Jules Verne — Castelul din Carpati

JULES VERNE 


CASTELUL 
DIN CARPAŢI 


id Wire” ecou: 


EDITURA TINERETULUI 


JULES 
VERNE 


Castelul din Carpaţi şi 
Intimplări neobişnuite 


Traducere: Vladimir Colin şi Anghel Ghiţulescu 
Prezentarea grafică Val Munteanu 


Jules Verne 
«Le Château des Carpathes» et «Sans dessus dessous» 
Hetzel, 1889 et 1888 


EDITURA Ion Creangă 
1980 
EDITURA TINERETULUI 
București, 1967 


Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai 
romanţioasă. Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o 
socotim oare şi neadevărată? Ar fi o greşeală. Aparţinem 
unei vremi când totul se întâmplă, mai că avem dreptul să 
spunem: când totul s-a întâmplat. Dacă nu-i de crezut azi, 
povestirea noastră poate fi verosimilă mâine, graţie 
resurselor ştiinţifice care constituie zestrea viitorului, iar 
atunci nu-i va da nimănui prin minte s-o treacă în rândul 
legendelor. De altminteri, la capătul acestui practic şi 
pozitiv secol al nouăsprezecelea, nu se mai plăsmuiesc 
legende nici în Bretania, ţinutul sălbaticilor korrigani, nici în 
Scoţia, pământul brownielor şi al gnomilor, nici în Norvegia, 
patria asilor, a el!filor, a silfilor şi a valkiriilor!, nici măcar în 
Transilvania, unde cadrul Carpaţilor se pretează în chip atât 
de firesc la toate evocările vrăjitoreşti. E cazul să notăm, 
totuşi, că ţara transilvană e încă foarte legată de 
superstiţiile începuturilor?. 

DI. de Gérando? a descris aceste provincii ale extremei 
Europe, Elisée Reclus? le-a vizitat. Amândoi n-au spus nimic 
despre ciudata poveste pe care se întemeiază acest roman. 
Au luat oare cunoştinţă de ea? Poate, dar n-or fi vrut să-i 


1 Personaje din mitologia ţărilor amintite de autor. 

2 Să notăm şi noi că acţiunea romanului, scris în 1892, se petrece în 
vremea monarhiei austro-ungare, «într-unul din ultimii ani ai sec. al 
XIX-lea». Autorul «anticipa» de astă dată doar cu câţiva ani. 

3 Joseph Marie, baron de Gérando (1772-1842), publicist şi filozof 
francez. 

4 Elisée Reclus (1830-1905), mare geograf francez. 


3 


dea crezare. E păcat, pentru că ar fi povestit-o, unul cu 
precizia unui analist, celălalt cu poezia firească de care-i 
sunt pătrunse însemnările din călătorii. 

De vreme ce nici primul, nici al doilea n-au făcut-o, voi 
încerca s-o fac eu, în locul lor. 

În ziua de 29 mai a acelui an, un cioban îşi veghea 
turma la marginea unui podiş înverzit de la poalele 
Retezatului, care domină o vale fertilă, acoperită de copaci 
cu trunchiuri drepte şi îmbogăţită de holde mănoase. 
Galernele, vânturile de nord-vest, trec iarna ca briciul unui 
bărbier peste podişul acesta înalt, deschis, lipsit de adă- 
post. Prin partea locului se spune atunci că-şi potriveşte 
barba - şi uneori tare din scurt. 

Ciobanul n-avea nimic arcadian” în felul cum era înţolit 
şi nimic bucolic în atitudine. Nu era un Dafnis, Amyntas, 
Tityr, Lycidas sau Melibeuf. Nu râul Lignon’ îi şoptea la 
picioarele încălţate în galenţi de lemn, ci Jiul valah, ale cărui 
ape proaspete şi pastorale ar fi fost vrednice să curgă prin 
meandrele romanului Astreea. 

Frig, Frig din satul Vereşti - aşa se numea rusticul 
păcurar. Lungit pe o movilă căptuşită cu iarbă, dormea cu 
un ochi şi veghea cu celălalt, ţinându-şi luleaua mare în 
gură, şuierând pentru a-şi chema dulăii, când vreo oaie se 
depărta de păşune, sau suflând în bucium şi scoțând un 
sunet împrăştiat de multiplele ecouri ale munţilor. 


5 Arcadia, regiune a Greciei antice, ai cărei locuitori păstori erau, pentru 
poeţii antichităţii, prototipuri ale nevinovâăţiei şi fericirii. 

6 Nume de păstori, apărând frecvent în poeziile bucolice. 

7 Afluent al Loarei, imortalizat în romanul pastoral Astreea al lui Honore 
d'Urfe (1607 - 1627). 

8 Ortografia numelor româneşti fiind cu totul fantezist transcrisă de 
către Jules Verne, ne-am luat îngăduinţa de a o restabili. În măsura 
posibilităţilor, fără a mai indica de fiecare dată faptul. 


4 


Era patru după-amiază. Soarele începea să scapete. 
Câteva piscuri, cu temeliile înecate într-o ceaţă plutitoare, 
erau luminate către răsărit. Spre miazăzi şi apus două 
curmături ale lanţului muntos lăsau să treacă pieziş câte un 
snop de raze, ca nişte şuvoaie de lumină strecurate printr-o 
poartă întredeschisă. 

Această descriere orografică ţine de porţiunea cea mai 
sălbatică a Transilvaniei, cunoscută sub denumirea de 
comitatul Clujului?. 

Ciudată  fărâmă din imperiul Austriei, această 
Transilvanie, Erdely în limba maghiară, adică «ţara 
pădurilor»! Se mărgineşte cu Ungaria la nord, cu Valahia la 
sud, cu Moldova la vesti. Întinsă pe şaizeci de mii de 
kilometri pătraţi, deci pe şase milioane de hectare - cam a 
noua parte din Franţa - e un fel de Elveţie, dar cu jumătate 
mai mare decât ţinutul helvetic, fără a fi mai populată. Cu 
podişuri potrivite pentru semănături, păşuni îmbelşugate, 
văi capricios desenate, cu piscuri severe, vărgată de 
ramificaţiile de origine plutonică ale Carpaţilor, Transilvania 
e brăzdată de numeroase cursuri de apă care sporesc Tisa 
şi mândra Dunăre, ale cărei Porţi de Fier, la câteva mile!! 
spre sud, închid defileul Balcanilor pe hotarul Ungariei cu 
imperiul otoman. 

Aşa arată această veche ţară a dacilor, cucerită de 
Traian în primul veac al erei creştine. 

Din ce tip făcea parte ciobanul Frig? Era oare un urmaş 


? Reamintim că acţiunea romanului se petrece în vremea stăpânirii 
habsburgice, de unde termenul de comitat. După cum era firesc, Jules 
Verne nu cunoştea locurile geografice ale Transilvaniei decât sub 
denumirile lor oficiale, austro-ungare. Am restabilit pretutindeni în text 
vechile denumiri româneşti, pe cât a fost cu putinţă. 

10 Cititorul va corecta singur, fireşte, hotarele reale ale Transilvaniei. 

11 Mila ungurească are 7500 metri. (n.a.) 


5 


al vechilor daci? Greu de spus, văzându-i părul în 
neorânduială, faţa mânjită, barba încâlcită, sprâncenele 
groase ca două perii cu fire roşcovane, ochii de culoare 
nehotărâtă, între verde şi albastru, al căror colţ umed era 
cuprins de cearcănul bătrâneţii. Doar are şaizeci şi cinci de 
ani - cel puţin aşa s-ar părea. Dar e mare, uscat, drept sub 
cojocul gălbui şi mai puţin lăţos decât i-e pieptul, iar un 
pictor nu s-ar da îndărăt să-i prindă înfăţişarea, atunci când, 
împodobit cu o pălărie împletită - adevărat dop de paie - şi 
încremenit ca o stană de piatră, se sprijină în toiagul 
încovrigat la capăt. 

În clipa când razele pătrundeau prin curmătura de la 
apus, Frig se întoarse; apoi, ducându-şi mâna pe jumătate 
închisă la ochi, îşi făcu un fel de lunetă - aşa cum ar fi dus o 
pâlnie la gură, ca să poată fi auzit la depărtare - şi privi cu 
multă luare-aminte. 

În curmătura limpede de la orizont, la o milă bună, dar 
mult micşorate din pricina depărtării, se profilau formele 
unei cetăţui. 

Vechiul castel ocupa, pe o culme singuratică a pasului 
Vulcan, partea superioară a unui podiş, numit Dealul 
Gorgan. În lumina scăpărătoare, volumele se detaşau net, 
cu limpezimea unor imagini stereoscopice. Cu toate 
acestea, ochiul păcurarului trebuie să fi fost înzestrat cu o 
mare putere pentru a desluşi vreunul dintre amănuntele 
grămezii îndepărtate. 

Deodată, iată-l că strigă, clătinând din cap: 

- Bătrână cetăţuie!... Bătrână cetăţuie!... Degeaba te 
propteşti în temelie!... Încă trei ani şi vei fi încetat să 
dăinui, de vreme ce fagul tău mai are doar trei crăci! 

Sădit la marginea unuia dintre bastioanele cetăţuii, 


fagul se zărea negru pe fundalul cerului, ca decupat gingaş 
din hârtie, şi, la acea depărtare, abia ar fi putut fi văzut de 
către oricine, în afara lui Frig. 

- Da, repetă el, trei crăci!... Erau patru ieri, dar a patra 
a căzut azi-noapte... l-a rămas numai ciotul... Acolo unde se 
desfac de trunchi nu mai număr decât trei... Numai trei, 
bătrână cetăţuie... numai trei! 

Dacă-l priveşte din punct de vedere ideal, închipuirea 
face cu dragă inimă dintr-un cioban o făptură visătoare şi 
contemplativă; conversează cu planetele; stă de vorbă cu 
stelele; citeşte în cer. De fapt, e îndeobşte o brută 
ignorantă şi încuiată. Cu toate acestea, naivitatea generală 
îi atribuie lesne daruri supranaturale; ştie să vrăjească; 
după cum îi trăsneşte, înlătură farmecele sau le ţese în 
jurul oamenilor şi al dobitoacelor, ceea ce - într-un 
asemenea caz - e totuna; vinde prafuri de dragoste; i se 
cumpără licori şi descântece. 

Nu merge oare până acolo încât face sterpe brazdele, 
aruncând în ele pietre descântate, şi oile - numai uitându- 
se la ele cu ochiul stâng? Eresurile acestea ţin de toate 
timpurile şi de pretutindeni. La ţară, chiar în mijlocul unor 
ţinuturi mai civilizate, nimeni nu trece pe dinaintea unui 
cioban fără a-i adresa un cuvânt prietenesc sau bineţe pline 
de tâlc, salutându-l cu numele de «păstor», la care ţine. A-ți 
ridica pălăria în faţa lui îţi îngăduie să scapi de puteri 
vătămătoare, şi pe drumurile Transilvaniei nu eşti scutit de 
una ca asta, mai mult decât aiurea. 

Frig era luat drept vrăjitor, în stare să işte vedenii 
fantastice. Cutare zicea că vampirii şi strigoii i se supuneau; 
altul, că putea fi întâlnit când luna era în descreştere, în 
nopţi întunecoase cum sunt cele din alte ţinuturi în marele 


bisext!?, călare pe stăvilarul morilor, la taifas cu lupii sau 
visând la stele. 

Frig îi lăsa să trăncănească, fiind în câştig. Vindea 
farmece şi contrafarmece. Dar, fapt vrednic de luat în 
seamă, era el însuşi la fel de naiv ca muşteriii lui şi, dacă nu 
credea în propriile-i farmece, dădea cel puţin crezare 
legendelor ce bântuiau ţinutul. 

Nu-i de mirare, aşadar, că ajunsese să prezică apropiata 
pieire a bătrânei cetăţui - de vreme ce fagul era împuţinat 
la trei crăci - şi nici că se zorea să ducă vestea la Vereşti. 

După ce-şi adunase turma, mugind din fundul bojocilor 
printr-un lung bucium de lemn alb, Frig apucă drumul spre 
sat. Dulăii, doi semigrifoni corciţi, arţăgoşi şi sălbatici, mai 
degrabă buni să înghită oile decât să le păzească, îl urmau, 
hărţuind dobitoacele. Erau acolo vreo sută de berbeci şi de 
oi, dintre care o duzină de miei de un an, ceilalţi de trei şi 
de patru ani, cu patru şi şase dinţi. 

Turma era a judecătorului din Vereşti, birăul Colț, care 
plătea comunei o sumă grasă pentru păşunat şi-l preţuia 
foarte pe păcurarul său Frig, ştiindu-l tare îndemânatic la 
tuns şi tare priceput la vindecarea bolilor, umflături, 
streche,  gălbează, râie, dalac şi alte afecţiuni de 
provenienţă ovină. 

Turma înainta în masă compactă, cu berbecul 
conducător în frunte, sunându-şi tălăngile în mijlocul 
behăielilor. 

La ieşirea de pe izlaz, Frig apucă o potecă largă, 
trecând pe lângă câmpuri fără capăt. Unduiau acolo 
minunatele spice ale unui grâu cu paiul foarte lung; se 


12 Ziua care, la patru ani o dată, e adăugată lunii februarie. 
8 


întindeau acolo câteva lanuri de cucuruz!*, porumbul din 
partea locului. Drumul ducea către marginea unei păduri de 
pini şi brazi, cu adâncuri răcoroase şi întunecate. Mai jos, 
Jiul îşi plimba apele luminoase, limpezite de prundişul de pe 
fund, şi pe care pluteau buştenii tăiaţi de joagărele de pe 
deal. 

Câinii şi oile se opriră pe partea dreaptă a râului, la 
nivelul malului, şi se puseră să bea cu lăcomie, mişcând 
tufişurile crescute alandala. 

Vereştii nu mai erau decât la trei bătăi de puşcă, 
dincolo de un şir des de sălcii, alcătuit de copaci zdraveni şi 
nu dintre cei tunşi şi închirciţi, care fac coroană la câteva 
picioare deasupra rădăcinilor. 

Şirul sălciilor se desfăşura până către povârnişurile 
pasului Vulcan, al cărui sat, purtând acelaşi nume, ocupă o 
ridicătură pe versantul meridional al masivului Pleşa. 

La ceasul acela, câmpiile erau pustii. Plugarii se întorc 
doar la căderea nopţii la căminele lor şi Frig nu apucase să 
schimbe cu nimeni pe drum tradiţionalele bineţe. Odată 
turma adăpată, când să se afunde în cutele văii, cineva se 
ivi la întorsătura Jiului, cu vreo cincizeci de paşi mai la vale. 

- Hei, prietene! îi strigă el păcurarului. 

Era unul dintre negustorii de bâlci ce vizitează pieţele 
comitatului, îi întâlneşti în oraşe, în târguşoare, până şi-n 
cele mai umile sate. Nu li-e greu să se facă înţeleşi: vorbesc 
toate limbile. Cel de acum era italian, sas sau valah? 
Nimeni n-ar fi putut spune; dar era evreu, evreu polonez, 
mare, slab, cu nas arcuit, barbă ascuţită, frunte boltită, ochi 
foarte ageri. 

Marchitanul vindea lunete, termometre, barometre şi 


13 în româneşte, în textul original. 


ceasuri mărunte. Ceea ce nu se afla închis în sacul prins de 
umerii lui cu curele zdravene îi spânzura de gât şi de brâu: 
un adevărat galantar, un soi de tarabă ambulantă. 

Evreul era pesemne stăpânit de respectul sau poate de 
teama salutară pe care o inspiră ciobanii. De aceea îl salută 
pe Frig, făcându-i semn cu mâna. Apoi, în limba română, 
spuse cu un accent străin: 

- Îţi merge precum doreşti, prietene? 

- Da... după vreme, răspunse Frig. 

- Atunci îţi merge bine azi, că-i frumos. 

- Şi-o să-mi meargă rău mâine, c-are să plouă. 

- Are să plouă?... strigă marchitanul. Păi aici, la voi, 
plouă fără nori? 

- Au să vină şi norii, la noapte... şi încă de-acolo... din 
partea rea a muntelui. 

- De unde ştii? 

- După lâna oilor, care-i ţeapănă şi uscată ca o piele 
argăsită. 

- Atunci, cu atât mai rău pentru cei ce bat drumurile... 

- Şi cu atât mai bine pentru cei rămaşi în pragul caselor 
lor. 

- Doar că pentru asta trebuie să ai casă, păstorule. 

- Ai copii? spuse Frig. 

- Nu. 

- Eşti însurat? 

- Nu. 

Şi Frig punea toate întrebările astea pentru că pe-acolo 
e obiceiul să-i iscodeşti pe cei cu care te întâlneşti. 

Apoi, adăugă: 

- De unde vii, marchitane? 

- De la Sibiu. 


10 


Sibiul e unul dintre cele mai de seamă târguşoare ale 
Transilvaniei. Părăsindu-l, dai de valea Jiului transilvănean, 
ce coboară până-n târgul Petroşeni. 

- Şi te duci?... 

- La Cluj. 

Pentru a ajunge la Cluj e de ajuns să urci către valea 
Mureşului, apoi, prin Alba lulia, urmând cele dintâi rânduri 
ale munţilor Bihor, dai de capitala comitatului. Cale de cel 
mult douăzeci de mile!?. 

La drept vorbind, negustorii ăştia de termometre, 
barometre şi hodoroage te duc întotdeauna cu gândul la 
nişte fiinţe aparte, de factură cumva hoffmanescă”. Faptul 
ţine de meseria lor. Vând timp sub toate formele, cel trecut, 
cel care este, cel care va fi, aşa cum alţi coropcari vând 
coşuri, împletituri său pânzeturi. S-ar zice că sunt comis- 
voiajorii Casei Saturn et Co., având firma La nisiparnița de 
aur. 

Şi a fost fără îndoială impresia pe care evreul i-a făcut-o 
şi lui Frig, care privea nu fără mirare galantarul de obiecte, 
noi pentru el, cărora nu le cunoştea rostul. 

- Hei, marchitane, întrebă el, întinzând mâna, la ce 
slujesc vechiturile care-ţi zăngăne la brâu ca oasele unui 
bătrân spânzurat? 

- Îs lucruri de preţ, răspunse negustorul, lucruri 
folositoare oricui. 

- Oricui, strigă Frig clipind, chiar şi unor ciobani? 

- Chiar şi unor ciobani. 

- Şi şurubăria asta?... 

- Şurubăria asta, răspunse evreul, făcând să joace între 
14 Cam 150 km. (n.a.) 


15 E.T.A. Hoffman (1776-1822), celebru autor german de povestiri şi 
romane fantastice. 


11 


mâinile lui un termometru, îţi spune dacă-i cald sau dacă-i 
frig. 

- Păi, frate, o ştiu şi singur când năduşesc sub cojoc, 
sau tremur sub şubă. 

De bună seamă, atât îi era de ajuns unui păcurar, care 
nu-şi bătea capul cu întrebările pe care şi le pune ştiinţa. 

- Şi ditai hodoroaga asta cu ac? adăugă el, arătând un 
barometru aneroid. 

- Nu-i o hodoroagă, ci un instrument care-ţi spune dacă 
mâine-i frumos sau dacă va ploua... 

- Zău? 

- Zău. 

- Bine! i-o trânti Frig, nu l-aş vrea nici pentru un crăiţar. 
Oare numai văzând norii târându-se pe munte sau gonind 
peste piscurile cele mai înalte nu ştiu, cu douăzeci şi patru 
de ore înainte, cum va fi vremea? Uite, vezi negura aia care 
pare să se ridice din pământ?... 

Ei bine, ţi-am mai spus, înseamnă că mâine ne plouă. 

De fapt, ciobanul Frig, mare observator al vremii, se 
putea lipsi de barometru. 

- N-am să te mai întreb dacă n-ai trebuinţă de un 
orologiu, adăugă marchitanul. 

- Un orologiu?... Am unul care merge singur şi se 
leagănă peste capul meu. E soarele de colo. Vezi tu, 
prietene, când se opreşte în vârful Haiducului se cheamă că 
s-a făcut de prânz, şi când priveşte prin curmătura lui 
Anghel înseamnă că-i ceasul şase. Oile o ştiu la fel de bine 
ca şi mine, câinii la fel de bine ca oile. Păstrează-ţi, aşadar, 
hodoroagele! 

- Fie, răspunse marchitanul, mi-ar fi greu să fac avere 
de n-aş avea şi alţi muşterii, afară de păstori! Prin urmare 


12 


nu-ţi lipseşte nimic?... 

- Nici măcar nimic. 

De altfel, toată marfa aceea ieftină era de fabricaţie 
tare proastă, barometrele neînţelegându-se între ele în 
privinţa variabilului sau a timpului frumos, acele orologiilor 
arătând ceasuri prea lungi sau minute prea scurte, în 
sfârșit, lucru de mântuială. Poate că ciobanul bănuia una ca 
asta şi nu ţinea deloc să facă pe cumpărătorul. Totuşi, în 
clipa când era gata să-şi apuce din nou toiagul, iată-l că 
scutură un soi de tub atârnat de breteaua marchitanului, 
zicând: 

- La ce-i bună ţeava asta?... 

- Ţeava asta nu-i o ţeavă. 

- Să fie o lătrătoare? 

Şi ciobanul înţelegea prin asta un fel de pistol vechi, cu 
teava răsfrântă. 

- Nu, zise evreul, e o lunetă. 

Era una dintre lunetele de rând, care măresc de cinci- 
şase ori obiectele sau le apropie în egală măsură, ceea ce 
produce acelaşi rezultat. 

Frig desprinsese instrumentul, îl privea, îl pipăia, îl 
întorcea, făcea să-i lunece, unul peste altul, cilindrele. 

Apoi, dând din cap: 

- O lunetă? spuse. 

- Da, păstorule, ba încă una straşnică şi care-ţi lungeşte 
binişor vederea. 

- Păi am ochi buni, prietene. Pe timp senin văd ultimele 
stânci până la capătul Retezatului şi cei din urmă copaci din 
fundul pasului Vulcan. 

- Fără să clipeşti?... 

- Fără să clipesc. Roua m-a învrednicit de una ca asta, 


13 


că dorm de cu seară până dimineaţa sub cerul liber. lacă 
ce-ţi curăţă de minune lumina ochiului. 

- Cum... roua? răspunse marchitanul. Ar trebui mai 
degrabă să te orbească... 

- Nu pe ciobani. 

- Fie! Dar, chiar dacă ai ochi buni, ai mei sunt şi mai 
buni, atunci când îi potrivesc la capătul lunetei. 

- Oare... 

- Priveşte, potrivindu-i pe ai tăi... 

- Eu? 

- Încearcă. 

- Şi nu mă costă nimic? întrebă Frig, de felul lui tare 
neîncrezător. 

- Nimic... dacă nu te hotărăşti să-mi cumperi şurubăria. 

Liniştit în privinţa asta, Frig luă luneta, căreia 
marchitanul îi potrivi tuburile. Apoi, închizând ochiul stâng, 
duse vizorul la ochiul drept. 

Privi mai întâi în direcţia pasului Vulcan, urcând spre 
Pleşa. După asta cobori instrumentul şi-l îndreptă spre satul 
Vereşti. 

- He-he, spuse el, e totuşi adevărat!... Bate mai departe 
decât ochii mei... Uite uliţa mare... Recunosc oamenii... 
Hait, Nicu Deac, pădurarul, se-ntoarce din inspecţie, cu 
raniţa-n spinare şi puşca pe umăr... 

- Dacă ţi-am spus! îi atrase marchitanul luarea-aminte. 

- Da... da... e chiar Nicu! adăugă ciobanul. Şi cine-i fata 
care iese din casa jupânului Colț, în fustă roşie şi bluză 
neagră, ca pentru a-i veni în întâmpinare?... 

- Priveşte, păstorule, ai să recunoşti fata la fel de bine 
ca pe flăcău. 

- Păi dal... E Miorița... frumoasa Miorita! Of, 


14 


îndrăgostiţii... 

Îndrăgostiţii!... De data asta cată să se ţină bine, că-i ţin 
şi eu în vârful ţevii şi nu pierd nici una dintre fandoselile lor! 

- Ce zici de scula mea? 

- He-he... că te face să vezi departe! 

Pentru faptul că Frig nu apucase să privească niciodată 
printr-o lunetă, satul Vereşti merita să fie aşezat printre 
cele mai înapoiate din comitatul Clujului. Şi aşa şi era, 
precum se va vedea curând. 

- Hai, păstorule, reluă negustorul, priveşte încă o dată... 
şi mai departe de Vereşti... Satu-i prea aproape de noi... 
Priveşte dincolo de el, mult dincolo, dacă-ţi spun! 

- Şi n-are să mă coste mai scump?... 

- Nu mai scump. 

- Bine!... Caut înspre Jiul transilvănean!... Da... uite 
clopotniţa din Livezeni... O recunosc după crucea ciungită 
de un braţ. Şi, dincolo de ea, în vale, printre brazi, zăresc 
clopotniţa din Petroşeni, cu cocoşul ei de tablă care-şi ţine 
ciocul căscat de parcă şi-ar striga găinuşele!... Şi-acolo, 
turla care împunge din mijlocul copacilor... trebuie să fie 
turla din Petrila... Dar, ia stai, marchitane, stai aşa, de 
vreme ce preţul e acelaşi... 

- Acelaşi, păstorule. 

Frig se răsucise către dealul Gorgan; apoi urmări cu 
vârful lunetei  perdeaua pădurilor întunecate de pe 
povârnişurile masivului Pleşa, iar câmpul obiectivului 
încadră silueta îndepărtată a cetăţuii. 

- Da, strigă el, craca a patra e la pământ!... Am văzut 
bine!... 

Şi nimeni n-are să meargă s-o culeagă pentru a-i da foc 
în cinstea lui Sân-lon... Nu, nimeni... nici măcar eu!... Ar 


15 


însemna să-ţi pui la bătaie şi trupul, şi sufletul. Dar nu te 
necăji!... Careva s-o pricepe s-o vâre-n noaptea asta în 
mijlocul focului lui din iad... Necuratul! 


16 


Necuratul, aşa i se spune diavolului, când e pomenit 
prin partea locului. 

Poate că evreul ar fi cerut să i se desluşească vorbele, 
de neînțeles pentru cineva care nu era din satul Vereşti sau 
din împrejurimi, când Frig strigă cu un glas în care teama 
se împletea cu mirarea: 

- Dar ce-i negura aia care ţâşneşte din donjon?... Să fie 
negură?... 

Nu!... S-ar zice că-i un fum... Nu-i cu putinţă!... Hornurile 
cetăţuii nu mai fumegă de ani şi ani de zile! 

- Dacă vezi acolo fum, păstorule, înseamnă că e fum. 

- Nu... marchitane, nu!... S-o fi aburit sticla sculei. 

- Şterge-o. 

- Şi chiar de-aş şterge-o... 

Frig întoarse luneta şi, după ce-i frecă sticlele cu 
mâneca, o duse din nou la ochi. 

Într-adevăr, o şuviţă de fum se desfăşura în vârful 
donjonului. 

Urca drept în văzduhul liniştit, iar panaşul i se pierdea 
în norii din înălţimi. 

Frig, încremenit, nu mai scotea o vorbă. Toată atenția i 
se concentra asupra cetăţuii, pe care umbra suitoare 
începea s-o cucerească, la nivelul dealului Gorgan. 

Deodată lăsă luneta şi, ducându-şi mâna la straiţa ce-i 
spânzura sub cojoc: 

- Cât face ţeava? întrebă., 

- Un florin jumate, răspunse marchitanul. 

Şi-ar fi dat luneta şi pe un florin, numai să-şi fi arătat 
Frig dorinţa de a se tocmi. Dar ciobanul nici nu clipi. Aflat 
vădit sub puterea unei uluiri, pe cât de neaşteptată, pe atât 
de inexplicabilă, vâri mâna în fundul straiţei şi scoase din 


18 


ea banii. 

- Pentru dumneata cumperi luneta asta? întrebă 
marchitanul. 

- Nu... pentru stăpânul meu, judecătorul Colț. 

- Atunci are să-ţi dea banii îndărăt... 

- Da... doi florini, cât mă costă... 

- Cum aşa... doi florini?... 

- Păi, de bună seamă!... Şi, cu asta, seara bună, 
prietene. 

- Bună seara, păstorule. 

lar, şuierându-şi câinii şi îndemnându-şi turma, Frig urcă 
degrabă în direcţia satului Vereşti. 

Văzându-l cum se duce, evreul clătină din cap, de parcă 
ar fi avut de-a face cu un scos din minţi: 

- Dacă aş fi ştiut, murmură el, i-aş fi vândut luneta mai 
scump! 

Apoi, potrivindu-şi marfa la brâu şi pe umeri, apucă spre 
Alba lulia, coborând din nou pe malul drept al Jiului. 

Încotro? Puțin ne pasă. Nu face decât să treacă prin 
povestirea noastră. Nu-l veţi mai revedea. 


Fie că-i vorba de stânci îngrămădite de natură în 
epocile geologice, după cele din urmă convulsii ale solului, 
sau de construcţii datorate mâinii omeneşti, peste care a 
trecut suflarea timpului, privite de la o depărtare de câteva 
mile ele seamănă cumva. Piatra brută sau ceea ce a fost 
piatră cioplită se confundă cu uşurinţă. De departe, aceeaşi 
culoare, aceleaşi trăsături, aceleaşi devieri ale liniilor, în 
perspectivă, aceeaşi uniformitate de nuanţă sub patina 


19 


cenuşie a secolelor. 

Aşa era şi cu cetăţuia, cu alte cuvinte, Castelul din 
Carpaţi. Nu era cu putinţă să-i deosebeşti formele 
nedesluşite în vârful dealului Gorgan, pe care-l încunună la 
stânga pasului Vulcan. Nu se desprinde în relief pe fundalul 
munţilor. Ceea ce ai fi îndemnat să iei drept donjon nu e, 
poate, decât un stâlp de piatră. Privitorul crede că zăreşte 
crenelurile unui zid dintre bastioane acolo unde nu se află, 
poate, decât o creastă stâncoasă. Întregul e vag, nehotărât, 
nesigur. Astfel că, dacă am da crezare diverşilor turişti, 
Castelul din Carpaţi nu există decât în închipuirea 
locuitorilor din comitat. 

Fireşte, cel mai simplu mijloc de a te lămuri ar fi să te 
înţelegi cu o călăuză din Vulcan sau Verești, să urci prin 
chei, să te caţeri pe culme, să vizitezi toate clădirile. Numai 
că o călăuză e mai anevoie de găsit decât drumul ce duce 
la cetăţuie. În acest ţinut al celor două Jiuri nimeni nu s-ar 
învoi să călăuzească un călător spre Castelul din Carpaţi, 
oricare i-ar fi răsplata. Cum-necum, iată ce s-ar fi putut zări 
din această veche locuinţă în câmpul unei lunete mai 
puternice şi mai bine centrate decât instrumentul de 
duzină, cumpărat de ciobanul Frig pentru jupânul Colț. 

Cu opt sau nouă sute de picioare îndărătul pasului 
Vulcan, o incintă de culoarea gresiei, căptuşită cu un hăţiş 
de plante de stâncă, şi care se rotunjeşte pe o 
circumferință de patru-cinci sute de stânjeni, însoţind 
denivelările  podişului; la fiecare extremitate, două 
bastioane de colţ, dintre care cel din dreapta, pe care 
creştea faimosul fag, mai poartă o măruntă cuşcă sau 
gheretă cu acoperiş ţuguiat; la stânga, câteva laturi de zid 
întărite de contraforturi în relief, purtând clopotniţa unei 


20 


bisericuțe, al cărei clopot dogit se pune în mişcare pe 
furtuni puternice, spre marea spaimă a oamenilor din 
partea locului; la mijloc, în sfârșit, încununat de o platformă 
cu creneluri, un donjon greoi, cu trei rânduri de ferestre 
alcătuite din ochiuri de sticlă prinse cu plumb şi al cărui 
prim etaj e înconjurat de o terasă circulară; pe platformă, o 
lungă tijă metalică împodobită cu semnul feudal, un fel de 
morişcă de vânt, sudată de rugină şi pe care o ultimă rafală 
de galernă a înţepenit-o în poziţia sud-est. 

Cât priveşte ceea ce se afla dincolo de zidul de incintă, 
spart în nenumărate locuri, dacă adăpostea vreo clădire 
bună de locuit, dacă o podişcă şi o poartă îngăduiau 
intrarea, nu se mai ştia de ani de zile. De fapt, deşi Castelul 
din Carpaţi era mai bine păstrat decât părea, o spaimă 
molipsitoare, îndoită de superstiție, îl apăra nu mai puţin 
decât o puteau face odinioară pivele, săcăluşele, 
bombardele, balimezele şi celelalte piese de artilerie ale 
veacurilor de demult. 

Castelul din Carpaţi ar fi meritat totuşi să fie vizitat de 
către turişti şi iubitori de antichităţi. Poziţia lui, pe creasta 
dealului Gorgan, e deosebit de frumoasă. De pe platforma 
superioară a donjonului priveliştea se întinde până la ultima 
limită a munţilor. În spate unduie lanţul înalt şi atât de 
capricios ramificat care alcătuieşte hotarul cu Valahia. În 
faţă se adânceşte sinuosul pas Vulcan, singurul drum prac- 
ticabil între provinciile limitrofe. Dincolo de valea celor două 
jiuri se ivesc târguşoarele Livezeni, Lonea, Petroşeni, 
Petrila, strânse la gura puţurilor slujind exploatării acestui 
bogat bazin carbonifer. 

Apoi, în ultimele planuri, o minunată răvăşeală de forme 
împădurite la bază, înverzite pe coaste, sterpe în vârf, pe 


21 


care le domină piscurile abrupte ale Retezatului şi 
Parângului. În sfârşit, dincolo de valea Hațegului şi de albia 
Mureşului se ivesc îndepărtatele profiluri, înecate în neguri, 
ale Alpilor Transilvaniei centrale. 

În fundul acestei pâlnii, depresiunea solului alcătuia 
odinioară un lac în care se vărsau cele două Jiuri, înainte de 
a fi găsit o trecere prin lanţul muntos. Acum depresiunea 
nu mai e decât o exploatare  carboniferă, cu 
inconvenientele şi avantajele ei; marile coşuri de cărămidă 
se îmbină cu ramurile plopilor, ale brazilor şi fagilor; 
fumurile întunecate strică aerul, plin cândva de mireasma 
pomilor fructiferi şi a florilor. Măcar că industria ţine 
districtul minier sub mâna-i de fier, atunci când se petrece 
povestirea noastră el n-a pierdut, cu toate acestea, încă 
nimic din caracterul sălbatic pe care-l datorează naturii. 

Castelul din Carpaţi datează din cel de al XII-lea sau al 
XIII-lea secol. Pe vremea aceea, sub cârmuirea căpeteniilor 
sau voevoziloriS mânăstiri, biserici, palate şi castele se 
fortificau cu tot atâta grijă ca târguşoarele sau satele. 
Boieri şi ţărani trebuiau să se păzească de atacuri de tot 
felul. Împrejurarea asta explică de ce vechea zidărie a 
cetăţii, bastioanele şi donjonul îi dădeau înfăţişarea unei 
construcţii feudale, gata de apărare. Ce arhitect a ridicat-o 
pe podişul acela, şi la asemenea înălţime? Nu se ştie, iar 
îndrăzneţul artist a rămas necunoscut, de n-o fi cumva 
românul Manole, cel atât de falnic cântat de legendele 
valahe şi care a zidit la Curtea de Argeş vestitul palat al lui 
Radu Negru. 

Dacă în jurul arhitectului mai stăruie îndoieli, nu există 
nici una cu privire la familia care stăpânea cetăţuia. Boierii 


16 Cuvânt păstrat astfel de către Jules Verne. 
22 


Gorj stăpâneau ţinutul din vremi imemorabile. Au fost 
amestecați în toate războaiele care au însângerat 
provinciile transilvane; au luptat împotriva ungurilor, a 
saşilor, a secuilor; numele lor figurează în cântecele” şi 
doinelei*unde se perpetuează amintirea acestor nenorocite 
perioade; aveau drept deviză faimoasa lozincă valahă: Dă 
până la moarte!*! şi pentru cauza independenţei îşi dădură, 
îşi vărsară sângele, acest sânge care le venea de la romani, 
străbunii lor. 

Se ştie, atâtea silinţe, jertfe şi sacrificii n-au dus decât 
la cea mai nedemnă asuprire a urmaşilor acestei rase 
viteze. Ea nu mai are existenţă politică. Trei călcâie au 
zdrobit-o. Dar valahii din Transilvania nu deznădăjduiesc 
că-şi vor scutura jugul. Viitorul le aparţine şi ei repetă, cu o 
încredere de  nezdruncinat, cuvintele în care li se 
concentrează toate năzuinţele: Românul nu piere”! 

Către mijlocul secolului al XIX-lea, ultimul reprezentant 
al boierilor Gorj era boierul Radu. Născut în Castelul din 
Carpaţi, îşi văzuse familia stingându-se în jurul lui încă din 
primii ani ai tinereţii. La douăzeci şi doi de ani se pomeni 
singur pe lume. Toţi ai săi căzuseră an de an, precum 
crăcile fagului secular de care superstiţia populară lega 
însăşi soarta cetăţuii. Fără rude, ba s-ar putea spune şi fără 
prieteni, ce va face boierul Radu pentru a umple răgazurile 
plictisitoarei singurătăţi pe care moartea o iscase în jurul 
său? Care-i erau gusturile, înclinațiile, aptitudinile? Nu i se 
cunoştea nici una, în afara unei patimi nestăvilite pentru 
muzică, îndeosebi pentru cântul marilor artişti ai vremii. 


17 în româneşte, în textul original. 
18 în româneşte, în textul original. 
19 în româneşte, în textul original. 
20 în româneşte, în textul original. 


23 


Atunci, lăsând în grija câtorva bătrâne slugi castelul, de pe- 
atunci tare părăduit, pieri într-o bună zi. Şi tot ce se află 
mai târziu a fost că-şi întrebuința averea, care era foarte 
însemnată, pentru a străbate cele mai de seamă centre 
lirice ale Europei, teatrele din Germania, din Franţa şi Italia, 
unde-şi putea astâmpăra nesătulele pofte de dilettante”. 
Era un excentric, pentru a nu spune un maniac. Ciudăţenia 
felului său de viaţă îngăduia formularea unor asemenea 
păreri. 

Amintirea patriei rămăsese totuşi adânc întipărită în 
inima tânărului boier Gorj. În vremea îndepărtatelor sale 
peregrinări nu-şi uitase ţara transilvană. De aceea se 
înapoie pentru a lua parte la una dintre sângeroasele 
răscoale ale ţăranilor români împotriva asupririi maghiare. 

Descendenții vechilor daci fură învinşi, iar pământul lor 
împărţit între biruitori. 

Tocmai în urma acestei înfrângeri şi-a părăsit pentru 
totdeauna boierul Radu Castelul din Carpaţi, din care unele 
părţi începuseră să cadă în ruină. Moartea nu întârzie să 
lipsească cetăţuia de ultimii slujitori, şi ea fu cu desăvârşire 
părăsită. Cât despre boierul Gorj, se zvonea că i se 
alăturase vestitului haiduc Rozsa Sândor, care luptase 
pentru independenţă. Din fericire pentru el, Radu Gorj se 
despărţise după sfârșitul luptei de betyar?, şi înţelept făcu, 
căci acesta sfârşise prin a cădea în mâinile poliţiei, care îl 
închisese în temniţa din Gherla. 

Cu toate acestea, o versiune fu îndeobşte acceptată de 
către oamenii comitatului, şi anume: că boierul Radu fusese 
ucis în timpul unei întâlniri între Rozsa Sándor şi vameşii de 


21 jubitor pasionat de muzică sau de oricare altă artă fin limba italiană). 
22 Haiduc (în limba maghiară) 


24 


la hotar. Nu era adevărat, măcar că boierul Gorj nu se mai 
arătase de atunci în cetăţuie şi că nimeni nu se îndoia de 
moartea lui. Dar e mai prevăzător să primim cu rezervă 
zvonurile născute din credinţa populară. 

Castel părăsit, castel bântuit, castel cu vedenii. 
Imaginaţiile vii şi arzătoare l-au populat curând cu fantome, 
acolo se ivesc strigoi, iar duhurile se întorc la ceasuri de 
noapte. Tot aşa se petrec lucrurile în unele ţinuturi 
superstiţioase ale Europei, iar printre ele Transilvania poate 
năzui la un loc de frunte. 

De altfel, cum s-o fi putut rupe satul Vereşti de 
credinţele supranaturale? Popa şi învățătorul, ultimul 
însărcinat cu educaţia copiilor, celălalt îndrumând religia 
credincioşilor, propovăduiau asemenea poveşti cu atât mai 
vârtos cu cât le credeau din toată inima. 

Amândoi afirmau «întemeiaţi pe dovezi» că vârcolacii 
bântuie prin ţară, că vampirii, numiţi strigoi pentru că 
strigă, se adapă cu sânge omenesc, că stafiile?3 rătăcesc 
printre ruine şi devin răufăcătoare dacă uiţi să le duci seară 
de seară băutură şi mâncare. Există iele, babele”, cărora 
se cuvine să te păzeşti să le ieşi în cale marţea şi vinerea, 
cele mai rele zile de peste săptămână. la pătrundeţi în 
adâncurile pădurilor din comitat, păduri fermecate, în care 
se ascund ba/aur!5, dragoni uriaşi ale căror fălci se cască 
până-n nori, sau zme/* cu aripi nemăsurate, care răpesc 
fecioarele de viţă împărătească, ba şi pe cele de neam 
prost, dacă-s chipeşe! lată destui monştri cumpliţi, pare-se, 
şi care-i geniul cel bun pe care li-l opune închipuirea 


23 în româneşte, în textul original. 
24 în româneşte, în textul original. 
25 în româneşte, în textul original. 
26 în româneşte, în textul original. 


25 


poporului? Nimeni altul decât şarpele case’, ce trăieşte 
prietenos în fundul vetrei şi căruia ţăranul îi cumpără 
puterea binefăcătoare, hrănindu-l cu fruntea laptelui. 

lar dacă vreo cetăţuie a fost cândva durată spre a fi 
sălaşul oaspeţilor acestei mitologii româneşti, nu era ea 
oare Castelul din Carpaţi? Pe podişul lui singuratic, accesibil 
numai prin stânga pasului Vulcan, adăpostea fără îndoială 
balauri, iele, strigoi şi poate chiar câteva stafii din neamul 
boierilor Gorj. De aici, o faimă rea întru totul îndreptăţită, 
după cum se zicea. Nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se 
încumete a-l vizita. Răspândea în jur o spaimă molipsitoare, 
după cum o mlaştină nesănătoasă împrăştie miasme pesti- 
lenţiale. Numai a te apropia până la un sfert de milă 
însemna să-ţi rişti viaţa în lumea asta şi mântuirea 
sufletului în cealaltă. Ceea ce se învăţa în mod curent la 
şcoala dascălului Homorod. 

Această stare de lucruri trebuia să ia totuşi sfârşit în 
clipa când din vechea fortăreață a boierilor Gorj nu va mai 
fi rămas nici piatră pe piatră. Şi tocmai aici intervenea 
legenda. 

După cei mai autorizaţi fruntaşi din Vereşti, existenţa 
cetăţuii era legată de cea a bătrânului fag ale cărui ramuri 
se crispau pe bastionul de colţ, aflat la dreapta zidului. 

De la plecarea lui Radu Gorj -- cei din sat şi îndeosebi 
păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta - fagul îşi pierdea 
an de an câte una dintre crăcile principale. Atunci când 
boierul Radu fu văzut pentru cea din urmă oară pe 
platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece, 
iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare cracă 
desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei 


27 în româneşte, în textul original. 
26 


de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai 
fi căutat atunci pe dealul Gorgan rămăşiţele Castelului din 
Carpaţi. 

De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care 
închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi, mai întâi, 
bătrânul fag era oare într-adevăr ciuntit de câte o cracă pe 
an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme, 
el care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea 
pe izlazul Jiului. Cu toate acestea, şi măcar că pe Frig nu se 
putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran ca şi pentru 
cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că 
cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe 
«fagul ocrotitor» nu se mai puteau număra decât trei crăci. 

Ciobanul se pregătea, aşadar, să apuce drumul spre sat 
pentru a duce marea noutate, când se petrecu întâmplarea 
cu luneta. 

Mare noutate, foarte mare, zău aşa! O şuviţă de fum în 
vârful  donjonului... Cu instrumentul marchitanului Frig 
văzuse desluşit ceea ce ochii lui n-ar fi putut zări... Nu era 
abur, ci un fum care se pierdea în nori... Cu toate astea 
cetăţuia e părăsită... De tare multă vreme nimeni nu i-a 
trecut poarta, fără îndoială închisă, nici podişca, de bună 
seamă ridicată. Dacă-i locuită, numai făpturi supranaturale 
o locuiesc... Dar duhurile în ce or fi făcut focul într-unui din 
apartamentele donjonului?... într-o sobă, în cuhnie?... Era, 
într-adevăr, de neînțeles. 

Frig îşi zorea oile către strungă. La porunca lui, dulăii 
hărţuiau turma pe drumul ce suia şi al cărui praf se 
aşternea odată cu umezeala serii. 

Câţiva ţărani întârziaţi pe ogoare îl salutară pe când 
trecea, şi abia dacă le răspunse la bunăcuviinţă. De aici o 


27 


adevărată îngrijorare, că, dacă vrei să ocoleşti farmecele, 
nu-i de ajuns să-i dai bineţe ciobanului, se cuvine să-ţi şi 
răspundă. Dar cu ochii rătăciţi, cu înfăţişarea-i ciudată şi 
mişcările nesăbuite, Frig nu prea părea să se îndemne la 
una ca asta. Dacă lupii şi urşii i-ar fi răpit jumătate din oi, şi 
tot n-ar fi fost mai pierit. Ce ştire rea aducea, de bună 
seamă? 

Cel dintâi care a aflat-o a fost judecătorul Colț. De cum 
îl zări, Frig îi strigă de departe: 

- Foc la cetăţuie, stăpâne! 

- Ce spui, Frig? 

- Spun ce e. 

- Ai înnebunit? 

