Jules Verne — Un pamant cu susu-n jos

INIHOD nypa 


Jules Verne 


JULES VERNE 


Autor al unei opere vaste, Jules Verne (1828-1905) 
este unul dintre cei mai de seamă scriitori pentru 
tineret din toate timpurile. Opera sa romanescă este 
caracterizată prin interferența aventurii cu elementul 
de previziune a celor mai moderne cuceriri ale ştiinţei, 
rod al unei imaginaţii vizionare fără egal în epocă, 
anticipând cele mai cunoscute descoperiri din vremea 
noastră. „Un pământ cu susu-n jos” este o dovadă a 
spiritului năvalnic al genialului scriitor. Eroii din „De la 
Pământ la Lună” vor, nici mai mult nici mai puțin, 
decât să schimbe axa de rotaţie a Pământului! De ce? 
Cititorul va descoperi singur, parcurgând cu sufletul la 
gură savuroasele şi pline de mister pagini ale acestui 
roman atât de original! 


Un pământ cu susu-n jos 


Coperta: Walter Riess 

Redactor: Sorin Petrescu 

Tehnoredactare computerizată: Mihaela Dumitru 
Ilustrații: George Roux 

Traducere: Manuela Coravu 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
VERNE, JULES 

Un pământ cu susu-n jos / Jules Verne; 

trad.: Manuela Coravu - Bucureşti: Corint, 2005 
ISBN 973-653-785-4 


Editura CORINT 


Jules Verne SANS DESSUS DESSOUS 


Jules Verne 


CUPRINS 


| - În care North Polar Practical Association lansează 


un document în cele doua lumi... eee 6 
II - În care sunt prezentaţi cititorului delegaţii englez, 
olandez, suedez, danez şi rus... eee 21 
III - În care se face licitarea regiunilor de la polul 
Sl OIL E actoitetaa dai ateu a la ii cutanata ial ue 37 
IV - În care apar vechi cunoştinţe ale tinerilor noştri 
(05 N EC) IE actiunea aa ai abat ta n dia a ana 51 


V - Şi, în primul rând, putem admite ca exista 
zăcăminte de cărbune în apropierea polului nord?.....59 
VI - In care este întreruptă o convorbire telefonică 


între doamna Scorbitt şi J.T. Maston.............. eee 69 
VII - In care preşedintele Barbicane nu spune mai 
mult decât trebuie să spunâ..........cc eee eee 83 
VIII - „Ca pe Jupiter?” A spus preşedintele Gun-Club- 
UNII iese oa ia Deea ii ut dale i aia ca alele a d 97 
IX - În care îşi face simțită prezenţa un deus ex 
machina de origine franceză... nenea 103 
X - În care încep să-şi facă apariţia diverse 
manifestări de nelinişte.............ccee eee eee eee eee 109 
XI - Ce se află în carnetul lui J.T. Maston şi ce nu se 
EA] cu tit ac te a ue tota aaa pt a bea 120 


XII - În care J.T. Maston continuă eroic să tacă..... 129 
xiii - La sfârşitul căruia J.T. Maston dă un răspuns 


Într-adevăr EPIC ccaiseaăsomară mr en inv i ip d ete 138 
XIV - Foarte scurt, dar în care x-ul capătă o valoare 
ELOI LELE see at atlet ai 148 
XV - Care conţine câteva detalii, într-adevăr, 
interesante pentru locuitorii globului terestru.......... 149 
XVI - În care corul nemulţumiţilor capătă nuanţe de 
crescendo şi ninforzando............mcc eee eee eee eeee 158 


Un pământ cu susu-n jos 


XVII - Ce s-a realizat îm Kilimanjaro în timpul a opt 
luni din acest an memorabil.. 165 
XVIII - In care populațiile din wamasai aşteaptă ca 


XIX - În care J.T. Maston regretă poate zilele când 
mulţimea voia să-l linşeze..............c eee eee 181 
XX - Care încheie această curioasă poveste pe cât 
de adevărată, pe atât de neverosimilă.................... 189 
XXI - Foarte scurt, dar foarte liniştitor pentru viitorul 
9 [a | 090 RE 90 NENE E A PRR PRR E Pe Rl E SA SEE mp Bica aa 197 


Jules Verne 


I - ÎN CARE NORTH POLAR PRACTICAL 
ASSOCIATION LANSEAZA UN DOCUMENT 
IN CELE DOUA LUMI 


— Deci, domnule Maston, dumneavoastră 
pretindeţi că nici o femeie nu a reuşit vreodată să-şi 
aducă contribuţia la dezvoltarea ştiinţelor matematice 
sau experimentale? 

— Cu cel mai mare respect, sunt obligat, doamnă 
Scorbitt, răspunse J.T. Maston. Sunt de acord că au 
existat sau că există matematiciene remarcabile, în 
special în Rusia. Dar, datorită conformaţiei creierului 
său, nu există vreo femeie care să poată deveni un 
Arhimede şi cu atât mai puţin un Newton. 

— Oh, domnule Maston, daţi-mi voie să protestez 
în numele sexului meu... 

— Sex cu atât mai fermecător, doamnă Scorbitt, 
cu cât nu este făcut pentru studiile abstracte. 

— Deci, după dumneavoastră, domnule Maston, 
văzând un măr căzând, nici o femeie n-ar fi putut să 
descopere legile gravitaţiei universale, aşa cum a 
făcut-o ilustrul savant englez la sfârşitul secolului al 
XVII-lea? 

— Văzând un măr căzând, doamnă Scorbitt, o 
femeie n-ar fi avut vreo altă idee... decât de-al 
mânca... după exemplul mamei noastre Eva! 

— Deci, văd că dumneavoastră denigraţi orice 
aptitudine a noastră pentru cercetările abstracte... 

— Orice aptitudine?... Nu, doamnă Scorbitt. ŞI, 
totuşi, am să vă atrag atenţia că, de când există 
locuitori pe Terra, deci şi femei, nu există nici o 
descoperire ştiinţifică asemănătoare celor ale lui 


6 


Un pământ cu susu-n jos 


Aristotel, Euclid, Kepler, Laplace, datorată unui creier 
feminin. 

— Acest lucru constituie pentru dumneavoastră 
un motiv pentru ca şi trecutul să semene irevocabil cu 
viitorul? 

— Hm! Ceea ce nu s-a realizat timp de mii şi mii 
de ani nu se va realiza niciodată... fără îndoială! 

— Deci, îmi dau seama, domnule Maston, că 
trebuie să ne resemnăm şi că nu suntem într-adevăr 
bune... 

— Decât să fiţi bone! răspunse J.T. Maston. 

Şi acest lucru îl spuse cu acea amabilă galanterie 
pe care o poate avea un savant îmbuibat cu X-uri. 
Doamna Evangeline Scorbitt fu nevoită să se 
mulţumească cu această concluzie, de altfel. 

— Ei bine, domnule Maston, continuă ea, fiecare 
cu soarta lui în această lume. Rămâneţi extraordinarul 
calculator care sunteți.  Consacraţi-vă cu totul 
problemelor operei măreţe căreia, dumneavoastră şi 
prietenii dumneavoastră, vă veţi închina existenţa. Eu 
voi rămâne „femeia bună” care trebuie să fiu, 
asigurând aportul meu pecuniar... 

— Pentru care vă rămânem veşnic recunoscători, 
răspunse J.T. Maston. 

Doamna Evangeline Scorbitt roşi fermecător, căci 
simțea, dacă nu pentru savanți în general, cel puțin 
pentru J.T. Maston o simpatie într-adevăr ciudată. 
Inima unei femei nu este oare un abis de nepătruns? 

Opera la care se referea era imensă într-adevăr, 
iar bogata văduvă americană se hotărâse să-i consacre 
un capital important. 

Voi expune mai jos care era această operă şi 
scopul pe care inițiatorii ei pretindeau să-l atingă. 


Jules Verne 


Pământurile arctice propriu-zise cuprind, după 
părerea lui Maltebrun, Reclus, Saint-Martin şi a celor 
mai autorizaţi geografi: 

1. Devonul nordic, adică insulele acoperite de 
gheţuri ale Mării Baffin şi ale Strâmtorii Lancaster. 

2. Georgia nordică formată din Ţara lui Banks şi 
din numeroase insule, cum ar fi insulele Sabine, Byam- 
Martin, Griffith, Corn-Wallis şi Bathurst. 

3. Arhipeleagul Baffin-Parry, alcătuit din diferite 
regiuni ale continentului  circumpolar denumite 
Cumberland, Southampton, James-Sommerset, 
Boothia-Felix, Melville şi altele aproape necunoscute. 

În acest ansamblu, limitat de paralela şaptezeci şi 
opt, pământul se întinde pe-o suprafaţă de un milion 
patru sute de mii de mile! şi mările pe şapte sute de 
mii de mile pătrate. 

Dincolo de această paralelă, întreprinzătorii 
exploratori moderni au reuşit să avanseze până 
aproape de latitudinea de 84°, determinând poziţia 
câtorva coaste pierdute în spatele banchizelor înalte, 
dând nume capurilor, promontoriilor, golfurilor şi 
golfuleţelor acestor vaste ţinuturi ce-ar putea fi numite 
Podişul Arctic. Dar dincolo de paralela optzeci se află 
misterul, dezideratul irealizabil al cartografilor şi 
nimeni nu ştie încă dacă acolo se găsesc pământuri 
sau mări ascunse, pe o întindere de şase grade 
latitudine, îngrămădire de gheţuri de netraversat ale 
Polului Nord. 

În acest an 189..., guvernul Statelor Unite a avut 
ideea, destul de neaşteptată, de a propune scoaterea 
la licitaţie a regiunilor circumpolare încă neexplorate - 
regiuni a căror concesiune era solicitată de-o societate 
americană recent înfiinţată. 


1 O milă terestră = 1.609,3 m. 


8 


Un pământ cu susu-n jos 


=) jo À 


Jules Verne 


J. T. Mason 

Este adevărat că, în urmă cu câțiva ani, conferința 
de la Berlin formulase un cod special, destinat Marilor 
Puteri ce doresc să-si însuşească bunul altuia, sub 
pretextul colonizării sau al deschiderii de debuşee 
comerciale. 

Totuşi, se pare că acest cod nu este aplicabil în 
acest caz, domeniul polar nefiind locuit. Cu toate 
acestea, cum ceea ce nu aparține nimănui aparține 
tuturor, noua societate nu dorea să „ia”, ci doar să 
„achiziţioneze”, pentru a evita astfel viitoarele 
reclamaţii. 

În Statele Unite, nu exista proiect atât de 
îndrăzneţ, sau chiar aproape irealizabil fără o mulţime 
de amatori atraşi de laturile practice şi de capitaluri 
pentru a le realiza. S-a mai văzut acest lucru, în urmă 
cu câţiva ani, când Gun-Club-ul din Baltimore dorise să 
trimită un proiectil în Lună, în speranţa de-a obţine o 
comunicare directă cu satelitul nostru. Şi cine 
furnizează cele mai mari sume necesare pentru 
această interesantă tentativă, dacă nu aceşti 
întreprinzători yankei? Şi, dacă ea a avut loc, acest 
lucru s-a datorat celor doi membri ai clubului mai sus- 
menţionat, ce au îndrăznit să înfrunte riscurile acestei 
experienţe supraomeneşti! 

Dacă într-o zi, un nou Lesseps? va propune 
construcţia unui canal enorm ce va traversa Europa şi 
Asia, de pe ţărmul Oceanului Atlantic până la Marea 
Chinei, dacă un inginer de foraj se va oferi să foreze 
pământul pentru a ajunge la straturile de silicați în 


2 Lesseps, Ferdinand, viconte de (1805-1894), diplomat şi om 
de afaceri francez, între anii 1859 şi 1869, a dirijat lucrările de 
construcţii ale Canalului de Suez. 


10 


Un pământ cu susu-n jos 


stare fluidă, aflate deasupra materiei de fuziune, în 
scopul de-a scoate căldură din chiar miezul 
Pământului, dacă un electrician întreprinzător va dori 
să adune curenţii împrăştiaţi pe toată suprafaţa 
pământului, pentru a forma o inepuizabilă sursă de 
căldură şi lumină, dacă un îndrăzneţ inginer va avea 
ideea de-a înmagazina în enorme rezervoare excesul 
de temperatură estivală, pentru a o restitui iarna în 
zonele friguroase, dacă un hidrotehnician fără pereche 
ar încerca să utilizeze forţa vie a mareelor pentru a 
produce la discreţie căldură sau forţă, câte societăţi 
anonime sau în comandită nu ar lua fiinţă pentru a 
duce la bun sfârşit sute de proiecte de acest gen! 

In capul listelor de subscripţie vom găsi americani, 
şi râuri de dolari se vor precipita în casele de bani ale 
societăţilor, aşa cum marile fluvii ale Americii de Nord 
se varsă în oceane. 

Este natural, aşadar, să admitem că opinia publică 
a fost surescitată când s-a răspândit această veste, 
destul de ciudată, că regiunile arctice vor fi puse la 
licitaţie în profitul celui ce va oferi cel mai mare preţ. 
De altfel, nu era deschisă nici o subscripţie publică 
pentru această licitaţie. Capitalurile erau strânse 
dinainte - cum se va vedea mai târziu, atunci când va 
fi vorba de folosirea domeniului, devenit proprietatea 
noilor cumpărători. 

Să foloseşti teritoriul arctic?... Probabil că această 
idee nu a încolţit decât în capetele unor nebuni! 

Totuşi, proiectul era pe cât se poate de serios. 

Intr-adevăr, un Document a fost trimis ziarelor de 
pe cele două continente, gazetelor europene, africane, 
oceaniene, asiatice şi în acelaşi timp americane. 


11 


Jules Verne 


Acesta se încheia cu o cerere de anchetă de commodo 
et incommodo’? din partea celor interesaţi. 

Ziarul New York Herald a fost primul cea a primit 
Documentul. Astfel, nenumăraţii abonaţi ai lui Jordan 
Bennett au putut citi, în numărul din 7 noiembrie, 
următorul comunicat ce făcu repede înconjurul lumii 
savanților şi industriaşilor, fiind receptat în diverse 
feluri. 


„În atenţia locuitorilor globului terestru, 


Regiunile Polului Nord, situate dincolo de 
latitudinea nordică de 84°, nu au putut fi puse încă în 
exploatare din admirabilul motiv că încă nu au fost 
explorate. 

Punctele extreme, descoperite de navigatorii de 
diferite naționalități, sunt următoarele, în latitudine: 

82°45', atins de englezul Parry în iulie 1847 pe cel 
de-al douğzeci şi optulea meridian vestic, în nordul 
arhipelagului Spitzberg. 

83°20'28”, atins de Markhamm din expediția 
engleză a lui Sir George Nares, în mai 1876, pe 
meridianul cincizeci vest, în nordul Ţării lui Grinnell. 

83°35', atins de Lockwood şi Brainard, din 
expeditia americană a locotenentului Greely, în mai 
1882, pe meridianul patruzeci şi doi vest, în nordul 
Țării lui Nares. 

Deci regiunea ce se întindea între paralela optzeci 
şi patru şi Pol, pe o distanță de şase grade, se poate 
considera ca un domeniu indiviz între diversele state 
ale globului şi prin esență  susceptibilă să se 
transforme în proprietate privată, după o licitație 
publică. 


3 Despre avantaje şi dezavantaje; termen juridic (în latină, în 
text). 
12 


Un pământ cu susu-n jos 


Or, în conformitate cu principiile de drept, nimeni 
nu este obligat să rămână în indiviziune. Deci Statele 
Unite ale Americii, bazându-se pe aceste principii, au 
hotărât să provoace înstrăinarea acestui domeniu. 

O societate a luat ființă la Baltimore sub 
denumirea North Polar Practical Association, 
reprezentând in mod oficial Confederatia americană. 
Această societate îşi propune să achizitioneze mai sus- 
numita regiune, în urma unui act întocmit în toată 
regula, care-i va conferi un drept absolut de 
proprietate asupra continentelor, insulelor, insulițelor, 
mărilor, lacurilor, fluviilor, râurilor şi a oricăror cursuri 
de apă, din care se compune actualmente solul arctic 
fie că este acoperit de ghețuri eterne, fie că aceste 
ghețuri se topesc în perioada verii. 

Este specificat că acest drept de proprietate nu va 
putea fi susceptibil de caducitate nici în cazul în care 
modificări de orice natură ar interveni în starea 
geografică şi meteorologică a globului terestru. 

Adus la cunoştinţa locuitorilor celor două Lumi; 
toate Puterile vor fi admise să participe la licitația ce 
va avea loc în profitul celui mai ofertant şi ultim 
licitator. 

Data licitaţiei este fixată pentru 3 decembrie anul 
prezent, în sala „Auctions” din Baltimore, Maryland, 
Statele Unite ale Americii. 

A se adresa pentru informații domnului William S. 
Forster, agent provizoriu al North Polar Practical 
Association, 93, High-Street, Baltimore.” 


Că această comunicare poate fi considerată drept 
absurdă, fie! Dar trebuie să recunoaştem că este 
perfectă în ceea ce priveşte claritatea şi sinceritatea. 
De altfel, ceea ce-o făcea foarte serioasă era faptul că 
guvernul federal concesionase, încă de pe acum, unele 


13 


Jules Verne 


teritorii arctice, în cazul în care licitaţia îl va face 
definitiv proprietar. 

Pe scurt, opiniile erau împărţite. Unii nu voiau să 
vadă decât una din acele prodigioase humbugs* 
americane, care ar depăşi limitele reclamei neruşinate, 
dacă neghiobia umană n-ar fi nemărginită. 

Alţii credeau că această propunere merită să fie 
primită cu seriozitate. Şi aceştia insistau tocmai pe 
faptul că noua societate nu făcea deloc apel la banii 
publici. Societatea pretindea că va achiziţiona aceste 
regiuni nordice doar cu capitalurile sale. Deci nu 
încerca să atragă dolarii, bancnotele, aurul şi argintul 
naivilor pentru a-şi umple ei casele de bani. Nu! Nu 
cerea să cumpere din propriile-i fonduri bunul imobil 
circumpolar. 

Cunoscătorii aveau impresia că Societatea de mai 
sus n-ar trebui decât să invoce pur şi simplu dreptul 
primului ocupant, în momentul în care vor lua în 
posesie acest teritoriu a cărui vânzare o provoacă. Dar 
dificultatea stătea tocmai în acest lucru, deoarece, 
până atunci, accesul Polului părea să fie interzis 
omului. Deci, în cazul în care Statele Unite vor deveni 
proprietarul acestor teritorii, concesionarii doreau să 
aibă un contract în bună regulă, pentru ca nimeni să 
nu poată să le conteste dreptul mai târziu. Nu putem 
să-i condamnăm pentru acest lucru. Acţionăm cu 
prudenţă şi, atunci când este vorba să contractezi 
angajamente într-o afacere de acest gen, nici o 
precauţie legală nu este de prisos. 

De altfel, Documentul avea inclusă o clauză, 
tocmai în scopul înlăturării contestaţiilor ulterioare. 
Această clauză urma să dea naştere la interpretări 
contradictorii, căci sensul ei precis scapă până şi 
minţilor celor mai luminate. Este vorba despre ultima 


Escrocherie (în engleză, în text). 


14 


Un pământ cu susu-n jos 


clauză care stipula că „dreptul de proprietate nu va 
putea fi susceptibil de caducitate nici în cazul în care 
modificări de orice natură ar interveni în starea 
geografică şi meteorologică a globului terestru”. 

Ce însemna această frază? Ce eventualitate dorea 
să prevină? Cum ar putea Pământul să sufere o 
modificare de care geografia sau meteorologia vor 
trebui să ţină seama, mai ales în ceea ce priveşte 
teritoriile puse la licitaţie? 

„Desigur”, spuneau cei avizaţi, „trebuie să fie 
ceva la mijloc!” 

Interpretările aveau mare succes şi acest lucru 
era benefic pentru a exersa perspicacitatea unora sau 
curiozitatea altora. 

Ziarul Ledger din Philadelphia publică mai întâi 
această notiţă glumeaţă: 


„Viitorii cumpărători de teritorii arctice au aflat 
desigur că, în urma unor calcule, o cometă cu nucleu 
solid va lovi în curând Pământul, iar şocul va produce 
schimbările geografice şi meteorologice despre care 
este vorba în clauza citată”. 


Fraza era puţin cam lungă, aşa cum trebuie unei 
fraze ce se pretinde ştiinţifică, dar nu aducea nici o 
lămurire. De altfel, probabilitatea unei loviri de o 
cometă de acest gen nu putea fi acceptată de oamenii 
serioşi. Oricum, era de neconceput ca aceia ce voiau 
să obţină o concesiune să se preocupe de-o astfel de 
eventualitate ipotetică. 

Ziarul Delta din New Orleans se întreba dacă, din 
întâmplare, noua Societatea nu crede că precesiunea: 


> Deplasare lentă şi în sens retrograd a punctelor de echinocţiu 
care face ca anotimpurile să revină înaintea îndeplinirii revoluţiei 
aparente a Soarelui. 


15 


Jules Verne 


echinocţiilor ar putea produce unele modificări care să 
favorizeze explorarea lor? 

— Şi de ce nu, dacă această mişcare modifică 
paralelismul axei sferoidului nostru? se întreba ziarul 
Hamburger-Correspondent. 

— Într-adevăr, răspundea Revue Scientifique, din 
Paris. Adhemar, în lucrarea sa „Revoluţiile mării”, a 
lansat ideea că precesiunea echinocţiilor, combinată 
cu mişcarea seculară a marii axe a orbitei terestre, ar 
fi de natură să aducă o modificare, pe o perioadă lungă 
de timp, în temperatura medie a diverse puncte ale 
Pământului şi în cantităţile de gheaţă acumulate la cei 
doi poli ai lui! 

— Nu este sigur, răspunde Revue d'Edimburg. Şi 
chiar dacă ar fi aşa, nu este nevoie de o perioadă de 
douăsprezece mii de ani pentru ca steaua Vega să 
devină steaua noastră polară ca urmare a acestui 
fenomen şi ca situaţia teritoriilor arctice să fie 
schimbată din punct de vedere climateric! 

— Ei bine, riposta ziarul Dagblad din Copenhaga, 
peste douăsprezece mii de ani, va veni vremea să 
vărsăm fondurile necesare. Dar, înainte, nu merită să 
rişti nici o coroanăs! 

Totuşi, dacă este posibil ca Revue Scientifique să 
aibă dreptate cu Adhemar, este sigur că North Polar 
Practical Association nu s-a gândit niciodată la această 
modificare datorată precesiunii echinocţiilor. 

De fapt, nimeni nu ştia ce înseamnă această 
clauză a faimosului document, nici despre ce 
schimbare cosmică era vorba în viitor. 

Pentru a afla, poate că ar fi fost de-ajuns să te 
adresezi Consiliului de administraţie al noii Societăţi, şi 
în special preşedintelui ei. Dar preşedintele... era 
necunoscut!  Necunoscuţi erau, de asemenea, şi 


€ Moneda naţională a Danemarcei. 


16 


Un pământ cu susu-n jos 


secretarul, şi membrii acestui Consiliu. Nu se ştia nici 
cine emisese Documentul. Fusese adus la redacţia 
ziarului New York Herald de un anume William S. 
Forster, din Baltimore, onorabil angrosist de morun, în 
numele firmei Ardrinell & Co. din Terra Nova, evident 
un om de paie. La fel de mut în privinţa acestui subiect 
ca şi produsele din magazinele sale! Nici cei mai 
curioşi şi nici cei mai ingenioşi reporteri nu reuşiseră 
să afle nimic de la el. 

Pe scurt, această North Polar Practical Association 
era atât de anonimă, că nu putem să avansăm nici un 
nume. Era ultimul cuvânt al anonimatului. 

Totuşi, chiar dacă iniţiatorii acestei întreprinderi 
persistau în a-şi învălui personalităţile într-un mister 
absolut, scopul lor era foarte clar indicat în 
Documentul adus la cunoştinţa publicului din cele două 
Lumi. 

Era vorba despre dobândirea în proprietate a 
părţii din regiunile arctice, delimitate circular de 
paralela de 84*, în care Polul Nord ocupă punctul 
central. 

Nimic mai exact, de altfel, căci dintre exploratorii 
moderni cei ce s-au apropiat cel mai mult de acest 
punct inaccesibil, Pary, Marckham, Lockwood şi 
Brainard au rămas în afara acestei paralele. În ceea ce- 
i priveşte pe ceilalţi navigatori ai mărilor boreale, ei s- 
au oprit la latitudini cu mult inferioare acesteia: Payer, 
în 1874, la 82*15' la nord de Ţara lui Franz-Joseph şi de 
Novaja Zemlia; Leout, în 1870, la 72*47' deasupra 
Siberiei; De Long în expediţia vasului /eannette, în 
1879, la 78*45' în apropierea insulelor ce-i poartă 
numele. Ceilalți trecuseră de Noua Siberie şi 
Groenlanda, la înălţimea Capului Bismarck, dar nu 
depăşiseră şaptezeci şi şase, şaptezeci şi şapte şi 
şaptezeci şi nouă grade latitudine. Deci, lăsând o 


17 


Jules Verne 


distanţă de douăzeci şi cinci de minute de arc, între 
punctul 83*35' unde Lockwood şi Brainard au pus 
piciorul şi paralela optzeci şi patru, aşa cum era 
menţionat în Document, North Polar Practical 
Association nu încălca descoperirile anterioare. 
Proiectul conținea un teren virgin unde nu călcase 
picior de om. 

lată care este Întinderea acestei porțiuni din glob, 
delimitată de paralela optzeci şi patru: 

De la 84° la 90° sunt şase grade; între fiecare 
grad distanța este de şaizeci de mile, raza cercului 
este de trei sute şaizeci de mile şi diametrul de şapte 
sute douăzeci de mile. Aşadar, rotunjind, circumferința 
este de două mii două sute şaizeci de mile, şi 
suprafaţa de patru sute şapte mii de mile pătrate. 

Este aproape a zecea parte din întreaga Europă, o 
bucată frumuşică deci! 

Documentul, aşa cum am văzut, stabilea principiul 
că aceste regiuni, încă nerecunoscute geografic, 
neaparţinând nimănui, aparţineau, prin urmare, 
tuturor. Era de presupus, aşadar, că majoritatea 
Puterilor nu se gândeau să revendice nimic din aces- 
tea. Dar era sigur că cel puţin statele limitrofe ar dori 
să considere aceste regiuni ca o prelungire a 
posesiunilor lor spre nord şi, ca urmare, să se 
prevaleze de un drept de proprietate. Şi, de altfel, 
pretenţiile lor sunt cu atât mai mult justificate cu cât 
descoperirile făcute în ansamblul teritoriilor arctice se 
datorează în special conaţionalilor lor. Guvernul 
federal, reprezentat de noua Societate, le soma să-şi 
revendice drepturile şi pretindea că le va despăgubi cu 
preţul de cumpărare. Oricum, partizanii lui North Polar 
Practical Association nu încetau să repete: proprietatea 


7 Sau 70.650 leghe pătrate de 25 la grad, adică puţin mai mult 
de două ori suprafaţa Franţei care este de 54.000.000 ha (n.a.). 


18 


Un pământ cu susu-n jos 


era indiviză şi, deoarece nimeni nu era obligat să 
rămână în indiviziune, nimeni nu va putea să se opună 
licitării acestui vast domeniu. 

Statele ale căror drepturi erau indiscutabile, fiind 
state limitrofe, erau în număr de şase: America, Anglia, 
Danemarca, Suedia-Norvegia, Olanda, Rusia. Dar şi 
alte state ar putea să invoce faptul că unele 
descoperiri au fost făcute de marinarii şi exploratorii 
lor. 

Astfel, Franţa ar fi putut interveni, deoarece unii 
dintre fiii săi au luat parte la expedițiile ce au avut 
drept obiectiv cucerirea unor teritorii circumpolare. Am 
putea cita, printre alţii, pe acel curajos Bellot, mort în 
1853, pe meleagurile insulei Beechey, în timpul 
expediției vasului Phénix, trimis în căutarea lui John 
Franklin. Să nu-l uităm pe... Octave Pavy, mort în 1884, 
în apropierea Capului Sabine, în timpul vizitei misiunii 
Grechy la fortul Conger. N-ar fi nedrept să dăm uitării 
nici acea expediţie care, în 1838-1839, i-a dus până în 
Marea Spitzberg pe Charles Martins, Marmier, Bravais 
şi pe curajoşii lor tovarăşi. 

Cu toate acestea, Franţa nu a considerat că 
trebuie să se amestece în această afacere mai mult 
comercială decât ştiinţifică şi şi-a abandonat felia din 
tortul polar, în care celelalte Puteri şi-ar fi putut rupe 
dinţii. Poate că a avut dreptate şi bine a făcut. 

La fel şi Germania. Ea avea la activ, încă din 1671, 
expediţia hamburghezului Frederic Martens în insula 
Spitzberg şi, în 1869-1870, expedițiile vaselor 
Germania şi Hansa, comandate de Koldervey şi 
Hegeman, care au ajuns până la capul Bismarck na- 
vigând de-a lungul Groenlandei. 

La fel a procedat şi Austro-Ungaria, cu toate că 
era deja proprietara Ţării lui Franz-Joseph, situată în 
nordul litoralului siberian. 


19 


Jules Verne 


În ceea ce priveşte Italia, care nu avea nici un 
drept să intervină, nici nu interveni, oricât de incredibil 
ar părea. 

Mai erau samoiezii din Siberia asiatică, eschimoşii 
care sunt răspândiţi în special în teritoriul Americii de 
Nord, indigenii din Groenlanda, din Labrador, din 
arhipelagul Baffin-Parry, din insulele Aleutine, grupaţi 
între Asia şi America, în sfârşit cei care, sub denumirea 
de ciuci, locuiesc vechea Alaskă rusă, însă devenită 
americană în 1867. Dar aceste populaţii, de fapt, 
adevărații  băştinaşi,  incontestabilii autohtoni ai 
regiunilor din nord nu aveau nici un cuvânt de spus. Şi, 
de altfel, cum ar fi putut licita aceşti nenorociţi, oricât 
de mică ar fi fost cauţiunea, cu ocazia vânzării făcute 
de North Polar Practical Association? Şi cum ar fi plătit 
aceşti bieţi oameni? Cu cochilii, cu colţi de morsă sau 
cu ulei de focă? Şi totuşi, acest domeniu ce urma să fie 
licitat le aparţinea, de fapt, ca drept al primilor 
locuitori! Dar eschimoşii, ciucii, samoiezii!... Nimeni nu- 
i consultă pe aceştia! Aşa e lumea! 


20 


Un pământ cu susu-n jos 


II - ÎN CARE SUNT PREZENTAȚI 
CITITORULUI DELEGAȚII ENGLEZ, 
OLANDEZ, SUEDEZ, DANEZ ŞI RUS 


Documentul merita un răspuns. Într-adevăr, dacă 
noua asociaţie achiziţiona regiunile boreale, acestea 
vor deveni proprietatea definitivă a Americii, sau mai 
bine spus a Statelor Unite, a cărei Confederație plină 
de viaţă tinde să se mărească încontinuu. Deja, de 
câţiva ani, cedarea teritoriilor de nord-vest făcute de 
Rusia, de la Cordilierii nordici până la Strâmtoarea 
Behring, îi adusese o bună bucată din Lumea Nouă. 
Trebuie deci să admitem că anexarea teritoriilor 
arctice republicii federale n-ar prea fi pe placul 
celorlalte Puteri. 

Totuşi, aşa cum am mai spus, diferite state din 
Europa şi Asia, nelimitrofe cu aceste regiuni, au refuzat 
să ia parte la această licitaţie ciudată, atât timp cât 
rezultatele păreau problematice. Doar Puterile ale 
căror graniţe se apropiau de paralela de 84* se 
hotărâseră să-şi revendice drepturile prin intermediul 
delegaților oficiali. De altfel, vom vedea: nu pretindeau 
decât să cumpere cu un preţ nu prea mare, căci era 
vorba despre un domeniu în posesia căruia va fi poate 
imposibil să intre. Totuşi, nesătula Anglie socoti de 
cuviinţă să deschidă un credit destul de mare 
agentului său. 

Trebuie să ne grăbim să spunem că cedarea de 
teritorii circumpolare nu ameninţa în nici un fel 
echilibrul european şi nu trebuia deci să rezulte vreo 
complicaţie internaţională. Domnul von Bismarck, 
marele cancelar încă în viaţă, nici nu-şi încruntă 
sprâncenele-i groase de Jupiter german. 


21 


Jules Verne 


Mai rămâneau, aşadar, Anglia, Danemarca, 
Suedia-Norvegia, Olanda, Rusia, ce urmau să fie 
admise să-şi lanseze licitaţiile în faţa evaluatorului din 
Baltimore, împotriva Statelor Unite. Prin urmare, 
această calotă îngheţată a Polului, a cărei valoare 
comercială era cel puţin îndoielnică, va reveni celui ce 
va oferi mai mult. 

lată, în plus, raţiunile personale pentru care cele 
cinci state europene doreau în mod destul de raţional 
ca adjudecarea să fie făcută în profitul lor. 

Suedia-Norvegia, proprietara Capului Nord, situat 
dincolo de paralela şaptezeci, nu ascundea că se 
considera ca având drepturi asupra vastelor spaţii ce 
se întindeau până în Arhipelagul Spitzberg şi, dincolo, 
până la Pol chiar. Într-adevăr, norvegianul Kleilhau, 
celebrul suedez Nordenskjöld nu contribuiseră oare la 
progresele geografice în acele locuri? Incontestabil că 
da! 

Danemarca spunea următoarele: ea era deja 
stăpâna Islandei şi a insulelor Feroë, aproape de linia 
Cercului Polar, coloniile fondate în nordul regiunilor 
arctice îi aparţineau - insulele Disk în Strâmtoarea 
Davis, Holstein, Groven, Godhavn, Upernavik în Marea 
Baffin şi pe coasta vestică a Groenlandei. În plus, 
faimosul navigator Behring, de origine daneză, cu 
toate că era atunci în slujba Rusiei, trecuse, încă din 
1728, prin strâmtoarea căreia îi dăduse numele, 
înainte de-a se duce, treisprezece ani mai târziu, să 
moară împreună cu oamenii din echipaj, pe ţărmul 
unei insule ce-i poartă de asemenea numele! Mai 
înainte, în anul 1619, navigatorul Jean Munka a 
explorat coasta de est a Groenlandei şi a determinat 
poziţia mai multor puncte necunoscute înaintea lui. 
Danemarca avea deci drepturi serioase să participe la 
licitaţie. 

22 


Un pământ cu susu-n jos 


Pentru Olanda, marinarii săi Barents şi Heenskerk 
vizitaseră Arhipelagul  Spitzberg şi Insula Novaja 
Zemlja, încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Jean 
Mayen, unul dintre copiii acestei ţări, în urma 
îndrăzneţei expediţii spre nord din 1611, a adus 
Olandei posesiunea insulei ce-i poartă numele şi care 
se află dincolo de paralela de şaptezeci şi unu de 
grade. Deci trecutul său îi dădea acest drept. 

Ruşii, cu Alexei Cirikov, având pe Behring în 
subordine, cu Pavluţki, a cărui expediţie din 1751 a 
ajuns dincolo de limitele Mării Polare, cu căpitanul 
Martin Spanberg şi locotenentul William Walton, care s- 
au aventurat în acele locuri necunoscute în 1739, au 
luat o parte importantă la cercetările făcute în 
strâmtoarea ce separă Asia de America. 

În plus, având în vedere poziţia teritoriilor 
siberiene, întinse pe o sută douăzeci de grade până la 
limitele extreme ale Kamciatkăi, de-a lungul acestui 
vast țărm asiatic, unde trăiesc samoiezi, iakuţi, ciuci şi 
alte populaţii supuse autorităţii lor, pe paralela 
şaptezeci şi cinci, la mai puţin de nouă sute de mile de 
Pol, nu posedă oare insulele şi insuliţele din 
Arhipelagul Novosibirsk, insulele Liahov, descoperite la 
începutul secolului al XVIII-lea? În sfârşit, în 1764, 
înaintea englezilor, înaintea americanilor, înaintea 
suedezilor, navigatorul Ciciagov a căutat o trecere prin 
nord, pentru a scurta drumul între cele două 
continente. 

Totuşi, judecând bine lucrurile, se pare că 
americanii erau cei mai interesaţi să devină proprietarii 
acelui punct inaccesibil al globului terestru. Şi ei 
încercaseră adesea să-l atingă, străduindu-se să-l 
găsească pe sir John Franklin, cu Grinnell, Kane, Hayes, 
Greely, De Long şi alţi navigatori îndrăzneţi. 


23 


Jules Verne 


Şi ei ar fi putut să invoce situaţia geografică a ţării 
lor, care se întinde până dincolo de Cercul Polar, de la 
Strâmtoarea Behring până la Golful Hudson. Toate 
aceste pământuri, toate aceste insule, Wollaston, 
Prinţul-Albert, Victoria, Regele Wilhelm, Melville, 
Cockburne, Banks, Baffin, fără a mai pune la socoteală 
miile de insulițe ale acestui arhipelag, sunt ca un fel de 
prelungire care-i leagă de paralela 90°. Şi apoi, dacă 
Polul Nord se leagă, printr-o linie aproape neîntreruptă 
de teritorii, de unul dintre marile continente ale 
globului, acesta nu-i mai degrabă America decât 
prelungirile Asiei şi Europei? Prin urmare, nimic mai 
normal că propunerea de cumpărare fusese făcută de 
guvernul federal în profitul unei Societăţi americane, 
căci, dacă o Putere avea drepturile cele mai puţin 
discutabile de-a poseda domeniul polar, aceasta era 
Statele Unite ale Americii. 

Trebuie totuşi să recunoaştem că Regatul Unit, 
care poseda Canada şi Columbia britanică ai căror 
marinari se distinseseră în expedițiile arctice, avea de 
asemenea motive serioase pentru a dori să anexeze 
această parte a globului vastului său imperiu colonial. 
Ziarele engleze discutară deci îndelung timp şi cu 
patimă. 

— Da, fără îndoială, răspunse geograful englez 
Kliptringan, într-un articol din ziarul Times, care făcu 
senzaţie. Da! Suedezii, danezii, olandezii, ruşii şi 
americanii pot să se prevaleze de drepturile lor. Dar 
Anglia ar face o greşeală dacă ar lăsa să-i scape acest 
teritoriu. Partea de nord a continentului nu-i aparţinea 
deja? Aceste pământuri, insule care îl compun nu au 
fost oare cucerite de proprii exploratori, începând cu 
Willoughby care a vizitat arhipelagul Spitzberg şi 
Novaja Zemlja în 1739, până la Mac Clure, al cărui vas 
a străbătut în 1853 Pasajul de Nord-Vest? 


24 


Un pământ cu susu-n jos 


„Şi apoi”, declara ziarul Standard prin pana 
amiralului Fize, „Frohoher, Davis, Hael, Weymonth, 
Hudson, Baffin, Cook, Ross, Parry, Beechey, Belcher, 
Franklin, Mulgrave, Scoresby, Mac Clintock, Kennedy, 
Nares, Collinsen, Archer nu erau oare de origine anglo- 
saxonă, şi deci care ţară ar putea să revendice de 
drept partea din regiunile arctice pe care aceşti 
navigatori nu reuşiseră încă să le atingă?” 

„Fie!” ripostă ziarul Courier de San-Diego 
(California). „Să punem lucrurile la punct şi, deoarece 
există o chestiune de amor propriu între Statele Unite 
şi Anglia, să precizăm că: dacă englezul Markham, din 
expediţia lui Nares, a ajuns până la 83*20' latitudine 
nordică, americanii Lockwood şi Brainard, din expediţia 
lui Greechy, au depăşit-o cu 15' de grad şi au făcut să 
strălucească cele treizeci şi opt de stele? din steagul 
Statelor Unite la latitudinea de 83*35'. Deci, lor le 
revine onoarea să se fi apropiat cel mai mult de Polul 
Nord!” 

lată, aşadar, care au fost atacurile şi răspunsurile! 

In sfârşit, inaugurând seria navigatorilor care s-au 
aventurat în regiunile arctice, trebuie să-l mai cităm şi 
pe veneţianul Cabot, în 1498, şi pe portughezul 
Cortereal, în 1500, care au descoperit Groenlanda şi 
Labradorul. 

Dar nici Italiei şi nici Portugaliei nu le trecea prin 
cap să ia parte la licitaţia proiectată, nepăsându-le 
cine va fi beneficiarul. 

Cum prevăzusem, lupta nu va fi susţinută cu 
ardoare şi cu mari sume de dolari şi lire sterline decât 
de Anglia şi America. 


8 La data la care a fost scris romanul (începutului anului 1889), 
din Confederație făceau parte doar 38 de state. Ultimul stat, al 
50-lea, Hawaii, intră în Confederație în 1959. 


25 


Jules Verne 


Totuşi, la propunerea Societăţii North Polar 
Practical Association, ţările limitrofe ținuturilor boreale 
se consultaseră în cadrul congreselor industriaşilor şi 
savanților. După dezbateri, se hotărâseră să intervină 
în cadrul licitaţiei a cărei dată fusese fixată pentru 3 
decembrie la Baltimore, alocând delegaţiilor lor un 
credit ce nu putea fi depăşit. In ceea ce priveşte suma 
obţinută în urma vânzării, ea urma să fie împărţită 
între cele cinci state ieşite din cursă, care o încasau ca 
indemnizaţie, renunțând astfel la orice drept în viitor 
asupra acestui teritoriu. 

Cu toate că acest lucru nu decurse uşor, fără 
discuţii, afacerea sfârşi cu bine. Statele interesate 
acceptară ca licitaţia să aibă loc la Baltimore, aşa cum 
anunţase guvernul federal. Delegații, înarmaţi cu 
scrisorile de credit respective, părăsiră Londra, Haga, 
Stockholm, Copenhaga, Sankt-Petersburg şi sosiră în 
Statele Unite cu trei săptămâni înainte de ziua fixată 
pentru licitaţie. 

In acea epocă, America nu era încă reprezentată 
decât de delegatul Societăţii North Polar Practical 
Association, acel William S. Forster, al cărui nume 
figura singur pe Documentul din 7 noiembrie, apărut în 
New York Herald. 

lată acum care erau delegaţii statelor europene, 
cei ce fuseseră aleşi şi pe care este necesar să-i 
prezentăm prin câteva trăsături. 

Pentru Olanda: Jacques Jansen, fostul consilier 
pentru Indiile Olandeze, cincizeci şi trei de ani, gras, 
scund, cu pieptul lat, braţe scurte, picioare scurte şi 
arcuite, ochelari cu ramă de aluminiu, o faţă rotundă şi 
colorată, părul vâlvoi, favoriţi încărunţiţi, un om de 
treabă, puţin neîncrezător într-o afacere ale cărei 
consecinţe practic nu le înţelegea. 


26 


Un pământ cu susu-n jos 


Pentru Danemarca: Eric Baldenak, fost 
viceguvernator al posesiunilor groenlandeze, statură 
mijlocie, cu unul din umeri puţin lăsat, burduhănos, 
cap enorm, mereu în mişcare, atât de miop încât îşi 
tocea vârful nasului pe caietele şi cărţile sale, având 
propriile-i păreri de nezdruncinat în privinţa drepturilor 
țării sale pe care-o considera ca legitima proprietară a 
regiunilor de nord. 

Pentru Suedia-Norvegia: Jan Harald, profesor de 
astronomie la Christiania, care fusese unul dintre cei 
mai aprigi partizani ai expediției lui Nordenskâld, un 
adevărat om din nord, roşu la faţă, barba şi părul 
blonde, amintind de grâul prea copt, un om convins că, 
ocupată doar de marea paleocristică?, acea calotă 
polară nu avea nici o valoare. Aşadar, destul de 
dezinteresat de afacere, nu venise aici decât în numele 
principiilor. 

Pentru Rusia: colonelul Boris Karcov, jumătate 
militar, jumătate diplomat, înalt, ţeapăn, păros, 
bărbos, mustăcios, turnat parcă dintr-o bucată, ce 
părea că nu se simte bine în haine civile, căutându-şi, 
fără să-şi dea seama, mânerul săbiei pe care-o purta în 
trecut, foarte intrigat să afle ce se ascundea în spatele 
propunerii făcute de North Polar Practical Association şi 
dacă aceasta nu va constitui în viitor cauza unor 
dificultăţi internaţionale. 

