor, dacă judec după 
ceea ce am citit într-o gazetă din Budapesta. Ceva în 
legătură cu comemorarea care este celebrată în fiecare an 
la Spremberg, în cimitirul oraşului. De-ar fi să crezi această 
gazetă, timpul n-a şters deloc legendele superstiţioase la 
care faceţi aluzie dumneavoastră. Savantul viu l-a moştenit 
pe savantul mort. Se zice că acesta era un vrăjitor care 
dispunea de o putere supranaturală. În fiecare an se 
aşteaptă, pare-se, să se vadă producându-se vreun fenomen 
extraordinar în preajma mormântului său. 

— Aşadar, domnule Vidal, încheie doctorul Roderich, n-o să 
vă miraţi, dacă, potrivit celor ce se povestesc la Spremberg 
şi la Ragz, acest Wilhelm Storitz este privit ca un personaj 
straniu... Acesta este bărbatul care a cerut mâna fiicei mele 
şi care ieri a avut îndrăzneala să-şi reînnoiască cererea. 

— Ieri? am exclamat eu. 

— lată cum s-au petrecut lucrurile, a continuat doctorul 
Roderich, e bine ca dumneavoastră s-o ştiţi. Când mi-a fost 
anunţat Wilhelm Storitz, am şovăit o clipă... Să-l las să intre, 
sau să-i trimit vorbă că nu pot să-l primesc? 

— Poate că aşa ar fi fost mai bine, tată, spuse căpitanul 
Haralan, căci, după refuzul primului său demers, el ar fi 
trebuit să înţeleagă că-i este interzis să mai pună piciorul 
aici, sub nici un pretext. 

— Da, poate, zise doctorul, dar m-am temut să nu-l scot 
din râăbdaări şi că dacă se naşte vreun scandal... 

— Căruia i-aş fi pus capăt pe loc, tată! 

— Şi tocmai pentru că te cunosc, zise doctorul apucând 
mâna căpitanului Haralan, tocmai de aceea am preferat să 
procedez cu prudenţă... Cu privire la asta, orice s-ar 
întâmpla, fac apel la afecțiunea ta pentru mama, pentru 
mine, pentru sora ta a cărei situaţie ar fi cât se poate de 
neplăcută dacă i s-ar pronunţa numele, dacă acest Wilhelm 
Storitz ar face scandal... 

Deşi nu-l cunoşteam pe căpitanul Haralan decât de puţină 
vreme, îl judecam ca pe un caracter foarte iute şi sensibil 


până la exces, în ceea ce-i privea familia. De aceea, 
consideram foarte regretabil faptul că rivalul lui Marc se 
reîntorsese la Ragz, şi mai ales că-şi reînnoise cererea. 

Doctorul sfârşi prin a ne povesti în amănunţime această 
vizită. Ea avusese loc chiar în cabinetul în care ne aflam în 
acel moment. Wilhelm Storitz vorbise mai întâi pe un ton 
care vădea o stăruinţă neobişnuită. Domnul Roderich era 
mirat din cale afară că acesta voise să-l vadă ca să-i facă din 
nou cererea în căsătorie îndată după întoarcerea la Ragz, 
adică după numai patruzeci şi opt de ore. Zadarnic se 
arătase doctorul foarte hotărât în refuzul său, căci Wilhelm 
Storitz nu voise să se dea bătut şi ajunsese treptat la un ton 
mânios, declarând la sfârşit că logodna fratelui meu cu 
domnişoara Myra nu l-ar putea face să renunţe la 
pretenţiile lui, că o iubea pe tânără fată şi că, dacă nu era a 
lui, cel puţin n-avea să fie niciodată nici a altuia. 

— Insolentul... mizerabilul! repeta căpitanul Haralan. A 
îndrăznit să vorbească astfel, şi eu nu mă aflam aici ca să-l 
zvârl afară! 

„Sigur că, m-am gândit eu, dacă aceşti doi bărbaţi se vor 
afla unul în faţa celuilalt, va fi greu să se împiedice 
scandalul de care se teme atâta doctorul.” 

— După ce a rostit aceste cuvinte, a continuat doctorul, m- 
am ridicat şi l-am făcut să înţeleagă că nu mai voiam să aud 
nimic. Căsătoria Myrei era hotărâtă şi avea să fie celebrată 
peste câteva zile. 

„Nici peste câteva zile, nici mai târziu”, mi-a răspuns 
Wilhelm Storitz. 

„Domnule, i-am zis arătându-i uşa, te poftesc să ieşi 

Oricare altul ar fi înţeles că vizita nu se mai putea 
prelungi. Ei bine, el rămase, tonul i se linişti, încercă să 
obţină cu binele ceea ce nu obținuse prin violenţă, să 
capete cel puţin promisiunea că va fi amânată căsătoria. 
Atunci mă dusei spre cămin spre a-l suna pe servitor. El îmi 
prinse braţul, îl cuprinse din nou mânia, vocea îi răsună atât 
de tare încât pesemne că a fost auzită de afară. Din fericire, 


LLA 


soţia şi fiica mea încă nu se întorseseră acasă. Wilhelm 
Storitz consimţi în sfârşit să se retragă, dar nu fără să 
rostească alte ameninţări nesăbuite. Myra n-o să se 
căsătorească cu Marc. Se vor ivi asemenea piedici, încât 
căsătoria va deveni cu neputinţă. Bărbaţii Storitz dispuneau 
de mijloace care puteau desfide orice putere omenească şi 
el n-ar şovăi să se slujească de ele împotriva imprudentei 
familii care îl respingea... Deschise apoi uşa cabinetului şi 
ieşi furios în mijlocul câtorva persoane ce aşteptau pe sală, 
lăsându-mă foarte speriat de aceste vorbe enigmatice. 

Aşa precum ne-o repetă doctorul, nici un cuvânt din toată 
această scenă nu fusese relatat nici doamnei Roderich, nici 
fiicei sale, nici fratelui meu. Era mai bine să le fie cruţată 
această nelinişte. Dealtfel, şi eu îl cunoşteam destul de bine 
pe Marc spre a mă teme că o să vrea să dea urmare acestei 
afaceri, tot aşa precum şi căpitanul Haralan. Acesta din 
urmă cedă totuşi până la urmă, în faţa motivelor serioase 
arătate de tatăl său. 

— Bine, zise el, n-o să mă duc să-l pedepsesc pe acest 
insolent. Dar dacă vine el la mine?... Dacă se leagă de 
Marc?... Dacă ne provoacă? 

Doctorul Roderich nu ştiu ce să răspundă. 

Conversaţia noastră luă sfârşit. În tot cazul, trebuia să mai 
aşteptăm. Incidentul n-ar avea nici o urmare, într-adevăr, şi 
ar rămâne ignorat de toţi, dacă Wilhelm Storitz n-ar trece 
de la vorbe la fapte. Dar ce putea face el? Ce mijloc avea ca 
să împiedice căsătoria? Oare să-l silească pe Marc, printr-o 
insultă publică, să se bată cu el?... Sau, mai degrabă, 
folosind vreo violenţă împotriva Myrei Roderich?... Dar cum 
ar izbuti să pătrundă în casa în care n-ar mai fi primit?... 
Nu-i stă în putere, îmi închipui, să sfarme uşile! Dealtfel, 
doctorul Roderich n-ar şovăi dacă ar trebui să înştiinţeze 
autorităţile, care ar putea prea bine să-l readucă la 
realitate pe acest individ. 

Înainte de a ne despărţi, doctorul îl imploră încă o dată pe 
fiul său să nu se răfuiască cu acest personaj insolent şi, o 


repet, doar cu greu a cedat căpitanul Haralan. 

Vizita noastră se prelungise îndeajuns pentru ca doamna 
Roderich, fiica şi fratele meu să aibă timp să se întoarcă 
acasă. A trebuit să rămân la ei la prânz, aşa încât am fost 
silit să amân pentru după-amiază excursia mea în 
împrejurimile Ragz-ului. 

Se înţelege de la sine că am inventat un motiv plauzibil 
spre a explica prezenţa mea, în acea dimineaţă, în cabinetul 
doctorului. Marc nu avu nici o bănuială şi prânzul se 
desfăşură în mod foarte agreabil. 

Când ne-am ridicat de la masă, domnişoara Myra îmi 
spuse: 

— Domnule Henri, întrucât am avut plăcerea să vă găsim 
aici, n-o să ne mai părăsiţi toată ziua. 

— Dar plimbarea mea? am obiectat eu. 

— O s-o facem împreună. 

— Dar socoteam să merg mai departe... 

— O să mergem mai departe... 

— Pe jos? 

— Pe jos... Dar e nevoie să mergem atât de departe? Sunt 
sigură că n-aţi admirat încă în toată frumuseţea ei insula 
Svendor. 

— Trebuia s-o fac mâine. 

— Ei bine, o s-o faceţi astăzi. 

Aşadar, am vizitat în tovărăşia acestor doamne şi a lui 
Marc insula Svendor, transformată în grădină publică, un 
fel de parc, cu boschete, case de lemn şi tot felul de 
distracţii. 

Totuşi, mintea nu-mi era cu totul la această plimbare. Marc 
băgă de seamă asta şi a trebuit să-i dau nişte răspunsuri 
evazive. 

Era oare teama de a-l întâlni pe Wilhelm Storitz în drumul 
nostru?... Nu, mă gândeam mai degrabă la ceea ce îi 
spusese el doctorului Roderich: Se vor ivi asemenea piedici, 
încât căsătoria va deveni cu neputinţă... Bărbaţii Storitz 
dispuneau de mijloace care puteau desfide orice putere 


omenească! Ce însemnau aceste cuvinte?... Trebuiau luate 
în serios?... Şi mi-am făgăduit să mă explic cu doctorul 
despre ele, când o să fim singuri. 

Ziua aceasta şi cea următoare se scurseră fără alte 
incidente. Începeam să mă liniştesc. Wilhelm Storitz nu mai 
fusese văzut. Totuşi, el nu părăsise oraşul. Casa de pe 
bulevardul 'Tekeli era tot locuită. Trecând pe acolo, îl 
văzusem pe servitorul lui, Hermann, ieşind din casă. O dată 
chiar, Wilhelm Storitz se arătă la una din ferestrele terasei, 
cu privirea întoarsă către capătul bulevardului, în direcţia 
casei Roderich. 

Aşa stăteau lucrurile când, în noaptea de 17 spre 18 mai, se 
întâmplă faptul următor: 

Cu toate că poarta catedralei era încuiată şi că nimeni nu 
putuse să intre pe ea în timpul nopţii fără să fie văzut, afişul 
de căsătorie cu numele lui Marc Vidal şi al Myrei Roderich a 
fost smuls de pe panoul publicaţiilor. Dimineaţa s-au găsit 
bucăţile afişului rupte şi mototolite. Stricăciunea a fost 
reparată îndată. Dar o oră mai târziu, în plină zi de astă 
dată, noul afiş avu soarta celui precedent şi de trei ori la 
rând, în cursul acestei zile de 18 mai, se petrecu la fel fără a 
se izbuti să se pună mâna pe vinovat. Nemaiavând încotro, 
au trebuit să apere cu zăbrele puternice cadrul rezervat 
publicaţiilor. 

Acest atentat stupid dădu de vorbit oamenilor câteva clipe, 
apoi ei nu se mai gândiră la asta. Dar doctorul Roderich, 
căpitanul Haralan şi cu mine i-am acordat o atenţie mai 
serioasă. N-am pus nici o clipă la îndoială că acesta era 
primul act al ostilităţilor anunţate, întrucâtva ca o 
încăierare de avangardă în războiul pe care ni-l declarase 
Wilhelm Storitz. 

VII. 

Cine putea fi autorul acestui act incalificabil, într-adevăr, 
dacă nu doar cel ce avea interes să-l comită? Acest prim 
atac avea să fie urmat de alte acte mai grave? Nu era, aşa 


precum o gândeam, decât începutul represaliilor luate 
împotriva familiei Roderich? 

Doctorul Roderich a fost informat despre incident din 
primul moment de către fiul său, care a venit apoi îndată la 
hotelul Temesvar. 

Ne închipuim uşor în ce stare de enervare se afla 
căpitanul Haralan. 

— Ticălosul ăsta a făcut-o! strigă el. Cum a izbutit, nu ştiu. 
Fără îndoială că nu se va mărgini la asta, dar n-o să-l las să 
mai facă şi altceva! 

— Păstraţi-vă sângele rece, scumpul meu Haralan, i-am 
spus, şi nu faceţi vreo imprudenţă care ar putea să 
complice situaţia. 

— Dragul meu Vidal, dacă tatăl meu m-ar fi prevenit mai 
înainte ca acest om să fi ieşit din casă, sau dacă, apoi, m-ar 
fi lăsat să acţionez, ne-am fi debarasat de el. 

— Eu tot cred, scumpul meu Haralan, că e mai bine ca să 
nu-i daţi atenţie. 

— Dar dacă va continua? 

— O să fie timp să se ceară intervenţia poliţiei. Gândiţi-vă 
la mama dumneavoastră, la sora dumneavoastră. 

— Nu vor afla şi ele ceea ce s-a petrecut? 

— Nu li se va spune nici lor şi nici lui Marc. După 
căsătorie, o să vedem ce atitudine va trebui să se adopte. 

— După?... răspunse căpitanul Haralan. Dar dacă este 
prea târziu? 

În ziua aceea, acasă, oricare ar fi fost grijile ascunse ale 
domnului Roderich, soţia şi fiica lui nu se ocupau decât de 
serata contractului care avea să aibă loc chiar în acea 
seară. Ele voiseră „să nu facă nimic de mântuială”, ca să 
folosim un fel de a vorbi cât mai popular. Doctorul, care nu 
număra decât prieteni în societatea ragziană, trimisese 
invitaţii într-un număr destul de mare. Aici, ca pe un teren 
neutru, aristocrația maghiară s-ar întâlni cu armata, cu 
magistratura şi cu funcţionarii superiori. Guvernatorul din 


Ragz acceptase invitaţia doctorului, de care îl lega o foarte 
veche prietenie. 

Saloanele casei aveau să fie pe deplin suficiente spre a-i 
primi pe cei o sută cincizeci de invitaţi ce trebuiau să se 
strângă acolo în seara aceea. Cât despre supeu, el avea să 
fie servit în galerie, la sfârşitul seratei. 

Nimeni nu se va mira că problema toaletei a preocupat-o 
pe Myra Roderich într-o mare măsură şi nici că Marc a vrut 
să-şi aducă contribuţia cu gustul său de artist, ceea ce mai 
făcuse privitor la portretul logodnicei sale. Dealtfel, Myra 
era maghiară, şi maghiarul, oricare i-ar fi sexul, are mare 
grijă de îmbrăcăminte. O are în sânge, precum dragostea 
pentru dans, dragoste ce merge până la patimă. De 
asemenea, ceea ce am spus despre Myra potrivindu-se 
tuturor doamnelor şi tuturor bărbaţilor maghiari, această 
serată făgăduia să fie foarte strălucită. 

După-amiază, preparativele s-au terminat. Eu am rămas 
toată ziua la doctor, aşteptând ceasul ca să mă duc să mă 
OCcup şi eu de toaleta mea, ca un adevărat maghiar. 

Într-o clipă în care şedeam sprijinit cu cotul de pervazul 
uneia din ferestrele ce dau pe cheiul Batthyani, am avut 
extrema neplăcere să-l zăresc pe Wilhelm Storitz. Păşea pe 
chei de-a lungul fluviului, cu capul în jos, încet. Dar când se 
află în dreptul casei şi-l înălţă, ce privire îi scapără din ochi! 
Trecu pe acolo de mai multe ori şi-l remarcă şi doamna 
Roderich. Ea i-l arătă doctorului, care se mulţumi s-o 
liniştească fără să-i spună nimic despre recenta vizită a 
enigmaticului personaj. 

Voi mai adăuga că, atunci când Marc şi cu mine am ieşit 
spre a merge la hotelul Temesvar, acest bărbat ne-a întâlnit 
în Piaţa Maghiară. De îndată ce-l zări pe fratele meu, se 
opri cu o mişcare bruscă şi păru să şovăie, de parcă ar fi 
vrut să vină spre noi. Dar rămase nemişcat, cu faţa palidă, 
cu braţele ca într-o înţepeneală cataleptică... Avea oare să 
se prăbuşească? Ochii lui fulgerători ce privire îi mai 


aruncau lui Marc, care se făcea că nu-i dă atenţie! Şi după 
ce îl lăsasem cu câţiva paşi îndărăt: 

— L-ai remarcat pe acest individ? mă întrebă fratele meu. 

— Da, Marc. 

— Este acel Wilhelm Storitz despre care ţi-am vorbit. 

— Îl ştiu. 

— Îl cunoşti, deci. 

— Căpitanul Haralan mi l-a arătat o dată sau de două ori. 

— Credeam că părăsise Ragz-ul? spuse Marc. 

— Se pare că nu, sau, cel puţin, că s-a reîntors... 

— Puțin importă, la urma urmei! 

— Da, puţin importă, îi răspunsei. 

Dar, după părerea mea, absenţa lui Wilhelm Storitz ar fi 
fost mai liniştitoare. 

Către ora nouă seara, primele trăsuri se opriră înaintea 
casei Roderich şi saloanele începură să se umple. Doctorul, 
soţia şi fiica lui îşi primeau invitaţii la intrarea galeriei 
strălucind de lumina lustrelor. Guvernatorul din Ragz nu 
întârzie să fie anunţat; excelența sa prezentă familiei 
omagiile sale, cu mari semne de simpatie. Domnişoara Myra 
fu în mod deosebit obiectul atenţiei sale, tot aşa precum şi 
fratele meu. Dealtminteri, felicitările îi copleşiră din toate 
părţile pe logodnici. 

Între orele nouă şi zece dădură buzna autorităţile 
oraşului, ofiţerii, camarazii căpitanului Haralan care, deşi 
chipul îi părea încă îngrijorat, îşi dădea multă osteneală să-i 
primească cum se cuvine pe invitaţi. loaletele doamnelor 
străluceau în mijlocul uniformelor şi al hainelor de 
ceremonie. loată lumea se plimba prin saloane şi prin 
galerie. Se admirau cadourile expuse în cabinetul 
doctorului, bijuteriile şi bibelourile de preţ, printre care 
cele oferite de fratele meu dovedeau un gust deosebit. Pe 
una din consolele din marele salon era aşezat contractul 
care avea să fie semnat în cursul seratei. Pe o altă consolă 
era aşezat un magnific buchet de trandafiri şi de flori de 
portocal, buchetul de logodnă şi, după obiceiul maghiar, 


lângă buchet, pe o pernă de catifea, se afla coroana 
nupţială pe care avea s-o poarte Myra în ziua căsătoriei, 
când avea să meargă la catedrală. 

Serata cuprindea trei părţi - un concert şi un bal, separate 
de semnarea solemnă a contractului. Dansurile nu aveau să 
înceapă înainte de miezul nopţii, şi poate că majoritatea 
invitaţilor regretau că ora era atât de târzie, căci, o repet, 
nu există o altă distracţie la care să se dedea cu mai multă 
plăcere şi pasiune ungurii şi unguroaicele decât dansul. 

Partea muzicală fusese încredinţată unei remarcabile 
orchestre de ţigani. Această orchestră, de mare renume în 
ţara maghiară, nu fusese încă auzită la Ragz. Muzicanţii şi 
şeful lor luară loc în sală la ora fixată. 

Ţiganii îşi îmbrăcaseră costumele de origină boemiană. Nu 
mă mai săturam să observ aceste tipuri atât de curioase, 
chipurile pârlite de soare, ochii strălucitori sub sprâncenele 
groase, pomeţii ieşiţi în afară, dantura ascuţită şi albă pe 
care le-o descoperă buzele, părul negru ale cărui ondulaţii 
cădeau pe o frunte puţin teşită. 

Repertoriul acestei orchestre produse un mare efect. 
Toată asistenţa asculta cu religiozitate, apoi se dezlănţui în 
aplauze furtunoase. Astfel au fost primite cele mai populare 
bucăţi pe care ţiganii le-au executat cu o măiestrie în stare 
să deştepte toate ecourile pustei. 

Timpul rezervat acestor audiții se scursese. În ce mă 
priveşte, încercasem una din cele mai vii plăceri în acest 
mediu, în vreme ce, la unele tăceri ale orchestrei, 
murmurul îndepărtat al Dunării ajungea până la mine. 

N-aş îndrăzni să afirm că Marc a gustat farmecul acestei 
muzici ciudate. Exista o alta mai dulce, mai intimă care îi 
îmbăta sufletul. Aşezat lângă Myra Roderich, privirile lor îşi 
vorbeau, ei îşi cântau acele romanțe fără vorbe care îmbată 
inima logodnicilor. 

După ultimele aplauze, şeful ţiganilor se ridică şi tovarăşii 
lui îl imitară. Apoi, după ce doctorul Roderich şi căpitanul 


Haralan le-au mulţumit în termeni măgulitori, la care au 
părut foarte sensibili, ei s-au retras. 

S-a trecut îndată după aceea la semnarea contractului, 
ceea ce s-a făcut cu toată solemnitatea cerută. Apoi a urmat 
ceea ce aş numi un antract, în care invitaţii şi-au părăsit 
locurile, s-au căutat reciproc şi au format grupuri după 
simpatii. Câţiva s-au risipit prin grădina luminată 
strălucitor, în vreme ce se serveau băuturi răcoritoare 
aduse pe tăvi. 

Până în acest moment nimic nu stricase ordinea acestei 
petreceri şi, bine începută, nu exista nici un motiv ca ea să 
nu se sfârşească tot aşa. Într-adevăr, dacă în primele clipe 
putusem să mă tem de ceva, dacă în mintea mea se 
născuseră unele spaime, îmi recăpătasem apoi toată 
liniştea. De aceea, nu-mi precupeţeam felicitările aduse 
doamnei Roderich. 

— Vă mulţumesc, domnule Vidal, mi-a răspuns ea, şi sunt 
încântată că invitaţii mei au petrecut aici un ceas agreabil. 
Dar în mijlocul tuturor acestor oameni veseli eu n-o văd 
decât pe scumpa mea fiică şi pe fratele dumneavoastră. 
Sunt atât de fericiţi...! 

— Doamnă, i-am răspuns, este o fericire care vi se 
cuvenea. Cea mai mare fericire pe care o pot visa un tată şi 
o mamă nu este cea a copiilor lor? 

Printr-o neaşteptată asociaţie de idei, această frază destul 
de banală mi-a adus aminte de Wilhelm Storitz. În orice caz, 
căpitanul Haralan nu părea să se mai gândească la el. 
Nepăsarea lui era firească, sau prefăcută? Nu ştiu, dar el 
mergea de la un grup la altul, însufleţind această petrecere 
cu veselia lui exuberantă şi, fără îndoială, multe din tinerele 
unguroaice îl priveau cu oarecare admiraţie. Astfel, el se 
bucura de simpatia pe care întregul oraş, se poate spune, 
voia s-o dovedească familiei sale în această împrejurare. 

— Scumpe căpitan, i-am zis când trecu pe lângă mine, 
dacă sfârşitul seratei va fi la fel ca începutul... 


— Să nu vă îndoiţi de asta! strigă el. Muzica e bună, dar 
dansul e şi mai bun! 

— Ei, comedie! am continuat eu. Un francez nu se dă 
înapoi din faţa unui maghiar. Să ştiţi că sora dumneavoastră 
mi-a acordat al doilea vals. 

— De ce nu primul? 

— Primul?... Dar primul este al lui Marc de drept şi prin 
tradiţie!... Îl uitaţi oare pe Marc şi vreţi să-mi găsesc 
buclucul cu el? 

— Aşa-i, scumpul meu Vidal. E dreptul celor doi logodnici 
să deschidă balul! 

Orchestra de ţigani reapăru şi se instală în fundul galeriei. 
În cabinetul doctorului erau aşezate mese, astfel încât 
oamenii prea serioşi ca să-şi permită valsurile şi mazurcile 
să se poată deda plăcerilor jocului de cărţi. Însă orchestra 
era gata să înceapă, aşteptând să-i dea semnalul căpitanul 
Haralan, când dinspre galerie, a cărei uşă se deschidea în 
grădină, se auzi o voce încă îndepărtată, de o sonoritate 
puternică şi aspră. Era un cântec straniu, cu un ritm bizar, 
căruia îi lipsea tonalitatea, cu fraze pe care nu le unea nici o 
legătură melodică. 

Perechile gata pentru primul vals se opriseră... Ascultau... 
Era vorba de vreo surpriză adăugată seratei...? 

Căpitanul Haralan se apropiase de mine. 

— Ce e oare? l-am întrebat. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns pe un ton în care răzbea o 
oarecare nelinişte. 

— De unde vine acest cântec?... Din stradă...? 

— Nu... nu cred. 

Într-adevăr, cel a cărui voce ajungea până la noi trebuia să 
se afle în grădină, în drum spre galerie. Poate chiar că era 
gata să intre în ea. 

Căpitanul Haralan mă prinse de braţ şi mă duse aproape 
de poarta grădinii. 

În galerie nu se aflau decât vreo zece persoane, fără a 
socoti orchestra aşezată în fund, în spatele pupitrelor. 


Ceilalţi invitaţi formau grupuri în saloane şi pe sală. Cei ce 
se plimbaseră pe afară în timpul antractului intraseră în 
casă. 

Căpitanul Haralan se duse să stea pe peron. L-am urmat şi 
privirile noastre putură îmbrăţişa grădina luminată pe toată 
întinderea ei... 

N-am descoperit pe nimeni. 

Domnul şi doamna Roderich ne ajunseră în acest moment 
şi doctorul îi spuse fiului său câteva cuvinte la care acesta 
răspunse printr-un gest negativ. 

În vremea aceasta, vocea continua să se audă, mai 
puternică, mai poruncitoare, apropiindu-se întruna... 

Marc, ţinând-o la braţ pe Myra, veni lângă noi în galerie, în 
timp ce doamna Roderich rămânea în mijlocul unor doamne 
care îi puneau întrebări, la care ea nu le putea răspunde. 

— O să aflu îndată!... strigă căpitanul Haralan, coborând 
de pe peron. 

Doctorul Roderich, mai mulţi servitori şi cu mine l-am 
urmat. 

Deodată, pe când cântăreţul părea să nu mai fie decât la 
câţiva paşi de galerie, vocea amuţi. 

Grădina a fost cercetată, desişurile au fost răscolite. 
Luminile puternice nelăsând nici un ungher în umbră, 
căutarea s-a putut face în mod minuţios... Şi totuşi, n-a fost 
găsit nimeni acolo... 

Era cu putinţă să fie vocea vreunui trecător întârziat ce 
mergea pe bulevardul Tekeli? 

Lucrul acesta părea puţin probabil şi, dealtminteri, se putu 
constata că bulevardul era absolut pustiu la această oră. 

O singură lumină se zărea la cinci sute de paşi pe stânga, 
lumina de-abia vizibilă care venea de pe terasa casei 
Storitz. 

De îndată ce am reintrat în galerie, nu le-am putut 
răspunde nimic altceva invitaţilor care ne întrebau, decât 
dând semnalul valsului. 


Asta o făcu căpitanul Haralan şi îndată grupurile se 
formară din nou. 

— Păi bine, mă întrebă Myra râzând, nu v-aţi ales încă 
partenera de vals? 

— Partenera mea de vals eşti dumneata, domnişoară, dar 
numai pentru al doilea vals. 

— Atunci, scumpul meu Henri, zise Marc, n-o să te facem 
să aştepţi! 

Marc se înşela. Aveam să aştept mult mai multă vreme, 
decât o credea el, valsul pe care mi-l promisese Myra. Îl tot 
aştept mereu, la drept vorbind. 

Orchestra sfârşise preludiul, când, fără să se vadă 
cântăreţul, vocea răsună din nou, şi de astă dată chiar în 
mijlocul salonului... 

Tulburării invitaţilor i se adăugă atunci un puternic 
sentiment de indignare. Vocea lansa din toată puterea 
plămânilor Cântecul urii de Frederic Margrade. 

Şi cel a cărui voce răsuna în mijlocul acestui salon... nu se 
vedea!... El se afla totuşi acolo, dar nimeni nu-l putea zări! 
Dansatorii se risipiseră în sală şi în galerie. O adevărată 

panică îi cuprindea pe invitaţi, mai ales pe doamne. 

Căpitanul Haralan mergea prin salon, cu ochii roşii, cu 
mâinile întinse, de parcă ar fi vrut să prindă fiinţa care ne 
scăpa privirilor... 

În acest moment vocea amuţi odată cu ultimul refren al 
Cântecului urii. 

Şi, atunci, am văzut... da! o sută de persoane au văzut ca 
şi mine ceea ce ele refuzau să creadă... 

lată că buchetul aşezat pe consolă, buchetul de logodnă, 
este brusc smuls, rupt, şi florile lui sunt ca şi călcate în 
picioare!... lată că bucăţile contractului presară 
parchetul...! 

De data aceasta groaza îi cuprinse pe toţi! Fiecare s-a 
grăbit să părăsească teatrul acestor întâmplări atât de 
ciudate. În ce mă priveşte, mă întrebam dacă eram cu 


mintea întreagă şi dacă trebuia să dau crezare acestor 
fapte neînţelese. 

Căpitanul Haralan mă întâlni iar. Îmi spuse, palid de 
mânie: 

— Ăsta-i Wilhelm Storitz! 

Wilhelm Storitz?... Era nebun...? 

Dacă el nu era, eu aveam să devin cu siguranţă. Eram 
treaz de-a binelea, nu visam, şi totuşi am văzut, da am văzut 
cu ochii mei, în acea clipă, coroana nupţială ridicându-se de 
pe perna pe care era aşezată, fără să se fi putut zări mâna 
care o ţinea, traversând salonul, apoi galeria şi dispărând în 
desişurile grădinii. 

— Asta-i prea mult!... ţipă căpitanul Haralan, care ieşi 
repede din salon, străbătu ca o furtună vestibulul şi se 
repezi pe bulevardul Tekeli. 

O luai la fugă după el. 

Unul în urma celuilalt, am fugit înspre casa lui Wilhelm 
Storitz, la care una din ferestre de deasupra terasei lumina 
mereu slab, în noapte. Căpitanul apucă mânerul porţii şi-l 
zgudui cu putere. Fără să ştiu prea bine ce fac, mi-am unit 
sforţările cu ale lui. Dar poarta era solidă şi de-abia de 
izbuteam s-o clătinăm. 

Ne căzneam zadarnic de câteva minute. În culmea mâniei, 
pierdusem orice răbdare... 

Deodată, poarta scârţâi cu un zgomot surd în balamalele 
ei... 

Căpitanul Haralan evident că se înşelase acuzându-l pe 
Wilhelm Storitz... Wilhelm Storitz nu-şi părăsise casa, 
întrucât chiar el era cel ce ne deschidea poarta, întrucât el 
în persoană se afla înaintea noastră. 

VIII. 

Din primele ore ale zilei, zvonul întâmplărilor al căror 
teatru fusese casa Roderich se răspândise în oraş. Mai întâi, 
aşa precum mă aşteptam, publicul nu voi să admită că 
aceste fenomene erau naturale. Cu toate acestea, ele erau, 


nu puteau să nu fie aşa. În ce priveşte găsirea unei 
explicaţii plauzibile, asta era altceva. 