Într-adevăr, cum să se fi aprins un foc în vechiul 
morman de pietre? Aşa puteai admite că Negoiul, cel mai 
înalt vârf din Carpaţi, era mistuit de flăcări. Şi n-ar fi fost 
mai absurd. 

- Zici, Frig, zici că arde cetăţuia?... repetă jupânul Colț. 

- Dacă nu arde, fumegă. 

- Or fi nişte aburi... 

- Nu, e fum... la să vezi. 

Şi amândoi se îndreptară către mijlocul uliţei mari a 
satului, unde se afla o terasă dominând prăpăstiile 
trecătorii şi de pe care se putea desluşi castelul. 

Odată ajunşi acolo, Frig îi întinse jupânului Colț luneta. 

Fireşte, modul de întrebuințare al instrumentului nu-i 
era mai cunoscut decât ciobanului său. 

- Ce-i asta? zise el. 

- O şurubărie pe care ţi-am luat-o cu doi florini, 
stăpâne, şi care face patru! 

- De la cine? 


28 


- De la un marchitan. 

- Şi de ce? 

- Potriveşte-o la ochi, ocheşte cetăţuia de colo, priveşte 
şi ai să vezi. 

Judecătorul îndreptă luneta în direcţia castelului şi-l 
cercetă îndelung. 

Da! O şuviţă de fum pornea de la unul dintre hornurile 
donjonului. 

Chiar atunci, împinsă de o boare, se târa pe coasta 
muntelui. 

- O şuviţă de fum! repetă jupânul Colț, uluit. 

În vremea asta, şi Frig şi el fuseseră ajunşi de Mioriţa şi 
de pădurarul Nicu Deac, care se întorseseră acasă de 
câteva clipe. 

- La ce-i bună? întrebă flăcăul, apucând luneta. 

- Ca să vezi departe, răspunse ciobanul. 

- Glumeşti, Frig? 

- Glumesc atât de puţin, pădurare, că-i abia un ceas de 
când te-am putut recunoaşte, pe când coborai drumul spre 
Vereşti, şi pe tine... 

Nu-şi isprăvi vorba. Mioriţa se îmbujorase, plecându-şi 
ochii frumoşi. Măcar că o fată cinstită avea dreptul să-şi 
întâmpine logodnicul. 

Şi ea şi el luară unul după altul faimoasa lunetă şi o 
îndreptară spre castel. 

Între timp sosiseră pe terasă vreo şase vecini şi, 
întrebând despre ce era vorba, se folosiră rând pe rând de 
lunetă. 

- Fum! O şuviţă de fum la cetăţuie!... spuse unul. 

- Poate a căzut trăsnetul pe donjon!... le atrase altul 
luarea aminte. 


29 


- A trăsnit cumva?... întrebă jupânul Colț, adresându-se 
ciobanului. 

- De opt zile, defel, răspunse ciobanul. 

Şi oamenii ăştia de ispravă n-ar fi fost mai uluiţi dacă li 
s-ar fi spus că gura unui crater se căscase în vârful 
Retezatului, pentru a face loc aburilor de sub pământ. 


Satul Vereşti e atât de puţin însemnat, încât cele mai 
multe hărți nici nu-i indică aşezarea. În ordine 
administrativă stă chiar mai prejos decât vecinul lui, numit 
Vulcan după numele porțiunii masivului Pleşa pe care 
amândouă se află pitoresc cocoţate. 

La ora actuală exploatarea bazinului minier a dat un 
avânt considerabil afacerilor în târguşoarele Petroşeni, 
Livezeni şi altele, depărtate cu câteva mile. Nici Vulcanul, 
nici Vereştii nu s-au ales cu cel mai mic câştig de pe urma 
vecinătăţii cu un mare centru industrial; sunt şi azi aşa cum 
au fost acum cincizeci de ani, aşa cum fără îndoială vor mai 
fi şi peste o jumătate de veac; şi, după Elisée Reclus, o 
bună jumătate din populaţia Vulcanului e alcătuită doar 
«din  slujbaşi însărcinaţi cu paza frontierei, vameşi, 
jandarmi, agenţi ai fiscului şi infirmieri ai posturilor de 
carantină». Înlăturaţi jandarmii şi agenţii fiscului, adăugaţi 
o proporţie ceva mai însemnată de plugari şi veţi avea 
populaţia Vereştilor, adică vreo patru-cinci sute de locuitori. 

Satul ăsta e o uliţă, numai o uliţă largă, ale cărei pante 
repezi fac destul de neplăcut suişul sau coborâşul. Uliţa 
slujeşte drept drum natural între frontiera valahă şi cea 
transilvană. Pe aici trec cirezile de boi, turmele de oi, porcii, 


30 


negustorii de carne proaspătă, de fructe şi cereale, rarii 
călători care se încumetă prin trecătoare, în loc să ia 
drumul de fier spre Cluj şi valea Mureşului. 

De bună seamă, natura a înzestrat cu dărnicie bazinul 
adâncit între munţii Bihor, Retezat şi Parâng. Bogat prin 
fertilitatea solului, e bogat şi prin toată averea ascunsă în 
măruntaie: mine de sare gemă la Turda, cu un randament 
anual de mai bine de douăzeci de mii de tone; muntele 
Praid, cu domul lui având o circumferință de şapte kilometri 
şi alcătuit numai din clorură de sodiu; minele de la Rimetea, 
care produc plumb, galenă, mercur şi mai ales fier, ale 
cărui zăcăminte au fost exploatate încă din secolul al X-lea; 
minele de la Hunedoara şi minereurile lor ce sunt 
transformate în oţel de calitate superioară; mine de huilă, 
lesne de exploatat pe primele straturi ale acestor văi 
lacustre, în districtul Haţeg, la Livezeni, la Petroşeni, vastă 
pungă cu un conţinut apreciat la două sute cincizeci de 
milioane de tone; în sfârşit, mine de aur în târgul Abrud, la 
Câmpeni, regiunea aurarilor, unde mii de mori cu un utilaj 
foarte simplu spală nisipurile de la Roşia Montană, 
«Pactolul?% transilvan», şi exportă anual metal preţios în 
valoare de două milioane de franci. 

lată, s-ar părea, un district tare înlesnit de la natură, şi 
totuşi bogăţia asta nu sporeşte defel bunăstarea populaţiei. 
În orice caz, dacă centrele mai însemnate, Rimetea, 
Petroşeni, Lonea, posedă unele instalaţii potrivite cu nivelul 
industriei moderne, dacă aceste târguşoare au clădiri 
ordonate, supuse uniformizării echerului şi sforii zidarului, 
depozite, prăvălii, adevărate cetăţi muncitoreşti, dacă sunt 


?8 Râu din Lydia, ale cărui nisipuri aurifere au făcut bogăţia regelui 
Cresus. In mod figurat, izvor de bogății. 


31 


înzestrate cu un oarecare număr de locuinţe cu balcoane şi 
verande, iată ceea ce nu-i de căutat nici în satul Vulcan, 
nici în satul Vereşti. 

Bine numărate, vreo şaizeci de case povârnite care 
încotro pe singura uliţă, împodobite cu un acoperiş 
năzdrăvan, a cărui coamă depăşeşte pereţii de chirpici, cu 
faţada privind spre grădină şi având drept etaj podul cu 
ferestruică, iar drept acaret un hambar părăduit, un staul 
strâmb de-a binelea, acoperit cu paie, ici şi colo un puț stră- 
juit de cumpăna de care atârnă găleata de lemn, două, trei 
bălți care «o iau din loc» pe timp de furtună, pârâiaşe 
cărora vaduri întortocheate le înseamnă albia, aşa arată 
satul Vereşti, ridicat pe cele două laturi ale uliţei, între 
taluzurile piezişe ale trecătorii. Dar totul e proaspăt şi 
atrăgător; flori la porţi şi la ferestre, perdele de verdeață 
căptuşesc pereţii, ierburi ciufulite se iţesc prin aurul vechi 
al stufului, plopii, ulmii, fagii, brazii, arţarii se caţără 
deasupra caselor «cât de sus se pot căţăra». Mai încolo se 
înşiruie treptele intermediare ale lanţului muntos şi, în 
ultimul plan, albăstrite de depărtare, vârfurile cele mai 
înalte ale munţilor se pierd în azurul cerului. 

La Vereşti, ca şi în toată această parte a Transilvaniei, 
nu se vorbeşte nici germana, nici maghiara, ci româna - 
până şi printre cele câteva sălaşe de ţigani, stabili mai 
degrabă decât nomazi prin feluritele sate ale comitatului. 
Aceşti străini adoptă limba ținutului, aşa cum îi împrumută 
şi religia. Cu colibele lor, barăc?* cu acoperiş ţuguiat, cu 
legiunile lor de copii, cei din Vereşti alcătuiesc - sub 
autoritatea unui bulibaşă - un fel de mic clan, deosebit, prin 
obiceiuri şi traiul regulat, de Cele ale neamurilor lor 


29 în româneşte, în textul original. 
32 


rătăcind de-a lungul Europei. Au adoptat până şi ritul 
ortodox, supunându-se religiei creştinilor în mijlocul cărora 
s-au oploşit. Într-adevăr, Vereştii au drept căpetenie 
religioasă un popă stabilit la Vulcan şi care deserveşte cele 
două sate, despărțite doar printr-o jumătate de milă. 

Civilizaţia e ca aerul sau apa. Unde i se deschide o 
trecere - fie şi o fisură - pătrunde şi schimbă felul de trai. 
De altminteri, trebuie s-o recunoaştem, încă nici o fisură nu 
se produsese în această porţiune meridională a Carpaţilor. 
De vreme ce Elisée Reclus a putut spune despre Vulcan că 
«e ultimul post al civilizaţiei în valea Jiului valah», nu se va 
mai mira nimeni că Vereştii erau unul dintre cele mai 
înapoiate sate din comitatul Clujului. Cum ar putea fi altfel 
în aceste locuri unde fiecare se naşte, creşte şi moare, fără 
să le fi părăsit vreodată! 

Şi cu toate astea, se va spune, există un învăţător şi un 
judecător la Vereşti? Da, fără îndoială. Dar dascălul 
Homorod nu-i în stare să predea decât ce ştie, adică puţină 
citire, puţină scriere, puţină aritmetică. Nici instrucţiunea lui 
nu merge mai departe. În materie de ştiinţă, istorie, 
geografie, literatură nu cunoaşte decât cântecele populare 
şi legendele ținutului înconjurător. În privinţa asta memoria 
îl slujeşte cu o nemaipomenită dărnicie. E foarte tare pe 
tărâmul fantastic, şi cei câţiva elevi din sat au mult de 
învăţat din lecţiile lui. 

Cât despre judecător, se cuvine să ne înţelegem asupra 
titlului dat celui dinţii slujbaş din Vereşti. 

Birăul, jupânul Colț, era un omuleţ de cincizeci şi cinci 
spre şaizeci de ani, român de obârşie, cu părul tuns scurt şi 
începând să încărunţească, având mustata încă neagră şi 
ochii mai degrabă blânzi decât ageri. Zdravăn clădit, ca un 


33 


muntean, purta pe cap o pălărie mare de pâslă, pe burtă 
chimirul lat cu închizătoare împodobită, pe piept o vestă 
fără mâneci şi umbla în nădragi scurţi şi largi, vârâţi în 
cizme înalte, de piele. Mai mult primar decât judecător, 
măcar că slujba îl silea să se amestece în nenumăratele 
pricini dintre vecini, se îngrijea îndeobşte să-şi administreze 
satul cu autoritate şi nu fără unele foloase pentru punga sa. 
Într-adevăr, toate învoielile, cumpărături sau vânzări, erau 
lovite de o taxă în folosul lui, fără a mai vorbi de taxa de 
trecere pe care străinii, turişti sau neguţători, se grăbeau s- 
o verse în buzunarul său. 

Slujba asta mănoasă îl dusese pe jupânul Colț la 
oarecare înlesnire. Pentru avutul lui, liber de ipoteci, de 
«intabulări» cum se zice prin partea locului, nu datora 
nimănui nimic. Ar fi dat cu împrumut, mai degrabă, decât 
să împrumute de la alţii, şi ar fi făcut-o, desigur, fără să-i 
jupoaie pe nevoiaşi. Avea mai multe izlazuri, locuri bune de 
păşunat pentru turme, ogoare binişor întreţinute (deşi era 
refractar la metodele noi), vii care-i măguleau vanitatea 
când se plimba de-a lungul butucilor încărcaţi de ciorchini şi 
a căror recoltă o vindea cu folos, scăzând cantitatea 
însemnată de care avea nevoie pentru consumul propriu. 

E de la sine înţeles că locuinţa jupânului Colț e cea mai 
frumoasă din sat, aşezată în unghiul terasei străbătute de 
lunga uliţă suitoare. O casă de piatră, mă rog frumos, cu 
faţada către grădină, cu poarta între a treia şi a patra 
fereastră, cu horbota de verdeață care tiveşte cu 
rămurelele ei despletite streaşina şi cu cei doi fagi mari, ale 
căror ramuri se desfac peste stuful acoperişului. În fund, o 
livadă mândră îşi aliniază pătrăţelele de şah ale legumelor 
şi şirurile de pomi fructiferi, întinzându-se pe taluzul 


34 


trecătorii. În casă, încăperi spaţioase, unele în care se ia 
masa, altele unde se doarme, mobile zugrăvite-n fel şi chip, 
mese, paturi, laviţe şi scăunele, blidare pe care strălucesc 
oale şi străchini, grinzi în tavan de care spânzură ulcele 
împodobite cu panglici sau ţesături în culori vii, lăzi grele 
acoperite cu velinţe şi pături, dar slujind de scrinuri şi 
dulapuri; apoi, pe pereţii văruiţi, chipurile straşnic 
împodobite ale patrioţilor români, printre care popularul 
erou din secolul al XV-lea, lancu de Hunedoara. 

lată o locuinţă încântătoare, prea mare pentru un om 
ungur. Dar jupânul Colț nu era singur. Văduv de vreo zece 
ani, avea o fată, frumoasa Mioriţa, tare admirată din Vereşti 
până la Vulcan, ba chiar şi mai departe. Ar fi putut s-o 
cheme cu unul dintre ciudatele nume păgâne, foarte iubite 
în familiile valahe, Florica, Doina, Doiniţa. Nu, îi zicea 
Mioriţa, adică mieluşeaua. Dar mieluşeaua crescuse. 

Era acum o fată drăguță de douăzeci de ani, bălaie cu 
ochi căprui, privind nespus de blând, având trăsături 
fermecătoare şi o înfăţişare plăcută. Într-adevăr, erau 
pricini temeinice să pară cum nu se poate mai seducătoare, 
în bluza ei cusută cu arnici roşu la gât, la încheieturi şi lă 
umeri, cu fusta strânsă de un brâu cu paftale de argint, cu 
îndoitul şorţ al catrințe/” vărgat în albastru şi roşu şi prins 
de mijloc, cu cizmuliţele de piele galbenă, cu năframa 
subţire înfăşurându-i capul, cu pletele a căror coadă e 
împodobită cu o panglică sau cu un bănuţ de metal. 

Da, mândră fată Mioriţa Colț, şi - ceea ce nu strică - 
bogată, pentru satul pierdut în afundurile Carpaţilor. Bună 
gospodină!...Fără îndoială, de vreme ce conduce cu 
pricepere casa tatălui ei. Instruită?... Doamne! La şcoala 


30 în româneşte, în textul original. 
35 


dascălului Homorod a învăţat să citească, să scrie şi să 
socotească. Şi socoteşte, scrie şi citeşte corect, dar n-a fost 
îndemnată să meargă mai departe - pentru bune motive. În 
schimb, nimeni n-o întrece când e vorba de credinţele şi le- 
gendele transilvănene. Ştie cât dascălul ei. Cunoaşte 
legenda Pietrei Fecioarei, unde o domniţă întrucâtva 
închipuită a scăpat de urmărirea tătarilor; legenda Peşterii 
Balaurului, în valea Pietrei Craiului; legenda fortăreței Deva, 
ridicată «pe vremea Zânelor»; legenda Detunatei, cea 
lovită de trăsnet, vestit munte de bazalt semănând cu o 
uriaşă vioară de piatră la care dracul cântă în nopţi de 
furtună; legenda Retezatului, cu creştetul retezat de o 
vrăjitoare; legenda Cheilor Turzii, despicate de o straşnică 
lovitură de sabie a sfântului Vasile. Mărturisim că Mioriţa da 
crezare tuturor acestor închipuiri, dar din pricina asta nu 
era mai puţin încântătoare şi plăcută. 

Mulţi flăcăi de prin partea locului o găseau pe plac, 
chiar fără să-şi amintească prea tare că era singura 
moştenitoare a birăului, jupânul Colț, cel dintâi slujbaş din 
Vereşti. Numai că degeaba i-ar fi făcut curte. Oare nu era 
logodită cu Nicolae Deac? 

Mândru pui de român, Nicolae, sau mai degrabă Nicu 
Deac, are douăzeci şi cinci de ani, e înalt, bine zidit, 
purtându-şi falnic capul cu păr negru acoperit de căciula 
albă, cu privirea deschisă, nestân-jenit sub cojocelul 
înflorit pe la cusături, bine aşezat pe picioare zvelte, 
picioare de cerb, hotărât în umblet şi mişcări. Paznic de 
pădure, de felul lui, era adică militar şi civil cam deopotrivă. 
Cum avea câteva ogoare în preajma Vereştilor, îi plăcea 
tatălui, iar cum se arăta plăcut şi mândru la înfăţişare, nu-i 
displăcea nici fetei, pe care n-ar fi fost cuminte s-o râvneşti, 


36 


ba nici măcar s-o priveşti mai îndeaproape. 

Una ca asta, de altminteri, nici nu i-ar fi trecut nimănui 
prin minte. 

Căsătoria lui Nicu Deac şi a Mioriţei Colț urma să aibă 


37 


38 


loc peste vreo cincisprezece zile, către mijlocul lunii 
viitoare, prilej de sărbătoare pentru tot satul. Jupânul Colț 
avea să le facă pe toate cumsecade. Nu era zgârcit. Dacă-i 
plăcea să câştige bani, nu se da în lături să-i cheltuiască la 
nevoie. Apoi, după nuntă, Nicu Deac urma să se mute în 
casa familiei, pe care trebuia s-o moştenească de la birău, 
iar simţindu-l lângă ea, poate că auzind în lungile nopţi de 
iarnă geamătul unei porţi sau trosnetul unei mobile, Mioriţa 
n-avea să se mai teamă că vede ivindu-se vreo fantomă, 
scăpată din legendele ei preferate. 

Pentru a întregi pomelnicul fruntaşilor din Vereşti se 
cuvine să amintim de încă doi, şi nu dintre cei mai puţin 
însemnați, de dascăl şi de doctor. 

Dascălul Homorod era un bărbat îndesat, cu ochelari, 
de cincizeci şi cinci de ani, ţinând mereu între dinţi ţeava 
încovoiată a unei lulele de porțelan; avea părul rar şi zburlit 
pe o ţeastă teşită, iar faţa spână, străbătută de un tic al 
obrazului stâng. Îndeletnicirea sa preferată era să 
potrivească penele cu care scriau elevii lui, pe care-i oprea 
- din principiu - să folosească peniţe de fier. Şi cum mai 
lungea capetele penelor cu vechiul lui briceag bine ascuţit! 
Cu ce precizie dădea lovitura finală, făcând cu ochiul când 
le reteza vârful. 

Mai întâi de toate, scriere frumoasă; către asta tindeau 
toate strădaniile lui, spre asta se cuvenea să-i îndemne pe 
elevi un dascăl grijuliu să-şi împlinească misiunea. 
Instrucţiunea venea abia în al doilea rând - şi se ştie ce 
preda dascălul Homorod şi ce învățau pe băncile şcolii sale 
generaţii de băieţi şi de fete. 

Şi acum, doctorul Paţac la rând. 

Cum, exista un doctor la Vereşti şi satul mai credea în 


39 


fiinţe supranaturale? 

Da, dar trebuie să ne înţelegem asupra titlului pe care 
doctorul Paţac îl purta, aşa cum am făcut şi în legătură cu 
titlul pe care-l purta judecătorul Colț. 

Paţac, un omuleţ cu pântecul proeminent, scurt şi 
îndesat, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, exercita cu 
fală medicina curentă la Vereşti şi în împrejurimi. Cu 
îndrăzneala lui netulburată, cu neistovita lui limbuţie, nu 
inspira o mai mică încredere decât ciobanul Frig - ceea ce 
nu era puţin. Vindea consultaţii şi prafuri atât de inofensive, 
încât nu înrăutăţeau vagile boli ale pacienţilor lui, care s-ar 
fi vindecat şi de la sine. De altfel, oamenii sunt sănătoşi în 
pasul Vulcan; aerul e de prima mână, epidemiile 
necunoscute şi, dacă se moare, e numai pentru că şi în 
acest colţ binecuvântat al Transilvaniei trebuie să se 
moară, odată şi odată. Cât despre doctorul Paţac - da, i se 
zicea doctor! - deşi era considerat ca atare, nu avea nici un 
fel de şcoală, nici de medicină, nici de farmacie, nici de 
nimic. 

Era pur şi simplu un fost infirmier al postului de 
carantină, al cărui rol consta în supravegherea călătorilor 
reţinuţi la frontieră pentru certificatul de sănătate. Nimic 
mai mult. Dar atât ajungea, pare-se, populaţiei necârcotaşe 
din Vereşti. Trebuie să adăugăm - ceea ce nu va putea mira 
- că doctorul Paţac e liber-cugetător, precum se cuvine să 
fie oricine se îndeletniceşte cu îngrijirea aproapelui. Aşa că 
nu recunoştea nici unul dintre eresurile având trecere în 
regiunea Carpaţilor, nici măcar pe cele privitoare la 
cetăţuie. Râdea de ele, îşi bătea joc. lar dacă se spunea de 
faţă cu el că, de când se ţinea minte, nimeni nu cutezase să 
se apropie de castel, repeta cui voia să-l asculte: 


40 


- Nu mă stârniţi să fac un drum până la prăpădita aia de 
cocioabă! 

Dar, cum nu era stârnit, ba chiar cum toţi se fereau să-l 
stârnească. Doctorul Paţac nu făcuse drumul şi, cu ajutorul 
credulităţii generale Castelul din Carpaţi era încă învăluit 
într-un mister de nepătruns. 


IV 


Vestea adusă de cioban se răspândise, în câteva 
minute, prin sat. 

Însoţit de Nicu Deac şi Mioriţa, jupânul Colț intrase în 
casă ţinând în mână preţioasa lunetă. În clipa aceea nu mai 
rămase pe terasă decât Frig, înconjurat de vreo douăzeci 
de bărbaţi, femei şi copii, cărora li se alăturaseră câţiva 
țigani, ce nu se arătau printre cei mai puţin tulburaţi din 
populaţia vereşteană. Frig era asaltat, încolţit de întrebări, 
şi ciobanul le răspundea cu trufaşa însemnătate pe care şi- 
o atribuie cineva care a apucat să vadă un lucru cu totul 
deosebit. 

- Da, repeta el, cetăţuia fumega, fumegă şi acum, şi va 
fumega până n-o mai rămâne piatră pe piatră! 

- Dar cine a putut aprinde focul?... întrebă o bătrână, 
împreunându-şi palmele. 

- Necuratul, răspunse Frig, dând diavolului numele pe 
care-l poartă prin partea locului, şi ăsta-i unul care se 
pricepe mai degrabă la întețit decât la stins focul! 

lar la replica asta, fiecare se strădui să zărească fumul 
din vârful donjonului. Cei mai mulţi afirmară în cele din 
urmă că-l desluşesc de minune, măcar că de la acea 
depărtare nu putea fi văzut defel. 


41 


Efectul produs de neobişnuitul fenomen întrecu tot ce 
se poate închipui. Se cuvine să stăruim. Binevoiască 
cititorul să se pună într-o stare de spirit asemănătoare celei 
a locuitorilor din Vereşti şi nu se va mai mira de câte îi vor 
fi povestite mai încolo. Nu-i cer să creadă în lucruri 
supranaturale, ci să-şi amintească de faptul că această 
populaţie neştiutoare credea fără rezerve. Bănuielilor 
trezite de Castelul din Carpaţi, pe când trecea drept pustiu, 
avea să li se alăture groaza, de vreme ce acum părea locuit 
- şi de ce soi de făpturi, Dumnezeule! 

Se afla la Vereşti un loc de adunare frecventat de 
băutori, şi chiar îndrăgit de cei cărora, fără să bea, le 
plăcea să tăifăsuiască despre treburile lor la capătul zilei de 
lucru - aceştia din urmă în număr restrâns, se înţelege. 
Localul, deschis tuturor, era principalul sau, mai bine-zis, 
singurul han din sat. 

Cine era proprietarul hanului? Un evreu pe nume lonas, 
un om de ispravă de vreo şaizeci de ani, cu înfăţişare 
atrăgătoare, dar foarte semită datorită ochilor negri, 
nasului încovoiat, buzei alungite, părului lins şi bărbuţei 
tradiţionale. Plecat şi îndatoritor, împrumuta cu dragă inimă 
unuia şi altuia mici sume de bani, fără a se arăta pretenţios 
în privinţa garanţiilor, nici prea cămătar în privinţa 
dobânzilor, deşi înţelegea să fie plătit la soroacele 
statornicite de împrumutător. 

Hanul La Regele Matei, aşa-i zicea, ocupa peste drum 
de casa birăului unul dintre colţurile terasei străbătută de 
ulița mare din Vereşti. Era o clădire veche, jumătate de 
lemn şi jumătate de piatră, tare cârpăcită pe alocuri, dar 
bogat îmbrăcată în verdeață şi cu o înfăţişare ispititoare. 
Era alcătuită doar dintr-un parter, cu uşă de sticlă dând 


42 


către terasă. Înăuntru pătrundeai mai întâi într-o sală mare, 
mobilată cu mese pentru pahare şi scăunele pentru băutori, 
cu un blidar de stejar mâncat de carii pe care scânteiau 
străchini, oale şi sticle, şi cu o tejghea de lemn înnegrit. În 
spatele căreia stătea lonas, la îndemâna mugşteriilor. 

Acum, iată şi cum era luminată sala: două ferestre 
străpungeau faţada, pe terasă, şi alte două, dimpotrivă, 
peretele din fund. Dintre acestea, una, ascunsă de o perdea 
groasă de plante agăţătoare sau atârnătoare care o 
acopereau dinafară, era condamnată şi abia dacă lăsa să 
pătrundă puţină lumină. Odată deschisă, cealaltă îngăduia 
privirii uimite să cuprindă întreaga vale inferioară a 
Vulcanului. La câteva picioare mai jos de tocul uşii se 
desfăşurau apele furtunoase ale torentului Doinei. Pe de o 
parte, puhoiul cobora povârnişurile trecătorii după ce izvora 
din înălțimile dealului Gorgan, încununat de clădirea cetăţii; 
pe de alta, alimentat mereu din belşug de pâraie de munte, 
chiar şi vara, gonea bubuind către albia Jiului valah, care-l 
înghiţea. 

La dreapta, lipite de sala cea mare, vreo şase cămăruţe 
ajungeau pentru a găzdui rarii călători ce doreau să se 
odihnească la Regele Matei, înainte de a trece hotarul. 
Puteau fi siguri de o primire bună, de preţuri moderate 
făcute de către un hangiu atent şi săritor, mereu 
aprovizionat cu tutun ales, pe care-l lua de la cele mai bune 
puncte de trafic din împrejurimi. Cât despre lonas, folosea 
drept odaie de dormit o mansardă îngustă, a cărei 
ferestruică sucită străpungea stuful şi dădea spre terasă. 

Chiar în seara acelui 29 mai a avut loc la han adunarea 
oamenilor de vază din Vereşti - jupânul Colț, dascălul 
Homorod, pădurarul Nicu Deac, o duzină dintre cei mai de 


43 


seamă locuitori ai satului şi ciobanul Frig, nu cel mai 
neînsemnat dintre cei de faţă. Doctorul Paţac lipsea de la 
adunarea fruntaşilor. Chemat pe nepusă masă de către 
unul dintre vechii lui pacienţi, care nu-l aştepta decât pe el 
pentru a trece pe lumea cealaltă, făgăduise să vină de 
îndată ce îngrijirile lui nu-i vor mai fi fost defunctului de 
neapărată trebuinţă. 

În aşteptarea ex-infirmierului, se vorbea despre gravul 
eveniment la ordinea zilei, dar nu se vorbea fără a se 
mânca şi a se bea. lonas îi îmbia pe unii cu fiertura de 
porumb cunoscută sub numele de mămăligă”! defel 
neplăcută dacă e muiată în lapte proaspăt muls. Altora le 
înfăţişă numeroase păhărele din licorile tari ce curg ca apa 
curată prin gâtlejurile româneşti, şnapsul care nu costă nici 
doi bani jumate paharul şi îndeosebi rachiuf?, ţuica 
straşnică a cărei vânzare în ţara Carpaţilor e considerabilă. 

Trebuie să menţionăm un obicei al hanului, conform 
căruia hangiul lonas nu servea decât «la farfurie», adică-i 
servea doar pe cei ce luau loc la masă, deoarece băgase de 
seamă că, odată aşezaţi, mugşteriii consumau mai mult 
decât dacă ar fi rămas în picioare. lar în seara aceea 
afacerile făgăduiau să meargă strună, pentru că toate 
scăunelele erau ocupate. Aşa că lonas umbla de la o masă 
la alta, ţinând ulciorul şi umplând păhărelele care se goleau 
fără socoteală. 

Era opt şi jumătate seara. Se pălăvrăgea de la lăsarea 
amurgului, fără a se ajunge la o încheiere cu privire la ce 
trebuia făcut. Dar oamenii ăştia cumsecade socoteau într- 
un glas că, dacă era locuit de necunoscuţi, Castelul din 


31 în româneşte, în textul original. 
32 în româneşte, în textul original. 


44 


Carpaţi devenea pentru satul Vereşti la fel de primejdios ca 
o pulberărie la intrarea unui oraş. 

- E tare rău! spuse atunci jupânul Colț. 

- Tare rău! repetară cei de faţă. 

- Prea sigur e, adăugă lonas, că faima rea a cetăţuii 
aducea şi aşa destule neajunsuri ținutului. 

- Să te ţii de-acum încolo! strigă dascălul Homorod. 

- Străinii nu veneau decât arareori... îi întoarse vorba 
jupânul Colț, într-un oftat. 

- Şi acu' n-au să mai vină deloc! adăugă lonas, oftând la 
unison cu birăul. 

- Destui locuitori se şi gândesc să părăsească satul! le 
atrase un băutor luarea-aminte. 

- Eu, cel dintâi, răspunse un ţăran din împrejurimi, şi- 
am să plec de cum mi-oi vinde via... 

- Pentru care ai să cam aştepţi cumpărători, moşule! i-o 
trânti hangiul. 

Se vede unde ajunseseră cu discuţia cinstiţii fruntaşi. 
Printre spaimele pricinuite fiecăruia de Castelul din Carpaţi 
îşi făcea loc realitatea intereselor, în chip atât de regretabil 
păgubite. Gata cu călătorii, şi lonas era lovit în veniturile 
hanului. Gata cu străinii, şi jupânul Colţ suferea în 
perceperea dreptului de trecere, a cărui cifră scădea 
întruna. Gata cu cumpărătorii de pământ în pasul Vulcan, şi 
proprietarii nu mai găseau cui vinde, nici cu preţ scăzut. 
Treaba dura de ani de zile şi împrejurarea păgubitoare 
ameninţa să se înrăutăţească încă. 

Într-adevăr, dacă aşa stăteau lucrurile când duhurile 
cetăţuii se ţineau atât de potolite încât nici nu se lăsau 
văzute, ce avea să se întâmple acum, când îşi vădeau 
prezenţa prin dovezi materiale? 


45 


Ciobanul Frig socoti atunci de cuviinţă să spună, ce-i 
drept, cu un glas destul de şovăitor: 

- Poate c-ar fi cu cale?... 

- Ce? întrebă jupânul Colț. 

- Să meargă careva să vadă, stăpâne. 

Se priviră cu toţii pe furiş, apoi îşi plecară ochii şi 
întrebarea rămase fără răspuns. 

lonas fu cel care reluă vorba, adresându-se jupânului 
Colț: 

- Ciobanul dumitale, zise el cu glas sigur, a arătat 
singurul lucru care poate fi făcut. 

- Să mergi la cetățuie... 

- Da, dragii mei, răspunse hangiul, Dacă iese fum pe 
hornul donjonului, înseamnă că acolo se face foc, iar dacă 
se face foc, Înseamnă că o mână l-a aprins... 

- O mână... de n-o fi o gheară! i-o întoarse ţăranul cel 
bătrân, clătinând din cap. 

- Mână sau gheară, spuse hangiul, n-are a face! Trebuie 
să aflăm ce rost are. Pentru întâia oară de când boierul 
Radu Gorj l-a părăsit, dintr-un horn al castelului iese fum. 

- Cu toate astea s-ar putea să mai fi ieşit fum şi 
altădată, fără ca nimeni să-şi fi dat seama, sugeră jupânul 
Colț. 

- lată ce nu voi crede în ruptul capului! strigă cu 
aprindere dascălul Homorod. 

- E foarte cu putinţă, dimpotrivă, observă birăul, de 
vreme ce nu aveam lunetă pentru a putea vedea ce se 
petrece în cetăţuie. 

Remarca era  îndreptăţită. Fenomenul se putuse 
produce de mult, scăpând până şi ciobanului Frig, oricât de 
agere i-ar fi fost privirile. Cum, necum, că fenomenul era 


46 


nou sau nu, nici o îndoială că făpturi omeneşti ocupau 
acum Castelul din Carpaţi. lar faptul constituia o vecinătate 
dintre cele mai neliniştitoare pentru locuitorii din Vulcan şi 
Vereşti. 

Dascălul Homorod socoti că se cuvenea să aducă o 
obiecţie în sprijinul credințelor sale: 

- Făpturi omeneşti, fraţilor?... Daţi-mi voie să nu cred o 
vorbă. 

De ce le-ar fi dat prin minte unor făpturi omeneşti să se 
adăpostească în cetăţuie, cu ce gânduri şi cum să fi ajuns 
acolo?... 

- Dar ce-ai vrea să fie nepoftiţii ăştia? strigă jupânul 
Colț. 

- Făpturi supranaturale, răspunse dascălul Homorod cu 
un glas ce impresiona. De ce n-ar fi duhuri, niscai babe” 
spiriduşi sau poate chiar ştime primejdioase, din cele ce iau 
chip de femei frumoase... 

În timpul pomelnicului toate privirile se îndreptaseră 
către poartă, către ferestre şi către vatra marii săli a 
Regelui Matei. Într-adevăr, fiecare se întreba dacă n-o să 
vadă ivindu-se una sau alta dintre nălucile evocate pe rând 
de învăţător. 

- Cu toate astea, bunii mei prieteni, îndrăzni să zică 
lonas, dacă ar fi vorba de duhuri nu văd de ce ar fi aprins 
un foc, de vreme ce n-au nevoie să gătească... 

- Şi vrăjile?... răspunse păcurarul. Uiţi că pentru a face 
vrăji e nevoie de foc? 

- De bună seamă! adăugă dascălul, cu un glas ce nu 
îngăduia replică. 

Sentința fu primită fără tăgadă şi, după părerea tuturor, 


33 în româneşte, în textul original. 
47 


era neîndoios că făpturi supranaturale şi nu fiinţe omeneşti 
îşi aleseseră Castelul din Carpaţi drept loc de uneltiri. 

Până aici Nicu Deac nu luase defel parte la convorbire. 
Pădurarul se mulțumea să asculte cu luare-aminte cele 
spuse de unii şi de alţii. Bătrână cetăţuie cu ziduri 
misterioase, cu veche obârşie şi înfăţişare feudală îi 
inspirase dintotdeauna curiozitate şi respect, deopotrivă. 
Ba chiar, pentru că era foarte curajos, măcar că tot atât de 
credul ca oricare locuitor din Vereşti, îşi vădise nu o dată 
dorinţa de a trece dincolo de zidul ei de incintă. 

Vă închipuiţi că Mioriţa îl îndepărtase cu încăpățânare 
de la un gând atât de nesăbuit. Că-i trecuseră astfel de 
gânduri prin minte atunci când era slobod să facă ce 
poftea, mă rog! Dar un logodnic nu-şi mai aparţine sieşi, şi 
a se arunca într-o asemenea aventură ar fi fost o faptă de 
nebun sau de nepăsător. Şi cu toate acestea, în ciuda rugă- 
minţilor ei, frumoasa se temea întruna că pădurarul şi-ar 
putea pune gândul în faptă. Ceea ce o mai liniştea era că 
Nicu Deac nu declarase ritos că se va duce la cetăţuie, căci 
atunci nimeni n-ar fi avut destulă putere să-l oprească - nici 
măcar ea. Ştia că e un flăcău încăpățânat şi hotărât, care 
nu-şi lua niciodată vorba îndărăt. Zis şi făcut. Aşa că Mioriţa 
s-ar fi dat de ceasul morţii dacă ar fi putut bănui gândurile 
de care tânărul era frământat în clipa aceea. 

Până una-alta, cum Nicu Deac rămânea tăcut, 
propunerea păcurarului nu fu primită de nimeni. Cine ar fi 
îndrăznit să viziteze Castelul din Carpaţi acum, când era 
bântuit, afară numai dacă şi-ar fi pierdut capul?... Fiecare 
îşi găsea deci cele mai întemeiate motive pentru a nu 
întreprinde nimic... Birăul nu mai era la vârsta când se 
putea aventura pe poteci atât de grele... Dascălul trebuia 


48 


să-şi vadă de şcoală, lonas să-şi supravegheze hanul, Frig 
să-şi pască oile, ceilalţi ţărani să se ţină de vitele şi fineţele 
lor. 

Nu! Nici unul care să se fi învoit să se jertfească, de 
vreme ce fiecare îşi repeta în gând: 

«Cel ce s-ar încumeta să urce până la cetăţuie s-ar 
putea să nu se mai întoarcă!» 

În clipa aceea poarta hanului se deschise fără veste, 
spre marea spaimă a celor de faţă. 

Dar era doar doctorul Paţac, şi anevoie putea fi luat 
drept una dintre răpitoarele ştime despre care pomenise 
dascălul Homorod. 

Murindu-i pacientul - ceea ce îi cinstea perspicacitatea 
medicală, dacă nu priceperea - doctorul Paţac dăduse 
buzna în adunarea de la Regele Matei. 

- lată-te, în sfârşit! strigă jupânul Colț. 

Doctorul Paţac se grăbi să împartă tuturor strângeri de 
mână de parcă ar fi împărţit niscai hapuri şi, cu un glas 
destul de ironic, strigă: 

- Atunci, prieteni, tot cetăţuia... cetăţuia Necuratului nu 
vă dă pace!... Of, fricoşilor!... Păi, dacă ţine şi castelul ăsta 
vechi să fumeze, lăsaţi-l să fumeze!... Parcă savantul nostru 
Homorod nu fumează, ba încă toată ziua?... Zău așa, 
întreaga regiune a albit de groază. Cât mi-am făcut vizitele, 
n-am auzit vorbindu-se decât de asta!... Stafiile şi-au aprins 
focul acolo?... Şi de ce nu, dacă or fi răcit! Se pare că-n luna 
mai în încăperile donjonului îngheţi de-a binelea. Doar dacă 
nu s-or fi apucat să coacă pâine pentru lumea cealaltă!... 
Păi tot o să trebuiască să ne hrănim colo sus, dacă-i 
adevărat că înviem!... Poate c-au venit niscai brutari din cer 
să-şi încingă cuptorul... 


49 


Şi, în încheiere, o seamă de alte glume tare puţin 
gustate de cei din Vereşti şi pe care doctorul Paţac le 
debita cu o înfumurare de necrezut. 

Îl lăsară să vorbească. 

Şi birăul îl întrebă apoi: 

- Aşadar, doctore, tot ce se petrece la cetăţuie ţi se 
pare fără însemnătate...? 

- Fără, jupâne Colț. 

- N-ai spus c-ai fi gata să te duci pân-acolo... dacă ai fi 
stârnit?... 

- Eu? răspunse fostul infirmier, nu fără a lăsa să se 
simtă că reamintirea propriilor sale cuvinte îl cam plictisea. 

- Păi cum... N-ai spus-o şi răsspus-o? adăugă dascălul, 
insistând. 

- Am spus-o... desigur... şi, zău... dacă-i vorba doar s-o 
repet... 

- E vorba s-o faci, spuse Homorod. 

- S-o fac? 

- Da... şi, în loc să te stârnim... ne mulţumim să te 
rugăm, adăugă jupânul Colț. 

- Înţelegeţi... prieteni... fără îndoială... O asemenea 
propunere... 

- Ei bine, strigă hangiul, de vreme ce şovăi, nu te mai 
rugăm... te stârnim! 

- Mă stârniţi? 

- Da, doctore! 

- lonas, prea întinzi coarda, zise şi birăul. Pe Paţac nu-i 
nevoie să-l stârnim... Ştim că-i om de cuvânt... Şi va face 
întocmai cum a spus... fie şi numai pentru a îndatora satul 
şi toată regiunea. 

- Cum, vorbiţi serios?... Vreţi să mă duc până la Castelul 


50 


din Carpaţi? întrebă doctorul, a cărui faţă rotofeie se făcuse 
tare palidă. 

- Nu poţi da îndărăt, spuse răspicat jupânul Colț. 

- Dar vă rog... dragii mei... vă rog... să chibzuim... 

- Am chibzuit, răspunse lonas. 

- Fiţi drepţi... La ce mi-ar folosi să mă duc până acolo... 
şi peste ce aş da?... Peste câţiva oameni de treabă, care s- 
au adăpostit în cetăţuie... şi nu supără pe nimeni... 

- Ei bine, i-o întoarse dascălul Homorod, dacă-s oameni 
de treabă n-ai a te teme de nimic din partea lor şi vei avea 
prilejul să le oferi serviciile dumitale. 

- Dacă ar avea nevoie de ele, răspunse doctorul Paţac, 
dacă mi-ar trimite vorbă să vin, n-aş şovăi... credeţi-mă... 
să mă duc până la castel. Dar n-o pornesc fără a fi poftit şi 
nu fac vizite de florile mărului... 

- Vei fi plătit pentru osteneală, zise jupânul Colț, ba 
chiar cu ora. 

- Şi cine-mi va plăti?... 

- Eu... noi... la preţul pe care-l hotărăşti! răspunseră cei 
mai mulţi dintre muşterii lui lonas. 

În ciuda repetatelor lui lăudăroşenii, doctorul era, vădit, 
cel puţin tot atât de fricos ca şi consătenii lui din Vereşti. Cu 
toate acestea, după ce făcuse pe liber-cugetătorul, după 
ce-şi bătuse joc de legendele ținutului, nu ştia acum pe 
unde să scoată cămaşa, refuzând serviciul cerut. Dar nu-i 
venea la socoteală nici să se ducă până la Castelul din 
Carpaţi, chiar dacă i se plătea drumul. Se strădui, aşadar, 
să dovedească faptul că de pe urma vizitei nu va ieşi nimic 
bun, că satul se va face de râs trimiţându-l să cerceteze 
cetăţuia. Argumentele n-aveau putere. 

- Haida-de, doctore, reluă dascălul Homorod, mi se pare 


51 


că n-ai nimic de pierdut, de vreme ce nu crezi în duhuri... 

- Nu... nu cred... 

- lar dacă nu duhurile se întorc la castel, înseamnă că 
nişte fiinţe omeneşti s-au oploşit acolo şi ai să faci 
cunoştinţă cu ele... 

Raționamentul dascălului nu era lipsit de logică: cu greu 
putea fi întors împotrivă-i. 

- Foarte bine, Homorod, răspunse doctorul Paţac, dar s- 
ar putea să fiu reţinut în cetăţuie... 

- Se cheamă că vei fi fost bine primit, i-o întoarse lonas. 

- Bineînţeles; totuşi, dacă lipsa mea se prelungeşte şi 
cineva ar avea nevoie de mine în sat... 

- Ne simţim minunat cu toţii, răspunse jupânul Colț, şi 
nu se mai află un singur bolnav la Vereşti de când cel din 
urmă pacient pe care-l aveai şi-a luat bilet pentru ceea 
lume. 

- Vorbeşte limpede... Eşti hotărât să pleci? întrebă 
hangiul. 

- Zău că nu! i-o trânti doctorul. Oh, nu de frică!... Ştiţi 
prea bine că nu cred în toate vrăjitoriile astea... Adevărul e 
că lucrul mi se pare fără rost şi, repet, caraghios... Numai 
pentru că o şuviţă de fum a ieşit din coşul donjonului... O 
şuviţă care, poate, nici nu-i de fum... Hotărât... nu!... Nu mă 
duc la Castelul din Carpaţi... 

- Am să mă duc eu! 

Nicu Deac se vârâse în vorbă, zvârlind cele cinci 
cuvinte. 

- Tu... Nicule? strigă jupânul Colț. 

- Eu... dar numai dacă Paţac mă însoţeşte. 

Laţul fu aruncat drept către doctor, care făcu o săritură 
pentru a se desprinde. 


52 


- Ce spui, pădurare? replică el. Eu... să te însoţesc?... 
Fireşte... ar fi o plimbare plăcută... aşa, în doi... dacă ar 
avea vreun rost... şi dacă ne-am putea încumeta... Ce 
dumnezeu, Nicule, ştii bine că nici potecă nu se mai află 
până la cetăţuie... Nici n-am putea ajunge... 

- Am zis că mă duc la cetăţuie, răspunse Nicu Deac, şi 
dacă am zis, mă duc. 

- Dar eu... eu n-am zis!... strigă doctorul, zbătându-se 
de parcă cineva l-ar fi apucat de guler. 

- Ba da... ai zis!... i-o întoarse lonas. 

- Da!... Da!... răspunseră într-un glas cei de faţă. 

Hărţuit de unii şi de alţii, fostul infirmier nu mai ştia 
cum să scape. Of, cum se căia că se legase, cu atâta lipsă 
de prevedere, prin lăudăroşeniile lui! Nu şi-ar fi închipuit 
niciodată că puteau fi luate în serios, nici că se va pomeni 
în situaţia de a-şi pune pielea în joc... Acum nu mai avea 
posibilitatea să dea îndărăt fără a deveni calul de bătaie al 
glumeţilor din Vereşti, iar tot ţinutul Vulcanului ar fi râs de 
el fără milă. Se hotărî, aşadar, să privească lucrurile în faţă. 

