Jules Verne — Castelul Din Carpati. Intamplari Neobisnuite

Articol |. Jules Verne 


Articol I. Jules Verne 


Articol II. Castelul din 
Carpaţi - Întâmplări 
neobișnuite 


Î. 

Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai romanţioasă. 
Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o socotim oare şi 
neadevărată? Ar fi o greşeală. Aparţinem unei vremi când 
totul se întâmplă, mai că avem dreptul să spunem: când 
totul s-a întâmplat. Dacă nu-i de crezut azi, povestirea 
noastră poate fi verosimilă mâine, graţie resurselor 
ştiinţifice care constituie zestrea viitorului, iar atunci nu-i va 
da nimănui prin minte s-o treacă în rândul legendelor. 
Dealtminteri, la capătul acestui practic şi pozitiv secol al 
nouăsprezecelea, nu se mai plăsmuiesc legende nici în 
Bretania, ţinutul sălbaticilor korrigani, nici în Scoţia, 
pământul brownielor şi al gnomilor, nici în Norvegia, patria 
asilor, a elfilor, a silfilor şi a valkiriilori, nici măcar în 
Transilvania, unde cadrul Carpaţilor se pretează în chip 
atât de firesc la toate evocările vrăjitoreşti. E cazul să 
notăm, totuşi, că ţara transilvană e încă foarte legată de 
superstiţiile începuturilor?. 

DI. de Gerando3 a descris aceste provincii ale extremei 
Europe, Elisee Reclus4 le-a vizitat. Amândoi n-au spus nimic 
despre ciudata poveste pe care se întemeiază acest roman. 
Au luat oare cunoştinţă de ea? Poate, dar n-or fi vrut să-i 
dea crezare. E păcat, pentru că ar fi povestit-o, unul cu 
precizia unui analist, celălalt cu poezia firească de care-i 
sunt pătrunse însemnările din călătorii. 


De vreme ce nici primul, nici al doilea n-au făcut-o, voi 
încerca s-o fac eu, în locul lor. 

În ziua de 29 mai a acelui an, un cioban îşi veghea turma 
la marginea unui podiş înverzit de la poalele Retezatului, 
care domină o vale fertilă, acoperită de copaci cu trunchiuri 
drepte şi îmbogăţită de holde mănoase. Galernele, vânturile 
de nord-vest, trec iarna ca briciul unui bărbier peste 
podişul acesta înalt, deschis, lipsit de adăpost. Prin partea 
locului se spune atunci că-şi potriveşte barba - şi uneori 
tare din scurt. 

Ciobanul n-avea nimic arcadian5 în felul cum era înţolit şi 
nimic bucolic în atitudine. Nu era un Dafnis, Amyntas, Tityr, 
Lycidas sau Melibeu6. Nu râul Lignon7 îi şoptea la 
picioarele încălţate în galenţi de lemn, ci Jiul valah, ale cărui 
ape proaspete şi pastorale ar fi fost vrednice să curgă prin 
meandrele romanului Astreea. 

Frig8, Frig din satul Vereşti - aşa se numea rusticul 
păcurar. Lungit pe o movilă căptuşită cu iarbă, dormea cu 
un ochi şi veghea cu celălalt, ţinându-şi luleaua mare în 
gură, şuierând pentru a-şi chema dulăii, când vreo oaie se 
depărta de păşune, sau suflând în bucium şi scoțând un 
sunet împrăştiat de multiplele ecouri ale munţilor. 

Era patru după-amiază. Soarele începea să scapete. 
Câteva piscuri, cu temeliile înecate într-o ceaţă plutitoare, 
erau luminate către răsărit. Spre miazăzi şi apus două 
curmături ale lanţului muntos lăsau să treacă pieziş câte un 
snop de raze, ca nişte şuvoaie de lumină strecurate printr-o 
poartă întredeschisă. 

Această descriere orografică ţine de porţiunea cea mai 
sălbatică a Transilvaniei, cunoscută sub denumirea de 
comitatul Clujului9. 

Ciudată fărâmă din imperiul Austriei, această Transilvanie, 
Erdely în limba maghiară, adică „ţara pădurilor”! Se 
mărgineşte cu Ungaria la nord, cu Valahia la sud, cu 
Moldova la vest10. Întinsă pe şaizeci de mii de kilometri 
pătraţi, deci pe şase milioane de hectare - cam a noua parte 


din Franţa - e un fel de Elveţie, dar cu jumătate mai mare 
decât ţinutul helvetic, fără a fi mai populată. Cu podişuri 
potrivite pentru semănături, păşuni îmbelşugate, văi 
capricios desenate, cu piscuri severe, vărgată de 
ramificaţiile de origine plutonică ale Carpaţilor, Transilvania 
e brăzdată de numeroase cursuri de apă care sporesc Tisa 
şi mândra Dunăre, ale cărei Porţi de Fier, la câteva mile11 
spre sud, închid defileul Balcanilor pe hotarul Ungariei cu 
imperiul otoman. 

Aşa arată această veche ţară a dacilor, cucerită de Traian 
în primul veac al erei creştine. 

Din ce tip făcea parte ciobanul Frig? Era oare un urmaş al 
vechilor daci? Greu de spus, văzându-i părul în 
neorânduială, faţa mânjită, barba încâlcită, sprâncenele 
groase ca două perii cu fire roşcovane, ochii de culoare 
nehotărâtă, între verde şi albastru, al căror colţ umed era 
cuprins de cearcănul bătrâneţii. Doar are şaizeci şi cinci de 
ani - cel puţin aşa s-ar părea. Dar e mare, uscat, drept sub 
cojocul gălbui şi mai puţin lăţos decât i-e pieptul, iar un 
pictor nu s-ar da îndărăt să-i prindă înfăţişarea, atunci 
când, împodobit cu o pălărie împletită - adevărat dop de 
paie - şi încremenit ca o stană de piatră, se sprijină în 
toiagul încovrigat la capăt. 

În clipa când razele pătrundeau prin curmătura de la 
apus, Frig se întoarse; apoi, ducându-şi mâna pe jumătate 
închisă la ochi, îşi făcu un fel de lunetă - aşa cum ar fi dus o 
pâlnie la gură, ca să poată fi auzit la depărtare - şi privi cu 
multă luare-aminte. 

În curmătura limpede de la orizont, la o milă bună, dar 
mult micşorate din pricina depărtării, se profilau formele 
unei cetăţui. 

Vechiul castel ocupa, pe o culme singuratică a pasului 
Vulcan, partea superioară a unui podiş, numit Dealul 
Gorgan. În lumina scăpărătoare, volumele se detaşau net, 
cu limpezimea unor imagini stereoscopice. Cu toate 
acestea, ochiul păcurarului trebuie să fi fost înzestrat cu o 


mare putere pentru a desluşi vreunul dintre amănuntele 
grămezii îndepărtate. 

Deodată, iată-l că strigă, clătinând din cap: 

— Bătrână cetăţuie!... Bătrână cetăţuie!... Degeaba te 
propteşti în temelie!... Încă trei ani şi vei fi încetat să dăinui, 
de vreme ce fagul tău mai are doar trei crăci! 

Sădit la marginea unuia dintre bastioanele cetăţuii, fagul 
se zărea negru pe fundalul cerului, ca decupat gingaş din 
hârtie, şi, la acea depărtare, abia ar fi putut fi văzut de 
către oricine, în afara lui Frig. 

— Da, repetă el, trei crăci!... Erau patru ieri, dar a patra a 
căzut azi-noapte... l-a rămas numai ciotul... Acolo unde se 
desfac de trunchi nu mai număr decât trei... Numai trei, 
bătrână cetăţuie... numai trei! 

Dacă-l priveşte din punct de vedere ideal, închipuirea face 
cu dragă inimă dintr-un cioban o făptură visătoare şi 
contemplativă; conversează cu planetele; stă de vorbă cu 
stelele; citeşte în cer. De fapt, e îndeobşte o brută ignorantă 
şi încuiată. Cu toate acestea, naivitatea generală îi atribuie 
lesne daruri supranaturale; ştie să vrăjească; după cum îi 
trăsneşte, înlătură farmecele sau le ţese în jurul oamenilor 
şi al dobitoacelor, ceea ce - într-un asemenea caz -e 
totuna; vinde prafuri de dragoste; i se cumpără licori şi 
descântece. 

Nu merge oare până acolo încât face sterpe brazdele, 
aruncând în ele pietre descântate, şi oile - numai uitându-se 
la ele cu ochiul stâng? 

Eresurile acestea ţin de toate timpurile şi de pretutindeni. 
La ţară, chiar în mijlocul unor ţinuturi mai civilizate, nimeni 
nu trece pe dinaintea unui cioban fară a-i adresa un cuvânt 
prietenesc sau bineţe pline de tâlc, salutându-l cu numele 
de „păstor”, la care ţine. A-ţi ridica pălăria în faţa lui îţi 
îngăduie să scapi de puteri vătămătoare, şi pe drumurile 
Transilvaniei nu eşti scutit de una ca asta, mai mult decât 
aiurea. 


Frig era luat drept vrăjitor, în stare să işte vedenii 
fantastice. Cutare zicea că vampirii şi strigoii i se supuneau; 
altul, că putea fi întâlnit când luna era în descreştere, în 
nopţi întunecoase cum sunt cele din alte ţinuturi în marele 
bisext12, călare pe stăvilarul morilor, la taifas cu lupii sau 
visând la stele. 

Frig îi lăsa să trăncănească, fiind în câştig. Vindea farmece 
şi contrafarmece. Dar, fapt vrednic de luat în seamă, era el 
însuşi la fel de naiv ca muşteriii lui şi, dacă nu credea în 
propriile-i farmece, dădea cel puţin crezare legendelor ce 
bântuiau ţinutul. 

Nu-i de mirare, aşadar, că ajunsese să prezică apropiata 
pieire a bătrânei cetăţui - de vreme ce fagul era împuţinat 
la trei crăci - şi nici că se zorea să ducă vestea la Vereşti. 

După ce-şi adunase turma, mugind din fundul bojocilor 
printr-un lung bucium de lemn alb, Frig apucă drumul spre 
sat. Dulăii, doi semigrifoni corciţi, arţăgoşi şi sălbatici, mai 
degrabă buni să înghită oile decât să le păzească, îl urmau, 
hărţuind dobitoacele. Erau acolo vreo sută de berbeci şi de 
Oi, dintre care o duzină de miei de un an, ceilalţi de trei şi 
de patru ani, cu patru şi şase dinţi. 

Turma era a judecătorului din Vereşti, birăul Colţ, care 
plătea comunei o sumă grasă pentru păşunat şi-l preţuia 
foarte pe păcurarul său Frig, ştiindu-l tare îndemânatic la 
tuns şi tare priceput la vindecarea bolilor, umflături, 
streche, gălbează, râie, dalac şi alte afecţiuni de 
provenienţă ovină. 

Turma înainta în masă compactă, cu berbecul conducător 
în frunte, jsunându-şi tălăngile în mijlocul behăielilor. 

La ieşirea de pe izlaz, Frig apucă o potecă largă, trecând 
pe lângă câmpuri fară capăt. Unduiau acolo minunatele 
spice ale unui grâu cu paiul foarte lung; se întindeau acolo 
câteva lanuri de cucuruz13, porumbul din partea locului. 
Drumul ducea către marginea unei păduri de pini şi brazi, 
cu adâncuri răcoroase şi întunecate. Mai jos, Jiul îşi plimba 


apele luminoase, limpezite de prundişul de pe fund, şi pe 
care pluteau buştenii tăiaţi de joagărele de pe deal. 

Câinii şi oile se opriră pe partea dreaptă a râului, la nivelul 
malului, şi se puseră să bea cu lăcomie, mişcând tufişurile 
crescute alandala. 

Vereştii nu mai erau decât la trei bătăi de puşcă, dincolo 
de un şir des de sălcii, alcătuit de copaci zdraveni şi nu 
dintre cei tunşi şi închirciţi, care fac coroană la câteva 
picioare deasupra rădăcinilor. 

Şirul sălciilor se desfăşura până către povârnişurile 
pasului Vulcan, al cărui sat, purtând acelaşi nume, ocupă o 
ridicătură pe versantul meridional al masivului Pleşa. 

La ceasul acela, câmpiile erau pustii. Plugarii se întorc 
doar la căderea nopţii la căminele lor şi Frig nu apucase să 
schimbe cu nimeni pe drum tradiţionalele bineţe. Odată 
turma adăpată, când să se afunde în cutele văii, cineva se 
ivi la întorsătura Jiului, cu vreo cincizeci de paşi mai la vale. 

— Hei, prietene! îi strigă el păcurarului. 

Era unul dintre negustorii de bâlci ce vizitează pieţele 
comitatului, îi întâlneşti în oraşe, în târguşoare, până şi-n 
cele mai umile sate. Nu li-e greu să se facă înţeleşi: vorbesc 
toate limbile. Cel de acum era italian, sas sau valah? Nimeni 
n-ar fi putut Spune; dar era evreu, evreu polonez, mare, 
slab, cu nas arcuit, barbă ascuţită, frunte boltită, ochi foarte 
ageri. 

Marchitanul vindea lunete, termometre, barometre şi 
ceasuri mărunte. Ceea ce nu se afla închis în sacul prins de 
umerii lui cu curele zdravene îi spânzura de gât şi de brâu: 
un adevărat galantar, un soi de tarabă ambulantă. 

Evreul era pesemne stăpânit de respectul sau poate de 
teama salutară pe care o inspiră ciobanii. De aceea îl salută 
pe Frig, făcându-i semn cu mâna. Apoi, în limba română, 
spuse cu un accent străin: 

— Îţi merge precum doreşti, prietene? 

— Da... după vreme, răspunse Frig. 

— Atunci îţi merge bine azi, că-i frumos. 


— Şi-o să-mi meargă rău mâine, c-are să plouă. 

— Are să plouă?... strigă marchitanul. Păi aici, la voi, plouă 
fără nori? 

— Au să vină şi norii, la noapte... şi încă de-acolo... din 
partea rea a muntelui. 

— De unde ştii? 

— După lâna oilor, care-i ţeapănă şi uscată ca o piele 
argăsită. 

— Atunci, cu atât mai rău pentru cei ce bat drumurile... 

— Şi cu atât mai bine pentru cei rămaşi în pragul caselor 
lor. 

— Doar că pentru asta trebuie să ai casă, păstorule. 

— Ai copii? spuse Frig. 

— Nu. 

— Eşti însurat? 

— Nu. 

Şi Frig punea toate întrebările astea pentru că pe-acolo e 
obiceiul să-i iscodeşti pe cei cu care te întâlneşti. 

Apoi, adăugă: 

— De unde vii, marchitane? 

— De la Sibiu. 

Sibiul e unul dintre cele mai de seamă târguşoare ale 
Transilvaniei. Părăsindu-l, dai de valea Jiului transilvănean, 
ce coboară până-n târgul Petroşeni. 

— Şi te duci...? 

— La Cluj. 

Pentru a ajunge la Cluj e de ajuns să urci către valea 
Mureşului, apoi, prin Alba Iulia, urmând cele dintâi rânduri 
ale munţilor Bihor, dai de capitala comitatului. Cale de cel 
mult douăzeci de mile14. 

La drept vorbind, negustorii ăştia de termometre, 
barometre şi hodoroage te duc întotdeauna cu gândul la 
nişte fiinţe aparte, de factură cumva hoffmanescă15. Faptul 
ţine de meseria lor. Vând timp sub toate formele, cel trecut, 
cel care este, cel care va fi, aşa cum alţi coropcari vând 
coşuri, împletituri său pânzeturi. S-ar zice că sunt comis- 


voiaj orii Casei Saturn et Co., având firma La nisiparniţa de 
aur. 

Şi a fost fără îndoială impresia pe care evreul i-a făcut-o şi 
lui Frig, care privea nu fără mirare galantarul de obiecte, 
noi pentru el, cărora nu le cunoştea rostul. 

— Hei, marchitane, întrebă el, întinzând mâna, la ce 
slujesc vechiturile care-ţi zăngăne la brâu ca oasele unui 
bătrân spânzurat? 

— Îs lucruri de preţ, răspunse negustorul, lucruri 
folositoare oricui. 

— Oricui, strigă Frig clipind, chiar şi unor ciobani? 

— Chiar şi unor ciobani. 

— Şi şurubăria asta...? 

— Şurubăria asta, răspunse evreul, făcând să joace între 
mâinile lui un termometru, îţi spune dacă-i cald sau dacă-i 
frig. 

— Păi, frate, o ştiu şi singur când năduşesc sub cojoc, sau 
tremur sub şubă. 

De bună seamă, atât îi era de ajuns unui păcurar, care nu- 
şi bătea capul cu întrebările pe care şi le pune ştiinţa. 

— Şi ditai hodoroaga asta cu ac? adăugă el, arătând un 
barometru aneroid. 

— Nu-i o hodoroagă, ci un instrument care-ţi spune dacă 
mâine-i frumos sau dacă va ploua... 

— Zău? 

— Zău. 

— Bine! i-o trânti Frig, nu l-aş vrea nici pentru un crăiţar. 
Oare numai văzând norii târându-se pe munte sau gonind 
peste piscurile cele mai înalte nu ştiu, cu douăzeci şi patru 
de ore înainte, cum va fi vremea? Uite, vezi negura aia care 
pare să se ridice din pământ?... 

Ei bine, ţi-am mai spus, înseamnă că mâine ne plouă. 

De fapt, ciobanul Frig, mare observator al vremii, se putea 
lipsi de barometru. 

— N-am să te mai întreb dacă n-ai trebuinţă de un 
orologiu, adăugă marchitanul. 


— Un orologiu?... Am unul care merge singur şi se leagănă 
peste capul meu. E soarele de colo. Vezi tu, prietene, când 
se opreşte în vârful Haiducului se cheamă că s-a făcut de 
prânz, şi când priveşte prin curmătura lui Anghel înseamnă 
că-i ceasul şase. Oile o ştiu la fel de bine ca şi mine, câinii la 
fel de bine ca oile. Păstrează-ţi, aşadar, hodoroagele! 

— Fie, răspunse marchitanul, mi-ar fi greu să fac avere de 
n-aş avea şi alţi mugşterii, afară de păstori! Prin urmare nu-ţi 
lipseşte nimic...? 

— Nici măcar nimic. 

Dealtfel, toată marfa aceea ieftină era de fabricaţie tare 
proastă, barometrele neînţelegându-se între ele în privinţa 
variabilului sau a timpului frumos, acele orologiilor arătând 
ceasuri prea lungi sau minute prea scurte, în sfârşit, lucru 
de mântuială. Poate că ciobanul bănuia una ca asta şi nu 
ţinea deloc să facă pe cumpărătorul. Totuşi, în clipa când 
era gata să-şi apuce din nou toiagul, iată-l că scutură un soi 
de tub atârnat de breteaua marchitanului, zicând: 

— La ce-i bună ţeava asta...? 

— "Ţeava asta nu-i o ţeavă. 

— Să fie o lătrătoare? 

Şi ciobanul înţelegea prin asta un fel de pistol vechi, cu 
ţeava răsfrântă. 

— Nu, zise evreul, e o lunetă. 

Era una dintre lunetele de rând, care măresc de cinci-şase 
ori obiectele sau le apropie în egală măsură, ceea ce 
produce acelaşi rezultat. 

Frig desprinsese instrumentul, îl privea, îl pipăia, îl 
întorcea, făcea să-i lunece, unul peste altul, cilindrele. 

Apoi, dând din cap: 

— O lunetă? spuse. 

— Da, păstorule, ba încă una straşnică şi care-ţi lungeşte 
binişor vederea. 

— Păi am ochi buni, prietene. Pe timp senin văd ultimele 
stânci până la capătul Retezatului şi cei din urmă copaci din 
fundul pasului Vulcan. 


— Fără să clipeşti...? 

— Fără să clipesc. Roua m-a învrednicit de una ca asta, că 
dorm de cu seară până dimineaţa sub cerul liber. lacă ce-ţi 
curăţă de minune lumina ochiului. 

— Cum... roua? răspunse marchitanul. Ar trebui mai 
degrabă să te orbească... 

— Nu pe ciobani. 

— Fie! Dar, chiar dacă ai ochi buni, ai mei sunt şi mai buni, 
atunci când îi potrivesc la capătul lunetei. 

— Oare... 

— Priveşte, potrivindu-i pe ai tăi... 

— Eu? 

— Încearcă. 

— Şi nu mă costă nimic? întrebă Frig, de felul lui tare 
neîncrezător. 

— Nimic... dacă nu te hotărăşti să-mi cumperi şurubăria. 

Liniştit în privinţa asta, Frig luă luneta, căreia marchitanul 
îi potrivi tuburile. Apoi, închizând ochiul stâng, duse vizorul 
la ochiul drept. 

Privi mai întâi în direcţia pasului Vulcan, urcând spre 
Pleşa. După asta cobori instrumentul şi-l îndreptă spre satul 
Vereşti. 

— He-he, spuse el, e totuşi adevărat!... Bate mai departe 
decât ochii mei... Uite uliţa mare... Recunosc oamenii... 
Hait, Nicu Deac, pădurarul, se-ntoarce din inspecţie, cu 
raniţa-n spinare şi puşca pe umăr... 

— Dacă ţi-am spus! îi atrase marchitanul luarea-aminte. 

— Da... da... e chiar Nicu! adăugă ciobanul. Şi cine-i fata 
care 

— iese din casa jupânului Colţ, în fustă roşie şi bluză 
neagră, ca pentru a-i veni în întâmpinare?... 

— Priveşte, păstorule, ai să recunoşti fata la fel de bine ca 
pe flăcău. 

— Păi da!... E Mioriţa... frumoasa Mioriţa! Of, 
îndrăgostiţii... 


Îndrăgostiţii!... De data asta cată să se ţină bine, că-i ţin şi 
eu în vârful ţevii şi nu pierd niciuna dintre fandoselile lor! 

— Ce zici de scula mea? 

— He-he... că te face să vezi departe! 

Pentru faptul că Frig nu apucase să privească niciodată 
printr-o lunetă, satul Vereşti merita să fie aşezat printre 
cele mai înapoiate din comitatul Clujului. Şi aşa şi era, 
precum se va vedea curând. 

— Hai, păstorule, reluă negustorul, priveşte încă o dată... 
şi mai departe de Vereşti... Satu-i prea aproape de noi... 
Priveşte dincolo de el, mult dincolo, dacă-ţi spun! 

— Şi n-are să mă coste mai scump...? 

— Nu mai scump. 

— Bine!... Caut înspre Jiul transilvănean!... Da... uite 
clopotniţa din Livezeni... O recunosc după crucea ciungită 
de un braţ. Şi, dincolo de ea, în vale, printre brazi, zăresc 
clopotniţa din Petroşeni, cu cocoşul ei de tablă care-şi ţine 
ciocul căscat de parcă şi-ar striga găinuşele!... Şi-acolo, 
turla care împunge din mijlocul copacilor... trebuie să fie 
turla din Petrila... Dar, ia stai, marchitane, stai aşa, de 
vreme ce preţul e acelaşi... 

— Acelaşi, păstorule. 

Frig se răsucise către dealul Gorgan; apoi urmări cu vârful 
lunetei perdeaua pădurilor întunecate de pe povârnişurile 
masivului Pleşa, iar câmpul obiectivului încadră silueta 
îndepărtată a cetăţuii. 

— Da, strigă el, craca a patra e la pământ!... Am văzut 
bine...! 

Şi nimeni n-are să meargă s-o culeagă pentru a-i da foc în 
cinstea lui Sân-lon... Nu, nimeni... nici măcar eu!... Ar 
însemna să-ţi pui la bătaie şi trupul, şi sufletul. Dar nu te 
necăji!... Careva s-o pricepe s-o vâre-n noaptea asta în 
mijlocul focului lui din iad... Necuratul! 

Necuratul, aşa i se spune diavolului, când e pomenit prin 
partea locului. 


Poate că evreul ar fi cerut să i se desluşească vorbele, de 
neînțeles pentru cineva care nu era din satul Vereşti sau din 
împrejurimi, când Frig strigă cu un glas în care teama se 
împletea cu mirarea: 

— Dar ce-i negura aia care ţâşneşte din donjon?... Să fie 
negură...? 

Nu!... S-ar zice că-i un fum... Nu-i cu putinţă!... Hornurile 
cetăţuii nu mai fumegă de ani şi ani de zile! 

— Dacă vezi acolo fum, păstorule, înseamnă că e fum. 

— Nu... marchitane, nu!... S-o fi aburit sticla sculei. 

— Şterge-o. 

— Şi chiar de-aş şterge-o... 

Frig întoarse luneta şi, după ce-i frecă sticlele cu mâneca, 
o duse din nou la ochi. 

Într-adevăr, o şuviţă de fum se desfăşura în vârful 
donjonului. 

Urca drept în văzduhul liniştit, iar panaşul i se pierdea în 
norii din înălţimi. 

Frig, încremenit, nu mai scotea o vorbă. Toată atenţia i se 
concentra asupra cetăţuii, pe care umbra suitoare începea 
s-o cucerească, la nivelul dealului Gorgan. 

Deodată lăsă luneta şi, ducându-şi mâna la straiţa ce-i 
spânzura sub cojoc: 

— Cât face ţeava? întrebă., 

— Un florin jumate, răspunse marchitanul. 

Şi-ar fi dat luneta şi pe un florin, numai să-şi fi arătat Frig 
dorinţa de a se tocmi. Dar ciobanul nici nu clipi. Aflat vădit 
sub puterea unei uluiri, pe cât de neaşteptată, pe atât de 
inexplicabilă, vâri mâna în fundul straiţei şi scoase din ea 
banii. 

— Pentru dumneata cumperi luneta asta? întrebă 
marchitanul. 

— Nu... pentru stăpânul meu, judecătorul Colţ. 

— Atunci are să-ţi dea banii îndărăt... 

— Da... doi florini, cât mă costă... 

— Cum aşa... doi florini...? 


— Păi, de bună seamă!... Şi, cu asta, seara bună, prietene. 

— Bună seara, păstorule. 

Iar, şuierându-şi câinii şi îndemnându-şi turma, Frig urcă 
degrabă în direcţia satului Vereşti. 

Văzându-l cum se duce, evreul clătină din cap, de parcă ar 
fi avut de-a face cu un scos din minţi: 

— Dacă aş fi ştiut, murmură el, i-aş fi vândut luneta mai 
scump! 

Apoi, potrivindu-şi marfa la brâu şi pe umeri, apucă spre 
Alba Iulia, coborând din nou pe malul drept al Jiului. 

Încotro? Puțin ne pasă. Nu face decât să treacă prin 
povestirea noastră. Nu-l veţi mai revedea. 

II. 

Fie că-i vorba de stânci îngrămădite de natură în epocile 
geologice, după cele din urmă convulsii ale solului, sau de 
construcţii datorate mâinii omeneşti, peste care a trecut 
suflarea timpului, privite de la o depărtare de câteva mile 
ele seamănă cumva. Piatra brută sau ceea ce a fost piatră 
cioplită se confundă cu uşurinţă. De departe, aceeaşi 
culoare, aceleaşi trăsături, aceleaşi devieri ale liniilor, în 
perspectivă, aceeaşi uniformitate de nuanţă sub patina 
cenuşie a secolelor. 

Aşa era şi cu cetăţuia, cu alte cuvinte, Castelul din Carpaţi. 
Nu era cu putinţă să-i deosebeşti formele nedesluşite în 
vârful dealului Gorgan, pe care-l încunună la stânga pasului 
Vulcan. Nu se desprinde în relief pe fundalul munţilor. Ceea 
ce ai fi îndemnat să iei drept donjon nu e, poate, decât un 
stâlp de piatră. Privitorul crede că zăreşte crenelurile unui 
zid dintre bastioane acolo unde nu se află, poate, decât o 
creastă stâncoasă. Întregul e vag, nehotărât, nesigur. Astfel 
că, dacă am da crezare diverşilor turişti, Castelul din 
Carpaţi nu există decât în închipuirea locuitorilor din 
comitat. 

Fireşte, cel mai simplu mijloc de a te lămuri ar fi să te 
înţelegi cu o călăuză din Vulcan sau Vereştj, să urci prin 
chei, să te caţări pe culme, să vizitezi toate clădirile. Numai 


că o călăuză e mai anevoie de găsit decât drumul ce duce la 
cetăţuie. În acest ţinut al celor două Jiuri nimeni nu s-ar 
învoi să călăuzească un călător spre Castelul din Carpaţi, 
oricare i-ar fi răsplata. Cum-necum, iată ce s-ar fi putut zări 
din această veche locuinţă în câmpul unei lunete mai 
puternice şi mai bine centrate decât instrumentul de 
duzină, cumpărat de ciobanul Frig pentru jupânul Colț. 

Cu opt sau nouă sute de picioare îndărătul pasului Vulcan, 
o incintă de culoarea gresiei, căptuşită cu un hăţiş de plante 
de stâncă, şi care se rotunjeşte pe o circumferință de patru- 
cinci sute de stânjeni, însoţind denivelările podişului; la 
fiecare extremitate, două bastioane de colţ, dintre care cel 
din dreapta, pe care creştea faimosul fag, mai poartă o 
măruntă cuşcă sau gheretă cu acoperiş ţuguiat; la stânga, 
câteva laturi de zid întărite de contraforturi în relief, 
purtând clopotniţa unei bisericuțe, al cărei clopot dogit se 
pune în mişcare pe furtuni puternice, spre marea spaimă a 
oamenilor din partea locului; la mijloc, în sflrşit, încununat 
de o platformă cu creneluri, un donjon greoi, cu trei rânduri 
de ferestre alcătuite din ochiuri de sticlă prinse cu plumb şi 
al cărui prim etaj e înconjurat de o terasă circulară; pe 
platformă, o lungă tijă metalică împodobită cu semnul 
feudal, un fel de morişcă de vânt, sudată de rugină şi pe 
care o ultimă rafală de galernă a înţepenit-o în poziţia sud- 
est. 

Cât priveşte ceea ce se afla dincolo de zidul de incintă, 
spart în nenumărate locuri, dacă adăpostea vreo clădire 
bună de locuit, dacă o podişcă şi o poartă îngăduiau 
intrarea, nu se mai ştia de ani de zile. De fapt, deşi Castelul 
din Carpaţi era mai bine păstrat decât părea, o spaimă 
molipsitoare, îndoită de superstiție, îl apăra nu mai puţin 
decât o puteau face odinioară pivele, săcăluşele, 
bombardele, balimezele şi celelalte piese de artilerie ale 
veacurilor de demult. 

Castelul din Carpaţi ar fi meritat totuşi să fie vizitat de 
către turişti şi iubitori de antichităţi. Poziţia lui, pe creasta 


dealului Gorgan, e deosebit de frumoasă. De pe platforma 
superioară a donjonului priveliştea se întinde până la ultima 
limită a munţilor. În spate unduie lanţul înalt şi atât de 
capricios ramificat care alcătuieşte hotarul cu Valahia. În 
faţă se adânceşte sinuosul pas Vulcan, singurul drum 
practicabil între provinciile limitrofe. Dincolo de valea celor 
două Jiuri se ivesc târguşoarele Livezeni, Lonea, Petroşeni, 
Petrila, strânse la gura puţurilor slujind exploatării acestui 
bogat bazin carbonifer. 

Apoi, în ultimele planuri, o minunată răvăşeală de forme 
împădurite la bază, înverzite pe coaste, sterpe în vârf, pe 
care le domină piscurile abrupte ale Retezatului şi 
Parângului. În sfârşit, dincolo de valea Hațegului şi de albia 
Mureşului se ivesc îndepărtatele profiluri, înecate în neguri, 
ale Alpilor Transilvaniei centrale. 

În fundul acestei pâlnii, depresiunea solului alcătuia 
odinioară un lac în care se vărsau cele două Jiuri, înainte de 
a fi găsit o trecere prin lanţul muntos. Acum depresiunea 
nu mai e decât o exploatare carboniferă, cu inconvenientele 
şi avantajele ei; marile coşuri de cărămidă se îmbină cu 
ramurile plopilor, ale brazilor şi fagilor; fumurile întunecate 
strică aerul, plin cândva de mireasma pomilor fructiferi şi a 
florilor. Măcar că industria ţine districtul minier sub mâna-i 
de fier, atunci când se petrece povestirea noastră el n-a 
pierdut, cu toate acestea, încă nimic din caracterul sălbatic 
pe care-l datorează naturii. 

Castelul din Carpaţi datează din cel de al XII-lea sau al 
XIII-lea secol. Pe vremea aceea, sub cârmuirea căpeteniilor 
sau voevozilor16 mânăstiri, biserici, palate şi castele se 
fortificau cu tot atâta grijă ca târguşoarele sau satele. 
Boieri şi ţărani trebuiau să se păzească de atacuri de tot 
felul. Împrejurarea asta explică de ce vechea zidărie a 
cetăţii, bastioanele şi donjonul îi dădeau înfăţişarea unei 
construcţii feudale, gata de apărare. Ce arhitect a ridicat-o 
pe podişul acela, şi la asemenea înălţime? Nu se ştie, iar 
îndrăzneţul artist a rămas necunoscut, de n-o fi cumva 


românul Manole, cel atât de falnic cântat de legendele 
valahe şi care a zidit la Curtea de Argeş vestitul palat al lui 
Radu Negru. 

Dacă în jurul arhitectului mai stăruie îndoieli, nu există 
niciuna cu privire la familia care stăpânea cetăţuia. Boierii 
Gorj stăpâneau ţinutul din vremi imemorabile. Au fost 
amestecați în toate războaiele care au însângerat 
provinciile transilvane; au luptat împotriva ungurilor, a 
saşilor, a secuilor; numele lor figurează în cântecele17 şi 
doinele18unde se perpetuează amintirea acestor 
nenorocite perioade; aveau drept deviză faimoasa lozincă 
valahă: Dă până la moarte19! şi pentru cauza 
independenţei îşi dădură, îşi vărsară sângele, acest sânge 
care le venea de la romani, străbunii lor. 

Se ştie, atâtea silinţe, jertfe şi sacrificii n-au dus decât la 
cea mai nedemnă asuprire a urmaşilor acestei rase viteze. 
Ea nu mai are existenţă politică. Trei călcâie au zdrobit-o. 
Dar valahii din Transilvania nu deznădăjduiesc că-şi vor 
scutura jugul. Viitorul le aparţine şi ei repetă, cu o 
încredere de nezdruncinat, cuvintele în care li se 
concentrează toate năzuinţele: Românul nu piere20! 

Către mijlocul secolului al XIX-lea, ultimul reprezentant al 
boierilor Gorj era boierul Radu. Născut în Castelul din 
Carpaţi, îşi văzuse familia stingându-se în jurul lui încă din 
primii ani ai tinereţii. La douăzeci şi doi de ani se pomeni 
singur pe lume. Toţi ai săi căzuseră an de an, precum 
crăcile fagului secular de care superstiţia populară lega 
însăşi soarta cetăţuii. Fără rude, ba s-ar putea spune şi fără 
prieteni, ce va face boierul Radu pentru a umple răgazurile 
plictisitoarei singurătăţi pe care moartea o iscase în jurul 
său? Care-i erau gusturile, înclinațiile, aptitudinile? Nu i se 
cunoştea niciuna, în afara unei patimi nestăvilite pentru 
muzică, îndeosebi pentru cântul marilor artişti ai vremii. 
Atunci, lăsând în grija câtorva bătrâne slugi castelul, de pe- 
atunci tare părăduit, pieri într-o bună zi. Şi tot ce se află 
mai târziu a fost că-şi întrebuința averea, care era foarte 


însemnată, pentru a străbate cele mai de seamă centre 
lirice ale Europei, teatrele din Germania, din Franţa şi 
Italia, unde-şi putea astâmpăra nesătulele pofte de 
dilettante2 1. Era un excentric, pentru a nu spune un 
maniac. Ciudăţenia felului său de viaţă îngăduia formularea 
unor asemenea păreri. 

Amintirea patriei rămăsese totuşi adânc întipărită în inima 
tânărului boier Gorj. În vremea îndepărtatelor sale 
peregrinări nu-şi uitase ţara transilvană. De aceea se 
înapoie pentru a lua parte la una dintre sângeroasele 
răscoale ale ţăranilor români împotriva asupririi maghiare. 

Descendenții vechilor daci fură învinşi, iar pământul lor 
împărţit între biruitori. 

Tocmai în urma acestei înfrângeri şi-a părăsit pentru 
totdeauna boierul Radu Castelul din Carpaţi, din care unele 
părţi începuseră să cadă în ruină. Moartea nu întârzie să 
lipsească cetăţuia de ultimii slujitori, şi ea fu cu desăvârşire 
părăsită. Cât despre boierul Gorj, se zvonea că i se 
alăturase vestitului haiduc Rozsa Sândor, care luptase 
pentru independenţă. Din fericire pentru el, Radu Gorj se 
despărţise după sflrşitul luptei de betyar22, şi înţelept făcu, 
căci acesta sfârşise prin a cădea în mâinile poliţiei, care îl 
închisese în temniţa din Gherla. 

Cu toate acestea, o versiune fu îndeobşte acceptată de 
către oamenii comitatului, şi anume: că boierul Radu fusese 
ucis în timpul unei întâlniri între Rozsa Sândor şi vameşii de 
la hotar. Nu era adevărat, măcar că boierul Gorj nu se mai 
arătase de atunci în cetăţuie şi că nimeni nu se îndoia de 
moartea lui. Dar e mai prevăzător să primim cu rezervă 
zvonurile născute din credinţa populară. 

Castel părăsit, castel bântuit, castel cu vedenii. 
Imaginaţiile vii şi arzătoare l-au populat curând cu fantome, 
acolo se ivesc strigoi, iar duhurile se întorc la ceasuri de 
noapte. Tot aşa se petrec lucrurile în unele ţinuturi 
superstiţioase ale Europei, iar printre ele Transilvania 
poate năzui la un loc de frunte. 


Dealtfel, cum s-o fi putut rupe satul Vereşti de credinţele 
supranaturale? Popa şi învățătorul, ultimul însărcinat cu 
educaţia copiilor, celălalt îndrumând religia credincioşilor, 
propovăduiau asemenea poveşti cu atât mai vârtos cu cât le 
credeau din toată inima. 

Amândoi afirmau „întemeiaţi pe dovezi” că vârcolacii 
bântuie prin ţară, că vampirii, numiţi strigoi pentru că 
strigă, se adapă cu sânge omenesc, că stafiile23 rătăcesc 
printre ruine şi devin răufăcătoare dacă uiţi să le duci seară 
de seară băutură şi mâncare. Există iele, babele24, cărora 
se cuvine să te păzeşti să le ieşi în cale marţea şi vinerea, 
cele mai rele zile de peste săptămână. Ia pătrundeţi în 
adâncurile pădurilor din comitat, păduri fermecate, în care 
se ascund balauri25, dragoni uriaşi ale căror fălci se cască 
până-n nori, sau zmei26 cu aripi nemăsurate, care răpesc 
fecioarele de viţă împărătească, ba şi pe cele de neam 
prost, dacă-s chipeşe! lată destui monştri cumpliţi, pare-se, 
şi care-i geniul cel bun pe care li-l opune închipuirea 
poporului? 

Nimeni altul decât şarpele casei27, ce trăieşte prietenos în 
fundul vetrei şi căruia ţăranul îi cumpără puterea 
binefăcătoare, hrănindu-l cu fruntea laptelui. 

Iar dacă vreo cetăţuie a fost cândva durată spre a fi 
sălaşul oaspeţilor acestei mitologii româneşti, nu era ea 
oare Castelul din Carpaţi? Pe podişul lui singuratic, 
accesibil numai prin stânga pasului Vulcan, adăpostea fără 
îndoială balauri, iele, strigoi şi poate chiar câteva stafii din 
neamul boierilor Gorj. De aici, o faimă rea întru totul 
îndreptăţită, după cum se zicea. Nimănui nu i-ar fi dat prin 
minte să se încumete a-l vizita. Răspândea în jur o spaimă 
molipsitoare, după cum o mlaştină nesănătoasă împrăştie 
miasme pestilenţiale. Numai a te apropia până la un sfert 
de milă însemna să-ţi rişti viaţa în lumea asta şi mântuirea 
sufletului în cealaltă. Ceea ce se învăţa în mod curent la 
şcoala dascălului Homorod. 


Această stare de lucruri trebuia să ia totuşi sfârşit în clipa 
când din vechea fortăreață a boierilor Gorj nu va mai fi 
rămas nici piatră pe piatră. Şi tocmai aici intervenea 
legenda. 

După cei mai autorizaţi fruntaşi din Vereşti, existenţa 
cetăţuii era legată de cea a bătrânului fag ale cărui ramuri 
se crispau pe bastionul de colţ, aflat la dreapta zidului. 

De la plecarea lui Radu Gorj - cei din sat şi îndeosebi 
păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta - fagul îşi 
pierdea an de an câte una dintre crăcile principale. Atunci 
când boierul Radu fu văzut pentru cea din urmă oară pe 
platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece, 
iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare cracă 
desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei 
de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai 
fi căutat atunci pe dealul Gorgan rămăşiţele Castelului din 
Carpaţi. 

De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care 
închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi, mai întâi, 
bătrânul fag era oare într-adevăr ciuntit de câte o cracă pe 
an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme, 
el care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea 
pe izlazul Jiului. Cu toate acestea, şi măcar că pe Frig nu se 
putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran ca şi pentru 
cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că 
cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe 
„fagul ocrotitor” nu se mai puteau număra decât trei crăci. 

Ciobanul se pregătea, aşadar, să apuce drumul spre sat 
pentru a duce marea noutate, când se petrecu întâmplarea 
cu luneta. 

Mare noutate, foarte mare, zău aşa! O şuviţă de fum în 
vârful donjonului... Cu instrumentul marchitanului Frig 
văzuse desluşit ceea ce ochii lui n-ar fi putut zări... Nu era 
abur, ci un fum care se pierdea în nori... Cu toate astea 
cetăţuia e părăsită... De tare multă vreme nimeni nu i-a 
trecut poarta, fără îndoială închisă, nici podişca, de bună 


seamă ridicată. Dacă-i locuită, numai făpturi supranaturale 
o locuiesc... Dar duhurile în ce or fi făcut focul într-unui din 
apartamentele donjonului?... într-o sobă, în cuhnie?... Era, 

într-adevăr, de neînțeles. 

Frig îşi zorea oile către strungă. La porunca lui, dulăii 
hărţuiau turma pe drumul ce suia şi al cărui praf se 
aşternea odată cu umezeala serii. 

Câţiva ţărani întârziaţi pe ogoare îl salutară pe când 
trecea, şi abia dacă le răspunse la bunăcuviinţă. De aici o 
adevărată îngrijorare, că, dacă vrei să ocoleşti farmecele, 
nu-i de ajuns să-i dai bineţe ciobanului, se cuvine să-ţi şi 
răspundă. Dar cu ochii rătăciţi, cu înfăţişarea-i ciudată şi 
mişcările nesăbuite, Frig nu prea părea să se îndemne la 
una ca asta. Dacă lupii şi urşii i-ar fi răpit jumătate din oi, şi 
tot n-ar fi fost mai pierit. Ce ştire rea aducea, de bună 
seamă? 

Cel dintâi care a aflat-o a fost judecătorul Colț. De cum îl 
zări, Frig îi strigă de departe: 

— Foc la cetăţuie, stăpâne! 

— Ce spui, Frig? 

— Spun ce e. 

— Ai înnebunit? 

Într-adevăr, cum să se fi aprins un foc în vechiul morman 
de pietre? Aşa puteai admite că Negoiul, cel mai înalt vârf 
din Carpaţi, era mistuit de flăcări. Şi n-ar fi fost mai absurd. 

— Zici, Frig, zici că arde cetăţuia?... repetă jupânul Colț. 

— Dacă nu arde, fumegă. 

— Or fi nişte aburi... 

— Nu, e fum... la să vezi. 

Şi amândoi se îndreptară către mijlocul uliţei mari a 
satului, unde se afla o terasă dominând prăpăstiile 
trecătorii şi de pe care se putea desluşi castelul. 

Odată ajunşi acolo, Frig îi întinse jupânului Colţ luneta. 

Fireşte, modul de întrebuințare al instrumentului nu-i era 
mai cunoscut decât ciobanului său. 

— Ce-i asta? zise el. 


— O şurubărie pe care ţi-am luat-o cu doi florini, stăpâne, 
şi care face patru! 

— De la cine? 

— De la un marchitan. 

— Şi de ce? 

— Potriveşte-o la ochi, ocheşte cetăţuia de colo, priveşte şi 
ai să vezi. 

Judecătorul îndreptă luneta în direcţia castelului şi-l 
cercetă îndelung. 

Da! O şuviţă de fum pornea de la unul dintre hornurile 
donjonului. 

Chiar atunci, împinsă de o boare, se târa pe coasta 
muntelui. 

— O şuviţă de fum! repetă jupânul Colț, uluit. 

În vremea asta, şi Frig şi el fuseseră ajunşi de Mioriţa şi de 
pădurarul Nicu Deac, care se întorseseră acasă de câteva 
clipe. 

— La ce-i bună? întrebă flăcăul, apucând luneta. 

— Ca să vezi departe, răspunse ciobanul. 

— Glumeşti, Frig? 

— Glumesc atât de puţin, pădurare, că-i abia un ceas de 
când te-am putut recunoaşte, pe când coborai drumul spre 
Vereşti, şi pe tine... 

Nu-şi isprăvi vorba. Mioriţa se îmbujorase, plecându-şi 
ochii frumoşi. Măcar că o fată cinstită avea dreptul să-şi 
întâmpine logodnicul. 

Şi ea şi el luară unul după altul faimoasa lunetă şi o 
îndreptară spre castel. 

Între timp sosiseră pe terasă vreo şase vecini şi, întrebând 
despre ce era vorba, se folosiră rând pe rând de lunetă. 

— Fum! O şuviţă de fum la cetăţuie!... spuse unul. 

— Poate a căzut trăsnetul pe donjon!... le atrase altul 
luareaaminte. 

— A trăsnit cumva?... întrebă jupânul Colţ, adresându-se 
ciobanului. 

— De opt zile, defel, răspunse ciobanul. 


Şi oamenii ăştia de ispravă n-ar fi fost mai uluiţi dacă li s- 
ar fi spus că gura unui crater se căscase în vârful 
Retezatului, pentru a face loc aburilor de sub pământ. 

III. 

Satul Vereşti e atât de puţin însemnat, încât cele mai multe 
hărţi nici nu-i indică aşezarea. În ordine administrativă stă 
chiar mai prejos decât vecinul lui, numit Vulcan după 
numele porțiunii masivului Pleşa pe care amândouă se află 
pitoresc cocoţate. 

La ora actuală exploatarea bazinului minier a dat un avânt 
considerabil afacerilor în târguşoarele Petroşeni, Livezeni şi 
altele, depărtate cu câteva mile. Nici Vulcanul, nici Vereştii 
nu s-au ales cu cel mai mic câştig de pe urma vecinătăţii cu 
un mare centru industrial; sunt şi azi aşa cum au fost acum 
cincizeci de ani, aşa cum fără îndoială vor mai fi şi peste o 
jumătate de veac; şi, după Elisee Reclus, o bună jumătate 
din populaţia Vulcanului e alcătuită doar „din slujbaşi 
însărcinaţi cu paza frontierei, vameşi, jandarmi, agenţi ai 
fiscului şi infirmieri ai posturilor de carantină”. Înlăturaţi 
jandarmii şi agenţii fiscului, adăugaţi o proporţie ceva mai 
însemnată de plugari şi veţi avea populaţia Vereştilor, adică 
vreo patru-cinci sute de locuitori. 

Satul ăsta e o uliţă, numai o uliţă largă, ale cărei pante 
repezi fac destul de neplăcut suişul sau coborâşul. Uliţa 
slujeşte drept drum natural între frontiera valahă şi cea 
transilvană. Pe aici trec cirezile de boi, turmele de oi, porcii, 
negustorii de carne proaspătă, de fructe şi cereale, rarii 
călători care se încumetă prin trecătoare, în loc să ia 
drumul de fier spre Cluj şi valea Mureşului. 

De bună seamă, natura a înzestrat cu dărnicie bazinul 
adâncit între munţii Bihor, Retezat şi Parâng. Bogat prin 
fertilitatea solului, e bogat şi prin toată averea ascunsă în 
măruntaie: mine de sare gemă la Turda, cu un randament 
anual de mai bine de douăzeci de mii de tone; muntele 
Praid, cu domul lui având o circumferință de şapte kilometri 
şi alcătuit numai din clorură de sodiu; minele de la Rimetea, 


care produc plumb, galenă, mercur şi mai ales fier, ale cărui 
zăcăminte au fost exploatate încă din secolul al X-lea; 
minele de la Hunedoara şi minereurile lor ce sunt 
transformate în oţel de calitate superioară; mine de huilă, 
lesne de exploatat pe primele straturi ale acestor văi 
lacustre, în districtul Haţeg, la Livezeni, la Petroşeni, vastă 
pungă cu un conţinut apreciat la două sute cincizeci de 
milioane de tone; în sfârşit, mine de aur în târgul Abrud, la 
Câmpeni, regiunea aurarilor, unde mii de mori cu un utilaj 
foarte simplu spală nisipurile de la Roşia Montană, 
„Pactolul28 transilvan”, şi exportă anual metal preţios în 
valoare de două milioane de franci. 

lată, s-ar părea, un district tare înlesnit de la natură, şi 
totuşi bogăţia asta nu sporeşte defel bunăstarea populaţiei. 
În orice caz, dacă centrele mai însemnate, Rimetea, 
Petroşeni, Lonea, posedă unele instalaţii potrivite cu nivelul 
industriei moderne, dacă aceste târguşoare au clădiri 
ordonate, supuse uniformizării echerului şi sforii zidarului, 
depozite, prăvălii, adevărate cetăţi muncitoreşti, dacă sunt 
înzestrate cu un oarecare număr de locuinţe cu balcoane şi 
verande, iată ceea ce nu-i de căutat nici în satul Vulcan, nici 
în satul Vereşti. 

Bine numărate, vreo şaizeci de case povârnite care încotro 
pe singura uliţă, împodobite cu un acoperiş năzdrăvan, a 
cărui coamă depăşeşte pereţii de chirpici, cu faţada privind 
spre grădină şi având drept etaj podul cu ferestruică, iar 
drept acaret un hambar părăduit, un staul strâmb de-a 
binelea, acoperit cu paie, ici şi colo un puț străjuit de 
cumpăna de care atârnă găleata de lemn, două, trei bălți 
care „o iau din loc” pe timp de furtună, pârâiaşe cărora 
vaduri întortocheate le înseamnă albia, aşa arată satul 
Vereşti, ridicat pe cele două laturi ale uliţei, între taluzurile 
piezişe ale trecătorii. Dar totul e proaspăt şi atrăgător; flori 
la porţi şi la ferestre, perdele de verdeață căptuşesc pereţii, 
ierburi ciufulite se iţesc prin aurul vechi al stufului, plopii, 
ulmii, fagii, brazii, arţarii se caţără deasupra caselor „cât de 


sus se pot căţăra”. Mai încolo se înşiruie treptele 
intermediare ale lanţului muntos şi, în ultimul plan, 
albăstrite de depărtare, vârfurile cele mai înalte ale 
munţilor se pierd în azurul cerului. 

Le Vereşti, ca şi în toată această parte a Transilvaniei, nu 
se vorbeşte nici germana, nici maghiara, ci româna - până 
şi printre cele câteva sălaşe de ţigani, stabili mai degrabă 
decât nomazi prin feluritele sate ale comitatului. Aceşti 
străini adoptă limba ținutului, aşa cum îi împrumută şi 
religia. Cu colibele lor, barăci29 cu acoperiş ţuguiat, cu 
legiunile lor de copii, cei din Vereşti alcătuiesc - sub 
autoritatea unui bulibaşă - un fel de mic clan, deosebit, prin 
obiceiuri şi traiul regulat, de Cele ale neamurilor lor 
rătăcind de-a lungul Europei. Au adoptat până şi ritul 
ortodox, supunându-se religiei creştinilor în mijlocul cărora 
s-au oploşit. Într-adevăr, Vereştii au drept căpetenie 
religioasă un popă stabilit la Vulcan şi care deserveşte cele 
două sate, despărțite doar printr-o jumătate de milă. 

Civilizaţia e ca aerul sau apa. Unde i se deschide o trecere 
- fie şi o fisură - pătrunde şi schimbă felul de trai. 
Dealtminteri, trebuie s-o recunoaştem, încă nici o fisură nu 
se produsese în această porţiune meridională a Carpaţilor. 
De vreme ce Elisee Reclus a putut spune despre Vulcan că 
„e ultimul post al civilizaţiei în valea Jiului valah”, nu se va 
mai mira nimeni că Vereştii erau unul dintre cele mai 
înapoiate sate din comitatul Clujului. Cum ar putea fi altfel 
în aceste locuri unde fiecare se naşte, creşte şi moare, fără 
să le fi părăsit vreodată! 

Şi cu toate astea, se va spune, există un învăţător şi un 
judecător la Vereşti? Da, fără îndoială. Dar dascălul 
Homorod nu-i în stare să predea decât ce ştie, adică puţină 
citire, puţină scriere, puţină aritmetică. Nici instrucţiunea 
lui nu merge mai departe. În materie de ştiinţă, istorie, 
geografie, literatură nu cunoaşte decât cântecele populare 
şi legendele ținutului înconjurător. În privinţa asta memoria 
îl slujeşte cu o nemaipomenită dărnicie. E foarte tare pe 


tărâmul fantastic, şi cei câţiva elevi din sat au mult de 
învăţat din lecţiile lui. 

Cât despre judecător, se cuvine să ne înţelegem asupra 
titlului dat celui dinţii slujbaş din Vereşti. 

Birăul, jupânul Colţ, era un omuleţ de cincizeci şi cinci 
spre şaizeci de ani, român de obârşie, cu părul tuns scurt şi 
începând să încărunţească, având mustaţa încă neagră şi 
ochii mai degrabă blânzi decât ageri. Zdravăn clădit, ca un 
muntean, purta pe cap o pălărie mare de pâslă, pe burtă 
chimirul lat cu închizătoare împodobită, pe piept o vestă 
fără mâneci şi umbla în nădragi scurţi şi largi, vârâţi în 
cizme înalte, de piele. Mai mult primar decât judecător, 
măcar că slujba îl silea să se amestece în nenumăratele 
pricini dintre vecini, se îngrijea îndeobşte să-şi administreze 
satul cu autoritate şi nu fără unele foloase pentru punga sa. 
Într-adevăr, toate învoielile, cumpărături sau vânzări, erau 
lovite de o taxă în folosul lui, fără a mai vorbi de taxa de 
trecere pe care străinii, turişti sau neguţători, se grăbeau s- 
o verse în buzunarul său. 

Slujba asta mănoasă îl dusese pe jupânul Colț la oarecare 
înlesnire. Pentru avutul lui, liber de ipoteci, de „intabulări” 
cum se zice prin partea locului, nu datora nimănui nimic. Ar 
fi dat cu împrumut, mai degrabă, decât să împrumute de la 
alţii, şi ar fi făcut-o, desigur, fără să-i jupoaie pe nevoiaşi. 
Avea mai multe izlazuri, locuri bune de păşunat pentru 
turme, ogoare binişor întreţinute (deşi era refractar la 
metodele noi), vii care-i măguleau vanitatea când se plimba 
de-a lungul butucilor încărcaţi de ciorchini şi a căror recoltă 
o vindea cu folos, scăzând cantitatea însemnată de care 
avea nevoie pentru consumul propriu. 

E de la sine înţeles că locuinţa jupânului Colț e cea mai 
frumoasă din sat, aşezată în unghiul terasei străbătute de 
lunga uliţă suitoare. 

O casă de piatră, mă rog frumos, cu faţada către grădină, 
cu poarta între a treia şi a patra fereastră, cu horbota de 
verdeață care tiveşte cu rămurelele ei despletite streaşina 


şi cu cei doi fagi mari, ale căror ramuri se desfac peste 
stuful acoperişului. În fund, o livadă mândră îşi aliniază 
pătrăţelele de şah ale legumelor şi şirurile de pomi 
fructiferi, întinzându-se pe taluzul trecătorii. În casă, 
încăperi spaţioase, unele în care se ia masa, altele unde se 
doarme, mobile zugrăvite-n fel şi chip, mese, paturi, laviţe şi 
scăunele, blidare pe care strălucesc oale şi străchini, grinzi 
în tavan de care spânzură ulcele împodobite cu panglici sau 
ţesături în culori vii, lăzi grele acoperite cu velinţe şi pături, 
dar slujind de scrinuri şi dulapuri; apoi, pe pereţii văruiţi, 
chipurile straşnic împodobite ale patrioţilor români, printre 
care popularul erou din secolul al XV-lea, Iancu de 
Hunedoara. 

lată o locuinţă încântătoare, prea mare pentru un om 
ungur. Dar jupânul Colţ nu era singur. Văduv de vreo zece 
ani, avea o fată, frumoasa Mioriţa, tare admirată din Vereşti 
până la Vulcan, ba chiar şi mai departe. Ar fi putut s-o 
cheme cu unul dintre ciudatele nume păgâne, foarte iubite 
în familiile valahe, Florica, Doina, Doiniţa. 

Nu, îi zicea Mioriţa, adică mieluşeaua. Dar mieluşeaua 
crescuse. 

Era acum o fată drăguță de douăzeci de ani, bălaie cu ochi 
căprui, privind nespus de blând, având trăsături 
fermecătoare şi o înfăţişare plăcută. Într-adevăr, erau 
pricini temeinice să pară cum nu se poate mai seducătoare, 
în bluza ei cusută cu arnici roşu la gât, la încheieturi şi lă 
umeri, cu fusta strânsă de un brâu cu paftale de argint, cu 
îndoitul şorţ al catrinţei30 vărgat în albastru şi roşu şi prins 
de mijloc, cu cizmuliţele de piele galbenă, cu năframa 
subţire înfăşurându-i capul, cu pletele a căror coadă e 
împodobită cu o panglică sau cu un bănuţ de metal. 

Da, mândră fată Mioriţa Colţ, şi - ceea ce nu strică - 
bogată, pentru satul pierdut în afundurile Carpaţilor. Bună 
gospodină...! 

Fără îndoială, de vreme ce conduce cu pricepere casa 
tatălui ei. 


Instruită?... Doamne! La şcoala dascălului Homorod a 
învăţat să citească, să scrie şi să socotească. Şi socoteşte, 
scrie şi citeşte corect, dar n-a fost îndemnată să meargă 
mai departe - pentru bune motive. În schimb, nimeni n-o 
întrece când e vorba de credinţele şi legendele 
transilvănene. Ştie cât dascălul ei. Cunoaşte legenda Pietrei 
Fecioarei, unde o domniţă întrucâtva închipuită a scăpat de 
urmărirea tătarilor; legenda Peşterii Balaurului, în valea 
Pietrei Craiului; legenda fortăreței Deva, ridicată „pe 
vremea Zânelor”; legenda Detunatei, cea lovită de trăsnet, 
vestit munte de bazalt semănând cu o uriaşă vioară de 
piatră la care dracul cântă în nopţi de furtună; legenda 
Retezatului, cu creştetul retezat de o vrăjitoare; legenda 
Cheilor Turzii, despicate de o straşnică lovitură de sabie a 
sfântului Vasile. Mărturisim că Mioriţa da crezare tuturor 
acestor închipuiri, dar din pricina asta nu era mai puţin 
încântătoare şi plăcută. 

Mulţi flăcăi de prin partea locului o găseau pe plac, chiar 
fără să-şi amintească prea tare că era singura moştenitoare 
a birăului, jupânul Colț, cel dintâi slujbaş din Vereşti. Numai 
că degeaba i-ar fi făcut curte. Oare nu era logodită cu 
Nicolae Deac? 

Mândru pui de român, Nicolae, sau mai degrabă Nicu 
Deac, are douăzeci şi cinci de ani, e înalt, bine zidit, 
purtându-şi falnic capul cu păr negru acoperit de căciula 
albă, cu privirea deschisă, nestânjenit sub cojocelul înflorit 
pe la cusături, bine aşezat pe picioare zvelte, picioare de 
cerb, hotărât în umblet şi mişcări. Paznic de pădure, de 
felul lui, era adică militar şi civil cam deopotrivă. Cum avea 
câteva ogoare în preajma Vereştilor, îi plăcea tatălui, iar 
cum se arăta plăcut şi mândru la înfăţişare, nu-i displăcea 
nici fetei, pe care n-ar fi fost cuminte s-o râvneşti, ba nici 
măcar s-o priveşti mai îndeaproape. 

Una ca asta, dealtminteri, nici nu i-ar fi trecut nimănui 
prin minte. 


Căsătoria lui Nicu Deac şi a Mioriţei Colţ urma să aibă loc 
peste vreo cincisprezece zile, către mijlocul lunii viitoare, 
prilej de sărbătoare pentru tot satul. Jupânul Colţ avea să le 
facă pe toate cumsecade. Nu era zgârcit. Dacă-i plăcea să 
câştige bani, nu se da în lături să-i cheltuiască la nevoie. 
Apoi, după nuntă, Nicu Deac urma să se mute în casa 
familiei, pe care trebuia s-o moştenească de la birău, iar 
simţindu-l lângă ea, poate că auzind în lungile nopţi de 
iarnă geamătul unei porţi sau trosnetul unei mobile, Mioriţa 
n-avea să se mai teamă că vede ivindu-se vreo fantomă, 
scăpată din legendele ei preferate. 

Pentru a întregi pomelnicul fruntaşilor din Vereşti se 
cuvine să amintim de încă doi, şi nu dintre cei mai puţin 
însemnați, de dascăl şi de doctor. 

Dascălul Homorod era un bărbat îndesat, cu ochelari, de 
cincizeci şi cinci de ani, ţinând mereu între dinţi ţeava 
încovoiată a unei lulele de porțelan; avea părul rar şi zburlit 
pe o ţeastă teşită, iar faţa spână, străbătută de un tical 
obrazului stâng. Îndeletnicirea sa preferată era să 
potrivească penele cu care scriau elevii lui, pe care-i oprea 
- din principiu - să folosească peniţe de fier. Şi cum mai 
lungea capetele penelor cu vechiul lui briceag bine ascuţit! 
Cu ce precizie dădea lovitura finală, făcând cu ochiul când 
le reteza vârful. 

Mai întâi de toate, scriere frumoasă; către asta tindeau 
toate strădaniile lui, spre asta se cuvenea să-i îndemne pe 
elevi un dascăl grijuliu să-şi împlinească misiunea. 
Instrucţiunea venea abia în al doilea rând - şi se ştie ce 
preda dascălul Homorod şi ce învățau pe băncile şcolii sale 
generaţii de băieţi şi de fete. 

Şi acum, doctorul Paţac la rând. 

Cum, exista un doctor la Vereşti şi satul mai credea în 
fiinţe supranaturale? 

Da, dar trebuie să ne înţelegem asupra titlului pe care 
doctorul Paţac îl purta, aşa cum am făcut şi în legătură cu 
titlul pe care-l purta judecătorul Colț. 


Paţac, un omuleţ cu pântecul proeminent, scurt şi îndesat, 
în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, exercita cu fală 
medicina curentă la Vereşti şi în împrejurimi. Cu 
îndrăzneala lui netulburată, cu neistovita lui limbuţie, nu 
inspira o mai mică încredere decât ciobanul. 

Frig - ceea ce nu era puţin. Vindea consultaţii şi prafuri 
atât de inofensive, încât nu înrăutăţeau vagile boli ale 
pacienţilor lui, care s-ar fi vindecat şi de la sine. Dealtfel, 
oamenii sunt sănătoşi în pasul Vulcan; aerul e de prima 
mână, epidemiile necunoscute şi, dacă se moare, e numai 
pentru că şi în acest colţ binecuvântat al Transilvaniei 
trebuie să se moară, odată şi odată. Cât despre doctorul 
Paţac - da, i se zicea doctor! - deşi era considerat ca atare, 
nu avea nici un fel de şcoală, nici de medicină, nici de 
farmacie, nici de nimic. 

Era pur şi simplu un fost infirmier al postului de carantină, 
al cărui rol consta în supravegherea călătorilor reţinuţi la 
frontieră pentru certificatul de sănătate. Nimic mai mult. 
Dar atât ajungea, pare-se, populaţiei necârcotaşe din 
Vereşti. Trebuie să adăugăm - ceea ce nu va putea mira -că 
doctorul Paţac e liber-cugetător, precum se cuvine să fie 
oricine se îndeletniceşte cu îngrijirea aproapelui. Aşa că nu 
recunoştea niciunul dintre eresurile având trecere în 
regiunea Carpaţilor, nici măcar pe cele privitoare la 
cetăţuie. Râdea de ele, îşi bătea joc. Iar dacă se spunea de 
faţă cu el că, de când se ţinea minte, nimeni nu cutezase să 
se apropie de castel, repeta cui voia să-l asculte: 

— Nu mă stârniţi să fac un drum până la prăpădita aia de 
cocioabă! 

Dar, cum nu era stârnit, ba chiar cum toţi se fereau să-l 
stârnească. Doctorul Paţac nu făcuse drumul şi, cu ajutorul 
credulităţii generale Castelul din Carpaţi era încă învăluit 
într-un mister de nepătruns. 

IV. 

Vestea adusă de cioban se răspândise, în câteva minute, 
prin sat. 


Însoţit de Nicu Deac şi Mioriţa, jupânul Colţ intrase în casă 
ţinând în mână preţioasa lunetă. În clipa aceea nu mai 
rămase pe terasă decât Frig, înconjurat de vreo douăzeci 
de bărbaţi, femei şi copii, cărora li se alăturaseră câţiva 
țigani, ce nu se arătau printre cei mai puţin tulburaţi din 
populaţia vereşteană. Frig era asaltat, încolţit de întrebări, 
şi ciobanul le răspundea cu trufaşa însemnătate pe care şi-o 
atribuie cineva care a apucat să vadă un lucru cu totul 
deosebit. 

— Da, repeta el, cetăţuia fumega, fumegă şi acum, şi va 
fumega până n-o mai rămâne piatră pe piatră! 

— Dar cine a putut aprinde focul?... întrebă o bătrână, 
împreunându-şi palmele. 

— Necuratul, răspunse Frig, dând diavolului numele pe 
care-l poartă prin partea locului, şi ăsta-i unul care se 
pricepe mai degrabă la întețit decât la stins focul! 

lar la replica asta, fiecare se strădui să zărească fumul din 
vârful donjonului. Cei mai mulţi afirmară în cele din urmă 
că-l desluşesc de minune, măcar că de la acea depărtare nu 
putea fi văzut defel. 

Efectul produs de neobişnuitul fenomen întrecu tot ce se 
poate închipui. Se cuvine să stăruim. Binevoiască cititorul 
să se pună într-o stare de spirit asemănătoare celei a 
locuitorilor din Vereşti şi nu se va mai mira de câte îi vor fi 
povestite mai încolo. Nu-i cer să creadă în lucruri 
supranaturale, ci să-şi amintească de faptul că această 
populaţie neştiutoare credea fără rezerve. Bănuielilor 
trezite de Castelul din Carpaţi, pe când trecea drept pustiu, 
avea să li se alăture groaza, de vreme ce acum părea locuit 
- şi de ce soi de făpturi, Dumnezeule! 

Se afla la Vereşti un loc de adunare frecventat de băutori, 
şi chiar îndrăgit de cei cărora, fără să bea, le plăcea să 
tăifăsuiască despre treburile lor la capătul zilei de lucru - 
aceştia din urmă în număr restrâns, se înţelege. Localul, 
deschis tuturor, era principalul sau, mai bine-zis, singurul 
han din sat. 


Cine era proprietarul hanului? Un evreu pe nume lonas, 
un om de ispravă de vreo şaizeci de ani, cu înfăţişare 
atrăgătoare, dar foarte semită datorită ochilor negri, 
nasului încovoiat, buzei alungite, părului lins şi bărbuţei 
tradiţionale. Plecat şi îndatoritor, împrumuta cu dragă 
inimă unuia şi altuia mici sume de bani, fără a se arăta 
pretenţios în privinţa garanţiilor, nici prea cămătar în 
privinţa dobânzilor, deşi înţelegea să fie plătit la soroacele 
statornicite de împrumutător. 

Hanul La Regele Matei, aşa-i zicea, ocupa peste drum de 
casa birăului unul dintre colţurile terasei străbătută de uliţa 
mare din Vereşti. Era o clădire veche, jumătate de lemn şi 
jumătate de piatră, tare cârpăcită pe alocuri, dar bogat 
îmbrăcată în verdeață şi cu o înfăţişare ispititoare. Era 
alcătuită doar dintr-un parter, cu uşă de sticlă dând către 
terasă. Înăuntru pătrundeai mai întâi într-o sală mare, 
mobilată cu mese pentru pahare şi scăunele pentru băutori, 
cu un blidar de stejar mâncat de carii pe care scânteiau 
străchini, oale şi sticle, şi cu o tejghea de lemn înnegrit. În 
spatele căreia stătea Ionas, la îndemâna muşteriilor. 

Acum, iată şi cum era luminată sala: două ferestre 
străpungeau faţada, pe terasă, şi alte două, dimpotrivă, 
peretele din fund. Dintre acestea, una, ascunsă de o perdea 
groasă de plante agăţătoare sau atârnătoare care o 
acopereau dinafară, era condamnată şi abia dacă lăsa să 
pătrundă puţină lumină. Odată deschisă, cealaltă îngăduia 
privirii uimite să cuprindă întreaga vale inferioară a 
Vulcanului. La câteva picioare mai jos de tocul uşii se 
desfăşurau apele furtunoase ale torentului Doinei. Pe de o 
parte, puhoiul cobora povârnişurile trecătorii după ce 
izvora din înălțimile dealului Gorgan, încununat de clădirea 
cetăţii; pe de alta, alimentat mereu din belşug de pâraie de 
munte, chiar şi vara, gonea bubuind către albia Jiului valah, 
care-l înghiţea. 

La dreapta, lipite de sala cea mare, vreo şase cămăruţe 
ajungeau pentru a găzdui rarii călători ce doreau să se 


odihnească la Regele Matei, înainte de a trece hotarul. 
Puteau fi siguri de o primire bună, de preţuri moderate 
făcute de către un hangiu atent şi săritor, mereu 
aprovizionat cu tutun ales, pe care-l lua de la cele mai bune 
puncte de trafic din împrejurimi. Cât despre Ionas, folosea 
drept odaie de dormit o mansardă îngustă, a cărei 
ferestruică sucită străpungea stuful şi dădea spre terasă. 

Chiar în seara acelui 29 mai a avut loc la han adunarea 
oamenilor de vază din Vereşti - jupânul Colţ, dascălul 
Homorod, pădurarul Nicu Deac, o duzină dintre cei mai de 
seamă locuitori ai satului şi ciobanul Frig, nu cel mai 
neînsemnat dintre cei de faţă. Doctorul Paţac lipsea de la 
adunarea fruntaşilor. Chemat pe nepusă masă de către unul 
dintre vechii lui pacienţi, care nu-l aştepta decât pe el 
pentru a trece pe lumea cealaltă, făgăduise să vină de 
îndată ce îngrijirile lui nu-i vor mai fi fost defunctului de 
neapărată trebuinţă. 

În aşteptarea ex-infirmierului, se vorbea despre gravul 
eveniment la ordinea zilei, dar nu se vorbea fără a se mânca 
şi a se bea. lonas îi îmbia pe unii cu fiertura de porumb 
cunoscută sub numele de mămăligă31l defel neplăcută dacă 
e muiată în lapte proaspăt muls. Altora le înfăţişă 
numeroase păhărele din licorile tari ce curg ca apa curată 
prin gâtlejurile româneşti, şnapsul care nu costă nici doi 
bani jumate paharul şi îndeosebi rachiul32, ţuica straşnică 
a cărei vânzare în ţara Carpaţilor e considerabilă. 

Trebuie să menţionăm un obicei al hanului, conform căruia 
hangiul lonas nu servea decât „la farfurie”, adică-i servea 
doar pe cei ce luau loc la masă, deoarece băgase de seamă 
că, odată aşezaţi, muşteriii consumau mai mult decât dacă 
ar fi rămas în picioare. Iar în seara aceea afacerile 
făgăduiau să meargă strună, pentru că toate scăunelele 
erau ocupate. Aşa că lonas umbla de la o masă la alta, 
ţinând ulciorul şi umplând păhărelele care se goleau fără 
socoteală. 


Era opt şi jumătate seara. Se pălăvrăgea de la lăsarea 
amurgului, fără a se ajunge la o încheiere cu privire la ce 
trebuia făcut. Dar oamenii ăştia cumsecade socoteau într- 
un glas că, dacă era locuit de necunoscuţi, Castelul din 
Carpaţi devenea pentru satul Vereşti la fel de primejdios ca 
o pulberărie la intrarea unui oraş. 

— E tare rău! spuse atunci jupânul Colț. 

— Tare rău! repetară cei de faţă. 

— Prea sigur e, adăugă lonas, că faima rea a cetăţuii 
aducea şi aşa destule neajunsuri ținutului. 

— Să te ţii de-acum încolo! strigă dascălul Homorod. 

— Străinii nu veneau decât arareori... îi întoarse vorba 
jupânul Col, într-un oftat. 

— Şi acu' n-au să mai vină deloc! adăugă lonas, oftând la 
unison cu birăul. 

— Destui locuitori se şi gândesc să părăsească satul! le 
atrase un băutor luarea-aminte, 

— Eu, cel dintâi, răspunse un ţăran din împrejurimi, şi-am 
să plec de cum mi-oi vinde via... 

— Pentru care ai să cam aştepţi cumpărători, moşule! i-o 
trânti hangiul. 

Se vede unde ajunseseră cu discuţia cinstiţii fruntaşi. 
Printre spaimele pricinuite fiecăruia de Castelul din Carpaţi 
îşi făcea loc realitatea intereselor, în chip atât de regretabil 
păgubite. Gata cu călătorii, şi lonas era lovit în veniturile 
hanului. Gata cu străinii, şi jupânul Colț suferea în 
perceperea dreptului de trecere, a cărui cifră scădea 
întruna. Gata cu cumpărătorii de pământ în pasul Vulcan, şi 
proprietarii nu mai găseau cui vinde, nici cu preţ scăzut. 
Treaba dura de ani de zile şi împrejurarea păgubitoare 
ameninţa să se înrăutăţească încă. 

Într-adevăr, dacă aşa stăteau lucrurile când duhurile 
cetăţuii se ţineau atât de potolite încât nici nu se lăsau 
văzute, ce avea să se întâmple acum, când îşi vădeau 
prezenţa prin dovezi materiale? 


Ciobanul Frig socoti atunci de cuviinţă să spună, ce-i 
drept, cu un glas destul de şovăitor: 

— Poate c-ar fi cu cale...? 

— Ce? întrebă jupânul Colț. 

— Să meargă careva să vadă, stăpâne. 

Se priviră cu toţii pe furiş, apoi îşi plecară ochii şi 
întrebarea rămase fără răspuns. 

Ionas fu cel care reluă vorba, adresându-se jupânului Col: 

— Ciobanul dumitale, zise el cu glas sigur, a arătat 
singurul lucru care poate fi făcut. 

— Să mergi la cetăţuie... 

— Da, dragii mei, răspunse hangiul, Dacă iese fum pe 
hornul donjonului, înseamnă că acolo se face foc, iar dacă 
se face foc, înseamnă că o mână l-a aprins... 

— O mână... de n-o fi o gheară! i-o întoarse ţăranul cel 
bătrân, clătinând din cap. 

— Mână sau gheară, spuse hangiul, n-are a face! Trebuie 
să aflăm ce rost are. Pentru întâia oară de când boierul 
Radu Gorj l-a părăsit, dintr-un horn al castelului iese fum. 

— Cu toate astea s-ar putea să mai fi ieşit fum şi altădată, 
fără ca nimeni să-şi fi dat seama, sugeră jupânul Colț. 

— Iată ce nu voi crede în ruptul capului! strigă cu 
aprindere dascălul Homorod. 

— E foarte cu putinţă, dimpotrivă, observă birăul, de 
vreme ce nu aveam lunetă pentru a putea vedea ce se 
petrece în cetăţuie. 

Remarca era îndreptăţită. Fenomenul se putuse produce 
de mult, scăpând până şi ciobanului Frig, oricât de agere i- 
ar fi fost privirile. 

Cum, necum, că fenomenul era nou sau nu, nici o îndoială 
că făpturi omeneşti ocupau acum Castelul din Carpaţi. lar 
faptul constituia o vecinătate dintre cele mai neliniştitoare 
pentru locuitorii din Vulcan şi Vereşti. 

Dascălul Homorod socoti că se cuvenea să aducă o obiecţie 
în sprijinul credințelor sale: 


— Făpturi omeneşti, fraţilor?... Daţi-mi voie să nu cred o 
vorbă. 

De ce le-ar fi dat prin minte unor făpturi omeneşti să se 
adăpostească în cetăţuie, cu ce gânduri şi cum să fi ajuns 
acolo...? 

— Dar ce-ai vrea să fie nepoftiţii ăştia? strigă jupânul Colț. 

— Făpturi supranaturale, răspunse dascălul Homorod cu 
un glas ce impresiona. De ce n-ar fi duhuri, niscai babe33 
spiriduşi sau poate chiar ştime primejdioase, din cele ce iau 
chip de femei frumoase... 

În timpul pomelnicului toate privirile se îndreptaseră către 
poartă, către ferestre şi către vatra marii săli a Regelui 
Matei. Într-adevăr, fiecare se întreba dacă n-o să vadă 
ivindu-se una sau alta dintre nălucile evocate pe rând de 
învăţător. 

— Cu toate astea, bunii mei prieteni, îndrăzni să zică 
lonas, dacă ar fi vorba de duhuri nu văd de ce ar fi aprins 
un foc, de vreme ce n-au nevoie să gătească... 

— Şi vrăjile?... răspunse păcurarul. Uiţi că pentru a face 
vrăji e nevoie de foc? 

— De bună seamă! adăugă dascălul, cu un glas ce nu 
îngăduia replică. 

Sentința fu primită fără tăgadă şi, după părerea tuturor, 
era neîndoios că făpturi supranaturale şi nu fiinţe omeneşti 
îşi aleseseră Castelul din Carpaţi drept loc de uneltiri. 

Până aici Nicu Deac nu luase defel parte la convorbire. 
Pădurarul se mulțumea să asculte cu luare-aminte cele 
spuse de unii şi de alţii. 

Bătrână cetăţuie cu ziduri misterioase, cu veche obârşie şi 
înfăţişare feudală îi inspirase dintotdeauna curiozitate şi 
respect, deopotrivă. 

Ba chiar, pentru că era foarte curajos, măcar că tot atât de 
credul ca oricare locuitor din Vereşti, îşi vădise nu o dată 
dorinţa de a trece dincolo de zidul ei de incintă. 

Vă închipuiţi că Mioriţa îl îndepărtase cu încăpățânare de 
la un gând atât de nesăbuit. Că-i trecuseră astfel de 


gânduri prin minte atunci când era slobod să facă ce poftea, 
mă rog! Dar un logodnic nu-şi mai aparţine sieşi, şi a se 
arunca într-o asemenea aventură ar fi fost o faptă de nebun 
sau de nepăsător. Şi cu toate acestea, în ciuda rugăminţilor 
ei, frumoasa se temea întruna că pădurarul şi-ar putea 
pune gândul în faptă. Ceea ce o mai liniştea era că Nicu 
Deac nu declarase ritos că se va duce la cetăţuie, căci 
atunci nimeni n-ar fi avut destulă putere să-l oprească - nici 
măcar ea. Ştia că e un flăcău încăpățânat şi hotărât, care 
nu-şi lua niciodată vorba îndărăt. Zis şi făcut. Aşa că Mioriţa 
s-ar fi dat de ceasul morţii dacă ar fi putut bănui gândurile 
de care tânărul era frământat în clipa aceea. 

Până una-alta, cum Nicu Deac rămânea tăcut, propunerea 
păcurarului nu fu primită de nimeni. Cine ar fi îndrăznit să 
viziteze Castelul din Carpaţi acum, când era bântuit, afară 
numai dacă şi-ar fi pierdut capul?... Fiecare îşi găsea deci 
cele mai întemeiate motive pentru a nu întreprinde nimic... 
Birăul nu mai era la vârsta când se putea aventura pe 
poteci atât de grele... Dascălul trebuia să-şi vadă de şcoală, 
lonas să-şi supravegheze hanul, Frig să-şi pască oile, ceilalţi 
ţărani să se ţină de vitele şi fânețele lor. 

Nu! Niciunul care să se fi învoit să se jertfească, de vreme 
ce fiecare îşi repeta în gând: „Cel ce s-ar încumeta să urce 
până la cetăţuie s-ar putea să nu se mai întoarcă!” 

În clipa aceea poarta hanului se deschise fără veste, spre 
marea spaimă a celor de faţa. 

Dar era doar doctorul Paţac, şi anevoie putea fi luat drept 
una dintre răpitoarele ştime despre care pomenise dascălul 
Homorod. 

Murindu-i pacientul - ceea ce îi cinstea perspicacitatea 
medicală, dacă nu priceperea - doctorul Paţac dăduse 
buzna în adunarea de la Regele Matei. 

— Iată-te, în sfârşit! strigă jupânul Colț. 

Doctorul Paţac se grăbi să împartă tuturor strângeri de 
mână de parcă ar fi împărţit niscai hapuri şi, cu un glas 
destul de ironic, strigă: 


— Atunci, prieteni, tot cetăţuia... cetăţuia Necuratului nu 
vă dă pace!... Of, fricoşilor!... Păi, dacă ţine şi castelul ăsta 
vechi să fumeze, lăsaţi-l să fumeze!... Parcă savantul nostru 
Homorod nu fumează, ba încă toată ziua?... Zău aşa, 
întreaga regiune a albit de groază. 

Cât mi-am făcut vizitele, n-am auzit vorbindu-se decât de 
asta!... Stafiile şi-au aprins focul acolo?... Şi de ce nu, dacă 
or fi răcit! Se pare că-n luna mai în încăperile donjonului 
îngheţi de-a binelea. Doar dacă nu s-or fi apucat să coacă 
pâine pentru lumea cealaltă!... Păi tot o să trebuiască să ne 
hrănim colo sus, dacă-i adevărat că înviem!... Poate c-au 
venit niscai brutari din cer să-şi încingă cuptorul... 

Şi, în încheiere, o seamă de alte glume tare puţin gustate 
de cei din Vereşti şi pe care doctorul Paţac le debita cu o 
înfumurare de necrezut. 

Îl lăsară să vorbească. 

Şi birăul îl întrebă apoi: 

— Aşadar, doctore, tot ce se petrece la cetăţuie ţi se pare 
fară însemnătate...? 

— Fără, jupâne Colț. 

— N-ai spus c-ai fi gata să te duci pân-acolo... dacă ai fi 
stârnit?... 

— Eu? răspunse fostul infirmier, nu fără a lăsa să se simtă 
că reamintirea propriilor sale cuvinte îl cam plictisea. 

— Păi cum... N-ai spus-o şi răsspus-o? adăugă dascălul, 
insistând. 

— Am spus-o... desigur... şi, zău... dacă-i vorba doar s-o 
repet... 

— E vorba s-o faci, spuse Homorod. 

— S-o fac? 

— Da... şi, în loc să te stârnim... ne mulţumim să te rugăm, 
adăugă jupânul Colț. 

— Înţelegeţi... prieteni... fară îndoială... O asemenea 
propunere... 

— Ei bine, strigă hangiul, de vreme ce şovăi, nu te mai 
rugăm... 


te stârnim! 

— Mă stârniţi? 

— Da, doctore! 

— Ionas, prea întinzi coarda, zise şi birăul. Pe Paţac nu-i 
nevoie să-l stârnim... Ştim că-i om de cuvânt... Şi va face 
întocmai cum a spus... fie şi numai pentru a îndatora satul şi 
toată regiunea. 

— Cum, vorbiţi serios?... Vreţi să mă duc până la Castelul 
din Carpaţi? întrebă doctorul, a cărui faţă rotofeie se făcuse 
tare palidă. 

— Nu poţi da îndărăt, spuse răspicat jupânul Colț. 

— Dar vă rog... dragii mei... vă rog... să chibzuim... 

— Am chibzuit, răspunse lonas. 

— Fiţi drepţi... La ce mi-ar folosi să mă duc până acolo... şi 
peste ce aş da?... Peste câţiva oameni de treabă, care s-au 
adăpostit în cetăţuie... şi nu supără pe nimeni... 

— Ei bine, i-o întoarse dascălul Homorod, dacă-s oameni 
de treabă n-ai a te teme de nimic din partea lor şi vei avea 
prilejul să le oferi serviciile dumitale. 

— Dacă ar avea nevoie de ele, răspunse doctorul Paţac, 
dacă mi-ar trimite vorbă să vin, n-aş şovăi... credeţi-mă... să 
mă duc până la castel. 

Dar n-o pornesc fără a fi poftit şi nu fac vizite de florile 
mărului... 

— Vei fi plătit pentru osteneală, zise jupânul Colț, ba chiar 
cu ora. 

— Şi cine-mi va plăti...? 

— Eu... n0i... la preţul pe care-l hotărăşti! răspunseră cei 
mai mulţi dintre muşterii lui lonas. 

În ciuda repetatelor lui lăudăroşenii, doctorul era, vădit, 
cel puţin tot atât de fricos ca şi consătenii lui din Vereşti. Cu 
toate acestea, după ce făcuse pe liber-cugetătorul, după ce- 
şi bătuse joc de legendele ținutului, nu ştia acum pe unde să 
scoată cămaşa, refuzând serviciul cerut. Dar nu-i venea la 
socoteală nici să se ducă până la Castelul din Carpaţi, chiar 
dacă i se plătea drumul. Se strădui, aşadar, să dovedească 


faptul că de pe urma vizitei nu va ieşi nimic bun, că satul se 
va face de râs trimiţându-l să cerceteze cetăţuia. 
Argumentele n-aveau putere. 

— Haida-de, doctore, reluă dascălul Homorod, mi se pare 
că n-ai nimic de pierdut, de vreme ce nu crezi în duhuri... 

— Nu... nu cred... 

— Iar dacă nu duhurile se întorc la castel, înseamnă că 
nişte fiinţe omeneşti s-au oploşit acolo şi ai să faci 
cunoştinţă cu ele... 

Raționamentul dascălului nu era lipsit de logică: cu greu 
putea fi întors împotrivă-i. 

— Foarte bine, Homorod, răspunse doctorul Paţac, dar s- 
ar putea să fiu reţinut în cetăţuie... 

— Se cheamă că vei fi fost bine primit, i-o întoarse lonas. 

— Bineînţeles; totuşi, dacă lipsa mea se prelungeşte şi 
cineva ar avea nevoie de mine în sat... 

— Ne simţim minunat cu toţii, răspunse jupânul Colț, şi nu 
se mai află un singur bolnav la Vereşti de când cel din urmă 
pacient pe care-l aveai şi-a luat bilet pentru ceea lume. 

— Vorbeşte limpede... Eşti hotărât să pleci? întrebă 
hangiul. 

— Zău că nu! i-o trânti doctorul. Oh, nu de frică!... Ştiţi 
prea bine că nu cred în toate vrăjitoriile astea... Adevărul e 
că lucrul mi se pare fără rost şi, repet, caraghios... Numai 
pentru că o şuviţă de fum a ieşit din coşul donjonului... O 
şuviţă care, poate, nici nu-i de fum... Hotărât... nu!... Nu mă 
duc la Castelul din Carpaţi... 

— Am să mă duceu! 

Nicu Deac se vârâse în vorbă, zvârlind cele cinci cuvinte. 

— Tu... Nicule? strigă jupânul Colț. 

— Eu... dar numai dacă Paţac mă însoţeşte. 

Laţul fu aruncat drept către doctor, care făcu o săritură 
pentru a se desprinde. 

— Ce spui, pădurare? replică el. Eu... să te însoţesc?... 
Fireşte... ar fi o plimbare plăcută... aşa, în doi... dacă ar 
avea vreun rost... şi dacă ne-am putea încumeta... Ce 


dumnezeu, Nicule, ştii bine că nici potecă nu se mai află 
până la cetăţuie... Nici n-am putea ajunge... 

— Am zis că mă duc la cetăţuie, răspunse Nicu Deac, şi 
dacă am zis, mă duc. 

— Dar eu... eu n-am zis!... strigă doctorul, zbătându-se de 
parcă cineva l-ar fi apucat de guler. 

— Ba da... ai zis!... i-o întoarse lonas. 

— Da!... Da!... răspunseră într-un glas cei de faţă. 

Hărţuit de unii şi de alţii, fostul infirmier nu mai ştia cum 
să scape. 

Of, cum se căia că se legase, cu atâta lipsă de prevedere, 
prin lăudăroşeniile lui! Nu şi-ar fi închipuit niciodată că 
puteau fi luate în serios, nici că se va pomeni în situaţia de 
a-şi pune pielea în joc... Acum nu mai avea posibilitatea să 
dea îndărăt fără a deveni calul de bătaie al glumeţilor din 
Vereşti, iar tot ţinutul Vulcanului ar fi râs de el fără milă. Se 
hotări, aşadar, să privească lucrurile în faţă. 

— Bine... dacă ţineţi neapărat, spuse el, am să-l însoțesc 
pe Nicu Deac, măcar că n-are rost! 

— Aşa... doctore Paţac, aşa! strigară toţi băutorii de la 
Regele Matei. 

— Şi când pornim, pădurare? întrebă doctorul Paţac luând 
un aer nepăsător, care-i ascundea prost frica. 

— Mâine dimineaţă, răspunse Nicu Deac. 

Aceste ultime cuvinte fură urmate de o tăcere prelungită. 
Ea vădea cât de adevărată era tulburarea jupânului Colț şi 
a celorlalţi. Paharele fuseseră golite, cănile la fel, şi totuşi 
nimeni nu se ridica, nimeni nu se gândea să părăsească sala 
şi nici să se ducă spre casă, deşi se făcuse târziu. Aşa că 
lonas socoti nimerit să mai aducă un rând de şnaps şi de 
ţuică... 

Deodată, un glas se făcu limpede auzit în tăcerea 
generală, şi iată care fură cuvintele rostite încetişor: 

— Nicolae Deac, nu te duce mâine la cetăţuie!... Nu te 
duce... c-o păţeşti. 


Cine vorbise?... De unde venea glasul pe care nimeni nu-l 
cunoştea şi care părea să iasă dintr-o gură nevăzută?... Nu 
putea fi decât glasul unui strigoi, un glas supranatural, un 
glas de pe lumea cealaltă... 

Spaima ajunse la culme. Oamenii nu cutezau să se 
privească, nu cutezau să scoată o vorbă... 

Cel mai viteaz - Nicu Deac, bineînţeles - voi să ştie cum 
stăteau lucrurile. Era limpede că vorbele fuseseră rostite 
chiar în sală. 

Şi pădurarul îndrăzni să se apropie întâi şi întâi de dulap, 
deschizându-l brusc... 

Nimeni. 

Se duse să cerceteze odăile ce dădeau spre sală... 

Nimeni. 

Împinse poarta hanului, ieşi afară, străbătu terasa până la 
uliţa mare a Veregştilor. 

Nimeni. 

Peste câteva clipe, jupânul Colţ, dascălul Homorod, 
doctorul Paţac, Nicu Deac, ciobanul Frig şi ceilalţi 
părăsiseră hanul lăsându-l pe lonas, care se grăbi să- 
ntoarcă de două ori cheia în broască. 

În noaptea aceea, ca şi cum ar fi fost ameninţaţi de o 
nălucire fantastică, vereştenii se baricadară zdravăn în 
casele lor... 

Teroarea domnea peste sat. 

V. 

A doua zi, pe la nouă dimineaţa, Nicu Deac şi doctorul 
Paţac se pregăteau de plecare. Planul pădurarului era să 
urce prin pasul Vulcan, îndreptându-se pe cel mai scurt 
drum către cetăţuia suspectă. 

