Valerio Varesi — [Commissario Soneri] 04 Fluviul de ceata

„Un povestitor excepțional.” 
t 


virtual-project.eu 


VALERIO VARESI 


(Commissario Soneri 44) 


FLUVIUL DE CEAȚĂ 
Original: Z fiume delle nebbie (2003) 


Traducere din limba italiană: 
GEORGE ARION JR. 


7 


virtual-project.eu 


CRIME SCENE PRESS 
east), 


— 2019 — 


e 2 v 


VALERIO VARESI s-a născut la Torino în 1959, 
locuieşte la Parma şi lucrează la redacţia ziarului 
La Repubblica din Bologna. Romancier prolific, 
este părintele comisarului Soneri, protagonistul 
cărţilor care au inspirat serialul „Nebbie e delitti”, 
cu Luca Barbareschi în rolul principal (difuzat şi în 
Statele Unite). 

Romanele care-l au în prim-plan pe comisarul 
Soneri au fost traduse în toată lumea, iar în 2011 
Valerio Varesi a fost Analist al premiului Crime 
Writers' Association International Dagger, premiul 
internaţional pentru roman poliţist. Romanul 
„Fluviul de ceaţă” este prima carte a lui Valerio 
Varesi apărută în limba română. 


Pentru Raffaele şi Luca Crovi 


wg 


TIA 


F5 Dina La SR 


ap 


Them m F 
LEPEL 


JUD Ie va E 
în airzaa emjmuaaă an A 5 Novis 
TOSSING A SS 


E Maa 
~a 


1 


Din cer cădea uşor o ploaie măruntă. Stâlpul de iluminat 
de lângă clădirea clubului barcagiilor abia dacă se zărea 
printre picăturile care loveau pământul şi dansau pe digul 
râului, ca un mic far pentru şlepurile sablatorilor care 
navigau pe întuneric orientându-se după amintiri. 

— Urâtă treabă, zise Vernizzi. 

— O s-o ţină aşa mult şi bine, replică Torelli fără să-l 
privească. 

Se înfruntau de o oră într-o partidă de briscolă al cărei 
rezultat nu era deloc limpede. 

— Cât a crescut? întrebă Vernizzi. 

— Douăj' de centimetri în trei ore, răspunse celălalt 
fixând cu privirea punctul de pe masă unde se aşezau 
cărţile jucate. 

— Până poimâine apa o să acopere bancul de nisip. 

— Şi torentul o să ajungă până la debarcader. 

La cele patru mese din încăpere, jocului i se acorda mai 
puţină atenţie decât de obicei. Cu toţii erau îngrijoraţi din 
pricina ploii şi a apei care creştea văzând cu ochii. Din 
când în când se auzea geamătul unui scripete folosit de 
cineva care ieşise în ploaia necruțătoare să tragă bărcile 
pe uscat. Fundalul sonor era asigurat de clipocitul liniştit 
al apei care lovea malul, acelaşi zgomot pe care-l produce 
cineva care urinează pe un perete. Ploua de patru zile. Mai 
întâi năvalnic, ca în timpul unei furtuni de vară, apoi cu 
forţă redusă, dar continuase într-un ritm constant. Acum, 
din cer se scurgea un soi de ceaţă care mângâia băltoacele 
care se formaseră. În uşa clădirii apăru bătrânul Barigazzi, 
cu impermeabilul şi pălăria leoarcă. Un curent rece 
străbătu încăperea şi Gianna, care stătea la bar, se înfioră. 

— Ai pus jaloanele? întrebă Vernizzi. 

Barigazzi încuviinţă din cap în timp ce-şi punea hainele 
la uscat. 

— A crescut încă trei centimetri, anunţă el când ajunse 
la tejghea şi Gianna îi turnă un pahar. Dacă o ţine tot aşa, 


e 6» 


la noapte trece de primul bazin de deversare, adăugă, 
parcă mai mult pentru sine. 

Nimeni nu răspunse. Nimeni nu îndrăznea să comenteze 
în faţa lui Barigazzi, care cunoştea râul ca pe o amantă. 

De afară se auzi un zgomot surd de lemn lovit. Cu toţii 
se întoarseră, parcă aşteptându-se să constate că viitura 
ajunsese deja la pereţii clădirii şi luase bicicletele 
adăpostite sub streaşină. Atunci văzură silueta masivă a 
barjei lui Tonna, cu un contur atât de pronunţat că părea 
un stăvilar care pluteşte deasupra apei. 

Nimeni în afară de Barigazzi n-o observase până atunci. 

— Vine din Martignana, zise el, e plină cu grâu de la 
moară. 

Tonna avea peste optzeci de ani, şi pe cei mai mulţi şi-i 
petrecuse navigând pe râu. De ceva timp îi fusese pus în 
cârcă un nepot, doar-doar o să arunce ancora odată pentru 
totdeauna. Dar băiatul se plictisise până peste cap înainte 
ca aşa ceva să se întâmple. Sătul de singurătatea aceea, îşi 
lăsase baltă bunicul, care acum îşi petrecea nopţile pe râu. 

— Apă deasupra şi apă dedesubt, comentă Tonelli 
arătând spre barjă. 

— Cre' că pân-acuma i-a crescut muşchi pe veston. La 
umezeală se simte mai în largul lui decât Noe, interveni 
Vernizzi. 

— Au terminat de tras bărcile pe uscat? 

— Au ridicat patru, răspunse Barigazzi scrutând cu 
privirea dincolo de fereastră, unde se întrezărea barja lui 
Tonna. Vor să şi le ţină pe-aproape de casă pentru că sunt 
siguri că râul o să ajungă până la contradig. 

Apoi Barigazzi se aşeză anevoie pe un scaun şi continuă 
jocul de cărţi. Pe la ora unsprezece, în încăpere se mai 
auzea doar sunetul încăpățânat al picăturilor de ploaie 
care se loveau insistent de dig. Din când în când, lumina 
dinăuntru pâlpâia. Barja era legată la debarcader, iar 
parâmele izbuteau să ţină piept viiturii. Pe suprafaţa apei 
alunecau obiecte închise la culoare. Din locul în care erau 
aşezate mesele se putea vedea uşa postului de 
supraveghere, unde radioul pocnea şi pârâia şi unde un 


e 7» 


voluntar al administraţiei portuare era gata să acţioneze 
dacă s-ar fi anunţat vreo urgenţă. La cum arăta vremea, 
aveau să lucreze în schimburi toată noaptea. Din când în 
când, cineva ridica microfonul şi comunica scurt cu ceilalţi 
supraveghetori de pe cursul râului. Făceau schimb de 
informaţii ca să anticipeze mişcările viiturii. 

— Creşte mult pe-acolo? Ce-ai zis? Deja a inundat 
pădurea de plopi? 

Barigazzi ieşi din nou ca să verifice jaloanele. Trecuse o 
oră de la prima măsurătoare. Când se întoarse, pe uşă se 
strecură o lumină slabă care venea dinspre debarcader. 

— Tonna chiar pleacă acum? 

— Ar fi în stare, observă Vernizzi. Cunoaşte bine râul. 

Cu toţii întoarseră privirea spre barjă. Lumina de 
adineauri provenea din cabină, dar nu era limpede dacă 
înăuntru se mişca sau nu cineva. 

— Nu pleacă, vorbi din nou Vernizzi, ar fi aprins farurile 
de la prora şi pupa. 

Lumina se stinse şi Barigazzi închise fără grabă uşa în 
calea ploii care cădea necontenit. 

— Cum e? întrebă Gianna. 

— Zici că-i cafeaua dintr-o macchinettă: a crescut opt 
centimetri, o informă bătrânul. 

Nimeni nu avu vreo reacţie, toţi păreau să fi rămas cu 
gândul la lumina din cabina lui Tonna. Singura 
neimpresionată părea Gianna, care trecea printre mese cu 
şorţul care îi punea în evidenţă şoldurile. 

— Dacă mergem să controlăm, e-n stare să se ia de noi, 
îi preveni ea. 

— Pasarela e coborâtă. O fi aşteptând pe cineva? întrebă 
Torelli. 

— Mereu o lasă coborâtă pentru nepotă-su, explică 
Barigazzi. Uneori se întoarce la nişte ore tare ciudate. 

— Opt centimetri, da, opt centimetri, rosti cu voce tare 
bărbatul în microfonul staţiei radio. Acolo a crescut cu 
nouă? Ce viitură! Şi dacă ploaia o ţine tot aşa... Cum? Aţi 
anunţat prefectura? Zici să facem şi noi la fel? 

În clipa aceea o maşină apăru pe coronamentul digului 


e 3 


şi coti spre clădirea clubului. Farurile rămaseră îndreptate 
câteva momente spre ferestre iar lumina traversă întreaga 
încăpere dintr-o parte în alta. La scurt timp după aceea, 
uşa se deschise şi în acelaşi timp în cabina barjei se 
aprinse din nou becul. În faţa tejghelei se înfiinţară doi 
indivizi uzi leoarcă, îmbrăcaţi oficial. Ezitanţi, cei doi se 
uitară în jur, simțind privirile aţintite asupra lor, până când 
Gianna puse o întrebare care părea un ordin: 

— Nu vreţi să luaţi loc? 

Cei doi se supuseră. Apoi scoaseră foaia de hârtie pentru 
prealarma de inundație, pe care erau scrise toate 
instrucţiunile de urmat în caz că apa ar fi ajuns până la 
contradig. 

— Ar fi bine să-l afişaţi undeva, propuseră cei doi. 

Bătrânul Barigazzi le făcu un semn cu bărbia: 

— Aţi venit să vindeti castraveți grădinarului? 

Cei doi se priviră consternaţi: erau rebegiţi de frig, uzi 
leoarcă şi nu se simțeau deloc în largul lor. 

— Îl punem aici, bine? rezolvă Gianna situaţia şi prinse 
hârtia pe avizierul unde lumea îşi rezerva orele de pescuit, 
apoi lovi cu mâna ca să lipească bine scociul. 

— Chiar credeţi că nu ştim ce facem? reluă Barigazzi. 

Cei doi luară o înghiţitură de grappa, dar ceilalţi din 
încăpere deja nu le mai acordau atenţie. Cu toţii priveau 
lumina de pe barjă care era încă aprinsă, chiar dacă în 
cabină părea să nu fie nimeni. O strălucire slabă ajungea şi 
la prora, unde se întrezărea, scris mare, cuvântul „Tonna”. 

Cei doi funcţionari se ridicară. 

— Ştiţi că nivelul apei creşte cu opt centimetri pe oră? 

— Celula de criză se ocupă deja de asta. 

Nu păreau obişnuiţi cu umezeala şi lăsau impresia că 
vor să fugă de-acolo mâncând pământul. Aveau tivul 
pantalonilor leoarcă, pantofii uşori erau plini de apă iar 
paltoanele li se acoperiseră cu mici picături care semănau 
cu bruma. 

Barigazzi se uită la ei şi zâmbi superior: 

— Mă rog, să ştiţi că nu s-a mai întâmplat de zece ani şi 
ultima oară n-a mers chiar strună. 


e 9» 


— Prefectul e gata să semneze ordinul de evacuare. 

— N-are decât să facă ce vrea, noi nu plecăm nicăieri, nu 
ne e frică de apă. V-a trebuit vouă să construiți drumuri... 

La scurt timp după aceea, maşina în care se aflau cei doi 
făcu cale-ntoarsă, urcând în viteză al doilea dâmb care 
ducea la drumul provincial. Farurile luminară perdeaua de 
apă care continua să cadă din cer. Mii de litri pe secundă 
împovărau pământul cu o greutate vâscoasă. Sub 
blestemul acela cu acţiune lentă, lumina din cabina barjei 
se aprinse din nou. 

— Ori visează urât, ori nu poa' să adoarmă, zise 
Vernizzi. 

— O fi din cauza lu' nepotă-su, interveni Torelli. Poate că 
s-a întors târziu băiatu' şi el îi freacă ridichea. 

— Nu cred, replică Gianna, vorbesc foarte puţin, se- 
nţeleg din semne, ca muţii. Şi, la cum e vremea, tare am 
impresia că băiatul e la adăpost. 

— Pesemne că bătrânu' s-a-nşelat şi pleacă. 

— Acum? Da' asta-nseamnă să navigheze pe viitură toată 
noaptea! 

— Şi să stea cu urechile ciulite, bombăni Gianna. 

Barigazzi o privi cu reproş. 

— Apa a crescut, nu mai are treabă cu bancurile de 
nisip. Într-o noapte ca asta nu-i trafic pe râu. Şi Tonna ştie 
ce face. 

Trecuse mai bine de jumătate de oră, aşa că ieşi să 
verifice jaloanele. 

Între timp, la radio se transmiteau în continuare mesaje 
de pe cele două maluri. 

— Afluenții dau mult pe-afară? Cum? Deja s-a revărsat în 
mai multe locuri? A, da? Au evacuat? 

Cei din încăpere erau atenţi la radio, întrerupând jocul 
de cărţi când auzeau veşti noi. O lumină care tremura 
risipi brusc întunericul din piaţeta din faţa clădirii, apoi se 
stinse încet. Ghezzi intră după ce lăsă bicicleta la uscat, 
sub streaşină. 

— A venit camionul cu sacii. Primarul a trimis pompierii 
să anunţe toate familiile să fie gata de evacuare, îi informă 


e 10 - 


el. 

— E nebun, pufni Torelli. Până n-ajunge apa-n pragul 
uşii n-o să plece nimeni. 

— Până una-alta pleacă Tonna, remarcă Vernizzi cu 
privirea aţintită la debarcader. 

Barja parcă devenise mai înaltă şi mai impunătoare. 
Acum se îndrepta spre larg, clătinându-se abia perceptibil, 
gata să se lase în voia curentului. Alunecă încet de lângă 
debarcader şi se poziţionă uşor transversal pe sensul de 
curgere al apei, ieşind ezitant din portul fluvial, apoi 
viitura necruțătoare o luă cu sine. 

— Nici n-a aprins luminile de semnalizare, observă 
Torelli şi arătă spre punctul luminos al cabinei, care încă 
se distingea cu o clipă înainte ca barja să ajungă în 
mijlocul râului. 

— Tonna începe să îmbătrânească, i-o tăie Vernizzi, aţi 
văzut ce manevră a făcut? A vrut să se lase împins de vânt 
şi era cât pe ce să se-nfigă cu prora în nisipul concasorului. 
L-a salvat viitura. 

Nimeni nu mai făcu vreun alt comentariu şi, în liniştea 
care se aşternu, se auzi numai radioul care transmitea 
date despre nivelul apei: 

— A început să iasă din luncă... Trebuie să deschidă 
canalele ca să aibă unde să se reverse... Au început să 
umple sacii... 

Totul intrase într-o stare de efervescenţă în jurul râului 
care-şi continua, nepăsător, curgerea în noapte, însoţită de 
căderea necontenită a ploii. Barigazzi rămase tăcut, 
continuând să scruteze întunericul de pe suprafaţa Padului 
în direcţia în care se îndepărtase barja, din care nu se mai 
distingeau decât conturul pe trei sferturi şi lumina încă 
aprinsă din cabină. Bătrânul făcu un gest cu ambele mâini 
care putea însemna la fel de bine uluire sau neîncredere. 
Nimeni nu scoase nici cel mai slab sunet preţ de câteva 
minute, cu excepţia radioului care continua să pârâie. 

— A luat-o ca pe-o rămurică, zise Torelli. 

— Curentul parcă face ce vrea cu el, întări Ghezzi. 

— Ce? Sunt infiltraţii? Unde? Pe cine-au trimis? Tre’ să 


e 11 œ» 


puneţi saci ca să mai înălţaţi digul... 

Dialogul prin radio continua, întrerupt de mici pocnete 
electrostatice. 

— Zi-le că a plecat Tonna! răcni Vernizzi la băiatul care 
se ocupa cu transmisiile. 

Acesta luă microfonul şi ceru să vorbească. Apoi informă 
toate staţiile din aval că barja urma să treacă pe-acolo. În 
clipa aceea îşi dădură cu toţii seama că Barigazzi lipsea. 
Gianna făcu semn cu bărbia spre debarcader. 

— A ieşit, îi informă ea, s-a dus din nou să verifice 
jaloanele. 

Torelli se uită la ceas: 

— Acum le verifică din sfert în sfert de oră? 

Anunţată de farurile puternice, o maşină trecu pe 
drumul plin de noroi de lângă contradig. Înainta lent, 
luminând picăturile de ploaie şi trăgând o remorcă pe care 
se afla o barcă. 

— Şi-o aduce acasă, zise Ghezzi. 

— Pe vremea asta e mai bine s-o ai în bătătură decât în 
port, comentă Vernizzi. 

— Întârzie, constată Torelli referindu-se la Barigazzi, 
care era încă afară. 

— Dacă mai iese mult să le verifice şi să le facă semne o 
să ajungă să le confunde între ele, comentă Gianna. Înc-un 
rând? propuse ea imediat după aceea şi ridică sticla. 

Vinul Fortana tronă câteva clipe deasupra capetelor 
tuturor la fel ca statuia Sfântului Rocco în timpul unei 
procesiuni, dar nu răspunse nimeni. Parcă abia atunci îşi 
dăduseră seama cât de stranie era absenţa lui Barigazzi. 

— Mai e timp până-n zori, conchise Torelli scrutând 
întunericul dens de afară. 

Încerca să-şi imagineze unde ajunsese Tonna în călătoria 
lui în aval. Putea fi deja la Boretto şi poate că vedea 
luminile dragelor în tangaj, biciuite de ploaia necruțătoare. 

Barigazzi intră fără un cuvânt. Apoi se aşeză şi începu să 
privească fix la debarcaderul unde cu puţin timp înainte 
încă se zărise conturul pătrăţos al barjei. 

— A mai crescut? întrebă Vernizzi. 


e 12 + 


Bătrânul barcagiu nu-i răspunse. Se ridică, sprijinindu- 
se cu amândouă mâinile pe masă, şi se îndreptă spre 
tânărul de la radio. 

— Poţi să dai alarma la ăla sau e mai bine pe mobil? 

Tânărul se uită întrebător spre Barigazzi, care părea 
pierdut. 

— Tonna? întrebă Torelli. 

Barigazzi încuviinţă. 

— A plecat de zici că l-a fript careva. A aruncat pasarela 
cât colo şi şi-a uitat un odgon la debarcader. Nu l-am mai 
văzut niciodată să facă asta. 

— Ce spuneam? făcu Vernizzi. N-avea cum să fi făcut 
manevra aia dinadins! 

— Nu l-a văzut nimeni pe ponton. 

Torelli privi afară ca un jucător de bocce care ia ţinta. 

— Nu puteam să-l vedem de-aici, conchise el. Şi pe 
întunericul ăsta... 

— Una dintre parâme parcă a fost tăiată cu un cuţit din 
ăla încovoiat. 

— Barja de care v-am zis trebuie urmărită, spunea 
tânărul în microfonul radioului. Normal că-i un pericol, 
sunt peste două sute de tone lăsate în voia curentului... 
Ne-a pus pe gânduri manevra de ieşire din port, Tonna e 
priceput, dar mişcarea aia... Da, da, repet, nu are lumini 
de semnalizare, e aprinsă doar cea din cabină, iar pe 
vremea asta... Şi a mai şi plecat fără să pornească 
motorul... E greu s-o ţină doar din timonă... 

— Dacă intră în piciorul unui pod e-n stare să-l dea jos, 
remarcă Vernizzi. 

— E de-ajuns să se înfigă sub el şi să se pună de-a 
curmezişul, pe urmă are apa grijă să smulgă tot podul. 

Vernizzi îi sunase pe carabinieri şi discuţia părea foarte 
laborioasă: 

— Domnule sergent, vă spun că nu ştiu dacă Tonna era 
sau nu pe barjă. Bineînţeles, trebuie să fii priceput, altfel... 
Noi am văzut cum se aprinde şi se stinge lumina de două 
ori, apoi a plecat în larg... Dacă era cineva acolo - e clar că 
trebuia să fie cineva acolo... Da, parâmele au fost aruncate 


e 13 


la grămadă... 

Închise. Aproape că năduşea. 

— Sergentul zice că n-are decât doi oameni, îi informă 
el. Nici nu vrea să audă de victime. O să anunţe staţiile din 
aval. 

Ghezzi privi întinderea enormă de apă şi aproape i se 
făcu teamă. 

— Unde-o fi ajuns? 

— Poate că e pe unde se varsă Enza, răspunse Barigazzi. 
Dacă aş avea pregătită barja m-aş duce după el. Poate-aş 
reuşi să mă apropii... 

— Am impresia că nu ne-ar aştepta surprize prea plăcute 
chiar şi dac-am reuşi să ajungem la barjă, şopti Torelli. 

Nu răspunse nimeni. Râul umflat curgea cu repeziciune, 
iar apa parcă se îngroşase. Bancul de nisip din mijlocul 
albiei era pe punctul de a fi acoperit. Nu se vedea mare 
lucru în afară de debarcader, dar în întunericul acela lichid 
se întrezărea că marea scobitură din albie, vizibilă în 
perioadele de secetă, era acum plină ochi, iar apa ajunsese 
doar puţin sub câmpul vizual. Singurul punct din care 
curentul încă putea fi privit de sus era contradigul. 
Localitatea de pe malurile râului părea scufundată, iar 
masa enormă de apă dădea impresia că pluteşte deasupra 
caselor. 

Sosiră câteva maşini şi şase tineri intrară să afle veşti 
despre Tonna. Ascultară povestea şi ieşiră într-o rafală 
care năpusti asupra lor stropii de ploaie. Voiau să 
urmărească barja de pe coronamentul digului, fiind 
convinşi că se mişcă mai repede decât curentul. Incidentul 
cu barja pusese viitura pe locul al doilea în ordinea 
priorităţilor. 

— Da, te-aud... Vorbeşti serios? S-a ciocnit de podul de 
cale ferată? Acum un sfert de oră? 

Se lăsase liniştea şi toţi ascultau veştile de la radio. 
Tânărul nici măcar nu trebuia să repete ce i se spunea 
pentru că se înţelegea totul. 

— Ce spuneam? Nici n-a ajuns în Reggio Emilia, izbucni 
Barigazzi. Albia se lărgeşte acolo şi apa curge mai încet. 


e 14» 


— Până acum trebuie să se fi dat alarma şi pe malul din 
Mantova, observă Vernizzi. 

Auziră cum sunt închise portierele celor două maşini, 
care apoi urcară în viteză pe dig. În dâra de lumină 
aruncată de faruri, văzură că ploaia nu se domolise deloc. 

— Dacă s-a despicat coca, îndrăzni Ghezzi, e sfârşitul 
cursei pentru Tonna. O să fie mâncare pentru ştiuci. 

— La câte cereale are în cală, o să vină şi peştii din 
Piemonte... 

— Doar s-a frecat de pod, zise Barigazzi, iar barja e 
solidă. Necazul e dacă începe să se învârtă. Depinde de 
cârmă. Şi de mâna care o foloseşte, adăugă el sibilinic. 

— Dacă-ncepe să se-nvârtă s-a terminat. Se înfige în 
primul pod care-i iese-n cale şi-l dă jos, aprecie Torelli. 

— Pe unele poduri e de-ajuns să le loveşti cu prora. La 
cât de grea e barja, doboară imediat stâlpii, reluă bătrânul 
barcagiu. 

De data aceasta, Gianna nici măcar nu-i întrebă dacă vor 
să mai bea. Trecu printre mese cu sticla şi umplu paharele. 
Cu toţii le dădură pe gât pe nerăsuflate. 

— Acum trece pe unde se varsă Enza, îi informă tânărul 
de la radio. 

— Se sperăm că apa din Enza nu-l împinge pe malul 
lombard, zise Barigazzi privind în gol, spre debarcader. 

Emiteau tot felul de teorii, fiecare parcurgând în minte 
porţiunea de râu unde credea că se afla acum Tonna. Dar 
în mintea tuturor înflorise un gând ascuns, care-i sâcâia 
insistent ca apa care continua să cadă sau asemenea 
curentului care mătura totul în calea lui. În cele din urmă, 
Vernizzi rosti o frază parcă fără voia lui: 

— Dacă a plecat ca o vijelie cu manevra aia dubioasă... 

Urmă o tăcere prelungă, acompaniată doar de picăturile 
care se loveau de taluzul digului. În cele din urmă, Gianna 
zise: 

— Poate că nu-i el la cârmă. 

— Lui Tonna sigur nu-i stă-n fire să se izbească de 
poduri... observă Barigazzi lăsând fraza în suspensie. 

Nimeni nu trase vreo concluzie. Nimic nu era încă 


e 15» 


limpede. Sună telefonul - unul dintre tinerii plecaţi cu 
maşina. 

— Toate localităţile sunt în alertă şi multă lume a venit 
pe dig ca să urmărească dacă trece barja, îi spuse acesta 
lui Vernizzi. 

— Tu ai văzut-o? 

— Da, adineauri. Merge aiurea, se clatină şi, din când în 
când, se duce puţin spre stânga sau spre dreapta, dar 
curentul o ţine dreaptă. Pe lateral se vede unde s-a lovit, i- 
a sărit vopseaua. 

— Lumina din cabină tot aprinsă e? 

— Da, tot aprinsă. Când trece mai aproape de mal poţi 
să te uiţi înăuntru, dar nu se vede cine ştie ce. Cineva zice 
că a zărit pe careva la cârmă. Mie mi se pare că nu-i 
nimeni acolo. 

Barigazzi şedea calm şi absorbit de gânduri, sprijinindu- 
şi capul în mâna stângă şi parcurgând din nou cursul 
râului ca şi cum l-ar fi văzut de la prora barjei lui Tonna. 
Işi imagina unde era atunci, vedea cum podurile se apropie 
în noapte ca nişte schelete întunecate plutind pe viitură. 
lar schimbul de replici de la radio îi confirma în mare 
măsură ipotezele. 

— Cum? Carabinierii au închis toate podurile până la 
Revere? Mai e deschis doar cel pentru trenuri? Sunt gata 
să blocheze convoaiele? 

— N-o să se lovească, murmură Barigazzi cu un aer 
absent. 

— O să se buşească de arcadele de fier de la 
Pontelagoscuro, interveni Vernizzi, dar în cazul ăsta ne 
ocupăm de situaţie mâine pe la prânz. 

În sală se aşternu din nou liniştea. Se auzi cum 
picăturile de apă lovesc tot mai puternic acoperişul din 
tigle de argilă. 

— Se înteţeşte, făcu Torelli. 

Barigazzi scutură din cap ca un cal. 

— Nu ajunge pe malul din Ferrara. Tonna nu s-ar 
aventura niciodată în luncă pe vremea asta. O să se 
oprească înainte. 


e 16 - 


Între timp sunase telefonul şi Gianna încă vorbea cu 
tinerii care urmăreau barja. 

— A, da? Când? Una singură sau mai multe? 

Ghezzi se apropiase de ea şi ar fi vrut să-i smulgă 
receptorul din mână. 

— Cică au văzut nişte umbre în cabină. S-ar putea să fie 
mai multe, dar nu l-au recunoscut pe Tonna, relată Gianna. 

Cu ochii minţii, Barigazzi îşi imagina în continuare râul, 
care acum era atât de larg încât, dacă stăteai în mijlocul 
lui, nu vedeai niciunul dintre maluri. Îşi închipuia cum 
barja pluteşte uşor în întuneric, ca o frunză, însoţită numai 
de geamătul cocăi, într-o cursă oarbă printre averse 
neaşteptate de ploaie. Işi imagina cum oamenii care 
locuiau pe malurile râului se urcaseră pe dig şi, asemenea 
unor santinele, aşteptau cu picioarele cufundate în apă să 
zărească luminiţa de pe râu, abia perceptibilă, ca farul 
unei biciclete greoaie care trece încet pe coronamentul 
digului într-o noapte ceţoasă. Intuia cum barja îşi mişcă 
botul într-o parte sau în alta când întâlnea un gol sau un 
vârtej mai puternic, o urmărea cu privirea cum înaintează 
oblic pe o porţiune de drum pentru ca, apoi, să revină la 
poziţia normală, împinsă la vale de apa plină de mâl. 

De afară n-ar fi văzut nimic pentru că nici nu se putea 
vedea absolut nimic. Meandrul de lângă Luzzara e abia cât 
un maţ de porc folosit la salamul bondiola. Acolo îl aştepta 
punctul cel mai dificil al drumului, dacă barja era într- 
adevăr controlată de o mână neexperimentată care-i luase 
locul lui Tonna. Albia e adâncă şi, din pricina asta, curentul 
te trage spre exterior. La suprafaţă leneşă, în adâncuri apa 
se iuţeşte în prundişul vălurit de pe fund. Dacă motorul nu 
e pornit, te împotmoleşti în nisip, asta dacă nu eşti pregătit 
şi nu ţii spre malul lombard cu trei sute de metri înainte să 
înceapă meandrul. Chiar şi aşa, dacă nu ştii ce faci, barja 
se înfige în dig ca un ţăruş. 

— Zi-le să meargă să-l aştepte la Luzzara, murmură 
Barigazzi, o să ajungă în noaptea asta, pe la trei. 

Dar vorbi atât de încet că nu pricepu nimeni. O rafală 
puternică izbi stropii în geamuri. 


e 17» 


— Vânt de sud-vest! exclamă Vernizzi. Semn rău. 

Ploaia se înteţise, făcând taluzul să vuiască. 

— Aţi văzut-o când a trecut? întreba tânărul la radio. 
Cum? Trece chiar acum? Vezi dacă e cineva în cabină. Nu? 
Lumina e aprinsă dar cabina e goală? Mai devreme ne-au 
zis că de pe mal au văzut că se mişcă cineva înăuntru. Da, 
da, şi eu cred la fel. Dacă barja ar fi condusă de Tonna, nu 
s-ar mişca aşa. Şi nici nu s-ar fi lovit de podul de cale 
ferată. Tonna? Nu ştie nimeni. Poate e înăuntru sau poate 
că la cârmă e nepotă-su. Dacă ne-am gândit la asta? Da’ 
bine-nţeles! Pe vremea asta cine să-l fi văzut când a şters- 
o? Da, ştiu, e vulpoi bătrân, dar mi se pare ciudat... 

Schimbul de replici răsuna în clădirea clubului 
barcagiilor, dar nimeni nu intervenea, de parcă ar fi 
ascultat un buletin de ştiri din timpul războiului. Barigazzi 
se ridică şi ieşi după ce aruncă o privire la ceas. Era 
momentul să controleze jaloanele. Când ajunse în prag, se 
uită în urmă şi făcu o grimasă - pentru el totul era deja 
limpede. 

Ghezzi se apropie de fereastră ca să stea de strajă. Din 
cer parcă se scurgea cerneală. Nu putea distinge decât 
suprafaţa mată a apei pe care trecea o procesiune de 
aluviuni. Şi, mai în faţă, pădurea de plopi, o masă 
întunecată, fără vârf, singura formă de relief dintr-un 
peisaj altfel neted. 

— Apa a trecut de luncă, zise el. 

Nu putea s-o vadă, dar intuia. 

— De jumătate de oră, confirmă Barigazzi. 

— Să sperăm că se revarsă încet, făcu Torelli. 

— Creşte constant şi o să se reverse încet, îl asigură 
Barigazzi. În păduricea de plopi a ajuns deja până la 
genunchi. Luncile trebuie să se fi inundat. 

Îşi închipuia că apa trece peste marginea zonelor de 
deversare la fel cum dă pe-afară din oala în care fierbe 
şunca pentru Anul Nou. 

— Pân-acum, interveni Vernizzi, trebuie să fi inundat 
monumentul partizanilor de sub dig. 

— S-a dus să-i binecuvânteze. 


e 18 + 


La radio se auzi din nou o voce. La Casalmaggiore, râul 
ajunsese la cote de alertă, iar casele din lunca inundabilă 
erau evacuate cu ajutorul militarilor. Bătrânii fuseseră 
luaţi aproape cu forţa în şalupele pompierilor. Unii se 
baricadaseră la ultimul etaj al caselor şi nu se lăsau duşi 
nici cu forţa, zicând că e normal ca râul să le mai ude din 
când în când tălpile celor care locuiesc pe malurile sale. 

Jeepul carabinierilor trecu pe coronamentul digului şi 
cobori spre clubul barcagiilor. Sergentul care intră purta 
un impermeabil din care curgeau picături de apă. 

— Am primit ordin să evacuăm toată zona de până la 
contradig, anunţă el. 

Se subînţelegea că şi portul. Nimeni nu zise nimic, iar 
sergentul percepu liniştea lor drept un semn de sfidare. 

— Chiar credeţi că în şaptezeci de ani de când trăiesc 
lângă Pad nu ştiu când e momentul să trecem de partea 
cealaltă a digului? întrebă Barigazzi. 

Sergentul privi şirul de sticle din spatele Giannei. Ştia 
cu cine are de-a face. Dacă nu izbutise râul să-i alunge de 
pe malurile lui, cu siguranţă n-avea să reuşească el. 

— Mergeţi la amărâţii din pădurea de plopi, or avea ei 
nevoie de ajutoarele prefectului. Aici nu-s decât oameni 
încercaţi şi colibe de pescari. 

Sergentul făcu o grimasă de nemulţumire şi schimbă 
subiectul, arătând spre radio: 

— Unde e acum? 

Barigazzi se uită la ceas, apoi răspunse: 

— Ajunge la Guastalla. Dar staţi liniştit, n-o să lovească 
podul pentru că acolo curentul ţine barja pe mijloc, pe 
culoarul de navigaţie. 

— Colegii mei o să-l închidă pentru orice eventualitate. 

— Să-l închidă. Oricum, mai devreme sau mai târziu tot 
ar fi trebuit să-l închideţi din pricina viiturii. 

Bărbatul înjură, dar nu podul, ci puntea de Sărbătoarea 
Tuturor Sfinţilor, din pricina căreia cazarma era goală. 
Apoi blestemă viitura care-i venise pe cap tocmai acum, 
când nu mai rămăseseră decât doi oameni. 

— În fiecare an râul creşte de Sărbătoarea Tuturor 


e 19 œ» 


Sfinţilor, reluă Barigazzi. Şi el îi prăznuieşte pe morţi şi 
merge în vizită la cimitir. Dezmiardă pietrele de mormânt 
timp de câteva zile şi oglindeşte osuarele în apele care, 
odată ieşite din matcă, se odihnesc între zidurile 
cimitirelor, îşi lasă acolo jertfa şi apoi se întorc limpezi în 
albia lor. 

Sergentul îl ascultă în tăcere pe bătrânul aspru care ştia 
să devină chiar poetic când vorbea despre lumea lui. li mai 
privi o clipă pe oamenii aceia încăpăţânaţi, care prinseseră 
rădăcini pe malurile Padului, şi îşi zise că nu merita nici să 
discute cu ei, nici să insiste. li aminteau de pescarii lui din 
sud, din Sicilia. 

Plecă imediat după aceea. Ceasul de deasupra tejghelei 
arăta miezul nopţii şi Barigazzi continua să navigheze cu 
mintea, urmărind traseul barjei. Cum râul se revărsa deja 
în lunci, curentul urma să piardă din viteză. Pe 
coronamentul digului începuseră să apară tractoare şi 
camioane. Se vedeau remorci pline cu mobilă acoperită în 
grabă cu celofan care să o apere de apa care acum 
şfichiuia totul în bătaia vântului. Şi plopii dezgoliţi se 
unduiau în zona de deversare întinsă din spatele 
concasorului, unde cândva fuseseră grajdurile cailor de 
tracţiune. 

— Cred că monumentul partizanilor a fost înghiţit deja 
de ape, constată Vernizzi. 

— Ca un zid în calea mareei. 

—O să vină vremea când nimeni n-o să-şi mai 
amintească de ei şi o s-o ia curentul. După aia o s-o 
zdrobească în  măcinătoare,  bombăni Torelli cu 
amărăciune. 

— Şi pe Tonna l-a luat curentul, adăugă Barigazzi 
vorbind parcă pentru sine. 

Era convins că Tonna se afla cam pe la gura de vărsare a 
râului Crostolo. 

Între timp, radioul continua să le acompanieze vorbele: 

— Pe sub arcadele podului Boretto a trecut fără 
probleme? O manevră perfectă? Parcă o conducea chiar 
Tonna? 


e 20 - 


— A făcut-o de-atâtea ori că acuma barja cârmeşte de 
una singură, zâmbi Ghezzi. 

Apoi sună din nou telefonul şi din nou Gianna repetă cu 
voce tare ce auzea în receptor: 

— Cum? Zici că nu-i nici ţipenie în cabină? Şi lumina tot 
aprinsă e? E mult mai slabă? S-a întors de-a curmezişul? 
Când a făcut o voltă? Apoi s-a îndreptat la loc? 

— Tare bună barjă, constată Barigazzi. Ţine drept şi fără 
să dai de timonă. 

— Dacă de la podul Becca pleci drept, poţi să tragi 
liniştit la aghioase până la Porto Tolle, exageră Vernizzi. 

Cu toţii tăcură, dând admirativ din cap. Deodată, 
Barigazzi izbucni: 

— Nu cred că Tonna e la cârmă! 

Apoi se ridică să controleze jaloanele şi să marcheze 
nivelul la care ajunsese apa la miezul nopţii. 

Pe coronament era un trafic mai intens decât în zilele de 
duminică. Trecură multe maşini ale carabinierilor, cu 
girofarul albastru pornit în timp ce însoțeau tractoarele şi 
camioanele. În spatele geamurilor aburite se întrezăreau 
mame care ţineau în braţe bebeluşi înfofoliţi în haine 
colorate şi bărbaţi cu borsete. Vocile de la radio insistau ca 
în localităţile afectate să fie organizată supravegherea 
caselor evacuate. 

— Încă opt centimetri, îi informă Barigazzi când se 
întoarse din inspecţie. 

Tânărul comunică imediat vestea: râul era cu peste trei 
metri deasupra cotei hidrografice zero. 

— Ce-au zis despre Tonna? întrebă apoi Barigazzi. 

— E tot în mijlocul curentului. 

— Dacă nu se schimbă nimic, pe la ora trei o să se înfigă 
în meandrul Luzzara. După ce treci de podul Viadana, nu 
mai ai cum să te muţi spre malul din Mantova dacă nu 
foloseşti cârma şi motorul, îi avertiză Barigazzi. 

— Dacă e mort, ar fi mai bine să se scufunde odată cu 
barja. Asta şi-ar fi dorit, interveni Gianna. 

Era prima oară când se vorbea despre Tonna ca şi când 
ar fi fost mort, chiar dacă se gândiseră cu toţii la această 


e 21 œ» 


variantă. 

— Nicio barjă nu trece de patru poduri de una singură, 
zise Ghezzi tăios. 

Rămaseră în tăcere. Din nou radioul întrerupse liniştea: 
fusese dat ordin ca pe dig şi în jurul vechilor bazine 
colectoare să se pregătească grămezi de saci. 

Barigazzi ieşi din nou din clădire, străbătu piaţeta sub 
ploaia care cădea oblic şi urcă pe dig. În numai câteva ore, 
râul crescuse enorm. Bancul de nisip care separa portul de 
curentul de apă fusese înghiţit, iar bărcile amarate se 
agitau în dane ca nişte armăsari neliniştiţi. Toată zona 
plutea pe un lac de lumini oxidate de umiditate. După 
câteva ore, peştii aveau să înoate deasupra cuiburilor 
coţofenelor. O presiune imensă începea să apese pe taluzul 
digului, căutând cu îndârjire o cale de scăpare. Barigazzi 
se întoarse la clubul barcagiilor printre averse de ploaie, 
dar înainte de asta mai aruncă o privire la jaloane: 
semnele de la miezul nopţii fuseseră deja înghiţite de apă. 
În piaţetă, lumina aruncată de clădire parcă fumega, 
supusă violenţei stropilor de ploaie. Bătrânul se scutură în 
prag, apoi intră, recunoscător pentru căldura dinăuntru. 
La radio se vorbea despre Tonna. 

— Nu-l mai văd? Lumina s-a stins de tot? Zici că din 
cauza bateriei? A! S-a făcut tot mai slabă până a dispărut? 
Şi acum nu se mai vede nimic? Cum? Carabinierii au 
aprins reflectoarele lângă podul Guastalla? În alte părţi au 
îndreptat farurile camionetelor spre râu? 

— Sfârşitul spectacolului, zise Vernizzi. 

— Poate-aşa o să-nceapă să se ocupe şi de viitură... 

Telefonul sună din nou. 

— Ştim, s-a stins lumina, răspunse Gianna. Vă 
întoarceţi? Barigazzi, adăugă ea şi privi spre el, zice că o 
să se-nfigă în meandrul Luzzara. Cum? Cică pe la vreo trei. 

După ce încheie convorbirea, femeia explică: 

— Se duc la podul Guastalla ca să vadă când trece barja 
pe sub reflectoare, apoi o aşteaptă la Luzzara. 

Barigazzi dădu din umeri. 

— Acum că s-a stins lumina, o lasă-n legea ei. 


e 22 œ» 


Radioul repetă de mai multe ori cu o insistenţă iritantă: 
„Barja lui Tonna se deplasează în aval. Parcurge traseul pe 
mijlocul apei şi la cârmă pare să fie o mână nepricepută. 
Da, da, ai auzit bine, merge fără motor!” 

— Cui i-ar trece prin cap să iasă în larg pe vremea asta? 
se impacientă Torelli. 

— Şi încă fără motor. Înseamnă că bateria s-a descărcat. 

— Aşa de repede? 

— Banii curg de la Tonna mai greu decât Padul în timpul 
secetei din  '61. Foloseşte bateriile pe care se 
descotorosesc şoferii de camion. 

— Mereu stă pe întuneric, sau îşi aprinde doar o 
candelă, ca la mort. După ce apune soarele trage în cel mai 
apropiat port, coboară să mănânce şi după aia se culcă. 

— De vis! Mai ales pentru nepotul ăsta al lui... 

— Şi totuşi, lumina aia aprinsă tot timpul cât a stat 
amarat aici... gândi Barigazzi cu voce tare. 

Roti mâna ţinând degetele îndreptate în sus, sugerând o 
piesă care caută în zadar locul unde să se cupleze la 
întregul din care face parte. 

— N-o să ne ia mult să ne dăm seama, interveni Vernizzi. 

— Nu, murmură Barigazzi uitându-se la ceas, în mai 
puţin de două ore o să aflăm totul. 

Ceilalţi aruncară şi ei o privire deasupra tejghelei: 
ceasul arăta că tocmai trecuse de ora unu. 

Se întoarseră carabinierii. 

— Mă prefac că nu v-am văzut, bombăni sergentul ud 
leoarcă şi umflat de apă ca un pişcot în vinul de Marsala. 

Pe faţă nu i se citea nimic bun, avea o expresie undeva 
între boală şi furie reprimată. 

— Domnule sergent, nu sunteţi obişnuit cu atâta apă, îi 
zise Barigazzi. 

Celălalt îl ţintui cu o privire deloc prietenoasă. 

— Alţi nouă centimetri, urcă la fel ca Fortanina proaspăt 
deschisă, continuă bătrânul. 

Tânărul de la radio comunică informaţia şi de la capătul 
celălalt al liniei sosiră date la fel de alarmante. 

— În ritmul ăsta va trebui să sunaţi retragerea şi de la 


e 23» 


cazarmă, comentă Barigazzi. Da n-o să vă ia mult să 
evacuaţi, adăugă el şi-l fixă cu privirea pe unicul 
subordonat, un tânăr timid şi tensionat care-l însoțea pe 
sergent. 

Acesta bău grappa pe care Gianna i-o turnase fără să-i fi 
cerut. 

Barigazzi lăsă gluma la o parte şi se apropie de sergent. 

— O să vă bucure să aflaţi că de cealaltă chestiune o să 
se ocupe colegii dumneavoastră de la Luzzara. 

— Care chestiune? întrebă mohorât bărbatul de sub 
caschetă. 

— Barja. 

Chipul carabinierului se limpezi: părea de-a dreptul 
uşurat. 

— De ce Luzzara? 

— Acolo o să ajungă, îl asigură Barigazzi. Daţi alarma la 
secţie. Dacă a mai rămas cineva. 

Vernizzi ieşi să urineze. 

— Poartă noroc dacă faci în râu, se justifică el. 

Trăia în localitate, dar nu se obişnuise niciodată să 
urineze închis într-o cabină. Când se apropie de mal îşi 
dădu seama cât de mult se umflase râul. La debarcader, 
cineva manevra un scripete ca să tragă pe uscat o barcă 
rămasă în apă. Ploaia îl lovea perpendicular, împinsă de 
vântul lipicios de sud-vest. 

— Ai făcut pe tine, îl luă peste picior Torelli văzându-l că 
se întoarce cu pantalonii leoarcă. 

— Nici vorbă, am sărat marea! 

Radioul anunţă că barja era în apropierea podului 
Guastalla. 

— Sună-i şi întreabă dacă o văd, îi porunci Ghezzi 
Giannei. 

După câteva clipe, femeia vorbea deja. 

— Înaintează încet? Luminile încă sunt stinse, nu-i aşa? 
Aproape că nu se vede? Maşinile au farurile îndreptate 
spre râu şi din când în când mai apare? 

Barigazzi îşi închipuia că stă pe dig printre farurile care 
măturau suprafaţa apei dezvăluind bucăţi de navă din 


e 24» 


cacofonia plutitoare de butoaie, trunchiuri de copac, 
stârvuri, frunze... 

— Trece? striga Gianna în receptor. Da? Nu vezi nimic? 
Doar întuneric? A trecut pe mijloc? Şi de podul ăsta a 
trecut fără probleme! 

Barigazzi ridică privirea spre ceasul mare de pe perete. 

— Asta e sfârşitul, anunţă el. 

Ceilalţi îl priviră fără să înţeleagă dacă se referea la 
Tonna sau la râu. Probabil că la ambele. Vernizzi îşi aminti 
că auzise urina atingând suprafaţa apei la niciun metru 
sub locul în care stătuse. 

— Gianna, începe să adăposteşti lucrurile, porunci 
Barigazzi. 

Tânărul de la radio deşurubă punctele de prindere ale 
staţiei, pregătindu-se s-o mute. Tot ce se putea salva 
trebuia îngrămădit în nişte cutii mari, iar barul căpătă un 
aer de provizorat. Torelli făcu nişte manevre în piaţetă şi 
preţ de o clipă lumina farurilor se abătu în largul râului 
fără să găsească malul celălalt. Apoi începură să încarce 
totul. În acel du-te-vino, radioul îşi continua litania de pe 
un țărm pe celălalt, ca un fel de rozariu în cinstea 
obiectelor luate de curent. 

— Şi ăla? întrebă Vernizzi arătând spre ceasul de pe 
perete. 

— Apa n-ajunge până acolo, răspunse Barigazzi sigur pe 
sine, dându-şi seama în acelaşi moment că mai erau doar 
câteva minute până la ora trei. 

Apoi, în sala acum cu desăvârşire goală să aşternu 
liniştea. Pe o masă rămăsese o sticlă de vin alb. Gianna luă 
paharele de carton şi împărţi vinul până când din recipient 
nu mai curse nicio picătură. După aceea petrecură câteva 
minute aşteptând, având ca fundal ploaia care bătea în 
acoperiş şi se infiltra printre grinzi, dându-le impresia că 
pereţii sângerează. Telefonul sună la trei şi zece. Auzind 
soneria, Gianna se ridică imediat, dar Barigazzi o opri cu 
un semn şi se îndreptă chiar el spre aparat. Fără să-i lase 
pe cei de la capătul celălalt să vorbească şi fără să spună 
„alo”, întrebă: 


e 25» 


— S-a împotmolit? 

Ceilalţi nu văzură decât că încuviinţa din cap în tăcere. 
Apoi, încet, parcă hipnotizat, aşeză la loc receptorul. 

— În barjă nu-i nimeni. 


e 26 - 


2 


Comisarul Soneri ridică delicat cearşaful alb în vreme ce 
doi voluntari de la Asistenţa Publică îi făceau paravan cu 
umbrelele. Văzu un cadavru făcut bucăţi, de parcă n-ar fi 
avut oase. Apoi ridică privirea spre ferestrele de la etajul 
al treilea, de unde o asistentă privea în curte. Unul dintre 
voluntari îi arătă streaşină de deasupra intrării. Cimentul 
udat de ploaie purta semnele unui impact. 

— Acolo s-a lovit mai întâi. 

Urcă scările şi împinse uşa Policlinicii 3. Îl întâmpină o 
căldură umedă care-i aminti de o bucătărie cu multe 
cratiţe puse la fiert. Fereastra lumina un intrând de pe 
coridor unde asistentele depozitaseră suporturile pentru 
perfuzii şi câteva scaune rupte. Pe o latură era un dulap 
vechi de metal. Printr-un capăt al coridorului se ajungea la 
cabinetele medicilor, iar prin celălalt la camera de gardă. 

Soneri se aplecă în afară. 

— Urâtă căzătură. 

— Aţi văzut în ce hal a ajuns. 

Comisarul încuviinţă din cap, apoi observă geamul spart 
de la unul dintre ochiurile ferestrei. Cioburile se 
împrăştiaseră pe jos printre celelalte obiecte. Scoase din 
nou capul pe geam. Cei doi voluntari îşi strângeau 
umbrelele, iar alţii îşi făceau de lucru în jurul mortului. 
Undeva, într-o parte, îl recunoscu pe procurorul care 
tocmai autorizase mutarea cadavrului: Alemanni, un 
individ plictisitor care vorbea tot timpul despre cum o să 
iasă el la pensie dar n-o făcea niciodată. 

Dulapul era deschis, iar înăuntru găsi detergenţi şi 
cârpe. Mai jos, lângă nişte mici orificii de aerisire, o 
îndoitură care părea recentă. Se uită pe dinăuntru la tabla 
uşii dulapului: vopseaua fusese ciobită din pricina loviturii 
şi câteva aşchii căzuseră pe podea. 

Când se întoarse pe coridor, Soneri se pomeni faţă în 
faţă cu Juvara, singurul inspector pe care suporta să-l aibă 
prin preajmă; de aceea îl şi alesese să-i fie asistent. 


e 27» 


— Ai fi putut să mă anunţi dinainte. 

— Aveţi telefonul închis. 

Comisarul verifică. Îl închisese după ce fusese sunat de 
o mie de ori. Sau poate că nici nu-l pornise. 

— Ştii cine e? îl întrebă pe Juvara. 

— A, de ştiut ştiu... 

Soneri dădu ochii peste cap. 

— Atunci zi-mi odată! 

Era nervos. Când începea să ancheteze un caz care i se 
părea imediat neclar se simţea ca un drogat care intră în 
sevraj. 

— Îl cheamă Tonna. Decimo Tonna. 

Lui Soneri numele nu-i spunea nimic. 

— Vârstă? 

— Şaptezeci şi şase de ani. 

Rămase pe loc, cu ţigara stinsă în colţul gurii, privind o 
planşă de pe peretele din spatele lui Juvara, care 
reprezenta sistemul digestiv. Al lui se tânguia de vreo oră, 
dar şi în ziua aceea urma să sară peste prânz. 

— Ce părere ai? îl întrebă apoi pe inspector. 

— Cel mai probabil s-a sinucis, răspunse acesta, care 
avea mania statisticilor. 

— I-ai chemat pe criminalişti? 

— Da, Nanetti ajunge în câteva minute. 

— Pune să sigileze debaraua asta. Să nu intre nimeni 
până nu ridică probele. 

Soneri porni spre cabinetele medicilor, dar la jumătatea 
drumului se opri şi se întoarse înspre camera de gardă. 
Arăta ca unul care caută ieşirea. 

Asistenta-şefă se uită cu severitate la ţigara lui Soneri 
până se asigură că era stinsă. Comisarul rămase în faţa ei 
câteva clipe fără să vorbească pentru că îi vâjâia capul, aşa 
că începu ea: 

— Am auzit o lovitură şi zgomot de sticlă spartă. Când 
am ajuns, fereastra era larg deschisă. N-am dat prea mare 
importanţă. Apoi am auzit ţipete, m-am uitat jos şi... 
conchise ea ridicând umerii cu un gest fatalist. 

— Aţi alergat imediat la geam? 


e 28 œ 


— De fapt, nu. Eu eram la telefon cu Urgenţele şi 
colegele mele aveau treabă în rezerve. 

— Cât a trecut de când aţi auzit zgomotul până când aţi 
ajuns la fereastră? 

Telefonul începuse să sune din nou, dar femeia nu se 
sinchisi. 

— Câteva minute, nu mai mult. Credeam că a spart 
vântul vreo fereastră, cele de-acolo rămân mereu 
întredeschise. 

— Şi n-aţi văzut pe nimeni? 

Asistenta-şefă ţuguie buzele şi se uită în jur. 

— Nu, pe-acolo nu trece nimeni decât în orele de 
consultaţii ale medicilor. 

— Azi au avut program de consultaţii? 

— Până la unsprezece. După aceea mai rămâne câte-un 
pacient, dar niciodată mai mult de un sfert de oră. 

— Vă spune ceva numele Tonna? Tonna Decimo? 

— Tonna? Tonna s-a aruncat de la geam? 

— Il cunoaşteţi? 

— Da’ cine nu-l cunoaşte! E un individ ciudat, mergea în 
sălile de aşteptare doar pentru că-i plăcea să stea de vorbă 
cu pacienţii. Venea aici cum se duc alţii la cârciumă. 

— Venea des? 

— O dată sau de două ori pe săptămână. Dar am 
impresia că vizita şi alte secţii. 

— Il cunoşteaţi bine? 

— Nu, bine nu. Era un pic anapoda. Am schimbat câteva 
vorbe, dar nu ştim nimic despre el. Numai despre boli 
vorbea, chiar dacă am avut mereu impresia că e sănătos 
tun. 

Soneri dădu din cap în semn de aprobare. Ciudăţeniile îi 
stârneau mereu curiozitatea - erau un zăcământ de 
informaţii. 

— Vi se părea c-ar fi... începu el şi-şi atinse fruntea cu 
degetul arătător. 

— Dar dumneavoastră ce ziceţi? răspunse sarcastic 
asistenta-şefă. Unul ca ăsta vi se pare normal? 

Comisarul încuviinţă din cap de mai multe ori, parcă 


e 29 œ 


încercând să se scuze. Mintea lui deja începuse să 
hălăduiască, aşa că se dădu câţiva paşi înapoi, salutând un 
salon întreg de asistente cărora brusc le fusese stârnit 
interesul. 

Pe coridor se întâlni cu Nanetti, şeful echipei de 
criminalişti, care zise imediat: 

— Ăsta clar n-a căzut în picioare. 

— Ai văzut cadavrul? întrebă Soneri. 

— Am aruncat o privire după ce l-au urcat în duba de la 
morgă. 

— Ce crezi de geamurile sparte? întrebă din nou 
comisarul. 

— Cred că e ciudat într-un caz de suicid. Şi mai e tabla 
aia îndoită... 

Cei doi schimbară o privire şi se înţeleseră pe loc. 

— Cred că totul o să fie mai limpede după autopsie. 

— Aşa zic şi eu, îl aprobă Soneri, deşi... 

Dar tăcu brusc, pentru că nu mai găsea cuvintele prin 
care să-şi exprime presentimentele. 

Il chemă pe Juvara. 

— Vorbeşte cu toată lumea de pe secţie şi află cât mai 
multe despre acest Tonna. Trecea pe-aici dimineaţa, 
încheie el pe un ton prin care părea că se scuză. 

La scurt timp după aceea ieşi din spital şi se îndreptă 
spre centru. Avea nevoie de o plimbare şi de jumătate de 
ţigară toscană! ca să-şi recapete calmul. Tot amalgamul 
acela de ciudăţenii îl neliniştise, iar curiozitatea avea 
asupra lui un efect asemănător cofeinei. Cine ştie despre 
ce vorbesc oamenii într-o sală de aşteptare? Şi ce-o fi găsit 
Tonna atât de interesant la discuţiile astea? Alegând 
scurtătura de pe străduţele înguste din Oltretorrente, se 
pomeni deodată în faţa unui avizier: „Barjă în derivă pe 
viitura Padului” Trecură câteva clipe, apoi telefonul începu 
să tortureze notele marşului triumfal din Aida. De când i-l 
legaseră de gât, nu mai izbutise să modifice soneria. 

— Ai aflat de barjă? îl luă la întrebări Angela, cu o 


1 Ţigară de foi tradiţională din regiunea Toscana, fabricată de 
Manifatture Sigaro Toscano (n. red.). 


e 30 - 


sincronizare surprinzătoare. 

— Abia am citit anunţul, dar n-am deschis încă ziarele. 

— Ar putea să scrie şi că s-a jefuit o bancă, tot nu ţi-ai da 
seama, îl apostrofă ea râzând. 

— Da, am şpaga pe birou... 

— În fine, să ştii că barja a mers vreo douăzeci de 
kilometri şi s-a înfipt în dig la Luzzara, dar în cabină nu era 
nimeni. 

— Or fi legat prost parâmele, răspunse Soneri, pe care 
chestiunea nu-l interesa prea mult. 

— Una a fost tăiată, îl informă Angela. Azi la tribunal 
numai despre asta se vorbea. 

— Te pomeneşti c-or vrea să stoarcă banii de asigurare. 

— Nici poveste, proprietarul barjei, un anume Tonna, 
cică ar fi ţinut la barja aia ca la ochii din cap. 

— Cum ai zis că-l cheamă? 

— Tonna! E destul de faimos pe râu, cel puţin aşa zic 
colegii mei. E transportator. Oricum, nu cred că sunt prea 
mulţi din ăştia. 

Mintea comisarului se transformase într-un roi de 
albine. Angela aproape că ţipa în telefon, dar gândurile îl 
făcuseră să n-o mai audă. 

— Mă asculţi sau ai căzut în şanţ? 

— Şi pe cel care s-a sinucis îl chema Tonna, murmură el 
ca prin vis, mai mult pentru sine decât către Angela. 

— Bine, am o audiere, trebuie să apăr din oficiu un 
amărât. Sună-mă mai târziu, i-o reteză ea. 

Soneri vâri mobilul în buzunar fără măcar să încheie 
apelul şi se îndreptă spre birou. Îndepărtă sfoara care 
ţinea la un loc ziarele şi deschise cotidianul local. Găsi un 
titlu scris cu litere de-o şchioapă: „Misterul barjei”. Citi 
despre plecarea furtunoasă, despre funia tăiată, despre 
călătoria pe viitură, despre lumina care se aprinsese şi 
apoi se stinsese, până ajunse la surpriza provocată de 
cabina goală. Şi apoi la numele acela, Tonna, acelaşi ca al 
sinucigaşului. Pe proprietarul barjei îl chema Anteo şi era 
cu doi ani mai mare decât Decimo. 

Formă numărul lui Juvara. 


e 31 œ» 


— Lasă baltă totul la spital şi vino aici, avem ceva mai 
interesant de făcut. 

Apoi sună la sala de operaţiuni. 

— Îmi verifici două nume? Tonna Anteo şi Tonna 
Decimo. 

În clipa aceea sună mobilul. Alemanni era mereu sumbru 
când vorbea. 

— Vă amintiţi de mortul de azi? Cel zdrobit? Cazul de la 
spital? 

— Desigur, dottore. 

— Am dispus să se efectueze autopsia mâine dimineaţă. 
Chiar dacă nu cred că... 

— Nu se ştie niciodată, dottore. 


Nanetti traversă curtea care separa sediul Brigăzii 
mobile de cel al Criminalisticii, deplasându-se ca o bilă de 
biliard pe piatra cubică de sub picioare. 

— Am venit chiar la ora digestivului, zise el când îl văzu 
pe Soneri că termină de mestecat o baghetă cu prosciutto. 

— Eşti punctual ca fiscul, îi răspunse comisarul şi scoase 
din dulăpior o sticlă de Porto. Ăsta a fost adus pe lume din 
butoi după cincisprezece ani de sarcină. 

— Acum ai înţeles de ce prefer să vin la tine în loc să vii 
tu la mine. 

— Ai găsit ceva? 

Nanetti îşi netezi mustăţile. Arăta ca un câine de 
vânătoare. 

— Mai degrabă ciudăţenii decât probe. Dar experienţa 
mea îmi spune... 