- Bine... dacă ţineţi neapărat, spuse el, am să-l însoțesc 
pe Nicu Deac, măcar că n-are rost! 

- Aşa... doctore Paţac, aşa! strigară toţi băutorii de la 
Regele Matei. 

- Şi când pornim, pădurare? întrebă doctorul Paţac 
luând un aer nepăsător, care-i ascundea prost frica. 

- Mâine dimineaţă, răspunse Nicu Deac. 

Aceste ultime cuvinte fură urmate de o tăcere 
prelungită. Ea vădea cât de adevărată era tulburarea 
jupânului Colț şi a celorlalţi. Paharele fuseseră golite, cănile 
la fel, şi totuşi nimeni nu se ridica, nimeni nu se gândea să 
părăsească sala şi nici să se ducă spre casă, deşi se făcuse 


53 


târziu. Aşa că lonas socoti nimerit să mai aducă un rând de 
şnaps şi de ţuică... 

Deodată, un glas se făcu limpede auzit în tăcerea 
generală, şi iată care fură cuvintele rostite încetişor: 

- Nicolae Deac, nu te duce mâine la cetăţuie!... Nu te 
duce... c-o păţeşti. 

Cine vorbise?... De unde venea glasul pe care nimeni 
nu-l cunoştea şi care părea să iasă dintr-o gură nevăzută?... 
Nu putea fi decât glasul unui strigoi, un glas supranatural, 
un glas de pe lumea cealaltă... 

Spaima ajunse la culme. Oamenii nu cutezau să se 
privească, nu cutezau să scoată o vorbă... 

Cel mai viteaz - Nicu Deac, bineînţeles - voi să ştie cum 
stăteau lucrurile. Era limpede că vorbele fuseseră rostite 
chiar în sală. Şi pădurarul îndrăzni să se apropie întâi şi 
întâi de dulap, deschizându-l brusc... 

Nimeni. 

Se duse să cerceteze odăile ce dădeau spre sală... 

Nimeni. 

Împinse poarta hanului, ieşi afară, străbătu terasa până 
la uliţa mare a Vereştilor. 

Nimeni. 

Peste câteva clipe, jupânul Colţ, dascălul Homorod, 
doctorul Patac, Nicu Deac, ciobanul Frig şi ceilalţi 
părăsiseră hanul lăsându-l pe lonas, care se grăbi să- 
ntoarcă de două ori cheia în broască. 

În noaptea aceea, ca şi cum ar fi fost ameninţaţi de o 
nălucire fantastică, vereştenii se baricadară zdravăn în 
casele lor... 

Teroarea domnea peste sat. 


54 


V 


A doua zi, pe la nouă dimineaţa, Nicu Deac şi doctorul 
Paţac se pregăteau de plecare. Planul pădurarului era să 
urce prin pasul Vulcan, îndreptându-se pe cel mai scurt 
drum către cetăţuia suspectă. 

După fumul ieşind din donjon, după glasul auzit în sala 
Regelui Matei nimeni nu se va mai mira că întreaga 
populaţie părea înnebunită. Câţiva ţigani se şi apucaseră să 
spună că au să părăsească regiunea. În sânul tuturor 
familiilor nu se mai vorbea decât despre asta - şi încă în 
şoaptă. Mai spuneţi, dacă vă dă mâna, că dracul, Necuratul, 
nu era amestecat în fraza atât de amenințătoare pentru 
tânărul pădurar. Fuseseră acolo, în hanul lui lonas, vreo 
cincisprezece inşi, şi dintre cei mai vrednici de crezare, care 
auziseră ciudatele cuvinte. Să zici că urechea îi înşelase, nu 
stătea în picioare. În privinţa asta, nici o îndoială; Nicu Deac 
fusese prevenit pe nume că avea s-o păţească, dacă se 
încăpăţâna să cerceteze Castelul din Carpaţi. 

Şi, cu toate acestea, tânărul pădurar se pregătea să 
părăsească Vereştii, ba încă fără a fi silit. Într-adevăr, oricât 
de bănos ar fi fost pentru jupânul Colț să lămurească taina 
cetăţuii, oricât folos ar fi avut satul aflând ce se petrecuse 
acolo, se făcuseră demersuri stăruitoare pentru a obţine ca 
Nicu Deac să-şi ia vorba îndărăt. Plânsă, deznădăjduită, cu 
frumogşii ei ochi scăldaţi în lacrimi, Mioriţa îl rugase să nu se 
încăpăţâneze. Era primejdios şi înainte de avertismentul 
glasului necunoscut. Dar, după el, încercarea devenea 
nebunească. Şi iată că, în ajunul nunţii, Nicu Deac ţinea să- 
şi pună viaţa în joc într-o asemenea încercare, iar logodnica 
i se târa la picioare, fără a izbuti să-l oprească. 

55 


Nici mustrările prietenilor, nici lacrimile Mioriţei nu-l 
clintiseră pe pădurar. De altminteri, nimeni nu se miră. | se 
cunoştea firea neîmblânzită, tenacitatea, hai să zicem 
încăpăţânarea. Spusese că va urca până la Castelul din 
Carpaţi şi nimic nu-l mai putea împiedica - nici măcar 
ameninţarea adresată direct. Da, se va duce până la 
cetăţuie, chiar de-ar fi să nu se mai întoarcă! 

Când sosi ora plecării, Nicu Deac o strânse pentru 
ultima oară la piept pe Mioriţa, în vreme ce biata fată se 
închina cu trei degete, după un obicei care cinsteşte Sfânta 
Treime. 

Şi doctorul Paţac?... Ei bine, somat să-l însoţească pe 
pădurar, doctorul Paţac încercase să scape, dar fără succes. 
Spusese tot ce putea spune!... Ridicase toate obiecțiile ce 
se puteau născoci!... Se adăpostise după porunca atât de 
limpede, atât de desluşit auzită de a nu merge la castel... 

- Amenințarea nu mă priveşte decât pe mine, se 
mulţumise să-i răspundă Nicu Deac. 

- Şi dacă ţi se întâmplă ceva, pădurarule, răspunsese 
doctorul Paţac, crezi că eu am să scap teafăr? 

- Teafăr sau nu, ai făgăduit să vii cu mine la castel şi ai 
să vii, de vreme ce mă duc! 

Înţelegând că nimic nu-l va face să-şi calce cuvântul, în 
privinţa asta vereştenii dăduseră dreptate pădurarului. Era 
mai bine ca Nicu Deac să n-o pornească în aventură de unul 
singur. Aşa că, necăjit, simțind că nu mai putea da îndărăt, 
că ar fi însemnat să-şi compromită situaţia în sat, că s-ar fi 
făcut de ocară după atâtea lăudăroşenii adunate, doctorul 
se resemnă, cu sufletul plin de groază. Era de altfel cât se 
poate de hotărât să folosească cea mai măruntă piedică 
răsărită în cale pentru a-şi sili tovarăşul să ia drumul 


56 


îndărăt. 

Nicu Deac şi doctorul Paţac plecară, aşadar, iar jupânul 
Colț, dascălul Homorod, Frig şi lonas îi petrecură până la 
cotul uliţei, unde se opriră. 

De acolo jupânul Colț îşi îndreptă pentru ultima dată 
luneta - care nu-l mai părăsea - în direcţia cetăţuii. Nici o 
şuviţă de fum nu se mai arăta pe hornul donjonului, şi i-ar fi 
fost lesne s-o vadă în zarea foarte limpede a acelei 
frumoase dimineţi de primăvară. Trebuia trasă încheierea 
că oaspeţii naturali sau supranaturali ai castelului îşi 
luaseră tălpăşiţa, văzând că pădurarul nu le ia în seamă 
amenințările? Unii gândiră aşa, găsind astfel un temei 
hotărâtor pentru ca treaba să fie dusă până la capăt. 

Îşi strânseră mâinile şi, trăgându-l pe doctor după el, 
Nicu Deac pieri pe după cotul trecătorii. 

Tânărul pădurar era în ţinută de inspecţie, purta chipiul 
galonat, cu cozoroc mare, vesta şi cureaua în care avea 
înfipt cuțitul pus în teacă, nădragi largi, cizme potcovite, 
cartuşiera pe şale şi puşca pe umăr. Avea faima 
îndreptăţită a unui bun ţintaş şi cum, în lipsa nălucilor, 
puteau da peste haimanale din cele ce bat hotarul, sau, în 
lipsa haimanalelor, peste vreun urs răuvoitor, era cuminte 
să fie în măsură să se apere. 

Cât despre doctor, socotise potrivit să se înarmeze cu 
un pistol vechi cu cremene, care din cinci focuri nu trăgea 
trei. Mai purta şi o secure, pe care tovarăşul lui i-o dăduse 
pentru împrejurarea, probabilă, când ar fi fost nevoiţi să-şi 
deschidă cale prin hăţişurile dese ale Pleşei. Purtând o 
pălărie ţărănească mare, încheiat la toţi nasturii mantiei lui 
groase, era încălţat cu cizme straşnic potcovite şi, totuşi, 
echipamentul acesta greu nu l-ar fi împiedicat s-o şteargă, 


57 


de îndată ce i s-ar fi ivit prilejul. 

Şi el şi Nicu Deac se îngrijiseră deopotrivă şi aveau în 
traistă merinde pentru a-şi putea prelungi, la nevoie, 
cercetarea. 

După ce depăşiră cotul drumului, Nicu Deac şi doctorul 
Paţac merseră câteva sute de paşi de-a lungul Doinei, 
urcând pe malul ei stâng. Urmărind drumul ce apucă de-a 
curmezişul prăpăstiilor masivului, s-ar fi îndepărtat prea 
mult către apus. Ar fi fost mai nimerit să poată urma firul 
apei, ceea ce ar fi micşorat pe sfert distanţa, căci Doina 
izvorăşte dintre cutele dealului Gorgan. Dar, practicabil la 
început, malul plin de văgăuni şi înţesat de stânci înalte nu 
le-ar mai fi îngăduit apoi nici să se strecoare. Trebuiau s-o 
taie pieziş spre stânga, în ciuda riscului de a reveni în 
direcţia castelului după ce vor fi trecut de zona inferioară a 
pădurilor Pleşei. 

Era, de altminteri, singura parte prin care se putea 
ajunge la cetăţuie. Pe când mai era locuită de Radu Gorj, 
comunicarea dintre satul Vereşti, pasul Vulcan şi valea 
Jiului valah se făcea printr-o trecere îngustă, deschisă în 
direcţia asta. Dar, lăsată timp de douăzeci de ani pradă 
vegetaţiilor, astupată de hăţişul încâlcit al buruienilor, 
zadarnic ai mai ti căutat urma unei poteci sau cărărui. 

Când să părăsească albia Doinei, străjuită de maluri 
înalte între care apa mugea, Nicu Deac se opri să se 
orienteze. De pe acum, castelul nu mai era vizibil. Putea fi 
văzut din nou doar de dincolo de perdeaua pădurilor 
aşezate în trepte pe povârnişurile joase ale muntelui, dispo- 
ziţie comună întregului sistem orografic al Carpaţilor. În 
lipsa reperelor, nu părea prea uşor să stabileşti direcţia. Nu 
putea fi hotărâtă decât după soare, ale cărui raze atingeau 


58 


atunci crestele îndepărtate, către sud-est. 

- Vezi bine, pădurare, zise doctorul, vezi bine!... Nu-i 
nici măcar drum... sau mai degrabă nu mai e! 

- Va fi, răspunse Nicu Deac. 

- Uşor de zis, Nicule... 

- Şi greu de făcut, Paţac. 

- Atunci, tot hotărât?... 

Pădurarul se mulţumi să răspundă printr-un semn de 
încuviinţare şi o luă printre copaci. 

Doctorul simţi în clipa aceea o straşnică dorinţă de a 
face cale întoarsă; dar însoţitorul lui, care privise îndărăt, îi 
aruncă o căutătură atât de hotărâtă, încât fricosul nu socoti 
nimerit să rămână în urmă. 

Doctorul Paţac mai avea o speranţă: că Nicu Deac nu va 
întârzia să se rătăcească în labirintul acestor păduri, pe 
care nu le cercetase niciodată în interes de serviciu. Dar nu 
ținea seamă de minunata agerime, de instinctul 
profesional, de aptitudinea «animală», ca să zic aşa, care 
îngăduie orientarea după cele mai neînsemnate indicii - 
ramuri întinse în cutare sau cutare direcţie, denivelarea 
solului, culoarea scoarţei, nuanţa diferită a muşchiului, 
după cum e expus vânturilor de sud sau de nord. Nicu Deac 
îşi cunoştea prea bine meseria, o exercita cu o prea mare 
pătrundere pentru a se putea pierde, chiar şi în locuri pe 
care nu le cunoştea. În ţara lui Cooper ar fi fost demnul 
rival al unui Ciorap-de-Piele** sau Chingachgook*. 

Şi totuşi, străbaterea zonei împădurite avea să ridice 
greutăţi adevărate. Ulmi, fagi, câţiva dintre arţarii numiţi 
«falşi platani», stejari mândri ocupau primele planuri până 


34 Erou al romancierului american Fenimore Cooper (1789-1851). 
35 Erou al romancierului american Fenimore Cooper (1789-1851). 


59 


la etajul mestecenilor, al pinilor şi brazilor masaţi pe culmile 
superioare, la stânga trecătorii. Minunaţi copaci, cu 
puternicele lor trunchiuri, cu ramurile încălzite de seva 
proaspătă, cu frunzişul des, împletindu-se unul cu celălalt 
pentru a alcătui o boltă de verdeață pe care razele soarelui 
nu izbuteau s-o străpungă. 

Cu toate acestea, aplecându-te pe sub crengile joase, ai 
fi putut trece cu destulă uşurinţă. Dar câte piedici la faţa 
pământului şi de ce muncă era nevoie pentru a-l desţeleni, 
pentru a-l descoperi sub urzici şi mărăcini, pentru a te feri 
de miile de ace cu care ei te înţeapă la cea mai uşoară 
atingere! Nicu Deac nu era omul căruia să-i pese de atâta 
lucru şi, dacă putea înainta în pădure, nu-şi mai bătea capul 
cu câteva zgârieturi. În asemenea condiţii, ce-i drept, nu se 
putea merge decât foarte încet - împrejurare supărătoare, 
pentru că Nicu Deac şi doctorul Paţac aveau interesul să 
ajungă la cetăţuie în cursul după-amiezii. Ar mai fi rămas 
destulă lumină pentru a o putea cerceta, ceea ce le-ar fi 
îngăduit să se întoarcă la Vereşti înainte de căderea nopţii. 

De aceea, cu securea în mână, pădurarul se muncea să- 
şi deschidă drum prin mărăcinişul bogat, înţesat de 
baionete vegetale, sub care piciorul dădea peste un teren 
inegal, gloduros, plin de cocoaşele rădăcinilor şi buturugilor 
de care se împiedica atunci când nu se afunda în stratul 
umed de frunze uscate, nemăturate niciodată de vânt. 
Miriade de păstăi explodau, slobozind boabe fulminante 
spre marea spaimă a doctorului, care tresărea la pocniturile 
astea, privind în dreapta şi în stânga, întorcându-se îngrozit 
când un vrej i se agăța de vestă, ca o gheară ce-ar fi vrut 
să-l ţină în loc. Nu, bietul om nu era liniştit! Dar acum nu s- 
ar mai fi încumetat să se întoarcă de unul singur şi se 


60 


străduia să nu se lase distanțat de neînduplecatul lui 
tovarăş. 

Uneori se iveau în pădure luminişuri capricioase. 
Năvălea în ele o ploaie de lumină. Perechi de berze negre, 
stârnite în singurătatea lor, zburau de pe ramurile înalte şi 
se depărtau vâslind din aripi. Străbaterea unor asemenea 
luminişuri făcea mersul şi mai istovitor. Într-adevăr, de 
parcă toporul unui tăietor de lemne le-ar fi dat lovitura mor- 
tală, în ele se îngrămădiseră, ca beţişoarele unui joc pentru 
uriaşi, copacii doborâţi de furtună sau căzuţi de bătrâneţe. 
Zăceau acolo trunchiuri imense, măcinate de putregai şi pe 
care nici o sculă n-avea să le prefacă vreodată în buşteni, 
pe care nici o căruţă nu urma să le care până la albia Jiului 
valah. În faţa unor astfel de piedici greu de trecut, uneori 
cu neputinţă de ocolit, Nicu Deac şi tovarăşul lui aveau mult 
de furcă. Dacă tânărul pădurar, agil, suplu şi viguros, 
izbutea să se descurce, doctorul Paţac, cu picioarele lui 
scurte, cu pântecul revărsat, gâtuit, cu răsuflarea tăiată, nu 
putea evita căderile care cereau să i se dea o mână de 
ajutor. 

- Ai să vezi, Nicule, că am să sfârşesc prin a-mi rupe 
ceva! repeta el. 

- Te dregi tu. 

- Hai, pădurare, fii om de înţeles... Nu se cade să te 
înverşunezi când nu se mai poate! 

Aiurea! Nicu Deac o şi luase înainte şi, nedobândind 
nimic, doctorul zorea să-l ajungă din urmă. 

Oare direcţia în care o apucaseră era potrivită pentru a- 
i scoate în faţa cetăţuii? Cam greu să-şi dea seama. Totuşi, 
cum solul nu înceta să urce, însemna că suiau către 
marginea pădurii, pe care o atinseră la trei după-amiază. 


61 


De aici înainte şi până la dealul Gorgan se întindea 
perdeaua copacilor verzi, tot mai rari pe măsură ce costişa 
masivului câştiga în înălţime. 

În locul acela Doina se ivea din nou printre stânci, fie că 
o apuca spre nord-vest, fie că Nicu Deac se abătuse către 
albia ei. Faptul îi dădu tânărului pădurar siguranţa că o 
luase pe drumul cel bun, de vreme ce pârâul părea să 
izvorască din măruntaiele dealului Gorgan. 

Nicu Deac nu putu să-i refuze doctorului o oră de popas 
pe malul torentului. De altminteri, stomacul îşi cerea 
dreptul, la fel de poruncitor ca picioarele. Desagii erau bine 
umpluţi, plosca doctorului şi cea a lui Nicu Deac pline de 
rachiu. Pe deasupra, o apă curată şi proaspătă, limpezită de 
pietrele de prund, curgea la câţiva paşi. Ce-şi puteau dori 
mai mult? Se cheltuiseră din plin, trebuiau să pună 
cheltuiala la loc. 

De când plecaseră, doctorul nu avusese răgazul să stea 
de vorbă cu Nicu Deac, care i-o lua mereu înainte. Dar se 
răzbună îndată ce se aşezară amândoi pe malul Doinei. 
Dacă unul era puţin vorbăreţ, celălalt pălăvrăgea bucuros. 
Nu se va mira deci nimeni că întrebările erau bogate şi 
răspunsurile tare scurte. 

- Să stăm niţel de vorbă, pădurare, şi să vorbim 
temeinic, zise doctorul. 

- Te ascult, răspunse Nicu Deac. 

- Cred că dacă ne-am oprit aici, am făcut-o ca să 
prindem puteri... 

- Nimic mai adevărat. 

- Înainte de a ne întoarce la Vereşti... 

- Nu... înainte de a ne îndrepta spre cetăţuie. 

- Ascultă, Nicule, mergem de şase ceasuri şi abia dacă 


62 


ne aflăm la mijlocul drumului. 

- Ceea ce dovedeşte că n-avem vreme de pierdut. 

- Dar va fi noapte neagră când vom ajunge în faţa 
castelului, şi cum îmi închipui, pădurare, că n-ai să fii atât 
de nebun încât să-ţi încerci norocul fără a vedea limpede, 
va trebui să aşteptăm dimineaţa... 

- O s-o aşteptăm. 

- Aşadar, nu vrei să te laşi de gândul ăsta nechibzuit?... 

- Nu. 

- Cum! lată-ne istoviţi, având nevoie de o masă bună 
într-o încă—pere bună şi de un pat bun într-o odaie bună, 
iar tu te gândeşti să-ţi petreci noaptea sub cerul liber?... 

- Da, dacă cine ştie ce ne împiedică să sărim zidul 
castelului. 


63 


64 


- Şi dacă nu dai peste nici o piedică?... 

- O să dormim în încăperile donjonului. 

- În încăperile donjonului! strigă doctorul Paţac. Îți 
închipui, pădurare, că am să mă învoiesc să rămân o 
noapte întreagă în cetăţuia asta blestemată... 

- De bună seamă, doar dacă nu-ţi place să rămâi mai 
degrabă singur, afară. 

- Singur, pădurare!... Nu ne-am înţeles aşa, iar dacă-i 
vorba să ne despărţim, apoi mai curând o facem aici şi mă 
întorc în sat! 

- Dacă-i vorba pe cum ne-am înţeles, doctore Paţac, 
trebuie să mă urmezi oriunde m-aş duce... 

- Ziua, da!... Noaptea, nu! 

- Ei bine, eşti slobod să pleci, dar încearcă să nu te 
rătăceşti în codru. 

Să se rătăcească, tocmai de asta se temea doctorul. 
Părăsit de capul lui, fără obişnuinţa nesfârşitelor ocoluri 
prin inima pădurilor de pe Pleşa, nu se simţea în stare să 
regăsească drumul spre Vereşti. De altfel, nu-i prea făcea 
plăcere să se afle singur la vremea nopţii - şi pe o noapte 
tare întunecoasă, poate, să coboare povârnişurile trecătorii 
cu veşnicul risc de a se prăbuşi în fundul unei văgăuni. 
Chiar de-ar fi să nu se caţere pe zid după apusul soarelui şi 
dacă pădurarul s-ar încăpăţâna, tot era mai bine să-l 
urmeze până la poalele zidului. Dar doctorul ţinu să facă un 
ultim efort pentru a-şi opri tovarăşul. 

- Ştii bine, dragă Nicule, adăugă el, că nu m-aş învoi în 
ruptul capului să mă despart de tine... De vreme ce stărui 
să te duci la castel, n-am să te las să te duci de unul singur. 

- Bine zis, doctore Paţac, şi cred c-ar trebui să te opreşti 
aici. 


65 


- Nu... încă un cuvânt, Nicule. Dacă e noapte atunci 
când ajungem, făgăduieşte-mi să nu încerci să pătrunzi în 
cetăţuie... 

- Tot ce-ţi făgăduiesc, doctore, e să fac pe dracu-n 
patru pentru a pătrunde înăuntru; şi să nu dau cu un pas 
îndărăt până ce nu desluşesc ce se petrece acolo. 

- Ce se petrece, pădurare! strigă doctorul Paţac, 
ridicând din umeri. Păi ce-i fi vrând să se petreacă? 

- Habar n-am, dar, cum m-am hotărât să aflu, am să 
aflu... 

- Mai întâi ar trebui să poţi ajunge la castelul ăsta 
afurisit! replică doctorul, care ajunsese la capătul 
argumentelor. Când colo, dacă mă iau după greutăţile pe 
care le-am întâmpinat până acum şi după timpul pe care ni 
l-a luat străbaterea pădurilor de pe Pleşa, ziua va avea 
vreme să se sfârşească înainte de a ajunge să-l vedem... 

- Nu cred, răspunse Nicu Deac. Pe creştetul muntelui 
brădetul e mai puţin încurcat decât sunt codrii ăştia de 
ulmi, de arţari şi de fagi. 

- Dar urcuşul va fi anevoios! 

- Ce-are a face, dacă nu-i cu neputinţă. 

- Dar am auzit că în preajma dealului Gorgan poţi da 
peste urşi! 

- Eu am puşca şi tu pistolul tocmai ca să te aperi, 
doctore. 

- Dar, dacă se lasă noaptea, ne putem rătăci în 
întuneric! 

- Nu, că avem o călăuză, care, nădăjduiesc, nu ne va 
mai părăsi. 

- O călăuză? strigă doctorul. 

Şi se ridică deodată pentru a azvârli în jur o căutătură 


66 


neliniştită. 

- Da, răspunse Nicu Deac, şi călăuza asta e puhoiul 
Doinei. Va fi de ajuns să urcăm pe malul lui drept pentru a 
atinge chiar creştetul dealului, de unde izvorăşte. Cred, prin 
urmare, că dacă o pornim la drum fără întârziere, suntem în 
mai puţin de două ceasuri la porţile cetăţuii. 

- În două ceasuri, de n-or fi cumva şase! 

- Hai, eşti gata?... 

- De pe acum, Nicule, de pe acum?... Dar am poposit 
abia de câteva clipe! 

- Câteva clipe care fac o jumătate de ceas, pe muche... 
Pentru cea din urmă oară, eşti gata? 

- Gata... când îmi atârnă picioarele ca nişte poveri de 
plumb... Ştii bine că n-am gleznele tale de pădurar, Nicule 
Deac!... Mi-s umflate picioarele şi-i o cruzime să mă sileşti 
să te urmez... 

- La urma urmei, mă plictiseşti, Paţac! Îţi dau voie să 
mă părăseşti! Drum bun! 

Şi Nicu Deac se ridică. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, pădurare, strigă 
doctorul Paţac, ascultă-mă! 

- Să-ţi ascult prostiile! 

- Uite, dacă tot s-a făcut târziu, de ce n-am rămâne aici, 
de ce nu ne-am aşeza tabăra la adăpostul copacilor?... Am 
pleca mâine în zori şi am avea toată dimineaţa pentru a 
atinge dealul. 

- Doctore, răspunse Nicu Deac, îţi mai spun o dată că 
am de gând să-mi petrec noaptea în cetăţuie. 

- Nu! strigă doctorul. Nu... n-ai s-o faci, Nicule!... Lasă 
că te împiedic eu... 

- Tu? 


67 


- Am să mă agăţ de tine... Am să te târăsc!... Am să te 
bat, la nevoie... 

Sărmanul Paţac nu mai ştia ce spune. 

Cât despre Nicu Deac, nici nu se învrednici să-i 
răspundă şi, trecându-şi cureaua puştii peste umăr, păşi 
către malul Doinei. 

- Aşteaptă... aşteaptă! strigă jalnic doctorul. Ce om 
afurisit!... Numai o clipă... Mi-au înţepenit picioarele... 
încheieturile nu mi se mai mişcă... 

Ele nu pregetară totuşi să se mişte, deoarece ex- 
infirmierul trebui să dea din picioarele lui scurte pentru a-l 
ajunge pe pădurar, care nici nu întoarse capul. 

Era patru. Atingând creasta Pleşei, care n-avea să 
întârzie să le intercepteze, razele soarelui luminau în şuvoi 
pieziş ramurile de sus ale brazilor. Nicu Deac avea pricini 
cum nu se poate mai întemeiate să se grăbească, pădurea 
întunecându-se, la amurg, în câteva clipe. 

Ciudată şi stranie înfăţişare au pădurile în care se 
adună rusticele esențe ale Alpilor! În locul copacilor 
încovoiaţi, strâmbi, crispaţi, se înalţă din loc în loc 
trunchiuri drepte, golaşe până la cincizeci-şaizeci de paşi de 
la rădăcină, trunchiuri fără noduri, care-şi întind, ca o boltă, 
verdeaţa persistentă. Au puţine buruieni sau ierburi 
încâlcite la poale. Rădăcini lungi, târându-se la suprafaţă ca 
nişte şerpi înţepeniţi de frig. Pământul e căptuşit cu un 
muşchi gălbui şi scurt, însăilat cu crenguţe uscate şi 
semănat cu conuri ce pocnesc sub tălpi. Un taluz abrupt şi 
brăzdat de roci cristaline, ale căror ace ascuţite pătrund 
prin pielea cea mai groasă. Aşa că trecerea pe un sfert de 
milă prin mijlocul brădetului a fost cumplită. Pentru a urca 
blocurile era nevoie de o mlădiere a mijlocului, de o vigoare 


68 


a gleznelor şi o siguranţă a membrelor pe care doctorul 
Paţac nu le mai avea. Să fi fost singur, Nicu Deac n-ar fi 
făcut decât un ceas, şi risipi trei cu stângăcia tovarăşului 
său, oprindu-se să-l aştepte sau ajutându-l să se caţere pe 
câte o stâncă prea înaltă pentru picioarele lui scurte. Acum 
doctorul era stăpânit de o singură spaimă, spaima cumplită 
de a rămâne singur în mijlocul acelui pustiu mohorât. 

Cu toate acestea, dacă suitul pe costişă era tot mai 
anevoios, pe marea ridicătură a Pleşei copacii începeau să 
se rărească. Nu mai alcătuiau decât crânguri izolate, de 
dimensiuni modeste. Între ele se zăreau liniile munţilor, 
desenaţi pe planul al doilea şi ale căror contururi mai 
spărgeau negurile serii. 

Micşorat până la dimensiunea unui simplu pârâu, 
puhoiul Doinei, pe care pădurarul nu încetase a-l urmări 
până atunci, trebuia să izvorască de pe aproape. Încununat 
de zidăria cetăţuii, dealul Gorgan se rotunjea la câteva sute 
de picioare deasupra ultimelor cute ale terenului. 

Nicu Deac atinse, în sfârşit, culmea dealului, după o 
ultimă încercare ce-l reduse pe doctor la starea de masă 
inertă. Sărmanul n-ar mai fi avut puterea să se târască nici 
douăzeci de paşi şi căzu ca un bou prăbuşit sub măciuca 
măcelarului. 

Nicu Deac abia dacă simţea oboseala urcuşului 
anevoios. În picioare, nemişcat, mânca din ochi Castelul din 
Carpaţi, de care nu se mai apropiase niciodată. 

În faţa privirii lui se desfăşura incinta crenelată, apărată 
de un şanţ adânc, a cărui singură podişcă era ridicată şi 
lipită de poarta înconjurată de un brâu de piatră. 

În jurul incintei, pe suprafaţa dealului Gorgan, totul era 
părăsit şi tăcut. 


69 


O rămăşiţă a zilei îngăduia cuprinderea întregii cetăţui, 
care se estompa nedesluşit în umbrele serii. Nimeni nu se 
arăta deasupra parapetului, nimeni pe platforma superioară 
a donjonului, nici pe terasa circulară a primului etaj. Nici o 
şuviţă de fum nu se învălătucea în jurul ciudatei morişti de 
vânt, roasă de o seculară rugină. 

- Ei bine, pădurare, întrebă doctorul Paţac, ai să 
mărturiseşti că nu-i cu putinţă să treci şanţul noaptea, să 
cobori podişca, să deschizi poarta? 

Nicu Deac nu răspunse. Îşi dădea seama că era nevoit 
să poposească în faţa zidurilor castelului. În plină beznă, 
cum ar fi putut cobori în fundul șanțului, ridicându-se apoi 
pe celălalt mal, pentru a pătrunde înăuntru? Fireşte, cel mai 
înţelept lucru era să aştepte zorii, spre a se mişca în plină 
lumină. 

Aşa şi hotărâră, spre necazul pădurarului, dar spre 
deplina mulţumire a doctorului. 


VI 


Îngustul corn al lunii, subţire ca o seceră de argint, 
pierise aproape îndată după apusul soarelui. Veniţi dinspre 
apus, norii stinseră pe rând cele din urmă luciri ale 
crepusculului. Umbra cotropi treptat văzduhul, suind din 
zonele joase. Amfiteatrul munţilor se umplu de beznă şi 
formele cetăţuii pieriră curând pe după vălul nopţii. 

Dacă noaptea ameninţa să fie tare întunecoasă, nimic 
nu vădea că urma să fie tulburată de mişcări atmosferice 
ca vijelia, ploaia sau furtuna. 

Era o fericire pentru Nicu Deac şi tovarăşul lui, care 
trebuiau să-şi aşeze tabăra sub cerul liber. 


70 


Pe culmea stearpă a dealului Gorgan nu se afla nici un 
mănunchi de copaci. Doar ici şi colo nişte tufe lipite de 
pământ, care nu ofereau pic de adăpost împotriva frigului 
nocturn. Stânci câte pofteai, unele pe jumătate îngropate, 
altele abia în echilibru şi cărora un brânci le-ar fi fost de 
ajuns pentru a se rostogoli până în brădet. 

De fapt, singura plantă care creştea din belşug pe solul 
pietros era un scaiete gros, numit «spin rusesc». 

Acum se punea problema găsirii unui loc oarecare 
pentru a aştepta ivirea zilei şi a se feri de scăderea 
temperaturii, destul de însemnată la acea altitudine. 

- Suntem puşi în încurcătură... pentru a alege prost! 
şopti doctorul Paţac. 

- Hai, plânge-te! răspunse Nicu Deac. 

- Sigur că mă plâng! Plăcut loc pentru a mă alege cu o 
răceală zdravănă sau cu un reumatism zdravăn, de care n- 
am să ştiu cum să scap. 

În gura fostului infirmier al postului de carantină 
cuvintele sunau a mărturisire lipsită de vicleşug. Of, cum 
mai tânjea după confortabila lui căsuţă din Vereşti, cu odaia 
bine închisă şi patul bine căptuşit cu perne şi velinţe! 

Printre stâncile răspândite pe dealul Gorgan trebuia 
aleasă una, a cărei orientare să ofere cel mai bun adăpost 
împotriva vântului de sud-vest, care începea să pişte. Asta 
şi făcu Nicu Deac, iar doctorul veni să-l întâlnească în 
spatele unei stânci largi, teşită în partea superioară ca o 
poliţă. 

Îngropată sub sipică şi saxifragă, stânca era una dintre 
băncile de piatră întâlnite ades la răscruce de drumuri în 
provinciile valahe. 

Pe lângă faptul că se poate aşeza pe ea, călătorul îşi 


71 


potoleşte setea cu apa păstrată într-un vas pus pe bancă, 
apă reîmprospătată zilnic de către ţărani. Atunci când 
castelul mai era locuit de Radu Gorj, banca purta un 
recipient pe care slujitorii familiei aveau grijă să nu-l lase 
niciodată gol. Dar acum era mânijit, căptuşit cu un muşchi 
verzui, şi cea mai mică izbitură l-ar fi făcut fărâme. 

La marginea băncii se ridica o tulpină de granit, 
rămăşiţa unei vechi cruci ale cărei braţe nu erau 
însemnate, pe stâlpul vertical, decât printr-un şănţuleţ pe 
jumătate şters. În calitatea lui de libercugetător, doctorul 
Paţac nu putea admite că o cruce l-ar fi apărat de năluci. Şi, 
cu toate acestea, printr-o ciudăţenie comună atâtor ne- 
credincioşi, nu-i lipsea mult să creadă în diavol. lar, după 
cum gândea, Necuratul nu putea fi departe, de vreme ce 
bântuia cetăţuia, şi nici poarta ferecată, nici podişca 
ridicată, nici zidul vertical, nici şanţul adânc nu l-ar fi 
împiedicat să iasă, dacă i-ar fi dat prin minte să vină şi să le 
sucească gâtul la amândoi. 

lar gândindu-se că avea de petrecut în asemenea 
împrejurare o noapte întreagă, doctorul tremura de groază. 
Nu, prea se cerea mult de la o făptură omenească, şi firile 
cele mai dârze n-ar fi putut rezista! 

Apoi îi veni cu întârziere o idee, idee la care încă nu se 
gândise de când părăsise Vereştii. Era marţi seara şi, în 
ziua aceea, oamenii comitatului se păzeau să iasă după 
apusul soarelui. Marţea, se ştie, e ziua vrăjilor. Dacă te-ai 
lua după tradiţii, încumetându-te să porneşti la drum ar 
însemna a te expune să dai nas în nas cu vreun duh rău. De 
aceea marţea, după apusul soarelui, nu umblă nimeni pe 
uliţe sau pe drumuri. Şi iată că doctorul Paţac nu se afla 
numai afară din casă, dar în apropierea unui castel bântuit, 


72 


şi la două sau trei mile depărtare de sat! Şi acolo va fi 
nevoit să aştepte răsăritul... dacă soarele va mai răsări 
vreodată! într-adevăr, parc-ar fi ţinut să-l ispitească pe 
dracu'! 

Pe când se lăsa pradă unor astfel de gânduri, doctorul 
văzu că pădurarul scotea liniştit din desagă o bucată de 
friptură rece, după ce trăsese din ploscă o duşcă zdravănă. 
N-avea nimic mai bun de făcut, îşi zise, decât să-l imite - şi 
asta şi făcu. Nu-i trebui mai puţin decât o pulpă de gâscă şi 
un codru de pâine, stropite amândouă cu rachiu, pentru a-şi 
drege puterile. Dar, dacă izbuti să-şi potolească foamea, nu 
izbuti să-şi potolească şi frica. 

- Acum, să ne culcăm, spuse Nicu Deac, de îndată ce-şi 
potrivi desaga la piciorul stâncii. 

- Să ne culcăm, pădurare! 

- Noapte bună, doctore. 

- Noapte bună, uşor de zis, dar mă tem că asta are să 
sfârşească rău... 

Cum nu avea defel sămânță de vorbă, Nicu Deac nu-i 
răspunse. Obişnuit datorită meseriei să doarmă în pădure, 
se sprijini cum putu mai bine de banca de piatră şi nu 
întârzie să cadă într-un somn adânc. Aşa că doctorului nu-i 
mai rămase decât să blesteme printre dinţi, auzind la 
intervale repetate răsuflarea tovarăşului său. 

În ce-l priveşte, îi fu cu neputinţă să-şi adoarmă, barem 
pentru câteva clipe, simţul auzului şi al văzului. În ciuda 
oboselii, nu înceta să privească, nu înceta să tragă cu 
urechea. Creieru-i era prada ciudatelor năluciri născute din 
tulburările insomniei. Ce se străduia să desluşească în 
adâncurile beznei? Totul şi nimic, formele nehotărâte ale 
lucrurilor din jur, norii despletiţi pe cer, masa abia distinctă 


73 


a castelului. Apoi stâncile de pe dealul Gorgan, care i se 
păreau că se mişcă într-un fel de sarabandă drăcească. ŞI 
dacă se clatină din temelie, prăvălindu-se de-a lungul 
taluzului, dacă se prăbuşesc peste cei doi neprevăzători, 
strivindu-i la poarta cetăţuii, a cărei intrare le era oprită? 

Nefericitul doctor se ridicase într-o rână, ascultând 
zgomotele iscate pe culmea podişurilor înalte, şoaptele 
neliniştitoare ce ţin deopotrivă de freamăt, de vaier şi de 
oftat. Auzea şi liliecii atingând stâncile cu câte o bezmetică 
lovitură de aripi, vampiri luându-şi zborul pentru plimbările 
lor nocturne, două sau trei perechi de cucuvele funebre, al 
căror țipăt răsună ca un vaiet. Atunci muşchii i se con- 
tractau toţi odată şi trupu-i tremura, scăldat în sudori de 
gheaţă. 

Aşa trecură ceasuri lungi, până la miezul nopţii. Dacă ar 
fi putut vorbi, schimba când şi când cu cineva câte o 
frântură de frază, da liber curs plângerilor, doctorul s-ar fi 
simţit mai puţin înfricoşat. 

Dar Nicu Deac dormea, şi dormea adânc. 

Miezul nopţii era ceasul mai înspăimântător între toate, 
ceasul nălucilor, ceasul vrăjilor. 

Dar ce se petrecea oare? 

Doctorul se ridică, întrebându-se dacă era treaz sau se 
afla sub puterea unui vis rău. 

Într-adevăr, crezu că vede acolo sus - nu! văzu cu 
adevărat - nişte forme ciudate scânteind sub o lumină 
spectrală şi trecând din zare în zare, urcând, coborând, 
descinzând odată cu norii. Ar fi zis că sunt tot soiul de 
monştri, balauri cu coadă de şarpe, cai înaripaţi, krakeni** 
uriaşi, vampiri nemăsuraţi năpustindu-se ca pentru a-l 


36 Monstru marin fabulos, din legendele scandinave. 
74 


apuca în gheare sau a-l zdrobi între fălcile lor. 

Apoi totul i se păru că se mişcă pe dealul Gorgan, 
stâncile, ca şi copacii de la margine. Şi nişte bătăi, pornite 
la intervale regulate, îi ajunseră la ureche cât se poate de 
desluşit. 

- Clopotul... şopti el, clopotul cetăţii! 

Da! Era clopotul vechii bisericuțe şi nu cel al bisericii din 
Vulcan, al cărui dangăt ar fi fost dus de vânt în direcţie 
contrarie. 

Şi iată că sunetele se înteţesc... Mâna care-l trage nu 
bate ca pentru mort... Nu! E o toacă, ale cărei pocnete 
gâfâite deşteaptă ecourile frontierei transilvănene. 

Auzind lugubrele vibrații, doctorul Paţac e cuprins de o 
spaimă cu zvâcnete, de o panică nestăpânită, de o groază 
căreia nu i se poate împotrivi şi care-i înfioară tot trupul. 
Dar şi pădurarul a fost smuls din somn de înfricoşătorul 
dangăt al clopotului. S-a sculat în picioare, în vreme ce 
doctorul Paţac parc-a intrat în el însuşi. 

Nicu Deac trage cu urechea şi privirile-i încearcă să 
străpungă beznele grele ce acoperă cetăţuia. 

- Clopotul!... Clopotul ăsta... repetă doctorul Paţac, îl 
trage Necuratul... 

Hotărât lucru, înnebunit de-a binelea, bietul doctor 
crede în diavol mai mult decât oricând! 

Încremenit, pădurarul nu i-a răspuns. 

Deodată, nişte urlete, semănând cu cele pe care le scot 
geamandurile la intrarea porturilor maritime, se dezlănţuie 
în valuri furtunoase. Şuieratul lor asurzitor zguduie pe o 
rază întinsă văzduhul. 

Apoi o lumină ţâşneşte din donjonul central, o lumină 
vie, din care ies luciri de o pătrunzătoare putere, 


75 


străfulgerări orbitoare. Ce focar produce lumina asta 
puternică, ale cărei iradieri se plimbă în pânze lungi la 
suprafaţa dealului Gorgan? Din ce cuptor ţâşneşte izvorul 
de lumină ce pare să aprindă stâncile, scăldându-le 
totodată într-o stranie paloare? 

- Nicule... Nicule... strigă doctorul, priveşte-mă!... Nu 
mai sunt, ca şi tine, decât un cadavru?... 

Într-adevăr, şi el şi pădurarul au căpătat o înfăţişare 
cadaverică, feţe de ceară, ochi stinşi, orbite goale, obraji 
verzui cu nuanţă cafenie şi de cenuşă, păr asemănător cu 
muşchiul crescut, după legendă, pe creştetul 
spânzuraţilor... 

Nicu Deac e uluit de tot ce vede, de tot ce aude. Ajuns 
la ultimul grad de frică, doctorul Paţac are muşchii zgârciţi, 
părul arici, pupila dilatată, trupul încleştat de o înţepenire 
tetanică. După cum spune poetul Contemplaţiunilor"” 
«respiră spaima!» 

Cumplitul fenomen dură un minut... cel mult un minut. 
Apoi lumina ciudată scăzu treptat, urletele se potoliră şi 
dealul Gorgan reintră în tăcere şi beznă. 

Nici unul, nici celălalt nu mai încercară să doarmă, 
doctorul încremenit, pădurarul în picioare lângă banca de 
piatră, aşteptând răsăritul. 

La ce se gândea Nicu Deac, în faţa lucrurilor pe care le 
socotea în chip firesc drept supranaturale? N-avea ce să-i 
clintească hotărârea? Se încăpăţâna să ducă mai departe 
cutezătoarea aventură? Desigur, spusese că va pătrunde în 
cetăţuie, că va cerceta donjonul... Dar nu era de ajuns că 
venise până sub zidurile ei de netrecut, că-şi atrăsese urgia 
nălucilor şi pricinuise răvăşirea elementelor? Dacă s-ar fi 


37 Victor Hugo. 
76 


întors în sat, fără a împinge nebunia până la a se aventura 
în castelul drăcesc, i se putea reproşa că nu se ţinuse de 
cuvânt? 

Doctorul se aruncă deodată asupra lui, îl apucă de 
mână, se străduie să-l tragă după el, repetând cu un glas 
înfundat: 

- Hai!... Hai!... 

- Nu! răspunde Nicu Deac. 

Şi, la rândul lui, îl opreşte pe doctor, care cade după 
acest ultim efort. 

Noaptea se sfârşi în cele din urmă, dar pădurarul şi 
doctorul se aflau într-o asemenea stare, încât nu-şi dădură 
seama de timpul scurs până la ivirea zorilor. Nimic din 
ceasurile ce precedaseră primele licăriri ale dimineţii nu le 
rămăsese în amintire. 

O linie trandafirie se desenă în clipa aceea pe piscul 
Parângului, în zarea de răsărit, de cealaltă parte a văii celor 
două Jiuri. O albeaţă uşoară se risipi la zenit, pe fondul 
cerului vărgat ca o piele de zebră. 

Nicu Deac se întoarse spre castel. Îi văzu formele 
întărindu-se puţin câte puţin, donjonul desprinzându-se din 
negurile înalte ce se lăsau peste pasul Vulcan, bisericuţa, 
galeriile, zidul ieşind din aburii nopţii, apoi, pe bastionul din 
colţ, fagul ale cărui frunze foşneau în adierea zorilor. 

Nimic schimbat în înfăţişarea obişnuită a cetăţuii. 
Clopotul era tot atât de nemişcat ca vechea morişcă 
feudală. Nici un fum nu împodobea hornurile donjonului, ale 
cărui ferestre zăbrelite erau închise cu încăpățânare. 

Pe deasupra platformei zburau câteva păsări, scoțând 
ţipete ascuţite. 

Nicu Deac îşi întoarse privirile către intrarea principală a 


77 


castelului. Ridicată, podişca închidea poarta între doi stâlpi 
de piatră, purtând stema boierilor Gorj. 

Pădurarul era oare decis să ducă până la capăt 
aventuroasa expediţie? Da, şi hotărârea nu-i fusese clintită 
de întâmplările din cursul nopţii. După cum se ştie, deviza 
lui era: zis şi făcut. Nici glasul misterios care-l ameninţase 
direct în marea sală a Regelui Matei, nici inexplicabilele 
arătări de sunete şi lumini, la care fusese martor, nu-l 
puteau împiedica să treacă de zidul cetăţuii. Un ceas i-ar fi 
fost de ajuns pentru a umbla prin galerii, a cerceta donjonul 
şi atunci, odată făgăduiala împlinită, avea s-o ia din nou pe 
drumul către Vereşti, unde putea sosi înainte de prânz. 