Nu-i nevoie să spun că serata luase sfârşit după scena pe 
care am povestit-o. Marc şi Myra păruseră dezolaţi de cele 
întâmplate. Buchetul de logodnă călcat în picioare, 
contractul rupt, coroana nupţială zburând sub ochii lor!... 
În ajunul căsătoriei, e semn rău! 

În timpul zilei, grupuri numeroase zăboviră în faţa casei 
Roderich, sub ferestrele parterului care nu fuseseră 
deschise. Oamenii din popor, în majoritate femei, se 
revărsau pe cheiul Batthyani. 

În aceste grupuri se vorbea cu o însufleţire extremă. Unii 
se lăsau pradă celor mai extravagante idei; alţii se 
mulţumeau să arunce priviri neliniştite asupra casei. 

Nici doamna Roderich şi nici fiica ei nu ieşiseră în 
dimineaţa aceea potrivit obiceiului lor. Myra rămăsese 
lângă mama ei, teribil de impresionată de scenele din ajun 
şi având nevoie de repaus absolut. 

La ora opt, Marc deschise uşa camerei mele. Îi aducea cu 
el pe doctor şi pe căpitanul Haralan. Aveam de vorbit, poate 
să hotărâm asupra unor măsuri urgente de luat şi era mai 
bine ca această convorbire să nu aibă loc în casa Roderich. 
Fratele meu şi cu mine ne reîntorsesem împreună noaptea 
şi a doua zi, foarte devreme, el se dusese să afle ştiri despre 
doamna Roderich şi despre logodnica sa. Apoi, la 
propunerea sa, doctorul şi căpitanul Haralan se grăbiseră 
să vină la mine. 

Conversaţia începu îndată. 

— Henri, îmi zise Marc, am dat ordin să nu fie lăsat nimeni 
să urce la noi. Aici nu ne poate auzi nimeni şi suntem 
singuri... absolut singuri... în această cameră. 

În ce stare jalnică se afla fratele meu! Chipul său, 
strălucind de fericire în ajun, era acum desfigurat, 
înspăimântător de palid. Pe scurt, mi se păru mai distrus 
decât o justificau împrejurările. 


Doctorul Roderich făcea sforţări spre a se stăpâni, foarte 
diferit de fiul lui care, cu buzele strânse, cu privirea 
tulbure, lăsa să se vadă obsesia căreia îi era pradă. 

Mi-am propus să-mi păstrez pe deplin sângele rece. 

Prima mea grijă a fost să mă informez despre starea 
doamnei Roderich şi a fiicei sale. 

— Amândouă au fost greu încercate de incidentele de ieri, 
îmi răspunse doctorul, şi vor fi necesare câteva zile până să- 
şi poată reveni pe deplin. Totuşi Myra, foarte afectată la 
început, a făcut apel la tăria ei morală şi se străduieşte să-şi 
liniştească mama, mai impresionată chiar decât ea. Sper că 
amintirea acestei seri se va şterge curând din mintea ei, 
afară numai dacă aceste groaznice scene nu se repetă... 

— Să se repete? spusei. Nu-i nici un motiv să ne temem de 
asta, domnule doctor. Împrejurările în care s-au produs 
aceste fenomene - pot să numesc altfel ceea ce s-a 
petrecut? - nu se vor mai repeta. 

— Cine ştie? replică doctorul Roderich. Cine ştie? De 
aceea sunt foarte grăbit să se celebreze căsătoria, căci 
încep să cred că amenințările ce mi-au fost făcute... 

Doctorul nu sfârşi această frază al cărei sens era prea 
limpede pentru căpitanul Haralan şi pentru mine. Cât 
despre Marc, care nu ştia încă nimic de ultimele demersuri 
ale lui Wilhelm Storitz, păru că n-a auzit. Căpitanul Haralan 
îşi avea părerea lui. Totuşi, păstră o tăcere absolută, 
aşteptând fără îndoială ca eu să-mi dau părerea asupra 
evenimentelor din ajun. 

— Domnule Vidal, continuă doctorul Roderich, ce gândiţi 
despre toate astea? 

Am considerat că aveam de jucat mai degrabă rolul unui 
sceptic, care nu înţelege să ia în serios ciudăţeniile la care 
fusesem martori. Era mai bine să par că nu văd nimic 
extraordinar în ele chiar din pricina inexplicabilităţii lor, 
dacă mi se perniţe să inventez acest cuvânt. Dealtfel, ca să 
spun adevărul, întrebarea doctorului mă încurca dc-a 
binelea. 


— Domnule Roderich, zisei, v-o mărturisesc, „toate astea”, 
ca să folosesc expresia dumneavoastră, nu mi se par că 
merită să ne oprim prea mult asupra lor. Ce altceva pot să 
gândesc, decât că am fost victimele unei glume proaste? Un 
scamator s-a strecurat printre invitaţii dumneavoastră şi şi- 
a îngăduit să mai adauge la distracţiile seratei o 
demonstraţie de ventriloc, cu un efect atât de tulburător... 
Dumneavoastră ştiţi cu ce artă desăvârşită se fac astăzi 
aceste exerciţii... 

Căpitanul Haralan se întorsese spre mine şi mă privea în 
ochi, spre a citi parcă mai adânc în gândurile mele. Privirea 
lui însemna în mod limpede: „Nu ne aflăm aici spre a găsi 
astfel de explicaţii!” 

Doctorul răspunse: 

— O să-mi permiteţi, domnule Vidal, să nu cred în vreo 
scamatorie... 

— Domnule doctor, i-am răspuns, cum aş putea să-mi 
imaginez altceva... în afară de un amestec pe care îl resping 
în mod categoric, un amestec supranatural... 

— Natural, m-a întrerupt Haralan, dar datorit unor 
procedee al căror secret nu-l cunoaştem. 

— Totuşi, am insistat eu, în ceea ce priveşte vocea auzită 
ieri, care era cu adevărat o voce omenească, de ce n-ar fi 
fost ea produsă de un ventriloc? 

Doctorul Roderich clătina din cap ca un om absolut 
refractar la această explicaţie. 

— Dacă accept, domnule Vidal, ideea că un scamator, sau 
mai degrabă un ticălos s-a putut introduce în casă şi că noi 
am fost victimele unei demonstraţii de ventriloc - ceea ce 
refuz să cred - ce puteţi spune despre buchetul de flori şi 
despre contractul rupt, despre coroana înşfăcată de o mână 
invizibilă? 

Într-adevăr, să atribui aceste două incidente vreunui 
scamator, oricât de îndemânatic ar fi fost, raţiunea refuza s- 
o creadă. Şi cu toate acestea, există vrăjitori atât de dibaci! 

Căpitanul Haralan adăugă: 


— Continuaţi, scumpul meu Vidal. Oare ventrilocul 
dumneavoastră a stricat acest buchet floare cu floare, a 
rupt acest contract în sute de bucăţi şi tot ela luat coroana, 
a plimbat-o prin saloane şi a şterpelit-o ca un hoţ: 

Nu i-am răspuns. 

— Aţi putea pretinde oare, continuă el însufleţindu-se, că 
am fost victimele unei iluzii? 

Nu, cu siguranţă nu, iluzia nu era de admis, faptul se 
petrecuse în faţa a peste o sută de persoane! 

După câteva clipe de tăcere pe care eu n-am căutat s-o 
Trup, doctorul încheie: 

— Să luăm lucrurile aşa cum sunt şi să nu căutăm să ne 
amăgim. Ne aflăm în prezenţa unor fapte care par să scape 
oricărei explicaţii naturale şi care nu pot fi tăgăduite. 
Totuşi, rămânând în domeniul realului, sa vedem dacă 
cineva, nu un glumeţ de prost-gust, ci un duşman, ar fi 
putut, din răzbunare, să tulbure această serată de logodnă. 

Pe scurt, însemna să se pună problema pe adevăratul ei 
teren. 

— Un duşman?... strigă Marc. Un duşman al familiei 
dumneavoastră sau al familiei mele, domnule Roderich? L.- 
aţi cunoaşte? 

— Da, afirmă căpitanul Haralan. Cel care înaintea 
dumitale, Marc, ceruse mâna sorei mele. 

— Wilhelm Storitz? 

— Wilhelm Storitz. 

Marc a fost pus aunci la curent cu ceea ce nu ştia încă. 

Doctorul îi povesti noua tentativă pe care o făcuse Wilhelm 
Storitz cu câteva zile mai înainte. Fratele meu află 
răspunsul atât de categoric al doctorului, apoi amenințările 
rostite de rivalul lui împotriva familiei Roderich, ameninţări 
de natură să justifice întrucâtva bănuiala că acesta luase 
parte, într-un fel, la scenele din ajun. 

— Şi dumneavoastră nu mi-aţi spus nimic despre toate 
astea!... exclamă Marc. De-abia astăzi, când Myra este 


ameninţată, mă avertizaţi!... Ei bine, mă duc să-l caut pe 
acest Wilhelm Storitz şi voi afla... 

— Lasă-ne nouă grija asta, Marc, zise căpitanul Haralan. 
Casa tatălui meu a fost întinată de prezenţa lui... 

— Pe logodnica mea a insultat-o! răspunse Marc, ce nu se 
mai putea stăpâni. 

Evident, mânia îi zăpăcea pe amândoi. Ca Wilhelm Storitz 
să fi avut intenţia să se răzbune pe familia Roderich şi să-şi 
realizeze amenințările în fapte, fie! Dar ca el să fi intervenit 
în scenele din ajun, ca el să fi jucat personal vreun rol, era 
cu neputinţă de stabilit. Nu pe simple presupuneri putea fi 
acuzat şi să i se spună: „Ie aflai acolo ieri-seară, în mijlocul 
invitaţilor, când ne-ai insultat cu acel Cântec al urii. Ai rupt 
buchetul de logodnă şi contractul şi ai luat coroana 
nupţială”. Nimeni nu-l văzuse, nimeni. 

Dealtfel, nu-l găsisem la el acasă? Nu ne deschisese chiar 
el poarta grilajului? Desigur, ne făcuse să aşteptăm un timp 
îndelungat, prea de ajuns, în tot cazul, spre a-i permite să 
se reîntoarcă de la casa Roderich; dar cum să admiţi că ar fi 
putut să facă acest drum fără să fie zărit nici de căpitanul 
Haralan şi nici de mine? 

Toate astea le-am repetat şi am insistat pentru ca Marc şi 
căpitanul Haralan să ţină seama de observaţiile mele, a 
căror logică o recunoştea doctorul Roderich. Dar ei erau 
prea porniţi ca să mă mai asculte şi voiau să se ducă îndată 
la casa de pe bulevardul 'Tekeli. 

În sfârşit, după o lungă discuţie, ne-am oprit la singura 
hotărâre raţională, cea pe care am propus-o în aceşti 
termeni: 

— Prieteni, veniţi la primărie. Să-l punem pe şeful poliţiei 
la curent cu afacerea, dacă nu este încă. Să-i aducem la 
cunoştinţă care este situaţia acestui om faţă de familia 
Roderich, ce ameninţări a rostit împotriva lui Marc şi a 
logodnicei lui. Să-i spunem chiar că el pretinde că dispune 
de mijloace ce pot înfrunta orice putere omenească - curată 
lăudăroşenie din partea lui, dealtfel. O să depindă de şeful 


poliţiei să vadă dacă nu sunt de luat măsuri împotriva 
acestui individ. 

Nu era ceea ce se putea face mai bine şi chiar tot ce se 
putea în această împrejurare? Poliţia poate să intervină mai 
eficace decât particularii. Dacă Marc şi căpitanul Haralan s- 
ar fi dus acasă la Storitz, poate că nu şi-ar fi deschis poarta 
înaintea lor. Ar fi încercat atunci să intre cu forţa?... Cu ce 
drept?... Însă poliţia avea acest drept. Ei, deci, ei singure se 
cuvenea să i se adreseze. 

Căzând de acord asupra acestui punct, am hotărât că 
Marc se va întoarce în casa Roderich, în vreme ce doctorul, 
căpitanul Haralan şi cu mine o să mergem la primărie. 

Era ora zece şi jumătate. Întreg Ragz-ul, aşa precum am 
spus-o, cunoştea la acea oră întâmplările din ajun. Văzându- 
i pe doctor şi pe fiul lui îndreptându-se spre primărie, se 
bănuiau cu uşurinţă motivele care-i mânau acolo. 

Când am ajuns, doctorul se anunţă directorului poliţiei, 
care dădu ordin să fim introduşi imediat în cabinetul său. 

Domnul Henrich Stepark era un bărbat mic de statură, cu 
o fizionomie energică, cu privirea iscoditoare, de o fineţe şi 
de o inteligenţă remarcabile, cu un spirit foarte practic, cu 
un fler foarte sigur. 

În multe ocazii, dăduse dovadă de o mare dibăcie. Tot ceea 
ce ar fi cu putinţă de făcut spre a lămuri această obscură 
întâmplare din casa Roderich, puteau fi siguri că va face. 
Dar stătea oare în puterea lui să intervină cu folos în 
împrejurări atât de deosebite încât ele treceau dincolo de 
limitele verosimilului? 

Şeful poliţiei era informat ca toată lumea despre 
amănuntele acestei afaceri, în afară de ceea ce nu era 
cunoscut decât de doctor, de căpitanul Haralan şi de mine. 

— Mă aşteptam la vizita dumneavoastră, domnule 
Roderich, zise el întâmpinându-ne, şi dacă n-aţi fi venit 
dumneavoastră în cabinetul meu, aş fi venit eu să vă văd. 
Am aflat, chiar astă-noapte, că s-au petrecut lucruri ciudate 
în casa dumneavoastră şi cu privire la care invitaţii 


dumneavoastră au resimţit o groază destul de firească, în 
definitiv. Adaug că această groază a cuprins întreg oraşul şi 
nu mi se pare că Ragz-ul ar fi acum gata să se calmeze. 

Am înţeles, din această intrare directă în subiect, că cel 
mai bun lucru ar fi să aşteptăm întrebările domnului 
Stepark. 

— O săvă întreb, mai înainte de orice, domnule doctor, 
dacă v-aţi atras ura cuiva, dacă gândiţi că, drept urmare a 
acestei uri, o răzbunare a putut fi făptuită împotriva familiei 
dumneavoastră şi tocmai privitor la căsătoria domnişoarei 
Myra Roderich cu domnul Marc Vidal? 

— Cred că da, răspunse doctorul. 

— Cine ar fi această persoană? 

— Un anume Wilhelm Storitz. 

Căpitanul Haralan rostise acest nume. Şeful poliţiei nu 
păru deloc surprins. 

Doctorul îi comunică atunci domnului Stepark că Wilhelm 
Storitz ceruse mâna Myrei Roderich, că el îşi reînnoise 
cererea şi că după un nou refuz ameninţase să împiedice 
căsătoria prin mijloace care sfidau orice putere omenească. 

— Da, da, spuse domnul Stepark, şi a început rupând 
publicaţia de căsătorie fără să fi putut fi observat. 

Am fost cu toţii de aceeaşi părere. 

Totuşi, unanimitatea noastră nu făcea fenomenul mai 
explicabil, afară doar dacă nu-l atribuiam vreunei vrăjitorii. 
Dar poliţia lucrează pe terenul realităţii. Ea prinde de guler 
cu mâna ei brutală oameni în carne şi oase. Ea nu 
obişnuieşte să aresteze stafii sau fantome. Cel ce smulsese 
afişul, cel ce distrusese buchetul, hoţul coroanei era o fiinţă 
omenească pe care se putea perfect pune mâna. Nu mai 
rămânea decât să fie prinsă. Domnul Stepark recunoscu 
ceea ce era întemeiat în prezumpţiile noastre şi în 
bănuielile care se ridicau împotriva lui Wilhelm Storitz. 

— Acest individ, spuse el, mi s-a părut întotdeauna 
suspect, deşi n-am primit niciodată plângeri cu privire la el. 
Duce o existenţă ascunsă. Nu se ştie prea bine cum trăieşte 


şi nici din ce trăieşte. Pentru ce a părăsit el Spremberg, 
oraşul său natal? Pentru ce s-a închis împreună cu un 
servitor bătrân în casa de pe bulevardul Tekeli, în care nu 
pătrunde nimeni niciodată? O repet, toată povestea este 
suspectă... foarte suspectă... 

— Ce intenţionaţi să faceţi, domnule Stepark? îl întrebă 
căpitanul Haralan. 

— Ceea ce este absolut indicat, răspunse şeful poliţiei; o să 
facem o percheziţie în această casă, în care vom găsi poate 
vreun document... vreun indiciu... 

— Dar, pentru această percheziţie, întrebă doctorul 
Roderich, nu vă trebuie o autorizaţie a guvernatorului? 

— Fiind vorba de un străin şi încă de un străin care v-a 
ameninţat familia, excelența sa va acorda această 
autorizaţie, să nu vă îndoiţi de asta. 

— Guvernatorul se afla ieri la serata logodnei, atrăsei eu 
atenţia. 

— O ştiu, domnule Vidal, şi el m-a şi chemat ca să-mi 
vorbească despre faptele la care a fost martor. 

— Şi le explica în vreun fel? întrebă doctorul. 

— Nu! Nu le găsea nici o explicaţie naturală. 

— Dar, am spus eu, când va afla că Wilhelm Storitz este 
amestecat în această afacere... 

— Va fi şi mai dornic s-o lămurească, răspunse domnul 
Stepark. Binevoiţi să mă aşteptaţi, domnilor. Mă duc direct 
la palat, şi în mai puţin de o jumătate de oră voi aduce 
autorizaţia de percheziţie a casei de pe bulevardul Tekeli. 

— La care vă vom însoţi, zise căpitanul Haralan. 

— Dacă asta vă convine, căpitane, şi dumneavoastră de 
asemenea, domnule Vidal, consimţi şeful de poliţie. 

— Eu, spuse doctorul Roderich, o să vă las să vă duceţi cu 
domnul Stepark şi cu agenţii săi. Mă grăbesc să mă întorc 
acasă, unde o să reveniţi după terminarea percheziţiei. 

— Şi după efectuarea arestării, dacă are loc, declară 
domnul Stepark, care mi se păru hotărât să ducă la bun 
sfârşit această afacere. 


El plecă spre palat şi doctorul ieşi în acelaşi timp, 
ducându-se acasă unde aveam să-l întâlnim mai târziu. 

Căpitanul Haralan şi cu mine am rămas în cabinetul şefului 
de poliţie. Am schimbat puţine cuvinte. Aveam deci să 
trecem dincolo de poarta acelei case... Proprietarul ei se 
găsea în ea în acel moment?... Mă întrebam cum se va 
putea stăpâni căpitanul Haralan când va fi în prezenţa lui. 

Domnul Stepark reapăru după o absenţă de o jumătate de 
oră. Aducea autorizaţia de percheziţie şi avea mandat să ia 
toate măsurile ce i s-ar părea necesare. 

— Acum, domnilor, ne zise el, binevoiţi să ieşiţi înaintea 
mea. Eu voi merge printr-o parte, agenţii mei prin altă 
parte şi în douăzeci de minute vom fi la casa Storitz. De 
acord? 

— De acord, răspunse căpitanul Haralan. 

Şi amândoi, părăsind primăria, am coborât spre cheiul 
Batthyani. 

IX. 

Direcţia luată de domnul Stepark îl silea să treacă prin 
partea de nord a oraşului, în vreme ce agenţii lui, doi câte 
doi, străbăteau cartierele din centru. Căpitanul Haralan şi 
cu mine, după ce am ajuns la capătul străzii Ştefan I, am 
luat-o pe chei de-a lungul Dunării. 

Vremea era mohorâtă. Norii cenuşii şi groşi goneau 
repede dinspre est. Sub briza răcoroasă, ambarcaţiile lăsau 
dâre adânci, brăzdând apele gălbui ale fluviului. Perechi de 
berze şi de cocori, ţinând piept vântului, scoteau ţipete 
ascuţite. Nu ploua, dar norii amenințau să se prefacă în 
averse torențiale. 

Exceptând cartierul comercial, plin la această oră de o 
mulţime de orăşeni şi de ţărani, alţi trecători erau rari. Cu 
toate acestea, dacă şeful poliţiei şi agenţii săi ar fi venit cu 
noi, lucrul ar fi putut atrage atenţia şi era mai bine că ne 
despărţisem când am plecat de la primărie. 

Căpitanul Haralan continua să păstreze tăcere. Eu mă 
temeam întruna că n-o să fie stăpân pe sine şi o să se dedea 


la vreun act de violenţă, dacă se va întâlni cu Wilhelm 
Storitz. De aceea aproape că regretam că domnul Stepark 
ne-a permis să-l însoţim. 

Ne-a fost de ajuns un sfert de oră ca să sosim, la capătul 
cheiului Batthyani, la unghiul ocupat de casa Roderich. 
Niciuna din ferestrele parterului nu era încă deschisă, 
precum nici cele de la camerele doamnei Roderich şi ale 
fiicei sale. Ce contrast cu animația din ajun! 

Căpitanul Haralan se opri şi privirile i se aţintiră o clipă 
asupra obloanelor închise. Un suspin îi ieşi din piept, mâna 
îi schiţă un gest ameninţător, dar nu pronunţă nici un 
cuvânt. 

După ce am dat colţul, am urcat din nou pe bulevardul 
Tekeli, şi ne-am oprit lângă casa Storitz. 

Un bărbat cu mâinile în buzunare se plimba prin faţa 
porţii cu un aer indiferent. Era şeful poliţiei. Căpitanul 
Haralan şi cu mine l-am ajuns aşa precum fusese stabilit. 

Aproape imediat, apărură şase agenţi în civil care, la un 
semn al domnului Stepark, se înşirară de-a lungul grilajului. 
Împreună cu ei se afla şi un lăcătuş, adus pentru cazul că 
nu s-ar deschide poarta. 

Ferestrele casei Storitz erau închise ca de obicei. 
Perdelele terasei, trase în interior, făceau geamurile opace. 

— Nu este nimeni, fără îndoială, îi spusei domnului 
Stepark. 

— O s-o aflăm îndată, îmi răspunse el. Dar m-aş mira să fie 
goală casa. Uitaţi-vă la fumul care iese pe coş, la stânga. 

Într-adevăr, un fir de fum funinginos se împrăştia 
deasupra acoperişului. 

— Dacă stăpânul nu este acasă, adăugă domnul Stepark, 
servitorul probabil că este, şi puţin importă dacă ne 
deschide unul sau altul. 

Cât despre mine, dată fiind prezenţa căpitanului Haralan, 
aş fi preferat ca Wilhelm Storitz să fie absent şi chiar să fi 
părăsit Ragz-ul. 


Şeful poliţiei făcu să răsune ciocanul fixat pe una din 
tăbliile grilajului. Pe urmă am aşteptat ca să apară cineva 
sau ca poarta să fie deschisă din interior. 

Se scurse un minut. Nimeni. O a doua lovitură de ciocan. 

— Sunt surzi în casa asta, murmură domnul Stepark. Apoi, 
întorcându-se spre lăcătuş: 

— Deschide, zise el. 

Omul îşi scoase o unealtă din legătura lui. De îndată ce 
băgă pironul în zăvor, poarta cedă fără greutate. 

Şeful poliţiei, căpitanul Haralan şi cu mine am intrat în 
curte. Patru din agenţi ne însoțeau, pe când ceilalţi doi au 
rămas afară. 

În fund, pe un peron cu trei trepte, urcai la uşa de intrare 
a locuinţei, închisă ca şi poarta grilajului. 

Domnul Stepark ciocăni de două ori cu bastonul. 

Nu ni se răspunse. Nici un zgomot nu se auzi în interiorul 
casei. 

Lăcătuşul urcă treptele peronului şi introduse o cheie de-a 
lui în broască. Era posibil ca aceasta să fie închisă de mai 
multe ori, şi chiar ca zăvoarele să fie trase pe dinăuntru, 
dacă Wilhelm Storitz, zărindu-i pe agenţi, voia să-i 
împiedice să intre. 

Nu se întâmplă nimic din toate astea. Broasca se mişcă. 
Uşa se deschise îndată. 

— Să intrăm, zise domnul Stepark. 

Coridorul era luminat de un geam cu zăbrele de deasupra 
uşii, şi în fund de geamurile altei uşi ce dădea în grădină. 

Şeful poliţiei făcu câţiva paşi pe acest coridor şi strigă cu o 
voce puternică: 

— E cineva aici? 

Nici un răspuns, nici chiar după ce repetă această 
chemare. Nu se auzea nici un zgomot în interiorul casei. 
De-abia dacă, ciulind bine urechea, dându-ne toată 
osteneala, ni s-a părut că percepem un fel de lunecare într- 
una din camerele laterale... Dar era o iluzie, fără îndoială. 


Domnul Stepark înaintă până în fundul coridorului. Eu 
mergeam în urma lui şi căpitanul Haralan venea după mine. 

Unul din agenţi rămăsese de gardă pe peronul dinspre 
curte. 

Odată poarta deschisă, s-a putut străbate dintr-o privire 
toată grădina. Era închisă cu un zid pe o suprafaţă cam de 
două sau trei mii de stânjeni. O pajişte care nu fusese cosită 
de multă vreme şi ale cărei ierburi înalte zăceau pe 
jumătate veştejite îi ocupa mijlocul. De jur împrejur se 
întindea o alee întortocheată, mărginită de tufişuri foarte 
dese. Dincolo de aceste tufişuri se zăreau arbori înalţi, 
plantați fără îndoială de-a lungul zidului şi ale căror vârfuri 
dominau parapetul fortificațiilor. 

Totul arăta delăsare şi părăsire. 

A fost cercetată toată grădina. Agenţii n-au descoperit pe 
nimeni în ea, cu toate că aleile purtau urme recente de paşi. 

Ferestrele din această parte erau închise cu obloane, în 
afară de ultima de la primul etaj, prin care se lumina scara. 

— Oamenii ăia n-or să întârzie să se întoarcă, băgă de 
seamă şeful poliţiei, întrucât uşa era doar trasă şi nu închisă 
de două ori... afară numai dacă n-au stat la pândă şi au 
şters-o. 

— Credeţi că au putut să afle despre venirea noastră?... 
am întrebat eu. Nu, eu cred mai degrabă că or să se 
reîntoarcă dintr-o clipă într-alta. 

Domnul Stepark clătină din cap cu un aer de îndoială. 

— Dealtfel, am adăugat eu, acest fum care iese pe unul din 
coşuri dovedeşte că există foc undeva. 

— Să căutăm atunci focul, răspunse şeful poliţiei. 

După ce s-a constatat că grădina ca şi curtea erau pustii şi 
că nimeni nu era ascuns acolo, domnul Stepark ne rugă să 
reintrăm în casă şi uşa coridorului a fost închisă în urma 
noastră. 

Acest coridor deservea patru odăi. Una din ele, dinspre 
partea grădinii, era bucătăria. O alta nu era, la drept 


vorbind, decât casa scării care urca la primul etaj, apoi în 
pod. 

Percheziţia începu cu bucătăria. Unul din agenţi se duse 
să deschidă fereastra şi împinse obloanele care aveau o 
deschizătură îngustă în formă de romb, ce nu lăsa să 
pătrundă destulă lumină. 

Nimic mai simplu, mai rudimentar decât mobilierul acestei 
bucătării: o maşină de gătit, din fontă, al cărei burlan se 
pierdea în hornul unui şemineu lat, de fiecare parte un 
dulap, în mijloc o masă, două scaune de pai şi două de lemn 
fără spetează, diverse unelte atârnate de pereţi, într-un 
ungher un ceas cu tic-tacul regulat, şi ale cărui greutăţi 
arătau că fusese întors în ajun. 

În maşină mai ardeau câteva bucăţi de cărbune care 
produceau fumul văzut de afară. 

— Asta-i bucătăria, zisei, dar unde-i bucătarul...? 

— Şi stăpânul lui?... adause căpitanul Haralan. 

— Să ne continuăm cercetările, răspunse domnul Stepark. 
Celelalte două camere ale parterului, care primeau lumină 
din curte, au fost vizitate pe rând. Una, salonul, era 
mobilată cu mobile de lucrătură veche, cu vechi tapiţerii de 
origină germană, foarte uzate pe alocuri. Pe consola de 
marmură a sobei cu grătare groase de fier era aşezată o 
pendulă împodobită cu scoici, de un gust destul de 
îndoielnic. Limbile ei oprite şi praful depus pe cadran 
indicau că ea nu mai mergea de multă vreme. Pe unul din 
panouri, în faţa ferestrei, era atârnat un portret într-o ramă 
ovală, cu acest nume într-un mic cadru: OTTO STORITZ. 

Priveam această pictură, cu un desen viguros, în culori 
tari, semnată de un artist necunoscut, o adevărată operă de 
artă. 

Căpitanul Haralan nu-şi putea desprinde ochii de la 
această pânză. 

Cât despre mine, chipul lui Otto Storitz îmi făcea o 
impresie profundă. Era oare starea mea de spirit care mă 
împingea la asta?... Sau mai degrabă sufeream, fără voia 


mea, influenţa mediului?... Oricum ar fi fost, aici, în acest 
salon părăsit, savantul îmi apărea ca o fiinţă fantastică. Cu 
capul mare, cu părul vâlvoi, cu fruntea nemăsurat de lată, 
cu ochii scăpărând ca jeraticul, cu gura cu buze 
fremătătoare, mi se părea că portretul era viu, că avea să 
se avânte, ieşind din ramă, şi să strige cu o voce 
cavernoasă: „Ce faceţi voi aici? Cum îndrăzniţi să-mi 
tulburaţi liniştea!” 

Fereastra salonului, închisă cu jaluzele, filtra lumina prin 
ele. Nu fusese nevoie să fie deschisă şi, în această relativă 
penumbră, poate că portretul sporea în ciudăţenie şi ne 
impresiona şi mai mult. 

Şeful poliţiei păru izbit de asemănarea care exista între 
Otto şi Wilhelm Storitz. 

— Făcând abstracţie de vârstă, observă el, acest portret ar 
putea să fie aproape tot aşa de bine al fiului ca şi al tatălui. 
Aceiaşi ochi, aceeaşi frunte, acelaşi cap aşezat pe umeri laţi. 
Şi aceeaşi fizionomie diabolică!... Ai fi ispitit să-i descânţi. 
ca să iasă demonii din ei. 

— Da, am răspuns, asemănarea este nemaipomenită. 
Căpitanul Haralan părea țintuit locului înaintea acestei 
pânze, de parcă originalul ar fi fost în faţa lui. 

— Veniţi, căpitane? i-am zis. 

Am trecut din salon în camera alăturată, traversând 
coridorul. Aceasta era cabinetul de lucru, în mare 
dezordine. Rafturi de lemn alb încărcate de volume, 
majoritatea nelegate, lucrări de matematică, de chimie şi de 
fizică, îndeosebi. Într-un colţ, mai multe instrumente, 
aparate, maşini, borcane, un cuptor portativ, câteva retorte 
şi alambicuri, diverse eşantioane de metale dintre care 
câteva îmi erau necunoscute, oricât aş fi fost eu de inginer. 
În mijlocul camerei, pe o masă încărcată de hârtii şi de 
obiecte de birou, trei sau patru volume din operele 
complete ale lui Otto Storitz. Alături de aceste volume, un 
manuscris. Aplecându-mă, am putut să constat că acest 
manuscris, semnat tot cu acest nume celebru, se referea la 


un studiu asupra luminii. Hăârtii, volume şi manuscris au fost 
luate şi sigilate. 