Pentru Anglia: maiorul Donellan şi secretarul său 
Dean  Toodrink. Aceştia doi reprezentau toate 
dorinţele, toate aspiraţiile Regatului Unit, instinctele-i 
comerciale şi industriale, tendinţa de a considera ca 
ale sale, după o lege a naturii, teritoriile septentri- 
onale, meridionale sau ecuatoriale ce nu aparţineau 
nimănui. 

” Paleocristic - se spune despre gheţurile polare a căror mare 
grosime dovedeşte o formaţie foarte veche. 


27 


Jules Verne 


Acest maior Donellan reprezenta tipul englezului 
înalt, slab, osos, nervos, colţuros, cu un gât de 
becaţină, cu un cap ca al lui Palmerston, pe nişte 
umeri căzuţi, cu picioare asemănătoare piciorongului, 
foarte viguros atunci când lucra la delimitarea fron- 
tierei dintre India şi Birmania; nu râdea niciodată şi 
probabil că nici n-o făcuse vreodată. La ce bun?... Oare 
a văzut cineva vreodată râzând o locomotivă, o 
macara sau un vas cu aburi? 

Maiorul era astfel complet diferit de secretarul său 
Dean Toodrink. Acesta era un tânăr vorbăreţ, plăcut, 
încăpățânat, cu părul căzut pe frunte, cu ochii mici şi 
cu riduri. Scoţian din naştere, foarte cunoscut în 
„Bătrâna afumată” pentru glumele şi umorul său. Dar 
oricât de vesel ar fi fost, nu era mai puţin exclusivist şi 
intransigent decât maiorul Donellan, când era vorba 
despre revendicările, oricât de nejustificate, ale Marii 
Britanii. 

Aceşti doi delegaţi vor fi, evident, cei mai îndâriţi 
adversari ai Societăţii americane. Polul Nord le 
aparţinea din timpuri preistorice, ca şi cum Creatorul 
conferise englezilor misiunea de-a asigura mişcarea de 
rotaţie a Pământului în jurul axei sale şi ei vor 
împiedica ca aceasta să treacă în mâinile altora. 

Trebuie să remarcăm că, dacă Franţa nu a 
considerat necesar să trimită vreun delegat, persoană 
oficială sau nu, un inginer venise „de amorul artei” să 
urmărească îndeaproape această ciudată afacere. Îl 
vom vedea apărând la momentul potrivit. 

Reprezentanţii puterilor septentrionale ale Europei 
sosiseră deci la Baltimore cu vapoare diferite, ca nişte 
oameni ce nu doresc să se influenţeze reciproc. Erau 
nişte rivali. Fiecare avea în buzunare creditul necesar 
pentru a licita. Dar trebuie să spunem că nu vor licita 
cu arme egale. Unul putea dispune de-o sumă ce nu 


28 


Un pământ cu susu-n jos 


atingea milionul, altul de-o sumă cel depăşea. Şi, într- 
adevăr, pentru a achiziţiona o bucată din sferoidul 
nostru, unde se părea că este imposibil să ajungi, 
acest lucru trebuia să pară şi mai scump! În realitate, 
cel mai bine aprovizionat era delegatul englez, căruia 
Regatul Unit îi deschisese un credit destul de mare. 
Datorită acestui credit, maiorului Donellan îi va fi 
foarte uşor să-şi învingă adversarii suedezi, danezi, 
olandezi şi ruşi. În ceea ce priveşte America, asta era 
altă treabă: era mult mai greu să fie învinsă pe terenul 
dolarilor.  Intr-adevăr, era posibil ca misterioasa 
Societate să aibă fonduri considerabile la dispoziţia sa. 
Lupta cu milioanele se va da între Statele Unite şi 
Marea Britanie. 

O dată cu debarcare delegaților europeni, opinia 
publică începu să se pasioneze şi mai mult de afacere. 
Circulau prin ziare cele mai extraordinare poveşti. Se 
formulară ipoteze ciudate privind această cumpărare a 
Polului Nord. Ce se dorea să se facă cu el? Şi ce se 
putea face de fapt? Nimic, în afară de a aproviziona 
răcitoarele Lumii Noi sau ale celei Vechi! Un ziar din 
Paris, Le Figaro, chiar susţinu această opinie. Dar ar fi 
trebuit să ajungi dincolo de paralela 84°. 

Totuşi, delegaţii, chiar dacă se evitaseră în timpul 
călătoriei transatlantice, ajunşi la Baltimore, prinseră 
să conlucreze. 

lată din ce motive: 

La început, fiecare a încercat să ia legătura cu 
North Polar Practical Association separat, fără ca şi 
ceilalţi să ştie. Ceea ce doreau să afle, eventual pentru 
a profita, erau motivele ascunse ale acestei afaceri şi 
care era profitul pe care Societatea spera să-l obţină. 
Dar, până în acel moment, nu exista nici un indiciu că 
Societatea avea vreun birou la Baltimore. Nici un birou 
însemna nici un funcţionar. Pentru orice informaţii 


29 


Jules Verne 


trebuia să te adresezi lui William S. Forster de pe High- 
Street. Şi nu părea că cinstitul angrosist de morun să 
ştie mai multe despre aceasta decât ultimul hamal din 
oraş. 

Delegații nu putură afla nimic. Nu puteau decât să 
asculte zvonurile mai mult sau mai puţin absurde 
cauzate de elucubraţiile publice. Secretul Societăţii va 
rămâne oare de nepătruns până când aceasta va 
hotări să-l divulge? Toată lumea se întreba. Fără 
îndoială, nu va spune nimic până când cumpărarea nu 
va fi făcută. 

Aşadar, delegaţii sfârşiră prin a se întâlni, a-şi face 
vizite, a se tatona şi, la urmă, a intra în legătură, poate 
cu gândul ascuns de a forma o ligă împotriva 
duşmanului comun, altfel spus, împotriva Companiei 
americane. 

Şi, într-o zi, în seara de 22 noiembrie, se adunară 
toţi la hotelul Weolesley, în apartamentul pe care-l 
ocupau maiorul Donellan şi secretarul său Dean 
Toodrink, pentru a discuta. De fapt, această tendinţă 
spre o înţelegere comună se datora în special 
uneltirilor abile ale colonelului Karcov, finul diplomat 
pe care-l cunoaştem. 

Mai întâi conversaţia se învârti în jurul avantajelor 
comerciale sau industriale pe care Societatea 
pretindea să le obţină din achiziţionarea domeniului 
arctic. Profesorul Jan Harald întrebă dacă vreunul 
dintre colegii săi reuşise să afle ceva despre acest 
lucru. Şi toţi, încetul cu încetul, mărturisiră că 
încercaseră să afle ceva de la William S. Forster, 
căruia, conform Documentului, trebuiau să i se 
adreseze. 

— Dar, am eşuat spuse Eric Baldenak. 

— Eu nu am reuşit, adăugă Jacques Jansen. 


30 


Un pământ cu susu-n jos 


— În ceea ce mă priveşte, răspunse Dean 
Toodrink, când m-am prezentat în numele maiorului 
Donellan, la magazinele din High-Street, am găsit un 
bărbat gras, îmbrăcat în negru, cu joben, încins cu un 
şorţ alb, imens ce-l acoperea de la ghete până sub 
bărhie._ Si când i-am cerut relatii desnre afacere mi-a 

t» \ irra 


Jules Verne 


Pentru orice informații trebuia să te adresezi lui 

William S. Forster. cinstitul angrosist de morun. 

Nu asta-i problema, spuse atunci maiorul 
Donellan, cu un glas aspru şi tăios. Nu este vorba 
despre o încărcătură de morun, ci de calota polară... 

— Pe care America ar dori să şi-o pună pe cap! 
adăugă Dean Toodrink, râzând de gluma sa. 

— Ar răci! spuse subtil colonelul Karcov. 

— Nu asta-i problema, reluă maiorul Donellan, şi 
nu văd ce caută răceala în conversaţia noastră. Ceea 
ce e sigur este că, pentru un motiv sau altul, America, 
reprezentată de North Polar Practical Association, şi vă 
rog să remarcaţi aici cuvântul „practical”, domnilor, 
vrea să cumpere o suprafaţă de patru sute şapte mii 
de mile pătrate în jurul Polului Arctic, suprafaţă 
delimitată actualmente  -  remarcaţi cuvântul 
„actualmente”, domnilor - de paralela de optzeci şi 
patru de grade latitudine nordică... 

— Ştim acest lucru, maior Donellan, spuse Jan 
Harald, şi este de prisos... Dar ceea ce nu ştim este în 
ce mod numita Societatea înţelege să exploateze 


32 


Un pământ cu susu-n jos 


aceste teritorii, dacă sunt teritorii, sau aceste mări, 
dacă sunt mări, din punct de vedere industrial... 

— Nu asta-i problema, interveni a treia oară 
maiorul  Donellan. Un stat vrea, plătind, să-şi 
însuşească o parte a globului, care, prin situarea sa 
geografică, pare mai degrabă să aparţină Angliei... 

— Rusiei, declară colonelul Karcov. 

— Olandei, spuse Jacques Jansen. 

— Suediei-Norvegiei, spuse Jan Harald. 

— Danemarcei, îi contrazise Eric Baldenak. 

Cei cinci delegați deveniseră agresivi şi 
conversaţia risca să degenereze, când Dean Toodrink 
încercă să intervină pentru prima oară: 

— Domnilor, spuse el pe un ton conciliant, nu 
asta-i problema, ca să repet expresia pe care şeful 
meu, maiorul Donellan, o foloseşte mult. Deoarece s-a 
hotărât în principiu că regiunile circumpolare vor fi 
puse în vânzare, ele vor aparţine, în mod obligatoriu, 
acelui stat reprezentat de dumneavoastră care va oferi 
suma cea mai mare la licitaţie. Prin urmare, deoarece 
Suedia-Norvegia, Rusia, Danemarca, Olanda şi Anglia 
au deschis credite delegaților lor, nu ar fi mai bine ca 
aceştia să formeze un sindicat, ceea ce le-ar permite 
să dispună de-o sumă mult mai mare, astfel încât 
Societatea americană să nu mai poată lupta împotriva 
lor? 

Delegații se priviră între ei. Poate că acest Dean 
Toodrink găsise soluţia de-a reuşi. Un sindicat... în 
vremurile noastre acest cuvânt este bun la toate. 
Oamenii se sindicalizează aşa cum respiră, cum beau, 
cum mănâncă, cum dorm. Nimic mai modern în 
politică, dar şi în afaceri! 

Totuşi, era nevoie de-o obiecţie sau mai degrabă 
de-o explicaţie, şi Jacques Jansen tălmăci sentimentele 
colegilor săi, când spuse: 


33 


Jules Verne 


— Şi apoi?... 

Da... După achiziţionarea de către sindicat? 

— Dar mi se pare că Anglia... interveni maiorul pe 
un ton aspru. 

— Rusia!... spuse colonelul, încruntându-şi teribil 
sprâncenele. 

— Ba Olanda!... spuse fostul vice-guvernator. 

— Când Dumnezeu a dat Danemarca danezilor... 
spuse Eric Baldenak. 

— Pardon, strigă Dean Toodrink, nu există decât o 
tară ce a fost dăruită de Dumnezeu! Este Scoţia 
scoţienilor! 

— Şi de ce?... întrebă delegatul suedez. 

— Nu a spus oare poetul: Deus nobis Ecotia 
fecit’! răspunse acest glumeţ, adoptând în felul său 
cuvinte haec otia” din cel de-al şaselea vers al primei 
egloge a lui Vergiliu. 

Toţi începură să râdă, în afară de maiorul 
Donellan, şi acest lucru opri încă o dată discuţia, care 
ameninţa să se termine rău. Dean Toodrink adăugă: 

— Să nu ne certăm, domnilor!... La ce bun?... Mai 
bine am forma sindicatul... 

— Şi apoi?... reluă Jan Harald. 

— Apoi?... Nimic mai simplu, domnilor. După ce l- 
aţi cumpărat, fie proprietatea domeniului polar va 
rămâne indiviză, fie, în schimbul unei indemnizaţii 
echitabile, o veţi transmite uneia dintre statele 
coachizitoare. Dar scopul principal va fi fost deja atins, 
adică eliminarea definitivă a reprezentanţilor Americii. 

Propunerea era bună, pentru moment cel puţin, 
căci, într-un viitor apropiat, delegaţii nu vor scăpa 
ocazia să se ia de păr - şi ştiţi ce păroşi erau! - dacă 


Dumnezeu ne-a procurat Scoţia (în latină, în text). 
11 Versul lui Vergiliu sună astfel: Deus nobis haec otia fecit 
(Dumnezeu ne-a procurat această tihnă). 


34 


Un pământ cu susu-n jos 


mai discutau mult cine urma să fie proprietarul 
definitiv al acestui domeniu atât de disputat şi atât de 
inutil. Oricum, aşa cum remarcase atât de inteligent 
Dean Toodrink, Statele Unite vor rămâne cu totul în 
afara licitaţiei. 

— Mi se pare raţional, spuse Eric Baldenak. 

— Abil, spuse colonelul Karcov. 

— Isteţ, adăugă Jan Harald. 

— Şiret, spuse Jacques Jansen. 

— Tipic englezesc, spuse maiorul Donellan. 

Fiecare îşi spusese părerea, cu speranţa ca în 
viitor să-şi înşele stimaţii colegi. 

— Deci, domnilor, reluă Boris Karcov, ne-am 
înţeles că, dacă ne sindicalizăm, drepturile fiecărui stat 
vor fi menținute în viitor? 

Se înţeleseră ca atare! 

Nu mai rămânea decât să vadă ce credite 
puseseră la dispoziţia delegaților ţările lor. Creditele se 
vor totaliza şi era sigur că acest total va constitui o 
sumă atât de importantă, încât resursele lui North 
Polar Practical Association nu o vor putea depăşi. 

Prin urmare, întrebarea privind aceste credite fu 
pusă de Dean Toodrink. 

Dar, asta era altceva! Linişte totală! Nimeni nu 
voia să răspundă. Să-şi arate portofelul? Să dezvăluie 
dinainte suma pe care fiecare dorea s-o liciteze?... 
Nimeni nu se grăbea să facă acest lucru! Şi dacă mai 
târziu intervenea un dezacord între noii sindicalizaţi?... 
Şi dacă circumstanţele îi vor obliga să ia parte la luptă 
fiecare pentru sine?... Şi dacă diplomatul Karcov va fi 
jignit de şmecherlăcurile lui Jacques Jansen, care va fi 
ofensat de uneltirile ascunse ale lui Eric Baldenak, care 
va fi iritat de sforăriile lui Jan Harald, care va refuza să 
suporte pretenţiile sfidătoare ale maiorului Donellan, 
care nu se va sfii deloc să comploteze împotriva 


35 


Jules Verne 


fiecărui coleg? În sfârşit, să-ţi declari creditele însemna 
să-ţi arăţi cărţile, când era necesar să le ţii ascunse la 
piept. 

Nu existau decât două moduri de-a răspunde la 
justa dar indiscreta cerere a lui Dean Toodrink: fie să 
exagereze sumele creditate, ceea ce era foarte 
stânjenitor, atunci când ar fi trebuit să efectueze 
vărsământul, fie să le diminueze atât de mult încât 
totul să se transforme în băşcălie şi propunerea cu 
sindicalizarea să nu se mai realizeze. 

Această idee îi trecu mai întâi prin cap fostului 
consilier al Indiilor Olandeze, care, trebuie să 
recunoaştem, nu era un om serios, şi toţi colegii lui îi 
imitară întru totul. 

— Domnilor, spuse Olanda prin vocea lui, regret, 
dar, pentru cumpărarea domeniului arctic, nu pot 
dispune decât de cincizeci de rixdali!?. 

— Şi eu, numai de treizeci şi cinci de ruble, spuse 
Rusia. 

— Şi eu, numai de douăzeci de coroane, spuse 
Suedia-Norvegia. 

— Şi eu, numai de cincisprezece coroane, spuse 
Danemarca. 

— Ei bine, răspunse maiorul Donellan, în glasul 
căruia se simţea toată acea atitudine atât de naturală 
a Marii Britanii, achiziţia va fi făcută în profitul 
dumneavoastră, domnilor, căci Anglia nu poate investi 
decât un shilling şi şase penny.” 

Şi, conferinţa reprezentanţilor vechii Europe luă 
sfârşit cu această declaraţie ironică. 


12 Monedă de argint din ţările germanice. 
133 1 rixdal = 5,21 Fr; 1 rublă = 3,92 Fr; 1 coroană = 1,32 Fr; 1 
shilling = 1,15 Fr (n. ed. fr. din 1889). 
36 


Un pământ cu susu-n jos 


III - ÎN CARE SE FACE LICITAREA 
REGIUNILOR DE LA POLUL ARCTIC 


De ce această vânzare urma să aibă loc pe data 
de 3 decembrie în sala obişnuită a licitaţiilor, unde, de 
obicei nu se vindeau decât bunuri mobiliare, ustensile, 
unelte, instrumente etc. sau obiecte de artă, tablouri, 
statui, medalii, antichităţi? De ce, fiind vorba despre o 
licitaţie imobiliară, nu era făcută fie în faţa unui notar, 
fie într-un tribunal instituit special pentru acest gen de 
operaţii? In sfârşit, de ce era nevoie de un evaluator, 
când se urmărea punerea în vânzarea a unei părţi a 
globului terestru? Oare această bucată de sferoid ar 
putea fi asimilată cu un bun mobil mişcător, când de 
fapt era cel mai puţin mişcător din lume? 

Într-adevăr, acest lucru părea ilogic. Totuşi, asta 
era! Ansamblul regiunilor arctice trebuie vândut în 
aceste condiţii, iar contactul va fi la fel de valabil. Şi, 
de fapt, acest lucru nu indica, în concepţia lui North 
Polar Practical Association, că domeniul în chestiune 
ținea şi de mobil, ca şi cum ar fi fost posibil să-l 
deplasezi. Această ciudăţenie nu a încetat să intrige 
câteva minţi cât se poate de perspicace, este drept, 
foarte rare, chiar şi în Statele Unite. 

De altfel, exista un precedent. O parte din planeta 
noastră fusese deja adjudecată într-o sală de licitaţii, 
prin intermediul unui evaluator în vânzările publice în 
America, pentru a fi mai exacti. 

Cu câţiva ani în urmă, la San Francisco în 
California, o insulă din Oceanul Pacific, Insula 
Spencer!*, a fost vândută bogătaşului William N. 


14 Vezi Școala Robinsonilor a aceluiaşi autor (n. ed. fr.). 


37 


Jules Verne 


Kolderup, care l-a devansat cu cinci sute de mii de 
dolari pe concurentul său J.R. Taskinar, din Stockton. 

Insula Spencer fusese plătită cu suma de patru 
milioane de dolari. Este adevărat că era o insulă 
locuită, situată la câteva grade doar de coasta 
californiană, cu păduri, cursuri de apă, sol productiv şi 
solid, câmpuri şi păşuni ce puteau fi cultivate, şi nu o 
regiune vagă, poate o mare acoperită de gheţuri 
veşnice, apărată de banchize de netrecut şi pe care, 
probabil, nimeni nu o va putea cuceri vreodată. Era 
deci de presupus că domeniul incert al polului pus la 
licitaţie nu va atinge niciodată un preţ atât de mare. 

Totuşi, în acea zi, ciudăţenia afacerii atrase, dacă 
nu mulţi amatori serioşi, cel puţin un mare număr de 
curioşi, dornici să afle deznodământul. Lupta urma să 
fie foarte interesantă. 

În plus, de când sosiseră la Baltimore, delegaţii 
europeni fuseseră înconjurați, căutaţi şi bineînţeles 
asaltaţi de ziarişti. Aşa cum se întâmplă în America, nu 
era de mirare că opinia publică era surescitată la 
maximum. De aici, pariuri absurde - forma cea mai 
obişnuită pe care o ia această surescitare în Statele 
Unite, un exemplu care începe să contamineze şi 
Europa. Dacă cetăţenii Confederaţiei americane, cei 
din Noua Anglie ca şi cei din statele din centru, din 
vest şi din sud se împărțeau în grupuri având opinii 
diferite, toţi, bineînţeles, făceau urări pentru ţara lor. 
Sperau că Polul Nord se va adăposti sub faldurile 
drapelului cu treizeci şi opt de stele. Şi, totuşi, erau 
destul de neliniştiţi. Nu se temeau de Rusia, nici de 
Suedia-Norvegia, nici de Danemarca sau de Olanda, 
ale căror şanse erau mici. Dar Regatul Unit venise cu 
ambițiile sale teritoriale, cu tendinţa de a absorbi totul, 
cu  binecunoscuta-i tenacitate, cu  bancnotele-i 
invadatoare. Deci pariară pe sume mari. Se paria pe 


38 


Un pământ cu susu-n jos 


America sau pe Great-Britain aşa cum ar fi fost pe cai 
de curse şi aproape la paritate. In ceea ce priveşte 
Danemark, Sweden, Holland şi Russia, cu toate că 
aveau cote între 12 şi 13,5 la 1, nu găseau 
cumpărători. 

Licitaţia era anunţată pentru ora douăsprezece. 
De dimineaţă, înghesuiala curioşilor încurca traficul pe 
Bolton Street. Opinia publică fusese stârnită încă din 
ajun. Cu ajutorul cablului transatlantic, ziarele fuseseră 
informate că majoritatea pariurilor propuse de 
americani erau acceptate de englezi, şi Dean Toodrink 
afişase imediat această cotă în sala de licitaţii. Se 
zvonea că guvernul Marii Britanii pusese fonduri 
considerabile la dispoziţia maiorului Donellan... La 
Oficiul Amiralității, scria Wew York Herald, lorzii 
Amiralității îndemnau lumea să cumpere pământuri 
arctice, desemnate de mult pentru a figura pe lista 
coloniilor engleze etc. 

Ce era adevărat în aceste ştiri, şi ce nu în aceste 
zvonuri? Nu se ştia. Dar, în această zi, la Baltimore, 
oamenii  chibzuiţi gândeau că, dacă North Polar 
Practical Association va fi lăsată să lupte doar cu 
fondurile sale, înfruntarea s-ar putea termina cu 
victoria Angliei. Din această cauză cei mai înfocaţi 
yankei încercară să facă presiuni asupra guvernului de 
la Washington. În mijlocul acestei efervescenţe, noua 
Societate, întruchipată în modesta persoană a agentu- 
lui său William S. Forster, nu părea să se sinchisească 
de acest entuziasm general, ca şi cum ar fi fost sigură 
de succes. 

Pe măsură ce se apropia ora începerii licitaţiei, 
mulţimea se înghesuia de-a lungul străzii Bolton. Cu 
trei ore înainte de deschiderea uşilor, nu mai puteai să 
ajungi în sala de vânzare. Deja tot spaţiul rezervat 
publicului era umplut la maximum, zidurile păreau să 


39 


Jules Verne 


explodeze. Un număr de locuri, înconjurate de-o 
barieră, fuseseră rezervate delegaților europeni. Cel 
puţin să aibă posibilitatea de-a urmări etapele licitaţiei 
şi de a-şi anunţa ofertele la momentul potrivit. 

Erau prezenţi Eric Baldenak, Boris Karcov, Jacques 
Jansen, Jan Harald, maiorul Donellan şi secretarul său 
Dean Toodrink. Formau un grup compact care-şi 
strângea rândurile asemenea soldaţilor dintr-un 
detaşament de asalt. Şi într-adevăr, ai fi putut spune 
că urmau s-o pornească la asaltul Polului Nord! 

Din partea Americii nu se prezentase nimeni, în 
afară de angrosistul de morun, a cărui faţă vulgară 
exprima o indiferenţă totală. Sigur, părea cel mai puţin 
emoţionat din toată asistenţa şi nu se gândea decât la 
vinderea încărcăturii pe care o aştepta să vină cu 
vasele dinspre Terra Nova. Cine erau deci capitaliştii 
reprezentaţi de acest personaj, cei ce poate vor pune 
în mişcare milioane de dolari? Această întrebare era de 
natură să stimuleze din plin curiozitatea publică. 

Şi, într-adevăr, nimeni nu bănuia că J.T. Maston şi 
doamna Evangeline  Scorbitt erau amestecați în 
această afacere. Şi cum ar fi bănuit de altfel? Amândoi 
erau prezenţi totuşi, pierduţi undeva în mulţime, fără 
loc rezervat, înconjurați de câţiva membri ai Gun-Club- 
ului, colegi ai lui J.T. Maston. Simpli spectatori, în 
aparenţă, păreau să fie complet dezinteresaţi. Nici 
William S. Forster nu părea să-i cunoască. 

Se înţelege că, contrar uzanțelor stabilite în sălile 
de licitaţii, obiectul vânzării nu va fi expus în faţa 
publicului. Nu-şi puteau trece din mână în mână Polul 
Nord, nici să-l examineze pe toate feţele, nici să-l 
privească cu lupa, nici să-l frece cu degetul pentru a-şi 
da seama dacă patina timpului era reală sau artificială, 
ca la un bibelou antic. Şi, totuşi, antic era, din epoca 
anterioară epocii de fier, de bronz, de piatră, adică 


40 


Un pământ cu susu-n jos 


epocilor preistorice, deoarece data de la începutul 
lumii! 

Totuşi, dacă polul nu figura pe biroul 
evaluatorului, o hartă mare, aşezată la vedere, indica 
prin culorile distincte configuraţia regiunilor arctice. La 
şaptesprezece grade deasupra Cercului Polar, o linie 
roşie, foarte pronunţată, trasată pe paralela optzeci şi 
patru înconjura partea din glob pe care North Polar 
Practicai Association voia s-o pună în vânzare. Se 
părea că această regiune era ocupată de o mare 
acoperită cu o carapace îngheţată de o grosime 
imensă. Dar asta era treaba cumpărătorilor. Cel puţin, 
nu urmau să fie înşelaţi asupra naturii mărfii! 

La ora douăsprezece fix, evaluatorul Andrew R. 
Gilmour intră printr-o mică uşă ce se afla pe peretele 
din fundul sălii şi luă loc la birou. Deja Flint, aprodul, cu 
vocea tunătoare, se plimba greoi, cu mersul legănat 
asemeni unui urs în cuşcă, de-a lungul barierei ce-l 
despărţea de public. Amândoi se gândeau la onorariul 
enorm ce-l vor încasa. Se înţelege că această vânzare 
era făcută cu bani peşin, sau cash, cum spun 
americanii. 

In ceea ce priveşte suma, oricât de mare, va fi 
integral vărsată în mâinile delegaților, în contul ţărilor 
care nu vor fi beneficiarele bunului licitat. 

In acel moment clopoţelul din sală, sunând cu 
toată forţa, anunţă în afara sălii, este cazul să spunem 
urbi et orbi, că licitaţia urma să înceapă. 

Ce moment solemn! Toate inimile palpitau în 
cartier ca şi în oraş. Din strada Bolton şi din străduţele 
învecinate, rumoarea se propagă prin agitația 
publicului şi pătrunse în sală. 

Andrew R. Gilmour trebui să aştepte ca acest 
murmur să se calmeze pentru a lua cuvântul. 


41 


Jules Verne 


Atunci se ridică şi-şi plimbă privirea peste 
asistenţă. Apoi, lăsându-şi ochelarii să-i cadă pe piept 
spuse cu o voce puţin emoţionată: 

— Domnilor, la propunerea guvernului federal şi 
datorită acceptării acestei propuneri de către unele 
state din Lumea Nouă, şi chiar de pe Vechiul 
Continent, vom pune în vânzare un lot de teritorii 
situate în jurul Polului Nord, aşa cum se găseşte şi 
limitat de paralela de optzeci şi patru, fie că sunt 
continente, mări, strâmtori, insule, insulițe, banchize, 
părţi solide, sau lichide. 

Apoi,  îndreptându-şi degetul spre perete, 
continuă: 

— Vă rog să vă uitaţi pe harta ce a fost făcută în 
urma celor mai recente descoperiri. Veţi vedea că 
suprafaţa acestui lot cuprinde aproximativ patru sute 
mii de mile pătrate. Astfel, pentru a uşura vânzarea, s- 
a hotărât ca licitaţia să se facă luându-se ca bază mila 
pătrată. Un cent!” va valora deci, în cifre rotunde, 
patru sute şapte mii de cenți, iar un dolar mila pătrată 
- patru sute şapte mii de dolari. Puţină linişte, 
domnilor! 

Recomandarea nu era făcută degeaba, căci 
neliniştea publicului se traducea printr-un tumult pe 
care strigarea preţurilor de-abia putea să-l domine. 

Când se făcu puţină linişte, în urma intervenţiei 
aprodului Flint, care urla ca o sirenă de alarmă pe timp 
de ceaţă, Andrew R Gilmour reluă: 

— Inainte de-a începe, trebuie să amintesc încă 
una din clauzele adjudecării: imobilul va rămâne 
definitiv câştigat şi dreptul de proprietate va fi în afara 
oricărei contestaţii din partea vânzătorilor, aşa cum 
este el acum circumscris de latitudinea nordică de 84* 


15 A o suta parte dintr-un dolar sau echivalentul a aproape 
cinci centime (n.a.). 


42 


Un pământ cu susu-n jos 


şi indiferent de modificările geografice sau meteo- 
rologice ce se vor putea produce în viitor! 


rA 


„arate IVEALA (4 A 5 


sa vyt 7 ate tsra1 5 IML 


meee- 1... € = o m 


| -eeey Pe 
Ginuman dorman N” 
UT TEMEN ASMENS 


Jules Verne 


Andrew R. Gilmour trebui să aştepte ca acest 

murmur să se calmeze pentru a lua cuvântul. 

Mereu apărea această clauză ciudată, introdusă în 
document, şi care, chiar dacă suscita glumele unora, 
trezea atenţia altora. 

— Licitaţia este deschisă, strigă evaluatorul cu o 
voce emoţionată. 

Şi, în timp ce ciocănelul de fildeş se balansa în 
mâna sa, obişnuinţa argoului în materie de vânzări 
publice îl făcu să adauge cu o voce nazală: 

— Avem cumpărător la zece cenți per mila 
pătrată! 

Zece cenți, sau o zecime de dolar, asta însemna o 
sumă de patruzeci de mii şapte sute de dolari pentru 
totalitatea teritoriului arctic. 

Oferta fu imediat mărită de Eric Baldenak în 
numele guvernului danez. 

— Douăzeci de cenți! spuse acesta. 

— Treizeci de cenți! strigă Jacques Jansen în 
numele Olandei. 

— Treizeci şi cinci! spuse Jan Harald în numele 
Suediei-Norvegiei. 

— Patruzeci! spuse colonelul Boris Karcov în 
numele tuturor ruşilor. 

Aceasta reprezenta deja o sumă de şaizeci şi două 
de mii opt sute de dolari'*, iar licitaţia de-abia 
începuse! 

Trebuie să precizăm că reprezentantul Marii 
Britanii nu deschisese încă gura, nici măcar nu-şi 
dezlipise buzele pe care le ţinea bine strânse. 

În ceea ce-l priveşte pe William S. Forster, 
angrosistul de morun, acesta păstra o tăcere de 


16€ 814.000 franci (n.a.). 
44 


Un pământ cu susu-n jos 


nepătruns. Şi, chiar în acel moment, părea mai 
degrabă absorbit în lectura ziarului Mercurial of New 
Found Land care-i anunţa sosirile şi cursurile zilei pe 
pieţele Americii. 

— La patruzeci de cenți mila pătrată, repeta Flint 
cu o voce ce părea a unei privighetori, la patruzeci de 
cenți! 

Cei patru colegi ai maiorului Donellan se priviră 
între ei. Îşi epuizaseră deja creditul încă de la începutul 
luptei? Erau deja obligaţi să păstreze tăcerea? 

— Haideţi, domnilor, continuă Andrew R. Gilmour, 
la patruzeci de cenți! Cine oferă mai mult?... Patruzeci 
de cenţi!... Calota polară valorează mai mult... 

Aveai impresia că va adăuga: 

— Gheaţă pură, garantată. Dar delegatul danez 
spuse: 

— Cincizeci de cenți! 

Şi delegatul olandez oferi cu zece cenți mai mult. 

— La şaizeci de cenți mila pătrată! strigă Flint. La 
şaizeci de cenţi!... Nimeni nu mai oferă nimic? 

Aceşti şaizeci de cenți reprezentau deja 
respectabila sumă de două sute patruzeci şi patru de 
mii două sute de dolari”. 

Asistenţa primi oferta Olandei cu un murmur de 
satisfacţie. Lucru bizar şi în acelaşi timp uman, 
sărmanii fără o para ce se aflau acolo, pârliţii aceia ce 
nu aveau nici un chior în buzunare păreau cei mai 
interesaţi de această luptă cu lovituri în dolari. 

Totuşi, după intervenţia lui Jacques Jansen, 
maiorul Donellan, ridicând capul, îl privi pe secretarul 
său Dean Toodrink. Dar, la un imperceptibil semn 
negativ al acestuia, rămase cu gura închisă. 


17 1.221.000 franci (n.a.). 
45 


Jules Verne 


William S. Forster,  cufundat în lectura 
mercurialelor sale, făcea adnotaţii cu creionul pe 
marginea ziarului. 

In ceea ce-l priveşte pe J.T. Maston, acesta 
răspunse cu o mişcare de cap surâsului doamnei 
Evangeline Scorbitt. 

— Haideţi, domnilor, puţin antren! Ne plictisim!... 
Apatie totală!... Apatie totală!... reluă Andrew R. 
Gilmour. Haideţi!... Nimeni nu mai spune nimic?... 
Adjudecă deja?... 

Şi ciocănelul său cădea şi se ridica ca un sfeştoc 
între degetele unui ţârcovnic. 

— Şaptezeci de cenți! spuse profesorul Jan Harald, 
cu o voce ce tremura puţin. 

— Optzeci! ripostă imediat colonelul Boris Karcov. 

— Haideţi!... Optzeci de cenți! strigă Flint, ai cărui 
ochi mari, rotunzi ardeau parcă de febra licitaţiilor. 

Un gest al lui Dean Toodrink îl făcu pe maiorul 
Donellan să se ridice de pe scaun ca împins de un 
resort. 

— O sută de cenți! spuse, pe un ton sec, 
reprezentantul Marii Britanii. 

Aceste cuvinte angajau Anglia cu patru sute şapte 
mii de dolari!?. 

Cei ce pariaseră pentru Regatul Unit strigară un 
„ura” puternic, la care o parte din public răspunse 
înapoi ca un ecou. 

Cei ce pariaseră pentru America se priviră, destul 
de dezamăgiţi. Patru sute şapte mii de dolari? O sumă 
cam mare pentru acea fantezistă regiune a Polului 
Nord. Patru sute şapte mii de dolari de aisberguri, 
câmpuri de gheaţă şi de banchize! 

Şi reprezentantul lui North Polar Practical 
Association care nu spunea nimic, care nici măcar nu- 


18 2.035.000 franci (n.a.). 
46 


Un pământ cu susu-n jos 


şi ridică privirea! Oare când se va hotărî să lanseze o 
ofertă mai mare? Dacă dorise să aştepte ca delegaţii 
danez, suedez, olandez şi rus să-şi epuizeze creditele, 
momentul părea că sosise. Intr-adevăr, atitudinea lor 
demonstra că, în faţa celor „o sută de cenți” ai 
maiorului Donellan, se hotărâseră să abandoneze 
câmpul de bătaie. 

— La o sută de cenți mila pătrată! repetă de două 
ori evaluatorul. 

— O sută de cenţi!... O sută de cenţi!... O sută de 
cenţi!... repetă aprodul Flint, punându-şi palma pe 
jumătate strânsă în faţa gurii ca o portavoce. 

— Nimeni nu oferă mai mult? reluă Andrew R. 
Gilmour. Aţi înţeles?... Aţi hotărât?... Nimeni nu 
regretă?... Adjudecăm? Şi-şi încovoia braţul care 
flutura ciocănelul, plimbându-şi privirea provocatoare 
asupra celor prezenţi, al căror murmur se topi într-o 
linişte apăsătoare. 

— O dată!... De două ori!... continuă evaluatorul. 

— O sută douăzeci de cenți, rosti liniştit William S. 
Forster, fără a-şi ridica măcar privirea, după ce-şi 
întoarse pagina ziarului. 

— Hip!... Hip!... Hip! strigară cei ce pariaseră pe 
Statele Unite ale Americii. 

Maiorul Donellan se ridică la rândul său. Gâtul 
lung pivota mecanic de la unghiul format de cei doi 
umeri şi buzele-i se lungeau ca un cioc. Îl fulgera cu 
privirea pe reprezentantul Companiei americane, dar 
fără a reuşi să-i atragă atenţia. Ticălosul ăla de William 
S. Forster nici măcar nu se mişcă. 

— O sută patruzeci, spuse maiorul Donellan. 

— O sută şaizeci, spuse Forster. 

— O sută optzeci, strigă maiorul. 

— O sută nouăzeci, mormăi Forster. 


47 


Jules Verne 


— O sută nouăzeci şi cinci de cenți! urlă exasperat 
delegatul Marii Britanii. 

Lansând această sumă, îşi încrucişă braţele pe 
piept, sfidând parcă cele treizeci şi opt de state ale 
Confederaţiei. 

Se lăsă o linişte atât de adâncă, încât puteai auzi 
mergând furnica, înotând obleţul, zburând fluturele, 
viermişorul căţărându-se, mişcându-se microbul. Toate 
inimile băteau. Toată suflarea era suspendată de 
buzele maiorului Donellan. Capul său, atât de mobil, 
nu se mai mişca. Dean Toodrink îşi scărpina ceafa cu 
atâta înverşunare, de parcă voia să-şi smulgă părul! 

Andrew R. Gilmour lăsă să treacă câteva minute 
ce părură „lungi ca secolele”. Angrosistul de morun 
continua să-şi citească ziarul şi să înscrie pe margine 
nişte cifre ce nu aveau evident nici o legătură cu 
afacerea prezentă. Oare şi el îşi epuizase creditul? 
Renunţă să mai liciteze? Oare această sumă de o sută 
nouăzeci şi cinci de cenți mila pătrată i se părea că 
atinsese ultimele limite ale absurdului? 

— O sută nouăzeci şi cinci de cenți! reluă 
evaluatorul. Vom adjudeca... 

Şi ciocănelul său fu gata să cadă pe masă. 

— O sută nouăzeci şi cinci de cenți! repetă Flint 

— Adjudecaţi!... Adjudecaţi! 

Această comandă fu lansată de câţiva spectatori 
nerăbdători, ca un fel de blam dat, ezitărilor lui Andrew 
R. Gilmour. 

— O dată!... De două ori! strigă acesta. 

Şi toate privirile erau îndreptate spre 
reprezentantul lui North Polar Practical Association. 

Ei bine, acest bărbat surprinzător tocmai îşi sufla 
nasul îndelung, într-o mare batistă în carouri, ce-i 
acoperea în întregime orificiul foselor nazale. 


48 


Un pământ cu susu-n jos 


J.T. Maston îl săgeta cu privirea, în timp ce ochii 
doamnei Evangeline Scorbitt urmau aceeaşi direcţie. Și 
puteai să-ţi dai seama, după paloarea feţelor lor, cât 
de violentă era emoția ce încercau să şi-o ascundă. De 
ce William S. Forster ezita să supraliciteze împotriva 
maiorului Donellan? 

William S. Forster îşi suflă nasul a doua oară, apoi 
şi a treia oară, cu zgomotul unei petarde. Dar între 
ultimele două suflări de nas, murmurase cu o voce 
înceată şi modestă: 

— Două sute de cenți! 

Un lung freamăt traversă sala. Apoi, uralele 
americane răsunară de zăngăniră ferestrele. 

Maiorul Donellan, învins, strivit, surprins, se lăsă 
să cadă lângă Dean Toodrink la fel de tulburat. La 
acest preţ mila pătrată, enorma sumă de opt sute 
paisprezece mii de dolari!” nu putea fi depăşită de 
creditul britanic. 

— Două sute de cenți! repetă Andrew R. Gilmour. 

— Două sute de cenți! strigă Flint. 

— O dată!... De două ori! continuă evaluatorul. 
Nimeni nu oferă mai mult?... 

Maiorul  Donellan, împins parcă de-o forţă 
necunoscută, se ridică din nou şi-i privi pe ceilalţi 
delegaţi. El reprezenta ultima speranţă pentru a opri 
ca proprietatea Polului Nord să nu scape Puterilor 
europene. Dar acest efort fu ultimul. Maiorul deschise 
gura, o închise la loc, şi Anglia, în persoana sa, se 
prăbuşi pe bancă. 

— Adjudecat! strigă Andrew Gilmour, lovind masa 
cu capul de fildeş al ciocănelului. 

— Hip!... Hip!... Hip! Pentru Statele Unite! urlau 
câştigătorii ce pariaseră pe America. 


19 4.070.000 franci (n.a.). 
49 


Jules Verne 


Într-o clipă, vestea despre achiziţie se răspândi în 
cartierele din Baltimore, apoi, prin firele aeriene, pe 
suprafaţa întregii Confederații, apoi prin cablurile 
submarine, irupse în Lumea Veche. 

North Polar Practical Association, prin intermediul 
omului său de paie, William S. Forster, devenise 
proprietara domeniului arctic, mărginit de paralela 
optzeci şi patru. 

Şi a doua zi, când William S. Forster se duse să 
facă declaraţia de punere în posesie, numele pe care-l 
dădu fu Impey Barbicane, în care reprezenta compania 
mai sus menţionata sub numele: Barbicane and Co. 


50 


Un pământ cu susu-n jos 


IV - ÎN CARE APAR VECHI CUNOŞTINŢE 
ALE TINERILOR NOŞTRI CITITORI 


Barbicane and Co!... Preşedintele unui cerc de 
artilerişti!... De fapt, ce amestec aveau artileriştii în 
acest gen de poveste?... Vom vedea. 

Este oare necesar să-i prezentăm oficial pe Impey 
Barbicane, preşedintele Gun-C/ub-ului din Baltimore, 
pe căpitanul Nicholl, pe J.T. Maston, şi pe Tom Hunter 
cel cu picior de lemn, şi pe fercheşul Bilsby, şi pe 
colonelul Bloomberry, şi pe ceilalţi colegi ai lor? Nu! 
Dacă aceste personaje bizare au vreo douăzeci de ani 
în plus de când atenţia lumii întregi a fost atrasă 
asupra lor, ei au rămas aceiaşi oameni cu corpul la fel 
de schilodit, dar la fel de gălăgioşi, la fel de îndrăzneţi, 
„la fel de înflăcăraţi” când era vorba să se lanseze în 
vreo nouă aventură extraordinară. Timpul nu-şi pusese 
amprenta asupra acestei legiuni de artilerişti la pensie. 
li respectase, aşa cum respecta tunurile scoase din uz, 
ce mobilează muzeele vechilor arsenale. 

Dacă Gun-Club-ul număra la înfiinţare o mie opt 
sute treizeci şi trei de membri, este vorba despre 
persoane şi nu de membre, ca braţe sau picioare, de 
care majoritatea dintre ei duceau lipsă, dacă treizeci 
de mii cinci sute şaptezeci şi cinci de corespondenţi 
erau mândri de legătura ce-i unea de acest club, 
aceste cifre nu se micşoraseră. Ba dimpotrivă. Şi, 
datorită uimitoarei tentative pe care-o făcuseră pentru 
a stabili o comunicare directă între Pământ şi Lună, 
celebritatea clubului crescuse enorm. 

Nu am uitat ce răsunet a avut acea memorabilă 
experienţă pe care se cade s-o rezumăm pe scurt. 


51 


Jules Verne 


La câţiva ani după Războiul de Secesiune, câţiva 
membri ai  Gun-Club-ului, plictisiti de lipsa de 
activitate, îşi propuseseră să lanseze o ghiulea până la 
Lună cu ajutorul unui Columbiad” uriaş. 