— Ciudăţenii sunt cât cuprinde, interveni comisarul 
ridicând paharul de porto ca să ciocnească. Gândeşte-te că 
sinucigaşul petrecea ore întregi prin policlinici şi stătea de 
vorbă cu pacienţii. 

— Mai sunt şi geamul şi tabla îndoită... 

— Şi mie mi s-a părut suspectă. 

— Mă rog, reluă hotărât Nanetti, unu' care vrea să-şi ia 
zilele nu sparge geamul când deschide o fereastră. 

— Cu atât mai mult dacă fereastra era mereu 


e 32 œ 


întredeschisă. 

— Cu atât mai mult dacă am găsit pe un ciob sânge care 
nu-i al mortului. 

Soneri aşeză paharul pe masă şi îşi privi colegul. În 
mintea lui totul era limpede, dar îi făcu semn lui Nanetti cu 
ţigara să continue. 

— Lovitura care a strâmbat dulapul e recentă, iar pe 
exteriorul tablei, unde pare să fi fost aplicată lovitura cu 
piciorul, sunt urme de cauciuc. Am verificat şi e vorba 
despre cauciucul de la pantofii pe care-i purta mortul. 

Comisarul dădu din cap cu convingere. 

— Ai înţeles, nu? A avut loc o încăierare. Şi în cele din 
urmă unul dintre cei doi a zburat pe fereastră de la etajul 
al treilea. 

— E clar, conchise Soneri. 

În clipa aceea îi sună telefonul - era agentul de la 
centrală. 

— Tonna Anteo, născut în 1921, de profesie barcagiu, 
fost membru al Republicii de la Salo şi înalt funcţionar al 
partidului fascist care a activat în sudul provinciei 
Cremona, necăsătorit, nu are cazier. 

Soneri era gata să închidă, crezând că pauza pe care o 
făcuse agentul însemna sfârşitul convorbirii. 

— Alo? Domnule comisar? 

— Da, spune. 

— Cei doi Tonna sunt fraţi. 

De data asta, Soneri lăsă receptorul să cadă singur la 
locul lui, de parcă i-ar fi alunecat din mână. 

— Faţa ta îmi spune că lucrurile devin interesante, 
observă Nanetti privindu-l maliţios. 

Comisarul căzuse pe gânduri. Doi fraţi şi tot atâtea 
cazuri, la distanţă de numai câţiva kilometri unul de 
celălalt. Unul căzuse de la fereastră, celălalt dispăruse în 
timp ce barja lui era purtată de viitură. Îşi imagină Padul, 
iar cantitatea aceea uriaşă de apă îi aminti că ploua 
neîntrerupt de cinci zile. 

Nanetti se ridică anevoie de pe scaun. Umezeala îi 
răscolea durerile de articulaţii. 


e 33 


— Ne vedem mâine pentru rezultatele autopsiei. 

Soneri făcu semn că da, privind însă fix, aproape 
hipnotizat, la vinul de Porto pe care îl agita mişcând 
paharul. În vârtejul de culoare cărămizie i se părea că-l 
vede pe Tonna-barcagiul cum se luptă cu apele râului 
pentru ca în cele din urmă să fie înghiţit. Goli paharul 
dintr-o suflare şi scoase lista posturilor de carabinieri din 
provincie. 

La cel din Torricella telefonul sună îndelung înainte ca 
un caporal să se sinchisească să ridice receptorul. Când îi 
făcu legătura, sergentul ascultă în tăcere povestea lui 
Soneri, deşi comisarul avu impresia că o face cu o 
neplăcere extremă. 

— Dacă unul e mort şi celălalt nu-i de găsit... explica el. 

Sergentul îi dădu de înţeles că se ocupa de situaţie 
împreună cu colegii din Luzzara şi că, oricum, avea destule 
pe cap cu viitura care-şi vedea de drum. 

— Trebuie să evacuez familiile aflate în pericol şi nu am 
oameni, conchise acesta. 

Aceeaşi placă şi la Luzzara, unde barja fusese tractată în 
portul fluvial şi ancorată bine, după ce o sigilaseră. Soneri 
voia să plece într-acolo, dar îşi aminti că trebuie să 
primească autorizaţie de la un procuror. Şi, în plus, oare 
cele două cazuri chiar aveau vreo legătură între ele sau 
era vorba de o simplă coincidenţă? 

Alemanni nu era de găsit. Trebuia să aştepte până a 
doua zi, când veneau rezultatele autopsiei. 

În clipa aceea sosi gâfâind Juvara. Probabil mersese pe 
jos o mulţime. Comisarul îl privi cu ironie: 

— Cursele de semifond nu sunt punctul tău forte. 

— Nici flota auto nu e punctul forte al administraţiei. M- 
a lăsat baltă bateria maşinii. 

— Ai găsit ceva interesant la spital? 

— Mi-au dat numele unui pacient care-l cunoştea bine pe 
Tonna, dar apoi m-aţi sunat dumneavoastră... 

— Cine e? 

— Îl cheamă Sartori, e bolnav de rinichi şi face dializă 
din două-n două zile. 


e 34 


— La Nefrologie? 

— Exact. Merge marţi, joi şi sâmbătă, pe la ora patru. 

Mai avea o jumătate de oră. Soneri era nehotărât. 
Încercă din nou la Alemanni, dar telefonul suna în gol iar 
mobilul era închis. Nervos, se ridică, se apropie de 
fereastră şi se uită în curtea secţiei, unde se vedea un du- 
te-vino de maşini şi umbrele. Apoi îşi luă paltonul şi plecă, 
nu înainte de a-l sfătui pe Juvara să-i sune pe carabinierii 
de la Toricella şi Luzzara să afle dacă apăruseră noutăţi 
despre 'Tonna-barcagiul. 


Sartori trebuie să fi fost cândva un bărbat solid, dar 
acum avea pielea fanată, de culoarea ghearelor de găină, 
încât îţi dădea impresia că abia supravieţuieşte. 

— Puteţi să-mi puneţi câte întrebări doriţi, am tot timpul 
din lume, zise el ironic şi întinse braţul spre asistentă. 

— Am venit pentru Tonna. 

— Săracul de el, ce i-o fi trecut prin minte... 

— Cred că... 

Soneri era cât pe ce să dezvăluie concluzii pe care era 
încă prematur să le împărtăşească. 

— În sfârşit, dacă stăm de vorbă cu persoanele care l-au 
cunoscut poate reuşim să explicăm de ce... încheie el, 
încurcându-se de tot. 

Bărbatul zâmbi şi se întinse în pat. 

— Da, era tare ciudat, dar şi bun la suflet. 

— V-a spus vreodată de ce venea aici să stea cu 
pacienţii? 

— Sincer să fiu, nu. Însă cred că am înţeles singur de ce. 
Avea o dorinţă extrem de puternică să se facă util şi, în 
plus, se simţea foarte singur. Rudele nu se mai interesau 
de el. Fratele lui era mereu pe râu. 

— A dispărut, îl informă Soneri. 

Celălalt se întunecă la faţă. 

— Despre ce vorbeaţi? 

— A, despre vrute şi nevrute. Cred că avea nevoie să 
comunice şi nu găsea altceva mai bun de făcut decât să 
vină aici, printre suferinzi. Dar o făcea puţin şi din spirit 


e 35» 


misionar, cred eu. 

— Vorbeaţi şi despre trecut? întrebă comisarul, 
încercând să ghicească vârsta înaintată a bărbatului. 

— Nu, niciodată. Când discuţia se îndrepta într-acolo, el 
schimba subiectul. Prefera prezentul. Spunea că în trecut 
erau nişte ani mizerabili de care nu-şi amintea deloc cu 
plăcere. Şi se străduia din greu să evite pe de-a-ntregul 
subiectul. Ştiţi că aici aproape toţi sunt bătrâni şi bătrânii 
vorbesc despre tinereţe, perioada lor cea mai fericită. 

— Desigur, răspunse comisarul rumegând informaţiile. 

Se gândi fără să vrea la anii de facultate, perioada în 
care îşi cunoscuse soţia, anii fericiţi de dinainte ca ea să 
moară, şi se văzu nevoit să înfrunte un val de tristeţe. 

— El stătea aici, uneori se trăgea chiar deoparte de 
restul lumii, reluă Sartori. În unele zile parcă nici nu 
respira, îi era de-ajuns să-i asculte pe ceilalţi - şi pe-aici nu 
vorbim despre cine ştie ce. De cele mai multe ori se 
discută despre boli. 

Soneri rămase în tăcere şi pe faţă trebuie să-i fi apărut o 
expresie preocupată pentru că, atunci când ridică din nou 
ochii, descoperi că bărbatul îl privea fix, cu un aer uşor 
amuzat. 

— Cine ştie de ce venea aici şi nu juca bocce sau nu 
mergea la cârciumă. Acum sunt atâtea variante... reflectă 
comisarul. 

— Ei, asta m-a mirat şi pe mine, fu de acord Sartori. 
Cred că nu-şi găsea locul. Printre oameni, adică. Aici, în 
schimb, se întâlnea cu suferinzi şi îi îmbărbăta puţin, 
uneori chiar îi ajuta cu ceva practic. Sau venea doar de 
dragul de a avea companie. Se punea pe scaunul de-acolo - 
bătrânul arătă un loc în colţ - şi se uita la pacienţii care 
intrau şi ieşeau. Ori de câte ori venea cineva pe care-l 
cunoştea, ridica timid mâna să-l salute, dar niciodată nu 
rostea el primul cuvânt. 

— Rămânea mult timp aici? 

— A, bineînţeles, până pleca şi ultimul pacient. 
Asistentele îl găseau singur în anticameră şi aproape că 
trebuiau să-l scoată afară cu forţa. 


e 36 - 


— Dar nu venea doar aici. 

— Nu. Se plimba şi prin alte clinici. Se orienta după 
zilele de consultaţii şi de gărzi. Venea dimineaţa şi se 
întreținea cu pacienţii până seara, zece ore încontinuu. lar 
pentru mâncare se împrietenise cu asistentele, care-i 
puneau ceva deoparte la prânz şi la cină. 

— V-a spus ce secţii frecventa? 

— Asta şi clinicile, care sunt în număr de patru, toate în 
acelaşi pavilion. O mai fi umblat şi prin alte locuri... 

Aparatul de dializă zumzăia, curăţându-i lui Sartori 
sângele picătură cu picătură. În jurul lor erau pacienţi care 
le ascultau discuţia, la fel cum făcea cândva Tonna. 

— Treptat ne-am împrietenit, reluă bărbatul. Noi, cei 
care ne întâlnim aici de trei ori pe săptămână, ne 
cunoaştem deja de ani întregi. Tonna, însă, adăugă el după 
o pauză, nu era bolnav, dimpotrivă. 

— Chiar n-aţi vorbit niciodată despre altceva? Numai 
despre boli? 

Sartori ridică braţul care nu era străpuns de ace şi făcu 
un gest care exprima regretul. 

— Când noi discutam despre altceva, el tăcea. Era greu 
să-l implicăm în conversaţie. Uneori, se prefăcea că nu 
aude sau mergea la toaletă. 

— Acum câţiva ani a avut probleme. La cap, adică, 
preciză Soneri. 

— Am aflat. Pe atunci nu ne cunoşteam. Mi-au povestit 
ceva despre o criză depresivă şi că exista riscul să-şi facă 
rău. Poate că boala l-a lovit din nou, se hazardă Sartori 
făcând aluzie la căderea de la fereastră. 

— Poate, răspunse comisarul nu foarte convins. 

— Dacă ne-aţi fi văzut împreună, continuă bărbatul, aţi fi 
zis pe loc că eu sunt cel care trage să moară. Dar iată că... 

— Moartea păşeşte lângă noi şi uneori îşi alege chipul 
cel mai nevinovat, zise Soneri ridicându-se. Cine să ştie 
asta mai bine decât mine, care am de-a face cu toţi cei 
certaţi cu legea? 

Sartori zâmbi. 

— Fără îndoială că aşa e, domnule comisar. 


e 37 œ 


į 

În curtea spitalului era întuneric şi singurul zgomot care 
se auzea era acela al apei care lovea frunzele putrezite. O 
picătură mare căzu exact pe jarul ţigării lui Soneri, 
stingându-l cu un sfârâit. Abia atunci se hotări comisarul 
să deschidă umbrela. Ploua atât de tare că n-ar fi reuşit să 
tragă trei fumuri la rând. Se întrebă de ce ar fi vrut Tonna 
cel-de-la-oraş să-şi petreacă timpul într-un spital. Ce găsea 
acolo şi nu altundeva? Sau ce nu găsea acolo? 

li sună mobilul şi fu nevoit să cotrobăie îndelung prin 
buzunare, pentru că nu-şi amintea unde-l pusese. 

— Cred că amicii noştri militari nu sunt prea preocupaţi 
de dispariţia barcagiului, începu Juvara. La Torricella mi- 
au răspuns în silă, mai aveau puţin şi mă luau la trei 
păzeşte că-i deranjez. 

— Ilartă-i, căci nu ştiu ce fac. 

— Comisare, suntem la predică? 

— Nu, cred că situaţia e foarte urâtă şi că verii habar n- 
au de nimic. 

Centrul vechi i se păru un burete îmbibat cu apă. Casele 
îşi pierduseră veselia palidă, galben-pai, din zilele cu 
soare, şi păreau umede, lipicioase, de parcă tocmai ar fi 
ieşit la țărm din torentul umflat care curgea în apropiere. 

Când ajunse la secţie îi găsi pe funcţionari ocupați până 
peste cap să pregătească o şedinţă de urgenţă despre 
inundaţii. Nimeni nu-l întrebă nimic despre Tonna şi nici 
chiar Alemanni nu era de găsit. 

„Până la urmă carabinierii o să ne evacueze şi pe noi”, 
îşi zise Soneri în timp ce, în minte, îi reapăru torentul care 
aproape înghiţise podurile din oraş. În clipa aceea auzi din 
nou muzica de Verdi, chinuită. 

— Trebuia să mă suni înapoi, ai uitat? zbieră Angela. 

— N-ai nimerit tonul. Ai atacat cu cel puţin trei note 
prea sus. 

— Într-o bună zi o să te atac de n-o să mai ştii de tine. Îţi 
aminteşti de astă-seară? 

— Normal, doar am stabilit, nu? 

— Ştiai că întâlnirile se mai şi confirmă? 


e 38 - 


— Am aflat că aşa stă treaba la avocaţi, însă poliţiştii 
sunt la mila... 

Dar nu reuşi să-şi ducă ideea până la capăt - ea închise 
brutal telefonul. 

Detesta izbucnirile de genul acela, dar fusese absolut 
sincer: nu-şi făcea niciodată program într-o zi, iar dacă, 
totuşi, îşi făcea, atunci totul sărea în aer. De exemplu, 
cine-ar fi crezut vreodată că moartea lui Tonna ar fi 
rezultatul unei crime? Îşi aminti de apelul primit de 
dimineaţă: o sinucidere la spital, e nevoie de cineva de la 
poliţie pentru formalităţile de rutină. In loc de asta... 

În prag îşi făcu apariţia Juvara, în timp ce Soneri se 
gândea că ar fi inutil s-o sune înapoi pe Angela - când era 
nervoasă nu putea să dea de ea pe niciun telefon. 

— Doi fascişti, nişte capete înfierbântate, zise asistentul 
lui fără preambul. 

Comisarul înţelese din zbor la ce se referea, dar nu 
răspunse nimic. Se simţea foarte singur în faţa unui mister 
care la prima vedere îl atrăgea dar, în acelaşi timp, i se 
părea ameninţător şi încâlcit. 

— Ai reuşit să afli mai multe? 

— Trăiau izolaţi. Sunt învăluiţi în mister. 

— Asta ştiam deja. 

— Am căutat pe internet să văd dacă pe atunci... 

Comisarul simţi că se enervează. Detesta încăpăţânarea 
lui Juvara de a folosi mijloacele informatice, chiar dacă ştia 
că tânăra generaţie de poliţişti stătea mai mult în faţa 
tastaturii decât a infractorilor. 

— Crezi că găseşti ceva cu şmecheria aia? 

Juvara rămase tăcut în timp ce Soneri încă forma în 
zadar numărul lui Alemanni. Trebuia cu orice preţ să 
primească autorizaţia de a-şi extinde ancheta în zona 
Padului. Când ridică din nou privirea spre uşă, nu-l mai 
zări pe inspector. Caracterele lor se  echilibrau 
nemaipomenit. Celălalt înţelegea perfect când era 
momentul să-l lase singur. Se gândea la Pad, la viitură, la 
Tonna-barcagiul care-şi lasă barja pe mâna unui complice 
nepriceput şi care vine la oraş şi-şi ucide fratele din cine 


e 39 œ 


ştie ce motiv de nemărturisit. Oare chiar aşa se 
întâmplaseră lucrurile? Sau cei doi fuseseră eliminaţi la 
scurt timp unul faţă de celălalt de către acelaşi ucigaş? Nu 
cumva era doar o coincidenţă? Parcurse catalogul nesfârşit 
de variante posibile care îl punea mereu în postura 
angoasantă de a alege şi îi schimba fiecare zi. Avu parte 
imediat de o demonstraţie în acest sens când Angela îi 
apăru amenințătoare în faţa ochilor. 

— Comisare, i-aţi lucrurile şi urmează-mă. 

— Sunt arestat? 

— Ai vrea tu. O să fie mult mai rău. 


Când ajunseră în curte, Angela deschise umbrela. Soneri 
o luă de braţ ca să stea la adăpost, dar ea îl împinse la o 
parte în glumă. 

— Câtă afecţiune! Numai apa asta te mai convinge să 

stai lângă mine. 
_ El dădu să se întoarcă, dar Angela îl apucă de palton. 
Încercă să se elibereze sub ochii unei patrule care tocmai 
intra în secţie, apoi renunţă: figura mai degrabă amuzată 
decât furioasă l-ar fi făcut să pară ridicol. 

— Să nu crezi că-ţi dau drumul! chicoti ea. 

Atunci Soneri râse la rândul lui. 

— Păcat, îmi făceam speranţe. 

Când o luă de braţ, ea îi arse un cot în splină. 

— Aşa o să vezi stele verzi şi pe vremea asta. 

Când ajunseră la Milord, Angela se uită urât la Alceste, 
ca de obicei. El îi întoarse privirea când auzi eterna 
comandă de legume la grătar şi apă plată. 

Soneri, în schimb, zărise deja un fel de mâncare nou în 
meniul scris cu creionul - „mămăligă prăjită cu tocăniţă de 
mistreţ” - când auzi din nou mobilul. 

Alemanni îi vorbi cu obişnuita sa voce căznită, de parcă 
ar fi forţat cuvintele să alunece pe o foaie de şmirghel: 

— Am fost ocupat toată după-amiaza cu celula de criză 
pentru inundaţii, mi s-a spus că m-aţi căutat. 

— Aşa este. Nu cred că e vorba despre o sinucidere şi 
cred că ancheta trebuie extinsă. 


e 40 - 


— Cum adică? întrebă Alemanni după o lungă pauză în 
timpul căreia Soneri avu impresia că şeful său înghiţise un 
polonic de oţet. 

— În primul rând, colegii de la Criminalistică au 
descoperit probe care ne fac să bănuim că Tonna s-a 
încăierat cu cineva înainte să moară. Pe lângă asta, un alt 
Tonna a dispărut în timp ce barja lui mergea în zigzag pe 
Pad. E fratele mortului. 

Acest din urmă argument păru să-l lovească pe procuror 
mai tare decât primul. 

— Aţi vrea să unificaţi cazul barjei eşuate cu al mortului 
de la spital? 

— Ştiţi mai bine decât mine că e foarte probabil să 
existe o legătură... 

Urmă încă o pauză lungă, răstimp în care procurorul 
păru să clănţăne mecanic din dinţi. 

— Bine, cedă într-un final Alemanni, dar asta înseamnă 
că dacă raţionamentul dumitale e greşit, n-o să avem 
încotro decât să abandonăm ancheta şi eu o să ies la 
pensie lăsând în urmă o impresie proastă. Oricum, daţi-mi 
voie să aştept rezultatele autopsiei de mâine înainte să vă 
acord autorizaţia pe care mi-aţi cerut-o. 

Această din urmă completare îl răni pe comisar. Nici 
după douăzeci de ani nu era la adăpost de neîncrederea 
unui procuror bătrân. Închise cu un gust amar şi, de necaz, 
închise mobilul de tot. 

— Comisare, ştii că trebuie să poţi fi contactat oricând, 
comentă Angela cu ironie. 

El o privi ostil. 

— Tu ştii unde să mă găseşti şi vii mereu în persoană. 

— Preferi telefoanele procurorului tău? îl tachină ea. 

— Când vrei neapărat, reuşeşti să fii mai rea decât el, 
răspunse şi îşi feri picioarele, de teamă să nu-l lovească 
Angela pe sub masă. 

In loc de asta, ea îl privi îmbunată. 

— Nu mai pune la suflet, entuziaştii nu se înţeleg 
niciodată cu blazaţii. 

Şi, după câteva clipe, din nou cu obidă: 


e 41» 


— Păcat că nu te laşi răpit decât de munca ta, zise ea 
gândindu-se cum Soneri era mereu aproape sechestrat la 
birou. 


e 42 >» 


3 


Îl cuprinsese agitația cu mult înainte să se trezească. Se 
ridică în capul oaselor în pat şi primul lucru pe care-l auzi 
fu ploaia care se îndârjea să bată în acoperişuri. Era încă 
întuneric şi o pătură grea de nori strivea aerul. Apa care se 
scurgea de-a lungul străzilor îi răpise oraşului culoarea - 
acum era palid, parcă golit de sânge. Flacăra albastră a 
aragazului îl hipnotiză, dându-i frâu liber gândurilor. Mai 
mult decât autopsia din dimineaţa asta îl preocupa barja. 
Poate că din pricina ploii. 

Se bucură de penumbră până când lumina dimineţii 
sclipi cenuşie pe acoperişuri. Atunci ieşi, îndreptându-se 
cu mare nerăbdare spre morgă. Apa cădea monoton din 
norii joşi care-şi lăsau franjurile să atârne spre pământ şi-i 
aminteau de conţinutul pufos al saltelelor desfăcute de 
Brigada antidrog în timpul raziilor. I se părea că singurul 
punct uscat din întreaga lume era jarul ţigării pe care o 
fuma. Avea impresia că, după primii paşi, până şi oasele lui 
îşi pierduseră consistenţa, precum cozile unor lopeţi lăsate 
în umezeală. 

Nanetti era deja înăuntru şi se aşezase lângă calorifer, 
dar Alemanni şi medicul legist se lăsau încă aşteptaţi. 

— Ar trebui să intri într-un cuptor de pâine ca să te 
usuci după aşa ceva, remarcă Soneri. 

— Dacă nu încetează odată ploaia asta o să mă- 
mbolnăvesc. Mă dor şi unghiile de la picioare! 

— Ce părere ai? schimbă subiectul comisarul. 

Nanetti făcu o grimasă. 

— Vrei să punem pariu? 

— Că ce? A 

— Hai c-ai înţeles, nu mai face pe niznaiul. În opinia 
mea, Tonna n-a ieşit viu pe fereastră. Sau, poftim, era 
măcar leşinat. 

— Ai observat ceva pe cadavru? 

— Da, am şi văzut ceva care nu m-a convins, dar 
problema e alta, răspunse Nanetti, acordându-şi apoi o 


e 43» 


clipă de gândire. E posibil ca un bărbat să fie aruncat de la 
fereastră dacă opune rezistenţă? 

— Asta m-am întrebat şi eu, dar am învăţat şi că în 
realitate sunt posibile lucruri care, teoretic, par aberante. 
Însă Tonna avea, totuşi, şaptezeci şi şase de ani şi era 
destul de mic de statură... 

— Ar fi strigat, s-ar fi auzit zgomote, ar fi făcut ceva mai 
mult decât să dea un şut în dulap şi să spargă un ochi de 
geam... 

În clipa aceea se deschise uşa şi apăru Alemanni alături 
de medicul legist. Soneri îl salută pe acesta din urmă şi 
făcu un gest glacial spre procuror. Nu-i picaseră deloc bine 
cuvintele din seara precedentă. 

— Dacă vreţi să asistați, puteţi să luaţi loc, îi invită 
medicul. 

Comisarul schimbă o privire plină de înţeles cu Nanetti, 
care se ridică fără tragere de inimă. Când trecu pe lângă 
el, Soneri îi zise: 

— Te-ai încălzit destul, e momentul să ieşi pe teren. 

— Dacă e să câştig pariul, replică Nanetti, îmi faceţi 
cinste cu un prânz la Milord. 

Comisarul nu se îndoise vreodată că asta era miza. Se 
ridică şi ajunse la ieşire, oprindu-se în faţa uşii. Afară 
ploua ca în timpul musonului, iar porumbeii se zgribuliseră 
pe sub streşini. Se gândi la Pad, unde se aduna totul şi 
unde avea să ajungă şi el mai devreme sau mai târziu, la 
fel ca apa care curge tot timpul în jos. Era gata să se 
îndrepte spre telefonul din perete când îşi aminti că avea 
mobil. Şi, mai mult, că guvernul îi plătea factura. Juvara 
răspunse prompt, iar comisarul îşi închipui că se afla în 
faţa ecranului navigând pe internet. 

— Noutăţi, şefu'? 

— E devreme, abia au intrat. Tu ai ceva? 

— Nu reuşesc să aflu nimic, cică patrulele de carabinieri 
sunt toate pe teren. 

— La ce înălţime a ajuns râul? 

— S-a declarat stare de urgenţă şi pentru următoarea 
zonă, cei care locuiesc în apropierea contradigului. 


e 44» 


Situaţia era tot mai gravă. Meteorologii spuneau că 
salvarea urma să vină odată cu vânturile reci din est, care 
aveau să îngheţe munţii şi să solidifice toată apa. Soneri 
privi picăturile împrăştiate de curenţii de aer. Vântul se 
înteţise considerabil, dar nu părea să ştie pe unde s-o ia. 
Smulgea fuioare de fum din hornuri şi le destrăma. Pe 
aleile din curtea spitalului năvăleau rafale care se izbeau 
unele de altele şi formau vârtejuri - la fel clocoteau şi 
ipotezele în mintea lui. 

Când jarul ţigării scurte muri la contactul cu filtrul 
umed, se deschise şi uşa sălii de autopsie. Primul ieşi 
medicul legist, care de îndată ce îl văzu pe comisar aşeză 
borseta de piele pe măsuţa scundă din sala de aşteptare şi 
îşi trase pantalonii. 

— Din păcate, nu cred că v-am fost de prea mare folos. 
Are răni multe şi grave, toate compatibile cu o căzătură de 
la etajul al treilea. 

După o pauză adăugă: 

— Dar mai e ceva. 

Alemanni şi Nanetti sosiră şi ei, discutând aprins. Când 
ajunseră în faţa lui Soneri tăcură, fiecare aşteptându-l pe 
celălalt să înceapă. În cele din urmă procurorul sparse 
gheaţa: 

— N-am obţinut răspunsuri concludente, declară el. 
Dacă n-ar exista indiciile descoperite de criminalişti pe 
fereastra de la care s-a aruncat, n-aş ezita nicio clipă să 
declar că s-a sinucis şi să trimit dosarul la arhivă. Insă 
colegul dumneavoastră spunea că... adăugă el şi arătă spre 
Nanetti cu un gest vag şi neîncrezător. 

Comisarul îşi reţinu mânia în faţa bărbatului pe care 
bătrâneţea îl făcuse enervant de scorţos. Preţ de câteva 
clipe îşi aruncară priviri tensionate, întrerupte de medicul 
legist care îi salută. Când uşa se închise cu un bufnet, 
Soneri întrebă: 

— Ce vreţi să faceţi? 

Alemanni îl privi uluit şi abia atunci comisarul înţelese 
ce se ascundea în spatele acelei atitudini de indiferenţă 
arogantă: avea dinainte un om timorat de o întreagă 


e 45 - 


carieră petrecută în umbră. Aşteptă câteva clipe înainte să 
adauge, cu maximă pompă: 

— Dottore, cred că ar fi oportun să ne ocupăm şi de 
celălalt Tonna, cred că e posibil să existe o legătură. 

Alemanni se lăsă şi mai în faţă, plecând capul încărunţit. 

— Dacă aveţi o bănuială pe care doriţi s-o verificaţi... vă 
semnez astăzi autorizaţia. 

După ce Alemanni plecă, Nanetti oftă. 

— Ţi-a reuşit partea mai complicată decât autopsia. 

Soneri nu răspunse. Cu autorizaţia semnată fără tragere 
de inimă, avea să se simtă ţinut sub observaţie pe tot 
parcursul anchetei. 

— Nu-ţi face griji, îl consolă colegul lui, de fiecare dată 
joacă aceeaşi scenă. El e cel nesigur, de aia nu vrea să se 
implice - ca să scape orice-ar fi. 

— Speram să... începu Soneri, dar se blocă. 

Chiar când se pregătea să plece, Nanetti îl trase de 
mânecă. 

— Nu-ţi aminteşti de pariu? 

— Nu l-ai câştigat. 

— Dar Alemanni semnează până la urmă. 

— Îţi cedez victoria numai pentru că pata aia de sânge 
de pe geam... 

— Putem să discutăm asta la masă. 


Ceva mai târziu, stăteau aşezaţi într-un separeu pe care 
Alceste îl oferea numai clienţilor fideli. 

— Când pleci? întrebă Nanetti. 

— După-amiază. Ajung în douăzeci de minute. 

Prânzul câştigat la pariu avea o valoare aproape 
ritualică şi presupunea un meniu fix. Mai întâi culatello’, 
apoi anolini” în zeamă şi mistreţ cu mămăligă. Vinul 
Gutturnio era obligatoriu. 

— Şi la autopsie chiar n-a apărut nimic? 

— Ei, făcu Nanetti, un bătrân care cade de la înălţimea 


2 Salam maturat făcut din pulpă de porc; specialitate a provinciei 
Reggio Emilia (n. red.). 
3 Tip de paste rotunde (n. red.). 

e 46 - 


aia se sparge într-o mie de bucăţi, ca un vas de porțelan. Şi 
a mai complicat lucrurile şi faptul că s-a izbit de streaşină, 
altfel aş fi aproape sigur că lovitura la cap nu o are din 
pricina căzăturii. 

— Are o lovitură care nu ţi se pare că se potriveşte cu 
varianta sinuciderii? 

— O fractură craniană cu tasare puternică. E ceva rar la 
sinucigaşii care se aruncă de la geam: rănile sunt, în 
general, întinse şi plate, ca de zdrobire. În cazul ăsta, în 
schimb... Însă poate că a apărut când s-a lovit de streaşina 
de ciment. 

Soneri îşi aminti de portarul care-i arătase punctul unde 
se lovise Tonna înainte să ajungă pe asfalt. 

Când ieşiră din local era mai frig şi comisarul se gândi 
din nou la prognoza meteo. Rafalele de vânt biciuiau oraşul 
şi cerul arăta ca o tipsie de cositor. Din clipa în care se 
întoarse cu Nanetti la secţie mai avea la dispoziţie doar 
două ore de lumină. lar când colegul lui cobori din Alfa 
Romeo blestemând maşinile sport cu garda prea joasă, 
zăbovi câteva minute încercând să decidă ce să facă mai 
departe. Apoi demară brusc de sub ochii paznicului care 
ieşise la geam să afle de unde venea zgomotul. 

Drumul se oprea la poalele digului înalt cât un zid de 
apărare. Câţiva kilometri mai înainte, doi carabinieri tineri, 
cărora aproape că nici nu le mijiseră tuleiele, îl opriseră şi- 
l controlaseră cu multă suspiciune, în ploaie. După ce-i 
studiaseră îndelung legitimaţia, îi făcură loc să treacă fără 
să rostească vreun cuvânt, iar comisarul se bucură să iasă 
din bătaia mitralierelor militare. Merse mai departe 
printre casele scunde împrejmuite de porticuri şi prin 
bălțile din asfaltul mâncat de umezeală. Opri maşina la 
pensiunea Italia, la douăzeci de metri de digul care părea 
singura formă de relief dintr-un peisaj plat, o adevărată 
graniţă a unei lumi orizontale. 

Când cobori din maşină, trei bătrâni îl urmăriră cu 
privirea din spatele unui geam opac. Soneri le înşelă 
aşteptările când se îndreptă spre dig şi începu să urce pe 
coronament, unde se strânsese o mulţime de oameni şi 


e 47» 


treceau încontinuu tractoare. Apa nu era departe. În faţă, 
asediat de curent, se înălța un catarg pe care steagul încă 
se mai zbătea în bătaia vântului cu disperarea unui 
naufragiat. Dedesubt, pontonul portului fluvial fusese deja 
înghiţit de apa galbenă. Clubul barcagiilor părea să fi 
rămas în picioare. Unde întunecate cotropeau centimetru 
cu centimetru piaţeta care se termina la poalele 
contradigului, iar nişte bărbaţi încălţaţi cu cizme de 
cauciuc înalte până la genunchi se agitau vioi ca nişte 
furnici ca să salveze tot ce puteau. La un moment dat, 
Soneri văzu ieşind doi carabinieri care aveau bandulieră 
deasupra impermeabilelor închise la culoare. Sergentul 
discuta aprins cu un individ în vârstă care îl refuza cu 
încăpățânare, iar în jurul lor barcagiii se strânseseră în 
cerc şi ascultau. 

— Închideţi cocioaba asta şi haideţi! spunea militarul. 

— O să plecăm când trebuie, ştim ce-avem de făcut, 
răspundea bătrânul. 

— Vă aflaţi în răspunderea mea! 

— Domnule sergent, cunoaştem râul mai bine ca 
dumneata... Lăsaţi-ne să ne vedem de treabă şi scoateţi-i 
castanele din foc cuiva care chiar are nevoie. 

Cei doi îşi aruncară reciproc priviri deloc plăcute. Apoi 
militarul se uită la cei de lângă bătrân şi, văzând că erau 
fermi pe poziţii, se întoarse pe călcâie cu o mişcare bruscă, 
împroşcând cu apă de pe impermeabil, apoi urcă în jeep. 
La jumătatea rampei, Soneri îi făcu semn, iar caporalul de 
la volan se opri. 

— Sunt comisarul Soneri de la poliţie, zise el întinzând 
mâna. 

Sergentul, încă iritat, îi întinse fără chef o mână plină de 
apă. 

— Ar trebui să vină prefectul să le bage minţile-n cap 
ăstora, bombăni el supărat de sub vizieră. Urcaţi, vorbim 
la cazarmă. 

Nu era prea departe de pensiunea Italia şi, de la 
fereastra localului, digul arăta masiv şi neted. 

— Să sperăm că rezistă, comentă Soneri ca să rupă 


e 48 +» 


tăcerea. 

Militarul nu-l luă în seamă şi doar aruncă o privire afară, 
vrând parcă să verifice dacă nu cumva digul se fisurase 
între timp. 

— Prin urmare, aţi venit după Tonna? întrebă sergentul. 

Plăcuța din imitație de argint de pe birou îi arătă lui 
Soneri că-l chema Aric6. 

— Da, răspunse comisarul, apoi, simțind o notă de ironie 
în tonul carabinierului, adăugă: Fratele lui a murit ieri şi e 
posibil să fie vorba despre o crimă. 

Arico se arătă interesat pentru prima oară de când se 
întâlniseră. 

— Cum a murit? 

— A căzut de la etajul al treilea al spitalului. La prima 
impresie, s-a sinucis. 

Sergentul căzu pe gânduri câteva clipe, apoi începu din 
nou să privească fix dosarele pe care le avea în faţă. Când 
sună telefonul, dădu câteva ordine pe un ton răstit. Soneri 
îşi zise că dăduse peste un tip dificil, însă celălalt reluă 
brusc firul discuţiei. 

— Stimate domnule comisar, ce pot să zic? Individul ăsta 
a dispărut. Colegii de la Luzzara n-au găsit pe nimeni pe 
barja care a ieşit pe neaşteptate din port. Am dat ordin să 
fim anunţaţi dacă apare Tonna, dar deocamdată n-am 
primit nicio informaţie. Vedeţi şi dumneavoastră: suntem 
foarte puţini. 

Continuă să blesteme cu sete podurile, punţile şi 
concediile, dar era clar că ar fi şters-o şi el cât ai clipi. 

— Râul mamei mă-sii! înjură el privind spre dig. lar 
prefectura a intrat în fibrilaţii! adăugă el ridicând un teanc 
de telegrame telefonice cu acelaşi gest cu care ar fi 
înşfăcat de guler un infractor. 

— Tonna are rude pe-aici? 

— O nepoată. Are un bar în piaţă. 

— Nu ştie nimic? 

— Ce vorbiţi? Se întâlneau rar. Abia dacă se vedeau o 
dată pe săptămână, când bătrânul venea la mal să-şi spele 
rufele. 


e 49 œ 


Telefonul sună din nou. Arico ascultă, de data aceasta 
resemnat - probabil îl sunase un superior. Cu receptorul la 
ureche, se uita afară la cerul vineţiu, iar Soneri avu 
impresia că visează la portocalii din Sicilia de pe colinele 
de deasupra mării. El, în schimb, la umezeală se simţea la 
fel de bine ca o râmă. La scurt timp după aceea se întoarse 
pe dig şi cobori la clubul barcagiilor. Află că bătrânul care 
discutase cu sergentul se numea Barigazzi. 

Se apropie de el şi îl surprinse aplecat deasupra 
jaloanelor. 

— Creşte repede? 

— Mai rău, creşte constant, răspunse celălalt. 

— Nu vă înţelegeţi cu sergentul? 

— Când se bagă unde nu se pricepe - nu. Sunteţi de- 
aici? 

— Sunt comisar de poliţie, mă numesc Soneri. Am venit 
pentru Tonna. 

Barigazzi se uită la el. 

— Încurcată treabă. 

— Aşa cred şi eu, altfel n-aş fi aici. 

Intrară în clădirea clubului. La radio, comunicarea era la 
fel de intensă ca pe timp de război. Aparatului îi fuseseră 
demontate toate punctele de ancorare şi rămăsese 
singurul obiect din încăpere. 

— Peste şase ore vine apa, să fiţi pregătiţi, anunţă 
Barigazzi din prag. 

— Mai trebuie doar să scoatem cablul şi să luăm 
tabachera, răspunse cel care stătea lângă aparat. 

— Văd că nu ignoraţi întru totul sfaturile sergentului, 
comentă Soneri. 

Barigazzi se uită iritat la el. 

— Dacă era după el, ne-am fi refugiat dincolo de 
contradig de trei zile. Unii dau ordine fără să fi văzut 
vreodată râul. Are impresia că inventează roata din nou. 

— Ca navigator, poate că la fel credea şi Tonna despre el 
însuşi, sugeră Soneri. 

— Poate. Nimeni nu cunoaşte râul mai bine ca el. 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 


e 50 - 


— Dacă nu punem la socoteală seara în care a tras aici şi 
apoi a dispărut, acum patru zile, răspunse Barigazzi. 

— A coborât pe uscat ca să meargă la nepoată-sa. La noi 
la club s-a oprit doar vreo oră să bea două păhărele, două 
grappa cum se face în zonă şi care-i place lui mult. 

— Vi s-a părut ceva ciudat la el? 

— Tonna era mereu acelaşi - taciturn. Nu vorbea decât 
despre Pad, pescuit şi bărci. Da' nu-şi răcea gura prea tare 
nici despre astea. 

— Avea prieteni aici? 

Barigazzi îl privi, îşi dădu ochii peste cap, apoi ridică din 
umeri până când aproape îşi atinse urechile. 

— Cred că pe nicăieri nu avea prieteni. Numai barcagii 
ca el, care navigau pe râu. Îl dureau mâinile de cât vorbea 
şi pe apă, şi pe uscat. 

Radioul transmise noutăți deloc încurajatoare: se 
spărsese un bazin de acumulare de-a lungul digului din 
San Daniele, pe malul lombard din faţa oraşului Zibello. 

— Asta e nou, zise tânărul care stătea la radio. I-a luat 
pe nepregătite. 

— Navighează multă lume pe râu? întrebă comisarul. 

— Ei, aş! exclamă Barigazzi furios. Au mai rămas patru 
speriaţi! Nimeni nu mai investeşte în bărci şi porturile sunt 
tot mai în paragină. 

— Dar Tonna se încăpăţâna, în ciuda vârstei... 

— Era viaţa lui, replică bătrânul pe un ton uşor iritat. 
Doar nu v-aşteptaţi să renunţe la viciu la optzeci de ani! 

— La vârsta asta, mulţi se liniştesc. 

— Nu şi Tonna. N-a acceptat niciodată să rămână pe 
uscat şi să planteze zarzavaturi. Şi mai voia şi să stea 
departe de cei cu gura mare. 

— Datorii neplătite? 

Barigazzi făcu un semn vag din mână. 

— li plăcea să stea singur, conchise el pe un ton care 
comisarului i se păru uşor aluziv. 

— Dar când naviga? 

— Uneori îl mai lua pe nepotă-su, dar n-a reuşit să-l facă 
barcagiu, explică bătrânul. Tinerilor le place unde-i bine şi 


e 51 œ» 


călduţ, iar râul e lacom. 

Soneri se gândi la Tonna şi la viaţa lui singuratică, 
consumată într-o pendulare continuă între Pavia şi gura de 
vărsare a Padului, cele două puncte extreme între care se 
deplasa. Un om de apă care nu suporta compania celorlalţi 
şi nici locurile uscate. Şi, în timp ce se gândea la toate 
acestea, îşi dădu seama că încetase să plouă. 

Barigazzi ridică privirea în semn de recunoştinţă. 

— De data asta a avut dreptate Don Firmino, San 
Donnino s-a-ndurat de noi, chicoti el sarcastic. 

În clipa aceea se aprinse farul de la clubul barcagiilor, la 
trei metri deasupra acoperişului. Înaintând încet, apa 
continua să umple piaţeta şi ajunsese la doi metri de 
intrare. 

— Toată lumea fuge de-aici şi dumneata vii încoace... 
observă Barigazzi. 

— E meseria mea. 

Bărbatul făcu un semn cu capul, lăsând să se înţeleagă 
că pricepuse. 

— Oricum, nu e niciun pericol, adăugă el, din când în 
când râul se întoarce să ia ce-i aparţine şi noi îi dăm. 
Niciodată nu se înstăpâneşte prea mult, Padul ne dă mereu 
înapoi totul. 

— Şi pe cei morţi? întrebă Soneri. 

Barigazzi îl scrută cu privirea. 

— Şi pe ei, răspunse în cele din urmă. Dacă vă gândiţi la 
ce mă gândesc şi eu, staţi liniştit, o să apară. Dar sunteţi 
sigur că Padul l-a răpit? 

Comisarul se gândi câteva clipe înainte să răspundă. 

— Nu, se resemnă el, dându-şi seama în sinea lui că 
ancheta încă nu începuse. Pot să vă ofer ceva de băut? îi 
propuse bătrânului. 

— Mai târziu cu plăcere, răspunse  Barigazzi, 
deocamdată trebuie să mutăm staţia radio. O ducem la 
primărie, s-o audă direct primarul. 

— Unde găsesc ceva bun de băut? 

— Depinde de gusturi. Eu prefer la Surdu, sub porticuri. 
Dar au vin bun şi la pensiunea Italia, unde ai mers 


e 52 œ» 


dumneata. 

Soneri se minună că bărbatul ştia unde îşi parcase el 
maşina, apoi îşi aminti că de pe dig se vedea strada din 
faţa pensiunii. 

Cobori când începea să se întunece. Printre case 
observă o agitaţie febrilă şi, câteva clipe mai târziu, zărind 
jeepul carabinierilor oprit şi înconjurat de o ceată de 
oameni, înţelese motivul: sergentul comunica ordinul de 
evacuare, dar lumea nici nu voia să audă de aşa ceva. 
Când trecu pe lângă ei, comisarul observă chipul 
militarului pe care transpiraţia provocată de surescitare se 
confunda cu picăturile de ploaie. Numai câteva familii îi 
dădeau dreptate şi îşi încărcau maşinile, în rest părea că 
are de-a face cu o răzmeriţă. In piaţă, în schimb, totul era 
liniştit, de parcă râul ar fi fost în continuare în matcă. Un 
text scris cu galben făcea reclamă la barul Portici în 
spatele unui castan care-şi scutura ultimele frunze. 
Inăuntru - puţine mese şi multe jocuri video ocupate de 
câţiva tineri. 

— Sunteţi nepoata lui Tonna? o întrebă Soneri pe femeia 
din spatele tejghelei. 

Avea cam patruzeci de ani, era trasă la faţă şi îl privea 
cu neîncredere. 

— Da, răspunse ea anevoie, dar cu o notă de ameninţare 
în glas. 

— Mă numesc Soneri, sunt comisar de poliţie. 

Femeia se tensionă şi mai mult. Lăsă jos paharul pe 
care-l ştergea şi deveni atentă. 

— Dacă aţi venit pentru unchiul meu, le-am spus deja 
carabinierilor tot ce ştiu. Dar nu mi se pare că se strofoacă 
prea tare să-l găsească. 

— Credeţi că s-a întâmplat o nenorocire? 

— Găsiţi vreo altă explicaţie? N 

— Deocamdată nu, răspunse comisarul. Insă mi s-ar 
părea ciudat să fi căzut în apă. 

Femeia nu spuse nimic şi îl fixă cu o privire ostilă. Nu se 
machiase şi crea o impresie de neglijenţă ieftină. 

— Nu mi-aţi spus cum vă cheamă... 


e 53» 


— Claretta, răspunse. 

Numele de păpuşă crea un contrast violent cu expresia 
arogantă de pe faţa ei. 

Ca un reflex condiţionat, Soneri se gândi la Claretta 
Petacci, amanta lui Mussolini. Poate pentru că femeia era 
îmbrăcată în negru. 

— Bănuiesc că aţi renunţat deja la ipoteza că unchiul 
dumneavoastră şi-ar fi luat lumea-n cap. 

Ea îi spulberă orice îndoială cu un gest. 

— Se agăţase prea tare de viaţa pe care o ducea pe râu 
şi pe barjă. Nu m-aş fi mirat să-l găsească mort în cabină. 
Dar aşa... 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 

— Acum patru zile. A venit să-mi aducă rufe la spălat, ca 
în fiecare săptămână. De fiecare dată îl întrebam când are 
de gând să se oprească, dar el nici nu voia s-audă. 

— Avea duşmani? 

— Poveşti vechi, de dinainte de război, răspunse 
Claretta pe un ton mai dur. Chestii politice. 

Preţ de o clipă, Soneri rămase în tăcere. Gândindu-se 
din nou la Claretta Petacci, îi veni instinctiv să întrebe: 

— Greşeli fasciste? 

Femeia încuviinţă. Anteo căuta singurătatea pe râu, 
pierdut într-o viaţă de pustnic itinerant pe ape, având un 
contact doar trecător cu locuri şi oameni ostili. Poate că şi 
fratele lui avea aceeaşi problemă şi din cauza asta vorbea 
numai despre boli, fugind de trecut, ascunzându-se când 
cineva scotocea prin anii tinereţii lui. 

— Dar aici, în localitate, l-a ameninţat cineva vreodată? 

— Poate că după război, dar acum nu. E o treabă între 
bătrâni, iar mulţi dintre ei au murit deja. Tinerii doar îi 
ignoră. Aici aproape toţi sunt comunişti. 

Claretta dădu se plece, îndreptându-se spre aparatul de 
cafea, dar comisarul o opri ridicând mâna. 

— Am venit să vă spun altceva. 

Ea se blocă, de parcă ar fi fost ameninţată. 

— A dispărut şi celălalt unchi al dumneavoastră, Decimo, 
îi comunică Soneri cu un glas care se refugiase cu două 


e 54» 


tonuri sub cel normal. S-a aruncat de la etajul al treilea al 
spitalului din Parma, explică el fără să menţioneze nimic 
despre ipoteza crimei. 

Femeia rămase fără cuvinte preţ de câteva secunde. 

— Amândoi în acelaşi timp, murmură ea. 

Apoi îşi încrucişă braţele, ridicându-şi sânii grei şi moi, 
şi şopti: 

— Bietul Decimo... 

Comisarul se mulţumi să o observe, iar înainte de a 
izbuti să rostească vreun cuvânt ea întrebă: 

— Unde e acum? 

— La morgă. 

Părea dărâmată. Stătea cu privirea ţintuită în podea în 
timp ce muzica veselă şi antrenantă a jocurilor video făcea 
ca întreaga scenă să pară ridicolă. 

Atunci Soneri încercă să profite că ea lăsase garda jos. 

— Spuneti-mi dacă vă gândiţi la vreun suspect, dacă 
unchiul dumneavoastră avea vreun apropiat căruia i-a 
scăpat ceva pe gură... Fiul dumneavoastră mai naviga din 
când în când cu el, nu-i aşa? 

Claretta dădu aprobator din cap. 

— Anteo nu vorbea niciodată, nici măcar cu mine. Pe 
lângă navigaţie, băiatul nu-i mai suporta nici tăcerile. 

Soneri era gata să se dea bătut. Lăsă braţele să-i cadă 
pe lângă trup şi oftă. Apoi se adună şi scoase o ţigară. Abia 
atunci femeia ridică ochii din podea şi se uită la el. 
Comisarul se opri chiar înainte să scapere chibritul şi 
aşteptă. 

— S-a întâmplat ceva ciudat, dar nu ştiu dacă are vreo 
importanţă, reluă femeia. 

Soneri nu schiţă niciun gest. 

— Acum o săptămână a sunat aici cineva care-l căuta. 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată? 

— Nu, niciodată. 

— V-a spus cine era? 

— Nu. După voce, părea bătrân. 

— Vi s-a părut că ar fi din zonă? 

Claretta căzu pe gânduri, nesigură, neştiind cum să 


e 55» 


răspundă corect. 

— Vorbea perfect în dialect, dar nu vorbea bine în 
italiană. 

— Aşa se-ntâmplă cu cei care nu dau prea mult pe la 
şcoală. 

— Nu, vreau să spun că vorbea italiană cu accent străin. 

— In ce sens? 

— Nu ştiu să vă zic. Poate spaniol. 

— Şi ce v-a zis? 

— Că-l căuta pe unchiul meu. 

Şi, după o pauză, Claretta preciză: 

— Dar nu l-a căutat direct pe Anteo Tonna, mi-a zis că 
voia cu „Bărbosu”. 

— Cine mai e şi „Bărbosu”? 

— O poreclă din trecut de-a unchiului. 

O boare umedă ajunse până la ei. Cineva deschisese uşa. 
Femeia se scutură, parcă străbătută de un frison, şi trecu 
de partea cealaltă a tejghelei ca să-l servească pe clientul 
care tocmai intrase. În clipa aceea, mobilul comisarului 
sună. El ieşi, salută cu un semn şi aşteptă să ajungă în 
stradă înainte să răspundă. Juvara strigă „Alo!” de două ori 
fără să audă nimic. Soneri blestemă aparatul şi fu nevoit să 
se mute într-un alt colţ al pieţei ca să prindă semnal. 

— Şefu', n-am rezolvat mare lucru: Decimo Tonna trăia 
singur-singurel. Vecinii vedeau că pleacă şi vine, dar nu 
vorbeau decât ca să se salute. Işi făcea cumpărăturile la 
supermarket şi nu mergea prin cârciumi. Am auzit că 
asistenții sociali au venit să-l întrebe de sănătate, dar el i-a 
gonit. 

— Nici preotul nu ştie nimic? întrebă comisarul. 

Se-ntâmplă tot mai des să nu mai poţi căuta răspunsuri 
decât la preoţi. Şi tot atât de des se-ntâmplă să nu ştie nici 
ei nimic. 

— Caută în arhive ceva despre fraţii Tonna. Au fost 
fascişti. 

— Au trecut mai bine de cincizeci de ani... zise Juvara 
neîncrezător. 

Soneri reflectă câteva clipe, până-l auzi pe inspector că 


e 56 - 


n 
! 


repetă „Alo 

— Poate că ai dreptate, răspunse şi închise telefonul fără 
să salute. 

Străbătu câţiva metri cu mintea turată la maximum şi 
abia după aceea înţelese că toate informaţiile acelea 
compuneau o uvertură de rău augur. Se simţea împotmolit 
într-un caz dublu din care nu reuşea să obţină nici cel mai 
mic indiciu, nici măcar o ipoteză cât de vagă în baza căreia 
să lucreze. Orice teorie se risipea, orice scenariu parcă se 
înfunda în prundiş. Iar în faţa ochilor avea chipurile tăcute 
ale fraţilor Tonna, pe care nici măcar nu-i văzuse în viaţă. 
Ştia doar chipul lui Decimo, cu ochii larg deschişi şi 
sângele care-i curgea din gură, îngheţat în grimasa 
cumplită a morţii sub cearşaful cu care se acoperă 
cadavrele. 

Când intră pe străduţele înguste îi sună mobilul. 

— Deci nu te-ai înecat încă, se auzi glasul Angelei. 

— Încă nu, dar nu-ţi pierde nădejdea, râul se umflă. 

— De ce nu faci o baie, dacă tot îţi place aşa mult să stai 
pe-acolo? 

— Mi-e frică să mă înec pe întuneric. Şi, oricum, tocmai 
am mâncat. 

— Asta cu siguranţă nu uiţi să faci. 

— Doamne sfinte, Angela, abia am ajuns! Şi nu pricep 
nimic din povestea asta. 

— Bine, comisare, cercetează în continuare. Şi să-mi 
aduci un suvenir când te întorci! 

— Avocaţilor le e mai uşor: vă jucaţi cu vorbele, puneţi 
cap la cap sau deşiraţi faptele după ce le-au confirmat deja 
alţii, se apără el. 

— Nu mai face pe victima, replică Angela, tare mi-aş 
dori să încerci să te cufunzi în piscina cu aligatori care e 
tribunalul. Am colegi care pe câţiva bănuţi şi-ar vinde şi 
mamele. 

— Ce-ar putea fi mai rău decât ucigașii? 

— Tot n-ai aflat ce s-a întâmplat pe barjă? întrebă ea 
îmbunată. 

— Nu, dar l-am convins pe Alemanni să unească 


e 57» 


anchetele despre moartea celor doi fraţi. 

— Poţi să te consideri norocos. N-am reuşit niciodată să 
obţin de la el măcar o firimitură. Imi respinge toate 
chemările în instanţă, chiar şi pe cele mai evidente. 

— E doar un bătrânel mohorât care nu poate accepta să 
se dea la o parte, zise comisarul sentenţios. 

— Sper să te văd înainte să intri şi tu în derivă, poate 
peste câteva zile o să avem ocazia. Dacă ai memorie bună, 
o să-nţelegi la ce mă refer... 

Auzi cum Angela închide cu un susur uşor care i se păru 
zgomotul scos de ceva care se dizolvă. Dar în clipa aceea, 
trecând pe sub porticuri, dădu peste cârciuma La Surdu. 
Inăuntru erau cu totul opt mese de fag, sub nişte lustre pe 
braţele cărora ardeau câteva lumânări. Lumina era slabă, 
dar suficient de bună încât mesenii să joace briscola. li 
recunoscu pe Barigazzi şi pe trei dintre bărbaţii pe care-i 
văzuse la clubul barcagiilor. Aşteptau în faţa barului. 

— Aţi evacuat mai repede? 

— A rămas Nando, băiatul de la radio. Acum îl 
demontează şi în curând pleacă şi el. 

— A crescut apa mai mult decât anticipaţi? 

— Nu, în clădire o să intre pe la trei. O cunoaştem deja, 
ar fi inutil să stăm s-o aşteptăm, răspunse Barigazzi. 

— Pot să vă ofer ceva de băut? 

— Noi nu refuzăm niciodată. Dar prin părţile astea e o 
întrebare care s-ar putea să vă coste scump, răspunseră cu 
toţii îndreptându-se spre o masă liberă. 

Surdu îi privi până când se aşezară, apoi veni lângă ei. 
Nimeni nu apucă nici să respire că Barigazzi arătă patru 
degete, iar Surdu încuviinţă din cap. Soneri era gata să-i 
ceară altceva, dar se blocă pentru că simţi o mână pe 
antebraţ. 

— Lăsaţi-o baltă, în seara asta şi-a scos aparatul şi n-ar 
auzi nimic. 

Abia atunci observă comisarul că din urechile gazdei se 
itea câte un amplificator mic, ca o biluţă de vată. 

Barigazzi îi prezentă pe Vernizzi, Ghezzi şi Torelli. 

— De fapt, conchise el, tocmai aţi făcut cunoştinţă cu tot 


e 58 œ» 


consiliul clubului barcagiilor. 

Apoi arătă spre Surdu. 

— Aşa face când nu-i în toane bune, îşi scoate aparatul şi 
nu-şi mai ascultă decât liniştea. 

— Mare noroc pe el, comentă Soneri cu gândul la unele 
telefoane de la Angela. 

Roti privirea în jur şi văzu că pereţii localului erau 
acoperiţi cu fotografii ale marilor cântăreţi de operă. Cu 
toţii fuseseră surprinşi când interpretau personaje 
verdiene. Ochii îi rămaseră asupra unui Rigoletto în timp 
ce, în fundal, auzi notele unei romanțe. 

— Aureliano Pertile, spuse prompt Ghezzi. 

Surdu voia linişte, dar clienţilor le dădea muzică. Apăru 
din nou, ducând o sticlă neagră şi patru stacane de 
majolică pline ochi cu un vin spumos. Soneri recunoscu 
Fortanina, un vin deloc tare şi cu mult tanin, acidulat ca un 
suc. 

— Credeam că a dispărut din circulaţie, zise el. 

— E interzisă de lege pentru că n-are mult alcool, dar 
Surdu o face în cramele lui, îl informă Vernizzi. Doar n-o să 
ne daţi de gol... 

— Dacă-mi aduce şi o porţie de spată la cuptor - nu, 
răspunse comisarul. Eu mă ocup de cu totul alte 
fărădelegi. 

— Corect, pufni Barigazzi, înțelegând la ce se referea. 

Soneri îi privi pe rând, parcă încercând să-i sfideze. 

— Aveţi vreo idee ce s-ar fi putut întâmpla? 

Vernizzi şi Torelli se lipiră de spătar şi ridicară bărbia în 
semn că nu ştiau. Ghezzi rămase mut, iar comisarul avu 
impresia că nu avea de gând să vorbească şi că lăsa asta în 
seama lui Barigazzi. 

Ritualul îi amintea de şedinţele de la prefectură, unde 
ordinea intervențiilor respecta ierarhia. 

— Degeaba ne întrebaţi, ştiţi foarte bine cum ar fi putut 
să se întâmple, răspunse în cele din urmă bătrânul. 

— Nu mi-am făcut o idee clară. Eu nu sunt om al râului. 

— Tonna n-ar fi renunţat niciodată la barjă. Era singurul 
loc unde putea trăi în pace. 


e 59 œ 


— Atunci, ori i s-a făcut rău şi a căzut în apă, ori cineva 
l-a scos din joc şi a tăiat parâmele. Nişte iresponsabili, 
chiar dacă în cele din urmă nu s-a întâmplat nimic grav. 

În loc de răspuns, cei patru începură să mănânce. 

Spata de porc era extraordinară, rozalie, cu proporţia 
perfectă de filoane de grăsime. Soneri o puse între două 
felii de pâine, în timp ce muzica se auzea tot mai tare şi 
cineva de la mesele din spate acompania partitura, 
cântându-l ba pe Rigoletto, ba pe Ducele de Mantova. 

Comisarul ştia să aştepte. Trebuia să-şi lase gândurile să 
se decanteze până prindeau contur, organizându-se sub 
formă de fraze. Vinul îşi juca, la rândul său, rolul. Iar când 
termină de mestecat, Barigazzi începu să vorbească. 

— Vedeţi, domnule comisar, ceva din ultimul drum al 
barjei nu mă convinge. Vi se pare că e posibil ca o navă de 
patruzeci de metri să se strecoare pe sub patru poduri şi 
să nu se izbească de niciun stâlp de susţinere dacă nu e 
nimeni la cârmă şi motorul nu e pornit? 