După fumul ieşind din donjon, după glasul auzit în sala 
Regelui Matei nimeni nu se va mai mira că întreaga 
populaţie părea înnebunită. Câţiva ţigani se şi apucaseră să 
spună că au să părăsească regiunea. În sânul tuturor 
familiilor nu se mai vorbea decât despre asta - şi încă în 
şoaptă. Mai spuneţi, dacă vă dă mâna, că dracul, Necuratul, 


nu era amestecat în fraza atât de amenințătoare pentru 
tânărul pădurar. 

Fuseseră acolo, în hanul lui lonas, vreo cincisprezece inşi, 
şi dintre cei mai vrednici de crezare, care auziseră 
ciudatele cuvinte. Să zici că urechea îi înşelase, nu stătea în 
picioare. În privinţa asta, nici o îndoială; 

Nicu Deac fusese prevenit pe nume că avea s-o păţească, 
dacă se încăpăţâna să cerceteze Castelul din Carpaţi. 

Şi, cu toate acestea, tânărul pădurar se pregătea să 
părăsească Vereştii, ba încă fără a fi silit. Într-adevăr, oricât 
de bănos ar fi fost pentru jupânul Colț să lămurească taina 
cetăţuii, oricât folos ar fi avut satul aflând ce se petrecuse 
acolo, se făcuseră demersuri stăruitoare pentru a obţine ca 
Nicu Deac să-şi ia vorba îndărăt. Plânsă, deznădăjduită, cu 
frumoşii ei ochi scăldaţi în lacrimi, Mioriţa îl rugase să nu se 
încăpăţâneze. Era primejdios şi înainte de avertismentul 
glasului necunoscut. Dar, după el, încercarea devenea 
nebunească. 

Şi iată că, în ajunul nunţii, Nicu Deac ţinea să-şi pună viaţa 
în joc într-o asemenea încercare, iar logodnica i se târa la 
picioare, fără a izbuti să-l oprească. 

Nici mustrările prietenilor, nici lacrimile Mioriţei nu-l 
clintiseră pe pădurar. Dealtminteri, nimeni nu se miră. 1 se 
cunoştea firea neimblânzită, tenacitatea, hai să zicem 
încăpăţânarea. Spusese că va urca până la Castelul din 
Carpaţi şi nimic nu-l mai putea împiedica - nici măcar 
ameninţarea adresată direct. Da, se va duce până la 
cetăţuie, chiar de-ar fi să nu se mai întoarcă! 

Când sosi ora plecării, Nicu Deac o strânse pentru ultima 
oară la piept pe Mioriţa, în vreme ce biata fată se închina cu 
trei degete, după un obicei care cinsteşte Sfânta Treime. 

Şi doctorul Paţac?... Ei bine, somat să-l însoţească pe 
pădurar, doctorul Paţac încercase să scape, dar fără succes. 
Spusese tot ce putea spune!... Ridicase toate obiecțiile ce se 
puteau născoci!... Se adăpostise după porunca atât de 
limpede, atât de desluşit auzită de a nu merge la castel... 


— Amenințarea nu mă priveşte decât pe mine, se 
mulţumise să-i răspundă Nicu Deac. 

— Şi dacă ţi se întâmplă ceva, pădurarule, răspunsese 
doctorul Paţac, crezi că eu am să scap teafăr? 

— Teafăr sau nu, ai făgăduit să vii cu mine la castel şi ai să 
vii, de vreme ce mă duc! 

Înţelegând că nimic nu-l va face să-şi calce cuvântul, în 
privinţa asta vereştenii dăduseră dreptate pădurarului. Era 
mai bine ca Nicu Deac să n-o pornească în aventură de unul 
singur. Aşa că, necăjit, simțind că nu mai putea da îndărăt, 
că ar fi însemnat să-şi compromită situaţia în sat, că s-ar fi 
făcut de ocară după atâtea lăudăroşenii adunate, doctorul 
se resemnă, cu sufletul plin de groază. Era dealtfel cât se 
poate de hotărât să folosească cea mai măruntă piedică 
răsărită în cale pentru a-şi sili tovarăşul să ia drumul 
îndărăt. 

Nicu Deac şi doctorul Paţac plecară, aşadar, iar jupânul 
Colţ, dascălul Homorod, Frig şi lonas îi petrecură până la 
cotul uliţei, unde se opriră. 

De acolo jupânul Colţ îşi îndreptă pentru ultima dată 
luneta - care nu-l mai părăsea - în direcţia cetăţuii. Nici o 
şuviţă de fum nu se mai arăta pe hornul donjonului, şi i-ar fi 
fost lesne s-o vadă în zarea foarte limpede a acelei 
frumoase dimineţi de primăvară. Trebuia trasă încheierea 
că oaspeţii naturali sau supranaturali ai castelului îşi 
luaseră tălpăşiţa, văzând că pădurarul nu le ia în seamă 
amenințările? Unii gândiră aşa, găsind astfel un temei 
hotărâtor pentru ca treaba să fie dusă până la capăt. 

Îşi strânseră mâinile şi, trăgându-l pe doctor după el, Nicu 
Deac pieri pe după cotul trecătorii. 

Tânărul pădurar era în ţinută de inspecţie, purta chipiul 
galonat, cu cozoroc mare, vesta şi cureaua în care avea 
înfipt cuțitul pus în teacă, nădragi largi, cizme potcovite, 
cartuşiera pe şale şi puşca pe umăr. Avea faima îndreptăţită 
a unui bun ţintaş şi cum, în lipsa nălucilor, puteau da peste 
haimanale din cele ce bat hotarul, sau, în lipsa 


haimanalelor, peste vreun urs răuvoitor, era cuminte să fie 
în măsură să se apere. 

Cât despre doctor, socotise potrivit să se înarmeze cu un 
pistol vechi cu cremene, care din cinci'focuri nu trăgea trei. 
Mai purta şi o secure, pe care tovarăşul lui i-o dăduse 
pentru împrejurarea, probabilă, când ar fi fost nevoiţi să-şi 
deschidă cale prin hăţişurile dese ale Pleşei. 

Purtând o pălărie ţărănească mare, încheiat la toţi nasturii 
mantiei lui groase, era încălţat cu cizme straşnic potcovite 
şi, totuşi, echipamentul acesta greu nu l-ar fi împiedicat s-o 
şteargă, de îndată ce i s-ar fi ivit prilejul. 

Şi el şi Nicu Deac se îngrijiseră deopotrivă şi aveau în 
traistă merinde pentru a-şi putea prelungi, la nevoie, 
cercetarea. 

După ce depăşiră cotul drumului, Nicu Deac şi doctorul 
Paţac merseră câteva sute de paşi de-a lungul Doinei, 
urcând pe malul ei stâng. Urmărind drumul ce apucă de-a 
curmezişul prăpăstiilor masivului, s-ar fi îndepărtat prea 
mult către apus. Ar fi fost mai nimerit să poată urma firul 
apei, ceea ce ar fi micşorat pe sfert distanţa, căci Doina 
izvorăşte dintre cutele dealului Gorgan. Dar, practicabil la 
început, malul plin de văgăuni şi înţesat de stânci înalte nu 
le-ar mai fi îngăduit apoi nici să se strecoare. Trebuiau s-o 
taie pieziş spre stânga, în ciuda riscului de a reveni în 
direcţia castelului după ce vor fi trecut de zona inferioară a 
pădurilor Pleşei. 

Era, dealtminteri, singura parte prin care se putea ajunge 
la cetăţuie. Pe când mai era locuită de Radu Gorj, 
comunicarea dintre satul Vereşti, pasul Vulcan şi valea Jiului 
valah se făcea printr-o trecere îngustă, deschisă în direcţia 
asta. Dar, lăsată timp de douăzeci de ani pradă vegetaţiilor, 
astupată de hăţişul încâlcit al buruienilor, zadarnic ai mai ti 
căutat urma unei poteci sau cărărui. 

Când să părăsească albia Doinei, străjuită de maluri înalte 
între care apa mugea, Nicu Deac se opri să se orienteze. De 
pe acum, castelul nu mai era vizibil. Putea fi văzut din nou 


doar de dincolo de perdeaua pădurilor aşezate în trepte pe 
povârnişurile joase ale muntelui, dispoziţie comună 
întregului sistem orografic al Carpaţilor. În lipsa reperelor, 
nu părea prea uşor să stabileşti direcţia. Nu putea fi 
hotărâtă decât după soare, ale cărui raze atingeau atunci 
crestele îndepărtate, către sud-est. 

— Vezi bine, pădurare, zise doctorul, vezi bine!... Nu-i nici 
măcar drum... sau mai degrabă nu mai e! 

— Va fi, răspunse Nicu Deac. 

— Uşor de zis, Nicule... 

— Şi greu de făcut, Paţac. 

— Atunci, tot hotărât?... 

Pădurarul se mulţumi să răspundă printr-un semn de 
încuviinţare şi o luă printre copaci. 

Doctorul simţi în clipa aceea o straşnică dorinţă de a face 
cale întoarsă; dar însoţitorul lui, care privise îndărăt, îi 
aruncă o căutătură atât de hotărâtă, încât fricosul nu socoti 
nimerit să rămână în urmă. 

Doctorul Paţac mai avea o speranţă: că Nicu Deac nu va 
întârzia să se rătăcească în labirintul acestor păduri, pe 
care nu le cercetase niciodată în interes de serviciu. Dar nu 
ţinea seamă de minunata agerime, de instinctul profesional, 
de aptitudinea „animală”, ca să zic aşa, care îngăduie 
orientarea după cele mai neînsemnate indicii - ramuri 
întinse în cutare sau cutare direcţie, denivelarea solului, 
culoarea scoarţei, nuanţa diferită a muşchiului, după cum e 
expus vânturilor de sud sau de nord. Nicu Deac îşi cunoştea 
prea bine meseria, o exercita cu o prea mare pătrundere 
pentru a se putea pierde, chiar şi în locuri pe care nu le 
cunoştea. În ţara lui Cooper ar fi fost demnul rival al unui 
Ciorap-de-Piele34 sau Chingachgook35. 

Şi totuşi, străbaterea zonei împădurite avea să ridice 
greutăţi adevărate. Ulmi, fagi, câţiva dintre arţarii numiţi 
„falşi platani”, stejari mândri ocupau primele planuri până 
la etajul mestecenilor, al pinilor şi brazilor masaţi pe culmile 
superioare, la stânga trecătorii. 


Minunaţi copaci, cu puternicele lor trunchiuri, cu ramurile 
încălzite de seva proaspătă, cu frunzişul des, împletindu-se 
unul cu celălalt pentru a alcătui o boltă de verdeață pe care 
razele soarelui nu izbuteau s-o străpungă. 

Cu toate acestea, aplecându-te pe sub crengile joase, ai fi 
putut trece cu destulă uşurinţă. Dar câte piedici la faţa 
pământului şi de ce muncă era nevoie pentru a-l desţeleni, 
pentru a-l descoperi sub urzici şi mărăcini, pentru a te feri 
de miile de ace cu care ei te înţeapă la cea mai uşoară 
atingere! Nicu Deac nu era omul căruia să-i pese de atâta 
lucru şi, dacă putea înainta în pădure, nu-şi mai bătea capul 
cu câteva zgârieturi. În asemenea condiţii, ce-i drept, nu se 
putea merge decât foarte încet - împrejurare supărătoare, 
pentru că Nicu Deac şi doctorul Paţac aveau interesul să 
ajungă la cetăţuie în cursul după-amiezii. 

Ar mai fi rămas destulă lumină pentru a o putea cerceta, 
ceea ce le-ar fi îngăduit să se întoarcă la Vereşti înainte de 
căderea nopţii. 

De aceea, cu securea în mână, pădurarul se muncea să-şi 
deschidă drum prin mărăcinişul bogat, înţesat de baionete 
vegetale, sub care piciorul dădea peste un teren inegal, 
gloduros, plin de cocoaşele rădăcinilor şi buturugilor de 
care se împiedica atunci când nu se afunda în stratul umed 
de frunze uscate, nemăturate niciodată de vânt. 

Miriade de păstăi explodau, slobozind boabe fulminante 
spre marea spaimă a doctorului, care tresărea la 
pocniturile astea, privind în dreapta şi în stânga, 
întorcându-se îngrozit când un vrej i se agăța de vestă, ca o 
gheară ce-ar fi vrut să-l ţină în loc. Nu, bietul om nu era 
liniştit! Dar acum nu s-ar mai fi încumetat să se întoarcă de 
unul singur şi se străduia să nu se lase distanțat de 
neînduplecatul lui tovarăş. 

Uneori se iveau în pădure luminişuri capricioase. Năvălea 
în ele o ploaie de lumină. Perechi de berze negre, stârnite 
în singurătatea lor, zburau de pe ramurile înalte şi se 
depărtau vâslind din aripl. Străbaterea unor asemenea 


luminişuri făcea mersul şi mai istovitor. Într-adevăr, de 
parcă toporul unui tăietor de lemne le-ar fi dat lovitura 
mortală, în ele se îngrămădiseră, ca beţişoarele unui joc 
pentru uriaşi, copacii doborâţi de furtună sau căzuţi de 
bătrâneţe. Zăceau acolo trunchiuri imense, măcinate de 
putregai şi pe care nici o sculă n-avea să le prefacă 
vreodată în buşteni, pe care nici o căruţă nu urma să le 
care până la albia Jiului valah. În faţa unor astfel de piedici 
greu de trecut, uneori cu neputinţă de ocolit, Nicu Deac şi 
tovarăşul lui aveau mult de furcă. Dacă tânărul pădurar, 
agil, suplu şi viguros, izbutea să se descurce, doctorul 
Paţac, cu picioarele lui scurte, cu pântecul revărsat, gâtuit, 
cu răsuflarea tăiată, nu putea evita căderile care cereau săi 
se dea o mână de ajutor. 

— Ai să vezi, Nicule, că am să sfârşesc prin a-mi rupe ceva! 
repeta el. 

— Te dregi tu. 

— Hai, pădurare, fii om de înţeles... Nu se cade să te 
înverşunezi când nu se mai poate! 

Aiurea! Nicu Deac o şi luase înainte şi, nedobândind nimic, 
doctorul zorea să-l ajungă din urmă. 

Oare direcţia în care o apucaseră era potrivită pentru a-i 
scoate în faţa cetăţuii? Cam greu să-şi dea seama. Totuşi, 
cum solul nu înceta să urce, însemna că suiau către 
marginea pădurii, pe care o atinseră la trei după-amiază. 

De aici înainte şi până la dealul Gorgan se întindea 
perdeaua copacilor verzi, tot mai rari pe măsură ce costişa 
masivului câştiga în înălţime. 

În locul acela Doina se ivea din nou printre stânci, fie că o 
apuca spre nord-vest, fie că Nicu Deac se abătuse câtre 
albia ei. Faptul îi dădu tânărului pădurar siguranţa că o 
luase pe drumul cel bun, de vreme ce pârâul părea să 
izvorască din măruntaiele dealului Gorgan. 

Nicu Deac nu putu să-i refuze doctorului o oră de popas pe 
malul torentului. Dealtminteri, stomacul îşi cerea dreptul, la 
fel de poruncitor ca picioarele. Desagii erau bine umpluţi, 


plosca doctorului şi cea a lui Nicu Deac pline de rachiu. Pe 
deasupra, o apă curată şi proaspătă, limpezită de pietrele 
de prund, curgea la câţiva paşi. Ce-şi puteau dori mai mult? 
Se cheltuiseră din plin, trebuiau să pună cheltuiala la loc. 

De când plecaseră, doctorul nu avusese răgazul să stea de 
vorbă cu Nicu Deac, care i-o lua mereu înainte. Dar se 
răzbună îndată ce se aşezară amândoi pe malul Doinei. 
Dacă unul era puţin vorbăreţ, celălalt pălăvrăgea bucuros. 
Nu se va mira deci nimeni că întrebările erau bogate şi 
răspunsurile tare scurte. 

— Să stăm niţel de vorbă, pădurare, şi să vorbim temeinic, 
zise doctorul. 

— 'Te ascult, răspunse Nicu Deac. 

— Cred că dacă ne-am oprit aici, am făcut-o ca să prindem 
puteri... 

— Nimic mai adevărat. 

— Înainte de a ne întoarce la Vereşti... 

— Nu... înainte de a ne îndrepta spre cetăţuie. 

— Ascultă, Nicule, mergem de şase ceasuri şi abia dacă ne 
aflăm la mijlocul drumului. 

— Ceea ce dovedeşte că n-avem vreme de pierdut. 

— Dar va fi noapte neagră când vom ajunge în faţa 
castelului, şi cum îmi închipui, pădurare, că n-ai să fii atât 
de nebun încât să-ţi încerci norocul fără a vedea limpede, 
va trebui să aşteptăm dimineaţa... 

— O s-o aşteptăm. 

— Aşadar, nu vrei să te laşi de gândul ăsta nechibzuit...? 

— Nu. 

— Cum! lată-ne istoviţi, având nevoie de o masă bună într- 
o încăpere bună şi de un pat bun într-o odaie bună, iar tu te 
gândeşti să-ţi petreci noaptea sub cerul liber...? 

— Da, dacă cine ştie ce ne împiedică să sărim zidul 
castelului. 

— Şi dacă nu dai peste nici o piedică...? 

— O să dormim în încăperile donjonului. 


— În încăperile donjonului! strigă doctorul Paţac. Îţi 
închipui, pădurare, că am să mă învoiesc să rămân o noapte 
întreagă în cetăţuia asta blestemată... 

— De bună seamă, doar dacă nu-ţi place să rămâi mai 
degrabă singur, afară. 

— Singur, pădurare!... Nu ne-am înţeles aşa, iar dacă-i 
vorba să ne despărţim, apoi mai curând o facem aici şi mă 
întorc în sat! 

— Dacă-i vorba pe cum ne-am înţeles, doctore Paţac, 
trebuie să mă urmezi oriunde m-aş duce... 

— Ziua, da!... Noaptea, nu! 

— Ei bine, eşti slobod să pleci, dar încearcă să nu te 
rătăceşti în codru. 

Să se rătăcească, tocmai de asta se temea doctorul. 
Părăsit de capul lui, fară obişnuinţa nesfârşitelor ocoluri 
prin inima pădurilor de pe Pleşa, nu se simţea în stare să 
regăsească drumul spre Vereşti. Dealtfel, nu-i prea făcea 
plăcere să se afle singur la vremea nopţii - şi pe o noapte 
tare întunecoasă, poate, să coboare povârnişurile trecătorii 
cu veşnicul risc de a se prăbuşi în fundul unei văgăuni. 
Chiar de-ar fi să nu se caţăre pe zid după apusul soarelui şi 
dacă pădurarul s-ar încăpăţâna, tot era mai bine să-l 
urmeze până la poalele zidului. Dar doctorul ţinu să facă un 
ultim efort pentru a-şi opri tovarăşul. 

— Ştii bine, dragă Nicule, adăugă el, că nu m-aş învoi în 
ruptul capului să mă despart de tine... De vreme ce stărui 
să te duci la castel, n-am să te las să te duci de unul singur. 

— Bine zis, doctore Paţac, şi cred c-ar trebui să te opreşti 
aici. 

— Nu... încă un cuvânt, Nicule. Dacă e noapte atunci când 
ajungem, făgăduieşte-mi să nu încerci să pătrunzi în 
cetăţuie... 

— Tot ce-ţi făgăduiesc, doctore, e să fac pe dracu-n patru 
pentru a pătrunde înăuntru; şi să nu dau cu un pas îndărăt 
până ce nu desluşesc ce se petrece acolo. 


— Ce se petrece, pădurare! strigă doctorul Paţac, ridicând 
din umeri. 

Păi ce-i fi vrând să se petreacă? 

— Habar n-am, dar, cum m-am hotărât să aflu, am să aflu... 

— Mai întâi ar trebui să poţi ajunge la castelul ăsta 
afurisit! replică doctorul, care ajunsese la capătul 
argumentelor. Când colo, dacă mă iau după greutăţile pe 
care le-am întâmpinat până acum şi după timpul pe care ni 
l-a luat străbaterea pădurilor de pe Pleşa, ziua va avea 
vreme să se sfârşească înainte de a ajunge să-l vedem... 

— Nu cred, răspunse Nicu Deac. Pe creştetul muntelui 
brădetul e mai puţin încurcat decât sunt codrii ăştia de 
ulmi, de arţari şi de fagi. 

— Dar urcuşul va fi anevoios! 

— Ce-are a face, dacă nu-i cu neputinţă. 

— Dar am auzit că în preajma dealului Gorgan poţi da 
peste urşi! 

— Eu am puşca şi tu pistolul tocmai ca să te aperi, doctore. 

— Dar, dacă se lasă noaptea, ne putem rătăci în întuneric! 

— Nu, că avem o călăuză, care, nădăjduiesc, nu ne va mai 
părăsi. 

— O călăuză? strigă doctorul. 

Şi se ridică deodată pentru a azvârli în jur o căutătură 
neliniştită. 

— Da, răspunse Nicu Deac, şi călăuza asta e puhoiul 
Doinei. Va fi de ajuns să urcăm pe malul lui drept pentru a 
atinge chiar creştetul dealului, de unde izvorăşte. Cred, 
prin urmare, că dacă o pornim la drum fără întârziere, 
suntem în mai puţin de două ceasuri la porţile cetăţuii. 

— În două ceasuri, de n-or fi cumva şase! 

— Hai, eşti gata...? 

— De pe acum, Nicule, de pe acum?... Dar am poposit abia 
de câteva clipe! 

— Câteva clipe care fac o jumătate de ceas, pe muche... 
Pentru cea din urmă oară, eşti gata? 


— Gata... când îmi atârnă picioarele ca nişte poveri de 
plumb... 

Ştii bine că n-am gleznele tale de pădurar, Nicule Deac!... 
Mi-s umflate picioarele şi-i o cruzime să mă sileşti să te 
urmez... 

— La urma urmei, mă plictiseşti, Paţac! îţi dau voie să mă 
părăseşti! Drum bun! 

Şi Nicu Deac se ridică. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, pădurare, strigă doctorul 
Paţac, ascultă-mă! 

— Să-ţi ascult prostiile! 

— Uite, dacă tot s-a făcut târziu, de ce n-am rămâne aici, 
de ce nu ne-am aşeza tabăra la adăpostul copacilor?... Am 
pleca mâine în zori şi am avea toată dimineaţa pentru a 
atinge dealul. 

— Doctore, răspunse Nicu Deac, îţi mai spun o dată că am 
de gând să-mi petrec noaptea în cetăţuie. 

— Nu! strigă doctorul. Nu... n-ai s-o faci, Nicule!... Lasă că 
te împiedic eu... 

— Tu? 

— Am să mă agăţ de tine... Am să te târăsc!... Am să te 
bat, la nevoie... 

Sărmanul Paţac nu mai ştia ce spune. 

Cât despre Nicu Deac, nici nu se învrednici să-i răspundă 
şi, trecându-şi cureaua puştii peste umăr, păşi către malul 
Doinei. 

— Aşteaptă... aşteaptă! strigă jalnic doctorul. Ce om 
afurisit...! 

Numai o clipă... Mi-au înţepenit picioarele... încheieturile 
nu mi se mai mişcă... 

Ele nu pregetară totuşi să se mişte, deoarece ex- 
infirmierul trebui să dea din picioarele lui scurte pentru a-l 
ajunge pe pădurar, care nici nu întoarse capul. 

Era patru. Atingând creasta Pleşei, care n-avea să întârzie 
să le intercepteze, razele soarelui luminau în şuvoi pieziş 
ramurile de sus ale brazilor. Nicu Deac avea pricini cum nu 


se poate mai întemeiate să se grăbească, pădurea 
întunecându-se, la amurg, în câteva clipe. 

Ciudată şi stranie înfăţişare au pădurile în care se adună 
rusticele esențe ale Alpilor! în locul copacilor încovoiaţi, 
strâmbi, crispaţi, se înalţă din loc în loc trunchiuri drepte, 
golaşe până la cincizeci-şaizeci de paşi de la rădăcină, 
trunchiuri fără noduri, care-şi întind, ca o boltă, verdeaţa 
persistentă. Au puţine buruieni sau ierburi încâlcite la 
poale. Rădăcini lungi, târându-se la suprafaţă ca nişte şerpi 
înţepeniţi de frig. Pământul e căptuşit cu un muşchi gălbui 
şi scurt, însăilat cu crenguţe uscate şi semănat cu conuri ce 
pocnesc sub tălpi. Un taluz abrupt şi brăzdat de roci 
cristaline, ale căror ace ascuţite pătrund prin pielea cea 
mai groasă. Aşa că trecerea pe un sfert de milă prin 
mijlocul brădetului a fost cumplită. Pentru a urca blocurile 
era nevoie de o mlădiere a mijlocului, de o vigoare a 
gleznelor şi o siguranţă a membrelor pe care doctorul Paţac 
nu le mai avea. Să fi fost singur, Nicu Deac n-ar fi făcut 
decât un ceas, şi risipi trei cu stângăcia tovarăşului său, 
oprindu-se să-l aştepte sau ajutându-l să se caţăre pe câte o 
stâncă prea înaltă pentru picioarele lui scurte. Acum 
doctorul era stăpânit de o singură spaimă, spaima cumplită 
de a rămâne singur în mijlocul acelui pustiu mohorât. 

Cu toate acestea, dacă suitul pe costişă era tot mai 
anevoios, pe marea ridicătură a Pleşei copacii începeau să 
se rărească. Nu mai alcătuiau decât crânguri izolate, de 
dimensiuni modeste. Între ele se zăreau liniile munţilor, 
desenaţi pe planul al doilea şi ale căror contururi mai 
spărgeau negurile serii. 

Micşorat până la dimensiunea unui simplu pârâu, puhoiul 
Doinei, pe care pădurarul nu încetase a-l urmări până 
atunci, trebuia să izvorască de pe aproape. Încununat de 
zidăria cetăţuii, dealul Gorgan se rotunjea la câteva sute de 
picioare deasupra ultimelor cute ale terenului. 

Nicu Deac atinse, în sfârşit, culmea dealului, după o ultimă 
încercare ce-l reduse pe doctor la starea de masă inertă. 


Sărmanul n-ar mai fi avut puterea să se târască nici 
douăzeci de paşi şi căzu ca un bou prăbuşit sub măciuca 
măcelarului. 

Nicu Deac abia dacă simţea oboseala urcuşului anevoios. 
În picioare, nemişcat, mânca din ochi Castelul din Carpaţi, 
de care nu se mai apropiase niciodată. 

În faţa privirii lui se desfăşura incinta crenelată, apărată 
de un şanţ adânc, a cărui singură podişcă era ridicată şi 
lipită de poarta înconjurată de un brâu de piatră. 

În jurul incintei, pe suprafaţa dealului Gorgan, totul era 
părăsit şi tăcut. 

O rămăşiţă a zilei îngăduia cuprinderea întregii cetăţui, 
care se estompa nedesluşit în umbrele serii. Nimeni nu se 
arăta deasupra parapetului, nimeni pe platforma 
superioară a donjonului, nici pe terasa circulară a primului 
etaj. Nici o şuviţă de fum nu se învălătucea în jurul ciudatei 
morişti de vânt, roasă de o seculară rugină. 

— Ei bine, pădurare, întrebă doctorul Paţac, ai să 
mărturiseşti că nu-i cu putinţă să treci şanţul noaptea, să 
cobori podişca, să deschizi poarta? 

Nicu Deac nu răspunse. Îşi dădea seama că era nevoit să 
poposească în faţa zidurilor castelului. În plină beznă, cum 
ar fi putut cobori în fundul şanţului, ridicându-se apoi pe 
celălalt mal, pentru a pătrunde înăuntru? Fireşte, cel mai 
înţelept lucru era să aştepte zorii, spre a se mişca în plină 
lumină. 

Aşa şi hotărâră, spre necazul pădurarului, dar spre 
deplina mulţumire a doctorului. 

VI. 

Îngustul corn al lunii, subţire ca o seceră de argint, pierise 
aproape îndată după apusul soarelui. Veniţi dinspre apus, 
norii stinseră pe rând cele din urmă luciri ale crepusculului. 
Umbra cotropi treptat văzduhul, suind din zonele joase. 
Amfiteatrul munţilor se umplu de beznă şi formele cetăţuii 
pieriră curând pe după vălul nopţii. 


Dacă noaptea ameninţa să fie tare întunecoasă, nimic nu 
vădea că urma să fie tulburată de mişcări atmosferice ca 
vijelia, ploaia sau furtuna. 

Era o fericire pentru Nicu Deac şi tovarăşul lui, care 
trebuiau să-şi aşeze tabăra sub cerul liber. 

Pe culmea stearpă a dealului Gorgan nu se afla nici un 
mănunchi de copaci. Doar ici şi colo nişte tufe lipite de 
pământ, care nu ofereau pic de adăpost împotriva frigului 
nocturn. Stânci câte pofteai, unele pe jumătate îngropate, 
altele abia în echilibru şi cărora un brânci le-ar fi fost de 
ajuns pentru a se rostogoli până în brădet. 

De fapt, singura plantă care creştea din belşug pe solul 
pietros era un scaiete gros, numit „spin rusesc”. 

Acum se punea problema găsirii unui loc oarecare pentru 
a aştepta ivirea zilei şi a se feri de scăderea temperaturii, 
destul de însemnată la acea altitudine. 

— Suntem puşi în încurcătură... pentru a alege prost! 
şopti doctorul Paţac. 

— Hai, plânge-te! răspunse Nicu Deac. 

— Sigur că mă plâng! Plăcut loc pentru a mă alege cu o 
răceală zdravănă sau cu un reumatism zdravăn, de care n- 
am să ştiu cum să scap. 

În gura fostului infirmier al postului de carantină cuvintele 
sunau a mărturisire lipsită de vicleşug. Of, cum mai tânjea 
după confortabila lui căsuţă din Vereşti, cu odaia bine 
închisă şi patul bine căptuşit cu perne şi velinţe! 

Printre stâncile răspândite pe dealul Gorgan trebuia 
aleasă una, a cărei orientare să ofere cel mai bun adăpost 
împotriva vântului de sud-vest, care începea să pişte. Asta şi 
făcu Nicu Deac, iar doctorul veni să-l întâlnească în spatele 
unei stânci largi, teşită în partea superioară ca o poliţă. 

Îngropată sub sipică şi saxifragă. stânca era una dintre 
băncile de piatră întâlnite ades la răscruce de drumuri în 
provinciile valahe. 

Pe lângă faptul că se poate aşeza pe ea, călătorul îşi 
potoleşte setea cu apa păstrată într-un vas pus pe bancă, 


apă reîimprospătată zilnic de către ţărani. Atunci când 
castelul mai era locuit de Radu Gorj, banca purta un 
recipient pe care slujitorii familiei aveau grijă să nu-l lase 
niciodată gol. Dar acum era mânjit, căptuşit cu un muşchi 
verzui, şi cea mai mică izbitură l-ar fi făcut fărâme. 

La marginea băncii se ridica o tulpină de granit, rămăşiţa 
unei vechi cruci ale cărei braţe nu erau însemnate, pe 
stâlpul vertical, decât printr-un şănţuleţ pe jumătate şters. 
În calitatea lui de libercugetător, doctorul Paţac nu putea 
admite că o cruce l-ar fi apărat de năluci. Şi, cu toate 
acestea, printr-o ciudăţenie comună atâtor necredincioşi, 
nu-i lipsea mult să creadă în diavol. Iar, după cum gândea, 
Necuratul nu putea fi departe, de vreme ce bântuia 
cetăţuia, şi nici poarta ferecată, nici podişca ridicată, nici 
zidul vertical, nici şanţul adânc nu l-ar fi împiedicat să iasă, 
dacă i-ar fi dat prin minte să vină şi să le sucească gâtul la 
amândoi. 

Iar gândindu-se că avea de petrecut în asemenea 
împrejurare o noapte întreagă, doctorul tremura de groază. 
Nu, prea se cerea mult de la o făptură omenească, şi firile 
cele mai dârze n-ar fi putut rezista! 

Apoi îi veni cu întârziere o idee, idee la care încă nu se 
gândise de când părăsise Vereştii. Era marţi seara şi, în 
ziua aceea, oamenii comitatului se păzeau să iasă după 
apusul soarelui. Marţea, se ştie, e ziua vrâjilor. Dacă te-ai 
lua după tradiţii, încumetânduc-te să porneşti la drum ar 
însemna a te expune să dai nas în nas cu vreun duh rău. De 
aceea marţea, după apusul soarelui, nu umblă nimeni pe 
uliţe sau pe drumuri. Şi iată că doctorul Paţac nu se afla 
numai afară din casă, dar în apropierea unui castel bântuit, 
şi la două sau trei mile depărtare de sat! Şi acolo va fi 
nevoit să aştepte răsăritul... dacă soarele va mai răsări 
vreodată! într-adevăr, parc-ar fi ţinut să-l ispitească pe 
dracu'! 

Pe când se lăsa pradă unor astfel de gânduri, doctorul 
văzu că pădurarul scotea liniştit din desagă o bucată de 


friptură rece, după ce trăsese din ploscă o duşcă zdravănă. 
N-avea nimic mai bun de făcut, îşi zise, decât să-l imite - şi 
asta şi făcu. Nu-i trebui mai puţin decât o pulpă de gâscă şi 
un codru de pâine, stropite amândouă cu rachiu, pentru a-şi 
drege puterile. Dar, dacă izbuti să-şi potolească foamea, nu 
izbuti să-şi potolească şi frica. 

— Acum, să ne culcăm, spuse Nicu Deac, de îndată ce-şi 
potrivi desaga la piciorul stâncii. 

— Să ne culcăm, pădurare! 

— Noapte bună, doctore. 

— Noapte bună, uşor de zis, dar mă tem că asta are să 
sfârşească rău... 

Cum nu avea defel sămânță de vorbă, Nicu Deac nu-i 
răspunse. 

Obişnuit datorită meseriei să doarmă în pădure, se sprijini 
cum putu mai bine de banca de piatră şi nu întârzie să cadă 
într-un somn adânc. Aşa că doctorului nu-i mai rămase 
decât să blesteme printre dinţi, auzind la intervale repetate 
răsuflarea tovarăşului său. 

În ce-l priveşte, îi fu cu neputinţă să-şi adoarmă, barem 
pentru câteva clipe, simţul auzului şi al văzului. În ciuda 
oboselii, nu înceta să privească, nu înceta să tragă cu 
urechea. Creieru-i era prada ciudatelor năluciri născute din 
tulburările insomniei. Ce se străduia să desluşească în 
adâncurile beznei? Totul şi nimic, formele nehotărâte ale 
lucrurilor din jur, norii despletiţi pe cer, masa abia distinctă 
a castelului. Apoi stâncile de pe dealul Gorgan, care i se 
păreau că se mişcă într-un fel de sarabandă drăcească. Şi 
dacă se clatină din temelie, prăvâălindu-se de-a lungul 
taluzului, dacă se prăbuşesc peste cei doi neprevăzători, 
strivindu-i la poarta cetăţuii, a cărei intrare le era oprită? 

Nefericitul doctor se ridicase într-o rână, ascultând 
zgomotele iscate pe culmea podişurilor înalte, şoaptele 
neliniştitoare ce ţin deopotrivă de freamăt, de vaier şi de 
oftat. Auzea şi liliecii atingând stâncile cu câte o bezmetică 
lovitură de aripi, vampiri luându-şi zborul pentru plimbările 


lor nocturne, două sau trei perechi de cucuvele funebre, al 
căror țipăt răsună ca un vaiet. Atunci muşchii i se 
contractau toţi odată şi trupu-i tremura, scăldat în sudori 
de gheaţă. 

Aşa trecură ceasuri lungi, până la miezul nopţii. Dacă ar fi 
putut vorbi, schimba când şi când cu cineva câte o frântură 
de frază, da liber curs plângerilor, doctorul s-ar fi simţit mai 
puţin înfricoşat. 

Dar Nicu Deac dormea, şi dormea adânc. 

Miezul nopţii era ceasul mai înspăimântător între toate, 
ceasul nălucilor, ceasul vrăjilor. 

Dar ce se petrecea oare? 

Doctorul se ridică, întrebându-se dacă era treaz sau se 
afla sub puterea unui vis rău. 

Într-adevăr, crezu că vede acolo sus - nu! văzu cu 
adevărat - nişte forme ciudate scânteind sub o lumină 
spectrală şi trecând din zare în zare, urcând, coborând, 
descinzând odată cu norii. Ar fi zis că sunt tot soiul de 
monştri, balauri cu coadă de şarpe, cai înaripaţi, krakeni36 
uriaşi, vampiri nemăsuraţi năpustindu-se ca pentru a-l 
apuca în gheare sau a-l zdrobi între fălcile lor. 

Apoi totul i se păru că se mişcă pe dealul Gorgan, stâncile, 
ca şi copacii de la margine. Şi nişte bătăi, pornite la 
intervale regulate, îi ajunseră la ureche cât se poate de 
desluşit. 

— Clopotul... şopti el, clopotul cetăţii! 

Da! Era clopotul vechii bisericuțe şi nu cel al bisericii din 
Vulcan, al cărui dangăt ar fi fost dus de vânt în direcţie 
contrarie. 

Şi iată că sunetele se înteţesc... Mâna care-l trage nu bate 
ca pentru mort... Nu! E o toacă, ale cărei pocnete gâfâite 
deşteaptă ecourile frontierei transilvănene. 

Auzind lugubrele vibrații, doctorul Paţac e cuprins de o 
spaimă cu zvâcnete, de o panică nestăpânită, de o groază 
căreia nu i se poate împotrivi şi care-i înfioară tot trupul. 
Dar şi pădurarul a fost smuls din somn de înfricoşătorul 


dangăt al clopotului. S-a sculat în picioare, în vreme ce 
doctorul Paţac parc-a intrat în el însuşi. 

Nicu Deac trage cu urechea şi privirile-i încearcă să 
străpungă beznele grele ce acoperă cetăţuia. 

— Clopotul!... Clopotul ăsta... repetă doctorul Paţac, îl 
trage Necuratul... 

Hotărât lucru, înnebunit de-a binelea, bietul doctor crede 
în diavol mai mult decât oricând! 

Încremenit, pădurarul nu i-a răspuns. 

Deodată, nişte urlete, semănând cu cele pe care le scot 
geamandurile la intrarea porturilor maritime, se dezlănţuie 
în valuri furtunoase. Şuieratul lor asurzitor zguduie pe o 
rază întinsă văzduhul. 

Apoi o lumină ţâşneşte din donjonul central, o lumină vie, 
din care ies luciri de o pătrunzătoare putere, străfulgerări 
orbitoare. Ce focar produce lumina asta puternică, ale cărei 
iradieri se plimbă în pânze lungi la suprafaţa dealului 
Gorgan? Din ce cuptor ţâşneşte izvorul de lumină ce pare 
să aprindă stâncile, scăldându-le totodată într-o stranie 
paloare? 

— Nicule... Nicule... strigă doctorul, priveşte-mă!... Nu 
mai sunt, ca şi tine, decât un cadavru...? 

Într-adevăr, şi el şi pădurarul au căpătat o înfăţişare 
cadaverică, feţe de ceară, ochi stinşi, orbite goale, obraji 
verzui cu nuanţă cafenie şi de cenuşă, păr asemănător cu 
muşchiul crescut, după legendă, pe creştetul 
spânzuraţilor... 

Nicu Deac e uluit de tot ce vede, de tot ce aude. Ajuns la 
ultimul grad de frică, doctorul Paţac are muşchii zgârciţi, 
părul arici, pupila dilatată, trupul încleştat de o înţepenire 
tetanică. După cum spune poetul Contemplaţiunilor37 
„respiră spaima!” 

Cumplitul fenomen dură un minut... cel mult un minut. 
Apoi lumina ciudată scăzu treptat, urletele se potoliră şi 
dealul Gorgan reintră în tăcere şi beznă. 


Niciunul, nici celălalt nu mai încercară să doarmă, 
doctorul încremenit, pădurarul în picioare lângă banca de 
piatră, aşteptând răsăritul. 

La ce se gândea Nicu Deac, în faţa lucrurilor pe care le 
socotea în chip firesc drept supranaturale? N-avea ce să-i 
clintească hotărârea? 

Se încăpăţâna să ducă mai departe cutezătoarea 
aventură? Desigur, spusese că va pătrunde în cetăţuie, că 
va cerceta donjonul... Dar nu era de ajuns că venise până 
sub zidurile ei de netrecut, că-şi atrăsese urgia nălucilor şi 
pricinuise răvăşirea elementelor? Dacă s-ar fi întors în sat, 
fără a împinge nebunia până la a se aventura în castelul 
drăcesc, i se putea reproşa că nu se ţinuse de cuvânt? 

Doctorul se aruncă deodată asupra lui, îl apucă de mână, 
se străduie să-l tragă după el. repetând cu un glas înfundat: 

— Hai!... Hai...! 

— Nu! răspunde Nicu Deac. 

Şi, la rândul lui, îl opreşte pe doctor, care cade după acest 
ultim efort. 

Noaptea se sfârşi în cele din urmă, dar pădurarul şi 
doctorul se aflau într-o asemenea stare, încât nu-şi dădură 
seama de timpul scurs până la ivirea zorilor. Nimic din 
ceasurile ce precedaseră primele licăriri ale dimineţii nu le 
rămăsese în amintire. 

O linie trandafirie se desenă în clipa aceea pe piscul 
Parângului, în zarea de răsărit, de cealaltă parte a văii celor 
două Jiuri. O albeaţă uşoară se risipi la zenit, pe fondul 
cerului vărgat ca o piele de zebră. 

Nicu Deac se întoarse spre castel. Îi văzu formele 
întărindu-se puţin câte puţin, donjonul desprinzându-se din 
negurile înalte ce se lăsau peste pasul Vulcan, bisericuţa, 
galeriile, zidul ieşind din aburii nopţii, apoi, pe bastionul din 
colţ, fagul ale cărui frunze foşneau în adierea zorilor. 

Nimic schimbat în înfăţişarea obişnuită a cetăţuii. Clopotul 
era tot atât de nemişcat ca vechea morişcă feudală. Nici un 


fum nu împodobea hornurile donjonului, ale cărui ferestre 
zăbrelite erau închise cu încăpățânare. 

Pe deasupra platformei zburau câteva păsări, scoțând 
țipete ascuţite. 

Nicu Deac îşi întoarse privirile către intrarea principală a 
castelului. 

Ridicată, podişca închidea poarta între doi stâlpi de piatră, 
purtând stema boierilor Gorj. 

Pădurarul era oare decis să ducă până la capăt 
aventuroasa expedidiţie? Da. şi hotărârea nu-i fusese 
clintită de întâmplările din cursul nopţii. După cum se ştie, 
deviza lui era: zis şi lăcut. Nici glasul misterios care-l 
ameninţase direct în marea sală a Regelui Matei, nici 
inexplicabilele arătări de sunete şi lumini, la care fusese 
martor, nu-l puteau împiedica să treacă de zidul cetăţuii. Un 
ceas i-ar fi fost de ajuns pentru a umbla prin galerii, a 
cerceta donjonul şi atunci, odată făgăduiala împlinită, avea 
s-o ia din nou pe drumul către Vereşti, unde putea sosi 
înainte de prânz. 

Cât despre doctorul Paţac, nu mai era decât o maşină 
inertă, neavând puterea de a se împotrivi, nici măcar pe 
aceea de a voi. Ar fi mers încotro era împins. Căzând, i-ar fi 
fost cu neputinţă să se ridice. 

Spaimele nopţii îl aduseseră la cea mai deplină năuceală şi 
nu spuse nimic când pădurarul rosti, arătând castelul: 

— Haide! 

Cu toate acestea ziua revenise şi doctorul ar fi putut 
ajunge la Vereşti fără a se mai teme că se rătăceşte prin 
pădurile Pleşei. Dar să nu-i fim recunoscători că a rămas 
lângă Nicu Deac. Nu-şi părăsi tovarăşul, spre a lua drumul 
satului, doar pentru că nu-şi mai dădea seama de cele ce se 
petreceau, pentru că nu mai era decât un trup fără suflet. 
Aşa că, dacă pădurarul îl trase către taluzul şanţului, se lăsă 
în voia lui. 

Să se fi putut intra în cetăţuie altfel decât pe poartă? Nicu 
Deac se duse mai întâi în recunoaştere. 


Zidul nu vădea nici o spărtură, nici o prăbuşire, nici o 
crăpătură putând îngădui pătrunderea în incintă. Ba, chiar 
era de mirare că vechile ziduri se păstraseră atât de bine, 
fapt ce trebuia pus pe seama grosimii lor. Părea cu 
neputinţă să te ridici până la linia crenelurilor care le 
încununau, de vreme ce zidurile dominau de la vreo 
patruzeci de picioare şanţul. S-ar fi zis, aşadar, că în clipa 
când ajunsese la Castelul din Carpaţi, Nicu Deac avea să se 
izbească de piedici de netrecut. 

Din fericire - sau din nenorocire pentru el - deasupra 
porţii se afla un fel de ferestruică îngustă, mai curând o 
ambrazură, prin care se ivea altădată ţeava unui balimez. 
Iar, slujindu-se de unul dintre lanţurile podiştii ce spânzura 
până la pământ, unui bărbat sprinten şi puternic nu i-ar fi 
fost prea greu să se caţăre până în dreptul ambrazurii. Era 
destul de lată pentru a-i îngădui să intre şi, dacă nu era 
zăbrelită pe dinăuntru, fără îndoială că Nicu Deac s-ar fi 
putut strecura în curtea cetăţuii. 

Pădurarul înţelese dintr-o ochire că nu se putea face 
altminteri şi iată de ce, urmat de doctorul care nu-şi dădea 
seama de nimic, cobori pieziş peretele şanţului. 

Amândoi dădură curând de fundul semănat cu pietre 
risipite prin hăţişul buruienilor. Nu prea ştiau unde pun 
piciorul şi nici dacă mii de dihănii veninoase nu fojgăiau pe 
sub ierburile umedei săpături. 

În mijlocul şanţului şi paralel cu zidul se adâncea albia 
vechiului canal de scurgere, aproape în întregime secat şi 
putând fi trecut dintr-un pas. 

Nepierzându-şi energia fizică şi morală, Nicu Deac 
proceda cu sânge rece, pe când doctorul îl urma ca o vită 
dusă de funie. 

După ce depăşi canalul, pădurarul urmări preţ de vreo 20 
de paşi temelia zidului şi se opri în dreptul porţii, acolo 
unde spânzura capătul lanţului. Ajutându-se cu picioarele şi 
cu mâinile, putea uşor ajunge până la brâul de piatră care 
ieşea în afară, sub ambrazură. 


Fireşte, Nicu Deac n-avea pretenţia de a-l sili pe doctorul 
Paţac să încerce, împreună cu el, escaladarea. Un omuleţ 
atât de greoi n-ar fi fost în stare de una ca asta. Se mărgini 
deci să-l zgâlţăie zdravăn, pentru a se face înţeles, şi-l sfătui 
să rămână nemişcat, în fundul şanţului. 

Apoi începu să se caţăre pe lanţ, treabă care fu o joacă 
pentru muşchii lui de om de la munte. 

Dar, când doctorul se pomeni singur, înţelegerea 
împrejurării îi reveni, în oarecare măsură. Pricepu, se uită, 
îşi zări tovarăşul atârnat la vreo 12 paşi deasupra 
pământului şi atunci se porni să strige cu o voce sugrumată 
de chinurile fricii: 

— Stai... Nicule... Stai! 

Pădurarul nu-l luă în seamă. 

— Întoarce-te... întoarce-te... că plec! oftă doctorul, 
izbutind să se pună pe picioare. 

— Pleacă! răspunse Nicu Deac. 

Şi urmă să se înalțe încetişor pe lanţul podiştii. 

În culmea spaimei, doctorul Paţac voi să urce panta pentru 
a se ridica pe coama dealului Gorgan şi a-şi lua cât mai 
repede tălpăşiţa spre Vereşti... 

O, minune, înaintea căreia piereau până şi cele ce 
tulburaseră noaptea trecută! - iată că nu se mai poate 
mişca... E ţinut locului ca şi cum picioarele i-ar fi fost prinse 
între fălcile unei menghini... Poate să le urnească pe 
rând?... Nu!... Tocurile şi pingelele cizmelor i s-au lipit de 
pământ... Să fi călcat doctorul peste resorturile unei 
capcane...? 

E prea înnebunit ca să-şi dea seama... Parcă-i apucat mai 
degrabă de cuiele încălţărilor. 

Oricum ar fi, sărmanul e ţinut pe loc... Pironit de pământ. 
Nemaiavând nici puterea de a striga, îşi întinde 
deznădăjduit mâinile... Ai zice că vrea să se smulgă din 
strânsoarea unei mzme al cărei bot se ridică din fundul 
pământului... 


Între timp, Nicu Deac ajunsese la înălţimea porţii şi pusese 
mâna pe o ferecătură în care intra una dintre ţâţânele 
podiştii... 

Scoase un țipăt de durere; apoi, zvârlindu-se îndărăt de 
parcă ar fi fost trăsnit, alunecă de-a lungul lanţului - de 
care, într-un ultim instinct, se prinsese din nou - şi se 
prăbuşi în fundul şanţului. 

— A spus glasul că am s-o păţesc! şopti el şi-şi pierdu 
cunoştinţa. 

VII. 

Cum să descriem neliniştea ce pusese stăpânire pe satul 
Vereşti, după plecarea tânărului pădurar şi a doctorului 
Paţac? Ea nu încetase să sporească pe măsură ce ceasurile 
se scurgeau şi păreau nesfârşite. 

Jupânul Colţ, hangiul lonas, dascălul Homorod şi alţi câţiva 
rămăseseră tot timpul pe terasă. Fiecare dintre ei se 
încăpăţâna să supravegheze masa îndepărtată a cetăţuii, 
cercetând dacă deasupra ei nu se iveşte cumva o şuviţă de 
fum. Nici un fum nu se vedea - ceea ce fu lămurit cu 
ajutorul lunetei, aţintită invariabil în aceeaşi direcţie, într- 
adevăr, cei doi florini cheltuiţi pentru cumpărarea 
instrumentului fuseseră bani bine întrebuinţaţi. Deşi tare 
înclinat să-şi păzească interesele, tare zgârcit cu punga lui, 
birăului nu-i păruse niciodată mai puţin rău pentru o 
cheltuială făcută la ţanc. 

La douăsprezece şi jumătate, când se întoarse de la 
păşune, ciobanul Frig fu iscodit cu lăcomie. Ce mai era nou, 
neobişnuit, supranatural? 

Frig răspunse că bătuse valea Jiului valah, fără să fi văzut 
nimic putând da de bănuit. 

După prânz, către ceasul două, fiecare-şi luă din nou în 
primire postul de observaţie. Nimănui nu i-ar fi dat prin 
minte să rămână acasă, şi nimănui mai ales nu-i ardea să 
pună piciorul la Regele Matei. 

unde se făceau auzite glasuri amenințătoare. Că zidurile 
au urechi, treacă-meargă, de vreme ce-i o zicală folosită în 


limbajul curent... 

dar gură...! 

Aşa că vrednicul hangiu se putea teme că hanul urma să-i 
fie pus la carantină, şi gândul ăsta nu-i dădea pace. Va fi 
oare nevoit să tragă obloanele şi să-şi bea singur vinul, din 
lipsă de mugşterii? Cu toate acestea, pentru a linişti 
populaţia din Vereşti, pornise la o temeinică cercetare a 
Regelui Matei, scotocise prin încăperi, până şi pe sub 
paturi, cercetase dulapul şi tejgheaua, explorase în 
amănunt colţurile şi ungherele marei săli, ale pivniţei şi 
podului, unde un autor de glume proaste şi-ar fi putut pune 
la cale înşelătoria. Nimic!... Tot nimic în ce priveşte faţada, 
care domina Doina. Ferestrele erau prea înalte pentru a 
îngădui cuiva să se caţăre până la pervaz, pe marginea 
exterioară a unui perete neted, cu temeliile înfipte în 
şuvoiul furtunos al torentului. 

Ce-are a face! Frica nu gândeşte şi fără îndoială că urma 
să mai treacă multă vreme până ce obişnuiţii muşterii ai lui 
lonas aveau să-şi reînnoiască încrederea în hanul, în 
şnapsul şi în ţuica lui. 

Multă vreme?... Greşeală, căci se va vedea că neplăcuta 
prorocire era menită să nu se realizeze. 

Într-adevăr, peste câteva zile - şi ca urmare a unei 
împrejurări neaşteptate - fruntaşii satului aveau să-şi reia 
zilnicele consfătuiri, întretăiate de câte o duşcă, la mesele 
Regelui Matei. 

Dar să ne întoarcem la tânărul pădurar şi la tovarăşul său, 
doctorul Paţac. 

Vă amintiţi că, înainte de a părăsi Vereştii, Nicu Deac îi 
făgăduise deznădăjduitei Mioriţe să nu zăbovească în 
cercetarea Castelului din Carpaţi. Dacă n-avea să păţească 
nimic, dacă amenințările zvârlite împotrivă-i nu s-ar fi 
adeverit, socotea să se înapoieze în primele ceasuri ale 
serii. Era aşteptat, prin urmare, şi cu câtă nerăbdare! 
Dealtfel, nici fata, nici tatăl ei, nici învățătorul nu puteau 
prevedea că greutăţile drumului nu-i vor îngădui 


pădurarului să atingă creasta dealului Gorgan înainte de 
căderea serii. 

Reiese din toate acestea că neliniştea, şi aşa puternică în 
timpul zilei, depăşi orice măsură când clopotul din Vulcan, 
care era auzit foarte limpede în satul Vereşti, bătu de opt. 
Ce se întâmplase cu Nicu Deac şi cu Doctorul, de nu se 
iviseră după o lipsă de o zi? Aşa stând lucrurile, nimănuj nu 
i-ar fi dat prin minte să plece acasă înainte de a-i vedea 
întorcându-se. Din clipă în clipă li se părea că-i zăresc, 
ivindu-se la cotul drumului din trecătoare. 

Jupânul Colț şi fiica sa ieşiseră până la capătul uliţei, acolo 
unde păcurarul fusese pus de strajă. De nenumărate ori 
crezură că văd nişte umbre zugrăvindu-se în depărtare, 
prin rariştea copacilor. Curată nălucire! Trecătoarea era 
pustie ca de obicei, deoarece oamenii de lângă frontkră nu 
se prea îndemnau să umble noaptea. Şi-apoi era şi marţi 
seara - marţea duhurilor rele - şi într-o asemenea zi 
transilvănenii nu pornesc cu dragă inimă la drum, în amurg. 
Nicu Deac trebuie să fi fost nebun când alesese ziua aceea 
pentru a vizita cetăţuia. Adevărul e că tânărul pădurar nu 
se gândise la asta, mai mult, nimeni în sat nu se gândise. 

Tocmai la asta se gândea Mioriţa. Şi ce imagini 
înspăimântătoare i se înfăţişau! îşi urmărise cu închipuirea 
logodnicul ceas cu ceas prin pădurile dese ale Pleşei, în 
vreme ce suia spre dealul Gorgan!... Acum. 

Odată lăsată noaptea, i se părea că-l vede în incintă, 
încercând să scape de duhurile ce bântuiau Castelul din 
Carpaţi... Ajunsese jucăria vrăjilor lor... Victima răzbunării 
lor... Era închis în cine ştie ce temniţă de sub pământ... 
mort, poate... 

Ce n-ar fi dat biata fată să se poată avânta pe urmele lui 
Nicu Deac! 

Şi, de vreme ce nu putea face una ca asta, ar fi vrut măcar 
să-l aştepte acolo, în capul uliţei, toată noaptea. Dar tatăl ei 
o sili să renunţe şi, lăsându-l pe cioban de pază, se 
întoarseră amândoi acasă. 


Mioriţa plânse în voie de cum rămase singură în odăiţa ei. 
Îl iubea din tot sufletul pe bunul ei Nicu, îl iubea cu atât mai 
multă recunoştinţă cu cât tânărul pădurar nu o peţise în 
ciudatele împrejurări în care se încheie de obicei căsătoriile 
la ţară, în Transilvania. 

An de an, de Sân-Petru, are loc „Târgul de fete”. În ziua 
aceea se adună toate fetele din comitat. Au venit în cele mai 
bune căruţe, trase de cei mai buni cai; şi-au adus cu ele 
zestrea, adică, în lăzi viu colorate, veşminte ţesute, croite şi 
cusute de mâinile lor; sunt însoţite de membrii familiei, de 
prietene, de vecine. Şi atunci sosesc flăcăii, gătiţi cu straie 
mândre, încinşi cu brâie de mătase. Cutreieră bâlciul, 
împăunându-se; aleg fata care le place; îi dau un inel şi o 
năframă în semn de logodnă, iar căsătoriile se încheie la 
întoarcere. 

Nicu Deac n-o întâlnise pe Mioriţa la unul dintre aceste 
bâlciuri. 

Legătura dintre ei nu fusese stabilită de întâmplare. Se 
cunoşteau din copilărie, se iubeau de când împliniseră 
vârsta pentru a se iubi. Tânărul pădurar nu se dusese să-şi 
caute viitoarea soţie printre tarabele unui bâlci, şi Mioriţa îi 
era îndatorată. Of, de ce avea Nicu Deac o fire atât de 
hotărâtă, de aspră, de ce se încăpăţâna să ţină o făgăduială 
nesocotită! O iubea, totuşi, o iubea, şi ea nu avusese destulă 
tărie pentru a-l împiedica s-o pornească spre castelul 
blestemat. 

Ce noapte trăi biata Mioriţă, între nelinişti şi lacrimi! Nu 
voise să se culce. Plecată peste pervazul ferestrei, cu 
privirea aţintită asupra uliţei suitoare, i se părea că aude un 
glas şoptind: „Nicu Deac n-a ţinut seamă de ameninţări! 
Mioriţa nu mai are logodnic”. 

Rătăcire a simţurilor ei tulburate. Nici un glas nu se înălța 
în tăcerea nopţii. Inexplicabila minune din sala Regelui 
Matei nu se repeta în casa jupânului Colț. 

A doua zi, în zori, populaţia Vereştilor ieşise din case. Din 
dreptul terasei şi până la cotul trecătorii, unii urcau şi alţii 


coborau uliţa mare, cei dintâi în căutare de noutăţi, ceilalţi 
pentru a le împărtăşi. 

Se zicea că ciobanul Frig se dusese cu o milă dincolo de 
sat, nu de-a curmezişul pădurilor Pleşei, ci pe la marginea 
lor, şi că nu fără pricini o apucase pe-acolo. 

Trebuiau să-l aştepte şi, pentru a putea sta de vorbă cu el 
mai degrabă, jupânul Colţ, Mioriţa şi lonas o porniră către 
marginea satului. 

După o jumătate de oră Frig era semnalat la câteva sute 
de paşi în susul drumului. Cum nu prea părea să se 
grăbească, oamenii văzură în asta un semn rău. 

— Ei bine, Frig, ce ştii?... Ce-ai aflat?... îl întrebă jupânul 
Colț de îndată ce ciobanul se apropie de el. 

N-am văzut nimic... n-am aflat nimic! răspunse Frig. 

— Nimic! şopti fata, ai cărei ochi se umplură de lacrimi. 

— La răsăritul soarelui, adăugă ciobanul, văzusem doi 
bărbaţi cale de o milă. Am crezut întâi că-i Nicu Deac, 
însoţit de doctor... 

Dar nu era el! 

— Ştii cine sunt? întrebă lonas. 

— Doi călători străini, care tocmai trecuseră frontiera 
valahă. 

— Ai stat de vorbă cu ei? 

— Da. 

— Coboară cumva spre sat? 

— Nu, merg către Retezat şi vor să urce până-n vârf. 

— Sunt vizitatori? 

— Aşa par, jupâne Colț. 

— Şi trecând în noaptea asta prin pasul Vulcan, n-au văzut 
nimic înspre partea cetăţii? 

— Nu... că se mai aflau de cealaltă latură a hotarului, 
răspunse Frig. 

— Aşa că n-ai nici o ştire de la Nicu Deac? 

— Niciuna. 

— Doamne!... Oftă biata Mioriţă. 


— Dealtminteri, o să-i puteţi întreba pe călători în câteva 
zile, adăugă Frig, că au de gând să poposească la Vereşti, 
înainte de a porni spre Cluj. 

„De nu le-ar vorbi nimeni de rău hanul! gândi lonas, 
nemângâiat. Ar fi în stare să nu mai vrea să tragă la mine 
Că, de treizeci şi şase de ceasuri, preabunul hangiu era 
stăpânit de teama că nici un călător nu va mai îndrăzni să 

mănânce şi să doarmă la Regele Matei. 

Până la urmă, întrebările şi răspunsurile schimbate între 
cioban şi stăpânul lui nu lămuriseră defel lucrurile. Şi cum 
nici tânărul pădurar, nici doctorul Paţac nu se iviseră la opt 
dimineaţa, se mai putea nădăjdui că se vor întoarce 
cândva?... Doar nu te apropii nepedepsit de Castelul din 
Carpaţi! 

Zdrobită de emoţiile nopţii nedormite, Mioriţa nu mai avea 
puterea să reziste. Sfârşită, abia mai izbutea să meargă. 
Tatăl ei fu nevoit s-o ducă acasă. Acolo lacrimile se înteţiră... 
îl striga cu voce sfâşietoare pe Nicu... Voia să pornească 
după el... Stârnea milă şi existau temeiuri că se putea 
îmbolnăvi. 

Era totuşi nevoie să se ia grabnic o hotărâre. Trebuia 
pornit în ajutorul pădurarului şi al doctorului, fără a se mai 
pierde nici o clipă. 

Că treaba era primejdioasă datorită înfruntării 
represaliilor celor care, oameni sau altă aia, ocupau 
cetăţuia, n-avea a face. Hotărâtor era să se ştie ce se 
petrecuse cu Nicu Deac şi cu doctorul. Datoria asta se 
impunea prietenilor, ca şi celorlalţi locuitori ai satului. Cei 
mai îndrăzneţi nu s-ar fi dat îndărăt să se zvârle în mijlocul 
pădurilor Pleşei pentru a sui până la Castelul din Carpaţi. 

Odată hotărât aşa, după nenumărate discuţii şi stăruinţe, 
cei mai îndrăzneţi se aflară în număr de trei: jupânul Colţ, 
ciobanul Frig şi hangiul Ionas - niciunul mai mult. Cât 
despre dascălul Homorod, podagra îl lovise deodată la 
picior şi fusese nevoit să se întindă pe două scaune, în sala 
de clasă a şcolii. 


V 


Către ora nouă, jupânul Colţ şi tovarăşii lui, din prudenţă 
bine înarmaţi, o luară pe drumul către pasul Vulcan. Apoi, 
chiar acolo unde Nicu Deac îl părăsise, îl lăsară şi ei pentru 
a se afunda în codru. 

Îşi spuneau, nu fără dreptate, că dacă tânărul pădurar şi 
doctorul erau pe drum, pentru a se reîntoarce în sat, aveau 
să apuce tot calea pe care fuseseră nevoiţi s-o urmeze ca să 
străbată Pleşa. Şi li se puteau recunoaşte uşor urmele, ceea 
ce se şi întâmplă, de îndată ce depăşiră tustrei marginea 
pădurii. 

Să-i lăsăm să înainteze, pentru a spune ce răsturnare se 
produsese la Vereşti, de cum fură pierduţi din vedere. Dacă 
întâi se păruse că era neapărată nevoie ca nişte binevoitori 
să pornească în întâmpinarea lui Nicu Deac şi a lui Paţac, se 
socotea acum, când plecaseră, că făcuseră o nechibzuinţă 
fără seamân. Frumos rezultat, dacă o primă catastrofă ar fi 
fost urmată de o a doua! Nimeni nu se mai îndoia că 
pădurarul şi doctorul căzuseră victimă încercării lor, şi la ce 
bun atunci ca jupânul Colț, Frig şi lonas să se expună, 
căzând victimă devotamentului lor? Mare scofală, când fata 
îşi va plânge tatăl, aşa cum îşi plângea logodnicul, când 
prietenii păcurarului şi ai hangiului se vor învinui de pieirea 
lor! 

Jalea ajunse obştească la Vereşti şi nu se vădeau semne c- 
ar urma să se curme curând. Zicând chiar că n-aveau să 
păţească nimic, tot nu se putea aştepta întoarcerea 
jupânului Colţ şi a celor doi tovarăşi ai săi înainte ca 
noaptea să fi învăluit înălțimile, de jur împrejur. 

Mare mirare, deci, când - către ceasurile două după- 
amiază - fură zăriţi în depărtare, pe drum. Cu ce grabă le 
alergă în întâmpinare Mioriţa, care fu înştiinţată îndată! 

Nu erau trei, ci patru, şi al patrulea se arătă sub 
trăsăturile doctorului. 

— Nicu... bietul meu Nicu!... strigă fata. Nicu nu-i cu 
vOi...? 


Ba da... Nicu Deac era acolo, întins pe o targă de ramuri, 
pe care lonas şi ciobanul o cărau anevoie. 

Mioriţa se aruncă asupra logodnicului ei, se plecă peste el, 
îl strânse în braţe. 

— A murit... strigă ea, a murit! 

— Nu... n-a murit, răspunse doctorul Paţac, dar ar fi 
meritat să moară... şi eu la fel! 

Adevărul e că tânărul pădurar îşi pierduse cunoştinţa. 
Membrele-i erau ţepene, faţa lispită de sânge, răsuflarea 
abia-i mai ridica pieptul. Cât despre doctor, dacă faţa nu-i 
era decolorată ca aceea a tovarăşului său, faptul se datora 
mersului, care-i înapoiase nuanţa obişnuită, a cărămidei 
înroşite. 

Glasul atât de drăgăstos, de sfâşietor al Mioriţei nu avu 
puterea de al smulge pe Nicu Deac din toropeala în care 
era cufundat. Când fu adus în sat şi aşezat în odaia 
jupânului Colț, încă nu scosese o vorbă. 

Câteva clipe după aceea, totuşi, ochii i se deschiseră şi un 
zâmbet îi rătăci pe buze, de îndată ce zări fata plecată 
peste căpătâiul lui; dar, când încercă să se ridice, nu izbuti. 
O parte a trupului îi era înţepenită, de parc-ar fi fost lovit de 
paralizie. Cu toate astea, dorind s-o liniştească pe Mioriţa, îi 
spuse cu o voce, ce-i drept, tare slăbită: 

— Nu-i nimic... nu-i nimic! 

— Nicule... bietul meu Nicu! repeta fata. 

— Doar o ţâră de oboseală, dragă Mioriţă, şi puţină 
tulburare... Trece repede... cu îngrijirile tale... 

Dar bolnavul avea nevoie de linişte şi de odihnă. Aşa că 
jupânul Colț părăsi încăperea, lăsând-o pe Mioriţa lângă 
tânărul pădurar care, neputându-şi dori o îngrijitoare mai 
harnică, nu întârzie să aţipească. 

În vremea asta hangiul lonas povestea de faţă cu numeroşi 
ascultători - şi cu glas tare pentru a fi bine auzit de către 
toţi - ce li se întâmplase de la plecare. 

După ce găsiseră în pădure poteca pe care şi-o tăiaseră 
Nicu Deac şi doctorul, jupânul Colț, ciobanul şi el o luaseră 


către Castelul din Carpaţi. Şi urcau de vreo două ore 
coastele Pleşei, iar marginea pădurii nu se mai afla decât 
cale de o jumătate de milă, când văzură doi oameni. 

Erau doctorul şi pădurarul, primul pe care picioarele nu-l 
mai ascultau, celălalt la capătul puterilor şi căzut la poala 
unui copac. 

Cât ai bate din palme, alergară spre doctor, îl iscodiră, 
fără a putea scoate de la el o vorbă, că era prea năucit 
pentru a răspunde, alcătuiră din ramuri o targă, îl culcară 
pe Nicu Deac, îl ridicară pe Paţac în picioare. Jupânul Colţ şi 
ciobanul, care se schimba uneori cu lonas. 

O porniseră apoi spre Vereşti. 

Acum, hangiul nu era mai în măsură decât jupânul Colț, 
sau decât ciobanul Frig. să spună de ce se afla în aşa hal 
Nicu Deac şi dacă cercetase ruinele cetăţii, căci doctorul 
nu-şi venise încă de ajuns în fire pentru a le potoli 
curiozitatea. 

Dar, dacă nu vorbise până atunci, Paţac trebuia să 
vorbească acum. Ce dracu'! Era în siguranţă, în sat, 
înconjurat de prieteni şi în mijlocul pacienţilor săi... Nu mai 
avea a se teme de nimic din partea făpturilor de acolo!... 
Chiar de i-ar fi smuls jurământul de a păstra tăcerea, de a 
nu povesti nimic din câte văzuse în Castelul din Carpaţi, 
interesul obştesc îi poruncea să-şi calce jurământul. 

— Hai, vină-ţi în fire, doctore, îi spuse jupânul Colț, şi 
adună-ţi minţile! 

— Chiar vreţi... să vorbesc”... 

— În numele locuitorilor din Vereşti şi pentru liniştea 
satului, îţi poruncesc! 

Un pahar de rachiu adus de lonas izbuti să dezlege limba 
doctorului, şi el se exprimă astfel, în fraze întretăiate: 

— Am plecat amândoi... Nicu şi cu mine... Nişte nebuni... 
nebuni...! 

Ne-a trebuit aproape o zi încheiată pentru a străbate 
pădurile blestemate... Ajunşi abia pe seară în faţa cetăţii... 
Mai tremur şi acum... am să tremur toată viaţa!... Nicu voia 


să intre... Da, voia să petreacă noaptea în donjon... cum s-ar 
zice, în iatacul lui Belzebut! 

Doctorul Paţac spunea toate astea cu un glas atât de stins, 
încât se înfiorau cu toţii doar ascultându-l. 

— Nu m-am învoit... reluă el, nu... nu m-am învoit!... Şi ce 
s-ar fi întâmplat... dacă i-aş fi făcut pe plac lui Nicu Deac?... 
Mi se ridică păru-n cap numai când mă gândesc! 

Şi părul doctorului se ridica pe creştetul lui pentru că-l 
răvăşea cu mâna, fără să-şi dea seama. 

— Nicu s-a resemnat, aşadar, să înnopteze pe culmea 
dealului Gorgan... Ce noapte... fraţilor, ce noapte!... lan 
cercaţi să vă odihniţi, când duhurile nu vă lasă să dormiţi un 
ceas... nu, nici măcar un ceas!... Deodată, iată că nişte 
dihănii de foc se ivesc printre nori, adevăraţi balauri!... Se 
năpustesc pe podiş, să ne înghită... 

Toate privirile se îndreptară spre cer pentru a vedea dacă 
nu-i călărit de vreun alai de fantome. 

— Şi, peste câteva clipe, adăugă doctorul, iată că şi 
clopotul bisericuţei începe să bată! 

Toate urechile se ciuliră spre zare, şi povestirea doctorului 
era atât de tulburătoare, încât nu doar un singur ascultător 
socoti că prinde dangătele îndepărtate. 

— Fără veste, strigă el, nişte urlete înspăimântătoare 
umplu văzduhul... mai degrabă urlete de fiară... Apoi, o 
lucire ţâşneşte de la fereastra donjonului. O flacără 
drăcească luminează podişul până către brădet... Nicu 
Deac şi cu mine ne privim... Of, cumplită vedenie. Suntem 
ca două cadavre... două cadavre pe care lucirile palide le 
fac să se strâmbe unul la altul...! 

Şi, privind faţa doctorului Paţac, cuprinsă de spasme, 
privindu-i ochii de nebun, era într-adevăr cazul să te întrebi 
dacă nu se înapoia de pe lumea cealaltă, unde apucase să-şi 
trimită destui semeni. 

Trebuiră să-l lase să-şi tragă sufletul, că n-ar fi fost în stare 
să-şi urmeze povestirea. Asta-l costă pe lonas încă un pahar 


de rachiu, ce păru să-i redea ex-infirmierului o parte din 
minţile pe care duhurile i le rătăciseră. 

— Dar, la urma urmei, ce-a păţit bietul Nicu Deac? întrebă 
jupânul Colț. 

Şi birăul dădea nu fără îndreptăţire o mare însemnătate 
răspunsului, de vreme ce, în marea sală a Regelui Matei, 
tânărul pădurar fusese direct vizat de glasul duhurilor. 

— lată ce mai ţin minte, răspunse doctorul. Se făcuse 
ziuă... îl rugasem pe Nicu Deac să renunţe la planul lui... 
Dar îl ştiţi... nu se poate scoate nimic de la un asemenea 
încăpățânat... A coborât în şanţ... şi am fost nevoit să-l 
urmez, că mă trăgea după el... Dealtminteri, nici nu mai 
ştiam ce fac... Nicu înaintează atunci până în dreptul 
porţii... Apucă un lanţ al podiştii, cu ajutorul căruia se 
caţără pe zid... În clipa aceea îmi dau seama de ce se 
întâmplă... Mai am vreme să-l opresc pe nesocotitul ăsta... 
aş zice mai mult, nelegiuitul!... Pentru cea din urmă oară îi 
poruncesc să coboare, să se întoarcă, s-o ia împreună cu 
mine spre Vereşti... „NU!” strigă... Vreau să fug... da... 
fraţilor... mărturisesc... am vrut să fug şi, în locul meu, 
niciunul dintre voi n-ar fi avut alt gând!... Dar zadarnic 
încerc să mă desprind de pământ... Picioarele-mi sunt 
pironite... înşurubate... prinse în rădăcini... încerc să le 
smulg din loc... Cu neputinţă... încerc să mă zbat... 
degeaba. 

Şi doctorul Paţac imita mişcările deznădăjduite ale unui 
om ţinut de picioare, asemenea unei vulpi căzută-n 
capcană. 

Apoi, întorcându-se la povestirea lui: 

— În clipa aceea, spuse, s-a auzit un strigăt... şi ce 
strigăt!... Nicu Deac l-a scos... Mâinile-i scapă lanţul pe 
care-l apucaseră şi, ca izbit de o mână nevăzută, îl văd 
căzând în fundul şanţului! 

E limpede că doctorul povestise lucrurile întocmai cum se 
petrecuseră şi că, oricât de tulburată ar fi fost, închipuirea 
lui nu adăugase nimic. Aşa cum le descrisese, aşa se 


petrecuseră minunile cărora dealul Gorgan le slujise, cu o 
noapte în urmă, drept cadru. 

Cât priveşte cele ce au urmat după prăbuşirea lui Nicu 
Deac, iată: pădurarul şi-a pierdut cunoştinţa şi doctorul 
Paţac nu-i în stare să-i vină în ajutor, că cizmele-i sunt 
ţintuite de pământ şi picioarele umflate nu-i pot ieşi din 
ele... Fără veste, puterea nevăzută care-l înlănţuie se 
risipeşte... Picioarele şi-au dobândit libertatea... Se 
năpusteşte spre tovarăşul lui şi - ceea ce constituie din 
partea lui un act de mare curaj - umezeşte faţa lui Nicu 
Deac cu batista pe care a muiat-o în apa canalului.”: 
Pădurarul îşi vine în simţiri, dar braţul stâng şi o parte a 
trupului îi sunt ţepene de pe urma înspăimântătoarei 
zguduiri pe care a încercat-o... Cu toate astea, ajutat de 
doctor, izbuteşte să se ridice, să suie peretele şanţului, 
ajungând pe culme... Apoi o porneşte spre sat... După un 
ceas de mers, durerile la braţ şi coapsă sunt atât de 
cumplite, că-l silesc să se oprească... în sfârşit, tocmai când 
doctorul se pregătea să plece la Vereşti pentru a cere 
ajutor, au sosit la timp jupânul Colț, lonas şi Frig. 

În privinţa tânărului pădurar, doctorul Paţac se codea să 
hotărască dacă fusese grav lovit sau nu, deşi vădea 
îndeobşte o rară încredere atunci când era vorba de o 
problemă de ordin medical. 

— Dacă-i lovit de o boală naturală, se mulţumi să răspundă 
cu un glas sigur de el, e destul de grav! Dar dacă-i vorba de 
o boală supranaturală, pe care Necuratul i-o vâră-n trup, 
apâi numai Necuratul o poate lecui! 

În lipsa unui diagnostic, pronosticul nu era prea liniştitor 
pentru Nicu Deac. Din fericire, vorba doctorului nu era 
literă de evanghelie, şi câţi medici, superiori doctorului 
Paţac, nu s-au înşelat, de la Hipocrat38 şi Galenos39, şi se 
mai înşală zilnic! Tânărul pădurar era un vlăjgan zdravăn; 
cu ajutorul constituţiei lui robuste se putea nădăjdui că o va 
scoate la capăt - chiar fără vreo intervenţie drăcească - şi 


cu condiţia să nu urmeze prea îndeaproape prescripţiile 
fostului infirmier al postului de carantină. 

VIII. 

Asemenea evenimente nu puteau avea darul de a potoli 
spaimele vereştenilor. Acum nu mai încăpea îndoială, „gura 
de umbră”, cum ar spune poetul40, nu-i pusese pe muşteriii 
Regelui Matei să asculte ameninţări zadarnice. Lovit în chip 
inexplicabil, Nicu Deac fusese pedepsit pentru îndrăzneala 
şi lipsa lui de supunere. Nu era oare un avertisment pentru 
toţi cei îndemnați să-i urmeze pilda? Oprelişte hotărâtă de a 
pătrunde în Castelul din Carpaţi, iată încheierea ce se 
cuvenea trasă de pe urma nefericitei încercări. Cel ce ar 
lua-o de la capăt şi-ar pune viaţa în joc. De bună seamă că, 
dacă ar fi izbutit să treacă de zid, pădurarul nu s-ar mai fi 
arătat niciodată în sat. 

Reiese din toate acestea că groaza era mai deplină ca 
oricând la Vereşti, chiar la Vulcan, ba şi în întreaga vale a 
celor două Jiuri. Se vorbea, nici mai mult, nici mai puţin, 
decât de părăsirea regiunii; câteva sălaşe de ţigani se şi 
porniseră, mai degrabă decât să rămână în vecinătatea 
cetăţii. Acum, când slujea drept adăpost unor făpturi 
supranaturale şi răufăcătoare, depăşea tot ce firea 
omenească putea îndura. Nu mai rămânea decât mutarea 
într-o altă regiune a comitatului, dacă ocârmuirea maghiară 
nu se hotăra să nimicească un asemenea cuib de neatins. 
Dar Castelul din Carpaţi putea fi oare nimicit numai cu 
mijloacele aflate la îndemâna oamenilor? 

În prima săptămână a lunii iunie nu se aventură nimeni 
dincolo de sat, nici măcar pentru a lucra ogoarele. O 
lovitură de sapă nu putea pricinui ivirea vreunei fantome 
îngropate în fundul pământului?... 

Croind o brazdă, fierul plugului n-ar fi făcut să zboare 
niscai cete de stafii sau de strigoi?... Acolo unde s-ar 
semăna grâu n-avea să încolţească vreo sămânță 
diavolească? 


— Aşa se va întâmpla! spunea cu încredințare ciobanul 
Frig. 

Şi, în ce-l privea, se păzea să-şi mai ducă oile în lunca 
Jiului. 

Astfel, satul era terorizat. Munca câmpului fusese părăsită. 
Toată lumea rămânea acasă, cu uşile şi ferestrele închise. 
Jupânul Colț nu ştia ce să înceapă pentru a redeştepta, 
printre cei pe care-i cârmuia, o încredere care-i lipsea, 
dealtminteri, chiar lui. Hotărât lucru, singura cale era de a 
se duce la Cluj, pentru a cere intervenţia autorităţilor. 

Şi fumul se mai ivea oare în vârful hornului de pe 
donjon?... Da, luneta îngădui să fie văzut de mai multe ori, 
printre aburii ce se târau la suprafaţa dealului Gorgan. 

Iar norii nu luau noaptea o culoare roşcată, asemănătoare 
răsfrângerii unui incendiu?... Ba da, şi-ai fi zis că vălătuci 
aprinşi se învârtesc deasupra castelului. 

Şi urletele, care-l înspăimântaseră până-ntr-atât pe 
doctorul Paţac, răsunau cumva peste codrii Pleşei, spre 
şroaza celor din Vereşti...? 

Da, sau cel puţin, în ciuda depărtării, vinturile de sud-vest 
purtau prin văzduh bubuituri cumplite, pe care ecourile 
trecătorii le înmulţeau. 

Mai mult, dacă te-ai fi luat după oamenii ăştia înnebuniţi, 
ai fi zis că pământul era zguduit de zvâcnete subterane, de 
parcă un vechi crater s-ar fi redeschis în lanţul Carpaţilor. 
Poate că era o bună parte de exagerare în tot ce vereştenii 
credeau că văd, aud şi simt. Cum, necum, să mărturisim că 
fapte reale, pipăibile avuseseră loc şi că viaţa nu mai era cu 
putinţă într-un ţinut atât de ameninţător. 

E de la sine înţeles că hanul Regele Matei era tot pustiu. 
Un spital pe timp de molimă n-ar fi fost mai părăsit. Nimeni 
nu cuteza să-i calce pragul şi lonas se întreba dacă nu va fi 
nevoit să-şi înceteze negoţul din lipsă de muşterii, când 
sosirea a doi călători schimbă starea lucrurilor. 

În seara zilei de 9 iunie, către ora opt, clanţa porţii fu 
mişcată de afară, dar, zăvorită pe dinăuntru, poarta nu se 


deschise. 

Ionas, care şi intrase în mansarda lui, se grăbi să coboare. 
La nădejdea de a se pomeni faţă-n faţă cu un muşteriu se 
adăuga teama ca oaspetele să nu fie vreun strigoi fioros, 
căruia n-ar fi ştiut cum să-i refuze mai repede cina şi 
culcuşul. 

Fără a deschide, lonas începu, aşadar, să parlamenteze cu 
băgare de seamă, prin uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă el. 

— Doi călători. 

— Vii? 

— Foarte vii. 

— Sunteţi siguri? 

— Cât se poate de vii, hangiule, dar care nu vor întârzia să 
moară de foame, dacă vei avea cruzimea să-i laşi afară. 

lonas se hotări să desfacă zăvoarele şi doi bărbaţi trecură 
pragul sălii. 

Abia intraţi, prima lor grijă fu să ceară fiecare câte o 
odaie, având de gând să rămână douăzeci şi patru de 
ceasuri la Vereşti. 

La lumina lămpii lonas îi cercetă cu luare-aminte pe noii- 
veniţi şi se încredinţă că avea de-a face cu nişte făpturi 
omeneşti. Ce noroc pe Regele Matei! 

Cel mai tânăr dintre călători părea să aibă vreo treizeci şi 
doi de ani. Statura înaltă, faţa nobilă şi frumoasă, ochii 
negri, părul castaniu închis, barba castanie potrivită cu 
eleganţă, înfăţişarea puţin tristă, dar mândră, toate trădau 
un boier, iar un hangiu atât de bun observator ca Ionas nu 
se putea înşela. 

Dealtfel, când întrebă sub ce nume trebuia să-i înscrie pe 
cei doi călători: 

— Banul Frâncu Teleac, răspunse tânărul, şi ordonanța sa, 
Roşca. 

De unde...? 

— Din Craiova. 


Craiova e unul din cele mai de seamă târguri ale României, 
care se mărgineşte cu provinciile transilvănene, la sudul 
lanţului carpatic. 

Frâncu Teleac era deci de obârşie românească, fapt de 
care lonas îşi dăduse seama de la prima vedere. 

Cât despre Roşca, bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt, 
voinic, cu mustaţa stufoasă, părul des şi aspru, avea o 
înfăţişare tare milităroasă. Purta chiar raniţa ostăşească, 
ţinută pe umeri cu ajutorul unor curele, şi avea în mână o 
valiză destul de uşoară. 

Era tot bagajul tânărului ban, care călătorea ca un 
excursionist, cel mai ades pe jos. Treaba asta se vedea după 
hainele lui, după mantaua atârnată pe umeri, căciula 
îmblănită, bluza strânsă la mijloc cu o curea de care atârna 
teaca de piele a cuţitului valah şi ghetrele acoperind 
pantofii mari, cu talpa groasă. 

Călătorii nu erau alţii decât cei pe care ciobanul Frig îi 
întâlnise cu vreo zece zile în urmă, pe drumul trecătorii, pe 
când se îndreptau spre Retezat. După ce vizitaseră ţinutul 
până la Mureş şi urcaseră pe munte, veneau să se 
odihnească puţin la Vereşti, pentru a sui apoi pe valea celor 
două Jiuri. 

— Ai odăi libere? întrebă Frâncu Teleac. 

— Două... trei... patru... câte ar pofti măria ta, răspunse 
lonas. 

— Două ne-or ajunge, spuse Roşca; numai să fie una lângă 
alta. 

— Astea vă sunt pe plac? urmă Ionas, deschizând două uşi 
la capătul marii săli. 

— Foarte bine, răspunse Frâncu Teleac. 

După cum se vede, lonas n-avea a se teme de noii lui 
oaspeţi. Nu erau făpturi supranaturale, duhuri 
împrumutând înfăţişare omenească. Nu! Boierul arăta ca 
unul dintre oamenii de seamă pe care un hangiu se simte 
întotdeauna cinstit să-i primească. lată o împrejurare 
fericită, care avea să refacă vadul Regelui Matei. 


— La ce depărtare ne aflăm de Cluj? întrebă tânărul ban. 

— La vreo cincizeci de mile, luând drumul ce trece prin 
Petroşeni şi Alba Iulia, răspunse lonas. 

— E un drum obositor? 

— Tare obositor când mergi pe jos şi, dacă mi-e îngăduit 
să-i atrag măriei tale luarea-aminte, s-ar părea că ai nevoie 
de câteva zile de odihnă. 

— Putem cina? întrebă Frâncu Teleac, retezând scurt 
îndemnurile hangiului. 

— O jumătate de ceas răbdare şi voi avea cinstea de a 
înfăţişa măriei tale o masă vrednică de... 

— Nişte pâine, vin, ouă şi friptură rece ne vor ajunge în 
seara asta. 

— Am să vi le aduc. 

— Cât de curând. 

— Îndată. 

Şi lonas se pregătea să se ducă la bucătărie, când o 
întrebare îl opri locului. 

— Nu prea pare să fie multă lume la han?... spuse Frâncu 
Teleac. 

— Într-adevăr... acum nu e nimeni, măria ta. 

— Păi nu e ora când cei din partea locului vin să bea şi să- 
şi fumeze luleaua? 

— A trecut ora... măria ta... că la Vereşti oamenii se culcă 
odată cu găinile. 

Nici în ruptul capului n-ar fi vrut să spună de ce Regele 
Matei nu adăpostea nici un muşteriu. 

— Satul vostru nu numără patru-cinci sute de locuitori? 

— Cam aşa, măria ta. 

— Şi, totuşi, n-am văzut picior de om, pe când coboram 
uliţa mare. 

— Să vedeţi... azi... e sâmbătă... şi-n ajun de duminică... 

Frâncu Teleac nu stărui, din fericire pentru lonas, care nu 
mai ştia ce să răspundă. Pentru nimic în lume nu s-ar fi 
învoit să destăinuie cum stăteau lucrurile. Străinii n-aveau 


să afle decât prea devreme totul şi cine ştie dacă nu se vor 
zori să părăsească un sat, pe bună dreptate, suspect! 

„Numai de n-ar începe glasul să pălăvrăgească, atunci 
când or sta la cină!” îşi zicea Ionas, pregătind masa în 
mijlocul sălii. 

Peste câteva clipe, cina foarte simplă, pe care tânărul ban 
o poruncise, era cuviincios servită pe o faţă de masă albă. 
Frâncu 'Teleac se aşeză, iar Roşca luă loc în faţa lui, aşa cum 
obişnuiau în timpul călătoriilor. Amândoi mâncară cu mare 
poftă; apoi, isprăvind cina. se retrase fiecare în odaia lui. 

Cum tânărul ban şi Roşca nu schimbaseră nici zece 
cuvinte în vremea mesei, lonas nu se putuse amesteca în 
vorbă, spre marele lui necaz. Dealtminteri, Frâncu Teleac 
nu prea părea vorbăreţ. Cât despre Roşca, după ce îl 
cercetase, hangiul înţelesese că nu va putea scoate de la el 
nimic cu privire la familia stăpânului său. 

lonas fusese deci nevoit să se mulţumească să le ureze 
oaspeţilor noapte bună. Dar, înainte de a sui la mansardă, 
cuprinse sala cea mare cu privirea, ciulindu-şi cu nelinişte 
urechea la cele mai slabe zgomote dinăuntru şi de afară şi 
repetând întruna: „Numai glasul ăla păcătos să nu-i scoale 
din somn!” 

Noaptea se scurse în linişte. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, se răspândi ştirea că doi 
călători trăseseră la Regele Matei şi mulţi locuitori se 
adunară în faţa hanului. 

Tare obosiţi de pe urma excursiei din ajun, Frâncu 'Teleac 
şi Roşca mai dormeau. Nu prea era de aşteptat să se scoale 
înainte de ora şapte sau opt. 

Din pricina asta, nerăbdarea era mare în rândurile 
curioşilor, care nu s-ar fi încumetat totuşi să pătrundă în 
sală câtă vreme călătorii n-ar fi ieşit din odăile lor. 

Amândoi se iviră, în cele din urmă, când bătea de opt. 

Nu li se întâmplase nimic îău. Putură fi văzuţi umblând 
încolo şi încoace prin han. Apoi se aşezară pentru micul 
dejun. Toate acestea erau liniştitoare. 


Dealtfel, pe pragul porţii, lonas zâmbea binevoitor, 
îndemnându-şi vechii muşterii să-i reînnoiască încrederea. 
De vreme ce călătorul care cinstea hanul La Regele Matei 
era un boier - un boier român, mă rog frumos, şi încă dintr- 
una din cele mai vechi familii româneşti - de ce oare te mai 
puteai teme într-o atât de nobilă tovărăşie? 

Pe scurt, socotind că era de datoria lui să dea exemplul, 
jupânul Colț îndrăzni să facă act de prezenţă. 

Birăul intră cu oarecare şovăială, către ora nouă. Fu 
urmat aproape îndată de dascălul Homorod, de trei sau 
patru muşterii obişnuiţi şi de ciobanul Frig, Cât despre 
doctorul Paţac, fusese cu neputinţă să-l hotărască să-i 
însoţească. 

— Să mai pun piciorul la Ilonas? răspunsese. Nici în ruptul 
capului, chiar de mi-ar plăti vizita cu zece florini! 

Se cuvine acum să atragem atenţia asupra unui fapt 
nelipsit de oarecare însemnătate: dacă se învoise să revină 
la Regele Matei, jupânul Colţ n-o lacuse numai pentru a-şi 
satisface curiozitatea şi nici din dorinţa de a se pune în 
legătură cu banul Frâncu Teleac. Nu! Interesul intra în 
bună măsură în hotărârea luată. 

Într-adevăr, în calitate de călător, tânărul ban era silit să 
plătească o taxă de trecere pentru ostaşul lui şi pentru el 
însuşi. Şi, n-aţi uitat, poate, taxele acestea intrau în 
buzunarul slujbaşului din Vereşti. 

Birăul se înfăţişă, aşadar, pentru a-şi cere dreptul în 
termeni cuviincioşi, iar Frâncu 'Teleac, deşi întrucâtva mirat, 
se grăbi să-l mulţumească. 

Îi pofti chiar pe jupânul Colţ şi pe dascălul Homorod să se 
aşeze pentru o clipă la masa lui. Neputând refuza poftirea 
făcută în chip politicos, cei doi primiră. 

lonas se grăbi să servească felurite licori, cele mai bune pe 
care le avea în pivniţă. Câţiva vereşteni îi cerură să aducă 
atunci câte un rând, spunând că fac cinste. Erau, aşadar, 
temeiuri pentru a socoti că, o clipă împrăştiată, vechea 
clientelă nu va întârzia să ia din nou drumul Regelui Matei. 