Un tun lung de nouă sute de picioare?!, cu un 
diametru de nouă picioare între ghinturi, fusese 
construit la City-Moon, pe solul peninsulei Florida, apoi 
încărcat cu patru sute de mii de livre? de fulmicoton. 
Lansat de acest tun, un obuz cilindro-conic din 
aluminiu îşi luase zborul către astrul nopţii, sub 
presiunea a şase miliarde de litri de gaz. După ce a 
făcut înconjurul Lunii, din cauza unei devieri a 
traiectoriei sale, s-a întors pe Pământ pentru a se 
prăbuşi în Oceanul Pacific, la latitudinea nordică de 
27°7' şi longitudinea vestică de 41*37'. Fregata 
Susquehanna, aparţinând Marinei federale, îl pescuise 
la suprafața oceanului, spre marele noroc al 
pasagerilor din obuz. 

Pasageri, într-adevăr! Doi membri ai Gun-Club- 
ului, preşedintele acestuia, Impey Barbicane, şi 
căpitanul Nicholl, însoţiţi de un francez, foarte 
cunoscut datorită curajului său temerar, luaseră loc în 
acel vagon-proiectil. Toţi trei reveniseră sănătoşi din 
acea călătorie. Dar, dacă cei doi americani erau încă 
aici, gata să-şi rişte vieţile în vreo nouă aventură, 
francezul Michel Ardan nu mai era. 

Întors în Europa, se îmbogăţise, se pare, ceea ce 
nu a surprins pe nimeni, şi acum îşi „planta varză”, aşa 
cum spun francezii, o mânca, ba chiar o digera, dacă 
ar fi să-i credem pe cei mai bine informaţi jurnalişti. 


2 Americanii numesc „Columbiad” acele enorme unelte de 
distrugere. 
?1 Un picior = 0,321 m. 
22 O livră = între 380 şi 550 gr. 
52 


Un pământ cu susu-n jos 


După această aventură neprevăzută, Impey 
Barbicane şi Nicholl trăiseră relativ liniştiţi de pe urma 
activităţii lor. Mereu dornici să înfăptuiască lucruri 
grandioase, visau la alte aventuri de acest gen. Banii 
nu le lipseau. Le rămăseseră de pe urma ultimei 
afaceri două sute de mii de dolari, din cele cinci 
milioane şi jumătate pe care-i adunaseră prin 
subscripţie publică, deschisă în Lumea Nouă şi în 
Lumea Veche. În afară de asta, doar faptul că se 
arătau de-a lungul Statelor Unite în proiectilul lor de 
aluminiu, ca nişte vieţuitoare ciudate în cuşcă, le 
adusese frumoase sume de bani şi culeseseră toată 
gloria pe care şi-ar dori-o cea mai ambițioasă fiinţă 
umană. 

Impey Barbicane şi căpitanul Nicholl ar fi putut 
deci să stea liniştiţi, dacă plictiseala nu şi-ar fi spus 
cuvântul. Şi, pentru a ieşi din letargie, fără îndoială, 
cumpăraseră aceste terenuri arctice. 

Totuşi, să nu uităm că, dacă această achiziţie 
putuse fi făcută la preţul de opt sute de mii de dolari şi 
mai mult, acest lucru se datora doamnei Evangeline 
Scorbitt care contribuise cu suma ce lipsea. Datorită 
acestei femei generoase, Europa a fost învinsă de 
America. 

lată în ce consta această generozitate: 

Dacă, de la întoarcerea lor, preşedintele 
Barbicane şi căpitanul Nicholl se bucurau de-o 
extraordinară celebritate, acest lucru se datora unei 
persoane ce-şi avea meritul său. 

Bănuiţi, desigur, că este vorba de J.T. Maston, 
înflăcăratul secretar al Gun-C/ub-ului. Oare nu acestui 
îndemânatic calculator îi datorăm formulele 
matematice ce permiseseră să se încerce marea 
experienţă citată mai sus? Dacă nu-şi însoţise cei doi 
colegi în călătoria lor extraterestră, nu din cauza fricii 


53 


Jules Verne 


nu o făcuse, fir-ar să fie de ghiulea! Dar, domnul 
artilerist, ciung de mâna dreaptă, avea un craniu de 
gutapercă din cauza unuia din acele accidente prea 
obişnuite în timpul războiului. Şi, într-adevăr, dacă l-ar 
fi arătat locuitorilor Selenei, ce idee şi-ar fi făcut 
aceştia despre locuitorii Terrei? La urma urmei, Luna 
nu este decât umilul ei satelit! 

Spre regretul lui, J.T. Maston se resemnase să nu 
plece. Totuşi, nu trândăvi. După ce construi un imens 
telescop, ce fu înălţat pe vârful Long's Peak, unul 
dintre vârfurile cele mai înalte ale Munţilor Stâncoși, s- 
a dus şi el acolo. Apoi, în momentul în care proiectilul 
fu semnalat descriind pe cer traiectoria-i maiestuoasă, 
nu-şi mai părăsi postul de observaţie. Acolo, în faţa 
ocularului gigantului instrument, îşi  încredinţase 
misiunea de a-şi urmări prietenii, al căror vehicul 
aerian zbura prin spațiul ceresc. 

Indrăzneţii călători păreau pierduţi pentru 
totdeauna pentru Pământ. Intr-adevăr, te puteai teme 
că proiectilul, menținut pe-o nouă orbită datorită 
atracției Lunii, să fie nevoit să graviteze la infinit în 
jurul astrului nopţii, ca un satelit. Dar nu! O deviaţie, 
pe care am putea-o numi providenţială, modificase 
direcția proiectilului. După ce făcuse înconjurul Lunii, în 
loc s-o atingă, antrenat într-o cădere progresiv 
accelerată, revenise spre sferoidul nostru cu o viteză 
de cincizeci şi şapte de mii şase sute de leghe pe oră, 
în momentul în care se scufunda în adâncurile 
Oceanului Pacific. 

Din fericire, masele lichide ale oceanului 
amortizaseră căderea, ce fusese observată de fregata 
americană Susquehanna. Imediat ştirea fusese 
transmisă lui J.T. Maston. Secretarul Gun-C/ub-ului 
revenise în grabă de la observatorul de pe Long's 
Peak, pentru a ajuta la operaţiile de salvare. Se 


54 


Un pământ cu susu-n jos 


făcuseră sondaje în locul unde se  scufundase 
proiectilul, şi devotatul J.T. Maston nu ezitase să 
îmbrace costumul de scafandru pentru a-şi găsi 
prietenii. 

În realitate, nu ar fi fost nevoie de atâta efort. 
Proiectilul de aluminiu, deplasând o cantitate de apă 
superioară greutăţii lui, se ridicase la suprafaţă, după 
superbul plonjon. Şi, în aceste condiţii, preşedintele 
Barbicane, căpitanul Nicholl şi Michel Ardan fuseseră 
găsiţi la suprafaţa oceanului, jucând domino în 
închisoarea lor plutitoare. 

Desigur, J.T. Maston nu era un tip frumos, cu 
craniul său artificial şi cu antebraţul drept înmănuşat 
cu un cârlig metalic. Nici tânăr nu era, având cincizeci 
şi opt de ani bătuţi pe muchie, în momentul în care 
începe această poveste. Dar originalitatea caracterului 
său, strălucirea inteligenţei sale, focul ce-i lumina 
privirea, pasiunea ce-o punea în tot ce întreprindea 
făcuseră din el tipul ideal în ochii doamnei Evangeline 
Scorbitt. Creierul său, cu grijă înmagazinat sub calota 
de gutapercă, era intact şi trecea încă, pe drept 
cuvânt, drept unul dintre cei mai remarcabili 
calculatori din epoca sa. 

Or, doamnei Evangeline Scorbitt, cu toate că cel 
mai mic calcul ii producea migrene, îi plăceau 
matematicienii, chiar dacă nu-i plăcea matematica. Îi 
considera nişte ființe superioare, dintr-o speţă 
deosebită. Gândiţi-vă! Capete în care x-urile se hâţâne 
ca nucile într-un sac, creiere ce se joacă cu semnele 
algebrice, mâini ce jonglează cu integralele triple, 
asemeni unui echilibrist cu paharele şi sticlele sale, 
inteligente care înțeleg formule ca aceasta: 
fff®(xyz)dxdydz! 

Da! Aceşti savanţi i se păreau demni de toată 
admiraţia şi cei mai potriviţi pentru ca o femeie să se 


55 


Jules Verne 


simtă atrasă de ei proporţional cu masa şi invers 
proporţional cu pătratul distanţei. J.T. Maston era 
destul de corpolent pentru a exercita asupra sa o 
atracţie irezistibilă şi, în ceea ce priveşte distanţa, 
aceasta va fi absolut nulă, dacă vreodată vor putea 
aparţine unul celuilalt. 

Acest lucru, trebuie să-l spunem, îl neliniştea pe 
secretarul Gun-Club-ului, care nu căutase niciodată 
bucuria unor minuni atât de strânse. De altfel, doamna 
Evangeline Scorbitt nu mai era aşa de tânără la cei 
patruzeci şi cinci de ani ai săi, cu părul lipit de tâmple, 
ca o stofă vopsită şi revopsită, cu gura mobilată cu 
dinţi prea lungi din care nu-şi pierduse nici unul, cu 
talia fără formă, cu mers dizgraţios. Pe scurt avea 
aparenţa unei fete bătrâne, cu toate că fusese 
căsătorită, doar câţiva ani, este adevărat. Dar era o 
persoană încântătoare, căruia nu i-ar fi lipsit nimic din 
bucuriile terestre, dacă ar fi putut să se anunţe în 
saloanele din Baltimore drept doamna J.T. Maston. 

Averea acestei văduve era considerabilă. Nu că ar 
fi fost bogată precum Gould, Mackay, Vanderbilt, 
Gordon Bennett, a căror avere depăşeşte miliardul şi 
care ar putea să-i dea de pomană unui Rothschild! Nu 
că ar fi posedat trei sute de milioane ca doamna Moses 
Carper, două sute de milioane ca doamna Stewart, 
optzeci de milioane ca doamna Crocker, trei văduve, 
trebuie să menţionăm acest lucru! Nici că era bogată 
ca doamna Hammersley, doamna Helly Green, doamna 
Maffitt, doamna Marshall, doamna Para Stevens, 
doamna Mintury şi alte câteva! Totuşi, ar fi avut 
dreptul să participe la acel memorabil festin de la 
Hotelul de pe Fifth Avenue, din New York, unde nu 
erau admişi decât invitaţi de cinci ori milionari. În 
realitate, doamna Evangeline Scorbitt dispunea de 
patru milioane bune de dolari, respectiv douăzeci de 


56 


Un pământ cu susu-n jos 


milioane de franci, pe care-i moştenise de la John P. 
Scorbitt, îmbogăţit făcând comerţ cu articole de modă 
şi cu carne de porc sărată. Ei bine, această avere, 
generoasa văduva ar fi fost bucuroasă s-o 
întrebuinţeze în profitul lui J.T. Maston, căruia i-ar fi 
adus o comoară de tandreţe mult mai inepuizabilă. 

Şi, aşteptând ca acest lucru să se întâmple, la 
cererea lui J.T. Maston, doamna Evangeline Scorbitt 
consimţise de bunăvoie să pună câteva mii de dolari în 
afacerea lui North Polar Practical Association, fără 
măcar să ştie despre ce era vorba. 

Este adevărat că prezenţa lui J.T. Maston era o 
chezăşie că întreprinderea nu putea să fie decât 
grandioasă, sublimă,  supraomenească. Trecutul 
secretarului Gun-Club-ului era o garanţie pentru viitor. 

Vă imaginaţi că, după adjudecare, când se făcuse 
înscrierea titlului de proprietate şi ea află cum Consiliul 
de administraţie al noii Societăţi urma să fie prezidat 
de preşedintele Gun-C/ub-ului sub firma Barbicane and 
Co., încrederea ei deveni totală. Din moment ce J.T. 
Maston făcea parte din acel „and Co.”, oare nu trebuia 
să se felicite că era cea mai puternică acţionară? 

Astfel, doamna Evangeline  Scorbitt devenise 
proprietara celei mai mari părţi din acele regiuni borale 
mărginite de paralela 84*. Nici mai mult, nici mai 
puţin! Dar ce va face ea cu acea parte, sau mai 
degrabă, cum pretindea Societatea să scoată un profit 
din acel domeniu inaccesibil? 

Aceasta era problema, şi, dacă din punct de 
vedere al întrebărilor băneşti, aceasta o interesa în 
mod special pe doamna Evangeline Scorbitt, ea 
interesa lumea întreagă din cauza curiozităţii fireşti. 

Această femeie admirabilă încercase să-l 
descoasă pe J.T. Maston, foarte discret de altfel, 
înainte de-a investi în această afacere. Dar J.T. Maston 


57 


Jules Verne 


fusese cât se poate de zgârcit cu dezvăluirile. Doamna 
Evangeline Scorbitt urma să afle în curând despre ce 
era vorba, dar nu înainte ca universul să fie uimit de 
scopul urmărit de noua Societate! 

Fără îndoială, în mintea sa era vorba despre o 
întreprindere care, cum spunea Jean-Jacques 
Rousseau, „nu a avut nici un exemplu şi nu va avea 
imitări”, o operă destinată să depăşească tentativa 
făcută de membrii Gun-Club-ului pentru a intra în 
comunicare directă cu satelitul terestru. 

Când insista, J.T. Maston, apăsându-şi cârligul pe 
buzele pe jumătate închise, se mărginea să spună: 

— Dragă doamnă Scorbitt, aveţi încredere! 

Şi dacă doamna Evangeline Scorbitt avusese 
încredere  „înainte”, ce inerentă bucurie va simţi 
„după”, când înflăcăratul secretar îi va atribui triumful 
Statelor Unite ale Americii şi înfrângerea Europei 
nordice. 

— Dar, nu pot, în sfârşit, să aflu acum? întrebă ea, 
surâzând eminentului calculator. 

— Veţi afla în curând! îi răspunse J.T. Maston, 
scuturându-i cu putere mâna coasociatei sale, aşa cum 
fac americanii. 

Această scuturare avu drept efect calmarea 
nerăbdării doamnei Evangeline Scorbitt. 

Câteva zile mai târziu, Lumea Nouă şi cea Veche 
fură la rândul lor tulburate, fără a mai vorbi despre 
şocul ce le aştepta în viitor când vor cunoaşte proiectul 
cu totul absurd, pentru realizarea căruia North Polar 
Practical Association urma să facă apel la subscripţia 
publică. 

De fapt, dacă Societatea achiziţionase această 
porţiune din regiunile circumpolare, o făcuse în scopul 
exploatării... zăcămintelor de cărbune ale Polului Nord! 


58 


Un pământ cu susu-n jos 


59 


Jules Verne 


V - ŞI, ÎN PRIMUL RÂND, PUTEM ADMITE 
CĂ EXISTĂ ZĂCĂMINTE DE CĂRBUNE ÎN 
APROPIEREA POLULUI NORD? 


Aceasta fu prima întrebare pe care şi-o puseră 
oamenii ce aveau puţină logică. 

— De ce-ar exista zăcăminte de cărbuni în jurul 
Polului Nord? se întrebau unii. 

— De ce să nu existe? răspundeau alţii. 

După cum se ştie, straturile de cărbuni, care sunt 
răspândite în numeroase locuri de pe suprafaţa 
globului, abundă în diverse regiuni ale Europei. Cele 
două Americi posedă cantităţi considerabile şi probabil 
că Statele Unite sunt cele mai bogate. Aceste 
zăcăminte nu lipsesc nici în Anglia, nici în Asia, nici în 
Oceania. 

Pe măsură ce explorarea teritoriilor globului 
avansează, se descoperă astfel de zăcăminte în toate 
straturile geologice, antracitul în terenurile cele mai 
vechi, huila în terenurile carbonifere superioare, 
lignitul în terenurile secundare şi terțiare. 
Combustibilul mineral nu va lipsi pe o perioadă ce se 
cifrează la sute de ani. 

Şi totuşi, extracția cărbunelui, din care doar Anglia 
singură produce o sută şaizeci de milioane de tone, 
este, anual, de patru sute de milioane de tone în 
întreaga lume. Consumul creşte datorită nevoilor tot 
mai mari în industrie. Chiar dacă electricitatea va 
înlocui aburul ca forţă motrice, cantitatea de cărbune 
necesară pentru producerea acestor forţe rămâne 
aceeaşi. Stomacul industrial nu trăieşte decât cu 
cărbune, nu mănâncă altceva. Industria este un animal 
„carbonivor”, trebuie bine hrănit. 


60 


Un pământ cu susu-n jos 


Şi apoi, acest cărbune nu este doar un 
combustibil, ci este şi substanţa telurică din care 
ştiinţa obţine cele mai multe produse şi subproduse 
pentru diverse utilizări. Transformările pe care le 
suferă în creuzetele din laboratoare îi permit să 
vopsească, să  îndulcească, să  aromatizeze, să 
vaporizeze, să purifice, să încălzească, să lumineze, să 
împodobească, producând diamante. Este la fel de 
folositor ca fierul, ba chiar mai util. 

Din fericire, nu trebuie să ne temem că acest 
metal, fierul, se va epuiza vreodată, întrucât constituie 
chiar compoziţia globului nostru terestru. În realitate, 
Pământul trebuie considerat ca o masă de fier mai 
mult sau mai puţin combinată cu carbon în stare de 
fluiditate, din cauza temperaturii foarte ridicate, 
acoperită cu silicați lichizi, un fel de zgură 
incandescentă deasupra căreia plutesc rocile solide şi 
apa. Celelalte metale, la fel ca apa şi piatra, nu intră 
decât într-o proporţie extrem de redusă în compoziţia 
sferoidului nostru! 

Dar dacă consumul de fier este asigurat până la 
sfârşitul veacurilor, cel de cărbune nu este. Ba chiar 
deloc! Oamenii cu experienţă ce se preocupă de 
viitorul îndepărtat, de peste sute de ani, trebuie să 
caute zăcămintele de cărbune peste tot unde natura 
prevăzătoare le-a format în epocile geologice. 

— Perfect! răspundeau opozanţii. 

Şi în Statele Unite, ca peste tot, există oameni 
cărora, din invidie sau ură, le place să denigreze, ca să 
nu mai vorbim şi despre cei care contrazic din plăcerea 
de-a contrazice. 

— Perfect! spun opozanţii. Dar de ce să existe 
cărbune la Polul Nord? 

— De ce? răspundeau partizanii preşedintelui 
Barbicane. Pentru că, după toate aparențele, în epoca 


61 


Jules Verne 


formațiunilor geologice, volumul soarelui era atât de 
mare, încât, conform teoriei domnului Blandet, 
diferenţa de temperatură a Ecuatorului şi a polilor era 
foarte mică. Pe atunci, imense păduri acopereau 
regiunile septentrionale ale globului, cu mult înainte de 
apariţia omului, când planeta noastră era supusă 
acţiunii permanente a căldurii şi a umidității. 

Această teorie era prezentată în zeci de articole, 
unele hazlii, altele ştiinţifice, de revistele, ziarele, 
revistele periodice ilustrate aflate în slujba Societăţii. 
Aşadar, aceste păduri, îngropate în timpul enormelor 
convulsii ce-au zguduit globul înainte de forma 
definitivă de astăzi, se transformaseră desigur în 
zăcăminte de cărbune, sub acţiunea timpului, a apelor 
şi a căldurii intense. Ipoteza conform căreia domeniul 
polar ar fi bogat în zăcăminte de cărbuni, gata să se 
deschidă sub târnăcopul minerului, este cât se poate 
de acceptabilă. 

Mai mult, existau fapte incontestabile care 
întăreau această teorie. Oamenii practici, care nu vor 
să se bazeze pe simple probabilităţi, nu pun la îndoială 
aceste fapte de natură să permită autorizarea căutării 
diferitelor varietăţi de cărbune în regiunile boreale. 

Exact despre acest lucru discutau, câteva zile mai 
târziu, maiorul Donellan şi secretarul său, într-un colţ 
întunecat al tavernei Two Friends. 

— Eh, spunea Dean Toodrink, oare acest 
Barbicane, pe care aş vrea să-l văd spânzurat într-o zi, 
o fi având dreptate? 

— Este posibil, răspunse maiorul Donellan, şi chiar 
aş adăuga că este sigur. 

— Dar, atunci, poţi câştiga averi exploatând 
regiunile polare! 

— Desigur! răspunse maiorul. Dacă America de 
Nord posedă vaste zăcăminte de combustibil mineral, 


62 


Un pământ cu susu-n jos 


dacă tot timpul se descoperă altele noi, desigur că 
rămân multe de descoperit, domnule Toodrink. 
Regiunile arctice par să fie o anexă a acestui continent 
american. Asemănătoare din punct de vedere al 
formării şi al aspectului. In mod special, Groenlanda 
este o prelungire a Lumii Noi şi este sigur că 
Groenlanda ţine de America... 

— Aşa cum un cap de cal, a cărui formă o are 
această insulă, ţine de trupul animalului, spuse 
secretarul maiorului Donellan. 

— Mai adaug, reluă acesta, că atunci când a 
explorat teritoriile groenlandeze, profesorul 
Nordenskiöld a recunoscut formaţiuni sedimentare, 
constituite din gresie şi şisturi, cu intercalări de lignit, 
ce conţin o cantitate considerabilă de plante fosile. 
Numai în districtul Disko, danezul St6enstrup a 
recunoscut şaptezeci şi unu de astfel de zăcăminte, 
unde abundă urmele vegetale, indiscutabil vestigii ale 
acelei puternice vegetaţii dense care exista în trecut în 
jurul axei polare. 

— Dar mai sus?... întrebă Dean Toodrink. 

— Mai sus sau mai departe, în direcţia nordului, îi 
răspunse maiorul, prezenţa huilei s-a manifestat 
efectiv şi se pare că trebuie doar să te apleci pentru a 
o culege. Dacă acest cărbune este atât de răspândit la 
suprafaţa acestor regiuni, nu se poate, prin urmare, 
trage concluzia aproape cu certitudine că zăcămintele 
se afundă până în adâncurile crustei terestre? 

Avea dreptate maiorul  Donellan. Deoarece 
cunoştea foarte bine formațiunile geologice ale Polului 
boreal, acest lucru îl făcea să fie cel mai nervos dintre 
toţi englezii în această ocazie. Şi poate ar fi perorat la 
nesfârşit despre acest lucru, dacă nu şi-ar fi dat seama 
că obişnuiţii tavernei încercau să tragă cu urechea la 
ce spunea. Considerară deci că este mai prudent să fie 


63 


Jules Verne 


mai rezervaţi, după ce sus-numitul Toodrink făcu 
această ultimă observaţie. 

— Nu vă surprinde un lucru, maior Donellan? 

— Care? 

— Că în această afacere, în care te-ai fi aşteptat 
să fie ingineri sau cel puţin navigatori, deoarece este 
vorba despre Pol şi despre zăcăminte de cărbune, 
sunt, dimpotrivă, artilerişti cei care o conduc? 

— Într-adevăr, răspunse maiorul, este 
surprinzător! 

În fiecare dimineaţă, ziarele reveneau asupra 
acestor zăcăminte de cărbune. „Zăcăminte? Care 
zăcăminte?” întreba Pall Mall Gazette, în articole 
furibunde, inspirate de marele comerţ britanic, care 
tuna şi fulgera împotriva lui North Polar Practical 
Association. 

„Care?” răspundeau redactorii de la Daily News 
din Charleston, partizani îndărjiţi ai preşedintelui 
Barbicane. „Mai întâi, cele ce-au fost recunoscute de 
căpitanul Nares, între 1875-1876, la limita longitudinii 
de 82°, în acelaşi timp cu straturile ce indică existenţa 
unei flore miocene, bogate în plopi, fagi, călini, aluni şi 
conifere.” 

„Şi, între 1881-1884,” adăuga cronicarul ştiinţific 
al ziarului New York Witness, „în timpul expediției 
locotenentului Greely în Golful Lady Franklin, nu a fost 
oare descoperit un strat de cărbune de către naţionalii 
noştri, în apropierea fostului Conger, în golfuleţul 
Watercourse? lar doctorul Pavy nu a susţinut, pe bună 
dreptate, că aceste regiuni nu sunt lipsite de depozite 
carbonifere, destinate de prevăzătoarea natură să 
combată într-o zi frigul din aceste regiuni pustii?” 

Ne dăm seama că, atunci când fapte atât de 
edificatoare sunt citate sub autoritatea îndrăzneţilor 
exploratori americani, adversarii preşedintelui 


64 


Un pământ cu susu-n jos 


Barbicane nu mai ştiau ce să răspundă. Astfel încât 
partizanii întrebării „De ce-ar exista zăcăminte” 
începeau să se dea bătuţi în faţa partizanilor întrebării 
„De ce n-ar exista”! Da! Existau zăcăminte de cărbune 
şi, probabil, chiar foarte mari. Solul circumpolar 
conţinea cantităţi uriaşe din preţiosul combustibil, 
ascunse în măruntaiele acestor regiuni unde vegetaţia 
fusese altădată luxuriantă. 

Dar, dacă eşuaseră în problema zăcămintelor de 
cărbune a căror existenţă nu mai era pusă la îndoială 
în regiunile arctice, detractorii îşi luau revanşa 
examinând problema sub un alt aspect. 

— Fie! spuse într-o zi maiorul Donellan, cu ocazia 
unei discuţii ce-o provocă chiar în sala Gun-Club-ului şi 
interpelându-l pe preşedintele Barbicane ca de la om la 
om. Fie! Admit acest lucru, chiar îl afirm. Există 
zăcăminte de cărbune în regiunea achiziționată de 
Societatea dumneavoastră! Dar să vă duceţi să le 
exploataţi?... 

— Exact aşa vom face, răspunse, liniştit Impey 
Barbicane. 

— Veţi depăşi paralela 84*, dincolo de care nici un 
explorator nu a ajuns? 

— O vom depăşi. 

— Poate o să atingeţi chiar Polul! 

— O să-l atingem. 

Şi,  auzindu-l pe preşedintele  Gun-Club-ului 
răspunzând cu atâta sânge rece, cu atâta aplomb, 
afirmându-şi opinia sus şi tare, clar, cei mai îndărjiţi îşi 
vedeau convingerile cam zdruncinate. Se simțeau în 
prezenţa unui om ce nu-şi pierduse nimic din vechile 
calităţi, calm, rece, cu o judecată serioasă, taciturn, 
exact ca un cronometru, aventuros, dar având idei 
practice chiar şi în acţiunile sale cele mai îndrăzneţe. 


65 


Jules Verne 


Dacă maiorul Donellan avea o poftă nebună să-şi 
sugrume adversarul, îi poţi crede pe cei ce l-au 
cunoscut pe acest stimabil dar violent gentleman. Aş! 
Preşedintele Barbicane era solid şi din punct de vedere 
moral, şi fizic, „având un pescaj maxim”%, ca să 
întrebuinţăm o metaforă a lui Napoleon, şi, drept 
urmare, capabil să reziste, în pofida oricăror piedici. 
Duşmanii, rivalii, invidioşii o ştiau prea bine! 

Totuşi, cum glumeţii nu pot fi împiedicaţi să 
răspândească glume proaste, iritarea contra noii 
Societăţi luă această formă. Preşedintelui Gun-Club- 
ului i se atribuiau cele mai bizare proiecte. Interveniră 
şi caricaturiştii, mai ales în Europa, şi în special în 
Regatul Unit, care nu-şi putuse uita insuccesul în 
această bătălie unde dolarii învinseseră lirele sterline. 

Oh! Acest yankeu afirmase că va atinge Polul 
boreal! Oh! Va pune piciorul acolo unde nici o fiinţă 
umană nu l-a pus încă! Oh! Va înfige steagul Statelor 
Unite pe singurul punct de pe globul terestru ce 
rămâne veşnic nemişcat, când toate celelalte se mişcă 
din cauza rotației Pământului în jurul axei sale! 

Şi atunci, caricaturiştii îşi dădură frâu liber! 

In vitrinele principalelor librării şi în chioşcurile 
marilor oraşe ale Europei, ca şi în importantele cetăţi 
ale Confederaţiei, această ţară liberă prin excelenţă, 
apărură crochiuri şi desene arătându-l pe preşedintele 
Barbicane căutând mijloacele cele mai extravagante 
de a atinge Polul. 

Intr-unele, îndrăzneţul american, înconjurat şi 
ajutat de toţi membri Gun-Club-ului, cu târnăcopul în 
mână, săpa un tunel submarin prin masa gheţurilor 
scufundate, începând de la primele banchize până la 


23 Valoarea maximă a distanţei verticale dintre linia de plutire 
şi partea cea mai de jos a carenei. 


66 


Un pământ cu susu-n jos 


latitudinea nordică de 90*, pentru a ajunge chiar în 
vârful axei terestre. 

În altele, Impey Barbicane, însoţit de J.T. Maston, 
foarte asemănător, şi de căpitanul Nicholl, cobora 
dintr-un balon în acel loc atât de dorit şi, după o 
tentativă îngrozitoare, cu preţul a mii de pericole, toţi 
trei cucereau o bucată de cărbune... ce cântărea o 
jumătate de livră! Asta era tot ce conţinea faimosul 
zăcământ din regiunile circumpolare! 

Într-un număr din ziarul englez Punch, era un 
crochiu al lui J.T. Maston, la fel de vizat de caricaturişti 
ca şi şeful său. După ce fusese înşfăcat de Polul 
magnetic, secretarul  Gun-Club-ului era pentru 
totdeauna imobilizat la sol de cârligul său de metal. 

Trebuie să menționăm cu această ocazie că 
celebrul calculator avea un temperament prea iute 
pentru a lua în derâdere această glumă care-i ataca 
conformaţia trupului. Aşadar, se arătă foarte indignat, 
iar doamna Evangeline Scorbitt ne imaginăm că a fost 
prima care i-a împărtăşit această indignare 
îndreptăţită. 

O altă caricatură, în Lanterne Magique din 
Bruxelles, îl reprezenta pe Impey Barbicane şi pe 
membrii Consiliului de administraţie al Societăţii 
acţionând în mijlocul flăcărilor, asemănători unor 
salamandre pe care focul nu le atingea. Pentru a topi 
gheţurile Oceanului Îngheţat de Nord, nu avuseseră ei 
oare ideea să răspândească pe suprafaţa lui o mare de 
alcool, apoi să-i dea foc, ceea ce-ar fi transformat 
bazinul polar într-un imens bol de punch? 

Şi, speculând cuvântul punch, desenatorul belgian 
împinsese lipsa de respect până acolo încât îl 
reprezentase pe preşedintele  Gun-Club-ului sub 
aspectul unei ridicole paiaţe. 


67 


Jules Verne 


Dar, dintre toate caricaturile, cea care obţinu cel 
mai mare succes a fost cea publicată de ziarul francez 
Charivari sub semnătura desenatorului Stop. În 
stomacul unei balene, mobilat confortabil şi capitonat, 
Impey Barbicane şi J.T. Maston, aşezaţi la o masă, 
jucau şah, aşteptând să ajungă într-un port. Asemeni 
lui lona, preşedintele şi secretarul său nu ezitară să se 
lase înghiţiţi de un enorm mamifer marin şi, cu acest 
nou mod de locomoţie, după ce vor fi trecut pe sub 
banchize, sperau să atingă inaccesibilul Pol al globului. 

De fapt, flegmaticului director al noii Societăţi 
puţin îi păsa de acest exces al creierului. Nu lua în 
seamă ce se spunea, nu-şi făcea sânge rău pentru 
cântecele, parodiile, caricaturile lor. Îşi vedea mai 
departe de treabă. 

După hotărârea luată în consiliu, Societatea, acum 
stăpână definitivă a domeniului polar ce-i fusese 
concesionat de guvernul federal, făcuse apel la o 
subscripţie publică pentru suma de cincisprezece 
milioane de dolari. Acţiunile emise erau în valoare de o 
sută de dolari bucata şi trebuiau subscrise printr-un 
singur vărsământ. 

Ei bine, creditul de care se bucura Societatea 
Barbicane and Co. era aşa de mare, încât cei ce 
doreau să subscrie dădură buzna. Dar trebuie să 
spunem că aceştia aparţineau în totalitate celor 
treizeci şi opt de state ale Confederaţiei. 

— Cu atât mai bine! strigară partizanii lui North 
Polar Practical Association. Afacerea va fi cu atât mai 
americană! 

Pe scurt, „prestigiul” Societăţii Barbicane and Co. 
era atât de mare, iar cei ce făceau speculaţii la bursă 
credeau cu atâta îndârjire în realizarea promisiunilor 
sale industriale şi admiteau, fără să şovăie, existenţa 
zăcămintelor de cărbune ale Polului boreal şi 


68 


Un pământ cu susu-n jos 


posibilitatea de-a le exploata, încât capitalul subscris 
noii Societăţi se dovedi de trei ori mai mare. 

Cei ce subscriseseră trebuiră deci să fie reduşi cu 
două treimi, şi, de la data de 16 decembrie, capitalul 
social fu definitiv constituit din suma de cincisprezece 
milioane de dolari. Adică de trei ori mai mult decât 
suma subscrisă în profitul Gun-Club-ului cu ocazia 
marii experienţe de trimitere a proiectilului de la 
Pământ la Lună. 


69 


Jules Verne 


VI - ÎN CARE ESTE ÎNTRERUPTĂ O 
CONVORBIRE TELEFONICĂ ÎNTRE DOAMNA 
SCORBITT ŞI J.T. MASTON 


Nu numai că preşedintele Barbicane afirmase că- 
şi va atinge scopul, şi acum capitalul de care dispunea 
îi permitea să şi-l atingă fără a se lovi de nici un 
obstacol, dar nu ar fi avut, desigur, îndrăzneala să 
apeleze la capitaluri, dacă n-ar fi fost convins de 
succes. 

Polul Nord va fi, în sfârşit, cucerit de geniul 
îndrăzneţ al omului. 

S-a dovedit că preşedintele Barbicane şi Consiliul 
său de administraţie aveau mijloacele să reuşească 
acolo unde atâţia alţii eşuaseră. Vor face ceea ce nu 
reuşiseră nici Franklin, nici Kane, nici De Long, nici 
Nares, nici Greely. Vor trece de paralela 84°, vor lua în 
stăpânire vastul teritoriu al globului pe care-l 
achiziţionaseră în urma ultimei licitaţii, vor adăuga la 
steagul american cea de-a treizeci şi noua stea al celui 
de-al treizeci şi nouălea stat anexat Confederaţiei 
americane. 

— Farsori! nu încetau să repete delegaţii europeni 
şi partizanii lor din Lumea Veche. 

Totuşi, nimic nu era mai adevărat, şi mijlocul 
practic, logic, indiscutabil de-a cuceri Polul Nord, mijloc 
ce-am putea spune că era de-o simplitate 
copilărească, le fusese sugerat de J.T. Maston. 

Acest creier, în care ideile se coceau într-o 
materie cerebrală în permanentă fierbere, produsese 
proiectul acestei măreţe opere geografice şi mijlocul 
de-a o duce la bun sfârşit. 


70 


Un pământ cu susu-n jos 


Nu încetăm să repetăm că secretarul Gun-Club- 
ului era un calculator remarcabil, am spune chiar 
„emerit”, dacă acest cuvânt n-ar avea o semnificaţie 
diametral opusă celei pe care vulgul i-o dă. Pentru el, a 
rezolva problemele cele mai complicate ale ştiinţelor 
matematice era un joc. Nu-i păsa de dificultăţi fie ele în 
ştiinţa câtimilor valorice, care este algebra, sau în 
ştiinţa numerelor, care este aritmetica. Trebuia să-l 
vezi manipulând simbolurile, semnele convenţionale 
care formează notația algebrică, fie literele din alfabet 
pentru a reprezenta cantităţile sau mărimile, fie liniile 
împerecheate sau întretăiate ce indică raporturile ce 
pot fi stabilite între cantităţi şi operaţiile la care sunt 
supuse. 

Oh! coeficienţii, exponenţii, radicalii, indicii şi alte 
expresii adoptate în acest limbaj! Trebuie să vedeţi 
cum zboară aceste semne sub pana sa, sau mai 
degrabă sub creta care freamătă la capătul cârligului 
său de fier, căci îi plăcea să lucreze la tablă! Şi acolo, 
pe acea suprafaţă de zece metri pătraţi, de atât avea 
nevoie J.T. Maston, se lăsa pradă pasiunii sale de 
algebrist. În calculele sale nu întrebuința cifre mici, nu! 
Erau cifre fanteziste, gigantice, trasate cu o mână 
năvalnică. Cifrele 2 sau 3 se rotunjeau ca nişte cocoşei 
de hârtie, 7 semăna cu o spânzurătoare din care nu 
lipsea decât spânzuratul, 8 ca nişte ochelari enormi, 6 
şi 9 aveau nişte cozi interminabile. 

Şi literele cu ajutorul cărora îşi stabilea formulele, 
primele din alfabet, a, b, c, care-i serveau pentru a 
reprezenta cantităţile cunoscute sau date, şi ultimele 
x, y, z, de care se servea pentru cantităţile 
necunoscute sau ce trebuiau determinate, erau 
îngroşate pentru a fi scoase în relief. Şi în special litera 
y care se contorsiona în zigzaguri fulgerătoare! Şi ce 


71 


Jules Verne 


turnură aveau literele greceşti [], A, w, de care un 
Arhimede sau Euclid ar fi fost aşa de mândri! 

Semnele, trasate cu o cretă de un alb pur, erau 
pur şi simplu minunate: + arăta clar că acest semn 
marchează adunarea a două cantităţi, -, dacă era mai 
umil, făcea încă o impresie bună, x se înălța ca o cruce 
a Sfântului Andrei. Cele două linii ale semnului = erau 
riguros de egale şi indicau, într-adevăr, că J.T. Maston 
făcea parte dintr-o ţară unde egalitatea nu era doar o 
simplă formulă, cel puţin între cei aparţinând rasei 
albe. 

Aceeaşi factură grandioasă aveau şi semnele < 
>, >< având nişte proporţii extraordinare. Semnul v 
ce indică rădăcina unui număr sau a unei cantităţi era 
triumful său şi, atunci când îl completa cu bara 
orizontală, aveai impresia că acest braţ indicator, ce 
depăşea limitele tablei negre, ameninţa lumea 
întreagă că va fi supusă ecuaţiilor sale furibunde! 

Să nu credeţi însă că inteligenţa matematică a lui 
J.T. Maston se mărginea la orizontul algebrei 
elementare! Nu! Nici calculul diferenţial, nici calculul 
integral, nici calculul variațiilor nu-i erau străine, şi 
faimosul semn al integralei, această literă, înfiorătoare 
în simplitatea ei, sumă a unei infinităţi de elemente 
infinit de mici, era trasat cu o mână sigură?! 

La fel proceda şi cu semnul >, care reprezenta 
suma unui număr infinit de elemente finite, cu semnul 
œ, cu ajutorul căruia matematicienii desemnează 
infinitul, şi toate simbolurile misterioase pe care le 
întrebuinţează această limbă de neînțeles pentru 
majoritatea muritorilor. 

În sfârşit, acest om uimitor ar fi fost capabil să se 
ridice pe culmile cele mai înalte ale matematicilor 
superioare. 


72 


Un pământ cu susu-n jos 


lată cum era J.T. Maston! lată de ce colegii săi 
puteau avea toată încrederea, atunci când rezolva cele 
mai abracadabrante calcule cerute de minţile lor 
îndrăzneţe! lată ce a făcut ca Gun-Club-ul să-i 
încredinţeze proiectul unui proiectil care să fie lansat 
de pe Pământ pe Lună! În sfârşit, iată de ce doamna 
Evangeline Scorbitt, îmbătată de gloria sa, avea pentru 
el o admiraţie ce se asemăna cu dragostea. 

De altfel, în cazul de faţă, adică a rezolvării 
problemei cuceririi Polului boreal, J.T. Maston nu avea 
de ce să se înalțe în regiunile sublime ale analizei. 
Pentru a permite noilor concesionari ai domeniului 
arctic să-l exploateze, secretarul Gun-Club-ului se afla 
doar în faţa unei probleme de mecanică ce trebuia 
rezolvată, problema complicată, fără îndoială, ce 
necesita formule ingenioase, poate chiar noi, dar din 
care va ieşi învingător. 

Da! Te puteai bizui pe J.T. Maston, cu toate că 
orice greşeală ar fi adus după sine pierderea unor 
milioane. Niciodată, de la vârsta când mintea lui de 
copil se exersase cu primele noţiuni de aritmetică, nu 
făcuse nici o eroare, nici măcar de un micron”, atunci 
când calculele sale aveau drept obiect măsurarea unei 
lungimi. Dacă s-ar fi înşelat, chiar şi la calcularea celei 
de-a douăzecea zecimale, n-ar fi ezitat să-şi zboare 
craniul de gutapercă. 

Era important să insistăm asupra acestei 
aptitudini atât de remarcabile a lui J.T. Maston. Am 
făcut-o! Acum este vorba de a-l arăta la lucru, şi, 
pentru asta, este nevoie să revenim cu câteva 
săptămâni în urmă. 

Ne aflăm cam cu o lună înainte de publicarea 
Documentului adresat locuitorilor celor două Lumi. J.T. 


24 Micronul este o măsură obişnuită in optică, egală cu a mia 
parte dintr-un milimetru (n.a.). 


73 


Jules Verne 


Maston îşi luase asupra lui sarcina de-a calcula 
elementele proiectului ale cărui consecinţe minunate 
le prezentase prietenilor săi. 

De ani de zile, J.T. Maston locuia pe Franklin Street 
la numărul 179, una din străzile cele mai liniştite din 
Baltimore, departe de cartierul afacerilor, din care nu 
înţelegea nimic, departe de zgomotul mulţimii, de care 
avea oroare. 

Casa în care locuia, cunoscută sub numele de 
Balistic-Cottage, era modestă. Nu avea drept avere 
decât pensia de ofiţer de artilerie şi salariul pe care-l 
încasa pentru postul de secretar al Gun-C/ub-ului. Trăia 
singur, servit de negrul său Fire-Fire - Foc-Foc - 
poreclă demnă de valetul unui artilerist. Acest negru 
nu era un servitor, era un servant, un prim servant şi-şi 
servea stăpânul aşa cum şi-ar fi servit tunul. 

J.T. Maston era un celibatar convins, având 
această convingere că celibatul este încă singura 
situaţie acceptabilă în această lume sublunară. 
Cunoştea proverbul slav: „O femeie trage mai puternic 
cu un fir de păr, decât patru boi la plug” şi nu avea 
încredere. 

Şi totuşi, dacă locuia singur o făcea pentru că aşa 
dorea. Ştim că nu trebuia să facă decât un gest pentru 
a-şi schimba singurătatea într-o singurătate în doi şi 
mediocritatea averii sale într-o bogăţie de milioane. Nu 
putea să nu-şi dea seama: doamna Evangeline Scorbitt 
ar fi fost fericită dacă... Dar, până în prezent cel puţin, 
J.T. Maston n-ar fi fost fericit să... Şi se părea că aceste 
două fiinţe, atât de bine făcute una pentru cealaltă, cel 
puţin asta era părerea îndrăgostitei văduve, nu vor 
reuşi niciodată să realizeze această transformare. 

Casa era foarte simplă. Un parter cu o verandă şi 
un etaj. Un salon şi o sufragerie mici, jos, cu bucătăria 
şi oficiul într-o construcţie anexă, dincolo de grădiniţă. 


74 


Un pământ cu susu-n jos 


Sus, dormitorul ce dădea spre stradă, cabinetul de 
lucru spre grădină, unde nu se auzea zgomotul străzii. 
Un buen retiro al savantului sau filosofului, între 
zidurile căruia se rezolvaseră atâtea calcule şi pentru 
care l-ar fi invidiat Newton, Laplace sau Cauchy. 

Ce diferenţă între casa modestă şi palatul 
doamnei Evangeline Scorbitt, ridicat în bogatul cartier 
New Park, având balcoane pe faţadă şi fantezii 
sculpturale specifice arhitecturii anglo-saxone, gotică 
şi renascentistă, cu saloanele bogat mobilate, cu holul 
măreț, cu galeriile de tablouri, în care maeştrii francezi 
predominau, cu scara cu dublă spirală, cu numeroşi 
servitori, cu grajdurile, remizele, grădina cu pajişti, 
arbori înalţi, fântâni arteziene, un turn ce domina 
ansamblul clădirilor, în vârful căruia flutura steagul 
bleu şi auriu al familiei Scorbitt! 