Soneri făcu o grimasă, arătând că nu ştia ce să 
răspundă. 

— Patru! sublinie bărbatul ridicând mâna şi arătând tot 
atâtea degete curbate, cu unghii groase şi ciobite, de 
hamal. Trei poduri rutiere şi unul de cale ferată: Viadana, 
Boretto şi Guastalla, enumeră el. 

— Prin urmare, conchise comisarul, era cineva pe barjă. 
Dar dacă era Tonna, ce s-a-ntâmplat cu el după aia? 

— Dumneata eşti detectivul, zise Ghezzi. 

— Tocmai am stabilit că Tonna nu şi-ar fi abandonat 
niciodată barja. Ar fi trebuit să cadă în apă după vreo 
izbitură, iar curentul să trimită apoi barja aiurea. E posibil 
ca de unul dintre poduri să fi trecut din pură întâmplare. 

— Ne putem da seama dacă s-a întâmplat aşa... 

Barigazzi se întorsese într-o parte pe scaun şi-şi 
sprijinise braţul pe spătar sincronizându-se cu muzica, 
adăugând o notă de teatralitate gestului. 

Soneri, respectând pauzele, luă stacana de majolică şi 
bău îndelung din Fortanina. Semăna cu vinul nou, undeva 
la jumătate între mustul proaspăt şi vinul Lambrusco 


e 60 - 


întunecat şi dur din zona Padului. 

— Ar trebui să ne dăm seama dacă luntrea mai e la bord. 

— Adică barca de salvare? 

— Ceva de genul, răspunse celălalt. Poţi să ajungi cu ea 
la mal dacă nu reuşeşti să amarezi din cauza vreunui banc 
de nisip sau a unui mal prea jos. 

Luntrea. Soneri se uită la ceas cu intenţia de a-i suna pe 
carabinierii din Luzzara, dar apoi îşi zise că ar fi fost mai 
bine să meargă personal şi poate chiar să urce la bordul 
barjei. Muzica se schimbase, o Aida răsuna între pereţii 
hanului, încolăcindu-se pe grinzile tavanului şi ricoşând 
până la urechile lor. Peretele din faţa comisarului era făcut 
din cărămizi aflate la vedere, roşii şi plate ca în Bassa 
Cremonese, dar ceilalţi erau acoperiţi cu tencuială. Pe un 
alt perete, într-un colţ de lângă bar, era desenată o scară 
de un metru pe care erau marcate datele inundaţiilor. Cea 
mai mare fusese cea din '51. 

— E o insultă să ai atâta apă într-un loc de băutori ca 
ăsta, observă Soneri adresându-se lui Barigazzi. 

— Nu-i dăm voie prea des să intre aici şi profită de 
momentele când ne doare-n cot. 

— Nouă ne-a intrat mai multă apă în urechi decât pe 
gură, zise Vernizzi. Gândiţi-vă la Surdu, care nu ne mai 
aude. 

— Cuiva, nu spun cui, i-a intrat şi pe fund, chicoti 
Ghezzi. 

Comisarul zâmbi, continuând să treacă în revistă pereţii 
unde diverşi Falstaff şi Otello se iţeau dintr-un fond de 
argilă cu striaţii de var alb - culorile unui salam de Felino 
bun. Apoi privirea îi căzu asupra unei fresce în mărime 
naturală. Era un Cristos artizanal realizat de un artist 
nebun. Mai degrabă decât durere, pe chip i se citea furia 
cuiva care aruncă ocări, iar braţele ca de vâslaş păreau 
gata să se smulgă de pe cruce. Când comisarul se uită mai 
în jos, văzu că pictorul reprezentase picioarele îndoite, 
încrucişate sub bazin. 

— Vezi şi dumneata că lisus Cristos n-a murit pentru că 
i-a fost frig la picioare, zise Barigazzi cu ironie. 


e 6l œ» 


Un hohot de râs cutremură masa, făcând să apară unde 
pe suprafaţa Fortaninei. 

— N-a fost mereu aşa, reluă el serios. S-a întâmplat în 
'51, când cu viitura. 

Comisarul roti din nou privirea în local ca să cuprindă 
toate mesele: la o primă vedere, nimeni de-acolo nu părea 
să fie trecut pe la biserică. 

— Cam exagerate glume, comentă el. 

— Nu-i deloc o glumă, protestă Torelli. Şi popa e de- 
acord, iar bătrânelor le-a zis că a fost o minune. 

— Ce e mai tare e că s-ar putea să aibă dreptate. 

Soneri îşi lăsă capul într-o parte în semn că era de-ajuns. 
Se simţea luat peste picior. Venise pentru un interogatoriu 
iar acum se găsea într-o situaţie stranie. Vinul îl făcea 
euforic, iar zgomotul vorbăriei se învârtea în jurul lui ca un 
linţoliu care-l înfăşură strat după strat. 

— Eu nu cred în minuni, explică Barigazzi devenind 
serios, dar nimeni nu ştie cine a refăcut picioarele lui 
Cristos. Nici măcar Surdu, care l-a găsit aşa când s-a 
întors la cârciumă după ce s-a retras apa. Umblă vorba că 
l-a pictat un artist de pe stradă care se udase la picioare. 

Soneri se întoarse cu privirea la Cristos: avea postura 
asemănătoare cu aceea a unui sfânt indian, dar niciun 
semn blasfemiator sau dispreţuitor. 

— E ciudată o imagine de genul ăsta într-un loc în care 
nimeni nu merge la biserică, îi scăpă. 

— La biserică nu mergem iar pe popi să nu-i vedem, dar 
el, continuă Barigazzi arătând respectuos spre pictură, el 
suferea ca şi noi. 

— Ne-a învăţat să nu ucidem, completă Soneri. 

Cei trei se opriră brusc şi-l priviră cu neîncredere: 

— Doar nu credeţi că noi... 

— Nu, nu cred. Dar fratele lui Tonna a fost ucis. 

— Decimo? 

— Chiar el. 

Conversaţia se întrerupse şi până şi muzica făcu o 
pauză. Stăpână deveni rumoarea din cârciumă. Cei patru 
nu-l întrebară nimic. Afişară o mină serioasă şi doar 


e 62 œ» 


Vernizzi murmură: 

— Asta chiar că-i ciudat. 

Parcă vorbise şi în numele celorlalţi. 

Abia după câteva minute în care Soneri avu ocazia să-l 
asculte pe acel Verdi puţin crud din Lombarzii în prima 
cruciadă, Barigazzi reluă: 

— Credeţi că şi Anteo... 

Comisarul întâi desfăcu larg braţele, apoi îşi apropie 
chipul de cel pătrăţos, cu pomeţi ascuţiţi, al lui Barigazzi. 
Fără beretă i se vedea tot părul, în mare parte alb, dar 
încă des. 

— Nu sunt sigur, dar dacă renunţ la alte ipoteze aproape 
că reuşesc să mă conving. 

Celălalt se dădu înapoi şi căzu pe gânduri. După 
expresia de pe chipul său, comisarul îşi dădu seama că 
lovise în plin. 

— Până acum credeam că apa ar fi putut să poarte o 
barjă ferind-o de picioarele podurilor, dar mi-aţi spulberat 
această certitudine şi, odată cu ea, s-a dus şi posibilitatea 
să fi fost vorba doar despre un accident. M-aţi ajutat să 
micşorez numărul de ipoteze, dar îmi este mai neclar ce s- 
a întâmplat. 

Vernizzi şi Torelli încuviinţară din cap ca nişte preoţi 
care ascultaseră spovedania cuiva. 

— Prin urmare, reluă Soneri, pe barjă trebuia să fie, 
totuşi, cineva. Cineva destul de dibace, care cunoştea râul 
suficient de bine încât să navigheze noaptea, pe întuneric, 
doar din cârmă. Cineva care a plecat de la club şi a tăiat 
parâmele, dând impresia că viitura a luat barja sau că 
Tonna însuşi a hotărât să navigheze fără motor şi lumini. 
Până la urmă, era ciudat, nu-i aşa? Dar, ca ipoteza asta să 
fie credibilă, ar fi nevoie de un indiciu că la bord se afla un 
barcagiu. 

— Lumina, interveni Barigazzi. Pe barjă s-a aprins 
lumina de mai multe ori, şi în timpul călătoriei. 

Soneri zâmbi la auzul acestei confirmări, în timp ce 
muzica devenea tot mai intensă, apropiindu-se de un punct 
crucial al acţiunii care lui îi scăpa. Era prima ipoteză care 


e 603 - 


rămânea în picioare, dar imediat după aceea îşi dădu 
seama că nu însemna nimic. Era o simplă concluzie trasă 
din fapte pe care nu le verificase încă. 

Barigazzi îl privi. 

— Comisare, vezi Padul? La suprafaţă e mereu neted şi 
calm, dar dedesubt e neliniştit. Nimeni nu se gândeşte la 
viaţa din adânc, luptele dintre peşti în vârtejuri negre, ca 
nişte dueluri în miez de noapte. lar totul se schimbă 
întruna după cum vrea apa. Niciunul dintre noi nu se 
gândeşte la ce se ascunde în adânc până nu-l lovim cu 
barca, iar dragatul e întotdeauna doar provizoriu, ca de 
altfel tot restul pe lumea asta, nu vi se pare? 


e 64» 


4 


Angela îl ţinu treaz pe durata călătoriei înapoi în oraş - 
douăzeci de minute petrecute într-o luptă cu ceața care se 
insinuase pe drum odată cu ploaia - cu vocea ei care-i 
pulsa în creier şi-i provoca descărcări electrice de fiecare 
dată când Fortanina încerca să-şi ducă la bun sfârşit 
efectul digestiv şi somnifer. N-o sunase la cină, iar ea 
interpretase asta ca pe un semn de indiferenţă. Incă nu se 
obişnuise cu felul lui de a uita. Pe de altă parte, dacă s-ar fi 
obişnuit, el ar fi luat-o drept un indiciu îngrijorător. Când 
încheie apelul, încercă să-l sune pe Juvara, dar bateria 
mobilului îl lăsă baltă, ţiuind sfidător de două ori. Aruncă 
aparatul pe scaunul din dreapta, dar nu avu timp să se 
enerveze pentru că deja intra pe strada unde avea casa. 

Îşi aprinse o ţigară imediat ce se cufundă în fotoliul din 
camera de zi, de unde putea să vadă întreg apartamentul. 
Era momentul lui preferat: papucii din picioare, pijamaua, 
halatul şi casa lui, mereu aceeaşi, cea în care trăise de 
când era copil, pe care părinţii i-o lăsaseră cu tot 
mobilierul, neschimbat de atâţia ani. Când se termina ziua 
de lucru, i se părea că se refugiază într-un ţinut a cărui 
hartă o cunoaşte numai el, unde poate să gândească mai 
liber după ce lăsase totul la intrare, în strada pe care o 
întrezărea cenuşie şi fără contur, ca printr-un geam pe 
care se scurge o dâră de apă. 

Angela îl întrebase dacă voia să rămână în oraş sau să se 
întoarcă pe malul Padului. Nu ştia. Urma să decidă pe 
parcurs, dar deja simţea că poate apuca pe oricare dintre 
piste şi să ajungă la acelaşi rezultat. Oricum, varianta mai 
comodă i se părea malul râului. Şi mai avea de inspectat şi 
barja eşuată la Luzzara, pe care carabinierii o sigilaseră. 

Apucă telefonul fix şi şi-l puse pe genunchi, moment în 
care aparatul începu să se tânguiască asemenea unui 
animal schingiuit. Recunoscu vocea lui Juvara. 

— Ce e, nu poţi să dormi? întrebă el aruncând o privire 
la ceas. 

e 65» 


— Nu credeam că vă găsesc acasă, mobilul e închis. 

— S-a descărcat. 

— Mâine sunteţi la secţie sau mergeţi la râu? 

— Trebuie să inspectez barca lui Tonna. 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

— Nu, tu continuă ancheta despre Decimo, eu pe cea 
despre Anteo. Am impresia că dacă lucrăm pe două 
fronturi o să înţelegem mai multe. 

— Mâine Nanetti ar trebui să aibă rezultatele de la 
analiza sângelui găsit printre cioburile din debara. 

— Bine, dă-mi de veste dacă afli ceva despre fraţii 
Tonna. 

— Sigur, dar puneţi-vă telefonul la încărcat. 


Se trezi foarte devreme şi se pomeni că se ridicase în 
capul oaselor pe pat înainte să deschidă ochii. În clipa în 
care puse mâna pe macchinettă îşi zise că ar trebui să-şi ia 
tensiunea: îi creştea mereu când primea un caz. În plus, de 
data asta mai era şi Alemanni cu scepticismul lui. Dacă 
dădea greş, toţi cei de la secţie urmau să-l scoată ţap 
ispăşitor pentru fiasco, iar bătrânul procuror şi-ar fi 
încheiat fulminant cariera umilind un comisar de la 
Brigada mobilă. 

Ceaţa apăsa greu pe acoperişurile caselor în timp ce el 
trecea pe străzile pustii la primele ore ale dimineţii. Când 
ieşi din oraş, zări mlaştinile formate pe câmpia întinsă din 
care părea imposibil să te desprinzi şi să ajungi la cer, 
pentru că cerul, înecat de aburi, coborâse atât de mult 
încât săruta pământul. Trebui din nou să-şi arate 
legitimaţia ca să poată trece de cordonul de securitate şi 
să se îndrepte spre dig. Pe străzi întâlnea camioane, 
furgonete şi tractoare pline de provizii, care mergeau în 
sens opus, încercând să se îndepărteze de masa de apă 
care se înălţase la mulţi metri deasupra câmpiei lipsite de 
apărare. 

De pe coronamentul digului, râul părea că se întinde la 
nesfârşit. Arăta ca o mare de culoarea nămolului care 
fusese închisă între diguri. Viitura se afla cam la doi metri 


e 66 - 


sub coronament, unde fuseseră înşiraţi saci cu nisip, ca un 
centiped care urma să stăvilească apa. Barja apăru în faţa 
comisarului printre ramurile golaşe scuturate de torent ca 
un monstru ruginit, masiv, pe care nu se vedea decât 
înscrisul mare „lonna” de la prora. La prima vedere 
semăna cu o pisică-de-mare, avea o punte plată precum 
câmpia şi o singură excrescenţă spre pupa - cabina de 
pilotaj. În rest, se zărea coca ridicată care juca rol de 
parapet pentru punte şi câteva mici sasuri prin care se 
aerisea cala. 

Soneri parcă printre bălțile de la poalele digului şi se 
pomeni învăluit de ceaţă. Din când în când râul se 
învolbura, dar deplasarea apei semăna mai degrabă cu 
spasmele unui pahiderm aflat pe moarte decât cu un semn 
de viaţă. 

Făcu câţiva paşi înainte să dea cu ochii de maşina 
carabinierilor din care cobori un recrut extrem de tânăr şi 
înfrigurat. Îşi arătă legitimaţia iar militarul îi arătă 
pasarela, apoi îl ajută să o aşeze pe punte. Comisarul 
observă cablurile groase cu care era fixată nava, în timp ce 
tânărul îndepărtă serviabil sigiliile de la uşa cabinei şi o 
deschise după o luptă grea cu clanţa. Soneri îl rugă să-şi 
păstreze mănuşile pe mâini şi să nu atingă nimic înainte ca 
echipa de criminalişti să examineze interiorul barjei. 
Militarul se opri în prag, ţeapăn ca un portar de hotel. 

Cabina era destul de îngustă. În mijloc trona timona, 
care era doar puţin mai mare decât volanul unui 
automobil. Prin geamul din faţă se zăreau toată puntea şi 
capătul prorei. Într-o parte se aflau aparatura cu 
indicatoarele de nivel al combustibilului, al presiunii 
uleiului, al temperaturii motorului şi numeroase 
întrerupătoare pentru lumini. Lângă soclul timonei, o duză 
comanda mecanismul de preîncălzire a camerelor de 
ardere, ca la vechile motoare Diesel. In spate - spaţiu 
pentru un scaun şi trapa care ducea în cală. 

Cobori o rampă scurtă şi abruptă ca o scară rabatabilă. 
Apăsă cu falangele pe întrerupătoarele din micul coridor 
pe care se aflau două cuşete, dar nu se aprinse niciun bec. 


e 67 œ» 


Se văzu silit să scoată din buzunar o mică lanternă ca să 
lumineze locul asfixiant şi prăfuit care-i crea impresia că 
păşise într-un cavou străvechi, acum abandonat. 

Prima cuşetă aproape că nu avea niciun obiect înăuntru. 
Pe lângă patul nefăcut mai erau doar câteva reviste de 
benzi desenate aşezate pe un raft, o geacă boţită şi nişte 
ziare vechi. Nu exista vreo fereastră sau vreun hublou prin 
care să vezi râul sau să te bucuri de lumină. Totul îţi crea 
senzaţia de sufocare: întunericul, tavanul care abia dacă 
era suficient de înalt încât să stai în picioare, lipsa de 
spaţiu şi aerul învechit şi uzat pe care-l avea barja, 
începând de la rugina care înflorise peste tot până 
devenise culoarea dominantă. 

Cealaltă cuşetă trebuie că era cea în care dormea 
Tonna. Nici aici nu existau obiecte, dar părea abandonată 
doar de puţin timp. Avea în plus un scrin de lemn atât de 
elegant că semăna cu un giuvaier rătăcit într-o grămadă de 
fiare vechi. Cele patru sertare mici puteau fi deschise cu 
ajutorul unor mânere minuscule, cât nişte nasturi. Soneri 
luă o batistă şi îl deschise pe primul. Găsi numai facturi 
pentru combustibil. În al doilea era un registru în care 
Tonna îşi notase toate călătoriile şi transporturile 
efectuate pe râu. Al treilea conţinea nişte vederi foarte 
vechi şi poze cu barja, precum şi un manual de utilizare al 
ambarcaţiunii. În sfârşit, Soneri se aplecă să deschidă 
ultimul sertar. Găsi mosoare, ace cu gămălie şi aţă de 
diverse culori. Printre ele văzu şi un bilet într-un plic fără 
adresă, ale cărui margini nu fuseseră lipite. Citi cuvintele 
misterioase, la fel de enigmatice pe cât sugera barja că 
fusese viaţa celui care navigase cu ea atâţia ani: „N-am 
nicio treabă cu Şorliţă, hotărârea a venit de mai sus.” 

Examină îndelung scrisul acela cam nesigur, care parcă 
se agăța de hârtie cu nişte crampoane de alpinist. Apoi 
strecură înapoi în plic biletul - o bucată de carton rigid 
care părea decupat dintr-o cutie de pantofi - şi aşeză totul 
înapoi în sertar. 

Simţea că dacă izbuteşte să afle cine e Şorliţă şi să 
înţeleagă mesajul biletului misterios ancheta putea merge 


e 608 œ» 


mai departe, dar în jurul lui nu era decât întuneric. Urcă 
două trepte până ce reuşi să scoată capul printr-un 
chepeng de la nivelul punţii. În ceața groasă distinse 
silueta carabinierului care stătea în picioare în faţa 
pasarelei şi păzea o ambarcaţiune pe care nu venea nimeni 
s-o revendice. 

Se întoarse sub punte şi intră din nou în cuşeta lui 
Tonna. Deschise sertarul în care se afla registrul de 
călătorii, cu datele şi orele de încărcare şi descărcare a 
mărfurilor, şi îl studie din nou. Tonna părea să fi lucrat 
mult între Cremona şi gura de vărsare a Padului. Luă cu 
sine registrul şi urcă pe punte, îndreptându-se spre 
sasurile prin care se putea verifica marfa. Ajunse la o uşă 
rotundă şi se văzu nevoit să împingă puternic cu spatele, 
sprijinindu-se în ambele picioare desfăcute larg ca să 
învingă rezistenţa mânerului. Apoi se auzi un declic, 
capacul se dădu la o parte şi îi dezvălui cala întunecată. 

Examină văgăuna aceea cu ajutorul lanternei. Nici urmă 
de cerealele de care auzise la clubul barcagiilor. In 
pântecele gol al barjei se deschidea un hău întins şi 
ruginit, o grotă aflată între cer şi apă. Închise sasul la loc 
şi răsfoi registrul. Găsi o notă veche de trei zile despre 
nişte grâne încărcate la Casalmaggiore şi apoi o altă 
cantitate luată din portul din Cremona, ambele cu 
destinaţia morile din Polesella. Soneri privi în larg, spre 
curentul imens care înainta ameninţător şi în forţă. 

Pe suprafaţa apei plutea şi se rotea o luntre fără vâsle, 
smulsă de viitură de undeva de la un debarcader. Abia în 
clipa aceea gândurile i se întoarseră la şalupa de salvare. 

Cercetă cu mare atenţie zona din jurul barjei, verificând 
mai ales parapeţii. Nici urmă de barcă. Apoi, întorcându-se 
spre cabină, observă două inele sudate pe punte şi câteva 
cabluri roase de trecerea timpului. Rugina acoperise 
metalul lustruit. Barca dispăruse de curând. Din pricina 
tangajului uşor din timpul călătoriilor coca ei lăsase în 
urmă o dâră lucioasă ca a unui melc. Cineva fusese la 
cârma barjei apoi, când nu mai izbutise s-o controleze şi 
hotărâse să iasă din scenă, se făcuse nevăzut odată cu 


e 69 œ» 


barca. Să fi fost Tonna însuşi? Dar de ce? Sau poate fusese 
altcineva, care considerase că era mai bine să se îndrepte 
spre malul din Luzzara? Barigazzi avea dreptate: o barjă 
nu putea să treacă singură pe sub patru poduri. 

Păşi din nou pe pasarelă. Sub el, apa zguduia barja cu o 
forţă înspăimântătoare. Din poziţia aceea, Soneri privi 
câmpia unde iarba creştea sub nivelul la care se aflau 
acum bancurile de peşti. Carabinierul lipi din nou sigiliile 
pe uşa cabinei. 

— Îmi pare rău că vă oblig să staţi de pază întruna, zise 
comisarul. 

Tânărul îl privi liniştit. 

— Oricum ar fi trebuit s-o facem. 

— De ce? 

— Prefectul a cerut să supraveghem malurile ca să ne 
asigurăm că nu se-ntâmplă nimic. Şi pentru că n-ar fi 
prima oară când are loc o tentativă de sabotaj. 

— Cine să saboteze ce? 

— Digurile, răspunse carabinierul. Când apa creşte, unii 
nu aşteaptă să hotărască râul pe unde vrea să se reverse, îi 
deschid ei drumul. Se-nţelege, nu unde sunt ei, ci de 
partea cealaltă. Ca să-şi salveze pielea, îi lasă-n voia sorții 
pe cei care locuiesc cel mai aproape de mal. Practic fac 
râul să sângereze şi-i lasă pe alţii să sufere din pricina 
asta. 

Comisarul studie cu privirea metrul de dig format din 
saci de nisip şi îşi zise că ar fi fost o joacă de copii pentru 
oricine să deschidă calea apei - de restul s-ar fi ocupat 
viitura. Il salută pe carabinierul care urcă înapoi în maşină 
şi se gândi la calea pe care ar fi vrut şi el s-o găsească în 
anchetă. Biletul fusese scris de curând, cartonul şi hârtia 
plicului erau încă albe. În schimb, toate celelalte lucruri 
din barjă purtau semnele neglijenţei şi uzurii. Registrul pe 
care-l luase cu sine avea paginile îngălbenite, marginile 
puţin îndoite şi câteva pete închise la culoare. Prin urmare, 
„Şorliţă” începuse să-i tulbure gândurile lui Tonna- 
barcagiul numai de curând. Dar cine se ascundea în 
spatele acelei porecle? 


e 70 - 


Î 


Nanetti îl sună pe drumul de întoarcere de la Luzzara. 

— Sângele de pe cioburi nu-i al lui Decimo Tonna, zise 
înainte de a saluta. 

— l-ai spus asta procurorului? întrebă Soneri, pe care 
încă îl supăra scepticismul lui Alemanni. 

— Normal, dar nu i-a acordat importanţa la care sperai 
tu. Zice că înseamnă foarte puţin, chiar dacă e un pas 
înainte. 

— Cum adică puţin?! răcni comisarul, derapând imediat 
pentru că nu mai fusese atent la drum. Geamul s-a spart cu 
puţin înainte ca Decimo să cadă, iar sângele nu-i al lui - 
asta înseamnă că mai era cineva cu el! 

— l-am explicat asta, răspunse Nanetti calm. A zis că, în 
situaţii din astea, mereu se găseşte câte unul care se taie 
din grabă sau din prea multă curiozitate... Trebuie să 
recunosc că nu greşeşte: se întâmplă des. 

Soneri era gata să-şi verse nervii pe telefonul mobil. 
Când se înfuria, îi venea mereu să-l izbească de ceva. 
Incercă să se liniştească. Lăsă câteva secunde să treacă, 
până ce Nanetti rosti un „Alo!” asurzitor. 

— Bine, o să-i zic lui Juvara să mai facă cercetări privind 
personalul care lucra atunci pe secţie şi printre toţi cei 
care au intrat în debaraua aia, mârâi el. 

— Bravo, neîncrezătorilor li se răspunde prin fapte. Nici 
nu ştii cât de tare începe să se zvârcolească dacă i se 
dovedeşte că a greşit. 

Soneri conduse până în localitate, urmând şerpuirile 
digului. Când trecea pe lângă voluntarii absorbiți de 
muncă atrăgea priviri răuvoitoare - la volanul maşinii 
sport Alfa Romeo avea aerul unuia care a ieşit la plimbare 
în vreme ce alţii lucrează cu ameninţarea inundatției 
atârnând deasupra capului. Îl găsi pe Barigazzi, care 
privea clădirea clubului, acum înghițită pe un sfert. Apa 
ajungea până la geamul uşii de la intrare. 

— De-acum o verificaţi din ochi, constată Soneri. 

— Nu mai am nevoie de jaloane, mi-e de-ajuns să mă uit 
la sediul nostru. Cunosc măsurătorile. 


e 71 œ» 


Amândoi se uitau în aceeaşi direcţie la cum mângâia apa 
malurile şi pereţii clădirii. Era de necrezut cum o 
asemenea delicateţe ascundea tot atâta putere de a 
semăna moarte. 

— Tot repede creşte? 

— Din fericire nu, doar cu câţiva centimetri pe oră, iar în 
curând o să se oprească şi o să înceapă să scadă. Se vede 
că în amonte a încetat să mai plouă sau a îngheţat. 

— Cum o să se termine? 

— Nu se-ntâmplă nimic dacă nu se risipeşte ceața. Atâta 
grabă... bombăni Barigazzi arătând spre tractoarele şi 
camioanele care evacuau oameni şi mobilă. Dacă ar pleca 
urechea la unii care ştiu mai multe decât ei... În loc de 
asta, zici că tuturor le-a luat foc turul nădragilor. 

— Vreau să vă întreb ceva, zise Soneri. 

Barigazzi se întoarse şi îi aruncă o privire rapidă, vrând 
parcă să fie sigur că mai era lângă el. 

— Atunci să mergem la Surdu, îi spuse şi făcu semn cu 
bărbia în direcţia localului. 

Gazda avea în continuare aparatul auditiv deconectat. 
De data aceasta, Barigazzi ridică două degete până primi o 
aprobare mută. 

Comisarul se uită cum Surdu intră în bucătărie şi nu-i 
văzu sosind pe Torelli, Vernizzi şi Ghezzi. Se simţi 
înconjurat, o postură despre care la pregătire ţi se spune 
că e total nefavorabilă. Apoi, se aşezară cu toţii în jurul 
mesei, în linişte, la fel cum şi veniseră. Se uitau unii la alţii 
de parcă între ei ar fi existat un cod tacit. Soneri trăia 
disconfortul resimţit de un suspect la interogatoriu. 
Stânjeneala fu întreruptă de Surdu, căruia Barigazzi îi făcu 
alt semn, ridicând trei degete după o mişcare a mâinii care 
însemna o adăugire. Apoi, privindu-l pe Cristos cel cu 
picioarele îndoite, bătrânul declară: 

— O să mai avem încă trei zile de viitură. 

Nimeni nu rosti vreun cuvânt înainte ca Surdu să se 
întoarcă şi ca acordurile lente ale Recviemului verdian să 
inunde localul, ajungând până în cele mai tainice unghere. 
Atunci ridicară paharele cu Fortanina spumantă, semnul 


e 72» 


unui toast mut. Tensiunea atinse un punct insuportabil 
după prima înghiţitură, care le oferi delectare. Atunci 
Soneri hotări să rupă tăcerea: 

— Cine era Şorliţă? 

Cei patru avură o reacţie de parcă băuseră o poşircă. 
Chipurile lor pământii şi impasibile exprimau o indiferenţă 
ostilă, marmoreană. Comisarul îi scrută pe rând cu 
privirea, oprindu-se asupra ochilor lui Barigazzi aşa cum 
se opreşte în locaşul ei bila de la jocul de ruletă. 

— De ce ne întrebaţi asta? 

— Pentru că are legătură cu Tonna. 

— Prin părţile-astea nu-i nicio şorliţă, poate uligani... 
încercă Barigazzi să se eschiveze. 

— O Şorliţă există, o spune chiar Tonna, insistă 
comisarul. 

— Pe lângă Pad există multe lucruri: unele care se văd, 
altele care se povestesc. Primele sunt de la sine înţelese, 
celelalte sunt o chestiune de încredere. 

— Şi nu aveţi încredere în ce a zis Tonna? 

— Nu ştiu, se povestesc atâtea... Unii au văzut sturioni 
care sar peste podul Viadana, alţii s-au trezit că un somn 
le-a mâncat găinile. La Ferrara încă mai vorbeşte lumea 
despre vrăjitorul Chiozzini care s-a înălţat în zbor cu brişcă 
la Pontelagoscuro... 

— Avem chiar şi un sat care apare şi dispare, adăugă 
Torelli. 

— Nu, le-o tăie scurt Soneri. Şorliţă e o poreclă. O 
poreclă a cuiva de prin locurile astea. 

— Sunteţi sigur? făcu Ghezzi cu un glas în care 
comisarul observă un tremur de îngrijorare. 

— Da, răspunse cu tonul cel mai sigur de care era în 
stare. N 

Cei patru schimbară o privire rapidă. Intre ei era o 
legătură puternică şi trebuie să se fi înțeles în mai puţin de 
o fracțiune de secundă. Parcă ar fi jucat poker printre 
acorduri de Verdi şi înghiţituri de Fortanina. 

— Poate un partizan, adăugă Soneri lansând din nou 
propunerea. 


e 73» 


Se gândise la Tonna şi la cămaşa neagră de fascist pe 
care o purtase cândva. 

— Au trecut mulţi prin părţile astea, răspunse Barigazzi 
sigur pe el. 

Comisarul înţelese imediat că făcuse o mutare greşită. 
Ar fi trebuit să alimenteze tensiunea crescândă dintre cei 
patru, dar în loc de asta o eliberase pe toată deodată, 
oferindu-le o portiţă comodă de scăpare. Însă, chiar în toiul 
jocului, îşi amintise de Alemanni, cu scepticismul lui şi 
îndemnurile de a rămâne la faptele concrete, neinfluenţate 
de ipoteze. In clipa aceea se prăbuşise toată construcţia. 

— Ăsta a fost un tărâm de graniţă, unii fugeau de-aici şi 
treceau râul ca să ajungă printre ceilalţi. Oameni rătăciţi şi 
de multe ori trădători, republicani deghizați în partizani, 
partizani deghizați în cămăşi negre, indivizi care jucau la 
dublu, iscoade... Am avut de toate felurile pe-aici. 

— Mai erau şi partizanii adevăraţi, observă Soneri, 
regăsindu-şi o parte din siguranţa de mai devreme. 

— Da, gapiştii. Pentru ceilalţi, câmpia asta era prea 
periculoasă. O brigadă de nemti putea s-o perie în juma’ de 
zi. 

— Şi chiar nu era nimeni cu porecla asta? 

— Uitaţi ce e, se aplecă Barigazzi spre comisar, am 
şapteşcinci de ani şi pe-atunci abia dacă eram adolescent. 
Aştia - arătă spre ceilalţi - erau nişte ţânci. Cum am putea 
să ştim? 

— Oamenii nu-şi amintesc doar ce au trăit în mod direct. 

— Aici partizanii erau comunişti cu toţii. Asta o fi fost 
vreun badoglian rătăcit, erau destui prin Lombardia. 

— În partid nu-l ştie nimeni? Mă refer printre cei mai în 
vârstă. 

— Partidul! pufni Barigazzi cu un gest teatral din mână, 
vrând parcă să dirijeze muzica spre punctul culminant. Ce- 
a mai rămas din Partid? Ce se vede afară, zise şi arătă 
înspre locul în care trebuia să fie Padul. O adunătură de 
fugari care încearcă să ia cu ei tot ce pot, deşi ştiu foarte 
bine că o să scape doar cu puţin şi că apa o să le răpească 
tot ce au mai de preţ. Asta e Partidul despre care vorbeşti 


e 74» 


dumneata, conchise cu obidă, dând peste cap paharul cu 
un gest furios. 

— Unele lucruri nu se uită. Dumneata n-ai uitat. 

— Ne mai rămân doar amintirile, replică acru Barigazzi. 
Şi nu ne place să le tulburăm. 

— Îmi pare rău, dar mă tem că va trebui să joc rolul 
vârtejurilor. Sau al viiturii, zise comisarul făcând un semn 
vag spre peisajul de afară. 

— Atunci mai bine lăsaţi apele să se liniştească, 
interveni Torelli. Treptat se va limpezi totul. 

Soneri se uită la el, iar pe chipul bărbatului apăru un 
zâmbet fugar, abia schiţat. 

— Când râurile decantează, apele se limpezesc, dar 
albiile se acoperă cu nisip. 

— Sunteţi foarte bun la săpat, replică Torelli uşor aluziv. 

— Nu ne-aţi spus dacă aţi fost să inspectaţi barja, spuse 
Ghezzi. 

— Am fost. Lipseşte barca de salvare. 

— Ce spuneam? sări Barigazzi. Cineva era la timonă! Nu 
s-a mai pomenit barjă care să treacă singură pe sub patru 
poduri fără să se izbească de vreunul. 

— Barca încă n-a fost găsită. 

— Puteţi oricând să cereţi prin radio s-o caute, sugeră 
Vernizzi. Supraveghetorii sigur au văzut-o. Doar să nu fi 
fost lăsată în voia curentului... 

— E foarte probabil s-o fi lăsat, murmură Barigazzi. Dar 
mai înainte trebuie s-o fi folosit. 

— Vreţi să spuneţi că individul a fugit pe celălalt mal? 

Barigazzi îl cântări cu privirea ca să-şi dea seama dacă 
glumea sau nu. 

— Cum aţi urcat pe barjă? 

— Pe pasarelă. 

— Credeţi că dacă ar fi vrut să fugă pe malul din 
Regggio Emilia s-ar fi urcat în barcă? 

— Poate a luat-o ca să ajungă mai în aval, tot pe malul 
drept. 

Barcagiul clătină din cap. 

— Luzzara e locul cel mai puţin şi mai greu de 


e 75» 


supravegheat dintre Parma şi Reggio Emilia. 

— Iar celălalt mal? 

— Porțiunea interioară a meandrului Luzzara n-o 
păzeşte nimeni. Acolo râul n-a ieşit niciodată din matcă. 

Era posibil. Individul de pe barjă avusese doar puţin 
timp la dispoziţie ca să dispară, dar destul cât să coboare 
barca în apă, să se lase dus de curent puţin mai în aval şi 
apoi să lase barca în voia râului. Carabinierul care păzea 
barja lui Tonna îi spusese că patrula ajunsese lângă barjă 
la douăzeci de minute după naufragiu. Dar cercetările pe 
malul din Reggio Emilia nu începuseră imediat după aceea. 

Muzica trecuse acum la acorduri dramatice şi 
acompania ipotezele lui  Soneri, care încerca să-şi 
imagineze cum ar fi putut să decurgă evadarea din seara 
aceea, printre diguri. Se gândea la un individ solitar şi 
tenace care se căţăra pe mâlul alunecos ca să ajungă la 
uscat, care umbla cu noroiul până la genunchi, murdar ca 
o fiară din mlaştină, de parcă ar fi fost un soldat lăsat la 
vatră care vorbea în dialectele din zona Padului. 

Nu-şi dădu seama că cei trei îl studiau. Surdu se oprise 
lângă el, prea discret ca să-şi facă simțită prezenţa. Atunci 
încuviinţă din cap şi Barigazzi ridică din nou degetele 
strâmbe ca nişte cuie vechi. 

— Fortanina e cel mai bun lucru din zonă, după Verdi şi 
carnea de porc, declară Torelli. 

— Nu mai e alta ca a lu’ Surdu, adăugă Vernizzi. 

Lumina slabă şi roşul cărămizilor le dădeau senzaţia că 
se află într-o pivniţă. Ferestrele erau acoperite de un 
întuneric compact. Soneri se cufundă din nou în gândurile 
sale, încercând să reconstituie din nou în minte evadarea. 

— Suzzara, Dosolo... Ar putea fi unul de prin părţile 
acelea... murmură abia perceptibil. 

— Părţile astea sunt una singură: râul nu împarte, ci 
aduce laolaltă, replică Barigazzi. 

— De asta v-am întrebat dacă-i cunoşteaţi pe partizani şi 
pe Şorliţă. 

— La vârsta la care am ajuns, am impresia că ceața 
Padului mi-a intrat până-n creier. 


e 76 - 


— Vinul  limpezeşte mintea întotdeauna, răspunse 
comisarul privind în jur localul în care totul părea să 
amintească de trecut. 

Trecu în revistă personajele verdiene din tablourile de 
pe pereţi, Fortanina pe care o beau clienţii, cărămizile de 
un roşu atât de intens că păreau tencuite cu sânge de 
porc, Cristos cu picioarele încrucişate. 

— Nu vă lăsaţi înşelat de aparenţe, reluă barcagiul, 
trecutul iese la iveală când aveţi mai multă încredere în 
prezent. 

— Dar mie nu mi se pare că aţi uitat. Râul ăsta, de 
pildă... 

Barigazzi îl întrerupse cu un semn din mână. 

— Lăsaţi-o baltă. Trebuie să faceţi diferenţa între 
experienţă şi amintire. Ai impresia că-ţi aminteşti pentru 
că totul pare că e mereu la fel, la fel ca râul care curge 
neîncetat între o perioadă de secetă şi o viitură. Dar de 
fapt totul o ia de la capăt. Amintirile au valoare două sau 
trei generaţii, apoi dispar şi le înlocuiesc altele. După 
cincizeci de ani ne întoarcem în punctul din care am 
plecat. Eu i-am gonit pe fascişti şi acum se întorc alături de 
nepoţii mei. După aia o să fie din nou rândul lor să se dea 
cu capul de pragul de sus. 

— Cum a fost cazul lui Tonna? 

— El s-a dat foarte repede. Aproape că n-a apucat să-i 
vină pofta s-o facă, răspunse Barigazzi. 

— Era mare bătăuş? 

— Şi-a jucat rolul. Mai mult de partea cealaltă a râului 
decât de asta. „Bărbosu” era un nume de care se temeau 
toţi. 

— După război din ce-a trăit? 

— O vreme a fost şofer prin munţii din Brescia, unde 
locuise pe vremea Republicii de la Salo. Când s-au liniştit 
apele s-a întors, dar a început din nou să navigheze ca să 
stea departe de pieţele din partea de jos a provinciei. 

— Voiau să se răzbune pe el? 

— Am înţeles că da. Dar, cum v-am zis, eram 
copilandru... 


e 77 -- 


— În partid, însă, aţi intrat repede... 

— Cum adică? Pe noi nu ne interesa deloc Tonna. Nu ne 
păsa de unul care mergea fără astâmpăr în sus şi-n jos pe 
Pad. Nu mai trăgea la mal nici aici, mai avea doar un port 
din Cremona unde mai erau câţiva camarazi vechi de-ai lui, 
sau două-trei locuri în Polesine, pe unde câte-un ţăran fost 
fascist se mai îndura de el şi-i dădea să mai care câteva 
ceva în fiecare săptămână. Işi făcea focul cu lemnele 
putrede aduse de râu. 

— Şi acum care-s relaţiile cu el? 

Barigazzi îl fixă uluit, credea că răspunsul era evident. 

— Nu-i limpede? El nu vorbeşte şi noi nu vorbim. Aşa ne- 
nţelegem. 

— E cineva din localitate sau de prin părţile astea care 
are ceva cu el? 

— V-am mai zis, e ceva între nişte bătrâni amărâţi. Cine- 
aţi vrea să-şi amintească? Şi-apoi, tuturor li se pare doar 
un nefericit gârbovit de ani şi păreri de rău care trăieşte 
lăsându-se în voia apei. Dacă nu cumva a murit deja, n-o să 
moară împăcat. 

— Nu mă refer la chestiuni politice, ci la ceva care să se 
fi întâmplat în ultimii câţiva ani. 

— N-avea legături cu nimeni. Nu rostea mai mult de 
douăzeci de cuvinte pe zi. 

— Uneori sunt destule... 

— Singura persoană cu care vorbea era Maria cu nisipul, 
interveni Ghezzi. 

Ceilalţi îi aruncară priviri rapide în care comisarul sesiză 
o urmă de reproş. 

— Ea cine e? 

O mişcare rapidă a pupilelor îi dădu din nou frâu liber 
lui Ghezzi. 

— E o femeie de vârsta lui Tonna care a trăit o bună 
bucată de vreme pe o insuliţă din Pad, scormonind în nisip. 

— Şi acum unde locuieşte? 

— La Casoni, la doi kilometri în interior, răspunse 
bărbatul arătând în direcţia în care trebuia să se afle 
câmpia. În afară de nepoata lui, ea era singura care-l 


e 78 - 


primea pe Tonna în casă. Iar el o răsplătea când viitura îi 
înghiţea insuliţa şi-i răpea totul. 

— Acum reuşeşte să se ferească din calea apei? 

— A paralizat. Nu mai putea să rămână singură într-o 
cocioabă. Când era tânără era un soi de sălbăticiune care 
vorbea numai în dialect, explică Ghezzi. Acum nu mai e 
nici insula, dragele au schimbat curentul şi apa a măcinat- 
o puţin câte puţin. 

— Până şi Padul îşi devorează copiii. Totul se schimbă 
întruna. Acum douăzeci de ani, la partid ne învățau că 
istoria merge în pas de marş numai înainte, spre un viitor 
mai bun. Acum n-a dispărut doar optimismul, ci şi partidul. 
Chiar nu cred că se merge spre mai bine. La fel ca Padul, 
mergem spre gura de vărsare într-o mare puturoasă, 
conchise Barigazzi. 

Înghiţi ultimul strop de Fortanina, puse cu zgomot 
paharul la loc pe masă şi se ridică brusc. Când începuse 
deja să se îndepărteze, ceilalţi trei se ridicară şi ei, în 
tăcere. 


e 79 œ 


5 


Mobilul sună în timp ce maşina lui Soneri se deplasa cu 
viteză de brişcă prin ceața din partea de sud a regiunii. De 
data aceasta, vocea Angelei nu-i atacă timpanele, lucru 
care-l puse în gardă. 

— Te-au pus să ţii degetul în spărtura din dig şi nu poţi 
să te mişti? 

— Încerc să mă întorc, dar e o ceaţă de-o tai cu cuțitul. 

— Stai liniştit, dacă derapezi în cel mai rău caz intri într- 
o cârciumă. 

— Mai bine-n şanţ. 

— Nu face nazuri, tu mănânci orice. 

— Deocamdată numai Fortanina şi spată. 

— Sărăcuţul de tine! Te pomeneşti c-o să audă până la 
poalele Alpilor cum îţi chiorăie matele. Ştii că Juvara te-a 
căutat în disperare azi? 

— Sunt zone unde n-am semnal. Dar tu de unde ştii? 

— Am fost la secţie. Am fost aleasă avocat din oficiu. 

— Ne vedem? 

— Nici vorbă. E aproape zece. Nu-mi place să aştept 
bărbaţi, dimpotrivă, îi las pe ei să aştepte. Dar dacă m-ai fi 
rugat mai devreme... 

— Am întârziat pentru că a trebuit să-i interoghez pe cei 
de la clubul barcagiilor. Azi am fost pe barjă şi am găsit un 
bilet în care scrie ceva despre un partizan. S-ar putea să 
fie cheia poveştii, dar toată afacerea asta mi se pare 
stranie. 

— N-am fost niciodată pe o barjă, remarcă Angela. Dacă 
vii mâine la birou ne vedem... 

— Aperi pe vreunul pe care l-am băgat eu la răcoare? 

— Nu, stai liniştit, un dealer mărunt găbijit de cei de la 
Narcotice. 

— Mai bine. 

— Păcat, mi-ar fi plăcut să-ţi pun beţe-n roate, spuse ea 
pe un ton maliţios. 

După ce încheie apelul cu Angela, formă numărul lui 


e 80 - 


Juvara. 

— În sfârşit! exclamă inspectorul. Eram gata să trimit o 
patrulă după dumneavoastră. 

Soneri privea cum ceața se îndârjeşte să-i stea în cale şi 
pentru o clipă avu impresia că se rătăcise, nu doar pe 
drum, ci şi în ancheta pe care o desfăşura de la un capăt la 
celălalt al câmpiei. Impresia deveni mai puternică atunci 
când auzi cuvintele asistentului său: 

— V-au căutat Nanetti şi Alemanni. Nanetti zice că are 
rezultatele de la analiza sângelui găsit pe cioburi. Nu-i al 
cuiva din personalul medical. 

— Şi Alemanni? 

— Cred că tot de asta vă căuta. 

Il cuprinse sentimentul neplăcut că se înşelase amarnic. 
Pornise spre râu ca să găsească fantomele trecutului şi un 
bărbat dispărut, în vreme ce la oraş fratele acestuia fusese 
în mod cert asasinat. 

— I-ai spus unde eram? 

— Da, răspunse Juvara şovăitor. 

Nu-şi dori să intre în amănunte. Tonul acela îi spunea tot 
ce-ar fi vrut să ştie, era mai elocvent decât un reproş. 
Acceleră din pricina supărării, dar se văzu nevoit să 
frâneze brusc pentru că dintr-odată îi ieşiră în cale 
stopurile unei maşini care mergea înaintea lui. 

Când ajunse acasă, fumă ultima ţigară în bucătărie, în 
penumbră, sprijinit cu coatele pe masă. Înainte să 
adoarmă, încă simțind gustul de Fortanina, îşi aminti că în 
aceeaşi poziţie stătea şi tatăl lui. 


Alemanni nu-l reţinu mai mult de un sfert de oră. Îi 
comunică rezultatele de la analiza cioburilor cu o atitudine 
de profesor pedant şi reuşi să-l calce pe nervi, dar se 
abţinu să comenteze felul în care era condusă ancheta. În 
ceea ce-l priveşte, Soneri nu făcu aluzii la scepticismul de 
mai devreme al procurorului. Nanetti, în schimb, îi expuse 
la telefon teoriile sale. Bărbatul trebuia să fi fost cel puţin 
amortit înainte de a fi aruncat de la fereastră. Pe pervaz şi 
pe calorifer nu exista nicio urmă de luptă, nicio amprentă 


e Gl œ» 


de-a victimei, ceea ce însemna că nu încercase să se 
opună. Singura dovadă că avusese loc o încăierare era uşa 
îndoită a dulapului de tablă, unde rămăsese urma tălpii de 
cauciuc a încălţărilor lui Decimo. În orice caz, nimeni nu 
auzise bufnetul şi nici nu observase ceva neobişnuit. 
Soneri era intrigat de felul în care procedase asasinul, cum 
îşi năucise victima. Totul mersese ca uns până la lovitura 
în geam, până la zgomotul produs de sticla spartă. Apoi 
urmase fuga spre ieşire. Criminalul trebuie să fi avut mult 
sânge rece, atât de rece că izbutise să se îndepărteze fără 
grabă, amestecându-se printre nenumăraţii pacienţi care 
vin şi pleacă. 

— Juvara! strigă el. 

Inspectorul îşi făcu apariţia în timp ce secretarele 
continuau să-i pună lui Soneri documente de semnat pe 
birou. 

— Interoghează-i pe pacienţii şi asistentele de la secţiile 
unde mergea Decimo Tonna, spuse fără să ridice privirea 
de la degetul femeii care-i arăta unde să pună ştampila. 
Vreau să ştiu exact pe unde a umblat în ultimele 
cincisprezece zile şi despre ce a vorbit. 

Il cuprinsese o frenezie nesănătoasă. Şi abia puţin mai 
târziu, în liniştea unui Milord aproape pustiu, stând în 
spatele perdelei de fum care se înălța din ţigara toscană şi 
mulţumit de o porţie de tortelli cu ierburi aromate şi 
ricotta, înţelese că neliniştea pe care o simţea era produsul 
unei curiozităţi care nu-şi găsise răspuns pe malurile 
Padului. Işi imagina expresia ironică de pe chipul lui 
Barigazzi şi al celorlalţi. Când începu să simtă nevoia 
presantă de a se întoarce în sudul regiunii sună mobilul. 
Nu suporta să-i sune în timpul mesei, dar uitase să-l 
închidă, iar la auzul Aidei chinuite cei câţiva clienţi se 
întoarseră spre el, uşor iritaţi. Răspunse doar ca să-l 
reducă la tăcere. 

— Domnule comisar, sunt la ortopedie, bolborosi Juvara. 

— Ţi-ai rupt piciorul? făcu Soneri, mereu iritat de 
preambulurile inspectorului. 

— Nu, dar asistenții de gardă mi-au spus ceva ce nu-mi 


q 382 œ» 


pot explica... 

— Ce nu-ți explici? întrebă inspectorul şi vâri în gură un 
tortello întreg. 

— Cică în ultimele zile Decimo era foarte neliniştit. Se 
uita bănuitor la toţi pacienţii şi o dată l-au văzut cum fuge 
ca din puşcă după ce a văzut pe careva pe coridor. 

— Te-ai lămurit cine era? 

— Nu, nu-şi aminteşte nimeni. A venit şi a plecat, n-a 
stat mult. 

Povestea lui Juvara îl distrăsese de la tortelli şi, când 
mai vâri unul în gură, constată că se răciseră. Nu suporta 
untul şi brânza întărite după ce pierduseră căldura 
insuflată de cuptor. 

Alceste se uită chiorâş la farfurie de parcă ar fi văzut în 
ea un gândac. 

— Am spus-o mereu: soneriile astea strică ricotta, 
comentă el. 

Dar Soneri era deja agitat. Cuvintele lui Juvara îi 
stârniseră în minte un vârtej confuz de scenarii, ca într-un 
spectacol de marionete. Ca să nu se lase copleșit, se ridică 
şi porni spre spital. Îl găsi pe inspector cocoţat pe un 
scaun înalt din cantina dintre pavilioane. 

— Când te dai jos de-acolo de la cucurigu o să te bage 
direct în ghips, comentă Soneri studiind ironic silueta 
deloc agilă a inspectorului. 

— Am fost aici toată dimineaţa, i-o reteză celălalt. Nu 
mi-am rupt nimic, doar nervii mi i-am tocat... 

— Asta-i meseria. Eu nervii cui trebuie să-i toc ca să aflu 
despre ciudăţeniile lui Tonna-orăşeanul? 

— Pe asistenta-şefă o cheamă Luisa, iese din tură la 
două. 


Era o femeie plăcută, robustă şi pe dinafară, şi pe 
dinăuntru. 

— N-a fost de-ajuns ce i-am povestit colegului? întrebă 
ea râzând. 

Îl primise chiar în camera de gardă, unde plutea un 
miros de dezinfectant. 


e 383 


— Vi s-a părut agitat în ultimele zile? 

Asistenta-şefă îl privi câteva clipe înainte să răspundă. 

— Da, aşa mi s-a părut. 

— Ce v-a făcut să credeţi asta? 

— De obicei rămânea aici toată dimineaţa, dar în ultimul 
timp era prins într-un soi de du-te-vino, parcă îl neliniştea 
ceva. De fapt, şi vorbea mai puţin. 

— Aţi aflat ce-l neliniştea? 

— Am întrebat puţin în stânga şi-n dreapta, mi s-a spus 
că aştepta o aniversare, o dată anume, dar n-a ştiut nimeni 
despre ce era vorba şi nici dacă într-adevăr asta îl 
preocupa. 

— Altceva n-aţi mai aflat? 

— Nu, răspunse asistenta-şefă, aş fi vrut să aflu mai 
multe, dar omul care ştia toate astea a murit acum câteva 
zile. 

— Nu ştiţi ce provoca acel du-te-vino care se petrecea de 
mai multe ori pe zi? 

Ea desfăcu braţele. 

— Venea, pleca, venea din nou... N-aş şti să vă spun. 
Aveam impresia că se simte căutat şi că îşi schimbă 
întruna locul ca să nu fie găsit. 

— Dar în mod normal cum se comporta? 

— Era mult mai liniştit. Probabil v-au spus deja colegii 
că stătea aici până pleca şi ultimul pacient, iar uneori ne 
aştepta şi pe noi toţi să ieşim din tură ca să ne însoţească. 
Il găseam deseori citind revistele din sala de aşteptare şi 
numai femeile de la curăţenie reuşeau să-l convingă să se 
ridice de-acolo. Asistentele îl considerau deja unul de-al 
casei. 

— Despre ce vorbea cu pacienţii? 

— li încuraja, îi asculta şi uneori vorbea cu doctorii 
despre starea lor, profitând de faptul că începuseră să-l 
cunoască şi să fie mai deschişi cu el. Aici vin mulţi bătrâni 
care n-au cu cine să vorbească, aşa că Tonna era o 
încântare pentru ei. 

— Spuneaţi că aştepta o aniversare. 

— Aşa părea. Dar poate nu era ceva ce-l privea pe el 


e 384» 


direct. 

Când îşi luă rămas-bun de la asistenta-şefă, comisarul îşi 
aminti de Sartori. Intră din nou pe culoarele spitalului, 
apoi urcă la secţia de nefrologie. Il găsi pe bărbat pe 
jumătate aţipit, cu acele în braţ şi aparatul pornit lângă el. 
I se păru că e mai galben şi mai slăbit. Sartori îl salută cu 
un zâmbet obosit, apoi deschise ochii. 

— Noutăţi? 

— Prietenul dumneavoastră Decimo nu s-a aruncat, ci a 
fost aruncat. 

Cutremurat de veste, celălalt nu schiţă niciun gest şi 
rămase în tăcere, cu ochii pironiţi în tavan. 

— E adevărat că, în ultima vreme, era foarte agitat? Mă 
refer la ultimele câteva zile, întrebă comisarul ca să-l 
scoată pe Sartori din muţenie. 

Îl văzu că mişcă uşor capul în semn de încuviinţare. 
Apoi, când deja începea să se resemneze cu ideea că 
celălalt n-o să mai spună nimic, îi auzi din nou glasul slab. 

— Iertaţi-mă, sunt foarte tulburat. 

— Ştiaţi că aştepta o aniversare? 

— Mi-a spus ceva despre asta, dar când am încercat să 
aflu mai multe mi-a evitat, ca întotdeauna, întrebările. Aşa 
era el: dacă nu spunea lucrurile de bunăvoie, n-avea niciun 
rost să încerci să-l tragi de limbă. 

— Ce v-a spus despre aniversarea asta? 

— Nu cred că era un eveniment fericit, vorbea despre ea 
cu teamă. Mi-a spus doar că a primit o scrisoare. 

— O scrisoare de la cine? 

— Nu ştiu, dar îl agitase. Era speriat. Ultima oară când l- 
am văzut m-a întrebat dacă am zărit chipuri noi pe secţie. 
I-am răspuns că, în afară de noi, bolnavii cronic, în spital 
apar mereu feţe noi. Făcusem o glumă, dar lui i-a picat 
foarte prost. N-a mai vrut să vorbim şi s-a aşezat lângă 
prag, de unde se vede cine trece pe coridor. 

În dimineaţa următoare, Tonna fusese aruncat pe 
geamul Policlinicii numărul 3. Toate indiciile lăsau de 
înţeles că o persoană îl vânase dintr-o secţie în alta, poate 
asasinul însuşi. Soneri gândea fără să se uite la Sartori, 


e 385» 


care stătea întins în pat. Când întoarse privirea spre el, îşi 
dădu seama că adormise de-a binelea. leşi din rezervă 
exact la timp cât să evite ca marşul din Aida să-l trezească 
pe bărbat. 

— Tot la pescuit eşti? începu Nanetti. 

— M-ai nenorocit cu veştile despre Tonna-orăşeanul. 

— Te-ai bucurat, nu? Ce faţă a făcut Alemanni? 

— Voia să-mi reproşeze că am fost să-l caut pe barcagiu, 
dar s-a abținut pentru că-i era teamă să nu ripostez. 

— Ar fi trebuit s-o faci, nu-i nevoie să-l menajezi. Am 
noutăţi despre fratele căzut de la geam. 

— Ce anume? 

— Îţi aminteşti de îndoitura din dulap? Ei bine, îţi 
confirm că a fost făcută de un pantof al lui Tonna, dar n-a 
fost o lovitură puternică. Tabla are jumătate de milimetru 
şi e de-ajuns s-o atingi că se boţeşte. Apoi mai e rana de la 
cap - medicul legist a zis că a fost provocată de un obiect 
contondent, ca un baston, dar care avea o muchie. Cel mai 
probabil un obiect metalic. Între lovitură şi momentul în 
care a căzut au trecut doar câteva secunde, de aceea nu 
există urme de sânge nici în debara, nici pe pervaz. 

— Era urmărit, zise Soneri gândind cu voce tare, cineva 
îl urmărea dintr-o secţie în alta. Cineva foarte viclean şi 
discret, din moment ce nu l-a observat nimeni. Poate fi 
acelaşi individ care i-a adus scrisoarea care l-a tulburat. 

— Asta te priveşte pe tine, comisare, i-o tăie Nanetti. 

La scurt timp după aceea, Soneri formă numărul lui 
Juvara. 

— Ai la îndemână dosarul lui Decimo? Uită-te când s-a 
născut. Verifică şi pentru fratele lui. 

Il auzi pe inspector cum tastează. Tăcerea lui stătea 
mărturie pentru cât de stranii i se păreau rugăminţile 
comisarului. 

— Tu pentru ce aniversare crezi că se pregătea Decimo 
în zilele dinainte să fie ucis? 

Juvara oftă, semn că înţelesese. 

— Nu pentru ziua de naştere, aia e în septembrie. Nici 
pentru a barcagiului - aia e în iunie. 


e 86 - 


— Dac-am şti despre ce vorbea... murmură comisarul. 

— Asistenta-şefă şi-a amintit o singură frază pe care 
Tonna a rostit-o într-una dintre ultimele dăţi în care a 
mâncat pe secţie, dar ea n-a priceput-o. 

— Ce anume? 

— Vorbeau despre sănătatea lui, cum era el singurul 
sănătos printre toţi bolnavii aceia. I-a picat prost, s-a 
enervat şi a bolborosit ceva de genul că „îl aşteptau 
îngerii”. Asistenta-şefă zice că au râs cu toţii, dar că n-a 
înţeles, de fapt, ce voia să zică. O fi vrut să spună că viaţa 
tuturor atârnă de un fir de păr sau era altceva la mijloc? 

— E singurul amănunt pe care şi-l aminteşte? 

— Asta a impresionat-o cel mai tare. Un motiv trebuie să 
existe, nu-i aşa? 

Soneri rămase în tăcere câteva secunde. 

— Apartamentul lui Decimo e sigilat? 

— Da, dar ca să intri trebuie doar să-l anunţi pe 
procuror. 

Tonna locuia într-o clădire cu faţada decolorată, nu 
departe de spital. Apartamentul avea două camere şi o 
baie, iar înăuntru se simţea încă miros de mâncare. Pe 
aragaz rămăsese ibricul pentru caffelatte, iar în camere 
domnea dezordinea, de parcă Decimo ar fi trebuit să 
ajungă urgent la o întâlnire şi nu mai avusese timp să 
strângă în urma lui. În dormitor văzu fotografiile a doi 
bătrâni, care puteau fi părinţii, şi a unei fetiţe, probabil 
nepoata. Pe comodă era o imagine cu el în tinereţe, 
îmbrăcat în cămaşă neagră. 