Cât despre doctorul Paţac, nu mai era decât o maşină 
inertă, neavând puterea de a se împotrivi, nici măcar pe 
aceea de a voi. Ar fi mers încotro era împins. Căzând, i-ar fi 
fost cu neputinţă să se ridice. Spaimele nopţii îl aduseseră 
la cea mai deplină năuceală şi nu spuse nimic când 
pădurarul rosti, arătând castelul: 

- Haide! 

Cu toate acestea ziua revenise şi doctorul ar fi putut 
ajunge la Vereşti fără a se mai teme că se rătăceşte prin 
pădurile Pleşei. Dar să nu-i fim recunoscători că a rămas 
lângă Nicu Deac. Nu-şi părăsi tovarăşul, spre a lua drumul 
satului, doar pentru că nu-şi mai dădea seama de cele ce 
se petreceau, pentru că nu mai era decât un trup fără 
suflet. Aşa că, dacă pădurarul îl trase către taluzul şanţului, 
se lăsă în voia lui. 

Să se fi putut intra în cetăţuie altfel decât pe poartă? 
Nicu Deac se duse mai întâi în recunoaştere. 

Zidul nu vădea nici o spărtură, nici o prăbuşire, nici o 
crăpătură putând îngădui pătrunderea în incintă. Ba, chiar 


78 


era de mirare că vechile ziduri se păstraseră atât de bine, 
fapt ce trebuia pus pe seama grosimii lor. Părea cu 
neputinţă să te ridici până la linia crenelurilor care le 
încununau, de vreme ce zidurile dominau de la vreo 
patruzeci de picioare şanţul. S-ar fi zis, aşadar, că în clipa 
când ajunsese la Castelul din Carpaţi, Nicu Deac avea să se 
izbească de piedici de netrecut. 

Din fericire - sau din nenorocire pentru el - deasupra 
porţii se afla un fel de ferestruică îngustă, mai curând o 
ambrazură, prin care se ivea altădată ţeava unui balimez. 
lar, slujindu-se de unul dintre lanţurile podiştii ce spânzura 
până la pământ, unui bărbat sprinten şi puternic nu i-ar fi 
fost prea greu să se caţere până în dreptul ambrazurii. Era 
destul de lată pentru a-i îngădui să intre şi, dacă nu era 
zăbrelită pe dinăuntru, fără îndoială că Nicu Deac s-ar fi 
putut strecura în curtea cetăţuii. 

Pădurarul înţelese dintr-o ochire că nu se putea face 
altminteri şi iată de ce, urmat de doctorul care nu-şi dădea 
seama de nimic, cobori pieziş peretele şanţului. 

Amândoi dădură curând de fundul semănat cu pietre 
risipite prin hăţişul buruienilor. Nu prea ştiau unde pun 
piciorul şi nici dacă mii de dihănii veninoase nu fojgăiau pe 
sub ierburile umedei săpături. 

În mijlocul şanţului şi paralel cu zidul se adâncea albia 
vechiului canal de scurgere, aproape în întregime secat şi 
putând fi trecut dintr-un pas. 

Nepierzându-şi energia fizică şi morală, Nicu Deac 
proceda cu sânge rece, pe când doctorul îl urma ca o vită 
dusă de funie. 

După ce depăşi canalul, pădurarul urmări preţ de vreo 
20 de paşi temelia zidului şi se opri în dreptul porţii, acolo 


79 


unde spânzura capătul lanţului. Ajutându-se cu picioarele şi 
cu mâinile, putea uşor ajunge până la brâul de piatră care 
ieşea în afară, sub ambrazură. 

Fireşte, Nicu Deac n-avea pretenţia de a-l sili pe 
doctorul Paţac să încerce, împreună cu el, escaladarea. Un 
omuleţ atât de greoi n-ar fi fost în stare de una ca asta. Se 
mărgini deci să-l zgâlţâie zdravăn, pentru a se face înţeles, 
şi-l sfătui să rămână nemişcat, în fundul şanţului. 

Apoi începu să se caţere pe lanţ, treabă care fu o joacă 
pentru muşchii lui de om de la munte. 

Dar, când doctorul se pomeni singur, înţelegerea 
împrejurării îi reveni, în oarecare măsură. Pricepu, se uită, 
îşi zări tovarăşul atârnat la vreo 12 paşi deasupra 
pământului şi atunci se porni să strige cu o voce sugrumată 
de chinurile fricii: 

- Stai... Nicule... Stai! 

Pădurarul nu-l luă în seamă. 

- Întoarce-te... întoarce-te... că plec! oftă doctorul, 
izbutind să se pună pe picioare. 

- Pleacă! răspunse Nicu Deac. 

Şi urmă să se înalțe încetişor pe lanţul podiştii. 

În culmea spaimei, doctorul Paţac voi să urce panta 
pentru a se ridica pe coama dealului Gorgan şi a-şi lua cât 
mai repede tălpăşiţa spre Vereşti... 

O, minune, înaintea căreia piereau până şi cele ce 
tulburaseră noaptea trecută! - iată că nu se mai poate 
mişca... E ţinut locului ca şi cum picioarele i-ar fi fost prinse 
între fălcile unei menghine... Poate să le urnească pe 
rând?... Nu!... Tocurile şi pingelele cizmelor i s-au lipit de 
pământ... Să fi călcat doctorul peste resorturile unei 
capcane?... 


80 


E prea înnebunit ca să-şi dea seama... Parcă-i apucat 
mai degrabă de cuiele încălţărilor. 

Oricum ar fi, sărmanul e ţinut pe loc... Pironit de 
pământ... Nemaiavând nici puterea de a striga, îşi întinde 
deznădăjduit mâinile... Ai zice că vrea să se smulgă din 
strânsoarea unei iazme al cărei bot se ridică din fundul 
pământului... 

Între timp, Nicu Deac ajunsese la înălţimea porţii şi 
pusese mâna pe o ferecătură în care intra una dintre 
ţâţânele podiştii... 

Scoase un țipăt de durere; apoi, zvârlindu-se îndărăt de 
parcă ar fi fost trăsnit, alunecă de-a lungul lanţului - de 
care, într-un ultim instinct, se prinsese din nou - şi se 
prăbuşi în fundul şanţului. 

- A spus glasul că am s-o păţesc! şopti el şi-şi pierdu 
cunoştinţa. 


VII 


Cum să descriem neliniştea ce pusese stăpânire pe 
satul Vereşti, după plecarea tânărului pădurar şi a 
doctorului Paţac? Ea nu încetase să sporească pe măsură 
ce ceasurile se scurgeau şi păreau nesfârșite. 

Jupânul Colț, hangiul lonas, dascălul Homorod şi alţi 
câţiva rămăseseră tot timpul pe terasă. Fiecare dintre ei se 
încăpăţâna să supra—vegheze masa îndepărtată a cetăţuii, 
cercetând dacă deasupra ei nu se iveşte cumva o şuviţă de 
fum. Nici un fum nu se vedea - ceea ce fu lămurit cu 
ajutorul lunetei, aţintită invariabil în aceeaşi direcţie, într- 
adevăr, cei doi florini cheltuiţi pentru cumpărarea 
instrumentului fuseseră bani bine întrebuinţaţi. Deşi tare 


81 


înclinat să-şi păzească interesele, tare zgârcit cu punga lui, 
birăului nu-i păruse niciodată mai puţin rău pentru o 
cheltuială făcută la ţanc. 

La douăsprezece şi jumătate, când se întoarse de la 
păşune, ciobanul Frig fu iscodit cu lăcomie. Ce mai era nou, 
neobişnuit, supranatural? 

Frig răspunse că bătuse valea Jiului valah, fără să fi 
văzut nimic putând da de bănuit. 


82 


83 


După prânz, către ceasul două, fiecare-şi luă din nou în 
primire postul de observaţie. Nimănui nu i-ar fi dat prin 
minte să rămână acasă, şi nimănui mai ales nu-i ardea să 
pună piciorul la Rege/e Matei, unde se făceau auzite glasuri 
amenințătoare. Că zidurile au urechi, treacă-meargă, de 
vreme ce-i o zicală folosită în limbajul curent... dar gură!... 

Aşa că vrednicul hangiu se putea teme că hanul urma 
să-i fie pus la carantină, şi gândul ăsta nu-i dădea pace. Va 
fi oare nevoit să tragă obloanele şi să-şi bea singur vinul, 
din lipsă de muşterii? Cu toate acestea, pentru a linişti 
populaţia din Vereşti, pornise la o temeinică cercetare a 
Regelui Matei, scotocise prin încăperi, până şi pe sub 
paturi, cercetase dulapul şi tejgheaua, explorase în 
amănunt colţurile şi ungherele marii săli, ale pivniţei şi 
podului, unde un autor de glume proaste şi-ar fi putut pune 
la cale înşelătoria. Nimic!... Tot nimic în ce priveşte faţada, 
care domina Doina. Ferestrele erau prea înalte pentru a 
îngădui cuiva să se caţere până la pervaz, pe marginea 
exterioară a unui perete neted, cu temeliile înfipte în 
şuvoiul furtunos al torentului. Ce-are a face! Frica nu 
gândeşte şi fără îndoială că urma să mai treacă multă 
vreme până ce obişnuiţii muşterii ai lui Ionas aveau să-şi 
reînnoiască încrederea în hanul, în şnapsul şi în ţuica lui. 

Multă vreme?... Greşeală, căci se va vedea că neplăcuta 
prorocire era menită să nu se realizeze. 

Într-adevăr, peste câteva zile - şi ca urmare a unei 
împrejurări neaşteptate - fruntaşii satului aveau să-şi reia 
zilnicele consfătuiri, întretăiate de câte o duşcă, la mesele 
Regelui Matei. 

Dar să ne întoarcem la tânărul pădurar şi la tovarăşul 
său, doctorul Paţac. 


84 


Vă amintiţi că, înainte de a părăsi Vereştii, Nicu Deac îi 
făgăduise deznădăjduitei Mioriţe să nu zăbovească în 
cercetarea Castelului din Carpaţi. Dacă n-avea să păţească 
nimic, dacă amenințările zvârlite împotrivă-i nu s-ar fi 
adeverit, socotea să se înapoieze în primele ceasuri ale 
serii. Era aşteptat, prin urmare, şi cu câtă nerăbdare! De 
altfel, nici fata, nici tatăl ei, nici învățătorul nu puteau 
prevedea că greutățile drumului nu-i vor  îngădui 
pădurarului să atingă creasta dealului Gorgan înainte de 
căderea serii. 

Reiese din toate acestea că neliniştea, şi aşa puternică 
în timpul zilei, depăşi orice măsură când clopotul din 
Vulcan, care era auzit foarte limpede în satul Vereşti, bătu 
de opt. Ce se întâmplase cu Nicu Deac şi cu Doctorul, de nu 
se iviseră după o lipsă de o zi? Aşa stând lucrurile, nimănui 
nu i-ar fi dat prin minte să plece acasă înainte de a-i vedea 
întorcându-se. Din clipă în clipă li se părea că-i zăresc, 
ivindu-se la cotul drumului din trecătoare. 

Jupânul Colț şi fiica sa ieşiseră până la capătul uliţei, 
acolo unde păcurarul fusese pus de strajă. De nenumărate 
ori crezură că văd nişte umbre zugrăvindu-se în depărtare, 
prin rariştea copacilor. Curată nălucire! Trecătoarea era 
pustie ca de obicei, deoarece oamenii de lângă frontieră nu 
se prea îndemnau să umble noaptea. Şi-apoi era şi marţi 
seara - marţea duhurilor rele - şi într-o asemenea zi 
transilvănenii nu pornesc cu dragă inimă la drum, în amurg. 
Nicu Deac trebuie să fi fost nebun când alesese ziua aceea 
pentru a vizita cetăţuia. Adevărul e că tânărul pădurar nu 
se gândise la asta, mai mult, nimeni în sat nu se gândise. 

Tocmai la asta se gândea Mioriţa. Şi ce imagini 
înspăimântătoare i se înfăţişau! îşi urmărise cu închipuirea 


85 


logodnicul ceas cu ceas prin pădurile dese ale Pleşei, în 
vreme ce suia spre dealul Gorgan!... Acum, odată lăsată 
noaptea, i se părea că-l vede în incintă, încercând să scape 
de duhurile ce bântuiau Castelul din Carpaţi... Ajunsese 
jucăria vrăjilor lor... Victima răzbunării lor... Era închis în 
cine ştie ce temniţă de sub pământ... mort, poate... 

Ce n-ar fi dat biata fată să se poată avânta pe urmele 
lui Nicu Deac! Şi, de vreme ce nu putea face una ca asta, ar 
fi vrut măcar să-l aştepte acolo, în capul uliţei, toată 
noaptea. Dar tatăl ei o sili să renunţe şi, lăsându-l pe cioban 
de pază, se întoarseră amândoi acasă. 

Mioriţa plânse în voie de cum rămase singură în odăiţa 
ei. Îl iubea din tot sufletul pe bunul ei Nicu, îl iubea cu atât 
mai multă recunoştinţă cu cât tânărul pădurar nu o peţise 
în ciudatele împrejurări în care se încheie de obicei 
căsătoriile la ţară, în Transilvania. 

An de an, de Sân-Petru, are loc «Târgul de fete». În ziua 
aceea se adună toate fetele din comitat. Au venit în cele 
mai bune căruţe, trase de cei mai buni cai; şi-au adus cu 
ele zestrea, adică, în lăzi viu colorate, veşminte tesute, 
croite şi cusute de mâinile lor; sunt însoţite de membrii 
familiei, de prietene, de vecine. Şi atunci sosesc flăcăii, 
gătiţi cu straie mândre, încinşi cu brâie de mătase. 
Cutreieră bâlciul, împăunându-se; aleg fata care le place; îi 
dau un inel şi o năframă în semn de logodnă, iar căsătoriile 
se încheie la întoarcere. 

Nicu Deac n-o întâlnise pe Mioriţa la unul dintre aceste 
pâlciuri. Legătura dintre ei nu fusese stabilită de 
întâmplare. Se cunoşteau din copilărie, se iubeau de când 
împliniseră vârsta pentru a se iubi. Tânărul pădurar nu se 
dusese să-şi caute viitoarea soţie printre tarabele unui 


86 


bâlci, şi Mioriţa îi era îndatorată. Of, de ce avea Nicu Deac o 
fire atât de hotărâtă, de aspră, de ce se încăpăţâna să ţină 
o făgăduială nesocotită! O iubea, totuşi, o iubea, şi ea nu 
avusese destulă tărie pentru a-l împiedica s-o pornească 
spre castelul blestemat. 

Ce noapte trăi biata Mioriţă, între nelinişti şi lacrimi! Nu 
voise să se culce. Plecată peste pervazul ferestrei, cu 
privirea aţintită asupra uliţei suitoare, i se părea că aude un 
glas şoptind: 

«Nicu Deac n-a ţinut seamă de ameninţări!... Mioriţa nu 
mai are logodnic». 

Rătăcire a simţurilor ei tulburate. Nici un glas nu se 
înălța în tăcerea nopţii. Inexplicabila minune din sala 
Regelui Matei nu se repeta în casa jupânului Colț. 

A doua zi, în zori, populaţia Vereştilor ieşise din case. 
Din dreptul terasei şi până la cotul trecătorii, unii urcau şi 
alţii coborau uliţa mare, cei dintâi în căutare de noutăţi, 
ceilalţi pentru a le împărtăşi. Se zicea că ciobanul Frig se 
dusese cu o milă dincolo de sat, nu de-a curmezişul 
pădurilor Pleşei, ci pe la marginea lor, şi că nu fără pricini o 
apucase pe-acolo. 

Trebuiau să-l aştepte şi, pentru a putea sta de vorbă cu 
el mai degrabă, jupânul Colț, Mioriţa şi lonas o porniră către 
marginea satului. 

După o jumătate de oră Frig era semnalat la câteva 
sute de paşi în susul drumului. Cum nu prea părea să se 
grăbească, oamenii văzură în asta un semn rău. 

- Ei bine, Frig, ce ştii?... Ce-ai aflat?... îl întrebă jupânul 
Colț de îndată ce ciobanul se apropie de el. 

N-am văzut nimic... n-am aflat nimic! răspunse Frig. 

- Nimic! şopti fata, ai cărei ochi se umplură de lacrimi. 


87 


- La răsăritul soarelui, adăugă ciobanul, văzusem doi 
bărbaţi cale de o milă. Am crezut întâi că-i Nicu Deac, 
însoţit de doctor... Dar nu era el! 

- Ştii cine sunt? întrebă lonas. 

- Doi călători străini, care tocmai trecuseră frontiera 
valahă. 

- Ai stat de vorbă cu ei? 

- Da. 

- Coboară cumva spre sat? 

- Nu, merg către Retezat şi vor să urce până-n vârf. 

- Sunt vizitatori? 

- Aşa par, jupâne Colț. 

- Şi trecând în noaptea asta prin pasul Vulcan, n-au 
văzut nimic înspre partea cetăţii? 

- Nu... că se mai aflau de cealaltă latură a hotarului, 
răspunse Frig. 

- Aşa că n-ai nici o ştire de la Nicu Deac? 

- Nici una. 

- Doamne!... Oftă biata Mioriţă. 

- De altminteri, o să-i puteţi întreba pe călători în 
câteva zile, adăugă Frig, că au de gând să poposească la 
Vereşti, înainte de a porni spre Cluj. 

«De nu le-ar vorbi nimeni de rău hanul! gândi lonas, 
nemângâiat. Ar fi în stare să nu mai vrea să tragă la mine!» 

Că, de treizeci şi şase de ceasuri, preabunul hangiu era 
stăpânit de teama că nici un călător nu va mai îndrăzni să 
mănânce şi să doarmă la Regele Matei. 

Până la urmă, întrebările şi răspunsurile schimbate între 
cioban şi stăpânul lui nu lămuriseră defel lucrurile. Şi cum 
nici tânărul pădurar, nici doctorul Paţac nu se iviseră la opt 
dimineaţa, se mai putea nădăjdui că se vor întoarce 


88 


cândva?... Doar nu te apropii nepedepsit de Castelul din 
Carpaţi! 

Zdrobită de emoţiile nopţii nedormite, Mioriţa nu mai 
avea puterea să reziste. Sfârşită, abia mai izbutea să 
meargă. Tatăl ei fu nevoit s-o ducă acasă. Acolo lacrimile se 
înteţiră... îl striga cu voce sfâșietoare pe Nicu... Voia să 
pornească după el... Stârnea milă şi existau temeiuri că se 
putea îmbolnăvi. 

Era totuşi nevoie să se ia grabnic o hotărâre. Trebuia 
pornit în ajutorul pădurarului şi al doctorului, fără a se mai 
pierde nici o clipă. Că treaba era primejdioasă datorită 
înfruntării represaliilor celor care, oameni sau altă aia, 
ocupau cetăţuia, n-avea a face. Hotărâtor era să se ştie ce 
se petrecuse cu Nicu Deac şi cu doctorul. Datoria asta se 
impunea prietenilor, ca şi celorlalţi locuitori ai satului. Cei 
mai îndrăzneţi nu s-ar fi dat îndărăt să se zvârle în mijlocul 
pădurilor Pleşei pentru a sui până la Castelul din Carpaţi. 

Odată hotărât aşa, după nenumărate discuţii şi 
stăruinţe, cei mai îndrăzneţi se aflară în număr de trei: 
jupânul Colț, ciobanul Frig şi hangiul lonas - nici unul mai 
mult. Cât despre dascălul Homorod, podagra îl lovise 
deodată la picior şi fusese nevoit să se întindă pe două 
scaune, în sala de clasă a şcolii. 

Către ora nouă, jupânul Colţ şi tovarăşii lui, din 
prudenţă bine înarmaţi, o luară pe drumul către pasul 
Vulcan. Apoi, chiar acolo unde Nicu Deac îl părăsise, îl 
lăsară şi ei pentru a se afunda în codru. 

Îşi spuneau, nu fără dreptate, că dacă tânărul pădurar şi 
doctorul erau pe drum, pentru a se reîntoarce în sat, aveau 
să apuce tot calea pe care fuseseră nevoiţi s-o urmeze ca 
să străbată Pleşa. Şi li se puteau recunoaşte uşor urmele, 


89 


ceea ce se şi întâmplă, de îndată ce depăşiră tustrei 
marginea pădurii. 

Să-i lăsăm să înainteze, pentru a spune ce răsturnare se 
produsese la Vereşti, de cum fură pierduţi din vedere. Dacă 
întâi se păruse că era neapărată nevoie ca nişte binevoitori 
să pornească în întâmpinarea lui Nicu Deac şi a lui Paţac, se 
socotea acum, când plecaseră, că făcuseră o nechibzuinţă 
fără seamăn. Frumos rezultat, dacă o primă catastrofă ar fi 
fost urmată de o a doua! Nimeni nu se mai îndoia că pădu- 
rarul şi doctorul căzuseră victimă încercării lor, şi la ce bun 
atunci ca jupânul Colț, Frig şi lonas să se expună, căzând 
victimă devotamentului lor? Mare scofală, când fata îşi va 
plânge tatăl, aşa cum îşi plângea logodnicul, când prietenii 
păcurarului şi ai hangiului se vor învinui de pieirea lor! 

Jalea ajunse obştească la Vereşti şi nu se vădeau semne 
c-ar urma să se curme curând. Zicând chiar că n-aveau să 
păţească nimic, tot nu se putea aştepta întoarcerea 
jupânului Colț şi a celor doi tovarăşi ai săi înainte ca 
noaptea să fi învăluit înălțimile, de jur împrejur. 

Mare mirare, deci, când - către ceasurile două după- 
amiază - fură zăriţi în depărtare, pe drum. Cu ce grabă le 
alergă în întâmpinare Mioriţa, care fu înştiinţată îndată! 

Nu erau trei, ci patru, şi al patrulea se arătă sub 
trăsăturile doctorului. 

- Nicu... bietul meu Nicul!... strigă fata. Nicu nu-i cu 
voi?... 

Ba da... Nicu Deac era acolo, întins pe o targă de 
ramuri, pe care lonas şi ciobanul o cărau anevoie. 

Mioriţa se aruncă asupra logodnicului ei, se plecă peste 
el, îl strânse în braţe. 

- A murit... strigă ea, a murit! 


90 


- Nu... n-a murit, răspunse doctorul Paţac, dar ar fi 
meritat să moară... şi eu la fel! 

Adevărul e că tânărul pădurar îşi pierduse cunoştinţa. 
Membrele-i erau ţepene, faţa lipsită de sânge, răsuflarea 
abia-i mai ridica pieptul. Cât despre doctor, dacă faţa nu-i 
era decolorată ca aceea a tovarăşului său, faptul se datora 
mersului, care-i înapoiase nuanţa obişnuită, a cărămidei 
înroşite. 

Glasul atât de drăgăstos, de sfâşietor al Mioriţei nu avu 
puterea de al smulge pe Nicu Deac din toropeala în care 
era cufundat. Când fu adus în sat şi aşezat în odaia 
jupânului Colț, încă nu scosese o vorbă. 

Câteva clipe după aceea, totuşi, ochii i se deschiseră şi 
un zâmbet îi rătăci pe buze, de îndată ce zări fata plecată 
peste căpătâiul lui; dar, când încercă să se ridice, nu izbuti. 
O parte a trupului îi era înţepenită, de parc-ar fi fost lovit de 
paralizie. Cu toate astea, dorind s-o liniştească pe Mioriţa, îi 
spuse cu o voce, ce-i drept, tare slăbită: 

- Nu-i nimic... nu-i nimic! 

- Nicule... bietul meu Nicu! repeta fata. 

- Doar o ţâră de oboseală, dragă Mioriţă, şi puţină 
tulburare... Trece repede... cu îngrijirile tale... 

Dar bolnavul avea nevoie de linişte şi de odihnă. Aşa că 
jupânul Colț părăsi încăperea, lăsând-o pe Mioriţa lângă 
tânărul pădurar care, neputându-şi dori o îngrijitoare mai 
harnică, nu întârzie să aţipească. 

În vremea asta hangiul lonas povestea de faţă cu 
numeroşi ascultători - şi cu glas tare pentru a fi bine auzit 
de către toţi - ce li se întâmplase de la plecare. 

După ce găsiseră în pădure poteca pe care şi-o tăiaseră 
Nicu Deac şi doctorul, jupânul Colț, ciobanul şi el o luaseră 


91 


către Castelul din Carpaţi. Şi urcau de vreo două ore 
coastele Pleşei, iar marginea pădurii nu se mai afla decât 
cale de o jumătate de milă, când văzură doi oameni. 


92 


Erau doctorul şi pădurarul, primul pe care picioarele nu- 
| mai ascultau, celălalt la capătul puterilor şi căzut la poala 
unui copac. 

Cât ai bate din palme, alergară spre doctor, îl iscodiră, 
fără a putea scoate de la el o vorbă, că era prea năucit 
pentru a răspunde, alcătuiră din ramuri o targă, îl culcară 
pe Nicu Deac, îl ridicară pe Paţac în picioare. Jupânul Colț şi 
ciobanul, care se schimba uneori cu lonas. 

O porniseră apoi spre Vereşti. 

Acum, hangiul nu era mai în măsură decât jupânul Colț, 
sau decât ciobanul Frig. să spună de ce se afla în aşa hal 
Nicu Deac şi dacă cercetase ruinele cetăţii, căci doctorul 
nu-şi venise încă de ajuns în fire pentru a le potoli 
curiozitatea. 

Dar, dacă nu vorbise până atunci, Paţac trebuia să 
vorbească acum. Ce dracu'! Era în siguranţă, în sat, 
înconjurat de prieteni şi în mijlocul pacienţilor săi... Nu mai 
avea a se teme de nimic din partea făpturilor de acolo!... 
Chiar de i-ar fi smuls jurământul de a păstra tăcerea, de a 
nu povesti nimic din câte văzuse în Castelul din Carpaţi, 
interesul obştesc îi poruncea să-şi calce jurământul. 

- Hai, vină-ţi în fire, doctore, îi spuse jupânul Colț, şi 
adună-ţi minţile! 

- Chiar vreţi... să vorbesc... 

- În numele locuitorilor din Vereşti şi pentru liniştea 
satului, îţi poruncesc! 

Un pahar de rachiu adus de lonas izbuti să dezlege 
limba doctorului, şi el se exprimă astfel, în fraze întretăiate: 

- Am plecat amândoi... Nicu şi cu mine... Nişte nebuni... 
nebuni!... Ne-a trebuit aproape o zi încheiată pentru a 
străbate pădurile blestemate... Ajunşi abia pe seară în faţa 


94 


cetăţii... Mai tremur şi acum... am să tremur toată viaţa!... 
Nicu voia să intre... Da, voia să petreacă noaptea în 
donjon... cum s-ar zice, în iatacul lui Belzebut! 

Doctorul Paţac spunea toate astea cu un glas atât de 
stins, încât se înfiorau cu toţii doar ascultându-l. 

- Nu m-am învoit... reluă el, nu... nu m-am învoit!... Şi 
ce s-ar fi întâmplat... dacă i-aş fi făcut pe plac lui Nicu 
Deac?... Mi se ridică păru-n cap numai când mă gândesc! 

Şi părul doctorului se ridica pe creştetul lui pentru că-l 
răvăşea cu mâna, fără să-şi dea seama. 

- Nicu s-a resemnat, aşadar, să înnopteze pe culmea 
dealului Gorgan... Ce noapte... fraţilor, ce noapte!... lan 
cercaţi să vă odihniţi, când duhurile nu vă lasă să dormiţi 
un ceas... nu, nici măcar un ceas!... Deodată, iată că nişte 
dihănii de foc se ivesc printre nori, adevăraţi balauri!... Se 
năpustesc pe podiş, să ne înghită... 

Toate privirile se îndreptară spre cer pentru a vedea 
dacă nu-i călărit de vreun alai de fantome. 

- Şi, peste câteva clipe, adăugă doctorul, iată că şi 
clopotul bisericuţei începe să bată! 

Toate urechile se ciuliră spre zare, şi povestirea 
doctorului era atât de tulburătoare, încât nu doar un singur 
ascultător socoti că prinde dangătele îndepărtate. 

- Fără veste, strigă el, nişte urlete înspăimântătoare 
umplu văzduhul... mai degrabă urlete de fiară... Apoi, o 
lucire ţâşneşte de la fereastra donjonului. O flacără 
drăcească luminează podişul până către brădet... Nicu Deac 
şi cu mine ne privim... Of, cumplită vedenie... Suntem ca 
două cadavre... două cadavre pe care lucirile palide le fac 
să se strâmbe unul la altul!... 

Şi, privind faţa doctorului Paţac, cuprinsă de spasme, 


95 


privindu-i ochii de nebun, era într-adevăr cazul să te întrebi 
dacă nu se înapoia de pe lumea cealaltă, unde apucase să- 
şi trimită destui semeni. 

Trebuiră să-l lase să-şi tragă sufletul, că n-ar fi fost în 
stare să-şi urmeze povestirea. Asta-l costă pe lonas încă un 
pahar de rachiu, ce păru să-i redea ex-infirmierului o parte 
din minţile pe care duhurile i le rătăciseră. 

- Dar, la urma urmei, ce-a păţit bietul Nicu Deac? 
întrebă jupânul Colț. 

Şi birăul dădea nu fără îndreptăţire o mare însemnătate 
răspunsului, de vreme ce, în marea sală a Regelui Matei, 
tânărul pădurar fusese direct vizat de glasul duhurilor. 

- lată ce mai ţin minte, răspunse doctorul. Se făcuse 
ziuă... îl rugasem pe Nicu Deac să renunţe la planul lui... 
Dar îl ştiţi... nu se poate scoate nimic de la un asemenea 
încăpățânat... A coborât în şanţ... şi am fost nevoit să-l 
urmez, că mă trăgea după el... De altminteri, nici nu mai 
ştiam ce fac... Nicu înaintează atunci până în dreptul 
porţii... Apucă un lanţ al podiştii, cu ajutorul căruia se 
caţără pe zid... În clipa aceea îmi dau seama de ce se 
întâmplă... Mai am vreme să-l opresc pe nesocotitul ăsta... 
aş zice mai mult, nelegiuitul!... Pentru cea din urmă oară îi 
poruncesc să coboare, să se întoarcă, s-o ia împreună cu 
mine spre Vereşti... «NU!» strigă... Vreau să fug... da... 
fraţilor... mărturisesc... am vrut să fug şi, în locul meu, nici 
unul dintre voi n-ar fi avut alt gând!... Dar zadarnic încerc 
să mă desprind de pământ... Picioarele-mi sunt pironite... 
înşurubate... prinse în rădăcini... încerc să le smulg din loc... 
Cu neputinţă... încerc să mă zbat... degeaba. 

Şi doctorul Paţac imita mişcările deznădăjduite ale unui 
om ţinut de picioare, asemenea unei vulpi căzută-n 


96 


capcană. 

Apoi, întorcându-se la povestirea lui: 

- În clipa aceea, spuse, s-a auzit un strigăt... şi ce 
strigăt!... Nicu Deac l-a scos... Mâinile-i scapă lanţul pe 
care-l apucaseră şi, ca izbit de o mână nevăzută, îl văd 
căzând în fundul şanţului! 

E limpede că doctorul povestise lucrurile întocmai cum 
se petrecuseră şi că, oricât de tulburată ar fi fost, 
închipuirea lui nu adăugase nimic. Aşa cum le descrisese, 
aşa se petrecuseră minunile cărora dealul Gorgan le slujise, 
cu o noapte în urmă, drept cadru. 

Cât priveşte cele ce au urmat după prăbuşirea lui Nicu 
Deac, iată: pădurarul şi-a pierdut cunoştinţa şi doctorul 
Paţac nu-i în stare să-i vină în ajutor, că cizmele-i sunt 
ţintuite de pământ şi picioarele umflate nu-i pot ieşi din 
ele... Fără veste, puterea nevăzută care-l înlănţuie se 
risipeşte... Picioarele şi-au dobândit libertatea... Se 
năpusteşte spre tovarăşul lui şi - ceea ce constituie din 
partea lui un act de mare curaj - umezeşte faţa lui Nicu 
Deac cu batista pe care a muiat-o în apa canalului.":. 
Pădurarul îşi vine în simţiri, dar braţul stâng şi o parte a 
trupului îi sunt ţepene de pe urma înspăimântătoarei 
zguduiri pe care a încercat-o... Cu toate astea, ajutat de 
doctor, izbuteşte să se ridice, să suie peretele şanţului, 
ajungând pe culme... Apoi o porneşte spre sat... După un 
ceas de mers, durerile la braţ şi coapsă sunt atât de 
cumplite, că-l silesc să se oprească... în sfârşit, tocmai când 
doctorul se pregătea să plece la Vereşti pentru a cere 
ajutor, au sosit la timp jupânul Colț, lonas şi Frig. 

În privinţa tânărului pădurar, doctorul Paţac se codea să 
hotărască dacă fusese grav lovit sau nu, deşi vădea 


97 


îndeobşte o rară încredere atunci când era vorba de o 
problemă de ordin medical. 

- Dacă-i lovit de o boală naturală, se mulţumi să 
răspundă cu un glas sigur de el, e destul de grav! Dar dacă- 
i vorba de o boală supranaturală, pe care Necuratul i-o 
vâră-n trup, apăi numai Necuratul o poate lecui! 

În lipsa unui diagnostic, pronosticul nu era prea liniştitor 
pentru Nicu Deac. Din fericire, vorba doctorului nu era literă 
de evanghelie, şi câţi medici, superiori doctorului Paţac, nu 
s-au înşelat, de la Hipocrat* şi Galenos*, şi se mai înşală 
zilnic! Tânărul pădurar era un vlăjgan zdravăn; cu ajutorul 
constituţiei lui robuste se putea nădăjdui că o va scoate la 
capăt - chiar fără vreo intervenţie drăcească - şi cu condiţia 
să nu urmeze prea îndeaproape prescripţiile fostului 
infirmier al postului de carantină. 


VIII 


Asemenea evenimente nu puteau avea darul de a potoli 
spaimele vereştenilor. Acum nu mai încăpea îndoială, «gura 
de umbră», cum ar spune poetul“, nu-i pusese pe muşteriii 
Regelui Matei să asculte ameninţări zadarnice. Lovit în chip 
inexplicabil, Nicu Deac fusese pedepsit pentru îndrăzneala 
şi lipsa lui de supunere. Nu era oare un avertisment pentru 
toţi cei îndemnați să-i urmeze pilda? Oprelişte hotărâtă de a 
pătrunde în Castelul din Carpaţi, iată încheierea ce se 
cuvenea trasă de pe urma nefericitei încercări. Cel ce ar 
38 Hipocrat (cam 460-377 î.e.n.), cel mai mare medic al antichității. 

3% Claudios Galenos (cam 131 - 201 î.e.n.). medic grec, născut la 


Pergam. 
40 Victor Hugo 


98 


lua-o de la capăt şi-ar pune viaţa în joc. De bună seamă că, 
dacă ar fi izbutit să treacă de zid, pădurarul nu s-ar mai fi 
arătat niciodată în sat. 

Reiese din toate acestea că groaza era mai deplină ca 
oricând la Vereşti, chiar la Vulcan, ba şi în întreaga vale a 
celor două Jiuri. Se vorbea, nici mai mult, nici mai puţin, 
decât de părăsirea regiunii; câteva sălaşe de ţigani se şi 
porniseră, mai degrabă decât să rămână în vecinătatea 
cetăţii. Acum, când slujea drept adăpost unor făpturi 
supranaturale şi răufăcătoare, depăşea tot ce firea 
omenească putea îndura. Nu mai rămânea decât mutarea 
într-o altă regiune a comitatului, dacă ocârmuirea maghiară 
nu se hotăra să nimicească un asemenea cuib de neatins. 
Dar Castelul din Carpaţi putea fi oare nimicit numai cu 
mijloacele aflate la îndemâna oamenilor? 

În prima săptămână a lunii iunie nu se aventură nimeni 
dincolo de sat, nici măcar pentru a lucra ogoarele. O 
lovitură de sapă nu putea pricinui ivirea vreunei fantome 
îngropate în fundul pământului?... Croind o brazdă, fierul 
plugului n-ar fi făcut să zboare niscai cete de stafii sau de 
strigoi?... Acolo unde s-ar semăna grâu n-avea să 
încolţească vreo sămânță diavolească? 

- Aşa se va întâmpla! spunea cu încredințare ciobanul 
Frig. 

Şi, în ce-l privea, se păzea să-şi mai ducă oile în lunca 
Jiului. 

Astfel, satul era terorizat. Munca câmpului fusese 
părăsită. Toată lumea rămânea acasă, cu uşile şi ferestrele 
închise. Jupânul Colţ nu ştia ce să înceapă pentru a 
redeştepta, printre cei pe care-i cârmuia, o încredere care-i 
lipsea, de altminteri, chiar lui. Hotărât lucru, singura cale 


99 


era de a se duce la Cluj, pentru a cere intervenţia autorită- 
ţilor. 

Şi fumul se mai ivea oare în vârful hornului de pe 
donjon?... Da, luneta îngădui să fie văzut de mai multe ori, 
printre aburii ce se târau la suprafaţa dealului Gorgan. 

lar norii nu luau noaptea o culoare roşcată, 
asemănătoare răsfrângerii unui incendiu?... Ba da, şi-ai fi 
zis că vălătuci aprinşi se învârtesc deasupra castelului. 

Şi urletele, care-l înspăimântaseră până-ntr-atât pe 
doctorul Paţac, răsunau cumva peste codrii Pleşei, spre 
groaza celor din Vereşti?... Da, sau cel puţin, în ciuda 
depărtării, vânturile de sud-vest purtau prin văzduh 
bubuituri cumplite, pe care ecourile trecătorii le înmulţeau. 

Mai mult, dacă te-ai fi luat după oamenii ăştia 
înnebuniţi, ai fi zis că pământul era zguduit de zvâcnete 
subterane, de parcă un vechi crater s-ar fi redeschis în 
lanţul Carpaţilor. Poate că era o bună parte de exagerare în 
tot ce vereştenii credeau că văd, aud şi simt. Cum, necum, 
să mărturisim că fapte reale, pipăibile avuseseră loc şi că 
viaţa nu mai era cu putinţă într-un ţinut atât de 
ameninţător. 

E de la sine înţeles că hanul Regele Matei era tot pustiu. 
Un spital pe timp de molimă n-ar fi fost mai părăsit. Nimeni 
nu cuteza să-i calce pragul şi lonas se întreba dacă nu va fi 
nevoit să-şi înceteze negoţul din lipsă de muşterii, când 
sosirea a doi călători schimbă starea lucrurilor. 

În seara zilei de 9 iunie, către ora opt, clanţa porţii fu 
mişcată de afară, dar, zăvorită pe dinăuntru, poarta nu se 
deschise. 

lonas, care şi intrase în mansarda lui, se grăbi să 
coboare. La nădejdea de a se pomeni faţă-n faţă cu un 


100 


muşteriu se adăuga teama ca oaspetele să nu fie vreun 
strigoi fioros, căruia n-ar fi ştiut cum să-i refuze mai repede 
cina şi culcuşul. 

Fără a deschide, lonas începu, aşadar, să parlamenteze 
cu băgare de seamă, prin uşă. 

- Cine-i acolo? întrebă el. 

- Doi călători. 

- Vii? 

- Foarte vii. 

- Sunteţi siguri? 

- Cât se poate de vii, hangiule, dar care nu vor întârzia 
să moară de foame, dacă vei avea cruzimea să-i laşi afară. 

lonas se hotărî să desfacă zăvoarele şi doi bărbaţi 
trecură pragul sălii. 

Abia intraţi, prima lor grijă fu să ceară fiecare câte o 
odaie, având de gând să rămână douăzeci şi patru de 
ceasuri la Vereşti. 

La lumina lămpii lonas îi cercetă cu luare-aminte pe 
noii-veniţi şi se încredinţă că avea de-a face cu nişte făpturi 
omeneşti. Ce noroc pe Regele Matei! 

Cel mai tânăr dintre călători părea să aibă vreo treizeci 
şi doi de ani. Statura înaltă, faţa nobilă şi frumoasă, ochii 
negri, părul castaniu închis, barba castanie potrivită cu 
eleganţă, înfăţişarea puţin tristă, dar mândră, toate trădau 
un boier, iar un hangiu atât de bun observator ca lonas nu 
se putea înşela. 

De altfel, când întrebă sub ce nume trebuia să-i înscrie 
pe cei doi călători: 

- Banul Frâncu Teleac, răspunse tânărul, şi ordonanța 
sa, Roşca. 

- De unde?... 


101 


- Din Craiova. 

Craiova e unul din cele mai de seamă târguri ale 
României, care se mărgineşte cu provinciile transilvănene, 
la sudul lanţului carpatic. Frâncu Teleac era deci de obârşie 
românească, fapt de care lonas îşi dăduse seama de la 
prima vedere. 

Cât despre Roşca, bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt, 
voinic, cu mustaţa stufoasă, părul des şi aspru, avea o 
înfăţişare tare milităroasă. Purta chiar raniţa ostăşească, 
ţinută pe umeri cu ajutorul unor curele, şi avea în mână o 
valiză destul de uşoară. 

Era tot bagajul tânărului ban, care călătorea ca un 
excursionist, cel mai ades pe jos. Treaba asta se vedea 
după hainele lui, după mantaua atârnată pe umeri, căciula 
îmblănită, bluza strânsă la mijloc cu o curea de care atârna 
teaca de piele a cuţitului valah şi ghetrele acoperind 
pantofii mari, cu talpa groasă. 

Călătorii nu erau alţii decât cei pe care ciobanul Frig îi 
întâlnise cu vreo zece zile în urmă, pe drumul trecătorii, pe 
când se îndreptau spre Retezat. După ce vizitaseră ţinutul 
până la Mureş şi urcaseră pe munte, veneau să se 
odihnească puţin la Vereşti, pentru a sui apoi pe valea celor 
două jiuri. 

- Ai odăi libere? întrebă Frâncu Teleac. 

- Două... trei... patru... câte ar pofti măria ta, răspunse 
lonas. 

- Două ne-or ajunge, spuse Roşca; numai să fie una 
lângă alta. 

- Astea vă sunt pe plac? urmă lonas, deschizând două 
uşi la capătul marii săli. 

- Foarte bine, răspunse Frâncu Teleac. 


102 


După cum se vede, lonas n-avea a se teme de noii lui 
oaspeţi. Nu erau făpturi supranaturale, duhuri împrumutând 
înfăţişare omenească. Nu! Boierul arăta ca unul dintre 
oamenii de seamă pe care un hangiu se simte întotdeauna 
cinstit să-i primească. lată o împrejurare fericită, care avea 
să refacă vadul Regelui Matei. 

- La ce depărtare ne aflăm de Cluj? întrebă tânărul ban. 

- La vreo cincizeci de mile, luând drumul ce trece prin 
Petroşeni şi Alba lulia, răspunse lonas. 

- E un drum obositor? 

- Tare obositor când mergi pe jos şi, dacă mi-e îngăduit 
să-i atrag măriei tale luarea-aminte, s-ar părea că ai nevoie 
de câteva zile de odihnă. 

- Putem cina? întrebă Frâncu Teleac, retezând scurt 
îndemnurile hangiului. 

- O jumătate de ceas răbdare şi voi avea cinstea de a 
înfăţişa măriei tale o masă vrednică de... 

- Nişte pâine, vin, ouă şi friptură rece ne vor ajunge în 
seara asta. 

- Am să vi le aduc. 

- Cât de curând. 

- Îndată. 

Şi lonas se pregătea să se ducă la bucătărie, când o 
întrebare îl opri locului. 

- Nu prea pare să fie multă lume la han?... spuse Frâncu 
Teleac. 

- Într-adevăr... acum nu e nimeni, măria ta. 

- Păi nu e ora când cei din partea locului vin să bea şi 
să-şi fumeze luleaua? 

- A trecut ora... măria ta... că la Vereşti oamenii se 
culcă odată cu găinile. 


103 


Nici în ruptul capului n-ar fi vrut să spună de ce Regele 
Matei nu adăpostea nici un muşteriu. 

- Satul vostru nu numără patru-cinci sute de locuitori? 

- Cam aşa, măria ta. 

- Şi, totuşi, n-am văzut picior de om, pe când coboram 
uliţa mare. 

- Să vedeţi... azi... e sâmbătă... şi-n ajun de duminică... 

Frâncu Teleac nu stărui, din fericire pentru lonas, care 
nu mai ştia ce să răspundă. Pentru nimic în lume nu s-ar fi 
învoit să destăinuie cum stăteau lucrurile. Străinii n-aveau 
să afle decât prea devreme totul şi cine ştie dacă nu se vor 
zori să părăsească un sat, pe bună dreptate, suspect! 

«Numai de n-ar începe glasul să pălăvrăgească, atunci 
când or sta la cină!» îşi zicea lonas, pregătind masa în 
mijlocul sălii. 

Peste câteva clipe, cina foarte simplă, pe care tânărul 
ban o poruncise, era cuviincios servită pe o faţă de masă 
albă. Frâncu Teleac se aşeză, iar Roşca luă loc în faţa lui, 
aşa cum obişnuiau în timpul călătoriilor. Amândoi mâncară 
cu mare poftă; apoi, isprăvind cina, se retrase fiecare în 
odaia lui. 

Cum tânărul ban şi Roşca nu schimbaseră nici zece 
cuvinte în vremea mesei, lonas nu se putuse amesteca în 
vorbă, spre marele lui necaz. De altminteri, Frâncu Teleac 
nu prea părea vorbăreţ. Cât despre Roşca, după ce îl 
cercetase, hangiul înţelesese că nu va putea scoate de la el 
nimic cu privire la familia stăpânului său. 

lonas fusese deci nevoit să se mulţumească să le ureze 
oaspeţilor noapte bună. Dar, înainte de a sui la mansardă, 
cuprinse sala cea mare cu privirea, ciulindu-şi cu nelinişte 
urechea la cele mai slabe zgomote dinăuntru şi de afară şi 


104 


repetând întruna: 

«Numai glasul ăla păcătos să nu-i scoale din somn!» 

Noaptea se scurse în linişte. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, se răspândi ştirea că doi 
călători trăseseră la Regele Matei şi mulţi locuitori se 
adunară în faţa hanului. 