Trei mile! Da! Trei mari mile, cel puţin, separau 
palatul din New Park de Balistic-Cottage! Dar un fir de 
telefon special lega cele două locuinţe şi stabilea 
contactul între palat şi casa modestă. Dacă vorbitorii 
nu se puteau vedea, cel puţin să se audă! Ceea ce nu 
va mira pe nimeni era faptul că doamna Evangeline 
Scorbitt îl chema mai des pe J.T. Maston, decât J.T. 
Maston pe doamna Evangeline Scorbitt. 

Atunci calculatorul îşi părăsea lucrul, nu fără a fi 
puţin agasat, primea un „bună ziua” amical, la care 
răspundea cu un mormăit căruia curentul electric, 
sperăm, îi îmblânzea intonaţiile prea puţin galante, şi 
revenea la problemele lui. 

Era 3 octombrie, când, după o ultimă şi lungă 
şedinţă, J.T. Maston îşi luă rămas bun de la colegii săi 
pentru a se apuca de treabă. Sarcină dificilă, căci 
trebuia să calculeze procedeele mecanice ce vor face 
accesibil Polul Nord şi vor permite exploatarea 
zăcămintelor îngropate sub gheţuri. 


75 


Jules Verne 


J.T. Maston estimase că ar avea nevoie de vreo 
opt zile pentru a-şi termina calculele misterioase, într- 
adevăr complicate şi delicate, necesitând rezolvarea 
unor ecuații diverse, referitoare la mecanică, 
geometrie analitică în spaţiu, geometrie polară şi 
trigonometrie. 

Pentru a se feri de orice întrerupere, se convenise 
ca secretarul Gun-Club-ului să se retragă în căsuţa lui 
şi să nu fie deranjat de nimeni. O imensă durere pentru 
văduva Evangeline Scorbitt, dar aceasta trebui să se 
resemneze. Aşa că, în acelaşi timp cu preşedintele 
Barbicane şi Tom Hunter, cel cu piciorul de lemn, 
venise şi ea, după-amiază, să-i facă o ultimă vizită lui 
J.T. Maston. 

— Vei reuşi, dragă Maston! spuse ea, în momentul 
când se despărțiră. 

— Şi mai ales să nu faci vreo greşeală! adăugă, 
surâzând, preşedintele Barbicane. 

— O greşeală!... El!... strigă doamna Evangeline 
Scorbitt. 

— Nu mai mult decât a făcut Dumnezeu când a 
elaborat legile mecanicii celeste! răspunse, modest 
secretarul Gun-Club-ului. 

Apoi, după strângerile de mână ale unora, după 
câteva suspine ale alteia, urări de reuşită şi 
recomandări de-a nu se surmena din cauza lucrului 
excesiv, fiecare îşi luă rămas bun de la calculator. Uşa 
căsuţei Balistic-Cottage se închise, şi Fire-Fire primi 
ordin să nu o deschidă nimănui, nici chiar preşedintelui 
Statelor Unite ale Americii. 

In primele două zile de recluziune, J.T. Maston 
reflectă doar cu capul, fără a pune mâna pe cretă, la 
problema ce i se dăduse. Reciti câteva lucrări 
referitoare la elemente, la Pământ, la masa lui, la 
densitatea, volumul, forma, mişcările de rotaţie pe axa 


76 


Un pământ cu susu-n jos 


sa şi de translație de-a lungul orbitei, elemente ce 
trebuiau să formeze baza calculelor sale. 

lată principalele date, pe care cititorul e bine să le 
cunoască. 

Forma Terrei, un elipsoid de revoluţie, a cărui rază 
ecuatorială este de 6.377.398 de metri sau 1.594 de 
leghe, iar raza polară de 6.356.080 de metri sau 1.589 
de leghe. Ca urmare a aplatizării sferoidului nostru la 
poli, între cele două raze este o diferenţă de 21.318 de 
metri, aproape 5 leghe. 

Circumferinţa Pământului la Ecuator: 40.000 de 
kilometri, sau 10.000 de leghe. 

Suprafaţa Pământului - evaluare aproximativă: 
510 milioane de kilometri pătraţi. 

Volumul Pământului: în jur de 1.000 de miliarde 
de kilometri cubi, adică cuburi având fiecare o mie de 
metri lungime, lăţime şi înălţime. 

Densitatea Pământului: aproape de cinci ori mai 
mare decât cea a apei, adică puţin superioară 
densităţii feldspatului, aproape ca cea a iodului, adică 
o greutate medie de 5.480 de kilograme pe metru cub 
de pământ, dacă am cântări în bucăţi succesiv aduse 
la suprafaţa sa. Este numărul dedus de Cavendish cu 
ajutorul balanței inventate şi construite de Mitchell, 
sau mai exact 5.670 de kilograme, potrivit rectificărilor 
aduse de Baily. Domnii Wilsing, Corm, Baille ş.a. au 
repetat de atunci aceste măsuri. 

Durata de translație a Pământului în jurul Soarelui: 
365 de zile şi un sfert, constituind anul solar sau mai 
exact 365 de zile, 6 ore, 9 minute, 10 secunde, 37 
sutimi de secundă, ceea ce-i conferă sferoidului nostru 
o viteză de 30.400 de metri pe secundă sau 7 leghe şi 
6 zecimi. 


77 


Jules Verne 


Drumul parcurs prin rotația Pământului în jurul 
axei sale aflate la suprafaţa lui de-a lungul Ecuatorului: 
463 de metri pe secundă sau 417 leghe pe oră. 

lată acum care au fost unităţile de lungime, de 
forţă, de timp şi unghiulară, pe care le-a folosit J.T. 
Maston în calculele sale: metrul, kilogramul, secunda şi 
unghiul la centru care interceptează într-un cerc 
oarecare un arc egal cu raza. 

Pe 5 octombrie, pe la ora cinci după-amiaza, 
trebuie să precizăm acest lucru atunci când este vorba 
de-o operă memorabilă ca cea a lui J.T. Maston, după 
îndelungă chibzuinţă, se puse pe scris. Şi, mai întâi, 
atacă problema de la bază, adică prin numărul care 
reprezintă circumferința Terrei la unghiul unuia dintre 
marile cercuri, adică la Ecuator. 

Tabla neagră se afla acolo, într-un colţ al 
cabinetului de lucru, pe suportul său din lemn de stejar 
lustruit, luminată de una dintre ferestrele ce dădeau 
spre grădină. Bucăţile de cretă erau aliniate pe 
planşeta ce se afla în josul tablei. Buretele pentru şters 
se afla la îndemâna mâinii stângi a calculatorului. In 
ceea ce priveşte mâna sa dreaptă, sau mai degrabă 
cârligul de fier, ea era rezervată pentru a desena 
figurile şi a scrie formulele şi cifrele. 

La început, J.T. Maston desenă o circumferință ce 
reprezenta sferoidul terestru. La Ecuator, curbura 
globului fu marcată printr-o linie groasă, reprezentând 
partea anterioară a curbei, apoi printr-o linie punctată, 
indicând partea posterioară, în aşa fel încât să 
reprezinte proiecția unei figuri sferice. Axa ce ieşea din 
cei doi poli era reprezentată de o linie perpendiculară 
pe planul Ecuatorului şi era marcată cu literele N şi S. 

Apoi, în colţul drept al tablei a fost înscris un 
număr, ce reprezenta în metri circumferința 
Pământului: 40.000.000. 


78 


Un pământ cu susu-n jos 


După asta, J.T. Maston începu seria calculelor. 

Era aşa de ocupat, încât nici nu văzu că cerul se 
modificase după-amiază. De o oră se pregătea una din 
acele furtuni a cărei influenţă afectează organismul 
tuturor fiinţelor. Nori palizi, un fel de smocuri alburii, 
adunaţi pe un fond gri opac, treceau greoi pe deasupra 
oraşului. Tunete îndepărtate se repercutau în cavitățile 
seroase dintre Pământ şi spaţiul ceresc. Un fulger sau 
două brăzdau deja cerul, unde tensiunea electrică era 
deja foarte înaltă. 

J.T. Maston, din ce în ce mai absorbit în calcule, nu 
vedea şi nu auzea nimic. 

Deodată, o sonerie electrică tulbură cu vibraţiile ei 
stridente liniştea cabinetului de lucru. 

— Ei bine, strigă J.T. Maston, când pisălogii nu vin 
pe uşă, vin pe linie telefonică!... O excelentă invenţie 
pentru cei ce vor să stea liniştiţi!... Am să am grijă să 
întrerup curentul cât timp voi lucra! 

Şi se îndreptă spre receptor. 

— Ce este? întrebă. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc câteva minute! îi 
răspunse o voce feminină. 

— Cine este acolo?... 

— Nu m-ai recunoscut, domnule Maston? Sunt 
eu... doamna Scorbitt. 

— Doamna Scorbitt!... Nu mă lasă nici un moment 
liniştit! 

Dar aceste cuvinte puţin politicoase pentru 
amabila văduvă fură pronunţate cu prudenţă, la 
distanţă, în aşa fel încât să nu se audă în aparat. 

Apoi, J.T. Maston, înțelegând că nu putea refuza să 
răspundă măcar printr-o frază politicoasă, continuă: 

— Oh! Dumneavoastră doamnă Scorbitt? 

— Eu, dragă domnule Maston! 

— Şi ce doreşte doamna Scorbitt? 


79 


Jules Verne 


— Să te previn că o furtună violentă se va abate 
asupra oraşului! 

— Ei bine, nu o pot împiedica... 

— Nu, doar ţi-am telefonat pentru a te întreba 
dacă ai avut grijă să-ţi închizi bine ferestrele... 

De-abia îşi termină fraza doamna Evangeline 
Scorbitt, că un tunet teribil umplu încăperea. Aveai 
impresia că o imensă bucată de mătase se sfâşia pe-o 
lungime infinită. Fulgerul căzuse în vecinătatea lui 
Balistic-Cottage, şi fluidul, condus de firul telefonului, 
invada cabinetul de lucru al calculatorului cu o 
brutalitate electrică. 

J.T. Maston, care era aplecat asupra plăcii 
receptorului, primi cea mai frumoasă palmă voltaică ce 
fusese vreodată aplicată pe obrazul unui savant. Apoi, 
scânteia se scurse prin cârligul de fier, şi fu răsturnat 
ca o simplă figurină de carton. In acelaşi timp, tabla pe 
care-o lovi în cădere zbură într-un colţ al camerei. In 
fine, fulgerul ieşi printr-o găurică invizibilă a unei 
ferestre, ajunse la un burlan şi se scurse în pământ. 

Năucit - alţii ar fi fost năuciţi pentru mai puţin —, 
J.T. Maston se ridică şi-şi frecă diferitele părţi ale 
corpului, asigurându-se că nu este rănit. După aceea, 
nepierzându-şi sângele rece, aşa cum se cuvenea unui 
vechi ochitor de Columbiad, puse totul în ordine în 
cameră, ridică suportul de lemn, aşeză pe el tabla 
neagră, culese bucăţelele de cretă ce se răspândiseră 
pe covor şi-şi reluă calculele atât de brusc întrerupte. 

Dar îşi dădu seama că, prin cădere, o parte din 
cifrele înscrise pe tabla neagră, la dreapta, şi care 
reprezentau circumferința terestră a Ecuatorului în 
metri, se ştersese în mare parte. Incepu s-o refacă, 
exact când soneria telefonului se auzi din nou. 

— larăşi! strigă J.T. Maston. Şi luă din nou 
receptorul. 


80 


Un pământ cu susu-n jos 


— Cine-i acolo? întrebă el. 

— Doamna Scorbitt. 

— Şi ce doreşte doamna Scorbitt? 

— Fulgerul acela teribil nu a căzut oare 


pe 


Jules Verne 


Apoi, scânteia se scurse prin cârligul de fier, şi fu 
răsturnat ca o simplă figurină de carton. 

— Ba cred că da! 

— Oh! Dumnezeule... Fulgerul... 

— Fii liniştită, doamnă Scorbitt! 

— Nu ai păţit nimic, domnule Maston? 

— Nu. 

— Sigur nu ai fost atins?... 

— Nu sunt atins decât de prietenia ce mi-o arăţi, 
crezu că trebuie să răspundă galant J.T. Maston. 

— Bună seara, dragă domnule Maston! 

— Bună seara, dragă doamnă Scorbitt. 

Şi adăugă, întorcându-se la calculele sale: 

— La naiba cu ea, cu această admirabilă femeie! 
Dacă nu m-ar fi chemat la telefon, nu m-aş fi expus 
riscului de a fi trăsnit! 

De data asta, gata! J.T. Maston nu trebuie să fie 
deranjat în timpul lucrului. De altfel, pentru a-şi 
asigura liniştea necesară calculelor, îşi întrerupse linia 
electrică. 

Luând ca bază numărul ce-l scrisese, îşi elaboră 
formulele, apoi, în sfârşit, formula definitivă, pe care-o 
înscrise la stânga tablei, după ce şterse toate cifrele 
din care o dedusese. 

Apoi, se lansă într-o interminabilă serie de semne 
algebrice. 

Opt zile mai târziu, pe 11 octombrie, acest superb 
calcul de mecanică era rezolvat, şi secretarul Gun- 
Club-ului aduse triumfal colegilor soluţia problemei pe 
care-o aşteptau cu o nerăbdare de înţeles. 


82 


Un pământ cu susu-n jos 


Mijlocul practic de-a ajunge la Polul Nord pentru a- 
i exploata zăcămintele de cărbuni era stabilit 
matematic. Prin urmare, luă naştere o Societate, sub 
denumire de North Polar Practical Association, căreia 
guvernul de la Washington îi acorda concesiunea 
domeniului arctic în cazul în care licitaţia o va face 
proprietara lui. 

Ştim cum licitaţia a fost câştigată de Statele Unite 
ale Americii şi cum noua Societate a apelat la sprijinul 
capitaliştilor din cele două lumi. 


83 


Jules Verne 


VII - ÎN CARE PREŞEDINTELE BARBICANE 
NU SPUNE MAI MULT DECAT TREBUIE SA 
SPUNA 


Pe 22 decembrie, acţionarii societăţii Barbicane 
and Co. fură convocați la o adunare generală. Este de 
la sine înţeles că saloanele Gun-Club-ului din Union 
Square fuseseră alese pentru adunare. Şi, într-adevăr, 
scuarul de-abia reuşise să primească mulţimea 
acţionarilor. Dar era imposibil să ţii un miting în aer 
liber, la acea dată, într-una din pieţele din Baltimore, 
când mercurul termometrului scăzuse la zece grade 
sub zero. 

De obicei, vastul hol al Gun-C/ub-ului, pe care 
probabil că nu l-aţi uitat, era împodobit cu tot felul de 
materiale de război ce aparţineau nobilei profesii a 
membrilor săi. Ai fi putut crede că este un adevărat 
muzeu al artileriei. Chiar şi mobilele, scaune şi mese, 
fotolii şi canapele îţi evocau, prin formele lor bizare, 
aceste maşinării distrugătoare ce trimiseseră într-o 
lume mai bună atâţia oameni de treabă, a căror 
dorinţă secretă fusese de-a muri de bătrâneţe. 

Ei bine, în acea zi au trebuit să reamenajeze sala. 
Nu era o adunare războinică, ci una industrială şi 
pacifistă pe care Impey Barbicane urma s-o prezideze. 
Deci se făcu loc numeroşilor acţionari ce sosiseră din 
toate colţurile Statelor Unite. În hol, ca şi în saloanele 
alăturate, aceştia se împingeau, se striveau, se sufo- 
cau, fără a mai pomeni de imensa coadă ce se întindea 
până în Union Square. 

Bineînţeles că membrii Gun-Club-ului, primii 
acţionari ai noii Societăţi, ocupau locuri în apropierea 
biroului. Printre ei se zăreau, mai triumfători ca 


84 


Un pământ cu susu-n jos 


niciodată, colonelul Bloomsberry, Tom Hunter, cel cu 
piciorul de lemn, şi colegul lui, fercheşul Bilsby. 

Un fotoliu confortabil fusese rezervat, cu 
galanterie, doamnei Evangeline Scorbitt, ce-ar fi avut 
dreptul, în calitate de principală proprietară a 
domeniului arctic, să stea alături de preşedintele 
Barbicane. Numeroase femei, de altfel, aparţinând 
tuturor claselor sociale, ornau cu pălăriile lor 
împodobite cu buchete de flori, cu pene extravagante, 
cu funde multicolore, mulţimea zgomotoasă care se 
înghesuia sub cupola transparentă a holului. 

De fapt, majoritatea acţionarilor prezenţi la 
această adunare puteau fi consideraţi nu numai nişte 
partizani, ci nişte prieteni personali ai membrilor 
Consiliului de administraţie. 

O remarcă, totuşi! Delegații europeni, suedezi, 
olandezi, englezi, olandezi şi ruşi ocupau locuri 
speciale şi, dacă asistau la această adunare, o făceau 
pentru că fiecare dintre ei subscrisese numărul de 
acţiuni necesare ce le dădea dreptul la un vot 
deliberativ. După ce se uniseră pentru a licita, nu erau 
mai puţin uniţi acum pentru a-şi bate joc de 
cumpărători. Vă daţi seama cât erau de curioşi să afle 
ce avea de comunicat preşedintele Barbicane. Această 
comunicare, erau siguri, va lămuri care erau mijloacele 
pentru a atinge Polul boreal. Nu era oare o dificultate, 
chiar mai mare decât însăşi exploatarea zăcămintelor? 
Dacă urmau să se aducă obiecţii, Eric Baldenak, Boris 
Karcov, Jacques Jansen, Jan Harald nu se vor sfii să 
ceară cuvântul. Maiorul Donellan, aţâţat de Dean 
Toodrink, era hotărât să-l urmărească pe rivalul său 
Impey Barbicane până-n pânzele albe. 

Era opt seara. Holul, saloanele, curtea Gun-Club- 
ului străluceau sub lumina lămpilor lui Edison. De când 
se deschiseseră porţile asaltate de public, un tumult 


85 


Jules Verne 


continuu se degajă din mulţime. Dar toţi tăcură când 
uşierul anunţă intrarea Consiliului de administraţie. 

Pe o estradă, în faţa unei mese acoperite cu un 
covor negricios, în plină lumină, luară loc preşedintele 
Barbicane, secretarul J.T. Maston şi colegul lor 
căpitanul Nicholl. Un triplu „ura”, punctat de strigăte, 
aclamații şi „hip-hip”-uri izbucni în hol şi se răspândi 
până pe străduţele din împrejurimi. 

J.T. Maston şi colonelul Nicholl luară loc solemn, 
conştienţi de celebritatea lor. 

Preşedintele Barbicane, ce rămăsese în picioare, 
îşi puse mâna dreaptă în buzunar, mâna stângă în 
vestă şi luă cuvântul: 

— Acţionari şi acţionare! Consiliul de administraţie 
al lui North Polar Practical Association v-a adunat în 
saloanele Gun-Club-ului pentru a vă face o comunicare 
importantă. După cum aţi aflat din ziare, scopul noii 
noastre Societăţi este exploatarea zăcămintelor de 
cărbune de la Polul Arctic, a cărei concesionare ne-a 
fost făcută de guvernul federal. Acest domeniu, 
achiziţionat după vânzare publică, constituie aportul 
proprietarilor săi din această afacere. Fondurile, puse 
la dispoziţia lor prin subscripţia ce a luat sfârşit la 11 
decembrie trecut, le vor permite să organizeze această 
întreprindere, al cărei randament va produce o 
dobândă necunoscută până astăzi de vreo operaţiune 
comercială sau industrială. 

Se auziră primele murmure aprobatoare, ce 
întrerupseră oratorul. 

— Cunoaşteţi, reluă Barbicane, cum am ajuns să 
admitem existenţa unor bogate zăcăminte de cărbune, 
poate şi de fildeş fosil, în regiunile circumpolare. 
Documentele publicate de presa din lumea întreagă? 


25 Actualmente, greutate ziarelor depăşeşte anual 300 de milioane de kilo- 
grame (n.a.). 
86 


Un pământ cu susu-n jos 


nu pot lăsa nici un dubiu asupra existenţei acestor 
zăcăminte. Huila a devenit sursa întregii industrii 
moderne. Fără a discuta despre cărbune şi cocs, 
folosite pentru încălzire, pentru producerea aburului 
sau a electricităţii, trebuie să vă citez derivatele 
cărbunelui: culorile roşu, roşu-violet, indigo, fucsia, 
carmen, parfumurile de vanilie, migdale amare, 
creţuşcă, cuişoare, winter-green, anason, camfor, timol 
şi heliotropină, picraţii, acidul salicilic, naftol, fenol, 
antipirină, benzină,  naftalină, acid pirogalic, 
hidrochinonul, tanin, zaharina, gudron, asfalt, smoală, 
uleiurile de gresaj, lacurile, galben de potasiu, cianura 
etc. etc. etc. 

Şi, după această enumerare, oratorul respiră ca 
un alergător ce se opreşte pentru a mai răsufla. Apoi, 
continuă, după ce trase adânc aer în piept: 

— Deci este sigur că huila, această substanţă 
foarte prețioasă, se va epuiza într-un timp destul de 
scurt datorită consumului exagerat. Peste cinci sute de 
ani, zăcămintele exploatate până astăzi vor fi 
terminate... 

— Trei sute! strigă unul din cei prezenţi. 

— Două sute! răspunse un altul. 

— Să spunem într-un răstimp mai lung sau mai 
scurt reluă preşedintele Barbicane, şi să încercăm să 
găsim noi zăcăminte ca şi cum huila s-ar termina 
înainte de sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. 

Făcu o pauză pentru a permite ascultătorilor să 
caşte bine urechile, apoi reluă: 

— De aceea, acţionari şi acţionare, ridicaţi-vă în 
picioare, urmaţi-mă şi să pornim spre Pol! 

Şi, într-adevăr, tot publicul se puse în mişcare, 
gata să-şi facă bagajele, ca şi cum preşedintele 
Barbicane ar fi arătat spre un vas ce pleca spre 
regiunile arctice. 


87 


Jules Verne 


O remarcă, făcută cu o voce acră şi clară de către 
maiorul Donellan, opri brusc această primă mişcare pe 
cât de entuziastă, pe atât de nesăbuită: 

— Inainte de-a o porni, spuse el, întreb cum se 
poate ajunge la Pol? Aveţi pretenţia de-a călători pe 

? 


Un pământ cu susu-n jos 


Preşedintele Barbicane, ce rămăsese în picioare, işi 
puse mâna dreaptă în buzunar, mâna stângă în vestă 
şi luă cuvântul. 

1862, fără a fi putut ajunge mai departe, cu tot efortul 

eroic al camarazilor săi. 


89 


Jules Verne 


În 1869, căpitanii Koldervey şi Hegeman, germani 
amândoi, pleacă din Bremerhaven pe vasele Hansa şi 
Germania. Hansa, sfărâmat de gheţuri, se scufundă 
mai jos de paralela 71* longitudine, şi echipajul nu-şi 
datorează salvarea decât şalupelor care-i permit să 
ajungă pe ţărmul Groenlandei; vasul Germania, mai 
norocos, se reîntoarce în portul Bremerhaven, dar nu 
reuşise să depăşească paralela 77°. 

În 1871, căpitanul Hall se îmbarcă la New York pe 
vasul cu aburi Polaris. După patru luni, în timpul unei 
iernări grele, acest marinar curajos moare de oboseală. 
Un an mai târziu, Polaris, târât de aisberguri, fără să fi 
ajuns la paralela 82°, este strivit de banchizele în 
derivă. Optsprezece oameni de la bord, debarcaţi la 
ordinul locotenentului Tyson, nu reuşesc să ajungă pe 
continent decât abandonându-se pe o plută de gheaţă 
curenților mării arctice; niciodată cei treisprezece 
oameni rămaşi pe Polaris nu au fost regăsiţi. 

În 1875, englezul Nares părăseşte portul 
Portsmouth cu vasele A/erte şi Découverte. |n această 
campanie memorabilă, în care echipajele îşi stabilesc 
tabăra de iarnă între paralelele 82° şi 83°, căpitanul 
Markham, după ce avansase în direcţia nord, se 
opreşte la doar patru sute de mile? de Polul Arctic, de 
care nimeni nu se apropiase atât de mult înaintea lui. 

În 1879, ilustrul nostru concetăţean Gordon 
Bennett... 

În acel moment trei urale puternice, aclamară 
numele „ilustrului concetăţean”, directorul ziarului 
New York Herald. 

— ... echipează vasul /eannette pe care-l 
încredinţează comandantului De Long, aparţinând unei 
familii de origine franceză. Vasul Jeannette pleacă de 
la San Francisco, cu treizeci şi trei de oameni la bord, 


26 Adică 740 de kilometri (n.a.). 
90 


Un pământ cu susu-n jos 


străbate Strâmtoarea Behring, este prins de gheţuri în 
dreptul insulei Herald şi se scufundă în dreptul insulei 
Bennett, aproape de paralela 77°. Oamenii săi nu au 
decât două soluţii: să se îndrepte spre sud cu bărcile 
pe care le-au salvat, sau să înainteze pe suprafaţa 
câmpurilor imense de gheaţă. Mizeria îi decimează. De 
Long moare în octombrie. Mulţi dintre camarazii lui 
pier ca şi el, şi doar doisprezece revin din această 
expediţie. 

In sfârşit, în 1881, americanul Greely părăseşte 
postul Saint Jean din Terra Nova cu vasul cu aburi 
Proteus, pentru a stabili o staţiune în micul golf Lady 
Franklin, în Tara lui Grant, puţin mai jos de paralela 
81°. In acest loc se fondează fortul Conger. De acolo, 
îndrăzneţii exploratori se îndreaptă spre vestul şi 
nordul golfului. Locotenentul Lockwood şi camaradul 
său Brainard, în mai 1882, reuşesc să ajungă la 
paralela 83*35' depăşindu-l pe căpitanul Markham cu 
câteva mile. 

Este punctul extrem atins până astăzi! Este Ultime 
Thule? a cartografiei circumpolare! 

Din nou urale, însoţite de hip-hip-urile obişnuite, în 
onoarea descoperitorilor americani. 

— Dar, reluă preşedintele Barbicane, expediţia se 
încheie prost. Vasul Proteus se scufundă. Optzeci de 
coloni arctici sunt sortiţi unei mizerii groaznice. 
Doctorul Pavy, un francez, şi mulţi alţii sunt atinşi 
mortal. Greely, salvat de vasul Thétis în 1883, nu 
aduce înapoi decât şase din camarazii săi. Şi unul din 
eroii descoperirii, locotenentul Lockwood, moare la 


27 Thule, în geografia veche, era o insulă din Oceanul Atlantic 
descoperită de Pytheas, navigator şi geograf grec (sec. 4 î.Hr.). 
Mulţi au încercat s-o identifice cu Islanda sau cu una din insulele 
Shetland. Oricum, marca extrema limită nordică şi, datorită 
poeţilor, devine un pământ fabulos. 


91 


Jules Verne 


rândul său, adăugând un nume în plus durerosului 
martirolog al acestor regiuni! 

De data aceasta, o linişte respectuoasă întâmpină 
vorbele preşedintelui Barbicane, a cărui emoție 
îndreptăţită era împărtăşită de toată asistenţa. 

Apoi, continuă cu o voce emoţionată: 

— Deci, cu tot devotamentul şi curajul, paralela 
84° nu a putut fi niciodată depăşită. Ba chiar putem 
afirma că nici nu va putea fi vreodată cu ajutorul 
mijloacelor folosite până acum, fie vase pentru 
atingerea banchizei, fie plute pentru a fi trase pe 
câmpurile de gheaţă. Nu-i este permis omului să 
înfrunte astfel de pericol, să suporte astfel de 
temperaturi scăzute! Prin urmare, pe alte căi trebuie 
să cucerim Polul! 

Se simţea, datorită freamătului auditorilor, că 
acesta era miezul discursului, secretul căutat şi râvnit 
de toţi. 

— Şi cum veţi face, domnule? întrebă delegatul 
Angliei. 

— Peste zece minute veţi afla, maior Donellan, 
răspunse preşedintele Barbicane? şi adaug - 
adresându-mă tuturor acţionarilor noştri - aveți 
încredere în noi, deoarece iniţiatorii proiectului sunt 
aceiaşi oameni care, îmbarcându-se într-un proiectul 
cilindro-conic... 

— Cilindro-comic! strigă Dean Toodrink. 

— ... au îndrăznit să se aventureze până la Lună... 


23 În lista exploratorilor ce au încercat să ajungă la Polul Nord, 
Barbicane a omis numele căpitanului Hatteras, al cărui steag ar fi 
fluturat pe paralela 90°. Este de înţeles de ce, căpitanul 
menţionat nefiind, de fapt, decât un erou imaginar. Vezi romanele 
Un englez la Polul Nord şi Deşertul de Gheaţă de acelaşi autor 
(n.ed.fr.). 


92 


Un pământ cu susu-n jos 


— Şi vedem bine că au revenit, adăugă secretarul 
maiorului Donellan, ale cărui observaţii nelalocul lor 
provocară violente proteste. 

Dar preşedintele Barbicane, ridicând din umeri, 
reluă cu o voce fermă: 

— Da, peste zece minute, acţionari şi acţionare, 
veţi afla la ce să vă aşteptaţi. 

Un murmur de Oh-uri, Eh-uri, Ah-uri prelungite 
întâmpină acest răspuns. 

Parcă oratorul ar fi spus publicului: „Peste zece 
minute, vom fi la Pol”! 

Acesta continuă în următorii termeni: 

— Şi, mai întâi, oare calota arctică a Pământului 
este un continent? Nu este mai degrabă o mare, şi 
comandantul Nares nu a avut oare dreptate s-o 
numească „Mare Paleocristică”, adică o mare de 
gheţuri vechi? La această întrebare voi răspunde: Nu 
credem. 

— Asta nu-i de-ajuns! strigă Eric Baldenak. Nu 
este vorba „de-a nu crede”, ci este vorba de-a fi 
sigur... 

— Ei bine, suntem, aş răspunde clocotitorului meu 
întrerupător. Da! Este un teren solid şi un bazin lichid, 
pe care North Polar Practical Association le-a 
achiziţionat, şi care, acum, aparţin Statelor Unite, fără 
ca vreo Putere europeană să poată pretinde vreun 
drept asupra lor! 

Murmure în banca delegaților Lumii Vechi. 

— AŞI... O gaură plină de apă... un lighean pe care 
nu sunteţi capabili să-l goliţi! strigă din nou Dean 
Toodrink. 

Şi colegii săi îl aprobară zgomotos. 

— Nu, domnule, răspunse cu promptitudine 
preşedintele Barbicane. Acolo este un continent, un 
platou care se ridică deasupra nivelului mării. Şi acest 


93 


Jules Verne 


lucru a putut fi dedus logic şi uşor din observaţiile 
făcute în teritoriile limitrofe, a căror prelungire este 
domeniul polar. Astfel, în timpul explorărilor lor, 
Nordenskiöld, Peary, Maaigaard au constatat că 
Groenlanda se înalţă în direcţia nord. La o sută şaizeci 
de kilometri în interior, plecând din insula Disk6, 
altitudinea sa este deja de 2.300 de metri. Or, ţinând 
cont de aceste observaţii, de diferitele produse, 
animale sau vegetale, găsite în carapacele lor de 
gheţuri seculare, cum ar fi carcase de mastodonţi, colţi 
şi dinţi de fildeş, trunchiuri de conifere, se poate afirma 
că acest continent a fost în trecut un pământ fertil, 
desigur, locuit de animale şi poate de oameni. Aici au 
fost îngropate pădurile dese din epocile preistorice, ce 
au format zăcămintele de cărbune pe care vom şti să 
le exploatăm! Da! În jurul Polului se întinde un 
continent virgin de orice urmă umană şi pe care vom 
înfige steagul Statelor Unite ale Americii! Se auziră 
tunete de aplauze. 

Când ultimele ecouri ale acestora se stinseră până 
în cele mai îndepărtate puncte din Union Square, se 
auzi vocea stridentă a maiorului Donellan: 

— lată că au trecut deja şapte minute din cele 
zece care trebuiau să ne fie de-ajuns pentru a atinge 
Polul... 

— Vom fi acolo în trei minute, răspunse impasibil 
preşedintele Barbicane. 

Apoi continuă: 

— Dar, dacă noul nostru domeniu este un 
continent, şi acest continent este înălţat, aşa cum 
avem motiv să credem, este totuşi acoperit de gheţuri 
veşnice, de aisberguri şi de câmpuri imense de gheaţă, 
şi, în condiţiile în care exploatarea va fi dificilă... 

— Imposibilă! spuse Jan Harald, care-şi sublinie 
afirmaţia cu un gest larg. 


94 


Un pământ cu susu-n jos 


—  Imposibilă, fie! răspunse Impey Barbicane. 
Deci, toate eforturile noastre sunt îndreptate pentru a 
învinge această imposibilitate. Nu numai că nu vom 
avea nevoie de vase sau sănii pentru a merge la Pol, 
dar datorită metodelor noastre, topirea gheţurilor, 
vechi sau noi, se va face ca prin farmec şi fără a costa 
nici măcar un dolar din capitalul nostru, nici un minut 
de muncă! 

Urmă o linişte absolută. Se ajunsese la momentul 
„psihologic”, după expresia elegantă pe care Dean 
Toodrink o şopti la urechea lui Jacques Jansen. 

— Domnilor, reluă preşedintele Gun-Club-ului, 
Arhimede nu cerea decât un punct de sprijin pentru a 
ridica lumea. Ei bine, acest punct de sprijin noi l-am 
găsit. Un levier i-ar fi fost suficient marelui geometru 
din Syracuza, şi acest levier îl avem. Suntem deci în 
măsură să deplasăm Polul... 

— Să deplasăm Polul?... strigă Eric Baldenak. 

— Să-l aduceţi în America!... strigă Jan Harald. 

Fără îndoială, preşedintele Barbicane nu dorea 
încă să precizeze, căci continuă, spunând: 

— In ceea ce priveşte acest punct de sprijin... 

— Nu spuneţi nimic! Nu spuneţi nimic! strigă unul 
din asistenții săi cu o voce tunătoare. 

— In ceea ce priveşte acest levier... 

— Păstraţi secretul!... Păstraţi-l!... strigă din nou 
majoritatea spectatorilor. 

— İl vom păstra! răspunse preşedintele Barbicane. 

Şi vă daţi seama cât de dezamăgiţi de acest 
răspuns fură delegaţii europeni. Dar, cu toate 
protestele delegaților, oratorul nu vru să comunice nici 
una dintre metode. Se mulţumi doar să adauge: 

— Ìn ceea ce priveşte rezultatele studiului 
mecanic, studiu fără precedent în analele tehnicii, pe 
care îl vom efectua şi duce la bun sfârşit, datorită 


95 


Jules Verne 


contribuţiei capitalurilor noastre, am să vă fac un 
raport imediat. 

—  Ascultaţi!... Sst! Ascultaţi!... Sst! Şi toţi 
ascultară cu zece urechi! 

— Mai întâi, reluă preşedintele Barbicane, ideea 
iniţială a acţiunii noastre îi revine unuia dintre savanții 
noştri, devotat şi ilustru coleg. Tot lui îi revine gloria 
de-a fi făcut calculele ce permit ca această idee să se 
transforme din teorie în practică, întrucât, dacă 
exploatarea zăcămintelor de cărbuni arctice nu este 
decât un joc, deplasarea Polului era o problemă pe 
care doar mecanica superioară o putea rezolva. lată de 
ce ne-am adresat onorabilului secretar al Gun-Club- 
ului, J.T. Maston! 

— Ura!... Hip!... Hip!... Hip!... pentru J.T. Maston! 
strigă tot auditoriul, electrizat de prezența acestui 
eminent şi extraordinar personaj. 

Oh! Cât de emoţionată fu doamna Evangeline 
Scorbitt de exclamaţiile ce izbucniră în jurul celebrului 
calculator şi cum simţea că îi bate inima! 

El, modest se mulţumi să încline capul la dreapta 
şi la stânga şi să salute asistenţa entuziastă cu vârful 
cârligului de fier. 

— Deja, dragi acţionari, reluă preşedintele 
Barbicane, cu ocazia întâlnirii ce a celebrat sosirea 
francezului Michel Ardan în America, cu câteva luni 
înainte de plecarea noastră pe Lună... 

Şi acest yankeu vorbea cu atâta simplitate de 
această călătorie, de parcă ar fi fost una simplă de la 
Baltimore la New York! 

— ... J.T. Maston strigase: „Să inventăm maşini, să 
găsim un punct de sprijin şi să schimbăm axa Terrei!” 
Ei bine, voi toţi cei ce mă ascultați aflaţi că maşinile au 
fost inventate, punctul de sprijin a fost găsit şi acum 


96 


Un pământ cu susu-n jos 


toate eforturile noastre se îndreaptă spre schimbarea 
axei terestre! 

Urmară câteva minute de stupefacţie care, în 
Franţa, s-ar traduce printr-o expresie populară, dar 
exactă: „Asta-i prea de tot!” 

— Ce?... Aveţi pretenţia să schimbaţi axa? strigă 
maiorul Donellan. 

— Da, domnule, răspunse preşedintele Barbicane, 
sau, mai degrabă, avem mijlocul să creăm una nouă, 
pe care se va face de acum încolo rotația Pământului. 

— Să modificaţi mişcarea de rotaţie a 
Pământului!... repetă colonelul Karcov, a cărui privire 
arunca fulgere. 

—  Întocmai, şi fără să-i schimbăm durata! 
răspunse preşedintele Barbicane. Această operaţie va 
aduce Polul actual pe paralela 67° şi, în aceste condiţii, 
Pământul se va comporta asemeni planetei Jupiter, a 
cărei axă este aproape perpendiculară pe planul 
orbitei sale. Or, această deplasare de 23*28' va fi 
îndestulătoare pentru ca domeniul nostru polar să 
primească o cantitate de căldură suficientă pentru a 
topi gheţurile acumulate de mii de secole! 

Auditoriul era cu sufletul la gură. Nimeni nu se 
gândea să-l întrerupă pe orator, nici măcar să-l 
aplaude. Toţi erau subjugaţi de această idee atât de 
ingenioasă şi simplă în acelaşi timp: să modifici axa pe 
care se mişcă sferoidul terestru! 

In ceea ce-i priveşte pe delegaţii europeni, aceştia 
erau pur şi simplu năuciţi, amuţiţi, paralizaţi şi 
rămăseseră cu gurile închise, în ultimul grad de 
stupefacţie. 

Dar aplauzele izbucniră cu o forţă colosală, când 
preşedintele Barbicane îşi încheie discursul cu această 
concluzie sublimă în simplitatea ei: 


97 


Jules Verne 


— Deci Soarele însuşi îşi va lua asupra sa sarcina 
de-a topi aisbergurile şi banchizele şi de-a facilita 
accesul la Polul Nord! 

— Aşadar, întrebă maiorul Donellan, dacă omul nu 
poate să se ducă la Pol, Polul va veni la el?... 

— Exact cum spuneţi! îi răspunse preşedintele 
Barbicane. 


98 


Un pământ cu susu-n jos 


VIII - „CA PE JUPITER?” A SPUS 
PREŞEDINTELE GUWN-CLUB-ULUI 


Da! Ca pe Jupiter! 

Şi, în acea memorabilă întâlnire în onoarea lui 
Michel Ardan pe care oratorul îl citase pe bună 
dreptate, dacă J.T. Maston strigase cu impetuozitate: 
„Să redresăm axa terestră!”, o făcuse deoarece 
îndrăzneţul şi fantezistul francez, unul din eroii 
romanului „De la Pământ la Lună”, camaradul 
preşedintelui Barbicane şi al căpitanului Nicholl, 
intonase un imn ditirambic în onoarea celei mai 
importante planete din lumea noastră solară. In 
superbu-i panegiric, nu uitase să celebreze avantajele 
speciale pe care le vom prezenta pe scurt. 

Aşadar, după problema rezolvată de calculatorul 
Gun-Club-ului, o nouă axă de rotaţie o va substitui pe 
cea veche, pe care Pământul se învârte „de când 
lumea este lume”, cum spune zicala populară. In plus, 
această nouă axă de rotaţie va fi perpendiculară pe 
planul orbitei sale. In acest condiţii, situaţia climaterică 
a vechiului Pol Nord va fi identică cu situaţia actuală a 
oraşului Trondjhem din Norvegia, primăvara. Crusta sa 
paleocristică se va topi natural, sub razele Soarelui. In 
acelaşi timp, clima pe sferoidul nostru va fi distribuită 
ca pe suprafaţa planetei Jupiter. 

Intr-adevăr, înclinația axei acestei planete, sau, în 
alţi termeni, unghiul pe care axa sa de rotaţie o face 
cu planul eclipticii sale este de 88*13'. Un grad şi 
patruzeci şi şapte minute în plus, şi această axă ar fi 
absolut perpendiculară pe planul orbitei pe care o 
descrie în jurul Soarelui. 


99 


Jules Verne 


De altfel, trebuie să amintim că efortul pe care 
Societatea Barbicane and Co. îl va face pentru a 
schimba condiţiile actuale ale Pământului nu ar trebui 
să ducă, la drept vorbind, la redresarea axei sale. Din 
punct de vedere mecanic, nici o forţă, oricât de mare 
ar fi ea, nu ar putea produce un astfel de rezultat. 
Pământul nu este o găină la frigare, care se învârte în 
jurul unui ax material pe care să-l poţi lua în mână şi 
să-l deplasezi după voie. Totuşi, crearea unei noi axe 
este posibilă, am spune chiar, uşor de obţinut, din 
moment ce punctul de sprijin, visat de Arhimede, şi 
levierul, imaginat de J.T. Maston, s-ar afla la dispoziţia 
acestor îndrăzneţi ingineri. 

Deoarece însă păreau că doresc să-şi ţină secretă 
invenţia până la noi ordine, trebuie să te rezumi la 
studiul consecinţelor acesteia. 

Acest lucru l-au făcut mai întâi ziarele şi revistele, 
amintind savanților, învăţându-i pe neştiutori ce 
consecinţe are pentru Jupiter perpendicularitatea 
aproximativă a axei sale pe planul orbitei sale. Jupiter, 
care face parte din Sistemul Solar, asemeni lui Mercur, 
Venus, Pământ, Marte, Saturn, Uranus şi Neptun, 
circulă la aproape două sute de milioane de leghe faţă 
de focarul comun, volumul său fiind de aproape de o 
mie trei sute de ori mai mare decât al Pământului. 

Deci, dacă există o viaţă „jupiteriană”, adică dacă 
există locuitori pe Jupiter, iată care sunt avantajele pe 
care le oferă planeta, avantaje prezentate într-o 
manieră fantezistă, cu ocazia întâlnirii ce precedase 
plecarea pe Lună. 

În primul rând, în timpul mişcării de rotaţie zilnică 
a planetei Jupiter, care nu durează decât 9 ore 55 
minute, zilele sunt egale cu nopţile la orice latitudine, 
sau 4 ore şi 77 minute ziua, şi 4 ore şi 77 minute 
noaptea. 


100 


Un pământ cu susu-n jos 


„lată”, spuneau partizanii existenţei jupiterienilor, 
„asta convine oamenilor care au obişnuinţe regulate: 
vor fi încântați să se supună acestei regularităţi!” 

Ei bine, acest lucru se va petrece şi pe Pământ, 
dacă preşedintele Barbicane îşi va realiza opera. 
Numai că, deoarece mişcarea de rotaţie pe noua axă 
terestră nu va fi nici mărită, nici micşorată, deoarece 
douăzeci şi patru de ore separă în continuare două 
amiezi succesive, nopţile şi zilele vor fi de exact de 
douăsprezece ore în orice punct al sferoidului nostru. 
Crepusculele şi zorile vor lungi zilele cu o durată de 
timp mereu egală. Vom trăi într-un echinocţiu 
perpetuu, aşa cum se întâmplă la 21 martie şi la 21 
septembrie, pe toate latitudinile globului, când astrul 
radios descrie curba aparentă pe planul Ecuatorului. 