Soneri deschise sertarele şi începu să cotrobăie prin ele. 
Unul era plin ochi cu facturi vechi, prinse cu elastic. Al 
doilea conţinea diverse hârtii: acte pentru pensie, 
certificate medicale şi rețete. Apartamentul dădea 
impresia unei vieţi care depăşea cu puţin nivelul minim de 
subzistență. Obiectele, păstrate cu grijă, purtau patina 
timpului. Oglinzile mate, tapetul decolorat, perdelele 
descusute, pereţii maronii şi colţurile în care se adunase 
umezeala spuneau povestea unei sărăcii asumate cu 
demnitate. 


e 387 œ» 


În timp ce trecea în revistă conţinutul dulapului de 
haine, unde găsi o pereche de pantaloni bufanţi şi o 
cămaşă neagră, mobilul îl făcu să tresară. Aşteptă să sune 
de mai multe ori înainte să răspundă. 

— În casa cui ai intrat prin efractie? îl apostrofă Angela, 
dându-şi seama că lipseau zgomotele de fundal. 

— Fac o percheziţie. 

— Cauţi sub fusta vreunei dame care adoră uniformele şi 
bărbaţii de acţiune? 

— N-am uniformă şi nici nu-mi place prea mult acţiunea. 

— Asta-i clar. Nimeni nu ştie asta mai bine decât mine. 

— Sunt acasă la Decimo Tonna şi încă habar n-am ce 
caut. 

— Ca să vezi! Sunt chiar jos! 

— Cum ai aflat că sunt aici? 

— Am avut mereu ascendent asupra lui Juvara... Oricum, 
vin imediat la tine. 

El simţi brusc o nelinişte în parte provocată de teama de 
a încălca regulamentul şi în parte de dorinţele trupului. Iar 
când Angela apăru câteva minute mai târziu, acestea din 
urmă se dovediră mult mai puternice. Cu o mişcare 
studiată, ea aruncă paltonul pe un fotoliu, se apropie de 
Soneri şi îl trase de guler. Comisarul zări pe chipul ei 
aceeaşi excitare pe care o simţi şi el când îi atinse corpul. 

— Unde? întrebă, ştiind cum avea să se termine 
întâlnirea lor. 

— În sufragerie. N-am încredere în aşternuturile în care 
au dormit alţii, zise ea şi aruncă o privire spre patul din 
dormitor. 

į 


Soneri se ridică puţin şifonat. Acum, că nu mai era 
excitat, se simţea atât de relaxat şi pleoştit că fu nevoit să 
facă un efort ca să-şi amintească unde rămăsese cu 
raţionamentul înainte să apară Angela. Tot ea îl readuse cu 
picioarele pe pământ. 

— Te-ai lămurit ce cauţi? îl întrebă după ce se 
îmbrăcară. 

— Nu, răspunse el aranjându-şi părul. Poate o scrisoare 


e 88 - 


de ameninţare. 

— Recentă? 

— Cred că da. Am înţeles că în ultimele câteva zile 
Decimo era foarte neliniştit. 

Căutară împreună, luând la mână toate hârtiile din 
comodă. Cotrobăiră şi prin hainele care păreau folosite cel 
mai de curând şi în buzunarele unui halat atârnat pe uşa 
dormitorului, dar nu descoperiră nimic interesant. Atunci 
se întoarseră în bucătărie. Soneri îşi zise că dacă Alemanni 
ar fi ştiut că se află în casa lui Decimo cu o femeie, l-ar fi 
mobilizat pe chestor. 

— Nu-i nimic aici, spuse în cele din urmă nervos, 
strecurându-şi între buze ţigara toscană stinsă. 

— Ori nu-i nimic aici, ori e într-un loc atât de banal că 
nici nu te gândeşti să te uiţi acolo, remarcă Angela. 

El se aşeză la masă, cu coatele sprijinite pe tăblie. Îşi 
aminti că făcuse acelaşi lucru cu o seară înainte, în 
penumbra bucătăriei. Pe măsură ce îmbătrânea începea să 
semene tot mai mult cu tatăl lui, iar gândul acesta îl 
înduioşă. Cu nostalgie se văzu din nou copil în dimineţile 
întunecate de iarnă, când se trezea înainte de zori ca să 
recapituleze lecţiile şi tatăl lui îl saluta, luându-şi 
portofelul din farfuria de porțelan de pe frigider. Îşi 
amintea de farfuria aceea: pe ea era pictată Mole 
Antonelliana şi era mereu plină de hârtii. Angela îl văzu 
cum se ridică în picioare ca un somnambul, cu un zâmbet 
vag întipărit pe chip. Şi pe frigiderul lui Decimo Tonna era 
o farfurie de porțelan. In ea, alături de bonuri de la 
spălătorie şi bilete de autobuz, găsi un plic desfăcut într-un 
mod grosolan, fără timbru sau adresă, pe care scria cu 
albastru numai „Decimo Tonna”. Îl deschise şi găsi în el o 
coală cu pătrăţele decupată dintr-un caiet: „A cincizeci şi 
şaptea aniversare.” lar dedesubt: „Secţia San Pellegrino, 
panoul E, rândul trei, numărul 32.” 

— Te-ai simţi ameninţat de un bilet ca ăsta? întrebă 
Angela. 

Nu ştia ce să răspundă. Cuvintele aparţineau unui cod 
pe care nu-l cunoştea, însă referinţa la aniversare era cât 


e 89 œ» 


se poate de limpede. 

— Mulţi îi urau pe cei doi Tonna. 

— Pentru că... 

Angela nu apucă să-şi termine fraza pentru că el o 
întrerupse. 

— Da, erau fascişti. Mai ales barcagiul cred că a făcut 
prăpăd prin sudul regiunii. Dar sunt nişte poveşti atât de 
vechi... 

— Păi, azi n-ar trebui să mai fie vreun păcat, din moment 
ce „ăia” au revenit la putere... 

— Amintirile n-au dispărut de tot. De-a lungul Padului 
supraviețuiesc nişte specimene care în alte părţi au 
dispărut, comentă Soneri cu ironie amară. 

După ce-şi luă rămas-bun de la Angela, se gândi iarăşi la 
râu şi la viitură. Nu cumva apa coborâse cât să descopere 
digurile câmpiilor inundabile? Ancheta continua să i se 
pară mai uşor de abordat dacă o privea de pe malurile 
acelea. Asta dacă, într-adevăr, între eliminarea lui Decimo 
şi dispariţia lui Anteo exista vreo legătură. Dar cum ar fi 
putut să nu existe? Despre Decimo nu reuşea să descopere 
nimic. Viaţa lui parcă era închisă într-un cocon gros: n- 
avea niciun vecin cu care să aibă relaţii mai apropiate 
decât un simplu salut, n-avea pe nimeni care să se 
oprească să schimbe două vorbe cu el la un colţ de stradă, 
n-avea niciun local pe care să-l frecventeze. Decimo se 
trezea dimineaţa devreme, apoi pleca pe jos la spital, 
unde-şi petrecea toată ziua trecând dintr-o o secţie în alta 
şi stând de vorbă cu pacienţii. Prânzul şi cina le primea de 
la asistente, cu care se înţelegea atât de bine că 
începuseră să-l dea drept rudă sau aparținător al celor 
internaţi acolo. Seara se întorcea acasă şi se închidea în 
micul apartament neîngrijit. Asta îi fusese rutina vreme de 
ani întregi, de când se întorsese din străinătate. Poate că 
aşa, retrăgându-se discret din societate, încercase să-şi 
ascundă existenţa. Numai la spital, unde lumea se 
gândeşte doar la prezentul bolii şi un viitor nesigur, se 
simţise în largul lui şi policlinica îi devenise adevăratul 
cămin. Oare fusese un fugar încă dinainte să-l găsească 


e 90 œ» 


biletul care reprezenta o condamnare la moarte sau acesta 
era singurul motiv pentru care fugea? Ridicol era faptul că 
îi fusese sortit să moară exact acum, când oricum n-ar mai 
fi trecut mult timp şi viaţa i-ar fi cerut să-şi regleze 
conturile. 

į 


La secție, Juvara privi îndelung hârtia cu pătrăţele. 

— Secţia San Pellegrino... Pare a fi un cimitir. Dacă luăm 
în calcul amenințările şi ce-a păţii... 

Şi Soneri avusese aceeaşi impresie. Dar care cimitir? 
Misterul în care trăiau cei doi fraţi se arăta şi mai greu de 
pătruns. Antrenaţi de ani întregi de existenţă clandestină, 
păreau să fi ridicat puntea care îi lega de restul lumii, unul 
dintre ei navigând în singurătate pe Pad şi celălalt alegând 
o viaţă printre bătrâni suferinzi. 

Sună telefonul. 

— Comisare, sergentul Aric vrea să stea de vorbă cu 
dumneavoastră, zise Juvara acoperind receptorul cu mâna. 

Soneri încuviinţă din cap şi arătă spre aparatul de pe 
biroul său. 

— Comisare, când vine echipa de criminalişti să 
examineze barja? Nu pot să ţin o patrulă blocată acolo zi şi 
noapte. 

— Nu se ocupau colegii dumneavoastră din Luzzara? 

— Acum că a scăzut apa, mi-au pasat-o din nou mie. La 
Luzzara a avut loc un jaf şi trebuie să se ocupe de asta. 

— Mai aveţi răbdare câteva ore, răspunse Soneri. Ceva 
noutăţi? 

— Prietenii dumneavoastră comunişti s-au întors la 
clubul barcagiilor ca să curețe clădirea inundată. 

— Nu sunt prietenii mei, i-o reteză comisarul, enervat de 
ironia sergentului, şi nu-mi pasă dacă sunt sau nu 
comunişti. 

— Nişte înfierbântaţi. Numai vârsta îi ţine potoliţi, altfel 
tot tari de cap sunt. 

— Aşa sunt toţi cei din sudul regiunii, altfel Padul i-ar fi 
luat cu el ca pe nişte grăunţe de nisip. 

Când încheie apelul se simţi uşurat. Arico îi oferise 


e 91 œ» 


pretextul pentru a se întoarce în locurile şi printre oamenii 
care-i stârneau cea mai mare curiozitate. Se simţea ca un 
pescar cuibărit în barcă, plutind pe curentul lent şi 
aşteptând zvâcnetul undiţei care să-l scoată din nemişcare 
şi să-l cheme la acţiune. 

— Azi te duc afară, la Luzzara. O să aruncăm o privire 
pe barjă, îi zise puţin mai târziu lui Nanetti. 

— Noi doi pe o barcă - parc-ar fi luna de miere, comentă 
celălalt. 

— Şi carabinierii de pe pasarelă care ne protejează 
intimitatea... adăugă comisarul. 

— Nu-i tot aia dacă-ţi trimit doi oameni de-ai mei? N-am 
chef să merg într-un loc mai umed decât oraşul ăsta. 

— Nu, te vreau pe tine. 

Il auzi pe Nanetti cum oftează. Oasele aveau să-i 
reproşeze decizia o săptămână întreagă. 

O jumătate de oră mai târziu, Soneri se prezentă 
carabinierului care păzea barja. Observase că nivelul apei 
scăzuse şi că ambarcaţiunea lui Tonna părea să se fi 
scufundat de partea cealaltă a contradigului. Acum, 
pasarela era înclinată abrupt spre punte, însă lunca încă 
nu ieşise din apa vâscoasă. Inăuntru descoperi aceeaşi 
lumină şi îşi zise că anotimpurile, soarele şi ceața 
rămâneau mereu în afara cabinei, fără să afecteze 
atmosfera apăsătoare de izolare. Din nou fu atras de 
scrinul de lemn în care Tonna îşi ţinea documentele. Trecu 
iarăşi prin datele călătoriilor şi prin mărfurile care 
mergeau în sus şi-n jos pe cursul râului. Cala ar fi trebuit 
să fie plină ochi cu grâne pentru morile din Polesella, dar 
constatase deja că era goală - ar fi putut să-şi dea seama 
de asta după pescaj. Se întoarse pe punte şi îl zări pe 
tânărul carabinier care fuma în noroiul de pe dig. Deschise 
sasul calei şi aprinse lanterna. Mica scară din lemn aştepta 
în colţul ascuns, dar avea un aspect deloc atrăgător. 
Cobori fără tragere de inimă în ceea ce i se părea a fi o 
capcană pentru şobolani. Ridică scara din lemn de salcie şi 
o priponi în deschizătură pentru a evita închiderea 
chepengului. Imediat ce pătrunse în văgăuna aceea îl lovi o 


e 92 œ» 


miasmă acră, densă şi dezgustătoare, un amestec de 
halenă, transpiraţie de la subraţ şi din zonele inghinale şi 
rufe murdare şi umede. Într-un colţ văzu nişte cârpe şi foi 
de ziar. Tonna nu transporta grâne. În văgăuna lipsită de 
aer se simţea încă prezenţa nenumăratelor persoane care 
trecuseră prin ea. Respirația lor rămăsese întemniţată 
acolo. 

Soneri aşeză scara la loc şi urcă din nou, apoi închise 
chepengul. Intră în cabină şi deschise din nou registrul 
contabil. Tonna călătorea mult, dar nu transporta ce 
declarase acolo. Şi totuşi, într-o cutie veche erau păstrate 
avizele însoţitoare cu descrierea mărfii. Cel puţin patru 
drumuri pe săptămână între Cremona şi Rovigo. Pe de altă 
parte, dacă n-ar fi transportat ceva, cum ar fi putut să-şi 
întreţină barja al cărei motor înghiţea nenumărați litri de 
păcură când se deplasa împotriva curentului? In 
contabilitatea manuală a lui Tonna apărea un fel de tic 
profesional. Cheltuielile pe carburant erau notate riguros, 
caligrafic, şi, de fiecare dată, cifrele erau destul de mari. 

De pe punte auzi mersul regulat şi inconfundabil al lui 
Nanetti. Paşii lui erau asemenea unor picături fără un ritm 
anume şi părea că se deplasează ca o frunză bătută de 
vânt. 

— Nu mai trec pe stinghia aia încă o dată, zise colegul 
lui referindu-se la pasarelă. 

— Nu-ţi face griji, sunt sigur c-o să ghiceşti din prima ce 
se-ntâmplă aici, replică Soneri. 

Celălalt îl privea în glumă cu un aer răutăcios. 

— O să fie greu să găsim ceva în vechitura asta, constată 
Nanetti privind în jur cu vădită neplăcere. 

— Verifică mai ales cala, îl sfătui Soneri. Am senzaţia că 
pe barja asta se organizau cele mai incomode croaziere din 
lume. 

Nanetti îl ţintui cu privirea. Se vedea că înţelesese. 

— Cum se intră în cală? 

Comisarul îl conduse înapoi pe punte şi imediat ce 
Nanetti văzu sasul se încruntă şi ridică bărbia asemenea 
unui cal care refuză să sară peste un obstacol. 


e 93 - 


— E clar, tu chiar vrei să-mi petrec pensia într-un scaun 
cu rotile, se plânse el. 

Soneri îl ajută să coboare pe scara ca de coteţ şi rămase 
pe marginea deschiderii. Când îl văzu că se apucă de 
iscodit cu minuţiozitate, începu să-l cuprindă plictiseala. 

— Te las pe mâna carabinierilor, îl avertiză el. 

De dedesubt se auzi un glas însoţit de ecou: 

— Eşti un trădător, ăla mă-nchide aici şi desface şi 
parâmele! 

Soneri îl lăsă pe Nanetti în grija carabinierului şi se 
îndreptă spre sat. Din loc în loc drumul se îndepărta de dig 
şi  şerpuia printre câmpurile inundate. Când zări 
clopotniţa, un panou albastru îl anunţă că intra în Casoni. 
Coti instinctiv, îndepărtându-se apoi de dig: îşi amintise de 
Maria cu nisipul. 

În sat nu erau mai mult de şapte case şi un bloc mic, mai 
înalt decât podul Roccabianca, împrejmuit de copaci. Intră 
în hol şi se uită câteva clipe în jur, în vreme ce mai multe 
asistente tot veneau şi plecau împingând cărucioare care 
răspândeau parfum de muşeţel. 

— Sunt comisarul Soneri, de la chestura Parma. O caut 
pe Maria cu nisipul... 

— Pe cine? făcu o asistentă întinzând gâtul spre el. 

— Nu-i ştiu numele de familie. Mi s-a spus că stă aici o 
femeie care trăia pe o insulă şi pe care o chema aşa. 

— Poate Grignaffini, zise femeia, e singura Maria de aici. 

— Probabil că ea e. 

— Şi vreţi să vorbiţi cu ea? 

— Da, dar dacă se odihneşte mă întorc altă dată. 

Asistenta râse. 

— Asta nu vorbeşte decât dialectul mantovan. Oricum, 
colega ei de rezervă poată să traducă. Mă rog, dacă are 
chef - e jumate nebună. 

— Nicio grijă, înţeleg foarte bine dialectul. 

Maria cu nisipul era o bătrână cu înfăţişare ţanţoşă: 
grasă, cu o privire răutăcioasă şi cu părul lung, 
dezordonat, cenuşiu ca nisipul uscat. Parcă s-ar fi aflat 
încă pe insulă şi scruta bărcile care treceau la orizont, 


e 94 œ 


temându-se ca nu cumva vreuna dintre ele să tragă la mal. 
Asistenta se apropie de ea şi o anunţă că Soneri era 
poliţist. Îi vorbea în dialect, dar ea părea să n-o asculte, 
atât de fix îl privea pe comisar. 

— Aţi prins-o în toane bune, dacă n-ar fi avut chef să 
vorbească s-ar fi întors cu spatele, îl informă femeia. 

Soneri se aşeză pe un scaun în faţa Mariei, care îl salută 
cu un gest politicos, dar reţinut. Se vedea că-şi petrecuse 
toată viaţa într-o patrie mică, invadată încontinuu şi în cele 
din urmă măturată de drage. 

— Vă înţeleg dialectul, seamănă cu al meu, spuse 
comisarul, invitând-o să vorbească liber. 

— Deci nu eşti din Italia de jos? întrebă ea în cadenţa 
monotonă a celor din zona Padului. 

Soneri clătină din cap. 

— Ce vrei să ştii? Toată viaţa n-am văzut decât apă şi 
bărci, continuă ea în dialect. 

— Ştiţi că a dispărut Anteo? 

— Am auzit. 

— Îl cunoşteaţi bine. Ce-ar fi putut să se-ntâmple cu el? 

— L-or fi găbjit pe malul din Brescia, ca după război. 
Javre nenorocite de comunişti... 

— Cine? 

Bătrâna ridică un chip mândru şi plin de ură. 

— Ăia care s-au dus la partizani. Mulţi or fi crăpat deja, 
cu voia Domnului. Alţii au plecat după '46, dar înainte de 
asta au făcut prăpăd. 

— A mai rămas cineva? 

Maria făcu un semn care însemna că da. 

— A rămas Barigazzi, care şi-a strâns o bandă de 
bolşevici. Mi-au ars coliba de două ori, dar carabinierii nu 
i-au prins niciodată. Cunosc Padul foarte bine şi mai ştiu şi 
la ce uşi să bată pe maluri. 

Maria oftă de furie. În ciuda vârstei, trupul său 
masculinizat din pricina trudei emana o forţă sălbatică. 

— Barigazzi spune că pe vremea fasciştilor el era doar 
un copil. 

— Avea şaişpe ani şi umbla cu revolverul la el. El l-a 


e 95 - 


curăţat pe Bardoni ca să-i ia barca la debarcaderul din 
Stagno, toată lumea ştie asta. 

— Şi Anteo cum s-a descurcat? 

— Ţi-am zis, câţiva ani a fost în Val Camonica. 

— Dar după aceea? 

— Din fericire apele se liniştiseră, dar era tot cu ochii-n 
patru. Naviga noaptea şi dormea ziua. 

— Ce făcuse de aveau ceva cu el? 

— În război ai mereu un motiv să urăşti. Fasciştii veneau 
în razie şi ei fugeau ca nişte iepuri, apoi se întorceau să-i 
lovească pe la spate, răspunse bătrâna cu un glas mai 
aspru. 

— Din câte vă amintiţi, Tonna a participat la represalii? 

— De unde să ştiu? Au trecut şi ani întregi fără să plec 
de pe insuliţa mea. Numai viiturile mă goneau de-acolo. 
Lumea e aşa de urâtă că mai bine stai doar în ungherul 
tău. 

— De ce venea Anteo la dumneavoastră? 

Soneri îşi dădu seama abia după ce rosti cuvintele că 
atinsese un subiect prea personal. 

Bătrâna se împotmoli o clipă, apoi găsi din nou o cale de 
scăpare. 

— Nu vorbeam mai deloc şi ne înţelegeam bine. Ziua, 
când el dormea, eu stăteam de veghe. Avea încredere 
numai în mine şi în singurătatea din mijlocul Padului. 

— Prin urmare, se simţea ameninţat. Dar în ultima 
vreme? 

— Eu îi ziceam să n-aibă încredere în nimeni, dar el îmi 
spunea că lumea s-a schimbat. Începuse să meargă până şi 
la clubul lui Barigazzi şi spunea că trebuie să lase trecutul 
în urmă acum, că toţi suntem nişte bătrâni amărâţi, şi că 
trebuie să aruncăm ura în Pad. Venea pe la mine când 
avea timp şi de fiecare dată mă ruga să urc cu el pe barjă. 
Eu îi ziceam mereu că la vârsta lui poate să se retragă pe 
uscat, să trăim aşa, împreună... Dar nu-i plăcea să stea pe 
uscat, prefera pe apă. Spunea că anii din munţi fuseseră 
mai răi decât războiul pentru că îi trăise pe creste şi 
stânci. Venea la mine pe insulă şi din pricina asta: singurul 


e 96 - 


pământ pe care-l suporta era cel înconjurat de ape. 

— Puteaţi să începeţi viaţa de la capăt într-un loc de 
lângă mare. 

— Ne-am gândit la asta, dar lui nu-i plăcea apa care stă 
pe loc sau care se loveşte de pereţi. Voia apa hotărâtă a 
râului, care ştie încotro se-ndreaptă. Voia să modifice barja 
şi să putem locui zile întregi pe ea atunci când nu se putea 
sta la mine. Dar apoi ne-au măturat şi insula, iar eu sunt 
aici şi el nu ştiu unde e. 

— Cine v-a măturat-o? 

— Cei de la cooperativă. Comuniştii, răspunse, aproape 
scuipând cuvintele. 

— Au dragat-o? 

— Nu, n-a fost nevoie s-o dragheze. A fost destul să 
modifice cursul apei ca s-o macine. Pământul ne-a dispărut 
de sub picioare metru cu metru. Cooperativa a făcut-o 
înadins. Cine ştie pe cine au înşelat, au făcut rost de 
documente care să le dea voie să sape undeva unde nu s-ar 
fi scos cheltuiala nici măcar pe jumătate. Au vărsat mulţi 
bani ca să radă insula de pe faţa pământului. Când am 
plecat de-acolo, cu toţii stăteau pe dig şi sărbătoreau. Am 
trecut prin faţa lor în timp ce cântau Bandiera rossa?. În 
vârful macaralei de pe barjă chiar atârnaseră un steag 
roşu. 

Bătrâna se făcuse lividă, pielea ei căpătase culoarea 
noroiului dintr-o baltă. Colega ei o privi înspăimântată şi 
începu să strige. Doi infirmieri o apucară de braţe în timp 
ce Maria îi aruncă celeilalte femei mai multe priviri pline 
de dispreţ. Lăsa de înţeles că i-ar fi plăcut să-i dea vreo 
două. Imediat după aceea, Soneri se pomeni că cei doi 
bărbaţi îmbrăcaţi în alb îl privesc sever. Se apropie de 
Maria, o atinse uşor pe umăr şi ieşi. 


4 Unul dintre cele mai renumite cântece comuniste italiene, pe un text 
de Carlo Tuzzi (n. red.). 


e 97 œ» 


6 


Auzi din nou Aida afonă din mobil. Înainte ca Nanetti să 
apuce să vorbească, Soneri îl auzi cum gâfâie. 

— Ai traversat Padul înot? 

— Ca să urc înapoi pe dig cu pasarela aia a trebuit să 
cheme încă o patrulă. Halal impresie ce-am făcut în faţa 
carabinierilor... 

— Nu-ţi face griji, ştiu foarte bine că nu eşti un om de 
acţiune, tu reprezinţi partea intelectuală a anchetei. 

— Ai putea să mă  scuteşti de probele astea 
necruțătoare. Mă simt numai bun să mă internez. 

— Cum ţi s-a părut barja? 

— În cală sunt de toate. Cred că a trecut pe-acolo o 
armată întreagă de amărâţi. Cu copii cu tot. 

— Tonna nu transporta nici grâne, nici altceva, ci 
imigranţi clandestini, zise comisarul. 

— Ai dovezi? întrebă Nanetti cu obişnuita lui abordare 
ştiinţifică. 

— Nu, dar mi se pare că e limpede. Pleca de la gura de 
vărsare în amonte şi apoi se întorcea, având acoperire sub 
forma avizelor completate de vreun producător care a pus 
botul. Oficial transporta grâne, dar de fapt în barjă erau 
persoane care nu trebuiau să fie văzute. Metoda e 
perfectă, dacă stăm să ne gândim: îi ducea de la Adriatica, 
unde vin navele mari, în inima industrială a ţării, unde le e 
mai uşor să se stabilească. Şi toate astea folosind un mijloc 
de transport mult mai puţin riscant decât camionul sau 
trenul. Pe Pad nu te controlează nimeni. 

— Găsise cum să-şi ducă traiul şi cum să-şi păstreze 
barja, conchise Nanetti. Am recoltat şi alte dovezi, îţi 
comunic mai târziu ce aflu. 

Când introduse mobilul în buzunar, Soneri se întrebă ce 
legătură avea transportul imigranţilor clandestini cu 
dispariţia lui Tonna. Continua să afle informaţii despre el şi 
viaţa lui, dar acestea nu-l aduceau mai aproape de locul în 
care se afla şi nici nu-l ajutau să descopere cine îi omorâse 


e 98 œ» 


fratele. Urcă pe dig. Acum, că viitura trecuse, câteva 
echipe de muncitori îndepărtau sacii de nisip în vreme ce 
Padul se liniştea zi după zi, cuibărindu-se înapoi în albia 
lui. 

La clubul barcagiilor era o activitate febrilă, ca pe 
şantier. Ghezzi, Vernizzi şi Torelli cărau găleți, în vreme ce 
Barigazzi se uita la râu sprijinindu-se într-o lopată. Soneri 
veni în spatele lui şi-l luă prin surprindere. 

— Pun pariu că pe vremuri m-aţi fi zărit încă de pe dig. 

Celălalt se întoarse, iar pe chip i se citi un amestec de 
furie şi teamă. i 

— De ce răsuciţi cuțitul în rană? Încă sunt de ajuns de 
lucid cât să-mi dau seama că sunt bătrân. 

— E doar lipsă de exerciţiu, încercă să-l împace Soneri. 
Acum nu mai există ameninţări. 

Celălalt îl privi perplex, iar comisarul îşi dădu seama că 
bărbatul vedea în el o ameninţare, aşa că schimbă 
subiectul. 

— Încă n-au apărut luncile. 

— Greşiţi, îl contrazise Barigazzi arătând o linie paralelă 
cu matca râului. Lunca nu e la mai mult de jumătate de 
metru sub apă. 

— Mâine o să se despartă apele, încercă Soneri. 

— La noapte, pe la patru. Râul scade cu aproape zece 
centimetri pe oră, îl strânge frigul. 

— Cât durează să se golească luncile? 

— Dacă pornesc pompele ca să scoată apa din case, mai 
puţin de o săptămână. Dar de uscat o să se usuce abia la 
primăvară. Altfel, ar fi nevoie de o lună de îngheţ, explică 
Barigazzi continuând să privească în largul curentului care 
înainta lent. 

— Văd că aţi curăţat deja sediul. 

— Aproape. Pereţii încă sunt umezi, o să lăsăm aerul să-i 
usuce. Din păcate, continuă el şi arătă în depărtare în 
direcţia malului lombard, vine fumara. Ceaţa. 

Într-adevăr, cerul atârna greu deasupra râului, iar aerul 
părea să se fi îmbâcsit. Barigazzi, încă sprijinit cu o mână 
în lopată, parcă aşteptase tocmai fumara. Era o întâlnire 


e 99 œ» 


care se petrecuse de o mie de ori, dar ascundea 
întotdeauna surprize. 

— Mi-ar plăcea să ştiu unde se naşte, zise Soneri. 

— Din tot şi din nimic, la fel ca noi, care ne mişcăm prin 
ea. 

Soarele palid de toamnă fu acoperit cu un văl, iar lumina 
îşi pierdu şi mai mult din intensitate. Acum puteai să-l 
priveşti direct. Râul se contopi cu cerul la fel cum iarna 
zăpada de pe dealuri atinge văzduhul. În clipa aceea, o 
siluetă lungă şi întunecată apăru în contra curentului şi 
începu să facă o manevră lentă pentru a trage la mal. Când 
trecu prin faţa lor, un fuior de ceaţă îi tulbură conturul. 
Motorul bolborosea în surdină cu un zgomot care amintea 
de mămăliga care fierbe. 

— Amarează împotriva curentului, explică Barigazzi 
răspunzând la un semn din bărbie al comisarului. O să 
urce un pic ca să intre în deschizătura portului. 

După câteva minute, barja lui Tonna începu să se 
răsucească lent, arătându-şi partea laterală ca un peşte 
leneş şi moleşit. În cele din urmă acostă, alunecând pe 
lateral până ce coca se opri într-un tampon format din 
cauciucuri vechi, atârnate de cimentul debarcaderului. Din 
cabină ieşiră doi bărbaţi care aruncară parâmele. Apoi 
coborâră pe uscat şi legară nodurile. 

— Ultimul drum, comentă Soneri. 

Barigazzi îi aruncă o privire scurtă şi grăitoare, dar nu 
zise nimic. 

— Cine sunt? întrebă comisarul arătând spre barcagii. 

— Oameni din Luzzara, răspunse celălalt evaziv. Sunt 
dibaci, adăugă el, manevra a fost perfectă. Nici Tonna n-ar 
fi putut s-o facă mai bine. g 

Incepea să se lase întunericul. În uşa clubului apăru şi 
Gianna. 

— Ne vedem la Surdu, îşi luă rămas-bun Soneri, 
confirmând parcă o întâlnire despre care discutaseră deja. 

Barigazzi nu se mişcă, dar ridică mâna liberă în semn de 
salut şi încuviinţare. 

Comisarul trecu de-a lungul porticurilor trăgând din 


< 100 >» 


ţigară. Cazarma carabinierilor era învăluită în zăpadă, dar 
la etajul întâi văzu lumina aprinsă în biroul sergentului. 
Santinela îl conduse în cele două camere ale subofiţerilor, 
unde domnea un miros de supă reîncălzită. Aricò dârdâia 
de frig şi blestema ceața şi Padul, în timp ce radioul 
transmitea din când în când câte un mesaj de la staţia 
mobilă din maşină. 

— Au adus barja în port, îl informă comisarul. 

— Am scăpat de ea, slavă Cerului! 

Soneri ar fi vrut să-i spună că era de datoria lui să 
ancheteze dispariţia lui Anteo, dar se abţinu pentru că 
dezinteresul manifestat de sergent îi oferea mai multă 
libertate de mişcare. 

— Nicio noutate? 

— Nimic, răspunse ofiţerul de carabinieri cu o voce 
nazală, mă tem că omul ăsta chiar a sfârşit-o rău de tot. 

— N-am crezut niciodată că ar fi fugit. 

Arică oftă prelung. 

— Nici eu, recunoscu el. 

— Aveţi idee ce transporta Tonna în călătoriile sale? 

Sergentul se blocă şi tresări uşor. 

— Grâne şi alte mărfuri. Barja nu era echipată să 
transporte containere. 

— Nu ducea doar asta. 

— Şi ce altceva mai ducea, mă rog? 

— Aţi primit vreodată veşti despre imigranţi clandestini 
sosiți pe cursul râului? 

— Nu aici la noi, pe malul cremonez şi pe cel din 
Piacenza. 

— L.-aţi controlat vreodată pe Tonna? 

— Ce-ar fi trebuit să controlăm? Un bătrân cu o barjă 
dintr-o altă epocă? protestă sergentul, care luase cuvintele 
lui Soneri drept un reproş. Credeţi că trăgea la mal cu o 
grămadă de oameni în cală? l-ar fi debarcat înainte să vină 
aici, nu credeţi? Şi cu siguranţă nu într-un port fluvial. 

— Vă rog doar să-i întrebaţi pe colegii dumneavoastră de 
la cazarmele de pe cursul Padului. Înţelegeţi, Arico, 
adăugă  Soneri apropiindu-se de sergent cu un aer 


e 101 œ» 


complice, sunt nişte chestiuni tare urâte. Şi nu e exclus să 
găsim aici motivul dispariţiei lui Tonna. Asta dacă suntem 
amândoi convinşi că nu a fugit... 

Sergentul încuviinţă, îmbunat, în vreme ce comisarul 
ieşi din birou. Câteva clipe mai târziu, când traversa deja 
satul cufundat în ceaţă, se gândi din nou la ipoteza aceea, 
simțind cum se destramă puţin câte puţin. Nu ştia de ce, 
dar ceva nu-l convingea. Mai ales, nu înţelegea ce legătură 
aveau toate astea cu Decimo. 


Nepoata era în spatele tejghelei, ca de obicei. Avea 
obişnuitul aspect uşor neglijent al femeilor de vârsta a 
doua care nu prea se mai sinchisesc cum arată. Fusta 
strâmtă îi punea în evidenţă şoldurile late şi moi de 
matroană iar părul, ca să mai poată pretinde că era blond, 
ar fi trebuit vopsit. Se apropie de comisar şi-şi sprijini 
braţele încrucişate pe tejghea, de parcă ar fi fost un 
pervaz. Gestul îi comprimă sânii, care se înălţară periculos 
de mult până la marginea decolteului. Soneri nu reuşi să-şi 
ferească privirea. In ciuda aspectului general, dădea 
impresia că e o femeie sănătoasă tun. 

— Aş vrea să stăm de vorbă despre apelul acela. 

Ea îl privi cu ochi inexpresivi. 

— Individul care-l căuta pe unchiul dumneavoastră, pe 
„Bărbosu”. 

Ceva i se aprinse pe chip. O luminiţă slabă. 

— Ştiu doar ce v-am spus deja. 

— Când venea pe uscat doar vă aducea rufe la spălat sau 
mai rămânea în sat? 

— În ultima vreme mai rămânea câteva ore pe-aici. 

— Stătea la bar cu dumneavoastră? 

— Nu, deloc. Aici n-a călcat vreodată. Venea la mine 
acasă. 

— Şi apoi? 

— Ajungea mereu dimineaţa, foarte devreme. Mă rog, şi 
eu mă trezesc cam cu noaptea-n cap ca să deschid localul. 
Mâncam împreună, apoi el pleca la plimbare. 

— Unde? 


e 102 œ» 


— Ei, spre oratoriul San Matteo, de lângă dig. 

— De ce tocmai acolo? 

— Bătrânilor le plac locurile prin care mergeau în 
tinereţe. Familia noastră a ajutat la restaurarea oratoriului 
şi, pe vremuri, când aici era mai multă lume, eram 
pomeniţi la slujbă prin părţile astea. 

— Mergea doar la oratoriu? 

— Uneori mai mergea acasă la don Firmino, parohul. 

— Era credincios? 

— A devenit credincios la bătrâneţe. Nici eu nu ştiu de 
ce, completă femeia ca şi cum ar fi fost ceva neplăcut. 

— N-aţi observat nimic după această schimbare? Un 
cuvânt, un gest care ar putea să explice de ce a trecut în 
rândul credincioşilor? 

Claretta îl privi cu un fel de stupoare iritată. Comisarul 
se pomeni în faţa unui chip obtuz, în care părea imposibil 
să găsească vreo fisură. Rămaseră câteva clipe în tăcere, 
uitându-se unul la celălalt, până intrară câţiva tineri care 
coborâseră dintr-un BMW mare şi negru. 

Mai târziu, când trecea pe sub porticuri în drum spre 
casa parohială, comisarul încă avea în faţa ochilor expresia 
aceea obtuză. Era uluiala cuiva obişnuit să se gândească 
numai la lucruri materiale şi care brusc are de-a face cu 
abstractul, cu ceva ce nu are nici greutate, nici formă, nici 


preţ. 
» 


În faţa lui don Firmino simţi că vrea să spună tot ce-i 
trecea prin cap, dar îşi aminti că era poliţist. Preotul, pe de 
altă parte, avea un aer combativ, dobândit pe vremea în 
care probabil că „roşii” nu-i făcuseră viaţa uşoară. Era 
bondoc şi avea mâini mai obişnuite cu sapa decât cu 
sfeştocul. F 

— Îmi fac griji pentru Anteo, recunoscu el. În sudul 
regiunii e imposibil să dispari. Numai râul te poate 
ascunde. Dar aproape mereu dă înapoi ceea ce ia. 

— Prin urmare, n-avem altceva de făcut decât să 
aşteptăm? 

— Nu ştiu, se grăbi să răspundă don Firmino, numai îmi 


e 103 * 


dau cu presupusul. 

— Din păcate, deocamdată, doar atât pot face şi eu, 
observă, comisarul. Am venit la dumneavoastră tocmai ca 
să încerc să înţeleg. 

— Nu ştiu dacă pot să vă fiu de ajutor. 

— În ultima vreme Anteo vă vizita, nu-i aşa? 

Corpul preotului se încordă abia perceptibil, dar îi 
conferi o postură vag solemnă. Spuse doar: 

— Da. 

Fără alte detalii. 

— Nu mi se pare că e deosebit de credincios. Ce l-a 
împins să se apropie de Biserică? 

— Vine întotdeauna un moment în care ne dăm seama că 
trebuie să tragem linie şi să facem calculele. Cred că 
momentul respectiv venise şi pentru Anteo. Prima oară a 
fost la mine în mai. Am fost surprins, dar m-am bucurat ca 
orice preot care vede pe cineva cum se lipeşte din nou de 
Biserică. 

— Simţea că i se apropie moartea? 

— E normal să fi simţit, avea peste optzeci de ani. Dar 
nu asta conta pentru el. Ştiţi câte persoane mor fără să se 
fi spovedit? 

— Se căia pentru ce făcuse în viaţă? 

— Şi pentru asta. Cine trece printr-un război poartă cu 
sine poveri pe care mai devreme sau mai târziu trebuie să 
le dea jos din spinare. Şi când nu are putere... Nimeni n-a 
ieşit întreg din vremurile pe care i-a fost dat să le trăiască. 

— Tonna a fost fascist convins, o cămaşă neagră... 

Don Firmino oftă puternic. 

— Să nu credeţi că ceilalţi... 

— Dar el e cel care a dispărut. 

— Vă înţeleg curiozitatea, dar ce legătură are trecutul 
cu toate acestea? Sunt lucruri care s-au petrecut acum mai 
bine de cincizeci de ani. 

— Aşa cum v-am spus, îmi dau doar cu presupusul, nu 
exclud nicio posibilitate. 

— Avea remuşcări, asta da, reluă preotul, făcând un 
efort vizibil să rostească fiecare cuvânt. 


e 104 œ» 


— De ce? 

Don Firmino oftă din nou înainte să ridice ochii la 
peretele din faţa lui, unde atârna un crucifix. 

— Pentru că a făcut parte dintr-un grup care a comis 
atrocități. Apoi mi-a vorbit despre o casă incendiată, dar 
nu ştiu la ce se referea, poate la o acţiune de represalii sau 
la o expediţie de pedeapsă. Prin părţile astea erau o 
mulţime de partizani. 

Soneri se gândi la rugurile pe care le văzuse în atâţia ani 
de poliţie: zgomotul focului, etajele distruse de vâlvătăi şi 
geamurile care explodează ca nişte ochi care se sparg în 
orbite. O casă în flăcări e o insultă adusă memoriei. 

— Vă amintiţi unde s-a întâmplat asta? 

Don Firmino ridică brusc capul. 

— Nu, nu mi-a spus. 

— E singurul lucru grav despre care v-a vorbit? 

— În general se simţea vinovat pentru abuzurile comise 
prin părţile astea de cămăşile negre. 

Rămaseră în tăcere unul în faţa celuilalt în încăperea 
joasă, cu grinzi, unde parohul îi primea pe credincioşi în 
fiecare sâmbătă după-amiaza. La un moment dat, don 
Firmino îşi scoase tricornul şi dezveli un cap aproape chel, 
alb ca burta unui şarpe, pe care preţ de câteva clipe se 
agitară puţinele fire de păr rămase încă acolo. După ce le 
liniştit trecându-şi mâna peste creştet, preotul aruncă 
pălăria într-un colţ al canapelei. 

— Se pregătea să moară? insistă comisarul. 

Don Firmino desfăcu larg braţele. 

— Pe-aici sunt mulţi bătrâni, dar niciunul nu s-a 
comportat ca el. Cine-a intrat în biserică de mic a 
continuat să vină, iar cine n-a pus niciodată piciorul în ea 
nu şi-a schimbat părerea nici acum. 

— Credeţi că-l acuza cineva de ceva din trecut? 

Din nou preotul se dovedi incapabil să răspundă. 

— Vă înţeleg curiozitatea, dar e diferită de a mea. Eu am 
căutat ce era înăuntru, dumneavoastră căutaţi ceva din 
exterior. 

— Uneori trebuie cercetat înăuntru ca să înţelegi ce se 


<e 105 - 


întâmplă în exterior. 

— Pot să vă spun că Anteo a trecut prin multe, dar 
găsise calea păcii. Chiar în ultimele săptămâni mi s-a părut 
mai liniştit decât de obicei. Mi-a spus că voia să se lase de 
navigat şi să-şi transforme barja în casă. Îi plăceau casele- 
bărci, cum văzuse la Amsterdam. I se părea şi un 
compromis bun: renunţa la nopţile întregi petrecute la 
timonă, dar nu şi la apă sau barjă. 

— Nu v-a pomenit niciodată de Maria? 

— Era văduv, a încercat să-şi clădească din nou viaţa. Şi 
ea şi el, de fapt, însă niciunul nu e genul care să se 
căsătorească. Le place să meargă fiecare pe drumul lui, 
cum fac pisicile. 

— V-a vorbit vreodată, la ultimele întâlniri, despre un 
telefon pe care l-a primit? Despre cineva care-l căuta 
folosindu-i porecla fascistă de odinioară? 

— Da, mi-a spus ceva despre asta. 

— Vi s-a părut agitat? 

— Nu, de-acum era împăcat. Simţea că viaţa i s-a 
terminat. Odată mi-a mărturisit că la vârsta lui se poate 
muri fără să le porţi ranchiună celor care încă te urăsc. 

— Dar vi s-a părut că luase apelul ca pe o ameninţare? 

— Nu, răspunse preotul. Eu cred că a înţeles foarte bine 
cine-l căutase. Poate s-a gândit chiar că personajul i-ar 
putea face rău, dar era gata să accepte orice. Părea să fi 
renunţat la orice formă de precauţie, abandonându-se 
complet în mâinile Domnului. 

O bătrână apăru de după o uşă din spatele preotului şi îl 
privi suspicioasă pe comisar, întorcându-şi apoi chipul uşor 
într-o parte. Soneri avu impresia că, dincolo de faptul că 
nu-i plăceau vizitele inopinate, nu suporta ţigările. 

— Mă aşteaptă lecţia de catehism, şopti resemnat don 
Firmino. 

Comisarul salută şi ieşi. 

Făcu un ocol mare. Se îndreptă spre dig printr-o zonă 
îndepărtată de casele unde livezile erau aliniate şi 
ordonate ca şi cum s-ar fi aflat pe o tablă de şah. O adiere 
rece însoțea ceața, împingând-o în amonte. Intră pe o 


e 106 » 


cărare care ducea pe coronamentul digului. Întreaga albie 
se acoperise cu un strat cenuşiu care printre plopii 
cufundaţi în apă până aproape de coroană îşi schimba 
culoarea în ceva mai întunecat. Îşi aprinse ţigara toscană 
şi începu să meargă spre sat. Se gândea la Anteo aşa cum 
îl descrisese don Firmino: liniştit, împăcat după o viaţă de 
fugă. Oare transportul de clandestini îl ajuta sau nu să-şi 
transforme barja într-o casă unde să trăiască pentru restul 
zilelor? Preotul spunea că nici măcar apelul telefonic nu-l 
tulburase. Şi totuşi, acela era singurul element neprevăzut 
din bătrâneţea aceea plină de remuşcări zdrobite pe 
stranele bisericii, cu capul plecat, lângă statuia Sfântului 
loan împrejmuită de candele aprinse, şi în spovedaniile 
faţă-n faţă cu don Firmino, când vorbea cu el jumătate de 
oră, o oră sau poate chiar mai mult. Nu şi-l imagina pe 
Tonna guraliv. Poate că preotul era cel care-l trăgea de 
limbă. 

Văzu primele case din sat îngenuncheate sub dig. 
Dincolo de stăvilar i se păru că aude un clipocit ritmic de 
vâsle. Îşi încordă auzul şi îl percepu mai limpede: o barcă 
se mişca printre plopi, între contradig şi câmpia inundabilă 
care acum ieşise timid la suprafaţă şi imobiliza apele în 
partea aceea. Încercă să vadă mai bine. Făcu cale-ntoarsă 
şi traversă iarba strivită de sacii de nisip, unde câteva 
mlădiţe albe ca miezul cepei răsăriseră chiar şi fără lumina 
soarelui. Zgomotul se auzea mai limpede. Se lăsă pe vine 
printre mărăcini şi aşteptă până întrezări ceva furişându- 
se în întuneric. O siluetă naviga într-o luntre, stând în 
picioare, folosind o singură vâslă, ca un gondolier, şi 
trecea printre plopi la înălţimea la care începeau să apară 
rămurelele. Individul mişca o dată din vâslă ca să-şi ia 
avânt, apoi făcea o pauză lungă. Putea fi comportamentul 
unui vânător, dar ora nu era prielnică pentru urmărirea 
prăzii. Comisarul se ridică încet ca să-şi menajeze 
picioarele iar în clipa aceea un fazan se avântă zgomotos 
în aer de pe taluzul digului şi începu să tipe, zburând la 
joasă înălţime. 

Luntraşul mişcă vâsla de două ori şi se îndreptă spre o 


e 107 œ» 


luncă întinsă, ieşind din câmpul vizual al lui Soneri. 
Comisarul rămase încă în aşteptare, încercând să 
ghicească direcţia celuilalt, dar nu mai auzi nimic. 
Dispăruse în negură şi acum, alarmat, era nevoit să 
cârmească în linişte, ca un peşte. Cu siguranţă lăsase 
luntrea în seama curentului iar acum, răbdător, era purtat 
de apă. Comisarului îi venea să-l urmărească înot. 

Soneri ajunse la port. Văzu că micul steag al clubului 
barcagiilor flutura din nou şi că stâlpul de iluminat care 
juca rol de far era îndreptat spre un front dens de ceaţă. 
Temperatura scăzuse şi totul începea să îngheţe. Işi 
încheie şi ultimul nasture de la palton înainte să audă Aida 
dintr-un buzunar. 

— Prietenul tău Alemanni o ţine langa la procuratură că 
n-o să găseşti absolut nimic, îl zgudui Angela. 

Numele procurorului îl făcu să se înfioare mai mult 
decât vântul îngheţat care bătea pe dig. 

— Are ceva cu mine pentru că i-am demonstrat că 
moartea lui Decimo n-a fost o sinucidere. ă 

— A lăsat câte ceva să se scurgă şi către presă. În ziare 
scrie deja că ancheta s-a împotmolit. 

Lui Soneri îi scăpă un fel de mârâit şi îşi reproşă că nu 
dăduse chiar el presei ştirea despre crimă. li părea rău că 
nu-i făcuse o figură procurorului. Scrâşnind din dinţi, 
izbuti numai să şoptească: 

— Prostul dracului! 

— Linişteşte-te, zise Angela, peste câteva luni 
preşedintele tribunalului o să-l trimită la pensie, aşa că o 
să-şi petreacă restul zilelor la casa pensionarilor. Nu mai 
are încredere în el nici cât să-i ceară o confirmare. Ultima 
misiune e cea cu Tonna, explică ea în timp ce Soneri îşi 
blestema ghinionul. Să fii pregătit: într-una din zilele astea 
vin să te vizitez. Gândeşte-te cum mă primeşti. Şi-aşa nu- 
mi place sudul regiunii şi, dacă tot fac un efort, nu tolerez 
să fiu dezamăgită. Barja aia... 

— E în faţa unui club de barcagii foarte frecventat. 

— Eşti comisar, nu? Găseşte o soluţie. 

Ar fi vrut el. Nu atât ca s-o ducă pe Angela sub punte, 


< 108 >» 


oferindu-i emoția de a face dragoste într-un loc neobişnuit, 
cât mai degrabă ca să înţeleagă cine era şi ce făcea 
barcagiul singuratic. Dincolo de orice, s-ar fi expus riscului 
de a fi interceptat de carabinierii care supravegheau 
casele inundate de peste dig. Dar pe ceața aceea... Pe un 
barcagiu priceput nu l-ar fi prins nici dacă ar fi pornit după 
el cu motoscaful. Se simţea neliniştit şi, în timp ce noaptea 
cuprindea zona sudică a regiunii, deja întunecată din 
pricina negurii, îl lovi gândul unei alte zile petrecute acolo 
fără să fi obţinut vreun rezultat. Incepea să creadă că 
îndoielile care se insinuau în articolele din presă puteau să 
se transforme dintr-o clipă-n alta în titluri de-o şchioapă. 
Deja şi-l închipuia pe Alemanni triumfător, plesnind de 
satisfacția că se răzbunase pe el, ieşind la pensie cu o 
ultimă lovitură răsunătoare exact când toată lumea îl 
credea terminat. 

Starea proastă îl însoţi până sub porticuri şi nu-l părăsi 
nici în faţa uşii lui Surdu. Foamea îl chinuia deja de câteva 
ore şi nu avea să-i ajungă clasica farfurie de spată şi 
Fortanina. Înăuntru nu mai erau mulţi clienţi şi în surdină 
se auzea un Otello care părea să urce din cramă, negru ca 
vinul Lambrusco. 

Se aşeză în faţa lui Cristos cel cu picioarele încrucişate 
şi se sprijini cu coatele pe masă, înclinând uşor capul, ca 
într-o ipostază de adoraţie. În minte avea încă imaginea 
neclară a barcagiului, care îl absorbi atât de mult că nu-l 
auzi pe Surdu când se apropie. Îl privi de jos în sus. Avea 
antebraţe păroase descoperite de mânecile suflecate şi 
purta o jiletcă din care pântecele ameninţa să i se reverse. 
Chipul îi era dominat de două buze mari şi de o privire 
misterioasă şi ostilă în acelaşi timp. Şi în seara aceea avea 
aparatul auditiv deconectat, aşa că Soneri luă meniul şi îi 
arătă spre maltagliati cu fasole. 

Când sosi Barigazzi, aproape toate mesele se umpluseră 
de oameni care jucau cărţi. Bătrânul încă purta cizmele de 
lucru şi un fel de palton scurt care-l făcea să semene cu un 
scarriolante”. 


5 La sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, muncitor care 
e 109 » 


— Bună alegere, îl lăudă arătând spre maltagliati?. 

— Am un nas bun în privinţa mâncării. Mai bun decât în 
privinţa anchetelor. 

— Trebuie să aveţi răbdare, îl consolă bătrânul. Nu-i un 
har pe care-l au mulţi. În ziua de azi, toată lumea e 
grăbită. 

— Dacă ar ţine numai de răbdare... Aici sunteţi convinşi 
cu toţii că lui Tonna i-a venit cineva de hac, dar nimeni nu 
ştie cum şi de ce. 

— Credeţi că există vreo altă explicaţie? 

— Poate că nu. Dar cineva ştie răspunsul şi tace. 

— Tonna nu avea prea multe cunoştinţe prin localitate. 
Nu-l suporta nimeni. 

— Mai puţin don Firmino şi Maria cu nisipul. Ea are ceva 
cu voi pentru că i-aţi luat insula, îl informă comisarul. 

— Credeţi că nu ştim? Cu draga lui Baloten i-am luat-o! 
izbucni Barigazzi cu o voce aspră. Era iscoadă a fasciştilor 
şi din cauza ei au murit doi compaesani. Şi-apoi i-a 
nenorocit pe mulţi când stătea la pândă să vadă cine trece 
pe Pad. Ar fi trebuit s-o înecăm, încheie el făcând semn 
spre Surdu cu degetul mare. 

— Cui i-au ars fasciştii casa? 

Barigazzi îl scrută cu privirea şi-şi dădu bereta pe spate. 

— Prin părţile astea n-au ars casa nimănui, răspunse. 

— Dar pe malul lombard? 

— Nu ştiu. Nu ne interesează focurile dacă între noi şi 
ele e un râu. 

Ridică paharul de Lambrusco închis la culoare ca un 
sângerete. Comisarul făcu la fel şi, când amândoi aşezară 
paharul la loc pe masă, întrebă: 

— S-au furat lucruri din casele inundate? 

— O să aflăm când scade apa. Dar nu cred că e mare 
lucru de furat. 

— În seara asta am văzut o luntre printre plopi, în lunca 


căra pământ cu roaba în cadrul lucrărilor de asanare a deltei Padului 
(n. red.). 

€ Paste de diferite dimensiuni şi grosimi făcute din resturi de aluat 
(„tăiate anapoda”) (n. red.). 


e 110 œ» 


de dincolo de sfărâmătoare. 

Barigazzi rămase perplex. Când Soneri începu să-l 
privească intens, se strădui să pară liniştit. 

— Cineva tot n-a scăpat de boala vânătorii. După viitură, 
digurile colcăie de insecte care atrag fazani şi prepeliţe. 

— Chiar era un fazan pe-acolo, dar vânătorul a fugit 
imediat ce l-am făcut să-şi ia zborul. 

Celălalt tăcu, apoi schimbă subiectul: 

— Ce v-a povestit fiara aia? întrebă el referindu-se la 
Maria. 

— Că, pe lângă cooperativă, aţi obţinut documente care 
să vă permită să săpaţi în nisip doar ca să modificaţi cursul 
râului astfel încât să-i erodeze insula. Şi că, atunci când şi- 
a părăsit mica patrie, aţi obligat-o să treacă prin faţa 
voastră în timp ce cântaţi Bandiera rossa. 

— Au fost clipe de neuitat. Ca atunci când, după război, 
am ras-o-n cap, se lăudă Barigazzi, din care pofta de 
răzbunare părea să iasă prin toţi porii. 

— Ea şi Anteo trăiau ca soţ şi soţie? 

— Doi fascişti împuţiţi. Ea mai rea decât el. 

Otello se auzea mai tare, acoperind tot mai mult 
zumzetul din sală. 

— Nu cred că era un vânător, zise Soneri întorcându-se 
la subiectul care-l interesa mai mult. 

— Cine-ar vrea să străbată luncile pe întuneric pe 
vremea asta? întrebă Barigazzi. Poate era cineva care se 
întorcea să-şi verifice casa. Unii îşi mai leagă barca de 
grilajul de la ferestre şi se mută în pod. Acolo nu ajunge 
apa. 

— Atunci n-ar fi evacuat. 

Bătrânul rămase tăcut. Paharul dispăru în mâna lui 
enormă de vâslaş. 

— Pe lângă Pad trăiesc oameni bănuitori. Se feresc de 
toţi ca de fiarele din pădure. Singura clipă de apropiere e 
când se întâlnesc pe drum, dar după aceea merg în direcţii 
opuse, răspunse bătrânul nu foarte convingător. 

Comisarul avu impresia că-i stârnise curiozitatea lui 
Barigazzi cu episodul acela. Era gata să scoată mobilul şi 


e 111 œ 


să-l sune pe sergentul Aricò, dar se abţinu. Putea să-l 
vrăjească şi de unul singur, se convinsese privind chipul 
bătrânului pe care încă mai zăbovea o umbră de uluială. 

— Să nu se încălzească prea repede, începu Barigazzi în 
tentativa de a-şi disimula stânjeneala. Treptat, cu îngheţul, 
apele decantează şi se limpezesc. Atunci o să fie totul clar. 

Nu era prima oară când auzea discursul acela, dar 
bătrânul îşi însoţise cuvintele cu un fel de rânjet, 
răsucindu-şi mustăţile ca un bunic care glumeşte cu 
nepoţii. 

Ca atunci când ar fi vrut să se arunce în luncă şi să-l 
urmărească pe barcagiu, ca atunci când - cu doar câteva 
secunde mai înainte - ar fi vrut să-l sune pe Arico, Soneri 
simţi din nou cum instinctul se zbate împotriva stăpânirii 
de sine. Dacă ar fi cedat ar fi însemnat să-l apuce pe 
Barigazzi de guler şi să-l scuture. Pe când era un tânăr 
inspector ar fi sărit în picioare şi l-ar fi ameninţat. Nu era 
deloc simpatic în momentele acelea. Dar acum învățase să- 
şi păstreze calmul. Să încaseze loviturile în tăcere ca să 
nu-şi dea în vileag intenţiile. Nu ştia dacă această 
abordare era produsul experienţei sau al unei laşităţi 
aduse de vârsta a doua. Stabilise că subiectul acela era 
unul pe care nu voia să-l cerceteze în profunzime. 

Volumul lui Otello crescu până ajunse la acelaşi nivel cu 
al vocilor din local. Atmosfera se încălzise, iar la a doua 
sticlă cineva începu să se înveselească bine de tot. Din 
când în când, câte un oaspete se ridica şi îl acompania pe 
tenor, cântând câte o jumătate de romanţă de-i săreau 
bojocii. Se spunea că Surdu îşi ţinea deconectat aparatul 
auditiv tocmai ca să nu audă cum vocile marilor cântăreţi 
sunt acoperite întruna de tenori afoni care cădeau pradă 
vinului. De treizeci de ani îi tot asculta. La apogeul lui 
Otello iată că se auziră alte note torturate: Aida din 
telefon. 

— Unde sunteţi, la operă? întrebă ingenuu Juvara. 

— Ți se pare că aş putea fi la operă? 

— Aud muzică... 

— Mănânc într-un local unde se ascultă operă, răspunse 


e 112 œ» 


Soneri agasat, având dubii dacă Juvara ştia să facă 
diferenţa măcar între teatrul liric şi muzica gregoriană. 

— Comisare, nu reuşim să dezlegăm rebusul. 

— Te referi la bilet? 

— Exact. Singurul lucru de care suntem aproape siguri e 
că e vorba despre un cimitir. Nimic altceva nu e împărţit 
pe rânduri, panouri şi secţiuni. 

— Păi, Decimo a murit după aceea... 

— Necazul e că şi cimitirele mici sunt împărţite aşa, iar 
în partea de sud sunt sute. 

— Şi-atunci ce faceţi? 

— Le luăm la rând pe toate. Mă refer la cele din 
provinciile de pe malul Padului. 

— Şi până acum n-aţi găsit nicio corespondenţă? 

— Numai două, dar sunt ale unora care au murit acum 
mulţi ani şi nu sunt rude cu omul nostru. 

— Din păcate altă variante n-avem, i-o tăie Soneri. 

— Din păcate, pufni Juvara înainte să închidă. 


e 113» 


7 


Stând la volanul maşinii parcate în faţa locantei Italia, la 
ferestrele căreia jaluzelele fuseseră deja trase, auzi din 
direcţia râului ţipătul strident al unei cucuvele. Îşi aminti 
că, în popor, cucuvelele chemau morţii. Urcă pe dig. 
Pasărea probabil se afla undeva printre plopi şi cânta în 
direcţia felinarului de la clubul barcagiilor, care arunca o 
lumină difuză, ca de priveghi sau de slujbă. Îşi zise că 
pasărea cânta în amintirea celor luaţi de râu drept jertfă. 
Poate şi pentru Tonna, care era posibil să fie pe undeva pe 
sub apă, îngropat în nisipul malului sau în mâlul unei 
adâncituri din prundiş. 