Tare obosiţi de pe urma excursiei din ajun, Frâncu 
Teleac şi Roşca mai dormeau. Nu prea era de aşteptat să se 
scoale înainte de ora şapte sau opt. 

Din pricina asta, nerăbdarea era mare în rândurile 
curioşilor, care nu s-ar fi încumetat totuşi să pătrundă în 
sală câtă vreme călătorii n-ar fi ieşit din odăile lor. 

Amândoi se iviră, în cele din urmă, când bătea de opt. 

Nu li se întâmplase nimic rău. Putură fi văzuţi umblând 
încolo şi încoace prin han. Apoi se aşezară pentru micul 
dejun. Toate acestea erau liniştitoare. 

De altfel, pe pragul porţii, lonas zâmbea binevoitor, 
îndemnându-şi vechii muşterii să-i reînnoiască încrederea. 
De vreme ce călătorul care cinstea hanul La Regele Matei; 
era un boier - un boier român, mă rog frumos, şi încă dintr- 
una din cele mai vechi familii româneşti - de ce oare te mai 
puteai teme într-o atât de nobilă tovărăşie? 

Pe scurt, socotind că era de datoria lui să dea exemplul, 
jupânul Colț îndrăzni să facă act de prezenţă. 

Birăul intră cu oarecare şovăială, către ora nouă. Fu 
urmat aproape îndată de dascălul Homorod, de trei sau 
patru muşterii obişnuiţi şi de ciobanul Frig, Cât despre 
doctorul Paţac, fusese cu neputinţă să-l hotărască să-i 
însoţească. 

- Să mai pun piciorul la lonas? răspunsese. Nici în ruptul 
capului, chiar de mi-ar plăti vizita cu zece florini! 


105 


Se cuvine acum să atragem atenţia asupra unui fapt 
nelipsit de oarecare însemnătate: dacă se învoise să revină 
la Regele Matei, jupânul Colț n-o făcuse numai pentru a-şi 
satisface curiozitatea şi nici din dorinţa de a se pune în 
legătură cu banul Frâncu Teleac. Nu! Interesul intra în bună 
măsură în hotărârea luată. 

Într-adevăr, în calitate de călător, tânărul ban era silit 
să plătească o taxă de trecere pentru ostaşul lui şi pentru el 
însuşi. Şi, n-aţi uitat, poate, taxele acestea intrau în 
buzunarul slujbaşului din Vereşti. 

Birăul se înfăţişă, aşadar, pentru a-şi cere dreptul în 
termeni cuviincioşi, iar Frâncu Teleac, deşi întrucâtva mirat, 
se grăbi să-l mulţumească. 

Îi pofti chiar pe jupânul Colț şi pe dascălul Homorod să 
se aşeze pentru o clipă la masa lui. Neputând refuza 
poftirea făcută în chip politicos, cei doi primiră. 

lonas se grăbi să servească felurite licori, cele mai bune 
pe care le avea în pivniţă. Câţiva vereşteni îi cerură să 
aducă atunci câte un rând, spunând că fac cinste. Erau, 
aşadar, temeiuri pentru a socoti că, o clipă împrăştiată, 
vechea clientelă nu va întârzia să ia din nou drumul Regelui 
Matei. 

După ce plăti taxa de călătorie, Frâncu Teleac dori să 
afle dacă venitul era mulţumitor, 

- Nu chiar pe cât am vrea, măria ta, răspunse jupânul 
Colț. 

- Oare străinii nu calcă decât arareori prin partea asta a 
Transilvaniei? 

- Rareori, într-adevăr, răspunse birăul şi, cu toate astea, 
ţinutul se cade a fi cercetat. 

- E şi părerea mea, spuse tânărul ban. Cât am văzut din 


106 


el mi s-a părut vrednic de a atrage atenţia călătorilor. Din 
vârful Retezatului am admirat mult văile Jiului, târguşoarele 
pe care le descoperi către răsărit şi amfiteatrul muntos ce 
închide, în depărtare, masivul Carpaţilor. 

- E tare frumos, boierule, tare frumos, răspunse 
dascălul Homorod, şi, pentru a vă întregi plimbarea, vă 
îndemnăm să urcați pe Parâng. 

- Mă tem că n-am avea vreme, răspunse Frâncu Teleac. 

- O zi ar fi de ajuns. 

- Fără îndoială, dar mă duc la Alba lulia şi vreau să plec 
mâine dimineaţă. 

- Cum, măria sa are de gând să ne părăsească atât de 
grabnic? spuse lonas, luând cea mai binevoitoare înfăţişare 
de care era în stare.; 

Nu s-ar fi supărat dacă cei doi oaspeţi şi-ar fi prelungit 
popasul la Rege/e Matei. 

- Trebuie, răspunse banul Frâncu Teleac. De altfel, la ce 
mi-ar folosi să rămân la Vereşti?... 

- Credeţi-mă, un vizitator are de ce zăbovi în satul 
nostru! îi atrase jupânul Colț luarea-aminte. 

- Şi totuşi pare puţin cercetat, răspunse tânărul ban, de 
bună seamă pentru că împrejurimile lui nu oferă nimic 
deosebit... 

- Într-adevăr, nimic deosebit... spuse birăul, gândindu- 
se la cetăţuie. 

- Nu... nimic deosebit... repetă dascălul. 

- He!... He!... făcu ciobanul Frig, căruia exclamaţia îi 
scăpă fără să vrea. 

Ce priviri îi zvârliră jupânul Colț şi ceilalţi, mai cu seamă 
hangiul! Ce zor avea să împărtăşească unui străin tainele 
regiunii? A-i dezvălui cele ce se petreceau pe dealul 


107 


Gorgan, a-i atrage atenţia asupra Castelului din Carpaţi nu 
însemna a vrea să-l înspăimânţi, trezindu-i dorinţa de a 
părăsi satul? Şi, pe viitor, cine ar mai fi pătruns în Tran- 
silvania prin pasul Vulcan? 

Zău aşa, ciobanul nu vădea mai multă deşteptăciune 
decât ultima dintre oile lui! 

- Ci taci odată, neghiobule, tacă-ţi fleanca! îi spuse cu 
jumătate de gură jupânul Colț. 

Cu toate acestea, cum curiozitatea tânărului ban fusese 
trezită, i se adresă direct lui Frig, întrebând ce rost aveau 
«he, he»-urile lui pline de înţeles. 

Ciobanul nu era omul care să dea îndărăt şi, de fapt, 
socotea poate că Frâncu Teleac era în stare să dea un sfat 
bun, de pe urma căruia tot satul ar fi fost în câştig. 

- Am zis! he!... he!... boierule, răspunse el, şi nu-mi iau 
vorba îndărăt. 

- Să se afle prin împrejurimile Vereştilor ceva vrednic 
de văzut? 

Întrebă din nou tânărul ban, 

- Ceva vrednic de văzut... îngăimă jupânul Colț. 

- Nu!... Nu!... strigară cei de faţă. 

Şi se şi îngrozeau la gândul că o nouă încercare de a 
pătrunde în cetăţuie va atrage cu siguranţă noi nenorociri. 

Frâncu privi, nu fără oarecare mirare, spre oamenii de 
treabă ale căror feţe vădeau spaima în chip felurit, dar 
foarte sugestiv. 

- Despre ce-i vorba?... întrebă el. 

- Despre ce-i vorba, stăpâne? răspunse Roşca. Ei bine, 
se pare că despre Castelul din Carpaţi. 

- Castelul din Carpaţi?... 

- Da... e numele pe care ciobanul mi l-a spus la ureche. 


108 


Şi, grăind astfel, Roşca arătă către Frig, care-şi clătina 
capul fără a îndrăzni să privească spre birău. 

O spărtură se ivise acum în zidul apărând viaţa 
particulară a satului superstiţios, iar printr-însa nu întârzie 
să treacă întreaga poveste. 

Jupânul Colț, care se resemnase, ţinu chiar el să-i 

înfăţişeze tânărului ban cum stăteau lucrurile şi-i povesti 
tot ce privea Castelul din Carpaţi. 
E de la sine înţeles că Frâncu Teleac nu-şi putu ascunde 
mirarea şi simţămintele pe care povestirea i le stârni. 
Măcar că, asemenea tinerilor de seama lui, ce trăiau în 
castelele lor de prin coclaurii câmpiilor valahe, nu se prea 
simţea la largul lui pe tărâmul ştiinţei, era un om cu 
judecată sănătoasă. Aşa că nu prea credea în năluci şi-şi 
cam bătea joc de legende. O cetăţuie bântuită de duhuri 
era parcă anume făcută ca să-i stârnească neîncrederea. 
După părerea lui, în toate câte i le spusese jupânul Colț nu 
se afla nimic uimitor, ci numai nişte fapte mai mult sau mai 
puţin dovedite, cărora cei din Vereşti le atribuiau o origine 
supranaturală. Fumul de pe donjon şi clopotul tras din toate 
puterile puteau fi explicate foarte simplu. Cât priveşte 
fulgerele şi urletele pornite din incintă, nu erau decât 
efectul unei halucinaţii. 

Frâncu Teleac nu se sfii s-o spună şi să glumească, spre 
marea indignare a ascultătorilor. 

- Dar, măria ta, îi atrase jupânul Colț luarea-aminte, mai 
e ceva... 

- Încă ceva? 

- Da! în Castelul din Carpaţi nu se poate pătrunde. 

- Zău?... 

- De dragul satului, pădurarul şi doctorul nostru au vrut 


109 


să-i treacă zidurile, acum câteva zile, şi cât pe ce să 
plătească scump încercarea. 

- Ce li s-a întâmplat?... întrebă cu destulă ironie Frâncu 
Teleac. 

Jupânul Colț povesti în amănunt păţaniile lui Nicu Deac 
şi ale doctorului Paţac. 

- Aşadar, zise tânărul ban, atunci când doctorul a vrut 


> 


sa 


110 


iasă din şanţ, picioarele i-au fost atât de zdravăn ţinute la 
pământ că n-a mai putut face un pas?... 

- Nici un pas înainte, nici un pas înapoi! adăugă 
dascălul Homorod. 

- | s-o mai fi părut şi doctorului, răspunse Frâncu 
Teleac, şi-i călca frica pe urme... pornind din călcâie. 

- Fie, măria ta, adăugă jupânul Colţ. Dar cum să 
lămurim înfricoşătoarea zguduitură pe care a simţit-o Nicu 
Deac atunci când a pus mâna pe ferecătura podiştii?... 

- S-o fi lovit zdravăn... 

- Ba chiar atât de zdravăn, adăugă birăul, că din ziua 
aceea zace la pat... 

- Nădăjduiesc că nu-i în primejdie de moarte? se grăbi 
să întrebe tânărul ban. 

- Nu... din fericire... 

Adevărul e că se pomenise de un fapt material, un fapt 
de netăgăduit, şi jupânul Colț aştepta explicaţia pe care 
avea să i-o dea Frâncu 

Teleac. 

lată ce răspunse acesta, foarte desluşit: 

- În tot ce am auzit nu se află nimic, repet, care să nu 
fie tare simplu. Ceea ce nu mi se pare îndoielnic e că, în 
prezent, Castelul din Carpaţi e ocupat. De către cine?... Nu 
ştiu. Oricum, nu-i vorba de duhuri, ci de oameni care au 
interesul să se ascundă, odată ce-au găsit adăpost acolo... 
nişte răufăcători, fără doar şi poate... 

- Răufăcători?... strigă jupânul Colț. 

- Aşa s-ar părea. Şi cum nu vor să fie alungaţi, au ţinut 
să se creadă că cetăţuia e bântuită de făpturi 
supranaturale. 

- Cum, măria ta, răspunse dascălul Homorod, crezi?... 


112 


- Cred că ţinutul vostru e tare superstiţios, că oaspeţii 
castelului o ştiu şi c-au vrut să preîntâmpine în felul ăsta 
vizitele nepoftite. 

Era verosimil ca lucrurile să se fi petrecut astfel; dar să 
nu ne mirăm că nimeni la Vereşti nu s-a învoit să primească 
o asemenea explicaţie. 

Tânărul ban îşi dădu seama că n-a convins defel un 
auditoriu care nu voia să se lase convins. De aceea se 
mulţumi să adauge: 

- De vreme ce nu vreţi să-mi daţi dreptate, dragii mei, 
urmaţi să credeţi despre Castelul din Carpaţi tot ce doriţi. 

- Credem ce-am văzut, măria ta, răspunse jupânul Colț. 

- Şi ce este, adăugă dascălul. 

- Fie, dar zău îmi pare rău că n-am la îndemână 
douăzeci şi patru de ceasuri, că Roşca şi cu mine ne-am fi 
dus să vizităm vestita voastră cetăţuie şi vă încredinţez că 
am fi aflat curând cum stau lucrurile... 

- Să vizitaţi cetăţuia!... strigă jupânul Colț. 

- Fără şovăire, şi nici dracul gol nu ne-ar fi împiedicat 
să-i trecem zidul. 

Ascultându-l pe Frâncu Teleac vorbind atât de răspicat, 
de batjocoritor chiar, toţi fură cuprinşi de o altă teamă. O 
purtare atât de necuviincioasă cu duhurile castelului nu 
putea oare atrage vreo năpastă asupra satului?... Oare 
duhurile nu auzeau tot ce se spunea în hanul Regelui 
Matei?... Oare glasul n-avea să răsune pentru a doua oară? 

Şi, cu acest prilej, jupânul Colt îi împărtăşi tânărului ban 
împrejurările în care, spunându-i-se pe nume, pădurarul 
fusese ameninţat cu o pedeapsă cumplită dacă i-ar fi dat 
prin minte să descopere tainele cetăţuii. 

Frâncu Teleac se mulţumi să dea din umeri; apoi se 


113 


ridică, zicând că nici un glas nu putuse fi auzit în sală, aşa 
cum cu toţii pretindeau. Toate astea, spuse el, nu existau 
decât în închipuirea unor muşterii prea încrezători şi cam 
prea iubitori de şnapsul Regelui Matei. 

La vorbele astea câţiva se îndreptară către poartă, 
nepreaavând chef să mai zăbovească într-un loc unde 
tânărul sceptic îndrăznea să susţină asemenea lucruri. 

Frâncu Teleac îi opri printr-un semn. 

- Hotărât, prieteni, văd că satul Vereşti se află sub 
stăpânirea fricii. 

- Şi nu fără pricini, măria ta, răspunse jupânul Colț. 

- Ei bine, am un mijloc pentru a pune capăt 
drăcoveniilor care se petrec, după părerea voastră, în 
Castelul din Carpaţi. Poimâine voi fi la Alba lulia şi, dacă 
vreţi, am să înştiinţez autorităţile. Au să vă trimită o 
căprărie de jandarmi sau de agenţi de poliţie şi vă asigur că 
voinicii ăştia au să intre în cetăţuie, fie pentru a-i smulge 
dintr-însa pe glumeţii care-şi bat joc de buna voastră 
credinţă, fie pentru a-i aresta pe răufăcătorii care, mai ştii, 
pun la cale vreo lovitură. 

Nimic mai potrivit decât această propunere, şi totuşi 
fruntaşilor din Vereşti nu le fu pe plac. Dacă te luai după ei, 
nici jandarmii, nici poliţia, ba nici chiar armata nu le-ar fi 
venit de hac făpturilor supranaturale, în stare să se apere 
cu mijloace supranaturale. 

- Dar, fiindcă veni vorba, adăugă atunci tânărul ban, 
încă nu mi-aţi spus al cui e, sau al cui a fost Castelul din 
Carpaţi. 

- Al unui neam vechi de prin părţile noastre, neamul 
boierilor Gorj, răspunse jupânul Colț. 

- Neamul Gorjenilor?... strigă Frâncu Teleac. 


114 


- Chiar el! 

- Neamul din care se trăgea boierul Radu?... 

- Da, măria ta. 

- Şi mai ştiţi ceva despre el? 

- Nu. Îs ani şi ani de când boierul Gorj nu s-a mai ivit la 
castel. 

Frâncu Teleac pălise şi repeta în neştire, cu glasul 
schimbat: 

- Radu Gorj)! 


IX 


Neamul banilor craioveni, unul dintre cele mai vechi şi 
mai vestite din România, a jucat un rol de frunte încă 
înainte ca ţara să-şi fi dobândit neatârnarea, către 
începutul secolului al XVI-lea. Amestecat în toate peripeţiile 
politice alcătuind cronica acestor provincii, numele lui s-a 
înscris glorios în istorie. 

Acum, mai puţin favorizată decât faimosul fag al 
Castelului din Carpaţi, căruia îi mai rămăseseră trei ramuri, 
viţa de la Slatina era redusă la una singură, ramura 
Teleacilor din Craiova, al cărei ultim vlăstar era tânărul 
boier sosit în satul Vereşti. 

În copilărie Frâncu nu părăsise niciodată castelul 
strămoşesc, unde locuiau banul şi băneasa Teleac. 
Descendenții familiei se bucurau de multă preţuire şi-şi 
cheltuiau cu mărinimie averea. Ducând viaţa largă şi 
uşoară a boierimii de ţară, abia dacă-şi părăseau o dată pe 
an moşia de lângă Craiova, atunci când treburile îi chemau 
în târgul cu acelaşi nume, deşi el nu se afla decât la câteva 
mile depărtare. 


115 


Acest fel de viaţă avu în chip firesc o înrâurire asupra 
educaţiei singurului lor fecior, iar Frâncu trebui să poarte 
multă vreme semnele mediului în care îşi petrecuse 
tinereţea. Nu-l avu drept dascăl decât pe un bătrân preot 
italian, care nu-l putu învăţa decât ceea ce ştia el însuşi, şi 
care nu prea ştia mare lucru. De aceea, copilul, ajuns 
flăcău, nu dobândise decât tare puţine cunoştinţe despre 
ştiinţa, artele şi literatura contemporană. Ocupațiile 
obişnuite ale tânărului ban fură vânătoarea pătimaşă, 
goana de zi şi de noapte prin păduri şi pe şesuri, urmărirea 
cerbilor şi a mistreţilor, înfruntarea fiarelor de munte cu 
cuțitul şi, fiind foarte îndrăzneţ şi hotărât, tânărul săvârşi în 
asemenea aspre încercări adevărate fapte de vitejie. 

Băneasa Teleac muri când feciorul ei avea abia 
cincisprezece ani, şi încă nu împlinise douăzeci şi unu când 
banul pieri într-un accident de vânătoare. 

Durerea tânărului Frâncu fu nemărginită. Aşa cum îşi 
plânsese mama, îşi plânse tatăl. Şi unul şi celălalt îi 
fuseseră răpiți în câţiva ani. Toată duioşia, toate avânturile 
drăgăstoase ale inimii lui se concentraseră până atunci în 
iubirea filială, ce poate îndestula nevoile primei vârste şi ale 
adolescenţei. Dar atunci când dragostea asta îi lipsi, cum 
nu avusese niciodată prieteni şi cum preceptorul îi murise, 
se pomeni singur pe lume. 

Tânărul ban mai rămase trei ani în castelul de lângă 
Craiova, din care nu voia să iasă. Trăia acolo, fără a încerca 
să-şi creeze vreo relaţie. Abia dacă, silit de unele treburi, s- 
a dus o dată sau de două ori la Bucureşti. Nu erau, de altfel, 
decât scurte absenţe, pentru că se grăbea să se întoarcă la 
moşie. 

Un asemenea trai nu putea totuşi dura şi Frâncu sfârşi 


116 


prin a simţi nevoia lărgirii orizontului limitat de munţii 
româneşti, nevoia de a-şi lua zborul pe deasupra lor. 

Tânărul ban avea vreo douăzeci şi trei de ani când se 
hotărî să călătorească. Averea îi îngăduia cu prisosinţă să-şi 
împlinească noile dorinţe. Într-o bună zi lăsă castelul de 
lângă Craiova pe seama bătrânilor lui slujitori şi părăsi ţara 
valahă. Îl lua cu el pe Roşca, fost ostaş aflat de zece ani în 
slujba Teleacilor, tovarăşul tuturor expedițiilor lui de 
vânătoare. Era un bărbat viteaz şi hotărât, devotat trup şi 
suflet stăpânului său. 

Tânărul ban avea de gând să viziteze Europa, poposind 
pentru câteva luni în capitalele şi oraşele de seamă de pe 
continent. Socotea, nu fără îndreptăţire, că educaţia lui, 
abia începută în castelul de lângă Craiova, se putea 
desăvârşi cu ajutorul învăţămintelor unei călătorii, căreia îi 
pregătise planul cu grijă. 

Frâncu Teleac dori să viziteze mai întâi Italia, că vorbea 
destul de curgător limba italiană pe care o învățase de la 
bătrânul preot. Vraja acestui pământ, atât de bogat în 
amintiri şi către care se simţea atras cu deosebire, fu atât 
de puternică, încât rămase acolo timp de patru ani. Nu 
părăsi Veneţia decât pentru Florenţa, Roma pentru 
Neapole, reîntorcându-se întruna la aceste centre artistice 
din care nu se putea smulge. 

Urma să vadă mai târziu Franţa, Germania, Spania, 
Rusia, Anglia, le va studia cu mai mult folos - i se părea - 
atunci când vârsta îi va mai fi copt gândurile. Dimpotrivă, 
avea nevoie de întreaga înflăcărare a tinereţii pentru a 
gusta farmecul marilor cetăţi italiene. 

Frâncu Teleac avea douăzeci şi şapte de ani când sosi 
pentru ultima dată la Neapole. Credea că n-are să rămână 


117 


acolo decât câteva zile, înainte de a porni către Sicilia. 

Dorea să-şi încheie călătoria prin cercetarea vechii 
Trinacria“!, apoi urma să se înapoieze la castelul de lângă 
Craiova, pentru a se odihni timp de un an. 

O împrejurare neprevăzută avea să-i schimbe nu doar 
gândurile, ci să-i pecetluiască şi viaţa, cârmindu-i mersul. 

Dacă tânărul ban nu putea dobândi cunoştinţe ştiinţifice 
în cei câţiva ani petrecuţi în Italia, simţământul frumuseţii, 
în schimb, i se dezvăluise ca unui orb lumina. Cu mintea 
larg deschisă către minunile artei se entuziasma în faţa 
capodoperelor picturii atunci când vizita muzeele din 
Neapole, Veneţia, Roma şi Florenţa. În acelaşi timp, teatrele 
îi făcuseră cunoscute operele lirice ale epocii şi se 
pasionase pentru interpretările marilor artişti. 

În vremea ultimului său popas la Neapole - şi în anume 
împrejurări ce vor fi povestite - un simţământ de o natură 
mai intimă, de o pătrundere mai intensă puse stăpânire pe 
inima lui. 

Se afla pe atunci la teatrul San Carlo o vestită 
cântăreaţă a cărei voce limpede, tehnică desăvârşită, al 
cărei joc făceau admiraţia feluriţilor dilettanti. Stilla nu 
căutase niciodată până atunci aplauzele străinilor şi nu 
cânta decât muzica italiană, care-şi redobândise primul loc 
în arta componistică. Teatrul Carignan din Torino, Scala din 
Milano, Fenice din Veneţia, teatrul A/fieri din Florenţa, 
teatrul Apollo din Roma şi San-Carlo din Neapole şi-o 
împărțeau, iar triumfurile nu-i lăsau păreri de rău pentru 
faptul că nu apăruse încă pe celelalte scene ale Europei. 

În vârstă de douăzeci şi cinci de ani, Stilla era pe atunci 
o femeie de o frumuseţe fără seamăn, cu lungile ei plete 


“1 Numele antic al Siciliei. 
118 


aurii, ochii negri şi adânci în care se aprindeau scântei, 
puritatea trăsăturilor, carnaţia fierbinte şi trupul pe care 
nici dalta unui Praxiteles“:: nu l-ar fi mlădiat mai armonios. 
Şi femeia aceasta era o artistă sublimă, o altă Malibran* 
despre care Musset ar fi putut spune de asemenea: 


Şi cântecele tale duceau spre cer durerea! 


Dar glasul pe care cel mai iubit dintre poeţi l-a slăvit în 
stanţele-i nemuritoare: 


„al inimii glas ce-n inimă pătrunde, 


glasul acesta era al Stillei, în toată măreţia lui de 
nespus. 

Marea artistă, care reproducea cu o asemenea 
desăvârşire accentele duioşiei şi cele mai puternice mişcări 
sufleteşti, nu le simţise totuşi niciodată efectele, pe câte se 
spunea, în propria ei inimă. Nu iubise niciodată, niciodată 
ochii ei nu răspunseseră miilor de priviri care o învăluiau pe 
scenă. 

De cum o văzu pentru întâia dată pe Stilla, Frâncu simţi 
irezistibila pornire a primei iubiri. De aceea, renunțând la 
proiectul de a părăsi Italia după vizitarea Siciliei, hotărî să 
rămână la Neapole până la sfârşitul stagiunii. De parcă un 
fir nevăzut pe care n-ar fi avut puterea să-l rupă l-ar fi legat 
de cântăreaţă, asista la toate reprezentațiile ei pe care 
entuziasmul publicului le prefăcea în adevărate triumfuri. 
De mai multe ori, neînstare să-şi înfrâneze patima, 
42 Sculptor grec, născut către 390 î.e.n. 


3 Maria Felicia Garcia, doamnă de Malibran (1808 - 1836), celebră 
cântăreaţă de origine spaniolă, născută la Paris. 


119 


încercase să se apropie de ea; dar uşa Stillei rămase fără 
milă închisă, pentru el ca şi pentru atâţia dintre fanaticii ei 
admiratori. 

Se înţelege că tânărul ban ajunse curând omul cel mai 
de plâns. Negândindu-se decât la Stilla, netrăind decât 
pentru a o vedea şi auzi, neîncercând să lege cunoştinţe în 
lumea către care numele şi averea îl chemau, sănătatea nu 
întârzie să-i fie greu încercată de neîntrerupta tensiune în 
care inima şi mintea i se aflau. Şi gândiţi-vă ce-ar fi pătimit 
dacă ar fi avut un rival. Dar, ştia asta, nimeni nu-i putea da 
de bănuit - nici măcar un anume personaj destul de ciudat, 
căruia  peripeţiile acestei povestiri cer să-i zugrăvim 
trăsăturile şi firea. 

Era un bărbat de cincizeci spre cincizeci şi cinci de ani, 
cel puţin aşa se spunea în vremea ultimei călătorii a lui 
Frâncu Teleac la Neapole. Puțin vorbăreţ, părea să se ţină 
în afara convențiilor sociale acceptate de clasele suspuse. 
Nu se ştia nimic despre neamul, starea şi trecutul lui. Putea 
fi întâlnit astăzi la Roma, mâine la Florenţa şi, trebuie spus, 
după cum Stilla se afla la Florenţa sau Roma. De fapt, nui 
se cunoştea decât o pasiune: aceea de a asculta primadona 
de mare renume, care ocupa pe atunci primul loc în arta 
cântului. 

Dacă, din ziua când o văzuse pe scena teatrului din 
Neapole, Frâncu Teleac nu mai trăia decât pentru Stilla, 
acest excentric dilettante nu trăia de şase ani decât pentru 
a o asculta, şi s-ar fi zis că viaţa lui avea tot atâta nevoie de 
glasul cântăreţei ca şi de aerul pe care-l respira. Nu 
încercase niciodată s-o întâlnească altminteri decât pe 
scenă, nu i se înfăţişase niciodată şi nici nu-i scrisese. Dar 
ori de câte ori Stilla urma să cânte, indiferent în care teatru 


120 


din Italia, un bărbat de statură înaltă, înfăşurat într-o lungă 
mantie întunecată, cu capul acoperit de o pălărie mare, 
care-i ascundea faţa, era văzut trecând pe dinaintea 
controlorului. Bărbatul se grăbea să ia loc în fundul unei loji 
zăbrelite, reţinută din vreme. Nemişcat şi tăcut, rămânea 
închis acolo pe toată durata reprezentaţiei. Apoi, pleca pe 
furiş de îndată ce Stilla îşi încheia aria finală, iar nici un alt 
cântăreţ, nici o altă cântăreaţă nu l-ar fi putut reţine; nici 
nu i-ar fi auzit. 

Cine era nelipsitul spectator? Zadarnic încercase Stilla 
să afle. De aceea, având o fire lesne de impresionat, 
sfârșise prin a se înspăimânta de prezenţa ciudatului bărbat 
- o spaimă fără rost, dar, până-n cele din urmă, adevărată. 
Deşi nu-l putea zări în fundul lojii, căreia nu-i cobora 
niciodată zăbrelele, îl ştia acolo, simţea aţintind-o privirea 
poruncitoare ce o tulbura în asemenea măsură, încât nici 
nu mai auzea aplauzele cu care publicul îi întâmpina 
intrarea în scenă. 

Am spus că acest personaj nu i se înfăţişase Stillei 
niciodată. Dar, dacă nu încercase s-o cunoască - vom stărui 
îndeosebi asupra acestui punct - tot ce-i putea aminti 
artista constituia obiectul grijilor lui statornice. Avea astfel 
cel mai frumos dintre portretele pe care marele pictor 
Michel Gregorio îl făcuse cântăreţei, pătimaşă, vibrantă, 
sublimă într-unui din cele mai frumoase roluri, iar portretul, 
dobândit cu preţul greutăţii lui în aur, făcea cât dăduse 
pentru el admiratorul. 

Dacă acest original era întotdeauna singur atunci când 
venea să-şi ia în primire loja la reprezentațiile Stillei, dacă 
nu ieşea din casă decât pentru a se duce la teatru, nu 
trebuie să socotim că trăia într-o singurătate deplină. Nu, 


121 


AA 


un tovarăş nu mai puţin neobişnuit decât el - îi împărtăşea 
traiul. 

Individul se numea Orfanik. Ce vârstă avea, de unde 
venea, unde se născuse? La aceste trei întrebări nimeni n- 
ar fi putut răspunde. Dacă te luai după el - că stătea 
bucuros de vorbă - era unul dintre savanții nerecunoscuţi, 
al căror geniu n-a izbutit să iasă la lumină şi care au 
început să urască lumea. Se bănuia, nu fără îndreptăţire, că 
trebuia să fie vreun pârlit de inventator, pe care punga 
bogatului dilettante îl susţinea cu dărnicie. 

Orfanik era de statură mijlocie, slab, plăpând, jigărit, cu 
una dintre acele feţe palide cărora li se spunea, în limba 
veche, «chipuri sfoiegite». Semn particular, purta o cârpă 
neagră pe ochiul drept, pierdut în vreo experienţă de fizică 
sau chimie, şi, pe nas, o pereche de ochelari a căror singură 
lentilă groasă, de miop, îi ajuta ochiul stâng, aprins de o 
privire verzuie. În timpul plimbărilor sale singuratice 
gesticula, ca şi cum ar fi vorbit cu o fiinţă nevăzută care-l 
asculta, fără a-i răspunde vreodată. 

Cei doi, ciudatul meloman şi nu mai puţin ciudatul 
Orfanik, erau binecunoscuţi, cei puţin atât cât puteau fi, în 
oraşele din Italia, unde stagiunea teatrală îi chema cu 
regularitate. Aveau privilegiul de a stârni curiozitatea 
generală şi, măcar că admiratorul Stillei îi alungase 
întotdeauna pe reporteri, cu indiscretele lor interviuri, se 
sfârşise prin a i se cunoaşte numele şi naționalitatea. Era 
de obârşie românească şi, atunci când Frâncu Teleac 
întrebă cum îl cheamă, i se răspunse: 

- Boierul Radu Gorj. 

Aşa stăteau lucrurile pe vremea când tânărul ban 
tocmai sosea la Neapole. Teatrul San-Carlo era plin de două 


122 


luni şi succesul Stillei sporea seară de seară. Niciodată nu 
se arătase atât de minunată în diversele roluri ale 
repertoriului ei, niciodată nu trezise ovaţii mai pline de 
entuziasm. 

La fiecare dintre reprezentații, în vreme ce Frâncu îşi 
ocupa fotoliul de orchestră, boierul Gorj, ascuns în fundul 
lojii, se topea în cântecul ales, se pătrundea de glasul 
tulburător, fără de care părea că nu mai poate trăi. 

Atunci se răspândi la Neapole un zvon, zvon în care 
publicul refuza să creadă, dar care sfârşi prin a alarma 
lumea feluriţilor dilettanti. Se spunea că, odată stagiunea 
încheiată, Stilla urma să renunţe la teatru. Cum? în 
deplinătatea talentului, în toată plenitudinea frumuseţii, la 
apogeul carierei ei artistice, era cu putinţă să se gândească 
la retragere? 

Oricât ar fi fost de necrezut, era adevărat şi, fără să 
bănuiască, boierul Gorj era, într-o măsură, pricina acestei 
hotărâri. 

Spectatorul cu aere misterioase, mereu prezent, deşi 
invizibil îndărătul zăbrelelor lojii, sfârşise prin a-i pricinui 
Stillei o emoție nervoasă şi persistentă, de care nu se mai 
putea apăra. De îndată ce intra în scenă, se simţea 
impresionată în asemenea măsură, încât tulburarea, foarte 
vizibilă pentru public, îi zdruncinase puţin câte puţin 
sănătatea. Ştia că pentru a scăpa de prezenţa boierului 
Gorj n-ar fi fost de ajuns să părăsească Neapole, să fugă la 
Roma, la Veneţia sau în oricare alt oraş al peninsulei. N-ar fi 
izbutit să scape de el nici dacă ar fi părăsit Italia pentru 
Germania, Rusia sau Franţa. Ar fi urmărit-o oriunde s-ar fi 
dus să cânte şi, pentru a se elibera de această apăsătoare 
neplăcere, singurul mijloc era să părăsească teatrul. 


123 


lar, cu două luni în urmă, înainte ca zvonul retragerii ei 
să se fi răspândit, Frâncu Teleac se hotărî să întreprindă pe 
lângă cântăreaţă un demers ale cărui urmări aveau să 
pricinuiască, din nefericire, o iremediabilă catastrofă. Liber, 
stăpân pe o mare avere, izbutise să fie primit de Stilla şi-i 
propusese să devină băneasa Teleac. 

Stilla cunoştea de mult simţămintele pe care le inspira 
tânărului ban. Îşi spusese că era un nobil, căruia oricare 
femeie, fie şi din lumea mare, ar fi fost fericită să-i 
încredinţeze propria ei fericire. De aceea, în starea de spirit 
în care se afla atunci când acesta îi oferi numele său, îi 
primi pe Frâncu Teleac cu o simpatie pe care nu încercă s-o 
ascundă. Cu o încredere deplină în simţămintele ei şi fără 
să regrete că era nevoită să-şi întrerupă cariera, primi să 
devină soţia banului Teleac. 

Ştirea era, aşadar, adevărată. Stilla n-avea să mai 
apară pe nici o scenă de îndată ce stagiunea teatrului San- 
Carlo se va fi încheiat. Căsătoria, cumva bănuită, fu dată 
atunci drept sigură. 

E lesne de înţeles că vestea avu un efect 
nemaipomenit, nu numai în lumea artistică, dar chiar în 
lumea mare a Italiei. După ce nimeni nu voise să creadă în 
realizarea proiectului, trebuiră să se dea bătuţi cu toţii. 
Gelozii şi uri se stârniră atunci împotriva tânărului ban care 
o răpea artei, succeselor şi idolatriei nenumăraţilor 
dilettanti pe cea mai mare cântăreaţă a epocii. Urmară 
ameninţări personale la adresa lui Frâncu Teleac, 
ameninţări cu care tânărul nu-şi bătu capul nici o clipă. 

Dar, dacă publicul reacţionă astfel, e uşor de închipuit 
ce trebui să simtă Radu Gorj la gândul că Stilla urma să-i fie 
răpită, că pierdea odată cu ea tot ce-l mai lega de viaţă. Se 


124 


zvoni că încercase s-o sfârşească punându-şi capăt zilelor. 
Sigur e că, din ziua aceea, Orfanik nu mai fu văzut gonind 
pe străzile din Neapole. Nemaipărăsindu-l pe boierul Radu, 
se închise chiar de câteva ori cu el în loja de la San-Car!o, 
pe care boierul o ocupa la fiecare reprezentaţie, fapt ce nu i 
se mai întâmplase, deoarece, ca atâţia alţi savanţi, era cu 
totul refractar la farmecul muzicii. 

În vremea asta zilele treceau, emoția nu se potolea şi 
avea să atingă culmea în seara când Stilla trebuia să-şi facă 
cea din urmă apariţie în teatru. Urma să-şi ia rămas bun de 
la public în minunatul rol al Angelicăi din Orlando, 
capodopera maestrului Arconati. 

San-Carlo fu în seara aceea de zece ori prea 
neîncăpător pentru spectatorii care se înghesuiau la intrări 
şi dintre care cei mai mulţi trebuiră să rămână pe dinafară. 
Erau temeri că banul Teleac putea fi victima unor 
manifestații ostile, dacă nu atâta vreme cât Stilla se va afla 
în scenă, măcar atunci când cortina se va lăsa la sfârșitul 
celui de al cincilea act al operei. 

Boierul Gorj luase loc în lojă şi Orfanik se afla, şi de astă 
dată, alături de el. 

Stilla păru mai mişcată decât oricând. Se linişti totuşi şi, 
dăruindu-se inspiraţiei, cântă cu o desăvârşire, cu un 
incomparabil talent, ce nu poate fi spus în cuvinte. 
Entuziasmul de nedescris pe care-l trezi în mijlocul 
spectatorilor se ridică până la delir. 

În timpul reprezentaţiei, tânărul ban rămăsese în culise, 
nerăbdător, aţâţat, înfrigurat, fără a se putea stăpâni, 
blestemând lungimea scenelor, supărându-se pe întârzierile 
pricinuite de aplauze şi bisuri. Ah, cum ardea de nerăbdare 
s-o smulgă din teatru pe cea care avea să devină băneasa 


125 


Teleac, pentru a o duce departe, tare departe, atât de 
departe că nu va mai fi decât a lui, a lui singur! 

Sosi şi scena dramatică în care eroina din Orlando 
moare. Minunata muzică a lui Arconati n-a părut nicicând 
mai pătrunzătoare, nicicând Stilla n-a interpretat-o cu 
accente mai pătimaşe. Parcă tot sufletul îi picura de pe 
buze... Şi s-ar fi zis cu toate acestea că, sfâșiat când şi 
când, glasul care n-avea să mai fie auzit urma să se sfarme. 

În clipa aceea zăbrelele de la loja baronului Gorj se 
lăsară. Se ivi un cap ciudat, cu plete începând a încărunţi, 
cu ochi de foc; faţa extatică era înspăimântător de palidă, 
iar din culise Frâncu o văzu în plină lumină, ceea ce nui se 
mai întâmplase. 

Stilla se lăsa târâtă de toată înflăcărarea avântatei 
strette a cântecului final... Tocmai repetase fraza plină de 
un simţământ sublim: 


Innamorata, mio cuore tremante, 
Voglio morire...* 


Când se opreşte deodată... 

Chipul boierului Gorj o  înspăimântă... O teamă 
inexplicabilă o paralizează... îşi duce repede mâna la gură 
şi mâna i se înroşeşte de sânge... Se clatină... cade... 

Mişcat, înnebunit, în culmea neliniştii, publicul s-a 
ridicat... 

Un strigăt porneşte din loja boierului Gorj... 

Frâncu s-a năpustit pe scenă, o ia pe Stilla în braţe, o 
ridică... O priveşte... O cheamă... 


44 îndrăgostită, cu inima fremătând. 
Vreau să mor... (în limba italiană). 


126 


- Moartă!... Moartă... strigă el, moartă!... 

Stilla a murit... O arteră i-a plesnit în inimă... Cântul i s-a 
stins odată cu ultimul suspin! 

Tânărul ban fu dus la hotel într-o asemenea stare, încât 
existau temeri că-şi putea pierde judecata. Nu putu asista 
la funeraliile Stillei, celebrate în mijlocul unei mari mulţimi a 
populaţiei napolitane. 

La cimitirul Campo Santo Nuovo, unde cântăreaţa a fost 
înmormântată, nu se poate citi, pe marmura albă decât 
numele: STILLA. 

În seara înmormântării, un bărbat sosi la Campo Santo 
Nuovo. Acolo, cu ochii rătăciţi, cu capul plecat şi buzele 
strânse de parcă ar fi fost încă de pe atunci pecetluite de 
moarte, privi multă vreme locul unde Stilla fusese 
îngropată. Părea că ascultă, ca şi cum glasul marii artiste 
avea să ţâşnească pentru o ultimă oară din mormânt... 

Era Radu Gorj. 

În aceeaşi noapte, însoţit de Orfanik, boierul Gorj părăsi 
Neapole şi, de la plecarea lui, nimeni n-ar mai fi putut 
spune ce i se întâmplase. 

Dar o scrisoare sosi a doua zi pe adresa tânărului ban. 
Scrisoarea nu cuprindea decât aceste cuvinte, de un 
laconism ameninţător: 

Tu ai ucis-o!... Vai tie, bane Teleac! 

Radu Gorj 


X 


Aşa se petrecuse jalnica întâmplare. Timp de o lună 
viaţa lui Frâncu Teleac fu în primejdie. Nu mai recunoștea 


127 


pe nimeni, nici măcar pe Roşca. Când febra atinsese 
punctul culminant, un singur nume îi întredeschidea buzele, 
gata să lase să le scape ultima suflare: numele Stillei. 

Tânărul ban scăpă de la moarte. Ajutat de tinereţe şi 
natură, Frâncu fu salvat datorită priceperii medicilor şi 
necurmatelor îngrijiri ale lui Roşca. Mintea îi ieşi 
nevătămată din cumplita zguduire. Dar când îşi regăsi 
amintirile, când îşi aduse aminte de tragica scenă finală din 
Orlando, în timpul căreia sufletul artistei se sfărâmase: 

- Stilla!... Stilla mea! strigă, iar mâinile i se întindeau ca 
pentru a aplauda încă. 

De îndată ce stăpânul lui putu să părăsească patul, 
Roşca îi smulse încuviințarea de a fugi din cetatea 
blestemată, de a se lăsa dus în castelul de lângă Craiova. 
Totuşi, înainte de a pleca din Neapole, tânărul ban voi să se 
reculeagă pe mormântul moartei, luându-şi astfel pentru 
totdeauna rămas bun de la ea. 

Roşca îl însoţi la Campo Santo Nuovo. Frâncu se zvârli 
peste pământul neîndurător, se chinui să-l sape cu unghiile, 
pentru a se îngropa într-însul... Roşca izbuti să-l târască 
departe de mormântul în care-i zăcea fericirea. 

Câteva zile mai târziu, întors la Craiova, în inima ţării 
valahe, Frâncu Teleac revăzu vechea moşie a familiei sale. 
Trăi vreme de cinci ani într-o singurătate deplină, în 
castelul din care nu voia să iasă. Nici timpul, nici 
depărtarea nu-i alinaseră durerea. Ar fi trebuit, să uite, şi 
nici nu putea fi vorba despre aşa ceva. Vie ca-n prima zi, 
amintirea Stillei făcea una cu viaţa lui. Sunt răni ce nu se 
închid decât la moarte. 

În vremea când începe această poveste, tânărul ban îşi 
părăsise totuşi, de câteva săptămâni, castelul. La cât de 


128 


îndelungi şi stăruitoare rugăminţi trebuise să recurgă Roşca 
pentru a-şi hotărî stăpânul să rupă cu singurătatea în care 
se stingea! 

Că Frâncu nu izbutea să se consoleze, fie; dar trebuia 
neapărat să încerce să-şi aline durerea. 

Întocmiseră planul unei călătorii, urmând să viziteze 
mai întâi provinciile transilvănene. Mai apoi, nădăjduia 
Roşca, tânărul ban se va învoi să reia, de-a lungul Europei, 
călătoria întreruptă de tristele întâmplări de la Neapole. 

Frâncu Teleac plecase, aşadar, de astă dată ca 
excursionist, şi doar pentru scurtă vreme. Roşca şi cu el 
străbătuseră câmpiile valahe până la masivul impunător al 
Carpaţilor; pătrunseseră în cheile pasului Vulcan; apoi, 
după ascensiunea Retezatului şi o excursie prin valea 
Mureşului, veniseră să se odihnească în satul Vereşti, la 
hanul Regele Matei. 

Se ştie care era acolo starea de spirit în clipa când sosi 
Frâncu Teleac şi cum a fost pus la curent cu faptele de 
neînțeles, cărora cetăţuia le slujea drept cadru. Şi se ştie şi 
cum tocmai aflase că boierul Radu Gorj stăpânea castelul. 

Efectul numelui asupra tânărului ban fusese prea vizibil 
pentru ca jupânul Colț şi ceilalţi fruntaşi să nu-l fi luat în 
seamă. Aşa că, odată cu toate poveştile sale prosteşti, 
Roşca îl dădu dracului din toată inima pe jupânul Colț, care- 
| rostise în împrejurări atât de nefericite. De ce-l adusese 
nenorocul pe Frâncu Teleac tocmai în satul Vereşti, în veci- 
nătatea Castelului din Carpaţi! 

Tânărul ban tăcea. Privirea lui, rătăcind de la unul la 
altul, nu arăta decât prea de ajuns adânca tulburare 
sufletească pe care se străduia, în van, s-o potolească. 

Jupânul Colț şi prietenii lui înţeleseră că o legătură 


129 


tainică trebuia să-l unească pe banul Teleac de boierul Gorj, 
dar, oricât ar fi fost de curioşi, se păstrară într-o 
cuviincioasă rezervă şi nu stăruiră să afle amănunte. Urmau 
să vadă mai târziu ce era de făcut. 

Peste câteva clipe părăsiseră cu toţii hanul, tare 
nedumeriţi de nemaipomenita înlănţuire de întâmplări ce 
nu prevesteau nimic bun pentru sat. 

Acum, când tânărul ban ştia al cui era Castelul din 
Carpaţi, îşi va mai ţine făgăduiala? Odată ajuns la Alba lulia 
va înştiinţa autorităţile şi le va cere să intervină? lată ce se 
întrebau birăul, dascălul, doctorul Paţac şi ceilalţi. Oricum, 
dacă n-o făcea el, jupânul Colț era hotărât s-o facă. Poliţia 
va fi înştiinţată, va veni să cerceteze castelul, va vedea 
dacă e bântuit de duhuri sau locuit de răufăcători, căci 
satul nu mai putea rămâne sub apăsarea unui asemenea 
chin. 