După ce plăti taxa de călătorie, Frâncu 'Teleac dori să afle 
dacă venitul era mulţumitor, 

— Nu chiar pe cât am vrea, măria ta, răspunse jupânul 
Colț. 

— Oare străinii nu calcă decât arareori prin partea asta a 
Transilvaniei? 

— Rareori, într-adevăr, răspunse birăul şi, cu toate astea, 
ţinutul se cade a fi cercetat. 

— E şi părerea mea, spuse tânărul ban. Cât am văzut din 
el mi s-a părut vrednic de a atrage atenţia călătorilor. Din 
vârful Retezatului am admirat mult văile Jiului, târguşoarele 
pe care le descoperi către răsărit şi amfiteatrul muntos ce 
închide, în depărtare, masivul Carpaţilor. 

— E tare frumos, boierule, tare frumos, răspunse dascălul 
Homorod, şi, pentru a vă întregi plimbarea, vă îndemnăm să 
urcați pe Parâng. 

— Mă tem că n-am avea vreme, răspunse Frâncu 'Ieleac. 

— O zi ar fi de ajuns. 

— Fără îndoială, dar mă duc la Alba Iulia şi vreau să plec 
mâine dimineaţă. 

— Cum, măria sa are de gând să ne părăsească atât de 
grabnic? 

spuse lonas, luând cea mai binevoitoare înfăţişare de care 
era în stare.; 

Nu s-ar fi supărat dacă cei doi oaspeţi şi-ar fi prelungit 
popasul la Regele Matei. 

— Trebuie, răspunse banul Frâncu 'Teleac. Dealtfel, la ce 
mi-ar folosi să rămân la Vereşti...? 

— Credeţi-mă, un vizitator are de ce zăbovi în satul 
nostru! îi atrase jupânul Colț luarea-aminte. 

— Şi totuşi pare puţin cercetat, răspunse tânărul ban, de 
bună seamă pentru că împrejurimile lui nu oferă nimic 
deosebit... 

— Într-adevăr, nimic deosebit... spuse birăul, gândindu-se 
la cetăţuie. 

— Nu... nimic deosebit... repetă dascălul. 


— He!... He!... făcu ciobanul Frig, căruia exclamaţia îi 
scăpă fără să vrea. 

Ce priviri îi zvârliră jupânul Colţ şi ceilalţi, mai cu seamă 
hangiul! 

Ce zor avea să împărtăşească unui străin tainele regiunii? 
A-i dezvălui cele ce se petreceau pe dealul Gorgan, a-i 
atrage atenţia asupra Castelului din Carpaţi nu însemna a 
vrea să-l înspăimânţi, trezindu-i dorinţa de a părăsi satul? 
Şi, pe viitor, cine ar mai fi pătruns în Transilvania prin pasul 
Vulcan? 

Zău aşa, ciobanul nu vădea mai multă deşteptăciune decât 
ultima dintre oile lui! 

— Ci taci odată, neghiobule, tacă-ţi fleanca! îi spuse cu 
jumătate de gură jupânul Colţ. 

Cu toate acestea, cum curiozitatea tânărului ban fusese 
trezită, i se adresă direct lui Frig, întrebând ce rost aveau 
„he, he”-urile lui pline de înţeles. 

Ciobanul nu era omul care să dea îndărăt şi, de fapt, 
socotea poate că Frâncu 'leleac era în stare să dea un sfat 
bun, de pe urma căruia tot satul ar fi fost în câştig. 

— Am zis! he!... he!... boierule, răspunse el, şi nu-mi iau 
vorba îndărăt. 

— Să se afle prin împrejurimile Vereştilor ceva vrednic de 
văzut? 

Întrebă din nou tânărul ban, 

— Ceva vrednic de văzut... îngăimă jupânul Colț. 

— Nu!... Nu!... strigară cei de faţă. 

Şi se şi îngrozeau la gândul că o nouă încercare de a 
pătrunde în cetăţuie va atrage cu siguranţă noi nenorociri. 

Frâncu privi, nu fără oarecare mirare, spre oamenii de 
treabă ale căror feţe vădeau spaima în chip felurit, dar 
foarte sugestiv. 

— Despre ce-i vorba?... întrebă el. 

— Despre ce-i vorba, stăpâne? răspunse Roşca. Ei bine, se 
pare că despre Castelul din Carpaţi. 

— Castelul din Carpaţi...? 


— Da... e numele pe care ciobanul mi l-a spus la ureche. 

Şi, grăind astfel, Roşca arătă către Frig, care-şi clătina 
capul fără a îndrăzni să privească spre birău. 

O spărtură se ivise acum în zidul apărând viaţa particulară 
a satului superstiţios, iar printr-însa nu întârzie să treacă 
întreaga poveste. 

Jupânul Colţ, care se resemnase, ţinu chiar el să-i 
înfăţişeze tânărului ban cum stăteau lucrurile şi-i povesti tot 
ce privea Castelul din Carpaţi. 

E de la sine înţeles că Frâncu Teleac nu-şi putu ascunde 
mirarea şi simţămintele pe care povestirea i le stârai. 
Măcar că, asemenea tinerilor de seama lui, ce trăiau în 
castelele lor de prin coclaurii câmpiilor valahe, nu se prea 
simţea la largul lui pe tărâmul ştiinţei, era un om cu 
judecată sănătoasă. Aşa că nu prea credea în năluci şi-şi 
cam bătea joc de legende. O cetăţuie bântuită de duhuri era 
parcă anume făcută ca să-i stârnească neîncrederea. După 
părerea lui, în toate câte i le spusese jupânul Colţ nu se afla 
nimic uimitor, ci numai nişte fapte mai mult sau mai puţin 
dovedite, cărora cei din Vereşti le atribuiau o origine 
supranaturală. Fumul de pe donjon şi clopotul tras din toate 
puterile puteau fi explicate foarte simplu. Cât priveşte 
fulgerele şi urletele pornite din incintă, nu erau decât 
efectul unei halucinaţii. 

Frâncu 'Teleac nu se sfii s-o spună şi să glumească, spre 
marea indignare a ascultătorilor. 

— Dar, măria ta, îi atrase jupânul Colţ luarea-aminte, mai e 
ceva... 

— Încă ceva? 

— Da! în Castelul din Carpaţi nu se poate pătrunde. 

— Zău...? 

— De dragul satului, pădurarul şi doctorul nostru au vrut 
să-i treacă zidurile, acum câteva zile, şi cât pe ce să 
plătească scump încercarea. 

— Ce li s-a întâmplat?... întrebă cu destulă ironie Frâncu 
Teleac. 


Jupânul Colţ povesti în amănunt păţaniile lui Nicu Deac şi 
ale doctorului Paţac. 

— Aşadar, zise tânărul ban, atunci când doctorul a vrut să 
iasă din şanţ, picioarele i-au fost atât de zdravăn ţinute la 
pământ că n-a mai putut face un pas...? 

— Nici un pas înainte, nici un pas înapoi! adăugă dascălul 
Homorod. 

— 1 s-o mai fi părut şi doctorului, răspunse Frâncu Teleac, 
şi-i călca frica pe urme... pornind din călcâie. 

— Fie, măria ta, adăugă jupânul Colţ. Dar cum să lămurim 
înfricoşătoarea zguduitură pe care a simţit-o Nicu Deac 
atunci când a pus mâna pe ferecătura podiştii...? 

— S-o fi lovit zdravăn... 

— Ba chiar atât de zdravăn, adăugă birăul, că din ziua 
aceea zace la pat... 

— Nădăjduiesc că nu-i în primejdie de moarte? se grăbi să 
întrebe tânărul ban. 

— Nu... din fericire... 

Adevărul e că se pomenise de un fapt material, un fapt de 
netăgăduit, şi jupânul Colţ aştepta explicaţia pe care avea 
să i-o dea Frâncu 'eleac. 

lată ce răspunse acesta, foarte desluşit: 

— În tot ce am auzit nu se află nimic, repet, care să nu fie 
tare simplu. Ceea ce nu mi se pare îndoielnic e că, în 
prezent, Castelul din Carpaţi e ocupat. De către cine?... Nu 
ştiu. Oricum, nu-i vorba de duhuri, ci de oameni care au 
interesul să se ascundă, odată ce-au găsit adăpost acolo... 
nişte răufăcători, fără doar şi poate... 

— Răufăcători?... strigă jupânul Colț. 

— Aşa s-ar părea. Şi cum nu vor să fie alungaţi, au ţinut să 
se creadă că cetăţuia e bântuită de făpturi supranaturale. 

— Cum, măria ta, răspunse dascălul Homorod, crezi...? 

— Cred că ţinutul vostru e tare superstiţios, că oaspeţii 
castelului o ştiu şi c-au vrut să preîntâmpine în felul ăsta 
vizitele nepoftite. 


Era verosimil ca lucrurile să se fi petrecut astfel; dar să nu 
ne mirăm că nimeni la Vereşti nu s-a învoit să primească o 
asemenea explicaţie. 

Tânărul ban îşi dădu seama că n-a convins defel un 
auditoriu care nu voia să se lase convins. De aceea se 
mulţumi să adauge: 

— De vreme ce nu vreţi să-mi daţi dreptate, dragii mei, 
urmaţi să credeţi despre Castelul din Carpaţi tot ce doriţi. 

— Credem ce-am văzut, măria ta, răspunse jupânul Colţ. 

— Şi ce este, adăugă dascălul. 

— Fie, dar zău îmi pare rău că n-am la îndemână douăzeci 
şi patru de ceasuri, că Roşca şi cu mine ne-am fi dus să 
vizităm vestita voastră cetăţuie şi vă încredinţez că am fi 
aflat curând cum stau lucrurile... 

— Să vizitaţi cetăţuia!... strigă jupânul Colț. 

— Fără şovăire, şi nici dracul gol nu ne-ar fi împiedicat să-i 
trecem zidul. 

Ascultându-l pe Frâncu 'Teleac vorbind atât de răspicat, de 
batjocoritor chiar, toţi fură cuprinşi de o altă teamă. O 
purtare atât de necuviincioasă cu duhurile castelului nu 
putea oare atrage vreo năpastă asupra satului?... Oare 
duhurile nu auzeau tot ce se spunea în hanul Regelui 
Matei?... Oare glasul n-avea să răsune pentru a doua oară? 

Şi, cu acest prilej, jupânul Colț îi împărtăşi tânărului ban 
împrejurările în care, spunându-i-se pe nume, pădurarul 
fusese ameninţat cu o pedeapsă cumplită dacă i-ar fi dat 
prin minte să descopere tainele cetăţuii. 

Frâncu Teleac se mulţumi să dea din umeri; apoi se ridică, 
zicând că nici un glas nu putuse fi auzit în sală, aşa cum cu 
toţii pretindeau. 

Toate astea, spuse el, nu existau decât în închipuirea unor 
muşterii prea încrezători şi cam prea iubitori de şnapsul 
Regelui Matei. 

La vorbele astea câţiva se îndreptară către poartă, 
nepreaavând chef să mai zăbovească într-un loc unde 
tânărul sceptic îndrăznea să susţină asemenea lucruri. 


Frâncu 'Teleac îi opri printr-un semn. 

— Hotărât, prieteni, văd că satul Vereşti se află sub 
stăpânirea fricii. 

— Şi nu fără pricini, măria ta, răspunse jupânul Colț. 

— Ei bine, am un mijloc pentru a pune capăt drăcoveniilor 
care se petrec, după părerea voastră, în Castelul din 
Carpaţi. Poimâine voi fi la Alba Iulia şi, dacă vreţi, am să 
înştiinţez autorităţile. Au să vă trimită o căprărie de 
jandarmi sau de agenţi de poliţie şi vă asigur că voinicii 
ăştia au să intre în cetăţuie, fie pentru a-i smulge dintr-însa 
pe glumeţii care-şi bat joc de buna voastră credinţă, fie 
pentru a-i aresta pe răufăcătorii care, mai ştii, pun la cale 
vreo lovitură. 

Nimic mai potrivit decât această propunere, şi totuşi 
fruntaşilor din Vereşti nu le fu pe plac. Dacă te luai după ei, 
nici jandarmii, nici poliţia, ba nici chiar armata nu le-ar fi 
venit de hac făpturilor supranaturale, în stare să se apere 
cu mijloace supranaturale. 

— Dar, fiindcă veni vorba, adăugă atunci tânărul ban, încă 
nu mi-aţi spus al cui e, sau al cui a fost Castelul din Carpaţi. 

— Al unui neam vechi de prin părţile noastre, neamul 
boierilor Gorj, răspunse jupânul Colț. 

— Neamul Gorjenilor?... strigă Frâncu 'Teleac. 

— Chiar el! 

— Neamul din care se trăgea boierul Radu...? 

— Da, măria ta. 

— Şi mai ştiţi ceva despre el? 

— Nu. Îs ani şi ani de când boierul Gorj nu s-a mai ivit la 
castel. 

Frâncu 'Teleac pălise şi repeta în neştire, cu glasul 
schimbat: 

— Radu Gorj! 

IX. 

Neamul banilor craioveni, unul dintre cele mai vechi şi mai 
vestite din România, a jucat un rol de frunte încă înainte ca 
ţara să-şi fi dobândit neatârnarea, către începutul secolului 


al XVI-lea. Amestecat în toate peripeţiile politice alcătuind 
cronica acestor provincii, numele lui s-a înscris glorios în 
istorie. 

Acum, mai puţin favorizată decât faimosul fag al Castelului 
din Carpaţi, căruia îi mai rămăseseră trei ramuri, viţa de la 
Slatina era redusă la una singură, ramura Teleacilor din 
Craiova, al cărei ultim vlăstar era tânărul boier sosit în satul 
Vereşti. 

În copilărie Frâncu nu părăsise niciodată castelul 
strămoşesc, unde locuiau banul şi băneasa Teleac. 
Descendenții familiei se bucurau de multă preţuire şi-şi 
cheltuiau cu mărinimie averea. Ducând viaţa largă şi uşoară 
a boierimii de ţară, abia dacă-şi părăseau o dată pe an 
moşia de lângă Craiova, atunci când treburile îi chemau în 
târgul cu acelaşi nume, deşi el nu se afla decât la câteva 
mile depărtare. 

Acest fel de viaţă avu în chip firesc o înrâurire asupra 
educaţiei singurului lor fecior, iar Frâncu trebui să poarte 
multă vreme semnele mediului în care îşi petrecuse 
tinereţea. Nu-l avu drept dascăl decât pe un bătrân preot 
italian, care nu-l putu învăţa decât ceea ce ştia el însuşi, şi 
care nu prea ştia mare lucru. De aceea, copilul, ajuns 
flăcău, nu dobândise decât tare puţine cunoştinţe despre 
ştiinţa, artele şi literatura contemporană. Ocupațiile 
obişnuite ale tânărului ban fură vânătoarea pătimaşă, 
goana de zi şi de noapte prin păduri şi pe şesuri, urmărirea 
cerbilor şi a mistreţilor, înfruntarea fiarelor de munte cu 
cuțitul şi, fiind foarte îndrăzneţ şi hotărât, tânărul săvârşi în 
asemenea aspre încercări adevărate fapte de vitejie. 

Băneasa Teleac muri când feciorul ei avea abia 
cincisprezece ani, şi încă nu împlinise douăzeci şi unu când 
banul pieri într-un accident de vânătoare. 

Durerea tânărului Frâncu fu nemărginită. Aşa cum îşi 
plânsese mama, îşi plânse tatăl. Şi unul şi celălalt îi fuseseră 
răpiți în câţiva ani. Toată duioşia, toate avânturile 
drăgăstoase ale inimii lui se concentraseră până atunci în 


iubirea filială, ce poate îndestula nevoile primei vârste şi ale 
adolescenţei. Dar atunci când dragostea asta îi lipsi, cum nu 
avusese niciodată prieteni şi cum preceptorul îi murise, se 
pomeni singur pe lume. 

Tânărul ban mai rămase trei ani în castelul de lângă 
Craiova, din care nu voia să iasă. Trăia acolo, fără a încerca 
să-şi creeze vreo relaţie. 

Abia dacă, silit de unele treburi, s-a dus o dată sau de două 
ori la Bucureşti. Nu erau, dealtfel, decât scurte absenţe, 
pentru că se grăbea să se întoarcă la moşie. 

Un asemenea trai nu putea totuşi dura şi Frâncu sfârşi 
prin a simţi nevoia lărgirii orizontului limitat de munţii 
româneşti, nevoia de a-şi lua zborul pe deasupra lor. 

Tânărul ban avea vreo douăzeci şi trei de ani când se 
hotări să călătorească.” Averea îi îngăduia cu prisosinţă să- 
şi împlinească noile dorinţe. Într-o bună zi lăsă castelul de 
lângă Craiova pe seama bătrânilor lui slujitori şi părăsi ţara 
valahă. Îl lua cu el pe Roşca, fost ostaş aflat de zece ani în 
slujba Teleacilor, tovarăşul tuturor expedițiilor lui de 
vânătoare. Era un bărbat viteaz şi hotărât, devotat trup şi 
suflet stăpânului său. 

Tânărul ban avea de gând să viziteze Europa, poposind 
pentru câteva luni în capitalele şi oraşele de seamă de pe 
continent. Socotea, nu fără îndreptăţire, că educaţia lui, 
abia începută în castelul de lângă Craiova, se putea 
desăvârşi cu ajutorul învăţămintelor unei călătorii, căreia îi 
pregătise planul cu grijă. 

Frâncu 'Teleac dori să viziteze mai întâi Italia, că vorbea 
destul de curgător limba italiană pe care o învățase de la 
bătrânul preot. Vraja acestui pământ, atât de bogat în 
amintiri şi către care se simţea atras cu deosebire, fu atât 
de puternică, încât rămase acolo timp de patru ani. 

Nu părăsi Veneţia decât pentru Florenţa, Roma pentru 
Neapole, reîntorcându-se întruna la aceste centre artistice 
din care nu se putea smulge. 


Urma să vadă mai târziu Franţa, Germania, Spania, Rusia, 
Anglia, le va studia cu mai mult folos - i se părea - atunci 
când vârsta îi va mai fi copt gândurile. Dimpotrivă, avea 
nevoie de întreaga înflăcărare a tinereţii pentru a gusta 
farmecul marilor cetăţi italiene. 

Frâncu Teleac avea douăzeci şi şapte de ani când sosi 
pentru ultima dată la Neapole. Credea că n-are să rămână 
acolo decât câteva zile, înainte de a porni către Sicilia. 

Dorea să-şi încheie călătoria prin cercetarea vechei 
Trinacria41, apoi urma să se înapoieze la castelul de lângă 
Craiova, pentru a se odihni timp de un an. 

O împrejurare neprevăzută avea să-i schimbe nu doar 
gândurile, ci să-i pecetluiască şi viaţa, cârmindu-i mersul. 

Dacă tânărul ban nu putea dobândi cunoştinţe ştiinţifice în 
cei câţiva ani petrecuţi în Italia, simţământul frumuseţii, în 
schimb, i se dezvăluise ca unui orb lumina. Cu mintea larg 
deschisă către minunile artei se entuziasma în faţa 
capodoperelor picturii atunci când vizita muzeele din 
Neapole, Veneţia, Roma şi Florenţa. În acelaşi timp, teatrele 
îi făcuseră cunoscute operele lirice ale epocii şi se 
pasionase pentru interpretările marilor artişti. 

În vremea ultimului său popas la Neapole - şi în anume 
împrejurări ce vor fi povestite - un simţământ de o natură 
mai intimă, de o pătrundere mai intensă puse stăpânire pe 
inima lui. 

Se afla pe atunci la teatrul San Carlo o vestită cântăreaţă 
a cărei voce limpede, tehnică desăvârşită, al cărei joc 
făceau admiraţia feluriţilor dilettanti. Stilla nu căutase 
niciodată până atunci aplauzele străinilor şi nu cânta decât 
muzica italiană, care-şi redobândise primul loc în arta 
componistică. Teatrul Carignan din Torino, Scala din 
Milano, Fenice din Veneţia, teatrul Alfieri din Florenţa, 
teatrul Apollo din Roma şi San-Carlo din Neapole şi-o 
împărțeau, iar triumfurile nu-i lăsau păreri de rău pentru 
faptul că nu apăruse încă pe celelalte scene ate Europei. 


În vârstă de douăzeci şi cinci de ani, Stilla era pe atunci o 
femeie de o frumuseţe fără seamăn, cu lungile ei plete aurii, 
ochii negri şi adânci în care se aprindeau scântei, puritatea 
trăsăturilor, carnaţia fierbinte şi trupul pe care nici dalta 
unui Praxiteles42: nu l-ar fi mlădiat mai armonios. Şi femeia 
aceasta era o artistă sublimă, o altă Malibran43 despre 
care Musset ar fi putut spune de asemenea: 

Şi cântecele tale duceau spre cer durerea! 

Dar glasul pe care cel mai iubit dintre poeţi l-a slăvit în 
stanţele-i nemuritoare: al inimii glas ce-n inimă pătrunde, 
glasul acesta era al Stillei, în toată măreţia lui de nespus. 

Marea artistă, care reproducea cu o asemenea 
desăvârşire accentele duioşiei şi cele mai puternice mişcări 
sufleteşti, nu le simţise totuşi niciodată efectele, pe câte se 
spunea, în propria ei inimă. Nu iubise niciodată, niciodată 
ochii ei nu răspunseseră miilor de priviri care o învăluiau pe 
scenă. 

De cum o văzu pentru întâia dată pe Stilla, Frâncu simţi 
irezistibila pornire a primei iubiri. De aceea, renunțând la 
proiectul de a părăsi Italia după vizitarea Siciliei, hotări să 
rămână la Neapole până la sfârşitul stagiunii. De parcă un 
fir nevăzut pe care n-ar fi avut puterea să-l rupă l-ar fi legat 
de cântăreaţă, asista la toate reprezentațiile ei pe care 
entuziasmul publicului le prefăcea în adevărate triumfuri. 
De mai multe ori, neînstare să-şi înfrâneze patima, 
încercase să se apropie de ea; dar uşa Stillei rămase fără 
milă închisă, pentru el ca şi pentru atâţia dintre fanaticii ei 
admiratori. 

Se înţelege că tânărul ban ajunse curând omul cel mai de 
plâns. Negândindu-se decât la Stilla, netrăind decât pentru 
a o vedea şi auzi, neîncercând să lege cunoştinţe în lumea 
către care numele şi averea îl chemau, sănătatea nu 
întârzie să-i fie greu încercată de neîntrerupta tensiune în 
care inima şi mintea i se aflau. Şi gândiţi-vă ce-ar fi pătimit 
dacă ar fi avut un rival. Dar, ştia asta, nimeni nu-i putea da 
de bănuit - nici măcar un anume personaj destul de ciudat, 


căruia peripeţiile acestei povestiri cer să-i zugrăvim 
trăsăturile şi firea. 

Era un bărbat de cincizeci spre cincizeci şi cinci de ani, cel 
puţin aşa se spunea în vremea ultimei călătorii a lui Frâncu 
Teleac la Neapole. 

Puțin vorbăreţ, părea să se ţină în afara convențiilor 
sociale acceptate de clasele suspuse. Nu se ştia nimic 
despre neamul, starea şi trecutul lui. Putea fi întâlnit astăzi 
la Roma, mâine la Florenţa şi, trebuie spus, după cum Stilla 
se afla la Florenţa sau Roma. De fapt, nu i se cunoştea decât 
o pasiune: aceea de a asculta primadona de mare renume, 
care ocupa pe atunci primul loc în arta cântului. 

Dacă, din ziua când o văzuse pe scena teatrului din 
Neapole, Frâncu Teleac nu mai trăia decât pentru Stilla, 
acest excentric dileâtante nu trăia de şase ani decât pentru 
a o asculta, şi s-ar fi zis că viaţa lui avea tot atâta nevoie de 
glasul cântăreţei ca şi de aerul pe care-l respira. Nu 
încercase niciodată s-o întâlnească altminteri decât pe 
scenă, nu i se înfăţişase niciodată şi nici nu-i scrisese. Dar 
ori de câte ori Stilla urma să cânte, indiferent în care teatru 
din Italia, un bărbat de statură înaltă, înfăşurat într-o lungă 
mantie întunecată, cu capul acoperit de o pălărie mare, 
care-i ascundea faţa, era văzut trecând pe dinaintea 
controlorului. Bărbatul se grăbea să ia loc în fundul unei loji 
zăbrelite, reţinută din vreme. Nemişcat şi tăcut, rămânea 
închis acolo pe toată durata reprezentaţiei. Apoi, pleca pe 
furiş de îndată ce Stilla îşi încheia aria finală, iar nici un alt 
cântăreţ, nici o altă cântăreaţă nu l-ar fi putut reţine; nici 
nu i-ar fi auzit. 

Cine era nelipsitul spectator? Zadarnic încercase Stilla să 
afle. De aceea, având o fire lesne de impresionat, sfârşise 
prin a se înspăimânta de prezenţa ciudatului bărbat - o 
spaimă fără rost, dar, până-n cele din urmă, adevărată. Deşi 
nu-l putea zări în fundul lojii, căreia nu-i cobora niciodată 
zăbrelele, îl ştia acolo, simţea aţintind-o privirea 
poruncitoare ce o tulbura în asemenea măsură, încât nici 


nu mai auzea aplauzele cu care publicul îi întâmpina 
intrarea în scenă. 

Am spus că acest personaj nu i se înfăţişase Stillei 
niciodată. Dar, dacă nu încercase s-o cunoască - vom stărui 
îndeosebi asupra acestui punct - tot ce-i putea aminti 
artista constituia obiectul grijilor lui statornice. Avea astfel 
cel mai frumos dintre portretele pe care marele pictor 
Michel Gregorio îl făcuse cântăreţei, pătimaşă, vibrantă, 
sublimă într-unui din cele mai frumoase roluri, iar portretul, 
dobândit cu preţul greutăţii lui în aur, făcea cât dăduse 
pentru el admiratorul. 

Dacă acest original era întotdeauna singur atunci când 
venea să-şi ia în primire loja la reprezentațiile Stillei, dacă 
nu ieşea din casă decât pentru a se duce la teatru, nu 
trebuie să socotim că trăia într-o singurătate deplină. Nu, 
un tovarăş nu mai puţin neobişnuit decât el - îi împărtăşea 
traiul. 

Individul se numea Orfanik. Ce vârstă avea, de unde 
venea, unde se născuse? La aceste trei întrebări nimeni n- 
ar fi putut răspunde. Dacă te luai după el- că stătea 
bucuros de vorbă - era unul dintre savanții nerecunoscuţi, 
al căror geniu n-a izbutit să iasă la lumină şi care au început 
să urască lumea. Se bănuia, nu fără îndreptăţire, că trebuia 
să fie vreun pârlit de inventator, pe care punga bogatului 
dilettante îl susţinea cu dărnicie. 

Orfanik era de statură mijlocie, slab, plăpând, jigărit, cu 
una dintre acele feţe palide cărora li se spunea, în limba 
veche, „chipuri sfoiegite”. Semn particular, purta o cârpă 
neagră pe ochiul drept, pierdut în vreo experienţă de fizică 
sau chimie, şi, pe nas, o pereche de ochelari a căror singură 
lentilă groasă, de miop, îi ajuta ochiul stâng, aprins de o 
privire verzuie. În timpul plimbărilor sale singuratice 
gesticula, ca şi cum ar fi vorbit cu o fiinţă nevăzută care-l 
asculta, fără a-i răspunde vreodată. 

Cei doi, ciudatul meloman şi nu mai puţin ciudatul Orfanik, 
erau binecunoscuţi, cei puţin atât cât puteau fi, în oraşele 


din Italia, unde stagiunea teatrală îi chema cu regularitate. 
Aveau privilegiul de a stârni curiozitatea generală şi, măcar 
că admiratorul Stillei îi alungase întotdeauna pe reporteri, 
cu indiscretele lor interviuri, se sfârşise prin a i se cunoaşte 
numele şi naționalitatea. Era de obârşie românească şi, 
atunci când Frâncu Teleac întrebă cum îl cheamă, i se 
răspunse: 

— Boierul Radu Gorj. 

Aşa stăteau lucrurile pe vremea când tânărul ban tocmai 
sosea la Neapole. Teatrul San-Carlo era plin de două luni şi 
succesul Stillei sporea seară de seară. Niciodată nu se 
arătase atât de minunată în diversele roluri ale 
repertoriului ei, niciodată nu trezise ovaţii mai pline de 
entuziasm. 

La fiecare dintre reprezentații, în vreme ce Frâncu îşi 
ocupa fotoliul de orchestră, boierul Gorj, ascuns în fundul 
lojii, se topea în cântecul ales, se pătrundea de glasul 
tulburător, fără de care părea că nu mai poate trăi. 

Atunci se răspândi la Neapole un zvon, zvon în care 
publicul refuza să creadă, dar care sfârşi prin a alarma 
lumea feluriţilor dilettanti. Se spunea că, odată stagiunea 
încheiată, Stilla urma să renunţe la teatru. 

Cum? în deplinătatea talentului, în toată plenitudinea 
frumuseţii, la apogeul carierei ei artistice, era cu putinţă să 
se gândească la retragere? 

Oricât ar fi fost de necrezut, era adevărat şi, fără să 
bănuiască, boierul Gorj era, într-o măsură, pricina acestei 
hotărâri. 

Spectatorul cu aere misterioase, mereu prezent, deşi 
invizibil îndărătul zăbrelelor lojii, sfârşise prin a-i pricinui 
Stillei o emoție nervoasă şi persistentă, de care nu se mai 
putea apăra. De îndată ce intra în scenă, se simţea 
impresionată în asemenea măsură, încât tulburarea, foarte 
vizibilă pentru public, îi zdruncinase puţin câte puţin 
sănătatea. 


Ştia că pentru a scăpa de prezenţa boierului Gorj n-ar fi 
fost de ajuns să părăsească Neapole, să fugă la Roma, la 
Veneţia sau în oricare alt oraş al peninsulei. N-ar fi izbutit 
să scape de el nici dacă ar fi părăsit Italia pentru Germania, 
Rusia sau Franţa. Ar fi urmărit-o oriunde s-ar fi dus să 
cânte şi, pentru a se elibera de această apăsătoare 
neplăcere, singurul mijloc era să părăsească teatrul. 

Iar, cu două luni în urmă, înainte ca zvonul retragerii ei să 
se fi răspândit, Frâncu 'leleac se hotări să întreprindă pe 
lângă cântăreaţă un demers ale cărui urmări aveau să 
pricinuiască, din nefericire, o iremediabilă catastrofă. Liber, 
stăpân pe o mare avere, izbutise să fie primit de Stilla şi-i 
propusese să devină băneasa Teleac. 

Stilla cunoştea de mult simţămintele pe care le inspira 
tânărului ban. Îşi spusese că era un nobil, căruia oricare 
femeie, fie şi din lumea mare, ar fi fost fericită să-i 
încredinţeze propria ei fericire. De aceea, în starea de spirit 
în care se afla atunci când acesta îi oferi numele său. 

Îl primi pe Frâncu Teleac cu o simpatie pe care nu încercă 
s-o ascundă. Cu o încredere deplină în simţămintele ei şi 
fără să regrete că era nevoită să-şi întrerupă cariera, primi 
să devină soţia banului Teleac. 

Ştirea era, aşadar, adevărată. Stilla n-avea să mai apară 
pe nici o scenă de îndată ce stagiunea teatrului San-Carlo 
se va fi încheiat. 

Căsătoria, cumva bănuită, fu dată atunci drept sigură. E 
lesne de înţeles că vestea avu un efect nemaipomenit, nu 
numai în lumea artistică, dar chiar în lumea mare a Italiei. 
După ce nimeni nu voise să creadă în realizarea proiectului, 
trebuiră să se dea bătuţi cu toţii. Gelozii şi uri se stârniră 
atunci împotriva tânărului ban care o răpea artei, 
succeselor şi idolatriei nenumăraţilor dilettanti pe cea mai 
mare cântăreaţă a epocii. Urmară ameninţări personale la 
adresa lui Frâncu Teleac, ameninţări cu care tânărul nu-şi 
bătu capul nici o clipă. 


Dar, dacă publicul reacţionă astfel, e uşor de închipuit ce 
trebui să simtă Radu Gorj la gândul că Stilla urma să-i fie 
răpită, că pierdea odată cu ea tot ce-l mai lega de viaţă. Se 
zvoni că încercase s-o sfârşească punându-şi capăt zilelor. 
Sigur e că, din ziua aceea, Orfanik nu mai fu văzut gonind 
pe străzile din Neapole. Nemaipărăsindu-l pe boierul Radu, 
se închise chiar de câteva ori cu el în loja de la San-Carlo, 
pe care boierul o ocupa la fiecare reprezentaţie, fapt ce nui 
se mai întâmplase, deoarece, ca atâţia alţi savanţi, era cu 
totul refractar la farmecul muzicii. 

În vremea asta zilele treceau, emoția nu se potolea şi avea 
să atingă culmea în seara când Stilla trebuia să-şi facă cea 
din urmă apariţie în teatru. Urma să-şi ia rămas bun de la 
public în minunatul rol al Angelicăi din Orlando, 
capodopera maestrului Arconati. 

San-Carlo fu în seara aceea de zece ori prea neîncăpător 
pentru spectatorii care se înghesuiau la intrări şi dintre 
care cei mai mulţi trebuiră să rămână pe dinafară. Erau 
temeri că banul Teleac putea fi victima unor manifestații 
ostile, dacă nu atâta vreme cât Stilla se va afla în scenă, 
măcar atunci când cortina se va lăsa la sfârşitul celui de al 
cincilea act al operei. 

Boierul Gorj luase loc în lojă şi Orfanik se afla, şi de astă 
dată, alături de el. 

Stilla păru mai mişcată decât oricând. Se linişti totuşi şi, 
dăruindu-se inspiraţiei, cântă cu o desăvârşire, cu un 
incomparabil talent, ce nu poate fi spus în cuvinte. 
Entuziasmul de nedescris pe care-l trezi în mijlocul 
spectatorilor se ridică până la delir. 

În timpul reprezentaţiei, tânărul ban rămăsese în culise, 
nerăbdător, aţâţat, înfrigurat, fără a se putea stăpâni, 
blestemând lungimea scenelor, supărându-se pe întârzierile 
pricinuite de aplauze şi bisuri. Ah, cum ardea de nerăbdare 
s-o smulgă din teatru pe cea care avea să devină băneasa 
Teleac, pentru a o duce departe, tare departe, atât de 
departe că nu va mai fi decât a lui, a lui singur! 


Sosi şi scena dramatică în care eroina din Orlando moare. 
Minunata muzică a lui Arconati n-a părut nicicând mai 
pătrunzătoare, nicicând Stilla n-a interpretat-o cu accente 
mai pătimaşe. Parcă tot sufletul îi picura de pe buze... Şi s- 
ar fi zis cu toate acestea că, sfâşiat când şi când, glasul care 
n-avea să mai fie auzit urma să se sfarme. 

În clipa aceea zăbrelele de la loja baronului Gorj se lăsară. 
Se ivi un cap ciudat, cu plete începând a încărunţi, cu ochi 
de foc; faţa extatică era înspăimântător de palidă, iar din 
culise Frâncu o văzu în plină lumină, ceea ce nu i se mai 
întâmplase. 

Stilla se lăsa târâtă de toată înflăcărarea avântatei strette 
a cântecului final... Tocmai repetase fraza plină de un 
simţământ sublim: 

Innamorata, mio cuore tremante, Voglio morire...44 

Când se opreşte deodată... 

Chipul boierului Gorj o înspăimântă... O teamă 
inexplicabilă o paralizează... îşi duce repede mâna la gură 
şi mâna i se înroşeşte de sânge... Se clatină... cade... 

Mişcat, înnebunit, în culmea neliniştii, publicul s-a ridicat... 

Un strigăt porneşte din loja boierului Gorj... 

Frâncu s-a năpustit pe scenă, o ia pe Stilla în braţe, o 
ridică... O priveşte... O cheamă... 

— Moartă!... Moartă... strigă el, moartă...! 

Stilla a murit... O arteră i-a plesnit în inimă... Cântul i s-a 
stins odată cu ultimul suspin! 

Tânărul ban fu dus la hotel într-o asemenea stare, încât 
existau temeri că-şi putea pierde judecata. Nu putu asista la 
funeraliile Stillei, celebrate în mijlocul unei mari mulţimi a 
populaţiei napolitane. 

La cimitirul Campo Santo Nuovo, unde cântăreaţa a fost 
înmormântată, nu se poate citi, pe marmura albă. decât 
numele: STILLA. 

În seara înmormântării, un bărbat sosi la Campo Santo 
Nuovo. 


Acolo, cu ochii rătăciţi, cu capul plecat şi buzele strânse de 
parcă ar fi fost încă de pe atunci pecetluite de moarte, privi 
multă vreme locul unde Stilla fusese îngropată. Părea că 
ascultă, ca şi cum glasul marii artiste avea să ţâşnească 
pentru o ultimă oară din mormânt... 

Era Radu Gorj. 

În aceeaşi noapte, însoţit de Orfanik, boierul Gorj părăsi 
Neapole şi, de la plecarea lui, nimeni n-ar mai fi putut 
spune ce i se întâmplase. 

Dar o scrisoare sosi a doua zi pe adresa tânărului ban. 
Scrisoarea nu cuprindea decât aceste cuvinte, de un 
laconism ameninţător: 

Tu ai ucis-o!... Vai ţie, bane Teleac! 

Radu Gorj. 

X. 

Aşa se petrecuse jalnica întâmplare. Timp de o lună viaţa 
lui Frâncu 'Teleac fu în primejdie. Nu mai recunoştea pe 
nimeni, nici măcar pe Roşca. Când febra atinsese punctul 
culminant, un singur nume îi întredeschidea buzele, gata să 
lase să le scape ultima suflare: numele Stillei. 

Tânărul ban scăpă de la moarte. Ajutat de tinereţe şi 
natură, Frâncu fu salvat datorită priceperii medicilor şi 
necurmatelor îngrijiri ale lui Roşca. Mintea îi ieşi 
nevătămată din cumplita zguduire. Dar când îşi regăsi 
amintirile, când îşi aduse aminte de tragica scenă finală din 
Orlando, în timpul căreia sufletul artistei se sfărâmase: 

— Stilla!... Stilla mea! strigă, iar mâinile i se întindeau ca 
pentru a aplauda încă. 

De îndată ce stăpânul lui putu să părăsească patul, Roşca 
îi smulse încuviințarea de a fugi din cetatea blestemată, de 
a se lăsa dus în castelul de lângă Craiova. Totuşi, înainte de 
a pleca din Neapole, tânărul ban voi să se reculeagă pe 
mormântul moartei, luându-şi astfel pentru totdeauna 
rămas bun de la ea. 

Roşca îl însoţi la Campo Santo Nuovo. Frâncu se zvârli 
peste pământul neîndurător, se chinui să-l sape cu unghiile, 


pentru a se îngropa într-însul... Roşca izbuti să-l târască 
departe de mormântul în care-i zăcea fericirea. 

Câteva zile mai târziu, întors la Craiova, în inima ţării 
valahe, Frâncu Teleac revăzu vechea moşie a familiei sale. 
Trăi vreme de cinci ani într-o singurătate deplină, în 
castelul din care nu voia să iasă. Nici timpul, nici 
depărtarea nu-i alinaseră durerea. Ar fi trebuit, să uite, şi 
nici nu putea fi vorba despre aşa ceva. Vie ca-n prima zi, 
amintirea Stillei făcea una cu viaţa lui. Sunt răni ce nu se 
închid decât la moarte. 

În vremea când începe această poveste, tânărul ban îşi 
părăsise totuşi, de câteva săptămâni, castelul. La cât de 
îndelungi şi stăruitoare rugăminţi trebuise să recurgă 
Roşca pentru a-şi hotărî stăpânul să rupă cu singurătatea în 
care se stingea! 

Că Frâncu nu izbutea să se consoleze, fie; dar trebuia 
neapărat să încerce să-şi aline durerea. 

Întocmiseră planul unei călătorii, urmând să viziteze mai 
întâi provinciile transilvănene. Mai apoi, nădăjduia Roşca, 
tânărul ban se va învoi să reia, de-a lungul Europei, 
călătoria întreruptă de tristele întâmplări de la Neapole. 

Frâncu Teleac plecase, aşadar, de astă dată ca 
excursionist, şi doar pentru scurtă vreme. Roşca şi cu el 
străbătuseră câmpiile valahe până la masivul impunător al 
Carpaţilor; pătrunseseră în cheile pasului Vulcan; apoi, 
după ascensiunea Retezatului şi o excursie prin valea 
Mureşului, veniseră să se odihnească în satul Vereşti, la 
hanul Regele Matei. 

Se ştie care era acolo starea de spirit în clipa când sosi 
Frâncu Teleac şi cum a fost pus la curent cu faptele de 
neînțeles, cărora cetăţuia le slujea drept cadru. Şi se ştie şi 
cum tocmai aflase că boierul Radu Gorj stăpânea castelul. 

Efectul numelui asupra tânărului ban fusese prea vizibil 
pentru ca jupânul Colț şi ceilalţi fruntaşi să nu-l fi luat în 
seamă. Aşa că, odată cu toate poveştile sale prosteşti, Roşca 
îl dădu dracului din toată inima pe jupânul Colț, care-l 


rostise în împrejurări atât de nefericite. De ce-l adusese 
nenorocul pe Frâncu 'leleac tocmai în satul Vereşti, în 
vecinătatea Castelului din Carpaţi! 

Tânărul ban tăcea. Privirea lui, rătăcind de la unul la altul, 
nu arăta decât prea de ajuns adânca tulburare sufletească 
pe care se străduia, în van, s-o potolească. 

Jupânul Col şi prietenii lui înţeleseră că o legătură tainică 
trebuia să-l unească pe banul Teleac de boierul Gorj, dar, 
oricât ar fl fost de curioşi, se păstrară într-o cuviincioasă 
rezervă şi nu stăruiră să afle amănunte. Urmau să vadă mai 
târziu ce era de făcut. 

Peste câteva clipe părăsiseră cu toţii hanul, tare 
nedumeriţi de nemaipomenita înlănţuire de întâmplări ce 
nu prevesteau nimic bun pentru sat. 

Acum, când tânărul ban ştia al cui era Castelul din Carpaţi, 
îşi va mai ţine făgăduiala? Odată ajuns la Alba Iulia va 
înştiinţa autorităţile şi le va cere să intervină? lată ce se 
întrebau birăul, dascălul, doctorul Paţac şi ceilalţi. Oricum, 
dacă n-o făcea el, jupânul Colţ era hotărât s-o facă. Poliţia 
va fi înştiinţată, va veni să cerceteze castelul, va vedea dacă 
e bântuit de duhuri sau locuit de răufăcători, căci satul nu 
mai putea rămâne sub apăsarea unui asemenea chin. 

Cei mai mulţi locuitori, ce-i drept, socoteau de prisos o 
asemenea încercare, credeau că-i o măsură fără putere. Să 
te iei de duhuri!... Păi săbiile jandarmilor s-or sparge ca şi 
cum ar fi de sticlă şi puştile nu le-or lua foc. 

Rămas singur în marea sală a Regelui Matei, Frâncu 
Teleac se lăsă pradă amintirilor evocate atât de dureros de 
numele boierului Gorj. 

După ce rămase timp de o oră prăbuşit într-un jilţ, se 
ridică, părăsi hanul, se îndreptă către marginea terasei şi 
privi în depărtare. 

Castelul din Carpaţi se înălța pe culmea Pleşei, în vârful 
dealului Gorgan. Acolo trăise ciudatul personaj, spectatorul 
de la San-Carlo, omul care-i inspira nefericitei Stilla o 
spaimă de neînvins. Dar cetăţuia era acum părăsită şi 


boierul Gorj nu se mai înapoiase, după fuga lui din Neapole. 
Nu se ştia ce devenise şi, în urma morţii marei artiste, era 
cu putinţă să-şi fi pus capăt zilelor. 

Frâncu se pierdea astfel în hăţişul ipotezelor, neştiind la 
care să se oprească. 

Pe de altă parte, păţania pădurarului Nicu Deac îi stăruia 
şi ea în minte şi i-ar fi plăcut să-i dezlege taina, fie şi numai 
pentru a-i linişti pe cei din Vereşti. 

De aceea, cum tânărul ban nu se îndoia că nişte 
răufăcători îşi găsiseră adăpost în castel, se hotări să-şi ţină 
făgăduiala de a zădărnici tertipurile falşilor strigoi, 
înştiinţând poliţia din Alba Iulia. 

Totuşi, pentru a fi în măsură să acţioneze, Frâncu voia să 
cunoască amănunte. Cel mai bine era să se adreseze chiar 
tânărului pădurar. lată de ce, înainte de a se înapoia la 
Regele Matei, se înfăţişă către ora trei după-amiază la 
locuinţa birăului. 

Jupânul Colţ se arătă preacinstit să-l primească - un boier 
ca banul Teleac... urmaşul unui atât de vestit neam 
românesc... căruia satul Vereşti îi va rămâne îndatorat 
pentru regăsirea liniştii... şi chiar a belşugului... de vreme 
ce excursioniştii vor vizita din nou ţinutul... plătind taxa de 
trecere fără a se mai teme de duhurile rele ale Castelului 
din Carpaţi... ş.a.m.d., ş.a.m.d. 

Frâncu 'Teleac îi mulţumi jupânului Colţ pentru vorbele 
frumoase şi întrebă dacă nimic nu se împotrivea să fie dus 
la Nicu Deac. 

— Nimic, măria ta, răspunse birăul. Băiatul ăsta de ispravă 
o duce cât se poate de bine şi nu va mai întârzia să-şi ia 
slujba în primire. Apoi, întorcându-se: Aşa-i Mioriţă? adăugă 
el, adresându-se fetei, care tocmai intrase în încăpere. 

— Să dea dumnezeu, tată! răspunse mişcată Mioriţa. 

Frâncu fu încântat de felul plăcut în care Mioriţa îl 
întâmpină. Şi, văzând-o încă neliniştită de starea 
logodnicului ei, se grăbi să-i ceară câteva lămuriri. 


— După câte am auzit, spuse el, Nicu Deac n-a fost lovit 
prea rău... 

— Nu, măria ta, răspunse Mioriţa, fie cerul lăudat! 

— Aveţi un doctor bun la Vereşti? 

— Hm! rosti jupânul Colț cu un accent puţin măgulitor 
pentru fostul infirmier al postului de carantină. 

— Îl avem pe doctorul Paţac, răspunse Mioriţa. 

— Chiar cel care l-a însoţit pe Nicu Deac până la Castelul 
din Carpaţi? 

— Da, boierule. 

— Mioriţă dragă, spuse atunci Frâncu, aş dori, pentru 
binele lui, să-ţi văd logodnicul şi să aflu de la el amănunte 
mai sigure în legătură cu întâmplarea asta. 

— Se va grăbi să vi le dea, chiar dacă l-ar obosi o ţâră... 

— O! N-am să stau prea mult, Mioriţă, şi n-am să 
întreprind nimic care i-ar putea dăuna lui Nicu Deac. 

— Ştiu, boierule. 

— Când urmează să vă căsătoriţi? 

— Cam peste două săptămâni, răspunse birăul. 

— Atunci voi avea plăcerea de a fl de faţă, dacă jupânul 
Colţ se învoieşte să mă poftească, bineînţeles... 

— Măria ta, asemenea cinste... 

— În două săptămâni, ne-am înţeles, şi sunt sigur că Nicu 
Deac se va vindeca de îndată ce se va putea plimba cu 
mândra lui logodnică. 

— Dumnezeu să-l ocrotească, boierule! răspunse fata, 
îmbujorându-se. 

Şi faţa ei încântătoare exprimă în clipa aceea o nelinişte 
atât de vădită, încât Frâncu întrebă ce o pricinuise: 

— Da! Dumnezeu să-l ocrotească, răspunse Mioriţa, căci, 
încercând să pătrundă în castel în ciuda opreliştii lor, Nicu a 
sfidat duhurile rele...! 

Şi cine ştie dacă nu s-or înverşuna să-l chinuiască toată 
viaţa... 

— O, cât despre asta, răspunse Frâncu, punem noi bună 
rânduială, Mioriţă, îţi făgăduiesc! 


— Şi bietul meu Nicu n-are să păţească nimic...? 

— Nimic, iar mulţumită agenţilor de poliţie veţi putea 
străbate - peste câteva zile curtea cetăţuii, la fel de liniştit 
cum străbateţi piaţa din Vereşti. 

Socotind nepotrivit să pună problema elementelor 
supranaturale înaintea unor minţi stăpânite de idei 
preconcepute, tânărul ban o rugă pe Mioriţa să-l ducă în 
odaia pădurarului. Fata se grăbi să-i facă pe plac şi-l lăsă pe 
Frâncu singur cu logodnicul ei. 

Nicu Deac aflase de sosirea celor doi călători la hanul 
Regele Matei. 

Pentru a-şi primi oaspetele, se ridică din jilţul vechi, larg 
cât o gheretă, în care şedea. Cum aproape nu mai simţea 
efectele paraliziei care-l lovise vremelnic, era în stare să 
răspundă întrebărilor banului Teleac. 

— Dragă Deac, spuse Frâncu, după ce strânsese 
prieteneşte mâna tânărului pădurar, aş vrea să te întreb 
întâi şi întâi dacă mai crezi că în Castelul din Carpaţi se află 
niscai făpturi supranaturale. 

— Sunt nevoit să cred, boierule, răspunse Nicu Deac. 

— Şi ele să te fi oprit să treci zidul cetăţuii? 

— Nu mă îndoiesc. 

— Şi de ce asta...? 

— Pentru că tot ce mi s-a întâmplat ar fi de neînțeles dacă 
n-ar fi vorba de duhuri. 

— Vrei să fii bun să-mi povesteşti ce s-a petrecut, fără a 
lăsa nimic deoparte? 

— Cu dragă inimă, boierule. 

Nicu Deac povesti amănunţit ce i se ceruse. Nu putu decât 
să confirme faptele aduse la cunoştinţă lui Frâncu în timpul 
convorbirii iui cu oaspeţii Regelui Matei, fapte cărora 
tânărul ban, după cum se ştie, le dădea o interpretare pur 
naturală. 

Până la urmă, întâmplările acelei nopţi cu peripeții se 
lămureau cu uşurinţă dacă fiinţele omeneşti, răufăcători 


sau alţii, care ocupau cetăţuia, aveau o aparatură în stare 
să producă efecte fantasmagorice. 

Cât priveşte ciudata pretenţie a doctorului Paţac, că se 
simţise legat de pământ ca urmare a cine ştie cărei puteri 
nevăzute, se putea spune că numitul doctor fusese victima 
unei iluzii. Părea mai lesne de crezut, că, pur şi simplu, nu-l 
mai ţinuseră picioarele, pentru că era înnebunit de spaimă, 
şi Frâncu îi vorbi tânărului pădurar chiar în acest sens. 

— Cum, boierule, răspunse Nicu Deac, pe fricosul ăsta să-l 
fi lăsat picioarele tocmai când voia să fugă? Nu prea e cu 
putinţă, mărturiseşte şi domnia ta. 

— Ei bine, spuse Frâncu, să zicem că a intrat cu picioarele 
în vreo capcană ascunsă-n ierburile de pe fundul şanţului... 

— Când se închide, răspunse pădurarul, o capcană te 
răneşte cumplit, îţi sfâşie carnea, iar picioarele doctorului 
Paţac nu poartă nici urmă de rană. 

— Ai dreptate, Nicu Deac, şi cu toate astea, crede-mă, 
dacă-i adevărat că doctorul nu s-a putut desprinde, 
înseamnă că picioarele-i erau ţinute numai în felul ăsta... 

— Te-aş întreba atunci, boierule, cum s-a putut deschide 
de la sine capcana pentru a-i da drumul doctorului? 

Lui Frâncu îi veni destul de greu să răspundă. 

— Mai mult, boierule, adăugă pădurarul, să-l lăsăm 
deoparte pe doctorul Paţac. La urma urmei, nu pot spune 
decât ceea ce ştiu că mi s-a întâmplat mie. 

— Da... hai să-l lăsăm pe doctorul ăsta de treabă şi să 
vorbim numai despre cele ce ţi s-au întâmplat ţie, Nicu 
Deac. 

— E limpede ce mi s-a întâmplat. Am fost scuturat 
zdravăn, fără doar şi poate, şi-ntr-un fel care nu-i deloc 
firesc. 

— N-ai avut pe trup nimic care să semene a rană? întrebă 
Frâncu. 

— Nimic, boierule, şi cu toate astea am fost izbit cu o 
putere... 


— Era, într-adevăr, în clipa când ai pus mâna pe 
ferecătura podiştii?... 

— Da, boierule, şi numai ce-am atins-o că m-am simţit ca 
paralizat. 

Din fericire, cealaltă mână n-a dat drumul lanţului de care 
mă ţineam şi am lunecat până în fundul şanţului, unde 
doctorul m-a ridicat, fară simţire. 

Frâncu dădea din cap, ca unul pe care asemenea explicaţii 
îl lăsau neîncrezător. 

— Păi bine, boierule, adăugă Nicu Deac, n-am visat toate 
câte ţi le spusei şi, dacă am rămas timp de opt zile întins în 
patul ăsta cât eram de lung, fară să-mi pot mişca braţul şi 
piciorul, nu-i înţelept să spui că toate mi s-au năzărit! 

— De aceea nici nu spun una ca asta, şi e sigur că ai trecut 
printr-o zguduire cumplită... 

— Cumplită şi drăcească! 

— Nu, şi pe chestia asta nu ne înţelegem, Nicu Deac, 
răspunse tânărul ban. Crezi că ai fost lovit de o făptură 
supranaturală şi eu nu cred asta, din pricină că nu există 
făpturi supranaturale, nici rele, nici bune. 

— Ai putea să-mi lămureşti atunci, boierule, ce-am păţit? 

— Încă nu, Nicu Deac, dar fii sigur că totul se va lămuri în 
chipul cel mai simplu. 

— Să dea dumnezeu! răspunse pădurarul. 

— Spune-mi, adăugă Frâncu, oare castelul a fost 
dintotdeauna al neamului Gorj? 

— Da, boierule, şi-i tot al lui, măcar că cel din urmă vlăstar, 
boierul Radu, a pierit fără să i se mai fi auzit nici de nume. 

— Şi de când a pierit? 

— De vreo douăzeci de ani. 

— Douăzeci de ani...? 

— Da, boierule. Boierul Radu a plecat într-o bună zi din 
castelul al cărui ultim slujitor a murit la câteva luni după 
aceea, şi dus a fost. 

— Şi de atunci nimeni n-a mai pus piciorul în cetăţuie? 

— Nimeni. 


— Şi ce se zice pe la voi...? 

— Se zice că boierul Radu o fi murit prin străinătăţi şi c-a 
murit la puţină vreme după ce plecase. 

— Vă înşelaţi, Nicu Deac, boierul mai trăia, măcar acum 
cinci ani. 

— Trăia, boierule...? 

— Da... în Italia... la Neapole... 

— L-ai văzut domnia ta acolo...? 

— L-am văzut. 

— Şi de cinci ani încoace...? 

— N-am mai auzit vorbindu-se de el. 

Tânărul pădurar căzu pe gânduri. Îi venise o idee, pe care 
şovăia s-o exprime. Se hotări în sfârşit şi, ridicând capul, 
spuse încruntat: 

— Nu-i de crezut că boierul Radu Gorj s-a înapoiat în ţară 
pentru a se închide în cetăţuia lui...? 

— Nu... nu-i de crezut, Nicu Deac. 

— Ce pricină ar avea să se ascundă... să nu îngăduie 
nimănui să ai ungă până la el...? 

— Niciuna, răspunse Frâncu Teleac. 

Şi totuşi, în mintea tânărului ban gândul începea să prindă 
rădăcini. 

Nu era cu putinţă ca personajul a cărui viaţă fusese 
întotdeauna greu de înţeles să se fi refugiat în castelul lui, 
după plecarea din Neapole? 

Acolo, cunoscând starea de spirit a localnicilor din preajmă 
şi mulţumită eresurilor întreţinute cu dibăcie, nu-i fusese 
lesne să se apere de orice vizită supărătoare, dacă ţinea să 
trăiască în deplină singurătate? 

Frâncu socoti totuşi inutil să-i pună pe vereşteni pe 
asemenea urme. Ar fi trebuit să le împărtăşească fapte 
care-l priveau personal. 

Dealtfel, îşi dădu prea bine seama că n-ar fi convins pe 
nimeni, atunci când Nicu Deac adăugă: 

— Dacă boierul Radu e cel din castel, apăi trebuie să 
credem că boierul Radu e Necuratul, că numai Necuratul 


putea să mă târnosească în aşa hal! 

Dornic să nu se mai întoarcă pe acest teren, Frâncu 
schimbă vorba. 

Dacă folosi toate mijloacele pentru a-l linişti pe pădurar cu 
privire la urmările încercării sale, îl sfătui totuşi să n-o ia de 
la capăt. Nu era treaba lui, era treaba autorităţilor, iar 
agenţii poliţiei din Alba Iulia se vor pricepe să pătrundă 
taina Castelului din Carpaţi. 

Tânărul ban se despărţi atunci de Nicu Deac îndemnându-l 
să se pună cât mai repede pe picioare pentru a nu pricinui 
întârzierea căsătoriei lui cu Mioriţa, căsătorie la care voia 
să fie de faţă. 

Pierdut în gânduri, Frâncu se înapoie la Regele Matei, de 
unde nu mai ieşi toată ziua. 

La ora şase lonas îi aduse cina în sala mare, unde, dintr-o 
lăudabilă bună-cuviinţă, nici jupânul Colţ, nici altcineva din 
sat nu veni să-i tulbure singurătatea. 

Către ora opt Roşca îi spuse tânărului ban: 

— Mai ai nevoie de mine, stăpâne? 

— Nu, Roşca. 

— Atunci mă duc pe terasă să-mi fumez luleaua. 

— Du-te, Roşca, du-te. 

Pe jumătate culcat într-un jilţ, Frâncu se lăsă din nou 
pradă trecutului de neuitat. Se afla la Neapole, în timpul 
ultimei reprezentații a teatrului San-Carlo... îl revedea pe 
boierul Gorj, aşa cum îi apăruse scoţându-şi capul din lojă, 
cu privirile înflăcărate aţintite asupra artistei, de parcă ar fi 
voit s-o fascineze. 

Gândul tânărului ban se îndreptă apoi către scrisoarea 
semnată de ciudatul personaj care-l acuza pe el, Frâncu 
Teleac, că o ucisese pe Stilla... 

Pierzându-se astfel în amintiri, Frâncu simţi că somnul îl 
cuprinde treptat. Dar se mai afla în starea dintre vis şi 
veghe, potrivită pentru a prinde cel mai mic zgomot, când 
se petrecu ceva uimitor. 


Un glas dulce şi unduitor parcă trece prin sala în care 
Frâncu e totuşi singur, absolut singur. 

Fără a se întreba dacă visează sau nu, Frâncu se îndreaptă 
în jilţ şi ascultă. 

Da, s-ar zice că o gură s-a apropiat de urechea lui şi buze 
nevăzute lasă să le scape melodia expresivă a lui Stefano, 
inspirată de cuvintele: 

Nel giardino de mille fiori, Andiamo, mio cuore45. 

Frâncu îşi aminteşte romanţa... Stilla a cântat romanţa 
asta, de o inefabilă suavitate, la concertul pe care l-a dat la 
teatrul San-Carlo, înaintea reprezentaţiei de adio... 

Ca legănat, fără să-şi dea seama, Frâncu se lasă pradă 
farmecului de a o mai asculta o dată... 

Apoi fraza ia sfârşit şi glasul, care scade treptat, se stinge 
odată cu vibraţiile moi ale aerului. 

Dar Frâncu a ieşit din toropeală... S-a ridicat fără veste... 
îşi ţine răsuflarea, căutând să mai apuce un ecou depărtat 
al glasului care-i merge drept la inimă... 

Totul tace, înăuntru şi afară. 

— Glasul ei!... şopteşte. Da... era glasul ei... glasul pe care 
l-am iubit atât! Apoi, dându-şi seama unde se află: 
Dormeam, spune. 

Şi am visat... 

XI. 

Tânărul ban se deşteptă a doua zi în zori, cu mintea încă 
tulburată de arătările nopţii. 

Dimineaţa trebuia să plece din satul Vereşti pentru a lua 
drumul Clujului. 

După ce vizitase târguşoarele industriale Petroşeni şi 
Livezeni, Frâncu intenţiona să se oprească o zi întreagă la 
Alba Iulia, înainte de a rămâne o vreme în capitala 
Transilvaniei. De acolo, drumul de fier urma să-l ducă prin 
provinciile Ungariei centrale, ultimă etapă a călătoriei. 

Frâncu părăsise hanul şi, plimbându-se cu luneta la ochi 
pe terasă, cerceta, adânc mişcat, contururile cetăţii pe care 


răsăritul o făcea să se profileze destul de desluşit pe dealul 
Gorgan. 

Gândurile i se învârteau în jurul întrebării: odată ajuns la 
Alba Iulia îşi va ţine făgăduiala făcută vereştenilor? Va 
înştiinţa poliţia despre cele ce se petreceau în Castelul din 
Carpaţi? 

Atunci când se legase să readucă liniştea în sat, tânărul 
ban fusese încredinţat că cetăţuia slujea drept adăpost unei 
bande de răufăcători, sau măcar unor oameni suspecți care, 
având interesul să nu fie căutaţi, se străduiseră să interzică 
orice apropiere. 

Dar Frâncu cugetase peste noapte. În gândurile lui se 
produsese o schimbare şi acum şovăia. 

Într-adevăr, ultimul descendent al neamului Gorj, boierul 
Radu, pierise de cinci ani şi nimeni n-a izbutit să afle ce se 
întâmplase cu el. 

Fără îndoială, la puţină vreme după plecarea lui din 
Neapole se răspândise zvonul că murise. Dar ce era 
adevărat într-asta? Ce dovadă exista că murise? Poate că 
boierul Gorj trăia şi, dacă trăia, de ce nu s-ar fi înapoiat în 
castelul strămoşilor săi? De ce nu l-ar fi însoţit Orfanik, 
singurul prieten care i se cunoştea, şi de ce n-ar fi fost 
ciudatul fizician autorul şi regizorul fenomenelor care nu 
încetau să alimenteze spaima în tot ţinutul? Tocmai la asta 
se gândea Frâncu. 

Ce-i drept, ipoteza părea plauzibilă, iar dacă boierul Radu 
Gorj împreună cu Orfanik se adăpostiseră în cetăţuie, e 
lesne de înţeles că doriseră s-o facă inaccesibilă pentru a-şi 
putea duce într-însa felul de viaţă singuratic, potrivit 
obiceiurilor şi firii lor. 

lar dacă aşa era, ce trebuia să facă tânărul ban? Se 
cuvenea să încerce să se amestece în treburile personale 
ale boierului Gorj? Tocmai se întreba, cântănnd 
argumentele, când Roşca se apropie de el pe terasă. 

Socoti nimerit să-i împărtăşească gândurile lui, iar Roşca îi 
răspunse: 


— Stăpâne, se prea poate că boierul Gorj să fie cel ce se 
dedă la toate drăcoveniile astea. Ei bine, dacă aşa stau 
lucrurile, eu zic că nu trebuie să ne amestecăm. Fricoşii din 
Vereşti or ieşi din încurcătură cum s-or pricepe, treaba lor, 
şi n-are rost să ne batem capul ca să liniştim satul. 

— Fie, răspunse Frâncu, întoreând lucrurile pe o parte şi 
pe alta, cred că ai dreptate, dragul meu Roşca. 

— Şi eu, zise simplu ostaşul. 

— Cât despre jupânul Colț şi toţi ceilalţi, ştiu acum ce au 
de făcut pentru a sfârşi cu aşa-zisele duhuri din cetăţuie. 

— Într-adevăr, stăpâne, n-au decât să înştiinţeze poliţia din 
Alba Iulia. 

— Pornim după micul dejun, Roşca. 

— "Totul va fi gata. 

— Dar. Înainte de a cobori în valea Jiului, vom face un ocol 
către Pleşa. 

— Şi de ce asta, stăpâne? 

— Aş vrea să văd mai de aproape ciudatul Castel din 
Carpaţi. 

— La ce bun? 

— O trăsnaie, Roşca, o trăsnaie care nu ne va răpi nici o 
jumătate de zi. 

Roşca se necăji din pricina hotărârii care i se părea cel 
puţin fără rost. Ar fi vrut să alunge tot ce-i putea aminti 
tânărului ban trecutul. 

De data asta însă se strădui în van, lovindu-se de 
hotărârea nestrămutată a stăpânului său. 

De parcă ar fi fost supus unei înrâuriri de nestăvilit, 
Frâncu se simţea atras de vechea cetăţuie. Fără să-şi dea 
seama, atracţia era poate legată de visul în cursul căruia 
auzise glasul Stillei, şoptind melodia tânguitoare a lui 
Stefano. 

Dar visase oare?... Da, iată ce se întreba, amintindu-şi că 
în aceeaşi sală a Regelui Matei un glas se mai făcuse auzit, 
după cum se spunea, glasul ale cărui ameninţări fuseseră 
înfruntate în chip atât de nechibzuit de către Nicu Deac. 


Nu-i de mirare că, în starea de spirit în care se afla, tânărul 
ban plănuia de aceea să se îndrepte spre Castelul din 
Carpaţi, să urce până la poalele vechilor sale ziduri, fără a- 
şi propune, dealtfel, să pătrundă înăuntru. 

E de la sine înţeles că Frâncu Teleac era hotărât să nu le 
împărtăşească celor din Vereşti gândurile lui. Localnicii ar fi 
fost în stare să i se alăture lui Roşca pentru a-l sfătui să nu 
se apropie de cetăţuie, aşa că-i poruncise oşteanului să nu 
destăinuiască nimănui planul. 

Văzând cum coboară din sat către valea Jiului, nimeni n-ar 
fi pus la îndoială că vrea s-o apuce spre Alba Iulia. Dar 
zărise de sus, de pe terasă, un alt drum mărginind poalele 
Retezatului până la pasul Vulcan. 

Se putea urca spre culmile Pleşei, aşadar, fără a mai trece 
prin sat şi, prin urmare, fără a fi văzut nici de jupânul Colţ 
şi nici de ceilalţi. 

Către prânz, după ce achită fără vorbe nota cam umflată 
pe care lonas i-o înfăţişă cu cel mai frumos zâmbet, Frâncu 
se pregăti de plecare. 

Jupânul Colţ, frumoasa Mioriţa, dascălul Homorod, 
doctorul Paţac, ciobanul Frig şi mulţi alţi localnici veniseră 
să-şi ia rămas bun. 

Tânărul pădurar îşi putuse părăsi odaia şi se vedea bine că 
nu va mai întârzia să se pună pe picioare, fapt pentru care 
ex-infirmierul se umfk în pene. 

— Îţi doresc noroc, Nicu Deac, ca şi logodnicei dumitale, 
spuse Frâncu. 

— Mulţumim frumos, răspunse fata, strălucind de bucurie. 

— Drum bun, boierule, adăugă pădurarul. 

— Da... de s-ar putea! răspunse Frâncu, a cărui frunte se 
înnegurase. 

— Măria ta, zise atunci jupânul Colț, te rugăm să nu uiţi 
demersurile pe care ai făgăduit să le faci la Alba Iulia. 


— N-am să uit, jupâne Colţ, răspunse Frâncu. Dar, dacă voi 
zăbovi pe drum, cunoaşteţi mijlocul foarte simplu prin care 
puteţi scăpa de vecinătatea asta neliniştitoare şi în scurtă 
vreme castelul nu-i va mai înspăimânta pe oamenii de 
ispravă din Vereşti. 

— Uşor de zis... şopti dascălul. 

— Şi de făcut, răspunse Frâncu. Dacă vreţi, în mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore, jandarmii le vor veni de hac fiinţelor 
ascunse în cetăţuie, oricare ar fi... 

— Numai de n-ar fi duhuri, aşa cum se pare, zise ciobanul 
Frig. 

— Chiar şi atunci, răspunse Frâncu, ridicând uşor din 
umeri. 

— Boierule, spuse doctorul Paţac, dacă ne-ai fi însoţit, pe 
Nicu Deac şi pe mine, poate că n-ai grăi aşa! 

— M-ar mira, doctore, răspunse Frâncu, ba chiar de-aş fi 
fost ţinut de picioare în şanţul cetăţii, în chip tot atât de 
ciudat ca şi dumneata. 

— De picioare... da, boierule, sau mai degrabă de cizme! 
Numai dacă nu socoţi că... în starea... în care mă aflam... 
am visat... 

— Nu socot nimic, răspunse Frâncu, şi n-am să încerc să-ţi 
lămuresc ce ţi se pare de nelămurit. Dar fii sigur că dacă 
jandarmii dau o raită prin Castelul din Carpaţi, cizmele lor, 
obişnuite cu disciplina, n-au să prindă rădăcini ca cizmele 
dumitale. 

După cuvintele rostite la adresa doctorului, tânărul ban 
primi ultimele închinăciuni ale hangiului, preacinstit de 
cinstea pe care cinstitul Frâncu Teleac... ş.a.m.d. 
Salutându-i pe jupânul Colț, pe Nicu Deac, pe logodnica sa 
şi pe locuitorii adunaţi în piaţă, îi făcu semn lui Roşca; 
amândoi coborâră apoi în pas voinicesc prin trecătoare. 

Frâncu şi ostaşul lui atinseră în mai puţin de un ceas malul 
drept al râului, pe care-l urmăriră suind de-a lungul bazei 
sudice a Retezatului. Roşca se resemnase să nu-şi mai 
dojenească stăpânul; ar fi fost zadarnic. Obişnuit să-l 


asculte milităreşte, s-ar fi priceput să-l scape chiar dacă se 
vâra în cine ştie ce încurcătură primejdioasă. 

După două ceasuri de umblet, Frâncu şi Roşca se opriră 
pentru a se odihni puţin. 

În locul acela, Jiul valah, care o lua puţin spre dreapta, se 
apropia de drum printr-un cot puternic. De cealaltă parte, 
pe culmea Pleşei, la depărtare de o jumătate de milă, adică 
aproape o leghe, se rotunjea dealul Gorgan. De vreme ce 
Frâncu dorea să străbată trecătoarea pentru a se îndrepta 
către castel, trebuiau să părăsească Jiul. 

Fireşte, dacă evitau să treacă prin Vereşti, ocolul îndoia 
depărtarea dintre castel şi sat. Cu toate astea avea să mai 
fie zi atunci când Frâncu şi Roşca urmau să ajungă pe 
creştetul dealului Gorgan. Tânărul ban avea deci vreme să 
cerceteze de afară cetăţuia. lar dacă aştepta să se însereze 
pentru a cobori drumul spre Vereşti, îi va fi lesne să-l 
urmeze cu siguranţa că nu va fi văzut de nimeni. Frâncu 
avea de gând să-şi petreacă noaptea la Livezeni, târguşor 
aşezat la confluenţa celor două Jiuri, şi să reia a doua zi 
calea spre Alba Iulia. 

Popasul dură o jumătate de ceas. Cufundat în amintiri, 
tulburat de gândul că boierul Gorj se ascundea, poate, între 
zidurile castelului, Frâncu nu rosti nici un cuvânt... 

Şi Roşca avu nevoie de multă stăpânire de sine pentru a 
nu-i spune: „Degeaba mergem mai departe, stăpâne!... Hai 
să-ntoarcem spatele cetăţuii blestemate şi s-o luăm din loc!” 

Amândoi începură să urmeze firul văii. Pătrunseră mai 
întâi într-un hăţiş de copaci, nestrăbătut de poteci. Unele 
părţi ale pământului erau destul de adânc brăzdate, căci în 
vremea ploilor Jiul se revarsă uneori şi preaplinul se scurge 
în puhoaie furtunoase pe terenuri prefăcute în mlaştini. 
Treaba asta le pricinui unele greutăţi la mers şi, prin 
urmare, o oarecare întârziere. Avură nevoie de un ceas 
pentru a reîntâlni drumul din pasul Vulcan, pe care-l 
trecură către ora cinci. 


Coasta dreaptă a Pleşei nu-i acoperită de pădurile pe care 
Nicu Deac nu le putuse străbate decât deschizându-şi drum 
cu securea; dar trebuiră să ţină seama de greutăţi de alt 
fel. Erau revărsări de grohotiş, printre care nu se putea 
înainta decât cu băgare de seamă, denivelări bruşte, falii 
adânci, blocuri prost înţepenite la bază şi înălțându-se ca 
ghețarii unei regiuni alpine, tot talmeş-balmeşul unei 
îngrămădiri de pietre uriaşe târâte din pisc de către 
avalanşe, în sfârşit, un adevărat haos în toată grozăvia lui. 

Urcarea costişei, în asemenea împrejurări, mai ceru un 
ceas de eforturi grele. S-ar fi zis, zău aşa, că vechiul Castel 
din Carpaţi se putea apăra şi numai cu ajutorul piedicilor 
presărate pe căile lui de acces. Poate că Roşca nădăjduia să 
dea peste nişte stăvili de netrecut, dar n-a fost aşa. 

Dincolo de zona blocurilor şi a văgăunilor, atinseră în cele 
din urmă creasta anterioară a dealului Gorgan. Din acel loc 
profilul castelului se desena mai desluşit în mijlocul 
mohorâtului deşert de care spaima depărta de atâţia ani 
localnicii. 

Se cuvine să atragem atenţia asupra faptului că Frâncu şi 
Roşca aveau să ajungă la cetăţuie în dreptul zidului lateral, 
dinspre nord. 

Nicu Deac şi doctorul Paţac, sosiseră în faţa zidului de la 
răsărit, pentru că, luând-o pe la stânga Pleşei, lăsaseră la 
dreapta lor torentul Doinei şi drumul trecătorii. Într-adevăr, 
cele două direcţii alcătuiesc un unghi foarte deschis, al 
cărui vârf sfârşeşte în donjonul central. Dinspre 
nord,.dealtfel, zidul ar fi fost cu neputinţă de trecut; nu 
numai că acolo nu se aflau nici poartă, nici podişcă, dar, 
urmând neregularităţile terenului, zidul se ridica la o 
înălţime destul de mare. 

Faptul că din partea aceea accesul nu era cu putinţă n- 
avea în fond prea multă însemnătate, de vreme ce tânărul 
ban nu se gândea să treacă dincolo de zidurile castelului. 

Când Frâncu Ieleac şi Roşca sosiră în vârful dealului 
Gorgan, se făcuse şapte şi jumătate. În faţa lor, înecat în 


beznă, se ridica mormanul sălbatic a cărui patină se 
contopea cu vechea culoare a stâncilor Pleşei. La stânga, 
flancată de bastionul din colţ, incinta făcea un cot 
neaşteptat. Acolo, pe o ridicătură de pământ şi deasupra 
parapetului crenelat, se schimonosea fagul, ale cărui 
ramuri contorsionate dovecieau violenţa cu care rafalele de 
sud-vest suflau la acea înălţime. 

Într-adevăr, ciobanul Frig nu se înşelase. După legendă, 
vechea cetăţuie a boierilor Gorj mai avea de trăit numai trei 
ani. 

Tăcut, Frâncu privea întreaga zidire dominată de donjonul 
îndesat din centru. Acolo, sub grămezile nedesluşite, se mai 
ascundeau fară îndoială săli boltite, vaste şi sonore, culoare 
labirintice, tainiţe îngropate în fundul pământului. Nici o 
altă locuinţă decât acest vechi castel nu i s-ar fi potrivit mai 
bine ultimului vlăstar al neamului Gorj, pentru a se 
înmormânta într-o uitare căreia nimeni nu-i putea pătrunde 
taina. Şi cu cât tânărul ban se gândea mai mult, cu atât se 
încredința că Radu Gorj se adăpostise între zidurile 
singuraticului său Castel din Carpaţi. 

Nimic, dealtfel, nu vădea prezenţa unor oaspeţi în 
interiorul donjonului. Nici o şuviţă de fum nu se desfăcea 
din hornuri, nici un zgomot nu ieşea prin ferestrele ermetic 
închise. Nimic, nici măcar un țipăt de pasăre nu tulbura 
taina întunecatei clădiri. 

Timp de câteva minute, Frâncu îmbrăţişă lacom cu 
privirea incinta plină odinioară de vâlva serbărilor şi de 
larma armelor. Dar tăcea, cu mintea bântuită de gânduri 
apăsătoare, cu inima grea de amintiri. 

Dorind să-l lase pe tânărul ban singur cu el însuşi, Roşca 
avusese grijă să se tragă într-o parte. Nu şi-ar fi îngăduit 
să-l stânjenească. 

Dar nu mai şovăi atunci când soarele cobori după masivul 
Pleşei şi valea celor două Jiuri începu să se umple de beznă. 

— Stăpâne, spuse el, s-a înserat... Curând se face opt. 

Frâncu nu păru să-l audă. 


— E vreme să plecăm, adăugă Roşca, dacă vrem să fim la 
Livezeni înainte de închiderea hanurilor. 

— Roşca... îndată... da... îndată sunt al tău, răspunse 
Frâncu. 

— Stăpâne, avem nevoie de un ceas încheiat pentru a 
ajunge la drumul trecătorii şi, cum atunci va fi noapte 
neagră, n-avem a ne teme că putem fi văzuţi străbătându-l. 

— Câteva clipe încă, răspunse Frâncu, şi coborâm spre sat. 

Tânărul ban nu se clintea din locul unde se oprise, odată 
ajuns pe culmea dealului. 

— Nu uita, stăpâne, adăugă Roşca, ce greu ne va fi să 
trecem noaptea printre stâncile astea... Abia am scos-o la 
capăt ziua... 

— Da... să mergem... Roşca... le urmez... 

Frâncu părea oprit în faţa cetăţii de către o putere de 
nebiruit, poate de una dintre tainicele presimţiri de care 
inima nu se pricepea să ţină seamă. Să fi fost înlănţuit de 
picioare, aşa cum doctorul Paţac spunea că se pomenise în 
şanţ, la poalele zidului?... Nu! Picioarele-i erau libere de 
orice piedică, de orice capcană... Putea umbla încoace şi 
încolo şi, dacă ar fi vrut nimic nu l-ar fi împiedicat să dea 
ocol incintei, urmărind malul şanţului. 

Dar poate că asta şi voia. 

Chiar aşa gândi Roşca, şi se hotări să spună pentru ultima 
dată: 

— Vii, stăpâne?... 

— Da... da... răspunse Frâncu. 

Şi nu se clinti. 

Dealul Gorgan se şi întunecase. Urcând spre sud, bezna 
pornită din munte ascundea ansamblul clădirilor, ale căror 
contururi nu mai înfăţişau decât o siluetă nedesluşită. 
Curând urma să nu se mai vadă nimic, dacă vreo lumină n- 
avea să ţâşnească prin ferestruicile înguste ale donjonului. 

— Stăpâne... hai odată! repetă Roşca. 

Şi Frâncu era să-l urmeze, în sfârşit, când o formă 
nedesluşită se ivi pe ridicătura de pământ a bastionului, 


acolo unde se ridica fagul legendar. 

Frâncu se opri, privind forma al cărei profil se întărea, 
puţin câte puţin. 

Era o femeie cu părul despletit, cu mâinile întinse şi 
înfăşurată într-un lung veşmânt alb. 

Dar costumul nu era cel pe care Stilla îl purta în scena 
finală din Orlando, când Frâncu o văzuse pentru cea din 
urmă oară? 

Da! Era Stilla, nemişcată, cu braţele întinse către tânărul 
ban, cu privirea atât de pătrunzătoare aţintită asupră-i... 

— Ea!... Ea!... strigă el. 

Şi, năpustindu-se, s-ar fi prăvălit până la temeliile zidului, 
dacă Roşca nu l-ar fi oprit... 

Vedenia pieri pe neaşteptate. Stilla se arătase doar pentru 
un minut... N-avea însemnătate! Frâncu ar fi avut nevoie 
doar de o secundă spre a o recunoaşte şi cuvintele-i ţâşniră 
de pe buze: 

— Ea... ea... trăieşte! 

XII. 

Să fi fost cu putinţă? Stilla, pe care Frâncu 'Teleac nu 
credea s-o mai vadă, i se ivise pe ridicătura de pământ a 
bastionului! Nu fusese victima unei iluzii. Roşca o văzuse ca 
şi el!... Era chiar marea artistă, în costumul Angelicăi, aşa 
cum se arătase publicului în reprezentaţia de adio de la 
teatrul San-Carlo! 

Tânăru ban înţelese adevărul cumplit. Aşadar, femeia mult 
iubită, cea care urma să devină băneasa Teleac, era de cinci 
ani închisă în mijlocul munţilor transilvăneni! Aşadar, cea pe 
care Frâncu o văzuse prăbuşindu-se moartă pe scenă 
supravieţuise! Aşadar, în vreme ce fusese transportat mai 
mult mort decât viu la hotel, boierul Radu izbutise să 
pătrundă la Stilla, s-o răpească, s-o ducă în Castelul din 
Carpaţi, şi toată populaţia nu urmase a doua zi până la 
Santo Campo Nuovo din Neapole decât un sicriu gol! 

Toate acestea păreau de necrezut, de neînțeles, contrarii 
bunului simţ. 'Ţineau de minuni, erau neverosimile şi Frâncu 


ar fi trebuit să-şi repete asta până la îndărătnicie... Da!... 
Dar faptul rămânea: de vreme ce se afla în cetăţuie, Stilla 
fusese răpită de către boierul Gorj... Era vie, odată ce o 
văzuse dincolo de zid!... Certitudinea era absolută. 

Tânărul ban se străduia totuşi să-şi stăpânească gândurile 
răvăşite, care se adunau, dealtminteri, într-unui singur: să 
i-o smulgă lui Radu Gorj pe Stilla, de cinci ani prizonieră în 
Castelul din Carpaţi! 

— Roşca, spuse Frâncu gâfâind, ascultă-mă... înţelege-mă, 
mai ales... că mi se pare că-mi ies din minţi... 

— Stăpâne... dragul meu stăpân! 

— Cu orice preţ, trebuie să ajung la ea... la ea!... Chiar în 
seara asta... 

— Nu... mâine... 

— În seara asta, dacă-i spun!... E acolo... M-a văzut, aşa 
cum am văzut-o... Mă aşteaptă... 

— Ei bine... vin şi eu... 

— Nu!... Mă duc singur. 

— Singur...? 

— Da. 

— Dar cum ai să pătrunzi în cetăţuie, când Nicu Deac n-a 
izbutit...? 

— Am să intru, dacă-ţi spun. 

— Poarta e închisă... 

— Pentru mine nu... Am să caut... Am să găsesc o 
spărtură... Am să trec... 

— Nu vrei să te însoțesc... stăpâne... zău, nu vrei? 

— Nu! Ne despărţim şi poţi să mă slujeşti tocmai 
despărţindu-ne... 

— Să aştept aici...? 

— Nu, Roşca. 

— Atunci, unde să mă duc...? 

— La Vereşti... sau, mai bine... nu... nu la Vereşti... 
răspunse Frâncu. Cei de acolo n-au nevoie să ştie... 
Coboară la Vulcan şi rămâi peste noapte... Dacă nu mă vezi 
mâine, pleacă din Vulcan de dimineaţă... adică... nu... mai 


aşteaptă câteva ceasuri... Apoi du-te la Alba Iulia... Acolo, 
înştiinţează-l pe şeful poliţiei... Povesteşte-i tot... în sfârşit, 
întoarce-te cu nişte agenţi... Dacă-i nevoie, atacați 
cetăţuia!... Scăpaţi-o!... Of! Doamne dumnezeule! Vie... în 
mâinile lui Radu Gorj...! 

Şi, pe măsură ce tânărul ban rostea fraze întretăiate, 
Roşca vedea surescitarea stăpânului său crescând şi 
vădindu-se prin simţămintele răvăşite ale unui om care nu 
se mai poate stăpâni. 

— Du-te... Roşca! strigă el pentru ultima oară. 

— Îmi porunceşti...? 

— Îţi poruncesc! 

În faţa hotărârii răspicate, lui Roşca nu-i rămânea decât să 
se supună. 

Frâncu se îndepărtase, dealtminteri, iar bezna îl şi 
ascundea de privirile ostaşului. 

Roşca mai rămase câteva clipe locului, neputându-se 
hotări să plece. 

Atunci îşi zise că străduinţele lui Frâncu vor fi zadarnice, 
că nu va ajunge nici să treacă de zid şi va fi nevoit să se 
înapoieze la Vulcan... poate mâine... poate la noapte... 
Amândoi s-or duce atunci la Alba Iulia şi agenţii 
autorităţilor vor face ceea ce nici Frâncu, nici pădurarul nu 
izbutiseră... îi vor veni de hac lui Radu Gorj... i-o vor smulge 
pe biata Stilla... vor scotoci cetăţuia din Carpaţi... la nevoie, 
fără a mai lăsa nici piatră pe piatră... Chiar dacă toţi dracii 
din iad s-ar aduna s-o apere. Şi Roşca începu să coboare 
povârnişurile dealului Gorgan, pentru a da de drumul 
pasului Vulcan. 

Între timp, urmând marginea şanţului, Frâncu şi ocolise 
bastionul din colţ, care străjuia în stânga. 

Mii de gânduri se încrucişau în mintea lui. Acum nu mai 
încăpea îndoială că boierul Gorj se afla în cetăţuie, de 
vreme ce Stilla era închisă acolo... Numai el putea fi... Stilla 
trăia!... Dar cum să ajungă la ea?... Cum s-o scoată din 
castel?... Nu ştia cum,dar aşa trebuia să se întâmple... şi se 


va întâmpla... Va învinge piedicile pe care Nicu Deac nu le 
putuse învinge... Nu curiozitatea îl împingea în mijlocul 
ruinelor, ci patima, dragostea pentru femeia pe care o 
regăsea în viaţă. Da, în viaţă... după ce o crezuse moartă, şi 
pe care avea să i-o smulgă lui Radu Gorj! 

De fapt, Frâncu îşi spusese că nu putea intra decât din 
dreptul zidului de sud, unde se căsca poarta la care ducea 
podişca. De aceea, înțelegând că n-avea rost să încerce să 
treacă peste zidurile înalte, de îndată ce întoarse colţul 
bastionului, urmă să meargă de-a lungul crestei dealului 
Gorgan. 

Peste zi, lucrul n-ar fi fost prea greu. Dar în plină noapte, 
pentru că luna încă nu răsărise - o noapte întunecată de 
ceţurile care se condensează între munţi - era mai mult 
decât primejdios. La primejdia paşilor greşiţi, a prăbuşirii în 
fundul şanţului se adăuga cea de a se lovi de stânci, 
pricinuind, poate, prăvălirea lor. 

Frâncu înainta, totuşi, urmărind pe cât putea de aproape 
zigzagurile malului, pipăind cu mâna şi cu piciorul pentru a 
se încredința că nu se depărtează. Susţinut de o putere 
supraomenească, se mai simţea călăuzit şi de un instinct 
neobişnuit, care nu-l putea înşela. 

Dincolo de bastion se desfăşura zidul sudic cu care podişca 
intra în legătură când nu era ridicată şi lipită de poartă. 

De la bastion încolo piedicile păreau a se înmulţi. Printre 
uriaşele blocuri acoperind podişul nu mai era cu putinţă să 
urmărească şanţul şi trebui să se depărteze de el. 
Închipuiţi-vă că cineva încearcă să se orienteze în mijlocul 
unui câmp de felul celui de la Carnac, dar unde dolmenii şi 
menbhirii ar fi plasați fără rost. Şi nici un punct de reper, nici 
o licărire în noaptea neagră ce învăluia până şi acoperişul 
donjonului central! 

Frâncu înainta totuşi, aici căţărându-se pe un bloc uriaş 
care-i închidea drumul, acolo târându-se printre stânci, cu 
mâinile sfâşiate de scaieţi şi mărăcini, pe când vulturii îi 


atingeau fruntea, zburând şi scoțând cumplitul lor țipăt 
ascuţit. 

Ah! De ce nu suna atunci clopotul vechii bisericuțe, aşa 
cum sunase pentru Nicu Deac şi pentru doctor? De ce nu se 
mai aprindea peste crenelurile donjonului lumina puternică 
ce-i învăluise pe ei? Ar fi mers către sunet, ar fi mers către 
lumină ca marinarul câtre şuierul sirenei de alarmă sau 
către fulgerările farului. Nu!... Nimic decât noaptea grea, 
mărginindu-i privirea la câţiva paşi. 

Aşa trecu o oră. După panta ce pornea la stânga lui, 
Frâncu simţi că se rătăcise. Sau coborâse mai jos de 
poartă? Depăşise, poate, podişca? 

Se opri dând din picior, frângându-şi mâinile. Încotro să se 
îndrepte? 

Ce furie îl cuprinse la gândul că era nevoit să aştepte să se 
facă de zi...! 

Atunci avea să fie văzut de către cei din cetăţuie... Nu-i 
mai putea lua pe neaşteptate... Radu Gorj va fi cu ochii în 
patru. 

Noaptea, încă noaptea asta, trebuia să pătrundă în incintă, 
iar Frâncu nu se putea orienta din pricina beznei. 

Scoase un strigăt... un strigăt deznădăjduit: 

— Stilla... răcni el, Stilla mea...! 

Ajunsese să creadă că prizoniera îl putea auzi, că-i putea 
răspunde?! 

Şi totuşi, îi strigă de douăzeci de ori numele, pe care 
ecourile Pleşei îl întoarseră. 

Fără veste, ochii lui Frâncu zăriră. O licărire destul de vie, 
al cărei izvor părea că se află la oarecare înălţime, se 
strecura prin întuneric. 

— Acolo e cetăţuia... acolo! îşi spuse. 

Şi, într-adevăr, după cum era plasată, licărirea nu putea 
veni decât din donjonul central. 

Dată fiind aţâţarea ce pusese stăpânire pe el, Frâncu nu 
şovăi să creadă că Stilla îl ajuta astfel. Îl recunoscuse, fără 
îndoială, în clipa când şi el o zărise pe movila bastionului. Şi 


acum îi trimitea un semn, îi arăta drumul pe care să apuce 
pentru a ajunge în dreptul porţii... 

Frâncu se îndreptă spre lumina a cărei strălucire creştea 
pe măsură ce se apropia de ea. Cum o apucase prea mult 
spre stânga, pe culmea dealului Gorgan, fu silit să se 
înapoieze cu vreo douăzeci de paşi la dreapta şi, după 
câteva bâjbăieli, regăsi marginea şanţului. 

Lumina strălucea în faţa lui şi înălţimea la care se afla 
dovedea că venea, într-adevăr, de la una dintre ferestrele 
donjonului. 

Frâncu urma să se afle înaintea ultimelor piedici, de 
netrecut, poate! 

Pe drept cuvânt, de vreme ce - poarta fiind încuiată, 
podişca ridicată - ar fi trebuit să se lase să lunece până la 
piciorul zidului... 

Apoi, ce putea face în faţa unui zid ce se ridica până la 
cincizeci de picioare...? 

Frâncu înaintă către locul unde se sprijinea podişca, 
atunci când poarta era deschisă... 

Podişca era lăsată. Fără a mai chibzui, păşi peste bârnele 
podiştii ce se clătina şi atinse poarta... Poarta se deschise. 
Frâncu se năpusti sub bolta întunecată. Dar abia făcuse 
câţiva paşi că podişca se ridică, izbindu-se cu zgomot de 

brâul porţii... 

Banul Frâncu Teleac era închis în Castelul din Carpaţi. 

XIII. 

Localnicii din Transilvania şi călătorii ce urcă sau coboară 
prin pasul Vulcan nu cunosc decât înfăţişarea exterioară a 
Castelului din Carpaţi. De la depărtarea respectuoasă la 
care terasa îi oprea pe cei mai îndrăzneţi locuitori din 
Vereşti şi împrejurimi, nu se descoperea privirilor decât 
uriaşul morman de pietre al unei cetăţui în ruină. 