Ceaţa se ridicase uşor, parcă diluându-se în întunericul 
neclintit al toamnei. Străbătând drumul spre oraş, Soneri 
rememora imaginea localității adormite, strivită de 
întunecime la umbra prelungă a digului. Şi apoi auzi 
ţipătul solemn şi sinistru al cucuvelei, care în liniştea 
aceea mormântală se abătu pe deasupra lui asemenea unei 
prevestiri de rău augur a unui predicator. „Apele 
decantează şi se limpezesc. Atunci o să fie totul clar”, îi 
spusese Barigazzi răsucindu-şi mustaţa care semăna cu un 
vierme păros. Oare însemna că e numai o chestiune de 
timp? Oare bătrânul ştia ceva sau avea încredere în 
propria experienţă? 

Intră în casă măcinat de îndoieli care nu-l părăsiră nici 
măcar când, în penumbra din faţa ferestrei dinspre stradă, 
îşi lăsă mintea să se gândească liberă la tot ce se năştea 
din amestecul de senzaţii din ziua aceea. Din când în când, 
din fiertura confuză se materializa aceeaşi întrebare: când 
aveau să se golească luncile şi zonele de deversare? „O 
lună dacă e ger, sau mai puţin dacă pun la treabă 
pompele”, prevestise Barigazzi. Nu ştia de ce, dar aştepta 
ca retragerea apelor să dezvăluie ceva nou. Agăţându-se 
de această speranţă, adormi. 

ll trezi mobilul pe care-l uitase pornit cu o seară înainte. 
Nu suporta zgomotele când abia mijea ochii - de fapt, nu 


e 114 


suporta nimic, nici măcar să fie lângă o femeie care să-l 
atingă sau să-i vorbească. Orice trezire era pentru el ca oa 
doua venire pe lume, iar în sinea lui tipa furios ca un nou- 
născut răpit din căldura pântecelui mamei. Poate din 
pricina asta îl luă pe Nanetti drept o moaşă prea zeloasă. 

— Mie umezeala îmi face rău la oase, iar ţie la caracter, 
observă acesta din urmă după ce auzi mârâitul 
comisarului. 

Soneri nu răspunse, iar Nanetti continuă: 

— Am primele rezultate de la analiza probelor de pe 
barjă, poate te ajută să înţelegi ce s-a petrecut în noaptea 
aia. 

— Eşti un dezastru cu pasarelele, dar neîntrecut cu 
microscoapele, zise Soneri încercând să pară ceva mai 
prietenos. 

— Mai bine l-ai lua pe Alemanni de pe pasarela cea de 
toate zilele din ziare: împrăştie pesimism cu fiecare 
declaraţie, punând pe seama noastră orice eventual fiasco, 
pentru orice eventualitate. 

— Mai bine am vorbi despre indicii, i-o reteză comisarul, 
din nou prost dispus. 

— Pot să-ţi spun cu siguranţă că în drumul spre Luzzara 
pe barjă a fost cineva. Şi nu proprietarul, ci altcineva, care 
şi-a suprapus amprentele peste cele vechi lăsate de Anteo 
Tonna. 

— A fost un singur individ? 

— Da. Un bărbat înalt şi solid, dacă e să ne luăm după 
încălțări şi după greutatea pe care am estimat-o pe baza 
urmelor din cală, aceleaşi care se observă şi pe punte, în 
porţiunea din jurul punctului de fixare a bărcii de salvare. 

— Toate amprentele lui Tonna sunt mai vechi decât ale 
individului? 

— Da, ultima persoană care a intrat în cabina de pilotaj 
n-a fost Anteo. Urmele lui n-au fost lăsate în acelaşi timp 
cu ale celuilalt, fără nicio îndoială, întări Nanetti. 

Însemna că, dacă Tonna fusese ucis, crima avusese loc 
altundeva decât pe barjă iar apoi asasinul, sau un complice 
al lui, simulase plecarea barcagiului făcând nava să eşueze 


<e 115» 


pe digul de la Luzzara. Era un prim nucleu de certitudine 
pe orbita căruia putea plasa informaţiile de până acum. 

— Sper că toate astea o să-ţi confirme vreo teorie dintre 
alea o mie care probabil îţi trec prin minte, conchise 
Nanetti. 

— Sigur, răspunse Soneri, acum ştiu că cinci sute sunt 
inutile şi alte cinci sute ar putea fi corecte. 

Dormise mai mult decât de obicei şi, în timp ce-şi bea 
grăbit cafeaua constatând că atmosfera tăcută a zorilor 
dispăruse, gândul la Alemanni îi alimentă starea de 
nelinişte. De pe stradă venea o lumină cenuşie şi se auzea 
zgomot de maşini. Porni pe jos spre chestură, încercând 
să-şi ascundă proasta dispoziţie. Se simţea ca un motor pe 
care cineva îl ambala fără să-l încălzească mai înainte. 

Juvara lucra deja în biroul său alături de doi asistenţi. 
Luaseră la puricat o listă şi dădeau telefoane. 

— Ai găsit ceva? 

Inspectorul clătină din cap. 

— La Cremona, conform datelor din bilet, e îngropat un 
bărbat mort în '86. Am făcut nişte cercetări, dar nu pare să 
aibă vreo legătură cu cei doi Tonna. La Pomponesco... 

Soneri îi opri şuvoiul de cuvinte cu un gest, apoi nu zise 
nimic, doar îşi aprinse o ţigară toscană şi se sprijini cu 
umărul de tocul uşii. Cine ştie ce soi de cimitir era? Şi 
apoi, chiar era vorba despre un cimitir? 

Din nou telefonul îl smulse brusc din gânduri. 

— Alo! se răţoi el. 

— Până şi-un dobermann ar fi mai politicos. 

— Tu erai, Angela? întrebă comisarul străduindu-se să-şi 
îndulcească glasul. 

— Da, mă mai ţii minte? Angela... 

— Lasă-mă cu ironiile, nu e ziua potrivită, mârâi el. 

— Iar tu nu mai face pe duru', gabore! Nu-ţi permit să te 
porţi aşa cu mine! strigă ea. Sau poate tu cunoşti alte 
Angele care se lasă insultate. 

— Dar în jurul tău câţi Angeli roiesc? 

— Dac-o ţii tot aşa, te trimit eu la Angeli. 

Soneri rămase tăcut câteva clipe, de parcă ar fi încasat 


e 116 - 


un upercut. Nu-şi amintea unde mai auzise cuvintele 
acelea. 

— Hei! Te-ai dus deja la ale tale? Te-a lovit damblaua că 
am ridicat tonul? 

Căuta liniştea care să-l ajute să se concentreze, dar 
Angela nu-i dădea niciun răgaz aşa că luă telefonul de la 
ureche. Vocea ei se transformă într-un glăscior care 
zumzăia inofensiv undeva departe, ca o albină pe o lalea, 
în timp ce el încerca să-şi dea seama unde mai auzise 
replica aceea. Prin curte trecu o agentă destul de grasă 
care purta cămaşa albă a criminaliştilor şi atunci îşi 
aminti: asistenta-şefă; ei îi spusese Decimo că urma să 
meargă „la Angeli”. 

Puse din nou telefonul la ureche. 

— Unde sunt Angeli? întrebă pe un ton atât de serios că 
ea îi răspunse ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: 

— La Mantova. Acolo e cimitirul. 

Uitase că Angela era din Mantova. Apoi, dintr-odată, îi 
spuse: 

— Eşti cea mai scumpă femeie din lume! apoi închise 
convorbirea. 

Juvara îl văzu euforic. 

— Poţi să te opreşti, îl anunţă Soneri, am găsit cimitirul. 

Inspectorul îl privi uluit, fără să înţeleagă, apoi lăsă jos 
dosarele şi le făcu semn cu bărbia asistenţilor, care se 
ridicară. Dar înainte să-i poată cere lămuriri şefului său, 
acesta dispăru. 

Câteva minute mai târziu, conducea pe drumul către 
sudul regiunii, de-a lungul căruia casele apăreau din ceaţă 
treptat, asemenea indiciilor din timpul unei investigaţii. 
Constată că toate pistele îl duceau spre Pad, în câmpia 
unde cerul nu se vedea niciodată. Iar el nu prea credea în 
coincidenţe. 

Mantova îi apărea de fiecare dată ca o întindere uriaşă 
cufundată în mocirlă. O zicală de prin partea locului 
spunea că acolo mormintele nu erau niciodată mai adânci 
de un metru, altfel morţii ar fi îngropaţi direct în apă. Pe 
de altă parte, i se părea paradoxal că, având la dispoziţie 


e 117 œ» 


toată câmpia aceea, mantovanii îşi aşezau morţii unul 
peste celălalt, ca pe nişte forme de parmezan. 

Ceru informaţii despre secţia San Pellegrino. Era vorba 
despre o aripă construită destul de recent, decorată cu 
marmură încă strălucitoare şi cascade de flori artificiale. 
Îşi zise că, deşi avea un serviciu care presupunea deseori 
să fie în preajma cadavrelor, era prima oară când ancheta 
îl conducea într-un cimitir. El se ocupa de partea violentă a 
morţii, niciodată de cea paşnică şi tăcută. Cadavrele 
strigau mereu din poziţiile lor nefireşti, iar comisarul era 
chemat să facă dreptate. Odată ce cazurile sfârşeau în 
arhivă, nu i se mai întâmpla niciodată să vadă unde 
ajungeau victimele în viaţa cărora călcase cu acribia lipsită 
de respect a anchetatorului. 

Când ajunse în faţa lespezii de marmură netedă, fără 
nume sau date, se simţi deopotrivă tulburat şi dezamăgit, 
ca atunci când fusese nevoit să folosească pistolul şi arma i 
se blocase. Descoperise un mormânt gol, alături de care 
era unul identic. Se asigură din nou că se afla în sectorul 
E, rândul trei, numărul 32: rebusul cu morţi îl conducea la 
acelaşi rezultat, un loc de veci gol. Apoi privi în lateral şi 
îşi dădu seama de soluţie la fel cum intuieşti un cuvânt 
după inițialele sale: „Desolina Tonna în Magnani”. Mai jos: 
„Soţul, fiica şi fraţii tăi”. 

Trecu pragul biroului administraţiei exact înainte de ora 
închiderii. Angajatul de la ghişeul de informaţii stătea în 
faţa unui computer pe ecranul căruia comisarul văzu cu 
coada ochiului că rula un joc. Acela era locul în care 
întrebai unde locuiesc morţii, dar cei pe care îi căuta 
Soneri poate că nu se stabiliseră încă acolo. Nu că ar mai fi 
avut mult, probabil. 

— Aş vrea să ştiu ale cui sunt mormintele 32 şi 33 din 
sectorul E, rândul trei, secţia San Pellegrino. 

Ştia că angajatul urma să invoce motive de 
confidenţialitate ca să se opună cererii. Din pricina asta, 
chiar înainte să primească vreun răspuns, îşi arătă 
legitimatia. 

Bărbatul păru să-şi înghită cuvintele pe care era gata să 


e 118 œ» 


le rostească şi începu să tasteze. 

— 32 a fost cumpărat de Decimo Tonna, iar 33 de Anteo 
Tonna. 

Atât voia să ştie. 

Nu se întoarse la secţie. Imediat ce traversă Padul pe la 
Casalmaggiore, coti pe strada care urmărea cursul râului 
pe malul din Reggio Emilia. De îndată ce cobori din 
maşină, Juvara îl sună pe mobil. 

— Biletul era o ameninţare, îi spuse asistentului său. De 
asta se temea Decimo. 

— De ce? 

— Datele corespund unuia dintre mormintele pe care 
fraţii Tonna le-au cumpărat acum mai mulţi ani, lângă 
locurile de veci ale surorii lor. Te-ai prins? 

— E limpede. Asasinul era bine informat despre viaţa 
lor. 

— Trebuie să fie unul de prin partea locului. 

— Dar cum aţi aflat că era vorba despre cimitirul de la 
Mantova? 

— A, se împletici evaziv Soneri, doar mai fusesem la 
Angeli... Aşa i se spune pe-aici... 

Juvara nu pricepu nimic, dar se mulţumi cu uşurarea că 
poate încheia o muncă plictisitoare. 


Nepoata lui Tonna nu era de găsit în localul din mica 
urbe. Comisarul se pomeni faţă în faţă cu un tânăr înalt, cu 
păr lung şi cercel. 

— Greşesc sau dumneavoastră sunteţi cel care n-a mai 
ajuns lup de râu? 

Celălalt îl privi cu o expresie tâmpă, apoi răspunse: 

— Nu-mi plăcea, am lăsat-o baltă. 

Nu părea inteligent, probabil semăna cu maică-sa. 

— Nu e... 

— Nu, a plecat în oraş. 

Tânărul nu-l lăsă să-şi ducă la capăt fraza, cu o grabă 
care aducea foarte mult cu un „la revedere”. 

Chiar dacă nu-i trecu prin minte nicio întrebare, Soneri 
decise să rămână. Nu-i plăcuseră niciodată cei plini de ei, 


e 119 * 


dar se amuza teribil pe seama lor. 

— Chiar nu-ţi plăcea viaţa pe râu? întrebă, trecându-l pe 
tânăr de la nivelul de „dumneavoastră” la un pertu de 
confidenţă. 

— Nu. De fapt, mi-a plăcut puţin, la început, da’ pe 
urmă... răspunse cu o privire plictisită. 

De pereţii barului stăteau rezemaţi şase tineri, fiecare 
cu ochii pierduţi într-un joc video. Cel cu care încerca să 
vorbească nu era foarte diferit de ceilalţi. 

— Cum te cheamă? 

— Romano. 

Numele de sorginte fascistă păreau o tradiţie de familie, 
dar părul lung şi cercelul sigur n-ar fi fost privite cu ochi 
buni de cineva ca Anteo. 

— Nu-ţi plăcea viaţa asta sau nu-ţi plăcea unchiul tău? 

— Nu-s făcut să stau singur. Ş-apoi, râu’ e mereu la fel. 

— Dar aveaţi multe transporturi, observă comisarul. Am 
aruncat o privire peste registre... Nu cred că duceaţi lipsă 
de bani. 

Romano îi aruncă o privire agitată. Era ca un elev care 
nu ştie să răspundă când e ascultat. 

— Barja e foarte veche şi n-o mai ducea cine ştie ce. 
Motoru' mănâncă ulei şi trebuia făcută revizia... Nu 
puteam s-o mai ţinem aşa mult, chiar dacă unchiu.... 

Lui Soneri i se păru că intuieşte o urmă de nerăbdare în 
glasul tânărului. Privi afară şi văzu mai multe maşini 
strălucitoare parcate în faţa localului: imaginea opulenţei 
care invadase sudul regiunii ca apele unei inundaţii. 

— Ai observat vreodată dacă unchiul tău a fost 
ameninţat? Poate în legătură cu nişte bani? insistă 
comisarul. 

— Nu stătea de vorbă decât cu clienţii. Nici măcar 
concurenţă n-avea pentru că, la cum sunt vremurile şi la 
cât de puţine porturi găseşti pe râu, e mai convenabil să 
cari marfa cu camionu'. Nu-şi dădea seama că e-n afara 
pieţei. 

— De asta l-ai lăsat baltă? 

— Şi de asta. Cine-ar vrea să trăiască din barje? E o 


e 120 œ» 


chestie învechită. Unchi-miu avea peste optzeci de ani. 

— Ai încercat să-l convingi să pună piciorul pe uscat? 

— Maică-mea l-a rugat de mai multe ori, da' el se enerva 
mereu. Zicea că e viaţa lui şi că-i place aşa. După aia l-am 
salutat din mers, nu puteam să stau să putrezesc în 
mijlocul unui râu. Şi toate poveştile despre legendele şi 
frumuseţea râului - tinerii de-aici s-au săturat de aiurelile- 
astea şi pleacă. 

— O să pleci şi tu? 

— Cât merge barul, nu. Am încercat să-l modernizez, să 
le placă şi celor de vârsta mea, zise trecând privirea peste 
jocurile video care aruncau luminiţe colorate şi scoteau tot 
felul de sunete. În cătunu' ăsta lumea nu se distra decât cu 
briscola la locanta Italia şi cu Fortanina de la Surdu, unde 
auzi mereu aceleaşi patru lălăieli ale lu' Verdi. 

Soneri auzea în fundal zgomotele violente şi repetitive 
ale jocurilor video. 

— Îi cunoşti pe Barigazzi, Ghezzi şi ceilalţi? 

Romano făcu o grimasă dezgustată. 

— Comunişti de rahat! şopti. 

— Măcar aici eşti de-acord cu unchiul tău, observă 
comisarul. 

— Nişte târâie-brâu care au în cap doar taxe şi 
interdicții pentru cine-şi găseşte-un drum în viaţă. Dacă ar 
fi după ei, încă am umbla numai pe bărci. Ne urăsc pentru 
că avem lucrurile noastre. Nouă ne zic dughenari, da' în 
schimb sunt numai lapte şi miere cu toate zdrenţele alea 
de străini care vin aici şi se pun pe furat. Unchi-miu a fost 
mereu de partea cealaltă. Avea o barjă. Pe vremuri putea 
trece drept mare barosan. 

Erau singurele fraze pe care Romano le formulase cu 
vreo urmă de spontaneitate. 'Ţâşniseră din el ca un şuvoi, 
ca şi cum i-ar fi scăpat un râgâit. Probabil fuseseră 
rumegate îndelung într-un creier nu prea obişnuit cu 
raţionamentele. 

Soneri se ridică. Îşi formase o imagine clară, dar n-avea 
mare legătură cu ancheta. Porni spre dig şi, ieşind de sub 
portic, auzi zgomotul pompelor. 


e 121 œ» 


Barigazzi îl informă că pompele lucrau de două ore. 
Veniseră de la Parma în dimineaţa aceea şi durase ceva 
timp să fie montate. 

— O muncă în zadar, comentă el. 

Motoarele Diesel răguşite cutremurau albia şi înălţau o 
coloană de fum. Într-o parte, Soneri îl văzu pe Arico 
vorbind surescitat cu douăzeci de persoane. 

— Cine sunt? întrebă. 

— Amărâţii care au case în zona inundabilă, răspunse 
Barigazzi. Pentru ei au pus în mişcare tot circul ăsta, dar 
dacă nu ridică un dig transversal în amonte faţă de port o 
să facă fix nimic. Nu s-a inventat pompa care să golească 
Padul. 

Sosi Vernizzi, spunând că draga şi excavatoarele blocau 
transversal câmpia. Ca răspuns, Barigazzi scuipă în iarbă. 

— Vor să se întoarcă la casele lor, zise comisarul. 

— Au senzaţia că dacă scot apa rezolvă problema, dar 
gerul o să le crape pereţii înmuiaţi. Aici, în sud, casele nu 
se usucă iarna. 

— N-aţi face acelaşi lucru? 

— Dacă-ţi iei casă într-o zonă inundabilă, ar trebui să-ţi 
dai seama că n-o să fie bine mereu. Mai devreme sau mai 
târziu, Padul vine să te caute. 

Aricăd era leoarcă de sudoare. Îşi împinsese bereta pe 
spate, scoțând la iveală fruntea acoperită de broboane. 
Mulțimea care-l ataca îi acordase un moment de respiro, 
calmată de vederea pompelor. Amărâţii urcaseră pe dig şi, 
în şir indian, se uitau cum apa e aspirată şi apoi aruncată 
în bazinul de acumulare. Şi Soneri urcă pe dig, lăsând în 
urmă centrul satului. Ajunse în locul în care stătuse cu o 
seară în urmă şi se refugie printre crengile schingiuite de 
curentul apei. La jumătatea digului, pe taluzul din aval, se 
vedeau plopii care ieşeau din apă. 

În liniştea aceea, câmpia inundabilă părea o oală uriaşă 
din care aburul începea să se ridice în firicele subţiri, 
invizibile precum cele folosite la pescuit mreană. Plopii 
canadieni obturau lumina şi aşa puţină, parcă grăbind 
apusul de toamnă. Aşteptă stând pe vine, răsucind în gură 


e 122 » 


ţigara stinsă. Apoi o aprinse, dar acoperi jarul cu mâna, 
cum făcea bunicul lui pe front. Îşi lua precauţii ca un 
luptător de gherilă, numai că nu aştepta o navă militară ci 
doar o luntre care să apară dintr-un ochi de apă inert. 
Lumina se estompă cu aceeaşi rapiditate cu care ceața 
punea stăpânire pe regiune. Era momentul. 

Soneri întâi o auzi şi abia apoi o văzu. La urechi îi ajunse 
un foşnet uşor, ca atunci când goleşti o găleată pe pietriş, 
apoi zări silueta luntraşului care vâslea cu mişcări rare şi 
lente, într-un ritm stabilit de o lungă obişnuinţă. Cu 
siguranţă era acelaşi din seara precedentă, iar dacă se 
întorsese însemna că prima oară nu-şi dăduse seama că e 
urmărit. Comisarul îl lăsă să se apropie până ce barca 
stabili un traseu drept spre dig. După câteva mişcări de 
vâslă l-ar fi putut auzi dacă ar fi strigat, poate chiar i-ar fi 
văzut chipul. Însă bărbatul trecu deodată vâsla în partea 
cealaltă a bărcii şi schimbă direcţia de înaintare. Lui 
Soneri i se păru că voia să se întoarcă de unde venise, 
chiar dacă nu făcea decât să se îndrepte spre mijlocul 
pădurii de plopi. Trunchiurile copacilor se iţeau din apă cu 
regularitate geometrică, formând şiruri şi diagonale, astfel 
încât toată porţiunea dintre cele două maluri părea să 
arate la fel. 

Comisarul rămăsese cu privirea la barcagiul care să 
răsucea încet, ca un şorecar într-o după-amiază caldă de 
vară. La un moment dat, se sprijini cu vâsla de un trunchi 
ca să oprească luntrea, iar aceasta se opri, abia plutind. 
Părea că se uită la apa liniştită, nemişcată. In clipa aceea 
şi Soneri observă că stagnarea o făcuse să-şi piardă 
culoarea ruginie, eliberând-o de povara aluviunilor. 

Bărbatul trecu din nou vâsla în partea dreaptă şi îşi 
continuă drumul. Se îndrepta iarăşi spre malul pe care se 
afla comisarul, iar când ajunse la zece metri de el Soneri 
se ridică în picioare şi strigă. Celălalt se întoarse brusc, 
dar nu se clinti de la gât în jos. Luntrea vibră uşor, fără să- 
şi modifice, însă, cursul. Soneri avu impresia că, preţ de 
câteva clipe, luntraşul cumpănea dacă să se facă nevăzut 
sau să tragă la mal. Când îşi dădu seama că era suficient 


< 123 + 


de aproape încât să fie recunoscut, bărbatul mişcă vâsla de 
două ori, energic, îndreptându-se spre digul înalt. 
Comisarul cobori câţiva paşi pe taluzul noroios, ţinând 
picioarele oblic, ca să nu alunece în râu. Celălalt înaintă şi 
mai mult spre uscat, până atinse iarba. 

Nu zise nimic, făcu doar un semn interogativ cu bărbia. 
Era în vârstă, dar încă energic şi sigur pe el. Mâinile sale 
enorme îi aminteau lui Soneri de ale lui Barigazzi, în care 
paharele de vin dispăreau ca şi cum n-ar fi fost. Individul îl 
sfredelea din luntre cu nişte ochi cenuşii în care se 
întrezărea o urmă de sfidare. 

— Ciudată oră pentru o plimbare cu barca, începu 
Soneri. 

— Toate orele-s bune, doar să ştii unde vrei s-ajungi. 

— Şi dumneavoastră unde mergeţi? 

— Vreau să văd randamentul pompelor. Am pus jaloane. 

— A scăzut? se interesă comisarul, referindu-se la 
nivelul apei. 

— Cinci centimetri. Nu-i mare lucru, dar apa încă se 
infiltrează prin barajul pe care l-au improvizat înaintea 
portului. Trebuie să mai umble la el. 

— Unde trageţi luntrea? 

— În port, unde-aţi vrea s-o proţăpesc în apa asta mică? 

— Vă convine să ne întâlnim la Surdu? 

Bărbatul se gândi o clipă, în vreme ce întunericul 
estompa lumina vie pe care o aruncau ochii săi. 

— Nu, la Surdu nu. Să ne vedem la locanta Italia în 
juma’ de oră. 

— Vă descurcaţi? 

— Ascultă, domnule poliţist, cunosc Padul mai bine 
decât îţi cunoşti dumneata chestura. 


În singura încăpere a localului te simţeai ca într-o 
popotă. Glasurile, fumul şi aglomeraţia făceau ca o 
întâlnire acolo să fie paradoxal de discretă. Erau prea 
multe de văzut şi de auzit ca să observi vreun detaliu 
anume. Comisarul intră şi ocupă una dintre puţinele mese 
libere, nu mai mare decât o lucarnă. Abia după ce se aşeză 


e 124 œ» 


observă că bărbatul îl aştepta la tejghea, unde comandase 
deja un pahar de vin alb. Şi luntraşul îl văzu şi veni imediat 
spre el, urmat de un individ care părea să-i fie coleg. 
Soneri îi măsură cu privirea, apoi le făcu semn să se aşeze. 

— E avocatul meu, explică barcagiul arătând spre 
bărbatul care-l însoțea. 

Soneri îi observă gabaritul şi pielea crăpată de soare. Nu 
arăta deloc a avocat. 

— De unde ştiţi că sunt poliţist? 

— Pe voi vă recunoaşte oricine imediat, explică bărbatul. 
Mă pricep la poliţai. 

Celălalt se prezentă întinzând o mână cât o lopată: 

— Fereoli Arnaldo. Dar toată lumea-mi zice Vaeven, 
probabil aţi înţeles de ce. 

— Aveţi şi dumneavoastră o barjă? 

— O Magana. 

Comisarul se întoarse spre celălalt care, fără să întindă 
mâna, spuse doar: 

— Melegari Dino. Dinon pentru cei din urbe. 

Melegari era un om cu proporţii monumentale. Soneri 
nu-i apreciase corect gabaritul când îl văzuse în luntre, dar 
acum că-l avea în faţă i se părea că e cât statuile lui 
Hercule şi Anteu din spatele Primăriei. 

— Nişte vin? propuse comisarul. 

— Vinul nu se refuză niciodată. 

Îi servi o tânără tăcută şi serioasă care părea să-şi fi 
terminat adineauri temele pentru şcoală. 

— Or ajuta la ceva? întrebă Soneri referindu-se la 
pompele care zumzăiau dincolo de dig. 

Dinon desfăcu braţele până când aproape îi atinse pe 
clienţii aflaţi lângă ei, dând impresia că, dacă ar fi apropiat 
brusc palmele, ar fi putut aplatiza măsuţa. 

— Câmpia e joasă şi apa scade şi ea. Trebuiau să le- 
închidă gura amărâţilor. 

— Care-i nivelul apei? 

— Nu vedeţi plopii? Câţiva metri. 

Vaeven îşi suflecase o mânecă a cămăşii, descoperind 
antebraţul pe care comisarul observă un tatuaj cu secera şi 


< 125» 


ciocanul. Atunci hotări să întrebe: 

— Il cunoşteaţi pe Tonna? 

Cei doi îşi aruncară o privire de parcă s-ar fi simţit luaţi 
peste picior. 

— După renume. 

— Cel de fascist sau cel de barcagiu? 

— După care credeţi? făcu Dinon lovindu-şi cozorocul 
beretei irlandeze cu falangele. Credeţi că nu-i de-ajuns? 

— Ştiu că a lăsat amintiri urâte în urma lui. 

— Nişte văduve şi nişte orfani, răspunse sardonic 
barcagiul. Dar acum... Oamenii au memorie scurtă. 

— Voi, în schimb, vă amintiţi bine ce s-a întâmplat. 

— Suntem suficient de bătrâni să-l fi cunoscut, explică 
Dinon. 

— Cred că a sfârşit-o rău, spuse Soneri. 

— Poate c-a ieşit cu motorul oprit, o fi vrut să se lase dus 
de libeccio” şi barja i-a scăpat şi s-a înfipt în dig. După aia 
i-o fi fost ruşine: nu mai avea pe lume decât reputaţia de 
mare navigator. 

— Nu-i mai rămăsese decât barja, explică Vaeven. N-ar fi 
suportat gândul că a făcut o greşeală de ageamiu. 

Soneri rămase pe gânduri câteva clipe, sorbind din 
Malvasia. Nu-i trecuse prin minte ipoteza că Tonna fugise 
de ruşine. Putea chiar să fie plauzibilă. La urma-urmei, 
poate că era ieşirea din scenă pe care bătrânul chiar o 
căuta. Dar, dacă lucrurile ar fi stat aşa, el, comisarul, ce 
căuta pe Pad, alergând după o fantomă şi ignorând o crimă 
adevărată, comisă la oraş? În faţa ochilor îi apăru chipul 
batjocoritor al lui Alemanni, uscat ca un craniu şi părul 
blond şi rar, ca un puf. 

— Cine era Şorliţă? întrebă în cele din urmă, alungându- 
şi gândurile negre. 

Cei doi se uitară unul la celălalt. 

— Nu suntem la secţie, protestă Dinon. Ziceţi-ne mai 
întâi ce vreţi de la noi. 

Il scruta din nou cu privirea aceea limpede, 


7 Vânt de vest sau sud-vest, umed, caracterizat prin rafale violente, 
tipic bazinului mediteranean (n. red.). 


e 126 œ» 


sfredelitoare. 

Soneri îşi acordă un scurt răgaz şi aprinse o ţigară. Voia 
să se domolească tensiunea adunată. 

— V-am spus, am bănuiala că Tonna e mort. Deja l-au 
scos din joc pe fratele lui. 

— Şi care-i treaba cu Şorliţă ăsta? 

— În barja lui Tonna am găsit un bilet în care se 
vorbeşte despre el. 

— O fi fost vreun partizan, propuse Vaeven. Da’ prin 
părţile astea erau de toate soiurile. 

— Dacă e aşa, trebuie să-l fi cunoscut, zise comisarul. 

— Noi nu eram aici. Ne ştiau prea bine şi ar fi pus mâna 
pe noi imediat. În '43 am urcat pe Monte Caio. 

— N-aţi auzit niciodată de Şorliţă? 

— Pe aici, răspunse tăios Dinon, au trecut o sumedenie 
de badogliani* şi garibaldini”. Veneau din Lombardia, din 
Veneto sau de mai jos, de la linia gotică. Iar pe gappişti!“ 
nu-i ştia nimeni, nu-şi spuneau numele de cod nici măcar 
rudelor. 

— Poate că Tonna a ucis... 

— Nimic mai simplu, îl întrerupse Dinon, n-ar fi nicio 
noutate. 

Soneri îi făcu semn tinerei să mai aducă vin şi, după ce 
ea umplu paharele, comisarul spuse energic: 

— Eu cred că ştiţi foarte bine cine e Şorliţă. 

Şi Vaeven îşi lovi cozorocul cu falangele şi se aplecă în 
faţă, aşezând un cot pe măsuţa care se înclină într-o parte. 

— Ascultă, comisare, am cunoscut destui gabori ca 
dumneata în '60 când cu Tambroni!!. N-o să mă înfunzi fix 


3 Soldaţi ai armatei italiene care după 8 septembrie 1943 au început 
lupta împotriva naziştilor şi fasciştilor de pe teritoriul Italiei; numele 
provine de la generalul Pietro Badoglio, şeful guvernului italian de la 
căderea lui Mussolini (25 iulie 1943) până în iunie 1944 (n. red.). 

° În Al Doilea Război Mondial, partizani de sorginte comunistă (n. 
red.). 

10 Membri ai Grupurilor de Acţiune Patriotică (Gruppi di Azione 
Patriotica), luptători împotriva fasciştilor (n. red.). 

11 Fernando Tambroni Armaroli, prim-ministru al Italiei (25 martie 
1960 - 26 iulie 1960), ale cărui mişcări politice au stârnit revolte 


e 127 œ» 


mata. 

Soneri nu mai zise nimic, iar celălalt interpretă tăcerea 
drept un semn că cedase. Dar, în loc să continue atacul, se 
rezemă de spătar. Rămaseră aşa câteva clipe până când 
comisarul decise să schimbe subiectul. Răspunsurile lor de 
până acum n-aveau niciun temei solid. 

— Aţi rămas în partid? întrebă el. 

— Mereu. Noi n-am schimbat niciodată steagul, mereu l- 
am fluturat pe cel roşu cu secera şi ciocanul, sublinie 
Vaeven suflecându-şi şi mai mult mâneca pentru a-şi arăta 
tatuajul. 

— Adică alţii... 

Bărbatul ridică mâna dreaptă de parcă ar fi vrut să 
arunce ceva peste umăr. 

— Cei mai mulţi s-au schimbat. Acum se bat pe burtă cu 
popii şi habotnicii. Au cooperativele lor şi fac afaceri cu 
barosanii. 

— Şi Barigazzi? 

— El e bătrân deja. Dar cei pe care-i are-n preajmă s-au 
stricat, din Lambrusco au ajuns tulburel. 

— Mai navigaţi? 

— Pescuim de distracţie. Am o şalupă veche care stă 
bine pe apă. 

— Ce transporta Tonna? 

— Se spune că ducea marfa la vrac, dar ce-o fi fost în 
cală nu ştie nimeni. Pe Pad nu sunt nici vămi, nici graniţe. 

Se lăsase întunericul, se apropia ora cinei şi sala începea 
să se golească. În clipa aceea, Dinon se ridică şi îşi întinse 
trupul de colos. Făcea toate mişcările cu o anumită 
lentoare, de parcă ar fi încercat să-şi păstreze echilibrul pe 
o barcă aflată în plin curent. 

— Comisare, ce cauţi, de fapt? îl întrebă când discuţia 
părea să se fi încheiat. 

Soneri rămase năuc. Lăsase garda jos şi întrebarea 
deschisese din nou uşa îndoielilor, pentru că nici el nu mai 
ştia ce caută. Se pierdu pentru a doua oară, în timp ce 
barcagiul continua să-i arunce privirea aceea oţelită. Avea 


violente ale populaţiei (n. red.). 
e 128 » 


o siguranţă care poate că nu-i fusese vreodată zdruncinată. 
Ochii lui nu cunoscuseră niciodată nedumerirea. Soneri 
simţi că-l invidiază. 

— İl caut pe Tonna, răspunse, zicând doar primul lucru 
care-i trecea prin minte. 

Ceilalţi doi îl mai priviră puţin, apoi se îndepărtară în 
tăcere. 

La ora aceea a serii, satul era pustiu. Singurul zgomot 
care răzbătea prin ceaţă era zumzăitul monoton al 
pompelor. În spatele digului se întrezăreau licăririle 
reflectoarelor îndreptate spre pompele care pluteau pe apa 
din câmpie, ca două globuri limpezi cărora ceața le dădea 
consistenţă. O întrebare nu voia să-i dea pace: oare îşi 
pierdea timpul într-un sat căruia nu-i păsa de un barcagiu 
care fusese protagonistul unei epoci de-acum trecute? Nici 
măcar rudele nu simțeau nevoia să înţeleagă ce se 
întâmplase. Şi pentru ei Tonna murise de mult timp. 
Aparţinea unui trecut despre care nimeni nu voia nici să 
afle, nici să-şi amintească - bătrânii de groază, tinerii din 
ignoranță. 

Se strecură sub porticurile joase care duceau la Surdu şi 
auzi zgomot de tocuri pe partea cealaltă a străzii. Tocuri 
de femeie. Se opri, dar nu văzu pe nimeni. Începu din nou 
să meargă şi auzi iar paşii celei care se juca de-a v-aţi 
ascunselea printre ochiurile porticului. Atunci păşi în 
mijlocul străzii şi strigă: 

— leşi afară! 

Apăru Angela, care se apropie de el imitând mersul unei 
prostituate. 

— Încetează, spuse el zâmbind, oraşul e mic şi oamenii 
spun vrute şi nevrute. 

— Deja văd titlul şi fotografia din ziar: „Comisarul şi 
drăguţa lui”. 

— Nu-s destul de important ca să ajung la rubrica de 
picanterii. Oricum, îmi sunt suficiente articolele din ziarul 
local care i se datorează lui Alemanni. 

— Acum se enervează că lipseşti. Juvara e depăşit de 
situaţie: le răspunde tuturor că nu eşti la birou şi că nu ştie 


e 129 œ» 


când te întorci. 

— Când ai ajuns aici? întrebă comisarul ca să schimbe 
subiectul. 

— Am călătorit pe lumină şi te-am urmărit până ai intrat 
în cârciuma aia. 

— Trebuia să mă întâlnesc cu cineva. 

— Şi să bei două pahare de Malvasia... 

— M-am săturat de abstinenţi şi vegetarieni. 

Angela era gata să izbucnească, dar Soneri o blocă 
oprindu-se în faţa ei. 

— Te rog să nu mă loveşti, în seara asta sunt fragil, o 
rugă cu un glas în care se simţea oboseală pricinuită de 
neliniştea din ultima vreme. 

Ea îl privi înţelegătoare, îl luă în braţe şi-l sărută. 

— Eşti irezistibil când te predai, îi şopti la ureche. Dar 
nu uita că ai o datorie la mine, mai ţii minte? Barja aia şi 
noi pe punte, în timp ce... 

— Tu chiar crezi că se poate? Dacă mai e pe-acolo cineva 
de la clubul barcagiilor? 

— Cu atât mai bine. O să fie mai excitant. 

Era inutil să se opună. În timp ce mergeau, Soneri nu se 
simţea deloc în largul lui jucând rolul bărbatului fragil care 
se lasă consolat de o femeie. Era deconcertat, dar se 
regăsi încercând să evite privirile celor de la clubul 
barcagiilor, ale căror siluete treceau din când în când pe la 
ferestrele luminate ale clădirii. Urcară întâi pe dig, apoi 
coborâră în piaţetă pe o porţiune întunecată. Acum 
comisarul era din nou cel care o conducea pe Angela. 

Străbătură pe întuneric porţiunea unde nu ajungea 
lumina aşa-zisului far de la club şi se găsiră la adăpostul 
taluzului. Acolo nu existau trepte ca lângă club şi se văzură 
nevoiţi să înfrunte panta goală. 

— Am tocuri, murmură Angela. 

Soneri înjură în sinea lui: pe lângă că era abstinentă şi 
vegetariană mai era şi nebună. Atunci o luă în braţe pe 
Angela şi încercă să coboare aşa. 

— Ce puternic eşti! îi şopti ea cu o cochetărie ironică 
printre suspine şi oftaturi melodramatice. 


< 130 » 


— Dacă nu te potoleşti, te arunc în râu. 

Ajunseseră pe mal. De acolo de jos nu se vedea clădirea 
clubului. Erau în pericol numai dacă ar fi ieşit cineva să 
urineze şi i-ar fi văzut pe debarcader. Zgomotul puternic al 
pompelor şi gâlgâitul apei aruncate peste digul luncii 
răsunau disonant printre curenţii liniştiţi, care alunecau în 
tăcere. Individul care plecase cu barja în seara viiturii 
străbătuse, probabil, acelaşi drum, nevăzut de Barigazzi şi 
ceilalţi. 

Soneri aranjă pasarela şi o ajută pe Angela să urce. Apoi 
ajunse şi el pe barjă şi, cu ajutorul unei prăjini, împinse 
scândura înapoi pe debarcader. Imediat după aceea, 
Angela îl trase spre cabină şi coborâră sub punte. 

— Vreau patul comandantului, zise ea hotărâtă. 


Nu rămaseră îmbrăţişaţi mult pentru că barja fu 
clătinată de o undă mai puternică şi de afară se auzi un 
bolborosit. O  ambarcaţiune plutea uşor pe lângă 
debarcader, iar Soneri se alarmă. După aceea, uruitul 
cavernos al motorului ei, acoperit doar parţial de zgomotul 
pompelor, ajunse lângă barjă. Comisarul sări jos din cuşetă 
şi încercă să se îmbrace, dar Angela i se agăţă de braţ, 
trăgându-l înapoi pe saltea. De fiecare dată când voia să 
ridice capul ca să asculte ce se întâmplă, ea îl apuca de 
ceafă şi îl trăgea înapoi. Afară se mai auzea încă motorul, 
acum turat la minimum. Cineva vorbea aproape în şoaptă. 
Apoi barja se clătină uşor şi două picioare aterizară pe 
punte. 

— O să coboare, şopti Soneri încercând să se elibereze 
din strânsoare, dar ea i se încolăcise pe trup. 

Se văzut nevoit să se resemneze. Unica lui grijă era să 
nu facă vreun zgomot. 

Cineva păşea pe punte. Comisarul încerca să-şi 
imagineze ce se întâmpla deasupra. Se gândi uşurat cum, 
cu o oră în urmă, închisese pe dinăuntru uşa de la cabina 
de pilotaj. La scurt timp după aceea auzi geamătul clanţei 
oxidate, repetat de mai multe ori: cineva încerca să intre şi 
nu reuşea. Atunci paşii se auziră din nou deasupra lor şi se 


e 131 œ» 


îndreptară spre parapet. După câteva minute, motorul îşi 
înteţi rotaţiile iar ambarcaţiunea se îndepărtă. 

— N-am mai trăit niciodată ceva atât de excitant, zise 
Angela entuziasmată. 

El o privi cu reproş. 

— O să putem vreodată să ne întâlnim în patul de acasă, 
între două noptiere, cu imaginea Fecioarei deasupra 
tăbliei? 

— Când o să facem asta înseamnă că totul s-a sfârşit. 

Soneri urcă înapoi în cabina pilotului, descuie uşa şi ieşi 
pe punte. Dintr-un salt ateriză pe debarcader şi aşeză 
pasarela. 

Făcură cale întoarsă până pe dig şi îşi continuară 
drumul pe partea întunecată a piaţetei. La clubul 
barcagiilor nu mai era nimeni, luminile erau stinse şi 
obloanele închise. De acolo nu se putea vedea ce se 
întâmplă la debarcader şi, oricum, cine urcase pe barjă 
trebuie să fi ştiut de ora la care se închidea localul. 

— Cine crezi c-a fost? întrebă Angela. 

— Habar n-am. Cred că au venit să-l caute pe Tonna. Se- 
nvârtea prin cercuri dubioase. 

— Oricine-ar fi, trebuie să-i mulţumesc: a fost de 
nepreţuit. 

— Tare sunt curios să văd cum ai reacţiona dacă ne-ar 
surprinde cineva în timpul unei nebunii de genul ăsta. 

— Aş rămâne liniştită. Nu eşti tu comisar de poliţie? îi 
răspunse îmbrăţişându-l. 

Apoi se uită la el şi încercă să-i ghicească gândurile. 

— Nu ţi-a plăcut sau te macină ceva? 

— Mă gândesc la cei care au urcat pe barjă. 


e 132 + 


8 


Odată ajunşi în oraş, încercase s-o convingă pe Angela 
să vină la el acasă, dar ea refuzase. 

— Probabil chiar ai două noptiere oribile şi o imagine cu 
Fecioara deasupra patului, zise ea salutându-l din mers. 

Şi, oricum, după zece minute se simţise uşurat că putea 
să doarmă singur şi să-şi facă tabieturile. Însă agitația îl 
trezi înainte de zori. Oraşul era încă acoperit de ceaţă 
când îl privi pe uşa balconului. Ştia că n-o să mai facă 
multe drumuri în sudul regiunii, că poate aceea era ultima 
zi în care putea să-şi justifice absenţa de la chestură ca să 
cerceteze o pistă secundară sau irelevantă. Deja auzea 
litaniile victorioase ale lui Alemanni, amplificate de ecoul 
pe care-l stârneau ieşind din gura chestorului: un cvartet 
de viori stridente şi amenințătoare. 

De cântat cântă, în schimb, la fel de enervanta Aida din 
mobil. 

— Comisare, ce bine că v-aţi trezit aşa devreme! începu 
Aricò. 

— Tonna ăştia nu mă lasă să dorm. 

— Nici pe mine. Azi-noapte a fost incendiat localul 
nepoatei barcagiului. 

— La ce oră? întrebă Soneri făcând imediat legătura cu 
vizita nocturnă de pe barjă. 

— Pe la trei. Incendiul a fost fără îndoială premeditat, în 
faţa tejghelei s-au găsit rămăşiţele unei canistre. 

— A văzut cineva ceva? 

— Da’ de unde! Ne-a chemat brutarul, care a coborât la 
patru şi a văzut fumul. 

— Teribilism sau ceva serios? întrebă Soneri. 

— Profesionişti, comisare. Au intrat pe uşa din dos şi au 
lucrat impecabil. N-a mai rămas mare lucru, explică 
sergentul, apoi  adăugă: V-am sunat întâi pe 
dumneavoastră, fără să-i chem la joacă şi pe alţii - folosiți- 
vă cu cap de informaţia asta. Ştiu cum funcţionează 
lucrurile între noi şi procurori. 


e 133 + 


— Mulţumesc, Aricò, zise comisarul, vin acolo în 
jumătate de oră. 

În timp ce conducea prin ceața tot mai deasă a zorilor, 
se gândi cu recunoştinţă la sergent. Il dăduse jos din pat 
pe chestor ca să-i raporteze tot iar acesta, adormit, se 
ascunsese în spatele unei rafale de „Dumnezeule!” de 
fiecare dată când comisarul îi cerea o autorizaţie sau o 
lămurire. Până la urmă ajunsese la concluzia care lui 
Soneri i se părea evidentă deja de o oră: era vorba despre 
un incident foarte grav, nemaivăzut, probabil începutul 
unor represalii. Poate că Anteo fusese ameninţat de banda 
care-i încredința transportul clandestin de persoane. Sau, 
poate că transporta şi altceva şi nu-şi ţinuse cuvântul. Dar, 
dacă fusese ucis, de ce mai veneau să-l caute? Înseamnă că 
alţii îl puseseră pe năsălie. Sau, poate, chiar dispăruse cu 
banii, simulând un accident după ce vânduse un transport 
întreg de droguri? În orice caz, era ciudat să facă aşa ceva 
chiar cu o zi înainte ca fratele său să fie ucis. 

Când parcă maşina în faţa locantei Italia, văzu că 
deasupra digului ceața începea să se risipească. Pompele 
zumzăiau în continuare şi comisarul simţi impulsul să vadă 
cât scăzuse nivelul apei din câmpie, însă o rafală îi aduse 
la nas un miros de ars, atrăgându-l înapoi în aglomerarea 
de case din satul vechi. De departe, i se păru că rămăşiţele 
barului arătau ca un ochi vânăt. O aureolă neagră colorase 
faţada casei până la primul etaj şi nu fu nevoit să se 
apropie mult ca să înţeleagă că în interior nu mai 
rămăsese nimic. Îşi zise că negrul era o constantă în 
familia aceea, mai degrabă nefericită decât de bun augur. 
Pompierii intraseră în acţiune cu furtunurile şi îndreptau 
jeturile de apă în mijlocul localului, unde focul ardea încă 
mocnit. Pe trotuar, la oarece distanţă faţă de cei care 
veniseră să caşte gura, stătea nepoata lui Tonna, 
îmbrăcată în palton şi avându-l alături pe fiul ei. 

Soneri îşi aprinse o toscană şi se apropie de Arico, lângă 
jeep. 

— Aţi avut ceva fler să vă daţi seama că acest Tonna... 

Comisarul îl opri cu un gest din mână. 


e 134 œ» 


— Arică, îi zise la ureche sergentului, asta e treaba 
dumneavoastră. A venit momentul să scap de datoria de 
dimineaţă. 

Fu rândul celuilalt să se apere. 

— Şi de ce, mă rog, ar fi treaba mea? întrebă în cele din 
urmă. 

— Am impresia că incendiul n-are nicio legătură cu 
dispariţia lui Anteo Tonna. El, şopti Soneri, avea mai multe 
conturi care trebuiau reglate. 

— Comisare, vreţi să mă ia durerea de cap? După o 
noapte albă alături de resturile carbonizate din faţa 
noastră vă arde de ghicitori? 

Avea dreptate: părea mai degrabă că gândeşte cu voce 
tare decât că-i vorbeşte sergentului. 

— Domnule sergent, Tonna transporta pasageri 
clandestini, încărcăturile de cereale care apar în registre 
nu erau decât o acoperire. 

Arico deveni şi mai serios şi îşi trase bereta pe ochi. 

— Datora ceva organizaţiei de traficanţi, de asta au venit 
să-l caute. Nu l-au găsit, aşa că i-au dat un avertisment. 
Prin urmare, constată Soneri, ei cred că încă e viu şi că 
face pe deşteptul. 

— Sunteţi convins că aşa stau lucrurile? 

— Da, cred că da. Dar bănuiesc că mai e ceva la mijloc. 
În orice caz, conchise Soneri, v-am dat o pistă: ancheta 
despre pasagerii clandestini e problema dumneavoastră. 

Aricò îşi mai lovi o dată cozorocul şi se sprijini de 
portiera jeepului, privind în holul negru al barului ars. 
Soneri, în schimb, ieşi din piaţă şi se îndreptă spre 
debarcader. Urcă pe dig, iar când ajunse pe coronament îl 
lovi zgomotul unor motoare. Cobori în piaţetă şi în pragul 
clubului barcagiilor îl văzu pe Barigazzi, încălţat cu 
cizmele până la genunchi. 

— Nu sunteţi în piaţă? 

— Am fost deja. 

— Ce părere aveţi? 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată să dea foc unui local. 
Iar în spatele unor acţiuni noi mocneşte mereu câte ceva, 


<e 135» 


bombăni el pesimist. 

— Familia nepoatei e „curată”? insistă Soneri. 

— Îşi văd de treaba lor, dar la fel fac toţi. Aici banii au 
ajuns singura religie. Soţul nepoatei lui Tonna e consilier 
comunal de dreapta. O dreaptă de dughenari care au 
renunţat la cămaşa neagră şi şi-au pus cravată. 

Barigazzi scuipă pe asfalt cum făcea de fiecare dată 
când nu era de acord cu ceva. Era clar că e nemulţumit că 
trăieşte într-o lume care se schimbase prea mult. Nu-i mai 
rămâneau decât Padul, peisajul, ceața şi părticica de trecut 
care se afla dincolo de pragul lui Surdu. 

— M-am întâlnit cu Dinon când vâslea în câmpie, 
schimbă subiectul comisarul. Zicea că merge să verifice 
cât a scăzut apa. 

Bătrânul îl privi uluit. 

— Nu, o fi mers să controleze monumentul partizanilor. 
Curentul îl macină de fiecare dată. 

— În câmpia inundabilă e un monument? 

— De când lumea. Un monument în cinstea tovarăşilor 
care au luptat de-a lungul Padului. 

— ÎI îngrijeşte Dinon? 

— El şi cercul lui se declară comunişti ortodocşi şi au 
impresia că sunt singurii care au dreptul moral să se 
îngrijească de monument. De fapt, ne mai ocupăm şi noi de 
el. Avem doar bunăvoința să mergem în zile diferite. 

— Câţi mai sunt, în afară de Dinon şi Vaeven? 

— Puţini, răspunse Barigazzi pe un ton zeflemitor. Un 
mic grup de nostalgici care se întâlnesc în atelierul unui 
pantofar şi venerează bustul lui Stalin. 

— Mai bine pentru ei, comentă Soneri, probabil au trăit 
cu speranţa revoluţiei. A fost mai rău de Tonna, care a trăit 
cu amintiri şi frustrări. 

— Ia spuneţi-mi, îl chestionă Barigazzi, se-nvârtea în 
cercuri dubioase, nu? 

— De unde ştiţi? 

— Pe râu se ştie totul, umblă vorba. Din câte-mi dau 
seama, grâne nu prea transporta, însă călătorea des, iar o 
barjă ca aia înghite mulţi bani. De undeva trebuiau să 


e 136 » 


apară. 

— Cred că aveţi dreptate, răspunse Soneri. Ceaţa asta 
ascunde tot mai multe mistere. 

— Sudul regiunii e mare şi locuiesc mulţi oameni pe-aici, 
zise Barigazzi. 

Comisarul dădu să plece. 

— Câtă apă mai e în câmpie? 

— Un metru şi jumătate, după-amiază o să se vadă 
fundul. _ 

Aerul purta şi acolo mirosul de ars. Intâmplarea cu barul 
atrăsese atenţia tuturor, iar asta îi uşura viaţa comisarului. 
Pentru chestor urmau zile întregi în care să prezideze 
întruniri, iar presa n-avea să mai dea atenţie declaraţiilor 
pline de venin ale lui Alemanni. 

— Ce-aţi spune să ne plimbăm prin câmpie cu barca 
dumneavoastră? întrebă Soneri. 

— Riscăm să rămânem prinşi într-un banc de nisip sau 
să ne înfigem într-un trunchi, replică Barigazzi. Barca mea 
e pentru pescuit... 

— În doi oameni ne descurcăm. 

— De unde pofta asta de turism? 

— E vina dumneavoastră, răspunse comisarul. Nu m-aţi 
sfătuit să aştept până se limpezesc apele? 

Barigazzi îi aruncă o privire cât o mie de cuvinte şi nu 
zise nimic. Abia când comisarul făcuse deja zece paşi 
strigă în urma lui: 

— Veniţi imediat după prânz, înainte să scadă apa prea 
mult! 

Soneri porni spre Surdu, înfruntând aerul care mirosea 
a tăciuni şi se împrăştia pe străzi, invadând porticurile. 
Întâlni nişte berline mari, cu girofar, în care îi recunoscu 
pe şoferii de la Prefectură. Şi el fusese convocat la 
Primărie, unde avea loc o şedinţă cu chestorul, prefectul şi 
primarii din sudul regiunii, îngrijorarea ajunsese la acelaşi 
nivel ca atunci când Padul ameninţa casele oamenilor. 
Înainte să intre în local îl sună pe Juvara. 

— Ai rămas singur? Toţi sunt aici. 

— Mai mult sau mai puţin... Incendiul ăsta limpezeşte 


e 137 œ» 


lucrurile? 

— Da, însă numai parţial. 

— Cum adică? Chestorul e convins că e de vină aceeaşi 
bandă care l-a ucis pe Tonna. 

— Dacă l-ar fi omorât ei, de ce ar fi i-ar fi ars barul 
nepoatei lui? 

— Poate că aveau ceva şi cu ea... 

— Tonna transporta clandestini din deltă până în oraşele 
de pe râu. Cu câteva ore înainte să incendieze barul au 
venit să-l caute pe barjă. Asta înseamnă că ei cred că e 
încă viu şi că face pe şmecherul. Nu puteau să-i distrugă 
barca, pentru că mai au nevoie de ea, nu există mijloc mai 
comod şi mai sigur să aduci imigranţi în inima zonelor 
industriale decât să schimbi nava în larg, fără să te chinui 
măcar să mai tragi la țărm. Riscuri minime şi rezultat 
maxim. 

— Comisare, trebuie să-i spuneţi asta chestorului: cu 
toţii sunt convinşi că prin părţile noastre au debarcat 
rackeţii şi că cei doi fraţi au fost ucişi de o bandă de 
pungaşi, explică Juvara. 

Inspectorul avea dreptate. Cunoştea furtunile care 
izbucneau la chestură de fiecare dată când se petrecea 
ceva imprevizibil. Exista riscul să fie deschisă în mod inutil 
o altă anchetă. În plus, credea că Arică urma fără îndoială 
să verifice câteva transporturi ale lui Anteo Tonna, iar 
atunci cercul s-ar fi închis. Rămase cu mobilul în mână 
preţ de câteva minute, nehotărât dacă să-l sune pe chestor 
sau să aştepte. Şedinţa de la Primărie urma să înceapă la 
patru după-amiaza. Poate că reuşea să coboare în câmpia 
inundabilă şi să ajungă la timp şi la şedinţă. 

Surdu avea aparatul în urechi, dar rezultatul nu era prea 
diferit de cel obişnuit. Soneri trebui să apeleze la alfabetul 
semnelor pe care-l învățase cât de cât de la Barigazzi. În 
locantă nu era nimeni şi poate de aceea gazda îşi folosea 
din nou aparatul. Privindu-l cum trece printre mese, 
comisarul îşi zise că trebuia să ştie multe lucruri despre 
viaţa satului, despre Tonna şi despre trecutul zonei. Poate 
că-l cunoştea şi pe Şorliţă. De asta îl rugase pe Barigazzi 


e 138 œ» 


să-l ia în câmpie - voia să studieze monumentul, să 
citească ce scrie pe marmura roasă de vreme. 

leşi când Fortanina încă-i sfârâia în stomac. Barigazzi îl 
aştepta deja la debarcader. 

— Trebuie să ne grăbim, zise bătrânul, astă-seară apa o 
să fie deja prea mică şi s-ar putea să nu mă pot întoarce cu 
barca la ponton. 

Se îmbarcară, iar Soneri, ca măsură de precauţie, se 
aşeză. Barigazzi, în schimb, se proţăpise cu picioarele 
desfăcute în chilă, urmând mişcarea acesteia fără ca 
bustul să i se deplaseze cu vreun centimetru. Ajunseră în 
scurt timp la pompe, coborâră pe mal, ridicară barca peste 
dig folosindu-se de troliu şi o lăsară să plutească din nou 
pe apa din câmpie. 

— Vedeţi? făcu Barigazzi. Deja atinge crengile de pe 
fund, adăugă arătând spre vârfurile care se iţeau din apă. 

— Încă e destulă cât să plutim, observă comisarul. 

— Nu peste tot. Terenul din câmpie nu e neted şi nu 
există canale de navigaţie. 

Lumina nu avea putere, chiar dacă pădurea de plopi îşi 
pierduse tot frunzişul. Ceaţa parcă se blocase în pânza de 
păianjen formată de crengi. Sau poate că umbra se datora 
taluzurilor între care se afla bucata aceea de pământ 
inundată.  Depăşiră  debarcaderul  concasorului, cu 
turnuleţele şi silozurile ei enorme, un loc care părea 
regatul ruginii şi al noroiului, deasupra căruia apa 
întinsese vopseaua proaspătă a trecerii sale. Barigazzi 
vâsli cu mişcări scurte printre trunchiurile încă umede 
până la coroană. Barca aluneca înainte cu fiecare mişcare 
a vâslei, pe care la nevoie bătrânul o întindea în apă la 
pupa, folosind-o ca pe o cârmă ca să controleze mai bine 
direcţia de mers. 

La un moment dat, Barigazzi încetă să mai vâslească şi, 
nemişcat, în picioare, ridică mâna cu arătătorul întins fără 
să rostească vreun cuvânt. Soneri văzu cum apare o 
coloană mică de marmură albă, ca un os descărnat care se 
înălța deasupra apei împrăştiind în jur culoarea-i 
nefirească. 


e 139 + 


— Trebuie s-o ridicăm, şopti barcagiul, acolo apa e 
foarte puţin adâncă şi monumentul e construit pe o 
denivelare. 

Se apropiară până când fundul bărcii atinse un banc de 
nisip. Soneri citi cu uşurinţă: Închinat partizanilor din 
toate formațiunile care au luptat şi au murit aici pentru 
izgonirea barbarilor. Nimic altceva. 

— Cine l-a construit? întrebă. 

— Vechiul partid comunist, răspunse Barigazzi, pe 
vremea când eram încă uniţi cu toţii. 

— De ce aici, unde vine şi pleacă apa? 

— Partizanii se mişcau cel mai bine în câmpie. Pe 
vremuri era plină de copaci şi desişuri, iar la nevoie, dacă 
dădeau de necazuri, aveau Padul, explică barcagiul. 

Monumentul şi locul în care fusese ridicat erau învăluite 
de o aură de mister. Comisarul reciti cuvintele dăltuite în 
marmură şi le percepu sonoritatea solemnă prin 
comparaţie cu cadenţa dialectală a lui Barigazzi. In clipa 
aceea îşi aminti ce-i spusese nepoata lui Tonna apropo de 
apelul individului ciudat care-l căuta pe Bărbosu, unchiul 
ei: individul vorbea foarte bine în dialect, dar stâlcea 
italiana, contaminând-o cu un accent străin. 