Percheziţia făcută în acest cabinet nu dădu nici un rezultat 
de natură să ne edifice în vreun fel. Eram aşadar gata să 
ieşim, când domnul Stepark băgă de seamă pe marginea 
sobei o fiolă de o formă ciudată, din sticlă albăstruie. 

Fie spre a da ascultare unui sentiment de curiozitate, fie 
instinctului său de poliţist, domnul Stepark întinse mâna 
pentru a lua această fiolă ca s-o examineze mai de aproape. 
Dar probabil că a făcut o mişcare greşită, căci fiola, care 
era aşezată pe marginea sobei, căzu în momentul în care 
era s-o apuce şi se sparse pe pardoseala de lespezi. 

O licoare foarte fluidă, de culoare gălbuie, se vărsă din ea. 
Extrem de volatilă, ea se prefăcu imediat în vapori cu un iz 
ciudat pe care n-aş putea să-l compar cu nici un altul, dar 
slab dealtfel, căci mirosul nostru n-a fost izbit decât prea 
puţin de el. 

— Fiola asta, zise domnul Stepark, a căzut fără ca măcar s- 
o ating, zău aşa. 

— Conţinea, fără îndoială, vreo compoziţie inventată de 
Otto Storiiz, zisei eu. 

— Fiul său trebuie să-i aibă formula şi va putea prea bine 
s-o refacă, răspunse domnul Stepark. 

Apoi, îndreptându-se spre uşă: 

— Urcăm la primul etaj, spuse el, poruncind ca doi din 
agenţii săi să rămână pe coridor. 

În fund, în faţa bucătăriei, se afla casa unei scări cu rampă 
de lemn, ale cărei trepte scârţâiau sub picioare. 

Pe palier dădeau două camere alăturate, ale căror uşi nu 
erau închise cu cheia, şi era de ajuns să apeşi pe mânerul 
de aramă ca să intri înăuntru. 

Prima, de deasupra salonului, era pesemne camera de 
dormit a lui Wilhelm Storitz. Fa nu conţinea decât un pat de 
fier, o măsuţă de noapte, un dulap de stejar cu lenjerie, un 
lighean de toaletă aşezat pe un trepied de aramă, o 
canapea, un fotoliu de catifea groasă şi două scaune. Nu 


existau perdele la pat, nici la ferestre, ci doar un mobilier, 
după cum se vede, redus la strictul necesar. Nici o hârtie, 
nici pe sobă, nici pe o măsuţă rotundă aşezată într-un colţ. 
Cuvertura nu era încă aranjată la această oră matinală, dar 
că patul fusese ocupat în timpul nopţii, nu puteam decât s-o 
presupunem. 

Totuşi, apropiindu-se de chiuvetă, domnul Stepark observă 
că ea conţinea apă cu câteva băşici de săpun la suprafaţă. 

— Presupunând, zise el, că s-au scurs douăzeci şi patru de 
ore de când cineva s-a folosit de această apă, băşicile s-ar fi 
dizolvat. De unde, conchid că omul nostru şi-a făcut toaleta 
chiar aici, azi de dimineaţă, înainte de a ieşi. 

— De aceea este posibil să se întoarcă, repetai eu, afară 
numai dacă nu-i observă pe agenţii dumneavoastră. 

— Dacă el îi vede pe agenţii mei şi agenţii mei îl vor vedea 
pe el, ei au ordin să-l aducă la mine. Dar nu contez deloc c-o 
să se lase prins. 

În acest moment se auzi un zgomot, ca scârţâitul unui 
parchet prost îmbinat, pe care calci. Acest zgomot părea să 
vină din odaia de alături, de deasupra cabinetului de lucru. 

Între camera de culcare şi această odaie exista o uşă de 
comunicare, ceea ce ne scutea să ne întoarcem pe palier 
spre a trece dintr-una într-alta. 

Luând-o înainte şefului poliţiei, căpitanul Haralan se 
avântă dintr-o mişcare spre această uşă, o deschise brusc... 

Dar ne înşelasem. Nu era nimeni acolo. 

Era posibil, la urma urmei, ca acest zgomot să fi venit de la 
etajul superior, adică din pod, de unde se ajungea pe 
terasă. Această a doua cameră era şi mai sumar mobilată 
decât prima: avea o somieră din benzi de pânză tare, o 
saltea foarte veche, cearşafuri groase, aspre, o cuvertură 
de lână, apoi două scaune desperecheate, o oală cu apă şi 
un lighean de gresie pe soba a cărei vatră nu conţinea nici 
cea mai mică urmă de cenuşă, câteva veşminte de stofă 
groasă agăţate într-un cuier, un scrin sau mai degrabă o 
ladă de stejar, care servea totodată de dulap şi de comodă 


şi în care domnul Stepark a găsit un teanc destul de mare 
de lenjerie. 

Era, evident, odaia bătrânului servitor Hermann. 

Şeful poliţiei ştia, dealtminteri, din rapoartele agenţilor 
săi, că dacă fereastra primei camere de dormit era deschisă 
uneori pentru aerisire, cea a acestei a doua camere, dând 
de asemeni în curte, stătea în mod constant închisă. S-a 
putut constata asta în mod concret, examinându-i, cu mare 
greutate, cremona complicată şi ferecăturile obloanelor, 
mâncate de rugină. 

În tot cazul, această cameră era goală - şi dacă era tot aşa 
în pod, în foişor şi în pivniţa situată sub bucătărie, însemna 
că, hotărât lucru, stăpânul şi servitorul părăsiseră casa, şi 
poate cu intenţia să nu se mai reîntoarcă. 

— Nu credeţi, îl întrebai pe domnul Stepark, că Wilhelm 
Storitz a putut fi informat despre această percheziţie? 

— Nu, afară numai dacă n-a stat ascuns în cabinetul meu, 
domnule Vidal, sau în cel al excelenţei sale, pe când 
vorbeam despre această afacere! 

— Când am ajuns pe bulevardul Tekeli, este posibil să ne fi 
zărit. 

— Fie! Dar cum de or fi ieşit? 

— Ştergând-o prin spate. 

— N-ar fi avut vreme să treacă peste zidurile grădinii, care 
sunt foarte înalte şi, de cealaltă parte, dealtfel, se află 
şanţul fortificațiilor peste care nu se poate trece. 

Părerea şefului poliţiei era deci că Wilhelm Storitz şi 
Hermann ieşiseră din casă înainte de venirea noastră. 

Am ieşit din această cameră prin uşa de pe palier. Exact în 
clipa în care atingeam prima treaptă spre a ne urca la 
etajul al doilea, am auzit deodată trosnind cu putere scara 
ce unea primul etaj cu parterul, ca şi cum cineva ar fi urcat- 
o sau coborât-o cu paşi repezi. Aproape îndată se produse 
un zgomot de cădere, urmat de un țipăt de durere. 

Ne-am aplecat peste rampă şi l-am zărit pe unul din 
agenţii rămaşi să supravegheze pe culoar, cum se ridica 


frecându-şi şalele. 

— Ce-i, Ludwig? întrebă domnul Stepark. 

Agentul spuse că stătea în picioare pe treapta a doua a 
scării, când atenţia îi fusese atrasă de trosniturile pe care le 
auzisem. Întorcându-se atunci brusc pentru a afla cauza 
zgomotului, probabil că-şi calculase prost mişcările căci, 
alunecând, căzuse pe spate, lovindu-şi rău şalele. Omul nu 
putea să-şi explice căderea. El ar fi jurat că fusese tras de 
picioare sau împins, ca să-l facă să-şi piardă echilibrul. Dar 
lucrul acesta nu se putea admite, întrucât era singur la 
parter şi colegul său rămăsese să supravegheze uşa 
principală ce dă în curte. 

— Hm!... mormăi domnul Stepark cu un aer îngrijorat. 

Într-un minut, am fost la etajul al doilea. 

Etajul acesta nu cuprindea decât podul care se întindea de 
la un zid la celălalt, cu luminatoare înguste tăiate în 
acoperiş, şi a fost uşor să se constate dintr-o privire că nu 
se refugiase nimeni acolo. 

În mijloc, o scară destul de anevoie de suit ducea la 
foişorul care domina podul şi în interiorul căruia intrai 
printr-un chepeng care se mişca cu ajutorul unei 
contragreutăţi. 

— Acest chepeng este deschis, îi atrăsei atenţia domnului 
Stepark, care şi pusese un picior pe scară. 

— Într-adevăr, domnule Vidal, şi pe aici vine un curent de 
aer. De aici provine acel zgomot pe care l-am auzit. Astăzi 
vântul este puternic şi girueta şuieră în vârful acoperişului. 

— Totuşi, răspunsei eu, s-ar fi zis că era mai degrabă un 
zgomot de paşi. 

— Cine oare să fi mers, întrucât nu este nimeni? 

— Afară numai dacă acolo, sus, domnule Stepark...? 

— În această nişă aeriană...? 

Căpitanul Haralan asculta cuvintele schimbate între şeful 
de poliţie şi mine. El se mulţumi să spună arătând spre 
foişor. 

— Să ne suim acolo. 


Domnul Stepark se urcă cel dintâi pe scară, ţinându-se de 
o sfoară groasă care atârna până la podea. 

Căpitanul Haralan după el, şi apoi eu, ne-am căţărat şi noi. 
Trei persoane erau de ajuns să umple acest turnuleţ strâmt. 

Într-adevăr, nu era decât un fel de cuşcă pătrată de opt 
picioare pe opt şi înaltă de vreo zece picioare. 

Era destul de întuneric aici, cu toate că un geamlâc era 
amenajat între braţele scării solid proptite între bârnele 
acoperişului. 

Această obscuritate era cauzată de perdelele de lână 
groasă lăsate în jos, aşa precum remarcasem de afară. Dar, 
de îndată ce ele fură ridicate, lumina pătrunse din plin prin 
geamlăc. 

Prin cele patru feţe ale foişorului, privirea putea parcurge 
tot orizontul de la Ragz. Nimic nu stânjenea vederea, mai 
întinsă aici decât cea de pe terasa casei Roderich, mai mică 
totuşi decât cea din turnul Sfântul Mihail şi din donjonul 
castelului. 

Am revăzut de acolo Dunărea la capătul bulevardului, 
oraşul întinzându-se spre sud, dominat de turnul primăriei, 
de săgeata catedralei, de donjonul de pe colina de la 
Wolkang şi, împrejur, vastele păşuni ale pustei, mărginite de 
munţii ei îndepărtați. 

Mă grăbesc să spun că şi cu foişorul a fost ca şi cu restul 
casei. Nu se găsi acolo nimeni. Trebuia ca domnul Stepark 
să ia o hotărâre; această descindere a poliţiei nu avea să 
dea nici un rezultat şi nu aveam să aflăm nimic despre 
misterele casei Storitz. 

Mă gândisem că foişorul slujea poate unor observaţii 
astronomice şi că el cuprindea aparate pentru studierea 
cerului. Greşeală. Ca mobilier, se afla acolo doar o masă şi 
un fotoliu de lemn. 

Pe masă erau câteva hârtii şi, printre altele, un număr din 
gazeta din care aflasem, la Budapesta, despre apropiata 
comemorare a lui Otto Storitz. Aceste hârtii au fost luate, ca 
şi cele de mai înainte. 


Fără îndoială că aici se odihnea fiul, la ieşirea din cabinetul 
său de lucru, sau, mai exact, din laboratorul lui. În tot cazul, 
el citise acest articol, care era însemnat, evident de mâna 
lui, printr-o cruce cu cerneală roşie. 

Deodată se auzi o exclamaţie violentă, o exclamaţie de 
surpriză şi de mânie. 

Căpitanul Haralan zărise, pe o policioară fixată la unul din 
usciori, o cutie de carton pe care o deschisese... Şi ce 
scosese din această cutie...? 

Coroana nupţială luată în timpul seratei de logodnă din 
casa Roderich! 

X. 

Astfel, nu mai exista nici o îndoială asupra amestecului lui 
Wilhelm Storitz. Eram acum în posesia unei dovezi 
materiale şi nu mai eram reduşi la simple prezumţii. Că el 
sau un altul era vinovatul, în orice caz, în profitul lui se 
săvârşise acest furt ciudat, al cărui mobil şi a cărui 
explicaţie ne scăpau, dealtminteri. 

— Tot vă mai îndoiţi, dragă Vidal? strigă căpitanul Haralan, 
a cărui voce tremura de mânie. 

Domnul Stepark păstra tăcere. În această afacere ciudată, 
mai exista încă o mare parte de necunoscut. Dacă vinovăția 
lui Wilhelm Storitz era incontestabilă, se ignora însă ce 
mijloace folosise şi nici nu era sigur dacă se va reuşi 
vreodată să se afle aceste lucruri. 

Eu, căruia căpitanul Haralan mi se adresa într-un fel mai 
direct, n-am răspuns. Într-adevăr, ce aş fi putut să 
răspund...? 

— Nu-i acest mizerabil, continuă el, cel care a venit să ne 
insulte, dând glas în faţa noastră acelui Cântec al urii? 
Dumneavoastră nu l-aţi văzut, dar l-aţi auzit!... El era acolo, 
chiar de scăpa privirilor noastre!... În ce priveşte această 
coroană pângărită de mâna lui, nu mai vreau să rămână nici 
o frunză din ea...! 

Domnul Stepark îl opri, în momentul în care voia s-o rupă. 


— Nu uitaţi că este o probă convingătoare, zise el, şi care 
poate să servească dacă, aşa precum cred, această afacere 
va avea urmări. 

Căpitanul Haralan îi înapoie coroana şi am coborât scara 
după ce am vizitat încă o dată, în zadar, toate camerele 
casei. 

Uşa peronului şi poarta grilajului au fost închise cu cheia, 
au fost puse pe ele sigilii şi casa rămase în aceeaşi stare de 
părăsire în care o găsisem. Totuşi, la ordinul şefului lor, doi 
agenţi rămaseră să supravegheze casa şi împrejurimile ei. 

După ce ne-am luat rămas bun de la domnul Stepark, care 
ne ceru să păstrăm secretul asupra acestei percheziţii, 
căpitanul Haralan şi cu mine ne-am întors în casa Roderich, 
mergând pe bulevard. 

Tovarăşul meu nu se putea stăpâni şi mânia i se revărsa în 
fraze şi în gesturi de mare violenţă. Zadarnic aş fi încercat 
să-l calmez. Speram, dealtminteri, că Wilhelm Storitz 
părăsise sau va părăsi oraşul când va afla că-i fusese 
percheziţionată locuinţa şi că poliţia poseda dovada rolului 
jucat de el în această afacere. 

M-am mulţumit să spun: 

— Dragul meu Haralan, vă înţeleg mânia, înţeleg că nu 
voiaţi să lăsaţi nepedepsite aceste insulte. Dar să nu uitaţi 
că domnul Stepark ne-a cerut să păstrăm secretul. 

— Dar tatăl meu?... Dar fratele dumneavoastră?... Nu ne 
vor întreba despre rezultatul percheziţiei? 

— Sigur că da, dar noi o să le spunem, pur şi simplu, că nu 
l-am întâlnit pe Wilhelm Storitz şi că el pesemne că nu se 
mai află la Ragz, ceea ce mi se pare probabil, dealtfel. 

— N-o să le spunem nici că a fost găsită la el coroana? 

— Ba da, e mai bine ca ei s-o ştie. Dar este inutil să le 
vorbiţi de asta mamei şi surorii dumneavoastră. La ce bun 
să le măriţi neliniştea? În locul dumneavoastră, eu aş spune 
că în grădina casei a fost găsită coroana nupţială şi i-aş 
reda-o surorii dumneavoastră. 


Cu toată sila lui, căpitanul Haralan conveni că aveam 
dreptate şi se hotări că o să mă duc să iau coroana de la 
domnul Stepark, care fără îndoială că n-o să refuze să mi-o 
dea. 

Totuşi ardeam de nerăbdare să-mi revăd fratele, să-l pun 
la curent, dar şi mai mult ardeam de nerăbdare ca această 
căsătorie să aibă loc cât mai curând. 

Îndată după sosirea noastră acasă, servitorul ne introduse 
în cabinetul unde doctorul ne aştepta împreună cu Marc. 
Nerăbdarea le era extremă şi am fost întrebaţi mai înainte 
chiar de a intra pe uşă. 

Mare le-a fost surpriza şi indignarea auzind cele 
întâmplate în casa de pe bulevardul Tekeli! Fratele meu nu 
izbutea să se stăpânească. Ca şi căpitanul Haralan, voia să-l 
pedepsească pe Wilhelm Storitz mai înainte ca justiţia să 
intervină. În zadar îi obiectai că duşmanul lui cu siguranţă 
că părăsise oraşul. 

— Dacă nu este la Ragz, strigă el, atunci este la 
Spremberg! Cu mare greutate l-am calmat şi a trebuit ca 
doctorul să-şi unească stăruința lui cu a mea. 

— Dragă Marc, a zis doctorul, ascultă de sfaturile fratelui 
şi să lăsăm să se închidă această afacere atât de penibilă 
pentru familia noastră. Să lăsăm să se aştearnă tăcerea 
peste toate acestea, şi curând totul va fi dat uitării. 

Fratele meu, cu capul între mâini, îţi făcea milă să-l 
priveşti. Simţeam cât trebuia să sufere. Ce n-aş fi dat să fiu 
mai bătrân cu câteva zile, atunci când Myra Roderich ar fi 
fost în sfârşit Myra Vidal. 

Doctorul adăugă că avea să-l vadă pe guvernatorul din 
Ragz. Wilhelm Storitz era străin şi excelența sa nu va şovăi 
să dea un ordin de expulzare împotriva lui. Era urgent să se 
împiedice ca faptele al căror teatru fusese casa Roderich să 
nu se mai repete, chiar de-ar trebui să se renunţe de a li se 
da o explicaţie satisfăcătoare. Cât despre afirmaţia că 
Wilhelm Storitz poseda, aşa precum se lăudase, o putere 
supraomenească, nimeni n-o putea crede. 


În ceea ce o priveşte pe doamna Roderich şi pe fiica ei, am 
făcut să triumfe motivele care impuneau o tăcere absolută. 
Ele nu trebuiau să ştie nici că poliţia acţionase, nici că îl 
demascasc pe Wilhelm Storitz. 

Propunerea mea relativ la coroană a fost primită. Marc a 
regăsit-o, chipurile din întâmplare, în grădina casei. Astfel 
se demonstra că totul provenea de la un glumeţ de prost- 
gust, pe care până la urmă îl vor descoperi şi-l vor pedepsi 
aşa cum o merita. 

În aceeaşi zi, m-am reîntors la primărie, unde i-am cerut 
domnului Stepark coroana. El a consimţit să mi-o dea şi am 
adus-o acasă. 

Seara, ne aflam reuniți în salon, cu doamna Roderich şi cu 
fiica ei, când Marc, după ce lipsise un moment, intră zicând: 

— Myra... scumpă Myra... priveşte ce-ţi aduc...! 

— Coroana mea!... ţipă Myra, repezindu-se spre fratele 
meu. 

— Da, răspunse Marc, era acolo... în grădină... am găsit-o 
în spatele unui tufiş unde căzuse. 

— Dar cum aşa?... Cum?... repeta mereu doamna 
Roderich. 

— Cum? răspunse doctorul. Un intrus se strecurase 
printre invitaţii noştri. Nu trebuie să ne mai gândim la 
această întâmplare absurdă. 

— Mulţumesc, mulţumesc, dragă Marc, spuse Myra, în 
vreme ce o lacrimă îi pica din ochi. 

Zilele ce urmară n-aduseră nici un alt incident. Oraşul îşi 
redobândea liniştea obişnuită. Nu transpirase nimic despre 
percheziţia făcută în casa de pe bulevardul Tekeli şi nimeni 
nu pronunţă încă numele lui Wilhelm Storitz. Nu mai era 
altceva de făcut decât să se aştepte cu răbdare - sau mai 
degrabă cu nerăbdare - ziua în care să se celebreze 
căsătoria lui Marc cu Myra Roderich. 

Mi-am consacrat tot timpul pe care mi-l lăsa fratele meu 
diferitelor plimbări prin împrejurimile Ragz-ului. Câteodată, 
mă însoțea căpitanul Haralan. Atunci rareori se întâmpla să 


n-o luăm pe bulevardul Tekeli, spre a ieşi din oraş. În mod 
vizibil, îl atrăgea casa suspectă. Dealtminteri, asta ne 
permitea să vedem că ea era mereu pustie şi păzită întruna 
de doi agenţi. Dacă Wilhelm Storitz ar fi apărut, poliţia ar fi 
fost înştiinţată imediat despre întoarcerea lui şi l-ar fi 
arestat. 

Dar am avut curând dovada absenței lui şi certitudinea că 
nu se putea, cel puţin acum, să mai fie întâlnit pe străzile 
din Ragz. Într-adevăr, fiind convocat la 29 mai de către 
domnul Stepark, am aflat din gura lui că ceremonia de 
comemorare a lui Otto Storitz avusese loc, la 25, la 
Spremberg. Se pare că ceremonia atrăsese un număr 
considerabil de spectatori, nu numai populaţia din 
Spremberg, dar de asemeni mii de curioşi veniţi din oraşele 
învecinate şi chiar din Berlin. Cimitirul nu putuse cuprinde 
o atare mulţime. Din această cauză s-au produs mai multe 
accidente, câteva persoane s-au sufocat, şi-abia a doua zi şi- 
au aflat în cimitir un loc pe care nu şi-l putuseră găsi acolo 
în ziua aceea. 

Otto Storitz nu fusese uitat, căci el trăise şi murise în plină 
legendă. Toţi aceşti superstiţioşi se aşteptau la vreo minune 
postumă. Ei credeau că fenomene fantastice trebuiau să se 
producă la această comemorare. Trebuia, cel puţin, ca 
savantul prusac să iasă din mormântul lui, şi n-ar fi fost 
surprinzător ca în acest moment ordinea universală să fie 
deranjată într-un mod ciudat. Pământul, modificându-şi 
mişcarea de rotaţie, ar fi început să se învârtească de la 
răsărit la apus, rotaţie anormală, ale cărei consecinţe ar fi 
adus o răsturnare universală a sistemului solar!... Etc. etc. 

Acestea erau zvonurile care circulau prin mulţime. Totuşi, 
până la urmă, lucrurile se petrecuseră în modul cel mai 
obişnuit. Piatra de pe mormânt nu se ridicase. Mortul nu-şi 
părăsise locuinţa sa sepulcrală, şi Pământul continuase să 
se mişte urmând regulile stabilite de la începutul lumii. 

Dar, ceea ce ne interesa mai mult, era faptul că fiul lui Otto 
Storitz asistase, în persoană, la această ceremonie. Era 


dovada materială că el părăsise efectiv Ragz-ul. Speram, în 
ce mă priveşte, că o făcuse cu intenţia hotărâtă să nu se mai 
reîntoarcă acolo niciodată. 

Mă grăbii să le comunic această ştire lui Marc şi 
căpitanului Haralan. 

Cu toate acestea, deşi zvonul acestei afaceri se potolise în 
bună parte, guvernatorul din Ragz tot se mai neliniştea. Că 
fenomenele miraculoase, cărora nimeni nu le putuse da o 
explicaţie plauzibilă, se datorau fie vreunei manopere 
dibace, minunat executate, fie vreunei alte cauze, ele 
tulburaseră totuşi oraşul şi se cuvenea să se împiedice 
repetarea lor. 

Să nu ne mirăm deci că excelența sa a fost viu 
impresionată când şeful poliţiei i-a făcut cunoscută purtarea 
lui Wilhelm Storitz faţă de familia Roderich şi ce ameninţări 
rostise el. 

De aceea, când guvernatorul a cunoscut rezultatele 
percheziţiei, a hotărât să pedepsească cu asprime pe acest 
străin, în definitiv, avusese loc un furt, un furt săvârşit de 
către Wilhelm Storitz, sau în favoarea lui de către un 
complice. Dacă deci el nu părăsise Ragz-ul, avea să fie 
arestat şi, odată închis între cele patru ziduri ale unei 
închisori, este puţin probabil să mai poată ieşi din ea fără să 
fie văzut, aşa precum intrase în saloanele casei Roderich. 

lată de ce la 30 mai avu loc următoarea conversaţie între 
excelența sa şi domnul Stepark. 

— N-aţi aflat nimic nou? 

— Nimic, domnule guvernator. 

— Nu există nici un motiv să credem că Wilhelm Storitz 
are intenţia să se reîntoarcă la Ragz? 

— Niciunul. 

— Casa lui este mereu supravegheată? 

— Zi şi noapte. 

— A trebuit să scriu la Budapesta, continuă guvernatorul, 
cu privire la această afacere al cărei răsunet a fost mai 


mare decât îl merită, şi sunt invitat să iau măsuri spre a-i 
pune capăt. 

— Atâta vreme cât Wilhelm Storitz nu va fi reapărut la 
Ragz, răspunse şeful poliţiei, nu va fi nimic de temut din 
partea lui, şi ştim din sursă sigura că el se afla la 
Spremberg la 25. 

— Într-adevăr, domnule Stepark, dar el poate fi ispitit să 
reapară aici şi trebuie să împiedicăm asta. 

— Nimic mai simplu, domnule guvernator. Cum este vorba 
de un străin, va fi de ajuns un mandat de expulzare... 

— Un mandat, îl întrerupse guvernatorul, care-i va 
interzice nu numai oraşul Ragz, ci întreg teritoriul austro- 
ungar. 

— De îndată ce voi avea acest mandat, domnule 
guvernator, răspunse şeful poliţiei, o să înştiinţez toate 
posturile de frontieră. 

Mandatul a fost semnat pe loc şi întreg teritoriul regatului 
i-a devenit astfel interzis lui Wilhelm Storitz. 

Măsurile luate erau de natură să-l liniştească pe doctor, 
familia sa şi pe prietenii săi. Dar noi eram departe de a fi 
pătruns secretele acestor întâmplări, ba mai mult, de a ne 
putea imagina peripeţiile pe care ni le mai rezervau. 

XI. 

Data căsătoriei se apropia. Curând, la l iunie, dată definitiv 
aleasă, soarele acestei zile avea să se ridice la orizontul 
oraşului Ragz. 

Eu constatam cu o vie satisfacţie că Myra, oricât de 
emotivă era, părea să nu-şi aducă aminte de inexplicabilele 
întâmplări. Este adevărat că numele lui Wilhelm Storitz nu 
mai fusese rostit niciodată nici în faţa ei şi nici în faţa mamei 
sale. 

Eu îi eram confident. Ea îmi vorbea despre planurile lor de 
viitor, fără să ştie prea bine dacă ele aveau să se mai 
realizeze. Marc şi cu ea vor merge să se instaleze în 
Franţa? Da, dar nu îndată. Să se despartă atât de curând 
de tatăl şi de mama sa ar fi pentru ea o durere prea mare. 


— Dar, zicea ea, acum nu este vorba decât să mergem 
pentru câteva săptămâni la Paris, unde o să ne întovărăşiţi, 
nu-i aşa? 

— Sigur!... Afară numai dacă n-o să mă vreţi voi. 

— Numai că mirii sunt nişte tovarăşi de călătorie destul de 
plictisitori. 

— O să încerc să mă obişnuiesc şi cu asta, am răspuns pe 
un ton resemnat. 

Doctorul aproba această plecare. Să părăsească Ragz-ul o 
lună sau două era mai bine pentru ei în toate privinţele. 
Neîndoios că doamna Roderich va resimţi profund absenţa 
fiicei sale, dar va găsi în ea puterea să se resemneze. 

În ce-l privea pe Marc, în timpul ceasurilor pe care le 
petrecea aproape de Myra, el uita, sau mai degrabă se silea 
să uite. Dimpotrivă, când se afla singur cu mine, îi reveneau 
temerile pe care zadarnic mă străduiam să i le risipesc. 

În mod invariabil, îmi spunea: 

— Nu mai ştii nimic nou, Henri? 

— Nimic, dragă Marc, îi răspundeam la fel de invariabil, şi 
ăsta era adevărul. 

Într-o zi, se crezu dator să adauge: 

— Dacă ai afla ceva în oraş sau de l-ai auzi pe domnul 
Stepark... 

— 'Ţi-aş spune-o imediat, Marc. 

— M-aş supăra pe tine de mi-ai ascunde, orice ar fi. 

— Nu-ţi voi ascunde nimic, fii liniştit. Dar te asigur că nu 
se mai interesează nimeni de această întâmplare. Oraşul n- 
a fost niciodată mai liniştit ca acum. Unii îşi văd de treburile 
lor, alţii de distracţiile lor şi cursurile pieţii se menţin la o 
cotă foarte înaltă. 

— Glumeşti, Henri... 

— Pentru ca să-ţi dovedesc că nu mai am nici o teamă. 

— Şi totuşi, zise Marc al cărui chip se întunecă, dacă acest 
om... 

— Aş! Nu-i atât de prost. El bănuieşte prea bine că ar fi 
arestat de-ar pune piciorul pe teritoriul austro-ungar, şi în 


Germania există o mulţime de bâlciuri în care va avea 
prilejul să-şi exercite talentul de scamator. 

— Aşadar, această putere despre care se vorbeşte... 

— Asta-i o poveste de adormit copiii! 

— Tu nu crezi în ea? 

— Tot aşa cum nici tu nu crezi. Deci, dragă Marc, 
mulţumeşte-te să numeri orele şi minutele care te mai 
despart de ziua cea mare. N-ai altceva mai bun de făcut 
decât să reiei numărătoarea când ai terminat-o. 

— Ah, prietene!... exclamă Marc cu tristeţe. 

— Nu eşti rezonabil, Marc. Myra este mai liniştită ca tine. 

— Pentru că ea nu ştie ce ştiu eu. 

— Şi ce ştii tu?... Zău aşa! Ştii că personajul în chestiune 
nu se mai află la Ragz, că el nu se mai poate întoarce aici, 
că n-o să-l mai revedem niciodată, ţine bine minte! Dacă 
nici asta nu-ţi e de ajuns ca să te linişteşti...! 

— Ce vrei, Henri, am presimţiri... Mi se pare... 

— E absurd, bietul meu Marc! Ascultă-mă şi întoarce-te 
lângă Myra. Asta o să te facă să vezi viaţa mai în roz. 

— Da, ai dreptate. N-ar trebui s-o părăsesc nici o clipă, 
niciodată! 

Bietul meu frate! Îmi făcea rău să-l văd şi să-l aud. Spaima 
lui creştea pe măsură ce se apropia ziua căsătoriei sale. Şi, 
Chiar şi eu, ca să spun adevărul, aşteptam această zi cu o 
nelinişte mai presus de voinţa mea. 

Pe de altă parte, dacă nu puteam să mă bizui pe Myra, pe 
influenţa ei spre a-l calma pe fratele meu, nu mai ştiam nici 
ce metodă să folosesc în ce-l privea pe căpitanul Haralan. 

În ziua în care aflase că Wilhelm Storitz se afla la 
Spremberg, cu greutate izbutisem să-i împiedic plecarea. 
Între Spremberg şi Ragz nu sunt decât cel mult două sute 
de leghe. Această distanţă poate fi străbătută în patru zile. 
În sfârşit, îl oprisem de data asta, dar, cu toate motivele pe 
care tatăl lui şi cu mine i le arătam, în ciuda folosului 
evident de a da uitării această neplăcută întâmplare, el 


readucea neîncetat vorba despre ea, şi mă temeam întruna 
să nu ne scape. 