Cei mai mulţi locuitori, ce-i drept, socoteau de prisos o 
asemenea încercare, credeau că-i o măsură fără putere. Să 
te iei de duhuri!... Păi săbiile jandarmilor s-or sparge ca şi 
cum ar fi de sticlă şi puştile nu le-or lua foc. 

Rămas singur în marea sală a Regelui Matei, Frâncu 
Teleac se lăsă pradă amintirilor evocate atât de dureros de 
numele boierului Gorj. 

După ce rămase timp de o oră prăbuşit într-un jilţ, se 
ridică, părăsi hanul, se îndreptă către marginea terasei şi 
privi în depărtare. 

Castelul din Carpaţi se înălța pe culmea Pleşei, în vârful 
dealului Gorgan. Acolo trăise ciudatul personaj, spectatorul 
de la San-Carlo, omul care-i inspira nefericitei Stilla o 
spaimă de neînvins. Dar cetăţuia era acum părăsită şi 
boierul Gorj nu se mai înapoiase, după fuga lui din Neapole. 


130 


Nu se ştia ce devenise şi, în urma morţii marii artiste, era 
cu putinţă să-şi fi pus capăt zilelor. 

Frâncu se pierdea astfel în hăţişul ipotezelor, neştiind la 
care să se oprească. 

Pe de altă parte, păţania pădurarului Nicu Deac îi 
stăruia şi ea în minte şi i-ar fi plăcut să-i dezlege taina, fie şi 
numai pentru a-i linişti pe cei din Vereşti. 

De aceea, cum tânărul ban nu se îndoia că nişte 
răufăcători îşi găsiseră adăpost în castel, se hotărî să-şi ţină 
făgăduiala de a zădărnici tertipurile falşilor strigoi, 
înştiinţând poliţia din Alba lulia. 

Totuşi, pentru a fi în măsură să acţioneze, Frâncu voia 
să cunoască amănunte. Cel mai bine era să se adreseze 
chiar tânărului pădurar. lată de ce, înainte de a se înapoia 
la Regele Matei, se înfăţişă către ora trei după-amiază la 
locuinţa birăului. 

Jupânul Colț se arătă preacinstit să-l primească - un 
boier ca banul Teleac... urmaşul unui atât de vestit neam 
românesc... căruia satul Vereşti îi va rămâne îndatorat 
pentru regăsirea liniştii... şi chiar a belşugului... de vreme 
ce excursioniştii vor vizita din nou ţinutul... plătind taxa de 
trecere fără a se mai teme de duhurile rele ale Castelului 
din Carpaţi... ş.a.m.d., ş.a.m.d. 

Frâncu Teleac îi mulţumi jupânului Colț pentru vorbele 
frumoase şi întrebă dacă nimic nu se împotrivea să fie dus 
la Nicu Deac. 

- Nimic, măria ta, răspunse birăul. Băiatul ăsta de 
ispravă o duce cât se poate de bine şi nu va mai întârzia să- 
şi ia slujba în primire. Apoi, întorcându-se: Aşa-i Mioriţă? 
adăugă el, adresându-se fetei, care tocmai intrase în 
încăpere. 


131 


- Să dea dumnezeu, tată! răspunse mişcată Mioriţa. 

Frâncu fu încântat de felul plăcut în care Mioriţa îl 
întâmpină. Şi, văzând-o încă neliniştită de starea 
logodnicului ei, se grăbi să-i ceară câteva lămuriri. 

- După câte am auzit, spuse el, Nicu Deac n-a fost lovit 
prea rău... 

- Nu, măria ta, răspunse Mioriţa, fie cerul lăudat! 

- Aveţi un doctor bun la Vereşti? 

- Hm! rosti jupânul Colț cu un accent puţin măgulitor 
pentru fostul infirmier al postului de carantină. 

- ÎI avem pe doctorul Paţac, răspunse Mioriţa. 

- Chiar cel care l-a însoţit pe Nicu Deac până la Castelul 
din Carpaţi? 

- Da, boierule. 

- Mioriţă dragă, spuse atunci Frâncu, aş dori, pentru 
binele lui, să-ţi văd logodnicul şi să aflu de la el amănunte 
mai sigure în legătură cu întâmplarea asta. 

- Se va grăbi să vi le dea, chiar dacă l-ar obosi o ţâră... 

- O! N-am să stau prea mult, Mioriţă, şi n-am să 
întreprind nimic care i-ar putea dăuna lui Nicu Deac. 

- Ştiu, boierule. 

- Când urmează să vă căsătoriţi? 

- Cam peste două săptămâni, răspunse birăul. 

- Atunci voi avea plăcerea de a fl de faţă, dacă jupânul 
Colț se învoieşte să mă poftească, bineînţeles... 

- Măria ta, asemenea cinste... 

- În două săptămâni, ne-am înţeles, şi sunt sigur că 
Nicu Deac se va vindeca de îndată ce se va putea plimba cu 
mândra lui logodnică. 

- Dumnezeu să-l ocrotească, boierule! răspunse fata, 
îmbujorându-se. 


132 


Şi faţa ei încântătoare exprimă în clipa aceea o nelinişte 
atât de vădită, încât Frâncu întrebă ce o pricinuise: 

- Da! Dumnezeu să-l ocrotească, răspunse Mioriţa, căci, 
încercând să pătrundă în castel în ciuda opreliştii lor, Nicu a 
sfidat duhurile rele!... 

Şi cine ştie dacă nu s-or înverşuna să-l chinuiască toată 
viaţa... 

- O, cât despre asta, răspunse Frâncu, punem noi bună 
rânduială, Mioriţă, îţi făgăduiesc! 

- Şi bietul meu Nicu n-are să păţească nimic?... 

- Nimic, iar mulţumită agenţilor de poliţie veţi putea 
străbate - peste câteva zile curtea cetăţuii, la fel de liniştit 
cum străbateţi piaţa din Vereşti. 

Socotind nepotrivit să pună problema elementelor 
supranaturale înaintea unor minţi stăpânite de idei 
preconcepute, tânărul ban o rugă pe Mioriţa să-l ducă în 
odaia pădurarului. Fata se grăbi să-i facă pe plac şi-l lăsă pe 
Frâncu singur cu logodnicul ei. 

Nicu Deac aflase de sosirea celor doi călători la hanul 
Regele Matei. 

Pentru a-şi primi oaspetele, se ridică din jilţul vechi, larg 
cât o gheretă, în care şedea. Cum aproape nu mai simţea 
efectele paraliziei care-l lovise vremelnic, era în stare să 
răspundă întrebărilor banului Teleac. 

- Dragă Deac, spuse Frâncu, după ce strânsese 
prieteneşte mâna tânărului pădurar, aş vrea să te întreb 
întâi şi întâi dacă mai crezi că în Castelul din Carpaţi se află 
niscai făpturi supranaturale. 

- Sunt nevoit să cred, boierule, răspunse Nicu Deac. 

- Şi ele să te fi oprit să treci zidul cetăţuii? 

- Nu mă îndoiesc. 


133 


- Şi de ce asta?... 

- Pentru că tot ce mi s-a întâmplat ar fi de neînțeles 
dacă n-ar fi vorba de duhuri. 

- Vrei să fii bun să-mi povesteşti ce s-a petrecut, fără a 
lăsa nimic deoparte? 

- Cu dragă inimă, boierule. 

Nicu Deac povesti amănunţit ce i se ceruse. Nu putu 
decât să confirme faptele aduse la cunoştinţă lui Frâncu în 
timpul convorbirii iui cu oaspeţii Regelui Matei, fapte cărora 
tânărul ban, după cum se ştie, le dădea o interpretare pur 
naturală. 

Până la urmă, întâmplările acelei nopţi cu peripeții se 
lămureau cu uşurinţă dacă fiinţele omeneşti, răufăcători 
sau alţii, care ocupau cetăţuia, aveau o aparatură în stare 
să producă efecte fantasmagorice. Cât priveşte ciudata 
pretenţie a doctorului Paţac, că se simţise legat de pământ 
ca urmare a cine ştie cărei puteri nevăzute, se putea spune 
că numitul doctor fusese victima unei iluzii. Părea mai lesne 
de crezut, că, pur şi simplu, nu-l mai ţinuseră picioarele, 
pentru că era înnebunit de spaimă, şi Frâncu îi vorbi 
tânărului pădurar chiar în acest sens. 

- Cum, boierule, răspunse Nicu Deac, pe fricosul ăsta 
să-l fi lăsat picioarele tocmai când voia să fugă? Nu prea e 
cu putinţă, mărturiseşte şi domnia ta. 

- Ei bine, spuse Frâncu, să zicem că a intrat cu 
picioarele în vreo capcană ascunsă-n ierburile de pe fundul 
şanţului... 

- Când se închide, răspunse pădurarul, o capcană te 
răneşte cumplit, îţi sfâșie carnea, iar picioarele doctorului 
Paţac nu poartă nici urmă de rană. 

- Ai dreptate, Nicu Deac, şi cu toate astea, crede-mă, 


134 


dacă-i adevărat că doctorul nu s-a putut desprinde, 
înseamnă că picioarele-i erau ţinute numai în felul ăsta... 

- Te-aş întreba atunci, boierule, cum s-a putut deschide 
de la sine capcana pentru a-i da drumul doctorului? 

Lui Frâncu îi veni destul de greu să răspundă. 

- Mai mult, boierule, adăugă pădurarul, să-l lăsăm 
deoparte pe doctorul Paţac. La urma urmei, nu pot spune 
decât ceea ce ştiu că mi s-a întâmplat mie. 

- Da... hai să-l lăsăm pe doctorul ăsta de treabă şi să 
vorbim numai despre cele ce ţi s-au întâmplat ţie, Nicu 
Deac. 

- E limpede ce mi s-a întâmplat. Am fost scuturat 
zdravăn, fără doar şi poate, şi-ntr-un fel care nu-i deloc 
firesc. 

- N-ai avut pe trup nimic care să semene a rană? 
întrebă Frâncu. 

- Nimic, boierule, şi cu toate astea am fost izbit cu o 
putere... 

- Era, într-adevăr, în clipa când ai pus mâna pe 
ferecătura podiştii?... 

- Da, boierule, şi numai ce-am atins-o că m-am simţit ca 
paralizat. Din fericire, cealaltă mână n-a dat drumul lanţului 
de care mă ţineam şi am lunecat până în fundul şanţului, 
unde doctorul m-a ridicat, fără simţire. 

Frâncu dădea din cap, ca unul pe care asemenea 
explicaţii îl lăsau neîncrezător. 

- Păi bine, boierule, adăugă Nicu Deac, n-am visat toate 
câte ţi le spusei şi, dacă am rămas timp de opt zile întins în 
patul ăsta cât eram de lung, fără să-mi pot mişca braţul şi 
piciorul, nu-i înţelept să spui că toate mi s-au năzărit! 

- De aceea nici nu spun una ca asta, şi e sigur că ai 


135 


trecut printr-o zguduire cumplită... 

- Cumplită şi drăcească! 

- Nu, şi pe chestia asta nu ne înţelegem, Nicu Deac, 
răspunse tânărul ban. Crezi că ai fost lovit de o făptură 
supranaturală şi eu nu cred asta, din pricină că nu există 
făpturi supranaturale, nici rele, nici bune. 

- Ai putea să-mi lămureşti atunci, boierule, ce-am păţit? 

- Încă nu, Nicu Deac, dar fii sigur că totul se va lămuri în 
chipul cel mai simplu. 

- Să dea dumnezeu! răspunse pădurarul. 

- Spune-mi, adăugă Frâncu, oare castelul a fost 
dintotdeauna al neamului Gorj? 

- Da, boierule, şi-i tot al lui, măcar că cel din urmă 
vlăstar, boierul Radu, a pierit fără să i se mai fi auzit nici de 
nume. 

- Şi de când a pierit? 

- De vreo douăzeci de ani. 

- Douăzeci de ani?... 

- Da, boierule. Boierul Radu a plecat într-o bună zi din 
castelul al cărui ultim slujitor a murit la câteva luni după 
aceea, şi dus a fost. 

- Şi de atunci nimeni n-a mai pus piciorul în cetăţuie? 

- Nimeni. 

- Şi ce se zice pe la voi?... 

- Se zice că boierul Radu o fi murit prin străinătăţi şi c-a 
murit la puţină vreme după ce plecase. 

- Vă înşelaţi, Nicu Deac, boierul mai trăia, măcar acum 
cinci ani. 

- Trăia, boierule?... 

- Da... în Italia... la Neapole... 

- L-ai văzut domnia ta acolo?... 


136 


- L-am văzut. 

- Şi de cinci ani încoace?... 

- N-am mai auzit vorbindu-se de el. 

Tânărul pădurar căzu pe gânduri. Îi venise o idee, pe 
care şovăia s-o exprime. Se hotărî în sfârşit şi, ridicând 
capul, spuse încruntat: 

- Nu-i de crezut că boierul Radu Gorj s-a înapoiat în ţară 
pentru a se închide în cetăţuia lui?... 

- Nu... nu-i de crezut, Nicu Deac. 

- Ce pricină ar avea să se ascundă... să nu îngăduie 
nimănui să ai ungă până la el?... 

- Nici una, răspunse Frâncu Teleac. 

Şi totuşi, în mintea tânărului ban gândul începea să 
prindă rădăcini. Nu era cu putinţă ca personajul a cărui 
viaţă fusese întotdeauna greu de înţeles să se fi refugiat în 
castelul lui, după plecarea din Neapole? Acolo, cunoscând 
starea de spirit a localnicilor din preajmă şi mulţumită 
eresurilor întreţinute cu dibăcie, nu-i fusese lesne să se 
apere de orice vizită supărătoare, dacă ţinea să trăiască în 
deplină singurătate? 

Frâncu socoti totuşi inutil să-i pună pe vereşteni pe 
asemenea urme. Ar fi trebuit să le împărtăşească fapte 
care-l priveau personal. De altfel, îşi dădu prea bine seama 
că n-ar fi convins pe nimeni, atunci când Nicu Deac adăugă: 

- Dacă boierul Radu e cel din castel, apăi trebuie să 
credem că boierul Radu e Necuratul, că numai Necuratul 
putea să mă târnosească în aşa hal! 

Dornic să nu se mai întoarcă pe acest teren, Frâncu 
schimbă vorba. Dacă folosi toate mijloacele pentru a-l linişti 
pe pădurar cu privire la urmările încercării sale, îl sfătui 
totuşi să n-o ia de la capăt. Nu era treaba lui, era treaba 


137 


autorităţilor, iar agenţii poliţiei din Alba lulia se vor pricepe 
să pătrundă taina Castelului din Carpaţi. 

Tânărul ban se despărţi atunci de Nicu Deac 
îndemnându-l să se pună cât mai repede pe picioare pentru 
a nu pricinui întârzierea căsătoriei lui cu Mioriţa, căsătorie 
la care voia să fie de faţă. 

Pierdut în gânduri, Frâncu se înapoie la Regele Matei, 
de unde nu mai ieşi toată ziua. 

La ora şase lonas îi aduse cina în sala mare, unde, dintr- 
o lăudabilă bună-cuviinţă, nici jupânul Colț, nici altcineva 
din sat nu veni să-i tulbure singurătatea. 

Către ora opt Roşca îi spuse tânărului ban: 

- Mai ai nevoie de mine, stăpâne? 

- Nu, Roşca. 

- Atunci mă duc pe terasă să-mi fumez luleaua. 

- Du-te, Roşca, du-te. 

Pe jumătate culcat într-un jilţ, Frâncu se lăsă din nou 
pradă trecutului de neuitat. Se afla la Neapole, în timpul 
ultimei reprezentații a teatrului San-Carlo... îl revedea pe 
boierul Gorj, aşa cum îi apăruse scoţându-şi capul din lojă, 
cu privirile înflăcărate aţintite asupra artistei, de parcă ar fi 
voit s-o fascineze. 

Gândul tânărului ban se îndreptă apoi către scrisoarea 
semnată de ciudatul personaj care-l acuza pe el, Frâncu 
Teleac, că o ucisese pe Stilla... 

Pierzându-se astfel în amintiri, Frâncu simţi că somnul îl 
cuprinde treptat. Dar se mai afla în starea dintre vis şi 
veghe, potrivită pentru a prinde cel mai mic zgomot, când 
se petrecu ceva uimitor. 

Un glas dulce şi unduitor parcă trece prin sala în care 
Frâncu e totuşi singur, absolut singur. 


138 


Fără a se întreba dacă visează sau nu, Frâncu se 
îndreaptă în jilţ şi ascultă. 

Da, s-ar zice că o gură s-a apropiat de urechea lui şi 
buze nevăzute lasă să le scape melodia expresivă a lui 
Stefano, inspirată de cuvintele: 

Nel giardino de mille fiori, 
Andiamo, mio cuore®... 


Frâncu îşi aminteşte romanţa... Stilla a cântat romanţa 
asta, de o inefabilă suavitate, la concertul pe care l-a dat la 
teatrul San-Carlo, înaintea reprezentaţiei de adio... 

Ca legănat, fără să-şi dea seama, Frâncu se lasă pradă 
farmecului de a o mai asculta o dată... 

Apoi fraza ia sfârşit şi glasul, care scade treptat, se 
stinge odată cu vibraţiile moi ale aerului. 

Dar Frâncu a ieşit din toropeală... S-a ridicat fără 
veste... îşi ţine răsuflarea, căutând să mai apuce un ecou 
depărtat al glasului care-i merge drept la inimă... 

Totul tace, înăuntru şi afară. 

- Glasul ei!... şopteşte. Da... era glasul ei... glasul pe 
care l-am iubit atât! Apoi, dându-şi seama unde se află: 
Dormeam, spune. Şi am visat... 


XI 


Tânărul ban se deşteptă a doua zi în zori, cu mintea 
încă tulburată de arătările nopţii. 

Dimineaţa trebuia să plece din satul Vereşti pentru a 
lua drumul Clujului. 


45 În grădina cu o mie de flori, 
Vino, inima mea... 


139 


După ce vizitase târguşoarele industriale Petroşeni şi 
Livezeni, Frâncu intenţiona să se oprească o zi întreagă la 
Alba lulia, înainte de a rămâne o vreme în capitala 
Transilvaniei. De acolo, drumul de fier urma să-l ducă prin 
provinciile Ungariei centrale, ultimă etapă a călătoriei. 

Frâncu părăsise hanul şi, plimbându-se cu luneta la ochi 
pe terasă, cerceta, adânc mişcat, contururile cetăţii pe care 
răsăritul o făcea să se profileze destul de desluşit pe dealul 
Gorgan. 

Gândurile i se învârteau în jurul întrebării: odată ajuns 
la Alba lulia îşi va ţine făgăduiala făcută vereştenilor? Va 
înştiinţa poliţia despre cele ce se petreceau în Castelul din 
Carpaţi? 

Atunci când se legase să readucă liniştea în sat, tânărul 
ban fusese încredinţat că cetăţuia slujea drept adăpost unei 
bande de răufăcători, sau măcar unor oameni suspecți 
care, având interesul să nu fie căutaţi, se străduiseră să 
interzică orice apropiere. 

Dar Frâncu cugetase peste noapte. În gândurile lui se 
produsese o schimbare şi acum şovăia. 

Într-adevăr, ultimul descendent al neamului Gorj, 
boierul Radu, pierise de cinci ani şi nimeni n-a izbutit să afle 
ce se întâmplase cu el. 

Fără îndoială, la puţină vreme după plecarea lui din 
Neapole se răspândise zvonul că murise. Dar ce era 
adevărat într-asta? Ce dovadă exista că murise? Poate că 
boierul Gorj trăia şi, dacă trăia, de ce nu s-ar fi înapoiat în 
castelul strămoşilor săi? De ce nu l-ar fi însoţit Orfanik, 
singurul prieten care i se cunoştea, şi de ce n-ar fi fost 
ciudatul fizician autorul şi regizorul fenomenelor care nu 
încetau să alimenteze spaima în tot ţinutul? Tocmai la asta 


140 


se gândea Frâncu. 

Ce-i drept, ipoteza părea plauzibilă, iar dacă boierul 
Radu Gorj împreună cu Orfanik se adăpostiseră în cetăţuie, 
e lesne de înţeles că doriseră s-o facă inaccesibilă pentru a- 
şi putea duce într-însa felul de viaţă singuratic, potrivit 
obiceiurilor şi firii lor. 

lar dacă aşa era, ce trebuia să facă tânărul ban? Se 
cuvenea să încerce să se amestece în treburile personale 
ale boierului Gorj? Tocmai se întreba, cântărind 
argumentele, când Roşca se apropie de el pe terasă. 

Socoti nimerit să-i împărtăşească gândurile lui, iar 
Roşca Îi răspunse: 

- Stăpâne, se prea poate că boierul Gorj să fie cel ce se 
dedă la toate drăcoveniile astea. Ei bine, dacă aşa stau 
lucrurile, eu zic că nu trebuie să ne amestecăm. Fricoşii din 
Vereşti or ieşi din încurcătură cum s-or pricepe, treaba lor, 
şi n-are rost să ne batem capul ca să liniştim satul. 

- Fie, răspunse Frâncu, întorcând lucrurile pe o parte şi 
pe alta, cred că ai dreptate, dragul meu Roşca. 

- Şi eu, zise simplu ostaşul. 

- Cât despre jupânul Colț şi toţi ceilalţi, ştiu acum ce au 
de făcut pentru a sfârşi cu aşa-zisele duhuri din cetăţuie. 

- Într-adevăr, stăpâne, n-au decât să înştiinţeze poliţia 
din Alba lulia. 

- Pornim după micul dejun, Roşca. 

- Totul va fi gata. 

- Dar. Înainte de a cobori în valea Jiului, vom face un 
ocol către Pleşa. 

- Şi de ce asta, stăpâne? 

- Aş vrea să văd mai de aproape ciudatul Castel din 
Carpaţi. 


141 


- La ce bun? 

- O trăsnaie, Roşca, o trăsnaie care nu ne va răpi nici o 
jumătate de zi. 

Roşca se necăji din pricina hotărârii care i se părea cel 
puţin fără rost. Ar fi vrut să alunge tot ce-i putea aminti 
tânărului ban trecutul. De data asta însă se strădui în van, 
lovindu-se de hotărârea nestrămutată a stăpânului său. 

De parcă ar fi fost supus unei înrâuriri de nestăvilit, 
Frâncu se simţea atras de vechea cetăţuie. Fără să-şi dea 
seama, atracţia era poate legată de visul în cursul căruia 
auzise glasul Stillei, şoptind melodia tânguitoare a lui 
Stefano. 

Dar visase oare?... Da, iată ce se întreba, amintindu-şi 
că în aceeaşi sală a Regelui Matei un glas se mai făcuse 
auzit, după cum se spunea, glasul ale cărui ameninţări 
fuseseră înfruntate în chip atât de nechibzuit de către Nicu 
Deac. Nu-i de mirare că, în starea de spirit în care se afla, 
tânărul ban plănuia de aceea să se îndrepte spre Castelul 
din Carpaţi, să urce până la poalele vechilor sale ziduri, fără 
a-şi propune, de altfel, să pătrundă înăuntru. 

E de la sine înţeles că Frâncu Teleac era hotărât să nu 
le împărtăşească celor din Vereşti gândurile lui. Localnicii ar 
fi fost în stare să i se alăture lui Roşca pentru a-l sfătui să 
nu se apropie de cetăţuie, aşa că-i poruncise oşteanului să 
nu destăinuiască nimănui planul. Văzând cum coboară din 
sat către valea Jiului, nimeni n-ar fi pus la îndoială că vrea 
s-o apuce spre Alba lulia. Dar zărise de sus, de pe terasă, 
un alt drum mărginind poalele Retezatului până la pasul 
Vulcan. Se putea urca spre culmile Pleşei, aşadar, fără a 
mai trece prin sat şi, prin urmare, fără a fi văzut nici de 
jupânul Colț şi nici de ceilalţi. 


142 


Către prânz, după ce achită fără vorbe nota cam 
umflată pe care lonas i-o înfăţişă cu cel mai frumos zâmbet, 
Frâncu se pregăti de plecare. 

Jupânul Colț, frumoasa Mioriţa, dascălul Homorod, 
doctorul Paţac, ciobanul Frig şi mulţi alţi localnici veniseră 
să-şi ia rămas bun. 

Tânărul pădurar îşi putuse părăsi odaia şi se vedea bine 
că nu va mai întârzia să se pună pe picioare, fapt pentru 
care ex-infirmierul se umfla în pene. 

- Îţi doresc noroc, Nicu Deac, ca şi logodnicei dumitale, 
spuse Frâncu. 

- Mulţumim frumos, răspunse fata, strălucind de 
bucurie. 

- Drum bun, boierule, adăugă pădurarul. 

- Da... de s-ar putea! răspunse Frâncu, a cărui frunte se 
înnegurase. 

- Măria ta, zise atunci jupânul Colț, te rugăm să nu uiţi 
demersurile pe care ai făgăduit să le faci la Alba lulia. 

- N-am să uit, jupâne Colț, răspunse Frâncu. Dar, dacă 
voi zăbovi pe drum, cunoaşteţi mijlocul foarte simplu prin 
care puteţi scăpa de vecinătatea asta neliniştitoare şi în 
scurtă vreme castelul nu-i va mai înspăimânta pe oamenii 
de ispravă din Vereşti. 

- Uşor de zis... şopti dascălul. 

- Şi de făcut, răspunse Frâncu. Dacă vreţi, în mai puţin 
de patruzeci şi opt de ore, jandarmii le vor veni de hac 
fiinţelor ascunse în cetăţuie, oricare ar fi... 

- Numai de n-ar fi duhuri, aşa cum se pare, zise 
ciobanul Frig. 

- Chiar şi atunci, răspunse Frâncu, ridicând uşor din 
umeri. 


143 


- Boierule, spuse doctorul Paţac, dacă ne-ai fi însoţit, pe 
Nicu Deac şi pe mine, poate că n-ai grăi aşa! 

- M-ar mira, doctore, răspunse Frâncu, ba chiar de-aş fi 
fost ţinut de picioare în şanţul cetăţii, în chip tot atât de 
ciudat ca şi dumneata. 

- De picioare... da, boierule, sau mai degrabă de cizme! 
Numai dacă nu socoţi că... în starea... în care mă aflam... 
am visat... 

- Nu socot nimic, răspunse Frâncu, şi n-am să încerc să- 
ţi lămuresc ce ţi se pare de nelămurit. Dar fii sigur că dacă 
jandarmii dau o raită prin Castelul din Carpaţi, cizmele lor, 
obişnuite cu disciplina, n-au să prindă rădăcini ca cizmele 
dumitale. 

După cuvintele rostite la adresa doctorului, tânărul ban 
primi ultimele închinăciuni ale hangiului, preacinstit de 
cinstea pe care cinstitul Frâncu Teleac... ş.a.m.d. 
Salutându-i pe jupânul Colț, pe Nicu Deac, pe logodnica sa 
şi pe locuitorii adunaţi în piaţă, îi făcu semn lui Roşca; 
amândoi coborâră apoi în pas voinicesc prin trecătoare. 

Frâncu şi ostaşul lui atinseră în mai puţin de un ceas 
malul drept al râului, pe care-l urmăriră suind de-a lungul 
bazei sudice a Retezatului. Roşca se resemnase să nu-şi 
mai dojenească stăpânul; ar fi fost zadarnic. Obişnuit să-l 
asculte milităreşte, s-ar fi priceput să-l scape chiar dacă se 
vâra în cine ştie ce încurcătură primejdioasă. 

După două ceasuri de umblet, Frâncu şi Roşca se opriră 
pentru a se odihni puţin. 

În locul acela, Jiul valah, care o lua puţin spre dreapta, 
se apropia de drum printr-un cot puternic. De cealaltă 
parte, pe culmea Pleşei, la depărtare de o jumătate de milă, 
adică aproape o leghe, se rotunjea dealul Gorgan. De 


144 


vreme ce Frâncu dorea să străbată trecătoarea pentru a se 
îndrepta către castel, trebuiau să părăsească Jiul. 

Fireşte, dacă evitau să treacă prin Vereşti, ocolul îndoia 
depărtarea dintre castel şi sat. Cu toate astea avea să mai 
fie zi atunci când Frâncu şi Roşca urmau să ajungă pe 
creştetul dealului Gorgan. Tânărul ban avea deci vreme să 
cerceteze de afară cetăţuia. lar dacă aştepta să se însereze 
pentru a cobori drumul spre Vereşti, îi va fi lesne să-l 
urmeze cu siguranţa că nu va fi văzut de nimeni. Frâncu 
avea de gând să-şi petreacă noaptea la Livezeni, târguşor 
aşezat la confluenţa celor două |Jiuri, şi să reia a doua zi 
calea spre Alba lulia. 

Popasul dură o jumătate de ceas. Cufundat în amintiri, 
tulburat de gândul că boierul Gorj se ascundea, poate, între 
zidurile castelului, Frâncu nu rosti nici un cuvânt... 

Şi Roşca avu nevoie de multă stăpânire de sine pentru 
a nu-i spune: 

«Degeaba mergem mai departe, stăpâne!... Hai să- 
ntoarcem spatele cetăţuii blestemate şi s-o luăm din loc!» 

Amândoi începură să urmeze firul văii. Pătrunseră mai 
întâi într-un hăţiş de copaci, nestrăbătut de poteci. Unele 
părţi ale pământului erau destul de adânc brăzdate, căci în 
vremea ploilor Jiul se revarsă uneori şi preaplinul se scurge 
în puhoaie furtunoase pe terenuri prefăcute în mlaştini. 
Treaba asta le pricinui unele greutăţi la mers şi, prin 
urmare, o oarecare întârziere. Avură nevoie de un ceas 
pentru a reîntâlni drumul din pasul Vulcan, pe care-l trecură 
către ora cinci. 

Coasta dreaptă a Pleşei nu-i acoperită de pădurile pe 
care Nicu Deac nu le putuse străbate decât deschizându-şi 
drum cu securea; dar trebuiră să ţină seama de greutăţi de 


145 


alt fel. Erau revărsări de grohotiş, printre care nu se putea 
înainta decât cu băgare de seamă, denivelări bruşte, falii 
adânci, blocuri prost înţepenite la bază şi înălțându-se ca 
ghețarii unei regiuni alpine, tot talmeș-balmeșul unei 
îngrămădiri de pietre uriaşe târâte din pisc de către 
avalanşe, în sfârşit, un adevărat haos în toată grozăvia lui. 

Urcarea costişei, în asemenea împrejurări, mai ceru un 
ceas de eforturi grele. S-ar fi zis, zău aşa, că vechiul Castel 
din Carpaţi se putea apăra şi numai cu ajutorul piedicilor 
presărate pe căile lui de acces. Poate că Roşca nădăjduia 
să dea peste nişte stăvili de netrecut, dar n-a fost aşa. 

Dincolo de zona blocurilor şi a văgăunilor, atinseră în 
cele din urmă creasta anterioară a dealului Gorgan. Din 
acel loc profilul castelului se desena mai desluşit în mijlocul 
mohorâtului deşert de care spaima depărta de atâţia ani 
localnicii. 

Se cuvine să atragem atenţia asupra faptului că Frâncu 
şi Roşca aveau să ajungă la cetăţuie în dreptul zidului 
lateral, dinspre nord. Nicu Deac şi doctorul Paţac, sosiseră 
în faţa zidului de la răsărit, pentru că, luând-o pe la stânga 
Pleşei, lăsaseră la dreapta lor torentul Doinei şi drumul 
trecătorii. Într-adevăr, cele două direcţii alcătuiesc un unghi 
foarte deschis, al cărui vârf sfârşeşte în donjonul central. 
Dinspre nord,.de altfel, zidul ar fi fost cu neputinţă de 
trecut; nu numai că acolo nu se aflau nici poartă, nici 
podişcă, dar, urmând neregularităţile terenului, zidul se 
ridica la o înălţime destul de mare. 

Faptul că din partea aceea accesul nu era cu putinţă n- 
avea în fond prea multă însemnătate, de vreme ce tânărul 
ban nu se gândea să treacă dincolo de zidurile castelului. 

Când Frâncu Teleac şi Roşca sosiră în vârful dealului 


146 


Gorgan, se făcuse şapte şi jumătate. În faţa lor, înecat în 
beznă, se ridica mormanul sălbatic a cărui patină se 
contopea cu vechea culoare a stâncilor Pleşei. La stânga, 
flancată de bastionul din colţ, incinta făcea un cot 
neaşteptat. Acolo, pe o ridicătură de pământ şi deasupra 
parapetului crenelat, se schimonosea fagul, ale cărui ramuri 
contorsionate dovedeau violenţa cu care rafalele de sud- 
vest suflau la acea înălţime. 

Într-adevăr, ciobanul Frig nu se înşelase. După legendă, 
vechea cetăţuie a boierilor Gorj mai avea de trăit numai trei 
ani. 

Tăcut, Frâncu privea întreaga zidire dominată de 
donjonul îndesat din centru. Acolo, sub grămezile 
nedesluşite, se mai ascundeau fără îndoială săli boltite, 
vaste şi sonore, culoare labirintice, tainiţe îngropate în 
fundul pământului. Nici o altă locuinţă decât acest vechi 
castel nu i s-ar fi potrivit mai bine ultimului vlăstar al 
neamului Gorj, pentru a se înmormânta într-o uitare căreia 
nimeni nu-i putea pătrunde taina. Şi cu cât tânărul ban se 
gândea mai mult, cu atât se încredința că Radu Gorj se 
adăpostise între zidurile singuraticului său Castel din 
Carpaţi. 

Nimic, de altfel, nu vădea prezenţa unor oaspeţi în 
interiorul donjonului. Nici o şuviţă de fum nu se desfăcea 
din hornuri, nici un zgomot nu ieşea prin ferestrele ermetic 
închise. Nimic, nici măcar un țipăt de pasăre nu tulbura 
taina întunecatei clădiri. 

Timp de câteva minute, Frâncu îmbrăţişă lacom cu 
privirea incinta plină odinioară de vâlva serbărilor şi de 
larma armelor. Dar tăcea, cu mintea bântuită de gânduri 
apăsătoare, cu inima grea de amintiri. 


147 


Dorind să-l lase pe tânărul ban singur cu el însuşi, 
Roşca avusese grijă să se tragă într-o parte. Nu şi-ar fi 
îngăduit să-l stânjenească. Dar nu mai şovăi atunci când 
soarele cobori după masivul Pleşei şi valea celor două Jiuri 
începu să se umple de beznă. 

- Stăpâne, spuse el, s-a înserat... Curând se face opt. 

Frâncu nu păru să-l audă. 

- E vreme să plecăm, adăugă Roşca, dacă vrem să fim 
la Livezeni înainte de închiderea hanurilor. 

- Roşca... îndată... da... îndată sunt al tău, răspunse 
Frâncu. 

- Stăpâne, avem nevoie de un ceas încheiat pentru a 
ajunge la drumul trecătorii şi, cum atunci va fi noapte 
neagră, n-avem a ne teme că putem fi văzuţi străbătându-l. 

- Câteva clipe încă, răspunse Frâncu, şi coborâm spre 
sat. 

Tânărul ban nu se clintea din locul unde se oprise, 
odată ajuns pe culmea dealului. 

- Nu uita, stăpâne, adăugă Roşca, ce greu ne va fi să 
trecem noaptea printre stâncile astea... Abia am scos-o la 
capăt ziua... 

- Da... să mergem... Roşca... Te urmez... 

Frâncu părea oprit în faţa cetăţii de către o putere de 
nebiruit, poate de una dintre tainicele presimţiri de care 
inima nu se pricepea să ţină seamă. Să fi fost înlănţuit de 
picioare, aşa cum doctorul Paţac spunea că se pomenise în 
şanţ, la poalele zidului?... Nu! Picioarele-i erau libere de 
orice piedică, de orice capcană... Putea umbla încoace şi 
încolo şi, dacă ar fi vrut nimic nu l-ar fi împiedicat să dea 
ocol incintei, urmărind malul şanţului. 

Dar poate că asta şi voia. 


148 


Chiar aşa gândi Roşca, şi se hotărî să spună pentru 
ultima dată: 

- Vii, stăpâne?... 

- Da... da... răspunse Frâncu. 

Şi nu se clinti. 

Dealul Gorgan se şi întunecase. Urcând spre sud, bezna 
pornită din munte ascundea ansamblul clădirilor, ale căror 
contururi nu mai înfăţişau decât o siluetă nedesluşită. 
Curând urma să nu se mai vadă nimic, dacă vreo lumină n- 
avea să ţâşnească prin ferestruicile înguste ale donjonului. 

- Stăpâne... hai odată! repetă Roşca. 

Şi Frâncu era să-l urmeze, în sfârşit, când o formă 
nedesluşită se ivi pe ridicătura de pământ a bastionului, 
acolo unde se ridica fagul legendar. 

Frâncu se opri, privind forma al cărei profil se întărea, 
puţin câte puţin. 

Era o femeie cu părul despletit, cu mâinile întinse şi 
înfăşurată într-un lung veşmânt alb. 

Dar costumul nu era cel pe care Stilla îl purta în scena 
finală din Orlando, când Frâncu o văzuse pentru cea din 
urmă oară? 

Da! Era Stilla, nemişcată, cu braţele întinse către 
tânărul ban, cu privirea atât de pătrunzătoare aţintită 
asupră-i... 

- Ea!... Ea!... strigă el. 

Şi, năpustindu-se, s-ar fi prăvălit până la temeliile 
zidului, dacă Roşca nu l-ar fi oprit... 

Vedenia pieri pe neaşteptate. Stilla se arătase doar 
pentru un minut... N-avea însemnătate! Frâncu ar fi avut 
nevoie doar de o secundă spre a o recunoaşte şi cuvintele-i 
ţâşniră de pe buze: 


149 


- Ea... ea... trăieşte! 


XII 


Să fi fost cu putinţă? Stilla, pe care Frâncu Teleac nu 
credea s-o mai vadă, i se ivise pe ridicătura de pământ a 
bastionului! Nu fusese victima unei iluzii. Roşca o văzuse ca 
şi el!... Era chiar marea artistă, în costumul Angelicăi, aşa 
cum se arătase publicului în reprezentaţia de adio de la 
teatrul San-Carlo! 

Tânărul ban înţelese adevărul cumplit. Aşadar, femeia 
mult iubită, cea care urma să devină băneasa Teleac, era 
de cinci ani închisă în mijlocul munţilor transilvăneni! 
Aşadar, cea pe care Frâncu o văzuse prăbuşindu-se moartă 
pe scenă supravieţuise! Aşadar, în vreme ce fusese 
transportat mai mult mort decât viu la hotel, boierul Radu 
izbutise să pătrundă la Stilla, s-o răpească, s-o ducă în 
Castelul din Carpaţi, şi toată populaţia nu urmase a doua zi 
până la Santo Campo Nuovo din Neapole decât un sicriu 
gol! 

Toate acestea păreau de necrezut, de neînțeles, 
contrarii bunului simţ. Ţineau de minuni, erau neverosimile 
şi Frâncu ar fi trebuit să-şi repete asta până la 
îndărătnicie... Da!... Dar faptul rămânea: de vreme ce se 
afla în cetăţuie, Stilla fusese răpită de către boierul Gorj... 
Era vie, odată ce o văzuse dincolo de zid!... Certitudinea 
era absolută. 

Tânărul ban se străduia totuşi să-şi stăpânească 
gândurile răvăşite, care se adunau, de altminteri, într-unui 
singur: să i-o smulgă lui Radu Gorj pe Stilla, de cinci ani 
prizonieră în Castelul din Carpaţi! 


150 


- Roşca, spuse Frâncu gâfâind, ascultă-mă... înțelege- 
mă, mai ales... că mi se pare că-mi ies din minţi... 

- Stăpâne... dragul meu stăpân! 

- Cu orice preţ, trebuie să ajung la ea... la ea!... Chiar în 
seara asta... 

- Nu... mâine... 

- În seara asta, dacă-ţi spun!... E acolo... M-a văzut, aşa 
cum am văzut-o... Mă aşteaptă... 

- Ei bine... vin şi eu... 

- Nu!... Mă duc singur. 

- Singur?... 

- Da. 

- Dar cum ai să pătrunzi în cetăţuie, când Nicu Deac n-a 
izbutit?... 

- Am să intru, dacă-ţi spun. 

- Poarta e închisă... 

- Pentru mine nu... Am să caut... Am să găsesc o 
spărtură... Am să trec... 

- Nu vrei să te însoțesc... stăpâne... zău, nu vrei? 

- Nu! Ne despărţim şi poţi să mă slujeşti tocmai 
despărţindu-ne... 

- Să aştept aici?... 

- Nu, Roşca. 

- Atunci, unde să mă duc?... 

- La Vereşti... sau, mai bine... nu... nu la Vereşti... 
răspunse Frâncu. Cei de acolo n-au nevoie să ştie... 
Coboară la Vulcan şi rămâi peste noapte... Dacă nu mă vezi 
mâine, pleacă din Vulcan de dimineaţă... adică... nu... mai 
aşteaptă câteva ceasuri... Apoi du-te la Alba lulia... Acolo, 
înştiinţează-l pe şeful poliţiei... Povesteşte-i tot... în sfârşit, 
întoarce-te cu nişte agenţi... Dacă-i nevoie, atacați 


151 


cetăţuia!...  Scăpaţi-o!... Of! Doamne dumnezeule! Vie... în 
mâinile lui Radu Gorj!... 

Şi, pe măsură ce tânărul ban rostea fraze întretăiate, 
Roşca vedea surescitarea stăpânului său crescând şi 
vădindu-se prin simţămintele răvăşite ale unui om care nu 
se mai poate stăpâni. 

- Du-te... Roşca! strigă el pentru ultima oară. 

- Îmi porunceşti?... 

- Îţi poruncesc! 

În faţa hotărârii răspicate, lui Roşca nu-i rămânea decât 
să se supună. Frâncu se îndepărtase, de altminteri, iar 
bezna îl şi ascundea de privirile ostaşului. 

Roşca mai rămase câteva clipe locului, neputându-se 
hotărî să plece. Atunci îşi zise că străduinţele lui Frâncu vor 
fi zadarnice, că nu va ajunge nici să treacă de zid şi va fi 
nevoit să se înapoieze la Vulcan... poate mâine... poate la 
noapte... Amândoi s-or duce atunci la Alba lulia şi agenţii 
autorităţilor vor face ceea ce nici Frâncu, nici pădurarul nu 
izbutiseră... îi vor veni de hac lui Radu Gorj... i-o vor smulge 
pe biata Stilla... vor scotoci cetăţuia din Carpaţi... la nevoie, 
fără a mai lăsa nici piatră pe piatră... Chiar dacă toţi dracii 
din iad s-ar aduna s-o apere. Şi Roşca începu să coboare 
povârnişurile dealului Gorgan, pentru a da de drumul 
pasului Vulcan. 

Între timp, urmând marginea şanţului, Frâncu şi ocolise 
bastionul din colţ, care străjuia în stânga. 

Mii de gânduri se încrucişau în mintea lui. Acum nu mai 
încăpea îndoială că boierul Gorj se afla în cetăţuie, de 
vreme ce Stilla era închisă acolo... Numai el putea fi... Stilla 
trăia!... Dar cum să ajungă la ea?... Cum s-o scoată din 
castel?... Nu ştia cum,dar aşa trebuia să se întâmple... şi se 


152 


va întâmpla... Va învinge piedicile pe care Nicu Deac nu le 
putuse învinge... Nu curiozitatea îl împingea în mijlocul 
ruinelor, ci patima, dragostea pentru femeia pe care o 
regăsea în viaţă. Da, în viaţă... după ce o crezuse moartă, şi 
pe care avea să i-o smulgă lui Radu Gorj! 

De fapt, Frâncu îşi spusese că nu putea intra decât din 
dreptul zidului de sud, unde se căsca poarta la care ducea 
podişca. De aceea, înțelegând că n-avea rost să încerce să 
treacă peste zidurile înalte, de îndată ce întoarse colţul 
bastionului, urmă să meargă de-a lungul crestei dealului 
Gorgan. 

Peste zi, lucrul n-ar fi fost prea greu. Dar în plină 
noapte, pentru că luna încă nu răsărise - o noapte 
întunecată de ceţurile care se condensează între munţi - 
era mai mult decât primejdios. La primejdia paşilor greşiţi, 
a prăbuşirii în fundul şanţului se adăuga cea de a se lovi de 
stânci, pricinuind, poate, prăvălirea lor. 

Frâncu înainta, totuşi, urmărind pe cât putea de 
aproape zigzagurile malului, pipăind cu mâna şi cu piciorul 
pentru a se încredința că nu se depărtează. Susţinut de o 
putere supraomenească, se mai simţea călăuzit şi de un 
instinct neobişnuit, care nu-l putea înşela. 

Dincolo de bastion se desfăşura zidul sudic cu care 
podişca intra în legătură când nu era ridicată şi lipită de 
poartă. 

De la bastion încolo piedicile păreau a se înmulţi. Printre 
uriaşele blocuri acoperind podişul nu mai era cu putinţă să 
urmărească şanţul şi trebui să se depărteze de el. 
Închipuiţi-vă că cineva încearcă să se orienteze în mijlocul 
unui câmp de felul celui de la Carnac, dar unde dolmenii şi 
menhirii ar fi plasați fără rost. Şi nici un punct de reper, nici 


153 


o licărire în noaptea neagră ce învăluia până şi acoperişul 
donjonului central! 

Frâncu înainta totuşi, aici căţărându-se pe un bloc uriaş 
care-i închidea drumul, acolo târându-se printre stânci, cu 
mâinile sfâşiate de scaieţi şi mărăcini, pe când vulturii îi 
atingeau fruntea, zburând şi scoțând cumplitul lor țipăt 
ascuţit. 

Ah! De ce nu suna atunci clopotul vechii bisericuțe, aşa 
cum sunase pentru Nicu Deac şi pentru doctor? De ce nu se 
mai aprindea peste crenelurile donjonului lumina puternică 
ce-i învăluise pe ei? Ar fi mers către sunet, ar fi mers către 
lumină ca marinarul către şuierul sirenei de alarmă sau 
către fulgerările farului. Nu!... Nimic decât noaptea grea, 
mărginindu-i privirea la câţiva paşi. 

Aşa trecu o oră. După panta ce pornea la stânga lui, 
Frâncu simţi că se rătăcise. Sau coborâse mai jos de 
poartă? Depăşise, poate, podişca? 