Barigazzi mişcă barca şi dădură ocol monumentului. Apa 
se limpezise de-a binelea, eliberându-se în linişte de 
întunecimea care o impregnase. Căută şi alte semne pe 
marmură, dar singurele rânduri scrise erau cele de pe faţa 
care dădea spre Pad. Barcagiul trecu prin spatele 
monumentului, dar şi acolo suprafaţa acestuia era netedă. 
Atunci comisarul se întinse în afara bărcii până atinse 
marmura, cât pe ce să-şi piardă echilibrul. Se retrase, iar 
în clipa aceea privi în jos, de-a lungul lateralei bărcii. 

Pe fundul apei era ceva închis la culoare. Ceva ce, chiar 
dacă nu avea un contur bine definit, semăna cu un 
cadavru. Văzuse destule, de astă dată îi fu necesară doar o 
a doua privire ca să fie sigur despre ce era vorba: un 
cadavru care probabil era ţinut la fund de o greutate. 
Resturile unui fel de palton fremătau uşor odată cu undele 
provocate de barcă. Comisarul se ridică, îl privi pe 


e 140 œ» 


Barigazzi şi îi arătă silueta de sub apă. 

— N-a ajuns prea departe. 

Barcagiul rămase tăcut, apoi murmură: 

— N-am crezut niciodată c-a scăpat. 

Soneri luă mobilul din buzunarul paltonului şi formă 
numărul de la Criminalistică. 

— Trebuie să te întorci în sud, îi spuse lui Nanetti, iar de 
data asta să-ţi şi dai silinţa. 

Apoi îl sună pe Aricò. Îi răspunse caporalul şi-l informă 
că sergentul dormea. 

— Treziţi-l. Spuneţi-i că am găsit cadavrul lui Tonna. 

Caporalul zise „sigur”, înghiţi în sec şi închise. 

Soneri se aşeză din nou în barcă şi se uită spre Barigazzi 
ca să-i ceară sfatul. Celălalt îl fixă la rândul lui cu privirea 
şi clătină din cap: 

— Singuri nu reuşim. Sigur e prins cu ceva acolo jos şi 
trebuie să intrăm în apă ca să tăiem legăturile. N-o să fie 
uşor, cum atingi albia se stârneşte toată mizeria şi nu mai 
vezi nimic. 

— Cât mai durează până termină? întrebă comisarul 
arătând cu bărbia spre pompe. 

— Nu mult. Mâine n-o să mai fie decât bălți pe-aici. 

— Trageţi lângă dig, îi porunci Soneri, o iau pe 
scurtătură. 

Barigazzi se supuse şi se opri între doi arbuşti. 
Comisarul făcu un salt, zguduind barca atât de violent că 
bătrânul fu nevoit să se sprijine în vâslă ca să nu cadă. 

— Cu graba te îneci, îi şopti înainte să se îndepărteze 
alunecând prin mijlocul pădurii de plopi. 

Imediat ce rămase singur, comisarul înşfăcă mobilul şi-l 
sună pe chestor. Urma să-i strice ceremonia din după- 
amiaza petrecută la căldură, cu ceai şi pateuri, secretare 
care-şi legănau ademenitor şoldurile şi cu toată retorica 
sforăitoare a declarațiilor împotriva criminalității. 
Secretarul cam pămpălău care răspunse încercă să dea 
dovadă de un obstrucţionism exasperant până când Soneri, 
pe tonul lui cel mai puţin prietenos destinat infractorilor, îi 
porunci să-l cheme pe chestor la telefon. 


e 141 œ 


Urmă o nouă rafală de „Dumnezeule!” cu câte trei 
semne ale exclamării. 

— Cum să nu? Daţi-i bice... Da, da, toate autorizaţiile... 
Sigur, mobilizaţi-i şi pe cei de la Criminalistică şi pe 
scafandri... 

Şi, în cele din urmă: 

— Ţineţi-mă la curent! 

Medicul legist n-avea chef să-şi murdărească pantofii în 
noroi. Ai comisarului, în schimb, erau deja acoperiţi pe 
margine cu un strat dublu de pământ pe care se fixau 
pietricelele de pe drum. Se aşeză pe vine aşa cum făcuse 
în după-amiezele când aşteptase barca lui Dinon Melegari. 
Lumina îşi pierdea din intensitate de la un minut la altul, 
ca într-un cadru de film din ce în ce mai întunecat, iar 
acolo jos, unde se întrezărea marmura albă, trupul lui 
Anteo Tonna era ros de apa pe care plutise toată viaţa şi 
care acum îl înghiţise. 

Mai întâi sosi Aricd în jeepul cu girofarul pornit. 
Comisarul îl rugă să-l stingă: voia cât mai puţini curioşi în 
jur. 

Sergentul avea o faţă mohorâtă, o adevărată hartă pe 
care se succedau munţi aspri şi văi de netrecut. 

— Câtă apă are deasupra? întrebă. 

— Un metru, poate mai puţin. Dar prins cu ceva, cineva 
trebuie să intre cu totul în apă şi să taie legăturile. 

— Chem scafandrii, şi prin sat sunt câţiva care au 
echipament de scufundări. 

Comisarul se întrebă câteva clipe care era soluţia mai 
bună: să aştepte până dimineaţa următoare ca pompele să 
golească de tot câmpia sau să scoată imediat cadavrul. Dar 
în timp ce se gândea, Arico deja vorbea cu cineva care 
promise să vină într-un sfert de oră. Brusc simţea o 
reticenţă puternică în a deplasa cadavrul, îi era teamă să 
nu scape ceva, să nu fie distrusă vreo probă. Il căută cu 
privirea pe Nanetti, dar ceața şi întunericul tot mai dens îl 
împiedicau să vadă prea departe. 

Când scafandrul intră în apă, vizibilitatea fusese redusă 
la doar câţiva metri, cel puţin până când Arico aprinse 


e 142 œ» 


farurile jeepului. Deasupra apei moarte din câmpie apăru 
în primul rând monumentul, acum pe jumătate la suprafaţă 
şi sclipitor de alb. Scafandrul se apropie de el, păşind cu 
mare grijă ca să nu răscolească nămolul. Apoi îngenunche, 
aprinse o lanternă puternică pe care o fixă pe frunte şi se 
scufundă cu totul. De pe dig, Soneri văzu bulele care 
apăreau din apa luminată şi o pulpană a paltonului lui 
Tonna care ieşi la suprafaţă. Apoi, cu lentoarea unui aluat 
de prăjitură care creşte, apăru întreg cadavrul umflat care 
începu să se rotească uşor pe apă, cu picioarele desfăcute. 
Scafandrul îl prinse şi îl trase după el. 

Îl întoarseră cu faţa-n sus tocmai pe coronamentul 
digului şi reuşiră să-l întindă pe o prelată de plastic. Abia 
atunci apăru un chip de ceară, mâncat de ape şi pe care se 
întărise nămolul. El era. Comisarul se uită la fruntea lui şi 
văzu că-i lipsea jumătate din cutia craniană. O cavitate 
profundă se deschidea exact în creştetul capului, care 
semăna cu un pepene răscopt crăpat. 

Încerca să-şi aducă aminte cum arăta ţeasta lui Decimo, 
dar memoria lui se oprea asupra unui trup dezmembrat la 
articulaţii, întins sub un plastic galben. Apoi, în sfârşit, 
reuşi să-şi amintească. Nu trebuia să fii anatomopatolog ca 
să-ţi dai seama ce aveau în comun cele două cranii 
zdrobite. 

— O lovitură cumplită, comentă sergentul. 

— Da, bălmăji Soneri, şi nu e prima de genul ăsta pe 
care o văd. 

— Îmi închipui, zise celălalt fără să înţeleagă aluzia la 
Decimo. 

Se întunecase de-a binelea. În jurul cadavrului mai 
rămăseseră comisarul, Aricd şi caporalul. În fundal, 
scafandrul, care încă purta costumul, semăna cu un peşte 
straniu, acoperit cu un strat alunecos de mâl. Singura 
lumină era cea de la farurile jeepului, prin faţa cărora 
treceau fuioare de ceaţă. In aer încă se simţea miros de 
ars. 

— Trebuie să anunţăm ambulanţa şi pe procuror ca să 
mute cadavrul, zise caporalul. 


e 143 >» 


Arico se întoarse spre comisar, iar acesta încuviinţă din 
cap. În clipa aceea, un vehicul se apropie pe dig şi, când 
ajunse la câţiva metri de ei, Soneri recunoscu maşina 
Criminalisticii. Înainte ca Nanetti să coboare, comisarul se 
întoarse, în întuneric, către Arico: 

— E vreo capelă în apropiere? 

Sergentul răspunse arătând de-a lungul digului spre 
întuneric, dar Soneri înţelese perfect: îşi amintea că 
trecuse pe lângă ea fără să se oprească. 

Când se întoarse cu privirea la cadavru, văzu că Nanetti 
se aplecase deja să-l examineze cu o lanternă mică din 
care ieşea o lumină albă, ca de lună plină. Recunoscu 
procedurile criminaliştilor, mereu aceleaşi, ca un veritabil 
ceremonial. Apoi colegul său se ridică anevoie, afişând o 
grimasă de durere şi cu articulațiile scrâşnindu-i. 

— Cred că ai observat deja ce e evident, începu el 
arătând spre cap. În rest, nu pot să-ţi zic mare lucru acum, 
dar la prima vedere am impresia că a murit în aceeaşi zi în 
care a dispărut. 

— Mai bine-l duceţi cât mai repede în frigiderele de la 
morgă, propuse Arico. 

— La fel zic şi eu, întări Soneri după ce-i aruncă o 
privire lui Nanetti, care încuviinţă în tăcere şi adăugă: 

— Asasinul trebuie să-şi fi făcut socotelile bine: cine să 
şteargă urmele mai bine ca o viitură a Padului? 

Comisarul nu se gândise că ucigaşul ar fi putut acţiona 
luând în calcul faptul că râul se va umfla şi, aşteptând 
momentul în care apa s-ar fi revărsat în câmpii şi ar fi 
acoperit locul faptei. Işi dădu seama că Arico şi Nanetti se 
uitau la el insistent. Când cădea pe gânduri, probabil că 
faţa lui căpăta o expresie anume, pentru că toţi ceilalţi 
observau schimbarea şi Angela îi adresa mereu întrebarea 
cea mai cumplită din lume: „Ce ai? La ce te gândeşti?” 

Din fericire, girofarurile albastre ale ambulanţei captară 
atenţia tuturor. Înainte ca maşina să ajungă lângă ei, 
comisarul îşi imagină scena: el, Arico, caporalul şi Nanetti 
în picioare, în ceaţă, lângă un cadavru umflat de apă. Un 
stop-cadru scos parcă dintr-un film cu gangsteri. 


e 144 œ 


į 

Abia când la nări îi ajunse aroma pastelor cu fasole îşi 
aminti de şedinţa de la Primărie. Uitase complet de ea, 
însă şi chestorul uitase complet de crimă. 

— Tu ai câştigat, comentă Nanetti trecându-şi privirea 
peste pereţii din locanta lui Surdu cu aceeaşi curiozitate 
pentru amănunte de care dădea dovadă când examina 
cadavrele sau cămăşile gloanţelor. 

— Poftim? 

— L-ai bătut pe Alemanni. El zicea că umbli după 
ştiuci... 

— Alemanni n-a înţeles niciodată nimic. Trebuia să se 
facă notar. 

— Ce părere ai? îl întrebă colegul său referindu-se la 
caz. 

— Că mobilul crimei nu e unul obişnuit. 

— De ce? 

Soneri ridică privirea spre Cristos cel cu picioarele 
încrucişate fără a izbuti să traducă în cuvinte inteligibile 
dansul fantomelor, speculațiilor şi ipotezelor din mintea 
lui. 

— La mijloc e ceva care s-a petrecut cu mult timp în 
urmă. Sau poate e doar o consecinţă. Pe barjă am găsit un 
bilet în care se vorbeşte despre uciderea unui partizan. 

— Au trecut mai bine de cincizeci de ani de-atunci... 

— Aşa e, admise comisarul. Dar am senzaţia că pentru 
fraţii Tonna timpul a trecut degeaba. Poate din pricina 
unui fixism exagerat, poate de ruşine, mintea lor a rămas 
cea de la douăzeci de ani. E ciudat, într-o lume de 
morminte văruite. 

Nanetti înghiţi patru linguri de paste cu fasole, cu 
mişcări de parcă ar fi săpat în nisip. Apoi ridică din nou 
ochii şi spuse: 

— Asta e spre meritul lor. 

— Preţul a fost o viaţă de izolare. Decimo se prefăcea că 
a început să trăiască la patruzeci de ani, celălalt îşi 
petrecea zilele singur pe o barjă, gata să facă diverse 
compromisuri faţă de traficanţi ca să rămână la suprafaţă. 


e 145» 


— Eşti sigur că ăia n-au nicio legătură cu cazul nostru? 

— Da. Credeau că reprezintă singura ameninţare pentru 
Tonna. În schimb... 

În timp ce vorbea cu Nanetti, în sinea lui se întărea 
convingerea că au de-a face cu o crimă neobişnuită şi 
aproape imponderabilă, îi amintea de moartea unui 
recidivist din urmă cu mulţi ani, care primea ameninţări 
din toate părţile dar îşi pierduse viaţa căzând de pe o scară 
în timp ce încerca să jefuiască un apartament. 

— Dacă aceeaşi persoană i-a ucis pe cei doi fraţi, 
interveni Nanetti, înseamnă că de dimineaţă l-a mătrăşit 
pe Decimo, iar seara pe Anteo. Dar nu acesta din urmă era 
ţinta principală? 

— Ba da, răspunse Soneri cu durere în glas. Şi de ce să-l 
ucidă pe Decimo la spital, asumându-şi toate riscurile 
alea? Şi-apoi, suntem siguri că asta e ordinea crimelor? 

— O să ne lămurească autopsia. 

— Trebuia să-i omoare pe ambii. Şi poate că amândoi 
simțeau ameninţarea. 

Nanetti aşeză lingura în bolul gol şi desfăcu braţele. Nu 
urma niciodată firul supoziţiilor emise de colegul său. Pe el 
îl interesau numai probele şi demonstrațiile. Iar în clipa 
aceea singurele certitudini erau două cadavre, doi fraţi 
ucişi în acelaşi mod. 

Soneri îi făcu semn lui Surdu să aducă o farfurie de 
spată la cuptor. Localul începea să se umple, dar nu-i 
vedea nici pe Barigazzi, nici pe ceilalţi de la clubul 
barcagiilor. Nanetti continuă să privească în jur până 
observă în colţul din spatele lui marcajele cu înălţimea 
apei şi anul corespunzător fiecăruia. 

— Numai gândul la toată apa asta şi mă apucă din nou 
artrita. 

— Gândeşte-te la Tonna, care a rămas scufundat zile 
întregi. 

— Umezeala era ultima lui grijă. Ba aş spune chiar că 
apa l-a împiedicat să se descompună prea rapid. Şi-apoi, la 
câmpie nu sunt ştiuci. 

Într-adevăr, cadavrul lui Tonna nu fusese atins odată ce 


e 146 œ» 


ajunsese sub apă. Îşi amintea, în schimb, de alte trupuri 
sfâşiate de atacurile agresive ale peştilor, desfigurate de 
parcă ar fi fost date cu şmirghel. Nanetti îl surprindea prin 
nebănuitele cunoştinţe pe care le avea despre Pad şi fauna 
acestuia. 

— M-am documentat, zise, şi mai ştiu că prin părţile 
astea, pe malul cremonez, e un sat scufundat care iese la 
suprafaţă numai pe timp de secetă cruntă. 

— Mai ştii unde? 

— Nu, dar e pe-aici, peste râu. Cred că e de-ajuns să- 
ntrebi pe cineva. Lucrările de asanare de după război au 
schimbat cursul Padului şi satul a fost mutat câţiva 
kilometri mai în interior. 

Soneri cugetă la ce aflase şi începu să simtă o tot mai 
puternică indispoziţie, asemănătoare furiei. Nu ştia s-o 
definească, dar era ca o presiune uşoară într-o zonă a 
capului. De câteva zile se agita pe diguri vorbind cu 
oameni de-ai locului şi nu aflase despre satul scufundat. Il 
enerva că Nanetti ajunsese acolo abia în seara aceea dar 
avea o informaţie în plus faţă de el. Se simţea ca un cretin. 
Chiar dacă, e drept, nu era sigur că acele câteva cocioabe 
a căror existenţă o ignorase cu desăvârşire erau cu 
adevărat importante. Dar atunci, de ce se enervase? 

Surdu se apropie cu spata la cuptor, iar comisarul simţi 
impulsul să-l întrebe despre casele scufundate, dar văzu 
că-şi scosese din nou aparatul. Şi, oricum, mai mult ca 
sigur că nu i-ar fi răspuns nici dacă ar fi auzit perfect. 
Soneri îşi disimulă gândurile făcând pe ospătarul, 
împărțind spata pe farfurii şi turnând Fortanina în pahare. 
Nanetti îl lăsă să joace scena, dar când veni momentul să 
atace felul doi zise: 

— Te-a lovit povestea asta cu satul de sub ape? 

Vorbise cu un calm care-l făcu pe comisar să se 
liniştească la rândul lui, uluit de schimbarea rapidă. 

— Nu mi-a zis nimeni de el, răspunse el, iar gândul că 
totul avea, poate, un motiv i se formă în minte exact când 
încheia răspunsul. 

— Pe vechile hărţi topografice din epoca fascistă încă 


e 147 œ 


apare. Era în mijlocul unei mlaştini, îl lămuri Nanetti, iar 
şefii au refuzat să asaneze zona pentru că, spuneau ei, 
colcăia de „roşii”. S-a ocupat De Gasperi după aia. 

Soneri îşi aminti de pasiunea lui Nanetti pentru 
topografie şi hărţi militare vechi sau de inginerie civilă. 
Avea puzderie de astfel de documente în pivniţa despre 
care soţia lui spunea că e cea mai frumoasă crescătorie de 
cari din provincie. 

— Şi satul ăsta a fost locuit până să schimbe cursul 
râului? 

— Îmi ceri prea multe, răspunse Nanetti, dar cred că da, 
din moment ce a fost reconstruit nou-nouţ mai în interiorul 
regiunii. 

Nu ştia încă de ce, dar povestea îl interesa. 

— Cum se numea satul? 

— San Quirico. Am înţeles că în casele reconstruite nu 
locuieşte nimeni. Copiii proprietarilor le folosesc drept 
case de vacanţă. 

Soneri continua să se gândească la pereţii de-a lungul 
cărora se scurgea încet Padul. Câţi oameni fuseseră fericiţi 
sau trişti în locul acela? Câte poveşti personale erau 
îngropate sub apă? Cine ştie de ce, bănuia că unele dintre 
ele aveau legătură cu cazul fraţilor Tonna. Gândul îl 
înspăimânta, dar curiozitatea lui provenea din faptul că 
nimeni nu-i vorbise vreodată despre sat, deşi era la o 
aruncătură de băț de portul fluvial. Poate că se putea 
vedea chiar şi în zilele limpezi, dincolo de braţul acela de 
apă. 

Nanetti se ridică şi, când ieşiră sub porticul unde se mai 
simţea încă miros de ars, Soneri hotări în sinea lui că 
ancheta trebuia pornită din nou, de data asta de la 
cadavrul lui Anteo - practic, de la fapte, de la singurele 
lucruri care contau, cum susţinea mereu Nanetti. 

— Mâine o să-ţi sară-n cap toţi ziariştii, iar Alemanni o 
să facă spume, îi zise colegul lui înainte să se urce în 
maşină. 

Comisarul schiţă un zâmbet, strângând între dinţi ţigara 
stinsă. Dacă ar fi dat importanţă numai faptelor, nici prin 


< 148 » 


cap nu i-ar fi trecut vreodată să pună piciorul în apropierea 
Padului. 


e 149 + 


9 


Ceaţa rece ca gheaţa acoperise plafonul maşinii cu un 
strat subţire de brumă. Cristale minuscule zburau prin aer, 
pulverizate cu intermitenţă, în vreme ce temperatura 
continua să scadă, îngheţând mica urbe. Mobilul îi sună 
chiar când traversa o porţiune de stradă complet albă. In 
jurul lui, căsuţele cu acoperiş ascuţit îi aminteau de nişte 
vederi de Crăciun. 

— Nu v-am văzut la şedinţă, începu chestorul pe un ton 
care ar fi vrut să fie de reproş dar nu avea efectul scontat. 

— Trebuia să mă ocup de un cadavru, răspunse sec 
comisarul. 

Tăcerea de la celălalt capăt dură mult, de parcă apelul s- 
ar fi întrerupt. 

— Aş fi vrut să vorbim şi despre asta, încercă celălalt să- 
l îmbuneze. Mâine o să avem pe cap presa. 

— Prefer să n-am nimic de-a face cu asta, replică Soneri. 

— Va trebui să explicăm noua turnură pe care a luat-o 
ancheta, spuse chestorul ceva mai ferm. 

— Dumneavoastră, dottore, răspunse comisarul cu 
deferenţă, ştiţi cum să gestionaţi situaţiile astea mai bine 
ca mine. În plus, nici nu e mare lucru de zis: l-am pescuit 
ieri după-amiază, prezintă o lovitură care i-a turtit craniul, 
la fel cum a păţit şi fratele lui, şi probabil a fost ucis în 
aceeaşi zi în care a şi dispărut. Cineva l-a legat pe fundul 
apei, lângă monumentul partizanilor din câmpia de lângă 
dig, nu departe de portul fluvial. Asta-i tot. 

Judecând după pauza lungă, comisarul intui că şeful său 
îşi nota totul pe una dintre colile de hârtie cu antetul 
chesturii pe care le ţinea mereu în faţa lui în timpul 
şedinţelor. Îşi imagina şi tocul cu peniță ascuţită, înmuiat 
în călimara aceea în care rămânea perfect drept, ca o 
antenă a biroului. Era sigur că n-avea să insiste. Nu greşea 
niciodată când făcea apel la vanitatea chestorului şi nici n- 
avea ceva împotriva jurnaliştilor - la urma-urmei, meseria 
lor era asemănătoare cu a lui -, dar nu ştia niciodată cum 


e 150 œ» 


să le răspundă la întrebări, căutând buna măsură între 
secretul profesional şi complexitatea faptelor. Cu siguranţă 
l-ar fi întrebat cum îşi dăduse seama că trupul neînsufleţit 
era ascuns acolo, în luncă, în vreme ce toată lumea credea 
altceva. Ce ar fi putut răspunde la o asemenea întrebare? 
Că aşa intuise? Că aşa simţise? Chiar ar fi fost în stare să 
explice un lucru atât de inefabil şi complex? Prin minte îi 
treceau nori, gânduri fără contur sau formă, care nu 
puteau fi închise într-un spaţiu delimitat, iar el nici nu 
încercase vreodată s-o facă, i se părea că e o sarcină 
imposibilă, ca şi cum ar fi încercat să dea formă ceţii. În 
timpul investigaţiilor se simţea ca un peşte în apele 
Padului iar asta era de-ajuns, nu avea nevoie de mai mult 
ca să-şi facă meseria. 

Acum îl încerca o atracţie inexplicabilă pentru satul 
scufundat. Deja se gândea că gerul acela şi zilele uscate pe 
care le aducea cu sine urmau să coboare nivelul apei până 
să dezvăluie zidurile vechiului San Quirico, iar el ar fi 
putut să se plimbe în mijlocul unui soi de calle venețiană 
conturată de nălucile unor case. Ancheta urma ritmul 
Padului, al apelor care creşteau şi scădeau fără să lase 
vreodată malurile întregi. 

Maşina rată la milimetru o porţiune de gheaţă de pe 
asfalt care ar fi făcut-o să derapeze. Spaima îl împiedică pe 
comisar să reacționeze la Aida care-i suna de câteva 
secunde bune în palton. 

— Pe unde eşti? se interesă Angela. 

— Cât pe ce s-ajung în şanţ. 

— E limpede că ceva te distrage, nu glumă... 

— Gerul şi nişte cauciucuri aproape netede. 

— Ştiai că dragii de carabinieri au pornit o mare anchetă 
despre traficul de imigranţi clandestini? îl informă ea. 

— De unde-ai aflat? 

— Un coleg care apără un peşte albanez a cărui ocupaţie 
e să aducă aici fete să facă trotuarul mi-a dat să citesc un 
dosar. Se pare că poliţia a descoperit o reţea mare şi felul 
în care fetele astea ajung la noi. 

— Ai remarcat dacă e implicat sergentul Arico? 


e 151 œ» 


— E citat des, dar poate să-şi ia gândul de la onoruri, la 
câţi imbecili sunt la comandamentul provincial lui o să-i 
mai rămână doar firmiturile. 

Comisarului îi scăpă un „Ce dobitoc!” printre dinţi: 
sergentul lucra de mai mult timp pe cont propriu, dar în 
faţa lui făcea pe neştiutorul sau nu acţiona deloc, dând 
vina pe lipsa de personal. 

— Nu uita că-mi eşti dator cu o descoperire importantă 
pentru ancheta ta, îl preveni Angela, încercând să pară 
amenințătoare. 

— Aşa, şi? 

— Aşa, şi, datoriile se plătesc, comisare, continuă ea 
netulburată. Sau preferi să le împărtăşesc nişte informaţii 
carabinierilor? 

— În regulă, se resemnă Soneri, dar nu-mi cere lucruri 
imposibile. 

— Imposibile? Dimpotrivă, cât se poate de posibile, doar 
le-am făcut deja! 

— Tot pe barjă? 

— Mi-a plăcut tare mult. 

— E prea riscant. O dată ne-a mers bine, dar a doua 
oară... 

— N-o să pricepi niciodată nimic. Dacă nu-i niciun risc, 
nu-i nicio plăcere. Pregăteşte-te, imediat ce am timp vin să 
te zgâlţâi. Ai o dată pe care trebuie să ţi-o aminteşti - iar 
eu sunt un perceptor lipsit de scrupule. 

— Nu vrei mai bine să ne plimbăm cu maşina de-a lungul 
digului, pe lângă râu... 

Auzi un fel de răcnet. 

— Nu eşti în stare să te gândeşti decât la cele mai 
banale lucruri! Ar trebui să le dai lecţii celor care pun 
răvaşe în cutiile de bomboane. Chestiile astea sunt 
anticamera amorului conjugal, sexul de sâmbătă seara în 
patul matrimonial cu cearşafurile proaspăt luate de la 
spălătorie. Nici să nu te gândeşti, şopti Angela, n-o s-o fac 
niciodată între noptierele tale oribile. 

De fapt, nu se întâmplase niciodată. O singură dată pe 
Angela o lovise curiozitatea să pună în scenă o situaţie 


e 152 œ» 


dintr-o nuvelă de Boccaccio - ea la fereastră, stând de 
vorbă cu o prietenă de jos, şi comisarul în spatele ei, 
nevăzut de pe stradă. 

Iar mai târziu, acasă, în penumbra încăperii, se gândi că, 
oricum, era bine că nu se legase la cap cu o femeie 
lipicioasă, care să aspire la rolul de soţie. Poate că tocmai 
de asta îi plăcea Angela. 

Se trezi în aceeaşi penumbră ca în seara precedentă. 
Ceaţa îngheţată preschimbase copacii în trinci albe: 
singura culoare din frântura de oraş pe care o putea vedea 
de la fereastra din bucătărie. Până la urmă, cu plapuma 
aceea care ascundea cerul, nu era mare diferenţă între 
lumina vagă a zilei şi cea a felinarelor din timpul nopţii: 
totul părea o imensă auroră boreală. Bău un caffelatte în 
lumina slabă, apoi se gândi ce să facă mai departe. Ţevile 
centralei gâlgâiră, pline cu apă caldă, iar zgomotul acela 
lichid, ca de digestie, îi aminti de pompe. Oare asanaseră 
tot terenul? Când lăsă ceaşca în chiuvetă, luase deja o 
decizie. Voia să se întoarcă la Pad, iar la ora aceea a 
dimineţii nici n-ar fi avut de înfruntat traficul din oraş. 

Îl sună pe Juvara după ce se urcă la volan. Îi porunci să 
se ducă la morga unde, de-atunci în două ore, urma să fie 
efectuată autopsia cadavrului lui Anteo Tonna. Nu se 
aştepta să afle prea multe: ce se vedea din exterior nu 
putea fi prea diferit de ce se înţelegea din interior. Aruncă 
mobilul pe scaunul din dreapta şi se concentră la drum. 
Regiunea era pe de-a-ntregul albă, chiciura se aşezase 
peste tot - un spectacol care aducea bucurie ca prima 
ninsoare din an. 

Urcă pe dig cu maşina şi se opri în locul unde, cu o zi în 
urmă, îl scoseseră la mal pe Anteo. Încă se vedea pata mai 
închisă la culoare acolo unde fusese aşezat cadavrul. 
Comisarul cobori, studie câmpia şi văzu că nu mai 
rămăseseră decât nişte bălți mari acoperite cu un strat fin 
de gheaţă. Tot restul părea să se fi coagulat din pricina 
frigului care întărise pământul şi-l transformase într-o 
crustă. Abia în clipa aceea îşi dădu seama de liniştea care 
domnea în jur şi pe care ceața şi albul brumei o făceau să 


< 153 + 


pară încă mai solemnă. Opriseră pompele când începuseră 
să înghită aer. Gerul urma să usuce orice mai rămăsese. _ 

Auzi un tractor care trecea pe coronamentul digului. Il 
aşteptă să se apropie mult până să distingă silueta unuia 
dintre cei care locuiau în câmpia inundabilă şi care se 
întorcea să-şi elibereze casa devenită un morman de noroi. 
Viaţa o lua de la capăt, ca întotdeauna. Culturile fertilizate 
de aluviuni o să crească la loc, străzile o să fie marcate din 
nou, iar nisipul de pe uşi şi pereţi o să fie îndepărtat. Parcă 
lângă clubul barcagiilor. Încă nu era nimeni acolo, iar uşa 
închisă avea culoarea tristă a paielor uscate. Cobori din 
maşină şi-l sună din nou pe Juvara. 

— Eşti la morgă? 

— Da, dar încă n-a-nceput, medicul legist a zis că la 
nouă se apucă. 

— Las-o-ncolo de autopsie, îi spuse, mai bine du-te la 
Institutul de Istorie a Rezistenței şi vezi dacă-l cunoaşte 
cineva pe un partizan care-şi zicea Şorliţă. 

Bănuia că Juvara rămăsese interzis. 

— Mai eşti acolo? întrebă el destul de răstit. 

Celălalt se grăbi să dea semne că e atent şi emise câteva 
bolboroseli. 

— Bine, izbuti să îngaime în cele din urmă, mă duc. 

Dar Soneri îşi dădu seama după răspunsul lui că nu e 
foarte convins, ceea ce-l irită. Nu-i suporta pe cei care-şi 
stabileau încă de dimineaţă programul pe tot restul zilei, 
mai ales într-o meserie ca a lui. Detesta orice fel de 
agendă. Nu reuşea niciodată să-şi dea seama ce-o să facă 
nici măcar peste o oră. Trăia în prezent, fără să se 
gândească prea mult la viitor. Faptele se petreceau 
conform unor succesiuni aproape niciodată logice şi era 
inutil să încerce să anticipeze ceva pentru că perspectiva 
se schimba întruna, ca în timpul unui zbor acrobatic. 
Programul lui din fiecare zi suferea mereu schimbări - 
dimineaţa aceea petrecută pe malul Padului era un 
exemplu grăitor. În locul unui cadavru hăcuit, privea apa 
care coborâse atât de mult încât albia râului părea o gingie 
din care cineva tocmai smulsese dintele. 


e 154» 


Nu-l auzi că se apropie, iar când se întoarse îl văzu pe 
Barigazzi stând nemişcat în mijlocul pieţei. 

— Pe vremuri ajungeaţi mai devreme la port, zise 
Soneri. 

— Şi dumneata ce-ai şti despre asta? răspunse celălalt. 

— Pe râu trec ambarcaţiuni de mult timp încoace. 

Barigazzi nu mai zise nimic. Se îndreptă spre uşa 
clubului, scoase o cheie şi o introduse în broască. 
Comisarul rămase afară să se uite la curent. li plăcea să 
încerce să ghicească unde putea fi San Quirico. Peste râu, 
îi spusese Nanetti, aşa că îndreptă privirea spre un loc 
aflat în suspensie între apă şi ceaţă. 

— Haideţi, aici e mai cald, auzi glasul lui Barigazzi din 
clădirea clubului. 

Soneri intră, oprindu-se în faţa unei sobe de fier forjat în 
care flăcările deja ardeau. De la ferestre nu se vedea barja, 
care coborâse odată cu nivelul apei. 

Barigazzi se apropie de el, la o palmă de geam. 

— Pe aici pe undeva e San Quirico, arătă Soneri. 

Bătrânul rămase în tăcere câteva clipe, apoi zise: 

— E mai la vale, vizavi de Gussola. 

— Câţi oameni trăiau acolo? 

— Patruzeci de suflete. Era un cătun. 

Soneri se gândi atunci la asemănarea care-l tulburase 
fără să înţeleagă de ce: satul se scufundase la fel ca Anteo 
Tonna. Şi amândoi erau morţi. 

— Mai trăieşte vreunul dintre cei care au locuit acolo? 

Barigazzi îl scrută neîncrezător. Încerca să priceapă ce 
se ascunde în spatele întrebărilor, dar nu reuşea. 

— Mai sunt câţiva, risipiţi prin tot sudul regiunii. Dar 
numai bătrâni. Erau nişte oameni tare ciudati. 

— Cu toţii comunişti, mi s-a spus. 

Celălalt îi mai aruncă o privire neliniştită. 

— Personaje originale, oameni ai mlaştinii sălbăticiţi de 
apă şi năpăstuiţi de malarie. Indivizi mereu la limita 
nebuniei, care s-au înmulţit căsătorindu-se între ei. Până şi 
fasciştii i-au lăsat în plata Domnului, iar lucrările de 
asanare au ocolit cu desăvârşire San Quirico. 


< 155» 


— Acum se mai văd ruinele? 

— Aşteptaţi să mai treacă două zile ca asta şi o să apară. 
Se întâmplă de fiecare dată când râul scade. Se spune că, 
în nopţile cu ceaţă, încă se mai aud glasurile celor care au 
locuit în casele alea, dar e numai o legendă. Poate că e 
doar aerul care şuieră printre pietrele smulse de curent. 
Alţii spun că auzi glasuri pentru că la San Quirico morţii 
nu erau îngropaţi niciodată - îi aruncau în vâltoarea din 
Gussola cu o piatră legată de brâu. Cine a venit din apă în 
apă se întoarce. 

Soneri îşi zise că probabil asta se întâmpla cu mulţi ani 
înainte de-a lungul întregului râu - oameni mâncaţi de 
peşti şi peşti mâncaţi de oameni. Mereu aceeaşi substanţă 
care se hrănea cu sine însăşi, captivă într-un ciclu 
nesfârşit. Iar în clipa aceea gândurile îi fugiră la Anteo 
Tonna, ţinut sub ape de o piatră de la concasor - dar locul 
lui de veci fusese o luncă unde peştii simt că apa e puţină 
şi curentul încetineşte, motiv pentru care o evită. 

— Nu l-a lăsat acolo întâmplător, zise comisarul privind 
în continuare geamul pe care ceața Padului se suprapunea 
imaginii oglindite şi neclare a propriului chip. 

Işi dădu seama că Barigazzi se întorcea spre el cu o 
privire contrariată, de parcă Soneri ar fi delirat. Continuă 
să privească orizontul restrâns al râului, care de mai multe 
zile ştersese linia care separa pământul de cer. I se părea 
evident că asasinul era amator de simboluri. Conştient sau 
nu, cu toţii erau. Fiecare crimă premeditată urma ritualul 
unei puneri în scenă. Apoi, mai erau şi actorii care-şi 
interpretau bine rolul, dar şi cei care n-o făceau deloc cu 
aceeaşi iscusinţă. Partea dificilă era să-i demaşti pe primii. 

Cărei categorii îi aparţinea cel care-l ucisese pe Tonna? 
Şi-l închipuia hotărât şi lipsit de scrupule. Nimeni n-ar fi 
pus la cale un asasinat în aripa unui spital, expunându-se 
tuturor riscurilor posibile. Şi mai era şi povestea 
cadavrului din câmpia inundabilă, lăsat acolo ca să fie 
găsit lângă monumentul partizanilor. Orice criminal, fie că 
ar fi fost un ucigaş de rând sau un asasin profesionist, l-ar 
fi aruncat în apa de la Gussola, cu o piatră legată de brâu, 


e 156 œ» 


cum îşi îngropau cei din San Quirico morţii. Multe lucruri 
nu ieşeau la socoteală, iar altele parcă îi vorbeau, dar într- 
o limbă încă imposibil de tradus. 

Mobilul îl trezi din reverie. 

— L-au ucis în ziua în care a dispărut, între opt şi zece 
seara, îl informă Nanetti fără să-l salute. 

— Prin urmare, barja a plecat fără el. 

— Exact, îi confirmă colegul. lar noi ar fi trebuit să 
credem că lucrurile au decurs altfel. 

— Mai are ceva în afară de lovitura la cap? 

— Nimic. Restul corpului e neatins. Era un bărbat încă 
în forţă, în ciuda vârstei. 

Prin urmare, dimineaţa îl ucisese pe Decimo, iar seara 
pe Anteo. Asasinul probabil îşi cunoştea bine victimele. 
Mai cu seamă trebuie să fi ştiut că barcagiul, care nu-şi 
părăsea niciodată barja, nu putea să afle la timp despre 
moartea fratelui său, altfel şi-ar fi luat măsuri de precauţie. 
În rest, cei doi fraţi se întâlneau doar întâmplător, iar 
Anteo era obişnuit cu amenințările. 

Barigazzi pornise radioul, dar când nivelul apei era atât 
de mic santinelele de pe diguri n-aveau nimic să-şi 
comunice. În liniştea tulburată numai de zumzetul boxei se 
auzi zgomotul uşii. În încăpere apăru Dinon Melegari care, 
imediat ce-l văzu pe comisar, strânse din umeri de parcă ar 
fi fost gata să-şi ia tălpăşiţa. Apoi hotărî să intre, fără 
tragere de inimă, cu privirea deasupra capului lui Soneri şi 
căutându-l pe Barigazzi. Şi, din moment ce comisarul îl 
scruta întrebător, Melegari făcu un semn scurt cu 
arătătorul spre Barigazzi. Bătrânul se uită la el nedumerit, 
apoi, din priviri, între cei doi se stabili un fel de 
complicitate. 

— Am venit după bărci, începu Melegari. Acum că s-au 
retras apele mi-am zis că-i mai bine să le trag pe uscat. 
Scripetele merge, nu? 

— Te-ai gândit bine. Au ajuns deja pe nisip. 

Dinon era stânjenit, la fel şi Barigazzi, dar primul ştia să 
se prefacă mai bine. 

— Bei un vin alb? 


e 157 œ» 


Melegari făcu semn că da, iar comisarul îl imită. Câteva 
clipe mai târziu stăteau toţi trei la masă, dar o tăcere 
impenetrabilă congelase atmosfera asemenea gerului de 
afară. 

— O să îngheţe albia? întrebă Soneri. 

Ceilalţi doi se întrebară din priviri care dintre ei să 
răspundă. 

— Numai dacă e frig o săptămână întreagă. Sub malul 
de la miazănoapte, bălmăji Barigazzi aruncându-i lui 
Melegari o căutătură în care comisarul observă un mesaj 
nerostit, ca între jucătorii de tressette”. 

Se încăpăţână să rămână la masă, adresându-le din când 
în când întrebări aleatorii despre Pad, despre apa mică şi 
despre bărci. La un moment dat, Dinon se ridică şi aproape 
se lovi cu capul de lustra care atârna deasupra mesei. 

— Mă duc să arunc o privire la barcă. 

După ce Melegari ieşi, Soneri îi spuse lui Barigazzi: 

— O vizită neaşteptată. 

Celălalt nu răspunse nimic. Se ridică la rândul lui şi luă 
sticla. Apoi se întoarse după pahare. 

— S-a vindecat fractura din partid? insistă comisarul. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Uneori mai trece pe-aici. Trebuie s-o facă, e obligat să 
ne ţină la curent cu ce face în port. Aşa scrie-n 
regulament. Şi mai are de plătit şi taxa pe barcă, încercă el 
să minimalizeze importanţa vizitei. 

Comisarul se ridică la rândul lui. I se părea inutil să 
insiste. Era de-ajuns să afle că Melegari venise să stea de 
vorbă cu bătrânul, poate să discute lucruri care aveau 
legătură şi cu fraţii Tonna. Faţă de Barigazzi simţea o 
neîncredere crescândă, care-i spunea că se apropie de o 
descoperire importantă. 

Salută cu un semn, ieşi din clădire şi merse de-a lungul 
străzii cu pietriş care ducea la port, unde mai rămăseseră 
doar jumătate din bărci. Pe o şalupă îl văzu pe Melegari, 
care verifica pescajul cu o vâslă. Şi celălalt îl văzu, dar nu 
schiţă nicio reacţie. 


12 Unul dintre cele mai populare jocuri de cărţi din Italia (n. red.). 
<e 158 œ» 


Trecu râul la Torricella, apoi greşi drumul, dar până la 
urmă ajunse la Gussola pe la prânz. Nu se schimbau prea 
multe de la un mal la celălalt: aceeaşi înşiruire de case 
scunde, aceleaşi biserici sângerii în stil baroc padan. 
Juvara îl smulse din contemplarea unui soi de catedrală din 
cărămizi de culoarea cârnaţilor, pe care probabil că se 
adunase jumătate de secol de umezeală. 

— Nici urmă de Şorliţă în regiunea noastră, zise. Sunt 
doi inşi cu numele ăsta care au luptat în Apenini de-a 
lungul liniei gotice. 

Soneri rămase în tăcere câteva momente. 

— Caută şi prin arhivele institutelor istorice ale 
Rezistenței de la Mantova, Cremona şi Reggio Emilia, pe 
undeva o fi fost Şorliţă ăsta. 

— Pot să verific mai înainte pe internet? 

— Fă ce vrei, pufni comisarul. Cine ştie, poate apare 
criminalul pe ecran, încheie el acid. 

Mai mult decât lenea lui Juvara îl deranja invazia noilor 
metode de investigaţie. Simţea că din partea lor vine o 
ameninţare nedefinită. Dar, în fond, ştia că-l răneşte doar 
teama de a se simţi depăşit. La vârsta lui, acest aspect 
devenise un subiect delicat. 

Se aşeză la masa dintr-un restaurant modest, dar care 
promitea o mult-lăudată tocăniţă de măgar. La televizor se 
vorbea despre ceea ce jurnaliştii numiseră deja „misterul 
Padului”. Publicul, format din şoferi de camioane, 
vânzători şi intermediari, privea ecranul cu mare interes, 
lăsând mâncarea neatinsă în farfurie. lar în clipa aceea, 
Soneri începu să aibă sentimentul neplăcut că nu era unde 
ar fi fost logic să se afle. Îl vedea pe chestor vorbind la 
microfon, flancat de patru agenţi cu pieptare - etalate doar 
pentru camere - pe care scria mare „Poliţia”, şi un pluton 
de reporteri înarmaţi cu carneţele. El, în schimb, stătea 
într-o trattoria din provincie care n-avea nicio legătură cu 
ancheta, pe un mal al Padului cufundat în ceaţă, căutând 
un sat-fantomă înghiţit de ape. Din nou îl cuprinse 
sentimentul acela de nesiguranţă pricinuit de 


< 159» 


excentricitatea nesfârşită a situaţiei în care se afla. 

Malul râului devenise acum un fel de plajă lungă 
presărată cu resturi aduse de inundație. Se apropie de apă 
în căutarea unei pietre, a unui prim semn că acolo se afla 
satul scufundat. Poate că era prea devreme. Barigazzi îi 
spusese că mai trebuiau să treacă două zile de ger ca 
nivelul apei să scadă mai mult. Traversă întinderea de 
nisip pe care zări urme vechi de paşi în şir indian şi urme 
de câini care umblaseră de colo-colo adulmecând 
nenumăratele mirosuri aduse de apă. 

În locul în care trebuiau să se afle ruinele se intuia 
prezenţa unei denivelări. Suprafaţa apei se învolbura, se 
rotea în vârtejuri sau se încreţea ca pielea unei şopârle 
leneşe. Privi spectacolul în cea mai desăvârşită linişte. 
Apoi îşi zise că, dacă voia să dea un sens acestei hoinăreli, 
trebuia să se ducă în sat şi să caute noutăţi din casă-n 
casă, sfidând furia câinilor de pază. 

Noul San Quirico arăta mult mai rău decât îşi imaginase. 
Ar fi preferat să aibă o casă sub apă decât vreuna dintre 
clădirile anonime îmbătrânite prematur de ceaţă. Era un 
loc fără sens, fără centru, ridicat de-o parte şi de alta a 
unei străzi moarte. Se învârti câteva minute printre case 
încuiate şi barăci cu acoperişuri de tablă ruginită care 
adăposteau obiectele nedorite eliminate din casele de la 
oraş. Cătunul părea cu desăvârşire părăsit, dar prin ceaţă 
lătrau cel puţin şase câini a căror poziţie era imposibil de 
identificat. Timp de zece minute nu întâlni nici ţipenie de 
om, până când, în cele din urmă, zări o casă scundă, a 
cărei grădină de zarzavaturi era protejată împotriva 
îngheţului cu folii de plastic şi care avea un depozit de 
lemn. În faţă, protejat de o verandă cu geamuri fixate într- 
un cadru de aluminiu ariu, stătea un bătrân care se uita pe 
stradă, aşezat pe o bancă de lemn. Purta un palton greu şi 
se sprijinea cu ambele mâini într-un baston. Probabil 
stătea de mult timp acolo, dar nu era clar la ce putea să se 
uite în afară de ceața care continua să aştearnă peste tot 
un strat de particule îngheţate. 

Soneri făcu un semn cu mâna, dar bătrânul nu se mişcă. 


< 160 » 


Sună la sonerie şi atunci bărbatul se întoarse cu faţa spre 
uşă ca să fie sigur că cei dinăuntru auziseră. O potaie care 
până atunci dormise în spatele casei se proţăpi în faţa 
comisarului şi începu să mârâie. El aşteptă câteva clipe. 
Înăuntru să aprinse o lumină în timp ce bătrânul aştepta 
nemișcat, de parcă s-ar fi aflat într-un relicvariu. Geamul 
verandei se deschise şi comisarul se prezentă. 

— Nu vede bine, explică bătrâna arătând spre soţul ei. 
Are cataractă. 

În casă îl întâmpină căldura uscată a focului de lemne, 
iar ochii bătrânului începură să-l urmărească, aşteptând 
să-i audă mai întâi vocea ca să focalizeze asupra lui. 

— Caut pe cineva care a locuit în vechiul San Quirico, 
începu comisarul. 

Bătrânul încuviinţă din cap, iar soţia adăugă că fusese 
morar. 

— Când aţi plecat? 

— Imediat după război, când or începutără asanarea. 

— Fasciştii au ocolit zona... 

— Ştiau că ne merje rău şi ne-or lăsat cu curu-n apă. 

— V-a părut rău că aţi venit aici? 

— Nu, răspunse imediat soţia, aci se stă mai creştineşte. 

— Nu se vede Padul, adăugă cu amărăciune bătrânul. 

Soneri bănuia că ceața şi cataracta îl sileau doar să-şi 
imagineze malurile râului, lagunele, luncile şi chiar şi 
peştii în după-amiezele petrecute în singurătate pe 
verandă. 

— În San Quirico erau cu toţii comunişti? 

— Cei mai mulţi, răspunse bărbatul, iar pupilele încetară 
să i se mişte fără ţintă şi se îndreptară spre podea. 

În bucătăria cufundată în penumbră, lumina cea mai 
bună pentru bolnavii de cataractă, se lăsă tăcerea. 
Comisarul se simţea stânjenit. Nu făcea impresie bună 
cerând informaţii vagi de la doi bătrâni care n-aveau chef 
să-i povestească un trecut dureros. Brusc, femeia îi sări în 
ajutor. Rupând tăcerea care-i cuprinsese în timp ce se 
uitau muţi unii la alţii, declară: 

— Iar asta ne-o costat scump. 


e 161 œ» 


Nu putea să vorbească decât despre fascişti. 

— Ce v-au făcut? 

— Represalii, razii... Norocu-i că-i auzeam când veneau 
şi fugeam la Pad. De câteva ori or dat foc la case, da nu 
prea aveau ce să ardă. Şi casa mea or ars-o. Abia om ajuns 
la timp. Noroc că aci-i apă din belşug... 

— Erau şi partizani printre voi? 

— Da, da se ţineau departe, să nu facă năcaz şi la familii. 
Nu mai erau pe-aci decât femeile, bătrânii şi copiii. 

Bătrânul încerca să-l privească pe comisar, dar ochii lui 
nu focalizau unde trebuie, alunecând spre tavan, înşelaţi 
de umbre. 

— Deci n-au fost mulţi morţi? întrebă Soneri cu glas 
slab, gândindu-se cum trebuie să fi arătat San Quirico sub 
ape: un colac de pietre cenuşii aflate la mila curentului. 

— Mai mulţi or murit de rău ce trăiau, interveni 
bătrânul. 

Se lăsă din nou tăcerea, care părea mai profundă în casa 
aceea cu lumini chioare, unde domnea o întunecime 
apăsătoare, ca de pivniţă. lar când liniştea deveni 
stânjenitoare şi Soneri simţi că era un mesaj ca el să plece, 
bărbatul adăugă: 

— Cea mai groasă treabă o fost când or dat foc la casa 
lui Ghinelli, iar femeilor... 

Amuţi în punctul culminant al frazei, cu o expresie 
jenată pe chip. Soţia lui tresări, apoi brusc întoarse faţa 
într-o parte, pradă unui val de groază trezit de amintiri. 

— Era partizan? întrebă Soneri. 

— O fost omorât la Parma, mi se pare că-n noiembrie 
"44. 

— Şi femeile? 

Bătrânii se priviră reciproc, iar în ochii ei parcă apăru o 
urmă de reproş. Probabil că erau întâmplări dureroase, 
extrase acum dintr-un trecut îndepărtat care le învăluise 
într-un giulgiu bituminos şi le îngropase undeva adânc. 

— Le-or... începu bătrânul, rătăcit. Cum se zice? Le-or 
folosit. Erau mulţi. Una n-o suportat ruşinea şi s-o aruncat 
în Pad în vârtejurile de la Gussola. Celelalte or plecat şi aci 


e 162 » 


nu le-o mai văzut nimeni. 

— De ce să mai fi rămas? interveni bătrâna. Casa s-o 
prăbuşit şi puţinul pe care-l aveau s-o dus pe apa sâmbetei. 

— Şi fratele partizan? 

— Un înfierbântat care n-avea nici tată, nici mamă. 
Mereu gata să meargă în cele mai de speriat misiuni. Dar 
după război nu s-o mai vorbit de Ghinelli. 

— Pe vreunul dintre partizanii din San Quirico îl chema 
Şorliţă? 

Bătrânul ridică încet ochii, căutând chipul lui Soneri, dar 
greşi din nou direcţia şi întâlni becul, care-l sili să întoarcă 
privirea. Apoi, cu palmele în sus, îşi desfăcu mâinile 
bătătorite ca şi cum ar fi fost acoperite cu o crustă de 
argilă: 

— Nume erau cu nemiluita... Gapiştii şi le schimbau 
întruna... 

Dinspre curte se auzi o maşină. Părea de neconceput ca 
cineva să vrea să se întoarcă seara într-un loc ca acela. 
Apoi apăru un domn de vârstă mijlocie, destul de solid, 
care mirosea a fier şi ulei. 

— Fiul meu, zise bătrâna. 

Comisarul îi studie pe toţi trei şi fu cuprins de un 
sentiment de singurătate: doi bătrâni cu un fiu necăsătorit 
care n-o să aibă vreodată o parteneră şi o să 
îmbătrânească într-un loc ca acela. Nimeni nu investise 
vreo leţcaie în San Quirico. Când îşi luă rămas-bun, ieşiră 
toţi trei pe veranda cu geamuri fixate în cadrul de aluminiu 
auriu de unde bătrânul privea la ceva ce nu se afla acolo. 
Se mai uită la ei din maşină până când ceata îi înghiţi. 

Întunericul se lăsă repede în timp ce el încerca să 
găsească din nou drumul. Până la urmă hotărî să se 
întoarcă la secţie, mergând în spatele unui camion. Când 
intră în birou, Juvara îl privi surprins. 

— V-aţi închis mobilul ca să nu vă sune ziariştii? 

Soneri scoase aparatul şi constată că era stins. Probabil 
apăsase din greşeală pe buton în timp ce-l avea în buzunar. 

— Mă suni de mult? 

— De trei ore, răspunse timid Juvara. 


e 163 + 


Comisarul încercă să-şi ceară scuze, dar se încurcă în 
cuvinte şi renunţă. 

— Voiam neapărat să vă spun, începu ezitant 
inspectorul, că am aflat cine era Şorliţă. 

— Unde? 

— La ANPI din Mantova. Era din Viadana. Făcea parte 
din brigada Garibaldi. 

— Cum îl chema? 

— Gorni Libero. Născut în '24 şi mort la douăzeci de ani. 

— Unde? 

Juvara citea din carnetul de notițe, urmărind fiecare 
rând. 

— Capturat în timpul unei lupte de pe malul drept al 
Padului, răspunse când găsi ce căuta, folosind aceleaşi 
cuvinte pe care le notase. În Parma, pe lângă Torricella. A 
fost împuşcat patru zile mai târziu la Sisa, chiar dacă au 
încercat să-l salveze printr-un schimb de prizonieri. 

— Altceva nu mai zice? 

— În schimbul de focuri au căzut doi partizani: Ivan 
Varoli şi Spartaco Ghinelli. 

— Sună înapoi la ANPI din Mantova şi întreabă dacă 
aceştia doi sau alţi membri ai patrulei de partizani aveau 
rude implicate în luptă. Întreabă dacă mai sunt în viaţă şi 
unde-i găsim. 

Aşezat în faţa biroului comisarului, cu burta 
proeminentă prinsă strâns între brațele scaunului, 
inspectorul îl fixă perplex cu privirea pe şeful său. 

— Doar nu credeţi... îngăimă el. Au trecut cincizeci de 
ani... 

Soneri nu răspunse. Nici el nu era sigur de ceea ce 
tocmai declarase că vrea să facă. 

— E din pricina biletului în care e pomenit Şorliţă. 
Trebuie să-nsemne ceva. 

— Poate, replică Juvara deloc convins şi se ridică 
anevoie din scaun. 

Imediat ce Soneri rămase singur, telefonul de pe birou 
sună. Ridică fără chef receptorul, apoi auzi vocea 
chestorului. Probabil că atenţia camerelor de televiziune 


e 164 œ» 


avea asupra lui efectul unei amfetamine. Orgoliul îi era 
gâdilat, iar acum ieşea pe gură în valuri, sub forma unor 
reproşuri retorice, greoaie ca o plapumă tricotată. Până la 
urmă sosiră şi laudele pompoase la adresa lui Soneri, mai 
degrabă pentru că-l lăsase pe el în lumina reflectoarelor 
decât pentru că avusese intuiţia să urmărească pista de pe 
malurile râului. 

Când lăsă receptorul jos ar fi trebuit să fie mulţumit, dar 
în loc de asta îl cuprinse o senzaţie de disconfort pentru că 
simţea că era departe de orice concluzie. Işi aprinse o 
toscană şi încercă să se liniştească, dar în clipa aceea 
izbucni Aida. Rămase câteva clipe cu mobilul în mână, 
nehotărât, până când zgomotul îi zgârie atât de tare 
timpanele că hotări să apese pe buton. 

— Comisare, sunt gata să-mi recuperez datoria. 

— Angela, n-am putea să ieşim în oraş? Te invit la cină. 

— De mult nu mi-ai mai zis pe nume! Păcat că singurele 
locuri pe care le cunoşti tu sunt birturile. Tu măsori 
distanţele în crâşme, nu în kilometri. 

— Putem să mergem într-un local macrobiotic sau 
vegetarian. 

— Nu, vreau să plutesc. 

Era imposibil s-o facă să se răzgândească. Ar fi ajuns să 
se certe şi n-avea chef să încaseze replici acide: şi-aşa n- 
avea o stare prea bună. 

— Înainte de zece o să fie lume la clubul barcagiilor. 
Putem să ne oprim să mâncăm ceva. 

— Nu, ştii că ador riscul. 

— Mergem cu maşina ta - a mea e prea uşor de 
recunoscut. 

į 


Ca să treacă neobservaţi, merseră pe sub porticuri pe 
străzile mai puţin umblate. Toată situația aceea îl făcea să 
se simtă ca un adolescent. Angela mergea pe vârfuri, ca să 
nu facă zgomot cu tocurile, şi se ţinea strâns de el. 

— Pregăteşte-te de mustrări, îl avertiză ea vorbindu-i la 
ureche. 

— Nu m-ai mustrat destul? 


e 165 - 


— Ei, ale mele sunt de drag! Ştii că latru mult dar nu 
muşc. Mă refer la cele ale superiorilor tăi. 

— Chestorul tocmai m-a lăudat. 

— Stai să vezi când vin carabinierii. O să umple ziarele 
cu titluri de-o şchioapă despre operaţiunea demarată 
împotriva clandestinilor... Ştiu asta pentru că l-am auzit pe 
procurorul care se ocupă de anchetă când vorbea pe 
coridor înainte de o audienţă. Cred că-i groasă. 

Soneri mârâi şi blestemă în gând că-i dăduse prea mult 
frâu liber lui Aricd. Angela înţelese şi îl strânse mai tare. 
Apoi îl sili să se oprească şi îl privi în ochi: 

— Eşti sigur de pista pe care o urmăreşti, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. In clipa asta nu mai pot să fiu. 

— Dacă spui asta înseamnă că în sinea ta eşti sigur, 
răspunse ea şi îi dădu un ghiont. 

Urcară pe dig, astfel încât să nu poată fi observați din 
piaţetă, în fundal, cufundat în abur, clubul arunca o lumină 
galbenă de la ferestrele prin care se întrezăreau umbre. 
Apoi coborâră de-a lungul asfaltului, cât mai departe de 
clădirea barcagiilor. Se blocară când uşa clubului se 
deschise o clipă şi Gianna scutură o cârpă întinzând braţul 
dincolo de prag. Apoi continuară să coboare spre 
debarcader. De astă dată, pământul era întărit de ger iar 
barja coborâse vizibil. Pasarela era înclinată periculos de 
mult. 

Trecură din cabina comandantului în cea a secundului. 
Apoi Angela vru să încerce în cabina pilotului. În cele din 
urmă li se făcu frig şi se îmbrăcară la loc. Soneri se uită la 
ceas şi văzu că era aproape unu noaptea. Când urcă şi se 
pomeni faţă în faţă cu panoul de comandă, văzu cum trei 
bărbaţi se mişcă pe debarcader. Il recunoscu pe Barigazzi 
după mers. Lângă el era Dinon, cu silueta lui 
inconfundabilă. Pe al treilea nu izbuti să-l identifice. Era 
destul de înalt şi mergea clătinând uşor din cap. Se 
îndreptau spre strada care ducea la debarcader şi de-a 
lungul căreia fuseseră construite case mici, sprijinite pe 
nişte stâlpi scunzi, asemănătoare cu locuinţele lacustre. 

— Ne-au prins, îi zise comisarul Angelei arătând cu 


e 166 » 


bărbia în direcţia pontonului. 

O privi cu o urmă de reproş binevoitor. 

— Să nu zici că n-a meritat, răspunse ea ameninţător. 
Dacă rezolvi cazul ăsta, va fi datorită mie, adăugă şi se lipi 
de el ca să se încălzească. 

Soneri îşi reprimă neplăcerea. Nu suporta să-l atingă 
cineva când se gândea. lar acum încerca să-şi imagineze 
ce fac cei trei, dar pe creier avea aceeaşi ceaţă în care 
respectivii se făcuseră nevăzuţi. Dinon, Barigazzi - oare al 
treilea să fie Vaeven Fereoli? 