„Dar fenomenul climateric cel mai ciudat, nu şi cel 
mai puţin interesant”, vor spune pe bună dreptate 
entuziaştii, „va fi absenţa anotimpurilor!” 

Într-adevăr, datorită înclinaţiei axei pe planul 
orbitei, se produc aceste variaţii anuale, cunoscute sub 
numele de primăvară, vară, toamnă şi iarnă. Locuitorii 
planetei Jupiter nu cunosc aceste anotimpuri. Deci nici 
pământenii nu le vor mai cunoaşte. Din moment ce 
noua axă va fi perpendiculară pe eliptică, nu vor mai 
exista nici zone glaciare, nici zone toride, şi tot 
Pământul va beneficia de o zonă temperată. 

lată de ce! 

Ce este zona toridă? Este partea de pe suprafaţa 
globului cuprinsă între  Tropicele Cancerului şi 
Capricornului. Toate punctele acestei zone se bucură 
de particularitatea de-a vedea de două ori pe an la 
zenit Soarele, în timp ce, pentru toate punctele situate 
chiar pe Tropice, acest fenomen nu se produce decât o 
dată pe an. 


101 


Jules Verne 


Ce este zona temperată? Este partea ce cuprinde 
regiunile situate între Tropice şi Cercurile Polare, între 
23*28' şi 66*72' la zenit, dar apare zilnic deasupra 
orizontului. 

Ce este zona glacială? Acea parte a regiunilor 
circumpolare pe care Soarele o abandonează complet 
pentru un timp. La Pol, acest timp este egal cu şase 
luni. 

înţelegem deci că o consecinţă a diverselor 
înălţimi pe care le atinge Soarele deasupra orizontului 
este o căldură excesivă pentru zona toridă, o căldură 
moderată, dar variabilă, pe măsură ce te îndepărtezi 
de Tropice, pentru zona temperată, un frig excesiv 
pentru zona glacială care se întinde de la Cercurile 
polare până la poli. 

Ei bine, lucrurile nu se vor mai petrece la fel la 
suprafaţa Pământului, ca urmare a perpendicularităţii 
noii sale axe. Soarele va rămâne mereu pe planul 
Ecuatorului. Pe toată durata anului va trasa timp de 
douăsprezece ore cursa sa nepăsătoare, urcând până 
la o distanţă de zenit egală cu latitudinea locului, deci 
cu atât mai ridicată, cu cât punctul este mai apropiat 
de Ecuator. Astfel, pentru ţările situate la 20* 
latitudine, se va ridica zilnic până la 70* deasupra 
orizontului, pentru ţările situate la 49° până la 41°, 
pentru punctele situate pe paralela 67° până la 23°. 
Prin urmare, zilele vor avea o regularitate perfectă, 
măsurată de Soarele ce se va ridica şi va cobori la 
fiecare douăsprezece ore, în acelaşi punct al 
orizontului. 

„Şi iată deci avantajele!” repetau prietenii 
preşedintelui Barbicane. „Fiecare, după temperament, 
îşi va putea alege climatul invariabil ce va fi perfect 
pentru răceala sau reumatismul lui, pe un glob unde 


102 


Un pământ cu susu-n jos 


nu se vor mai cunoaşte variațiile de căldură acum atât 
de repetate!” 

În rezumat, Barbicane and Co., titani moderni, vor 
modifica starea de lucruri ce există de când sferoidul 
terestru, aplecat pe orbita lui, s-a solidificat pentru a 
deveni Pământul de astăzi. 

Ce-i drept, oamenii vor pierde câteva din 
constelaţiile şi stelele pe care erau obişnuiţi să le vadă 
pe cer. Poetul nu va mai putea cânta în versurile sale 
lungile nopţi de iarnă, nici lungile zile ale verii. Dar, cât 
va avea de câştigat majoritatea oamenilor! 

„In plus”, repetau ziarele devotate preşedintelui 
Barbicane, „deoarece recoltele vor fi reglementate, 
agronomul va putea să distribuie fiecărei specii 
vegetale temperatura ce-i va conveni.” 

„Bun”, ripostau ziarele duşmane, „dar nu vor 
exista în continuare ploi, grindine, furtuni, ploi 
torențiale, vijelii, toţi acei meteori care compromit grav 
viitorul recoltelor şi câştigurile cultivatorilor?” 

„Fără îndoială că da”, reluau prietenii, „dar aceste 
dezastre vor fi probabil mult mai rare datorită 
regularităţii climei, ceea ce va împiedica tulburările 
atmosferei. Da! Umanitatea va profita din plin de 
această nouă stare a lucrurilor. Da! Va fi o adevărată 
transformare a globului terestru. Da! Barbicane and 
Co. vor fi făcut un serviciu generaţiilor prezente şi 
viitoare, distrugând, o dată cu inegalitatea zilelor şi 
nopţilor, diversitatea supărătoare a anotimpurilor. Da! 
Cum spunea Michel Ardan, sferoidul nostru, pe 
suprafaţa căruia ba-i prea cald, ba prea frig, nu va mai 
fi planeta guturaiurilor, gripelor, pneumoniilor. Nu vor 
mai fi oameni răciţi decât dacă vor dori ei înşişi, 
deoarece vor putea locui în ţările potrivite branhiilor 
lor.” 


103 


Jules Verne 


Şi, în numărul din 27 decembrie, ziarul The Sun, 
din New York îşi încheia cel mai elocvent articol astfel: 

„Cinste preşedintelui Barbicane şi colegilor săi! Nu 
numai că aceşti îndrăzneţi au anexat, ca să spunem 
aşa, o nouă provincie continentului american, mărind 
astfel teritoriul deja vast al Confederaţiei, dar vor fi 
făcut Pământul mult mai igienic şi deci mult mai 
productiv, deoarece se va putea semăna imediat după 
ce s-a recoltat, iar seminţele, germinând imediat, nu 
va mai exista acel timp pierdut iarna! Nu numai că 
bogăţia în cărbune va creşte prin exploatarea de noi 
zăcăminte, care vor asigura consumul acestei materii 
indispensabile pentru mulţi ani de acum încolo, dar 
condiţiile climaterice ale globului nostru se vor fi 
transformat în avantajul nostru. Barbicane şi colegii săi 
vor fi modificat, pentru binele semenilor lor, opera 
Creatorului. Cinste acestor oameni care vor lua loc în 
primele rânduri ale binefăcătorilor umanităţii!” 


104 


Un pământ cu susu-n jos 


IX - ÎN CARE ÎŞI FACE SIMȚITĂ PREZENŢA 
UN DEUS EX MACHINA?” DE ORIGINE 
FRANCEZĂ 


Acestea trebuiau să fie beneficiile datorate 
modificării aduse de preşedintele Barbicane axei de 
rotaţie. Ştim, de altfel, că această modificare nu 
trebuia să afecteze decât într-o măsură imperceptibilă 
mişcarea de translație a sferoidului nostru în jurul 
Soarelui. Pământul va continua să-şi descrie orbita 
imuabilă prin spaţiu, şi condiţiile anului solar nu vor fi 
modificate. 

În momentul în care consecinţele schimbării axei 
fură aduse la cunoştinţa lumii întregi, acestea avură un 
răsunet extraordinar. Şi imediat, această problemă de 
mecanică superioară fu primită cu entuziasm. 
Perspectiva de-a avea anotimpuri cu temperaturi 
constante şi „pe placul consumatorilor” era foarte 
seducătoare. Lumea era încântată de această 
perspectivă ca toţi muritorii să poată să se bucure de 
această primăvară perpetuă pe care poetul lui 
Telemah o atribuia insulei nimfei Calipso şi că, mai 
mult, vor avea chiar posibilitatea de-a alege între o 
primăvară răcoroasă sau una călduroasă. În ceea ce 
priveşte noua axă pe care se va desfăşura mişcarea de 
rotaţie, acesta era un secret pe care nici preşedintele 


2 Deus ex machina (Zeul din maşinărie, în latină, în text). 
Conflictul complicat al pieselor din antichitate era rezolvat în chip 
fericit de un personaj supranatural, coborât pe scenă cu ajutorul 
unei  maşinării. Expresia se utilizează pentru rezolvarea 
neverosimilă a unei situaţii fără ieşire sau tragice. 


105 


Jules Verne 


Barbicane, nici căpitanul Nicholl, nici J.T. Maston nu 
păreau că vor să-l divulge publicului. II vor dezvălui 
înainte, sau nu-l vom cunoaşte decât după ce 
experienţa va avea loc? Nu era nevoie de mai mult 
pentru ca opinia publică să înceapă să se neliniştească 
puţin. 

O întrebare firească se ivi pe buzele tuturor şi fu 
comentată îndelung în ziare. Prin ce efort mecanic se 
va produce această schimbare, care va necesita, 
evident, folosirea unei forţe enorme? 

Forum, o importantă revistă din New York, făcu 
următoarea remarcă; 

„Dacă Pământul nu s-ar fi învârtit pe o axă, poate 
că ar fi fost de ajuns o lovitură relativ uşoară pentru a-i 
da o mişcare de rotaţie în jurul unui ax ales în mod 
arbitrar; dar Pământul poate fi asemuit cu un uriaş 
giroscop, mişcându-se cu o destul de mare rapiditate, 
şi o lege a naturii face ca un astfel de aparat să aibă 
tendinţa să se învârtească încontinuu în jurul aceluiaşi 
ax. Leon Foucault a demonstrat realmente acest lucra 
prin experienţe celebre. Va fi deci foarte dificil, ca să 
nu spunem imposibil, să se schimbe axa Pământului”. 

Nimic mai adevărat. Acum, după ce ne-am 
întrebat care ar fi forţa imaginată de inginerii de la 
North Polar Practical Association, ar fi la fel de 
interesant să aflăm dacă această forţă va fi produsă 
încetul cu încetul sau dintr-odată. Şi, în acest caz, nu 
se vor produce oare catastrofe  înfiorătoare la 
suprafaţa globului, în momentul în care va avea loc 
schimbarea axei, cu mijloacele gândite de Barbicane 
and Co.? 

lată ce putea să-i preocupe atât pe savanţi, cât şi 
pe oamenii obişnuiţi din cele două Lumi. Pe scurt, o 
lovitură este o lovitură, şi nu este deloc plăcut să simţi 
lovitura sau chiar consecinţa ei indirectă. Se pare că 


106 


Un pământ cu susu-n jos 


iniţiatorii proiectului nu se gândiseră la perturbările pe 
care opera lor o putea provoca pe globul nostru 
nefericit, luaseră în seamă doar avantajele. Astfel încât 
cu multă abilitate, delegaţii europeni, foarte iritaţi de 
faptul că au pierdut şi hotărâți să profite de această 
ocazie, începură să incite opinia publică împotriva 
preşedintelui Gun-Club-ului. 

N-am uitat că Franţa, neavând nici o pretenţie 
asupra regiunilor circumpolare, nu figura printre 
Puterile ce luaseră parte la licitaţie. Totuşi, dacă oficial 
nu era interesată de această problemă, un francez, 
cum am mai spus, a avut ideea să se ducă la 
Baltimore, pentru a urmări, în nume personal şi pentru 
amuzamentul său, diversele faze ale acestei uriaşe 
afaceri. 

Era un inginer de mine, în vârstă de treizeci şi 
cinci de ani. Intrat primul la Şcoala politehnică şi 
terminând primul, ne este permis deci să-l prezentăm 
ca pe un matematician excelent, probabil superior lui 
J.T. Maston, care, dacă era un calculator remarcabil, nu 
era decât un calculator, cam ceea ce este un 
Leverrier* faţă de Laplace sau Newton. 

Acest inginer era un om inteligent, plin de 
fantezie, un original, aşa cum întâlneşti câteodată 
printre inginerii de poduri şi şosele, dar rar printre cei 
de mine, ceea ce era un avantaj suplimentar. Avea un 
fel al lui de-a spune lucrurile, foarte amuzant. Când 
discuta cu prietenii săi, chiar şi atunci când vorbea 
despre ştiinţă, o făcea cu dezinvoltura unui puşti din 
Paris. Îi plăceau limbajul popular şi expresiile pe care 
moda le-a încetățenit rapid. În momentele sale de 
relaxare aveai impresia că limbajul său nu se prea aco- 
moda cu formulele academice şi nu-l mai folosea decât 
când trebuia să scrie. Era, în acelaşi timp, un muncitor 


3 Leverrier, Urbain-jean-joseph (1811-1877), astronom francez. 
107 


Jules Verne 


pătimaş, putând sta zece ore la masa de lucru, scriind 
cu uşurinţă pagini întregi de formule algebrice, ca şi 
cum ar fi scris scrisori. Cea mai bună relaxare după 
orele de matematică superioară era jocul de whist pe 
care-l juca mediocru, cu toate că-i calculase toate 
şansele. Şi când era „mână moartă”, trebuia să-l auzi 
strigând în latina de bucătărie, atât de gustată de 
studenţii de la Politehnică: „Cadaveri pussandum est!” 
Acest ciudat personaj se numea Pierdeux (Alcide) 
şi, cu mania sa de-a prescurta, comună de altfel 
tuturor camarazilor săi, el semna în general Apierd şi 
chiar Api, fără a pune niciodată punctul pe i. Era atât 
de înflăcărat în discuţii încât fusese poreclit „Alcid 
sulfuric”. Nu numai că era mare, dar părea „înalt”. 
Camarazii săi afirmau că înălţimea sa era de cinci 
milionimi dintr-un sfert de meridian, adică aproape doi 
metri, şi nu se înşelau prea mult Chiar dacă avea un 
cap cam mic în comparaţie cu pieptul puternic şi 
umerii laţi, şi-l mişca cu vioiciune, iar de sub ochelari 
privirea ochilor albaştri era pătrunzătoare. Ceea ce-l 
caracteriza era faţa veselă, chiar dacă rămânea gravă, 
în ciuda craniului despuiat de podoaba-i capilară din 
cauza abuzului de semne algebrice desenate la lumina 
lămpilor cu gaz din sălile de studiu. În rest, cel mai 
minunat tânăr, lipsit de afectare, a cărui amintire se 
păstrase la Şcoala politehnică. Cu toate că avea un 
caracter destul de independent, se  supusese 
întotdeauna codului x, care este lege printre studenţii 
la Politehnică în ceea ce priveşte camaraderia şi 
respectul uniformei. Era apreciat atât în curtea şcolii, 
cât şi în dormitorul unde ordinea din dulapul său, din 
lădiţa de student denota un spirit cu totul metodic. 
Dacă însă capul lui Alcide Pierdeux părea puţin 
cam mic pe umerii săi laţi, fie! Oricum, era plin până la 
meninge, de asta să fiți siguri. înainte de orice, era 


108 


Un pământ cu susu-n jos 


matematician asemeni tuturor camarazilor săi. Dar nu 
făcea matematică decât pentru a o aplica ştiinţelor 
experimentale, care nu erau interesante pentru el 
decât dacă aveau, la rândul lor, aplicare în industrie. 
Asta era, aşa cum recunoştea, o slăbiciune a naturii 
sale. Nimeni nu-i perfect. Într-un cuvânt specialitatea 
sa era studiul acelor ştiinţe care, cu tot progresul lor 
imens, au şi vor avea mereu secrete pentru adepţii lor. 

Să menţionăm, în trecere, că Alcide Pierdeux era 
celibatar. Aşa cum spunea, de bucurie, era încă „egal 
cu unu”, cu toate că dorinţa sa cea mai arzătoare ar fi 
fost să se „dubleze”. Drept care prietenii săi se 
gândiseră să-l căsătorească cu o tânără fermecătoare, 
veselă, spirituală, o provensală din Martigues. Din 
păcate aceasta avea un tată care răspundea la 
încercările lor astfel: 

— Hm, Alcide al vostru este prea savant! 
Conversaţiile sale vor fi de neînțeles pentru micuţă!... 

Ca şi cum un adevărat savant n-ar fi putut fi un 
om modest şi simplu! 

De aceea, foarte necăjit, inginerul nostru se hotărî 
să aşeze întinderea mării între regiunea Provence şi el. 
Ceru un concediu de un an, îl obţinu şi consideră că cel 
mai bine îl va petrece ducându-se să urmărească 
afacerea lui North Polar Practical Association. lată de 
ce se afla pe atunci în Statele Unite. 

Aşadar, de când se afla la Baltimore, Alcide era 
foarte interesat de această afacere a societăţii 
Barbicane and Co. Că Pământul ar putea deveni 
jupiterian prin schimbarea axei, puţin îi păsa! Dar prin 
ce mijloc s-ar realiza acest lucru, asta îi excita 
curiozitatea de savant şi nu fără rost. 

Şi, în limbajul său pitoresc, îşi spunea: 

— Evident, preşedintele Barbicane se pregăteşte 
să-i aplice bilei noastre un pumn a-ntâia! Cum şi în ce 


109 


Jules Verne 


direcţie?... Aici e totul!... Desigur! Îmi imaginez că va fi 
o lovitură „tăiată”, aidoma celei date unei bile de 
biliard, când vrei un efect într-o anumită parte! Dacă 
ar da o lovitură „plină”, aceasta s-ar duce să se plimbe 
în afara orbitei sale, şi la dracu' cu toţi anii actuali, 
care vor fi schimbaţi de o frumuseţe! Hm! aceşti 
oameni de treabă nu se gândesc, desigur, decât să 
schimbe vechea axă cu una nouă!... Asta-i sigur!... Dar 
nu prea îmi dau seama de unde vor lua punctul de 
sprijin şi nici ce zguduitură vor produce din exterior!... 
Oh! Dacă mişcarea diurnă n-ar exista, un simplu 
bobârnac ar fi de-ajuns!... Dar mişcarea diurnă 
există!... Mişcarea diurnă nu poate fi suprimată! ŞI 
tocmai aici este dificultatum! 

Acest uluitor Pierdeux voia să spună „dificultate”! 

— În orice caz, adăuga el, orice mijloc ar folosi, va 
fi o harababură generală! 

La urma urmei, savantul nostru degeaba îşi 
dăduse osteneala, nu-şi putea imagina care ar putea fi 
procedeul închipuit de Barbicane şi Maston. Lucru cu 
atât mai regretabil, cu cât, dacă ar fi cunoscut 
procedeul, i-ar fi putut deduce formulele matematice. 

Şi acest lucru a făcut ca, la data de 29 decembrie, 
Alcide Pierdeux, inginer de mine din Franţa, să umble 
cu paşi mari de-a lungul şi de-a latul străzilor agitate 
din Baltimore. 


110 


Un pământ cu susu-n jos 


X - ÎN CARE ÎNCEP SĂ-ŞI FACĂ APARIŢIA 
DIVERSE MANIFESTĂRI DE NELINIŞTE 


Se scursese o lună de când în saloanele Gun-Club- 
ului se ţinuse adunarea generală. În acest timp, opinia 
publică îşi modificase semnificativ părerile. Se uitaseră 
avantajele schimbării axei de rotaţie! În schimb, 
dezavantajele se observau foarte bine! Nu era posibil 
să nu aibă loc o catastrofă, căci probabil că această 
schimbare se va produce printr-o violentă 
zdruncinătură. Ce fel de catastrofă va fi, asta nu se 
putea spune. În ceea ce priveşte îmbunătăţirea climei, 
chiar era de dorit? De fapt, numai eschimoşii, laponii, 
samoiezii şi ciucii vor avea poate de câştigat, deoarece 
nu aveau nimic de pierdut. 

Oh, numai să-i auzi pe delegaţii europeni atacând 
violent opera preşedintelui Barbicane! Pentru început, 
făcuseră rapoarte către guvernele lor, uzaseră 
cablurile submarine cu neîncetatele lor depeşe, prin 
care cereau şi primeau instrucţiuni... Or, aceste 
instrucţiuni se cunosc! Numai clişee conform artei 
diplomaţiei cu simpaticele-i rezerve: „Manifestaţi multă 
energie, dar nu compromiteţi guvernul”, „Acţionaţi cu 
fermitate, dar nu vă atingeţi de statu quo”. 

Intre timp, maiorul Donellan şi colegii săi nu 
încetau să protesteze în numele ţărilor lor amenintate, 
şi chiar în numele Vechiului Continent mai ales. 

— Intr-adevăr, este evident, spunea colonelul 
Boris Karcov, că inginerii americani şi-au luat măsuri 
pentru a cruța, pe cât posibil, teritoriile Statelor Unite 
de urmările loviturii! 


111 


Jules Verne 


— Dar pot? întrebă Jan Harald. Când scuturi un 
măslin, în timpul recoltării măslinelor, nu toate 
ramurile au de suferit? 

— Şi când primeşti un pumn în piept, repetă 
Jacques Jansen, oare nu tot corpul are de suferit? 

lată deci ce voia să spună acea faimoasă clauză 
din Document! strigă Dean Toodrink. lată de ce se 
referea la anumite modificări geografice sau 
meteorologice pe suprafața globului! 

— Da, adăugă Eric Baldenak, şi lucrul de care 
trebuie să ne temem, în primul rând, este ca 
schimbarea axei să nu arunce mările în afara bazinelor 
lor naturale. 

— Şi dacă nivelul oceanelor va scădea în diverse 
locuri, completă Jacques Jansen, nu se va ajunge ca o 
serie de locuitori să se afle la nişte înălţimi care nu le 
vor mai permite să comunice cu semenii lor?... 

— Sau în straturile cu duritate atât de mică încât 
nu vor mai putea să respire? adaugă Jan Harald. 

— Imaginaţi-vă Londra la înălţimea vârfului Mont 
Blanc! strigă maiorul Donellan. 

Şi, sprijinit pe picioarele-i puţin depărtate, cu 
capul lăsat pe spate, acest gentleman privea spre 
zenit, ca şi cum capitala Regatului Unit s-ar fi aflat 
printre nori. 

Pe scurt, acest lucru constituie un pericol public, 
cu atât mai îngrijorător cu cât toţi bănuiau deja care 
vor fi consecinţele modificării axei terestre. 

Intr-adevăr, era vorba nici mai mult, nici mai 
puţin, decât de-o schimbare de douăzeci şi trei de 
grade şi douăzeci şi opt de minute, schimbare ce 
trebuia să producă o deplasare considerabilă a mărilor, 
ca urmare a aplatizării Pământului la vechii poli. 

Era oare Pământul ameninţat cu perturbații 
asemănătoare celor ce s-au constatat recent la 


112 


Un pământ cu susu-n jos 


suprafaţa planetei Marte? Acolo, continente întregi, 
printre altele „Libia lui Schiaparelli”, au fost înghiţite, 
ceea ce ne indică culoarea albastru-închis, ce a înlocuit 
culoarea roşiatică. Tot acolo, şase sute de mii de 
kilometri pătraţi au fost modificaţi la nord, în timp ce în 
sud oceanele au părăsit întinsele regiuni pe care le 
ocupau în trecut. Şi, dacă nişte suflete caritabile şi-au 
făcut griji din cauza „sinistraţilor de pe Marte” şi au 
propus să se deschidă liste de subvenţii în favoarea 
lor, ce se va întâmpla când va trebui să ne neliniştim 
din cauza sinistraţilor de pe Pământ? 

Protestele începură deci să se facă auzite de 
peste tot, şi guvernul Statelor Unite fu somat să-şi 
exprime părerea. Dacă ne gândim bine, cel mai 
înţelept ar fi fost nici să nu se încerce experienţa, 
decât să ne expunem la catastrofele care, cu 
siguranţă, vor avea loc. Creatorul a făcut bine lucrurile. 
Nu era necesar ca o mână cutezătoare să intervină în 
opera sa. 

Iti vine să crezi? Existau oameni nesăbuiţi care 
glumeau cu lucruri atât de grave! 

„Uitaţi-vă la yankeii ăştia!” repetau ei. „Să înfigă 
Pământul pe-o altă axă! Dac-ar fi uzat-o pe asta, tot 
învârtindu-se pe ea de milioane de secole, poate ar fi 
fost necesar să fie schimbată aşa cum schimbi osia 
unei roţi sau a unei macarale! Dar nu este în stare la 
fel de bună ca în primele zile ale Creaţiei?” Ce să 
răspunzi la asta? 

Şi, auzind toate aceste proteste, Alcide Pierdeux 
încerca să ghicească natura şi direcţia izbiturii 
imaginate de J.T. Maston, ca şi punctul exact de pe 
glob unde aceasta se va produce. Când va afla acest 
secret, va putea şti care vor fi părţile sferoidului 
terestru amenințate. 


113 


Jules Verne 


S-a menţionat mai sus că temerile Vechiului 
Continent nu puteau fi împărtăşite de cel Nou, cel 
puţin de această porţiune cunoscută sub numele de 
America de Nord, care aparţine Confederației 
americane. Într-adevăr, oare este posibil ca 
preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi J.T. Maston, 
în calitatea lor de americani, să nu se fi gândit să 
ocrotească Statele Unite de  emersiunile sau 
imersiunile ce se vor produce din cauza schimbării 
axei, în diverse puncte din Europa, Asia, Africa, 
Oceania? Eşti yankeu sau nu eşti, şi toţi trei erau 
yankei neaoşi, yankei dintr-o bucată, cum se spusese 
despre Barbicane când şi-a elaborat proiectul de 
călătorie până la Lună. 

Evident, partea Noului Continent, cuprinsă între 
regiunile arctice şi Golful Mexicului, nu trebuia să se 
teamă deloc de lovitura ce va avea loc. Foarte probabil 
ca America să profite chiar de-o mărire considerabilă a 
teritoriului său. Într-adevăr, din bazinele abandonate 
de cele două oceane ce-o scaldă în prezent, cine ştie 
dacă nu va găsi să-şi anexeze tot atâtea noi provincii 
câte stele se aflau deja pe pânza steagului? 

„Da, fără îndoială! Dar”, repetau cei fricoşi, cei ce 
nu văd decât partea periculoasă a lucrurilor, „nimic nu 
este sigur aici pe Pământ! Şi dacă J.T. Maston s-a 
înşelat în calculele sale? Şi dacă preşedintele 
Barbicane va face o eroare, când le va pune în prac- 
tică? Asta poate să i se întâmple şi celui mai iscusit 
artilerist! Nu trimit întotdeauna proiectilul la ţintă, nici 
ghiuleaua în butoiul cu pulbere!” 

Este de înţeles că aceste nelinişti erau cu grijă 
întreţinute de delegaţii Puterile europene. Secretarul 
Dean Toodrink publică numeroase articole în acest 
sens şi dintre cele mai violente în Standard, Jan Harald 
în jurnalul suedez Aftenbladet, şi colonelul Boris Karcov 


114 


Un pământ cu susu-n jos 


în ziarul rusesc foarte răspândit Novoe-vremia. Chiar în 
America opiniile erau împărţite. Dacă republicanii, care 
sunt liberali,  rămaseră partizanii preşedintelui 
Barbicane, democrații, care sunt conservatori, se 
declarară împotriva lui. O parte din presa americană, 
în special Journal of Boston, Tribune din New York ş.a. 
ţineau hangul presei europene. In Statele Unite, după 
înfiinţarea agenţiilor de presă Associated Press şi 
United Press, ziarul a devenit un agent extraordinar de 
informații, deoarece prețul ştirilor locale sau străine 
depăşeşte anual şi de departe cifra de douăzeci de 
milioane de dolari. 

În zadar alte ziare, şi nu dintre cele mai puțin 
răspândite, vrură să riposteze în favoarea lui North 
Polar Practical Association! În zadar doamna 
Evangeline Scorbitt plăti, cu zece dolari rândul, articole 
de fond, articole satirice, unde-şi băteau joc de aceste 
pericole ce erau considerate simple aiureli! În zadar 
această văduvă înfocată încercă să demonstreze că 
nimic nu poate fi mai neadevărat decât ipoteza că J.T. 
Maston ar fi putut să facă o eroare de calcul! În cele 
din urmă, America, cuprinsă de teamă, înclină încetul 
cu încetul să se pună în întregime la unison cu Europa. 

De altfel, nici preşedintele Barbicane, nici 
secretarul Gun-Club-ului, nici chiar membrii Consiliului 
de administraţie nu catadicseau să răspundă. Lăsau 
lumea să vorbească şi nu-şi schimbaseră deloc 
obiceiurile. Se părea că nici nu erau preocupaţi de 
imensele pregătiri ce erau necesare unui astfel de 
proiect. Se preocupau ei de schimbarea opiniei 
publice, de dezaprobarea generală ce lua proporţii 
împotriva unui proiect primit la început cu atâta entuzi- 
asm? Nu se părea. 

În curând, cu tot devotamentul doamnei 
Evangeline Scorbitt, cu toţi banii investiţi pentru 


115 


Jules Verne 


apărarea lor, preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl 
şi J.T. Maston începură să devină persoane periculoase 
pentru securitatea celor două Lumi. Guvernul federal a 
fost somat, oficial, de către Puterile europene să 
intervină în afacere şi să-i interogheze pe iniţiatorii ei. 
Aceştia trebuiau să-şi facă publice mijloacele de-a 
acţiona, să declare prin ce procedeu aveau de gând să 
substituie noua axă celei vechi, ceea ce va permite să 
poţi să-ţi dai seama care vor fi consecinţele din punct 
de vedere al securităţii generale, să numească, în 
sfârşit, părţile de pe glob ce vor fi direct amenințate - 
într-un cuvânt, să afle tot ceea ce opinia publică nu 
ştia şi tot ceea ce ar fi dorit să ştie, din prudenţă. 

Guvernul de la Washington nu se lăsă rugat. 
Emoţia ce cuprinsese statele din nordul, centrul şi 
sudul Republicii nu-i permitea nici o ezitare. O comisie 
de anchetă, compusă din mecanici, ingineri, 
matematicieni, hidrografi, geografi, în număr de cinci- 
zeci, sub preşedinţia celebrului John H. Prestice, fu 
instituită prin decret pe data de 19 februarie, având 
depline puteri pentru a analiza proiectul şi, la nevoie, 
a-l interzice. 

Mai întâi, preşedintele Barbicane primi o 
înştiinţare să apară în faţa acelei Comisii. 

Preşedintele Barbicane nu se prezentă. 

Câţiva agenţi se duseră acasă la el pe Cleveland- 
Street nr. 95, la Baltimore. 

Preşedintele Barbicane nu se afla acolo. 

Unde era?... 

Nimeni nu ştia. 

Când plecase?... 

În urmă cu cinci săptămâni, pe 11 ianuarie, 
părăsise marele oraş şi chiar statul Maryland în 
tovărăşia căpitanului Nicholl. Unde se  duseseră 
amândoi?... Nimeni nu putea spune. 


116 


Un pământ cu susu-n jos 


Evident, cei doi membri ai Gun-Club-ului se 
îndreptau spre acea regiune misterioasă unde vor 
conduce pregătirile. Dar care putea fi acel loc?... 

Trebuie să înţelegem că lumea era interesată să-l 
afle, dacă voia să înăbuşe în faşă planul acestor 
ingineri periculoşi, cât mai era timp! 

Dezamăgirea produsă de plecare preşedintelui 
Barbicane şi a căpitanului Nicholl fu enormă. In curând, 
se produse un val de furie care creştea ca un flux de 
echinocţiu, împotriva administratorilor de la North 
Polar Practical Association. 

Dar exista o persoană ce trebuia să ştie unde se 
duseseră preşedintele Barbicane şi colegul său. O 
persoană care putea desigur să răspundă imensului 
semn de întrebare ce cuprindea suprafaţa globului. 

Această persoană era J.T. Maston. 

J.T. Maston fu chemat în faţa Comisiei de anchetă, 
prin grija lui John H. Prestice. 

J.T. Maston nu se prezentă. 

Oare şi el părăsise oraşul Baltimore? Se dusese 
să-şi ajute colegii în acel proiect ale cărui rezultate 
erau aşteptate cu o teamă de înţeles de lumea 
întreagă? 

Nu! J.T. Maston locuia la Balistic-Cottage la 
numărul 179, Franklin-Street, lucrând în continuu, 
relaxându-se în alte calcule, neîntrerupându-şi munca 
decât pentru câteva seri petrecute în saloanele 
doamnei Evangeline Scorbitt, în luxosul palat din New 
Park. 

Un agent a fost trimis de către preşedintele 
Comisiei de anchetă având ordin de a-l aduce. 

Agentul ajunse la locuinţa lui J.T. Maston, ciocăni 
la uşă, intră în hol şi fu primit destul de rău de negrul 
Fire-Fire, şi mai rău de către stăpânul casei. 


117 


Jules Verne 


Totuşi, J.T. Maston consideră că trebuie să 
răspundă la invitaţia de-a se prezenta în faţa Comisiei, 
şi, când se află în faţa anchetatorilor, nu le ascunse 
faptul că era foarte contrariat că trebuia să-şi întrerupă 
ocupațiile obişnuite. 

| se adresă o primă întrebare: 

Ştie secretarul Gun-Club-ului unde se află în 
prezent preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl? 

— Ştiu, răspunse J.T. Maston, cu o voce sigură, dar 
nu cred că sunt autorizat să spun acest lucru. 

O a doua întrebare: 

— Cei doi colegi se ocupau cu pregătirile pentru 
acea operaţiune de schimbare a axei terestre? 

— Acest lucru, răspunse J.T. Maston, face parte 
din secretul pe care trebuie să-l păstrez şi refuz să 
răspund. 

— Doreşte atunci să comunice Comisiei de 
anchetă în ce constă munca sa, pentru ca aceasta să 
hotărască dacă este posibil să autorizeze realizarea 
proiectelor Societăţii? 

— Nu, sigur că nu le voi comunica!... Mai bine le 
distrug!... Este dreptul meu de cetăţean liber al liberei 
Americi să nu comunic rezultatul muncii mele! 

— Nu contest, domnule Maston, că ai acest drept, 
spuse John H. Prestice, cu o voce gravă, ca şi cum ar fi 
răspuns în numele lumii întregi, dar poate că este de 
datoria dumneavoastră să vorbiţi ţinând seama de 
emoția generală, pentru a pune capăt groazei 
populațiilor terestre! 

J.T. Maston nu credea că este de datoria lui. Nu 
avea decât o datorie, aceea de-a păstra tăcerea, deci 
va tăcea. 

Cu toate insistenţele lor, cu toate rugăminţile, în 
ciuda amenințărilor, membrii Comisiei de anchetă nu 
putură obţine nimic din partea bărbatului cu cârligul de 


118 


Un pământ cu susu-n jos 


fier. Niciodată, nu! Niciodată nu şi-ar fi imaginat că o 
încăpățânare atât de tenace ar încăpea într-un craniu 
de gutapercă! 

J.T. Maston plecă aşa cum venise, şi este inutil să 
mai insistăm asupra faptului că a fost felicitat pentru 


atitudinaa nhi curainacă da cătra daamna Evannaline 


Jules Verne 


Preşedintele Barbicane nu se afla acolo. Unde era?... 


Când se află rezultatul înfăţişării lui J.T. Maston în 
faţa anchetatorilor Comisiei, indignarea publică luă 
nişte forme într-adevăr alarmante pentru securitatea 
acestui artilerist la pensie. 

Presiunea asupra  înalţilor reprezentanți ai 
guvernului federal era enormă, intervenția delegaților 
şi a opiniei publice atât de violentă, încât ministrul de 
Stat John S. Wright trebui să ceară colegilor săi 
autorizaţia de-a acţiona manu militari. 

Pe 13 martie, seara, J.T. Maston era în biroul său, 
absorbit în cifrele sale, când soneria telefonului răsună 
cu nervozitate. 

— Alo!... Alo!... murmură membrana magnetică, 
agitată de-un glas tremurat ce dovedea o foarte mare 
nelinişte. 

— Cine-i acolo? întrebă J.T. Maston. 

— Doamna Scorbitt. 

— Ce doreşte doamna Scorbitt? 

— Să te pun în gardă!... Am fost informată că, în 
chiar această seară... 

Fraza încă nu ajunse bine în urechile lui J.T. 
Maston, când uşa căsuţei sale fu dărâmată cu lovituri 
de umăr. 

Pe scara ce ducea în cabinetul său de lucru se 
auzea o zarvă extraordinară. O voce reproşa ceva. Alte 
voci încercau s-o facă să tacă. Apoi se auzi un corp 
căzând. 


120 


Un pământ cu susu-n jos 


Era negrul Fire-Fire, care se rostogolea din treaptă 
în treaptă, după ce încercase în zadar să apere home- 
ul stăpânului său împotriva agresorilor. 

După un moment, uşa biroului se făcu ţăndări şi 
apăru un comisar de poliţie, urmat de câţiva agenţi. 

Acest comisar avea ordin de-a face o percheziţie 
în casă, de-a pune mâna pe hârtiile lui J.T. Maston şi pe 
persoana sa. 

Năvalnicul secretar al Gun-Club-ului înşfacă un 
revolver şi ameninţă agenţii cu cele şase gloanţe. 

Într-o secundă, datorită numărului adversarilor, fu 
dezarmat şi i se luară hârtiile acoperite cu cifre şi 
formule ce-i acopereau biroul. 

Deodată, scăpând printr-o mişcare rapidă, J.T. 
Maston apucă un carnet care, probabil, cuprindea 
totalitatea calculelor sale. 

Agenţii se repeziră să i-l smulgă, o dată cu viaţa, 
dacă era nevoie... 

Dar, cu rapiditate, J.T. Maston reuşi să deschidă 
carnetul, rupse ultima pagină şi, fulgerător, înghiţi 
această pagină ca pe-o simplă pilulă. 

— Acum, veniţi s-o luaţi! strigă el aşa cum 
strigase Leonida la Thermopile. 

O oră mai târziu, J.T. Maston era încarcerat în 
închisoarea din Baltimore. 

Şi era, fără îndoială, lucrul cel mai bun ce i s-ar fi 
putut întâmpla, căci populaţia s-ar fi dedat la excese 
regretabile asupra persoanei sale pe care poliţia n-ar fi 
fost capabilă să le oprească. 


121 


Jules Verne 


XI - CE SE AFLĂ ÎN CARNETUL LUI J.T. 
MASTON ŞI CE NU SE MAI AFLA 


Carnetul, confiscat de poliţia din Baltimore, avea 
vreo treizeci de pagini, umplute cu formule, ecuaţii, în 
sfârşit, cu cifre ce constituiau ansamblul calculelor lui 
J.T. Maston. Era vorba despre lucrări de mecanică 
superioară ce nu puteau fi apreciate decât de 
matematicieni. Aici figura chiar formula forţelor vii - V? 
- VO = 2 gr? (1/r-l/ro) - ce se folosise pentru a rezolva 
problema călătoriei de la Pământ la Lună şi, în plus, 
conţinea şi expresiile în legătură cu atracţia Lunii. 

Pe scurt, vulgul n-ar fi înţeles nimic din toate 
astea. Aşa că se consideră că este bine să i se facă 
cunoscute doar datele generale şi rezultatele de care 
se preocupa cu ardoare lumea întreagă de câteva 
săptămâni încoace. 

Şi au fost date ziarelor spre publicare, de îndată 
ce savanții Comisiei de anchetă luară cunoştinţă de 
formulele celebrului calculator... lar toate ziarele 
publice, fără deosebire de culoare politică, le aduseră 
la cunoştinţă populațiilor. 

Mai întâi, nu avură loc dezbateri despre lucrările 
lui J.T. Maston. O problemă corect enunțată este pe 
jumătate rezolvată, se spune, iar aceasta era 
remarcabilă. De altfel, calculele fuseseră făcute cu 
prea multă precizie pentru ca vreun membru al 
Comisiei de anchetă să se gândească să pună la 
îndoială exactitatea şi consecinţele lor. Dacă 
operaţiunea era dusă la bun sfârşit, axa terestră va fi 
fără doar şi poate modificată, şi catastrofele prevăzute 
vor avea loc în totalitate. 


122 


Un pământ cu susu-n jos 


Jules Verne 


Agenţii se repeziră să i-l smulgă, o dată cu viața, dacă 
5 era nevoie... 
„NOTA 
redactată prin grija Comisiei de anchetă din 
Baltimore, pentru a fi comunicată ziarelor, revistelor şi 
magazinelor celor două lumi. 


Efectul urmărit de Consiliul de administraţie al lui 
North Polar Practical Association şi care are drept scop 
înlocuirea vechii axe cu o axă nouă de rotaţie este 
obţinut cu ajutorul reculului unui instrument fixat într- 
un punct determinat al Pământului. Dacă partea de jos 
a acestui instrument este sudată în sol, fără îndoială că 
reculul acestuia se va transmite întregii mase a 
planetei noastre. 

Instrumentul adoptat de inginerii Societăţii nu 
este altceva decât un tun gigantic, al cărui efect ar fi 
nul dacă s-ar trage în plan vertical. Pentru a produce 
efectul maxim, trebuia îndreptat orizontal spre nord 
sau spre sud, şi această ultimă direcţie a fost aleasă 
de către Barbicane and Co. În aceste condiţii, reculul 
produce o lovitură a Pământului, spre nord, lovitură 
asemănătoare cu cea a unei bile de biliard «tăiată» cu 
fineţe.” 


Într-adevăr, acest lucru îl prevăzuse şi Alcide 
Pierdeux. 


„De îndată ce proiectilul este lansat, centrul 
Pământului se deplasează, urmând o direcţie paralelă 
cu direcţia loviturii, ceea ce ar putea duce la 
schimbarea planului orbitei şi, deci, a duratei anului. 
Dar într-o măsură atât de mică încât trebuie 
considerată ca absolut neglijabilă. In acelaşi timp, 
Pământul va căpăta o mişcare de rotaţie în jurul unei 


124 


Un pământ cu susu-n jos 


axe situate în planul Ecuatorului, şi rotația sa s-ar face 
de acum încolo pe această nouă axă, dacă mişcarea 
de rotaţie n-ar fi existat înainte de lovitură. 

Or, această mişcare există în jurul liniei polilor şi, 
combinându-se cu rotația accesorie produsă de recul, 
va da naştere unei noi axe, al cărei pol se va îndepărta 
de vechiul cu o cantitate x. Pe de altă parte, dacă 
tragerea este efectuată în momentul în care punctul 
vernal’, una din cele două intersecţii ale Ecuatorului 
cu ecliptica, se află la nadirul*? punctului de tir, şi dacă 
reculul este destul de puternic pentru a deplasa 
vechiul Pol cu 23*28' noua axă terestră devine 
perpendiculară pe planul orbitei sale, aproape la fel ca 
pentru planeta Jupiter. 

Ştim care vor fi consecinţele acestei 
perpendicularităţi, pe care preşedintele Barbicane a 
crezut de cuviinţă să le comunice în şedinţa din 22 
decembrie. 

Dar, date fiind masa Pământului şi forţa mişcării 
sale de rotaţie, se poate concepe oare o gură de foc 
atât de mare, încât reculul său să fie capabil să 
producă o modificare în poziţia polului actual, şi mai 
ales de-a valoare de 23*28'? 

Da, dacă un tun sau o serie de tunuri sunt 
construite cu dimensiuni cerute de legile mecanicii, 
sau dacă inventatorii s-ar afla în posesia unui exploziv 
de-o forţă destul de mare pentru a imprima 
proiectilului viteza necesară unei asemenea deplasări. 

Dacă luăm ca tip tunul de douăzeci şi şapte de 
centimetri al Marinei franceze (model 1875), ce 


31 Punct de intersecţie a eclipticii cu ecuatorul ceresc, în care 
soarele se află la echinocțiul de primăvară. 

32 Punct de pe bolta cerească, opus zenitului, situat la 
intersecţia verticalei locului la care ne referim cu emisfera 
cerească inferioară. 


125 


Jules Verne 


lansează un proiectil de o sută optzeci de kilograme, 
cu o viteză de cinci sute de metri pe secundă, dând 
acestei guri de foc dimensiunile de o sută de ori mai 
mari, adică de un milion de ori mai mari în volum, va 
putea lansa un proiectil de o sută optzeci de mii de 
tone. Dacă, în plus, explozibilul va fi destul de puternic 
pentru a imprima proiectilului o viteză de cinci mii şase 
sute de ori mai mare decât vechea pulbere de puşcă, 
rezultatul căutat ar fi obţinut. Într-adevăr, cu o viteză 
de două mii opt sute de kilometri pe secundă, nu 
trebuie să te temi că proiectilul va întâlni din nou 
Pământul, reducând lucrurile în starea lor iniţială. 