Dar, în interiorul incintei, să fi fost cetăţuia chiar atât de 
dărăpăânată cum se putea crede? Nu. La adăpostul 
puternicelor ziduri, clădirile rămase întregi ale vechii 


fortărețe feudale ar mai fi putut găzdui o întreagă 
garnizoană. 

Vaste săli boltite, pivnițe adânci, culoare nenumărate, curţi 
ale căror aşternuturi de piatră piereau sub covorul 
ierburilor înalte, chilii subpământene, unde lumina zilei nu 
pătrundea niciodată, scări ascunse în grosimea pereţilor, 
cazemate luminate de îngustele ferestruici ale zidului de 
incintă, donjonul central, cu trei caturi şi apartamente 
destul de bune pentru a mai fi locuite, încununate de o 
platformă crenelată, apoi, printre nenumăratele construcţii 
din incintă, culoare nesfârşite, încâlcindu-se în chip 
capricios, suind până la movilele de pământ ale 
bastioanelor, coborând până la nivelul temeliilor, ici şi colo 
câteva cisterne în care se aduna apa ploilor şi al căror 
preaplin se revărsa către torentul Doinei, în sfârşit, tuneluri 
lungi, neastupate aşa cum se credea şi ieşind în drumul din 
pasul Vulcan - iată cum arăta în întregime Castelul din 
Carpaţi, al cărui plan era tot atât de complicat ca şi cele ale 
labirintelor din Porsena, Lemnos sau Creta. 

Un simţământ puternic - de neînvins, aşa cum fusese cel al 
lui Tezeu voind s-o cucerească pe fiica lui Minos - îl atrăsese 
şi pe tânărul ban în nesfârşitele meandre ale cetăţuii. Avea 
să găsească firul Ariadnei, care slujise la călăuzirea eroului 
grec? 

Frâncu nu fusese stăpânit decât de un singur gând, să 
pătrundă în incintă, şi izbutise. Poate că ar fi trebuit să-şi 
spună că podişca, până atunci ridicată, părea să se fi lăsat 
anume ca să-i îngăduie trecerea...! 

Poate că ar fi trebuit să-l neliniştească faptul că poarta se 
închisese brusc în urma lui!... Dar nici că-i păsa. Se afla, în 
sfârşit, în castelul unde Radu Gorj o închisese pe Stilla şi şi- 
ar fi dat viaţa numai să ajungă până la ea. 

Galeria în care se năpustise, largă, înaltă, cu bolta lăsată 
către mijloc, era cufundată în cel mai deplin întuneric, şi 
lespezile mişcate de la locul lor nu îngăduiau un mers sigur. 


Frâncu se apropie de peretele din stânga şi păşi de-a 
lungul lui, sprijinindu-se de un ornament a cărui suprafaţă 
mâncată de salpetru i se măcina între degete. N-auzea nici 
un zgomot în afara paşilor lui, ce deşteptau ecouri 
depărtate. Un curent călduţ, purtând o miasmă de mucegai, 
îl împingea din spate, ca şi cum la celălalt capăt al galeriei 
s-ar fi aflat o deschidere. 

După ce depăşi un stâlp de piatră ce proptea ultimul colţ, 
pe stânga, se pomeni la intrarea într-un culoar mult mai 
îngust. Îi atingea pereţii numai desfăcându-şi braţele. 

Înaintă astfel, cu trupul plecat, pipăind cu piciorul şi cu 
mâna şi străduindu-se să-şi dea seama dacă gangul merge 
drept înainte. 

Cam la două sute de paşi de la stâlpul de colţ, Frâncu simţi 
că o ia spre stânga, pentru ca să apuce în direcţie contrarie 
peste alţi cincizeci. 

Culoarul se întorcea oare spre zidul cetăţii, sau ducea 
către donjonul central? 

Frâncu încercă să meargă mai repede; dar era oprit în 
fiecare clipă de o denivelare a solului, de care se împiedica, 
sau de un unghi neaşteptat, care-l silea să apuce în altă 
direcţie. Din timp în timp dădea peste câte o deschidere 
care spărgea peretele, îngăduind trecerea în galerii 
laterale. Dar totul era întunecat, de nepătruns, şi zadarnic 
încerca să se orienteze în labirint, adevărată operă a unor 
cârtiţe. 

Trebui să se întoarcă de câteva ori din drum, înțelegând că 
se vârâse prin fundături. Se temea ca vreun chepeng prost 
închis să nu se lase sub paşii lui, prăvălindu-l în fundul unei 
închisori subpământene, din care n-ar mai fi putut ieşi. De 
aceea, ori de câte ori călca peste o lespede sunând a gol, 
avea grijă să se ţină de pereţi, înaintând însă mereu cu o 
înflăcărare ce nu-i lăsa nici răgazul de a chibzui. 

Cu toate acestea, de vreme ce încă nici nu urcase, nici nu 
cobori se, se mai afla la nivelul curților interioare croite 
între feluritele clădiri ale incintei şi putea avea norocul ca 


galeria să-l ducă până la donjonul central, chiar în locul de 
unde pornea scara. 

Fără îndoială, trebuia să existe o cale mai directă de 
comunicare între poartă şi clădirile cetăţuii. Desigur, iar pe 
vremea când familia Gorj mai locuia aici nu era nevoită să 
se vâre prin toate trecerile acelea fără sfârşit. O altă poartă, 
faţă-n faţă cu cea de la intrare! şi deschisă la celălalt capăt 
al primei galerii, dădea către piaţa defilărilor, în inima 
căreia se înălța donjonul; dar poarta era acum zidită şi 
Frâncu nu-i putuse recunoaşte nici locul. 

Trecuse un ceas de când tânărul ban tot rătăcea după cum 
îl duceau ocolurile, încercând să prindă vreun zgomot 
depărtat, necutezând să strige numele Stillei, pe care 
ecourile îl puteau trimite până la etajele donjonului. Nu-şi 
pierdea nădejdea şi ar fi înaintat cât l-ar fi ţinut puterile, 
câtă vreme o piedică de netrecut nu l-ar fi silit să se 
oprească. 

Şi totuşi, fără să-şi dea seama, Frâncu se şi istovise. Nu 
pusese nimic în gură de când plecase din Vereşti. Suferea 
de foame şi sete. 

Nu mai mergea cu pas sigur, picioarele i se muiaseră. În 
aerul umed şi cald ce-i străbătea veşmintele începuse să 
gâfiie, iar inima-i bătea repede. 

Trebuie să fi fost aproape nouă când, întinzând piciorul, nu 
mai dădu de pământ. 

Se aplecă şi mâna îi simţi o treaptă, apoi încă una. 

Era o scară. 

Scara cobora către temeliile castelului şi poate că n-avea 
ieşire? 

Frâncu nu şovăi, cobori şi numără treptele care se 
desfăşurau pieziş faţă de direcţia coridorului. 

Cobori astfel şaptezeci şi şapte de trepte pentru a atinge o 
a doua galerie orizontală, ce se pierdea în nenumărate 
coturi întunecoase. 

Mai merse o jumătate de oră şi, zdrobit de oboseală, 
tocmai se oprise, când un punct luminos se ivi la două sau 


trei sute de picioare înaintea lui. 

De unde venea lumina? Era oare un fenomen natural, o 
emanaţie de hidrogen care se aprinsese la adâncimea 
aceea? Nu era mai curând un felinar purtat de către unul 
dintre cei ce locuiau în cetăţuie? 

— Să fie ea?... şopti Frâncu. 

Şi-şi aminti că o lumină se mai ivise, ca pentru a-i arăta 
intrarea castelului, atunci când se rătăcise printre stâncile 
de pe dealul Gorgan. 

Dacă Stilla era cea care-i arătase lumina la una dintre 
ferestrele donjonului, nu încerca tot ea să-l călăuzească 
prin cotiturile subsolul îi? 

Abia stăpân pe el, Frâncu se plecă şi privi, fără a face vreo 
mişcare. 

O lucire difuză, mai curând decât un punct luminos, părea 
să umple un fel de criptă subterană, aflată la capătul 
culoarului. 

Frâncu hotări să se grăbească, târându-se pentru că 
picioarele abia-l mai puteau duce şi, după ce trecu printr-o 
deschidere îngustă, căzu pe pragul criptei. 

Păstrată în bună stare, înaltă de vreo doisprezece paşi, 
cripta se desfăşura circular pe un diametru aproape egal. 
Nervurile catapetesmei, purtată de capitelurile a opt stâlpi 
pântecoşi, se întâlneau în cheia bolţii, în mijlocul căreia 
fusese vârât un glob de sticlă, plin de o lumină gălbuie. 

Dincolo de poarta croită între doi stâlpi se afla o altă 
poartă, închisă, şi ale cărei ţinte mari, cu capetele ruginite, 
arătau locul unde se prindea armătura exterioară a 
zăvoarelor. 

Frâncu se ridică, se târi până la această a doua poartă, 
încercă să-i clintească usciorii masivi... 

Încercările-i fură zadarnice. 

Cripta era prevăzută cu câteva mobile părăduite; aici, un 
pat sau mai degrabă nişte rămăşiţe de stejar, peste care 
fuseseră zvârlite câteva aşternuturi; colo un scăunel cu 
picioare răsucite, o masă prinsă de perete cu scoabe de fier. 


Pe masă se aflau blide felurite, o cană cu apă, o farfurie cu o 
bucată de vânat rece, un codru de pâine semănând cu 
pesmetul marinăresc. Într-un colţ şopotea un mic bazin 
alimentat de o şuviţă de apă şi al cărui preaplin se vărsa 
într-o scurgere săpată la piciorul unuia dintre stâlpi. 

Asemenea pregătiri nu vădeau că un oaspete fusese 
aşteptat în criptă, sau mai curând un prizonier în temniţă? 
Prizonierul să fi fost Frâncu, momit acolo în chip viclean? 

În învălmăşeala gândurilor sale, aşa ceva nici nu-i trecu 
prin minte. 

Epuizat de foame şi de oboseală, înghiţi merindele puse pe 
masă. Îşi potoli setea cu apa din cană; apoi se lăsă să cadă 
de-a curmezişul patului grosolan, în care o odihnă de câteva 
clipe îi putea întoarce o parte din puterile pierdute. Dar 
când voi să-şi adune gândurile, i se păru că ele-i scapă 
printre degete ca o apă. 

Era mai bine să aştepte ziua, pentru a-şi urma cercetările? 
Voința îi era în asemenea măsură adormită, încât nu mai 
era stăpân pe faptele lui...? 

— Nu, îşi spuse, n-am să aştept!... Lia donjon... trebuie să 
ajung la donjon chiar în noaptea asta...! 

Lumina înşelătoare care se revărsa din globul prins de 
cheia bolţii se stinse deodată, iar cripta fu învăluită într-un 
întuneric deplin. 

Frâncu voi să se ridice... Nu izbuti, iar gândurile-i 
adormiră, sau, mai bine-zis, se curmară fără veste, ca acele 
unui orologiu căruia i s-a rupt arcul. A fost un somn ciudat, 
mai degrabă o toropeală apăsătoare, o nimicire deplină a 
fiinţei, ce nu venea dintr-o liniştire a minţii... 

Când se deşteptă, Frâncu nu-şi putu da seama cât timp 
durase somnul. 

Ceasul i se oprise. Dar cripta era din nou luminată în mod 
artificial. 

Frâncu se depărtă de pat, făcu câţiva paşi în direcţia 
primei porţi: era tot deschisă; către cea de a doua: era tot 
închisă. 


Voi să cugete, şi lucrul nu mergea prea uşor. 

Dacă trupul i se refăcuse după oboselile din ajun, îşi 
simţea capul şi gol, şi greu. 

— Cât să fi dormit? se întrebă el. E noapte, e zi...? 

În criptă nu se schimbase nimic, în afara luminii care 
fusese reaprinsă, a hranei reîmprospătate, a cănii din nou 
umplută cu apă proaspătă. 

Să fi intrat cineva câtă vreme se prăbugşise în sfârşeala 
aceea toropită? 

Se ştia că ajunsese în adâncurile cetăţii?... Se afla în 
puterea boierului Radu Gorj... Era osândit să nu mai poată 
comunica în nici un fel cu semenii lui? 

Nu era de crezut şi, dealtfel, avea să fugă, de vreme ce 
mai era în stare, avea să regăsească galeria ducând la 
poartă, va ieşi din castel... 

Să iasă? Îşi aminti atunci că poarta se închisese în urma 
lui... 

Ei bine, va încerca să ajungă la zidul de incintă şi, printr- 
una dintre ambrazurile lui, va încerca să se strecoare 
afară... Până într-un ceas, cu orice preţ, trebuia să fie în 
afara cetăţuii... 

Dar Stilla... Va renunţa să ajungă la ea?... Va pleca fără s-o 
fi smuls din mâna lui Radu Gorj...? 

Nu! Şi o va scoate la capăt cu ajutorul agenţilor, pe care 
Roşca trebuie să-i fi adus de la Alba Iulia la Vereşti... Vor lua 
cu asalt vechiul zid... Vor scotoci cetăţuia, de jos şi până 
sus...! 

Odată hotărârea luată, trebuia s-o pună în aplicare fară a 
mai pierde o clipă. 

Frâncu se ridică şi se îndreptă către culoarul prin care 
sosise, când un fel de fâsăit se auzi îndărătul celei de a doua 
porţi a criptei. 

Fără îndoială, nişte paşi se apropiau tiptil. 

Frâncu îşi lipi urechea de canatul porţii şi, ţinându-şi 
răsuflarea, ascultă... 


Cineva părea să calce la intervale regulate, ca şi cum ar fi 
urcat de la o treaptă la alta. Se afla acolo, fără doar şi 
poate, o a doua scară, ce lega cripta de curţile interioare. 

Spre a fi gata pentru orice împrejurare, Frâncu îşi scoase 
din teaca de la cingătoare cuțitul şi-l apucă zdravăn. 

Dacă intra unul dintre slujitorii boierului Gorj, se va zvârli 
asupra lui, îi va smulge cheile, îl va împiedica să-l 
urmărească şi, năpustindu-se prin noua ieşire, va încerca să 
ajungă la donjon. 

Dacă era boierul Radu Gorj - şi-l va recunoaşte pe cel zărit 
în clipa când Stilla se prăbuşea pe scena teatrului San- 
Carlo - îl va lovi fără milă. 

Între timp, paşii se opriseră pe palierul ce alcătuia pragul 
de afară. 

Nemişcat, Frâncu aştepta ca poarta să se deschidă... 

Nu se deschise, iar un glas de o blândeţe nespusă ajunse 
până la tânărul ban. 

Era glasul Stillei... Da!... Puțin slăbit, dar cu toate 
inflexiunile lui, cu farmecul de nedescris, cu modulaţiile 
mângâietoare, admirabil instrument al minunatei arte ce 
părea că murise odată cu artista. 

Iar Stilla repeta melodia tânguitoare care legănase visarea 
lui Frâncu pe când picotea în marea sală a hanului din 
Vereşti: 

Nel giardino de mille fiori, Andiamo, mio cuore... 

Cântul pătrundea până-n adâncul sufletului lui Frâncu... îl 
aspira, îl sorbea ca pe o licoare divină, în vreme ce Stilla 
părea că-l pofteşte s-o urmeze, repetând: 

Andiamo, mio cuore... andiamo... 

Şi, cu toate acestea, poarta nu se deschidea pentru a-i 
îngădui să treacă!... Nu va putea ajunge până la Stilla, n-o 
va putea lua în braţe, scoţând-o din cetăţuie...? 

Stilla... Stilla mea!... strigă el. 

Şi se aruncă asupra porţii, care rezistă la încercările lui. 
Cântul părea să slăbească... glasul să se stingă... paşii să se 
depărteze... 


Îngenuncheat, muncindu-se să desfacă scândurile porţii, 
sfâşiindu-şi unghiile în ferecături, Frâncu o chema întruna 
pe Stilla, al cărei glas aproape nu se mai auzea. Un gând 
cumplit îl străfulgera atunci. 

— Nebună!... strigă el. E nebună, de vreme ce nu m-a 
recunoscut... 

n-a răspuns!... închisă de cinci ani... în puterea lui... biata 
mea Stilla... 

şi-a pierdut minţile... 

Atunci, cu ochii rătăciţi, cu gesturi dezordonate, cu capul 
în flăcări, se ridică... 

— Şi eu... simt că-mi pierd minţile!... repetă el. Simt că 
înnebunesc... 

Ca o fiară în cuşcă, umbla încolo şi încoace prin criptă... 

— Nu! repeta el. Nu!... Nu trebuie să-mi pierd capul!... 
Trebuie să ies din cetăţuie... Am să ies! 

Şi se aruncă asupra primei porţi... 

Fusese închisă fără zgomot. 

Ascultând glasul Stillei, Frâncu nu-şi dăduse seama de 
NIMIC... 

După ce se pomenise închis în incinta cetăţuii, se afla 
acum închis în criptă. 

XIV. 

Era zdrobit. Aşa cum se temuse, facultatea de a gândi, 
înţelegerea lucrurilor, inteligenţa necesară pentru a trage 
din ele concluzii îi scăpau, puţin câte puţin. Singurul 
simţământ rămas viu în ei era amintirea Stillei, impresia 
exercitată de cântul pe care ecourile criptei întunecoase nu 
i-l mai trimiteau. 

Fusese oare victima unei iluzii? Nu, de o mie de ori nu! Pe 
Stilla o auzise abia adineauri şi pe ea o zărise pe bastionul 
castelului. 

Atunci,gândul că era lipsită de judecată îl cuprinse din 
nou, şi cumplita lovitură îl izbi de parcă ar fi pierdut-o 
pentru a doua oară. 


— Nebună! îşi repeta. Da!... Nebună... de vreme ce nu mi- 
a recunoscut vocea... de vreme ce nu mi-a putut răspunde... 
Nebună... Nebună! 

Şi era, într-adevăr, verosimil! 

Ah, de-ar putea s-o smulgă din cetăţuie, s-o ducă în 
castelul de lângă Craiova, să-i închine propria lui viaţă, 
îngrijirile şi dragostea lui,ar şti s-o vindece... 

lată ce-şi spunea Frâncu, pradă unui delir înspăimântător, 
iar mai multe ceasuri se scurseră până să-şi vină în fire. 

Atunci încercă să judece la rece, să se regăsească printre 
gândurile lui răvăşite. 

— Să fug de aici... îşi spuse. Cum?... De îndată ce au să 
deschidă poarta!... Da!... în timp ce dorm, îmi 
reîmprospătează merindele... Am să aştept... prefăcându- 
mă că dorm... 

Îi trecu atunci prin minte o bănuială: apa din cană trebuia 
să cuprindă vreo substanţă adormitoare... Numai pentru că 
băuse din apa aceea se cufundase în somnul greu, în 
nimicirea totală de a cărei durată nu-şi mai putea da 
seama... Ei bine, n-avea să mai bea!... Nu se va atinge nici 
de alimentele puse pe masă... Unul dintre cei din cetăţuie 
nu va întârzia să intre şi, curând... 

Curând?... De unde să ştie?... Soarele urca în clipa aceea 
către zenit, sau cobora la orizont?... Era zi, sau noapte? 

Aşa că Frâncu se străduia să prindă zgomotul unor paşi 
care s-ar fi apropiat de una sau alta dintre porţi... Dar cum 
nici un zgomot nu ajungea până la el, se târî de-a lungul 
pereţilor criptei, cu fruntea în flăcări, cu ochii rătăciţi, 
simțind că-i vâjâie urechile şi răsuflând greu sub apăsarea 
unei atmosfere îngreunate, ce abia se reimprospăta printre 
crăpăturile porţilor. 

Deodată, la colţul unuia dintre stâlpii din dreapta, simţi 
ajungându-i la buze o adiere mai răcoroasă. 

Se afla acolo, aşadar, o deschizătură prin care pătrundea 
puţin aer de afară? 


Da... în umbra stâlpului exista o trecere ce nu putea fi 
bănuită. 

Tânărul ban se strecură cât ai clipi între cei doi pereţi, 
îndreptându-se către o lumină destul de vagă, ce părea că 
vine de sus. 

Acolo se rotunjea o curticică, largă de cinci-şase paşi, şi ale 
cărei ziduri se ridicau până la vreo sută. S-ar fi zis că-i 
fundul unui puț slujind de curte celulei subpământene, şi 
prin care se strecura un strop de aer şi de lumină. 

Frâncu îşi putu da seama că mai era zi. În orificiul de sus 
al puţului un unghi de lumină se desena pieziş faţă de 
nivelul ghizdurilor. 

Soarele străbătuse cel puţin jumătate din zilnicul lui drum, 
căci unghiul luminos tindea să se îngusteze. 

Să tot fi fost ora cinci, spre seară. 

De aici încheierea că somnul lui Frâncu se prelungise timp 
de cel puţin patruzeci de ceasuri, aşa că nu se mai îndoi că 
fusese pricinuit de o băutură adormitoare. 

lar cum tânărul ban şi Roşca părăsiseră Vereştii cu două 
zile în urmă, la 11 iunie, însemna că ziua de 13 era pe 
sfârşite... 

Oricât de umed era aerul în fundul curţii. Frâncu îl trase în 
plămâni şi se simţi întrucâtva uşurat. Dar, dacă nădăjduise 
că o evadare era cu putinţă printr-acel lung tub de piatră, 
fu repede dezamăgit. Îi era cu neputinţă să încerce a se 
ridica pe pereţii care nu înfăţişau nici o ieşitură. 

Frâncu se înapoie în criptă. Deşi nu putea fugi prin niciuna 
dintre cele două porţi, voi să-şi dea seama de starea în care 
se găseau. 

Cea dintâi, pe care sosise, era tare solidă, groasă şi părea 
să fie închisă pe dinafară cu zăvoare prinse în belciuge de 
fier; ar fi fost prin urmare zadarnic să caute să-i forţeze 
canaturile. 

A doua poartă, de după care se auzise glasul Stillei, părea 
mai puţin bine păstrată, seândurile fiindu-i putrezite pe 


alocuri... Poate că n-ar fi fost prea greu să-şi deschidă cale 
pe-acolo. 

— Da... pe aici! îşi spuse Frâncu, regăsindu-şi sângele 
rece. 

Dar n-avea timp de pierdut, pentru că cineva avea să intre 
de bună seamă în criptă, de îndată ce l-ar fi socotit toropit 
de băutura adormitoare. 

Treaba mergea mai repede decât ar fi nădăjduit, întrucât 
putregaiul rosese lemnul în jurul armăturii metalice de care 
erau prinse zăvoarele vârâte în tocul porţii. Frâncu izbuti să 
desprindă cu cuțitul partea rotundă, lucrând aproape fară 
zgomot, oprindu-se când şi când pentru a trage cu urechea, 
încredinţându-se că de afară nu se aude nimic. 

Peste trei ceasuri desprinsese zăvoarele şi poarta se 
deschise, scârţâind din ţâţâni. 

Frâncu se duse atunci în curticică, pentru a respira un aer 
mai puţin înăbuşitor. 

În clipa aceea unghiul luminos nu se mai desluşea în 
orificiul puţului, dovadă că soarele coborâse dincolo de 
Retezat. Curtea era cufundată într-o beznă grea. Câteva 
stele străluceau în cercul ghizdurilor, ca văzute prin ţeava 
lungă a unui telescop. Când şi când adierile ce se alină 
noaptea împingeau alene pe cer nori mărunți. Nuanţele 
văzduhului arătau de asemeni că luna, aflată la jumătate, 
depăşise orizontul munţilor dinspre răsărit. 

Să tot fi fost ora nouă seara. 

Frâncu se înapoie pentru a se hrăni puţin şi a-şi potoli 
setea cu apa din micul bazin, după ce o vărsă mai întâi pe 
cea din cană. Apoi, prinzându-şi cuțitul la cingătoare, ieşi pe 
poarta pe care o trase după el. 

Poate că avea s-o întâlnească pe nefericita Stilla rătăcind 
prin galeriile subterane?... La gândul acesta inima-ibătea să 
se spargă. 

Merse câţiva paşi şi se lovi de o treaptă. După cum 
socotise, acolo începea o scară căreia îi numără treptele în 
timp ce le suia - numai şaizeci în locul celor şaptezeci şi 


şapte pe care fusese nevoit să le coboare pentru a ajunge 
pe pragul criptei. Mai lipseau, aşadar, încă opt paşi ca să se 
afle din nou la nivelul solului. 

Dar, cum nu vedea nimic mai bun de făcut decât să 
urmeze coridorul întunecat, căruia îi atingea pereţii dacă-şi 
desfăcea braţele, continuă să înainteze. 

O jumătate de oră se scurse fară să-l fi oprit vreo poartă 
sau nişte zăbrele. Dar numeroase coturi îl împiedicară să-şi 
dea seama de direcţia luată faţă de zidul de incintă, care 
făcea faţă culmii Gorganului. 

După un popas de câteva minute, în care-şi trase sufletul, 
Frâncu porni din nou şi începea să i se pară că galeria nu 
mai are capăt, când trebui să se oprească înaintea unui 
obstacol. 

Era un perete de cărămidă. 

Pipăind la înălţimi felurite, mâna nu-i dădu nici peste cea 
mai mică deschizătură. 

Pe acolo nu se putea trece. 

Fără să vrea, scoase un strigăt. Toate speranţele i se 
zdrobeau de această piedică! Genunchii-i tremurară, îl 
lăsară picioarele şi căzu de-a lungul peretelui. 

Dar, la nivelul solului, peretele avea o crăpătură îngustă, 
cărămizile deplasate abia se mai ţineau şi se mişcau sub 
degetele lui. 

— Pe aici... Da!... Pe aici!... strigă Frâncu. 

Şi începu să scoată una câte una cărămizile, când un 
zgomot se auzi din partea cealaltă. 

Frâncu se opri. Zgomotul nu încetase şi, totodată, o rază 
de lumină se strecura prin crăpătură. 

Frâncu privi. 

Acolo se afla vechea bisericuţă a castelului. În ce jalnică 
stare o aduseseră timpul şi părăsirea: o boltă pe jumătate 
prăbuşită, ale cărei nervuri se mai racordau cu stâlpii 
gheboşi, două sau trei arcade ogivale, gata să se dărâme; 
ferestre dislocate pe care se desenau fragile cruci de stil 
gotic; ici şi colo câte o lespede prăfuită de marmură, sub 


care dormea un strămoş al neamului Gorj; în fundul 
naosului, o bucată de iconostas împodobită cu sculpturi 
zgâriate, apoi o rămăşiţă de acoperiş peste altarul ferit de 
ploaie şi, în sfârşit, deasupra intrării, turla gata să cadă, din 
care spânzura până la pământ o funie, funia clopotului ce 
bătea uneori spre nespusa spaimă a celor din Vereşti, când 
întârziau pe drumul trecătorii. 

Ţinând în mână un felinar a cărui strălucire îi lumina faţa, 
cineva intrase în bisericuţa de atâta vreme pustie şi 
deschisă intemperiilor climatului din Carpaţi. 

Frâncu îl recunoscu pe dată. 

Era Orfanik, omul ciudat cu care boierul Radu se 
întovărăşea în vremea şederii în marile oraşe italieneşti, 
originalul văzut pe străzi gesticulând şi vorbind cu el însuşi, 
savantul neînțeles, inventatorul urmărind mereu câte o 
himeră şi care-şi punea cu siguranţă invențiile în slujba lui 
Radu Gorj. 

Aşa că, dacă Frâncu mai avea vreo îndoială cu privire la 
prezenţa boierului în Castelul din Carpaţi, chiar şi după 
apariţia Stillei, îndoiala lăsa loc certitudinii odată ce Orfanik 
se afla acolo, sub ochii lui. 

Ce putea trebălui în bisericuţa dărăpănată, la acel ceas 
târziu de noapte? 

Frâncu încercă să-şi dea seama şi iată ce văzu, destul de 
limpede: 

Plecat spre pământ, Orfanik ridicase mai mulţi cilindri de 
fier, de care lega un fir desfăşurat de pe o bobină aşezată 
într-un colţ al bisericuţei. Şi era atât de prins de ceea ce 
făcea, încât nu l-ar fi zărit pe tânărul ban nici dacă acesta s- 
ar fi putut apropia. 

Ah, de ce crăpătura pe care Frâncu se apucase s-o 
lărgească nu era destul de mare pentru a-i îngădui să 
treacă dincolo! Ar fi pătruns în bisericuţă, s-ar fi năpustit 
asupra lui Orfanik, l-ar fi silit să-l ducă în donjon... 

Dar era poate mai bine că nu era în stare să iasă, fiindcă, 
dacă încercarea n-ar fi izbutit, boierul Gorj l-ar fi făcut să 


plătească cu viaţa tainele pe care le descoperise! 

La câteva minute după sosirea lui Orfanik, un alt bărbat 
pătrunse în bisericuţă: 

Era boierul Radu Gorj. 

Chipul de neuitat al personajului nu se schimbase. Nici nu 
părea să fi îmbătrânit, cu faţa lui palidă şi prelungă, pe care 
lanterna o lumină de jos în sus, cu pletele date pe spate şi 
începând a încărunţi, cu privirea scăpărând până în fundul 
orbitelor! 

Radu Gorj se apropie pentru a cerceta treaba pe care o 
făcea Orfanik. 

Şi iată şoaptele schimbate între cei doi: 

XV 

— Ai făcut racordul cu bisericuţa, Orfanik? 

— Am isprăvit. 

— În cazematele bastioanelor e totul pregătit? 

— Totul. 

— Bastioanele şi bisericuţa sunt legate acum direct cu 
donjonul? 

— Sunt. 

— Şi vom avea vreme să fugim după ce aparatul va da 
drumul la curent? 

— Vom avea. 

— Ai verificat dacă tunelul care dă în pasul Vulcan e liber? 

— Este. 

Urmară atunci câteva clipe de tăcere, pe când Orfanik, 
apucând felinarul, îi trimitea lumina în adâncurile 
bisericuţei. 

— O, bătrâna mea cetăţuie! strigă boierul. Scump au să 
plătească cei ce-or încerca să-ţi calce incinta! 

Şi Radu Gorj rosti cuvintele cu un glas care-l făcu pe 
tânărul ban să se înfioare. 

— Ai auzit ce se spune la Vereşti? îl întrebă apoi pe 
Orfanik. 

— Firul mi-a transmis acum cincizeci de minute ce se 
vorbea la hanul Regele Matei. 


— Atacul a rămas pentru la noapte? 

— Nu, va avea loc abia în zori. 

— De când s-a înapoiat Roşca ăsta la Vereşti? 

— De două ore, împreună cu agenţii de poliţie, pe care i-a 
adus de la Alba Iulia. 

— Ei bine, de vreme ce nu mai poate fi apărat, repetă 
boierul Gorj, castelul îi va zdrobi sub dărâmături pe Frâncu 
Teleac, împreună cu toţi câţi îi vor sări într-ajutor. Apoi, 
peste câteva clipe, adăugă: Şi firul, Orfanik? Nu trebuie să 
se poată afla niciodată că stabilea o comunicaţie între castel 
şi satul Vereşti... 

— Nu se va afla. Am să-l distrug. 

Credem că e timpul să lămurim unele fapte petrecute în 
cursul acestei povestiri şi a căror origine n-avea să întârzie 
a fi dată în vileag. 

Pe vremea aceea - ţinem să subliniem în chip deosebit că 
întâmplarea s-a petrecut într-unui din ultimii ani ai secolului 
al XIX-lea - folosirea electricităţii, socotită pe drept cuvânt 
„sufletul universului”, fusese dusă până la ultimele 
perfecţionări. Ilustrul Edison şi ciracii săi îşi desăvârşiseră 
opera. 

Printre alte aparate electrice, telefonul funcţiona atunci cu 
o atât de minunată precizie, încât sunetele culese pe plăci 
de metal ajungeau liber la ureche, fără ajutorul cornetelor. 
Ceea ce se spunea, se cânta chiar, ceea ce se şoptea putea 
fi auzit la orice depărtare, şi două persoane despărțite prin 
mii de leghe vorbeau între ele de parcă ar fi stat una în faţa 
celeilalte46. 

Orfanik, tovarăşul nedespărţit al boierului Radu Gorj, era 
de ani de zile un inventator de prima mână în toate 
domeniile privind utilizarea practică a electricităţii. Dar 
admirabilele lui descoperiri, se ştie, nu fuseseră primite 
după cum meritau. În locul omului de geniu, lumea savantă 
nu voise să vadă în el decât un nebun. De aici ura 
neîmpăcată pe care inventatorul, neacceptat şi dat 
deoparte, o nutrea faţă de semenii săi. 


În această împrejurare, boierul Gorj îl întâlni pe Orfanik, 
de care mizeria se ţinea scai. Îl încurajă, îi deschise propria 
lui pungă şi, în cele din urmă. şi-l apropie, cu condiţia, 
totuşi, ca savantul să-i păstreze roadele invențiilor şi el să 
rămână singurul în drept să le folosească. 

Cei doi originali şi maniaci, fiecare în felul său, erau făcuţi 
să se înţeleagă. De aceea, din clipa întâlnirii nu se mai 
despărţiră, nici chiar când boierul Gorj o urmărise pe Stilla 
prin toate oraşele italiene. 

Dar, în vreme ce melomanul se lăsa îmbătat de cântecul 
artistei fără seamăn, Orfanik se îndeletnicea doar cu 
întregirea descoperirilor făcute în ultimii ani de către 
electricieni, cu perfecţionarea aplicaţiilor lor, cu obţinerea 
celor mai năstruşnice efecte. 

Boierul Gorj pieri fară urmă după incidentele care 
încheiară cariera dramatică a Stillei. Dar, părăsind 
Neapole, se refugiase în Castelul din Carpaţi, însoţit de 
către Orfanik, foarte mulţumit să se închidă acolo împreună 
cu el. 

Când se hotări să se îngroape între zidurile bătrânei 
cetăţui, boierul Gorj dori ca nici un localnic să nu poată 
bănui că se înapoiase şi nimeni să nu fie îndemnat să-l 
viziteze. E de la sine înţeles că Orfanik şi cu el puteau 
asigura cu prisosinţă în castel cele necesare traiului, într- 
adevăr, exista o cale de comunicaţie secretă cu drumul din 
pasul Vulcan şi, pe acest drum, un om de încredere, vechi 
slujbaş al boierului, pe care nimeni nu-l cunoştea, aducea la 
anume răstimpuri tot ce boierul Gorj şi tovarăşul său 
puteau dori. 

De fapt, ceea ce rămăsese din cetăţuie - şi mai ales 
donjonul central - era mai puţin dărăpănat decât se credea, 
şi chiar mai confortabil decât cereau nevoile oaspeţilor săi. 
De aceea, înzestrat cu tot ce-i trebuia pentru realizarea 
experienţelor lui, Orfanik se putu îndeletnici cu uimitoare 
lucrări, cărora fizica şi chimia le furnizau elementele. Şi îi 


trecu prin minte să le folosească pentru a-i îndepărta pe 
nepofitiţi. 

Boierul Gorj îi primi bucuros propunerea şi Orfanik instală 
un aparataj special, menit să înspăimânte regiunea prin 
producerea unor fenomene ce nu puteau fi atribuite decât 
unei intervenţii diabolice. 

Dar boierul Gorj voia mai întâi de toate să fie ţinut la 
curent cu ceea ce se spunea în satul cel mai apropiat. Exista 
oare un mijloc pentru a-i auzi pe oameni vorbind, fără ca ei 
să bănuiască? Da, dacă se putea stabili o comunicaţie 
telefonică între castel şi sala mare a hanului La Regele 
Matei, unde fruntaşii din Vereşti obişnuiau să se adune 
seară de seară. 

Asta şi făcu Orfanik, cu îndemânare şi în taină, în felul cel 
mai simplu cu putinţă. Un fir de aramă, învelit în teaca lui 
izolatoare şi al cărui capăt pornea de la primul etaj al 
donjonului, fu desfăşurat pe sub apele Doinei, până-n satul 
Vereşti. Odată treaba asta îndeplinită, Orfanik s-a dat drept 
turist şi a petrecut o noapte la Regele Matei pentru a 
racorda firul la sala cea mare a hanului. Se înţelege că nu-i 
fu prea greu să tragă celălalt capăt al firului, cufundat în 
albia torentului, până la înălţimea ferestrei de pe faţada 
posterioară, care nu se deschidea niciodată. Apoi, 
ascunzând un aparat telefonic în desişul frunzelor, îl legă de 
fir. lar cum aparatul era făcut în chip desăvârşit pentru a 
emite, pentru a primi sunetele, boierul Gorj putea auzi tot 
ce se spunea la Regele Matei şi să facă auzit acolo tot ce 
poftea. 

În primii ani liniştea cetăţuii nu fu defel tulburată. Faima 
rea de care se bucura ajungea pentru a-i îndepărta pe cei 
din Vereşti. Dealtminteri, se ştia că fusese părăsită după 
moartea celor din urmă slujbaşi ai familiei. Dar într-o bună 
zi, tocmai când începe povestirea noastră, luneta ciobanului 
Frig îngădui descoperirea şuviţei de fum ieşind dintr-un 
horn al donjonului. Din clipa aceea se iscară tot felul de 
vorbe, şi ce le-a urmat, se ştie. 


Comunicaţia telefonică se dovedi atunci folositoare, de 
vreme ce boierul Gorj şi Orfanik putură fi ţinuţi la curent cu 
tot ce se petrecea la Vereşti. Datorită firului aflară că Nicu 
Deac se legase să. se ducă până la cetăţuie şi cu ajutorul 
firului se auzi deodată în sala Regelui Matei glasul 
ameninţător, cerându-i să-şi schimbe gândul. Atunci, cum în 
ciuda avertismentului tânărul pădurar stărui să se ţină de 
vorbă, boierul Gorj hotări să-l înveţe minte în aşa fel, încât 
să-i piară cheful de a mai da vreodată pe-acolo. Aparatura 
lui Orfanik, pregătită să funcţioneze oricând, produse în 
noaptea aceea o seamă de fenomene de natură fizică, 
menite să vâre groaza în ţinutul din preajmă: clopotul 
bătând în turla bisericuţei, proiectarea unor flăcări intense, 
care, în amestec cu sare de mare, dădeau tuturor lucrurilor 
o înfăţişare spectrală, sirene formidabile din care aerul 
comprimat ţâşnea cu mugete înspăimântătoare, siluete 
fotografice ale unor monştri proiectate cu ajutorul unor 
reflectoare puternice, plăci metalice dispuse în iarba 
şanţului de incintă şi puse în legătură cu baterii, al căror 
curent îl apucase pe doctor de cizmele lui potcovite, în 
sfârşit, o descărcare electrică pornită din bateriile 
laboratorului, care-l răsturnase pe pădurar în clipa când 
pusese mâna pe ferecătura podiştii. 

Întocmai cum socotise boierul Gorj, după ivirea acestor 
inexplicabile minuni, după încercarea lui Nicu Deac, sfârşita 
atât de prost, groaza ajunse la culme şi chiar plătit cu aur 
nimeni nu s-ar mai fi învoit să se apropie - nici la două mile 
- de Castelul din Carpaţi, bântuit de bună seamă de făpturi 
supranaturale. 

Radu Gorj se putea crede la adăpost de orice curiozitate 
nepoftită, când Frâncu Feleac sosi la Vereşti. 

În timp ce-i trăgea de limbă fie pe Ionas, fie pe jupânul 
Colţ şi pe ceilalţi, prezenţa lui la hanul Regele Matei fu 
semnalată de firul din albia Doinei. Ura boierului Goij 
pentru tânărul ban se reaprinse la amintirea evenimentelor 
petrecute la Neapole. Şi nu numai că Frâncu Ieleac se afla 


în sat, la câteva mile de cetăţuie, dar iată că-şi mai bătea joc 
de absurdele superstiții ale fruntaşilor, nimicea faima de 
natură fantastică ce apăra Castelul din Carpaţi, ba mai şi 
făgăduia să înştiinţeze autorităţile de la Alba Iulia pentru ca 
poliţia să dezvăluie deşertăciunea tuturor acestor legende! 

Astfel că boierul Gorj hotărî să-l atragă pe Frâncu Teleac 
în cetăţuie, şi se ştie prin ce mijloace de tot felul izbutise. 
Trimis prin aparatul telefonic la hanul Regele Matei, glasul 
Stillei îl îndemnase pe tânărul ban să se abată din drum 
pentru a se apropia de castel; ivirea cântăreţei pe movila de 
pământ a bastionului îi insuflase dorinţa nestăvilită de a 
pătrunde înăuntru; o lumină aşezată la una dintre 
ferestrele donjonului îl călăuzise către poarta deschisă 
pentru a-i îngădui să intre. În fundul criptei luminată 
electric, în care auzise din nou glasul răscolitor, între 
pereţii celulei unde alimentele îi erau aduse pe când cădea 
într-un somn letargic, în temniţa vârâtă în adâncurile 
cetăţuii şi a cărei poartă se închisese peste el, Frâncu 
Teleac se afla în puterea boierului Gorj şi boierul Gorj era 
încredinţat că de acolo nu va mai putea ieşi niciodată. 

Acestea erau rezultatele misterioasei colaborări a lui Radu 
Gorj cu complicele său, Orfanik. Dar, spre marea lui ciudă, 
boierul ştia că Roşca dăduse alarma şi, neurmându-şi 
stăpânul în interiorul castelului, înştiinţase autorităţile din 
Alba lulia. O căprărie de agenţi sosise la Vereşti şi boierul 
Gorj n-avea să le poată face faţă. Într-adevăr, cum puteau el 
şi Orfanik să se apere împotriva unei cete numeroase? 

Mijloacele întrebuințate împotriva lui Nicu Deac şi a 
doctorului Paţac ar fi fost neîndestulătoare, căci poliţia nu 
crede în intervenţii drăceşti. 

De aceea se hotărâseră amândoi să nimicească definitiv 
cetăţuia şi nu mai aşteptau decât clipa în care să treacă la 
fapte. Un curent electric fusese pregătit pentru a da foc 
încărcăturilor de dinamită îngropate sub donjon, sub 
bastioane, sub vechea bisericuţă, iar aparatul menit să 
declanşeze curentul trebuia să lase boierului Goij şi 


complicelui său răgazul de a fugi prin tunelul pasului 
Vulcan. Apoi, după explozia căreia aveau să-i cadă victimă 
tânărul ban şi mulţi dintre cei ce escaladaseră zidul de 
incintă al castelului, amândoi trebuiau să fugă atât de 
departe, încât niciodată nu li s-ar mai fi dat de urmă. 

Cât auzise din vorbele lor îi lămuri lui Frâncu întâmplările 
din trecut. 

Ştia acum că între Castelul din Carpaţi şi satul Vereşti 
exista o comunicaţie telefonică. Aflase şi că cetăţuia avea să 
fie nimicită în urma unei catastrofe care-l va costa viaţa şi 
care trebuia să le fie fatală şi agenţilor de poliţie aduşi de 
Roşca. Ştia, în sfârşit, că boierul Gorj şi Orfanik vor avea 
răgazul de a fugi, de a fugi târând-o cu ei pe Stilla cu 
minţile pierdute... 

Ah, de ce nu putea intra în bisericuţă, de ce nu se putea 
arunca asupra celor doi!... l-ar fi pus la pământ, i-ar fi lovit, 
i-ar fi făcut inofensivi, ar fi împiedicat înspăimântătoarea 
explozie! 

Dar ceea ce era cu neputinţă acum, n-avea să mai fie la fel, 
poate, după plecarea boierului. Atunci când vor fi părăsit 
amândoi bisericuţa, Frâncu avea să-i urmărească până la 
donjon şi, cu ajutorul lui dumnezeu, va face dreptate! 

Boierul Gorj şi Orfanik se şi aflau în fundul naosului. 
Frâncu nu-i pierdea din ochi. Pe unde aveau să iasă? Pe 
vreo poartă dând către una din curţile incintei, sau printr- 
un culoar interior, legând bisericuţa cu donjonul, de vreme 
ce toate clădirile cetăţuii păreau să comunice între ele? N- 
avea nici o însemnătate, dacă tânărul ban nu dădea peste 
vreo piedică pe care să n-o poată trece. 

În clipa aceea boierul Gorj şi Orfanik mai schimbară 
câteva cuvinte. 

— Nu mai e nimic de făcut aici? 

— Nimic. 

— Atunci ne despărţim. 

— Aţi rămas la părerea să vă las singur în castel...? 


— Da, Orfanik, şi porneşte chiar acum prin tunelul pasului 
Vulcan. 

— Dar dumneavoastră?! 

— N-am să părăsesc cetăţuia decât în ultima clipă. 

— Suntem înţeleşi să vă aştept la Bistriţa? 

— La Bistriţa. 

— Rămâneţi, aşadar, boierule, şi rămâneţi singur, dacă 
asta vi-i voia. 

— Da... pentru că vreau s-o aud... vreau s-o mai aud o 
dată, în cea din urmă noapte pe care o petrec în Castelul 
din Carpaţi! 

Peste câteva clipe boierul Gorj şi Orfanik părăsiseră 
bisericuţa. 

Deşi numele Stillei nu fusese rostit, Frâncu înţelese că 
Radu Gorj vorbise despre ea. 

XVI. 

Dezastrul era iminent. Frâncu nu-l putea preîntâmpina 
decât punându-l pe boierul Gorj în imposibilitatea de a-şi 
îndeplini planul. 

Era, atunci, ora 11 noaptea. Nemaitemându-se că poate fi 
descoperit, Frâncu se apucă din nou de lucru. Cărămizile 
peretelui se desfăceau destul de lesne, dar era atât de gros, 
că trecu o jumătate de Ceas până să lărgească deschiderea 
de ajuns ca să poată trece printr-însa. 

De îndată ce puse piciorul în bisericuţa bătută de vânt, 
Frâncu se simţi înviorat de aerul de afară. Prin spărturile 
pereţilor şi prin golul ferestrelor cerul lăsa să se vadă nişte 
nori mărunți, goniţi de vânt. Ici şi colo se zăreau câteva 
stele, pe care strălucirea lunii, suind la orizont, le făcea să 
pălească. 

Trebuia să găsească uşa ce se deschidea în fundul 
bisericuţei, şi pe care ieşiseră boierul Gorj şi Orfanik. De 
aceea, străbătând pieziş naosul, Frâncu se apropie de altar. 

În partea aceasta întunecoasă, unde razele lunii nu 
pătrundeau, piciorul se izbea de rămăşiţele mormintelor şi 
de fragmente desprinse din boltă. 


În sfârşit, tocmai în fund, dincolo de iconostas, lângă un 
ungher întunecat, simţi că o uşă mâncată de cari se 
deschide, când o împinse. 

Uşa dădea într-o galerie ce străbătea, pesemne, incinta. Pe 
acolo pătrunseseră în bisericuţă boierul Gorj şi Orfanik şi 
tot pe acolo ieşiseră. 

De îndată ce pătrunse în galerie, Frâncu se află din nou în 
mijlocul beznei. După o seamă de coturi, fără să fl trebuit să 
urce sau să coboare, era încredinţat că se păstrase la 
nivelul curților interioare. 

După o jumătate de ceas întunericul păru mai puţin adânc; 
o lumină slabă se strecura prin câteva deschideri laterale 
ale galeriei. 

Frâncu putu merge mai repede şi pătrunse într-o 
cazemată mare, cruţată sub movila de pământ a bastionului 
din colţul stâng al zidului de incintă. 

Cazemata era străpunsă de ferestruici înguste, prin care 
pătrundeau razele lunii. În faţă se afla o uşă deschisă. 

Prima grijă a lui Frâncu fu să se aşeze în dreptul uneia 
dintre ferestruici ca să tragă în piept, pentru câteva clipe, 
aerul proaspăt al nopţii. 

Dar, când să se dea îndărăt, i se păru că vede două sau trei 
umbre mişcându-se la marginea de jos a dealului Gorgan, 
luminat până către întunecata masă a brădetului. 

Frâncu se uită mai bine. 

Pe culme, câţiva oameni umblau încoace şi încolo, pe 
dinaintea copacilor - fără îndoială agenţii din Alba Iulia, 
aduşi de Roşca. Se hotărâseră totuşi să atace noaptea, în 
nădejdea că-i vor lua pe neaşteptate pe oaspeţii castelului, 
sau aşteptau acolo primele licăriri ale zorilor? 

Cât de mult trebui să se stăpânească pentru a opri 
strigătul gata să-i ţâşnească de pe buze, pentru a nu-l 
chema pe Roşca, deşi acesta l-ar fi auzit şi i-ar fi recunoscut 
glasul! Dar strigătul putea fi auzit în donjon şi, înainte ca 
agenţii să fi sărit zidul, Radu Gorj ar fi avut răgazul să-şi 
pună în funcţiune aparatul şi să fugă prin tunel. 


Frâncu izbuti să se stăpânească şi se depărtă de 
ferestruică. Apoi, străbătând cazemata, trecu de uşă şi 
urmă să păşească prin galerie. 

După cinci sute de paşi ajunse pe pragul unei scări, săpate 
în grosimea zidului. 

Se afla, în sfârşit, în donjonul ridicat în mijlocul pieţii unde 
se primeau odinioară defilările? Aşa s-ar fi zis. 

Cu toate acestea scara nu părea să fie scara principală, 
ducând către etajele donjonului. Era alcătuită dintr-o seamă 
de trepte circulare, aşezate, ca spiralele unui şurub, în 
interiorul unei cuşti înguste şi întunecoase. 

Frâncu sui fară zgomot, trăgând cu urechea dar neauzind 
nimic şi, la capătul a vreo douăzeci de trepte, se opri pe un 
palier. 

O uşă se căsca acolo, dând către terasa ce înconjura 
primul etaj al donjonului. 

Frâncu se furişă pe terasă şi, luând seama să se 
adăpostească pe după parapet, privi spre culmea 
Gorganului. 

Mai mulţi oameni se vedeau încă la marginea pădurii de 
brad şi nimic nu vădea că aveau de gând să se apropie de 
cetăţuie. 

Hotărât să-l găsească pe boierul Gorj înainte de fuga 
acestuia prin tunelul trecătorii, Frâncu ocoli etajul şi ajunse 
înaintea unei alte uşi, unde spirala scării îşi relua urcuşul 
cotit. Puse piciorul pe prima treaptă, îşi lipi mâinile de 
perete şi începu să urce. 

Mereu aceeaşi tăcere! 

Apartamentul de la etajul întâi nu era locuit. 

Frâncu se grăbi să ajungă ia palierele celorlalte etaje. 

Când ajunse la al treilea palier, piciorul nu-i mai dădu 
peste nici o treaptă. Acolo sfârşea scara deservind 
apartamentul cel mai de sus al donjonului, încununat de 
platforma crenelată pe care flutura odinioară steagul 
boierilor Gorj. 


Pe stânga palierului, peretele era străpuns de o uşă, atunci 
închisă. 

Prin broasca a cărei cheie se afla afară se strecura un fir 
de lumină puternică. 

Frâncu ascultă şi nu auzi, din apartament, nici un zgomot. 

Lipindu-şi ochiul de gaura cheii, nu văzu decât partea 
stângă a unei încăperi viu luminate, în vreme ce partea 
dreaptă era cufundată în întuneric. 

După ce suci cheia încetişor, Frâncu deschise uşa. 

O sală spațioasă ocupa tot etajul superior al donjonului. Pe 
pereţii ei circulari se sprijinea o boltă de chesoane, ale cărei 
nervuri se întâlneau la mijloc pentru a se contopi într-un 
pandantiv grosolan. Draperii grele, tapiserii vechi cu 
personaje acopereau pereţii. Câteva mobile bătrâne, 
dulapuri, blidare, jilţuri, scaune fără spătar o mobilau într- 
un fel destul de artistic. La ferestre spânzurau perdele 
groase, ce nu îngăduiau luminii să fie văzută de afară. Pe jos 
era întins un covor gros de lână, care amortiza paşii. 

Rânduiala încăperii era cel puţin ciudată şi, pătrunzând 
înăuntru, Frâncu fu izbit mai ales de contrastul pe care-l 
înfăţişa, după cum era cufundată în întuneric sau scăldată 
în lumină. 

În dreapta uşii, partea din fund se pierdea într-o beznă 
adâncă. 

Dimpotrivă, la stânga, o estradă drapată în stofe negre 
primea o lumină puternică, provenind din vreun aparat de 
concentrare aşezat în faţă, dar astfel încât să nu poată fi 
văzut. 

La vreo doisprezece paşi de estrada de care era despărţit 
printr-o balustradă ce-i venea până la brâu, se afla un jilţ 
vechi, cu spătar înalt, pe care ecranul îl înconjura cu un fel 
de penumbră. 

Lângă jilţ, pe o măsuţă acoperită de un covor, o cutie 
dreptunghiulară. 

Cutia, lungă de douăsprezece până la cincisprezece 
şchioape, largă de cinci sau şase, şi al cărei capac, bătut în 


nestemate, era deschis, cuprindea un cilindru metalic. 

De cum pătrunse în încăpere, Frâncu îşi dădu seama că 
jilţul era ocupat. 

Şedea într-adevăr acolo o fiinţă cu totul nemişcată, cu 
capul lăsat pe spătarul jilţului, cu pleoapele închise, cu 
braţul drept întins peste masă şi mâna sprijinită pe partea 
anterioară a cutiei. 

Era Radu Gorj. 

Oare pentru a dormi dorise boierul să-şi petreacă ultima 
noapte în etajul de sus al vechiului donjon? 

Nu!... După câte auzise Frâncu, pe când celălalt vorbea cu 
Orfanik, era cu neputinţă! 

Boierul Gorj era, dealtfel, singur în încăpere şi, ascultând 
de porunca ce-i fusese dată, nu mai încăpea îndoială că 
tovarăşul îi şi fugise prin tunel. 

Dar Stilla?... Nu spusese Radu Gorj că voia s-o mai audă 
pentru ultima dată în Castelul din Carpaţi, înainte ca acesta 
să fie nimicit de explozie?... Şi de ce altfel ar fi venit în sala 
unde ea sosea, pesemne, seară de seară, pentru a-l îmbăta 
cu glasul ei? 

Unde să fi fost Stilla? 

Frâncu n-o vedea şi n-o auzea... 

La urma urmei, ce-i păsa acum, când Radu Gorj era la 
cheremul tânărului ban!... Frâncu va şti să-l silească să 
spună tot! Dar, dată fiind starea de surescitare în care se 
afla, n-avea să se năpustească asupra celui pe care-l ura, 
aşa cum era urât de către el, care i-o răpise pe Stilla... pe 
Stilla, în viaţă şi nebună... nebună din pricina lui... şi să-l 
izbească...? 

Frâncu se aşeză în spatele jilţului. Nu mai avea de făcut 
decât un pas pentru a apuca braţul boierului Gorj şi, 
rătăcit, cu ochii înroşiţi, îşi şi ridicase mâna... 

Deodată se ivi Stilla. 

Frâncu scăpă cuțitul pe covor. 

Stilla era pe estradă, în picioare, în plină lumină, cu părul 
despletit, cu braţele întinse, minunat de frumoasă în 


costumul alb al Angelicăi din Orlando, aşa cum i se arăâtase 
pe bastionul cetăţii. Ochii ei, aţintiţi asupra tânărului ban, îl 
pătrundeau până în fundul sufletului... 

Era cu neputinţă să nu-l vadă pe Frâncu şi, cu toate 
acestea, Stilla nu făcea nici o mişcare pentru a-l chema... 
nu-şi dezlipea buzele pentru a-i vorbi!... Vai! Era nebună! 

Frâncu era gata să se năpustească pe estradă pentru a o 
cuprinde în braţe, pentru a o scoate afară... 

Stilla începu să cânte. Fără a-şi părăsi jilţul, boierul Goij se 
plecase spre ea. În culmea admiraţiei, ciudatul dilettante 
respira glasul ca pe un parfum, îl sorbea ca pe o licoare 
divină. Aşa cum fusese odinioară la reprezentațiile teatrelor 
din Italia, aşa era acum în mijlocul sălii, în deplină 
singurătate, în vârful donjonului ce domina câmpia 
transilvană! 

Da!... Stilla cânta. Cânta pentru el... doar pentru el!... 
Ceva ca o adiere se desprindea de pe buzele ei, ce păreau 
nemişcate... Dar, dacă-şi pierduse judecata, sufletul ei de 
artistă rămăsese întreg! 

Frâncu, şi el, se îmbăta de farmecul glasului pe care nu-l 
auzise de cinci ani de zile... Se cufunda în contemplarea 
înflăcărată a femeii pe care nu crezuse s-o mai vadă 
vreodată şi care se afla aici, vie, de parcă o minune ar fi 
înviat-o sub privirile lui. 

Iar cântecul Stillei nu era cel care, mai presus de toate, 
trebuia să facă să vibreze strunele amintirii în inima lui 
Frâncu? Da! Recunoscuse finalul tragicei scene din 
Orlando, finalul în care sufletul cântăreţei se fărâmase la 
cea din urmă frază: 

Innamorata, mio cuore tremante, Voglio morire... 

Frâncu urmărea notă cu notă fraza inefabilă... Şi-şi spunea 
că nu se va mai întrerupe, aşa cum se întâmplase pe scena 
teatrului San-Carlo... 

Nu!... Nu va muri pe buzele Stillei, precum murise la 
reprezentaţia ei de adio... 


Frâncu nu mai răsufla... întreaga viaţă-i era legată de 
cântecul acesta... Câteva măsuri încă şi cântecul urma să 
sfârşească în toată puritatea-i fară seamăn... 

Dar iată că glasul începe să slăbească... S-ar zice că Stilla 
şovăie, repetând cuvintele de o sfâşietoare durere: 

Voglio morire... 

Va cădea oare Stilla acolo, pe estradă, aşa cum căzuse 
odinioară pe scenă? 

Nu cade, dar cântecul se opreşte la aceeaşi măsură, la 
aceaşi notă ca în teatrul San-Carlo... Scoate un strigăt... şi e 
strigătul pe care Frâncu l-a auzit în seara aceea... 

Qi toate acestea Stilla e tot acolo, în picioare, nemişcată, 
cu privirea ei atât de îndrăgită, privire ce-i trimite tânărului 
ban toată dragostea din suflet... 

Frâncu se repede spre ea... Vrea s-o scoată din sală, din 
castel... 

În clipa aceea se întâlneşte faţă în faţă cu boierul Radu, 
care se ridicase. 

— Frâncu Teleac!... strigă Radu Gorj. Frâncu Teleac a 
izbutit să scape...! 

Dar Frâncu nici nu-i răspunde şi, năvălind spre estradă, 
repetă: 

— Stilla... draga mea Stilla, te regăsesc aici, în viaţă... 

— În viaţă... Stilla! strigă boierul Gorj. 

Şi fraza ironică sfârşeşte printr-un hohot de râs în care se 
simte focul mâniei. 

— În viaţă! adaugă Radu Gorj. Ei bine, încerce Frâncu 
Teleac să mi-o răpească! 

Frâncu şi-a întins braţele către Stilla, ale cărei priviri 
arzătoare sunt aţintite asupră.-i... 

În clipa aceea Radu Gorj se pleacă, ia de jos cuțitul scăpat 
din mâna lui Frâncu şi-l îndreaptă către Stilla, 
încremenită... 

Frâncu se aruncă spre el ca să abată lovitura ce o 
ameninţă pe nefericita nebună... 

Prea târziu... Cuţitul o izbeşte în inimă... 


Deodată se aude zgomotul unei oglinzi sfărâmate şi, când 
mii de cioburi se împrăştie prin încăpere, Stilla piere... 

Frâncu a încremenit... Nu mai înţelege... Oare a înnebunit 
şi el...? 

lar Radu Gorj strigă: 

— Frâncu Teleac o pierde din nou pe Stilla! Dar glasul... 
glasul ei îmi rămâne... Glasul e al meu... numai al meu... şi 
nu va fi niciodată al altcuiva! 

Atunci când dă să se repeadă asupra boierului Gorj, 
puterile îl lasă şi Frâncu se prăbuşeşte la picioarele 
estradei, pierzându-şi cunoştinţa. 

Radu Gorj nici nu-l mai învredniceşte cu o privire. Ia cutia 
aşezată pe masă, iese năvalnic din sală, coboară la primul 
etaj al donjonului; apoi, ajuns pe terasă, îi dă ocol şi e gata 
să iasă pe uşa cealaltă, când răsună o împuşcătură. 

De jos, de pe marginea şanţului, Roşca trăsese asupra 
boierului Gorj. 

Boierul nu fu atins, dar glontele lui Roşca sfărâmă cutia pe 
care celălalt o ţinea în braţe. 

Scoase un strigăt cumplit. 

— Glasul... glasul ei... repeta. Sufletul... sufletul Stillei... 
zdrobit... zdrobit... zdrobit! 

Şi atunci, cu părul vâlvoi, cu mâinile crispate, fu văzut 
alergând de-a lungul terasei, în vreme ce striga întruna: 

— Glasul... glasul ei!... I-au zdrobit glasul!... Să fie 
blestemaţi! 

Apoi pieri pe uşă în clipa când Roşca şi Nicu Deac încercau 
să escaladeze zidurile incintei, fară a mai aştepta căprăria 
agenţilor de poliţie. 

Aproape îndată, o cumplită explozie făcu să tremure 
masivul Pleşei. Jerbe de flăcări se ridicară până la nori şi o 
avalanşă de pietre căzu peste drumul Vulcanului. 

Din bastioane, ziduri, donjon, din bisericuţa Castelului din 
Carpaţi nu mai rămânea pe culmea dealului Gorgan, decât 
o grămadă de ruine fumegânde. 

XVII. 


Conform convorbirii boierului cu Orfanik, vă amintiţi, 
explozia trebuia să nimicească cetăţuia abia după plecarea 
lui Radu Gorj. 

Dar în clipa când explozia se produsese era cu neputinţă 
ca boierul să fi avut răgazul să fugă prin tunel, pe drumul 
trecătorii. Nemaiştiind ce face, în zbuciumul durerii, în 
nebunia deznădejdii, să fi pricinuit Radu Gorj o catastrofă 
năprasnică, a cărei victimă să fi devenit? Să fi dorit să se 
îngroape sub ruinele castelului după rostirea cuvintelor de 
neînțeles care-i scăpaseră în clipa când glontele lui Roşca 
sfărâmase cutia pe care o ducea? 

În orice caz, a fost o fericire faptul că, surprinşi de 
împuşcătura lui Roşca, agenţii se mai găseau la oarecare 
depărtare atunci când explozia zgudui muntele. Numai 
câţiva fură atinşi de sfărâmăturile căzute la poalele dealului 
Gorgan. Doar Roşca şi pădurarul se aflau atunci la piciorul 
zidului şi, într-adevăr, a fost o minune că nu s-au pomenit 
striviţi sub ploaia de pietre. 

Explozia se produsese, aşadar, înainte ca Roşca, Nicu Deac 
şi agenţii să izbutească, fără prea mare greutate, să trecă 
zidul, depăşind şanţul pe jumătate umplut de năruirea 
pietrelor. 

La cincizeci de paşi dincolo de zid, la baza donjonului, un 
trup fu ridicat din mijlocul dărâmăturilor. 

Era cel al lui Radu Gorj. Câţiva oameni mai în vârstă - 
jupânul Colț, printre alţii - îl recunoscuseră fără să şovăie. 

Cât despre Roşca şi Nicu Deac, nu se gândeau decât să-l 
regăsească pe tânărul ban. De vreme ce Frâncu nu se ivise 
la răstimpul socotit de el şi ostaşul său, însemna că nu 
izbutise să scape din castel. 

Dar Roşca nu mai nădăjduia că supravieţuise, că nu era 
una dintre victimele catastrofei; de aceea plângea cu 
lacrimi cât pumnul, iar Nicu Deac nu mai ştia cum să-l 
potolească. 

După o jumătate de ceas de cercetări, tânărul ban fu totuşi 
regăsit la primul etaj al donjonului, sub o boltă care 


îngăduise să nu fie strivit. 

— Stăpâne... bietul meu stăpân! 

— Boierule...! 

Acestea fură cele dintâi cuvinte pe care Roşca şi Nicu 
Deac le rostiră atunci când se plecară asupra lui Frâncu. Îl 
credeau mort, nu era decât leşinat. 

Frâncu deschise ochii; dar privirea lui rătăcită nu părea 
să-l recunoască pe Roşca şi s-ar fi zis că nici nu-l aude. 

Nicu Deac, care-l ridicase în braţe, îi vorbi din nou; nu 
primi răspuns. 

Doar ultimele cuvinte ale cântecului Stillei ieşiră din gura 
tânărului ban: 

Innamorata... Voglio morire... 

Frâncu 'Teleac îşi pierduse minţile. 

XVIII. 

De vreme ce tânărul ban avea minţile rătăcite, nimeni, 
fară îndoială, n-ar fi aflat vreodată explicaţia ultimelor 
întâmplări petrecute în decorul Castelului din Carpaţi, fără 
unele revelații făcute în următoarele împrejurări: 

Aşa cum se înţeleseseră, Orfanik aşteptă timp de patru zile 
ca boierul Gorj să-l întâlnească în târguşorul Bistriţa. 
Văzând că nu se iveşte, se întrebase dacă nu fusese cumva 
răpus de explozie. Atunci, împins deopotrivă de curiozitate 
şi de nelinişte, părăsise târguşorul, o luase spre Vereşti şi 
începuse să bântuie prin preajma cetăţii. 

Rău îi prii, că agenţii poliţiei nu întârziară să pună mâna 
pe el, după indicaţiile lui Roşca, de vreme ce-l cunoştea de 
mult. 

Odată ajuns în capitala comitatului şi aflat în prezenţa 
magistraţilor, Orfanik nu se împotrivi să răspundă la 
întrebările puse în cursul anchetei cu privire la catastrofa. 

Vom mărturisi, chiar, că tristul sfârşit al boierului Radu 
Gorj nu păru să-l mişte pe savantul egoist şi maniac, căruia 
nu-i stăteau la inimă decât invențiile lui. 

Mai întâi şi întâi, la cererile stăruitoare ale lui Roşca, 
Orfanik declară că Stilla murise, murise de-a binelea şi că - 


sunt propriile lui cuvinte - „era îngropată de cinci ani, şi 
bine îngropată, în cimitirul Campo Santo Nuovo din 
Neapole”. 

Această declaraţie nu trezi cea mai mică dintre mirările pe 
care ciudata aventură avea să le stârnească. 

Într-adevăr, dacă Stilla murise, cum se făcea că Frâncu îi 
auzise glasul în sala mare a hanului, că o văzuse apoi 
ivindu-se pe movila de pământ a bastionului, că se îmbătase 
apoi cu cântecul ei, pe când era închis în criptă?... Cum deo 
regăsise în viaţă în încăperea din donjon? 

lată explicaţia acestor felurite fenomene, ce păreau 
menite a rămâne neexplicate: 

Nu s-a uitat ce deznădejde îl cuprinsese pe boierul Gorj ca 
urmare a răspândirii zvonului că Stilla părăsea teatrul 
pentru a deveni băneasa Teleac. Urma să-i lipsească 
minunatul talent al artistei, adică toate bucuriile lui de 
dilettante. 

Orfanik îi propuse atunci să culeagă, cu ajutorul 
aparatelor fonografice, cele mai de seamă bucăţi ale 
repertoriului, pe care cântăreaţa avea de gând să le cânte 
la reprezentațiile ei de adio. Aparatele erau admirabil 
perfecţionate la vremea aceea şi Orfanik le desăvârşise 
până într-atât, încât glasul omenesc nu era alterat de ele 
nici în farmecul şi nici în puritatea sa. 

Boierul Gorj primi oferta fizicianului. Pe rând şi în taină, în 
ultima lună a stagiunii, nişte fonografe fură instalate în 
fundul lojii zăbrelite. 

Aşa fură gravate pe plăcile lor cavatinele, romanţele din 
opere sau concerte, printre altele melodia lui Stefano şi aria 
finală din Orlando, înteruptă de moartea cântăreţei. 

Iată împrejurările în care boierul Gorj venise să se închidă 
în Castelul din Carpaţi, unde, seară de seară, putea auzi 
cântecele culese de minunatele aparate. Şi nu numai că o 
asculta pe Stilla ca şi cum s-ar fi aflat în loja lui, dar - ceea 
ce poate părea cu totul de neînțeles - o şi vedea înaintea 
ochilor, de parcă ar fi fost vie. 


Era un simplu artificiu de optică. 

Boierul Gorj, se ştie, cumpărase un minunat portret al 
cântăreţei. Portretul o înfăţişa în picioare, în costumul alb al 
Angelicăi din Orlando şi cu părul despletit. Iar, cu ajutorul 
unor oglinzi înclinate după un anume unghi calculat de 
Orfanik, atunci când puternice raze luminau portretul 
aşezat în faţa unei oglinzi, Stilla se ivea, datorită reflectării, 
la fel de „reală” ca în vremea când era plină de viaţă şi în 
toată splendoarea frumuseţii ei. Mulțumită acestui aparat, 
mutat noaptea pe movila de pământ a bastionului, Radu 
Gorj o făcuse să se ivească atunci când voise să-l momească 
pe Frâncu 'Teleac; mulţumită aceluiaşi aparat o văzuse 
tânărul ban pe Stilla în sala donjonului, pe când fanaticul ei 
admirator se îmbăta cu glasul şi cântecele ei. 

Acestea sunt, pe scurt, informaţiile pe care Orfanik le 
împărtăşi mai amănunţit în cursul interogatoriului. Şi 
trebuie spus că, plin de o mândrie fără pereche, se 
declarase autorul acestor invenţii geniale pe care le dusese 
până la cel mai înalt grad de perfecţiune. 

Cu toate acestea, dacă Orfanik lămurise din punct de 
vedere material atâtea fenomene, sau mai degrabă 
„trucuri”, pentru a folosi un termen consacrat, nu înţelegea 
nici el de ce, înainte de explozie, boierul Gorj nu avusese 
răgazul de a fugi prin tunelul făcând legătura cu pasul 
Vulcan. Dar, când află că un glontesfărâmase obiectul pe 
care Radu Gorj îl ducea în braţe, înţelese. Obiectul era 
aparatul fonografic cuprinzând ultimul cântec al Stillei, cel 
pe care Radu Gorj dorise să-l mai asculte o dată în sala 
donjonului, înaintea prăbuşirii. lar distrugerea aparatului 
însemna şi distrugerea vieţii boierului Gorj, care - înnebunit 
de deznădejde - voise să se îngroape sub ruinele cetăţuii. 

Boierul Radu Gorj a fost înmormântat în cimitirul din 
Vereşti, cu cinstea cuvenită vechiului neam ce sfârşea odată 
cu el. Cât despre tânărul ban Teleac, Roşca l-a dus în 


stăpânului său. Orfanik i-a dăruit cu dragă inimă 


fonografele pe care sunt culese celelalte cântece ale Stillei 
şi, când aude glasul marei artiste, Frâncu devine cumva 
atent, îşi regăseşte luciditatea de odinioară, de parcă 
sufletul său încearcă să retrăiască în amintirile unui trecut 
de neuitat. 

Într-adevăr, tânărul ban avea să-şi recapete peste câteva 
luni judecata şi, prin el, au fost cunoscute amănuntele 
ultimei nopţi a Castelului din Carpaţi. 

Să spunem că nunta fermecătoarei Mioriţe şi a lui Nicu 
Deac a avut loc la o săptămână de la catastrofă. După ce 
primiră binecuvântarea popii din Vulcan, mirii se înapoiară 
la Vereşti. unde jupânul Colț le pregătise cea mai frumoasă 
încăpere a casei. 

Dar să nu ne închipuim că, dacă feluritele întâmplări au 
fost lămurite în chip firesc, tânăra femeie nu mai crede în 
fantasticele năluci din cetăţuie. Degeaba-şi bate gura Nicu 
Deac - şi chiar lonas, care ţine să-şi vadă din nou muşteriii 
la Regele Matei - ea nu se dă bătută, după cum nu se vor 
da, dealtfel, nici jupânul Colț, ciobanul Frig, dascălul 
Homorod şi ceilalţi vereşteni. Vor mai trece încă mulţi ani 
până ce oamenii ăştia de treabă se vor dezbăra de 
credinţele lor superstiţioase. 

Măcar că doctorul Paţac, care şi-a reluat obişnuitele 
lăudăroşenii, nu încetează să spună cui vrea să-l asculte: 

— Ei bine!... N-am zis eu?... Duhuri în cetăţuie!... Parcă 
există duhuri! 

Dar nimeni nu-l ia în seamă şi, dacă batjocurile-i depăşesc 
măsura, e chiar poftit să tacă din gură. 

Dealtfel, dascălul Homorod n-a încetat să-şi întemeieze 
lecţiile pe studiul legendelor transilvănene. Tânăra 
generaţie din satul Vereşti va crede încă multă vreme de 
acum înainte că ruinele Castelului din Carpaţi sunt bântuite 
de duhuri venite de pe lumea cealaltă. 

CASTELUL. DIN CARPAŢI, AZI 

(postfață) 


lată, aşadar, vestitul roman al lui Jules Verne, care a făcut 
cunoscută regiunea carboniferă a „celor două Jiuri” şi 
oamenii ei, mai mult, poate, decât celebrele lucrări ale lui 
Elisee Reclus şi Gerando, a contribuit în mod hotărâtor la 
învăluirea într-o aură romantică a ținutului carpatin şi a 
atras atenţia Europei nu numai asupra frumuseţilor unui 
peisaj legendar, ci şi asupra dramei naţionale desfăşurată în 
Transii vania secolului trecut! 

Ecoul romanului, surprinzător de puternic în rândurile 
contemporanilor, pare azi atenuat. Această povestire, cum 
mai modest o intitulează Jules Verne, să fi îmbătrânit oare 
mai repede decât atâtea dintre operele scriitorului? Ea a 
fost totuşi selecționată printre cele zece lucrări, considerate 
drept cele mai reprezentative, pe care populara colecţie 
Livre de Poche le-a editat în 1966 într-un tiraj record de 1 
000 000 exemplare, cu prilejul sărbătoririi Anului Jules 
Verne... Caracterul întrucâtva desuet al micului roman să 
ne izbească oare mai degrabă pe noi, cititorii români, 
scăpând cititorilor de limbă franceză? Să încercăm a ne 
lămuri. 

Tot ceea ce putea părea „neverosimil” în întâmplările 
narate la 1892, când Castelul din Carpaţi a văzut lumina 
tiparului - şi chiar „într-unul din ultimii ani ai secolului al 
XIX-lea”, când ele se petrec - a devenit azi nu numai 
verosimil, ci realmente banal, tocmai datorită acelor 
„resurse ştiinţifice” invocate de Jules Verne şi care, în cazul 
dat, nu mai constituie de mult „zestrea viitorului”, ci 
moştenirea trecutului. Minunile electrice ale lui Orfanik ne 
fac să zâmbim, spaimele vereştenilor ni se par naive din 
cale-afară. 

Ni s-ar putea obiecta că observaţia e valabilă pentru cele 
mai multe dintre anticipaţiile lui Jules Verne (fară să 
ştirbească prea mult din farmecul lucrărilor sale, ce rămân 
an de an în fruntea listelor de traduceri făcute în toate 
limbile pământului). Dar am aminti atunci că o călătorie în 
submarin, ocolul lumii sau zborul cosmic, deşi perfect 


posibile, nu sunt totuşi nici azi la îndemâna oricui, în vreme 
ce electricitatea a intrat în viaţa noastră în asemenea 
măsură şi ne-a devenit atât de familiară, încât ne vine greu 
să ne mai minunăm de utilizarea ei, fie şi în scopuri 
excentrice. Limitându-se la o anticipare de numai câţiva ani 
cu privire la folosirea unei invenţii căreia pare să nu-i fi 
prevăzut colosala extindere, scriitorul a grăbit îmbătrânirea 
naraţiunii sale şi sentimentul acesta îi încearcă desigur pe 
toţi cei care o descoperă azi. 

Ceea ce n-a pierit însă pentru cititorii din lumea întreagă e 
parfumul exotic, culoarea locală, farmecul „îndepărtatei” 
Transilvanii, această provincie a „Extremei Europe” cum o 
numeşte Jules Verne cu o expresie menită să sugereze 
distanţa pe care o evocă Extremul-Orient. Vai! farmecul 
acesta dispare pentru cei ce cunosc mai bine decât el 
locurile, obiceiurile şi traiul oamenilor din Valea Jiului. În 
cazul nostru, magia exotismului nu poate opera. De aceea, 
poate, povestirea a îmbătrânit mai vizibil pentru noi, de 
aceea îi detectăm mai degrabă suflul scurt, necompensat de 
factorii care-l ascund cititorilor pentru care România a 
rămas o ţară depărtată, chiar dacă nu necunoscută. Şi ne 
putem întreba cu oarecare melancolie cum apare Patagonia 
în ochii unui patagonez ce parcurge Copii căpitanului 
Grant... 

Ne rămâne oare atunci atât de puţin din cunoscuta 
povestire a lui Jules Verne? Din fericire, nu. Pentru că am 
vorbit de optica noastră, se cuvine să subliniem cu putere, 
în primul rând, datoria de recunoştinţă pe care noi, 
românii, am contractat-o faţă de cel ce a scris cu atâta 
dragoste despre oamenii văii Jiului, îmbrăţişându-le fără 
reticenţe idealul naţional. Nedezminţindu-se nici de astă 
dată, Jules Verne şi-a îndreptat întreaga simpatie către un 
popor asuprit şi dornic de libertate, pe care l-a înfăţişat cu o 
consecventă căldură. Toţi eroii principali ai romanului sunt 
români şi toţi sunt oameni de treabă, până şi lăudărosul 
Paţac. În ciuda tendenţioaselor mijloace de informare care-i 


stăteau la îndemână, Jules Verne a înţeles tragedia 
urmaşilor vechilor daci, supuşi „la cea mai nedemnă 
asuprire” şi a notat că „viitorul le aparţine”. Acest mic 
roman a creat un val de simpatie pentru „valahi” şi a 
contribuit astfel - fie şi indirect - la formarea unei opinii 
publice favorabile aspirațiilor către unitatea naţională a 
românilor. Numai această împrejurare, singură, ar justifica 
interesul de care Castelul din Carpaţi e firesc să se bucure 
în România. Dar am fi nedrepţi dacă n-am recunoaşte şi 
calităţile literare ale lucrării şi, în primul rând, atmosfera 
romantică pe care Jules Verne s-a priceput s-o creeze în 
jurul negurosului său erou principal. 

Radu Gorj se integrează în galeria personajelor scumpe lui 
Jules Verne, eroi îndrăgostiţi de libertate şi care au 
sacrificat totul pentru ni a-i asigura victoria, eroi învinşi de 
împrejurări potrivnice şi care au devenit „ciudaţi”, s-au 
închis în ei, refuzând contactul cu o lume ce i-a dezamăgit 
acceptând - pe ruinele speranţelor de ieri - instaurarea 
unor rânduieli nedrepte. Mândri, neînfrânţi şi singuri, 
aceşti eroi au supravieţuit idealului lor şi s-au cantonat într- 
o mizantropie care nu reprezintă decât un ultim răspuns la 
marea lor dragoste înşelată, expresia ireversibilei lor 
dezamăgiri. 

În această ordine de idei e interesant de subliniat faptul 
că, dacă banul Teleac pare a juca în roman rolul. eroului 
pozitiv în luptă cu maleficul stăpân al Castelului din Carpaţi, 
o lectură atentă demonstrează că lucrurile nu sunt atât de 
simple. Singurul punct comun între cei doi protagonişti - în 
afara originii lor naţionale şi sociale, evident - e 
singurătatea. Amândoi au rămas de timpuriu orfani. Dar, în 
vreme ce boierul Radu şi-a consacrat viaţa luptei pentru 
libertatea poporului său, banul Frâncu a dus existenţa unui 
boier de ţară şi s-a mulţumit cu plăcerile vânătorii. Amândoi 
se întâlnesc apoi în admiraţia faţă de Stilla. Radu Gorj n-a 
manifestat însă niciodată dorinţa de a o răpi, de a o avea 
numai pentru el - deşi o admiră dinaintea lui Teleac, nici n-a 


încercat s-o cunoască - pe când visul tânărului ban e s-o 
ducă în castelul lui de lângă Craiova pentru a se bucura 
singur de farmecul şi arta cântăreţei. 

Eroul înfrânt pe câmpurile de luptă unde se disputa 
libertatea nu mai e acum decât un iubitor de muzică, 
printre alţii, tot ce i-a rămas, tot ce-l ţine în viaţă e arta 
incomparabilă a Stillei, în care recunoaşte o valoare 
absolută, nobilă şi generoasă ca libertatea. Dar, consecvent 
cu altruismul trecutului său, nu-i trece prin minte s-o 
răpească nici celui din urmă dilettante şi se mulţumeşte s-o 
asculte din loja în fundul căreia se ascunde pentru a nu 
vedea publicul compus din oameni pe care-i dispreţuieşte, 
fără a le contesta totuşi dreptul de a se împărtăşi - ca şi el - 
din comorile artei. Numai un fatal concurs de împrejurări - 
strania depresiune a Stillei, inconştientul egoism de 
îndrăgostit al lui Frâncu şi tragicul accident al cântăreţei - 
îl determină să se retragă definitiv din lumea oamenilor, 
după o neizbutită încercare de sinucidere. Oamenii l-au 
dezamăgit din nou, înregistrările făcute de Orfanik sunt tot 
ce i-a rămas şi, cu ele, se închide în uriaşul mormânt al 
castelului său părăginit. 

Frâncu intervine atunci pentru a doua oară în tragica 
existenţă a lui Radu Gorj, ale cărui fantasmagorice mijloace 
de apărare alimentau cronica Vereştilor, dar nu făceau rău, 
în fond, nimănui. Fireşte, sfârşitul boierului Radu ilustrează 
convingerea lui Jules Verne că, oricât de perfect organizată, 
izolarea de societate nu-i cu putinţă şi nu poate constitui o 
soluţie. Stima lui se îndreaptă totuşi către sumbrul erou 
care nu ezită să meargă până la distrugere pentru a-şi 
apăra inviolabilitatea ultimului refugiu, răzbunându-se 
totodată asupra celui ce a retezat cel din urmă fir ce-l mai 
lega de lume, răzbunându-se asupra omenirii în genere, 
pentru a pieri sub ruinele castelului său într-o tragică 
apoteoză, înfrânt şi biruitor. Într-adevăr, dacă maniacul 
îmbătrânit şi cu minţile întunecate de suferinţă a fost 
înfrânt, omul liber a înregistrat o ultimă victorie, căreia nu-i 


poate supravieţui. Un Radu Goij delincvent de drept comun, 
proscris, fugărit de poliţie şi nevoit să se coboare la toate 
compromisurile inerente unei vieţi la marginea societăţii nu 
e de conceput. Mândru şi demn până la excentricitate, 
eroul moare ca un simbol intransigent al independenţei, iar 
romantica lui figură continuă să impresioneze peste ani, 
stăruind în conştiinţa cititorului, în ciuda naivului ei 
anarhism. Cea mai însemnată cauză care asigură succesul 
Castelului din Carpaţi rămâne astfel memorabila realizare a 
acestui complex personaj, frate bun cu căpitanul Nemo şi 
cu atâţia eroi romantici, deveniți demoni pentru că nu li s-a 
îngăduit să fie îngeri. 

O problemă care-l interesează în mod firesc pe cititorul 
român priveşte sursele documentării lui Jules Verne. 
Abundenţa numelor geografice şi a cuvintelor româneşti, 
pomenirea unor obiceiuri şi mai ales precizia cu care 
descrie peisajele Văii Jiului au dus la presupunerea că ar fi 
vizitat locurile despre care vorbeşte. Nu avem din păcate 
nici o dovadă în acest sens şi, cum pare greu de crezut că 
vizita în Transilvania a unui scriitor celebru ca autorul 
Castelului din Carpaţi putea trece neînregistrată de 
numeroşii gazetari ai vremii, care s-ar fi socotit onoraţi să 
obţină de la el interviuri şi declaraţii,” trebuie să credem că 
Jules Verne a folosit în primul rând cele două izvoare 
(Reclus şi Gerando), menţionate, dealtfel, la începutul 
romanului, unele surse mai greu de identificat, precum şi 
relatările unei prietene originară din Transilvania şi 
proprietară a unui mic „castel din Carpaţi”, amplasat pare- 
se cam prin regiunea unde se desfăşoară acţiunea 
romanului. Amintirile acestei prietene îi vor fi fost deosebit 
de utile, după cum miniaturalul ei castel, amplificat până la 
dimensiunile celui de la Hunedoara, a putut deveni, pentru 
circumstanţă, sumbra cetăţuie a lui Radu Gorj. (Cititorul 
dornic să cunoască mai bine împrejurările în care Jules 
Verne şi-a conceput romanul poate acum consulta cu mult 
folos remarcabila lucrare a lui lon Hobana 20 000 de pagini 


în căutarea lui Jules Verne (Ed. Univers, 1979) şi îndeosebi 
pasionantul capitol intitulat „Cântecul amintirii”.) 

În sfârşit, o ultimă precizare. După cum se ştie, către 
sfârşitul secolului al XIX-lea singurele surse de informaţie 
referitoare la Translivania şi accesibile unui străin nu 
puteau fi decât de provenienţă austro-ungară. Cum, 
datorită unor dificultăţi explicabile, Jules Verne a transcris 
greşit cuvintele româneşti pe care le citează şi cum ni s-a 
părut firesc să-i corectăm ortografia (un singur exemplu: 
Românul nu piere devine în transcrierea lui Roman ne 
pere), am considerat tot atât de necesară restabilirea 
vechilor nume geografice româneşti indicate de el în 
echivalente maghiare sau germane, conform surselor 
cercetate şi hărților oficiale ale vremii. Dacă operaţia 
aceasta nu comportă dificultăţi şi am menţionat-o mai mult 
pentru a-l preveni pe cititorul căruia i-ar cădea în mâini 
textul original, lucrurile se schimbă atunci când e vorba de 
numele unor personaje de origine română, cărora romanul 
le atribuie sonorități cu totul bizare. A fost nevoie astfel de 
oarecare efort pentru a reconstitui o categorie de nume 
alterate şi a înţelege, de pildă, că fata numită de Jules Verne 
Miriota e Mioriţa (Miriota, adică mieluşeaua, precizează el 
la pag. 27) sau pentru a detecta o altă categorie de nume, 
echivalate cu corespondentul lor francez, ca Rodolphe, 
numele dat castelanului din Carpaţi, care nu reprezintă 
decât transcrierea numelui Radu (ceea ce reiese din faptul 
că Jules Verne menţionează la pag. 19 un personaj istoric 
Rodolphe le Noir, alias Radu Negru, şi palatul său de la 
Curtea de Argeş). Nu vom prelungi lista exemplelor menite 
să ilustreze felul în care am procedat pentru restabilirea 
numelor corecte, fără de care povestirea Castelului din 
Carpaţi ni s-ar fi părut, în româneşte, falsă. Trebuie totuşi 
să menţionăm faptul că, pentru ediţia de faţă, am profitat 
de cercetările lui Ion Hobana materializate în studiul 
amintit şi - pentru precizarea câtorva nume ale 
personajelor - am revenit asupra soluţiilor anterioare 


acceptând sugestiile acestui excelent cunoscător al operei 
verniene şi dând astfel banului de Craiova numele 'eleac, 
învățătorului pe cel de Homorod etc. Menţiunea aceasta, 
evident, e menită să acorde Cezarului ce-i al Cezarului, dar 
şi să lămurească eventualele nedumeriri ale celui ce ar avea 
curiozitatea să compare prezenta ediţie cu aceea din 
1967... 

VLADIMIR COLIN. 

ÎNTÂMPLĂRI NEOBIȘNUITE. 

Capitolul 1. 

ÎN CARE NORTH POLAR PRACTICAL ASSOCIATION 
LANSEAZĂ O NOTIFICARE ÎN LUMEA VECHE ŞI LUMEA 
NOUĂ 

— Care va să zică, domnule Maston, dumneata pretinzi că 
o femeie n-ar fi niciodată în stare să contribuie la progresul 
ştiinţelor matematice sau experimentale? 

— Spre marele meu regret, Mistress Scorbitt, sunt obligat 
să susţin această părere, răspunse ]. I. Maston. Recunosc, 
mă rog, că au existat sau că există unele matematiciene 
celebre, mai ales în Rusia; dar, ţinând seama de 
conformaţia creierului femeii, ea nu poate ajunge niciodată 
un Arhimede şi, cu atât mai puţin, un Newton. 

— Vai, domnule Maston, dă-mi voie, te rog, să protestez în 
numele sexului feminin...! 

—.care este cu atât mai fermecător, Mistress Scorbitt, cu 
cât nu-i deloc menit să-şi închine viaţa studiilor abstracte. 

— Prin urmare, domnule Maston, dumneata eşti de părere 
că o femeie, văzând cum cade un măr, n-ar fi putut să 
descopere legea atracției universale, aşa cum a făcut 
ilustrul savant englez la sfârşitul celui de al XVII-lea secol? 

— Văzând cum cade un măr, Mistress Scorbitt, unei femei 
nu i-ar fi trecut prin cap decât gândul să-l mănânce. 
urmând pilda mamei noastre, Eva! 

— După cum văd, dumneata crezi că femeile n-au nici o 
aptitudine pentru înalte speculaţii intelectuale. 


— Nici o aptitudine?... Nu spun asta, Mistress Scorbitt! îmi 
iau totuşi îngăduinţa să observ că, de când există oameni pe 
pământ şi deci şi femei, nu s-a pomenit încă vreun creier de 
femeie căruia să-i datorăm vreo descoperire în domeniul 
ştiinţific, asemănătoare celor ale lui Aristotel, Euclid, Kepler 
sau Laplace. 

— Ei, şi aceasta poate constitui o dovadă? Trecutul 
hotărăşte irevocabil şi viitorul? 

— Deh!... Ceea ce nu s-a întâmplat de mii de ani încoace, 
n-o să se întâmple... fară îndoială... nici de acum înainte... 

— Atunci, după câte văd, domnule Maston, nu ne mai 
rămâne altceva de făcut decât să ne resemnăm; nu suntem 
bune decât... 

— Decât să fiţi bune! răspunse ]. I. Maston, cu 
amabilitatea curtenitoare pe care o poate avea un savant cu 
capul împuiat de X-uri. 

Dealtfel, Mistress Evangelina Scorbitt era dispusă să se 
mulţumească şi cu atât. 

— Ei bine, domnule Maston, reluă ea, fiecare cu rolul lui în 
lumea asta. Dumneata rămâi calculatorul extraordinar care 
eşti! Dăruieşte-te în întregime problemelor ridicate de 
această operă uriaşă, căreia sunteţi pe cale, dumneata şi 
prietenii dumitale, să vă închinaţi viaţa. Cât despre mine, eu 
am să fiu „femeia bună” care trebuie să fiu, dându-vă 
concursul meu bănesc. 

— Ceea ce o să-ţi asigure recunoştinţa noastră veşnică! 
Răspunse ]. I. Maston. 

Obrajii doamnei Scorbitt se împurpurară de plăcere, 
pentru că avea - dacă nu pentru toţi savanții în general - 
cel puţin pentru J]. I. Maston o simpatie cu totul deosebită. 
Oare inima femeii nu-i o prăpastie adâncă? 

Era într-adevăr uriaşă opera aceasta, în care bogata 
văduvă americană se hotărâse să învestească un capital 
însemnat. 

lată despre ce operă era vorba şi ce ţel pretindeau că 
urmăresc iniţiatorii ei. 


Ținuturile arctice propriu-zise cuprind, după Maltebrun, 
Reclus, Saint-Martin şi cei mai autorizaţi geografi: 

1. Devonul nordic, adică insulele acoperite de gheţuri din 
Marea Baffin şi strâmtoarea Lancaster; 

2. Georgia nordică, formată din Ţara lui Banks şi dintr-un 
mare număr de insule, ca insulele Sabine, Byam-Martin, 
Griffith, Cornwallis şi Bathurst; 

3. Arhipelagul lui Baffin-Parr, compus din diferite regiuni 
ale continentului polar, ca Southampton, Cumberland, 
James-Sommerset, Boothia-Felix, Melville şi altele, aproape 
necunoscute. 