— Mă duc să verific, hotărî şi tresări, parţial din cauză 
că nu suporta contactul cu Angela. 

Ea îl ţinu pe loc, apucându-l de pulpana hainei. 

— Cred că mai bine stai cuminte, spuse şi îi făcu semn 
cu ochii spre stradă. 

Siluetele a două persoane prindeau încet contur la o 
distanţă cam de douăzeci de metri faţă de ei. Comisarul îi 
apăsă Angelei capul în jos ca s-o ascundă, chiar dacă era 
greu de crezut că i-ar fi putut vedea prin ceața aceea, 
având la dispoziţie doar lumina stâlpului de iluminat. Când 
indivizii misterioşi trecură la doar câţiva metri de cabina 
barjei, Soneri îi văzu pe Dinon şi Barigazzi singuri 
mergând în tăcere unul lângă celălalt, indiferenți ca nişte 
peşti dintr-un banc. Urcară apoi pe treptele care duceau la 
intrarea în clubul barcagiilor. Cel de-al treilea probabil că 
rămăsese într-una dintre casele de pescari de la poalele 
digului. 

— Vezi c-a meritat? comentă Angela cu ironie maliţioasă 
şi se ridică. 

Soneri o îmbrăţişă. 

Se întâmpla rar. 


e 167 œ» 


10 


Juvara îl năucise. Şorliţă, adică Libero Gorni, fusese 
împuşcat de fascişti la Sissa în 23 noiembrie '44. In lupta 
de pe malurile Padului muriseră Ivan Varoli şi Spartaco 
Ghinelli, membru al familiei Ghinelli din San Quirico, 
cărora cămăşile negre le arseseră casa şi le violaseră 
femeile. 

— E limpede, nu? îl întrebă Soneri pe inspector, care 
continua să răsfoiască printr-un munte de dosare cu multe 
însemnări scrise mic pe margini. 

Juvara încuviinţă din cap şi-şi consultă mai departe 
hârtiile. Apoi înşfăcă una dintre ele de parcă ar fi căutat-o 
de zile întregi. Comisarul auzi din nou descrierea luptei. 
Ascultă mărturia partizanilor care adunaseră cadavrele: . 
cei doi căzuţi erau desfiguraţi de gloanțe şi de arme 
tăioase, putând fi identificaţi de tovarăşii noştri numai 
după obiectele pe care le aveau asupra lor. Varoli deținea 
documente false de membru Gap. Cămăşile negre se 
aruncaseră asupra lor cu sălbăticie, arătând cât de temută 
e brigada Garibaldi... 

— Ai verificat dacă Ghinelli şi Varoli mai au rude în 
viaţă? 

— Fratele şi sora lui Ghinelli au murit. Ea s-a sinucis în 
Pad, el a murit în America de Sud. 

— Dar Varoli? Sau rudele lui Şorliţă? 

— Varoli... Varoli... repetă Juvara căutând prin hârtii. 
lată! O soră care a murit la Torino acum şapte ani. Gorni, 
adică Şorliţă, nu avea rude: a fost crescut de măicuţele 
Pruncului lisus, apoi a fost trimis în ucenicie la unşpe ani. 

Soneri se gândi cât de dură poate fi viaţa şi cât de puţin 
îi oferise unui băiat care nu avusese parte de iubire şi 
murise la douăzeci de ani. Dar imediat după aceea se 
gândi şi la fundătura în care ajunsese cazul. Dacă moartea 
lui Şorliţă era motivul pentru uciderea lui Tonna, cine mai 
ținea minte incidentul şi se răzbunase dacă toţi erau pe 
lumea cealaltă? Şi tot pe lumea cealaltă ajunseseră deja şi 


< 168 » 


relatările despre acea perioadă. Memoria era îngropată 
sub ignoranță şi sub o bunăstare frivolă şi stupidă. Chiar 
meritase ca tânărul acela să moară la douăzeci de ani? 

Îşi dădu seama că Juvara îl fixa cu privirea, dar din 
fericire nu-i punea niciodată întrebările acelea 
insuportabile: „Ce aveţi? La ce vă gândiţi?” Se întoarse la 
faptele concrete. 

— Nepoţi au? 

— Varoli are trei nepoate, Ghinelli - cinci nepoti. 

— Cu ce se ocupă? Unde locuiesc? întrebă nerăbdător 
Soneri, obţinând o creştere a vitezei cu care erau 
manevrate foile. 

— Au slujbe obişnuite. Unul dintre nepoți locuieşte în 
Elveţia de patruzeci de ani, altul a murit într-un accident 
rutier acum doisprezece ani. 

Comisarul simţi că toate întrebările şi răspunsurile 
exhaustive ale inspectorului nu duceau la nimic 
concludent. Crimele parcă fuseseră comise de cineva 
pentru care timpul se oprise în loc, la fel cum se oprise şi 
pentru cei doi Tonna. 

Deschise ziarul în timp ce gândurile i se plimbau de la o 
contradicţie la alta. Prima pagină era ocupată integral de 
noutăţile din ancheta condusă de Arico şi de carabinierii 
din trei provincii: „Traficul de persoane - motivul uciderii 
lui Tonna?” propunea titlul. Citi declaraţiile comandantului 
carabinierilor şi ale câtorva magistrați convinşi că aceea 
era pista corectă. Simţi că se apropie necazurile prezise de 
Angela. Chestorul urma să dea înapoi, iar el avea să 
rămână singur în apărarea unei anchete care friza 
improbabilul, printre fapte obscure dintr-o poveste cu 
morţi de care nu-şi mai amintea nimeni. 


Juvara îl văzu trecând pe coridor atât de hotărât că nu 
apucă să-l oprească. Când izbuti să se elibereze din scaun 
şi să ocolească biroul, comisarul dispăruse deja. 

La scurt timp după aceea, în timp ce mergea prin ceaţă, 
Soneri încercă să-şi imagineze cadavrele ciuruite de 
gloanţe şi desfigurate de arme tăioase. Probabil că fasciştii 


< 169 + 


îi mutilaseră după luptă, din dispreţ şi din dorinţă de 
răzbunare. Poate că încercau să le-o plătească de mai mult 
timp. Poate îi conducea chiar Tonna, care cunoştea Padul 
ca pe propriile buzunare. 

Sună mobilul. Vocea lui Juvara era, ca de obicei, ezitantă 
când trebuia să recurgă la acel mijloc de comunicare atât 
de nesuferit comisarului. 

— V-am văzut mai devreme când aţi plecat, dar n-am 
apucat să... 

— Viteza de reacţie n-a fost niciodată punctul tău forte. 

— În fine, voiam să vă spun ceva ce am uitat mai 
devreme. Un amănunt care doar completează informaţiile. 

— Ce anume? 

— În luptă au murit şi trei republicani, dar cadavrul 
unuia dintre ei, un tip din Brescia, n-a fost găsit niciodată. 
Unii spun că, de fapt, s-ar fi aruncat în Pad şi că a fost 
îngropat în nisip sau mâncat de peşti. 

Soneri conducea prin ceaţă şi se gândea la tot ce aflase. 
Bătălia dintre maluri avusese loc la jumătatea lui 
noiembrie. La începutul lunii arseseră casele din San 
Quirico... Şi povestea cu cadavrul dispărut... Schimbul 
acela de documente dintre gapişti, morţii desfiguraţi cu 
cuțitul... „O întâmplare neclară” o numiseră partizanii în 
mărturiile lor câţiva ani mai târziu, în încercarea de a 
reconstitui ce se întâmplase lângă Pad, poate chiar într-o 
zi cu ceaţă cum era aceea. 

Pe traseu văzu semnul care arăta spre San Quirico şi 
coti pe strada îngustă, suspendată parcă între două 
şanţuri. Îl găsi pe bătrân în aceeaşi poziţie, de parcă nu s- 
ar mai fi mişcat de atunci. Continua să privească înainte, 
cu ambele mâini sprijinite în baston. Soţia îl văzu pe 
comisar şi deschise uşa fără să-l salute. Ajunse aproape de 
bătrân, iar acesta îşi dădu seama de prezenţa lui şi începu 
să-l caute în jur. Când Soneri se aşeză alături, bătrânul 
întoarse din nou privirea spre ceaţă. Soţia rămase să-i 
privească în tăcere, apoi se retrase, discretă. 

— Vă amintiţi de bătălia din '44, de pe maluri? 

Bătrânul ridică un braţ: era limpede că-şi amintea. 


<e 170 œ» 


— A aflat cineva vreodată ce s-a întâmplat, de fapt? 

— Asta n-o ştiu decât cei care or luptat acolo. Da’ or 
murit cu toţii. 

— In trecut aţi vorbit despre asta? 

— S-o vorbit, da, răspunse bărbatul încercând să 
sfredelească ceața cu privirea. Cum să nu se fi vorbit? În 
ziua aia fasciştii or dat foc la casele din San Quirico şi 
cămăşile negre or mărşăluit pân toată regiunea de parcă 
era a lor. Oamenii or dat vina pe partizani că s-or ascuns 
ca iepurii. Ş-atunci Ghinelli şi ăilalţi or hotărât să le-o 
plătească. 

— O ambuscadă? 

— Pe malul de lângă Torricella. Puteau să se retragă 
dincolo de Pad şi să se ascundă în tufişurile din luncă. Le 
ştiau bine. 

— Ghinelli comanda trupa? 

— Era cel mai hotărât. El o vrut să pună la cale 
ambuscada. Comandamentu' nu era de-acord, zâcea că o 
să stârnească represalii împotriva civililor. Şi mai era şi 
riscant. 

— De ce au fost desfiguraţi? 

Bătrânul ridică mâinile cum făcuse şi prima oară, dând 
drumul bastonului care căzu lângă el. 

— Nimeni nu ştie, nimeni n-o priceput vreodată. Poate 
cu Ghinelli şi ceilalţi aveau răfuieli începute mai 'nainte. 
Peste tot era numai ură. Dar nicio cămaşă neagră n-o 
recunoscut c-o pângărit morţii. Era şi ceaţă, ca azi. Uneori 
te scapă, alteori te omoară. La fel ca viaţa: nu ştii niciodată 
un’ să termină. Sărmanu' Gorni n-o avut baftă. S-o separat 
de-ai lui şi se întorcea pe jos sub dig. Or apărut de nicăieri. 

— El e Şornliţă? 

— Eu ştiam că-i zice „Arcaşu”, da' partizanii de prin 
partea locului îşi schimbau întruna numele. 

Rămaseră în tăcere câteva minute. După ultima frază pe 
care o rostise, bătrânul făcuse cu mâinile un gest care voia 
să arate că nici el nu e lămurit. Comisarul întrebă: 

— Iar despre fascistul dispărut nu s-a mai aflat nimic? 

Bărbatul clătină din cap şi zise doar: 


e 171 œ» 


— Un brescian; apoi adăugă: Poate c-o fost rănit şi în 
timp ce fugea o căzut în râu. Ăştia-s oameni de munte care 
se-neacă uşor. 

— Dar cadavrul n-a fost găsit niciodată... 

— Râu' de-obicei dă înapoi ce-o luat. Da' pân locurile- 
astea se mai spune că cine nu ştie să-noate când îi viu, nu 
pluteşte nici când îi mort. 

Soneri încercă să-şi imagineze ce-i trecea prin minte 
bătrânului, ce vedea în ceața aceea pe care o privea în 
fiecare zi ca pe un ecran pe care rula filmul nostalgic al 
anilor ce trecuseră. 

— Puţini ştiu ce se-ntâmplă-n ceaţă, declară el. Şi trebui’ 
să vezi dacă ăia puţini vor să povestească. Cu întâmplarea 
asta, povestea s-o sfârşit. 

Nu era prima oară când Soneri se afla faţă în faţă cu 
iremediabilul: moartea era cea mai nerecuperabilă 
pierdere. 

— Poate că din pricina asta umblă atâtea zvonuri, 
comentă el. 

Mâna bătrânului tresări din nou. 

— Se spune chiar că unu' dintre cei căzuţi n-o murit, 
comentă el fără un scop anume. 

Ipoteza i se păru interesantă lui Soneri însă, din nou, 
imaginaţia lui era cea care lucra. 

Dar nu ajungea la nivelul fanteziei bătrânului care, 
imediat ce încheia o propoziţie, începea din nou să 
privească aproape cu aviditate în golul cenuşiu din faţa lui. 
Şi Soneri încercă să se lase captivat de pelicula aceea 
imaginară, fixând spaţiul care se înălța de pe acoperişurile 
scunde ale caselor de vizavi şi ajungea la o profunzime 
nesondată în spatele căreia puteai să întrezăreşti totul sau 
nimic. Se străduia să-şi imagineze ce se întâmplase la 
poalele contradigului, pe pământul acela răpit de sub 
stăpânirea apei, unde totul pare provizoriu. 

Începutul luptei. Umbre care  ţintesc umbre. 
Împuşcăturile trase la nimereală în fantome imateriale şi 
nimic mai mult. Muribunzii care cad fără să-l vadă pe cel 
care i-a ucis şi, în cele din urmă, fuga dezorganizată, 


e 172 œ» 


refugiul căutat în aceeaşi ceaţă care a ajutat la 
organizarea  ambuscadei. Apoi, liniştea de după 
detunăturile prelungi şi umezeala care îneacă puştile. În 
fiecare foşnet recunoşti duşmanul, dai pe neaşteptate de 
cadavre, acum nişte pete dense într-o lume de aburi care 
dansează. Putea să se fi întâmplat orice. Chiar şi să nu fi 
murit cineva, şi-atunci... Şi-atunci, poate că mutilarea 
cadavrelor nu putea fi pusă pe seama răzbunării fasciştilor. 
Dar cine-ar fi spus altceva după ce văzuse cadavrul lui 
Şorliţă, zdrobit în urma schingiuirii minuţios descrisă în 
mărturiile partizanilor? Ochii înfundaţi în orbite de pumnii 
primiţi, faţa umflată ca o gutuie şi vânătă, de culoarea 
sângeretelui. Şi arsurile, unghiile smulse, testiculele 
zdrobite într-un cocoloş însângerat. 

Bineînţeles că nimeni n-a fost recunoscut. A fost nevoie 
ca întregul detaşament al brigăzii Garibaldi să se consulte 
ca să stabilească cui îi aparţineau cadavrele. Ştiucile n-ar 
fi fost în stare să le facă mai mult rău nici într-o lună. În 
plus, rămânea problema brescianului dispărut. Un cadavru 
pierdut reprezenta, prin antonomază, un caz nerezolvat. 
Se gândea la toate acestea când se întoarse uşor spre 
bătrân şi-l văzu concentrat asupra cenuşiului neclintit de 
afară. 

— Dumneavoastră cum credeţi că s-au petrecut 
lucrurile? 

— Mereu mi s-o părut ciudat. 

— Nu credeţi c-au fost cămăşile negre? 

Bătrânul clătină din cap. 

— Numa” la cazarmă se mai întâmpla aşa ceva. Voiau să 
facă pe zmeii, da' de fapt se căcau pe ei. Li-era teamă. Şi 
în '44 deja ştiau că sunt terminaţi. 

Soneri rămase într-o tăcere care i se păru atât de 
profundă că parcă auzea acele de gheaţă cum lovesc în 
cădere frunzele uscate. Se ridică brusc, cum făcea 
întotdeauna. Bătrânul tresări şi roti capul, căutându-l. 
Ceaţa de pe ochi trebuie să se fi umplut cu ceva nou, care 
se  suprapunea peste amintiri. Când simţi mâna 
comisarului pe umăr, se întoarse rapid şi încercă să 


e 173 + 


focalizeze asupra lui privirea umplută numai de năluciri. 

— Ştiţi să priviţi în adânc, declară Soneri şi plecă. 

O frază care putea părea nebunească sau ridicolă, dar 
nu era nici una, nici alta. 

Parcă în faţa locantei Italia, vrând să arată ce se 
întorsese în zonă. Când urcă pe dig şi văzu clubul 
barcagiilor, simţi un fel de amărăciune: parcă se 
înstrăinase de acea lume care părea să-l trădeze. Când se 
gândi la asta simţi că e din nou copil, iar o mândrie 
băieţească îi umplu din nou inima. Cobori înapoi spre 
centru. În faţa barului nepoatei lui Anteo lucrau nişte 
muncitori care reparau faţada înnegrită a clădirii. Femeia 
supraveghea totul de parcă s-ar fi aflat tot în spatele 
tejghelei: cu mâinile încrucişate sprijinindu-i sânii grei. 

— Când deschideţi din nou? întrebă Soneri. 

— În două săptămâni, dacă totul merge bine, răspunse 
femeia privindu-l pieziş. 

— Telefonul acela... începu comisarul. Când v-a sunat 
individul care-l căuta pe unchiul dumneavoastră şi care 
vorbea foarte bine în dialect, dar nu în italiană... Cel cu 
accent străin, poate spaniol... Sau portughez... 

Femeia făcu un semn lent cu bărbia, parcă întrebând: 
„ce-i cu el?” 

— Aţi spus că-l căuta pe Bărbosu? 

În loc de răspuns se alese o nouă încuviinţare din cap şi 
o privire uşor iritată. 

— Parcă v-am explicat deja, nu? N-a vorbit tot timpul în 
dialect. Când am ridicat telefonul şi am zis „alo” a ezitat o 
clipă şi apoi m-a întrebat în italiană dacă sunase la casa 
Tonna. Poate credea că a greşit numărul. L-am întrebat 
dacă pe unchiul meu îl căuta şi atunci a început să 
vorbească în dialect. 

— I-aţi vorbit şi dumneavoastră în dialect? 

— Nu, eu doar în italiană. Nu vorbesc aproape niciodată 
în dialect, adăugă ea cu o notă de dispreţ faţă de un obicei 
care probabil că-i amintea de originile provinciale de care 
ar fi vrut să se rupă. 

— Când a călătorit ultima oară fiul dumneavoastră cu 


e 174 


unchiul lui? 

— E-acolo, întrebaţi-l pe el, răspunse femeia tot mai 
nepoliticos. 

Soneri se apropie de el şi-şi aprinse o ţigară ca să se 
liniştească. Fumă, auzindu-i pe muncitori cum blestemau 
gerul care le înţepenea mâinile. 

— Când ai mers ultima oară cu unchiul tău? 

— O săptămână înainte să moară, răspunse tânărul. Ţin 
minte pentru că am coborât împreună pe uscat şi am mers 
acasă la mama. Se întâmpla doar o dată la şapte zile. 

— Ai observat ceva ciudat când v-aţi întâlnit cu alte 
bărci pe râu? 

— Toată lumea se poartă la fel, se salută din gură sau 
prin semne. Uneori ai timp şi să schimbi două vorbe. 

— Unchiul tău făcea asta? 

— Rar. De obicei întrebările le puneau ceilalţi şi el doar 
răspundea. Avea faimă de bun navigator şi lumea-i mai 
cerea sfatul. 

— Era cineva care vă evita sau nu vă saluta? 

Tânărul privi în jur, nehotărât dacă să răspundă sau nu. 

— Comuniştii, zise în cele din urmă în şoaptă. 

— Cine? insistă Soneri, chiar dacă-şi închipuia deja 
despre cine e vorba. 

— Cei ca Melegari şi celălalt... Cum îl cheamă? Vaeven. 
Dacă-n loc de barjă am fi avut o barcă mai mică, ne-ar fi 
răsturnat. 

— Călătoresc mult? 

— Ne-am întâlnit cu ei de multe ori. Şi cu alţii... 

— I-ai recunoscut? 

— Nu, s-au ţinut mereu la distanţă. Au o şalupă care 
prinde viteză. 

— Erau unul sau mai mulţi? 

— Aproape de fiecare unul singur. 

— Pescuiesc? 

— Cine ştie? Eu nu i-am văzut niciodată pescuind. Dar 
mi se pare că se duc până undeva, departe. În loc să ia 
maşina, merg cu barca. Nu cred că au carnet. 

— Cu Barigazzi vă întâlneaţi? 


e 175» 


— Se mişcă puţin, zise tânărul ridicând din umeri. Stă 
mai mereu pe uscat. N-are decât o luntre veche. 

— Ce-o să faceţi cu barja? 

— Cu prima ocazie o să cer o estimare de preţ. Mi-ar 
plăcea s-o ancorez în port şi să fac pe ea un bar deschis 
vara. Altceva n-am ce să fac cu ea. 

Soneri nu zise nimic. Îşi imagină barja, cu motorul 
amuţit pe veci, jucând rol de belvedere pentru cuplurile 
venite în excursie la Pad şi îşi aminti de câţiva colegi care 
ajunseseră portari la bloc ca să-şi rotunjească veniturile la 
pensie. Poate din pricina vârstei, dar se vedea mereu 
protagonistul unei astfel de soarte nefaste. Ca să-şi abată 
gândurile de la imaginea aceea, se întoarse brusc spre 
tânăr şi-şi scoase ţigara dintre buze. 

— Poate c-ar fi mai bine s-o dai la fier vechi, zise el. 

Incepea să se întunece, iar din cer cobora iarăşi ceața 
îngheţată. Când Soneri ajunse sub porticuri, luă mobilul şi- 
l sună pe Juvara. 

— Vezi dacă poţi să afli de la compania de telefonie de 
unde a fost sunată nepoata lui Tonna cu o săptămână 
înainte ca el să fie ucis. 

— În regulă, răspunse inspectorul. Aţi aflat ce-a spus 
prefectul în ziare? 

Comisarul zise că nu, aşteptând numai necazuri. 

— A spus că poliţia o să ancheteze traficul de clandestini 
pentru că e foarte probabil ca ăsta să fie motivul uciderii 
lui Tonna. 

— N-au decât să ancheteze ei! răcni el nervos. 

Simţind că Juvara tăcea înspăimântat din pricina 
izbucnirii de mai devreme, făcu un efort să pară amabil şi 
adăugă: 

— Hai, vorbim mai târziu. 

Se întoarse către port pe acelaşi drum pe care venise. 
Strada era acoperită cu un strat alb de chiciură, iar din cer 
o pulbere albă curgea în continuare, lentă ca apa scăzută a 
râului. Cobori spre piaţetă, alegând străduţa care ducea 
către casele pescarilor, apoi către mica scară dinspre 
debarcader. Nici urmă de şalupa lui Melegari, parâmele 


e 176 œ» 


aruncate zăceau pe ciment. Celelalte bărci fuseseră 
acoperite cu pânze, inclusiv luntrea lui Barigazzi. De-a 
lungul malului, un şir de jaloane măsura retragerea apei. 

Se întoarse în piaţetă în clipa în care se aprinse stâlpul 
de iluminat care juca rol de far. Trecu din nou prin faţa 
caselor de pescari şi atunci îi sună mobilul. In liniştea care 
domnea în jur avu impresia că Aida declanşase o alarmă 
printre crengile albite şi căsuţele înălțate pe stâlpi. 

Comisarul apăsă butonul şi ascultă: era Juvara. 

— Am verificat, telefonul a fost dat din districtul 
Fidenza, de la Zibello. N-am urmărit canalele oficiale, 
adăugă inspectorul, m-am folosit de cârtiţa noastră din 
companie. 

— Ţi-a spus şi la ce oră? 

— A durat de la 7:44 la 7:46. 

Soneri încheie apelul şi ajunse în piaţetă. Apoi înconjură 
clubul, dar chiar când era gata să intre văzu sosind jeepul 
carabinierilor. Arică purta paltonul până la genunchi şi era 
îmbrăcat de paradă. 

— V-a priit să ajungeţi în ziare, comentă Soneri. 

— Ordinele comandantului, azi a venit televiziunea, 
mormăi sergentul. 

— Le-aţi povestit reporterilor şi cum a fost ucis Tonna? 

— Să înţeleg că nu credeţi în povestea cu traficul de 
clandestini. 

— In traficul de clandestini cred. 

Sergentul tăcu, gânditor. Apoi adăugă: 

— Nici eu nu cred că... 

— Procurorul a vorbit cu presa şi acum parcă toată 
lumea a adoptat teoria cu răzbunarea traficanţilor, 
constată Soneri. 

— Se agaţă de singurul fapt dovedit. Puneţi-vă în locul 
lor: ce-aţi face? Cele două crime încă n-au fost rezolvate şi 
a trecut deja destul timp. În orice caz, măcar o să 
liniştească opinia publică. 

Fără să vrea, Aricò pusese punctul pe i: singura 
certitudine pe care o aveau era traficul de clandestini, care 
provenea parţial din investigaţiile comisarului. 


e 177 œ 


— V-aţi dat seama cum se organizau? întrebă Soneri tot 
mai prost dispus. 

— Aproape. Mai avem nevoie de câteva confirmări, 
răspunse sergentul. 

Apoi, arătând spre uşa clubului: 

— Am venit aici tocmai ca să aflu ce drumuri a făcut 
barja din portul acesta în altele de pe râu. 

— N-o să fie complicat, afirmă distrat Soneri, au 
registrele la zi. 

Aricò făcu o grimasă. 

— Le-au avut, îl corectă el, dar de două luni se pare că 
au uitat să ţină evidenţa traficului. Chiar dacă n-ar trebui 
să fie prea complicat, din moment ce călătoresc foarte 
puţini, adăugă pe un ton deopotrivă serios şi răutăcios. 

— Cine mai călătorea în afară de Tonna? 

— Melegari şi Vaeven. Barca e trecută pe numele unei 
cooperative de pescuit care nu mai activează. Spre 
Torricella apar puţine drumuri, dar am trimis un agent să 
verifice registrele din porturile provinciale din Reggio, 
Mantova, Cremona şi Piacenza. În ultimul semestru se 
pare că şalupa a tras de multe ori în fiecare dintre ele. 
Aici, însă, figurează numai de trei ori. 

— Poate că şi ei se ocupă de acelaşi lucru ca Tonna, 
trânti comisarul luându-şi rămas-bun, dar după câţiva paşi 
vocea sergentului îl opri. 

— Nu voiaţi să intraţi? 

— Cred că aveţi de întrebat lucruri mai importante decât 
mine. 

Cu paşi mari, trecu digul şi se strecură sub porticuri. De 
la Surdu prinse notele unui Rigoletto cu voce încleiată de 
vin ce părea să se înalțe dintr-o sticlă proaspăt desfăcută. 
Era ocupată o singură masă, unde stătea un grup de 
englezi care poate că se rătăciseră prin ceaţă de pe traseul 
unui pelerinaj verdian. Cu ei Surdu se înţelegea foarte bine 
prin semne. La urma-urmei, la fel făcea şi cu cine-i vorbea 
limba. Soneri mâncă o porţie de tortellini cu dovleac şi o 
tocană de măgar. Apoi, după câteva minute de gesturi, 
izbuti să obţină două sute de grame de culatello tăiat şi 


e 178 + 


împachetat şi tot atâtea fâşii de grana extramaturată. Le 
strecură în buzunarele mari ale paltonului şi ieşi, lăsându-i 
în plata Domnului pe Rigoletto şi pe ducele de Mantova. 

Pe iarba digului frigul parcă era mai pătrunzător decât 
în sat. În faţa lui se vedeau casele pescarilor, mai jos 
portul cu parâmele, iar în dreapta clubul barcagiilor, al 
cărui far, deja de la distanţa aceea, era estompat de ceaţă. 
Işi derulă din nou în minte discuţia cu Arico şi se simţi mai 
bine, iar asta nu doar datorită cinei, ale cărei calorii 
începea să le ardă treptat în lupta cu gerul. Nu ştia dacă 
şalupa urma să vină, dar merita să încerce să aştepte până 
după miezul nopţii. Să fi fost şi acela un drum care n-avea 
să lase vreo urmă în registrul clubului? 

Se înveli în pătura pe care o adusese, îşi puse pe capo 
căciulă de lână şi se asigură că mobilul era închis. Apoi 
începu să mănânce câte o fâşie de grana şi o felie de 
culatello, cu aceeaşi cadență a cuiva care aţâţă focul. Puțin 
după ora unsprezece văzu că lumina de la ferestrele 
clubului se stinge şi auzi o discuţie scurtă ale cărei cuvinte 
răzbătuseră până la dig. I se păru că ghiceşte umbrele a 
patru persoane care urcă pe faleză: poate că erau 
Barigazzi, Ghezzi, Vernizzi şi Torelli care mergeau la 
culcare. 

Când clopotul din sat bătu de miezul nopţii, comisarul 
cumpăni dacă să cedeze sau nu în faţa gerului. Se ridică 
după zece minute. Nu-şi mai simţea picioarele şi amorţise. 
Chiciura îl acoperise cu totul, arăta ca un tort Margherita 
presărat cu zahăr pudră. Dar, după numai câţiva paşi, 
începu să audă un bolborosit îndepărtat, iar când acesta 
deveni mai puternic identifică motorul diesel al şalupei lui 
Melegari. 

Văzu lumina de la prova când barca trăgea deja la 
debarcader. Apoi auzi lovitura înfundată în cauciucurile 
care acopereau cimentul şi un bărbat cobori pe uscat ca să 
apuce cablul de prindere. Când omul trecu prin fasciculul 
de lumină de la prora, comisarul îl recunoscu pe Vaeven. 
Apoi, motorul fu oprit şi lumina stinsă. Acum se aştepta să 
coboare Melegari chiar dacă, pe întuneric, i-ar fi fost greu 


e 179 + 


să-i recunoască silueta impunătoare. Apăru după puţin 
timp, luminând strada cu o lanternă. Alături de el era un al 
treilea bărbat, solid, uşor adus de spate, care-şi târşâia 
picioarele. Lui Soneri i se părea că e necunoscutul pe care- 
l văzuse în apropierea caselor de pescari cu câteva seri în 
urmă, între Barigazzi şi Dinon. 

Cei trei se îndreptară spre club iar comisarul îi urmări 
cu privirea o porţiune de drum. Nu reuşea să le vadă decât 
umbrele, dar deocamdată îl interesa numai traseul pe care- 
l urmau acele umbre. Înaintau încet, iar după puţin timp 
urmau să iasă din câmpul lui vizual pentru că strada cotea 
paralel cu malul. Poate reuşea să-i urmeze după scârţâitul 
pe care-l făceau paşii lor pe pietrişul îngheţat. Încercă să- 
şi schimbe poziţia, însă iarba uscată risca să-l dea de gol. 
Ar fi fost mai bine să-i lase să se îndepărteze ţinându-i în 
raza sa vizuală până ajungeau în piaţetă, apoi să urce 
înapoi pe stradă şi să-i urmărească prin ceaţă. 

Îi aşteptă să apară din nou, dar cei trei întârziau. În 
acelaşi timp, i se păru că aude paşi şi apoi o lovitură de 
lemn pe lemn, ca o vâslă care se loveşte de corpul unei 
bărci, apoi se lăsă liniştea până-i văzu din nou pe Melegari 
şi Vaeven că se îndreaptă spre piaţetă: lumina galbenă a 
stâlpului de iluminat nu lăsa nicio urmă de îndoială. Cel 
de-al treilea dispăruse. Probabil era într-una dintre casele 
a cărei intrare nu se zărea de unde stătea comisarul, deşi 
lui Soneri i se părea greu de crezut că individul ar fi 
înnoptat într-un asemenea loc. Cobori spre strada albă 
lăsându-se să alunece pe taluzul digului îngheţat. Ceaţa şi 
întunericul nopţii îi îngreunau misiunea de a explora tabla 
aceea de şah formată din grădini şi curţi care juca rol de 
anticameră a refugiului pescarilor. Nu văzu decât tot felul 
de vechituri stivuite claie peste grămadă, dreptunghiuri de 
pământ care semănau cu nişte grădini de zarzavat şi 
câteva bărci întoarse cu burta în sus. Se străduia să 
compare ce văzuse şi auzise mai devreme cu imaginea pe 
care o avea acum în faţa ochilor. Oare unde ajunsese 
bărbatul cocoşat, în aparenţă destul de bătrân, care-şi 
târşâia picioarele? 


e 180 œ» 


Se întoarse spre sat, mărind pasul ca să se încălzească. 
La locanta Italia fusese stinsă până şi reclama, iar printre 
case mai erau aprinse doar felinarele a căror lumină o 
estompau fuioarele de ceaţă. Peste tot se aşternea 
chiciura. Trecu pe străzile din centru mergând pe mijlocul 
lor, nu pe sub porticurile joase. Ajunse în piaţa unde era 
barul nepoatei fraţilor Tonna şi se întoarse pe alei. Atunci 
dădu de atelierul lui Melegari, unde Barigazzi îi spusese că 
bătrânii comunişti din sat se întâlneau în jurul bustului lui 
Stalin. Era doar un grilaj de metal cenuşiu deasupra căruia 
scria cu litere şterse: PANTOFAR. Ridică şi mai mult 
privirea şi văzu două ferestre cu obloanele deschise. 

Făcu câţiva paşi, apoi se întoarse din nou să privească 
ferestrele, care i se părea că seamănă cu ochii larg 
deschişi ai unui mort. Încerca să-şi explice motivul pentru 
care rămăseseră în poziţia aceea când îşi zări maşina 
parcată în faţa pensiunii Italia, iar atunci pricepu: 
Melegari nu se întorsese acasă. După ce coborâseră din 
şalupă convinşi că vor găsi satul pustiu, cei doi bătrâni îşi 
conduseseră întâi prietenul acasă, apoi observaseră la 
rândul lor maşina comisarului, care se putea vedea şi de 
pe dig. În clipa aceea, Melegari şi celălalt probabil 
intraseră la bănuieli şi nu se mai întorseseră la casele lor - 
o veche măsură de precauţie a activiştilor în perioadele de 
confruntări cu poliţia. 


Acasă, reuşi să doarmă câteva ore. O încăpățânare 
întunecată pusese stăpânire pe el. Înainte de răsăritul 
târziu de toamnă era la fel de întuneric ca în timpul nopții, 
dar mult mai frig. 

Satul era deja animat când ajunse el. Luminile se 
strecurau prin jaluzelele încă netrase şi în multe magazine 
oamenii descărcau marfă din dube. Chioşcul de presă avea 
firma aprinsă, iar Soneri aruncă în trecere o privire la 
afişe: „O nouă turnură în misterul de pe Pad, Anteo Tonna 
a fost ucis de o bandă care se ocupa cu traficul 
clandestinilor”. 

Hotări să nu cumpere ziarul. Nu voia să-şi strice buna 


e 181 œ» 


dispoziţie de dimineaţă. 

Parcă maşina într-un loc ferit şi se îndreptă pe jos spre 
port. Urcă pe dig şi cobori în piaţetă. Înspre apă se vedea 
vălul luminos al unui răsărit timid. Trecu prin faţa caselor 
de pescari şi se îndreptă hotărât spre debarcader. Locul 
ocupat de şalupă era gol, iar parâmele fuseseră aruncate 
pe ciment, ca în urmă cu o zi. Comisarul se simţi amăgit şi 
luat peste picior, însă cel puţin acum ştia că ceilalţi 
simțeau că sunt urmăriţi. Şi el, şi ei intraseră în rolurile pe 
care trebuiau să le joace. 

Hoinări printre căsuțe pe poteca dintre porţile lor şi 
taluzul în josul căruia curgea râul. La lumina de culoarea 
cenuşii observă clădiri realizate din resturi de materiale de 
construcţii la preţuri de nimic, arhitecturi bizare având 
drept numitor comun faptul că fuseseră ridicate pe 
platforme de ciment sau metal, ferite de apă. În jur - bărci 
vechi, roţi de căruţe şi grătare pentru la vară. Le studie pe 
rând până zări un amănunt care-i atrase atenţia: câteva 
urme în stratul fin de chiciură care se aşternuse în seara 
precedentă pe aleea din jurul uneia dintre casele de 
pescari. Urme care se opreau brusc din drumul lor spre 
stradă. 

Comisarul cumpăni situaţia şi, când ridică ochii spre dig, 
îşi dădu seama că se afla în faţa unei case care nu putea fi 
văzută din locul în care se aflase cu o seară în urmă. 
Începu din nou să examineze urmele singuratice care 
dispăreau parcă în spatele unui zid nevăzut. O terasă se 
întindea de jur-împrejurul casei. De acolo, în serile de 
vară, panorama Padului trebuia să fie fermecătoare, asta 
dacă aveai la îndemână un insecticid bun. Încercă să tragă 
cu ochiul printre fantele jaluzelelor, dar nu văzu decât 
întuneric. Pe o latură, însă, circula aer, semn că nu 
fuseseră închise ferestrele din spatele obloanelor. 

Nu-i fu greu să ridice cârligul care le bloca. Aşa cum se 
aşteptase, era o încăpere în care fuseseră adăpostite de 
ger plantele: un oleandru, câteva geranii şi un lămâi arbust 
învelit pe jumătate în folie de plastic. Comisarul inspiră 
aerul împovărat de praf în timp ce mai multe pânze de 


e 182 œ» 


păianjen i se încolăciră pe faţă. Deschise uşa camerei şi se 
pomeni pe un coridor. Cu ajutorul lanternei lumină un şir 
de cizme şi o consolă cu o oglindă. Acţionă întrerupătorul 
şi în faţa ochilor îi apărură pereţii mâncaţi de umezeală de- 
a lungul cărora se vedeau câteva uşi. Cea din faţa lui 
Soneri ducea în bucătărie. Era echipată cu toate cele 
necesare gătitului. Un cui susţinea calendarul deschis la 
luna septembrie. Pe latura opusă erau baia şi alte două 
camere. Prima era un dormitor matrimonial aflat într-o 
ordine desăvârşită şi din care venea un miros de camfor. A 
doua, în schimb, avea în mijloc un pat de campanie răvăşit 
şi un calorifer electric. 

Soneri se apropie de calorifer, precaut ca un genist. Încă 
era în priză, dar întrerupătorul arăta că nu e pornit. 
Incăperea aceea era mai caldă decât celelalte, iar totul te 
făcea să bănuieşti că fusese ocupată până cu puţin timp în 
urmă. În orice caz, oaspetele trebuie să fi dormit puţin, cel 
mult patru sau cinci ore. Controlă peste tot în cameră. Nu 
erau decât mărunţişuri şi lucruri rămase de peste vară: 
câteva reviste şi obiecte păstrate într-un dulăpior plin cu 
nimicuri. Un singur lucru părea să fi fost lăsat acolo de 
curând: o cutie de pastile împotriva tensiunii. Se uită 
înăuntru, dar era goală. 

Se întoarse pe coridor şi observă că uşa era închisă doar 
cu yala, nu şi cu lanţul. Cine ieşise pur şi simplu trăsese 
uşa după el. Acelaşi lucru îl făcu şi Soneri. Închise din nou 
pe dinăuntru obloanele încăperii cu plante şi ieşi pe uşa 
principală. Când ajunse la baza scărilor, se îndreptă spre 
stradă pe traseul cel mai scurt şi se pomeni în faţa şirului 
de urme. Mergând pe partea aceea ar fi lăsat şi el dovezi 
că fusese acolo, pentru că vântul risipise chiciura şi pe 
stradă. In mod inconştient alesese acelaşi drum ca 
locatarul din seara precedentă, însă acesta trebuie să-şi fi 
dat seama că lasă urmele şi, refăcând traseul în sens 
invers, trecuse printre stâlpii de sub casă, ajungând într-o 
porţiune a aleii pe care încă nu se aşternuse chiciura. Dar, 
fără să-şi dea seama, lăsase, totuşi, câteva urme. 

Odată ajuns înapoi pe stradă, Soneri îşi aprinse o ţigară 


e 183 + 


şi încercă să pună cap la cap ce aflase. Cineva trăise 
ascuns, mutându-se dintr-un loc în altul de-a lungul 
Padului şi bucurându-se de complicitatea unui cerc de 
comunişti fanatici credincioşi încă lui Stalin. Toate acestea 
după ce doi bătrâni fascişti fuseseră asasinați. Dacă s-ar fi 
întâmplat în '46... 

Zări în piaţetă silueta lui Barigazzi, care coborâse să 
controleze jaloanele. Îl urmări în timp ce bătrânul făcea 
măsurătorile. Când ajunse în spatele lui, Barigazzi se 
întoarse cu o sincronizare perfectă şi îl privi întrebător. 

— Dac-o ţine tot aşa, şi peştii o să-nceapă să se-nghesuie 
unii-n alţii, spuse comisarul arătând spre apă. 

— A scăzut mult, răspunse Barigazzi uşurat, de parcă s- 
ar fi temut de o altă întrebare. 

Începură să meargă împreună, lăsând în nămolul nisipos 
urme care parcă marcau linia țărmului. 

— A cui e a treia casă cum vii dinspre debarcader? 

— A lui Vaeven, zise bătrânul oftând, ştiind în sinea lui 
că urma să se ajungă şi la asta. 

Urcară înapoi spre clădirea clubului. Soneri îl urma 
răbdător pe Barigazzi, care părea să se fi resemnat. 
Probabil că partizanii care mergeau spre plutonul de 
execuţie păşeau la fel. La fel păşise şi Şorliţă în '44. Când 
ajunseră în faţa clubului, bătrânul trecu mai departe, 
îndreptându-se spre dig. Comisarul îl însoţi în tăcere. 

Barigazzi se opri într-un punct din care se vedea 
monumentul partizanilor şi-i aruncă lui Soneri o privire 
lipsită de simpatie. 

— Eu n-am nicio legătură cu ăia. Mi se pare că sunt nişte 
zărghiţi, cu Stalin al lor şi toate şedinţele alea... 

— Stalin n-are nicio legătură cu asta. Vă ameninţă din 
pricina registrelor, replică Soneri după o pauză. 

— Pe ei îi interesează doar chestia cu benzina, se apără 
Barigazzi pe o voce cu două tonuri mai joasă decât în mod 
normal. Folosesc pe sub mână biodiesele care costă mai 
puţin. Dacă ar apărea multe drumuri, Garda Financiară ar 
controla listele de carburant şi s-ar întreba cum reuşesc să 
străbată atâta drum cu păcură atât de puţină, zise 


e 184 - 


bătrânul. 

Explicaţia era plauzibilă. La urma urmei, şalupa era 
trecută pe numele unei cooperative pescăreşti. 

— Mai sunt şi alţi clandestini în afara celor pe care-i 
transporta Tonna, spuse comisarul. 

Barigazzi cobori privirea şi o ridică abia când din ceaţă 
apăru micul oratoriu în care Anteo se reculegea aproape 
zilnic în ultimele câteva săptămâni. Conturul lui mai 
întunecat decât griul dimprejur îi făcu să se oprească din 
mers şi, fără ca Soneri să fi forţat nota, bătrânul părea că 
se simte cu spatele la zidul lângă care ajunseseră. 

— Credeţi că nu ştiu? Habar n-am ce pun la cale. Mie 
nu-mi spun nimic. 

— Vă e frică de Melegari, am înţeles asta din prima, 
când a venit în ziua aia în care eram împreună la club. 

— Sunt oameni care ştiu să se facă înţeleşi fără să 
amenințe. Nu stau la discuţii şi ei ştiu că eu îi cunosc. 

— Dar sunt bătrâni... murmură incredul comisarul. 

Barigazzi înconjură capela, aruncând o privire spre 
micul altar unde se zărea flăcăruia unei lumânări. In spate, 
într-un colţ ascuns de perete şi de un fel de absidă, creştea 
o tufă de rozmarin. 

Bătrânul apucă o rămurică şi îşi trecu palma peste ea, 
apoi îşi mirosi mâna. 

— O mică minune, spuse el. Lângă un râu, cu iernile 
astea şi ceața de şase luni pe an - şi totuşi supravieţuieşte. 
De vânturile de miazănoapte şi răsărit o apără zidurile 
oratoriului, de umezeala de la apus o apără digul. Numai 
aerul călduţ de la miazăzi ajunge la ea. La zece metri mai 
încolo ar fi ucis-o gerul, dar aici trăieşte. 

Tonul lui Barigazzi avea ceva aluziv. Soneri imită gestul 
bătrânului şi îşi mirosi palma: în gerul ceţos care îneca 
aromele simţi o mireasmă de primăvară. 

— E singurul lucru verde care a mai rămas pe-aici, 
comentă Barigazzi. 

Chiciura nu ajunsese până la el, şi nici apa bazinelor de 
acumulare care se scursese în timpul inundaţiei. Planta era 
protejată de cornişă şi de o denivelare a terenului. 


185 - 


— În unele locuri nici iarna nu poate să ajungă, continuă 
bătrânul, iar timpul, adică anotimpurile, se opresc, se 
contopesc într-unul singur. 

Comisarul încuviinţă neatent. Amândoi se concentraseră 
asupra rozmarinului. Altceva nici n-aveau ce să privească, 
acum, că iarba înveşmântată în alb avea aceeaşi culoare ca 
a ceţii. 

— O îngrijea Tonna? 

Barigazzi îl fixă cu nişte ochi apoşi din pricina frigului. 

— Nu era de-ajuns, el venea doar o dată pe săptămână. 
Mai mult pentru San Matteo decât pentru altceva, 
concluzionă cu un semn spre intrarea unde se vedea 
statuia sfântului. 

— Devenise credincios în ultimii ani... 

Bătrânul schiţă un zâmbet în care se citeau cinism şi 
totodată înţelepciune. 

— Se pregătea să moară. 

— Nu li se-ntâmplă tuturor, constată comisarul. 

— Nu, răspunse Barigazzi înțelegând aluzia, aşa e. Când 
eşti tânăr te gândeşti la trup, când eşti bătrân te îngrijeşti 
de suflet. Măcar comuniştii au rămas coerenti: l-au negat 
pe Dumnezeu de tineri şi îl neagă în continuare şi la 
bătrâneţe. 

— Nu doar vârsta îl ameninţa, spuse comisarul. Iar în 
ultima vreme nu mai era doar un pericol vag. 

— Unele lucruri le ştiţi mai bine decât mine. De pildă 
toate drumurile alea... Eu ştiu că şalupa iese pe apă şi 
ajunge la ceasuri dintre cele mai stranii, dar ce-or face 
între timp... Râul ia şi oferă, asta e cheia traiului aici. 
Aduce tot ce-ţi trebuie ca să trăieşti, dar îţi ia şi viaţa. 
Aceeaşi apă care-ţi dă de-ale gurii te ţine înfometat. Spre 
şi dinspre râu vin şi pleacă oameni, iar cei de la țărm n-au 
niciun cuvânt de spus în privinţa asta. 

Vorbele lui aveau tot timpul un înţeles ascuns şi Soneri 
rămase descumpănit. Parcă auzea predicile bătrânilor 
parohi de la ţară care comentau Scriptura. lar în adâncul 
fiinţei probabil că şi Barigazzi învățase ceva de la ei. 

În sera aceea neobişnuită în care creştea rozmarinul, 


e 186 œ» 


până şi iarba părea mai verde şi viguroasă. Oare de asta îl 
adusese Barigazzi aici? Ca să-l facă să priceapă că aici 
existau anumite condiţii care era imposibil să existe 
altundeva? Şi că, prin urmare, la fel cum supravieţuia 
rozmarinul, şi în sat, într-un cot al Padului, puteau 
supravieţui comunişti care încă îi erau devotați lui Stalin şi 
fascişti care nu se dădeau bătuţi? 

Bătrânul ieşi din adăpostul acela şi înfruntă din nou 
gerul. 

— În ritmul ăsta, observă el, o să-ngheţe luncile unde 
apa a rămas pe loc, şi când aerul o să fie mai blând fâşiile 
de gheaţă o să se desprindă şi-o să amenințe bărcile. 

— Atunci o să se oprească şi şalupa undeva, comentă 
Soneri. 

— Aşa veţi putea cunoaşte întreg echipajul, conchise 
bătrânul. 


e 187 œ» 


11 


Arică îl primi în acelaşi birou de la etajul întâi de unde 
se vedea digul. Telefonul suna întruna pentru că jurnaliştii 
voiau să afle noutăţile despre „misterul de pe Pad”. Într-un 
final răcni în casa scărilor un ordin către agentul de la 
parter: 

— Nu mi-i mai aduce pe cap! Nu-s la birou! 

Apoi se întoarse la locul lui, dar înainte de asta lovi soba 
cu gaz. Suferea tot mai mult de pe urma climei din 
regiune. 

— Barca asta-i ca un câine vagabond, zise el. Nu e port 
între Parpanese şi San Benedetto care să n-o ştie. Dar e 
făcută în aşa fel încât poate să tragă oriunde pe mal. 
Circulă fără încărcătură şi e uşoară. 

— 'Ţineţi sub supraveghere toate debarcaderele? 

— Aş vrea eu! N-am destui oameni. Am mobilizat 
cazarmele de pe cursul râului, dar nu pot să le golesc de 
tot. Am supravegheat de la o zi la alta debarcaderele de 
mai jos de Pavia până la Piacenza: Chignolo, Corte 
Santandrea şi Somaglia. Apoi Mortizza, Caorso, San 
Nazzaro, Isola Serafini, Monticelli, Castevetro... Dar ăştia 
circulă şi noaptea. Ar trebui să le legăm o barcă cu motor 
la pupa... 

— Şi-au dat seama că sunt urmăriți? întrebă Soneri, care 
hotărâse să nu dea importanță izbucnirilor sergentului. 

— Cred că da. Nu că ar fi observat uniformele, ci pentru 
că oamenii mei s-au dus să întrebe de ei pe la toate 
cluburile de barcagii. Se ştiu toţi cu toţi, adăugă cu un gest 
elocvent din mână. 

— Barca stă amarată mult timp la Torricella? 

— Nu. Uneori se opreşte peste noapte în câte-un port 
din Reggio Emilia sau din Mantova, dar de cele mai multe 
ori se întoarce. 

— Credeţi că fac ce făcea şi Tonna? 

— Da’ cine-ar putea să excludă varianta asta? se inflamă 
sergentul. Şi nu cred că transportă multe persoane. Să 


e 188 >» 


zicem că doar aleg cu mare atenţie pe cine şi unde să 
ducă. Sunt vicleni. Pot să tragă la mal şi să se îmbarce sau 
să debarce după bunul plac. Cunosc râul mai bine decât îşi 
cunosc soțiile. 

Lui Soneri îi scăpă un zâmbet iar Aricò observă acest 
lucru. Toată atenţia ziarelor, câteva apariţii la televizor şi 
laudele procurorilor îl convinseseră pe sergent că ţinea în 
mână ocazia vieţii lui. Poate visa la promovare şi să se 
întoarcă printre plantațiile de citrice din Sicilia natală pe 
care nu reuşea să le uite. 

— Aricò, reluă comisarul având grijă să nu lezeze 
sensibilitatea celuilalt, anchetele noastre merg în paralel. 
Dar putem să ne ajutăm reciproc. Dacă supravegheați în 
continuare râul şi reconstituim traseul şalupei, ne veţi face 
un serviciu şi mie, şi dumneavoastră. 

Sergentul căzu pe gânduri. La urma-urmei, era un om 
care ştia să-şi arate recunoştinţa. Ancheta care avea să-i 
aducă promovarea i-o datora şi lui Soneri. 

— O să vă ţin la curent, răspunse, chiar azi trimit 
fonograma cu cererea de întărire a supravegherii. 


Frigul încă era pătrunzător, iar termometrul farmaciei 
comunale coborâse mult sub zero. O briză dinspre est 
străbătea sudul regiunii, suflând împotriva curentului şi 
încetinind şi mai mult apa a cărei forţă slăbise odată cu 
scăderea nivelului. Soneri porni pe jos în direcţia portului 
şi traversă cărarea cu locuinţele pescarilor până ajunse la 
debarcader. Apa era şi mai mică decât ultima oară, iar în 
albie se zăreau scheletele uriaşe ale copacilor smulşi şi 
târâţi în răstimpul a zeci de ani de viituri din văile alpine 
până la nisipurile padane. Mai multe grupuri de curioşi 
începuseră să ia la pas malurile în căutarea ciudăţeniilor 
ieşite la suprafaţă după ce stătuseră acoperite de apă 
decenii întregi. 

La clubul barcagiilor, Ghezzi asculta transmisiile de la 
radio. La Pomponesco eşuase o barjă din Rovigo care 
naviga folosind hărţile vechi. De-a lungul malului din 
Suzzara, în schimb, începuse să se formeze o peliculă de 


< 189 + 


gheaţă într-unul dintre coturile expuse la vântul care 
venea din Balcani. 

— Începe, comentă Ghezzi. Dacă la noapte tot frig e... 

— O să-ngheţe şi portul? întrebă Soneri. 

— Mă tem că da. Dar bărcile au fost trase deja pe uscat. 

— Mai puţin şalupa lui Dinon şi Vaeven. 

Ghezzi nu răspunse nimic. Apoi zise doar „aşa e”, 
abandonând imediat subiectul, de parcă ar fi fost tabu. 

— Când e gheaţă, ce păţeşte o şalupă ca aceea? întrebă 
Soneri. 

— E solidă, da' nu poate să spargă un strat prea gros. 

— Prin urmare, va trebui să se oprească. 

— O să se oprească toţi dac-o ţine tot aşa. Da’ cel mai 
important e să stea pe loc după. 

— După ce? 

— După ce se încălzeşte la loc. Nu se mai poate naviga 
pe râu, vin bucăţi de gheaţă ascuţite ca nişte lame, o să 
dureze câteva zile bune până ajung toate la gura de 
vărsare. 

Comisarul îşi zise că şalupa n-o să mai poată fi folosită şi 
că, poate, Melegari îşi găsise deja un refugiu stabil. Era un 
om de apă şi cu siguranţă lua în calcul urmările îngheţului. 
Toate întâmplările de până atunci aveau un singur regizor 
- râul. Îl ascunsese pe Tonna, condusese barja în derivă iar 
acum, retrăgându-şi apele înghețate,  zădărnicea 
obiceiurile celor care locuiau pe malurile lui. Navigatorii i 
se supuneau ca unui suveran, iar acum era rândul şalupei 
să se predea, să se retragă pe uscat. 

— Aici o să-ngheţe la noapte. Debarcaderele de la 
Stagno şi Torricella sunt expuse la vântul de nord-est pe 
malul drept, îl informă Ghezzi. 

Barigazzi intră cu o faţă mohorâtă. 

— Zi-i că n-am măsurătorile. Cineva mi-a furat jaloanele, 
zise arătând spre radio şi spre un interlocutor necunoscut. 
Toată lumea asta care umblă pe mal... adăugă şi blestemă 
în timp ce-şi atârna paltonul în cuier. 

— Dacă îngheaţă apa, o să poată traversa râul pe jos, 
interveni Soneri. 


< 190 » 


— Nici nu-i greu, făcu Barigazzi. Eu unul l-am văzut 
acoperit de două ori în viaţa mea, dar tre' să fie un frig de 
crapă pietrele cinşpe zile la rând. 

Radioul îi întrerupse cu ştiri noi: din pricina gerului 
începuse să se formeze un strat de gheaţă pe tot malul din 
Reggio Emilia, cel expus vântului de nord-est. 

— O mizerie, comentă Barigazzi, începe din apa de la 
mal şi înaintează până în larg. Gâtuieşte uşor-uşor albia 
râului. Tre' să se grăbească să tragă pe uscat toate bărcile: 
lemnul şi gheaţa nu se-mpacă. 

— Din port lipseşte o barcă, spuse ferm comisarul. 

Ceilalţi nu răspunseră nimic. Ghezzi se prefăcu că 
meştereşte ceva la radio, iar Barigazzi se ridică să 
privească afară, spre râu. Apoi, ca să detensioneze 
atmosfera, zise: 

— În locul lor m-aş grăbi. Asta dacă n-au ales să lase 
şalupa în vreun alt port. 

— Puteţi verifica? îl întrebă Soneri pe Ghezzi. 

Bătrânul luă microfonul în mână şi, apăsând câteva 
butoane, ceru informaţiile care-l interesau. După câteva 
clipe începură să vină răspunsurile: barca nu părea să fi 
tras în vreun port. 

— Aţi mai naviga pe gerul ăsta? întrebă comisarul. 

Bătrânul barcagiu dădu din umeri. 

— E timp, au debarcadere unul după altul şi cunosc bine 
râul. 

Soneri nu răspunse şi doar ascultă ştirile de la radio. 
Acum erau comunicate temperaturile, aproape toate mai 
mici de zece grade sub zero. 

— Un frigider în toată regula, comentă Ghezzi. 

La Bocca d'Enza fusese prins un somn de nouăzeci de 
kilograme iar fericitul pescar povestea totul de-a fir a păr, 
de parcă ar fi fost invitatul unei adevărate emisiuni radio. 

— O să-l vândă chinezilor, le place mai mult decât 
cleanii, comentă Barigazzi în timp ce comisarul ieşea din 
club. 

Frigul nu ceda. Dacă şalupa voia să se întoarcă, trebuia 
să vină în aceeaşi seară. El avea să-i aştepte, protejându-se 


e 191 œ» 


de ger cu fâşiile de grana de la Surdu. 

În piaţetă îl cuprinse nevoia neobişnuită de a avea 
puţină companie. Simţea că începe să strângă laţul în jurul 
criminalului, la fel cum gerul începuse să gâtuiască treptat 
râul. Chiar atunci Aida începu să cânte şi văzu că-l sună 
Angela. 

— A, până la urmă nu te-a înghiţit niciun vârtej! începu 
ea sarcastică. 

— N-o să mi-o iert niciodată că te-am dezamăgit, replică 
Soneri, simțind imediat singurătatea. 

— Ai multe lucruri pentru care trebuie să fii iertat. Dar 
te  scutesc de efort, din moment ce toate sunt 
impardonabile. 

— Ştiu, e întotdeauna mai bine să fie grave, mai ales 
când vine vorba de femei, se înduioşează. 

— Nu face pe deşteptul, mârâi Angela. Să nu-mi spui că 
ai uitat ce zi e azi. _ 

Soneri uitase de aniversarea lor. Într-o dimineaţă din 
urmă cu mulţi ani, pe când era la fel de frig şi aceeaşi 
brumă se aşternuse pe gardurile vii, Angela apăruse pe 
neaşteptate, încadrată de ramurile unui păducel. Îl frapase 
bruscheţea ei captivantă, care semăna mult cu aroma 
ţigărilor lui. Aşa începuse totul între ei... 

— Scuză-mă, îi zise, ancheta asta... 

Auzi un oftat. 

— Ce anchetă, bombăni ea, e din cauză că am 
îmbătrânit, atâta tot. 

El nu apucă să răspundă înainte să audă cum apelul e 
întrerupt, îi rămase în urechi tonul îndurerat, deznădăjduit 
al Angelei şi o sună înapoi. Însă telefonul suna în gol şi îşi 
imagină că ea se aruncase în pat şi plângea. Ştia că e-n 
stare: sub exteriorul dur se ascundea un miez sensibil şi 
delicat. 

Distras de gânduri, Soneri trecuse de locul unde ar fi 
putut cobori de pe dig înapoi în micul oraş. Îşi dădu seama 
de asta abia când ajunse în apropierea monumentului 
partizanilor. 

Gerul întărise solul lagunei şi formase nişte creste 


e 192 œ» 


ascuţite. Cobori de pe dig, iar când se găsi înaintea micului 
monument văzu că cineva legase în jurul acestuia un 
buchet de trandafiri deja ofiliţi din pricina frigului. Locul 
căpăta o semnificaţie indescifrabilă: acolo muriseră trei 
partizani şi, cu mult timp mai târziu, un fascist bătrân, 
poate chiar cel care comandase sau organizase măcelul. 
Povestea căpăta o turnură stranie, greu de interpretat. 

Se întoarse pe drum şi se întrebă din nou pentru cine 
puteau fi trandafirii. Mai degrabă pentru partizani, dar 
cine să-i fi pus acolo? Monumentul nu vedea flori decât în 
25 aprilie, iar asta câtă vreme mai trăia vreun bătrân care 
să păstreze vie amintirea. 

Comisarul trecu pe la Surdu şi se delectă cu spată la 
cuptor, salam şi culatello. În noaptea aceea avea nevoie de 
energie. Apoi o sună din nou pe Angela, dar obţinu acelaşi 
rezultat. Când ieşi, sufla un vânt tăios care părea că şuieră 
printre stâlpii porticurilor. Traversă strada lăsând urme în 
chiciura care continua să se aştearnă pe pământ. Apoi ieşi 
în piaţă şi porni pe alei, trecând prin faţa casei lui 
Melegari, ale cărei obloane rămăseseră larg deschise. 
Când în câmpul lui vizual intră locanta /talia, o siluetă 
răsărită din întuneric îi tăie calea. 