Într-o dimineaţă, el veni să mă viziteze, şi de la începutul 
conversaţiei am înţeles că se hotărâse să plece. 

— N-o să faceţi asta, scumpul meu Haralan, i-am declarat, 
n-o s-o faceţi... O întâlnire între acest prusac şi 
dumneavoastră este cu neputinţă. Vă implor să nu părăsiţi 
Ragz-ul. 

— Scumpul meu Vidal, îmi răspunse căpitanul pe un ton 
care arăta o hotărâre de neclintit, trebuie ca acest 
mizerabil să fie pedepsit. 

— Şi o să fie, mai curând sau mai târziu, să nu vă îndoiţi de 
asta! am strigat eu. Dar singura mână care trebuie să se 
abată asupra lui este mâna poliţiei. 

Căpitanul Haralan simţea că aveam dreptate. Totuşi, nu 
voia să se dea învins. 

— Scumpul meu Vidal, răspunse el pe un ton care nu 
îngăduia vreo speranţă, noi nu vedem, nu puteam vedea 
lucrurile în acelaşi fel. Familia mea, care o să devină şi a 
fratelui dumneavoastră, a fost insultată şi eu să nu răzbun 
aceste insulte? 

— Nu, justiţia trebuie să facă asta. 

— Cum ar putea ea s-o facă dacă acest om nu se mai 
întoarce?... Căci guvernatorul a semnat azi de dimineaţă un 
mandat de expulzare care face cu neputinţă întoarcerea lui 
Storitz. Trebuie deci ca eu să mă duc acolo unde se află el, 
sau unde cel puţin trebuie să se afle, la Spremberg. 

— Fie, replicai eu, ca ultim argument, dar aşteptaţi cel 
puţin căsătoria surorii dumneavoastră. Câteva zile de 
aşteptare încă şi apoi eu voi fi primul să vă sfătuiesc să 
plecaţi. Chiar o să vă întovărăşesc la Spremberg. 

L-am convins cu atâta căldură încât convorbirea se sfârşi 
cu promisiunea lui formală că se va stăpâni, cu condiţia ca 
după celebrarea căsătoriei să nu mă mai împotrivesc 
planului său şi să plec cu el. 


Ceasurile care ne mai despărţeau de 1 iunie aveau să-mi 
pară nesfârşite. Căci, la drept vorbind, deşi priveam ca o 
datorie liniştirea celorlalţi, nici eu nu eram lipsit de 
oarecare temeri. De asemenea, deseori mi se întâmpla să 
urc sau să cobor bulevardul Tekeli, împins de nu ştiu ce 
presimţire. 

Casa Storitz era mereu aşa precum o lăsaseră după 
descinderea poliţiei: uşi încuiate, ferestre închise, curte şi 
grădină pustii. Pe bulevard, se aflau câţiva agenţi care se 
plimbau până la parapetul vechilor fortificaţii şi pe câmpia 
din apropiere. Nu încercase nimeni să intre în această casă, 
nici stăpânul şi nici servitorul. Şi totuşi, eram obsedat, căci, 
în ciuda tuturor celor ce le spuneam lui Marc şi căpitanului 
Haralan, în ciuda a ceea ce-mi spuneam mie însumi, de-aş fi 
văzut vreun fum ieşind pe coşul laboratorului, vreun chip 
apărând în dosul geamurilor foişorului, n-aş fi fost surprins. 

În realitate, pe când populaţia din Ragz, revenită din 
prima ei spaimă, nu mai vorbea despre această afacere, 
fantoma lui Wilhelm Storitz îl obseda pe doctorul Roderich, 
pe fratele meu, pe căpitanul Haralan şi pe mine însumi. 

În ziua aceea de 30 mai, după-amiază, spre a mă distrage, 
m-am îndreptat spre podul către insula Svendor, pentru a 
ajunge pe malul drept al Dunării. 

Mai înainte de a sosi la pod, am trecut pe dinaintea 
debarcaderului în momentul în care o gabara de pasageri 
venea din amont. 

Atunci îmi reveniră în minte incidentele călătoriei mele, 
întâlnirea mea cu acest individ, atitudinea lui provocatoare, 
sentimentul de antipatie pe care mi-l inspirase de la prima 
vedere, apoi, când îl credeam coborât la Vukovar, vorbele 
pe care le rostise. Căci chiar el rostise aceste vorbe 
amenințătoare. Îi recunoscusem vocea în salonul casei 
Roderich. Aceeaşi pronunție, aceeaşi duritate, aceeaşi 
asprime. 

Sub stăpânirea acestor idei, priveam unul câte unul 
pasagerii care se opreau la Ragz. Căutam chipul palid, ochii 


stranii, fizionomia diabolică a acestui personaj... Dar, cum 
se spune, mi-am pierdut timpul degeaba. 

La ora şase, m-am dus, ca de obicei, să iau loc la masa 
familiei. Doamna Roderich mi se păru mai sănătoasă, 
aproape pe deplin restabilită după emoţiile suferite. Fratele 
meu uita de toate lângă Myra, în ajunul zilei în care ea avea 
să-i devină soţie. Chiar şi căpitanul Haralan părea mai calm, 
deşi întunecat la chip. 

Eram hotărât să fac tot posibilul ca să înveselesc această 
mică lume şi să împrăştii ultimii nori neplăcuţi ai amintirilor 
triste. Din fericire, am fost ajutat de Myra să dau farmec şi 
bucurie acestei seri, care se prelungi destul de târziu. Fără 
a se lăsa rugată, ea se aşeză la clavir şi ne cântă vechi 
cântece maghiare, spre a şterge din amintire acel ticălos 
Cântec al urii, care răsunase în acest salon. 

În momentul când ne retrăgeam, ea îmi spuse surâzând: 

— Mâine, domnule Henri, să nu uitaţi... 

— Să nu uit, domnişoară?... răspunsei pe acelaşi ton 
glumeţ pe care îl avusese şi ea. 

— Da, să nu uitaţi că este ziua de audienţă a 
guvernatorului, a „acordării licenţei”, spre a folosi expresia 
consacrată. 

— Ah, într-adevăr! Mâine este...! 

— Şi că dumneavoastră sunteţi unul din martorii fratelui 
dumneavoastră... 

— Faceţi bine că mi-o reamintiţi, domnişoară Myra. Martor 
al fratelui meu!... Nici nu mai ţineam minte. 

— Nu mă miră. Am observat că uneori eraţi distrat... 

— Mă condamn pentru asta, dar mâine nu voi mai fi 
distrat, v-o promit solemn... Numai de n-ar fi Marc mai 
distrat decât mine... 

— De el răspund eu. Aşadar, la ora patru fix... 

— La ora patru, domnişoară Myra?... Şi eu care credeam 
că e la ora cinci şi jumătate!... Să nu vă mai fie teamă. Voi fi 
acolo la ora patru fără zece. 


— Bună seara! Seară bună fratelui lui Marc, care va 
deveni şi al meu. 

— Bună seara, domnişoară Myra, bună seara! 

A doua zi, Marc a avut de făcut câteva drumuri în cursul 
dimineţii. Mi s-a părut că-şi redobândise liniştea şi l-am 
lăsat să se ducă singur. 

Cât despre mine, ca un surplus de prudenţă şi spre a avea, 
dacă era cu putinţă, certitudinea că Wilhelm Storitz nu 
fusese revăzut la Ragz, m-am dus la primărie. 

L-am întrebat pe domnul Stepark, la care am fost introdus 
imediat, dacă avea vreo ştire nouă. 

— Niciuna, domnule Vidal, îmi răspunse, puteţi fi sigur că 
omul nostru n-a mai reapărut la Ragz. 

— Este tot la Spremberg? 

— Tot ce pot să afirm este că se mai afla acolo, acum patru 
zile. 

— Aţi primit această înştiinţare? 

— Da, printr-un curier al poliţiei germane, care îmi 
confirmă ştirea. 

— Asta mă linişteşte. 

— Dar pe mine asta mă plictiseşte, domnule Vidal. Acest 
diavol de om - căci diavol este cuvântul potrivit - nu mi se 
mai pare dornic să treacă vreodată frontiera noastră. 

— Cu atât mai bine, domnule Stepark! 

— Cu atât mai bine pentru dumneavoastră, dar eu, ca 
poliţist, aş fi preferat să-l apuc de guler şi să-l bag pe acest 
ticălos de vrăjitor între patru ziduri!... În sfârşit, mai târziu, 
poate... 

— Oh! Mai târziu, după căsătorie, cât o să poftiţi, domnule 
Stepark. 

M-am retras mulţumindu-i şefului poliţiei. 

La ora patru după-amiază, ne aflam strânşi în salonul din 
casa Roderich. Două caleşti aşteptau pe bulevardul Tekeli, 
una pentru Myra, pentru tatăl şi mama ei şi pentru un 
prieten al familiei, judecătorul Neumann, cealaltă pentru 
Marc, pentru căpitanul Haralan, pentru unul din camarazii 


săi, locotenentul Armgard, şi pentru mine. Domnul 
Neumann şi căpitanul Haralan erau martorii miresei, 
locotenentul Armgard şi cu mine eram martorii lui Marc. 

Aşa precum mă lămurise căpitanul Haralan, în ziua aceea 
nu era vorba să se purceadă la căsătoria propriu-zisă, ci la 
o ceremonie pregătitoare întrucâtva. Numai după ce va fi 
dată autorizaţia guvernatorului va putea fi celebrată 
căsătoria a doua zi, la catedrală. Până atunci, logodnicii, 
dacă nu erau căsătoriţi în sensul desăvârşit al cuvântului, 
aveau să rămână totuşi strâns legaţi unul de celălalt, 
întrucât, în cazul în care un obstacol neprevăzut ar 
împiedica unirea proiectată, ei ar fi condamnaţi la un 
celibat perpetuu. 

În feudalitatea franceză ar fi posibil să se regăsească 
unele urme ale acestei cutume, care are ceva patriarhal în 
ea, întrucât şeful pare astfel să se considere tatăl 
cetăţenilor. Această cutumă se perpetuase la Ragz până în 
zilele noastre. 

Tânăra logodnică purta o rochie fermecătoare şi de cel 
mai bun-gust, doamna Roderich o toaletă foarte simplă, deşi 
foarte bogată. Doctorul şi judecătorul erau, ca şi fratele 
meu şi cu mine, în haine de ceremonie, şi cei doi ofiţeri în 
uniformă de mare ţinută. 

Câteva persoane, femei şi fete tinere din popor, cărora o 
căsătorie le deşteaptă întotdeauna curiozitatea, aşteptau pe 
bulevard ieşirea trăsurilor. Dar probabil că a doua zi, la 
catedrală, mulţimea avea să fie imens de mare, drept un 
cuvenit omagiu adus familiei Roderich. 

Cele două caleşti ieşiră prin poarta principală a casei, 
întoarseră colţul bulevardului, o luară pe cheiul Batthyani, 
pe strada Prinţul Miloch, pe strada Ladislas şi ajunseră la 
grilajul palatului guvernatorului. 

Curioşii se aflau în număr mai mare în piaţă şi în curtea 
palatului. Poate că, la urma urmei, îi atrăsese amintirea 
primelor incidente. Poate că se întrebau de nu se va mai 
produce vreun alt fenomen asemănător. 


Trăsurile pătrunseră în curtea de onoare şi se opriră 
înaintea peronului. 

După o clipă, domnişoara Myra, la braţul tatălui său, 
doamna Roderich, la braţul domnului Neumann, apoi Marc, 
căpitanul Haralan, locotenentul Armgard şi cu mine am luat 
loc în sala de ceremonii, luminată de ferestrele înalte cu 
vitralii colorate şi căptuşită cu panouri sculptate, de mare 
valoare. În mijloc, o masa lată avea pe ea două coşuri de 
flori magnifice. 

În calitatea lor de tată şi de mamă, domnul şi doamna 
Roderich veniră să se aşeze de fiecare parte a fotoliilor 
rezervate logodnicilor, în spate, au luat loc cei patru 
martori: domnul Neumann şi căpitanul Haralan la stânga, 
locotenentul Armgard şi cu mine, la dreapta. 

Un maestru de ceremonii îl anunţă pe guvernator. Toată 
lumea s-a ridicat în picioare la intrarea lui. 

Acesta se aşeză pe tronul său, apoi îi întrebă pe părinţi 
dacă ei consimţeau la căsătoria fiicei lor cu Marc Vidal. Pe 
urmă, guvernatorul le puse celor doi logodnici întrebările 
de rigoare: 

— Marc Vidal, făgăduiţi s-o luaţi pe Myra Roderich de 
soţie? 

— O jur, răspunse fratele meu, căruia i se spusese lecţia. 

— Myra Roderich, făgăduiţi să-l luaţi pe Marc Vidal de soţ? 

— O jur, răspunse domnişoara Myra. 

— Noi, guvernator din Ragz, rosti atunci excelența sa, în 
virtutea puterilor care ne-au fost conferite de către 
împărăteasa-regină şi conform cu privilegiile seculare ale 
oraşului Ragz, hotărâm a le acorda licenţa de căsătorie lui 
Marc Vidal şi Myrei Roderich. O vrem şi ordonăm ca zisa 
căsătorie să fie celebrată chiar mâine, după toate formele, 
în catedrala oraşului. 

Astfel se petrecură lucrurile, în simplitatea lor obişnuită. 
Nici un miracol nu tulbură asistenţa, şi deşi această idee îmi 
trecuse o clipă prin minte, nici actul pe care au fost puse 


semnăturile n-a fost rupt, nici penele de scris n-au fost 
smulse din mâinile mirilor sau ale martorilor. 

Cu siguranţă, Wilhelm Storitz sau era la Spremberg - 
putea să rămână acolo, spre bucuria compatrioţilor săi! - 
sau, dacă se afla la Ragz, însemna atunci că îşi epuizase 
puterea. 

Acum, de o voia sau nu acest vrăjitor lăudăros, Myra 
Roderich avea să fie soţia lui Marc Vidal, sau nu va fia 
nimănui altuia. 

XII. 

Eram în liunie. Această zi aşteptată cu atâta nerăbdare 
păruse că n-o să mai sosească niciodată. 

În sfârşit, venise. Câteva ore încă şi ceremonia căsătoriei 
avea să se săvârşească în catedrala din Ragz. 

Neliniştea pe care putuse s-o lase în mintea noastră 
amintirea inexplicabilelor întâmplări, care se petrecuseră 
cu vreo douăsprezece zile mai înainte, se risipise în 
întregime după audiența la guvernator. 

M-am sculat devreme. Dar, oricât de grăbit aş fi fost, Marc 
fusese şi mai grăbit şi mi-o luase înainte. Nu sfârşisem să 
mă îmbrac când intră la mine. 

Era în ţinută de mire. Strălucea de fericire şi nici o umbră 
nu-i întuneca această strălucire. M-a îmbrăţişat cu căldură 
şi, la rându-mi, l-am strâns la inima mea. 

— Myra, zise el, m-a rugat să-ţi reamintesc... 

— Că astăzi are loc ceremonia, i-am răspuns râzând. Bine, 
spune-i că dacă am ţinut minte ora audienței la guvernator, 
o s-o ţin minte şi pe cea de la catedrală. leri mi-am 
îndreptat ceasul după cel din turn. Dar şi tu, dragă Marc, 
vezi să nu întârzii! Ştii doar că prezenţa ta este 
indispensabilă şi că nu s-ar putea începe ceremonia fără 
tine! 

După plecarea lui, m-am grăbit să-mi termin toaleta, deşi 
era de-abia ora nouă dimineaţa. 

Noi ne dădusem întâlnire acasă. De acolo trebuiau să 
plece caleştile. Poate că numai pentru a-mi evidenția 


exactitatea am sosit mai devreme decât trebuia - ceea ce 
avea să-mi aducă un surâs drăguţ din partea miresei - şi am 
luat loc în salon. 

Una după alta au început să sosească persoanele - sau mai 
bine zis personajele, dată fiind solemnitatea momentului - 
care figuraseră la ceremonia de la palat. Cu toţii erau, ca şi 
în ajun, în costume de gală. Cei doi ofiţeri purtau cruci şi 
medalii pe splendidele lor uniforme ale regimentului 
Hotarelor Militare. 

Myra Roderich - şi de ce n-aş spune Myra Vidal, întrucât 
cei doi logodnici erau legaţi de fapt prin hotărârea 
guvernatorului? 

— Myra, în toaletă albă, rochie de moar cu trenă, cu 
corsajul brodat cu flori de portocal, era îmbrăcată 
fermecător. Lângă ea se etala buchetul de mireasă şi pe 
părul ei blond era aşezată coroana nupţială, de sub care 
cădea în cute voalul ei de tul alb. 

Această coroană era cea pe care i-o înapoiase fratele meu. 
Ea nu voise o altă coroană. 

Intrând în salon cu mama ei, a venit spre mine şi mi-a 
întins mâna. l-am strâns-o afectuos, fratern. Apoi, cu ochii 
plini de bucurie, ea mi-a zis: 

— Ah, frate, cât sunt de fericită! 

Astfel, nu mai rămânea nici o urmă din trecutele zile 
negre, din grelele încercări la care fusese supusă această 
familie cinstită. Până şi căpitanul Haralan părea că uitase 
totul. Dovada acestui fapt este că îmi spuse strângându-mi 
mâna: 

— Nu... Să nu ne mai gândim la asta! 

lată care era programul acestei zile ce primise aprobarea 
generală. La ora zece fără un sfert, plecarea spre catedrală, 
unde guvernatorul din Ragz, autorităţile şi notabilităţile 
oraşului aveau să se afle la sosirea tinerilor soţi. Prezentări 
şi felicitări, după serviciul religios al căsătoriei, la semnarea 
actelor în sacristia de la Sfântul Mihail. Întoarcerea pentru 
prânzul care trebuia să reunească vreo cincizeci de convivi. 


Seara, în saloanele casei Roderich, sărbătoarea, pentru 
care fuseseră trimise aproape două sute de invitaţii. 

Caleştile au fost ocupate în acelaşi fel ca şi în ajun: prima 
de către mireasă, de doctor, de doamna Roderich şi de 
domnul Neumann; a doua de către Marc şi de ceilalţi trei 
martori. La întoarcerea de la catedrală, Marc şi Myra Vidal, 
uniţi pe veci, aveau să ia loc în aceeaşi caleaşca. Alte 
echipaje se duseseră să aducă persoanele care trebuiau să 
alcătuiască cortegiul. 

La ora zece fără un sfert, trăsurile au părăsit casa 
Roderich şi au pornit pe cheiul Batthyani. După ce au ajuns 
în Piaţa Maghiară, au traversat-o şi au urcat din nou spre 
frumosul cartier din Ragz, prin strada Prinţul Miloch. 

Vremea era superbă, cerul luminat de razele soarelui. Pe 
sub galeriile străzii, trecătorii, în mare număr, se îndreptau 
spre catedrală. Toate privirile erau atrase de prima trăsură, 
priviri de simpatie şi de admiraţie pentru tânăra mireasă, şi 
am constatat cu plăcere că şi scumpul meu Marc se bucura 
deopotrivă de ele. La ferestre se vedeau chipuri 
surâzătoare şi de pretutindeni veneau atâtea saluturi, încât 
era cu neputinţă să li se răspundă tuturor. 

— Zău, am spus, că o să păstrez amintiri foarte plăcute 
despre acest oraş! 

— Ungurii cinstesc în dumneavoastră Franţa, pe care ei o 
iubesc, domnule Vidal, mi-a răspuns locotenentul Armgard, 
şi sunt fericiţi de această căsătorie care face pe un francez 
să intre în familia Roderich. 

Apropiindu-ne de piaţă, a trebuit să înaintăm la pas, atât 
de dificilă devenea circulaţia. 

Din turnurile catedralei îşi lua zborul veselul dangăt al 
clopotelor pe care adierea dinspre răsărit îl făcea să 
vibreze puternic şi, puţin înainte de ora zece, concertul 
clopotelor din turnul de alarmă îşi amestecă notele ascuţite 
cu vocile sonore de la Sfântul Mihail. 

Era exact ora zece şi cinci, când cele două caleşti ale 
noastre se opriră lângă trepte, înaintea portalului central, 


deschis din ambele părţi. 

Doctorul Roderich a coborât primul, apoi fiica sa, care îl 
luă de braţ. Domnul Neumann îi oferi şi el braţul doamnei 
Roderich. Noi am sărit imediat jos şi am înaintat, în urma lui 
Marc, între şirurile de spectatori care erau aşezaţi, la 
diferite distanţe, de-a lungul pieţii din faţă. 

În acest moment, răsunară în interior marile orgi şi, în 
sunetele maiestuoaselor lor acorduri, cortegiul pătrunse în 
biserică. 

Marc şi Myra se îndreptară spre cele două fotolii aşezate 
unul lângă altul în faţa altarului cel mare. În spatele lor, 
părinţii şi martorii îşi găsiră scaunele care le erau 
rezervate. 

Toate scaunele cu spetează şi jeţurile din strane ale 
corului erau deja ocupate de o numeroasă asistenţă 
compusă din guvernatorul din Ragz, din magistrați, din 
ofiţerii garnizoanei, din judecător şi din sindici, din 
principalii funcţionari ai administraţiei, din prietenii 
familiei, din notabilităţile industriei şi ale comerţului. 
Doamnelor, în toalete splendide, le fuseseră rezervate de 
asemeni anumite locuri de-a lungul stranelor, de nu mai 
rămase astfel niciunul liber. 

Îndărătul grilajelor corului, o capodoperă a lucrăturii 
artistice în fier din secolul al XIII-lea, se înghesuia mulţimea 
curioşilor. Cât despre persoanele care nu se putuseră 
apropia de grile, ele se aşezaseră în marele naos ocupând 
toate scaunele de acolo. 

În pronaosurile transeptului, în părţile laterale, era 
îngrămădit norodul, care se revărsa până pe treptele tindei 
bisericii. 

Dacă unii din cei prezenţi mai păstrau în acest moment 
amintirea întâmplărilor care tulburaseră oraşul, putea oare 
să le mai vină în minte că aveau să le vadă repetându-se în 
catedrală? Evident că nu, oricât de puţin le-ar fi atribuit 
amestecului diavolului, căci nu într-o biserică s-ar fi putut 
manifesta el. 


Se produse o mişcare în dreapta corului şi mulţimea a 
trebuit să se dea în lături spre a face loc episcopului, 
diaconului, subdiaconului, paracliserului, copiilor din cor. 

Episcopul se opri în faţa treptelor altarului, se înclină şi 
rosti primele fraze din Introit, în vreme ce dascălii intonau 
versetele din Confiteor. 

Myra era îngenuncheată pe perna scăunelului de 
rugăciuni, cu capul plecat într-o atitudine plină de 
smerenie. Marc stătea în picioare lângă ea şi ochii lui n-o 
părăseau o clipă. 

Liturghia fusese celebrată cu toată pompa de care biserica 
catolică a vrut să-şi înconjoare ceremoniile solemne. Orga 
alterna cu tradiționala cântare bisericească Kyrie şi strofele 
Gloria în Excelsis, care răsunau sub bolțile înalte. 

Se producea uneori un vag zgomot de mulţime în mişcare, 
de scaune deplasate, lăsate jos, care însoțeau paşii 
slujbaşilor bisericii veghind ca trecerea prin marele naos să 
rămână liberă pe toată lungimea ei. 

De obicei, interiorul catedralei este cufundat într-o 
penumbră în care sufletul se lasă mai deplin în voia 
impresiilor religioase. Prin vechile vitralii pe care se 
desenează în culori somptuoase silueta personajelor biblice, 
prin ferestrele strâmte ale stilului ogival din prima epocă, 
prin geamurile laterale pictate nu pătrunde decât o lumină 
slabă. De-i puţin mohorâtă vremea, marele naos, părţile 
laterale, absida, rămân întunecate, şi această obscuritate 
nu este luminată decât de punctele de foc care strălucesc în 
vârful luminărilor lungi de la altar. 

Astăzi era însă altfel. Sub soarele magnific, ferestrele 
dinspre est şi rozeta transeptului parcă se aprindeau. Un 
fascicol de raze, trecând printr-un ochi de fereastră al 
absidei, cădea drept pe amvonul suspendat de unul din 
stâlpii naosului şi părea să însufleţească chipul chinuit al 
uriaşului care îl susţine pe umerii lui enormi. 

Când se auzi clopoţelul, asistenţa se ridică în picioare şi, 
după miile de zgomote care se produseră, se aşternu 


tăcerea, în vreme ce diaconul citi, psalmodiind, Evanghelia 
Sfântului Matei. 

Apoi episcopul, întorcându-se spre logodnici, le adresă o 
scurtă cuvântare. El vorbea cu o voce cam slabă, vocea unui 
bătrân cu părul alb. Spuse lucruri foarte simple care 
trebuiau să-i meargă la inimă Myrei, îi făcu elogiul virtuţilor 
familiale, ale familiei Roderich, ale devotamentului ei faţă 
de cei nefericiţi şi ale nemărginitei sale carităţi. El 
binecuvânta această căsătorie care unea un francez şi o 
maghiară şi invocă pronia cerească asupra noilor soţi. 

După terminarea cuvântării, bătrânul preot se întoarse 
spre altar pentru rugăciunile dinaintea jertfei pâinii şi a 
vinului, în vreme ce diaconul şi subdiaconul îşi reluau locul 
alături de el. 

Dacă notez pas cu pas amănuntele acestei liturghii 
nupţiale este pentru că ele au rămas gravate adânc în 
spiritul meu, pentru că amintirea lor nu avea să se mai 
şteargă niciodată nicicum, din memoria mea. 

Atunci, din tribuna orgii se înălţă o voce superbă, 
acompaniată de un cvartet de instrumente de coarde. Un 
tenor foarte renumit în lumea maghiară cânta imnul 
ofrandei. 

Marc şi Myra se ridicară din fotolii şi veniră să se aşeze 
înaintea treptelor altarului. Şi acolo, după ce subdiaconul a 
primit bogata lor milostenie, ei apropiară buzele sărutând 
potirul cu împărtăşania pe care li-l prezenta preotul. Apoi 
merseră să-şi reia locul păşind unul lângă altul. Niciodată, 
nu, niciodată Myra nu strălucise mai mult de frumuseţe şi 
nici nu fusese mai luminată de nimbul fericirii ca acum. 

Veni apoi rândul fetelor ce fac chetă, să strângă banii 
pentru bolnavi şi săraci. Precedate de paraclisieri, ele se 
strecurară în mijlocul rândurilor de credincioşi din cor şi 
din naos, şi în vreme ce se auzea zgomotul scaunelor 
mişcate din loc, foşnetul rochiilor şi freamătul mulţimii, 
mărunţişul cădea în cutia lor. 


În sfârşit, episcopul, însoţit de cele două ajutoare ale lui, 
se îndreptă către logodnici. El se opri în faţa lor. 

— Marc Vidal, întrebă cu vocea lui tremurătoare care 
totuşi fu auzită de toţi, într-atât de profundă era tăcerea, 
consimţiţi s-o luaţi de soţie pe Myra Roderich? 

— Da, răspunse fratele meu. 

— Myra Roderich, consimţiţi să-l luaţi de soţ pe Marc 
Vidal? 

— Da, rosti Myra din toată inima. 

Mai înainte de a pronunţa cuvintele sacramentale, 
epicopul luă verighetele pe care i le întinse fratele meu şi le 
binecuvântă. Apoi el se pregăti să pună una din ele în 
degetul tinerei soţii... 

În acest moment se auzi un țipăt puternic, un țipăt de 
spaimă şi de groază. 

Şi iată ce am văzut, ceea ce o mie de persoane au văzut ca 
şi mine: 

Diaconul şi subdiaconul se dau înapoi clătinându-se, 
împinşi parcă de o forţă puternică; episcopul, cu gura 
tremurând, cu trăsăturile schimonosite, cu privirea 
pierdută, pare să se lupte cu o fantomă şi până la urmă se 
prăbuşeşte în genunchi... 

Imediat după aceea, căci evenimentele s-au produs 
repede, ca o lovitură de trăsnet, încât nimeni n-a avut timp 
să intervină şi nici măcar să înţeleagă ce se petrece, fratele 
meu şi cu Myra căzură pe piatră, pe jumătate răsturnaţi... 

Apoi verighetele zburară prin naos şi una din ele mă izbi 
cu violenţă în obraz... 

Şi, în acest moment, iată ce am auzit. O mie de persoane 
au auzit, ca şi mine, aceste cuvinte rostite cu o voce teribilă, 
vocea pe care o cunoşteam bine, vocea lui Wilhelm Storitz: 

— Nenorocire soţilor... nenorocire! 

La auzul acestui blestem venind parcă din lumea de 
dincolo, un fior de groază a străbătut mulţimea. Din toate 
piepturile a ţâşnit un vaiet surd şi Myra, care se ridica 


scoțând un țipăt sfâşietor, căzu din nou leşinată în braţele 
lui Marc îngrozit. 

XIII. 

Fenomenele la care asistasem în catedrala din Ragz şi cele 
al căror teatru fusese casa Roderich tindeau spre aceeaşi 
ţintă. Originea lor era aceeaşi. Wilhelm Storitz, el singur, 
era autorul lor. Se putea admite că ele se datorau vreunei 
manopere dibace?... Eram silit să-mi răspund cu hotărâre: 
nu. Nu, nici scandalul din biserică, nici răpirea coroanei 
nupţiale nu puteau fi atribuite unei scamatorii. Ajungeam să 
presupun în mod serios că acest om deţinea de la tatăl lui 
vreun secret ştiinţific, cel al unei descoperiri necunoscute 
care i-ar fi dat posibilitatea să se facă invizibil... De ce nu, la 
urma urmei?... Pentru ce unele raze luminoase n-ar avea 
proprietatea să străbată prin corpurile opace, ca şi cum 
aceste corpuri ar fi translucide?... Dar unde aveam să 
ajung... cu toate aceste trăsnăi, trăsnăi despre care m-am 
păzit să spun cuiva ceva! 

Noi o ridicasem pe Myra fără ca ea să-şi fi recăpătat 
cunoştinţa. A fost transportată în camera ei şi a fost aşezată 
pe pat, dar îngrijirile ce i s-au dat din plin n-au izbutit s-o 
reînsufleţească. Rămânea inertă, insensibilă, cu toate 
sforţările doctorului, lipsit acum de orice putere. Totuşi, 
respira, semn că trăia. Ajunsesem să mă întreb cum de 
putuse ea să supravieţuiască atâtor încercări, cum de n-o 
ucisese această ultimă emoție. 

Mai mulţi confraţi ai doctorului Roderich alergaseră la el. 
Ei stăteau la patul Myrei, întinsă fără nici o mişcare, cu 
pleoapele coborâte, cu chipul de o paloare ca de ceară, cu 
pieptul ridicându-se în bătăile neregulate ale inimii, cu 
respiraţia redusă la un suflu ce se putea stinge dintr-o clipă 
într-alta. 

Marc îi strângea mâinile. Plângea. O implora, o striga: 

— Myra... scumpa mea Myra...! 

Cu vocea întretăiată de suspine, doamna Roderich repeta 
în van: 


— Myra... copila mea... Sunt aici... lângă tine... sunt mama 
ta... Tânăra fată nu-şi deschidea ochii şi desigur că nici n-o 
auzea. 