În ţinutul acesta nordic, mărginit de paralela 78, uscatul 
se întinde pe 1 400 000 de mile pătrate, iar marea pe 700 
000 de mile pătrate. 

Dincolo de această paralelă, îndrăzneţi exploratori 
moderni47 au reuşit să înainteze până aproape de paralele 
84, descoperind câteva ţărmuri pierdute în spatele unui 
lanţ înalt de banchize şi dând nume capurilor, piscurilor, 
golfurilor sau golfuleţelor de pe aceste ţinuturi întinse, care 
ar putea fi numite Podişul Arctic. Dincolo de paralela 84 
domneşte taina, irealizabilul desideratum al cartografilor; 
nimeni nu ştie încă dacă îngrămădirea de netrecut de 
gheţuri de la Polul Nord ascunde sub ea, pe o întindere de 
6* latitudine, pământuri sau mări. 

Şi iată că, în 189..., guvernul Statelor Unite avu 
năstruşnica idee să propună lumii întregi scoaterea la 
mezat a regiunilor din jurul Polului Nord, neexplorate încă. 
Concesionarea regiunilor polare era solicitată de o 
societate americană, care se constituise în vederea 
cumpărării acestei tichii boreale a globului pământesc. 

Este drept că, mai înainte cu vreo câţiva ani, Conferinţa de 
la Berlin alcătuise un cod special, spre folosinţa marilor 
puteri care vor să pună mâna pe bunul altuia sub pretextul 
colonizării sau al deschiderii de noi debuşee pentru comerţ. 
Totuşi, se pare că acest cod nu se putea aplica în cazul de 
faţă, deoarece teritoriile polare nu erau locuite. 


Cum, însă, ceea ce nu-i al nimănui este şi al tuturor, noua 
societate nu pretindea să „ocupe”, ci să „dobândească”, 
pentru ca să fie la adăpost de orice reclamaţie ulterioară. 

În Statele Unite nu există proiect, oricât de îndrăzneţ - ba 
chiar aproape irealizabil - care să nu găsească atât adepţi 
atraşi de laturile lui practice, cât şi bani pentru a fi tradus 
în fapt. Se văzuse asta destul de bine cu câţiva ani mai 
înainte, când Gun-Club („Clubul artileriştilor”) din 
Baltimore se hotărâse să trimită un proiectil în Lună, 
sperând să obţină o linie de legătură directă cu satelitul 
nostru48. Oare nu tocmai întreprinzătorii yankei 
furnizaseră cele mai mari sume de care avea nevoie această 
încercare interesantă? Şi dacă încercarea a putut avea loc, 
faptul nu se datoreşte oare celor doi membri ai clubului 
amintit mai sus, care au îndrăznit să înfrunte riscurile 
acestei experienţe supraomeneşti? 

Dacă vreun nou Lesseps49 ar propune într-o bună zi să se 
taie un canal cu un profil adânc de-a curmezişul Europei şi 
Asiei, de la țărmurile Atlanticului până la mările Chinei; 
dacă vreun genial inginer de foraj s-ar oferi să sfredelească 
Pământul ca să atingă straturile fluide de silicați aflate la 
suprafaţa materiei topite, pentru a scoate căldură din însuşi 
focarul aflat în centrul globului pământesc; dacă vreun 
electrician întreprinzător ar vai să adune la un loc curenţii 
electrici împrăştiaţi pe toată suprafaţa Pământului, pentru a 
forma din ei un nesecat izvor de căldură şi lumină; dacă 
vreunui inginer îndrăzneţ i-ar trece prin minte să 
înmagazineze în rezervoare imense surplusul de căldură 
din timpul verii, pentru a-l înapoia iarna zonelor bântuite de 
ger; dacă vreun excepţional inginer hidrolog ar încerca să 
folosească forţa vie a fluxului şi refluxului pentru a produce, 
după bunul lui plac, căldură sau forţă - câte societăţi 
anonime sau în comandită nu s-ar forma pentru a duce la 
bun sfârşit sute de asemenea proiecte! 

În fruntea celor care ar subscrie s-ar găsi americanii, şi 
torente de dolari ar da năvală în casele de bani ale 


societăţilor, asemenea marilor fluvii din America de Nord, 
ce se revarsă în oceane. 

Este deci firesc să admitem că opinia publică a fost 
afectată când s-a răspândit vestea - cel puţin ciudată - că 
ţinuturile arctice urmau să fie scoase la mezat, spre a 
deveni proprietatea celui ce va oferi un preţ mai mare. 
Dealtfel, nu se deschisese nici o subscripţie publică în 
vederea acestei cumpărări. Capitalul era strâns dinainte, 
aşa cum o să vedem când va fi vorba de folosirea 
domeniului intrat în posesia cumpărătorilor. 

Folosirea ținuturilor arctice...?! Zău că o asemenea idee 
nu putea să se nască decât în capul unor nebuni! 

Şi totuşi, proiectul era cât se poate de serios. 

Într-adevăr, o notă fusese adresată în acelaşi timp ziarelor 
europene, australiene şi asiatice ca şi celor americane. 
Nota se încheia cu o invitaţie de commodo et incommodo50 
din partea celor interesaţi. Ziarul New-York Herald 
publicase primul această notă, aşa că abonaţii lui Gordon 
Bennett putură citi la 7 noiembrie următoarea ştire, care 
pătrunse ca fulgerul în lumea savanților şi în lumea 
industriaşilor, stârnind ecouri diferite. 

„În atenţia locuitorilor globului pământesc! 

Regiunile de la Polul Nord, situate dincolo de paralela 84 
latitudine boreală, nu au fost puse în exploatare din simplul 
motiv că nu au fost descoperite. 

Într-adevăr, punctele extreme însemnate pe hărţi de către 
navigatorii de naţionalităţi diferite sunt următoarele: 

82*45' atins de englezul Parry, în iulie 1847, pe cel de-al 
28-lea meridian vestic, în nordul insulei Spitzberg; 

83*20,28', atins de Markham, din expediţia engleză a lui 
sir John Georges Nares, în mai 1876, pe al 50-lea meridian 
vestic în nordul Ţării lui Grinnel; 

83*35' latitudine, atins de Lockwood şi Brainard, din 
expediţia americană a locotenentului Greelly în mai 1882, 
pe cel de-al 42-lea meridian vestic, în nordul Ţării lui Nares. 


Aşadar, regiunea care se întinde între paralela 84 şi Pol, 
pe o distanţă de 6 grade, poate fi socotită drept un domeniu 
în indiviziune al diferitelor state de pe glob, şi deci 
susceptibil de a deveni proprietate particulară, în urma 
unei licitaţii publice. 

Dar, potrivit principiilor de drept, nimeni nu poate fi 
obligat să rămână în indiviziune. În consecinţă, Statele 
Unite ale Americii, întemeindu-se pe aceste principii, au 
hotărât să provoace alienarea acestui domeniu. 

La Baltimore a fost întemeiată o societate sub denumirea 
North Polar Practical Association („Societatea practică Polul 
Nord”) ca reprezentant oficial al Statelor Unite. Această 
societate îşi propune să cumpere sus-zisa regiune cu acte 
încheiate în regulă, care să-i confere dreptul absolut de 
proprietate asupra continentelor, insulelor, ostroavelor, 
stâncilor, mărilor, lacurilor, fluviilor, râurilor, torentelor şi, în 
general, asupra a tot ceea ce formează acum bunul imobil 
de la Polul Nord, fie că este acoperit de gheţuri veşnice, fie 
că aceste gheţuri se topesc în timpul verii. 

Se atrage atenţia în mod special că acest drept de 
proprietate nu va putea fi socotit caduc, chiar dacă în 
situaţia geografică şi meteorologică a globului pământesc 
ar surveni modificări - indiferent de natura lor. 

Prezenta se aduce la cunoştinţa locuitorilor celor două 
emisfere ale Pământului, pentru ca toate statele să poată 
participa la licitaţie, în cadrul căreia dreptul de proprietate 
va fi obţinut de cel ce va face ultima ofertă şi va oferi preţul 
cel mai mare. 

Data şi locul licitaţiei au fost stabilite pentru ziua de 3 
decembrie a anului curent, în „Sala licitaţiilor” din 
Baltimore, statul Maryland, Statele Unite ale Americii. 

Pentru alte amănunte, a se adresa lui William S. Forster, 
agent provizoriu al lui North Polar Practical Association, 
High-Street nr. 93, Baltimore”. 

Că o asemenea înştiinţare din partea societăţii „Polul 
Nord” putea fi socotită drept o aiureală - asta se poate; dar 


trebuie recunoscut că nu lăsa nimic de dorit în privinţa 
clarităţii şi sincerităţii. Dealtfel, seriozitatea ei era întărită 
de faptul că guvernul Statelor Unite ale Americii îi şi 
concesionase teritoriile arctice, în cazul că ar fi reuşit să le 
cumpere la licitaţie. 

Părerile erau foarte împărţite. Mulţi nu voiau să vadă în 
această chestiune decât una din acele uluitoare „bombe” 
americane, care ar întrece limitele păcălelii, dacă tendinţa 
spre glumă a omului n-ar fi fără limite. Alţii erau de părere 
că propunerea merita să fie privită cu toată seriozitatea. 
Aceştia insistau mai ales asupra faptului că noua societate 
comercială nu se adresa deloc pungii publicului. Ea voia să 
cumpere regiunile nordice cu banii ei proprii. Aşadar, nu 
căuta să sugă dolarii, bancnotele, aurul şi argintul 
gogomanilor, ca să-şi umple casa ei de bani. Nu! Ea nu 
căuta decât să cumpere cu fonduri proprii bunul imobil din 
jurul Polului Nord. 

Oamenii obişnuiţi să-şi drămuiască flecare părăluţă erau 
de părere că societatea ar face mult mai bine dacă s-ar 
folosi, pur şi simplu, de dreptul „primului ocupant” şi ar 
pune mâna pe acest teritoriu, a cărui scoatere în vânzare o 
iniţiase. Dar tocmai aici stătea dificultatea, deoarece până 
în ziua aceea se părea că omul nu are posibilitatea să 
ajungă la Polul Nord. Şi apoi, admițând că Statele Unite ar 
fi devenit proprietarul acestor teritorii, concesionarii voiau 
să aibă un act în regulă, pentru ca nimeni să nu se poată 
ridica mai târziu împotriva dreptului lor. Nimeni nu i-ar fi 
putut învinui pentru asta. Oamenii acționau cu prudenţă şi, 
când e vorba să faci un asemenea contract, apoi 
precauţiunile legale luate nu sunt niciodată prea multe. 

Dealtfel, anunţul includea o clauză, care avea scopul să 
înlăture contestaţiile ce s-ar fi putut ivi în viitor. Clauza 
aceasta a avut darul să dea loc la multe interpretări 
contradictorii, fiindcă sensul ei precis nu era înţeles nici de 
minţile cele mai ascuţite. Era vorba de alineatul care 
preciza că „acest drept de proprietate nu va putea fi socotit 


caduc, chiar dacă în situaţia geografică şi meteorologică a 
globului pământesc ar surveni modificări - indiferent de 
natura lor”. 

Ce însemna fraza aceasta? Ce eventualitate avea în 
vedere? Cum ar fi putut Pământul să sufere vreodată o 
modificare, în stare să influenţeze geografia şi meteorologia 
- în special în teritoriile scoase la mezat? 

„Cu siguranţă că trebuie să fie ceva la mijloc!” spuneau cei 
ce se socoteau bine informaţi. 

Interpretările date acestei clauze nu mai conteneau, 
punând la încercare perspicacitatea unora sau curiozitatea 
altora. 

Ziarul Ledger din Philadelphia făcu începutul, publicând 
următoarea notiţă glumeaţă: „Cu siguranţă că numeroase 
calcule aritmetice au arătat cumpărătorilor ținuturilor 
nordice că o cometă cu nucleu solid se va izbi curând de 
Pământ, în asemenea condiţii încât izbitura ei va provoca 
acele schimbări geografice şi meteorologice de care se 
preocupă clauza în chestiune”. 

Fraza era ceva cam lungă, aşa cum se cuvine unei fraze 
care se pretinde ştiinţifică, dar nu lămurea nimic. Dealtfel, 
eventualitatea ciocnirii Pământului cu o asemenea cometă 
nu putea fi luată în serios. 

În orice caz, nu se putea admite că concesionarii s-ar fi 
gândit la o eventualitate atât de puţin sigură. 

„Oare să fie doar o întâmplare - se întreba ziarul Delta din 
New Orleans sau noua societate îşi închipuie că 
precesiunea echinocţiilor51 ar putea produce cândva 
modificări care să favorizeze exploatarea domeniului său?” 
„Şi de ce nu, odată ce această mişcare modifică 
paralelismul axei sferoidului nostru?” interveni Hamburger- 
Korrespondent. 

„Chiar aşa, răspunse Revue Scientifiqgue din Paris. Oare n- 
a preconizat Adhemar52, în cartea sa „Mişcarea de 
revoluţie a mărilor”, că precesiunea echinocţiilor, 
combinată cu mişcarea de secole a axei mari a orbitei 


Pământului, va duce, de-a lungul unei perioade lungi de 
timp, la schimbări în temperatura medie din diferite locuri 
de pe Pământ şi în cantitatea de gheţuri de la cei doi Poli?” 
„Dar aşa ceva nu-i deloc sigur”, răspunse Revista 
Edinburgh-ului, continuând: Şi chiar dacă ar fi aşa, art 
rebui să treacă 12 000 de ani pentru ca, în urma 
fenomenului amintit mai sus, steaua Vega să devină steaua 
polară a Pământului, jar teritoriile arctice să sufere o 
schimbare din punct de vedere al climei”. 

„Atunci e bine! interveni Dagblad din Copenhaga. Peste 
douăsprezece mii de ani, poftim, putem vărsa fondurile 
neccsare. Dar până atunci, nu merită să riscăm nici măcar o 
coroană!” 

Chiar dacă „Revista ştiinţifică” avea dreptate cu teoria lui 
Adhemar, era aproape sigur că North Polar Practical 
Association nu se bizuia nicidecum pe modificările de 
temperatură pricinuite de precesiunea echinocţiilor. 

De fapt, nimeni nu reuşea să afle ce înseamnă această 
clauză a faimosului document şi nici ce viitoare schimbare 
cosmică avea ea în vedere. 

Pentru soluţionarea problemei, poate că ar fi fost de ajuns 
o întrebare pusă noii societăţi şi mai ales preşedintelui. Dar 
nimeni nu ştia cine-i preşedinte! Şi tot atât de necunoscuţi 
erau şi secretarul şi membrii consiliului de administraţie. 
Nu se ştia nici măcar de unde a plecat nota. Ştirea fusese 
adusă la redacţia ziarului New-York Herald de un oarecare 
William S. Forster, din Baltimore, misit onorabil al societăţii 
Adrinell and Co., din Terra-Nova, care se ocupa cu comerţul 
de batog. 

Un „om de paie”, evident, şi mut în ce priveşte această 
chestiune, aidoma peştelui pe care îl comercializa în 
magazinele sale, aşa că nici cei mai curioşi şi mai dibaci 
reporteri n-au putut scoate nimic de la el. 

Pe scurt această North Polar Practical Association era o 
societate atât de anonimă, încât nu se putea vorbi de nici un 
nume. Era într-adevăr ultimul cuvânt al anonimatului. 


Şi totuşi, dacă cei din fruntea acestei întreprinderi se 
încăpăţânau să-şi învăluie identitatea într-un mister absolut, 
scopul lor era arătat limpede şi precis în nota adusă la 
cunoştinţa locuitorilor întregului Pământ. 

Era vorba pur şi simplu de a deveni stăpâni deplini pe 
partea din regiunea nordică îngrădită de paralela 84 şi care 
avea Polul Nord ca punct central. 

Lucru foarte exact, dealtfel, deoarece exploratorii moderni 
- Parry, Marckham, Lockwood şi Brainard - care se 
apropiaseră cel mai mult de acest punct inaccesibil, 
rămăseseră totuşi dincoace de paralela 84. Cât priveşte pe 
ceilalţi navigatori din mările nordice, ei ajunseseră de-abia 
la o latitudine simţitor inferioară. Astfel: Payez, în 1874, la 
82*15', la nord de Ţara lui Frantz-Josef şi de Noua Zemlie; 
Leout, în 1870, la 82*47', deasupra Siberiei; De Long, în 
expediţia făcută pe corabia Jeannette, în 1879, la 78*45', în 
preajma insulelor care îi poartă numele. Ceilalţi ajunseseră 
dincolo de Noua Siberie şi Groenlanda, la înălţimea Capului 
Bismarck, dar nu trecuseră de paralelele 76, 77 şi 79. 
Lăsând deci o distanţă de 35 minute de arc între punctul, să 
zicem, 83*35' - unde Lockwood şi Brainard puseseră 
piciorul - şi cea de a 84-a paralelă, aşa cum arăta nota, 
North Polar Practical Association nu atingea cu nimic 
drepturile câştigate prin descoperirile de până atunci. 
Societatea aceasta se referea la un teritoriu pe care nu 
călcase niciodată picior de om. lată care este aria acestei 
părţi a globului, mărginită de jur-împrejur de paralela 84: 

De la 84 la 90 sunt şase grade; cum între fiecare grad 
distanţa este de 60 de mile, raza cercului este de 360 de 
mile, diametrul fiind deci de 720 de mile. Aşadar, în cifre 
rotunde, ţinutul acesta are o circumferință de 2 260 de mile 
şi suprafaţa de 407 000 de mile pătrate. Ceva mai mult 
decât de două ori suprafaţa Franţei, sau cam a zecea parte 
din întreaga Europă; o porţie destul de bună. 

După cum s-a văzut, nota expunea principiul că aceste 
regiuni, nefiind încă explorate geograficeşte şi deci 


neaparţinând nimănui, aparţineau, prin chiar acest fapt, 
întregii lumi. Se putea presupune că celor mai multe dintre 
statele Pământului nici n-avea să le treacă prin minte să 
ridice vreo pretenţie. Era însă aproape sigur că statele 
învecinate - cel puţin ele - aveau să socotească aceste 
regiuni ca o prelungire a posesiunilor lor spre nord şi, în 
consecinţă, să se folosească de dreptul de proprietate. 
Pretenţiile lor vor fi cu atât mai întemeiate, cu cât 
descoperirile din regiunile arctice s-ar datora în cea mai 
mare parte curajului cetăţeniloi ţărilor respective. lată de 
ce guvernul american, reprezentat prin noua societate, 
soma toate ţările să-şi expună aeum pretenţiile, pentru a fi 
dezdăunate cu preţul obţinut la licitaţie. Oricum, partizanii 
noii societăţi North Polar Practical Association strigau sus şi 
tare: proprietatea nu aparţine nimănui, aşadar nimeni nu 
poate să se opună la scoaterea la mezat a acestui întins 
domeniu. 

Statele ale căror drepturi nu puteau fi puse deloc în 
discuţie, fiind vecine cu aceste teritorii, erau în număr de 
şase şi anume: America, Anglia, Danemarca, Suedia- 
Norvegia53, Olanda şi Rusia. Dar şi alte state puteau să 
ridice pretenţii pe baza descoperirilor geografice făcute de 
marinarii şi călătorii lor. 

De pildă, ar fi putut să intervină Franţa, deoarece câţiva 
dintre fiii ei luaseră parte la expedițiile pornite pentru 
cucerirea ținuturilor din jurul Polului Nord. Nu poate fi 
citat, printre alţii, curajosul Bellot, care a murit în 1853, în 
largul insulei Beechey, în cursul călătoriei navei Phoenix 
trimisă în căutarea lui John Franklin? Poate fi uitat doctorul 
Octave Pavy, mort în 1884, lângă capul Sabine, în cursul 
expediției misiunii Greely la fortul Conger? Şi n-ar fi 
nedrept să fie dată uitării expediţia aceea care a dus până 
în mările Spitzbergului, în 1838 - 1839, pe Charles Martins, 
Marmier, Bravais şi pe curajoşii lor tovarăşi? Dar Franţa a 
socotit că este mai bine să nu se amestece în această 
întreprindere mai mult comercială decât ştiinţifică, aşa că a 


renunţat la bucăţica ei de plăcintă polară, în care alte state 
riscau să-şi rupă dinţii. Poate că a avut dreptate, că a făcut 
bine. 

Tot aşa şi Germania. Ea avea la activul ei, încă din 1671, 
călătoria hamburghezului Frederic Martens la Spitzberg, 
iar în 1869-1870 expedițiile făcute de vasele Germania şi 
Hansa comandate de Koldervey şi Hegemann, care 
ajunseseră până la Capul Bismarck, navigând de-a lungul 
coastelor Groenlandei. Dar, în ciuda acestui trecut de 
descoperiri glorioase, a găsit şi ea de cuviinţă că nu trebuie 
să mărească imperiul german cu o bucăţică din regiunea 
polară. 

Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Austro-Ungaria, deşi acest 
imperiu era proprietar al insulei Frantz-Josef, situată la 
nord de ţărmul Siberiei. 

Italia, care n-avea nici un drept să se amestece, nici nu s-a 
amestecat, oricât de ciudat ar putea să pară un asemenea 
lucru. 

Este drept că mai existau samoiezii din Siberia, eschimogşii, 
care sunt răspândiţi mai ales pe teritoriile Americii de 
Nord, băştinaşii din Groenlanda, Labrador, arhipelagul 
Baffin-Parry, insulele Aleutine, grupate între Asia şi 
America, în sfârşit cei care, sub numele de ciucci, locuiesc 
vechea Alaskă rusă, devenită americană după anul 186754. 

Dar aceste popoare - la urma urmei adevărații băştinaşi, 
locuitorii absolut fireşti ai regiunilor nordice - nu aveau 
dreptul să spună nici un cuvânt în legătură cu această 
chestiune. Şi apoi, cum ar fi putut aceste popoare sărace să 
depună o cauţiune, oricât de mică, la licitaţia impusă de 
societatea „Polul Nord”? Şi cum ar fi putut să plătească? 

Cu scoici, cu dinţi de morsă sau untură de focă? Şi totuşi, 
cam lor le aparţinea, potrivit dreptului primului ocupant, 
acest teritoriu scos la mezat de americani. Ei, dar aceştia 
nu erau decât nişte samoiezi ciucci, eschimoşi - aşa că nici 
măcar n-au fost întrebaţi... 

Aşa e lumea! 


Capitolul II. 

ÎN CARE DELEGAȚII ENGLEZ, OLANDEZ, SUEDEZ, 
DANEZ ŞI RUS SUNT PREZENIAŢI CITITORULUI. 

Nota publicată merita un răspuns. Într-adevăr, dacă noua 
societate ar fi cumpărat regiunile boreale, ele ar fi devenit 
proprietatea definitivă a Americii sau, mai bine-zis, a 
Statelor Unite, tânăra confederație care tinde să crească 
mereu. Încă de câţiva ani, Rusia îi cedase ţinutul de nord- 
vest, de la Cordilierii nordici până la strâmtoarea Behring, 
ceea ce adăugase un teritoriu destul de mare la Lumea 
Nouă. Se putea presupune deci că celelalte state mari n-au 
să privească cu ochi buni anexarea întinderilor nordice la 
republica federală. 

Totuşi, aşa cum am mai spus, diferite state din Europa şi 
din Asia, care nu se învecinau cu sus-zisele regiuni, au 
refuzat să ia parte la această licitaţie ciudată, deoarece 
rezultatele ei li se păreau problematice. Numai statele ale 
căror graniţe se apropiau de paralela 84 au hotărât să-şi 
valorifice drepturile prin intermediul unor reprezentanţi 
oficiali. 

Dealtfel, are să se vadă că aceste state nu aveau pretenţia 
să cumpere decât la un preţ convenabil, pentru că era 
vorba de un domeniu a cărui luare în posesie s-ar fi putut 
dovedi o imposibilitate. Totuşi nesăţioasa Anglie a crezut că 
trebuie să acorde agentului său un credit destul de mare. 
Este necesar să mai spunem că achiziţionarea acestor 
teritorii nu ameninţa în nici un fel „echilibrul european” şi 
nu urma să determine nici o complicaţie internaţională. 
Domnul Bismarck - marele cancelar mai trăia pe vremea 
aceea - nici măcar n-a încruntat sprâncenele sale de Jupiter 
german. 

Rămâneau deci în horă Anglia, Danemarca, Suedia- 
Norvegia. Olanda şi Rusia, care urmau să fie admise să 
liciteze împotriva Statelor Unite, în faţa comisarului- 
preţuitor din Baltimore. Calota îngheţată a Polului, a cărei 
valoare comercială era cel puţin îndoielnică, urma să 


aparţină acelei ţări care avea să ofere un preţ mai mare 
decât celelalte. 

lată, dealtfel, motivele personale datorită cărora fiecare 
din cele cinci state europene dorea, cu destulă dreptate, ca 
adjudecarea să se facă în favoarea lui: 

Suedia-Norvegia, proprietara Capului Nord, situat dincolo 
de paralela 70, nu ascundea deloc faptul că ea socoteşte că 
ar avea drepturi asupra teritoriilor care se întind până la 
Spitzberg şi chiar ceva mai încolo, până la Pol. Oare nu 
norvegianul Kheilhau şi celebrul suedez Nordenskjold 
contribuiseră la progresul geografic în ce priveşte aceste 
regiuni? Ba da! 

Danemarca spunea că încă de pe acum stăpânea Islanda şi 
insulele Feroe, situate aproape de linia Cercului Polar. De 
asemenea, îi aparţineau colonii situate foarte departe în 
regiunile arctice, ca insula Disko în strâmtoarea Davis, 
punctele Holsteinborg, Proven, Godhavn şi Uppernavik în 
marea Baffin şi pe coasta de apus a Groenlandei. În plus, 
faimosul navigator Behring, de origine daneză, deşi se 
găsea pe atunci în serviciul Rusiei, nu a trecut el, oare, încă 
din 1728, prin strâmtoarea care-i poartă astăzi numele, iar 
după 13 aninua murit în chinuri, împreună cu cei 30 de 
oameni din echipaj, pe ţărmul unei insule care-i poartă şi ea 
numele? Şi, cu mult înainte, în 1619, nu explorase 
navigatorul Jan Munk coasta de răsărit a Groenlandei, 
trecând pe hărţi câteva puncte cu totul necunoscute până la 
el? Aşadar, Danemarca era pe deplin îndreptăţită să ia 
parte la licitaţie. 

Olanda vorbea despre marinarii săi Barentz şi Heemskerk, 
care vizitaseră Spitzbergul şi Noua Zemlie încă de pe la 
sfârşitul veacului al XVI-lea. De asemeni, unul dintre fiii 
Olandei, Jean Mayen. făcuse o călătorie îndrăzneață în 
Nord, la 1611. aducând ţării sale posesiunea insulei care-i 
poartă numele, situată dincolo de paralela 71. Aşadar, 
trecutul îi dădea şi ei anumite drepturi. 


Cât despre Rusia, cu Alexei Cirikov, sub comanda căruia se 
afla Behring, cu Pavluţki, a cărui expediţie, din 1751,1-a dus 
dincolo de limitele Oceanului îngheţat de Nord, cu căpitanul 
Mârtan Spanberg şi locotenentul Valton care s-au 
aventurat, în 1739, pe aceste meleaguri necunoscute - ea 
are o contribuţie importantă la explorările făcute în 
strâmtoarea care desparte Asia de America. În plus, prin 
însăşi aşezarea teritoriilor siberiene, întinse pe 120* până 
la limitele extreme ale peninsulei Kameiatka, de-a lungul 
acestui țărm nesfârşit, unde trăiesc samoiezii, iacuţii, ciuccii 
şi alte neamuri supuse autorităţii lor, nu domină oare ruşii 
jumătate din Oceanul îngheţat de Nord? Şi apoi, pe paralela 
75, la mai puţin de 900 de mile de Pol, nu posedă ei oare 
insulele şi insuliţele numite Noua Siberie şi insulele 
arhipelagului Liatkov, descoperite la începutul secolului al 
XVIII-lea? în sfârşit, încă din 1764, înaintea englezilor, 
înaintea americanilor, înaintea suedezilor, nu căutase oare 
navigatorul Ciciagob un drum pe la miazănoapte, pentru a 
scurta calea dintre cele două continente? 

Totuşi, la urma urmelor, se părea că americanii sunt cei 
mai interesaţi să devină proprietarii acestui punct 
inaccesibil de pe globul pământesc. Încercaseră şi ei de 
multe ori să atingă Polul, trimițând pe rând în căutarea lui 
sir John Franklin pe Grinnel, Kane, Hayes, Greely, De Long 
şi alţi navigatori îndrăzneţi. Puteau şi ei să vină cu pretextul 
situaţiei geografice a ţării lor, care se întinde până dincolo 
de Cercul Polar, de la strâmtoarea Behring până la golful 
Hudson. 'Toate aceste teritorii, toate aceste insule - 
Wollaston, Prinţul Albert, Victoria, Regele Wilhelm, Melville, 
Cockburne, Banks, Baffin - fară a mai pune la socoteală 
miile de insule ale acestui arhipelag, nu erau ca o 
prelungire care lega Statele Unite de cel de al 90-lea grad? 
Şi apoi, dacă Polul Nord se leagă printr-o linie aproape 
neîntreruptă de teritorii cu unul dintre marile continente, 
apoi acest continent nu este America, mai degrabă decât 
prelungirile Asiei sau Europei? Deci, nimic mai firesc ca 


propunerea de cumpărare, făcută de guvernul american în 
favoarea unei societăţi americane, fiindcă dacă vreo putere 
avea drepturile cele mai indiscutabile pentru a poseda 

domeniul polar, apoi aceasta era Statele Unite ale Americii. 

Trebuie să recunoaştem însă că Anglia, care poseda 
Canada şi Columbia engleză şi număra mulţi marinari ce se 
distinseseră în campaniile polare, avea motive temeinice 
pentru a dori să anexeze această parte a globului la vastul 
său imperiu colonial. Ziarele engleze discutau problema de 
multă vreme şi cu mare pasiune. 

„Da, fireşte, răspunse marele geograf englez Kliptringan 
printr-un articol publicat în ziarul Times, da, suedezii, 
danezii, olandezii, ruşii şi americanii pot prea bine să-şi 
pună în valoare drepturile lor! Dar Anglia ar greşi dacă ar 
lăsa să-i scape acest teritoriu. Oare nu-i aparţine Angliei 
încă de pe acum partea nordică a noului continent? 

Teritoriile, insulele care o compun n-au fost ele cucerite de 
descoperitori englezi, începând cu Willoughi, care a vizitat 
Spitzbergul şi Noua Zemlie în 1739, şi până la Mac Clure, a 
cărui corabie a străbătut, în 1853, trecerea către nord- 
vest?” „Şi apoi, declară ziarul Standard prin pana 
amiralului Fize, oare Frobisher, Davis, Hali, Weymouth, 
Hudson, Baffin, Cook, Ross, Parry, Bechey, Belcher, 
Franklin, Mulgrave. Scoresby, Mac Clintock, Kennedy, 
Nares, Collinson, Archer n-au fost de origine anglosaxonă? 
Şi atunci, care ţară ar putea să aibă o mai justă revendicare 
asupra porțiunii din regiunile arctice, pe care aceşti 
navigatori nu au reuşit încă să le atingă? 

„Fie şi aşa! răspunse ziarul american Curierul din San 
Diego. Să spunem lucrurilor pe nume şi, deoarece este o 
chestiune de amor propriu între Statele Unite şi Anglia, să 
precizăm: dacă englezul Markham din expediţia lui Nares a 
ajuns până la 83*20' latitudine nordică, americanii 
Lockwood şi Brainard din expediţia Greely l-au depăşit cu 
15 minute de grad, făcând să scânteieze pe paralela 83*35' 
cele 38 de stele ale drapelului Statelor Unite. Lor li se 


cuvine toată cinstea de a se fi apropiat cel mai mult de Polul 
Nord!” 

Cam aşa erau toate atacurile şi ripostele. 

În sfârşit, printre primii navigatori care s-au aventurat în 
mijlocul regiunilor arctice, se cuvine să cităm şi pe 
veneţianul Cabot, în 1498, şi pe portughezul Cortoreal, în 
1500, care au descoperit Groenlanda şi Labradorul. 

Dar nici Italia şi nici Portugalia nu s-au gândit să ia parte 
la licitaţia proiectată şi nici nu le păsa de statul care urma 
să pună mâna pe acest teritoriu. 

În consecinţă, se putea prevedea că lupta cea mai 
crâncenă se va da între Anglia şi America, cu lovituri date 
cu lire sterline şi cu dolari. 

În acest timp, propunerea formulată de societatea „Polul 
Nord” fusese discutată în ţările vecine cu regiunile nordice, 
la diferite congrese de industriaşi şi savanţi. După 
dezbateri, aceste state hotărâseră să ia parte la licitaţia 
fixată pentru data de 3 decembrie la Baltimore, acordând 
delegaților respectivi un credit care nu putea fi depăşit. 

Cât despre suma rezultată din vânzare, ea urma să fie 
împărţită între cele cinci state ieşite din cursa licitaţiei şi 
care urmau să o împartă între ele ca despăgubire, 
renunțând la orice pretenţii în viitor. 

Chiar dacă n-a mers totul fără discuţii, până la urmă s-a 
ajuns la un acord. Pe de altă parte, statele interesate au 
acceptat ca licitaţia să se ţină la Baltimore, aşa cum 
anunţase guvernul Statelor Unite. Delegații, înarmaţi cu 
scrisori de acreditare, plecară de la Londra, Haga, 
Stockholm, Copenhaga, Petersburg şi ajunseră în Statele 
Unite cu trei săptămâni înainte de ziua licitaţiei. 

În epoca aceea, reprezentant al Statelor Unite ale Americii 
rămăsese tot omul lui North Polar Practical Association, 
acel Williams S. Forster, omul al cărui nume figura pe nota 
apărută la 7 noiembrie, în ziarul New-York Herald. 

Cât despre delegaţii ţărilor europene, iată cine fuseseră 
aleşi şi pe care se cuvine să-i descriem în câteva rânduri: 


Pentru Olanda: Jacques Jansen, fost consilier al Indiilor 
olandeze; incizeci şi trei de ani, gras, scund, cu pieptul lat, 
braţe mici, picioare scurte şi arcuite, ochelari de aluminiu, 
faţa rotundă şi roşcovană, părul ca o aureolă în jurul 
capului, favoriţi cărunţi - un om cumsecade şi puţin cam 
sceptic în ce priveşte această întreprindere, ale cărei 
urmări practice nu le putea pricepe. 

Pentru Danemarca: Eric Baldenak, fost vice-guvernator al 
posesiunilor groenlandeze, talie mijlocie, umerii unul ceva 
mai sus ca celălalt, puţină burtă, un cap enorm şi mereu în 
mişcare; atât de miop încât îşi tocea vârful nasului pe caiete 
şi cărţi, nepricepând în ruptul capului cum de sunt 
nesocotite drepturile patriei sale, pe care o considera 
proprietara legitimă a regiunilor din Nord. 

Pentru Suedia-Norvegia: Jan Harald, profesor de 
astronomie la Christiania, unul dintre cei mai înfocaţi 
partizani ai expediției lui Nordenskjold, om tipic al nordului, 
roşcovan, cu barba şi părul de un blond care amintea grâul 
prea copt, şi care, fiind sigur că tichia polară nu era 
formată decât din Marea Paleochristică, era tot atât de 
sigur că regiunea aceasta nu are nici o valoare. Era, deci, 
destul de dezinteresat şi nu se ducea la licitaţie decât aşa, 
pentru a respecta un principiu. 

Pentru Rusia: colonelul Boris Karkov, jumătate militar, 
jumătate diplomat, înalt, băţos, păros, bărbos, mustăcios, 
turnat parcă dintr-o bucată, părând jenat de costumul său 
civil şi căutând fără să vrea minerul săbiei pe care o purta 
altădată. Era foarte intrigat şi dorea în primul rând să afle 
ce anume se ascunde în spatele propunerii făcute de North 
Polar Practical Association şi dacă ea n-ar putea fi în viitor 
cauza unor neînţelegeri internaţionale. 

În sfârşit, pentru Anglia: maiorul Donellan şi secretarul 
său, Dean Toodrink. Aceştia doi reprezentau ei singuri toate 
poftele, toate aspiraţiile ţării lor, instinctele ei comerciale şi 
industriale, tendinţa de a considera ca fiind ale sale, potrivit 


unei legi a naturii, toate teritoriile de la Polul Nord, Polul 
Sud sau Ecuator, care încă nu aparţineau altcuiva. 

Era un englez ca nimeni altul acest maior Donellan, înalt, 
slab, uscat, nervos, colţuros, cu gât ca de sitar, capul ca al 
lui Palmerston55 pe nişte umeri căzuţi, picioare ca de 
barză, încă destul de verde la cei şaizeci de ani ai săi. 
neobosit - aşa cum o dovedise destul de bine pe vremea 
când lucra la delimitarea frontierei dintre India şi Birmania. 
Nu râdea niciodată şi poate că nici nu râsese vreodată. La 
ce bun?... A văzut cineva râzând o locomotivă, o macara, un 
vapor? 

În privinţa aceasta, maiorul se deosebea fundamental de 
secretarul său, Dean Toodrink - un om vorbăreţ, glumeţ, 
inteligent, cu părul fluturându-i pe frunte, cu ochi mici şi cu 
riduri. Scoţian de origine, era foarte cunoscut prin 
restaurante şi cafenele pentru veselia şi glumele lui. Cu 
toată veselia, însă, nu era mai puţin exclusivist şi 
intransigent ca maiorul Donellan, când era vorba de 
revendicările, oricât de neîndreptăţite, ale Marii Britanii. 

Evident că aceşti doi delegaţi aveau să fie cei mai 
înverşunaţi adversari ai societăţii americane. Polul Nord era 
al lor - le aparţinea din timpuri preistorice, ca şi când 
creatorul lumii ar fi încredinţat englezilor misiunea de a 
asigura mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale 
şi ei - pentru nimic în lume - n-ar lăsa-o în mâinile altora. 

Se cuvine să mai semnalăm că, deşi Franţa socotise că nu 
e cazul să trimită un delegat nici în mod oficial şi nici în mod 
oficios, un inginer francez venise „pentru amorul artei” să 
urmărească de aproape această afacere curioasă. Îl vom 
vedea apărând când îi va veni rândul. 

Aşadar, reprezentanţii ţărilor nordice din Europa sosiseră 
la Baltimore, cu vapoare diferite, ca nişte oameni care nu 
ţineau să se influenţeze unii pe alţii. Erau rivali. Fiecare 
avea în buzunar creditul necesar cu care să lupte. Trebuie 
să spunem însă că nu intrau în luptă cu arme egale. Unul 
putea să aibă la dispoziţie o sumă care să nu ajungă la un 


milion, altul o sumă care să depăşească milionul. Dealtfel, 
nimeni nu voia să plătească prea scump o bucată din 
sferoidul nostru, unde părea cu neputinţă să ajungă cineva. 
În realitate, cel mai bine înarmat din acest punct de vedere 
era delegatul englez, căruia Anglia îi deschisese un credit 
destul de însemnat. Mulțumită acestui credit, maiorul 
Donellan n-avea de întâmpinat prea multe dificultăţi, ca să- 
şi învingă adversarii: suedezul, danezul, olandezul şi rusul. 
Cu America, însă, era altă poveste: era mai greu să fie 
bătută pe tărâmul dolarilor. 

Aproape sigur că misterioasa societate avea la dispoziţie 
fonduri considerabile. Probabil că lupta cu milioanele avea 
să se dea între Marea Britanie şi Statele Unite. 

Odată cu sosirea delegaților europeni, opinia publică 
deveni din ce în ce mai pasionată. Ziarele erau pline de cele 
mai ciudate poveşti. 

Se făceau cele mai stranii ipoteze în legătură cu 
cumpărarea Polului Nord. Ce voiau să facă cu acest 
teritoriu? Şi ce puteau să facă cu el? 

Nimic - afară dacă nu cumva aveau de gând să 
aprovizioneze toate frigoriferele din Lumea Veche şi Lumea 
Nouă! Ba, un ziar din Paris. 

Le Figaro, susţinea chiar în glumă această părere, numai 
că pentru aşa ceva tot trebuia ca omul să treacă dincolo de 
paralela 84. 

Între timp. delegaţii, deşi se ocoliseră unii pe alţii cu 
prilejul călătoriei peste Atlantic, începură să se apropie 
între ei, după ce ajunseră la Baltimore. 

Şi iată pentru care motive: 

Încă de la început, fiecare dintre ei încercase separat şi pe 
ascuns să intre în legătură cu North Polar Practical 
Association. Voiau să afle motivele ce se ascundeau în 
spatele acestei afaceri şi ce profit spera societatea să 
realizeze. Dar, până acum. nimic nu arăta că această 
societate şi-ar fi stabilit vreun birou la Baltimore. Nici un 
birou, nici un funcţionar. „Pentru orice lămuriri, a se adresa 


domnului William S. Forster, din High-Street”. Se părea însă 
că preacinstitul reprezentant al comerţului de batog nu ştia 
despre această chestiune nimic mai mult decât ultimul 
hamal din oraş. 

Aşadar, delegaţii nu putură afla nimic, rămânând doar la 
presupuneri mai mult sau mai puţin absurde, pe bază de 
simple zvonuri. Oare taina aceasta avea să rămână de 
nepătruns atâta vreme cât societatea nu voia să spună 
despre ce e vorba? Fără îndoială că ea n-avea să-şi iasă din 
muţenie decât după ce va cumpăra domeniul la licitaţie. 

Urmarea a fost că delegaţii au început să se întâlnească, 
să-şi dea târcoale şi, în sfârşit, să intre în legături unii cu 
alţii - poate gândind în sinea lor să formeze o ligă împotriva 
duşmanului comun, adică a societăţii americane. 

Şi într-o bună zi, în seara de 22 noiembrie, se adunară toţi 
la hotelul Wolesley. În apartamentul ocupat de maiorul 
Donellan şi secretarul său, Dean Toodrink. De fapt. acest 
prim pas către o înţelegere comună se datora în primul 
rând activităţii duse cu dibăcie de colonelul Boris Karkov, 
diplomat cunoscut prin fineţea lui. 

La început, conversaţia s-a învârtit în jurul avantajelor 
comerciale sau industriale pe care societatea pretindea să 
le tragă prin achiziţionarea domeniului arctic. Profesorul 
Jan Harald întrebă dacă vreunul dintre colegi a reuşit să-şi 
procure vreo informaţie în această privinţă şi. Încet-încet, 
recunoscură cu toţii că au încercat să-l descoasă pe William 
S. Forster, căruia, după cum se spunea în notă, trebuiau să i 
se adreseze comunicările. 

— Dar am dat greş, spuse Eric Baldenak. 

— lar eu n-am avut nici un succes, adăugă Jacques Jansen. 

— Cât despre mine, spuse Dean 'Toodrink, când m-am 
prezentat în numele maiorului Donellan la magazinele din 
High-Street. am dat peste un om gras, cu surtuc negru, cu 
joben şi cu un şorţ alb. care-l acoperea din tălpi până sub 
bărbie. lar când i-am cerut amănunte asupra acestei 
chestiuni, mi-a răspuns că vaporul Steaua Sudului tocmai 


sosise din Terra-Nova, cu o încărcătură plină, şi că are 
posibilitatea să-mi livreze o cantitate bună de batog 
proaspăt în contul casei Ardrinell and Co. 

— Deh! intră în vorbă fostul consilier al Indiilor Olandeze, 
sceptic ca totdeauna. Poate că ar fi mai rentabil să cumperi 
un vapor cu batog, decât să arunci banii în fundul 
Oceanului îngheţat de Nord. 

— Ne-am depărtat de subiect! spuse atunci maiorul 
Donellan, cu glas tăios şi aspru. Nu este vorba de batog, ci 
de tichia polară... 

— Pe care America ar vrea să şi-o pună-n cap! adăugă 
Dean 'Toodrink, râzând de gluma lui. 

— Asta ar face-o să capete guturai, interveni Boris Karkov. 

— Ne-am depărtat de subiect! repetă maiorul Donellan. 
Nu ştiu ce caută guturaiul în conferinţa noastră. Lucru 
sigur este că, pentru un motiv sau altul, America, 
reprezentată de North Polar Practical Association - fiţi 
atenţi la cuvântul „practical”, domnilor! - vrea să cumpere 
o suprafaţă de 407 000 de mile pătrate din jurul Polului 
Nord, suprafaţă mărginită în prezent - fiţi atenţi la 
cuvintele „în prezent”, domnilor! - de paralela 84, latitudine 
nordică. 

— Ştim şi noi asta, şi încă destul de bine, maior Donellan! îl 
întrerupse Jan Harald. Ceea ce nu ştim este cum sus-zisa 
societate înţelege să exploateze din punct de vedere 
industrial aceste teritorii - dacă sunt teritorii, sau aceste 
mări - dacă sunt mări... 

— Ne-am depărtat de subiect! obiectă pentru a treia oară 
maiorul Donellan. Un stat oarecare vrea să pună mâna, cu 
plată, pe o parte din globul nostru pământesc, parte care, 
prin situaţia ei geografică, pare că aparţine mai mult 
Angliei... 

— Rusiei, spuse colonelul Karkov. 

— Olandei, spuse Jacques Jansen. 

— Suediei-Norvegiei, spuse Jan Harald. 

— Danemarcei, spuse Eric Baldenak. 


Cei cinci delegaţi deveniseră ameninţători şi convorbirea 
lor era cât pe-aci să ajungă la cuvinte neplăcute urechii, 
când Dean 'Toodrink încercă să intervină: 

— Domnilor, zise el cu glas împăciuitor, ne-am depărtat de 
subiect, aşa cum spune adesea şeful meu, maiorul Donellan. 
Deoarece s-a hotărât în principiu ca regiunile din jurul 
Polului Nord să fie scoase în vânzare, ele vor deveni, în mod 
sigur, proprietatea aceluia dintre statele reprezentate de 
dumneavoastră, care va oferi mai mult la licitaţie. 

Prin urmare, odată ce Suedia-Norvegia, Rusia, 
Danemarca, Olanda şi Anglia au deschis credite pe seama 
delegaților respectivi, nu ar fi nimerit ca ei să formeze un 
sindicat care să le dea posibilitatea să dispună de o sumă 
atât de mare, încât societatea americană să nu mai poată 
lupta împotriva lor? 

Delegații se uitară unii la alţii. Poate că acest Dean 
Toodrink a găsit soluţia. Un sindicat... 

În vremurile noastre cuvântul acesta e bun pentru toate. 
Oamenii se sindicalizează aşa cum respiră, cum beau, cum 
mănâncă, cum dorm. 

Nimic mai modern - în politică, precum şi în afaceri! 

Totuşi, era nevoie să se aducă o obiecţie sau, mai bine-zis, 
să se ceară o explicaţie, şi Jacques Jansen exprimă 
sentimentele tuturor colegilor săi când întrebă: 

— Şi după aceea? 

Ei, da! Ce urma să se petreacă după ce sindicatul va fi 
făcut achiziţia? 

— Mi se pare că Anglia!... zise maiorul, băţos. 

— Ba, Rusia... spuse colonelul, încruntându-şi sprâncenele. 

— Ba, Olanda!... exclamă consilierul. 

— De când dumnezeu a dat Danemarca danezilor... începu 
Eric Baldenak. 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse Dean Toodrink, dar nu există 
decât o singură ţară care a fost dată de dumnezeu - şi 
aceasta este Scoţia! 

— De unde aţi scos asta?... făcu delegatul suedez. 


— Păi, n-a spus poetul: 

Deus nobis haec otia fecit.56 ripostă farsorul, traducând în 
felul său sfârşitul celui de-al şaselea vers din prima eglogă a 
lui Vergiliu. 

Începură cu toţii să râdă, în afară de maiorul Donellan, 
ceea ce stăvili a doua oară discuţia care ameninţa să se 
sfârşească destul de rău. 

Şi atunci, Dean 'Toodrink putu să adauge: 

— La ce bun să ne certăm, domnilor? Mai bine să trecem 
la înfiinţarea sindicatului! 

— Şi apoi, ce-o să fie? întrebă din nou Jan Harald. 

— Ce-o să fie? răspunse Dean Ioodrink. Nimic mai simplu, 
domnilor. După ce veţi fi cumpărat acest domeniu, el sau va 
rămâne proprietate indiviză, sau va fi cedat unuia dintre 
statele coachizitoare, celelalte patru primind în schimb o 
anumită indemnizaţie. În felul acesta va fl atins scopul 
principal şi anume: excluderea definitivă a reprezentanţilor 
Americii. 

Era bună propunerea aceasta - cel puţin pentru moment - 
căci n-ar mai fi trecut mult până când delegaţii s-ar fi luat 
de păr - şi se ştie ce păroşi erau - dacă ar mai fi discutat 
cine să rămână proprietar definitiv al acestui teritoriu, tot 
atât de disputat pe cât era de inutil. În orice caz, aşa cum 
subliniase cu atâta înţelepciune Dean 'Toodrink, Statele 
Unite aveau să fie eliminate din cursă. 

— Mi se pare că propunerea e de bun-simţ, spuse Eric 
Baldenak. 

— Dibace, încuviinţă colonelul Karkov. 

— Isteaţă, întări Jan Harald. 

— Deşteaptă, zise Jacques Jansen. 

— Tipic englezească, spuse maiorul Donellan. 

Spunându-şi cuvântul, fiecare gândise că mai târziu îşi va 
trage colegii pe sfoară. 

— În consecinţă, domnilor, reluă Boris Karkov, rămânem 
bine înţeleşi că, deşi ne constituim în sindicat, fiecare stat 
îşi va rezerva dreptul de a acţiona independent în viitor. 


Bineînţeles că aşa gândeau toţi. 

Nu mai rămânea de aflat decât ce credite puseseră aceste 
state la dispoziţia reprezentanţilor lor. Creditele urmau să 
fie totalizate, şi fără îndoială că toate laolaltă reprezentau o 
sumă atât de importantă, încât nu putea fi depăşită de 
resursele societăţii „Polul Nord”. 

Întrebarea cu privire la creditele de care dispune fiecare 
fu pusă tot de Dean Toodrink. Dar atunci se întâmplă 
altceva: tăcere de mormânt! Nimeni nu voia să răspundă. 
Să-şi arate punga? Să-şi golească buzunarele în casa de 
bani a sindicatului? Să dea în vileag înainte de vreme suma 
până la care avea de gând să liciteze?... Nici o grabă la aşa 
ceva! Dacă mai târziu s-ar ivi o neînțelegere între membrii 
noului sindicat?... Dacă împrejurările i-ar obliga cumva să 
intre în luptă fiecare pe seama lui?... Dacă diplomatul 
Karkov s-ar simţi jignit de şurubăriile lui Jacques Jansen, 
care s-ar supăra de şiretlicurile lui Jan Harald, care ar 
refuza să accepte pretenţiile arogante ale maiorului 
Donellan, care, la rândul lui, nu s-ar jena câtuşi de puţin să 
facă tot felul de intrigi împotriva colegilor săi? Pe scurt, a 
preciza suma de care dispui înseamnă a-ţi da cărţile pe faţă, 
când de fapt trebuie să le ţii ascunse. 

Fără îndoială că nu erau decât două căi ca să răspunzi la 
justa, dar indiscreta întrebare a lui Dean Toodrink: fie să 
exagerezi suma - lucru care ar fi putut să aducă destule 
încurcături când ar fi venit scadenţa vărsământului - fie să 
spui o sumă atât de ridicol de mică, încât totul să pară o 
glumă şi nimeni să nu se mai gândească să răspundă serios 
la propunere. 

Ideea aceasta îi trecu prin cap întâi fostului consilier al 
Indiilor olandeze, care - trebuie s-o recunoaştem - nu era 
om prea serios, şi toţi colegii lui îi călcară pe urme. 

— Domnilor, cuvântă Olanda prin glasul lui, îmi pare rău, 
dar, pentru achiziţionarea teritoriului arctic, eu nu pot 
dispune decât de 50 de riksdaleri. 

— Eu de 35 de ruble, spuse Rusia. 


— Eu de 30 de cronori, spuse Suedia-Norvegia. 

— Eu de 15 crone, spuse Danemarca. 

— Ei bine, răspunse maiorul Donellan, cu un glas în care 
se simţea toată acea atitudine de dispreţ care i se pare atât 
de firească Marii Britanii, licitaţia se va hotări în favoarea 
dumneavoastră, domnilor, fiindcă Anglia nu poate să pună 
la bătaie decât un şiling şi jumătate. 

Şi, odată cu această declaraţie ironică, conferinţa 
delegaților bătrânei Europe luă sfârşit. 

Capitolul III. 

ÎN CARE SE FACE ADJUDECAREA TERITORIILOR DE LA 
POLUL NORD. 

De ce urma ca această scoatere în vânzare de la 3 
decembrie să aibă loc în obişnuita sală de licitaţii, unde nu 
se vindeau decât obiecte mobiliare ca: mobile, unelte, 
instrumente etc., sau obiecte de artă ca: tablouri, statui, 
medalii, antichităţi? De ce - odată ce era vorba de o licitaţie 
imobiliară - ea nu era făcută fie în faţa notarului, fie la bara 
tribunalului instituit special pentru asemenea soiuri de 
operaţii? În sfârşit, de ce era nevoie de intervenţia unui 
comisar-preţuitor, când scopul licitaţiei era punerea în 
vânzare a unei părţi a globului pământesc? Era oare cu 
putinţă ca această bucată a sferoidului nostru să fie 
asimilată cu un bun mobil mişcător, când, de fapt, era cel 
mai nemişcat imobil din lume? 

Este drept: toate astea păreau lipsite de logică. Şi totuşi, 
aşa se prezentau lucrurile. În aceste condiţii urmau să fie 
vândute regiunile arctice în totalitatea lor, fapt din pricina 
căruia contractul n-ar fi fost mai puţin valabil. Dar, dacă 
stăm şi ne gândim mai bine, aceasta nu arată oare că în 
mintea conducătorilor societăţii „Polul Nord”, imobilul de 
care era vorba semăna cu ceva mobil, ca şi cum ar fi fost cu 
putinţă să fie deplasat? Mai trebuie să spunem că această 
ciudăţenie a cam intrigat unele spirite ascuţite, e drept, 
foarte rare chiar în Statele Unite. 


Dealtfel, exista un precedent. O altă porţiune a planetei 
noastre fusese adjudecată într-o sală de licitaţii prin 
intermediul unui comisarpreţuitor. Chiar în America. 

Într-adevăr, cu câţiva ani înainte, o insulă din Oceanul 
Pacific, insula Spencer57, fusese vândută la San-Francisco 
din California bogătaşului William W. Kolderup, care a oferit 
cu 500 de mii de dolari mai mult decât concurentul său, |. 
R. Taskinar din Stockton. Insula Spencer fusese plătită cu 4 
milioane de dolari. Este adevărat, era o insulă unde omul 
putea locui, situată la numai câteva grade de coasta 
californiană, cu păduri, cursuri de apă, sol productiv şi 
solid, câmpii şi livezi care puteau fi cultivate - şi nu o 
regiune vagă, poate o mare acoperită de gheţuri veşnice, 
apărată de banchize de netrecut şi pe care, după toate 
probabilitățile, nimeni n-ar fi putut s-o ocupe vreodată. Era 
deci de presupus că domeniul nesigur de la Pol, pus la 
licitaţie, n-avea să atingă niciodată un preţ atât de mare. 

Totuşi, în ziua aceea, ciudăţenia cazului atrăsese, dacă nu 
mulţi amatori serioşi, cel puţin un număr de curioşi, dornici 
să afle deznodământul. În definitiv, nu se putea ca lupta să 
nu fie foarte interesantă. 

Imediat după sosirea lor la Baltimore, delegaţii europeni 
deveniră foarte căutaţi şi, bineînţeles, asaltaţi de ziarişti. 
Întrucât licitaţia avea loc în America, nimic mai firesc ca 
opinia publică să fie înfrigurată în cel mai înalt grad. În 
consecinţă, au urmat pariuri nebuneşti - forma cea mai 
obişnuită în care se traduce supraînfrigurarea în Statele 
Unite - din păcate, exemplu contagios care a început să fie 
adoptat din ce în ce mai mult şi în Europa. Dar, deşi 
cetăţenii Confederaţiei Americane - atât cei ai Noii Anglii, 
cât şi cei din statele centrale, din vest şi din sud - se 
împărțeau în diferite grupuri de opinii, toţi, fireşte, ţineau 
ca ţara lor să învingă. Ei sperau din tot sufletul ca Polul 
Nord să se adăpostească sub faldurile drapelului cu 38 de 
stele. Erau, totuşi, destul de neliniştiţi. Nu se temeau nici de 
Rusia, nici de Suedia-Norvegia, nici de Danemarca şi nici de 


Olanda. Dar intrase în horă şi Anglia, cu poftele ei 
teritoriale, cu tendinţă ei de a înghiţi totul, cu faimoasa ei 
încăpățânare, cu prea-cotropitoarele sale bancnote. În 
consecinţă, pariurile s-au ridicat la sume mari. Pariau pe 
America şi pe Great Britain, aproape la paritate, ca şi cum 
ar fi pariat pe doi cai de curse. 

Cât despre Danemark, Sweden, Holland şi Russia, deşi 
cotele oferite erau de 12 şi chiar 13,5 la 1, totuşi nu se prea 
găseau amatori. 

Licitaţia era anunţată pentru ora 12. Încă în cursul 
dimineţii, îmbulzeala mulţimii întrerupse circulaţia de pe 
Bolton-Street. Publicul aştepta înfrigurat încă din ajun. Prin 
cablul transatlantic, ziarele fuseseră înştiinţate că 
majoritatea pariurilor propuse de americani fuseseră 
acceptate de englezi - şi Dean 'Toodrink afişase imediat 
această cotă în sala licitaţiilor. Circula zvonul că guvernul 
Angliei pusese la dispoziţia maiorului Donellan sume 
considerabile... La ministerul britanic al marinei - anunţa 
ziarul New-York Herald, lorzii amiralităţii susțineau cu tărie 
cumpărarea ținuturilor arctice, destinate de mult să fie 
trecute pe lista coloniilor engleze. Şi câte şi mai câte... 

Cât adevăr cuprindeau aceste ştiri, câte probabilităţi erau 
în aceste zvonuri? Nu ştia nimeni. Dar în ziua aceea, la 
Baltimore, oamenii care gândeau ceva mai adânc se temeau 
că, dacă North Polar Practical Association va fi lăsată să 
lupte numai cu propriile sale fonduri, lupta s-ar putea 
termina prea bine în favoarea Angliei. Urmarea a fost că 
yankeii cei mai înfocaţi au încercat să facă presiuni asupra 
guvernului din Washington. În mijlocul acestei fierberi 
generale, noua societate, întruchipată în modesta persoană 
a agentului său William S. Forster, nu părea să se 
sinchisească de vâlva crescândă stârnită în rândurile opiniei 
publice, ca şi cum ar fi fost de pe acum sigură de succes. 

Pe măsură ce se apropia ora deschiderii licitaţiei, 
mulţimea se îmbulzea tot mai mult pe Bolton-Street. Cu trei 
ore înainte de deschiderea uşilor, era cu neputinţă să mai 


ajungi în sala de vânzare. Locul rezervat publicului era 
arhiplin; zidurile păreau gata să crape. Doar câteva spaţii, 
împrejmuite de o bară, fuseseră rezervate delegaților 
europeni. Cel puţin să aibă de unde urmări fazele 
adjudecării şi să-şi strige sumele oferite pentru licitaţie. 

Acolo stăteau Eric Baldenak, Boris Karkov, Jacques Jansen, 
Jan Harald, maiorul Donellan şi secretarul său, Dean 
Toodrink. Ei formau un grup compact, strânşi unul lângă 
altul, ca nişte soldaţi în coloană de atac. Ai fi zis că aproape 
sunt gata să se năpustească la asaltul Polului Nord! 

Din partea Americii nu se prezentase nimeni, dacă trecem 
cu vederea pe reprezentantul batogului; chipul lui vulgar 
exprima o indiferenţă totală. Cu siguranţă că omul acesta 
părea cel mai puţin emoţionat din toată asistenţa şi fără 
îndoială că nu se gândea decât la plasarea încărcăturilor de 
batog pe care le aştepta să sosească pe vasele plecate din 
Terra-Nova. Dar cine erau capitaliştii reprezentaţi de acest 
om cumsecade, care avea să pună în mişcare, poate, 
milioane de dolari? Iată un lucru care provoca în cel mai 
înalt grad curiozitatea publicului. 

E drept că nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că ]. I. Maston 
şi Mistress Evangelina Scorbitt ar putea avea vreun 
amestec în chestiunea aceasta. Dealtfel, cum ar fi putut 
bănui aşa ceva? Şi totuşi, aceste două persoane se găseau 
aci, în sală, dar pierdute în mulţime, fără un loc special, 
înconjurate de câţiva din principalii membri ai „Clubului 
artileriştilor”. colegi de-ai lui ]. T. Maston. Păreau nişte 
simpli spectatori, absolut dezinteresaţi. Nici William S. 
Forster nu părea să-i cunoască. 

Nu mai e nevoie să spun că, contrar obiceiurilor folosite în 
sala licitaţiilor, obiectul vânzării nu putea fi ţinut la 
dispoziţia publicului. Polul Nord nu putea să fie trecut din 
mână în mână, nici examinat pe toate feţele, nici privit cu 
lupa, nici frecat cu degetul pentru a se vedea dacă patina 
este reală sau artificială, aşa cum ai face cu un bibelou 
antic. Şi totuşi, Polul era destul de antic. El exista cu mult 


înaintea epocii de fier, a epocii de bronz, a epocii de piatră, 
adică a epocilor preistorice - el exista de când lumea! 

Dar dacă Polul nu figura pe masa comisarului-preţuitor, în 
schimb, o hartă mare, pusă la vedere, arăta celor interesaţi, 
prin culorile ei contrastante, configuraţia teritoriilor 
arctice. La 17* deasupra Cercului Polar, o linie roşie, foarte 
vizibilă, trasă de-a lungul paralelei 84, închidea într-un cerc 
partea din globul pământesc a cărei scoatere la mezat o 
propusese North Polar Practical Association. Era aproape 
sigur că în această regiune se întinde o mare acoperită cu o 
carapace de gheaţă considerabil de groasă. Dar asta era 
treaba cumpărătorilor. 

Cel puţin să nu se înşele cu privire la natura mărfii. 

La douăsprezece punct, comisarul-preţuitor Andrew R. 
Gilmour intră pe uşiţa ascunsă printre ornamentele de lemn 
ale peretelui din fundul sălii, şi se aşeză la birou. Flint - 
aprodul, omul care urma să anunţe cu glas de tunet 
preţurile oferite - se plimba greoi, ca un urs în cuşcă, de-a 
lungul barierei ce despărţea publicul de birou. 

Amândoi aceşti oameni erau veseli, gândindu-se că 
vânzarea le va procura un procent enorm, pe care aveau 
să-l încaseze cu plăcere. E de la sine înţeles că, potrivit 
formulei americane, vânzarea trebuia să se facă cu bani 
peşin. Cât despre sumă, oricât de importantă ar fi fost, ea 
urma să fie depusă în întregime în mâinile delegaților, în 
contul statelor retrase din cursa licitaţiei. 

Deodată, în sală răsună dangătul puternic al clopotului, 
anunțând celor ce nu erau prezenţi - am putea spune chiar 
urbi et orbi58- că licitaţia este pe cale să înceapă. 

Ce clipă solemnă! Inimile tuturor oamenilor din acest 
cartier şi din oraş începură să bată mai repede. Larma 
mulţimii de pe Bolton-Street şi de pe străzile învecinate 
pătrunse până în sală, purtată parcă de murmurele celor 
prezenţi în încăpere. 

Andrew R. Gilmour trebui să aştepte ca murmurul mulţimii 
dinăuntru şi larma dinafară să se potolească şi numai după 


aceea să ia cuvântul. 

Se ridică în picioare şi îşi plimbă privirea în cerc peste 
public. Apoi, lăsând ochelarii, prinşi de un şnur, să-i cadă pe 
piept, spuse cu un glas în care se simţea oarecare emoție: 

— Domnilor, la propunerea guvernului Statelor Unite şi 
mulţumită acceptării acestei propuneri de către diferite 
state din Lumea Nouă şi chiar din Lumea Veche, vom scoate 
în vânzare teritoriul situat în jurul Polului Nord, în situaţia 
în care se găseşte şi delimitat de paralela optzeci şi patru, 
indiferent dacă este compus din continente, mări, strâmtori, 
insule, ostroave, banchize, părţi solide sau lichide... 

Apoi continuă, arătând cu degetul pe hartă: 

— Vă rog să aruncaţi o privire asupra acestei hărţi, care a 
fost întocmită potrivit ultimelor descoperiri. Observaţii că 
suprafaţa acestui lot se întinde - cu mare aproximaţie - pe 
vreo patru sute şapte mii de mile pătrate. De aceea, pentru 
uşurarea operaţiunilor de vânzare, s-a hotărât ca licitaţia să 
se ţină luându-se ca bază mila pătrată. Un cent mila va 
însemna, deci, în sumă rotundă, patru sute şapte mii cenți, 
iar un dolar mila - patru sute şapte mii dolari. Vă rog, 
puţină linişte, domnilor. 

Recomandarea nu era inutilă, deoarece nerăbdarea 
publicului se manifesta printr-un tumult, pe care strigarea 
preţurilor la licitaţie nu l-ar fi putut întrece. 

Când se făcu oarecare tăcere, datorită mai ales răcnetelor 
lui Flint, care mugea ca o geamandură de alarmă pe vreme 
de ceaţă, Andrew R. Gilmour continuă: 

—.înainte de a începe, trebuie să mai amintesc una din 
clauzele adjudecării: imobilul polar va fi definitiv cumpărat 
şi dreptul de proprietate va fi în afara oricărei posibilităţi de 
constelație din partea vânzătorilor, aşa cum se găseşte el 
îngrădit în prezent de paralela optzeci şi patru latitudine 
nordică, indiferent de modificările de natură geografică sau 
meteorologică ce ar putea să se producă în viitor! 

Mereu şi mereu această dispoziţie stranie introdusă în 
notă şi care, dacă pe unii îi făcea să râdă, altora le atrăgea 


atenţia. 

— Licitaţia începe! strigă preţuitorul cu glas tremurător. 

Şi, în vreme ce bâţâia în mână ciocănaşul de fildeş, se lăsă 
furat de obiceiurile şi jargonul vânzărilor publice, adăugind 
cu glas fonfăit: 

— Avem client la zece cenți mila pătrată! 

Zece cenți sau a zecea parte dintr-un dolar - asta însemna 
suma de patruzeci de mii şapte sute de dolari pentru 
întregul domeniu arctic. 

Fie că licitatorul Andrew R. Gilmour ar fi avut sau nu 
cumpărător la acest preţ, oferta fu întrecută imediat de 
Eric Baldenak, pe seama guvernului danez. 

— Douăzeci de cenți! spuse el. 

— Treizeci de cenți! spuse Jacques Jansen, pe socoteala 
Olandei. 

— Treizeci şi cinci, zise Jan Harald, pe socoteala Suediei- 
Norvegiei. 

— Patruzeci, zise colonelul Boris Karkov, pe socoteala 
Rusiei. 

Asta reprezenta încă de pe acum suma de o sută şaizeci şi 
două de mii opt sute de dolari, şi licitaţia era abia la 
început! 

Se cuvine să subliniem că reprezentantul Marii Britanii nu 
deschisese încă gura şi nici măcar nu-şi descleştase 
buzele,pe care şi le muşca mereu. 

Cât priveşte pe William S. Forster, reprezentantul 
batogului rămânea mut ca peştele. Şi chiar în clipele 
acestea el părea cufundat în lectura ziarului Mercurial of 
New-Foundland, care anunţa sosirea vapoarelor şi preţurile 
zilei pe diferite pieţe ale Americii. 

— La patruzeci de cenți mila pătrată! repeta Flint, 
cântând, parcă, ultima vorbă, la patruzeci de cenți! 

Cei patru colegi ai maiorului Donellan se uitară unii la alţii. 
Să-şi fi epuizat ei oare fondurile încă de la începutul 
licitaţiei? Urmau să amuţească de pe acum? 


— Haideţi, domnilor, începu din nou Andrew R. Gilmour, la 
patruzeci de cenți! Cine dă mai mult? Patruzeci de cenţi!... 
Face mai mult calota polară...! 

Şi parcă era gata să adauge: „...gheaţă pură, garantată.” 

Dar delegatul danez interveni: 

— Cincizeci de cenți! 

Iar delegatul olandez îl supralicită cu zece cenți. 

— La şaizeci de cenți mila pătrată! răcni Flint. Şaizeci de 
cenți! 

Nimeni nu mai spune nimic? 

Aceşti şaizeci de cenți reprezentau suma respectabilă de 
două sute patruzeci şi patru de mii două sute de dolari. 

Asistenţa primi cu un murmur de satisfacţie anunţarea 
sumei oferite de Olanda. Lucru ciudat şi totuşi omenesc: 
nenorociţii cokney, fără un ban, care erau de faţă, săracii 
aceia cu buzunarele goale, păreau să arate cel mai mare 
interes faţă de această luptă cu lovituri de dolari. 

În acest timp, după intervenţia lui Jacques Jansen, maiorul 
Donellan se uită, ridicându-şi capul, la secretarul său, Dean 
Toodrink. 

Dar cum acesta îi făcu un semn negativ aproape nevăzut, 
maiorul rămase mut. 

William S. Forster rămânea mai departe cufundat în 
citirea preţurilor pieţei şi făcea însemnări cu creionul pe 
marginea ziarului. 

Cât despre ]. I. Maston, acesta răspunse cu o scurtă 
aprobare din cap la zâmbetul doamnei Evangelina Scorbitt. 

— Hai, domnilor!... Mai multă însufleţire!... O să 
adormim!... Slabă mişcare!... Poftiţi! Nimeni nu mai spune 
nimic?... Trecem la adjudecare? începu din nou Andrew R. 
Gilmour, bâţâind mereu în mână ciocănaşul de fildeş, ca pe 
o cădelniţă. 

— Şaptezeci de cenți! spuse profesorul Jan Harald, cu 
oarecare tremur în glas. 

— Optzeci! răspunse aproape imediat colonelul Boris 
Karkov. 


— S-au oferit optzeci de cenți! răcni Flint, ochii lui 
bulbucaţi scăpărând scântei din pricina înflăcărării cu care 
începuse să se desfăşoare licitaţia. 

Un gest al lui Dean Toodrink îl făcu pe maiorul Donellan să 
sară ca ars de pe scaun, de parcă era o marionetă pe 
arcuri. 

— O sută de cenți! spuse scurt reprezentantul Marii 
Britanii. 

Cuvintele acestea angajau Anglia cu patru sute şapte mii 
de dolari. 

Cei ce pariaseră pe mâna Angliei începură să strige „ura!”, 
la care o parte din public răspunse ca un ecou. 

Cei ce pariaseră pe mâna Americii se uitară unii la alţii, 
descurajaţi. Patru sute şapte mii de dolari! lată o sumă cam 
prea mare pentru o regiune fantezistă ca Polul Nord. Patru 
sute şapte mii de dolari pentru munţi de gheaţă, câmpii de 
gheaţă şi banchize! 

Şi în timpul acesta, omul societăţii „Polul Nord” nu spunea 
un cuvinţel, nici măcar nu-şi ridica niţeluş capul. Oare n- 
avea să se hotărască odată să ofere şi el o sumă mai mare? 
Dacă a voit să aştepte ca delegaţii Danemarcei, Suediei- 
Norvegiei, Olandei şi Rusiei să ajungă la capătul creditului, 
ei bine, momentul acesta părea că venise. Într-adevăr, pe 
chipurile lor citeai că, în faţa celor „o sută de cenți” ai 
maiorului Donellan, se cam hotărâseră să părăsească lupta. 

— La o.sută de cenți mila pătrată! repetă de două ori 
preţuitorul. 

— O sută de cenţi!... O sută de cenţi!... O sută de cenţi!... 
repetă aprodul Flint, făcându-şi mâinile pâlnie la gură. 

— Nimeni nu mai oferă nimic?... Sunteţi toţi de acord?... 
N-aveţi nimic de zis?... N-o să vă pară rău?... lerminăm 
licitaţia? începu din nou Andrew R. Gilmour, ridicând mâna 
cu care agita ciocănaşul şi aruncând o privire plină de 
îndemnuri asupra asistenţei, ale cărei murmure se pierdeau 
tot mai mult, până când se lăsă o linişte apăsătoare. 

— O dată!... De două ori!... reluă el. 


— O sută douăzeci de cenți! spuse liniştit William S. 
Forster, fără ca măcar să catadicsească să ridice ochii de pe 
ziarul căruia tocmai îi întorcea pagina. 

— Hip! Hip! Hip! strigară cei ce pariaseră pe mâna 
Statelor Unite ale Americii. 

Maiorul Donellan se ridicase în picioare. Gâtu-i lung se 
bălăbănea mecanic de la unghiul făcut cu umerii, iar buzele 
i se ţuguiseră de parcă erau un cioc de pasăre. Îl fulgeră cu 
privirea pe mult prea liniştitul reprezentant al societăţii 
americane, dar fără să-l facă să-i răspundă măcar cu o 
privire. Diavolul de William S. Forster stătea nemişcat ca o 
stană. 

— O sută patruzeci, zise maiorul Donellan. 

— O sută şaizeci, spuse Forster. 

— O sută optzeci, urlă maiorul. 

— O sută nouăzeci, şopti Forster. 

— O sută nouăzeci şi cinci de cenți, răcni delegatul Marii 
Britanii, încrucişându-şi braţele şi părând că sfidează cele 
treizeci şi opt de state ale Confederaţiei Americane. 

Se lăsă o linişte adâncă. Ai fi putut auzi cum păşeşte o 
furnică, cum înoată un baboi, cum zboară un fluture, cum 
se târăşte un viermişor, cum se mişcă un microb. Inimile 
tuturor băteau să spargă coşul piepturilor. Ochii tuturor 
erau aţintiţi spre buzele maiorului Donellan. Capul lui, de 
obicei foarte mobil, acum rămăsese ţeapăn. 

Alături, Dean 'Toodrink se scărpina cu atâta foc la ceafă, de 
parcă ar fi vrut să-şi smulgă pielea păroasă. 

Andrew R. Gilmour lăsă să se scurgă câteva clipe care - 
cum se spune în cărţi - părură lungi cât o veşnicie. 
Reprezentantul comerţului cu batog citea mai departe 
gazeta, tot însemnând pe marginea ei nişte numere care, cu 
siguranţă, nu aveau nici în clin nici în mânecă cu regiunea 
polară. Oare să-şi fi terminat şi el creditul? Se hotărâse să 
nu mai supraliciteze? Oare această sumă de o sută nouăzeci 
şi cinci de cenți pe mila pătrată, adică peste şapte sute 


nouăzeci şi trei mii cincizeci de dolari pentru întregul 
teritoriu, i se părea că a ajuns la culmea absurdului? 

— O sută nouăzeci şi cinci de cenți! începu din nou şeful 
licitaţiei. 

Terminăm acum... 

Şi se pregătea să bată cu ciocănaşul în masă. 

— O sută nouăzeci şi cinci! repetă aprodul. 

— Gata! Gata! 

Această intervenţie fusese făcută de câţiva spectatori 
nerăbdători, pentru a da ghes lui Andrew R. Gilmour, care 
părea că se codeşte să încheie licitaţia. 

— O dată!... De două ori!... începu acesta să strige. 

Privirile tuturor se îndreptară către omul lui North Polar 
Practical Association. 

Ei bine: omul acesta ciudat tocmai îşi sufla tacticos nasul 
într-o batistă cu pătrăţele, apăsându-şi puternic nările. 

Totuşi, ochii lui ]. I. Maston, ca şi ai doamnei Evangelina 
Scorbitt, erau îndreptaţi asupra lui. Chipurile celor doi, 
palide ca de ceară, arătau emoția pe care încercau să şi-o 
stăpânească. De ce se codea William S. Forster să ofere mai 
mult decât maiorul Donellan? 

William S. Forster îşi suflă zgomotos nasul a doua oară, 
apoi a treia oară, de parcă ar fi plesnit nişte petarde, dar 
între cea de a doua şi cea de a treia explozie nazală şopti 
blând şi modest: 

— Două sute de cenți. 

Un fior străbătu pe toţi cei din sală. Apoi, partizanii 
americanilor începură să urle „hip! hip!”, de dârdâiau 
geamurile. 

Maiorul Donellan, copleşit, zdrobit, uluit, căzuse lângă 
Dean 'Toodrink, nu mai puţin năucit. La un asemenea preţ 
pe mila pătrată se ajungea la suma uriaşă de opt sute 
patrusprezece mii de dolari şi era evident că o sumă mai 
mare creditul britanic nu-i dădea voie să ofere. 

— Două sute de cenți! repetă Andrew R. Gilmour. 

— Două sute de cenți! răcni după el şi Flint. 


— O dată... de două ori!... reluă comisarul-preţuitor. 
Nimeni nu mai oferă nimic? 

Fără să-şi dea seama ce face, maiorul Donellan se ridică 
din nou în picioare şi se uită la ceilalţi delegaţi. Numai în el 
îşi puseseră aceştia toată nădejdea că proprietatea Polului 
Nord nu va scăpa din mâna europenilor. Dar acest efort al 
delegatului britanic a fost ultimul. 

Maiorul căscă gura, apoi o închise şi, prin el, Anglia se 
prăbuşi din nou pe scaun. 

— Vândut! strigă Andrew R. Gilmour, lovind în masă cu 
ciocănaşul de fildeş. 

— Hip!... hip!... hip!... pentru Statele Unite! izbucniră în 
urlete cei ce pariaseră pe victoria americană. 

Cât ai clipi din ochi, vestea cumpărării se răspândi în tot 
oraşul Baltimore, apoi prin firele aeriene în toată ţara, iar 
prin firele submarine năvăli în Lumea Veche. 

Prin omul său de paie, William S. Forster, North Polar 
Practical Association devenise proprietara regiunii arctice, 
mărginită de paralela 84. 

A doua zi, când William S. Forster se duse să facă 
declaraţia cerută de legile americane pentru punerea în 
posesie, numele declarat fu cel al lui Impey Barbicane, care 
reprezenta sus-zisa societate prin firma Barbicane and Co. 

Capitolul IV. 

ÎN CARE APAR VECHI CUNOŞTINŢE ALE TINERILOR 
NOŞTRI CITITORI. 

Barbicane and Co.! Preşedintele unui cerc de artilerişti!... 
Ce amestec puteau să aibă nişte tunari într-o asemenea 
chestiune...? 

O să vedem curând. 

Mai este oare nevoie să-i prezentăm oficial pe Impey 
Barbicane, preşedintele „Clubului artileriştilor” din 
Baltimore, pe căpitanul Nicholl, pe ]. I. Maston, pe Tom 
Hunter - cel cu picioarele de lemn - pe neobositul Bilsby, pe 
colonelul Bloomsberry şi pe ceilalţi colegi ai lor? Desigur că 
nu! Persoanele acestea ciudate erau cu vreo douăzeci de 


ani mai bătrâne ca pe vremea când uimiseră lumea 
întreagă cu planul lor de a ajunge pe Lună; încolo, însă, 
rămăseseră aceiaşi oameni, tot atât de schilozi în ce 
priveşte trupul, dar şi tot atât de gălăgioşi, de îndrăzneţi, 
de „explozivi” când era vorba să se avânte într-o nouă 
aventură extraordinară. Timpul nu-şi pusese pecetea pe 
această legiune de tunari în retragere, ci îi respectase aşa 
cum sunt respectate tunurile scoase din funcţiune şi care 
mobilează muzeele vechilor arsenale. 

Dacă Gun-Club număra la înfiinţare o mie opt sute treizeci 
şi trei de membri (să ne înţelegem: este vorba de persoane 
şi nu de membre ale corpului, ca mâini şi picioare, de care 
cei mai mulţi duceau lipsă), dacă treizeci de mii cinci sute 
şaptezeci şi cinci de corespondenţi se mândreau că au 
legături cu clubul - apoi aceste cifre nu se micşoraseră, ci 
dimpotrivă. Ba chiar, datorită încercării de necrezut de a 
stabili o comunicaţie directă între Pământ şi Lună59, faima 
acestui club crescuse enorm. 

Lumea îşi mai aducea aminte de uriaşul ecou pricinuit de 
memorabila experienţă, pe care se cuvine să o rezumăm în 
câteva rânduri. 

La câţiva ani după războiul de secesiune, unii membri ai 
„Clubului artileriştilor”, plictisiţi de lâncezeala în care 
urmau să trăiască, şi-au făcut planul să trimită un proiectil 
până în Lună, cu ajutorul unui Columbiad uriaş. Tunul, lung 
de nouă sute de picioare şi cu un diametru de nouă picioare 
între ghinturi, fusese turnat în cadrul unor mari solemnităţi 
în City-Moon60, pe solul peninsulei Florida, şi apoi încărcat 
cu patru sute de mii de livre de fulmicoton. Aruncat de 
acest tun, un obuz cilindro-conic de aluminiu îşi luase 
zborul către astrul nopţilor, sub presiunea a şase miliarde 
de litri de gaz. După ce făcuse înconjurul Lunii, în urma 
unei devieri a traiectoriei, proiectilul îşi luase din nou 
drumul spre Pământ, scufundându-se în Oceanul Pacific, 
într-un punct situat la 27*37' longitudine vestică, în acea 
regiune, fregata Susquehanna din marina americană 


pescuise proiectilul ce se ridicase la suprafaţa mării, spre 
marele noroc al pasagerilor din proiectil. 

Căci chiar pasageri fuseseră. În acest proiectil-vagon 
luaseră loc doi membri ai „Clubului artileriştilor” - 
preşedintele clubului, Impey Barbicane, şi căpitanul Nicholl 
- însoţiţi de un francez, faimos pentru îndrăzneala lui 
aventuroasă. 'Toţi tfei se înapoiaseră vii şi nevătămaţi din 
această călătorie. Dar dacă cei doi americani erau mereu la 
post, gata să-şi pună viaţa în joc în vreo nouă aventură, 
francezul Michel Ardan dăduse bir cu fugiţii. Se pare că, 
după ce se înapoiase în Europa, se îmbogăţise - fapt care 
mirase pe mulţi - şi se retrăsese la ţară unde, aşa cum 
spune o vorbă franţuzească, îşi răsădea singur varza, 
mâncând-o tot el şi chiar mistuind-o - după cum afirmau 
ziariştii bine informaţi. 

După această aventură, care zguduise lumea ca un 
trăsnet, Impey Barbicane şi Nicholl îşi trăiau faima într-o 
oarecare tihnă. Dar, frământaţi întruna de dorul unor fapte 
măreţe, visau altă aventură, de acelaşi fel. De bani nu 
duceau lipsă. De pe urma ultimei lor afaceri le rămăseseră 
aproape două sute de mii de dolari, din cele cinci milioane 
şi jumătate pe care le adunaseră prin subscripţie publică în 
lumea întreagă. Pe de altă parte, strânseseră bani buni 
doar lăsându-se să fie expuşi în proiectilul lor de aluminiu, 
prin diferite oraşe ale Statelor Unite - aşa cum se expun la 
bâlciuri, în cuşcă, vieţuitoarele ciudate. Erau scăldaţi într-o 
celebritate de care ar fi fost mulţumită şi cea mai 
ambițioasă fiinţă omenească. 

Care va să zică, Impey Barbicane şi căpitanul Nicholl ar fi 
putut să-şi petreacă viaţa în linişte, dacă n-ar fi simţit cum îi 
roade plictiseala. Fără îndoială că numai pentru a termina 
odată cu lâncezeala cumpăraseră ei regiunile polare. 

Să nu uităm însă că, dacă achiziţia putuse să fie făcută cu 
preţul a opt sute de mii de dolari şi mai bine, apoi asta se 
datora faptului că Mistress Scorbitt adusese în această 
afacere ceea ce-i mai lipsea: banii! Numai datorită 


generozităţii acestei femei, Europa fusese învinsă de 
America. 

lată acum şi explicaţia generozităţii ei: 

Dacă, după ce s-au înapoiat pe Pământ, preşedintele 
Barbicane şi căpitanul Nicholl s-au trezit bucurându-se de o 
faimă nemaipomenită, apoi mai era un ins care se bucura şi 
el de o bună parte din această celebritate. Aţi ghicit: este 
vorba de ]. I. Maston, înfocatul secretar al „Clubului 
artileriştilor”. Oare nu acestui calculator măiestru i se 
datorau socotelile matematice care făcuseră cu putinţă 
marea experienţă de care am vorbit mai sus? Şi dacă elnu 
însoţise pe cei doi colegi ai săi în călătoria lor extra- 
pământească, apoi asta nu s-a întâmplat din pricină că i-ar 
fi fost cumva frică, fir-ar să fie de ghiulea! Vedeţi însă că 
viteazul artilerist nu numai că era ciung de mâna dreaptă, 
dar avea şi o bucată din scăfârlie făcută din gutapercă, 
datorită unui accident destul de obişnuit într-un război. Şi, 
zău, dacă ar fi apărut aşa în faţa locuitorilor Lunii, ar fi 
însemnat să se dea acestora prilejul să-şi facă o impresie 
cam jalnică despre locuitorii Pământului. Şi nu se cădea aşa 
ceva, fiindcă, la urma urmei, Luna nu-i decât un umil satelit 
al Pământului. 

Spre marea lui părere de rău, ]. I. Maston trebuise, deci, 
să se resemneze şi să nu plece şi el în această călătorie, 
ceea ce nu înseamnă însă că s-a culcat pe-o ureche. 
Dimpotrivă. După ce a pus să i se construiască un telescop 
uriaş pe Long's Peak, unul dintre cele mai înalte piscuri din 
lanţul Munţilor Stâncoşi, se surghiuni şi el acolo. 

Iar din clipa când proiectilul a fost semnalat descriind pe 
cer traiectoria lui măreaţă, Maston nu şi-a mai părăsit 
postul de observaţie, îşi luase de bună voie sarcina ca, de 
aci, din faţa ocularului acestui instrument uriaş, să-şi 
urmărească prietenii care călătoreau prin spaţiul ceresc în 
vehiculul lor aerian. 

S-ar fi putut crede că Pământul pierduse pentru vecie pe 
îndrăzneţii călători. Într-adevăr: nu era oare îndreptăţită 


teama ca proiectilul, odată intrat într-o nouă orbită, din 
pricina atracției Lunii, să se învârtească în vecii vecilor 
împrejurul acestui astru al nopţilor, ca un sub-satelit? Dar 
nu! Direcţia proiectilului fusese modificată de o deviere 
care ar putea fi numită providenţială. După ce făcuse 
înconjurul Lunii, în loc să cadă direct pe ea, proiectilul 
intrase într-o cădere progresiv accelerată şi se înapoiase pe 
sferoidul nostru, având o viteză de 57 600 leghe pe oră 
când s-a prăbuşit în străfundurile Oceanului Pacific. 

Din fericire, masele lichide ale Pacificului amortizaseră 
lovitura pricinuită de cădere. Echipajul fregatei americane 
Susquehanna fusese martor la cele petrecute. Vestea a fost 
transmisă imediat lui ]. 'I. Maston. Secretarul „Clubului 
artileriştilor” cobori în grabă de la observatorul de pe 
Long's Peak pentru a lua parte la operaţiile de salvare. În 
locul unde se prăbuşise proiectilul au fost făcute numeroase 
sondaje şi devotatul ]. 1. Maston nu s-a codit măcar o clipă 
să îmbrace costumul de scafandru pentru a da de urma 
prietenilor săi. 

De fapt, n-ar fi trebuit să se facă atâta tevatură fiindcă, 
dislocând o cantitate de apă superioară greutăţii lui, 
proiectilul de aluminiu se urcase singur la suprafaţa 
oceanului, după ce făcuse un plonjon de toată frumuseţea. 
Aşa se face că preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi 
Michel Ardan au fost găsiţi la suprafaţa oceanului jucând 
domino în închisoarea lor plutitoare. 

Şi acum, ca să vorbim iarăşi de ]. I. Maston, trebuie să 
spunem că rolul jucat de el în aceste aventuri extraordinare 
fusese mult scos în evidenţă. 

Cu craniul fals şi cu un cârlig de metal în locul 
antebraţului drept, el nu era, fireşte, un om frumos. 
Dealtfel, nu era nici tânăr, la cei cincizeci şi opt de ani 
bătuţi pe muche pe care-i avea în timpul când se petrece 
povestirea de faţă. Dar originalitatea caracterului său, 
vioiciunea inteligenţei, flacăra care-i însufleţea privirea, 
pasiunea pe care o punea în toate acţiunile lui făcuseră ca 


pentru Mistress Scorbitt să pară bărbatul ideal. În sfârşit, 
creierul său împachetat cu grijă în scufia de gutapercă era 
nevătămat, şi Maston trecea, încă, şi pe bună dreptate, 
drept unul dintre cei mai vestiți calculatori ai vremii sale. 
lar Mistress Evangelina Scorbitt (deşi o apucau durerile 
de cap când era vorba de cea mai simplă socoteală) avea o 
înclinaţie deosebită pentru matematicieni, dacă nu pentru 
matematică. Îi socotea drept o specie deosebită şi 
superioară a neamului omenesc. Gândiţi-vă! Oamenii în ale 
căror capete X-urile se rostogolesc ca nişte nuci într-un sac, 
ai căror creieri se joacă cu semnele algebrice, ale căror 
mâini jonglează cu integralele triple ca un scamator cu 
paharele şi sticlele, minţile care înţeleg ceva din formule de 
soiul acesta: 
Îi provocau totdeauna cea mai mare admiraţie şi-i păreau 
cei mai potriviţi pentru ca o femeie să se simtă atrasă spre 
ei direct proporţional cu masa şi invers proporţional cu 
pătratul distanţei. Or, ]. T. Maston era destul de corpolent ca 
să exercite o atracţie irezistibilă, iar distanţa devenea egală 
cu zero dacă aveau să fie unul al altuia. 

Calda simpatie arătată de Mistress Scorbitt - trebuie s-o 
mărturisim - îl cam pusese pe gânduri pe ]. I. Maston, care 
nu căutase niciodată fericirea în căsătorie. Dealtfel, Mrs. 
Evangelina Scorbitt nu mai era nici ea la prima tinereţe, ba 
nici chiar la a doua, cu cei patruzeci şi cinci de ani ai ei, cu 
părul lipit pe tâmple, ca o pânză vopsită şi răsvopsită, cu 
gura prea mobilată de dinţi prea lungi dintre care nu 
pierduse niciunul, cu talia fără formă şi mersul fără graţie, 
într-un cuvânt, părea o fată bătrână, deşi fusese căsătorită - 
e drept, doar câţiva ani. Dar era o femeie excelentă şi nu şi- 
ar mai fi dorit altă fericire pe pământ dacă s-ar fi putut 
anunţa în saloanele din Baltimore sub numele de Mistress 
Maston. 

Averea acestei văduve era foarte mare. E drept că nu era 
nici pe departe atât de bogată ca alde Gould, Mackay, 
Gordon Bennett, Vanderbilt, a căror avere trecea de un 


miliard şi pe lângă care alde Rotschild puteau fi socotiți 
nişte cerşetori! Nu avea nici trei sute de milioane ca Mrs. 
Moses Carper, două sute de milioane ca Mrs. Stewart, 
optzeci de milioane ca Mrs. Crocker - toate trei văduve - 
nici nu era atât de bogată ca Mrs. Hammersley, Mrs. Helly 
Green, Mrs. Maffitt, Mrs. Marshall, Mrs. Para Stevens, Mrs. 
Mintury şi alte câteva. Ar fi avut totuşi dreptul să capete un 
loc la acel faimos banchet de la Motelul Fifth-Avenue din 
New-York, la care nu fuseseră admişi decât oaspeţi de cel 
puţin cinci ori milionari. Mistress Scorbitt dispunea, în 
realitate, de mai bine de patru milioane de dolari, rămaşi de 
la răposatul ei soţ, John P Scorbitt, care se îmbogăţise 
făcând negoţ atât cu articole de modă, cât şi cu carne de 
porc sărată. 