— Cum m-ai găsit? 

— E de-ajuns să mă pun în faţa unei cârciumi şi, mai 
devreme sau mai târziu, ajungi şi tu, replică Angela. 

Comisarul o studie cu plăcere: era frumoasă şi se bucura 
s-o vadă. Dar imediat îşi aminti că în noaptea aceea trebuia 
să lucreze. 

— În seara asta nu pot să trag chiulul, îi spuse şi căută o 
urmă de înţelegere în ochii ei. 

— Crezi că-mi plac tipii care trag chiulul? răspunse ea şi 
se apropie de el. 

Câteva clipe mai târziu, păşeau împreună prin 
întunericul care se abătuse într-o clipită deasupra Padului, 
evitând piaţeta şi apucând-o pe strada albă, cu locuinţele 
pescarilor. Când ajunseră lângă cea a lui Vaeven, el o 
conduse până la scara care ducea pe terasă, atent să nu 
lase vreo urmă. Când ajunseră în faţa uşii, o rugă să 


e 193 


aştepte. După aceea ocoli toată casa, intră la fel ca data 
trecută şi îi deschise uşa. 

— Bine-ai venit! o întâmpină cu o uşoară plecăciune. 

Ea adora genul acesta de surprize şi vru să afle totul 
despre casă. La jumătatea poveştii îl împinse în camera cu 
soba. Aşteptarea în casă era mai plăcută decât în iarba 
digului şi de acolo putea să vadă, oricum, debarcaderul. La 
ora unsprezece, comisarul începu să-şi piardă răbdarea şi 
să creadă că şalupa se oprise altundeva ca să nu rămână 
captivă în gheaţă. Insă după jumătate de oră distinse o 
lumină care aluneca spre mal fără să se legene, împotriva 
cursului apei. Când ajunse la zece metri de cimentul 
pontonului, încetini şi trase la mal cu multă băgare de 
seamă. Câteva secunde mai târziu se auzi un fel de bufnet, 
ca de sac care cade. Apoi Soneri zări parabola descrisă de 
cablurile aruncate pe debarcader şi văzu cum pasarela e 
fixată pe puntea bărcii şi pe ciment. 

Un bărbat cobori din şalupă şi începu să tragă capetele 
parâmelor, încolăcindu-le în jurul stâlpilor de amarare. 
După fizionomie trebuia să fie Vaeven. Comisarul fu sigur 
de identitatea individului când văzu că pasarela se îndoaie 
sub greutatea lui Melegari. Cei doi schimbară câteva 
cuvinte, apoi se îndepărtară pe alee. Cum erau singuri, 
Soneri se întrebă unde era celălalt. Ticluise un plan 
împreună cu Angela: urmau să se ascundă în camera cu 
plante, iar când misteriosul prieten al lui Dinon şi Vaeven 
se aşeza în pat o să intre în camera lui, încolţindu-l. Dar 
când ajunseră în faţa casei, cei doi îşi văzură de drumul 
spre piaţetă, trecând de dig în direcţia caselor. Parcă se 
întorceau dintr-o călătorie obişnuită, ca nişte pescari 
liniştiţi. 

Pe timpul nopţii, un vânt uşor limpezise cerul preţ de 
câteva ore iar pe râu îşi făcură apariţia şi câteva stele, dar 
în zori totul se acoperi din nou, cufundându-se în cenuşiul 
obişnuit. Soneri se simţea ca o cârtiţă pe întuneric. leşi din 
casă foarte devreme ca s-o însoţească pe Angela la maşina 
ei, apoi se întoarse la timp să-l vadă pe Melegari şi pe 
colegul lui cum coboară la debarcader. Gheaţa pusese deja 


e 194 œ» 


stăpânire pe o porţiune de apă lată de doi metri de la mal, 
care aproape înconjurase barca. Îl auzi pe unul dintre cei 
doi blestemând, apoi începură să aranjeze troliul şi să 
manevreze scripetele. 

Când barca se desţepeni din gheaţă se auzi un zgomot 
ca şi cum s-ar fi rupt ceva, apoi se ridică de pe apă, umedă 
ca un organ smuls din carne. Parcă avea bale de gheaţă şi 
era mai închisă la culoare în partea care se cufunda în apă, 
aproape plată şi foarte lată: pescajul chiar era foarte mic. 
După ce barca ajunse pe uscat, Melegari urcă încet scara 
pe care o sprijinise de unul dintre parapeţi, apoi străbătu 
puntea scurtă şi închise trapele care duceau dedesubt. 
Intinse o pânză verde de sub care mai rămânea afară doar 
cabina şi o fixă cu nişte cabluri. De jos, Vaeven se ocupa de 
restul. 

Soneri sperase ca gheaţa să facă totul mai uşor şi să 
blocheze şalupa, dar în realitate nu făcea decât să 
complice lucrurile. Din nou trebuia să apeleze la răbdarea 
lui şi să rămână vigilent la cel mai mic semn - ambele, 
virtuţi ale pescarilor şi ale celor care navigau pe râu. 

Hotări să-l sune pe Aric şi să afle mai multe despre 
deplasările bărcii. 

— Am renunţat să mai trimit telegrama telefonată, îi 
explică sergentul, pe vremea asta navigația e oricum 
suspendată. Sperăm să nu dureze mult, adăugă el şi 
comisarul simţi în acest comentariu mai mult neplăcerea 
provocată de frig decât dorinţa arzătoare de a continua 
ancheta. 

— V-au spus unde a mai oprit şalupa înainte de îngheţ? 
întrebă el. 

— Da, însă fără să respecte o ordine exactă, răspunse 
celălalt cu regret. 

— Spuneţi-mi oricum. 

— Viadana, Pomponesco, Polesine, Casalmaggiore, 
Sacca şi Stagno, citi Aricò. Cât priveşte datele, completă 
el, singurul lucru sigur e că barca s-a oprit ultima oară la 
Stagno înainte să fie trasă pe uscat aici la Torricella. 

— Când a ajuns la Stagno? 


e 195» 


— Ieri seară pe întuneric, pe la ora douăzeci şi două. 

Soneri se gândea la debarcaderul expus la vântul de est 
şi care din această pricină poate se afla deja pe punctul de 
a îngheţa. Dar apoi îşi aminti de Barigazzi, care-i explicase 
că afluenții amestecau din nou apa, întârziind formarea 
gheții. Iar la Stagno, în Pad se vărsa râul Taro. Locul evoca 
simboluri pe care comisarul le simţi înflorind în minte fără 
a reuşi să le definească. Îşi amintea că la Stagno omul şi 
apa se luptaseră crâncen: războaie de tranşee, cu saci de 
nisip care să taie calea armatei de noroi care năvălea prin 
digurile fisurate. O ultimă redută, fără sprijin din partea 
câmpiei, lupte date din casă în casă şi de-a lungul străzilor 
şi şanţurilor. Îşi amintea şi de o fotografie făcută cu mulţi 
ani în urmă care apăruse în ziarul local: înfăţişa un grup 
de domni  mustăcioşi, mari amatori de locante şi 
degustători de vin, care-şi dovedeau întreg spiritul de 
sacrificiu afirmând că, pentru a opri apa râului, ar fi fost în 
stare s-o bea pe toată. Deasupra fotografiei, ziarul titra 
„Eroii de la Stagno”. 

Se gândea la traseul râului şi la localităţile de pe 
malurile sale. Stagno era înainte de Torricella del Pizzo. 
Mai în aval, Torricella din regiunea Parma era aproape 
vizavi de Gussola, iar Sacca vedea Casalmaggiore la est. 
Între Gussola şi Casalmaggiore era San Quirico, care nu 
avea debarcader, însă şalupa se putea apropia de mal 
aproape în orice punct de-a lungul Padului. Ce dovadă 
avea că aşa se desfăşuraseră lucrurile? Rămase o vreme pe 
gânduri, fumând ce-i mai rămăsese dintr-o toscană 
jumulită pe care o găsi în buzunarul paltonului. 
Concluzionă că singura justificare pentru o descindere la 
San Quirico era direcţia din care venise şalupa în seara 
dinainte de a fi trasă pe uscat. Dacă ultima oprire ar fi fost 
Stagno, barca s-ar fi lăsat purtată de curent, dinspre vest. 
Însă ea apăruse din partea opusă, împotriva curentului. 
Auzise limpede efortul motorului de a învinge apa, tăind 
râul pe diagonală. În jurnalul de bord ar mai fi trebuit 
adăugată o oprire. 

Puse mobilul înapoi în buzunar şi se îndreptă spre 


e 196 œ» 


debarcader. Fără un cuvânt, începu să se uite la cei doi 
cum lucrează în jurul bărcii aşezate pe un fel de suport de 
lemn, care o ţinea suspendată la o palmă deasupra 
pământului. Tăcerea comisarului era dublată de a 
barcagiilor, care-şi vedeau în continuare de lucru trecând 
prin faţa lui fără măcar să-i arunce o privire. Parcă toţi trei 
ar fi vrut să se angajeze într-un război al nervilor, în care 
învins era cine s-ar fi pierdut primul cu firea. Soneri fuma 
liniştit, sfidând până şi gerul tăios de pe râu. Cei doi se 
încălzeau lucrând la şalupă, de pe care încercau să 
desprindă bucăţile de gheaţă. 

— La tanc, nu-i aşa? întrebă în cele din urmă comisarul. 

Cei doi se întoarseră încet, de parcă ar fi auzit un 
zgomot familiar. 

— Cred că nu-i plăcut să rămâi în larg când îngheaţă 
malurile. 

Vaeven dădu din umeri, considerând discuţia aceea un 
circ ieftin. 

Melegari, în schimb, răspunse: 

— Nu suntem chiar atât de ageamii. 

— Şi totuşi, când călătoreşti mult se poate întâmpla să 
nu-ţi dai seama că în câteva ore... Voi, de exemplu, v-aţi 
întors când la doi metri de la debarcader apa îngheţase 
deja de-un deget. 

Cei doi se uitară unul la celălalt. 

— Aici e mai rău ca altundeva, explică Melegari, locul e 
mai deschis. 

— Aşa e, reluă Soneri, şi cine e plecat câteva zile n-are 
de unde să ştie ce se-ntâmplă aici. Padul e lung. 

Atunci Dinon se opri din lucru şi se îndreptă cât era de 
înalt ca să pară mai ameninţător. Deşi prins cu mâţa-n sac, 
afişa un calm desăvârşit. Dar şi Soneri fuma în continuare 
cu nonşalanţă. 

— Ne cam enervează aburelile astea de poliţai, explică 
Melegari. Ți-am zis deja: nu eşti matale sticletele care să 
mă bage pe mine la zdup. Spune ce vrei şi să terminăm 
odată. 

Soneri îl scrută cu privirea, sfidându-l pe faţă, apoi, după 


e 197 œ» 


câteva clipe în care voia să-i demonstreze celuilalt cât era 
de calm, întrebă: 

— Unde e? 

— Cine? 

— Ştiţi foarte bine, nu faceţi pe deşteptul. 

Tonul comisarului era atât de ferm că-l puse pe gânduri 
pe celălalt. 

— N-am vrea să vă fi lăsat o impresie ciudată, zise 
Melegari coborând tonul într-un mod vag ameninţător. 
Ştiţi că suntem activişti, nu? Atunci ar trebui să ştiţi şi că 
de multe ori vin în vizită tovarăşi din toată Italia ca să vadă 
ce mai facem şi să vorbim politică. Ce-i rău dacă-i găzduim 
şi-i plimbăm pe Pad? 

— Poate fi rău dacă lucrurile astea se-ntâmplă într-un 
sat în care a fost asasinat un bătrân fascist, şi el pasionat 
să navigheze pe râu. Dar nu-i obligatoriu, adăugă după 
câteva clipe Soneri, la rândul lui aluziv. 

— Voi, poliţiştii, interveni Dinon cu o notă de dispreţ în 
glas, ne bănuiţi mereu: cum auziţi de comunişti vi se urcă 
sângele la cap. 

Comisarul făcu un gest cu mâna, sugerându-i s-o lase 
moartă. Apoi, după o pauză destul de lungă, observă: 

— În orice caz, am impresia că toată povestea asta are 
legătură cu politica. Şi a început pe vremea când politica 
încă făcea să ţi se urce sângele la cap. 

Se întoarse fără să salute şi porni spre clubul 
barcagiilor. La jumătatea aleii căută chibriturile ca să-şi 
aprindă o ţigară şi să se liniştească. Cotrobăi în buzunar şi 
în loc de ele găsi o cutie mototolită. O scoase: era 
ambalajul gol al pastilelor împotriva tensiunii pe care le 
găsise în casa de pescari. Nu ştia la ce să folosească un 
indiciu atât de generic, însă în cutie rămăsese bonul: era 
din urmă cu douăzeci de zile şi avea antetul unei farmacii 
din Casalmaggiore. 

Un indiciu minuscul, dar era singurul pe care-l avea. 


Farmacistul era un bărbat în vârstă cu nişte mustăţi 
albe, mari, răsucite şi două smocuri de păr deasupra 


< 198 » 


urechilor. Spaţiul era mic şi ordonat: şiruri de cutii 
colorate atent aliniate creau impresia unui mozaic. 

Bărbatul studie ambalajul răsucindu-l pe toate feţele, 
apoi aruncă o privire pe bon. 

— E un produs foarte comun, conchise el în timp ce se 
apropie fiica lui, o femeie de vreo treizeci de ani. 

— Îmi închipui că-i cunoaşteţi pe cei cărora le daţi de 
obicei medicamentul acesta. Pe hipertensivi, vreau să 
spun. În afară de ei, nu vă mai amintiţi de nimeni? Poate 
un bătrân corpolent care-şi târşâie picioarele când merge? 
se strădui comisarul să-l ajute. 

— O fi fost cel fără reţetă, îşi aminti fiica. 

Farmacistul se concentră câteva clipe, apoi arătă că 
înţelesese. Soneri ştia că toţi cei care lucrau în branşă au o 
tinere de minte excelentă, antrenată constant de 
medicamentele cu nume imposibile pe care trebuie să le 
memoreze. 

— Un domn în vârstă, da, spuse mijind ochii de parcă ar 
fi vrut să-l vadă mai bine, care-şi târşâia picioarele. Voia 
un produs care nu se mai comercializează şi nu avea nici 
reţetă. 

— Şi i l-aţi dat pe acesta? întrebă Soneri arătând spre 
cutia goală. 

Celălalt făcu semn că nu. 

— Nu putem vinde un astfel de medicament fără reţetă 
din partea medicului. 

— Atunci cum a procedat? 

— A plecat şi s-a întors la începutul după-amiezii cu o 
reţetă de la profesorul Gandolfi, fost medic primar chirurg 
care locuieşte aici în spate, răspunse arătând cu degetul. A 
luat patru cutii ca să aibă de rezervă. 

— Mai era cineva cu el? 

— Era singur. 

— Avea accent străin? 

— Da' de unde, vorbea în dialect curat. 

Soneri dădu să plece, dar când ajunse în faţa uşii îi trecu 
prin minte încă o întrebare: 

— Îl cunoaşteţi pe profesorul Gandolfi? 


e 199 œ» 


— Toţi din Casalmaggiore îl cunosc. 

— Ce orientare politică are? 

Tatăl şi fiica se uitară unul la celălalt, încercând să 
priceapă sensul întrebării. Apoi femeia, cu o tresărire care 
putea fi pricinuită de iritare, spuse: 

— La universitate i se spunea „baronul roşu”. 

Tatăl îi aruncă o privire de reproş în care comisarul 
distinse reticenţa negustorului de a face judecăţi de 
valoare. 


Profesorul Gandolfi locuia într-o vilă foarte elegantă, 
proaspăt restaurată, cu un aer de notabilitate. Nu mai 
profesa la spital, după ieşirea la pensie consulta în privat 
pacienţi nevoiaşi sau câte-un amărât pe care i-l mai 
trimitea partidul. 

— Fac voluntariat, glumi el. Pentru cei care nu-şi permit 
notele de plată ale lacomilor mei colegi, explică apoi, mai 
serios. 

Nu-i fu de cine ştie ce ajutor. Soneri nu izbuti să 
priceapă dacă Gandolfi era sincer sau dacă minţea cu 
iscusinţă. Află că Melegari îi ceruse o reţetă pentru 
medicamentul împotriva tensiunii şi că el o completase 
fără să se gândească prea mult, din moment ce Dinon era 
hipertensiv. 

— Mănâncă şi bea prea mult, adăugă el. 

Comisarul se ridică şi îl studie pe profesor, care-i făcuse 
o impresie ambiguă: era bine îmbrăcat, locuia într-o casă 
mobilată cu gust şi în curte observase un Mercedes mare, 
înmatriculat recent. Când ieşi, îşi spuse că nu-i plăcuseră 
niciodată comuniştii cu Mercedes, pentru care a fi roşu era 
doar un moft de snob. 

În timp ce se plimba cu ţigara în gură începu să simtă o 
nelinişte care semăna cu o mâncărime enervantă, de parcă 
s-ar fi urzicat. Simţea că bătrânul e prin preajmă, dar că 
nu reuşeşte să-l identifice. Işi zise că se află în aceeaşi 
situaţie ca un câine de vânătoare care adulmecă vânatul 
dar găseşte peste tot acelaşi miros şi nu ştie încotro s-o 
apuce. Poate că de asta se îndreptă spre San Quirico. Intr- 


e 200 œ» 


acolo îl conduseseră gândurile. Se aşezase la volan fără 
intenţia să plece. Apoi, mecanic, pornise în viteza întâi şi 
maşina se înscrisese pe drumul provincial aflat la distanţă 
de dig, un drum de rezervă dintr-o zonă interioară, ferit de 
râu. La un moment dat cântă Aida şi se văzu nevoit să 
oprească într-o piaţetă apărută din spatele cortinei cenușii 
de ceaţă. 

— O mai ţineţi minte pe Maria cu nisipul? întrebă Arico 
pe un ton grav. 

— Fireşte, iubita lui Anteo Tonna. 

— S-a petrecut ceva ciudat: ieri noapte, cineva a forţat 
fereastra de la parter a camerei sale de la ospiciu. Din 
fericire, grilajul a rezistat. 

— O căutau pe ea? întrebă comisarul intuind deja 
răspuns. 

— În opinia mea, da. Dar la un moment dat s-au lăsat 
păgubaşi, ori era prea solid fierul, ori a ieşit vreun 
infirmier la geamul de la etaj. 

— A văzut ceva? 

— Doar o umbră. S-au găsit urme în chiciură: un bărbat 
cu încălțări mari. 

În mintea comisarului înfloriră idei care se suprapuseră 
perfect peste cele care erau deja acolo, consolidându-le. 
Un camion îi atinse maşina când încerca să iasă din piaţeta 
în care se oprise. Preţ de câteva clipe, nemaiavând digul 
ca punct de referinţă, nu pricepu unde se afla şi, când 
regăsi drumul, văzu că nu era cel dinainte, ci unul 
comunal, mai îngust, care tăia câmpia şi se îndepărta de 
digul în spatele căruia care curgea Padul. În ceața densă, îi 
luă ceva mai mult timp până să-şi dea seama că şi acela 
ducea la San Quirico. Probabil chiar destinul îl conducea 
într-acolo. 

Ocoli cele zece case ai căror stâlpi se cufundau în 
pământul argilos al regiunii. În cele din urmă zări veranda 
bătrânului. De lângă poarta întredeschisă văzu că stătea 
sub construcţia de sticlă, cu pupilele fixate în golul cenuşiu 
din faţa lui, sprijinit încă în baston. Când ajunse la câţiva 
metri de el, bătrânul tresări şi începu să-l caute cu 


e 201 œ» 


privirea, rotind frenetic ochii, ca pe o lanternă. Apoi Soneri 
vorbi, iar celălalt îl recunoscu, liniştindu-se. De data asta 
pe picioare avea o pătură, iar pe cap purta o pălărie de 
fetru. 

— O-ngheţat deja? se interesă el imediat, aproape cu 
lăcomie. 

— Da, pe maluri. 

— La noapte o să se-ngroaşe şi-o să se mai întindă câţiva 
metri. S-or oprit toţi, nu? 

— E imposibil să navighezi cu bărci normale, răspunse 
Soneri. 

Bătrânul făcu un gest din care i se înţelegea 
dezamăgirea. Era limpede că ar fi vrut să fie pe dig şi să 
vadă cum se solidifică Padul. Însă şi dacă l-ar fi dus cineva 
până acolo tot n-ar fi putut să vadă nimic. 

— Aţi fost acolo? 

— Se-nţelege. 

Bărbatul rămase o vreme închis într-o tăcere suferindă. 
Apoi zise: 

— N-o mai îngheţat de douăj' de ani. 

În prag apăru soţia, care aruncă o privire în verandă şi 
se retrase când îl văzu pe Soneri. 

— Ultima oară când s-o-ntâmplat, reluă bătrânul, încă 
mai umblam cu luntrea mea. 

Păru gata să cedeze în faţa unui val de melancolie. Din 
nou începu să privească ceața de afară, cu o asiduitate 
care lui Soneri i se părea de fiecare dată surprinzătoare. În 
clipa aceea se auzi cum un automobil trece pe lângă 
grădină, apoi pe lângă pata închisă la culoare care era 
gardul viu. Bătrânul ridică o mână şi arătă spre un loc 
nedefinit în aburul alb care plutea afară. Soneri rămase în 
tăcere până când gestul încărcat de semnificaţii se topi în 
cuvinte. 

— Zgo-zgomotul... zgomotul ăsta, zise de câteva ori, 
bâlbâindu-se. Nu l-am mai auzit niciodată. 

— Credeam că sunteţi puţin surd, spuse comisarul uluit. 

— Unele lucruri le-aud limpede, pe altele nu. Soneria, de 
pildă. 

<e 202 » 


— Pe acela l-aţi auzit limpede? insistă Soneri. 

— Da, şi-i nou. leri seară ş-acum. Ştiu zgomotul de la 
toate maşinile dimprejur, explică el, şi vă spun că ăsta-i 
nou. 

— Un străin? 

— Aici n-o fost niciodată. 

— Poate şi-a schimbat maşina vreun vecin, propuse 
comisarul. 

— P-aici nu-s decât bătrâni fără carnet. 

— O rudă... 

Bătrânul clătină din cap. 

— Aici nu vine nimeni în concediu. Iar pe vremea asta... 
Numa’ vânzătorii ambulanți şi brutarul. 

Zgomotul neobişnuit părea să-l fi tulburat profund pe 
bătrân, iar de câteva momente devenise interesant şi 
pentru comisar. 

— La motoare mă pricep, spuse bărbatul cu o 
încăpățânare provocată de orgoliul său rănit, pe Pad îmi 
dădeam seama cine vine după uruitul bărcii, cu mult 
înainte să-i văd. Uneori salutam când auzeam că trece pe 
lângă mine o barcă, fără măcar s-o zăresc. 

Rămaseră în tăcere, apoi Soneri zise: 

— Aţi auzit şi alte zgomote neobişnuite? 

— Nu. Aici nu-i nimic neobişnuit. Pot să vă fac o listă cu 
ce se aude şi ziua, şi noaptea. Şi-aşa dorm puţin. De-acum 
trăiesc în întuneric. 

— Cine-ar putea fi? gândi comisarul cu voce tare. 

Bătrânul desfăcu braţele. 

— Uneori se-ntâmplă să mai greşească unii drumu' din 
pricina ceţii şi-ajung în locul ăsta care li-i peste mână. Da’ 
a doua oară nu se mai întâmplă. Aici nu te mai întorci 
decât dinadins. 

Comisarul se gândi la drum: o stradă îngustă, înălţată, 
care pornea de la drumul provincial şi se oprea la San 
Quirico. Cineva probabil că frecventa una dintre casele de 
vacanţă risipite în cătunul acela. Dar nu era vorba de un 
vizitator oarecare, spunea bătrânul. Străbătu străduţa care 
ducea dincolo de gardul viu pe lângă care trecuse 


e 203 >» 


automobilul. Pe stratul subţire şi alb de chiciură văzu 
urmele unor cauciucuri şi se luă după ele. Ajunse lao 
vilişoară scundă, care în curte avea nişte îngeraşi grăsuni 
de ghips. Casa părea încuiată. Uşa era chiar protejată de 
un paravan de metal în partea de jos, împotriva 
inundaţiilor. Alături, sub un portic, era parcată o rulotă. 

Soneri se întoarse de unde venise, având grijă să calce 
pe asfaltul neacoperit, unde nu putea să lase urme. Când 
ajunse în faţa casei cu verandă, mobilul îşi începu 
stângaciul marş triumfal. 

— Şefu', chestorul vrea să ştie unde sunteţi, începu 
Juvara. 

— Şi te-ntreabă pe tine? răspunse iritat Soneri. 

— Zice că a-ncercat să vă sune, dar aveaţi telefonul 
închis. 

— Ce vrea? 

— Era nervos pentru că a aflat că sunteţi la curent cu 
traficul de clandestini, dar ancheta a ajuns pe mâna 
carabinierilor. Şi nu pricepe ce tot căutaţi la Pad în loc să 
fiţi la birou. La un moment dat m-a-ntrebat dacă v-aţi luat 
concediu. 

— Zi-i că mâine sau poimâine o să aibă noutăţi despre 
cazul Tonna, i-o reteză Soneri. 

Când puse mobilul înapoi în buzunar se miră de calmul 
şi siguranţa cu care vorbise. 

— A cui e vilişoara cu îngeraşi în curte? îl întrebă pe 
bătrân, care-l auzise revenind. 

— A lu' Ghiretti. Copiii locuiesc la Milano, bătrânii la 
Cremona. Aici vin de trei ori pe an. 

— Sub portic e un camper: aparţine familiei? 

— E diesel? Maşina care-o trecut adineauri aşa era. 

— Cred că da, dar stă acolo de ceva timp. 

— Atunci nu ştiu. Nu cred că-i a copiilor. Or fi închiriat 
cuiva casa. 

— Maşina pe care aţi auzit-o s-a îndreptat în direcţia 
aceea, îl informă Soneri. 

Bătrânul căzu pe gânduri. Apoi zise de mai multe ori: 

— Ciudat, mi se pare foarte ciudat. 


e 204 œ» 


Comisarul se apropie de el. 

— La ce oră aţi auzit maşina ieri seară? 

— Era târziu, să tot fi fost vreo unşpe. 

Soneri îşi scrise cu cifre mari numărul de telefon pe o 
coală şi i-o întinse bătrânului. 

— Spuneţi-i soţiei dumneavoastră să mă sune imediat ce 
auziţi că se întoarce automobilul. E foarte important, îi 
şopti la ureche. 

Bătrânul strânse coala între buricele late ale degetelor 
şi încuviinţă din cap. 

Soneri ştia că trebuie să ţină minte drumul, dar ceața 
nu-i uşura misiunea. Era posibil să fie nevoit să se întoarcă 
la San Quirico în aceeaşi seară. 

Intră la Surdu pe la ora opt şi simţi cum căldura îl 
învăluie odată cu aburul supelor. Trecu prin faţa uşii larg 
deschise a pivniţei şi la nări îi ajunse mirosul cu note de 
mucegai al salamurilor atârnate de grinzile de lemn. 

Surdu trecea de la o masă la alta în liniştea 
imperturbabilă care-l învăluia, în ciuda unui Falstaff 
puternic care ricoşa din pereţii de culoarea cărnii tocate. 
Când se opri în faţa lui Soneri, întâi îl privi câteva clipe în 
vreme ce comisarul răsucea ţigara între buze cu o 
oarecare voluptate, pe urmă luă meniul de pe masă, şi-l 
puse în buzunarul de la piept şi scoase un carneţel în care, 
pe o foaie cu pătrăţele, scrisese mare: „Bătrâna”. 

Soneri se gândi instinctiv la Maria cu nisipul, dar 
imediat după aceea îşi dădu seama cât de aiuritoare era 
deformația profesională: Surdu voia să-i spună că la 
bucătărie avea „bătrână cu pesto”, carne de cal tocată 
servită cu sos de ardei gras. I se deşteptară amintiri din 
copilărie, iar când încuviinţă entuziasmat gazda înţelese că 
intuise corect: oferea cele mai bune mâncăruri numai celor 
despre care considera că le pot aprecia cu adevărat - iar 
comisarul se număra printre ei. 

„Bătrâna” se dovedi delicioasă, iar Soneri îi făcu un 
semn de recunoştinţă lui Surdu, care mai mult ca sigur o 
gătise doar pentru sine şi soţia lui. Se simţea de parcă 
gazda l-ar fi invitat să ia cina chiar la el acasă. Pe la ora 


e 205 œ» 


nouă, pensiunea începu să se anime. La un moment dat îşi 
făcură apariţia Barigazzi şi Ghezzi care, observându-l pe 
comisar, se aşezară foarte departe de el. Soneri nu-şi 
pierdu cumpătul şi întoarse capul spre ei, privindu-i intens 
şi sfidător. In acelaşi timp, era atent la mobilul pe care-l 
aşezase, ca niciodată, pe masă. 

După „bătrână”, ceru nişte Bonarda. Era spumoasă ca 
Fortanina, dar mai corpolentă, iar a lui Surdu avea atât de 
mult tanin încât părea cerneală. Lua guri mici, ca să 
dizolve aglomerarea impresionantă de ardei şi carne de cal 
din stomac. Aştepta. Se uita la Cristos cel cu picioarele 
îndoite, la marcajele cu nivelul aluviunilor, la tavanul de 
culoarea cărnii de porc tocate şi la capetele clienţilor din 
încăpere, care se mişcau asemenea florilor sferice de praz 
în bătaia vântului. 

li veni în minte şi ironia chestorului: „V-aţi luat 
concediu?” De multe ori, meseria lui semăna cu o vacanţă. 
Se petrecea în momentele de pauză dintre anchete, când 
trebuia să aştepte să se întâmple ceva. Era o meserie care 
uneori friza trândăvia. Tatălui său nu-i plăcuse niciodată. 
Tatăl, obişnuit cu munca la câmp, trăsese concluzia că 
„mai mult nu faceţi nimic toată ziua”. În plus, nu-i plăcea 
nici ideea de a pune atâtea întrebări, de a-şi vâri nasul 
peste tot... 

Se făcuse deja ora zece şi începea să-şi piardă răbdarea. 
Zgomotul vocilor din local îl amorţea, îmbiindu-l la somn. 
Oare bătrânul adormise şi nu mai auzise maşina sau 
aceasta chiar nu se mai întorsese? 

Surdu se apropie de el şi-i arătă din nou carneţelul: de 
această dată scrisese „mămăligă prăjită”. O altă amintire 
din copilărie căreia nu-i putea rezista: probabil că gazda îl 
studiase îndelung în serile în care mâncase acolo, intuindu- 
i cu precizie preferinţele. Dar, mai ales, îl servea cu o 
lentoare studiată, care părea dictată de o regie atent 
chibzuită. Oare ştia că aşteptarea avea să mai dureze? Pe 
la zece şi jumătate, câţiva clienţi se ridicară de la mese ca 
să plece. Subiectul principal de discuţie era gheaţa şi mulţi 
părăsiră localul ca să-şi încheie seara pe malul râului, să 


e 206 » 


verifice cât de mult se acoperise râul. Şi Barigazzi se 
număra printre ei şi le ţinea isonul. 

Surdu îi făcu un semn pe care comisarul nu-l înţelese: se 
referea la mâncare sau la altceva? Oricum, mămăliga 
prăjită era extraordinară iar Soneri încuviinţă din cap plin 
de recunoştinţă, însă gazda se arătă surprinsă înainte să 
răspundă cu o scurtă mişcare din cap, iar comisarul 
rămase cu suspiciunea că nu înţelesese ce voia să-i spună, 
de fapt. La scurt timp după aceea, Surdu se întoarse cu un 
păhărel de tărie şi un vas mare, de sticlă, plin cu cireşe 
amare în alcool. Şi acela îi amintea de trecut, o licoare pe 
jumătate trufanda şi pe jumătate medicament, bună 
împotriva oricăror dureri. 

Locanta era aproape goală. Mai rămăseseră Soneri, al 
cărui pahar era acum plin de sâmburi, şi Surdu, care 
stătea aşezat lângă tejghea, cu o privire pierdută, în vreme 
ce Falstaff începuse deja ultimul act. Semăna cu bătrânul 
din San Quirico, iar gândurile comisarului se întoarseră la 
motivul pentru care aştepta acolo. Apoi totul se întâmplă 
ca într-o scenă dintr-o melodramă: muzica lui Verdi se opri 
după o acută interminabilă şi un sunet puternic de 
alămuri, localul se cufundă în tăcere în timp ce el şi Surdu 
se uitau captivaţi unul la celălalt şi chiar atunci Falstaff fu 
înlocuit de Aida. Apăsă butonul, zise „Alo”, iar de la 
capătul celălalt al convorbirii distinse o şoaptă când 
bătrâna îi dădu telefonul soţului. 

— Am auzit-o, spuse el. 

Soneri rămase câteva clipe în tăcere, iar când dădu să 
răspundă bătrânul închise. 

Soneri se ridică brusc, cum făcea mereu, iar Surdu păru 
că înţelege exact ce mergea să facă. Agită mâna în semn 
de salut, iar în privire i se citea faptul că pricepuse 
importanţa misiunii comisarului. 

Afară frigul nu cedase, însă Bonarda izbutea cu succes 
să-i facă faţă. Îi dădea puteri şi euforia lucidă, 
indispensabilă în nopţi precum cea care era pe cale să 
înceapă. Luptă îndelung cu ceața ca să găsească drumul 
spre San Quirico. Strada pe care în după-amiaza aceea o 


e 207 œ» 


găsise întâmplător părea acum de nedesluşit prin zidul de 
aburi de care se lovea maşina. In cele din urmă se pomeni 
suspendat deasupra satului, având impresia că merge pe 
nori. În viteza a doua, cu farurile de ceaţă a căror lumină 
nu avea puterea să ajungă la asfalt, îi era teamă că la 
fiecare viraj o să cadă în prăpastie. A 

Lăsă maşina în apropierea casei bătrânului. Îşi zise că, 
din pat, treaz, bărbatul auzise zgomotul maşinii sale când 
oprise lângă trotuar şi că-şi imagina deja totul, la fel cum 
era nevoit să-şi imagineze orice scenă din viaţa 
dimprejurul său. Se întrebă dacă-i auzise şi paşii pe trotuar 
când trecuse pe sub unul dintre puţinii stâlpi de iluminat 
din San Quirico. Cu siguranţă nu-l auzise când aproape se 
izbise de poarta casei la care duceau urmele făcute de 
cauciucurile vehiculului necunoscut. 

Cu ajutorul lanternei, Soneri le examină ca să se asigure 
că erau proaspete. Văzând striaţiile bine conturate nu avu 
nicio îndoială: bătrânul auzise bine. Casa era învăluită într- 
o tăcere mormântală. Pe cărăruia care ducea la intrare nu 
se vedea nicio urmă, iar uşa încă era acoperită cu fâşia de 
metal care o proteja de umezeală. Şi obloanele păreau să fi 
fost închise în urmă cu mult timp. Inspectă din nou rulota 
fără să observe vreo schimbare. Nu-i mai rămăsese de 
verificat decât spatele casei, care dădea într-o livadă cu 
pomi infestaţi de omizi. Atunci observă zece trepte care 
coborau spre uşa unei pivnițe. 

Pipăi pistolul şi rămase câteva clipe în praf, până când 
zgomotul produs de falangele lui pe lemnul uşii anunţă 
începutul unei nopţi lungi. Nu răspunse nimeni. Atunci 
bătu din nou până când, pierzându-şi răbdarea, lovi cu 
toată palma, făcând uşa să tremure din ţâţâni. 

La scurt timp după aceea auzi pe cineva târşâindu-şi 
picioarele, iar în lumina difuză apăru un bărbat în vârstă, 
corpolent, cu umerii curbați şi un chip care nu exprima 
decât o resemnare obosită. 

Soneri făcu un pas înainte, iar celălalt nu se opuse. Se 
mută uşor la o parte, exact cât să arate că se preda. Atunci 
comisarul intră, apropiindu-se de o masă pe care cădea o 


<e 208 » 


lumină chioară. Bătrânul închise uşa fără grabă, de parcă 
ar fi primit un oaspete îndelung aşteptat. Iar când Soneri 
se prezentă, în loc de răspuns nu făcu decât să 
încuviinţeze din cap. Pe chip avea întipărită o expresie 
sobră, gravă. 

Într-o latură întunecată a camerei o sobă electrică 
răspândea căldură, iar într-o alta un pat cu tăblie de nuc 
ieşea în evidenţă din sărăcia rustică a pivniţei cu pereţi 
cenuşii, văruiţi grosolan. Comisarul se aşeză, iar celălalt îl 
imită. Chipurile lor ajunseseră acum la aceeaşi înălţime. 
Cel al bărbatului, cu barbă lungă şi tenul ridat, semăna cu 
o ridiche veche. Ce-l surprindea pe Soneri mai mult decât 
orice era cât de supus se comporta faţă de el. O atitudine 
care arăta că-şi dăduse seama ce urma. 

Rămaseră câteva secunde interminabile unul în faţa 
celuilalt într-o tăcere iritantă. Acum că-l vedea ca lumea, 
bătrânul purta semnele hipertensiunii: vase capilare ieşită 
în evidenţă pe obraji, şaua nasului roşiatică şi trupul 
impunător, care părea capabil oricând de accese de furie, 
chiar dacă acum stătea nemişcat şi aştepta, lucru ce părea 
o tactică bună din moment ce Soneri nu-şi găsea cuvintele 
cu care să înceapă. 

— Chiar era nevoie de toate astea? izbuti în cele din 
urmă să spună, dându-şi imediat seama că era o întrebare 
care avea mai degrabă legătură cu propria-i curiozitate 
decât cu ancheta. 

Celălalt înghiţi în sec, dar nu zise nimic. Nu pentru că n- 
ar fi vrut, ci pentru că în gât probabil i se strânsese un 
amalgam de motive pe care nu izbutea să-l dizolve într-un 
răspuns elaborat. Nici el nu ştia de unde să înceapă. Mai 
ezită puţin, apoi rosti o frază la rândul ei dictată mai mult 
de emoţii decât de rațiune: 

— Dac-aţi fi trăit câte-am trăit eu... 

Accentul spaniol veni ca o confirmare. 

— Câţi ani aţi trăit în Argentina? 

— Faceţi socoteala: din '47. 

— O viaţă-ntreagă. 

— Da, viaţa mea s-a desfăşurat acolo. 


e 209 » 


— Mai puţin tinereţea... 

Bătrânul îşi trecu o mână pe frunte, iar cu această 
ocazie îşi dezveli antebraţul pe care avea tatuate secera şi 
ciocanul. 

— Mi-ar fi plăcut să nu fie nevoie. Am trăit două vieţi: 
am murit şi-am renăscut. 

— Aţi înviat, îl corectă Soneri, pentru că aţi rămas 
aceeaşi persoană. 

— Din păcate, fiecare îşi poartă trecutul ca o povară în 
spinare. Sângele apă nu se face. 

Pronunţase ultimele cuvinte mai hotărât, aproape 
ameninţător. Focul unei furii mocnite, care nu se stinsese 
niciodată, parcă începu să ardă mai puternic în adâncul 
minţii lui. 

— Conflictul rămâne încă deschis, observă Soneri. 

Celălalt îi aruncă o privire la limita dintre stupoare şi 
iritare. 

— Acum mai puţin. Am făcut ce trebuia să fac. Dar dacă 
vi se pare că e de-ajuns... Chiar m-am întrebat dacă a 
meritat, din moment ce încă simt ura. Numai timpul o 
poate şterge, dar mie mi-a sunat ceasul. Aproape că am 
reuşit să duc la bun sfârşit ce am plănuit de atât de mulţi 
ani. 

— Ar fi trebuit să vă gândiţi şi la dumneavoastră, replică 
Soneri. 

Bătrânul stătu puţin pe gânduri, apoi ridică din umeri. 

— Altora le-a fost mai rău. Am scăpat tocmai pentru că 
m-am gândit şi la mine însumi. Aici nu mai aveam nimic. 
Aş fi fost silit să plec oricum. Am luat hotărârea după 
represaliile împotriva familiei mele. 

Această referinţă îl făcu pe Soneri să recapituleze 
faptele în minte. Ajunse la lupta dintre diguri. Se uită în 
ochii bătrânului şi zări acolo o străfulgerare, albă precum 
scânteia produsă de un scurtcircuit. 

— Confruntarea din lagună m-a făcut să înţeleg, reluă el. 
La început nu reuşeam să pun cap la cap nicio ipoteză 
pentru că toate şchiopătau din acelaşi motiv: toate 
persoanele care ar fi putut avea un motiv să se răzbune pe 


<e 210 - 


Tonna muriseră. Inclusiv dumneavoastră. Dar când mi s-a 
povestit cum a decurs lupta din ceaţă şi am aflat de 
trupurile mutilate şi de cadavrul dispărut al fascistului, am 
intuit cum se petrecuseră, de fapt, lucrurile. Ce n-am 
reuşit să înţeleg e de ce, din moment ce oficial eraţi mort, 
n-aţi acţionat imediat după sfârşitul războiului. În fond, 
mulţi dintre ai dumneavoastră n-au stat mult pe gânduri în 
'46. 

Bătrânul ridică mândru capul înainte să-l coboare la loc 
cu un oftat. 

— Credeţi că nu s-ar fi aflat? Eram cel mai îndreptăţit să 
i-o plătesc şi lumea mă credea cel mai înfierbântat dintre 
toţi. Unii deja mirosiseră că ceva nu era în regulă cu 
povestea aia... Şi-apoi, partidul nu mi-ar fi iertat-o 
niciodată. Nu uitaţi că am desfigurat cadavrul unui tovarăş 
şi că deja mă judecaseră pentru indisciplină când eram în 
brigada Garibaldi. În fine, gândiţi-vă şi că m-am sustras de 
la ultima fază a luptei partizane şi de la militantism. Pe 
atunci Partidul Comunist era organizat şi se folosea de 
reţeaua gapiştilor: vă asigur că n-ar fi fost blânzi. Am avut 
mare noroc că n-am fost descoperit. După Eliberare am 
rămas ascuns aproape doi ani, complici fiindu-mi câţiva 
tovarăşi care deja se rupseseră de partid. Erau singurii 
care ştiau de mine. Înţelegeţi de ce n-am putut să acţionez 
după 25 aprilie? In plus, tocmai avusese loc slujba pentru 
înmormântarea mea. Mă mişcam în zona râului, trăind în 
cala bărcilor şi în colibe, pe la oameni de încredere. Când 
am trăit din nou aşa în ultimele câteva săptămâni mi s-a 
părut că sunt din nou puştan. Dar dacă aş fi fost încă 
tânăr, dacă aş fi avut sănătatea de atunci, nu m-aţi fi găsit 
niciodată. Toată viaţa am trăit ca un clandestin. 

— Chiar niciunul dintre partizani nu şi-a dat seama? Ori 
poate s-au prefăcut că nu-şi dau seama? întrebă comisarul. 

— Nu ştiu. Aveam alte lucruri la care să mă gândesc. 
Episodul cu trupurile mutilate li s-a părut tuturor cam 
tulbure, dar l-au pus pe seama fasciştilor. Aceiaşi care l-au 
împuşcat pe prietenul meu Şorliţă la scurt timp după 
aceea. Când ni l-au dat înapoi, arăta la fel de rău ca şi 


e 211 œ» 


ceilalţi. 

— Mi-a luat mult să înţeleg că asta era cheia misterului. 
Aţi fost silit s-o faceţi, constată Soneri. Cineva trebuia 
neapărat să vă ia locul printre morţi, iar povestea cu 
fascistul acela dispărut a picat la ţanc. l-aţi mutilat pe cei 
căzuţi în luptă până au rămas imposibil de recunoscut şi l- 
aţi pus pe republicanul fascist în locul dumneavoastră, 
încercă să explice comisarul. 

— Întocmai, încuviinţă celălalt. A trebuit să-mi fac de 
lucru cu cuțitul. Am luat şi un bolovan şi le-am zdrobit 
capetele tuturor. Fascistului i-am pus hainele mele înainte 
să-l desfigurez. Am luat şi fotografia mamei mele şi i-am 
vârât-o în buzunar, ca să fie mai credibil. M-a durut enorm 
să mă despart de poză, dar mi-am zis că o să m-ajute s-o 
răzbun pentru tot ce suferise. Fascistul semăna la corp cu 
mine, aşa că totul a fost foarte convingător. Şi-apoi, alea 
nu erau vremuri în care să se umble la subtilităţi. 

— Două vieţi. Am înţeles că asta era singura soluţie 
posibilă, reflectă comisarul în lumina care tremura la 
intervale neregulate. Toţi ceilalţi au murit înaintea 
dumneavoastră. Mă refer la cei din brigadă. 

— Sunt ultimul, confirmă bătrânul. Şi de asta mă 
simţeam dator să fac dreptate. Şi în numele câtorva dintre 
tovarăşii mei care n-au trăit decât o viaţă, şi aceea foarte 
scurtă. 

— V-aţi gândit la asta în toţi aceşti ani? 

— Mereu. În fiecare dimineaţă recapitulam planul de 
parcă ar fi trebuit să-l pun în aplicare doar câteva ore mai 
târziu. De două ori pe lună, tovarăşii de aici, cu care 
reînnodasem legăturile, mă ţineau la curent despre ţintele 
mele. Trăiam cu teama că puteau să moară înainte să-i 
ucid eu. Chiar aş fi fost în stare să-i apăr dacă i-ar fi 
ameninţat cineva. Poate fi considerată chiar o formă de 
afecţiune, cum simţim şi faţă de iepuri: avem grijă de ei şi-i 
hrănim doar ca să-i mâncăm cât mai graşi. 

— Nu v-aţi gândit niciodată să renunţaţi, să vă întoarceţi 
aici şi să luaţi totul de la capăt? La urma urmei, nimeni n- 
ar fi putut să vă spună nimic după amnistie, observă Soneri 


e 212 œ» 


şi-şi aprinse o ţigară. 

— Pentru toţi ceilalţi eram mort. Şi pentru partid, zise 
bătrânul şi ridică din umeri. N-ar mai fi vrut să ştie de 
mine şi aş fi trăit izolat, ca un străin. Merita, aşadar, să fiu 
cu adevărat un străin. Până acum cincisprezece ani, ceea 
ce trebuia să fie cadavrul meu a rămas îngropat în cimitir. 
La treizeci de ani de la dispariţia mea l-au scos de-acolo, 
dar cum n-avea cine să plătească pentru osuar s-a pierdut 
orice urmă a trupului. Partidul a zis că erau de-ajuns listele 
ANPI şi monumentul în cinstea celor care au căzut în 
luncă. Şi, oricum, numai de iertarea partidului n-aş fi avut 
parte. V-am spus: ştiau să fie cruzi. 

— Ar fi trebuit să explicaţi prea multe şi să amestecați 
lucruri personale cu lupta politică, constată comisarul. 

— Nu doar asta. Mă simţeam şi prea tânăr ca să... 

Bătrânul se opri, copleşit de un val de sentimente 
contradictorii. 

— Acum, reluă el brusc, am o vârstă la care nu mai am 
nimic de pierdut. 

Soneri îl scrută cu privirea prin haloul albastru al 
fumului care se înălța leneş. Bănuia ce vrea să spună, dar 
nu reuşea să înţeleagă pe deplin. Se temea că o întrebare 
directă ar fi oprit povestirea bătrânului. Nu trebuia să-l 
interogheze, ci să-l încurajeze să mărturisească. Hotări să 
pună întrebări care lămureau misterul strat după strat, 
insistând asupra detaliilor. 

— Aţi avut remuşcări că i-aţi desfigurat pe băieţii aceia 
din luncă? 

Bătrânul suspină. 

— Cum v-aţi simţi după ce-i zdrobiţi capul cuiva cu care 
aţi crescut şi aţi împărţit cei mai frumoşi ani? Eu ştiam că 
n-o să mai am parte de fericire încă de când m-am 
încredinţat singurătăţii unui trai departe de pământul meu. 
Credeţi că nu-mi era dor de Pad? De dialectul meu? Tot 
timpul cât am trăit în străinătate m-am silit să gândesc în 
dialect. Dar aici nu mai aveam nimic. Aş fi fost un emigrant 
oarecare, ca atâţia alţii. Cu o identitate nouă m-am amăgit 
că puteam să fiu mai liber. Dar setea de răzbunare - asta 


e 213» 


nu mi-a trecut niciodată. 

— Şi viaţa în Argentina? 

— Am încercat să mă bucur de tot ce puteam. Am avut 
grijă să nu-mi lipsească nimic: femei, răsfăţ, vacanțe... Dar 
când trăieşti aşa trebuie să fii atent să nu prinzi rădăcini, 
altfel prezentul acoperă trecutul şi, pe zi ce trece, e la 
rândul lui înecat de plictiseală. 

— Şi familia dumneavoastră? Vă gândeaţi la ei? 

Bătrânul tresări din nou şi ridică braţele, lăsându-le apoi 
să cadă greu pe masă. Lumina tremură din nou, iar fumul 
care lâncezea se împrăştie în curenţi şi vârtejuri. 

— Familia mea! repetă el pe un ton de compătimire, mai 
mult pentru sine decât ca răspuns la întrebare. Dacă mă 
gândeam la ei? Cum să nu! Dar nu mi-i aminteam decât 
morţi şi schingiuiţi. Pe sora mea mai mare Ida au dus-o în 
spatele casei şi şapte indivizi au... Cea mijlocie a fugit de 
fascişti spre Pad, unde s-a aruncat în apă ca să scape de 
ticăloşii ăia, dar vârtejurile au târât-o la fund. Tatăl meu, 
ca să le salveze pe femei, a ieşit de sub portic cu o 
toporişcă în mână, dar l-au doborât cu o salvă. A reuşit să 
scape doar soră-mea Franca, cea mai mică. Ida a fugit de 
ruşine şi nu s-a mai ştiut nimic de ea. Cea care s-a aruncat 
în râu s-a întors acasă în căruţa unor păpuşari după ce 
Padul a dat-o înapoi la Boretto. Mama mea a murit de 
inimă rea câteva luni mai târziu în casa surorii, pentru că a 
noastră fusese arsă. 

Pusese ambele palme pe masă, iar mâinile enorme 
păreau labele unei fiare gata de atac. Apoi le ridică şi 
încleştă pumnii. 

— Nimic. Aici nu mai e nimic, murmură el gâtuit. 

Soneri îl privea fix pe bătrânul care târa după el o rană 
adâncă, de nelecuit. Reuşea să vadă miezul de umanitate 
adevărată sub o scoarță groasă de ură şi se gândi la cei 
care, asemenea lui, fuseseră luaţi pe sus de curentul 
violenţei şi toată viaţa căutaseră în zadar o cale de 
scăpare. Pe chipul ridat reuşea să întrezărească trauma 
unui tânăr care devenise adult făcând un salt cumplit 
înspre ură. 


e 214 œ» 


În tot acest timp, comisarul simţea presiunea unei 
întrebări pe care încă n-o rostise. li era teamă ca nu cumva 
să se pripească. Prefera să facă planul discuţiei să 
oscileze, în speranţa ca relatarea să alunece până la el. Il 
privi pe bătrânul absorbit de gânduri încremenite cu mulţi 
ani în urmă şi care nu se mai mişcaseră de la locul lor. 
Acum aflase aproape totul, cine-i ucisese pe fraţii Tonna şi 
motivul pentru care o făcuse. În calitate de comisar, putea 
fi mulţumit şi să considere cazul închis. Însă curiozitatea îi 
alimenta o sete de care nu ştia să se elibereze până nu o 
ostoia. 

— Ghinelli. Spartaco Ghinelli, spuse încet, de parcă 
numele ar fi fost şoptit dintr-un cotlon întunecat al pivniţei. 

Bătrânul ridică privirea şi se uită la el cu băgare de 
seamă. Era modul lui de a încuviinţa. 

— Ghinelli, reluă Soneri, Argentina trebuie să fie tare 
frumoasă... Nu v-aţi gândit niciodată să... 

Celălalt înţelese şi răspunse cu sinceritate: 

— Nu. Ce e frumos acolo e că există mult spaţiu pentru 
toţi şi nimeni nu se calcă-n picioare. Şi oraşele sunt atât de 
mari că îţi poţi pierde urma în ele, dacă asta vrei. Dar n-am 
plecat acolo decât provizoriu. 

— Nu v-a cerut nicio femeie să luaţi viaţa de la capăt? 

— Le-am spulberat iluziile imediat. Cum aş fi putut s-o 
iau de la capăt? Ori de câte ori mă gândeam la asta îmi 
aminteam de ai mei şi îmi spuneam că aş fi un laş dacă i-aş 
uita. Ar fi câştigat ei, fasciştii. Şi Tonna ăla care naviga în 
continuare pe râu în timp ce eu căutam în zadar liniştea pe 
malurile unei alte lumi... Voiam să trăiesc, da, dar nu 
puteam să şterg trecutul. 

— Şi ei, fraţii Tonna, au avut viaţa distrusă. N-au mai 
fost fericiţi niciodată, zise Soneri. 

— Şi-au meritat-o! izbucni furios Ghinelli. Au vrut să 
distrugă viaţa altora. Să ne spulbere nădejdea într-un trai 
mai demn. Doar Partidul ne mai oferea nădejdea asta, din 
moment ce la popi n-am găsit-o. În afară de câţiva, toţi 
ceilalţi se dăduseră cu fasciştii. 

— Şi Partidul a murit, observă Soneri. 


e 215» 


Ghinelli încleştă pumnii, iar chipul lui căpătă o nuanţă 
mai intensă de roşu. Însă câteva clipe mai târziu tensiunea 
dispăru brusc. 

— Acum e bogăţie şi lumea a uitat de vremurile grele. 
Când e bunăstare se urăsc cu toţii pentru că înfloreşte 
egoismul, care acum e singura temelie a lumii. Dar o să se- 
ntoarcă mizeria şi toţi o să fie uniţi din nou. Dar asta n-o să 
mai fie problema mea. Rolul meu n-a fost decât să las un 
exemplu: mai devreme sau mai târziu cineva o să-l urmeze. 

Comisarul reflectă puţin la sensul ambiguu al frazei. 
Apoi întrebă: 

— Dumneavoastră ce exemplu aţi urmat? 

— l-am ucis cu fierul târnăcopului. Nu vă spune nimic 
asta? 

— Troțki nu era fascist. 

— Era un vizionar periculos. Am încredere în cine a spus 
asta. Dacă ne-am fi luat după el, ne-ar fi masacrat pe toţi. 

Soneri se simţi aruncat din nou în discuţiile de la 
universitate. Erau cuvinte pe care le auzise de mii de ori 
răsunând la adunări, în săli de sport şi în cinematografe. li 
lăsau în gură gustul acru al nostalgiilor şi patimilor 
adumbrite de bunăstarea strălucitoare a prezentului. Parcă 
trecuse un secol de atunci, când, de fapt, nu trecuse decât 
timpul scurt care separa ziua de azi de anii tinereţii. 

Când ridică din nou ochii, văzu că Ghinelli îl scrutează 
cu privirea, arătându-i cât era de nerăbdător să-şi continue 
povestea. Atunci Soneri simţi din nou dorinţa să pună 
întrebarea care-l presa de la bun început. 

Dar nu apucă, pentru că bătrânul vorbi din nou. 
Cuvintele îi ieşeau ca un şuvoi din gură. 

— Am făcut ceva ce voiam să fie şi emblematic, 
pricepeţi? Ceva ce să se întipărească în mintea oamenilor. 
Nu puteam să fiu ţinut minte doar după târnăcop şi nici 
doar după răzbunare de dragul răzbunării. Am înţeles că 
lucrul pe care urma să-l fac era valoros doar dacă-i 
acordam timp. O răzbunare după cincizeci de ani. O crimă 
de după război rămasă în suspensie şi comisă o jumătate 
de secol mai târziu. Lăsaţi în seama ziarelor de scandal 


e 216 œ» 


speculaţiile despre cum am procedat, continuă Ghinelli 
anticipând o întrebare a lui Soneri. Ce contează e coerenţa 
gestului meu. O să fiu catalogat drept nebun, dar eu ştiu 
că unii o să-şi amintească de mine şi o să păstreze vie 
ideea mea. În vremurile astea te mulţumeşti şi doar dacă 
ţii aprinsă flacăra - la momentul potrivit, flacăra asta va 
stârni un incendiu. 

Comisarul îşi aprinse din nou ţigara. 

— Se poate, zise el sec, însă cei mai mulţi o să creadă 
doar că e o răfuială între nişte bătrâni. 

— Ştiu, recunoscu posomorât Ghinelli. Dar nu-mi pasă 
prea tare. 

Soneri simţea că mai e ceva. Pe lângă politică şi dorinţa 
de răzbunare, fuga aceea parcă purta şi povara unui motiv 
personal. Din nou îl cuprinse dorinţa să pună întrebarea 
care-l măcina, însă nu-şi găsi cuvintele. Din poveste lipsea 
latura mai intimă, poate mai puţin nobilă, dar cumplit de 
umană. Reuşi doar să şoptească: 

— Nu mi-aţi povestit tot. 

Bătrânul îl privi din nou, cu nişte ochi care exprimau o 
atenţie amenințătoare, plină de dispreţ. 

Atunci comisarul izbuti în cele din urmă să formuleze 
întrebarea pe care ar fi trebuit s-o rostească de la bun 
început; însă, dacă ar fi făcut-o, n-ar fi aflat tot ceea ce ştia 
acum. 

— De ce după cincizeci de ani? întrebă el ferm, ignorând 
parcă toate răspunsurile primite până atunci. 

Faptul că insista însemna că voia să afle şi restul nespus 
al poveştii, care acum i se părea mai important ca orice. 

Văzu cum ridurile de pe chipul lui Ghinelli se topesc într- 
o expresie care putea la fel de bine să fie de mâhnire sau 
de amuzament. În cele din urmă afişă un rânjet sardonic, 
amar, poate ruşinat. 

— Pentru că mai întâi voiam să trăiesc. 


e 217 œ» 


VIRTUAL } 


<e 218 œ» 


VALERIO VARESI 


fluviul de ceață 


„Apoi, in sala acum cu desăvârșire goală să așternu liniștea. Pe o 
masă rămăsese o sticlă de vin alb. Gianna luă paharele de carton și 
împărți vinul până când din recipient nu mai curse nicio picătură. 
După aceea petrecură câteva minute așteptând, având ca fundal 
ploaia care bătea în acoperiș și se infiltra printre grinzi, dându-le 
impresia că pereții sângerează. Telefonul sună la trei și zece. Auzind 
soneria, Gianna se ridică imediat, dar Barigazzi o opri cu un semn și se 
îndreptă chiar el spre aparat. Fără să-i lase pe cei de la capătul celălalt 
să vorbească şi fără să spună,„alo”, întrebă: 

-S-aimpotmolit? 

Ceilalţi nu văzură decât că incuviința din cap în tăcere, Apoi, incet, 
parcă hipnotizat, aşeză la loc receptorul. 


- Pe barjă nu-i nimeni.” 
Valerio Varesi — Fluviul de ceată 


„Varesi adoră atmosfera din Valea Padului, clima, oamenii, 
dialectele, orășelele fermecătoare. Sunt locuri profund 
misterioase, ambianța perfectă pentru acţiunea unor povești 
incredibile și consumarea unor pasiuni mistuitoare.” 

L'Espresso 


„Talentul lui Varesi de a prezenta locuri și vremuri zugrăvește un 
tablou captivant al trecutului politic și social din Italia.” 

Juriul Crime Writers" Association 
„Varesi spune poveștile în şoaptă, accentul cade pe atmosferă, 


nu doar pe acțiune, e o sărbătoare a suspansului în care aștepți 
cu sufletul la gură concluzia detectivului.” La Repubblica 


a = =x 
z 


7 N 
q . 
d CRIME SCENE PRESS 


Feta O Water Gracer | Dreamstime core 


e 220 œ»