Se opri dând din picior, frângându-şi mâinile. Încotro să 
se îndrepte? Ce furie îl cuprinse la gândul că era nevoit să 
aştepte să se facă de zi!... Atunci avea să fie văzut de către 
cei din cetăţuie... Nu-i mai putea lua pe neaşteptate... Radu 
Gorj va fi cu ochii în patru. 

Noaptea, încă noaptea asta, trebuia să pătrundă în 
incintă, iar Frâncu nu se putea orienta din pricina beznei. 

Scoase un strigăt... un strigăt deznădăjduit: 

- Stilla... răcni el, Stilla mea!... 

Ajunsese să creadă că prizoniera îl putea auzi, că-i 
putea răspunde?!.. 

Şi totuşi, îi strigă de douăzeci de ori numele, pe care 
ecourile Pleşei îl întoarseră. 

Fără veste, ochii lui Frâncu zăriră. O licărire destul de 


154 


vie, al cărei izvor părea că se află la oarecare înălţime, se 
strecura prin întuneric. 

- Acolo e cetăţuia... acolo! îşi spuse. 

Şi, într-adevăr, după cum era plasată, licărirea nu putea 
veni decât din donjonul central. 

Dată fiind aţâţarea ce pusese stăpânire pe el, Frâncu nu 
şovăi să creadă că Stilla îl ajuta astfel. Îl recunoscuse, fără 
îndoială, în clipa când şi el o zărise pe movila bastionului. Şi 
acum îi trimitea un semn, îi arăta drumul pe care să apuce 
pentru a ajunge în dreptul porţii... 

Frâncu se îndreptă spre lumina a cărei strălucire 
creştea pe măsură ce se apropia de ea. Cum o apucase 
prea mult spre stânga, pe culmea dealului Gorgan, fu silit 
să se înapoieze cu vreo douăzeci de paşi la dreapta şi, după 
câteva bâjbâieli, regăsi marginea şanţului. 

Lumina strălucea în faţa lui şi înălţimea la care se afla 
dovedea că venea, într-adevăr, de la una dintre ferestrele 
donjonului. 

Frâncu urma să se afle înaintea ultimelor piedici, de 
netrecut, poate! 

Pe drept cuvânt, de vreme ce - poarta fiind încuiată, 
podişca ridicată - ar fi trebuit să se lase să lunece până la 
piciorul zidului... Apoi, ce putea face în faţa unui zid ce se 
ridica până la cincizeci de picioare?.... 

Frâncu înaintă către locul unde se sprijinea podişca, 
atunci când poarta era deschisă... 

Podişca era lăsată. Fără a mai chibzui, păşi peste 
bârnele podiştii ce se clătina şi atinse poarta... Poarta se 
deschise. 

Frâncu se năpusti sub bolta întunecată. Dar abia făcuse 
câţiva paşi că podişca se ridică, izbindu-se cu zgomot de 


155 


brâul porţii... 
Banul Frâncu Teleac era închis în Castelul din Carpaţi. 


XIII 


Localnicii din Transilvania şi călătorii ce urcă sau 
coboară prin pasul Vulcan nu cunosc decât înfăţişarea 
exterioară a Castelului din Carpaţi. De la depărtarea 
respectuoasă la care terasa îi oprea pe cei mai îndrăzneţi 
locuitori din Vereşti şi împrejurimi, nu se descoperea 
privirilor decât uriaşul morman de pietre al unei cetăţui în 
ruină. 

Dar, în interiorul incintei, să fi fost cetăţuia chiar atât de 
dărăpănată cum se putea crede? Nu. La adăpostul 
puternicelor ziduri, clădirile rămase întregi ale vechii 
fortărețe feudale ar mai fi putut găzdui o întreagă 
garnizoană. 

Vaste săli boltite, pivnițe adânci, culoare nenumărate, 
curţi ale căror aşternuturi de piatră piereau sub covorul 
ierburilor înalte, chilii subpământene, unde lumina zilei nu 
pătrundea niciodată, scări ascunse în grosimea pereţilor, 
cazemate luminate de îngustele ferestruici ale zidului de 
incintă, donjonul central, cu trei caturi şi apartamente 
destul de bune pentru a mai fi locuite, încununate de o 
platformă crenelată, apoi, printre nenumăratele construcţii 
din incintă, culoare nesfârşite, încâlcindu-se în chip 
capricios, suind până la movilele de pământ ale 
bastioanelor, coborând până la nivelul temeliilor, ici şi colo 
câteva cisterne în care se aduna apa ploilor şi al căror 
preaplin se revărsa către torentul Doinei, în sfârşit, tuneluri 
lungi, neastupate aşa cum se credea şi ieşind în drumul din 


156 


pasul Vulcan - iată cum arăta în întregime Castelul din 
Carpaţi, al cărui plan era tot atât de complicat ca şi cele ale 
labirintelor din Porsena, Lemnos sau Creta. 

Un simţământ puternic - de neînvins, aşa cum fusese 
cel al lui Tezeu voind s-o cucerească pe fiica lui Minos - îl 
atrăsese şi pe tânărul ban în nesfârşitele meandre ale 
cetăţuii. Avea să găsească firul Ariadnei, care slujise la 
călăuzirea eroului grec? 

Frâncu nu fusese stăpânit decât de un singur gând, să 
pătrundă în incintă, şi izbutise. Poate că ar fi trebuit să-şi 
spună că podişca, până atunci ridicată, părea să se fi lăsat 
anume ca să-i îngăduie trecerea!... Poate că ar fi trebuit să- 
| neliniştească faptul că poarta se închisese brusc în urma 
lui!... Dar nici că-i păsa. Se afla, în sfârşit, în castelul unde 
Radu Gorj o închisese pe Stilla şi şi-ar fi dat viaţa numai să 
ajungă până la ea. 

Galeria în care se năpustise, largă, înaltă, cu bolta 
lăsată către mijloc, era cufundată în cel mai deplin 
întuneric, şi lespezile mişcate de la locul lor nu îngăduiau 
un mers sigur. 

Frâncu se apropie de peretele din stânga şi păşi de-a 
lungul lui, sprijinindu-se de un ornament a cărui suprafaţă 
mâncată de salpetru i se măcina între degete. N-auzea nici 
un zgomot în afara paşilor lui, ce deşteptau ecouri 
depărtate. Un curent călduţ, purtând o miasmă de mucegai, 
îl împingea din spate, ca şi cum la celălalt capăt al galeriei 
s-ar fi aflat o deschidere. 

După ce depăşi un stâlp de piatră ce proptea ultimul 
colţ, pe stânga, se pomeni la intrarea într-un culoar mult 
mai îngust. Îi atingea pereţii numai desfăcându-şi braţele. 

Înaintă astfel, cu trupul plecat, pipăind cu piciorul şi cu 


157 


mâna şi străduindu-se să-şi dea seama dacă gangul merge 
drept înainte. 

Cam la două sute de paşi de la stâlpul de colţ, Frâncu 
simţi că o ia spre stânga, pentru ca să apuce în direcţie 
contrarie peste alţi cincizeci. 

Culoarul se întorcea oare spre zidul cetăţii, sau ducea 
către donjonul central? 

Frâncu încercă să meargă mai repede; dar era oprit în 
fiecare clipă de o denivelare a solului, de care se împiedica, 
sau de un unghi neaşteptat, care-l silea să apuce în altă 
direcţie. Din timp în timp dădea peste câte o deschidere 
care spărgea peretele, îngăduind trecerea în galerii 
laterale. Dar totul era întunecat, de nepătruns, şi zadarnic 
încerca să se orienteze în labirint, adevărată operă a unor 
cârtiţe. 

Trebui să se întoarcă de câteva ori din drum, înțelegând 
că se vârâse prin fundături. Se temea ca vreun chepeng 
prost închis să nu se lase sub paşii lui, prăvălindu-l în fundul 
unei închisori subpământene, din care n-ar mai fi putut ieşi. 
De aceea, ori de câte ori călca peste o lespede sunând a 
gol, avea grijă să se ţină de pereţi, înaintând însă mereu cu 
o înflăcărare ce nu-i lăsa nici răgazul de a chibzui. 

Cu toate acestea, de vreme ce încă nici nu urcase, nici 
nu coborâse, se mai afla la nivelul curților interioare croite 
între feluritele clădiri ale incintei şi putea avea norocul ca 
galeria să-l ducă până la donjonul central, chiar în locul de 
unde pornea scara. 

Fără îndoială, trebuia să existe o cale mai directă de 
comunicare între poartă şi clădirile cetăţuii. Desigur, iar pe 
vremea când familia Gorj mai locuia aici nu era nevoită să 
se vâre prin toate trecerile acelea fără sfârşit. O altă 


158 


poartă, faţă-n faţă cu cea de la intrare! şi deschisă la 
celălalt capăt al primei galerii, dădea către piaţa defilărilor, 
în inima căreia se înălța donjonul; dar poarta era acum 
zidită şi Frâncu nu-i putuse recunoaşte nici locul. 

Trecuse un ceas de când tânărul ban tot rătăcea după 
cum îl duceau ocolurile, încercând să prindă vreun zgomot 
depărtat, necutezând să strige numele Stillei, pe care 
ecourile îl puteau trimite până la etajele donjonului. Nu-şi 
pierdea nădejdea şi ar fi înaintat cât l-ar fi ţinut puterile, 
câtă vreme o piedică de netrecut nu l-ar fi silit să se 
oprească. 

Şi totuşi, fără să-şi dea seama, Frâncu se şi istovise. Nu 
pusese nimic în gură de când plecase din Vereşti. Suferea 
de foame şi sete. Nu mai mergea cu pas sigur, picioarele i 
se muiaseră. În aerul umed şi cald ce-i străbătea 
veşmintele începuse să gâfâie, iar inima-i bătea repede. 

Trebuie să fi fost aproape nouă când, întinzând piciorul, 
nu mai dădu de pământ. 

Se aplecă şi mâna îi simţi o treaptă, apoi încă una. 

Era o scară. 

Scara cobora către temeliile castelului şi poate că n- 
avea ieşire? 

Frâncu nu şovăi, cobori şi numără treptele care se 
desfăşurau pieziş faţă de direcţia coridorului. 

Cobori astfel şaptezeci şi şapte de trepte pentru a 
atinge o a doua galerie orizontală, ce se pierdea în 
nenumărate coturi întunecoase. 

Mai merse o jumătate de oră şi, zdrobit de oboseală, 
tocmai se oprise, când un punct luminos se ivi la două sau 
trei sute de picioare înaintea lui. 

De unde venea lumina? Era oare un fenomen natural, o 


159 


emanaţie de hidrogen care se aprinsese la adâncimea 
aceea? Nu era mai curând un felinar purtat de către unul 
dintre cei ce locuiau în cetăţuie? 

- Să fie ea?... şopti Frâncu. 

Şi-şi aminti că o lumină se mai ivise, ca pentru a-i arăta 
intrarea castelului, atunci când se rătăcise printre stâncile 
de pe dealul Gorgan. Dacă Stilla era cea care-i arătase 
lumina la una dintre ferestrele donjonului, nu încerca tot ea 
să-l călăuzească prin cotiturile subsolului? 

Abia stăpân pe el, Frâncu se plecă şi privi, fără a face 
vreo mişcare. 

O lucire difuză, mai curând decât un punct luminos, 
părea să umple un fel de criptă subterană, aflată la capătul 
culoarului. 

Frâncu hotări să se grăbească, târându-se pentru că 
picioarele abia-l mai puteau duce şi, după ce trecu printr-o 
deschidere îngustă, căzu pe pragul criptei. 

Păstrată în bună stare, înaltă de vreo doisprezece paşi, 
cripta se desfăşura circular pe un diametru aproape egal. 
Nervurile catapetesmei, purtată de capitelurile a opt stâlpi 
pântecoşi, se întâlneau în cheia bolţii, în mijlocul căreia 
fusese vârât un glob de sticlă, plin de o lumină gălbuie. 

Dincolo de poarta croită între doi stâlpi se afla o altă 
poartă, închisă, şi ale cărei ţinte mari, cu capetele ruginite, 
arătau locul unde se prindea armătura exterioară a 
zăvoarelor. 

Frâncu se ridică, se târî până la această a doua poartă, 
încercă să-i clintească usciorii masivi... 

Încercările-i fură zadarnice. 

Cripta era prevăzută cu câteva mobile părăduite; aici, 
un pat sau mai degrabă nişte rămăşiţe de stejar, peste care 


160 


fuseseră zvârlite câteva aşternuturi; colo un scăunel cu 
picioare răsucite, o masă prinsă de perete cu scoabe de 
fier. Pe masă se aflau blide felurite, o cană cu apă, o 
farfurie cu o bucată de vânat rece, un codru de pâine 
semănând cu pesmetul marinăresc. Într-un colţ şopotea un 
mic bazin alimentat de o şuviţă de apă şi al cărui preaplin 
se vărsa într-o scurgere săpată la piciorul unuia dintre 
stâlpi. 

Asemenea pregătiri nu vădeau că un oaspete fusese 
aşteptat în criptă, sau mai curând un prizonier în temniţă? 
Prizonierul să fi fost Frâncu, momit acolo în chip viclean? 

În învălmăşeala gândurilor sale, aşa ceva nici nu-i trecu 
prin minte. Epuizat de foame şi de oboseală, înghiţi 
merindele puse pe masă. Îşi potoli setea cu apa din cană; 
apoi se lăsă să cadă de-a curmezişul patului grosolan, în 
care o odihnă de câteva clipe îi putea întoarce o parte din 
puterile pierdute. Dar când voi să-şi adune gândurile, i se 
păru că ele-i scapă printre degete ca o apă. 

Era mai bine să aştepte ziua, pentru a-şi urma 
cercetările? Voința îi era în asemenea măsură adormită, 
încât nu mai era stăpân pe faptele lui?... 

- Nu, îşi spuse, n-am să aştept!... La donjon... trebuie să 


Lumina înşelătoare care se revărsa din globul prins de 
cheia bolţii se stinse deodată, iar cripta fu învăluită într-un 
întuneric deplin. 

Frâncu voi să se ridice... Nu izbuti, iar gândurile-i 
adormiră, sau, mai bine-zis, se curmară fără veste, ca acele 
unui orologiu căruia i s-a rupt arcul. A fost un somn ciudat, 
mai degrabă o toropeală apăsătoare, o nimicire deplină a 
fiinţei, ce nu venea dintr-o liniştire a minţii... 


161 


Când se deşteptă, Frâncu nu-şi putu da seama cât timp 
durase somnul. Ceasul i se oprise. Dar cripta era din nou 
luminată în mod artificial. 

Frâncu se depărtă de pat, făcu câţiva paşi în direcţia 
primei porţi: era tot deschisă; către cea de a doua: era tot 
închisă. 

Voi să cugete, şi lucrul nu mergea prea uşor. 

Dacă trupul i se refăcuse după oboselile din ajun, îşi 
simţea capul şi gol, şi greu. 

- Cât să fi dormit? se întrebă el. E noapte, e zi?... 

În criptă nu se schimbase nimic, în afara luminii care 
fusese reaprinsă, a hranei reîmprospătate, a cănii din nou 
umplută cu apă proaspătă. 

Să fi intrat cineva câtă vreme se prăbuşise în sfârşeala 
aceea toropită? Se ştia că ajunsese în adâncurile cetăţii?... 
Se afla în puterea boierului Radu Gorj.... Era osândit să nu 
mai poată comunica în nici un fel cu semenii lui? 

Nu era de crezut şi, de altfel, avea să fugă, de vreme ce 
mai era în stare, avea să regăsească galeria ducând la 
poartă, va ieşi din castel.... 

Să iasă?... Îşi aminti atunci că poarta se închisese în 
urma lui.... 

Ei bine, va încerca să ajungă la zidul de incintă şi, 
printr-una dintre ambrazurile lui, va încerca să se strecoare 
afară... Până într-un ceas, cu orice preţ, trebuia să fie în 
afara cetăţuii.... 

Dar Stilla... Va renunţa să ajungă la ea?.... Va pleca fără 
s-o fi smuls din mâna lui Radu Gorj?.... 

Nu! Şi o va scoate la capăt cu ajutorul agenţilor, pe care 
Roşca trebuie să-i fi adus de la Alba lulia la Vereşti... Vor lua 
cu asalt vechiul zid.... Vor scotoci cetăţuia, de jos şi până 


162 


Odată hotărârea luată, trebuia s-o pună în aplicare fără 
a mai pierde o clipă. 

Frâncu se ridică şi se îndreptă către culoarul prin care 
sosise, când un fel de fâșâit se auzi îndărătul celei de a 
doua porţi a criptei. 

Fără îndoială, nişte paşi se apropiau tiptil. 

Frâncu îşi lipi urechea de canatul porţii şi, ţinându-şi 
răsuflarea, ascultă... 

Cineva părea să calce la intervale regulate, ca şi cum ar 
fi urcat de la o treaptă la alta. Se afla acolo, fără doar şi 
poate, o a doua scară, ce lega cripta de curţile interioare. 

Spre a fi gata pentru orice împrejurare, Frâncu îşi 
scoase din teaca de la cingătoare cuțitul şi-l apucă zdravăn. 

Dacă intra unul dintre slujitorii boierului Gorj, se va 
zvârli asupra lui, îi va smulge cheile, îl va împiedica să-l 
urmărească şi, năpustindu-se prin noua ieşire, va încerca să 
ajungă la donjon. 

Dacă era boierul Radu Gorj - şi-l va recunoaşte pe cel 
zărit în clipa când Stilla se prăbuşea pe scena teatrului San- 
Carlo - îl va lovi fără milă. 

Între timp, paşii se opriseră pe palierul ce alcătuia 
pragul de afară. 

Nemişcat, Frâncu aştepta ca poarta să se deschidă... 

Nu se deschise, iar un glas de o blândeţe nespusă 
ajunse până la tânărul ban. 

Era glasul Stillei... Da!... Puțin slăbit, dar cu toate 
inflexiunile lui, cu farmecul de nedescris, cu modulaţiile 
mângâietoare, admirabil instrument al minunatei arte ce 
părea că murise odată cu artista. 

lar Stilla repeta melodia tânguitoare care legănase visarea 


163 


lui Frâncu pe când picotea în marea sală a hanului din 
Vereşti: 

Nel giardino de mille fiori, 

Andiamo, mio cuore... 


Cântul pătrundea până-n adâncul sufletului lui Frâncu... 
îl aspira, îl sorbea ca pe o licoare divină, în vreme ce Stilla 
părea că-l pofteşte s-o urmeze, repetând: 

Andiamo, mio cuore... andiamo... 

Şi, cu toate acestea, poarta nu se deschidea pentru a-i 
îngădui să treacă!... Nu va putea ajunge până la Stilla, n-o 
va putea lua în braţe, scoţând-o din cetăţuie?.... 

Stilla... Stilla mea!... strigă el. 

Şi se aruncă asupra porţii, care rezistă la încercările lui. 
Cântul părea să slăbească... glasul să se stingă... paşii să se 
depărteze... 

Îngenuncheat, muncindu-se să desfacă scândurile 
porţii, sfâșiindu-și unghiile în ferecături, Frâncu o chema 
întruna pe Stilla, al cărei glas aproape nu se mai auzea. Un 
gând cumplit îl străfulgera atunci. 

- Nebună!... strigă el. E nebună, de vreme ce nu m-a 
recunoscut... n-a răspuns!... închisă de cinci ani... în 
puterea 


164 


lui... biata mea Stilla...şi-a pierdut minţile.... 

Atunci, cu ochii rătăciţi, cu gesturi dezordonate, cu 
capul în flăcări, se ridică.... 

- Şi eu... simt că-mi pierd minţile!... repetă el. Simt că 
înnebunesc... 

Ca o fiară în cuşcă, umbla încolo şi încoace prin criptă... 


Trebuie să ies din cetăţuie... Am să ies! 

Şi se aruncă asupra primei porţi... 

Fusese închisă fără zgomot. 

Ascultând glasul Stillei, Frâncu nu-şi dăduse seama de 
nimic... 

După ce se pomenise închis în incinta cetăţuii, se afla 
acum închis în criptă. 


XIV 


Era zdrobit. Aşa cum se temuse, facultatea de a gândi, 
înţelegerea lucrurilor, inteligenţa necesară pentru a trage 
din ele concluzii îi scăpau, puţin câte puţin. Singurul 
simţământ rămas viu în ei era amintirea Stillei, impresia 
exercitată de cântul pe care ecourile criptei întunecoase nu 
i-l mai trimiteau. 

Fusese oare victima unei iluzii? Nu, de o mie de ori nu! 
Pe Stilla o auzise abia adineauri şi pe ea o zărise pe 
bastionul castelului. 

Atunci, gândul că era lipsită de judecată îl cuprinse din 
nou, şi cumplita lovitură îl izbi de parcă ar fi pierdut-o 
pentru a doua oară. 

- Nebună! îşi repeta. Da!... Nebună... de vreme ce nu 
mi-a recunoscut vocea... de vreme ce nu mi-a putut 


166 


răspunde... Nebună... Nebună! 

Şi era, într-adevăr, verosimil! 

Ah, de-ar putea s-o smulgă din cetăţuie, s-o ducă în 
castelul de lângă Craiova, să-i închine propria lui viaţă, 
îngrijirile şi dragostea lui ar şti s-o vindece.... 

lată ce-şi spunea Frâncu, pradă unui delir 
înspăimântător, iar mai multe ceasuri se scurseră până să- 
şi vină în fire. 

Atunci încercă să judece la rece, să se regăsească 
printre gândurile lui răvăşite. 

- Să fug de aici... îşi spuse. Cum?... De îndată ce au să 
deschidă  poarta!.... Da!... în timp ce dorm, îmi 
reîmprospătează merindele... Am să aştept... prefăcându- 
mă că dorm.... 

Îi trecu atunci prin minte o bănuială: apa din cană 
trebuia să cuprindă vreo substanţă adormitoare... Numai 
pentru că băuse din apa aceea se cufundase în somnul 
greu, în nimicirea totală de a cărei durată nu-şi mai putea 
da seama... Ei bine, n-avea să mai bea!.... Nu se va atinge 
nici de alimentele puse pe masă... Unul dintre cei din 
cetăţuie nu va întârzia să intre şi, curând... 

Curând?... De unde să ştie?... Soarele urca în clipa 
aceea către zenit, sau cobora la orizont?.... Era zi, sau 
noapte? 

Aşa că Frâncu se străduia să prindă zgomotul unor paşi 
care s-ar fi apropiat de una sau alta dintre porţi... Dar cum 
nici un zgomot nu ajungea până la el, se târî de-a lungul 
pereţilor criptei, cu fruntea în flăcări, cu ochii rătăciţi, 
simțind că-i vâjâie urechile şi răsuflând greu sub apăsarea 
unei atmosfere îngreunate, ce abia se reîmprospăta printre 
crăpăturile porţilor. 


167 


Deodată, la colţul unuia dintre stâlpii din dreapta, simţi 
ajungându-i la buze o adiere mai răcoroasă. 

Se afla acolo, aşadar, o deschizătură prin care 
pătrundea puţin aer de afară? 

Da... în umbra stâlpului exista o trecere ce nu putea fi 
bănuită. 

Tânărul ban se strecură cât ai clipi între cei doi pereţi, 
îndreptându-se către o lumină destul de vagă, ce părea că 
vine de sus. 

Acolo se rotunjea o curticică, largă de cinci-şase paşi, şi 
ale cărei ziduri se ridicau până la vreo sută. S-ar fi zis că-i 
fundul unui put slujind de curte celulei subpământene, şi 
prin care se strecura un strop de aer şi de lumină. 

Frâncu îşi putu da seama că mai era zi. În orificiul de 
sus al puţului un unghi de lumină se desena pieziş faţă de 
nivelul ghizdurilor. 

Soarele străbătuse cel puţin jumătate din zilnicul lui 
drum, căci unghiul luminos tindea să se îngusteze. 

să tot fi fost ora cinci, spre seară. 

De aici încheierea că somnul lui Frâncu se prelungise 
timp de cel puţin patruzeci de ceasuri, aşa că nu se mai 
îndoi că fusese pricinuit de o băutură adormitoare. 

lar cum tânărul ban şi Roşca părăsiseră Vereştii cu două 
zile în urmă, la 11 iunie, însemna că ziua de 13 era pe 
sfârşite.... 

Oricât de umed era aerul în fundul curţii. Frâncu îl trase 
în plămâni şi se simţi întrucâtva uşurat. Dar, dacă 
nădăjduise că o evadare era cu putinţă printr-acel lung tub 
de piatră, fu repede dezamăgit. Îi era cu neputinţă să 
încerce a se ridica pe pereţii care nu înfăţişau nici o 
ieşitură. 


168 


Frâncu se înapoie în criptă. Deşi nu putea fugi prin nici 
una dintre cele două porţi, voi să-şi dea seama de starea în 
care se găseau. 

Cea dintâi, pe care sosise, era tare solidă, groasă şi 
părea să fie închisă pe dinafară cu zăvoare prinse în 
belciuge de fier; ar fi fost prin urmare zadarnic să caute să-i 
forţeze canaturile. 

A doua poartă, de după care se auzise glasul Stillei, 
părea mai puţin bine păstrată, scândurile fiindu-i putrezite 
pe alocuri... Poate că n-ar fi fost prea greu să-şi deschidă 
cale pe-acolo. 

- Da... pe aici! îşi spuse Frâncu, regăsindu-şi sângele 
rece. 

Dar n-avea timp de pierdut, pentru că cineva avea să 
intre de bună seamă în criptă, de îndată ce l-ar fi socotit 
toropit de băutura adormitoare. 

Treaba mergea mai repede decât ar fi nădăjduit, 
întrucât putregaiul rosese lemnul în jurul armăturii metalice 
de care erau prinse zăvoarele vârâte în tocul porţii. Frâncu 
izbuti să desprindă cu cuțitul partea rotundă, lucrând 
aproape fără zgomot, oprindu-se când şi când pentru a 
trage cu urechea, încredinţându-se că de afară nu se aude 
nimic. 

Peste trei ceasuri desprinsese zăvoarele şi poarta se 
deschise, scârţâind din ţâţâni. 

Frâncu se duse atunci în curticică, pentru a respira un 
aer mai puţin înăbuşitor. 

În clipa aceea unghiul luminos nu se mai desluşea în 
orificiul puţului, dovadă că soarele coborâse dincolo de 
Retezat. Curtea era cufundată într-o beznă grea. Câteva 
stele străluceau în cercul ghizdurilor, ca văzute prin ţeava 


169 


lungă a unui telescop. Când şi când adierile ce se alină 
noaptea împingeau alene pe cer nori mărunți. Nuanţele 
văzduhului arătau de asemeni că luna, aflată la jumătate, 
depăşise orizontul munţilor dinspre răsărit. 

să tot fi fost ora nouă seara. 

Frâncu se înapoie pentru a se hrăni puţin şi a-şi potoli 
setea cu apa din micul bazin, după ce o vărsă mai întâi pe 
cea din cană. Apoi, prinzându-şi cuțitul la cingătoare, ieşi 
pe poarta pe care o trase după el. 

Poate că avea s-o întâlnească pe nefericita Stilla 
rătăcind prin galeriile subterane?.... La gândul acesta inima- 
i bătea să se spargă. 

Merse câţiva paşi şi se lovi de o treaptă. După cum 
socotise, acolo începea o scară căreia îi numără treptele în 
timp ce le suia - numai şaizeci în locul celor şaptezeci şi 
şapte pe care fusese nevoit să le coboare pentru a ajunge 
pe pragul criptei. Mai lipseau, aşadar, încă opt paşi ca să se 
afle din nou la nivelul solului. 

Dar, cum nu vedea nimic mai bun de făcut decât să 
urmeze coridorul întunecat, căruia îi atingea pereţii dacă-şi 
desfăcea braţele, continuă să înainteze. 

O jumătate de oră se scurse fără să-l fi oprit vreo poartă 
sau nişte zăbrele. Dar numeroase coturi îl împiedicară să-şi 
dea seama de direcţia luată faţă de zidul de incintă, care 
făcea faţă culmii Gorganului. 

După un popas de câteva minute, în care-şi trase 
sufletul, Frâncu porni din nou şi începea să i se pară că 
galeria nu mai are capăt, când trebui să se oprească 
înaintea unui obstacol. 

Era un perete de cărămidă. 

Pipăind la înălţimi felurite, mâna nu-i dădu nici peste 


170 


cea mai mică deschizătură. 

Pe acolo nu se putea trece. 

Fără să vrea, scoase un strigăt. Toate speranţele i se 
zdrobeau de această piedică! Genunchii-i tremurară, îl 
lăsară picioarele şi căzu de-a lungul peretelui. 

Dar, la nivelul solului, peretele avea o crăpătură 
îngustă, cărămizile deplasate abia se mai ţineau şi se 
mişcau sub degetele lui. 

- Pe aici... Da!... Pe aici!... strigă Frâncu. 

Şi începu să scoată una câte una cărămizile, când un 
zgomot se auzi din partea cealaltă. 

Frâncu se opri. Zgomotul nu încetase şi, totodată, o 
rază de lumină se strecura prin crăpătură. 

Frâncu privi. 

Acolo se afla vechea bisericuţă a castelului. În ce jalnică 
stare o aduseseră timpul şi părăsirea: o boltă pe jumătate 
prăbuşită, ale cărei nervuri se mai racordau cu stâlpii 
gheboşi, două sau trei arcade ogivale, gata să se dărâme; 
ferestre dislocate pe care se desenau fragile cruci de stil 
gotic; ici şi colo câte o lespede prăfuită de marmură, sub 
care dormea un strămoş al neamului Gorj; în fundul 
naosului, o bucată de iconostas împodobită cu sculpturi 
zgâriate, apoi o rămăşiţă de acoperiş peste altarul ferit de 
ploaie şi, în sfârşit, deasupra intrării, turla gata să cadă, din 
care spânzura până la pământ o funie, funia clopotului ce 
bătea uneori spre nespusa spaimă a celor din Vereşti, când 
întârziau pe drumul trecătorii. 

Ţinând în mână un felinar a cărui strălucire îi lumina 
faţa, cineva intrase în bisericuţa de atâta vreme pustie şi 
deschisă intemperiilor climatului din Carpaţi. 

Frâncu îl recunoscu pe dată. 


171 


Era Orfanik, omul ciudat cu care boierul Radu se 
întovărăşea în vremea şederii în marile oraşe italieneşti, 
originalul văzut pe străzi gesticulând şi vorbind cu el însuşi, 
savantul neînțeles, inventatorul urmărind mereu câte o 
himeră şi care-şi punea cu siguranţă invențiile în slujba lui 
Radu Gorj. 

Aşa că, dacă Frâncu mai avea vreo îndoială cu privire la 
prezenţa boierului în Castelul din Carpaţi, chiar şi după 
apariţia Stillei, îndoiala lăsa loc certitudinii odată ce Orfanik 
se afla acolo, sub ochii lui. 

Ce putea trebălui în bisericuţa dărăpănată, la acel ceas 
târziu de noapte? 

Frâncu încercă să-şi dea seama şi iată ce văzu, destul 
de limpede: 

Plecat spre pământ, Orfanik ridicase mai mulţi cilindri 
de fier, de care lega un fir desfăşurat de pe o bobină 
aşezată într-un colţ al bisericuţei. Şi era atât de prins de 
ceea ce făcea, încât nu l-ar fi zărit pe tânărul ban nici dacă 
acesta s-ar fi putut apropia. 

Ah, de ce crăpătura pe care Frâncu se apucase s-o 
lărgească nu era destul de mare pentru a-i îngădui să 
treacă dincolo! Ar fi pătruns în bisericuţă, s-ar fi năpustit 
asupra lui Orfanik, l-ar fi silit să-l ducă în donjon.... 

Dar era poate mai bine că nu era în stare să iasă, 
fiindcă, dacă încercarea n-ar fi izbutit, boierul Gorj l-ar fi 
făcut să plătească cu viaţa tainele pe care le descoperise! 

La câteva minute după sosirea lui Orfanik, un alt bărbat 
pătrunse în bisericuţă: 

Era boierul Radu Gorj. 

Chipul de neuitat al personajului nu se schimbase. Nici 
nu părea să fi îmbătrânit, cu faţa lui palidă şi prelungă, pe 


172 


care lanterna o lumină de jos în sus, cu pletele date pe 
spate şi începând a încărunţi, cu privirea scăpărând până în 
fundul orbitelor! 

Radu Gorj se apropie pentru a cerceta treaba pe care o 
făcea Orfanik. 

Şi iată şoaptele schimbate între cei doi: 


XV 

- Ai făcut racordul cu bisericuţa, Orfanik? 

- Am isprăvit. 

- În cazematele bastioanelor e totul pregătit? 

- Totul. 

- Bastioanele şi bisericuţa sunt legate acum direct cu 
donjonul? 

- Sunt. 


- Şi vom avea vreme să fugim după ce aparatul va da 
drumul la curent? 

- Vom avea. 

- Ai verificat dacă tunelul care dă în pasul Vulcan e 
liber? 

- Este. 

Urmară atunci câteva clipe de tăcere, pe când Orfanik, 
apucând  felinarul, îi trimitea lumina în adâncurile 
bisericuţei. 

- O, bătrâna mea cetăţuie! strigă boierul. Scump au să 
plătească cei ce-or încerca să-ţi calce incinta! 

Şi Radu Gorj rosti cuvintele cu un glas care-l făcu pe 
tânărul ban să se înfioare. 

- Ai auzit ce se spune la Vereşti? îl întrebă apoi pe 
Orfanik. 


173 


- Firul mi-a transmis acum cincizeci de minute ce se 
vorbea la hanul Regele Matei. 

- Atacul a rămas pentru la noapte? 

- Nu, va avea loc abia în zori. 

- De când s-a înapoiat Roşca ăsta la Vereşti? 

- De două ore, împreună cu agenţii de poliţie, pe care i- 
a adus de la Alba lulia. 

- Ei bine, de vreme ce nu mai poate fi apărat, repetă 
boierul Gorj, castelul îi va zdrobi sub dărâmături pe Frâncu 
Teleac, împreună cu toţi câţi îi vor sări într-ajutor. Apoi, 
peste câteva clipe, adăugă: Şi firul, Orfanik? Nu trebuie să 
se poată afla niciodată că stabilea o comunicaţie între 
castel şi satul Vereşti.... 

- Nu se va afla. Am să-l distrug. 

Credem că e timpul să lămurim unele fapte petrecute în 
cursul acestei povestiri şi a căror origine n-avea să întârzie 
a fi dată în vileag. 

Pe vremea aceea - ţinem să subliniem în chip deosebit 
că întâmplarea s-a petrecut într-unui din ultimii ani ai 
secolului al XIX-lea - folosirea electricităţii, socotită pe drept 
cuvânt «sufletul universului», fusese dusă până la ultimele 
perfecţionări. llustrul Edison şi ciracii săi îşi desăvârşiseră 
opera. 

Printre alte aparate electrice, telefonul funcţiona atunci 
cu o atât de minunată precizie, încât sunetele culese pe 
plăci de metal ajungeau liber la ureche, fără ajutorul 
cornetelor. Ceea ce se spunea, se cânta chiar, ceea ce se 
şoptea putea fi auzit la orice depărtare, şi două persoane 
despărțite prin mii de leghe vorbeau între ele de parcă ar fi 


174 


stat una în faţa celeilalte“. 

Orfanik, tovarăşul nedespărţit al boierului Radu Gorj, 
era de ani de zile un inventator de prima mână în toate 
domeniile privind utilizarea practică a electricităţii. Dar 
admirabilele lui descoperiri, se ştie, nu fuseseră primite 
după cum meritau. În locul omului de geniu, lumea savantă 
nu voise să vadă în el decât un nebun. De aici ura 
neîmpăcată pe care inventatorul, neacceptat şi dat 
deoparte, o nutrea faţă de semenii săi. 

În această împrejurare, boierul Gorj îl întâlni pe Orfanik, 
de care mizeria se ţinea scai. Îl încurajă, îi deschise propria 
lui pungă şi, în cele din urmă şi-l apropie, cu condiţia, 
totuşi, ca savantul să-i păstreze roadele invențiilor şi el să 
rămână singurul în drept să le folosească. 

Cei doi originali şi maniaci, fiecare în felul său, erau 
făcuţi să se înţeleagă. De aceea, din clipa întâlnirii nu se 
mai despărţiră, nici chiar când boierul Gorj o urmărise pe 
Stilla prin toate oraşele italiene. 

Dar, în vreme ce melomanul se lăsa îmbătat de 
cântecul artistei fără seamăn, Orfanik se îndeletnicea doar 
cu întregirea descoperirilor făcute în ultimii ani de către 
electricieni, cu perfecţionarea aplicaţiilor lor, cu obţinerea 
celor mai năstruşnice efecte. 

Boierul Gorj pieri fără urmă după incidentele care 
încheiară cariera dramatică a Stillei. Dar, părăsind Neapole, 
se refugiase în Castelul din Carpaţi, însoţit de către Orfanik, 
foarte mulţumit să se închidă acolo împreună cu el. 

Când se hotărî să se îngroape între zidurile bătrânei 
cetăţui, boierul Gorj dori ca nici un localnic să nu poată 
46 Puteau să se şi vadă în nişte oglinzi legate între ele, datorită invenţiei 


telefotonului (n.a.) Jules Verne anticipează videofonul, aflat azi în stadiu 
experimental (N.R.) 


175 


bănui că se înapoiase şi nimeni să nu fie îndemnat să-l 
viziteze. E de la sine înţeles că Orfanik şi cu el puteau 
asigura cu prisosinţă în castel cele necesare traiului, într- 
adevăr, exista o cale de comunicaţie secretă cu drumul din 
pasul Vulcan şi, pe acest drum, un om de încredere, vechi 
slujbaş al boierului, pe care nimeni nu-l cunoştea, aducea la 
anume răstimpuri tot ce boierul Gorj şi tovarăşul său 
puteau dori. 

De fapt, ceea ce rămăsese din cetăţuie - şi mai ales 
donjonul central - era mai puţin dărăpănat decât se credea, 
şi chiar mai confortabil decât cereau nevoile oaspeţilor săi. 
De aceea, înzestrat cu tot ce-i trebuia pentru realizarea 
experienţelor lui, Orfanik se putu îndeletnici cu uimitoare 
lucrări, cărora fizica şi chimia le furnizau elementele. Şi îi 
trecu prin minte să le folosească pentru a-i îndepărta pe 
nepoftiţi. 

Boierul Gorj îi primi bucuros propunerea şi Orfanik 
instală un aparataj special, menit să înspăimânte regiunea 
prin producerea unor fenomene ce nu puteau fi atribuite 
decât unei intervenţii diabolice. 

Dar boierul Gorj voia mai întâi de toate să fie ţinut la 
curent cu ceea ce se spunea în satul cel mai apropiat. 
Exista oare un mijloc pentru a-i auzi pe oameni vorbind, 
fără ca ei să bănuiască? Da, dacă se putea stabili o 
comunicaţie telefonică între castel şi sala mare a hanului La 
Regele Matei, unde fruntaşii din Vereşti obişnuiau să se 
adune seară de seară. 

Asta şi făcu Orfanik, cu îndemânare şi în taină, în felul 
cel mai simplu cu putinţă. Un fir de aramă, învelit în teaca 
lui izolatoare şi al cărui capăt pornea de la primul etaj al 
donjonului, fu desfăşurat pe sub apele Doinei, până-n satul 


176 


Vereşti. Odată treaba asta îndeplinită, Orfanik s-a dat drept 
turist şi a petrecut o noapte la Regele Matei pentru a 
racorda firul la sala cea mare a hanului. Se înţelege că nu-i 
fu prea greu să tragă celălalt capăt al firului, cufundat în 
albia torentului, până la înălţimea ferestrei de pe faţada 
posterioară, care nu se deschidea niciodată. Apoi, 
ascunzând un aparat telefonic în desişul frunzelor, îl legă de 
fir. lar cum aparatul era făcut în chip desăvârşit pentru a 
emite, pentru a primi sunetele, boierul Gorj putea auzi tot 
ce se spunea la Rege/e Matei şi să facă auzit acolo tot ce 
poftea. 

În primii ani liniştea cetăţuii nu fu defel tulburată. Faima 
rea de care se bucura ajungea pentru a-i îndepărta pe cei 
din Vereşti. De altminteri, se ştia că fusese părăsită după 
moartea celor din urmă slujbaşi ai familiei. Dar într-o bună 
zi, tocmai când începe povestirea noastră, luneta ciobanului 
Frig îngădui descoperirea şuviţei de fum ieşind dintr-un 
horn al donjonului. Din clipa aceea se iscară tot felul de 
vorbe, şi ce le-a urmat, se ştie. 

Comunicaţia telefonică se dovedi atunci folositoare, de 
vreme ce boierul Gorj şi Orfanik putură fi ţinuţi la curent cu 
tot ce se petrecea la Vereşti. Datorită firului aflară că Nicu 
Deac se legase să. se ducă până la cetăţuie şi cu ajutorul 
firului se auzi deodată în sala Regelui Matei glasul 
ameninţător, cerându-i să-şi schimbe gândul. Atunci, cum 
în ciuda avertismentului tânărul pădurar stărui să se ţină de 
vorbă, boierul Gorj hotărî să-l înveţe minte în aşa fel, încât 
să-i piară cheful de a mai da vreodată pe-acolo. Aparatura 
lui Orfanik, pregătită să funcţioneze oricând, produse în 
noaptea aceea o seamă de fenomene de natură fizică, 
menite să vâre groaza în ţinutul din preajmă: clopotul 


177 


bătând în turla bisericuţei, proiectarea unor flăcări intense, 
care, în amestec cu sare de mare, dădeau tuturor lucrurilor 
o înfăţişare spectrală, sirene formidabile din care aerul 
comprimat ţâşnea cu mugete înspăimântătoare, siluete 
fotografice ale unor monştri proiectate cu ajutorul unor 
reflectoare puternice, plăci metalice dispuse în iarba 
şanţului de incintă şi puse în legătură cu baterii, al căror 
curent îl apucase pe doctor de cizmele lui potcovite, în 
sfârşit, o descărcare electrică pornită din bateriile 
laboratorului, care-l răsturnase pe pădurar în clipa când 
pusese mâna pe ferecătura podiştii. 

Întocmai cum socotise boierul Gorj, după ivirea acestor 
inexplicabile minuni, după încercarea lui Nicu Deac, sfârșită 
atât de prost, groaza ajunse la culme şi chiar plătit cu aur 
nimeni nu s-ar mai fi învoit să se apropie - nici la două mile 
- de Castelul din Carpaţi, bântuit de bună seamă de făpturi 
supranaturale. 

Radu Gorj se putea crede la adăpost de orice curiozitate 
nepoftită, când Frâncu Feleac sosi la Vereşti. 

În timp ce-i trăgea de limbă fie pe lonas, fie pe jupânul 
Colț şi pe ceilalţi, prezenţa lui la hanul Regele Matei fu 
semnalată de firul din albia Doinei. Ura boierului Gorj 
pentru tânărul ban se reaprinse la amintirea evenimentelor 
petrecute la Neapole. Şi nu numai că Frâncu Teleac se afla 
în sat, la câteva mile de cetăţuie, dar iată că-şi mai bătea 
joc de absurdele superstiții ale fruntaşilor, nimicea faima de 
natură fantastică ce apăra Castelul din Carpaţi, ba mai şi 
făgăduia să înştiinţeze autorităţile de la Alba lulia pentru ca 
poliţia să dezvăluie deşertăciunea tuturor acestor legende! 

Astfel că boierul Gorj hotărî să-l atragă pe Frâncu Teleac 
în cetăţuie, şi se ştie prin ce mijloace de tot felul izbutise. 


178 


Trimis prin aparatul telefonic la hanul Regele Matei, glasul 
Stillei îl îndemnase pe tânărul ban să se abată din drum 
pentru a se apropia de castel; ivirea cântăreţei pe movila 
de pământ a bastionului îi insuflase dorinţa nestăvilită de a 
pătrunde înăuntru; o lumină aşezată la una dintre ferestrele 
donjonului îl călăuzise către poarta deschisă pentru a-i 
îngădui să intre. În fundul criptei luminată electric, în care 
auzise din nou glasul răscolitor, între pereţii celulei unde 
alimentele îi erau aduse pe când cădea într-un somn 
letargic, în temniţa vârâtă în adâncurile cetăţuii şi a cărei 
poartă se închisese peste el, Frâncu Teleac se afla în 
puterea boierului Gorj şi boierul Gorj era încredinţat că de 
acolo nu va mai putea ieşi niciodată. 

Acestea erau rezultatele misterioasei colaborări a lui 
Radu Gorj cu complicele său, Orfanik. Dar, spre marea lui 
ciudă, boierul ştia că Roşca dăduse alarma şi, neurmându-şi 
stăpânul în interiorul castelului, înştiinţase autorităţile din 
Alba lulia. O căprărie de agenţi sosise la Vereşti şi boierul 
Gorj n-avea să le poată face faţă. Într-adevăr, cum puteau 
el şi Orfanik să se apere împotriva unei cete numeroase? 
Mijloacele întrebuințate împotriva lui Nicu Deac şi a 
doctorului Paţac ar fi fost neîndestulătoare, căci poliţia nu 
crede în intervenţii drăceşti. De aceea se hotărâseră 
amândoi să nimicească definitiv cetăţuia şi nu mai aşteptau 
decât clipa în care să treacă la fapte. Un curent electric 
fusese pregătit pentru a da foc încărcăturilor de dinamită 
îngropate sub donjon, sub bastioane, sub vechea bisericuţă, 
iar aparatul menit să declanşeze curentul trebuia să lase 
boierului Gorj şi complicelui său răgazul de a fugi prin 
tunelul pasului Vulcan. Apoi, după explozia căreia aveau să- 
i cadă victimă tânărul ban şi mulţi dintre cei ce escala- 


179 


daseră zidul de incintă al castelului, amândoi trebuiau să 
fugă atât de departe, încât niciodată nu li s-ar mai fi dat de 
urmă. 

Cât auzise din vorbele lor îi lămuri lui Frâncu 
întâmplările din trecut. Ştia acum că între Castelul din 
Carpaţi şi satul Vereşti exista o comunicaţie telefonică. 
Aflase şi că cetăţuia avea să fie nimicită în urma unei 
catastrofe care-l va costa viaţa şi care trebuia să le fie 
fatală şi agenţilor de poliţie aduşi de Roşca. Ştia, în sfârşit, 
că boierul Gorj şi Orfanik vor avea răgazul de a fugi, de a 
fugi târând-o cu ei pe Stilla cu minţile pierdute... 