Ei bine, generoasa văduvă a răposatului nu ar fi stat o 
clipă pe gânduri să folosească moştenirea pentru gloria lui 
]. T. Maston, căruia i-ar fi adus şi o comoară de dragoste, şi 
mai inepuizabilă. 

Până una-alta, la cererea acestuia, Mistress Scorbitt 
acceptase din toată inima să arunce câteva sute de mii de 
dolari în afacerea pusă la cale de North Polar Practical 
Association, fară să ştie măcar despre ce este vorba. Este 
drept că, odată ce era amestecat şi ]. I. Maston, 
întreprinderea nu putea fi decât măreaţă, sublimă, 
supraomenească. Trecutul secretarului „Clubului 
artileriştilor” era o chezăşie pentru viitor. 

Iar după licitaţie, când înscrierea titlului de proprietate i-a 
arătat că în consiliul de administraţie al noii societăţi urma 
să se afle în frunte preşedintele „Clubului artileriştilor”, sub 
firma Barbicane and Co., încrederea ei s-a întărit şi mai 
mult. Odată ce ]. TI. Maston era înglobat în and Co., nu avea 
ea toate motivele să se simtă cât se poate de fericită că are 
cele mai multe acţiuni în această societate? 

Aşadar, Mistress Evangelina Scorbitt se trezi proprietara 
celei mai mari părţi din regiunile nordice, îngrădite de 
paralela 84. Foarte bine! Dar ce să facă cu ea sau, mai bine- 


zis, cum putea societatea aceasta să tragă, aşa cum 
pretindea, vreun profit oarecare din acest domeniu unde nu 
putea ajunge picior de om? 

Mereu şi mereu aceeaşi întrebare, care, dacă pe Mistress 
Evangelina Scorbitt o interesa nespus de mult din pricina 
banilor băgaţi în întreprindere, interesa tot atât de mult 
lumea întreagă din pricina curiozităţii fireşti. 

Dealtfel, această femeie minunată încercase de mai multe 
ori, destul de discret dealtfel, să-l tragă de limbă pe ]. 1. 
Maston, înainte de a-şi pune banii la dispoziţia principalilor 
membri ai societăţii. Dar ]. [. Maston rămăsese mereu mut 
când venea vorba de aşa ceva. O să vadă în curând Mistress 
Evangelina Scorbitt despre ce este vorba - dar asta numai 
atunci când va bate ceasul, adică atunci când lumea 
întreagă va rămâne cu gura căscată de mirare, aflând 
scopul noii societăţi! 

Fără îndoială că el se gândea la o întreprindere care - aşa 
cum spunea scriitorul francez Jean Jacques Rousseau - „nu 
a avut vreun exemplu până atunci şi nu va avea nici 
imitatori”, o operă care avea să lase cu mult în urmă 
încercarea făcută de membrii „Clubului artileriştilor” de a 
intra în legătură directă cu Luna. 

Când doamna Scorbitt insista, ]. I. Maston îşi ducea 
cârligul de fier la buze şi spunea doar atât: 

— Dragă Mistress Scorbitt, te rog să ai încredere în mine! 

E uşor de închipuit că, dacă doamna Evangelina Scorbitt a 
avut încredere „înainte”, ce bucurie uriaşă a cuprins-o 
„după”, când clocotitorul secretar al „Clubului artileriştilor” 
îi spuse că numai şi numai ei i se datoreşte victoria Statelor 
Unite asupra ţărilor nordice din Europa. 

— Şi nici măcar acum nu pot să aflu cât de cât despre ce 
este vorba? 

Întrebă ea, zâmbind, pe eminentul matematician ].T. 
Maston. 

— Ai să afli îndată! îi răspunse acesta scuturând puternic - 
americăneşte - mâna coasociatei sale. 


Efectul imediat al acestei scuturături a fost că Mrs. 
Evangelina Scorbitt s-a liniştit. 

După câteva zile, atât Lumea Nouă, cât şi Lumea Veche au 
fost şi ele scuturate de un fior straşnic - fără să mai vorbim 
de scuturăturile ce le aşteptau de-acum încolo - când au 
aflat de planul de-a dreptul nebunesc pentru realizarea 
căruia North Polar Practical Association făcea acum un apel 
la toată lumea, ca să subscrie acţiuni. 

Ca să nu mai lungim vorba: societatea cumpărase acele 
teritorii din jurul Polului numai şi numai pentru a exploata... 
zăcămintele de cărbuni de la Polul Nord. 

Capitolul V. 

ÎN CARE MAI ÎNTÂI SE PUNE ÎNTREBAREA DACĂ 
EXISTĂ SAU NU ZĂCĂMINTE DE CĂRBUNI LA POLUL 
NORD. 

Întrebarea aceasta şi-a pus-o imediat fiece om cât de cât 
cu scaun la cap. 

— De ce-ar exista zăcăminte de cărbuni în preajma Polului 
Nord? 

spuseră unii. 

— Şi de ce n-ar exista? răspunseră alţii. 

Se ştie că straturile de cărbuni, răspândite în numeroase 
puncte ale suprafeţei Pământului, abundă în diferite regiuni 
ale Europei. 

Asemenea straturi se găsesc şi în cele două Americi, şi 
poate că Statele Unite sunt cele mai bogate în astfel de 
zăcăminte, care nu lipsesc dealtfel nici din Africa, Asia sau 
Oceania. 

Pe măsură ce explorarea globului pământesc progresează, 
se descoperă asemenea zăcăminte în toate păturile 
geologice: antracitul se găseşte în straturile cele mai vechi, 
huila în terenurile carbonifere superioare, lignitul în cele 
terțiare. De combustibil mineral nu vom duce lipsă sute de 
ani de acum înainte. 

Şi totuşi, extracția de cărbune este de 400 milioane de 
tone în lumea întreagă, dintre care 160 de milioane se 


extrag în Anglia. Dar odată cu necesităţile tot mai mari ale 
industriei, creşte proporţional şi consumul de cărbune. 
Chiar dacă electricitatea ar lua locul aburului ca forţă 
motrice, ar fi totuşi necesară o cheltuială egală de huilă 
pentru producerea acestei forţe. Stomacul industriei 
mistuie numai cărbune, nu-i place să mănânce nimic 
altceva. Industria este un animal „carbonivor” şi trebuie 
hrănită bine. 

Şi apoi, cărbunele este nu numai un combustibil, ci şi acea 
substanţă telurică din care ştiinţa extrage acum sumedenie 
de produse şi subproduse, folosite pentru nevoile cele mai 
diferite. Prin transformările pe care le suferă în creuzetele 
laboratoarelor, cărbunele poate fi folosit la vopsit, îndulcit, 
parfumat, evaporat, curăţat, încălzit, luminat şi chiar la 
împodobit - putând fi transformat în diamant. Cărbunele 
este tot atât de folositor ca fierul, ba chiar mai mult. 

Din fericire nu-i de temut ca acest metal, fierul, să se 
epuizeze vreodată; el face parte din însăşi compoziţia 
globului pământesc. 

Într-adevăr, Pământul poate fi socotit o masă de fier mai 
mult sau mai puţin combinată cu carbon. În stare de 
fluiditate din pricina temperaturii mari, acoperită de silicați 
lichizi; un fel de zgură în fierbere, pe care plutesc roci 
solide şi apă. Celelalte metale, ca şi apa şi piatra, intră într- 
o proporţie extrem de mică în compoziţia sferoidului nostru. 

Dar dacă consumul de fier este asigurat în vecii vecilor, nu 
se poate spune acelaşi lucru şi despre cărbune. Departe de 
aşa ceva. În consecinţă, oamenii prevăzători, cei pe care-i 
preocupă viitorul - chiar dacă este vorba de un viitor de 
peste câteva secole - trebuie să caute zăcăminte de cărbuni 
peste tot unde natura prevăzătoare le-a format în epocile 
geologice. 

— Foarte bine!... spuneau adversarii. 

Căci şi în Statele Unite, ca pretutindeni, se găsesc destui 
oameni cărora, din invidie sau din ură, le place să defaime, 


fără a mai pune la socoteală pe cei care sunt împotrivă 
numai ca să nu fie de acord. 

— Foarte bine! spuneau aceşti adversari, dar de ce trebuie 
să existe neapărat cărbuni la Polul Nord? 

— De ce? răspundeau partizanii preşedintelui Barbicane. 
Pentru că, după toate probabilitățile, în epoca formațiilor 
geologice, volumul Soarelui era atât de mare, încât, potrivit 
teoriei lui Blandet, diferenţa dintre temperatura de la 
Ecuator şi cea de la Poli era foarte mică. Pe vremurile 
acelea, cu mult înainte de apariţia omului, când planeta 
noastră era supusă acţiunii permanente a căldurii şi 
umezelii, păduri uriaşe acopereau regiunile nordice ale 
globului. 

lată ceea ce demonstrau ziarele, revistele în slujba 
societăţii North Polar Practical Association, în mii de 
articole de tot felul, când sub formă de glumă, când pe un 
ton ştiinţific, serios. Cu siguranţă că aceste păduri, înghiţite 
de pământ pe vremea formidabilelor zvârcoliri care au 
zguduit globul nostru înainte de a fi luat forma de azi, s-au 
transformat în zăcăminte de cărbuni, sub acţiunea timpului, 
a apelor şi a căldurii interioare. Prin urmare, nimic mai 
firesc ca teoria potrivit căreia ţinutul polar ar fi bogat în 
zăcăminte de cărbune, aşteptând doar târnăcoapele 
minerilor. 

În plus, în favoarea acestei teorii puteau fi citate fapte de 
netăgăduit. Oamenii practici, care nu mizează pe simple 
probabilităţi, nu puneau la îndoială aceste fapte, care le 
arătau că pot porni cu siguranţă în căutarea a diferite 
varietăţi de cărbune în regiunile nordice. 

Şi tocmai despre acest lucru vorbeau, cu câteva zile mai 
târziu, maiorul Donellan şi secretarul său, aşezaţi în colţul 
cel mai întunecos al restaurantului Two friends - („La cei 
doi prieteni”.) 

— Oare Barbicane - vedea-l-aş spânzurat - să aibă 
dreptate cu presupunerile lui? întrebă Toodrink. 


— Se prea poate, ba chiar aş spune că-i aproape sigur! 
răspunse maiorul Donellan. 

— Dar atunci pot fi câştigate câteva averi exploatând 
regiunile polare! 

— Cu siguranţă! răspunse maiorul. Dacă America de Nord 
este foarte bogată în zăcăminte de combustibil mineral şi 
dacă în fiecare zi sunt descoperite noi zăcăminte, cu 
siguranţă că multe altele aşteaptă să fie descoperite, 
domnule 'Toodrink. Dar ţinuturile polare par să fie o anexă a 
continentului american. Aceeaşi formaţie geologică, acelaşi 
aspect. Îndeosebi Groenlanda este doar o prelungire a 
Lumii Noi şi cu siguranţă că Groenlanda ţine de continentul 
american... 

— După cum capul calului - cu care, dealtfel, se aseamănă 
insula asta - ţine de trupul animalului, remarcă secretarul 
maiorului Donellan. 

— Trebuie să adaug, reluă acesta, că, în cadrul 
explorărilor sale pe teritoriul Groenlandei, profesorul 
Nordenskjold a descoperit formaţiuni sedimentare de 
gresie şi şisturi cu intercalări de lignit, în care se găsea o 
cantitate considerabilă de plante fosile. Danezul Stoenstrup 
a descoperit şaptezeci şi unu de asemenea zăcăminte 
numai în districtul Disko. Aceste zăcăminte erau pline de 
urme vegetale, rămăşiţe sigure ale acelei vegetaţii bogate, 
care se întindea pe vremuri în jurul axei polare. 

— Dar mai sus?... întrebă Dean Toodrink. 

— Mai sus, sau mai departe înspre nord, răspunse maiorul, 
există dovezi materiale despre existenţa cărbunelui de 
piatră, şi se pare că nu ai decât să te apleci ca să-l aduni de 
pe jos. Prin urmare, dacă există atâta cărbune la suprafaţa 
Pământului, oare nu avem dreptul să tragem concluzia că 
zăcămintele de cărbuni din aceste regiuni se întind şi adânc 
în scoarţa Pământului? 

Avea dreptate maiorul Donellan! Întrucât cunoştea 
temeinic problema straturilor geologice la Polul Nord, era 
acum cel mai ţâfnos dintre toţi englezii. Şi poate că ar mai fi 


vorbit multă vreme despre acest subiect, dacă nu ar fi 
observat că ceilalţi clienţi din restaurant cam începuseră să 
tragă cu urechea. 

De aceea, atât el cât şi Dean Toodrink socotiră că-i mai 
bine să schimbe vorba, dar numai după ce secretarul făcu o 
ultimă observaţie, plină de ascuţime: 

— Nu vă surprinde un lucru, maior Donellan? 

— Care? 

— Că în toată povestea asta, în care te-ai fi aşteptat să vezi 
cum s-au amestecat ingineri, sau cel puţin navigatori, odată 
ce-i vorba de Pol şi de zăcăminte de cărbuni - figurează 
numai artilerişti? 

— Ai dreptate, răspunse maiorul. Ciudat, tare ciudat! 

Între timp, în fiecare dimineaţă, gazetele continuau 
campania în legătură cu problema straturilor de cărbune. 

— Zăcăminte? Care zăcăminte? întreba Pall Mall Gazette 
în articole pline de furie, inspirate de marele comerţ 
britanic, care clevetea mereu împotriva argumentelor 
prezentate de North Polar Practical Association. 

— Care? răspunseră redactorii ziarului Daily-News din 
Charleston, partizani înfocaţi ai preşedintelui Barbicane. 
Păi, în primul rând cele care au fost identificate de 
căpitanul Nares în 1875-1876, lângă paralela 82, odată cu 
straturi care indică existenţa unei flore miocene, bogată în 
plopi, fagi, călini, nuci şi conifere. 

— Şi între 1881-1884, în cursul expediției locotenentului 
Greely, în golful Lady Franklin - sări în ajutor cronicarul 
ştiinţific al ziarului New-York Witness -oare conaţionalii 
noştri nu au descoperit un zăcământ de cărbune lângă 
fortul Conger, pe malul golfuleţului Watercourse? lar 
doctorul Pavy nu a fost îndrituit să susţină că aceste ţinuturi 
nu sunt lipsite de straturi carbonifere, sortite probabil de 
natura prevăzătoare să lupte într-o bună zi împotriva 
gerului de pe aceste triste meleaguri? 

Se înţelege de la sine că adversarii preşedintelui 
Barbicane nu mai aveau ce răspunde în faţa unor dovezi 


atât de convingătoare ca acelea citate de autoritatea 
acestor îndrăzneţi călători americani. Aşadar, partizanii 
întrebării „şi de ce-ar exista zăcăminte?” începură să 
închine steagul în faţa partizanilor întrebării „şi de ce n-ar 
exista?” Cu siguranţă că existau asemenea zăcăminte, şi 
probabil că în cantităţi uriaşe chiar. Teritoriile din jurul 
Polului ascundeau mase enorme din acest preţios 
combustibil, vârâte în măruntaiele acestor regiuni unde pe 
vremuri existase o vegetaţie bogată. 

Dar dacă le fugise pământul de sub picioare în problema 
zăcămintelor de cărbuni, a căror existenţă în regiunile 
arctice nu mai putea fi pusă la îndoială, clevetitorii începură 
din nou atacul, examinând problema dintr-alt punct de 
vedere. 

— Fie cum ziceţi! spuse într-o zi maiorul Donellan, în 
cursul unei discuţii pe care o provocase chiar în sala 
„Clubului artileriştilor”, adresându-se preşedintelui 
Barbicane, aşa, de la om la om. Admit! 

Ba chiar o spun sus şi tare: există zăcăminte de cărbuni în 
teritoriul cumpărat de societatea dumneavoastră! Dar 
poftim de le exploataţi...! 

— O s-o facem şi pe asta! răspunse liniştit Impey 
Barbicane. 

— Şi o să treceţi peste paralela 84, dincolo de care nici un 
explorator n-a reuşit să treacă61? 

— O să trecem! 

— Şi o să ajungeţi poate chiar până la Polul Nord? 

— O să ajungem! 

Auzindu-l pe preşedintele „Clubului artileriştilor” cum 
răspunde cu atâta sânge rece şi cu atâta siguranţă, 
ascultând aceste păreri spuse cu atâta claritate şi precizie, 
până şi omul cel mai încăpățânat s-ar fi simţit zdruncinat în 
părerile lui. Simţeai imediat că te afli în faţa unui om care 
nu-şi pierduse niciuna din calităţile de odinioară; era calm, 
rece, extrem de serios şi concentrat, exact ca un 


cronometru, aventuros, dar îmbinând idei practice până şi 
cu cele mai îndrăzneţe planuri... 

Putem deci înţelege de ce maiorul Donellan era ispitit 
acuma să-l strângă de gât pe stimabilul, dar furtunosul 
adversar din faţa lui. Straşnic om preşedintele Barbicane, 
atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere 
fizic. Avea tot timpul „apă la moară” - vorba lui Napoleon - 
aşa că ieşea biruitor din orice încercare. Duşmanii, rivalii, 
invidioşii ştiau prea bine asta! 

Totuşi, întrucât zeflemistul nu poate fi împiedicat să 
zeflemisească, năduful tuturor împotriva societăţii 
americane începu să se descarce în glume batjocoritoare. 
Pe seama preşedintelui „Clubului artileriştilor” erau puse 
intenţiile cele mai absurde. Intră în joc şi caricatura, mai 
ales în ziarele europene şi în special în cele din Anglia - ţară 
care nu se împacă deloc cu înfrângerea suferită în bătălia 
dintre dolari şi lire sterline. 

Ah! Yankeul ăsta a susţinut că o să ajungă la Polul Nord! 
Ah! 

O să pună piciorul acolo unde nici o fiinţă omenească nu l- 
a pus până acum! Ah! O să împlânte steagul Statelor Unite 
pe singurul punct de pe globul pământesc care rămâne 
nemişcat în veci, pe când toate celelalte se mişcă din pricina 
rotației Pământului în jurul axei sale! 

Şi pe urmă, las' pe caricaturişti când îşi dau frâu liber! 

În vitrinele librăriilor şi chioşcurilor mai mari din 
principalele oraşe ale Europei, ca şi în oraşele mai 
importante ale Americii, apăreau caricaturi şi desene 
arătând cum preşedintele Barbicane caută cele mai 
năstruşnice mijloace pentru a putea ajunge la Polul Nord. 

Într-una din aceste caricaturi, îndrăzneţul american, 
ajutat de toţi membrii „Clubului artileriştilor”, fiecare 
ţinând în mâini câte o cazma, săpa un tunel submarin prin 
ghețarii cufundaţi în apă, începând de la primele banchize, 
până la paralela 90 latitudine nordică, spre a ajunge chiar 
la vârful axei terestre. 


În alta, Impey Barbicane, însoţit de ]. T. Maston - 
caracteristicile acestuia erau foarte bine prinse în desen - şi 
de căpitanul Nicholl, ateriză cu un balon pe acest loc atât 
de dorit şi, după încercări îngrozitoare, însoţite de mii de 
primejdii, tustrei puneau în sfârşit mâna pe o bucată de 
cărbune... de o jumătate de kilogram. Atâta tot se afla în 
faimoasele zăcăminte din regiunea Polului Nord! 

Într-un număr al ziarului englez Punch era caricaturizat şi 
]. T. Maston - cu tot atâta ironie ca şi şeful său. După ce 
fusese atras cu violenţă de polul Magnetic, secretarul 
„Clubului artileriştilor” era pe vecie țintuit la pământ de 
cârligul său de metal. 

Se cade să pomenim, în legătură cu acest fapt, că faimosul 
calculator avea un temperament prea violent ca să poată 
gusta partea comică a acelei glume, care îl lovea chiar în 
conformaţia lui trupească. În consecinţă, el a fost extrem de 
indignat, iar Mrs. Evangelina Scorbitt - nici nu mai e nevoie 
s-o spunem - i-a împărtăşit cu totul indignarea justificată. 

Un alt desen, apărut în Lanterna Magică din Bruxelles, îi 
reprezenta pe Impey Barbicane şi pe membrii consiliului de 
administraţie al societăţii acţionând în mijlocul unei mări de 
flăcări, ca nişte salamandre mitologice de care nu se 
prindea focul. De ce? Păi, pentru a topi gheţurile Oceanului 
îngheţat de Nord, n-au avut ei ideea de a răspândi pe 
întreaga sa suprafaţă o mare de spirt şi de a i da foc, ceea 
ce transformase bazinul polar într-o imensă cupă de punch? 
Şi, folosindu-se de cuvântul punch, care în limba engleză 
înseamnă şi „paiaţă”, nu împinsese caricaturistul belgian 
neobrăzarea până la a l prezenta pe preşedintele Gun-Club- 
ului sub chipul unei ridicole paiaţe? 

Dar cel mai mare succes l-a obţinut caricatura publicată în 
ziarul francez Charivari sub semnătura caricaturistului 
Stop. În stomacul unei balene, capitonat şi mobilat cu tot 
confortul, Impey Barbicane şi ]. I. Maston stăteau în tihnă la 
o masă şi jucau şah, aşteptând să ajungă cu bine la 
destinaţie. Ca nişte noi biblici Ilona. preşedintele şi 


secretarul se lăsaseră pur şi simplu înghiţiţi de uriaşul 
mamifer marin, socotind că, prin acest nou mod de 
locomoţie, vor trece pe sub banchize şi vor ajunge la 
inaccesibilul Pol al globului pământesc. 

De fapt, însă, flegmaticul director al noii societăţi nu se 
sinchisea deloc de aceste exagerări ale ziarelor. Îi lăsa pe 
toţi să spună ce vor despre el, să-l folosească drept motiv 
pentru cântece, să-l parodieze, să-l caricaturizeze, şi îşi 
vedea mai departe de treabă. 

Într-adevăr, potrivit unei hotărâri luate de consiliul de 
administraţie, societatea, care avea dreptul de exploatare a 
domeniului polar fiindcă i se acordase această concesiune 
de către guvern, deschisese o subscripţie publică pentru 
suma de cincisprezece milioane de dolari. 

Acţiunile erau de 100 de dolari bucata şi trebuiau 
subscrise printr-un singur vărsământ. Încrederea în firma 
Barbicane and Co. era atât de mare, încât doritorii de a 
subscrie au dat buzna. Trebuie să spunem însă că mai toţi 
erau cetăţeni ai celor 38 de state ale Confederaţiei 
americane. 

— Cu atât mai bine! strigară partizanii lui North Polar 
Practical Association; în felul acesta întreprinderea va fi cu 
atât mai americană! 

Într-un cuvânt, faima de care se bucura firma Barbicane 
and Co. era atât de mare. cei ce făceau speculaţii la bursă 
credeau cu atâta fermitate în promisiunile ei privind 
câştigurile mari ce aveau să se realizeze şi admiteau cu 
atâta încredere existenţa zăcămintelor de cărbuni la Polul 
Nord, ca şi posibilitatea de a le exploata, încât capitalul 
înscris pentru noua societate a fost de trei ori mai mare 
decât cel necesar. 

În consecinţă, două treimi din subscrieri au fost anulate, 
iar la data de 16 decembrie s-a constituit definitiv capitalul 
social în sumă de 15 milioane dolari, vărsaţi de acţionari. 

Capitalul acesta era aproape de trei ori mai mare decât 
suma subscrisă pentru Gun-Club, când membrii acestui 


club au făcut marea experienţă de a trimite un proiectil de 
la Pământ la Lună. 

Capitolul VI. 

ÎN CARE ESTE ÎNTRERUPTĂ O CONVORBIRE 
TELEFONICĂ ÎNTRE MISTRESS SCORBIIT ŞI ]. 1. 
MASTON. 

Afirmația preşedintelui Barbicane că-şi va atinge scopul nu 
era numai o vorbă aruncată în vânt; cu capitalul pe care-l 
avea acum la dispoziţie nu se mai putea lovi de nici o 
piedică. Pe de altă parte, cu siguranţă că n-ar fi îndrăznit să 
facă apel la subscrierea de capitaluri dacă n-ar fi fost sigur 
de succes. 

În sfârşit, Polul Nord urma să fie cucerit de geniul şi 
îndrăzneala omului. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că Barbicane şi consiliul său 
de administraţie aveau la îndemână mijloacele de a reuşi 
într-o întreprindere în care atât de mulţi dăduseră greş. Ei 
aveau să facă ceea ce nu reuşiseră atâţia călători vestiți ca 
Franklin, Kane, De Long, Nares, Greely. Vor trece dincolo 
de paralela 84, vor lua în posesie întinsa porţiune de 
pământ cumpărată la licitaţie, vor adăuga pe drapelul 
american a 39-a stea, reprezentând al 39-lea stat anexat la 
Confederaţia americană. 

— Scamatori! spuneau întruna delegaţii europeni şi 
partizanii lor din Lumea Veche. 

Şi totuşi, nimic nu era mai real ca mijlocul practic, logic, 
indiscutabil de a cuceri Polul Nord. Mijlocul acesta atât de 
simplu - ai putea spune „la mintea unui copil” - le fusese 
sugerat de ]. T. Maston. În creierul acestui om, în care ideile 
se coceau într-o materie cerebrală în continuă fierbere, 
luase naştere proiectul unei măreţe opere geografice, ca şi 
modul de a o duce la bun sfârşit. 

Niciodată nu se va spune prea de ajuns că secretarul 
„Clubului Artileriştilor” era un calculator remarcabil. 
Pentru el, rezolvarea celor mai complicate probleme ale 
ştiinţelor matematice era o jucărie. Râdea de „dificultăţi” fie 


ele întâlnite în ştiinţa câtimilor valorice, care este algebra, 
fie în ştiinţa numerelor, adică în aritmetică. 'Ţi-era mai mare 
dragul să-l vezi mânuind simbolurile, adică semnele 
convenţionale care sunt folosite pentru notarea câtimilor 
algebrice, indiferent dacă - fiind litere ale alfabetului - 
reprezintă cantităţi sau mărimi, sau dacă - fiind linii 
împerecheate sau întretăiate - reprezintă raporturile ce se 
pot stabili între cantităţile şi operaţiile la care sunt supuse. 

Ah, coeficienţii, exponenţii, radicalii, indicii şi celelalte 
expresii adoptate în limba matematicilor! Cum zburau toate 
aceste semne sub peniţa lui sau, mai curând, a crâmpeiului 
de cretă care fremăta la capătul cârligului lui de fier, fiindcă 
tare îi plăcea lui Maston să-şi facă toate calculele pe o tablă! 
Acolo, pe suprafaţa aceasta de zece metri pătraţi - fiindcă 
mai puţini nu-i ajungeau! - se lăsa el pradă, cu tot focul, 
pasiunii sale de algebrist. Şi să nu creadă cineva că în 
calculele sale ar fi scris nişte cifre minuscule. Nu! 
Dimpotrivă, desena cu mâna lui năbădăioasă nişte cifre 
uriaşe, fantastice. Cifrele 2 şi 3 apăreau rotunjite ca nişte 
cocoşei de hârtie; cifra 7 era desenată ca o spânzurătoare, 
din care lipsea doar spânzuratul. Cifra 8 se încovoia ca o 
pereche de ochelari, iar cifrele 6 şi 9 erau împodobite ca 
nişte cozi care păreau că nu se mai sfârşesc! 

Ce să mai spunem de literele cu care îşi stabilea formulele! 
Primele litere ale alfabetului - a, b, c - care îi serveau ca să 
însemneze cantităţile cunoscute sau date, şi ultimele litere - 
X, Y, Z - care îi serveau pentru însemnarea cantităților 
necunoscute sau de aflat, ce frumos erau desenate ele, cu o 
singură trăsătură plină, legate unele de altele! Mai ales 
litera z se încovoia în nişte zig-zag-uri ca trăsnetul! Şi ce 
eleganţă în literele greceşti? şi? de care s-ar fi simţit 
mândru chiar un Arhimede sau un Euclid. 

Cât despre semnele aritmetice, trasate perfect cu linii de 
cretă, erau pur şi simplu fermecătoare; + arăta limpede că 
este vorba de adunarea a două cantităţi; - era mai umil, dar 
făcea totuşi faţă bună; x se profila maiestuos; cât despre =, 


cu cele două linii absolut egale, ele arătau, neîndoios, că ]. T. 
Maston era cetăţeanul unei ţări în care egalitatea nu este o 
vorbă goală, cel puţin între oamenii de rasă albă în acelaşi 
fel măreț erau desenate şi semnele < şi >,ca şi semnul, în 
dimensiuni extraordinare. 

Cât despre semnul? care arăta rădăcina unui număr sau 
unei cantităţi, acesta era un adevărat triumf; iar când îl mai 
completa şi cu bara orizontală şi căpăta această formă? 
părea că braţul arătător, depăşind marginea tablei, 
ameninţă lumea întreagă, cerându-i să i se supună! 

Dar să nu credeţi cumva că inteligenţa matematică a 
domnului Maston se mărginea la orizontul algebrei 
elementare! Departe de aşa ceva Nu-i erau străine nici 
calculul integral, nici calculul diferenţial şi nici calculul 
variațiilor; el desena cu mâna sigură faimosul semn al 
integrării, litera înspăimântătoare în simplitatea ei: suma 
unei infinităţi de elemente infinit de mici! 

Acelaşi lucru se putea spune despre semnul? care 
reprezintă suma unui număr finit de elemente finite, de 
semnul?prin care matematicienii înseamnă infinitul, ca şi 
despre toate simbolurile pe care le foloseşte această limbă 
de neînțeles pentru muritorul de rând. 

Ce mai calea-valea! Omul acesta era în stare să se ridice 
până la culmile cele mai înalte ale matematicilor 
superioare. 

lată ce fel de om era onorabilul ]. I. Maston! Şi iată de ce 
colegii lui puteau avea toată încrederea când îşi lua el 
sarcina să rezolve cele mai năstruşnice probleme născute în 
creierele lor pline de idei îndrăzneţe! Iată ceea ce 
determinase pe membrii „Clubului artileriştilor” să-i 
încredinţeze rezolvarea problemei aruncării unui proiectil 
de la Pământ în Lună! în sfârşit, iată pentru ce Mrs. 
Evangelina Scorbitt era îmbătată de faima lui, având pentru 
el o admiraţie vecină cu dragostea. 

Dealtfel, în cazul de care e vorba acum - adică de 
problema cuceririi Polului Nord - ]. I. Maston nu avea de ce 


să se avânte până în regiunile sublime ale geometriei 
analitice. Pentru a permite noilor concesionari ai teritoriilor 
polare să exploateze aceste terenuri, secretarul „Clubului 
artileriştilor” nu avea în faţa lui -decât o problemă de 
mecanică pe care trebuia s-o rezolve. Problemă complicată, 
fără îndoială, cetind formule ingenioase, poate chiar 
nemaifolosite până acum, dar cărora le va face faţă cu 
siguranţă. 

Ei da! Puteau avea încredere în ]. I. Maston, deşi cea mai 
mică greşeală ar fi atras după sine pierderea a milioane de 
dolari. Niciodată, însă, începând chiar de pe vremea când 
capul său de copil învăţa primele noţiuni de aritmetică, nu 
săvârşise vreo greşeală la măsurarea lungimilor - fie chiar 
de a mia parte dintr-un micron62. Dacă s-ar fi înşelat chiar 
la calcularea celei de a douăzecea zecimale, n-ar fi stat 
deloc pe gând uri, ci şi-ar fi tras un glonţ în oianiul lui de 
gutapercă! 

Era necesar să insistăm cât mai mult asupra acestei 
remarcabile aptitudini a lui ]. I. Maston - şi am făcut-o. 
Acum, înainte de a continua povestirea, trebuie să arătăm 
cum lucrează el, şi pentru aceasta este necesar să ne 
întoarcem cu câteva săptămâni în urmă. 

Cu vreo lună înainte de publicarea notei adresate 
locuitorilor de pe cele două emisfere ale Pământului în 
legătură cu scoaterea la mezat a ținuturilor de la Polul 
Nord, ]. I. Maston îşi luase sarcina de a transpune în cifre 
elementele proiectului, ale cărui consecinţe minunate le 
sugerase colegilor săi. 

Încă de mulţi ani, secretarul „Clubului artileriştilor” locuia 
pe Franklin-Street numărul 179, una dintre străzile cele 
mai liniştite din Baltimore, departe de cartierul afacerilor, 
din care nu pricepea nimic, departe de larma mulţimii, 
larmă care nu-i plăcea deloc. 

Avea o locuinţă modestă, cunoscută sub numele de 
„Balistic-Cottage”. Singurele lui venituri erau doar pensia 
de ofiţer de artilerie şi indemnizaţia primită ca secretar al 


Gun-Club-ului. Locuia singur şi era servit de negrul Fire- 
Fire, adică „Foc-Foc”! - poreclă demnă de valetul unui 
artilerist! Dealtfel, negrul acesta nu era un servitor, ci mai 
degrabă un servant, un prim servant, servindu-şi stăpânu! 
aşa cum ar fi servit un tun. 

]. T. Maston era burlac convins, fiind de părere că burlăcia 
este singura situaţie acceptabilă în lumea asta. El cunoştea 
proverbul slav că „o femeie trage mai puternic cu un singur 
fir de păr, decât patru boi la plug” - şi se ferea de aşa ceva. 


Dar dacă locuia de unul singur la Balistic-Cottage, aceasta 
se întâmpla numai pentru că aşa voia el. Ştim prea bine că 
n-ar fi trebuit să facă decât un singur gest, pentru a-şi 
schimba singurătatea într-o singurătate în doi, şi averea lui 
nu prea mare într-o bogăţie de milioane. Ştia şi el bine că 
Mrs. Evangelina Scorbitt ar fi fost fericită să... Dar, cel 
puţin până acum, ]. I. Maston n-ar fi fost deloc fericit să... Şi 
se părea că cele două fiinţe, aşa de potrivite una pentru alta 
- cel puţin aceasta era părerea îndrăgostitei văduve - nu 
vor ajunge niciodată să realizeze această transformare. 

Balistic-Cottage era o vilă foarte simplă: un parter cu 
verandă şi un etaj. Jos, un salonaş şi o mică sufragerie, iar 
ceva mai departe, dincolo de grădiniţă - bucătăria şi 
cămara, într-o clădire anexă. La etaj erau dormitorul, cu o 
vedere spre stradă, şi biroul de lucru, cu vederea spre 
grădină, ca să nu pătrundă larma oraşului. Un buen retiro 
de savant sau de filosof, între zidurile căruia fuseseră 
rezolvate atâtea calcule, pentru care l-ar fi invidiat un 
Newton, Laplace sau Cauchy. 

Ce diferenţă între această locuinţa şi palatul doamnei 
Evangelina Scorbitt, situat în cartierul New-Park - cartierul 
bogătaşilor - cu faţada plină de balcoane şi îmbrăcat în 
sculpturile fanteziste ale arhitecturii anglo-saxone, care 
amestecă stilul gotic cu stilul Renaşterii, cu saloane bogat 
mobilate, cu holul măreț, cu galerii de tablouri, în care 
primul loc era deţinut de maeştrii francezi, cu scara de 
două ori arcuită, cu servitori numeroşi, grajduri, cămări, 
grădină cu pajişte, arbori mari, fântâni arteziene, un tura 
care domina toate clădirile şi în vârful căruia vântul flutura 
drapelul cu culorile auriu şi albastru al familiei Scorbitt! 

Trei mile, da! Cel puţin trei mile, dacă nu mai bine, 
despărţeau palatul din New-Park de Balistic-Cottage. Dar 
un fir telefonic special lega cele două clădiri şi, dacă 
vreunul chema pe celălalt, începea conversaţia între palat şi 
vilă; şi, dacă nu puteau să se vadă, cei doi puteau cel puţin 
să se audă. Probabil că n-o să se mire nimeni auzind că 


Mistress Evangelina Scorbitt îl chema mai des pe ]. 1. 
Maston, decât ]. I. Maston pe Mrs. Scorbitt. Când se 
întâmpla aşa, matematicianul îşi părăsea lucrul, nu fără a 
strâmba din nas, auzea un „bună ziua!” prietenos, la care 
răspundea cu un mormăit, ale cărui intonaţii puţin amabile 
erau oarecum îndulcite de curentul electric - sau cel puţin 
să sperăm că aşa se întâmpla - şi apoi se înapoia la 
problemele lui. 

În ziua de 3 octombrie, după o ultimă şi lungă convorbire 
cu colegii săi, ]. I. Maston îşi luă rămas bun de la ei, pentru 
a se aşterne la lucru. Luase asupra lui o muncă dintre cele 
mai importante, pentru că era vorba să calculeze 
procedeele mecanice care aveau să deschidă calea spre 
Polul Nord, făcând cu putinţă exploatarea zăcămintelor de 
cărbune ascunse sub gheaţa lui. 

]. T. Maston socotise că era nevoie de şapte-opt zile pentVu 
a duce la bun sfârşit treaba sa misterioasă, pe drept cuvânt 
complicată şi delicată, cerând rezolvarea a diferite ecuaţii 
din cadrul mecanicii, geometriei analitice în spaţiu, 
geometriei polare şi trigonometriei. 

Pentru a nu fi tulburat câtuşi de puţin, căzuseră toţi de 
acord ca secretarul „Clubului artileriştilor”, retras în vila 
lui, să nu fie vizitat şi deranjat de nimeni. Lucrul acesta a 
pricinuit mare supărare doamnei Scorbitt, dar a trebuit să 
se resemneze. De aceea venise şi ea în cursul după-amiezei, 
împreună cu preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi 
colegii lor: neobositul Bilsby, colonelul Bloomsberry şi Tom 
Hunter, cel cu picioarele de lemn, ca să facă o ultimă vizită 
lui ]. 1. Maston. 

— Vei reuşi, dragă Maston! îi spuse ea în clipa când 
trebuiau să se despartă. 

— Şi, mai ales, vezi să nu faci vreo greşeală! adăugă 
preşedintele Barbicane, zâmbind. 

— Vreo greşeală...?! E1...?! se miră Mrs. Evangelina 
Scorbitt. 


— N-o să greşesc cum n-a greşit nici dumnezeu când a 
combinat legile mecanicii universale! răspunse cu modestie 
calculatorul. 

Şi după câteva strângeri de mână din partea bărbaţilor şi 
câteva suspine din partea văduvei, urări de succes şi sfaturi 
să nu se istovească printr-o muncă prea încordată, îşi luară 
cu toţii rămas-bun de la calculator. Poarta casei Balistic- 
Cottage fu încuiată şi Fire-Fire primi ordin să n-o deschisă 
nimănui, chiar dacă ar fi vorba de preşedintele Statelor 
Unite în persoană. 

În primele două zile de sihăstrie, ]. T. Maston se gândi 
adânc tot timpul,la problema ce avea de rezolvat, fără să 
pună mâna pe cretă. El reciti unele lucrări cu privire la 
elementele Universului, la Pământ - masa, densitatea, 
volumul, forma şi mişcările lui de rotaţie în jurul axei şi de 
translație de-a lungul orbitei - adică la tot ceea ce trebuia 
să formeze baza calculelor sale. Iată câteva din aceste date 
- cele mai însemnate - pe care le vom reaminti cititorului: 

Forma Pământului: un elipsoid de revoluţie, a cărui rază 
mare este de 6 377 398 metri, raza cea mai mică măsurând 
6 356 080 metri; diferenţa de 21 318 metri dintre lungimile 
celor două raze se datoreşte turtirii sferoidului nostru la 
poli. 

Circumferinţa Pământului la Ecuator: 40 000 de kilometri. 

Suprafaţa Pământului - cu aproximaţie: 510 milioane de 
kilometri pătraţi. 

Volumul Pământului: circa 1 000 de miliarde de kilometri 
cubi, adică cuburi având înălţimea, lăţimea şi adâncimea de 
câte 1 000 metri fiecare. 

Densitatea Pământului: aproape de cinci ori densitatea 
apei, adică puţin superioară densităţii feldspatului, sau 
aproape ca aceea a iodului; aceasta reprezintă o greutate 
medie de 5 480 de kilograme pe metru cub de pământ, 
socotit în bucăţi scoase succesiv la suprafaţa lui. Acesta este 
numărul dedus de Cavendish, prin utilizarea balanței 
inventate şi construite de Mitchell, sau, mai riguros exact, 5 


670 de kilograme, potrivit rectificărilor făcute de Baily. De 
atunci, domnii Wilsing, Cornu, Baille şi alţii au repetat 
aceste măsurători. 

Durata de translație a Pământului în jurul Soarelui: 365 de 
zile şi un sfert, denumită an solar; mai exact: 365 de zile, 6 
ore, 9 minute. 10 secunde şi 37 sutimi de secundă; aceasta 
înseamnă că sferoidul nostru înconjoară Soarele cu o viteză 
de 30 400 metri pe secundă. 

Drumul parcurs, prin rotația Pământului în jurul axei sale, 
de punt tele aflate la suprafaţa lui, de-a lungul Ecuatorului: 
463 metri pe secundă. 

lată acum care au fost unităţile de lungime, de forţă, de 
timp şi unghiulară, luate de ]. I. Maston ca etalon în 
calculele sale: metrul, kilogramul, secunda şi unghiul la 
centru, care interceptează într-un cerc oarecare un arc 
egal cu raza. 

În ziua de 5 octombrie, către ora 5 după-amiază - este 
important ca lucrurile să fie spuse precis când este vorba 
de o operă atât de memorabilă - ]. 'I. Maston, după o adâncă 
gândire, începu să lucreze în scris. De la bun început, el 
atacă problema de la bază, adică porni de la numărul care 
reprezintă circumferința Pământului la unul din cercurile 
mari, adică, mai precis, la Ecuator. 

Tabla se găsea într-un colţ al biroului, pe trepiedul de 
stejar bine lăcuit, luminată de fereastra care dădea în 
grădină. Bastonaşele de cretă erau aşezate pe planşeta 
prinsă la marginea de jos a tablei. Buretele de şters se afla 
la îndemână, în partea stângă. Cât despre mâna dreaptă, 
sau mai bine-zis cârligul care-i ţinea loc de mână, el era 
rezervat pentru trasarea figurilor, formulelor şi cifrelor. 

Mai întâi, ]. I. Maston descrise o linie cu o curbă deosebit 
de corectă, desenând o circumferință care reprezenta 
sferoidul terestru. La Ecuator, rotunjimea Pământului fu 
însemnată printr-o linie neîntreruptă, reprezentând partea 
din faţă a curbei, apoi printr-o linie punctată, arătând 
partea din spate a curbei - astfel încât să iasă cât mai bine 


în evidenţa proiecția unei figuri sferice. Axa Pământului 
ieşind prin cei doi Poli, fu însemnată printr-o linie 
perpendiculară pe planul Ecuatorului şi identificată prin 
literele N. şi S. 

Apoi, în coltul tablei, fu înscris numărul care reprezintă 
circumferința Pământului, în metri. 

După ce făcu toate acestea, ]. I. Maston se pregăti să 
înceapă seria calculelor sale. 

Era atât de preocupat, încât nu observase deloc 
schimbarea simţitoare a vremii petrecută în cursul după- 
amiezii. De o oră încoace se pregătea una din acele furtuni 
puternice, care au consecinţe asupra vieţii tuturor 
vieţuitoarelor. Nori vineţi, ca nişte ghemotoace de lână 
îngrămădite pe cerul cenuşiu, treceau greoi pe deasupra 
oraşului. 

Tunete îndepărtate se rostogoleau în prăpăstiile sonore 
dintre Pământ şi spaţiul ceresc. Câteva fulgere şi 
brăzdaseră văzduhul, acolo unde tensiunea electrică 
ajunsese la punctul culminant. ]. I. Maston, din ce în ce mai 
absorbit în lucru, nu vedea nimic, nu auzea nimic. 

Deodată, clinchetul sonor al clopoţelului electric tulbură 
liniştea biroului de lucru. 

— Asta-i bună! mormăi ]. I. Maston. Când nepoftiţii nu pot 
intra pe uşă, vin pe firul telefonic!... Straşnică invenţie 
pentru oamenii care vor să fie lăsaţi în pace!... O să am 
grijă să întrerup firul telefonului pe tot timpul cât o să 
lucrez! 

Apoi se apropie de receptor şi întrebă: 

— Ce-i? 

Aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte! răspunse un glas de 
femeie. 

— Cine vorbeşte? 

— Vai, dragă domnule Maston, nu mi-ai recunoscut glasul? 
Eu sunt... Mistress Scorbitt! 

— Mistress Scorbitt!... N-o să mă lase o clipă-n pace! 


Dar aceste ultime cuvinte - destul de puţin plăcute pentru 
amabila văduvă fuseseră mormăite, prudent, destul de 
departe, ca să nu fie prinse de placa receptorului. 

Apoi, înțelegând că până la urmă tot trebuie să răspundă 
măcar din politeţe cu o frază, spuse: 

— Ah, dumneata eşti, Mistress Scorbitt? 

— Eu, dragă domnule Maston! 

— Şi ce doreşte de la mine Mistress Scorbitt? 

— Să-ţi atragă atenţia că în curând o să se abată asupra 
oraşului o furtună groaznică! 

— Şi ce pot face eu? N-am cum s-o împiedic...! 

— Nu-i vorba de asta; vreau numai să te întreb dacă ai 
avut grijă să închizi ferestrele... 

De abia termină Mistress Scorbitt cuvintele acestea, că un 
formidabil bubuit de tunet umplu văzduhul. Ai fi Zis că 
cineva sfâşie pe o lungime nesfârşită o imensă bucată de 
pânză de mătase. Trăsnetul căzuse în apropiere de Balistic- 
Cottage şi descărcarea electrică, condusă de firul telefonic, 
inundase cabinetul calculatorului cu o brutalitate într- 
adevăr electrică. 

]. T. Maston, aplecat peste placa vibrantă a receptorului, 
primi cea mai straşnică palmă voltaică lipită vreodată pe 
obrăzui unui savant. Apoi, curentul electric, scurgându-se 
prin cârligul său de fier, îl trânti peste cap ca pe o jucărie 
de carton. Tabla, dărâmată de el în cădere, zbură până în 
celălalt colţ al camerei. După toate acestea, fluidul electric 
ieşi pe fereastră, dădu peste ţeava metalică a unui burlan şi 
se scurse în pământ. 

Năucit - şi cine ar fi fost numai năucit după o asemenea 
întâmplare? 

— ]. T. Maston se ridică, se frecă în diferite părţi ale 
trupului şi se convinse că nu este rănit. După aceea, dând 
dovadă că nu şi-a pierdut deloc sângele rece, aşa cum, 
dealtfel, stă bine unui vechi tunar, orândui totul la loc în 
birou, ridică trepiedul, puse tabla pe el, adună crâmpeiele 


de cretă împrăştiate pe covor şi îşi reluă lucrul întrerupt 
atât de brusc. 

Abia acum observă el că, atunci când căzuse tabla, 
numărul scris de el în colţ şi care reprezenta lungimea în 
metri a circumferinței Pământului la Ecuator se ştersese în 
parte. Se apucă să-l completeze, când clopoţelul telefonului 
începu din nou să sune, nerăbdător. 

— lar! izbucni ]. T. Maston. 

Şi se duse la telefon: 

— Cine-i? 

— Mistress Scorbitt. 

— Şi ce doreşte de la mine Mistress Scorbitt? 

— Nu cumva trăsnetul ăsta a căzut pe Balistic-Cottage? 

— Ba cred că da. 

— Ah! Doamne!... Trăsnetul! 

— Linişteşte-te, Mistress Scorbitt! 

— N-ai păţit nimic, dragă domnule Maston? 

— Nimic. 

— Eşti sigur că nu eşti atins? 

— Nu sunt atins decât de prietenia pe care mi-o arăţi! 
crezu că se cuvine să răspundă, galant, ]. I. Maston. 

— Bună seara, dragă Maston! 

— Bună seara, dragă Mistress Scorbitt! 

Şi, înapoindu-se la lucru, adăugă: 

— S-o ia dracu' de femeie încântătoare! Dacă nu m-ar fi 
chemat atât de nesăbuit la telefon, n-aş fi fost în primejdie 
să mă pomenesc trăsnit! 

Şi cu asta, basta! ]. I. Maston nu mai avea cum să fie 
deranjat în timpul lucrării. Dealtfel, ca să-şi asigure pe 
deplin liniştea necesară pentru lucru, amuţi aparatul, 
întrerupând legătura electrică. 

Pornind de la numărul pe care-l scrisese, deduse mai 
multe formule, apoi extrase o formulă definitivă, pe care o 
scrise în colţul din stânga al tablei. După aceea, şterse toate 
cifrele care-i serviseră la extragerea acestei formule. 

Porni apoi să scrie o nesfârşită serie de semne algebrice... 


După opt zile, la 11 octombrie, acest măreț calcul de 
mecanică era terminat, iar secretarul „Clubului 
artileriştilor” aduse triumfător colegilor săi rezolvarea 
problemei, aşteptată cu atâta nerăbdare. 

Fusese stabilit în mod matematic mijlocul de a ajunge la 
Polul Nord, pentru a-i exploata zăcămintele de cărbune. 
După aceea a fost întemeiată societatea North Polar 
Practical Association, căreia guvernul Statelor Unite urma 
să-i acorde concesiunea teritoriilor arctice, în cazul când el 
ar fi devenit proprietarul lor. Cititorul cunoaşte 
împrejurările în care licitaţia a fost câştigată de americani 
şi cum, după aceea, noua societate s-a adresat capitaliştilor 
din Lumea Nouă şi Lumea Veche, pentru subscrierea de 
acţiuni. 

Capitolul VII. 

ÎN CARE PREŞEDINTELE BARBICANE NU SPUNE MAI 
MULT DECÂT II CONVINE SĂ SPUNĂ. 

În ziua de 22 decembrie, acţionarii societăţii anonime 
„Barbicane şi Co.” au fost convocați în adunare generală. 
Bineînţeles că localul ales pentru acest scop au fost 
saloanele „Clubului artileriştilor”, din Union-Square. La 
drept vorbind, poate că nici scuarul întreg n-ar fi putut 
cuprinde mulţimea nerăbdătoare a acţionarilor, dar nu se 
putea face o întrunire în aer liber, pe una din pieţele din 
Baltimore, pe asemenea vreme, când termometrul arăta 
10* sub zero. 

De obicei, holul enorm al „Clubului artileriştilor” era 
împodobit cu tot felul de arme legate de nobila profesiune a 
membrilor săi. Ai fi zis chiar că-i un adevărat muzeu de 
artilerie. Până şi mobilele - scaune şi mese, jilţuri şi divane - 
aminteau prin forma lor ciudată de acele maşinării ucigaşe, 
care trimiseseră pe lumea cealaltă atâţia oameni 
cumsecade, a căror dorinţă tainică fusese să moară de 
bătrâneţe. 

Pentru ziua aceasta, însă, aranjamentul camerelor fusese 
schimbat. 


Impey Barbicane avea să prezideze nu o adunare 
războinică, ci una industrială şi paşnică. Se amenajase un 
loc larg pentru numeroşii acţionari veniţi din toate colţurile 
Statelor Unite. Totuşi, în holul mare şi în saloanele din jur, 
mulţi, foarte mulţi alţii se înghesuiau, se zdrobeau, se 
înăbuşeau, fără să mai pomenim de nesfârşită coadă de 
oameni care se îmbulzeau până departe, în Union-Square. 

Membrii „Clubului artileriştilor”, în calitatea lor de primi 
acţionari ai noii societăţi anonime, ocupau, fireşte, primele 
locuri, cele din apropierea estradei. Printre ei se vedeau, 
mai triumfători ca oricând, colonelul Bloomsberry, Tom 
Hunter, cel cu picioarele de lemn, şi colegul lor, sprintenul 
Bilsby. Un fotoliu confortabil fusese rezervat, din galanterie, 
pentru Mistress Evangelina Scorbitt, care, în calitatea sa de 
cea mai mare proprietară a domeniului polar, ar fi avut într- 
adevăr dreptul să ia loc chiar alături de preşedintele 
Barbicane. Dealtfel, numeroase alte femei din toate păturile 
sociale ale oraşului împodobeau cu pălăriile lor pline de 
flori colorate, pene ciudate şi panglici multicolore mulţimea 
care se înghesuia sub cupola de sticlă a holului. 

De fapt, cei mai mulţi dintre acţionarii prezenţi la adunare 
puteau fi socotiți nu numai ca sprijinitori, ci chiar ca 
prieteni personali ai membrilor consiliului de administraţie. 

Se cuvine însă să facem o observaţie: delegaţii europeni - 
suedez, danez, englez, olandez şi rus - ocupau locuri 
speciale. Delegații puteau să ia parte la această adunare, 
deoarece fiecare dintre ei subscrisese numărul de acţiuni 
cerute pentru a avea dreptul la un vot deliberativ. Pe cât 
fuseseră de uniţi la cumpărare, pe atât erau acum de uniţi 
în dorinţa de a-şi bate joc de cumpărători. E uşor de 
închipuit cu câtă curiozitate aşteptau declaraţia pe care 
urma să o facă preşedintele Barbicane. Evident că această 
comunicare avea să dea la iveală procedeul pentru a se 
putea ajunge la Polul Nord. Oare acest lucru nu era mai 
greu de realizat decât însăşi exploatarea zăcămintelor de 
cărbune? Dacă s-ar fi ivit prilejul să se poată face vreo 


observaţie, apoi Boris Karkov, Eric Baldenak, Jacques 
Jansen şi Jan Harald nu s-ar fl jenat să ceară cuvântul. La 
rândul lui, maiorul Donellan, aţâţat de Dean Toodrink, era 
hotărât să-şi urmărească rivalul - Impey Barbicane - până 
în pânzele albe. 

Era ora opt seara. Holul, saloanele, curtea „Clubului 
artileriştilor” erau scăldate de lumina lămpilor inventate de 
Edison. De cum fuseseră deschise uşile, nu mai încetase 
tumultul pricinuit de vorbele celor care le asaltau. Se făcu 
însă cea mai adâncă tăcere atunci când uşierul anunţă 
intrarea consiliului de administraţie. 

Pe estrada dreaptă, în faţa unei mese acoperite cu un 
covor de culoare întunecată, luară loc preşedintele 
Barbicane, secretarul |. 1. Maston şi colegul lor, căpitanul 
Nicholl, puternic luminaţi de becuri electrice. 

În sală răsună un „ura” repetat de trei ori, însoţit de urlete 
şi strigăte de „hip-hip”, care se prelungiră până departe pe 
străzile din jur. 

]. T. Maston şi căpitanul Nicholl se aşezară în fotolii, 
solemni şi conştienţi de celebritatea lor. 

Atunci preşedintele Barbicane, care rămăsese în picioare, 
îşi vâri mâna stângă în buzunar, dreapta în deschizătura 
vestei şi începu cuvântarea: 

— Acţionarii şi acţionare! 

Consiliul de administraţie al societăţii „Polul Nord” v-a 
convocat în saloanele „Clubului artileriştilor” pentru a vă 
face o comunicare importantă. 

Desigur că aţi aflat din discuţiile publicate în ziare că 
scopul noii noastre societăţi este exploatarea zăcămintelor 
de cărbune din regiunea Polului Nord, care ne-a fost 
concesionată de guvernul Statelor Unite. 

Acest teritoriu, cumpărat la licitaţie, constituie partea pe 
care proprietarii lui o aduc în afacere. Fondurile puse la 
dispoziţia lor prin subscrierea de acţiuni încheiată la 11 
decembrie trecut le va permite să organizeze această 
întreprindere, al cărei randament va aduce acţionarilor un 


beneficiu fără precedent, nemaiîntâlnit în nici o operaţie 
industrială sau comercială. 

Primele murmure de aprobare ale publicului întrerupseră 
pentru o clipă cuvântarea oratorului. 

— Desigur că ştiţi şi dumneavoastră, continuă Barbicane, 
felul în care am ajuns la convingerea că în regiunile din 
jurul Polului Nord există bogate zăcăminte de cărbune şi, 
poate, chiar şi de fildeş fosil. 

Documentele publicate de presa din lumea întreagă nu 
mai pot lăsa nici o îndoială în privinţa existenţei 
zăcămintelor de cărbune. 

În prezent, cărbunele de pământ a devenit izvorul întregii 
industrii. Fără să mai vorbim de cărbunele propriu-zis, 
folosit pentru încălzit, pentru producerea vaporilor de apă 
sau a electricităţii, mai pot fi citate numeroase derivate ale 
cărbunelui, cum sunt culorile roşu, violet, indigo, carmin şi 
roşu-aprins, parfumurile de vanilie, migdale amare, 
zambile, garoafă, anason, camfor, cimbru şi heliotrop, 
acidul salicilic, picraţii, naftolul, fenolul, antipirina, benzina, 
naftalina, acidul pirogalic. hidrochinonul, taninul, zaharina, 
gudronul, asfaltul, răşina, uleiurile lubrefâante, lacurile, 
galbenul de potasiu, cianura etc., etc., etc. 

După această enumerare, oratorul se opri puţin, ca un 
alergător obosit peste măsură şi care se opreşte ca să-şi 
mai tragă sufletul. Răsuflă adânc şi apoi continuă: 

— Este, deci, sigur că această substanţă deosebit de 
prețioasă - cărbunele de pământ - se va termina într-un 
răstimp destul de scurt, din pricina unui consum exagerat. 
Minele de cărbune aflate acum în exploatare vor fi pustii în 
mai puţin de cinci sute de ani... 

— Trei sute!... strigă cineva din public. 

— Două sute!... răspunse altcineva. 

— Să spunem într-un viitor mai mult sau mai puţin 
apropiat, continuă preşedintele Barbicane, şi să pornim în 
căutarea unor noi surse de cărbune, ca şi cum cărbunele de 


pământ ar urma să dispară înainte de sfârşitul secolului al 
XIX-lea. 

Şi vorbitorul făcu o nouă pauză, pentru a permite 
ascultătorilor să ciulească urechile. Apoi continuă: 

— lată de ce, acţionari şi acţionare, ridicaţi-vă şi urmaţi- 
mă, căci pornim spre Pol! 

Şi într-adevăr tot publicul se puse în mişcare, gata să-şi 
facă geamantanele, ca şi cum preşedintele Barbicane ar fi 
arătat o corabie gata să plece către regiunile arctice. 

O observaţie, aruncată pe un ton acru, dar limpede de 
maiorul Donellan, puse brusc capăt acestei mişcări, pe cât 
de entuziaste, pe atât de nesăbuite. 

— Înainte de a pleca, întrebă acesta, aş vrea să ştiu: cum 
se poate ajunge la Polul Nord? Aveţi pretenţia să ajungeţi 
acolo pe mare? 

— Nici pe mare, nici pe pământ, nici prin văzduh! 
răspunse cu glas liniştit preşedintele Barbicane. 

Şi cei prezenţi se aşezară din nou pe locurile lor, pradă 
unei curiozităţi pe deplin îndreptăţită. 

— Nu se poate să nu ştiţi, începu din nou oratorul, câte 
încercări au fost făcute pentru a se atinge acest punct de 
neatins al sferoidului terestru. Se cade totuşi să vi le 
reamintesc pe scurt. Vom aduce astfel omagiul nostru 
îndrăzneţilor pionieri care au supravieţuit încercărilor, ca şi 
celor care şi-au găsit moartea în aceste expediţii 
supraomeneşti. 

Cuvintele acestea fură primite cu o aprobare unanimă din 
partea ascultătorilor, indiferent de naționalitatea lor. 

— în 1845, reluă preşedintele Barbicane, englezul sir John 
Franklin, într-o a treia călătorie făcută cu corăbiile Erebus 
şi Terror, cu care voia să ajungă până la Pol, pătrunde în 
ţinuturile nordice şi nu” se mai aude nimic de el. 

În 1854, americanul Kane şi locotenentul său, Morton, 
pornesc în căutarea lui sir John Franklin. Este drept că ei s- 
au înapoiat din această călătorie, dar corabia lor, Advance, 
nu s-a mai întors. 


În 1859, englezul Mac Clintock descoperă un document 
din care reiese că nu a rămas nici un supravieţuitor din 
călătoria în care porniseră Erebus şi Terror. 

În 1860, americanul Hayes părăseşte Bostonul cu 
schooner-ul United States, trece dincolo de paralela 81 şi se 
înapoiază în 1862, fără să poată ajunge mai departe spre 
nord, cu toate strădaniile eroice ale tovarăşilor săi. 

În 1869, căpitanii Koldervey şi Hegeman, germani 
amândoi, pleacă din Bremerhaven pe Hansa şi Germania. 
Hansa, strivită de ghețari, se scufundă aproape de cea dea 
71-a paralelă, iar echipajul abia poate scăpa cu viaţă, 
îmbarcându-se în şalupele de pe vas şi reuşind să ajungă pe 
ţărmul Groenlandei. Germania, mai norocoasă, se înapoiază 
în portul Bremerhaven, dar fără a fi trecut dincolo de 
paralela 77. 

În 1871, căpitanul Hali se îmbarcă la New-York pe vasul cu 
aburi Polaris. După patru luni, în cursul unei ierni 
groaznice, acest marinar curajos îşi pierde viaţa din pricina 
oboselii. După un an, Polaris, târât de aisberguri, este strivit 
de banchizele în derivă, înainte de a fi ajuns la paralela 82. 
Optsprezece oameni din echipajul vaporului, debarcaţi sub 
ordinul locotenentului Tyson, au reuşit să ajungă pt 
continent numai lăsându-se duşi la voia întâmplării de 
curenţii marini, pe blocul de gheaţă pe care debarcaseră. 
Despre ceilalţi treisprezece oameni de pe Polaris nu s-a mai 
aflat niciodată nimic. 

În 1875, englezul Nares părăseşte oraşul Portsmouth cu 
vascic Alarma şi Descoperirea. În această campanie 
faimoasă, echipajele şi-au stabilit tabăra de iarnă între 
paralelele 82 şi 83, iar căpitanul Markham a înaintat în 
direcţia nord, oprindu-se doar la 740 kilometri de Pol. 
Nimeni nu se apropiase atât de mult de Polul Nord înaintea 
lui. 

În 1879, marele nostru cetăţean Gordon Bennett... 

Trei strigăte de „ura”, scoase din străfundurile 
rărunchilor, salutară numele „marelui cetăţean”, directorul 


ziarului New-York Herald. 

—.echipează vasul Jeannette, îl încredinţează maiorului De 
Long, care se trăgea dintr-o familie de origine franceză. 
Jeannette pleacă din San Francisco cu 33 de oameni, trece 
prin strâmtoarea Behring, este prinsă de ghețari în 
apropiere de insula Herald şi se scufundă în apropiere de 
insula Bennett, aproape de paralela 77. Oamenii din echipaj 
nu mai au decât o singură cale de scăpare: să se îndrepte 
către sud cu bărcile sau străbătând pustietăţile de gheaţă. 
Oboseala şi lipsurile îi seceră. De Long moare în octombrie. 
Mulţi dintre tovarăşii lui au aceeaşi soartă şi numai 
doisprezece se mai înapoiază din această expediţie. 

În sfârşit, în 1881, americanul Greely părăseşte portul 
Saint-Jean din 'Terra-Nova pe vasul cu aburi Proteus, având 
ca ţel stabilirea unei staţiuni în golful Lady Franklin, pe 
insula [ara lui Grant, situată puţin sub paralela 82. Acolo a 
fost întemeiat fortul Conger, de unde, înfruntând iarna 
polară, îndrăzneţii exploratori pleacă spre vest şi nord. 

Locotenentul Lockwood şi tovarăşul său Brainard ajung în 
mai 1882 până la un punct situat la 83*35', întrecând pe 
căpitanul Markham cu câteva mile. 

Acesta este punctul extrem atins până în ziua de astăzi, 
este Ultima Thule63 de pe hărţile care arată împrejurimile 
Polului Nord. 

Izbucniră din nou strigăte de „ura”, întretăiate de „hip”- 
urile de rigoare, în cinstea descoperitorilor americani. 

— Dar, continuă preşedintele Barbicane, campania avea să 
se termine în mod tragic. Proteus se scufundă. Au rămas 
între gheţuri 24 de colonişti polari, sortiţi unor suferinţe 
groaznice. Doctorul Pavy, un francez, şi mulţi alţii îşi pierd 
viaţa. Greely, salvat de Thetis în 1883, nu se mai înapoiază 
decât cu şase dintre tovarăşii săi. Unul dintre eroii acestor 
descoperiri, locotenentul Lockwood, moare şi el, adăugind 
încă un nume la durerosul şi lungul şir de martiri care şi-au 
pierdut viaţa în aceste regiuni! 


De astă dată, o tăcere respectuoasă întâmpină cuvintele 
preşedintelui Barbicane, a cărui îndrituită emoție era 
împărtăşită de toţi cei prezenţi. 

Oratorul continuă apoi cu glas tremurător: 

— Aşadar, în ciuda devotamentului şi a curajului atâtor 
exploratori64 polari, nu s-a putut trece niciodată până 
acum peste paralela 84. 

Ba chiar se poate spune că niciodată nu se va putea 
ajunge dincolo de această paralelă, nici cu vaporul şi nici cu 
săniile, din pricina banchizelor şi a pustiurilor troienite. 
Omul nu poate înfrunta asemenea primejdii, nu poate 
îndura geruri atât de mari. Prin urmare, trebuie să pornim 
cu alte mijloace la cucerirea Polului! 

După freamătul care se stârni în rândurile publicului, se 
putea vedea că se ajunsese la punctul culminant al 
expunerii: urma să fie divulgat secretul pe care lumea 
întreagă îl căuta şi dorea să-l afle. 

— Şi ce anume voiţi să faceţi, domnule? întrebă delegatul 
Angliei. 

— Veţi afla în mai puţin de zece minute, maior Donellan, 
răspunse preşedintele Barbicane. Şi, adresându-mă acuma 
dumneavoastră, acţionari ai societăţii, adaug: aveţi 
încredere în noi, pentru că cei ce conduc această 
întreprindere sunt aceiaşi oameni care, îmbarcându-se într- 
un proiectil cilindro-conic... 

— Cilindro-comic! strigă Dean 'Toodrink. 

—.au îndrăznit să se aventureze până în Lună... 

— De unde au făcut calea-ntoarsă! adăugă secretarul 
maiorului Donellan, ale cărui observaţii necuviincioase 
provocară proteste violente. 

Dar preşedintele Barbicane dădu din umeri şi continuă cu 
glas ferm: 

— Da, acţionari şi acţionare: în mai puţin de zece minute 
veţi şti despre ce este vorba. 

Un murmur prelung, pricinuit de exclamaţiile publicului, 
întâmpină acest răspuns. 


Parcă oratorul ar fi spus: „În mai puţin de zece minute, 
vom fi la Pol!” 

Şi preşedintele Barbicane continuă: 

— Dar calota polară a Pământului este oare compusă 
dintr-un continent? Nu cumva este vorba de o mare, pe 
care căpitanul Nares a avut dreptate s-o numească „Marea 
Paleochristică”, adică „mare cu gheţuri antice”? La această 
întrebare răspund: credem că nu e mare. 

— Asta nu-i de ajuns! strigă Eric Baldenak. Nu poate fi 
vorba de „credem că nu”, ci de ceva sigur... 

— Ei bine, răspund înfocatului meu întrerupător: suntem 
siguri! Da! 

North Polar Practical Association a cumpărat un teren 
solid, nu un bazin lichid, şi acest teren solid aparţine acum 
Statelor Unite, fără ca vreo putere europeană să aibă 
cândva dreptul de a ridica vreo pretenţie. 

Se auziră murmure pe băncile delegaților din Lumea 
Veche. 

— Ţi-ai găsit!... O groapă plină cu apă... un lighean... pe 
care n-o să fiţi în stare să-l goliţi! strigă din nou Dean 
Toodrink, aprobat zgomotos de colegii lui. 

— Nu, domnule! răspunse cu glas puternic preşedintele 
Barbicane, Nu există acolo nici o groapă, ci un continent, un 
podiş care se ridică deasupra nivelului mării cu trei-patru 
mii de metri, ca pustiul Gobi în Asia Centrală. Lucrul acesta 
a putut fi dedus cu uşurinţă şi în mod logic din observaţiile 
făcute în regiunile învecinate, a căror prelungire este însuşi 
domeniul polar. Astfel, în cursul explorărilor, Nordenskjold, 
Peary, Maignard au constatat că Groenlanda are o 
altitudine tot mai ridicată cu cât înaintezi spre nord. Lia 160 
de kilometri în interior, pornind de la insula Disko, 
altitudinea ei atinge 2 300 metri. Ţinând seama de aceste 
observaţii şi de diferitele rămăşiţe animale sau vegetale 
găsite în carapacea de gheaţă seculară, ca schelete de 
mastodonţi, colţi de fildeş, trunchiuri de conifere, se poate 
afirma că acest continent era pe vremuri un pământ rodnic, 


cu siguranţă locuit de animale şi poate chiar şi de oameni. 
Acolo au fost îngropate pădurile dese din vremurile 
preistorice, formând zăcămintele de cărbune pe care o să 
ne pricepem noi să le exploatăm cât mai bine! Ei, da! în 
jurul Polului se întinde un continent nelocuit de oameni şi 
pe care noi vom înfige drapelul Statelor Unite! 

Tunete de aplauze acoperiră aceste cuvinte. 

Când şi ultimele ecouri se stinseră în Union-Square, se 
auzi glasul hodorogit al maiorului Donellan: 

— Au trecut şapte minute din cele zece care trebuiau să 
ne fie de ajuns pentru a ajunge la Pol! 

— Vom ajunge în trei minute! răspunse liniştit preşedintele 
Barbicane, care apoi continuă, adresându-se publicului: 

— Dar, deşi noul nostru domeniu este constituit dintr-un 
continent, iar continentul este ridicat destul de mult 
deasupra nivelului mării, aşa cum avem toate motivele s-o 
credem, totuşi el este acoperit - de gheţuri veşnice, munţi 
de gheaţă şi câmpii de gheaţă; în asemenea condiţii, 
exploatarea lui va fi dificilă... 

— Ba, imposibilă! îl întrerupse Jan Harald, întărindu-şi 
afirmaţia cu un gest energic. 

— Imposibilă, da, admit, răspunse Impey Barbicane. Ei 
bine: eforturile noastre au fost îndreptate tocmai spre 
înlăturarea acestei imposibilităţi. Nu vom avea nevoie nici 
de corăbii, nici de sănii pentru a ajunge la Pol. Ba, mai mult: 
datorită procedeelor noastre, gheaţa se va topi ca prin 
farmec, indiferent dacă s-a format mai de mult sau mai de 
curând. Şi lucrul acesta se va întâmpla fără să ne coste 
măcar un dolar din capital sau un minut de muncă! 

Tăcere absolută în toată sala. Se apropia momentul 
„pisicologic”, expresie puţin elegantă pe care Dean 
Toodrink o şopti la urechea lui Jacques Jansen. 

— Domnilor, continuă preşedintele „Clubului artileriştilor”, 
Arhimede nu cerea decât un punct de sprijin pentru a putea 
ridica de pe locul lui globul pământesc. Ei bine, noi am găsit 
acest punct de sprijin! Marelui matematician din Siracuza i- 


ar fi fost de ajuns o pârghie - şi pârghia aceasta se află şi ea 
în mâinile noastre. Deci, putem deplasa Polul,. 

— Să deplasăm Polul...?! strigă Eric Baldenak. 

— Să-l aduceţi în America...?! se pomeni strigând şi Jan 
Harald. 

Se vede că preşedintele Barbicane nu voia încă să dea 
totul pe faţă, întrucât continuă cu aceste cuvinte: 

— Cât priveşte punctul de sprijin... 

— Nu-l destăinuiţi! Nu-l divulgaţi!strigă cineva din public, 
cu un glas de tunet. 

— Cât priveşte pârghia... 

— Păstraţi secretul! Păstraţi secretul!... strigară cei mai 
mulţi dintre spectatori. 

— Îl vom păstra! răspunse preşedintele Barbicane. 

E uşor de închipuit cât de dezamăgiţi au fost delegaţii 
europeni de acest răspuns. Dar, în ciuda cererilor lor, 
oratorul nu mai spuse nimic despre procedeele pe care 
avea de gând să le folosească, ci se mulţumi să adauge: 

— Vă voi comunica însă imediat consecinţa operei 
mecanice fără precedent în analele tehnicii, pe care o vom 
întreprinde şi o vom duce la bun sfârşit mulţumită 
capitalului substanţial subscris de dumneavoastră. 

— Ssst! Ssst! 

Toţi erau numai ochi şi urechi! 

— Trebuie să încep prin a spune că ideea iniţială a 
întreprinderii - noastre revine unuia dintre cei mai savanţi, 
devotați şi iluştri colegi ai noştri. Tot lui i se cuvine şi gloria 
de a fi pus la punct calculele care au făcut cu putinţă ca 
această idee să treacă din teorie în practică. Fiindcă, dacă 
exploatarea zăcămintelor de cărbuni de la Polul Nord nu-i 
decât o jucărie, deplasarea Polului Nord era o problemă pe 
care o putea rezolva numai mecanica superioară. lată 
pentru ce ne-am adresat onorabilului secretar al „Clubului 
artileriştilor”, ]. I. Maston! 

— Ura! Hip, hip, ura pentru ]. I. Maston! urlă tot publicul, 
electrizat de prezenţa acestui prea-distins şi extraordinar 


personaj. 

Ah! Cât de emoţionată a fost Mistress Evangelina Scorbitt 
de aclamaţiile adresate faimosului calculator şi cum simţea 
că i se topeşte inima de fericire! 

Maston, modest, se mulţumi să încline capul la dreapta, 
apoi la stânga şi să salute cu vârful cârligului său de fier 
mulţimea entuziasmată. 

— Iubiţi acţionari, începu din nou preşedintele Barbicane, 
încă în ziua când am sărbătorit printr-o mare întrunire 
sosirea francezului Michel Ardan în America, cu câteva luni 
înainte de plecarea noastră spre Lună... 

Yankeul ăsta vorbea despre zborul spre Lună tot atât de 
nepăsător ca despre o călătorie de la New-York la 
Baltimore! 

— ]. I. Maston a declarat: „Să inventăm maşini, să găsim 
un punct de sprijin şi să îndreptăm axa Pământului!” Ei 
bine, voi, toţi cei ce mă ascultați, aflaţi acum de la mine: 
maşinile au fost inventate, punctul de sprijin a fost găsit, iar 
acum toate eforturile noastre au în vedere numai 
îndreptarea axei Pământului. 

Urmară câteva minute de uluială. Uimirea aceea care în 
Franţa - şi în alte ţări - este exprimată prin expresia 
populară, dar foarte justă: „asta-i groasă de tot”. 

— Ce...?! Aveţi pretenţia să schimbaţi axa Pământului? 
răcni maiorul Donellan. 

— Da, domnule, răspunse liniştit preşedintele Barbicane. 
Sau, mai bine-zis, avem posibilitatea de a crea o nouă axă, 
în jurul căreia se va învârti de acum încolo planeta noastră. 

— Să se modifice mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul 
lui?! repetă colonelul Karkov, cu ochii scânteietori. 

— Chiar aşa, şi fără ca durata rotației să se schimbe! 
răspunse preşedintele Barbicane. În urma acestui fapt, 
actualul Pol va ajunge să fie situat, cu aproximaţie, pe 
paralela 67, iar Pământul va ajunge în situaţia planetei 
Jupiter, a cărei axă este aproape perpendiculară pe planul 
orbitei sale. Dar această deplasare de 23 grade şi 28 


minute - va fi suficientă pentru ca proprietatea noastră de 
la Pol să primească de la Soare cantitatea de căldură 
necesară pentru topirea gheţurilor îngrămădite acolo de 
mii de ani. 

Publicul rămase cu gura căscată. Nimeni nu se mai gândea 
să-l întrerupă pe orator - nici măcar să-l aplaude. Erau cu 
toţii uimiţi de această idee, pe cât de ingenioasă, pe atât de 
simplă: modificarea axei în jurul căreia se învârteşte 
planeta noastră. 

Cât priveşte pe delegaţii europeni, aceştia erau pur şi 
simplu năuciţi, copleşiţi, nimiciţi, şi nici nu mai îndrăzneau 
să-şi descleşteze fălcile de zăpăciţi ce erau. 

Dar ropotul de aplauze se dezlănţui ca o furtună când 
preşedintele Barbicane îşi termină cuvântarea cu această 
concluzie, sublimă în simplitatea ei: 

— Aşadar, chiar Soarele îşi va lua sarcina să topească 
banchizele de gheaţă, deschizându-ne calea spre Polul 
Nord. 

— Cu alte cuvinte, întrebă maiorul Donellan, dacă omul nu 
se poate duce la Pol, va veni Polul la el...? 

— Chiar aşa cum spuneţi dumneavoastră! răspunse 
preşedintele Barbicane. 

Capitolul VIII 

„CA ÎN JUPITER!” A SPUS PREŞEDINTELE „CLUBULUI 
ARTILERIŞTILOR” 

Da! Ca în Jupiter! 

Dacă, într-adevăr, cu prilejul acelui memorabil mitmg ţinut 
în cinstea lui Michel Ardan - şi de care preşedintele 
Barbicane a pomenit pe bună dreptate - ]. I. Maston a 
strigat cuprins de emoție: „Să îndreptăm axa Pământului!” 
apoi aceasta se datoreşte faptului că îndrăzneţul francez, 
plin de fantezie, Michel Ardan, unul dintre eroii Călătoriei 
de la Pământ la Lună şi tovarăş de drum al preşedintelui 
Barbicane şi al căpitanului Nicholl, intonase un imn 
ditirambic în cinstea celei mai importante dintre planetele 
sistemului nostru solar. În minunata sa cuvântare, el 


lăudase toate avantajele speciale pe care le oferă planeta 
Jupiter - pe care le vom arăta şi noi, pe scurt, ceva mai jos. 

Aşadar, potrivit rezultatului problemei rezolvate de 
calculatorul „Clubului artileriştilor”, o nouă axă de rotaţie 
va înlocui vechea axă, pe care se roteşte Pământul „de când 
e lumea lume”, cum se spune. Această nouă axă de rotaţie 
va fi perpendiculară pe planul orbitei sale. În asemenea 
situaţie, clima vechiului Pol Nord va fi exact clima care este 
acum la Trondheim în Norvegia, în cursul primăverii. Prin 
urmare, blindajul său de gheţuri veşnice se va topi de la 
sine sub acţiunea razelor Soarelui. Totodată, pe sferoidul 
nostru clima urmează să fie distribuită în acelaşi fel ca pe 
Jupiter. 

Într-adevăr, înclinarea axei acestei planete sau, cu alte 
cuvinte, unghiul pe care axa sa de rotaţie îl face cu planul 
eclipticii, este de 88*13'. Încă un grad şi 47 de minute, şi 
axa ar fi absolut perpendiculară pe planul orbitei pe care o 
descrie în jurul Soarelui. 

Dealtfel - şi lucrul acesta este bine să fie subliniat - 
proiectul făcut de societatea „Barbicane şi Co.” pentru 
modificarea condiţiilor actuale de pe Pământ nu urmărea 
propriu-zis îndreptarea axei lui. Din punct de vedere 
mecanic nu există forţă, oricât de mare ar fi ea, care să 
poată produce un asemenea rezultat. Pământul nu-i ca o 
găină la frigare, care se învârteşte în jurul unei axe 
materiale, pe care o poţi lua cu mâna şi deplasa după plac. 
Totuşi, la urma urmei, crearea unei axe noi era un lucru 
posibil - ba chiar s-ar putea spune uşor de obţinut - odată 
ce punctul de sprijin visat de Arhimede şi pârghia inventată 
de ]. I. Maston erau la dispoziţia acestor îndrăzneţi ingineri. 

Cum însă membrii „Clubului artileriştilor” păreau hotărâți 
să păstreze, până la noi ordine, secretul invenţiei lor, nu le 
rămânea celorlalţi oameni altceva de făcut decât să 
studieze consecinţele schimbării axei, ceea ce făcură mai 
întâi ziarele şi revistele. Ele amintiră savanților şi aduseră 
la cunoştinţa celor ce nu ştiau încă aceste lucruri, care era 


situaţia pe planeta Jupiter din pricină că axa de rotaţie a 
acestei planete este aproape perpendiculară pe planul 
orbitei sale. 

Jupiter, care face parte din lumea solară ca Mercur, Venus, 
Pământul, Marte, Saturn, Uranus şi Neptun, merge pe 
drumul lui la vreo două sute de milioane de leghe de focarul 
comun - Soarele. Volumul planetei Jupiter este cam de o 
mie patru sute de ori mai mare decât volumul Pământului. 

Dacă există cumva o viaţă „joviană”, adică dacă există 
locuitori pe suprafaţa lui Jupiter, iată avantajele pe care li le 
oferă această planetă - avantaje subliniate cu atâta fantezie 
cu prilejul mitingului ţinut înainte de plecarea spre Lună. 

În primul rând, în timpul mişcării de rotaţie zilnică a lui 
Jupiter în jurul axei sale, mişcare ce durează numai 9 ore şi 
55 de minute, zilele sunt absolut egale cu nopţile, indiferent 
de latitudine şi anume: 4 ore şi 57 de minute ziua şi 4 ore şi 
57 de minute noaptea. 

„lată un lucru care ar conveni de minune oamenilor 
obişnuiţi cu ordinea! spuseră partizanii vieţii asemănătoare 
cu cea de pe Jupiter. Ei ar fi încântați să se supună unei 
asemenea vieţi regulate!” 

Ei bine, aşa va fi şi pe Pământ, dacă preşedintele 
Barbicane îşi va duce opera la bun sfârşit. Cum mişcarea de 
rotaţie în jurul noii axe nu va fi nici accelerată şi nici frântă, 
şi cum 24 de ore despart totdeauna două amiezi succesive, 
nopţile şi zilele vor fi exact de câte 12 ore pe orice punct al 
sferoidului nostru. Amurgul şi zorile ar prelungi ziua cu o 
câtime de timp mereu egală. Am trăi în cadrul unui 
echinocţiu veşnic, aşa cum se întâmplă la 21 martie şi 21 
septembrie, la orice latitudine de pe glob, când Soarele 
strălucitor îşi descrie orbita aparentă pe planul Ecuatorului. 

„Dar fenomenul climateric cel mai curios şi nici pe departe 
mai puţin interesant, adăugau pe bună dreptate oamenii 
cuprinşi de entuziasm, va fi dispariţia anotimpurilor!” 

Într-adevăr, aceste variaţii anuale de temperatură, 
cunoscute sub numele de primăvară, vară, toamnă şi iarnă, 


se datoresc înclinării axei pe planul orbitei Pământului. Dar 
locuitorii de pe Jupiter nu cunosc anotimpurile. În 
consecinţă, nici pământenii nu le vor mai cunoaşte. Din 
moment ce noua axă va fi perpendiculară pe ecliptică, nu 
vor mai exista nici zone glaciale şi nici zone toride. Întregul 
Pământ se va bucura de o climă temperată. Şi, iată de ce: 

Ce este zona toridă? Este acea parte din suprafaţa 
globului, cuprinsă între Tropicul Racului şi Tropicul 
Capricornului. Toate punctele situate în această zonă se 
bucură de proprietatea de a vedea de două ori pe an 
Soarele la zenit, pe când pentru punctele situate chiar pe 
Tropice acest fenomen nu se produce decât o dată pe an. 

Ce este zona temperată? Este partea care cuprinde 
regiunile situate între Tropice şi Cercurile Polare, adică 
între 23*28' şi 66*72' latitudine. Acolo, Soarele nu se ridică 
niciodată până la zenit, însă apare în fiecare zi deasupra 
orizontului. 

Ce este zona glacială? Este regiunea aflată în jurul Polilor, 
pe care Soarele o părăseşte complet o vreme; la Polul Nord 
şi la Polul Sud, noaptea este de şase luni pe an. 

Consecința diverselor înălţimi la care poate ajunge 
Soarele deasupra orizontului este - aşa cum se poate 
înţelege foarte uşor - o căldură excesivă pentru zona caldă, 
o căldură moderată, dar variabilă, pe măsura îndepărtării 
de Tropice, pentru zona temperată şi un frig excesiv pentru 
zona glacială, care se întinde de la Cercurile Polare până la 
Poli. 

Ei bine, când Pământul va avea o axă perpendiculară, 
lucrurile nu se vor mai petrece aşa cum se petrec acum. 
Soarele va rămâne veşnic pe planul Ecuatorului. În tot 
cursul anului, el îşi va face în 12 ore cursa neschimbată, 
ridicându-se până la o distanţă de zenit egală cu latitudinea 
locului, adică, ajungând cu atât mai sus, cu cât locul va fi 
mai aproape de Ecuator. Astfel, în regiunile situate la 20* 
latitudine, Soarele se va ridica în fiecare zi până la 70* 
deasupra orizontului, în cele situate la 49 se va ridica la 41, 


iar pentru cele situate pe paralela 67 se va ridica până la 
23*. Aşadar, zilele vor păstra o regularitate perfectă, fiind 
măsurate chiar de Soare, care va răsări şi va apune din 12 
în 12 ore, în acelaşi punct al orizontului. 

„Închipuiţi-vă ce avantaj să ne găsim într-o asemenea 
situaţie! repetau întruna prietenii preşedintelui Barbicane. 
Orice ins îşi va putea alege, potrivit temperamentului său, 
climatul invariabil care să convină cel mai mult guturaiului 
sau reumatismelor sale, undeva pe întinsul globului nostru 
care nu va mai cunoaşte regretabilele schimbări de 
temperatură din ziua de astăzi!” 

Pe scurt, „Barbicane şi Co.”, adevăraţi titani moderni, vor 
modifica starea de lucruri care există încă din vremurile 
când planeta noastră, aplecată pe orbita ei, s-a solidificat, 
devenind Pământul aşa cum îl cunoaştem. 

Este drept, omul va fi lipsit de câteva constelații sau stele 
pe care le vedea de obicei pe câmpia cerului. Poetul nu va 
mai avea la dispoziţie lungile nopţi de iarnă şi nici lungile 
zile de vară pe care să le cânte în rime moderne - dar cât 
va avea de câştigat întreaga omenire! 

„în plus, repetau ziarele devotate preşedintelui Barbicane, 
recoltele vor fi reglementate, agronomii putând oferi 
fiecărei plante temperatura care îi convine mai mult!” „Ei, 
şi? răspundeau ziarele adverse. Oare n-au să mai existe 
ploi, grindină, furtuni, vârtejuri, uragane - toate aceste 
fenomene care compromit uneori atât de grav recoltele şi 
punga cultivatorului?” „Ba da, au să existe! răspundea corul 
prietenilor. Numai că, probabil, aceste dezastre vor fi mai 
rare, datorită regularităţii climei, fapt care va face să nu 
mai aibă loc atâtea tulburări atmosferice. Da! Omenirea va 
trage foloase mari din noua stare de lucruri. Da! Aceasta va 
însemna o adevărată transformare a globului pământesc. 
Da! „Barbicane şi Co.” vor face un nemaipomenit serviciu 
generaţiilor prezente şi viitoare, distrugând, odată cu lipsa 
de egalitate a zilelor şi nopţilor, supărătoarea diferenţă 
dintre anotimpuri. Da, aşa cum spunea Michel Ardan, 


planeta noastră, pe a cărei suprafaţă este când prea cald, 
când prea frig, nu va mai fi bântuită de guturai, tuse, răceli. 
Nimeni nu va mai suferi de asemenea boli, afară de cei care 
vor dori să se îmbolnăvească, pentru că oricine va putea să 
se ducă să locuiască în ţara cu a cărei temperatură 
bronhiile sale se vor împăca mai bine.” 

Iar ziarul Sun din New-York, în numărul său din 27 
decembrie, termina un foarte elocvent articol, afirmând sus 
şi tare: „Cinste preşedintelui Barbicane şi colegilor lui! 
Aceşti oameni nu numai că vor fi anexat, ca să zicem aşa, o 
nouă provincie la continentul american, mărind astfel 
suprafaţa Statelor Unite, destul de mare şi acum, dar vor 
face ca Pământul să fie mai igienic pentru locuit şi de 
asemeni mai productiv, deoarece se va putea semăna 
imediat ce se va strânge recolta precedentă, iar grăuntele 
va încolţi fără întârziere, câştigându-se astfel timpul care se 
pierde acum în cursul iernii! Şi nu numai că bogăţia în 
cărbune va creşte prin exploatarea noilor zăcăminte, 
asigurând poate pentru multă vreme consumul acestei 
materii absolut trebuincioase, dar se va schimba şi situaţia 
climaterică a Pământului, în avantajul nostru. Cinste 
acestor oameni, care vor trece în primele rânduri ale 
binefăcătorilor neamului omenesc...!” 

Capitolul IX. 

ÎN CARE APARE UN DEUS EX MACHINA65 DE ORIGINE 
FRANCEZĂ. 

Acestea urmau să fie, aşadar, avantajele pricinuite de 
modificarea axei de rotaţie a Pământului, pe care avea de 
gând s-o realizeze preşedintele Barbicane. Se ştie, dealtfel, 
că modificarea nu avea să influenţeze decât într-o măsură 
neînsemnată mişcarea de translație a sferoidului nostru în 
jurul Soarelui. Pământul avea să continue a-şi descrie orbita 
prin spaţiu, neschimbată, iar condiţiile anului solar nu 
urmau să se modifice. 

Anunţarea consecinţelor schimbării axei avu un ecou 
extraordinar în lumea întreagă. În primul moment, 


problema aceasta de mecanică superioară a fost primită cu 
entuziasm. Perspectiva de a avea la dispoziţie anotimpuri cu 
aceeaşi temperatură, „după gustul clientului”, era foarte 
îmbietoare. Lumea era încântată la gândul că toţi muritorii 
se vor putea bucura de o primăvară veşnică şi că vor avea 
chiar posibilitatea să aleagă între o primăvară răcoroasă şi 
una călduţă. Cât priveşte poziţia noii axe, în jurul căreia 
urma să se desfăşoare mişcarea de rotaţie a Pământului, ea 
constituia o taină, pe care nici preşedintele Barbicane, nici 
căpitanul Nicholl, nici ]. T. Maston nu păreau că vor s-o 
dezvăluie. Oare aveau s-o divulge înainte, sau taina avea să 
fie cunoscută abia după experienţă? Nesiguranţa aceasta a 
fost de ajuns pentru ca omenirea să înceapă a fi cuprinsă 
oarecum de nelinişte. 

Lumea şi-a pus atunci o întrebare firească, întrebare viu 
comentată apoi în ziare: prin ce fel de efort mecanic se va 
produce această schimbare, care va cere cu siguranţă 
folosirea unei forţe uriaşe? 

Forum, o revistă importantă din New-York, formulă astfel 
această îndreptăţită observaţie: „Dacă Pământul nu s-ar 
roti în jurul unei axe, poate că ar fi fost de ajuns o izbitură 
destul de slabă, pentru a-i da o mişcare de rotaţie în jurul 
unui ax ales după voie; dar Pământul poate fi asemuit cu un 
titirez uriaş, care se învârteşte cu o viteză destul de mare. 
O lege naturală face ca un asemenea aparat să aibă 
tendinţa de a se roti fără încetare în jurul aceleiaşi axe. 
Leon Foucault a demonstrat aceasta prin experienţe 
rămase celebre. Prin urmare, va fi foarte greu, ca să nu 
spunem chiar imposibil, să se schimbe axa de rotaţie a 
Pământului!” 