Ei bine, din nenorocire pentru securitatea terestră, 
oricât de extraordinar ar părea, J.T. Maston şi colegii 
săi se află chiar în posesia acestui exploziv de-o putere 
aproape infinită şi a cărui pulbere, întrebuințată pentru 
a lansa ghiuleaua Columbiadului spre Lună, ne-ar 
putea da doar o idee vagă. Căpitanul Nicholl l-a 
descoperit. Care sunt substanţele care intră în 
compoziţia sa? Nu găsim decât vagi urme în carnetul 
lui J.T. Maston, care se mărgineşte a numi acest 
exploziv „meli-melinită”. Tot ce ştim este că se obţine 
dintr-un amestec de substanţe organice şi acid azotic. 
Un anumit număr de radicali monovalenţi se substituie 
aceluiaşi număr de atomi de hidrogen, obținându-se, 
astfel, un explozibil care, asemeni fulmicotonului, este 
format prin combinaţia şi nu prin simplul amestec de 
elemente care ard şi altele ce ajută arderea. 

Pe scurt, oricare ar fi acest exploziv, cu puterea 
pe care-o are, mai mult decât necesară pentru a 
arunca un proiectil cântărind o sută optzeci de mii de 
tone în afara atracției terestre, este evident că reculul 
pe care-l va imprima tunului va produce următoarele 


33 Viteză ce-ar fi necesară să ajungi într-o secundă de la Paris la 
Sankt-Petesburg (n.a.). 


126 


Un pământ cu susu-n jos 


efecte: schimbarea axei, deplasarea Polului cu 23*28', 
perpendicularitatea noii axe pe planul eclipticii. De aici 
rezultă toate catastrofele atât de temute, pe drept, de 
către locuitorii Pământului. 

Totuşi, umanitatea are o şansă să scape de 
consecinţele unei operaţiuni care trebuie să producă 
astfel de modificări în condițiile geografice şi 
climatologice ale globului terestru. 

Este oare posibilă fabricarea unui tun cu 
dimensiuni de un milion de ori mai mare decât volumul 
celui de douăzeci şi şapte de centimetri? Oricare ar fi 
progresele industriei metalurgice ce a construit 
podurile peste fluviile Tay şi Forth, viaductul Garabit şi 
turnul Eiffel, este oare posibil ca inginerii să producă 
acest instrument gigantic, fără a vorbi despre 
proiectilul de o sută optzeci de mii de tone care va 
trebui lansat în spaţiu? 

Îndoiala ne este permisă. Acesta este, evident, 
unul din motivele pentru care tentativa lui Barbicane 
and Co. nu prea are şanse de reuşită. Dar situaţia este 
încă deosebit de îngrijorătoare, deoarece se pare că 
noua Societate s-a pus deja pe treabă. 

Vrem să se ştie că numiții Barbicane şi Nicholl au 
părăsit oraşul Baltimore şi America. Au plecat de mai 
bine de două luni! Unde s-au dus?... Mai mult ca sigur, 
în acel loc necunoscut de pe glob, unde totul este 
pregătit pentru a încerca realizarea planului lor. 

Care este acel loc? Nu ştim şi, prin urmare, ne 
este imposibil să pornim după acei îndrăzneţi 
«răufăcători» (síc!) care vor să zdruncine din temelii 
lumea, sub pretextul exploatării, în profitul lor, a unor 
noi zăcăminte de cărbuni. 

Evident că acest loc era indicat pe ultima pagină 
din carnetul lui J.T. Maston, care rezuma toate lucrările 
sale, mai mult ca sigur. Dar această pagină a fost 


127 


Jules Verne 


înghițită de complicele lui Impey Barbicane, şi acest 
complice, încarcerat acum în închisoarea din 
Baltimore, refuză cu desăvârşire să vorbească. 

Aceasta-i situaţia. Dacă preşedintele Barbicane 
reuşeşte să fabrice tunul său monstruos şi proiectilul, 
într-un cuvânt, dacă operaţiunea sa se va desfăşura în 
condiţiile deja enunțate, va modifica vechea axă, şi 
peste şase luni Pământul va fi supus consecinţelor 
acestei «tentative de neiertat>» (sic). 

Într-adevăr a fost aleasă o dată pentru ca 
tragerea să aibă efectul scontat, dată la care lovitura 
imprimată elipsoidei terestre va produce o intensitate 
maximă. 

Data este 22 septembrie, douăsprezece ore după 
trecerea Soarelui la meridianul locului X. 

Aceste circumstanțe fiind cunoscute: 1. că 
tragerea se va face cu un tun de un milion de ori mai 
mare decât tunul de douăzeci şi şapte de centimetri; 2. 
că acest tun va fi încărcat cu un proiectil de o sută 
optzeci de mii de tone; 3. că acest proiectil va avea o 
viteză iniţială de două mii opt sute de kilometri; 4. că 
tragerea va avea loc pe 22 septembrie, douăsprezece 
ore după trecerea Soarelui peste meridianul locului. 
Putem deduce de aici care este locul X unde se va face 
operaţiunea? 

«Evident, nu!» au răspuns comisarii anchetatori. 

Într-adevăr, nimic nu poate permite calcularea 
punctului X, deoarece, în calculele lui J.T. Maston, 
nimic nu indica în care loc de pe glob va trece noua 
axă, în alţi termeni, în ce loc se vor situa noii Poli ai 
Pământului. La 23*28' de cel vechi, bine! Dar pe ce 
meridian, este absolut imposibil de-a stabili acest 
lucru. 

Aşadar, imposibil de-a şti care vor fi teritoriile ce 
vor cobori sau se vor înălța. Anume, ca urmare a 


128 


Un pământ cu susu-n jos 


denivelării oceanelor, care vor fi continentele 
transformate în mări şi care mările transformate în 
continente. 

Şi totuşi, această denivelare va fi extrem de 
considerabilă, dacă ne raportăm la calculele lui J.T. 
Maston. După lovitură, suprafaţa mării va lua forma 
unui elipsoid de revoluţie în jurul noii axe polare şi 
nivelul stratului lichid se va schimba aproape peste tot 
pe glob. 

Într-adevăr, intersectarea nivelului vechi al mării 
cu nivelul nou al mării, două suprafeţe de revoluţie 
egale ale căror axe se întâlnesc, va fi compusă din 
două curbe plane, ale căror două planuri vor trece 
printr-o perpendicularitate pe planul celor două axe 
polare, şi respectiv prin cele două bisectoare ale 
unghiului celor două axe polare. (Text luat direct din 
carnetul calculatorului.) 

De aici rezultă că denivelarea maximă poate 
atinge o supraînălţare sau o coborâre de 8.415 metri, 
în raport cu vechiul nivel, şi că în anumite puncte de 
pe glob, diverse teritorii vor fi coborâte sau 
supraînălţate cu această cantitate în raport cu cel nou. 
Această cantitate va diminua gradual până la liniile de 
demarcaţie, împărțind globul în patru segmente, la 
limita cărora denivelarea va deveni nulă. 

Trebuie să remarcăm, de asemenea, că vechiul 
Pol va fi el însuşi înghiţit sub mai mult de 3.000 de 
metri de apă, deoarece se află la o mai mică distanţă 
de centrul Pământului, ca urmare a  aplatizării 
sferoidului. Aşadar, domeniul obţinut de North Polar 
Practical Association ar trebui să fie inundat şi, în 
consecinţă, de neexploatat. Dar acest lucru a fost 
prevăzut de Barbicane and Co.; considerații 
geografice, rezultate din ultimele descoperiri, permit 
să ajungem la concluzia că la polul arctic există un 


129 


Jules Verne 


podiş a cărui altitudine este mai mare de 3.000 de 
metri. 

Nu trebuie să ne facem iluzii că vom determina 
punctele de pe glob unde denivelarea va atinge 8.415 
metri, şi deci teritoriile care vor avea de suferit în urma 
consecinţelor dezastruoase. Nici calculatorii cei mai 
ingenioşi nu vor reuşi. In această situaţie se află o 
necunoscută pe care nici o formulă nu o poate afla. 
Este amplasarea precisă a punctului x acolo unde se 
va produce tirul şi, ca urmare, lovitura... Or, acest x 
este secretul iniţiatorilor acestei deplorabile afaceri. 

Aşadar, pentru a rezuma, locuitorii Pământului, 
sub orice latitudine ar trăi, sunt direct interesaţi să afle 
acest secret, pentru că sunt direct ameninţaţi de 
uneltirile lui Barbicane and Co. 

Sfătuim, prin urmare, pe locuitorii Europei, Africii, 
Asiei, Americii, Australasiei şi Oceaniei să fie atenţi la 
toate lucrările de balistică, precum topirea de tunuri, 
fabricarea de pulberi şi proiectile, ce-ar putea fi făcute 
pe teritoriile lor, să observe de asemenea prezenţa 
oricărui străin a cărui sosire poate apărea suspectă şi 
să avertizeze imediat pe membrii Comisiei de anchetă, 
la Baltimore, Maryland, U.S.A. 

să ne ajute Cel de Sus ca această descoperire să 
ne parvină înainte de 22 septembrie a.c., dată care 
ameninţă să deranjeze ordinea stabilită în sistemul 
terestru.” 


130 


Un pământ cu susu-n jos 


XII - ÎN CARE J.T. MASTON CONTINUĂ 
EROIC SĂ TACĂ 


Aşadar, după tunul folosit pentru a lansa un 
proiectil de pe Pământ pe Lună, tunul folosit pentru a 
modifica axa terestră! Tunul! Oare aceşti artilerişti ai 
Gun-Club-ului nu au altceva în cap? Sunt oare cuprinşi 
de nebunia „tunismului intensiv”? Tunul, „ultima 
ration” în această lume! Acest instrument brutal este 
suveranul universului? Aşa cum canonul reglează 
teologia, regele tun este supremul regulator al legilor 
industriale şi cosmologice? 

Da! Trebuie să mărturisim, tunul era instrumentul 
ce trebuia să vină în minte preşedintelui Barbicane şi a 
colegilor săi. Nu degeaba şi-au consacrat toată viaţa 
balisticii. După Columbiadul din Florida, trebuiau să 
ajungă la tunul monstruos din... din locul x. Şi oare nu-i 
auziţi deja strigând răsunător: 

— Indreptaţi spre Lună... Tunul unu... Foc! 

— Schimbaţi axa Pământului... Tunul doi... Foc! 

În acelaşi timp, tare ar fi vrut să strige cu toţii, 
arătând spre Gun-Club. 

— Ţintă balamucul... Tunul trei... Foc! 

Într-adevăr, operaţia lor justifica titlul acestui 
roman. Nu degeaba a fost intitulat „Cu susu-n jos” şi 
nu „Claie peste grămadă”, căci fără cap şi fără coadă, 
aşa cum spune Alcide Pierdeux, va rezulta „o 
harababură generală”! 

Oricum, publicarea notei redactată de Comisia de 
anchetă a produs un efect pe care nimeni nu-l putea 
bănui. Trebuie să înţelegem că ce spunea aceasta nu 
avea nimic liniştitor. Din calculele lui J.T. Maston 
rezulta că problema mecanică fusese rezolvată în 


131 


Jules Verne 


toate detaliile. Experimentul întreprins de preşedintele 
Barbicane şi de căpitanul Nicholl era clar - va produce 
o modificare, dintre cele mai regretabile, în mişcarea 
de rotaţie diurnă. O nouă axă o va schimba pe cea 
veche... Şi cunoaştem consecinţele acestei schimbări. 

Opera firmei Barbicane and Co. fu deci definitiv 
judecată, blestemată, supusă dezaprobării generale. În 
Vechiul ca şi în Noul Continent, membrii Consiliului din 
North Polar Practical Association nu mai aveau decât 
adversari. Rar se mai găseau câţiva partizani printre 
persoanele exaltate din Statele Unite. 

Într-adevăr, din punctul de vedere al securităţii lor 
personale, preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl 
procedaseră cu înţelepciune când părăsiseră oraşul şi 
America. Avem motive temeinice de a crede că li s-ar fi 
întâmplat o nenorocire. Nu poţi ameninţa în masă o 
mie patru sute de milioane de locuitori, nu poţi să le 
tulburi  obişnuinţele printr-o schimbare adusă 
condiţiilor de viaţă de pe Pământ şi să-i nelinişteşti în 
chiar existenţa lor, provocând o catastrofă universală, 
fără urmări neplăcute. 

Cum de reuşiseră cei doi colegi din Gun-Club să 
dispară, fără să lase vreo urmă? Cum oare materialul şi 
personalul necesare unei astfel de operaţiuni au putut 
dispărea, fără ca nimeni să observe? Sute de vagoane, 
dacă le transportaseră pe calea ferată, sute de vase, 
dacă o făcuseră pe mare, nu ar fi fost de-ajuns pentru 
a transporta încărcăturile de metal, cărbune şi meli- 
melinită. Este de neînțeles cum această plecare a avut 
loc pe ascuns. Cu toate acestea, se întâmplase. Pe de 
altă parte, după o anchetă serioasă, s-a văzut că nici o 
comandă nu fusese trimisă uzinelor metalurgice, nici 
fabricilor de produse chimice din cele două Lumi. Că 
acest lucru nu poate fi expediat, fie! Se va explica în 
viitor... Dacă va mai exista un viitor! 


132 


Un pământ cu susu-n jos 


Totuşi, dacă preşedintele Barbicane şi căpitanul 
Nicholl, dispăruţi în mod misterios, erau la adăpost de 
un pericol imediat, colegul lor J.T. Maston, în mod 
corect încarcerat, putea să se teamă de represaliile 
publicului Aş! Nici nu-l interesa! Ce încăpățânat 
nemaipomenit acest calculator! Era de fier, ca şi 
antebraţul său. Nimic nu-l va face să cedeze! 

Din celula pe care-o ocupa în închisoarea din 
Baltimore, secretarul general al Gun-Club-ului se 
cufunda din ce în ce mai mult în contemplarea 
îndepărtată a colegilor pe care nu putuse să-i urmeze. 
Parcă-i şi vedea pe preşedintele Barbicane şi pe 
căpitanul Nicholl pregătindu-şi operaţiunea gigantică, 
în acel punct necunoscut de pe glob, unde nimeni nu-i 
va deranja. Îi vedea construind enormul instrument, 
amestecând meli-melinita, turnând proiectilul pe care 
Soarele îl va număra în curând printre micile-i planete. 
Acest nou astru va purta numele fermecător de 
Scorbitta, omagiu de amabilitate şi de stimă pentru 
bogata capitalistă din New Park. Şi J.T. Maston calcula 
zilele, prea scurte, pe gustul său, ce-l apropiau de data 
fixată pentru tragere. 

Era deja începutul lui aprilie. Peste două luni şi 
jumătate, astrul zilei, după ce se va opri la solstiţiu pe 
Tropicul Racului, va retrograda spre Tropicul 
Capricornului. Trei luni mai târziu, va traversa linia 
ecuatorială la echinocțiul de toamnă. Şi atunci, vor lua 
sfârşit aceste anotimpuri ce, de milioane de ani, 
alternează atât de regulat şi atât de „prostesc” în 
decursul fiecărui an terestru. Pentru ultima dată, în 
anul 189..., sferoidul va fi supus acestei inegalităţi a 
zilelor şi a nopţilor. Nu va mai fi decât acelaşi număr 
de ore între răsăritul şi apusul Soarelui pe orice 
latitudine a globului. 


133 


Jules Verne 


De fapt, era o operă măreaţă, supraomenească, 
divină. J.T. Maston uitase de domeniul arctic şi de 
exploatarea zăcămintelor de cărbuni de la vechiul Pol, 
nu mai vedea decât consecinţele cosmografice ale 
operaţiunii. Scopul principal al noii Societăţi se 
pierdea, în comparaţie cu transformările ce urmau să 
schimbe faţa lumii. 

Dar... lumea nu prea dorea să-şi schimbe faţa! 
Această faţă era le fel de tânără ca şi în ziua în care 
Dumnezeu i-a dat-o în primele ore ale Creaţiei)! 

J.T. Maston, singur şi fără apărare în celula lui, 
continua să reziste tuturor presiunilor ce se exercitau 
asupra sa. Membrii Comisiei de anchetă veneau zilnic 
să-l viziteze, însă nu puteau obţine nimic de la el. John 
H. Prestice avu atunci ideea să folosească o influenţă 
ce avea şanse de reuşită mai bune ca ale lor, cea a 
doamnei Evangeline Scorbitt. Toată lumea cunoştea 
devotamentul de care dădea dovadă această 
respectabilă văduvă, când era vorba de 
responsabilitatea lui J.T. Maston, şi ce interes 
nemărginit îi purta celebrului calculator. 

Aşadar, după ce comisarii deliberară, doamna 
Evangeline Scorbitt fu autorizată să-l vadă pe prizonier 
de câte ori dorea. Nu era şi ea, la fel ca ceilalţi locuitori 
ai globului, ameninţată de reculul tunului monstruos? 
Oare palatul său din New Park va fi mai cruțat în 
catastrofa finală decât bordeiul celui mai umil vânător 
sau cortul indienilor din prerie? Viaţa sa nu era la fel de 
ameninţată ca şi cea a ultimului samoed sau a celui 
mai neînsemnat băştinaş din Pacific? lată ce încercă s- 
o facă să înţeleagă preşedintele Comisiei, iată de ce fu 
rugată să se folosească de toată influenţa sa pe lângă 
J.T. Maston. 

Dacă acesta se hotăra să vorbească, să spună în 
ce loc preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl şi, 


134 


Un pământ cu susu-n jos 


desigur, numerosul personal pe care-l luaseră cu ei îşi 
făceau pregătirile, încă va mai fi timp pentru a pleca în 
căutarea lor, a le găsi urmele, a pune capăt chinurilor, 
neliniştii şi groazei umanităţii. 

Doamna Evangeline Scorbitt avu deci acces în 
închisoare. Ceea ce dorea mai presus decât orice era 
să-l revadă pe J.T. Maston, smuls de mâinile poliţiştilor 
din confortul căsuţei sale. 

Dar însemna să n-o cunoaşteţi bine pe energica 
Evangeline dacă o credeaţi sclava slăbiciunilor 
omeneşti! Şi, pe 9 aprilie, dacă vreo ureche indiscretă 
ar fi ascultat la uşa celulei, prima oară când doamna 
Evangeline Scorbitt pătrunse acolo, iată ce-ar fi auzit 
aceasta, cu surprindere: 

— În sfârşit, dragă Maston, te revăd! 

— Dumneata, doamnă Scorbitt? 

— Da, prietene, după patru săptămâni, patru lungi 
săptămâni de despărţire... 

— Mai exact douăzeci şi opt de zile, cinci ore şi 
patruzeci şi cinci de minute, răspunse J.T. Maston, 
după ce se uită la ceas. 

— În sfârşit, iată-ne din nou împreună!... 

— Dar cum de te-au lăsat să ajungi până la mine, 
dragă doamnă Scorbitt? 

— Cu condiţia să folosesc influenţa afecțiunii mele 
fără margini asupra celui care face obiectul ei! 

—  Cum!... Evangeline! strigă J.T. Maston. Ai 
consimţit să-mi dai astfel de sfaturi?... Ţi-a trecut prin 
cap că mi-aş putea trăda colegii?... 

— Eu? Dragă Maston!... Aşa de prost mă judeci?... 
Eu să te rog să-ţi sacrifici onoarea în schimbul 
siguranţei?... Eu... să te îndemn la un act care ar fi 
ruşinea unei vieţi consacrate în întregime celor mai 
înalte speculaţii ale mecanicii superioare? 


135 


Jules Verne 


— Bine, doamnă Scorbitt! Regăsesc în dumneata 
pe generoasa acţionară a Societăţii noastre! Nu... 
niciodată nu m-am îndoit de sufletul dumitale generos! 

— Mulţumesc, dragă Maston! 

— În ceea ce mă priveşte, să divulg opera noastră, 
să dezvălui în ce punct al globului va avea loc tragerea 
noastră prodigioasă, să vând, ca să spun aşa, acest 
secret pe care am putut din fericire să-l ascund în 
adâncurile mele, să permit acestor barbari să 
pornească în urmărirea prietenilor noştri, să întrerup 
nişte lucrări care vor deveni gloria şi sfârşitul nostrul!... 
Mai bine să mor! 

— Sublime Maston! răspunse doamna Evangeline 
Scorbitt. 

Într-adevăr, aceste două fiinţe atât de unite de 
acelaşi entuziasm şi la fel de nesăbuite şi una, şi alta, 
erau făcute, de altfel, pentru a se înţelege. 

— Nu, niciodată nu vor afla numele ţării pe care 
calculele mele au desemnat-o şi a cărei celebritate o 
va face nemuritoare! adăugă J.T. Maston. Pot să mă 
ucidă, dacă vor, dar nu-mi vor putea smulge secretul! 

— Şi să mă omoare şi pe mine cu dumneata! 
strigă doamna Evangeline Scorbitt. Şi eu voi rămâne 
mută. 

— Din fericire, dragă Evangeline, ei nu ştiu că deţii 
acest secret! 

— Crezi, deci, dragă Maston, că aş fi capabilă să-l 
dezvălui, pentru că sunt doar o femeie? Să-i trădez pe 
colegii noştri şi pe dumneata?... Nu, prietene, nu! Dacă 
aceşti făţarnici ridică împotriva dumitale populaţia 
oraşelor şi a satelor, dacă lumea întreagă va pătrunde 
pe uşa acestei celule pentru a te smulge de aici, ei 
bine, voi fi aici şi vom avea cel puţin consolarea să 
murim împreună... 


136 


Un pământ cu susu-n jos 


Şi, dacă acest lucru ar fi fost o consolare, J.T. 
Maston putea oare să viseze o alta mai dulce încât să 
moară în braţele doamnei Evangeline Scorbitt? 

Aşa lua sfârşit conversaţia lor, de fiecare dată 
când admirabila doamnă venea să-l viziteze pe 
prizonier. 

Şi când comisarii anchetatori o interogau asupra 
rezultatelor acestor întrevederi, ea răspundea: 

— Nimic încă! Poate, cu timpul, voi obţine în 
sfârşit... 

Oh! şiretenie de femeie! 

„Cu timpul”, spunea ea. Dar acest timp înainta cu 
paşi gigantici. Săptămânile treceau ca zilele, zilele ca 
orele, orele ca minutele. 

Era luna mai. Doamna Evangeline Scorbitt nu 
obținuse nimic de la J.T. Maston, şi acolo unde această 
femeie atât de influentă eşuase, nimeni altul nu putea 
spera să reuşească. Trebuiau să se resemneze să 
aştepte lovitura fatală, fără a se ivi vreo şansă de-a o 
împiedica? 

Ei bine, nu! În astfel de momente, resemnarea 
este inacceptabilă! Aşa că delegaţii Puterilor europene 
deveniră mai insistenţi ca niciodată. Între ei şi membrii 
Comisiei de anchetă, ce fură direct atacați, avu loc un 
duel continuu. Însuşi flegmaticul Jacques Jansen care, 
în ciuda placidităţii olandeze, îi copleşea zilnic cu 
reproşuri. Colonelul Boris Karcov avu chiar un duel cu 
secretarul sus-numitei Comisii, în cursul căruia îşi răni 
doar uşor adversarul, în ceea ce-l priveşte pe maiorul 
Donellan, chiar dacă nu se bătea nici cu arma de foc, 
nici cu arma albă, ceea ce-i contrar uzanțelor britanice 
cel puţin, asistat de secretarul său Dean Toodrink, 
schimbă câţiva pumni buni într-o partidă de box cu 
William S. Forster, imperturbabilul angrosist de morun, 


137 


Jules Verne 


omul de paie al lui North Polar Practical Association, 
care, de altfel, nu ştia nimic despre afacere. 

In realitate, lumea întreagă se aliase pentru a-i 
face pe americanii din Statele Unite responsabili de 
actele unuia dintre cei mai geniali copii ai lor - Impey 
Barbicane. Se zvonea, nici mai mult, nici mai puţin, că 
vor fi retraşi ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari 
acreditaţi pe lângă acest guvern imprudent de la 
Washington şi că i se va declara război. 

Sărmane State Unite! Nu şi-ar fi dorit decât să 
pună mâna pe Barbicane and Co. In zadar răspunseră 
guvernelor Puterilor din Europa, Asia, Africa şi Oceania 
că acestea aveau mână liberă să-i aresteze oriunde s- 
ar afla, nici nu erau ascultate. Dar, până una, alta, 
imposibil să se descopere în ce loc preşedintele şi 
colegul său se ocupau cu pregătirea groaznicei 
operaţiuni. 

La care Puterile străine răspundeau: 

— II deţineţi pe J.T. Maston, complicele lor! J.T. 
Maston ştie totul despre Barbicane. Deci, faceţi-l să 
vorbească pe J.T. Maston. 

să-l facă să vorbească pe J.T. Maston! Mai 
degrabă ar fi smuls o vorbă din gura lui Harpocrate, 
zeul Tăcerii, sau şefului surdomut al Institutului din 
New York. 

Şi atunci, deoarece exasperarea crescuse o dată 
cu  neliniştea universală, câţiva oameni practici 
aduseră aminte că tortura din Evul Mediu avea totuşi 
ceva bun - cutia de lemn în care se strângeau labele 
picioarelor, jupuirea cu un cleşte înroşit în foc a 
mamelelor, plumbul topit, foarte eficace pentru 
dezlegarea limbilor celor mai rebele, uleiul clocotit, 
cadrul de lemn, legarea prizonierului cu o frânghie şi 
aruncarea lui în apă etc. De ce să nu ne servim de 
aceste mijloace pe care justiţia de altădată nu ezita să 


138 


Un pământ cu susu-n jos 


le folosească în circumstanţe mai puţin grave şi pentru 
cazuri speciale ce nu interesau decât indirect masele? 

Dar, trebuie să recunoaştem, aceste mijloace, 
îndreptăţite de moravurile de altădată, nu mai puteau 
fi folosite la sfârşitul unui secol de blândeţe şi 
toleranţă, a unui secol atât de marcat de omenie ca 
secolul al XIX-lea, caracterizat de inventarea 
mitralierei, a gloanțelor de şapte milimetri şi cu o 
bătaie extraordinar de lungă, a unui secol ce admite în 
relațiile internaționale folosirea obuzelor cu melinită, 
cu robusit, cu belită, cu panchastit, cu noganită şi a 
altor substanţe în it, it, care nu sunt nimic pe lângă 
meli-melinită. 

J.T. Maston nu trebuia deci să se teamă că va fi 
supus la cazne. Tot ce puteau spera era ca să-şi dea 
seama singur care-i era responsabilitatea şi că se va 
hotări să vorbească poate, sau dacă va refuza, ca 
hazardul să vorbească pentru el. 


139 


Jules Verne 


XIII - LA SFÂRŞITUL CĂRUIA J.T. MASTON 
DĂ UN RĂSPUNS ÎNTR-ADEVĂR EPIC 


Cu toate acestea, timpul înainta, aşa cum probabil 
înaintau lucrările pe care preşedintele Barbicane şi 
căpitanul Nicholl le efectuau în condiţii atât de 
surprinzătoare, nu se ştie unde. 

Totuşi, cum era oare posibil ca o operaţiune care 
necesita construcţia unei uzine mari, a unor furnale 
înalte capabile să toarne un tun de un milion de ori mai 
mare ca tunul de douăzeci şi şapte de centimetri al 
Marinei şi un proiectil cântărind 180.000 de tone, care 
necesita angajarea a mai multe mii de muncitori, 
transportul lor, cazarea lor, aşadar, cum era posibil ca 
o astfel de operaţiune să poată fi ascunsă de privirile 
celor interesaţi? In ce parte a Vechiului sau Noului 
Continent, Barbicane and Co. se instalaseră în aşa 
mare secret, că nu atrăseseră atenţia populațiilor 
învecinate? Oare pe-o insulă abandonată din Pacific 
sau Oceanul Indian? Dar nu mai există insule pustii în 
zilele noastre: englezii puseseră mâna pe toate. Doar 
dacă noua Societate nu descoperise una specială pen- 
tru această operaţiune! Cât despre regiunile arctice 
sau antarctice - nu! era anormal să-şi construiască 
acolo uzinele. Tocmai pentru că nu puteau fi atinse 
aceste latitudini înalte, North Polar Practical 
Association încerca să le deplaseze! 

De altfel, a-i căuta pe preşedintele Barbicane şi pe 
căpitanul Nicholl de-a lungul acestor continente sau 
insule, chiar dacă n-ar fi fost decât în locurile 
abordabile, însemna să-ți pierzi timpul. Carnetul 
confiscat de la secretarul Gun-Club-ului nu menționa 
oare că tragerea trebuie să fie efectuată aproape de 


140 


Un pământ cu susu-n jos 


Ecuator? Or, acolo se aflau regiuni locuite, ba 
chiar 


vA Au 
E lei 


Jules Verne 


În ceea ce-l priveşte pe maiorul Donellan, schimbă 
câțiva pumni buni într-o partidă de box cu William S. 
Forster. 
de oameni civilizaţi. Deci, dacă experimentatorii se 
stabiliseră în împrejurimile liniei echinocţiale, acest loc 
nu putea fi nici în America, nici de-a curmezişul Peru- 
ului sau Braziliei, nici în insulele Sonde, Sumatra, 
Borneo, nici în insulele din Marea Celebes (Sulawesi), 
nici în Noua Guinee, unde o astfel de operaţiune nu s- 
ar fi putut desfăşura fără ca populaţiile să fie 
informate. La fel de adevărat, de asemenea, că nu ar fi 
putut fi ţinută secretă nici în tot centrul Africii, în 
regiunea Marilor Lacuri, traversate de Ecuator. 
Rămâneau, este adevărat, insulele Maldive, în Oceanul 
Indian, insulele Amiralității, Gilbert, Christmas, 
Galapagos în Oceanul Pacific, San Pedro în Oceanul 
Atlantic. Dar cercetările făcute în aceste locuri nu 
dăduseră nici un rezultat. Ca atare, se limitau la vagi 
ipoteze, insuficiente pentru a calma teama universală. 

Ce gândea despre toate acestea Alcide Pierdeux? 
Mai „sulfuric” ca niciodată, nu înceta să viseze la 
diversele consecinţe ale acestei probleme. Că acest 
căpitan Nicholl a inventat un exploziv atât de puternic, 
că a găsit acea meli-melinită, cu o putere de trei sau 
patru mii de ori mai mare decât a celor mai violente 
explozibile de război şi de cinci mii şase sute de ori 
mai puternică decât buna pulbere de tun a strămoşilor 
noştri, era deja uluitor, ba chiar „foarte bubuitor!” 
spunea el, dar, în sfârşit, nu era imposibil. Nu se ştie ce 
ne va rezerva viitorul în acest gen de progres ce va 
permite să distrugem armate întregi de la orice 
distanţă. Oricum, ridicarea axei terestre produse de 
reculul unui tun îl surprindea chiar şi pe inginerul 
francez. 


142 


Un pământ cu susu-n jos 


Aşa că, adresându-se în şoaptă iniţiatorului 
afacerii, spunea: 

— Este evident, preşedinte Barbicane, că, zilnic, 
Pământul suportă consecinţa tuturor loviturilor ce se 
produc la suprafaţa lui. Este sigur că, atunci când 
milioane de oameni se amuză să trimită mii de 
proiectile cântărind câteva kilograme sau milioane de 
proiectile cântărind câteva grame, şi chiar când merg 
sau sar sau când îmi întind braţul sau o globulă de 
sânge se plimbă prin venele mele, toate acţionează 
asupra sferoidului nostru. Deci, marea ta maşinărie 
este de natură să producă zguduitura cerută. Dar, fir- 
ar să fie de integrală, această zguduitură va fi oare 
suficientă pentru a răsturna Pământul? Hotărât lucru, 
trebuie să recunoaştem că acest fapt este demonstrat 
de ecuaţiile acelui animal de J.T. Maston. 

Intr-adevăr, Alcide Pierdeux nu putea decât să 
admire ingenioasele calcule ale secretarului Gun-Cl/ub- 
ului, date comunicate de Comisia de anchetă acelor 
savanţi ce puteau să le înţeleagă. Şi Alcide Pierdeux, 
care citea lucrările de algebră aşa cum citeşti un ziar, 
găsea în această lectură un farmec de nedescris. 

Dar dacă răsturnarea globului va avea loc, ce de 
catastrofe se vor acumula pe suprafaţa Pământului! Ce 
de cataclisme, oraşe distruse, munţi mişcaţi din locul 
lor, locuitori nimiciţi cu milioanele, mase lichide 
aruncate în afara albiilor şi producând inundaţii 
îngrozitoare! 

Va fi asemenea unui cutremur de-o violenţă 
extraordinară. 

— Măcar de-ar fi mai puţin puternică blestemata 
aia de pulbere a căpitanului Nicholl, mormăi Alcide 
Pierdeux, am putea spera ca proiectilul să vină din nou 
să lovească Pământul fie înainte de punctul de lovire, 
fie în spatele lui, după ce-a făcut înconjurul globului. Și 


143 


Jules Verne 


atunci totul va reveni la locul lui într-un timp relativ 
scurt, nu însă fără a fi provocat totuşi câteva mari 
dezastre. Dar, pe naiba! Datorită meli-melinitei lor, 
ghiuleaua va descrie o jumătate de hiperbolă şi nu se 
va mai întoarce pentru a cere iertare Pământului că l-a 
deranjat, repunându-l la locul lui! 

Şi Alcide Pierdeux gesticula ca un semafor cu 
braţe, cu riscul de-a distruge totul pe-o rază de doi 
metri. 

Apoi, îşi repeta: „Dacă cel puţin am cunoaşte locul 
tragerii, aş fi putut stabili pe care mari cercuri terestre 
denivelarea ar fi nulă, şi de asemenea, punctele unde 
ea ar ajunge la maximum. l-am putea preveni pe 
oameni să se mute din timp, înainte ca oraşele şi case- 
le lor să se răstoarne. Dar cum să aflu asta?” 

Apoi, mângâindu-şi puţinul păr de pe craniu, 
adăugă: „Ei! Mă gândesc că urmările zdruncinăturii pot 
să fie mult mai complicate decât ne imaginăm. De ce 
oare vulcanii n-ar profita de această ocazie pentru a se 
deda la erupții nebuneşti, pentru a voma, asemenea 
unui pasager care are rău de mare, materiile mişcate 
din loc, din măruntaiele lor? De ce o parte din oceanele 
ale căror ape s-ar umfla nu s-ar precipita asupra 
craterelor lor? Să mă ia dracu'! Pot urma explozii care 
ar putea arunca în aer maşina pământească! Oh! 
Diabolicul ăsta de Maston, care se încăpăţânează în 
tăcerea lui! Priviţi-l jonglând cu bila noastră terestră şi 
făcând fel de fel de giumbuşlucuri pe biliardul 
universului”. 

Aşa gândea Alcide Pierdeux. Imediat aceste 
ipoteze înspăimântătoare au fost preluate şi discutate 
de ziarele din cele două Lumi. Pe lângă perturbațiile ce 
vor rezulta din operaţiunea Barbicane and Co., ce mai 
însemnau aceste ploi diluviene, valurile seismice, 
potopurile care, din când în când, devastează câteva 


144 


Un pământ cu susu-n jos 


regiuni de pe Pământ? Dar astfel de catastrofe nu sunt 
decât parţiale! Câteva mii de locuitori dispar şi 
nenumăraţii supraviețuitori se simt deranjaţi în tihna 
lor! Pe măsură ce se apropia data fatală, groaza punea 
stăpânire până şi pe cei mai curajoşi. Predicatorii 
găsiseră condiţii favorabile pentru a prezice sfârşitul 
lumii. Parcă am fi fost în acea perioadă a anului 1000, 
când oamenii îşi imaginau că vor fi aruncaţi în imperiul 
morţilor. 

Să ne amintim ce s-a întâmplat în acea epocă. 
Într-un pasaj din Apocalipsă, populaţiile credeau că 
Ziua de Apoi era aproape. Ele aşteptau semnele de 
mânie, prezise de Scriptură. Antichristul urma să se 
arate lumii. 

„În ultimii ani ai secolului al X-lea”, povesteşte H. 
Martin, „totul fusese întrerupt, plăceri, afaceri, 
distracţii, până şi muncile câmpului. De ce, îşi 
spuneau, să ne gândim la un viitor ce nu va exista? Să 
ne gândim la eternitatea ce va începe mâine! Se 
mulţumeau să-şi satisfacă nevoile cele mai urgente. Işi 
lăsau moştenire pământurile, castelele mănăstirilor 
pentru a-şi câştiga protectori în acel rai unde urmau să 
intre. Multe din actele de donaţii către biserici încep 
aşa: «Sfârşitul lumii fiind aproape şi pieirea ei 
iminentă...». Când sosi data fatală, populaţiile se 
înghesuiră în bazilici, capele, în edificiile consacrate lui 
Dumnezeu şi aşteptară, cuprinşi de teamă, ca cele 
şapte trâmbiţe ale celor şapte îngeri să răsune din 
cer.” 

Se ştie că prima zi din anul 1000 luă sfârşit, fără 
ca legile naturii să fie câtuşi de puţin tulburate! Dar, de 
data aceasta, nu era vorba de-o catastrofă bazată pe 
texte de-o absurditate biblică. Era vorba despre o 
modificare adusă echilibrului Pământului, ce se baza 
pe calcule recunoscute, incontestabile, şi pe o 


145 


Jules Verne 


tentativă pe care progresele ştiinţelor balisticii şi 
mecanicii o făceau cu desăvârşire realizabilă. De data 
aceasta nu marea va fi aceea care va reda morţii, ci 
cei vii vor fi înghiţiţi de ea cu milioanele în noile-i 
abisuri. 

Rezultatul a fost că, ţinând cont de schimbările 
produse în minţile oamenilor de influenţa ideilor 
moderne, teama nu fu împinsă până acolo încât 
practicile anului 1000 să se reproducă cu aceeaşi 
nebunie. Niciodată nu au fost făcute cu atâta forţă 
pregătirile pentru o lume mai bună! Niciodată un şir 
atât de lung de păcate nu a fost deşertat în 
confesionale! Niciodată atâtea iertări nu au fost 
acordate muribunzilor care se căiau in extremis. Ba 
chiar fusese vorba de-a cere o iertare generală pe care 
o scrisoare papală ar fi acordat-o tuturor oamenilor 
buni de pe Pământ, dar şi celor cuprinşi de panică. 

In aceste condiţii, situaţia lui J.T. Maston devenea 
din ce în ce mai critică, pe zi ce trecea. Doamna 
Evangeline Scorbitt se temea să nu devină victima 
răzbunării universale. Poate chiar se gândise să-l 
sfătuiască să pronunţe acel cuvânt pe care se 
încăpăţâna să-I ascundă cu o îndărătnicie 
nemaipomenită. Dar nu îndrăzni şi bine făcu. Însemna 
să se fi expus unui refuz categoric. 

După cum vă daţi seama, chiar în oraşul 
Baltimore, acum pradă groazei, era greu să ţii în frâu 
populaţia  surescitată de majoritatea ziarelor din 
Confederație prin depeşele ce soseau din cele „patru 
colţuri ale Pământului”, pentru a folosi limbajul 
apocaliptic al Sfântului loan Teologul, în timpul lui 
Domițian. Desigur că, dacă J.T. Maston ar fi trăit în 
timpul domniei acestui persecutor, problema lui ar fi 
fost repede rezolvată. Ar fi fost dat fiarelor sălbatice. 
Dar s-ar fi mulţumit să răspundă: 


146 


Un pământ cu susu-n jos 


— Sunt deja printre ele! 

Oricum, neclintitul J.T. Maston refuza să facă 
cunoscut locul x, înțelegând bine că, dacă-l dezvăluia, 
preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl ar fi fost 
puşi în imposibilitatea de a-şi continua opera. 

De fapt, această luptă a unui om singur împotriva 
lumii întregi era frumoasă! Această atitudine îl înălța şi 
mai mult pe J.T. Maston în ochii doamnei Evangeline 
Scorbitt şi în opinia colegilor săi de la Gun-Club. Aceşti 
oameni de treabă, trebuie s-o spunem, încăpăţânaţi ca 
nişte artilerişti la pensie, ţineau totuşi la proiectele lui 
Barbicane and Co., iar secretarul Clubului devenise 
atât de celebru, încât un număr de oameni îi scriau, ca 
unui criminal important, pentru a avea câteva rânduri 
puse pe hârtie de această mână ce va întoarce 
pământul cu susu-n jos. 

Dar, dacă era frumos, devenea însă din ce în ce 
mai periculos. Mulțimea se învârtea zi şi noapte în jurul 
închisorii din Baltimore. Strigăte şi zarvă mare. Furioşii 
voiau să-l linşeze pe J.T. Maston, hie et nunc. Poliţia îşi 
dădea seama că va veni momentul când nu-l va mai 
putea apăra. Dorind să dea satisfacţie maselor 
americane, dar şi celor străine, guvernul de la 
Washington se hotărî în sfârşit să-l acuze oficial pe J.T. 
Maston şi să-l trimită în judecată. 

Cu juraţii cuprinşi deja de groază, „afacerea nu va 
trena”, după cum spunea Alcide Pierdeux care, în ceea 
ce-l privea, se simţea cuprins de simpatie pentru acest 
tenace calculator. 

Aşadar, în dimineaţa zilei de 5 septembrie, 
preşedintele Comisiei de anchetă se duse personal în 
celula prizonierului. 

Doamna Evangeline  Scorbitt, la cererea sa 
insistentă, fusese autorizată să-l însoţească. Poate că, 
într-o ultimă tentativă, influenţa acestei amabile 


147 


Jules Verne 


doamne va reuşi să-l convingă?... Nu trebuia omis 
nimic. Toate mijloacele care vor duce la dezlegarea 
enigmei vor fi bune. Dacă nu vor reuşi, vor vedea. 

„Vor vedea!” repetau minţile perspicace. „Ei! Ce 
mare scofală de-l vor spânzura pe J.T. Maston, din 
moment ce catastrofa va avea loc în toată oroarea ei!” 

Deci, pe la ora unsprezece, J.T. Maston se afla în 
prezenţa doamnei Evangeline Scorbitt şi a lui John H. 
Prestice, preşedintele Comisiei de anchetă. 

Intrarea în materie se dovedi dintre cele mai 
simple. În această conversație fură schimbate 
întrebările şi răspunsurile următoare, foarte încordate 
de-o parte, foarte calme de alta. Şi cine-ar fi putut 
vreodată crede că se vor ivi circumstanţe în care 
calmul va fi din partea lui J.T. Maston! 

— Pentru ultima oară, vreţi să răspundeţi? întrebă 
John H. Prestice. 

— În legătură cu ce? întrebă ironic secretarul Gun- 
Club-ului. 

— Cu locul unde s-a dus colegul dumneavoastră 
Barbicane. 

— Am mai spus-o de o sută de ori. 

— Repetaţi a o suta una oară. 

— Este acolo unde va avea loc tragerea. 

— Şi unde se va efectua tragerea? 

— Acolo unde este colegul meu Barbicane. 

— Aveţi grijă, J.T. Maston! 

— La ce? 

— La consecinţele refuzului dumneavoastră de-a 
răspunde care au drept rezultat... 

— De-a vă împiedica să aflaţi tocmai ce nu trebuie 
să ştiţi. 

— Ce avem dreptul să ştim! 

— Nu cred! 

— Vă vom trimite în judecată! 


148 


Un pământ cu susu-n jos 


— Trimiteţi-mă! 

— Şi juriul vă va condamna! 

— Asta-i treaba lui. 

— Şi sentinţa, odată pronunţată, va fi imediat 
executată! 

— Fie! 

— Dragă Maston!... îndrăzni doamna Evangeline 
Scorbitt, a cărei inimă se strângea la auzul acestor 
ameninţări. 

— Oh!... Doamnă! spuse J.T. Maston. 

Ea îşi plecă capul şi tăcu. 

— Şi vreţi să aflaţi care va fi sentinţa? continuă 
preşedintele John H. Prestice. 

— Dacă doriţi, spuse J.T. Maston. 

— Veţi fi condamnat la pedeapsa capitală... aşa 
cum meritaţi! 

— Adevărat? 