Cu toate acestea, medicii încercaseră cele mai energice 
remedii. La un moment dat se păru că bolnava avea să-şi 
recapete cunoştinţa... Buzele ei bâlbâiră cuvinte vagi, cu 
neputinţă de priceput, degetele ei se agitară în mâinile lui 
Marc, ochii i se redeschiseră numai pe jumătate... Dar ce 
privire pierdută, sub aceste pleoape ridicate pe jumătate. O 
privire din care lipsea înţelegerea...! 

Marc o pricepu prea bine. Brusc, se dădu îndărăt, cu un 
țipăt: 

— E nebună... e nebună...! 

M-am repezit la el şi l-am ţinut cu ajutorul căpitanului 
Haralan, întrebându-mă de nu cumva o să-şi piardă şi el 
minţile. A trebuit să fie dus în altă cameră în care medicii s- 
au luptat împotriva acestei crize, al cărei sfârşit ar fi putut fi 
fatal. 

Care avea să fie deznodământul acestei drame? Exista 
motiv să se spere că Myra avea să-şi redobândească cu 
timpul judecata, că îngrijirile medicale aveau să-i învingă 
rătăcirea spiritului, că această nebunie n-avea să fie decât 
trecătoare? 

Căpitanul Haralan îmi spuse când se află singur cu mine: 

— Trebuie s-o sfârşim cu asta...! 

S-o sfârşim?... în ce fel o înţelegea? Că Wilhelm Storitz se 
reîntorsese la Ragz, că el era autorul acestei nelegiuiri, n-o 
mai puneam la îndoială. Dar unde să-l întâlneşti, şi aveam 
noi vreo putere asupra acestei făpturi imposibil de prins? 

Pe de altă parte, cărei impresii avea să-i cadă pradă 
oraşul? O să accepte el o explicaţie naturală a acestor 
fapte? 

Nu mai trebuia să ascundem în ce măsură acest străin, 
împotriva căruia guvernatorul din Ragz semnase un mandat 
de expulzare, era amestecat în această afacere. Ceea ce 


ţinusem secret până atunci nu mai putea rămâne în umbră, 
după scandalul de la Sfântul Mihail. 

Chiar de a doua zi, oraşul a fost în fierbere. Se făcu 
legătura între evenimentele petrecute în casa Roderich şi 
cele din catedrală. Liniştea ce se aşternuse în mulţime făcu 
loc unor noi tulburări. Se află, în sfârşit, veriga care unea 
aceste diverse întâmplări. Acest nume, Wilhelm Storitz, nu 
se mai pronunţă nicăieri, în toate casele, în toate familiile, 
fără să evoce amintirea, s-ar putea spune, fantoma unui 
personaj ciudat, a cărui existenţă se scurgea între zidurile 
mute şi ferestrele închise ale locuinţei de pe bulevardul 
Tekeli. 

Să nu fim deci surprinşi dacă, de îndată ce ştirea se 
răspândi, populaţia merse spre acest bulevard, împinsă de 
o putere irezistibilă, de care poate că nici nu-şi mai dădea 
seama. 

Tot aşa fusese probabil şi când mulţimea se îngrămădise în 
cimitirul din Spremberg. Dar acolo, compatrioţii savantului 
sperau să asiste la vreun miracol şi nu-i împingea nici un 
sentiment de duşmănie. Aici, dimpotrivă, era o explozie de 
ură, o nevoie de răzbunare, justificate de actele unei fiinţe 
răufăcătoare. 

Această surescitare nu se putea decât mări întruna. Cei 
mai mulţi dintre oameni n-ar fi vrut să accepte niciodată o 
explicaţie naturală a acestor fenomene de neînțeles. 

Guvernatorul din Ragz se nelinişti de această stare de 
spirit a oraşului şi-i ordonă şefului poliţiei să ia toate 
măsurile pe care le reclama situaţia. Trebuia să fie gata să 
se apere împotriva exceselor unei panici care ar fi putut să 
aibă cele mai grave urmări. Pe lângă asta, de cum se 
dezvălui numele lui Wilhelm Storitz, a trebuit să fie păzită 
casa de pe bulevardul Tekeli, în faţa căreia se strânseseră 
sute de oameni, şi să fie apărată împotriva invadării şi 
jafului. 

În vremea aceasta, ideile mele evoluau şi ajungeam să 
judec în mod serios o ipoteză pe care, la început, o 


respinsesem de plano3. Dacă, deci, această ipoteză era 
întemeiată, dacă un om avea puterea să se facă invizibil, 
ceea ce era de necrezut, poate, dar care acum devenise o 
realitate, asta însemna că liniştea publică era absolut 
compromisă. Nu mai exista atunci nici o siguranţă 
personală. Întrucât Wilhelm Storitz se întorsese la Ragz şi 
nimeni nu-l putuse vedea acolo, nimic nu mai putea 
contesta posibilitatea ca el să mai fie încă aici, fără să existe 
vreun mijloc de a fi sigur de asta. Un alt subiect de teamă 
era întrebarea dacă păstrase pentru el singur secretul 
acestei descoperiri pe care i-o lăsase probabil tatăl lui. 
Servitorul său Hermann nu-l folosea şi el? Sau alţii nu s-ar 
putea folosi de descoperire în folosul lui sau al lor? Cine i-ar 
împiedica atunci pe aceştia să pătrundă în case când şi cum 
le-ar plăcea, să se amestece în viaţa oamenilor? Intimitatea 
familiilor n-ar fi distrusă? Dacă te-ai încuia în casă, ai mai fi 
sigur că eşti singur acolo, sigur că nu eşti auzit şi văzut de 
nimeni, afară numai de cazul când stai într-un întuneric 
complet? Şi, afară, pe străzi, această teamă neîncetată că 
eşti urmărit, fără s-o ştii, de cineva invizibil, care nu te 
scapă din ochi şi poate face din tine tot ce pofteşte!... Ce 
mijloc ai mai avea de a te sustrage atentatelor de tot felul, 
ajunse acum atât de uşoare? Nu însemna asta nimicirea în 
scurtă vreme a oricărei vieţi sociale? Lumea îşi reaminti 
atunci ceea ce se petrecuse în piaţa târgului Coloman, 
faptele la care căpitanul Haralan şi cu mine fusesem 
martori. Un bărbat fusese răsturnat în mod violent, după 
cum pretindea, de către un agresor invizibil. Totul te făcea 
să crezi acum că acest bărbat spusese adevărul. Fără 
îndoială că el fusese izbit în trecere de către Wilhelm 
Storitz, de către Hermann sau de către oricare altul. 
Fiecare gândea că asta i se putea întâmpla şi lui. La fiecare 
pas, erai expus unor astfel de întâlniri. 

Pe urmă, şi alte amănunte le reveniră în minte oamenilor 
afişul publicaţiilor smuls din ramă la catedrală şi, la 


percheziţia de pe bulevardul Tekeli, zgomotul de paşi auzit 
în camere, fiola căzută şi spartă pe neaşteptate. 

Ei bine, el era acolo şi se pare că şi Hermann de asemenea 
era acolo. Ei nu părăsiseră oraşul îndată după serata 
logodnei, aşa cum o presupusesem noi, şi asta explica apa 
cu săpun din camera de dormit, focul din maşina de la 
bucătărie. Da, amândoi asistau la percheziţiile făcute în 
curte, în grădină, în casă, şi când au fugit l-au făcut să cadă 
pe agentul de poliţie care stătea de gardă în josul scării. 
Dacă noi găsisem coroana nupţială în foişor însemna că 
Wilhelm Storitz, surprins de percheziţie, nu mai avusese 
timp s-oia cu el. 

În ceea ce mă privea, incidentele petrecute în timpul 
călătoriei la bordul vasului Dorothee, pe când coboram 
Dunărea de la Pesta la Ragz, se explicau acum. Pasagerul 
pe care îl crezusem coborât la Vukovar era tot la bord, deşi 
nu se mai vedea acolo. 

Astfel, îmi ziceam, această invizibilitate el ştie s-o producă 
instantaneu. El apare şi dispare după pofta lui, precum 
vrăjitorii graţie baghetei fermecate şi, în acelaşi timp, el 
poate să facă invizibile veşmintele care îl acoperă, dar nu şi 
obictele pe care le ţine în mână, întrucât noi văzusem 
contractul şi buchetul rupte, coroana luată, verighetele 
zvârlite prin naos. Totuşi, nu este vorba aici nici de magie, 
nici de cuvinte cabalistice, nici de incantaţii sau de 
vrăjitorie. Să ne menţinem în domeniul faptelor materiale. 
Evident, Wilhelm Storitz posedă formula unei compoziţii pe 
care este de ajuns s-o înghită... Care? Fără îndoială, aceea 
pe care o conţinea acea fiolă spartă şi care se evaporase 
aproape instantaneu. Care este formula acestei compoziţii, 
iată ceea ce noi nu ştiam, ceea ce ar fi fost important să 
ştim, dar ceea ce poate că nu aveam să ştim niciodată...! 

În ce priveşte persoana lui Wilhelm Storitz, chiar atunci 
când este invizibilă, este oare cu neputinţă să pui mâna pe 
ea? Dacă scapă simțului vederii, ea nu scapă, îmi imaginez, 
simțului pipăitului. Învelişul ei material nu-şi pierde niciuna 


din cele trei dimensiuni comune tuturor corpurilor, 
lungime, lăţime, adâncime. El este mereu acolo, în carne şi 
oase, cum se zice. Invizibil, fie, intangibil, nu! Asta-i valabil 
pentru fantome, dar noi n-avem de-a face cu o fantomă! 

De-ar face întâmplarea să-l apuci de braţe, de picioare, de 
cap - dacă nu-l vezi, cel puţin o să-l ţii. Şi oricât de 
uimitoare ar fi facultatea de care dispune el, ea nu-i va 
îngădui să treacă prin zidurile unei închisori. 

Dar acestea nu erau decât raționamente întrucâtva 
acceptabile, pe care probabil că fiecare şi le făcea, deşi 
situaţia nu devenea prin asta mai liniştitoare, siguranţa mai 
puţin compromisă. Nu te simţeai apărat nici afară, nici 
înlăuntrul caselor, nici ziua, nici noaptea. Cel mai mic 
zgomot din camere, un trosnet al podelii, un oblon mişcat 
de vânt, un vaiet al giruetei de pe acoperiş, până şi 
zumzetul în urechi al unei insecte, şuieratul vântului printr- 
o uşă sau o fereastră prost închisă, totul părea suspect. În 
viaţa de familie cu acel du-te-vino al ei, când se servea 
masa, seara în timpul veghei, noaptea în timpul somnului, 
admițând că mai era cu putinţă somnul, nu se putea şti 
niciodată dacă nu pătrunsese vreun nepoftit în casă, dacă 
Wilhelm Storitz sau vreun acolit de-al lui nu se afla acolo, 
spionându-ţi mişcările, ascultându-ţi cuvintele, pătrunzând 
în cele mai intime secrete ale familiilor. 

Neîndoios, se putea întâmpla ca acest german să fi părăsit 
Ragz-ul şi să se fi reîntors la Spremberg. Totuşi, reflectând 
la asta - aceasta a fost părerea doctorului, a căpitanului 
Haralan şi de asemenea a guvernatorului şi a şefului poliţiei 
- se putea admite în mod raţional că Wilhelm Storitz o 
sfârşise cu netrebnicele lui atacuri? Dacă el lăsase să fie 
acordată licenţa de căsătorie, este pentru că nu se 
întorsese încă de la Spremberg. Dar căsătoriei însăşi el îi 
întrerupsese celebrarea, şi în cazul în care Myra şi-ar 
redobândi raţiunea, n-ar mai căuta el s-o împiedice? De ce 
să i se fi stins ura pe care o jurase familiei Roderich, 
întrucât ea nu-şi atinsese încă ţinta? Ameninţările care 


răsunaseră în catedrală nu răspundeau ele în mod elocvent 
acestor întrebări? 

Nu, ultimul cuvânt nu fusese spus în această afacere şi 
erai în drept să te temi de totul, gândindu-te la mijloacele 
de care dispunea acest om pentru realizarea planurilor lui 
de răzbunare. 

Într-adevăr, oricât de supravegheată ar fi fost zi şi noapte 
casa Roderich, n-ar mai izbuti el să intre în ea? Odată intrat 
în casă, n-ar lucra el precum i-ar conveni? 

Se poate judeca, potrivit acestor gânduri, starea de 
obsesie a spiritelor, atât a celor care rămâneau în domeniul 
faptelor pozitive, cât şi a celor ce se lăsau pradă 
exagerărilor unei imaginaţii superstiţioase. 

Dar, în sfârşit, exista vreun leac împotriva acestei situaţii? 
Eu nu vedeam niciunul, o mărturisesc. Plecarea lui Marc şi 
a Myrei n-ar fi schimbat-o. Wilhelm Storitz n-avea, într- 
adevăr, să-i urmărească în toată libertatea? 

Fără a mai socoti că starea în care se afla Myra nu-i 
permitea deloc să părăsească Ragz-ul. 

Pentru moment, unde era el, duşmanul nostru ce nu putea 
fi prins? Nimeni n-ar fi fost în stare s-o spună cu siguranţă, 
dacă o serie de evenimente nu ne-ar fi dovedit, unul după 
altul, că el se încăpăţâna să stea în mijlocul unei populaţii 
pe care o înfrunta şi o teroriza nepedepsit. 

Primul din aceste evenimente a fost cât pe-aci să ne aducă 
desperarea la culme. Două zile încheiate se şi scurseseră de 
la teribila scenă din biserica Sfântul Mihail, fără ca nici o 
ameliorare să se fi produs în sănătatea Myrei, lipsită mereu 
de rațiune, mereu ţintuită la pat, mereu între viaţă şi 
moarte. Eram în 4 iunie. După-prânz, toată familia 
Roderich, împreună cu fratele meu şi cu mine, era strânsă 
în galerie şi discutam cu însufleţire care era cea mai bună 
măsură de luat, când un hohot de râs cu adevărat drăcesc 
ne răsună în urechi. 

Ne-am ridicat cu toţii, îngroziţi. Marc şi căpitanul Haralan, 
cuprinşi de un fel de nebunie, se îndreptară în aceeaşi clipă, 


dintr-o singură mişcare, spre partea galeriei de unde se 
părea că vine acest înspăimântător hohot de râs, dar se 
opriră după câţiva paşi. Totul se petrecuse în două secunde. 
În două secunde am văzut trecând un fulger, ca un tăiş 
strălucitor ce-şi descria în plină lumină curba lui ucigaşă; şi 
l-am văzul pe fratele meu clătinându-se şi pe căpitanul 
Haralan prinzându-l în braţe... 


M-am repezit în ajutorul lor, chiar în momentul în care o 
voce - această voce pe care o cunoşteam cu toţii! - rostea 
pe tonul unei hotărâri de neclintit: 

— Niciodată Myra Roderich nu va fi soţia lui Marc Vidal!... 
Niciodată! 

Îndată, un violent curent de aer făcu să se legene 
policandrele, poarta grădinii repede deschisă şi închisă 
zornăi cu mare zgomot, şi am înţeles că necruţătorul nostru 
adversar ne scăpa din nou. 

Căpitanul Haralan şi cu mine l-am întins pe fratele meu pe 
un divan şi doctorul Roderich i-a cercetat rana. Din fericire, 
nu era gravă. Lama pumnalului alunecase pe omoplatul 
stâng de sus în jos şi totul se limita la o tăietură lungă, care 
deşi se înfăţişa foarte impresionantă, avea să se vindece în 
câteva zile. De data aceasta, asasinul nu-şi atinsese ţinta. 
Dar avea să fie mereu aşa? 

Marc a fost pansat şi transportat la hotelul 'Temesvar, şi eu 
m-am aşezat la căpătâiul lui, unde, în timp ce-l vegheam, m- 
am cufundat în examinarea problemei ce se punea agerimii 
minţii mele şi pe care trebuia s-o rezolv cu orice preţ, fiind 
în joc viaţa atâtor fiinţe scumpe mie. 

Nu făcusem încă, o mărturisesc, nici primii paşi pe drumul 
soluţiei căutate, când s-au ivit alte evenimente, deloc 
dramatice de astă dată, ci mai degrabă bizare, incoerente 
chiar şi care îmi deteră mult de gândit. 

În seara aceleiaşi zile, 4 iunie, o lumină puternică, ce fu 
zărită din piaţa Kurtz şi din târgul Coloman, apăru la cea 
mai de sus fereastră a turnului cu clopotul de alarmă. O 
torţă aprinsă cobora, se ridica, se agita, de parcă vreun 
răzvrătit ar fi vrut să dea foc edificiului. 

Şeful poliţiei şi agenţii lui, ieşind afară din postul central, 
ajunseră repede în podul turnului. Lumina dispăruse însă şi, 
aşa precum se aştepta dealtfel domnul Stepark, nu găsiră 
acolo pe nimeni. Pe podea zăcea torţa stinsă din care ieşea 
miros de funingine, scântei răşinoase se mai prelingeau pe 
acoperiş, dar incendiatorul dispăruse. Fie că individul - să-i 


spunem Wilhelm Storitz - avusese vreme să fugă, fie că el 
se ascundea într-un ungher al turnului. 

Mulțimea îngrămădită în piaţă şi-a strigat zadarnic, din 
toate puterile, răzbunarea de care îşi râdea vinovatul. 

A doua zi, în cursul dimineţii, s-a produs o nouă înfruntare 
aruncată întregului oraş cuprins de nebunie. 

Sunase ora zece şi jumătate, când răsună deodată un 
sinistru zvon de clopote, un dangăt funebru, un fel de toacă 
a groazei. 

De data aceasta, nu mai era doar un singur om care să fi 
putut pune în mişcare toate clopotele catedralei. Pesemne 
că Wilhelm Storitz era ajutat de mai mulţi complici, sau cel 
puţin de servitorul său, Hermann. 

Oamenii dădură năvală în piaţa Sfântul Mihail, alergând 
chiar şi din cartierele îndepărtate, unde aceste dangăte de 
clopot băgaseră groaza în ei. Din nou, domnul Stepark şi 
agenţii lui se pregătiră de atac. Ei se grăbiră spre scara 
turnului de la nord, urcară repede treptele, ajunseră în 
clopotniţa inundată toată de lumina care trecea prin 
ferestre. 

Dar degeaba au cercetat ei turnul şi galeria superioară... 
Nimeni!... Nimeni!... Când agenţii intraseră în clopotniţa în 
care clopotele mute încetaseră să se mai legene, invizibilii 
trăgători şi dispăruseră. 

XIV. 

Aşadar, temerile mele se adevereau. Wilhelm Storitz nu 
părăsise Ragz-ul şi intrase fără greutate în casa Roderich. 
Că-şi greşise ţinta, fie! Dar asta nu ne asigura deloc pe 
viitor. Ceea ce încercase fără rezultat să facă prima dată, 
avea să încerce din nou, şi poate cu mai mult succes. Era 
important deci de stabilit un plan de acţiune care să ne 
păzească împotriva următoarelor atacuri ale acestui 
mizerabil. 

Nu mi-a fost prea greu să-mi imaginez un asemenea plan. 
Am hotărât, în primul rând, să adun diversele persoane 
amenințate în vreun fel şi să organizez un sistem de 


apărare, astfel încât să-i fie cu neputinţă cuiva să se apropie 
de ele. Am studiat cu grijă mijloacele de a atinge acest ţel 
şi, de îndată ce le-am găsit, le-am pus fără întârziere în 
aplicare. 

În dimineaţa de 6 iunie, la mai puţin de patruzeci şi opt de 
ore de la atentat, fratele meu, a cărui rană foarte 
superficială se şi cicatriza, a fost transportat în casa 
Roderich şi a fost culcat într-o cameră alături cu cea a 
Myrei. După aceasta, i-am înfăţişat planul meu doctorului 
care, după ce-l aprobă în întregime, îmi dădu depline puteri 
şi-mi declară că, începând din acel moment, mă consideră 
întrucâtva drept comandantul unei garnizoane asediate. 

Am făcut îndată un act de autoritate. Lăsând un singur 
servitor de pază lui Marc şi Myrei - trebuia să risc asta! - 
am întreprins o vizită amănunţită şi metodică a casei, cu 
ajutorul tuturor locatarilor, printre care căpitanul Haralan 
şi chiar şi doamna Roderich, care a trebuit, la stăruința 
mea, să plece de la căpătâiul fiicei sale. 

Am început cu podul. Noi toţi, cot la cot, l-am străbătut de 
la un capăt la altul. Apoi, tot împreună, am cercetat toate 
camerele, fără să uităm nici cea mai mică ascunzătoare şi 
fără să lăsăm între noi nici un spaţiu prin care i-ar fi fost 
posibil unei făpturi omeneşti să se strecoare. În trecere, 
este inutil s-o spun, ridicam perdelele, mutam scaunele din 
loc, inspectam pe sub paturi şi pe deasupra dulapurilor, 
făceam toate astea fără a părăsi o clipă legătura dintre noi. 
După vizitarea în acest fel a fiecărei odăi, uşa era încuiată şi 
cheia îmi era dată mie. 

Această muncă a durat mai mult de două ceasuri, dar a 
fost în sfârşit terminată şi am ajuns la uşa exterioară siguri, 
absolut siguri, siguri din punct de vedere material, că nici 
un străin nu putea fi ascuns în casă. Această uşă exterioară 
a fost zăvorâtă şi eu am pus cheia în buzunarul meu. De 
acum încolo, nimeni n-avea să intre fără voia mea şi îmi 
propuneam să veghez astfel încât nici un intrus, de-ar fi şi 
de o sută de ori invizibil, să nu izbutească să se strecoare 


incognito în acelaşi timp cu vizitatorul recunoscut şi primit 
de mine. 

Şi, de fapt, începând din această clipă, eu, eu singur sunt 
cel ce am răspuns bătăilor în poartă. Pentru a-mi îndeplini 
sarcina de portar, îl puneam pe căpitanul Haralan să mă 
însoţească sau, în absenţa lui, pe un servitor de încredere. 
Uşa la început nu era decât întredeschisă, apoi, în vreme ce 
tovarăşul meu o ţinea pe dinăuntru, eu mă strecuram prin 
deschizătura pe care o închideam. Vizitatorul era admis? 
Atunci ne dădeam înapoi toţi trei pas cu pas, lipiţi unul de 
altul, în vreme ce uşa era trasă puţin câte puţin. 

Evident că ne aflam într-o deplină siguranţă în această 
casă, transformată astfel într-o adevărată fortăreață. 

Parcă aud obiecţia ce mi se poate face - pe bună dreptate, 
o recunosc. Mai degrabă decât numele de fortăreață, casei 
noastre i s-ar fi potrivit cel de închisoare. Este adevărat, dar 
o întemniţare este suportabilă când nu este veşnică. A 
noastră, însă, avea să fie de lungă durată? N-o credeam. 

Nu încetam deloc, într-adevăr, să reflectez la ciudata 
noastră situaţie şi, fără să pretind că aş fi pătruns misterul 
de nedezlegat al lui Wilhelm Storitz, făceam un oarecare 
progres pe acest drum. 

Câteva cuvinte explicative, poate puţin aride, mi se par 
acum necesare. 

Când faci să cadă pe o prismă un fascicul de raze solare, 
acesta se descompune, precum se ştie, în şapte culori, al 
căror ansamblu dă lumina albă. Aceste culori - violet, 
indigo, albastru, verde, galben, portocaliu, roşu - constituie 
„spectrul solar”. Dar această gamă vizibilă poate că nu-i 
decât o parte a spectrului complet. Poate că mai există şi 
alte culori nepercepute de simţurile noastre. Pentru ce 
aceste raze, încă necunoscute la ora actuală, n-ar avea 
proprietăţi cu totul diferite faţă de cele pe care le 
cunoaştem noi? În timp ce acestea din urmă nu sunt 
capabile să străbată decât un mic număr de corpuri solide, 
de pildă sticla, pentru ce acelea n-ar străbate indistinct 


toate corpurile materiale?4 Dacă lucrurile s-ar petrece într- 
adevăr astfel, nimic nu ne-ar avertiza despre asta, întrucât 
simţurile noastre nu sunt sensibile la aceste raze, 
presupunând că ele există. S-ar putea deci întâmpla ca Otto 
Storitz să fi descoperit raze având această putere, şi ca el 
să fi găsit formula unei substanţe care, introdusă în 
organism, să aibă dubla facultate - de a se răspândi la 
periferia lui şi de a modifica natura diverselor raze 
conţinute în spectrul solar. Dacă se admitea aceasta, totul 
se explica. Lumina, atingând suprafaţa unui corp opac 
impregnat cu această substanţă, s-ar descompune, şi razele 
care o constituie s-ar transforma toate, în mod indistinct, în 
aceste radiaţii necunoscute a căror existenţă mi-o 
imaginam. Aceste radiaţii străbăteau deci în mod liber acest 
corp, apoi sufereau, în momentul ieşirii din el, o 
transformare în sens contrariu, îşi reluau diferitele lor 
forme prime şi ne impresionau ochii ca şi cum corpul opac 
n-ar fi existat. 

Fără îndoială că multe puncte rămâneau obscure. Cum să 
se explice că, în vreme ce nu se mai vedeau veşmintele lui 
Wilhelm Storitz precum nici el însuşi, obiectele pe care le 
ţinea în mână puteau totuşi să rămână vizibile? 

Pe de altă parte, care era substanţa capabilă să producă 
astfel de efecte miraculoase? Asta n-o ştiam şi era tare 
păcat, într-adevăr, căci, dacă aş fi cunoscut această 
substanţă, aş fi putut să mă folosesc şi eu de ea şi să lupt 
împotriva dușmanului nostru cu arme egale. Dar poate că, 
la urma urmei, era cu putinţă să-l înving şi fără să cunosc 
această substanţă? Îmi puneam, într-adevăr, această 
dilemă: oricare ar fi fost această substanţă necunoscută, 
acţiunea ei era fie trecătoare, fie permanentă. În primul 
caz, Wilhelm Storitz era obligat să înghită din ea doze noi la 
anumite intervale, lungi sau scurte. În al doilea caz, el 
trebuia în mod necesar să distrugă din când în când efectul 
drogului său printr-un alt drog antagonist, o contraotravă 
întrucâtva, căci există împrejurări în care invizibilitatea n-ar 


mai fi o superioritate, ci o adevărată inferioritate. În ambele 
cazuri, Wilhelm Storitz era silit fie să fabrice, fie să ia dintr- 
o rezervă avută de el substanţa pe care dorea s-o 
folosească, deoarece cantitatea pe care putea s-o aibă 
asupra lui nu putea fi desigur nelimitată. 

Acest jalon odată pus, m-am întrebat ce sens aveau aceste 
trageri de clopote, aceste lumini agitate nebuneşte. N- 
aveau nici o noimă. Era ceva incoerent, aşa cum am mai 
observat. Ce altceva se putea conchide decât că Wilhelm 
Storitz, îmbătat de puterea pe care şi-o atribuia, ajungea la 
gesturi de smintit, că aluneca în nebunie? Ar fi o 
eventualitate favorabilă şi pe care cercetarea faptelor ar 
tinde s-o facă plauzibilă. 

După ce am făcut aceste diverse raționamente, m-am dus 
să-l caut pe domnul Stepark. L-am informat despre 
reflecţiile mele şi, de comun acord, am hotărât că zi şi 
noapte avea să fie păzită casa de pe bulevardul Tekeli de 
către un cordon de agenţi ai poliţiei sau de soldaţi, astfel 
încât să-i fie cu neputinţă proprietarului ei să poată intra în 
ea. În felul acesta Wilhelm Storitz ar fi lipsit totodată şi de 
laborator, şi de rezerva lui secretă, în cazul că aceasta ar 
exista. El ar fi, aşadar, condamnat prin forţa lucrurilor fie 
să-şi reia înfăţişarea omenească într-un răstimp mai scurt 
sau mai lung, fie să rămână veşnic invizibil, ceea ce, de s-ar 
întâmpla, ar putea deveni pentru el o cauză de slăbiciune. 
Fără nici o îndoială, dealtfel, că dacă ipoteza unui început 
de nebunie era întemeiată, această nebunie ar fi supra- 
excitată prin obstacolele puse dementului şi că acesta ar 
ajunge să săvârşească imprudenţa care ni l-ar preda 
dezarmat. 

Domnul Stepark nu făcu nici un fel de obiecţie ca să-mi 
dea satisfacţie. Şi el, dar din alte motive, se gândise să 
păzească locuinţa lui Wilhelm Storitz. El judeca această 
măsură capabilă să calmeze într-o oarecare măsură oraşul, 
atât de liniştit mai înainte şi până într-atât de fericit încât să 
fie invidiat de celelalte oraşe maghiare, dar acum tulburat 


mai mult decât se poate închipui. N-ar putea fi comparat 
decât cu un oraş dintr-o ţară invadată, sub teama continuă 
a bombardamentului, atunci când fiecare se întreabă unde 
va cădea prima ghiulea şi de nu va fi dărâmată prima casa 
lui. 

Într-adevăr, de câte agresiuni nu puteam să ne temem din 
partea lui Wilhelm Storitz, întrucât nu părăsise oraşul, aşa 
precum avusese grijă el însuşi să facă cunoscut tuturor? 

În casa Roderich, situaţia era şi mai rea încă. Nefericita 
Myra nu-şi redobândise încă raţiunea. Nu bolborosea decât 
cuvinte incoerente, ochii ei rătăciţi nu se opreau asupra 
nimănui. Nu ne auzea. N-o recunoştea nici pe mama ei, nu-l 
recunoştea nici pe Marc care fusese capabil curând s-o 
înlocuiască pe doamna Roderich la căpătâiul bolnavei în 
camera tinerei fete, atât de veselă altădată şi atât de tristă 
acum. Era un delir trecător, o criză pe care îngrijirile aveau 
s-o învingă? Era o nebunie incurabilă? Cine ar fi putut s-o 
spună? 

Slăbiciunea ei era extremă, de parcă resorturile vieţii s-ar 
fi rupt în ea. Întinsă pe pat, aproape fără nici o mişcare, de- 
abia de schiţa câteodată un gest cu mâna. Erai îndreptăţit 
să te întrebi atunci dacă ea nu căuta să sfâşie vălul 
inconştienţei care o înfăşura, dacă nu încerca să-şi 
manifeste voinţa. Marc se apleca asupra ei, îi vorbea, se 
silea să-i ghicească un răspuns pe buze, un semn în ochi... 
Dar ochii îi rămâneau închişi şi mâna, de-abia ridicată, 
recădea imediat. 

Doamna Roderich rezista printr-o extraordinară forţă a 
voinţei. De-abia de avea câteva ore de somn, şi astea doar 
pentru că soţul ei o obliga, dar ce somn mai putea fi acesta, 
tulburat de coşmaruri, întrerupt la cel mai mic zgomot! Ea 
credea că-l aude umblând prin cameră. Cu toate precauţiile 
luate, îşi zicea mereu că duşmanul invizibil, ce nu poate fi 
prins, se afla acolo, că pătrunsese în casă, că-i dădea 
întruna târcoale fetei sale!... Se ridica îngrozită şi nu-şi 
regăsea un pic de linişte decât după ce-l vedea pe doctor 


sau pe Marc veghind la căpătâiul Myrei. Dacă această 
situaţie s-ar fi prelungit, i-ar fi fost cu neputinţă să mai 
reziste. 