Nimic mai just. Dar, după ce s-a pus întrebarea cu privire 
la forţa pe care aveau de gând s-o folosească inginerii lui 
North Polar Practical Association, s-a dovedit că este tot 
atât de interesant de ştiut dacă această forţă se va 
manifesta pe nesimţite sau dacă va acţiona printr-o lovitură 
bruscă. Şi, dacă va acţiona brusc, nu se vor produce oare la 


suprafaţa Pământului catastrofe îngrozitoare când se va 
face schimbarea axei prin procedeele preconizate de 
Barbicane and Co.? 

lată un lucru care putea să preocupe foarte bine şi pe 
savanţi, şi pe oamenii simpli, atât din Lumea Veche, cât şi 
din Lumea Nouă. La urma urmei, o lovitură este o lovitură 
pentru oricine şi nu-i deloc plăcut să-i simţi izbitura sau 
chiar numai efectul izbiturii. Era evident că promotorii 
acestei afaceri se gândiseră numai la avantajele pe care le 
va aduce exploatarea zăcămintelor de cărbune şi nu se 
sinchisiseră deloc de catastrofele care aveau să se abată 
asupra nenorocitei noastre planete. Iar delegaţii europeni, 
mai cătrăniţi ca oricând de înfrângerea pe care o 
suferiseră, se gândiră, să profite cu dibăcie şi cât mai bine 
de această nouă împrejurare, aşa că începură să aţâţe 
opinia publică împotriva lui Barbicane şi a colegilor lui. 

Poate că cititorul n-a uitat că Franţa nu avusese nici o 
pretenţie cu privire la regiunile din jurul Polului Nord, 
astfel încât ea nu se găsea printre puterile care luaseră 
parte la licitaţie. Totuşi, dacă Franţa nu se interesa oficial 
de această chestiune, un francez - după cum am spus-o mai 
înainte - se gândise să vină la Baltimore, pentru a urmări, 
pe seama şi pentru mulţumirea lui, diferitele faze ale 
acestei acţiuni uriaşe. 

Era un inginer de mine şi avea cel mult treizeci şi cinci de 
ani. leşise primul la examenul de admitere în Şcoala 
politehnică şi tot primul şi la examenul de absolvire, fapt 
eare-l îndrituieşte să fie prezentat cititorului ca un 
matematician excepţional şi, după toate probabilitățile, 
superior lui ]. T. Maston; secretarul „Clubului artileriştilor” 
era un calculator iscusit, dar nu era decât un calculator; 
astfel, în comparaţie cu inginerul, Maston nu era decât un 
Le Verrier66 faţă de un Laplace sau Newton. 

Inginerul acesta era un om deştept, plin de fantezie şi tare 
original - fapt care nu-i strica deloc. Asemenea oameni se 
întâlnesc doar uneori printre inginerii de poduri şi şosele şi 


rar de tot printre inginerii de mine. Avea un fel de a vorbi 
foarte hazliu. Când stătea de vorbă cu prietenii, chiar dacă 
discuta probleme ştiinţifice, o făcea cu atâta libertate că 
părea un ştrengar de pe străzile Parisului. Îi plăcea să 
folosească vorbele din popor, expresiile populare pe care 
moda le încetăţeneşte în limba de fiecare zi. Când începea 
să vorbească astfel, s-ar fi părut că limbajul lui nu se 
potriveşte deloc cu formulele academice; totuşi, nu renunţa 
la acest limbaj decât atunci când scria. Pe lângă toate 
acestea, inginerul era un om tare muncitor: putea să 
rămână zece ceasuri țintuit la masa lui de scris, acoperind 
pagini după pagini de formule algebrice, cu aceeaşi 
uşurinţă cu care altcineva ar scrie o scrisoare. După o zi 
întreagă de lucru în domeniul matematicilor superioare, 
cea mai plăcută destindere pentru el era jocul de whist - pe 
care, dealtfel, îl juca destul de prost, deşi îi calcula toate 
şansele. Când cădea „mână moartă” în joc, îl auzeai 
exclamând într-o latinească de bucătărie: cadaveri 
pussandum est! 

Personajul acesta neobişnuit se numea Pierdeux - Alcide 
Pierdeux - şi în mania lui de a prescurta totul, manie pe 
care, dealtfel, o au toţi colegii lui, se iscălea de obicei Pierd, 
ba chiar Pi. fără să pună vreodată punctul deasupra lui 1. 
Era atât de înfocat în convorbirile pe care le avea, încât 
prietenii îl porecliseră „Acid sulfuric”. Omul acesta era 
mare nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele matematice, 
ci şi ca statură. Glumind pe seama înălţimii lui, prietenii îi 
spuneau că talia lui este egală cu a cinci-milioana parte 
dintr-un sfert de meridian, adică aproximativ doi metri - şi 
nu prea se înşelau în socoteala lor. Este drept că, în 
comparaţie cu pieptul lui puternic şi umerii largi, avea 
capul cam mic; dar cu câtă vioiciune îl mişca şi cât de vie 
era privirea ochilor lui albaştri, ascunsă în spatele 
ochelarilor prinşi pe nas! Ceea ce îl caracteriza, însă, era 
faţa lui veşnic surâzătoare, deşi cu trăsături grave, şi care 
contrasta oarecum cu ţeasta pleşuvită prea devreme din 


pricina abuzului de semne algebrice desenate la lumina 
„opaiţelor fără fitil”, adică a lămpilor cu gaz din sălile de 
studiu. Dealtfel, era un om modest, iar la Şcoala politehnică 
lăsase cea mai frumoasă amintire. Deşi cu mult spirit de 
independenţă, se supusese totdeauna regulilor nescrise ale 
şcolii, fiind un coleg de nădejde şi respectând uniforma de 
politehnician pe care o purta. Era apreciat şi în „pădure”, 
adică în curtea şcolii unde nu exista nici un arbore, ca şi în 
„cazarmă”, adică în dormitor, unde felul cum era dereticat 
patul şi ordinea din „sicriu”, adică din lădiţa de student, 
vădeau un spirit extrem de metodic. 

Să zicem că, într-adevăr, avea capul cam mic pentru 
statura lui înaltă. În schimb, însă, capul acesta era cu 
siguranţă plin de ştiinţă. În primul rând, inginerul era un 
matematician, aşa cum sunt sau au fost toţi colegii lui. Dar 
el nu se ocupa de matematică de dragul matematicii, ci 
pentru a o aplica la ştiinţele experimentale, care la rândul 
lor n-aveau pentru el nici un farmec, decât dacă îşi găseau 
aplicare în industrie. După cum o recunoştea el însuşi, 
aceasta era o slăbiciune a firii sale. Dar ce să-i faci! Nici un 
om nu este perfect! Specialitatea lui era studierea ştiinţelor 
experimentale care, cu tot progresul lor uriaş, au şi vor mai 
avea secrete pentru adepţii lor. 

Să mai spunem, în treacăt, că Alcide Pierdeux era burlac. 
Îi plăcea să spună că este încă „egal cu 1”, deşi tare ar mai 
fi dorit să se „dubleze”. Prietenii săi se şi gândiseră să-l 
însoare cu o fetişcană fermecătoare, veselă, deşteaptă - o 
provensală din Martigues. Spre ghinionul lui, însă, mai 
exista şi un tată, care, după ce şi-a dat seama cam despre 
ce e vorba, a spus; „Nu! Alcide al vostru e prea savant. 
Mititica mea n-o să priceapă boabă când o-ncepe el să 
vorbească.” 

Parcă adevăratul om de ştiinţă n-ar fi un om modest şi 
simplu! 

Neavând încotro, inginerul nostru, foarte amărât, hotări să 
aşeze o bucată bună de mare între Provența şi el. Aşadar, 


ceru un concediu de un an, care i-a fost acordat şi pe care a 
găsit cu cale să-l folosească urmărind problema ridicată de 
North Polar Practical Association. lată cum de se găsea pe 
vremea aceea în Statele Unite ale Americii. 

După cum am mai spus, Alcide Pierdeux era tare 
preocupat, încă de la sosirea lui la Baltimore, de grandioasa 
operaţie pusă la cale de firma Barbicane and Co. Puțin îi 
păsa că Pământul o să ajungă în situaţia lui Jupiter, în urma 
schimbării poziţiei axei! Modalitatea prin care se va putea 
realiza această schimbare, însă... iată ceea ce îi aţâţa 
curiozitatea de om de ştiinţă, şi nu fără motiv! 

„Nu-ncape nici o îndoială, îşi spunea el în limbajul său 
pitoresc, că preşedintele Barbicane are de gând să aplice 
bilei noastre pământeşti o scatoalcă pe cinste!... Dar cum şi 
în ce direcţie?... Aici i-aici! Hm! Cred că e vorba de o 
lovitură „tăiată” ca la biliard, când vrei să dai efect bilei 
într-o anumită parte!... Dacă ar da o lovitură „plină”, apoi 
bila noastră pământească ar lua-o razna, ieşindu-şi din 
orbită, şi s-ar duce pe copcă anii aşa cum îi cunoaştem 
acum şi naiba ştie ce s-ar mai alege de noi!... Ei, dar nu 
poate fi vorba de aşa ceva! Cu siguranţă că domnişorii ăştia 
nu vor decât să înlocuiască axa veche cu una nouă!... În 
privinţa asta nu încape nici o îndoială!... Dar nu prea pricep 
unde vor găsi punctul de sprijin şi nici ce izbitură vor 
produce din exterior!... Hei, dacă n-ar exista mişcarea de 
rotaţie zilnică, ar fi de ajuns un simplu bobârnac!... Dar 
asta-i: mişcarea diurnă există!... Aici i-aici! Ăsta est 
clencium! (Voia să zică: ăsta-i clenciul). În orice caz, 
indiferent cum s-ar produce faptele, o să fie mare 
prăpădenie...!” 

La urma urmei, degeaba-şi frământa „dovleacul” savantul 
nostru, fiindcă nici nu-i trecea prin minte procedeul 
imaginat de Barbicane şi Maston. Lucrul acesta era cu atât 
mai regretabil, cu cât, dacă l-ar fi cunoscut, ar fi dedus 
imediat formulele mecanice. 


lată de ce, în ziua de 29 decembrie, Alcide Pierdeux, din 
corpul de ingineri de mine din Franţa, măsura cu compasul 
larg al picioarelor sale lungi străzile pline de lume ale 
oraşului Baltimore. 

Capitolul X. 

ÎN CARE ÎNCEP SĂ SE IVEASCĂ DIFERITE 
MANIFESTĂRI DE NELINIŞTE. 

Trecuse o lună încheiată din ziua când avusese loc 
adunarea generală în saloanele „Clubului artileriştilor”. În 
acest răstimp, lumea îşi schimbase destul de mult părerile. 
Nu se mai pomenea de avantajele aduse de modificarea 
axei pământeşti! în schimb, acum ieşeau foarte limpede la 
iveală dezavantajele. Era imposibil să nu se întâmple o 
catastrofă pe Pământ, întrucât, după toate probabilitățile, 
schimbarea axei avea să se producă printr-o zguduire 
violentă! Şi nimeni nu putea să spună cum se va manifesta 
această catastrofă! Şi apoi, oare îndulcirea generală a 
climei era ceva chiar atât de dorit? La urma urmei, numai 
eschimogşii, laponii, samoiezii şi ciuccii ar fi putut câştiga 
ceva, pentru simplul motiv că nu aveau nimic de pierdut. 

Acuma să-i fi auzit pe delegaţii europeni tunând şi 
fulgerând împotriva operei preşedintelui Barbicane! 
începuseră prin a trimite rapoarte guvernelor respective, 
apoi aproape tociseră cablul submarin cu atâtea telegrame, 
fiindcă tot mereu cereau şi primeau instrucţiuni... 

Şi se ştie cum sună astfel de instrucţiuni! Mereu pe acelaşi 
calapod al artei diplomatice şi cuprinzând rezerve de-a 
dreptul hazlii! „Daţi dovadă de multă energie, dar nu 
compromiteţi guvernul! Acţionaţi cu hotărâre, dar să nu 
loviți în statu quo67”. 

Între timp, maiorul Donellan şi colegii lui protestau 
întruna în numele ţărilor lor amenințate şi chiar în numele 
Lumii Vechi. 

— E limpede ca ziua, spunea colonelul Boris Karkov, că 
inginerii americani şi-au luat toate măsurile ca teritoriile 


Statelor Unite să aibă cât mai puţin de suferit de pe urma 
şocului! 

— Dar le stă oare în putinţă aşa ceva? întrebă Jan Harald. 
Când scuturi măslinul încărcat cu fructe coapte, oare nu se 
cutremură toate crengile? 

— Şi când primeşti un pumn în piept, oare nu ţi se zguduie 
tot trupul? spunea şi Jacques Jansen. 

— Care va să zică, iată de ce a fost pusă acea faimoasă 
clauză în document! ţipa Dean 'Toodrink. lată de ce se 
referea el la anumite modificări geografice sau 
meteorologice pe suprafaţa Pământului! 

— Da! confirma Eric Baldenak. Dar ceea ce trebuie să ne 
îngrijoreze în primul rând este întrebarea dacă schimbarea 
axei nu are să scoată oceanele şi mările din albiile lor 
naturale... 

— Iar dacă nivelul oceanelor va scădea în unele puncte, 
intervenea Jacques Jansen, oare nu se vor pomeni unii 
locuitori ai Pământului la asemenea înălţimi, încât le va fi 
imposibil să mai intre în comunicaţie cu semenii lor...? 

— Ca să nu mai vorbim de ipoteza că s-ar putea trezi într-o 
pătură a atmosferei cu o densitate atât de slabă, încât să nu 
mai poată respira! 

adăuga şi Jan Harald. 

— Închipuiţi-vă Londra la înălţimea vârfului Mont-Blanc! 
ţipa maiorul Donellan. 

Şi, cu picioarele larg desfăcute, cu capul lăsat pe spate, 
gentlemanul acesta privea în sus, de parcă printre nori ar fi 
fost ascunsă capitala Angliei. 

La urma urmei, toată chestiunea era o adevărată 
primejdie publică, cu atât mai tulburătoare cu cât toată 
lumea bănuia care ar fi consecinţele modificării axei 
pământeşti. 

Era vorba nici mai mult nici mai puţin decât de o 
schimbare de 23*28', care trebuia să atragă după sine o 
formidabilă deplasare a oceanelor, din pricina turtirii 
Pământului la Polii vechi. Oare Pământul era ameninţat cu 


transformări catastrofale, cum se crede că s-au petrecut 
recent lucrurile pe suprafaţa planetei Marte? Acolo, 
continente întregi, printre altele Libya lui Schiaparelli, par 
să se fi scufundat - fapt arătat de culoarea albastru-închis, 
care a luat locul culorii roşietice. Tot acolo, lacul Moeris a 
dispărut! Şase sute de mii de kilometri pătraţi au suferit 
modificări în nord, pe când la sud oceanele au părăsit 
regiunile întinse pe care le ocupau până de curând! Şi dacă 
unele suflete miloase sunt cuprinse de nelinişte din pricina 
„celor inundaţi” din Marte şi au propus să se lanseze liste 
de subscripţie în favoarea lor, ce va urma când va fi vorba 
de neliniştea provocată de soarta „celor inundaţi” de pe 
Pământ?... 

Aşa că începură să curgă proteste din toate părţile, iar 
guvernul Statelor Unite fu somat să răspundă. Era mai bine 
nici să nu se încerce o asemenea experienţă, decât să se 
expună întreaga lume unei catastrofe sigure. Creatorul 
făcuse bine lumea. Nu era deloc nevoie ca o mână 
îndrăzneață să se amestece în opera lui. 

Să nu-ţi vină să crezi, dar se mai găseau şi oameni, destul 
de uşuratici, care să glumească pe seama unor chestiuni 
atât de grave! 

„la te uită la yankeii ăştia! spuneau ei. Vor să înfigă 
Pământul într-o altă frigare! Măcar dacă, din pricină că 
Pământul s-a tot învârtit în jurul ei de milioane de veacuri, 
axa asta veche s-ar fi tocit de atâta frecare de bucşă! Poate 
că atunci ar fi mai nimerit să fie schimbată, aşa cum se 
schimbă osia unei macarale sau a unei roţi. Dar, oare, axa 
veche nu-i tot atât de bună ca în primele zile ale facerii 
lumii?” 

Ce să răspunzi la asemenea vorbe? 

În mijlocul acestui tămbălău, Alcide Pierdeux căuta să 
ghicească modalitatea producerii şi direcţia izbiturii puse la 
cale de ]. 1. Maston, ca şi punctul precis al globului 
pământesc unde urma să se execute ea. 


Odată ce ar fi aflat acest secret, ar fi dedus imediat care 
părţi ale Pământului sunt amenințate. 

S-a arătat ceva mai înainte că groaza oamenilor din 
Lumea Veche nu putea fi împărtăşită şi de cei din Lumea 
Nouă - cel puţin în regiunea cunoscută sub numele de 
America de Nord şi care aparţinea în cea mai mare parte 
Statelor Unite. Într-adevăr, cine ar fi putut să creadă că 
preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi ]. T. Maston, în 
calitatea lor de americani, nu se vor fi gândit să ferească 
Statele Unite de pericolul scufundărilor sau ridicării de 
terenuri pe care trebuia să le provoace schimbarea axei 
pământeşti, în diferite puncte ale Europei, Asiei, Africii şi 
Oceaniei? Eşti, ori nu eşti yankeu? Şi cei trei erau yankei 
până în măduva oaselor - yankei dintr-o bucată, cum s-a 
spus despre Barbicane, când şi-a expus proiectul de a pleca 
în Lună. 

Cu siguranţă că întreaga parte din Noul Continent 
cuprinsă între regiunile polare şi Golful Mexic nu avea să se 
teamă de lovitura proiectată. Ba poate chiar că America se 
va alege cu o nouă mărire a teritoriului. Într-adevăr, cine 
ştie dacă pe meleagurile părăsite de cele două oceane care 
o scaldă astăzi nu va găsi gata de anexat un număr de 
provincii tot atât de mare ca numărul stelelor de pe steagul 
ei? 

„Hm! Cine ştie? mormăiau fricoşii - oamenii aceia care nu 
văd de obicei decât latura primejdioasă a lucrurilor. Dar 
dacă ]. TI. Maston a greşit socotelile? Dacă preşedintele 
Barbicane va săvârşi vreo greşeală când va trece la 
punerea în practică a planului? Aşa ceva se poate întâmpla 
chiar şi celui mai bun tunar. Doar nu toate ghiulelele 
nimeresc la ţintă!” 

Este lesne de înţeles că aceste nelinişti erau întreţinute cu 
grijă de delegaţii puterilor europene. Dean Toodrink a 
publicat numeroase şi foarte violente articole în acest scop 
în Standard, Jan Harald în ziarul suedez Aftenfladet, şi 
colonelul Boris Karkov în ziarul rus, foarte răspândit, Novoe 


Vremia. Chiar şi în America părerile începură să fie 
împărţite. Dacă republicanii, care sunt liberali, au rămas 
partizani ai preşedintelui Barbicane, democraţii, care sunt 
conservatori, s-au declarat împotriva lui. O parte din ziarele 
americane, şi mai ales Ziarul Bostonului şi Tribune din 
New-York etc., începură să ţină isonul presei europene. În 
Statele Unite, în urma organizării agenţiilor de presă 
Associated Press şi United Press, ziarul a devenit un 
formidabil agent de informaţii; preţul ştirilor locale sau din 
străinătate depăşeşte cu mult în fiecare an cifra de 20 
milioane de dolari. 

În zadar au încercat alte ziare - şi nu dintre cele mai puţin 
răspândite - să răspundă favorabil pentru Nort li Polar 
Practical Association. În zadar a plătit Mistress Evangelina 
Scorbitt cu zece dolari rândul de articol de fond, de 
reportaj sau articol satiric, în care erau ironizate asemenea 
primejdii, taxate drept pure fantezii! în zadar a încercat 
această văduvă înflăcărată să demonstreze că nimic nu 
poate fi mai neadevărat decât ipoteza că ]. I. Maston ar fi 
putut să săvârşească vreo greşeală de calcul! în cele din 
urmă, năpădită de groază, America începu încet-încet să fie 
cu totul de acord cu Europa. 

Dealtfel, nici preşedintele Barbicane, nici secretarul 
„Clubului artileriştilor” şi nici măcar membrii consiliului de 
administraţie nu-şi dădeau osteneala să răspundă. Îi lăsau 
pe toţi să-şi bată gura de pomană, iar ei îşi vedeau de 
treburi. Ba chiar păreau că nu se preocupă deloc de 
imensele pregătiri, necesare pentru o asemenea operaţie. 
Atunci, se preocupau ei oare de schimbarea părerii lumii 
întregi, de dezaprobarea unanimă a planului care mai 
înainte fusese primit cu atâta entuziasm? Nu prea părea. 

Curând, în ciuda devotamentului doamnei Scorbit şi a 
banilor jertfiți pentru apărarea prietenilor ei, preşedintele 
Barbicane, căpitanul Nicholl şi ]. I. Maston ajunseră să fie 
socotiți drept persoane periculoase pentru securitatea lumii 
întregi. Guvernul Statelor Unite se pomeni somat oficial de 


puterile europene să intervină în treburile acestei societăţi 
şi să cheme la un interogatoriu pe conducătorii săi. 

Ei trebuiau să declare public mijloacele lor de acţiune, să 
dea în vileag procedeul înlocuirii axei vechi cu una nouă, 
fapt care ar fi permis să se deducă ce consecinţe ar avea 
din punct de vedere al securităţii generale - şi, în sfârşit, să 
arate care puncte ale globului pământesc vor fl direct 
amenințate; cu alte cuvinte, să spună tot ce nu ştia lumea, 
dar ar fl vrut să ştie, ca măsură de prudenţă. 

Guvernul Statelor Unite nu se lăsă deloc rugat. Emoţia 
care cuprinsese toate statele din confederație nu-i permitea 
să şovăie. La data de 19 februarie a fost înfiinţată prin 
decret o comisie de anchetă, compusă din mecanici, 
ingineri, matematicieni, hidrografi şi geografi, în număr 
total de cincizeci, sub preşedinţia celebrului John H. 
Prestice. 1 se acordară comisiei puteri depline, spre a 
lămuri rostul acţiunii ce urma să fie întreprinsă şi, la nevoie, 
pentru a interzice realizarea ei. 

Primul citat în faţa acestei comisii fu preşedintele 
Barbicane. 

Preşedintele Barbicane nu se prezentă. 

Agenţii se duseră să-l caute la locuinţa lui din Cleveland- 
Stfeet, nr. 95, Baltimore. Preşedintele Barbicane nu mai era 
acasă. 

Unde se afla? 

Nu ştia nimeni. 

Când plecase? 

Părăsise oraşul Baltimore şi statul Maryland, încă de acum 
vreo cinci săptămâni, la 11 ianuarie, însoţit de căpitanul 
Nicholl. 

Unde plecaseră aceşti doi oameni? 

Nimeni nu putea s-o spună. 

Nu încăpea nici o îndoială că cei doi membri ai „Clubului 
artileriştilor” plecaseră către acea tainică regiune unde 
trebuiau să conducă pregătirile. 

Dar care putea fi regiunea aceasta? 


E de la sine înţeles că era foarte necesar să se cunoască 
acest lucru, pentru a se putea înăbuşi în faşă şi la timp 
planul periculoşilor ingineri. 

Dezamăgirea pricinuită de vestea plecării preşedintelui 
Barbicane şi a căpitanului Nicholl nici nu se poate descrie. 
Valul de mânie împotriva conducătorilor societăţii „Polul 
Nord” creştea pe zi ce trecea, ca un flux. 

Dar exista un om care trebuia să ştie unde au plecat 
preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl. El ar fi putut 
răspunde cu precizie uriaşului semn de întrebare care 
cuprindea toată suprafaţa globului pământesc. 

Omul acesta era ]. I. Maston. 

Şi ]. T. Maston fu convocat în faţa comisiei de anchetă, 
printr-o citaţie semnată de John H. Prestice. 

]. T. Maston nu se prezintă. 

Nu cumva plecase şi el din Baltimore? Să se fi dus şi el la 
prietenii săi, pentru a-i ajuta în această acţiune, ale cărei 
rezultate erau aşteptate de toată lumea cu o destul de 
îndrituită groază? 

Nu! ]. TI. Maston locuia mai departe în Balistic-Cottage, pe 
Franklin-Street, la numărul 179, lucrând tot timpul, 
adâncindu-se în noi calcule şi întrerupându-şi activitatea 
numai în câte o seară, pe care şi-o petrecea în saloanele 
doamnei Evangelina Scorbitt, în luxosul palat din New-Park. 

În consecinţă, preşedintele comisiei de anchetă trimise uri 
agent cu ordinul de a-l aduce imediat. 

Agentul sosi la vilă, bătu la uşă, pătrunse în vestibul, fu 
destul de prost primit de negrul Fire-Fire şi apoi şi mai 
prost de stăpânul casei. 

Totuşi ]. 'I. Maston socoti de cuviinţă să dea urmare citaţiei. 
Când se găsi în faţa comisarilor anchetatori, el nu căută 
deloc să ascundă că nu-i plăcea să fie întrerupt de la 
ocupațiile sale obişnuite. 

I se puse o primă întrebare: 

— Secretarul Gun-Club-ului ştie el oare unde se găsesc în 
prezent preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl? 


— Ştiu, răspunse ]. I. Maston cu glas ferm, dar nu mă 
socotesc autorizat s-o spun. 

A doua întrebare: 

— Se ocupă colegii lui de pregătirile necesare operaţiei de 
schimbare a axei pământeşti? 

— Aceasta face parte din secretul pe care trebuie să-l 
păstrez, aşa că refuz să răspund, spuse Maston. 

— Vrea el, atunci, să comunice comisiei de anchetă 
lucrările pe care le-a făcut, astfel încât comisia să-şi dea 
seama dacă poate lăsa societăţii North Polar Practical 
Association libertatea de a-şi realiza planul până la capăt? 

— Nu!... Fireşte că nu!... N-am să comunic!... Mai bine le 
distrug...! 

Este dreptul meu de cetăţean liber al Americii libere, de a 
nu comunica nimănui rezultatul lucrărilor mele! 

— Nu contest, domnule Maston, că ai dreptul de a nu 
răspunde, spuse preşedintele John H. Prestice, cu glasul 
grav de parcă ar fi vorbit în numele întregii omeniri; dar 
poate că ai datoria să vorbeşti, ţinând seama de emoția 
generală; în felul acesta ai pune capăt groazei de care e 
cuprinsă toată omenirea. 

]. T. Maston nu credea că are această datorie. Nu avea 
decât datoria să tacă. Şi o să tacă! 

În ciuda insistențelor, a rugăminţilor, ca şi în ciuda 
amenințărilor, cei din comisia de anchetă nu reuşiră să 
scoată nimic de la omul cu cârligul de fier. Zău că nimeni n- 
ar fi crezut să se fi cuibărit atâta încăpățânare sub o ţeastă 
de gutapercă! 

]. T. Maston plecă, deci, tot atât de liniştit precum venise. 
Este inutil să mai pomenim de felicitările pe care i le-a 
exprimat Mistress Evangelina Scorbitt pentru purtarea sa 
vitejească. 

Când se află rezultatul interogatoriului luat lui ]. T. Maston 
de către comisia de anchetă, indignarea tuturor luă forme 
cu adevărat îngrijorătoare pentru securitatea acestui tunar 
în retragere. Presiunile asupra guvernului american se 


accentuară atât de mult, iar intervenţia delegaților 
europeni şi a opiniei publice deveni atât de violentă, încât 
ministrul de interne, John S. Wright. fu nevoit să ceară 
colegilor săi autorizaţia de a interveni manu militari68. 

În seara de 10 martie, ]. T. Maston era în biroul lui din 
Balistic-Cottage, cufundat în cifre, când clopoţelul 
telefonului începu să sune cu înfrigurare. 

— Allo!... Allo! murmură membrana magnetică, pusă în 
mişcare de un glas tremurător care arăta o mare nelinişte. 

— Cine vorbeşte? întrebă ]. [. Maston. 

— Mistress Scorbitt. 

— Şi ce vrea Mistress Scorbitt? 

— Să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru!... Am fost 
informată că în seara asta chiar... 

Încă nu pătrunsese întreaga frază în urechile lui ].T. 
Maston, când uşa casei fu împinsă cu lovituri de umăr. 

Larmă grozavă pe scara care ducea spre birou. Un glas 
protesta. 

Alte glasuri îl acopereau. Apoi cineva căzu. 

Era negrul Fire-Fire, care se rostogolea din treaptă în 
treaptă, după ce încercase zadarnic să apere căminul 
stăpânului său împotriva cotropitorilor. 

După o clipă, uşa biroului sărea în ţăndări, şi în prag apăru 
un comisar de poliţie, urmat de o echipă de agenţi. 

Comisarul primise ordin să facă o percheziţie domiciliară 
în cottage, să ridice toate hârtiile cu însemnări şi să-l 
aresteze pe ]. I. Maston. 

Pasionatul secretar al „Clubului artileriştilor” puse mâna 
pe un revolver, amenințând grupul că va trage toate cele 
şase gloanţe. 

Cât ai bate din palme, ]. I. Maston fu dezarmat de 
numeroşii lui adversari, iar hârtiile acoperite de formule şi 
de cifre fură strânse de pe masă. 

Deodată, Maston se smuci brusc, scăpând din mâinile 
poliţiştilor, şi înşfăcă un carnet care, probabil, cuprindea 
toate formulele calculelor sale. 


Agenţii se aruncară să i-l smulgă, odată cu viaţa dacă era 
necesar... 

Dar Maston îl deschise repede, rupse cu dinţii ultima filă şi 
apoi, şi mai repede, o înghiţi ca pe un bulin. 

— Poftiţi acum de-o mai luaţi! strigă el cu glasul lui 
Leonida la Termopile. 

După o oră, ]. I. Maston era întemnițat în închisoarea din 
Baltimore. 

Mare noroc a avut că lucrurile s-au întâmplat aşa, fiindcă 
populaţia era dispusă să treacă la acţiuni foarte regretabile 
pentru el - şi poliţia nu le-ar fi putut împiedica. 

Capitolul XI. 

ÎN CARE SE ARATĂ CE SE GĂSEŞTE ŞI CE NU SE MAI 
GĂSEŞTE ÎN CARNETUL LUI ]. I. MASTON. 

Carnetul căzut în mâinile poliţiei din Baltimore avea vreo 
treizeci de pagini, împestriţate cu ecuaţii, formule şi apoi 
numere care constituiau totalitatea calculelor făcute de ]. 1. 
Maston. Era o lucrare de mecanică superioară, care nu 
putea fi înţeleasă decât de specialişti. 

Exista acolo chiar ecuaţia forţelor vii, care fusese folosită 
pentru a rezolva problema călătoriei spre Lună şi care, în 
plus, conţinea şi expresiile în legătură cu atracţia Lunii. 

Într-un cuvânt, omul obişnuit n-ar fi înţeles o iotă. De 
aceea, comisia a hotărât să anunţe publicului doar datele 
generale şi rezultatele pe care întreaga lume le aştepta cu 
atâta înfrigurare de săptămâni de zile. 

Şi ele au fost date ziarelor spre publicare, îndată ce 
membrii comisiei de anchetă luară cunoştinţă de formulele 
celebrului calculator. Toate ziarele, indiferent de culoarea 
lor politică, le aduseră la cunoştinţa lumii întregi. 

Dar mai întâi trebuie să se ştie că lucrările lui ]. IT. Maston 
nu puteau nici pe departe să fie puse în discuţie. După cum 
se spune, o problemă enunțată corect este pe jumătate 
rezolvată - şi această problemă era foarte clară. Dealtfel, 
calculele fuseseră făcute cu prea multă precizie, astfel încât 
nici unuia dintre membrii comisiei de anchetă nu i-a mai 


trecut prin minte să pună la îndoială exactitatea şi 
consecinţele lor. Dacă operaţia ar fi fost dusă până la capăt, 
axa pământească ar fi fost cu siguranţă modificată, iar 
catastrofele prevăzute aveau să se producă în toată 
amploarea lor. 

„NOTA REDACTATĂ SUB ÎNGRIJIREA COMISIEI DE 
ANCHETĂ DIN BALTIMORE. 

PENTRU A FI COMUNICATĂ ZIARELOR ŞI REVISTELOR 
DIN LUMEA VECHE ŞI LUMEA NOUĂ. „ 

Efectul urmărit de consiliul de administraţie al lui North 
Polar Practical Association, şi care are drept scop înlocuirea 
vechii axe pământeşti cu una nouă, este obţinut prin 
izbitura provocată de reculul unei arme aflate într-un punct 
anumit al Pământului. Dacă partea de jos a acestei arme va 
fi bine fixată în pământ, cu siguranţă că ea îşi va transmite 
izbitura asupra întregii noastre planete. 

Arma la care s-au oprit inginerii acestei societăţi nu-i 
altceva decât un tun uriaş. Efectul ar fi nul dacă s-ar trage 
vertical. Pentru a se produce un efect maxim, ţeava tunului 
trebuie îndreptată orizontal spre nord sau spre sud. 
„Barbicane şi Co.” au ales această din urmă direcţie, astfel 
încât reculul va produce o lovitură cu direcţia nord - 
lovitură asemănătoare cu cea dată unei bile de biliard 
„tăiată” foarte uşor”. 

lată că lucrurile se prezentau chiar aşa cum îşi imaginase 
inteligentul Alcide Pierdeux! 

„Când va fi trasă lovitura, centrul Pământului se va 
deplasa într-o direcţie paralelă cu direcţia loviturii. Faptul 
acesta va putea duce la schimbarea orbitei Pământului şi, în 
consecinţă, la schimbarea duratei anului. Schimbarea va fi 
însă atât de mică, încât poate fi socotită absolut neglijabilă. 
În acelaşi timp, Pământul va căpăta o mişcare de rotaţie în 
jurul unui ax situat în planul Ecuatorului. Această nouă 
mişcare de rotaţie ar continua în veci în jurul noii axe - 
dacă nu ar exista actuala mişcare de rotaţie a Pământului. 


Dar această mişcare există în jurul liniei Polilor şi, 
combinându-se cu cea de-a doua rotaţie produsă de recul, 
va da naştere unei noi axe, al cărei Pol se va situa la o 
distanţă X de Polul vechi. Pe de altă parte, dacă lovitura de 
tun va fi trasă în momentul când punctul vernal - una dintre 
cele două intersecţii ale Ecuatorului cu ecliptica - va fi la 
nadir faţă de locul unde va fi trasă lovitura, iar reculul va fi 
destul de puternic pentru a deplasa vechiul Pol cu 23*28,, 
noua axă pământească va deveni perpendiculară pe planul 
orbitei sale, adică Pământul va ajunge în situaţia în care se 
găseşte, aproximativ, planeta Jupiter. 

Se ştie care ar fi consecinţele perpendicularităţii axei pe 
orbită. Preşedintele Barbicane le-a arătat în şedinţa din 22 
decembrie. 

Dar, ţinând seama de volumul Pământului şi de forţa 
mişcării sale de rotaţie, se pune întrebarea: ar putea fi 
găsită o gură de foc atât de puternică, încât reculul ei să 
poată produce o modificare a aşezării Polului - şi încă o 
modificare de 23*28'? 

Da, dacă s-ar construi un tun sau o serie de tunuri, cu 
dimensiunile cerute de legile mecanicii sau, în cazul când 
nu s-ar respecta aceste dimensiuni, dacă inventatorii lor ar 
avea la dispoziţie un explozibil de o forţă capabilă să dea 
proiectilului viteza necesară unei asemenea deplasări. 

Dacă am lua, de pildă, tipul de tun de 27 centimetri al 
marinei franceze (model 1875), care aruncă un proiectil de 
180 de kilograme cu o viteză de 500 metri pe secundă, şi i- 
am da dimensiuni de 100 de ori mai mari, ceea ce ar face ca 
volumul lui să fie de 100 x 100 x 100, adică de un milion de 
ori mai mare, acest tun ar putea arunca un proiectil de 180 
000 tone. Dacă, în plus, explozibilul ar fi destul de puternic 
ca să imprime proiectilului o viteză de 5 600 ori mai mare 
decât cea obţinută cu praful de puşcă obişnuit - atunci s-ar 
obţine rezultatul dorit. Într-adevăr, având o viteză iniţială 
de 2 800 kilometri pe secundă, proiectilul acesta nu ar mai 
cădea înapoi pe Pământ, astfel încât nu ar mai fi nici în 


primejdie ca izbitura lui, la cădere, să pună lucrurile în 
vechea lor ordine. 

Ei bine, din nenorocire pentru securitatea globului 
pământesc - şi oricât de extraordinar ar părea lucrul acesta 
- ]. T. Maston şi colegii lui dispun de acest explozibil de o 
putere aproape fără limită. Noul explozibil nu poate suferi 
nici o comparaţie cu cel care a fost folosit de tunul 
Columbiad care a trimis un proiectil de la Pământ spre 
Lună. Acest explozibil a fost inventat de căpitanul Nicholl. 
Substanțele care intră în compoziţia explozibilului rămân 
mai departe o taină, în carnetul lui ]. I. Maston se găsesc 
numai însemnări necomplete. Matematicianul se 
mulţumeşte să pomenească despre el, numindu-l „meli- 
melonită”. 

Tot ce se ştie este că se obţine în urma reacției dintre un 
amestec de substanţe organice şi acid azotic. 

Un oarecare număr de radicali monovalenţi - se substituie 
unui număr egal de atomi de hidrogen, obținându-se un 
explozibil care, ca şi fulmicotonul, este format printr-o 
combinaţie şi nu printr-un simplu amestec de elemente care 
ard şi altele care ajută arderea. 

În orice caz, explozibilul acesta are o forţă mai mult decât 
suficientă pentru a arunca un proiectil de 180 000 de tone 
dincolo de cercul atracției pământeşti. În consecinţă, nu 
mai încape nici o îndoială că reculul tunului va produce 
următoarele efecte: schimbarea axei, deplasarea Polului cu 
23*28' şi perpendicularitatea noii axe pe planul eclipticii. 
Acestea vor pricinui toate catastrofele de care lumea 
întreagă este, pe bună dreptate, îngrozită. 

Totuşi, omenirea mai are o şansă să scape de consecinţele 
acestei acţiuni, care urmăreşte să modifice într-atât situaţia 
geografică şi meteorologică a globului pământesc. 

Este, oare, cu putinţă să se fabrice un tun, cu un volum de 
un milion de ori mai mare decât volumul tunului de 27 de 
centimetri? Cu tot progresul industriei metalurgice, care a 
realizat podurile de la Tay şi Forth, viaductul de la Garabit 


şi turnul Eiffel, se poate oare admite că vor reuşi inginerii 
să construiască această armă uriaşă, fără a mai vorbi de 
proiectilul uriaş de 180 000 de tone, care va fi aruncat în 
spaţiu? 

Putem pune la îndoială o asemenea realizare. Iată unul din 
motivele care ar face ca încercarea lui „Barbicane şi Co.” să 
nu reuşească. Dar situaţia rămâne totuşi deosebit de 
neliniştitoare, deoarece se pare că noua societate anonimă 
a şi început să lucreze. 

După cum se ştie, numiții Barbicane şi Nicholl sunt plecaţi 
din Baltimore şi chiar din America. Au plecat de mai bine de 
două luni. Unde s-au dus?... Cu siguranţă că în punctul 
acela necunoscut de pe globul pământesc, unde totul 
trebuie să fie gata pentru a încerca acţiunea plănuită. 

Dar unde se află punctul acesta? Nu-l ştie nimeni şi, deci, 
nu se poate întreprinde urmărirea îndrăzneţilor 
„răufăcători” (sic!) care vor să dea lumea peste cap, numai 
ca să poată exploata, pentru profitul lor, noi zăcăminte de 
cărbune. 

Nu încape nici o îndoială că punctul acesta de pe globul 
pământesc era trecut în carnetul lui ]. I. Maston pe ultima 
pagină, unde erau rezumate toate lucrările sale. Dar ultima 
pagină a fost ruptă cu dinţii şi înghițită de complicele lui 
Impey Barbicane, iar acest complice, întemnițat acum în 
închisoarea din Baltimore, refuză să spună măcar o vorbă. 

Aceasta este situaţia. Dacă preşedintele Barbicane 
reuşeşte să fabrice tunul acela uriaş şi proiectilul tot atât de 
uriaş, dacă - într-un cuvânt - operaţia va fi făcută în 
condiţiile arătate mai sus, el va reuşi să modifice vechea axă 
pământească, iar Pământul va fi supus acestei „experienţe 
criminale” (sic!) peste şase luni. 

Într-adevăr, a fost aleasă data când focul de tun va avea 
cel mai mare efect, dată la care izbitura aplicată 
Pământului va avea maximum de intensitate. 

Data aceasta este 22 septembrie, la 12 ore după trecerea 
Soarelui peste meridianul locului X. 


În clipa de faţă cunoaştem următoarele date: 1) că se va 
trage cu un tun de un milion de ori mai voluminos decât 
tunul de 27 centimetri; 2) că tunul acesta va arunca un 
proiectil de 180 000 de tone; 3) că acest proiectil va avea o 
viteză iniţială de 2 800 kilometri; 4) că focul de tun va fl tras 
la 22 septembrie, 12 ore după trecerea Soarelui peste 
meridianul locului stabilit. 

Din toate aceste date, se poate deduce oare poziţia 
punctului X unde va avea loc operaţiunea? 

„Bineînţeles că nu!” au răspuns savanții din comisia de 
anchetă. 

Într-adevăr, nici un element nu permite să se calculeze 
care va fi punctul X, deoarece niciunul din calculele lui ]. T. 
Maston nu arată prin ce loc al globului va trece noua axă, 
adică unde se vor afla noii Poli ai Pământului. Ştim că la 
23*28' de vechiul Pol. Dar este imposibil de aflat pe ce 
meridian. 

În consecinţă, este imposibil de stabilit care vor fi 
teritoriile ce se vor pomeni la o altitudine mai joasă sau mai 
ridicată faţă de nivelul mării în urma schimbării acestui 
nivel, precum şi care vor fl oceanele transformate în 
continente. 

Şi totuşi, potrivit calculelor lui ]. I. Maston, această 
schimbare de nivel a oceanelor va fi foarte mare, după 
modificarea axei. Imediat după lovitură, suprafaţa 
oceanelor va lua forma unui elipsoid de revoluţie, în jurul 
noii axe polare, iar nivelul păturii lichide se va schimba 
aproape în toate punctele globului. 

Într-adevăr, intersecţia vechiului şi noului nivel al mărilor - 
două suprafeţe de revoluţie egale, ale căror axe se întâlnesc 
- va fi compusă din două curbe plane, ale căror planuri vor 
trece printr-o perpendiculară pe planul celor două axe 
polare şi, respectiv, prin cele două bisectoare ale unghiului 
celor două axe polare. (ext copiat cuvânt cu cuvânt după 
carnetul calculatorului). 


Rezultă deci că schimbarea maximă de nivel în plus sau în 
minus va fi de 8 415 metri faţă de nivelul vechi; diferite 
teritorii din anumite puncte ale globului se vor pomeni 
ridicate sau coborâte faţă de nivelul actual. Mărimea 
schimbării de nivel va descreşte treptat până la liniile de 
demarcaţie, împărțind globul în patru segmenţi, la limita 
cărora schimbarea de nivel va fi egală cu zero. 

Este demn de subliniat că vechiul Pol Nord va fi el însuşi 
acoperit de o pătură de apă groasă de peste 3 000 metri, 
deoarece, din pricină că Pământul este turtit la poli, el se 
află la o distanţă mai mică de centrul globului. Aşadar, 
teritoriul cumpărat de North Polar Practical Association ar 
urma să fie acoperit de apă şi, deci, imposibil de exploatat. 
Această situaţie a fost prevăzută de „Barbicane şi Co.”; 
după ultimele descoperiri, însă, se poate trage concluzia că 
la Polul Nord există un podiş înalt de peste 3 000 de metri. 

Cât priveşte punctele de pe globul pământesc care se vor 
cobori cu 8 415 metri sub nivelul apelor şi care, deci, vor 
avea de suferit consecinţe dezastruoase, nu pot fi 
determinate. Nici cei mai ingenioşi calculatori nu ar reuşi 
aşa ceva. În ecuaţia pe care o avem în faţă, există o 
necunoscută care nu poate fi rezolvată prin nici o formulă. 
Este vorba de situaţia precistă a punctului X, de unde va fi 
trasă lovitura de tun şi unde, deci, va avea loc izbitura... 
Dar X este taina celor ce au pus la cale această tristă 
afacere. 

În rezumat: locuitorii Pământului, indiferent de latitudinea 
unde trăiesc, sunt direct interesaţi să descopere taina, 
deoarece sunt direct ameninţaţi de activitatea firmei 
Barbicane and Co. 

În consecinţă, se atrage atenţia tuturor locuitorilor 
Europei, Africii, Asiei, Americii şi Oceaniei să cerceteze cu 
amănunţime dacă nu cumva în regiunea în care trăiesc se 
fac unele lucrări din domeniul balisticii69 ca turnare de 
tunuri, fabricare de explozibile sau de obuze, şi să observe 


prezenţa oricărui străin suspect, anunţându-se imediat 
Comisia de anchetă la Baltimore, Maryland, S.U.A. 

Să sperăm că acest anunţ va fi trimis înainte de 22 
septembrie a.c., dată care ameninţă să tulbure ordinea 
stabilită în sistemul planetei noastre”. 

Capitolul XII. 

ÎN CARE ]. I. MASTON CONTINUĂ SĂ TACĂ VITEJEŞTE. 
Aşadar, după tunul folosit pentru a trimite o ghiulea de la 
Pământ la Lună, iată acum tunul folosit pentru schimbarea 
axei pământeşti! Tunul! Mereu tunul! Oare tunarii ăştia din 

Gun-Club nu aveau nimic altceva în cap? Au fost oare 
cuprinşi de nebunia „artilerismului intensiv”? Au făcut deci, 
din tun ultima raţio70 pe lumea asta? A devenit, oare, arma 
asta brutală, împăratul Universului? 

Ei, da! Trebuie să admitem că tunul este maşinăria care s- 
a impus minţii preşedintelui Barbicane şi a colegilor lui. 
Când îţi închini toată viaţa balisticii, nu scapi atât de uşor 
de gândurile despre tunuri. După tunul Columbiad, din 
Florida, care a aruncat proiectilul de la Pământ la Lună, era 
normal ca oamenii ăştia să ajungă la tunul de dimensiuni 
uriaşe din... din locul X. Parcă-i şi auzi cum strigă cu glas 
răsunător: 

— Ochiţi Luna!... Tunul unu... foc! 

— Schimbaţi axa Pământului!... Tunul doi... foc! 

În acelaşi timp, lumea întreagă tare ar mai fi avut poftă să 
strige, arătând spre Gun-Club: 

— Asupra balamucului!... Tunul trei... foc! 

Într-adevăr, dacă „Barbicane şi Co.” şi-ar pune planul în 
aplicare, rezultatul ar justifica titlul acestei cărţi/1. Ceea ce 
s-ar întâmpla pe Pământ nu s-ar mai putea numi nici măcar 
„claie peste grămadă”, căci nu s-ar mai cunoaşte nici claie, 
nici grămadă; ar fi totul o vraişte sau, după expresia lui 
Alcide Pierdeux, „o prăpădenie generală”. 

Indiferent de ce ar fi urmat să fie, publicarea notei 
redactată de Comisia de anchetă a avut un ecou 
extraordinar. E drept că numai liniştitoare nu era. Calculele 


lui ]. I. Maston arătau că toate datele problemei fuseseră 
rezolvate în ce priveşte domeniul mecanicii. Era mult prea 
limpede că operaţiunea pusă la cale de preşedintele 
Barbicane şi căpitanul Nicholl avea să aducă o foarte 
regretabilă schimbare în mişcarea de rotaţie diurnă a 
Pământului. O axă nouă urma să înlocuiască pe cea veche. 
Şi urmările acestei înlocuiri erau destul de bine cunoscute! 

În consecinţă, opera firmei Barbicane and Co. fu definitiv 
condamnată, blestemată, denunţată blamului public. 
Membrii consiliului de administraţie ai societăţii „Polul 
Nord” nu mai aveau decât duşmani, atât în Lumea Nouă, 
cât şi în Lumea Veche. Doar câţiva descreieraţi din Statele 
Unite le mai ţineau isonul, dar aceştia erau destul de puţini. 

Dacă privim lucrurile din punct de vedere al securităţii lor 
personale, Barbicane şi Nicholl procedaseră foarte cuminte 
părăsind Baltimore şi America. Sunt toate motivele să se 
creadă că li s-ar fi putut întâmpla cine ştie ce nenorocire. La 
urma urmei, nimeni nu poate ameninţa, fără teamă de 
pedeapsă, pe cei o mie patru sute de milioane de locuitori ai 
Pământului, dându-le peste cap traiul zilnic prin 
schimbarea condiţiilor de viaţă şi ameninţându-le chiar 
existenţa, prin provocarea unei catastrofe generale! 

Dar cum să fi dispărut oare cei doi membri ai „Clubului 
artileriştilor” fără să lase nici o urmă? Cum au putut să 
plece, fără să atragă atenţia nimănui, atâţia oameni şi atâta 
material, cât ar trebui pentru o asemenea operaţie? Pentru 
transportarea încărcăturilor de material, de cărbune şi de 
meli-melonită ar fi fost necesare sute de vagoane sau de 
corăbii. Nimeni nu putea înţelege cum s-a putut realiza pe 
nesimţite un asemenea transport. Şi totuşi, aşa stăteau 
lucrurile! în plus, în urma unei anchete serioase, s-a 
constatat că nici o uzină metalurgică sau fabrică de produse 
chimice din lumea Nouă şi Lumea Veche nu primise vreo 
comandă. Chiar că nimeni nu mai înţelegea nimic! Se 
petreceau lucruri inexplicabile, fie! Dar de explicat tot 
trebuiau să fie explicate odată şi odată...! 


Dar dacă preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl, 
dispăruţi atât de misterios, erau la adăpost de orice 
primejdie imediată, colegul lor ]. I. Maston, deşi era destul 
de bine păstrat sub cheie, se putea aştepta la orice din 
partea publicului dornic de răzbunare. Lui Maston, însă, 
prea puţin îi păsa! Admirabil încăpățânat şi calculatorul 
ăsta! Era un om de fier, aidoma antebraţului său. Nimic nu-l 
putea face să se supună! 

Din fundul celulei sale din închisoarea oraşului Baltimore, 
secretarul „Clubului artileriştilor” urmărea cu mintea pe 
colegii lui, pe care nu-i putuse însoţi. Parcă-i vedea aievea 
pe preşedintele Barbicane şi pe căpitanul Nicholl pregătind 
opera lor nemaipomenită, în locul acela necunoscut de pe 
globul pământesc, unde nimeni nu va veni să-i tulbure. Îi 
vedea fabricând tunul uriaş, pregătind combinaţia de meli- 
melonită, turnând proiectilul care avea să se transforme în 
curând într-o planetă mică a sistemului solar. Acest 
proaspăt corp ceresc urma să poarte fermecătorul nume de 
Scorbitta, ca dovadă de dragoste şi preţuire faţă de bogata 
capitalistă din New-Park. Şi ]. I. Maston număra nerăbdător 
zilele care-l despărţeau de data fixată pentru tragerea 
focului de tun. 

Venise luna aprilie. Peste două luni şi jumătate, astrul zilei, 
după ce se va fi oprit pe Tropicul Racului în timpul 
solstițiului, va cobori către Tropicul Capricornului. După 
alte trei luni, va trece linia Ecuatorului şi va veni echinocțiul 
de toamnă. Atunci o să se sfârşească odată pentru 
totdeauna cu anotimpurile, care de milioane de secole vin 
regulat şi atât de „prosteşte” unul după altul, în răstimpul 
unui an pământesc. În anul 189... globul pământesc va 
suferi pentru ultima dată de această lipsă de egalitate între 
zile şi nopţi. De atunci înainte, între răsăritul şi apusul 
Soarelui va trece acelaşi număr de ore, indiferent de 
latitudine. 

Era într-adevăr o operă măreaţă, supraomenească, divină! 


]. T. Maston uitase de teritoriile polare şi de exploatarea 
zăcămintelor de cărbuni la vechiul Pol; el nu mai vedea 
decât consecinţele pe care operaţia aceasta le va avea în 
Univers. Scopul principal al societăţii se pierdea, în 
comparaţie cu transformările care urmau să schimbe faţa 
lumii. 

Şi când te gândeşti că lumea nu prea era bucuroasă să-şi 
schimbe înfăţişarea! 

]. T. Maston, deşi singur şi fără apărare în fundul celulei 
sale, rezista tuturor încercărilor de presiune. Membrii 
comisiei de anchetă îl vizitau în fiecare zi, dar nu puteau 
scoate nimic de la el. Atunci, John H. Prestice se gândi să se 
folosească de influenţa cuiva care, poate, va avea mai mult 
succes decât el: Mistress Evanghelina Scorbitt. Era 
cunoscut devotamentul de care era capabilă văduva aceasta 
respectabilă când era vorba de ]. I. Maston, ca şi interesul 
nemărginit pe care-l arăta ea faţă de celebrul calculator. 

În consecinţă, după o consfătuire, membrii comisiei 
hotărâră să permită doamnei Evangelina Scorbitt să vină 
să-l vadă pe deţinut ori de câte ori va voi. Nu era, oare, şi 
ea, aşijderea tuturor locuitorilor Pământului, ameninţată de 
reculul tunului-monstru? Oare palatul ei din New-Park o să 
fie mai cruțat de catastrofă decât coliba umilă a vânătorului 
sau wigwam-ul indianului din prerie? Oare nu era pusă în 
cumpănă şi viaţa ei, ca şi a ultimului dintre samoiezi sau 
dintre băştinaşii din Pacific? Iată ceea ce îi dădu să 
înţeleagă preşedintele comisiei, iată pentru ce fu rugată să 
folosească toată influenţa ei pe lângă ]. I. Maston. 

Dacă, în sfârşit, omul acesta o să se hotărască odată să 
deschidă gura, dacă o să vrea să spună locul unde fac 
pregătiri preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi, cu 
siguranţă, numerosul personal pe care trebuie să-l aibă cu 
ei, atunci o să mai rămână timp să fie căutaţi, să li se dea de 
urmă şi să se pună capăt chinurilor, înfrigurării şi groazei 
omenirii întregi. 


Aşadar, doamnei Evangelina Scorbitt i se dădu 
permisiunea să intre oricând în închisoare. Dorinţa ei cea 
mai arzătoare era doar să-l vadă pe ]. I. Maston smuls din 
mâinile poliţailor şi întors cu bine acasă. 

Dar cel ce o putea crede pe energica Evangelina sclava 
slăbiciunilor omeneşti, acela nu o cunoştea destul de bine! 
Dacă la 9 aprilie vreo ureche indiscretă s-ar fi lipit de uşa 
celulei lui Maston, imediat ce Mrs. Scorbitt intrase pentru 
prima dată acolo, iată ce ar fi auzit - nu fară oarecare 
surprindere: 

— În sfârşit, dragă Maston, te văd din nou! 

— Dumneata, Mistress Scorbitt?! 

— Da, scump prieten; după patru săptămâni, patru lungi 
săptămâni de despărţire... 

— Mai precis: douăzeci şi opt de zile, cinci ore şi patruzeci 
şi cinci de minute, răspunse ]. I. Maston, după ce se uită la 
ceas. 

— În sfârşit, suntem iarăşi împreună...! 

— Dar cum te-au lăsat să ajungi până la mine, dragă 
Mistress Scorbitt? 

— Cu condiţia să folosesc influenţa afecțiunii mele 
neţărmurite asupra celui faţă de care am asemenea 
sentimente! 

— Ce-mi aud urechile? Evangelina!... strigă ]. I. Maston. Ai 
consimţit oare să-mi dai asemenea sfaturi?... Ţi-a trecut 
cumva prin minte că aş putea să trădez pe prietenii noştri? 

— Eu să fac aşa ceva?... Atât de proastă părere ai despre 
mine, dragă Maston?... Eu, să te rog eu să-ţi sacrifici 
onoarea pentru a fi lăsat în pace?... Eu, să te împing eu la 
un act care ar pune pecetea ruşinii pe o viaţă întreagă 
închinată celor mai înalte speculaţii în domeniul mecanicii 
superioare? 

— Atunci e bine, Mistress Scorbitt! Văd acum din nou în 
dumneata pe generoasa acţionară a societăţii noastre. 
Nu!... Nu m-am îndok niciodată de sufletul dumitale 
mare...! 


— Îţi mulţumesc, dragă Maston! 

— În ceea ce mă priveşte, decât să destăinui secretul 
operei noastre, să spun în ce loc al Pământului se fac 
pregătiri pentru tragerea nemaipomenitului foc de tun, să 
vând - ca să zic aşa - taina aceasta pe care, din fericire, am 
reuşit să o ascund în străfundurile minţii mele, să permit 
acestor barbari să ne hărţuiască prietenii, decât să le dau 
posibilitatea să ne întrerupă lucrările care ne vor aduce 
bogăţie şi glorie... mai bine mor! 

— Minunatul meu Maston!... răspunse Mrs. Evangelina 
Scorbitt. 

Aceşti doi oameni, atât de strâns uniţi prin entuziasmul lor 
- şi, dealtfel, tot atât de smintiţi şi unul, şi altul - erau într- 
adevăr făcuţi să se înţeleagă. 

— Nu, niciodată n-au să afle numele ţării pe care calculele 
mele au arătat-o ca fiind locul care ne trebuie, adăugă ]. 1. 
Maston. Numele acestei ţări va ajunge nemuritor. Pot să mă 
ucidă dacă vor, dar taina nu mi-o vor afla! 

— Pot să mă ucidă şi pe mine, odată cu dumneata! strigă 
sus şi tare doamna Evangelina Scorbitt. Nici pe mine nu mă 
vor face să-mi descleştez gura...! 

— Din fericire, dragă Evangelina, ei nu ştiu că taina 
noastră e cunoscută şi de dumneata! 

— Şi ai crede, dragă Maston, că, deoarece sunt femeie, aş 
putea să dau în vileag această taină? Să trădez pe prietenii 
noştri, să te trădez pe dumneata? Nu, prietene, nu! N-au 
decât să ridice neciopliţii ăştia toată populaţia oraşelor şi 
satelor de pe Pământ împotriva dumitale, poate să pătrundă 
în celula asta toată lumea, ca să te smulgă de aici, şi eu tot 
cu dumneata voi rămâne! Ne vom mângăia cu gândul că 
murim împreună. 

Dacă asta se poate numi mângâiere, apoi putea ].T. 
Maston să viseze una mai frumoasă decât să moară în 
braţele doamnei Evangelina Scorbitt? 

Şi astfel se terminau de fiecare dată convorbirile dintre cei 
doi, ori de câte ori bogata văduvă venea să-l viziteze pe 


deţinut. 

Iar atunci când membrii comisiei de anchetă o întrebau 
care este rezultatul vizitelor sale, ea răspundea mereu: 

— Nimic până acum. Poate, cu timpul, o să obţin ceva... 

Ah, viclenie femeiască! 

„Cu timpul!” spunea ea. Dar timpul mergea cu paşi mari. 
Săptămânile treceau ca zilele, zilele ca orele, orele ca 
minutele. 

Veni şi luna mai. Doamna Evangelina Scorbitt nu obținuse 
nimic de la ]. I. Maston; şi dacă femeia aceasta, care se 
bucura de atâta influenţă asupra lui, dăduse greş, apoi 
nimeni nu mai putea nădăjdui să reuşească. Nu mai 
rămâneau oare decât resemnarea, aşteptarea catastrofei 
groaznice, renunţându-se la orice încercare de a se găsi 
vreo posibilitate” de împiedicare a acestei nenorociri? 

Ei bine, nu! în asemenea împrejurări, resemnarea nu se 
poate admite! Aşa că delegaţii puterilor europene deveniră 
mai insistenţi ca oricând. Între ei şi membrii comisiei de 
anchetă, pe care îi acuzau direct, se dădea o luptă 
necurmată. Până şi flegmaticul Jacques Jansen îşi părăsise 
firea blajină şi-i copleşea zilnic pe comisari cu tot felul de 
învinuiri. Colonelul Boris Karkov chiar se bătu în duel cu 
secretarul sus-zisei comisii, dar nu făcu altceva decât să-şi 
rănească uşor adversarul. Maiorul Donellan nu s-a bătut 
nici cu arme de foc, nici cu arme albe - fiindcă asemenea 
lucru nu se pomeneşte în Anglia - dar, asistat de secretarul 
său, Dean 'Toodrink, a schimbat câteva duzini de pumni în 
cadrul unui adevărat meci de box cu William S. Forster, 
flegmaticul misit de batog, omul de paie al societăţii „Polul 
Nord”, care dealtfel nu ştia nimic despre toată acţiunea 
pusă la cale. 

Pe scurt, lumea întreagă se coalizase ca să tragă la 
răspundere pe americanii din Statele Unite pentru faptele 
unuia dintre cei mai faimoşi fii ai lor, Impey Barbicane. Se 
ajunsese până acolo, încât mergea vorba că au să fie retraşi 
ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari acreditaţi pe lângă 


acest imprudent guvern din Washington şi apoi să i se 
declare război. 

Sărmana Americă! Ar fi fost şi ea foarte fericită să-i poată 
găbui pe Barbicane şi pe prietenii lui. De-a surda răspunse 
guvernul american că guvernele din Europa, Asia, Africa, 
Oceania au mână liberă să-l aresteze pe Barbicane oriunde 
va fi găsit, fiindcă nimeni nu mai voia să audă nimic. Dar 
până una-alta, era cu neputinţă de aflat locul unde 
Barbicane şi prietenii lui pregăteau îngrozitoarea lor 
operaţie. 

Guvernele statelor străine răspundeau guvernului 
american: „în mâinile voastre se află ]. 1. Maston, complicele 
lor! ]. 'I. Maston ştie tot despre Barbicane; faceţi-l să 
vorbească!” 

Să-l facă pe ]. I. Maston să vorbească! Mai lesne ar fi smuls 
o vorbă de la Harpocrate, zeul antic al tăcerii, sau de la 
şeful surdomut al Institutului surdo-muţilor din New-York. 

Neliniştea şi exasperarea lumii întregi crescură în aşa 
măsură, încât câţiva inşi mai practici îşi amintiră că sistemul 
de cazne din Evul Mediu avea oarecare calităţi şi citară 
cizmele cu piroane, foarfecele de tăiat mamelele, plumbul 
topit care dezlega limbile cele mai rebele, uleiul clocotit, 
calul de lemn, scufundarea în apă până la gură şi altele. De 
ce să nu se folosească în cazul de faţă aceste mijloace, pe 
care judecata de odinioară nu se codea să le folosească în 
situaţii nici pe departe atât de grave şi în cazuri personale, 
care nu interesau masele decât foarte indirect. 

Dar trebuie s-o recunoaştem; ceea ce era valabil pentru 
Evul Mediu, nu mai era valabil pentru un secol atât de plin 
de blândeţe şi omenie cum este secolul al XIX-lea, 
caracterizat prin inventarea mitralierii, a gloanţelor de 7 
milimetri şi cu bătaie necrezut de lungă - un secol care 
admite în relaţiile internaţionale folosirea obuzelor cu 
melinită, roburită, bellită, panclastită, meganită şi alte 
substanţe în ită, care, ce-i drept, nu înseamnă mai nimic pe 
lângă meli-melonită. 


Aşadar, ]. I. Maston nu avea de ce să se teamă că va fi pus 
la cazne pentru a fi făcut să vorbească. Mai rămăsese doar 
speranţa că, înțelegând până la urmă ce răspundere apasă 
pe umerii lui, se va hotări să vorbească sau că, dacă se va 
încăpăţâna să nu scoată o vorbă, întâmplarea va face ca 
secretul să fie descoperit la timp. 

Capitolul XIII. 

LA SFÂRŞITUL CĂRUIA ]. T. MASTON DĂ UN RĂSPUNS 
DE-A DREPTUL EPIC. 

Timpul mergea însă înainte şi, după toate probabilitățile, 
mergeau înainte şi lucrările executate undeva - nimeni nu 
ştia unde - de preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl, 
în condiţii atât de ciudate. 

Totuşi, cum se făcea că o asemenea operaţie, care cerea 
construirea unei uzine uriaşe, ridicarea unor cuptoare 
înalte pentru căpătarea metalului necesar turnării unui tun 
de un milion de ori mai mare decât tunul de 27 de 
centimetri al marinei franceze, precum şi turnării unui 
proiectil de 180 000 de tone, care necesita angajarea 
câtorva mii de lucrători, transportul şi cazarea lor - cum se 
făcea că o asemenea operaţie putea fi săvârşită în taină? în 
ce punct din Lumea Nouă sau Lumea Veche se instalaseră 
atât de tainic Barbicane şi prietenii săi, încât nu treziseră 
deloc bănuiala populaţiei din jur? Oare într-o insulă 
părăsită din Oceanul Pacific sau Oceanul Indian? Dar în 
zilele noastre nu mai există insule pustii, fiindcă englezii au 
pus mâna pe toate. Doar dacă noua societate anonimă n-o fi 
descoperit vreuna, special pentru nevoile ei! Iar ca să-ţi 
treacă prin minte că şi-ar fi stabilit uzinele undeva la Polul 
Nord sau Polul Sud - aşa ceva, nu! Ar fi fost cu totul 
anormal! Oare nu se hotărâse North Polar Practical 
Association să mute din locul lor aceste regiuni tocmai din 
pricină că nu putea ajunge la asemenea latitudini? 

Dealtfel, căutarea preşedintelui Barbicane şi a căpitanului 
Nicholl de-a curmezişul continentelor sau a insulelor, chiar 
numai în părţile mai uşor de cercetat, ar fi însemnat curată 


pierdere de vreme. Carnetul confiscat de la secretarul 
„Clubului artileriştilor” nu arăta că focul de tun va fi tras de 
undeva din apropiere de Ecuator? Or, acolo se găsesc 
regiuni locuibile, dacă nu chiar locuite de oameni civilizaţi. 
Aşadar, dacă locul experienţei fusese ales în apropierea 
Ecuatorului, acest punct nu se putea găsi nici în America, 
adică de-a curmezişul Perului şi Braziliei, nici în insulele 
Sonde, Sumatra, Borneo, nici în arhipelagul Celebes şi nici 
în Noua Guinee - întrucât în niciunul din aceste locuri nu s- 
ar fi putut săvârşi o asemenea operaţiune fără ştirea 
populaţiei. După toate probabilitățile operaţiunea n-ar fi 
putut fi săvârşită în taină nici în Africa Centrală, în regiunea 
Marilor Lacuri, tăiată de Ecuator. Este drept că mai 
rămâneau insulele Maldive din Oceanul Indian, insulele 
Amiralității, Gilbert, Crăciunului şi Galapagos în Oceanul 
Pacific şi insula San-Pedro în Atlantic. Dar cercetările făcute 
în aceste locuri n-au dus la nici un rezultat. Rămâneau de 
făcut doar presupuneri, care nu aveau deloc darul de a 
potoli groaza ce cuprinsese lumea întreagă. 

Ce credea oare Alcide Pierdeux despre toate acestea? Mai 
„sulfuric” ca oricând, el se gândea mereu la diferitele 
consecinţe ale acestei chestiuni. Era într-adevăr uimitor, ba 
chiar „bubuitor”, dar nu imposibil ca Nicholl să fi inventat 
un explozibil atât de puternic, adică să fx fabricat acea meli- 
melonită cu o putere de expansiune de 3-4 mii de ori mai 
mare decât a celor mai puternice explozibile folosite în 
războai şi de 5 600 de ori mai puternică decât blajinul praf 
de puşcă al strămoşilor noştri. Nu putem şti ce rezervă 
viitorul acestui gen de progres care caută distrugerea unor 
armate întregi, indiferent de distanţă. În orice caz, 
schimbarea axei pământeşti, prin izbitura produsă de 
reculul unui tun, era o chestiune care punea pe gânduri 
chiar şi pe inginerul francez. 

Adresându-se în petto72 preşedintelui consiliului de 
administraţie al societăţii, Alcide Pierdeux spunea: „Este 
drept, preşedinte Barbicane, că Pământul suportă în flecare 


zi toate izbiturile care se produc la suprafaţa lui. Este sigur 
că, atunci când sute de mii de oameni încep să petreacă 
aruncându-şi unii altora mii de proiectile de câteva 
kilograme flecare, sau milioane de alte proiectile de câteva 
grame flecare, ca şi atunci când merg, fac o săritură sau 
întind braţul sau chiar când o globulă de sânge se plimbă 
prin artere - toate acestea acţionează asupra masei 
globului nostru. Aşadar, maşinăria ta uriaşă o să producă 
izbitura necesară! Dar - flr-ar să fie de integrală! - oare 
zguduitura asta o să fie suficientă ca să răstoarne 
Pământul? Trebuie să recunosc că ecuaţiile animalului de 
Maston demonstrant precis lucrul ăsta!” 

La drept vorbind, Alcide Pierdeux nu putea decât să 
admire calculele ingenioase ale secretarului „Clubului 
artileriştilor”, pe care membrii comisiei de anchetă le 
puseseră la dispoziţia tuturor savanților în stare să le 
priceapă. Şi Alcide Pierdeux, care citea lucrările de algebră 
aşa cum un ins oarecare citeşte gazeta, găsea în această 
lectură un farmec nespus. 

Dar dacă se va produce talmeş-balmegşul, câte nenorociri 
se vor abate asupra planetei noastre! Cataclisme, oraşe 
făcute una cu pământul, munţi mutaţi din loc, oameni ucişi 
cu milioanele, mări şi oceane ieşite din albiile lor şi 
provocând inundaţii îngrozitoare! 

Se vor petrece aceleaşi nenorociri ca la un cutremur de o 
violenţă nemaipomenită. 

„Măcar dacă blestematul de praf de puşcă al căpitanului 
Nicholl ar fi mai slab! mormăi mai departe Alcide Pierdeux. 
Am putea trage atunci nădejdea că proiectilul o să vină din 
nou să izbească Pământul, fie în faţa locului de unde a fost 
tras, fie în spatele acestui loc, după ce ar face ocolul 
Pământului. În acest caz, noua lovitură ar pune din nou 
lucrurile în situaţia lor de mai înainte şi într-un timp destul 
de scurt - nu însă fără să fi provocat mai întâi o serie de 
dezastre mari. Dar visează şi pune-ţi poftă-n cui! Mulțumită 
meli-melonitei lor, proiectilul ăsta o să descrie o ciozvârtă 


de hiperbolă, aşa că nu va mai veni să ceară scuze 
Pământului că l-a deranjat, punându-l din nou în poziţia 
dinainte!”. 

Spunând acestea, Alcide Pierdeux făcea gesturi mari ca un 
semafor, riscând să spargă totul pe o rază de doi metri. 

Apoi continuă: „Dacă s-ar cunoaşte măcar locul de unde o 
să se tragă cu tunul, aş putea calcula repede pe care din 
marile cercuri ale Pământului schimbarea de nivel a apelor 
mărilor va fi egală cu zero, ca şi punctele unde schimbarea 
de nivel ar ajunge la maximum! S-ar putea spune atunci 
oamenilor să-şi ia din vreme teleguţa, înainte ca oraşele sau 
căsuţele lor să facă tumba! Dar de unde să aflu asta?” 

Şi arcuindu-şi mâna pe deasupra pufului rar care-i 
împodobea ţeasta, adăugă: „Hm! Dacă stau şi mă gândesc 
mai bine, consecinţele zguduirii ar putea să fie mult mai 
complicate decât credem. Oare de ce nu ar profita de 
ocazie şi vulcanii şi nu ar începe nişte erupții fără frâu, 
aidoma unui pasager cuprins de rău de mare, revărsând 
materiile deplasate din măruntaiele lor? Şi de ce o parte din 
oceanele ale căror ape s-ar umfla nu s-ar năpusti apoi în 
craterele vulcanilor? Naiba să mă ia dacă nu s-ar putea 
produce nişte explozii care să facă praf şi pulbere din toată 
maşina noastră pământească! Ah, blestematul de Maston, 
cum se încăpăţânează el să rămână mut! Priviţi-l cum se 
joacă cu bila noastră pământească, făcând cu ea 
giumbuşlucuri pe biliardul Universului!” 

Aşa îşi zicea în gând Alcide Pierdeux. Curând, aceste 
ipoteze îngrozitoare fură reluate şi discutate de ziarele din 
lumea întreagă. Ce mai însemnau trombele marine, valurile 
cât casa, potopul de ploi care din când în când rad ca în 
palmă câte o părticică din Pământul nostru, în comparaţie 
cu răsturnările ce aveau să fie produse de operaţiunea pe 
care o puneau la cale Barbicane şi ai lui? Şi apoi, asemenea 
catastrofe sunt doar parţiale! Dispar câteva mii de oameni, 
iar cei ce rămân aproape că nici nu se simt tulburaţi în 
tabieturile lor. 


lată de ce, pe măsura apropierii datei fatale, până şi cei 
mai curajoşi dintre oameni se simțeau cuprinşi de groază. 
Predicatorii aveau un prilej straşnic să prorocească sfârşitul 
lumii. Ai fi crezut că te trezeşti în acea înfiorătoare perioadă 
a anului 1000, când cei vii şi-au închipuit la un moment dat 
că vor fi aruncaţi cu toţii în împărăţia morţilor. 

Să ne reamintim ce s-a petrecut în vremea aceea. Luându- 
se după un verset din Apocalips, mulţi au crezut că se 
apropie ziua de apoi. Ei aşteptau semnele mâniei, prezise 
de scriptură. Fiul pierzării, Antichristul, urma să se arate 
lumii. 

„În ultimii ani ai celui de al X-lea secol - povesteşte H. 
Martin - se întrerupsese totul: petreceri, afaceri, treburi, 
până şi munca la câmp.,De ce, îşi spuneau oamenii, să ne 
gândim la un viitor care nu va fi niciodată? Mai bine să ne 
gândim la veşnicia care începe mâine!” Toţi se mulţumeau 
să facă faţă doar nevoilor imediate: moşiile, castelele erau 
date de pomană mănăstirilor, pentru câştigarea unor 
protectori în împărăţia cerurilor, unde aveau să intre toţi. 
Multe dintre hrisoavele de danii făcute bisericilor încep prin 
aceste cuvinte:Apropiindu-se sfârşitul lumii şi prăbuşirea ei 
fiind tare aproape...” Când veni termenul fatal, lumea se 
înghesui în biserici. În capele, în edificii închinate lui 
Dumnezeu, aşteptând. cu groaza în oase, să audă răsunând 
în slava cerului cele şapte trâmbiţe ale celor şapte îngeri ai 
judecății de apoi”. 

După cum se ştie, prima zi a anului 1000 a trecut fără ca 
legile naturii să fi fost cumva tulburate. 

De data aceasta, însă, nu mai era vorba de o catastrofă 
întemeiată pe nişte texte obscure, specifice bibliei. Era 
vorba de o modificare a echilibrului Pământului, având ca 
bază calculele nediscutate şi de nediscutat - o experienţă 
pe care progresul ştiinţelor balistice şi mecanice o făcea 
absolut cu putinţă de transpus în fapt. De data asta, mările 
nu aveausă scoată la iveală morţii, ci urmau să înghită cu 


milioanele pe cei vii, târându-i în străfundurile noilor 
adâncuri. 

Rezultatul a fost că, în ciuda schimbărilor produse în 
sufletul omenesc de influenţa ideilor moderne, groaza 
cuprinsese atât de mult omenirea, încât unele practici din 
anul 1000 s-au repetat cu aceeaşi frenezie apropiată de 
nebunie. Niciodată oamenii nu şi-au făcut cu atâta grabă 
pregătirile de plecare într-o lume mai bună! Niciodată nu 
au fost date atâtea acatiste! Niciodată nu s-au făcut atâtea 
împărtăşiri ale celor pe patul de moarte şi care se pocăiau 
în ceasul al doisprezecelea! Ba, s-a vorbit chiar să se ceară 
papei o iertare generală de păcate, acordată prin edict 
tuturor oamenilor de bună credinţă, cuprinşi însă şi de 
bună panică. 

Fireşte că, aşa stând lucrurile, situaţia lui ]. I. Maston 
devenea din zi în zi mai critică. Mrs. Evangelina Scorbitt 
era tot timpul îngrozită gândindu-se că matematicianul ar 
putea să cadă victimă răzbunării obşteşti. Se poate chiar să- 
i fi trecut prin minte ideea de a-l sfătui să rostească odată 
cuvântul pe care nu voia să-l spună nici în ruptul capului, 
dând dovadă de o nemaipomenită încăpățânare. Dar ea n-a 
îndrăznit să-i dea un asemenea sfat - şi bine a făcut, fiindcă 
s-ar fi expus unui refuz categoric. 

Este lesne de înţeles că acum până şi populaţia din 
Baltimore era greu de liniştit, căci fusese şi ea cuprinsă de 
groază, fiind aţâţată de cele mai multe din ziarele apărute 
în America şi de ştirile care veneau din „cele patru colţuri 
ale Pământului”, pentru a folosi limbajul apocaliptic al lui 
loan evanghelistul din vremea lui Domițian. Cu siguranţă că 
dacă Maston ar fi trăit pe vremea acestui faimos prigonitor, 
cazul lui s-ar fi rezolvat rapid: ar fi fost aruncat fiarelor. Dar 
calculatorul s-a mulţumit să spună doar atât: „Şi acum sunt 
tot în ghearele fiarelor!”. 

Indiferent care ar fi fost situaţia, acum neclintitul ]. 1. 
Maston rămânea nestrămutat în muţenia lui, refuzând să 
destăinuiască unde se află locul X. El îşi dădea prea bine 


seama că, dacă l-ar spune, preşedintele Barbicane şi 
căpitanul Nicholl ar fi împiedicaţi să-şi continue opera. 

La urma urmei, era frumoasă lupta aceasta de unul singur 
împotriva lumii întregi! Nici nu mai e nevoie să spunem cât 
de mult crescuse ]. T. Maston în ochii doamnei Evangelina 
Scorbitt, ca şi a colegilor lui din Gun-Club. Trebuie să 
recunoaştem că vitejii ăştia încăpăţânaţi, aşa cum sunt 
tunarii la pensie, ţineau morţiş la planurile lui Barbicane. Pe 
de altă parte, secretarul „Clubului artileriştilor” ajunsese 
atât de cunoscut în toată lumea, încât numeroase persoane 
îi trimiteau scrisori, aşa cum se trimit criminalilor celebri, 
sperând că au să primească un răspuns, scris de mâna care 
urma să dea Pământul peste cap. 

E drept că lucrul putea să pară frumos, dar devenea şi din 
ce în ce mai primejdios. Închisoarea din Baltimore era zi şi 
noapte înconjurată de mulţime. Se auzeau întruna strigăte, 
şi vuiet, şi larmă. Cei mai furioşi voiau să-l linşeze pe ]. 1. 
Maston hâc et nunc73. Poliţia îşi dădea seama că n-o să-l 
mai poată apăra multă vreme. 

Vrând să dea satisfacţie maselor americane ca şi 
popoarelor străine, guvernul de la Washington hotări în 
cele din urmă să-l dea în judecată pe ]. [. Maston şi să-l 
aducă în faţa juraţilor. 

În faţa unor juraţi îngheţaţi de groază, cu siguranţă că la 
proces „nu se va bate apa-n piuă”, cum spunea Alcide 
Pierdeux, care, în ceea ce îl priveşte, simţea oarecare 
simpatie faţă de încăpăţânarea acestui calculator. 

lată de ce în dimineaţa zilei de 5 septembrie, preşedintele 
comisiei de anchetă se prezentă el însuşi în celula 
întemniţatului. 

La cererea lui insistentă, Mrs. Evangelina Scorbitt fusese 
autorizată să-l însoţească. Cine ştie? Poate că acum, la 
ultima încercare, influenţa acestei femei îl putea face să 
deschidă gura... Nu trebuia neglijată nici cea mai mică 
şansă... Orice mijloc era bun, dacă putea să ducă la 
dezlegarea tainei. Dacă nu se va reuşi, se va mai vedea ce-i 


de făcut. „Să vedem! spuneau oamenii care gândeau ceva 
mai mult. În definitiv, ce-o să câştigăm dacă o să-l 
spânzurăm pe Maston, iar catastrofa tot o să se producă, în 
toată grozăvia ei?”. 

Aşadar, în ziua de 5 septembrie, către ora 11, ]. I. Maston 
se găsea în prezenţa doamnei Evangelina Scorbitt şi a lui 
John H. Prestice, preşedintele comisiei de anchetă. 

Intrarea în miezul problemei a fost foarte simplă. Apoi, în 
convorbirea care a urmat, au fost puse următoarele 
întrebări şi date următoarele răspunsuri - foarte aspre din 
partea unuia şi foarte calme din partea celuilalt. 

Şi cui i-ar fi venit să creadă că de data asta cel calm avea 
să fie tocmai ]. I. Maston? 

— Te întreb pentru ultima dată: vrei să răspunzi? începu 
John H. Prestice. 

— În legătură cu ce? spuse ironic ]. T. Maston. 

— În legătură cu locul unde a plecat colegul dumitale 
Barbicane. 

— Am răspuns de o sută de ori la întrebarea asta. 

— Răspunde pentru a o suta una oară. 

— Barbicane se află acolo de unde o să se tragă cu tunul. 

— Şi unde se află locul de unde o să se tragă cu tunul? 

— Acolo unde se află colegul meu Barbicane. 

— Ia seama, ]. I. Maston! 

— La ce? 

— La consecinţele refuzului dumitale de a răspunde şi 
care vor avea drept rezultat... 

—,că n-o să aflaţi niciodată ceea ce nici nu trebuie să 
Ştiţi... 

— Ceea ce avem dreptul să ştim! 

— Nu sunt de aceeaşi părere. 

— Te dăm pe mâna juraţilor! 

— Daţi-mă! 

— Şi juriul o să te condamne! 

— Treaba lui! 

— Şi imediat ce se va da sentinţa, o să şi fie executată! 


— Bine! 

— Dragă Maston!... îndrăzni să spună Mrs. Evangelina 
Scorbitt, cu inima strânsă de atâtea ameninţări. 

— Vai... Mistress! exclamă ]. I. Maston. 

Şi Mistress Evangelina Scorbitt lăsă capul în jos şi nu mai 
scoase un cuvânt. 

— Vrei acum să afli şi care o să fie sentinţa? începu din 
nou preşedintele comisiei de anchetă. 

— Dacă eşti bun să mi-o spui... 

— O să fii condamnat la moarte... cum dealtfel o meriţi! 

— Zău? 

— Şi o să fii spânzurat, domnule, tot atât de sigur după 
cum doi şi cu doi fac patru! 

— Atunci, domnule, mai am încă şanse să scap, răspunse 
liniştit ]. T. Maston. Dacă ai fi cât de cât matematician, n-ai 
mai spune „tot atât de sigur după cum doi şi cu doi fac 
patru!” Cine ştie dacă nu se va dovedi că toţi matematicienii 
au fost nişte proşti până astăzi, afirmând că suma a două 
numere este egală cu suma părţilor lor, adică tocmai că doi 
şi cu doi fac patru? 

— Domnule!... izbucni preşedintele comisiei de anchetă, 
absolut năucit. 

— Ei, reluă ]. T. Maston, dacă ai fi spus „tot atât de sigur 
după cum unu şi cu unu fac doi”, atunci ar fi altceva! Lucrul 
acesta este absolut evident, căci de data aceasta nu mai 
este vorba de o teoremă, ci de o axiomă. 

Şi, după această lecţie de aritmetică, preşedintele comisiei 
de anchetă plecă, în vreme ce Mrs. Evangelina Scorbitt 
simţea că nu are destul foc în priviri, ca să admire cum se 
cuvine pe extraordinarul calculator al visurilor sale! 

Capitolul XIV. 

FOARTE SCURI, DAR ÎN CARE NECUNOSCUTA X 
CAPĂTĂ O VALOARE GEOGRAFICĂ. 

Din fericire pentru ]. I. Maston, guvernul de la Washington 
primi următoarea telegramă, trimisă de consulul american 


din Zanzibar: „CĂTRE JOHN S. WRIGHI, MINISTRU DE 
STAT WASHINGTON, S.U.A. 

Zanzibar, 13 septembrie, ora 5 dimineaţa, ora locală. 

Mari lucrări executate în Warmasai, la sud de muntele 
Kilimandjaro. Opt luni de când preşedintele Barbicane şi 
căpitanul Nicholl se află aici, împreună cu personal 
numeros - negri supuşi sultanului Bali-Bali. Aceste lucruri 
are onoarea să le anunţe guvernului său, Devotatul Richard 
W. Trust, consul” 

lată cum a fost aflată taina lui ]. T. Maston! Şi iată de ce 
secretarul „Clubului artileriştilor” a fost ţinut mai departe 
la închisoare şi n-a mai fost spânzurat! 

Nu se ştie însă dacă, după câtăva vreme, ]. 1. Maston nu va 
fi regretat, dar prea târziu, că n-a murit acuma, în culmea 
gloriei sale! 

Capitolul XV. 

CARE CUPRINDE CÂTEVA AMĂNUNTE ÎNTR-ADEVĂR 
INTERESANTE PENTRU LOCUITORII GLOBULUI 
PĂMÂNTESC. 

Aşadar, guvernul din Washington ştia acum locul unde 
urma să-şi pună planul în aplicare societatea Barbicane and 
Co. 

Autenticitatea telegramei nu putea fi pusă la îndoială. 
Consulul din Zanzibar era un om de prea mare încredere, 
aşa că informaţia dată de el trebuia acceptată fără nici un 
fel de rezervă. Dealtfel, prima telegramă a fost confirmată 
de alte telegrame, trimise mai târziu. Nu se mai putea pune 
la îndoială faptul că în centrul regiunii Kilimandjaro, în 
Wamasai, adică la vreo sută de leghe spre apus de coasta 
răsăriteană a Africii, ceva mai sus de linia Ecuatorului, 
inginerii societăţii „Polul Nord” erau pe cale să-şi termine 
uriaşele lor lucrări. 

Cum de putuseră să se instaleze în cea mai mare taină 
aici, la poalele acestui munte celebru, descoperit în 1849 de 
către doctorii Rebviani şi Krapf şi apoi cercetat până la 
piscuri de călătorii Otto Ehlers şi Abbot? Cum de reuşiseră 


să-şi facă aici atelierele, să construiască o topitorie, să 
găsească personalul de care aveau nevoie? Prin ce mijloace 
ajunseseră să intre în legătură cu triburile primejdioase din 
această regiune şi cu şefii lor, pe cât de vicleni, pe atât de 
cruzi? 

La întrebările acestea nu se putea da nici un răspuns 
acum - şi poate chiar niciodată - deoarece mai erau doar 
câteva zile până la data de 22 septembrie. 

lată de ce ]. I. Maston spuse numai atât, când doamna 
Evangelina Scorbitt îi aduse la cunoştinţă că taina din 
regiunea Kilimandjaro a fost aflată. 

— Ha! Din fericire, omul nu a ajuns să călătorească nici 
prin telegraf şi nici prin telefon; iar peste şase zile... 
durududu-bumbum!... s-a zis! 

Oricine l-ar fi văzut pe secretarul „Clubului artileriştilor” 
cum descrie prin aer un uimitor zig-zag cu cârligul lui de 
fier şi cu ce ton rosteşte această bubuitoare onomatopee, 
care răsuna la fel de maiestuos ca focul de tun din 
Columbiad, s-ar fi minunat de câtă energie dau dovadă şi 
tunarii scoşi la pensie. 

Bineînţeles că ]. 1. Maston avea dreptate. Nu mai era timp 
să fie trimişi poliţişti la Wamasai, cu ordinul de arestare a 
preşedintelui Barbicane. Chiar admițând că poliţiştii ar fi 
fost trimişi de pe coasta Algeriei sau Egiptului, ba chiar din 
Aden, Massaua, Madagascar sau Zanzibar, ca să poată 
ajunge mai repede acolo, trebuia să se ţină seamă de o 
serie întreagă de dificultăţi caracteristice Africii, ca 
întârzieri datorită piedicilor ivite pe drumul prin această 
regiune muntoasă şi poate chiar rezistenţa armată a acelor 
oameni supuşi voinţei unui sultan autoritar. 

Prin urmare, trebuia să se renunţe la orice nădejde că 
operaţiunea ar putea fi împiedicată prin arestarea celui ce 
urma s-o săvârşească. 

Dar, dacă acest lucru era imposibil, în schimb era foarte 
uşor acum să se deducă cu cea mai mare exactitate 
consecinţele acestei operaţiuni, deoarece se cunoştea 


situaţia exactă a locului unde urma să fie tras focul de tun. 
Era doar o chestiune de calcul matematic, calcul destul de 
complicat, fireşte, dar care nu întrecea puterile 
matematicienilor în general şi mai ales ale algebriştilor. 

Întrucât telegrama consulului din Zanzibar venise direct 
pe adresa departamentului de stat din Washington, 
guvernul american a păstrat-o la început în cel mai mare 
secret. El voia ca, atunci când o va da publicităţii, să anunţe 
totodată şi care vor fi rezultatele deplasării axei pământeşti 
în ce priveşte schimbarea nivelului apelor oceanelor. 
Locuitorii globului urmau să afle ce soartă îi paşte, potrivit 
locului pe care îl ocupau în cutare sau cutare segment al 
sferoidului terestru. 

E uşor de închipuit cu câtă nerăbdare aştepta lumea să 
afle ce o să se întâmple cu ea! 

În consecinţă, telegrama a fost expediată încă de la 14 
septembrie biroului Observatorului astronomic din 
Washington, căruia i se cerea să calculeze ce urmări va 
avea tragerea loviturii de tun din punct de vedere balistic şi 
geografic. După două zile lucrurile erau lămurite. 
Rezultatul calculelor fu transmis imediat prin cablu 
submarin puterilor din Lumea Nouă şi Lumea Veche. După 
aceea, el fu tipărit în mii de gazete sub titlurile cele mai 
senzaţionale cu putinţă şi strigat din băierile inimii de către 
vânzătorii de ziare, în toate oraşele mai mari ale lumii. 

„Ce-o să se întâmple?” - iată întrebarea pusă în toate 
limbile pământului. 

Şi iată şi răspunsul la această întrebare, garantat de biroul 
Observatorului astronomic: 

ANUNŢ URGENI 

„Experienţa pe care o încearcă preşedintele Barbicane şi 
căpitanul Nicholl este următoarea: producerea unui recul 
în ziua de 22 septembrie, ora 12 noaptea, ora locală, 
folosindu-se de un tun de un milion de ori mai mare decât 
tunul de calibru de 27 de centimetri şi care va arunca un 


proiectil de 180 000 de tone, prin folosirea unui explozibil 
care va da proiectilului o viteză iniţială de 2 800 kilometri. 

Dacă lovitura de tun va fi trasă puţin mai jos de Ecuator şi 
pe cel de al 34-lea meridian longitudine estică faţă de 
meridianul Parisului, adică la poalele muntelui 
Kilimandjaro, şi dacă tirul va fi îndreptat spre sud, iată care 
vor fi efectele mecanice pe suprafaţa globului nostru 
pământesc. 

Imediat, în urma acestei izbituri, combinată cu mişcarea 
de rotaţie a Pământului în jurul său, se va forma o nouă axă 
a Pământului. Şi cum, potrivit calculelor lui ]. T. Maston, 
vechea axă se va strămuta cu 23*28', noua axă va fi 
perpendiculară pe planul eclipticii. 

Dar prin ce puncte vor ieşi capetele noii axe? Odată ce e 
cunoscut locul unde va fi trasă lovitura de tun, este uşor de 
calculat şi unde vor fi aceste puncte. Şi calculul s-a făcut. 

La nord, extremitatea noii axe se va localiza între 
Groenlanda şi Ţara lui Grinell, adică în acea parte din Golful 
Baffin, care este tăiată acum de Cercul Polar. La sud, 
capătul axei se va găsi la limita Cercului Antarctic, cu 
câteva grade mai spre răsărit de insula Adelie. 