— Şi veţi fi spânzurat, domnule, la fel de sigur 
cum doi şi cu doi fac patru. 

— Atunci, domnule, mai am şanse, răspunse 
flegmatic J.T. Maston. Dacă aţi fi cât de cât 
matematician, n-aţi spune „la fel de sigur cum doi şi cu 
doi fac patru”! Cine ne poate dovedi că toţi 
matematicienii de până acum n-au fost nebuni, când 
afirmau că suma a două numere este egală cu cea a 
părţilor lor, adică că doi şi cu doi fac exact patru? 

— Domnule!... strigă preşedintele, complet 
tulburat. 

—Ah, reluă J.T. Maston, dacă spuneaţi „la fel de 
sigur cum unu şi cu unu fac doi”, atunci să fie într-un 
ceas bun! Acest lucru este absolut evident, căci nu mai 
este o teoremă, este o definiţie! 

După această lecţie de matematică, preşedintele 
Comisiei se retrase, în timp ce doamna Evangeline 


149 


Jules Verne 


Scorbitt nu avea destul foc în priviri pentru a-l admira 
pe extraordinarul calculator al viselor ei! 


150 


Un pământ cu susu-n jos 


XIV - FOARTE SCURT, DAR ÎN CARE X-UL 
CAPĂTĂ O VALOARE GEOGRAFICĂ 


Din fericire pentru J.T. Maston, guvernul federal 
primi următoarea telegramă, trimisă de consulul 
american, pe atunci stabilit în Zanzibar: 


„Ministrului de Stat John S. Wright 
Washington, S.U.A. 


Zanzibar, 13 septembrie 
Ora 5 dimineața, ora locală 


Mari lucrări executate în Wamasai, la sud de 
muntele Kilimanjaro. De opt luni, preşedintele 
Barbicane şi căpitanul Nicholl s-au stabilit cu numeros 
personal negru, sub autoritatea sultanului Bali-Bali. 
Adus la cunoştinţa guvernului de către devotatul 


Richard W. Trust, consul.” 


Şi iată cum se află secretul lui J.T. Maston. Şi iată 
de ce, deşi secretarul Gun-Club-ului era încă în stare 
de arest, nu mai fu spânzurat. 

Dar, mai târziu, cine ştie dacă nu va regreta 
amarnic că n-a murit în plină glorie! 


151 


Jules Verne 


XV - CARE CONŢINE CÂTEVA DETALII, 
INTR-ADEVAR, INTERESANTE PENTRU 
LOCUITORII GLOBULUI TERESTRU 


Prin urmare, guvernul de la Washington cunoştea 
acum locul în care Barbicane and Co. va opera. Nu 
puteau să se îndoiască de autenticitatea acestei 
depeşe. Consulul din Zanzibar era un agent prea sigur 
pentru ca informaţia sa să nu fie acceptată fără 
rezervă, fiind, de altfel, confirmată de telegrame 
ulterioare. Inginerii de la North Polar Practical 
Association erau pe punctul de a-şi termina lucrările 
colosale în centrul regiunii Kilimanjaro în Wamasai-ul 
african, la o sută de leghe la vest de coastă, puţin 
deasupra liniei ecuatoriale. 

Cum de putuseră să se stabilească pe ascuns în 
această regiune, la picioarele celebrului munte, 
descoperit în 1849 de către doctorii Rebmann şi Kropf, 
apoi escaladat de către călătorii Otto Ehlers şi Abbot? 
Cum au putut să-şi instaleze atelierele, să construiască 
o turnătorie, să adune un personal suficient? Prin ce 
mijloace  reuşiseră să ia legătura cu triburile 
periculoase şi cu conducătorii lor îndrăzneţi şi cruzi? 
Acest lucru nu se ştia. Şi probabil că nici nu-l vor mai 
afla vreodată, deoarece mai erau doar câteva zile până 
la 22 septembrie. 

Când J.T. Maston află de la doamna Evangeline 
Scorbitt că misterul Kilimanjaro fusese dezvăluit de-o 
depeşă expediată din Zanzibar, spuse, trasând în aer 
cu cârligul de fier un superb zigzag: 

— Ptiu!... Nu se poate călători încă nici prin 
telegraf, nici prin telefon, iar peste şase zile... pata 
bum... bum... bum!... Treaba-i ca şi făcută! 


152 


Un pământ cu susu-n jos 


Şi, oricine l-ar fi auzit pe secretarul Gun-Club-ului 
lansând acea onomatopee răsunătoare, care explodă 
asemeni unei lovituri de Columbiad, tare s-ar fi 
minunat de energia vitală a acestor bătrâni artilerişti. 

Evident că J.T. Maston avea dreptate. Lipsea 
timpul necesar pentru a trimite agenţi până în 
Wamasai şi a-l aresta pe preşedintele Barbicane. 
Admiţând că aceşti agenţi, plecând din Algeria sau 
Egipt, chiar din Aden, Massarra, din Madagascar sau 
Zanzibar, ar fi putut călători rapid de-a lungul coastei, 
trebuiau să aibă în vedere dificultăţile specifice ţării, 
întârzierile datorate pericolelor unei înaintări prin acea 
regiune muntoasă şi, poate, rezistenţa unei armate 
susţinute, fără îndoială, de voinţa interesată a unui 
sultan autoritar şi negru. 

Trebuiau deci să renunţe la orice speranţă de-a 
împiedica operaţiunea prin arestarea operatorului. 

Dar, dacă acest lucru era imposibil, nimic nu era 
mai uşor acum decât a analiza consecinţele exacte, 
deoarece se cunoştea situarea exactă a punctului de 
tragere. 

Simplă problemă de calcul, calcul destul de 
complicat evident, dar care nu depăşea capacităţile 
algebriştilor, în special, şi a matematicienilor, în 
general. 

Deoarece telegrama consulului din Zanzibar 
sosise direct pe adresa ministrului de Stat la 
Washington, guvernul federal o ţinu mai întâi secretă. 
Dorea, înainte de-a o da publicităţii, să indice care ar fi 
rezultatele deplasării axei din punct de vedere al 
denivelării mărilor. Locuitorii globului ar afla în acelaşi 
timp ce soartă le era rezervată, după cum ocupau unul 
sau altul din segmentele sferoidului terestru. 

Cred că vă daţi seama cu ce nerăbdare aşteptau 
să afle la ce să se aştepte! 


153 


Jules Verne 


Pe 14 septembrie, depeşa a fost trimisă Biroului 
Observatorului Astronomic din Washington, cu scopul 
de-a se trage concluziile finale, din punct de vedere 
balistic şi geografic. A doua zi, situaţia era deja 
studiată. Aceste concluzii fură comunicate imediat 
telegrafic Puterilor din Lumea Nouă şi din cea Veche. 
După ce au fost reproduse de mii de jurnale, titlurile de 
mare efect fură strigate de toţi din marile oraşe ale 
celor două Lumi. 

„Ce se va întâmpla?” 

Era întrebarea ce se punea în toate limbile, în 
orice punct de pe glob. 

Şi iată şi răspunsul, garantat de Biroul 
Observatorului Astronomic: 


AVIZ URGENT 


„Experienţa întreprinsă de preşedintele Barbicane 
şi căpitanul Nicholl este aceasta: să producă un recul, 
pe data de 22 septembrie, la miezul nopţii, ora locală, 
cu ajutorul unui tun de un milion de ori mai gros ca 
volum decât tunul de douăzeci şi şapte de centimetri, 
ce va lansa un proiectil de o sută optzeci de mii de 
tone, cu un explozibil ce va conferi o viteză iniţială de 
două mii opt sute de kilometri. 

Aşadar: dacă acest tir este efectuat puţin 
deasupra liniei echinocţiale, puţin peste treizeci şi 
patru grade longitudine la est de meridianul Parisului, 
la poalele muntelui Kilimanjaro, şi dacă este îndreptat 
spre sud, iată care vor fi efectele mecanice pe 
suprafaţa globului terestru: 

Pe loc, ca urmare a şocului combinat cu mişcarea 
de rotaţie diurnă, o nouă axă se va forma şi, deoarece 
vechea axă se va deplasa cu 23*28, conform 


154 


Un pământ cu susu-n jos 


rezultatelor obţinute de J.T. Maston noua axă va fi 
perpendiculară pe planul elipticii. 

Dar prin ce puncte va ieşi noua axă? Locul de tir 
fiind cunoscut punctele sunt uşor de calculat, ceea ce 
s-a şi făcut. 

La nord, extremitatea noii axe va fi situată între 
Groenlanda şi Ţara lui Grinnell în Marea Baffin, care 
este tăiată actualmente de Cercul Polar Arctic. La sud, 
se va afla, la limita Cercului Antarctic, câteva grade la 
est de Ţara lui Adelie. 

In aceste condiţii, un nou meridian zero, ce va 
pleca din noul Pol Nord, va trece prin Dublin în Irlanda, 
Paris în Franţa, Palermo în Sicilia, golful Sirta în Libia, 
EI-Obeid în vestul Sudanului, munţii Kilimanjaro, insula 
Kerguden în Pacificul de Sud, noul Pol antarctic; la 
antipodul lui, meridianul care urcă spre insulele 
Societăţii in Oceania, insulele Quadra şi Vancouver pe 
coasta provinciei British Columbia, teritoriile New 
Britain, de-a lungul Americii de Nord şi peninsula 
Melville, în regiunile circumpolare de nord. 

Ca urmare a creării acestei noi axe de rotaţie, 
situate în Marea Baffin la nord şi Ţara lui Adelie la sud, 
se va forma un nou Ecuator deasupra căruia Soarele 
va trasa, fără să se îndepărteze niciodată, curba sa 
diurnă. Această linie  echinocţială va traversa 
Kilimanjaro la Wamasai, Oceanul Indian, G6a (Panaji) şi 
Chicacola, puţin mai jos de Calcutta în India, Mangala 
în regatul Siam, Kesho în Tonkin, Hong-Kong în China, 
Insula Rasa, Insulele Marshall, Gaspar-Rico, Walker în 
Pacific, lanţul muntos din Argentina, Rio de Janeiro în 
Brazilia, Insulele Trinidad şi Sf. Elena, în Atlantic, 
Sfântul Pavel de Loanda în Congo şi, în sfârşit, va 
ajunge în teritoriile Wamasai de cealaltă parte a 
munţilor Kilimanjaro. 


155 


Jules Verne 


Acest nou Ecuator, determinat prin crearea noii 
axe, odată aflat, a fost posibil să studiem problema 
denivelării mărilor, atât de gravă pentru securitatea 
locuitorilor Pământului. 

Inainte de orice, se cuvine să atragem atenţia că 
directorii de la North Polar Practical Association s-au 
preocupat de atenuarea pe cât posibil a efectelor. Într- 
adevăr, dacă tirul s-ar fi efectuat spre nord, 
consecinţele ar fi fost dezastruoase pentru regiunile 
cele mai civilizate ale globului. Dimpotrivă, trăgând 
spre sud, aceste consecinţe nu se vor face simţite 
decât în regiunile mai puţin populate şi mai sălbatice, 
cel puţin în ceea ce priveşte teritoriile ce se vor 
scufunda. 

lată acum distribuţia apelor aruncate în afara 
albiilor lor, ca urmare a aplatizării globului la cei doi 
poli. 

Globul va fi împărţit în două mari cercuri ce se 
intersectează în unghi drept în Kilimanjaro şi la 
antipozi în Oceanul Echinocţial. De aici rezultă 
formarea a patru segmente: două în emisfera de nord 
şi două în emisfera de sud, separate de linii de-a lungul 
cărora denivelarea va fi nulă. 

1. Emisfera de nord: 

Primul segment, la vest de Kilimanjaro, va 
cuprinde Africa din Congo până în Egipt, Europa din 
Turcia până în Groenlanda, America din Columbia 
britanică până în Peru şi până în Brazilia în dreptul lui 
San Salvador, în sfârşit, tot Oceanul Atlantic de nord şi 
cea mai mare parte din Atlanticul ecuatorial. 

Al doilea segment, la est de Kilimanjaro, va 
cuprinde cea mai mare parte a Europei de la Marea 
Neagră până în Suedia, Rusia europeană şi cea 
asiatică, Arabia, India aproape în totalitate, Persia, 
Balucistanul, Afghanistanul, Turkmenistanul, Imperiul 


156 


Un pământ cu susu-n jos 


Celest, Mongolia, Japonia, Coreea, Marea Neagră, 
Marea Caspică, partea superioară a Pacificului şi 
teritoriile Alaska în nordul Americii şi de asemenea 
domeniile polare atât de nedrept concesionate 
Societăţii americane North Polar Practical Association. 

2. Emisfera de sud: 

Al treilea segment, la est de Kilimanjaro, va 
cuprinde insula Madagascar, insulele Marion, 
Kerghelen, Maurice, Reunion şi toate insulele din 
Oceanul Indian, Oceanul Arctic până la noul Pol, 
peninsula Malacca, Java, Sumatra, Borneo, insulele 
Sonde, Filipine, Australia, Noua Zeelandă, Noua 
Guinee, Noua Caledonie, toată partea sudică a 
Pacificului şi numeroasele sale arhipelaguri, până 
aproape de meridianul actual de o sută şaizeci de 
grade. 

Al patrulea segment, la vest de Kilimanjaro, va 
cuprinde partea de sud a Africii, de la Congo şi canalul 
Mozambic până la Capul Bunei Speranţe, Oceanul 
Atlantic meridional până la paralela de optzeci de 
grade, toată partea de sud a Americii de Sud de la 
Pernambuco şi Lima, cu Bolivia, Brazilia, Uruguay, 
Argentina, Patagonia, Ţara de Foc, insulele Malvine, 
Sandwich, Shetland şi partea de sud a Pacificului, la 
est de o sută şaizeci de grade longitudine. 

Acestea vor fi cele patru segmente ale globului, 
separate de linii de denivelare zero. 

Acum vom indica efectele produse la suprafaţa 
acestor patru segmente, ca urmare a deplasării 
mărilor. 

Pe fiecare din aceste patru segmente se află un 
punct central unde acest efect va fi maxim fie că 
mările îl vor înghiţi, fie că se vor retrage. 

Or, după calculele de-o exactitate absolută ale lui 
J.T. Maston, acest maximum va atinge 8.415 metri în 


157 


Jules Verne 


fiecare punct; de aici denivelările diminuează până la 
liniile neutre, formând limita segmentelor. Deci 
consecinţele cele mai grave, din punct de vedere al 
securităţii generale, vor avea loc în aceste puncte, ca 
urmare a operaţiunii preşedintelui Barbicane. 

Cele două efecte trebuie examinate conform celor 
două consecinţe, în două dintre segmente, situate în 
opoziţie una faţă de alta, în emisfera de nord şi în 
emisfera de sud, mările se vor retrage pentru a invada 
celelalte două segmente, tot opuse unul altuia în 
fiecare emisferă. 

În primul segment: Oceanul Atlantic va seca în 
întregime, punctul maxim de scădere aflându-se în 
apropiere de Insulele Bermude, unde va apărea fundul 
oceanului, dacă adâncimea este inferioară în acest loc 
cu 8.415 metri. Ca urmare, între America şi Europa, se 
vor descoperi vaste teritorii pe care Statele Unite, 
Anglia, Franţa, Spania şi Portugalia vor putea să şi le 
anexeze în proporţie cu suprafaţa lor geografică, dacă 
aceste Puteri consideră că este necesar. Dar trebuie să 
observăm că, în urma scăderii apelor, şi nivelul păturii 
atmosferice va cobori tot cu atât. Aşadar, litoralul 
Europei şi cel al Americii se vor înălța atât de mult, 
încât chiar şi oraşele situate la douăzeci şi treizeci de 
grade de punctele maxime nu vor mai avea la 
dispoziţie decât cantitatea de aer care se află astăzi la 
înălţimea de o leghe în atmosferă. Pentru a nu cita 
decât oraşele principale, acestea vor fi New York, 
Philadelphia, Charleston, Panama, Lisabona, Madrid, 
Paris, Londra, Edinbourgh, Dublin etc. Doar Cairo, 
Constantinopole, Danzig, Stockholm, pe de-o parte, şi 
oraşele de pe litoralul vest american, pe de alta, îşi vor 
păstra poziţia normală în raport cu nivelul general. În 
Insulele Bermude, aerul va lipsi aşa cum lipseşte 
aviatorilor ce ar reuşi să se ridice la 8.000 de metri 


158 


Un pământ cu susu-n jos 


altitudine, aşa cum lipseşte pe înălțimile extreme din 
Tibet. Deci, imposibil de a mai trăi aici. 

Acelaşi efect în segmentul opus ce cuprinde 
Oceanul Indian, Australia şi un sfert din Oceanul 
Pacific, care se va deversa în parte peste ţinuturile 
sudice ale Australiei. Acolo, punctul maxim de 
denivelare se va face simţit pe țărmurile abrupte ale 
Arhipelahului Nuyts, şi oraşele Adelaide şi Melbourne 
vor vedea nivelul oceanic coborând cu aproape opt mii 
de kilometri sub ele. 

Că stratul de aer în care vor fi plonjate atunci va fi 
foarte pur, nici o îndoială, dar nu va fi îndeajuns de 
dens pentru a putea ajuta la respiraţie. 

Aceasta este, în general, modificarea pe care-o 
vor suferi părţile de glob din cele două segmente unde 
va avea loc ridicarea nivelului în raport cu bazinele 
mărilor, mai mult sau mai puţin golite. Aici vor apărea, 
fără îndoială, noi insule, formate de vârfurile munţilor 
submarini, în părţile în care masa lichidă nu va 
dispărea total. 

Dar, dacă diminuarea grosimii păturilor de aer nu 
va avea neajunsuri pentru părţile din continentele 
ridicate în zonele superioare ale atmosferei, ce se va 
întâmpla cu cele ce vor fi acoperite de mări? Se poate 
încă respira la o presiune inferioară presiunii 
atmosferice. Or, sub câţiva metri de apă, nu se mai 
poate respira deloc, şi acesta este cazul celorlalte 
două segmente. 

În segmentul de la nord-est de Kilimanjaro, 
punctul maxim se va afla la lakutsk, în plină Siberie. 
De la acest oraş, scufundat sub 8.415 metri de apă, 
fără altitudinea sa actuală, stratul lichid va diminua, 
întinzându-se până la liniile neutre, înecând cea mai 
mare parte a Rusiei asiatice şi a Indiei, a Chinei, 
Japoniei, Alaskăi americane, dincolo de Strâmtoarea 


159 


Jules Verne 


Behring. Poate că munţii Urali se vor iţi sub forma 
insuliţelor deasupra părţii orientale a Europei. In ceea 
ce priveşte oraşele Sankt-Petersburg, Moscova, pe de- 
o parte, Calcutta, Bangkok, Saigon, Pekin, Hong-Kong, 
Yeddo, pe de altă parte, acestea vor dispărea sub un 
strat de apă de grosime variabilă, dar suficientă pentru 
a îneca ruşi, hinduşi, siamezi, vietnamezi, chinezi, 
japonezi, dacă nu vor avea timp să emigreze înainte de 
catastrofă. 

În segmentul de la sud-vestul munţilor Kilimanjaro 
dezastrele vor fi mai puţin însemnate, deoarece acest 
segment este în mare parte acoperit de Atlantic şi 
Pacific, al căror nivel se va ridica cu 8.415 metri în 
Arhipelagul Malvinelor. Totuşi, în urma acestui potop 
artificial, vor dispărea vaste teritorii, printre altele 
partea din sudul Africii de la Guineea inferioară şi 
Kilimanjaro până la Capul Bunei Speranţe, şi acest 
triunghi din America de Sud, format din Peru, Brazilia 
Centrală, Chile şi Argentina până la [ara de Foc şi 
Capul Horn. Patagonezii, oricât de înalţi ar fi, nu vor 
scăpa de scufundare şi nu vor putea să se refugieze pe 
acele părţi ale lanţului muntos ale căror ultime culmi 
nu vor ţâşni la suprafaţă în această parte a globului. 

Acesta trebuie să fie rezultatul coborârii sau 
ridicării deasupra noii suprafeţe a mărilor, produs de 
denivelarea de pe suprafaţa sferoidului terestru. 
Acestea sunt eventualităţile împotriva cărora cei 
interesaţii vor trebui să ia măsuri, dacă preşedintele 
Barbicane nu este oprit la timp în tentativa sa 
criminală!” 


160 


Un pământ cu susu-n jos 


XVI - ÎN CARE CORUL NEMULŢUMIŢILOR 
CAPATA NUANȚE DE CRESCENDO ŞI 
NINFORZANDO 


În urma Avizului Urgent, trebuiau luate măsuri 
contra pericolelor cauzate de această situaţie, trebuiau 
dejucate, sau cel puţin ţinute la distanţă, mutându-te 
pe liniile neutre unde pericolul ar fi zero. 

Persoanele amenințate se împărțeau în două 
categorii: asfixiaţii şi inundaţii. 

Efectul pe care-l avu această comunicare dădu loc 
la aprecieri foarte diverse, dar care se transformaseră 
în proteste dintre cele mai violente. 

Dintre cei asfixiaţi făceau parte americani din 
Statele Unite, europeni din Franţa, Anglia, Spania etc. 
Or, perspectiva de a-şi anexa teritoriile de pe fundul 
oceanelor nu era suficientă pentru a-i face să accepte 
aceste modificări. Astfel, Parisul, deplasat la o distanţă 
de noul Pol aproape egală cu cea ce-l separă acum de 
cel vechi, nu are nimic de câştiga. Se va bucura de-o 
primăvară veşnică, este adevărat, dar va pierde destul 
din pătura de aer. Or, acest lucru nu-i satisface pe 
parizieni, care obişnuiesc să consume oxigenul fără 
limite, în lipsa ozonului. 

Dintre cei inundaţii făceau parte locuitorii Americii 
de Sud, apoi australieni, canadieni, hinduşi, zeelandezi. 
Ei bine, Marea Britanie nu va suferi că Barbicane and 
Co. o va lipsi de coloniile sale cele mai bogate, unde 
elementul saxon tinde să se substituie vizibil 
elementului indigen. Evident, Golful Mexic se va goli 
pentru a forma un vast imperiu al Antilelor, a cărei 
posesie mexicană şi yankeii o vor putea revendica în 
virtutea doctrinei lui Monroe. Evident că bazinele 


161 


Jules Verne 


insulelor Sonde, Filipine, Celebes, golite, vor lăsa 
imense teritorii pe care englezii şi spaniolii le-ar putea 
pretinde. Compensaţie inutilă! Aceasta nu va echilibra 
pierderea datorată teribilei inundaţii. 

Oh, dacă n-ar fi dispărut sub noile mări decât 
samoiezi sau laponi din Siberia, patagonezi, chiar 
tătari, chinezi, japonezi sau câţiva argentinieni, poate 
că statele civilizate ar fi acceptat acest sacrificiu. Dar 
prea multe Puteri aveau de suferit de pe urma catas- 
trofei pentru a nu protesta. 

În ceea ce priveşte în special Europa, cu toate că 
partea sa centrală urma să rămână aproape intactă, se 
va ridica în vest, va cobori în est, adică va fi pe 
jumătate asfixiată pe de-o parte, pe jumătate înecată 
pe de alta. lată un lucru inacceptabil! În afară de asta, 
Mediterana urma să se golească aproape total şi acest 
lucru nu era tolerat nici de francezi, nici de italieni, nici 
de spanioli, nici de greci, nici de turci, nici de egipteni, 
cărora situaţia lor de riverani le dădea drepturi 
incontestabile asupra acestei mări. Şi apoi la ce-ar mai 
servi Canalul de Suez, care era cruțat din cauza 
poziţiei sale pe linia neutră? Cum să mai foloseşti 
admirabilele lucrări ale domnului de Lesseps, când nu 
va mai exista Mediterana de-o parte a istmului şi prea 
puţin din Marea Roşie de cealaltă, numai în cazul în 
care ar fi fost prelungit pe sute de leghe?... 

În sfârşit, niciodată, nu, niciodată Anglia nu va 
consimţi să vadă  Gibraltarul, Malta, Ciprul 
transformate în culmi muntoase, pierdute în nori, pe 
coastele cărora navele sale de război să nu mai poată 
acosta. Nu, nu se declara satisfăcută de mărirea 
teritoriilor ce-i vor fi atribuite în vechiul bazin al 
Atlanticului. Şi totuşi, maiorul Donellan se gândise deja 
să se întoarcă în Europa pentru a susţine drepturile 


162 


Un pământ cu susu-n jos 


ţării sale asupra acestor noi teritorii, în cazul în care 
operaţiunea lui Barbicane and Co. ar reuşi. 

Protestele sosiră de peste tot, chiar şi din statele 
situate pe liniile unde denivelarea ar fi nulă, căci chiar 
şi ele erau mai mult sau mai puţin atinse în alte 
puncte. Aceste proteste au devenit şi mai violente, 
când telegrama din Zanzibar, prin care se adusese la 
cunoştinţă punctul de tir, a permis redactarea Avizului, 
puţin liniştitor, prezentat mai sus. 

Pe scurt, preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl 
şi J.T. Maston fură ţintuiţi la stâlpul infamiei de către 
umanitate. 

Totuşi, ce câştig pentru ziarele de toate culorile 
politice! Ce cerere de exemplare! Ce tiraje 
suplimentare! Fu pentru prima oară, poate, că s-au 
văzut unite în acelaşi protest ziare care în general erau 
în total dezacord asupra altor probleme: Novosti, 
Novoe-Vremia, Messager din Kronstadt, Gazeta din 
Moscova, Ruskoe-Delo, Grajdanine, Jurnalul din 
Carlscrona, Handelsbad, Vaterland, Freundenblatt, 
Neue Badische Landeszeitung, Gazette din Magdeburg, 
Neue Freie-Presse, Berliner Tagblatt, Extrablatt, Post, 
Volksbladtt, Barsencourier, Gazeta Siberiei, Gazett de 
la Croix, Gazett de Vass, Reichsanzeiger, Germania, 
Epoca, Correo, Imparcial, Correspondencia, Iberia, le 
Temps, le Figaro, I'Intransigeant, le Gaubois, l'Univers, 
la Justice, la République Français, l'Autorité, le Matin, le 
XIX-ème Siecle, la Liberté, l'Illustration, le Monde 
Illustré, la Revue des Deux-Mondes, le Cosmos, la 
Revue Bleue, la Nature, Tribune, Osservatore romano, 
Esercito romano, Fanfulla, Capitan Fracassa, Riforma, 
Pester Lloyd, Ephymeris, Acropolis, Palingenesia, 
Courrier din Cuba, Pionnier din Allahabad, Srpska 
Nezavinost, Independenta română, Nord, 
/'Ind&pendence Belge, Sydney Morning Herlad, 


163 


Jules Verne 


Edinbourgh Review, Manchester Guardian, Scotsman, 
Standard, Times, Truth, Sun Central News, Presse 
Argentina, Românul din Bucureşti, Courrier din San 
Francisco, Commercial Gazette, San Diego din 
California, Manitoba, Echo du Pacifique, Scientifique 
Americain, Courrier din Statele Unite, New York Herala, 
World din New York, Dai/y-Chronicale, Buenos-Ayres 
Herald, Revue du Maroc, Hu-Pas, Tching-Pao, Courrier 
de Haiphong, Moniteur din Republica Cunani. Chiar şi 
Mac Lane Express, ziar englezesc specializat în 
probleme de economie politică şi care prevedea 
foametea ce va domni în teritoriile devastate. Nu 
numai echilibrul european risca să se rupă, despre asta 
era vorba într-adevăr, ci şi echilibrul mondial! Vă daţi 
seama de efectul pe care-l avea într-o lume devenită 
turbată, pe care excesul de nervozitate, caracteristica 
secolului al XIX-lea, o predispunea la toate nebuniile, la 
toate maladiile nervoase! Fu ca o bombă aruncată într- 
un depozit de muniții! 

In ceea ce-l priveşte pe J.T. Maston, s-a crezut că 
i-a sosit în fine ceasul. 

Într-adevăr, o mulţime în delir intră în închisoare 
în seara de 17 septembrie, cu intenţia de a-l linşa, şi 
trebuie să mărturisim că agenţii de poliţie nu i se 
opuseseră. 

Celula lui J.T. Maston era însă goală. Cu greutatea 
în aur a acestui artilerist, doamna Evangeline Scorbitt 
reuşise să-l facă scăpat. Gardianul se lăsase sedus de 
punga cu galbeni, deoarece spera să se bucure de ea 
până la adânci bătrâneţi! 

Într-adevăr, Baltimore, Washington, New York şi 
alte oraşe importante de pe coasta Americii făceau 
parte din categoria oraşelor ce urmau să fie 
supraînălţate, dar cărora le rămânea destul aer pentru 
consumul zilnic al locuitorilor lor. 


164 


Un pământ cu susu-n jos 


J.T. Maston reuşise să-şi găsească un refugiu 
misterios, scăpând astfel furiei publice. Aşa fu salvată 
de devotamentul unei femei iubitoare viaţa acestui om 
ce tulburase ordinea lumii. De altfel, nu mai aveau de 
aşteptat decât patru zile, înainte ca proiectele lui 
Barbicane and Co. să devină un fapt împlinit. 

Ne dăm seama că Avizul Urgent fusese foarte bine 
auzit. Dacă, la început mai existaseră câţiva sceptici în 
privinţa catastrofelor prezise, acum nu mai erau nici 4 
milioane. Guvernele se grăbiseră să-i prevină pe 
cetăţenii lor, în destul de mic număr, care urmau să fie 
înălţaţi în zona cu aer rarefiat apoi, pe cei mai mulţi ca 
număr, ale căror teritorii vor fi invadate de apele 
oceanelor. 

Ca urmare a acestui Aviz transmis telegrafic în 
cele cinci părţi ale lumii, începu o emigrare cum nu se 
mai văzuse până atunci, nici chiar în timpul migraţiilor 
popoarelor dinspre est spre vest. Fu un exod ce 
conţinea o parte din toate rasele: hotentoţi, 
melanezieni, negri, roşii, galbeni, măslinii şi albi... 

Din păcate, lipsea timpul. Orele erau numărate. 
Câteva luni de răgaz, şi chinezii ar fi putut părăsi 
China, australienii Australia, patagonezii Patagonia, 
siberienii provinciile siberiene etc. etc. 

Dar, deoarece pericolul fusese localizat, acum că 
se cunoşteau punctele de pe glob ce nu vor avea de 
suferit aproape deloc, groaza nu mai era aşa de 
generală. Câteva provincii, chiar şi câteva state 
începuseră să se liniştească. Intr-un cuvânt, în afara 
regiunilor direct amenințate, nu mai rămăsese decât 
acea teamă firească pe care-o resimte orice fiinţă 
umană în aşteptarea unei lovituri înfiorătoare. 

Şi, în acest timp, Alcide Pierdeux, gesticulând ca 
un telegraf vechi, îşi tot repeta: 


165 


Jules Verne 


Celula lui J.T. Maston era însă goală. 
166 


Un pământ cu susu-n jos 


— Dar cum naiba va reuşi preşedintele Barbicane 
să fabrice un tun de un milion de ori mai mare ca cel 
de douăzeci şi şapte? Blestematul ăsta de Maston! Aş 
vrea să-l întâlnesc pentru a-l încuia cu această 
întrebare! Nu prea rimează cu nimic normal, raţional şi 
este prea „catapultos”! 

Orice-ar fi fost, nereuşita operaţiunii era unica 
şansă pentru anumite părţi ale globului terestru de a 
scăpa de o catastrofă universală! 


167 


Jules Verne 


XVII - CE S-A REALIZAT ÎN KILIMANJARO ÎN 
TIMPUL A OPT LUNI DIN ACEST AN 
MEMORABIL 


Ţinutul Wamasai este situat în partea orientală a 
Africii Centrale, între coasta Zanzibar şi regiunea 
Marilor Lacuri, unde Victoria-Nyanza şi Tanganika 
formează tot atâtea mări interioare. 

Dacă acest ţinut este cunoscut în parte, acest 
lucru îl datorăm vizitelor pe care le-a făcut englezul 
Johnston, contele Teleki şi germanul Meyer. Această 
regiune muntoasă se află sub autoritatea supremă a 
sultanului Bali-Bali, al cărui popor este format din 
treizeci până la patruzeci de mii de negri. 

La trei grade sub Ecuator se înalţă lanţul muntos 
Kilimanjaro, care-şi proiectează cele mai înalte culmi, 
printre care şi Kibo, la o altitudine de 5.704 metri“. 
Acest masiv important domină, spre sud, nord şi vest, 
vastele şi fertilele câmpii ale ținutului Wamasai, 
legându-se cu lacul Victoria-Nyanza, prin regiunile 
Mozambicului. 

La câteva leghe dedesubtul primelor zone ale 
muntelui Kilimanjaro, se găseşte târguşorul Kisongo, 
reşedinţa obişnuită a sultanului. Această capitală nu 
este, de fapt, decât un mare sat. Populaţia este foarte 
talentată, foarte inteligentă, lucrând, atât ei înşişi cât 
şi sclavii lor, sub jugul de fier pe care-l impunea Bali- 
Bali. 

Acest sultan trece, pe drept cuvânt, ca unul dintre 
cei mai remarcabili suverani ai acestor populaţii din 


34 Cu aproape 1.000 de metri mai înalt decât vârful Mont-Blanc 
(n.a.). 


168 


Un pământ cu susu-n jos 


Africa Centrală, care încearcă să scape de influenţa, 
sau, mai bine zis, de dominaţia engleză. 

Preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl 
sosiseră aici în prima săptămână a lunii ianuarie a 
anului în curs, însoţiţi de zece maiştri devotați. 

Părăsind Statele Unite, plecare ce nu era 
cunoscută decât de doamna Evangeline Scorbitt şi de 
J.T. Maston, se îmbarcaseră la New York pentru Capul 
Bunei Speranţe, de unde un vas îi transportă în 
Zanzibar, în insula cu acelaşi nume. De acolo, o barcă, 
închiriată în secret, îi conduse în portul Mombasa, pe 
coasta africană, de cealaltă parte a canalului. O 
escortă trimisă de sultan îi aştepta în acest port şi, 
după o călătorie dificilă cam de-o sută de leghe prin 
această regiune accidentată, acoperită de păduri, tra- 
versată de râuri, plină de mlaştini, ajunseră la 
reşedinţa regală. 

Imediat ce aflase calculele lui J.T. Maston, 
preşedintele Barbicane luase legătura cu Bali-Bali prin 
intermediul unui explorator suedez, ce petrecuse 
câţiva ani în acea parte a Africii. 

Devenit unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai 
preşedintelui Barbicane, după celebra călătorie a 
acestuia în jurul Lunii, călătorie al cărei răsunet se 
răspândise până şi în aceste ţări îndepărtate, sultanul 
se împrietenise cu îndrăzneţul yankeu. Fără a-i spune 
în ce scop, Impey Barbicane obţinu cu uşurinţă din 
partea suveranului din Wamasai permisiunea de-a 
efectua lucrări importante la poalele muntelui 
Kilimanjaro. În schimbul unei sume considerabile, 
evaluată la trei sute de mii de dolari, Bali-Bali se 
angajase să-i furnizeze tot personalul necesar. În plus 
îl autoriza să facă ce vrea din Kilimanjaro. Putea să 
dispună aşa cum dorea de enormul lanţ muntos, să-l 
radă de pe faţa pământului, dacă avea chef, să-l ia cu 


169 


Jules Verne 


el, dacă putea. Ca urmare a unor angajamente foarte 
serioase, din care sultanul avea de câştigat, North 
Polar Practical Association era proprietara muntelui 
african, la fel cum era şi proprietara domeniului arctic. 

Primirea rezervată preşedintelui Barbicane şi 
colegului său la Kisongo a fost foarte plăcută. Bali-Bali 
simţea o admiraţie vecină cu adoraţia pentru aceşti doi 
iluştri călători, care se lansaseră prin spaţiu, în scopul 
atingerii regiunilor din jurul Lunii. În plus, simţea o 
simpatie extraordinară a acestora pentru regatul său. 
Promisese americanilor păstrarea secretului absolut 
din partea lui şi din partea negrilor ce lucrau pe 
şantiere, negri care nu aveau dreptul să le părăsească 
nici măcar o zi, sub ameninţarea celor mai rafinate 
suplicii. 

lată de ce operaţiunea fusese învăluită de un 
mister pe care nici cei mai ageri agenţi din America şi 
Europa nu putuseră să-l pătrundă. Dacă secretul 
reuşise până la urmă să fie descoperit, se datora 
faptului că sultanului îi cam slăbise severitatea, după 
terminarea lucrărilor, şi că peste tot se aflau limbuţi 
sau trădători, chiar şi în rândul negrilor. Aşa prinsese 
de veste Richard W. Trust, consulul din Zanzibar, 
despre lucrările din Kilimanjaro. Dar, acum, pe 13 
septembrie, era prea târziu pentru a-l opri pe 
preşedintele Barbicane în realizarea proiectului. Şi, 
acum, să aflăm de ce Barbicane and Co. alesese 
regiunea Wamasai ca teatru de operaţiuni. Mai întâi 
pentru că îi convenea din punct de vedere al poziţiei 
sale în această regiune puţin cunoscută din Africa şi de 
faptul că era puţin vizitată. Apoi, masivul Kilimanjaro îi 
oferea toate calităţile de soliditate şi de orientare 
necesare proiectului său. In plus, ţara dispunea de 
materiile prime de care avea exact nevoie şi condiţiile 
lor de exploatare erau foarte bune. 


170 


Un pământ cu susu-n jos 


Cu câteva luni înainte de a părăsi Statele Unite, 
preşedintele Barbicane aflase de la exploratorul 
suedez că, la poalele muntelui Kilimanjaro, fierul şi 
huila se aflau din abundență, chiar la suprafaţa solului. 
Nu trebuiau să sape galerii şi să caute zăcăminte la 
câteva mii de picioare în măruntaiele pământului. 
Pentru a avea fier şi cărbuni, nu aveai decât să te 
apleci şi le găseai în cantităţi mult superioare 
consumului prevăzut în deviz. În afară de acestea, în 
vecinătatea muntelui se aflau enorme zăcăminte de 
nitrat de sodiu şi pirită de fier, necesare fabricării meli- 
melinitei. 

Preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl nu 
aduseseră deloc personal, în afara celor zece maiştri, 
de care erau absolut siguri. Aceştia trebuiau să-i 
conducă pe cei zece mii de negri, puşi la dispoziţia lor 
de către Bali-Bali, ce trebuiau să construiască tunul 
gigantic şi proiectilul nu mai puţin gigantic. 

După două săptămâni de când preşedintele 
Barbicane şi colegul său sosiseră la Wamasai, se 
deschiseseră trei mari şantiere la poalele muntelui 
Kilimanjaro: unul pentru turnarea tunului, al doilea 
pentru turnarea proiectilului şi al treilea pentru 
fabricarea meli-melinitei. 

Mai întâi, să vedem cum rezolvase preşedintele 
Barbicane problema turnării unui tun având dimensiuni 
atât de colosale! Vom vedea şi vom înţelege, în acelaşi 
timp, că ultima şansă de salvare, ce rezulta din 
dificultatea de-a concepe o astfel de maşinărie, scăpa 
locuitorilor celor două Lumi. 

Într-adevăr, să torni un tun al cărui volum să fie 
de un milion de ori mai mare decât al celui de douăzeci 
şi şapte de centimetri ar fi fost o muncă peste puterile 
omeneşti. Există destule dificultăţi pentru a fabrica 
tunurile de patruzeci şi doi de centimetri care lansează 


171 


Jules Verne 


proiectile de şapte sute optzeci de kilograme, cu două 
sute şaptezeci şi patru kilograme de explozibil. Aşadar, 
Barbicane şi Nicholl nici nu se gândiră să toarne un 
astfel de tun. Nu era vorba despre un tun, nici măcar 
despre un mortier. Era vorba de-o galerie străpunsă în 
masivul muntos rezistent din Kilimanjaro, un fel de put 
de mină, dacă vreţi. 

Evident, puț de mină, această enormă mină 
camuflată putea să înlocuiască un tun de metal, un 
Columbiad gigantic, a cărui fabricare ar fi fost 
costisitoare şi dificilă şi care ar fi trebuit să aibă o 
grosime extraordinară pentru a împiedica explozia sa. 
Barbicane and Co. se gândise de la început să aleagă 
această opţiune şi, dacă J.T. Maston înscrisese în 
carnetul său cuvântul tun, făcuse acest lucru deoarece 
tunul de douăzeci şi şapte fusese luat ca bază de 
calcul. 

Ca urmare, se alesese un loc la o înălţime deo 
sută de picioare pe faţada de sud a lanţului muntos, la 
picioarele căruia se întindeau, cât vedeai cu ochii, 
câmpii. Nu trebuia să existe nici un obstacol în calea 
proiectilului, atunci când va fi lansat din această 
„inimă” forată în masivul Kilimanjaro. Această galerie 
fu săpată cu o precizie extraordinară şi cu multă trudă. 
Dar Barbicane construise, cu uşurinţă, perforatoare - 
nişte maşini relativ simple - şi le acţiona cu aer 
comprimat obținut cu ajutorul forţelor motrice 
rezultate din puternicele căderi de apă din munte. 
Apoi, găurile străpunse de perforatoare au fost 
umplute cu meli-melinită. Era nevoie de acest exploziv 
violent pentru a sparge roca, întrucât era vorba despre 
un fel de sienită foarte dură, formată din feldspat 
potasic şi  hornblendă  amfibolă.  Circumstanţă 
favorabilă, în plus, deoarece această rocă va trebui să 
reziste presiunii extraordinare produsă de expansiunea 


172 


Un pământ cu susu-n jos 


gazelor. Dar înălţimea şi grosimea lanţului muntos 
Kilimanjaro erau suficiente pentru a fi sigur că nu vor 
avea loc fisuri şi prăbuşiri exterioare. 


Jules Verne 


După două săptămâni se deschiseseră trei mari 

şantiere la poalele muntelui Kilimanjaro. 

Mii de muncitori, îndrumați de către cei zece 
maiştri, sub conducerea preşedintelui Barbicane, 
lucraseră cu atâta zel şi inteligenţă, încât proiectul fu 
dus la bun sfârşit în mai puţin de şase luni. 

Galeria măsura douăzeci şi şapte de metri în 
diametru şi şase sute de metri adâncime. Deoarece 
era nevoie ca proiectilul să alunece pe un perete 
perfect neted, fără a lăsa să se piardă nimic din gazele 
produse de deflagraţie, interiorul a fost blindat cu o 
dulie de fontă perfect strunjită. 

În realitate, această muncă era mult mai 
însemnată decât cea pentru celebrul Columbiad din 
Moon-City, care trimisese proiectilul de aluminiu în 
jurul Lunii. Dar ce este oare imposibil pentru inginerii 
lumii moderne? 

În timp ce forajul era făcut în măruntaiele 
muntelui, muncitorii nu şomau pe cel de-al doilea 
şantier. În vreme ce se construia carapacea metalică, 
se fabrica enormul proiectil. 

Numai pentru această fabricare, trebuia să se 
obţină o masă cilindro-conică cântărind o sută optzeci 
de milioane de kilograme, adică o sută optzeci de mii 
de tone. 

Niciodată nu fusese vorba să se toarne acest 
proiectil dintr-o singură bucată. Trebuia fabricat din 
bucăţi de câte-o mie de tone fiecare, ridicate succesiv 
la orificiul galeriei şi dispuse lângă camera unde va fi 
în prealabil pusă meli-melinita. După ce vor fi prinse 
între ele cu nituri, aceste fragmente vor forma un tot 
compact, care va aluneca pe pereţii tubului interior. 


174 


Un pământ cu susu-n jos 


Aşadar, pe al doilea şantier, trebuiră aduse patru 
sute de mii de tone de minereu, şaptezeci de mii de 
tone de castină şi patru sute de mii de tone de huilă 
joasă ce fusese transformată mai întâi în două sute 
optzeci de mii de tone de cocs în cuptoare. Deoarece 
zăcămintele se aflau în vecinătatea muntelui, 
problema nu era decât cea a cărăuşiei. 