Ah, de ce nu putea intra în bisericuţă, de ce nu se putea 


arunca asupra celor doi!... l-ar fi pus la pământ, i-ar fi lovit, 
i-ar fi făcut inofensivi, ar fi împiedicat înspăimântătoarea 
explozie! 


Dar ceea ce era cu neputinţă acum, n-avea să mai fie la 
fel, poate, după plecarea boierului. Atunci când vor fi 
părăsit amândoi bisericuţa, 

Frâncu avea să-i urmărească până la donjon şi, cu 
ajutorul lui dumnezeu, va face dreptate! 

Boierul Gorj şi Orfanik se şi aflau în fundul naosului. 
Frâncu nu-i pierdea din ochi. Pe unde aveau să iasă? Pe 
vreo poartă dând către una din curţile incintei, sau printr-un 
culoar interior, legând bisericuţa cu donjonul, de vreme ce 
toate clădirile cetăţuii păreau să comunice între ele? N- 
avea nici o însemnătate, dacă tânărul ban nu dădea peste 
vreo piedică pe care să n-o poată trece. 

În clipa aceea boierul Gorj şi Orfanik mai schimbară 
câteva cuvinte. 

- Nu mai e nimic de făcut aici? 

- Nimic. 


180 


- Atunci ne despărţim. 

- Aţi rămas la părerea să vă las singur în castel?... 

- Da, Orfanik, şi porneşte chiar acum prin tunelul 
pasului Vulcan. 

- Dar dumneavoastră?! 

- N-am să părăsesc cetăţuia decât în ultima clipă. 

- Suntem înţeleşi să vă aştept la Bistriţa? 

- La Bistriţa. 

- Rămâneţi, aşadar, boierule, şi rămâneţi singur, dacă 
asta vi-i voia. 

- Da... pentru că vreau s-o aud... vreau s-o mai aud o 
dată, în cea din urmă noapte pe care o petrec în Castelul 
din Carpaţi! 

Peste câteva clipe boierul Gorj şi Orfanik părăsiseră 
bisericuţa. 

Deşi numele Stillei nu fusese rostit, Frâncu înţelese că 
Radu Gorj vorbise despre ea. 


XVI 


Dezastrul era iminent. Frâncu nu-l putea preîntâmpina 
decât punându-l pe boierul Gorj în imposibilitatea de a-şi 
îndeplini planul. 

Era, atunci, ora 11 noaptea. Nemaitemându-se că poate 
fi descoperit, Frâncu se apucă din nou de lucru. Cărămizile 
peretelui se desfăceau destul de lesne, dar era atât de 
gros, că trecu o jumătate de Ceas până să lărgească 
deschiderea de ajuns ca să poată trece printr-însa. 

De îndată ce puse piciorul în bisericuţa bătută de vânt, 
Frâncu se simţi înviorat de aerul de afară. Prin spărturile 
pereţilor şi prin golul ferestrelor cerul lăsa să se vadă nişte 


181 


nori mărunți, goniţi de vânt. Ici şi colo se zăreau câteva 
stele, pe care strălucirea lunii, suind la orizont, le făcea să 
pălească. 

Trebuia să găsească uşa ce se deschidea în fundul 
bisericuţei, şi pe care ieşiseră boierul Gorj şi Orfanik. De 
aceea, străbătând pieziş naosul, Frâncu se apropie de altar. 

În partea aceasta întunecoasă, unde razele lunii nu 
pătrundeau, piciorul se izbea de rămăşiţele mormintelor şi 
de fragmente desprinse din boltă. 

În sfârşit, tocmai în fund, dincolo de iconostas, lângă un 
ungher întunecat, simţi că o uşă mâncată de cari se 
deschide, când o împinse. 

Uşa dădea într-o galerie ce străbătea, pesemne, incinta. 
Pe acolo pătrunseseră în bisericuţă boierul Gorj şi Orfanik şi 
tot pe acolo ieşiseră. 

De îndată ce pătrunse în galerie, Frâncu se află din nou 
în mijlocul beznei. După o seamă de coturi, fără să fl trebuit 
să urce sau să coboare, era încredinţat că se păstrase la 
nivelul curților interioare. 

După o jumătate de ceas întunericul păru mai puţin 
adânc; o lumină slabă se strecura prin câteva deschideri 
laterale ale galeriei. 

Frâncu putu merge mai repede şi pătrunse într-o 
cazemată mare, cruţată sub movila de pământ a 
bastionului din colţul stâng al zidului de incintă. 

Cazemata era străpunsă de ferestruici înguste, prin 
care pătrundeau razele lunii. În faţă se afla o uşă deschisă. 

Prima grijă a lui Frâncu fu să se aşeze în dreptul uneia 
dintre ferestruici ca să tragă în piept, pentru câteva clipe, 
aerul proaspăt al nopţii. 

Dar, când să se dea îndărăt, i se păru că vede două sau 


182 


trei umbre mişcându-se la marginea de jos a dealului 
Gorgan, luminat până către întunecata masă a brădetului. 

Frâncu se uită mai bine. 

Pe culme, câţiva oameni umblau încoace şi încolo, pe 
dinaintea copacilor - fără îndoială agenţii din Alba lulia, 
aduşi de Roşca. Se hotărâseră totuşi să atace noaptea, în 
nădejdea că-i vor lua pe neaşteptate pe oaspeţii castelului, 
sau aşteptau acolo primele licăriri ale zorilor? 

Cât de mult trebui să se stăpânească pentru a opri 
strigătul gata să-i ţâşnească de pe buze, pentru a nu-l 
chema pe Roşca, deşi acesta l-ar fi auzit şi i-ar fi recunoscut 
glasul! Dar strigătul putea fi auzit în donjon şi, înainte ca 
agenţii să fi sărit zidul, Radu Gorj ar fi avut răgazul să-şi 
pună în funcţiune aparatul şi să fugă prin tunel. 

Frâncu izbuti să se stăpânească şi se depărtă de 
ferestruică. Apoi, străbătând cazemata, trecu de uşă şi 
urmă să păşească prin galerie. 

După cinci sute de paşi ajunse pe pragul unei scări, 
săpate în grosimea zidului. 

Se afla, în sfârşit, în donjonul ridicat în mijlocul pieţii 
unde se primeau odinioară defilările? Aşa s-ar fi zis. 

Cu toate acestea scara nu părea să fie scara principală, 
ducând către etajele donjonului. Era alcătuită dintr-o seamă 
de trepte circulare, aşezate, ca spiralele unui şurub, în 
interiorul unei cuşti înguste şi întunecoase. 

Frâncu sui fără zgomot, trăgând cu urechea dar 
neauzind nimic şi, la capătul a vreo douăzeci de trepte, se 
opri pe un palier. 

O uşă se căsca acolo, dând către terasa ce înconjura 
primul etaj al donjonului. 

Frâncu se furişă pe terasă şi, luând seama să se 


183 


adăpostească pe după parapet, privi spre culmea 
Gorganului. 

Mai mulţi oameni se vedeau încă la marginea pădurii de 
brad şi nimic nu vădea că aveau de gând să se apropie de 
cetăţuie. 

Hotărât să-l găsească pe boierul Gorj înainte de fuga 
acestuia prin tunelul trecătorii, Frâncu ocoli etajul şi ajunse 
înaintea unei alte uşi, unde spirala scării îşi relua urcuşul 
cotit. Puse piciorul pe prima treaptă, îşi lipi mâinile de 
perete şi începu să urce. 

Mereu aceeaşi tăcere! 

Apartamentul de la etajul întâi nu era locuit. 

Frâncu se grăbi să ajungă ia palierele celorlalte etaje. 

Când ajunse la al treilea palier, piciorul nu-i mai dădu 
peste nici o treaptă. Acolo sfârşea scara deservind 
apartamentul cel mai de sus al donjonului, încununat de 
platforma crenelată pe care flutura odinioară steagul 
boierilor Gorj. 

Pe stânga palierului, peretele era străpuns de o uşă, 
atunci închisă. 

Prin broasca a cărei cheie se afla afară se strecura un fir 
de lumină puternică. 

Frâncu ascultă şi nu auzi, din apartament, nici un 
zgomot. 

Lipindu-şi ochiul de gaura cheii, nu văzu decât partea 
stângă a unei încăperi viu luminate, în vreme ce partea 
dreaptă era cufundată în întuneric. 

După ce suci cheia încetişor, Frâncu deschise uşa. 

O sală spațioasă ocupa tot etajul superior al donjonului. 
Pe pereţii ei circulari se sprijinea o boltă de chesoane, ale 
cărei nervuri se întâlneau la mijloc pentru a se contopi într- 


184 


un pandantiv grosolan. Draperii grele, tapiserii vechi cu 
personaje acopereau pereţii. Câteva mobile bătrâne, 
dulapuri, blidare, jilţuri, scaune fără spătar o mobilau într- 
un fel destul de artistic. La ferestre spânzurau perdele 
groase, ce nu îngăduiau luminii să fie văzută de afară. Pe 
jos era întins un covor gros de lână, care amortiza paşii. 

Rânduiala încăperii era cel puţin ciudată şi, pătrunzând 
înăuntru, 

Frâncu fu izbit mai ales de contrastul pe care-l înfăţişa, 
după cum era cufundată în întuneric sau scăldată în lumină. 

În dreapta uşii, partea din fund se pierdea într-o beznă 
adâncă. 

Dimpotrivă, la stânga, o estradă drapată în stofe negre 
primea o lumină puternică, provenind din vreun aparat de 
concentrare aşezat în faţă, dar astfel încât să nu poată fi 
văzut. 

La vreo doisprezece paşi de estrada de care era 
despărţit printr-o balustradă ce-i venea până la brâu, se 
afla un jilţ vechi, cu spătar înalt, pe care ecranul îl înconjura 
cu un fel de penumbră. 

Lângă jilţ, pe o măsuţă acoperită de un covor, o cutie 
dreptunghiulară. 

Cutia, lungă de douăsprezece până la cincisprezece 
şchioape, largă de cinci sau şase, şi al cărei capac, bătut în 
nestemate, era deschis, cuprindea un cilindru metalic. 

De cum pătrunse în încăpere, Frâncu îşi dădu seama că 
jilţul era ocupat. 

Şedea într-adevăr acolo o fiinţă cu totul nemişcată, cu 
capul lăsat pe spătarul jilţului, cu pleoapele închise, cu 
braţul drept întins peste masă şi mâna sprijinită pe partea 
anterioară a cutiei. 


185 


Era Radu Gorj. 

Oare pentru a dormi dorise boierul să-şi petreacă ultima 
noapte în etajul de sus al vechiului donjon? 

Nu!... După câte auzise Frâncu, pe când celălalt vorbea 
cu Orfanik, era cu neputinţă! 

Boierul Gorj era, de altfel, singur în încăpere şi, 
ascultând de porunca ce-i fusese dată, nu mai încăpea 
îndoială că tovarăşul îi şi fugise prin tunel. 

Dar Stilla?... Nu spusese Radu Gorj că voia s-o mai audă 
pentru ultima dată în Castelul din Carpaţi, înainte ca acesta 
să fie nimicit de explozie?... Şi de ce altfel ar fi venit în sala 
unde ea sosea, pesemne, seară de seară, pentru a-l îmbăta 
cu glasul ei? 

Unde să fi fost Stilla? 

Frâncu n-o vedea şi n-o auzea... 

La urma urmei, ce-i păsa acum, când Radu Gorj era la 
cheremul tânărului ban!... Frâncu va şti să-l silească să 
spună tot! Dar, dată fiind starea de surescitare în care se 
afla, n-avea să se năpustească asupra celui pe care-l ura, 
aşa cum era urât de către el, care i-o răpise pe Stilla... pe 
Stilla, în viaţă şi nebună... nebună din pricina lui... şi să-l 
izbească?... 

Frâncu se aşeză în spatele jilţului. Nu mai avea de făcut 
decât un pas pentru a apuca braţul boierului Gorj şi, rătăcit, 
cu ochii înroşiţi, îşi şi ridicase mâna... 

Deodată se ivi Stilla. 

Frâncu scăpă cuțitul pe covor. 

Stilla era pe estradă, în picioare, în plină lumină, cu 
părul despletit, cu braţele întinse, minunat de frumoasă în 
costumul alb al Angelicăi din Orlando, aşa cum i se arătase 
pe bastionul cetăţii. Ochii ei, aţintiţi asupra tânărului ban, îl 


A 


186 


pătrundeau până în fundul sufletului... 

Era cu neputinţă să nu-l vadă pe Frâncu şi, cu toate 
acestea, Stilla nu făcea nici o mişcare pentru a-l chema... 
nu-şi dezlipea buzele pentru a-i vorbi!... Vai! Era nebună! 

Frâncu era gata să se năpustească pe estradă pentru a 
o cuprinde în braţe, pentru a o scoate afară... 

Stilla începu să cânte. Fără a-şi părăsi jilţul, boierul Gorj 
se plecase spre ea. În culmea admiraţiei, ciudatul dilettante 
respira glasul ca pe un parfum, îl sorbea ca pe o licoare 
divină. Aşa cum fusese odinioară la reprezentațiile teatrelor 
din Italia, aşa era acum în mijlocul sălii, în deplină 
singurătate, în vârful donjonului ce domina câmpia 
transilvană! 

Da!... Stilla cânta... Cânta pentru el... doar pentru el!... 
Ceva ca o adiere se desprindea de pe buzele ei, ce păreau 
nemişcate... Dar, dacă-şi pierduse judecata, sufletul ei de 
artistă rămăsese întreg! 

Frâncu, şi el, se îmbăta de farmecul glasului pe care nu- 
| auzise de cinci ani de zile... Se cufunda în contemplarea 
înflăcărată a femeii pe care nu crezuse s-o mai vadă 
vreodată şi care se afla aici, vie, de parcă o minune ar fi 
înviat-o sub privirile lui. 

lar cântecul Stillei nu era cel care, mai presus de toate, 
trebuia să facă să vibreze strunele amintirii în inima lui 
Frâncu? Da! Recunoscuse finalul tragicei scene din Orlando, 
finalul în care sufletul cântăreţei se fărâmase la cea din 
urmă frază: 

Innamorata, mio cuore tremante, 
Voglio morire... 

Frâncu urmărea notă cu notă fraza inefabilă... Şi-şi 

spunea că nu se va mai întrerupe, aşa cum se întâmplase 


187 


pe scena teatrului San-Carlo... 

Nu!... Nu va muri pe buzele Stillei, precum murise la 
reprezentaţia ei de adio... 

Frâncu nu mai răsufla... întreaga viaţă-i era legată de 
cântecul acesta... Câteva măsuri încă şi cântecul urma să 
sfârşească în toată puritatea-i fără seamăn... 

Dar iată că glasul începe să slăbească... S-ar zice că 
Stilla şovăie, repetând cuvintele de o sfâşietoare durere: 

Voglio morire... 

Va cădea oare Stilla acolo, pe estradă, aşa cum căzuse 
odinioară pe scenă? 

Nu cade, dar cântecul se opreşte la aceeaşi măsură, la 
aceeași notă ca în teatrul San-Carlo... Scoate un strigăt... şi 
e strigătul pe care Frâncu l-a auzit în seara aceea... 

Cu toate acestea Stilla e tot acolo, în picioare, 
nemişcată, cu privirea ei atât de îndrăgită, privire ce-i 
trimite tânărului ban toată dragostea din suflet... 

Frâncu se repede spre ea... Vrea s-o scoată din sală, din 
castel... 

În clipa aceea se întâlneşte faţă în faţă cu boierul Radu, 
care se ridicase. 

- Frâncu Teleac!... strigă Radu Gorj. Frâncu Teleac a 
izbutit să scape!... 

Dar Frâncu nici nu-i răspunde şi, năvălind spre estradă, 
repetă: 

- Stilla... draga mea Stilla, te regăsesc aici, în viaţă... 

- În viaţă... Stilla! strigă boierul Gorj. 

Şi fraza ironică sfârşeşte printr-un hohot de râs în care 
se simte focul mâniei. 

- În viaţă! adaugă Radu Gorj. Ei bine, încerce Frâncu 
Teleac să mi-o răpească! 


188 


Frâncu şi-a întins braţele către Stilla, ale cărei priviri 
arzătoare sunt aţintite asupră.-i... 

În clipa aceea Radu Gorj se pleacă, ia de jos cuțitul 
scăpat din mâna lui Frâncu şi-l îndreaptă către Stilla, 
încremenită... 

Frâncu se aruncă spre el ca să abată lovitura ce o 
ameninţă pe nefericita nebună... 

Prea târziu... Cuţitul o izbeşte în inimă... 

Deodată se aude zgomotul unei oglinzi sfărâmate şi, 
când mii de cioburi se împrăştie prin încăpere, Stilla piere... 

Frâncu a încremenit... Nu mai înţelege... Oare a 
înnebunit şi el?... 

lar Radu Gorj strigă: 

- Frâncu Teleac o pierde din nou pe Stilla!,.. Dar 
glasul... glasul ei îmi rămâne... Glasul e al meu... numai al 
meu... Şi nu va fi niciodată al altcuiva! 

Atunci când dă să se repeadă asupra boierului Gorj, 
puterile îl lasă şi Frâncu se prăbuşeşte la picioarele 
estradei, pierzându-şi cunoştinţa. 

Radu Gorj nici nu-l mai învredniceşte cu o privire. la 
cutia aşezată pe masă, iese năvalnic din sală, coboară la 
primul etaj al donjonului; apoi, ajuns pe terasă, îi dă ocol şi 
e gata să iasă pe uşa cealaltă, când răsună o împuşcătură. 

De jos, de pe marginea şanţului, Roşca trăsese asupra 
boierului Gorj. 

Boierul nu fu atins, dar glontele lui Roşca sfărâmă cutia 
pe care celălalt o ţinea în braţe. 

Scoase un strigăt cumplit. 

- Glasul... glasul ei... repeta. Sufletul... sufletul Stillei... 
zdrobit... zdrobit... zdrobit!... 

Şi atunci, cu părul vâlvoi, cu mâinile crispate, fu văzut 


189 


alergând de-a lungul terasei, în vreme ce striga întruna: 

- Glasul... glasul ei!... l-au zdrobit glasul!... Să fie 
blestemaţi! 

Apoi pieri pe uşă în clipa când Roşca şi Nicu Deac 
încercau să escaladeze zidurile incintei, fără a mai aştepta 
căprăria agenţilor de poliţie. 

Aproape îndată, o cumplită explozie făcu să tremure 
masivul Pleşei. jerbe de flăcări se ridicară până la nori şi o 
avalanşă de pietre căzu peste drumul Vulcanului. 

Din bastioane, ziduri, donjon, din bisericuţa Castelului 
din Carpaţi nu mai rămânea pe culmea dealului Gorgan, 
decât o grămadă de ruine fumegânde. 


XVII 


Conform convorbirii boierului cu Orfanik, vă amintiţi, 
explozia trebuia să nimicească cetăţuia abia după plecarea 
lui Radu Gorj. Dar în clipa când explozia se produsese era 
cu neputinţă ca boierul să fi avut răgazul să fugă prin tunel, 
pe drumul trecătorii. Nemaiştiind ce face, în zbuciumul 
durerii, în nebunia deznădejdii, să fi pricinuit Radu Gorj o 
catastrofă năprasnică, a cărei victimă să fi devenit? Să fi 
dorit să se îngroape sub ruinele castelului după rostirea 
cuvintelor de neînțeles care-i scăpaseră în clipa când 
glontele lui Roşca sfărâmase cutia pe care o ducea? 

În orice caz, a fost o fericire faptul că, surprinşi de 
împuşcătura lui Roşca, agenţii se mai găseau la oarecare 
depărtare atunci când explozia zgudui muntele. Numai 
câţiva fură atinşi de sfărâmăturile căzute la poalele dealului 
Gorgan. Doar Roşca şi pădurarul se aflau atunci la piciorul 
zidului şi, într-adevăr, a fost o minune că nu s-au pomenit 


190 


striviţi sub ploaia de pietre. 

Explozia se produsese, aşadar, înainte ca Roşca, Nicu 
Deac şi agenţii să izbutească, fără prea mare greutate, să 
treacă zidul, depăşind şanţul pe jumătate umplut de 
năruirea pietrelor. 

La cincizeci de paşi dincolo de zid, la baza donjonului, 
un trup fu ridicat din mijlocul dărâmăturilor. 

Era cel al lui Radu Gorj. Câţiva oameni mai în vârstă - 
jupânul Colț, printre alţii - îl recunoscuseră fără să şovăie. 

Cât despre Roşca şi Nicu Deac, nu se gândeau decât să- 
| regăsească pe tânărul ban. De vreme ce Frâncu nu se 
ivise la răstimpul socotit de el şi ostaşul său, însemna că nu 
izbutise să scape din castel. 

Dar Roşca nu mai nădăjduia că supravieţuise, că nu era 
una dintre victimele catastrofei; de aceea plângea cu 
lacrimi cât pumnul, iar Nicu Deac nu mai ştia cum să-l 
potolească. 

După o jumătate de ceas de cercetări, tânărul ban fu 
totuşi regăsit la primul etaj al donjonului, sub o boltă care 
îngăduise să nu fie strivit. 

- Stăpâne... bietul meu stăpân! 

- Boierule!... 

Acestea fură cele dintâi cuvinte pe care Roşca şi Nicu 
Deac le rostiră atunci când se plecară asupra lui Frâncu. ÎI 
credeau mort, nu era decât leşinat. 

Frâncu deschise ochii; dar privirea lui rătăcită nu părea 
să-l recunoască pe Roşca şi s-ar fi zis că nici nu-l aude. 

Nicu Deac, care-l ridicase în braţe, îi vorbi din nou; nu 
primi răspuns. 

Doar ultimele cuvinte ale cântecului Stillei ieşiră din 
gura tânărului ban: 


191 


Innamorata... Voglio morire... 
Frâncu Teleac îşi pierduse minţile. 


XVIII 


De vreme ce tânărul ban avea minţile rătăcite, nimeni, 
fără îndoială, n-ar fi aflat vreodată explicaţia ultimelor 
întâmplări petrecute în decorul Castelului din Carpaţi, fără 
unele revelații făcute în următoarele împrejurări: 

Aşa cum se înţeleseseră, Orfanik aşteptă timp de patru 
zile ca boierul Gorj să-l întâlnească în târguşorul Bistriţa. 
Văzând că nu se iveşte, se întrebase dacă nu fusese cumva 
răpus de explozie. Atunci, împins deopotrivă de curiozitate 
şi de nelinişte, părăsise târguşorul, o luase spre Vereşti şi 
începuse să bântuie prin preajma cetăţii. 

Rău îi prii, că agenţii poliţiei nu întârziară să pună mâna 
pe el, după indicaţiile lui Roşca, de vreme ce-l cunoştea de 
mult. 

Odată ajuns în capitala comitatului şi aflat în prezenţa 
magistraţilor, Orfanik nu se împotrivi să răspundă la 
întrebările puse în cursul anchetei cu privire la catastrofa. 

Vom mărturisi, chiar, că tristul sfârşit al boierului Radu 
Gorj nu păru să-l mişte pe savantul egoist şi maniac, căruia 
nu-i stăteau la inimă decât invențiile lui. 

Mai întâi şi întâi, la cererile stăruitoare ale lui Roşca, 
Orfanik declară că Stilla murise, murise de-a binelea şi că - 
sunt propriile lui cuvinte - «era îngropată de cinci ani, şi 
bine îngropată, în cimitirul Campo Santo Nuovo din 
Neapole». 

Această declaraţie nu trezi cea mai mică dintre mirările 
pe care ciudata aventură avea să le stârnească. 


192 


Într-adevăr, dacă Stilla murise, cum se făcea că Frâncu 
îi auzise glasul în sala mare a hanului, că o văzuse apoi 
ivindu-se pe movila de pământ a bastionului, că se 
îmbătase apoi cu cântecul ei, pe când era închis în criptă?... 
Cum de o regăsise în viaţă în încăperea din donjon? 

lată explicaţia acestor felurite fenomene, ce păreau 
menite a rămâne neexplicate: 

Nu s-a uitat ce deznădejde îl cuprinsese pe boierul Gorj 
ca urmare a răspândirii zvonului că Stilla părăsea teatrul 
pentru a deveni băneasa Teleac. Urma să-i lipsească 
minunatul talent al artistei, adică toate bucuriile lui de 
dilettante. 

Orfanik îi propuse atunci să culeagă, cu ajutorul 
aparatelor fonografice, cele mai de seamă bucăţi ale 
repertoriului, pe care cântăreaţa avea de gând să le cânte 
la reprezentațiile ei de adio. Aparatele erau admirabil 
perfecţionate la vremea aceea şi Orfanik le desăvârşise 
până într-atât, încât glasul omenesc nu era alterat de ele 
nici în farmecul şi nici în puritatea sa. 

Boierul Gorj primi oferta fizicianului. Pe rând şi în taină, 
în ultima lună a stagiunii, nişte fonografe fură instalate în 
fundul lojii zăbrelite. Aşa fură gravate pe plăcile lor 
cavatinele, romanţele din opere sau concerte, printre altele 
melodia lui Stefano şi aria finală din Orlando, întreruptă de 
moartea cântăreţei. 

lată împrejurările în care boierul Gorj venise să se 
închidă în Castelul din Carpaţi, unde, seară de seară, putea 
auzi cântecele culese de minunatele aparate. Şi nu numai 
că o asculta pe Stilla ca şi cum s-ar fi aflat în loja lui, dar - 
ceea ce poate părea cu totul de neînțeles - o şi vedea 
înaintea ochilor, de parcă ar fi fost vie. 


193 


Era un simplu artificiu de optică. 

Boierul Gorj, se ştie, cumpărase un minunat portret al 
cântăreţei. Portretul o înfăţişa în picioare, în costumul alb al 
Angelicăi din Orlando şi cu părul despletit. lar, cu ajutorul 
unor oglinzi înclinate după un anume unghi calculat de 
Orfanik, atunci când puternice raze luminau portretul 
aşezat în faţa unei oglinzi, Stilla se ivea, datorită reflectării, 
la fel de «reală» ca în vremea când era plină de viaţă şi în 
toată splendoarea frumuseţii ei. Mulțumită acestui aparat, 
mutat noaptea pe movila de pământ a bastionului, Radu 
Gorj o făcuse să se ivească atunci când voise să-l 
momească pe Frâncu Teleac; mulţumită aceluiaşi aparat o 
văzuse tânărul ban pe Stilla în sala donjonului, pe când 
fanaticul ei admirator se îmbăta cu glasul şi cântecele ei. 

Acestea sunt, pe scurt, informaţiile pe care Orfanik le 
împărtăşi mai amănunţit în cursul interogatoriului. Şi 
trebuie spus că, plin de o mândrie fără pereche, se 
declarase autorul acestor invenţii geniale pe care le dusese 
până la cel mai înalt grad de perfecţiune. 

Cu toate acestea, dacă Orfanik lămurise din punct de 
vedere material atâtea fenomene, sau mai degrabă 
«trucuri», pentru a folosi un termen consacrat, nu înţelegea 
nici el de ce, înainte de explozie, boierul Gorj nu avusese 
răgazul de a fugi prin tunelul făcând legătura cu pasul 
Vulcan. Dar, când află că un glonte sfărâmase obiectul pe 
care Radu Gorj îl ducea în braţe, înţelese. Obiectul era 
aparatul fonografic cuprinzând ultimul cântec al Stillei, cel 
pe care Radu Gorj dorise să-l mai asculte o dată în sala 
donjonului, înaintea prăbuşirii. lar distrugerea aparatului 
însemna şi distrugerea vieţii boierului Gorj, care - înnebunit 
de deznădejde - voise să se îngroape sub ruinele cetăţuii. 


194 


Boierul Radu Gorj a fost înmormântat în cimitirul din 
Vereşti, cu cinstea cuvenită vechiului neam ce sfârșea 
odată cu el. Cât despre tânărul ban Teleac, Roşca l-a dus în 
stăpânului său. Orfanik i-a dăruit cu dragă inimă 
fonografele pe care sunt culese celelalte cântece ale Stillei 
şi, când aude glasul marii artiste, Frâncu devine cumva 
atent, îşi regăseşte luciditatea de odinioară, de parcă 
sufletul său încearcă să retrăiască în amintirile unui trecut 
de neuitat. 

Într-adevăr, tânărul ban avea să-şi recapete peste 
câteva luni judecata şi, prin el, au fost cunoscute 
amănuntele ultimei nopţi a Castelului din Carpaţi. 

să spunem că nunta fermecătoarei Mioriţe şi a lui Nicu 
Deac a avut loc la o săptămână de la catastrofă. După ce 
primiră binecuvântarea popii din Vulcan, mirii se înapoiară 
la Vereşti. unde jupânul Colț le pregătise cea mai frumoasă 
încăpere a casei. 

Dar să nu ne închipuim că, dacă feluritele întâmplări au 
fost lămurite în chip firesc, tânăra femeie nu mai crede în 
fantasticele năluci din cetăţuie. Degeaba-şi bate gura Nicu 
Deac - şi chiar lonas, care ţine să-şi vadă din nou muşteriii 
la Regele Matei - ea nu se dă bătută, după cum nu se vor 
da, de altfel, nici jupânul Colț, ciobanul Frig, dascălul 
Homorod şi ceilalţi vereşteni. Vor mai trece încă mulţi ani 
până ce oamenii ăştia de treabă se vor dezbăra de 
credinţele lor superstiţioase. 

Măcar că doctorul Paţac, care şi-a reluat obişnuitele 
lăudăroşenii, nu încetează să spună cui vrea să-l asculte: 

- Ei bine!... N-am zis eu?... Duhuri în cetăţuie!... Parcă 
există duhuri! 


195 


Dar nimeni nu-l ia în seamă şi, dacă baţjocurile-i 
depăşesc măsura, e chiar poftit să tacă din gură. 

De altfel, dascălul Homorod n-a încetat să-şi întemeieze 
lecţiile pe studiul legendelor transilvănene. Tânăra 
generaţie din satul Vereşti va crede încă multă vreme de 
acum înainte că ruinele Castelului din Carpaţi sunt bântuite 
de duhuri venite de pe lumea cealaltă. 


CASTELUL DIN CARPAŢI, AZI 


(postfață) 

lată, aşadar, vestitul roman al lui Jules Verne, care a 
făcut cunoscută regiunea carboniferă a «celor două Jiuri» şi 
oamenii ei, mai mult, poate, decât celebrele lucrări ale lui 
Elisée Reclus şi Gérando, a contribuit în mod hotărâtor la 
învăluirea într-o aură romantică a ținutului carpatin şi a 
atras atenţia Europei nu numai asupra frumuseţilor unui 
peisaj legendar, ci şi asupra dramei naţionale desfăşurată 
în Transilvania secolului trecut! 

Ecoul romanului, surprinzător de puternic în rândurile 
contemporanilor, pare azi atenuat. Această povestire, cum 
mai modest o intitulează Jules Verne, să fi îmbătrânit oare 
mai repede decât atâtea dintre operele scriitorului? Ea a 
fost totuşi selecționată printre cele zece lucrări, considerate 
drept cele mai reprezentative, pe care populara colecţie 
Livre de Poche le-a editat în 1966 într-un tiraj record de 1 
000 000 exemplare, cu prilejul sărbătoririi Anului Jules 
Verne... Caracterul întrucâtva desuet al micului roman să 
ne izbească oare mai degrabă pe noi, cititorii români, 
scăpând cititorilor de limbă franceză? Să încercăm a ne 
lămuri. 


196 


Tot ceea ce putea părea «neverosimil» în întâmplările 
narate la 1892, când Castelul din Carpaţi a văzut lumina 
tiparului - şi chiar «într-unul din ultimii ani ai secolului al 
XIX-lea», când ele se petrec - a devenit azi nu numai 
verosimil, ci realmente banal, tocmai datorită acelor 
«resurse ştiinţifice» invocate de Jules Verne şi care, în cazul 
dat, nu mai constituie de mult «zestrea viitorului», ci 
moştenirea trecutului. Minunile electrice ale lui Orfanik ne 
fac să zâmbim, spaimele vereştenilor ni se par naive din 
cale-afară. 

Ni s-ar putea obiecta că observaţia e valabilă pentru 
cele mai multe dintre anticipaţiile lui Jules Verne (fără să 
ştirbească prea mult din farmecul lucrărilor sale, ce rămân 
an de an în fruntea listelor de traduceri făcute în toate 
limbile pământului). Dar am aminti atunci că o călătorie în 
submarin, ocolul lumii sau zborul cosmic, deşi perfect 
posibile, nu sunt totuşi nici azi la îndemâna oricui, în vreme 
ce electricitatea a intrat în viaţa noastră în asemenea 
măsură şi ne-a devenit atât de familiară, încât ne vine greu 
să ne mai minunăm de utilizarea ei, fie şi în scopuri 
excentrice. Limitându-se la o anticipare de numai câţiva ani 
cu privire la folosirea unei invenţii căreia pare să nu-i fi 
prevăzut colosala extindere, scriitorul a grăbit îmbătrânirea 
naraţiunii sale şi sentimentul acesta îi încearcă desigur pe 
toţi cei care o descoperă azi. 

Ceea ce n-a pierit însă pentru cititorii din lumea 
întreagă e parfumul exotic, culoarea locală, farmecul 
«îndepărtatei» Transilvanii, această provincie a «Extremei 
Europe» cum o numeşte Jules Verne cu o expresie menită 
să sugereze distanţa pe care o evocă Extremul-Orient. Vai! 
farmecul acesta dispare pentru cei ce cunosc mai bine 


197 


decât el locurile, obiceiurile şi traiul oamenilor din Valea 
Jiului. În cazul nostru, magia exotismului nu poate opera. 
De aceea, poate, povestirea a îmbătrânit mai vizibil pentru 
noi, de aceea îi detectăm mai degrabă suflul scurt, 
necompensat de factorii care-l ascund cititorilor pentru care 
România a rămas o ţară depărtată, chiar dacă nu 
necunoscută. Şi ne putem întreba cu oarecare melancolie 
cum apare Patagonia în ochii unui patagonez ce parcurge 
Copii căpitanului Grant.... 

Ne rămâne oare atunci atât de puţin din cunoscuta 
povestire a lui Jules Verne? Din fericire, nu. Pentru că am 
vorbit de optica noastră, se cuvine să subliniem cu putere, 
în primul rând, datoria de recunoştinţă pe care noi, românii, 
am contractat-o faţă de cel ce a scris cu atâta dragoste 
despre oamenii văii Jiului, îmbrăţişându-le fără reticenţe 
idealul naţional. Nedezminţindu-se nici de astă dată, Jules 
Verne şi-a îndreptat întreaga simpatie către un popor 
asuprit şi dornic de libertate, pe care l-a înfăţişat cu o 
consecventă căldură. Toţi eroii principali ai romanului sunt 
români şi toţi sunt oameni de treabă, până şi lăudărosul 
Patac. În ciuda tendenţioaselor mijloace de informare care-i 
stăteau la îndemână, Jules Verne a înţeles tragedia 
urmaşilor vechilor daci, supuşi «la cea mai nedemnă 
asuprire» şi a notat că «viitorul le aparţine». Acest mic 
roman a creat un val de simpatie pentru «valahi» şi a 
contribuit astfel - fie şi indirect - la formarea unei opinii 
publice favorabile aspirațiilor către unitatea naţională a 
românilor. Numai această împrejurare, singură, ar justifica 
interesul de care Castelul din Carpaţi e firesc să se bucure 
în România. Dar am fi nedrepţi dacă n-am recunoaşte şi 
calităţile literare ale lucrării şi, în primul rând, atmosfera 


198 


romantică pe care Jules Verne s-a priceput s-o creeze în 
jurul negurosului său erou principal. 

Radu Gorj se integrează în galeria personajelor scumpe 
lui Jules Verne, eroi îndrăgostiţi de libertate şi care au 
sacrificat totul pentru ni a-i asigura victoria, eroi învinşi de 
împrejurări potrivnice şi care au devenit «ciudaţi», s-au 
închis în ei, refuzând contactul cu o lume ce i-a dezamăgit 
acceptând - pe ruinele speranţelor de ieri - instaurarea unor 
rânduieli nedrepte. Mânari, neînfrânţi şi singuri, aceşti eroi 
au supravieţuit idealului lor şi s-au cantonat într-o 
mizantropie care nu reprezintă decât un ultim răspuns la 
marea lor dragoste înşelată, expresia ireversibilei lor 
dezamăgiri. 

În această ordine de idei e interesant de subliniat faptul 
că, dacă banul Teleac pare a juca în roman rolul eroului 
pozitiv în luptă cu maleficul stăpân al Castelului din Carpaţi, 
o lectură atentă demonstrează că lucrurile nu sunt atât de 
simple. Singurul punct comun între cei doi protagonişti - în 
afara originii lor naţionale şi sociale, evident - e 
singurătatea. Amândoi au rămas de timpuriu orfani. Dar, în 
vreme ce boierul Radu şi-a consacrat viaţa luptei pentru 
libertatea poporului său, banul Frâncu a dus existenţa unui 
boier de ţară şi s-a mulţumit cu plăcerile vânătorii. Amândoi 
se întâlnesc apoi în admiraţia faţă de Stilla. Radu Gorj n-a 
manifestat însă niciodată dorinţa de a o răpi, de a o avea 
numai pentru el - deşi o admiră dinaintea lui Teleac, nici n-a 
încercat s-o cunoască - pe când visul tânărului ban e s-o 
ducă în castelul lui de lângă Craiova pentru a se bucura 
singur de farmecul şi arta cântăreţei. 

Eroul înfrânt pe câmpurile de luptă unde se disputa 
libertatea nu mai e acum decât un iubitor de muzică, 


199 


printre alţii, tot ce i-a rămas, tot ce-l ţine în viaţă e arta 
incomparabilă a Stillei, în care recunoaşte o valoare 
absolută, nobilă şi generoasă ca libertatea. Dar, consecvent 
cu altruismul trecutului său, nu-i trece prin minte s-o 
răpească nici celui din urmă dilettante şi se mulţumeşte s-o 
asculte din loja în fundul căreia se ascunde pentru a nu 
vedea publicul compus din oameni pe care-i disprețuiește, 
fără a le contesta totuşi dreptul de a se împărtăşi - ca şi el - 
din comorile artei. Numai un fatal concurs de împrejurări - 
strania depresiune a Stillei, inconştientul egoism de 
îndrăgostit al lui Frâncu şi tragicul accident al cântăreţei - îl 
determină să se retragă definitiv din lumea oamenilor, 
după o neizbutită încercare de sinucidere. Oamenii l-au 
dezamăgit din nou, înregistrările făcute de Orfanik sunt tot 
ce i-a rămas şi, cu ele, se închide în uriaşul mormânt al 
castelului său părăginit. 

Frâncu intervine atunci pentru a doua oară în tragica 
existenţă a lui Radu Gorj, ale cărui fantasmagorice mijloace 
de apărare alimentau cronica Vereştilor, dar nu făceau rău, 
în fond, nimănui. Fireşte, sfârşitul boierului Radu ilustrează 
convingerea lui Jules Verne că, oricât de perfect organizată, 
izolarea de societate nu-i cu putinţă şi nu poate constitui o 
soluţie. Stima lui se îndreaptă totuşi către sumbrul erou 
care nu ezită să meargă până la distrugere pentru a-şi 
apăra inviolabilitatea ultimului refugiu, răzbunându-se 
totodată asupra celui ce a retezat cel din urmă fir ce-l mai 
lega de lume, răzbunându-se asupra omenirii în genere, 
pentru a pieri sub ruinele castelului său într-o tragică 
apoteoză, înfrânt şi biruitor. Într-adevăr, dacă maniacul 
îmbătrânit şi cu minţile întunecate de suferinţă a fost 
înfrânt, omul liber a înregistrat o ultimă victorie, căreia nu-i 


200 


poate supravieţui. Un Radu Goij delincvent de drept comun, 
proscris, fugărit de poliţie şi nevoit să se coboare la toate 
compromisurile inerente unei vieţi la marginea societăţii nu 
e de conceput. Mândru şi demn până la excentricitate, 
eroul moare ca un simbol intransigent al independenţei, iar 
romantica lui figură continuă să impresioneze peste ani, 
stăruind în conştiinţa cititorului, în ciuda naivului ei 
anarhism. Cea mai însemnată cauză care asigură succesul 
Castelului din Carpaţi rămâne astfel memorabila realizare a 
acestui complex personaj, frate bun cu căpitanul Nemo şi 
cu atâţia eroi romantici, deveniți demoni pentru că nu li s-a 
îngăduit să fie îngeri. 
x 

O problemă care-l interesează în mod firesc pe cititorul 
român priveşte sursele documentării lui Jules Verne. 
Abundenţa numelor geografice şi a cuvintelor româneşti, 
pomenirea unor obiceiuri şi mai ales precizia cu care 
descrie peisajele Văii Jiului au dus la presupunerea că ar fi 
vizitat locurile despre care vorbeşte. Nu avem din păcate 
nici o dovadă în acest sens şi, cum pare greu de crezut că 
vizita în Transilvania a unui scriitor celebru ca autorul 
Castelului din Carpaţi putea trece neînregistrată de 
numeroşii gazetari ai vremii, care s-ar fi socotit onoraţi să 
obţină de la el interviuri şi declaraţii," trebuie să credem că 
Jules Verne a folosit în primul rând cele două izvoare 
(Reclus şi Gerando), menţionate, de altfel, la începutul 
romanului, unele surse mai greu de identificat, precum şi 
relatările unei prietene originară din Transilvania şi 
proprietară a unui mic «castel din Carpaţi», amplasat pare- 
se cam prin regiunea unde se desfăşoară acţiunea 
romanului. Amintirile acestei prietene îi vor fi fost deosebit 


201 


de utile, după cum miniaturalul ei castel, amplificat până la 
dimensiunile celui de la Hunedoara, a putut deveni, pentru 
circumstanţă, sumbra cetăţuie a lui Radu Gorj. (Cititorul 
dornic să cunoască mai bine împrejurările în care Jules 
Verne şi-a conceput romanul poate acum consulta cu mult 
folos remarcabila lucrare a lui lon Hobana 20 000 de pagini 
în căutarea lui Jules Verne (Ed. Univers, 1979) şi îndeosebi 
pasionantul capitol intitulat «Cântecul amintirii».) 


În sfârşit, o ultimă precizare. După cum se ştie, către 
sfârşitul secolului al XIX-lea singurele surse de informaţie 
referitoare la Transilvania şi accesibile unui străin nu 
puteau fi decât de provenienţă austro-ungară. Cum, 
datorită unor dificultăţi explicabile, Jules Verne a transcris 
greşit cuvintele româneşti pe care le citează şi cum ni s-a 
părut firesc să-i corectăm ortografia (un singur exemplu: 
Românul nu piere devine în transcrierea lui Roman ne 
pere), am considerat tot atât de necesară restabilirea 
vechilor nume geografice româneşti indicate de el în echi- 
valente maghiare sau germane, conform surselor cercetate 
şi hărților oficiale ale vremii. Dacă operaţia aceasta nu 
comportă dificultăţi şi am menţionat-o mai mult pentru a-l 
preveni pe cititorul căruia i-ar cădea în mâini textul original, 
lucrurile se schimbă atunci când e vorba de numele unor 
personaje de origine română, cărora romanul le atribuie 
sonorități cu totul bizare. A fost nevoie astfel de oarecare 
efort pentru a reconstitui o categorie de nume alterate şi a 
înţelege, de pildă, că fata numită de Jules Verne Miriota e 
Miorița (Miriota, adică mieluşeaua, precizează el la pag. 27) 
sau pentru a detecta o altă categorie de nume, echivalate 
cu corespondentul lor francez, ca Rodolphe, numele dat 


202 


castelanului din Carpaţi, care nu reprezintă decât 
transcrierea numelui Radu (ceea ce reiese din faptul că 
Jules Verne menţionează la pag. 19 un personaj istoric 
Rodolphe le Noir, alias Radu Negru, şi palatul său de la 
Curtea de Argeş). Nu vom prelungi lista exemplelor menite 
să ilustreze felul în care am procedat pentru restabilirea 
numelor corecte, fără de care povestirea Castelului din 
Carpaţi ni s-ar fi părut, în româneşte, falsă. Trebuie totuşi 
să menţionăm faptul că, pentru ediţia de faţă, am profitat 
de cercetările lui lon Hobana materializate în studiul amintit 
şi - pentru precizarea câtorva nume ale personajelor - am 
revenit asupra soluţiilor anterioare acceptând sugestiile 
acestui excelent cunoscător al operei verniene şi dând 
astfel banului de Craiova numele Teleac, învățătorului pe 
cel de Homorod etc. Menţiunea aceasta, evident, e menită 
să acorde Cezarului ce-i al Cezarului, dar şi să lămurească 
eventualele nedumeriri ale celui ce ar avea curiozitatea să 
compare prezenta ediţie cu aceea din 1967.... 


VLADIMIR COLIN 


CUPRINS : 
| see cata ela 2 T du tat 3 
[zii eee a a iii e ic tie 18 
ÎN sară ra ic pa a tt N e i A e ti a na 29 
| EEE EEE Ta NR e EEE SEP RC CI A RRC e CEE PRE ERE pn na 39 
ÎN fi E ca acuta ci tutte A E puta E ealle aaa ant 52 
Vanas EE O E E N 67 
Vcc ci ta e 0 a 0 A TEA 78 
A ete 2 a at a tt te tă 93 


mata Aaaa le atatia bee ee ol ata a ar d lea aaa 121 
X errapia ni ene Aapa aara KEAREN KECE E EACAN NEEE TEA 133 
Xe cats eta Pta e ao le pete ut 143 
Xa ee ei a at o te la iul data dl Sia 149 
REV eo not Ciel ai 0 lalea aaa tt A SC tii ela ata 159 
Vs nane e aaa a aaa a oara EEEa E a Aa aG 166 
A E EEA AA T 174 
Vii go ea ct ta a d 8 DD a d aidaa 183 
XV Il cl cacat 3 al lia tuia 184 

CASTELUL: DIN- CARPAŢI, AZI secat ace aaa ta oa 188 


204