În fiecare zi, mai mulţi dintre confrații doctorului Roderich 
veneau la consultaţie. Nu se putuseră pronunţa asupra 
acestei inerţii intelectuale nici după examinarea îndelungă 
şi minuțioasă a bolnavei. Nu exista nici o reacţie şi nici nu 
se producea o criză. Nu, doar o indiferenţă faţă de toate 
lucrurile exterioare, o inconştienţă desăvârşită, liniştea unei 
moarte, în faţa căreia arta medicală se vădea neputincioasă. 

De îndată ce fu în stare să se ţină pe picioare, şi asta se 
petrecu după trei zile, fratele meu nu mai părăsi camera 
Myrei. La rându-mi, nici eu nu lipseam deloc din casă, decât 
cel mult pentru a mă duce la primărie. Domnul Stepark mă 
punea la curent cu tot ceea ce se vorbea la Ragz. De la el 
am aflat că populaţia era pradă celor mai mari temeri. În 
imaginaţia populară, nu era vorba numai de Wilhelm 
Storitz, ci de o întreagă bandă de fiinţe invizibile, alcătuită 
de el, care invadase oraşul lăsat, fără apărare, la cheremul 
infernalelor lor uneltiri. 

Căpitanul Haralan, dimpotrivă, cel mai adesea se afla în 
afara fortăreței noastre. Sub obsesia unei idei fixe, el 
colinda neîncetat străzile. Nu-mi cerea să merg cu el. Avea 
oare în cap vreun plan de la care se temea ca nu cumva eu 
să-l îndepărtez? Se bizuia el pe cel mai improbabil hazard 
ca să-l întâlnească pe Wilhelm Storitz? Aştepta el ca acesta 
să fie văzut la Spremberg sau în altă parte, pentru a 
încerca să-l găsească? Desigur, n-aş mai fi căutat să-l 
opresc. Dimpotrivă, m-aş fi dus cu el şi l-aş fi ajutat să ne 
scăpăm de acest ticălos. 

Dar această eventualitate avea vreun sorţ să se producă? 
Nu, desigur. Nici la Ragz, nici aiurea. 

În seara de ll iunie, am avut o lungă convorbire cu fratele 
meu. Mi se păruse mai copleşit ca oricând şi mă temeam să 
nu cadă grav bolnav. Ar fi trebuit să-l duc departe de acest 
oraş, să-l readuc în Franţa, dar el n-ar fi admis niciodată să 


se despartă de Myra. Totuşi era oare cu neputinţă ca familia 
Roderich să plece din Ragz pentru câtăva vreme? Această 
problemă nu trebuia să fie studiată? Mă gândeam la asta şi- 
mi propuneam să-i vorbesc doctorului. 

În ziua aceea, la terminarea convorbirii noastre, i-am zis 
lui Marc: 

— Bietul meu frate, te văd gata să-ţi pierzi orice speranţe, 
dar greşeşti. Viaţa Myrei nu este în primejdie, medicii sunt 
de acord în această privinţă. Dacă şi-a pierdut judecata, 
este doar momentan, te rog să mă crezi. Ea îşi va redobândi 
limpezimea minţii, îşi va reveni, pentru ea, pentru tine, 
pentru toţi ai ei. 

— Vrei să nu disper, îmi răspunse Marc, cu o voce înecată 
de suspine. Dar, chiar de şi-ar recâştiga raţiunea, biata 
Myra nu va fi mereu la discreţia acestui monstru? Crezi 
oare că ura lui se va potoli cu ceea ce a făptuit acum? Dar 
dacă vrea să meargă mai departe cu răzbunarea?... Dacă 
vrea asta?... Trebuie să mă înţelegi, Henri... El poate totul 
şi noi ne aflăm fără apărare în faţa lui. 

— Nu, am strigat, nu, Marc, nu este cu neputinţă să-l 
combaţi! 

— Dar cum?... Cum?... continua Marc însufleţindu-se. Nu, 
Henri, tu nu spui tot ce gândeşti. Nu! Suntem dezarmaţi în 
faţa acestui mizerabil. Nu putem să-i scăpăm decât 
vârându-ne într-o închisoare. Şi nimic nu ne asigură că el n- 
o să izbutească, cu toate acestea, să pătrundă în ea. 

Exaltarea lui Marc nu-mi mai îngăduia să-i răspund. Nu se 
mai asculta decât pe el. El adăugă, strângându-mi mâinile: 

— Cine îţi poate spune că suntem singuri chiar în acest 
moment? Nu pot să merg dintr-o cameră într-alta, în salon, 
în galerie, fără să nu-mi spun că poate că elmă 
urmăreşte!... întruna mi se pare că cineva merge alături de 
mine... cineva care mă ocoleşte... care se dă îndărăt când 
înaintez... şi care dispare când vreau să pun mâna pe el... 

În timp ce vorbea cu o voce gâtuită, Marc înainta, se 
dădea înapoi, de parcă ar fi urmărit o fiinţă invizibilă. Nu 


ştiam ce să mai fac spre a-l calma. Lucrul cel mai bun ar fi 
fost să-l scot afară din casă, să-l duc departe, cât mai 
departe cu putinţă... 

— Cine ştie, continuă, dacă el n-a auzit tot ce-am vorbit 
noi? Noi îl credem departe. Dar poate că el este chiar aici. 
Stai!... îndărătul acestei uşi, aud paşi... El este acolo... 
Vino!... Să-l lovim!... Să-l ucidem!... Dar este posibil?... Are 
moartea vreo putere asupra acestui monstru? 

lată în ce stare se afla fratele meu! N-aveam motiv să mă 
tem că într-una din aceste crize îşi va pierde şi el mintea, 
cum şi-o pierduse Myra? 

Pentru ce a trebuit ca Otto Storitz să facă această 
descoperire blestemată? Pentru ce a trebuit ca el să pună o 
astfel de armă în mâinile omului, şi aşa prea înarmat spre a 
face rău! 

În oraş, situaţia nu se îndrepta. Deşi nu se mai produsese 
nici un alt incident de când Wilhelm Storitz răcnise, ca să 
spunem aşa, de la înălţimea turnului de alarmă: „Eu sunt 
aici”, groaza pusese stăpânire pe întreaga populaţie. Nu 
era casă să nu fie crezută că-i bântuită de făptura invizibilă. 
Nici măcar bisericile nu mai erau un azil unde să te poţi 
refugia, după faptele petrecute la Catedrală. Autorităţile 
încercau în zadar să ţină piept panicii, dar nu izbuteau, căci 
eşti lipsit de orice putere împotriva groazei. 

lată un fapt, printre multe altele, care arată până la ce 
grad de nebunie ajunseseră spiritele. 

Dimineaţa, la 12, plecasem de acasă ca să mă duc să-l văd 
pe şeful poliţiei. 

Ajungând în strada Prinţul Miloch, cu două sute de paşi 
mai înainte de piaţa Sfântul Mihail, l-am zărit pe căpitanul 
Haralan. L-am ajuns din urmă: 

— Mă duc la domnul Stepark, i-am zis. Veniţi cu mine la el, 
căpitane? 

Fără să-mi răspundă, în mod maşinal, el luă aceeaşi 
direcţie ca şi mine. Ne apropiam de piaţa Kurtz când se 
auziră de acolo ţipete de spaimă. 


O căruţă trasă de doi cai cobora strada cu o viteză 
nemaipomenită. Trecătorii fugeau în dreapta şi în stânga. 
Fără îndoială, căruţaşul fusese aruncat la pământ şi caii, 
lăsaţi în voia lor, îşi luaseră avânt. 

Ei bine, n-o să credeţi, dar câtorva trecători, tot atât de 
speriaţi ca şi atelajul, le veni ideea că o făptură invizibilă 
conducea acest car şi că Wilhelm Storitz stătea pe capra lui. 
Un țipăt ajunse până la noi: 

— E]... el!... El este! 

Nu avusesem timp nici cât să mă întorc spre căpitanul 
Haralan, că acesta nu se mai afla lângă mine. L-am văzut 
fugind în întâmpinarea carului, cu intenţia evidentă de a-l 
opri în momentul în care ar trece pe lângă el. 

Strada era foarte aglomerată la această oră. Numele lui 
Wilhelm Storitz se auzea din toate părţile. Au început să 
zboare pietre în direcţia cailor ce alergau. 

Atât de mare era furia mulţimii, încât începură să se audă 
lovituri de muschetă trase din magazinul situat la unghiul 
străzii Prinţul Miloch. 

Unul din cai căzu, lovit în coapsă de un glonte. Carul, 
izbindu-se de trupul animalului, se răsturnă. 

Îndată, mulţimea începu să se repeadă, să se agaţe de roţi, 
de coş, de hulube. O sută de braţe se deschiseră spre a-l 
apuca pe Wilhelm Storitz... Dar n-au prins decât golul. 

Căruţaşul invizibil izbutise, aşadar, să sară din car, mai 
înainte ca acesta să se răstoarne, căci nu te puteai îndoi că 
el voise să înspăimânte încă o dată oraşul. 

Nu se petrecuse de fapt nimic, cum a trebuit s-o recunosc 
până la urmă. Îndată sosi alergând un ţăran din pustă, ai 
cărui cai, opriţi în târgul Coloman, îşi luaseră avânt în lipsa 
lui. Cât se înfurie când îşi văzu unul din cai culcat la 
pământ! Nimeni nu voia să-l asculte, şi am crezut că 
mulţimea avea să-l bată pe bietul om pe care cu mare 
greutate l-am apărat împotriva acestei furii oarbe. 

L-am tras pe căpitanul Haralan, care m-a urmat la 
primărie fără să scoată o vorbă. 


Domnul Stepark era informat despre ceea ce se petrecuse 
în strada Prinţul Miloch. 

— Oraşul este înnebunit, îmi spuse el, şi nu se poate 
prevedea până unde o să meargă această nebunie. 

I-am pus întrebările mele obişnuite: 

— Aţi aflat ceva nou? 

— Da, răspunse domnul Stepark, am fost informat că 
Wilhelm Storitz se află la Spremberg. 

— La Spremberg!... strigă căpitanul Haralan, întorcându- 
se spre mine. Să plecăm! Mi-aţi făgăduit-o. 

Nu ştiam ce să-i răspund, căci eram sigur că această 
călătorie era zadarnică. 

— Mai aşteptaţi, căpitane, interveni domnul Stepark. Am 
cerut de la Spremberg confirmarea acestei ştiri şi curierul 
trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta. 

Nu trecuse nici o jumătate de oră, când plantonul îi 
înmână şefului poliţiei un plic adus în goana calului. Ştirea 
nu se baza pe nimic serios. Nu numai că nu se constatase 
prezenţa lui Wilhelm Storitz la Spremberg, dar se credea 
chiar că el nici nu părăsise vreodată Ragz-ul. 

Se mai scurseră două zile fără să se producă nici o 
schimbare în starea Myrei Roderich. Cât despre fratele 
meu, mi se păru mai calm. Aşteptam prilejul să-i vorbesc 
doctorului despre un plan de plecare la care speram să mi-l 
fac aliat. 

Ziua de 14 iunie a fost mai puţin liniştită decât cele 
precedente. Autorităţile îşi simţiră, de această dată, 
neputinţa de a stăpâni o mulţime dezlănţuită până la un 
atare grad de nebunie. 

Către ora unsprezece, pe când mă plimbam pe cheiul 
Batthyani, aceste vorbe îmi izbiră auzul: 

— El s-a întors... s-a întors! 

Cine era acest „el” era uşor de ghicit, şi am auzit de la doi- 
trei trecători cărora m-am adresat: 

— A ieşit fum pe coşul casei! a zis unul. 


— 1 s-a văzut faţa la o fereastră a foişorului! a afirmat un 
altul. Nu ştiu dacă trebuia să dau sau nu crezare acestor 
palavre, dar m-am îndreptat totuşi spre bulevardul Tekeli. 

Dar ce siguranţă puteam să am că Wilhelm Storitz s-ar fi 
arătat cu atâta imprudenţă? El nu putea să nu ştie ce-l 
aştepta de izbuteau să pună mâna pe el. Şi ar fi riscat el 
asta, deşi nimic nu-l obliga? S-ar fi lăsat el să fie zărit la o 
fereastră a locuinţei sale? 

Adevărată sau falsă, ştirea îşi produsese efectul. Când am 
ajuns acolo, mai multe mii de persoane, pe care cordonul de 
agenţi se silea zadarnic să le reţină, înconjurau casa 
dinspre bulevard şi dinspre drumul circular. Din toate 
părţile alergau nenumărați bărbaţi şi femei, îndârijiţi la 
culme şi vociferând ameninţări cu moartea. Ce putere mai 
aveau argumentele în faţa acestei convingeri, neraţionale 
dar de nezdruncinat, că el se afla acolo - „el”! - şi poate cu 
toată banda complicilor lui invizibili? Ce putea face poliţia 
împotriva acestei mulţimi atât de numeroase care asedia 
casa blestemată atât de aproape încât Storitz, dacă era 
închis în ea, n-ar mai fi izbutit să fugă? Dealtminteri, dacă 
Wilhelm Storitz fusese zărit la ferestrele foişorului, era sub 
înfăţişarea lui materială. Mai înainte de a reuşi să se facă 
invizibil, el ar fi fost probabil prins, şi de data aceasta n-ar 
mai fi scăpat de răzbunarea populară. 

Cu toată rezistenţa agenţilor, cu toate sforţările şefului 
poliţiei, grilajul a fost sfărâmat, porţile deschise, casa 
invadată, ferestrele smulse, mobilele aruncate în grădină şi 
în curte, aparatele laboratorului făcute bucăţi. Apoi focul, 
ce izbucni la parter, ajunse la etajul superior, se roti 
deasupra acoperişului, şi în curând foişorul se prăbuşi într- 
un vârtej de flăcări. 

Cât despre Wilhelm Storitz, în zadar îl căutaseră în 
locuinţă în curte, în grădină. El nu era acolo, sau cel puţin a 
fost cu neputinţă să fie descoperit. 

Acum incendiul, izbucnit din zece locuri diferite, mistuia 
toată casa. După o oră, nu mai rămâneau din ea decât 


ruinele celor patru ziduri. 

Poate era mai bine, la urma urmei, ca ea să fie distrusă. 
Cine ştie dacă n-ar rezulta o destindere a spiritelor, dacă 
populaţia din Ragz n-ar ajunge să creadă că Wilhelm 
Storitz, oricât de invizibil ar fi fost, pierise în flăcări? 

XV. 

După distrugerea casei Storitz, mi s-a părut că 
surescitarea din Ragz se mai potolise. Oamenii din oraş se 
linişteau. Aşa precum presupusesem, o parte din locuitori 
erau înclinați să creadă că „vrăjitorul” se aflase într-adevăr 
în locuinţa sa în momentul în care ea fusese invadată de 
către mulţime şi că pierise în mijlocul flăcărilor. 

Adevărul este însă că, scormonind printre dărâmături, 
căutând prin cenuşă, nu se găsise nimic de natură să 
justifice această credinţă. Dacă Wilhelm Storitz asistase la 
incendiu, o făcuse dintr-un loc ferit unde nu-l putea ajunge 
focul. 

Totuşi, noi scrisori primite de la Spremberg erau de acord 
asupra unui punct: că el nu mai reapăruse acolo, că nici 
servitorul său, Hermann, nu fusese văzut acolo şi că se 
ignora cu desăvârşire unde se refugiaseră amândoi. 

Din nenorocire, dacă în Oraş domnea un oarecare calm, 
nu tot aşa era în casa Roderich. Starea mintală a bietei 
noastre Myra nu se ameliora nicidecum. Inconştientă, 
indiferentă la îngrijirile ce i se dădeau neîncetat, ea nu 
recunoştea pe nimeni. De aceea, medicii nu îndrăzneau să- 
şi exprime nici cea mai mică speranţă. 

Cu toate acestea, deşi era mereu de o slăbiciune extremă, 
viaţa nu-i părea ameninţată. Rămânea întinsă pe pat, 
aproape fără nici o mişcare, palidă ca o moartă. Dacă 
încercau s-o ridice, suspine adânci îi ridicau pieptul, groaza 
i se citea în ochi, braţele i se suceau, fraze lipsite de şir îi 
scăpau de pe buze. Îi revenea oare memoria? Revedea ea, 
în mijlocul tulburării spiritului ei, scenele din seara logodnei 
şi cele din catedrală? Auzea amenințările rostite împotriva 


ei şi a lui Marc? Ar fi fost de dorit să fie aşa, şi ca inteligenţa 
să-i fi păstrat amintirea trecutului. 

Se înţelege uşor care era viaţa acestei nefericite familii. 
Fratele meu nu mai părăsea casa. El rămânea lângă Myra, 
împreună cu doctorul, cu doamna Roderich, dându-i cu 
mâna lui puţină hrană bolnavei, căutând neîncetat să vadă 
dacă vreo licărire a minţii îi reapărea în privire. 

În după-amiaza zilei de 16, rătăceam singur pe străzile 
oraşului, la întâmplare. Îmi veni deodată ideea să trec pe 
țărmul drept al Dunării. Era o excursie de mai multe ori 
plănuită, dar pe care împrejurările nu-mi îngăduiseră încă 
s-o fac, şi de care, dealfel, nu m-aş fi bucurat deloc, în 
starea de spirit în care mă aflam. M-am îndreptat totuşi 
spre pod, am traversat insula Svendor şi am pus piciorul pe 
ţărmul sârbesc. 

Plimbarea s-a prelungit mai mult decât intenţionasem. 
Orologiile bătuseră ora opt şi jumătate când m-am întors pe 
pod, după ce luasem cina într-o cârciumă sârbească de pe 
malul fluviului. Nu ştiu ce poftă mi-a venit atunci. În loc să 
mă reîntorc direct, n-am străbătut decât prima parte a 
podului şi a am coborât pe marea alee centrală de pe insula 
Svendor. 

De-abia făcusem vreo zece paşi, că-l zării pe domnul 
Stepark. Era singur, m-a oprit şi-am început îndată 
conversaţia despre subiectul care ne preocupa pe amândoi. 

Plimbarea noastră dura de vreo douăzeci de minute, când 
am atins punctul septentrional al insulei. Noaptea se lăsase 
de-a binelea, umbra creştea pe sub arbori şi pe aleile pustii. 
Casele de ţară se închiseseră şi nu ne mai întâlneam cu 
nimeni. 

Venise ceasul să ne întoarcem la Ragz şi tocmai eram gata 
de plecare, când nişte cuvinte ajunseră până la noi. 

M-am oprit brusc şi l-am oprit şi pe domnul Stepark 
apucându-l de braţ, apoi m-am aplecat astfel, încât să nu fiu 
auzit decât de el: 


— Ascultaţi!... Vorbeşte cineva... Este chiar vocea lui 
Wilhelm Storitz. 

— Wilhelm Storitz! răspunse şeful poliţiei pe acelaşi ton. 

— Da. 

— Nu ne-a zărit. 

— Nu, noaptea face egale şansele şi ne face invizibili şi pe 
noi. Cu toate astea vocea continua să ajungă până la noi 
indistinctă, vocile mai bine-zis, căci cu siguranţă că existau 
doi interlocutori. 

— Nu-i singur, murmură domnul Stepark. 

— Nu... Probabil că e cu servitorul lui. 

Domnul Stepark mă duse cu el sub adăpostul arborilor, 
plecându-se până la pământ. Datorită întunericului ce ne 
proteja, poate că am putea să ne apropiem îndeajuns de 
mult de vorbitori spre a-i auzi fără să fim văzuţi. 

Curând ne aflam ascunşi cam la zece paşi de locul unde 
trebuie să fi fost Wilhelm Storitz. 

Fireşte că n-am văzut pe nimeni, dar ne aşteptam la asta, 
şi lucrul nu ne-a pricinuit nici o decepţie. 

Niciodată nu mi se mai oferise o asemenea ocazie, de a şti 
unde stătea duşmanul nostru după incendierea casei sale, 
de a afla ceea ce plănuia, ba chiar de a putea pune mâna pe 
el. 

El nu putea bănui că eram acolo, cu urechea ciulită. Pe 
jumătate ascunşi printre ramuri, de-abia îndrăznind să 
respirăm, ascultam cu o emoție de nedescris cuvintele 
schimbate între ei. Erau mai mult sau mai puţin distincte, 
după cum stăpânul şi servitorul se îndepărtau sau se 
apropiau de locul unde ne aflam, plimbându-se de-a lungul 
desişului de arbori. 

Prima frază auzită, rostită de Wilhelm Storitz, a fost: 

— O să putem să intrăm acolo chiar de mâine...? 

— Chiar de mâine, răspunse interlocutorul său invizibil - 
după toate aparențele era servitorul Hermann - şi nimeni n- 
o să ştie cine suntem. 

— De când te-ai reîntors în Ragz? 


— De azi de dimineaţă. 

— Bine... Şi casa ai închiriat-o...? 

— Sub un nume fals... 

— Eşti sigur că putem să locuim în văzul şi în auzul 
tuturor, că nu suntem cunoscuţi la... 

Numele oraşului pe care-l rosti Wilhelm Storitz ne fu cu 
neputinţă să-l distingem, spre marele nostru regret. Dar, 
din cuvintele auzite, rezulta că duşmanul nostru plănuia să- 
şi reia înfăţişarea omenească, mai curând sau mai târziu. 
Pentru ce săvârşea el această imprudenţă? Am presupus că 
invizibilitatea lui nu se putea menţine decât un anumit timp, 
fără să-i devină vătămătoare sănătăţii. Dau această 
explicaţie care mi se pare întrucâtva plauzibilă, dar pe care 
n-am avut niciodată prilejul s-o verific. 

Când vocile se apropiară, Hermann zise, sfârşind o frază 
începută: 

— Poliţia din Ragz n-o să ne dibuie sub numele alea. Poliţia 
din Ragz?... Aşadar, tot într-un oraş unguresc voiau să 
locuiască? 

Apoi zgomotul paşilor scăzu şi ei se îndepărtară, ceea ce-i 
îngădui domnului Stepark să-mi spună: 

— Ce oraş?... Ce nume?... Asta-i ce ar trebui să aflăm. Mai 
înainte de a avea timp să-i răspund, cei doi vorbitori se 
apropiară şi se opriră la câţiva paşi de noi. 

— Această călătorie la Spremberg, întreba Hermannn, 
este oare absolut necesară? 

— Absolut, întrucât acolo am depuşi banii. Aici, dealtfel, 
nici nu m-aş putea arăta fără primejdie. În timp ce acolo... 

— Aveţi de gând să vă arătaţi acolo în carne şi oase? 

— Există vreun mijloc de a evita lucrul acesta?... Nimeni n- 
ar plăti, îmi închipui, fără să-l vadă pe cel căruia i-ar da 
banii. 

Aşadar, ceea ce prevăzusem se realiza. Storitz se 
înfundase într-una din acele situaţii în care invizibilitatea nu 
mai este un avantaj. Avea nevoie de bani şi, pentru a şi-i 
procura, trebuia să renunţe la puterea lui. 


Totuşi, el continuă: 

— Dar lucrul cel mai neplăcut este că nu ştiu cum să fac. 
Aceşti imbecili mi-au distrus laboratorul şi n-am la mine nici 
măcar un flacon nr. 2. Noroc că n-au dat peste 
ascunzătoarea din grădină, dar ea se află sub dărâmături şi 
am nevoie de tine ca să le dai la o parte. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, rosti Hermann. 

— Vino poimâine dimineaţă, către ora zece. Ziua sau 
noaptea, pentru noi este acelaşi lucru, dar cel puţin o să 
vedem limpede. 

— De ce nu mâine? 

— Mâine am altceva de făcut. Mă gândesc să dau, o 
lovitură de maestru, în felul meu, pe care n-o s-o guste 
cineva pe care îl ştiu eu. 

Cei doi interlocutori îşi continuară plimbarea. Când se 
reîntoarseră, am mai auzit: 

— Nu, n-o să părăsesc Ragz-ul, zicea Wilhelm Storitz cu un 
glas în care clocotea mânia, atâta vreme cât ura mea 
împotriva acestei familii nu va fi potolită, atâta vreme cât 
Myra şi francezul ăsta... 

Nu termină fraza şi un soi de muget îi ieşi din piept. În 
acel moment trecea foarte aproape de noi. Poate că ar fi 
fost de ajuns să întinzi mâna ca să-l apuci. Dar atenţia ne fu 
atrasă de aceste cuvinte ale lui Hermann: 

— Se ştie acum la Ragz că aveţi puterea să vă faceţi 
invizibil, dar se ignoră prin ce mijloc. 

— Şi o vor ignora întotdeauna, răspunse Wilhelm Storitz. 
Ragz n-a sfârşit-o cu mine. Pentru că mi-au ars casa, ei cred 
că mi-au ars şi secretele!... Nebunii!... Nu, Ragz nu va 
scăpa de răzbunarea mea şi nu voi lăsa din el piatră peste 
piatră. 

De-abia fu pronunţată această frază atât de amenințătoare 
la adresa oraşului, că ramurile desişului de arbori se 
desfăcură cu violenţă. Domnul Stepark se repezise în 
direcţia din care veneau vocile. El ţipă deodată: 

— L-am prins pe unul, domnule Vidal. Vedeţi de celălalt! 


Fără îndoială că mâinile lui dăduseră peste un corp perfect 
tangibil, dacă nu vizibil. Dar fu respins cu o extremă 
violenţă, şi ar fi căzut dacă nu l-aş fi apucat de un braţ. 

Am crezut atunci că vom fi atacați în condiţii foarte 
neprielnice, întrucât noi nu-i puteam vedea pe agresorii 
noştri. N-a fost deloc aşa. În stânga noastră s-a auzit un râs 
ironic şi un zgomot de paşi care se îndepărtau. 

— N-am izbutit, strigă domnul Stepark, dar suntem siguri 
acum că invizibilitatea lor nu-i împiedică să fie înhăţaţi! 

Din nefericire, ne scâpaseră şi nu cunoşteam locul 
ascunzătorii lor. Domnul Stepark nu părea totuşi mai puţin 
încântat. 

— Îi avem în mână, zise el cu o voce înceată, în vreme ce 
ne întorceam pe cheiul Batthyani. Cunoaştem acum punctul 
slab al adversarului şi ştim că Storitz trebuie să se ducă 
poimâine la ruinele casei lui. Asta ne dă două mijloace să-l 
biruim. Dacă unul eşuează, va izbuti celălalt. 

Lăsându-l pe domnul Stepark, m-am întors acasă şi, în 
timp ce doamna Roderich şi cu Marc vegheau la căpătâiul 
Myrei, m-am retras cu doctorul. Era important ca el să fie 
pus imediat la curent cu ceea ce se petrecuse pe insula 
Svendor. 

I-am spus totul, fără să uit concluzia optimistă a domnului 
Stepark, dar nu fără să adaug şi că eram foarte nesigur de 
asta. Doctorul socoti că în faţa amenințărilor lui Wilhelm 
Storitz, în faţa voinţei lui de a-şi îndeplini actul de 
răzbunare împotriva familiei Roderich şi împotriva 
întregului oraş, obligaţia de a părăsi Ragz-ul era necesară... 
Trebuiau să plece, să plece în secret, şi ar fi mai bine cât 
mai curând. 

— Sunt de părerea dumneavoastră, am zis, şi n-o să fac 
decât o singură obiecţie: este în stare Myra să suporte 
oboseala unei călătorii? 

— Sănătatea fiicei mele nu este afectată, mi-a răspuns 
doctorul. Ea nu suferă de nimic. Numai judecata şi-a 
pierdut-o. 


— Şi-o va recăpăta cu timpul, am afirmat eu energic, şi 
mai ales într-o altă ţară, unde nu va mai avea să se teamă 
de nimic. 

— Vai! exclamă doctorul. Primejdia va fi evitată prin 
plecarea noastră? Wilhelm Storitz nu ne va urmări? 

— Nu, dacă păstrăm secretul datei plecării şi a țintei 
călătoriei. 

— Secretul!... murmură cu tristeţe doctorul Roderich. 

Ca şi fratele meu, se întreba şi el dacă putea fi ţinut vreun 
secret faţă de Wilhelm Storitz, dacă în acest moment chiar 
nu se afla în acest cabinet, auzind ceea ce vorbeam şi 
pregătind vreo nouă lovitură. 

Pe scurt, plecarea a fost hotărâtă. Doamna Roderich nu 
făcu nici o obiecţie. Era nerăbdătoare ca Myra să fie dusă 
într-un alt mediu. 

Marc, la rândul lui, aprobă şi el călătoria. Nu i-am vorbit 
despre întâmplarea de pe insula Svendor. Mi s-a părut 
inutil. I-am povestit-o însă căpitanului Haralan. Nici el nu 
făcu nici o obiecţie la planul nostru de călătorie. Se mulţumi 
să mă întrebe: 

— O să-l însoţiţi fără îndoială pe fratele dumneavoastră? 

— Cum aş putea să nu-l însoțesc, căci prezenţa mea îi este 
indispensabilă, precum este şi a dumneavoastră pe lângă... 

— Eu n-o să plec, răspunse Haralan, pe tonul unui om a 
cărui hotărâre este absolut irevocabilă. 

— N-o să plecaţi...? 

— Nu, eu vreau, eu trebuie să rămân la Ragz, deoarece el 
este la Ragz, şi am presimţirea că fac bine rămânând aici. 

Nu se putea discuta şi nici n-am mai discutat. 

— Fie, căpitane. 

— Mă bizui pe dumneavoastră, scumpul meu Vidal, spre a 
mă înlocui pe lângă familia mea, care este şi a 
dumneavoastră. 

— Contaţi pe mine, i-am răspuns. 

M-am ocupat îndată de pregătirile de plecare. În timpul 
zilei, am angajat două berline foarte confortabile. Apoi m- 


am dus să-l văd pe domnul Stepark pe care l-am informat 
despre planurile acestea. 

— Faceţi bine, mi-a zis el, şi este păcat că nu poate să facă 
la fel tot oraşul! 

Şeful poliţiei era vădit îngrijorat. Am socotit că avea 
motive, după cele ce auzisem în ajun. 

M-am întors în casa Roderich pe la ora şapte şi m-am 
încredinţat că totul era gata. 

La ora opt au sosit berlinele. Într-una din ele aveau să ia 
loc domnul şi doamna Roderich cu fiica lor. Marc şi cu mine 
aveam să ne urcăm în cea de a doua, care avea să iasă din 
oraş pe un alt drum, spre a nu atrage atenţia. 

Atunci se produse cea mai neprevăzută, vai! cea mai 
teribilă lovitură de teatru. 

Trăsurile ne aşteptau. Prima stătea înaintea porţii 
principale, cealaltă în faţa portiţei, la capătul grădinii. 
Doctorul şi cu fratele meu au urcat la Myra, spre a o aduce 
într-una din berline. 

Înmărmuriţi de groază, ei se opriră în prag. Patul era gol. 
Myra dispăruse! 

XVI. 

Myra dispărută...! 

Când răsună în casă acest țipăt, la început parcă nu se 
înţelegea ce înseamnă. Dispărută?... Asta nu avea nici un 
sens. Era ceva de necrezut. 

Cu o jumătate de oră mai înainte, doamna Roderich şi cu 
Marc se mai aflau încă în camera în care Myra se odihnea 
pe pat, gata îmbrăcată cu costumul de călătorie, calmă, cu 
respiraţia regulată de te putea face să crezi că doarme. Cu 
puţin timp înainte, mâncase ceva din mâna lui Marc, care 
coborâse apoi pentru prânz. După terminarea mesei, 
doctorul şi cu fratele meu se urcaseră din nou,ca s-o ducă în 
berlină. 