Cea mai mare dificultate probabil a fost cea a 
construirii furnalelor înalte pentru a obține 
transformarea minereului în fontă. Totuşi, după o lună, 
zece furnale înalte de treizeci de metri erau în stare de 
funcţionare şi puteau produce fiecare o sută optzeci de 
tone pe zi. Produceau, în douăzeci şi patru de ore, o 
mie opt sute de tone, deci o sută optzeci de mii de 
tone, după o sută de zile de muncă. Pe al treilea 
şantier, deschis pentru fabricarea meli-melinitei, 
munca se făcu cu uşurinţă şi în condiţii maxime de 
secret, încât compoziţia acestui exploziv nu a putut fi 
încă definitiv determinată, nici astăzi. 

Totul se desfăşurase perfect. Nu s-ar fi procedat 
cu mai mult succes nici în uzinele Creusot, Vail, Indret, 
Seyne, Birkenhead, Woolwich sau Cockerill. Nu 
avusese loc decât un mic accident de trei sute de mii 
de franci. 

Vă daţi seama cât de fericit era sultanul. Urmărea 
lucrările cu o asiduitate neobosită. Şi vă imaginaţi cu 
uşurinţă cât de stimulativă era prezenţa redutabilă a 
Maiestăţii Sale asupra zelului credincioşilor săi supuşi! 

Câteodată, când Bali-Bali se întreba la ce servea 
toată această trudă, preşedintele Barbicane îi 
răspundea: 

— Este vorba despre un proiect ce va schimba 
faţa lumii! 


175 


Jules Verne 


— Un proiect care-i va aduce sultanului Bali-Bali o 
glorie veşnică printre toţi regii Africii Orientale! adăuga 
căpitanul Nicholl. 

Inutil să spunem că sultanul era atins în orgoliul 
său de suveran al ținutului Wamasai. 

Pe data de 29 august lucrările erau complet 
terminate. Galeria forată la mărimea dorită era 
îmbrăcată în interior cu cămaşă netedă de fontă, peo 
lungime de şase sute de metri. În fundul pâlniei erau 
îngrămădite două mii de tone de meli-melinită, în 
legătură cu cutia capsei, în care se afla fulminatul. 
Apoi venea proiectilul lung de o sută cincizeci de metri. 
Scăzând locul ocupat de explozibil şi proiectil, mai 
rămâneau patru sute nouăzeci şi doi de metri de 
parcurs până la gura ţevii, ceea ce asigura tot efectul 
necesar împingerii produse de expansiunea gazelor. 

Se punea o primă întrebare de balistică pură: Va 
devia proiectilul de la traiectoria calculată de J.T. 
Maston? Nu, deloc. Calculele sale erau corecte. 
Acestea arătau în ce măsură proiectilul trebuia să 
devieze spre estul meridianului muntelui Kilimanjaro, 
în virtutea rotației Pământului pe axa sa şi care era 
forma curbei hiperbolice pe care-o va descrie în 
virtutea enormei sale viteze iniţiale. 

A doua întrebare: Va fi vizibil pe timpul parcursului 
său? Nu, căci, în momentul ieşirii din galerie, plonjat în 
umbra Pământului, nu va putea fi observat şi, de altfel, 
ca urmare a înălţimii sale mici, va avea o viteză 
unghiulară considerabilă. Odată intrat în zona de 
lumină, volumul său mic îl va face invizibil, chiar şi 
celor mai performante lunete şi, cu atât mai mult, 
când, scăpat din lanţurile atracției terestre, va gravita 
pentru totdeauna în jurul Soarelui. 


176 


Un pământ cu susu-n jos 


Desigur, preşedintele Barbicane şi căpitanul 
Nicholl puteau fi mândri de proiectul pe care-l 
duseseră la bun sfârşit. 

De ce J.T. Maston nu se afla acolo pentru a 
examina buna execuţie a lucrărilor, conform preciziei 
calculelor care au stat la baza lor?!... Şi, mai ales, de 
ce era departe, atât de departe, prea departe de locul 
unde formidabila detunătură va trezi ecourile până la 
orizonturile extreme ale Africii? 

Gândindu-se la el, cei doi colegi ai săi nici nu 
bănuiau că secretarul Gun-Club-ului trebuise să evite 
Balistic-Cottage, după ce evadase din închisoarea din 
Baltimore, şi că era nevoit să se ascundă pentru a-şi 
salva preţioasa existenţă. Nu ştiau nici că opinia 
publică se ridicase împotriva inginerilor din North Polar 
Practical Association. Nu ştiau deloc că ar fi putut fi 
masacrați, sfârtecaţi, arşi de vii, dacă s-ar fi putut 
pune mâna pe ei! Într-adevăr, norocul lor că, în 
momentul detunăturii, nu vor putea fi salutaţi decât de 
strigătele unei populaţii din Africa Orientală! 

— În sfârşit! spuse căpitanul Nicholl preşedintelui 
Barbicane, când, în seara de 22 septembrie, amândoi 
se odihneau în faţa operei terminate. 

—Da!... În sfârşit!... Şi de asemenea: uf! răspunse 
Impey Barbicane, scoțând un suspin de uşurare. 

— Dac-ar fi să o luăm de la capăt... 

— Oh!... Am lua-o de la capăt! 

— Ce noroc, spuse căpitanul Nicholl, să fi avut la 
dispoziţie aceasta adorabilă meli-melinită! 

— Care-ar fi de-ajuns să te facă celebru, Nicholl! 

— Fără îndoială, Barbicane, răspunse, modest, 
căpitanul Nicholl. Dar îţi dai seama câte galerii ar fi 
trebuit să săpăm în flancurile muntelui Kilimanjaro 
pentru a obţine acelaşi rezultat, dacă n-am fi avut 


177 


Jules Verne 


decât fulmicoton asemănător cu cel care ne-a lansat 
proiectilul spre Lună? 

— Spune, Nicholl. 

— O sută optzeci de galerii, Barbicane! 

— Ei bine, le-am fi săpat, căpitane! 

— Şi o sută optzeci de proiectile de o s 
ENEE e Rr ai 


ută optzeci 


Un pământ cu susu-n jos 


— Un proiect care-i va aduce sultanului Bali-Bali o 
glorie veşnică printre toți regii Africii Orientale! 
adăugă căpitanul Nicholl. 

Încercaţi să cuminţiţi nişte oameni atât de oţeliţi! 
Dar când nişte artilerişti au făcut înconjurul Lunii, de 
câte n-ar mai fi capabili oare? 

Şi, în aceeaşi seară, doar cu câteva minute înainte 
de momentul precis al tirului, în timp ce preşedintele 
Barbicane şi căpitanul Nicholl se tot felicitau, Alcide 
Pierdeux, închis în biroul său din Baltimore, scotea 
strigătul Pieilor Roşii în delir. Apoi, ridicându-se brusc 
de la masa unde se îngrămădeau paginile acoperite cu 
formule algebrice, strigă: 

— Ticălosul de Maston!... Oh! Dobitocu'!... Dar ştiu 
că i-am buchisit calculele!... Cum de nu mi-am dat 
seama mai devreme!... Pe cosinus!... Dac-aş şti unde 
se află în acest moment, l-aş invita la cină şi am bea 
un pahar de şampanie, chiar în clipa în care maşinăria 
sa de doi bani va bubui! 

Şi, după acel urlet sălbatic, cu care-şi însoțea 
partidele de whist, îşi spuse: 

— Bătrân nebun!... Bineînţeles că îi bubuise 
mintea când a calculat tunul din Kilimanjaro!... Şi, 
totuşi, era o condiţie sine qua non sau sine canon, cum 
am fi spus noi la facultate! 


179 


Jules Verne 


XVIII - ÎN CARE POPULAȚIILE DIN 
WAMASAI AŞTEAPTA CA PREŞEDINTELE 
BARBICANE SA DEA COMANDA: „FOC”! 


Suntem în seara de 22 septembrie, dată 
memorabilă, căreia opinia publică îi atribuia o influenţă 
la fel de nefastă ca şi celei de 1 ianuarie anul 1000. 

Douăsprezece ore după trecerea Soarelui peste 
meridianul Kilimanjaro, adică la miezul nopţii, căpitanul 
Nicholl trebuia să dea foc infernalei maşinării. 

E cazul să menţionăm aici că muntele Kilimanjaro, 
aflându-se la treizeci şi cinci de grade la est de 
meridianul Parisului, iar Baltimore la şaptezeci şi nouă 
grade la vestul aceluiaşi meridian, există o diferenţă 
de o sută paisprezece grade, adică patru sute cincizeci 
şi şase minute sau şapte ore şi douăzeci şi şase de 
minute între cele două oraşe. Aşadar, exact în 
momentul în care se va efectua tirul, în marea cetate a 
Maryland-ului va fi ora cinci şi douăzeci şi patru minute 
după amiază. 

Vremea era superbă. Soarele apusese pe câmpiile 
din Wamasai, în spatele orizontului pur. Nici nu-şi 
puteau dori o noapte mai frumoasă, mai calmă, mai 
înstelată pentru a lansa un proiectil în spaţiu. Nici un 
nor nu se va amesteca cu vaporii artificiali ce-i va 
degaja deflagraţia meli-melinitei. 

Cine ştie? Poate că preşedintele Barbicane şi 
căpitanul Nicholl regretau că nu puteau lua loc în 
interiorul proiectilului. Chiar din prima secundă, ar fi 
străbătut două mii opt sute de kilometri. După ce 
descoperiseră misterele lumii selenare, ar fi descoperit 
misterele lumii solare, şi în condiţii mult mai 


180 


Un pământ cu susu-n jos 


interesante decât o făcuse francezul Hector Servadac, 
propulsat pe cometa Gallia. 

Sultanul Bali-Bali, cele mai importante personaje 
de la curtea sa, adică ministrul de Finanţe şi călăul 
său, apoi personalul negru care lucrase la marea operă 
se adunaseră pentru a urmări diversele faze ale tirului. 
Dar, din prudenţă, toţi luaseră loc la trei kilometri 
distanţă de galeria forată în muntele Kilimanjaro, 
pentru a nu avea de suferit de pe urma îngrozitoarei 
presiuni a aerului. 

In vecinătate, câteva mii de indigeni, veniţi din 
Kisongo şi din târguşoarele risipite în sudul provinciei, 
se grăbiseră, la ordinul sultanului Bali-Bali, să asiste la 
acel sublim spectacol. 

Un fir ce făcea legătura între o baterie electrică şi 
detonatorul de fulminat plasat în fundul galeriei era 
gata să lanseze curentul ce va face să explodeze 
amorsa şi va provoca deflagraţia meli-melinitei. 

Ca un preludiu, o cină excelentă îi adunase la 
aceeaşi masă pe sultan, pe oaspeţii săi americani şi pe 
notabilii din capitala sa, totul pe cheltuiala lui Bali-Bali, 
care organiza cât mai bine lucrurile, având în vedere 
că aceste cheltuieli trebuiau să-i fie rambursate de 
Societatea Barbicane and Co. 

Festinul, început la ora şapte şi jumătate, luă 
sfârşit la ora unsprezece, cu un toast al sultanului 
închinat inginerilor din North Polar Practical Association 
şi succesului proiectului. 

Incă o oră, şi modificările condiţiilor geografice şi 
climatologice ale Pământului vor fi un fapt împlinit. 

Preşedintele Barbicane, colegul său şi cei zece 
maiştri se aşezaseră în jurul coloanei în interiorul 
căreia era montată bateria electrică. 


3 Romanul Hector Servadac, al aceluiaşi autor (n.a.). 
181 


Jules Verne 


Barbicane, cu cronometrul în mână, număra 
minutele şi niciodată nu i se păruseră mai lungi, 
păreau nu ani, ci secole! 

La ora douăsprezece fără zece minute, căpitanul 
Nicholl şi Barbicane se apropiară de aparatul pe care 
firul îl punea în legătură cu galeria din muntele 
Kilimanjaro. 

Sultanul, curtea sa, mulţimea de indigeni formau 
un imens cerc în jurul lor. 

Era important ca tirul să aibă loc în minutul precis 
calculat de J.T. Maston, adică în momentul în care 
Soarele va trece de acea linie echinocţială pe care n-o 
va mai părăsi în orbita sa aparentă în jurul sferoidului 
terestru. 

Ora douăsprezece fără cinci minute! Fără patru! 
Fără trei! Fără două! Fără unul... 

Preşedintele Barbicane urmărea limba ceasului 
său de mână, luminat de o lanternă pe care-o ţinea 
unul dintre maiştri, în timp ce căpitanul Nicholl, cu 
degetul pe butonul aparatului, era gata să închidă 
circuitul curentului electric. 

Douăzeci de secunde! Zece secunde! Cinci! 
Una!... 

Nici cel mai mic tremur al mâinii acestui flegmatic 
Nicholl! El şi colegul său nu erau mai emoţionaţi decât 
atunci când aşteptau, închişi în proiectilul lor, ca tunul 
Columbiad să-i trimită în regiunile lunare! 

— Foc! strigă preşedintele Barbicane. 

Şi indexul căpitanului Nicholl apăsă pe buton. 

Se auzi întâi o explozie îngrozitoare, ale cărei 
ecouri propagară bubuiturile până la ultimele limite ale 
orizontului în Wamasai, apoi şuieratul violent al unei 
mase care traversă stratul de aer sub presiunea a 
miliarde de miliarde de litri de gaz, eliberaţi de 
deflagraţia instantanee a două mii de tone de meli- 


182 


Un pământ cu susu-n jos 


melinită. Aveai impresia că la suprafaţa Pământului 
trece unul din acei meteoriți în care se acumulaseră 
toate violențele naturii. 

Şi efectul n-ar fi fost mai teribil, dacă toate 
tunurile din toate artileriile globului s-ar fi alăturat 
tuturor trăsnetelor cerului pentru a bubui împreună! 


183 


Jules Verne 


XIX - ÎN CARE J.T. MASTON REGRETĂ. 
POATE ZILELE CÂND MULŢIMEA VOIA SĂ-L 
LINŞEZE 


Capitalele celor două Lumi ca şi oraşele 
importante, până la cele mai modeste târguşoare, 
aşteptau cuprinse de-o spaimă cumplită. Datorită 
ziarelor răspândite în mari cantităţi pe suprafaţa 
globului, fiecare cunoştea ora precisă, ce corespundea 
miezului nopţii pe muntele Kilimanjaro, situat pe 
paralela treizeci şi cinci de grade est, ca urmare a 
diferenţei de longitudini. 

Pentru a nu cita decât principalele oraşe în care 
Soarele parcurgea un grad la fiecare patru minute, iată 
care erau acestea: 


La Paris... 9 h. 40 min. seara 
La Sankt-Petersburg 11 h. 31 min. seara 
La Londra 9 h. 30 min. seara 
La Roma 10 h. 20 min. seara 
La Madrid 9 h. 15 min. seara 
La Berlin 11 h. 20 min. seara 
La Costantinopole 11 h. 26 min. seara 
La Calcutta 3 h. 04 min. dimineaţa 
La Nanjing 5 h. 05 min. dimineaţa. 


La Baltimore, cum am mai spus, la douăsprezece 
ore după trecerea Soarelui peste meridianul 
Kilimanjaro, era ora 5 şi 24 minute seara. 

Inutil să mai insistăm asupra groazei ce se 
produse în acele momente. Nici cel mai talentat condei 
din lume n-ar reuşi să o descrie nici chiar în stilul şcolii 
decadente. 


184 


Un pământ cu susu-n jos 


Că locuitorii oraşului Baltimore nu erau în pericol 
de-a fi măturaţi de ridicarea bruscă a oceanelor 
deplasate, fie! Că ei nu vor vedea decât Golful 
Chesapeake golindu-se şi Capul Hatteras alungindu-se 
ca o creastă muntoasă, asemeni unui brăzdar dea- 
supra Atlanticului, de acord! Dar oraşul, aidoma altora 
ce nu erau amenințate cu emersiunea sau imersiunea, 
nu va fi oare răsturnat de zguduitură, monumentele 
distruse, cartierele înghiţite în fundul hăurilor ce-ar 
putea să se caşte la suprafaţa solului? Şi aceste temeri 
nu erau valabile pentru toate acele părţi ale globului, 
ce nu urmau să fie acoperite de apele revărsate? 

Ba da, evident! 

Aşa că orice fiinţă umană, în timpul acelui minut 
fatal, simţea teama ce-o pătrundea până-n oase. Da! 
Toţi tremurau, în afară de unul singur: inginerul Alcide 
Pierdeux. Nu avusese timp pentru a dezvălui ceea ce 
descoperise în urma unor calcule. Acum bea un pahar 
cu şampanie într-unui din cele mai bune baruri din oraş 
în sănătatea Vechii Lumi. 

Cel de-al douăzeci şi patrulea minut după ora 
cinci, corespunzând cu miezul nopţii în Kilimanjaro se 
scursese... 

La Baltimore... nu se întâmplă nimic! 

La Londra, Paris, Roma, Constantinopole, la 
Berlin... nimic...! Nici cea mai mică zguduitură! 

Domnul John Milne, ce urmărea în mina de huilă 
din  Takoshima, Japonia, tronometrul*$ pe care-l 
instalase acolo nu observă nici cea mai mică mişcare 
anormală a scoarţei terestre în acea parte a lumii. În 
sfârşit, la Sankt-Petersburg, nimic. De altfel, cerul era 


3 Un fel de pendul ale cărui oscilaţii indică mişcările 
microseismice ale scoarţei terestre: asemeni Japoniei, multe alte 
ţări au instalat astfel de aparate in apropierea minelor ce conţin 
gaze (n.a.). 


185 


Jules Verne 


înnourat şi, lăsându-se seara, fu imposibil să vezi dacă 
mişcarea aparentă a stelelor tindea să se schimbe, 
ceea ce-ar fi indicat o schimbare a axei terestre. 

Ce noapte petrecea J.T. Maston în ascunzişul său, 
necunoscut de nimeni, în afară de doamna Evangeline 
Scorbitt! Turba, năvalnicul artilerist! Nu mai avea 
răbdare! Ar fi vrut să fie mai bătrân cu câteva zile 
pentru a vedea în sfârşit dacă curba Soarelui se 
modificase, dovadă sigură că proiectul reuşise! 
Această schimbare, într-adevăr, n-ar fi putut fi 
constatată în ziua de 23 septembrie, deoarece la 
această dată astrul zilei se ridică întotdeauna la est, 
indiferent de punctele de pe glob de unde este privit. 

A doua zi, Soarele apăru la orizont aşa cum avea 
obiceiul s-o facă. 

Delegații europeni erau adunaţi pe terasa 
hotelului lor. Aveau la dispoziţie instrumente extrem 
de exacte care să le permită să constate dacă Soarele 
descria în mod riguros curba sa în planul Ecuatorului. 

Or, la câteva minute după răsărit, discul radios 
înclina deja spre emisfera australă! 

Deci nu se schimbase nimic în mersul său 
aparent. 

Maiorul Donellan şi colegii săi salutară făclia 
celestă cu urale entuziaste şi îi făcură „o intrare”, cum 
se spune în teatru. Cerul era superb, orizontul total 
degajat de aburii nopţii şi niciodată marele actor nu se 
prezentă pe-o scenă mai frumoasă, în astfel de condiţii 
de splendoare, în faţa unui public uimit! 

— Şi chiar în locul marcat de legile astronomiei! 
strigă Eric Baldenak. 

— Vechii noastre astronomii, adăugă Boris Karcov, 
şi pe care aceşti smintiţi pretindeau să-l distrugă! 


186 


Un pământ cu susu-n jos 


— Nu au obţinut nici un profit şi s-au făcut şi de 
ruşine! adăugă Jacques Jansen, prin gura căruia părea 
să vorbească întreaga Olandă. 

— Şi domeniul arctic va rămâne veşnic sub 
gheţurile ce-l acoperă! adăugă profesorul Jan Harald. 

— Ura pentru Soare! strigă maiorul Donellan. Aşa 
cum este, este de-ajuns pentru nevoile lumii! 

— Ura... ura! repetară într-un glas reprezentanţii 
vechii Europe. 

Atunci, Dean Toodrink, care nu spusese nimic 
până în acel moment, se făcu auzit cu această 
observaţie, de altfel, destul de bine gândită: 

— Dar poate că nu au tras! 

— Nu au tras?... exclamă maiorul. Facă Cerul să fi 
tras, din contră, şi nu o dată, ci de două ori! 

Exact acelaşi lucru îl spunea şi J.T. Maston 
doamnei Evangeline Scorbitt. Tot această întrebare și- 
o puneau şi inculţii, uniţi de data aceasta de logica 
situaţiei. 

Chiar acest lucru şi-l repeta şi Alcide Pierdeux, 
adăugând: 

— Că au tras sau nu, nu are nici o importanţă!... 
Pământul nu a încetat să valseze pe vechea sa axă şi 
să se plimbe ca de obicei! 

De fapt, nu se ştia ce se întâmplase în Kilimanjaro. 
Dar la sfârşitul zilei se dădu un răspuns la această 
întrebare pe care şi-o punea umanitatea. 

O telegramă sosi din Statele Unite, şi iată ce 
conţinea această ultimă depeşă trimisă de Richard W. 
Trust, de la Consulatul din Zanzibar: 


187 


Jules Verne 


„Zanzibar, 23 septembrie 
Ora şapte şi douăzeci şi trei de minute, dimineața 


Lui John S. Wright, ministru de Stat 


Tragere efectuată ieri, la miezul nopții, din 
maşinărie forată în flancul sud al muntelui Kilimanjaro. 
Trecere proiectil şuierat groaznic. Detunare 
îngrozitoare. Provincie devastată de deflagrație. Mare 
ridicată până la canalul Mozambic. Numeroase vase 
zdrobite şi aruncate pe țărm. Târguşoare şi sate 
distruse total. Totul este bine. 


Richard W. Trust.” 


Da! Totul era bine, deoarece nimic nu se 
schimbase în starea lucrurilor, în afara dezastrelor din 
regiunea Wamasai, în parte rasă de pe faţa pământului 
de acel vârtej artificial şi de naufragiile provocate de 
deplasarea păturilor de aer. Dar nu la fel se întâmplase 
când faimosul Columbiad lansase proiectilul spre Lună? 
Zguduitura, ce se propagase pe toată suprafaţa 
peninsulei Florida, nu se simţise oare pe-o rază de o 
sută de mile? Da! Sigur! Şi de data aceasta, efectul a 
fost însutit mai puternic... 

Orice-ar fi, telegrama anunţa două lucruri celor 
interesaţi din Lumea Veche şi din cea Nouă: 

1. Că enormul instrument putuse fi fabricat în 
chiar măruntaiele muntelui Kilimanjaro. 

2. Că tirul avusese loc la ora indicată. 

Şi atunci lumea întreagă răsuflă uşurată şi râse în 
hohote. 

Încercările lui Barbicane and Co. eşuaseră 
lamentabil! Formulele lui J.T. Maston erau bune de 
aruncat la coş! Lui North Polar Practical Association nu- 


188 


Un pământ cu susu-n jos 


i mai rămânea decât să declare falimentul. Oh! se 
înşelase oare secretarul Gun-Club-ului în calculele 
sale? 

— Cred mai degrabă că m-am înşelat eu în 
afecțiunea ce i-o port! îşi spunea doamna Evangeline 
Scorbitt. 

Şi, dintre toţi, fiinţa umană cea mai descumpănită 
care exista atunci pe suprafaţa sferoidului era chiar J.T. 
Maston. Văzând că nimic nu se schimbase în condiţiile 
în care se mişca Pământul de la crearea lui încoace, se 
hrănea cu speranţa că un accident putuse întârzia 
operaţiunea colegilor săi Barbicane şi Nicholl... 

Dar, după sosirea telegramei din Zanzibar, trebui 
să recunoască şi el că operaţiunea eşuase. 

Eşuase!... Şi ecuaţiile, formulele din care rezulta 
reuşita proiectului? Oare o maşinărie lungă de şase 
sute de metri, cu un diametru de douăzeci şi şapte de 
metri, lansând un proiectil de o sută optzeci milioane 
de kilograme în urma deflagraţiei, două mii de meli- 
melinită, cu o viteză iniţială de două mii opt sute 
kilometri, era insuficient pentru a provoca deplasarea 
polilor? Nu! 

Nu era posibil! 

Şi totuşi!... 

Ca urmare, J.T. Maston, pradă unei violente 
exaltări, declară că vrea să-şi părăsească ascunzişul. 
Doamna Evangeline Scorbitt încercă în zadar să-l 
împiedice. Nu din cauză că se mai temea pentru viaţa 
sa, deoarece pericolul luase sfârşit. Dar ar fi vrut să-l 
scutească de ironiile ce se vor face pe spinare bietului 
calculator, de glumele proaste ce nu vor lipsi, de 
glumele deocheate ce-i vor împroşca opera! 

Şi, lucru şi mai grav, ce primire îi vor face colegii 
de la Gun-Club? Nu vor da vina pe secretarul lor pentru 
insuccesul care-i acoperea de ridicol? Nu el, autorul 


189 


Jules Verne 


calculelor, purta întreaga responsabilitate a acestui 
eşec? 

J.T. Maston nu vru să audă de nimic. Rezistă 
rugăminţilor ca şi lacrimilor doamnei Evangeline 
Scorbitt. leşi din casa în care stătuse ascuns, apăru pe 
străzile oraşului Baltimore, fu recunoscut, şi cei a căror 
avere şi existenţă fuseseră amenințate, cei pe care-i 
trecuseră toate sudorile din cauză că nu dezvăluise 
nimic se răzbunară batjocorindu-l fără milă, îl luară în 
tărbacă în fel şi fel de chipuri. 

Trebuia să-i auzi pe puştii din America ce puteau 
da o lecţie ştrengarilor parizieni! 

— Ei, tu, modificatorul de axă! 

— Haida de, cârpitor de ceasuri! 

— Ce mai spui, reparator de maşinării uzate! 

Pe scurt, descumpănit, fluierat, secretarul Gun- 
Club-ului fu obligat să se întoarcă în palatul din New 
Park, unde doamna Evangeline Scorbitt îşi consumă tot 
stocul de tandreţe pentru a-l consola. Dar totul fu în 
zadar! J.T. Maston, asemeni lui Niobe, noluit consolare, 
pentru că tunul său nu avusese efect nici cât o 
pocnitoare de Anul Nou asupra globului terestru. 

Trecuseră cincisprezece zile, şi lumea, ce-şi 
revenise din teamă, nici nu se mai gândea la proiectele 
lui North Polar Practical Association. 

Cincisprezece zile se scurseseră, şi nici o veste 
despre preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl! 
Pieriseră oare în explozie, în ravagiile produse în 
Wamasai? Plătiseră cu viaţa cea mai mare mistificare a 
timpurilor moderne? 

Nu! 

După detunare, fuseseră doborâţi la pământ 
amândoi, împreună cu sultanul, curtea sa şi câteva mii 
de indigeni, dar se ridicaseră vii şi nevătămaţi. 

— A reuşit?... întrebă Bali-Bali, frecându-şi umerii. 


190 


Un pământ cu susu-n jos 


— Vă îndoiţi? 

— Eu... să mă îndoiesc!... Dar când veţi şti?... 

— Peste câteva zile! răspunse preşedintele 
Barbicane. 

Inţelesese că operaţiunea dăduse greş?... Poate! 
Dar niciodată n-ar fi recunoscut acest lucru în faţa 
suveranului din Wamasai. 

Patruzeci şi opt de ore mai târziu, cei doi colegi îşi 
luară rămas bun de la Bali-Bali, nu fără a fi plătit o 
sumă frumuşică pentru pagubele cauzate la suprafaţa 
regatului. Cum suma intră în cuferele personale ale 
sultanului, iar supuşii săi nu primiră nici un dolar, 
Maiestatea Sa nu regretă deloc această afacere 
bănoasă. 

Apoi, cei doi colegi, împreună cu maiştrii, ajunseră 
în Zanzibar, unde se afla un vas ce se îndrepta spre 
Inez. De acolo, având identități false, pachebotul 
Mesageriilor maritime Moeris îi transportă în Marsilia, 
de acolo cu trenul la Paris, apoi la Le Havre, fără 
deraieri sau coliziuni şi, în sfârşit, cu transatlanticul de 
la Bourgogne în America. 

In douăzeci şi două de zile, făcuseră călătoria din 
Wamasai la New York, statul New York. 

Şi, pe 15 octombrie, la ora trei după-amiază, 
amândoi ciocăneau la uşa palatului din New Park... 

Câteva clipe mai târziu, se aflau în prezenţa 
doamnei Evangeline Scorbitt şi a lui J.T. Maston... 


191 


Jules Verne 


XX - CARE ÎNCHEIE ACEASTĂ CURIOASĂ 
POVESTE PE CÂT DE ADEVĂRATĂ, PE ATÂT 
DE NEVEROSIMILĂ 


— Barbicane?... Nicholl?... 

— Maston! 

— Voi?... 

— Noi!... 

Şi, în acest pronume, pronunţat simultan de cei 
doi colegi pe un ton ciudat, se simțeau ironie şi 
reproşuri. 

J.T. Maston îşi trecu cârligul peste frunte. Apoi, cu 
o voce ce şuiera printre buze ca cea a unui şarpe, cum 
ar fi spus Ponson du Terrail, întrebă: 

— Galeria din Kilimanjaro avea într-adevăr şase 
sute de metri lungime pe o lăţime de douăzeci şi 
şapte? 

— Da! 

— Proiectilul vostru cântărea exact o sută optzeci 
de milioane de kilograme? 

— Da! 

— Şi tirul s-a efectuat cu două mii de tone de 
meli-melinită? 

— Da! 

Cele trei afirmaţii căzură ca nişte lovituri de 
măciucă în capul lui J.T. Maston. 

— Deci, trag concluzia că... continuă Maston. 

— Că?... întrebă preşedintele Barbicane. 

— Că, răspunse J.T. Maston, deoarece operaţiunea 
nu a reuşit, explozibilul nu a imprimat proiectilului o 
viteză iniţială de două mii opt sute de kilometri! 

— Nu mai spune... îi răspunse căpitanul Nicholl. 


192 


Un pământ cu susu-n jos 


— Meli-melinita ta nu este bună decât pentru 
pistoale de jucărie! 

Căpitanul Nicholl sări în picioare la acest cuvânt, 
care pentru el se transformă într-o jignire crâncenă. 

— Maston! strigă el. 

— Nicholl! 

— Când vei dori să te baţi cu meli-melinita... 

— Nu! Cu fulmicoton! Este mai sigur! 

Doamna Evangeline Scorbitt trebui să intervină 
pentru a-i calma pe cei doi irascibili artilerişti. ` 

— Domnilor!... Domnilor!... spuse ea. Intre 
colegi!... 

Şi atunci, preşedintele Barbicane luă cuvântul şi 
spuse cu o voce calmă: 

— La ce bun să ne acuzăm? Sigur că calculele 
prietenului nostru Maston au fost exacte, aşa cum 
sigur este că explozibilul prietenului nostru Nicholl a 
fost suficient! Da!... Am pus în practică exact datele 
ştiinţei! Şi, totuşi, experienţa a eşuat! De ce?... Poate 
nu vom afla niciodată! 

— Ei bine, strigă secretarul Gun-Club-ului, o vom 
lua de la capăt! 

— Şi banii ce-au fost cheltuiţi în pierdere? remarcă 
căpitanul Nicholl. 

— Şi opinia publică, adăugă doamna Evangeline 
Scorbitt, care nu ne va permite să riscăm a doua oară 
soarta lumii? 

— Ce va deveni domeniul nostru circumpolar? 
întrebă căpitanul Nicholl. 

— La ce cotă vor ajunge acţiunile lui North Polar 
Practical Association? strigă preşedintele Barbicane. 

Faliment!... Se produsese deja şi titlurile se 
ofereau în pachete la preţul hârtiei vechi. 

Acesta fu rezultatul final al acestei operaţiuni 
gigantice. Acesta fu fiascoul memorabil la care 


193 


Jules Verne 


ajunseră proiectele  supraomeneşti ale societății 
Barbicane and Co. 

Dacă vreodată batjocura publică îşi dădu liber 
curs pentru a umili nişte bravi ingineri neinspiraţi, dacă 
vreodată articolele ziarelor, caricaturile, cântecele, 
parodiile avură motiv să se exercite, putem afirma că 
aceasta fusese ocazia. Preşedintele Barbicane, 
administratorii noii Societăți, colegii lor din club fură 
pur şi simplu huiduiţi. Li se adresară fel de fel de 
calificative, unele fără perdea chiar, acele calificative 
nu ar putea fi redate nici măcar în latină sau în argou. 

Europa în special se dezlănţui în glume atât de 
deocheate, încât yankeii fură scandalizaţi. Şi, deoarece 
Barbicane, Nicholl şi Maston erau americani şi 
aparţineau acelei celebre Asociaţii din Baltimore, puţin 
a lipsit ca să oblige guvernul federal să declare război 
Lumii Vechi. 

În sfârşit, ultima lovitură fu dată de un cântec 
francez la modă, al ilustrului Paulus, ce mai trăia pe 
atunci. Acesta făcu ocolul lumii întregi. 

lată unul din cupletele cel mai aplaudate: 


Bătrâna Terra-i obosită 

N-o să ne poată rezista 

Și-au spus cei trei trăsniţi fiind siguri 
Că ei rotirea-i pot schimba. 


Ca să-i aşeze astfel axa 

Precum le va fi lor pe plac, 

S-au luat la trântă cu Pământul 
Crezând că-i doar un vechi dovleac. 


Și-au construit un tun gigantic 
Și-un obuz înfricoşător, 
Jintind apoi un loc pe Terra 


194 


Un pământ cu susu-n jos 
Ei îi dădură drumu-n zbor. 


ȘI când urlând porni ghiuleaua 
Cu vuiet nemaipomenit, 

Ce trăsnete, ce fum, ce larmă, 
Dar... Terra nici că s-a clintit. 


I-a învățat minte „dovleacul” 
Pe-acei trei trăsniți cu tunul lor: 
EI nu s-a abătut din cale... 

Ei sunt de râsul tuturor! 


Semeață Terra-ţi mulțumim, 
Grozav cu tine ne mândrim! 


În sfârşit, vom afla vreodată cui se datorează 
insuccesul acestei operaţiuni? Acest insucces dovedea 
că proiectul era imposibil de realizat, că forţele de care 
dispun oamenii nu vor fi niciodată suficiente pentru a 
face o modificare în mişcarea de rotaţie a Pământului, 
că niciodată teritoriile Polului Arctic nu vor putea fi 
deplasate în latitudine pentru a putea fi aduse în 
punctul unde banchizele şi gheţurile ar fi topite în mod 
natural de razele solare. 

Asupra acestui punct s-au lămurit, câteva zile 
după întoarcerea preşedintelui Barbicane şi a colegului 
său în Statele Unite. 

O simplă notiţă apărută în ziarul Le Temps a 
domnului Hébrard, din 17 octombrie, făcu lumii întregi 
serviciul de-a o lămuri asupra acestui punct foarte 
interesant pentru securitatea ei. 

Această notiţă era redactată astfel: 


„Cunoaştem rezultatul nul al operațiunii care avea 
drept scop crearea unei noi axe. Totuşi, calculele lui 


195 


Jules Verne 


J.T. Maston, care se bazau pe date exacte, ar fi produs 
rezultatele căutate, dacă, urmare a unei inexplicabile 
neatentie, n-ar fi conținut de la început o eroare. 

Într-adevăr, când celebrul secretar al Gun-Club- 
ului a luat drept bază circumferința globului terestru, 
acesta a notat patruzeci de mii de metri în loc de 
patruzeci de mii de kilometri, ceea ce a dus la un 
rezultat fals al problemei. 

De unde a apărut o astfel de greşeală?... Cine a 
cauzat-o? Cum a putut un calculator atât de remarcabil 
s-o comită?... Nu putem decât să emitem supoziții. 

Sigur este faptul că, problema modificării axei 
terestre fiind pusă corect, ar fi fost rezolvată exact. 
Dar această scăpare de trei zerouri a produs o eroare 
finală de douăsprezece zerouri. 

Pentru a deplasa Polul cu 23*28', admițând că 
meli-melinita ar fi avut puterea de expansiune pe care 
i-o atribuie căpitanul Nicholl, ar fi fost nevoie nu de un 
tun de un milion de ori mai mare decât tunul de 
douăzeci şi şapte de centimetri, ci de un trilion din 
aceste tunuri, lansând un trilion de proiectile de o sută 
optzeci de mii de tone. 

În concluzie, unica lovitură, în condiţiile în care s-a 
efectuat în Kilimanjaro, nu a deplasat Polul decât cu 
trei microni, trei miimi de milimetri şi nu a făcut să 
varieze nivelul apelor decât cu cel mult nouă miimi de 
micron. 

În ceea ce priveşte proiectilul, noua mică planetă, 
el aparține de acum sistemului nostru, unde este 
reținut de atracţia solară. 


Alcide Pierdeux. ” 


Deci era vorba de-o neatenţie a lui J.T. Maston, o 
eroare de trei zerouri la începutul calculelor, care 


196 


Un pământ cu susu-n jos 


produsese acest rezultat umilitor pentru noua 
Societate. 

Dar, dacă colegii săi de la Gun-Club fuseseră 
furioşi împotriva lui, dacă-l blestemară, îl făcură albie 
de porci, publicul avu o reacţie de simpatie în favoarea 
bietului om. La urma urmei, această greşeală fusese 
ceea ce produsese tot răul sau mai degrabă tot binele, 
deoarece ocrotise lumea de cea mai înfiorătoare 
catastrofă. 

Ca urmare, complimentele sosiră din toate părţile, 
cu mii de scrisori ce-l felicitau pe J.T. Maston de-a se fi 
înşelat cu trei zerouri! 

J.T. Maston, mai descumpănit, mai uluit ca 
niciodată, nu vru să audă acele ovaţii pe care întreg 
Pământul le striga în cinstea sa. Preşedintele 
Barbicane, căpitanul Nicholl, Tom Hunter cel cu piciorul 
de lemn, colonelul Blomsberry, fercheşul Bilsby şi 
colegii lor nu i-o vor ierta niciodată... 

Cel puţin îi rămăsese doamna Evangeline Scorbitt. 
Această admirabilă femeie nu putea să fie supărată pe 
el. 

Înainte de orice, J.T. Maston vru să-şi refacă 
calculele, refuzând să creadă că a putut fi atât de 
distrat 

Totuşi, acesta era adevărul. Inginerul Alcide 
Pierdeux nu se înşelase. lată de ce, dându-şi seama de 
această eroare în ultimul moment, când nu mai avea 
timp să-şi liniştească semenii, acest original îşi păstra 
un calm perfect în mijlocul groazei generale. lată de ce 
ridica paharul în cinstea Vechii Lumi, în momentul în 
care se lansa proiectilul din Kilimanjaro. 

Da! Trei zerouri uitate în măsurarea circumferinței 
terestre!... 

Deodată, J.T. Maston îşi aduse aminte. Totul se 
petrecuse la începutul calculelor, când se închisese în 


197 


Jules Verne 


biroul său din  Balistic-Cottage.  Scrisese cifra 
40.000.000 pe tabla neagră... 

In acel moment, se auzise soneria telefonului... 
J.T. Maston s-a îndreptat spre aparat... A schimbat 
câteva cuvinte cu doamna Evangeline Scorbitt... Un 
fulger l-a răsturnat şi a făcut să cadă tabla neagră... S- 
a ridicat... A scris din nou numărul ce fusese pe 
jumătate şters când căzuse tabla... începuse să scrie 
40.000... Când se auzi din nou soneria telefonului... Şi 
când începu din nou să lucreze, uită să mai 
completeze ultimele trei zerouri, numărul indicând 
circumferința terestră! 

Ei bine, vina este a doamnei Evangeline Scorbitt! 
Dacă ea nu l-ar fi deranjat, poate că n-ar fi fost lovit de 
descărcarea electrică! Poate că tunetul nu i-ar fi jucat 
această festă care este de-ajuns să compromită o 
existenţă de bune şi oneste calcule! 

Ce şoc avu biata femeie, când J.T. Maston trebui 
să-i spună în ce condiţii se produsese eroarea!... Da!... 
Ea era cauza acestui dezastru!... Din cauza ei J.T. 
Maston era dezonorat pentru lungii ani ce-i mai avea 
de trăit, căci de obicei se murea centenar în venerabila 
asociaţie a Gun-Club-ului! 

Şi, după această discuţie, J.T. Maston părăsi în 
fugă palatul din New Park. Se întoarse la Balistic- 
Cottage. Se plimba de colo-colo prin birou, repetând: 

— Acum nu mai sunt bun de nimic în lumea 
asta!... 

— Nici să vă căsătoriţi? rosti o voce pe care 
emoția o făcea sfâşietoare. 

Era doamna Evangeline Scorbitt. Înecată de plâns, 
înnebunită de durere, îl urmase pe J.T. Maston. 

— Dragă Maston!... spuse. 

— Ei bine, da, dar cu o condiţie... să nu mă mai 
ocup niciodată de matematică! 


198 


Un pământ cu susu-n jos 


— Dragă prietene, am oroare de ea! răspunse 
admirabila văduvă. 

Şi secretarul Gun-Club-ului făcu din doamna 
Evangeline Scorbitt doamna J.T. Maston. 

În ceea ce priveşte notiţa lui Alcide Pierdeux, ce 
onoare, ce celebritate îi aduse acestui inginer, şi 
implicit Şcolii politehnice. Tradusă în toate limbile, 
publicată în toate ziarele, această notiţă îi făcu numele 
cunoscut în lumea întreagă. Se întâmplă ca tatăl fru- 
moasei provensale, care-i refuzase mâna fiicei sale 
„pentru că era prea savant”, să citească nota de mai 
sus în ziarul Le Petit Marseillais. Astfel, după ce reuşi 
să înţeleagă semnificaţia acesteia fără nici un ajutor 
din afară, cuprins de remuşcări, îi trimise autorului 
acestei notițe o invitaţie la cină. 


199 


Jules Verne 


XXI - FOARTE SCURT, DAR FOARTE 
LINIŞTITOR PENTRU VIITORUL LUMII 


De acum înainte, locuitorii Pământului să se 
liniştească! Preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl 
nu-şi vor relua experimentul ce dăduse greş atât de 
jalnic. J.T. Maston nu-şi va reface calculele, fără erori 
de data asta. Ar fi inutil! Notiţa inginerului Alcide 
Pierdeux spusese adevărul. Ceea ce demonstrează 
mecanica este că, pentru a produce o deplasare a axei 
de 23*28', chiar şi cu ajutorul meli-melinitei, ar fi 
nevoie de un trilion de tunuri asemănătoare celui ce 
fusese săpat în masivul Kilimanjaro. 

Or, sferoidul nostru, oricât de solidă i-ar fi 
suprafaţa, ar fi prea mic pentru a le conţine pe toate. 

Se pare deci că locuitorii globului pot dormi în 
pace. A modifica condiţiile în care se mişcă Pământul 
este peste puterile permise umanităţii! Nu se cade ca 
oamenii să schimbe ceva din ordinea stabilită de 
Creator în sistemul Universului! 


200 


78973 


Sultanul, curtea sa, mulţimea de indigeni 
formau un imens cerc în jurul lor. 

Era important ca tirul să aibă loc în minutul precis 
calculat de J.T. Maston, 

adică în momentul în care Soarele va trece de 
acea linie echinocţială pe care n-o va mai părăsi în 
orbita sa aparentă în jurul sferoidului terestru. 

Ora douăsprezece fără cinci minute! 

Fără patru! Fără trei! Fără două! Fără unul... 
Preşedintele Barbicane urmărea limba ceasului său 
de mână, luminat de o lanternă pe care-o ţinea unul 
dintre maiştri, în timp ce căpitanul Nicholl, 

cu degetul pe butonul aparatului, era gata să 
închidă circuitul curentului electric. 

Douăzeci de secunde! Zece secunde! Cinci! Unal!... 
Nici cel mai mic tremur al mâinii acestui flegmatic 
Nicholl! El şi colegul său 

nu erau mai emoţionaţi decât atunci când aşteptau, 
închişi în proiectilul lor, 

ca tunul Columbiad să-i trimită în regiunile lunare! 


— Foc! strigă preşedintele Barbicane. 
| i 


5 


3 


BIBLIOGRAFIE ŞCOLARĂ 


LITERATURĂ UNIVERSALĂ