În aceste condiţii, un nou meridian zero, plecând de la 
noul Pol Nord, va trece, cu aproximaţie, prin Dublin 
(Irlanda), Paris (Franţa), Palermo (Sicilia), golful Syrta 
Mare de pe coasta Tripolitaniei, Obeid (în Darfour), munţii 
Kilimandjaro, insula Madagascar, insula Kerguelen (în 
Pacificul de Sud), şi noul Pol Antarctic; la antipodul acestui 
meridian se va găsi meridianul care urcă prin insulele Cook 
şi insulele Societăţii (în Oceania), insulele Quadra şi 
Vancouver (lângă Columbia engleză), teritoriile Noii Britanii 
din America de Nord şi peninsula Melville din regiunea 
noului Pol Nord. 

Totodată, prin crearea noii axe de rotaţie a Pământului, 
răspunzând în Golful Baffin la nord şi lângă insula Adelie la 
sud, se va forma un nou Ecuator, pe deasupra căruia 


Soarele va descrie în fiecare zi unul şi acelaşi arc, fără să se 
mai deplaseze într-o parte sau alta. 

Această linie a Ecuatorului va traversa Kilimandjaro la 
Wamasai, Oceanul Indian, Goa şi Chicacola puţin mai jos de 
Calcutta în India, Mangala în Siam, Kesho în Tonkin, Hong- 
Kong în China, insula Rasa, insulele Marshall, Gaspar-Rico, 
Walker în Pacific, munţii Cordilieri în Argentina, Rio-de- 
Janeiro în Brazilia, insulele Trinității şi Sfânta Elena în 
Atlantic, Sfântul Pavel de Loanda în Congo şi, în sfârşit, va 
ajunge din nou în teritoriul Wamasai, pe coastele muntelui 
Kilimandjaro. 

Odată aflată poziţia noului Ecuator, determinat de axa cea 
nouă, a fost cu putinţă să se rezolve şi problema schimbării 
nivelului apelor - problemă atât de arzătoare pentru 
securitatea locuitorilor globului pământesc. 

Întâi de toate, se cuvine să subliniem că cei din 
conducerea societăţii North Polar Practical Association au 
urmărit să micşoreze cât mai mult cu putinţă efectul 
acţiunii lor. Într-adevăr, dacă lovitura de tun ar fi fost trasă 
spre nord, consecinţele ar fi fost catastrofale pentru 
regiunile cele mai civilizate ale globului pământesc. În 
schimb, însă, trăgând spre sud, aceste consecinţe vor fi 
simţite mai mult în regiunile mai puţin populate şi cele mai 
sălbatice. Afirmația aceasta este valabilă mai ales în ce 
priveşte regiunile care urmează să fie inundate. 

lată acum noua împărţire a uscatului şi a apelor pe 
suprafaţa Pământului, pentru că apele oceanelor vor fi 
scoase din albiile lor, din pricina turtirii sferoidului nostru 
terestru la cei doi Poli vechi. 

Globul pământesc va fi împărţit de două cercuri mari, care 
se vor întretăia în unghi drept în regiunea Kilimandjaro şi, 
la antipodul ei, în regiunea Oceanului Ecuatorial care se va 
forma. Prin aceasta se vor alcătui patru segmente: două în 
emisfera nordică sau boreală şi două în emisfera sudică sau 
australă. Aceste segmente vor fi despărțite prin linii, unde 
nivelul apelor nu va suferi nici o schimbare. 


1. Emisfera nordică: 

Primul segment, la vest de Kilimandjaro, va cuprinde 
Africa din Congo până în Egipt, Europa din Turcia până în 
Groenlanda, America din Columbia engleză până în Peru şi 
până în Brazilia pe latitudinea San-Salvadorului - în sfârşit 
tot Oceanul Atlantic de Nord şi cea mai mare parte din 
Atlanticul ecuatorial. 

Al doilea segment, la est de Kilimandjaro, va cuprinde cea 
mai mare parte din Europa, de la Marea Neagră până în 
Suedia, Rusia europeană şi Rusia asiatică, Arabia, aproape 
toată India, Persia, Belucistanul, Afganistanul, Turkestanul, 
China, Mongolia, Japonia, Coreea, Marea Neagră, Marea 
Caspică, partea de nord a Pacificului, Alaska din America de 
Nord şi, de asemenea, întregul domeniu polar, care din 
nenorocire a fost concesionat societăţii americane North 
Polar Practical Association. 

2. Emisfera sudică: 

Al treilea segment, la est de Kilimandjaro, va cuprinde 
insula Madagascar, insulele Marion, insulele Kerguelen, 
Reunion şi toate insulele din Oceanul Indian, Oceanul 
îngheţat de Sud până la noul Pol, peninsula Malacca, 
insulele Java, Sumatra, Borneo, Sonde, Filipine, Australia, 
Noua Zeelandă, Noua Guinee, Noua Caledonie, toată 
partea de sud a Pacificului cu numeroasele sale 
arhipelaguri, până aproape de locul unde se află actualul 
meridian 160. 

Al patrulea segment, la vest de Kilimandjaro, va cuprinde 
partea de suci a Africii, din Congo şi Canalul Mozambic 
până la Capul Bunei Speranţe, partea de sud a Oceanului 
Atlantic până la paralela 80, toată America de Sud de la 
Pernambuco şi Lima, cu Bolivia, Brazilia, Uruguay, 
Argentina, Patagonia, jara de Foc, insulele Maluine, 
Sandwich, Shethland şi partea de sud a Pacificului, la 
răsărit de meridianul 160. 

Acestea sunt cele patru segmente ale globului, separate 
de linii pe care schimbarea nivelului apelor va fl egală cu 


Zero. 

Urmează acum să arătăm efectele ce se vor produce la 
suprafaţa acestor patru segmente în urma deplasării 
oceanelor. 

În fiecare din aceste patru segmente există un punct 
central, unde efectul va fi maxim, fie că acolo vor năvăli 
apele mărilor, fie că de acolo se vor retrage. 

Prin calculele lui ]. I. Maston s-a stabilit cu cea mai mare 
precizie că acest maximum va atinge 8 415 metri în toate 
acele puncte, de unde schimbarea de nivel a apelor va 
diminua până la liniile neutre formate de marginile 
segmentelor. Prin urmare acestea sunt locurile cele mai 
primejduite, din punct de vedere al securităţii generale, de 
experienţa preşedintelui Barbicane. 

Efectele trebuie studiate potrivit celor două consecinţe. 

În două din aceste segmente, situate unul în faţa celuilalt - 
unul în emisfera nordică, celălalt în emisfera sudică - apele 
oceanelor se vor retrage pentru a cotropi celelalte două 
segmente, aşezate de asemeni unul în faţa altuia, în fiecare 
din cele două emisfere. 

În primul segment: Oceanul Atlantic va seca aproape în 
întregime, punctul maxim al scăderii nivelului apelor fiind în 
regiunea insulelor Bermude, unde va ieşi la iveală fundul 
oceanului, dacă actuala lui adâncime este mai mică de 8 
415 metri. În consecinţă, între Europa şi Africa se vor ivi 
teritorii întinse, pe care Statele Unite, Anglia, Franţa, 
Spania şi Portugalia vor putea să le anexeze, în raport 
direct cu suprafaţa actuală a acestor ţări. Aceasta rămâne 
la aprecierea lor. Trebuie însă subliniat că, în urma scăderii 
nivelului apelor, se va cobori proporţional şi nivelul păturii 
atmosferice. Aşadar, țărmurile Europei şi ale Americii se vor 
găsi la o altitudine atât de ridicată, încât, situate la 20 sau 
30 de grade de punctul maxim, nu vor mai dispune decât de 
o cantitate de aer tot atât de redusă cum se află astăzi la o 
înălţime de o leghe în atmosferă, în această situaţie se vor 
găsi şi oraşe importante ca: New-York, Philadelphia, 


Charleston, Panama, Lisabona, Madrid, Paris, Londra, 
Edinburgh, Dublin etc. Numai Cairo, Constantinopole, 
Dantzig şi Stockholm, pe de o parte, şi cele de pe coasta 
apuseană a Americii, pe de alta, îşi vor păstra poziţia 
normală, în raport cu nivelul general. Cât priveşte insulele 
Bermude, acolo se va simţi lipsa aerului aşa cum este 
simțită de navigatorii aerieni care s-au putut ridica până la 
o înălţime de 8 000 de metri, sau aşa cum se simte pe 
piscurile cele mai înalte ale Tibetului. Prin urmare, acolo nu 
va mai putea trăi nimeni. 

Acelaşi efect se va produce şi în segmentul opus, care va 
cuprinde Oceanul Indian, Australia şi un sfert din Oceanul 
Pacific: apele Pacificului se vor revărsa în bună parte peste 
ţinuturile din sudul Australiei. În acest segment, punctul 
maxim de scădere a nivelului apelor se va simţi mai ales pe 
coastele râpoase ale Ţării lui Nuyts, astfel încât oraşele 
Adelaida şi Melbourne se vor găsi la vreo 8 kilometri 
deasupra nivelului mării. Fără îndoială că pătura de aer 
care le va înconjura atunci va fi foarte curată, dar 
nicidecum destul de densă, ca să mai corespundă nevoilor 
respirației. 

lată, în general, modificările pe care le vor suferi diferitele 
regiuni ale globului pământesc în cele două segmente unde 
va creşte altitudinea, în urma secării într-o proporţie mai 
mare sau mai mică a actualelor bazine ale oceanelor. 
Bineînţeles că în locurile unde apele oceanelor nu vor seca 
de tot, au să apară insule formate de piscurile munţilor 
submarini. 

Dar dacă scăderea densităţii păturilor de aer va pricinui 
atâtea neajunsuri regiunilor continentale ridicate în zonele 
superioare ale atmosferei, ce să mai zicem de regiunile care 
vor fi acoperite de năvala apelor? într-o pătură de aer a 
cărei presiune este inferioară presiunii de la suprafaţa 
mărilor, de bine, de rău, tot se mai poate respira. Dar sub 
câţiva metri de apă nu mai poţi respira deloc. Aceasta este 


situaţia care îi aşteaptă pe locuitorii din celelalte două 
segmente. 

În segmentul de la nord-est de Kilimandjaro, punctul 
maxim de coborâre se va găsi la Ilacuţk, în fundul Siberiei. 
Începând din regiunea acestui oraş, acoperită de o pătură 
de apă având o grosime de 8 415 metri - minus altitudinea 
ei din prezent - oceanul se va întinde tot micşorându-şi 
adâncimea până la liniile neutre, adică înecând cea mai 
mare parte din Rusia asiatică, India, China, Japonia şi 
Alaska americană, până dincolo de strâmtoarea Behring. E 
posibil ca munţii Urali să răsară deasupra apelor ca nişte 
insulițe în partea de răsărit a Europei. Cât priveşte 
Petersburgul şi Moscova, pe de o parte, Calcutta, Bangkok, 
Saigon, Pekin, Hong-Kong şi Yeddo, pe de altă parte, aceste 
oraşe vor dispărea sub o pătură de apă de grosimi diferite, 
dar suficiente pentru a îneca pe locuitorii ruşi, indieni, 
siamezi, cochinchinezi, chinezi şi japonezi, dacă aceştia nu 
vor avea răgaz să emigreze înainte de a se produce 
catastrofa. 

În sectorul de la sud-vest de Kilimandjaro, dezastrele vor fi 
oarecum mai mici, deoarece segmentul acesta este în bună 
parte acoperit de Atlantic şi Pacific. Nivelul acestui segment 
se va ridica la 8 415 metri în arhipelagul Maluinelor. Totuşi, 
teritorii întinse vor dispare şi aci din pricina acestui potop 
artificial. Printre aceste regiuni se va găsi şi colţul Africii de 
Sud, de la Guineea inferioară şi Kilimandjaro până la Capul 
Bunei Speranţe, ca şi triunghiul sud-american format de 
Peru, Brazilia centrală, Chile şi Argentina, până la Ţara de 
Foc şi Capul Horn. Patagonezii, oricât de înalţi sunt ei, nu 
vor putea scăpa de înec şi nu vor avea nici măcar 
posibilitatea să se refugieze în munţii Cordilieri, căci în 
această parte a lumii vor fi înecate până şi cele mai înalte 
piscuri ale munţilor. 

lată cum va arăta faţa Pământului, în urma experienţei lui 
Barbicane: pe de o parte ridicarea deasupra nivelului 
actual al apei oceanelor, pe de altă parte coborârea sub 


acest nivel. Acestea sunt perspectivele care aşteaptă 
întreaga omenire, dacă preşedintele Barbicane nu va fi 
oprit la timp să-şi pună în aplicare criminala experienţă.” 

Capitolul XVI. 

ÎN CARE CORUL NEMULŢUMIŢILOR CAPĂTĂ NUANȚE 
DE CRESCENDO ŞI RINFORZANDO. 

Potrivit acestui anunţ urgent, lumea trebuia să ia măsurile 
necesare pentru a face faţă primejdiilor, pentru a le 
împiedica sau măcar a fugi de ele, ducându-se în regiunile 
neutre care nu erau amenințate de nici o primejdie. 

Oamenii ameninţaţi de catastrofă erau împărţiţi în două 
categorii: cei ce urmau să fie asfixiaţi şi cei ce urmau să fie 
înecaţi. 

Comunicatul acesta fu primit cu sentimente diferite, dar 
care se transformară toate în cele mai violente proteste. 

În categoria asfixiaţilor se găseau americani din Statele 
Unite, europeni din Franţa, Anglia, Spania etc. Perspectiva 
anexării unor teritorii de pe fundul oceanului nu era destul 
de îmbietoare pentru a-i face să primească bucuroşi 
schimbările prevăzute. De pildă, Parisul, care urma să se 
găsească faţă de noul Pol la o distanţă aproape egală cu 
distanţa la care se găseşte acum de vechiul Pol, nu avea 
nimic de câştigat de pe urma acestei schimbări. E drept că 
el avea să se bucure de o primăvară veşnică, dar urma să 
piardă destul de mult din pătura sa de aer. Şi asta nu prea-i 
mulțumea pe parizieni, obişnuiţi să consume oxigen cât le 
dorea sufletul, în lipsă de ozon. 

Din categoria înecaţilor făceau parte locuitorii Americii de 
Sud, ai Australiei, Canadei, Indiei şi ai Noii Zeelande. Ei 
bine! Marea Britanie n-ar fi acceptat niciodată ca 
„Barbicane şi Co” s-o lipsească de coloniile sale cele mai 
bogate, unde elementul anglo-saxon caută pe faţă să ia 
locul băştinaşilor. Evident, Golful Mexic avea să sece, dând 
naştere unui întins regat al Antilelor, pe care mexicanii şi 
yankeii l-ar fi putut revendica în baza doctrinei lui 
Monroe74 - „America pentru americani”. Bineînţeles că şi 


mările din jurul insulelor Sonde, Filipine şi Celebes, odată 
secate, urmau să scoată la iveală teritorii imense, asupra 
cărora ar fi putut ridica pretenţii englezii şi americanii. 
Compensaţie zadarnică! Toate acestea nu trăgeau în 
cumpănă mai greu decât pierderile suferite din pricina 
inundaţiei îngrozitoare ce trebuia să se producă. 

Ei! Dacă în adâncurile acestor mări proaspete ar fi urmat 
să dispară numai nişte samoiezi, laponi, patagonezi, chinezi, 
japonezi sau câţiva argentinieni, poate că statele civilizate 
ar fi acceptat sacrificiul. Dar prea multe Mari Puteri aveau 
de suferit de pe urma catastrofei, aşa că nu se putea ca ele 
să nu protesteze! 

Cât priveşte Europa, partea ei centrală avea să rămână 
aproape neatinsă. În schimb, însă, urma să se ridice puţin în 
vest, să se scufunde ceva în est, adică să se trezească pe 
jumătate asfixiată într-o parte şi pe jumătate înecată în 
cealaltă. Lucrul acesta nu putea fi admis! în plus, 
Mediterana urma să se golească aproape în întregime şi 
asta nu puteau s-o admită niciodată nici francezii, nici 
italienii, nici spaniolii, nici grecii, nici turcii şi nici egiptenii, 
fiindcă situaţia lor de popoare aşezate pe malurile 
Mediteranei le creează drepturi indiscutabile asupra 
acestei mări. Şi apoi, la ce ar mai fi fost bun Canalul de 
Suez, care avea să scape, deoarece era situat pe linia 
neutră? Cum să mai fie folosite minunatele lucrări ale lui 
Lesseps, când nu va mai exista nici un fel de Mediterană 
într-o parte a istmului şi foarte puţină Mare Roşie în 
cealaltă parte, afară de cazul când canalul ar fi fost lungit 
pe sute de kilometri. 

În sfârşit, niciodată - nu, niciodată! 

— Anglia n-ar fi consimţit să vadă Gibraltarul, Malta şi 
Ciprul preschimbându-se în piscuri de munte, pierdute în 
nori, unde flota ei de război să nu mai poată acosta. Nu! Ea 
nu s-ar fi declarat mulţumită cu creşterea teritorială în 
fostul bazin al Atlanticului! Şi totuşi, maiorul Donellan se şi 
gândise să se înapoieze în Europa, pentru a pune în valoare 


drepturile patriei sale asupra acestor noi teritorii, în cazul 
când tentativa societăţii „Barbicane şi Co.” ar fi reuşit. 

Protestele curgeau acum cu nemiluita din toate părţile şi 
chiar din statele unde schimbarea de nivel era să fie egală 
cu zero, deoarece chiar şi aceste state aveau să fie mai mult 
sau mai puţin lovite din alte puncte de vedere. Protestele 
deveniseră parcă şi mai violente, după ce sosirea 
telegramei din Zanzibar, care anunţa locul de unde trebuia 
să se tragă cu tunul, îngădui redactarea anunţului prea 
puţin liniştitor, pomenit mai sus. 

Pe scurt, preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi ]. 1. 
Maston ridicaseră împotriva lor toată omenirea. 

Dar ce vânzare pe ziarele de toate nuanțele! Ce căutare! 
Ce tiraje suplimentare! Poate că pentru prima dată în 
istoria lumii, ziare, în general de păreri diferite în orice 
chestiune, acum se aliaseră în acelaşi protest; este vorba 
de: Novosti, Novoe Vremia, Mesagerul Kronstadt-ului, 
Gazeta Moscovei, Russkoe Delo, Grajdanin, Jurnalul din 
Karlskrona, Handelsblatt, Vaterland, Fremdenblatt, Neue 
Badische Landeszeitung, Gazeta Magdeburg-ului, Neue 
Freie Presse, Berliner Tagblatt, Extrablatt, Post, Volksbladt 
Boersencourier, Gazeta Siberiei, Gazeta Crucii, Gazeta din 
Voss, Rechsanzeiger, Germania, Epoca, Correo, Imparcial, 
Correspondencia, Iberia, Le 'lemps, Le Figaro, 
L'Intransigeant, Le Gaulois, L'Univers, La Justice, La 
Republique Francaise, L'Autorite, La Presse, Le Matin, Le 
XIX-eme Siecle, La Liberte, L'Illustration, Le Monde Illustre. 
La Revue des Deux-Mondes. Le Cosmos, La Revue Bleue, La 
Nature, Tribuna, Osservatore Romano, Fanfulla, Capitan 
Fracassa, Riforma, Pester Lloyd, Ephemeris, Acropolis, 
Palingenesia, Curierul Cubei, Pionierul Allahabad-ului, 
Srpska Nezavinost, L'Independance Roumaine, Le Nord, 
L'Independance Belge, Sydney Morning-Herald, 
Edinburgh-Revieu, Manchester-Guardian, Scotsman, 
Standardt, Times, Truth, Sun, Central-News, Pressa 
Argentina, Românul din Bucureşti, Curierul din San 


Francisco, Commercial Gazette, San Diego din California, 
Manitoba, Ecoul Pacificului, Savantul american, Curierul 
Statelor Unite, New-York Herald, Lumea din New-York, 
Daily-Chronicle, Buenos-Ayres-Herald, Deşteptarea 
Marocului, Hu-Pao, Curierul din Haiphong, Monitorul din 
Republica Cunani. Până şi Mac Lane Express, ziarul englez 
consacrat chestiunilor de economie politică, a lăsat să se 
înţeleagă că în teritoriile devastate va domni foametea. 
Catastrofa ameninţa să rupă nu numai echilibrul european 
- era vorba într-adevăr despre asta - dar şi echilibrul 
mondial! E uşor de închipuit deci ce înrâurire putea să aibă 
o asemenea perspectivă asupra unei lumi bolnave parcă de 
turbare şi pe care excesul de nervozitate caracteristic 
sfârşitului celui de al XIX-lea secol o predispunea la 
nebunie! Efectul unei bombe aruncate într-un depozit cu 
praf de puşcă! 

Cât priveşte pe ]. IT. Maston, s-a crezut un moment că i-a 
bătut ceasul din urmă. 

Într-adevăr, o mulţime imensă, înfuriată la culme, pătrunse 
în seara de 17 septembrie în celula lui, cu gândul să-l 
linşeze. Trebuie s-o spunem pe şleau, poliţiştii n-au căutat 
deloc să împiedice lumea să pătrundă la Maston. 

Dar celula acestuia era pustie: Mistress Evangelina 
Scorbitt reuşise să-l scape, plătindu-i libertatea în aur greu! 
Temnicerul se lăsase mituit cu atât mai uşor, cu cât trăgea 
nădejde că o să trăiască până o muri de bătrâneţe. Într- 
adevăr, Baltimore, ca şi Washington, New-York şi alte oraşe 
mai mari de pe ţărmul american făcea parte din categoria 
aşezărilor omeneşti cu perspectiva de a se trezi la o 
altitudine mai ridicată, dar cărora le mai rămânea destul 
aer la dispoziţie pentru consumul zilnic al locuitorilor. 

Aşadar, ]. I. Maston reuşise să-şi găsească un refugiu 
tainic, scăpând de furia indignării publice. Şi aşa s-a făcut 
că viaţa acestui mare tulburător al omenirii a fost salvată 
prin devotamentul unei femei iubitoare. Dealtfel, nu mai 
erau decât patru zile - doar patru zile! - până când 


proiectele firmei Barbicane and Co. aveau să devină fapt 
împlinit. 

După cum se vede, anunţul urgent fusese înţeles destul de 
bine de toţi. Dacă la început se mai găsiseră unii sceptici 
care să nu creadă în catastrofa prezisă, apoi acum nu se 
mai găsea niciunul. Guvernele se grăbiseră să atragă 
atenţia cetăţenilor - oarecum puţini la număr - care urmau 
să se trezească ridicaţi în zonele cu aer rarefiat, ca şi celor 
- în număr mult mai mare - aflaţi pe teritoriile ce urmau să 
fie înghiţite de apele oceanelor, asupra nenorocirii 
apropiate. 

În urma anunţului transmis în toate cele cinci părţi ale 
lumii, începu o emigrație cum nu se mai văzuse - cum nu 
fusese nici pe vremea marilor migraţiuni ale popoarelor 
dinspre răsărit spre apus. Exodul cuprinse o bună parte din 
toate rasele: hotentoţi, melanesieni, negri, piei roşii, 
măslinii, galbeni, albi... 

Din nenorocire, lipsea răgazul de care era nevoie. Orele 
erau numărate. Dacă ar mai fi fost la mijloc măcar câteva 
luni, chinezii ar fi putut părăsi China, australienii Australia, 
patagonezii Patagonia, popoarele siberiene Siberia etc., etc. 

Dar acum, când se anunţase că dezastrul nu va fi general 
şi punctele de pe globul pământesc care aveau să rămână 
aproape nevătămate deveniseră cunoscute, groaza n-a fost 
generală. Câteva provincii, ba chiar câteva state, începură 
să se simtă mai uşurate. Într-un cuvânt, în afara oamenilor 
aflaţi în regiunile direct amenințate, ceilalţi nu mai simțeau 
decât teama aceea, ascunsă în suflet şi foarte firească, 
simțită de orice om în aşteptarea unei lovituri îngrozitoare. 

În vremea aceasta, Alcide Pierdeux îşi repeta întruna, 
făcând tot felul de gesturi: „Dar cum naiba o să reuşească 
preşedintele Barbicane să fabrice un tun de un milion de ori 
mai mare decât tunul de douăzeci şi şapte? 

Afurisitul de Maston! Tare aş mai vrea să dau ochii cu el! 
Aş şti eu atunci să-l fac să ciripească! În toată povestea asta 


nimic nu pare ca lumea, nimic cu doxă, totul seamănă a „să 
vezi şi să nu crezi”! 

În orice caz, singura şansă ca anumite părţi ale globului 
pământesc să poată scăpa de catastrofa generală era ca 
operaţia să nu reuşească. 

Capitolul XVII. 

ÎN CARE SE ARATĂ CE S-A PETRECUT ÎN REGIUNEA 
KILIMANDJARO TIMP DE OPT LUNI DIN ACESTI AN DE 
POMINĂ. 

Regiunea Wamasai se află în partea de răsărit a Africii 
Centrale, între coasta Zanghebar şi regiunea Marilor 
Lacuri, unde Victoria-Nyanza şi langanika formează 
adevărate mări interioare. Cele câteva cunoştinţe pe care le 
avem asupra acestei ţări sunt datorate englezului Johnston, 
contelui Tekeli şi doctorului german Meyer. Regiunea 
aceasta muntoasă se găseşte sub suveranitatea sultanului 
Bali-Bali, populaţia ridicându-se la vreo 30-40 de mii de 
negri. 

Cam la trei grade sub Ecuator se înalţă muntele 
Kilimandjaro, care îşi avântă culmile sale cele mai semeţe - 
printre care şi piscul Kibo - până la înălţimea de 5 704 
metri. Către sud, nord şi vest, masivul acesta măreț domină 
câmpiile întinse şi roditoare ale ținutului Wamasai, făcând 
legătura între ele şi lacul Victoria-Nyanza, de-a curmezişul 
regiunii Mozambicului. 

La câteva leghe mai jos de primele praguri ale muntelui 
Kilimandjaro se află localitatea Kisongo, reşedinţa obişnuită 
a sultanului. Ca să fim drepţi, capitala aceasta nu este decât 
un sat ceva mai mare. Locuitorii ei sunt nişte oameni foarte 
capabili, care muncesc din greu, atât ei, cât şi sclavii lor, 
sub jugul de fier impus de sultanul Bali-Bali. 

Acesta este socotit - şi pe bună dreptate - ca unul dintre 
cei mai cunoscuţi suverani ai popoarelor din Africa centrală, 
popoare care se străduiesc să scape de sub influenţa sau - 
ca să spunem lucrurilor pe nume - de sub dominaţia 
britanică. 


Aici, la Kisongo, sosiseră în prima săptămână a lunii 
ianuarie din acest an preşedintele Barbicane şi căpitanul 
Nicholl, însoţiţi doar de vreo zece maiştri, devotați cauzei 
lor. 

Plecând din Statele Unite - plecare de care nu ştiau decât 
Mistress Evangelina Scorbitt şi ]. T. Maston - ei se 
îmbarcaseră la New-York, îndreptându-se spre Capul Bunei 
Speranţe, de unde un alt vas i-a transportat la Zanzibar, în 
insula cu acelaşi nume. Acolo au închiriat în cea mai mare 
taină o corabie mică, cu care porniră apoi spre portul 
Mombasa de pe coasta de răsărit a Africii, în cealaltă parte 
a canalului. În port îi aştepta o escortă trimisă de sultan. 
După o călătorie destul de grea, cale de vreo sută de leghe, 
prin această regiune frământată, acoperită de păduri, 
tăiată de cursuri de apă şi plină de mocirle, au ajuns în cele 
din urmă la reşedinţa regală. 

Imediat după ce luase cunoştinţă de calculele lui ]. 1. 
Maston, preşedintele Barbicane intrase în legătură cu Bali- 
Bali prin mijlocirea unui explorator suedez, care petrecuse 
câţiva ani în această parte a Africii. 

Sultanul îl socotea pe Barbicane drept un adevărat 
prieten, deoarece îi era partizan înfocat încă de pe vremea 
cunoscutei călătorii a îndrăzneţului yankeu împrejurul 
Lunii, călătorie a cărei faimă pătrunsese până pe aceste 
meleaguri depărtate. Fără măcar să-i împărtăşească scopul 
urmărit, Impey Barbicane primise numaidecât de la 
suveranul Wamasaiului încuviințarea de a întreprinde nişte 
lucrări de mare amploare la poalele muntelui Kilimandjaro. 
În schimbul unei sume considerabile, ce se ridica la vreo 
trei sute de mii de dolari, Bali-Bali se angajase să-i pună la 
dispoziţie tot personalul de care avea nevoie. În acelaşi 
timp, îi îngăduia să facă tot ce doreşte din Kilimandjaro: să-l 
radă de pe faţa pământului, dacă i-ar fi venit poftă, sau să-l 
ia de acolo şi să-l ducă în altă parte, dacă ar putea aşa ceva. 
În urma încheierii unor contracte în toată regula şi de pe 
urma cărora sultanul îşi va avea partea lui, North Polar 


Practical Association devenise proprietara muntelui african, 
cu aceleaşi drepturi absolute pe care le avea şi asupra 
domeniului din jurul Polului Nord. 

Primirea făcută la Kisongo preşedintelui Barbicane şi 
colegului său a fost cât se poate de frumoasă. Bali-Bali 
simţea o admiraţie vecină cu adoraţia faţă de aceşti doi 
călători iluştri, care se avântaseră în spaţiu pentru a ajunge 
până la Lună. Simpatia lui faţă de ei era şi mai mult sporită 
de lucrările misterioase care urmau să fie făcute de ei chiar 
în regatul lui. Aşa că promisese americanilor să le păstreze 
secretul, atât el, cât şi supuşii săi, al căror ajutor le era 
asigurat. Niciunul dintre negrii care urmau să lucreze pe 
şantiere nu avea dreptul să le părăsească nici măcar o zi, 
sub ameninţarea celor mai cumplite cazne. 

lată de ce această operaţie a fost învăluită de un mister, pe 
care nici cei mai dibaci agenţi de poliţie din America sau 
Europa nu l-au putut pătrunde. Dacă totuşi taina aceasta a 
fost descoperită în cele din urmă, se datoreşte faptului că, 
după terminarea lucrărilor, sultanul a mai slăbit oarecum 
asprimea regulilor stabilite; şi apoi trădători sau flecari se 
găsesc pretutindeni - chiar şi printre negri. În felul acesta a 
aflat Richard W. Trust, consulul american din Zanzibar, ce 
se petrece în regiunea Kilimandjaro. Atunci, însă, la 13 
septembrie, era prea târziu pentru ca preşedintele 
Barbicane să mai poată fi împiedicat de a-şi pune planul în 
aplicare. 

Dar de ce oare alesese „Barbicane şi Co.” tocmai regiunea 
Wamasai ca teatru al operaţiunilor sale? în primul rând, 
pentru că le convenea aşezarea regiunii în această parte 
puţin cunoscută a Africii şi pentru că era destul de departe 
de locurile vizitate de obicei de călători. În al doilea, fiindcă 
masivul Kilimandjaro oferea toate calităţile în ce priveşte 
soliditatea şi orientarea de care aveau nevoie pentru 
proiectul lor. În plus, chiar la suprafaţa pământului se 
găseau tocmai materiile prime necesare, iar condiţiile de 
exploatare a acestor zăcăminte erau deosebit de prielnice. 


Într-adevăr, cu câteva luni înainte de a părăsi Statele 
Unite, preşedintele Barbicane aflase de la exploratorul 
suedez că la poalele muntelui Kilimandjaro se găsea din 
belşug minereu de fier şi cărbuni, aproape chiar la 
suprafaţa pământului. Nu mai era nevoie de săpat mine şi 
nici să se caute zăcămintele la câteva mii de picioare sub 
scoarţa Pământului. N-aveai decât să te apleci ca să iei 
fierul şi cărbunele, şi în cantităţi mult superioare 
consumului prevăzut de plan. În plus, în vecinătatea 
muntelui se mai găseau uriaşe zăcăminte de nitrat de sodiu 
şi de pirită, necesare fabricării meli-melonitei. 

După cum am mai spus, preşedintele Barbicane şi 
căpitanul Nicholl nu aduseseră nici un fel de personal, afară 
de cei zece maiştri pe care se puteau bizui. Ei urmau să 
conducă pe cei zece mii de negri puşi la dispoziţia lor de 
către Bali-Bali şi care trebuiau să construiască 
tunulmonstru şi proiectilul nu mai puţin monstruos. 

La două săptămâni după sosirea preşedintelui Barbicane 
şi a colegului său în Wamasai, la poalele muntelui 
Kilimandjaro erau construite trei mari şantiere, dintre care 
unui pentru turnarea tunului, altul pentru turnarea 
proiectilului şi al treilea pentru fabricarea melimelonitei. 

Dar, mai întâi, cum rezolvase preşedintele Barbicane 
problema turnării unui tun cu dimensiuni atât de colosale? 
Vom vedea în curând şi vom înţelege în acelaşi timp că 
locuitorii Pământului pierduseră şi ultima şansă de salvare - 
adică dificultatea de a se construi o asemenea maşinărie. 

Turnarea unui tun de un milion de ori mai mare ca volum 
decât tunul de 27 de centimetri era o lucrare care depăşea 
forţele omeneşti. Se ştie că s-au ivit dificultăţi serioase chiar 
la turnarea tunurilor de 42 de centimetri, care aruncă 
proiectile de 780 de kilograme, fiind încărcate cu 274 
kilograme de explozibil. De aceea, preşedintele Barbicane 
şi căpitanul Nicholl renunţaseră la ideea de a turna tunul. 
Ei nu urmăreau să fabrice un tun şi nici măcar un mortier. 


Era vorba pur şi simplu să sape o galerie în masivul 
rezistent Kilimandjaro - un fel de puţ de mină. 

Bineînţeles că această galerie de mină putea foarte bine să 
înlocuiască un tun de metal, un Columbiad uriaş, a cărui 
construire ar fi fost dealtfel pe cât de costisitoare, pe atât 
de grea. În plus, tunul ar fi trebuit să aibă nişte pereţi 
extrem de groşi, pentru a înlătura orice posibilitate de 
explozie. „Barbicane şi Co.” plănuiseră încă de la început să 
facă o asemenea construcţie; or, dacă în carnetul lui ]. T. 
Maston se pomenea de cuvântul tun, apoi aceasta se datora 
numai faptului că celebrul calculator pornise în socotelile 
sale de la tunul de 27 de centimetri. 

La început a fost ales un loc la o înălţime de vreo sută de 
picioare, pe coasta de sud a muntelui şi de unde se vedeau 
până departe câmpii întinse. În felul acesta nu s-ar fi putut 
ivi nici un obstacol în calea proiectilului, când avea să 
ţâşnească din „gura de tun” sfredelită în coastele masivului 
Kilimandjaro. 

Galeria a fost săpată cu o precizie extremă şi cu multă 
trudă. Barbicane reuşise însă să construiască destul de uşor 
perforatoare automate - nişte maşini relativ simple - şi să le 
pună în mişcare cu aer comprimat', prin mijlocirea forţei 
motrice căpătată de ia căderile de apă din apropiere. După 
aceea, găurile săpate de această puzderie de perforatoare 
au fost umplute cu meli-melonită. Şi nici un alt explozibil 
mai puţin puternic nu ar fi fost bun pentru a arunca în aer 
stâncile, fiindcă muntele era compus aici dintr-un fel de 
sienită extrem de dură, feldspat, ortoză şi hornblendă 
amfibolă. Această împrejurare era binevenită, căci muntele 
trebuia să reziste, mai târziu, la formidabila presiune 
exercitată de expansiunea gazelor. Dar înălţimea şi 
grosimea muntelui Kilimandjaro erau suficiente pentru ca 
„Barbicane şi Co.” să fie siguri că nu se va produce nici o 
crăpătură sau explozie exterioară atunci când va fi trasă 
lovitura de tun. 


Pe scurt, miile de muncitori, conduşi de cei zece maiştri şi 
sub înalta direcţie a preşedintelui Barbicane, munciră cu 
atâta spor şi cu atâta pricepere, încât întreaga lucrare fu 
dusă la bun sfârşit în mai puţin de şase luni. 

Galeria avea diametrul de douăzeci şi şapte de metri şi o 
adâncime de şase sute de metri. Întrucât era nevoie ca 
proiectilul să alunece pe pereţi perfect netezi, dar să nu 
lase să se piardă nimic din gazele produse de explozie, 
interiorul galeriei fu blindat cu un înveliş de fontă strunjită 
perfect. 

În realitate, lucrarea aceasta era cu mult mai importantă 
decât cea făcută când se construise celebrul tun Columbiad 
la Moon-City, care trimisese proiectilul de aluminiu 
împrejurul Lunii. Dar există oare ceva imposibil pentru 
inginerii din lumea de azi? 

În vreme ce se sfredelea coasta muntelui Kilimandjaro, nu 
stăteau cu mâinile în sân nici muncitorii de pe cel de-al 
doilea şantier. Pe măsură ce se construia carapacea 
metalică, se construia şi proiectilul de dimensiuni uriaşe. 

Numai pentru fabricarea acestuia era necesar să se obţină 
o masă de fontă cilindro-conică în greutate de o sută 
optzeci milioane de kilograme, adică o sută optzeci de mii 
de tone. 

E de la sine înţeles că nici măcar nu s-a pus problema ca 
acest proiectil să fie turnat dintr-o bucată. Trebuia 
confecţionat din bucăţi de câte o mie de tone fiecare, suite 
pe rând la gura galeriei, şi apoi aşezate în ţeavă, unde era 
introdusă din timp meli-melonita necesară. 

După aceea, bucăţile urmau să fie nituite, formând astfel 
un tot compact, care avea să alunece pe pereţii tubului 
interior. 

A fost nevoie, deci, să se aducă pe cel de-al doilea şantier 
vreo patru sute de mii de tone de minereu, şaptezeci de mii 
de tone de castină şi patru sute de mii de tone de huilă, 
aceasta din urmă fiind transformată în cuptoare în două 
sute optzeci de mii de tone de cocs. Dar cum zăcămintele 


erau aproape de Kilimandjaro, a fost mai mult o treabă de 
transport. 

Poate că cea mai mare dificultate s-a ivit însă când s-a pus 
problema construirii cuptoarelor înalte pentru 
transformarea minereului în fontă. Totuşi, în răstimp de o 
lună, zece cuptoare înalte, de câte treizeci de metri, erau 
gata să intre în funcţiune, putând produce fiecare câte o 
sută optzeci de tone de fontă pe zi. Asta însemna în total o 
mie opt sute de tone în douăzeci şi patru de ore, sau o sută 
optzeci de mii de tone într-o sută de zile de lucru. 

Cât despre al treilea şantier, construit pentru fabricarea 
meli-melonitei, acolo munca a mers mai repede. Lucrările 
au fost însă făcute în atât de mare secret, încât nici până în 
ziua de azi nu s-a aflat cu precizie compoziţia explozibilului. 

Totul mersese ca pe roate. Nu s-ar fi putut lucra cu mai 
mult succes nici în uzinele din Creusot, Caii, Indret, Seyne, 
Birkenhead, Woolwich sau din Cockerill. Se înregistra doar 
un accident la lucrări în valoare de trei sute de mii de 
franci. 

Bineînţeles că sultanul era încântat. El urmărea tot timpul 
lucrările şi e uşor de închipuit că prezenţa temutului 
suveran stimula foarte mult zelul credincioşilor săi supuşi. 

Câteodată, când Bali-Bali întreba la ce o să servească 
toată treaba asta, preşedintele Barbicane îi răspundea: 

— Treaba asta o să schimbe faţa lumii! 

— Facem aici ceva care o să-i asigure pe vecie sultanului 
Bali-Bali o glorie cum nu va avea nici un rege din Africa, 
adăuga căpitanul Nicholl. 

E de prisos să mai spunem cât de mândru se simţea 
suveranul din Wamasai, auzind asemenea vorbe. 

La 29 august, lucrările se terminară. Galeria, săpată 
potrivit calibrului dorit, era acum căptuşită în interior cu 
cămaşa netedă de fontă pe o lungime de şase sute de metri. 
În fundul galeriei erau îngrămădite două mii de tone de 
meli-melonită, puse în legătură cu cutia capsei, plină cu 
fulminat de mercur. Venea apoi proiectilul, lung de o sută 


cinci metri. Scăzând locul ocupat de explozibil şi proiectil, 
rămâneau încă patru sute douăzeci şi doi de metri de 
parcurs până la gura ţevii. 

Distanţa aceasta era suficientă pentru ca expansiunea 
gazelor produse de explozie să-şi facă efectul, aruncând 
proiectilul cu forţa necesară. 

Se punea însă acum o întrebare - problemă de pură 
balistică: oare nu cumva proiectilul avea să devieze de la 
traiectoria trasată prin calculele lui ]. I. Maston? 
Nicidecum. Calculele erau corecte. Ele arătau precis 
deviația proiectilului spre răsărit de meridianul care trece 
prin Kilimandjaro, datorită rotației Pământului în jurul axei 
sale. De asemeni, calculele arătau care va fi forma curbei 
hiperbolice, descrisă de proiectil datorită enormei sale 
viteze iniţiale. 

A doua întrebare: va fi vizibil proiectilul în timpul 
parcursului său? Nu, pentru că atunci când avea să 
ţâşnească din galerie, Pământul va fi în umbră, precum şi 
pentru că - fiind tras la o înălţime mică - proiectilul urma să 
aibă o viteză unghiulară considerabilă. După aceea, când 
avea să intre în zona luminată, nu va mai putea fi văzut nici 
cu cele mai puternice lunete, din pricina volumului său 
redus. Lucrul acesta devenea cu atât mai valabil pentru 
clipa când, scăpând din lanţurile atracției Pământului, avea 
să se învârtească în veci în jurul Soarelui. 

Desigur, preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl 
puteau fi mândri de opera lor, pe care o duseseră la bun 
sfârşit! 

De ce nu era aici şi ]. I. Maston, pentru a se minuna de 
precizia cu care fuseseră executate lucrările - demnă de 
precizia calculelor ce stăteau la baza lor?... Şi, mai ales, de 
ce era el departe, prea departe, mult prea departe de locul 
unde formidabila detunătură avea să trezească ecouri până 
în ungherele cele mai ascunse ale Africii? 

Cei doi colegi ai lui ]. T. Maston se gândeau la el, dar nici 
nu le trecea prin minte că secretarul „Clubului 


artileriştilor” nu mai locuia la Balistic-Cottage, că evadase 
de la închisoarea din Baltimore şi că fusese nevoit să se 
ascundă, pentru a-şi apăra preţioasa existenţă. Ei nu ştiau 
nimic despre mânia care cuprinsese lumea întreagă 
împotriva inginerilor societăţii „Polul Nord”. Habar n-aveau 
că, dacă s-ar fi pus mâna pe ei, ar fi fost masacrați, căsăpiţi, 
fripţi bucăţică cu bucăţică pe jeratic. Într-adevăr, norocul 
lor că atunci când avea să fie trasă lovitura de tun, ei nu 
trebuiau să fie salutaţi decât de strigătele unor băştinaşi 
din Africa orientală! 

— În sfârşit! zise căpitanul Nicholl, adresându-se 
preşedintelui Barbicane în seara zilei de 22 septembrie, 
stând şi admirându-şi opera terminată. 

— Da... în sfârşit!... Am putea spune chiar: uff! zise Impey 
Barbicane în seara zilei de 22 septembrie, stând şi 
admirându-şi opera terminată. 

— Dacă ar trebui s-o luăm de la capăt... 

— Ei, am lua-0...! 

— Ce noroc că am avut la dispoziţie această adorabilă 
meli-melonită! spuse căpitanul Nicholl. 

— Care o să te facă celebru, Nicholl. 

— Fără îndoială, Barbicane, răspunse cu modestie 
căpitanul Nicholl. Ştii câte galerii ar fi trebuit să mai săpăm 
în coastele muntelui Kilimandjaro, pentru a obţine acelaşi 
rezultat, dacă am fi avut la dispoziţie numai fulmicoton, ca 
acela care ne-a aruncat proiectilul spre Lună? 

— Câte, Nicholl? 

— O sută optzeci de galerii, Barbicane. 

— Le-am fi săpat şi pe astea, căpitane! 

— Şi o sută optzeci de proiectile de câte o sută optzeci de 
mii de tone flecare! 

— Le-am fl turnat şi pe astea, Nicholl! 

Mai înţelege-te dacă poţi cu asemenea făpturi! Dar dacă 
au făcut ei ocolul Lumii, de câte altele nu mai sunt 
artileriştii în stare...? 


În aceeaşi seară, doar cu câteva ore înainte de momentul 
precis când trebuia să se tragă lovitura de tun - şi în vreme 
ce preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl se felicitau 
unul pe altul - Alcide Pierdeux, încuiat în biroul său din 
Baltimore, începu deodată să ţipe, ca un războinic indian 
plecat pe poteca războiului. Sărind apoi de la masa înţesată 
cu foi de hârtie pline de formule algebrice, el izbucni în 
gura mare: 

— Ticălosul de Maston!... Dobitocul!... M-a făcut să-mi 
sparg capul cu problema lui!... Cum naiba de nu mi-a trecut 
mai devreme prin minte? Fir-ar să fie de cosinus!... Dacă aş 
şti unde se află Maston în clipa asta, l-aş invita la masă şi 
am ciocni amândoi un pahar de vin, chiar în clipa când va 
bubui maşina lui atotdistrugătoare! 

Şi, după ce scoase un urlet sălbatic, aşa cum făcea când 
juca partidele de whist, continuă: 

— Hei, prietene, ţi-a cam deraiat mintea când ai făcut 
calculele cu privire la tunul tău din Kilimandjaro!... Ţi-ar fi 
trebuit alt dovleac ca să dai lovitura... Asta era o condiţie 
sine qua non, sau sine canon75, cum am fi zis noi la Şcoală! 

Capitolul XVIII. 

ÎN CARE POPULAŢIA DIN WAMASAI AŞTEAPTĂ CA 
PREŞEDINTELE BARBICANE SĂ-I STRIGE CĂPITANULUI 
NICHOLL: „FOC!” 

Era în seara de 22 septembrie - dată memorabilă căreia 
lumea întreagă îi atribuia aceeaşi influenţă nefastă ca zilei 
de 1 ianuarie a anului 1000. La douăsprezece ore după 
trecerea Soarelui peste meridianul din Kilimandjaro, adică 
exact la miezul nopţii, căpitanul Nicholl trebuia să dea foc 
explozibilului. 

Se cuvine să precizăm că, deoarece muntele Kilimandjaro 
se găseşte cu 35* spre răsărit de meridianul Parisului, iar 
Baltimore cu 79* mai spre vest de acelaşi meridian, aceasta 
face o diferenţă de 114*, ceea ce înseamnă o distanţă de 
timp de 456 minute, adică şapte ore şi treizeci şi şase de 
minute. 


Deci în secunda precisă când avea să se tragă cu tunul, în 
marele oraş din Maryland, Baltimore, avea să fie ora cinci şi 
douăzeci şi patru de minute după-amiază. 

Vremea era minunată. Soarele apusese dincolo de 
câmpiile Wamasai-ului, ascunzându-se după orizontul curat, 
de cleştar, N-ai fi putut dori o noapte mai frumoasă, mai 
liniştită, mai înstelată, pentru a arunca un proiectil în 
spaţiu. Nici un norişor nu avea să se amestece cu vaporii 
artificiali produşi de arderea instantanee a meli-melonitei. 

Cine ştie? Poate că preşedintelui Barbicane şi căpitanului 
Nicholl le părea rău că nu pot lua loc în proiectil. Chiar din 
prima secundă ar fi parcurs două mii şi opt sute de 
kilometri! După ce pătrunseseră în tainele lumii lunare, ar fi 
pătruns acum în tainele sistemului solar, şi în condiţii mult 
mai interesante decât le avusese francezul Hector 
Servadac, smuls de pe Pământ de cometa Gallia76. 

Sultanul Bali-Bali şi cele mai suspuse personalităţi de la 
curtea lui - adică ministrul de finanţe şi călăul oficial - se 
adunaseră, împreună cu personalul negru care luase parte 
la marile lucrări, pentru a urmări diferitele faze ale tragerii 
cu tunul. Din prudenţă, însă, luaseră loc cu toţii la vreo trei 
kilometri de galeria sfredelită în Kilimandjaro, astfel încât 
să fie siguri că n-au să păţească nimic din pricina groaznicei 
presiuni a aerului. 

În jur se strânseseră câteva mii de indigeni, veniţi din 
Kisongo şi din satele aşezate în sudul provinciei, grăbindu- 
se, în urma ordinului sultanului Bali-Bali, să admire şi ei 
acest spectacol măreț. 

Un fir de metal făcea legătura între o baterie electrică şi 
capsa cu fulminat de mercur din fundul galeriei, fiind gata 
să transmită scânteia care avea să provoace aprinderea 
meli-melonitei. 

Ceva mai înainte avusese loc un ospăț minunat, care 
adunase în jurul aceleiaşi mese pe sultan, pe musafirii săi 
americani şi pe notabilităţile din capitală. Masa era oferită 
de Bali-Bali, care pregătise totul foarte bine, cu atât mai 


mult cu cât toate cheltuielile urmau să-i fie rambursate de 
societatea Barbicane and Co. 

Ospăţul de sărbătoare, început la ora şapte şi jumătate, se 
termină la ora unsprezece printr-o urare adresată de sultan 
inginerilor lui North Polar Practical Association şi pentru 
succesul operei. 

Încă o oră, şi modificarea condiţiilor geografice şi de climă 
ale Pământului avea să devină fapt îndeplinit. 

Preşedintele Barbicane, colegul său şi cei zece maiştri se 
duseră apoi lângă coliba înăuntrul căreia era montată 
bateria electrică. 

Barbicane ţinea cronometrul în mână şi număra minutele, 
care niciodată nu i se păruseră atât de lungi. Păreau nu 
minute, ci ani, ba chiar veacuri întregi! 

La ora douăsprezece fără zece minute noaptea, căpitanul 
Nicholl şi preşedintele Barbicane se apropiară de aparatul 
care făcea legătura cu galeria săptă în Kilimandjaro. 

Sultanul, curtea lui şi mulţimea indigenilor formau un cerc 
imens în jurul lor. 

Era de mare importanţă ca focul să fie tras în momentul 
precis arătat de calculele lui ]. 1. Maston, adică exact în 
clipa când Soarele urma să taie noua linie ecuatorială a 
Pământului, pe care apoi nu avea s-o mai părăsească 
niciodată, mergând pe orbita sa aparentă în jurul globului 
pământesc. 

— Douăsprezece fără cinci!... Fără patru! Fără trei!... Fără 
doi!... Fără unu...! 

Preşedintele Barbicane urmărea acul ceasornicului 
luminat de o lanternă ţinută de unul dintre maiştri, în 
vreme ce căpitanul Nicholl stătea cu degetul pe butonul 
aparatului, gata să apese şi să facă contact. 

Mai rămăseseră doar douăzeci de secunde!... Doar zece!... 
Doar cinci!... Doar una...! 

Nu se simţea nici măcar urmă de tremur în mâna acestui 
nepăsător Nicholl! El şi colegul său nu erau deloc mai 
emoţionaţi decât în clipa când aşteptau, închişi în proiectilul 


lor de aluminiu, să fie aruncaţi de tunul Columbiad în 
regiunile din jurul Lunii. 

— Foc!... strigă preşedintele Barbicane. 

Şi degetul arătător al căpitanului Nicholl apăsă pe buton. 

Detunătură îngrozitoare, ale cărei ecouri duseră 
bubuiturile până în străfundurile orizontului Wamasai-ului. 
Şuierătură asurzitoare produsă de trecerea unei mase 
solide care străpungea pătura aerului sub presiunea a 
miliarde şi miliarde de litri de gaze, produse prin arderea 
instantanee a două mii de tone de meli-melonită. Ai fi zis că 
peste Pământ trece unul din acei meteori în care se adună 
toate acţiunile violente ale naturii. Şi cu siguranţă că nu s- 
ar fi produs un zgomot mai groaznic, chiar dacă toate 
tunurile tuturor artileriilor de pe tot globul pământesc şi-ar 
fi unit glasurile cu toate trăsnetele cerului, pentru a bubui 
laolaltă! 

Capitolul XIX. 

ÎN CARE POATE CĂ LUI ]. T. MASTON II PARE RĂU DUPĂ 
VREMURILE CÂND MULŢIMEA VOIA SĂ-L LINŞEZE. 

Capitalele ţărilor din Lumea Veche şi Lumea Nouă, oraşele 
de oarecare importanţă şi până şi târgurile mai mărunte 
aşteptau cuprinse de groază. Datorită ziarelor răspândite 
pe toată suprafaţa Pământului, întreaga lume cunoştea ora 
precisă, care corespundea orei douăsprezece noaptea la 
Kilimandjaro. 

Întrucât Soarele străbate doar un grad în patru minute, 
iată orele care corespundeau, în diferite oraşe mai mari, 
miezului nopţii la Kilimandjaro: 

La Paris ora 09 şi 40 minute seara. 

La Petersburg ora 11 şi 31 minute seara. 

La Londra ora 09 şi 30 minute seara. 

La Roma ora 10 şi 20 minute seara. 

La Madrid ora 09 şi 15 minute seara. 

La Berlin ora 11 şi 20 minute seara. 

La Constantinopole ora 11 şi 26 minute seara. 

La Calcutta ora 03 şi 04 minute dim. 


La Nankin ora 05 şi 05 minute dim. 

La Baltimore, după cum am mai spus, era ora 5 şi 24 de 
minute atunci când la Kilimandjaro era miezul nopţii, adică 
la 12 ore după trecerea Soarelui peste meridianul locului. 

Nu este nevoie să mai pomenim de groaza de care era 
cuprinsă lumea la apropierea acestei clipe. Nici cel mai 
măiestru dintre condeiele moderne n-ar fi putut s-o descrie, 
chiar dacă ar face parte din şcoala decadentă sau 
delicvescentă. 

Este drept că locuitorii din Baltimore nu erau ameninţaţi 
să fie măturaţi de valul oceanelor scoase din albiile lor! Să 
admitem că ei nu urmau să vadă cum seacă golful 
Cheasapeake şi nici cum capul Hatteras din acest golf se 
prelungeşte ca o creastă de munte în Atlanticul secat! Dar 
ca atâtea alte oraşe neameninţate să se trezească la o 
altitudine mai ridicată sau mai scăzută, nu va fi el oare dat 
peste cap de izbitura primită, iar monumentele nu-i vor fi 
distruse, cartierele de locuit nu-i vor fi înghiţite de 
prăpăstiile care se puteau căsca la suprafaţa pământului? 
Şi temerile acestea nu erau ele valabile pentru toţi oamenii 
din diferite părţi ale Pământului care totuşi nu urmau să fie 
acoperite de apele oaceanelor scoase din albiile lor? 

Ba bine că nu! 

lată de ce la apropierea acestei clipe fatale orice făptură 
omenească a simţit cum este străbătută de fiori până în 
măduva oaselor. Da!... Erau cuprinşi de fiori toţi oamenii... 
afară de unul singur: inginerul Alcide Pierdeux. Întrucât nu 
avusese timpul necesar să anunţe ceea ce aflase prin 
ultimele sale calcule, stătea acum într-unui din cele mai 
bune restaurante ale oraşului şi bea un pahar de şampanie 
în sănătatea Lumii Vechi. 

În sfârşit, veni şi cel de-al douăzeci şi patrulea minut după 
ora cinci, care corespundea miezului nopţii la 
Kilimandjaro... Veni şi trecu... 

La Baltimore nu se întâmplă nimic... 


La Londra, la Paris, la Roma, la Constantinopole, la Berlin, 
nimic!... Nici cea mai slabă izbitură...! 

John Milne77, observând cu atenţie tromometrul78 pe 
care şi-l instalase în mina de cărbuni de la Takoshima din 
Japonia, nu remarcă nici cea mai slabă mişcare anormală a 
scoarţei Pământului, în această parte a lumii. 

La Baltimore cerul era plin de nori, astfel încât, atunci 
când se lăsă seara, fu cu neputinţă să se observe dacă 
mişcarea aparentă a stelelor este pe cale să se schimbe - 
fapt care ar fi arătat o modificare a axei pământeşti. 

Ce noapte a petrecut ]. T. Maston în locuinţa lui tainică, de 
care nu ştia nimeni, afară de Mistress Evanghelina Scorbitt! 
Clocotitorul tunar simţea că-şi iese din minţi, nu alta! Nu 
mai putea sta o clipă locului. Ah, cât ar fi vrut să fie mai 
bătrân cu câteva zile, pentru a vedea dacă drumul curb al 
Soarelui s-a modificat, ceea ce ar fi dovedit fără putinţă de 
tăgadă că experienţa a reuşit! 

Dealtfel, această schimbare nu ar fi putut să fie constatată 
în dimineaţa zilei de 23 septembrie, deoarece la data 
aceasta Soarele răsare exact la răsărit, indiferent de 
punctul de pe Pământ de unde este privit. 

A doua zi, Soarele apăru la orizont aşa cum are mereu 
obiceiul să facă. 

Delegații europeni erau întruniţi pe terasa hotelului unde 
locuiau. Aveau la dispoziţie tot felul de instrumente de cea 
mai mare precizie, care le dădeau putinţa să constate dacă 
Soarele descrie cu aceeaşi exactitate curba lui în planul 
Ecuatorului. 

Însă nu se petrecuse nici o schimbare şi, la câteva minute 
după ce răsărise, discul surâzător al Soarelui începu să se 
încline către amiază. 

Deci nu se schimbase nimic în mersul lui aparent. 

Maiorul Donellan şi colegii lui salutară torţa cerească prin 
strigăte de „ura!” pline de entuziasm, aşa cum se strigă 
când apare un actor iubit pe scena unui teatru. Cerul 
prezenta o privelişte minunată. Orizontul nu mai era umbrit 


deloc de negura nopţii. Niciodată nu s-a prezentat vreun 
actor mai mare, pe o scenă mai frumoasă, în faţa unui 
public mai încântat! 

— Şi a apărut chiar în locul determinat de legile 
astronomiei!... strigă Eric Baldenak. 

— De bătrână noastră astronomie, pe care aceşti 
bezmetici voiau să o nimicească! întregi Boris Karkov. 

— Nu s-au ales decât cu cheltuiala şi cu ruşinea! adăugă 
Jacques Jansen, prin gura căruia părea că vorbeşte Olanda 
întreagă. 

— Iar regiunile polare vor rămâne veşnic sub gheţurile 
care le acoperă! interveni profesorul Jan Harald. 

— Trăiască Soarele! Ura! strigă maiorul Donellan. Aşa 
cum este, e bun pentru nevoile Pământului! 

— Ura!... Ura!... repetară într-un singur glas 
reprezentanţii bătrânei Europe. 

Atunci Dean Toodrink, care nu scosese nici un cuvânt, 
atrase atenţia asupra lui, făcând această observaţie destul 
de valabilă: 

— Dar dacă... n-or fi tras...! 

— Să nu fi tras? exclamă maiorul Donellan. lare mi-ar 
plăcea să cred că, dimpotrivă, au tras chiar de două ori, nu 
o dată. 

Întrebarea aceasta şi-o puneau şi ]. T. Maston şi Mistress 
Evangelina Scorbitt, şi-o puneau atât savanții cât şi 
neştiutorii, uniţi de data aceasta prin logica situaţiei. 

Acelaşi lucru şi-l tot repeta şi Alcide Pierdeux, adăugând: 

— Fie că au tras, fie că nu, tot una e!... Pământul n-a 
încetat să valseze pe vechea lui osie şi să se legene ca de 
obicei! 

De fapt, lumea nu ştia ce s-a petrecut la Kilimandjaro. Dar, 
înainte de sfârşitul zilei, a fost dat un răspuns şi la 
întrebarea pe care şi-o punea întreaga omenire. 

În Statele Unite sosi o telegramă trimisă de consulul 
american din Zanzibar, Richard W. Trust. lată ce spunea 


această ultimă telegramă: „CĂTRE JOHN S. WRIGHI. 
MINISTRU DE STAT. 

Zanzibar, 23 septembrie, ora 7 şi 27 minute dimineaţa. 

Foc de tun tras ieri-seară la miezul nopţii precis, din 
maşinărie săpată în coasta sudică a muntelui Kilimandjaro. 
Proiectilul trecut pe deasupra, şuierând îngrozitor. 
Bubuitură formidabilă. 

Provincie devastată de vârtej. Mare cu valuri furioase până 
în canalul Mozambic. Numeroase vase smulse din ancoră şi 
izbite de țărm. Orăşele şi sate spulberate. Totul e bine. 

Richard W. Trust” 

Da, deoarece nimic nu se schimbase în firea lucrurilor, 
totul era foarte bine, afară de dezastrele pricinuite de acest 
vârtej artificial în Wamasai şi de naufragiile pricinuite de 
deplasarea păturilor de aer. Dar nu se întâmplase oare tot 
aşa atunci când faimosul tun Columbiad aruncase 
proiectilul spre Lună? Zguduitura, transmisă scoarţei 
întregii peninsule Florida, nu fusese simțită pe o rază de o 
sută de mile? Ba da! Toate acestea se repetaseră! Numai că 
efectul fusese acum de o sută de ori mai puternic. 

În orice caz telegrama anunţa celor interesaţi din Lumea 
Nouă şi din Lumea Veche următoarele două lucruri: 

1. Că maşina aceasta uriaşă putuse fi construită chiar în 
coastele muntelui Kilimandjaro, şi: 

2. Că focul de tun fusese tras la ora stabilită. 

Atunci, lumea întreagă scoase un foarte adânc oftat de 
uşurare, urmat de un nemaipomenit hohot de râs. 

Încercarea lui „Barbicane şi Co.” dăduse greş în modul cel 
mai jalnic. Formulele lui ]. I. Maston erau bune de aruncat 
la coş! North Polar Practical Association nu mai avea nimic 
de făcut decât să se declare în stare de faliment. 

Ei, nu! Zău! Nu cumva secretarul „Clubului artileriştilor” 
se va fi înşelat în calculele lui? 

„Mai degrabă aş crede că m-am înşelat eu în sentimentele 
pe care mi le inspiră!” îşi spunea Mrs. Evangelina Scorbitt. 


Dar cea mai zdrobită făptură care exista atunci pe faţa 
Pământului era cu siguranţă ]. I. Maston. 

Văzând că nimic nu se schimbă în felul în care se mişcă 
sferoidul nostru încă de la crearea lui, începuse să se 
mângâie cu nădejdea că poate vreun accident oarecare o fi 
făcut ca operaţiunea colegilor săi Barbicane şi Nicholl să 
întârzie... 

Dar după sosirea telegramei din Zanzibar, a trebuit să 
recunoască şi el că operaţiunea dăduse greş. 

Dăduse greş!... Dar ecuaţiile, formulele din care el trăsese 
concluzia cu privire la reuşita acţiunii?... Oare un tun lung 
de şase sute de metri, cu calibrul de 27 de metri, aruncând 
un proiectil de o sută optzeci de mii de tone prin explozia a 
două mii de tone de meli-melonită şi căpătând astfel o 
viteză iniţială de două mii opt sute de kilometri - era 
insuficient pentru a provoca deplasarea Polilor?... Ei, nul... 
Aşa ceva nu era admisibil! 

Şi totuşi...! 

lată de ce ]. I. Maston, cuprins de o furie grozavă, declară 
că vrea să părăsească ascunzătoarea. Încercările doamnei 
Scorbitt de a-l face să renunţe se dovediră zadarnice. Ea nu 
făcea aceste încercări pentru că i-ar fi fost teamă pentru 
viaţa lui. Acuma trecuse orice primejdie. Dar voia să-l 
ferească pe nenorocitul calculator de glumele ce i-ar fi fost 
adresate, de ironiile de care n-ar fi avut cum să scape, de 
cuvintele batjocoritoare care ar fi căzut ca ploaia asupra 
operei lui! 

Lucru şi mai grav: cum aveau să-l primească colegii lui din 
Gun-Club? Oare n-aveau să arunce asupra secretarului lor 
toată vina insuccesului, care îi acoperise de ruşine? Oare nu 
asupra lui, autorul calculelor, cădea toată răspunderea 
acestei încercări nereuşite? 

]. T. Maston nu voia să audă de nimic, astfel încât rămase 
nepăsător şi la rugăminţile, şi la lacrimile doamnei 
Evangelina Scorbitt. În cele din urmă, el plecă din casa 
unde se ascunsese şi îşi făcu apariţia pe străzile oraşului 


Baltimore. Bineînţeles că a fost recunoscut imediat, şi toţi 
cei care îşi văzuseră averea şi existenţa amenințate, şi pe 
care îi trecuseră mii de nădugşeli din pricină că omul ăsta se 
încăpăţânase să nu spună nimic, se răzbunară acum 
luându-l peste picior şi bătându-şi joc de el în mii de chipuri. 

Ar fi fost de ajuns să-i auzi pe copiii americani, tare 
asemănători ştrengarilor parizieni, cum îi strigă: 

— Ei, tu ăla care ai vrut să faci praf bila pământească!... 

— Ei, tu ăla, mai bine te-apuci să dregi axe de ceas...! 

— Ei, tu ăla, mai bine învaţă să-nvârteşti cum trebuie un 
titirez...! 

Pe scurt, buimăcitul, hărţuitul secretar al Gun-Club-ului se 
văzu silit să se refugieze în palatul din New-Park, unde 
Mistress Evangelina Scorbitt îşi depănă până la urmă tot 
stocul de drăgălăşenie, pentru a-l mai mângâia puţin. 

Degeaba! ]. I. Maston rămânea neconsolat - noluit 
consolări79, aidoma mitologicei Niobe80 - deoarece tunul 
lui nu produsese asupra Pământului alt efect decât ar fi 
produs o pocnitoare trasă la bâlci. 

În felul acesta trecură cincisprezece zile şi lumea, uşurată 
de groaza de până acum, aproape că nici nu se mai gândea 
la planurile societăţii „Polul Nord”. 

Cincisprezece zile, şi nici o veste de la preşedintele 
Barbicane şi căpitanul Nicholl! Pieriseră oare şi ei din 
pricina contraloviturii exploziei, odată cu distrugerile 
suferite de regiunea Wamasai? Plătiseră oare cu viaţa cea 
mai grozavă păcăleală din vremurile moderne? 

Nu! 

Când a bubuit tunul, au fost trântiţi amândoi la pământ, 
daţi peste cap odată cu sultanul, curtenii lui şi cele câteva 
mii de indigeni care erau de faţă. După aceea, însă, s-au 
ridicat în picioare, vii şi nevătămaţi. 

— Oare a reuşit?... întrebă Bali-Bali, frecându-şi umerii. 

— Nu cumva te îndoieşti? 

— Eu... să mă îndoiesc...?! Dar când o să ştiţi precis...? 

— Peste câteva zile, răspunse preşedintele Barbicane. 


Să-şi fi dat el oare seama că operaţiunea dăduse greş?... 
Se prea poate!... Dar în nici un caz n-ar fi recunoscut un 
asemenea lucru în faţa sultanului din Wamasai. 

Peste patruzeci şi opt de ore, cei doi colegi şi-au luat 
rămas bun de la Bali-Bali, dar numai după ce plătiseră o 
sumă destul de frumuşică pentru distrugerile pricinuite 
regatului. Şi cum această sumă a intrat în vistieria 
particulară a sultanului, iar supuşii lui n-au primit nici 
măcar un dolar, maiestăţii sale nu i-a părut deloc rău că a 
făcut o afacere atât de bănoasă. 

După aceea, cei doi colegi, urmaţi de cei zece maiştri, 
ajunseră la Zanzibar, unde găsiră o corabie gata să plece 
spre Suez. De aici se îmbarcară sub nume false pe 
pachebotul Mesageriilor maritime Moeris, care îi duse la 
Marsilia; de aici ajunseră cu trenul Companiei feroviare P 
L.. M. la Paris, fără vreo deraiere sau ciocnire, apoi cu 
vagoanele Căilor Ferate din Vest la Le Havre, pentru ca de 
aici să călătorească cu transatlanticul Bourgogne până în 
America. 

În douăzeci şi două de zile ajunseră din Wamasai la New- 
York, statul New-York. 

Şi iată cum, la 15 octombrie, la 3 după-amiază, cei doi 
colegi băteau la uşa palatului din New-Park... 

După o clipă se găseau faţă-n faţă cu Mistress Evangelina 
Scorbitt şi ]. I. Maston... 

Capitolul XX. 

ÎN CARE SE TERMINĂ ACEASTĂ POVESTE CIUDATĂ, PE 
CÂT DE ADEVĂRATĂ, PE ATÂT DE NEVEROSIMILĂ 

— Barbicane?... Nicholl...? 

— Maston! 

— Voi...? 

— Noi! 

Tonul ciudat în care acest ultim cuvânt fu rostit în acelaşi 
timp de cei doi arăta numai ironie şi mustrare. 

]. T. Maston îşi trecu peste frunte cârligul de fier şi rosti cu 
glas şuierător ca de aspidă - cum ar zice Ponson du 


Terrail81. 

— Galeria din Kilimandjaro a avut cu siguranţă şase sute 
de metri lungime şi douăzeci şi şapte de metri diametru? 

— Da! 

— Proiectilul vostru cântărea într-adevăr o sută optzeci de 
milioane de kilograme? 

— Da! 

— Şi aţi tras chiar cu două mii de tone de meli-melonită? 

— Da! 

Aceşti trei „da” căzură ca nişte lovituri de măciucă pe 
scăfârlia lui ]. I. Maston. 

— Atunci trag concluzia că... reluă calculatorul. 

— Că?... îl întrebă preşedintele Barbicane. 

— Că operaţia n-a reuşit din pricină că explozibilul n-a dat 
proiectilului o viteză iniţială de două mii opt sute de 
kilometri! 

— Aşa crezi?... întrebă căpitanul Nicholl. 

— Explozibilul dumitale nu-i bun decât să încarci cu el 
puşcoace pentru copii! 

Auzind asemenea groaznică injurie, căpitanul Nicholl sări 
de pe scaun de parcă ar fi stat pe arcuri. 

— Maston! răcni el. 

— Nicholl! 

— Când vei voi să te baţi cu mine în duel, folosind meli- 
melonita... 

— Nu!... Mai bine fulmicotonul!... E mai sigur...! 

Trebui să intervină Mistress Evangelina Scorbitt pentru a-i 
potoli pe cei doi tunari furioşi, spunându-le: 

— Domnilor!... Domnilor!... Nu se face!... între colegi... 

După aceea luă cuvântul preşedintele Barbicane şi spuse 
cu un glas mai liniştit: 

— De ce să aruncăm vina unul asupra altuia? Cu siguranţă 
că socotelile prietenului nostru Maston trebuie să fi fost 
juste, aşa cum cu siguranţă că explozibilul prietenului 
nostru Nicholl trebuie să fi avut puterea calculată! Da!... 
Am pus exact în practică datele ştiinţei!... Şi totuşi, 


experienţa a dat greş! Care-i pricina?... Poate că n-o vom 
afla niciodată...! 

— Ei bine! spuse înfuriat secretarul „Clubului 
artileriştilor”, o luăm de la capăt! 

— Şi banii pe care i-am risipit pe degeaba! interveni 
căpitanul Nicholl. 

— Şi opinia publică! adăugă Mistress Scorbitt. N-o să vă 
mai permită nimeni să ameninţaţi din nou soarta lumii! 

— Ce-o să se aleagă de domeniul nostru din jurul Polului 
Nord? 

Întoarse vorba căpitanul Nicholl. 

— La cât au să scadă acţiunile North Polar Practical 
Association? se văicări preşedintele Barbicane. 

Faliment!... Prăbuşirea se şi produsese; acţiunile acestei 
societăţi anonime se vindeau cu pachetul la preţul hârtiei 
de împachetat. 

Acesta a fost rezultatul final al uriaşei operaţiuni. Acesta a 
fost falimentul de pomină, la care au ajuns planurile 
supraomeneşti ale firmei Barbicane and Co. 

Nu s-au pomenit niciodată atâtea hohote de râs la adresa 
bieţilor ingineri prost inspirați, asemenea articole ironice în 
ziare, asemenea caricaturi, cântece, parodii, ca cele 
pricinuite de această întâmplare. 

Preşedintele Barbicane, membrii consiliului de 
administraţie al noii societăţi, colegii lor din Gun-Club au 
fost literalmente făcuţi de ruşine în public. Li se arunca 
uneori câte un cuvânt atât de tare, fără perdea, încât nu se 
cade să fie repetat nici măcar în latineşte şi nici chiar pe 
limba păsărească. Europa, mai ales, dădu frâu liber atâtor 
glume batjocoritoare, încât până la urmă yankeii se 
scandalizară. Şi aducându-şi aminte că Barbicane, Nicholl şi 
Maston erau de origine americană şi că făceau parte din 
faimoasa asociaţie din Baltimore, erau cât pe-aci să silească 
guvernul american să declare război Lumii Vechi. 

În sfârşit, cea mai straşnică lovitură a fost dată de un 
cântec francez, pe care ilustrul Paulus - care mai trăia pe 


vremea aceea - l-a făcut să ajungă „la modă”. Cântecul 
acesta a făcut ocolul lumii întregi. 

lată unul dintre cupletele cele mai aplaudate: 

Ca să facă harcea-parcea Rabla noastră pământească, 
Plănuit-au trei bezmetici Osia-i s-o-nlocuiască. 

Şi-au făcut un tun năprasnic, Cu care-au vrut să ţintească 
în aşa fel încât totul, Totul să se prăpădească! 

Nu era de-ajuns atâta Ca lumea-să-nnebunească? 

Datu-s-a atunci poruncă Aprig să se urmărească Cei trei 
prea-ndrăzneţi bezmetici! 

Când deodată: Bum! şi... fsss... 

Să te prăpădeşti de râs. 

S-a tras focul... fără însă Ca ceva să se clintească. 

Ura! Ura! Să trăiască Rabla noastră pământească! 

Dar o să se ştie oare vreodată cărui fapt se datora 
nereuşita acestei operaţiuni? Dovedea oare insuccesul 
acesta că aşa ceva este cu neputinţă de realizat şi că 
puterile omului nu vor ajunge niciodată să poată modifica 
mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul său şi că niciodată 
teritoriile de la Polul Nord nu vor putea fi deplasate ca 
latitudine, pentru a fi aduse într-un punct unde banchizele 
şi ghețarii să se topească de la sine sub acţiunea razelor 
Soarelui? 

Răspunsul la această întrebare a fost dat şi el, la câteva 
zile după sosirea preşedintelui Barbicane şi a colegului său 
în Statele Unite. 

În gazeta franceză Le Temps, din 17 octombrie, apăru un 
articolaş, care aduse un mare serviciu lumii întregi, 
spunându-i ceea ce o interesa pentru securitatea ei. 

„Se cunoaşte rezultatul egal cu zero al încercării de a da 
Pământului o nouă axă. Totuşi, calculele lui ]. 'I. Maston, 
care sunt întemeiate pe date juste, ar fi produs rezultatele 
urmărite, dacă,în urma unei neatenţii de neexplicat din 
partea calculatorului, ele nu ar fi cuprins încă de la început 
o greşeală. 


Greşeala constă în aceea că faimosul secretar al lui Gun- 
Club, când a luat ca bază a lucrărilor sale circumferința 
Ecuatorului, a trecut o lungime de patruzeci de mii de metri 
în loc de patruzeci de mii de kilometri, ceea ce a făcut ca 
rezolvarea problemei să dea un rezultat fals. 

De unde provine o asemenea eroare?... Cine a putut s-o 
pricinuiască...? 

Cum de a putut-o săvârşi un calculator atât de 
remarcabil?... Am face presupuneri zadarnice. 

Lucru sigur este însă că, dacă problema modificării axei 
pământeşti ar fi fost pusă corect, ea ar fi fost rezolvată 
exact. Uitarea acestor trei zero a dat naştere unei erori de 
douăsprezece zerouri la rezultatul final. 

Admiţând că meli-melonita are puterea pe care i-o atribuie 
căpitanul Nicholl, pentru deplasarea Polului cu 23* 28' ar fi 
trebuit un tun nu de un milion de ori mai mare decât tunul 
de 27 de centimetri, ci un trilion de asemenea tunuri, 
aruncând un trilion de proiectile de câte o sută optzeci de 
mii de tone fiecare. 

Cât priveşte focul acesta de tun aşa cum a fost tras în 
Kilimandjaro, el n-a deplasat Polul decât cu trei microni 
(trei miimi de milimetru) şi n-a făcut să varieze nivelul 
apelor decât cu cel mult nouă miimi de micron. 

Proiectilul, această nouă mică planetă, va face parte de 
acum înainte din sistemul nostru solar, fiind reţinut de 
atracţia Soarelui. 

ALCIDE PIERDEUX” 

Aşadar, o simplă lipsă de atenţie a lui ]. I. Maston, o eroare 
de trei zero făcută la începutul calculelor sale pricinuise 
umilitorul rezultat pentru noua societate! 

Dar dacă colegii lui din Gun-Club erau tare mâniaţi pe el, 
dacă l-au copleşit cu tot felul de blesteme, apoi în rândurile 
publicului se născu un val de simpatie faţă de bietul om. La 
urma urmei, greşeala aceasta pricinuise tot răul - sau, mai 
bine-zis, tot binele - deoarece scăpase lumea de cea mai 
grozavă catastrofă cu putinţă. 


Şi iată că de pretutindeni începură să curgă tot felul de 
urări, milioane de scrisori, prin care ]. I. Maston era felicitat 
că s-a înşelat cu trei zero! 

]. T. Maston, mai zdrobit şi mai amărât ca oricând, nici nu 
voia să audă de formidabilul „Ura!” pe care lumea întreagă 
îl striga în cinstea lui. Preşedintele Barbicane, căpitanul 
Nicholl, Tom Hunter, cel cu picioarele de lemn, colonelul 
Bloomsberry, neobositul Bilsby şi colegii lor n-aveau să-l 
ierte niciodată... 

Bine cel puţin că-i rămânea Mistress Evangelina Scorbitt! 
Această excelentă femeie nu putea să-i poarte pică. 

În primul rând, ]. I. Maston ţinuse să repete calculele, 
neadmiţând în ruptul capului că ar fi putut să fie distrat în 
aşa hal. 

Şi totuşi, aşa era! Inginerul Alcide Pierdeux nu se înşelase. 
lată de ce omul acesta original fusese atât de liniştit când 
lumea întreagă era cuprinsă de groază. În ultimul moment, 
el îşi dăduse seama de greşeala calculatorului, dar nu mai 
avusese timp să-şi înştiinţeze semenii. Şi iată de ce, în clipa 
când se trăgea focul de tun în Kilimandjaro, el închina un 
pahar de şampanie în sănătatea bătrânei noastre lumi! 

Da! Trei zero uitaţi din cifra care reprezintă lungimea 
Ecuatorului...! 

Deodată, ]. I. Maston îşi aduse aminte. Era la început, când 
de-abia se apucase de lucru, închizându-se în biroul său din 
Balistic-Cottage. Scrisese bine pe tablă numărul 40 000 
000. 

În clipa aceea a răsunat strident clopoţelul telefonului... ]. 
T. Maston s-a îndreptat către aparatul telefonic... A 
schimbat câteva cuvinte cu Mistress Evangelina Scorbitt... 
Dar iată că trăsnetul l-a dat peste cap, aruncând tabla cât 
colo... S-a ridicat... A început să scrie din nou numărul care 
se ştersese pe jumătate când căzuse tabla... De-abia scrie 
cifra 40 000... când clopoţelul sună pentru a doua oară... Şi 
când începe din nou să lucreze, uită să mai scrie celelalte 


trei zero din numărul care reprezintă lungimea Ecuatorului 
în metri! 

Ah! 'Toate astea din vina doamnei Evangelina Scorbitt! 
Dacă ea nu l-ar fi deranjat, poate că n-ar fi fost lovit de 
descărcarea electrică! Poate că trăsnetul nu i-ar fi jucat o 
asemenea festă, prea de ajuns ca să compromită o întreagă 
viaţă de calcule corecte şi cinstite! 

Cât de zguduită a fost biata femeie, când ]. I. Maston se 
văzu obligat să-i spună împrejurările în care s-a produs 
greşeala!... Da!... Fa, numai ea era cauza acestui 
dezastru!... Din pricina ei se trezise ]. I. Maston dezonorat 
pentru toată lunga-i viaţă care îi mai rămânea de trăit, 
întrucât membrii venerabilului „Club al artileriştilor” 
mureau în general la vârsta de peste o sută de ani! 

După această convorbire, ]. I. Maston plecase în grabă din 
palatul din New-Park, înapoindu-se la Balistic-Cottage. 
Acum se plimba cu paşi mari prin odaie, spunându-şi 
întruna: 

— Nu mai sunt bun de nimic pe lumea asta. 

— Nici măcar să te însori? se auzi un glas pe care emoția îl 
făcea sfâşietor. 

Era Mistress Evangelina Scorbitt. Cu faţa răvăşită şi 
plânsă, îl urmase până aici pe ]. I. Maston... 

— Dragul meu Maston!... îi spuse ea. 

— Bine!... De acord!... Dar cu o condiţie...:să nu mă mai 
ocup în viaţa mea de matematici! 

— Nu pot să le sufăr, dragul meu prieten! răspunse 
văduva. 

Şi Mistress Evangelina Scorbitt deveni Mistress 
Evangelina Maston. 

Cât despre articolaşul lui Alcide Pierdeux, este uşor de 
închipuit câtă cinste a adus inginerului şi Şcolii politehnice 
unde învățase! 

Articolaşul acesta fu tradus în toate limbile, reprodus de 
toate ziarele, răspândind numele autorului lui în lumea 
întreagă. Aşa s-a făcut că nota apărută şi în gazeta Le Petit 


Marseillais a fost citit de tatăl frumoasei provensale, care îi 
refuzase mâna fiicei sale, deoarece Alcide Pierdeux „era 
prea savant”. După ce reuşi de bine de rău şi fără ajutorul 
altcuiva să priceapă ce vrea să spună articolul, părintele fu 
cuprins de remuşcări. Şi aşteptând să urmeze lucruri şi mai 
bune, trimise deocamdată inginerului o invitaţie la masă. 

Capitolul XXI. 

FOARTE SCURI DAR CU TOTUL LINIŞTITOR ÎN CE 
PRIVEŞTE VIITORUL LUMII. 

De acum încolo, locuitorii Pământului pot fi liniştiţi! 
Preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl n-au să reia 
niciodată opera uriaşă, care dăduse greş atât de jalnic 
prima oară. ]. I. Maston n-o să mai pornească noi calcule - 
de data asta fără să greşească. Ar fi zadarnic! 

Alcide Pierdeux spusese adevărul în articolaşul pe care îl 
scrisese. 

Legile mecanicii arată că pentru a produce o strămutare 
de 23*28' a axei pământeşti, ar trebui - chiar dacă s-ar 
folosi meli-melonită - un trilion de tunuri asemănătoare 
celui săpat în muntele Kilimandjaro. 

Dar planeta noastră este prea mică pentru a le putea 
cuprinde pe toate, admițând chiar că toată suprafaţa 
Pământului ar fi solidă. 

Aşadar, se pare că locuitorii globului pământesc pot să 
doarmă liniştiţi. Modificarea condiţiilor în care se mişcă 
Pământul este o chestiune care întrece puterile omenirii; 
nu-i la îndemâna oamenilor să schimbe ordinea stabilită în 
sistemul Universului. 


SFÂRŞIT 


1 Personaje din mitologia ţărilor amintite de autor. 


2 Să notăm şi noi că acţiunea romanului, scris în 1892. se 
petrece în vremea monarhiei austro-ungare, „într-unul din 
ultimii ani ai sec. al XIX-lea”. Autorul „anticipa” de astă dată 
doar cu cîţiva ani. 

3 Joseph Marie, baron de Gerando (1772-1842), publicist 
şi filozof francez. 

4 Elisee Reclus (1830-1905), mare geograf francez. 

5 Arcadia, regiune a Greciei antice, ai cărei locuitori 
păstori erau, pentru poeţii antichităţii, prototipuri ale 
nevinovâăţiei şi fericirii. 

6 Nume de păstori, apăririd frecvent în poeziile bucolice. 

7 Afluent al Loarei, imortalizat în romanul pastoral Astreea 
al lui Honore d'Urfe (1607 - 1627). 

8 Ortografia numelor româneşti fiind cu totul fantezist 
transcrisă de către Jules Verne, ne-am luat îngăduinţa de a 
o restabili. În măsura posibilităţilor, fără a mai indica de 
fiecare dată faptul. 

9 Reamintim că acţiunea romanului se petrece în vremea 
stăpînirii habsburgice, de unde termenul de comitat. După 
cum era firesc. Jules Verne nu cunoştea locurile geografice 
ale Transilvaniei decît sub denumirile lor oficiale, austro- 
ungare. Am restabilit pretutindeni în text vechile denumiri 
româneşti, pe cît a fost cu putinţă. 

10 Cititorul va corecta singur, fireşte, hotarele reale ale 
Transilvaniei. 

11 Mila ungurească are 7500 metri. (n.a.) 

12 Ziua care, la patru ani o dată, e adăugată lunii 
februarie. 

13 în româneşte, în textul original. 

14 Cam 150 km. (n.a.) 

15 E. I. A. Hoffman (1776-1822), celebru autor german de 
povestiri şi romane fantastice. 

16 Cuvînt păstrat astfel de către Jules Verne. 

17 în româneşte, în textul original. 

18 în româneşte, în textul original. 

19 în româneşte, în textul original. 


20 în româneşte, în textul original. 

21 lubitor pasionat de muzică sau de oricare altă artă fin 
limba italiană). 

22 Haiduc (în limba maghiară) 

23 în româneşte, în textul original. 

24 în româneşte, în textul original. 

25 în româneşte, în textul original. 

26 în româneşte, în textul original. 

27 în româneşte, în textul original. 

28 Riu din Lydia, ale cărui nisipuri aurifere au făcut 
bogăţia regelui Cresus. În mod figurat, izvor de bogății. 

29 în româneşte, în textul original. 

30 în româneşte, în textul original. 

31 în româneşte, în textul original. 

32 în româneşte, în textul original. 

33 în româneşte, în textul original. 

34 Erou al romancierului american Fenimore Cooper 
(1789-1851). 

35 Erou al romancierului american Fenimore Cooper 
(1789-1851). 

36 Monstru marin fabulos, din legendele scandinave. 

37 Victor Hugo. 

38 Hipocrat (cam 460-377 î.e.n.), cel mai mare medic al 
antichităţii. 

39 Claudios Galenos (cam 131 - 201 î.e.n.). medic grec, 
născut la Pergam. 

40 Victor Hugo 

41 Numele antic al Siciliei. 

42 Sculptor grec, născut către 390 î.e.n. 

43 Maria Felicia Garcia, doamnă de Malibran (1808 - 
1836), celebră cîntăreaţă de origine spaniolă, născută la 
Paris. 

44 îndrăgostită, cu inima fremătînd. 

Vreau să mor. (în limba italiană). 

45 În grădina cu o mie de flori, Vino, inima mea. 


46 Puteau să se şi vadă în nişte oglinzi legate între ele, 
datorită invenţiei telefotonului (n.a.) Jules Verne anticipează 
videofonul, aflat azi în stadiu experimental (N. R.) 

47 Această carte a apărut în anul 1889. (N. 1.) 

48 A se vedea volumele „De la Pămînt la Lună” şi „În jurul 
Lunii” (N. 1.) 

49 Lesseps - inginer francez, constructorul Canalului de 
Suez (N. 1.) 

50 Termen juridic însemnînd „despre avantaje şi 
inconveniente” (N. 1.) 

51 Precesiunea echinocţiilor - denumirea uneia din 
mişcările Pămîntului: axa Pămîntului descrie, în decurs de 
26 000 de ani, un con. Datorită acestui fapt. diferite stele 
ale Cerului Polar apar rînd pe rînd ca stele polare ale 
Pămîntului. (N. 1.) 

52 A. Adhemar (1797-1862) - matematician francez, 
autorul teoriei periodicităţii epocilor glaciale şi a deplasării 
treptate a gheţurilor de pe o emisferă a Pămîntului pe 
cealaltă (N. 1.) 

53 Pe atunci, aceste două ţări constituiau un singur stat. 
(N. 1.) 

54 În 1867, guvernul Rusiei ţariste a vîndut Statelor Unite 
peninsula Alaska pentru 7 milioane de dolari. (N. 1.) 

55 Cunoscut om politic englez din vremea aceea. (N. 1.) 

56 Cuvintele latine haec otia sînt pronunţate de francezi 
ec, osia, adică aproape ca Ecosse (Scoţia, în limba 
franceză). Traducerea versului latin: Zeul ne-a făcut 
această favoare. (N. 1.) 

57 A se vedea „Şcoala Robinsonilor” de acelaşi autor. 
(Nota ed. franceze.) 

58 în limba latină, cu înţelesul: lumii întregi. (N. 1.) 

59 Vezi De la Pămînt la Lună, în jurul Lunii, de acelaşi 
autor. (Nota ediţiei franceze.) 

60 City-Moon - Oraşul Lunii. (N. [.) 

61 Se reaminteşte că povestirea aceasta a apărut în anul 
1889. (N. 1.) 


62 Micron - a mia parte dintr-un milimetru. (Nota ediţiei 
franceze.) 

63 Regat imaginar, în poveştile medievale: accepţia 
obişnuită este „la capătul pămîntului”. (N. ) 

64 Printre exploratorii care au încercat să ajungă pînă la 
Pol, Barbicane a omis numele căpitanului Hatteras, care ar 
fi înfipt steagul pe cea de a 90-a paralelă. Omisiunea este 
scuzabilă, sus-zisul căpitan fiind, probabil, doar un erou 
imaginar. (A se vedea Englezii la Polul Nord şi Deşertul de 
gheaţă). (Nota ediţiei franceze.) 


65 în limba latină: „Zeul din aparat, din culise”. În teatrul 
antic, zeul care intervenea pe neaşteptate, ca să rezolve o 
situaţie, altfel de nerezolvat. (N. 1.) 

66 U. Le Verrier (1811 - 1877) - astronom francez care a 
descoperit planeta Neptun numai prin calcule matematice. 
(N. R.) 

67 în limba latină: ordinea existentă. (N. 1.) 

68 în limba latină: cu forţe armate. 

69 Balistica este ştiinţa care studiază legile mişcării 
proiectilelor trase cu arme de foc. (N. 1.) 

70 în limba latină: ultimul argument. (N. 1.) 

71 Titlul volumului - „Sans dessus dessous” - semnifică în 
româneşte: „claie peste grămadă”, „vraişte”. (N. R.) 

72 în limba latină: în gind. (N. 1.) 

73 în limba latină: aici şi acum. (N. 1.) 

74 Doctrina lui Monroe e bazată pe lozinca „America 
pentru americani”, formulată la începutul secolului al XIX- 
lea de preşedintele James Monroe. Această lozincă a stat la 
baza politicii izolaţioniste a S.U.A. 

75 Joc de cuvinte. Expresia latină sine qua non („fără de 
care nu se poate”) se pronunţă de francezi sine ca non, 
„canon” însemnînd însă „tun”. (N. 1.) 

76 Hector Servadac, de acelaşi autor. (Nota ediţiei 
franceze.) 

77 John Milne - cercetător englez al cutremurelor, care 
locuia în Japonia. (N. 1.) 

78 Tromometrul este un fel de pendul ale cărui oscilaţii 
arată mişcările foarte mici ale scoarţei pămîntului. După 
exemplul Japoniei, numeroase alte ţări au instalat 
asemenea aparate lingă minele grizutoase. (N. ed. fr.) 

79 în limba latină: nu voia să fie consolat. 

80 Miîndră de cele şase fiice şi cei şase fii ai săi. Niobe a 
înfruntat zeii. care s-au răzbunat ucigindu-i toţi copiii. 
Niobe nu s-a consolat niciodată, jelindu-şi morţii dragi pînă 
a fost prefăcută în stană de piatră. (N. 1.) 


81 Scriitor contemporan cu Jules Verne; autorul lui 
Rocambole şi a numeroase alte romane de senzaţie. (N. 1.)