Atunci s-a produs lovitura de teatru. Ei n-o mai văd pe pat. 
În cameră nu mai e nimeni. 


— Myra! ţipă Marc, alergând la fereastră, a cărei cremonă 
o apucă. Dar fereastra rezistă. Este închisă. Răpirea, de-i 
vorba într-adevăr de răpire, n-a fost făcută pe fereastră. 

Soseşte doamna Roderich, apoi căpitanul Haralan, şi se 
aud chemări prin casă: 

— Myra!... Myra...! 

Se înţelege că ea nu răspunde şi nici nu se aşteaptă vreun 
răspuns de la ea. Dar cum să se explice că nu mai este în 
camera ei? Este posibil ca ea să se fi sculat din pat, să fi 
traversat camera mamei sale, să fi coborât scara fără să fie 
observată? 

Tocmai aranjam bagajele mici în berlină, când am auzit 
deodată ţipetele. M-am urcat din nou la primul etaj. 

Doctorul şi cu fratele meu, care repeta cu o voce distrusă 
numele soţiei sale, umblau de colo-colo, înnebuniţi. 

— Myra?... am întrebat. Ce vrei să spui, Marc? Doctorul 
de-abia avu puterea să-mi răspundă: 

— Fiica mea... a dispărut! 

A trebuit s-o aşezăm pe pat pe doamna Roderich, care îşi 
pierduse cunoştinţa. Căpitanul Haralan, cu chipul crispat, 
cu ochii rătăciţi, a venit la mine şi mi-a spus: 

— E]... mereu el! 

Cu toate astea, încercam să reflectez. Convingerea 
căpitanului Haralan era greu de acceptat. Nu se putea 
admite că Wilhelm Storitz izbutise să intre în casă, în ciuda 
precauţiilor luate. Evident, se putea închipui la nevoie că 
profitase de zăpăceala obişnuită la orice plecare. Dar, în 
acest caz, ar fi trebuit ca el să stea de pază, pândind 
momentul potrivit, şi să lucreze cu o rapiditate 
extraordinară. 

Dealtminteri, chiar admițând toate aceste ipoteze, răpirea 
tot ar rămâne inexplicabilă. Eu, într-adevăr, nu plecasem de 
lângă uşa galeriei în faţa căreia stătea trăsura. Cum ar fi 
putut Myra să treacă prin această uşă spre a ajunge la 
poarta grădinii, fără ca eu s-o văd? Wilhelm Storitz invizibil, 
mai înţeleg! Dar ea...? 


Am coborât în galerie şi l-am chemat pe servitor. Poarta 
grădinii dinspre bulevardul Tekeli a fost închisă cu cheia de 
două ori şi cheia a fost scoasă din broască. Apoi am 
străbătut din nou casa întreagă nelăsând nici un ungher 
necercetat, podul, pivniţa, anexele, turnul, până şi terasa. 
După casă, a fost rândul grădinii... 

N-am găsit pe nimeni. Am venit lângă Marc. Bietul meu 
frate plângea cu lacrimi fierbinţi, zguduit de hohote. 

Primul lucru de făcut, după părerea mea, era să-l anunţăm 
pe şeful poliţiei. 

— Alerg la primărie. Veniţi cu mine, i-am spus căpitanului 
Haralan. 

Berlina era tot acolo. Ne-am suit în ea. De cum am trecut 
dincolo de marea poartă, trăsura a pornit în galop şi peste 
câteva minute a ajuns în piaţa Kurtz. 

Domnul Stepark mai era în cabinetul lui. L-am pus la 
curent cu cele întâmplate. Acest om, obişnuit să nu se mire 
de nimic, nu-şi putu ascunde de astă dată uimirea. 

— Domnişoara Roderich a dispărut!... exclamă el. 

— Da, i-am răspuns. Pare imposibil, dar aşa este! A fugit 
sau a fost răpită, fapt e că nu mai este acolo! 

— La mijloc e Storitz, murmură domnul Stepark. 

Părerea şefului poliţiei era aceeaşi cu cea a lui Haralan. 
După o clipă de tăcere, el adăugă: 

— Asta-i fără îndoială lovitura de maestru pe care o 
pregătea sufletul său blestemat. 

Domnul Stepark avea dreptate. Da, Wilhelm Storitz ne 
înştiinţase întrucâtva despre răul pe care plănuia să ni-l 
facă. Dar noi, naivii, nu luasem nici o măsură spre a ne 
apăra. 

— Domnilor, zise domnul Stepark, vreţi să veniţi cu mine 
până la casa Roderich? 

— Imediat, i-am răspuns. 

— Sunt al dumneavoastră, domnilor... Numai cât să dau 
câteva ordine. 


Domnul Stepark chemă un brigadier şi-i dete ordin să 
trimită la casa Roderich o echipă de poliţişti ca să o 
supravegheze toată noaptea. După aceea, ţinu un lung 
conciliabul, cu voce înceată, cu subdirectorul poliţiei, după 
care berlina ne readuse pe toţi trei la doctor Casa a fost 
vizitată zadarnic şi a doua oară. Dar o observaţie a fost 
făcută de domnul Stepark, chiar de la intrarea lui în camera 
Myrei. 

— Domnule Vidal, îmi spuse el, nu simţiţi un miros 
deosebit, care ne-a mai izbit undeva? 

Într-adevăr, parcă plutea în aer o mireasmă vagă. Îmi 
adusei aminte. Am exclamat: 

— E mirosul lichidului conţinut în fiola care s-a spart, 
domnule Stepark, în momentul în care eraţi gata s-o luaţi 
din laboratorul lui Storitz? 

— Ăsta-i, domnule Vidal, şi acest fapt permite multe 
ipoteze. Dacă acest lichid este, aşa precum presupun, cel 
care produce invizibilitatea, poate că Wilhelm Storitz i-a dat 
domnişoarei Roderich să bea din el şi a luat-o cu eltot atât 
de invizibilă ca şi el. 

Eram consternaţi. Da, probabil că aşa se petrecuseră 
lucrurile. Acum eram sigur că Wilhelm Storitz fusese în 
laboratorul lui în timpul percheziţiei şi că el spărsese fiola al 
cărei conţinut se evaporase repede, mai degrabă decât s-o 
lase să punem mâna pe ea. Da! Asta era mirosul atât de 
caracteristic, pe care-l regăseam acum. Da! Wilhelm 
Storitz, datorită harababurii pricinuite de plecare, intrase 
în cameră şi-o răpise pe Myra Roderich. 

Ce noapte grea am avut, eu pe lângă fratele meu şi 
doctorul pe lângă doamna Roderich! Cu câtă nerăbdare 
aşteptam ziua! 

Ziua?... Şi la ce ne-ar servi să fie ziuă?... Exista oare 
lumină pentru Wilhelm Storitz? Nu ştia el oare să se 
înconjoare de o noapte adâncă? 

Domnul Stepark nu plecă decât în zori, spre a se duce la 
locuinţa lui. Înainte de plecare, mă luă deoparte şi-mi spuse 


aceste cuvinte inexplicabile, inexplicabile mai ales într-o 
asemenea situaţie. 

— O singură vorbă vreau să vă spun, domnule Vidal, îmi 
zise el. Să nu vă pierdeţi speranţa, căci, sau eu mă înşel cu 
totul, sau vă apropiaţi de sfârşitul necazurilor 
dumneavoastră. 

N-am răspuns nimic la aceste cuvinte încurajatoare, care 
mi se părură lipsite de sens, şi m-am mulţumit să-l privesc 
pe şeful poliţiei ca un nătâng. Auzisem bine? Eram cu 
desăvârşire descumpănit, la capătul puterilor şi a oricărei 
energii şi nu mai eram în stare de nimic în acel moment. 

Pe la ora opt, guvernatorul a venit să-l asigure pe doctor 
că se va face totul spre a i se regăsi fiica. Domnul Roderich 
şi cu mine am avut un zâmbet de amară neîncredere. Într- 
adevăr, ce putea face guvernatorul? 

Cu toate astea, încă din primele ore ale dimineţii, ştirea 
răpirii se răspândise în diferitele cartiere din Ragz, şi 
renunţ să zugrăvesc efectul pe care îl produsese. 

Înainte de ora nouă, locotenentul Armgard se înfăţişă în 
casa Roderich şi se puse la dispoziţia camaradului său. Ca 
să facă ce, doamne sfinte! 

Căpitanul Haralan e de crezut că nu socoti, ca mine, 
inutilă această ofertă amicală, căci îi mulţumi scurt 
camaradului său. Apoi, punându-şi pe cap chipiul, 
strângându-şi în catarame centironul săbiei, rosti doar un 
cuvânt: Vino. 

Pe când cei doi ofiţeri se îndreptau spre poartă, am fost 
cuprins de o dorinţă irezistibilă să mă duc cu ei. l-am 
propus lui Marc să ne însoţească. M-a înţeles? Nu ştiu. În 
orice caz, nu-mi dădu nici un răspuns. Când am ieşit, cei doi 
ofiţeri se şi aflau pe chei. Rarii trecători priveau casa 
Roderich cu o teamă amestecată cu groază. Nu de acolo 
venea furtuna spaimei care răscolea oraşul? 

Când i-am ajuns pe locotenentul Armgard şi pe căpitanul 
Haralan, acesta din urmă m-a privit, dar nu m-ar fi mirat 
de-mi afirma că nu-mi observase prezenţa. 


— Veniţi cu noi, domnule Vidal? m-a întrebat locotenentul 
Armgard. 

— Da. Unde mergeţi...? 

Locotenentul răspunse printr-un gest că nu ştie. Unde 
mergeau?... La întâmplare, neîndoios. Oare întâmplarea nu 
era, într-adevăr, cel mai sigur ghid pe care-l puteam urma? 

După câţiva paşi, căpitanul Haralan, oprindu-se dintr-o 
dată, întrebă repede: 

— Cât e ceasul? 

— Nouă şi un sfert, răspunse prietenul său după ce-şi 
privise ceasul. 

Am pornit din nou la drum. 

Mergeam cu paşi nesiguri, fără să vorbim. După ce am 
traversat Piaţa Maghiară şi am urcat iar strada Prinţul 
Miloch, am ocolit piaţa Sfântul Mihail pe sub arcade. 
Uneori, căpitanul Haralan se oprea de parcă picioarele i-ar 
fi fost ţintuite locului, şi din nou întreba cât e ceasul. 

— Nouă şi douăzeci şi cinci de minute, nouă şi jumătate, 
zece fără douăzeci, a răspuns pe rând camaradul lui. De 
îndată ce obținea informaţia, căpitanul îşi continua mersul 
nehotărât. 

Luând-o la stânga, am trecut prin spatele catedralei. După 
o scurtă şovăire, căpitanul Haralan o porni pe strada Biliar. 

Acest cartier aristocratic din Ragz părea mort; doar câţiva 
trecători grăbiţi; majoritatea clădirilor aveau ferestrele 
închise, ca într-o zi de doliu public. 

La capătul străzii, bulevardul Tekeli ne apăru pe toată 
întinderea lui. Era pustiu, sau mai degrabă părăsit. Îl 
ocoleau, de când cu incendierea casei Storitz. 

În ce direcţie avea s-o apuce căpitanul Haralan: spre 
partea de sus a oraşului, spre castel, sau pe cheiul 
Batthyani, spre Dunăre? 

El se oprise din nou, neştiind parcă ce hotărâre să ia. 
Buzele îi rostiră întrebarea obişnuită: 

— Cât e ceasul, Armgard? 

— Zece fără zece, răspunse locotenentul. 


— Asta-i ora, pronunţă Haralan, care urcă iar bulevardul 
cu un mers repede, de astă dată. 

Am trecut pe dinaintea grilajului casei Storitz. Căpitanul 
nu-i aruncă nici o privire. Cu acelaşi pas, înconjură 
proprietatea şi nu se opri decât odată ajuns la drumul 
circular de care grădina era despărțită printr-un zid înalt 
de vreo doi metri şi jumătate. 

— Ajutaţi-mă să mă urc, zise el, arătând cu mâna coama 
zidului. Aceste cuvinte preţuiau cât toate explicaţiile din 
lume. Am înţeles care era scopul nefericitului frate al Myrei. 

Ora zece nu era ora fixată de însuşi Storitz, în conversaţia 
pe care domnul Stepark şi cu mine o auzisem alaltăieri? 
Nu-l informasem chiar eu despre asta pe căpitanul 
Haralan? Da, în acest moment, monstrul se afla acolo, 
îndărătul acestui zid, pe cale să descopere deschizătura 
ascunzătorii care conţinea rezerva substanţei necunoscute 
de care se slujea în chip criminal. Vom izbuti să-l 
surprindem în vreme ce face această muncă? Într-adevăr, 
nu era deloc probabil. Dar nu importă, era un prilej unic, 
care nu trebuia cu nici un preţ să ne scape. 

Ajutându-ne unul pe altul, am sărit zidul în câteva minute 
şi am coborât de partea cealaltă pe o alee strâmtă, 
mărginită de tufişuri stufoase. Nici Storitz şi nici altcineva 
nu ne putuse zări. 

— Rămâneţi acolo, comandă căpitanul Haralan, care, 
mergând de-a lungul zidului de împrejmuire în direcţia 
casei, dispăru curând din privirile noastre. 

O clipă am rămas nemişcaţi apoi, învinşi de o curiozitate 
irezistibilă, am pornit-o, la rândul nostru. Prin tufărişul al 
cărui frunziş des ne ferea de toate privirile, am trecut, 
aplecându-ne pe sub ramurile de jos, înăbuşindu-ne 
zgomotul paşilor, şi am început să ne apropiem şi noi de 
casă. 

Clădirea ne apăru în faţă când am ajuns la marginea 
desişului. Un spaţiu descoperit, lat de vreo douăzeci de 


metri, ne separa de ea. Lungiţi la pământ, cu respiraţia 
oprită, am privit cu lăcomie. 

Nu mai rămăseseră decât ruine înnegrite de flăcări, la 
baza cărora zăceau pietre, bucăţi de cherestea carbonizate, 
fiare răsucite, mormane de cenuşă, resturi de mobilier. 

Contemplam această grămadă de lucruri distruse. Ah, de 
ce nu-l arseseră şi pe acest om blestemat, la fel cum îi 
arseseră casa, şi odată cu el secretul teribilei sale invenţii! 

Locotenentul şi cu mine am făcut din ochi înconjurul 
spaţiului descoperit şi deodată am tresărit cu violenţă. La 
mai puţin de treizeci de paşi de noi, l-am zărit pe căpitanul 
Haralan stând la pândă ca şi noi, la marginea desişului. În 
locul în care se oprise tovarăşul nostru, desişul se apropia 
printr-o curbă armonioasă de colţul casei, de care îl separa 
doar o alee lată cam de vreo şase metri. Către acest colţ, cel 
mai aproape de el, îşi ţinea ochii aţintiţi căpitanul Haralan. 
Nu făcea nici o mişcare. Aplecat, cu muşchii încordaţi, gata 
să se repeadă, părea o fiară sălbatică la pândă. 

I-am urmărit privirile şi am priceput imediat încotro se 
îndreptau. Într-adevăr, acolo se petrecea un fenomen 
ciudat. Deşi nu se vedea nimeni, dărâmăturile erau 
însufleţite de mişcări stranii. Încet, prudent, ca şi cum 
lucrătorii ar fi vrut să evite să atragă atenţia, pietrele, 
fiarele, miile de diverse resturi îngrămădite în acest loc 
erau mutate, împinse, făcute grămezi. 

Cuprinşi de o spaimă misterioasă, priveam cu ochii holbaţi. 
Adevărul ne orbea. Wilhelm Storitz se afla acolo. Lucrătorii 
erau invizibili, dar lucrul lor era vizibil... 

Deodată se aude un țipăt, scos de un glas furios... Din locul 
unde ne aflăm, îl vedem pe căpitanul Haralan alergând şi 
străbătând aleea dintr-un singur salt. Ajunge la marginea 
ruinelor şi se izbeşte parcă de un obstacol nevăzut... 
Înaintează, se dă îndărăt, desface braţele şi le strânge iar, 
se pleacă şi se ridică, aidoma unui luptător bătându-se corp 
la corp... 


— Aici! ţipă căpitanul Haralan. L-am prins! Locotenentul 
Armgard şi cu mine ne-am repezit spre el. 

— Îl ţin, mizerabilul... Îl ţin... repetă el. Aici, Vidal!... Aici, 
Armgard! 

Deodată mă simt respins de un braţ pe care nu-l văd, în 
timp ce o respiraţie zgomotoasa îmi ajunge până pe obraji. 

Da, este cu adevărat o luptă corp la corp. Este aici făptura 
invizibilă... Wilhelm Storitz, sau un altul!... Oricine ar fi, 
mâinile noastre l-au apucat, şi n-o să-i mai dăm drumul şi 
vom izbuti să-l silim să ne spună unde este Myra. 

Aşa cum o spusese domnul Stepark, dacă el are puterea 
să-şi distrugă vizibilitatea, materialitatea lui însă nu 
dispare. El nu este o fantomă, este un trup, căruia noi 
încercăm - şi cu preţul câtor sforţări! - să-i împiedicăm 
mişcările. 

O să izbutim până la urmă. Eu îl ţin de un braţ pe 
duşmanul nostru invizibil. Locotenentul Armgard îl ţine de 
celălalt braţ. 

— Unde este Myra? Unde este Myra?... întreabă cu o voce 
agitată căpitanul Haralan. 

Nici un răspuns. Mizerabilul luptă şi caută să se libereze. 
Avem de-a face cu un ins foarte puternic, care se zbate cu 
desperare să ne scape. Dacă ar izbuti, ar alerga prin 
grădină sau printre ruine, ar ieşi pe bulevard şi asta ar 
însemna să renunţăm la speranţa de a mai pune mâna pe 
el. 

— Ai să ne spui unde este Myra?... întreabă căpitanul 
Haralan, în culmea furiei. 

Până la urmă, se aud aceste cuvinte: 

— Niciodată!... Niciodată! 

Pe cât putem s-o afirmăm, timbrul acestei voci gâfâite este 
într-adevăr al lui Wilhelm Storitz! 

Această luptă nu mai poate dura mult. Suntem trei contra 
unuia şi, oricât de puternic ar fi duşmanul nostru, el n-ar 
putea să ne mai ţină piept mult timp. În această clipă, 
locotenentul Armgard este lovit şi cade pe peluză. Imediat 


apoi mă simt şi eu apucat de un picior. Sunt de-a dreptul 
dat peste cap şi silit să dau drumul braţului pe care-l 
ţineam. Căpitanul Haralan este lovit cu violenţă drept în 
faţă. EL se clatină şi-şi agită în aer mâinile întinse. 

— Îmi scapă!... Îmi scapă!... rage el mai degrabă decât 
ţipă. Neîndoios că, pe neaşteptate, Hermann a venit în 
ajutorul stăpânului său. 

Mă ridic, în vreme ce locotenentul, pe jumătate leşinat, 
rămâne întins la pământ, şi alerg în ajutorul căpitanului... 
Totul este zadarnic. Nu mai strângem în braţe decât vidul. 
Wilhelm Storitz a fugit...! 

Dar iată că la marginea desişului apar oameni. Unii intră 
prin poarta grilajului, alţii trec peste ziduri şi alţii ies dintre 
ruinele casei. Se ivesc din toate părţile, de pretutindeni. 
Sunt cu sutele. Merg cot la cot pe trei rânduri, cei din 
primul rând poartă uniforma poliţiei din Ragz, ceilalţi sunt 
îmbrăcaţi în uniforma infanteriei Hotarelor Militare. Ei 
alcătuiesc îndată un cerc vast care se micşorează treptat... 

Pricep acum cuvintele optimiste ale domnului Stepark. 
Informat despre planurile lui Storitz de către Storitz însuşi, 
el şi-a luat măsurile necesare cu o pricepere uimitoare. 
Căci, dintre sutele de oameni de aici, noi nu l-am văzut nici 
măcar pe unul singur când a pătruns în grădină. 

Cercul, al cărui centru se pare că-l formăm noi, se 
micşorează treptat, se micşorează întruna... Nu, Storitz n-o 
să ne scape! Este prins...! 

El o înţelege prea bine, mizerabilul, căci, foarte aproape 
de noi, răsună o exclamaţie de furie. Apoi, chiar în 
momentul în care locotenentul Armgard, care începe să-şi 
revină în fire, încearcă să se ridice, sabia lui este scoasă 
brusc din teacă. O mână invizibilă o învârteşte. Este mâna 
lui Wilhelm Storitz. E turbat de mânie. Întrucât înţelege 
bine că nu poate să mai fugă, cel puţin o să se răzbune, o 
să-l omoare pe căpitanul Haralan... 

La fel ca duşmanul său, Haralan şi-a scos şi el sabia. 
Amândoi stau faţă în faţă gata de luptă, unul care se vede, 


celălalt care nu se vede!... Amândouă săbiile încep să se 
lovească, una ţinută de o mână vizibilă, cealaltă ţinută de o 
mână care nu poate fi văzută. 

Această luptă ciudată se dă prea repede pentru ca noi să 
putem interveni. 

Este evident că Wilhelm Storitz cunoaşte mânuirea săbiei. 
Cât despre căpitanul Haralan, el atacă fără măcar să 
încerce să se apere. Printr-o lovitură repede contracarată, 
el este atins la umăr. Dar arma lui s-a repezit înainte... 
Răsună un țipăt de durere... lerburile peluzei se apleacă... 

Nu vântul le apleacă. Ci, aşa precum aveam să ne 
convingem curând, le apleacă greutatea unui corp 
omenesc, greutatea lui Wilhelm Storitz, străpuns dintr-o 
parte într-alta, drept în piept... Un val de sânge a ţâşnit şi, 
în timp ce viaţa se scurge dintr-însul, iată că acest corp 
invizibil îşi reia puţin câte puţin forma lui materială, iată-l 
că reapare în ultimele zvârcoliri ale morţii. 

Căpitanul Haralan s-a aruncat peste Wilhelm Storitz. Îi 
strigă: 

— Myra?... Unde este Myra...? 

Dar nu mai are în faţă decât un cadavru, cu figura 
schimonosită, cu ochii deschişi, cu privirea tot 
amenințătoare, cadavrul vizibil al ciudatului personaj care a 
fost Wilhelm Storitz. 

XVII. 

În chipul acesta a pierit, în mod tragic, Wilhelm Storitz. 

Dar vai! Moartea lui venea prea târziu. Deşi familia 
Roderich nu mai avea să se teamă de-acum înainte de 
nimic, această moarte agrava situaţia mai degrabă decât s- 
o uşureze, întrucât ea ne făcea să pierdem speranţa de ao 
regăsi pe Myra. 

Copleşit de răspunderea ce apăsa asupra lui, căpitanul 
Haralan îşi privea cu un aer posomorât duşmanul ucis. În 
sfârşit, resemnându-se în această nenorocire ireparabilă, el 
făcu un gest de desperare şi se îndreptă cu paşi înceţi 


înspre casa Roderich, ca să-i pună pe ai săi la curent cu 
aceste triste evenimente. 

Locotenentul Armgard şi cu mine am rămas, din contră, pe 
loc, în tovărăşia domnului Stepark, ivit ca printr-o minune, 
nici nu ştiam de unde. Tăcerea era desăvârşită, în ciuda 
sutelor de oameni, a căror curiozitate ajunsese la paroxism, 
care se înghesuiau în jurul nostru, se strângeau unii într- 
alţii, încercând să vadă mai bine. 

Toate privirile erau aţintite asupra cadavrului. Puţin întors 
pe partea stângă, cu veşmintele pătate de sânge, cu faţa 
decolorată, cu mâna dreaptă ţinând încă sabia 
locotenentului, cu braţul stâng pe jumătate îndoit, Wilhelm 
Storitz era gata pentru mormânt, de care puterea lui 
răufăcătoare nu izbutise să-l scape. 

— Este chiar el! murmură domnul Stepark, după ce-l privi 
îndelung. 

Agenţii se apropiară cu oarecare teamă. Şi ei îl 
recunoscură. Spre a adăuga la certitudinea văzului pe cea a 
pipăitului, domnul Stepark examină cadavrul din cap până- 
n picioare. 

— Mort... mort de-a binelea! zise el, ridicându-se. 

Şeful poliţiei dădu un ordin şi îndată vreo zece oameni 
scormoniră prin ruine chiar în locul în care, înaintea morţii 
lui Storitz, ele păreau însufleţite de mişcări atât de ciudate. 

— După conversaţia pe care am surprins-o noi, îmi spuse 
domnul Stepark, răspunzându-mi la o întrebare pe care i-o 
puneam, acolo trebuie să se afle ascunzătoarea în care 
mizerabilul îşi ascundea substanţa care îi permitea să ne 
înfrunte. Nu mă voi mişca de aici până nu voi descoperi 
această ascunzătoare şi până nu voi distruge tot ce conţine 
ea. Storitz e mort. Chiar de-ar fi să mă blesteme ştiinţa, 
vreau ca secretul lui să moară odată cu el. 

În sinea mea, îi dădeam pe deplin dreptate domnului 
Stepark. Deşi descoperirea lui Otto Storitz era de natură să 
deştepte interesul unui inginer, eu nu-i puteam recunoaşte 


însă nici un folos practic, ci, dimpotrivă, eram convins că ea 
favoriza cele mai rele patimi omeneşti. 

În curând fu scoasă la iveală o placă de fier. Când fu 
ridicată, ne apărură primele trepte ale unei scări înguste. 

În acest moment, o mână mi-o apucă pe a mea, în timp ce 
un glas plângăreţ se făcea auzit: 

— Fie-vă milă!... Fie-vă milă!... implora el. 

M-am întors, dar n-am văzut pe nimeni. Totuşi, mâna îmi 
era mereu prizonieră şi vocea care implora se auzea 
întruna. 

Agenţii îşi întrerupseseră munca. Toată lumea se întorsese 
înspre mine. Cu o nelinişte uşor de înţeles, am întins mâna 
rămasă liberă şi am cercetat prin spaţiul din jurul meu. 

La înălţimea taliei mele, degetele mele au dat de păr şi mai 
jos au atins în treacăt un obraz scăldat în lacrimi. Evident, 
se afla acolo un bărbat care plângea în genunchi, pe care 
însă nu-l vedeam. 

— Cine eşti? am îngăimat cu greutate, cu gâtlejul 
sugrumat de emoție. 

— Hermann, mi-a răspuns. 

— Ce vrei? 

În câteva fraze scurte, invizibilul servitor al lui Storitz ne 
spuse că el îl auzise pe domnul Stepark expunându-şi planul 
de a distruge tot ce va găsi acolo şi că dacă acest plan va fi 
pus în aplicare, el trebuia să renunţe să-şi mai reia vreodată 
înfăţişarea omenească. Ce avea să devină el, condamnat 
atunci să rămână pentru totdeauna singur, în mijlocul 
celorlalţi oameni? El îl implora pe şeful poliţiei ca, mai 
înainte de distruge flacoanele pe care avea să le găsească 
în ascunzătoare, să-i îngăduie să înghită conţinutul unuia 
din ele. 

Domnul Stepark îi făgădui să încuviinţeze asta, luând 
totuşi precauţiile necesare, căci Hermann avea să dea 
socoteală în faţa justiţiei. Din ordinul său, patru agenţi 
voinici puseră mâna pe personajul invizibil. Puteai fi sigur 
că n-au să-i dea drumul. 


Domnul Stepark şi cu mine, precedându-i pe cei patru 
agenţi care-l ţineau pe prizonier, am coborât scara. Câteva 
trepte duceau într-o pivnicioară, în care lumina venită prin 
chepeng de-abia îi risipea întunericul. Acolo, pe o etajeră 
îngustă, erau aliniate o serie de flacoane cu etichete, unele 
cu nr. |, celelalte cu nr. 2. 

Hermann, pe un ton nerăbdător, ceru unul din acestea 
ultime, pe care i-l întinse şeful poliţiei. Atunci am văzut cu 
nespusă mirare - deşi trebuia să ne aşteptăm la acest 
spectacol - cum flaconul descrie singur o curbă prin aer şi 
apoi se răstoarnă, de parcă cineva, după ce şi l-a dus la 
gură, i-ar fi înghiţit cu lăcomie conţinutul. 

Se produse îndată o minune. Pe măsură ce bea, Hermann 
părea să iasă din neant. Se distinse mai întâi un abur uşor 
în penumbra pivnicioarei, contururile se îngroşară şi l-am 
văzut în sfârşit înaintea ochilor pe individul care mă 
urmărise în seara sosirii mele la Ragz. 

La un semn al domnului Stepark, restul flacoanelor a fost 
imediat distrus şi lichidele pe care le conţineau s-au 
răspândit pe sol şi s-au volatilizat instantaneu. După 
terminarea acestei operaţii, am ieşit iar la lumină. 

— Şi acum ce-o să faceţi, domnule Stepark? întrebă 
locotenentul Armgard. 

— O să pun să-i transporte cadavrul la primărie, îi 
răspunse domnul Stepark. 

— În public? am întrebat eu. 

— În public, zise şeful poliţiei. Trebuie ca întregul oraş 
Ragz să ştie că Wilhelm Storitz a murit. N-o vor crede decât 
după ce îi vor vedea dus cadavrul. 

— Şi după ce va fi înmormântat, adăugă locotenentul. 

— Dacă va fi înmormântat, zise domnul Stepark. 

— Dacă va fi înmormântat?... am repetat eu. 

— Da, lămuri şeful poliţiei, căci, după mine, ar fi mai bine 
să se ardă acest cadavru şi cenuşa să-i fie aruncată în vânt, 
precum se făcea cu vrăjitorii în evul mediu. 


Domnul Stepark trimise să se aducă o targa şi plecă 
împreună cu majoritatea agenţilor, luându-l şi pe 
prizonierul redevenit un bătrân oarecare, foarte banal, de 
când nu mai era invizibil. În ce ne priveşte, locotenentul 
Armgard şi cu mine ne-am reîntors în casa Roderich. 

Căpitanul Haralan era lângă tatăl lui, căruia îi povestise 
totul. În starea în care se afla doamna Roderich, li se păruse 
prudent să nu i se spună nimic. Moartea lui Wilhelm Storitz 
nu i-o înapoia pe fiica ei. 

Cât despre fratele meu, nici el nu ştia încă nimic. Trebuia 
totuşi să fie pus la curent, şi din cauza asta l-am anunţat că- 
| aşteptăm în cabinetul doctorului. 

El nu primi vestea pe care i-o aduceam cu sentimentul 
unei răzbunări împlinite. Izbucni în hohote de plâns, în 
vreme ce aceste cuvinte desperate îi ieşeau din gură: 

— A murit!... Voi l-aţi omorât!... A murit fără să 
vorbească!... Myra!... Biata mea Myra!... N-o s-o mai văd 
niciodată...! 

Acestei explozii de durere, ce puteai să-i răspunzi...? 

Am încercat, totuşi. Nu, nu trebuia să renunţe la orice 
speranţă. Nu ştiam unde era Myra, dar un om o ştia, şi 
acesta era Hermann, servitorul lui Wilhelm Storitz. Însă 
acest om se afla închis. Urma să fie interogat, şi cum el nu 
avea acelaşi interes, ca stăpânul lui, să tacă, avea să 
vorbească... Va fi silit la asta, de-ar fi chiar în schimbul unei 
averi... Va fi silit la asta, la nevoie, chiar de va fi supus la 
tortură... Myra va fi redată familiei sale, soţului său, şi 
raţiunea avea să-i revină după multe îngrijiri, după multe 
dovezi de tandreţe şi de iubire. 

Marc nu pricepea nimic din toate astea. Nu voia să 
înţeleagă nimic. Pentru el, singurul om care ar fi fost în 
stare să vorbească murise. N-ar fi trebuit să fie ucis mai 
înainte de a-i fi smuls secretul. 

Nu mai ştiam cum să-mi calmez fratele, când conversaţia 
ne fu întreruptă de o larmă de afară. Am alergat ta 


fereastra care dădea spre unghiul bulevardului cu cheiul 
Batthyani. 

Oare ce mai era?... În starea sufletească în care ne aflam, 
cred că nimic n-ar fi putut să ne mai uimească, de-ar fi fost 
vorba chiar şi de învierea lui Wilhelm Storitz! 

Dar nu era decât cortegiul lui mortuar. Cadavrul, întins pe 
o targă, era dus de patru agenţi însoţiţi de o ceată 
numeroasă. Astfel, oraşul Ragz avea să afle că Wilhelm 
Storitz a murit şi că teroarea luase sfârşit. 

Domnul Stepark voise să înfăţişeze pretutindeni cadavrul. 
După ce străbătea cheiul Batthyani până în strada Ştefan 1, 
cortegiul avea să traverseze târgul Coloman, apoi cele mai 
frecventate cartiere, mai înainte de a se opri la primărie. 

După mine, ar fi fost mai bine să nu treacă pe dinaintea 
casei Roderich. 

Fratele meu venise şi el la fereastră. El scoase un țipăt de 
desperare zărind trupul însângerat, căruia ar fi vrut să-i 
redea viaţa, de-ar fi fost chiar cu preţul vieţii lui. 

Mulțimea se lăsa în voia celor mai zgomotoase 
demonstraţii. În viaţă, Wilhelm Storitz ar fi fost sfâşiat de 
ea. Mort fiind, cadavrul i-a fost cruțat. Dar, fără îndoială, 
aşa precum spusese domnul Stepark, populaţia nu voia să 
fie înhumat ca orice muritor. Mulțimea voia să fie ars în 
piaţa publică sau zvârlit în Dunăre, ale cărei ape l-ar duce 
până în îndepărtatele adâncuri ale Mării Negre. 

Timp de un sfert de oră se auziră strigăte prin faţa casei 
Roderich, apoi se aşternu tăcerea. 

Căpitanul Haralan ne spuse atunci că avea să se ducă la 
primărie. Intenţiona să ceară ca să i se ia imediat 
interogatoriul lui Hermann. L-am aprobat şi el plecă de 
acasă în tovărăşia locotenentului Armgard. 

Am rămas lângă fratele meu. Cât de dureroase au fost 
aceste ceasuri scurse alături de el!... Nu izbuteam să-l 
calmez şi surescitarea lui, crescând întruna, mă speria. 
Simţeam cum îmi scapă, simţeam prea bine şi mă temeam 
de o criză la care poate că n-ar rezista. El refuza să mă 


înţeleagă. Nu discuta. N-avea decât o idee, o idee fixă: să 
plece în căutarea Myrei. 

— Şi tu o să vii cu mine, Henri, zicea el. 

Tot ce am putut obţine de la ela fost să aşteptăm 
întoarcerea căpitanului Haralan. El şi camaradul său nu 
reveniră decât către ora patru. Ştirile pe care ni le aduceau 
erau cele mai rele cu putinţă. Interogatoriul lui Hermann 
avusese loc, într-adevăr, dar avusese loc degeaba. 
Căpitanul, domnul Stepark, însuşi guvernatorul îl 
ameninţaseră, îl rugaseră, îl imploraseră. Zadarnic. 
Zadarnic i se oferise o avere servitorului lui Storitz, 
zadarnic fusese ameninţat cu cele mai îngrozitoare 
pedepse, dacă refuza să vorbească. Nu se obținuse nimic de 
la el. Hermann nu şovăise nici măcar un singur moment. Nu 
ştia unde era Myra. Chiar răpirea ei îi era necunoscută, 
stăpânul necrezându-se dator să-l pună la curent cu 
planurile lui. 

După trei ore de sforţări şi de luptă, trebuiseră să se dea 
bătuţi. Hermann era de bună-credinţă şi spunea adevărul. 
Neştiinţa lui era sinceră. De acum încolo, trebuia să ne 
pierdem orice speranţă de o mai revedea vreodată pe 
nefericita Myra. 

Ce trist sfârşit de zi am trăit! Cufundaţi în fotolii, copleşiţi 
de tristeţe, lăsam să treacă timpul fără să rostim o vorbă. 
Într-adevăr, ce am mai fi avut să ne spunem, din ceea ce nu 
fusese spus şi răsspus de o sută de ori? 

Cu puţin înainte de ora opt, servitorul aduse lămpile. Nu 
ne aflam în salon decât cei doi ofiţeri, fratele meu şi cu 
mine, doctorul Roderich fiind încă lângă soţia lui. În timp ce 
servitorul ieşea, după ce-şi terminase treaba, pendula 
începu să bată cele opt lovituri. 

Chiar în acest moment, uşa galeriei se deschise destul de 
violent. Fără îndoială, vreun curent de aer venit din grădină 
o împinsese, căci nu văzui pe nimeni. Dar ceea ce a fost şi 
mai extraordinar este că uşa s-a închis singură... 


Şi atunci - nu! nu voi uita niciodată această scenă! - s-a 
auzit o voce... Nu era vocea aspră care ne insulta cu acel 
Cântec al urii ca în seara logodnei, ci o voce proaspătă şi 
veselă, cea mai iubită dintre toate vocile, vocea scumpei 
noastre Myra...! 

— Marc, zicea ea, şi dumneavoastră, domnule Henri, şi tu, 
Haralan, ce faceţi aici? Este ora cinci şi eu mor de foame. 

Era Myra, chiar Myra, Myra ce-şi recăpătase raţiunea, 
Myra vindecată!... Ai fi zis că a coborât din camera ei, ca de 
obicei. Era Myra care ne vedea şi pe care noi n-o vedeam!... 
Era Myra, invizibilă...! 

Niciodată nişte cuvinte atât de simple n-au produs un 
atare efect. 

Stupefiaţi, ţintuiţi pe scaunele noastre, nu îndrăzneam nici 
să ne mişcăm, nici să vorbim, nici să mergem spre locul de 
unde venea această voce. Cu toate astea, Myra era acolo, 
vie, şi noi o ştiam tangibilă în invizibilitatea ei. 

De unde venea?... Din ascunzătoarea în care o dusese 
răpitorul ei?... Ea putuse deci să fugă, să străbată oraşul, să 
reintre în casă?... Totuşi, uşile erau încuiate şi nimeni nu i le 
deschisese... 

Nu - şi explicaţia prezenţei sale nu întârzie să ne fie dată - 
Myra cobora din camera ei, unde Wilhelm Storitz o făcuse 
invizibilă şi o lăsase aşa. În vreme ce noi o credeam afară 
din casă, ea nu-şi părăsise patul. Rămăsese întinsă pe pat 
nemişcată, mereu mută şi inconştientă, în timpul acestor 
douăzeci şi patru de ore. Nimănui nu-i trecuse prin minte 
că ea putea să fie acolo, şi, într-adevăr, de ce ne-ar fi dat 
prin minte? 

Fără îndoială, Wilhelm Storitz nu putuse s-o ducă imediat, 
dar el şi-ar fi desăvârşit crima dacă, în dimineaţa asta chiar, 
lovitura de sabie a căpitanului Haralan nu l-ar fi împiedicat 
s-o facă, pentru totdeauna. 

Şi iată că Myra, recăpătându-şi raţiunea - poate sub 
influenţa acelei licori pe care Storitz o făcuse s-o bea - 
Myra, neştiind nimic din tot ce se întâmplase după scena 


din catedrală, se afla în mijlocul nostru, ne vorbea, ne 
vedea, dar nu putea, în întuneric, să-şi dea încă seama că ea 
însăşi nu era vizibilă. 

Marc se ridicase cu braţele deschise, ca spre a o prinde... 

Ea continuă: 

— Dar ce aveţi oare? Eu vă vorbesc şi voi nu-mi 
răspundeţi. Păreţi surprinşi că mă vedeţi. Ce s-a întâmplat 
oare?... De ce mama nu este aici? O fi suferindă? 

Uşa se deschise iar şi intră doctorul Roderich. Îndată Myra 
se repezi spre el - cel puţin aşa o presupuneam - căci 
strigă: 

— Ah, tată!... Ce se petrece aici?... De ce fratele meu şi 
soţul meu au un aer atât de ciudat? 

Doctorul se oprise, împietrit, în prag. Pricepuse totul. 

Cu toate astea, Myra era lângă el. Ea îl îmbrăţişa şi repeta: 

— Ce se petrece?... Mama?... Unde este mama? 

— Mama ta este sănătoasă, copila mea, bâigui doctorul. O 
să coboare... Rămâi, copila mea, rămâi! 

În acest moment Marc, care găsise mâna soţiei sale, o 
trase încetişor, de parcă ar fi condus o oarbă. Ea nu era 
totuşi oarbă, ci, dimpotrivă, ei erau cei ce nu puteau s-o 
vadă. Fratele meu o aşeză lângă el... 

Ea nu mai vorbea, înspăimântată de efectul pe care îl 
producea prezenţa ei, şi Marc, cu o voce tremurătoare, 
murmură aceste cuvinte din care ea nu putea pricepe 
NIMIC. 

— Myra... scumpa mea Myra!... Da!... Sigur că tu eşti... le 
simt aici... lângă mine!... Da! Te implor, iubita mea, să nu 
mă mai părăseşti. 

— Scumpul meu Marc... Aerul ăsta tulburat... Voi... toţi... 
mă speriaţi... Tată... răspunde-mi!... S-a petrecut oare o 
nenorocire aici...? 

Marc simţi că ea se ridică. O reţinu cu blândeţe. 

— Nu, zise el. Nu s-a întâmplat nici o nenorocire, dar 
vorbeşte, Myra, mai vorbeşte!... Să-ţi aud vocea... tu... tu... 
soţia mea... iubita mea Myra...! 


Da, scena aceasta am văzut-o, cuvintele acestea le-am 
auzit. Şi noi stăteam acolo cu ochii ficşi, nemişcaţi, cu 
răsuflarea oprită, înspăimântați la gândul că singurul om ce 
ne-ar... fi putut-o reda pe Myra în forma ei vizibilă murise 
luând cu el secretul! 

XVIII. 

Această situaţie, pe care noi nu mai eram stăpâni, avea să 
se sfârşească oare printr-un deznodământ fericit? Cine ar fi 
putut s-o creadă? Cum să nu-ţi spui că Myra era ştearsă 
pentru totdeauna din lumea vizibilă? De aceea, la imensa 
fericire de o fi regăsit se adăuga imensa durere că ea nu ne 
era redată privirilor în toată graţia şi frumuseţea ei. 

Ne putem închipui cum avea să fie, de aici înainte, în 
aceste condiţii, existenţa familiei Roderich. 

Myra nu întârzie să-şi dea seama de starea ei. Când trecu 
prin faţa oglinzii şemineului, nu-şi zări chipul... Ea se 
întoarse spre noi, scoțând un țipăt de spaimă, şi nu-şi văzu 
umbra alături... 

A trebuit atunci să i se spună totul, în vreme ce sughiţuri 
de plâns îi ieşeau din piept, în vreme ce Marc, îngenuncheat 
lângă fotoliul în care se aşezase ea, încerca zadarnic să-i 
calmeze durerea. El o iubea vizibilă, iar acum are s-o 
iubească şi invizibilă. Această scenă ne sfâşia inima de 
durere. 

Spre sfârşitul serii, doctorul a vrut ca Myra să urce în 
camera mamei sale. Era mai bine ca doamna Roderich s-o 
ştie lângă dânsa, s-o audă vorbindu-i. 

Trecură câteva zile. Ceea ce nu putuseră să facă 
încurajările noastre, a făcut-o timpul: Myra se resemnase. 
Datorită tăriei sale sufleteşti, curând se păru că viaţa îşi 
reluase cursul normal. Myra ne prevenea de prezenţa ei 
vorbindu-ne unuia sau altuia. Parcă o mai aud spunând: 

— Prieteni, sunt acolo... Aveţi nevoie de vreun lucru?... O 
să vi-l aduc eu... Dragă Henri, ce căutaţi?... Cartea pe care 
aţi pus-o pe masă?... lat-o!... Gazeta?... A căzut lângă 
dumneavoastră... Tată, este ora la care, de obicei, te sărut... 


De ce, Haralan, mă priveşti cu ochi atât de trişti?... le 
asigur că sunt foarte veselă. De ce să fii supărat?... Şi tu, 
scumpul meu Marc, iată-mi mâinile... Strânge-le!... Vreţi să 
veniţi în grădină?... Daţi-mi braţul, Henri, şi o să vorbim de 
câte în lună şi-n stele. 

Buna şi adorabila făptură nu voise să schimbe câtuşi de 
puţin viaţa de familie. Ea şi cu Marc petreceau ceasuri 
întregi împreună. Ea nu contenea să-i şoptească cuvinte 
încurajatoare. Încerca să-l consoleze, afirmând că avea 
încredere în viitor, că această invizibilitate avea să înceteze 
într-o bună zi... Avea ea într-adevăr această speranţă? 

O modificare, totuşi, una singură, a fost adusă vieţii 
noastre familiale. Myra, înțelegând cât de penibilă ar fi fost 
prezenţa ei în aceste condiţii, nu venea să ia loc la masă în 
mijlocul nostru. Dar, după terminarea mesei, cobora în 
salon. O auzeam deschizând şi închizând uşa şi spunând: 

— Iată-mă, prieteni, sunt aici! Şi nu ne mai părăsea decât 
la ceasul când trebuia să urce în camera ei, după ce ne 
urase noapte bună. 

Nu este nevoie să mai spun că, dacă dispariţia Myrei 
Roderich produsese mare vâlvă în oraş, reapariţia ei - nu 
am alt cuvânt în vocabularul meu - produse una şi mai 
mare. Din toate părţile au sosit mărturii de cea mai vie 
simpatie, şi vizitele acasă nu mai conteneau. 

Myra renunţase la orice plimbare pe jos pe străzile din 
Ragz. Nu ieşea decât în trăsură închisă, întovărăşită de 
cineva dintre ai săi. Dar prefera, mai ales, să se aşeze în 
grădină, în mijlocul celor pe care-i iubea şi cărora, din 
punct de vedere moral, cel puţin, le fusese redată în 
întregime. 

În acest timp, domnul Stepark, guvernatorul şi cu mine ne 
încăpăţânam să-l supunem pe bătrânul Hermann la 
interogatorii pe cât de numeroase, pe atât de inutile. Nu se 
putea obţine nimic folositor de la el în tristele împrejurări 
prin care treceam. 


Evenimentele dovedindu-i buna credinţă în ceea ce privea 
presupusa răpire a Myrei, nu-l mai hărţuiam în această 
privinţă, dar nu se putea oare ca el să fie la curent cu 
secretele defunctului său stăpân? Sau chiar ca el să fie 
deţinătorul formulei lui Otto Storitz? 

Ce remuşcare pentru domnul Stepark, şi chiar şi pentru 
mine, de a fi lucrat cu atâta graba la descoperirea 
pivnicioarei! Fără această grabă regretabilă, ceea ce 
făcusem pentru Hermann am fi putut să facem şi pentru 
Myra. Un singur flacon din misterioasa licoare, şi toate 
neliniştile noastre trecute n-ar mai fi fost decât un coşmar 
şters de bucuria deşteptării. 

Cu crima involuntară pe care o săvârşise domnul Stepark, 
şi pe care eu îl lăsasem s-o săvârşească, nu ne lăudam 
niciunul, nici celălalt. Ea avea să rămână pentru totdeauna 
închisă în noi şi, printr-o înţelegere tacită, nu schimbasem 
nici un cuvânt despre acest subiect. 

Fiecare pe seama lui, ne înverşunam, şi unul, şi celălalt, 
să-l chinuim într-o mie de chipuri pe nenorocitul Hermann, 
în speranţa himerică de a-i smulge un secret pe care 
neîndoios că nu-l deţinea. Ce şansă ar fi putut să existe, 
într-adevăr, ca Wilhelm Storitz să-i fi destăinuit unui 
servitor lipsit de cea mai elementară cultură misterele sale, 
şi chiar de ar fi făcut acest lucru, ce probabilitate ar fi fost 
ca acesta să fi înţeles ceva? 

Veni în sfârşit ziua în care am devenit conştienţi de 
zădărnicia sforţărilor noastre, şi deoarece nu rămânea, 
până la urmă, împotriva lui Hermann, nici un cap de 
acuzare care să fie justiţiabil în faţa tribunalelor, a trebuit 
să se hotărască de forurile superioare repunerea lui în 
libertate. 

Dar soarta hotărâse ca bietul om să nu profite de această 
blândeţe tardivă. În dimineaţa în care paznicul veni să-l 
caute spre a-i da voie să iasă, îl găsi în celula lui, lovit de o 
embolie, aşa cum o arătă ulterior autopsia. 


Astfel s-a spulberat şi ultima noastră speranţă. Astfel ni s-a 
demonstrat că secretul lui Wilhelm Storitz avea să rămână 
pentru totdeauna necunoscut. 

În hârtiile luate la percheziţia din bulevardul Tekeli şi 
depuse la primărie, nu s-au găsit, după o examinare 
minuțioasă, decât formule vagi, notări din domeniul fizicei şi 
chimiei, absolut de neînțeles. Asta nu ne avansa cu nimic. 
Era imposibil să înţelegi ceva din acest talmeş-balmeş, cu 
privire la substanţa diabolică cu care Wilhelm Storitz 
săvârşise o faptă atât de criminală. 

Aşa cum călăul ei se ivise din neant, căzând lovit în inimă 
de sabia lui Haralan, tot aşa nefericita Myra nu avea deci să 
mai apară în faţa ochilor noştri decât întinsă pe patul ei de 
moarte. 

În dimineaţa de 24 iunie, fratele meu veni să mă caute. Mi 
se păru relativ mai calm. 

— Scumpul meu Henri, îmi zise, am vrut să-ţi comunic 
hotărârea pe care am luat-o. Mă gândesc că o s-o aprobi. 

— Să nu te îndoieşti de asta, i-am răspuns, şi vorbeşte-mi 
cu deplină încredere. Ştiu că n-ai putut să asculţi decât de 
vocea raţiunii. 

— A raţiunii şi a iubirii, Henri. Myra nu este decât pe 
jumătate soţia mea. Căsătoriei noastre îi lipseşte 
consacrarea religioasă, întrucât ceremonia a fost întreruptă 
mai înainte de a fi rostite cuvintele sacramentale. Asta 
creează o situaţie falsă pe care vreau s-o curm, pentru 
Myra, pentru familia ei, pentru toată lumea. 

Mi-am strâns fratele în braţe şi i-am spus: 

— 'Te înţeleg, Marc, şi nu-mi închipui ce piedică s-ar mai 
putea ivi în calea dorinţei tale. 

— Ar fi monstruos de-ar mai exista vreo piedică, răspunse 
Marc. Dacă preotul n-o vede pe Myra, el o s-o audă, cel 
puţin, declarând că mă ia de soţ, după cum şi eu oiau de 
soţie. Nu cred că autoritatea ecleziastică o să facă vreo 
greutate. 


— Nu, dragă Marc, nu, şi iau asupra mea sarcina să fac 
toate demersurile necesare. 

Mai întâi m-am adresat preotului catedralei, episcopului 
care oficiase slujba religioasă a căsătoriei, întreruptă de o 
profanare fără precedent. Venerabilul bătrân îmi răspunse 
că acest caz fusese examinat în prealabil şi că arhiepiscopul 
de Ragz îi dăduse o soluţie favorabilă. Deşi era invizibilă, nu 
era îndoielnic că logodnica era vie şi, ca atare, aptă să 
primească taina căsătoriei. 

Strigările pentru căsătorie fiind făcute de multă vreme, 
nimic nu se mai opunea ca data ceremoniei să fie fixată la 2 
iulie. 

În ajun, Myra îmi spuse, aşa precum mi-o mai spusese o 
dată: 

— Mâine, Henri... Să nu uitaţi! 

Această a doua căsătorie a fost, ca şi prima, celebrată tot 
în catedrala Sfântul Mihail şi în aceleaşi condiţii. Aceiaşi 
martori, aceiaşi prieteni şi invitaţi ai familiei Roderich, 
acelaşi puhoi de lume. 

Că s-a adăugat o doză mai mare de curiozitate, o admit, şi 
această curiozitate e de înţeles şi de scuzat. Fără îndoială, 
în această asistenţă mai dăinuiau temeri pe care doar 
timpul avea să le biruie. Da, Wilhelm Storitz murise; da, 
servitorul său Hermann murise de asemenea... Şi totuşi, nu 
numai unul se întreba dacă această a doua slujbă de 
căsătorie n-avea să fie întreruptă ca şi prima, dacă alte 
miracole n-aveau să tulbure din nou ceremonia nupţială. 

Ilată-i pe cei doi miri în strana catedralei. Fotoliul Myrei 
pare neocupat. Ea este acolo, totuşi. 

Marc stă în picioare, întors spre ea. Nu poate s-o vadă, dar 
el o simte aproape de el. O ţine de mână, ca spre a dovedi 
prezenţa ei în fata altarului. 

În spate sunt aşezaţi martorii, judecătorul Neumann, 
căpitanul Haralan, locotenentul Armgard şi cu mine; apoi 
domnul şi doamna Roderich, biata mamă îngenuncheată, 
implorând să se facă o minune pentru fiica ei!... În jur se 


înghesuie prietenii, notabilităţile oraşului, umplând marele 
naos, şi naosurile laterale mişună de lume. 

Clopotele sunt trase din toate puterile, orgile răsună din 
răsputeri. 

Episcopul şi ajutoarele lui au sosit. Slujba începe, 
ceremonia se desfăşoară în cântecul corului de copii. La 
ofrandă, e văzut Marc conducând-o pe Myra până la prima 
treaptă a altarului şi readucând-o după ce dania ei a căzut 
în cutia diaconului. 

După terminarea liturghiei, bătrânul preot s-a întors spre 
asistenţă. 

— Myra Roderich, sunteţi aici?... întreabă el. 

— Sunt aici, răspunde Myra. Apoi, adresându-i-se lui Marc: 

— Marc Vidal, consimţiţi s-o luaţi pe Myra Roderich, aici 
prezentă, de soţie? 

— Da, răspunde fratele meu. 

— Myra Roderich, consimţiţi să-l luaţi pe Marc Vidal, aici 
prezent, de soţ? 

— Da, răspunde Myra cu o voce care este auzită de toţi. 

— Marc Vidal şi Myra Roderich, rosteşte episcopul, vă 
declar uniţi prin taina căsătoriei. 

După ceremonie, mulţimea se grăbeşte să ajungă pe 
drumul pe care vor trece noii soţi. Nu se aude hărmălaia 
confuză, obişnuită în atari împrejurări. Toţi tac, întinzând 
gâtul, în speranţa nebună de a vedea ceva. Cu toţii sunt 
totodată împinşi de curiozitate şi reţinuţi de o frică 
misterioasă... 

Între dublul şir al acestei mulţimi, întrucâtva speriată, 
soţii, martorii lor, prietenii lor se duc la sacristie. Acolo, pe 
registrele epitropiei, semnăturii lui Marc Vidal i se adaugă 
un nume, cel al Myrei Roderich, un nume scris de o mână 
ce nu se poate vedea, de o mână ce nu se va vedea 
niciodată! 

XIX. 

Aceasta a fost, în ziua aceea de 2 iulie, deznodământul 
istoriei ciudate pe care mi-a venit s-o povestesc. Înţeleg că 


pare de necrezut, în acest caz n-ar trebui să fie acuzată 
decât nepriceperea autorului. Istoria nu este, din 
nenorocire, decât foarte adevărată, deşi unică în analele 
trecutului, cu toate că ea trebuie, o sper cu tărie, să rămână 
unică şi în analele viitorului. 

Se înţelege de la sine că fratele meu şi Myra renunţaseră 
la planurile lor de altădată. Nu se mai punea problema unei 
călătorii în Franţa. Prevedeam că Marc nu avea să-şi mai 
facă decât rareori apariţia la Paris şi că avea să se 
stabilească definitiv la Ragz. Era o mare durere pentru 
mine, la care trebuia să mă resemnez. 

Cel mai bun lucru, într-adevăr, ar fi fost ca soţia lui şi cu el 
să stea aproape de domnul şi de doamna Roderich. Timpul 
vindecă totul şi Marc s-ar obişnui cu această existenţă. 
Myra îşi bătea capul, dealtminteri, să dea iluzia prezenţei 
sale. Se ştia întotdeauna unde se afla şi ce făcea. Ea era 
sufletul casei, invizibilă, tot ca un suflet. 

Pe deasupra, forma ei materială nu dispăruse în întregime. 
N-aveau admirabilul ei portret făcut de Marc? Myrei îi 
plăcea să se aşeze lângă această pânză şi, cu vocea ei 
mângâietoare, zicea: 

— Sunt aici, am redevenit vizibilă şi voi mă vedeţi precum 
mă văd şi eu. 

Am mai rămas câteva săptămâni la Ragz după căsătorie, 
trăind în casa Roderich în cea mai perfectă intimitate cu 
această familie atât de încercată, şi nu vedeam apropiindu- 
se, fără părere de rău, ziua în care ar trebui să plec. Cu 
toate acestea, nu există vacanțe atât de lungi încât să nu se 
termine odată şi, în sfârşit, a trebuit să mă reîntorc la Paris. 

Aici am fost prins de profesia mea, mai absorbantă decât o 
cred oamenii neinformaţi. Cu toate acestea, evenimentele în 
care fusesem amestecat erau prea ciudate, pentru ca 
preocupările mele să mă poată face să le uit. Mă gândeam 
deci la ele neîncetat, şi nu se scurse nici măcar o singură zi 
fără ca amintirea să nu-mi zboare spre Ragz, aproape de 
fratele meu şi de soţia lui, totodată prezentă şi îndepărtată. 


La începutul următoarei luni ianuarie, evocam pentru a o 
suta oară teribila scenă al cărei deznodământ fusese 
moartea lui Wilhelm Storitz, când îmi veni dintr-o dată în 
minte o idee atât de simplă, atât de evidentă, într-adevăr, 
încât mă miram cum de n-o avusesem mai înainte. De-ar fi 
chiar ca orbirea mea să determine o slabă apreciere a 
facultăţilor mele de logician, trebuie să recunosc că nu mă 
gândisem niciodată să fac vreo legătură între diferitele 
împrejurări ale acestei drame. În ziua aceea, această 
concluzie se impuse spiritului meu: că dacă trupul 
duşmanului nostru învins îşi pierduse puterea invizibilităţii 
pe care o poseda când era viu, emoragia abundentă 
produsă în urma loviturii de sabie a lui Haralan fusese 
probabil cauza unică. A fost o clipă de extaz. Imediat mi-a 
apărut ca o certitudine că substanţa misterioasă era ţinută 
în suspensie în sânge şi că era răspândită împreună cu el. 

Această ipoteză odată admisă, consecinţa decurge de la 
sine. Ceea ce făcuse lovitura de sabie a lui Haralan, putea s- 
o facă şi bisturiul chirurgului. Asta nu era, în definitiv, decât 
o operaţie dintre cele mai benigne, care era uşor de 
executat treptat şi care s-ar putea repeta atât cât ar fi 
necesar. Sângele, pe care l-ar fi pierdut Myra, ea l-ar fi 
înlocuit prin alt sânge cu totul nou şi ar fi venit o zi în care 
vinele ei n-ar mai fi conţinut nici o urmă din substanţa 
blestemată care-l lipsea pe Marc de fericirea de a o putea 
vedea. 

I-am scris îndată fratelui meu în acest sens. Dar, în 
momentul în care eram gata să expediez scrisoarea, am 
primit una de la el şi am socotit preferabil să amân 
trimiterea scrisorii mele. În scrisoarea lui, fratele meu îmi 
anunţa, într-adevăr, o veste care făceau, cel puţin pentru 
moment, inutile speculaţiile mele. Myra, îmi spunea el, avea 
să-l facă tată. Nu era prielnic, veţi fi de acord, să o lipsească 
de cea mai mică picătură de sânge. Şi aşa ea nu avea prea 
multă putere ca să suporte încercarea de temut a 
maternității. 


Naşterea nepotului meu - sau a nepoatei mele - îmi era 
anunţată pentru ultimele zile ale lunii mai. Afecţiunea pe 
care o am pentru fratele meu fiindu-i cunoscută cititorului, 
este de prisos să spun că am fost exact la întâlnire. Încă de 
la I5 mai mă aflam la Ragz, unde am aşteptat evenimentul 
cu o nerăbdare tot atât de mare ca şi cea a tatălui. 

Evenimentul s-a produs la 27 mai şi această dată nu-mi va 
ieşi niciodată din minte. Se spune că nu mai există miracole; 
a existat totuşi unul în acea zi, un miracol a cărui 
autenticitate o pot garanta personal. Care a fost acest 
miracol, se bănuieşte. Natura ne-a dat ajutorul pe care eu 
voiam să-l cer artei medicale şi Myra a ieşit vie din 
mormânt. Marc, înmărmurit, înnebunit, ameţit, a văzut-o 
apărând încet din umbră şi, de două ori tată, a văzut 
născându-i-se în acelaşi timp şi copilul, şi soţia, care i se 
păru încă şi mai frumoasă prin faptul de a-i fi fost ascunsă 
privirilor o vreme atât de îndelungată. 

De atunci, fratele meu şi Myra nu au mai multe griji decât 
mine. În vreme ce eu îmi storc creierii căutând perfecţia 
matematică ideală - şi inaccesibilă, întrucât matematicile 
sunt, ca şi universul, infinite! 

— Marc îşi continuă glorioasa lui carieră de pictor celebru. 
EI locuieşte la Paris, la doi paşi de mine, într-o casă 
superbă, unde, în fiecare an, domnul şi doamna Roderich, 
împreună cu căpitanul, devenit colonelul Haralan, vin să-şi 
petreacă două luni. În fiecare an, această vizită este 
întoarsă la Ragz de către cei doi soţi. Este singurul moment 
în care sunt lipsit de gunguritul nepotului meu - era scris să 
fie un nepot! - pe care îl iubesc nespus, cu o tandreţe care e 
totodată şi de unchi, şi de bunic. Marc şi Myra sunt fericiţi. 

Fie ca această fericire să dăinuiască! Fie ca nimeni să nu 
mai cunoască nenorocirile pe care le-au suferit ei! Şi fie ca 
niciodată - şi cu asta închei - să nu reînvie groaznicul secret 
al lui Wilhelm Storitz! 


SFÂRŞIT 


1Deşi cu unele aproximaţii, autorul are în vedere, în acest 
roman, situaţia politică din această parte a Europei, la data 
când îşi plasează acţiunea (sfârşitul sec. 18). 

2Vorbă de spirit (în lb. italiană în text). 

3De plano - uşor, fără greutate (în limba latină în text). 
(n.t.) 

4De când a fost scrisă această lucrare, descoperirea 
razelor infraroşii şi ultraviolete a verificat parţial această 
ipoteză. (nota ed. franceze.)